Capitolul VI - Ecouri în mitologia folclorică românească

„ Descopeream în mitologie un tărâm fermecător, plin de surprize

încântătoare.”

(Octavian Paler)

Prin folclor înţelegem creaţia artistică, colectivă, orală şi anonimă a unui

popor în care se oglindeşte concepţia despre lume şi viaţă. Cunoaşterea
tezaurului folcloric şi transmiterea lui a reprezentat o cale de a păstra vie
cultura neamului nostru. Datina colindatului de Crăciun este adânc
înrădăcinată în tradiţia popoarelor din întreaga Europă. Putem spune că
această datină nu are patrie, ea este universală.
 Strămoşii noştri, statorniciţi de veacuri la confluenţa dintre lumea greacă şi
romană, şi-au format pe această „gură de rai” o spiritualitate cu totul aparte
care le este specifică.. Aceste obiceiuri de sărbători sunt prilejuri frumoase ce
înnobilează inima. De timpuriu, poporul nostru şi-a creat o formă proprie de a
înţelege şi a trăi marile evenimente din viaţa creştină.. Modul cel mai original
de cinstire a Naşterii Domnului la noi este istorisirea evenimentului prin
colinde.
Colindatul înseamnă a merge din loc în loc, a căuta ceva, a cutreiera, iar
colindătorii sunt acei oameni care se transformă în crainici ai bucuriei venirii
lui Hristos în lume, ai împreunării noastre cu Dumnezeu. Colinda nu-i altceva
decât o Biblie nescrisă a Naşterii Domnului. Readucerea Naşterii Domnului în
fiecare an ne
arată că sărbătoarea Crăciunului nu mai este o sărbătoare abstractă, ci este prezenţa
permanentă a lui Hristos între noi:
„Astăzi S-a născut Hristos,
Mesia în chip luminos.
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi”
Şi pentru că astăzi toate se bucură de permanenţa mesianică, înseamnă că de
aceeaşi reînsufleţire se bucură şi natura la Naşterea Domnului. „Florile de măr”,
„florile dalbe”, „flori dintre flori ” se reînnoiesc în fiecare an în mersul colindelor,
căci şi ele au aşteptat pe Răscumpărătorul lor. În armonia ce se stabileşte între cer
şi pământ, cântarea îngerilor ce vestesc pacea divină se răsfrânge în colind ca o
revărsare de har ce inundă tot universul:
„Pace pe pământ,
Pace sus în cer,
Hai lerui ler”
Şi atunci când „hotarele păcii” pun stăpânire pe oameni, într-un cadru de
bucurie, de reînnoire sufletească şi dragoste adevărată, Dumnezeu trimite în
lume bunătăţile Sale, semnificate prin darurile magilor - aur, smirnă şi tămâie.
Sunt daruri ce nu se sfârşesc niciodată, sunt darurile nepreţuite, ce dăinuiesc
peste vreme şi nu ruginesc niciodată.
Colindele sunt tot atât de vechi ca şi neamul. Sub acest aspect ele sunt „punctele
de legătură” între generaţii. Colindele sugerează o depănare a vieţii până la
vârsta de început a existenţei noastre. Secol de secol acest uriaş tezaur a crescut,
s-a îmbogăţit pe măsura dezvoltării neamului care l-a ctitorit şi apoi l-a străjuit
cu pieptul, ca pe o vistierie a sufletului şi a cugetului său. Pentru aceasta le
preţuim şi le vom preţui, căci tot ceea ce am moştenit de la strămoşi este sfânt şi
înălţător.
Colindele sunt texte ritualice, preluate ca obiceiuri populare, care
povestesc despre naşterea Mântuitorului. Unele sunt create de autori
anonimi din popor şi au caracter specific original, sau au fost răspândite
de către primii creştini, în toate teritoriile cucerite sau sub influenţă
romana. Altele sunt colinde culte, create de preoţi ai Bisericii sau de
compozitori de muzica cultă, ele existând în diferite forme variante,
modificate la nivel regional. Specia colindelor este una dintre cele mai
bogate şi arhaice forme de expresii a folclorului religios, din cadrul
literaturii populare. Fondul creştin şi influenţa lui asupra textelor de
colinde româneşti şi a literaturii orale, în general, este foarte profund şi
diversificat. Colindul românesc reprezintă în esenţa sa tipul de cântare
