CAPITOLUL I

COLINDA RELIGIOASA O DATINA DIN STRABUNI

„O datină arhaică, prin excelenţă agrară, cu mult anterioară creştinismului“

Călin
Gavrilaş

Veche tradiţie la români, colindatul dă mărturie despre felul cum înţelepciunea

populară a ştiut să vestească, prin versuri, venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu. Colindele
româneşti sunt încărcate de frumuseţe şi duioşie, dar au, totodată, şi un puternic mesaj
teologic. Prin vechimea lor, ele sunt un tezaur valoros al culturii şi spiritualităţii româneşti.
Perioada pregătitoare Sărbătorii Naşterii Domnului este marcată de cântatul colindelor, ca
modalitate de a vesti Întruparea Mântuitorului.
Colinda, având motivaţie istorică şi biblică, redă învăţătura de credinţă cu aplicarea
practică morală, adăugând şi o urare în rugăciune. Colindatul este una din cele mai frumoase
traditii din preajma sarbatorii Nasterii Domnului. Colindul reprezinta ecoul popular si artistic
al cantarilor bisericesti liturgice. Colindele au circulat la inceput pe cale orala, adica prin viu
grai. Au fost consemnate in scris si notate muzical, mult mai tarziu.
Termenul "colinda" este de origine latina si provine de la cuvantul latin "calendae",
derivat din verbul "calare" ("a vesti"). Astfel, a colinda inseamna a vesti. In vechime, se
colinda din seara de 24 decembrie, pana in 25 decembrie. Amintim ca in unele parti se
mergea cu colindul pana in Ajunul Anului Nou. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul
Nou, cum ar fi Moldova, in timp ce in Transilvania se colinda mai mult la Craciun.
Colindatorii sunt chipul ingerilor care au vestit Nasterea Domnului. La colindat se pleaca in
ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, cu Mos-Ajunul: "Buna dimineata la Mos-
Ajun...", ca dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta, mai in puterea noptii sau chiar
"noaptea pe la cantatori".
"Cântăm acum, pe vremea aceasta, colinda, dar ea vine din vremi necunoscute; nimeni
nu poate spune când s-a născut colinda". "Colinda religioasă a apărut încă de când am fost
creştinaţi, iar unele dintre colinde sunt un fel de Evanghelie populară, al căror izvor se
regăseşte în Sfânta Scriptură". "
Colinda religioasă se regăseşte în mod special în zona Bucovinei şi a Moldovei, dar si
în Transilvania o zonă cu oameni foarte credincioşi şi evlavioşi, în timp ce în celelalte zone
etnografice ale ţării, mai, predomină colinda laică
 Colinda are o vechime imemorială. O cântăm acum, pe vremea aceasta, dar ea vine
din vremuri necunoscute, nimeni nu poate spune când s-a născut colindul sau colinda - se
folosesc ambele variante, în Moldova noastră spunându-se mai mult colindă, iar în
Transilvania și în celelalte zone ale ţării predomină denumirea de colind.

1.1 Nașterea colindei

Noi nu avem nici o dovadă directă în legătură cu naşterea colindei, dar există multe
argumente care ţin mai mult de istorie, de antropologie, de arheologie, de psihologia maselor,
care afirmă că acest colind s-a născut înainte de formarea poporului român, mai exact în
perioada anterioară apariţiei creştinismului.
Acest gen reprezenta la vremea respectivă o modalitate de a lupta împotriva
nenorocirilor, greutăţilor, suferinţelor şi a schimbărilor din natură. Oamenii îşi schimbau
atitudinea atunci când lumina se micşora, le era frică de tunete, de fulgere, de întuneric. Frica
cea mai mare a omului era de forţele necunoscute şi de incapacitatea lui de a pătrunde în
adevărurile vieţii, astfel că au început să lupte împotriva acelor vietăţi închipuite prin diverse
mijloace: zgomote dintre cele mai înfiorătoare erau făcute atunci, ca şi acum, de Anul Nou,
pentru a speria duhurile rele. De asemenea, oamenii precreştini duceau lupta împotriva răului
până la imitarea acelor aşa-zise fiinţe superioare lor care le furau lumina, măştile creând
impresia că sunt la fel de puternici ca şi animalele.
Este uşor de sesizat că şi atunci exista lupta dintre bine şi rău, dintre existenţă şi
nonexistenţă pentru continuitatea neamului omenesc. Oamenii erau departe de revelaţia
divină şi se conduceau după ce mai rămăsese din revelaţia naturală, Îl simţeau totuşi pe
Dumnezeu în natură, dar fără să-şi poată explica. În astfel de situaţii au apărut o mulţime de
mituri, iar mitologia greco-romană este tipică în acest sens; în baladele noastre din sudul ţării
întâlnim, de exemplu, pe Hercules sau Ulise.
Colinda reprezintă aria gândirii cosmogonice mitologice în perioada respectivă,
reprezintă şi cântări care se referă la lupta existenţială (care a luat forma unor animale precum
capra, ursul, cerbul etc.).
Colindele își au originile în cântările ritualice pre-creștine care însoțeau începutul sau
sfârșitul anului agrar și aveau rolul de a alunga spiritele rele și de a aduce fertilitate, rodire și
belșug.
 Primele imnuri special create pentru Crăciun au apărut în secolul IV la Roma dar erau
mai degrabă niște cântece religioase, austere, fără să aibă prea mare legăură cu colindele din
ziua de azi.
Abia în secolul al XIII-lea, sub influența lui Francisc de Assisi, în Italia, Franța și
Germania au început să se compună colinde în propriile limbi. Francisc de Assisi a introdus
colindele în slujbele religioase din aceste țări, care apoi au fost folosite în diverse piese de
teatru, crescându-le astfel popularitatea. În Anglia, colindele au apărut prima dată în anul
1426, grație unui capelan care a publicat 25 de cântece de Crăciun, cântate de grupuri de
urători care se duceau din casă în casă (la fel ca și astăzi). Colindele au căpătat popularitate
după reforma luterană în țările protestante și asta pentru că în biserici era încurajată utilizarea
muzicii în cadrul serviciilor religioase.
La noi în țară, datina colindatului de Crăciun s-a format odată cu poporul român si cu
răspândirea creștinismului pe meleagurile noastre, fiind expresia credințelor populare
transpuse în muzică. Colindele îl înfățișează pe Mântuitor în mai multe ipostaze, însă multe
dintre ele au și alte teme în afară de cele religioase.
Un argument al vechimii colindelor sunt şi refrenele, care se referă tot la natură:
"Florile dalbe/ Florile dalbe" sau "Flori de măr", argument valabil şi în cazul colindelor
religioase. Avem în colindele noastre refrene cu tot felul de flori, iar asta ne duce cu gândul la
calendele romane, când copiii vesteau cu flori în mână naşterea luminii şi a existenţei umane,
echivalentul sorcovei din zilele noastre.
Colindele au fost cantate pentru prima oara in Europa cu mii de ani in urma, dar ele
aveau o insemnatate diferita de cea pe care o imbraca astazi. Erau cantece pagane, evocate in
perioada serbarilor Solstitiului de iarna, pe care oamenii le celebrau dansand in jurul focurilor
si monumentelor de piatra.Si pe teritoriul tarii noastre colindele au avut initial un scop
ritualic, acela de urare pentru fertilitate si belsug. Obiceiul era legat de inceputul noului an
agrar ori de finalul sau (primavara,respectiv toamna).Un alt scop des intalnit al colindelor era
si acela de alungare a spiritelor rele si de invocare a sufletelor celor trecuti în nefiinta. Pe
aceasta cale, colindele urmaresc functia sarbatorilorpagane ale saturnaliilor (veneratori ai
zeului Saturn). În timp insa, semnificatia initiala a colidelor a pastrat numai atmosfera
sarbatoreasca, de ceremonie si urare.
Colindele au caracterul unor cantece traditionale, cu tente folclorice, urari epico-lirice,
legate de obiceiul precrestin ar datinei colindatului. Ele se canta in preajma Sfintelor
Sarbatori ale Craciunului, avand versiuni diferite, in functie de regiuni si
graiuri.
 Datina colindatului la poporul român este străveche, ajungând încă pe timpul dacilor.
Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei acestui obicei, totuşi acestea
indică faptul că ele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea
formării poporului nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel
Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus
Hristos pe teritoriul Dobrogei

1.2 Colinda născută din s-a născut din Sfânta Scriptură, din Sfânta Liturghie și
din Sfintele Evanghelii

Aşadar, nu putem şti cu exactitate vechimea colindelor, însă putem afirma cu

siguranţă că au o vechime precreştină, care se pierde, undeva, în negura vremurilor. Colinda
religioasă a apărut, odată cu creştinismul...Peste datele vechi, s-au aşezat cele noi. Aşa au
apărut colindele religioase, care, totuşi, au păstrat şi elemente din vechea cultură. Unele
dintre colinde sunt un fel de Evanghelie populară, colinda religioasă are şi ea o vechime
considerabilă, apărând încă de când am fost creştinaţi.
Cel mai vechi cintec crestin de Craciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St.
Hilary din Poitiers, in secolul al IV-lea.De asemenea, colindele „O vino azi, Emanuel”, scris
in secolul al XII-lea si „Cantecul Mariei”, cantat mai ales in bisericile catolice si conceput in
Evul Mediu cu versuri extrase direct din Evanghelia dupa Luca, sunt doua dintre cele mai
vechi cantece christice.
Colindele au început să se tot diversifice și au apărut în diferite zone. „Chiar dacă
Hristos s-a născut în Betleem, diferite popoare au căutat să-l aducă la ei acasă, să renască și în
zona lor. De aceea avem atâtea colinde diferite de la o țară la alta, iar la noi de la o regiune la
alta. Atât de frumoase sunt aceste cântări, mai ales acolo unde a fost și multă durere. În
Transilvania, de exemplu, când erau românii noștri strâmtorați și lipsiți de libertate, prin
colinde se simțeau mai liberi. Venirea Domnului Hristos le aducea o libertatea pentru că El a
venit să ne elibereze din robie. Iar cei ce se simțeau robi așteptau eliberarea de la Hristos
Mântuitorul nostru
Ele s-au născut o dată cu Nașterea Domnului, iar aceasta mereu se reînnoiește.
Evenimentul istoric s-a produs o singură dată, dar el se reîmprospătează în fiecare an la 25
decembrie și, în felul acesta, avem o prospețime a prezenței Pruncului Dumnezeiesc. Iar
această naștere a lui Hristos e întâmpinată de fiecare generație. Sunt și unii care au creat
colinde cu mai puțin mesaj. Există colinde care explică chiar învățătura de credință, dar cei
care au vrut să facă ceva mai comercial, au mai deviat de la mesajul hristic al colindelor.
Acestea vor rezista cât va fi pâmântul. Ele nu se vor sfârși căci, dacă colindele aparțin
Cerului, cât va fi acesta unit cu Pământul, ele vor exista. Când pâmântul nu va mai fi, nici
colindele nu vor mai exista și se vor reîntoarce la îngerii care le-au cântat pentru prima dată”,
1

