Coperta: VASILE SOCOLIUC

Redactor: EDUARDIRICINSCHI

Această carte a fost realizată

cu sprijinul financiar al
FUNDAŢIEI pentru o SOCIETATE DESCHISĂ
(Open Society Foundation).

SORIN ALEXANDRESCU
Paradoxul român
© Editura Univers, 1998

Toate drepturile asupra acestei versiuni

aparţin Editurii UNIVERS
Piaţa Presei Libere nr. 1, 79739, Bucureşti.
 S o rin A le x a n d re s c u

PARADOXUL
ROMÂN

e d itu ra u n iv e rs
B u c u r e ş ti, 1 9 9 8
 M u rm u ru lu i in d istinct, venit din
interbelic, în care îm i p a re a auzi,
firave, deja pierdute, şi vocile părinţilor
mei, îi dedic această carte.

ISBN 973-34-0562-0
 O (IMPOSIBILĂ) PRE-FAŢĂ

Feţe

Ce este o pre-faţă, ce se află înaintea feţei autorului? Fotografia lui

de pe copertă? Fotografia nu este omul, ci doar una din imaginile lui, un
instantşneiv^gau poate o poză, acea privire, atitudine, care, crede el,
(poate (jplaceT/bititorului. înaintea feţei este masca, sau una din măşti,
căci o maseă'poate ascunde o alta, aşa cum şi o faţă, un chip al autorului,
poate ascunde un altul, cu ştiinţa sau cu neştiinţa lui. Vorw’ort, numesc
nemţii prefaţa (sau voorwoord, olandezii), dar ce altceva se află înaintea
cuvintelor din carte ale autorului, decît alte cuvinte? Enunţătorul lor
foloseşte, spontan, cînd pronumele autoreferenţial „eu“, cînd termenul
descriptiv „autorul“. Cine este ,,eu“ şi cine ,,autorul" despre care „eu“
scrie? Două figuri ale Aceluiaşi, faţa şi masca? Dar cine este masca cui?

Ar fi trebuit atunci, cum m-am gîndit iniţial, să scriu o postfaţă la

această carte? Dar ce este o post-faţă? Ce este în spatele feţei autorului
altceva decît viaţa sa, acoperită, obturată cititorului, de un chip? Chipul
nu este numai una din multiplele figuri ale autorului, ci şi un mod discret
de a-i interzice cititorului accesul la viaţa sa (intimă), sau, ceea ce este
acelaşi lucru, un mod abil de a-i oferi cititorului o biografie standard,
bună pentru „public relations".
Orice încercare de-a desluşi omul adînc din autor, orice pre- sau
post-faţă, adaugă noi văluri în jurul acestuia, în-văl-uie încă mai multe
lucrurile decît le dez-văl-uie.

Pentru autorul însuşi, prefaţa nu este decît un joc în faţa oglinzii,

încercarea de-a se înţelege pe sine nu-1 duce decît la descoperirea unor
noi chipuri ale sale, chipuri pe care nu le ştia, sau le uitase, atunci cînd
îşi scria cartea Pre-faţa este doar un exerciţiu de des-făt-are, din care
autorul, privit amuzat de editor şi/sau cititor, nu poate ieşi decît feţe-feţe.

Istoriografia nu se mai poate scrie astăzi în vidul dintre ochiul care

citeşte, mîna care scrie şi realitatea citită sau scrisă. Istoricul nu se
confruntă numai cu realitatea, ci şi cu alte cărţi, cu cei care îi arată ce să
vadă şi cu cei care-i spun ce să scrie. în jurul său zumzăie vorbele altora,
scrîşnesc propriile-i fapte şi se ţese - de el însuşi - acea pînză de
 păianjen care-i acoperă, cînd scrie, transparent-opac, ceea ce i se părea,
odată, că vedea, atît de înnebunitor de limpede.

Editoriale

Această carte s-a născut printr-un fenomen de expansiune textuală,

care la un moment dat părea să scape de sub control. Din două articole
scrise în 1991 şi 1995 pentru publicul olandez1, de vreo treizeci de
pagini, am ajuns la peste trei sute. Problema, cvasi-comică, devenise, la
un moment dat, următoarea: cum să fie oprit acest şuvoi de hîrtie. Textul
se scria singur, deşi sub semnul urgenţei. Puţin prieteni l-au putut de
aceea citi, şi aceia doar cîte un capitol, precum Florin Ţurcanu la
Bucureşti şi Dorin Perie la Amsterdam, ori participanţii la un colocviu de
la Bucureşti, din 27-30 mai 1998, despre cultura şi politica identităţii,
organizat de Sorin Antohi şi Irina Livezeanu, ca şi Gabriela
Adameşteanu şi Rodica Palade, care au publicat un fragment, fapt puţin
uzitat, în patru numere consecutive ale revistei 222. Le adresez aici
afectuoasele mele mulţumiri.

Dar cel mai recunoscător sînt echipei de la editura Univers:

Viorela Codreanu şi Marilena Râpă, excelentului redactor, exact şi
sensibil totodată la text şi la cuvînt, care este Eduard Iricinschi, vocii
Denisei Comănescu, delicată şi tenace, convingătoare şi, de asemenea,
extrem de eficientă, şi mai ales surîsului lui Mircea Martin, fin, ironic şi
tandru, care a ştiut, cîţiva ani buni, să mă aştepte şi să mă convingă să
termin o carte pe care, altfel, foarte probabil că nici nu aş fi început-o. în
fine, editurii Univers înseşi, la care am acum ciudatul sentiment de-a
debuta a doua oară în România, după primul debut în 1966, cînd această
editură ne dădea nouă, tinerilor de atunci, sentimentul de-a vedea lumea
culturală schimbîndu-se rapid în jurul nostru, cu noi şi pentru noi...

Personale

Tot scriind la această carte pe care nu reuşeam s-o mai termin, m-am
trezit confruntat cu cîteva probleme la care nu mă gîndisem deloc iniţial:
„temperarea1* textului, adecvarea lui la istoria „reală" şi raportul meu’, ca
autor, cu amîndouă. De unde veneau pasiunea de-a scrie, obsesia unor
evenimente, sentimentul meu tulbure de-a avea încă multe de spus şi
totuşi de-a nu le (putea) spune bine? De ce dorinţa şi de ce neputinţa de
„adecvare"? Ce înseamnă de altfel „adecvare la obiect"? Trebuie oare
istoricul să i se supună?
Am continuat să scriu pînă cînd. tot intuitiv, am simţit că-i pot pune
punct După o discuţie cu Mircea Martin am fost de acord cu el să public
separat un lung capitol al cărţii, un fel de schiţă a istoriei culturii
româneşti - alte volume ale Paradoxului român, sper, vor apărea mai
tîrziu şi să scriu, în plus, o prefaţă, în care să „mă explic". Iată-mă
astfel „obligat" să revin la lupta autorului cu el însuşi, pe care, în sinea
mea, sperasem s-o eludez.

Născut în, august 1937, în ultima vară a democraţiei româneşti, cîteva

luni deci înainte ca electoratul românesc, practic pentru prima oară în
istoria României moderne democrate, să îndrăznească să trimită la
plimbare un guvern aflat la putere, dar tot cîteva luni şi înainte ca regele
Carol să pedepsească electoratul pentru o asemenea cutezanţă,
impunîndu-i dictatura personală, am trăit, deci, tot restul vieţii mele din
România, numai sub dictaturi. Copil fiind, elev şi chiar student, o vreme,
nu am fost conştient de acest lucru: trăiam în universul paralel,
nesocializat încă şi poate de aceea fericit, al descoperirii lumii, dragostei
şi cărţilor. Societatea izbucnea totuşi violent în acest univers paralel din
strada Traian nr. 179: bombardamentele războiului le-am trăit în subsol,
lîngă calorifer; ameninţarea tatălui de o patrulă sovietică am văzut-o
aproape la fereastră - din fericire avea un ceas la el şi a scăpat, oferindu-1
..aliaţilor" - , un bun prieten al familiei, doctorul Dragomir, a evitat cîţiva
ani arestarea, refugiindu-se în fiecare seară la alţi prieteni, printre care şi
la noi; tata a fost concediat: era magistrat, şi a refuzat să intre în Partidul
Comunist pentru că un „om al legii", în concepţia sa prebelică, trebuia să
rămînă în afara politicii; casa construită cu greu de mama din dota
matrimonială a fost naţionalizată fără nici un motiv; diverse injoncţiuni,
la şcoală şi la Facultate, au culminat în arestarea unor colegi, suspectaţi
de-a fi vrut să se solidarizeze cu revolta din Budapesta din 1956... Dar
toate aceste lovituri din afară mi se păreau absurde, pentru că nu se
potriveau nicidecum cu logica „normală" a universului meu şi al familiei
mele: ele ar fi urmat deci să dispară de la sine, ca fiind contra naturii
Mai tîrziu abia aveam să înţeleg că, dimpotrivă, lumea părinţilor mei se
prăbuşise şi că micul meu univers rămăsese neatins sub sfărîmăturile
acesteia numai datorită sacrificiului părinţilor, al pierderii, sau renunţării,
de către ei, definitive, la tot ceea ce constituise universul lor social şi
material de dinainte de război, din care păstraseră, dăruin-
du-mi-le, doar nişte „biete" norme morale. Şi mai tîrziu aveam să înţeleg
că mizeria nu începuse cu acea patrulă sovietică din amintirile mele, ci
mult mai înainte, de la gloanţele legionarilor la ciuntirea ţării, şi de la
masacrarea unor nevinovaţi, români şi evrei, înainte şi în timpul
războiului, şi că acestea aveau să prefigureze, fără să ştie, masacrele
organizate de comunişti după război. Sau poate începuse această mizerie
şi mai înainte? Cînd anume?

Datorez Jaţălui meu respectul pentru normă, dreptate, justiţie. El, care
mi-a spus 9e nenumărate ori, cu mîndrie, că magistratura românească nu
s-a lăsat intimidată de Carol al II-lea, ori de guvernul Tătărescu, şi a
refuzat să falsifice cu cîteva procente rezultatele alegerilor din 1937, ceea
ce ar fi „simplificat**, poate, problemele de după aceea, nu mi-a spus însă
niciodată în ce au constat acele probleme. Ceea ce tata voia să-mi
transmită era, bănuiesc, mîndria că nici el, prin 1947-1948, ca şi
magistraţii din 1937, nu a cedat în faţa Puterii, nu a renunţat la norma
întemeietoare a justiţiei, la despărţirea celor trei puteri în Stat Juridicul
nu poate fi încălcat de executiv, dar poate fi distrus de acesta, fie el
Carol al II-lea în 1938, fie comuniştii după război. Dar poate că o
distrugere - ilegală - este totuşi preferabilă renunţării - liber consimţite,
deci legitimizante post-festum - la independenţa juridicului de către
tocmai cei chemaţi s-o apere. Acesta a mai fost, poate, tîlcul obscur al
cuvintelor şi, mai ales, al faptelor tatălui, al tăcerii lui, dar şi al aerului
din ce în ce mai abătut cu care se întorcea zilnic de la slujbele cele mai
nedemne de un fost magistrat, pe care le-a acceptat, pînă la sfîrşitul
vieţii, pentru a ne întreţine, fără a mi le dezvălui însă vreodată...

Dar mi-au spus, în rest, părinţii mei „tot“? Nu, desigur. Nu mi-au
spus lucrurile pe care nu le ştiau, nici cele pe care nu le considerau -
precum mulţi alţii, atunci - importante, şi nici altele pe care le-au ţinut
sub tăcere din discreţie, din teamă, sau pur şi simplu pentru a mă proteja
Cele spuse în familie, înţeleg abia acum, reflectînd asupra acestei cărţi
terminate, au influenţat-o, probabil, la fel de mult ca cele nespuse.
Refulatul avea să se întoarcă mai tîrziu, în forţă, în viaţa publică precum
şi în conştiinţa (mea). Magistratul din tata nu a putut vedea, sau dacă a
văzut nu a putut accepta, cred, slăbiciunea legii în chiar statul democratic
pe care îl slujise, şi de aceea s-a abţinut în a-mi vorbi despre corupţia şi
arbitrarul care întovărăşiseră domnia lui Carol al II-lea. Iubirea şi
admiraţia mamei pentru fratele ei au împiedicat-o, cred, să-şi exprime
faţă de mine, îndoielile sau temerile pentru el. Părinţii mei n-au fost, fără
îndoială, singurii din generaţia lor care şi-au refulat astfel unele critici la
adresa democraţiei interbelice, sperînd în îndreptarea ei de la sine. Nu a
fost să fie aşa Die Wiederkehr des Verdrăngten, le retour du refoule',
avea să facă mult mai multe ravagii în ţară decît ar fi făcut o discuţie pe
faţă Nu numai războiul, ci mai ales slăbiciunile clasei politice interbelice
au dus la prăbuşirea democraţiei în România, ca şi în multe alte ţări ale
Europei, după cum crimele de atunci, şi mai ales orbirea cu care au fost
aproape unanim acceptate, aveau să ducă la adaptarea atît de facilă, prin
anii şaptezeci-optzeci, la mizeria regimului Ceauşescu, o mizerie de ale
cărui sechele încă nu reuşim să ne debarasăm

Ceea ce i-a lipsit societăţii române interbelice îi lipseşte şi societăţii

de astăzi: curajul de-a se privi în faţă şi, mai ales, hotărîrea de-a trage
consecinţele acestui examen de conştiinţă. Cînd prima atitudine există, ea
duce mai curînd Ia auto-victimizare decît la a doua atitudine. Traumele
sînt acceptate, mai bine zis îndurate, dar niciodată prelucrate, ele nu duc
la schimbarea fundamentală a atitudinii, la angajarea în alt curs politic.
Pierre Nora distingea odată între două moduri de-a anula unicitatea
ce ar fi „simplificat", poate, problemele de după aceea, nu mi-a spus însă
niciodată în ce au constat acele probleme. Ceea ce tata voia să-mi
transmită era, bănuiesc, mîndria că nici el, prin 1947-1948, ca şi
magistraţii din 1937, nu a cedat în faţa Puterii, nu a renunţat la norma
întemeietoare a justiţiei, la despărţirea celor trei puteri în Stat Juridicul
nu poate fi încălcat de executiv, dar poate fi distrus de acesta, fie el
Carol al II-lea în 1938, fie comuniştii după război. Dar poate că o
distrugere - ilegală - este totuşi preferabilă renunţării - liber consimţite,
deci legitimizante post-festum - la independenţa juridicului de către
tocmai cei chemaţi s-o apere. Acesta a mai fost, poate, tîlcul obscur al
cuvintelor şi, mai ales, al faptelor tatălui, al tăcerii lui, dar şi al aerului
din ce în ce mai abătut cu care se întorcea zilnic de la slujbele cele mai
nedemne de un fost magistrat, pe care le-a acceptat, pînă la sfîrşitul
vieţii, pentru a ne întreţine, fără a mi le dezvălui însă vreodată...

Dar mi-au spus, în rest, părinţii mei „tot“? Nu, desigur. Nu mi-au
spus lucrurile pe care nu le ştiau, nici cele pe care nu le considerau -
precum mulţi alţii, atunci - importante, şi nici altele pe care le-au ţinut
sub tăcere din discreţie, din teamă, sau pur şi simplu pentru a mă proteja.
Cele spuse în familie, înţeleg abia acum, reflectînd asupra acestei cărţi
terminate, au influenţat-o, probabil, la fel de mult ca cele nespuse.
Refulatul avea să se întoarcă mai tîrziu, în forţă, în viaţa publică precum
şi în conştiinţa (mea). Magistratul din tata nu a putut vedea, sau dacă a
văzut nu a putut accepta, cred, slăbiciunea legii în chiar statul democratic
pe care îl slujise, şi de aceea s-a abţinut în a-mi vorbi despre corupţia şi
arbitrarul care întovărăşiseră domnia lui Carol al II-lea. Iubirea şi
admiraţia mamei pentru fratele ei au împiedicat-o, cred, să-şi exprime
faţă de mine, îndoielile sau temerile pentru el. Părinţii mei n-au fost, fără
îndoială, singurii din generaţia lor care şi-au refulat astfel unele critici la
adresa democraţiei interbelice, sperînd în îndreptarea ei de la sine. Nu a
fost să fie aşa Die Wiederkehr des Verdrăngten, le retour du refouli,
avea să facă mult mai multe ravagii în ţară decît ar fi făcut o discuţie pe
faţă. Nu numai războiul, ci mai ales slăbiciunile clasei politice interbelice
au dus la prăbuşirea democraţiei în România, ca şi în multe alte ţări ale
Europei, după cum crimele de atunci, şi mai ales orbirea cu care au fost
aproape unanim acceptate, aveau să ducă la adaptarea atît de facilă, prin
anii şaptezeci-optzeci, la mizeria regimului Ceauşescu, o mizerie de ale
cărui sechele încă nu reuşim să ne debarasăm

Ceea ce i-a lipsit societăţii române interbelice îi lipseşte şi societăţii

de astăzi: curajul de-a se privi în faţă şi, mai ales, hotărîrea de-a trage
consecinţele acestui examen de conştiinţă. Cînd prima atitudine există, ea
duce mai curînd la auto-victimizare decît la a doua atitudine. Traumele
sîni acceptate, mai bine zis îndurate, dar niciodată prelucrate, ele nu duc
la schimbarea fundamentală a atitudinii, la angajarea în alt curs politic.
Pierre Nora distingea odată între două moduri de-a anula unicitatea
evenimentului: prin sub-informare, în societăţile premoderne, unde
riturile „digeră" noul care poate declanşa istoria, sau prin supra-in-
formare mediatică permanentă, în societăţile modeme. în prima societate
domneşte, ca urmare, „une eternite sans memoire"3. Neînţelegrea
evenimentului ca şoc, ceea ce ne-ar obliga la o nouă atitudine, duce la
repetiţia atitudinii standard, la stagnare şi la memorie atemporală.
Represiunile de la Budapesta şi de la Praga i-au făcut pe unii intelectuali
comunişti occidentali să abandoneze comunismul; majoritatea membrilor
de partid au „digerat" însă aceste invazii ca detalii nesemnificative. Nu
cunosc totuşi nici un legionar român care să fi părăsit Mişcarea ca
protest împotriva asasinării camaradului lui, Stelescu. Istoricul acelor ani
nu poate studia de aceea doar evenimentele lor, ci şi eternitatea imobilă a
acestor „lieus de projections sociales", „tout un materiei d ’emotions.
d ’habitudes, de routines, de representations heritees du passe qui
affleurent soudain â la surface de la societe"4.

Crescut în cultul democraţiei interbelice, am învăţat abia mult mai

tîrziu s-o cunosc, şi dacă părinţii mei o admirau ca pe o fecioară
neprihănită, eu o admir cu mînie, ca pe o femeie frumoasă şi necre­
dincioasă, pe care deşi nu pot s-o mai iubesc, nu pot nici s-o uit, pentru
că, de fapt, încă îi aparţin.

Im posibila neutralitate

Cum îşi poate decupa obiectul de studiu istoricul care provine din
acesta, mă întreb, începîndu-mi, acum, în fine, prefaţa? El se poate
apropia de trecut, şi-l discută numai din perspectiva prezentului. De la
vechii istorici, precum Ranke, a învăţat însă să prezinte istoria „wie es
eigentlich gewesen", deşi încă din secolul al XlX-lea, considerat
pozitivist, Burckhardt selecta faptele Renaşterii italiene din propria sa
viziune personală. Peter Novick apără în istoriografia americană dubla
atitudine standard a obiectivismului, credinţa „in the reality of the past
independent of its interpretation", şi a obiectivitătii, imparţialitatea
politică a relatării, pe care de fapt le promovase şi Ranke. Mulţi alţi
istorici au criticat aceste atitudini. Prima poate duce la „timeless truths
and universal laws", după cum negarea ei absolută poate duce la un total
relativism istoric. între cele două extreme, James Kloppenberg pleda
pentru o atitudine pragmatică, care poate ..provide knowledge that is
useful even if it must be tentative"^. Pe de altă parte, obiectivitatea nu
trebuie să însemne neutralitate, şi o interpretare politică deschisă, asumat
partizană, nu trebuie neapărat exclusă din ştiinţă. în ce mă priveşte, ara
încercat mereu să evit proiectarea în perioada interbelică a unor categorii
şi criterii care ni se par nouă. la sfîrşitul acestui secol, de la sine înţelese.
O asemenea proiecţie ar fi, pe de o parte, de două ori anistorică - ea ar
presupune ignorarea caracterului limitat în timp atît al „adevărurilor"
 interbelice cît şi al celor de astăzi iar pe de altă parte ar însemna o
plecăciune în faţa unei „political correctness" care, deşi conjunctural
poate fi justificabilă - unele discriminări pozitive par uneori necesare -
este similară structural celei comuniste. Nu am putut, şi cred .că nici nu
am vrut, să evit o anumită „present-mindedness“ în abordarea perioadei
interbelice. Ea mi se pare nu numai inevitabilă, ci chiar dezirabilă. Un
istoric nu-şi poate permite să nu aibă judecăţi de valoare asupra perioadei
pe care o cercetează, şi cu atît mai puţin poate evita acest lucru istoricul
născut şi crescut în România, în raport cu perioada interbelică. La mai
mult de o jumătate de secol de la terminarea acesteia, ea încă domină
gîndirea şi acţiunea politică şi culturală de acum. Modernitatea
românească atunci a atins culmile cele mai înalte şi tot atunci rezistenţa
împotriva ei. Pe de altă parte, aşa cum am încercat să arăt în carte, multe
paradigme româneşti mai vechi au fost remodelate în această perioadă în
false poze modeme, iar altele au fost „refulate" la modul deja amintit,
ele reîntorcîndu-se în epocă sub forme îngroşate, ca urmare a unei
„wiederholungszwang" care în cultură, ca şi în viaţa individului
constituie, după Freud, simptomul unor conflicte vechi nerezolvate, cu
urmări uneori nevrotice. Astfel am putut vedea că relativa secularizare a
vieţii culturale româneşti din acea perioadă a dus la întoarcerea violentă
a religiosului în diversele acţiuni ale unei drepte extrem de ofensive. în
fine, discutînd diferenţa dintre autoritarismele şi totalitarismele politice
de după februarie 1938, ne-am putea întreba dacă anii 1938-1944 nu au
constituit un „laborator totalitarist" în care au fost experimentate tehnici
de represiune, ca şi tehnici de rezistenţă/adaptare suplă la acestea, care
aveau să se generalizeze în comunism Văzută în această perspectivă,
perioada dintre cele două războaie mondiale nu ar fi atunci decît placa
turnantă dintre „mica modernizare" a secolului al XlX-lea - pe care-o
termină - şi „modernizarea demenţială", dejistă şi ceauşistă - pe care o
începe - , toate, de altfel, sfîşiate de contradicţii interne nerezolvate care
au ameninţat mereu - şi sub Ceauşescu aproape că au şi reuşit - să
catapulteze ţara în demodemizare făţişă. Cum să scriu, atunci, neutru
despre perioada interbelică?

Revin la întrebarea de mai sus, privitoare la decuparea perioadei

studiate. Aceasta nu este, evident, terminată, şi ca atare nu permite
istoricului să-şi delimiteze, ca de obicei, prezentul discursului de trecutul
obiectului. Decît să ocolesc această ambiguitate fundamentală, am
preferat să mi-o asum. N-am putut să scriu nici dinăuntrul, nici din afara
perioadei interbelice, ci numai de pe graniţa invizibilă care leagă/des­
parte prezentul şi trecutul (meu), locul de articulare al discursului de
locul în care el doreşte să se insereze, ţara în care scriu şi ţara despre
care scriu, oamenii acelor timpuri şi cei' de acum, Iuliu Maniu şi
Corneliu Coposu, continuităţi ciudate şi discontinuităţi inexplicabile,
cupluri de personaje (Carol/Codreanu; Antonescu/Sinia), repetiţii de
situaţii (Carol: ultimul fanariot; Antonescu: un nou Tudor Viadimirescu).
Abordarea cronologică este de aceea mereu spartă de flashback-un şi de
anticipări, ori de „excursul" naratorului, în care acesta, uitîndu-şi
discreţia profesională tradiţională, urcă pe scenă pentru a reflecta despre
„paradoxul român" al modernităţii şi pre-modemităţii, precum în
capitolul-despre România interbelică democrată, un paradox la care se
referă şi primul capitol şi, adesea, alte capitole ale cărţii.

Cînd anume îşi fixează atunci istoricul cealaltă limită, acea „coupure
inaugurale" pînă unde coboară el în timp venind din prezent? Unde este
începutul perioadei interbelice? L-am fixat la naşterea „României Mari",
în 1918, deşi aceasta provine din avatarurile „României mici", de la
1866, sau 1859: difuzul graniţei inaugurale este comparabil difuzului
celei finale, dintre „România mijlocie" comunistă şi cea interbelică.
România interbelică nu este (doar) o perioadă clar stabilită în timpul
istoriei, difuzul ei, s-ar zice, sugerează că ea este şi o dimensiune
permanentă a modului în care românii s-au situat faţă de istorie, din
afara ei, exact în momentul în care ei păreau totuşi să i se integreze în
modul cel mai decis cu putinţă.

Paradoxurile autorului

Dificultatea de a-mi justifica decuparea obiectului îmi aminteşte cîteva

subtile pagini scrise odinioară de Michel de Certeau. Din Renaştere
încoace prinţii fac istoria, în timp ce istoricii, precum Machiavelli sau
Guicciardini, s-au născut într-un spaţiu care dublează istoria reală, în
acel teritoriu fictiv în care ei puteau da sfaturi sau critica pe prinţi şi
comenta istoria fără a fi obligaţi să o şi facă, ori să şi-o asume: o
atitudine în acelaşi timp critică şi ficţională. Prinţul se caracterizează prin
faire l ’histoire, istoricul prin faire de l’histoire, termeni dificil de tradus
în limba română, dar astfel explicităţi de Michel de Certeau: [istoricul]
..pense le pouvoir qu’il n’a pas" şi „il joue au prince qu’il n ’est pas; il
analyse ce qu’il devrait faire le prince. Telle est la fiction qui ouvre â son
discours l’espace ou il s’ecrit Fiction, en effet, que d’etre â la fois le
discours du maître et celui du serviteur, d’etre permis par le pouvoir et
decale par rapport â lui". Nu altfel lucrează istoricul atunci cînd
proiectează în trecut conflicte din prezent: „une mise en scene du passe".
„Aussi le passe est-il fiction du present"6 Acelaşi lucru le reproşa, în
spaţiul românesc, Antonescu lui Maniu şi Brătianu, deşi le tolera
activitatea: ei se jucau de-a critica, în scrisorile pe care le adresau
mareşalului, fără a-şi asuma vreo răspundere. Tot astfel, s-ar putea
generaliza, au procedat mulţi intelectuali ai epocii, deşi nu neapărat
istorici, confundînd iresponsabil, şi împingînd la dezastru, „faire
l'histoire" şi „faire de l ’histoire". Şi, oare, nu la fel mă comport eu
însumi, scriind această carte în loc de a-mi asuma răspunderea şi a
participa direct la lupta politică, mulţumindu-mă să proiectez în trecut.
 sau crezînd a descoperi în trecut, rădăcinile unor conflicte actuale de care
rămîn, prudent, departe? Nu este atunci faţa istoricului, într-adevăr, o
mască a feţei omului politic? Curios, aproape toţi intelectualii perioadei
interbelice care au intrat în acţiunea politică propriu-zisă, de la Stere la
Madgearu, de la Iorga la Nae Ionescu, sau de la Manoilescu la Gheorghe
Brătianu, ca să nu mai vorbim, în alte epoci, de Maiorescu sau Nicolae
Manolescu, au fost înregistraţi de istorie ca excelenţi profesionişti, dar ca
neinspiraţi sau nenorocoşi, oameni politici. Sensul şi valoarea istoriei
fiind decise retrospectiv, cei care s-au implicat în ea au fost nemilos
judecaţi de cei care au stat pe margine, ori şi-au manifestat curajul abia
după război sau după revoluţie. îm i manifest aici, fără înconjur,
dezacordul cu aceşti „judecători“. Deşi în ultimii 10-15 ani n-am putut
sau n-am avut curajul de-a mă implica în politica românească în
România - dar m-am implicat în aceasta, pe cît am putut, din şi în
Olanda - , mă simt profund solidar cu cei care au făcut-o, şi-i admir fără
rezerve, chiar dacă, uneori, ideile mele nu au coincis întru totul cu ale
lor. Iată de ce (tot) o dublă atitudine adoptă autorul şi faţă de majoritatea
personajelor cărţii lui: admiraţia pentru pasiunea cu care se dăruieşte
politicii, de exemplu, Nae Ionescu, nu-1 poate împiedica să fie în
dezacord cu multe dintre ideile lui politice, după cum admiraţia pentru
caracterul lui Iuliu Maniu nu-1 poate face să uite funesta slăbiciune de a-1
fi readus în ţară pe Carol al Il-lea. Este acest „paradox al autorului" doar
unul în plus faţă de cele aduse în discuţie în carte? Este autorul mai
integrat obiectului său decît credea atunci cînd îşi scria discursul despre
acesta? Manifestă un istoric român (aceleaşi) paradoxuri, ca şi istoria pe
care o analizează? Cum îşi poate el atunci distinge a sa Historie de
respectiva Geschichte, discursul şi obiectul acestuia, doi termeni pe care
"lim ba română, 'ipoate nu întîmplător, îi numeşte cu acelaşi cuvînt,
. „istorie"?

Texîualism, contextualism

Deşi nu (pot să) contest o eventuală, paradoxală contaminare a cărţii

de către obiectul său, aş observa că aceasta este totuşi o problemă
metodologică mai g en erali Indistincţia discurs/obiect şi relativismul
asumat al discursului sînt susţinute de aşa-numitul „textualism", în
contrast cu istoriografia standard, „the normal history", cea provenind
din marele istoricism german al secolului trecut şi care presupune un
trecut existent a atare („Great Past", în terminologia lui Berkhofer; vezi
nota 5), reţine din fluxul acestuia un anume material („izvoarele", „the
evidence"), constituie din acesta „faptele" şi le sintetizează prin
naraţiune într-o „istorie" („Great Story")7. Criticii istoriei standard
observă însă că istoriografia ajunge la o istorie unitară tocmai pentru că
ea pleacă de la ideea unui trecut unitar. Faptele sînt modelate din
material în lumina unor anumite modele teoretice şi, ca atare, presu­
punerea de unitate a obiectului din „input" duce la confirmarea acesteia
în „output"8. Unitatea istoriei este deci produsul minţii noastre, nu
caracterul intrinsec al „obiectului". Mergînd mai departe, textualismul
consideră că discursul şi obiectul se modelează reciproc şi permanent şi
că ele nu există deci independent unul de altul. In fond, doar textul
există, „textualizarea“ obiectului: nu referentul istoric se impune nara­
ţiunii, ci aceasta din urmă creează referentul.

Importanţa naraţiunii nu poate fi, într-adevăr, contestată. Naratologia,

fie ea structurală, â la Greimas, Barthes, Bremond sau Prince, fie
textuală, ă la Genette şi mulţi alţii, a transformat naraţiunea în forţa
motrice a istoriografiei. De la Hayden White încoace au fost distinse
diferite moduri şi genuri narative în istoriografie care, departe de
obiectivismul şi obiectivitatea presupuse tradiţional, modelează textele
după criterii mai curînd poetice şi retorice. Istoria (Geschichte) ca obiect
al istoriografiei (Historie), a devenit, astfel, un obiect făcut, nu unul
existent ca atare. Reprezentarea, „oglindirea" exactă a realităţii, a fost
pusă la îndoială în istoriografie după ce ea fusese demonetizată în roman
şi în pictură, unde „realismul" s-a dovedit o retorică precum oricare alta;
res fictae ale poeziei şi res factae ale istoriografiei se influenţează
reciproc, după Hans Robert Jauss.9 Limba naturală însăşi nu s-a putut
sustrage acestei critici: vorbind, noi ne reflectăm realitatea, construind
propoziţii despre faptele ei, cum credea „primul" Ludwig Wittgenstein,
în Tractatus Logico-Philosophicus (1921), ci o construim, o manipulăm,
o creăm în interacţiune cu alţii, în acte de limbaj („Sprachspiele"), cum
susţine al doilea Wittgenstein, în Philosophische Untersuchungen
(1945-1949).

Această textualizare a istoriografiei, deşi teoretic fascinantă, nu mă

mulţumeşte în practică. Alături de Foucault, aş obiecta tendinţei
textualiste faptul că reducerea evenimentelor la textul scris despre ele, a
istoriei la istoriografie, evacuează din istorie „realitatea" ei, ocultează,
printre altele, sistemul de putere din societatea studiată.10 Istoricii pot
scrie diferit despre anumite evenimente, le pot da un sens şi o valoare
diferită, dar ei nu pot susţine că sistemul de putere pe care îl descoperă
acolo este un simplu hineininterprerieren, o fantasmă a noastră proiectată
în trecut: dimpotrivă, eu cred că este vorba de o distribuţie reală a puterii
prin care sînt constituite producţia şi reproducţia, materială şi culturală, a
acestei societăţi.

Mărturisesc că nu pot scrie despre perioada interbelică românească

ignorînd relaţiile de putere din epocă. Ele există evident acolo, deşi noi
putem avea opinii diferite asupra localizării lor exacte. Nu este vorba de
altfel numai de anumite instituţii, partide sau forţe sociale, ci şi de
textele care le exprimă. Le-am introdus pe acestea din urmă în discuţie
alături, nu în locul acţiunilor - vezi de exemplu articolul despre
Antonescu - şi am încercat să descopăr fie conjuncţia, fie disjuncţia
celor două niveluri de manifestare a puterii împărtăşesc ideea lui Ricceur
din Temps et recit că acţiunile pot fi „citite" în acelaşi mod ca textele
narative, logica lor fiind aceeaşi, dar nu cred că logica în chestiune
trebuie să fie neapărat una singură. Aş zice, dimpotrivă, că textele şi
acţiunile manifestă egalmente multiplicităţi de atitudine care nu pot, şi
nici nu trebuie să fie reduse la acelaşi numitor. Iată-mă ajuns astfel la un
,.realism" istoric asemănător celui profesat de Novick, dar corectat de
ideea multiplicităţii. '„Realistă" ar fi dorinţa mea de-a surprinde relaţiile
de putere, ori relaţiile sistemice, ori mentalitatea de atunci, ca fiind real
existente; „corecţia" ar consta în aceea că această existenţă nu este unică,
nici omogenă. •

Susţinînd aceasta, cad eu oare în tendinţa contrară, cea numită

„contextualism istoriografie" care, -în opoziţie cu „textualismul",
consideră că evenimentele analizate trebuie văzute exclusiv în contextul
lor de atunci şi că, deci, istoricul trebuie să evite contaminarea obiectului
de ideile lui de acum? Nu cred.

M ultiplicităţi

Delimitarea unor realităţi interbelice multiple îmi pare a fi, retro­

spectiv, scopul urmărit de această carte, nu din start, nu programatic, ci
pur şi simplu dintr-o „adecvare" spontană, „din mers", la obiect Această
multiplicitate nu eu o proiectez, însă, în trecut Existenţa (istorică,
socială, culturală) a fost totdeauna multiplă, deşi gradul ei de
multiplicitate a diferit după epoci şi culturi. Această dimensiune a
existenţei istorice nu a fost ca atare remarcată din cauza mecanismelor
unificatoare, ideologice, prezente în fiecare epocă (religioase, naţionale,
etnice, statale, economice etc.). Sistemele de putere, manifestate
discursiv, precum susţinea Foucault11, selectau sensurile, perspectivele şi
valorile acceptabile în epocă, ocultîndu-le pe celelalte, sau determinau
prioritatea unora dintre ele din motive prezentate ca obiective (de
exemplu, „salvarea naţiunii"). Prăbuşirea ideologiilor, obişnuinţa noastră
postmodemă de-a vedea şi accepta multiplicitatea în societăţile de astăzi,
„ne deschid ochii" şi ne fac să le putem vedea şi în alte societăţi, dincolo
de, sau în ciuda modalităţilor discursive şi a relaţiilor de putere
unificatoare de atunci, care operau interesat, retoric, dacă nu chiar
demagogic. Noi nu introducem multiplicitatea noastră într-o perioadă
revolută, ci doar o descoperim acolo pe cea atunci existentă, de obicei
alta decît a noastră. Perspectiva noastră de acum nu deformează deci
obiectul, ci mai curînd îl eliberează de deformările de atunci. O abordare
strict contextuală interzice orice raportare la mentalitatea actuală. în timp
ce abordarea strict textualistă ignoră realitatea de atunci a obiectului.
Pledoaria mea nu ţinteşte o poziţie mijlocie, nici sinteza celor două
abordări - detest asemenea „dialectici" fals înţelepte şi în fond
neangajate teoretic ci încearcă să degajeze multiplicitatea reală, de
atunci, a societăţii interbelice.

Văd un adversar teoretic deci nu în aceste două abordări, ci în

holism, ori în globalismul istoriografie, în ideea că a existat o singură
realitate în trecut („the Great Past“ ) şi că este deci dezirabil, şi realizabil,
ca istoricul să dorească acum a o (re)prezenta printr-o singură inter­
pretare legitimă, ea însăşi globală („the Great Story“). Aşa cum cred, din
punct de vedere filosofic, că nu mai este posibil, şi nici de dorit, a veni
cu o interpretare globală a realităţii de astăzi, tot aşa cred că globalismul
nu mai este practicabil nici în „reprezentarea" ori interpretarea trecutului.
Istoricul nu are cum să nu ţină seama de părerile filosofului.

Vocile Celuilalt

Alternativa la holism înseamnă, mai ales în Statele Unite, multi-

culturalismul, introducerea de către istoric în textul său a mai multor voci
şi a mai multor puncte de vedere. Cucerirea Vestului, de exemplu, nu
este prezentată numai din unghiul cuceritorului alb. ci şi al cuceritului
indian. Noi întrebări apar însă. Este dezirabil oare ca indianul, să zicem,
să-şi scrie propria lui istorie a Vestului, alternativă la cea a albului pentru
că numai el este în stare să-şi exprime cu acurateţe punctul său de
vedere, sau poate să întreprindă această istorie şi un istoric alb, dacă
construieşte un „montaj" corect al celor două perspective? Dar autorul
montajului nu-1 va construi pe acesta, inevitabil, din propriul lui punct de
vedere? Este de altfel montajul, ca prezentare alternativă a mai multor
puncte de vedere, suficient pentru a pretinde că înţelegem celălalt punct
de vedere? Ori este necesar, în plus, un dialog activ dintre respectivele
puncte de vedere? Şi apoi, ce înseamnă a-1 înţelege pe Celălalt? Cum
putem noi ieşi din mentalitatea noastră şi dintr-un anumit sistem de
gîndire pentru a intra în mentalitatea Celuilalt şi în categoriile lui de
gîndire? Astfel condusă, discuţia părăseşte istoriografia şi intră în
antropologie şi filosofie. Trimit la unele lucrări în domeniu12, deoarece
nu este locul aici, evident, de-a intra în amănuntele acestei discuţii.
Subliniez totuşi faptul, remarcat şi mai sus, că o dezbatere metodologică
în istoriografie nu mai este astăzi posibilă fără a implica imediat teze din
filosofie, arte şi diverse (alte) ştiinţe umane. Orice dezbatere este astăzi
generală, ori imediat generalizabilă. Curios, opoziţia la globalism în
interpretarea prezentului sau a trecutului coexistă perfect cu globalizarea
dezbaterii cu privire la orice problemă de interpretare! Iată de ce,
repudiind globalismul, prefer să utilizez mai curînd termenul de
generalizare, decît de globalizare, a dezbaterii din ştiinţele umane.
 M ultiplicităţi interbelice

Revenind la istoria interbelică a României: este posibilă o tratare

multiplă a acesteia de către istoric? A reuşit-o cartea de faţă? Răspund la
prima întrebare, „cred că da“, iar la a doua, „nu ştiu, dar am dorit-o“.
Cum am mai spus, ruptura dintre noi şi perioada interbelică nu este atît
de mare încît să justifice senzaţia că ea ar constitui un Celălalt, opac,
ininteligibil, al nostru. Dar chiar această ultimă frază, luată stricto senso,
presupune ideea că şi „noi“ şi „Celălalt" sînt unităţi omogene, situate
încruntat şi suspicios una în faţa alteia. Iată o mostră - neintenţionată -
de monologism intrat automat în chiar discuţia despre dialogism! Dacă
admitem că noi sîntem diverşi, trebuie să admitem că lumea pe care o
studiem, fie că se constituie ca un Celălalt al nostru, fie că nu, este şi ea
diversă. Deoarece interbelicul nu-mi este nici ininteligibil în sensul în
care mi-ar putea fi o cultură (absolut) străină (Cealaltă, în raport cu a
mea) - spuneam la început, dimpotrivă, că eu încă îi aparţin, într-un fel
nici un termen de identificare - nu-1 pot privi deci dinăuntru - eu îl
pot considera ca avînd mai multe identităţi, mai multe „feţe“, dintre care
unele îmi sînt afine, şi altele nu. Cum am mai spus, nu am pornit la drum
cu un „program multicultural", ci am descoperit această multiplicitate pe
drum Reflectînd acum asupra ei, nu am, evident, pretenţia de-a fi scris o
istorie multiculturală, deşi cred că aceasta poate şi trebuie să fie scrisă,
ci-mi descopăr doar dorinţa de-a lua în seamă, în perioada dată, mai
multe puncte de vedere şi chiar existenţa „mai multor Românii", dintre
care, unele, nu le pot în nici un caz accepta ca fiind „ale mele", iar altele
da, ori parţial d a N-am scris, de altfel, „o istorie" a perioadei, ci mai
multe articole despre ea, fiecare focalizat pe un alt aspect, curent, partid
ori personalitate, fără pretenţia de-a le fi discutat pe toate cele
importante. Se poate pune întrebarea care este relaţia dintre aceste
capitole şi, dacă ele sînt toate fragmente, care este „întregul" din care ele
fac parte, ori provin. Aş răspunde că perioada interbelică, la care ele
trimit, nu este „un întreg", ci numai un număr de fragmente, printre care
şi fragmentele „mele". Nu există nici o relaţie privilegiată de sens, ori de
valoare, între acestea

împărţirea obişnuită a epocii între „tradiţionalişti" şi „modernişti",

unanim acceptată de la Eugen Lovinescu la Zigu Omea, ori între
democraţi şi extrema dreaptă, subiacentă cărţilor lui Omea, Volovici, şi
alţii, sînt două decupaje, printre altele posibile, care nu pot prinde
întregul perioadei, nici oferi viziunea ei globală. Acţiunile şi textele
acestei perioade manifestă norme şi puncte de vedere atît de fundamental
diferite, încît ele cu greu se pot raporta la un referent istoric comun. Deşi
s-au înscris în acelaşi timp şi spaţiu, ele nu par a trimite la acelaşi
referent politic şi cultural, ci la mai multe „Românii", diferite între ele.
Ce au avut comun Iuliu Maniu, Carol al II-lea, Nae Ionescu, Zelea-
 Codreanu şi Antonescu? Nimic, sau aproape nimic. Proclamînd „binele
României" şi luînd decizii care ar fi trebuit să producă acest „bine“, ei se
refereau la categorii de „bine" contradictorii între ele şi desenau imagini
viitoare ale României total incompatibile una cu alta. Respectul
Constituţiei, cerut de Maniu lui Carol, era, cred, la fel de sincer motivat
de „binele ţării" precum încălcarea ei de către Carol. La fel, remodelarea
ţării prin foc şi spadă, dorită de Cioran şi încercată de Zelea-Codreanu,
era la fel de sinceră, cred, pe cît represiunea legionarilor de către Carol
şi Antonescu. „Ţara" lui Maniu a fost aceeaşi cu „ţara" lui Carol, şi nici
una din ele aceeaşi cu „ţara" lui Zelea-Codreanu. Cei trei au decupat din
referentul comun spaţio-temporal „România interbelică", referenţi
cultural-politici atît de diferiţi, „ţări viitoare" atît de neasemenea, încît
fiecare din ei era mai curînd gata să moară pentru viitorul „ţării sale"
(Codreanu a şi murit), decît să treacă la un dialog, sau să se mulţu­
mească cu un compromis. De aici violenţa din epocă, şi oroarea, sau
facinaţia, pe care o simţim astăzi faţă de ea

} Cîteva prezum ţii

V
w Acceptarea acestei multiplicităţi reale începe, cred, cu acceptarea
prezumţiei de sinceritate a „personajelor". Eu nu cred că ele au minţit
} intenţionat şi intesesat pentru a pune mîna pe putere, ori avere, sau
pentru a le menţine. Deşi au reprezentat anumite grupuri de interese în
mod conştient - la Carol, de exemplu, faptul este evident - , ele nu au
îndreptat lucrurile intenţionat spre catastrofă după principiul salvării
interesului personal în dauna celui public, şi nici nu au minţit sistematic
opinia publică pentru a-1 promova pe primul. Ţara a fost dezinformată şi
înşelată de retorica lor, nu ca urmare a unei hotărîri politice. Am vrut să
evit în carte obişnuita „teleological fallacy" a istoricului, din aserţiuni de
lipul „Carol a acţionat încă din 1930 în scopul de-a declanşa dictatura
regală în 1938", ori „Antonescu a acceptat orice jertfe umane pentru a
cîştiga simpatia lui Hitler". Nici reformularea acestor aserţiuni în
propoziţii cauzale nu mă mulţumeşte: „Carol a făcut acţiunea x pentru că
dorea puterea absolută", „Antonescu a făcut z pentru că era marioneta lui
Ilitler". Pledînd pentru prezumţia de contingenţă, aş spune: „Carol a
lăcut x crezînd în acel moment că x era cea mai bună acţiune şi pentru el
şi pentru ţară“, în timp ce în alt moment, să zicem la începutul lui 1938,
cl a făcut, tot din aceleaşi motive, y, respectiv dictatura, fără ca între x şi
v să existe vreo legătură prestabilită. Contingenţa nu înseamnă deci lipsa
de sistem în ansamblu - am încercat în unele capitole tocmai să
reconstitui sistemul partidelor politice - , ci faptul că decizia personală a
fiecărui agent, conştient sau nu de sistemul în care acţionează, rămîne
lotuşi liberă, imprevizibilă într-un fel, ea nedecugînd automat din sistem
 Atunci, ca şi acum, sistemul şi haosul coexistă. Iată o nouă mostră a
interacţiunii dintre convingeri filosofice şi istorice.
Revenind la subiect, prezumţia de contingenţă menţionată ar stabili
următoarele; deşi este adevărat că, profitînd de situaţia dată, Carol a
trecut Ia dictatură, nu este adevărat că el a creat acea situaţie pentru ca să
treacă la dictatură. Deosebirea nu este de nuanţă, ci de perspectiva asupra
fenomenului istoric. (Re)Stabilind contingenţa deciziilor lui Carol, readuc
în naraţiune, cu statut tot contingent, şi pe ceilalţi actori ai dramei: nu a
fost vorba în 1937-1938 de un complot regal, ci de un complex joc
politic prin care nu numai Carol, ci şi democraţii şi legionarii au con­
tribuit la instaurarea dictaturii regale, fiind responsabili în egală măsură
pentru sfîrşitul democraţiei româneşti Aş introduce în acest context, în al
doilea rînd, prezumţia de nevinovăţie politică: nu aş spune că Maniu,
Goga, Codreanu şi Carol sînt „vinovaţi" de instaurarea dictaturii, ci aş
spune numai că aceasta s-a dovedit o greşeală - la care a contribuit
fiecare în felul său - , în sensul că dictatura nu a putut soluţiona pro­
blemele din care cauză a fost instaurată. Incapacitatea de conlucrare,
lupta fiecăruia contra tuturor, greşelile, se datoresc tocmai faptului că ei
acţionau, cum am mai spus, în lumi diferite şi că scopul şi normele
fiecăruia dintre ei, logice în lumea lui, erau absurde în celelalte lumi,
incompatibile şi noncomunicante între ele. România democratică nu s-a
prăbuşit, ci a explodat, scoţînd la iveală faptul fundamental că ea nu era
atunci, şi poate nu a fost nici mai înainte, o singură ţară, ci, mai multe, şi
că explozia s-a produs atunci cînd s-a destrămat fragilul liant care le
ţinea împreună: naţionalismul economic liberal, cel cultural al Unirii,
jocul constituţional, bunăvoinţa, sau interesul marilor puteri. „Nevi­
novăţia politică" de care vorbesc se referă la faptul că fiecare agent
politic a procedat conform logicii care guverna lumea lui. Greşeala care i
se poate imputa, i se poate imputa numai din interiorul acestei logici.
Regula multiplicităţii cere să acceptăm aceste diferite logici, chiar dacă
nu ne plac, şi să nu amestecăm criteriile, reproşîndu-i lui Codreanu, de
exemplu, că nu împărtăşea respectul lui Maniu pentru democraţie, ori lui
Maniu că nu a trecut la revoluţie antimonarhică contra lui Carol, ori la
război civil contra comuniştilor în 1944-1947: asemenea fapte erau pur şi
simpu de negîndit în logica respectivă.
Cîtă toleranţă presupune o asemenea abordare? Am încercat, de
exemplu, să înţeleg mentalitatea legionară, ca şi pe aceea a unor inte­
lectuali ca Nae Ionescu şi Mircea Eliade, apropiaţi ei, în sensul că, mai
întîi, am încercat să stabilesc mai exact în ce fel şi pînă unde s-a produs
apropierea respectivă, şi că, în al doilea rînd, nu am considerat-o
vinovată, ci doar greşită, chiar dacă greşeala a fost tragici Prezumţia de
nevinovăţie politică la personaje duce la prezumţia de atitudine non-ju-
decătorească la istoric: acesta nu este, şi nu trebuie să se erijeze în
tribunalul politic, sau moral, al istoriei pe care o studiazi
 N ecesarele limite ale toleranţei

Toleranţa istoricului, pe de altă parte, nu poate fi nelimitată. Deşi am

înceercat să-l înţeleg pe Zelea-Codreanu, deşi am demontat mai curînd
ironic retorica lui, nu pot merge pînă la a face abstracţie de crimele lui
(spun „ale lui“ pentru că, deşi nu le-a săvîrşit pe toate cu mîna sa, şi nici
nu le-a ordonat direct, el nu le-a reprobat totuşi niciodată). Crima
(politică), iată graniţa în faţa căreia se opreşte acceptarea multiplicităţii
normelor. Din acest punct de vedere legionarismul este pentru mine
Celălalt: crima este pentru mine inacceptabilă şi, de la un punct înainte,
şi opacă, ininteligibilă. Eu pot încerca să înţeleg un criminal, dar nu-i pot
accepta crima Eu pot chiar să înţeleg că, din punctul lui de vedere din
acel moment, el nu putea găsi altă soluţie decît crima, şi totuşi nu pot
accepta această crimă. Nevinovăţia politică nu poate exclude vina morală.
Mai mult, eu cred că nici o crimă nu a fost, vreodată, inevitabilă: alte
soluţii (politice), în chiar interiorul aceleiaşi logici, au fost teoretic
totdeauna posibile. Aş pleda de aceea aici pentru includerea analizei
virtualului, a acţiunilor şi a formulărilor textuale alternative la cele
realizate sau formulate în realitatea istorică, alternative la care agentul
istoric putea să apeleze din orizontul lui cognitiv din acel moment, dar
nu a apelat Codreanu, Carol şi Antonescu puteau acţiona în diverse
momente, cum sper că am arătat în carte, altfel decît au făcut-o.
Opţiunea pentru cursul acţiunii finalmente adoptate cade deci sub
răspunderea fiecăruia dintre ei. Aş introduce de cceea răspunderea
morală ca un termen corelativ al nevinovăţiei politice. Dacă agentul
istoric este, politic, nevinovat, în sensul că acţiunea lui decurge logic din
sistemul lui normativ, aici el putînd greşi, dar neputînd fi vinovat, acelaşi
agent este, moral, responsabil pentru fapta sa, în sensul că, aici, el nu
doar greşeşte, ci chiar este vinovat (cînd este) pentru ceea ce întreprinde.
Cineva se poate scuza de greşeală, în ordinea politicului, dar nu se poate
scuza şi de crimă în ordinea morală. Iată astfel un nou „paradox al
istoricului": el nu vrea să fie un judecător politic, şi acceptă de aceea
jxjlitici care nu sînt ale lui, sau la care el, dacă trăia în epoca respectivă,
nu ar fi subscris, dar el trebuie să emită o judecată morală asupra lor
(mai bine zis, el nu poate să nu o emită). Toleranţa politică nu poate
deveni amoralitate. Acceptarea prezentării „contextuale" a faptelor de
atunci nu-1 poate absolvi pe istoric de evaluarea acestora din perspectiva
lui morală de acum, deşi ştie că aceasta din urmă nu este nici infailibilă
el se poate înşela —, nici definitivă: istoricul de mîine va evalua poate
altfel aceeaşi faptă. Parţialitatea unui punct de vedere moral nu poate, şi
nu trebuie să mă împiedice să îl adopt, dacă sînt convins de el:
relativismul „textual" nu poate duce la eludarea responsabilităţii.

Ajunşi în acest punct, întrebarea iniţială poate fi reformulată: pînă

unde se întinde atunci, dacă nu toleranţa, intoleranţa? Pînă unde extind
eu judecata mea morală? La două asemenea probleme mă refer concret
în carte. Mai întîi, întrebarea pînă unde extind vinovăţia morală a unui
individ „obişnuit". Ne-am deprins să considerăm, retrospectiv, că nu toţi
membrii Partidului Comunist Român pot fi acuzaţi de complicitate la
crimele săvîrşite de anumiţi conducători ai partidului, deşi cel puţin unii
dintre membrii de rînd au ştiut de ele şi nu au schiţat nici cel mai mic
gest la auzul lor. Argumentul pentru această atitudine retrospectivă ar fi
că, dacă extinzi termenul de complicitate foarte mult, îi diluezi conţinutul
pînă la zero: dacă toată lumea este vinovată, nimeni nu mai este
realmente vinovat, nici măcar cei care au săvîrşit crimele. Logic este ca
aberaţia unei asemenea generalizări să fie recunoscută şi în cazul
crimelor, sau al vinovăţiei morale din perioada interbelică. Nu orice
membru al Mişcării legionare, şi cu atît mai mult nu orice simpatizant al
acesteia, poate fi de aceea considerat vinovat de crimă în sensul în care
au fost vinovaţi „decemvirii" pentru uciderea lui Steleşcu în 1936. Dacă
putem extinde acuzaţia de vină la inspiratorii, direcţi sau chiar şi
indirecţi ai acestora, nu o putem extinde şi la cei care doar au ştiu de
crimă, şi n-au protestat Iată de ce nu cred că pot fi judecaţi de
complicitate la crimă unii intelectuali precum Nae Ionescu, Mircea
Eliade şi alţii. Este desigur regretabil că ei nu au reprobat aceste crime -
am arătat că Eliade a făcut-o în unele cazuri (Iorga), dar nu în altele (de
exemplu, Stelescu) - , dar nu ne putem reformula regretul în acuzaţia că
ei ar fi fost părtaşi la crimă. Pledez deci aici pentru stabilirea exactă a
nuanţelor implicării, înainte de-a ne lansa în evaluări morale globale, şi
ca atare irelevante.

A doua problemă a limitei intoleranţei la vinovăţie morală se referă

la oamenii de stat, ale căror decizii au dus, direct sau indirect, la moartea
unui mare număr de oameni. Dacă crima individuală, săvîrşită de
legionari, este indiscutabilă, „crima în numele statului" este extrem de
greu de evaluat moral. A fost ordinul lui Carol de ucidere a lui Codreanu
o crimă, sau nu? Intră în logica lui, şi-a dat seama mai tîrziu că a fost o
greşeală - de aceea a şi încercat apoi să-şi apropie legionarii încă în viaţă
- , dar a fost ea o crimă de care trebuie să-l învinuim moral? La fel,
masacrarea evreilor de către Antonescu, sau cel puţin acceptarea tacită, o
vreme, a acesteia, a fost ea o crimă? A fost de asemenea o crimă
angajarea României în război dincolo de Nistru, ceea ce a dus atîţia
oameni la moarte, sau numai o greşeală, de care mareşalul însuşi, pînă la
un punct, a fost conştient? în toate aceste cazuri, aşa cum am încercat să
arăt, existau alternative. Nici Carol, nici Antonescu nu le-au urmat A
fost atunci opţiunea lor o crimă, sau o greşeală?

Antonescu a fost judecat ca criminal de război, printre altele, pentru

ambele decizii menţionate mai sus, în acelaşi fel ca naziştii la Niimberg,
deşi procesul lui, condus de comunişti, nu a fost în nici un caz „fair". fn
anii optzeci şi nouăzeci el a fost considerat în anumite cercuxi,
dimpotrivă, ca un erou, trecerea Nistrului fiind legitimă, iar uciderea
evreilor neglijabilă. Aceste două probleme nu sînt însă comparabile.
Prima era o decizie de război - desigur, greşită - şi deşi, dintr-un punct
de vedere pacifist, orice război este o crimă, decizia lui Antonescu nu a
fost în mod specific o crimă; mari conducători ai românilor, precum
Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, nu au luat substanţial altfel de decizii.
In mod obişnuit crime de război nu sînt considerate declanşarea şi
purtarea războiului, ci actele care încalcă legile războiului şi pe care
acesta nu le reclamă în mod necesar. Uciderea evreilor şi, la Carol,
uciderea lui Codreanu, intră în această ultimă categorie. Nici una din ele
nu putea fi considerată atunci, din chiar optica guvernanţilor respectivi,
drept o necesitate de stat: nici Zelea-Codreanu în acel moment, nici
evreii din Basarabia nu ameninţau în vreun fel statul românesc. Carol şi
Antonescu nu puteau deci susţine „raţional" că nu au avut încotro şi au
trebuit să ia asemenea grele decizii (deşi nu s-ar putea spune că le-au
luat chiar cu atîta greutate) împotriva dorinţei lor. Dar este oare
evaluarea mea „logică" şi una realistă? Cîţi oameni politici au acţionat
vreodată în istorie potrivit unui asemenea calcul rece, raţional? Nu au
fost deciziile respective adesea „nereflectate", spontan-iraţionale,
izbucniri pe care chiar autorii lor aveau mai tîrziu să le regrete
(Antonescu şi-a schimbat atitudinea)? Să le punem atunci doar în seama
„mentalităţii" lor, noi spălîndu-ne mîinile, liniştiţi că avem o altă
mentalitate, mai civilizată? Dar cine ne poate garanta că, supuşi unor
presiuni asemănătoare, n-am cădea şi noi în aceeaşi barbarie? Iată de ce,
deşi mă simt înclinat, potrivit normelor mele (noastre, actuale) morale,
să consider asasinarea lui Zelea-Codreanu, ca şi aceea a evreilor, drept
crime - şi aceasta în ciuda faptului că lui Codreanu i se puteau imputa
alte vini morale, dar evreilor în cauză, nici una - , m-am simţit egalmente
înclinat, în primul rînd, să nu judec vinovăţia morală a lui Carol,
icspectiv pe cea a lui Antonescu, ci să încerc a discuta sensul acţiunilor
lor şi să le cîntăresc motivele. O atitudine atît de prudentă, se va spune,
nu este spre cinstea istoricului. Se poate. Aş vrea numai să subliniez
I aptul că cu cît istoricul încearcă mai mult să accepte multiplicitatea
obiectului, cu atît mai adînc se afundă discursul său în dileme morale, şi
cu atît regretă el mai mult „bunele vremuri de demult", cînd istoricul ştia
n3 împartă personajele sale fără ezitare, spre liniştea cititorului, în these
Hood guys şi those bad guys.

N aratologie, m entalităţi, im aginar

Recitindu-mi cartea îmi dau seama că multe din bunele intenţii

menţionate în prefaţă nu au fost realizate în text. Multiculturalism.
n spectul multiplicităţii înseamnă să dau cuvîntul Celuilalt L-am dat?
Nu întru totul. Deşi cel mai aproape mă simt de Iuliu Maniu, chiar
dacă nu-i pot accepta unele slăbiciuni, şi cel mai departe de Carol
ni II-lea şi de legionari, i-am tratat la fel în carte, citindu-le textele şi
 încercînd să le înţeleg în ambele cazuri fără parti pris. Nu am scris totuşi
capitolele respective, cum am mai spus, din perspectiva lor, nici nu le-am
lăsat vocile să se audă singure în text; vocea şi perspectiva mea de
narator le-a „corectat" pe ale lor. Naratologia distinge, pe urmele lui
Gerard Genette, între „cine povesteşte" şi „cine priveşte" în naraţiune: ca
narator, aş fi putut povesti evenimentele din perspectiva lui Zelea-Co-
dreanu, chiar fără să-i dau cuvîntul, chit că m-aş fi limitat apoi, ca autor,
de opiniile lui. Nu am făcut-o. Naratorul nu şi-a lăsat personajul să urce
neînsoţit pe scenă. Aici cred că se află, în ciuda textualiştilor, diferenţa
totuşi de netrecut'dintre ficţiune şi istoriografie: „cine priveşte", mai mult
chiar decît „cine povesteşte", determină distribuţia finală a valorilor,
greşelilor şi vinilor în perioada privită. Altfel decît pentru ficţiune, o
perioadă istorică înseamnă pentru istoriografie un sistem de putere real
exisrent. Deşi privirea mea vine nu din teritoriul istoriei ci, vorba lui de
Certeau, din dublul ei fictiv, istoriografia - altfel decît Maniu sau
Codreanu, eu fac numai de l ’histoire, şi nu l ’histoire - , textul constituie
o „mise en scene du passe" în folosul, sau detrimentul, prezentului meu.
Ceva din lumea trecutului simt că încă trăieşte în lumea mea13. Ceea ce
de Certeau nu a spus, deşi probabil a gîndit-o, este că istoricul, ca
„regizor al trecutului", nu-şi poate delega altcuiva propriul angajament în
prezent „Istoria este un instrument de putere şi un instrument al luptei
pentru Putere", în ciuda caracterului ei fictiv, cum bine observa Lucian
Boia (prin „istorie" el înţelege aici istoriografie; S.A14). Istoricul poate,
şi chiar trebuie să transmită vocile celorlalţi, dar nu poate renunţa la
vocea sa. Mă simt profesional dator, deşi fără simpatie, să fac auzită
vocea lui Antonescu, dar nu-i pot abandona „teritoriul meu fictiv", cînd
ştiu cum este manipulată imaginea lui astăzi în România de dubioase
forţe politice. La fel, mă simt dator să dau cuvîntul lui Maniu, pe care-1
stimez profund, dar nu-i pot ceda nici lui teritoriul „meu", cînd cunosc,
în acest an 1998 în care scriu, îndoielile cu privire la prestaţia la
guvernare a urmaşilor lui Maniu. Aş putea spune, dimpotrivă, că analiza
critică a guvernelor PNŢ dintre 1928-1931, 1932-1933, se impune toc­
mai pentru a împiedica guvernele care includ PNŢCD după 1996 să
repete greşelile înaintaşilor lor. O istorie „genetică", ar fi spus Jom
Riisen, care interpretează trecutul ca o promisiune a unui viitor, acesta
însă neputînd fi realizat fără implicarea noastră.15

Controlarea raportului dintre narator şi personaje lasă însă alte voci

din epocă total neauzite: minorităţile, regiunile, şi mai ales „oamenii
obişnuiţi". M-am oprit la analiza acţiunilor şi textelor „topului" politic al
vremii pentru că am avut impresia că epoca a focalizat numeroase
„complexe" şi atitudini generale ale românilor pe aceşti oameni datorită
intensităţii cu care au trăit ei „sub vremi", în timp ce alte categorii
sociale le-au cunoscut în mod mai difuz. în măsura în care această carte
este una de studiu al mentalităţii, ea o studiază pe indivizi de excepţie şi
nu pe fenomene sociale mai largi, codificabile statistic. în fapt, depla­
sarea istoriografiei spre duratele lungi, ori spre „obiecte" de studiu
neconvenţionale, este (iniţial) opera medieviştilor; efortul lor meto­
dologic creator nu a fost urmat în egală măsură de istoricii perioadelor
mai noi, ori contemporane. Multe din conceptele medieviştilor, excelente
pentru analiza mentalităţii în colectivităţi puţin diferenţiate intern, fac
însă dificilă priza la comportamentele puternic individualizate din com­
plexele societăţi modeme. Mi se pare de aceea că analiza compor­
tamentului individual din acestea pune mai bine în evidenţă mentalitatea
colectivă decît analiza ei directă. Individul, ca releu al comportamentului
social, poate redeveni de aceea un teren de studiu predilect
Deşi n-am încercat analize cantitative în stil Annales, nu m-am întors
nici la simpla naraţiune a unor fapte individuale, deşi aceasta, după voga
iniţială a celor dintîi, şi-a recîştigat legitimitatea (Golo Mann, de
exemplu, a pledat pentru ea în Germania împotriva unei istoriografii
excesiv teoretice16). în ce mă priveşte, am încercat să combin analize
..structurale" ale epocii cu cele de texte ori decizii individuale: un
..eclectism" care vine mai curînd din convingerea că schimbările recente
de optică asupra lumii - aceasta pare a fi simultan sistematică şi haotică
- fac imposibile păstrarea unei perspective unice, ori a unui model unic
de abordare. Dar mai este ceva. Nici naraţiunea, nici statistica nu mi se
(mai) par a fi formele predilecte ale textualizării evenimentului istoric, ci
drama, confruntarea, chiar teatralitatea evenimentului în sensul de atenţie
dată scenei, decorului şi rechiziţiei, spaţialitatea (mai mult decît
temporalitatea) întîlnirii unor oameni („scena lecturii" la legionari şi
„scena didactică" în lagărul de la Miercurea Ciuc, de exemplu), mimesis
ca teatru (to show, ziceau vechii naratologi), mai mult decît diegesis ca
naraţiune ( to te 11). Această resurgenţă a dramei ca model de interpretare
a lumii, înţeleg eu abia acum, nu este probabil întîmplătoare la acest
sfîrşit de ciclu modernist: dacă postmodemul se reîntoarce la baroc, cum
susţine Omas Calabrese1^, de ce nu s-ar întoarce istoria la vechiul
iheatrum m undil Românii interbelici îşi vor fi jucat vechile roluri,
sîngeroasele lor încleştări dintotdeauna, în doar haine şi cuvinte noi.

Am spus că mă apropii de istoria mentalităţii fără a o exersa întru

totul. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre istoria imaginarului, pe care
Lucian Boia o reprezintă în România. De acesta mă apropie nu numai
admiraţia pentru erudiţia şi eleganţa scrisului său, ci şi multe opţiuni
metodologice comune: relativismul (ipoteza în locul adevărului), critica
globalităţii, a cauzalităţii, preocupările naratologice, interesul pentru
virtualităţi etc. Boia îşi împinge însă relativismul pînă la textualism, iar
cu nu. „Mă asociez interpretărilor care iau în considerare textul sau
discursul, ca elaborări relativ autonome faţă de trecutul la care se referă
şi dependente totodată de structurile imaginarului şi de acţiunea ideolo­
giilor." Sau: „Noi nu ne întîlnim cu istoria reală, ci cu propriul nostru
discurs despre istorie. Noi alegem, noi decidem ce este bine şi ce este
rău, noi elaborăm modele. Nu istoria ne învaţă, ci noi îi spunem istoriei
ce trebuie să ne înveţe. Ştim lecţia dinainte. Morala ne aparţine, iar
istoria nu este decît un argument suplimentar de validare a propriilor
noastre opţiuni"18 (subl. au t, S.A ). Acestei concepţii despre istorie şi
discurs a la Derrida, eu i-aş opune, cum am mai spus, o concepţie mai
aproape de Foucault Deşi mă înscriu şi eu într-un „interpretive turn"19 al
istoriografiei, nu pot accepta şi acel „rhetoric turn" al ei care reduce
obiectul istoriei la textul despre acesta şi textul însuşi la reguli retorice
de gen literar, efecte de e'criture, ori la aplatizări muzeale, cum se poate
citi la Lucian Boia, semnificative desigur, dar nu pentru realitatea
istorică, ci doar pentru discursul ofic&l despre aceasta.20 Deşi naratolog
pe vremuri, nu mai consider acum cultura o simplă super-naraţiune care
explică comportamentul actorilor individuali, precum vechiul meu
maestru Greimas, prin logica lor afftanţială, mai adîncă şi deci mai
semnificativă. Aş spune astăzi, dimpotrivă, că deşi structurile adînci
există, sau pot fi construite de istoric, comportamentul concret al
actorilor este singurul care realmente interesează. Ei nu sînt numai
oamenii de hîrtie din această carte, ci oameni care, odată, au trăit şi au
suferit real, în gîndurile şi carnea lor, chiar dacă, adesea, au greşit Este
fără îndoială exact că experienţa şi suferinţele lor veneau şi dintr-un
imaginar prin care se roteau, invizibile dar constrîngătoare, miturile,
ambiţiile şi fantasmele lor, dar suferinţele respective nu au fost, prin
aceasta, mai puţin reale. Eu însumi am „inventat", dintr-o analiză a
textelor mareşalului Antonescu, „Scribul" care l-a devorat pe dinăuntru,
dar această metaforă nu înseamnă că drama omului Antonescu nu a fost
reală, nici că „deciziile Scribului" nu au provocat moartea reală a mii de
oameni reali. Metafora este un mijloc euristic prin care încerc să înţeleg
ce s-a întîmplat, nu un mod de-a evacua realitatea din discurs. Mai
departe, este de asemeni adevărat că noi nu învăţăm nimic de la istorie,
sau învăţăm numai ceea ce decidem noi înşine să învăţăm, dar
îndrăznesc să afirm că nu mă interesează în primul rînd nici să învăţ ceva
de la istorie, cum mă îndemna istoriografia clasică, nici să deconstruiesc
lecţia, cum îmi sugerează aceea postmodemă, ci să doresc pur şi simplu
să înţeleg lumea de ieri şi, comparînd-o cu cea de astăzi, să o înţeleg,
sper, şi pe aceasta din urmă. A înţelege nu înseamnă nici a-mi place, nici
a fi de acord cu ea, ci, tocmai, a nu o repeta. Dacă Freud avea dreptate
găsind în nevroze mecanisme repetitive, cum am remarcat mai sus,
scrutarea evenimentelor istorice mă interesează pentru că eu, urmaşul
actorilor de atunci, nu vreau să le repet drama. Poate că, într-un fel,
problemele mele de astăzi au fost şi problemele lor. Totuşi nu cred că
soluţia lor, dacă atunci a reuşit, va mai reuşi şi astăzi, tocmai pentru că
sînt convins că lumea mea istorică este una, în mare măsură, nouă.
Normele tradiţiei, riturile, clişeele, structurile duratei lungi, toate îmi
susură în urechi cuvintele liniştitoare precum că lumea nu s-ar schimba
şi că deci eu mi-aş putea continua, netulburat, comportamentul „din
străbuni". Eu însă cred că istoria există simultan în mai multe planuri şi
că dacă unele dintre acestea sînt aceleaşi ca pe vremea părinţilor mei,
altele, pentru mine şi cele mai importante, sînt doar ale mele, şi că ele
sînt guvernate de evenimente unice, rapide, sălbatic de rapide, pe care
trebuie să le prind, să le înţeleg, dacă vreau ca viaţa mea să fie alta decît
cea a părinţilor mei. Dacă noi, românii, vrem să ne smulgem din acea
conştiinţă mereu împăcată cu sine, pe drept cuvînt ironizată de Lucian
Boia21, atunci cred, altfel decît el, că trebuie tocmai să spargem cercul
vrăjit al discursului, ideea că istoria şi istoriografia se află pe veci prinse
într-un infinit joc de oglinzi în care ne vedem numai pe noi înşine,
gesticulînd şi vorbind. Istoria ca dramă reală, dacă o regăsesc, mă poate
ajuta să-mi trăiesc şi prezentul ca real. Numai căutînd, şi regăsind,
dramele celor din trecut, pot spera să depăşesc, prin schimbarea atitudinii
mele, drama mea de acum Numai spărgînd cuşca de cristal a naraţiunii,
închisoarea limbajului", cum o numea Fredric Jameson22, regăsesc csaa
reală în care au trăit şi s-au ofilit de amărăciune părinţii mei. Casa aceea
încă există, dar lumea lor nu. Această quete a mea, prin hăţişurile istoriei
interbelice, nu vine din dorinţa de-a reintegra, simbolic, acea lume şi nu
(cred că) manifestă o nostalgie neprelucrată, sau un doliu ne terminat,
care mă aruncă, mereu, în retrăirea acelor vremi, „mai bune‘“ . Curios
lucru - şi, inevitabil, al nu ştiu cîtîlea paradox din această carte a
paradoxurilor - , istoria mă interesează tocmai din dorinţa de-a mă
elibera, de-a „scăpa" de ea.

Vocile neauzite

Abordarea „elitistă" a perioadei interbelice - topul ei politic şi

cultural - lasă în umbră exact acele categorii sociale care şi în „istoria
standard" erau ignorate. S-a vorbit mult de ceea ce Eric Wolf numea
..popoarele fără istorie"23, adică de popoarele care nu au avut istorie
scrisă, dar nu (îndeajuns) de aceia care, în mijlocul unui popor intrat în
istorie, nu acced totuşi la discurs. Ei ar fi putut reintra în carte, dacă aş fi
abordat perioada cantitativ, ori tradiţional mentalisL Scriind-o altfel, am
avut totuşi mereu senzaţia că în adîncul ei aud şoaptele, murmurul
distinct al acelora care, precum părinţii mei, nu au avut acces nici la
lacerea istoriei, nici la scrierea unei de l ’histoire compensatorii.
Murmurul acesta nu poate fi auzit de cititori. Nu am ştiut cum să aduc
acele şoapte peste pragul discursului şi cum să le inserez în unităţile
narative ale cărţii. Eu însumi abia le desluşesc, vag, în fundalul scenei:
ele nu devin vaierul surd, dar bine articulat, al corului antic, ci rămîn
'loar zgomotul de fond care tulbură audierea senină a marilor actori. El îl
obsedează pe narator tocmai pentru că acesta nu a ştiut să-i găsească
decupajul sonor potrivit. M ulţimea aceasta anonimă, fă ră faţă, este
Implicit prezentă în carte ca destinatarul marilor discursuri de pe scena
ci, dar murmurul mulţimii, altfel decît cuvintele în doi peri ale ţăranilor
lui Rebreanu, ori „graiul... cu-ndemnuri pentru vite" ale „bătrînilor" lui
Arghezi, din care acesta, în Testament, va fi „ivit cuvinte potrivite"*, nu
este un răspuns dat discursurilor, nu este un limbaj, ci doar un şuşotit
dincoace de limbaj, o prezenţă, doar sonor perceptibilă, pe care istoricul
o înregistrează, dar nu ştie să o retransmită. Murmurul acesta este
adevăratul Celălalt al istoriografiei, „durerile înăbuşite" ale personajelor
sadoveniene de dincoace de istorie, speranţele iscate de discursurile de
pe scenă şi irosirea lor în războaiele de pe aceeaşi scenă, Cotidianul,
Restul, Informul, Insesizabilul, ceea ce între timp s-a pierdut poate chiar
pentru lunga durată a istoriei, Indivizibilul care mă înconjoară şi mă
obsedează, Cei cărora nu le pot da o faţă, nici măcar în prefaţă.
Murmurul acesta este o Voce, dar nu o frază, şi nu un punct de vedere,
este Cineva care spune Ceva, lumea morţilor, pentru care „l’ecriture joue
le role d’un rite d’enterrement" (de Certeau24), şoaptele parcă umane,
parcă ţesute din vînt, pe care le va fi auzit, fără să le înţeleagă nici el,
Marcellus, la Elsinore, înainte de a-1 chema pe Horatio să i le traducă
- „Thou art a scholar; speak to it, Horatio" - , şoaptele Tatălui pe care
doar Hamlet avea să le înţeleagă, eu însă nu...

Scriindu-şi cartea despre indienii masacraţi de spanioli la cucerirea

Americii Latine, Tzvetan Todorov şi-a amintit de o tînără indiană care,
credincioasă soţului său, nu a voit să cedeze unui căpitan spaniol. Ca
pedeapsă, acesta a aruncat-o cîinilor. Care au devorat-o. Neştiind,
probabil, cum s-o introducă în naraţiune, Todorov i-a consacrat unicul
spaţiu liber rămas: dedicaţia

Şi pentru mine, singurul spaţiu rămas acum încă disponibil este

dedicaţia Acelui murmur indistinct venit din interbelic, în care îmi pare
a auzi, firave, deja pierdute, şi vocile părinţilor mei, îi dedic această
carte.

NOTE

1. Un articol general despre perioada interbelică a apărut sub titlul

„Roemenie", în: J. Neeven, H. Ramkema şi E van Schaik (red.), Van Talinn
tot Tirana. Oost-Europa tijdens het irtterbellum (De la Talin la Tirana.
Europa de Răsărit în perioada interbelică), Utrecht, Werkgroep Oost-Europa
Projekten, 1991, pp. 75-92. Rescrierea acestui articol, în loc de traducerea
lui, a născut toate capitolele cărţii de faţă, cu excepţia celui despre Partidul
Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat Acesta este o versiune mult lărgită a
prezentării PNŢCD-ului într-o carte colectivă despre partidele creştin-de-
mocrate din Europa de răsărit, apărută la Haga: „Roemenie", în Christen-de-
mocratieen in Midden-en Oost Europa, Den Haag, CDA, 1995, pp. 39-51.
 2. Este vorba de numerele revistei 22 din 1-7 septembrie 1998, pp. 10-11;
8-14 septembrie 1998, pp. 10-11; 15-21 septembrie 1998, pp. 10-11 şi 22-28
septembrie 1998, p. 13.
3. „Le retour de l’6venement“, în Faire de l ’histoire, sous la direction de
Jacques Le Goff et Pierre Nora, Paris, Gallimard, 1974, voi. 1, p. 221.
4. Idem, p. 224
5. Este vorba de cartea lui Peter Novickr That Noble Dream: The
'Objectivity Quest’ and the American Historical Profession, Cambridge
University Press 1988, şi de articolul consacrat ei de James T. Kloppenberg:
„Objectivity and Historism: A Century of American Historical Writting". în
American Historical Review, nr. 94, octombrie 1989. Vezi discuţia ambelor în
Robert F. Berkhofer, Beyond the Creat Story, Harvard University Press,
1995, pp. 205-208.
6. Michel De Certeau, L ’ecriture de l ’histoire, Paris, Gallimard, 1975,
pp. 14-15.
7. Wolfgang Hardtwig definea această istoriografie sub titlurile „das
Wahrheitpostulat", „der Systemcharacter", „die Autonomie" (în raport cu
domeniile altor ştiinţe umane) şi „Der Ableitungscharacter" al aserţiunilor
din cîteva axiome („Die Verwissenschaftlichung der Geschichtsschreibung
tind die Asthetisierung der Darstelling", în R. Kosselleck, H. Lutz und
I Rusen (Hgbs.), Formen der Geschichtsschreibung, Munchen, Deutscher
Taschenbuch Verlag, 1982, p. 151.
8. R.F. Berghofer (op. cit., pp. 29-65) propune diverse variante ale
acestei reprezentări a istoriei în istoriografia standard.
9. „Der Gebrauch der Fiktion in Formen der Anschauung und
Darstellung der Geschichte", în Formen der Geschichtsschreibung, p. 417.
începutul şi sfîrşitul unei acţiuni sînt legate ca o unitate de sens în
istoriografie, altfel decît ele sînt în fluxul everfflffientelor din istorie, şi tocmai
iice asta creează o povestire, remarcă Karlheinz Stierle, în „Erfahrung und
nnrrative Form. Bemerkungen zu ihrem Zusammenhang in Fiktion und
I listoriographie", în J. Kocka und Th. Nipperdey (Hsgs.), Theorie und
I rziihlung in der Geschichte, Munchen, Deutscher Taschenbuch Verlag,
1979, p. 93.
10. „One can agree that structuralism formed the most systematic effort
iu evacuate the concept of event, not only from ethnology but from a whole
scries of other sciences and in the extreme case from history. In that sense, I
don’t see who could be more of an anti-structuralist than myself.“ [...] „The
important thing here, I believe, is that truth isn’t outside power, or lacking in
l'ower: contrary to a myth [...] truth isn’t the reward of free spirits, the child
of protracted solitude, not the privilege of those who have succeeded in
lilx-rating themselves. Truth is a thing of this world: it is produced only by
viriue of multiple forms of constraint. And it induces regular effects of
|Kiwer. Each society has its regime of truth, its «general politics» of truth:
that is, the types of discourse wich it accepts and makes function as true...“
(Michel Foucault, Power/Knowledge, Selected Interviews and Other Writings
1972-1977, New York, Pantheon Books, 1980, pp. 114, 131).
11. Michel Foucault, L ’arche'ologie du savoir, Paris, Gallimard, 1969;
L ’ordre du discours, Paris, Gallimard, 1971 (trad. rom., Bucureşti, Eurosing
& Book, 1998).
12. Patricia Limerick a scris cartea clasică a noii orientări multiculturale
despre indieni: The Legacy o f Conquest: The Unbroken Post of the American
West, New York,. W.W. Norton, 1987. încă mai înainte apăruse cartea lui
Edward W. Said, Orientalism, New York, Pantheon, 1978, despre imaginile
standard ale Occidentului despre popoarele orientale; ea va fi dezvoltată
într-o analiză radical critică a imaginilor despre „natives“ în romanul englez:
Culture and Imperialism, London, Vintage, 1994. Noi orientări în antropo­
logie apar la Clifford Geertz, Local Knowledge: Further Essays in
interpretive Anthropology, New York, Basic Books, 1983, continuă cu mai
multe cărţi scrise sau editate de George Marcus şi James Clifford (de exem­
plu, cartea acestuia din urmă: The Predicament o f Culture: Twentieth-Century
Ethnography, Literature and Art, Harvard University Press, 1988), sau
Tzvetan Todorov, La conquete de l’Ame'rique. La question de l ’autre, Paris,
Editions du Seuil, 1982, traducere românească la Iaşi, Institutul European,
1994.
13. „Erste historiographie-spezifische Disposition: Die thematisierte
vergangene Welt ist in der Welt der Rezipienten durch bestimmte
Gegenstănde metonymisch prăsent", declară, apodictic, Hans Ulrich
Gumbrecht în „Versuch zur Anthropologie der Geschichtsschreibung“, în
Formen der Geschichtsschreibung, p. 491.
14. Lucian Boia, Jocul cu trecutul, Istoria între adevăr şi ficţiune,
Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 148.
15. Jom Riisen, „Die vier Typen des historischen Erzăhlens", în Formen
der Geschichtsschreibung, pp. 555-556. Celelalte trei forme de istoriografie
în afara celei genetice sînt povestirea tradiţională, cea exemplară şi cea
critică (care se rupe complet de tradiţie).
16. „Pladoyer fur die historische Erzăhlung“, în Theorie und Erzăhlung
in der Geschichte, pp. 40-56.
17. L ’eta neobarocca, Bari, Laterza, 1992.
18. Idem, p. 5, respectiv p. 78.
19. Vezi eseurile din The Interpretive Turn, ed. by David R. Hiley,
JF. Bohman and R. Shusterman, Corneli University Press, 1991.
20. Este vorba de fresca de la Ateneu, din 1938, care îi prezintă pe
„salvatorii*4 României, de la Traian la Cuza şi Regele Mihai. Asemenea
mişmaşuri sînt, cam peste tot în lume, plate, dacă nu chiar ridicole. Nu cred
că românii sînt atît de departe de „dublul" Panteon francez, cum crede
I ucian Boia într-o altă carte: „Istorie şi mit în conştiinţa românească,
Bucureşti, Hurnanitas, 1997, pp. 253-259. Asemenea monumente, simple sau
duble, sînt oricum destinate consumului public de joasă calitate. Dar care
este relevanţa problemei pentru istoria României? Nu o prea văd. Istoricii, aş
zice, trebuie tocmai să se smulgă acestui dulce discurs muzeal naţiona-
list-aplatizant, istoria interesînd exact în măsura în care nu se lasă închisă în
asemenea clişee.
21. Lucian Boia, Jocul cu trecutul, p. 159.
22. Fredric Jameson, The Prison-House o f Language: A Criticai Account
o f Structuralism aiul Russian Formalism, Princeton University Press, 1972.
23. Eric Wolf, Europe and the People without History, Berkeley,
University of California Press, 1982.
24. Michel de Certeau, L’e'criture de l’histoire, p. 118.
I ....... '..im '.-iuI* :.i ■ ■ ■

.
 PARADOXUL ROMÂN*

A pariţia unei noi reviste ştiinţifice* ' presupune un anumit

acord preliminar asupra a cel puţin două concepte: subiectul care
va realiza cercetările şi obiectul acestora. Dacă dom eniul unei
astfel de activităţi este mai mult sau mai puţin stabilit şi acceptat
de o comunitate ştiinţifică şi culturală dată, cele două concepte
nici m ăcar nu m ai sînt aduse în discuţie. D im potrivă, dacă
domeniul acestei activităţi este m ai puţin cunoscut, atunci se
impune definirea prealabilă a celor două concepte-cheie. In ceea
ce priveşte domeniul român, situaţia îmi pare, din acest punct de
vedere, destul de diferită. Nu este vorba, desigur, de un nou
obiect de studiu, dat fiind că el s-a impus, ca atare, de m ultă
vreme, nu numai în România ci şi în numeroase alte ţări. In plus,
el a fost deja integrat în domenii de cercetare mai vaste, cum ar
fi: filologia romanică, studiile sud-est-europene etc. M iza demer­
sului nostru este, aşadar, autonom ia ştiinţifică a studiilor rom â­
neşti în afara graniţelor României. Altfel spus, întrebarea care se
pune este urm ătoarea: este înţelept să dorim existenţa unui
subiect care să se dedice exclusiv cercetărilor asupra domeniului
român, atunci cînd obiectul de studiu are o amploare destul de
limitată şi un caracter diferit faţă de alte culturi „consacrate**? Un
răspuns pozitiv oferă întotdeauna drept argum ent interesul pe
care îl prezintă caracterul intrinsec al limbii şi literaturii române,
ca şi rezultatele ştiinţifice deja obţinute. Un răspuns negativ nu
contestă nici una dintre aceste afirmaţii, dar atrage atenţia cu un
zîmbet politicos şi distant că aceste rezultate au fost, aproape
întotdeauna, rodul unor cercetări care situau româna în contexte

^Articolul de faţă a fost tradus din limba franceză de Simona Brînzaru.

Acest eseu a fost publicat în primul număr al revistei International
Journal of Rumanian Studies, Lisse (Olanda) The Peter Ridder Press, voi. I,
nr. 1-2, 1976, pp. 9-20 (S.A.).
mai largi. Prin urmare, autonom ia subiectului: românistul, şi a
obiectului: cultura română, nu este nici necesară nici de dorit
Această ultimă afirmaţie, deşi falsă, ar putea seduce, totuşi, doar
graţie unor luări de poziţie fundamentate istoric pornind de la
cîteva trăsături paradoxale, atît ale obiectului cît şi ale subiectului.
Mi se pare aşadar că, pentru a limpezi sensul demersului nostru
prezent şi viitor, este indispensabilă o discuţie preliminară despre
aceste paradoxuri. Se înţelege de la sine că ea se întemeiază pe
convingerea noastră privind absoluta necesitate a autonom iei
studiilor româneşti.

Primul paradox al domeniului român se referă la poziţia sa în

spaţiul cultural european. Geografia şi istoria au plasat România
între Europa centrală, Europa răsăriteană şi Balcani, asemeni unei
insule de latinitate pierdute într-o mare slavă şi ungară. Aceasta a
dus la apariţia a ceea ce eu voi numi(p a ra d o x u l apartenenţei.
Dacă ne-am întreba cărei zone aparţin românii, răspunsul ar fi
destul de surprinzător: tuturor şi nici uneia dintre zonele m en­
ţionate anterior. Spaţiul român s-a format astfel la frontiera a trei
zone culturale diferite şi, asemeni oricărui spaţiu de frontieră, şi
le-a apropiat, diferenţiindu-se în acelaşi timp de fiecare din ele.
Este adevărat că o asemenea observaţie nu vizează doar spaţiul
românesc. Nu este vorba oare, în cazul Olandei şi al Belgiei, al
Elveţiei şi, poate, al Poloniei sau al Statelor Baltice, de inter­
ferenţe culturale prin excelenţă? Şi, la limită, nu este oare orice
ţară un m ediator între vecinii săi? Evident că orice răspuns nu
admite decît un adevăr de nuanţă. Totuşi, la români acest fenonen
este mai pronunţat dacă ne gîndim că Munţii Carpaţi, despărţind
provinciile româneşti - supuse influenţei, sau dominaţiei, turce în
Muntenia, ruse ori polone în Moldova, austriece sau ungare în
Transilvania - au despărţit civilizaţii întem eiate pe structuri
socio-politice, religioase şi culturale în întregim e diferite. Ar
trebui, de asemenea, să amintim că, de-a lungul istoriei, provin­
ciile rom âneşti n-au fost niciodată incluse toate laolaltă într-o
sin gu ră zonă de influenţă, dar că, în schim b, au reprezentat
mereu, pînă la sfîrşitul secolului al XlX-lea (şi chiar mai tîrziu,
deşi altminteri) un spaţiu intermediar, amortizînd şocurile, între
giganţii vecini: Austria, Rusia şi Turcia. De aceea ele n-au putut
fi reunite într-unul şi acelaşi stat suveran decît vreme de cîteva
decenii în secolul al XX-lea.
Diverse schim buri şi influenţe s-au încrucişat pe teritoriul
românesc, uneori amestecîndu-se, alteori anulîndu-se reciproc şi,
adeseori, fiind absorbite în profunzimea pămîntului, dar nici una
dintre ele nu a reuşit să se impună într-un mod atît de hotărîtor
încît orice diferenţă să fie ştearsă şi R om ânia să se integreze
într-una din zonele vecine. Rom ânii şi-au creat propria lor cul­
tură, acceptînd un minim de elem ente comune cu fiecare zonă
vecină, minim care făcea posibil contactul cu aceasta şi care a
servit, în acelaşi timp, tocmai pentru a o diferenţia de celelalte
zone vecine. Datorită unei asemenea arte au reuşit ei să echili­
breze caracterul, altm interi divergent, al acestor num eroase
influenţe. în Evul Mediu: ortodoxia a păstrat contactul cu popoa­
rele sud-dunărene, cucerite de turci, şi i-a ajutat pe rom âni să
reziste expansiunii catolice ungare dar, pe de altă parte, alianţa
cu Ungaria creştină a fost uneori singurul mijloc de a ţine piept
asaltului Turciei m usulm ane. Ştefan cel M are şi C onstantin
Brîncoveanu, echilibrul pe care cel dintîi l-a m enţinut între
Ungaria, Polonia şi Turcia, iar cel de al doilea între Im periul
Otoman, Rusia şi Imperiul Austriac, iată exemple faim oase ale
unei diplomaţii care, de fapt, nu avea de ales.
Astfel, rom ânii au trebuit să trăiască şi să creeze în spaţiul
îngust rămas liber între state şi culturi puternice, uneori opresive.
Pentru a rămîne ei înşişi, au trebuit să mizeze întotdeauna pe o
multiplă diferenţiere şi pe o m ultiplă apropiere. De aici a rezultat
o sinteză culturală dar şi o disponibilitate, flexibilă şi neîncre­
zătoare, faţă de celălalt: toleranţa şi curiozitatea faţă de vecin,
faţă de străin, se aliază uneori cu un scepticism şi un tradiţiona­
lism de neclintit, specifice unui popor grijuliu să-şi păstreze
relaţiile şi să evite anexarea, fie ea brutală sau b lîn d i Iată de ce a
fi şi a rămîne rom ân este m area temă a unei culturi care a trebuit
întotdeauna să se gîndească pe sine în termenii, uneori constrîn-
gători, ai supravieţuirii Acest mit al identităţii a rămas în mod
constant p rio ritar faţă de oricare altă problem ă culturală sau
ideologică. Singurul loc rîvnit de integrare era unul imposibil:
latinitatea o ccid en tali Dorinţa de a reveni aici a dus la o căutare
sau întoarcere la vatra mitică, ale cărei rezultate au fost deseori
dezam ăgitoare, perm isiunea de a pătrunde în acest teritoriu
nefiind totuna cu cea de a se stabili acolo. în secolele al XVII-lea
şi al X V III-lea, Italia îi fascinează pe um aniştii m unteni sau
moldoveni, iar în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al
XIX-lea, pe latiniştii transilvăneni; Franţa seduce inteligentsia
secolului al XlX-lea. D ar nepăsarea sau aproape nepăsarea
Vestului asemănător, dar depărtat, ca şi deosebirea de vecinii
apropiaţi, dar uneori agresivi, creează sentimentul unei singurătăţi
dureroase, al unui „dor“ sfîşietor după un altundeva care nu este
nicăieri, şi sporesc forţa propriilor tradiţii, unicul loc accesibil, în
care Identitatea! şi Diferenţa se acceptă şi se îmbogăţesc reciproc.

A l doilea paradox se referă la integrarea românilor în timp, în

istoria europeană. Marile etape ale culturii occidentale nu există
ca atare în România; elemente aparţinînd acestor etape sînt lesne
de recunoscut, este adevărat, însă ele sînt în mod curios ames­
tecate şi deformate. Voi numi acest paradox paradoxul sim ulta­
neităţii, în sensul că marile curente succesive ale culturii europe­
ne sînt proiectate în cultura rom ână în planul simultaneităţii.
Absenţa unei Renaşteri sau a unui Baroc românesc, desemnînd
perioade artistice distincte, nu împiedică apariţia unor umanişti
sau a unor texte baroce (Dimitrie Cantem ir) în cadrul aceleiaşi
culturi medievale tardive. Dar fenomenul devine şi mai evident în
secolele al XlX-lea şi al XX-lea. Intr-adevăr, în prima jumătate a
secolului trecut, filosofia iluministă, clasicismul, preromantismul
şi romantismul coexistă, după cum coexistă romantismul, realis­
mul, naturalismul şi simbolismul în ultimele decenii ale aceluiaşi
secol. M ai mult, un acelaşi scriitor dovedeşte o am biguitate
surprinzătoare: să ne amintim, de exemplu, de Gr. Alexandrescu
pentru începutul secolului al XlX-lea, şi de Al. Macedonski sau
de B arbu Delavrancea, pentru sfîrşitul lui. Sau, în secolul al
XX-lea, de poetul simbolist Bacovia, contemporan cu dadaiştii şi
cu suprarealiştii, în timp ce marile romane realiste ale lui Liviu
Rebreanu apar o dată cu rom anele „proustiene“ ale lui Camil
Petrescu, cu cele „gidiene** ale lui M ircea Eliade şi cu proza
„absurdă** a lui Urmuz. Bineînţeles că în toate literaturile există
puţini scriitori care să poată fi integraţi într-un singur curent
literar, dar mi se pare că literatura rom ână are această trăsătură
specifică, şi anume că aproape j u d uj) mare scriitor, cu excepţia
lui Em inescu, nu aparţine unui singur curent literar şi că, din
cauza acestei mixturi neobişnuite, curentele literare însele pot fi
definite doar prin texte nu şi prin autorii lor. Fără îndoială că un
 amestec atît de deconcertant se poate explica prin împrejurările în
care au apărut Statul şi cultura rom ână modernă. Totuşi, n-ar fî
oare cu putinţă să reunim toate aceste m anifestări diverse şi
analoage într-o imagine coerentă a sufletului (psych e) rom ânesc?
| Proiectarea a ceea ce este succesiv în planul simultaneităţii îmi
pare sem nul unei pasiuni periculoase şi sublim e totodată: să
cîştigi un avans faţă de ceilalţi, să faci repede tot ceea ce alţii au
făcut pe> îndelete; dar şi al unei valorizări a timpului cu totul
diferită de cea care acţionează în alte culturi.J Dacă ar exista un
mit tem poral în cultura rom ână, l-aş_deduce din acest efort
disperat de a recupera timpul pierdut! D ar vom vedea curînd că
această fugă înainte operează m ai degrabă la suprafaţă, deoarece
în profunzime, contem plarea valorilor constante ale sistem elor
tradiţionale (folclorice) nu face, desigur, decît să anuleze timpul.
Din perspectiva pe care o folosim, cultura întemeiată pe structuri
atem porale ne apare ca fiind creată după un ritm tem poral
sacadat T ot ce s-a realizat în R om ânia pare să se fi făcut în
pofida sau contra timpului.

