INSTANȚELE NARATIVE – aspecte teoretice

Principalele instanţe ale comunicării narative sunt autorul, naratorul, personajul şi

cititorul, între care, în desfăşurarea narațiunii, se stabilesc relații mai mult sau mai puțin
complicate şi expresive. Autorul concret este persoana care scrie o carte, redactează o piesă
de teatru, un eseu, fiind situat în afara textului; el are viziunea de ansamblu asupra
conținutului, concepe mesajul, este un metteur en scène (regizor), alegând modalitățile de a
opera cu tehnicile narative, cu naratorul şi personajele. Autorul concret are existență
istorică, reală, şi are rolul de emiţător, care transmite un mesaj estetic cititorului concret,
aflat în postura de receptor. Autorul concret este situat într-un loc fix în epoca istorică, pe
când cititorul concret/cititorii concreți, ca receptori, se situează de-a lungul timpului, chiar
acelaşi cititor putând avea momente succesive de receptare.
În opera literară se poate identifica, totodată, și un autor abstract, o proiecție literară a
autorului însuşi, căruia îi corespunde un cititor abstract, cel vizat a fi capabil să
recepteze în integralitate mesajul literar. Personajul este cel ce joacă rolul imaginat de autor,
participând la evenimente, în timp ce naratorul le înregistrează, le redă, descrie personaje și
spații narative, explică sensul evenimentelor. Observația lui se traduce printr-un discurs
narativ, care il implică prin perspectiva pe care o are asupra evenimentelor. Naratorul este o
voce căreia autorul ii desemnează rolul de a nara, de a povesti faptele, de a descrie locurile
şi personajele dintr-o operá literara epică. Este o voce cu un anumit grad de autonomie, care
se traduce printr-o relație semnificativă între autor și narator. Există un narator omniscient, care
povesteşte de obicei la persoana a treia, caracteristic prozei obiective, tradiționale, independent
de autor şi de personaj, căruia autorul îi conferă de fapt o independenţă narativă totală (naratorul>
personajul). Situația de maximă omnisciență se manifestă în romanul de tip balzacían, în care
autorul dobândeşte ipostaza unui demiurg al lumii imaginare pe care o creează. Uneori naratorul,
chiar exprimându-se la persoana a treia, işi pierde calitatea de omnisciență, prin preluarea funcţiei
narative de către un personaj prin viziunea căruia se filtrează faptele. Este personajul raisonneur,
,,reflector", care selectează şi interpretează, în mod subiectiv, faptele pe care le prezintă. Se
impun totuşi câteva nuanțări: povestitorul presupune o audiență, în timp ce naratorul reia firul
faptelor doar pentru cititor. Naratorii din ,,Hanu Ancuței" sunt şi povestitori în acelaşi timp, pentru
că ei se află în fața unui auditoriu, se confruntă mereu cu reacţia publicului: Lita Salomia, comisul
loniță, orbul sărac fac parte dintr-o galerie de personaje ce refac trecutul prin intermediul
narațiunii. Naratorul poate cunoaşte mai mult decât autorul, la fel de mult ca acesta sau mai puţin.
El poate să dezvăluie ceea ce ştie sau prezintă grade diferite de comunicare, mintea lui fiind
uneori impenetrabilă pentru autor. Personajele pot îndeplini funcţia de naratori sau evoluează la
o distanţă apreciabilă de autor.
Proza modernă tinde să reducă omnisciența naratorului, suspectată de inautenticitate.