Clerul a creat un gen de colindă religioasă pe teme creştine, care s-a născut din Sfânta
Scriptură, din Sfânta Liturghie, din Sfintele Evanghelii. De exemplu, Evanghelia după Matei,
capitolul 2, Magii de la Răsărit, Fuga în Egipt. Irod ucide pruncii. Întoarcerea din Egipt şi
aşezarea în Nazaret:
"1. Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la
Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
2. Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am
venit să ne închinăm Lui.
3. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. (...)".
Totul apare şi în colinda religioasă. Se vede foarte clar sursa evanghelică a colindelor
religioase: "La Betleem colo-n jos", "Trei Crai de la Răsărit", doar câteva exemple de colinde
a căror sursă este fără doar şi poate Noul Testament, iar filiera este cea cărturărească, din
Cartea Sfântă.
Iar ca aceste două colinde sunt foarte multe altele, în care nu apare doar momentul
Naşterii Domnului, ci chiar şi cel al răstignirii; în colinde apare Maica Domnului, dar şi Ioan
Botezătorul şi proorocul Ilie, iar din punct de vedere muzical şi literar sunt impresionante, de
o frumuseţe rară.
Elementele vechi însă, aşa cum v-am spus, nu s-au pierdut cu totul; creştinii, după ce
au învăţat să cânte colindele, mijlocite de preot, au început să le combine cu cele mai vechi,
dat fiind libertatea aceasta a oralităţii.
Există însă şi colinde pur religioase, în cartea lui George Breazul, unul dintre părinţii
etnomuzicologiei şi folcloristicii noastre, regăsim 78 de colinde pur religioase, redate în stil
folcloric, dar în duhul evanghelic: "Maria se preumbla/ Aleluia, domni boieri/ Coborât-a
Duhul Sfânt/ La uşa bisericii, la icoana Precistei (...)"2.
Mergând mai încoace, ele au fost redate şi în stil psaltic, iar acest lucru se vede foarte
clar la Anton Pann. Iată câteva versuri dintr-un colind care vorbesc de geneză:
"De când Domnuâ S-a născut şi pământul l-a făcut

1
IPS Teodosie.
2
George Breazul COLINDE 78 de colinde românesti Editura Fundației Culturale Române, 1993 
 Şi cerul l-a ridicat, în patru stâlpi l-a rezemat".
Şi alte versuri care redau în mod clar sfinţenia:
"Mititel înfăşeţel
Curge mirul după el
Cârpele-s de flori de măr
Faşa dalbă de mătasă".
"Colinda are un rol de mărturisire şi de bucurie a întâmpinării unei mari sărbători"
Care este importanţa colindei de întâmpinare a Naşterii Domnului, în comparaţie cu celelalte
genuri din repertoriul obiceiurilor de iarnă, de întâmpinare a Noului An (capra, cerbul etc.)?
Colinda are un rol şi de felicitare, dar şi de mărturisire şi de bucurie a întâmpinării
unei mari sărbători, cum este cazul colindei de tip religios. Reprezintă o manifestare a unei
bucurii, a unei speranţe; acestea toate arată speranţa de viaţă, de mântuire. Toate colindele, se
vede foarte clar, chiar şi în cazul celor laice, vor să-l facă pe om mai bun, să-l îndrepte pentru
a se mântui.
Biserica Ortodoxă nu are o regulă clară în ceea ce priveşte momentul în care ar începe
perioada colindatului. Cele mai multe păreri dau ca dată de început sărbătoarea Sfântului
Nicolae, când intrăm în atmosfera sărbătorilor de iarnă. Desigur, momentul cel mai cunoscut
pentru colindat este cel al Ajunului (24 decembrie) şi al zilei de Crăciun (25 decembrie).
Atunci vor răsuna peste tot celebrele cântece tradiţionale ce vestesc faptul că într-o iesle din
Betleem s-a născut Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Scriitorul Stelian Tănase notează că aceste cântece (colindele) „îşi au originile în
cântările ritualice pre-creştine care însoţeau începutul sau sfârşitul anului agrar şi aveau rolul
de a alunga spiritele rele şi de a aduce fertilitate, rodire şi belşug” În lumea creştină, ele au
apărut mai târziu, prin secolul al IV-lea şi „erau mai degrabă nişte cântece religioase, austere,
fără să aibă prea mare legătură cu colindele din ziua de azi”, arată Stelian Tănase. Scriitorul
aminteşte că abia în secolul al XIII-lea, sub influenţa lui Francisc de Assisi, în Italia, Franţa şi
Germania au început să se compună colinde în propriile limbi. „Francisc de Assisi a introdus
colindele în slujbele religioase din aceste ţări, care apoi au fost folosite în diverse piese de
teatru, crescându-le astfel popularitatea. În Anglia, colindele au apărut prima dată în anul
1426, graţie unui capelan care a publicat 25 de cântece de Crăciun, cântate de grupuri de
urători care se duceau din casă în casă (la fel ca şi astăzi). Colindele au căpătat popularitate
după reforma luterană în ţările protestante şi asta pentru că în biserici era încurajată utilizarea
muzicii în cadrul serviciilor religioase.”
 Colindele, în general, sunt creaţii populare care au la bază pasaje sau istorii din Biblie,
fiind centrate în special pe momentul naşterii lui Iisus. De aceea colindătorii sunt consideraţi
vestitori ai tainei naşterii Fiului lui Dumnezeu. Profesorul Ovidiu Trifan a susţinut un
doctorat cu tema „Colindul în creaţia corală românească”.  El arată că originea termenului
„colind” este latină. „El desemnează atât datina, în sine – a colinda, colindat –  cât şi genul
folcloric legat de ea, cu formele colind, colindă, cât şi cele derivate prin rotacism, corind,
corindă. La origine, colinda este o datină arhaică, prin excelenţă, agrară, cu mult anterioară
creştinismului. Ea însumează o serie de manifestări şi ritualuri de factură magică, prezente în
viaţa unor popoare europene în timpul sărbătorilor de iarnă.” Profesorul Trifan explică şi de
ce colindele apar târziu în tradiţia Bisericii, la câteva secole de la întruparea lui Iisus. De
altfel, despre ele nu avem nicio referire în Sfânta Scriptură, fapt ce demonstrează că în
perioada apostolilor acest gen de cântare nu exista. „Abia pe la mijlocul secolului IV,
Biserica a fixat data de 25 decembrie sărbătoarea Naşterii Domnului, pentru a şterge
amintirea unei mari sărbători păgâne dedicată cultului solar, şi care era celebrată în aceeaşi zi.
Aşa se explică prezenţa unui puternic substrat păgân în colindele arhaice. Datina se leagă,
deci, de accepţiunea arhaică a Sărbătorii ca sfârşit al unui ciclu temporal şi începutul unui alt
an. Cu timpul, întregul ritual dedicat zeilor protectori ai agriculturii s-a restrâns în texte,
încheiate cu o formulare adresata celor colindați “un an bun cu sanatate de la domnul”.

1.3 Tezaurul colindelor religioase

Care sunt cele mai bogate zone din ţară în ceea ce priveşte tezaurul colindelor
religioase?Colinda cea laică se menţine mai bine în sudul ţării, în Muntenia, în Oltenia şi
Dobrogea; în Transilvania proporţia dintre colinda laică şi cea religioasă este echitabilă. De
exemplu, colinda Mioriţa se menţine foarte bine atât în Ardeal, cât şi în Maramureş. În
Moldova, în schimb, deşi balada a fost descoperită aici, nu se menţine şi colinda, doar cea
cultă, dacă ne referim la "Trei păstori....".
Dimitrie Cantemir spune în "Descriptio Moldaviae" că, în Moldova, căluşarul era cel
mai grozav joc din perioada post-pascală şi se făceau sute de cete de căluşari. După Cantemir,
până în secolul al XIX-lea, au dispărut căluşarii din Moldova, iar spre sfârşitul acestui secol
nu se mai consemnează nimic. Nimeni nu mai ştia cum se dansează, cum se cânta în
Moldova, deşi existau acele minunate descrieri.
În schimb, colinda religioasă este mult mai prezentă în Transilvania in Bucovina şi
Moldova, până spre Galaţi, unde apar şi colinde laice. Moldova este o zonă a colindei
religioase. Şi Transilvania, de unde vin foarte multe colinde religioase, este o zonă foarte
puternică din acest punct de vedere. Şi în celelalte zone ale ţării există colinde religioase, însă
sunt adaptări, preluări din altă parte, sau colinde religioase venite de pe filiera cultă. În sud
întâlnim cu precădere colindele războinice, dacă le pot numi aşa, laice. Tot în sud se menţin
vechile obiceiuri precreştine, de exemplu căluşarii, de care am vorbit mai devreme şi despre
care se spune că ar fi fost un obicei bine împământenit printre geto-daci.
Moldova şi Ardealul, cu partea de la Mureş în nord, sunt zonele cu o credinţă foarte
puternică, oamenii sunt deosebit de evlavioşi, mai profunzi şi mai meditativi; doar dacă ne
uităm la evlavia pentru Cuvioasa Parascheva, pentru Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, ale căror
moaşte au fost primele aduse în Moldova de către Alexandru cel Bun, ne explicăm de ce la
noi regăsim în mod special colinda religioasă. Poate că şi preoţii de aici au fost mai vrednici
şi mai credincioşi şi s-au înălţat şi biserici şi mănăstiri mai multe, iar monahii au contribuit
din belşug la menţinerea duhului religios, a evlaviei, a credinţei, în ciuda prigoanei
comuniste.
"Am cules folclor în aproape toate satele din Bucovina"
Constantin Brăiloiu este părintele etnomuzicologiei româneşti, acesta a stabilit metoda
de cercetare, după mulţi ani şi după multe discuţii, are şi un studiu în acest sens - "Schiţă
asupra unei metode de folclor", în care spune că folclorul nu se culege oricum şi la
întâmplare, sunt nişte legi care trebuie respectate.
Cercetarea, care trebuie să fie completă, complexă şi profundă, începe cu mult înainte
de a merge propriu-zis pe teren, odată cu documentarea şi cu stabilirea scopului pentru care
se face deplasarea. Urmărindu-l pe Bela Bartok, un mare folclorist, Brăiloiu spunea: "Noi nu
urmărim un cântec, trebuie să urmărim viaţa satului, viaţa culturală, muzicală a satului, cu tot
ceea ce implică, în toate momentele importante ale lui". Asta pentru că folclorul, ca şi
colindele, reflectă spiritul nostru românesc, felul de a trăi şi de a ne raporta la ceea ce ne
înconjoară.
George Breazul însă este cel mai mare culegător de colinde. Nu există o colecţie mai mare,
care să cuprindă toate zonele, şi cu text, şi cu muzică, pe dublă notaţie, ca cea regăsită la
George Breazul.
Cam toţi compozitorii au preluat colinde şi le-au adaptat astfel încât să iasă pentru
compoziţie; mai cunoscuţi sunt cei mai vechi dintre ei, cum ar fi Dumitru Georgescu Chiriac,
Gheorghe Cucu, Gavriil Galinescu la noi în Moldova, Sabin Drăgoi. În mod curios, Ciprian
Porumbescu nu are deloc colinde. În special după 1944, când a fost scoasă religia din şcoală,
compozitorii s-au aplecat mai mult spre colindă şi au încercat fie să o introducă în muzica
simfonică, fie să armonizeze pentru cor, schimbând cuvintele şi lucrând un pic la linia
melodică. Sunt sute de compoziţii care au ca temă colinda, mai ales în cazul compozitorilor
de muzică corală.