Am delimitat pînă aici un spafiu cultural construit la graniţa

dintre civilizaţii extrem de diferite şi un tim p cultural hărţuit,
febril, căutînd mereu să se depăşească. îm i mai rămîne să numesc
cel de al treilea paradox, care este cel al co n tinuităţii/disconti­
nuităţii culturii române. în ciuda avatarurilor istorice şi a diver­
selor influenţe, uneori opuse, care au acţionat asupra M oldovei,
Munteniei şi Transilvaniei, lim ba şi cultura română dovedesc o
unitate surprinzătoare. Totuşi”, ea este m inată de două disconti­
nuităţi fundamentale. Prima, verticală, este exprimată prin faptul,
puţin întîlnit în alte spaţii culturale, că în România există practic
două culturi: folclorul şi cultura scrisă. Se ştie că folclorul român
este încă productiv: îşi are creatorii, publicul şi mijloacele sale de
com unicare, răm ase aproape neschim bate, deşi m ass-m edia a
pătruns şi în mediul rural. Cultura orală a dublat-o întotdeauna pe
cea scrisă; de aceea românul obişnuit a văzut în folclor adevărata,
autentica sa cultură, iar în cealaltă un lucru mai curînd trecător,
adăugat, un supliment, care suportă în mod fatal presiunile sau
modele venite din străinătate. R aportat la termenii paradoxului
precedent, folclorul există într-o dim ensiune eternă, în timp ce
cultura scrisă se m anifestă într-o dim ensiune tem porală, deci
„perisabilă". Cred că fundam entul acestei convingeri este com ­
 plexitatea folclorului român, care constituie un univers ideologic
şi emoţional extrem de bogat şi de coerent, capabil să răspundă
oricărei solicitări ori situaţii. De aici a rezultat o anumită seni­
nătate a românului: atîta vreme cît folclorul exista, identitatea cu
sine a naţiunii era salvată. Cultura oficială putea fi în slavonă sau
în greacă ori să se supună, mai tîrziu, influenţelor franceze şi
germane, nu contează, „adevărata** cultură, cea orală, continua să
trăiască de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Acest lucru a impus
crearea unui raport ierarhic între cele două culturi, în care
termenul dominant era mai degrabă folclorul. Aparent indiferentă
Ia schimbările de suprafaţă, viaţa spirituală „autentică** a naţiunii
se desfăşura, im perturbabilă, în adîncuri. încrederea aceasta
explică supravieţuirea culturii române în locuri, ca Transilvania,
şi perioade, ca secolul al XVIII-lea, în care presiunile politice şi
culturale au fost foarte puternice.
Toate acestea au fost rezultatul unei incredibile tenacităţi a
structurilor m entale feudale, structuri ce susţin producţia
folclorică. în plus, scriitorii şi artiştii români de origine rurală au
adus în arta „cultă** ideologia tradiţională a clasei lor, de aici
rezultînd un anumit conservatorism. Acest prestigiu al tradiţiilor a
frînat nu numai eforturile în vederea unei schimbări politice şi
culturale fundam entale, dar şi radicalizarea profundă a inteli-
gentsiei româneşti. De la Eminescu la Blaga şi Ion Alexandru*,
de la Creangă la Sadoveanu şi M arin Preda, numeroşi scriitori
români au îm binat inovaţiile estetice cu un tradiţionalism
ideologic. Faţă de alte culturi, precum cea franceză, de exemplu,
în care marile nume aparţin mai ales scriitorilor care au provocat
rupturile cele mai spectaculoase cu trecutul, situaţia culturii
române poate părea neobişnuită. Dezbaterea teoretică cea mai
îndelungată, o adevărată „ceartă dintre antici şi moderni** în
variantă românească, a început în secolul al X lX -lea şi a con­
tinuat pînă la cel de-al doilea război mondial şi chiar după aceea,
opunînd „moderniştilor** diversele şi puternicele grupări „tradiţio-
naliste**. Este uimitor cum pînă şi scriitori avangardişti ca Tristan
Tzara, Fundoianu (cunoscut în Franţa sub numele de Benjamin

Acest eseu a fost scris în 1974-1975, din perspectiva literaturii

române de atunci. Deşi aceasta între timp s-a schimbat, las textul nemo­
dificat {S.A., 1998).
Fondane), Voronca sau Vinea au reluat vechile teme ale reper­
toriului liricTural.~De fapt, tradiţionaliştii au invocat folclorul cu.
acelaşi entuziasm dovedit de A ccid en t în evocarea m oştenirii
clasice a Antichităţii. De aceea nu ezit să numesc, prin analogie,
folclorul românesc şi ideologia pe care se sprijină, a devăratul
clasicism rom ânesc, fundament al form elor culturale ulterioare.
Iată motivul pentru care orice gest cultural românesc n u - ^ capătă
adevărata sem nificaţie decît în acest co n tex t Astfel, d isc o n ti­
nuitatea devine motivul sfîşierii interioare a oricărui intelectual
român, rupt între datoria faţă de sine însuşi şi ceea ce el resimte
drept datorie absolută, sub acuzaţie de trădare, faţă de acest
univers tradiţional compact, imperativ, general acceptat ca expri-
mînd însăşi esenţa sa. Etichetele politice curente în Occident -
„dreapta" şi „stînga" culturală - capătă în R om ânia conotaţii
evaluative specifice, de care istoricul obiectiv trebuie să ţină
seama, fapt remarcat între alţii de G. Ibrăileanu şi, mai tîrziu, de
E. Lovinescu, în scrierile lor despre spiritul critic şi dezvoltarea
civilizaţiei române modeme.
'^(Există şi o a doua discontinuitate, legată de cea dintîi dar
manifestîndu-se în plan orizontal, este vorba de ruptura înregis­
trată în cultura română la începutul şi mai ales sfîrşitul secolului
al X lX -lea, cînd Rom ânia se orientează definitiv spre Vest,
negînd şi, mai tîrziu, ignorînd vechile sale raporturi cu lum ea
balcanică. Această reevaluare se datorează, fără îndoială, situării
geografice „paradoxale" a R om âniei, la răscrucea a trei zone
culturale esenţial diferite, dar şi fugii dispctatg înainte,. pentru a
recupera decala^uL tem poral faţă de civilizaţia occidentală.
Continuăm aşadar să ne căutăm identitatea, dar o căutăm în altă
parte. Ruptura cu mediul cultural apropiat înseam nă şi ruptura cu j

trecutul apropiat^ Statul şi cultura burgheze apar în urma unei

negaţii violente a lumii feudale şi balcanice. Revoluţia se produce
în limbaj, în viaţa de zi cu zi, înainte de a pătrunde în structurile
socio-culturale, dar ea nu are un ritm egal. Spre sfîrşitul secolului j

al X lX -lea decalajul devine dramatic: accelerarea schim bărilor

politice ale ţării este frînată de critica tenace a Junimii. Statul
burghez abia format se clatină, în primul rînd datorită opoziţiei
intelectualilor. Marea ruptură are loc, aşadar, între stat şi cultură,
între politic şi cultural, între sincronizare.a_£U-jari.cg preţ cu
valorile occidentale şi balastul upui trecut încă iubit şi respectat,
între fuga înainte şi fuga TrT trecut. Deşi conflictul stat-cultură este
destul de răspîndit în perioada burgheză m odernă europeană, cred
că în ceea ce priveşte Rom ânia, el s-a accentuat din cauza
intervalului extrem de scurt (aproxim ativ cel de-al treilea sfert
din secolul al X lX -lea) în care au fost create statul şi instituţiile
sale. Voi numi această discontinuitate, m arcînd de fapt o stare de
criză ce durează în România deja de un secol, conflictul între un
model socio-economic m odem şi un m odel cultural anacronic.
Această criză nu a existat în îndelungatul Ev Mediu românesc
tocmai datorită concordanţei dintre m odelul socio-econom ic şi
cel cultural. C ultura rom ână m oderncLS-a năşcut. aşadar, printr-o
conştientizare urm ată de a polarizare ideologică, în m om entul în
care discontinuitatea verticală a celor d o u ă culturi a fo s t brusc
accentuată de către discontinuitatea orizontală dintre lumea fe u ­
dală şi lumea burgheză m odernă. Aproape că s-ar putea spune că,
mai apoi, întreaga cultură m odernă nu a fost decît căutarea unei
noi unităţi care să reconcilieze^-m odelele socio-econom ice,
ideologice şi artistice divergente. \ ■ - v.

In faţa multiplelor paradoxuri ale obiectului său de studiu,

subiectul, românistul, nu mai păstrează nici el o coerenţă abso­
lu tă In prim ul rînd, există foarte puţini oam eni care să fie
specialişti în domeniul român şi care, în afara graniţelor Româ­
niei, să se ocupe doar de acest lucru. Pentru cea mai mare parte
dintre ei, dacă nu pentru toţi, cercetările asupra culturii române
sînt dublate de o altă specialitate. Hobby sau „violon d !n g re s“,
româna nu s-a impus niciodată ca o specialitate suficientă, nici
măcar acelora dintre noi sau dintre predecesorii noştri care i-au
consacrat întreaga lor energie şi care i-au dedicat poate cele mai
bune cărţi. Care este motivul acestei ezitări? Fără îndoială, din
cauza statutului încă imprecis ori secundar pe care îl are româna
în ierarhia multor universităţi europene, a num ărului restrîns de
studenţi (deci de cursuri) interesaţi de rom ână şi a faptului că un
românist are puţine şanse să-şi cîştige existenţa în afara univer­
sităţii. Dar, dincolo de aceste observaţii de ordin „practic", o
întrebare dificilă persistă: de ce nu a reuşit domeniul român să se
im pună în conştiinţa europeană pînă acum ? Începînd cu
rom antism ul, istoria culturală europeană se află într-un efort
permanent de recuperare a valorilor uitate sau ignorate. O dată cu
secolul al XlX-lea, Franţa, Germania, Anglia deveneau „centrul"
ideal care absorbea, printr-o m işcare centripetă, „periferiile"
culturale ce ocupau, de fapt, tot restul lumii. Totuşi, evaluarea
obiectelor cu ltu ra le nu făcea decît să respecte ierarhizările
politice ale epocii. Conştiinţa culturală modernă, adică post-ro-
mantică, a fost m odelată de un sistem politic internaţional
fatalmente orientat spre m arile puteri occidentale. Priorităţile şi
criteriile ei de valoare au fost produse de un Occident destul de
limitat la rîndu-i, care abia dacă avea ştiinţă de literatura contem­
porană a Scandinaviei, de exem plu, a Portugaliei şi chiar a
Spaniei sau a Italiei. C ariera, la fo r tu n a , cutărui sau cutărui
scriitor a depins nu de valoarea sa în interiorul sistemului cultural
din care făcea parte, ci de cota acestui sistem, ca întreg, în cadrul
sistemului care îl recepta. Ibsen, Dostoievski, Unamuno, Faulkner
au fost aleşi, este adevărat, cu o justeţe remarcabilă, pentru că
răspundeau nevoilor culturii franceze din acea vreme. S-ar spune
că orice proces de receptare culturală se supune, pretutindeni şi
întotdeauna, aceluiaşi tipar ideologic. N eîndoielnic, dar acest
lucru nu face decît să ne întărească observaţia potrivit căreia
ierarhia valorilor culturale în Europa a fost, şi mai este încă, strict
dependentă de echilibrul forţelor politice. Altfel spus, cota unui
obiect cultural pe piaţa valorilor europene a fost în funcţie de
cota sistemului politic din care făcea parte obiectul respectiv pe
piaţa politică internaţională. Or, pentru a reveni la Rom ânia,
această ţară a avut neşansa de a-şi găsi forma politică modernă
abia în cea de a doua jum ătate a secolului al XlX-lea, adică în
momentul în care alte state şi culturi, deja mature, reuşeau să
pătrundă pe această piaţă. La sfîrşitul secolului al XlX-lea şi în
perioada celor două războaie mondiale, România nu cîştigase o
pondere politică autonom ă; dacă a fost im plicată în rivalităţile
politice şi m ilitare ale celor „m ari“, a fost doar pentru că
reprezenta un client util din punct de vedere strategic. în plus,
valorile culturale pe care rom ânii le-ar fi putut exporta la sfîrşitul
secolului al X lX -lea şi începutul secolul al X X -lea erau fie
vetuste, fie deconcertante. E m inescu a fost ultim ul m are poet
romantic european. R ebreanu s-a afirm at prea tîrziu, ca şi
Itacovia, în schim b, Cam il Petrescu şi Urmuz, prea devreme.
Valul literar rusofil şi hispanofil n-a fost urmat de unul româno-
lil, deşi rom ânii se bucurau de existenţa unor poeţi ca Bacovia,
Blaga, Arghezi şi Barbu şi de o duzină de eseişti şi prozatori
străluciţi.
 Toate acestea pentru a conchide că în secolele al X lX -lea şi
al XX-lea Rom ânia a ratat m om entul prielnic al afirm ării sale
culturale în Europa D ar ar fi prea simplu să aruncăm vina, dacă
există vreuna, doar pe situaţia culturală europeană. Eşecul se
datorează, de asemenea, structurii însăşi a culturii rom âne şi îmi
perm it să alătur aceste observaţii celor exprim ate anterior în
legătură cu paradoxurile acestei culturi. Ea a fost totdeauna greu
de clasat, prea diferită faţă de ceea ce trecea drept valoare în acea
vreme şi era receptat ca atare în O ccident în acelaşi timp, văzut
de departe şi în grabă, peisajul său cultural părea ivit dintr-o dată,
prea dornic de a fi în pas cu moda, prea amestecat şi extrem de
m arcat de propriul său tre c u t în plus, de ce să n-o spunem ,
România nu a făcut nim ic să-şi exporte valorile. Aceste incon­
veniente n-au fost atenuate decît prin „contextualizarea“ culturii
române în studiile rom anice şi balcanice, care o m ai „dom es-
ticeau“ puţin.

Aceasta este situaţia pe care trebuie să o înfruntăm astăzi.

Altfel spus, cercetările noastre s-au constituit în pofida sau
împotriva acestei nepăsări sau ignoranţe. Oricît de riguroase ar fi,
ele nu primesc, de obicei, în structura obiectivă a învăţămîntului
şi a cercetării (cel puţin în Occident), decît statutul de hobby sau
de „violon d ’Ingres“ şi aceasta se explică prin faptul că nici
obiectul studiilor noastre, cultura română, nu a căpătat alt statut
decît cel, deloc de invidiat, al unei culturi europene secundare.
Tocm ai această im agine, pe care o au alţii despre cultura
rom ână, se regăseşte, de o m anieră m ai mult sau m ai puţin
evidentă, în chiar centrul activităţii noastre. Noi, „româniştii“ ne
aflăm oarecum în situaţia ingrată a unui bărbat jenat de com en­
tariile prietenilor făcute în prezenţa sa în legătură cu fem eia
iubită. El nu acceptă ironiile, fiindcă îl vizează şi pe el, dar nici
nu îndrăzneşte să o apere de teamă ca gestul său de iubire să nu
sporească sarcasmele. A tunci, singura soluţie este să-şi raţio­
nalizeze iubirea, să ofere argum entele logice prin care aceasta
s-ar putea impune celorlalţi drept singura alegere posibilă. Pentru
mom ent însă, rom ânistul răm îne sfîşiat între două atitudini
contrare ce definesc paradoxul iubirii lui. El este cînd foarte
ironic, cînd foarte pasionat, cînd foarte distant, cînd foarte
im plicat O opţiune între aceste puncte de vedere depinde adesea
de apartenenţa sau neapartenenţa românistului la obiectul său de
studiu. Astfel, mulţi românişti de origine rom ână se simt datori să
se justifice. Adm it criticile cu privire la structura şi tipologia
obiectelor lor culturale, dar nu şi pe cele în legătură cu valoarea
acestora. Ei resimt dureros această „desacralizare", fără să-şi dea
seama că a apăra prea mult poate face uneori dovada unui
complex de inferioritate. Tipul opus de rom ânist se simte mai
degrabă obligat a lansa unele ironii prevenitoare pe care, din
slăbiciune, le împarte cu publicul, temîndu-se ca ceilalţi să nu-i
vadă prea repede tandreţea pe care o încearcă pentru obiectul său.
Ironia îl salvează şi îl justifică totodată, el îşi păstrează distanţa
pentru a rămîne el însuşi, pentru a nu fi înghiţit de obiect Altfel
spus, acest românist acceptă ierarhia culturală stabilită în Europa
pentru a-şi regăsi seninătatea şi, poate, pentru a se proteja îm­
potriva îndoielilor cu privire la alegerea meseriei sale.
în ambele cazuri, românistul riscă să se identifice prea mult
cu rolul pe care i l-a conferit Istoria, rămînînd, cu toate acestea,
în afara ştiinţei. Cedează chemării emoţionale, contradictorii, a
obiectului, pentru că nu a reuşit să cîştige autonom ia pe care
orice ştiinţă matură o presupune faţă de obiectul şi publicul său.
Ştiinţa nu trebuie nici să justifice nici să acuze. Ea îşi observă, îşi
descoperă obiectul, şi în acelaşi timp îl construieşte. Imaginea pe
care publicul şi-o formează despre acest obiect nu este decît un
alt aspect al obiectului însuşi. Ştiinţa nu are nimic de a face cu
oportunitatea afirmaţiilor sale, ci doar cu adevărul lor.

Traversînd atîtea paradoxuri, discursul meu riscă să devină

cam sinuos. De fapt, cred că vom putea evita dificultăţile m en­
ţionate num ai privindu-le drept în faţă. Nu putem ieşi dintr-o
situaţie paradoxală decît formulînd-o limpede. La drept vorbind,
paradoxurile culturii române şi ale românistului nu sînt în mod
necesar eterne; dimpotrivă, mi se pare că, în ultima vreme, şan­
sele de a modifica măcar nuanţele, dacă nu datele problemei, au
devenit m ai m ari ca oricînd.
în prim ul rînd, fără îndoială că interesul pentru cultura
română s-a dezvoltat ca urmare a rolului politic pe care România
îl joacă astăzi, cînd îşi face loc pe scena istoriei europene*.

* Şi această afirmaţie este dependentă de un anumit context, de anumite

speranţe iscate la sfîrşitul anilor şaizeci, încă existente cîţiva ani mai tîrziu,
dar care vor dispărea complet curînd după aceea (S.A., 1998).
 Limba şi literatura română, România însăşi sînt descoperite cu
uimire de ziarişti, de opinia publică, de studenţi, de turişti, care
nu ezită să-şi exprime impresiile, deseori divergente. Pe de altă
parte, într-o epocă dom inată de mass-media, zonele albe nu-şi
mai au locul pe harta lumii. Cultura română începe să fie cunos­
cută şi din motivul că toate obiectele culturale trebuie cunoscute.
De asemenea, descentralizarea culturală este un fapt îm plinit Nu
mai există un centru al Europei şi Europa însăşi nu m ai este
centrul lumii. Schimburile mondiale aproape că au anulat ierar­
hiile prestabilite.
în cadrul procesului acesta de modificare a ierarhiilor cultu­
rale tradiţionale cultura rom ână ar putea trage profit din chiar
aspectele ei paradoxale. Faptul de a reprezenta o cultură de
răscruce devine o calitate în momentul în care frontierele se şterg
şi în care Occidentul descoperă nu doar pitorescul ci şi puterea
de tem ut a Orientului. Discontinuităţile m anifestate de cultura
română ar putea fi chiar un punct de atracţie atunci cînd sînt
semnalate diverse rupturi şi tensiuni acţionînd în profunzim ile
continuităţilor culturale instituţionalizate. Pe de altă parte, arhais­
mul ei ar putea seduce pe cei care sînt preocupaţi de form ele
primare, spontane ale expresiei. Şi-apoi, faptul că este greu clasa-
bilă nu ar fi o încurajare pentru cei care doresc să distrugă
clasificările şi discursurile autoritare venind de pretutindeni în
decursul vechilor şi noilor războaie ideologice?
Dar, înainte de toate, depăşirea acestor paradoxuri este o
opţiune ce trebuie să aparţină românistului însuşi. Voi îndrăzni să
spun că românistul este dator faţă de sine însuşi să ia un nou
start, să se construiască pe sine ca specialist recunoscut de
societate. Pe vrem ea rom anticilor se spunea că rom ânul s-a
născut p o et Era, de asemenea, un mod de a admite că românul
nu este un spirit critic înnăscut Culturii române i-au lipsit şi încă
îi mai lipsesc, poate, spiritul critic, puterea de a elabora concepte
riguroase. Or, mi se pare că o nouă conştientizare a obiectului
înseam nă, mai ales, elaborarea de noi concepte, definiţii şi
structuri ale acestuia Pentru a sparge actualul statut nesatisfă­
cător al ro m â n isticii - ştiinţă ce are ca scop studiul culturii
române - este, în egală măsură, nevoie de un efort teoretic şi
organizatoric. Un efort teoretic, în sensul că paradoxurile
existente acum în atitudinea românistului ar dispărea de la sine ca
nesemnificative. Şi un efort organizatoric, în sensul că cercetarea

u
de pînă acum, întreprinsă de indivizi izolaţi, intim idaţi şi
resemnaţi, justificîndu-şi modestia prin lipsa de interes a publi­
cului, se dovedeşte anacronică şi nu îndeajuns de eficientă.
Demnitatea unei meserii se cîştigă, printre altele, prin organizarea
muncii şi prin curajul de a-i înfrunta greutăţile.
Debutînd printr-o discuţie despre paradoxurile instalate în
chiar centrul obiectului şi subiectului acestei meserii, sper să fi
semnalat faptul că revistei noastre nu-i vor lipsi nici îndrăzneala,
nici luciditatea în eforturile de a-şi limpezi domeniul de activitate
şi de gîndire*.

* Recitind acest eseu, în 1998, constat cu tristeţe că situaţia

Komânisticii nu s-a schimbat în ultimii peste 20 de ani aproape deloc.
I fortul vechii reviste Internaţional Journal of Rumanian Studies, deşi a dus,
cred, la rezultate ştiinţifice bune, nu a schimbat statutul instituţional al
disciplinei. Este şi motivul pentru care reiau publicarea revistei în 1998 şi
pentru care las acest text neschimbat (S.A., august 1998).
 .

"
 I. CONSTRUCŢIA ROMÂNIEI MARI

1. UN R ĂZBOI PRO ST PREG ĂTIT

în 1914 Regele Carol I de H ohenzollem se afla deja de

patruzeci şi opt de ani la cîrm a României. D atorită lui, dar în
secret, ţara aderase la D reibund, alianţa Austro-U ngariei,
Germaniei şi Italiei, care urma să apere România, în caz de nevoie,
împotriva expansiunii ruseşti. La începutul secolului al XX-lea
creştea însă din ce în ce mai mult simpatia pentru Antantă, atît în
l îndul opiniei publice cît şi printre oamenii politici. De aceea, pe
3 august 1914, Consiliul de Coroană respinge propunerea lui Carol
ca România să adere la D reibund şi hotăreşte o politică de
neutralitate. Deşi Carol se simte lezat în onoarea sa, el acceptă
această hotărîre. Două luni mai tîrziu, pe 10 octombrie 1914, Carol
încetează din viaţă. Nepotul său, Ferdinand - Carol nu avea nici
un băiat şi, după Constituţia din 1866, doar un bărbat putea deveni
rege al României - se urcă pe tron. Căsătorit cu Maria, nepoata
reginei Victoria a Angliei, Ferdinand părea predispus să asculte cu
mai multă atenţie decît Carol vocile favorabile Antantei. Deşi
l’uterile Centrale oferiseră României Basarabia, în schimbul
colaborării militare, tratativele cu Antanta au un efect mai rapid:
pe 17 august 1916 este semnat la Bucureşti un tratat prin care
Antanta acceptă unirea, dorită de Rom ânia, cu Transilvania şi
Bucovina. Zece zile mai tîrziu, România intră în război.

întrebarea este dacă, din punct de vedere militar, România a

luat atunci această decizie cu spirit de răspundere. Arm ata
dispunea de puţin material de luptă, iar coordonarea cu aliaţii lăsa
mult de dorit Intrată rapid în defensivă, armata română se retrage
■ji. la începutul lui decembrie, regele şi guvernul sînt obligaţi să
plece la Iaşi. Bucureştiul şi întreaga Muntenie vor rămîne ocupate
de Germania pînă în 1918. Aliaţii insistă totuşi pe lîngă români, ca
aceştia să-şi continue lupta. Cînd noua putere a Sovietelor din
Rusia semnează însă la Brest-Litovsk un armistiţiu cu Germania
pe 5 decembrie 1917, România se grăbeşte să facă acelaşi lucru la
Focşani, chiar patru zile mai tîrziu, pentru a nu risca să fie atacată
din spate.
Pentru a avea mîinile libere în vest, Puterile Centrale obligă
Rusia şi România, în primele luni ale lui 1918, să semneze tratate
de pace. Rusia o face pe 3 martie, România, prin noul guvern
pro-german al lui Marghiloman, acceptă principiile acordului doar
două zile mai tîrziu. Antanta manifestă înţelegere pentru acest caz
de .,forţă m ajoră"1 şi guvernul României semnează astfel, pe 7 mai
1918, umilitorul tratat de pace de la Bucureşti, prin care renunţă la
Dobrogea, rectifică frontiera cu Ungaria în C arpaţi şi acceptă
plecarea m isinii m ilitare franceze de la Iaşi, precum şi clauze
economice dezavantajoase. Parlamentul nu-1 va ratifica însă şi nici
Regele Ferdinand nu-1 va semna niciodată, un „artificiu“ formal cu
consecinţe pozitive la sfîrşitul războiului.

2. U N IREA

Basarabia

Basarabia luptă în primul război mondial în cadrul Rusiei dar,

după revoluţia lui Kerenski, intră în febra pacifică a întregului
imperiu ţarist Revoluţia bolşevică din 7 noiembrie 1917 şi adop­
tarea, a doua zi, a „Decretului asupra păcii" şi o săptămînă mai
tîrziu, a „Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia", care acordă
acestora dreptul la autodeterm inare şi chiar la separare de
Moscova, face să explodeze tot răsăritul Europei. La fel, declaraţia
lui Wilson asupra aceluiaşi principiu al autodeterminării popoa­
relor, pe 8 ianuarie 1918, face să explodeze centrul Europei. Cele
două declaraţii seamănă şi prin efectul lor comun, nedorit dar ine­
vitabil: toate popoarele avînd aceleaşi drepturi la autodeterminare,
interesele lor fiind adesea divergente şi neexistînd nici un arbitru,
armele urmează să decidă care popoare reuşesc să-şi creeze state
naţionale, şi care nu. Astfel, Polonia şi România vor reuşi acolo
unde Ucraina va eşua.
 Revenim la Basarabia. Diverse grupuri sociale - soldaţi,
preoţi, profesori - cer între aprilie şi iulie 1917, autonomia ţării, şi
la fel, Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat tot în aprilie. Acum
începe un rapid proces de rememorare şi de recreare a conştiinţei
naţionale rom âneşti în Basarabia.2 Diverse com itete aleg
reprezentanţi pentru un mare Sfat al Ţării, în care 70% din
participanţi sînt români, restul avînd alte naţionalităţi. A cesta
decide, pe 2 decembrie 1917, crearea unei „Republici Democratice
Federative Moldoveneşti11, preşedinte fiind ales Ion Inculeţ. Sfatul
nu poate însă controla situaţia din ţară: soldaţii ruşi care se întorc
acasă aruncă Basarabia într-un haos com plet El cere ajutor la Iaşi,
dar situaţia de acolo era similară. Bolşevicii iau aici prizonier pe
generalul lor Cerbacev, cuceresc Socola şi ameninţă să bombardeze
oraşul. I.G. Duca îşi aminteşte noaptea de groază de pe 8-9 de­
cembrie, cînd guvernul şi şefii militari români se întreabă cum să-i
dezarm eze pe bolşevici fără a risca un război cu Rusia, ca şi
uşurarea de a doua zi, cînd află că vajnicii soldaţi bolşevici se
lăsaseră dezarm aţi de trupele române fără a opune rezistenţă.3
Dezarmarea continuă săptămînile următoare, spre furia lui Lenin;
ca rezultat, ambasadorul român Constantin Diamandy este arestat
o vreme. Pe 5 ianuarie 1918 bolşevicii pun stăpînire pe Chişinău
şi, în seara aceleaşi zile, Sfatul Ţării îşi reînnoieşte disperat
cererea de ajutor. ‘De data aceasta Brătianu este în m ăsură să
trimită o divizie care-i alungă pe bolşevici din Chişinău pe 13
ianuarie. Lenin consideră acest fapt o intervenţie militară străină şi
trimite o scrisoare guvernului român, semnată de Troţki, prin care
mpe relaţiile diplomatice cu România, expulzează legaţia română
şi reţine tezaurul de aur al României la Moscova ca represalii.4
Rusia se consideră deci în stare de război cu România. Un act de
ruptură care va duce la un impas în relaţiile celor două ţări în toată
perioada interbelică şi-şi va pune pecetea pe întreaga strategie
internaţională a României din aceeaşi perioadă. în ianuarie 1918,
Guvernul este conştient de riscurile pe care şi le ia - pe lîngă cele
deja enum erate se punea şi problem a refugiaţilor rom âni de la
Odessa - dar, în acelaşi timp, şi de beneficiul intervenţiei militare,
unirea Basarabiei cu România, de care acelaşi I.G. Duca vorbeşte
|ie faţă.5 Era cinismul lui Duca general? Scrise la începutul anilor
treizeci, în perspectiva de atunci, reflectă oare memoriile lui exact
mentalitatea oamenilor politici din 1918? Exista, fără îndoială, un
consens între politicienii români şi cei basarabeni. „Bucurîndu-se
de acest scut“ (al arm atei rom âne, S .A .), scrie pe un ton mai
diplomatic Ion Nistor. Sfatul Ţării votează pe 24 ianuarie 1918
..independenţa Republicii M oldoveneşti", iar pe 27 martie 1918
unirea cu România. Cu anumite condiţii însă Basarabia îşi păs­
trează autonomia provincială, printre care şi Sfatul Ţării, iar acesta
are de realizat în continuare reform a agrară, votul universal,
bugetele locale, numirea funcţionarilor publici, recrutarea armatei,
respectarea drepturilor minorităţilor etc. Basarabia va trimite de
asemeni doi miniştri în guvernul României şi un număr propor­
ţional de deputaţi în parlament.6 Pe 27 noiembrie 1918 Sfatul Ţării
adoptă la Chişinău reforma agrară şi apoi anulează condiţiile din
27 martie, votînd acum unirea necondiţionată cu România, a patra
formă de stat decisă deci de Basarabia în mai puţin de un an de la
prima declaraţie din 2 decembrie 1917. Unirea va fi ratificată la
Bucureşti pe 20 decembrie 1919.
Cuvintele lui Duca şi Nistor pot fi considerate simptomatice
pentru atitudinile mai adînci ale celor doi „agenţi istorici colectivi"
ai unirii, forţele politice româneşti şi cele basarabene. Duca, poate
şi Brătianu şi alţii, exprimă fără voie, o grabă interesată a guver­
nului de la Iaşi, în timp ce Nistor, Inculeţ etc. exprimă la Chişinău
o p ru d e n ţă interesată. Ambele atitudini sînt explicabile. După
prăbuşirea frontului rusesc, debandada şi panica din Iaşi, teama
generală de bolşevism şi mai ales armistiţiul cu Puterile Centrale,
din decem brie 1917, încheiat, să nu uităm, în ciuda extraordi­
narelor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din iulie-august
1917, România atinge fără îndoială, în decembrie 1917, punctul
cel mai de jos al mizeriei războiului. Ţara era ca şi pierdută Deşi
nu o spun pe faţă7, este posibil ca oamenii politici să fi văzut de
aceea în Basarabia un hinterland salvator, într-un moment în care
mica Moldovă devenise sufocantă, altfel spus, singura posibilitate,
vitală, de-a continua existenţa Rom âniei ca stat într-o Europă
dominată, aşa cum ea le apărea la începutul lui 1918, de Puterile
Centrale. Cu atît mai mult cu cît acestea din urmă acceptă unirea
Basarabei cu România8, aşa cum îi propusese de altfel înainte de
1916. Pentru România, Basarabia înseamna o compensaţie pentru
pierderea promisiunilor Antantei, în cazul cîştigării războiului de
Puterile Centrale. Această perspectivă, a tragicului moment decem­
brie 1917/ianuarie 1918, mi se pare mai realistă pentru înţelegerea
deciziei României decît perspectiva tardivă a lui Duca, involuntar
şi inconştient triumfalistă. Invers, din partea basarabenilor. ne
putem întreba dacă, fără prezenţa armatei române, ei ar fi avut o
altă opţiune politică Românii constituiau atunci, fără nici o în­
doială, mai mult de jumătate din populaţie şi ei vedeau în România
singura ţară din zonă care-i putea apăra de sovietizare, ori de
anexare de către Rusia, sau de Ucraina comunistă Prezenţa mili­
tară rom ânească în Basarabia nu a cauzat deci unirea - voinţa
politică pentru aceasta exista oricum - ci doar a consolidat-o.
Rămîne de văzut dacă cealaltă aproape jumătate a populaţiei era in
corpore contra unirii cu România. Partea mai înstărită probabil că
nu, din teamă de bolşevici, fie ei chiar de aceeaşi naţionalitate,
partea mai săracă, probabil, însă că era îm potriva unirii. Dacă
aceasta ar fi avut cîştig de cauză, în ianuarie 1918, ea ar fi dus fără
îndoială la bolşevizarea rapidă a Basarabiei şi la ocuparea ei de
Rusia sovietică. Fără intervenţia armatei române, Basarabia ar fi
avut deci, încă din 1918, soarta pe care urma să o aibă în 1944!
„Fazarea“ unirii de către Sfatul Ţării în patru declaraţii înseamnă o
integrare treptată şi prudentă în România, menită fără îndoială să
liniştească temerile tocmai ale acestor din urmă locuitori „nepatri-
oţi“ ai Basarabiei. O incontestabilă dovadă de maturitate politică a
Sfatului Ţării.

Bucovina

Evenimentele din Bucovina urmează un curs asemănător, deşi

punctul de plecare este altul. Mai întîi, rom ânii nu sînt aici
majoritari, precum multă vreme în Basarabia, inclusiv în perioada
interbelică. în 1910 ei formează, după Ion Nistor9, 34,45% din
populaţia de 794 924 de suflete a acestei provincii austriace, în
timp ce ucrainenii ajung la 38,38%. în 1930 românii cresc numeric
cu peste 100 000 pînă la 379 691 de locuitori, dar nici acum nu
formează m ajoritatea^ ci doar cea m ai im portantă m inoritate a
provinciei, 41,01% 10. în al doilea rînd, românii din Bucovina sînt
mai activi în adm inistraţia şi viaţa politică locală, decît
conaţionalii lor din Basarabia, ceea ce indică un grad de conştiinţă
naţională şi civică sporit11, reflex poate şi al unei democraţii mai
ridicate în A ustro-U ngaria decît în autocratica Rusie ţaristă. în
Bucovina austriacă operează mai multe partide politice. Românii
nu fac parte dintr-unul singur, ca în Transilvania, ci au de ales
intre Partidul C entralist, condus de diverşi m em bri ai fam iliei
llurm uzachi, iniţial apropiat de autorităţile im periale, luîndu-şi
apoi o anumită distanţă, Partidul Naţional Democratic, condus de
Aurel Onciul, net pro-im perial, şi naţionalistul Partid Naţional
Român. Mai existau de asemeni Partidul^ Naţional Dem ocrat
Ucrainean, ca şi cel german şi evreiesc. în tim pul războiului,
armatele austro-ungare şi ruseşti ocupă de mai multe ori, alter­
nativ. provincia şi capitala Diversele opţiuni politice ale acestor
 naţionalităţi ţin, bineînţeles, cont de soarta armelor. în 1918
ucrainenii din estul Ucrainei vor un stat independent, în federaţie
cu Rusia bolşevică, în timp ce ucrainenii din vest anunţă pe 19
octom brie că doresc un alt stat independent, dar în interiorul
Austriei şi incluzînd Bucovina de Nord; Rada lor din Liov anunţă
în acelaşi timp m obilizare generală. Pe 17 octom brie 1918 se
formează un Consiliu Naţional Român la Viena care proclamă, pe
27 octom brie, în cadrul unei Adunări Constituante, unirea
Bucovinei cu România. O adevărată „cursă contra cronometru" se
angajază între ucraineni şi români pentru a smulge puterea din
m îinile muribundei Austro-Ungarii. Pe 3 noiembrie ucrainenii
delimitează la Cernăuţi noul lor stat şi ocupă militar principalele
oraşe ale Bucovinei. într-o încercare de compromis, Onciul
stabileşte cu ucrainenii o împărţire a Bucovinei între cele două
naţionalităţi conform majorităţii înregistrate în fiecare localitate la
recensăm întul din 1910. O idee care sună astăzi „m odernă" şi
„rezonabilă", un fel de „cantonizare" a Bucovinei deci, dar care se
dovedeşte inaplicabilă, rom ânii considerîndu-1 pe Onciul un
trădător. Deşi, în aceeaşi zi, guvernatorul austriac predă
adm inistraţia oraşului lui Popowicz (ucrainean) şi lui Aurel
Onciul, soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizează Cemăuţiul.
în această situaţie Consiliul Naţional Român cere ajutor militar la
Iaşi, unde pe 6 noiembrie tocmai se formase noul guvern pro-
antantist al generalului Constantin Coandă. Pe 9 noiembrie acesta
dă o proclamaţie, anunţînd trimiterea de trupe la Cernăuţi „pentru
a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orice neam şi
credinţă împotriva bandelor de crim inali"12. Arm ata soseşte pe
11 noiembrie şi apoi îi alungă pe soldaţii ucraineni din întreaga
ţară. O zi mai tîrziu CNR îşi asumă puterea fă ră a se pronunţa asupra
viitorului politic al Bucovinei. CNR nu ştia în acel moment nimic,
spune Nistor, de înţelegerea secretă a lui Brătianu cu Antanta, din
1916, prin care se convenise preluarea după război, de către
România, a Transilvaniei şi Bucovinei. Abia după 12 noiembrie,
refugiaţii bucovineni la Iaşi, printre care Nistor însuşi şi viitorul
mare lingvist Sextil Puşcariu, iau contact cu guvernul român şi
convin asupra unirii. Aceasta este proclamată „necondiţionat şi
pentru vecie", pe 28 noiembrie 1918, în cadrul unui congres al
rom ânilor, germ anilor şi polonezilor. Evreii şi ucrainenii
boicotează acest congres. Nu întîm plător, după cum am văzut.
Decretul-lege asupra unirii Bucovinei şi României este promulgat
de Ferdinand şi contrasemnat de Brătianu pe 18 decembrie 1918.
Tratatul de la Saint-Germain consfinţeşte acest lucru pe 10
septembrie 1919.
 Trebuie spus că astfel se anulează un rapt istoric pentru că, în
1775, Austria obţinuse Bucovina în urma împărţirii fără lupte a
Poloniei cu Prusia şi Rusia numai ca să poată lega prin acest
„cordon11 noua ei posesiune din Polonia, Galiţia, de Transilvania,
cucerită de la turci la sfîrşitul secolului al XVII-lea. Austria nu
avea deci în 1775 drepturi istorice asupra Bucovinei şi nici nu
putea invoca dorinţa de a-şi apăra supuşii.13 Nici măcar Moldova
nu a fost consultată în 1775. Turcia, ca şi Rusia, au fost de acord
cu cesiunea Bucovinei, deşi domnitorul Grigore Ghica şi boie­
rimea s-au opus. Singurul rezultat al opoziţiei a fost, cum se ştie,
decapitarea lui Ghica în 1777 de către un emisar turc, probabil cu
consimţămîntul tacit al Austriei...
Cum în 1918 argumentul dem ografic nu putea fi hotărîtor
pentru intervenţie - ucrainenii şi românii constituiau fiecare cam o
Ircime din populaţie - numai argumentul istoric putea fi decisiv:
Bucovina făcuse, pînă la 1775, totdeauna parte din Moldova, în
i iuda luptelor acesteia cu Polonia, sau cu alţi vecini nordici. Acest
drept, şi nu (num ai) abilitatea lui Brătianu14, a contat la tratativele
de la sfîrşitul războiului. Intervenţia militară a României a fost.
este drept, elem entul decisiv al unirii. Nu trebuie uitat însă că
;iceastă intervenţie a unn a t celei similare ucrainene, care acţiona
tot în numele unei treimi a populaţiei, dar fă r ă drepturi istorice, şi
că, dacă România nu ar fi intervenit, această provincie ar fi fost
i ucerită în cele din urmă de Rusia sovietică, la fel ca şi Ucraina.
Stalin a vrut cu atîta străşnicie Bucovina în 1940, deşi ea nu era
inclusă în pactul Ribbentrop-Molotov, nu din motive demografice
(strict aritmetic, el avea dreptate numai în partea ei nordică), ci
pentru a repara „greşeala" Rusiei, în ochii lui, din 1918, cînd
iomânii i-au şters de la nas această provincie exact în ultima clipă.

Excurs despre legitimitate

Unirea României cu Bucovina în 1918, ca şi cu Basarabia,

urmează unor intervenţii militare, dar pe baza cererii exprese a
unei bune părţi a populaţiei, ca şi pe baza unor drepturi istorice. A
profitat Rom ânia în acel moment de o ocazie favorabilă? Fără
îndoială. A fost acesta un gest im perialist de anexare a unor
provincii noi de către R om ânia?15 Categoric nu, şi tocmai de
aceea am propus mai sus o analiză a atitudinii mai adînci a
„agenţilor istorici colectivi" în locul dezbaterii, cam sterile, în
jurul termenului „exact“, unire sau „anexare“. Este clar că în con­
diţiile de atunci, aşa cum anii următori o vor confirma, nici Buco­
vina, nici B asarabia nu puteau rămîne independente, cum
Basarabia a vrut la un moment dat, dar Bucovina niciodată. Dacă
România nu ar fi intervenit, ele ar fi fost ocupate cu siguranţă de
Rusia sovietică, care nu avea nici drepturi istorice, nici justificări
demografice. Dim potrivă, Rusia este ţara care s-a com portat
imperialist şi colonialist în ambele cazuri, ca şi Austria în 1775 în
Bucovina, ocupînd mai întîi cele două regiuni şi apoi colonizîndu-le.
Putem conchide, cred, prin a afirma că România a acţionat în 1918
cu îndrăzneală, dar nu fără motive întemeiate, şi deci nu (m oral­
mente) injust Modul în care a făcut-o n-a fost, poate, foarte pur -
o intervenţie m ilitară nu este niciodată pură - dar ea a devenit
inevitabilă, după agresiunea altora, într-un moment în care nu
exista nici un alt mijloc de a-şi ocroti conaţionalii. S-a spus, în al
doilea rînd, că, făcînd abstracţie de intervenţia României, luarea
puterii de către rom âni în aceste provincii a fost ilegitimă.
Argumentul este doar formal corect, în sensul că decizia, într-a-
devăr, nu a fost stabilită nici de organisme alese, nici prin
referendumuri ale populaţiei. Acest argumentul este însă fals din
punct de vedere istoric. Toate statele noi din Europa centrală şi
răsăriteană s-au constituit în 1918 în exact acelaşi fel: comitete
naţionale ad-hoc, constituite de grupuri politic şi naţional conşti­
e n tiz a te , aşa numitele m inorites agissantes, decisive de altfel în
toate evenimentele social-istorice majore din toate ţările, preiau
puterea în numele unor naţionalităţi pe care nu avut ocazia - şi
poate nici interesul, dat fiind presupusa pasivitate a acestora! - să
le consulte în prealabil. M asele le urmează însă, cu un m are
entuziasm naţionalist dar, probabil, şi din interesul de-a fi de
partea învingătorilor. Sună cinic? Nu cred. Cinică ar fi mai curînd
condamnarea în bloc a activiştilor, pentru că atunci doar im o­
bilismul politic ar fi legitim, iar orice revoluţie modernă, de la cea
franceză încoace, ilegitimă. O singură rezervă trebuie făcută, şi ea
este importantă. în acest proces activiştii naţionalişti au fost, e
adevărat, minoritari în propriul lor grup naţional, dar grupul naţio­
nal respectiv constituia majoritatea, sau cea mai puternică m ino­
ritate, din societatea respectivă. Fără a mă putea pronunţa aici
asupra dreptului istoric al diferitelor naţionalităţi angajate în
procesul de emancipare din 1918 - în afară de cel românesc - tre­
buie subliniat că toate acestea au avut, în regiunile respective, cel
puţin legitimitate demografică. Sublinierea acestui fapt mi se pare
esenţială în orice discuţie cu „neo-revizioniştii“ actuali, tocm ai
pentru că ei îl eludează.
 în încheiere, datele. Destrămarea Austro-Ungariei se petrece în
numai o lună, la sfîrşitul lui 1918, cînd consilii naţionale ad-hoc
proclamă, unul după altul, independenţa ţării lor: 28 octombrie:
Boemia şi Moravia; în aceeaşi zi polonezii din Galiţia se unesc cu
Polonia; 2 noiembrie: Ungaria, sub Mihâly Kârolyi; 5 noiembrie:
Polonia; 12 noiembrie: Austria însăşi, a doua zi după abdicarea
împăratului Carol I; 24 noiembrie: proclam area la Zagreb a
statului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor; 28 noiembrie: Bucovina;
1 decembrie: Transilvania De unde rezultă că românii acţionează,
chiar şi aici, cu întîrziere faţă de „ilegitimii" din alte provincii
austro-maghiare!

Transilvania

în vara lui 1918 situaţia militară se schimbă complet datorită

victoriilor aliaţilor şi a procesului de dezintegrare, început în 1917
în Rusia, dar atingînd acum G erm ania şi Austro-Ungaria. Pe
2 octom brie Partidul Naţional Rom ân din Transilvania cere
autodeterminare şi. şase zile mai tîrziu, Alexandru Vaida-Voevod
anunţă aceasta oficial în parlam entul din Budapesta. Cam în
aceeaşi zi în care Kâroly preia puterea la Budapesta, se constituie
Consiliul Naţional Român Central la Arad, din şase social-de-
mocraţi şi şase reprezentanţi ai Partidului Naţional. M inistrul
Naţionalităţilor, Oszkăr Jăszi tratează cu CNRC, dar fără rezultat.
Ultima oară, pe 13 noiembrie, el oferă românilor autodeterminare
în schimbul autonomiei unor enclave maghiare şi secuieşti în zona
românească. Românii se arată intratabili. întrebat ce vrea, Maniu
răspunde: „secesiunea totală!"56 Pe 1 decembrie are loc marea ma­
nifestaţie de la Alba-Iulia, la care participă 100 000 de oameni şi 1 228
reprezentanţi ai rom ânilor din Transilvania, Banat, M aramureş,
Crişana, provincii ale Ungariei în care rom ânii constituiau
majoritatea.17 Ei hotărăsc, în aclamaţii, unirea cu România, dar, în
acelaşi timp, şi dreptul m inorităţilor la adm inistraţie locală,
învăţămînt şi justiţie în limba m aternă18, reformă agrară, drept de
vot universal şi autonomie tem porară a Transilvaniei în cadrul
României. O zi mai tîrziu, Consiliul Naţional alege din interiorul
lui un guvern provizoriu, C onsiliul D irigent, condus de Iuliu
Maniu. Armata română se afla în acel moment la 200 de kilometri
de Alba-Iulia. astfel îneît ea nu a avut cum influenţa
evenimentele.19
 Minorităţile din Transilvania au reacţionat diferit la unirea cu
România Ungurii, care avuseseră puterea atît de mult timp, erau în
marea lor majoritate, fără îndoială, contra unirii. Germanii, după o
anumită ezitare, se declară de acord cu unirea Numai foarte puţini
români îm părtăşesc aceste îndoieli. Este clar deci că o mare
majoritate a populaţiei Transilvaniei aprobă unirea, chiar dacă unii
dintre ei o fac cu anum ite nuanţe. Pe 24 decembrie 1918,
Ferdinand emite decretul de unire cu Transilvania

Evenimentele se precipită de altfel pe toate fronturile europene

după înfrîngerile Puterilor Centrale în august-septembrie 1918 pe
Somme, în Italia şi la Salonic (25 septembrie). Pe 29 septembrie
Bulgaria capitulează, două săptămîni mai tîrziu şi T urcia
Prăbuşirea frontului în Balcani este evident iminentă, dar guvernul
M arghiloman nu înţelege nimic şi continuă să ceară regelui
ratificarea tratatului de pace de la Bucureşti, ceea ce el, din
fericire, refuză. Clem enceau insistă asupra reintrării grabnice a
României în război, dar aceasta se mişcă incredibil de încet Abia
pe 6 noiembrie 1918 Ferdinand cere demisia guvernului proger-
man M arghiloman şi abia pe 9 noiembrie noul guvern al gene­
ralului Coandă dă un ultimatum trupelor germane să părăsească
teritoriul României. Un ultimatum superfluu, pentru că din pricina
ofensivei trupelor franceze dinspre Salonic, care trec Dunărea pe
11 noiem brie, M ackensen este obligat oricum să se retragă. In
aceeaşi zi se semnează la Compiegne armistiţul cu Germania şi,
două zile mai tîrziu, la Belgrad, cel cu Ungaria Practic, războiul
se term ină atunci cînd Rom ânia reintră în război, trupele sale
avansînd în Transilvania numai conform înţelegerii cu aliaţii (ele
intră abia pe 22 decem brie, de exemplu, în Cluj). Rămîne o
delicată întrebare de ce România amînă aşa de mult această
decizie. în toamna lui 1918, numai Ferdinand putea să grăbească
lucrurile, dar, fără Brătianu ca sfetnic, Ferdinand ezită. Nu este
deci de mirare că la tratativele de la Paris aliaţii, şi în primul rînd
Franţa, nu vor mai considera de la sine înţeles acordul cu România
din 1916, refuzîndu-i acesteia statutul de cobeligerant, de aliat, şi
acordîndu-i-1 numai pe cel de „asociat11. Brătianu, scandalizat de
„schimbarea" aliaţilor, nu este în stare, probabil, să privească critic
atitudinea guvernului român din această perioadă. Pe 18 noiembrie
guvernul şi regele Ferdinand reintră „triumfal" în Bucureşti. Pe
12 decembrie 1918 Brătianu revine la putere, Constantin Coandă
cedîndu-i, foarte simplu, locul.
 în 1919 România va purta, de fapt, lupte numai cu U ngaria Pe
21 martie 1919, Sovietele lui Bela Kun iau puterea şi refuză să
accepte arbitrajul aliaţilor, astfel încît războiul se re ia Pe 15 apri­
lie trupele româneşti resping ofensiva trupelor maghiare din Munţii
Apuseni şi, urmărindu-le în retragere, ajung la Tisa, o traversează
pe 30 iulie, după respingerea unei noi ofensive maghiare, şi intră
pe 4 august 1919 în Budapesta, în ciuda opoziţiei form ale a
aliaţilor, dar probabil cu acordul lor tacit, căci ele „eliberează"
Ungaria de Puterea Sovietică, aducînd la putere, după Kopeczi,
„un guvern contrarevoluţionar burghez", chiar pe Horthy.20
Românii vor părăsi acest oraş abia pe 15 noiem brie 1919, la
cererea expresă a aliaţilor.
Altfel decît în celelalte noi provincii, românii din Transilvania
iau şi păstrează deci puterea fără ajutorul m ilitar al guvernului de
la Bucureşti. Consiliul Dirigent se dovedeşte un guvern regional
bine organizat, cu trupe militare şi de poliţie proprii, organizate de
Maniu încă din Viena El transmite Bucureştiului afacerile externe
ori transportul, păstrînd în mînă însă toate atribuţiile legislative şi
executive. M aniu ar fx vrut de altfel autonomie completă pentru
Transilvania în cadrul României şi numai după lungi insistenţe
acceptă „autonomia provizorie".

Cînd încep tratativele de pace la Paris în 1919, schimbările

politice avuseseră deja loc şi tratatele, recunoscînd noile state,
printre care şi România, consfinţesc doar o situaţie de fapt deja
existentă. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, recunoaşte
unirea Transilvaniei, Banatului, C rişanei şi M aram ureşului cu
România, în ciuda insistenţelor m aghiare pentru autonomie sau
cantonizare a Transilvaniei. Frontiera - actuală - dintre Ungaria şi
România se stabileşte printr-un compromis între promisiunile din
1916 şi propunerile italiene şi am ericane, mai favorabile
Ungariei.21 Chiar şi aşa însă unii liberali îi reproşează lui Brătianu
concesiile făcute „regionaliştilor" ardeleni.22

Românii pierd războiul, dar cîştigă pacea: un tabel

D upă căderea din decem brie 1917 şi nesiguranţa de la

începutul lui 1918 o răsturnare» totală a situaţiei are loc la sfîrşitul
lui 1918:
1917 România Basarabia Bucovina Transilvania

aprilie-iulie discuţii
2 decembrie proclamaţie
9 decembrie armistiţiu
Focşani

1918

13 ianuarie Rusia: armată

război
18 martie tratat
Buftea
27 martie unire
condiţionată
7 mai tratat
Bucureşti
octombrie discuţii discuţii

8 octombrie proclamaţie
27 octombrie proclamaţie
9 noiembrie ultimatum
dat lui
Mackensen
11 noiembrie armată
27 noiembrie unire
necondiţionată
28 noiembrie unire
necondiţionată
1 decembrie unire
condiţionată
18 decembrie decret
20 decembrie decret
24 decembrie decret

Tabelul nr. 1
 Concluziile se impun de la sine. Procesul unirii a fost acelaşi
în toate noile provincii (pentru simplificare numesc procesul din
Transilvania, Banat, Crişana şi M aram ureş numai cu num ele
primei provincii), trecîndu-se rapid de la discuţii şi proclamaţie la
o declaraţie instituţională, fie de unire condiţionată, fie de unire
necondiţionată. Cel mai lung proces este cel al Basarabiei, de un
an, probabil şi pentru că el se situa în afara scenariului convenit în
1916. în Bucovina, procesul este, dimpotrivă, foarte scurt, motiv
pentru care istoricii i-au dat puţină atenţie, intervenţia românească
fiind aproape uitată. în nici una din provincii însă, România nu
provo a că agitaţiile naţionaliste: activiştii locali au doar relaţii
individuale la Iaşi, nu sînt „agenţii" acestuia şi obţin ajutor m ilitar
numai in extrem is. Trupele Rom âniei nu fac decît să îm piedice
bolşevicii să ia puterea O politică, după denumirea de mult mai
lîrziu, de containment* a bolşevismului la Chişinău, Cernăuţi ca şi
la Budapesta; ţara noastră este una din puţinele din zonă neatinse
de bolşevism , un factor, deci de stabilitate zonală. După care
reprezentanţii naţionalităţii rom âne locale take th eir chance, o
expresie cvasi-sportivă în engleză, dar greu traductibilă" în
româneşte, unde am fi tentaţi să folosim expresia grea de conotaţii
morale şi metafizice „îşi iau soarta în propriile lor mîini“ sau cea
moral negativă „profită de ocazie". Poate de aici vine şi culpa
românilor, ori culpabilizarea lor de către alţii, din incapacitatea
limbii române de-a da o traducere moral neutră acestei pragmatice
expresii eng lezeşti! în fond, românii au făcut doar acest lucru:
lliey ju s t took their chance. Nu ucrainenii la Cernăuţi, nici ruşii la
( 'hişinău, ci românii în ambele locuri. Şansă, de altfel, înseamnă şi
lise. Căci şi acest lucru trebuie subliniat: riscul a fost, în ambele
cazuri, considerabil. Cea mai riscată intervenţie este cea din
Basarabia: ea este un am estec de îndrăzneală bine calculată,
resentiment faţă de vecinul fundamental necinstit, care o trădează
ni 1917 la fel ca în 1877, dar şi de disperare în faţa unei posibile
sufocări teritoriale. Intervenţia din B ucovina este, dim potrivă,
..uşoară", avînd loc două zile după reintrarea în război a României
i într-un mom ent în care prăbuşirea frontului era evidentă în
întreaga Europă. U nirea cu B asarabia precede deci mom entul
lavorabil noiem brie-decem brie 1918, în timp ce unirea cu
Bucovina are loc „pe creasta" acestui „val" favorabil. în ambele

Containment (engl.) Stăvilire.

ţări, intervenţia m ilitară apără unirea, nu o provoacă, dar fără
această apărare unirea, foarte probabil, ar fi eşuat
Unirea cu Transilvania este diferită: ea se face în momentul
favorabil menţionat, dar fără nici o intervenţie militară, numai prin
forţele interne ardelene. Armata română apără aici formal unirea
tot de bolşevici, acum maghiari, dar, dacă nu ar fi făcut-o, aceştia
nu ar mai fi putut, în aprilie-august 1919, şi sub ochii aliaţilor,
schimba cursul evenimentelor, aşa cum tovarăşii lor ar fi putut s-o
facă în 1918, la Chişinău şi Cernăuţi. Oricum, evenim entele
politice şi cele militare sînt în Transilvania strict paralele, armata
română nejucînd aici nici un rol politic.

Faptul extraordinar este viteza evenim entelor fa v o ra b ile

României la sfîrşitul lui 1918 în comparaţie cu lentoarea celor
defavorabile ei în 1916-1918: unirea vechiului regat cu noile
provincii s-a petrecut în num ai cinci zile, între 27 noiem brie
(unirea necondiţionată cu Basarabia), 28 noiem brie (idem , cu
Bucovina) şi 1 decembrie (unirea condiţionată cu Transilvania)!
La fel de rapidă este promulgarea decretelor regale: ea durează
numai o săptămînă, de la 18 la 24 decembrie 1918. Nu este de
aceea de mirare că o extraordinară euforie cuprinde la sfîrşitul lui
1918, întreaga Românie, ca reacţie la disperarea din lungul an
care a precedat-o. Explicabilă psihologic şi foarte stim ulativă
politic şi cultural, această euforie este însă şi cauza unor
fenomene, altfel inexplicabile, de cecitate politică la marii bărbaţi
de stat ai momentului. Voi reveni asupra acestei cecităţi în capi­
tolul următor. Tot euforia explică şi marile metafore din discursul
politic şi cultural care se naşte acum: norocul, sau nenorocul
românilor în istorie23, Dumnezeu îşi întoarce faţa de la, sau la,
români, Occidentul ne iubeşte, ori ne trădează etc. Toate aceste
metafore nu fac decît să ascundă, ce-i drept la modul blagian de
potenţare a m isterului, logica (presupusă) a evenim entelor. A
folosi o metaforă în loc de un concept nu înseamnă (a recunoaşte)
că nu poţi explica, ci că (încerci să) explici cu alte mijloace. Eseul
meu este o încercare de analiză, mai rece în abordare, dar cu o
motivaţie adîncă nu mai puţin pasionată, a unei (presupuse) logici
a evenim entelor căreia deocamdată, nu ştim să-i spunem decît
„noroc“. în 1918 românii „au avut noroc“. După aceea, „norocul
i-a părăsit11.
 3. U N IFICA REA

Unirea, prezentată în discursul teleologic oficial ca un punct

final, un scop îndelung urmărit, sau visat, de români de-a lungul
veacurilor, a fost în realitate mai curînd punctul iniţial al unui
proces dificil: procesul unificării. Aş distinge aici realitatea unifi­
cării de ideologia lui. înainte de-a mă ocupa de primul, m ă refer pe
scurt la al doilea
Ideologia unificării s-a bazat pe legitimitatea acestui act Deşi,
cum am arătat mai sus, şi eu cred că atitudinea României a fost
legitimă în fiecare din cele trei provincii, doresc să precizez că
legitim itatea n-a fost în fiecare caz aceeaşi. Dim potrivă, acest
concept cunoaşte o contradicţie internă în legătură cu care, cred
eu, s-a ajuns la o tăcere nejustificată, aproape vinovată.

Dezechilibrul intern al norocului

D ezbaterile din timpul neutralităţii, şi mai ales tratativele

„secrete“ ale lui Brătianu, pe de-o parte cu Antanta, pe de-alta cu
Puterile Centrale, creează falsa impresie că scopurile tratativelor
sînt aceleaşi: ceea ce Rom ânia cere, în caz de victorie, de la
Antantă (Transilvania şi Bucovina, eventual Crişana, Maramureş
şi Banat) este echivalent cu ceea ce România aşteaptă, tot în caz
de victorie, de la Puterile Centrale (Basarabia). Fiecare bloc oferă
deci aliatului potenţial, ca recompensă, posesiunile celuilalt bloc,
dacă acesta din urmă este învins. La tîrg egal, beneficii egale, s-ar
zice. Faptul că Rom ânia a sfîrşit prin a „pune m îna“ şi pe
posesiunile unuia, şi pe cele ale celuilalt, a constituit una din
definiţiile, euforice la rom âni şi „galbene de invidie" la, de
exemplu, unguri, a „norocului" românilor, ori ale „şmecheriei" lor
proverbiale, ori ale „cinism ului învingătorilor". Las de-o parte
calificativele şi discut numai conţinutul lor. Fapt este că atît
succesul după primul război mondial, cît şi insuccesul de după cel
de-al doilea (în privinţa Basarabiei şi Bucovinei), m aschează
dezechilibrul intern al poziţiei României, atunci, acum ca şi, mă
tem, în viitor, dacă nu reflectăm profund asupra acestuia
 Puse pe cîteva coloane, caracteristicile populaţiei româneşti
din cele trei provincii, după unire, sînt foarte diferite:

Transilvania Basarabia Bucovina

Demografie majoritate majoritate una din minorităţi

Drept nu da da
statal al
României

Social populaţie majoritar rurală

pătură cultă pătură înaltă pătură cultă
redusă
populaţie urbană redusă

Activitate
politică redusă nulă redusă

Conştiinţă
naţională puternică slabă relativ puternică

Autonomie cerută, cerută, necerută

păstrată cedată

Tratative da, cu Ungaria nu da, cu Austria

Centralism al
Bucureştiului da da da

Partidul
local al PN, PNŢ integraţi la integraţi la
fruntaşilor liberali liberali

Plîngeri unguri ruşi fără plîngeri

români

Tabelul nr. 2
 Fiecare nouă provincie „vine“ în România deci cu o „zestre"
diferită. Diferenţele sînt uneori de nuanţe, alteori substanţiale.
Fundamental este faptul că Transilvania şi celelalte provincii
vestice nu au făcut niciodată parte din statele româneşti Moldova
şi Ţara Românească, pe cînd Bucovina şi Basarabia au făcut parte
din M oldova Transilvania a fost uneori un stat independent, alteori
nu (renunţ la detalii), dar nu cred că se poate spune că ea a fost,
în vreuna din aceste ipostaze, un stat românesc în sensul în care au
fost Moldova şi Ţara Românească, unde puterea a fost exercitată,
cu excepţia epocii fanariote, de o clasă politică românească şi unde
clasele româneşti de jos n-au fost niciodată excluse, nici măcar sub
Fanarioţi, de la exerciţiul drepturilor .,norm ale" în societatea
respectivă, în favoarea altor populaţii. în Transilvania, dimpotrivă,
puterea fiind în mîinile altor naţionalităţi, şi românii fiind excluşi
de la exerciţiul şi al puterii şi al drepturilor civile acordate altor
populaţii, se poate spune mai curînd că statul şi-a exercitat puterea
în afara şi, într-un sens, chiar împotriva românilor. Concluzia este
că Vechiul Regat, dorind unirea în 1918 cu Transilvania, Crişana,
Maramureş şi Banat nu avea argum ente statale pentru aceasta, pe
cînd el avea aceste argumente în raport cu Bucovina şi Basarabia
Subliniez argumentele statale, pentru a le distinge de cele istorice
în sens larg, neintrînd în lunga dezbatere asupra continuităţii
românilor pe aceste meleaguri. R eţin aici deci numai faptul că
Vechiul Regat nu avea argum ente statale pentru unire cu pro­
vinciile vestice, chiar dacă românii aveau drepturi istorice pentru
aceasta, pe cînd acelaşi Vechi Regat avea, în raport cu Basarabia şi
Bucovina, şi drepturi istorice şi argum ente statale. Din punct de
vedere demografic, dimpotrivă, Vechiul Regat putea invoca ma­
joritatea rom ânilor în Transilvania şi Basarabia, dar nu în
13ucovina Prim ul dezechilibru este deci acela dintre factorul statal,
favorabil Rom âniei numai în cazul B asarabiei şi Bucovinei, şi
factorul dem ografic, favorabil num ai în cazul Transilvaniei şi
Basarabiei. Sau, restrîngînd discuţia la opoziţia numai dintre aceste
două provincii, România îşi bazează legitimitatea unirii cu ele pe
un criteriu sta ta l la est (în raport cu R usia) şi pe un criteriu
dem ografic la vest (în raport cu U ngaria). Slăbiciunea argu­
mentării rom âneşti a fost, şi încă este, faptul că ea nu este
uniformă în raport cu ambii vecini. A ceştia pot cu uşurinţă
răsturna ecuaţia românească, subliniind exact ceea ce fonnularea
ci pozitivă (precum aici), ascunde. C ăci, formulat negativ, se
poate la fel de bine spune că R om ânia nu are cum invoca un
argument statal la vest, ceea ce U ngaria poate să facă, şi că
România nu are cum invoca un argument demografic la est (fapt
adevărat în Bucovina şi discutabil în Basarabia, dar să nu intrăm
în detalii), ceea ce Rusia, ori Ucraina acum, de asemeni poate să
facă. Cu alte cuvinte, Ungaria poate spune României: dacă soco­
teşti ca decisiv în est argumentul statal, pentru că te avantajează în
raport cu Rusia (sau Ucraina), de ce îl respingi în vest? Numai
pentru că el aici te dezavantajează? La fel Rusia, ori Ucraina,
poate întreba România: dacă admiţi argumentul demografic drept
decisiv în vest, de ce nu îl admiţi şi în est, cel puţin în acele
regiuni unde el este decisiv, precum în Bucovina de Nord şi
Bugeac? Pe cînd o asemenea contradicţie nu există în cazul
preopinenţilor noştri - fiecăruia dintre ei fiindu-i suficient unul
singur dintre argumente - , ea poate mina însă grav poziţia de
ansamblu a României, care are neapărat nevoie de ambele
argumente.

Costul norocului

Al doilea dezechilibru se iveşte în răspunsul la întrebarea „cu

cine s-a unit de fapt România?" In toate provinciile noi populaţia
românească, fie majoritară, fie minoritară, era predominant rurală.
Ceea ce implică şi faptul, trist, că puţini români erau urbanizaţi.
Majoritatea locuitorilor oraşelor nu erau deci români. în al doilea
rînd, românii cu care s-a făcut unirea nu se bucurau peste tot şi de
existenţa unei puternice „pături culte" (urbanizate, sau nu). Se ştie,
desigur, de m ult că în Rom ânia M are au venit şi m ulte alte
naţionalităţi, dar nu s-a subliniat, cred, destul faptul că Vechiul
Regat, unindu-se cu noile provincii, a efectuat de fapt o dublă
unire: prima, cu o mare populaţie rurală românească; a doua, cu o
substanţială populaţie urbană neromânească. Numai combinaţia
dintre factorul etnic şi cel social dă, cred eu, imaginea exactă a
unirii. Unirea a fost, de fapt, opera exact a acelei minorite agis-
sante care nu intră în schema mea: pătura cultă, mai ales urbană,
românească. Nu este clar în ce m ăsura ţăranii rom âni au vrut.
deliberat, unirea; ei i s-au raliat, oricum, cu entuziasm (în măsura
în care şi-au exprimat acest entuziasm). Nici atitudinea orăşenilor
neromâni nu este foarte clară: ungurii şi ruşii, iarăşi în măsura în
care s-au manifestat, au fost împotrivă unirii, germanii au fost
pentru, dar care a fost atitudinea ucrainenilor, evreilor etc.? Putem
deci conchide că Vechiul Regat s-a unit cu o populaţie urbană
românească am icală, cu o populaţie urbană nerom ânească
inamicală, dar şi cu m ari pături urbane şi rurale, rom âneşti şi
neromâneşti, inerte, total dezinteresate. Aceste nuanţări de atitu­
dine nu s-au văzut la actul unirii din 1918, şi o vreme nici mai
tîrziu, pentru simplul motiv că în acel moment, ca în toate marile
evenimente istorice, num ai atitudinile radicale sînt vizibile,
prietenii şi adversarii pe faţă. Aceste nuanţe vor constitui însă
problema unificării , pentru că atunci tendinţele oficiale de inte­
grare se vor lovi de o im ensă rezistenţă pasivă, ţara reală din
spatele celei legale. Acest dezechilibru al unirii, vizibil abia în
momentul unificării, ridică desigur problema costului unirii. Am
vorbit mai sus de riscurile pe termen scurt pe care şi le-au asumat
Brătianu & Co., intervenind m ilitar în provinciile noi. Ei nu au
vorbit atunci, şi de fapt nici mai tîrziu - voi reveni asupra acestui
punct - de nici unul din riscurile pe termen lung ale unirii. Au fost
ci însă conştienţi de acestea? Se vor fi întrebat ei, în ceasurile lor
de taină, dacă unirea m erita m asificarea politicii rom âneşti
postbelice, im ensa inerţie rurală, conflictele Bucureştiului cu
orăşenii români şi cu cei minoritari? Nu ştiu ce-şi vor fi spus ei în
acele ore de taină, ştiu însă că acest lucru nu a fost spus public.
Ipoteza mea, avansată aici foarte pe scurt, este că naţionalismul
românesc postbelic poate fi citit şi ca un efect deformat, scăpat de
sub control, al refulării acestei angoasante întrebări neformulate
public: a meritat, oare, unirea?

Urm ătoarele criterii, politice, din tabelul de mai sus sînt

înrudite cu cele sociale, discutate pînă acum. Activitatea politică a
românilor a fost minimă în toate provinciile înainte de unire. Nu şi
conştiinţa lor naţională, diferită de la o provincie la alta Acest
lucru a dus la crearea de partide de asemeni diferite, care, unele,
au tratat „civilizat11 cu vechile grupuri dominatoare, ca de exemplu
în Transilvania, altele, precum în Basarabia, nu au tratat cu
nimeni, nici neavînd de fapt cu cine, după căderea vechiului regim
Aşa s-a constituit însă o expectanţă p olitică diferită, la românii din
noile provincii, ca şi la minorităţile respective. Cu o mai redusă
experienţă, ori cultură, a tratativelor politice, basarabenii au ac­
ceptat unirea necondiţionat, ca şi bucovinenii, prizonieri probabil,
în ciuda existenţei acestei culturi, a unei mentalităţi de ţară mică,
în timp ce transilvănenii, favorabili unei uniri condiţionate, au
creat un puternic partid, iniţial local, dar care a devenit foarte
repede un co n cu ren t p o litic al partidului de guvernămînt, al
liberalilor. Transilvănenii au fost deci conştienţi de preţul unirii,
din punctul lor de vedere, şi au numit acest preţ: dreptul PNŢ la
guvernare! Nemulţumirea lor, ca şi cea a minorităţilor, a fost însă
minimalizată de liberali, dar şi de alte partide, ca fiind inerentă
perioadei unificării , şi deci strict temporară. Greşeala liberalilor a
fost că ei nu au înţeles că această nemulţumire era structurală şi că
ea era deci un preţ al unirii. Acest ultim preţ îl înţelege România,
deşi încă foarte greu, abia acum Vom numi aceste greşeli cecitatea
oamenilor politici români.

Grandoare şi cecitate

După lunga guvernare a lui Ion Brătianu (1876-1888; între­

ruptă pentru scurt timp în 1881 de cea a fratelui său, Dimitrie),
liberalii lui Dimitrie Sturdza alternează la putere cu conservatorii
pînă în 1908. Acum intră pe scenă Ionel Brătianu ca prim-ministru
(1908-1910), urmat de guvernele Petre Carp şi Titu Maiorescu
(1910-1913), după care întreaga epocă a războiului este dominată
de Ionel Brătianu, fie în guvernare directă (17 ianuarie 1914-8 februa­
rie 1918), fie prin interm ediul unor guverne în fapt aservite:
general Alexandru Averescu (11 februarie-18 martie 1918), pentru
a trata armistiţiul cu Puterile Centrale; general Constantin Coandă
(6 noiem brie-1 2 decembrie 1918), pentru a relua legăturile cu
Antanta. între 18 martie şi 6 noiembrie 1918 premier este
Alexandru Marghiloman, conservator progerman, care semnează
tratatul de pace de la Bucureşti cu Puterile Centrale dar, în ciuda
încrederii oarbe în acestea, refuză totuşi să dea curs cererii lor de
a-1 da în judecată pe Brătianu, ori de-a lua în considerare
schimbări dinastice (agreate de Petre Carp). După ce Coandă îşi
joacă, modest, rolul de tranziţie de la progermanul Marghiloman la
un guvern pro-Antantă, Brătianu redevine prim-ministru pe 12 de­
cembrie 1918 pentru a încheia, el, eroul rezistenţei din Moldova,
tratatul de pace. Mare îi este surpriza şi revolta cînd constată însă
răceala postbelică a idolilor lui din timpul războiului - totuşi
explicabilă, cred eu (vezi mai sus) - ca şi „lipsa de respect11
pentru România a aliaţilor, care îi impun ridicarea restricţiilor cu
privire la evrei. Or, revolta lui Brătianu este cel puţin exagerată,
încă de la tratatul de la Berlin (1878), România acceptase
naturalizarea acestora şi. totuşi, marile puteri au trebuit să facă
enorme presiuni pentru ca România să schimbe articolul 7 din
Constituţie şi să-şi respecte promisiunile. Chiar şi aşa, natura­
lizarea se făcea individual şi extrem de lent.24 Legile discrim i­
natorii se menţin înainte de război mai ales datorită guvernelor
liberale, în timp ce conservatorii încearcă să le amendeze, printre
altele chiar în tratatul de pace de la Bucureşti, semnat de
Marghiloman, dar neratificat de parlament şi nesancţionat de rege.
îndată ce redevine prim-ministru, Brătianu publică un decret, pe
20 decem brie 1918, care uşurează, dar nu rezolvă întru totul
problema naturalizării. A bia tratatul de la Saint-Germain cu
Austria (1 0 septem brie 1919) fixează definitiv statutul m ino­
rităţilor, inclusiv naturalizarea lor (articolul 7).25 Brătianu, care
semnase tratatul cu Germania, din 28 iunie, refuză să-l semneze pe
cel cu Austria şi scrie chiar preşedintelui Wilson o scrisoare în
care neagă existenţa unei problem e evreieşti în Rom ânia, deşi
recunoaşte „pericolul“ evreilor pentru econom ia rom ânească.26
Nemulţumit de „trădarea" de către aliaţi a înţelegerii din 1916, el
demisionează la scurt timp după aceasta.27 Vine la putere guvernul
generalului Văitoianu, care are sarcina de-a semna, el, tratatul de
la Saint-Germain, pentru a-1 scuti pe Brătianu de o pierdere de
prestigiu. Statura lui Brătianu, în timpul şi imediat după război,
este desigur grandioasă. Abil, prudent şi îndrăzneţ totodată, el este
omul foite care salvează România de la dezastru şi care o face să
cîştige pacea după ce ea pierduse războiul. Regele Ferdinand şi
ceilalţi politicieni îl respectă fără crîcnire. Take Ionescu i se opune,
în guvernul lor de coaliţie, dar este clar că greşeşte în aprecieri -
de exemplu, cînd el cere continuarea răboiului în 1917/1918 cu
orice preţ - încît Consiliul de Coroană îl urmează din fericire pe
Brătianu, salvînd în acel m om ent şi ţara şi armata. Averescu,
Coandă, Văitoianu, pînă la un punct chiar şi Marghiloman, dau din
acest punct de vedere un exem plu rem arcabil de solidaritate
naţională, intrînd în jocul „Şefului" şi acceptînd să semneze ei
tratatele ingrate, numai pentru a păstra nepătat chipul ţării. Iar
chipul ţării este, în aceşti ani, chipul lui Ionel Brătianu.
Această grandoare ascunde însă şi o anume cecitate politică la
Brătianu, pe care aceiaşi politicieni, admiratorii lui, o preiau fără
să ştie. Obsedat de „trădarea" aliaţilor, Brătianu vede similitudinile
dintre 1878 şi 1918, dar nu şi diferenţele. Acceptînd să semneze la
Paris în locul lui Brătianu, V ăitoianu rămîne încredinţat că tot
Brătianu avea dreptate. ’Acum apare, probabil, o anumită menta­
litate defetistă în clasa politică românească, un anume com plex de
victimizare, care se va repeta la sfîrşitul celui de-al doilea război
mondial şi chiar şi acum, în orice ocazie în care vreo absurdă
..Malta" pare să repete „Yalta": aliaţii ne trădează, Occidentul ne
aruncă în braţele Rusiei, copiii noştri au m urit degeaba la
Mărăşeşti, etc. Aş numi cecitate politică acest defect de percepţie a
lumii în sensul că subiectul, în loc să vadă cursul real al
evenimentelor şi să-l accepte cu pragmatism, vede, dimpotrivă, „cu
ochii minţii" nu ştiu ce „complot" care face ca lucrurile să meargă
altfel decît ar fi voit el. Cecitatea înseamnă uneori o reală lipsă de
percepţie, alteori refuzul de-a accepta cele percepute, sau refuzul
de-a ţine seama de acestea, refulîndu-le din conştiinţă ca nesem­
nificative. Numai cecitatea putea să-l facă pe Brătianu nemulţumit
de congresul de pace de la Paris, în care România realizase de fapt
succesul ei diplomatic cel mai important, numai cecitatea îl putea
face să interpreteze atît de negativ insistenţele occidentalilor ca
România să-şi respecte promisiunile vechi de cîteva decenii!
Aceeaşi cecitate se prelungeşte în proprio-percepţie. Un dra­
matic portret al lui Brătianu ne este oferit de I.G. Duca la
întoarcerea acestuia de la Paris. împreună cu Vintilă Brătianu şi cu
Mârzescu, Duca îl aşteaptă pe Ionel Brătianu la Predeal, unde
acesta coboară din trenul internaţional de la Paris, cinează în
restaurantul modest al gării şi se suie apoi în maşina care-i va duce
la Bucureşti: „Mi-a fost dat astfel să asist la acest spectacol de
neînchipuit: omul care înfăptuise visul secular al neamului, omul
care aducea în geanta lui tratatul internaţional care recunoştea
graniţele României reîntregite, străbătînd satele şi oraşele ca un
simplu turist, fără o recepţie, fără o aclamaţie, fără un arc de
triumf şi intrînd în capitala României Mari, neobservat de nimeni,
ca cel din urmă anonim. El, învingătorul, se întorcea ca un
învins."28 Nu ştiu de ce numai colaboratorii lui imediaţi l-au primit
atunci pe Brătianu la Predeal. El va fi primit însă cu răceală şi în
parlam ent29, iar Partidul Liberal va fi confruntat cu o mare
pierdere de popularitate pe termen scurt, vizibilă şi la alegeri. Ei
nu vor pierde puterea, însă, decît pentru foarte scurt timp. Va urma
un guvern Vaida-Voevod de patru luni (1 decembrie 1919-12 mar­
tie 1920), dar Blocul Democratic nu se va dovedi viabil, urmat de
un nou guvern Averescu (13 martie 1920-16 decembrie 1921),
supravegheat de aproape de Brătianu30, şi de un iluzoriu guvern
Take Ionescu, de numai o lună (17 decembrie 1921-19 ianuarie
1922), după care Brătianu va realiza marea guvernare liberală
1922-1926. Brătianu nu a fost, în 1919 şi după, nici pe departe un
„învins", aşa cum îl percepea Duca, şi poate şi el însuşi pe sine, ci
un învingător prea dominator, un om a cărui grandoare devenise
de nesuportat, şi a cărui putere provoca mai curînd furie decît
recunoştinţă. Masele nu cunosc acest sentiment decît pe termen
scurt, iar ..colegii", ca să nu mai vorbesc de adversari, în politică
dar şi în general, nu cunosc deloc acest sentiment. Brătianu a
crezut, naiv, în eternitatea grandorii. S-a înşelat. Din această
greşeală de proprio-percepţie Brătianu şi-a revenit însă repede,
reluînd puterea în 1922 şi conducînd apoi ţara cu o niînă şi mai
forte. Percepţia Occidentului s-a corectat ulterior în practica
relaţiilor internaţionale interbelice, rămînînd să funcţioneze numai
la nivelul m entalităţii. Alte greşeli de percepţie însă au rămas
active, chiar s-au generalizat

O dovadă de cecitate internă, în afara de cea privitoare la

evrei, este modul în care a fost percepută „autonom ia1* noilor
provincii. în primele guverne postbelice au intrat, ca miniştri fără
portofoliu, reprezentanţii Basarabiei Ion Inculeţ şi Daniel Ciugu-
reanu (9 aprilie 1918) în guvernul Marghiloman. Ei rămîn cu acest
titlu în guvernul Coandă, ca şi în guvernul Brătianu, unde sînt
întovărăşiţi, după 17/18 decembrie 1918, de Alexandru Vaida-Voe-
vod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio-Pop pentru Transilvania, şi de
lancu Flondor şi Ion Nistor pentru Bucovina (Flondor dem isio­
nează pe 15 aprilie 1919, rămînînd pentru Bucovina doar Nistor).
Aceiaşi şase reprezentanţi ai noilor provincii iau loc în guvernul
Văitoianu. în guvernul Vaida-Voevod num ărul lor se reduce la
patru (Inculeţ, Pantelimon Halippa, pentru Basarabia, N istor şi
Pop), plus Vaida însuşi. în guvernul Averescu mai apar doar
Inculeţ, N istor şi Goldiş, dar ei dem isionează pe 19 m artie,
respectiv 2 mai 1920. Pe 4 aprilie 1920 este desfiinţat Consiliul
dirigent din Transilvania. în guvernele urm ătoare nu mai apar
reprezentanţi ai noilor provincii, deşi aceiaşi politicieni iau parte la
diversele guverne, integraţi acum în partidul liberal (Inculeţ şi
Nistor), averescan (Goldiş) ori naţional-ţărănist (Halippa). Noile
provincii sînt deci reprezentate ca atare în guvern doar doi ani.
între 9 aprilie 1918 şi 2 mai 1920. Basarabenii (pe 27 noiembrie
1918) şi bucovinenii, votînd pentru unire necondiţionată, nu vor
protesta, transilvănenii însă, d a
Aici apare un mare semn de întrebare. Brătianu, ca şi Averes­
cu, au mizat pe unificarea ţării prin legi, reforme, învăţămînt şi
instituţii, aceleaşi în toate provinciile, ceea ce implica, logic în
perspectiva lor, reducerea ori chiar dispariţia autonomiei regionale
şi a spiritului regionalist Privind lucrurile retrospectiv putem, şi
trebuie, să ne întrebăm care a fost lim ita adm isibilă a regionalis­
m ului în perioada interbelică. Or, curios este faptul că această
întrebare n-a preocupat deloc guvernele anilor douăzeci. Centra­
lizarea sută la sută a fost considerată de la sine înţeleasă. Nu am
impresia că liberalii şi averescanii s-au întrebat vreodată serios
dacă nişte procente de regionalism nu erau cumva acceptabile,
chiar de dorit Consider această lipsă de preocupare ca o cecitate
politică, aflată în prelungirea celei care considera, pînă la tratatul
 de la Saint-Germain, că împiedicarea evreilor de-a fi naturalizaţi
este de la sine înţeles „în interesul ţării“. Dar, dacă lipsa de
percepţie a problemelor minorităţilor poate fi ascunsă sub vălul
naţionalismului, după primul război mondial ca şi astăzi, dezin­
teresul pentru românii din provincie este strigător la cer. Pe 15 de­
cembrie 1938, la zece luni de la decretarea dictaturii regale şi la
douăzeci de ani de la proclamarea unirii la Alba-Iulia, Iuliu Maniu
a scris un cutremurător „Memorand al românilor din Transilvania
(Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare şi Maramureş)** adresat
regelui Carol al Il-lea. El demonstrează aici ignorarea sistematică
de către toate guvernele democrate, şi cu atît mai mult de către
dictatura regală, a prevederilor Declaraţiei de la Alba-Iulia.
Unificarea ţării s-a făcut „în ciuda avertismentelor şi protestelor
necontenit repetate, ale conducătorilor ardeleni şi bănăţeni şi cu un
dispreţ desăvîrşit pentru obligaţiile morale luate la proclamarea
unirii**. Astfel, au fost numite în toate posturile im portante
„persoane necunoscute**, în timp ce „elemente cu mari merite în
luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră de stat au fost
înlăturate, în zîmbetele de ironică satisfacţie ale minorităţilor**.
„Ardealul şi Banatul au fost astfel aruncate într-o atmosferă cu
totul contrară concepţiei lor de viaţă. “31 Deziluzia este tipică deci
pentru o elită locală, înlăturată de la putere de o elită de la centru,
fapt prin care aceasta din urmă rămîne singura beneficiară a
acţiunii dusă de cea dintîi. Nu altele au fost sentimentele frun­
taşilor basarabeni, amintirea administraţiei româneşti interbelice
fiind şi acum destul de negativă în Moldova32. Maniu nu vorbeşte
despre minorităţi, considerîndu-le chiar favorizate de Bucureşti în
dauna românilor. Acestea aveau atunci însă, şi ele, propriile lor
plîngeri, precum cele ale „optanţilor** maghiari împotriva aplicării
reformei agrare. Ignorate sau minimalizate de autorităţile române,
poate şi din cauza pledoariei lui Titulescu la Societatea Naţiunilor
împotriva pretenţiilor exagerate ale Ungariei referitor la optanţi,
ele au fost, totuşi, înregistrate atunci de unele ambasade occi­
dentale33. Fără a mă putea pronunţa despre justeţea plîngerilor
românilor şi ale minorităţilor din noile provincii, remarc numai că
ele au existat şi că o politică mai puţin centralizatoare şi mai
cooperantă cu forţele locale, ori chiar de descentralizare, aşa cum
a încercat guvernul Maniu prin legea din 1931, ar fi putut, fără
îndoială, cel puţin netezi aceste asperităţi. Acelaşi lucru se poate
spune şi în alte privinţe. A fost, desigur, necesar ca învăţămîntul să
fie unificat şi a fost de asemeni necesar ca în acele noi provincii,
unde lipseau şcolile româneşti din cauza fostei administraţii ruseşti
şi m aghiare, accentul să cadă pe sprijinirea com pensatorie a
învăţămîntului în limba română. Nici aici însă, din aceeaşi cecitate
politică, guvernele imediat postbelice nu şi-au pus întrebarea dacă
avantajarea unilaterală a învăţămîntului românesc, utilă pe termen
scurt, nu este contraproductivă pe termen lung.34

4. CONCLUZII

Concluzia mi se pare a fi că grandoarea reală a politicii (m ai

ales liberale) de unire, din timpul războiului şi imediat după, a fost
întovărăşită şi de o anumită cecitate în ceea ce priveşte politica
unificării ţării. Rezultatele negative ale acesteia vor fi vizibile mai
tîrziu şi vor am aneta pe term en lung m entalitatea rom ânească
profundă, relaţiile dintre vechile şi noile provincii, cele dintre
români în general şi m inorităţi, ca şi într-o mare măsură însuşi
cursul politic general din deceniul trei şi patru. Greşelile unificării
au aruncat o anum ită um bră asupra unirii, iar euforia creării
României M ari, din deceniul al treilea, va fi întovărăşită în
deceniul urm ător de deziluzii şi chiar de o critică deschisă a
tuturor instituţiilor şi valorilor ei (vezi şi articolul urm ător din
acest volum).

Nu cred, pe de altă parte, că a constata carenţele discursului

triumfalist despre unire trebuie să ducă neapărat la înlocuirea lui
cu un discurs violent contestatar, care să pună complet sub semnul
întrebării legitimitatea atît a unirii cît şi a instituţiilor democratice
ale unificării. A cest discurs contestatar a luat fie forma celui
totalitar - de dreapta în anii treizeci, inclusiv la Antonescu, ori de
stînga la com uniştii de pînă la Ceauşescu - fie form a celui
neorevizionist Toate aceste discursuri, de la cel triumfalist la cel
neorevizionist, au în com un elem ente teleologice şi m etafizice,
care nu rezistă la o analiză atentă şi rece a faptelor. Modul în care
s-a realizat unirea, aşa cum cred că am arătat în acest articol, nu
confirmă nici teza „luptei seculare a poporului român", nici cea a
„norocului" românesc, atît din partea acelora care văd în acesta un
dar ceresc, cît şi a acelora care-1 consideră nemeritat. Unirea nu a
fost nici un proces organic, nici un act imperialist românesc, ori un
complot parizian. Unirea s-a realizat printr-un complex de factori
favorabili, dar ţ i prin asum area unor mari riscuri de către grupuri
politice responsabile şi de cîteva mari personalităţi, precum Ionel
Brătianu. O parte din riscuri au fost imediat vizibile, altele mult
mai tîrziu; ambele au fost plătite de români cu vîrf şi îndesat, nu
numai la Mărăşeşti, ci şi în alte bătălii, invizibile, dar la fel de
grele. Nici un m om ent însă succesul nu a fost sigur, nici un
moment factorii responsabili interni şi internaţionali nu s-au găsit
în consens şi în orice moment a existat o şansă reală ca lucrurile să
urmeze un alt curs, defavorabil şi chiar catastrofal pentru România.
Desigur, se poate spune, într-un sens, că România „a avut noroc“
că aceste catastrofe nu s-au produs. Dar această simplă explicaţie
negativă nu este suficientă. Trebuie adăugat faptul că românii au
ştiut să fructifice şansele ivite în cale, că şi-au luat şansa , în sensul
expresiei engleze mai sus citate. Dar exact termenul de „şansă“
exclude orice conotaţie teleologică şi metafizică. Căci, în ultimă
instanţă, unirea din 1918 s-a produs exact ca şi unirea din 1859:
un grup de oameni decişi „şi-au luat şansa“ oferită de circumstan­
ţele locale şi internaţionale din acel m om ent Nimic mai m ult Dar
nici nimic mai puţin.

NOTE

1. Acest lucru este declarat de St. Aulaire, Barclay, Faciotti şi

Vodicka, ambasadorii Franţei, Angliei, Italiei şi respectiv Statelor Unite
(I.G. Duca, Amintiri politice, Miinchen, Jon Dumitru Verlag, 1980, p. 14).
2. Turcia cedează Rusiei în 1812 nu numai Bugeacul şi raialele de la
Nistru, aflate în stăpînirea ei directă, ci şi restul Basarabiei, care era o
parte a Moldovei. Conform vechilor capitulaţii, Turcia ar fi trebuit mai
întîi să-l „asculte" pe domnul Moldovei, ceea ce ea nu face, în ciuda
protestelor domnitorului Scarlat Callimachi. După catagrafia rusească din
1817, românii formau atunci 86% din populaţie, ucrainenii (sau rutenii)
6,5%, evreii 4,2% etc. turcii şi tătarii nu apar în catagrafie, probabil
pentru că se retrag o dată cu administraţia otomană, şi nici ruşii, pentru
simplul motiv că nu sosiseră încă. Coloniştii ruşi, ca şi cei germani,
francezi etc. sosesc după 1812, mai întîi în Bugeacul părăsit de turci. în
1856, românii formează 74%, ucrainenii 12%, evreii 8%, ruşii 0,6% etc.
în 1897 procentajele se schimbă mult datorită rusificării şi colonizării de
după pacea de la Berlin: românii 56%, ruşii şi ucrainenii 18,9%, evreii
11,7% etc. (Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Humanitas, Bucureşti, 1991
pp. 210, 213). în jurul primului război mondial, românii erau 48% din
populaţie, după sursele ruseşti, ucrainenii 19,6%, ruşii 8,2%, evrei 11,8%
etc. (Vlad Georgescu, Istoria Românilor, De la origini pînă în zilele
noastre, Academia Româno-Americană, 1984, p. 205; vezi şi ed. rom ,
Humanitas, 1992). După alte surse, procentul românilor în timpul
războiului era de 60% (Barbara Jelavich, History o f the Balkans,
Cambrige U.P., 1983, II, p. 158), ori chiar 66% (Ion Nistor, Istoria
Basarabiei, p. 215). Oraşele cunoşteau o majoritate rusă şi evreiască,
Chişinăul avînd, după Irina Livezeanu chiar 45,9% populaţie evreiască
( Cultural politics in greater Romania, Corneli U.P., 1995; pp. 90-91; vezi
şi ed. rom., Humanitas, 1998; nici aici însă tabelul nu este clar). în 1930
recensămîntul românesc indică 56,2% români, 11% ucraineni, 12,3%
ruşi, 7,2% evrei etc. dar în mediul urban proporţiile sînt mult diferite:
români 31,5%, ucraineni 5,2%, ruşi 26,8% şi evrei 26,6% {idem, p. 92).
Mai ales în mediul urban rusificarea este, cultural vorbind, foarte
puternică, Livezeanu trăgînd de aici concluzia, după mine exagerată dacă
nu chiar falsă, a lipsei unui naţionalism românesc antebelic în Basarabia
{idem, pp. 95-96).
3 .1.G. Duca, Amintiri politice, pp. 35-50.
4 . 1.G. Duca, Amintiri politice, pp. 46-47.
5. „Ca să salvăm aparenţele" este dat un manifest despre o inter­
venţie militară limitată „pentru a restabili ordinea" {idem, p. 49), deşi,
„după ce am trimis armatele noastre în Basarabia la începutul lui
ianuarie, era evident că unirea era chiar împlinită, totuşi nu am vrut nici
atunci să-i dăm o concretizare formală ca să nu apară în faţa opiniei
publice mondiale ca o cucerire prin arme, cînd interesul cauzei cerea
neapărat un act voit şi liber consimţit de către populaţia basarabeană, pe
baza principiului autodeterminării popoarelor" {idem, p. 85).
6. „De formă, Basarabia era un stat independent" dar în realitate
„Toţi bunii patrioţi români din Basarabia erau încredinţaţi că singura
soluţie a problemei politice a patriei lor nu putea fi alta decît unirea cu
vechea Moldovă, din trupul căreia fusese ruptă de ruşi cu o sută de ani în
urmă" (Ion Nistor, Istoria Basarabiei, p. 285). Curioasă este dorinţa de
întoarcere la Moldova, nu la România, ca şi expresia „toţi bunii patrioţi
români": mai erau şi alţii, neromâni sau nepatrioţi, care gîndeau altfel?
Nistor nu ne spune. Detaliile conceptului de autonomie apar la p. 286.
7. Ambasadorul Serbiei la Iaşi îşi informează însă guvernul, pe 29
ianuarie 1918, că Brătianu vrea Basarabia „ca un surplus" dar şi că
„acum România are un spate şi nu «mai» este supusă capitulării..."
(Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Albatros, 1994, p. 373). La
nesfîrşitele discuţii din decembrie 1917-februarie 1918, dacă România
să semneze armistiţiul cu Puterile Centrale (poziţia lui Brătianu) sau să
continue războiul cu riscul retragerii regelui şi guvernului „în Rusia"
(poziţia lui Take Ionescu), această eventualitate nu mai putea însemna
decît o retragere în Basarabia, după declaraţia de război rusească.
Ferdinand refuză însă o asemenea „dezertare" {idem, p. 375).
8. I.G. Duca sugerează că acordarea Basarabiei s-ar fi făcut ca o
compensaţie la pierderea Dobrogei, de către România, prin tratatul de
pace cu Puterile Centrale {Amintiri politice, p. 86).
 9. Istoria Bucovinei, Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 352-353. Nistor
repetă aici argumentul invocat în alte surse pentru Transilvania, anume
faptul că recensămîntul din 1910 lua în considerare numai criteriul limbii
de conversaţie, ceea ce i-ar fi putut determina pe unii ţărani români să
declare că ei sînt ucraineni pentru că vorbeasc această limbă cu
consătenii lor (dar se putea întîmpla şi cazul invers, adaug eu). Datele
Irinei Livezeanu pentru 1910 sînt de altfel apropiate, dar nu identice
( Cultural Politics, p. 50).
10. în 1930 ucrainenii scad la 27,7%, probabil prin emigrare, evreii
constituie 10,81%, germanii 8,8%, restul minorităţilor fiind mult mai
reduse (Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 416). în cifre absolute ucrainenii
numără 236 130 de suflete, vreo 70 000 mai puţin ca în 1910, evreii
92 492, germanii 75 533, polonezii 46 254, ungurii 11 881, ţiganii 2 164
etc. Interesantă este şi repartiţia pe judeţe: românii se află în clară
majoritate în judeţele sudice Câmpulung, Suceava şi Rădăuţi, singurele
care vor rămîne în interiorul ţării şi după al doilea război mondial, în
timp ce ei sînt minoritari în judeţele nordice Cernăuţi şi Storojineţ. Un
tabel din cartea Irinei Livezeanu pare să indice (el nu este foarte clar), în
principalele oraşe din Bucovina, mică majoritate româ-nească doar în
Suceava, în timp ce la Cernăuţi ei nu depăşesc 30%, faţă de vreo 40%
evrei, 10% germani etc. ( Cultural politics, p. 50).
11. Preşedintele Dietei provinciale a fost, după 1867, totdeauna un
român, iar membrii delegaţiilor Bucovinei în instanţele austro-ungare
Landtag şi Reichsrat, erau, în majoritate, tot români (Irina Livezeanu,
Cultural Politics, pp. 53-54).
12. Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 386.
13. După statisticile austriece, în 1775 trăiau în Bucovina 55 495 de
români şi 16 255 neromâni, dintre care 6 305 ruteni şi 2 680 evrei, fugiţi
din Galiţa, şi nici un german; primii colonişti germani sosesc în 1782
(Ion Nistor, Istoria Bucovinei, pp. 16-17, 21).
14. Aşa crede Livezeanu, op. cit., p. 57.
15. Istoricii, ca şi oamenii politici sovietici, au vorbit tot timpul de
„anexare". Românii contestă vehement acest termen. I. Livezeanu îl
utilizează însă şi ea ( Cultural politics, p. 97). Deşi România a beneficiat
de pe urma unirii, faptele nu pot dovedi însă că ea a şi provocat-o, sau că
ea i-a manipulat pe basarabeni, determinîndu-i să ceară unirea în pofida
dorinţelor ori intereselor reale. în aceste cazuri s-ar putea vorbi, desigur,
de „anexare". Dar în acela al „cuceririi prin arme", după expresia lui
Duca şi Brătianu, din nota 5? Răspunsul este dificil, pentru că se ştie, de
fapt, încă foarte puţin despre caracterul concret al operaţiilor armatei
române în Basarabia. Au fost acestea doar „poliţieneşti", îndreptate
împotriva unor „bande" (termenul folosit de români) iresponsabile, ori
au avut aceste „bande" sprijinul unei părţi a populaţiei (ruseşti şi/sau
ucrainene)? Atît timp cît nu există dovezi pentru ultimul punct de
vedere, ori ele nu-mi sînt cunoscute, termenul de „anexare" mi se pare
nejustificat.
 16. Histoire de la Transylvanie, Budapest, Akademiai Kiado, 1992,
p. 611. Redactor general al acestui volum colectiv este Bela Kopeczi care
este şi redactorul, într-o penibilă limbă de lemn comunistă, al ultimului
capitol, despre Transilvania înainte şi după 1918.
17. Recensămîntul maghiar din 1910, care ia în considerare pro­
vinciile Transilvania, Banat, Crişana şi M aramureş la un loc, indică
pentru români o majoritate de 53,8%, în timp ce ungurii ajung la 28,6%,
germanii la 10,8%, restul procentelor reprezentînd celelalte naţionalităţi
(vezi B. Jelavich, op. cit., voi. II, p. 73). Aceste cifre trebuie, probabil,
corectate în dezavantajul ungurilor, deoarece singurul criteriu utilizat la
recensămînt a fost limba vorbită şi nu religia sau alte dovezi de
etnicitate; evreii au fost de aceea asimilaţi ungurilor în loc să fie
număraţi într-o categorie separată. Oricum, din acest recensămînt rezultă
că românii erau în minoritate doar în cîteva judeţe. I. Livezeanu dă cifre
asemănătoare pentru 1910: 53,8% români, 31,6% unguri, 10,7% germani
şi 3,5% evrei. în mediul urban procentele sînt iarăşi complet altele:
19,7% români (deci ceva peste o treime din procentul naţional!), 62%
unguri (dublu faţă de procentul naţional), 15,8% germani, 10,7% evrei.
Este clar deci că românii constituie aici, ca şi în celelalte noi provincii, o
populaţie în mare majoritate rurală. în 1930, după emigrări maghiare
substanţiale şi, probabil, imigrări româneşti, procentele sînt următoarele:
57,8% români (la oraş: 35%), 24,4 % (37,9% ) unguri, 9,8% (13.2%)
germani, 3,2% (10,4% ) evrei. Prezenţa românească creşte la nivelul
provinciei puţin, dar foarte mult la nivel urban: este clar că principalii
imigranţi români din Regat sînt orăşeni: cadre economice şi politice
(op. cit., p. 135).
18. Kopeczi este peremptoriu asupra acestui subiect: „Cette formu-
lation indiquait que Ies dirigeants roumains avaient tire la leţon de leurs
cxigeances minoritaires anterieures et promirent aux Hongrois et aux
Saxons de Transylvanie des droits plus etendus que ceux dont ils avaient
eux-memes joui dans l’Etat dualiste" ( op. cit., p. 612).
19. în ciuda promisiunilor lui Brătianu de ajutor militar (Anastasie
Iordache, op cit., p. 400).
20. Op. cit., p. 619.
21. Vezi toate liniile de frontieră propuse, reproduse de B. Kopeczi,
op. cit., p. 620.
22. LG. Duca, op. cit., p. 152.
23. Cînd, în 1918, România se uneşte şi cu Basarabia şi cu
Transilvania, „se spune că Petre Carp ar fi exclamat: «România are atîta
noroc, încît nu-i trebuie oameni de stat»“ (C. Gane. P.P. Carp şi locul
sâu în istoria politică a ţării, Bucureşti, Editura ziarului Adevărul, 1937,
voi. II. p. 574. Se ştie că Petre Carp fusese partizanul Germaniei şi
Austro-Ungariei în timpul războiului.
24. între 1879 şi 1900 sînt, de exemplu, naturalizaţi doar 85 de evrei
dintre care 27 decedează în aceeaşi perioadă (Carol Iancu, Les Juifs en
Roumanie, Editions de l’Universite de Provence, 1973, p. 186).
 25. C. Iancu, idem, pp. 272-275.
26. A. Iordache, op. cit., p. 436.
27. Brătianu consideră că clauzele privitoare la minorităţi limitează
suveranitatea României. în plus, explică A. Iordache total necritic,
Brătianu „avea permanent în cuget cele întîmplate părintelui său la
congresul de la Berlin din 1878, cînd României nu i se rezervase un
statut de cobeligerantă, fiind lăsată la latitudinea Marilor Puteri. De data
aceasta, situaţia se repeta, cu deosebirea că acum, România semnase un
tratat nu numai cu Rusia, dar şi cu Aliaţii occidentali, care se sustrăgeau
obligaţiilor asumate sub diverse pretexte" (idem, pp. 442-443).
2 8 .1.G. Duca, Portrete şi amintiri. Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 48.
2 9 .1.G. Duca, Amintiri politice, p. 192
3 0 .1.G. Duca vorbeşte, în Amintiri politice (p. 199), chiar de o înţe­
legere expresă între Averescu şi Brătianu, prin care primul se obliga să-i
„facă loc“ rapid celui de-al doilea
31. Iuliu Maniu în fa ţa istoriei, Bucureşti, Editura Gîndirea
românească, 1993, pp. 306-307. întregul memorand, plus o documentată
anexă sînt publicate la pp. 301-353.
32. Românii consideră şi acum, cu aceeaşi cecitate, că acest resen­
timent nu este decît rezultatul (fostei) propagandei sovietice. Discuţii
purtate acolo cu intelectuali români democraţi, în 1991 şi 1994, mi-au
întărit impresia că este însă vorba de o frustrare istorică reală.
33. Vezi, de exemplu, remarcile lui Francisco Veiga, din Istoria
Gărzii de Fier, Barcelona, 1989, trad. rom , Humanitas, 1995 p. 23 şi
nota 16 de la p. 38, care trimite la arhivele Ministerului de Externe de la
Madrid. Pledoaria lui Titulescu de la Geneva, din 20 aprilie 1923, se află
în lucrarea: Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică.
1967, pp. 106-109.
34. în ciuda multor exagerări în critica pe care o aduce I. Livezeanu
politicii culturale româneşti postbelice ( Cultural Politics), unele exemple
concrete par să-i dea, din păcate, dreptate.
 II. ROMÂNIA INTERBELICĂ DEMOCRATĂ,
PE SCURT

După constituirea României Mari, democraţia traversează trei

etape: (re)construcţie liberală (1918-1928), înnoire şi gestionare a
crizei de către ţărănişti (1928-1933) şi neoliberalism (1933-1937).
Le urmează o perioadă de trei dictaturi: cea regală (1938-1940),
cea fascistă (1940-1941) şi cea militară (1941-1944). Mă ocup în
acest capitol numai de primele trei perioade, urmînd ca celelalte
trei să facă obiectul următoarelor capitole.

