Universitatea Ovidius din Constanta

Facultatea de Litere
Specializarea română-italiană

Constantin Cantacuzino
,,Istoria Țării Românești”

Studenți: Marin Ionelia-Roxana

Apetrei Andreea-Alexandra
Vișan Cristina-Valentina
Anul: I
 Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat nobil istoric și geograf din Țara
Românească. Cantacuzino a fost un reprezentant de seamă al umanismului în spațiul cultural
român prin studiile începute după uciderea tatălui său în 1663, la Adrianopol și
Constantinopol desăvârșite începând cu 1667 la Prahova, el devine un excelent cunoscător al
culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferie culturii
grecești.
În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese
în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Șerban a reușit să-l aducă la
Constantinopol prin relațiile pe care le avea la Înalta Poartă. Pe plan politic Constantin
Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și
Sfântul Imperiul Roman de Națiune Germană.
„[...] Acel scriitor foarte învăţat pentru timpul său, umblat prin străinătate, petrecut
pe la dascălii greci din Constantinopol - Gherasim Cretanul şi Daniil - şi pe la cei frânci din
Veneţia şi Padova, «cel om cu forma plină, bogată în deprinderi retorice, acel cugetător
puternic şi original, care vede neamul românesc ca o unitate - mult mai mult, cum s-a văzut,
decât Miron Costin, marele cronicar moldovean - care sufere adânc de umilinţa alor săi, dar
nu găseşte altă mângâiere decât munca, greaua muncă a scriitorului pentru a scoate în vileag
trecutul mai bun, a-l spăla de necunoştinţa celor de ţară şi de clevetirile străinilor şi a face
astfel ca viitorul să se coboare mai fericit. Acest om într-adevăr rar e Constantin Stolnicul
Cantacuzino, fratele mai mic al lui Şerban-Vodă.”1
Nicolae Iorga, afirma despre Cantacuzino: " a fost un om foarte învățat care a călătorit
prin țări străine, care a luat parte în multe ocazii la conducerea țării. Ar fi putut să devie chiar
domn, dar n-a voit, mulțumindu-se a fi pe vremea lui Brâncoveanu, un bun sfătuitor al acestui
nepot."
Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice diplomați și cărturari ca
Gherasim Cretanul, Albano Albanese sau Bonvicius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterității
caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală.
„Personalitate aleasă, Stolnicul n-a lăsat opere însemnate şi nu i se poate cita, pentru
literatură, decât Istoria Ţării Româneşti, scurtă dizertaţie asupra originilor, asemănătoare cu
aceea a lui Miron Costin, atribuită o vreme spătarului Milescu. Informaţia este de toată
lauda şi dacă opusculul nu are gravitatea patetică a operei costiniene, se remarcă însă
printr-un spirit de discuţie mai modern şi prin aspectul de carte de idei.”2
Opera sa fundamentală este cronica "Istoria Țării Românești între care se cuprinde
numele ei cel dintâiu și cine au fost lăcuitorii ei atunci și apoi cine o au mai descălicat și au
stăpânit până și în vremile de acum s-au tras și stă". Cu "Istoria Țării Românești" pe care
începe să o scrie în vremea domniei lui Șerban Cantacuzino, istoriografia noastră stabilește
contacte cu istoriografia umanistă europeană, stolnicul Cantacuzino utilizează nu mai puțin de
26 de autori clasici sau umaniști, la care putem adăuga lucrări care se înscriu în domeniul
științelor auxiliare spre exemplu, a genealogiei. Cunoaște pe istoricul și geograful Stabo, pe
istoricii bizantini Procopius, Zonaras și Ion Tzetze. Cunoaște opera umaniștilor Flavio
Nicolaos Olahus, istoricului italian Filippo Buonacorsi, opera lui Ioan Sambucus. În aceasta,
stolnicul Cantacuzino analizează în spirit critic problema izvoarelor istorice istoriografiei
naționale, precum și probleme principale ale originii poporului român: romanitatea,
comunitatea de origine și continuitatea populației românești în Dacia. O asemenea atitudine se
explică prin starea dificilă în care ajunsese ţara şi prin faptul că nu mai era rumeni care să

