Nicolae Labiș 

(n. 2 decembrie 1935,[1] Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România – d. 22

decembrie 1956,[1] București, România) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a
supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”[2].

Biografie[modificare | modificare sursă]
Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]
A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa
mamei sale. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al
Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești,
satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se
stabilește la Mălini.[2][3]
A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar
la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de
secretar al cenaclului literar din Fălticeni[4], care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită
poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta
poporului din Suceava.[3]
În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc
la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească,
care-i publică poezia Gazeta de stradă.[2][3]
În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail
Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.[2][3]
Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu (citat în: George
Bădărău, Nicolae Labiș, Viața și opera, 2001) care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui
bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în
înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura
unui tânăr.”

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

La data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și
Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail
Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion
Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus,
grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.[3]
Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un
număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a
purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În
primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea
discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate
acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată
refuzate de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. De asemenea, acest
fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.
La absolvire a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară.
Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din
București, însă renunță după doar un semestru[3]. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare
în Viața Românească în acest an.
În 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de
cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi
publicat postum în anul 1958.[3]