1. ( R E C O N S T R U C Ţ IE

Armonizare şi reforme

Guvernele poştbelice au de rezolvat cîteva probleme urgente:

armonizarea realităţilor din provinciile vechi şi din cele noi, refor­
me, reorganizarea vieţii politice şi relansarea economiei.
Un fapt astăzi aproape uitat, şi de români, şi de cei care tot
invocă „tinereţea", dacă nu chiar inexistenţa democraţiei româneşti
dinainte de comunism, este acela că R om ânia şi Serbia sînt
primele ţări din Europa Răsăriteană care ajung la independenţă de
stat în secolul a l XlX-lea, recunoscută internaţional prin tratatul de
la Berlin (1878). într-adevăr, la term inarea prim ului război
mondial, în 1918, România împlinea 59 de ani de la Unire (1859),
52 de ani de la venirea lui C arol I şi de la prim a constituţie
democrată modernă, 40 de ani de independenţă de stat de la pacea
de la Berlin (1878) şi 37 de ani de regat (1881). Ungaria avea o
situaţie specială, greu de comparat cu a celorlalte ţări din regiune:
deşi administra o jumătate a Imperiului Habsburgic, Ungaria făcea
parte din Austro-Ungaria şi va deveni independentă abia la
prăbuşirea acesteia în 1918. Polonia era îm părţită între Prusia,
Austria şi Rusia. Cehia, Slovacia, Croaţia şi Slovenia făceau parte
din Austro-Ungaria Regatul Serbiei se afla sub puternica influenţă
a Austriei, care în 1908 ocupa de m itfelB osnia-H erţegovina
Bulgaria era, conform aceluiaşi tratat de la Berlin, împărţită în trei
părţi dintre care doar partea de nord devenea autonomă, dar
tributară Turciei, celelalte părţi fiind în continuare administrate de
Poartă; unirea lor are loc în 1896, dar abia în 1908 Bulgaria îşi
declară independenţa

„România M are“ continuă vechiul stat românesc, dar la alte

dimensiuni: suprafaţa se dublează - de la 137 000 la 295 049
kilometri pătraţi - iar populaţia ei se triplează: de la 7 250 000
înainte de război, la 18 052 896 locuitori în 1930. România devine
astfel a şasea ţară din Europa şi a doua din Europa centrală, după
Polonia Potrivit recensămîntului din acest an publicat de Vlad
Georgescu în Istoria românilor (p. 203), majoritatea populaţiei era
formată din români (71,9% ), dar existau şi minorităţi puternice:
7,9% unguri, 4,4% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni,
2,3% ruşi, 2% bulgari, 1,5% ţigani şi 2,5% alte minorităţi, mai
reduse. Deşi românii erau majoritari atît în Transilvania cît şi în
Basarabia, aportul demografic al noilor provincii face ca aproape
unul din patru locuitori al ţării să nu fie român.
Potenţialul economic al României creşte şi el enorm: suprafaţa
agricolă şi lungimea căilor ferate se dublează, industria creşte cu
235%. D ificultăţile se înm ulţesc însă şi ele pe m ăsura acestei
creşteri economice explozive: nu num ai căile de transport şi
schimburile economice, ci şi activitatea politică şi administrativă -
foarte diferite între ele înainte şi, în plus, orientate în fiecare
provincie spre alte centre, devenite acum externe - trebuie sincro­
nizate între ele şi reorientate spre noua capitală politică, Bucu-
reştiul. în procesul de creştere al acestei noi realităţi politice, noile
provincii pierd autonomia promisă la unire. Deşi ea ar fi putut fi
mult mai suplă (vezi capitolul precedent din volum), centralizarea
părea Bucureştiului singurul mijloc de a sincroniza provinciile noi
cu cele vechi. Argumente istorice pledau în acelaşi sens. Să nu
uităm faptul că, înainte de 1918, românii mai fuseseră doar o dată
uniţi în acelaşi stat, sub Mihai Viteazul, deşi ne putem întreba,
astăzi, dacă acel stat a fost resimţit de elitele de atunci, ca să nu
mai vorbim de populaţie, într-adevăr ca un sta t naţional. Un
anumit naţionalism „subteran" răzbate de aceea după 1918 chiar şi
în declaraţiile partidelor cele mai democratice: „un vis vechi
devenise realitate", se spune, dar această realitate este atît de
recentă încît ea este percepută ca fragilă, iar grija de a o apăra se
manifestă adesea, cel puţin văzut retrospectiv, în mod exagerat
Simbol al unirii devine încoronarea lui Ferdinand ca rege al
României Mari pe 15 octombrie 1922, în Alba-Iulia, oraşul în care
se proclam ase Unirea în 1918, d ar acum în noua catedrală
ortodoxă recent terminată. A doua zi, în Bucureşti, suveranii trec
pe sub Arcul de Triumf şi asistă apoi la serviciul religios de la
Mitropolie şi la parada celor zece mii de primari din întreaga ţară.1
O concentrare de simboluri care nu poate ascunde totuşi faptul că
principalul partid din noile provincii, Partidul Naţional, nu par­
ticipă la festivităţi - ca protest împotriva „furtului de um e“ care
dusese, după Maniu, la victoria în alegeri a liberalilor cu nouă luni
înainte2 - iar Averescu se hotăreşte să participe în ultimul mom ent
Liberalii minimalizează acest protest3, la fel ca şi alte proteste
(vezi capitolul precedent), considerînd acum la fel de firească
monopolizarea acestui eveniment precum o făcuseră şi în 1881 cu
prilejul ridicării la rang de regat a României.4

Viaţa politică de după război stă sub semnul unei largi demo­
cratizări, datorită reformei agrare şi a votului universal. Structura
proprietăţii se schimbă la ţară în etape, între 1921 şi 1929
( reforma agrară fusese anunţată în proclamaţia lui Ferdinand deja
din aprilie 1917 şi discutată lunile următoare în parlam ent în 1930
o mare majoritate a ţăranilor (92% ) poseda mai puţin decît zece
hectare pe familie, iar în totalitate ţarănim ea trebuia să se
mulţumească cu ceva mai puţin de jumătate din pămîntul agricol al
ţării. Clasa de mijloc, ţăranii care posedau între zece şi o sută de
hectare, era numeric redusă (7,5% din ţărănime), dar poseda în
ansamblu aproape un sfert din pămîntul agricol al ţării. Rămîneau
0.5% din agricultori ca mari proprietari (peste o sută de hectare),
dar ei posedau un sfert din suprafaţa agricolă. Reforma agricolă a
slăbit deci mult puterea economică a marilor proprietari de pămînt
de dinainte de război, dar a condus şi la o anumită fărâmiţare a
proprietăţii agricole. O familie de ţărani putea supravieţui cu o
proprietate de trei hectare, şi o ducea chiar binişor cu cinci
licctare, dar 18,6% dintre ţărani stăpîneau în 1930 mai puţin de un
hectar! Aceşti ţărani, săraci şi profund nemulţumiţi, vor constitui o
bună parte a electoratului partidelor de extremă dreaptă.
Adoptarea, pe 16 noiembrie 1918, a votului universal şi secret
a dus la modificări profunde în viaţa politică, deşi unele categorii
sociale (fem eile, m ilitarii şi judecătorii) au fost excluse de la
prevederile legii. Dacă vechea lege electorală, din secolul al
XlX-lea, avantaja clasele sociale superioare şi Partidul
Conservator, cea din 1918 duce la dispariţia bazei electorale a
acestuia şi chiar la ieşirea lui din viaţa politică după alegerile din
1922. Dispărea astfel şi posibilitatea alternării la putere a
liberalilor şi a conservatorilor, atît de caracteristică deceniilor
dinainte. Anii 1918-1926 se caracterizează de aceea, printre altele,
prin încercarea insistentă de a forma un al doilea partid politic
puternic, ca o alternativă viabilă la guvernarea partidul liberal. în
al doilea rînd, aceşti ani vor fi caracterizaţi de un fenomen general
de m asificare: toate partidele se bucură de o creştere rapidă a
numărului lor de membri, între altele şi datorită fuziunii lor cu
partidele surori din noile provincii.

„Surful “ politic

Primii ani postbelici se scurg haotic: euforia democraţiei şi a

unificării este generală, noi partide răsar ca din pămînt datorită
unor personalităţi harismatice, entuziaste dar lipsite de o minimă
experienţă profesională. Programele politice sînt idealiste, dar vagi.
Primul guvern este format în decembrie 1918 de către Ionel
Brătianu. Acest lider liberal ştie să combine o dorinţă reală de
reforme cu o atitudine politică autoritară: instaurează starea de
asediu, introduce cenzura şi reprimă manifestaţia muncitorească
din 13 decembrie. Ca rezultat, România este în această perioadă
una dintre puţinele ţări din zonă în care domneşte liniştea, în timp
ce în altele izbucnesc revoluţii bolşevice. Brătianu nu era însă un
om politic iubit: „oligarhia liberală" era văzută ca o întruchipare a
„răului capitalist": îmbogăţire prin preluarea controlului asupra
principalelor bănci şi ramuri industriale, corupţie şi aranjamente de
culise. Rezultatul este că liberalii pierd alegerile din 2 -6 noiembrie
1919.
Noile partide constituite în 1918, Partidul Poporului (P P )5, de
generalul Constantin Averescu şi Argetoianu, şi Partidul Ţărănesc
(P Ţ ), de Ion M ihalache6, se bucură de o enormă popularitate.
Averescu nu participă la alegerile din 1919, spre disperarea lui
Argetoianu, care-1 şi vedea conducînd ţara ca un „dictator lu­
minat"7. Partidul ţărănist formează împreună cu Partidul Naţional
(PN ) din Transilvania, condus de Maniu, cu Partidul Naţional-
Democrat (PN D ), înfiinţat în 1910 de Nicolae Iorga, şi cu alte
partide mai mici, toate, partide „noi" care cîştigă alegerile, un
Bloc Parlam entar în vederea guvernării. în lipsa unui program
coerent de guvernare, Blocul, respectiv guvernul Vaida-Voevod, se
menţine foarte scurt timp la putere (1 decembrie 1919-12 martie
1920). Motivul imediat al demisiei este proiectul prea radical de
reform ă agrară al lui M ihalache, m inistru al agriculturii, ca şi
incapacitatea doctorului N icolae Lupu, m inistrul de Interne,
considerat prea „de stînga“, de-a face faţă „agitaţiei comuniste". Pe
13 martie 1920 devine prim-ministru generalul Averescu. Alegerile
organizate de el aduc Partidului Poporului o mare majoritate în
parlament, graţie căreia guvernul poate lua cîteva hotărîri extrem
de im portante; reform a financiară, legi privitoare la reform a
agrară, interzicerea grevelor politice şi abrogarea atît a Sfatului
Ţării din Basarabia cît şi a Consiliului Diligent din Transilvania,
contra căreia protestează mai ales PN-ul lui Maniu (vezi articolul
precedent din acest volum). Cînd Averescu vrea să treacă şi la
naţionalizarea unor im portante întreprinderi m etalurgice din
Reşiţa, ceea ce este considerat de adversari ca o acţiune în folos
propriu, protestul liberalilor este atît de puternic încît Averescu
este obligat să se retragă de la putere. După un experim ent,
dinainte sortit eşecului8, de guvern Take Ionescu. care durează
numai o lună, la slîrşitul anului 1921, se formează un nou guvern
liberal m onocolor, stabil, sub conducerea vechiului „om forte",
Ionel Brătianu (19 ianuarie 1922-29 martie 1926).

Cercul este astfel din nou închis. Form area unei forţe alter­
native celei liberale eşuează: nici Blocul Parlamentar, nici Partidul
Poporului, nu reuşesc să se menţină la putere mai mult de patru,
respectiv 21 de luni. Cauza nu constă în intrigile (la Curte) ale lui
Brătianu, cum fiecare dintre actorii dramei susţine, ci în propria
lor incapacitate de a colabora unii cu alţii, sau de a realiza un
program de guvernare coerent Anii 1918-1922 cunosc o euforie,
o efervescenţă politică extraordinară. Nevoia de îndreptare a lu­
crurilor este generală, dar la fel de em oţională, puternică şi
totodată slabă, naivă, derutată, precum dorinţa de schim bare din
noiembrie 1996. Oamenii noi, în ambele situaţii, nu sunt însă de
acord decît în ceea ce priveşte detestarea oamenilor vechi, în rest,
rivalitatea şi incapacitatea de colaborare dintre ei duce curînd
partidele noi la lupte intestine. Trăind toate acestea. în 1997-1998.
în timp ce scriu despre evenimente de acum vreo optzeci de ani,
impresia de repetiţie este deconcertantă, şi foarte tristă... După
primul război mondial partidele noi create nu sînt de acord decît
asupra faptului că „l’homme a abattre"* este Brătianu, şi că „ve­
 chiul regim“, care acum trebuie definitiv terminat, nu constă decît
din domnia oligarhiei şi din politicianismul liberalilor. De la stînga
comunistă, sau ţărănistă, la legalismul averescan şi constituţio­
nalismul „naţionalilor", la eticismul înalt dar singuratec al lui
Iorga, ori protofascismul lui Argetoianu şi A.C. Cuza, toţi, dar ab­
solut toţi politicienii, denunţă „dictatura mascată" (Iorga), dar nu
mai puţin odioasă, a lui Brătianu, ca şi m anipularea slabului,
„bunului" rege Ferdinand, de către Brătianu şi Barbu Ştirbei, prin
legătura acestuia, de notorietate publică9, cu regina Măria. Acest
val de incriminări mătură ca un tăvălug realizările extraordinare
ale liberalilor în timpul războiului. în fapt, „România Mare" este
atît rezultatul efortului, adesea anonim, al miilor de români care au
murit pe front, ori prin spitale, nu totdeauna eroic ci adesea de
mizerie, lipsiţi de minime condiţii de luptă ori de îngrijire me­
dicală, cît şi rezultatul activităţii politice şi diplomatice îndîrjite,
chiar dacă nu totdeauna rezonabile (vezi articolul precedent din
această carte), a unor oameni politici în frunte cu Brătianu.
România „M are" creşte din cea „m ică", d ar puţin din aceasta
răzbate în cea „M are", în afara frustrării şi furiei celor care,
supravieţuitori ai războiului - Ion Mihalache este distins cu ordi­
nul „Mihai Viteazul" dar fratele lui, Dumitru, cade pe cîmpul de
luptă din apropiere10 - nu vor, întorşi acasă, decît distrugerea
vechiului regim care i-a mînat în tranşee. „Războiul tranşeelor", al
morţii inutile, care luase proporţii gigantice, duce acum la o ură
generală în Europa contra „regimurilor" care provocaseră războiul.
Bolşevismul, fascismul, ori schimbările legale, la fel de radicale,
nu sînt în România, precum oriunde în Europa, de altfel, decît
expresia aceleiaşi „sete revoluţionare" care doreşte să sfarme orice
urmă de continuitate a „lumii noi" cu cea veche. Dar dacă revo­
luţia ca formă a frustrării era de înţeles în ţările învinse şi umilite,
precum Germania sau Ungaria, ea mi se pare mai greu de înţeles
într-un Bucureşti în care te-ai fi aşteptat ca victoria să ducă mai
curînd la entuziasm consensual. Dar nu. Acum, ca şi în mai toate
momentele de răscruce ale ţării, în reacţiile directe ale oamenilor
prevalează nu continuitatea cu trecutul, cum proclamă discursurile
oficiale de orice tip, ci discontinuitatea România nouă nu „creşte"
din cea veche, ci se leapădă violent de ea, o reneagă, o ucide
„simbolic", pentru că nu poate s-o distrugă la propriu. Noua lume
porneşte de la zero, sau aşa cel puţin doreşte. Uciderea, sau sinu­
ciderea expiatoare, a tatălui, sacrificiul ţapului ispăşitor, fie el

L ’homme a abattre (fr.). Omul care trebuie distrus.

 conservatorii, fie Stere, figura tragică a acestor ani, nu sînt decît
simbolurile mitice care ascund boala endemică a României moder­
ne, pasiunea m anolică, zidirea, la fiecare criză, a unei părţi din
sine în zidul noii clădiri, ca acesta „să ţină“, uitînd mereu că de­
desubt nu zace decît o altă ruină, şi o alta, ziduri finalmente
prăbuşite deşi, poate, şi ele înnobilate de zadarnice sacrificii. Căci
nu sacrificiul ritual durează, cel puţin nu în lumea modernă, ci
trecerea ordonată şi rapidă a ştafetei dintr-o mînă în alta, preluarea
instituţiilor de la o echipă la alta. „M odem“ este tocmai acest spirit
de echipă, cred, şi nu sacrificiul individual. Dar România Mare nu
s-a născut în acest stil modem, ci într-unul arhaic, ca mereu înain­
te, şi mereu după... Dovadă şi faptul că, în ciuda tuturor incrimi­
nărilor, nimeni nu este pedepsit legal pentru colaborare cu „duş-
manul“ în război11, ba chiar Marghiloman este aclamat în Cameră,
în 1919, pe cînd Brătianu este primit cu răceală!12

Al doilea aspect deconcertant al anilor 1918-1922 îl formează

tocmai luptele intestine ale „lupilor tineri'1: ei nu-1 sfîşie numai pe
Brătianu - care, prudent, se retrage - ci se sfîşie şi între ei. Amă­
răciunea, ura şi dispreţul cu care-şi scriu memoriile, chiar după
mulţi ani, Iorga şi Argetoianu, modul în care fiecare îl atacă pe
celălalt, ca şi pe Averescu, Take Ionescu, Maniu, Vaida, Mihalache
etc. - mult mai violent, de altfel, decît pe „trădătorul1* Marghilo­
man - indică o furie destructivă, aproape iraţională. „învingătorii1*
iau puterea, dar nu ştiu ce să facă cu ea, şi ca atare o pierd. Prin
greşelile lui, Averescu, spune Argetoianu în M emoriile sale, nu face
decît să se constituie singur într-un pion de pe tabla de şah a lui
Brătianu. O observaţie psihologică adîncă, dar care se potriveşte
tuturor înnoitorilor din anii 1918-1922, inclusiv lui Argetoianu.
Căci aşa (slab) cum era, Ferdinand le-a dat o şansă şi ei au ratat-o,
în timp ce Brătianu nu a făcut nimic altceva decît să aştepte să-i
vină rîndul, după ce fiecare dintre ei şi-l ratase pe al lui.
Radicalismul reform ei lui M ihalache, supercom binaţiile lui
Argetoianu, naivitatea soldatului Averescu şi a savantului Iorga,
lipsa de experienţă administrativă a Consiliului Diligent (asupra
acestui punct Iorga şi Argetoianu sînt de acord, dintr-o comună
aversiune faţă de M aniu, dar cercetări recente nu le dau
dreptate13), înţelegerea prea mare a lui Lupu pentru grevişti (dar
fost-au ei atît de periculoşi pe cît au pretins Argetoianu. ca să-i
reprime, ori com uniştii, ca să se legitim eze?), nu sînt decît
bîjbîielile unei uriaşe energii, cheltuite în. gol din lipsa unor forme
pe care ea să le umple. România mare trăieşte din plin beţia noilor

L
alegeri realmente democratice, elle n ’en a pas assez, nu se satură
şi şi-o prelungeşte aproape anual: noiembrie 1919, mai 1920,
martie 1922.

Excurs: revenirile în tim p

Ruptura violentă de trecut, distanţa fa ţă de ceilalţi, euforia,

lipsa de experienţă a o a m en ilo r noi, dem onstraţiile nesfîrşite,
discursurile incendiare, salturile disperate înainte, de fa p t înspre
nicăieri. Ş i undeva, o a m en ii vechi aşteptînd calm , nepierzînd
puterea, ci doar flu tu rîn d -o p e la nasul m arilor copii zvăpăiaţi,
aşteptînd ca ea să le revină tot lor, de la sine, după ce a străbătut
tot cercul. Unde am m ai citit povestea aceasta? 1859? 1918?
1944? Sau, poate, totuşi, 1989? D espre care tim p scriu? Scriu
despre timp?

Valului destructiv, energiei informe, li se opun structurile

tranziţiei (e clar, timpul istoric îmi joacă feste!), cristalizate de la
sine. O singură constantă pare neatinsă în aceşti ani: Coroana -
pare, căci tot acum, din însăşi substanţa ei intimă, la propriu, se
naşte, se formează, contrariul ei, cel gata s-o distrugă, Carol al
II-lea - altfel spus puterea constituţională a regelui de-a schimba
guvernele. în timpul războiului, ca şi în anii de după, subzistă în
România şi de fapt o salvează, ştiinţa tranzitării guvernării de la un
personaj acuzat public la exact adversarul lui, propus ca salvator,
prin intermediul unor figuri fără chip, sau al unor figuri conştient
sacrificate. Ştiinţa trecerii suple, de la Cantacuzino şi Brâncoveanu
citire, printre mereu alte Scylle şi alte Carybde, persistă pe
meleagurile dunărene pe deasupra dinastiilor şi partidelor. Oare
este ştiinţa aceasta a cuiva anume, a „despotului din um bră“
Brătianu, cum afirmă contemporanii lui indignaţi, ori, invers, este
„Brătianu“ doar numele pe care-1 dăm acum, precum „Brânco-
veanu“ altădată, unei ştiinţe „româneşti** de salvare a instituţiilor,
la fel de anonimă şi colectivă ca şi valul destructiv care ameninţă
să le înghită? Valul istoriei şi tehnicile de plutire, surful politic,
sînt noi metafore de care am nevoie în această încercare de a privi
evenimentele perioadei interbelice ca tot atîtea ciocniri de forţe
colective, care acţionează neplanificat, nu sînt controlate de in­
divizi sublimi ori machiavelici şi nu sînt deduse din înalte prin­
cipii. ci sînt simple contingenţe, tot atîtea încercări de-a pluti cu
valul, prin care unii se salvează, iar alţii se îneacă.
Ştiinţa plutirii suple aduce în 1918 pe Averescu la putere,
pentru a semna tratatul cu Germania la Bucureşti, după Brătianu,
care nu poate, sau nu vrea, să-l semneze, şi înainte de Marghilo­
man, care-1 pune în aplicare. Aceeaşi ştiinţă aduce la guvern pe
incolorul Coandă, tot în 1918, între progermanul Marghiloman şi,
desigur, antantistul Brătianu. Tot ea organizează tranziţia prin
Văitoianu, de la recalcitrantul Brătianu, care nu poate, sau nu vrea,
să semneze tratatul de pace, la Vaida-Voevod, care-1 semnează. Ori
pe sacrificatul Take Ionescu. de la guvernele „slabe“ Vaida şi
Averescu, la cel puternic al lui, desigur, Brătianu. Se va observa că
în toate aceste mişcări în trei timpi numai termenul mediu este cel
sacrificat, în timp ce termenul de plecare, care aparent pierde, în
fond este cel protejat, lăsat să alunece, suplu, în spatele valului şi
nu, rigid, sau greoi, sub val. M arghiloman, la putere, nu-1 judecă
pe Brătianu, în ciuda insistenţelor germane, aşa cum nimeni nu-1
va judeca pe Marghiloman, după război. O mînă spală pe alta? Nu,
cel aflat pe creasta valului îl lasă pe celălalt să alunece dincolo,
primul nu-i întinde mîna celui de-al doilea, să-l tragă lîngă el, dar
nici nu-1 înfundă sub apă. Colaboraţioniştii nu sînt condamnaţi la
Bucureşti, cu rare excepţii, precum Antonescu, nici după războaie
mondiale, nici după dictaturi, nici după 1918, nici după 1989.
Brătianu este fără îndoială maestrul suriului politic din aceşti ani
interbelici: el urcă şi coboară cu valul ca nimeni altul. Este el
protejat de rege, se protejează el singur? Oricum, Brătianu este
ferit de ruşinea tratatului de la Bucureşti, pentru care era cît pe-aci
să plătească Averescu, de um ilinţa (în ochii lui) a celor de la
Saint-Germain şi Trianon, ca de impopularitatea din anii interbe­
lici. în toate aceste serii de termeni politici, ori de perioade de
guvernare, perioada lui Brătianu este mereu termenul tare, marcat,
cel care dă sensul întregii serii şi în care se realizează schimbările
decisive. Retrospectiv, fiecare serie ternară pare direcţionată: de la
Brătianu, sau înspre Brătianu. Pare, dar nu este, pentru că numai
cfectul de distanţă, a noastră, constituie seria şi-i dă sens. Mişcările
Vaida şi Averescu nu au fost făcute pentru a-1 aduce pe Brătianu la
putere (teoria com plotului, cum se vede, nu pasionează numai
acum spiritele înfierbîntate): la fel de bine s-ar fi putut atunci şi ca
Averescu să m en ţin ă puterea în 1920-1921, în sensul autoritar
dorit de Argetoianu, ori ca reforma radicală a lui Mihalache să se
impună în dauna celei moderate, liberale; amîndoi aveau masele de
partea lor, dar nu le-au folosit. în al doilea rînd, în momentul
respectiv fiecare credea a-1 fi lăsat pe Brătianu definitiv în spatele
valului: nici Marghiloman, nici Averescu nu credeau că Brătianu
se mai putea întoarce la putere, cariera politică a acestui om
„vechi" părea definitiv com prom isă şi fiecare dintre ei. pentru
motive diferite, considera că o dată cu el începe o nouă serie,
poziţia Brătianu nefiind decît o tristă tranziţie înspre noul lui val.
Nu văd aici numai o eroare de perspectivă a persoanelor în cauză,
ci un principiu general: tranziţia din interiorul fiecărei serii se face
contingent, şi aşa trebuie să rămînă ea şi în constatările noastre.
Brătianu face guvernul în 1922, exact cum a făcut şi Unirea (vezi
capitolul precedent): puterea, pur şi simplu, vine la el, ori el la ea,
în momentul în care Averescu face greşeala naţionalizării Reşiţei,
ori Vaida-Mihalache lansează proiectul de reformă agrară. Altfel
decît colegii lui', Brătianu, aflat în locul puterii, pe creasta valului,
face mai puţine greşeli, ori ştie să le corecteze la timp. Astfel că
perioada de experiment, de tatonare, a anilor 1918-1922 se încheie
cu instituirea unui guvern cu experienţă, căutarea de noi forme
sfîrşeşte în revenirea la forme stabile. Tranziţia de la România
„mică“ la cea „Mare“ s-a term inat Sîntem în plină Românie Mare,
dar şi într-o ţară nouă care, pxin guvernul liberal, manifestă crista­
lizarea unei a doua constante a Puterii, pe lîngă Coroană, în
constituirea unui raport norm al de continuitate cu ţara veche.

Guvernarea liberală

Pe 22 ianuarie 1922 începe prima lungă guvernare liberală

postbelică. Partidul Naţional Liberal (PN L) reorganizează toate
domeniile publice: viaţă juridică, economică şi socială. Conform
tradiţiilor liberale din secolul al XlX-lea, interesele Statului
primează. C onstituţia din 26-27 martie 1923 este cea mai de­
mocratică constituţie din istoria României, perfect comparabilă cu
cea a democraţiilor occidentale.14 Conform acesteia, România este
o democraţie parlamentară şi o monarhie constituţională. Dreptu­
rile omului sînt garantate pentru toţi cetăţenii ţării, indiferent de
naţionalitate, limbă, religie sau convingere politică. Proprietatea
personală este şi ea garantată. Cele trei puteri - legislativă, exe­
cutivă şi juridică - sînt separate. Puterea executivă aparţine regelui
şi miniştrilor responsabili. Succesiunea la tron poate avea loc doar
pe linie masculină. Pe 27 martie 1926 va fi adoptată o lege care
introduce o „primă“ parlamentară: partidul care obţine în alegeri
cel puţin 40% din voturile exprimate primeşte 50% din locurile
parlamentului. Restul de 50% sînt împărţite în mod proporţional
tuturor partidelor, inclusiv celui învingător, care au cîştigat în
alegeri cel puţin 2% din voturi. Ideea era ca prin această „primă“
să se mărească stabilitatea parlamentară, dar mulţi oameni politici
îşi exprim ă tem erea că, în acest fel, partidul care organizează
alegerile obţine un spor de putere disproporţionat faţă de rezultatul
alegerilor. Această remarcă se referă la faptul că, la schimbarea
guvernului, regele numea mai întîi un „formator", acesta forma
guvernul, iar guvernul organiza apoi alegerile. A legerile urmau
deci formării guvernului, şi nu invers, aşa cum indică practica
electorală occidentală. Partidul formatorului era astfel de două ori
avantajat: se sugera electoratului că acest partid este considerat de
rege ca cel mai bun în momentul politic respectiv, iar în al doilea
rînd partidul respectiv exersa m ari presiuni asupra electoratului
prin administraţia locală.

în timpul guvernării Brătianu sînt adoptate de parlam ent

diverse legi economice. Acestea exprimă un anumit naţionalism
economic - în spiritul doctrinei liberale „Prin noi în şin e !“ - şi
trebuie să protejeze întreprinderile româneşti împotriva concurenţei
străine. Următoarele guverne vor renunţa însă la acest naţionalism
tocmai pentru a nu stînjeni investiţiile străine în România.
Administraţia liberală din anii douăzeci nu a fost poate „ideală",
dar a fost solidă. Ea a realizat fără îndoială construcţia statului
modern rom ân şi reconstrucţia econom iei şi a societăţii, prin
industrializare accelerată şi severitate politică internă.
Pe 20 iulie 1927 încetează din viaţă regele Ferdinand. îl
urmează la tron nepotul său Mihai, minor, născut pe 7 noiembrie
1921, asistat de un consiliu de regenţă de trei persoane. Patru luni
mai tîrziu se stinge, neaşteptat, şi Ionel Brătianu. Lui îi urmează, la
cîrma şi a P artidului N aţional liberal şi a guvernului, Vintilă
Brătianu, fratele lui Ionel, un excelent economist dar un om politic
cu mult mai puţină autoritate. Moartea lui Ionel este interpretată ca
un semn politic: sfîrşitul perioadei de zece ani de dom inaţie
liberală. Partidul Ţărănesc organizează mari demonstraţii de pro­
test, presa cere schim bări pe un ton vehem ent, parlam entul se
agită. Liberalii acumulaseră în aceşti ani atîta putere încît lumea
răspunde m eritelor guvernării lor - linişte, prosperitate şi demo­
craţie - nu cu respect, ci cu dezgust şi revoltă. Ordinea pe care
liberalii o speraseră de lungă durată este pe cale să basculeze în
contrarul ei: nesupunere civică. Pe 3 noiem brie 1928 Vintilă
Brătianu renunţă la luptă şi dem isionează. Va fi urm at de un
guvern naţional-ţărănesc. Amînînd discutarea lui. să vedem cum s-a
constituit lum ea partidelor politice după primul război mondial.

Practica democraţiei
 Nedemocratice şi ilogice erau deci, cum am văzut mai sus,
două aspecte structurale ale alegerilor: noul guvern organiza ale­
gerile, în loc să rezulte din ele, şi partidul învingător beneficia de
prima electorală. Conjuncţia acestor aspecte, deşi nu este, în sine,
obligatorie - în 1937, de exemplu, liberalii organizează alegerile,
dar nu obţin 40% din voturi şi deci nici prima electorală - are loc
în fapt la toate alegerile cu excepţia celor din 1937. Dacă elec­
toratul ar fi dat dovadă de maturitate politică, votînd partidul pe
care într-adevăr îl dorea, din punct de vedere politic, şi nu pe cel
care organiza alegerile, considerat de aceea învingător prezumtiv,
alegerile ar fi putut da rezultate semnificative, iar prima electorală
ar fi acordat o reală stabilitate guvernului. Pe de altă parte, critica
caracterului nedemocratic al primei parlamentare nu va duce însă
la schimbarea legii respective în parlament atunci cînd, după alte
alegeri, naţional-ţărăniştii vor ajunge la putere: siguranţa în parla­
ment va fi, pesemne, pentru fiecare partid, mai importantă decît
etica politică.
Independent de lege, aplicarea ei este, eufemistic spus, defec­
tuoasă. Adversarii liberalilor sînt intimidaţi, bătuţi ori arestaţi, aşa
cum povestesc, printre alţii, Iorga, Mihalache şi Grigore Gafen-
cu 15, iar multe urne de vot sînt, pentru orice siguranţă, furate, ceea
ce provoacă refuzul naţional-ţărăniştilor, în semn de protest, de-a
participa la încoronarea regelui Ferdinand la A lba-Iulia.16
întrebarea este în ce măsură asemenea alegeri pot fi considerate a
duce la guverne legitime. O întrebare dificilă, pe care nu-mi pot
permite s-o discut numai în cîteva rînduri. Mă rezum de aceea la
cîteva distincţii. Alegerile din 1922, ca şi cele de dinainte şi după
1922, au fost libere, dar (adesea) nu corecte: este diferenţa, dintre
termenii de fr e e şi fa ir elections. Legile sînt democratice, ca şi
societatea întreagă pînă la 1938, dar există fenomene de abuz şi
profit ( m isu se ) de pe urma lor. Fraudă există, dar nu la toate
alegerile: cel puţin alegerile din 1919 şi 1920 (guvernul le pierde),
ca şi cele din 1926 (popularitatea învingătorilor, PNŢ, este
indiscutabilă) şi, mai ales, 1937 (pierde guvernul liberal), se
desfăşoară corect Basculările electoratului sînt însă uluitoare: PNL
de exemplu obţine 6,8% din voturi în 1920 fiind în opoziţie,
60,3% în 1922, fiind la guvern. 7,3% în 1926 (opoziţie), 61,7% în
1927 (guvern), 6,5% în 1928 (opoziţie), 47,5% în 1931 (guvern),
13,6% în 1932 (opoziţie) şi 51% în 1933 (guvern).17 Este clar
deci că o mare majoritate a electoratului „votează cu guvernul1*,
 indiferent care ar fi el. Analizînd această ..zestre guvernamentală",
M atei Dogaa arată însă descreşterea ei în anii treizeci, ceea ce
indică o maturizare a corpului electoral, respectiv o integrare mai
stabilă a alegătorilor în partidele politice.18 în fine, frecvenţa
alegerilor este surprinzătoare - aproape anuală - ceea ce indică
nesiguranţa puterii, încercarea fiecărui guvern de a se legitima prin
noi alegeri, încercare la rîndul ei contracarată de rege care cheamă
din nou un alt guvern la putere ş.a.m.d Chiar în această nervozitate
politică se disting însă oaze de linişte, echivalente cu singurele
guverne mai stabile: cele liberale din 1922-1926 şi 1933-1937, ca
şi guvernul naţional-ţărănist din 1928. Încercînd să rezist tentaţiei
facile de a considera viaţa politică interbelică drept o farsă -
tentaţie căreia îi cad victimă şi m ulţi contem porani şi istoricii
comunişti de mai tîrziu - , aş dori să subliniez faptul că legea elec­
torală includea deci două aspecte nedem ocratice, deşi în sine
pragmatic concepute, dar nu ea determ ina bizareria rezultatelor
alegerilor, şi nici chiar intim idarea electoratului de către agenţii
electorali, uneori violentă dar, desigur, nu prezentă în toate cir­
cumscripţiile ţării, ci imaturitatea electoratului, lipsa lui de impli­
care politică re a li în absenţa oricărei educaţii politice, alegătorul,
debusolat sau oportunist, nu se întreabă care este interesul lui
politic real pentru a-i chema la putere pe cei de care are nevoie, ci
se consideră mai avantajat dacă anticipează, linguşitor, dorinţele
„stăpînului prezumtiv*1, transformîndu-1 prin chiar această antici­
pare în „stăpîn real“. Nu era nevoie deci de bătăi şi de corupţie:
chiar şi fără ele, exista o majoritate a electoratului gata să ofere
victoria pe tavă celor crezuţi a fi indicaţi drept învingători.
Electoratul se comportă deci în această perioadă de modernism
democratic exact ca în perioada precedentă, de feudalism pre-mo-
dern. La fel ca boierii de pe vremuri, la fel de altfel ca şi clasa
politică de acum, electoratul interbelic îşi oferă singur, în stil pre-mo-
dern, serviciile celui presupus a fi în drept a i le cere, conferindu-i
acestuia, prin chiar demisia sa din drepturile actuale proprii, gratis
puterea în speranţa unor beneficii viitoare, în loc de-a negocia
acum, în stil modern, condiţiile acordării puterii în schimbul unor
beneficii p rezente. Consider acest pre-m odernism o slăbiciune
structurală atît a clasei politice cît şi a electoratului dintre cele
două războaie mondiale, a societăţii civile deci, eroarea fu n d a ­
m entală de m entalitate care va fa c e p o sib ile toate dictaturile
încetăţenite atît de uluitor de uşor - vezi articolele următoare din
volum - în perioada de după 1938.

k
 Programele politice

Avînd în vedere aceste slăbiciuni ale societăţii, mă întreb care

este nivelul la care putem (re)găsi o anumită raţionalitate a vieţii
politice interbelice. Or, dacă practica politică este dezamăgitoare,
alegerile fiind adesea trucate şi alegătorii mai totdeauna oportunişti
ori infantili, program ele politice, performanţa guvernării şi siste­
mul partidelor indică, cred, un alt nivel de sens, şi anume cel cău­
ta t In termeni de programe, ideologia liberalilor şi naţional-ţă-
răniştilor este în ambele decenii, extrem de coerentă, iar în ter­
menii guvernării, la nivelul legiferării sociale şi economice, foarte
riguroasă. Mă voi opri în ultimul articol din acest volum asupra
naţional-ţărănismului. Pe de altă parte, ideologia dreptei din anii
treizeci este complexă, dar nu coerentă, oferind atît un anumit
corporatism sistematic, deşi nu original, prin Mihail Manoilescu,
cît şi remarcabile intuiţii, dar nu sistematice, la Nae Ionescu şi
elevii lui spirituali, ca şi un incredibil m işm aş de locuri comune şi
demagogie misticoidă la „Fronturile“ lui Carol al Il-lea şi la legio­
nari. In fine, paradoxul este că am avut dictatuxi de dreapta, dar
nici o guvernare de dreapta propriu-zisă, în sensul că nici Carol,
nici legionarii, nici Antonescu nu au ştiut, ori nu au putut realiza
un program de guvernare coerent pe baza vreunor principii spe­
cifice, singura lor preocupare fiind păstrarea puterii prin nimicirea
fizică a adversarilor, ori prin război extern. Pe de altă parte, mi se
pare la fel de evident că despre restul partidelor, de orice culoare,
se poate spune că nu au realizat nici ideologii, nici (programe de)
guvernări deosebite, stînga social-democrată şi comunistă, ca şi
Partidul Poporului (şi succesorii), ori naţional-democraţii lui Iorga
(excepţie fiind aportul lor la formarea PNŢ), sau diferitele partide
regionale şi etnice (în afara apărării intereselor lor particulare)
prezentîndu-se întristător de sărac şi ca idei şi ca acţiuni politice.
Coerenţă a programului şi a guvernării întîlnim deci numai la
liberali şi la naţional-ţărănişti. în rest, nu.

Sistemul partidelor politice

La congresul său din 8-12 mai 1921, majoritatea Partidului

Socialist decide afilierea la Comintem şi schimbarea numelui în
Partidul Comunist din România (PCR). Acesta acceptă punctul de
vedere al Comintemului potrivit căruia noile provincii româneşti -
şi în primul rînd Basarabia - trebuiau să-devină autonome şi, mai
tîrziu, să se separe de ţară. Din pricina acestui punct de vedere
PCR este interzis în 1924 şi îşi va ţine următoarele congrese în
străinătate. Comintemul numeşte, de altfel, bolşevici neromâni ca
secretari ai partidului iar procentajul neromânilor printre membrii
PCR este mult superior aceluiaşi procentaj din populaţia ţării.19
Ambele motive vor face ca PCR să nu devină niciodată un partid
popular în România. Surse mai tîrzii vor dezvălui că, în 1944,
Partidul Comunist nu număra nici m ăcar 1000 de membri. El nu
are de aceea în perioada interbelică decît o influenţă foarte
limitată, graţie unor greve şi unor organizaţii legale fictive sub
,,m antia" cărora se simţea „acoperit". Socialiştii care au refuzat
afilierea la Comintem se unesc într-o Federaţie şi apoi, în 1927, în
noul Partid Social-D em ocrat (P S D ), sub conducerea lui Titel
Petrescu. El se distanţează de Com intem , dar nu şi de lupta de
clasă şi de principiul naţionalizării tuturor întreprinderilor. Pentru
PSD votează în toate alegerile doar cîteva procente din electorat,
prea puţine pentru ca partidul să poată juca un rol politic
im portant De altfel, nu face parte pînă la 1944. din nici un guvern.
Rezultatul general a fost că partidele de stînga nu reuşesc să
ofere, în perioada interbelică, o alternativă politică reală celei
liberale sau ţărăniste. Din această cauză întreaga viaţă politică se
deplasează către centru-dreapta, iar cultura politică românească
răm îne văduvită de o anum ită radicalitate de stînga. Singurele
curente politice cu relevanţă culturală din perioada interbelică au
fost inspirate de liberalism ori de dreapta tradiţională.

Singurul partid de centru-stînga cu reală influenţă a fost

Partidul Ţărănesc (PŢ ) întemeiat de Ion Mihalache în decembrie
1918, care s-a bucurat de sprijin la ţară în vechiul regat şi în
B asarabia PŢ, la fel ca şi alte mici partide agrare care, cînd au
fuzionat cu el, cînd s-au despărţit, s-a orientat programatic spre
ţărănime, reuşind să rămînă radical-populist fără a se apropia de
marxismul social-democraţilor, ori de cel al comuniştilor.
în Transilvania scena politică este dominată tot de un partid de
centru, Partidul Naţional (P N ) al lui Iuliu Maniu. Integru, unanim
respectat, tenace, această figură aproape legendară a luptelor
transilvănenilor din Ungaria antebelică, ori din anii de imediat
după război, nu a ştiut, din păcate, să facă faţă marilor crize din
anii treizeci şi patruzeci. O dată rezolvată „chestiunea naţională",
după război, PN se adresează claselor m ijlocii rurale şi urbane,
intrînd inevitabil în concurenţă cu alte partide de centru: liberalii,
Partidul Ţărănesc şi Partidul Poporului al lui Averescu. Se
impunea o fuziune. După ce s-a unit cu cîteva partide mici, PN
poartă ani de zile tratative cu PŢ pînă ce ele fuzionează, în sfirşit,
pe 10 octombrie 1926, în noul Partid Naţional Ţărănesc (PNŢ). Pre­
şedinte al acestui partid, mai curînd de centru decît de centru-stînga,
devine Maniu, vice-preşedinte este Mihalache. Conceptul luptei de
clasă la ţară, numit încă în programul PŢ, dispare din programul
PNŢ, fiind înlocuit de necesitatea de-a încuraja „clasa de mijloc
sănătoasă". Accentul este pus apoi pe dezvoltarea agriculturii şi a
industriei uşoare - în timp ce liberalii acordă atenţie industriei
grele - , pe păstrarea tradiţiilor culturale naţionale - spre deosebire
de modernismul liberalilor - , ca şi pe o politică a „uşilor deschise"
în privinţa investiţiilor străine în industrie, în timp ce aici liberalii
se pronunţă tocmai pentru o politică protecţionistă. Astfel se cris­
talizează treptat în anii douăzeci şi treizeci ţărănismul, o doctrină
cu argumente serioase, dar cu concluzii îndoielnice, care trebuia să
ofere o alternativă atît la liberalism cît şi la marxism ori fascism.
Românilor li se oferă deci „a treia cale", între liberalism şi tota­
litarism, o cale care urmează să-i conducă la o societate demo­
cratică, dar agrară, sprijinită pe o clasă de mijloc înstărită.
Deocamdată fuziunea ţărăniştilor şi a Partidului Naţional oferă, în
sfîrşit, contraponderea mult aşteptată la liberali. Viaţa politică din
România capătă acum contururi mai clare. în fine şi minorităţile
încep să aibă propriile lor partide, respectiv fracţii parlamentare
separate: germanii şi ungurii din 1926, evreii din 1931.

La dreapta eşichierului politic operează, în anii douăzeci, mai

întîi un singur partid, de altfel minuscul: Liga Apărării Naţional-
Creştine (LANC), fondat pe 4 martie 1923 de A.C. Cuza, profesor
la Universitatea din Iaşi. Liga nu era un partid confesional propriu-
zis şi avea puţine puncte în program în afară de antisemitism în
ciuda retoricii lui, Cuza respectă însă democraţia parlamentară.
Asemenea „laşitate" nu este acceptată de un grup din partid care
se rupe de Ligă şi înfiinţează, în 1927, Legiunea Arhanghelului
Mihai; de aceea mem brii ei se vor numi legionari. Liderul lor,
Comeliu Zelea-Codreanu, un vechi student al lui Cuza, respinge
radical democraţia şi vrea, în analogie cu modelul mussolinian, să
dezlănţuie „energia" poporului, apelînd în România la mistica
ortodoxă, atitudine agresivă contra instituţiilor şi indivizilor
corupţi şi la jertfe de sine fanatice. Asemenea grupuleţe de dreapta
rămîn marginale în anii douăzeci; ele vor deveni însă o mişcare
socială importantă în deceniul următor.
 în raport cu extrema fragm entare a vieţii politice din 1918,
observăm deci zece ani mai tîrziu, dim potrivă, o tendinţă de
concentrare a vieţii politice în jurul a două partide de centru, PNL
şi PNŢ, ambele beneficiind de o evidentă bază socială proprie -
clasa superioară şi, respectiv, clasa de mijloc - ca şi de ideologii
clar definite. Alte partide nu au o forţă com petitivă reală: la
dreapta şi la stînga lor se află doar grupuri nereprezentative. După
perioada liberală dintre 1918 şi 1928 Rom ânia este deci politic
destul de matură pentru a reveni la sistemul politic bipartizan, la
alternanţa la guvernare a doua partide puternic individualizate.

(PŢ) PNŢ (PN ) PNL

PP PND
PSD LANC
PCR LEGIUNE
Partidul maghiar
Partidul german
Partidul evreiesc

[stînga] [dreapta]

Schema nr. 1

Partidele se înşiră pe o linie, de la stînga la dreapta spectrului

politic. Pentru a vizualiza poziţia partidelor mai uşor le plasez pe
diverse niveluri, ceea ce nu are în sine nici o conotaţie politică. In
centrul tabloului se află partidele care conferă coerenţă întregului:
PNŢ (centru-stînga) şi PNL (centru-dreapta). Un partid centrist
propriu-zis ar fi putut fi Partidul N aţional, dar el dispare prin
fuziune cu Partidul Ţărănesc (d e stînga), motiv pentru care
ambele sînt notate între paranteze. Partidul Poporului este greu de
încadrat, dat fiind că el exprimă, pe de-o parte, nemulţumirea so­
cială din perioada imediat postbelică, iar pe de altă parte dorinţa
de ordine a generalului Averescu; am optat pentru primul criteriu.
PND are, datorită lui Iorga, o orientare mai de dreapta, iar LANC
una şi mai de dreapta Simetric, într-un fel, le este Partidul Social-
D em ocrat Toate partidele m enţionate pînă acum respectă jocul
dem ocratic parlam entar, ceea ce nu se poate spune despre
următoarele două, PCR şi Legiunea (Arhanghelului M ihai), ambe­
le, declarate contra ordinii constituţionale; ele cad de aceea în
afara spectrului politic propriu-zis (vezi liniile punctate vertical).
 în fine, partidele m inoritare sînt în această fază tot partide de
centru, dar au caracter etnic şi se ocupă de probleme specifice,
ceea ce le conferă un loc aparte pe eşichier.

2. ÎN N O IR E NAŢIONAL-ŢĂRĂNISTĂ
ŞI G ESTIO N A R E A CRIZEI

Guverne ţărăniste

La alegerile din decembrie 1928, PNŢ cîştigă mai mult de

77% din voturi. Guvernul condus de Iuliu Maniu vine la putere pe
10 noiembrie 1928. Lum ea aşteaptă încordată schimbări funda­
mentale, dar guvernul va trebui curînd să se limiteze la măsuri prin
care să ţină sub control criza economică, reflex al celei mondiale,
izbucnită în 1929: asanarea unor întreprinderi, descentralizarea şi
abolirea în fapt a protecţionismului liberal. La ţară se schimbă
oarecum lucrurile, cooperativele agricole înfiinţîndu-se acum mai
uşor şi creditele acordîndu-se mai suplu. O politică socială de
întîmpinare nu înseamnă însă neapărat şi o politică tolerantă: greva
minerilor din august 1929 este reprimată de ţărănişti la fel de decis
pe cît fusese demonstraţia muncitorilor în 1918 de către liberali.

La decesul unuia dintre regenţii lui Mihai, în octombrie 1929,

guvernul acţionează atît de neîndemînatec, numind ca nou regent o
rudă a lui Maniu, încît readuce în discuţie întrebarea dacă nu ar fi
totuşi mai bună o reîntoarcere a lui Carol decît actuala regenţă,
politic influenţabilă. Prinţul Carol se reîntoarce, într-adevăr, curînd
după aceea şi în iunie 1930 îşi reocupă tronul, devenind regele
Carol al II-lea. Maniu, care pusese drept condiţie a restauraţiei
despărţirea regelui de Elena Lupescu, demisionează pentru un timp
văzînd că regele nu-şi respectă cuvîntul, şi cedează locul, pentru
cinci zile, unui guvern George Mironescu (7-12 iunie 1930), cînd
regele este înscăunat, revenind ca premier pe 13 iunie. Va demi­
siona din nou însă pe 9 octombrie. A doua zi se formează un nou
guvern Mironescu (10 octombrie 1930-17 aprilie 1931). Acesta
încearcă să combată criza prin „curba de sacrificiu" de la 1 ianuarie
1931: funcţionarii statului, apoi şi ceilalţi salariaţi, sînt obligaţi să
renunţe la 10-25% din salariu. Tot în ianuarie 1931 Mironescu
interzice Garda de Fier, urm aşa sub acelaşi lider, Codreanu, a
Legiunii Arhanghelului Mihai. în ciuda unei politici chibzuite,
Mironescu este trimis la plimbare: Carol îi cere lui Iorga, acum în
PNŢ şi lui Argetoianu (acum în Partidul Poporului), să formeze
un guvern de uniune naţională.

Anii treizeci: construcţie şi deconstrucţie

De unde vine impresia de vivacitate politică extraordinară pe

care ne-o dă perioada interbelică, mai mult decît cea precedentă?
Mari oratori? Au fost, dar nu mai mulţi, nici mai inspiraţi decît
Brătienii şi extraordinarii conservatori ai deceniilor de dinaintea
primului război mondial. Fascinează, cred, mai curînd spectacolul
politic al anilor douăzeci şi treizeci: m arile conflicte de perso­
nalităţi, pasiunile ilegitime ale suveranilor, focurile de revolver ale
legionarilor, vuietul mulţimilor, războaiele. Dar nu la acestea vreau
să mă opresc acum, ci la altceva, care mi se pare esenţial. Aceste
două decenii ne arată facerea şi desfacerea României modeme,
creşterea şi descreşterea Rom âniei M a ri , în cuvintele lui Dimitrie
Cantemir, nu numai la nivelul statului, ceea ce este evident, ci la
nivelul instituţiilor. Nu vreau să spun prin aceasta că nu se
transmite nimic din Rom ânia anilor douăzeci în cea a anilor
treizeci. Este evident că econom ia, legislaţia, adm inistraţia,
aşezămintele culturale, instituţiile dem ocratice, relaţiile externe
continuă pînă prin 1938 neschim bate, anul 1937 fiind unanim
recunoscut ca anul de vîrf al prosperităţii interbelice şi al
recunoaşterii internaţionale a ţării. Dar, ca şi în anii precedenţi,
numai că acum pe scară m ult m ai m are, aceste fenom ene de
continuitate sînt dublate de fenomene de discontinuitate, de golire
de conţinut a formelor sociale şi de funcţionare a normelor, ori de
involuţie. Ne-ar trebui, pentru a o înţelege, o lectură a faptelor în
termeni simultan de sistem şi de dram ă, pentru a face să apară
ceea ce aş vrea să descriu drept logică a evenimentelor. Or, dacă
ne situăm la nivelul sistemului politic, mi se pare a putea citi în
anii douăzeci o logică a construcţiei pe care anii treizeci următori
o contrazic printr-o logică a de-construcţiei (ceea ce nu e totuna
cu aceea a distrugerii propriu-zise). M ai mult încă, anii treizeci
arată ciudate inversări de imagini şi de valori ale anilor precedenţi,
ca şi ciudate repetiţii, dublări, rim e de evenimente, ca şi cum
acelaşi lucru se face, se spune, încă o dată, dar invers, sau altfel
decît se spusese, ori se făcuse, înainte. Ca şi cum, într-o uriaşă
oglindă neagră, anii douăzeci se văd deodată altfel, invers, ori
deformaţi, ca şi cum imaginile lor, intrînd acum în noul mediu
(m ai dens, mai toxic?) al anilor treizeci, deodată apar strîmbe,
hîde.

Privire înapoi: pubertatea şi maturitatea unui prinţ

Carol al II-lea, fiul lui Ferdinand, renunţase la tron după ce

dezertase, trecînd în Odessa, pentru a se căsători pe 13 septembrie
1918, cu Zizi Lambrino.20 La intrarea triumfală în Bucureştiul eli­
berat de nemţi, Carol arată absent şi enervat21 O atitudine carac­
teristică pentru Carol în toţi anii douăzeci: perfect apolitic, el îşi
trăieşte cu înverşunare viaţa personală, ignorîhd cu totul lumea
publică pe care o traversează, datorită rangului, obligat, dar cu un
aer de robot. Conform presiunii familiei regale, căsătoria lui cu
Zizi este declarată nulă şi neavenită, iar junele Carol este închis la
Mînăstirea, proprietatea sa de lîngă Dunăre, unde va continua s-o
vadă pe Zizi. Se şi autom utilează apoi, pentru a nu fi silit să
urmeze trupele române din Transilvania şi Ungaria în 1919. în
august 1919 renunţă din nou la tron (prim a oară o făcuse după
căsătoria cu Zizi). Consiliul de Coroană, inclusiv Ionel Brătianu,
ca şi Ferdinand, decid să ierte totuşi această „greşeală de tinereţe"
a lui Carol. între februarie-septembrie 1920 Carol este trimis într-o
călătorie în jurul lum ii pentru a uita de acele necazuri. Zizi
Lambrino şi copilul lor, Carol-Mircea Lambrino, născut pe opt ia­
nuarie 1920, sînt expediaţi la Paris. Cuminţit, pare-se, Carol se în­
toarce acasă. în toamna lui 1920 o cunoaşte pe Mirella Marcovici,
cu care pleacă în vara lui 1921 la Paris; vor avea un copil. Mirel,
în 1923 şi legătura lor va dura pînă în 1924. Pe 10 martie 1921
Carol se căsătoreşte, mai bine zis este căsătorit, cu principesa Elena
a Greciei, cu care are un copil, Mihai pe 7 noiembrie 1921, la opt luni
de la căsătorie, deci, din motive de sănătate a Elenei. Cuminţirea
este scurtă. în mai 1925 Carol o cunoaşte pe M agda-Elena
Lupescu Wolf, se „îndrăgosteşte1* la fel de fulgerător de ea precum
mai înainte de Zizi şi de Mirella şi repetă comportamentul fatal:
„dezertează** a treia oară. Carol pleacă oficial la Londra pentru
funeraliile reginei Alexandra a Angliei, din noiembrie 1925, dar o
şterge englezeşte apoi de la Londra, merge la Paris unde o întîl-
neşte pe Magda, sosită şi ea acolo mai înainte, pleacă împreună la
Veneţia şi, de acolo, Carol scrie o nouă scrisoare de renunţare la
tron pe 12 decembrie 1925. De data aceasta paharul este plin: nici
Ionel Brătianu, nici Ferdinand ori M aria nu-1 mai apără şi Consi­
liul de Coroană, pe 31 decem brie 1925, apoi Parlam entul pe
4 ianuarie 1926, decretează oficial pierderea drepturilor la tron ale
lui Carol şi numirea ca rege a minorului său fiu, Mihai, asistat de
regenţă.

Sub numele de domnul şi doamna Caraiman, Carol şi Magda

încep apoi o viaţă în fond fericită, aproape de film american de
duzină, prin hotele de lux (Negresco, Nice) şi castele (Belleme.
Normandie), la început cam greu cu banii, apoi subvenţionaţi de
Barbu Ionescu, englez de origine română, care-şi închipuie că face
astfel o profitabilă investiţie pe termen lung. Se va înşela însă:
ajuns rege, Carol îi va întoarce spatele. Curînd începe o ridicolă
supralicitare din partea unor oameni politici şi intelectuali de re­
nume din România, care se întrec a-1 convinge pe Carol să revină
în ţară. Caracteristic pentru clasa politică din România acelor ani
este deci faptul că nu Carol doreşte să reintre în rolul său iniţial,
prin m aturizare (politică), ci ceilalţi, de care fugise în 1925,
detestîndu-i, îl imploră să coboare mila înălţimii Sale asupra lor,
nevrednicilor. Limbajul convorbirilor va fi fost desigur altul, dar
voroava mea arhaizantă doreşte să accentueze neaşteptata simili­
tudine a unor generali, totuşi, de talia lui Averescu şi Constantin
Prezan, ori intelectuali ca N ichifor Crainic şi C ezar Petrescu,
politicieni ca Mihail Manoilescu, sau chiar a lui Maniu, cu vechile
delegaţii de boieri plecaţi la Ţ arigrad să înduplece vreun nou
candidat la domnie.

Scurt excurs despre un p a radox rom ân

Ceea ce nu încetează de-a m ă u im i în această carte sîn t

asemenea neîncetate „căderi în pre-m odern “ la elitele rom âneşti
cele m ai m oderne ca fo rm a ţie , cu p rileju l m ai fie c ă r e i crize
politice. A cest paradox rom ân nu este singurul, deşi este cel mai
general, explicînd poate precaritatea statului şi sfîşierile interioare
ale culturii române m oderne. C ăci s-ar cuveni să ne întrebăm, ce
este m ai exact m odern în acest stat şi în această cultură? Ori, cît
de adînc este stratul m odern şi cît rezistă el la presiunile istoriei
moderne? Sau: cum am putea stăpîni această perm anentă tensiune
dintre modernitatea fo rm a ţiei noastre (recente) şi reflexele noastre
automat pre-m oderne, la orice pericol? Cum am putea conştientiza
aceste p erico le reflectîn d asupra unei reacţii la ele, mai
(consistent) moderne?

Iată cum Carol, prinţul moştenitor care rezistase în 1925 la

rugăminţile stăruitoare ale părinţilor şi sfetnicilor acestora, şi-şi
părăsise tronul pentru iubită, acceptă acum rugăminţile umile ale
politicienilor şi redevine rege. păstrîndu-şi atît tronul cît şi iubita.
Cum de se m aturizează Carol atît de rapid încît îl întrece în
viclenie pînă şi pe bătrînul vulpoi Maniu? Moartea Tatălui, a lui
Ferdinand, ca şi cea a „substitutului de Tată“, Ionel Brătianu, în
bună tradiţie a explicaţiei psihanalitice? (N-o încerc, din lipsă de
competenţă, dar ea mi se pare absolut necesară pentru a ne înţe­
lege personajul.) Sau simplul fapt politic că emisari din ţară, ca şi
din străinătate, nu încetează de a-i oferi regatul pe tavă? Cine ar fi
rezistat la această cură prelungită? Carol, depolitizat de un Ştirbei,
amantul mamei, şi de un Brătianu, manipulatorul tatălui, este re-
politizat de un Averescu şi de un Virgil Madgearu, care îl abor­
dează personal. Politicienii îl reinvestesc politic prin adresare
directă, integrare în complot şi implicare în aventură. Tipic com­
plotist, pentru mentalitatea probabilă a lui Carol, va fi fost tocmai
Manoilescu, politicianul care-i readuce, parcă în joacă, fem eia în
vechea lui criză puberală, Carol alesese femeia deasupra puterii.
M aturizarea deplină are loc cînd înţelege că le poate păstra pe
amîndouă, că im posibila opţiune nu mai este necesară. Mulţi
istorici au accentuat rolul nefast al Magdei Lupescu. Nu acesta
cred că a fost decisiv, în faza respectivă. Cînd M onitorul Oficial
anunţă, pe 1 septembrie 1919, că prinţul Carol nu ar fi renunţat la
tron, cum se spunea, Carol îi scrie o scrisoare furioasă lui
Brătianu, confirmînd renunţarea şi încheind astfel: „Adică credeţi
Dvs. că nu sînt decît o păpuşă care nu ştie ce vrea? Greşiţi."22
Cerîndu-i-se sever, de către Ferdinand şi Maria, să renunţe la
Magda Lupescu, Carol le-ar fi răspuns: „Nu pot. Sînt legat de
femeia aceasta printr-o sălbatecă pasiune. Iar voi nu aveţi dreptul
să mă forţaţi pentru a doua oară să renunţ la femeia pe care o
iubesc. M-aţi despărţit de Zizi, dar nu veţi reuşi să mă despărţiţi de
Elena Lupesca“23 Născut pe 15 octombrie 1893, Carol avea 27 de
ani în 1920, cînd pleacă din ţară, abandonînd-o pe Zizi, dar are 32
de ani în 1925, cînd refuză s-o părăsească pe Magda. în cinci ani
Carol învăţase să reziste presiunilor. încă cinci ani şi Carol do­
vedeşte că ştie să-i manipuleze el pe ceilalţi.

Sosirea în ţară a lui Carol al II-lea prezintă, pînă la un punct,

un tulburător paralelism cu cea a lui Carol I: aeroplanul, în loc de
vaporul pe Dunăre, maiorul Precup, generalul Cantacuzino Paş-
canu şi fratele Nicolae, care-1 aşteaptă de la aterizarea avionului
pilotului L ’alouette pînă la Cotroceni. precum doamna Hortense
Cornu, sau bătrînul Ion Brătianu odinioară, care l-a salutat primul
pe aşa-zisul său valet, cu care călătorise pe vapor, la păşirea de
către acesta pe pămînt românesc. Aventura, „ludicul", dispar însă
după aceea din imagine: Carol I venea incognito în timp de război
(pruso-austriac), dar în cadru instituţional; Carol al II-lea vine tot
incognito în timp de pace şi în afara oricărui acord instituţional.
Primul este consfinţit în funcţie prin plebiscit, al doilea îşi arogă
singur puterea şi nimeni nu are curajul să-l refuze. Carol I îl avea
alături de el pe Ion Brătianu, Carol al II-lea îl are în faţă pe Maniu.
Care se dă în lături şi-l lasă să treacă.

Restauraţie sau Instaurare?

Anul 1930, exact graniţa dintre cele două decenii, este anul
Restauraţiei. Re-venirea lui Carol al II-lea, re-urcarea sa pe tron,
este prezentată ca o restauraţie, o re-luare a evenim entelor în
sensul de a „repara“ ceea se „greşise" pe 4 ianuarie 1926, cînd
parlamentul, cu ciudată unanimitate, acceptase decizia regelui şi a
consiliului de coroană, şi ea aproape unanimă, cu excepţia notabilă
a lui Maniu şi Iorga, de a-1 dezmoşteni pe Carol. O dez-moştenire
care devine acum pe 7 iunie 1930, a doua zi după sosirea intem­
pestivă a cetăţeanului Carol Caraiman, o re-moştenire; actul din
1926 este declarat nul şi neavenit, Caraim an redevine prinţul
Carol. se urcă pe tronul defunctului rege Ferdinand şi devine
regele Carol al II-lea, în timp ce regele copil Mihai, căruia aceiaşi
politicieni, şi guvernul Maniu oficial, îi juraseră credinţă, devine
 Voievod de A lba-Iulia, ca şi cum niciodată nu fusese rege. O
paranteză de patru ani este ştearsă din istorie în aplauzele entu­
ziaste ale unui parlament care, ca indivizi, nu era desigur, acelaşi
cu cel din 1926 - mai fuseseră trei alegeri între timp (1926, 1927,
1928) - , dar ca instituţie absolut acelaşi Aşa începe deceniul al
patrulea: cu de-ziceri, cu ştergerea memoriei, negarea realităţii şi
pervertirea a însuşi sensului dorit al Restauraţiei, acela de act de
justiţie, căci restaurarea lui Carol înseamnă în acelaşi timp un act
de abdicare forţată a lui Mihai întru totul similar celei din 1926 a
lui Carol, care trebuia acum anulată. Mai mult încă, re-punerea lui
Carol în drepturi se face fără rediscutarea motivelor pentru care el
fusese „de-căzut“ din ele în 1926 şi care nu existau defel în cazul
lui Mihai, un copil pus pe tron şi dat jos de pe el fără voia lui şi
desigur fără nici o vină, din pur calcul politicianist Restauraţia,
doritoare atît de grijuliu a coase la loc ruptura ţesăturii instituţio­
nale din 1926, este o instaurare, o lovitură de stat legală, o ruptură
în ţesătura, m ult mai importantă, a ordinii de drept a instituţiei
monarhice, care spune că nu poţi, ca prinţ moştenitor, să te com­
porţi astăzi într-un mod nedemn de regele care vei fi mîine. Res­
tauraţia lui Carol este o re-instaurare a bunului pla c (princiar). Nu
este de mirare atunci că anii treizeci debutează sub domnia a ceea
ce va deveni curînd evident un arbitrar de stat, lipsă de răspundere,
lipsă de continuitate cu trecutul, ignorare a acestuia în acelaşi fel
în care, pe 7 iunie 1930, este ignorat actul de la 4 ianuarie 1926:
fără argumente şi cu dispreţul evidenţei şi al cuvîntului dat Istoria
a reţinut mai ales viclenia lui Carol, faptul de-a fi promis, ori de-a
fi lăsat să se înţeleagă că promite, despărţirea de Magda Lupescu,
pentru a o readuce pe furiş în ţară într-o manieră în acelaşi timp
penibilă şi melodramatică. Este adevărat, dar istoria uită, pare-se,
faptul că neîndeplinirea cuvîntului dat, în cazul lui Carol, este
exact sim etrică călcării în 1930 a cuvîntului dat, mai mult, a
votului parlamentului român din 1926. Ceea ce este mult mai grav,
pentru că acesta este începutul demisiei parlamentului şi a clasei
politice din demnitatea lor instituţională, este un vot în alb dat lui
Carol care, în tot jocul lui viitor, nu va face decît să profite de
acesta Faptul că Maniu s-a efasat de la putere cîteva zile, pentru a
nu fi obligat să semneze cu mîna lui acest act general de demisie,
dovedeşte că el a fost, poate, singurul om politic român care a
înţeles ce fapt grav se întîmplă. A înţelege nu este însă totuna cu a
fi justificat Funcţia lui era să apere instituţiile. Ceea ce nu a făcut
 Maşina de tocat regală

Astfel începe Carol să facă uz de prerogativele lui constitu­

ţionale pentru a frînge partidele şi guvernele puternice şi a pro­
mova în schimb combinaţii politice lipsite de şanse reale. Capricii
de vechi playboy sau tactici de subminare ale viitorului dictator?
Criza economică şi atentatele Gărzii de Fier îi făceau atunci pe
mulţi oameni să creadă că acestea puteau fi ţinute sub control
numai de un guvern solid şi de miniştri, oameni dintr-o bucată.
Privind lucrurile retrospectiv, ne frapează totuşi faptul că toate
guvernele din anii 1930-1933, deşi acţionează cu dîrzenie îm po­
triva acestor rele sociale, cad rapid în dizgraţia regelui. Urmarea
este o mare instabilitate politică: şapte guverne în patruzeci de
luni, un guvern deci, în medie, la aproape fiecare şase lu n i! Carol
a fost învinuit mai tîrziu de urzirea, în aceşti ani, a unui plan
diavolesc: el ar fi dorit, încă din 1930, să înfiinţeze o dictatură
personală, dar, neîndrăznind să treacă imediat la fapte, a făcut tot
ce a putut ca să destabilizeze democraţia parlamentară şi să aibă
astfel un pretext, în 1938, de-a o şi desfiinţa formal, ca ineficientă.
O asemenea interpretare mi se pare a păcătui prin ceea ce se
numeşte teleological p h a lla c y : priveşti anii 1930-1938 din
perspectiva lui 1938 şi interpretezi prin urmare toate evenimentele
precedente drept tot atîtea etape care trebuiau să ducă la
evenimentul anului 1938, declanşarea dictaturii regale. în ce mă
priveşte, aş dori să văd anii 1930-1938 mai curînd ca un complex
jo c în trei între rege, G arda de F ier şi partidele dem ocratice
tradiţionale. Acest adevărat triunghi a l m orţii - replică grotescă la
„triunghiul*1 morţii din primul război mondial - n-a fost decît un
clasic triumvirat, în care doi dintre participanţi se aliază pentru ca
să-l elimine pe-al treilea şi luptă apoi pe viaţă şi pe moarte, între
ei, pentru adjudecarea puterii absolute. Pentru partidele democrate
acest joc nu urmărea doar obţinerea, sau păstrarea, puterii, ci şi
încercarea de-a rezolva o dilemă: cu cine să se alieze, cu regele ori
cu Codreanu? Nici unul dintre aceştia nu erau parteneri de
încredere. Pe de altă parte, democrat fiind şi în lipsa oricăror forţe
serioase de stînga, nu puteai combate pericolul fascist în creştere,
atît în Europa cît şi în România, decît sprijinindu-te pe rege. De
altfel, mulţi oameni erau convinşi de intenţia şi capacitatea
acestuia de-a apăra dem ocraţia Abia mai tîrziu se va dovedi că
opţiunea dintre Carol şi G ardă era de fapt opţiunea dintre doi
gropari ai democraţiei. Că în 1938 Carol se va dovedi învingătorul
- temporar - al acestui joc în trei nu implică şi faptul că el l-ar fi
inventat: părtaşii la joc - ţărăniştii în anii 1930-1933 şi liberalii în
1933-1938 - sînt în aceeaşi măsură responsabili pentru modul în
care a fost condus jocul şi pentru rezultatele lui.

Tactica regelui a fost simplă: el i-a jucat pe toţi oamenii

politici proeminenţi, în permanenţă, unii contra altora. Acest joc
i-a reuşit aşa de uşor pentru că toate partidele erau divizate, încă
de la începerea „crizei dinastice" în anii douăzeci, între „carlişti"
şi „anti-carlişti“. în timp ce această diviziune, în anii douăzeci, nu
a pus în pericol continuitatea şi stabilitatea vieţii politice din cauza
autorităţii lui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, ea a dus, în anii
1930-1933, la o fărâm iţare totală. Urm area a fost nu numai că
PNŢ şi-a pierdut, între 1930-1933, în mare măsură reputaţia pe
care o avea înainte, ci şi că dem ocraţia parlam entară în ansamblu
a fost discreditată. Toate partidele au căzut de altfel victima
acestui joc de adevăruri pe jumătate, rivalităţi şi intrigi de culise,
nu numai PNŢ. Confruntate cu dilema fatală „Carol sau
Codreanu“, şi cu lupte interne, nici unul dintre ele nu a ştiut să
găsească răspunsul potrivit

Relaţii externe

în ciuda asigurărilor din 1916, puterile occidentale nu s-au

purtat deloc cu prietenie cu România în cursul tratativelor de la
Paris. Rom ânia a avut la fel de puţin drept de decizie, sau de
participare la decizie, precum celelalte ţări est-europene (mici).
Tratativele de la Paris nu s-au purtat, din acest punct de vedere,
altfel decît cele de la Berlin, în 1878. Deşi Occidentul a recunoscut
unirea României cu Transilvania, Basarabia şi cu celelalte noi
provincii, opiniile lui au rămas foarte diferite de cele româneşti cu
privire la poziţia m inorităţilor, trasarea precisă a graniţelor cu
Ungaria şi Iugoslavia, şi mai ales despăgubirile de război ce urmau
să fie plătite de Germania pentru ocuparea teritoriului românesc.
Dacă înţelegerea finală a fost echitabilă pentru România în ce
priveşte graniţele şi minorităţile, ea nu a fost deloc aşa pe tărîm
financiar. Mai ales că lucrările conferinţei de la Spa (1920) şi
planul Dawes (1924) au dus la micşorarea şi mai mare a despă­
gubirilor de război.
 Tratatele de la Paris au constituit pentru România în acelaşi
timp un succes - ele recunosc unirea cu noile provincii - şi un
avertisment în privinţa viitoarelor relaţii cu Ungaria şi Germania,
întreaga politică externă a României în perioada interbelică a fost
de aceea dominată de nevoia de-a obţine garanţii pentru graniţele
ei atît la vest cît şi la e s t îngrijorarea comună cu privire la re-
vanşismul crescînd din Germania şi Ungaria a făcut ca noile state
din Europa centrală şi sud-estică să se apropie rapid unele de
altele. Cehoslovacia, Polonia, România şi Iugoslavia împărtăşeau
team a de o nouă agresiune dinspre U ngaria şi/sau Uniunea
Sovietică. Nu numai raţiuni militare ci şi afinităţi politice joacă un
rol în naşterea unei noi solidarităţi în zonă: în ţările învinse în
primul război mondial, ca şi în Uniunea Sovietică, vin la putere
regimuri (cel puţin) autoritare, în timp ce, mai ales în Cehoslo­
vacia şi în România, democraţia rămîne în picioare pînă în 1938.
Rezultatul este că România se angajază în constituirea în zonă a
unui sistem internaţional de alianţe şi garanţii. Ele trebuiau în
acelaşi timp să constituie o nouă ordine europeană şi să protejeze
noile democraţii din centrul Europei şi din Balcani contra regimu­
rilor dictatoriale din Ungaria, Germania şi Uniunea Sovietică, atît
prin solide acorduri reciproce între respectivele democraţii, cît şi
prin acorduri similare dintre fiecare din ele şi Franţa şi A nglia
Acest „cordon sanitar" în est trebuia să asigure, îm preună cu
dem ocraţiile vestice, echilibrul puterii în Europa în raport cu
dictaturile din centrul şi estul îndepărtat al continentului.

Iniţiativa creării acestui sistem a fost luată de Take Ionescu,

care a colaborat eficient pe acest teren cu Edvard Benes, şi mai
ales de Nicolae Titulescu. ministru de externe între 1932 şi 1936 şi
preşedinte al Adunării Generale a Ligii Naţiunilor în 1930-1931,
primul român, de altfel, care este ales în această funcţie. Titulescu
a fost astfel unul din arhitecţii noii Europe şi, în acelaşi timp, dato­
rită marii lui forţe de convingere, unul dintre cei mai cunoscuţi
diplomaţi şi oratori politici din perioada interbelică.
în m artie 1921 Rom ânia sem nează un tratat defensiv cu
Polonia, împotriva Uniunii Sovietice; el va fi prelungit şi extins în
1926. în iunie 1921 România semnează şi o înţelegere cu Cehoslo­
vacia şi Iugoslavia îm potriva Ungariei; sub numele de ..Mica
Antantă" aceasta va fi la rîndul ei extinsă, în 1933. la Geneva, pînă
la dim ensiunile unui tratat de colaborare economică şi politică
permanentă. Pe frontul sudic lungi discuţii duc abia în februarie
1934 la naşterea Pactului Balcanic dintre Iugoslavia, România,
 Grecia şi Turcia în 1926 este semnat şi tratatul de apărare al ţării
noastre cu Franţa. Rămîne deschisă numai problema relaţiilor cu
Uniunea Sovietică. Relaţiile diplomatice fuseseră rupte în 1918,
dar ambele ţări semnaseră în 1928 pactul Briand-Kellog de con­
damnare a războiului. în Protocolul de la Moscova din 1929 dintre
Uniunea Sovietică, Ţările Baltice, Polonia şi România se specifică
faptul că aceste ţări aplică principiile pactului Briand-Kellog în
raporturile dintre ele. în 1934 România şi Uniunea Sovietică reiau
relaţiile diplomatice directe, iar Titulescu şi colegul său sovietic.
M axim Litvinov, pregătesc un proiect de tratat care urma să
recunoască graniţele actuale dintre cele două ţări. Tratatul, care ar
fi însemnat un adevărat eveniment în relaţiile dintre cele două ţări,
urma să fie semnat în septembrie 1936. în august Titulescu este
obligat însă să demisioneze, cerem onia sem nării se amînă, iar
după aceea tratatul este uitat cu totul. Demiterea marelui antifascist
care a fost Titulescu, pricinuită de relaţiile aproape explozive
dintre guvern şi Garda de Fier (vezi mai departe), înseamnă în
acelaşi timp o schimbare de macaz generală în politica externă a
României. Inventivitatea creatoare şi îndrăzneaţă de pînă atunci
dispare o dată cu Titulescu şi face loc unei politici de apropiere a
României de G erm ania Urmaşii lui Titulescu, precum Grigore
Gafencu, Raoul Bossy şi alţii vor continua principiile politicii lui,
dar nu vor mai beneficia de aceeaşi inventivitate politică.

3. NEOLIBERALISM: PROGRES
SAU DECADENŢĂ?

Guvernul Tătărescu

în dificilii ani economici 1928-1933 liberalii s-au găsit în opo­

ziţie şi reputaţia lor nu a fost de aceea atinsă de impopularele
măsuri ale guvernelor ţărăniste. în 1933 ei se reîntorc la guvern şi
asigură ţării acum, cînd criza economică trecuse în toată lumea, o
nouă perioadă de înflorire economică în cadrul a ceea ce va deveni
ultimul guvern democratic al ţării (1933-1937). PNL rămîne atît
de mult timp la putere pentru că el se supune acum necondiţionat
dorinţelor lui Carol. Liberalii nu mai au nici o influenţă asupra
regelui, precum avusese Ionel Brătianu în anii douăzeci, dimpo­
trivă regele este cel care-i manipulează după bunul lui plac. (Vezi
aici un caz tipic de „inversare malefică", în anii treizeci, a situaţiei
din anii douăzeci, la care făceam aluzie mai sus.)
Viaţa politică este dom inată, în anii treizeci, de două noi
centre ale puterii: curtea regală şi legionarismul, acum în ascen­
siune. Acestea, pe de-o parte, se combat unul pe altul dar, pe de
altă parte, contribuie împreună la marginalizarea partidelor politice
tradiţionale, deja mult slăbite, ca şi a guvernului. In 1933, după trei
alegeri în ultimii trei ani consecutivi, I.G. Duca devine prim-mi-
nistru. PNL cîştigă cu o majoritate minimă: 51% din voturi, semn
al unui proces de diferenţiere în reacţiile electoratului. Violenţele
G ărzii iau atîta am ploare în timpul alegerilor încît Duca se
hotărăşte să o interzică. Pedeapsa urmează cu promptitudine: el
este asasinat la 29 decembrie al aceluiaşi an pe peronul gării din
Sinaia, unde sosise pentru a-1 vizita pe rege la Peleş. Acest act de
teroare naşte întrebări despre complicitatea unor înalţi funcţionari
de stat şi chiar a regelui; nu s-a dovedit, bineînţeles, nimic.24 Ca
urm are a atentatului este numit un nou premier: Gheorghe
Tătărescu, unul din „tinerii liberali" cunoscuţi pentru atitudinea lui
obedientă faţă de Carol. Lui i se permite să-şi termine mandatul,
care durează deci din ianuarie 1934 pînă în decembrie 1937.

Guvernul Tătărescu reia politica protecţionistă a liberalilor,

astfel încît economia românească profită de boom ul internaţional al
acelor ani: atît industria cît şi agricultura se dezvoltă rapid, dar
veniturile reale scad oarecum din cauza inflaţiei. Situaţia politică
se degradează însă vizibil. Partidul liberal este divizat între „tinerii
oportunişti" din jurul lui Tătărescu şi „bătrînii principiali" din jurul
preşedintelui partidului, Dinu Brătianu (fratele lui Ionel şi Vmtilă).
Nu este vorba de un conflict numai de putere, ci şi de un conflict
politic şi economic. Bătrînii respectă fidel constituţia din 1923 şi
vor ca monarhia să rămînă constituţională. Tinerii, dimpotrivă, nu
obiectează contra am estecului regelui în treburile guvernului.
Interesele politice şi economice se înnoadă acum mai încîlcit ca
niciodată. Clica de la palat, activă de la venirea lui Carol în 1930,
devine un nou centru de putere în care se face trocul dintre
concesii politice şi beneficii economice. Acest adevărat trust,
concentrat în jurul Băncii Creditului Român, intră astfel în conflict
cu centrele econom ice mai vechi din jurul Băncii Româneşti a
liberalilor şi a băncilor din Transilvania, controlate de PNŢ
(Zaharia Boilă, de exemplu, unul din nepoţii lui Maniu, avea o
poziţie dom inantă la Banca A grară din C luj), sau a grupului
 industrial „M ica“, controlat de Ion Gigurtu.25 Conflictul politic
dintre Carol şi partidele tradiţionale are deci şi un substrat
financiar.

Carol este urît în cercurile democratice nu numai pentru că el

se amestecă în bucătăria partidelor politice, dar şi pentru că este
implicat în tot soiul de afaceri dubioase. Monarhii anteriori au fost
desigur şi ei oameni bogaţi, dar au ştiut să-şi menţină bogăţia în
limitele prevederilor constituţionale şi mai ales în limitele bunu-
lui-simţ. Carol al Il-lea acţionează, dimpotrivă, cu un egal cinism
în politică şi economie, ca un boxeur care, pe de-o parte, vrea să-şi
demonstreze calităţile dintr-un spirit macho aproape infantil, dar
care, pe de altă parte, îşi doboară adversarul profitînd fără ruşine
de faptul că tot el este, întîmplător, şi arbitrul jocului. Ca rege, om
de afaceri, om politic şi amant al Elenei Lupescu, Carol îşi eta­
lează, am zice noi azi, indecent complexele puberale de ranchiună
şi frustrare adunate în tinereţe împotriva a tot ce însemna disci­
plină, interzicere de către Tată a femeilor incompatibile cu statutul
de prinţ moştenitor, adică a aventurilor care erau accesibile
oricărui tînăr de bani gata din permisivii ani douăzeci, împotriva
tonului probabil superior şi pretenţios al profesorilor lui despre
virtuţile regale şi sentimentul datoriei (o supoziţie care, pe de altă
parte, pare contrazisă de influenţa pe care a păstrat-o asupra lui
Carol fostul său profesor Iorga). Foamea de putere şi dispreţul
arătat regulilor jocului politic îl vor duce însă pe Carol, ca şi
România, la distrugere.

Eşecul aranjamentelor de culise

Slăbirea partidelor tradiţionale în anii treizeci duce, inevitabil,

la o ascuţire a conflictului dintre Codreanu şi Carol. în martie şi
aprilie 1934 sînt introduse cenzura şi starea de asediu, ca şi legea
pentru „apărarea ordinii de stat“, care permite dizolvarea oricărei
grupări care punea în pericol această ordine. Cum acestea vor fi
prelungite în martie 1935 şi în m artie 1937, ele vor căpăta un
caracter permanent. înainte, ele fuseseră doar temporare şi nu
avuseseră nici un rezultat: după asasinarea lui Duca. Codreanu iese
achitat din „lipsă de dovezi". Agitaţiile continuă însă în 1935 şi
1936. In timpul congresului studenţesc din Tîrgu-Mureş - de fapt
un congres legionar - din 3-5 aprilie 1936, se stabilesc diverse
..escadre ale m orţii“, care urm au să fie lansate contra unor
cunoscuţi oameni politici, financiari, şi a doamnei Lupescu. în
încercarea de a linişti spiritele, premierul Tătărescu acceptă unele
cereri ale Gărzii şi demite cîţiva m iniştri, printre care şi pe
Titulescu, ministrul de Externe. în februarie 1937 regele face
ultima încercare de a-1 domestici pe Codreanu în cadrul unei în-
tîlniri directe în care îi propune, pare-se, puterea ca premier în
schimbul recunoaşterii de către Gardă a lui Carol drept Căpitan;
Codreanu ar fi devenit atunci Locotenentul lui. Convorbirea între
patru ochi nu duce însă la nici un rezultat „Legionarii mi-au jurat
mie credinţă, nu altuia“, ar fi răspuns, sec, C odreanu26 Pe 23 fe­
bruarie Carol remaniază guvernul Tătărăscu, întărindu-i caracterul
antilegionar: premierul devine şi ministru de Interne, iar Gabriel
Marinescu, prefectul Capitalei şi omul regelui, devine subsecretar
de stat la Interne. Sînt interzise formaţiile param ilitare ale par­
tidelor politice şi sînt închise o vreme universităţile. Nici o ares­
tare, însă.

în noiembrie 1937, la term inarea m andatului liberal al lui

Tătărescu, regele se consultă cu M ihalache, punîndu-i drept
condiţie a formării guvernului colaborarea cu Vaida-Voevod,
vechiul fruntaş transilvănean evoluat între timp mult spre dreapta;
ţărăniştii refuză această colaborare şi astfel se definitivează vechea
ruptură din PNŢ. Tătărescu este însărcinat iar cu formarea guver­
nului, ceea ce înseamnă sfîrşitul rotativei guvernamentale dintre
PNL şi PNŢ, respectate pînă atunci. în perspectivă, acest gest
poate fi văzut ca un prim pas spre renunţare la mecanismul
parlamentar. Tătărescu formează guvernul cu sprijinul lui Iorga şi
al Frontului Românesc, de dreapta, al lui Vaida-Voevod27 şi obţine
sprijin tacit şi de la Partidul Naţional-Creştin al lui Goga şi Cuza,
ca şi de la cel german, atunci, deja, prohitlerist După mari con­
flicte între „bătrînii" (grupul lui Dinu Brătianu) şi tinerii liberali,
primii acceptă această deviere de la politica lor tradiţională pentru
a nu ajunge la o nouă ruptură în partid, după părăsirea lui de către
Gheorghe Brătianu. Panică generală la PNŢ: acesta realizează
deodată faptul că primejdia unei dictaturi regale este mai mare
decît cea a luării puterii de către Garda de Fier. Maniu care, după
cîţiva ani de retragere din politică, revine în actualitate ca pre­
şedinte al PNŢ28, se hotărăşte deodată să taie nodul gordian şi
încheie, pe 25 noiem brie, un pact electoral de neagresiune cu
Garda de Fier, cu micul partid liberal al lui Gheorghe Brătianu, cu
Partidul Agrar (al lui Argetoianu) şi chiar cu Partidul Comunist!
Trebuie spus că acesta din urmă, împreună cu diverse grupuri de
stînga, inclusiv Frontul Plugarilor condus de Petru Groza, şi
M adosz -ul maghiar, încercase iniţial un pact electoral propriu-zis,
pe bază de liste unice, cu PNŢ, dar Maniu îi refuzase net şi
preferase o înţelegere strict tehnică doar cu dreapta. în această
situaţie PCR, din dorinţa de-a salva ceva din ideea de front
popular, atunci la modă în toată Europa, recomandă membrilor şi
simpatizanţilor săi să voteze, unde este posibil, candidaţii PNŢ. (O
decizie electorală interesantă doar din punct de vedere teoretic; în
practică, numărul voturilor PCR este neglijabil.) Numai social-de­
mocraţii îşi păstrează sîngele rece şi refuză orice fel de relaţii cu
legionarii.

Carlismul şi alegerile din 1937

O ciudată situaţie, puţin comentată pînă acum, pe cîte ştiu, se

creează astfel înainte şi imediat după alegerile din 1937. Sistemul
politic precedent era configurat liniar, pe o scală continuă de la
extrema stîngă comunistă la extrema dreaptă legionară. în timp ce
PNL şi PNŢ constituiau centrul democratic. Acestui sistem i se
substituie acum o configuraţie în două blocuri rivale de partide,
fiecare coagulînd în jurul unuia dintre cele două partide dem o­
cratice tradiţionale. Criteriul de departajare rămîne politic, dar nu
în sensul doctrinar de mai înainte (stînga vs. dreapta), ci în funcţie
de răspunsul la întrebarea dacă partidele respective sînt sau nu
favorabile actualei guvernări (în fond a lui Carol; în formă, prin
interpusul Tătărescu, liberală). Blocul favorabil lui Carol are în
centru PNL, dominat de Tătărescu (T ) şi alţi carlişti - în ciuda
opoziţiei lui Dinu Brătianu (B ) - , la care se raliază diverse grupuri
de dreapta, precum Frontul Românesc (F R ) al lui Vaida, şi
extrema dreaptă nelegionară (LANC), grupuri nu foarte prietene
între ele, dar unite prin „carlism“. Blocul advers are în centru un
PNŢ dom inat de M aniu şi M ihalache (M ), din care fac parte
(încă) dreapta peneţistă a lui Armând Călinescu (C ) şi stînga lui
Mihai Ralea (R ), ambele (deja) cu interese procarliste nem ăr­
turisite. în jurul PNŢ gravitează o incredibilă grupare de interese
politice: dreapta legionară, liberalii lui Gh. Brătianu (PNL-Gh),
agrarienii lui Argetoianu (A ) şi stînga (pro)com unistă (Com ).
Singurul liant politic al acestui conglomerat este anticarlism ul,
simetric deci liantului carlist al blocului rival. Văzută din această
perspectivă, ruptura fundamentală dintre PNL şi PNŢ este dra­
matică: tocmai cei care asigurau înainte stabilitatea şi continuitatea
sistemului, prin alternanţa lor la putere, ajung acum într-o rivalitate
atît de profundă, încît condamnă, de fapt îm preună, sistemul
politic tradiţional, mutînd rivalitatea lor dinăuntrul sistem ului în
afara lui. Căci miza alegerilor, pentru prima oară în istoria politică
modernă, nu mai este cine primeşte mandatul de la un rege con­
stituţional, ci cine ia puterea într-un regim neconstituţional , fie
bazat pe favoarea regelui (grupul T ătărescu), fie forţînd mîna
regelui (grupul M aniu/Codreanu). Eterogenitatea caracterizează
ambele blocuri: Dinu Brătianu acceptă dominaţia carlistă împotriva
voinţei lui. Armând Călinescu şi Ralea acceptă anticarlismul din
ură contra liberalilor. Carlism ul devine deci m iza politică fu n d a ­
m entală a alegerilor, deşi cele două blocuri de partide înţeleg prin
aceasta lucruri com plet diferite. Opoziţia identifică în carlism
corupţia, cinism ul politicianist şi m arile afaceri, regizate sub
patronaj regal, ale unor oameni de afaceri români şi evrei. Blocul
guvernamental vede în carlism, dimpotrivă, progresul economic şi
înflorirea culturală, realizate sub acelaşi patronaj regal şi amenin­
ţate de nihilismul legionar. Această interpretare a mizei electorale
în 1937 îmi pare mai aproape de adevăr decît cele mai vechi, care
pun în centrul dezbaterii fie efortul „bătrînilor integri" (M aniu)
de-a reveni la constituţionalism, fie revolta noii generaţii puriste
(legionarii), fie pragmatismul neoliberalilor interesaţi de industria­
lizare forţată. Aceste interpretări sînt parţial adevărate, dar ele nu
indică miza jocului politic total. La sfîrşitul anului 1937 această
miză totală era continuarea, sau nu, a regim ului carlist: un regim
de m înă forte regal care să continuie, într-un fel sau altul,
guvernarea precedentă Tătărescu. Carol a reuşit deci, între 1930 şi
1937, să neutralizeze în fapt regim ul constituţional găsit la
înscăunarea sa: nici ideea liberală din anii douăzeci, nici reînnoirea
promisă de PNŢ în 1928, nu mai constituia miza alegerilor zece
ani mai tîrziu. Singura întrebare relevantă este acum în ce fel se va
produce înlocuirea lui: de către rege, menţinînd tendinţa anilor
1933-1937, sau printr-o revoluţie de dreapta a legionarilor,
comparabilă cu cele din alte ţări europene? Este un fapt tragic că,
între 1930 şi 1937, atît liberalii cît şi ţărăniştii n-au putut, şi mulţi
dintre ei nici nu au mai vrut. să apere regimul constituţional.
Ambiţia „tinerilor" a blocat rezistenţa „bătrînilor" la alunecări
neconstituţionale, iar perdeaua de fum a naţionaliştilor (Vaida,
Goga, sau Nae Ionescu, proveniţi din vechiul PNŢ), ori aviditatea
neoliberalilor (Tătărescu), au ascuns conturul clar al democraţiei.
PNL şi PNŢ s-au dezintegrat practic în grupuri rivale, sardonic
manipulate de Carol. Dar nu trebuie uitat că nici dreapta, atunci
m îndră de marea ei puritate şi reprezentînd idealul de înnoire
naţională antipoliticianistă, n-a rezistat intrigilor carliste: Codreanu
li s-a opus, e adevărat, dar nu Goga şi Cuza, nici Vaida. Manoiles-
cu sau chiar Iorga. înainte şi după alegeri, rivalitatea Gărzii
anticarliste şi a „lăncierilor“ cuzişti procarlişti ajunge la confrun­
tări violente. Pe. de altă parte, simpatia anticarlistă dintre Maniu şi
Codreanu pune sub semnul întrebării funcţia de tribun ai democra­
ţiei a primului şi introduce dubii şi printre partizanii lui Codreanu,
ori în rîndurile, şi aşa subţiri, ale stîngii.

