INFORMAȚII SUPLIMENTARE

DESPRE MIHAIL SADOVEANU

Mihail Sadoveanu în ultimii ani de viață până la decesul lui – joi, 19

octombrie 1961, iar înmormântarea lui Sadoveanu a avut loc sâmbătă, 21
octombrie 1961 la Cimitirul Bellu din București. S-ar fi împlinit 100 de ani pe
5 noiembrie 1980, miercuri. Iar după prăbușirea Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească pe numele lui a purtat-o și liceul și stradă în
sectorul Rîșcani-Ciocana.

Prezentare generală
Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,[1][2] Pașcani, Iași, Principatele
Unite – d. 19 octombrie 1961,[3][1][4] Vânători-Neamț, Vânători-Neamț,
Neamț, România) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,
academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și
prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o
carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai
ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini
nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura
României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.
Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste
Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului
poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se
poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare
dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de
început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică,
din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau
Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în
general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria
medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul
Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor
precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu
acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în istoria
contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul psihologic
și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu
perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu
oscilând în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A
făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-
Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de
Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga
Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă venite din
partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei
în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea
politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul
Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării
Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al
Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după
abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului.
Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic
Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de
asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul
1921, membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace
în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din
România.[5] A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan.
Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au
devenit la rândul lor scriitori.
Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele
comisiei ce a refuzat ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână
statului român.[6][7][8]

Biografie
Origini
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui
Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din
Oltenia,[9] și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți[10] din
localitatea Verșeni.[11] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a
fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în
anul 1891. Familia își avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit.
„din Sadova”),[12] adoptat de aceasta abia în 1891.[13][14] Tatăl Alexandru
avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un impact
negativ asupra întregii familii.[15]Istoricul literar Tudor Vianu considera că
acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în
formarea autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate
românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale
moldovenești.[16] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a
cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca
Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist Vasile Morțun).[17] Celălalt
frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.[18]
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani.
Profesorul său preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie
colecția de povești Domnu Trandafir.[19] În timpul liber, tânărul Sadoveanu
obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare,
pescuind, sau doar pentru a contempla natura.[20] Și-a petrecut vacanțele
de vară și la Verșeni, la rudele mamei.[14][21] În timpul călătoriilor sale,
Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorităților
i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.[22] Urmează
gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.
[23][24][25] La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și
Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor
va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de
gimnaziu în fruntea promoției.[25]

Primele încercări literare, căsătoria și familia

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască,
împreună cu un coleg, o monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare,
renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.[26] Debutează în revista
bucureșteană Dracu în 1897,[24][27] cu schița Domnișoara M din Fălticeni,
pe care îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.[24] În 1898 începe
să colaboreze la foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala
Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și
cu pseudonimul M.S. Cobuz,[26] cu un alt scheci și un poem.[28] Totuși,
Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea
simbolistă românească la care adera revista.[28] Începe să scrie pentru
reviste non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare.[24][28] În paralel, a
fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub
numele de Aurora[28] sau Lumea.[13]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul
la Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se
dedica literaturii.[13][24][29] A început să frecventeze societatea boemă a
Capitalei,[13], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să
scrie numai proză realistă.[29] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu,
cu care s-a stabilit la Fălticeni,[14][24][25][30] unde începe să lucreze la
primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor.[24] În 1902
apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre
fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul
M. S. Cobuz.[31] În iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face armata
în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile
căprarului Gheorghiță”.[29] Această primă perioadă din viața sa avea să fie
evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).
După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare
familie.[32] Inițial, familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de
celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi într-o nouă casă, aflată
în vecinătatea Grădinii Liniștii.[25] Scriitorul a avut unsprezece copii,[26]
 dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima
devenită la rândul ei poetă și romancieră.[33] Dintre fii săi, Dimitrie
Sadoveanu a devenit pictor,[33] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre
ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după
moartea sa prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944.[33][34][35]

Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

În 1921 devine membru al Academiei Române.[14][24][26] Doi ani mai
târziu, își ține discursul de recepție, în care face aprecieri pozitive fată de
folclorul românesc în general și de poezia populară în special.[14][24][65]
Reîncepe colaborarea la revista Viața românească, alăturându-se nucleului
de redactori din perioadă interbelică, din care face parte și Garabet
Ibrăileanu, publicând fragmente din romanele sale (unele dintre ele inițial
publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene publică volumul
de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura
Luceafărul, volumul Priveghiuri.[66] Găzduiește în casa sa din Dealul
Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala Galaction, Otilia Cazimir, Ionel
și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu
Celibidache.[63] Este apropiat al poetului socialist Ioan N. Roman,
ajutându-l să-și promoveze scrierile,[67] de aceleași avantaje bucurându-
se memorialistul Gheorghe Jurgea-Negrilești,[68] și scriitorul satiric Radu
Cosmin.[69]
Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre
monumentele inspirându-i opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea
Neamțului.[40] După 1923, alături de Topîrceanu, Demostene Botez și alți
colaboratori ai revistei Viața Românească, obișnuiește să meargă la
vânătoare.[60] Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei
vizite din 1927 la râul Arieș.[18][24] În același an face o călătorie în Olanda
cu Orient Expressul[24][40], călătorie descrisă ulterior în volumul său de
reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în 1925, 1929,
respectiv 1930, publică un număr de romane bine primite de critici: Venea
o moară pe Siret..., Zodia Cancerului și Baltagul, iar cea de-a cincizecea
aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la nivel național.[24][70] Tot în
acest an, Sadoveanu, Topîrceanu și profesorul T. C. Stan redactează și
publică împreună o serie de abecedare.[71]
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu
Rebreanu, la Congresul de la Berlin. În același an intră în Partidul
Poporului, în care era deja membru prietenul său Octavian Goga,[40].
Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și
Sadoveanu.[72] În timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din
partea județului Bihor. După alegerile din 1931, ocupă un loc de senator din
partea județului Iași.[40][73] În perioada cabinetului țărănist, condus de
Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului României.[40][73]
Numirea sa în funcție a fost justificată prin statutul de personalitate
culturală.[40] În această perioadă face parte din Partidul Național Liberal-
Brătianu, un partid de dreapta în opoziție cu principala grupare Național-
Liberală.[74] În paralel, începe să contribuie la cotidianul de
stângaAdevărul.[75] În 1928 publică Hanul Ancuței, o lucrare remarcabilă
aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă
povestiri, îmbinare măiastră a genului epic și liric.
Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie
Cantemir”,[70], iar din 1932 al Lojii „Moldova”, din același orient. Între 1930
și 1935 a îndeplinit următoarele demnități masonice: „Mare Maestru
Adjunct al Marii Loji Naționale din România (MLNR), Pro Mare Maestru al
MLNR, Mare Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei
Române Unite.[40][52][70][76] Fratele său, Vasile Sadoveanu, de profesie
inginer agronom, a fost, de asemenea, mason.[77]