1.4 Colinda religioasă în prezent

Ascultând și astăzi cu emoţie colindele, luăm parte cu tot sufletul nostru la peripeţiile
numeroase prin care trece Maica Domnului, Dreptul Iosif și pruncul Iisus.
Datina colindatului la poporul român este străveche, avându-şi obârşia în zorii
constituirii sale în vatra vechii Dacii. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data
apariţiei acestui obicei, totuşi conţinutul poetico-literar al colindelor indică faptul că ele ne
vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării poporului
nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat,
Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe
teritoriul Dobrogei.
In Romania, precum si in alte tari de rit crestin rasaritean, unde inchinarea magilor e
sarbatorita deodata cu Craciunul, umblatul cu steaua are loc in seara de Craciun, pe cand
intarile cu rituri apusene, unde inchinarea magilor e sarbatorita de Boboteaza, se umbla cu
stea in ajunul acestei sarbatori.
Astazi, colinda a capatat, mai degraba, caracterul asa-numitelor „cantece de stea”,
obisnuite de Craciun si Boboteaza, vizand in firul lor narativ Viflaimul, Irozii si subiectele
crestine.
În general, copiii și preoții colindă. Copiii simbolizează pe îngerii care nu doar au fost
prezenți la nașterea Domnului, ci au și vestit-o, iar preoții, pe păstorii care se aflau în preajma
ieslei de la Betleem și s-au închinat Domnului la nașterea Lui. Aceștia din urmă merg cu
icoana Nașterii Domnului prin casele credincioșilor în ajunul sărbătorii, vestind Nașterea
Pruncului mântuitor și aducându-L în casele și în inimile lor.
Colindătorii devin hristofori și teofori, adică purtători de Dumnezeu, întrucât ei Îl
poartă în suflete și Îl vestesc pe Hristos Pruncul la casele creștinilor, care, la rândul lor se
pregătesc îndelung pentru primirea Oaspetelui dumnezeiesc. În ajunul Crăciunului, tot satul și
fiecare casă în parte intră parcă într-un fel de forfotă, de mișcare, de înălțător neastâmpăr: se
aprind făcliile, luminile, se fac ultimele pregătiri, se întinde masa, se deschid porțile, pentru
ca Domnul să fie binevenit și bine primit. În biserici nu se face priveghere în noaptea de Ajun
spre Crăciun, pentru că vin colindătorii care transformă întreg satul în biserică, colindele – ca
punți de lumină între pământ și cer – înlesnesc comuniunea directă cu Dumnezeu din ceruri.
Deci, colindătorii duc asemenea îngerilor şi păstorilor vestea Evangheliei din casă-n
casă. Colindatul capătă astfel un aspect de pelerinaj, căci întruchipează pelerinajul Sfintei
Fecioare Maria, apoi pelerinajul magilor şi al Mântuitorului, a Cărui viaţă pământească este
un pelerinaj continuu. Colindul a fost o Biblie deschisă în vremurile de restriște în care puțini
erau cei care ştiau carte, astfel, colindătorii erau (precum sunt și astăzi) și mari misionari ai
Bisericii, căci prin colinde, ei nu fac decât să relateze cele întâmplate la Betleem, iar cei care-
i ascultă primesc în amănunt istorisiri pe cât de adevărate pe atât de emoționante despre
Naşterea Domnului.
Cuprinsul colindelor este unul adânc teologic, redând cu limpezime adevărul de
credință al Evangheliei, în cuvinte simple, însă nu în înțelesuri simpliste. Colindele sunt de o
frumusețe literară inegalabilă, de o gingășie aparte și de un deosebit har poetic. Din
conținutul lor se întrevede bunătatea și simțirea curată a credincioșilor Bisericii noastre.
Ascultându-le, ne minunăm de nesfârșita bogăție sufletească și forța creatoare cu care
poporul nostru, autorul colindelor, a înțeles și a tâlcuit Evanghelia și L-a primit cu nesfârșită
dragoste, recunoștință și duioșie pe Pruncul Mântuitor.
În colinde, vedem cum Dumnezeu încetează să mai fie inaccesibil, Se apropie de
muritori cu bunăvoinţă şi cu smerită dragoste. Prin aceasta, nu Dumnezeu îşi pierde din
măreţia Sa, ci omul devine tot mai apropiat, mai intim cu Creatorul și Mântuitorul său,
împărtășindu-se din lumina neînserată a Dumnezeirii. Aflăm, de asemenea, că dragostea Lui
nu este desăvârșită doar pentru faptul că S-a întrupat pentru noi și mântuirea noastră, ci și
pentru că a arătat nevoie și de dragostea noastră pentru El, căutând-o.
Prin colinde, ni se transmite cu multă claritate și limpezime mesajul Întrupării Fiului
lui Dumnezeu, adevărul dogmatic cu privire la Nașterea Domnului și la Maica Sa fiind bine
revelat și relevat. În Sfânta Scriptură, pasajele evanghelice prezintă pe scurt istorisirea
nașterii Domnului, apoi drumul la Betleem și călătoria în Egipt, dar poporul nostru, în
iscusința sa, a înțeles că drumul este foarte lung și anevoios mai ales pentru o femeie care este
gata să nască și de aceea în colinde poporul a brodat o mulțime de întâmplări și de fapte
minunate, călătoria sau mai bine zis fuga în Egipt fiind prezentată ca o adevărată odisee.
Astfel, ascultând și astăzi cu emoţie colindele, luăm parte cu tot sufletul nostru la peripeţiile
numeroase prin care trece Maica Domnului, Dreptul Iosif și pruncul Iisus. Ne înduioşăm de
suferinţele ei, aprobăm toate acţiunile şi gesturile ei şi ne simţim la urmă, după atâtea și atâtea
primejdii, plini de o bucurie nestăpânită, sinceră şi candidă, la aflarea veștii naşterii pruncului
Iisus.
Îl colinde se reliefează și descrierea împrejurărilor și ținutului sfânt, Betleemul, apoi
venirea și închinarea păstorilor, a magilor, pe urmă auzim despre imnele îngerești, mânia și
faptele înspăimântătoare ale lui Irod, omorârea pruncilor etc. În colinde se arată grija
neobosită a credincioșilor pentru Pruncul Sfânt, Căruia Îi vorbesc blând, Îi caută un sălaș
călduros pentru naștere, precum și îmbrăcăminte împărătească. E interesant cum poporul
nostru şi-a permis să fie atât de intim cu Dumnezeu şi şi-a însuşit o maternitate a Maicii
Domnului în colinde. Găsim în colinde trăirea creştină primară, simplă şi autentică, fără
artificii superflue și fără o bogăție căutată și artificială a stilului. Le-au fost străine înclinaţia
către dogmatizări adânci și sterile, teoretizări aride, demonstraţii teologice meşteşugite,
cultism, conţinutul lor fiind o uimitoare bogăţie de învăţături, mesaje de îmbărbătare şi
diverse exortații, a căror limpezime şi prospeţime au reconfortat Biserica din toate timpurile
și au adus un festin duhovnicesc profund și continuu în sufletele oamenilor.
Înminunata Bucovina există tradiţia cum că oamenii sunt răi şi ca să-i îmbuneze,
Dumnezeu le-a trimis colindele şi când acestea n-ar mai fi, pătrund duhurile cele rele mai
mult între oameni. Dar cât timp se vor cânta colindele, prezenţa răului va fi micşorată sau
chiar anihilată. Prin urmare, e necesar ca noi să prețuim, să păstrăm, să promovăm și să
cântăm colindele, din neam în neam, din generaţie în generaţie, ca pe un odor sfânt, ca pe o
dumnezeiască liturghie a iubirii lui Dumnezeu, așa cum ne îndeamnă și unul dintre ele:
Azi cu strămoşii cânt în cor
Colindul sfânt şi bun,
Tot moş era şi-n vremea lor,
Bătrânul Moş Crăciun.
E sărbătoare şi e joc
În casa ta acum,
Dar sunt bordeie fără foc
şi mâine-i Moş Ajun.
şi-acum te las, fii sănătos
şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita când eşti voios,
Române să fii bun.
Colindele sunt cântecele de leagăn aduse Pruncului Iisus de popoare. Această tradiţie
este universală.De aproape douăzeci de veacuri simfonia divină a cetelor îngereşti ce au vestit
Naşterea Domnului, însoţită de cântarea păstorilor, se reactualizează în fiecare an de către
colindătorii de toate vârstele, care în liniştea nopţii din ajunul Crăciunului merg din casă în
casă, vestind Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Datina colindatului se prezintă sub cele
mai diferite forme la unul şi acelaşi popor, istorisirea evenimentelor de la Naşterea Domnului
fiind miezul acestor colinde.
Colindătorii sunt acei oameni care se transformă în crainici ai bucuriei venirii lui
Hristos în lume, ai împreunării noastre cu Dumnezeu. Colinda nu-i altceva decât o
Evanghelie populară, o Biblie nescrisă a Naşterii Domnului. Readucerea Naşterii Domnului
în fiecare an ne arată că sărbătoarea Crăciunului nu mai este o sărbătoare abstractă, ci este
prezenţa permanentă a lui Hristos între noi3 
„Astăzi S-a născut Hristos
Mesia în chip luminos.
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi”.
ra
Cât vor mai rezista colindele?"Colindele vor mai rezista însă, culmea, nu la sat, ci la
oraş"afirmă unii cercetători. . La oraş regăsim acele grupuri minunate încurajate de biserici.
În mod paradoxal, sunt sate în care nimeni nu mai cântă nici o colindă. Şi ştiţi de ce? Pentru
că nu mai sunt copii şi tineri la sate care să ducă mai departe colinda şi obiceiurile. Suntcazuri
când păstrătorii s-au descurajat pentru că nu au cui preda ştafeta, şi atunci au uitat nestemate
ale folclorului. Şi mai există un paradox, cei care au plecat în străinătate şi nu mergeau la
biserică aici au devenit religioşi şi au început să preţuiască cultura noastră populară, pe când
cei care au rămas aici, marea majoritate, nu-şi mai respectă deloc trecutul. Poate pentru că a
plecat tinereţea şi există şi o oarecare delăsare. Şi este păcat, pentru că adevărata colindă se
păstrează doar la noi şi la slavi, care au fost foarte religioşi.
În satele si orasele din Ardeal sau Bucovina această perioadă a anului copii erau
învățati să cânte colinde obicei care se păstrează și astăzi în unele regiuni , colinde culte. "O,
ce veste minunată", "Trei păstori", "Trei crai de la Răsărit", "Astăzi S-a născut Hristos" sunt
primele colinde învăţate de mine de la mama, tot populare la origine, însă venite prin filtrul
compozitorilor Chiriac, Cucu şi ceilalţi. Era o atmosferă extraordinară, preotul mergea cu
icoana, cu vestirea Naşterii Domnului, iar noi, aşteptam cu nerăbdare ziua de ajun, să mergem
cu colinda. Mergeam din casă în casă, prin nişte nămeţi cât casa, iernile erau grele, nu ca