A nticarlişti Carlişti

PNŢ-M* PNL-T
(PNŢ-C) (PNL-B)
(PNŢ-R)

Com PSD-P PSD-F

PNL-Gh

A FR
Legiune LANC

Schema nr. 2

N aţional-ţărăniştii sub conducerea lui Maniu (PN Ţ-M )

constituie bastionul anticarlist, dar fracţiunile conduse de Armând
Călinescu (C ) şi de Mihai Ralea (R ) se pregătesc deja să treacă la
adversar. Comuniştii la stînga lor, ca şi liberalii lui Gh. Brătianu
(PNL-Gh), agrarienii lui Argetoianu (A ) şi legionarii, fac corp
comun contra temutei dictaturi regale. Li se adaugă o majoritate a
social-democraţilor conduşi de Titel Petrescu (PSD-P). In blocul
advers, liberalii lui Tătărescu (PNL-T) sînt trup şi suflet pentru
Carol, dar brătieniştii se pregătesc să-i părăsească. Frontul

Iniţialele din tabel reprezintă fracţiunile specificate în text (S.A.).

Românesc şi Lăncierii lui Goga şi Cuza completează blocul carlist,
ca şi social-democraţii lui Flueraş (PSD-F). Putem astfel vedea că
toate partidele, cu excepţia celui comunist, se află acum scindate,
de la stînga social-democrată, la ţărănişti şi liberali, la dreaptă
legionară şi nelegionară.

Electorale şi postelectorale

Rezultatul alegerilor este uluitor: pentru prima oară după 1926

nici un partid nu reuşeşte să obţină 40% din voturi, şi deci, prin
prima electorală, majoritatea absolută din parlam ent Tendinţa de
diferenţiere a electoratului, vizibilă de cîţiva ani deja, atinge acum
punctul culm inant Liberalii obţin 35,92% din voturi, urmaţi de
PNŢ cu numai 20,40% - în ciuda strategiei lui Maniu - şi, sur­
prinzător, de partidul legionarilor, candidînd acum sub numele de
Totul pen tru ţa ră , cu 15,58%; pentru prim a oară realizează un
partid de dreapta un scor aşa de înalt Urmează Partidul Naţional-
Creştin al lui Goga şi Cuza cu 9,15%, Partidul Maghiar cu 4,43%
şi gruparea lui Gheorghe Brătianu cu 3,89% (alte partide, printre
care şi cel evreiesc şi cel german, ambele cu cîte 1,42%, realizează
scoruri foarte joase). Guvernul şi sprijinitorii lui pierd evident
m ajoritatea. A liaţii din opoziţie (PN Ţ. Garda, şi liberalii
„Gheorghe Brătianu") au împreună 39,87% din voturi, dar ei ar fi
putut realiza peste 40%, dacă s-ar fi aliat cu partidul german şi cu
cel maghiar înainte de alegeri - după alegeri numai maghiarii intră
în Cameră - deşi nu suficient pentru a avea majoritatea. Evident,
acordul acestora nu putea fi dat ca sigur, maghiarii avînd ţeluri
proprii, iar germanii fiind pronunţat pro-Hitler (partidul evreiesc
nu putea oricum intra într-o alianţă de dreapta). Nu este clar dacă
o alianţă de partide ar fi putut cere atunci să beneficieze de prima
parlamentară, ea conferindu-se pînă atunci doar partidelor separate
cu scoruri peste 40%. Oricum, s-ar li creat o situaţie nouă, care ar
fi putut duce poate la alte rezultate decît la decizia regelui de-a
chema la putere partidul lui Goga şi Cuza. Frapant este că nimeni,
nici atunci, şi pe cît ştiu. nici mai tîrziu printre istorici, n-a luat în
consideraţie aceasta posibilitate! O largă coaliţie parlamentară era
atunci de negîndit (ea devine o realitate abia după 1989), dar, şi
mai ales, rolul partidelor minoritare era nul. Nimeni nu se gîndea
 să lase la guvernare aceşti simpli „toleraţi" ai parlamentarismului!
Căci o realitate a regimului democratic românesc interbelic, şi o
limită a lui despre care nu s-a discutat, este absenţa totală a vreu­
nui ministru minoritar în multele guverne de atunci, deşi acestea
au fost adesea greu înjghebate!

Cu excepţia celor deja spuse, surpriza rezultatului constă din

aceea că nici una dintre mizele alegerilor, specificate mai sus, nu
se realizează (com plet): înfrîngerea liberalilor dovedeşte că atît
alternativa carlistă cît şi cea legionară displac unei majorităti a
populaţiei, în timp ce nici PNŢ, nici alte partide democratice, nu
prim esc mandat să revină la vechiul constituţionalism. Opinia
publică se m anifestă decis contra situaţiei existente, dar nu se
manifestă pentru o alternativă clară la aceasta S-a spus adesea că
alegerile din 1937 indică maturizarea electoratului românesc care,
în sfîrşit, renunţă să mai voteze cu guvernul, indiferent care ar fi
fost acesta, şi votează contra lui. Dar aceasta este de fapt numai o
s em i-triaturizar e : electoratul se desparte de o veche mentalitate
clientelară, dar nu realizează încă o opţiune politică proprie.29
Carol numeşte ca formatori, în stilul său caracteristic, nu
persoane din primele trei partide, ci pe Octavian Goga şi A.C. Cuza,
liderii celui de-al patrulea partid.30 Goga trebuie deci să orga­
nizeze noi alegeri. Ministru de Interne devine Armând Călinescu,
acum un partizan decis al regelui, iar ministru al Apărării
generalul Ion Antonescu, adversar al lui Carol mai înainte, acum
de asemeni proaspăt partizan al regelui. Se spune chiar că Armând
Călinescu i-ar fi cerut deschis regelui, este drept mai tîrziu. să ia
personal puterea sub cuvînt că „Ţara este bolnavă, Majestate."31
Guvernul Goga, deşi formal încă un guvern sprijinit de partide,
face în fapt un nou pas către desfiinţarea lor.
Ultimul partid care cedează „virusului" regal este cel social-de-
mocrat care se desface şi el în carlişti şi anticarlişti. Primii, Ion
Flueraş, vechiul aliat al lui Maniu pe Cîmpia Libertăţii din Blaj, şi
B. Ehrenfeld (PSD-F), sînt excluşi din partid pe motive de carlism
de către comitetul central al partidului, situat de partea Iui Titel
Petrescu (PSD-P), dar sînt repuşi în drepturi de comitetul executiv
al acestuia. în cele din urmă PSD hotăreşte să-i păstreze în partid
pe carlişti, dar să nu participe la guvernare; scindarea este evitată,
dar ambiguitatea rămîne.32
 Al treilea, şi ultimul, sistem de partide democrat

Sistemul partidelor descris mai sus prin existenţa celor două

blocuri, carlist şi anticarlist, se schimbă prin guvernul Goga din
n ou Acest guvern racolează carlişti din ambele tabere - Armând
Călinescu şi Mihai Ralea (PNŢ), Tătărescu liberal, D.R Ioaniţescu
(Frontul Rom ânesc) etc. - , dar mai mult sau mai puţin ă titre
personnel: partidele cad deja în afara sistemului de putere. Noul
sistem politic postelectoral se caracterizează printr-o convergenţă
la vîrf, în executiv, a celor două blocuri de partide rivale, totodată
coloane de sprijin - paralele - ale sistemului, dar o convergenţă
realizată fără şi în afara mandatului blocurilor respective.

Opoziţie anticarlistă Guvern carlist

Membri ai partidelor

PNL-B PNL-T
PNL-Gh
PNŢ-M PNŢ-C
PNŢ-R
PSD-P PSD-F
Com FR
A
Legiune LANC

Schema nr. 3

Vom vedea că ultima fază a evoluţiei sistemului va fi, în

februarie 1938, „tăierea" coloanelor şi „autonomizarea" vîrfului
executiv comun, întreruperea legăturilor lor, fie şi formale, cu
sursele de partid originare. Dar, păstrînd metafora arhitectonică,
„tăierea" coloanelor de susţinere va însemna şi prăbuşirea finală a
sistemului, rămas, arhitectonic şi politic, încă vreo doi ani, plutind
în vid, în afara vieţii politice. Carol, cu alte cuvinte, purcede la
înlocuirea sistemului constituţional cu unul n econstituţional , de
sporire a puterii regelui în dauna partidelor şi a parlamentului, dar
fără a le desfiinţa formal, şi aceasta în ciuda faptului că electoratul
nu -i dăduse mandat în acest sens.33
 Sfîrşitul democraţiei

Constituirea executivului în afara celor două blocuri de partide

provoacă o vie reacţie în sînul lor. „Sistemul" reacţionează în
sensul fuziunii interne a celor două blocuri şi a eliminării factorilor
potenţial disturbanţi. Democraţii se dezmeticesc şi strîng, în fine,
rîndurile. Maniu se desparte de Garda de Fier, iar liberalii lui
Gheorghe Brătianu se reîntorc. în ianuarie 1938, în „fam ilia"
liberală condusă de Dinu Brătianu., în timp ce campania electorală
devine pe zi ce trece mai violentă, Goga se întîlneşte în secret cu
Codreanu la începutul lui februarie şi-l convinge să-i sprijine
partidul în alegeri. Carol prinde însă de veste şi decide să o ia
înainte „conspiratorilor". în aceeaşi zi de 9 februarie Tătărescu,
Călinescu şi mareşalul Urdăreanu pun la punct detaliile loviturii de
stat. A doua zi, Goga soseşte la Carol, în audienţa obişnuită, fără
să bănuiască nimic. O inedită tristă comedie se joacă în acea
dimineaţă la Palat Ambii intrigaseră în acelaşi timp pe la spate,
unul contra celuilalt, dar, din nou, cel mai bun actor se dovedeşte
a fi Carol: după ce discută chestiuni curente de guvernare, el îi
comunică lui Goga, rece, că a hotărît să ia puterea în propriile lui
mîini. Goga pleacă furios34. Va refuza apoi să-l mai vadă pe Carol,
dar va muri curînd după aceea în noaptea din 10/11 februarie noul
guvern depune jurămîntul, a doua zi se hotărăşte pregătirea unei
noi Constituţii şi pe 20 februarie aceasta este promulgată. Carol nu
pierde timpul: dictatura regală este instituită în mai puţin de o
săptămînă fă r ă n ici un a c t de o p o z iţie ! Democraţia rom ână
interbelică ia sfîrşit aproape pe nesimţite. Sistemul de mai sus pur
şi simplu se evaporează: partidele sînt interzise, ori se autodizolvă
(Legiunea), rămînînd în locul celor două coloane doar... guvernul
carlist, „sprijinit" de un partid carlist fantomă, format din
oportuniştii tuturor celorlalte foste partide.
i
între 1930-1933 a avut deci loc războiul lui Carol cu ţărăniştii:
unul cîte unul aceştia sînt cîştigaţi de partea lui, neutralizaţi sau
izolaţi. în anii 1933-1937 au fost aruncaţi liberalii în maşina de
tocat regală Stînga, oricum, nu conta Rămînea dreapta: şi aceste
partide sînt jucate de rege unul contra altuia, ori duse cu zăhărelul.
Nici dreapta nu a reuşit să se unească pentru a se opune in corpore
regelui.
A fost atunci Carol un demon venit pe lumea aceasta pentru a
distruge împărăţia Binelui? Nu, democraţia parlamentară română
nu s-a prăbuşit doar din cauza subminării ei de către rege, ori de
extrema dreaptă, ci şi, din păcate, datorită miopiei politice a
partidelor democratice înseşi. Acestea au ştiut să construiască şi să
apere democraţia şi, într-un fel, prosperitatea, de-a lungul crizei
dintre 1929 şi 1933, dar nu s-au priceput să se apere de intrigi şi
atacuri din a fa ră , care pur şi simplu ignorau orice reguli ale
jocului şi încercau sa ia cu asalt puterea, fără a m enaja nici
instituţiile, nici oamenii. Liberalii, ţărăniştii, partidele m ici de
stînga şi partidele mici de centru-dreapta ştiau ce tactică să între­
buinţeze pentru a lua puterea în cadrul sistem ului , dar ele n-au fost
în stare să elaboreze o strategie pentru a apăra sistem ul însuşi
împotriva atacurilor totalitariste. Ele ştiau, ca şi partidele surori din
restul Europei de altfel, să profite de slăbiciunile sistemului, dar
le-a lipsit capacitatea de-a apăra această slăbiciune ca atare.
Chiar dacă acceptăm faptul că alegerile nu se desfăşurau în
România corect, că erau totdeauna cazuri de corupţie, intimidări şi
abuz de putere, rămîne un fapt că dem ocraţia parlam entară a
funcţionat ca atare pînă în 1938, mai mult decît toate ţările din
centrul şi estul Europei, cu excepţia Cehoslovaciei. Ascensiunii
extremei drepte şi cinismului lui Carol nu li s-a opus însă o rezis­
tenţă radicală, ci o rezistenţă maleabilă', „capul plecat sabia nu-1
taie“, „apa trece, pietrele răm în“ , accepţi orice ca partid ca să
salvezi ţara Ciudat: dictatura regală n-a fost impusă din afară, ci
realizată printr-o lovitură de stat de către exact acea instanţă care
trebuia să apere ţara şi legea de asemenea lovituri: regele. Carol
s-a priceput de minune să facă uz de paradoxul dem ocraţiei : nu
poţi să te revolţi, ca democrat, împotriva regelui pentru a apăra
democraţia, deoarece un rege constituţional face parte din această
democraţie şi este apărat contra violenţei de Constituţie. România
ar fi putut poate fi salvată de către o coaliţie cuprinzătoare,
realizată la timp, a marilor partide democratice. Crescute însă în
tradiţia sistemului bipartizan, recuperat aşa de trudnic în 1928,
liberalii şi ţărăniştii n-au fost în stare, în anii care au urmat, să o
rupă cu acest sistem şi să colaboreze unii cu alţii. Ei au înţeles
această necesitate abia în 1938 şi nu este întîmplător, cred, faptul
că exact în acel moment s-a năpustit Carol să ia puterea: exact de
această colaborare se temea Carol, probabil, cel mai mult pe lume.
Pe de altă parte, tot atunci dreapta legionară şi cea nelegionară
(Goga) erau pe cale să se înţeleagă. Din sfărîmăturile celor două
blocuri existente înainte de alegerile din 1937 păreau să se nască
două alternative la puterea regală: o coaliţie dem ocratică de centru
şi o coaliţie de dreapta. Carol a luat puterea exact atunci cînd a
înţeles că nu mai poate controla tot acest joc de puteri şi contra-
puteri, aşa cum făcuse pînă atunci. Forţele manipulate de el păreau
deodată să se coalizeze peste capul lui, şi contra lui. Cîştiga atunci
cine reacţiona mai rapid. în acest meci de tip western „cine trage
primul ?“ pierd şi democraţii şi dreapta şi cîştigă regele.

NOTE

1. Valentin Hossu-Longin, Monarhia românească, Ed. Litera, 1994,

pp. 84-85.
2. „încoronarea trebuia să fie un act naţional. Partidul Naţional
aceasta a cerut: constituirea unui Guvern Naţional pentru încoronare. în
loc de aceasta se aşezase un guvern de partid, prin acel odios furt de
urne care revoltase Naţiunea. în această împrejurare, Ea nu mai era
invitată la încoronare ca Naţiune Liberă ci ca sclavă. Transilvania şi
Banatul n-au subscris atunci la această sclavie. [...] Regele s-a încoronat
atunci şi fără participarea Naţiunii, dar neparticiparea a avut un mare
merit, n-a legalizat dictatura", declară Maniu în anexa la Memorandul
din 15 decembrie 1938 către Carol al Il-lea, citat şi în articolul meu
precedent (Iuliu Maniu în faţa istoriei, Bucureşti, 1993, p. 324).
3. Aceste tensiuni de la încoronare ar fi fost generate, după
A. Iordache, numai „de vanităţi şi chiar trufie, depăşind limitele
orgoliului firesc existenţei oricărei personalităţi" ( Ion I.C. Brătianu,
Bucureşti, 1994, p. 500).
4. Atunci junimiştii au refuzat să participe fără conservatori; vezi
C. Gane, P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, Editura ziarului
Adevărul, 1937, voi. I, pp. 244-247.
5. Liga se constituie pe 3 aprilie 1918, la Iaşi, printr-un act semnat
de Averescu, Argetoianu, Matei Cantacuzino, Duiliu Zamfirescu,
A.C. Cuza, P.P. Negulescu şi mulţi alţii. Actul cere o „aplicare nefăţar­
nică" a Constituţiei şi, în primul rînd, a articolului 31 care proclamă
principiul că „toate puterile Statului emană de la Naţiune", reforma
agrară şi electorală, reprezentarea minorităţilor etc. Apelul către „Toţi
românii" al generalului Averescu, din 2 aprilie, explică principiul cam
obscur de mai sus atacînd pe cei care, din „mandatari" ai poporului, au
devenit „stăpînitorii" lui, noii fanarioţi, pe scurt, politicianismul, care
promovează interesul personal, şi cere: „îndreptare! Deşi răul este adînc
înrădăcinat, totuşi am credinţa că încă îndreptarea dorită se mai poate
obţine fără zguduire, fără zbuciumări, pe căile consimţite de puterea
legilor" (vezi „Anexele" din Constantin Argetoianu, Memorii, Pentru cei
de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri, Humanitas, 1991-1996,
voi. 5, pp. 300 şi 305).
 6. Partidul Ţărănesc se constituie pe 18 decembrie 1918 spre a
reprezenta, după procesul verbal, „ţărănimea organizată politiceşte" care
solicită „colaborarea cu muncitorimea oraşelor şi cheamă la conducere
pe intelectualii neînregimentaţi în vechile partide oligarhice". PŢ vrea
să-i ferească şi de „bolşevism" şi de „partidele boiereşti", prin „curăţirea
moravurilor rele adînc înrădăcinate în partidele politice", reforma agrară
şi electorală, dar şi reforme administrative care să asigure „autonomia
comunei rurale", descentralizare etc. (Ion Mihalache în faţa istoriei,
Bucureşti, Gîndirea românească. 1993, pp. 132-133).
7. Memorii, voL 5, pp. 76-78; voi. 6, pp. 27, 46-47. Argetoianu de-
plînge aici exact legalismul generalului, interpretat ca slăbiciune de
caracter şi lipsă de curaj, în timp ce el îl vedea ca pe un Mussolini, sau
un Hitler, rom ânesc! Teribile vorbe, care, citite astăzi, nu pot fi reduse la
„cinismul" proverbial al lui Argetoianu, ci ne arată cît de mică este
distanţa dintre conservatorism şi fascism latent Poate tocmai „slăbi­
ciunea" lui Averescu a ferit România de soarta pe care un alt general,
Antonescu, i-o hărăzea exact douăzeci de ani mai tîrziu!
8. Deşi experimentul nu era lipsit de sens - se putea guverna cu
acelaşi parlament şi încerca cam aceleaşi reforme cu aproape aceeaşi
echipă, condusă, în plus, de o personalitate de talie europeană cum era
Take Ionescu - , eşecul lui este provocat cu bună ştiinţă de o adevărată
cabală a lui Argetoianu (Memorii, voi. 6, pp. 277-297), iritat de faptul că
guvernul lui şi al lui Averescu fusese debarcat, cît şi de rezervele
naţionalilor şi manipulaţiile din culise ale liberalilor, dornici să revină ei
înşişi la putere.
9. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers
Enciclopedic, 1997, p. 335. Cartea extrem de vulgar scrisă, Pasiuni şi
crime regale. Viata aventuroasă a regelui Carol al II-lea şi crimele sale,
de Joana Damaskin. Târgovişte. Editura Junimea română. 1998, pp. 2-34,
povesteşte pe larg cancanuri din viaţa reginei Maria.
10. „Cîţiva soldaţi mi-au adus vestea că a căzut, mi-1 şi arătară pe
cîmp, dar nu l-am putut ridica ..." (Ion Mihalache, Ce politică să facem,
Bucureşti, Litera, 1995, fragment din jurnalul de front, anexa 9). Era pe
20 noiembrie 1916. Două luni mai înainte Dumitru mai fusese rănit o
dată; Ion apucase atunci să sară încă în tranşeea lui şi să-i vorbească
(idem, anexa 8).
11. I.G. Duca, Amintiri politice, Miinchen, Jon Dumitru Verlag,
voi. 3, p. 162.
12. F. Constantiniu, op. cit., pp. 317-318.
13. Gheorghe Iancu, The Ruling Council. The Integration ofTransyl-
vania into Romania, Cluj, The Romanian Cultural Foundation, 1995.
14. Şi acum însă PN votează contra Constituţiei „impuse Transilva­
niei şi Banatului, ca şi ţării întregi, în mod abuziv, fără consimţămîntul
ei" (Iuliu Maniu în faţa istoriei, p. 306).
15. Mihalache este arestat pe 1 martie 1922, patru zile înainte de
alegeri, la Topoloveni, chiar din clădirea şcolii şi dus pe jos, de jandarmi
 călări (!), la Câmpulung, unde află că ar fi insultat monarhia Este apoi
eliberat, dar trei zile mai tîrziu jandarmii îl caută din nou acasă
(Ion Mihalache, Ce politică să facem?, p. 41). lorga este „primit la
Galaţi de o adevărată bandă, care întrerupea la întrunire pe preoţi, pe
profesori ...în urlete feroce... în Dolj am fost arestat într-un sat şi oprit,
un moment, de a intra în altul..." (Nicolae lorga, O viaţă de om, aşa
cum a fost, Bucureşti, Minerva, 1976, p. 617). Vezi şi jurnalul lui Grigore
Gafencu, ( apud Constantiniu, p. 333.)
16. Iuliu Maniu în faţa istoriei, p. 306 („practica monstruoasă a
furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare
guvernare") şi p. 324.
17. Nu altele sînt performanţele celorlalte partide: Partidul Po­
porului: 42% în 1920 (guvern), 6,5% în 1922 (opoziţie), 53% în 1926
(guvern) şi 1,9% în 1927 (opoziţie). PNŢ: 22% în 1927 (opoziţie), 78%
în 1928 (guvern), 15% în 1931 (opoziţie), 40,3% în 1932, 14% în 1933
(opoziţie) etc. Datele provin din Matei Dogan, Analiza statistică a
„democraţiei parlamentare“ din România, Bucureşti, Editura Partidului
Social-Democrat, 1946, pp. 28-29.
18. Cifrele procentuale sînt următoarele: 54 (1922). 40 (1926). 54
(1927), 56 (1928), 41 (1931), 25 (1932), 37 (1933) şi 22 (1937)
( op. cit., pp. 38-39).
19. în 1930 românii formau 71,9% din populaţie şi 22,7% din PCR,
în timp ce proporţiile ungurilor erau 7,95 şi respectiv 26,6%, iar ale
evreilor de 4% şi respectiv 18,1%. Vezi Michael Shafir, Romania,
Londra, Frances Pinter, 1985, p. 26.
20. „Dezertare" este de altfel un termen destul de neclar. Conform
tratatului de la Bucureşti cu Puterile Centrale, din 7 mai 1918, acestea
trec prin Basarabia românească spre Odessa, pe care o ocupă, spre
liniştea sufletească a românilor refugiaţi, ameninţaţi, precum părinţii lui
Argetoianu, de „comunişti". Carol se însoară deci într-o Odessă nem­
ţească. Era Odessa un oraş inamic, conform sensului cuvîntului de
„dezertare"? România semnase doar „pacea" cu Germania. Folosirea
acestui cuvînt de toţi autorii români pare să indice un freudian lapsus
linguae general: deşi România semnase tratatul de pace, ea încă vedea în
Germania, pare-se, un duşman, căruia prinţul moştenitor în nici un caz
nu-i putea face pe plac. în aceeaşi zi de 13 septembrie Carol trimite te­
legrama la Iaşi de renunţare la tron.
21. I.G. Duca, Amintiri politice, voi. 3, p. 147. '
22. Joana Damaskin, op. cit., p. 52.
23. Scena este povestită de Joana Damaskin (op. cit., p. 96) fără
trimitere la documente. Nu ştiu, în general, cît preţ se poate pune pe
multe afirmaţii din această carte în care unele informaţii corecte coexistă
cu fantezii legionare şi cu murdare formulări antisemite. Dar, cine ştie,
se non e vero e ben trovato.
24. Duca a fost convocat de rege la Peleş într-o seară de duminică,
fără nici un motiv urgent imediat în timpul atentatului nu era escortat de
nimeni. Asasinii au stat pe peron toată ziua fără ca cineva să se sesizeze,
iar seara peronul a fost lăsat, altfel decît de obicei, în obscuritate. Carol
nu a prezentat condoleanţe familiei lui D uca Puţin timp înainte de
momentul atentatului, Codreanu, se spune, s-ar fi refugiat la o doamnă
Cemăianu, verişoară a doamnei Lupescu (Z. Ornea, Anii treizeci.
Extrema dreaptă românească, Bucureşti. Fundaţia Culturală Română.
1995. p. 298; Al.Gh. Savu, Dictatura regală, Bucureşti, Editura Politică,
1970, p. 72).
25. Aproape toţi oamenii politici ai timpului aveau poziţii dominante
în diverse bănci sau grupuri industriale, precum Argetoianu, liderii
Frontului Românesc, Mihai Popovici, Emil Haţieganu şi alţi fruntaşi
ţărănişti, Averescu, Goga etc. (Al.Gh. Savu, op. cit., pp. 9-14)
26. Al.Gh. Savu, Dictatura regală (1938-1940), Editura Politică
Bucureşti, 1970, pp. 79-80.
27. Acest partid fusese înfiinţat în martie 1935, după ce Vaida îi
părăsise pe naţional-ţărănişti.
28. Maniu îi urma în această funcţie lui Mihalache, preşedinte al
PNŢ între 1933-1937, care demisionează după „gafa“ de a fi crezut un
moment intenţia lui Carol de a-i acorda şefia guvernului.
29. Vezi articolul meu, „Istoria reîncepe pe 17 noiembrie 1996“, în
Secolul XX, nr. 10-12, 1996. pp. 129-143. unde, printre altele, compar
alegerile din 1937 cu cele din 1996.
30. Acest partid rezultase din fuziunea, în 1935, a Ligii pentru
Apărarea Naţional Creştină, condus de A.C. Cuza, şi a Partidului Na­
ţional* Agrar, al lui Octavian Goga
31. Al.Gh. Savu, Dictatura regală, p. 144.
32. în timpul dictaturii regale aceiaşi lideri carlişti vor sprijini noul
regim, în timp ce „stînga" PSD (C. Titel-Petrescu, Ştefan Voitec, Lothar
Rădăceanu, î l Ghelerter etc.) îl va combate şi, mai tîrziu, se va apropia
de liberali şi ţărănişti.
33. Al.Gh. Savu vede în acest gest „dovada remarcabilului simţ
politic" al lui Carol şi dorinţa lui de-a afirma din nou „primatul exe­
cutivului asupra legislativului, a monarhiei asupra naţiunii" {op. cit.,
pp. 126-127). Judecat strict tehnic, ca mişcare de poker politic, gestul
este îndrăzneţ şi abil. Eu prefer să judec aici, ca în tot articolul, evoluţiile
acelor ani din punct de vedere al democraţiei româneşti, fără a cădea
totuşi în greşeala lui Savu şi a multor altora de a privi totul ca un plan
„demonic" al lui Carol. conceput încă din 1930. sau dinainte, de a
pregăti o dictatură regală.
34. Al.Gh. Savu, op. cit., p. 150.
 III. UN EROU RATAT: CAROL AL II-LEA

1. R EG IM U R ILE AUTORITARE

Pe 10/11 februarie 1938 se termină democraţia parlamentară

în România şi începe epoca dictaturilor. Diferite între ele, acestea
au, totuşi, următoarele puncte comune: desfiinţarea echilibrului
„celor trei puteri" şi, mai ales, a controlului legislativului asupra
executivului, terminarea de fa c to , dacă nu şi de jure, a pluralismu­
lui şi apariţia în locul acestuia a partidului unic, conducerea
globală a statului de către un „om forte" ca singur lider politic,
conservarea proprietăţii particulare şi a economiei de tip capitalist,
subordonarea societăţii civile statului şi abrogarea drepturilor
omului. Dacă prin aceste puncte comune cele trei regimuri dintre
10/11 februarie 1938 şi 23 august 1944 se opun, pe de-o parte,
democraţiei de dinainte şi de după, ele se opun, pe de altă parte, şi
regimului comunist de după 30 decembrie 1947, ca tot atîtea re­
gimuri autoritare, în raport cu ceea ce putem numi, pentru perioa­
da 1 ianuarie 1948-22 decembrie 1989, totalitarismul românesc.
Aş diferenţia deci între dictatura „autoritară", care desfiinţează
democraţia pentru a lovi în anumite grupuri sociale (deşi nu, sau
foarte puţin, în celelalte), şi dictatura „totalitară" care, tot în
absenţa democraţiei, loveşte în întreaga societate, fără discri­
minare. Carol şi Antonescu au fost autoritari, Dej şi Ceauşescu,
totalitari. Mai mult: răscoala legionarilor din 1940 a fost o încer­
care de-a instaura o dictatura totalitară, pe care Antonescu a
zdrobit-o, readucînd dictatura lui în limitele autoritarismului. Carol
şi-a îndreptat represiunea contra legionarilor, şi Antonescu, o
vreme, împotriva evreilor, dar nici unul, nici celălalt nu a lovit
restul societăţii, deşi amîndoi i-au împiedicat dezvoltarea liberă,
garantată de regimul democrat. Legionarii au asasinat însă ne­
discriminat evrei şi români democraţi, adversari reali şi adversari
potenţiali, şi ar fi trecut, probabil, la o generalizare a represiunii
dacă ar fi rămas mai mult timp la putere.

2. AUTO RITA RISM U L REG A L

Noua Constituţie din 20 februarie 1938, consfinţită printr-un

plebiscit patru zile mai tîrziu (! ) , şi care o înlocuieşte pe cea din
1923, concentrează toată puterea în mîinile regelui; lui îi aparţin în
fapt atît puterea legislativă - prin parlam ent cît şi cea executi­
vă - prin guvern deşi m iniştrii răm în responsabili, şi chiar
puterea judecătorească, prin magistraţi: hotărîrile lor se iau „în
numele regelui". Guvernul este numit de rege şi este responsabil
numai în faţa regelui. Parlamentul poate să dezbată legile, şi să le
aprobe, dar regele are drept de veto şi poate, la nevoie, guverna
numai prin decrete (Curios, nu altfel va guverna Ceauşescu. cîteva
decenii mai tîrziu.) Regele poate, în fine, semna tratate politice şi
militare; acestea nu mai necesită acordul parlamentului. Dreptul de
vot este lim itat şi cetăţenii sînt îm părţiţi în trei categorii, după
modelul italian al corporaţiilor: agricultură şi m uncă manuală,
industrie şi comerţ, muncă intelectuală. îşi face apariţia şi eco­
nomia planificată, prin crearea unui Consiliu Superior Economic
care pune la punct planuri centrale de investiţii, dezvoltare şi
distribuţie. Partidele politice sînt scoase în afara legii. în locul lor
este înfiinţat, în decembrie 1938 Frontul Renaşterii Naţionale, sub
conducerea regelui (din iunie 1940 el se va numi P artidul N aţiu­
nii ). Parlamentul şi partidele politice care, înainte de 1938, consti­
tuiau contraponderea regelui, nu mai au acum nimic de spus, în
afară de-a se solidariza, umil, cu regele. La început, Carol instituie
mai curînd o m onarhie absolută decît o dictatură propriu-zisă,
deoarece guvernează mai mult pe baza unui consens, ce-i drept
forţat, decît a represiunii. Frontul Renaşterii Naţionale este mai
mult un spaţiu ceremonial decît un instrum ent al puterii şi nu
dispune de nici un aparat ideologic. Interzicerea vechilor partide
loveşte numai activităţile lor publice. în timp ce discuţiile parti­
culare. şi chiar remarcile critice în parlament, sau în presă, sînt
tolerate. Nici un lider politic, ori susţinător al acestora, nu este de
altfel arestat, cu excepţia - masivă - a Gărzii. Fracţiunile carliste
ale partidelor tradiţionale sprijină, desigur, noul regim, ca şi
 partidul german şi cel maghiar. „Frontul Românesc" al lui Vaida
îşi încetează însă activitatea, iar mişcarea legionară „Totul pentru l
Ţară“ se autodizolvă. Liberalii şi ţărăniştii resping făţiş dictatura i
regală, se apropie sim ţitor unii de alţii şi încep să colaboreze I
direct, dar nu reuşesc să pună la punct o rezistenţă propriu-zisă. în J
rest, eroziunea acestor partide în avantajul „carliştilor" continuă: 1
fără să atingă nucleul dur al PNL, din jurul lui Dinu Brătianu, sau I
al PNŢ din jurul lui Maniu, ea micşorează simţitor restul fiecărui*
partid.

Viaţa politică se reorganizează circular. în centru tronează

Carol (Rex, pentru intimi), înconjurat de diverse guverne carliste,
formate din membri ai Frontului Renaşterii Naţionale (mai tîrziu
Partidul Naţiunii), în care intraseră, cu titlu individual, foşti
membri ai partidelor tradiţionale, inclusiv legionarii (Horia Sima
colaborează şi el, la un moment dat, cu Carol). Aceste partide nu
mai există oficial, deşi ele nu sînt distruse în fapt (cu excepţia
legionarilor). Nu e astfel lipsit de interes să amintim că sistemul
democratic al partidelor urmează, grafic, o evoluţie caracteristică:
de la puzderia de noi partide de după război, el se articulează
liniar, de la stînga la dreapta (schema nr. 1), apoi coagulează în
două blocuri, carlist şi anticarlist (schema nr. 2) şi, finalmente, se
constituie într-un guvern de concentraţie şi în opoziţie generală
(schem a nr. 3) (vezi capitolul precedent). Concentrarea sistemului
merge deci paralel cu limitarea democraţiei. Acum, în schema de
mai sus, sistemul politic autoritar a pierdut orice organizare în
unităţi independente, ele existînd num ai în m ăsura în care
gravitează în jurul, şi sub controlul, regelui.

Deşi dictatura lui Carol nu are o bază proprie de putere în

societate, ci se sprijină doar pe organele statului, partidele tradi­
ţionale, ca şi Garda, i se supun imediat. Ştiind că represiunea îl va
lovi pe el în primul rînd. Codreanu îşi dizolvă partidul şi recoman­
dă apăsat membrilor lui să se abţină de la orice provocare.
El însuşi scrie însă o imprudentă scrisoare lui Iorga, critică,
dar nu injurioasă, folosită totuşi ca pretext pentru a-1 aresta Aşa
încep confruntările dintre Gardă şi Stat, care vor însîngera anii
1938-1940 cu oribile crime de am bele părţi, cum Rom ânia nu
cunoscuse vreodată în istorie (vezi despre legionarism articolul
separat din acest volum; în articolul de faţă mă voi referi de aceea
doar marginal la acest fenomen).

Pe plan internaţional, Carol încearcă să continue alianţa tra­

diţională cu Franţa şi Anglia, ca şi cu ţările Micii înţelegeri şi ale
pactului balcanic. In martie 1938 R om ânia şi Iugoslavia aver­
tizează Ungaria că vor sprijini Cehoslovacia în caz de atac ma-
ghiar, iar România permite Uniunii Sovietice să facă uz de tranzit
prin România pentru trupe la sol şi pentru aviaţie în drum spre j
Cehoslovacia, dar sovieticii nu intră în acţiune. Pe 30 septembrie
1938 C ehoslovacia este sacrificată la M iinchen şi de puterile
occidentale în speranţa unei îmblînziri a lui Hitler. în consecinţă,
perspectivele R om âniei se înrăuţăţesc. C arol poartă de aceea
tratative în noiembrie 1938 la Londra şi la Paris, unde nu obţine
însă nici o garanţie, nici politică, nici militară. încearcă atunci,
cam brusc pentru a putea fi eficient, o apropiere de Germania şi-l
vizitează pe H itler la Berghof, pe 24 noiem brie 1938. Vizita
regelui fusese precedată, pe 6 noiembrie, de cea a lui Gheorghe
Brătianu şi pe 17 noiembrie de întîlnirea lui Argetoianu cu Goring.
Acesta i-a comunicat că Germania era gata să asigure României j
graniţele actuale, în schimbul unei declaraţii de prietenie şi a unei
convenţii economice.1 O săptămînă mai tîrziu Hitler îi repetă lui
Carol aceste propuneri, dar pe un ton ultimativ2, cerîndu-i, după
I. Mocsonyi-Styrcea, aducerea Gărzii de Fier la putere, denunţarea
altor tratate şi retragerea din Societatea Naţiunilor, deci o alianţă
în toată legea; în caz contrar. Rom ânia va fi anihilată.3 Curios,
nimic dintre acestea nu este menţionat de Andreas Hillgruber, care j
a studiat arhivele germane, discuţia avînd Ioc numai despre
relaţiile economice şi despre un conflict posibil al României cu
Ungaria Aici Hitler a declarat că nu se va amesteca în conflict, iar
Ribbentrop, în însemnările sale, a precizat că „ideea fundamentală
a politicii noastre în momentul de faţă trebuie să fie de-a ţine în
şah atît Ungaria cît şi România, pentru a le folosi, în funcţie de
evoluţia situaţiei, în interesul german**4. Avînd în vedere discuţia
prietenească dintre Goring şi Argetoianu, mi se pare puţin probabil
ca H itler să adopte, o săptăm înă mai tîrziu, o atitudine exact
opusă; mai probabil este deci ca versiunea lui Hillgruber să fie mai
aproape de adevăr. Oricum, Carol rezistă acestor sugestii, ori
presiuni, şi cere tratative economice mai detaliate, iar o dată ajuns
la Bucureşti, dacă nu chiar de pe drum, ordonă asasinarea lui
Codreanu. Faptul provoacă furia lui Hitler, retumarea decoraţiilor
române primite şi rechemarea ambasadorului Fabricius de la Bucu­
reşti. Pentru a atenua tensiunea, Carol îl include în guvern pe
filo-germanul I. Gigurtu în februarie 1939 şi semnează, pe 23 m ar­
tie 1939, tratatul econom ic cu Germania. Pe de altă parte, îl
numeşte pe filo-englezul Grigore Gafencu ministru de Externe, pe
Armând Călinescu vice prim -m inistru şi-l trimite pe Tătărescu
ambasador la Paris. Aceste ultime măsuri contrazic deci tendinţa
de apropiere de Germania, anunţată de primele iniţiative. Carol
încearcă să cîştige timp şi practică tradiţionala politică românească
de balans între marile puteri, fără să înţeleagă că ambele strategii
erau în acel moment deja perdante. în martie Hitler atacă şi ocupă
Cehia - în timp ce slovacii constituie un stat autonom, satelit al
Germaniei - , călcînd astfel în picioare tratatul de la Miinchen.
Ungaria anexează în acelaşi timp Ucraina subcarpatică. România
mobilizează şi trimite trupe la graniţa de vest şi de nord, dar nu
poate face nimic altceva decît să-i ajute pe refugiaţii cehi; este clar
că, în practică, Mica înţelegere nu mai există şi că tot eşafodajul
diplomatic din Europa centrală se prăbuşeşte. în numai cîteva zile
evenimentele se precipită şi pentru România. Pe 15 martie
germanii intră în Praga, pe 18 martie Viorel Tilea, ambasador la
Londra anunţă primirea unui ultimatum german la Bucureşti, fapt
dezminţit apoi de guvernul rom ân5, dar pe 22 martie Wohlthat,
şeful delegaţiei econom ice germane la Bucureşti impune,
într-adevăr ultimativ, semnarea acordului dintre cele două ţări în
ziua următoare, fapt prin care economia României intră evident în
sfera de influenţă germană: Germania preia mari cote-părţi din
industria petroliferă, m ine, bănci şi agricultură, în timp ce
România beneficiază de sprijin german, pentru a-şi extinde indus­
tria de armament şi reţeaua de drumuri.
 3. EUROPA DUPĂ „SUM M ITUL“
GERMANO-SOVIETIC

După zarva din jurul declaraţiei lui Tilea, Anglia şi Franţa

oferă României, în martie 1939, un pact de asistenţă mutuală, pe
care aceasta îl refuză, ca să nu-1 irite pe Hitler! în locul semnării
pactului, Anglia şi Franţa declară pe 13 aprilie 1939, la sugestia
românilor, că vor ajuta România dacă ea va fi atacată. în mai 1939
Gafencu explică la Berlin că România va strînge colaborarea eco­
nomică cu Germania, dar că ea nu doreşte să renunţe la alianţele
cu Franţa şi Anglia. Pe 1 septembrie Germania invadează Polonia,
iar Uniunea Sovietică o urmează pe 17 septembrie. Pe 6 septem­
brie România îşi anunţă neutralitatea în război, decizie aprobată de
Consiliul de Coroană a doua zi, exact ca şi la începutul primului
război mondial. 100 000 de refugiaţi polonezi (şi rezervele de aur
ale Poloniei) primesc ca urmare drept de trecere prin România,
precum cehii mai înainte. Pe 21 septembrie este asasinat Armând
Călinescu, ceea ce duce la executare de legionari, ca represalii, la
sfîrşitul lui septembrie 1939. După scurtele guverne Argeşanu şi
Argetoianu, urmează pe 24 noiembrie un nou guvern Tătărescu,
constituit din aceleaşi grupuri carliste din mai toate partidele.
Planul lui Tătărescu de „reconciliere" sună cel puţin nerealist, dar
în martie 1940 cîteva sute de legionari sînt eliberaţi din închisoare,
iar Horia Sima, mediocrul succesor al lui Codreanu, se reîntoarce
din Germania, unde fugise în timpul represiunii legionarilor şi este
numit secretar de stat în iunie. Pe 23 ianuarie 1940 este aleasă o
nouă conducere a Frontului Renaşterii Naţionale cu Vaida-Voevod
preşedinte, Tătărescu vice-preşedinte şi secretar general istoricul
C.C. Giurescu. Carol lansează un apel la reconciliere naţională, în
timp ce PNL/PNŢ încearcă formarea unui bloc al opoziţiei, care să
constituie o forţă alternativă la regimul carlist, în cazul prăbuşirii
lui. Ca rezultat, noi disensiuni apar în ambele partide: are loc
racolarea lui Mihalache (va deveni ..consilier regal"), a doctorului
Nicolae Lupu ca şi, pe neaşteptate, a lui Virgil Madgearu, în timp
ce ardelenii, în frunte cu Maniu şi Boilă, păstrează distanţă. Dintre
liberali unii trec de partea regelui, în timp ce Gheorghe Brătianu şi
grupul lui Dinu Brătianu se pronunţă în continuare contra
colaborării cu Carol.
în aprilie 1940 Germania cucereşte Danemarca şi Norvegia, în
mai Olanda şi B elgia Pe 28 mai guvernul român propune relaţii
mai apropiate cu Germania; ca urmare Gafencu este înlocuit ca
ministru de Externe, pe 1 iunie, cu Gigurtu. A doua zi răspunsul
german este deodată mult mai dur: apropierea este acum
condiţionată de revizuirea graniţelor cu vecinii ţării. Cam în acelaşi
timp este atacată Franţa şi aceasta capitulează pe 22 iunie 1940. O
nouă notă a guvernului român, de pe 20 iunie, „promiţînd“ discuţii
cu Uniunea Sovietică (? ), rămîne fără răspuns german, dar pri­
meşte, la mai puţin de o săptămînă, răspuns sovietic: ultimatumul
de pe 26 iunie prin care se cere retrocedarea Basarabiei şi a
Bucovinei.

4. BA LA N SU L POLITIC A L LUI CAROL A L II-LEA

Ajunşi aici se cuvine a face o pauză pentru a evalua politica

lui Carol. Este evident că el a încercat, foarte mult timp, să men­
ţină România în sfera alianţelor pro-occidentale şi că a preluat, în
acest scop, tactica anglo-franceză de appeasem ent a Germaniei
prin concesii limitate. Dacă aceasta părea să mai aibă o şansă în
timpul acordului de la MUnchen, în septembrie 1938, întrevederea
cu premierii Angliei şi Franţei şi cu Hitler, în noiembrie 1938, ca
şi călcarea respectivului acord de Hitler însuşi şase luni mai tîrziu,
în martie 1939, fără ca aliaţii să poată schiţa cel mai mic gest de
răspuns, ar fi trebuit să-i indice cu claritatate regelui român care
este balanţa m ilitară reală din Europa şi care putea fi soarta
viitoare a României. Carol nu a înţeles, din păcate, această lecţie,
şi pe cît se pare nici oamenii politici care-1 înconjurau. Aceeaşi
ridicolă şi nefastă balansare între aliaţi şi Axă continuă încă un an
şi jumătate, între martie 1939 şi iunie-august 1940, cînd România
retrocedează nu numai Basarabia şi Bucovina, dar şi jumătate din
Ardeal şi o parte a Dobrogei. în tot acest timp Carol pierde com­
plet iniţiativa, iar deciziile lui devin din ce în ce mai incoerente.
Numirile contradictorii de miniştri, ba pro-occidentali, ba pro-ger-
mani, promovarea lui Gigurtu - un om de afaceri lipsit de greutate
politică - ca ministru de Externe şi pe 6 iulie 1940 şi ca prim-mi-
nistru, ori înjghebarea la repezeală a unui „partid unic şi totalitar",
Partidul Naţiunii, sub conducerea regelui, exact în aceeaşi zi cu
capitularea Franţei, pe 22 iunie 1940, nu puteau convinge pe
nimeni de nimic şi dovedeau doar, tuturor, că la Bucureşti domnea
panica într-o perioadă în care Hitler ocupa ţări una după alta, el
nu mai aştepta declaraţii de intenţii, respectiv măsuri cosmetice în
acest sens, ci o alianţă politică şi militară categorică Dimpotrivă,
în 1938, înainte sau chiar după Miinchen, asemenea declaraţii ar fi
putut avea un oarecare efect, măcar temporar. Indecizia, veşnica
amînare a unei decizii politice clare, de către Carol, au dus la
pierderea unei bune şanse pentru România, în noiem brie 1938,
de-a obţine garantarea graniţelor de către Germania, ceea ce putea
fi atunci „mai ieftin plătit" decît în 1940: numai printr-un tratat
economic, nu şi prin pierderi teritoriale. Poate că tonul lui Hitler la
Berghof a fost brutal, aşa cum îi era şi firea, dar mesajul a fost
clar. Amînările nu au dus la îndulcirea tonului, ci la înăsprirea
mesajului: pe 2 iunie 1940 se cere teritoriu, deşi România semnase
tratatul economic cu mai mult de un an în urmă, pe 23 martie
1939 (tot sub presiune germană). Dacă, dimpotrivă, Carol s-ar fi
apropiat de Germ ania în modul limitat propus de H itler, între
noiembrie 1938 şi martie 1939, cînd este oricum obligat să o facă
din punct de vedere economic, este foarte probabil că el ar fi putut
preveni pierderile teritoriale din 1940.
Se poate spune, desigur, că o politică pro-Axă nu era dorită
atunci nici de Carol, nici de o mare parte a lumii politice rom â­
neşti, inclusiv de guvern, cu excepţia lui Gigurtu.6 D ar nici din
acest punct de vedere regele nu a acţionat cu consecvenţă. Prin
concesiile făcute lui Hitler. mai ales economice, el a ieşit de fapt
din rîndul aliaţilor anglo-francezi, deşi se scuza mereu în faţa lor şi
pretindea că le rămîne fidel. Mai mult chiar, el a refuzat în martie
1939, din teama de Germania, pactul de asistenţă mutuală propus
de Anglia şi Franţa Dacă ar fi făcut-o, România ar fi avut probabil
soarta Poloniei: ar fi fost ocupată, şi împărţită de germani şi de
ruşi, dar ar fi rămas, pe termen lung, o aliată necondiţionată a
Occidentului, respectată de acesta ca atare. Or, să nu uităm că
anglo-francezii au început războiul mondial pentru Polonia şi că
această ţară a rămas o preferată a Occidentului, în ciuda vicisitu­
dinilor ei sub comunism, pînă acum, la primirea în NATO. Este
desigur greu, chiar infantil, să decidem post-festum care politică ar
fi fost mai bună pentru România între 1938-1940, dar putem totuşi
stabili că aceea dusă de Carol şi guvernele lui nu a fost bună.
Carol a ales politica minimei rezistenţe, preferind răul cel mai
mic - pierdere treptată a suveranităţii şi cedare teritorială răului
cel mare: încetarea existenţei ca stat a României (vezi din acest
punct de vedere „excursul" din capitolul următor). Ceea ce a fost o
politică, teoretic, raţională, dar o politică evident perdantă, chiar la
nivelul inform aţiilor pe care el le avea atunci (Carol nu putea
cunoaşte clauza secretă din tratatul Ribbentrop-Molotov din 1939,
dar vedea bine comportamentul concret al marilor puteri). Mai tre­
buie spus, de asemenea, că deşi Carol încearcă în politica interna­
ţională să nu piardă contactul cu occidentalii, el abandonează în
politica internă orice urmă din democraţia occidentală, încă exis­
tentă după 10/11 februarie 1938, ca să nu mai vorbim de legile
antidemocratice de dinainte, luate de guvernul Goga. precum cele
(antisemite) de românizare a presei din ianuarie 1938. în vara lui
1939 are loc un simulacru de alegeri parlamentare. Liberalii şi ţă­
răniştii încearcă din nou, fără succes, pe 16 mai, crearea unei opo­
ziţii unite. Multe personalităţi democrate (printre alţii Al. Rosetti,
M. Sadoveanu şi G. Enescu) acceptă însă numirea lor ca membri
ai senatului, de către Carol, deşi era evident caracterul strict
ceremonial al funcţei lor. în Partidul Naţiunii intră de altfel, în
iunie 1940. nu numai mulţi legionari ci şi liberali, dat fiind apelul
la colaborare semnat, sub presiunea regelui, atît de Horia Sima cît
şi de Dinu B rătian u ! Numai ţărăniştii îşi păstrează demnitatea,
refuzînd orice colaborare cu Palatul, Mihalache demisionînd chiar
din funcţia de consilier regal. în august 1940 Carol semnează de
asemeni decrete-legi rasiale, privitoare la statutul evreilor în
România şi la interzicerea căsătoriilor dintre evrei şi rom âni! Mă
întreb cum va fi reacţionat Elena Lupescu la aceste le g i! încă din
august 1939, de altfel, la cîteva luni după încheierea tratatului
economic cu Germ ania, fusese arestat industriaşul evreu Max
Auschnitt. iar alţii obligaţi să parăsească ţara (Blum enfeld,
Braunstein), deşi ei făceau parte din camarilla regală. C hiar şi
aceşti parteneri direcţi de afaceri sînt sacrificaţi de Carol, cu ace­
laşi cinism de altfel cu care el se debarasase de aproape toţi
politicienii care îl ajutaseră în 1930 la restauraţie (M ihail
Manoilescu, Nae Ionescu etc).

Ce mai rămăsese deci din România (propriu-zis) carlistă, în

vara lui 1940? Paradoxul lui Carol este că el urmează aceeaşi
politică tradiţională internaţională - neutralitate, echilibru între
marile puteri - ca şi politicienii liberali ori ţărănişti pe care îi
debarcase de la putere pe motive de „politicianism". Din punctul
de vedere a lui Hitler, se poate spune că acesta avea dreptate, în
scrisoarea ultimativă pe care i-o trimite lui Carol pe 15 iulie 1940,
cînd îi cere să renunţe la „manevrele tactice", care-i puteau aduce
mici avantaje de moment, dar duceau totuşi „mai curînd sau mai
tîrziu [...] la distrugerea României" şi-i cere, de asemeni, să treacă
la alianţă făţişă cu Axa, printre altele „înţelegîndu-se“ cu Ungaria
şi Bulgaria în chestiunile teritoriale.7 întrebarea - la care este ;
aproape imposibil de răspuns - , este în ce măsură aceste „manevre
tactice" de moment, adoptate de Carol la fel de automat ca şi de I
clasa politică rom ânească în genere, au fost sau nu benefice
României. Ele au salvat, este drept, statul român în două confi­
guraţii: România M are, între 1938-1940 şi un fel de „Românie
mică extinsă11, în 1940: cea de la tratatul de la Berlin din 1878,
plus o jumătate din Transilvania. Este foarte mult, dacă ne gîndim
la faptul că în aceşti ani Polonia încetează să existe ca stat, că în
locul Cehoslovaciei apar două state practic ocupate de germani, şi
că, din Iugoslavia, Croaţia devine un protectorat german şi Serbia
este ocupată de Germania. Putem astfel spune că la începutul
anului 1940 România era singurul stat nerevizionist rămas integral
în fiinţă. Pe de altă parte, acest avantaj a fost formal şi pe termen
scurt: cîteva luni mai tîrziu România era ciuntită şi devine apoi un
aliat al Axei, la fel de total precum mai sus pomenitele state satelit I
ale Germaniei. Iar pe termen lung, statele consecvent pro-
occidentale, Polonia şi Cehia, ori consecvent pro-germ ane, ca
Ungaria, vor stîmi, cum am spus, mai mult interesul economic şi
politic, atît al Uniunii Sovietice (în Comecom) ca şi, actualmente,
al Uniunii Europene şi al NATO.

5. CÎTEVA C O M PLEX E ROM ÂNEŞTI

Ar fi interesant de urm ărit efectele acestei tradiţii brânco-

veneşti în relaţiile internaţionale ale României din diverse perioade
istorice. M ă întreb dacă balansarea între marile puteri şi
disponibilitatea de-a o „trăda" pe cea perdantă în favoarea celei
învingătoare - aşa am făcut şi în prim ul şi în al doilea război
mondial - , n-a dus întotdeauna la succese form ale p e termen scurt
- mereu salvarea (unui fragment al) statului - , şi la pierderi de
substanţă p e term en lu n g : m inarea încrederii m arilor puteri, a
oricăreia dintre ele, în România, ca partener fiabil. Nu altfel s-au
petrecut lucrurile la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, cînd
nici opoziţia PNŢ/PNL, nici guvernele sub regele Mihai, nu au
reuşit să obţină statutul de cobeligerant, România fiind tratată ca
ţară învinsă - la fel deci ca Ungaria, care a rămas fidelă Germaniei
pînă în ultimul moment - , în ciuda trecerii ei de partea aliaţilor pe
23 august 1944 şi a m arilor sacrificii de război ulterioare pe
frontul vestic.xMai mult încă, insistenţele lui Maniu la Cairo în a
obţine garanţii occidentale contra Uniunii Sovietice şi condiţio­
narea la nesfîrşit a armistiţiului de acordarea acestor garanţii, au
trezit în rîndul aliaţilor acelaşi tip de iritare precum insistenţele
precedente ale lui Carol de-a obţine garanţii de la Hitler împotriva
aspiraţiilor Ungariei şi Bulgariei şi, pînă în 1940, şi ale Uniunii
S o v ietice^în ambele situaţii, atît C arol şi sfetnicii lui, cît şi
ţărăniştii şi liberalii, două grupuri deci extrem de diferite ale clasei
politice româneşti, s-au încăpăţînat în aceeaşi nefastă speranţă de a
putea diviza în folos propriu aliaţii din momentul respectiv.
(M odelul acestei strategii vine din perioada tratativelor din 1859;
atunci ele au fost încununate de succes, dar Europa era, optzeci de
ani mai tîrziu, complet diferită, lucru pierdut din vedere de politi­
cienii români.) Nici carliştii, nici democraţii, şi nici Antonescu
mai tîrziu, nu s-au întrebat de ce ar fi preferat Germania hitleristă
un aliat incert (România) în locul celui sigur (Ungaria, Bulgaria),
sau occidentalii, mai tîrziu, un aliat potenţial (România), în locul
celui deja existent (U niunea Sovietică)! Mă tem că trebuie să
vedem aici - repet, în ciuda unui mic succes tactic de moment - a
nu ştiu cîta „orbire politică" pe care am mai constatat-o în
cuprinsul acestei cărţi. Antonescu, dimpotrivă, deşi şi el a crezut
că va putea băga zîzanie între Germania, Italia şi Ungaria, a avut
cel puţin meritul că a afirmat răspicat renunţarea la „manevrele
tactice" politicianiste, ca şi decizia de-a se situa loial de partea
Germaniei, la victorie ca şi la înfrîngere! (Vezi articolul următor
din volum )

Un trist corolar al incoerenţei sale politice este încercarea lui

Carol de-a compensa lipsa de încredere a lui Hitler în România ca
aliat militar, prin măsuri (cosm etice) de politică internă care să
transform e (în aparenţă) Rom ânia într-un aliat ideologic al
Germaniei. Frontul Renaşterii N aţionale şi, mai ales, Partidul
N aţiunii trebuiau să-i facă pe H itler şi M ussolini să creadă că
România avea un sistem social-politic aidoma ţărilor lor;jj aceeaşi
funcţie trebuiau să aibă diversele decrete-legi ale lui Carol,
menţionate mai sus. Procedînd în acest fel, Carol nu făcea însă
altceva decît să aplice, într-un fel, măsurile pe care le-ar fi aplicat
- mai radical, dar şi mai autentic - şi legionarii, dacă ar fi venit la
putere. Or, Carol i-a reprim at tocm ai pentru că-i considera o
„agentură a unor puteri străine". El procedează, cu alte cuvinte, la
fel ca alţi conducători ai României, inclusiv Ceauşescu, în faţa j
ameninţărilor unei mari puteri: evită o ocupaţie străină, realizînd el
însuşi măsurile pe care puterea străină le-ar fi luat dacă ocupa li
România Un bizar servilism politic „pe după piersic", în iluzia
de-a salva „independenţa statului" prin păstrarea puterii în mîini
proprii, ale autohtonilor ori ale clasei politice tradiţionale, şi
sacrificarea, de către ei înşişi, a aceloraşi drepturi (democratice)
pe care le-ar fi sacrificat şi ocupantul. Auto-ocupaţia, în iluzia că I
ea este mai puţin gravă decît ocupaţia străină,-), statul m ai presus
decît dem ocraţia, ia tă o tradiţie politică rom ânească pe care o
regăsesc adesea în istorie, tot de la Brâncoveni încoace, trecînd
prin fanarioţi şi prin reacţia domnitorilor autohtoni la revoluţia din
1848. Carol, „ocupîndu-şi ţara" singur, pentru a împiedica ocu­
parea ei de legionari şi de Hitler, creează modelul acestei atitudini
pentru secolul XX, pentru Antonescu în timpul războiului („altfel
vine Hitler peste noi"), Dej în faza anti-titoistă („altfel Stalin") şi J
în 1956 („altfel H ruşciov"), ori Ceauşescu, care restalinizează
România după 1971, în faţa am eninţărilor sovietice de după
represiunea din Praga (vezi, din nou, şi „excursul" din articolul
următor al volumului)!

Tot acum se nasc alte variante modeme ale unor vechi com­
plexe naţionale, care, şi ele, vor culmina în com unism Mai întîi,
complexul consensului fo rm a l n a ţio n a l Carol instituie FRN şi apoi fl
PN în locul, şi deasupra, partidelor existente, acuzate de corupţie,
politicianism şi ineficienţă, în ideea că asemenea partide unice vor
putea asigura un nou elan naţional acolo unde vechile partide erau
epuizate. Curios este însă faptul că aceste noi partide nu oferă nici
o platformă ideologică, ori managerială, recognoscibilă, ci doar
fragmente din orice program de dreapta din anii treizeci. Ce anume
trebuia să creeze atunci consensul? Harisma regală? Ea nu exista, 1
Carol impunînd, unora, respect, dar nimănui dragoste, precum
impunea Codreanu. Ciudat este că acest rege, care a tînjit mereu
după popularitate, nu a obţinut-o niciodată, în timp ce Carol I,
Ferdinand şi Mihai, care nu au urmărit-o, au realizat-o de la sine.
(Un pasionant studiu psihanalitic ar putea pune în paralelă nevoia
de dragoste publică a regelui cu nevoia de dragoste a bărbatului
Carol, de la aventurile tinereţii la ciudata fidelitate faţă de Elena
Lupescu!) în fond. acum, la sfîrşitul anilor treizeci, se face simţită
o gravă lipsă de legitimitate a lui Carol. Ideea de Rege ca arbitru j
al vieţii politice, Carol o compromite singur prin dictatura sa şi
prin maşinaţiile de dinainte. încearcă atunci o ideologie corporatistă
de sorginte italiană, dar aceasta nu prinde cheag defel în realitatea
românească, breslele şi stările sociale reprezentate in „parlamentul
lui“ fiind mai curînd sim ulacre ale celor italiene decît organizaţii
locale convingătoarey ideologul corporatismului, Mihail Manoilescu
se retrăsese din politica lui Carol, fiind recuperat de acesta abia
după 1938). Lui Carol îi răm îne atunci populistul „Partid al
Naţiunii41, care se dovedeşte o formă goală şi nu durează de altfel
nici trei luni de zile. Carol încercase, cum se ştie, şi să acapareze
Garda de Fier, d ar Codreanu îl refuzase net\fCarol voia astfel să
devină un absurd „Rege fascist“ fără fascism (italian ori german),
o copie a lui Umberto, fără şi contra lui Mussolini.iori Ciano, ori a
regelui sîrb Alexandru, cum natul său, dictator între 1929-1934
(cînd este asasinat la M arsilia îm preună cu Louis Barthou,
ministrul de Externe al Franţei).
Peste timp, văd aici modelul, poate inconştient, al Frontului
Unităţii Socialiste, al lui Ceauşescu, imaginea falsă a unui consens
naţional, de fapt doar cel al unei clici de profitori, în jurul unui
rege comunist naţional, fă r ă comunism sovietic, dar cu dictatură
proprie, locală.

Un al treilea complex priveşte „adeziunea1* la noul „om fo rţe i

(the strong m an), Carol al II-lea, care începe, cum am văzut, de la
sosirea lui în ţară, în 1930, şi continuă în întreg deceniul domniei
sale, pentru a culmina în timpul dictaturii regale cînd, în diferite
faze, aproape întreaga clasă politică şi mulţi dintre intelectualii
democraţi se solidarizează cu regele - cu excepţia notabilă a
grupului Maniu-Mihalache din PNŢ şi a unor social-democraţi (de
stînga) - inclusiv adversarii de ieri, Horia Sima şi Dinu Brătianu.
Cinism, pragmatism, iluzia că regele este singurul salvator posibil
al Ţării ? Greu de precizat Sigur este că mitul colectiv şi interesul
personal se amestecă în aliajul acesta rău mirositor, de servilism
politic, devenind indiscernabile. Nu altfel se va naşte, „din nimic“,
cultul următorilor strong meri: Antonescu, Dej în jur de 1960 şi
Ceauşescu în 1968 şi după aceea' ^Trebuie precizată, de asemeni,
cealaltă faţă a acestui com plex a l adeziunii, şi anume complexul
lepădării de omul forte, atunci cînd puterea lui se prăbuşeşte. ,
Nimeni nu-1 va apăra pe Carol atunci cînd acesta va trebui să
reflecteze asupra cererii ultimative a lui Antonescu de-a abdica, pe
5 septembrie 1940. La fel se va întîmpla de altfel cu Antonescu
însuşi, arestat pe 23 august 1944 de-o mînă de soldaţi din garda lui
Mihai, ori cu Ceauşescu pe 22 decembrie 1989. Legea aspră şi
ironică a istoriei pare să fie că acela ce ia puterea în pofida
formelor legale precedente, o pierde în pofida formelor ilegale de
el însuşi decretate, în favoarea următorului om forte ilegal.
 6. DICTATELE DIN 1940

în urm a pactului Ribbentrop-M olotov din 23 august 1939,

Stalin dă un ultim atum României, pe 26 iunie 1940, cerîndu-i
evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei. Bucureştiul înţelege, prea
tîrziu, izolarea sa totală. Politica echivocă a lui Carol, încercarea
de-a mulţumi ambele blocuri militare, se întoarce ca un bumerang
împotriva României: în timp ce Occidentul, înfrînt, nu o mai poate
ajuta, Hitler nici nu vrea. România se înclină şi evacuează cele
două provincii fără luptă. Astăzi, cînd cunoaştem conţinutul clauzei
secrete a pactului Ribbentrop-Molotov, putem să ne întrebăm dacă
România nu a făcut atunci cea mai mare greşeală a sa din istoria
modernă. Mai întîi, simpla am eninţare cu rezistenţă militară ar fi
creat atunci, în iunie 1940, o~ situaţie nouă în Europa de mijloc şi
de est Să nu uităm că nici Austria, nici Cehoslovacia nu se îm po­
triviseră militar Germaniei, nici Ţările Baltice Uniunii Sovietice,
nici Polonia ambilor agresori. Dacă balticii nu aveau, geografic,
cum, putînd fi uşor aruncaţi în mare, românii aveau o retragere
posibilă spre V est Poziţia lor strategică era mai curînd asem ă­
nătoare cu cea a finlandezilor (vezi articolul următor). Ne putem,
desigur, întreba şi dacă o ameninţare cu rezistenţa nu i-ar fi făcut
şi pe sovietici mai prevăzători: ei ar fi fost pentru prim a oară
confruntaţi cu un pericol de război în est. M ai departe, presu-
punînd că atacul lor ar fi avut loc, Rom ânia nu s-ar fi putut
împotrivi, desigur, mult timp, Armatei Roşii, care ar fi ocupat
oricum Basarabia. întrebarea este dacă ea ar fi continuat după
aceea ocuparea altor provincii, ori a întregii ţări. Probabil că nu,
deoarece înţelegerea lui Stalin cu Hitler nu prevedea împărţirea
României, precum cea a Poloniei, şi Hitler avea, oricum, nevoie de
petrolul românesc. Nu este însă, pe de altă parte, exclus ca Hitler,
văzînd înaintarea n eprevăzută a ruşilor să fi trecut şi el la o
ocupaţie n ep revă zu tă a Rom âniei, tocmai pentru a-şi proteja
interesele. Dacă, dimpotrivă, ruşii s-ar fi oprit la Prut, respectînd
aici înţelegerea cu nemţii, cum au respectat-o şi în Polonia,
România ar fi cîştigat un mare capital politic în ciuda pierderilor
militare. în acest caz: 1) ea ar fi arătat basarabenilor că nu-i pără­
seşte la nevoie - acest reproş se face şi astăzi auzit în Moldova8;
2) ar fi fost văzută de occidentali ca o victimă a agresiunii Uniunii
Sovietice şi aceştia ar fi avut în 1944 o altă atitudine faţă de
cererea lui Stalin, atunci aliatul lor, de-a păstra Basarabia; 3) ţările
Axei, deşi nu puteau ajuta România contra aliatei lor din 1940,
Uniunea Sovietică, ar fi fost, în mod sigur, ori mai favorabile
României după aceea, şi n-ar fi trecut la Dictatul de la Viena,
văzînd în ea o victimă a agresiunii bolşevice, ori, 4 ) dacă ar fi vrut
să purceadă la formularea Dictatului, ar fi luat în consideraţie şi
posibilitatea ca România să li se împotrivească şi lor. Nu vreau să
sugerez, prin aceste patru speculaţii, că Rom ânia ar fi putut
schimba (total) cursul evenimentelor din 1940, ci numai faptul că
rezultatele acestora pentru ea ar fi fost altele. Or, tocmai calculul
acestor rezultate nu a avut, pare-se, mare greutate în Consiliul de
Coroană din 27 iunie 1940: necunoscînd detaliile îm părţirii
sferelor de influenţă din 1939, membrii consiliului s-au temut în
primul rînd de repetarea „soluţiei poloneze" şi nu au vrut să-şi ia
nici un risc. Este greu de judecat acum atitudinea lor din punctul
de vedere al informaţiilor şi presupunerilor pe care ei le puteau
avea, ori face, atunci. Ceea ce nouă ni se pare astăzi o demisie de
la principii naţionale şi morale minime - o ţară, şi o armată, nu se
retrage fără luptă - a putut părea atunci o situaţie fără ieşire. Cum
necum, hotărîrea acelui consiliu a intrat în istorie ca o pagină
ruşinoasă, printre altele şi pentru că fusese precedată de declaraţii
belicoase despre voinţa şi capacitatea de luptă a armatei române9.
Mai ales com paraţia cu situaţia sim ilară din 1916 este amară:
atunci primul, bătrînul, Carol, german de origine, nu a protestat
contra hotărîrii miniştrilor din ţara sa adoptivă de-a lupta contra
ţării sale de origine, iar aceşti miniştri s-au decis pentru luptă în
ciuda proastei pregătiri militare a armatei. în 1940, dimpotrivă, al
doilea Carol, primul Hohenzollern născut în România, nu
consideră necesar să-şi apere ţara - devenită - natală contra
atacului unei terţe ţări, iar miniştrii lui, cu puţine excepţii, retrag
fără luptă o arm ată sigur nu mai prost pregătită. Un semn al
deteriorării valorilor în această ţară, în mai puţin de un sfert de
veac.

Evenimentele, după aceea, se precipită. Carol speră să recîştige

încrederea Axei prin noi concesii economice şi poîitice: pe 6 iulie
1940 este instalat un guvern absolut pro-german sub conducerea
omului de afaceri Ion Gigurtu, cu m inistru de Externe Mihail
Manoilescu, un vechi simpatizant al lui Mussolini; o zi mai tîrziu
este dizolvat prin decret „parlamentul*4 constituit de Carol însuşi.
Baza politică a regimului carlist de pînă atunci - ţărăniştii lui
Armând Călinescu şi liberalii lui Tătărescu - dispare, miniştri
devenind oam enii palatului, legionari şi politicieni din dreapta
nelegionară, precum Manoilescu şi Nichifor Crainic (vezi capitolul
precedent pentru „tăierea" bazei constituţionale a sistemului po­
litic). Antonescu, ca potenţial adversar, prim eşte dom iciliu
obligatoriu la M înăstirea B istriţa pe 9 iulie. Prea tîrziu. După
graniţa din est urmează cea din vest. Pe 15 iulie Hitler îi trimite o
scrisoare lui Carol, în care îi cere sa ducă tratative cu Ungaria şi
Bulgaria pentru m odificarea frontierelor. Gigurtu şi Manoilescu
încearcă în zadar să găsească păsuire la Berlin şi la Roma.
Cedarea, pe 1 august 1940, a Dobrogei de sud Bulgariei, de la
care România o preluase în 1912, nu creează nici o comoţie, deşi
ea se realizează sub presiunile lui Hitler. De altfel, este curios cît
de puţine urme a lăsat stăpînirea Cadrilaterului în politica şi eco­
nomia românească. S-ar zice că numai pictorii, cîţiva scriitori şi
Regina Maria au iubit Balcicul, ori zona împrejmuitoare. Din 1940
pînă astăzi, nimeni în România nu pare să regrete această pierdere,
nici m ăcar naţionaliştii mai vechi ori mai noi, poate din senti­
mentul difuz, deşi niciodată, pe cît ştiu, exprimat ca atare, că nouă
de fapt nu ni se cuvine acest teritoriu, cîştigat cam fără motive de
Maiorescu în 1913. Tratativele cu Ungaria, dintre 16-24 august,
duc însă la eşec. Germania şi Italia hotărăsc atunci singure ce este
de făcut şi convoacă, pe 29 august, la Viena pe miniştrii de Exter­
ne ai României şi ai Ungariei, pentru a le comunica rezultatul. Al
doilea Dictat de la Viena (prim ul, din septembrie 1938, privea
cedarea unei părţi din Slovacia Ungariei) de pe 30 august 1940
specifică faptul că România cedează Ungariei 43 492 km 2 cu
2 667 007 locuitori. Faptul că decizia nu dădea com plet curs
cererilor m aghiare - acestea specificaseră anterior 69 000 sau
chiar 78 000 km2 - nu o făcea mai puţin nedreaptă. în teritoriul
cedat locuiau 50,1% români şi doar 37,1% m aghiari.10 Acesta
străbătea, de altfel, întreaga Transilvanie, de la nord-vest la sud-est,
cuprinzînd regiuni extrem de diferite cultural şi demografic. Ne
putem întreba dacă stabilirea acestui teritoriu nu ţinea cont, în
prim ul rînd, de interesele strategice ale Germaniei: în caz de
război contra U niunii Sovietice, arm ata germană putea ajunge
imediat, prin teritoriu m aghiar, la Carpaţii Orientali, fiind în
acelaşi timp extrem de aproape de cîmpurile de petrol din cealaltă
parte a Carpaţilor Meridionali. în plus, Dictatul de la Viena are şi
scopul politic de a-i asm uţi în continuare pe rom âni contra
ungurilor, şi viceversa, astfel încît să asigure participarea ambelor
lor armate la (viitorul) război (aşa a şi făcut Antonescu).
Dictatul a fost comentat de două Consilii de Coroană, extinse
cu membrii guvernului. Primul, în noaptea de 29/30 august, privea
cererea germană ca Rom ânia să se pronunţe pentru sau contra
 acceptării Dictatului, indiferent de conţinutul lui, în acel moment
încă necunoscut chiar delegaţiei române la Viena.11 Sînt de acord
optsprezece din membrii prezenţi ai Consiliului, iar zece sînt
împotrivă. Al doilea Consiliu, din noaptea de 30/31 august, discută
noua graniţă trasată între România şi U ngaria Participă acum şi
Maniu, Iorga şi alţii care nu putuseră veni la primul consiliu Iorga
are obiecţii, dar acceptă, Gheorghe Brătianu şi Maniu protestează
atît de vehement, încît Carol se simte obligat să precizeze că
numai el decide, şi că el este de acord „ca să ferească ţara de alte
nenorociri şi mai mari“. în cele din urmă, două treimi din
participanţii la ambele consilii sînt de acord cu Dictatul, inclusiv
Gheorghe Mihail, şeful Statului Major, care certifică incapacitatea
de rezistenţă a armatei la un atac german, în caz de respingere a
Dictatului. Treimea „recalcitrantă" a Consiliului este reprezentată
de bătrînii ţărănişti şi liberali.12
Dictatul a dus la explozia vieţii politice din Rom ânia Au loc
mari proteste de stradă organizate de legionari - Sima se retrăsese
din guvern ca să aibă mînă liberă - în mai toate oraşele importante
din ţară. Generalul Antonescu apare deodată ca singura alternativă
viabilă la Carol. Maniu îl vede la o întîlnire secretă pe Antonescu
pe 1 septem brie; el sprijină un guvern Antonescu „de uniune
naţională", constituit din partidele tradiţionale ca şi din legionari,
cuzişti etc. Pînă pe 4 septembrie se duc tratative neîncetate, pe
această bază, între Antonescu, democraţi şi rege. Pe 4 septembrie
Antonescu îi cere regelui putere absolută. Alarmat, Carol îşi
consultă „oamenii", dar aceştia, civili şi militari, părăsesc rapid
corabia ce se scufundă. Pe 5 septembrie Carol cedează: suspendă
Constituţia din 1938, dizolvă adunările legiuitoare şi acordă puteri
depline premierului Antonescu. Regele rămîne însă şeful armatei
şi, ca atare, Antonescu se asigură în chiar cursul zilei de sprijinul
generalului Coroamă, comandantul trupelor de gardă şi trimite în
provincie, sub diferite pretexte, pe alţi generali devotaţi regelui,
precum Gheorghe Mihail. în seara aceleiaşi zile Antonescu cere
ultimativ abdicarea regelui. în noaptea de 5/6 septembrie 1940
Carol îi consultă pe Mihail M anoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe
Brătianu, Dumitru Coroamă şi alţii: toţi îl sfătuiesc să abdice, cu
excepţia lui Gheorghe Mihail, care nu avea însă trupe în capitală.13
Carol înţelege în sfîrşit că toţi l-au părăsit A doua zi abdică în
favoarea lui Mihai şi apoi părăseşte ţara
 7. D E C O N STR U C TO R SINGUR

în mai puţin de o săptămînă se prăbuşeşte astfel o domnie de

opt ani şi o dictatură de doi. în prima perioadă Carol a făcut tot
ce-a putut pentru a distruge baza constituţională pe care se putea
sprijini, ca apoi să încerce să construiască un nou regim în vidul
de el însuşi provocat Distrugînd, în loc să restaureze, el nu a reuşit
să creeze, în schimb, nici o bază alternativă a puterii, nici o nouă
legitimitate. Cînd a vrut să se schimbe, geniul deconstructor s-a
dovedit un mediocru ucenic constructor. P layboy -ul iniţial nu
devine un mare rege la maturitate, aşa cum Hal, prinţ de Wales, la
Shakespeare, se metamorfează în marele rege Hernie al V-lea, deşi
Carol se desparte, şi el, de Falstaffii tinereţii sale. Mai curînd cu
un nou fanariot seamănă Carol, preocupat să adune cît mai repede
cu putinţă averi şi prestigiu din manipularea curtenilor şi scurgerea
de bani din avutul public în cămara domnului. Din scîrba boierilor
păm înteni (M aniu), linguşeala curtenilor promovaţi la putere
(Tătărescu) şi decapitarea haiducilor locali (Codreanu) de către
amăuţi, fanariotul a crezut că poate rîvni la mai mult, la o putere
em ancipată de Ţarigrad (B erlin ) şi năzuind la egalitate cu ea.
Aceasta l-a lăsat să cadă fără fasoane, subminîndu-i poziţia prin
uneltirile paşei de Vidin (Fabricius), pînă ce un nou candidat la
domnie, acum dintre autohtoni (Antonescu), se dovedi mai vred­
nic. Şi, tot ca pe vremuri, a fost de ajuns ca un singur om, acelaşi
Antonescu, să-i arunce cîrpa neagră pe umeri, semnul mazilirii, ca
toţi vechii slujbaşi să fugă care încotro, lăsîndu-1 pe puternicul
Vodă de ieri la mila paşei. Care s-a îndurat să-i dea voie să plece.
Curioasă simetrie: Carol îşi încheie domnia precum a început-o.
Sosit pe neaşteptate la Bucureşti în 1930, Carol îi ia locul dom­
nului precedent, întîmplător fiul său, tot prin ,.mazilire": părăsit de
cei care-i juraseră credinţă - num ai lui Maniu i-a fost greu să
încalce acest jurăm înt - M ihai se retrage în noua dregătorie de
Alba-Iulia Zece ani mai tîrziu, Mihai urcă pe acelaşi tron, părăsit,
acum, de tatăl sau, prin acelaşi joc de mazilire, doar cu inversarea
rolurilor actorilor.

Strîns cu uşa în ultimii doi ani, Carol dezvoltă o neaşteptată

energie în a salva regimul pe care tot el l-a desfăcut metodic mai
înainte. Nu se poate contesta un anume dramatism al propriilor lui
eforturi şi ale lui Manoilescu ori Argetoianu, trimişi în „misiuni
imposibile" la Berlin şi Roma pentru a salva ce mai era de salvat
Dramatismul ţine însă mai curînd de zbaterile agoniei decît de
epopeea Salvării. Fanariotul identificat cu Ţara în ultimul moment,
înainte de-a lua calea surghiunului, nu a mai apucat să intre în
galeria eroilor. Alarmaţi de perspectiva de-a fi judecaţi o dată cu
el, curtenii lui cei mai asidui l-au uns pe Carol în ţapul ispăşitor al
carlismului. Părăsit de toţi şi de nimeni regreţat, Carol încheie cu o
jalnică abdicare o Restauraţie începută cu prom iţătoare îndrăz­
neală. Dar chiar această „prăbuşire a regelui" n-a devenit pentru
nimeni o tragedie. Carol al II-lea este singurul şef de stat român
din perioada m odernă a cărui prăbuşire nu a fost de nimeni
împiedicată - în acest punct, cum am văzut, regula abandonului
este generală - şi de nimeni regretată. Altfel decît Antonescu ori
Ceauşescu, şi acum încă comemoraţi de întristaţi bătrîni camarazi,
Carol al II-lea nu este plîns, recuperat, reconsiderat de nimeni. Din
domnia lui au rămas modele, adoptate, cum am văzut, de urmaşi,
dar n-au rămas urme. Carol este, pur şi simplu, uitat

Carol al II-lea indică şi o problemă generală a conducătorilor

români de la Cuza la Ceauşescu, ori chiar Iliescu: ciudata ştiinţă
negativă de risipire a unui capital politic iniţial. Mulţi dintre aceşti
conducători au sosit la putere pe valul unui mare sprijin popular,
dar au părăsit-o uitaţi sau huliţi. După aventurile de la începutul
anilor douăzeci, în care nimeni nu-1 lua în serios, Carol a venit la
putere în 1930 printr-o masivă acumulare a speranţelor în el. în cei
zece ani de putere Carol a reuşit să-şi dezamăgească toţi suporterii
iniţiali - de la Puiu Dumitrescu (secretarul său în ,,exil“ ), Barbu
Ionescu, Precup, sau M anoilescu, sprijinitori de prim a oră, la
Maniu, Mihalache, Goga, ori Max Auschnitt, fidelii lui suporteri
de mai tîrziu. La fel de nepăsător, şi de inutil, şi-a alienat Carol
familia, surghiunind-o pe regina mamă M aria la Balcic şi pe
fratele său Nicolae în afara ţării pentru exact aceeaşi „vină“ pe
care o avea şi el: o legătură, apoi o căsătorie, morganatică, a lui
Nicolae cu Ileana Doletti. Ca să nu mai vorbim de modul barbar în
care a ignorat, după ce a cunoscut-o pe Magda Lupescu, cererile
de ajutor ale lui Zizi Lambrino, care şi-a sfîrşit viaţa în mizerie, în
ciuda înfocatelor jurăminte de credinţă eternă cu care o bombar­
dase Carol imediat după căsătorie.
S-ar putea spune, în apărarea lui Carol, că el şi-a constituit,
mai ales între 1938 şi 1940, o bună echipă la guvernare. Gafencu,
Viorel Tilea, Ghelmegeanu şi alţii au avut şi şi-au păstrat această
reputaţie în acei ani. Alţi colaboratori, precum Tătărescu, Ralea,
Argetoianu, dimpotrivă, au confirmat în acei ani oportunismul lor
de dinainte, şi de mai tîrziu. Totuşi, nici partea bună a echipei nu a
reuşit mare lucru, în principal datorită indicaţiilor contradictorii ale
regelui.
Ciudat, în toată „cariera" lui Carol Rex, un singur punct ră-
mîne fix, unei singure persoane, ori principiu, îi rămîne Carol
fidel: dragostei lui pentru M agda Lupescu. Din întreaga perioadă,
profilul ei ne apare cel mai vag conturat Cu un „machism" tipic,
marea m ajorităte a istoricilor şi oam enilor politici - bărbaţi -
români, a „dem onizat" im aginea ei ca prostituată şi evreică.14
Nimeni, pe cîte ştiu, nu a relevat aspectele pozitive ale acestei
femei care, ca o adevărată s e if m ade woman, a ajuns o doamnă a
Curţii, cu voia sau chiar fără voia esîablishm ent- ului. Frumuseţea
acestei femei a fost taxată de vulgaritate, abilitatea ei în afaceri,
drept escrocherie, lipsă de scrupul etc. Poate că aşa a fost, dar
poate că a fost şi altceva Că se trăgeau sfori în casa ei nu se poate
nega, dar în care alt „salon" al epocii nu se trăgeau sfori? Prezenţa
ei publică a rămas discretă, cu excepţia cîte vreunei snoabe
întruniri, iar Carol, deşi o consulta, pare-se, în faţa lui Eraest
Urdăreanu ori a lui Armând Călinescu, nu a introdus-o în funcţii
publice, cum avea s-o facă, peste ani, Ceauşescu cu a sa - e drept,
legală - consoartă. Prezenţa sa ocultă în toate deciziile ţării, cum
sugerează Florin Constantiniu prin a sa „Lupeascocraţie", nu a fost
demonstrată. Carol a respectat, într-un fel, cutuma, separînd viaţa
sa publică de cea particulară. Fidelitatea lui faţă de o femeie sub
nivelul său social ar putea fî văzută şi ca un gest de noncon-
formism, ca o provocare - a cîta? - la adresa unei societăţi extrem
de conservatoare. Nu, de orice poate fi învinuit Carol, şi l-am
învinuit, cu excepţia acestei iubiri - Ju rn a lu l său e plin de
exprimarea ei, chiar dacă o face într-un stil de care mai curînd
surîdem - a cărei stabilitate pare a „răscum păra" fatala insta­
bilitate, inconsecvenţă, incompetenţă etc. din politica sa internă şi
externă. Dacă are o culpă, el pentru acestea o are, şi nu pentru
„femeia cu părul roşu".

Un individ singur, fără bodyguards, fară partid propriu, ne­

mandatat de o revoltă populară, bate la uşa regelui şi-l pofteşte să
plece. Regele pleacă. Cutezătorul outsider îi ia locul. Patru ani mai
tîrziu, un alt individ izolat, dar cu aura fiului regelui exilat, îi dă
pe uşă afară pe outsider. Acesta este asasinat pe scările palatului
de alţi noi outsideri, care pînă la urmă îl vor exila şi pe fiul ve­
chiului rege. Şi care outsideri, la rindul lor, vor fi eliminaţi de alţii.
Carol al II-lea, Antonescu, M ihai, Bodnăraş şi Dej. Istoria con­
tinuă. Ca în orice dramă a puterii, aceeaşi mereu în lume, de la
 antici la Shakespeare şi la vremurile noastre. Iată o lectură a fi­
nalului unui regim în care ceva încă subzistă din drama ce trebuie
să se fi petrecut cu Carol, indiferent de faptul că, în ochii noştri,
suferinţa ce o va fi resimţit era, în mare măsură, meritată. Această
dramă a înălţării şi căderii regilor nu a înregistrat-o însă nici o
cronică ca atare. Poate pentru că, după Aristotel, eroul tragic este
un om cu o bună reputaţie, deşi nu un om perfect, care săvîrşeşte o
eroare. Aceasta îl duce la o cădere nemeritată, ce ne inspiră spaimă
şi milă. Carol nu avea această reputaţie, n-a săvîrşit numai o
singură eroare şi căderea lui, dacă a inspirat spaimă - contempo­
ranii lui s-au temut de dispariţia României, după modelul polonez
- n-a inspirat cu siguranţă nici o milă. Am putea vedea mai curînd
în Antonescu, după aceeaşi definiţie aristotelică, un erou tragic.
Reputaţia lui este neîndoielnică, iar singura lui greşeală, tragică, a
fost loialitatea absurdă pentru Hitler: căderea, respectiv procesul
organizat de comunişti, a stîmit de aceea nu numai spaimă, ci şi
milă. Acest lucru ar putea explica, poate, diferenţa dintre modurile
în care istoria i-a reţinut pe cei doi oameni politici. O altă întrebare
este însă dacă perspectiva aristotelică asupra tragediei pe scenă
poate fi aplicată oamenilor reali din istorie. Poate că da, poate că
nu. Neputînd tranşa aici o asemenea problemă, remarc doar că
asemenea „dram e“ azi, oricum, nu se mai poartă. Altfel decît
pentru vechii poeţi tragici, drama, pentru noi, este mai curînd cea a
corului decît a actorilor principali, a acelui cor exclus din jocul
puterii, dar sortit, deşi nevinovat, să-i sufere hachiţele.

NOTE

1. Al.Gh. Savu, Dictatura regală (1938-1940), Bucureşti, Editura

politică, 1970, p. 222.
2. Tonul ar fi fost ultimativ, discuţia violentă, după însemnările
baronului I. Mocsonyi-Styrcea, prezent la discuţii (Al.Gh. Savu, op. cit.,
pp. 223-224). După A. Hillgruber, discuţia „se pare că nu a decurs prea
favorabil, deşi Hitler şi-a primit oaspetele cu multă amabilitate şi l-a
asigurat că Reichul este ferm în intenţia sa de-a colabora cu România în
toate domeniile", în Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Rela­
ţiile germano-române 1938-1944 (traducere), Bucureşti. Humanitas.
1994. p. 60.
3. Al.Gh. Savu, op. cit., pp. 223-224.
4. A. Hillgruber, op. cit., pp. 61-63.
 5. ALGh. Savu, op. cit., pp. 291-292. Speculaţii despre ultimatum
continuă şi după 1989; vezi o discuţie cu Ion Raţiu în revista Românul
liber, aprilie 1996, pp. 12-14.
6. O alianţă a României cu ţările Axei ar intra în categoria alianţelor
incompatibile, cum le numeşte pe drept cuvînt Larry Watts,
„Incompatible Alliances: Small States of Central Europe during World
War n “, în Romania and World War II, Iaşi, The Center for Rumanian
Studies, 1996, pp. 87-106.
7. ALGh. Savu, op. cit., pp. 390-391.
8. Vezi „Contrafort", Chişinău, nr. 11, sept 1995, pp. 10-11 (discuţie
dintre M. Fusu şi Monica Lovinescu) şi nr. 13, noiembrie 1995, p. 12.
(interviu AL Paleologu.)
9 „Regele Carol al II-lea a afirmat că întăririle absurde şi inutil
construite constituie un «cordon de fier şi foc» care apără graniţele
româneşti. Moldova era înţesată de trupe instruite pentru luptă, gata să
opună o rezistenţă hotărîtă împotriva oricărei agresiuni. Nimeni nu
concepea că România putea fi îm bucătăţită fără ca aceasta să lupte
într-adevăr pînă la ultima suflare, cum cerea legea onoarei naţionale"
afirmă generalul Ion Gheorghe, în Un dictator nefericit. Mareşalul
Antonescu (ed. germ. 1952), Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996,
p. 123.
10. F. Constantiniu, op. cit., pp. 378-379.
11. Vezi Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena, Memorii, iulie-
august 1940, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1991. Valeriu Pop, Bătălia
pentru Ardeal, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1992; şi A. Simion, Dictatul
de la Viena, Albatros, 1996.
12. ALGh. Savu, op. cit., pp. 410-417. M. Manoilescu, op. cit.,
pp. 236-237
13. ALGh. Savu, op. cit., p. 451.
14. ALGh. Savu o numeşte „Messalina şi Rasputinul lui Carol al 13-lea“
(op. cit., p. 34).
 IV. DUBLA STRUCTURĂ A LUI ION
ANTONESCU

1. INTERPRETĂRI

Pe tronul României revine pe 6 septembrie 1940 Mihai, dar

funcţia lui este numai ceremonială, el fiind exclus de la luarea
oricărei decizii.1 Puterea se află concentrată în mîinile Conducă­
torului statului, totodată prim-ministru, generalul Ion Antonescu.
Vice-premier este şeful Gărzii de Fier, Horia Sim a Antonescu nu
vorbeşte în numele nici unui grup social, nici măcar al armatei: el
a fost adus la putere de Carol ca premier - după ce cîteva zile mai
înainte era încă în surghiun la mînăstirea Bistriţa - doar ca „om al
ordinii*1, nu ca şef al unei eventuale ju n te militare, de tip sud-ame-
rican. Mai mult încă, temîndu-se de reacţia generalilor carlişti şi
anti-legionari Gheorghe Mihail, şeful Statului Major, David
Popescu, ministru de Interne şi Gheorghe Argeşeanu, comandantul
capitalei, Antonescu îi scoate, pe 5 septembrie, din Bucureşti sub
felurite pretexte. Chiar şi aşa, dacă voia, Carol ar fi putut accepta
oferta lui Mihail, din noaptea de 5-6 septembrie, de a-1 aresta pe
Antonescu, fie şi cu riscul unui război civil. Wilhelm Fabricius,
ambasadorul Germaniei la Bucureşti, îl salvează probabil acum a
doua oară pe Antonescu, după ce o făcuse şi pe 9 iulie al aceluiaşi
an - la arestarea sa, cînd a existat temerea că poliţia l-ar fi putut
împuşca la fel ca pe Codreanu - , trim iţînd vorbă la Palat că
Germania îl sprijină pe general.

Astfel se inaugurează în România un nou ciclu, puţin remarcat

pînă acum2, de restrîngere a suveranităţii naţionale în sensul că,
pentru prima oară de la pacea de după războiul Crimeii (Paris,
1856), o putere străină determină, indirect, alegerea de către
factorii locali a persoanei care să preia puterea executivă.3 Acelaşi
fapt se va repeta în 14 ianuarie 1941, cînd Hitler îi dă/ew vert lui
 Antonescu în combaterea sau chiar lichidarea legionarilor, discută
apoi acest lucru cu Mussolini, la o întîlnire, pe 18-21 ianuarie4, iar
a doua zi, în plină rebeliune legionară, confirm ă definitiv ver-
m dictul, prin Joachim von Ribbentrop, lui Fabricius - aflat la tele­
fon, pare-se, chiar în clădirea preşedinţiei - şi pe 22 lui Antonescu
personal.5 După 23 august 1944 suzeranitatea României se restau­
rează doar pentru scurt timp. De la încălcarea ei de către Vîşinski,
pe 6 martie 1945, cînd Uniunea Sovietică îl impune prim-ministru
pe Petru Groza, vom aştepta perioada lui Ceauşescu pentru a
* vedea terminate asemenea ingerinţe (Hruşciov făcuse încă multe
presiuni asupra lui Gheorghiu-Dej). Iar pentru a vedea recuplate
suzeranitatea şi democraţia vom aştepta pînă în noiembrie 1996.

Antonescu acceptă în mod tacit ideologia partenerilor lui de

guvernare - România se numeşte stat naţional-legionar, Garda şi
«• Partidul German fiind singurele partide politice legale - , dar nu se
referă deloc la această ideologie în activitatea lui zilnică. Cum
putem atunci defini regimul lui? A. Simion îl consideră, pur şi
simplu, unul fascist, ceea ce nu este adevărat pentru că astfel se
ignoră eforturile generalului de-a stăvili generalizarea fascismului
de către legionari în economie şi societate. Dacă vechii comunişti
aşa l-au văzut, naţional-comuniştii l-au promovat salvator al ţării,
şi aceeaşi este interpretarea din toate cărţile apologetice de la
George Magherescu la Iosif Drăgan. în fine, Ion Gheorghe îl vede
pe Antonescu, simpatetic, ca un „dictator nefericit", în sensul că
dictatura acestuia a fost necesară, dar ineficientă, pentru că
Antonescu era un adept convins al „evoluţiei paşnice"6. M ihail
Sturdza îl consideră, dimpotrivă, un paranoic7, iar pentru majo­
ritatea istoricilor democraţi Antonescu a rămas, cum necum, un
criminal de război, aşa cum s-a stabilit la procesul de după război,
chiar dacă acesta a fost m anipulat de com unişti8; de aici şi
protestele contra „reconsiderării" lui, ori a înălţării de statui come-
r» morative în diverse oraşe ale ţării. Antonescu, în lungul memoriu
( trimis lui Maniu, ca răspuns la scrisorile acestuia, se defineşte
astfel: „în politica internă reprezint un regim de autoritate, iar în
politica externă sînt şi răm în alături de puterile Axei."9 Auto-
ritaritarism nu înseamnă pentru Antonescu, însă, dictatură. Cînd
i este acuzat de aceasta la proces, el exclam ă cu inocenţă: „Eu nu
am fost dictator. Dictatorii suprimă pe adversari. Eu pe cine am
U suprim at?"10 (A ceastă „inocenţă" însăşi ar trebui să constituie
punctul de plecare al analizei: cum de i-a „uitat" Antonescu pe cei
„suprimaţi" cu ştiinţa lui?) Pe de altă parte, dacă este autoritar,
regimul Antonescu nu este nici legionar, ori fascist, pentru că el
nu modifică nici economia, nici societatea în acest sens, nici o
dictatură conservatoare de dreapta, pentru că nu restaurează nici un
regim trecut, şi nici o dictatură militară, pentru că nu aduce armata
la putere şi nici nu militarizează societatea (în guvernul din 15 sep­
tembrie 1940 erau puţini militari, precum generalul Petrovicescu,
legionar, la Interne, iar în guvernul din 27 ianuarie 1941 numărul
militarilor creşte la doisprezece, dar nu există nici o diferenţă între
funcţionarea lor şi cea a celorlalţi m iniştri, civili, din acelaşi
guvern.) Putem vorbi de aceea mai curînd de o dictatură personală,
sprijinită pe aparatul de stat, inclusiv, deşi nu în primă instanţă, pe
armată, dar care nu este expresia nici a unui grup social identi­
ficabil, nici a unei ideologii particulare, cu excepţia unui dispreţ
absolut pentru regimul democratic, pe care Antonescu, în scrisorile
către Maniu şi Brătianu, îl identifică cu cinismul politicianist, şi a
unui „naţionalism paternalist", general în epocă şi asemănător,
după Florin Constantiniu, discursului mareşalului Petain.11 Dicta­
tura lui Antonescu, precum cea a lui Carol, nu a avut o bază
socială proprie - deşi ambele au cunoscut oportuniştii lor - dar
prima, altfel decît a doua, nu s-a sprijinit pe nici o instituţie
tradiţională, precum m onarhia Ea a fost o dictatură în vid: a luat
fiinţă şi s-a menţinut atît timp cît a durat în România un vid de
putere determ inat de retragerea din jocul politic a actorilor lui
tradiţionali - partidele - şi moderni: asociaţiile legionare, atunci
un fel de expresie încîlcită, deformată şi interesată a ceea ce noi
astăzi numim, dar în condiţii de democraţie, societatea civilă.