Ultimii ani, boala și moartea

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor
din România în 1949, Sadoveanu devine președintele de onoare al
acesteia.[54][104] Apoi, în 1950, este numit președintele ei, înlocuindu-l pe
Zaharia Stancu. Conform scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a
fost un semn al marginalizării lui Stancu după excluderea sa din Partidul
Comunist Român, Uniunea Scriitorilor fiind în acea perioadă condusă de
fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai Beniuc.[105] Sadoveanu și
Beniuc au fost realeși la primul congres al uniunii (1956).[54][106] Între
timp, Sadoveanu publică mai multe volume realist-socialiste, printre care și
Mitrea Cocor (după unele surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de
Sadoveanu),[107] prin care se apreciau și încurajau politicile de
colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu
primul Premiu de Stat pentru proză.[97]
În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale
susținute de noul regim. În luna iunie a anului 1952, devine președinte al
Consiliului Științific al Academiei, cel care va modifica alfabetul limbii
române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată
de Sadoveanu în primele sale lucrări).[108] Se implică în mișcarea pentru
pace din Blocul Estic, conducând Comitetul Național pentru Apărarea Păcii
într-o perioadă în care Uniunea Sovietică dorea să portretizeze inamicii din
Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru proliferarea
armelor nucleare.[102] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial
al Păcii, primind, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace.[109] Din
postura de parlamentar, Sadoveanu face parte din comitetul însărcinat cu
elaborarea noii constituții din 1952, care, în formă finală, reflecta influențele
sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești.[110]
În martie 1953, la puțin timp după moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai
multe ședințe ale Uniunii Scriitorilor, discutând despre noile directive
culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și manifestându-se
împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.[111] În
noiembrie 1955, la puțin timp după ce împlinește vârsta de 75 de ani,
scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.[112] După 1956
regimul a anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l recomande pe
Mihail Sadoveanu ca unul din cele mai importante modele culturale ale
regimului.[113]
Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,[63] și se mută
înapoi în București, unde deține o casă în apropierea Muzeului
Zambaccian.[18]
Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton
Moisescu sunt președinții interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale,
funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în poziția de șef al statului.
Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în
1961, „Premiului Lenin pentru Pace”.[114]
Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.[18] Este
îngrijit de o echipă de medici condusă de Nicolae Gh. Lupu.[18] Familia
Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind într-o vilă aflată în
apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.[18] Este
vizitat periodic de prieteni din literatură și politică, printre care și Alexandru
Rosetti.[115] Mihail Sadoveanu se stinge din viață pe data de 19 octombrie
1961, la ora 9 dimineața,[12] fiind înmormântat pe 21 octombrie la Cimitirul
Bellu din București. Casa din apropierea Schitului Vovidenia este astăzi un
muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.
După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea
Mănăstirii Văratec, unde a organizat un cerc literar informal și un grup
ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul literar Zoe Dumitrescu-
Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața
apărării comunității de călugărițe.[116] Ea a mai trăit timp de 30 de ani