religioasă cel mai reprezentativ. Chiar dacă aceste cântări nu sunt
liturgice, ele se află în imediata apropiere a spiritualităţii ortodoxe şi
constituie un gen de cântări foarte iubite de întreaga suflare românească
O analiză profundă a acestui gen de cântare scoate în relief elemente importante
ale culturii poporului român. Dacă în domeniul culturii materiale, cercetările au
scos la iveală dovezi certe în domeniul culturii spirituale, este mai greu de adus
argumente credibile - exacte din cauza oralităţii acesteia. Cert este că vechimea
colindei nu poate fi pusă la îndoială şi că ea reprezintă ethosul românesc
Colindatul presupune un scenariu al morţii şi renaşterii divinităţii adorate
împreună cu timpul anual sau sezonal pe care îl reprezintă, fiind compus din
texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, scenete, gesturi, ritualuri
şi sacrificii, interpretat din casă în casă, pe uliţele sau în anumite locuri din vatra
şi moşia satului, de o ceată sacră. Alături de mesajul morţii, al renaşterii,
divinităţii şi timpului calendaristic pe care îl reprezintă, toate formele de colindat
transmit, prin diferite modalităţi (text, dans, recuzită, acte şi gesturi rituale,
formule magice etc.) urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul
an sau sezon. Termenul colindat este, evident, supinul format de la substantivul
colindă. Stabilirea etimologiei acestui din urmă cuvânt, colindă, nu întâmpină
dificultăţi.. Româna a cunoscut şi o formă venită direct din latină – corindă
Termenul, alături de a corinda şi corindători este conservat până în zilele noastre în
nord – vestul Ardealului, el provenind din contaminarea lui cărindă (forma
aşteptată conform legilor evoluţiei fonetice) cu colindă, din slavă. Existenţa lui
cărindă este confirmată de prezenţa în dacoromână a lui Cărindar “Ianuarie” şi “un
fel de calendar popular” care vine din lat. calendarius ; termenul se întâlneşte în
provensală şi italiană şi albaneză. Cuvântul colindă a pătruns pe teritoriul
românesc prin adoptarea ierarhiei bisericeşti slavo–bizantine şi a restrâns aria de
circulaţie a formei arhaice corindă, înlocuind-o pe aceasta în cea mai mare parte.
 Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu
o îmbrăţişare aşa de caldş şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în
forme artistice, cum a făcut-o poporul român. În colinde, simplitatea,
uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-
o formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă,
comparaţiile se întrec una pe alta, iar epitetele şi mai ales diminutivele nu
lipsesc aproape din niciun vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie,
frumuseţe, farmec şi duioşie colindelor.
În vremea noastră colindele româneşti se situează, prin valoarea lor literară
şi muzicală, în patrimoniul artistic european.
Dar colindele româneşti sunt păstrate, gustate şi apreciate şi pentru valoarea
lor teologică. Ele sunt o transpunere în formă populară cântată a credinţei
noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta
Tradiţie, din slujbele divine şi din iconografie. În ele respiră puternic duhul
creştin şi se păstrează ceva din frăgezimea creştinismului primar. În versurile
lor se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice, bazate
pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe.
Ele prezintă ascultătorilor dogma ortodoxă înveşmântată în straiul versului
popular al colindei. Niciuna din învăţăturile de bază ale credinţei creştine nu
este uitată sau nefolosită în colindele noastre româneşti. În ele se răsfrânge
învăţătura creştină despre păcatul strămoşesc, întruparea şi naşterea
Mântuitorului, răscumpărarea oamenilor prin moarte şi Învierea Sa,
supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinţilor, Sfintele Taine, învăţătura
despre rai şi iad şi judecata de apoi.