3
PR. CĂTĂLIN PĂLIMARU  Despre semnificaţia colindelor româneşti
 | 
acum. Oamenii foarte primitori, ne dădeau colăcei, nuci sau mere. Bani, niciodată. Seara
sfântă o petreceam împreună, la gura sobei şi în jurul bradului, emoţionaţi până la lacrimi.
Nu mai zic de pluguşor şi de buhai, pe care-l confecţionau copii, cu migală şi,
deopotrivă, cu mare nerăbdare. Vremuri frumoase, încărcate de sfinţenie şi emoţie; de fapt,
totul era frumos în satul de odinioară: şezătorile, hramurile, erau momente deosebite care
trezea satul la viaţă.

Figura nr Plugusorul

1.4 Colinda religioasă in Transilvania și alte zone ale României

În Transilvania, cel mai des este intalnit colindatul in ceata barbateasca, care este unul
dintre elementele patrimoniului mondial 4
"Transilvania are forme de colindat de ceata barbateasca dintre cele mai
spectaculoase, iar modul de desfasurare are particularitari care, unele, sunt dictate de traditii
precrestine, altele se incadreaza in nasterea Mantuitorului. Dincolo de Transilvania unde
frecventa este inca ridicata, colindat avem si in Muntenia, Dobrogea.
Aria colindatului ca fenomen de marcare a sarbatorii Craciunului este mult mai larga,
dar poate ca Transilvania se detaseaza si prin inca frecventa obiceiului. Practic de dupa 1989

4
UNESCO.ADVERTISING
asistam si la o revigorare a colindatului, pentru ca inainte de 89 era considerat o forma de
exprimare a supertitiilor si era interzis"5,
Obiceiul colindatului este una dintre formele active de marcare a sarbatorii
Craciunului in toate cele trei zile, iar cetetele pornesc din Ajun. Ceata de colindatori in
Transilvania trebuie sa aiba in repertoriu 30-40 de piese, care sa includa colindele care sunt
dedicate glorificarii nasterii Mantuitorului, cu un text apropiat de tematica religioasa, dar si
colindele care au in centrul atentiei omul, "ca si creatie a lui Dumnezeu glorificat pentru
munca sa"."Aici avem colinde de agricultori, de pastori, de pescari, de vanator si asistam la o
trecere in revista a principalelor ocupatii. Pentru ca, in functia sa simbolica, colinda este nu
numai o evocare a miracolului Nasterii Domului, dar este si o modalitate prin care se meneste
de bun augur, belsuj, prosperitate.
Functia aceasta de urare a belsugului face din colinda, pe langa o cantare
exceptionala, si mijloc de implinire a nazuintelor omului. Acest gen de colinde care sunt
legate de ocupatii sunt foarte importante si pentru ca ceata merge din casa in casa, nimeni nu
este ocolit, indiferent de ce statut social are, nici saracul si nici vaduvele nu sunt ocolite de
cetele de colindatori, tocmai ca sa le meneasca si lor un an imbelsugat, prosper", a punctat
specoalistul.
In repertoriul cetei se mai afla colindele inchinate tinerilor casatoriti, feciorilor,
fetelor, nou nascutilor si care aduc in atentie cele mai frumoase calitati ale omului: vitejia,
istetimea, frumusetea si harnicia."Timpul este si el unul sacru, special, un timp cand se spune
ca cerurile sunt deschise si Dumnezeu asculta ruga si cantarea omului. Atunci toate aceste
aspecte ale vietii cotidiene trebuie evocate pentru ca omul doreste sa se bucure cat mai mult
timp de rodire, de sanatate, de noroc si din acest punct de vedere colinda are si aceasta
functie",
Mai exista si colinda casei, care se intalneste si in Muntenia, nu numai in
Transilvania. Aceasta este o colinda inchinata familiei in sensul de clan si are in prim plan
familia care se remarca prin calitati speciale fie de ordin ocupational, fie de ordin social,
adica oameni cu prestigiu in comunitate.
"Din generatie in generatie, pentru toti cei din acel neam se canta de fiecare data
colinda casei inchinata celui mai batran - daca nu stramosilor. Apoi urmau alte colinde care
erau dedicate celorlalti membri de familie.De aceea, o ceata de colindatori trebuia sa stie
multe colinde, pentru ca de la o casa la alta difera statutul gazdelor. Pe de alta parte, sigur ca

5
Doina Isfanoni
stiau ca trebuia sa stie cat mai multe, pentru ca la o casa uneori i se puteau cere si trei-patru
colinde
În Transilvania, în dimineaţa de Ajun, copiii merg în grupuri de opt-nouă, se adună
într-un capăt de sat şi pornesc în alai. Alt grup porneşte din celălalt capăt al satului. Când
începe colindul, mai întâi sunt primiţi în casă băieţii, apoi fetele, căci se consideră că este
bine să intre în casă întâi parte bărbătească. Gospodarii îi cheamă în curte şi le aruncă un coş
cu mere. Femeile aruncă un fel de colăcei numiţi colindreţi şi fructe. La vărsarea fructelor
copiii se întrec să le adune.
Feciorii colindă după copii. Ei se organizează în ceată, cu două, trei săptămâni înainte.
Primul colind pe care aceștia îl cântă este acasă la preot să dezlege postul. Apoi urmează
celelalte gospodării din sat. Când ajung în faţa unei case, colindătorii cântă la fereastră, după
care gazda îi pofteşte în casă. Şeful colindătorilor întreabă dacă sunt primiţi Feciorii de
Crăciun. După ce cântă trei, patru colinde la uşă, spuneau:
„Primeşte-ne gazdă-n casă
Şi pune colac pe masă
Lângă colac şi cârnaţi
Şi-o litră de vinars”.
Dacă până la terminarea colindului gazda nu deschide uşa, înseamnă că nu te
primeşte. Atunci strigă colindătorii: „Bureţi pe pereţi”.
 Prin unele părți din Oltenia, copiii își fac un steag alcătuit dintr-o prăjină lungă, în
vârful căreia leagă o basma, un ban de argint, câteva fire de busuioc și puțină tămâie,
închipuind darurile pe care magii le-au adus la Nașterea Mântuitorului.
În satele de pe Valea Mureşului, Crăciunul este încă legat de anumite credinţe
populare care se păstrează şi în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri îşi are originile într-o
legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc. În satul Harpia, dacă primul care intră în casă
de Crăciun este un bărbat, oamenii cred că este un semn de bunăstare şi sănătate pentru anul
următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea.
 CAPITOLUL II

Colindul o muzică creștină care reprezinta ecoul popular si artistic al

cantarilor bisericesti liturgice.

Sarbatorile crestine ale Nasterii Domnului, Anului Nou si Bobotezei au in viata

credinciosilor o semnificatie aparte. Ele trezesc rezonante afective de inalta sensibilitate si de
puternica intensitate, creand o atmosfera de bucurie si un farmec cu totul specifice in trairea
religioasa. La aceasta contribuie in cea mai mare masura traditia veche si scumpa a
colindelor, care infatiseaza evenimentul de extraordinara importanta al venirii in lume
a Fiului lui Dumnezeu intrupat, intr-un nimb de deosebita frumusete si duiosie.
Originea termenului este, evident, latină. El desemnează atât datina, în sine – a
colinda, colindat –  cât şi genul folcloric legat de ea, cu formele colind, colindă, cât şi cele
derivate prin rotacism, corind, corindă. La origine, colinda este o datină arhaică, prin
excelenţă, agrară, cu mult anterioară creştinismului. Ea însumează o serie de manifestări şi
ritualuri de factură magică, prezente în viaţa unor popoare europene în timpul sărbătorilor de
iarnă. Având un caracter augural, ritualurile erau menite să pună în valoare forţa magică a
cuvântului şi gestului care puteau deveni faptă. Acest tip de nucleu stă la baza datinei
colindatului. Apariţia colindatului, ca manifestare socială, este asociată unei mentalităţi
arhaice. În timp, această tradiţie a suferit multe modificări. Cum era colindatul la începuturi?
Mesajul s-a schimbat? Mesajul colindului nu s-a schimbat, el fiind conţinut în text şi melodie
care se năşteau împreună în mintea ţăranului. Aşa se explică faptul că ei nu puteau „zice”
doar textul fără să şi cânte. În vechime, colindătorii erau consideraţi a fi purtătorii unor puteri
magice, care aveau efect doar în acest timp sacru, cei colindaţi crezând în forţa magică a
cuvântului6.
Ca parte integranta a folclorului religios, colindele prezinta o valoare nepretuita prin
originea si mai ales prin vechimea lor. Ele reprezinta cantecul nostru stramosesc si una din
cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios romanesc.