după moartea soțului ei.[116]
 Contribuții literare
Context
Unul din liderii generației sale, și unul din cei mai reprezentativi scriitori
români, Mihail Sadoveanu este totodată recunoscut pentru calitățile sale de
povestitor, scrierile despre natură și descrieri ale mediului rural. Autor
prolific, a publicat peste 100 de volume individuale[117][118] (120 conform
revistei americane Time).[101] Contemporanii săi l-au plasat pe Sadoveanu
alături de Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu, aceștia fiind considerați în
perioada interbelică, în ciuda diferențelor de stil și abordare, mari
romancieri.[119] Criticul Ovid S. Crohmălniceanu le descrie activitatea,
concentrându-se pe ilustrarea vieții rurale, fiind totuși părtinitor, semn că
perioada interbelică a fost una agitată,[120] în timp ce istoricul literar
Marcel Cornis-Pope îi consideră pe Sadoveanu și Rebreanu „cei mai
importanți romancieri ai primei jumătăți a secolului al XX-lea” din România.
[121] În 1944, Tudor Vianu îl considera pe Sadoveanu „cel mai important
scriitor român pe care îl are România [în prezent], primul dintre cei de-o
seamă cu el.”[122]
Subliniind originalitatea în contextul literaturii române și considerându-l unul
din scriitorii care militau pentru „tendința națională” (opusă moderniștilor
cosmopoliți), George Călinescu a mai notat că, printre multele sale povești
și romane, Sadoveanu împrumută din stilul predecesorilor și
contemporanilor săiIon Luca Caragiale, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești,
Emil Gârleanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Calistrat Hogaș, I. A.
Bassarabescu și Ionel Teodoreanu.[123] De asemenea inclusă în acest
curent, „proza lui Emil Gârleanu e un ecou sintetic din N. Gane, M.
Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si I. Bassarabescu”, „Gârleanu e departe de
a avea mijloacele poetice ale lui Sadoveanu, pe care totuși l-a umbrit fără
dreptate.”[124] Cornis-Pope crede că proza lui Sadoveanu este o
continuare a „narațiunii naționale” explorată anterior de Nicolae Filimon,
Ioan Slavici și Duiliu Zamfirescu,[121] în timp ce istoricii literari Vianu și
Zigu Ornea menționează că Sadoveanu s-a inspirat și din temele și
genurile abordate de autorul junimist Nicolae Gane.[125] În tinerețe,
Sadoveanu l-a admirat și i-a colecționat lucrările lui N. D. Popescu-
Popnedea, un autor prolific de almanahuri, romane istorice și de aventură.
[67] Trecerea sa la realism a fost inspirată de citirea operelor lui Gustave
Flaubert și în special ale lui Nikolai Gogol.[28] Sadoveanu și Gane au fost
indirect influențați de diplomatul rus Wilhelm von Kotzebue, autor al
poveștii cu temă românească Laskar Vioresku.[126]
În accepțiunea lui Vianu, creațiile lui Sadoveanu au însemnat o revoluție
artistică în cadrul școlii locale realiste, comparabilă cu adoptarea
perspectivei de către artiștii renascentiști.[127] Interesul lui Mihail
Sadoveanu pentru lumea satului și viziunile sale asupra tradițiilor au făcut
subiectul unor dezbateri în cercurile moderniste. Inițiatorul modernismului
în România, Eugen Lovinescu, care a încercat sincronizarea unei literaturi
urbane cu cea europeană, a fost unul din cei mai mari critici ai lui
Sadoveanu.[31][128] Totuși, Sadoveanu a fost bine primit de adversarii lui
Lovinescu: Perpessicius și editorul Contimporanului Ion Vinea, care, în
căutarea autenticității literare, credea în reducerea decalajului dintre
avangardism și folclor.[129] Această opinie a fost împărtășită și de istoricul
literar suedez Tom Sandqvist, care vedea în opera lui Sadoveanu ca
puncte de legătură cu modernismul interesul lui în elemente păgâne și
elemente absurde ale folclorului local.[130] Într-o dispută despre specificul
național, și parțial ca răspuns la cererea lui Vinea, eseistul și poetul
modernist Benjamin Fondane a susținut că, în semn de apreciere față de
cultura română, cu care a venit în contact „sufletul lui Sadoveanu poate fi
ușor redus la sufletul slav”.[131]