Când naratorul se exprimă la persoana întâi, în acest caz povestirea fiind subiectivă, tinde să
se realizeze o egalitate cognitivă între narator şi personaj (naratorul = personajul), specifică mai
ales prozei moderne, producându-se o trecere de la epica obiectivă la cea subiectivă. Aici
naratorul, implicat ca personaj (narator-personaj, narator-martor, narator-mesager, narator-
confident etc.), nu ştie mai mult decât acesta, transpunând cunoaşterea realității în planul
subiectiv, al intenselor trăiri interioare. Narațiunea şi dialogul din proza tradițională sunt înlocuite
cu monologul, care implică modalități narative ale prozei moderne, memoria involuntară şi
fluxul conştiinţei. În noul roman francez, naratorul se situează în antiteză totală cu cel
omniscient, ajungând să ştie chiar mai puțin decât personajul (narator < personaj). Raportul
dintre narator şi personaj creează viziunea sau perspectiva narativă, denumită în unele
tratate de teorie literară şi viziunea ”dindărăt” (pentru naratorul omniscient), ”împreună cu" (pentru
egalitatea dintre narator şi personaj) şi viziunea ”din afară", în care naratorul ştie mai puțin decât
personajul, rămânând în ipostaza de simplu martor.
Personajul, ca semn central al operei literare narative, concentrează toate semni-
ficațiile majore ale acesteia. Termenul vine din fr. personnage, prin filiera lat. persona (”mască
de teatru", ”rol"). Tipologia personajelor este complexă, înregistrând o evoluție care urmează
avatarurile literaturii în general, observații estetice şi critice asupra personajului făcându-se
încă din antichitate şi în toate marile momente culturale şi literare ale umanității. Un prim tip de
personaj este cel aristotelic, modelat după chipul eroului din legende şi din tragedia antică,
personaj deci ales, având trăsături (”caractere") determinate canonic de Aristotel în ,,Poetica" sa:
potrivirea, asemănarea, statornicia. E un personaj bine definit, închis în sine, adică în trăsăturile
date, care nu mai pot fi schimbate, ameliorate. Ideea de caracter predomină în clasicism,
personajul devenind expresie a unei singure calități sau idei dominante, acum conturându-se
principalele tipuri caracterologice: avarul, mizantropul, bigotul, curtezana, stăpânul, servitorul etc.
Deşi scriitorii romantici încearcă să învingă schematismul clasicist, prin crearea personajelor
antitetice, contrastante, de genul Quasimodo, tipologia personajelor se menține și în realism.
Balzac va mărturisi în prefața la ”Comedia umană" (1842) că în ampla arhitectură pe care o edifică
societății timpului său are în vedere specia socială pe care personajele o reprezintă devenind
tipuri caracterologice, reprezentative pentru indivizii unei comunități. Realismul va învinge totuşi
schematismul caracterologic al personajului, prin observaţie realistă amănunțită veridică, prin
analiză psihologică, prin complexitatea vieţii interioare manifestate în cele mai diferite ipostaze
ale vieții.
Treptat îşi face loc însă o relativizare a conceptiei despre personaj şi despre ipostazele
sale artistice, care să releve contradictiile lăuntrice ale finței umane, complexitatea şi
subiectivitatea accentuată a omului modern. Personajul nonaristotelic presupune ”o contradicție
originară a fiintei. Imperfectiunea omului constă în faptul ca nu poate dobândi ceea ce vrea să
devină decât depăşind prin tràire imaginară sau cel putin imaginară, ceea ce nu vrea să devină",
afirma filozoful danez Kierkegaard. Orice contradicție lăuntrică înseamnă relativizare, iar aceasta
determina o pierdere a personalității. Pentru a putea exista, un personaj nonaristotelic ar trebui
să poarte măşti. Un personaj care ilustrează cel mai bine acest precept nu se distinge în mod
special, este cel cu o identitate secretă, rămas incognito. Dedublarea personajului constituie alt
mijloc prin care își pierde identitatea. Parcelarea conştiinţei umane implică dihotomia ca stare de
spirit, pendularea între credinţă şi tagadă, între rațional şi irațional. Criza maximă a individualității
personajului este pulverizarea identității, care poate fi interioară, prin exterioritate sau prin
obiectualizare.