2.1 Colindele in viata si spiritualitatea credinciosilor romani

Oricare ar fi parerea specialistilor in aceasta privinta, un lucru este sigur si anume ca

ele sunt foarte vechi, formandu-se odata cu poporul roman si cu raspandirea crestinismului pe
meleagurile noastre. Prezenta in colindele si plugusoarele noastre a numelui lui "Badica
Traian" ne aminteste de timpul formarii poporului roman si de stramosii neamului nostru.
Dupa parerea unora, cele mai vechi colinde ar fi acelea care au refrenul "Lerui Doamne" sau
"Alilerui Doamne", care ar fi forma arhaica, pe cat se pare, a cuvantului bisericesc "Aliluia".
Astăzi, colindătorii sunt văzuţi ca nişte teofori, „purtători de Dumnezeu”, aşa cum
relevă numeroase texte:
Iată, vin colindători/.
..Şi v-aduc pe Dumnezeu
Să vă mântuie de rău.
În comunităţile săteşti erau colindate toate casele, indiferent de puterea financiară a
gazdelor, întrucât toţi trebuiau să se bucure în această zi sfântă de mesajul colindătorilor.
Celor care ar fi îndrăznit să nu primească pe colindători, li se rupeau scânduri din gard sau li
se scrijeleau pereţii caselor şi erau popularizaţi în tot satul. Din păcate, societatea consumistă
a pervertit, în bună parte, adevăratul sens şi mesaj al colindului.
Totuşi, când s-a creat pentru prima dată o legătură între colinde şi sărbătoarea Naşterii
Domnului? În primele veacuri creştine nu se sărbătorea Naşterea Domnului, ea nefiind
specificată în Noul Testament. Abia pe la mijlocul secolului IV, Biserica a fixat data de 25
decembrie, ca sărbătoare a Naşterii Domnului, pentru a şterge amintirea unei mari sărbători
păgâne dedicată cultului solar, şi care era celebrată în aceeaşi zi. Aşa se explică prezenţa unui
puternic substrat păgân în colindele arhaice. Datina se leagă, deci, de accepţiunea arhaică a
Sărbătorii ca sfârşit al unui ciclu temporal şi începutul unui alt an.

6
Ovidiu Trifan, doctor al Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi cu tema „Colindul în creaţia corală
românească”
 Cu timpul, întregul ritual dedicat zeilor protectori ai agriculturii s-a restrâns în texte,
încheiate cu o formulă-urare adresată celor colindaţi. Aceasta a constituit nucleul datinei de
tip roman şi sub această formă au primit-o şi tracii din nordul şi sudul Dunării, odată cu
expansiunea Imperiului Roman.