Caracteristici
Personalitatea și experiența lui Sadoveanu au jucat un rol important în
formarea stilului său literar. După căsătoria din 1901, Mihail Sadoveanu a
adoptat ceea ce Călinescu numea stilul de viață „patriarhal”.[12] Călinescu
menționează că Sadoveanu și-a educat personal pe cei mai mulți dintre
copiii săi, folosing chiar și biciul.[12] Un epicureist, scriitorul era gospodar,
vânător înrăit, pescar și amator de șah.[132] Colegul său, epigramistul
Păstorel Teodoreanu, spunea despre el că este un om cu gusturi culinare
rafinate, care ținea la bucătăria românească și vinul românesc.[133] Stilul
de viață era în strânsă legătură cu interesele sale literare; personajele
principale din romanele sale duceau o viață retrasă și rudimentară
(Călinescu face legătura cu dorința scriitorului pentru „întoarcerea la
vremurile patriarhale”),[134] Operele sale sunt apreciate pentru prezența
naturii și pentru descrierile amănunțite ale festinurilor ritualice, ale
partidelor de vânătoare și de pescuit.[101][135]

Debut
Volumul său de debut, Povestiri, a fost apreciat de George Călinescu ca
fiind un volum care cuprinde toate temele care vor fi dezvoltate în romanele
ulterioare.[12] Totuși, el le consideră pe unele „ciudate”, arătând că
Sadoveanu avea probleme în dezvoltarea narațiunii.[12] Aceste scrieri
cuprind în principal episoade din viața boierilor, arătând felul în care se
 înțeleg între ei, cum se poartă cu servitorii și cu țara lor.[12] Într-una dintre
povești, intitulată Cântecul de dragoste, Sadoveanu abordează problema
robiei, ilustrând moartea unui rob țigan care a fost ucis de stăpânul său
gelos, în timp ce în Răzbunarea lui Nour, un boier refuză să facă pace cu
Dumnezeu până când moartea fiului său va fi răzbunată.[12] Alte
fragmente se ocupă doar cu existența izolată a țăranilor: de exemplu, în
Într-un sat odată, un bărbat misterios moare într-un cătun din Moldova, iar
localnicii, în imposibilitatea de a-i descoperi identitatea, îi vând calul.[159]
În Năluca, acțiunea se desfășoară în jurul conflictului dintre doi bătrâni care
încearcă să-și ascundă trecutul rușinos. George Călinescu observă că, în
special în Năluca, Sadoveanu începe să exploreze tehnica discontinuității
în contribuțiile sale literare. „Mijlocul tehnic, de pe acum caracteristic al
autorului, de a sugera mocnirea sub cenușă a pasiunilor e o respirație
contemplativă în care se evocă un element stătător: natura vie ori
moartă.”[159]
Următoarea colecție de povești scurte, Dureri înăbușite, se bazează pe
natura moartă și duce opera sa în direcția realismului socialist și a
naturalismului (Călinescu presupune că Sadoveanu a împrumutat această
caracteristică de la scriitorul francez Émile Zola sau de la Alexandru
Vlahuță).[160] Pentru Călinescu, această alegere a fost una cu „efecte
dăunătoare” pentru opera lui Sadoveanu, considerând că Dureri înăbușite
este „poate cea mai slabă” dintre colecțiile sale de povestiri.[159] În opinia
lui Lovinescu, înclinațiile lui Sadoveanu asupra naturalismului nu însemna
că poveștile sale trebuie să fie obiective.[139] Lucrările redau momente
dramatice ale existenței individuale. În Lupul, un animal este urmărit și
prins de un grup de țărani; personajul eponim din Ion Ursu pleacă din sat
pentru a deveni proletar, și devine alcoolic;[161] ucenicul din Sluga nu este
capabil să se răzbune pe maistrul său la momentul potrivit; în Doi feciori,
un boier ajunge să țină la fiul său ilegitim, care lucra pe moșia sa și nu își
cunoștea tatăl.[159]
În 1905 Sadoveanu publică și Povestiri din război, care cuprinde scene din
viața soldaților români care au luptat în Războiul de Independență.
Împotrivindu-se unor serii de exagerări regăsite în carte, revista Time
apreciază totuși că „uneori el are abilitățile necesare pentru un scriitor de a
face povești captivante chiar și despre un război învechit”.[101] Concluzia
ei este că „Scheciurile lui Sadoveanu au virtuțiile - și viciile - unor
imprimeuri vechi de vânătoare și ale unor scene de luptă din perioada
romantică a secolului al XIX-lea.”[101]
 Primele teme majore
Sadoveanu revine la perspectiva sumbră a vieții în volumul Crâșma lui Moș
Petcu, unde descrie viața satului neperturbată de factorii externi. Casa lui
Petcu, stabilită pe malul râului Moldova, este un loc liniștit, vizitat de
drumeți. „Oamenii au în tăcere și în violență o mecanică lentă, stereotipică,
ca unii ce nu pot cuprinde în ei decât o singură dramă. În desfășurarea ca
de ceasornic a poveștii lor unice, prozatorul folosește din ce în ce mai mult
o limbă mai magistrală.”[159] Călinescu mai aprecia la Crâșma lui Moș
Petcu și descrierea naturii, a cărui scop este cel de a evoca „eternitatea
indiferentă” a conflictelor dintre protagoniști,[159] și care, uneori, se
bazează, pe „o mare bogăție de sunete și cuvinte.”[162] I-a reproșat
scriitorului „o oarecare monotonie”, concluzionând că Sadoveanu ajunge să
folosească aceste tehnici în aproape toate operele sale ulterioare.[162]