în ce mă priveşte, aş dori să evit aceste categorisiri. Antonescu

a fost un dictator, chiar dacă nu un dictator fascist, a fost, desigur,
un om cinstit, nefolosind, spre deosebire de Carol al II-lea, puterea
în scopul unor avantaje personale, şi a fost şi un om leal, în sensul
că, altfel decît alţi politicieni ai momentului, a crezut că trebuie
să-şi servească patria fără a-şi trăda vechiul aliat, Germania Sînt
gata deci să admit aceste trăsături de caracter, comune apologeţilor
şi criticilor lui Antonescu, fără a trage însă pe baza lor nici con­
cluziile criticilor (Antonescu a fost un criminal de război) nici pe
cele ale apologeţilor (el a fost „Salvatorul", „nefericit" sau nu, al
ţării sale). întrebarea suplimentară, pe care nici criticii, nici apo­
logeţii nu o pun, dar care este baza aşa numitei - mai noi - istorii
virtuale12 este în ce măsură Antonescu putea, în mod concret,
opera altfel decît a făcut-o. în al doilea rînd, credincios fiind celor
două axiome ale acestei cărţi - personajele istorice sînt multiple.
nu omogene; istoriografia este interpretativă, nu constatativă - , mă
interesează nu atît întrebarea care din aceste etichete s-ar potrivi
(mai bine) lui Antonescu, cît faptul însuşi, care trebuie el însuşi
explicat, al multiplicităţii acestor etichete. Ipoteza m ea este că
nivelul de interpretare dorit se poate găsi studiind nu numai
acţiunile şefului de stat, cît şi, ori mai ales, textele lui. Antonescu a
scris şi semnat discursuri publice, scrisori oficiale către Hitler,
scrisori particulare către Maniu şi Brătianu şi proclamaţii oficiale
către poporul român. Ce fel de „imagine a autorului" construiesc
ele? Dar, înainte de a răspunde la această întrebare, sînt necesare
unele precizări asupra regimului său.

2. VID U L DE PU TER E

Deşi toate cele trei dictaturi - carlistă, legionară şi antones-

ciană - guvernează ţara în afara legalităţii definite de Constituţie,
prim ele două pot invoca alte surse de legitim itate, respectiv
regalitatea şi dragostea fanatică a peste 15% din populaţie pentru
Codreanu. Antonescu, în schimb, nu poate invoca nici un fe l de le­
gitimitate: nici masele răsculate, nici armata, nici intrigile politice
ori presiunile exterioare nu l-au adus la putere, ci propria lui
decizie (liderii politici dem ocratici din opoziţia anticarlistă îi
dăduseră sprijin să formeze un guvern legal, nu să ia puterea
absolută!). El se consideră un soldat venit să-şi salveze ţara, atunci
cînd aceasta alunecase în periculosul vid de putere de la sfîrşitul
dictaturii regale. Mai simplu spus, el se instalează în vidul de
putere creat prin abandonarea lui Carol de către vechii lui parti­
zani, începutul de revoltă legionară şi inexistenţa unui contra-es-
tablishment decis să ia locul lui Carol. în acele cîteva zile cruciale
de la începutul lui septembrie, alţi politicieni credibili, precum,
mai ales, Maniu, ar fi putut smulge şi ei puterea lui Carol. Ca şi în
viitor, în 1944, Maniu nu are nici acum însă curajul de-a lua taurul
de coarne: pretextînd situaţia de criză, împinge în faţă un militar,
pe Antonescu în 1940, pe Sănătescu şi pe Rădescu în, şi după,
1944. După ce Maniu şi alţii îi dau acordul, nimeni nu se mai îm ­
potriveşte lui Antonescu. Vidul de putere reală şi acordul contra­
candidaţilor potenţiali: iată cum se ajunge la vîrful Statului.
O singură situaţie similară celei din 4-6 septembrie 1940 cunoaşte,
cred, istoria modernă a României: momentul 22 decembrie 1989.
Revolta populară, fuga lui Ceauşescu şi deci vidul de putere, şi
acordul vechilor disidenţi, singurii contracandidaţi moralmente
legitimi: astfel „ia puterea" grupul Iliescu! Deşi la Uiescu nu se
poate vorbi în nici un caz de dictatură, în sensul în care ea a fost
exercitată de Antonescu, mecanismul luării puterii este acelaşi.
Căci şi în 1989 era teoretic posibil ca disidenţii, atunci credibili, să
fi pus mîna pe putere: ei nu au avut curajul, sau nu au ştiut cum
s-o facă, ori au fost pur şi simplu depăşiţi de viteza evenimentelor.
Au luat-o alţii. Iar disidenţii au acceptat acest lucru.

3. ORD IN E V E R SU S REVOLUŢIE

Altfel decît Carol în 1938, Antonescu se poartă în mod deschis

ca un dictator ajuns la putere prin lovitură de stat Conducătorul nu
dă nimănui socoteală de hotărîrile lui. Constituţia din 1938, revo­
cată de Carol pe 5 septembrie, nu este înlocuită de nici un alt act
normativ, guvernul guvernează fără parlament, iar drepturile
omului sînt pur şi simplu suprimate. La fel, dispar, sau sînt des­
fiinţate, Consiliul de Coroană, breslele şi organizaţiile de tineret
introduse de Carol, ca şi Partidul Naţiunii, fără a fi urmate de
instituţii cu roluri similare. Miniştrii sînt numai membri ai Gărzii
de Fier, carliştii din partidele lui Brătianu şi Maniu fiind ignoraţi.
Garda capătă mînă liberă: ea preia poliţia şi Ministerul de Interne,
înfiinţează diverse organizaţii paramilitare şi declanşază o ade­
vărată psihoza colectivă - procesiuni şi slujbe religioase - de
comemorare a „victim elor" (legionare) ale regimurilor trecute.
Asemenea spectacole se transformă curînd în acţiuni de răzbunare
contra adversarilor politici sau chiar a celor care gîndesc pur şi
simplu altfel decît legionarii. Noaptea din 26-27 noiembrie 1940
este noaptea cea mai neagră a istoriei României: bande legionare
măcelăresc zeci de oameni în închisoarea de la Jilava şi alte zeci
de evrei în cartierele, în mare parte incendiate, Văcăreşti şi
Dudeşti, îi ucid pe sociologul ţărănist Virgil Madgearu, la Snagov,
şi pe Nicolae Iorga în com una Strejnic (Prahova), în timp ce
sociologul Petre Pandrea se sinucisese deja pe 4 octom brie, în
momentul în care urma să fie arestat Antonescu, soldat şi om al
ordinei, se înfurie şi cere în guvern pedepsirea vinovaţilor, dar
scandalul are ca urmare doar desfiinţarea poliţiei legionare, iar
generalul apare în cămaşă verde alături de legionari pînă în decem­
brie 1940.
Evenimentele din noiem brie fac însă publică lupta surdă
pentru putere între A ntonescu şi Sima. Corespondenţa oficială
dintre ei arată că această competiţie are şi un substrat economic şi
ideologic. Ca legionar, Horia Sima vrea să implanteze în România
un dirijism de tip nazist, în care legionarii să preia conducerea
tuturor întreprinderilor, cu toate avantajele decurgînd din aceasta.
Pragmaticul Antonescu doreşte, dimpotrivă, ca economia să func­
ţioneze ca mai înainte, numind doar cîţiva oameni de încredere în
posturi cheie. Astfel Antonescu protestează în şedinţa de guvern
din 11 octombrie 1940: „Nu mai admit violări de domiciliu, pentru
că inviolabilitatea domiciliului este asigurată de Constituţie. Noi
am protestat totdeauna contra actelor arbitrare şi noi le comitem pe
scară mare, este posibil aceasta?"13 Delimitarea de actele teroriste
ale legionarilor este îndreptăţită, dar motivaţia este curioasă: pe de
o parte Antonescu se referă la Constituţie, deşi nici cea din 1938
(decretată de C arol), nici cea din 1923 nu mai erau atunci în
funcţie, pe de altă parte el trim ite la mai vechile proteste ale
legionarilor înşişi contra faptului că regimul Carol nu-şi respecta
propria lui Constituţie. Deşi curioasă, motivaţia este însă relevantă
pentru m entalitatea lui Antonescu: om al ordinii, în anum ite
puncte (nespecificate), chiar al celei constituţionale, el refuză
orice acţiune ilegală, chiar dacă, şi m ai ales, ea se prezintă ca
„revoluţionară". Specificul actelor revoluţionare - ele nu se pot
sprijini pe constituţie din mom ent ce o înlătură - nu-1 interesează
pe Antonescu; că guvernarea, măcar în spirit, trebuie să ţină seama
de Constituţie înseamnă un singur lucru: această guvernare nu
este, nu poate şi nu trebuie să devină revoluţionară.

La începutul lui ianuarie 1941 conflictul cu legionarii atinge

apogeul. Pe 14 ianuarie Antonescu se află la Berlin. Deşi Hitler se
exprimă cu prudenţă despre congenerii săi legionari, el îi dă să
înţeleagă lui Antonescu că acesta este singurul care poate păstra
ordinea într-un stat aliat cu Germ ania şi-l sfătuieşte chiar să se
„debaraseze" de „fanatici"14. Mai mult încă, Hitler pare revoltat de
o scrisoare de denunţ „nedem nă", prim ită de la Sima, în care
Antonescu este prezentat ca filo-englez.15 Pe 21 ianuarie legionarii
trec la răscoală: ei iau cu asalt unele clădiri publice, dezlănţuie o
adevărată teroare în Bucureşti - ucid, printre alţii, vreo 120 de
evrei - şi chiar trag asupra preşedinţiei, din cazarma din spatele ei,
fapt la care, pare-se, Antonescu exclam ă sincer revoltat:
„Nem ernicii! Au ajuns să tragă în casa unde locuiesc şi muncesc
ca să-i înalţ şi să-i aşez în rîndul oam enilor!"16 în ziua de 21
ianuarie şi în noaptea următoare au loc numeroase încercări de
mediere în ceea ce, pentru mulţi, era încă o ceartă între fraţi.
Antonescu şi Sima păstrează într-adevăr aceste aparenţe, dar
m ărturiile arată că fiecare se pregătea în acelaşi timp pentru
lichidarea definitivă a celuilalt Sima dispare timp de 48 de ore,
ascunzîndu-se fără îndoială de posibile încercări de asasinat, şi
trimite doar diverşi emisari, printre care pe prinţul Mihai Sturdza,
ministrul său de Externe, şi pe P.P. Panaitescu, rectorul
Universităţii din Bucureşti. Un episod despre care s-a vorbit foarte
puţin este cel al încercării regelui Mihai de-a veni de la Sinaia, tot
pentru mediere. Aflînd de acest lucru, Antonescu dă ordin
jandarm eriei sa-1 oprească pe suveran cu orice preţ. Ajunge la
Bucureşti doar aghiotantul lui, colonelul Mircea Tomescu, pe care
Antonescu îl tratează cu o ploaie de insulte.17 Pe de altă parte,
surescitarea maselor de tineri pe străzi creşte din oră în oră. Din
cazarma gardienilor se aud strigăte „Nu ne predăm! Mai bine
murim cum a m urit Căpitanul", ca şi „armata din Craiova şi Iaşi e
cu noi". R elatarea lui George M agherescu18, m artor ocular
profund pro-antonescian, nu poate fi, mai ales după 22 decembrie
1989, tratată cu uşurinţă. Similitudinea strigătelor din 1940 şi din
1989 este tulburătoare. Ea sugerează că tinerii participanţi la
ambele evenimente trăiau o similară, adîncă stare revoluţionară,
teama, dar şi speranţa nebună că soldaţii nu vor trage totuşi în ei
(ceea ce soldaţii au făcut însă în ambele cazuri19). Diferenţele sînt
însă evidente. Altfel decît în 1989, tinerii din 1940 erau înarmaţi,
gata ei înşişi să tragă, iar unii dintre ei participaseră deja, probabil,
la atrocităţi în alte părţi ale oraşului. Inconştienţa acestora nu poate
fi de aceea echivalată curajului sublim al tinerilor din 1989, dar mi
se pare clar că în ambele cazuri dem onstranţii erau gata să
schimbe, cu preţul vieţii lor, o ordine de stat detestată. Pe 22 ia­
nuarie dimineaţa sosesc însă trupele de întărire ale lui Antonescu
şi tonul lui se schimbă: dovadă a faptului că în acest om,
personajul, m ereu subliniat retoric, „om cinstit înconjurat de
lichele", era dublat de un m ilitar calculat şi lucid: tratativele de
mediere purtate cu masca permanentă a „durerii şi amărăciunii"
fuseseră numai o stratagemă pentru a cîştiga timp pînă la sosirea
trupelor lui fidele (ca şi „inocenţa" citată mai sus, această retorică
nu poate fi văzută ca un „dat" - caracterul, cinstit sau fals, al
generalului - , ci trebuie să constituie ea însăşi obiectul analizei
noastre). Germanii, de altfel, au jucat şi ei dublu Nu numai în sen­
sul că profitau de „rivalitatea" dintre unguri şi români, asigurînd
am bele partide că vor fi sprijinite după război în chestiunea
Transilvaniei, dacă vor rămîne fidele Axei, ci şi în sensul că
Hermann Neubacher, din partea Partidului N aţional-Socialist
(NSDA P), sprijinea Garda, în timp ce generalul Hansen, şeful
misiunii Wehrmachtului, şi ambasadorul Fabricius, îl sprijineau
direct pe A ntonescu20
După eşuarea încercărilor de mediere, Fabricius, ca şi Hitler
însuşi la telefon, îi dau fe u vert lui Antonescu. în după-amiaza lui
22 ianuarie armata înăbuşă răscoala. Mulţi dintre legionari cad
victime luptelor, iar ceilalţi sînt convinşi de Fabricius să se predea,
ori, în cazul cîtorva lideri printre care Sima, să plece în Germ ania
Astfel dispare de pe scenă ultim ul p artid al României, cu excepţia
celui german. Pe 23 ianuarie Sima dă ordinul „de încetare a
luptelor", după care fuge în uniformă germană prin Bulgaria, unde
este descoperit şi dus într-un lagăr în Germania După represiune
Antonescu adresează, pe 23 ianuarie 1941, următorul mesaj po­
porului: „Români, oameni de bine din întreaga Ţară! Toate stră­
duinţele mele nu au izbutit să-i aducă pe răzvrătiţi pe calea ordinei.
Am făgăduit să păstrez Statul şi să-l întăresc nu să-l prăbuşesc. Mă
voi ţine de cuvînt, v-o j u r ! Orice limită de îngăduinţă fiind depă­
şită, am lăsat ca organele de apărare ale Statului să intre automat
în funcţie. Acest aparat, armata ţării, funcţionează fără greş [...]
Autoritatea de stat e stăpînă peste tot. Români, am încredere în
voi, strîngeţi rîndurile în jurul autorităţilor Statului, faceţi zid lîngă
ostaşii ţării, lîngă Regele ţării, fără şovăire, într-o unire, inimă
lîngă inimă. Comand tuturor: A dunarea! Trăiască R egele! Trăiască
Rom ânia!"21 Nu ştii dacă trebuie să rîzi ori să plîngi de această
colecţie de clişee în vădită contrazicere cu faptele. Căci cine sînt
„oamenii de bine" cărora li se adresează Antonescu la început,
spre deosebire de „românii" interpelaţi la urmă? îşi ţine el făgă­
duinţa de-a apăra Statul? Fără îndoială, dar o face contra acelora
cu care tot el împărţise totuşi puterea, ca şi mediatizarea în pro­
cesiuni şi declaraţii, luni de-a rîndul. Armata a funcţionat automat?
Nu, Antonescu a dat ordinele necesare acelor unităţi fidele aduse
de el în Bucureşti, spre deosebire de alte unităţi şi comandanţi
suspecţi de pro-legionarism . Zid în jurul regelui? Dar tot el îl
împiedicase să vină la Bucureşti să-şi exercite funcţia! Despre
comanda „adunarea" adresată unei populaţii civile nu mai am
cuvinte. Iată cum un început de analiză „textuală" dezvăluie un
Antonescu mai complicat decît omul acţiunilor forte.

4. O ISTO R IE ÎN M A I M U LTE CUPLURI

Victoria legionarilor în răscoală ar fi dus, fără îndoială, la haos

şi la pierderi de vieţi şi mai numeroase, iar România ar fi devenit
un protectorat german, precum Cehia, Slovacia ori Croaţia, mai
tîrziu şi Serbia cucerită militar. în toate revoluţiile cunoscute, vic­
toria „moderaţilor" asupra „radicalilor", după excesele acestora din
urmă, a fost înregistrată cu un suspin de uşurare: vezi Revoluţia
franceză, vezi în România comunistă victoria lui Dej asupra lui
Ana Pauker (sau, a contrario, victoria bolşevicilor asupra menşe-
vicilor). Antonescu nu a fost mai bun decît legionarii, el a fost
doar m ai puţin rău. Repet aici cele scrise şi în articolul din acest
volum despre legionari: România a cunoscut o revoluţie de dreapta
în 1940-1941, după o stare prerevoluţionară de cîţiva ani în dece­
niul al patrulea, revoluţie eşuată în faza cuceririi puterii din pricina
rezistenţei arm atei (A ntonescu), a lipsei de sprijin interior22 şi
exterior (H itler) şi a greşelilor liderilor (Sim a). Dimpotrivă,
revoluţia de stînga comunistă va avea succes, în ciuda absenţei
sprijinului popular, din cauza lipsei de rezistenţă a instituţiilor
centrale (arm ata lipsea din ţară), a sprijinului ocupantului sovietic
şi a perfectei strategii a liderilor locali, dirijaţi de la Kremlin.

Victoria unui moderat (Antonescu) asupra unui radical (Sima)

presupune o anume consanguinitate între cei doi, ca şi diferenţe de
nuanţă. Interesant este că în decursul celor trei ani cruciali,
1938-1940, s-au confruntat trei pretendenţi la puterea absolută -
văzută ca un spaţiu ne- sau post-constituţional - bazaţi pe trei
criterii diferite de legitimitate, incompatibile atît între ele cît şi
între ele pe de o parte, şi legalitatea constituţională pe de altă
 parte: regalitate absolută (C arol), sprijin popular (C odreanu,
Sima), armată în ianuarie 1941 (Antonescu). Rivalitatea lor nu a
luat form a clasică a unui trium virat generator de lupte pentru
întîietate („doi îl elim ină pe al treilea şi luptă apoi unul cu
celălalt"), ci una, mai încîlcită, a două cupluri de „fraţi inamici":
Carol şi Codreanu, Antonescu şi S im a în fiecare cuplu, primul
lider a încercat să-şi anexeze Garda condusă de cel de-al doilea,
impunîndu-se ca şef ierarhic, superior aceluia care o simboliza şi o
conducea efectiv, Codreanu, respectiv S im a Carol a promis
puterea lui Codreanu în schimbul supunerii, Codreanu a refuzat,
Carol l-a lichidat şi a luat puterea singur; la scurt timp s-a prăbuşit
sub loviturile următorului lider anticonstituţional. Antonescu a fost
în septembrie 1940, într-un fel, „al treilea care cîştigă cînd doi se
ceartă", dar la rîndul lui şi în scurt timp, el a trebuit să găsească un
m odus vivendi cu Garda resuscitată, şi a făcut-o intrînd în acelaşi
I» m ecanism repetitiv: a îm părţit puterea cu Sima în schimbul
supunerii, Sima a refuzat să se supună, Antonescu l-a lichidat şi a
luat puterea singur. (Va fi însă şi el distrus de comunişti, noii lideri
anticonstituţionali, după ce fusese arestat de rege.) Similitudinea
este frapantă. De două ori în aceşti ani, doi lideri neconstituţionali
au încercat fără succes să-i domesticească pe legionari. Ei s-au
dovedit „osul greu de înghiţit" atît pentru lacomul Carol cît şi
pentru frugalul Antonescu. Altfel decît în fabule însă, „osul"
ţt respectiv este la urmă distrus. De două ori, prin sacrificiu colectiv,
legionarii îi antrenează în căderea lor m ortală pe sacrificatori,
murind şi omorîndu-1 totodată pe ucigaşul lor, trăgîndu-1 în adînc,
atîmaţi de gîtul lui. Cuplul Antonescu-Sima repetă deci, într-un fel,
istoria sado-m asochistă a cuplului C arol-C odreanu. Mai mult,
lichidarea Gărzii cu ajutorul lui Hitler pecetluieşte alianţa dintre
Antonescu şi Hitler, în sensul că primul îi rămîne pînă la capăt
fidel celui de-al doilea, pierind din cauza acestei fidelităţi. Istoria,
t în Rom ânia, înregistrează numai „prim ul şi al doilea care se
ceartă", în favoarea unui al treilea care niciodată nu cîştigă.
Această epocă poate fi citită, precum Shakespeare odinioară de
Jan Kott, ca o dramă istorică fără sfîrşit, cu falşi saviours care se
revelă a întruchipa mereu the evil. Pe moment însă, fiecare dintre
cei trei pretendenţi la puterea absolută intenţionează să instaureze
„ordinea" în raport c u ..haosul" adus de cel precedent. în mo-
- mentul lichidării Gărzii. Antonescu a putut trece drept salvator.
Privit într-o perspectivă mai largă, precum cea pe care o încerc
aici, această reputaţie se risipeşte.
 5. A D IA C EN ŢE M ITIC E

După reprimarea răscoalei legionare, ţara este condusă numai

de militari. Pe 27 ianuarie 1941 ministerele sînt preluate de diverşi
generali. Militarizarea guvernului nu însemna însă, cum am mai
spus, şi o m ilitarizare a societăţii, în sens de control militar al
cetăţenilor, represiune masivă a populaţiei, ori război civil. Ea îi
loveşte numai pe legionari. Noul am basador german, baronul
Manfred von Killinger, asistă pasiv la dezmem brarea Gărzii de
Fier: pragmatismul învinge ideologia La fel ca în cazul lui Carol -
şi mai tîrziu al lui Antonescu însuşi - , legionarii sînt reprimaţi fără
să se manifeste nici un sprijin pentru ei în societate, în pofida
„entuziasmului*1 public precendent Sînt exprim ate, dimpotrivă,
numai „adeziuni" la adresa generalului, precum cea a unui mare
număr de intelectuali democraţi, m ajoritatea de la Universitate,
care nu suflaseră însă nici un cuvînt reprobator împotriva rec­
torului lor, P.P. Panaitescu, membru de frunte al Gărzii, nici măcar
cînd acesta intervenise pentru a media între general şi Sim a! Ceea
ce verifică rem arcile mele de mai sus despre complexele de
adeziune şi abandon, la intelectuali şi la întreaga societate ro­
mânească.

Legitimitatea care îi lipsea lui Antonescu în septembrie 1940 îi

este acordată în ianuarie 1941, pentru simplul fapt de-a fi eliberat
ţara de teroarea legionară. Astfel ia naştere un nou cult al per­
sonalităţii în locul celui care l-a înconjurat constant pe Codreanu,
sau a fost întreţinut o vreme în jurul lui Carol al II-lea Ciudat este
că toate cele trei dictaturi dintre 1938-1944 s-au bazat, ori au
construit, un cult al personalităţii în jurul conducătorului respectiv.
Modelul mitologic nu a fost însă acelaşi. Cultul lui Codreanu s-a
întemeiat pe mitul fiu lu i îndrăzneţ, cuceritor, demolator al Tatălui,
fondator al unei noi lumi în numele adevărului, învingător sublim
al monstrului primordial, fie gardian al com orii sau al ordinei
vechi, ucigaşe, fie devorator al tinerelor fete: Oedip tînăr, Perseu
sau Sfîntul Gheorghe. Actualitatea mitului în lumea şi mentalitatea
legionarilor este evidentă. Cultul lui Carol şi al lui Antonescu,
dimpotrivă, este cultul Tatălui apărător, sau salvator al ordinei şi al
naţiunii, arbitru al conflictelor interne şi învingător al haosului, al
anarhiei năvălitorilor dinăuntru şi al ravagiilor năvălitorilor din
afară: Pater fam ilias, Pater patriae, Zeus, Oedip matur, aflat la
putere. Altfel decît Oedip, Codreanu nu a putut însă trece de la
primul la al doilea mit, şi nici alter-ego- ul lui, Sima, nu a putut
deveni fondatorul de dinastie anunţat de profetul Codreanu. Nici
cultul lui Carol, proslăvirea lui ca Protector, nu a supravieţuit lui
Carol ca ocupant al tronului, şi chiar între 1938-1940 acest cult a
fost acompaniat de dublul lui negativ, demonizarea lui ca ..prim
mafiot“ al ţării. în cazul lui Antonescu, cultul său n-a început ca
demolator al lui Carol - poate şi pentru că îi lipsea tinereţea lui
Codreanu - , ci a luat naştere direct ca protector al ţării după
zdrobirea legionarilor. Acest cult l-a întovărăşit pînă la 1944, a
fost contestat prin demonizare sub comunişti, după procesul din
1946, pentru a fi recuperat de naţionalism ul ceauşist din anii
optzeci şi a resuscitat după 1989. Indiferent de avatarurile fiecăruia
dintre cele trei culturi, este evident că anii de care ne ocupăm aici
au fost, şi din acest punct de vedere, un laborator al totalitaris­
mului. Căci oare cum altfel putem vedea uluitorul cult al lui
Ceauşescu - acum, cînd scriu acest articol, încă existent - decît ca
o reluare şi contopire a celor două modele m itice precedente?
Ceauşescu a fost văzut de adulatorii din anii şaizeci ca un tînăr
curajos, restabilitor al adevărului, fondator al noii lumi comuniste
cu chip uman. Din 1968 încolo s-a suprapus acestui portret al
doilea model mitic, cel al Salvatorului, Protectorului, P ater patriae
care „ne-a salvat de ruşi“. Este uluitor să constaţi că dintre toţi
dictatorii români numai celui mai abject dintre ei, Ceauşescu, i-a
reuşit performanţa de-a acum ula ambele modele m itice! Ca să nu
mai spun că trivialului său fiu, Nicu, începuse să-i înflorească în
anii optzeci mitul noului tînăr, urmaş al tatălui şi salvator al ţării
de „excesele" tatălui. Revoluţia din 1989 ne-a scutit de episoadele
ulterioare ale scenariului mitic familial.

6. PR E-M O D ER N ISM U L LUI A N TO N ESCU

în februarie 1941 PNL şi PNŢ hotărăsc să-l sprijine pe

A ntonescu. deşi fără a lua parte la guvernul lui. Pe 2 m artie
generalul organizează un referendum despre politica lui, pe care-1
cîştigă, desigur, cu o mare majoritate. In 1941-1942 are loc un
schimb larg de scrisori între Antonescu pe de-o parte, şi Brătianu
 şi Maniu pe de alta. Bătrînii şi incoruptibilii oameni politici apără
cu aplomb conceptul lor de democraţie cu sprijin occidental.
Generalul le aminteşte de sus şi sarcastic cit de corupte au fost
partidele lor şi cum s-au combătut unul pe altul pînă ce au adus
ţara la un pas de dezastru. Antonescu trăia deci sentimentul a ceea
ce noi acum num im the end o f ideology: toate partidele sînt
terminate (deci şi cel fascist!), nu mai rămîne decît bunul simţ, un
soi de patriotism de bază, cîteva principii populiste la fel de ele­
mentare - îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale „claselor munci­
toare": ţăranii, muncitorii şi funcţionarii - şi, bineînţeles, o alianţă
totală cu puterile Axei. Atitudinea lui „post-politică" este însă alta
decît cea despre care se vorbeşte acum în Occident - aceasta din
urmă apare în condiţii de maximă extindere a democraţiei - ca şi
de cea aplicată de Carol. Regele desfiinţase partidele tradiţionale
ca şi cele de dreapta, înfiinţînd însă el însuşi un nou partid totalitar
şi menţinînd un simulacru de parlament şi de Consiliu de Coroană.
Antonescu renunţă la orice fo rm e in stituţionale cu caracter
reprezentativ - partide politice, legislativ - operînd între puterea
executivă şi popor. Trebuie subliniat că este singura oară în istoria
modernă a României cînd are loc o astfel de guvernare. Nici măcar
comuniştii nu au renunţat la formele instituţionale de reprezentare,
deşi le-au golit de conţinut. Interesant este deci faptul că
Antonescu, deşi l-a detestat şi dispreţuit pe Carol, a continuat,
desigur neintenţionat, tendinţa socio-politică regresivă a acestuia,
de întoarcere spre forme pre- sau ne-modeme de guvernare: Carol
spre monarhia absolută, dinaintea celei constituţionale, Antonescu
spre autoritatea unor conducători auto-impuşi, aduşi la suprafaţă de
răscoale ori războaie. Dacă regele Carol a fost, simbolic vorbind,
ultimul fa n a rio t al României - nu etnic, ci strict funcţional, de
prinţ hotărît să profite la maximum de tronul hărăzit lui pe scurt
timp, lui şi camarillei - , Antonescu a fost, tot simbolic, un Tudor
Vladimirescu m odern, hotărît să pună capăt domniei nu numai a
fanarioţilor, ci şi a „boierilor păm înteni" de orice fel (M aniu,
Brătianu, Argetoianu, Vaida etc). (A r fi pasionant de comparat
luările de cuvînt ale lui Antonescu şi ale lui Vladimirescu, ori ale
altor conducători militari spontani.) Pe de altă parte, să nu uităm
că legionarii, văzînd în Codreanu pe „Căpitanul" lor, manifestau
aceeaşi propensiune spre această forma pre-modemă de guvernare,
invocîndu-1 adesea pe Avram Iancu, Horia şi alţii, conducători
militari nealeşi, dar acceptaţi prin consens (conducători de tip
harismatic, ar fi spus Max Weber). Şi aici Antonescu preia o
formă de conducere socială deja existentă, pre-modemă şi în afara
 oricărei legalităţi, de data aceasta de la ceilalţi adversari ai săi, nu
de la Carol, ci de la legionari.

Se poate face şi un alt paralelism între pre-modemismul celor

doi dictatori, Carol şi Antonescu. Am bii se consideră personal
salvatori ai patriei în pericol, p ater patriae, oameni forte care iau
puterea printru-un gest creator, de sfidare a legalităţii într-un
moment în care instituţiile tradiţionale, cărora, în timpuxi normale,
ar fi trebuit să li se supună, nu mai fac faţă situaţiei. Modelele
amîndurora par a fi militari care se angajează în politică după ce
şi-au dovedit com petenţa m ilitară în slujba vechilor instanţe
politice. Carol pare inspirat de tradiţia cezarismului, Antonescu de
cea a bonapartismului. Nici unul dintre ei, inclusiv Antonescu, nu
se distinsese m ai înainte însă în campanii militare răsunătoare.
Carol făcuse gafe în tinereţea lui militară pasibile de pedeapsă ca
h dezertor, iar Antonescu, prin activităţile lui în 1907 şi în timpul
primului război fusese mai mult executorul, desigur merituos, al
deciziilor altora. Interesant pentru studiul mentalităţii în secolul
nostru este mai curînd faptul că singurul general care a intrat în
politică după strălucite fapte de arme, Averescu, refuză cezarismul,
spre dezamăgirea unora dintre partizani, precum Argetoianu. în
confuzia şi instabilitatea de după primul război mondial, şi cu
imensa lui popularitate, Averescu ar fi putut deveni în România
ceea ce au devenit Pilsudski în Polonia şi Horthy în Ungaria: un
„garant al stabilităţii1*, neelegibil, precum preşedinţii, şi nici
dinastic, precum monarhii, dar asigurînd cu mîna de fier rămînerea
la putere a unui anume establishm ent, prin reprimarea tendinţelor
politice contrare. Averescu nu a făcut-o. Mi se pare important de
subliniat meritul lui pentru menţinerea democraţiei constituţionale
în Rom ânia, un m erit cam uitat de istorie, pentru că istoria a
preferat să reţină mai curînd contrastul dintre calităţile generalului
şi cele ale omului politic. în perspectivă însă, refuzul lui Averescu
a fost numai o am înare: A ntonescu a adus la îndeplinire în
1940-1944 ceea ce Averescu refuzase cu vreo douăzeci de ani mai
înainte. George Magherescu compara în mod repetat situaţiile din
anii patruzeci cu cele ale lui Napoleon. Cît despre Carol, el ar fi
putut trece la cezarism m ai devreme decît a făcut-o, fie după
asasinarea lui Duca, fie chiar în 1930. Şi aici existau paralele cu
regi deveniţi dictatori în Iugoslavia şi Grecia şi aflaţi chiar în
relaţii de familie cu Carol. Interesant este deci faptul că ambele
dictaturi, atît cea a lui Carol cît şi cea a lui Antonescu, au fost
dictaturi întîrziate în raport cu momentele „favorabile" precedente,
şi cu realizarea mai timpurie a dictaturilor respective în ţările
vecine, ceea ce nu poate decît sublinia tenacitatea structurilor
democratice în România în raport cu aceste ţări.

7. UN REG IM AUTORITAR

Să revenim la politica internă a lui Antonescu. El dorea,

printre altele, să „românizeze" întreprinderile. Statistici din acei
ani arată că aproape 50% din întreprinderile din România se aflau
în mîinile unor neromâni. La sfîrşitul lui 1940 şi începutul lui 1941
sînt date decrete prin care sînt naţionalizate ferme, fabrici şi
locuinţe evreieşti, iar salariaţii evrei ale diverselor firme sînt
concediaţi. Numărul acestora în econom ie scade, astfel, de la
28 225 în noiembrie 1940 la 6 506 în 1943. Brătianu şi Maniu se
îndoiesc însă, în scrisorile lor către Antonescu, că asemenea
măsuri duceau la o „românizare" reală: în locul patronilor evrei
veneau patroni germani şi saşi. „Românizarea" nu însemna decît
vînzarea României către G erm ania23 Mai departe, sub pretextul
eradicării Gărzii, Antonescu intensifică măsurile dictatoriale. Un
decret din februarie 1941 interzice toate activităţile politice şi
condamnă la închisoare diverse figuri de stînga Şi acum însă am
putea vorbi mai curînd de o suspendare a drepturilor omului decît
de o reprimare brutală a societăţii. Chiar în timpul războiului, cu
excepţia unor oameni politici de rang secund (Corneliu Coposu),
ori intelectuali (Arghezi) arestaţi pe scurtă vreme, un singur grup
social, cum am spus mai sus, este lovit sistematic: evreii din
Basarabia şi Bucovina

Pe 22 iunie 1941 este declarat războiul şi, spre mijlocul lui

iulie 1941, Basarabia este eliberată. La cererea lui Hitler,
Antonescu ordonă însă continuarea războiului pe pămînt rusesc.
Protestele contra acestei extinderi a luptelor vin de la Maniu şi
Brătianu, ca şi de la mulţi alţi oameni politici, intelectuali, activişti
comunişti şi militari. Generalul nu-i arestează pe autorii pro­
testelor, dar le răspunde că România era obligată, ca aliat loial, să
sprijine acţiunile Germaniei pînă în pînzele albe. Soldatul
Antonescu nu cunoştea un cod mai înalt decît cel al onoarei mili­
tare, dar el voia, cred, şi să pună capăt, o dată pentru totdeauna,
politicii tradiţionale româneşti de balansare între marile puteri.
Trebuie să se term ine o dată cu acest oportunism , spune
Antonescu, datorită căruia România pieduse atît de mult teritorin
în plus, el spera ca în acest fel să răstoarne deciziile de la Viena.
Această ultimă speranţă nu i s-a îndeplinit: în ciuda unei anumite
autonomii a lui Antonescu faţă de Hitler, România a fost în timpul
războiului aceeaşi ţară-satelit ca şi Ungaria, Croaţia şi Slovacia,
deşi ţara noastră a îndurat mai m ulte pierderi om eneşti decît
acestea

8. A N TO N ESC U A N TISEM IT

„Românizarea" tuturor întreprinderilor începe cu exproprierea

proprietăţilor evreieşti rurale, prin decretele de pe 4 octombrie şi
12 noiembrie 1940, şi continuă cu cele urbane prin decretul de pe
21 martie 1941. Urmează expulzarea lor în zona Bugului, înto­
vărăşită de explicaţia lui Antonescu că, în acestea, el totuşi nu
poate fi inuman, dar şi de constatarea că „sentimentul acesta de
ură îm potriva duşm anilor patriei trebuie împins pînă la ultima
extremă. îmi iau eu această răspundere" (8 aprilie 1941 ).24 Depor­
tările din 1941 au fost însă selective: m asive pentru evreii din
B ucovina şi Basarabia, foarte reduse pentru cei din M untenia,
Banat şi Ardeal şi mai mult pe baza învinuirii (suspiciunii) de
com unism Se pare chiar că evreii din ultimele două provincii ar fi
fost salvaţi prin cadoul de patru sute milioane de lei pentru armata
română a baronului Franz von Neumann, proprietarul fabricii de
textile din Arad, se vede „nerom ânizat"!25 Dispariţia unui mare
num ăr de evrei este însă un fapt, şi pentru aceasta Antonescu nu
poate fi în nici un caz iertat, chiar dacă îi recunoaştem meritul
de-a fi curmat deportările la sfîrşitul lui 1942 şi de-a fi permis apoi
parţial, datorită, printre altele, şi intervenţiilor regelui Mihai şi a
reginei mamă Elena, plecarea lor în Palestina, astfel încît pînă la
urmă a supravieţuit vreo 57% din populaţia evreiască.26 Toate
declaraţiile teribile ale lui A ntonescu. reproduse în volumul
procesului său („Dacă este nevoie să trageţi cu mitraliera", 8 iulie
1941 )27 provin din acelaşi an 1941, eventual şi din 1942.
La proces, Antonescu admite a fi dat un ordin de „represalii11, dar
nu de „masacru11; la Odessa, declară că la Iaşi ar fi murit doar vreo
2 000 de victime asfixiate28, contestă diverse stenograme ale
Consiliului de Miniştri arătate în instanţă şi la sfîrşit afirmă ritos,
în stilul său caracteristic: „Dacă evreii din ţara românească mai
trăiesc, trăiesc datorită m areşalului Antonescu."29 Să remarcăm
mai întîi că din justeţea - cum am spus, admisibilă - a acestei
ultime afirmaţii nu rezultă, cum a dorit Antonescu atunci cînd a
făcut-o, injusteţea prim elor acuzaţii: el a ordonat masacrele în
1941-1942 şi tot el le-a revocat după aceea Neclar rămîne de ce
le-a revocat: el putea ignora protestele lui Mihai şi ale Elenei, ale
comunităţii evreieşti naţionale şi internaţionale etc. Nu este exclus
ca după ce războiul a început să se desfăşare defavorabil,
Antonescu să fi voit să-şi menajeze eventualele şanse de relaţii cu
occidentalii, renunţînd la antisemitism Mai verosimil mi se pare
că primul ordin a fost expresia unei stări de furii: Antonescu a vrut
astfel să-i pedepsească pe evreii care au insultat Armata română la
retragerea ei - nedemnă - din Basarabia în 1940. Gheorghe
Buzatu a studiat documentele din arhivele ruseşti despre această
retragere, cu vădită simpatie pentru Antonescu şi regretabilă lipsă
de înţelegere pentru evrei. La fel, Florin Constantiniu scrie chiar că
„militarii români au fost insultaţi şi atacaţi de elemente comuniste,
în rîndul cărora se aflau num eroşi evrei"30. Cu toate acestea,
documentele citate de Buzatu indică doar cazuri izolate de
atitudine antirom ânească a evreilor: multe rapoarte m ilitare se
referă cam la aceleaşi localităţi (H înceşti, de exem plu) şi la
violenţe mai curînd verbale: huiduieli şi profanarea steagului
românesc, arborări de steag roşu, ori proteste la rechiziţionări de,
după evrei, căruţe proprii. Violenţele fizice s-au redus la zece
morţi şi cinci răniţi din trupele române din întreaga retragere31 (nu
se specifică numărul exact de victime româneşti la fiecare din
incidentele numite, şi nici de victime dintre localnici). Au mai fost
şi sute de dispăruţi, ceea ce se poate explica prin dezertarea
soldaţilor din zonă. Supralicitarea acestor pierderi este însă
uimitoare, atît în rapoarte - se vorbeşte despre „terorism ul"
evreilor cît şi în presa din ţară, unde Iorga publica articolul „De
ce atîta ură?“, în U niversul din 6 iulie 1940.32 Că o anume
ostilitate a existat este evident, dar ea putea fi norm ală la
„schimbarea puterii" şi, de ce nu, la bucuria comuniştilor basa-
rabeni - tristă pentru noi, logică pentru ei - în faţa reîntoarcerii
Sovietelor. Este însă la fel de evident că frustrarea m ilitarilor
împotriva ordinelor de retragere fără luptă a fost deviată dinspre
cauza reală - decizia lui Carol - spre una fictivă, prin indicarea
ţapului ispăşitor dintotdeauna: evreul. Curios, Antonescu îi
protejează pe evrei la început, deşi fără simpatie - „jidanii sînt
vinovaţi în mare măsură de nenorocirile care s-au abătut asupra
acestei ţări“ - în faţa abuzurilor legionare, din principiu: pro­
prietatea lor trebuie apărată de rechiziţii ca oricare alta, iar legea
nu poate fi luată în propriile-i mîini de oricine. Această atitudine
se menţine în prima parte a lui 194133, dar se schimbă radical la
sfîrşitul anului (războiul începuse pe 22 iunie 1941). Pe o cerere a
lui W. Filderman, preşedintele „Federaţiei Uniunilor de comunităţi
evreieşti din ţară“, pentru a opri deportările, Antonescu pune pe
19 octombrie 1941 următoarea rezoluţie, care dovedeşte existenţa
în acel moment, cu ştiinţa lui, a „dublei abordări", regionale, a
evreilor: „Am luat angajamente faţă de evreii din vechiul Regat.
Le menţin. Nu am luat nici un angajament faţă de evreii din noile
ţinuturi. Aceştia în marea lor 'majoritate au fost nişte brute. Nu pot
fi găsiţi adevăraţii vinovaţi, toţi vinovaţii. Ei sînt m ulţi, sînt
acoperiţi. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie să fie şi din
aceştia Dar mult mai mult m ă dor sacrificiile pe care le-am făcut
pentru a repara o crimă care a aruncat în groaznică suferinţă un
neam întreg în 1940 şi care a fost ca inspiraţie şi ca execuţie de
esenţă evreiască."34 Culmea este că, trei zile mai tîrziu, Antonescu
dispunea să fie pedepsiţi nişte soldaţi germani care spărseseră un
magazin evreiesc şi, peste încă două săptămîni, el dispunea
trasform area muncii obligatorii pentru evrei, dintr-un ordin
anterior, într-o plată de bani, atunci cînd munca nu putea fi
efectuată.35 Deşi îi scrie lui Filderman. vechiul său coleg de liceu,
cu oarecare consideraţie, Antonescu nu se sfieşte să-i trateze pe
evreii din Bucovina de Nord şi din Basarabia drept vinovaţi „în
marea majoritate". Rezoluţia se publică peste o săptămînă în ziare,
unde o citeşte. îngrozit, Mihail Sebastian, pentru că înţelege că ea
.face posibil orice gest de violenţă contra noastră"36, mai bine zis
că-i declară pe evrei în afara legii. Potrivit statisticilor din 1930, în
Basarabia locuiau 183 000 de evrei şi în Bucovina de Nord
(judeţele Cernăuţi şi Storojineţ) 66 569 de evrei37, la un loc deci
249 569 de evrei. Este greu de stabilit exact numărul victimelor
din război. Vlad G eorgescu, referindu-se la statisticile lui
Filderman, conchide că populaţia evreiască din cele două provincii
 ar fi descrescut după război, faţă de cea din 1930, cu 103 919 de
persoane, faţă de numai 15 000 din celelalte provincii la un loc. cu
excepţia Transilvaniei de Nord, adm inistrate atunci de unguri,
unde mulţi evrei au fost exterminaţi de guvernul lui Ferenc Szâlasi
din 194438. Este drept că din cei 103 919 de evrei unii vor fi
părăsit zona înainte şi în timpul războiului, sau au fost deportaţi de
sovietici. Chiar şi aşa, ne putem gîndi la faptul că dispoziţiile lui
Antonescu au costat viaţa a vreo 40% din populaţia evreiască a
acestor provincii. Ceea ce nu este încă „marea majoritate" vinovată
a ei, dar reprezintă aproximativ 10 000 de morţi, ca represalii,
pentru fiecare din cei zece morţi din armata română din timpul
retragerii din 1940! Să ne amintim că după explozia din Odessa.
pe 22 octombrie 1941, ordinul de represalii (recunoscut de
Antonescu la proces) prevedea îm puşcarea a „doar“ două sute.
respectiv o sută, de „comunişti" pentru fiecare ofiţer, respectiv
soldat, german sau român, mort în explozie. Proporţiile furiei
destructive, din 1941-1942, abătute asupra a vreo sută de mii de
evrei numai pentru că unii dintre* ei, p o a te, participaseră la
incidentele de cu un an-doi înainte, sînt năucitoare şi desfid orice
„raţionalitate a răzbunării".

A fost deci Antonescu antisemit? Fără îndoială, dacă ne refe­

rim la ideologia sa, deşi aceasta nu avea nimic personal, fiind o
colecţie de clişee dintre cele care circulau atunci în toată dreapta,
de la Iorga la legionari. în acţiunile sale a încercat însă, la început,
o anumită „raţionalizare" a antisemitismului: simplul fapt că un
magazin era al unui evreu nu permitea jefuirea lui, simplul fapt că
un evreu era un evreu nu putea duce la uciderea lui. Uluitor este
însă faptul că această abordare „legalistă" a cunoscut o totală
eclipsă în ce-i priveşte pe evreii din Bucovina şi Basarabia, vreme
de cel puţin un an - din vara 1941 în primăvara lui 1942 - pentru
un motiv minor. S-a identificat Antonescu, inconştient, cu frus­
trarea - cîtă o fi fost - armatei române în retragere, atît de mult
încît simpla parcurgere a acelui teritoriu în sens invers a putut să-i
provoace o asemenea explozie de ură? Greu de crezut înclin mai
curihd să văd aici un fenomen pe care îl întîlnim şi la discutarea
altor acţiuni şi declaraţii ale lui Antonescu: temporare „eclipse ale
•raţiunii", în sensul că disproporţia dintre cauze şi efectele acestora
nu poate fi nicidecum explicată raţional, şi că eclipsa raţiunii într-o
zonă limitată nu exclude prezenţa ei în alte zone de activitate.
 9. PE N TR U O ISTORIE PARALELĂ:
RO M Â N IA ŞI FINLAN DA

Pe 12-13 noiembrie 1940 Hitler îi declară ritos lui Molotov că

el garantează graniţele atît ale României cît şi ale Finlandei
ciuntite, deşi în lunile precedente fusese ori indiferent faţă de
ciuntirea lor (Finlanda), ori chiar o „arbitrase11 (Rom ânia). Ca
răspuns, România aderă la Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940,
trei zile după Ungaria şi o zi înainte de Slovacia. Nu e vorba de o
coincidenţă: toate aceste ţări devin cam în acelaşi fel „state
satelite*1 ale Germaniei, deşi Antonescu. şi apologeţii lui. păstrează
iluzia „independenţei** României.

Excurs despre „a utonom ie“

Curios lucru, în toate perioadele de înfeudare politică, eco­

nom ică şi/sau m ilitară, fie fa ţă de Turcia, sau (A ustro-) Ungaria ,
fie fa ţă de G erm ania sau Rusia, ori Uniunea Sovietică, principatele
române şi Rom ânia au nutrit întotdeauna iluzia „autonom iei" fa ţă
de centru, m ai mult, au fo s t de acord cu orice sacrificii materiale şi
spirituale pentru a salva această „autonom ie". Chiar şi amputările
ţării din 1940 au f o s t a cceptate de clasa p o litică în num ele
aceluiaşi principiu. A fo s t această traducere în eroic sublim a unui
eşec p o litic sau m ilita r o norm ală com pensaţie p en tru m îndria
rănită a poporului rom ân? Ori să tragem concluzia că la români
„salvarea sta tu lu i" , indiferent ce fo r m ă avea acesta, a fo s t
totdeauna m ai im portantă decît preţul pe care-l plătea societatea?
A scundea această obstin a ţie team a de dispariţie istorică, un
„sindrom ", să zicem, „polonez", deşi Polonia nu a pierit, în ciuda
a patru „îm părţiri", adică dispariţii ale statului? Ori a judecat
fiecare clasă p olitică orice sacrificiu al ţării drept necesar doar în
num ele u nei interesate co n tin u ită ţi a p ro p riei p uteri, fie ea
acord a tă de m ereu a ltă „putere su ze ra n ă "? S ă f i fo s t atunci
naţionalism ul politic al acestei clase doar o cover story m enită a
da o n u a n ţă fals sublim ă sim plei dorinţe de su bzistenţă a unui
grup? La aceste întrebări, pe care le sim t u rcînd deo d a tă la
suprafaţa textului în acest loc, deşi ele se zbat în subtextul întregii
acestei cărţi, nu voi afla, probabil, niciodată răspunsul. Pentru că
nici un răsp u n s nu va p u tea f i vreodată d o ved it cu argum ente

f T î B U O T h C ^ M ^ N t C ' P A L Â 1159
' m i h a i l SADOVEANU l
1 «PTTIA RELAŢII |
irefutabile. Orice răspuns nu fa c e decît să proiecteze în istorie
imaginea - satisfăcută sau disperată - pe care eu, sau cititorul, o
are în momentul dat despre poporul său, ţi despre elita acestuia.

Primii ofiţeri ai misiunii germane sosesc în ţară încă din

octombrie, alţii urmează rapid, formal pentru a-i instrui pe soldaţii
români, în fond pentru a ocupa zona petroliferă a Prahovei şi alte
puncte strategice. Pe 25 noiembrie 1941, în aceeaşi zi cu Finlanda,
România aderă şi la Pactul Anticomintem. Logic, ambele ţări se
aflau atunci în război cu Uniunea Sovietică. Paralelismul istoriei
acestor două ţări, care atunci, ca şi acum, nu întreţineau relaţii
deosebite una cu alta, nu a fost, pe cît ştiu, studiat cu atenţie. El
este însă izbitor şi aruncă o lumină specială asupra lui Antonescu
şi a relaţiei lui cu Hitler. Cunoscând prea puţin istoria Finlandei
pentru a putea intra în detaliile deciziilor ei politico-militare, ob­
serv însă. surprins, existenţa în perioada celui de-al doilea război
mondial atît a unui „ciclu sovietic" cît şi a unui „ciclu german",
comune în relaţiile Finlandei şi României cu ambele mari puteri.39
Clauza secretă a pactului Ribbentrop-Molotov includea Finlan­
da alături de Ţările Baltice şi Basarabia şi, eventual, unele ţări bal­
canice în zona în care Germania era interesată economic, dar nu
politic. La izbucnirea războiului, pe 1 septembrie 1939, datorită
atacării Poloniei de către Germania, Finlanda se declară neutră pe
3 şi 15 septembrie, România pe 6 septembrie. Prima urma exem­
plul Suediei, a doua nu ajuta Polonia pentru că tratatul cu aceasta
se referea doar la eventuale atacuri sovietice, nu şi germane; n-o
va ajuta, de altfel, nici cînd va intra şi Uniunea Sovietică în
Polonia, pe 17 septembrie, acum sub pretextul că autorităţile ei
tocmai se refugiaseră în România.
„Ciclul sovietic" începe în Finlanda cu cereri de cesiuni teri­
toriale pentru a anula „ameninţarea" Leningradului de către finlan­
dezi: ruşii cer portul Hanko, cîteva insule şi mutarea graniţei spre
vest deoarece, observă rece Stalin, Leningradul oricum nu poate fi
mutat mai la est Finlanda refuză aceste cereri, iar tratativele din
octombrie ale lui Juho Paasiviki la Moscova nu dau nici un
rezultat. Pe 26 noiembrie Molotov protestează violent contra
uciderii de soldaţi sovietici la graniţa finlandeză, reziliază tratatul
de neutralitate din 1932 dintre cele două ţări şi dă un ultimatum
Finlandei: cesiuni teritoriale sau război. Simultan, comunistul Otto
Kuusinen creează un guvern „democrat" paralel, care acceptă
cererile sovietice. Finlanda refuză cesiunile de teritoriu, deşi
generalul Mannerheim avertizase guvernul că nu are muniţii sufi­
ciente. Pe 30 noiembrie 1939 Uniunea Sovietică începe războiul.
Spre surpriza generală, mica armată finlandeză rezistă cu succes
ineficientei armate sovietice. Astfel se nasc primele două ,.mituri
finlandeze": eroismul micii ţări nordice şi statura de „uriaş cu
picioarele de lut“ a Uniunii Sovietice; acestui din urmă mit îi vor
sucomba mai tîrziu atît Hitler cît şi Antonescu. Primul mit mobi­
lizează opinia publică din Franţa şi Anglia, care vor să trimită
ajutor prin Suedia. Marele neutru scandinav refuză, preferind să-şi
abandoneze micul vecin. Germania asistă indiferent la evenimente.
Ofensiva ruşilor din februarie 1940 are însă succes, aşa încît
finlandezii încep pe 6 martie tratativele de armistiţiu şi le încheie
pe 12 martie, cedînd Uniunii Sovietice Karelia Răsăriteană, portul
Hanko, cîteva insule şi alte m ici părţi de teritoriu. Parlamentul
scoate un suspin de uşurare - a salvat statul Finlanda - , iar
istoricii constată respectuos că, astfel, Finlanda a ferit Scandinavia
de război general40. Astfel se term ină ciclul sovietic şi legenda
eroismului finlandez.
România traversează exact acelaşi ciclu în săptămînile imediat
următoare. Pe 29 martie 1940 Molotov anunţă brusc că Uniunea
Sovietică are o problemă încă nerezolvată cu România, şi anume
Basarabia, o problemă pe care Uniunea Sovietică n-o mai ridicase
totuşi de la încheierea între Titulescu şi Litvinov, pe 21 iulie 1936,
a proiectului de tratat de asistenţă mutuală. Germania, consultată
de România se arată indiferentă, ţările occidentale nu pot face
nimic. Pe 9 aprilie M olotov protestează contra incidentelor de
graniţă, pe 23 iunie îi anunţă pe germ ani că vrea să ceară
Basarabia şi Bucovina înapoi. H itler se miră: care Bucovină? Ea
nu era trecută în clauza cu pricina Stalin face un pas înapoi şi, în
ultimatumul de pe 26 iunie, cere doar Basarabia şi Bucovina de
Nord. La primul Consiliu de Coroană, pe 27 iunie, unsprezece
membri votează contra acceptării ultimatumului, la al doilea doar
şase, în timp ce nouăsprezece sînt pentru: ţara e mică, nu se poate
apăra, Franţa tocmai se prăbuşise, pe 22 iunie, susţin mai ales
generalii. Pe 28 iunie răspunsul Rom âniei sună astfel: „Guvernul
român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la
forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede
silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul
sovietic."41 Termenii sînt aproape literal cei folosiţi la Helsinki.
Urmează pierderea B asarabiei, a B ucovinei de Nord şi, la
învălmăşeală, şi a Herţei. Sfîrşitul „ciclului sovietic" român. (Tot
în iunie Uniunea Sovietică acţiona şi contra Ţărilor Baltice: se
 grăbea, dorind să profite de campaniile militare germane în vest, şi
mai ales în Franţa, după ce „testul finlandez" arătase că Hitler
respecta pactul Ribbentrop-Molotov.)
Sim ilitudinea şi diferenţele dintre situaţia Finlandei şi a
României sînt evidente: Uniunea Sovietică aplică exact acelaşi
scenariu, Germania aşijderea, dar Finlanda refuză mai întîi com­
promisul pe care România îl acceptă imediat, deşi şansele militare
ale celei dinţii nu erau în nici un caz mai mari decît ale celei de-a
doua „ţări mici", şi deşi oferta strategică a Finlandei era mai mică
decît a României (petrolul). Tocmai lupta fără speranţe a
Finlandei, de trei luni şi jumătate, determină ţările occidentale să
încerce să se mişte, deşi inutil; în cazul României problema
ajutorului nici nu se pune. Abia după aceste luni Finlanda acceptă
inevitabilul şi atunci foloseşte, într-adevăr, aceeaşi „retorică"
precum România în iunie 1940. Stimulat de înfrîngerea Finlandei.
Stalin nu mai acceptă în iunie 1940 tratativele cu România pe care
le acceptase cu Finlanda în octombrie 1939.
„Ciclul sovietic" este pierdut de ambele ţări, dar România îl
pierde fără onoare. Mai rău, îl pierde printr-o greşeală de apreciere
politică fatală, pentru că ea deschide drumul Dictatului de la
Viena Carol al II-lea şi majoritatea Consiliului de Coroană ignoră
pur şi simplu atuul lor principal, „arma petrolului", neînţelegînd că
tocmai printr-un „război fără speranţă" de tip finlandez ei puteau
determina im plicarea Germaniei în conflict, pentru a împiedica
căderea petrolului românesc în mîinile ruşilor. Acest argument de
„istorie virtuală" era realmente la îndemîna oamenilor politici ro­
mâni, de vreme ce ei, pe 23 martie 1939, semnaseră un tratat
economic cu Germania Teama lor a fost că pierderea - inevitabilă - a
războiului în Basarabia va duce la ocuparea întregii ţări, a îm ­
părţirii ei între Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria, cu eventual
sprijin german. „Sindromul polonez" a lucrat, deci, mai mult decît
„exemplul finlandez". Este drept că pe 27 iunie 1940 ambele
cursuri de evenimente păreau la fel de posibile membrilor Con­
siliului de Coroană, cu atît mai mult cu cît ruşii, tot în iunie, erau
pe cale să anexeze Ţările Baltice. Totuşi, scenariul moderat
finlandez era, raţional gîndind, mult mai probabil decît cel catas­
trofic polonez, tocmai datorită faptului că Germania avea interese
strategice în România, dar nu în Finlanda De ce, ca reacţie la un
eventual atac sovietic, Germania ar fi ocupat România, sau i-ar fi
lăsat pe unguri să o ocupe? Era mult mai logic ca Germania să
continue neangajarea în Balcani pe care o manifestase pînă atunci,
neavînd nici un „Danzig" de recuperat, împiedicîndu-i pe ruşi să
ocupe mai mult teritoriu rom ânesc decît B asarabia printr-un
simplu avertisment, suficient între „aliaţi". Neputînd să nu dea acel
avertisment, Germania ar fi garantat atunci graniţa pe Prut a
întregii Românii, pentru a nu pierde petrolul ei, ceea ce ar fi făcut
mult mai dificil ulteriorul Dictat de la Viena.42 Analiza acestor
evoluţii „virtuale" readuce în discuţie „excursul" de mai sus: cla­
sele politice româneşti au evitat mai întotdeauna opţiunea pentru
anumite virtualităţi în favoarea altora şi tocmai această opţiune
indică un m ecanism fundam ental al deciziilor în caz de criză:
cedarea fără luptă de teritoriu, ori de drepturi, pentru păstrarea
continuităţii statale. Opţiunea finlandeză, a fost însă - iniţial - alta.

„Ciclul german" începe curînd după cel sovietic. Hitler caută o

apropiere de Finlanda ciuntită, aceasta o acceptă ca pe singura
alternativă la dominaţia sovietică de după prăbuşirea Franţei. Pe 22
septembrie Finlanda sem nează acordul de tranzitare a trupelor
germane spre Norvegia. în Parlam ent se vorbeşte despre un posibil
..război defensiv" contra ruşilor pentru recuperarea Kareliei, patria
Kalevalei şi, deci, o „Transilvanie a Finlandei", Generalul
Mannerheim, comandantul şef al armatei se opune oricărei înain­
tări în spaţiul sovietic dincolo de graniţa K areliei - Finlanda nu
trebuie să fie un stat agresor - şi refuză de asem eni com anda
supremă în sector pe care i-o flutură Hitler pe la nas. Ocupaţia
sovietică şi războiul im inent nu schim bă, de altfel, nimic din
structura democratică a ţării: M annerheim nu încalcă nici funcţiile
parlamentului, nici pe ale guvernului ori preşedinţiei. După înce­
perea războiului, finlandezii cooperează cu germanii pentru reo­
cuparea Kareliei de Est, dar se opresc acolo, iar pe 26 august 194)
Mannerheim refuză să se implice în bătălia pentru Leningrad. în
decembrie 1941 Churchill cere Finlandei să înceteze războiul;
aceasta răspunde că faptul este im posibil şi, ca atare, Anglia îi
declară război. în 1942 Hitler vizitează Helsinki pentru a-1 felicita
pe „cam aradul său" M annerheim cu ocazia zilei de naştere.
Imediat după înfrîngerea de la Stalingrad, preşedintele Ryti discută
cu Mannerheim posibilităţile Finlandei de-a ieşi din război. Pe 12
februarie 1944 Paasikivi poartă tratative secrete de armistiţiu cu
ruşii la Stockholm, care-i cer înapoi toate „teritoriile noi" şi ares­
tarea ori distrugerea trupelor germ ane din Finlanda. Paasikivi
refuză. Hitler simte ceva şi-i declară lui Mannerheim că se bazează
pe loialitatea lui. Ofensiva sovietică „finală" începe pe 9 iunie
1944, frontul se clatină, dar pe 22 iunie Ribbentrop se duce la
Helsinki, declară că va apăra Finlanda şi R om â n ia la fel ca
 teritoriul propriu şi oferă două divizii suplimentare. Pe 1 august
1944 Ryti demisionează pentru a face totuşi posibilă dezangajarea
de Axă, pe care el o susţinuse. Cine devine preşedinte? Indispensa­
bilul Mannerheim. La 77 de ani, el acceptă sarcina de-a se despărţi
de camaradul H itler şi cere trupelor germane, spre furia sovie­
ticilor, să părăsească singure teritoriul Finlandei. Astfel ia naştere
al treilea mit, „loialitatea finlandeză", despre care se vorbeşte mult
la Bucureşti, unde Antonescu pledează pentru aceeaşi loialitate,
dar şi la Berlin,, unde Pamfil Şeicaru şi ambasadorul Ion Gheorghe
admiră onoarea lui Mannerheim şi faptul că Hitler ar fi înţeles că
Finlanda nu poate face altfel şi ar fi acceptat această dezangajare
civilizaţi43 Armistiţiul este semnat pe 2 septembrie 1944: ruşii nu
ocupă Finlanda, dar reiau în stăpînire Karelia şi restul teritoriilor -
le ocupă şi astăzi - , iar în loc de Hanko concesionează pe cinci­
zeci de ani peninsula Parkkala. Mannerheim îi scrie o scrisoare lui
Hitler, anunţîndu-i hotărîrea luată şi cerîndu-i, într-adevăr, retra­
gerea paşnică a trupelor în termen de două săptămîni. Germania nu
acceptă însă acest lucru şi astfel începe al treilea război al
Finlandei, între 15 septembrie 1944 şi 27 aprilie 1945. cînd, în
sfirşit, resturile celor 200 000 de germani, bine înarmaţi, se retrag
după lupte grele, distrugînd o mare parte a Laponiei. Astfel ia
sfîrşit „ciclul german", ca şi mitul despărţim loiale. După război
devine prem ier Paasikivi, vechiul negociator cu ruşii, care nu
aduce însă pe com unişti la putere, ci iniţiază noua politică de
neutralitate a Finlandei, pe care o vor respecta atît Uniunea
Sovietică cît şi NATO. Pe 15 noiembrie 1945 Ryti este condamnat
la zece ani detenţiune, ca criminal de război, dar va fi eliberat
după numai trei ani. Mannerheim rămîne pînă la moarte venerat ca
salvator al ţării în varii ocazii, încă din timpul primului război cînd
îşi scăpase ţara de bolşevizare. Muzeul lui din Mikkeli, Finlanda,
este şi astăzi des vizitat

Şi în acest ciclu paralelismul cu România este evident, dar

opţiunile Finlandei sînt total diferite. Ambele ţări pornesc războiul
cu Axa contra Uniunii Sovietice pentru a-şi recupera teritoriile
naţionale şi intră doar formal în conflict cu anglo-americanii.
Aceştia vor bombarda Bucureştiul şi Ploieştii, pentra a lovi apro­
vizionarea cu petrol a armatei germane, dar nu Helsinki.
Mannerheim, altfel decît Antonescu, anunţă de la început limitarea
războiului la Karelia şi refuză orice implicare ulterioară, acordînd
Germaniei doar facilităţi în nord. Este drept că Finlanda nu avea
de recuperat teritorii în vest, precum România în Transilvania, dar,
iată, această atitudine rezervată îl face parcă mai preţios
germanilor decît cooperarea fără lim ită a lui Antonescu: nici
Hitler, nici Ribbentrop nu vizitează niciodată România, dim po­
trivă, Antoneştii sînt cei invitaţi la Berghof. Mannerheim, ori mai
bine zis Finlanda, sau Ryti, „ştie să se vîndă“ mai scump decît
România, mai bine zis Antonescu, unicul ei conducător, atît
Germaniei, cît şi Rusiei ori anglo-americanilor. Finlanda poartă
două din cele trei războaie singură, o dată contra Uniunii Sovietice
şi o dată contra Germaniei, în ambele cazuri iniţial fără nici o
şansă de succes. România nu poartă nici unul din cele două
războaie singură, deşi era o ţară, şi avea o armată, măcar cantitativ
mai mare, ci se tot zbate în nesfîrşite tratative „meşteşugite*4,
pentru a schimba alianţele. în tratative, ca şi la ultim atum uri
militare, Finlanda nu cedează im ediat, ci se bate, ori refuză
condiţiile grele, acceptîndu-le doar în ultimul moment, cînd nu mai
putea face altceva. Această ten a cita te în a -şi apăra singură
interesele îi lipseşte României, care crede greşit ca o poate suplini
prin versatilitate (C arol), rigiditate fanatică (A ntonescu), ori
manevre subtile (Maniu). Mannerheim le dă răgaz germanilor să
se retragă, în ciuda protestelor sovietice, Antonescu doar vorbeşte
la nesfîrşit de aceasta, fiind apoi depăşit de evenimente. Mai
precis, Mannerheim anunţă Germania că a încheiat armistiţiul în
condiţiile date, în timp ce Antonescu tot încearcă să obţină
perm isiunea Germaniei de-a încheia acelaşi tip de armistiţiu.
Acelaşi M annerheim nu ezită să-i atace însă pe germani cînd
aceştia refuză să plece. Ryti se retrage singur din politică, altfel
decît Carol ori Antonescu, cînd politica lui nu mai este posibilă, şi
prin aceasta îşi salvează şi viaţa şi reşedinţa în ţară, ceea ce nu-i
reuşeşte nici lui Carol, nici lui Antonescu, ambii agăţaţi prea mult
timp de putere. în fine, anticom unistul şi prohitleristul
Mannerheim nu ezită să trateze cu ruşii dezangajarea finală - cam
cum a făcut Averescu în primul război mondial - şi de aceea nu
este judecat ca criminal de război, precum Antonescu, tocmai
pentru că a adoptat mereu o angajare m inim ală , care la schimbarea
situaţiei îi putea da posibilitatea să facă volte-face* fără a se
compromite (prea mult). Dimpotrivă, atît angajarea m axim ală a lui
Antonescu cît şi eschivările lui Carol au făcut im posibilă, ori
incredibilă, o schimbare ulterioară de atitudine. Carol şi România
au rămas cu reputaţia de versatilitate, de ţară „pe care nu se poate
conta**, Finlanda nu, iar M annerheim nu a fost văzut nici de

* Volte-face (fr.) - Schimbare bruscă şi totală de opinie sau de atitudine.

 concetăţeni, nici de aliaţi, ori de istorici ca un oportunist, deşi
puţin oportunist tot a fost el, tocmai datorită acestei combinaţii
pragmatice de luptă militară „fără speranţă", taxată drept onoare,
angajare minimă, interpretată ca „lipsă de alternativă" şi repliere
rapidă, văzută ca „în fond ne este aliat". Nici una din aceste
calităţi nu le-a avut nici Carol, nici Antonescu. în fapt, democraţia
finlandeză s-a dovedit mai trainică şi mai eficientă decît „mîna
forte" a lui Carol sau Antonescu. M ilitarii şi oamenii politici,
respectiv Mannerheim şi Ryti, sau Paasikivi, au colaborat perfect,
sfătuindu-se ori trecîndu-şi unul altuia puterea, în scop naţional.
Dimpotrivă, dezbinările dintre Carol şi partidele tradiţionale, Carol
şi legionari, legionari şi Antonescu, n-au făcut decît să arunce ţara
dintr-un colţ într-altul al ringului european fără a o salva şi să-i
distrugă şi pe ei înşişi.
Atitudinea prudentă şi eficace a Finlandei seamăna mai curînd
cu cea a României din primul, decît din al doilea război mondial.
Cu a României democratice, deci. S-ar putea obiecta că, final­
mente, importanţa strategică a Finlandei este oricum mai mică
decît cea a României şi ca atare celei dintîi i s-a îngăduit mai mult
de către marile puteri - nu a fost ocupată integral de nici una -
decît i s-a îngăduit României. Poate, deşi vizitele lui H itler şi
insistenţele aliaţilor puteau sem nifica atunci exact contrariul.
Antonescu nu putea şti în acel moment ce ştim noi astăzi despre
lumea postbelică, dar, tocmai situaţia de ţară mereu expusă agre­
siunii marilor vecini, cum a fost România, trebuia să constituie un
argument în plus pentru tenacitate, angajare m ilitară chiar fără
speranţă şi mai ales rapiditate în decizii, pentru aşa-numitele (aici)
„calităţi finlandeze" şi nu pentru defetismul Consiliului de Coroa­
nă şi ineficientul m axim alism antonescian. Războiul a debutat
greşit pentru România şi a sfîrşit catastrofal. Nu ştiu dacă există
„vină" în istorie, dar dacă ea există, vinovată a fost clasa politică
românească, trist reprezentată de unicii factori de decizie din acel
moment: Carol şi Antonescu.

10. A N TO N ESCU ŞI H ITLER

Nu cunosc corespondenţa lui Mannerheim cu Hitler. cîtă o fi

fost, dar o cunosc pe cea a lui Antonescu cu Fiihrerul, ca şi
procesele verbale ale întîlnirilor lor: ele conţin multe sugestii
pentru explicarea diferenţei de comportament dintre cei doi aliaţi
ai Germaniei.
Prima întîlnire dintre Antonescu şi H itler are loc pe 21-24
noiembrie 1940 la Berlin, unde generalul vine de la Roma, ca să
semneze Pactul Tripartit. Antonescu se prezintă pe sine ca
,,soldat“, nu ca om politic, şi adoptă tonul tranşant al celui dinţii.
Am putea spune, retrospectiv, că însăşi această declaraţie dove­
deşte că Antonescu nu era, intr-adevăr, un om politic, deoarece nu
se putea găsi un mai desăvîrşit fa u x p a s decît acesta pentru
inaugurarea relaţiilor cu o mare putere şi cu un spirit pătrunzător,
deşi fals, precum Hitler. Toată relaţia ulterioară cu acesta stă sub
sem nul a ceea ce, în mintea lui Antonescu, trebuia să fie o
clarificare, dar care, în fapt, a devenit sursa unei noi ambiguităţi,
profunde şi dăunătoare. Antonescu era un militar, fără îndoială,
dar venea la Berlin ca şef de Stat, ca să semneze un tratat care
lega România de Axă, fără a fi avut acordul nici unei instanţe
româneşti (ele erau de altfel suspendate). Antonescu doreşte să
inaugureze o nouă eră în relaţiile dintre cele două ţări - ceea ce
era atunci unica soluţie pentru România - , prin adoptarea unui nou
limbaj - în sine, de asemeni, just - , dar adoptă pentru aceasta un
limbaj pur militar, vag asezonat cu trimiteri istorice, obscure pen­
tru Hitler, în locul limbajului diplomatic. El credea, probabil, că
acesta era limbajul pe care Hitler îl putea aprecia cel mai mult -
din nou o bună intuiţie a lui Antonescu - , fără a se gîndi însă că
Hitler era şi militar şi om politic şi că acesta din urmă va şti, fără
îndoială, să tragă foloasele atitudinii lui Antonescu, chiar dacă
militarul din Hitler aprecia stilul interlocutorului său. Oroarea lui
Antonescu de vorbărie politicianistă - care iarăşi îi va fi plăcut lui
Hitler - l-a făcut astfel să evacueze complet politicul din ceea ce
trebuiau să fie tratative, dar a devenit doar o discuţie neangajantă.
Generalul s-a avîntat, printre altele, într-o lungă expunere asupra
drepturilor românilor în Transilvania, protestînd cu pasiune contra
Dictatului de la Viena, la care Hitler, din punctul lui de vedere
foarte înţelept, s-a mărginit să constate că hotărârea de la Viena nu
este ideală, ca probă că şi ungurii şi românii protestează contra ei
(ceea ce era perfect adevărat), după care conchide: „El [Hitler,
S.A ] îi poate da totuşi generalului Antonescu asigurarea că
înţelege pe deplin simţămintele, indignarea şi durerea lui. In afară
de aceasta, istoria lumii nu se va opri la anul 1940.“44 Simpla
această formulare, în exacta consemnare a translatorului Schmidt,
îi putea dovedi lui Antonescu dorinţa lui Hitler de-a rămîne echi­
distant faţă de Ungaria şi de România, ca şi faptul că „înţelegerea"
pentru „simţămintele" generalului nu putea fi o bază suficientă
 pentru stabilirea unui acord politic care să ducă la revizuirea
Dictatului. Totuşi în şedinţa de guvern care urmează întoarcerii la
Bucureşti, Antonescu declară că vizita sa la Berlin a fost „mai
bună“ decît cea de la Roma, deşi nu la fel de „afectuoasă" (în pa­
ranteză fie spus, nu un ton afectuos adoptă despre vizita res­
pectivă, în memoriile lor, nici Ciano - Diario , în noiembrie 1940
-, nici prinţul Mihai Sturdza, ministru de Externe, care a participat
la discuţie) pentru că Hitler i-ar fi „promis“ „să rezolve1' situaţia
Transilvaniei la conferinţa de pace după război!45 Urm area va
arăta că Antonescu nu făcea această declaraţie „pentru uz intem “,
ci chiar credea în bunăvoinţa lui Hitler. O evidentă greşeală de
percepţie, în cel mai bun caz.
Întîlnirea din 2 1-24 noiembrie este, pe de altă parte, un fa u x
pas şi pentru că instituie o relaţie dintre cei doi conducători, şi
dintre ţările lor, care, în concepţia lui Antonescu trebuia şi era
suficient să fie o relaţie de încredere, nu una contractuală.46
Antonescu îşi pune parafa pe Pactul Tripartit fără a obţine nimic
în schimb de la Hitler, mai mult, chiar fără a-i cere ceva explicit
acestuia, discuţia despre Dictat fiind o expunere de motive liberă
şi nu (un început de) tratative, ori de formulare a condiţiilor de
aderare. A nto n escu a n gajază astfel R om ânia necondiţionat în
politica Axei, şi aceasta va rămîne atitudinea lui faţă de Hitler pînă
la 23 august 1944.
De ce? Deşi cîţiva ani mai înainte avea o altă opinie,
Antonescu credea acum că alianţa loială cu Germania Iui Hitler
este cea mai bună politică pentru România El nu era însă, cum se
prezenta, doar „un soldat“, ci „un soldat (rătăcit) printre politi­
cieni". în lumea m ilitară ordinele sînt univoce şi se execută ca
atare. Lumea politică este o lume a raporturilor plurivoce între
cuvinte şi fapte pentru care este nevoie nu (numai) de „loialitate",
ci (m ai ales) de interpretare, de ipoteze şi manevre, de argu­
mentare. Aceste jocuri de limbaj îi sînt străine ofiţerului integru
Antonescu. El merge la Hitler „cu sufletul în palmă" şi crede că
este suficient să-şi arate bunele intenţii pentru ca Hitler să i se
deschidă la fel de sincer. N-a fost aşa, nu putea fi aşa, chiar dacă
în locul lui Hitler se afla un om de stat de autentică statură morală.
Că-i plăcea sau nu, Antonescu ar fi trebuit să înţeleagă faptul
fundamental al alianţei politice iniţiale dintre statele „revizioniste".
De ce ar fi renunţat Germania (sau Italia) la alianţa de bază cu
Ungaria, din moment ce amîndouă se considerau nedreptăţite la
Versailles, pentru a m anifesta (m ai m ultă) simpatie pentru
România, o ţară care, în ochii lor, era una din „profitoarele"
tratatului de pace „impus" acolo? Antonescu a crezut în tot timpul
 războiului că poate realiza această „seducţie" asupra lui Hitler, fie
prin simpla etalare a intenţiilor lui curate, fie prin m axim ală
angajare militară. Ambele ipoteze erau greşite, pentru că nu plecau
dintr-o interpretare politică, ci dintr-un avînt idealist Antonescu îşi
dezvăluie astfel acelaşi spirit pre-m odern pe care l-am mai
constatat în acest articol. El vrea, ca să zic aşa. „să se prindă frate
de cruce" cu Hitler în baza unei încrederi, chiar a unei fulgurante
simpatii, care a fost fără îndoială reciprocă.47 Tot o m entalitate
pre-modemă48, dacă nu chiar tradiţional balcanică, dovedea
Antonescu prin insistenţa d e 'a mări mereu „peşcheşul", adică
participarea m ilitară la războiul din est, acum Fiihrerului de la
Berlin în loc de mai vechiului paşă de Vidin, ori sultanului.
Antonescu atacă - injust - această politică de hatîr la Brătianu şi
Maniu fără să vadă - a nu ştiu cîta oară constat în acest volum
cazuri de-o asemenea cecitate politică în epocă - , că el însuşi era,
fă ră să ştie, produsul acestei mentalităţi. Poate aici se află în cele
din urmă diferenţa dintre Antonescu şi Mannerheim: acesta din
urmă a dovedit prin faptele lui concrete nu (neapărat) mai multă
loialitate (aceasta a fost, cum am văzut, un mit), cît (m ai ales)
m ai m ultă abilitate contractuală, specifică unei m entalităţi m o­
derne: el a purtat cu ruşii şi cu germanii tratative, nu discuţii
despre Kalevala.

După această nefericită prim ă întîlnire urm ătoarele se con­

stituie într-un pur mecanism repetitiv. Pe 14 ianuarie 1941
Antonescu prim eşte satisfăcut sprijinul lui Hitler contra legio­
narilor, fără a înţelege că acest succes tactic îl va lega strategic,
definitiv de (soarta lu i) Hitler. Se arată gata de participare la
război. „Toate acestea nu înseamnă însă că doreşte să cedeze ceva
din drepturile sale. El are o încredere absolută în simţul dreptăţii
Fiihrerului şi roagă să nu se ia nici o hotărîre definitivă privind
cerinţele României înainte ca situaţia [în Transilvania, S.A] să fie
încă o dată examinată în modul cel mai exact din punct de vedere
etnografic, politic şi istoric." La care Hitler răspunde politicos, dar
cinic: „Fuhrerul îi este recunoscător lui Antonescu că acesta a
recunoscut de la sine greutatea situaţiei şi a declarat că nu insistă
acum asupra soluţionării problemelor care ar putea să introducă
tensiuni în blocul antirusesc."49 Aceeaşi „nobleţe" arată Antonescu
la auzul atacării Iugoslaviei, neemiţînd nici o cerere de teritoriu,
pentru ca atunci cînd înţelege că Ungaria va primi teritoriu să
revină asupra acestei declaraţii. Nu ştia că la acea dată, aşa cum
rezultă din actele Reichului studiate de Hillgruber, „Banatul de
Vest fusese deja «confidenţial ferm promis» Ungariei.'150 Ceea ce
demonstrează riscurile inocenţei.
La întîlnirea de pe 12 iunie 1941, cînd se discută concret
planul războiului contra Sovietelor, Hitler, din nou foarte abil, nu-i
cere nim ic lui Antonescu, doar îl informează. „Antonescu a
răspuns că el însuşi doreşte să lupte alături din prima zi.“ Pe 18 iu­
nie Hitler îi scrie lui Antonescu că misiunea trupelor române va fi
să apere teritoriul României de atacuri ruseşti. Pe 23 iunie 1941,
după începerea ostilităţilor, Antonescu răspunde plin de avînt:
„Asigur pe excelenţa voastră şi poporul german că armata română
va fi la înălţim ea dîrzeniei, elanului şi eroism ului dovedite de
străbunii noştri în lungul celor 20 de secole de luptă, de martiraj şi
de glorie românească." Situaţia se repetă în schimbul de scrisori
din 27 şi 31 iulie. Hitler îi cere lui Antonescu, în prima scrisoare,
să controleze teritoriul la sud de Bug ocupat de germani.
Antonescu îi răspunde: „Vă confirm şi acum că voi merge pînă la
capăt în acţiunea ce am pornit în răsărit împotriva marelui duşman
al civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus. De aceea
nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această
cooperare militară pe un nou teritoriu.*'51 O frază fatală!
Deja în scrisoarea din 17 august 1941 Antonescu începe să i
se plîngă lui H itler că nu primeşte asistenţa tehnică şi militară
necesară şi promisă. De acum şi pînă la 23 august 1944 această
problemă nu va mai părăsi agenda relaţiilor lor, iar tonul critic şi
patetic ia definitiv locul celui avîntat, din primele luni de cores­
pondenţă. Totuşi Antonescu continuă înaintarea dincolo de Nistru
pînă la absurd. între august şi octombrie 1941 are loc bătălia
Odessei, cîştigată cu m ari pierderi, în iarna lui 1941 cea a
M oscovei, pierdută, tot cu mari pierderi, iar în vara lui 1942
trupele române intră adînc în sudul Rusiei şi ajung pînă în Caucaz
unde, după Florin Constantiniu, nu mai fuseseră din secolul al
XV-lea.52 Contribuţia militară a României devine cea mai impor­
tantă în războiul din Est după cea a Germaniei Antonescu cere în
acest moment ca Ungaria să-şi mărească participarea, în loc de
a-şi menţine multe trupe acasă, dar această echivalare a forţelor nu
se produce: Ungaria trimite pe front doar o treime din forţele ei,
România două treimi dintr-ale sale.53 Iată deci că Horthy adoptă o
poziţie interm ediară între cea a lui Mannerheim, care-şi opreşte
trupele la graniţa Kareliei, şi cea a lui Antonescu. S-ar zice deci că
Hitler a fost mai maleabil în raporturile cu aliaţii decît a crezut
Antonescu, permiţîndu-le nuanţe de angajare. Ideea generalului că
se bate în est pentru a recîştiga teritoriile din vest, adică
 Transilvania, era atunci o strategie posibilă, dar nu singura şi, în
mod cert, nu aceea cu cele mai multe şanse de reuşită. Hitler îi
ceruse de altfel lui M ihai Antonescu la Berlin, încă din 26
> noiem brie 1941, în legătură cu repetata cerere de-a rediscuta
problema Transilvaniei, să aibă răbdare, deoarece Ungaria ajută şi
ea Germania şi un conflict între aliaţi nu este posibil în timpul
războiului, trăgînd apoi concluzia: „Dvs. aveţi în răsărit drepturi şi
puteri fără limită: luaţi cît credeţi.'154 Putea deci fi clar atunci că o
( angajare maximală în est putea să nu implice defel recompense în
vest, ci tot în est, ceea ce, chiar în ipoteza victoriei finale germane,
în acel moment încă o posibilitate reală, nu justifica deloc politica
lui Antonescu. El totuşi persistă în aceasta cu o încăpăţînare -
Maniu, Brătianu şi diverşi generali încearcă fără succes să-l
convingă de contrariu - greu de înţeles, de parcă judecata
strategică a lui Antonescu se alterează treptat, devenind imună la
I alternative. Altfel decît îi explica el lui M aniu, Antonescu ar fi
putut atunci să-şi limiteze într-un fel participarea, în analogie cu
deciziile lui M annerheim şi Horthy, tocm ai pentru că războiul
mergea bine. După catastrofa de la Stalingrad, Antonescu rosteşte
celebra frază potrivit căreia Germ ania a pierdut războiul şi
România trebuie să se străduiască să nu-1 piardă pe al ei, dar nu
întreprinde nimic concret pentru a modifica participarea României,
învinuit pe nedrept că din cauza slăbiciunii trupelor româneşti ar fi
realizat ruşii străpungerea decisivă la Cotul Donului, el îi scrie pe
9 decembrie 1942 o patetică, dar din nou ineficientă, scrisoare de
protest m areşalului Erich von M anstein, ream intindu-i, printre
altele, că R om ânia şi-a oferit singură jertfele m ilitare „între
Germania şi Rom ânia neexistînd pînă la această dată nici o
convenţie, nici politică, nici militară*-55. Acest fapt. tocmai pentru
că era adevărat, subliniază şi mai mult absurditatea strategiei lui
Antonescu. încercările sale de-a realiza în 1942. apoi în 1944, în
situaţii militare critice, o convenţie cu Germania, în loc s-o fi cerut
I la, sau înainte de, intrarea în război, se loveşte bineînţeles de
refuzul acesteia Chiar şi acum el ar fi putut încerca o ,,îngheţare“
a participării trupelor româneşti, ca ripostă limitată la învinuirile
germane. N ici vorbă. Antonescu se „reîmpacă** cu H itler şi
continuă lu p ta Abia în 1944, după pedepsirea „trădării** lui Horthy
pe 19 m artie, cînd H itler se încredinţează că planul sim ilar
..Margarethe II“, destinat unei defecţiuni de acelaşi fel a României,
I nu era necesar, el îi declară lui Antonescu faptul că Germania nu
se mai simte legată de semnătura ei pe Dictatul de la Viena şi că
deci Dictatul, din punctul ei de vedere, devenise caduc. Dar tocmai
această declaraţie dovedeşte faptul că dacă Horthy nu ar fi încercat
să scoată Ungaria din război, nici Germania nu ar fi renunţat la
Dictat şi deci, în ipoteza victoriei ei, România nu ar fi primit
Transilvania înapoi, cum credea Antonescu. Nici acum acesta nu
înţelege eroarea sa. Cu numai două zile înainte de arestarea lui,
Antonescu îi declara generalului Friessner ca are încredere
absolută în fidelitatea colaboratorilor săi.

Ion Antonescu îşi pierduse complet simţul realităţii. Cum şi de

ce oare? Analiza unui text al generalului ne-ar putea, oare, ajuta
mai mult decît a făcut-o analiza de pînă acum a faptelor sale?

11. IO N A N TO N ESCU , AUTOR

Asemenea contradicţii te pot face să te întrebi dacă militarul

Antonescu, intrînd pe scena politică, nu intra „de la sine“ în pielea
unui personaj care, ca să zic aşa, îi „dictează" discursurile.56
Antonescu s-a prezentat pe sine, şi aceasta a fost imaginea reţinută
de posteritate, ca un om eminamente cinstit El a dat, într-adevăr,
atîtea probe de corectitudine, încît aceasta nu poate fi pusă la
îndoială. Mi se pare simplistă însă reducerea interpretării acţiunilor
şi declaraţiilor lui la această unică perspectivă care, deşi
incontestabilă, nu explică alte laturi ale comportamentului său.
Cultul lui Antonescu, la fel ca ura com uniştilor după război,
provin tocmai din asem enea simplificări. în acelaşi context se
înscrie şi uluitoarea menţiune de pe placa memorială a casei lui
din Predeal „cel mai mare oştean român al secolului al XX-lea“.
(în paranteză fie spus: de ce ar fi „cel mai mare oştean" omul,
totuşi, finalmente răspunzător pentru dezastrul armatei române la
Stalingrad - peste 158 000 de militari pierduţi - , deşi Antonescu
l-a învinuit pe Hitler pentru aceasta - pierderile de la Odessa - ,
98 000 de oameni, mai mult de un sfert din totalul soldaţilor şi
ofiţerilor angajaţi în luptă! - şi iluzia, pînă în ultimul moment
întreţinută, că Rom ânia poate rezista Uniunii Sovietice pe linia
Focşani-N ăm oloasa-Brăila? Şi de ce ar fi Antonescu mai mare
oştean decît generalii Averescu şi Prezan, totuşi victorioşi în
primul război m ondial?)
 Neocupîndu-m ă aici de m ilitarul, ci doar de omul politic
Antonescu, constat nu numai naivitatea şi sinceritatea acestuia,
ambele des menţionate de istorici, ci şi o dublă structură a ceea ce
aş numi „autorul Antonescu". Scrisorile extraordinare scrise lui
Brătianu şi Maniu conţin, cred, condamnarea cea mai teribilă a
acestui flagel al vieţii politice rom âneşti, care a fost politicia­
nismul. Justeţea observaţiilor poate, şi trebuie, să fie însă discutată:
generalizarea acuzelor la adresa PNŢ şi PNL în ansamblu, ca şi
adresarea lor tocmai lui Brătianu şi Maniu, poate singurii
I politicieni nepătaţi de tarele deceniului carlist, sînt aberante. Nu ei.
ci liberalii şi ţărăniştii care i-au trădat, spre exemplu Tătărescu şi
Ralea, ori Argetoianu, oameni ai regelui şi apoi, primii doi, şi ai
comuniştilor, pot fi văzuţi ca oportunişti imorali. Lectura textelor
scrise de Antonescu indică, mai întîi, diferenţe dintre scrisorile
private şi discursurile publice ale autorului Antonescu57, deşi plec
de la premiza că generalul le-a scris el însuşi pe toate. Tot ce este
analiză tăioasă, luciditate şi bun-simţ în primele, pare a fi contrazis
de vorbele goale, naţionalismul de paradă, împleticeala gîngavă şi
chiar pierderea simţului realităţii din discursuri. Autorul primelor
texte este „omul cinstit", cel care acţionează într-un spaţiu social
redus şi de obicei familiar, pe front în inspecţii, în şedinţele de
guvern, vituperînd contra escrocilor şi profitorilor de toate soiurile
(vezi volumul P e m arginea p ră p a stie i) în scrisorile mai sus
amintite, ori între colaboratorii apropiaţi, cărora le-a spus, printre
* altele, „legendarele" cuvinte raportate de George M agherescu:
„Germania a pierdut războiul. Trebuie acum să concentrăm toate
forţele noastre ca noi să nu îl pierdem pe al nostru."58 Acelaşi
realism, aceeaşi sinceritate, le-a avut Antonescu şi în faţa lui Hitler
şi nu este de mirare că tocmai ele i-au asigurat simpatia Fiihrerului
şi adm iraţia fără m argini a biografilor săi, precum lucidul
Hillgruber, adm iratorul Ion Gheorghe şi George M agherescu.
Acest m ilitar cinstit, care a fost „primul Antonescu", nu pare a se
I simţi la locul lui în spaţiul public, dar trebuie să i se adapteze. .Aici
apare „al doilea Antonescu", autorul discursurilor, analizelor şi
deciziilor politice, „personajul" social tratînd cu preopinenţii întru
guvernare, de la legionarii din şi dinainte de 21—23 ianuarie 1940,
pînă la opoziţia din 1944, cu Ică Antonescu, cu emisarii sovietici
la tratativele secrete de armistiţiu şi cu regele Mihai pe 23 august
1944: nerealist59, demagog şi nesigur, coleric, de aceea şi chiar
I fanfaron, nu lipsit de şiretenie60, dar lipsit de viziune pe termen
lung şi încăpăţînîndu-se în decizii finalmente nefaste pentru ţară şi
destructive pentru el. Acest „al doilea Antonescu" nu este un om
adaptat perfect mediului şi detestă, tocmai de aceea, tipul uman pe
deplin adaptat, politicianistul (nu politicianul), cum îl numeşte el,
după Rădulescu-M otru, cu frustrarea semisuperioară, semicom-
plexată a amatorului din totdeauna faţă de profesionist (Nu cred
că există, din acest punct de vedere, un contrast mai mare în cul­
tura politică a perioadei interbelice, decît acela dintre Antonescu,
autorul scrisorilor către Brătianu şi Maniu, şi Argetoianu, autorul
M emoriilor pentru cei de m îine.)
Al doilea Antonescu este de aceea un hibrid între primul,
autentic, şi omul politic care ar fi trebuit să devină şi nu a devenit
niciodată. M al dans sa peau în funcţia publică, hibridul nu ezită să
folosească trăsăturile reale ale primului Antonescu ca o mască
îndărătul căreia să-şi ascundă nesiguranţa şi incompetenţa politică
pe termen lung. Personajul cultivat în public - „om -cinstit-în-
conjurat-de-lichele“ - este rezultatul operaţiei retorice conduse de
al doilea Antonescu, asupra primului, omul realm ente cinstit,
operaţie prin care „cinstea" devine steagul fluturat demagogic,
mijlocul întrebuinţat polemic contra unei întregi clase politice, pe
drept şi pe nedrept acuzate, ca şi contra oricărei critici venite chiar
de la sprijinitorii săi. Astfel că cinstea p rim o rd ia lă a omului
Antonescu devine şi rolul jucat conştient de actorul, omul politic
Antonescu. „Jocul cu cinstea" nu a însem nat ipocrizie ori
minciună, în sensul obişnuit al cuvîntului de a ascunde operaţii
profund necinstite sub patrafirul cinstei rolului oficial, precum s-a
putut vedea la Carol şi la camarilla sa, ci a însemnat, dimpotrivă,
afişarea cinstei, îngroşarea ei retorică drept scuză pentru
incapacitatea de-a asigura o politică alternativă, ori mai eficienţi
Dacă ocultarea unor operaţii dubioase sub masca valorilor înalte o
numim, firesc, ipocrizie, ori minciună, supralicitarea corectitudinii
unor operaţii, pentru a face inutilă discutarea unor alternative
(poate) superioare, nu este neapărat negativă. Am numi-o astăzi
„mediatizare", o operaţie abilă, nici incorectă etic, nici falsă epis­
temologic, ci doar retorică, a unui vorbitor preocupat de-a ocupa
cîmpul argum entativ în folos propriu. Istoria, neînregistrînd
interese personale ascunse de Antonescu, a tras concluzia valorii
etice integrale a cinstei lui, fără a lua în consideraţie posibilitatea
ca tocmai arborarea acesteia să fie o reuşită operaţie mediatică,
reuşită asupra contemporanilor, dar. mulţumită istoricilor, şi asu­
pra posterităţii, prin care Antonescu a învăluit sub o perdea de fum
greşelile şi stîngăciile sale politice. Un asemenea efect retoric, nu
neapărat conştient urmărit, deşi bine realizat, a caracterizat, printre
alţii, şi Junim ea, care a reuşit să transm ită durabil posterităţii
propria ei viziune, iniţial polemică, apoi numai interesată, asupra
culturii şi societăţii moldovene drept adevăr obiectiv al acestora61
Ca şi Maiorescu, Antonescu a impus posterităţii propria-i strategie
drept singura atitudine „cinstită" posibilă în epocă.

Nu (num ai) faptele, ci (m ai ales) cuvintele, textele lui

Antonescu dezvăluie dubla lui structură auctorială în locul pre­
supusei unităţi interioare a „salvatorului neam ului"62. Dacă o
primă abordare indică drept loc al acestei duble structuri dihoto­
mia „spaţiu privat versus spaţiu public", o analiză textuală mai
atentă observă discontinuităţi mai adînci în interiorul am belor
spaţii, sau discursuri. înainte de-a trece la această analiză, aş vrea
să rem arc im portanţa, sim bolică pentru Antonescu, a g raniţei
dintre cele două spaţii. Se ştie că la arestarea lui de către rege, pe
23 august 1944, Antonescu s-a răstit la un ofiţer care-1 luase de
mînă cu cuvintele: „Ia mîna de pe mine, cum îndrăzneşti?" Exact
aceeaşi reacţie ar fi avut mareşalul şi cu ocazia rebeliunii legio­
nare, cînd un alt ofiţer îl atinsese pentru a-1 feri de eventuale
gloanţe rătăcite, menţionează Magherescu.63 Mă întreb dacă oroa­
rea de atingerea fizică nu era, la Antonescu, oroarea de-a vedea
transgresată graniţa dintre lumea privată şi cea publică, la fel ca
ciudăţenia de-a vorbi despre sine la persoana a treia64, ori uimirea
şi revolta lui, semnalată m ai sus, în faţa „nem ernicilor" care
„îndrăznesc" să tragă în el. Dorinţa extremă de-a menţine separate
cele două lumi indică, cred, sentim entul omului privat că
personajul public construit de el este extrem de fra g il, ca şi cum
sim pla atingere l-ar putea sfărîm a, la propriu, în bucăţi. Altfel
spus, anxietatea în faţa contactului fizic în public denotă la
Antonescu inadecvarea dintre cele două roluri, sciziunea sa inter­
nă, faptul că Antonescu-omul îl priveşte pe Antonescu-personajul
public din afară, cu admiraţie, dar şi cu spaimă; de aceea se şi
referă la el la persoana a treia Această lipsă de unică identitate ar
explica, poate, incom patibilitatea dintre cei doi autori de texte
crescuţi din acelaşi trunchi al persoanei fizice. Limita dintre cele
două lumi trece prin corpul lui Antonescu, în sensul că deplasarea
corpului său din lumea privată în cea publică înseamnă schimbarea
fundamentală a statutului acestuia, de-naturalizarea lui. ultra-sim-
bolizarea corpului dincolo de lim itele tolerabile ale contactului
promiscuu, transformarea lui într-un ce intangibil.