2.2 Tipologia colindelor

Cea mai elocventă tipologie generală a colindelor aparţine lui Mircea Eliade: „colinde
precreştine” şi „colinde creştine”. Tipologiile existente se completează una pe alta şi au în
vedere, în primul rând, tematica. Astfel, o categorie distinctă este cea a colindelor
„protocolare”, prin care gazdele erau anunţate şi li se cerea permisiunea de colinda: Ia, sculaţi
voi, gazde mari, Bună sara la fereastră etc. O arie foarte largă o deţin colindele dedicate
profesiunilor din satul românesc: cioban, plugar, pescar, vânător. De asemenea, cele cu aluzii
prenupţiale. Nu lipsesc colindele cu teme cosmogonice (despre „facerea lumii”) sau
moralizatoare (atitudini umane), cu teme biblice şi apocrife, precum şi colindele-baladă
(„Mioriţa-colind”, despre Meşterul Manole etc.)
În spaţiul public există şi o împărţire a colindelor în „ortodoxe” şi „catolice”, ce
părere aveţi despre această catalogare? Din păcate, această confuzie este întreţinută, în bună
parte, şi în mediul ecleziastic. Astfel, melodia de factură gregoriană „Puer natus est” sau
„Troparul Naşterii Domnului”, de sorginte bizantină, fac parte din sfera muzicii sacre
dedicate celei mai mari sărbători creştine. Dar nu sunt colinde. Prin secolele XVII şi XVIII,
ca o replică la colindele „păgâne”, apar în Muntenia şi Moldova aşa-numitele „cântece de
stea”, practicate de copii care purtau în mâini şi o stea confecţionată din diverse materiale.
Melosul şi textele, structural diferite de colinde, aparţineau ori unor oameni ai bisericii –
preoţi sau dascăli – ori unor învăţători din sate. Ne puteţi da şi câteva exemple de astfel de
colinde? Da, este cazul cântecelor „Trei crai de la Răsărit”, Nouă azi ne-a răsărit”, „La
Bethleem”. Despre binecunoscutul „O, ce veste minunată”, Sabin Drăgoi, cel care-l
menţionează în culegerea sa din 1925, spune clar că este un cântec de stea care, după melodie
şi ritm, aparţine saşilor transilvăneni. Celor care susţin ideea colindelor „ortodoxe” şi
„catolice” le-aş adresa întrebarea: „Pluguşorul, Capra, Ursul, Căiuţii, sunt obiceiuri catolice
sau ortodoxe?”. Răspunsul este unul singur: fac parte din tezaurul folcloric românesc! În
România se ascultă mult şi aşa numitele „colindele internaţionale”. Când au apărut acestea?
În primii ani de după 1990, a fost o adevărată invazie de colinde. Lumea le dorea, le asculta şi
le cânta cu lacrimi în ochi. Mulţi, mai ales dintre tinerii din mediul urban, le auzeau pentru
prima oară.
Din păcate, odată cu acest imens val de simpatie pe care au fost „readuse” colindele,
s-a instaurat, treptat, o confuzie generală a ceea ce înseamnă „colind”. Aşa a apărut mesajul
subliminal al obsedantului şi transcontinentalului „Jingle bells”, considerat, de către
ignoranţi, ca fiind un colind „internaţional”. Multora nu le-a trecut prin cap că este un
„echivalent” al românescului „Sanie cu zurgălăi”, dar nu un colind, şi, cu atât mai mult,
„internaţional”, ci doar un simplu cântec de iarnă. Şi totuşi, de unde această confuzie?
Colinde mai au popoarele slave vecine: bulgari, ucraineni, beloruşi, polonezi, slovaci,
sârbi. În sud, se întâlnesc pe întregul teritoriu al vechii Tracii. Nu poate fi vorba de „colinde
de import” sau „internaţionale”! Confuzia este întreţinută din ignoranţă de numeroase canale
mass-media, dar şi de persoane semidocte cu poziţii sociale înalte. Din păcate – după părerea
mea – o mare vină o are Şcoala. Unele cadre didactice ignorante, care nu au bunul simţ de a
se interesa ce-i ăla colind, îi învaţă pe copii tot felul de cântecele de pe CD-uri, sădindu-le
falsa convingere – şi lor, şi părinţilor – că astea sunt colinde. Este o gravă eroare! Cu toată
această colecţie de melodii de Crăciun internaţionale ajunse în România, colindele
tradiţionale nu s-au demodat. Colindele, în sine, nu s-au demodat. Este vorba de consensul
atitudinal faţă de ele. Colindele au continuat să fie practicate şi în primele veacuri creştine,
când erau considerate „cântece ruşinoase” (Sf. Augustin) şi chiar anatemizate (Conciliul de la
Trulan, anul 691, canonul 62) dar şi mai târziu când erau catalogate drept  „cântece drăceşti”,
iar colindatul ca fiind „marele praznic al diavolului”. Regimul comunist, însă, l-a alungat pe
„Moş Crăciun”, substituindu-l cu ateul „Moş Gerilă”. Colindele erau „manifestări
obscurantiste, mistice”. Dar ţăranul, ca şi pe vremea interdicţiilor ecleziastice, s-a încăpăţânat
să-şi practice datinele. Influenţa melodiilor de Crăciun internaţionale a dus, şi în România, la
naşterea unei adevărate industrii muzicale pe acest sector.
Sub raportul maiestriei artistice a versului si a melodiei, colindele ocupa un loc de
seama in creatia poporului nostru. Ele formeaza un tot unitar cu doinele, baladele populare si
cantecele de vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele si zicatorile. Venind din lumea
obstilor satesti, colindele pastreaza, fara indoiala, unele din ele mai vechi realizari poetice
romanesti. Ele exprima, sub forma poeziei populare florile alese ale simtamintelor noastre
crestinesti in fata tainei celei din veac ascunse, precum si binefacerile ce s-au revarsat asupra
omenirii prin intruparea Fiului lui Dumnezeu.
Putine popoare din lume au insotit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o
imbratisare asa de calda si de duioasa si au exprimat-o asa de bogat in forme artistice, cum a
facut-o poporul roman. In colinde, simplitatea, usurinta si cursivitatea versului popular,
exprima o mare bogatie de idei, intr-o forma plina de frumuseti artistice, in care figurile de
stil abunda, comparatiile se intrec una pe alta, iar epitetele si mai ales diminutivele nu lipsesc
aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce da gingasie, frumusete, farmec si duiosie
colindelor.
In vremea noastra colindele se situeaza, prin valoarea lor literara si muzicala, in
constelatia artistica europeana.
Dar, colindele romanesti sunt pastrate, gustate si apreciate pentru valoarea lor
teologica. Ele sunt inmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastre crestinesti si
stramosesti, sunt o transpunere in forma populara cantata a credintei noastre ortodoxe. Ele
sunt inspirate din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie, din slujbele divine si din
iconografie. In ele respira puternic duhul crestin si se pastreaza ceva din
fragezimea crestinismului primar. In versurile lor duioase si pline de credinta se
descifreaza sensurile adanci ale unei trairi religioase autentice, bazate pe marturia de
nezdruncinat a dreptei credinte.
Ele prezinta ascultatorilor dogma ortodoxa invesmantata in straiul idilic si naiv al
versului popular al colindei. Nici una din invataturile de baza ale credintei crestine nu este
uitata sau nefolosita in colindele noastre romanesti. In ele se rasfrange invatatura crestina
despre pacatul stramosesc, intruparea si nasterea Mantuitorului, rascumpararea oamenilor
prin moarte si Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintilor, Sfintele Taine,
invatatura despre rai si iad si judecata viitoare.
Majoritatea colindelor au in centrul lor persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos,
descriind mai ales intruparea si nasterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprima in
mod simplu, fara speculatii teologice subtile, ci cu sentimentul trairii unui mare adevar de
credinta. Iata cum este redata, de exemplu, invatatura despre judecata universala in colindul
urmator:
"Tu, Fiule, nu mai plange,
   Ca eu tie ti-oi aduce
   Un scaun de judecata,
   Ca sa judeci lumea toata.
   Sa dai dreptii la dreptate
   Si strambii la strambatate,
   Sa iei ceru-n stapanire,
   Pamantul in mostenire".
 Maica Domnului, care ocupa un loc central in evlavia si in cultul ortodox, este
prezenta la tot pasul in colindele romanesti, alaturi de Fiul sau iubit, Mantuitorul Hristos.
Credinciosii o numesc pe Maica Domnului "Curata", "Preanevinovata", "Fecioara Maria",
"Lumina preasfinta", "Precista blagoslovita":
  "Ca astazi curata,
    Prea nevinovata,
    Fecioara Maria
    Naste pe Mesia".
Colindele noastre religioase infatiseaza pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru
credniciosi si rugatoare pentru neamul omenes in versuri de o rara frumusete si de o putere
intuitiva vrednica de admirat.
Dar toate invataturile de credinta exprimate in colinde sunt in legatura cu aceea de
mantuire, foarte frecventa si ea in aceste creatii, accentul punandu-se pe frumusetea cadrului
spectacular al Nasterii si pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care aceasta nastere le picura
in sufletele crestinilor. La evenimentul Nasterii sunt de fata toate planurile creatiei si ale firii:
cerul reprezentat prin ingeri, lumea cuvantatoare a pamantenilor, infatisata prin pastori si
lumea necuvantatoare, infatisata prin plante si animale de tot felul. Tatal insusi coboara din
ceruri sa binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intr-o slujba cereasca asemanatoare Sfintei
Liturghii, pe care credinciosii o asculta in fiecare Duminica:
  "De-auzi gazda ori n-auzi
   Toaca-n cer si slujba-n rai,
   Toaca-n cer cum o batea,
   Slujba-n rai cum o facea,
   Dumnezeu cum cuvanta,
   Maica Sfanta se ruga.
   Si sa stai sa tot privesti
   Cum facea slujbe ceresti
   Ingerii tinand stalpari
   Cantau sfintele cantari".
Colindele au avut si marele rol de a pastra si apara credinta ortodoxa atunci cand
prozelitismul eterodox incerca sa rupa unitatea de credinta a ortodocsilor, pentru a
dezmembra, in acelasi timp si unitatea lor nationala. Pastrand si marturisind aceleasi
adevaruri de credinta, colindele s-au numarat printre mijloacele populare cele mai eficace de
aparare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufleteasca a credinciosilor nostri ortodocsi de pe tot
intinsul patrie. Documente vrednice de incredere marturisesc ca romanii transilvaneni
preferau sa cante de Craciun colindele invatate din strabuni, in locul cantecelor care li se
impuneau de cei straini de legea lor.
In acelasi timp, colindele scot in evidenta legatura stransa a stramosilor cu Ortodoxia
si, in special cu Patriarhia ecumenica facand ca in versurile lor sa rasune numele orasului
Constantinopol:
  "La poarta la Taringrad,
    S-a nascut mare-mparat".
Colindele noastre romanesti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale si
sociale pe care le exprima. Pe langa mesajul ceresc al mantuirii, colindele au format si o
scoala de imbarbatare, de nadejde si de virtuti morale in viata credinciosilor, exprimand
dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea si bunatatea, cinstea, dragostea de
tara, eroismul, bucuria sarbatorilor, dorinta de prosperitate, belsug si pace, ca idealuri
nepieritoare si caracteristici esentiale ale sufletului poporului nostru. In ele eticul s-a imbinat
in chipul cel mai armonios si mai fericit cu esteticul.
Actualizand in fiecare an amintirea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos,
colindatorii duc cu ei la casele credinciosilor voia buna, cinstea si dragostea, asa cum se vede
din aceste urari:
  "Troscotel de p-anga drum,
    Voie buna cui ma-nchin!
    Troscotel de p-anga cale,
    Cinste si dragoste-n fata Dumitale!"
Colindele reflecta bunatatea proverbiala a romanului, credinciosii avand pilda de
bunatate pe Mantuitorul Iisus Hristos, care in colinde apare ca un Domn "prea bun":
  "Sus in curtea lui Craciun,
   S-a nascut un domn prea bun".
Luand ca pilda aceasta bunatate a Domnului si Mantuitorului Hristos, colindele
indeamna pe credinciosi ca si ei sa fie buni mereu, dar mai ales acum, cand s-a nascut
"Pastorul cel bun":
  "Acuma pe la Craciun,
   Tot omul sa fie bun".
Bunatatea aceasta a romanului, cunoscuta pretutindeni sub numele de ospitalitate, este
rasplatita de urarile de la sfarsitul colindelor:
  "Busuioc verde pe masa,
    Ramai gazda sanatoasa.
   La multi ani cu sanatate
   Domnul sa va dea de toate!"
Alaturi de bunatatile care izvorasc din iubirea de Dumnezeu si de aproapele, colindele
reflecta o calitate si o virtute tot asa de specific pentru credinciosii nostri si anume cinstea.
Pentru poporul roman cinstea este tot asa de valoroasa si de scumpa ca si dreptatea si
libertatea, iar colindele au fost un indemn permanent la pastrarea ei.
Colindele preamaresc virtutea cumpatarii, si strans legat de ea, postul din care, de
altfel, izvoraste, laudand pe cei ce postesc:
  "Ferice de cei postelnici,
    Care-mi postesc posturile
    Si-mi ajuna ajunurile".
Cadrul virtutilor infatisate de colinde se intregeste si cu aceea a darniciei, adica a intr-
ajutorarii aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci cand el este in suferinta si in necaz. Ea
este reflectata astfel intr-un colind in care "Domnul bun, cest, Domn bun si Om bun":
  "Cati flamanzi imi trec
    Pe toti ii satura.
    Cati setosi imi trec
    Pe toti ii adapa.
    Cati goli ii venea
    Toti ii imbraca.
    Cati desculti venea,
    Pe toti ii incalta".
De asemenea, virtutea barbatiei, de care este legata rabdarea, este oglindita in
colindele noastre romanesti.
In opozitie cu lauda virtutilor, colindele condamna pacatele si patimile omenesti sau
viciile, pentru urmarile lor nefaste. Astfel, minciuna este infierata in colinde, indemnand pe
cei care o practica sa se lepede de ea. Patima inselatoriei, opusa cinstei si corectitudinii, este
biciuita in colindele cu caracter social, ca si patima betiei, ca izvor al altor patimi si pacate.
Dintre ideile sociale cea mai des intalnita in colinde este aceea de pace, poporul
roman fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveste cu firea lui buna si blajina, cu
dragostea si cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile razboiului, si-a dorit
siesi si la toata lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump si mai indispensabil vietii sale, ca
aceea care conditioneaza bunastarea materiala si spirituala a oamenilor. In colinde,
taina intruparii Fiului lui Dumnezeu este slavita pentru ca ea a adus lumii impacarea cu
Dumnezeu, pentru ca Pruncul nascut in pestera este "Domn al pacii" si fiindca nasterea Lui a
fost salutata cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu si al pacii oamenilor. Aceasta pace se
instaureaza odata cu venirea in lume a Mantuitorului Hristos, a carui imparatie este o
imparatie a pacii. Iata cat de frumos reda aceasta idee un colind de vanatoare:
  "Ho, ho-ho! Nu va-narmati!
   Ca pe cer azi s-a ivit
   Un luceafar stralucit.
   Ca astazi Fiul cel Sfant 
   Pace-aduce pe pamant
   Sange azi sa nu mai curga,
   Lacrimi azi sa nu se scurga.
   Vanatorii ca-mi cadeau
   In genunchi si se rugau,
   Din sageti cruce faceau".
Pacea adusa de Mantuitorul este o pace vesnica si universala:
  "Intru cei de sus marire
   Si pe pamant paciuire,
   La toti oamenii sa fie
   De acum pana-n vecie".
  "Marire intru cei de sus,
   Si pace pan-la Apus".
Munca se reflecta si ea din plin in colindele noastre romanesti. Versurile lor amintesc
de toate categoriile de varsta si de ocupatii cintind insusiriile care trebuie sa
impodobeasca sufletul unui crestin: destoinicia in munca, harnicia, indemanarea si curatenia.
Munca pamantului, grija pentru unelte si animale, cresterea vitelor, pescuitul, albinaritul,
moraritul si, mai ales, vanatoarea, sunt descrise maiestrit in colinde. Prin acestea ele scot in
evidenta doua din caracteristicile esentiale ale neamului nostru: munca si harnicia.
Alaturi de pace si de munca, din colinde desprindem ideea de dreptate. Colindele
infiereaza pe cei care o calca in picioare pagubind pe semenii lor prin furt, inselaciune sau in
alt chip. Prin colinde, poporul pretuind la justa ei valoare functia sociala a dreptatii, a luptat
continuu impotriva abuzurilor si nedreptatii.
Colindele noastre romanesti sunt valoroase si pentru ideile patriotice pe care le
exprima. Originea, viata, graiul si obiceiurile poporului roman, dragostea pentru tara si
jertfirea pentru ea, frumusetile patriei, vitejia si eroismul poporului raman doar cateva din
aceste idei care se oglindesc in colinde. Astfel, in unul din ele, tara noastra este numita
"mosie dumnezeiasca" si "asezare stramoseasca". Prin intruparea si nasterea, Mantuitorului,
Dumnezeu coboara in lume ca sa o binecuvinteze. Printre altele, El binecuvinteaza si tara
noastra. Iata cum descrie aceasta scena un colind de prin partile Albei:
  "Dumnezeu s-a desteptat
   Mana stinga-a scuturat,
   Trei inele i-au picat.
   Randuneaua le-a luat
   Si le-a dus in departare,
   Sa le-aseze pe hotare
  Unu-n tara Nilului
   Altu-intr-a Iordanului
   Unu-n Tara Romaneasca,
   Asezare stramoseasca".
Pe aceasta mosie se preumbla Dumnezeu cu Sfantul Petru, iar Maica Domnului,
urmarita de mana ucigatoare a lui Irod, gaseste scapare si adapost, impreuna cu Fiul sau in
muntii romanesti in casa unui roman care ii primeste la caldura vetrei lui.
Frumusetile Carpatilor nostri cu bogata lor fauna si flora, sunt prinse cu maiestrie in
tezaurul colindelor. Caprioarele, cerbii si iepurasii sunt doar cateva din vietuitoarele lor, iar
"Cetinita cetioara" si "Coroana de trandafiri" sunt buchete din resursele naturale ale patriei.
Copiii care colinda traiesc o lume de basm:
  "In poiana muntelui,
   Iese cerbul Domnului".
sau:
  "Sus in varful muntelui
   Pe la crucea bradului,
   Pe o scara de argint
   Se coboara Domnul Sfant".
Colindele infatiseaza si pilde de patriotism si eroism din trecutul nostru istoric,
preamarind, de exemplu, figura legendara a voievodului Moldovei, Stefan cel Mare, in
colindul "La poarta lui Stefan Voda":
  "Atunci Stefan Domn cel Sfant
   Despre ruga auzind,
    El pe data a plecat
   Si cu toti s-au inchinat".
Ele amintesc de lupta poporului pentru independenta nationala si pentru apararea
pamantului stramosesc si jertfirea pentru patrie:
  "Cand cu turcii ne-am batut,
    Bulzul marii ne-o-imbulzit,
    Multi voinici s-or prapadit".
Ele scot in evidenta vitejia poporului roman care, lasand totul acasa, pornea la razboi
pentru a apara tot ce avea mai scump si pentru a alunga si a invinge pe dusmani:
  "Vifor la razboi pornea,
    Pe dusmani mi-i prapadea
    De-o mers vestea-n tara noua,
    Cum va colindaram voua".
Din istoria contemporana a neamului, colindele mai noi amintesc lupta pentru
reintregire, asa cum vedem din cantecul soldatului care isi cara pe mormant:
  "Busuioc, margaritar,
   C-a murit pentru Ardeal.
   Pe plaiul muntilor,
   In desimea brazilor,
   In mijlocul florilor
   Aparand un tricolor".
In felul acesta, colindele au avut si un rol de manifestare si de intarire a unitatii si
solidaritatii dintre toti fiii neamului nostru, de pe ambele versante ale Carpatilor. Ele
dovedeau continuitatea populatei romanesti pe meleagurile patriei noastre si unitatea de neam
si limba intre Moldova si Banat, intre Transilvania si Dobrogea, intre Tara Romaneasca si
Maramures. Pentru romanii transilvaneni, colindele trezeau rezonante deosebite, vestindu-le
unitatea lor cu moldovenii si muntenii. Fie ca s-au cantat la Suceava sau la Caransebes, la
Oradea sau Dorohoi, la Sibiu sau la Iasi, la Brasov, Bucuresti, sau Constanta, in satele de
munte sau in campie, cu toata gama varietatii cuvintelor sau melodiilor, ele au vestit aceeasi
bucurie si au chemat pe toti credinciosii romani sa-l preamareasca pe Dumnezeu in acelasi
grai.
Colindele au si marele rol de a uni generatiile intre ele si de a intari sentimentul
comuniunii cu stramosii nostri. De aceea, asa cum frumos arata P.F. Parinte Patriarh Teoctist,
"aceste colinde, creatii de gen, sunt socotite drept marturii fara asemanare, marturii nepretuite
pentru adeverirea existentei noastre ortodoxe si pentru continuitatea noastra neintrerupta pe
firul traditiei, pe aceasta vatra de dezvoltare a poporului roman. Aceste creatii sunt si raman,
impreuna cu fondul spiritual romanesc, in galeria comorilor de credinta si de viata pe care
Biserica noastra le asaza la loc de cinste. Ele sunt si raman margaritare izvoditoare de cultura
cu care s-ar mandri orice popor. Ele sunt bunuri bisericesti si modalitati eficiente de activitate
pastorala, prin care preotul intretine dragostea de Biserice, dezvolta interesul pentru
invatatura de credinta si promoveaza cintarea bisericeasca pe care credinciosii o iubesc si
astazi foarte mult".
Pentru toate acestea, colindele, aceste nestemate ale folclorului romanesc, sunt
pastrate cu sfintenie, ca niste adevarate rituri ale unui cult mostenit de la stramosi, purtand
suflet din sufletul strabunilor si seva din glia noastra stramoseasca.
Pentru noi, slujitorii de azi si de maine ai Bisericii noastre stramosesti, ele vin din
pridvorul vechilor biserici romanesti, impartasind un aer arhaic de cronica si cazanie. Ele
pastreaza nealterat duhul autentic crestin pe care il exprima in uluitoare frumuseti de stil
si limba romaneasca. Lucrate parca in filigran, colindele vadesc arta unui mare sculptor de
cuvant, care s-a identificat, trup si suflet, cu creatia sa, punand in opera sa amprenta vesniciei
si atmosfera sfanta a sarbatorilor.
Prin frumusetea lor stilistica, prin farmecul arhaic, prin simplitatea exprimarii, prin
duhovniceasca legatura a omului cu Dumnezeu, colindele raman icoane vechi in altarul
spiritual al fiilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane, la care ne inchinam si ingenuncherii si
noi cu evlavie, legandu-ne astfel cu duhul crestin ortodox, cu credinta stramosilor, cu
credinta primelor veacuri crestine.
Transparenta de cristal a constructiei lor melodice ca si atmosfera lor de o calda si rara
duiosie, ne poarta nostalgic pasii pe aripile amintirilor copilariei noastre, la anii fericiti ai
sufletelor neprihanite, ai inimilor calde si pline de bucurie, cand in ciuda nametilor de zapada,
plecam in cete pe la casele crestinilor, cu vestea cea buna a Nasterii, cu urarile de pace si
belsug pentru noul an care se apropia.
In noaptea sfanta si plina de taina a Craciunului, acest "praznic luminos", in fata
acestor podoabe minunate ale sufletului romanesc, care ne aduc mesajul maririi lui
Dumnezeu, al pacii si infratirii intre oameni, portile inimilor noastre se deschid mai larg
pentru a canta, dupa datina strabuna, "colindul sfant si bun" si pentru a primi bunele vestiri
ale colindelor si urarile lor, impreuna cu Mantuitorul Hristos care vine, odata cu solia lor:

2.1 Colindele Crăciunului, tradiţie sfântă a neamului românesc

 Colindatul este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din perioada sărbătorilor de
iarnă. Ascultăm colindele în fiecare an, cântate în cursul lunii decembrie, și de fiecare dată ne
încântă și ne umplu inimile de bucurie și speranță.

Figura nr Obiceiul colindatului

Ca și alte obiceiuri tradiționale, colindele au o multitudine de variante și versiuni,

specifice diferitelor regiuni de la noi din țară. Colindele pot fi cântate de un singur cântăreț
sau de un grup, care se poate acompania și de instrumente muzicale și uneori poate interpreta
și mici scenete. Pot fi cântate de fete, băieți sau de oameni în toată firea. Urătorii merg din
casă în casă și după ce cântă pe la ferestre, sunt invitați în interior și gazdele le se dau mere,
nuci sau colaci, păstrându-se astfel un ritual vechi de sute de ani.
Colindele se cântă și la orașe, însă an după an, obiceiul parcă începe să iși piardă din
farmec. Au apărut mulți falși colindători care urmăresc doar beneficii pecuniare, fără să mai
pună suflet în ceea ce fac, ducând astfel la decăderea tradiției. La sat însă, tradițiile se
pastrează, în unele regiuni fiind nealterate de sute de ani, iar gazdele așteaptă colindătorii cu
nerăbdare.
 În popor se spune că dacă deschizi ușa colindătorilor și primești urarea lor cu bucurie,
atunci vei avea un an nou mai bun. O veche superstiție spune că atunci când nu se vor mai
auzi colindele, diavolul va pune stăpânire pe pamânt.
Câteva colinde românești: “O ce veste minunată!”, “Astăzi s-a născut Hristos”, “Trei
crai de la răsărit”, “Iată vin colindători”, “Florile dalbe de măr”, “Am plecat să colindăm”,
“Deschide ușa creștine”, “Steaua”, “Trei păstori”, “Moș Crăciun cu plete dalbe”, “La poartă
la Țarigrad”, “Sus boieri, nu mai dormiți”, “Noi umblăm să colindăm”.
Colindul românesc, prin forma sa simplă şi prin mesajul pe care-l exprimă, este glasul
sfânt al Sfintei Evanghelii şi al Bisericii extins sau transmis în sufletele şi-n casele
dreptcredicioşilor creştini. Colindul reprezintă ecoul popular şi artistic al cântărilor
bisericeşti liturgice.
În decursul istoriei noastre, colindele au circulat pe cale orală, adică prin viu grai, ele
fiind consemnate în scris şi notate muzical, mult mai târziu, îndeosebi pe filele cărţilor de
strană, pe ceasloave şi minee, dar strânse şi în colecţii de colinde şi predate de dascăli de
biserici. Dar unde şi cine anume a plămădit aceste frumoase colinde? Cu certitudine în sânul
Bisericii-mamă a neamului nostru au apărut aceste comori şi licăriri de lumină, fiind creaţia
sfântă a poporului nostru, străbătut de o negrăită sensibilitate şi de la începuturile sale,
mărturisitor al credinţei creştine celei adevărate. De aceea, până astăzi colindele revarsă
asupra tuturor celor care le cântă şi le ascultă lumina cunoştinţei de Dumnezeu, întărind
credinţa ortodoxă, pace şi bucurie dumnezeiască. Cel mai des cântate în spaţiul mioritic
românesc, alături de doinele şi baladele bătrâneşti, colindele, prin forma şi adevărurile de
credinţă transmise într-o manieră simplă şi concentrată, plină de acurateţe literară şi inocenţă
spirituală, se găsesc pe buzele tuturor creştinilor ortodocşi, şi nu numai. Obiceiul de a colinda
a prins rădăcini şi la alte popoare, fiindcă prin colinde se exprimă iubirea şi recunoştinţa
tuturor creştinilor pentru darul dumnezeiec al Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu
pentru mântuirea noastră a tuturor. Pentru a da expresie şi căldură laudei şi mulţumirii aduse
lui Dumnezeu, colindele sunt cântate pe la casele oamenilor şi în biserici, începând de la
sărbătoarea Sfântului Andrei şi până la Bobotează. Dar ele nu se vorbesc, ci sunt cântate,
fiindcă prin cântec sau melos ele sunt menite să se adreseze deopotrivă minţii şi sufletului. Pe
de o parte ne luminează mintea, pe de alta, ne mişcă inima şi fac legătura dintre inimă şi
minte. Totodată ele sunt punţi între generaţiile prezentului şi ale trecutului şi exprimă legătura
noastră cu Hristos şi Sfinţii Apostoli, fapt exprimat foarte frumos în versurile unui colind: Azi
cu strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun / tot moş era şi-n vremea lor bătrânul Moş
Crăciun.
 2.2 Valoarea istorico-biblică a colindelor