Totuși, poveștile lui Sadoveanu din această perioadă au revenit de multe
ori la o perspectivă naturalistă, în special în seria de scheciuri și nuvele
care dezvăluie viețile modeste duse de angajații Căilor Ferate Române, ai
tinerilor înrolați în Armata Română, sau a femeilor de boieri care seduc
adolescenți, sau provinciala mică burghezie.[163] Altele fac referire la
credințele unor oameni cu puțină carte în legătură cu autoritățile vremurilor:
un țăran crede cu încăpățânare că Mica Unire din 1859 dintre Țara
Românească și Moldova a fost făcută pentru a asigura supremația clasei
sale sociale; o tânără femeie dintr-o clasă socială inferioară este menită să
se căsătorească cu un boier din interes dar ajunge să aleagă o viață liberă;
și un țigan dezertează din armată după ce i se spune să facă baie.[164] În
La noi, la Viișoara, viața unui bătrân degenerează în avariție și bigotism,
până în momentul când își înfometează soția până ce aceasta moare.[165]
Portretizarea pozitivă a haiducilor ca nelegiuitori cinstiți care încearcă să
învingă nedreptățile feudale, repetă anumite stereotipuri care se regăsesc
în folclorul românesc, prezente la personaje precum: Vasile cel Mare,
Cozma Răcoare, Liță Florea etc.[166] În opera intitulată Bordeenii,
excentricii mizantropi conduși de diabolicul Sandu Faliboga, îi tâlhăreau pe
cei care fugeau de autorități și a căror comportare semăna cu cea ale
coloniștilor din America.[167] Lepădatu, un copil nedorit, vorbește în
numele întregului grup: „Ce aș putea să fac? [...] dacă oriunde sunt aceste
târguri mari pline de oameni? Aș avea un timp mai bun cu vitele; cu ele am
crescut și cu ele m-am obișnuit.”[168] Romanticizând evenimente obscure
ale perioadei medievale timpurii în Vremuri de bejenie, Sadoveanu
schițează apărarea improvizată a unei comunități de refugiați, ultima lor
redută în față de tătarilor nomazi.[169]
 Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul Șoimăreștilor
Nuvela Hanu Ancuței, descrisă de George Călinescu ca fiind „capodopera
idilicului jovial și a subtilității barbare”,[134] și de Z. Ornea ca prima dovadă
a „noii ere” a lui Sadoveanu,[170] este o povestire în ramă de genul
alegoriilor medievale precum Decameronul lui Giovanni Boccaccio și
Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer.[171] Ea spune
povestea unor drumeți care se întâlneau în hanul cu același nume. O mare
parte din poveste se concentrează în jurul gusturilor culinare și a rețetelor
comune, precum și cu contrastul general între civilizație și modalități
rudimentare folosite de români: într-un episod din carte, un negustor
lipscan îi uimește pe ceilalți protagoniști, atunci când el le spune despre
mesele frugale și inovațiile tehnice ale Europei de Vest.[172] Sadoveanu
aplică aceeași tehnică narativă în Soarele în baltă, despre care Călinescu
spunea că olosește un „stil mai complex”.[134]
În Șoimii, primul roman istoric al lui Sadoveanu, personajul principal este
Nicoară Potcoavă, un boier moldovean de la sfârșitul secolului al XVI-lea,
care a devenit hatman al cazacilor zaporojeni și domnitor al Moldavei.
Povestea, a cărei idei principale au fost trasate de Sadoveanu pe vremea
când încă era un adolescent,[42] se concentrează pe evenimentele timpurii
din viața lui Nicoară, bazându-se pe povestea conform căreia el și fratele
său Alexandru au fost frații domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit, au încercat
să-și răzbune fratele după ce a fost executat de către otomani. Profitând de
situație, ei încearcă să îl ucidă și pe Ieremia Golia, un boier a cărui
presupusă trădare a dus la capturarea domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit,
luând-o ca prizonieră pe fiica sa Ilinca. [134] Această poveste are mai
multe episoade în care accentul se pune pe ilustrarea nelipsitelor festine,
precum și un fragment în care Potcoavă și aliații lui, cazacii zaporojeni, se
apucă de băut.[134] Acoperind mai mulți ani din viața lui Nicoară, și
culminând cu înlăturarea de la putere, narațiunea arată victoria sa
împotriva pretendenților Petru Șchiopul și Golia, și prețul pe care l-a avut
de plătit pentru ascensiunea sa. Alexandru, care se îndrăgostește de Ilinca,
cere ca prizonierul Golia să nu fie ucis, însă fără succes. În urma
asasinării, ambii frați devin amărâți și renunță la putere.[173] Călinescu
considera Șoimii un roman care este „încă ciudat”, menționând că
Sadoveanu era la prima experiență cu acest gen de operă.[134]
Neamul Șoimăreștilor este un Bildungsroman publicat în 1915 al cărui
personaj principal este Tudor Șoimaru. El s-a născut într-o familie de țărani
liberi din zona Orheiului, și luptă în bătăliile din anul 1612 alături de Ștefan
Tomșa în încercarea acestuia de a pune mâna pe tronul Moldovei. După ce
participă la cucerirea Iașiului, se întoarce acasă și îl ajută pe boierul local
Stroie să-și recupereze fiica, Magda, care a fost răpită de cazaci. Șoimaru,
care ține la Magda, este înfuriat de vestea că tatăl ei i-a legat pe țărani de
glie.