„Hibridul" Antonescu îi „dictează" militarului Antonescu texte­

le publice, în sensul că împrumută formule şi termeni din discursul
colectiv al epocii, prost digerate, pe care le asamblează cu stîn-
găcie în proclamaţiile publice ale mareşalului. (Dimpotrivă, auto­
rul particular Antonescu îi scrie lui Brătianu cu cuvintele lui.) Să
urmărim acest lucru mai îndeaproape într-un ordin militar.

12. U N TEX T AL GENERA LU LU I

Ordinul către Armată, de pe 22 iunie 1941, prin care România

porneşte războiul, sună astfel:

„ Ostaşi,
V-am fă g ă d u it din prim a zi a noii dom nii şi a luptei mele
naţionale să vă duc la biruinţă. Să şterg pata de dezonoare din
cartea N eam ului şi um bra de um ilire de p e fru n te a şi epoleţii
voştri. Azi a sosit ceasul celei m ai sfinte lupte, lupta drepturilor
strămoşeşti şi bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de
totdeauna.
Ostaşi,
Vă ordon: treceţi P ru tu l! Z drobiţi vrăjm aşul din R ăsărit şi
M iază-Noapte. D ezrobiţi din ju g u l roşu al bolşevismului p e fraţii
voştri cotropiţi. R eîm pliniţi în trupul ţării glia străbună a
Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile
voastre.
Ostaşi,
Plecaţi azi p e drum ul biruinţei lui Ştefan cel M are, ca să
cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus străm oşii noştri cu
lupta^ lor.
înainte!
Fiţi mîndri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptăţii şi zid
de apărare creştină.
Fiţi vrednici de trecutul românesc.
General I. Antonescu. “65

Acest „Ordin“ a rămas în memoria colectivă ca un exemplu de

concizie - „Ostaşi. Vă ordon: treceţi Prutul14 uitîndu-se detesta­
bilul jargon în care era conceput restul textului. Citit în întregime,
el apare ca fiind construit din mai multe tipuri de discurs. Cel pur
 m ilitar conţine apelativele „ostaşi11, care şi decupează textul în
patru unităţi, comanda „înainte 1“ şi verbul la im perativ „treceţi
Prutul“, subliniat prin numele actului de limbaj pe care acesta îl
constituie: „Vă ordon“. Apelativul este global: Conducătorul
(unic) se adresează întregii armate, fără diferenţiere pe grade, un
mod de-a sublinia şi faptul că iniţiativa începutului războiului îi
aparţine generalului, şi numai lui. într-adevăr. nici armata, nici
vechii oameni politici şi nici măcar regele Mihai. nu au ştiut mai
înainte de această decizie, deşi „ea plutea în aer“.
Pur m ilitar, exprim area acestui ordin era suficientă pentru
îndeplinirea lui. Ordinul este actul de limbaj cel mai pur: fiind po­
sibil numai într-un grup de maximă disciplină, forţa lui ilocutivă -
exprimarea sa ca un ordin, de către cel îndreptăţit să-l emită şi
înţelegerea sa ca atare de către cel obligat să-l execute - este egală
cu forţa sa perlocutivă: ostaşul execută a d littera m ordinul.
Caracteristica acestui act de limbaj este univocitatea, absenţa
spaţiului interpretativ şi deci a marginii de joc a ascultătorului.
Antonescu se simte însă dator să motiveze şi să explice acest
ordin, fapt inutil şi neuzitat în armată. Acest nou discurs, destinat
formal tot ostaşului, îl depăşeşte ca atare, fiind în fapt destinat
cetăţeanului român în genere, indiferent dacă este m i l i t a r sau civil:
un discurs politic, deci. în prima unitate a textului, faţă de militar
şi/sau cetăţean, acest discurs este motivat prin referire la un act de
limbaj fondator: promisiunea de redobîndire a demnităţii armatei
făcute de Antonescu „din prima zi a noii domnii“ şi „a luptei mele
naţionale11. Regele M ihai nu este numit - autoritatea lui este doar
formală în schimb apare pronumele personal ca definire a acţiu­
nii celui care este sursa reală a puterii de decizie. A sosit ceasul
îndeplinirii promisiunii, anunţă apoi generalul. Tot un gest carac­
teristic: guvernarea lui este bazată pe promisiune şi pe îndeplinirea
ei, ca relaţie dintre un individ şi arm ată (naţiune), nu pe un
contract social, ori pe procedura legală a unor instituţii. în fine,
onestitatea generalului este afirmată răspicat: el a făcut o promisiu­
ne şi, iată, acum o îndeplineşte.
Al doilea pasaj traduce ordinul m ilitar în discurs politic:
ostaşului i se explică ce înseam nă trecerea Prutului: zdrobirea
inamicului sovietic, dezrobirea celorlalţi români din jugul lui şi
reîntregirea ţării; un scop m ilitar, unul naţional şi unul statal.
Explicaţia nu este dată întîmplător tot în formă imperativă: textul
sugerează astfel exact dim ensiunea lui perlocutivă. într-adevăr,
numai dacă ostaşii trec Prutul, ei ating aceste trei scopuri, dar
imperativul folosit în loc de condiţional afirmă ca de la sine
înţeleasă îndeplinirea ordinului. O staşii sînt astfel instituiţi în
destinatari muţi, fără drept de replică, simpli executanţi: aşa cum
ei, în primul paragraf, au fost dezonoraţi şi umiliţi fără să fi putut
reacţiona, ei sînt acum tot pasiv reintegraţi în onoarea lor. O
ciudată relaţie subterană se stabileşte astfel textual, (probabil) în
afara intenţiei autorului: vechiul şef rău, Carol, a privat armata de
onoare, noul şef bun, Antonescu, îi redă onoarea, dar procedura
celor doi este fundamental aceeaşi, de tip dictatorial: nici unul
dintre ei nu găseşte necesar să consulte armata înainte de-a lua
respectivele decizii.

în fine, al treilea şi al patrulea pasaj exprimă un fel de discurs

istoric prin referinţă la Ştefan cel Mare şi la misiunea românilor
de-a fi „zid de apărare creştină14. Zid pentru apărarea cui? Probabil
a aceleiaşi lumi pe care şi Ştefan credea că o apără în epistolele
lui, adresate principilor creştini occidentali. Anticrist era repre­
zentat atunci de turci, acum ar fi Uniunea Sovietică, un stat ateu,
chiar dacă cetăţenii ei erau (în sufletul lor) creştini pravoslavnici.
Ordinul nu-i numeşte pe aliaţii germani, de parcă România ar fi
plecat singură la luptă contra Anticristului. Războiul este prezentat
deci ca un război naţional, ca o „luptă sfîntă44, aceeaşi pe care o
duce ţara „de veacuri44. Discursul istoric este un discurs naţional-re-
ligios, care legitimează „jertfa voastră44 printr-un scop sublim.
Ciudat, relaţia dintre „eu“, locutor, şi „voi44, alocutori, plasează
„jertfa44 numai de partea „voastră44 şi „lupta naţională44, de parte
„mea44. Asemenea renghiuri le joacă textul autorului lui şi mai
departe, inclusiv în implicaţiile sale. Este Ştefan un bun exemplu
în acest context? Se ştie că cererea lui de ajutor nu a prea fost
sprijinită de cei cărora el le stătea în faţă ca un „zid de apărare44,
mai mult, că la sfîrşitul dom niei lui, sau curînd după aceea,
Moldova se închina Anticristului din lipsă de asistenţă militară
creştină. Şi apoi ce înseamnă exact un „zid44? Pe cine apără el de
cine? Termenul este, prin excelenţă, ambiguu şi reversibil, sensul
lui depinzînd exclusiv de perspectiva din care este rostit Au apărat
Moldova şi M untenia puterile creştine de turci? Da, pentru un
timp, dar o dată intrate în sfera de influenţă otomană, se poate
afirma despre ele mai curînd inversul: ele au apărat Turcia de
atacurile austriece, polone ori ruseşti. „Zidul44 nu a fost decît un
„tampon44 între marile puteri care şi-au purtat războaiele pe
teritoriul carpato-dunărean, în loc să le poartă pe propriile lor
teritorii. Ciudatele repercusiuni ale acestui text merg şi mai
departe, ceea ce, este drept, autorul lui nu putea şti în 1941:
România nu a fost un „zid“ al lumii creştine în al doilea război
mondial, printre altele şi pentru că aliaţii Anticristului bolşevic
erau bunii creştini anglo-americani. în schimb, ea a devenit,
datorită nefastului război început prin acest Ordin, pentru vreo
patruzeci şi cinci de ani, un ..zid" al Anticristului împotriva creş­
tinilor occidentali.

D ar să ne întoarcem la textul propriu-zis. El este constituit,

tematic, din trei discursuri - militar, politic şi istoric - repartizate
pe patru paragrafe. Lexical însă, toate discursurile sînt exprimate
prin cuvinte şi imagini, metafore ori simboluri din recuzita unui alt
discurs, cel politico-ziaristic al dreptei de la sfîrşitul anilor treizeci,
agravat de o emfază (trei paragrafe din patru sînt scrise numai la
im perativ) şi un stil tradiţionalist (a zi) insuportabil: „cartea
Neam ului11, ,.vetre“ şi „altare11, „glie străbună1', „codrii voievo­
dali11, „ogoare11 şi „plaiuri11, „strajă11 etc. Am putea astfel spune că
în text apar patru discursuri. Deşi textul are o formă clară - cele
patru fragmente constituie argumente uşor recognoscibile ca atare
- , discursurile care le prezintă nu se intersectează. Textul este
paratactic: fragmentele sînt doar alăturate unul altuia, ele nu derivă
logic unul din altul. Singura coerenţă a textului provine din ordinul
m ilitar - de aceea şi este utilizat în continuare numai imperativul -
nu dintr-o structură argumentativă unificatoare. România fiind „de
veacuri11 „zid de apărare creştină11, ne putem întreba cum de a fost
totuşi posibilă „pata de dezonoare din cartea Neamului11. Se vede
treaba că transformarea dezonoarei în onoare şi îndeplinirea pe
această cale a misiunii istorice mai are nevoie şi de decizia unui
geniu naţional: generalul se compară implicit cu Ştefan cel Mare.
Textul se constituie printr-un ordin, aşa cum şi evenimentele,
istoria - efectele textului - se constituie prin intervenţia unui
factor providenţial: autorul textului. Structura textului se suprapune
structurii acţiunii celui care o scrie, autorul şi personajul său, ori,
altfel spus, subiectul enunţării şi subiectul enunţului tind să se
contopească. Organizarea textului în patru discursuri s-ar putea
vizualiza astfel:

M ilitar

Eu: ordin (voi)

Politic ^ Istoric
^ &
Jurnalism de dreapta

Schema nr. 5
 Textul este un ordin, constituie o imagine a autorului (eu,
sursa ordinului) şi o alta a destinatarului (voi, executanţii lui) şi
este motivat prin trei discursuri (tematice), toate aceste elemente
fiind paralel proiectate - am zice a-platizate - în acelaşi lexic al
ziaristicii de dreapta al epocii. Cele trei discursuri sînt rostite
separat - ele nu interferează, ci doar urmează unul altuia dar nu
sînt însă rostite de voci proprii: nici discursul politic, nici cel
istoric nu utilizează tipul de argumente şi stilul lor de exprimare
propriu şi apropriat; stilul apropriat este rezervat discursului
militar. Nu e vorba deci de o polifonie textuală, cum îi plăcea lui
Bahtin să descopere, ci de discontinuitate. Nu există operatori
interdiscursivi, ci doar contiguitatea discursurilor în spaţiul
textului. Acesta are o semantică şi un lexic, dar nu o sintaxă.
Textul nu e omogen, deşi fiecare discurs în sine este. Există însă o
ierarhie în această discontinuitate: superior este discursul militar,
avînd în centru figura autopropusă a locutorului, încadrat de
discursul politic şi de cel istoric, toate trei expuse de scribul
oficial, în limbajul acestuia Textul nu are o structură logică, dar
are o organizare militară: corpurile de armată (discursive) înain­
tează ordonat şi tăcut, dar precedate de fanfară.

Parataxa textului implică o parataxă a enunţării. Semnatarul

textului, generalul Antonescu, este enunţătorul lui - pornesc de la
ipoteza că Antonescu l-a redactat singur, cum a făcut-o cu multe
alte declaraţii oficiale, inclusiv scrisori către Hitler, Maniu şi
Brătianu - , dar enunţătorul enunţă discursuri diferite, aparţinînd
unor subiecţi diferiţi. Există, mai întîi, un subiect de decizie şi unul
de acţiune, ambii prezentaţi în primul pasaj: primul este cel al
făgăduinţei îm plinite, al doilea al „luptei naţionale" care intră
„azi“ într-o nouă fază. Primul subiect este mai mult moral, de
reflecţie în timp, al doilea mai mult de acţiune, punctual, dar ei
sînt legaţi printr-o relaţie de consecinţă tipică omului de caracter:
acesta fa c e ceea ce ştie că este moral just. Nuanţa aceasta ne
reaminteşte explicaţia lui Antonescu însuşi a faptului că vorbeşte
despre sine la persoana a treia: „voinţa" (la mine subiectul acţiu­
nii) îndeplineşte ceea ce a hotărît „gîndirea" (subiectul deciziei)
(vezi nota 64). Aceşti doi subiecţi sînt nominalizaţi în primul pasaj
pentru că acesta este scris la indicativ. Subiectul discursului militar
este de asemeni nominalizat în al doilea pasaj, pentru că actul de
limbaj respectiv este auto-referenţial: „(eu) vă ordon". în schimb,
subiectul discursului politic şi al celui istoric din celelalte pasaje
nu pot fi nominalizaţi, acestea fiind scrise la imperativ, dar ei sînt
presupuşi ca autori ai selecţiei argum entelor şi ai desemnării
scopurilor. în fine, subiectul discursului jurnalistic este subiectul
enunţării celorlalte discursuri, el lexicalizează temele celorlalţi
subiecţi, le dă formă, redactează textul. Dacă subiectul de decizie
şi cel de acţiune sînt prezentaţi textual în primul paragraf, iar cel
militar în al doilea, subiecţii politic şi istoric sînt doar presupuşi în
adîncimea textului, în timp ce subiectul enunţării este subiectul
manifest, „vocea" celorlalţi.

Or, tocmai aici textul dezvoltă un frapant paradox. A cui este

această voce? în formă, a enunţătorului individual Antonescu, în
fapt a unui enunţător colectiv, căruia primul îi preia termenii şi
stilul. Antonescu vorbeşte, dar vorbele nu sînt ale lui, ci ale
nenumăraţilor autori de discurs naţionalist de dreapta din epocă.
Nu e vorba aici de paradoxul verbal al oricărui locutor - noi toţi
spunem cu vocea noastră cuvintele celorlalţi, ale limbii în care
vorbim - , ci de un paradox discursiv specific, angajînd structura
multiplă a autorului de texte Ion Antonescu. Generalul ţine
propriul său discurs doar atunci cînd rosteşte ordinul: „Ostaşi, Vă
ordon: treceţi Prutul." D oar aici subiectul redactării coincide cu
subiectul unui discurs, în toate celelalte cazuri, redactorul enunţă
alte discursuri: militar - cînd îşi prezintă făgăduinţa îm plinită -
politic şi istoric, în termeni care acestora le sînt improprii, dar sînt
proprii discursului ziaristic de dreapta Regăsim astfel ideea de mai
sus, a a-platizării textuale prin comprimarea temelor discursurilor
militar, politic şi istoric în lexicul discursului ziaristic. Redactorul
nu coincide deci nici cu omul politic, nici cu istoricul, nici chiar
cu militarul, pentru că îl depăşeşte: el este „Scribul epocii", cel
care transcrie „pe limba lui" ceea ce aceştia îi dictează. El preia ad
litîeram doar termenii militari, ordinul, esenţa textului; restul este
scris în „jargon". Subiectul militar, pe de altă parte, îi include, prin
autoprezentare, pe cel de decizie şi pe cel de acţiune, pentru că
„Ordinul" este prezentat ca o consecinţă a „făgăduinţei" mai vechi.
Am putea apoi spune ca subiecţii politic şi istoric, deşi presupuşi
tematic de text, sînt ocultaţi lexical şi stilistic de subiectul ziaristic.
Textul manifestă astfel doar doi dintre cei cinci subiecţi ai
discursurilor din adîncimea lui. ceilalţi trei netrecînd în suprafaţa
lui:
 Subiect militar: (face apel la):

Scribul epocii

TEXT....Kauto-prezentare).......K ocultare)...... Xparataxă, transcriere)... |

subiect de decizie subiect politic discurs militar,
şi de acţiune subiect istoric politic şi istoric

Schema nr. 6

Operaţiile de bază ale textului sînt deci auto-prezentarea

enunţătorului, ocultarea subiectului discursurilor politic şi istoric,
organizarea paratactică şi transcrierea discursurilor m ilitar (cu
excepţia ordinului), politic şi istoric în limbajul Scribului. Vom
spune deci că autorul Ordinului, generalul Antonescu, se constituie
din două roluri enunţiative: primul, individual şi intenţionat, este
Subiectul militar, al doilea, (probabil) neintenţionat, este Scribul
colectiv al epocii, Ia care militarul face apel în calitate de (co-)
enunţător al textului. (Această intervenţie a „Scribului1* ar explica
atunci impresia de „hibrid“, m enţionată mai sus, la personajul
public Antonescu. „Scribul“ apare însă şi în texte ,.private" ale
generalului.) Subiectul militar se auto-prezintă ca factor de decizie
şi acţiune care-şi ţine cuvîntul dat şi care, totodată, constituie
vis-ă-vis de el pe destinatar, ostaşii. Enunţătorul Antonescu
realizează însă faptul că în momentul istoric dat adresarea numai
către Armată, cum ar face-o în mod obişnuit un general printr-un
Ordin, nu este suficientă, ea trebuie să cuprindă în destinatar şi pe
civili, inclusiv pe civilii din militari. El face astfel apel la Scrib, ca
un rol enunţiator secund, care să-i redacteze textul în continuare.
Scribul preia temele discursului m ilitar (cu excepţia ordinului
propriu-zis), politic şi istoric - ca argumente necesare „marelui
public“ - , dar ocultează subiecţii legitim i ai discursurilor res­
pective şi transcrie temele în lim bajul său propriu, cuplînd
paratactic fragmentele în cauză.

Subiectul militar stăpîneşte discursul său propriu-zis. format

din acte de limbaje specifice. Cînd doreşte să-l motiveze, şi mai
ales să-l completeze cu cel politic şi istoric, el apelează la un
enunţător „specializat", numai că-1 „alege" nu pe cel „autorizat", ci
pe Scrib. Opţiunea se explică fără îndoială prin afinitatea dintre
general şi Scrib, ultimul văzut ca purtător de cuvînt al clişeelor de
dreapta, comune epocii. Generalul nu are deci un limbaj „al lui“,
atunci cînd îşi motivează politico-istoric ordinele pur militare, ci
apelează la un discurs „străin“, localizabil şi recognoscibil, dar
„străin", în care enunţătorul m ilitar se exprimă doar ca un amator.
Disjuncţia aceasta dintre militar şi scrib mi se pare fundamentală
pentru înţelegerea lui Antonescu atît în ceea ce face şi spune, cît şi
în ceea ce nu face sau nu spune. Importantă este astfel nu numai
apelarea la clişeele Scribului, cît şi ocultarea omului politic şi a
istoricului real. Antonescu vorbeşte în locul lor, dar nu în termenii
lor. El nu le interzice doar vocea, ci le ignoră şi modul de gîndire
şi de acţiune, preluîndu-le temele prin deformare.

Am spus că militarul apelează la scrib. Dar dacă scribul, în

ultimă instanţă, şi-a apropriat militarul, inversînd ierarhia iniţială?
El pare a realiza această perform anţă chiar în textul de faţă,
redactat de el aproape în întregime, cu excepţia doar a ordinului
propriu-zis. încheind aici analiza „Ordinului*4 prin „dubla struc-
tură“ a enunţătorului lui, a autorului de texte generalul Ion
Antonescu, ne putem întreba dacă aceeaşi dublă structură nu l-a
caracterizat şi pe omul de stat mareşalul Antonescu. Eu cred că da,
mai mult, eu cred că Scribul „a preluat puterea** de Ia M ilitar şi în
acţiunile lui, aşa cum a făcut-o în textele lui. Nu mă refer deci aici
la o dualitate militaro-politică a mareşalului, despre care s-a mai
vorbit. El a fost de altfel, în mod formal, în acelaşi timp şef al
Statului şi comandant-şef al Armatei. S-a şi observat faptul că ar fi
fost mai bine să se mulţumească doar cu una din funcţii, lăsînd. de
exemplu, politica politicienilor. A r fi fost, istoric vorbind, mai
bine, dar ar fi fost imposibil, pentru că Antonescu era, structural,
un antipoliticianist, negînd cu bună ştiinţă diferenţa dintre politică
şi politicianism. Interpretarea m ea este însă alta Eu nu văd în
Antonescu, alături de militarul de carieră, un om politic, sau un
om de stat, fie el chiar şi improvizat, ci pe acest personaj mixt,
Scribul, amestec de clişee ale epocii, un rol fără identitate, nici
individuală, nici socială, un pur loc geometric al vorbelor spuse de
alţii, neasimilate, necoagulate într-un discurs coerent, fără
argumentare de nici un fel, deşi plin de pretenţii, o punere alături
(paratactică!) a unor idei, tem e şi simboluri incongruente, care
nici nu se adună militar - precum trupele în formaţie - , nici nu se
completează organic precum un program politic, ori un proiect
istoric. Generalul Antonescu nu a avut nici o cultură politică, nici
un program şi nici un proiect politic propriu, preluate de la un
partid sau de la un grup recognoscibil ca atare. Singura încercare
în acest sens - de colaborare cu legionarii - eşuînd, el a acţionat
într-un vid p o litic real, nu numai la nivelul acţiunilor, ci şi al
gîndirii, al redactării textelor şi al planificării acţiunilor, ori al
înţelegerii vorbelor şi faptelor celorlalţi. Cultura, programul şi
ideile lui n-au fost decît cele ale Scribului, acest non-individ. acest
non-lieu politic şi cultural. Scribul respectiv i-a scris declaraţiile
către Hitler, scrisorile către Maniu, acţiunile incoerente contra
evreilor, mirările în faţa revoltei legionarilor, ca şi protestele de la
proces. Militarul Antonescu a dispărut, probabil, undeva pe frontul
din Est, poate la acel dezastru de la Stalingrad, pe care l-a
prevăzut - conform declaraţiilor către Hitler - dar nu l-a putut nici
împiedica, nici redresa îmi place să cred că acest bun militar -
deşi sigur nu „cel mai mare oştean român al secolului'1 - a murit
de durere în faţa tragediei tuturor acelora care au pierit la
Stalingrad. în locul lui a rămas Scribul, această fantoşă imorfă.
indecisă şi detestabilă. Regele Mihai, fără să ştie, pe Scrib l-a
arestat, acea fantoşă care nu mai ştia ce să facă şi ce să decidă, şi
tot pe acest Scrib l-au împuşcat comuniştii, chiar dacă în faţa lor,
un moment, Generalul a resuscitat, cerînd oştenilor - vechii
destinatari ai ordinului, acum executorii enunţătorului lui - să
tragă bine. Ucigînd acest loc comun al dreptei interbelice,
comuniştii, cum ştim acum, n-au distrus ideologia dreptei, ci doar
un biet Scrib care o mînuia cu oarecare greutate. Ei, comuniştii,
tocmai de aceea au putut prelua această ideologie de dreapta, cînd
le-a venit bine: ea trăia Şi tot de aceea Scribul comunist care a
fost Adrian Păunescu, a putut aşa de uşor să scrie acel ridicol
„bocet pentru Ion cel fără de mormînt“66 pentru un alt Scrib. Sau
alţii. Scribii nasc alţi scribi.

13. ÎN C ER C A R E DE G EN ERA LIZA R E

Astfel văzute, multe alte texte - declaraţii şi acţiuni - ale lui

Antonescu par mai uşor de înţeles. Mai întîi, dualitatea discursu­
rilor lui „în particular11 şi publice. Primul este cel al Militarului,
om dintr-o bucată, factor de decizie. Astfel sînt scurtele lui note
explicative, azi publicate, la deciziile administrative luate, lunga
scrisoare către Maniu din 22 iunie 1941 şi multe scrisori către
Hitler ori către comandanţi germani. Ele se disting prin claritate,
argumentare concentrată şi la o b iect Au convins ele pe desti­
natari? Nu s-ar zice, sau în orice caz nu pe toţi. Forţa lor ilocutivă
nu a fost egalată de cea perlocutivă. Armata i-a executat ordinele,
dar mulţi generali au dezaprobat acţiunile lui în est şi l-au părăsit
la sfîrşit, precum Sănătescu, care a fost totuşi conducătorul militar
al Bucureşti ului şi mîna dreaptă a lui Antonescu în timpul
răscoalei legionarilor. Plebiscitul din 9 noiembrie 1941 a fost,
desigur, un masiv vot de încredere dat lui Antonescu şi iarăşi nu
se poate contesta că el s-a bucurat de o mare popularitate în ţară.
Maniu a contestat însă, pe drept, sensul plebiscitului: acordul cerut
cetăţenilor fiind global, aceştia din urmă nu pot diferenţia între
anumite decizii ale generalului cu care sînt de acord, precum
înlăturarea lui Carol sau a legionarilor, şi altele cu care nu sînt de
acord, precum germanizarea economiei.67 Nici Maniu, nici Brătianu
nu au fost, de altfel, convinşi de Antonescu, continuîndu-şi politica
lor separată pro-occidentală. Pe de altă parte, Antonescu însuşi s-a
plîns, către Maniu, că multe din deciziile lui au fost sabotate de
proprii lui colaboratori legionari pînă în ianuarie 1941.68 în fine, în
relaţiile cu Hitler, ilocuţia declaraţiilor lui Antonescu fără îndoială
a plăcut acestuia, dar nu l-a convins să răspundă afirmativ la nici
una din cererile sale, nici în privinţa Transilvaniei, nici în privinţa
ajutorului m ilitar înainte şi după Stalingrad. Mai m ult încă,
studiind corespondenţa şi procesele verbale ale întîlnirilor dintre
Antonescu şi Hitler, ai mai curind ciudata impresie a naşterii, la
generalul român, a unui mecanism „auto-perlocutiv“: tot voind să-l
convingă pe Hitler de loialitatea lui, Antonescu s-a blocat într-o
loialitate fără scop, iraţională, şi tot încercînd să-l determine pe
Hitler să acorde un tratament preferenţial României, ceea ce acesta
n-a făcut, Antonescu a angajat total România de partea Axei, pînă
în ultimul mom ent
Curios este deci faptul că, în discursul său privat, m ilitarul
Antonescu nu i-a convins pe preopinenţi, în ciuda clarităţii argu­
mentelor lui. Poate tocmai sim ţind aceasta rezervă, chiar rezis­
tenţă, a apelat militarul din Antonescu Ia ceea ce am numit ser­
viciile Scribului, ale Scribului din el însuşi. Declaraţiile sforăitoare
către legionari în prima parte a guvernării, lunga scrisoare către
Brătianu din 29 octombrie 1942, ca şi multe apeluri către Hitler,
de acest Scrib sînt scrise. Iată cîteva mostre. După patru zile de la
căderea lui Carol, Antonescu declară: „Români! M i-am pus în
cumpănă soarta vieţii mele ca să o scap pe a voastră. Dumnezeu,
 care a fost cu noi şi cu mine, mi-a ajutat să spulber în două zile un
regim tiranic şi odios. Scopul meu nu a fost numai să sparg în
ţăndări un sistem, ci acela de-a crea altul. Un nou regim de viaţă
armonioasă şi frăţească între conducători şi conduşi...“69 Nu ştiu
dacă Dumnezeu l-a ajutat pe Antonescu în 4 -6 septembrie 1940,
dar ştiu că l-au ajutat ambasada Germaniei, Maniu şi alţi politi­
cieni, ignoraţi cu bună ştiinţă în acest comunicat
Altfel decît scrisoarea, numită mai sus, către Maniu, cea către
Brătianu este O colecţie de atacuri contra politicii liberale şi a
regimului democratic, ca şi o prezentare atît de euforică a situaţiei
actuale, încît ar fi putut fi preluată, cuvînt cu cuvînt, din orice ziar
oficial al regimului, ori din mai vechea presă de dreapta. Nichifor
Crainic, de exemplu, îi chema şi el pe tineri la „jertfă“ în timpul
„războiului sfînt“ contra Sovietelor, în termeni şi cuvinte care
semănau ca două picături de apă cu proclamaţiile antonesciene, cu
excepţia exaltării ortodoxe, rară sau absentă la marele General.
Brătianu este astfel admonestat: „Ce reprezentaţi în această ţară,
d-voastră, toţi foştii oam eni politici, în afară de interesele
d-voastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?
Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sînt omul muncii mele şi martirul
greşelilor acelora care au primit la 1918 România M are...“70, după
care urmează atacuri absolut absurde pînă şi la adresa generalului
Berthelot şi a lui Ionel Brătianu, în timpul primului război
mondial. De rem arcat, de altfel, şi aici auto-prezentarea lui
Antonescu drept om cinstit, martir etc. Iată deci că stilul „Scri-
bului“ invadează şi discursul privat, nu numai pe cel public, şi
intersectează aici primul stil, faptic şi la obiect, al generalului.
Un ultim exemplu. Revin la scrisoarea din 9 noiembrie 1942,
pe care Antonescu o adresează mareşalului Erich von Manstein,
care preluase comanda trupelor după dezastrul de la cotul Donului
şi aruncase vina, pentru acesta, pe armata română: o lungă
scrisoare, plină de informaţii extrem de exacte despre proasta
înzestrare tehnică a trupelor româneşti din pricina germanilor şi a
greşelilor militare tactice, asupra cărora el, Antonescu, avertizase
dinainte. Nu sînt competent să discut justeţea acestor observaţii
militare ale lui Antonescu, dar chiar înclinînd să-i dau dreptate, nu
pot să nu mă mir de continuarea acestor observaţii cu următoarele
fraze: „Am, domnule M areşal, un trecut nepătat de 40 de ani
închinaţi armatei şi ţării, în dreptate şi onoare... Am o răspundere
politică şi istorică şi am o sacră datorie faţă de ostaşii mei. M-aş
dezonora dacă aş lăsa să fie dezonoraţi. Aş fi un laş dacă aş tolera
să se comită laşităţi în contra lor.“ După care Antonescu continuă
 pagini întregi pe acest ton şi încheie într-un aproape delir retoric
referitor la „Constituţia ţării m ele“, care îl opreşte să accepte
„masacrarea" soldaţilor săi în „atacuri inutile"71. Pe lîngă între­
barea „care Constituţie?", von Manstein se va fi întrebat şi ce sens
poate avea un asemenea patetism în corespondenţă militară.
A celaşi lucru mă întreb şi eu. Voia Antonescu să-i convingă
emoţional pe cei care nu ascultau argumentele sale tehnice? Putea
fi el atît de naiv? Sau, mai curînd, şi aici ca şi în alte locuri,
Scribul ia pana din mîna obosită a m ilitarului şi continuă
scrisoarea „cum ştie el"? în scrisori, ca şi în fapte, militarul ar fi
trebuit să tragă consecinţele practice ale revoltei în faţa „atacurilor
inutile": neparticiparea la ele. Dacă, într-adevăr, soldaţii români au
fost dezarm aţi şi împuşcaţi de cei germ ani la Stalingrad, cum
Antonescu susţine în pagina urm ătoare, singura atitudine logică
era un gest, fie şi numai tem porar, de retragere a unor trupe
rom âneşti, şi nu scrierea unor asem enea fraze plîngăcioase.
Generalul nu a făcut, cum am mai spus şi mai sus, niciodată un
asemenea gest Poate că, la un moment dat, nici nu a mai putut
să-l facă. Scribul, această colecţie de idees regues , de clişee despre
„loialitate" şi „mers pînă la capăt" a luat locul, s-a substituit
generalului îndrăzneţ şi decis din 1940, rostind, în locul lui aceste
triste fraze, nota bene , pe 5 august 1944, la ultima întrevedere cu
Hitler, după a nu ştiu cîta-repetare inutilă, automată, de cereri şi
reproşuri: „Antonescu a răspuns [la declaraţiile lui Hitler, S.A.] că
I arătase deja că nu pusese deloc la îndoială intenţiile [bune, ale lui
Hitler, S.A.]. De altfel nici un aliat al Germaniei nu este atît de
loial ca Rom ânia Ea va rămîne de partea Germaniei şi va fi ultima
ţară care va părăsi Reichul pentru că ştie că sfirşitul Germaniei
înseam nă şi sfirşitul Rom âniei."72 Peste doar optsprezece zile
prevederea lui Antonescu se împlinea. Dar, cum am mai spus,
regele M ihai aresta atunci un om sfîrşit, un general ros pe
dinăuntru, pînă la anihilare, de Scribul care-i luase înfăţişarea şi
dusese la dezastru nu doar un om, odată admirabil, ci şi o ţară
care, odată, crezuse în el.

NOTE

1. Antonescu ameninţă chiar cu destituirea pe orice ministru care

s-ar adresa regelui pentru treburile curente (A. Simion, Regimul politic
din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, Cluj, Dacia,
1976. p. 64).
2. La procesul din 1946 Antonescu este acuzat de comunişti de
„vasalitate*1 şi „slugărnicie** faţă de Hitler ( Procesul lui Antonescu,
Bucureşti, Eminescu, 1995, p. 22). Deşi nu vreau să utilizez asemenea
termeni, faptele nu pot fi ignorate.
3. Domnii Alexandru Ghica şi Mihail Sturdza au fost numiţi în
Muntenia şi, respectiv, Moldova, în 1834, de către puterea suzerană
(Turcia) şi cea protectoare (Rusia) la intrarea în vigoare a
Regulamentului Organic. în 1859 Cuza a fost ales de ambele adunări
elective. Carol I este ales în 1866 prin plebiscit Ambii sînt recunoscuţi
post-factum de puterea suzerană, iar din 1878 Principatele Unite devin
suzerane.
4. Abia pe 22 ianuarie notează Ciano în jurnalul său următoarele: „II
Fiihrer non ha esitazioni nella scelta: le sue simpatie vanno_ ad
Antonescu, che si e dimonstrato «un uomo in buona fede, deciso a tenere
saldo il bastone di comando e un nazionalista fierissimo». Infatti
Ribbentrop telefona a tarda ora che sono state date istruzioni al Ministre
germanico di appoggiare Antonesc con ogni mezzo. Chiede che sia fatto
del pari con Ghigi. Naturalmento do corso, ma ho il vago sospetto che
1’au tonta del nostro Ministre non sia cosi decisiva come quella del suo
collega tedesco**. (Diario. 1937-1943, Milano, Biblioteca universale
Rizzoli, 1996, p. 501).
5. A. Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie
1940 - ianuarie 1941, Cluj-Napoca, Dacia, 1976, pp. 260-261.
6. Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Bucureşti, Editura
Machiavelli, 1996, p. 129. în alte fragmente ale cărţii se vorbeşte şi de
singurătatea lui Antonescu întru dictatură.
7. România şi sfirşitul Europei, Paris-Alba Iulia, Fronde, 1994.
8. Procesul lui Ion Antonescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995.
9. Ion Calafeteanu (red.), Iuliu Maniu, Ion Antonescu: Opinii şi
confruntări politice, 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 41.
Aceeaşi afirmaţie revine la p. 64. Documentul este datat 22 iunie 1941.
Curios, într-o trimitere la acelaşi document, aflat într-un dosar al
Ministerului de Interne, A. Simion citează pasajul respectiv altfel: „Eu
sunt pentru regimul intern al statului naţional totalitar" (op. cit., p. 54),
ceea ce implică situarea lui Antonescu alături de Axă şi în politica
internă.
10. George Magherescu, Adevărul despre mareşalul Antonescu,
Bucureşti, Ed. Păunescu, 1991, voi. I, p. 359.
11. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,
Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, pp. 394-395. „Moderaţia** dictatu­
rii antonesciene este sugestiv exprimată de Constantiniu, în legătură cu
corespondenţa dintre general, Maniu şi Brătianu: „îşi poate imagina
cineva pe Hitler sau Stalin citind, în timp de război, scrisori adresate de
 adversarii lor politici şi stând apoi ore întregi la birou pentru a redacta
răspunsul?" (idem, p. 396).
12. Niall Fergusson, Virtual History. Altematives and Counter-
factuals. Londra, Picador, 1997. Vezi şi articolul meu despre istoria
virtuală, cu referire chiar la Antonescu, în Vineri, suplimentul revistei
Dilema, 3 aprilie 1998.
13. George Magherescu, op. cit., voi. I, p. 326.
14. George Magherescu, op. cit., voi. I, pp. 358-359.
15. Larry Watts, în serviciul mareşalului, Jon Dumitru Verlag,
Miinchen, 1985 voi. I p. 65. (Cartea luiWatts este scrisă pe baza măr­
turiilor lui Magherescu, al cărui nume nu este atunci dezvăluit). Sima
n-avea dreptate în ce priveşte atitudinea din acel moment a lui
Antonescu, dar nu greşea cu privire la atitudinea lui din trecut Chemat
în guvern la sfîrşitul lui 1937 de Octavian Goga, Antonescu a refuzat
iniţial portofoliul Apărării datorită atitudinii pro-Hitler a acestuia, iar
după ce l-a primit, l-a informat pe ataşatul militar al Franţei la Bucureşti
că el rămîne în guvern doar atît timp cît poate continua atitudinea sa
pro-occidentală (Florin Constantiniu, op. cit., p. 350).
16. L. Watts, op. cit., p. 58; G. Magherescu, op. cit., voi. I, p. 395.
17. G. Magherescu opinează că Mihai nutrea simpatii legionare şi că
voia să profite de situaţie pentru a-1 da jos pe Antonescu; o asemenea
intenţie este psihologic interesantă - voia fiul să-şi răzbune tatăl? - dar
neconfirmată de alte surse (op. cit., voi. I, p. 402).
18. Op. cit., voL I, p. 423.
19. Comandantul din Braşov îi va rămîne fidel lui Antonescu, cel din
Iaşi probabil că nu - deşi nu va trece nici de partea răsculaţilor - , deoa­
rece este demis curînd după aceea.
20. Ion Gheorghe, op. cit., pp. 154-156.
21. L Watts. op. cit., pp. 119-120.
22. Relatarea martorului G. Magherscu despre predarea gălăgioşilor
suporteri civili la primele focuri de armă ale soldaţilor este şi jalnică şi
comică (op. cit., voi. I, pp. 433-434).
23. Vezi de exemplu lunga scrisoare a lui Maniu din 23 iulie 1941 în
Ion Calafeteanu (red.), Iuliu Maniu, Ion Antonescu: Opinii şi confruntări
politice. 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, pp. 80-107.
24. Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara,
Amarcord, 1996, pp. 214-217.
25. Victor Neumann, op. cit., p. 227.
26. Idem, pp. 220-221. 227.
27. Procesul lui Ion Antonescu, p. 42. Alte documente reproduse la
pp. 41-50 cu privire la masacrele de la Iaşi şi Odessa şi diverse valuri de
deportări.
28. Aceasta este şi versiunea povestită de Watts, voi. I, pp. 106-109
şi de Magherescu, voi. I, pp. 371-374. Ea este - regretabil - preluată de
F. Constantiniu (op. cit., pp. 401-402).
29. Procesul lui Antonescu, pp. ‘64, 90.
 30. Op. cit., pp. 375-376.
31. Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului. Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1996, p. 230. Documentele se găsesc la pp. 205-238.
32. „Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră. Am
acceptat acapararea şi stăpînirea iudaică multe decenii şi evreimea se
răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. [...] Fraţii noştri îşi părăsau
copii bolnavi, părinţi bătrîni, averi agonisite cu trudă [...] Li s-au servit
numai gloanţe, au fost sfîrtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat
sufletul" (Gh. Buzatu, op. cit., 1996, p. 217).
33. „Dezordinile întîmplate acum cîteva zile la Iaşi [e vorba de
pogromul din 29-30 iunie 1941, S.A.] au pus armata şi autorităţile într-o
lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocazia evacuării Basarabiei a fost o
adevărată ruşine că, s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti fără
a reacţiona [...] Nu este însă admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare
soldat să-şi asume rolul de-a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi
masacre." Drept care Antonescu interzice asemenea acţiuni pe viitor,
făcînd armata responsabilă (Gh. Buzatu, op. cit., 1996, p. 290).
3 4 M areşalul Ion Antonescu, Secretele guvernării. Bucureşti,
Românul, 1992, p. 75. Reprodusă şi de Gh. Buzatu în cartea sa, la p. 291.
35. Mareşalul Ion Antonescu, Secretele guvernării, pp. 77, 79.
36. Mihail Sebastian. Jurnal. 1935-1944, Bucureşti. Humanitas,
1996, p. 408.
37. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Humanitas, 1991.
p. 302; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 416.
38. Vlad Georgescu, Istoria Românilor, American Romanian
Academy, 1984, p. 269. Florin Constantiniu crede în 1998 că „în stadiul
actual al informaţiei", numărul victimelor dintre evrei au fost mai curînd
în jur de 200 000 (op. cit., p. 394).
39. Anatole G. Mazour, Finland between East and West, New York,
D. van Nostrand Company, 1956.
40. AG. Mazour, op. cit., p. 127.
41. F. Constantiniu, op. cit., p. 375.
42. Vezi o formulare asemănătoare la Florin Constantiniu, op. cit.,
p. 380, deşi el consideră acceptarea ultimatumului ca „pragmatică", dar
„dezonorantă". Nu, eu cred că ea, deşi dezonorantă, tocmai că nu a fost
pragmatică.
43. Ion Gheorghe, op. cit., p. 101.
44. F. Constantiniu (coord.). Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi
întîlniri inedite, 1940-1944. Bucureşti, Cozia, 1991, p. 44.
45. Idem, p. 53.
46. Vorbind despre această întîlnire, Andreas Hillgruber precizează:
..Anticipînd, trebuie să constatăm că nici în perioada următoare nu a
existat niciodată vreo legătură contractuală între Germania şi România,
care să se f i referit la lupta celor două ţări împotriva Uniunii Sovietice"
[sublinierea autorului, S.A.], în Hitler, Regele Carol şi Mareşalul
Antonescu, (traducere), Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 150.
 47. „Din ziua aceea [22 noiembrie 1940, 5.A.] Hitler a văzut în
Antonescu omul de încredere pentru cauza comună a Germaniei şi
României, acordîndu-i o încredere nelimitată, pînă la înlăturarea acestuia
la 23 august 1944“ (A Hillgruber, op. cit., p. 151). „La 14 ianuarie 1941
Hitler i-a spus lui Antonescu în prezenţa lui Fabricius: «Dvs. nu sînteţi
un Franco, sînteţi un Mussolini» (comunicare făcută autorului de
dr. Fabricius la 8 octombrie 1952)“ (idem, p. 353). „în toată Europa
cunosc doi oameni cu care îmi place să lucrez: cu M ussolini şi cu
generalul Antonescu", ar fi exclamat Hitler după aceeaşi întîlnire (Florin
Constantiniu, (coord.), Antonescu-Hitler, Corespondenţi şi întîlniri
inedite, 1940-1944 voi. I, p. 85). ^
48. „Operaţiile militare dincolo de Nistru relevă această percepţie
anacronică a lui Ion Antonescu, potrivită rînduielilor cavalereşti din evul
mediu" (F. Constantiniu, op. cit., p. 404).
49. F. Constantiniu, (coord.), op. cit., voi. I, pp. 95, 100.
50. Idem, p. 163.
51. F. Constantiniu, (coord.), op. cit., voi. I, pp. 102-103. respectiv
pp. 109-110, 115-116 şi 118.
52. Op. cit., p. 413.
53. F. Constantiniu, op. cit., p. 414.
54. F. Constantiniu, coordonator, op. cit., voi. I, p. 152.
55. F. Constantiniu, op. cit., p. 415.
56. Folosesc termenul de „dictare" în sensul special utilizat de
Jacques Derrida în La carte poştale, în care filozoful francez speculează
asupra posibilităţii de-a considera, împotriva tradiţiei care vede în Platon
un ucenic al lui Socrate, că totuşi Platon, ca autor, îi dictează - îi suflă -
lui Socrate, ca personaj, ce anume acesta să declare.
57. Disting aici, în sens naratologic general, autorul unui discurs,
înscris în acesta şi recunoscut ca atare de cititor, de persoana fizică ce
enunţă concret textul respectiv.
58. Op. cit., voi. II, p. 78. în varianta publicată de L. Watts se
menţionează că această frază ar fi fost rostită pe 10 noiembrie 1942,
după bătălia de la Cotul Donului ( L Watts, op. cit., p. 47).
59. Regele Mihai avea întru totul dreptate, refuzînd „cinstita" dorinţă
;i generalului, chiar pe 23 august, de a-i anunţa în prealabil pe nemţi de
întoarcerea armelor: Hitler, care nu se jenase să-şi aresteze vechiul aliat
llorthy, la încercarea guvernului maghiar, în martie 1944, de-a trece de
l>»rtea aliaţilor, cînd aceştia erau încă departe de Budapesta, nu ar fi
evitat deloc să facă acelaşi lucru la Bucureşti, sau poate chiar să-i
lichideze pe Antoneşti, pe rege şi pe ceilalţi complotişti români, cînd
inşii intraseră deja în Moldova! Este uluitor că Antonescu n-a putut
înţelege acest lucru.
60. Rămîne, oricum, un fapt că Antonescu „l-a dus cu zăhărelul" pe
l'.ltrînul vulpoi Maniu, obţinînd mai întîi pe 4 septembrie sprijinul
lu cstuia, ca şi al lui Brătianu, pentru un guvern de coaliţie anticarlist,
lonvingîndu-1 apoi pe celălalt hîrşîit întru politichie, Carol, să demi­
sioneze pe 6 septembrie, pentru ca apoi să formeze pe 14 septembrie un
guvern post-carlist fără ţărănişti şi fără liberali, cu pretextul că Maniu îi
propusese două persoane „neserioase", pe Mihai Popovici şi Aurel
Dobrescu, ambii, totuşi, fruntaşi PNŢ, ultimul mai tîrziu chiar arestat de
Antonescu (Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1994, pp. 358, 369)
61. Vezi articolul meu „Junimea: Discours politique et discours
culturel“ în Libra, Groningen, 1983, pp. 47-79, republicat în Dacia
Literară, nr. 1, XI, 1990, pp. 47-54, şi nr. 1-2, 1991, pp. 36-40.
62. Şi pe legionari i-a caracterizat o anume dihotomie, ori chiar
ruptură interioară; vezi articolul următor din acest volum.
63. Op. cit., voi. I, p. 447.
64. întrebat odată „într-un cerc intim" de ce vorbeşte aşa, generalul
ar fi făcut, după Magherescu, o teorie psihologică destul de confuză
încheind astfel: „Gîndirea luînd o hotărîre transmisă voinţei, atunci eul
meu trebuie să i se supună De unde expresia: generalul Antonescu poate,
sau generalul Antonescu nu poate. De pildă: generalul Antonescu se
poate îmbolnăvi, poate muri etc., dar generalul Antonescu nu poate fi
necinstit, nu poate minţi, nu poate înşela, nu poate lenevi, în sfîrşit toate
imperativele morale date ca axiomă gîndirii" (op. cit., voi. I, p. 214).
65. G. Magherescu, op. cit., voi. II, pp. 20-21.
66. Vezi coperta IV a volumului lui George Magherescu.
67. Scrisoare din 8 noiembrie 1941, publicată în Ion Calafeteanu,
op. cit., 1994, pp. 110-113.
68. Idem dito, p. 45.
69. George Magherescu, op. cit., voi. I, p. 196.
70. G. Magherescu, op. cit., voi. II, p. 51.
71. G. Magherescu, op. cit., voi. II, pp. 118, 125.
72. Florin Constantiniu (coord.), Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi
întîlniri inedite, 1940-1944. Bucureşti, Cozia', 1991, p. 194.
 V. „FENOMENUL LEGIONAR44: CUVÎNTUL
ŞI FAPTA

1. CÎTEVA PU N CTE D E V E D E R E IN TRO D U C TIV E

O b lig a ţia is to r ic u lu i

Nu se poate scrie o istorie a perioadei interbelice fără (a i

cerca) să se explice naşterea, viaţa şi m oartea legionarismul
Dar cum? Mai multe volume de documente ne-au pus în faţă te)
cheie, nefardate; apoi excelentele cărţi ale lui F. Veiga. N. Nagy-'I
lavera, E. Turczynski, H. R oberts, A. Hillgruber, A. Heincn
E.Weber au reconstruit evenim entele epocii, Şt. Palaghi
C. Papanace, C. M utti şi alţii au scris apologia legionarii'
Z. Ornea şi L. Volovici au dem onstrat antisem itism ul epoc
intelectuali de frunte au scris despre Zelea-Codreanu, ori şi-
explicitat atitudinea (N ae Ionescu, M ircea Eliade, Mire
Vulcănescu); au fost publicate jurnalele lui M ihail Sebaslii
Argetoianu, Carol al Il-lea, G. Gafencu etc. Ce să mai scrii?
totuşi, cum să nu scrii? Dar din ce perspectivă? Poate scormoni
în retorica ascunsă a textelor, în cutele discursului public şi
meandrele m entalităţii...

S o c ie ta te a r e s e n tim e n tu lu i

Legionarismul se naşte din absurdul antiliberalism de di

război, absurd pentru că liberalism ul repurta tocmai atu
succesele lui cele mai m ari! Noii veniţi în politică nu sînt îi
interesaţi de aspectele lui pozitive - de posibilitatea, de exemf
de-a participa pentru prim a oară, datorită noilor reform e,
economia şi gestionarea ţării - , ci de imperfecţiunile lui. Aci
noi veniţi - ţărani, muncitori, intelectuali, mici burghezi - gînd
şi acţionează pe bază de resentiment faţă de „puternicii zilei'
atacă înverşunat exact sistemul care i-a creat pe ei înşişi ca cetăţeni:
dem ocraţia liberală. Azi, datorită trium fului mondial al
liberalism ului, înţelegem mai uşor ceea ce mulţi intelectuali şi
cetăţeni nu puteau înţelege atunci: societatea liberală este cea mai
puţin rea societate. Guvernarea liberală, care a creat România Mare,
creează însă atunci, paradoxal (pentru noi), şi un curent
resentim entar antiliberal, după cum explicabilul (pentru noi) semi-
eşec al guvernării ţărăniste dintre 1928 şi 1933 creează un curent
resentim entar antidem ocratic în genere. Democraţia românească
interbelică, im perfectă dar reală şi, în plus, alături de cea
cehoslovacă, democraţia care se bucură de cea mai mare longevitate
în regiune, naşte astfel monstrul care o va devora: legionarismul.

Starea a treia şi starea a patra

Pînă la 1918 transform ările dem ocratice au fost dirijate şi

controlate de liberali (şi conservatori) prin crearea treptată a stării
a treia, urbană şi rurală (ţărani înstăriţi) şi pregătirea ei pentru
participare la guvernare. Logic ar fi fost ca după 1918 acest
curent să continuie prin alternarea la putere a liberalilor şi a
ţărăniştilor ca partid al stării a treia, în locul vechilor conservatori.
D ispariţia acestora din urmă duce însă mai întîi la dereglarea
sistemului de către Partidul Poporului (Averescu) şi de radicalul
Partid Ţărănist din prima fază (M ihalache) şi, abia mai tîrziu, la
recuperarea sistemului de alternare de către liberali şi PNŢ. Anul
1928 este apogeul a ceea ce părea să fie acest nou sistem de
ordine politică PNL/PNŢ. El s-ar fi consolidat, chiar în condiţiile
crizei economice mondiale, dacă nu ar fi apărut, în anii treizeci,
Carol al II-lea şi Garda de Fier. Aceşti doi factori nu au mai putut
fi recuperaţi de sistem, iar statul şi societatea au intrat ca atare
într-un proces de dezvoltare dezordonată. în deceniul al patrulea
starea a p atra (muncitorii urbani şi ţăranii săraci, nebeneficiari ai
reform ei) nu a mai putut fi formată de, şi înăuntrul, sistemului.
Tocmai aceasta devine masa de manevră a legionarilor. Din acest
punct de vedere, anii treizeci sînt un sim ulacru de continuitate cu
anii douăzeci. Guvernul Tătărescu pare să reintroducă sistemul
bipartizan, dar nu o face pentru că în chiar acel moment nu mai
există partenerul lui: PNŢ fusese spart de Carol, iar Maniu,
exasperat, avea să facă în 1937 cartel cu Garda, pentru a-şi
distruge exact partenerul logic, un PNL ajuns la remorca regelui.
 Turnesolul legionar

Legionarismul este turnesolul statului şi al societăţii rom â­

neşti. El nu inventează nimic nou, ci aduce la suprafaţă, explicit,
tot ceea ce exista im plicit, potenţial, ascuns în societatea
românească încă din secolul al XlX-lea: excluderi, prejudecăţi,
mituri în loc de politică, inexistenţa unei societăţi civile, ruptura
stat/societate etc.

Discursul festiv, cultul personalităţii

în afară de politicieni, partide, gazetari şi gazete, ar trebui

analizat şi discursul politic, sau ziaristic, ca ansamblu impersonal
de enunţuri, în sensul propus de FoucaulL1 Ordinea discursului,
sau dezordinea lui, ar putea fi mai relevantă pentru o definiţie a
„fenomenului legionar11, decît enunţuri izolate ale acestuia, în sine
uluitoare (astăzi) prin primitivism şi incoerenţă. Am putea vedea
astfel că un corpus de fraze ridicole, dar rostite într-un context
adecvat, poate constitui un discurs de-o înspăimîntătoare coerenţă
în efecte!
Legionarismul este şi turnesolul intelectualităţi româneşti. O
parte a ei rămîne credincioasă „culturii discursului critic" care,
teoretic, defineşte intelectualitatea2, o alta se prăbuşeşte însă în
abisul cultului personalităţii şi al (auto)spălării creierului. Cînd
începe discursul festiv şi discursul p u b lic de adulare în România?
înainte de 1866, nu: sub domnitorii vechi, sub fanarioţi şi chiar
sub Cuza, boierii adulau, dar şi complotau, ori intrigau: adulaţia
era doar unul din mijloacele jocului politic, nu regula lui u n ic i Să
ne referim atunci la „Războiul nostru de Neatîm are" şi „Povestea
unei coroane de oţel“, ambele din 1899, ale lui Coşbuc, ca prime
manifestări ale discursului festiv? Să fie „Carol întem eietorul"
prim ul obiect al acestui nou discurs, apărut în afara spaţiului
luptei politice, tocm ai pentru că R egele însuşi, prim ul rege al
României, se află în afara acestui spaţiu? (în 1877 marii scriitori
- mai ales conservatori - rămăseseră departe de discursul festiv al
epocii.) Sau să ne referim la discursul ziaristic liberal, pe care-1
ridiculiza Maiorescu pentru „beţia de cuvinte"3, ca prim exemplu
de discurs festiv, adulator al unei personalităţi în afara meritelor
ei obiective? Un anume discurs ziaristic liberal se constituie rapid
în afara realităţii, în sensul că ignoră controlul referentului, al
codului comun cu cititorul, sau al tradiţiei (m ai ales). Totul este
permis, totul poate fi inventat, sub pretextul libertăţii opiniei. Rică
Venturianu - sau prototipul lui - creează stilul iresponsabil în pre­
să, Caţavencu în politică, numai că în realitate, altfel decît în
Caragiale, acest stil nu rămîne o simplă vorbărie ridicolă ino­
fensivă, ci, integrat politicii de partid, devine fie cult al perso­
nalităţii (proprii), fie campanie de defăimare a adversarului. O
primă fază „limbută" în „elocvenţa românească" încetează, zice
Maiorescu, după războiul din 1877, care i-a făcut pe români „să
simtă deodată deosebirea dintre vorbă şi faptă"4. în timpul lui
Carol I am bele efecte, cred, apar numai la scară m ic i După
primul război mondial discursul politic însă explodează şi Rică
Venturianu îl învinge pe Maiorescu. Delirul discursiv, confuzia
dintre „vorbă şi faptă" se focalizează întîi pe Averescu, „salvatorul
neamului". Asistăm astfel la faptul de necrezut că fiii ţăranilor
ucişi de el în 1907 îl venerează în 1917-1922. Copiii cu vîrsta
între şapte şi zece ani în 1907 au deci 20-23 ani în 1920 şi, prima
oară cînd îşi pot exercita noul lor drept de vot direct, îl votează
masiv pe Averescu. De altfel, douăzeci de ani mai tîrziu tot ei îl
vor diviniza pe Antonescu, am estecat şi el în represiunea din
1907! Să socotim aceste alegeri din 1920 prim a operaţie de
(auto )-spălare m asivă a creierului în România modernă? A doua
operaţie sim ilară urmează curînd după prima. După eşecul
guvernului Averescu din 1920-1921 şi cîştigarea alegerilor de
către liberali în 1922, guvernul Brătianu este văzut ca o reinstau-
rare a politicianismului. în 1923, imediat după promulgarea celei
mai dem ocratice Constituţii din istoria României, aceasta este
considerată „Constituţia trădătoare" de un grup de tineri încă
necunoscuţi, numiţi Comeliu Zelea-Codreanu, Ion Moţa şi alţii,
pentru că ea acordă drepturi evreilor; ei pregătesc atunci un
complot pentru a-i „împuşca pe politicienii trădători"5. Sînt închişi
pentru scurt timp, în mijlocul indiferenţei generale. Un an-doi mai
tîrziu însă o adevărată isterie colectivă izbucneşte în jurul
asasinatelor comise de Moţa (contra „trădătorului" Vemichescu)
şi Codreanu (contra „bestiei" de Manciu). în 1924-1925 o imensă
mobilizare publică îi proclamă eroi, cere şi obţine achitarea lor şi
se raliază acestei „regenerări" a naţiunii. Astfel începe un discurs
de adulare publică de dimensiuni necunoscute în istoria României,
care se va repercuta în toate evenimentele acestui secol. Cultul
personalităţii şi spălarea creierului devin, după „cazul Manciu", o
constantă în viaţa publică, deşi obiectul acestor operaţii se
schimbă: Carol al II-lea, Com eliu Zelea-Codreanu, Horea Sima,
Antonescu, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej şi, mai ales, Ceauşescu.
Evenimentele punctuale din perioada interbelică, ori de mai tîrziu,
nu se pot explica individual, ci numai prin referire la acest discurs
şi la acest cult care dereglează complet comportamentul public şi
instituţional „normal". „Rătăcirea minţilor", „nebunia colectivă"
sînt figurile retorice care exprim ă această prăbuşire generală a
societăţii. O mare parte a intelectualităţii româneşti cade pradă
acestui discurs şi acestui cult, ba chiar le produce pe amîndouă.
L egionarism ul nu creează însă, nici aici, nimic; el este doar
colorantul care scoate la iveală tarele mai vechi ale statului şi
societăţii româneşti şi acutizează bolile acestora Tot el este cel
care oferă viitoare modele de conduită şi de discurs comunismului
şi extremismului postcomunist din a doua jumătate a secolului.

Neoconservatorismul

O problemă teoretică generală este statutul unui curent politic

şi/sau cultural care iese de pe (avan-)scena politică în favoarea altuia
Dispare el oare din viaţa publică, aşa cum se consideră de obicei, şi
cum credea şi Nae Ionescu (vezi mai jos în acest articol, capitolul
despre „Fenomenul legionar")? Nu, el „se retrage", sau „cade", în
fundalul scenei, nu mai este vizibil ca atare din sală, îşi pierde
conturul şi devine difuz, sau reapare în alte chipuri, printr-o neîncetată
metamorfoză. La fel ca în lumea materiei, nici în viaţa publică nimic
nu se pierde, nimic nu se cîştigă, ci totul se transformă.
La dispariţia Partidului Conservator ca partid explicit, conser­
vatorismul nu dispare şi el, ci devine difuz în societate, ca o bază
com ună a tuturor partidelor naţionaliste din secolul al XX-lea:
antiliberalism ul lui, spiritul (u n e o ri) antidem ocratic, elitism ul,
devin constante ale tuturor partidelor, m işcărilor, sistem elor de
gîndire şi gazetarilor de dreapta din perioada interbelică (ca şi de
acum). Apar însă şi elemente noi, neasociate cu conservatorismul
secolului al XlX-lea: naţionalismul6, existent la Eminescu, dar nu
la Maiorescu ori Lascăr Catargiu; antisemitismul (la Eminescu,
Conta, dar nu la Carp şi M aiorescu). antioccidentalismul şi funda-
mentalismul ortodox (inexistente în secolul al XlX-lea!). Iorga şi
A.C. Cuza sînt cei care produc aliajul vechilor şi noilor elemente
de conservatorism la începutul secolului al X X -lea în această
p e rio a d ă de tranziţie dintre cele două secole, care este
reprezentată de prim ele două decenii din secolul nostru, popu-
lismul cristalizează în două variante, ca tot atîtea reformulări şi
m odernizări pentru starea a treia ale doctrinelor secolului al
XlX-lea: pe înţelesul dar şi, ori mai ales, în folosul ţăranilor,
semănătorismul reform ulează conservatorismul şi poporanismul,
liberalismul.

Toate curentele neonaţionaliste din secolului al XX-lea sînt un

aliaj de neoconservatorism şi populism semănătorisL în cadrul
acestora, legionarism ul devine în perioada interbelică locul lor
com un , vulgata lor, colecţia de clişee prin nimic inedită, dar prin
totul acceptabilă de fiecare curent
în lipsa com uniştilor şi a social-democraţiei, legionarism ul
este cel care îşi apropriază starea a patra. Primele două decenii
din secolul al XX-lea modelează şi recuperează starea a treia, dar
nu au priză la starea a patra. Din cele două noi doctrine pentru
starea a treia, poporanismul pierde în favoarea semănătorismului,
mai accesibil ţăranilor. Poporanismul se varsă în PNŢ, dar echipa
Stere/Madgearu nu este înţeleasă de mase, iar Mihalache pierde
întîietatea în partid în favoarea lui Maniu.

O ciudată unicitate

Printr-un singur fapt, legionarismul este unic faţă de celelalte

curente neonaţionaliste: el este singurul partid care ia toate temele
ad litteram, şi de asemeni singurul partid care le traduce integral
în fapte. Istoria interbelică dem onstrează că această unică
originalitate a fost suficientă pentru a transforma legionarismul
din loc comun al epocii în mişcarea ei dominantă.
L egionarism ul nu poate de aceea fî studiat nici num ai în
„cuvintele", nici numai în „faptele" lui, vorba lui Maiorescu, ci
doar pe acea interfaţă, adesea insesizabilă şi incomprehensibilă,
dintre cuvinte şi fapte.

Etnocrat şi/sau tehnocrat

Aproape toţi intelectualii „de dreapta" din perioada interbelică

manifestă un bizar mixaj de etnocraţie şi tehnocraţie. Intelectualii
democraţi, ori de stînga, aleg, dimpotrivă, opoziţia acestor ele­
mente. Ambele procedee se constituie în model pentru perioadă
comunistă: intelectualii vor avea şi atunci de ales între a fi doar
tehnocraţi, sau a fi un mixaj între tehnocraţi şi activişti de partid,
ori, sub Ceauşescu, între tehnocraţi şi „etnocraţi“.

Schizofrenie

Dublura de mai sus a intelectualilor, dublura cuvînt-faptă la

legionari, discursul festiv de adulare şi discursul critic, iraţiona­
lism ul şi spiritul pragm atic, stările sociale integrate şi cele
neintegrate în societate, superbe realizări economice şi culturale
alături de o sălbăticie a represiunii şi a contra-represiunii nemaiîn-
tîlnite în România, europenism şi primitivism local: o complexă
schizofrenie socială pare a se constitui în perioada interbelică. în
perspectivă istorică, aceasta nu va fi însă decît un prim exerciţiu şi
un bogat rezervor de atitudini, teme şi strategii, pentru următoarea
perioadă de schizofrenie generalizată: comunismul.

2. ISTORIE

Fundalul internaţional

Dictatura lui Carol, proclamată pe 12 februarie 1938, nu are o

bază proprie de putere în societate şi nu este ameninţată serios de
forţele existente. Partidele tradiţionale adoptînd în activitatea lor
un fel de low p ro file , iar stînga fiind ca şi inexistentă, doar
extrema dreaptă constituie un pericol pentru Carol. Garda trece
mai întîi în defensivă, Codreanu îşi dizolvă partidul pe 21
februarie 1938: „Sîntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul
de Forţă. Pe acesta însă, noi nu-1 primim. Noi am înţeles să
acţionăm în cadrul legii, manifestîndu-ne credinţele noastre. [...]
Nu voim să întrebuinţăm violenţa. Ne este suficientă experienţa
din trecut cînd fără voia noastră am fost atraşi pe calea violenţei.
 [...] Lovitură de Stat nu voim să dăm. [...] (Nu vrem să facem)
acte necugetate care să transfom e Rom ânia într-o Spanie
însîngerată. [...] Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat E încă
ceasul lor.“7 O declaraţie demnă, dar greu de înţeles. Cum adică,
Garda înfăptuise pînă atunci violenţe numai „fără voie“ ? Citim
aici o declaraţie de intenţie, care pare făcută complet în afara
realităţii. Să fie vorba aici de o manifestare a crizei mistice în care
intră Codreanu în închisoare? Nu este exclus, şi poate tocmai de
aceea Horia Sima, devenit şef al Gărzii după arestarea lui
Codreanu, nu-i dă crezare şi continuă atentatele care vor duce,
finalmente, la decapitarea Gărzii. D ar eu cred că lucrurile trebuie
văzute mai în adînc. Inocenţa afectată de Codreanu este într-un fel
reală, nu jucată, dar ea ţine de-o ciudată m entalitate, comună
„fenomenului legionar", de negare a realităţii, şi pe care de aceea
o voi analiza mai în detaliu în alt loc al capitolului de faţă.
Continuînd deocamdată evocarea fundalului istoric, trebuie spus
că relaţiile dintre Gardă şi Palat, ca şi întreaga politică internă a
României, îşi pierd treptat dinamica lor proprie şi nu fac decît să
urmeze cursul evenimentelor internaţionale. în 1938 şi la începu­
tul lui 1939 diversele guverne carliste continuă încă linia
tradiţională a României în favoarea Franţei şi a Angliei (ca şi
Carol însuşi). După A nschluss (11-12 m artie 1938), birourile
Gărzii sînt percheziţionate, probabil din precauţie, şi sînt arestaţi
Codreanu şi alţi lideri (Codreanu în urma unei banale scrisori de
acuzare de „necinste" politică a lui Iorga). în conformitate cu
Mica înţelegere, România sprijină Cehoslovacia, totuşi ea priveşte
neputincioasă cedarea ei de către occidentali Germaniei la
Miinchen (30 septembrie 1938), ca şi dezmembrarea ei ulterioară,
în noiembrie 1938 Carol pleacă în vizită oficială la Paris şi
Londra, dar nu primeşte acolo nici garanţii politice, nici sprijin
militar. Pe drumul de întoarcere, îi face o vizită lui Hitler.
Întîlnirea de la Berghof, pe 24 noiem brie, nu este favorabilă:
Hitler nu dă garanţii nici pentru graniţele de vest, nici pentru cele
de est ale României. Carol, cuprins de panică după eşecul
tratativelor sale în toate capitalele Europei, dispune, se pare încă
de pe drum 8, lichidarea lui Codreanu. în noaptea de 29/30
noiembrie 1938 Codreanu este, într-adevăr, ucis, împreună cu alţi
şefi legionari, pe cînd, chipurile, încercau să evadeze. Un act de
teroare de stat, complet nejustificat şi^ greu de consecinţe:
camarazii lui Codreanu jură să-l răzbune. în anii ce vin, Statul şi
Garda se vor angaja într-un ciclu infernal de teroare şi contra-
teroare. Moartea lui Codreanu este, poate, momentul în care „mo­
narhia absolută" a lui Carol devine „regim autoritar" propriu-zis,
adică represiune brutală a unui segment social în afara oricărei
legalităţi, chiar a celei limitate, dar respectate de regim, faţă de
alte segmente sociale. Tot uciderea lui Codreanu este şi momentul
în care Garda (ultim a denumire oficială: Toiul pentru Jară) se
transformă într-un partid terorist propriu-zis, cu nimic deosebit de
ceea ce am văzut în ultimele decenii in Italia ( Brigade rosse),
Germania ( D ie rote A rm ee ), Irlanda sau Spania ( ETA) sau Italia
mafiilor şi a poliţiei: Statul îşi pierde monopolul violenţei (Max
W eber), grupuri înarm ate trec la răscoale parţiale, ori la guerilă
urbană, iar societatea este lovită din ambele părţi. în România,
poliţia şi Legiunea intră într-un război civil nedeclarat Sau putem
vorbi mai curînd de o (încercare de) revoluţie de dreapta?

Puncte de vedere şi niveluri de analiză

Fenom enul legionar este prea com plex pentru a putea fi

analizat în profunzim e într-un singur capitol al cărţii de faţă.
Încercînd să depăşesc abordările partizane - pentru sau contra - ,
ca şi diferenţierea istorică între „adevăratul legionarism “ al lui
Codreanu şi simulacrul lui teroristic sub Sima, sau diferenţa dintre
punctele de vedere „etniciste" ale istoricilor români (defensiv, sau
critic blînd) şi cel al istoricilor evrei (critic de principiu, dar
foarte civilizat ca ton) - aş dori să abordez problema fără preju­
decăţi, punînd punctul pe / unde este cazul, decomplexat, dar fără
nici o concesie de principiu - , nu sînt şi nu voi putea fi niciodată
un „om de dreapta" - şi în acelaşi timp cu o pasionată dorinţă
de-a înţelege ce i s-a întîmplat generaţiei care a precedat-o pe a
mea, uneori şi personal. Aş pom i de la faptul că legionarismul
cunoaşte trei niveluri de existen ţă diferite, logic incongruente,
dacă nu chiar incom patibile unul cu altul, în care membrii
m işcării trăiesc totuşi simultan, aparent fără să realizeze acest
lucru. Voi numi aceste niveluri ideologia, programul (,,cuvîntul“ )
şi acţiunea („fapta") legionară.

Mai întîi, este greu de vorbit de o ideologie legionară, com­

parabilă cu cea liberală ori ţărănistă, pentru sim plul motiv că
legionarii au refuzat raţionalitatea politică minimală presupusă de
o ideologie. M ai bine zis, ei au opus ideologiei adversarilor o
nouă atitudine în politică, tot aşa cum au opus programului de
acţiune al celorlalţi un om nou. Diferenţa corespunde, cred, celei
 clasice dintre retorică şi politică, ori dintre persuasiune prin emoţii
(sentimente, imagini, m ituri) şi argum entare prin idei. Nu ştiu
dacă se poate spune care din aceste proceduri este în general mai
bună: se poate însă spune, cred, că legionarii, recurgînd la
retorică, au renunţat în practică la a susţine idei politice. Citite
astăzi, cărţile lui C orneliu Zelea-C odreanu şi Horia Sima
dezvăluie o sărăcie de idei uluitoare: slabă coerenţă conceptuală,
nici o argumentare, nici o legătură cu realitatea, doar metafore
fierbinţi, simboluri atem porale, patos stilistic şi o permanentă
ardoare mistică în cuvinte şi gesturi. Şi unele şi altele fac parte
din „harisma" lui Codreanu şi, probabil, şi a altora. Multe mărturii
ale contemporanilor confirmă forţa de fascinaţie a lui Codreanu,
succesul a ceea ce legionarii înşişi produceau ca imagine despre
sine. Eugene Weber rem arcă haiducismul lor, venind din foarte
balcanica „neîncredere faţă de autorităţi şi indiferenţă faţă de
conceptul de responsabilitate civilă". „Metodele haiducului erau
singurele recunoscute pentru a o scoate la capăt cu jefuitorii"9,
deci legionarii preluau în ritualul lor costumul popular, frăţiile de
cruce, jurămîntul de sărăcie. Francisco Veiga remarcă: „Imaginea
disperatului, care-şi încarcă arma în singurătate, pentru a «spăla
cu sînge» o pretinsă nedreptate, înfruntînd chiar pe boier ori
poliţia, coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români,
după mulţi ani de dominaţie străină, «adevărata» justiţie". Este
citat apoi un fragment din Pentru legionari în care Codreanu se
lasă ispitit de „gîndul retragerii în munţi", iar rezistenţa armată o
exprimă în stilul său specific: cuvinte simple, dar m etafore
înaripate, fraze scurte, bolovănoase, dar obsedant repetate:
„Muntele e demult legat de noi, de viaţa noastră. El ne cunoaşte.
Decît să ni se usuce trupurile şi să ne sece sîngele din vine în
închisorile urîte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu
toţii în munţi, pentru credinţa noastră. [...] Vom ataca de acolo
coborînd în toate viesparele jidăneşti. Sus vom apăra viaţa
copacilor şi munţii de pustiire. Jos, vom împrăştia moarte şi milă.
Vor trim ite să ne prindă şi să ne om oare. Vom fugi; ne vom
ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi desigur răpuşi. Căci noi
vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti.
Atunci vom primi m oartea Sîngele nostru al tuturora va curge."10
Weber, ca şi Veiga, în ciuda atitudinii lor obiectiv-critice generale,
par să accepte aceste imagini, mai bine zis consideră normal că
ele au fost acceptate în epocă fără murmur. îmi permit totuşi să
mă m ir că sim patizanţii nu rem arcau atunci nici incoerenţa
conceptuală, nici m anipularea fără jenă a ascultătorului prin
patosul enunţurilor. Căci întreg textul este construit pe o împărţire
 simplistă a lumii în noi şi ei, ipostaze ale Binelui şi ale Răului
universal, mereu repetate în faţa unui nenumit voi, publicul de
cucerit, constrîns să aleagă între cele două stihii. N oi sîntem sus,
în munte, ei în vale. Primii apără „viaţa copacilor şi munţii de
pustiire": dar de cine îi apără, cine îi ameninţă? Ori vin „jidanii"
şi ni-i taie? Din cînd în cînd n oi dau iam a prin vale, „prin
viesparele jidoveşti", ori printre „jefuitori". Cum adică, în vale
locuiesc numai evreii? Ori m ai sînt şi niscai rom âni, dar toţi
jefuitori? Ai cui jefuitori însă, de vreme ce din text nu apar alţi
locuitori, cît de cît posibil de jefuit? Expediţiile seamănă moarte
printre evrei. De ce? Pentru că sînt evrei, deci jefuitori. Nici o
clipă nu se pune problem a că jefuitorii ar putea fi pedepsiţi şi
altfel. La urma urmei, să fie cu iertare de la domnii W eber şi
Veiga, haiducii nu doar ucideau, ci mai şi luau ceva de la jefuitori
pentru a înapoia jefuiţilor. Curios, Codreanu nu pare să ia în
consideraţie această posibilitate, poate benefică pentru voi. în al
doilea rînd, în 1936, cînd apare P entru legionari, nu mai exista de
mult picior de haiduc în România. De ce ar fi aşteptat ţăranul
român, aşa „balcanic" cum era, dreptate de la haiduci? Existau cît
de cît şi alte forme, legale, de protest, chiar dacă nu orice ţăran
avea mari şanse de succes. Codreanu însuşi nu a voit niciodată să
dezlănţuie o răscoală ţărănească, ci doar să-şi cîştige adepţi. Nu a
acţionat chiar aşa haiduceşte, ci mai curînd m odem şi eficace.
Cartea lui Veiga demonstrează de altfel eficacitatea campaniilor
legionare la alegeri în „marele gol electoral moldavo-basarabean",
adică zona în care ţăranii, m ai înapoiaţi, votau mereu „cu
guvernul", acordîndu-i autom at, oricare ar fi fost el, „zestrea
electorală". Asemenea campanii au cucerit voturi pentru legionari.
Imaginea haiducească din acest text nu era, fără îndoială, decît
ceea ce astăzi am num i un p o ste r bine compus. A tît de bine
compus încît este luat în serios, fără voie, şi de dl. Veiga
Revin la text Tot jos, în vale, noi seamănă şi milă. Cine, de ce
şi pentru cine suferă de m ilă? Oricum însă, ei nu ţin seama de
acest frumos sentiment, ci trimit „batalioane şi regimente rom â­
neşti" să-i omoare pe noi. Nu se spune de ce: sau te pomeneşti că
uciderea evreilor, de la sine înţeleasă la m unte, în acea vale
misterioasă este. totuşi, pasibilă de pedeapsă? O întrebare ar fi şi
cine form ează aceste nesfîrşite cohorte rom âneşti? Evreii nu,
jefuitorii nu, deci iată că m ai sînt în acele văi ceva locuitori,
nevăzuţi pînă acum. dar gata să-i suprime pe noi, la un semnal al
lor. Ce curios, nu s-ar zice că noi sînt foarte populari în restul
ţării, ba chiar ei par să se înţeleagă mai bine cu muntele, care „ne
cunoaşte", decît cu ceilalţi oameni. în fine, prin luptă sau prin
jertfă fără luptă, noi vor muri cu toţii. Ceea ce este trist, desigur,
deşi este prezentat, cam neaşteptat, ca apoteoza unor neînţeleşi.
De ce rămîn neînţeleşi? Nu ni se spune.
Regret ironia scăpată din condei, dar un asemenea text nu
poate fi altfel com entat Căci el este nu numai manipulant fără
jenă, dar este şi prost redactat ca act manipulatoriu în sine. O
minimă analiză, ca aici, scoate la iveală exact ceea ce propaganda
lui Codreanu ascundea: existenţa terţului, nenum itului termen,
poporul: indiferent, sceptic, neconvins de noi, el îşi păstrează
legea lui „din vale“, nu trece la cea „a muntelui", este poate re­
fractar la noi idei, dar cel puţin cultivă regula general-um ană
conform căreia nu poate fi acceptată moartea nimănui, nici a unor
evrei, neacuzaţi de nimic, nici măcar de către asasinii lor. Şi, dacă
e nevoie, acest popor urcă la munte pentru a-şi impune regula O
ciudată prevedere a tragicului (pentru legionari) moment din
21/23 ianuarie 1940, cînd arm ata (în m ajoritate tot ţărani la
origine) ascultă ordinul lui Antonescu, în ciuda m anifestelor
incendiare ale „muntelui" legionar, şi trage în rebeli?

O m inim ă analiză răstoarnă deci retorica textului contra

intenţiilor autorului lui. A existat această analiză în epocă? Fără
îndoială, dar ea nu apare în cărţile lui Weber, Veiga şi atîţia alţii,
pentru că ei, scriind după evenim ente şi ştiind că textele lui
Codreanu sînt aberante, nu mai consideră necesar să explice exact
esenţialul: cum, şi de ce. a fost posibil ca asemenea aberaţii să
extazieze mulţimile? Demontarea retoricii textului, ca retorică, nu
este deci suficientă; este necesară şi analiza recepţiei acestei re­
torici. Şi nu numai a retoricii „cuvîntului" ci şi a retoricii „fap­
tului". Este ceea ce voi face în capitolul următor.

Un portret al lui Codreanu

Una din puţinele fotografii pe care i le cunosc - la ski, alături

de Antonescu, la Predeal - îl arată pe Codreanu ca pe un tînăr
absolut seducător, sportiv, ochi pătrunzători, virilitate, dinţii impe­
cabili de reclamă de pastă de dinţi.11 Ca evocare narativă, cel mai
mult m-a impresionat cea a lui Nicolas M. Nagy-Talavera, tocmai
pentru că acest evreu jum ătate m aghiar şi jum ătate român,
adversar (dem ocrat) fără rezerve al legionarismului, dar istoric
de-o deosebită probitate şi acurateţe, nu poate în nici un caz fi
 suspectat de parţialitate. în 1937 el avea opt ani şi, aflat într-o
vizită în Transilvania, a fost atît de uluit de oroarea cu care
„unguri de credinţă creştină sau m ozaică" vorbeau despre
Codreanu, „ca şi cum ar fi văzut monstrul pe care nu îndrăzneau
să-l descrie", încît s-a dus să-l vadă pe furiş: „Un bărbat chipeş,
smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în
curte, călărind un cal alb. S-a oprit alături de mine. N-am putut
vedea nimic m onstruos sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă.
Zîmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci
şi părea să fie una cu mulţimea şi, totodată, în mod misterios,
departe de ea. Harisma este un cuvînt nepotrivit pentru a defini
forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu
pădurilor, m unţilor şi furtunilor de pe culm ile Carpaţilor,
acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în
mijlocul mulţimii în tăcere. Nu era nevoie să vorbească. Tăcerea
sa era elocventă; părea mai puternică decît noi, mai puternică
decît ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă
bătrînă şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: «E trimis de
arhanghelul Mihail!». Apoi clopotul trist al bisericii se pomi să
bată şi slujba, care preceda totdeauna adunările legionare, începu.
Impresiile adînci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De
mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întîlnirea cu
Comeliu Zelea-Codreanu"12 Toate ingredientele legendei Codreanu
se găsesc aici: inocenţa de copil - prima des-erotizare a imaginii
- retorica tăcerii, frumuseţea fizică de înger, nu de bărbat sedu­
cător - nu o tînără femeie o remarcă, ci o bătrîna ofilită: a doua
des-erotizare, acum în registru creştin identificarea cu natura,
sărăcia participanţilor, teatralismul atitudinii şi al „recuzitei" (s-ar
zice o perfectă punere în scenă), nem işcarea participanţilor,
tăcerea generală - Codreanu nu vorbeşte şi ţăranii nu-1 aplaudă -
dau acestei scene statice intensitatea unei apariţii, a unei epifanii a
arhanghelului Mihail. D ar cel mai m ult im presionează stilul
relatării: acesta este stilul adultului Nagy care, probabil incon­
ştient, traduce impresia nebuloasă a copilului Nicolae în limbajul
său actual Deşi Nagy este un adversar al naţionalismului, scriitura
din acest fragment, în care descrie reacţia sa de copil, este im­
pregnată de discursul naţionalist al epocii în care el a trăit ca
copil. Mai mult, Nagy nu poate folosi, în California anului 1969,
un alt limbaj decît cel exaltat al Rom âniei de dreapta din anii
treizeci: metalimbajul lui Nagy se identifică cu limbajul pe care
voia să-l studieze! O victorie p ost-m o rtem a lui Codreanu? Nu
chiar, pentru că în restul cărţii Nagy îşi recîştigă, din fericire,
luciditatea critică.
 Sorgintea stilului de-o clipă al lui Nagy mi se pare însă foarte
importantă. O - necesară - retorică istorică plasează stilul res­
pectiv în rom antism ul tardiv, specific unei bune părţi din
discursul politic al secolului douăzeci. în varianta exaltată a lui
B ălcescu-R usso-C A . Rosetti, ori în cea sumbră a lui Eminescu,
acest stil romantic din discursul politic al secolului al XlX-lea
trece în secolul nostru în varianta sublim ă a lui Iorga, Blaga,
Pârvan, Manoilescu, uneori şi Crainic, dar şi în varianta exaltat-
catastrofică a lui Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Cioran, precum,
într-un fel, şi a lui Eliade, în varianta apos-sentim entală a lui
Octavian Goga sau monoman-semidoctă a lui A.C. Cuza, ori în
dram atism ul cam de operetă - pentru cititorul de azi - al
proclam aţiilor lui Antonescu. Scrierile lui Codreanu, M oţa ori
Sima devin convergenţa tuturor acestor linii stilistice. Căci aşa
cum legionarii nu inovează ideologic, ei nu inovează nici stilistic.
Incandenscenţa textului nu provine la ei din calitatea lingvistică a
textelor, ci din contexul enunţării acestora, un context în care
acţiunea, conflictul socio-politic provocat, vacarmul străzii, ori
tăcerea şi privirile expresive, constituie adevărata forţă din spatele
cuvintelor.

Toţi autorii citaţi, şi fără îndoială citiţi de legionari, au fost

oameni de cabinet Textele lor presupun un mod de lectură clasică,
reprezentat şarjat, dar nu neapărat fals, de Caragiale: nişte
burghezi cumsecade, dar inculţi şi cam limitaţi la minte, citesc
poezia sau ziaristica zilei acasă, în pat, ca Leonida, sau la cafenea,
şi perorează în minigrupul lor familiar despre apropiata rivuluţie.
AtîL Ei privesc lumea (politică) de la măsuţa lor din cafenea ca
pe un teatru ininteligibil, ameninţător pentru alţii, dar nu pentru
ei, cei etern hărăziţi, s-ar zice, tihnei lor mediocre. A se scula de
la m asă şi a se arunca în acţiunea de pe scena lumii este de
nedorit şi, desigur, şi de negîndit: privită „ca la teatru“, lumea se
ficţionalizează sub ochii lor, îşi pierde o anumită realitate
constrîngătoare, devine o altă lume decît cotidianul lor. Această
nouă lume nu-i priveşte. Nu altfel reacţionează la cele ce citesc
ţăranii din poiana lui Iocan, prin comentariile (subtile, dar cît de
subtile, de fapt?) ale lui Moromete sau (aparent?) tîmpe ale lui
Cocoşilă.
„Scena lecturii" din Caragiale şi Preda nu mai corespunde
celei legionare. Deşi aceasta poate fi individuală, cel mai adesea
ea este colectivă, avînd loc într-un grup de aderenţi, un grup care
din principiu desfiinţează limitele restrînse ale celui familiar, în
 care toţi erau im plicit de acord. A ici acordul este explicit.
Legionarul este însă şi un alt tip de cititor. El nu este politic mai
cultivat decît Leonida, dar este mai concemat: lumea „de acolo"
(Parlament, guvern, partide, administraţie locală) este şi lumea
„de aici". Ficţionalizarea referentului ziaristic încetează, acţiunea
nu mai este doar „a lor" ci şi „a noastră": cititorul trece graniţa la
un semnal şi se alătură protestatarilor de pe „scenă", aruncînd cu
pietre şi trăgînd gloanţe, ca şi ei. C ititorul este obiectul unui
colosal brain w ashing, lectura a devenit îndoctrinare şi antre­
nament teroristic.
Numeroase texte ilustrează această nouă, înfricoşătoare „scenă
a lecturii". Pe 31 octombrie 1924 Consiliul Universităţii din Iaşi
se întruneşte pentru a discuta răspunderea lui A.C. Cuza, şi a
Universităţii, în cazul asasinării de către Comeliu Zelea-Codreanu
a prefectului de poliţie Manciu. Cuza contestă implicarea lui în
asasinat, dar apără reacţia „de legitimă apărare" a lui Codreanu şi
refuză să se desolidarizeze de el. Solidaritatea lui politică nu
înseamnă defel complicitate juridică, după el: „Şcoala noastră nu
îndeamnă la crimă. Ea nu se adresează anume studenţilor, ci ţării
întregi. La cursurile mele nu fac politică, ci economie politică, cu
aplicări la econom ia naţională. [...] M ă ocup cu condiţiile de
existenţă ale naţiei mele, şi cînd văd că se periclitează naţia, aş fi
un mare vinovat dacă n-aş da alarm a Nu mi-aş face datoria!"13
Aproape toţi ceilalţi vorbitori îl consideră însă pe Cuza vinovat de
influenţă criminală. M. Cantacuzino îl acuză de „propagandă între
inculţi", iar Petre Andrei, fostul elev al lui Cuza, pune punctul pe
„Chiar în congresul universitarilor, din 1923, în aulă aţi vorbit
de rolul jandarm ului de la C âm pulung cu ocazia întrunirii
naţionaliste^ de acolo şi aţi spus că legea nu contează faţă de forţa
poporului. în modul acesta aţi aprobat anarhia Am urmat şi (eu)
la cursurile dvs. Zi cu zi aţi sugerat prietenilor aceleaşi principii şi
Zelea-Codreanu e copilul sufletesc al d-voastră. Tinerii entuziaşti,
pornind de la principiile d-lui Cuza nu au mai cunoscut nici o
limită şi n-au ştiut să se oprească şi n-au cunoscut obstacoL [...]
Mă simt dator a spune: dl. Cuza a ţintit şi Codreanu a tras. [...]
Sînteţi adevăratul asasin moral, aţi hrănit sufletul lui Codreanu, aţi
făptuit un asasinat Să declaraţi că dvs. sînteţi vinovatul!"14 în
cele din urm ă m oţiunea C onsiliului constată că crim a lui
Codreanu „este rezultatul unei anume şcoli condusă de profesorul
A.C. Cuza, şcoală (care) sub cuvînt de religie şi de naţionalism
rătăceşte spiritele tineretului şi excită patimile lui, în loc de a-1
îndruma prin cultură ridicată la rangul unui apostolat..."
Moţiunea constată de asemeni „imensa parte de răspundere [a lui
 Cuza, S.A.] în crima comisă“ ca şi refuzul lui de-a recunoaşte acest
lu cru 15 Codreanu era liber să recepteze ideile lui Cuza cum voia,
susţine însuşi A C . C uza Nu, el a fost împins la crimă de acesta,
stabileşte m oţiunea. V inovăţia lui Cuza constă în lipsa lui de
răspundere în a susţine că „legea nu contează faţă de forţa
poporului" şi în a nu prevedea că „tineri entuziaşti" „nu mai
cunosc nici o limită". Fenomenul de îndoctrinare este aici perfect
analizat: „entuziasm ul" şi „rătăcirea" pe care acesta o im plică
înseamnă exact ignorarea limitei dintre „cuvînt" şi „faptă", cum
spunea Maiorescu, între ficţiunea discuţiei „de idei" şi aplicarea
lor literală. Interesant este că „teoria", ca şi „practica" legionară,
se constituie ca un cult al „faptei": „Atitudinea generaţiei noi este
eminamente p rogram atică. Ea porneşte de la cunoaşterea vieţii
prin fa p te, nu prin idei. Direct deci, nu indirect Astfel se explică
şi neînţelegerea generaţiei precedente care a trăit în cărţi şi în idei,
a activat în virtutea unor sisteme de gîndire şi s-a afirmat pe plan
cultural" (sublinierea autorului, S .A .), susţine Nicolae R oşu.16
încă o dovadă că este im propriu a discuta despre legionari în
termeni de „program". Anti-intelectualismul lor bizar ar fi, pe de
altă parte, comprehensibil, dacă ar fi şi riguros. Dar nu este. Căci
acest raţionam ent ar trebui să im plice ideea că, de vrem e ce
faptele contează, vorbele (ideile, valorile culturale etc.) nu con­
tează (m ai deloc), ceea ce duce la concluzia că cine enunţă raţio­
namentul trebuie evaluat tot după faptele, nu după vorbele, lui.
Curios este însă refuzul legionarilor de-a accepta im plicaţia şi
concluzia de mai sus. Nu numai A.C. Cuza refuză, cum am văzut,
să fie judecat după fapte şi opune acestora inocentele lui cursuri
„strict ştiinţifice". Acelaşi lucru îl fac Codreanu, Moţa şi ceilalţi,
de la primele lor declaraţii la poliţie şi scrisori în presă (vezi mai
jo s) pînă la „fatala" scrisoare adresată de Căpitan lui Iorga pe
26 martie 1938, la închiderea unor restaurante legionare: „Eşti un
incorect, un necinstit sufleteşte [...] Eu nu mă pot bate cu d-ta
N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul, nici situaţia d-tale.
N-am nimic. D-ta ai totul. Dar din adîncul unui suflet lovit şi
nedreptăţit îţi strig, şi-ţi voi striga şi din adîncul gropii, eşti un om
necinstit sufleteşte care ţi-ai bătut joc, pe nedrept, de sufletele
noastre nevinovate [...] De-acum şi pînă voi închide ochii, d-le
Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi" (sublinierea
autorului, S A ) .17 Din nou un frapant contrast între realitate şi
seducţia retorică extremă a textului, mai ales curioasa „autovic-
tim izare" a lui Codreanu, ca şi prezicerea sa: Iorga va muri,
într-adevăr, doi ani m ai tîrziu, tras în groapă de privirea lui
Codreanu şi de gloanţele lui Traian Boeru. Se poate, totuşi, spune
că legionarii în 1938 erau nişte „suflete nevinovate"? Sau că
Codreanu „nu avea nimic" şi Iorga „totul"? Doar la alegerile de
cu cîteva luni în urmă legionarii deveniseră al treilea partid al
ţării, iar Iorga era politic un general fără o ştire! Această auto-
victimizare permanentă pare la Codreanu (vezi şi mai jos) un tic
stilistic, dar este, în fond, un excelent mijloc electoral. Codreanu
cere să fie judecat după mişcătoarele lui „vorbe", nu după fapte,
deşi faptele erau cele pe care se baza în campania lui politică. Un
fundamental divorţ deci dintre vorbe şi fapte. Ele nu comunică
niciodată, ele nu sînt judecate niciodată împreună, ci totdeauna
separat, după interesul de moment al mişcării. Cinism, oportunism
politic? Nu cred. Această evaluare ar avea sens în cazul în care
legionarii ar m iza intenţionat şi conştient pe interfaţa dintre
cuvinte şi fapte. Nu aceasta îi caracterizează, însă. Ei nu sînt în
acest sens „necinstiţi sufleteşte", precum un Argetoianu, sau atîţia
alţi politicieni profesionişti din epocă. Ei nu se poartă precum îl
acuză pe Iorga (incorect, cred) că se poartă. Indignarea lui
Codreanu este sinceră, nu jucată. Problema este, cred, faptul că şi
el şi partizanii, ori simpatizanţii lui, trăiesc realmente, adică sincer
dar inconştient , pe mai multe planuri, pe cele trei planuri enunţate
mai sus şi, în orice caz, pe discrepanţa dintre planul faptei şi cel
al cuvîntului. Este vorba deci, de o ştergere a diferenţei ca şi a
lim itei între cuvînt şi faptă, care se poate numi schizofrenie,
psihoza caracterizată prin ruptură interioară ( spaltung ), incoerenţă
în gîndire, acţiune şi afecte (sau între ele), pierderea simţului
realităţii etc.18 Ceea ce num im „schizofrenie" este un efect
„spontan", în timp ce „spălarea creierului" este un efect deliberat,
produs de un m anipulator la un manipulat. A.C. Cuza se apăra
subliniind spontaneitatea actului lui Zelea-Codreanu, în timp ce
Petre Andrei îl acuza pe A.C. Cuza de manipulare.
Alte m ărturii întăresc această ultim ă interpretare a „scenei
lecturii" la legionari. Un document nesemnat şi nedatat, probabil
din 1926, indică fiecărui „frate şi camarad" cum să racoleze noi
m em bri ai mişcării (conduse de Cuza, alături de care se află
„tineri energici" precum Codreanu şi M oţa; e vorba deci de
LANC) şi să-i supună la probe, pentru a vedea dacă sînt gata
chiar să asasineze fără m urm ur.19 „M etodologia" acestui docu­
ment derivă din cărţile fundamentale ale legionarilor. ..Jur că nu
voi trăda niciodată Legiunea şi pe C ăpitan" face parte din
jurămîntul legionarului, iar dragostea de moarte este un punct al
Cărticichii şefului de cuib (..Legionarul iubeşte moartea, căci sîn-
gele lui va servi pentru plăm ădirea cim entului României legio­
nare"), iar la congresul lor din Tîrgu-M ureş, din 4-5 aprilie 1936,
 cînd se formează „echipele m orţii" care urmau să asasineze
diverşi „duşmani", p rintre care pe Stelescu, acestea declamă:
„Jurăm cu preţul sîngelui că ne vom apăra onoarea şi vom pedepsi
pe trădători şi canalii. Dacă vom da un pas înapoi, asupra noastră
să cadă blestemul neamului."20 Uciderile, realizate parcă de nişte
roboţi, se fac deci la un sim plu semn al şefului (de cuib, de
echipă, ori direct al Căpitanului) şi exclud orice deliberare, sau
analiză independentă a „cazului". Spălarea creierului stinge deci
complet identitatea individuală şi o înlocuieşte cu una de grup.
Din acest punct de vedere n-are nici o importanţă cine este şeful.
Uciderea lui Iorga şi a lui M adgearu de grupul lui Traian Boeru,
s-ar fi făcut la iniţiativa acestuia, dar Boeru însuşi a negat mai
tîrziu că el ar fi fost de faţă la asasinat21; oricum. Sima a refuzat
cererea lui Antonescu de a-1 pedepsi şi, două zile mai tîrziu, au
mers cu toţii, unul lîngă altul, în cortegiul reînhum ării lui
Codreanu. Legionarii anti-simişti l-au acuzat mai tîrziu pe Sima
de aceasta „deraiere" a Legiunii de la preceptele pure ale
Căpitanului. Preotul Ştefan Palaghiţă povesteşte astfel, printre
altele, teribile scene de tortură practicate de „brigadirişti" (propria
poliţie secretă a lui Sim a printre legionari, după m oartea lui
Codreanu) în lagărul de la Rostock, din Germania, unde rămă­
şiţele mişcării se refugiaseră după represiunea lui Antonescu din
ianuarie 1940. Sălbăticia cu care un anume Grosariu, de exemplu,
este bătut pentru a m ărturisi că a fost „agentul" lui Antonescu
printre legionari, o echivalează pe cea a viitorului Gulag co­
munist22 şi nu diferă în nimic de atîtea torturi din istorie care, de
la Inchiziţie la cutare m işcare mafiotă sau teroristă modernă, vrea
să asigure prin tortură acea totală stăpînire a corpului şi spiritului
celuilalt, pe care sim pla prealabilă spălare a creierului nu o
realizase încă. Nu mi se pare a găsi, din acest punct de vedere,
nici o diferenţă între diversele faze istorice ale mişcării legionare:
de la primele acţiuni pînă la sfîrşitul ei postbelic, disciplina
fanatică în a muri şi a om orî a fost dimensiunea permanentă de
existenţă a mişcării.