1
Nicolae Iorga, Istoria literaturii romănești, ediția II, Ed. Librăriei Pavel, Suru, București, 1925 , p.
2
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Fundația regală pentru
literatură și artă, București, 1941, p.
răspundă atitudinilor tendenţioase, fie printr-un comportament dur, fie cu mijloacele elevate
ale erudiţiei.
A întreținut corespondența diplomatică și pe teme culturale cu importante personalități ale
timpului Hrisant Notara, Ioan Cariofie, regele Ioan (Sobieski, împărații Iosif I și Petru cel
Mare, generalul Marsigli, David Corbea) și a colaborat cu traduceri efective sau în calitate de
consultant la elaborarea unor tălmăciri de lucrări religioase ale fraților Șerban și Radu
Greceanu, contribuind astfel la procesul de îmbogățire și mladiere a limbii române scrise.
,,Istoria Țării Rumânești întru care să cuprinde numele ei cel dintâi și cine au fost
lăcuitorii ei atunci și apoi care au mai descălecat și o au stăpânit până în vremile de acum s-au
tras și stat” a fost tipărită mai târziu decât alte cronici. George Ioanid o publică în 1858,
Kogălniceanu în vol II al ,,Cronicilor României” (1872 atribuindu-o lui Nicolae Milescu).
Nicolae Iorga va demonstra cu argumente convingătoare că lucrarea aparține stolnicului : ,,
Numai cât de la dânsul, care putea să deie atât de mult, au rămas numai frânturi dintr-o
operă în care întrece ca plan, informație și metodă tot ce se voise și se adusese la îndeplinire
până atuncea la noi. Pentru Constantin Contacuzino Stolnicul, Muntenia, Moldova, Ardealul
înseamnă tot o țară. Pentru dânsul nația moldovenească, nația românească de dincoace sau
de dincolo de munți sunt lucruri care nu au sens decât laolaltă, pe care le-au despărțit
împrejurările, dar pe care scriitorul care se gândește la principii nu trebuie să le osebească.
Ba, chiar, românii macedoneni sunt pentru dânsul o parte integrantă a neamului, și pe acești
români balcanici, care niciodată nu s-au mai amestecat, din vechi timpuri ale evului mediu,
în viața noastră istorică, el îi introduce în povestirea lui, luându-le apărarea, cum e gata a se
bate cu oricine când se atinge onoarea nației sale.”3
Titlul lucrării arată că Stolnicul voia să scrie o istorie completă a țării, dar sfârșitul
dramatic la împiedicat. Era intrigat de neadevarurile care apăreau în diferite cronici, ca și
Miron Costin, convins că ,, fără istorie nu numai de râsul altora și de ocară suntem, ci și
orbi, muți, surzi suntem de lucrurile și faptele celor mai de demult”. Lucrarea cuprinde 8
capitole precedate de o introducere intitulată "Predoslovie". Lucrarea a fost începută se pare în
1706, rămânănd neterminată. "Predoslovia" prezintă o deosebită însemnătate, prin paginile pe
care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoașterii istorice și celor metodologice. A scris la
noi una din cele mai din cele dintâi pagini de filosofia istoriei, discutând problema cunoașterii
istorice pe care o intemeiază pe efortul cărturesc.
Este prezentă în "Predoslovie" o amplă discuție despre valoarea izvoarelor, prima în
istoriografia românească. Opiniile lui Constantin Cantacuzino în problemele cunoașterii
istorice, spiritul critic care îl animă, fac din el un istoric modern. Istoria este văzută de
stolnic nu numai ca un îndrumător moral, ci și un element necesar culturii unui popor
civilizat. Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra narațiunii, o istorie
erudită, amintind acel secolul al XVII-lea european, care a văzut nașterea istoriografiei
savante.4
De altfel, in Predoslovia la cele opt capitole, câte a apucat să scrie , își expune părerile
cu privire la istorie ,, ci dar cu greu și cu număr iaste, a da, zic , neștine începătură celor ce
mai despre toate părțile întunerec iaste, precum și mie acum să întâmplă a veni, vrând, cum
am pomenit mai sus, a istori ale țării, cei zicem noi astăzi : rumânești.”5.