Politică
Naționalism și umanism
Implicarea lui Sadoveanu în politică a fost marcată de schimbări bruște în
convingeri, trecând în timpul carierei de politician de la doctrinele de
dreapta la cele de stânga de mai multe ori în viață. În strânsă legătură cu
opiniile sale tradiționaliste cu privire la literatura de specialitate, dar în
contrast cu apartenența sa politică la cabinetul Partidul Conservator și cel
Liberal, Sadoveanu s-a alăturat grupurilor naționaliste de diferite doctrine,
asociindu-se atât cu Nicolae Iorga în 1906, cât și cu grupul de stânga
Poporanist de la Viața Românească. El a încercat să refacă relațiile dintre
Iorga și poporaniști, însă fără succes.[174] În anii 1910, tradiționalistul anti-
Iorga Ilarie Chendi vedea în Sadoveanu unul dintre poporaniștii care
promovau „vindecarea spirituală a poporului nostru, prin cultură.”[175]

Omagiu
Aceste imagini din Wikipedia a lui Sadoveanu este din 2004 până în 2006.
Sadoveanu este o prezență ocazională în operele literare ale colegilor săi
de generație. A scris seria de povestiri de vânătoare Țara de dincolo de
negură în cinstea operei lui George Topîrceanu cu același nume, ambii
autori schițând portretul celuilalt cu admirație.[245] Topîrceanu a mai
parodiat stilul prietenului său într-un scheci de cinci paragrafe, care făcea
parte dintr-o serie de astfel de fragmente. A scris despre întâlnirile lor în
diverse alte scrieri autobiografice, și i-a dedicat prima versiune a poemului
Balada popii din Rudeni.[246] Sub numele de Nicolae Pădureanu,
Sadoveanu este unul din personajele romanului și a autobiografiei
deghizate În preajma revoluției, scris de colegul său Constantin Stere.[247]
Sadoveanu este apreciat în două opere ale lui Nicolae Labiș, intitulate
colectiv Sadoveniene. Prima, intitulată Mihail Sadoveanu, este un poem
care face referire la proza lui Sadoveanu, iar cealaltă, o poezie cu vers
 liber, are ca titlu Cozma Răcoare.[248]

Bustul lui Mihail Sadoveanu de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, 2006.