Robotul era un schizofren, spuneam mai sus. Dar dacă această

psihoză s-a propagat vertical, de sus în jos, graţie disciplinei de
partid, cine l-a îndoctrinat pe Codreanu însuşi? Există mărturii în
acest sens din care reiese îndărătnicia cu care Codreanu şi prie­
tenii lui de primă oră negau realitatea Complotul din 1923, prin
care Codreanu, M oţa şi alţii plănuiau asasinarea mai m ultor
politicieni, „trădători" pentru că acordaseră drepturi cetăţeneşti
evreilor prin Constituţie, este dezvăluit şi complotiştii sînt închişi
la Văcăreşti. Scurt timp după aceea, M oţa îl îm puşcă pe
Vemichescu, acuzat de a-i fi trădat Moţa îi declară judecătorului
de instrucţie, pe 1 noiem brie 1923, că a „bănuit din anum ite
coincidenţe" că Vem ichescu i-a trădat. I-a cerut atunci altui
student să-i aducă o copie după declaraţia lui Vemichescu, acesta
i-a adus-o (cum de-a fost posibil?) şi din lectura ei M oţa s-a
convins: „Din acel moment m-am hotărît să-l omor.“23 Simplu.
Mai tîrziu s-a aflat că Vem ichescu nu făcuse altceva decît că
..frămîntat de remuşcări", şi „simţind nevoia unui sfat şi a unui
sprijin moral, a mărturisit totul unui unchi al său, care era senator.
Acesta l-a anunţat pe generalul N icoleanu, prefectul Poliţiei
Capitalei, care a procedat în consecinţă"24. Nu ştiu dacă acest
lucru a citit Moţa în declaraţia lui Vemichescu, dar sînt sigur că-1
putea afla de la Vemichescu însuşi, discutînd omeneşte cu acest,
totuşi, „frate de cruce" cu el. D ar nu, Moţa l-a chemat sub un
pretext şi a tras imediat în el. Discuţia era de prisos din moment
ce el, Moţa, ştia adevărul şi trebuia să facă dreptate. Fanatismul ia
naştere spontan, ca în sectele religioase. La fel se şi propagă. Căci
iată ce declară LANC în februarie 1924, în mod oficial: „Din
acest război (cel al complotiştilor) prin trădarea unui nevrednic şi
mişel ce răspunde la num ele de Vem ichescu, agent plătit al
Siguranţei, cu nr. 967, au fost închişi şi puşi la opreală vrednicii
luptători..." (urmează lista lor, cu Codreanu în frunte). Dar Moţa
a tras „şapte focuri în pieptul mişelului Vemichescu [...] astfel
dînd o pildă pentru v iito r..." 25 Iată cum lucrează „fabrica de
zvonuri": din trădător, V em ichescu ajunge rapid agent al
Siguranţei şi i se ştie chiar numărul (secret)!
în fine, nu numai că cei închişi nu suferă de nici o remuşcare.
dar Codreanu trim ite din închisoarea de la V ăcăreşti, pe 31
ianuarie 1924. următoarea scrisoare „fraţilor" studenţi: „Frate! Au
trecut una cîte una 115 zile de cînd ne ducem viaţa între zidurile
înalte ale acestei închisori. Cînd am venit întîi aici era toamnă, era
cald afară, soarele lucea încă puternic [...] Acum e iam ă, e frig
afară [...] Tîrziu, în linişte, tăcutul miez de noapte, la uşă cu
zăvoare, la geamuri cu zăbrele, numai noi nu dormim. Sfioasă, cu
faţa-i de giocondă, pătrunde trem urînd cu razele-i de gheaţă
printre gratii, fecioară blîndă, luna."26 Citeşti şi nu-ţi vine să crezi.
După un complot şi un asasinat, acest frumos şi pur tînăr de vreo
24 de ani nu poate dormi noaptea nu din cine ştie ce probleme
morale, ci pentru că em inescianizează asiduu, contem plînd
„regina nopţii dalbă". Nu uită totuşi, acest liric, să facă cunoscut,
într-un stil adecvat, un intens proces de autovictim izare,
camarazilor reali şi potenţiali care urmau, desigur, să manifesteze
pentru el (ceea ce au şi făcut). Luna, posterul studenţesc şi
tehnica de public relations! Dar mai ales perfectul meşteşug de-a
fabrica o realitate proprie, o m itologie personală chiar, în m ar­
ginea realităţii. Lucru pe care-1 va repeta, fără să clipească,
protestînd public în contra persecuţiilor lui Manciu, care a năvălit
asupra lor în timp ce ei, bieţii studenţi, „puneau pătlăgele roşii"
într-o grădină, dar recunoscînd personal la anchetă - nici nu putea
altfel - că în mom entul arestării avea în mînă planul casei lui
Manciu: „Interesează planul casei dvs. prin aceea că studenţii şi
eu personal vă urîm şi probabil poartă planul în intenţia de a vă
căşuna un rău" Dar: „N-a fost niciodată vorba în conciliabulele ce
am avut cu studenţii ca să atentăm la viaţa dlui prefect Manciu."27
Nu, desigur. Iar îm puşcarea lui M anciu de mai tîrziu, cînd
Codreanu întîmplător avea pistol asupra lui în sala tribunalului, a
fost un gest „de legitimă apărare". Este atunci orice comentariu
superfluu? Nu. A cesta este modul în care s-a născut legenda
legionară - o bună campanie de public relations - , dar succesul ei
s-a datorat sincronizării cu o anume mitologie politică mai ge­
nerală în România, singura care îi putea acorda prestigiu, aceea a
„perpetuei regenerări".

Mitul regenerării

Temeiul politic al acţiunilor Gărzii este, desigur, antilibe-

ralismul, înţeles, de la Rădulescu-Motru încoace, drept antipoliti-
cianism. D ar acesta nu era decît o reacţie elitist-conservatoare a
celor speriaţi în România, ca şi în toată Europa, de ceea ce Ortega
y Gasset num ea R evo lta m aselor. M asificarea vieţii politice -
inevitabilă după reformele politice din anii imediat postbelici în
România - a produs un „rezonator" - Averescu - şi un ţap ispă­
şitor: liberalii. Primul este „bun" pentru că propovăduieşte rege­
nerarea scenei politice contra profitorilor războiului, identificaţi
de public, în mod aberant, cu liberalii, adică exact cu cei care, în
frunte cu Brătianu, au clădit România M are din ruinele războ­
iului! O scenă dramatică, povestită de liberalul Duca, dar şi de
antiliberalul Manoilescu, îl arată pe Brătianu, revenind în ţară de
la durele tratative de la Paris pentru frontierele României Mari ca
un simplu anonim, în mijlocul indiferenţei generale a publicului.28
Reîntors de la Viena, unde luptase zadarnic contra Dictatului lui
Hitler, M anoilescu trebuie chiar să m eargă la Bucureşti cu
 maşina, pentru a evita eventuale m anifestaţii ostile în Gara de
Nord, motiv pentru a se gîndi la lipsa de recunoştinţă a maselor
pentru el, ca şi pentru Brătianu, mai înainte. Liberalii reprezintă
deci esta b lish m en t- ul contra căruia se revoltă periodic „forţele
sănătoase11 ale naţiunii pentru a „regenera11 viaţa politică. Acest
topos al purificării are loc, curios, cam la vreo şapte-opt ani
(slabi?) ai ciclului politic în România. După primii ani, destul de
haotici, de după 1918, inclusiv cei sub guvernul Averescu
(1920-1921) şi cei patru ani liberali (1922-1926), încep agitaţiile
pentru reîn n o ire ale opoziţiei şi trium ful naţional-ţărănist din
1928. Tot cam după vreo opt-nouă ani - cinci ani ţărănişti
(1928-1933), deşi întrerupţi de un guvern Iorga, şi iar patru ani
liberali (1933-1937) - , legionarii, ca şi PNŢ-ul lui Maniu, vin în
1937 cu o nouă regenerare antipoliticianistă. Curios lucru.
„schimbarea11 cerută cu atîta insistenţă, şi obţinută, în 1996, vine
tot după şapte ani de guvernare pedeseristă, identificată cu tot
atîţia ani de corupţie. Im aginea în opinia publică a PDSR
seamănă, numai din acest punct de vedere, cu cea a liberalilor de
altă dată (corupţie!), deşi în mod obiectiv Nicolae Văcăroiu este
departe de-a fi făcut, după revoluţia din 1989, ceea ce a realizat
Ion I.C. Brătianu după primul război mondial.
O perioadă de guvernare, oarecum eficientă, dar realizată
adesea prin m ijloace deloc pure, este în R om ânia consecvent
urmată de o revoltă a fondului neviciat, deci a partidelor din
opoziţie, care cheam ă poporul la reg en era re şi adesea cîştigă
alegerile pe această bază. Legionarii sînt. în 1937, pe punctul de-a
cîştiga alegerile, precum naţional-ţarăniştii în 1928, dar nu
reuşesc. Vor lua puterea peste trei ani, num ai pentru a teroriza
largi categorii ale populaţiei. Dar nu vreau să mă pronunţ acum
asupra succesului m işcării de regenerare a politicii româneşti -
judecarea succesului s-a făcut, şi se face, aproape mereu numai
prin optica intereselor fiecărui partid politic im plicat - , ci asupra
nevoii de regenerare morală, m anifestată în dem ocraţiile
româneşti aproape regulat la şapte-nouă ani o dată, cu o mereu
repetată tentaţie de-a face tabula rasa din politica precedentă.
Curios, Biblia ne spune, în Facerea 41, 26-31, după interpretarea
visului Faraonului de către Iosif, că după cei şapte ani graşi
urmează şapte ani slabi, dar nu şi că după aceştia vin iarăşi şapte
ani graşi! C hiar Ia nivel simbolic, deci, judecata a posterio ri
despre cei şapte ani slabi este o ju d eca tă a fa p te lo r din trecut. în
timp ce cea logic corelată - vor veni „deci11 iarăşi şapte ani graşi
- exprimă num ai o speranţă, o ipoteză asupra unui viitor care
trebuie încă să se îm plinească. Dincolo de sim bolism , această
 perioadă de şapte(-opt) ani are - în România interbelică - o anu­
m ită logică: două guvernări a cîte patru ani. Caracteristic
Rom âniei pare să fie însă faptul că ceea ce în alte ţări (o c ­
cidentale) este o banală schimbare constituţională - preşedintele
Statelor Unite, de pildă, nu poate să fie reales decît o dată, nu
poate avea deci puterea mai m ult de opt ani - aici devine o
răsturnare majoră: nu persoanele ori partidul de la putere sînt
înlocuiţi, ci trebuie schim bat regim ul pe care aceştia îl reprezintă.
R otaţia puterii devine o dram ă naţională, un fel de act de
psihanaliză colectivă purtată nu de doctorii doritori să dezgroape
la pacienţi cine ştie ce traum e originare, ci de inchizitori
înverşunaţi să smulgă victimelor nu numai mărturisirea păcatului
ci şi acceptarea extatică a „probei focului" care, poate, le va
purifica sufletul, deşi, cu siguranţă, le va sfîrşi viaţa. Această luptă
gigantică cu sine însuşi, această autodistrugere periodică, pare să
fie un fel de viciu fundam ental în politica şi cultura română
modernă. Cum am mai avut prilejul s-o spun în acest volum29, de
la paşoptism încoace fiecare generaţie a elitelor politice şi
culturale se m anifestă numai prin distrugerea completă şi fără
milă ori selectivitate, a operei generaţiei precedente, a celor care
sînt „bătrîni" atunci cînd ei sînt „tineri". Adevărata traumă pe care
au produs-o paşoptiştii nu este cea a m odernizării, ori euro­
penizării forţate, aşa cum au protestat indignaţi toţi tradiţionaliştii
români, de la Titu Maiorescu la Nae Ionescu şi la cutare senator
actual peremist, ci este trauma de-a fi infuzat într-o cultură, care
pînă atunci fusese o cultură a unei continuităţi molcome şi (m ai
mult sau mai puţin) senine, ideea că numai negarea violentă a
trecutului, distrugerea lui sim bolică, detractarea sistem atică a
tuturor celor care l-au realizat, este o probă de creativitate şi
originalitate, de valoare. Pesem ne tocmai succesul nesperat, şi
într-adevăr uluitor, al acelui pumn de idealişti care au fost
paşoptiştii - şi care au avut „neobrăzarea" nu numai de-a (se)
bate (cu) toate „tombaterele" din localitate, ori din familie ci şi,
uneori, din întreaga Europă - a determinat o uriaşă dorinţă de-a
repeta această luptă şi această victorie, ca şi cum singurul succes
posibil era acest tip de succes: „singura soluţie, o nouă revoluţie"!
Fără a intra aici în discutarea întrebării dacă cei ce strigau această
frază în 1990 aveau istoric dreptate, vreau doar să remarc faptul
că strigătul lor, atitudinea lor, era de fapt o veche atitudine
politică românească: o a doua revoluţie trebuia să desăvîrşească
ceea ce o primă revoluţie nu a reuşit O alăturare în acest context
a revoluţionarilor din 1990 cu legionarii pare blasfem atorie,
deoarece ea a fost, cum se ştie, trista obsesie a preşedintelui
lliescu în 1990, şi după aceea Dacă totuşi o fac aici, o fac numai
pentru a arăta că în ambele cazuri tineri idealişti au recurs la
atitudini radicale asemănătoare pentru simplul motiv că cultura
politică ro m â n ea scă nu cu n o a şte d ecît a c e st tip de ra d ica lism
politic. L egionarii - mă refer acum la atitudinea lor din încă
..purii" ani treizeci - repetau în fond ceea ce masele de aderenţi ai
ţărăniştilor ceruseră în timpul m arilor manifestaţii din 1927-1928,
ori ceea ce alţii văzuseră im ediat după război în acţiuni
averescane, şi aşa mai departe în trecut, pînă la 1848 (ori 1821?):
dărîmarea trecutului imediat, inclusiv a ceea ce s-a produs după
ultima dărîm are, pentru a lua totul de la capăt, da capo. căci
numai acest m om ent d e stru c tiv este p u r - ceea ce im plică şi
faptul că distrugerea este legitim ă, indiferent de preţul ei - , în
timp ce orice construcţie este deja, irem ediabil, coruptă, impură.
Mai mult decît mitul „la condiţional" al Mioriţei, unde nimic nu
se face, ci doar se reflectează asupra a ceea ce se va întîmpla de o
fi să m or - mitul „la indicativ" al lui M anole - , aici se pune
problema inversă: ce fac ca să p o t construi - mi se pare a fi mitul
cu adevărat fundam ental în cultura rom ână: blestem ul - deci
repetiţia acţiunii la infinit - de a construi prin jertfă - prin
uciderea a ceea ce ai mai scum p - o nouă biserică (teoretic
întem eiată pe drag o ste!) pe ruinele uneia vechi. în ce constă
blestemul se poate deduce imediat: jertfa ţine probabil zidurile în
picioare o vrem e, totuşi ele se prăbuşesc după aceea. B alada
transfigurează j; tfa, m oartea, spun toţi comentatorii. Nu cred;
balada indică mai curînd m ecanismul dem onic al jertfei, inutili­
tatea ei prin faptul că ea d o ar am înă prăbuşirea din nou a
zidurilor. Ieşirea - nem enţionată - din ciclu infernal este un
non-dit al textului, şi poate mesajul lui secret: următorul M anole
ar trebui poate să refuze, şi pe Domn şi autoritatea - nepusă la
îndoială de tradiţie - a interpretării visului prem onitoriu şi să
afirme răspicat: „nu, nu vreau să plătesc cu viaţa Anei ambiţia
Domnului, şi a m ea Mai curînd ridic biserica pe un alt teren, fără
ruine". Ieşirea din ciclu este refu zu l ciclu lu i, refuzul tradiţiei,
secularizarea m eseriei. Aşa cum ieşirea din ciclul regenerării
politice periodice a României ar fi nu o nouă, m ai pură, darîmare,
ci poate o (încercarea de) reparaţie, mai întîi, a clădirilor deja
stricate, sau, ca să mă exprim (intenţionat) prozaic, consultarea
prealabilă a devizului de dărîmare.

Revenind după această paranteză la legionari, ei nu au făcut

deci decît să se înscrie în acest ciclu infernal, endemic la români,
al regenerării prin distrugere şi moarte. Altfel decît M anole, ei au
fost însă gata să jertfească nu numai pe Ana - deşi şi pe ea: Ana
lor s-a numit Stelescu, Iorga, Madgearu, evreii din Bucureşti ci
şi pe sine: zidarii intră ei înşişi în zid, pentru a-1 ţine cu trupul lor.
A utosacrificiul a im presionat un public obişnuit cu sacrificiul
celorlalţi - el dovedea cinste şi bărbăţie -, dar neobişnuit să se
întrebe dacă sacrificiul în sine, al oricui, are sens, şi dacă este
absolut necesar.

Revoluţia de dreapta

Este oricum limpede că atitudinea , nu ideile, legionarilor, a

constituit cheia succesului lor. Explicaţia acestui succes nu vine
aşadar din condiţii sociale şi politice punctuale - şomajul elitelor
culturale (cum a explicat M. Eliade, ca şi Z. O rnea), sărăcia
exasperată a unor categorii de ţărani (F. Veiga), slăbiciunea
sistemului politic rom ânesc (H. Roberts, E. W eber) - care au
constituit num ai condiţiile, nu forma concretă a succesului;
aceleaşi condiţii împlinite puteau asigura şi succesul altor forme
de protest social. Explicaţia succesului legionarilor vine, cred eu,
din faptul că numai ei au ştiut să toarne nemulţumirea socială,
prin înseşi corpurile lo r , în tiparul mitului cultural fundamental
românesc: regenerarea periodică prin distrugere şi sacrificiu. Nu
haiducismul, caii albi, cîntecele, ortodoxia, taberele de muncă,
frumuseţea lui Codreanu ori textele lui, au determinat succesul;
acestea au fost doar ingredientele, regia, opera abilă a m ana­
gerului de la secţia p ub lic relations. Adevăratul apel la structurile
adînci ale mentalităţii româneşti a atins modul în care şi m asele şi
intelectualii credeau - tradiţional şi deci adesea inconştient - că se
mişca lumea şi cultura aflate, deopotrivă, sub legea blestemului şi
a sacrificiului creator, lege anterioară şi ortodoxiei şi modernităţii.
Cheia succesului este deci acest complex politic-cultural al
elitelor rom âneşti, existent şi operant de aproape un secol în
societatea românească. L-aş numi complexul de radicalism etic,
apărut în istoria m odernă în spaţiul care ar fi trebuit să fie ocupat
atît de o rotaţie calmă a partidelor la putere cît şi de existenţa unei
autentice societă ţi civice. Aceasta din urmă neputînd sancţiona
viciile guvernului doar înlocuindu-1 pe cel nedemn, ori lipsit de
succes, cu un altul (reputat) superior, discuţia' a avut loc în ter­
menii distrugerii din temelii a ..Puterii1* şi ..Regimului** precedent
Cu orice preţ. G dtterdăm m erung !
 Legionarii au reprezentat „cu brio“ această atitudine funda­
mentală de-a înlocui dezbaterea politică cu retorica, dar şi cu
frenezia distrugerii rituale a instituţiilor si oamenilor. Din acest
punct de vedere trebuie luată în serios afirmaţia Gărzii că ea nu se
putea exprima decît prin violenţă, dar nu în sensul că aveau istoric
dreptate - nu, ei s-au înşelat profund - ci în sensul că această
violenţă nu putea înnoi nimic pentru că nu făcea decît să repete,
cu şi mai mult sînge vărsat, vechiul „blestem11 din cultura română.
Retorica politicii în loc de pragmatica ei, m etaforele în loc de
argumente, distrugerea rituală a tatălui politic, discontinuitatea
perm anentă în cultura modernă, aceste procedee retorice ale
legionarismului nu sînt inventate de ei: dimpotrivă, ei nu au făcut
decît să preia de-a gata ceea ce exista în imensul curent auto-
destructiv reprezentat de Iorga, C rainic, Goga, N ae Ionescu,
Nicolae Roşu, M ihail Manoilescu şi atîţia alţii. Departe de-a fi
originală, „doctrina11 legionară este un fel de vulgata a naţio­
nalismului rom ânesc, un p o t-p o u rri de idei prost digerate, dar
incendiar exprimate şi aplicate. Ceea ce Cioran, Noica şi, într-un
fel, Eliade au admirat, fascinaţi, la Codreanu, era tocmai curajul
de-a trăi pînă la capăt m iturile politice pe care ei, adevăraţii
intelectuali, le puteau trăi doar ca idei. Legionarii au vrut să
realizeze schim barea la faţă a Rom âniei, exprim ată livresc de
Cioran: prin foc şi prin spadă. Cum să nu-i fi admirat Cioran? Era
normal să-i admire şi filosoful sacrului şi al spiritualităţii. Eliade.
care vedea în ei cea mai plenară realizare creştină a poporului
român. Noi numim naivitate această interpretare, din perspectiva
de astăzi. D ar în perspectiva lor de atunci, acei desperados păreau
a avea curajul nebun de-a trăi simbolurile la propriu. Nu altfel au
reacţionat alţi „naivi11 ai anilor şaizeci, văzînd în m işcările
stîngiste alte purificări, îndelung aşteptate, ale „putredei11 societăţi
occidentale. A spune că au supradimensionat un „prăpădit11 pre­
cum Cohn-Bendit de exemplu, sau un „apucat11 ca Che Guevara,
este adevărat, dar incorect: acei, fie ei şi salonfahige intelectuali
de stînga, au văzut în Che insul care avea, în fine, curajul să-şi
joace viaţa pe nişte metafore de cabinet pe care ei, intelectualii,
erau condam naţi să le rum ege în ca b in e t Jean-Frangois Revel
observa la tentation totalitaire la intelectualii francezi îndrăgostiţi
de comunism în anii de zenit şaizeci, în termeni aproape identici
cu dragostea de fascism la intelectualii (rom âni) din anii treizeci:
aceeaşi absurdă critică total-destructivă a liberalism ului, acelaşi
oportunism, ca şi aceeaşi slăbiciune a societăţii democrate în a se
apăra.30 D ouăzeci de ani m ai tîrziu, la trium ful aceluiaşi slab
liberalism, Franşois Furet demască marea iluzie a intelectualilor
de stînga, în cuvinte din nou perfect potrivite iluziei vechilor
intelectuali de dreapta (rom âni): „Această iluzie fundamentală
[...] nu a fost un fel de eroare de judecată, care cu ajutore'
experienţei poate fi reperată, măsurată, corectată, ci mai curînd o
investire psihologică com parabilă cu cea a unei credinţ
religioase, deşi obiectul ei este istoric."31* Nu altceva decît
„sectă religioasă" avea să constate, dar cu admiraţie, şi Eliade la
colegii săi de generaţie români, de dreapta (vezi mai jos).
Nu numai intelectualii de dreapta au contribuit la crearea unui
val uriaş de simpatie pentru legionari, dar şi o mare parte a
restului societăţii, purtată de valul aceleiaşi credinţe în
„regenerare", indiferent de m ijloacele folosite de aceasta După
fiecare crimă, popularitatea Gărzii creşte, socotită în număr de
membri ori de voturi la alegeri.32 Mai mult încă, un fapt uluitor,
asupra căruia nu s-a insistat îndeajuns, este acela că pînă în 1938,
cînd începe dictatura regală, toate tribunalele şi toţi juraţii i-au
achitat pe frun ta şii legionari şi uneori şi pe inculpaţii respectivi:
complotiştii Codreanu, Moţa, Gâmeaţă etc. din octombrie 1923;
Ion Moţa în 1924 pentru împuşcarea lui Vemichescu; Codreanu în
1925 pentru uciderea prefectului Manciu; Beza în 1930 pentru a fi
tras în ministrul Constantin Angelescu; Codreanu şi alţi fruntaşi
legionari în 1931 după dizolvarea Gărzii de Fier (imediat după
aceasta Codreanu este ales deputat în parlament, la alegerile din
1931 şi 1932!); Codreanu şi alţi fruntaşi în aprilie 1934, deşi cei
trei „nicadori" care îl asasinaseră pe Duca în decembrie 1933 -
pentru „crima" de-a fi dizolvat Garda de Fier şi de a fi arestat şi
închis la Jilava mulţi legionari, dar nu pe „intruvabilul" Codreanu
- sînt condamnaţi la m uncă silnică pe viaţă (tribunalul „nu
găseşte probe" pentru im plicarea lui Codreanu, deşi acesta
scrisese o scrisoare în care-1 am eninţa pe Duca în legătură cu
arestarea legionarilor cu numai opt zile înainte de asasinare!33);
Codreanu etc. în 1937, din acelaşi motiv, după sadica asasinare a
lui Stelescu în iulie 1936, deşi „decem virii" respectivi sînt
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă; zece legionari în Cernăuţi
în 1937; cei şase agresori al rectorului Traian Bratu din 1937, în
1938. Din 1933 începe, dimpotrivă, asasinarea de către poliţie,
fă r ă proces, a anumitor legionari, iar după 12 februarie 1938, cînd
Carol al II-lea hotărăşte, după preluarea puterii, represiunea

Franţois Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în

secolul XX, trad. E Marcu şi VL Russo, Humanitas, Bucureşti, 1996.
 masivă împotriva legionarilor, aceştia încep să fie condamnaţi la
detenţie în lagăr (printre ei fiind Nae Ionescu şi Mircea Eliade)
fără nici un proces, sau după un proces ridicol (mai ales cel al lui
Codreanu, pentru scrisoarea trimisă lui Iorga), ori chiar asasinaţi:
Codreanu, nicadorii şi decemvirii pe 29/30 mai 1938, 252 frun­
taşi, pe 21 septembrie 1939, în lagărele din Miercurea Ciuc (din
„publicul" lui Nae Io n escu!), Vaslui etc., ca şi zeci de alţi
legionari în toată ţara. R iposta legionarilor rămaşi ..afară" nu
întîrzie: se trage asupra rectorului Universităţii din Cluj, Florian
Ştefănescu-Goangă. în noiembrie 1938 („vina" lui a fost, pare-se,
hotărîrea de-a fi desfiinţat nişte cantine studenţeşti în februarie
1937!), prem ierul Arm ând C ălinescu pe 21 septem brie 1939,
coordonatorul „prigoanei" antilegionare (asasinii lui, ca şi cei 252
fruntaşi legionari pomeniţi m ai sus, sînt asasinaţi în replică în
aceeaşi noapte), şaizeci şi patru de foşti miniştri şi oameni politici
vinovaţi şi ei de „prigoană", în închisoarea de la Jilava pe 26/27
noiembrie 1940 (ei fuseseră închişi aici de noul Stat naţional-le-
gionar al lui A ntonescu şi Sim a), asasinarea lui Iorga şi
M adgearu, pe 30 noiem brie 1940 (replică la asasinarea lui
Codreanu exact cu doi ani mai înainte).
Toleranţa oarbă faţă de legionari pînă în 1938 este urmată de
o represiune oarbă după aceea, punctul de cotitură fiind o
adevărată culm e a paradoxului pentru absurdul raport existent
atunci dintre „guerilă" şi Stat: Codreanu, achitat pentru crime
reale pînă în 1938, este condamnat şi asasinat după aceea pentru
vini imaginare (scrisoarea către Iorga, acuzaţia de-a fi în serviciul
unei puteri străine, niciodată dovedită, şi m inciuna sfruntată a
..fugii de sub escortă"). în am bele faze, justiţia funcţionează
complet în afara independenţei ei constituţionale, fiind la chere­
mul opiniei publice (adică a grupurilor de presiune legionare)
pînă în 1938, şi a dictatorului C arol după aceea. Cu puţine
excepţii deci, elita legionară nu a fo s t niciodată judecată cinstit în
România pînă în 1938, crimele ei reale fiind ori circumscrise la
executanţii acestora, ori achitate prin absurde referiri la „codul
onoarei" (M oţa faţă de Vemichescu) sau la „legitimă apărare" (a
lui Codreanu faţă de M anciu), pe cînd în ambele cazuri se putea
uşor dovedi premeditarea crimei (M oţa şi Codreanu aveau arme
asupra lor în locuri şi situaţii în care normal era să nu le aibă).
Cea mai flagrantă crimă, cea contra lui Stelescu. în 1936, este un
scandal34, pentru că se datorase clar atacurilor personale ale lui
Stelescu la adresa lui Codreanu, pe care-1 învinuia de minciună,
chef cu maici la Agapia, primire de fonduri pe ascuns de la Vaida-
Voevod şi Malaxa, ca şi de sustragere din calea „prigoanei", după
 asasinarea lui Duca (1933): „în timp ce toţi stăteam la Jilava şi în
alte închisori, d-ta te adăposteai la o doamnă. Era o persoană
duşmană acţiunii d-tale. Cum de v-aţi împăcat aşa de bine?“35
Doamna respectivă, s-a spus, ar fi fost o rudă a doamnei
Lupescu.36 Aceste acuze nu au fost niciodată lăm urite de
Codreanu, nici nu s-a spus clar care anume ar fi fost vina lui
Stelescu pedepsită de decemviri, aşa încît nu se ştie nici dacă, şi
în ce măsură, Stelescu a spus adevărul. Rezultatul acestei eclipse a
justiţiei în perioada respectivă, ca şi a oricărui spirit critic printre
aderenţii la mişcare, cu excepţia lui Stelescu, este faptul că în
jurul Gărzii s-a ridicat o perdea de fum prin care se zăreau numai
siluete romantice, anim ate de înalte coduri morale şi acuzate
(num ai) de către „canalii" (poliţie, evrei şi disidenţi-trădători) de
tot felul de orori, în tim p ce ei nu făceau decît să „răzbune"
maltratări precedente, din pură sete justiţiară. Aceasta a fost
imaginea publică a Gărzii pînă în 1938: texte sublim-incendiare.
tabere de muncă, gesturi romantice. Nu a existat nici o cercetare
justiţiară şi nici o imagine publică alternativă Semnificativ, chiar
cronologia „oficială" a mişcării din 1941, publicată de editorul
cărţii lui Palaghiţă înaintea textului acesteia37, ignoră atît
asasinarea lui Stelescu cît şi pe cea a lui Iorga şi Madgearu, o
refulare a crim elor celor mai odioase care ar atrage autom at
atenţia unui psihanalist! Începînd cu 1938, dimpotrivă. Garda a
fost lichidată, printr-o similară, deşi inversată, „eclipsă a justiţiei".
Nici acum, şi de fapt niciodată, nu a avut loc un proces real al
legionarilor, revizuirea procesului lui Codreanu şi achitarea lui în
noiembrie 1940. sub guvernul Antonescu-Sima, are aceeaşi nulă
valoare ca şi exonerarea lui Traian Boeru de asasinarea lui Iorga,
prin anii şaizeci, în Germania, de un „juriu de onoare" prezidat de
generalul Ion Gheorghe, ultimul ambasador al lui Antonescu la
Berlin, adversar atît al lui Sima cît şi al armistiţiului de la 23
august 1944.38

Nu aş vrea nici să mă erijez în judecător, nici să mă rezum la

a constata greşeli, ci să caut explicaţii. Din acest punct de vedere,
cred că trebuie să acceptăm o realitate: da, în România a avut loc,
din păcate, la sfîrşitul a nilor treizeci , o încercare de revoluţie de
dreapta. Ea fost precedată de o intensă campanie revoluţionară în
mass-media de către intelectuali de dreapta, şi în politică de cîteva
partide separate, sau de disidenţi de dreapta în partidele dem o­
cratice, de acţiuni populiste de „masificare" a mişcării de către
legionari, de o reală popularitate şi de succese ale acestora în
alegeri, ca şi de toleranţă în justiţie, urmată după aceea de o
represiune atît de absurd, ori neîndem înatec condusă, încît i-a
transformat pe legionari în martiri. Starea prerevoluţionară a cres­
cut în intensitate după uciderea lui Codreanu şi a dus la guerilă în
perioada 1938-1940, la două încercări de insurecţie armată - pe
3 septembrie 1940, cînd revolta este îndiguită în următoarele zile
de demisia lui Carol şi preluarea puterii de Antonescu, şi pe 21-23
ianuarie 1941, cînd scurtul război civil este cîştigat de Antonescu
ca şi la o „semiguvemare“ în perioada dintre aceste două date.

Această schiţă de evenimente nu este „nouă“ decît în termenii

întrebuinţaţi pentru a o form ula Esenţială ar fi însă analizarea, în
acest cadru terminologic, a evenimentelor: tehnicile, de exemplu,
întrebuinţate pentru insurecţie, lovitură de stat. propagandă etc., în
com paraţie cu cele sim ilare din Germ ania, Italia, Ungaria etc.
Renunţînd la „scuze" şi complexe - „intenţiile erau totuşi bune“ -
aş prefera să spun lucrurilor pe nume. O asemenea analiză nu o
pot face aici. M ă rezum la a arăta manipularea, mentalitatea şi
mai ales răsunetul profund, cvasimitic al acestei revoluţii de
dreapta, ca şi teribila „investiţie psihologică" şi morală, ori
„credinţa religioasă" a intelectualilor, care s-au identificat sincer,
deşi greşit, cu această revoluţie. După care aş constata în con­
cluzie acest interesant „paradox român": noi am avut o autentică
revoluţie de d rea p ta care n-a ajuns la putere pentru că a fost
zdrobită de Carol şi de Antonescu; nu am avut nici o revoluţie de
stînga, în schimb am avut un regim totalitar comunist de jumătate
de seco l! Şi încă un paradox: Carol şi Antonescu i-au zdrobit pe
legionari, dar au pus în aplicare multe dintre doleanţele lor: legi
rasiale anti-evreieşti, rom ânizarea întreprinderilor în ţară şi
holocaust în Transnistria, partid unic şi desfiinţarea celorlalte
partide, corporatism, încadrarea tineretului în organizaţii de Stat,
controlarea presei şi, mai ales, alianţa m ilitară cu A xa Ne putem
întreba ce ar fi făcut în plus legionarii dacă preluau (com plet)
puterea, în afară de o represiune încă mai sălbatecă. Cu alte
cuvinte, din punctul lor de vedere, legionarii ar fi putut spune că
şi-au atins scopul - revoluţia de dreapta - în mare parte, dacă nu
chiar total, p rin in te rp u şi : duşm anii lo r de m oarte au fost
interpuşii lor fideli.

Ideea unei revoluţii de dreapta eşuate poate explica, cred, şi

alte aspecte „obscure" ale legionarism ului. Ei au apăsat mereu
asupra creştinism ului lor, un aspect prin care se deosebeau
profund de nazism şi fascism. Deosebirea este reală, din nou, la
nivelul cuvintelor, dar nu al faptelor, pentru că în fapte legionarii
 nu s-au com portat altfel decît naziştii. C reştinism ul nu i-a
împiedicat să treacă la aceleaşi măceluri şi jafuri ca acelea ale
„ateilor" germani. Li s-au adus de aceea două obiecţii: creştinis­
mul lor era ori o farsă, un show , ori, dacă era real. el a fost
contrazis de crimele Gărzii. Din nou, nu cred că a fost o farsă:
miile de oam eni însoţind înm orm întarea lui M oţa şi M arin au
venit, şi s-au rugat, din convingere, deşi nouă, din perspectiva de
astăzi, credinţa lor ne poate părea un fel de halucinaţie colectivă
Pe de altă parte; contradicţia dintre creştinismul şi crimele politice
ale Gărzii, adeseori numită de Z. Oraea aporie, sau antinomie39,
provine dintr-o neînţelegere. Nu numai Garda, ci B iserica în
general - orice Biserică - nu a ezitat niciodată, şi nu ezită nici
astăzi, să justifice, chiar să provoace, războaiele religioase. Cu-
vîntul D om nului - sau al Dom nului sectei tale - se apără cu
Biblia într-o mînă şi cu spada în cealaltă. C uvîntul care spune
adevărul desparte lumea în credincioşi şi în necredincioşi, după
care fa p ta care decurge din aceasta, uciderea necredinciosului
(evreu, palestinian, catolic sau protestant irlandez etc.), este
absolvită de păcat Ce este antinomic pentru unii credincioşi nu
este neapărat pentru instituţie: Biserica judecă politic. Exact ideea
de revoluţie, ca şi cea de război, şterge scrupulele individuale. Or,
din chiar citatele date de Z. Omea reiese evident întrebuinţarea, în
acelaşi context, a ideii de revoluţie şi a ideii de „mîntuire prin foc
a neamului", dar niciodată cea de salvare a individului. Mai
departe, „neam ul" nefiind „societatea", m esianism ul face casă
bună cu anarhismul: distrugerea unor instituţii şi a unor tradiţii, o
dată cu necredincioşii, „canaliile" etc. constituie o purificare prin
foc care include „pierderi calculate". Ceea ce ar putea deschide o
discuţie pe care aici pot doar s-o sugerez: România nu a cunoscut
un anarhism propriu-zis, Bakunin şi Kropotkin fiind scoşi din
circulaţie chiar de social-democraţii din secolul trecut Am avut
însă un anarhism de dreapta: îegionarismul. Acesta s-a deosebit
de nazism şi fascism nu numai prin creştinism, ci şi prin totala
lipsă de organizare, totalul dispreţ faţă de instituţii: lipsa de
evidenţă a m em brilor, dubioasa organizare în cuiburi care i-a
făcut atît de vulnerabili represiunii, amatorismul rebeliunii din
21/23 ianuarie 194040, incapacitatea de-a profita efectiv de lunile
în care au fost la putere, justifică decizia lui Hitler (din punctul
lui de vedere) de-a m erge pe mîna lui Antonescu şi nu a
legionarilor. Candoare amestecată cu cruzime: un amestec posibil
numai la cei aflaţi în proces de puternică de-socializare.
 3. „FENOMENUL LEGIONAR11

Conferinţele lui Nae lonescu

F enom enul legionar este titlul unei serii de patru conferinţe

ţinute de Nae lonescu în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde este
internat în mai 1938 - fusese arestat pe 16/17 aprilie - împreună
cu un numeros grup de legionari şi de intelectuali „simpatizanţi41.
Preotul Ştefan Palaghiţă, m artor şi ascultător, a notat cele spuse
de Nae lonescu, şi-a coroborat notiţele cu amintirile altora şi le-a
predat lui Constantin Papanace, şi el vechi legionar, care le-a
publicat în 1940 şi apoi în 1993, împreună cu ale sale conside-
raţiuni41. R eferindu-m ă la această carte, voi utiliza term enii
titlului între ghilimele, în buna tradiţie a separării limbajului de
metalimbaj, în timp ce utilizarea aceloraşi cuvinte fără ghilimele
trim ite la fenom enul social în sine. Şi titlul articolului meu
include, între ghilimele, titlul cărţii lui Nae lonescu, pentru că ea
a fost punctul de plecare al propriilor mele reflecţii, dar îi adaugă
„cuvîntul şi fapta" pentru a distinge cele două niveluri ale
legionarismului, pe care acesta nu a vrut, sau nu a putut, să le
distingă, şi deci nici să le coreleze coerent. Convingerea mea este
că Nae lonescu, M ircea Eliade şi alţi intelectuali care au scris
despre legionari, au căzut ei înşişi, la un moment dat, în plasa în
care se zbăteau legionarii, în iluzia că „faptele" nu se leagă de
„cuvinte" şi că numai acestea din urmă decid evaluarea Mişcării.
Ruptura dintre cuvinte şi fapte de-responsabilizează atît pe locutor
cît şi pe subiectul acţiunii, legitimează orice extravaganţă şi, cum
se va vedea, şi orice crimă, şi duce în cele din urmă la schizo­
frenie. Dimpotrivă, o (re)conectare a enunţului şi a acţiunii duce
la răspunderea individului, ca subiect al acţiunii, în faţa lui însuşi
ca subiect al enunţării, şi viceversa, ca şi la reîntregirea sa ca
subiect moral, dincolo de posibila lui schizofrenie, dincolo de
ruptura dintre cele două roluri pe care le joacă în timpul acţiunii
şi al vorbirii. încerc astfel să găsesc o explicaţie la criza psihică
personală, dar şi la criza de mentalitate generală, care au făcut
posibile fenom enul legionar şi „deriva" celor care au exaltat,
sincer, cu bună-credinţă, dar orbi la realitate şi la propria lor
orbire, „fenomenul legionar".
 Deşi aceste conferinţe nu sînt integrale, ci rezumative, ele
constituie, cred, cea mai importantă încercare de-a defini teoretic
cîteva principii ale „gîndirii legionare". Retorica vagă şi senti­
m entalitatea apoasă din scrierile lui Codreanu şi Sima crista­
lizează aici, în contact cu acuitatea gîndirii lui Nae Ionescu, în
formulări limpezi: ele constituie de aceea o bună bază de discuţii.
Aceste texte sînt, după Papanace, lipsite de „vraja specifică" vor­
bitorului: o situaţie cunoscută din reeditarea tuturor cursurilor lui
Nae Ionescu, de altfel, dar care are şi aspectul pozitiv că înles­
neşte discuţia conceptelor în sine.
Pe de altă parte, „vraja" lui Nae Ionescu merită discutată în
sine. Ea acţiona la M iercurea Ciuc în cadrul unei „scene didac­
tice", care revenea acolo la vechiul învăţămînt oral al magistrului
în faţa elevilor. Z. O m ea a adunat diverse mărturii ale partici­
panţilor42, inclusiv cea a lui M ircea Eliade din M emorii, despre
eleganţa vestimentară a profesorului, în vădit contrast cu „hainele
jerpelite" ale elevilor: Nae Ionescu „se îmbrăca şi se comporta în
lagăr aşa cum se îmbrăcase şi se purtase la Palat, pe stradă, sau la
Universitate" şi „îşi continua prelegerile de la universitate avînd,
drept studenţi, întregul lagăr, drept bănci, iarba crescută de la
Dumnezeu între reţele şi clădiri"; chiar ziua lui de naştere, la 49
de ani, a fost sărbătorită „în curte, lîngă reţele, în jurul bazinului
de ciment". Un teatralism spontan, un happening care transformă
un spaţiu real, fără a-1 modifica, în scenă de teatru sau oratorie.
Lucrurile nu se petrec altfel în colţul oratorului din Hyde Park
(Londra), în faţa la Centre Pompidou (Paris), sau în oricare alai
maramureşean cu măşti. Toate aceste evenimente au un caracter
ceremonial. Totuşi, admiraţia pentru vorbitor capătă aici imediat
accente mistice: „iarba crescută de la Dumnezeu între reţele şi
clădiri" creează un frapant contrast între cuvîntul viu al profetului
şi deşertul de beton din jur. Teoria teatrului cunoaşte analogia
dintre spaţiul de joc şi spaţiul sacru: în ambele, accesul este admis
numai „expertului" (actor, preot) şi interzis publicului (privitori,
credincioşi), categoriile fiind despărţite de un acelaşi cerc magic,
adesea nevăzut (d e exem plu la h a p p en in g -u ri), dar totdeauna
scrupulos respectat43 „Scena didactică" este a treia scenă, după
ceremonia religioasă şi cea teatrală propriu-zisă, ori „teatrali-
zantă", care respectă „spontan" distincţia dintre „sacru" şi „pro­
fan", instaurînd-o în acest caz în distanţa dintre „catedră" şi
„sală", sau „bănci". Religiozitatea cu care erau ascultate lecţiile
Profesorului nu este, la prim a vedere, decît exagerarea spre su­
blim a admirării performerului. Caracteristice fenomenului legio­
nar îmi par însă a fi sensurile mai adînci ale scenei. Instaurarea
spaţiului sacru în cel profan este întovărăşită aici de o de-realizare
făţişă a lagărului: scena didactică nu se suprapune doar pe durata
lecţiei „reţelelor şi clădirilor", ci pare a le lua locul perm anent
M artorii nu ne spun nimic despre viaţa zilnică în lagăr, nu-1
descriu în mod concret aproape deloc şi nici nu par a se interesa
de politică, deşi aceasta i-a adus acolo.

Lagărul văzut de Eliade

Mircea Eliade scrie cîteva rînduri banale despre lagăr, cu un

dezinteres vizibil, concentrîndu-se în restul de zece pagini al
fragmentului din M em orii asupra a ceea ce-i spune Nae Ionescu
despre Sfîntul Pavel şi, mai ales, asupra a ceea ce lucrează el,
Eliade: traducerea din în g er luptător de Pearl Buck şi N untă în
cer.44 Nimic altceva! Vorbeşte, oare, Eliade despre creştinismul
legionarilor - voi reveni asupra acestui punct - , iar nu despre
dezbaterile lor politice, din aceeaşi discreţie cu care „uită"
mizeriile zilnice? Nu cred, pentru că în toate memoriile sale el are
exact aceeaşi atitudine: cotidianul este totdeauna golit de
sem nificaţie pe dim ensiunea laică şi reinvestit cu sem nificaţie
numai dacă el poate fi recuperat (de Eliade) pe dim ensiunea
sacră. în m ăsura în care se poate generaliza - alte m ărturii
concordă într-adevăr cu aceasta - atitudinea lui Eliade pare a fi
tipică pentru cea a deţinuţilor din lagărul de la Miercurea Ciuc, iar
„scena didactică" de acolo caracterizează o atitudine generală a
legionarilor: d e-realizarea realită ţii, punerea între paranteze a
cotidianului, refuzul percepţiei faptului concret şi concentrarea
atenţiei numai asupra abstracţiilor, ca şi fabricarea sublimului ca
unic obiect al interesului prin ştergerea din real a acelor fapte care
îl contrazic. Percepţia lumii exterioare este aici complet obturată
de viziunea internă. Nu este un incident faptul că publicul vede în
perform er un profet: profeţia este singurul mod de exprimare şi de
comunicare asupra lumii al acestui grup. Ciudat lucru. Oamenii
aceştia se gîndeau fără îndoială că ar putea muri curînd - aşa s-a
şi întîm plat de altfel cu patruzei şi patru deţinuţi din „public"
(ucişi pe 21/22 septem brie 1939 ca represalii la asasinarea lui
Armând Călinescu). şi totuşi ei par să se dezintereseze complet de
ceea ce îi ameninţa d irect! Cei care au scăpat execuţiilor au fost,
printre alţii, chiar perform erii profetici Eliade, bolnav de tuber­
culoză şi Nae Ionescu, bolnav de inimă, ambii mutaţi la sanatorii
militare, dar ambii salvaţi de glonţ prin chiar excesul lor profetic,
prin ignorarea sublim ă a realului (E liade ignoră faptul că în
camera în care el îşi scria romanul dormise înainte un tuberculos),
ca şi cum lum ea viziunii lor confirm a încă o dată primatul
spiritualului asupra realului, salvîndu-i de la moarte ignobilă în
real.

Excurs I: Miopia politică a lui M ir cea Eliade

C ât de real era acest dezinteres pen tru real? întrebarea mi se

pare esenţială pentru a înţelege „fenomenul legionar", cartea lui
Nae Ionescu, m odul în care ea s-a constituit, ca şi fenomenul
social pe care ea încearcă să-l explice. Eliade prezintă atitudinea
legionarilor în lagăr drept una profund creştină, care „răscumpă­
ra" cumva lipsa sfinţilor din ortodoxia românească. Legiunea
însăşi „avea structură şi vocaţie de sectă m istică, iar nu de
mişcare politică". Rugăciunile lor colective i se par atunci „cutre­
murătoare" şi „fascinante". Eliade rămîne însă, retrospectiv, critic:
„Cu atît mai gravă e răspunderea acelor şefi legionari care au
anulat «saturaţia de tortură şi jertfa de sînge» [e vorba de sufe­
rinţele legionarilor în timpul a ceea ce ei numesc prigoana sub
Carol al II-lea, S.A] prin odioasele asasinate din 30 noiembrie
1940, cînd alături de m ulţi alţii, au fost ucişi N. Iorga şi
V. M adgearu. D ar şi această tragedie face parte din destinul
neamului românesc, neam fără noroc, căruia nu i-a fost îngăduit
nici m ăcar să-şi păstreze neîntinată cea m ai proaspătă din
nenum ăratele sale jertfe". Cîteva pagini mai departe, Eliadg^
condamnă iar „crimele legionarilor" şi consideră că uciderea lui"
Iorga „va păta pentru multă vreme num ele de rom ân"' Trebuie
spus, pe de altă parte, că tot în M em orii Eliade afirmă făţiş că n-a
crezut niciodată în steaua politică a lui Codreanu: arestarea şi
executarea lui „mi-au confirmat că generaţia noastră nu are destin
politic. Probabil că el, Comeliu Codreanu, nu m -ar fi contrazis.
Căci, pentru el, M işcarea legionară nu constituia un fenomen
politic, ci era de esenţă etică şi religioasă. Repetase de atîtea ori
că nu-1 interesează cucerirea puterii, ci crearea unui «om nou»".
Claudio Mutti citează, mai ales în a doua sa carte. Penele
Arhanghelului, declaraţii ale lui Codreanu, dar şi ale lui Moţa -
de exemplu, din chiar ziua plecării lui în Spania - , care merg în
acelaşi sens al afirm ării m işcării ca religioasă şi nu politică.
Aceeaşi afirmaţie apare în articolul scris de Eliade pe 21 februarie
1937 în Vrem ea , după înmormîntarea pe 12 februarie a lui Moţa
şi Marin: „Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte dl. Comeliu
Codreanu este atît de profund mistică încît succesul ar însemna
încă o dată victoria duhului creştin în Europa14. Interesant, textul
continuă aproape literal cu cuvintele citate mai sus din Memorii:
..Nu e vorba de cucerirea puterii cu orice preţ, ci înainte de toate
de un «om nou»44, ceea ce indică fără îndoială persistenţa acestei
interpretări la Eliade cîteva decenii mai tîrziu. Citez, în fine. din
acelaşi volum al lui Mutti faimoasa declaraţie „De ce cred în
biruinţa M işcării legionare44 ( Buna Vestire, 17 decembrie 1937):
„Cred în această biruinţă pentru că, înainte de toate, cred în
biruinţa duhului creştin. O m işcare izvorîtă şi alim entată de
spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă în primul
rînd îm potriva p ă ca tu lu i şi nevred n iciei, nu este o m işcare
politică. Ea este o revoluţie creştină [...] Dar niciodată un neam
întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca m ireasă
moartea [...] Cred în destinul neamului românesc, de aceea cred
în biruinţa m işcării legionare. Un neam care a dovedit uriaşe
puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia Ia
periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă
civilă...44. Se ştie că Eliade a afirmat mai tîrziu că nu el a scris
acest text, ci un redactor al ziarului; această afirmaţie a fost citată,
printre alţii, de M ac Linscott R icketts şi A driana Berger
(cf. Claudio Mutti în Penele arhanghelului ).45 O analiză lexicală
şi stilistică ne-ar putea face, cred, să acceptăm această afirmaţie,
altfel imposibil de dovedit Contrar articolelor lui Eliade, acest
text este scris paratactic, din fraze scurte, incendiare, fără nici o
argumentare ori ordine logică, iar multe expresii par a fi preluate
din alte articole ale lui Eliade („duhul creştin"), ori din
Schim barea la fa ţ ă a R om âniei, publicată de Cioran cu un an
înainte. Dacă textul ca atare nu este imputabil lui Eliade, ideile
acestuia reiau însă cele afirmate de el altundeva Or, este clară,
chiar în această declaraţie - mereu considerată „infamantă" dar
niciodată analizată - aceeaşi motivaţie religioasă, în mod declarat
non-politică, a importanţei mişcării şi a credinţei în victoria ei.
Revenirea atît de frecventă a unor asemenea afirmaţii în opera lui
Eliade mă face să accept ideea că, într-adevăr, aceasta a fost
convingerea lui sinceră din acel moment şi că acestea, şi nu altele,
au fost motivele pentru care el s-a apropiat de Mişcare. O cu totul
altă problemă este întrebarea dacă el a avut dreptate, şi dacă nu,
de ce a persistat în această iluzie. Or, din tot ce-am văzut pînă
acum mi se pare evident că Eliade, ca şi alţii, a căzut pradă marii
desfăşurări retorice legionare: el a crezut literalmente în „cuvin-
tele“ acestora, fără a cerceta dacă ele acopereau şi „faptele" lor.

Oricum, explicaţiile lui Eliade au părut unora ca fiind puţine,

tardive şi insuficiente „desolidarizări" de Legiune. în 1938, el nu
a semnat o declaraţie de „abjurare"46, precum au făcut-o mulţi
deţinuţi de la Vaslui şi Sadeghia (Basarabia), ca şi Nae Ionescu
însuşi pentru a se putea trata de cord 47 în M em orii Eliade a măr­
turisit că o desolidarizare a posteriori de colegii lui de generaţie
ar fi fost o puţin onorabilă desolidarizare de suferinţele lor, de
care el a avut norocul să fie ferit („şansa de a fi bolnav" îşi
intitulează amar-ironic capitolul respectiv din M emorii). Această
loialitate faţă de oameni a fost interpretată ca fidelitate faţă de o
ideologie: „La noi nici extrema stîngă, nici extrema dreaptă nu
şi-au asumat vreo responsabilitate. Or, fe lix culpa înseamnă să-ţi
trăieşti cu seninătate culpabilitatea", declară Dan Pavel despre
Eliade, deşi lărgeşte înţelept aria discuţiei.48 Punctul de vedere al
lui Eliade este poate discutabil, dar îi face cinste, la fel ca tuturor
acelora - şi sînt enorm de mulţi, în România şi în Occident, ba aş
zice mai ales în Occident - care din acelaşi motiv nu s-au deso­
lidarizat la maturitate de credinţele şi de prietenii lor din tinereţe,
de dreapta sau, mai ales, de stînga, deşi politic se despărţiseră de
ei. Nu ştiu de altfel dacă absenţa desolidarizării implică în mod
necesar continuitatea solidarizării: sînt posibile m ulte nuanţe
intermediare. Dar chiar admiţind această solidaritate, în ce ar fi
putut consta ea, eventual, la Eliade? Nu în solidaritate cu crimele
legionarilor - pe acestea le-a condamnat explicit - , ci în aceea cu
„creştinism ul" lor (m ai bine zis cu propria sa interpretare a
acestuia), aşa cum îl descrie atunci cînd, la maturitate, îşi scrie
M em oriile. Motivul este că Eliade, în citatul cu pricina, admiră
„saturaţia de tortură şi jertfa de sînge" a legionarilor, pe de-o
parte, dar condamnă, pe de altă parte, crimele „odioase" din 1940,
faţă de care sînt responsabili şefii legionari, pentru că au „întinat"
„cea mai proaspătă din nenumăratele [...] jertfe" ale poporului
român, acest „neam fără noroc". A ceastă interpretare este
ambiguă din mai multe motive. Ea pare mai întîi a ignora faptul
că asasinatele „odioase" ale legionarilor au avut loc şi înainte de
1940, chiar înainte de internarea în lagăr la Miercurea Ciuc în
1938, şi că atît cele din 1940 cît şi cele dinaintea lor, întreprinse
cu ştiinţa, dacă nu din ordinul „şefilor", nu im plică numai
responsabilitatea acestora, ci a tuturora: nim eni nu s-a dezis atunci
de ele în Rom ânia, nici executanţii lor, nici şefii, nici sim pa­
tizanţii, nici chiar, aşa cum am rem arcat mai sus, justiţia.
Alternanţa crim elor legionare şi a crimelor de Stat făcea im po­
sibilă localizarea ..jertfei de sînge“ numai de o parte a baricadei;
de aceea vorbeam mai sus de o guerilă urbană de tip postbelic în
care teroarea şi antiteroarea intrau într-un ciclu infernal
permanent, cu victime şi călăi de ambele părţi. Se poate spune:
este adevărat că românii au fost un ,,neam fără noroc“ în perioada
interbelică, dar nu pentru că n-au ştiut să „valorifice1* şansa
mistică a Legiunii, ci pentru că n-au ştiut să contracareze eficient
brutalele şi inutilele ei „jertfe de sînge“. Interpretarea lui Eliade
nu scuză, ci condamnă crimele legionare, dar numai parţial. Cum
ea nu numeşte însă crimele de dinainte de 1940, noi nu putem, pe
de altă parte, da nici un răspuns întrebării cum le-ar fi evaluat
Eliade pe acestea din urmă, dacă le-ar fi luat în consideraţie. Iată
al doilea aspect al ambiguităţii textului eliadesc, dar un aspect din
care în nici un caz nu se poate trage concluzia unei culpe „aprio-
rice“ a autorului. Este motivul pentru care consider interpretarea
lui Eliade ..ambiguă**, şi nu „suspectă**, adică în mod secret încă
solidară cu G ard a Adevărata problemă mi se pare de aceea nu o
„(de)culpabilizare ipotetică** a lui Eliade, ci faptul în sine că
Eliade nu s-a referit mult timp deloc la Gardă, iar cînd a făcut-o -
în 1936-1937 - a fost într-un sens mai curînd religios, ignorînd
aspectele ei politice de pînă la asasinatele din 1940.

Interpretarea cu pricina derivă dintr-o anumită viziune asupra

realităţii, şi nu din partizanat politic îngust. Mă interesează aici de
aceea mai m ult mentalitatea pe care această interpretare o dez­
văluie decît faptul că ea nu se susţine prin date obiective. Nu
există nici un motiv de a-1 acuza pe Eliade, în cele afirmate, de
lipsă de sinceritate. Sînt convins că a scris exact ce a gîndit: el a
văzut în G ardă, într-adevăr. o „sectă mistică**, nu o „m işcare
politică** şi tocmai de aceea nici nu a judecat-o politic, mai mult,
tocmai de aceea şi-a pierdut interesul pentru ea cînd a constatat
că, prin uciderea lui Iorga şi Madgearu, Garda a încetat să mai fie
„secta mistică** pe care o adm irase la M iercurea Ciuc, şi mai
înainte, şi care a „căzut** într-o ..mişcare politică**. „Greşeala** lui
Eliade, dacă se poate spune aşa - dar ce uşor ne este nouă să fim
înţelepţi retrospectiv - este că nu a văzut „căderea** în politică a
lui Codreanu din chiar primul moment al activităţii lui. Interpre­
tarea religioasă a Legiunii presupune distincţia dintre o primă fază
a ei, de puritate paradisiacă. şi o a doua de cădere în păcat Nu a
fost aşa: „păcatul**, din nefericire, a coincis cu „naşterea**, „secta
religioasă** a fost tot timpul, simultan, şi o „mişcare politică**. A-1
acuza pe E liade că a văzut numai religiosul p en tru a scuza
 politicul mi se pare o acuzaţie de intenţie care nu se poate prin
nimic dovedi. Pentru un filosof al religiei este, la urma urmei,
„normal1* să vadă în primul rînd religiosul în politic, cu atît mai
mult cînd o m işcare politică precum G arda a fost evident ş i o
sectă religioasă. Ne putem însă întreba în ce sens a văzut Eliade,
da că a văzut, caracterul politic al Legiunii d in a inte de 1938,
inclusiv în 1936-1937, anii lui de apropiere de mişcare. Ambigui­
tatea formulărilor ne permite să punem ipoteza nu a unei naivităţi
politice la Eliade - naivitate în sensul de a nu înţelege anumite
fapte, respectiv crimele politice ale Legiunii ci a unei m iopii
politice , în sensul de a nu vedea aceste crime, sau de-a le vedea
fără a realiza că le vede, de a nu le acorda importanţă, de-a refuza
să le acorde „realitate*1 în chiar sensul pe care Eliade avea să-l
teoretizeze pentru gîndirea mitică: nu orice fapt are importanţă, şi
deci este real, ci numai acela care se referă la, sau repetă, faptul
originar, cel petrecut in illo tem pore ,49 Cum să nu fi ştiut Eliade
de crimele legionare? Vuia întreaga lume românească de ele. A
„ştiut" de ele, aşa cum evident „ştia" şi ce se întîmplă zilnic în
lagărul de la Miercurea Ciuc, aşa cum (fiecare deţinut) „ştia" că
ar putea fi ucis acolo. „A şti" nu însemna însă pentru el, şi în­
drăznesc să afirm că şi pentru toţi cei care participau la această
mentalitate, „a şti" nu implica, deci, necesitatea de a schimba
atitudinea în mod fundamental, de exemplu de „a se desolidariza"
de Legiune. (T ulburătoare este teza unei „m iopii politice" şi
pentru că autorul R om anului unui a dolescent m iop a fost toată
viaţa, la propriu, m io p !)

Trebuie făcute, cred, şi alte precizări. Apropierea lui Eliade de

legionarism a avut un alt caracter decît adeziunea lui Nae Ionescu,
deşi chiar aceasta din urmă nu a fost, niciodată, pare-se, for­
mală.50 Nae Ionescu a trecut de partea Gărzii în toamna lui 1933
din motive politice: dezamăgirea faţă de hotărîrea lui Carol, în
care îşi pusese atîtea speranţe înainte, de-a chema la putere iarăşi
un guvern liberal, al lui D uca Următorii patru ani şi mai bine,
cînd nu scrie în C uvîntul (acesta este interzis între 1933-1937 şi
reapare între ianuarie şi aprilie 1938, cînd este arestat Nae
Ionescu), Eliade nu şi-a urm at m entorul, din punct de vedere
politic. El a făcut campanie, mai ales în 1935 şi 1936, simultan
pentru „revoluţia spirituală", realizată de intelectuali, şi pentru
depăşirea politicului51, prin respingere în acelaşi timp a comunis­
mului şi a nazismului. Se pot da nenumărate exemple pe această
temă din articolele grupate în Profetism românesc. Protestînd, de
exemplu, contra confundării în România modernă a vieţii politice
cu viaţa civilă - ar trebui subliniat faptul că Eliade este printre
primii care vorbesc în Rom ânia de „viaţă civilă" într-un sens
foarte apropiat de ceea ce noi numim astăzi „viaţă civică"! - el le
distinge în felul următor: „[Viaţa civilă] priveşte realitatea naţio­
nală întreagă; cealaltă [adică viaţa politică, S.A ], o realitate
fracturată între „partid" şi adversarii partidului. La viaţa civilă sînt
datori să participe toţi, căci de ea se leagă unul din sensurile
omului pe pămînt: civilitatea, adică tehnica armoniei intereselor
omeneşti, arta de-a depărta pe om de brută, de barbar. La viaţa
politică participă cine vrea. Viaţa politică nu este o datorie pentru
nimeni. A nu «face politică» nu este o trădare, dimpotrivă, acei
care se refuză astăzi politicii constituiesc ultim a rezistenţă a
spiritului public în Rom ânia"52 „Nu ne putem lăsa convinşi de
lozinca zilei: prim atul politicului. Căci, nu este vorba de un primat
al politicului, ci de un primat al istoriei. [...] Asistăm astăzi la un
fenomen cu considerabile consecinţe pentru fiinţa rom ânească
(dacă se va realiza pînă la capăt). Asistăm la disoluţia obiectivelor
politice (partide, legi, administraţie, afacerism, ambiţie etc.,) - şi
înlocuirea lor cu obiective istorice (un om nou, o altă Românie, o
altă liberatate). România veche a trăit sub semnul politicianis­
mului [...] România nouă vrea să trăiască sub semnul istoriei ...“53
Primatului politicului, Eliade îi opune prim atul spiritului. S-ar
putea discuta sensul acestui concept filosofic, ca şi măsura în care
el poate conduce, în anumite situaţii, la justificarea unei atitudini
politice de (extrem ă) dreapta, deşi este evident că, filosofic ca şi
istoric, această derivă nu este deloc automată.54 Deşi o asemenea
discuţie nu-şi are locul aici, mi se pare oricum evident că Eliade,
în articolele din epocă, nu discută tactici politice, precum Ionescu,
ci dezbate ierarhii de valori. Apropierea lui de Gardă nu a fost de
aceea un gest politic, precum la N ae Ionescu, ci un gest de
fo c a liza re : iată, legionarii întruchipează revoluţia spirituală de
care am vorbit pînă acum! în 1936-1937, Eliade nu-şi schimbă
deci ideile, nu se „înverzeşte", cum susţine Omea, ci crede a găsi
un exemplu de întrupare, în sfîrşit (din punctul lui de vedere), a
ideilor lui mai vechi. Acest p u n ct de vedere apare, de altfel,
treptat în publicistica lui. Intr-un articol din Vremea, din
1 decembrie 1935, el trimite la Codreanu, fără a-1 numi, la fel de
evident ca şi într-un alt articol din acelaşi ziar, din 4 octombrie
1936, redactat aproape în aceleaşi cuvinte: „Nu este deloc întîm-
plător că o m işcare tinerească de dreapta îşi propune, prin
cuvintele şefului ei, «să împace Rom ânia cu Dumnezeu». Aşa nu
vorbea decît Bălcescu sau H eliade-R ădulescu."55 Referinţa la
paşoptişti, care nu putea fi deloc pe placul mentorului său Nae
Ionescu. ori legionarilor, arată specificitatea abordării problemei
de către Eliade. Noi ne putem desigur mira că el. şi alţii, au putut
lua în serios o asemenea frază de-a lui Codreanu, dar fapt este că
Eliade a transformat-o în chiar motivarea interesului său, anterior
inexistent, pentru această „mişcare tinerească". Nu am avut încă
posibilitatea de-a citi integral „articolele legionare" ale lui Eliade,
mai ales cele din anul următor, 1937. Paradoxul, în care, vrînd
nevrînd, mă înscriu şi eu aici, este că de ani de zile toată lumea
glosează în marginea unor articole ale lui Eliade încă nepublicate
în volum şi pe care fiecare le citează din citatele altora!

De ce se petrece focalizarea în 1937, mi se pare lesne de

înţeles. Mai întîi, după congresul de la Tîrgu-Mureş din aprilie
1936, pe care regele Carol îl sprijinise indirect, legionarii se
îndepărtează de Carol, şi refuză tutela sa. La începutul lui 1937
Codreanu s-ar fi întîlnit în secret cu Carol care i-ar fi propus să-l
aducă la putere cu condiţia ca G arda să-l considere pe Carol
„Căpitan" şi pe Codreanu doar „locotenent": Codreanu ar fi res­
pins indignat propunerea56 Dacă este adevărat, Codreanu se dovedea
atunci singurul om politic român - în măsura în care i se poate
aplica această formulă pe care el a combătut-o în permanenţă -
care nu se lasă corupt de Carol şi refuză puterea oferită de acesta
(se poate spune că refuzul nu a fost - numai - din principiu, ci -
şi - din interes, Codreanu dorind puterea num ai pentru Gardă,
dar, oricum, a fost un refuz). Chiar dacă această ofertă nu a fost
făcută publică, depărtarea de Carol era, la începutul lui 1937, deja
un fapt consum at Dacă Eliade putea crede înainte că Garda era
un partid politic ca oricare altul, tocm ai de aceea neinteresant
pentru el, îa începutul lui 1937 acelaşi Eliade putea să-şi spună,
iată, un partid care refuză jocul politic m urdar obişnuit din
această ţară. D ar al doilea motiv mi se pare decisiv: pe 13 ia­
nuarie mor M oţa şi Marin în Spania, iar exact o lună mai tîrziu ei
sînt înmormîntaţi în Bucureşti, după mari manifestări de simpatie
în toată ţara, printr-o înm orm întare grandioasă: patru sute de
preoţi, buciume, o gigantică cruce în fruntea cortegiului. Moartea
lor a fost prezentată ca eroică deşi, din relatarea lui Francisco
Veiga, în zona unde ei au murit, celor doi „războiul li s-a dez­
văluit în toată oroarea şi mizeria lui"57. „Jertfa" celor doi ni se
poate părea nouă astăzi, după atîtea războaie murdare şi inutile,
de-o valoare îndoielnică, atunci însă m oartea celor doi tineri,
intelectuali şi autori de volume apărute, probabil post-m ortem . în
acelaşi an, a avut un im pact em oţional uriaş. Două zile după
m oartea celor doi. Mihail Sebastian îl întîlneşte pe Mircea Eliade
 şi notează cu obişnuita lui acuitate: „M i-e greu să vorbesc cu
Mircea despre asta. Simt că el e în doliu. în ce mă priveşte, mă
gîndesc cu tristeţe la întîmplarea asta Este în tabăra lor mai multă
orbire decît farsă şi poate mai m ultă bună-credinţă decît
impostură Dar atunci cum se poate, prin ce aberaţie, să nu-si dea
seama de oribila lor eroare, de sălbateca lor eroare?"58 Toată
drama se află poate în aceste cuvinte, în această „orbire" şi „bună-
credinţă" care îi împiedică, în epocă, nu numai pe Eliade, dar şi
pe zeci de mii de alţi oameni, să vadă „eroarea" lor. D ar mai este
ceva: neînţelegerea lui Sebastian. în săptămînile următoare el se
duce la schi la Sinaia şi ignoră total com oţia din ţară. Pe 12
februarie are o întîlnire la o cafenea cu un prieten şi singura lui
grijă este ca legionarii să nu profite a doua zi de situaţie şi să dea
o lovitură de stat După care notează scurt: „Nae n-a ţinut curs,
desigur în semn de doliu. M ircea nici el nu va ţine mîine curs." Pe
13 februarie, ziua înmormîntăru, nici o însemnare. Pe 14 februarie
Sebastian pleacă din nou la Sinaia la schi, ca „să mai uite de
Bucureşti*09. Sebastian vedea, desigur, „oribila eroare" a celorlalţi
şi nu avea nici un motiv personal de doliu, totuşi este uluitoare
totala lipsă de emoţie - umană, chiar faţă de un adversar politic -
cu care scrie în acele zile. Tăcerea şi stinghereala dintre Sebastian
şi Eliade, la întîlnirile urm ătoare, vor fi provenit, cred, din
sentimentul lor recip ro c de neînţelegere. însem narea acestui
sentiment datează din 25 februarie; Eliade scrisese între timp în
Vremea articole „din ce în ce m ai legionare"60. Care articole,
Sebastian nu spune. Le rezum ă însă Omea, la paginile 200-208
ale cărţii lui: toate se referă la aceleaşi obsesii ale „prim atului
spiritului" şi ale „revoluţiei creştine", inclusiv mult încriminatul
articol „De ce cred în biruinţa Mişcării legionare", despre care am
vorbit mai sus. în fine, nu trebuie uitat faptul că sentim entul
reciproc de neînţelegere şi de distanţare putea veni şi din dorinţa
lui Eliade de-a m enaja susceptibilităţile prietenului său faţă de
anumite noi accente din publicistica s a Interesant este că Eliade
teoretizează, încă din 1935, acest lucru în articolul „Românismul
şi complexele de inferioritate" din Vrem ea, 5 mai 1935. El pleda
acolo împotriva antisem itism ului, susţinînd că dacă sînt „prea
mulţi minoritari la posturile de comandă" ei trebuie scoşi „prin
concurenţă": „noi nu avem nevoie de intransigenţă şi intoleranţă,
vicii străine structurii noastre". în plus însă, Eliade pleda, poate
implicit, şi pentru înţelegere, pentru sensibilitatea evreilor:
„Fiecare cunoaşte din propria-i experienţă cît de sensibili sînt
evreii adevăraţi, cît de orgolioşi, de intransigenţi. [...] Ştiţi cît e de
greu să fii obiectiv faţă de un evreu inteligent Omul suferă la
 orice aluzie, la orice bănuială; i se pare că se află în faţa unui
antisemit şi se arată întotdeauna pregătit pentru o nouă persecuţie.
Astfel e făcută istoria neam ului lui Israel şi aşa funcţionează
spiritul defensiv iudaic. Trebuie să privim lucrurile aşa cum sînt
Complexele de inferioritate iudaice au fost provocate mai ales de
istoria lumii creştine."61 Am putea citi aici poate prefigurarea
je n e i reciproce de peste doi ani, şi de mai tîrziu, cînd
„românismul" lui Eliade trece de la nuanţa Rădulescu-Motru la
apologia creştinismului lui Codreanu, greu de susţinut în faţa lui
Sebastian, şi greu de înghiţit de acesta din urmă.

Cred că putem conchide, chiar cu o informaţie incompletă -

dar aş fi gata să rediscut problema dacă mai multă informaţie ar
deveni accesibilă - că mai sus-numita interpretare religioasă a fost
m otivul apropierii lui Eliade de legiouarism . în acest caz am
im presia că o „desolidarizare" de legionarism , atunci sau mai
tîrziu, ar fi putut uşor fi văzută de Eliade (din perspectiva lui), şi
într-un fel aşa ar fi şi fost, ca lipsită de obiect. Eliade nu a
renunţat la această interpretare religioasă niciodată - vezi
M em oriile - , dar a recunoscut, este drept cam printre linii,
(„ambiguu", am spus mai sus) că legionarii, date fiind „odioa­
sele" lor crime, nu constituiau în fond proiectul de „revoluţie
spirituală" în care el a crezut. Mai m ult, Eliade a condam nat
„crimele odioase". Ce să mai condamne în plus? O altă „problemă
legionară" n-a existat, cred, pentru el, de vreme ce nu s-a interesat
niciodată - atît cît putem şti astăzi - de ideile politice ale legio­
narilor, ci numai de relevanţa spirituală a atitudinii lor. Aceste idei
politice el nu le-a împărtăşit, precum au făcut-o Cioran sau Noica.
De ce s-ar fi desolidarizat atunci Eliade de ceva cu care nu s-a
solidarizat niciodată? înclin să cred că el a luat în consideraţie
numai „fenomenul legionar", aura lui creştină, prietenii personali,
latura umană, şi nu fenomenul legionar real. Ieşirea din lagăr,
prim ejdia prin care a trecut - putea fi şi el împuşcat acolo - ,
plecarea din ţară şi mai ales ororile anilor 1938-1940 l-au trezit,
în sensul că, în sjîrşit, a înţeles ca atare activitatea politică reală a
mişcării şi consecinţele ei îngrozitoare.
Publicarea recentă a unor scrisori de-ale lui Eliade către
Cioran pare să întărească această supoziţie.62 într-o scrisoare
nedatată, din toamna lui 1935. el îi mărturiseşte: „tot ce-am scris
pînă acum nu exprimă deloc adevărul în care cred. n-am minţit,
dar cred că m -am jucat. Tot ce-am spus priveşte mai m ult
experienţele mele individuale şi acestea au fost totdeauna auten­
tice". N-am minţit, d ar cred că m -am ju c a t , iată o frază care spune
mult asupra mentalităţii întregii acelei generaţii gidiene, perfect
descrisă de altfel în H uliganii , ahtiate de aventură, risc, depăşire a
prudenţei burgheze în angajări totale dar efemere, detestînd
estetismul raţional şi rece a la Valery, dar descoperind brusc că şi
atitudinea lor tot un joc a fost, tot un fel de estetism, deşi invers,
pentru că tot lipsit de responsabilitate etică a fost. Şi nu este exact
acesta reproşul pe care-1 facem noi astăzi acestei generaţii? Dar
Eliade continuă: „Singurul lucru important este că Europa crapă
de prostie, lichelism , de luciferism , de confuzie [...] sper că
România nu aparţine acestui continent care a descoperit ştiinţele
profane, filosofia şi egalitatea socială.*' Un sentiment catastrofic
astăzi greu de înţeles, dar atunci o veritabliă obsesie. Pe 24 iulie
1936 Eliade se află însă la Oxford şi iată ce scrie: „Regele mă
trimite, prin Guşti, să văd ce e cu O xford G roup M ovement. Am
fost şi am văzut: cel mai magnific lucru din Europa, bate şi pe
Hitler. Păcat că e greu să te laşi condus de Dumnezeu ...“ Această
„jucăuşă** frază, „bate şi pe Hitler** dezvăluie modul de gîndire al
lui Eliade: obsesia pentru „renaşterea religioasă** - nu ca trăire
personală, nu, pentru el rămîne „greu să te laşi condus de Dumne­
zeu" - este singura dim ensiune pe care consideră fenomenele
sociale contemporane, şi nu contextul lor politic. Nu are nici o
importanţă dacă un revival religios are loc la Oxford, în mjlocul
democraţiei britanice, ori în G erm ania nazistă. Prim ul se
dovedeşte mai tare? Atunci îl „bate şi pe Hitler**! Religiosul, ca şi
sportul, este apolitic. Ajunge şi în Germ ania, şi scrie: „Sînt la
Berlin de două zile. Dacă aş sta un an aici aş face şi eu politică
militantă.** De ce? Nu spune. O ptativul este însă contrazis de
indicativul realităţii: „M-au dezgustat însă [sublinierea mea, 5.A]
împrejurările asasinării lui Stelescu. Nu se suprimă un adversar
cînd e singur în spital, într-un pat, fără apărare. Să avem pardon.**
Stelescu fusese omorît pe 16 iulie; la numai o săptămînă, Eliade
condamna acest gest „dezgustător** din străinătate, dar, din nou,
ambiguu. Mai întîi nu în public, ci într-o scrisoare, în al doilea
rînd din aceeaşi perspectivă care era de mult o altă obsesie a lui:
virilitatea, înfruntarea bărbătească prin „angajare totală a fiinţei**:
ceea ce-1 supără sînt „împrejurările asasinării** lui Stelescu, faptul
că acest „adversar** era „fără apărare", nu asasinatul în sine. Dacă
Stelescu ar f i putu t să se apere, care ar fi fost diferenţa? Un fel de
scenă de western se joacă parcă pe fundal: dacă cei doi „ad­
versari" se aşează lent unul în faţa celuilalt, au ambii deci „şanse
egale", apoi contează num ai cine trage mai repede. Şi astfel
asasinatul politic este redus la o gafă de lipsă de stil. O
condamnare, din nou, estetică, nu etică, la un om care milita
 mereu, ca şi alţii din epocă, împotriva a tot ce mirosea a scriere
frumoasă. Pe de altă parte, asasinatul nu este nici scuzat. Pentru
că acel „însă“ sugerează, prin raport sintactic de adversitate, că
asasinatul citat îl împiedică să se înscrie în „politica militantă", ca
şi cum această politică nu ar putea îm piedica, din principiu,
dezgustătoare asasinate. Eliade arată aici că este la curent cu ce se
întîmplă în politică, dar rămîne dezgustat de ea ca atare. Nu jocul
politic este domeniul înfruntării virile ori ale angajării fiinţei, la
care visează el. Religiosul este domeniul căutat, şi căutarea lui
„merită" obturarea politicului...

Excurs II: O polemică în jurul lui Eliade

Interpretarea lui Dan Pavel a articolului scris de Eliade la

moartea lui Panait Istrati, mi se pare, din acest punct de vedere,
deşi incitantă, alături de chestiune. Eliade rem arcă cele două
„trădări" ale lui Istrati: prima în care a renunţat „să rămînă liber,
să păstreze «spiritul critic»" şi a trecut la „o atitudine politică şi
socială" angajată, de stînga: a doua, la întoarcerea din Rusia
sovietică, cînd a spus adevărul şi a încercat astfel „o reîntoarcere
la autonomie, la libertate, la critică". Prima mişcare a fost aplau­
dată de stînga. a doua, violent criticată de aceasta: Istrati a fost
considerat în consecinţă „un renegat" şi chiar un agent al Sigu­
ranţei. Pavel vede în articolul analizat o „condamnare" a lui Istrati
de către Eliade prin faptul că acesta i-ar fi reproşat lui Istrati, la
..sfîrşitul articolului", că nu a înţeles „actualitatea" şi necesitatea
miturilor în acel moment: numai ele „au priză asupra conştiinţelor
şi numai prin ele se aşteaptă biruinţa". Istrati „a murit înfrînt: nu
atît de boală, cît de vremea nouă pe care n-a cunoscut-o şi n-a
înţeles-o".
Curios este, mai întîi, că Pavel (ca şi E liade!) nu menţionează
faptul că Istrati a colaborat la sfîrşitul vieţii la Cruciada rom ânis­
m ului, revista legionară a disidentului M ihail Stelescu, rupt de
Codrean u prin 1934 şi asasinat de „decemviri", cum se ştie. în
1936. îm părtăşesc adm iraţia lui Pavel pentru curajul lui Istrati
de-a spune adevărul despre comunism, cu orice risc, dar aş ezita
de aceea să-l transform pe Istrati, precum o face Pavel, într-un
..model alternativ" la modelul Eliade. (în paranteză fiind spus. nu
ştiu dacă noi mai trebuie să căutăm astăzi vechi, sau noi, modele,
dar aceasta este o altă discuţie.) în al doilea rînd, nu rezultă din
 articolul respectiv că Eliade l-ar fi condam nat pe Istrati. Frag­
mentele citate de Pavel, citate şi de mine aici, sînt citite de el ad
litteram , în sensul că Eliade ar fi fost de a co rd cu „priza"
m iturilor politice asupra conştiinţelor în timpul „vremii noi“. O
lectură atentă a acestui articol în contextul întregii publicistici
eliadeşti din anul respectiv, 1935, accesibilă în P ro fetism
românesc, arată, dimpotrivă, că Eliade scria aceste cuvinte pe un
ton amar-ironic, ca o critică la obişnuita împărţire a intelectualilor
în tabere politice adverse, care, în am bele cazuri, le distruge
spiritul critic (vezi şi discuţia de mai sus). în ultimul paragraf al
articolului, aflat în text după paragraful pe care Pavel îl consideră,
în mod greşit, „sfîrşitul“ articolului, Eliade conchide: „Mi se pare
semnificativ destinul acesta al lui Istrati [...] Singura şi marea
armă a oricărui scriitor este independenţa sa faţă de orice formaţie
politică; este conştiinţa misiunii sale spirituale şi naţionale." Ade­
vărata trădare a lui Istrati a fost deci prima, nu a doua schimbare
de opinie. „Istrati şi-a primit pedeapsa pentru cea dintîi. Un scri­
itor atît de mare cum era el putea servi orice cauză neintegrîndu-se
nici unei doctrine politice, nemilitînd în nici un partid de luptă
politică. Omul a biruit scriitorul. Istrati a uitat că cel mai mare
bine pe care îl poţi face oam enilor nu-1 poţi pregăti decît singur şi
în libertate. Destinul s-a răzbunat, destinul care nu îngăduie ca
inteligenţa, geniul şi forţa creatoare a unui scriitor să se risipească
în alte munci decît cele ale spiritului." Eliade nu-1 condamnă pe
Istrati, ci vede în cazul lui un exemplu de ceea ce intelectualul nu
trebuie să facă: Eliade pledează deci pentru neangajare politică,
tocmai pentru a putea salva spiritul critic şi creativitatea intelec­
tualului.63
Pavel trece apoi la o identificare a lui Eliade cu Istrati:
primul, ca şi al doilea, dar din alt punct de vedere politic, şi-ar fi
trădat „misiunea", „intrînd activ şi necritic în mişcarea legionară".
Altfel decît Istrati, Eliade nu şi-ar fi făcut însă „autocritica", ar fi
dat deci dovadă de „cinism" prin „refuzul său de a-şi aplica lui
însuşi aceeaşi judecată". „A bil, evitînd un examen al propriei
conştiinţe, Eliade a reuşit să evite parţial şi local [...] a fi deranjat
de destin în A m erica..." Dacă la Istrati a funcţionat instinctul
moral, la Eliade ar fi funcţionat (num ai) cel de autoconservare.64
Cuvinte grele, pe care însă Pavel nu le argumentează în mod
substanţial. Mai întîi, în 1935, cînd scrie despre Istrati. Eliade nu
era încă interesat (serio s) de legionarism , iar cînd a devenit
interesat, în 1936-1937, el l-a interpretat în articolele sale, aşa
cum am văzut, în mod strict religios. Nu se poate spune, în al
doilea rînd, că Eliade „a intrat activ şi necritic în m işcare":
 informaţiile despre activităţile lui în Mişcare sînt vagi şi la Om ea
şi la Sebastian, iar Omea chiar neagă apartenenţa lui la Mişcare,®
în al treilea rînd, Pavel îşi contrazice singur acuzaţia, afirmînd
exact în paginile următoare, că „puternicele componente creştind
şi naţionaliste ale legionarismului l-au împins pe Eliade şi colegii
săi pînă la respingerea conţinutului doctrinar al hitlerismului şi
sovietismului“ şi remarcînd, în fine, apărarea de către Eliade a
valorilor vieţii civile. Dacă aşa stau lucrurile, în ce constă exact
acuzarea lui Eliade? Repet cele de mai sus: de ce anum e altceva
mai trebuia el să se desolidarizeze^ din m om ent ce s-a deso­
lidarizat de crim ele legionarilor? îi reproşează atunci Pavel
simplul fapt că nu a confesat apartenenţa la m işcare? Dar noi nu
ştim încă d acă i-a aparţinut Rămîne sim patia pentru mişcare în
sensul religios şi uman precizat mai sus. Dar este nevoie oare de
scuze pentru aceasta?
Mi se pare că, de dragul analogiei cu Istrati, Pavel şterge
orice nuanţă individuală, transformîndu-1 pe Eliade într-un „mem­
bru de partid", la fel de înregimentat ca şi Istrati, chiar dacă în alt
partid. Or, cred că tocmai nuanţa este im portantă, iar aceasta
dezechilibrează analogia, şi încă într-un mod foarte semnificativ.
De ce n-am citi atitudinea lui Eliade din 1936-1937 exact în
termenii pe care el îi numeşte în articolul din 1935 despre Istrati?
De ce n-am spune că Eliade a dorit, şi sperat, că „un scriitor atît
de mare cum era el putea servi orice cauză neintegrîndu-se nici
unei doctrine politice, nemilitînd în nici un partid de luptă poli­
tică"? Dacă putem încerca o identificare între Eliade şi Istrati - şi
în sugestia acesteia văd un merit al textului lui Pavel, deşi el o
dezvoltă, cred eu, alături de realitate aceasta ar putea fi între­
prinsă mai curînd în sensul negativ menţionat de Eliade însuşi: el
a dorit, cred, să facă ceea ce Istrati nu a făcut, şi ceea ce este
adevărata m isiune a intelectualului: aceea de-a servi o cauză,
respectiv m ult visata „revoluţie spirituală", fă r ă a se integra unei
doctrine sau unui partid politic. El s-a menţinut, din acest punct
de vedere, într-o m argine asum ată a mişcării, literalmente alături
de ea, nu în ea, în ambele sensuri ale cuvîntului „alături": cu
simpatie, dar în afara ei. C om ună între publicistica lui Eliade şi
legionarism a fost numai „spiritualitatea", mai bine zis, ceea ce
credea Eliade că este spiritualitatea lor comună, şi ceea ce eu, în
acest articol, numesc „cuvîntul", retorica, „fenomenul legionar".
Dimpotrivă, ceea ce a constituit distanţa, diferenţa, mereu subli­
niată de Eliade, a fost „fapta" Gărzii, fenomenul legionar real. Pe
acesta din urmă Eliade l-a ignorat sistematic, chiar atunci cînd,
am spune noi, ar fi trebuit să-i sară în ochi. Altfel decît
Dan Pavel66, eu cred de aceea că este vorba aici de o cecitate
generală în epocă, la Eliade ca şi la alţii, şi că această cecitate
este problema adevărată pe care trebuie s-o analizăm, nu culpa,
sau neculpa, fericită sau nefericită, a lui Eliade. sau Istrati, sau a
oricui altcineva.

Problema reală a dezbaterii este deci ignorarea politicului pînă

Ia 1938, respectiv reducţia interpretativă a fenomenului legionar
la un fenomen religios. Vorbind în general, relaţia dintre cu ­
noştinţe, inform aţie ( kn o w led g e ) şi acţiune, sau com portam ent
( behaviour), nu este niciodată directă, ci mediată de convingeri,
credinţe, principii ( b eliefs ). Rareori acţionăm numai pe bază de
informaţii primite, de obicei deliberăm, reflectăm asupra lor mai
întîi, întrebîndu-ne care este veracitatea şi importanţa lor pentru
noi. Acest spaţiu intermediar dintre informaţie ( input ) şi acţiune
(output )67 poate fi stăpînit de noi raţional - printr-un calcul lucid
al argumentelor pro şi contra - sau iraţional: impulsiv, instinctiv,
sau prin ştergere nereflectată şi uneori şi inconştientă a valorii,
greutăţii unora dintre argumente. Ideologicul, m iticul, moda,
teroarea, „spălarea creierului", sînt tot atîtea proceduri de ştergere
(deletion) „iraţională" a acelor argumente care „raţional" nu ne
convin. Devierea spre mitic trebuie să se fi produs în cazul de faţă
atunci cînd asasinarea lui Manciu, ori a lui Duca, nu a mai fost
evaluată printr-o cîntărire „la rece" a situaţiei lui Codreanu, ori a
Gărzii, în momentul respectiv, ci printr-o proiectare a ei în abso­
lutul unor valori eterne: act de răzbunare, de vendetta, din onoare,
de pedeapsă justiţiară în afara spaţiului justiţiei propriu-zise.
Astfel văzuţi, legionarii „s-au jertfit" pe „un altar al credinţei" în
loc de-a suferi rigorile legii. Pedepsirea lor devenea atunci
„(auto)sacrificiu". Or, dacă te poţi desolidariza de o crimă, chiar
a fratelui sau a celui mai bun prieten, nu te poţi dezice de
sacrificiul lui cînd eşti de aceeaşi credinţă cu el. O asem enea
interpretare scoate deci uciderea lui Manciu din contextul penal şi
o proiectează într-unul religios, mitic. Despre cel ce o săvîrşeşte,
ori o acceptă, nu se poate deci spune că nu o vede, sau nu o
cunoaşte, ci că nu-i acordă acelaşi tip de importanţă precum cel ce
gîndeşte în context legal. Nu se pune deci problema nici a unei
naivităţi politice, nici a încercării de-a scuza o crimă, ci se pune
problema situării într-un tip de gîndire, sau de acceptare a unei
ideologii, conform căreia o crimă nu este o crimă, ci un act de
justiţie deasupra legii umane, un act inspirat de com andam ente
( cvasi-)di vine.
 Revenind deci asupra celor spuse mai sus, numesc această
alunecare conştientă în gîndire mitică un act de m iopie politică, în
sensul deci că nu vede politicul ca politic, ci doar ca manifestare
a religiosului. Eliade nu face deci greşeala de-a scuza o faptă
politică reprobabilă (din punct de vedere politic, sau m oral) ci
cade în am biguitatea de-a nu aprecia o vreme politicul ca politic -
deci în perioada de pînă la 1940 - în timp ce el apreciază în altă
vreme politicul într-adevăr ca politic şi condamnă (abia) atunci
asasinarea lui Iorga şi Madgearu, drept ceea ce ele de drept au
fost: crim e, nu „acte justiţiare". „Rătăcirea" de-a nu vedea (o
vreme) crima drept crimă o încadrez în procesul numit anterior,
mai în general, procesul de de-realizare a rea lită ţii care are,
acum, sensul precis din gîndirea mitică de a sustrage unor eve­
nimente atributul lor de „real", „adevărat", sau „semnificativ";
acest sens nu este deci acelaşi cu cel din gîndirea laică, drept care
respectivele evenimente „nu au avut loc", ori nu au fost percepute.
Pentru interpretarea operei lui Eliade în general, această ipoteză ar
putea avea consecinţe asupra cărora pînă acum, pe cît ştiu, nu s-a
insistat deloc, sau nu îndeajuns: o participare a sa în activităţi
cotidiene la comportamentul mitic pe care el, în acelaşi timp, îl
cerceta ca om de ştiinţă şi-l „ilustra" ca scriitor. în 1935 Eliade
publica H uliganii, în 1936 D om nişoara Cristina, în 1937 Şarpele,
iar în lagărul din M iercurea Ciuc scria, cum am văzut, N unta în
cer\ De la „realismul" (laic, profan, al) primului roman el trece,
exact în anii în care, după Z. Omea, avea loc „convertirea lui la
legionarism", la redactarea unor romane „fantastice", bazate pe
izbucnirea sacrului în profan.68 Iată de ce eu nu aş vorbi de
„convertirea la legionarism" a lui Eliade, ci de convertirea lui în
ziaristică şi politică la tipul de gîndire mitică pe care-1 „trăiau"
personajele sale, ori despre care îşi scria unele eseuri filosofice.
Autorul Eliade, dom inat de povestitorul Eliade şi fascinat de
personajele acestuia! Sau, în termenii folosiţi la discutarea lui
Istrati de mai sus, scriitorul Eliade l-a învins pe om ul Eliade, în
timp ce om ul Istrati îl copleşea pe scriitorul Istrati.69 O asemenea
interpretare poate explica, cred, distanţa faţă de legionarism
observată de Eliade înainte de 1936-1937 - în 1933, de exemplu,
lăuda m eritele filologice ale evreilor Moses G aster şi Lazăr
Şăineanu şi deplîngea expulzarea lor70 - , ca şi după 1938, după
lagăr: o distanţă remarcată de altfel de comentatorii săi, Z Omea
şi L. Volovici. Poate nu întîmplător, „trezirea" a coincis cu asa­
sinarea maestrului săy Iorga71, ca fiind primul intelectual, coleg,
asasinat de legionari.
 Sub-excurs inevitabil etic

Or, problema, pentru mine, pentru noi, este tocmai faptul

că toate aceste crime legionare, ca şi antilegionare, sînt, în eter­
nitate, de neiertat: pentru noi, pentru mine, nu are nici o impor­
tanţă că Iorga a fost un mare savant şi Manciu, probabil, o brută,
după cum nu are de asemenea nici o importanţă că nicadorii erau
realmente vinovaţi de omor şi unii dintre legionarii executaţi în
provincie prin tragere la sorţi erau, probabil, nevinovaţi. Nu, toate
acestea au fost crime la fel de oribile pentru că au fost crime,
pentru că au dus la curmarea unor vieţi omeneşti în afara oricărei
fo rm e de legalitate (las aici în afara discuţiei întrebarea funda­
mentală dacă pedepsirea unei crime prin uciderea, decisă legal, a
criminalului, este moral acceptabilă). Eliade, şi alţii, s-au trezit
moral la uciderea vechiului lor maestru. P ăcat Trebuiau s-o facă
încă de la asasinarea nedemnului Manciu.

O concluzie: cecitatea politică

Dar nu doresc să mă refer aici la Eliade ca autor şi ca per­

soană, ci numai ca ilustrare a unei m entalităţi mai generale.
Ambiguitatea dintre religios şi politic nu este numai perspectiva
lui proprie, ci aparţine întregii perioade interbelice. Ea vine, aşa
cum am văzut deja, din incapacitatea justiţiei de-a acţiona inde­
pendent, ca şi din lipsa totală de voinţă a opiniei publice de-a afla
adevărul. De fapt, perspectiva lui Eliade, aleasă mai m ult din
motive de limpezime hermeneutică, printre multe altele la fel de
revelatorii, este aceeaşi cu cea a lui Nae Ionescu, Cioran, Goga,
Crainic şi atîţia alţii. La toţi, confuzia politicului cu mitul (ori cu
religiosul - sau ortodoxul) - a funcţionat ca o axiomă. Atitudinea
de de-realizare a realităţii, ţ i deci de auto-am ăgire, a fo s t cvasi-ge­
nerală.
întrebarea este, încă o dată, cît anum e din realitate au văzut
aceşti oameni şi cît s-au făcut că nu văd. Deşi nu exclud deloc
nici cinismul, nici ipocrizia, mai mult decît evidente în epocă, ipo­
teza mea este că a existat atunci o reală cecitate politică, nejucată
şi neprefăcută. Mă explic, revenind la „fenomenul legionar" al lui
Nae Ionescu, după ce am discutat interpretarea acestuia de către
Eliade, care indică, ea însăşi, o aceeaşi cecitate.