Grupul poate constitui, la rândul lui, un personaj, supus mai multor relații: de
reflectare, de simetrie, de tranzitivitate (dacă A este similar cu B, atunci B este similar cu A).
Grupul nu este un sistem perfect închis. Grupul nu reproduce întocmai realitatea, nu este o
imagine identică întregului, ci poate avea propriile sale caracteristici. Mergând mai departe pe
criteriul omogenizarii personajelor, întâlnim şi personajul masă sau colectiv, ca in ”Alexandru
Lăpuşneanul", de Costache Negruzzi, în ”Tănase Scatiu", de Duiliu Zamfirescu.
Un alt tip de personaj este personajul cinetic sau personajul în mers. Deplasarea
personajului în spațiu dezvoltă întreaga literatură a călătorilor romantice sau presupune, in
literatura secolului XX, o mişcare lentă, terestră, cum se intamplă în „Falsificatorii de bani",
de André Gide, sau în ”De veghe in lanul de secară", de J. D. Salinger.
Eugenio D'Ors propunea împărțirea personajelor în funcție de gradul lor de
generalitate, în tip, extip şi arhetip. Arhetipul reprezintă condiția umană în totalitatea ei, un
personaj prim, dotat cu puteri extraordinare. Personajele devin stereotipe dacă includ un
număr cât mai mare de trăsături, reprezentate in acelaşi mod. Câteodata, personajul este
alegoric, transpus într-un cadru cu dublu sistem de referință, convențional real, dar şi cu un
grad deschis de sugestivitale, ceea ce presupune o alegorie, a metaforă ascunsă a realității.
Alegoria este o modalitate de a dispune o nouă lume in tipare stabilite în vremurile
străvechi. Personajul simbolic şi simbolizat presupune si el o binaritate, primul sens fiind explicit,
iar al doilea implicit. Personajul simbolic nu poate fi clasificat decât extrem de dificil: arhetipal,
odiseic, apolinic dionisiac, solar, selenar. Uneori nu mai este important personajul ca atare, cât
ansamblul, spațiul, starea de spirit, atmosfera, care se constituie într-un suprapersonaj. Ca
exemple de suprapersonaje pot fi războiul, din ”Război şi pace", de Lev Tostoi, hanul, din ”Hanu
Ancutei", de Mihail Sadoveanu, sau chiar catedrala din Notre-Dame de Paris, de Victor Hugo.
Deci suprapersonajul este persistent in timp, atunci el este atemporal, ca in cazul Catedralei
Notre-Dame, întâlnită în diverse opere literare.
O situație insolită în spațiul narativ o produce personajul absent, care presupune şi
absența ca personaj, generatoare de mister, de suspans, de tensiune și de asteptare. Un
personaj absent, în jurul căruia se construiește însă întregul discurs al romanului, este Nechifor
Lipan din ”Baltagul", de Mihail Sadoveanu. Pe de altă parte, orice roman polițist remarcabil se
bazează pe o absență misterioasă, pe mitul acelui UNKNOWN, NECUNOSCUTUL, în jurul căruia
gravitează întreaga narațiune. Din categoria automatelor, a personajelor artefact se disting
marionetele și personajele parodice. În ”Insula pinguinilor", de Anatole France, există o
multitudine de personaje-artefact.