3
Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești, Ed. Litera, Chișinău, 1998 , p. 48
4
Virgil Cândea, Stolnicul între contemporani, Ed. Ștințifică și enciclopedică, 1971, p. 132
5
Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești, Ed. Litera, Chișinău, 1998 , p. 21
 În capitolul I, precizează că pe locul celor trei țări românești: Țara Românească,
Moldova și Transilvania, în vechime era ,,Dachia și Ghetia”6, în capitolul II, vorbește despre
luptele victorioase ale dacilor lui Burebista cu romanii, iar în capitolul III, despre vitejia
dacilor lui sub Decebal. Capitolul IV arată hotarele Daciei , capitolul V tratează colonizarea
romana a Daciei, iar în VI se expun opiniile unor istorici cu privier la numele de ,,valah”,
Următorul capitol tratează simbioza daco-romană, iar ultimul capitol stăruie asupra
strămoșilor ungurilor, pe care-i consideră a fi huni.
Privește critic izvoarele, arată sărăcia documentelor interne, inexactitățile informațiilor
oferite de tradiții și creatia populară. Multe din izvoarele sunt inutilizabile pentru ca unele
lauda prea mult, altele hulesc prea mult : ,, Săvai că iară nu lipsesc unii a nu zice că acest
neam rumân de acum, nu-s de cei romani ce au lăsat Traian lăcuitorii aici, ci numai niște
rămășițe de acelor dachi și de alți varvari adunați aicea și strânși “7. La fel ca Neculce și
Cantemir, își da seama de valoarea istorică a creației populare, a poveștilor și a ,, cântecelor
cari vestesc de vitejie “.
Pentru problemele referitoare la originea romanilor, dar și pentru alte aspecte ,
relatarea ajunge până la migrația hunilor și se încheie cu portretul lui Atila, recurge la surse
străine enumerate și de Costin, în mare parte, când scrie ,, De neamul moldovenilor”: Titus
Liviu, Strabo, Dio Cassius, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini s.a.. Stolnicul a fost
preocupat de cunoașterea adevărului , în toate aspectele abordate , de aceea mărturisește truda,
căutarea documentelor, căci, cronicile interne, câte erau, nu prea foloseau , fiindcă ,,atâta
iaste de netocmit, de încurcat și de scurt, cat mai multă turbare și mirare dă celui de cetește,
decât a ști cevași adevăr dintr-însul.” . Continuitatea populației daco-romane în Dacia după
retragerea armatelor romane este dovedită de către stolnic, unul din argumente suținând că
este imposibil ca după mai bine de două sute de ani de la cucerire să poată împăratul ,,așa
lesne a ridica atâta sumă și noroade de oameni cu case, cu copii.”8 Constantin Cantacuzino
pune un accent deosebit și pe simbioza daco-romană, dacii și romanii trăind mulți ani la un
loc ,,și bine unii cu alții amestecându-se pen rudenie…atâta s-au amestecat și s-au unit, cât
mai pe urmă împreună tuturor dachi le zicea.”9
Stolnicul trece în revistă diferitele izvoare folosite și face ce astăzi s-ar numi o critică a
lor. Apare limpede intenția de a da o operă monumentală și nu putem decât sa regretam ca n a
dus o la bun sfârșit. Reacționează la celebra basnă lăsată de interpolatorii lui Ureche și se
miră că aceștia n-au fost mai circumspecți cu paginile unde au aflat-o 10 : ,, pentru că pururea
și nevindecați și ungurii au stătut vrăjmași și pizmași rumânilor și atâta cât de ar fi putut, ar
fi supus pe toți sub jugul lor, cum și pe mai multa parte den toți câți se află acuma în Ardeal
i-au supus și i-au făcut iobagi cum le zic ei” 11 Câteva idei sunt dezbătute cu spirit critic :
originea romană a românilor, însemnătatea elementului autohton, latinitatea limbii, unitatea de
origine a tuturor romanilor. Însă romanii, spune Stolnicul ,,înțeleg nu numai ceștea de aici , ce
6
Ibidem, p. 62
7
Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești, Ed. Litera, Chișinău, 1998 , p. 56
8
Ibidem p. 55
9
Ibidem , p. 101-102
10
Ovidiu Moceanu, Literatura română veche, Ed. Universității Transilvania, Brașov, 2002, p.169
11
Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești, Ed. Litera, Chișinău, 1998 , p. 78
și den Ardeal, carii încă și mai neaoși sunt și moldovenii și toți câți si intr-alta parte să afle și
au această limbă, măcară fie și cevași mai osebită în nește cuvinte den amestecarea altor
limbi, cum s-au zis mai sus, însă tot unii sunt. Ce dâră pe acestea cum zic, tot rumâni îi ținem,
că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură.”12 Continuitatea romanilor, în vechiul
terotoriu al daciei, este altă mare problemă. Stolnicul respinge ideea exterminării dacilor ( nu
acceptă purismul) și elogizeaza vitejia cu care dacii și-au aparat pamanturile : ,, ostași mari și
tari la bătaia războaielor ,nepoftitori o sa spune altora, nici a se birui de alții îngăduiala.” .
Stolnicul exclama cu mândrie: ,, iară noi, rumânii, suntem adevărați romani și aleși în
credință și bărbăție”
Constantin cantacuzino a scris o operă erudită, in care licărește geniul. Calitatile
literare sunt lăsate în umbră de sobrietatea discursului științific.13
Caracterul evident polemic al istoriiei ţării rumâneşti... Nu transformă lucrarea într-o
pledoarie pătimaşă; dimpotrivă, ea se caracterizează prin cercetarea critică a surselor, printr-
un efort constant de discernământ. Dornic de a scrie în spirit critic, autorul se străduieşte să
definească diferenţele dintre cunoaşterea dogmatică şi cunoaşterea ştiinţifică. Cunoaşterea
dogmatică se bazează pe credinţa în revelaţie, cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cercetarea
critică. Stolnicul demonstrează că apartenenţa românilor la comunitatea popoarelor romanice,
conform surselor istorice, nu poate fi pusă la îndoială. El crede cu putere că, mai mult decât o
realitate istorică, afirmarea acestei apartenenţe constituie o acţiune constantă a românilor
pentru comunitatea spirituală şi culturală a popoarelor europene romanice.14
Istoriia Ţării Rumâneşti... oferă cititorului o imagine modernă a Daciei, imagine
izvorâtă atât din spiritul critic cu care sunt folosite izvoarele, cât şi din cumpătarea cu care
sunt recunoscute calităţile, dar şi defectele dacilor. Stolnicul este cel care dă imaginii Daciei
un nou tip de existenţă, diferit de mitul medieval. Datorită lui, dintr-un mit al geţilor, Dacia
devine un concept-cheie, generat de o realitate istorică, imagine ce exprimă năzuinţe cu
implicaţii mentale şi sociale profunde şi îşi asumă funcţia de catalizator al solidarităţilor.
Chipul Daciei din Istoriia... lui Cantacuzino ajunge până în istoria şi literatura vremurilor
noastre, cu oscilaţii semnificative între fabulos şi reconstituire istorică.
Istoria Tarii Romanesti isi propune descifrarea istoriei neamului, incepand cu
originile, in spiritul istoriografiei umaniste. Predoslovia prezinta o deosebita insemnatate, prin
paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoasterii istorice si celor
metodologice. A scris la noi una din cele dintai pagini de filosofia istoriei, discutand problema
cunoasterii istorice, pe care o intemeiaza pe efortul carturaresc, disociind-o de cunoasterea
bazata pe revelatia divina. Opiniile lui Constantin Cantacuzino in problemele cunoasterii
istorice, spiritul critic care il anima, fac din el un istoric modern. Istoria este vazuta de stolnic
nu numai ca un indrumator moral, ci si un element necesar culturii unui popor civilizat.
Stolnicul scrie o istorie in care cercetarea prevaleaza asupra naratiunii, o istorie erudita,
amintind acel secol al XVII-lea european, care a vazut nasterea istoriografiei savante. El nu