În primul rând, colindele au o bază biblică, relatând în versuri întâmplările şi faptele

ce au precedat evenimentul sfânt al Naşterii Domnului. Astfel, aflăm că cei trei magi de la
Răsărit spre stea au călătorit / şi-au mers până au stătut undâ era pruncul născut. Aceştia i-
au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Contextul istoric al Naşterii lui Hristos este redat în
colindul Împăratul Romei, în care se arată că aceasta a avut loc în timpul împăratului roman
Octavian Augustus; de asemenea, se face referire la plecarea lui Iosif şi a Fecioarei Maria din
Nazaret în Betleem pentru a se înscrie la recensământul populaţiei organizat din porunca
împărătească, precum şi episodul venirii magilor de la Răsărit cu daruri de aur, smirnă şi
tămâie.
Colindele O, ce veste minunată şi Steaua sus Răsare ne învaţă că Fecioara Maria
naşte astăzi  pe Mesia, adverbul de timp întrebuinţat aici subliniind timpul Bisericii ca
actualizare a actului Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a tuturor actelor Răscumpărării, dar şi
faptul că pentru noi creştinii Hristos Se naşte în ieslea sufletelor noastre în sens duhovnicesc,
de fiecare dată când ne pregătim cu rugăciune, post şi fapte bune.
În acelaşi timp, Naşterea Domnului este o împlinire a graiului profeţilor: 
Astăzi S-a născut
Cel fărâde-nceput
Cum au spus proorocii. 
Sfântul Evanghelist Luca relatează faptul că Fecioara Maria L-a născut pe Iisus în
iesle, nemaifiind loc pentru Familia Sfântă în casele locuitorilor Betleemului (Luca 2, 7),
episod surprins în următoarele versuri: 
Aseară peânserate
Fecioara Maria,
În Betleem cetate
Călătorind sosea,
Şi fiind obosită
Locaşul şi-l cerea,
În Betleemul mare
Nimeni nu o primea. 
 Colindul Praznic luminos ne arată ura lui regelui Irod care căuta să curme viaţa
Pruncului Iisus: Dar Irod era că se tulbura de naşterea Sa / El Îl căuta voind morţii a-L da,
dar Pruncul Iisus din ţară S-a dus.
Din versurile unor colinde desprindem învăţătura despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu, Cel fără de început, născut din Tată fără de mamă mai înainte de veci şi din
mamă fecioară fără de tată, în timp, la plinirea vremii:
Că Fiul dumnezeiesc
Al Tatălui Cel ceresc
S-a născut azi din Fecioară
Voind pentru noi să moară. 
Hristos este Unul mărit în Treime preaslăvit sau 
Deâmpărat mare şi tare
Pe Dumnezeu Tatăl are
Și pe Duhul dimpreună
Care toate le lumină, 
prin acestea reliefând totodată Unimea şi Treimea. Hristos S-a născut din Fecioara
Maria şi prin zămislirea Duhului Sfânt: 
Că a născut Prunc,
Prunc din Duhul Sfânt
Fecioara curată, dar în acelaşi timp El este Fiul Cel din vecie trimis de Tatăl nouă
tuturor, ca să crească şi să ne mântuiască, adică să experimenteze condiţia omului cu tot
realismul ei, să crească în sânul familiei, pentru a cunoaşte ce înseamnă iubirea părintească şi
astfel să mântuiască lumea din interiorul ei.
Adevărul Întrupării Domnului este evidenţiat în colindul Nouă azi ne-a răsărit, în care
se arată că Iisus a fost născut din Fecioara Maria în iesle, a fost alăptat de maica Sa, a fost
înfăşat în scutece şi culcat în iesle pentru a noastră mântuire, toate aceste acte evidenţiind
chenoza sau smerenia deplină a Fiului lui Dumnezeu, dar şi ostilitatea pe care a întâmpinat-o
încă de la naştere din partea oamenilor. Deşi smerit, Hristos este în acelaşi timp Om şi
Dumnezeu, Împărat al întregii făpturi. De aceea, magii şi păstorii de la iesle 
I s-au închinat
Ca unui mare Împărat.
Naşterea Cuvântului are o valoare pancosmică, deoarece la bucuria evenimentului
sfânt participă întreaga creaţie, cerul şi pământul, lumea văzută şi cea nevăzută, anume:
îngerii, oamenii (păstorii şi magii), steaua de la Răsărit, vietăţile necuvântătoare: 
 Îngerii cântau,
Păstorii fluierau,
Magii seânchinau,
Toţi se bucurau.
Scopul venirii Domnului în lume este mântuirea neamului omenesc şi a întregului
cosmos, deschiderea uşilor Împărăţiei cerurilor şi omorârea morţii şi biruinţa asupra
vrăjmaşului diavol: 
Raiul cel închis, azi iar s-a deschis
Şarpelui cumplit capul s-a zdrobit
Şi strămoşii iară prin Sfânta Fecioară, iar s-au înnoit. 
Dar înnoirea întregii creaţii s-a săvârşit prin jertfa Crucii. De aceea, unele colinde
exprimă şi adevărul venirii lui Hristos în trup pentru a Se jertfi. În Întrupare este prezentă
Taina Crucii Sale, dar şi înfierea omului prin Taina Sfântului Botez.
În unul din colinde se cântă:
 Preamăritul Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
Ca să fie mântuire de la blestem şi pieire,
Lerui Doamne,
Busuioc şi Cruce-n casă,
rămâi gazdă sănătoasă,
Lerui Doamne.

2.3 Diferența între colind și cântec de Crăciun

În fiecare an, la 25 decembrie, Îl aşteptăm pe Hristos Domnul, aşa cum L-au aşteptat
strămoşii noştri, retrăind prin viersuirea colindelor bucuria celor care au fost martori ai
Naşterii Sale.
Ovidiu Trifan

Există „interpreţi de colinde” renumiţi, ca Fuego, Ştefan Hruşcă sau Ştefan Bănică Jr.
Unii sunt chiar „compozitori de colinde”. Aceste cântece de Cr;ciunsunt fabricate în serie şi
nu transmit absolut nimic, nici o emoţie. Cântece pe care nu le poţi asculta cu sufletul la gură
şi cu lacrimi de bucurie în ochi! Dacă le cânţi unui ţăran din satele cu vechi tradiţii într-ale
colindatului, spunându-i că sunt colinde, s-ar putea să te alegi cu o sudalmă neaoşă. Ştefan
Hruşcă este primul care are meritul de a fi popularizat colindul autentic, însă stilizat în
manieră folk. Poate era mai bine să se rezume doar la acompaniamentul de chitară, fără
mixaje electronice.
“Doar Grigore Leşe sau Ioan Bocşa mai cântă colinde ţărăneşti, autentice” afirma
doctorul in Colinde Ovidiu Trifan. A spune că ai compus colinde e similar cu a spune că tu
compui doine sau balade populare. Eu ştiam că folclorul are caracter anonim, dar iată că au
apărut şi „compozitori de folclor”. Referitor la Ştefan Hruşcă, colindele sale au un laitmotiv,
prezenţa cuvântului „Ler”. Ce înseamnă acest cuvânt şi de unde provine? Originea
binecunoscutului refren „Lerui, ler” este, încă, o problemă controversată. În basmele
româneşti apare numele lui Ler împărat. Toate derivatele refrenului – Lerului Domnului, Hai
lerui, Doamne etc. – au semnificaţia unor formule incantatorii adresate unei persoane –
umane sau divine – din fondul arhaic. Dintre toate etimologiile propuse, cea mai acceptată
este aceea formulată de Dimitrie Dan (1901), cum că ar deriva din invocaţia creştină
Halleluiah, Domine! specifică psalmilor din latina târzie şi care, urmând legile fonetice de
transformare a unor cuvinte latineşti, a ajuns la forma amintită: Hai, lerui, Doamne.
Au existat obiecţii formulate destul de recent, de unii cercetători, care au în vedere
faptul că această teorie nu explică forma regentă, nominativul  termenului Ler, ci forma
coruptă, genitiv-dativul, adică Lerui. O altă explicaţie mult mai credibilă, atât din punct de
vedere fonetic, cât şi mitologic, formulată de episcopul-istoric Melchisedec Ştefănescu şi de
B. P. Hasdeu, ar fi derivarea din Lar, zeu protector al casei romane, substituit, în creştinism,
de persoana Mântuitorului. Oricum, în refrenul colindelor există forma regentă, Ler, ca şi în
basme, formă pe care cercetătorii amintiţi nu o explică. Colindele, "aceste minunate creatii
populare", s-au pastrat din generatie in generatie si au rasunat in fiecare an, fara intrerupere,
in casele crestinilor, in noaptea sfanta a Nasterii Domnului, sub luceafarul de argint al pacii,
in seara de Anul Nou si la alte sarbatori, indatinandu-se, raspandindu-se si fiind nelipsite din
manifestarile religioase ale credinciosilor nostri.