Cercetarea literará reaşază în câmpul estetic firesc conceptul de erou şi toate
implicațiile lui în dezvoltarea prozei moderne. În antichitatea clasica eroul avea origine
divină sau semidivină, în creştinismul timpuriu și în cel al cruciadelor, eroul era martirul
sau cavalerul plecat la Constantinopol, iar în Evul de Mijloc se ipostaziază în marile figuri
istorice, întemeietorii de state şi luptătorii pentru libertate. În perioada modernă, eroul, ca personaj
principal, suferă o demitizare şi o inserție mai mare în realitate, în cotidian, devenind personajul
care trece de obicei peste limitele comune, care luptă pentru o idee, care aspiră la depăşirea
propriei condiții. Eroul poate fi astfel homeric, baroc, romantic, burghez, chiar acesta din urmă,
eroul burghez, putându-şi depaşi propriile limite, cum se întâmplă în ”Muntele vrăjit", de Thomas
Mann. Personajele pot avea o existență istorică reală, cum se întâmplă cu Cezar, Cleopatra sau
Mata Hari. Unele personaje sunt modernizate, puse în situații epice noi, devenind
personaje-simbol. Prin antiteză, literatura modernă dezvoltă şi motivul noneroului sau al
antieroului. Antieroul este personajul fará o viaţă spectaculoasă, omul lipsit de calități, strivit de o
realitate existențială de care nu se poate elibera sau trăind în locuri unde nu s-a întâmplat nimic.
Naratologia dă o nouă perspectivă asupra implicării personajului în naraţiune. Autorii
transferă de multe ori rolul de narator unor personaje, în special în narațiunile confesive, de tip
epistolar, în cele cu povestire în ramă sau cele declarate cu o tentă mai mare de autenticitate, în
genul lui Marcel Proust sau Camil Petrescu. Literatura realistä a secolului al XIX-lea era obiectivà,
cu un discurs la persoana a treia, din perspectiva unui narator omniscient, capabil să patrundă
peste tot, så observe totul si să se strecoare până şi în mințile personajelor. În momentul trecerii
de la naratorul de persoana a treia la cel de persoana intâi, de cele mai multe ori la naratorul-
personaj care se povesteşte pe sine, literatura se subiectivizează, ivindu-se alte modalitati de
expunere: fluxul conştiinţei presupune senzațiile înregistrate în pagină ca imaginile pe o pelicula
de film, memoria involuntară permite acronia romanului, întoarcerea în timp, pe baza unei senzații
inconştiente, declanşată de o imagine instantanee a unui obiect sau a unui eveniment din trecut.
Mai vechi sau mai nou, rezultat din firescul narațiunii sau urmărit programatic, procedeul conduce
la o multiplicare a perspectivelor şi a vocilor narative, la o polifonie a narativitătii, cu indubitabile
efecte estetice, cu o savantă distributie de roluri discursive. Personajul-narator povestește, în timp
ce personajul-actor participă la narațiune. Personajul alter-ego constituie o altă față a autorului,
conferindu-i o mai mare obiectivitate în discurs. Uneori naratorul, chiar exprimandu-se la
persoana a treia, își pierde calitatea de omniscienţă, prin preluarea funcţiei narative de către un
personaj prin viziunea căruia se filtrează faptele, devenind personaj reflector sau raisonneur, care
selectează şi interpretează, în mod subiectiv, faptele pe care le prezintă.
În funcție de ponderea pe care o au în naraţiune, personajele pot fi principale, secundare,
centrale, periferice, episodice, absente. Personajul care are rolul principal se numește
protagonist, iar personajul care i se opune în evoluția conflictului este antagonist.
Dupa tipul compozițional, E. M. Forster clasifică personajele în rotunde si plate, primele fiind
complexe, memorabile, cu mai multe fațete, cu o evoluție imprevizibilă, celelalte invariabile,
axate pe o singură idee sau calitate, surprinzând uneori şocant cititorul printr-o singura
însuşire. Într-o altă terminologie, personajele imobile nu se schimbă de-a lungul narațiunii,
în timp ce personajele mobile suferă o variație, surprinzând prin atitudinea lor. Din această
categorie de clasificare fac parte și personajele generice, labirintice, lineare, stereotipe. Dacă un
personaj da titlul operei literare, se numește personaj eponim, ca în romanul ”Ion”, de Liviu
Rebreanu. Titlul operei literare poate conduce la denumirea de personaj titular sau numai sugerat.
După criterii morale, personajele sunt clasificate în pozitive, ambigue, negative, mai ales în
basme, în care apar şi personajele-donatori, care secundează eroul, în reale şi supranaturale.