12
Ibidem, p. 112
13
Ovidiu Moceanu, Literatura română veche, Ed. Universității Transilvania, Brașov, 2002, p.169
14
Istoriia Ţării Rumâneşti, întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei
atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stăpânit până şi în vremurile de acum, cum s-au tras şi
stă, în Cronicari munteni, I, ediţie îngrijită de M. Gregorian, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti,
1984; p. 171
”
povesteste istoria, ci o argumenteaza15. Stolnicul Constantin Cantacuzino ramane un
promotor al spiritului critic si al istoriografiei moderne romanesti.

15
Virgil Cândea, Stolnicul între contemporani, Ed. Ștințifică și enciclopedică, 1971, p. 132
 BIBLIOGRAFIE

Surse primare:
1. Constantin, Cantacuzino, ,,Istoria Țării Românești”,
Editura Litera, Chișinău, 1998

Surse secundare:
1. George, Călinescu, ,,Istoria literaturii române de la
origini până în prezent”, Editura Fundația regală pentru
literatură și artă, București, 1941
2. Nicolae Iorga, ,,Istoria literaturii romănești”, ediția II,
Editura Librăriei Pavel, Suru, București, 1925
3. Ovidiu, Moceanu, ,, Literatura română veche”,, Editura
Universității Transilvania, Brașov, 2001
4. Virgil, Cândea, ,,Stolnicul între contemporani”,
Editura Ștințifică și enciclopedică, 1971