Operă (selectiv)
Șoimii, roman (1904)
Floare ofilită, nuvele (1905)
Mormântul unui copil (1905)
Amintirile căprarului Gheorghiță (1905)
Vremuri de bejenie (1906)
La noi în Viișoara (1906)
 Esopia (1906)
Însemnările lui Neculai Manea, nuvele (1906)
Oameni și locuri, (1908)
O istorie de demult (1907)
Duduia Margareta (1907)
Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când era emirul
lumii 5250 de ani (1907)
Povestiri de seară (1909)
Genoveva de Brabant (1909)
Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ (1909)
Cântecul amintirii (1909)
Apa morților (1911)
Povestiri de petrecere și folos (1911)
Bordeenii, roman, (1912)
Un instigator (1912)
Priveliști dobrogene (1914)
Neamul Șoimăreștilor, roman (1915)
Foi de toamnă (1916)
Printre gene (1916)
44 de zile în Bulgaria (1916)
Umiliții mei prieteni (1917)
Umbre (1919)
În amintirea lui Creangă (1919)
Priveghiuri (1919)
Povestiri pentru moldoveni (1919)
Cocostârcul albastru (1921)
Strada Lăpușneanu (1921)
Neagra Șarului (1922)
Pildele lui cuconu Vichentie (1922)
 Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922)
Oameni din lună (1923)
Ți-aduci aminte (1923)
Războiul balcanic (1923)
Venea o moară pe Siret (1924)
Țara de dincolo de negură (1926)
Dumbrava minunată (1926)
Povestiri pentru copii (1926)
Dimineți de iulie. Stigletele (1927)
Demonul tinereții (1928)
Hanu-Ancuței (1928)
Împărăția apelor (1928)
O întâmplare ciudată (1928)
Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928)
Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, roman (1929)
Baltagul, roman (1930)
Depărtări, roman (1931)
Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930)
Nunta domniței Ruxandra, roman (1932)
Uvar (1932)
Creanga de aur, roman (1933)
Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933)
Soarele în baltă sau aventurile șahului (1934)
Nopțile de Sânziene, roman (1934)
Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934)
Trenul fantomă (1934)
Cele mai vechi amintiri (1934)
Cuibul invaziilor (1935), colecție de povestiri
Călători de acum un veac
 Țara neamului Kalkha, vechea Mongolie
Câmpiile Mongoliei. Stepa și locuitorii ei
Tătaria chinezească. Cuibul invaziilor. Vulcanii. Triburile de kirghizi.
Sultani și bandiți
Tabăra de lotri. Plecare precipitată. Apus de soare în pustie. Ploaie de
bolizi. Bandiții rămân mofluzi. Sultanii din stepă. Războaiele și funeraliile
lor.
Alți sultani și hani
Post chinez la hotare
Trecerea munților Alatau. Stâncile de la Kora. Legende kirghize
Peștera Dracului. Tigri, urși și cerbi
Ieșirea lui Ghinghis-Han
Ridicarea mongolilor
Împărăția de aur
Alinarea vijeliei
Povestiri alese (1935)
Paștile blajinilor (1935)
Inima noastră, (1935)
Povestiri pentru copii (1935)
Cazul Eugeniței Costea (1936)
Ion Creangă, conferință (1936)
Ion Neculce, conferință (1936)
Țara cangurului (1937)
Istorisiri de vânătoare (1937)
Ochi de urs (1938)
Valea Frumoasei (1938)
Morminte (1939)
Frații Jderi, (1935-1942),
Vol. I, Ucenicia lui Ionuț, (1935)
Vol. II, Izvorul Alb, (1936)
 Vol. III, Oamenii Măriei Sale, (1942)
Divanul persian, roman (1940)
Cincizeci de ani de la moartea lui Creangă, conferință (1940)
Vechime (1940)
Ostrovul lupilor (1941)
Povestirile de la Bradu- Strâmb (1941)
Anii de ucenicie (1944)
Fantazii răsăritene (1946)
Caleidoscop (1946)
Nada Florilor, roman (1951)
Nicoară Potcoavă, roman (1952)
Însemnări pe marginea articolului 80 (1952)
Aventuri în Lunca Dunării (1954)
Evocări (1954)
 Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția
originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica” (Editura Minerva)

Mănăstirea Agapia, unul din refugiile preferate ale lui Sadoveanu,

2006-2007
Sadoveanu în primii ani de viață
Valea râului Moldova, locul unde are acțiunea în Crâșma lui Moș
Petcu, 2007

Întoarcerea cazacilor de Józef Brandt, inspirat din invaziile

cazace din secolul al XVII-lea
Viedere din zona Orhei, unde are loc o mare parte din acțiunea
romanului Neamul Șoimăreștilor, 2007
VĂ MULȚUMIM PENTRU
ATENȚIE!

Această informație suplimentară de Mihail Sadoveanu este

realizat de Spoialo Bogdan, împreună cu profesoara de limba și
literatura română, Talpalaru Nelea.