Testamentul lui Nae Ionescu

Arestat pe 14 iulie 1938, Eliade soseşte în lagăr la sfîrşitul lui

august. El povesteşte că Nae Ionescu ţinuse în mai „cîteva
prelegeri de m etafizică"; se referă fără îndoială la conferinţele
menţionate mai sus, la care deci nu a asistat Păcat, pentru că ar fi
fost interesant de văzut cum ar fi reacţionat un filosof al religiei la
aceste conferinţe de filosofie a istoriei, mai m ult decît de
metafizică Abstract formulate şi cu o surprinzătoare absenţă de
referire la realităţi româneşti - ignorarea contextului real este şi
aici vădită - , ele încearcă să ofere mai curînd o fundamentare
filosofică a m işcării legionare decît să o analizeze pe aceasta din
urmă. Titlul, ales, potrivit lui Papanace, de Ionescu însuşi, pare să
indice dorinţa autorului de-a mărturisi - voalat - cum şi de ce un
filosof ca el, Nae Ionescu, s-a apropiat de legionarism. Nu ştiu
dacă a mai scris după aceea ceva şi mă întreb ce s-a păstrat din
notiţele lui din lagăr despre Machiavelli, scrise pe hîrtie igienică
(!), ori dacă a apucat să redacteze ceva din ultimele cărţi aflate,
după Eliade, în stare de proiect: Comentariu la epistolele Sfintului
Pavel şi C ăderea în C osm os (din cartea lui Vulcănescu despre
Nae Ionescu rezultă că el a citit eseul despre Machiavelli). Dacă
nu, aceste conferinţe sînt ultimele texte scrise - de fapt spuse - de
Nae Ionescu şi capătă dimensiunea, nebănuită de el atunci, de
testament filo s o fic ! Astfel privite, aceste conferinţe pot fi citite ca
o justificare de sine, rostită de „profesor", cum era numit de
fiecare, în faţa „camarazilor", printre care mulţi îi vor fi fost, fără
îndoială, şi studenţi. Ne putem întreba, mai ales după mărturiile
lui Palaghiţă şi Papanace, cît şi ce vor fi înţeles aceştia acolo,
„între reţele şi clădiri" din abstractele de fapt „convorbiri cu sine
însuşi" ale filosofului. Scena totuşi, trebuie să fi fost extraor­
dinară, nu num ai datorită „vrăjii" vorbitorului, dar mai ales
datorită totalei incongruenţe dintre înaltele lui preocupări şi
contextul real. Căci, să nu uităm unul din puţinele detalii „rea­
liste" ale m em oriilor lui Eliade: „Nimeni nu ştia ce se va întîmpla
a doua zi. [...] M itralierele acelea nu erau îndreptate asupra
noastră doar în chip sim bolic"72 (este vorba de m itralierele
paznicilor, S. A ).
 Demersul lui Nae Ionescu este logic construit, în sensul unei
anumite coerenţe formale între conceptele şi deducţiile sale. O
logică demnă de respect, ca orice logică, dar neconvingătoare prin
vicierea premiselor. (C ă aceasta nu este şi logica mea, este, cred,
de prisos să mai precizez.) Nae Ionescu porneşte de la o apologie
a organicităţii „form elor istorice", în sensul „corelaţiei între
elementele constitutive" care „dă diagrama, profilul formei isto­
rice"73: „D e exem plu, nu pot fi ortodox dacă sînt capitalist,
idealist sau nominalist în filosofie, individualist în etică, democrat
în politică. Dacă sînt protestant nu pot fi decît a ş a " Existenţa
acestei corelaţii este, de la M ax W eber încoace, evidentă. Mai
puţin evident este exclusivismul ei („decît"). Nae Ionescu subli­
niază faptul că nimeni, într-o anume epocă, nu se poate sustrage
„profilului" ei: form a istorică este „obligatorie pentru oam enii
care participă la ea". Cine desenează însă acest profil al epocii,
obligatoriu pentru toţi? Nu ni se spune exact: „Aprecierea ele­
mentelor definitorii este o chestiune de artă personală. Există şi
elemente obiective." Autorul nu mai revine asupra acestei fraze
care încheie prima conferinţă. Credinţa în totalităţi creează însă
totalitarism ul: cineva decretează că aşa, şi numai aşa, este o
epocă, şi aşa sînt obligaţi să creadă şi să trăiască toţi contem ­
poranii lui. Acordul sau dezacordul personal cu această formă, şi
căutarea sau prom ovarea unor form e alternative la aceasta în
epoca respectivă, sînt deci ignorate, ori interzise. Totalitară în
consecinţe, premisa este falsă în fapt: nici o epocă istorică nu a
avut o asem enea omogenitate. Vicierea premisei rezidă în fo r­
mularea ei descriptivă - aşa merg lucrurile în istorie - în timp ce
ea este strict normativă: „aşa ar trebui să meargă lucrurile şi aşa
vor m erge". A m eninţarea aici im plicită se revelă în ultim a
conferinţă, în violentul ei atac asupra trădării ca rupere de ade­
vărul comunităţii. O interesantă sincronizare a premisei şi con­
cluziei, care conferă cărţii înseşi o coerenţă „organică".
Mai departe. Istoria curge, ca şi viaţa, fară a avea o direcţie
sau un sens: „nu există cauzalitate şi sens în istorie", „istoria nu
se înşiră evolutiv (evoluţia este o idee necreştină, nu anticreştină,
introdusă în gîndirea noastră în secolul al XIX -lea)“. De acord,
dar această negare a evoluţionism ului care, în politică, funda­
m entează liberalism ul, m arxism ul (m oderat) şi ideea însăşi de
modernitate, este, împreună cu organicismul expus mai înainte, tot
o concepţie politică, anume una de tip conservator. Ea i-a inspirat
pe m ulţi istorici rom âni, de la K ogălniceanu la Iorga, care o
învaţă de la Herder sau Ranke74, ca şi pe junimişti, cu deosebirea
 că aceştia acceptau o anume evoluţie socială, dar lentă, şi tot or­
ganică. M otiv pentru Nae Ionescu de a-i critica pe aceştia din
urmă: ei au trebuit să preia elemente liberale, căci aşa era epoca.
Ionescu, deci, radicalizează acest vechi conservatorism. Libera­
lismul este, spune el, ca şi democraţia, o formă istorică: „Ea în
sine nu este nici bună nici rea. [...] N-a prins la noi. Faptul că s-a
născut în sud-vestul Europei şi de-acolo s-a întins în altă parte
dovedeşte că sînt forme viabile. Democraţia a fost bună acolo,
însă nu la noi.“ O veche idee, pe care Nae Ionescu a repetat-o la
nesfîrşit în articolele sale, ca şi toţi ceilalţi gînditori de dreapta. Şi
aici constat o radicalizare însă: importul democraţiei în România a
fost o greşeală care nu mai trebuie repetată: democraţia nu (m ai)
are ce căuta în România. Epoca ei s-a terminat, o alta începe
acum Nae Ionescu nu observă însă că se contrazice. Dacă această
form ă istorică, plecată din sud-vestul Europei (ceea ce este
discutabil) s-a extins apoi în altă parte, dovedindu-se „viabilă", de
ce nu s-ar putea extinde ea şi în România? Mai mult, simplul fapt
că ea a existat în România, ceea ce şi Nae Ionescu afirmă, nu
implică, după propria-i logică, faptul că ea este şi în România
„viabilă"? Altfel spus, de ce a fost ea o vreme „viabilă" şi acum
nu ar mai fi? Un nou exemplu de „refuz al realităţii", de data
aceasta al celei istorice din România, pur şi simplu concediată ca
nesemnificativă. Nae Ionescu îşi explicitează ideea prin referire
directă la Platon: „ Platon [•••] spunea că un lucru din lumea
sensibilă nu există decît în măsura în care participă la Idee, care
era, după el, o existenţă cu adevărat reală, pe cînd obiectele,
faptele, pe care le trăim noi, erau de mai puţină realitate. în
m ăsura în care lucrul sau fapta participă la o Idee, în aceeaşi
m ăsură lucrul sau fapta aceea există." Iată aici statuată, şi
legitim ată, însăşi atitudinea de care vorbeam şi în legătură cu
Eliade: un fapt există, deci este real, numai în măsura în care
participă la Idee. Asasinarea lui Stelescu participa la Ideea de
răzbunare a trădării? Bun, ea exista ca atare. Dar ea nu există, nu
este „reală", ca simplu asasinat. Realitatea asasinatului, acea
înfiorătoare ciopîrţire a corpului lui Stelescu, sadismul celor care
o săvîrşesc şi se îmbrăţişează apoi de bucurie, un sadism inutil, de
fapt, în „logica" simplei pedepsiri a trădării, toate aceste orori „nu
există". Simplu. (Interesant este faptul că aproape în acelaşi timp,
Popper vede în Platon originea totalitarismului75.) Ionescu nu dă
un răspuns la întrebarea de ce liberalismul n-ar fi „viabil" şi în
Rom ânia, pentru că nu poate da: cum necum, el a existat în
România între 1866-1938.
 Mai putem găsi şi o altă incongruenţă la Nae Ionescu. El cere
în multe articole şi cursuri „supunerea la real“, o atitudine care
o putem înţelege, cred, mai curînd în sensul fenom enologiei
husserliene decît în cel al pragmatismului american. Fără a putea
intra aici în dezbateri filosofice, m enţionez prim ejdia teoretică,
din fenomenologie, de-a cădea într-un esenţialism arbitrar: esenţa
obiectului din faţa mea este ceea ce eu definesc ca esenţă a lui.
Este posibil ca acest esenţialism să-i vină lui Nae Ionescu de la
Husserl76, şi ca de aici să-l fi preluat şi elevii lui, printre care
Eliade. Supunere la obiect înseamnă atunci supunere la obiectul în
prealabil m odelat de mine (ori de Profesor, învăţător, Condu­
cător). Deriva politică sare în ochi. Şi aici, ca la Eliade mai sus,
nu putem spune că Nae Ionescu nu ar fi „văzut" existenţa istorică
a liberalismului în România: a văzut-o, dar i-a ignorat importanţa
„reală". Obiectul „liberalism " pentru el era, e sen ţia lm en te,
inadecvat României, şi aşa rămîne în viziunea lui, deşi în realitate
acesta s-a dovedit perfect adecvat Incongruenţa filosofică la Nae
Ionescu este aceea dintre două concepte ale realului: cel (decretat
drept) esenţial şi cel existent istoric. (N ae Ionescu va explicita
mai departe această problem ă drept diferenţa dintre caracterul
reprezentativ şi cel statistic al realităţii.) „Fenom en" trebuie
înţeles, din nou foarte probabil în sens husserlian, conform
primului dintre cele două concepte ale realului. Şi iată cum cercul
se închide filosofic: „fenomenul legionar", pe care Nae Ionescu se
pregăteşte acum să-l analizeze, nu este fenomenul legionar din
realitate, ci esenţa acestuia, ipostaziată de autor. Nu cred că
greşesc, văzînd aici sorgintea problem ei. în epocă, la nivelul
percepţiei publice, inclusiv a multor intelectuali, a trăit în primul
rînd această imagine sublimată, ipostaziată: „fenomenul legionar".
Din nou o operaţie de p u b lic rela tio n s reuşită, am spune uşor
cinic-ironic, dacă n-ar trebui să adăugăm şi faptul că un anumit
public simţea nevoia aceastei imagini. Idealism ul acestuia pro­
venea, în mare parte, din refuzul materialismului atunci dom inant
Utopia legionară se naşte astfel la confluenţa unei crize de ideal şi
a unui d e lir esenţialist. A m bele ignoră al doilea concept al
realului: legionarism ul concret, existent istoric. Utopia se naşte
din victoria „fenomenului legionar" asupra fenomenului legionar.

încă un cuvînt despre liberalism Trebuie spus că tocmai acest

hulit liberalism (şi dem ocraţie) a făcut posibilă violenta lor
criticare de către Nae Ionescu. Exact cînd liberalismul şi demo­
craţia au luat sfîrşit prin dictatura regală din 1938, Ionescu a fost
arestat şi ziarul lui interzis. Tot prin încetarea democraţiei vor fi
ucişi zeci din acei tineri, studenţi, unii, ai lui Ionescu, care-i
ascultau cu evlavie filipicele contra democraţiei în mai 1938! Cu
cît încerc să-mi reprezint mai bine acea „scenă didactică" din
lagăr, cu atît mă uluieşte mai mult amestecul ei de sublim şi totală
aberaţie, de subţirim e intelectuală şi de incredibilă pierdere a
simţului realităţii...

Dar să revenim la întrebarea de mai sus: de ce n-ar fi totuşi

viabil liberalismul în România? Nae Ionescu nu-i dă un răspuns
explicit, dar îi dă unul implicit, de ordin metodologic. El constă în
voluntarism ul istoric sugerat mai înainte: de vreme ce nu există
cauzalitate, evoluţie şi sens în istorie, „m oartea" unei forme
istorice poate fi oricînd decretată, la fel ca începutul uneia noi.
Profetism ul ia locul istoricismului. O alternativă, nici ea, prin
nimic demonstrată: refuzul celei de-a doua atitudini nu duce deloc
obligatoriu la acceptarea celei dintîi. Doar vicierea premiselor de
către profesorul de logică duce la o asemenea concluzie, vicioasă
şi ea: o nouă forma istorică se naşte sub ochii fermecaţi ai vor­
bitorului şi ai publicului: legionarismul. Şi această teorie, probabil
influenţată de morfologia istorică a lui Spengler şi de discuţiile,
mai ales postbelice, despre „moartea civilizaţilor", are presupoziţii
neanalizate, în primul rînd însăşi ideea de „moarte" a unei forme
istorice, sau a unei civilizaţii, în sensul de dispariţie fă r ă rest a
acesteia.77 Nae Ionescu credea, fără îndoială, sincer în acest
concept Noi nu mai credem astăzi în asemenea catastrofe, iar eu
însumi încerc aici în alt capitol al cărţii să aduc în discuţie ideea
de retragere, sau cădere, a unor teorii, din primul plan, în fundalul
scenei istorice, ca şi ideea continuităţii paradigmelor, pe lîngă cea
a succesiunii lor, în subculturi, sau reziduuri ale culturii domi­
nante din perioadele urm ătoare (vezi mai sus în acest volum).
Interesant este însă faptul că Ionescu, susţinînd m oartea unor
forme istorice, dem onstrează prin chiar susţinerea acestei teze
faptul că el aparţine formei „moarte". De la paşoptişti încoace
cultura română înregistrează la fiecare generaţie profeţi ai morţii
vechiului şi ai naşterii noului. Modernizarea României şi însuşi
conceptul românesc de modernitate constă din nesfîrşite asemenea
catastrofe rituale. Ideea de bază a practicii modernităţii româneşti
este că totul se poaţe, şi trebuie, luat mereu da capo, fără nici o
sinchisire de ceea ce s-a realizat deja. Aceasta este şi atitudinea
fundamentală a lui Nae Ionescu în respectiva conferinţă. Filosoful
antim odernism ului repetă literalm ente gestul definitoriu al
m odernităţii: proclam înd la rîndul lui m oartea formei istorice
existente pînă la el, Nae Ionescu nu face decît să dovedească
faptul că el aparţine întru totul acestei fo rm e!

Conferinţa a treia începe cu o distincţie cam îndoielnică între

m etoda experim entală şi cea statistică: prim a studiază „om ul
caracteristic", cel deci declarat reprezentativ pentru o form ă
istorică, în timp ce a doua m etodă studiază cifrele seci, nein­
teresante (bineînţeles, pentru Nae Ionescu). Omul reprezentativ
este reprezentativ pentru „un colectiv"; un grup, sau o serie, am
spune noi astăzi. Nefiind statistică, în ce constă această reprezen-
tativitate? Din nou, în simplul fapt că cineva îl d ecla ră repre­
zentativ, chiar atunci cînd statistica nu-1 confirm ă! Rom ânul,
afirmă Ionescu fără să se jeneze de tautologie, „este tipul de om
care se găseşte în colectivul român. Individul se defineşte astăzi în
funcţie de colectivul din care face parte. Aceasta este deosebirea
dintre Renaştere şi vremea noastră". Biserica ortodoxă, de exem ­
plu, nu reflectează pe baza „Bibliei şi a raţiunii", nu, asta fac doar
„ei", protestanţii, ci pe baza a ceea ce „Căpitanul înţelege prin
ecumenicitate". Interpretul, legiuitorul, este din nou, unul singur:
ceea ce el proclam ă drept ecum enicitate, este ecum enicitate.
R eligiosul, deodată, este politicul (acum devine evidentă şi
influenţa lui Nae Ionescu asupra lui Eliade). Acelaşi m odel al
identităţii colective ca singură form ă de identitate, dar declarată ca
atare de acel individ care, întîmplător, este şi singurul care decide,
acelaşi model al om ogenităţii absolute a grupului, în care nici o
identitate, ori opinie deviantă „nu există", se aplică im ediat şi
asupra naţiunii: în formele politice noi, „naţiunea (este) luată nu
în sens democratic, pentru că fascismul şi hitlerismul nu au nevoie
de voturi. Voturile de acolo, chiar şi atunci cînd se recurge la vot,
nu sînt voturi individuale. A colo poporul este considerat ca
unitate, iar oam enii care stau în capul statului (în fruntea
poporului) sînt consideraţi ca em anaţiuni ale poporului, sînt ca
naţiunea. H otărîrea lor este prezentată a fi hotărîrea întregului
popor. De aceea se zice totalitar, căci individul este complet topit
în colectivitate". Iată aici o teorie a totalitarismului care, esenţial,
este aceeaşi la C rainic, M anoilescu, Codreanu şi Antonescu.
Unitatea - de monolit, am zice noi - dintre biserică, stat şi naţiu­
ne, este o unitate prin nimic argumentată, ci obţinută doar retoric,
prin simpla extindere a ceea ce iniţial era definiţia doar a bisericii
ortodoxe - altfel decît cea protestantă - la alte entităţi. Totalitară
este aici această m işcare analogică a gîndirii care, din aproape în
aproape, şterge orice distincţie individuală şi „nu vede" apoi decît
sim ilarităţile de ea însăşi decise. Din nou, nu ştiu dacă trebuie să
zîmbesc de asem enea aberaţii sau trebuie să m ă cutrem ur de
profetismul lor (involuntar), pentru că aceste rînduri par să legi­
timeze exact „prigoana** care-i aduce pe Ionescu şi publicul lui în
lagăr, cît şi măcelul legionarilor de către Antonescu, al acelora
care supravieţuiseră represiunii decise de Carol! De „alegerile**
ţinute sub comunişti nu mai e nevoie să amintesc, nici de ciu­
dăţenia faptului că despre „emanaţi** ai poporului cunoaştem
destul de bine după 22 decembrie 1989. Nici de umorul - desigur
involuntar - al lui Nae Ionescu precizînd că hotărîrea şefilor „este
prezentată [ceea ce implică faptul ca ea nu ar fi aşa! S.A.] a fi
hotărîrea întregului popor**. Topirea individului în colectivitate a
dus la moartea ori anihilarea exact a acelor indivizi care au militat
sub democraţie pentru topirea în cestiune: legionarii, sau - puţinii
- comunişti idealişti, ca de-alde Ion Caraion.

Desfiinţarea votului autentic - „chiar şi atunci cînd se recurge

la vot“ - o realizează prin „referendum** şi Carol al II-lea, care pe
24 februarie 1938 îşi vedea plebiscitată Constituţia promulgată cu
numai patru zile mai înainte, ceea ce înseamnă trei luni înaintea
ţinerii acestei conferinţe de către Nae Ionescu. Să fie acesta
motivul pentru care el îşi termină ultima conferinţă cu un atac
asupra Constituţiei „tranzacţionale**? Aparent, textul se termină în
coadă de peşte, dar dacă luăm în considerare le non-dit al acestuia
ca şi ceea ce, în închisoare, era şi l'indicible, ultimele fraze ale
conferenţiarului capătă o fascinantă ambiguitate: „Constituţia este
starea de fapt a unui neam şi nu învoială între diferite părţi.
Constituţia nu trebuie să fie deci o normă, ci totalitatea normelor
fireşti. Azi, mentalitatea juridică trebuie înlocuită cu mentalitatea
organică. De la statul juridic pînă la statul organic este tot atîta
distanţă cît este de la Renaştere pînă astăzi.** Mi se pare imposibil
ca un asemenea final să nu fi fost „cu cheie**, imposibil ca atacul
profesorului să nu fi stîmit o rumoare, zîmbete, întrebări (martorii
conferinţelor nu ne spun dacă ele au fost urm ate de discuţii)
printre cei care se aflau acolo, ca şi el, tocmai în virtutea Consti­
tuţiei dictatoriale regale. Un fapt dublu ironic pentru Nae Ionescu,
vechiul susţinător înfocat al regelui. Dar un final totuşi ambiguu,
pentru că nu ştim dacă vorbitorul consideră Constituţia din 1938
drept „juridică** sau drept „organică**. Chem a N ae Ionescu, în
finalul ciclului său de conferinţe, la revoltă împotriva constituţiei
juridice a lui Carol, la fel de ..neviabilă** ca şi celelalte constituţii
rom âneşti, sau sugera el supunere faţă de prim a Constituţie
organică a ţării? Ultima conferinţă nu este datată, dar celelalte da,
şi, ţinînd seam a de succesiunea-lor la două zile, presupun că
ultim a conferinţă a avut loc pe 23 m ai 1938: trei luni de la auto-
desfiinţarea, de către Codreanu, a partidului Totul pentru Ţară
(21 februarie), cinci săptămîni şi ceva după suprimarea Cuvîntului
(13 aprilie), patru săptămîni după arestarea şi prima condamnare
a lui Codreanu (17-19 aprilie), două săptămîni după propria sa
arestare (a lui Nae Ionescu, pe 7-8 m ai), şi în aceeaşi zi cu
începutul celui de-al doilea p ro ces al lu i Codreanu la Consiliul de
Război. Trei zile mai tîrziu (26-27 m ai) Codreanu era condamnat
la zece ani de muncă siln ic i Nu va executa decît şase luni din
aceştia pentru că, pe 29-30 noiembrie 1938, Codreanu este mîrşav
asasinat de poliţie (strangulat în maşină, ca şi ceilalţi 13 legionari,
cadavrul lui este împuşcat pe la spate în cîmp, ars cu acid sulfuric
şi îngropat anonim sub o placă de beton la Jilava). Dezgropat
acolo peste doi ani de legionarii aflaţi acum la putere, vederea
cadavrului va duce la asasinarea politicienilor din Jilava - 26/27
noiembrie - şi a lui Iorga şi M adgearu exact în noaptea din 29/30
noiembrie 1940. Cadavrele nasc alte cadavre. O oroare de care
Nae Ionescu, decedat pe 15 m artie 1940, va fi scutit
Pe 23 mai 1938 Nae Ionescu şi ascultătorii săi nu puteau şti
rezultatul procesului „Căpitanului", d ar fără îndoială îl bănuiau.
(Sau poate că l-au ştiut imediat, aşa cum aveau să afle mai tîrziu
de uciderea lui Codreanu „la puţine ceasuri de la săvîrşirea cri­
m ei", încă o dovadă a unităţii politice puternice dintre legionarii
din lagăr şi cei din afară, în ciuda „de-realizării“ ei în diversele
m ărturii citate aici.) Ştiau că regele trium fase şi că el putea
ordona uciderea lor dintr-un m oment în altul. Represiunea regală
din ultim ele săptăm îni l-a făcut pe vorbitor să fie prudent în
conferinţe şi să le formuleze intenţionat (cred eu) abstract Acest
erm etism filosofic, de care m ă m iram oarecum m ai sus, mi se
pare acum, retrospectiv, un cifru voit, dar, cred, transparent pentru
ascultători. Nu numai eleganţa lui Nae Ionescu, „ca la Palat, pe
stradă sau la Universitate"78, era un travesti, ci şi discursul lui. El
vorbea ca un filosof, ei. ascultătorii, tăceau şi se îmbrăcau cum
dădea Dumnezeu. Ei nu erau în travesti, ei îşi acceptau condiţia de
prizonieri politici. Omul politic Nae Ionescu, câre le vorbea lor,
era travestit în filosof, dar acest travesti era întîm plător şi
identitatea lui era cea iniţială. Filosofia devine, în lagărul de la
M iercurea Ciuc, ceea ce ea va deveni de mai multe Ori în acest
secol, din tem niţele dem ocraţilor închişi de com unişti pînă la
Păltinişul lui Noica: un cam uflaj al politicului. Toţi aceşti oameni
împiedicaţi să facă politică în agora o fac în închisoarea „cea de
toate zilele" cu aerul că discută filosofia, de exemplu, a formelor
istorice, perisabile, nu-i aşa (m im ică!), sau a Constituţiei, care
poate fx, nu-i aşa (m im ică!), de mai multe feluri. Acolo, în la- 1
gărul de la M iercurea Ciuc, se naşte filosofia ca formă de j
rezistenţă a spiritului în faţa dictaturii şi tot acolo se naşte Z/m- I
bajul esopic printre filosofi, printre aceşti foşti, viitori, foşti-vi- j
itori, niciodată propriu-zişi, oameni politici...
Dar prudenţa are o limită: pe 25 mai Nae Ionescu ar fi trebuit, !
sau ar fi putut, să-şi ţină a cincea conferinţă. Nu a mai ţinut-o şi,
probabil, nu a mai ţinut nici una după aceea. Pentru că în zilele de
după 23 mai ei ştiau ce se petrece la proces, ştiau poate ceva
despre depoziţiile martorilor, dar ştiau şi că sentinţa era ca şi dată.
Pe 25 mai aşteptarea era probabil în lagăr atît de încordată, încît
un discurs esopic devenise deodată insuportabil. Pe 25 şi a doua zi
şi noapte, pe 26/27 mai, cînd s-a dat sentinţa la Bucureşti, în
lagărul de la Miercurea Ciuc trebuie să fi domnit o îngrozitoare ]
linişte...
Nae Ionescu încetează să mai vorbească p u b lic , travestiul
filosofic îi alunecă de pe umeri, eleganţa vestim entară nu,
constată în vară Eliade, dar „scena didactică" ia sfîrşit (alţii vor
conferenţia în continuare, spune Eliade, dar ne putem întreba dacă
ei mai pot reface „vraja Profesorului") şi Nae Ionescu se va
rezuma (din nou după Eliade) la discuţii particulare. Profesorul
(re)devine maestru pentru iniţiaţi, discursul esopic devine tăcere
semnificativă. Ambiguitatea ultimelor cuvinte ale lui Nae Ionescu
creşte astfel în semnificaţie, dar nu se dezleagă. Nu pot să cred că
ele au putut fi interpretate ca un acord cu o „constituţie organică"
pe punctul de a le condamna Căpitanul în acele zile. D ar puteau fi
ele atunci înţelese ca un apel esopic la rezistenţă, fie ea şi numai
pasivă? Compacta formulare a lui Eliade indică precis spaţiile de
lucru ale lui Ionescu: Palatul, strada şi Universitatea Da, Palatul
pe primul loc. Cei care îi sorbiseră cuvintele la Unversitate şi erau
gata să iasă în stradă pentru ele, ştiau fără îndoială că Profesorul
obişnuia să-i frecventeze pe Carol, pe nedemnii lui miniştri, mai
ştii, şi pe „Duduie", ca şi pe „colegii" de la I.G. Farbenindustrie.
Nu se putea ca ei să nu se gîndească la faptul că acea Constituţie
din 1938 prelua idei corporatiste lăudate de Profesor şi că Frontul
Renaşterii N aţionale era primul experiment al ideii de partid unic,
definitoriu, după conferenţiar, pentru noua formă istorică născută
sub ochii lor. Nu se putea să nu se fi gîndit, acei ascultători tăcuţi
din lagăr, la faptul că regele, într-un fel, era creaţia lui Nae
Ionescu.79 Numai că cel chemat să întrupeze organicitatea dez-
lănţuia teroarea juridică exact contra celor care doreau triumful
acestei organicităţi. Să se fi înşelat Profesorul? Sau trebuia altfel
înţeles mesajul lui?
 A patra conferinţă are următoarele patru capitole: Trădarea,
Naţiunea, C oncluzia logică şi D espre constituţie. Logic legate sînt
doar al doilea şi al treilea capitol. Prim ul şi ultim ul capitol,
dimpotrivă, par lipite la celelalte două, neavînd aparent legătură
cu ele. Sau trebuiau ascultătorii să înţeleagă legătura lor,
rcflectînd la situaţia în care se aflau? Să fie atunci sugerată ideea
că ultima constituţie, nefiind încă organică şi nemaifiind juridică,
dar fiind aplicată juridic, este o trădare?
Apostazia trădătorului în ultima conferinţă este cea mai sum ­
bră pagină din „testam entul" lui Nae Ionescu. „Trădarea este
ruperea de comunitate." Neexistînd decît „adevărul comunităţii",
trădătorul „nu mai recunoaşte singurul adevăr absolut, firesc, ca şi
ereticii". „Nu interesează cauzele, intenţiile trădării, nici chiar
pedeapsa ei", dar trădarea cuiva „mă obligă să rup relaţiile cu un
individ care nu mai există". Trădătorul, altfel decît convertitul,
părăseşte o com unitate fără a adera la alta: el „răm îne izolat,
suspendat" între ele. De ce rosteşte Nae Ionescu aceste teribile
cuvinte la sfîrşitu l ciclului de conferinţe? O ciudată nevoie de
scuze? Se simte nevoit filosoful care aderase la mişcare să explice
de ce acceptă implicit, prin însăşi aderare, crimele celor la care
aderă? Se scuză că a aderat prin dorinţa de-a nu răm îne
„suspendat" în vid, prin nevoia de-a aparţine unei com unităţi,
oricăreia? Au acele cuvinte un cod care nouă astăzi ne scapă?
Prin aerul sulfuros al acestei a patra conferinţe par a trece figuri
damnate, foşti şi viitori trădători, în lagăr deja condamnaţi la
moarte, dar, dat fiind urechile poliţiei, cu pedeapsa suspendată.
..Printre reţele şi clădiri" ascultătorii vor fi şoptit nume pe care noi
nu le mai putem auzi, dar pe care istoria le-a înregistrat: nu numai
Armând C ălinescu şi Iorga urmau atunci încă să m oară ca
trădători, dar şi cel care, imobil în sutana lui de preot, nota la
Miercurea Ciuc aceste vorbe grele fără să protesteze (ca preot) şi
fără să ştie că el însuşi va denunţa un trădător - pe Horia Sima -
în cartea din care adesea aici citez, şi că acesta nu va ezita, la
rîndul lui, să-l execute şi pe el: „Ştefan Palaghiţă, com andant
legionar ridicat la acest rang de Horia Sima şi ulterior dat afară
din m işcare de către acelaşi (şi, după unele informaţii, asasinat
din ordinul aceluiaşi)."80 Nae Ionescu vede în trădător un acelaşi
caz extrem ca ereticul, ambii pierzîndu-şi prin aceasta „calitatea
de persoană um ană": individul „nu m ai există", iar el, Nae
Ionescu, consideră normal să rupă relaţiile cu el. Rareori am citit
„stigmatizări" atît de violente: trădătorul este un outlaw, în afara
legii, ceea ce nu poate însemna decît că el poate fi executat fără
ca executorul să sufere rigorile legii. (Interesant este că, după
Hannah Arendt, acesta este şi ultimul stadiu din pregătirea pogro­
mului: duşm anului, de exem plu evreului, mai întîi i se retrag
drepturile, apoi dispare protecţia lui de către Stat ca persoană, şi
ca rezultat este ucis.81) Pe lîngă mişcarea analoagă care-1
asim ilează pe trădător cu evreul, există şi o alta care „leagă"
trădătorul de executor: primul este declarat, de cei trădaţi, în afara
legii, dar prin chiar acest gest, executorul iese şi el în afara legii,
şi - urm ătoarea etapă - ies şi trădaţii iniţiali, căci dubla lor
declaraţie este ilegală, ei neavînd dreptul de-a decide excepţii de
la lege. Complexul „trădare/pedeapsă11 minează legea, în sensul că
scoate mereu noi categorii de sub incidenţa ei. Nu întîmplător Nae
Ionescu legitim ează şi acest fapt: nu legea contează, ci „drep­
tatea", ceva psihologic, concret. „La noi, oamenii, însă nu ţineau
seama de justiţie, ci de dreptate. Exemplu: Ivaşcu din Tătaru, deşi
nu era de nim eni num it judecător, totuşi îm părţea dreptate
ţăranilor/*82

Citit în sine, acest capitol poate trimite la oricine i-a trădat pe

legionari, după norm ele pe care aceştia înşişi le hotărăsc, con­
form, desigur, nu „legii" ci „dreptăţii". Citit împreună cu ultimul
capitol, el poate sugera numele unui trădător destul de cunoscut:
cel care a promulgat ultima Constituţie. „Nu interesează cauzele,
intenţiile trădării, nici chiar pedeapsa ei" - repet citatul din Nae
Ionescu dar trădarea cuiva „mă obligă să rup relaţiile cu un
individ care nu mai există." Este unul dintre puţinele cazuri în
carte unde verbele sînt folosite la persoana întîia; expresia poate fi
citită im personal, d ar poate fi înţeleasă şi personal: eu, Nae
Ionescu rup relaţiile cu acel trădător! A se observa faptul că Nae
Ionescu şi Cuvîntul au sprijinit toate campaniile Legiunii în anii
treizeci, inclusiv cea contra lui Duca în 1933, puţin înainte de
asasinarea acestuia, şi că Nae Ionescu a fost m artorul apărării
decem virilor, asasinii lui Stelescu, în procesul acestora din
193783, o faptă pentru care nici cel mai subtil sofism al „Pro­
fesorului" nu-1 va putea face iertat în veci. Dar, trebuie de
asemeni spus, că nici unul dintre aceşti „trădători" nu-1 trădaseră
pe Nae Ionescu personal, dat fiind absenţa relaţiilor lor prece­
dente. Interesant este deci faptul că din punctul său personal de
vedere, Ionescu nu putea reflecta la nimeni mai apropiat, în
postura de trădător, decît la Carol al II-lea! Şi distincţia dintre
convertit şi trădător, destul de neaşteptată şi aparent obscură,
poate căpăta astfel sens. S-ar fi putut spune că el, Nae Ionescu, îl
trădase şi pe C arol, solidarizîndu-se cu legionarii, după ce
susţinuse R estauraţia din 1930. Dar, se apără probabil Nae
Ionescu, eu n-am trădat, eu m-am convertit, pentru că am plecat
„dintr-o com unitate trecînd în alta“. Distincţia este în sine cam
ciudată - cel care pleacă poate fi oricum socotit trădător de către
cei pe care îi părăseşte - , dar capătă sens num ai văzută din
perspectiva com unităţii în care soseşte: numai aceasta îl poate
admite pe noul venit drept convertit! Văd aici o frapantă m arcă
contextuală a conferinţei: conferenţiarul vorbeşte publicului din
perspectiva lui, a publicului, a legionarilor: numai pentru ei so­
sirea fostului m em bru al cam arilei regale poate fi scuzată şi
admisă: om ul se convertise, ce să-i mai facem Teatral, pe cînd
înainte conferenţiarul va fi privit, în timpul vorbirii, undeva spre
cer, acum el fără îndoială i-a fulgerat, scurt, direct, în faţă, pe
ascultătorii săi, cu acel licăr „demonic" al ochilor care-1 făcuse
celebru !84 „Profesorul" îi anunţă pe ascultători, deci, că întrerupe
relaţiile cu Trădătorul. Anunţul, chiar încifrat, nu poate fi altfel
înţeles decît ca o anatemizare, o excomunicare a regelui: el este
declarat un outlaw, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.

Dacă primul şi ultimul capitol sînt legate de axa trădării, al

doilea şi al treilea introduc axa naţiunii. Naţiunea este „poporul
care capătă cunoştinţa de sine" şi „Fiecare naţiune reprezintă un
fel ireductibil de existenţă (p. 52; sublinierea autorului). Concluzia
logică sintetizează: „Prin naţionalism ul secolului al XX-lea se
înţelege potenţarea existenţei în realităţi organice devenite prin
conştiinţă de sine realităţi naţionale care, în absolut, tind la
identificarea naţiunii cu Dumnezeu" (p. 54). „Dacă naţia reali­
zează pe Dumnezeu pe pămînt, pe mine nu mă interesează decît
Dumnezeul pe care-1 trăiesc eu şi nu ungurii, francezii etc. [...]
Deci, eu sînt dator lui Dumnezeu numai în naţia m ea" (p. 55).
Nae Ionescu îl „naţionalizează" pe Dumnezeu85, o operaţie rem ar­
cabilă dacă ne gîndim că Biserica ortodoxă, încă din evul mediu
românesc, era internaţională, la Athos, Kiev sau Iaşi neexistînd
deosebiri naţionale, ci doar solidarităţi internaţionale împotriva, de
exemplu, a C ateh ism u lu i calvinesc. Nae Ionescu, fără îndoială,
ştia acest lucru. De ce atunci această derivă naţionalistă în
ortodoxie? R ăspunsul nu poate fi decît unul de logică a
„testamentului": Nae Ionescu avea nevoie de o valoare (eternă) pe
care s-o opună non-valorilor „trădării": „Eu sînt dator lui
Dumnezeu numai în naţia mea." Aceasta, cred eu. este adevărata
concluzie a testamentului lui Nae Ionescu, nu întîmplător plasată
sub titlul C oncluzia logică , deşi textul continuă apoi, înspre ceea
ce putea fi ori un „denunţ al trădării", ori puntea spre o altă
conferinţă. Aceasta din urmă nemaivenind, concluzia rămîne cea
„provizorie": „Eu, Nae Ionescu, şi voi, m orituri, sîntem datori
numai lui Dumnezeu şi naţiei. Noi, cei ce vom muri nu putem să-l
salutăm pe unicul nostru Caesar, Codreanu, pentru că «ei» tocmai
îl condam nă la moarte, şi noi vom muri. D ar vom muri întru
Dumnezeu şi naţie, iar Trădătorul, cel pe care aici nici măcar nu-1
putem numi, va fi pedepsit de camarazii, sau de urmaşii noştri.“
Iată adevăratul sfîrşit al conferinţelor, nu cel „în coadă de peşte“
al ultim elor cuvinte. După acest cuvînt, evident, nu mai putea
urma decît tăcerea (lui Nae Ionescu).

Final

Interpretarea mea acordă, fără voie, dar citind textele în pro­

funzime, un caracter sublim „scenei didactice" din M iercurea
Ciuc. Sînt convins că acest sublim, pentru cei de faţă, a existat cu
adevărat Că acest sublim nu este şi sublimul meu se datoreşte
faptului că eu trăiesc, şi scriu, în altă perioadă istorică (ori formă
istorică?). Eu ştiu ceea ce Nae Ionescu, pe 23 mai 1938, nu ştia,
anume că în numele acestui sublim urmau să fie ucişi „colegii" lui
întru intelectualitate, Iorga şi Madgearu, ca şi mulţi alţii, români
şi mai ales evrei inocenţi. Eliade n-a putut accepta această
contraprobă a sublimului legionar. Nici eu, nici noi, în veci nu o
vom putea accepta. Această ultimă crimă destramă „fenomenul
legionar", cel cu atîta grijă şi subtilitate ţesut de Nae Ionescu, şi
lasă să se vadă, în sfîrşit şi pentru sim patizanţi, fenomenul le­
gionar. E xit Utopia.

Exeunt

Urmată de „ieşirea din lum e(a)“ (rom ânească) a celor care,

slujind Utopia, i-au devenit victime. N ae Ionescu este eliberat
după asasinarea lui Codreanu pe 29/30 noiembrie 1938, dar este
din nou închis la Miercurea Ciuc, pe 13 decembrie în acelaşi an.
Eliberat a doua oară, este iarăşi arestat pe 9 m artie 1939 şi
internat la spital în Braşov pînă pe 24 iunie, pentru a ft din nou
arestat după asasinarea lui Armând Călinescu în septembrie 1939,
revenind acasă în „iarna lui 1940“ (după „reperele biobiblio­
grafice" ale lui Marin Diaconu. ar fi fost închis însă numai între
13 ianuarie şi 24 iunie 1939). Catedra nu şi-a mai redobîndit-o
niciodată şi nici nu se cunosc noi publicaţii în acest răstimp.
Moare pe 15 m artie 1940. La înm orm întare nu s-au putut ţine
discursuri. M ircea Eliade a publicat însă un necrolog în „U ni­
versul literar" din 23 martie 1940, sub titlul, eternul - pentru el
- titlu al celui dispărut: „Profesorul Nae Ionescu". Aici se poate
citi şi această frază: „Nae Ionescu a restaurat tradiţia imperială a
învăţăturii filosofice, care înseamnă gîndirea riguroasă a proble­
melor proprii, iar nu gîndirea pe cărţile altora"

M ihail Sebastian notează în Jurnal pe 16 martie: „Plîns

nervos, im posibil de stăpînit. ieri dimineaţă, intrînd în casa lui
Nae Ionescu, două ore după ce a m urit Se duce cu el o întreagă
perioadă din viaţa mea, acum - acum de abia - definitiv închisă.
Ce soartă stranie a avut omul acesta extraordinar, care m oare
neîmplinit, nerealizat, învins şi - dacă nu m i-ar fi greu s-o spun -
ratat". Faţă de de-alde Şeicaru. Tătărescu, Eftimiu şi alţii, sănătoşi
şi realizaţi, „Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat în serios,
înfrînt". Sebastian însuşi moare, după absurde privaţiuni în timpul
războiului, într-un şi mai absurd accident de circulaţie, pe 29 mai
1945. M oartea îl salvează astfel de ororile com unism ului;
extraordinarul său Jurnal apare abia în 1997.

Mircea Eliade este scos, după multe insistenţe, din lagărul de

la Miercurea Ciuc pe 25 octombrie 1938, şi mutat la sanatoriul de
la Moroeni, fiind eliberat pe 25 noiembrie 1938, patru zile înainte
de uciderea lui Codreanu şi zece luni înainte de marea represiune
anti-legionară de după asasinarea lui Armând Călinescu, pe 21/22
septembrie 1939, cînd sînt ucişi, printre alţii, prietenul său Mihail
Polihroniade în lagărul de la Rîmnicu-Sărat şi, cum am mai spus,
patruzeci şi patru de deţinuţi de la M iercurea Ciuc. Aproape şapte
luni mai tîrziu, şi la mai puţin de o lună de la moartea - suspectă
- a lui Nae Ionescu, pe 10 aprilie 1940, guvernul Tătărescu, mai
exact m inistrul culturii C.C. G iurescu, la insistenţele m ultor
intelectuali, printre care Al. Rosetti, îl numesc ataşat cultural la
Londra Eliade scapă astfel altor posibile represiuni, anilor tulburi
ai războiului şi regim ului com unist Devine un m are savant,
recunoscut ca atare în toată lumea. Poate singurul „pe deplin
realizat" din grupul de la Cuvîntul. Rebelul, „huliganul" anilor
treizeci s-a cristalizat într-un eseist „bine tem perat" şi într-un
savant, prin sacrificarea, într-o anum ită m ăsură, a idealului
m oştenit de la Profesorul său, anume, „gîndirea riguroasă a
problemelor proprii, iar nu gîndirea pe cărările altora“. Tot aşa,
printr-o „temperare41 care ar trebui odată studiată, s-a născut şi
scepticul parizian Cioran din anarhistul sibian Emil Cioran.

C arol al II-lea n-a reuşit să distrugă legionarism ul, dar a

distrus o mînă de tineri intelectuali .,miopi“, apropiaţi acestuia din
idealism greşit plasat Cu Nae Ionescu, s-ar zice, a m urit ceva,
inevitabil, în tragicul grup care i-a supravieţuit Poate acea flacără
iresponsabilă dar strălucită, poate acel demonism răcit în obscur
aliaj cu cabotinismul. Dar despre aceasta, poate, e cazul, în fine,
să tăcem.

NOTE

1. Vezi, mai ales, L ’archeologie du savoir, Paris, Gallimard, 1969, şi

L ’ordre du discours, Paris, Gallimard, 1971, trad. rom., Eurosone &
Book, 1998.
2. Alvin W. Gouldner, The Future o f Intellectuals and the Rise ofthe
New Class, Londra, The MacMillan Press, 1979, pp. 28-43
3. De la Observări polemice (1869) la Oratori, retori şi limbuţi
(1902), Maiorescu revine adesea asupra stilului parlamentar şi ziaristic
al epocii. Unul din citate este folosit de Maiorescu în ambele articole, la
aproape patruzeci de ani diferenţă, ceea ce spune, pentru discuţia de aici,
tot Este vorba de discursul lui Dumitru Brătianu, după abdicarea lui
Cuza, publicat în Românul din 3 martie 1866: „Români! în mai puţin de
două luni aţi trăit mai mult de doi secuii Voi născuţi de ieri la viaţa
libertăţii, aţi devenit învăţătorii lumii civilizate. Europa, uimită de
înţelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale şi
aşteaptă tot de la voi, de la voi singuri, astăzi poporul Mesia al întregei
omeniri gemînde de durere şi palpitînde de speranţe ... Nu simţiţi,
fraţilor, nu simţiţi că dumnezeirea furnică în toată fiinţa voastră?11
( Critice, Bucureşti, Minerva, 1984, pp. 115 şi 583). Cu acelaşi prilej
Maiorescu citează o prezentare de Vasile Alexandrescu-Urechia a unei
expoziţii, în ziarul Adunarea Naţională din 6 iulie 1869: nimeni n-a
putut ieşi din expoziţie „fără ca inima plină de recunoştinţă şi speranţă să
strige o daţă mai mult: Să trăiască Carol I, împămîntenitorul şi
protectorul frumoaselor arte“ (p. 113). Interesant este, în fine, faptul că
Maiorescu situează în 1884 - anul revizuirii Constituţiei, dar şi anul
celebrului discurs al lui Petre Carp, Era nouă începutul unei oratorii
politice mai mature în România şi adaugă: „E caracteristic că tocmai în
toamna acelui an [...] apare pe scena Teatrului Naţional Scrisoarea
pierdută a d-lui Caragiale. [...] Discursul lui Caţavencu [...] seamănă
aidoma cu discursul «celebrităţilor» din prima epocă a elocvenţelor
noastre politice" (p. 585). Curios, cultul personalităţii regale începe cu
tema „Carol I, protectorul artelor" şi se termină cu „Carol al II-lea,
regele culturii", fapt oarecum adevărat, dar peste măsură umflat şi rupt
de context Vezi, de exemplu, uluitorul număr special din Revista
Fundaţiilor Regale din 1940, Restauraţia, la care participă floarea
intelectualităţii democratice româneşti (Vianu, Oţetea, Comamescu,
Cioculescu, G.M. Cantacuzino şi chiar Sebastian). Menit să serbeze
ditirambic deceniul carlist, pe 8 iunie 1940, el apărea la doi ani şi ceva
de dictatură, la cîteva luni după sălbatecul război contra Gărzii, după
teroarea ei de zece ani, ca şi, ironie a sorţii linguşitorilor, la exact trei
luni înainte de abdicarea lui Carol pe 6 septembrie 1940! (Vezi numărul
special „Cazul Carol al II-lea“ din Dilema, 30 mai-5 iunie 1997, p. 11.)
4. Maiorescu, op. cit., p. 584.
5. Cronologia „oficială" a mişcării legionare din 1940 este publicată
în cartea lui Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României.
Istoria mişcării legionare scrise de un legionar, Bucureşti, Editura Roza
Vînturilor, 1993, p. 16.
6. Leon Volovici deosebeşte „vechiul naţionalism", nu neapărat
antisemit, de „noul naţionalism" de după 1933, xenofob şi antisemit,
Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască “ în România anilor ’30,
(Oxford, 1991), Bucureşti, Humanitas, 1995, pp. 113, 131.
7. P. Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănesc şi naţional-
ţărănesc, Madrid, Editura Carpaţii, 1963, voi. 2., pp. 248-249.
8. Pamfri Şeicaru, op. cit., p. 250. Francisco Veiga situează hotărîrea
lui Carol în Cehoslovacia, dar la fel de intempestivă în Istoria Gărzii de
Fier. 1919-1941, Mistica ultranaţionalismului (Barcelona, 1989), Bucu­
reşti, Humanitas, ed. II, 1995, p. 257. Carol l-a întîlnit pe Hitler la
Berghof, pe 24 noiembrie, la două săptămîni după „noaptea de cristal",
în aceeaşi zi cîţiva studenţi încercau să-l asasineze la Cluj pe rectorul
Florian Ştefanescu-Goangă. în timpul convorbirii cu Hitler, Carol a fost
chemat de mai multe ori la telefon de Armând Călinescu, prieten şi rudă
cu Ştefănescu-Goangă, care i-a împărtăşit temerea că un nou val terorist
poate începe. Ambasadorul Germaniei la Bucureşti, de faţă la
întrevedere, şi-a exprimat părerea că legionarii încearcă totdeauna prin
acte de violenţă să tulbure bunele relaţii dintre România şi Germania
Oricum, Carol nu i-a cerut lui Hitler să-l ţină în frîu pe Codreanu, ci pe
Arthur Konradi, şeful (nazist) al grupului german din România, ceea ce
Hitler n-a părut să refuze. După asasinarea lui Codreanu, Hitler a refuzat
însă orice măsură contra lui Konradi, a returnat medaliile oferite de
Carol unor oficialităţi germane şi a răcit relaţiile cu România. Carol a
ordonat lichidarea lui Codreanu la întoarcerea sa la Bucureşti, susţine
Andreas Hillgruber ( Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antone seu,
Relaţiile româno-germane (1938-1944) Stuttgart, 1965, Bucureşti,
 Humanitas, 1994, pp. 63, 319). Codreanu este ucis o zi mai tîrziu (29/30
noiembrie 1938). Indiferent de momentul în care a luat hotărîrea, ea a
fost una pripită şi, faţă de Hitler, complet contraproductivă. A acţionat
Carol impulsiv, ori din spaimă? Ori conform cunoscutului său procedeu
de-a învrăjbi aliaţii şi de-a bruia pistele? Carol putea crea impresia că
obţinuse acordul lui Hitler la Berghof pentru lichidarea legionarilor.
De-aici şi protestele germane. Interesant este că, exact doi ani mai tîrziu,
Antonescu obţine de la Hitler acordul de-a lichida Garda, de data aceasta
definitiv.
9. Eugene Weber, Dreapta românească, (Berkeley, 1966), Cluj,
Dacia, 1995, pp. 57-58.
10. Apud F. Veiga, op. cit., p. 83.
11. Pe marginea prăpastiei, loc. cit., voi. 1, p. 196. O fotografie
veche, în care Codreanu pare un brun italian din California Mărturiile
ni-1 indică însă drept blond cu ochi albaştri (Z. Omea, op. cit., p. 376),
un caz nu foarte tipic românesc deci, prilej tardiv pentru Cioran de a-1
ironiza ca „tipul unui hatman ucrainean" ( ibidem , p. 386), o inutilă
inelegantă aluzie la numele originar al tatălui lui Codreanu (Zelea,
Zelinski?).
12. Nicolas M. Nagy-Talavera, op. cit., p. 340.
13. Ioan Scurtu (red.), Totalitarismul de dreapta în România,
Bucureşti, Institutul naţional pentru studiul totalitarismului, 1996, p. 469.
14. Ibidem, p. 466.
15. Ibidem, p. 471.
16. Citat după Z. Omea, op. cit., p. 366.
17. Citat după Z. Omea, op. cit., p. 315. Nu îmi este, de altfel, clar
de ce Codreanu îi scrie lui Iorga, ministru de stat în guvernul patriarh
Miron Cristea, de atunci, şi nu lui Argetoianu, ministrul industriei şi
comerţului, sau altui ministru mai calificat în problemă. Totuşi, poate
pentru că autorul scrisorii se simţea mai aproape „sufleteşte" de Iorga?
Un interesant paradox.
18. Unele citate din Laplanche/Pontalis par a se referi la lumea
teroristului, sau la a celui căruia i s-a spălat creierul sistematic, precum
pierderea simţului realităţii şi dominarea fantaziiilor asupra vieţii
interioare: ,.[...] Ablosung von der Realităt mit Riickzug auf sich selbst
und Vorherrschaft eines Innenlebens, das der Phantasieproduktionnen
preisgegeben ist". La fel, dispariţia acceptării obstacolelor în calea
realizării dorinţelor, o parafrază parcă a celor spuse de Petre Andrei la
Iaşi: „der ehrgeizige Schizophrene trăumt nur noch von seinen
Wiinschen; die hindemisse ihrer Realisierung existieren fiir ihn nicht“
(J. Laplanche & J.B. Pontalis: Das Vokabular der Psychoanalyse,
Frankfurt. Suhrkamp, 1982, Iler Band, pp. 453-455 trad. rom
Vocabularul psihanalizei, Bucureşti, Humanitas, 1994).
19. ..îi spui că e nevoie să pună mîna pe revolver, cuţit sau armă
(ceea ce nu se întîmplă) şi să tragă în cineva [...] Dacă îţi va răspunde
că e gata să o facă, atunci îi pretinzi să-şi procure revolverul şi să ţi-1
 aducă să-l vezi, sau dacă e femeie îi pretinzi să-ţi aducă o otravă pe care
i-o indici. Cînd ţi le-a adus, atunci i le dai înapoi, spunîndu-i că nu e
momentul." ( Totalitarismul de dreapta, Bucureşti, 1996, p. 581: ASRI -
Arhiva Serviciului român de informaţii - , fond D, dosar nr. 4376,
f. 19-30). Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, Bucureşti
(1942), Editura Scripta, 1992, voi. 2, p. 59.
21. Nicolas M. Nagy-Talavera, „Reminiscensces of Iorga’s murderer:
Traian Boeru", în Kurt W. Treptow (ed.), Romania and World War II,
Iaşi, Centrul de Studii Româneşti, 1996, pp. 73-80.
22. „Apoi au început să mă bată la tălpi, în timp ce pumnii lui
Tocoianu curgeau pe tot corpul meu ca ploaia. La urmă am rămas singur
cu Ghiţă Ghimbăşanu, care m-a aşezat pe podea cu faţa în jos. Avea în
mînă un ac pe care mi l-a înfipt aproape tot în cotul drept Am scos
atunci un ţipăt îngrozitor, promiţînd să spun tot ce ştiu, numai să nu mă
mai chinuiască. Mi-au mai dat atunci încă 25 de trăgători la tălpi cu
ciomege şi diferite alte unelte de fier. Nemaiputînd răbda, am admis toate
acuzaţiile monstruoase. în felul acesta am ţesut o întreagă poveste despre
un atentat şi un complot care n-au existat niciodată. Am fost slab.
Aceasta o ştiu." Această teroare „privată" avea loc, nota bene, în
Germania, unde Grosariu, şi alţii nu au avut curaj să protesteze la
conducerea germană a lagărului. Vezi Garda de Fier spre reînvierea
României. Istoria mişcării legionare scrise de un legionar, Bucureşti,
Editura Roza Vînturilor, 1993, pp. 190-191.
23. Totalitarismul de dreapta în România, loc. cit., pp. 391-392.
Vorbind despre plecarea, cam neaşteptată, a lui Moţa în Spania, Mircea
Vulcănescu crede că adevărata cauză a fost căinţa lui pentru uciderea lui
Vemichescu; el ar fi plecat „la judecata lui Dumnezea Ca să răzbune o
trădare, ucisese. Şi oricît ar fi fost achitat de juraţi şi oricît ar fi socotit
justificat faptul, dacă omul credea în Dumnezeu - şi sînt dovezi că Moţa
era credincios - nu se poate ca faptul să nu-i fi dat căinţe amare". (Vezi
Nae lonescu. Aşa cum l-am cunoscut. Bucureşti, Humanitas, 1992; vezi şi
Nae lonescu în conştiinţa contemporanilor săi, Bucureşti, Criterion
Publishing Co, Inc., 1998, p. 432.) în acelaşi loc Vulcănescu opinează că
şi Codreanu era „frămîntat de remuşcări" pentru uciderea lui Manciu.
Curioasă este deci diferenţa pentru legionari dintre judecata lumească şi
cea divină: prima îi absolvă, a doua - din sufletul lor - nu, şi pedeapsa
acesteia ei o plătesc cu viaţa lor. Şi mai curios este că mintea atît de
lucidă a lui Vulcănescu pare a cădea pradă, aici, aceluiaşi „delir sublim"
de care sufereau şi Codreanu şi Moţa. Căci Vulcănescu nu explică faptul,
crucial pentru mine, de ce Moţa şi mai ales Codreanu, dacă au suferit
atîta de aceste crime, nu şi-au făcut niciodată publică suferinţa, ba mai
mult, Codreanu a mai înfăptuit, direct sau indirect, şi alte crime.
24. lbidem, p. 408.
25. lbidem, p. 408.
26. lbidem, p. 404.
27. lbidem , p. 421.
 28. I.G. Duca, Amintiri politice, voi. 3, Miinchen, Jon Dumitru
Verlag, 1982, p. 186. Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii
iulie-august 1940, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, pp. 242-243.
29. Vezi şi articolul din acest volum, „Paradoxul român“, pp. 37-38.
30. La tentation totalitaire, Paris, Robert Laffont, 1976. Ceea ce alţi
intelectuali români, precum Mihail Sebastian şi Eugene Ionesco, vedeau
cu oroare la intelectualii români, prietenii lor, la sfîrşitul anilor treizeci,
ca „înverzire" sau „rinocerizare“ din oportunism, iată descris pentru
stîngiştii francezi ai anilor şaizeci în termeni mai neutri, dar perfect
similari: „Acceptant le systeme de pensee contradictoire dans lequel le
terrorisme stalinien a reussi a Ies enfermer, Ies hommes de diverses
familles de la gauche sont hantes par la peur de se voir accuser d’anti-
communisme, cet anti-communisme considere comme une disposition
peccamineuse de l’âme“ (p. 81).
31. Le passe d ’une illusion, Paris, Robert Laffont, 1995, pp. 13-14
(trad. rom Humanitas, 1996).
32. Apud Z. Ornea, op. cit., pp. 308, 311-313.
33. Istoria lui Palaghiţă conţine o contradicţie flagrantă: autorul
susţine că Codreanu nu a ştiut nimic de uciderea lui Duca (pp. 52-53), în
timp ce cronologia din capul Istoriei menţionează scrisoarea de
ameninţare a lui Codreanu (p. 22).
34. Interesant este faptul că Dan Zamfirescu, un naţionalist h
outrance, nu ezită să condamne total uciderea lui Stelescu în prefaţa la
cartea lui Ştefan Palaghiţă, op. cit., p. 6.
35. Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941 (Bucureşti, 1942),
Bucureşti, Editura Scripta, 1992, voi. 2, pp. 22-25. în aceeaşi scrisoare
deschisă către Codreanu din 4 aprilie 1935, Stelescu îl acuză pe acesta de
pregătirea asasinării sale prin interpuşi, după care termină scrisoarea
astfel: „Vino de ai curajul şi mă împuşcă singur, nu mai trimite la ocnă
pe alţii". Pe 3-5 aprilie 1936 are loc congresul legionarilor de la Tîrgu-
Mureş în care se constituie „echipele morţii" ce trebuiau să pedepsească
„canaliile" şi „trădătorii". Pe listă figura şi Stelescu, care urma să fie
omorît, la „preferinţa" lui Codreanu, de echipa Caratănase. Crima are loc
zece zile după aceea, pe 16 iulie, în spitalul Brâncovenesc. Prezicerea lui
Stelescu se împlineşte!
36. Doamna căpitan Crăiniceanu, verişoara Elenei Lupescu
(Z. Ornea, op. cit., p. 298). Aceeaşi verişoară este numită de Al.Gh.
Savu, doamna Cemăianu ( Dictatura regală. Bucureşti, Editura Politică,
1970, p. 72). F. Veiga susţine, dimpotrivă, că gazda lui Codreanu ar fi
fost colonelul Zăvoianu (op. cit., p. 210).
37. Ştefan Palaghiţă, op. cit., pp. 15-38.
38. Nicolas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România.
Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p.77.
39. Z Ornea, op. cit., pp. 204, 358, 361-363.
 40. Vezi amintirile impresionante, deşi teribil de triste, povestite de
un ofiţer [adică, George Magherescu, vezi şi volumul lui, Adevărul
despre mareşalul Antonescu, citat mai sus] al lui Antonescu, lui Larry
Watts: în serviciul mareşalului, voi. I-II. Miinchen, Jon Dumitru Verlag.
1985.
41. Bucureşti, Antet XX Press, 1993. Anexarea lui Nae Ionescu la
Gardă, în conferinţa pe care Papanace o ţine în 1940 la Viena, printre
legionari, la moartea lui Ionescu, este ridicolă: deşi Nae Ionescu „nu şi-a
făcut educaţia în cuib. N-a deţinut vreun grad legionar. Nu se legase prin
jurăminte sfinte şi nu purtase săcuşorul'* (la aderare la Gardă se rostea
jurămîntul şi se primea un săcuşor de pămînt, ce trebuia să rămînă la
purtător!; S.A.). „Profesorul Nae Ionescu a căzut în luptă pe reduta
onoarei legionare" şi „Prin moartea lui Nae Ionescu, Mişcarea Legionară
face un mare pas spre învierea Neamului Românesc" (pp. 59, 61). Vezi
şi publicarea de către Dan Zamfirescu a Fenomenului legionar ca
„Addenda" la cartea lui Ştefan Palaghiţă, 1993, op. cir., pp. 339-364.
42. Z Oraea Anii treizeci, Extrema dreaptă românească, Bucureşti,
1995, pp. 236-241.
43. „Tout commande en effet cet aspect ceremoniei du theâtre: la
sollenite du lieu, la distinction d’un public, profane, et d’un groupe
d’acteurs isoles dans un monde etroit, lumineux, le costume des
commediens, la rigueur des gestes [...] Nous l’avons dit, dejk: une
seance de tribunal, un jury de concours, l’inauguration d’un monument,
un service religieux a la Mosquee ou ă la Synagogue, une fete, meme un
anniversaire celebre en familie sont des ceremonies" (Jean Duvignaud,
Les ombres collectives. Sociologie du theâtre. Paris, PUF, 1973, p. 17).
44. Memorii, voi. 2, Bucureşti, Humanitas, 1991, pp. 28-37.
45. Memorii, op. cit., voi. II, pp. 30-31, pp. 48-49 şi respectiv pp. 27-
28. Vezi şi Claudio Mutti, Penele arhanghelului. Intelectualii români şi
Garda de Fier, Milano, 1994, trad. rom , Bucureşti, Anastasia, 1996,
pp. 67, 69 şi respectiv p. 79. Unele fragmente sînt preluate aici din cartea
precedentă a lui Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier, Parma, 1989,
trad. rom, Sibiu, Puncte cardinale, 1995. Unele afirmaţii gratuite - pen­
tru Mutti, autor al multor traduceri în italiană din cărţile lui Codreanu şi
Moţa, „legionarismul" lui Eliade este un punct pozitiv pentru acesta! -,
precum „alegerea" lui Eliade în parlament pe listele partidului Totul
pentru (ară în 1937, dată ca sigură în cartea (tradusă) din 1995 (pp. 31,
46), este considerată totuşi „greu de verificat" în cartea (tradusă) din
1996 (p. 71).
46. Ştefan Palaghiţă pretinde că da, însă se înşeală în mod evident,
pentru că îl situează pe Eliade în lagărul de la Vaslui, în timp ce el se
afla la Miercurea Ciuc (op. cit., p. 118).
47. Z Omea, op. cit., pp. 240-241. Tot în Memorii Eliade spune că,
după arestarea lui Nae Ionescu, „direct sau indirect, noi toţi, discipolii şi
colaboratorii lui, eram solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale
 Profesorului" (p. 12), şi că, din aceeaşi cauză el refuză o declaraţie de
ruptură care i se cere la Siguranţă, după propria-i arestare (p. 24). Este
evident că pentru Eliade, solidaritatea, chiar cu „opţiunile politice" ale
lui Nae Ionescu este una de onoare, de loialitate a asistentului faţă de
profesor, şi a redactorului faţă de redactorul-şef. Ea este automată, nu
reflexivă, şi nu poate fi văzută ca rezultatul unei identităţi de gîndire.
48. Etica lui Adam, Bucureşti. Editura Du Style, 1995, p. 84.
Expresia felix culpa folosită de Eliade în legătură cu „adoraţia" lui pentru
Nae Ionescu, a fost, după un articol al lui Norman Manea din 22, nr. 6-7-8
din 1992, abuziv extinsă la atitudinea lui Eliade faţă de legionarism în
genere. (Articolul lui Manea a apărut întîi în The New Republic, 5 august
1991, a fost republicat şi în Contrapunct şi finalmente în volumul Despre
clovni. Dictatorul şi artistul. Cluj, Apostrof, 1997, pp. 97-132, reluat şi la
pp. 206-213.) Manea are meritul de-a fi început discuţia, dar citit
retrospectiv, articolul este destul de slab, deşi a stîmit o furtună de
proteste. El menţionează „eschivele" lui Eliade în a-şi retracta „ideile
legionare", dar nu face nici o analiză a acestora, mărginindu-se la cîteva
citate rupte din context Nici etichetarea crimelor legionarilor, de către
Eliade în Memorii, drept „crime odioase", pe care eu o citez aici, nu este
menţionată de Manea, care s-ar zice că doreşte astfel să acrediteze ideea
falsă că Eliade n-ar fi scris niciodată nimic despre această problemă!
Curios este, de asemeni, că Manea îi reproşează lui Dan Pavel, pe care
eu îl discut aici ca pe un critic al lui Eliade, faptul de-a fi manifestat
rezerve faţă de articolul său în 22, nr. 6, 8 şi 11 din 1992. La fel,
Gabriela Adameşteanu este criticată pentru a se fi distanţat de articolul
lui, ca şi cum era normal ca toată lumea să-i dea dreptate în cor. Pentru
că nu o fac, intelectualii români sînt văzuţi ca incapabili de spirit critic.
La rîndul lui, Leon Volovici condamnă la Eliade „un stăruitor efort
de a rescrie trecutul, de a şterge episodul socotit, probabil, compro­
miţător [şi care] provoacă un fel de magică amnezie selectivă" (op. cit,
p. 155).
Dan Pavel citează în 22, 15-21 iulie 1997, p. 12, un articol al lui
Vladimir Tismăneanu din volumul Political Writings from Partisan
Review, Columbia UP, 1997, în care acesta se întreabă cum a fost posibil
faptul că Cioran, Eliade şi Noica „au făcut pactul cu cele mai întunecate
forţe ale acestui secol şi nu s-au angajat niciodată în mod serios într-o
discuţie cu privire la clarificarea propriului trecut", ei fiind „inspiraţi de
un guru intelectual cu pretenţii creştine şi influenţă mefistofelică (Nae
Ionescu)". Asemenea formulări sînt caracteristice naşterii unui nou clişeu
- Eliade legionar, Nae Ionescu un guru provincial - care s-a repercutat
apoi din publicaţie în publicaţie fără nici o analiză, chiar din partea unor
cunoscători ai culturii române precum Vladimir Tismăneanu. Dimpotrivă,
seducerea lui Sebastian de către acelaşi guru este apărată de Leon
Volovici într-o discuţie cu Gabriela Adameşteanu (22, 8-14 iulie 1997,
pp. 12-13), ca fiind o slăbiciune de la sine înţeleasă pentru cineva care
 i-a fost „naş literar" lui Sebastian: „El l-a remarcat încă pe cînd
Sebastian era liceean, el l-a adus în redacţia Cuvîntului şi l-a îndemnat să
scrie despre tot ce doreşte. Asemenea gesturi sînt decisive pentru un tînăr
de 20 de ani şi marchează pentru mult timp o traiectorie intelectuală. Nu
e de mirare că a rămas legat afectiv de Nae Ionescu..." De acord, dar de
ce atunci nu se vorbeşte şi de o felix culpa la Sebastian? Ori de ce nu
este scuzat şi Eliade prin aceeaşi afecţiune firească pentru cel care i-a
pus ziarul la dispoziţie exact în acelaşi mod în care a făcut-o pentru
Sebastian? în plus, publicarea Jurnalului lui Sebastian, din care rezultă
oroarea lui de legionarism, duce acum la ideea unei opoziţii
fundamentale dintre Sebastian şi restul grupului de la Cuvîntul, convertit
la legionarism Nu aşa era el însă văzut în epocă. în postfaţă la Roza
vînturilor, culegerea de articole ale lui Nae Ionescu publicată de Eliade
în 1937, acesta vorbeşte de profunda influenţă a Profesorului asupra
tuturor elevilor săi „atît de personali, atît de rotunjiţi sufleteşte, chiar
dacă atît de deosebiţi între ei. Toţi au cîteva note comune: realişti,
antioratorici, antidemocratici. Dar ce deosebire între un Mircea
Vulcănescu bunăoară şi un Emil Cioran, între un G. Racoveanu şi Mihail
Sebastian" (citez după Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi,
crestomaţie de Gabriel Stănescu, Bucureşti, Criterion Publishing Co. Inc.,
1998, p. 137). Deşi „diferit" de ceilalţi, Sebastian participa deci la
mentalitatea lor „antidemocratică", lucru prin care se înţelege, probabil,
dezgustul lor de „politicianismul" (liberal), general la o bună parte a
intelectualităţii de atunci, deşi greşit din perspectiva noastră de acum
Sebastian însuşi nu precupeţeşte laudele la adresa lui Nae Ionescu,
„directorul nostru de conştiinţă" (Nae Ionescu în conştiinţa
contemporanilor săi, p. 294), împărtăşeşte diferenţierea operată la
Cuvîntul între „stat, o realitate politică şi naţiune, o realitate culturală",
datorită căreia ziarul apăra drepturile minorităţilor, „în speţă" cele ale
evreilor ( ibidem, p. 299), afirmă caracterul antihitlerist al Cuvîntului şi
constată alunecarea lui spre dreapta abia în noiembrie 1933, datorită
dezamăgirii lui Nae Ionescu faţă de hotărîrea lui Carol, vechiul său idol,
de a-i chema la putere pe liberali, vechii lui duşmani. Chiar prefaţa
antisemită a lui Nae Ionescu la De două mii de ani (1934) nu stinge
afecţiunea lui Sebastian, de care Jurnalul său dă la fel de multe dovezi
ca de tristeţea sa în faţa apropierii Profesorului de legionari, conchizînd
în 10 octombrie 1942, cu aceste dramatice cuvinte: „Cuvîntul rămîne în
viaţa mea o chestiune etern deschisă. Nimic n-o va închide, nimic, nici
scrisul meu, nici viaţa mea" ( ibidem, p. 321).
49. Un interesant articol din 1935 încearcă să definească inteligenţa
umană. Aceasta aparţine, după Eliade, „generalistului", nu „specia­
listului". Inteligenţa, are „cea mai nobilă misiune: aceea de-a cosmiciza
datele experienţei umane". Aplicarea la obiect nu înseamnă concentrarea
pe obiect, nici plasarea acestuia în cîmpul a ceea ce astăzi numim
„interdisciplinaritate" („spiritul = sex, spiritul = luptă de clasă");
 inteligenţa este o „funcţiune organică", utilă în a structura întregul
experienţei, nu în a asigura veridicitatea aserţiunilor („Viitorul
inteligenţei", Vremea, 20 ianuarie 1935, în Profetism românesc, loc. cit.,
ppi 48-53.
50. Mircea Vulcănescu, op. cit. pp. 97-101, pune alături informaţiile
pentru şi contra înregimentării acestuia în Garda de Fier, conchizînd că
el i-a fost mai curînd un „tovarăş de drum", ori un „confesor" (pentru
Moţa).
51. S-ar putea glosa pe marginea unui „post-politic“ interbelic în
România. O asemenea discuţie, în sine excitantă, nu poate fi desigur
purtată în cadrul acestui articol.
52. Profetism românesc, loc. cit., p. 81. Articol publicat în Vremea,
21 aprilie 1935.
53. Profetism românesc, loc. cit., pp. 154-155 ( Vremea, 26 aprilie
1936). Vezi din acest punct de vedere şi importantul articol „1918-
1921", din Vremea, 27 octombrie 1935, în care Eliade atacă, cu o
vehemenţă neobişnuită la el, pe îmbogăţiţii de război din acei ani,
crimele, fraudele şi tîlhăriile lor, după care conchide: „A existat un 1907
pentru boieri şi arendaşi urmat la zece ani de o radicală reformă agrară.
Va veni şi un 1907 pentru politicieni şi clientela lor capitalistă. Vor plăti
şi ei. Tot ce s-a ridicat pe turpitudinea şi tîlhăria din 1918-1921 va trebui
să fie ars de la rădăcină... Aş mai putea crede în forţa şi vitalitatea
poporului român, dacă n-aş spera că o asemenea revizuire se va face
curînd?* ( Profetism românesc, p. 132).
54. Jacques Derrida discută această problemă la Heidegger, în De
l'esprit. Heidegger et la question, Paris, Galilee, 1987.
55. Profetism românesc, loc cit., p. 170; prima referinţă este la
p. 136.
56. Al.Gh. Savu, op. cit., pp. 77-80.
57. F. Veiga, op. cit., p. 231.
58. Jurnal. 1935-1944. Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 108.
59. Ibidem, p. 111.
60. Ibidem, p. 114.
61. Z Omea, op. cit., pp. 206-207. Vezi şi deliranta pledoarie a lui
Eliade, făcută lui Sebastian pe 2 martie 1937 încheiată cu aceleaşi
obsesive cuvinte: „Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual" (op. cit.,
p. 115). Pentru articolul din Vremea, cf. Claudio Mutti, Penele
arhanghelului, pp. 62-63.
62. Mircea Eliade: scrisori inedite către E Cioran, în revista 22,
24-30 iunie 1997, pp. 10-11.
63. Tot în acest fel trebuie citită exclamaţia amară, în sens de
certificare a ceea ce se întîmplă de fapt, deşi nu ar trebui să se întîmple
de drept, anume aderarea oarbă la nazism ori comunism, tipică, după el,
epocii: „Este timpul opiniei politice nete definitive. Trebuie să închizi
ochii la greşeli, să nu vezi nedreptăţile, să nu vezi crimele de lîngă tine,
 săvîrşite de ai tăi, ci să lupţi necontenit pentru biruinţa ideologică şi
efectivă a partidului.*4
64. Citatele din Eliade provin din Profetism românesc, pp. 115-116,
iar cele din Pavel din Etica lui Adam, Bucureşti, 1995, pp. 84-102.
65. Z. Omea, op. cit., pp. 202, 207. M. Sebastian notează pe
7 decembrie 1937 că Eliade a însoţit o echipă de propagandă, în care se
aflau prietenii lui, Mihai Polihroniade şi Haig Acterian, într-un sat, în
campanie electorală legionară, dar adaugă: „Nu ştiu dacă şi Mircea a
ţinut discursuri44 (op. cit., p. 132).
66. Op. cit., p. 85.
67. Multe teorii ale argumentării iau în discuţie, pentru construirea
silogismului practic (silogismul a cărui concluzie este angajarea într-o
acţiune), pe lîngă premisa minoră (informaţia concretă), o premisă
majoră extrem de complexă. Stephen Toulmin o numeşte „garanţie"
( warrant), ea însăşi putînd fi sprijinită de o motivaţie complexă
( backing) depinzînd de domeniul în care activăm (field-dependence),
inclusiv norme, valori, emoţii etc. Există de asemeni şi posibile excepţii,
argumente contrare ( rebuttal) pe care dezbaterea cu noi înşine le ia în
consideraţie, sau le ignoră în stabilirea concluziei ( The Uses o f
Argument, Cambridge University Press, 1974).
68. Nu întîmplător, în anii 1936-1937 au apărut cărţile de bază ale
legionarismului, care excelau tocmai printr-o accentuată notă mistică şi
adesea o remarcabilă forţă de exprimare poetică: Corneliu Zelea-
Codreanu, Pentru legionari (1936), Ion I. Moţa, Cranii de lemn (1937),
Vasile Marin, Crez de generaţie (1937). Nu este deci exclus ca Eliade,
aflat tocmai atunci într-o dispoziţie asemănătoare, să fi fost sedus literar
de aceste texte pînă la a participa la atitudinea lor de „de-realizare a
realităţii". în plus, tot de acum datează interesul lui Eliade pentru legenda
Meşterului Manole, despre care vorbeşte în cursul universitar de filosofia
religiilor din 1936-1937 - volumul Comentarii la legenda Meşterului
Manole va apărea în 1943 - oarecum simultan cu referire la această
legendă de către Ion Moţa în scrisoarea din preziua plecării lui în Spania,
despre care am vorbit şi mai sus: „Acţiunea noastră este o piatră
unghiulară în această nouă construcţie legionară care - destinul a vrut-o
aceeaşi din timpurile legendare ale Meşterului Manole - ne-a impus să
fim îngropaţi la temelii pe care veacurile nu vor mai putea să le dărîme44
(Claudio Mutti, Penele arhanghelului, p. 19).
69. Profetism românesc, loc. cit., p. 116.
70. Z. Omea, op. cit., p. 135.
71. Eliade a regretat toată viaţa recenzia virulentă şi nedreaptă, scrisă
în 1926, dintr-un amestec de adoraţie şi decepţie, la cartea lui Iorga
Essai de synthese de l ’histoire universelle; vezi Memorii, voi. I,
Bucureşti, Humanitas, 1991, pp. 125-126. Pe de-altă parte a văzut
totdeauna în Iorga, altfel decît mulţi gazetari legionari, o sursă de
inspiraţie demnă de tot respectul, alăturîndu-1 chiar lui Nae Ionescu
 (Profetism românesc, voi. II, Bucureşti, Editura Roza Vînturilor, 1990,
pp. 62, 120, 178 etc).
72. Memorii, op. cit., p. 29.
73. Toate citatele provin din ediţia editurii Antet XX Press, în
ordine, de la pp. 34, 36, 32, 45, 46, 47-48, 50, 38, 57.
74. Leopold von Ranke, „On progress in history“ (1854), în The
Theory and Practice o f History, New York, The Bobbs-Merill Company,
1973, p. 53: „Every epoch is immediate to God, and its worth is not at
all based on what derives from it but rests in its own existence, in its
own self.“ De aici decurge, în istorie, pentru Ranke, pricipiul
individualităţii ireductibile a fiecărei epoci, naţiuni şi instituţii.
75. Deşi publicată în 1945, primele capitole din The Open Society
and its Enemies (trad. rom. Societatea deschisă şi duşmanii ei,
Humanitas, 1993) au fost scrise prin 1938-1939, mărturiseşte Popper in
Autobiografia sa, cînd el era în mare măsură alarmat de creşterea puterii
lui Hitler.
76. Mircea Vulcănescu îşi aminteşte entuziasmul lui Ionescu, prin
1921-1922, pentru Logische Untersuchungen (Nae Ionescu. Aşa cum
l-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 24).
77. Morfologia organică a lui Spengler vede analogii, dar nu
influenţe, nici cotinuităţi, dintre aceleaşi faze ale unor culturi diferite.
Succesiunea lor, ca şi decăderea unei culturi (spirituale) în civilizaţie
(materiale), faza în care se află Europa începînd din secolul al XlX-lea,
este inevitabilă: „Chaque culture a ses possibilites d’expression nouvelles
qui germent, murissent, se fanent et disparaîssent sans retour." Fiecare
din ele „anivera, avec l’invariable necessite d’un destin“. Cît despre noi,
„nous ne sommes plus libres d’accomplir ceci ou cela, mais le ne'cessaire
ou rien“ (sublinierea autorului, S.A ) (Oswald Spengler: Der Untergang
des Abendlandes, 1918-1922; Le declin de l ’Occident, traducere, voL I,
Paris, Gallimard, 1976, pp. 33, 51).
78. M. Eliade, Memorii, loc. cit., p. 31. Referinţa la otrăvirea lui Nae
Ionescu se poate citi în amintirile lui Acterian (Nae Ionescu în conştiinţa
contemporanilor săi, p. 24). Carol al II-lea notează de altfel, cinic, în
însemnările sale „Moartea lui (Nae Ionescu) aduce azi un mare serviciu
ţării, căci era una din marile piedici la ralierea legionarilor" (ibidem,
p. 108), raliere pe care Carol a încercat-o, inutil, în 1940. în fine,
rapiditatea cu care s-a aflat de asasinarea lui Codreanu provine dintr-o
carte a unui anume I. Fleceriu (Amintiri, Madrid, 1977, p. 107), pe care
n-am putut-o găsi, dar care este citată de Mutti (Mircea Eliade şi Garda
de Fier, p. 29). în această din urmă carte este citată, pe drept cuvînt, şi
mărturia indirectă a lui Eliade despre reacţia deţinuţilor din lagăr la
aflarea morţii lui Codreanu (indirectă, în dublul sens că ea se petrecuse
înaintea sosirii lui acolo, şi că este povestită prin ochii personajului
Ştefan Viziru, prezentat ca democrat, deci nelegionar): „Apoi Ştefan auzi
un strigăt sugrumat, sălbatec, de fiară rănită: «L-au împuşcat pe
Căpitan». Nu se mai auzi, atunci, nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea
aceea împietrită i se păru mai cumplită decît orice strigăt în clipa
următoare îi văzu pe toţi căzînd în genunchi, izbucnind în plîns, gemînd;
unii se loveau cu capul de pămînt, alţii urlau ca nişte cîini loviţi Cu
armele în mîini, jandarmii îi priveau. Ştefan îşi făcu o cruce şi îşi plecă
fruntea, fără gînduri" ( Noapte de Sînziene, Bucureşti, Minerva, 1991,
voi. I, p. 180; vezi şi Mircea Eliade şi Garda de Fier, p. 17). Indirectă,
această mărturie este fără îndoială corectă: ea i-a fost povestită lui Eliade
la sosirea în lagăr.
79. Terminarea „ficţiunii parlamentare", ca şi necesitatea unui partid
unic, sînt susţinute de Nae Ionescu în Cuvîntul încă din 1930, la scurtă
vreme după Restauraţia lui Carol al II-lea (pp. 185-189). La fel în 1932
(pp. 306-310). Speranţa în revoluţie şi dictatură a partidului unic este
legată mai întîi de PNŢ, apoi de guvernarea lui Iorga în 1931 (pp. 281-284),
dar ambele îl „dezamăgesc". Trimiterile sînt la culegerea lui Nae
Ionescu, Roza vînturilor, ed. de M. Eliade, (Bucureşti, 1937), Editura
Roza Vînturilor, 1990. Ei bine, Carol al II-lea îi va da, în sfîrşit,
satisfacţie celui care strigase exaltat: „Regele este Naţiunea. Iată marele
adevăr în căutarea căruia umblăm de la constituirea României modeme,
şi care nu ne-a venit decît oarecum din cer, pe aripi de pasăre măiastră,
în seara de 6 iunie [data Restauraţiei, S.A.]“ ( Cuvîntul, 2 ianuarie 1931;
între ziaristică şi filosofie, Iaşi, Timpul, 1996, p. 84). Acelaşi rege nu
ezită în 1938, totuşi, să-l arunce în închisoare. Mircea Vulcănescu
certifică interesul lui Nae Ionescu pentru „partidul de mase" şi „dictatura
personală", preferabilă fiind prima, ca şi opoziţia faţă de cea de-a treia
formă de conducere, „regimul parlamentar" (op. cit., pp. 55-61).
80. Dan Zamfirescu, introducere la Şt Palaghiţă, op. cit., p. 7.
81. Hannah Arendt, The Origins o f Totalitarianism, New York,
Harcourt, 1979, (trad. rom Originile Totalitarismului, Humanitas, 1994).
Vezi pentru aplicarea acestei proceduri la cazul evreilor români, cartea -
prea puţin comentată, din păcate -, a lui Dan Pavel, Etica lui Adam,
Bucureşti, Du Style, 1995.
82. Nu legea contează, spunea Nae Ionescu, ci dreptatea. Domeniul
dreptăţii recuperează ceea ce este sustras domeniului legii. Cine decide?
„Ivaşcu din Tătaru", alesul, înţeleptul, profetul. Căpitanul, în ultimă
instanţă? De ce nu? înrudirea acestor idei cu cele ale lui Codreanu
însuşi, sau Sima, care nu se sfia să declare că elita se auto-alege şi se
auto-impune poporului ca unic păstrător al adevărului şi dreptăţii,
dovedeşte o alunecare nu numai spre (neo)conservatorism, ci spre un
fundamentalism aproape feudal, sigur pre-modern. Această teorie şi
această practică - la nivel de mase - recreează în România ceea ce
aceasta se sforţase să depăşească de un secol: puterea personală a
Domnului şi a boierului, pe care toate constituţiile, de la Regulamentul
organic pînă la cea din 1923, au voit să o înlocuiască cu puterea
impersonală a legii (Max Weber!). Din 1938 pînă în 1989 România tot
de „Conducători înţelepţi" a avut parte: Carol, Antonescu, Dej,
Ceauşescu. Toţi au îndeplinit idealul totalitar din această scriere, avînd în
acelaşi timp grijă - ce ironie! - să facă imposibilă orice reeditare a exact
teoriei care i-a creat, cea legionară. Privit retrospectiv, „fenomenul
legionar" este încercarea de legitimare (filosofică) a tuturor
totalitarismelor româneşti, iar fenomenul legionar este laboratorul de
constituire a practicii acestora, inclusiv denunţul, trădarea şi execuţia pe
acuzaţii fictive. Similaritatea dintre legionarism şi stalinism ne este de
mult cunoscută.. Teoria lor comună aici apare, în cîteva conferinţe
adresate celor închişi de dictatorul Carol, pentru a-i convinge parcă de
beneficiile unei contradictaturi, cea a celor închişi. Şi în adîncimea
acestei „scene didactice" citim o alta: cea a „universităţii de partid", cum
se spunea pe vremuri, care, tot la Jilava, tot la Doftana, pregătea deţinuţii
comunişti pentru contradictatura pe care şi ei o pregăteau. Ori a celeilalte
„universităţi", cea a democraţilor închişi de comunişti, începînd din
1947, tot în aceleaşi închisori, dintre care puţini, precum Comeliu
Coposu şi Ion Diaconescu, le vor supravieţui, şi încă şi mai puţini,
precum Ion Diaconescu, vor ajunge „la putere" în 1996!
83. Z. Omea, op. cit., p. 232.
84. Mircea Vulcănescu, plecînd de la o fotografie într-adevăr
extraordinară a lui Nae Ionescu, care este de altfel şi tipărită pe ultima
copertă a volumului, compune acest portret - legendar - al Profesorului:
„II văd pe Nae Ionescu, la el acasă, în cămara lui de lucra în picioare,
cu spatele la rafturi, se sprijină de bibliotecă. A albit, are mîinile în
buzunar şi un aer în aparenţă degajat Dar chipul e dureros răvăşit şi
privirea parcă e în gardă. Pare un lup rănit care se apără de haita cîinilor
care-1 înconjoară. De ce, privindu-1, ai impresia stranie că Nae Ionescu
ţine pe cineva în faţa lui în vîrful spadei? în fotoliu, adică acolo de unde
priveşti acuma tu. Pe cine priveşte Profesorul fix ...? Viaţa pe care a
trăit-o? Moartea pe care-o vede venind şi căreia, la fel ca Roland din
legendă, îi aruncă mănuşa? Ori e diavolul, care vine, ca şi în Faustul
goethean, să-şi ceară preţul?" ( op. cit., p. 152).
85. Această teorie a naţiunii presupune omogenitatea ei şi este deci o
abordare esenţialisă a problemei. Abordarea mea, dimpotrivă, se vrea
anti-esenţialistă, punînd accentul pe individ, aşa cum se comportă el
concret Primejdia esenţialismului, nu numai la Nae Ionescu, este că
aceasta poate duce la postularea unei identităţi între naţiune, biserică şi
Stat, şi deci a unui fundamentalism reacţionar.
VI. PARTIDUL NAŢIONAL ŢĂRĂNESC CREŞTIN
ŞI DEMOCRAT (PNŢCD)*

1. 78 ANI DE LUPTĂ: PN ŢC D ÎN T R E 1869-1947

A cest partid s-a născut în prim a zi a revoluţiei, pe 22

decem brie 1989, prin fuziunea P artidului N aţional-Ţărănesc
(PNŢ), renăscut în acea zi din propria-i cenuşă, şi un nou partid,
micul Partid Creştin, fondat tot pe 22 decem brie 1989, d ar
separat, de poetul Ioan Alexandru şi alţii. PNŢCD este prim ul
partid post-revoluţionar înscris oficial la Tribunalul din Bucureşti
pe 11 ianuarie 1990. PNŢ însuşi, interzis de comunişti în 1947,
era rezultatul unei fuziuni în 1926 dintre Partidul Naţional (P N )
din Transilvania, fondat în 1869, şi Partidul Ţărănesc (P Ţ ), din
Vechiul Regat, fondat în 1918. Istoria PNŢCD-ului este deci strîns
împletită cu cea a României, ideologia şi scopurile lui neputînd fi
înţelese în afara acestei istorii.

Partidul Naţional Român (PNR)

în 1869 apar de fapt două Partide Naţionale româneşti, unul

în Banat şi celălalt în Transilvania, care se unesc în 1881 în
Partidul Naţional al Rom ânilor din toate provinciile maghiare.
M otivul era discrim inarea rom ânilor din aceste provincii ale
dublei monarhii, instituite în 1867. Discrim inarea a fost pentru
prim a oară legiferată prin U nio Trium N a tio n u m din 1437, un
acord ale celor trei naţiuni, ungurii, saşii şi secuii2, prin care
numai acestea, îm preună cu religiile lo r - catolică, luterană,
reformată şi unitariană - sînt recunoscute ca naţiuni şi respectiv
biserici oficiale. Termenul de naţiune avea atunci un sens social,
nu etnic, şi se referea la aristocraţie şi clasele de mijloc, aliate
astfel contra ţărănimii, nici ea specificată etnic. Un război ţărănesc
de anvergură, declanşat de revolta de la Bobîlna, este cîştigat cu :
greu de nobilim e, un an mai tîrziu. Avînd în vedere faptul că
aristocraţia românească fusese asimilată de cea maghiară încă din
secolul al X lV -lea, rom ânii deveniseră un secol mai tîrziu,
aproape toţi, ţărani liberi ori iobagi, neputînd intra astfel în nici o
.,naţiune" şi rămînînd doar un popor şi o biserică „tolerată", fără a
avea acces, prin lege, la activităţi politice, religioase şi culturale
proprii, precum reprezentare proporţional corectă în Dieta
transilvană, o ri. învăţămînt în limba maternă, la care aveau însă
acces celelalte etnii, prin păturile lor suprapuse. Această lipsă de
drepturi a răm as neschim bată în formele statale ulterioare ale
Transilvaniei.3 ;
După A usgleich (1867), situaţia rom ânilor se înrăutăţeşte şi
mai m ult Deşi,„legea naţionalităţilor" le acorda teoretic anumite
drepturi4, acestea nu au fost niciodată aplicate în practică.
Dimpotrivă, asimilarea forţată, „maghiarizarea'1, a fost dusă foarte
departe: num ai cîţiva români puteau fi aleşi pentru Dietă5, j
învăţăm întul în lim ba română era ca şi inexistent6, în
administraţie se putea utiliza doar limba maghiară7, iar procesele
politice ale rom ânilor protestatari se succedau cu rapiditate.8
Toate acestea nu ţineau deci deloc seama de faptul că românii,
după chiar recensămîntul maghiar din 1910, constituiau 53,8%,
deci majoritatea populaţiei, în timp ce ungurii ajungeau la 28,6%,
germanii la 10,8% iar restul celelalte m inorităţi.9 Pentru a i
îmbunătăţi situaţia românilor, Partidul Naţional alterna politica ţ
rezistenţei pasive - boicotul alegerilor - cu cea activă: acţiuni de
protest cu scopul de a schimba legea electorală şi a obţine
adm iterea întrebuinţării limbii române în şcoli, justiţie şi
adm inistraţie. în 1892 PNR trimite K aiserului Franz Josef un
M em orandum care explică situaţia actuală a românilor şi originea
ei istorică. Preşedinte al Partidului Naţional era atunci dr. Ioan
Raţiu, unchiul actualului fruntaş PNŢCD. A cţiunea nu a adus
decît închisoare pentru autorii acestei scrieri, inclusiv pentru
Raţiu. După m oartea acestuia, în 1902, şi sub preşedinţia lui Pop
de Băseşti se dezvoltă noi linii de acţiune. Aurel C. Popovici
preconizează, în lucrarea sa, D ie vereingten Staaten Gross
Osterreich (1905) transformarea statului dualist habsburgic într-o
federaţie de cincisprezece state naţionale, „Statele Unite ale
Austriei M ari“ printre care „Transilvania cu toate regiunile locuite
de rom ânii din U ngaria şi Bucovina" (incluzînd, probabil,
Banatul) în care rom ânii să joace un rol important. „Ţara
Secuilor" urm a să devină, dim potrivă, un „stat“ separat
Guvernele naţionale ar urm a să-şi trim ită reprezentanţi în
guvernul imperial. Transilvaniei revenindu-i patru reprezentanţi
(locul patru ca num ăr de delegaţi, după A ustria, U ngaria şi
Boemia) într-un guvern de 42 de locuri. A tribuţiile tuturor
instanţelor sînt definite cu claritate de Popovici într-un proiect de
constituţie.10 La conferinţa PNR din 1905 se adoptă însă linia
activism ului politic, iar adepţii ei. Iuliu M aniu (1873-1953),
Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950). Aurel Vlad şi alţii intră în
conducerea partidului. La alegerile din acelaşi an ei sînt însă
înfrînţi. Alegerile sînt repetate în 1906 şi acum Maniu şi Vaida
intră în parlam entul de la Budapesta. Aici cei nouăsprezece
deputaţi rom âni vor colabora foarte strîns cu reprezentanţii
slovacilor, cehilor şi croaţilor în aşa-zisul Club al naţionalităţilor.
Unele speranţe se leagă de atitudinea binevoitoare a prinţului
moştenitor austriac Francisc Ferdinand, pe care Vaida îl întîlneşte
în 1907, dar cel dintîi va fi asasinat în 1914. în noile alegeri din
1910, PNR pierde din nou, atît datorită unei reduse solidarităţi a
românilor cît şi intim idărilor m aghiare, doar cinci deputaţi mai
ajungînd acum în parlam ent Ca rezultat, ziarul Tribuna din Arad,
sub conducerea lui Octavian Goga, îi atacă pe „bătrânii" din PNR;
iată aici originea unui conflict între acest partid şi activităţile
viitoare ale lui Goga, care vor dura pînă la moartea acestuia din
urmă. După 1910 se înteţesc contactele dintre PNR, pe de-o parte,
şi K alm an Tisza, m inistrul de interne al U ngariei, ori oameni
politici de la Bucureşti, pe de altă parte, pentru acordarea de
concesii românilor în schimbul unui sprijin politic al acestora; nu
se obţine însă nici un rezultat im portant
în timpul şi mai ales la sfîrşitul primului război mondial, cînd
cele două imperii multinaţionale, Austro-U ngaria şi Rusia, sînt în
curs de prăbuşire, PNR îşi intensifică acţiunile. Plecînd de la
dreptul popoarelor la autodeterm inare, anunţat de preşedintele
Wilson, reprezentanţii tuturor popoarelor din A ustro-U ngaria
hotărăsc să se rupă de Viena şi să-şi declare ţările respective state
naţionale independente. A şa s-au petrecut lucrurile şi în
Transilvania Pe 18 octombrie 1918 Vaida proclamă în parlamen­
tul din Budapesta dreptul rom ânilor la autoguvernare, ca şi
constituirea unui Consiliu Naţional Român (C N R ), care să o rea­
lizeze. Maniu participă la război ca sublocotenent, dar ajunge în
toam na lui 1918 la Viena, unde (re)organizează cîteva unităţi
militare româneşti, contribuind o vreme chiar la păstrarea ordinei
în capitala cuprinsă de anarhie.
 Noul guvern m aghiar al lui Mihăly Kâroly discută, prin '
ministrul naţionalităţilor Oszkâr Jâszi, cu CNR în noiembrie 1918,
dar autodeterminarea oferită de Jâszi vine prea tîrziu: radicalizaţi,
şi mai ales sub impulsul lui Maniu, românii cer acum separarea
deplină de Ungaria. Pe 1 decem brie 1918, 100 000 de repre­
zentanţi ai rom ânilor din Transilvania, Banat şi Ungaria (adică
Crişaiia şi M aram ureş) votează unanim pentru independenţă şi
unire cu România.
Declaraţia din 1918 este deosebit de democratică. Ea prevede
reformă agrară „radicală", vot universal, inclusiv al fem eilo r ( ! ) şi
drepturi egale pentru români şi minorităţi, ca şi dreptul acestora
din urmă la folosirea lim bii materne în învăţămînt, justiţie şi
administraţie, conform principiului enunţat de Maniu: „Nu voim
ca din asupriţi să devenim asupritori. Voim să asigurăm libertatea
pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare [...]
Voim ca fiecare naţiune să se poată cultiva în limba ei, să se
roage lui Dumnezeu în limba ei şi să ceară dreptate în limba ei.
Noi, care am vărsat lacrimi văzînd limba noastră scoasă din şcoli,
biserici, justiţie, nu o vom lua altora."11 Acest principiu va fi
respectat toată viaţa de M aniu şi va fi adesea invocat de PNŢCD
şi după 1989. Maniu este numit preşedinte al Consiliului Dirigent,
instanţa centrală de adm inistraţie a unei Transilvanii tem porar
autonome. Deşi colaborează excelent cu social-democraţi ca Ion
Flueraş. „naţionalii" joacă rolul principal în acest consiliu: Maniu,
bineînţeles ca vioara întîia. apoi Vaida-Voevod, Gheorghe Pop de
Băseşti, Teodor Mihali şi mai tînărul poet Octavian Goga, revenit
o vreme alături de ei. Prin decesul lui Pop de Băseşti, Maniu
devine preşedintele PNR în 1919.

Partidul Ţărănesc (PŢ)

Votul universal (1918) şi reforma agrară (1921-1929) i-au

emancipat pe ţărani din punct de vedere politic şi economic. Noile
provincii au mărit potenţialul economic şi capitalul uman al ţării,
dar au creat şi noi probleme. Pentru a^ le face faţă era nevoie,
printre altele, de noi structuri politice. în această conjunctură se
naşte Partidul Ţărănesc, în 1918, sub conducerea învăţătorului Ion
Mihalache (1882-1963). El doreşte să reprezinte un nou electorat,
care urm ează să m anifeste norm e şi exigenţe proprii şi după
realizarea reformelor amintite.
 Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc
între 1918 şi 1926

Fuziunea PNR cu PŢ a fost foarte anevoioasă. Primul partid

reprezenta interesele clasei de mijloc româneşti din Transilvania
în timp ce P artidul Ţărănesc era sprijinit de ţărănim ea din
M untenia şi Moldova. Deşi PNR era în principiu satisfăcut de
democraţia postbelică, el voia să-şi protejeze electoratul de ten­
dinţele politicii centralizatoare a Bucureştiului, exprimată de libe­
rali. A ceştia porneau de la interesele statului - om ogenizarea
vechilor şi noilor provincii, ceea ce a dus rapid la ignorarea auto­
nomiei regionale, la cultul ordinii şi stabilităţii, chiar cu preţul
reprimării unor greve - , dar nu-şi uitau nici propriile interese:
implementarea în noile provincii şi deci conflicte, printre alţii, cu
PNR, şi controlarea economiei naţionale. Toate aceste interese
i-au conferit reputaţia, uneori m eritată, de oligarhie coruptă.
A propierea dintre liberali (Ionel B rătianu) şi naţionali (Iuliu
M aniu) de la sfîrşitul războiului se răceşte de aceea rapid după
război şi duce la despărţire definitivă după 1922, în timpul marii
guvernări liberale. Naţionalii votează acum contra Constituţiei din
1923 şi boicotează chiar încoronarea regelui Ferdinand la
Alba-Iulia (15 octombrie 1922) din cauza „măsluirii" alegerilor,
cîştigate de liberali, din 1922. în căutarea altor aliaţi din zona de
centru a scenei politice, naţionalii fuzionează în 1922 cu
răm ăşiţele P artidului C onservator D em ocrat, condus de Take
Ionescu pînă la m oartea acestuia în acelaşi an, obţinînd concursul,
printe alţii, al lui G rigore Filipescu şi al lui Stelian Popescu,
directorul ziarului Universul. M aniu poartă discuţii în 1924 cu
Iorga, preşedintele Partidului N aţionalist D em ocrat, şi cu
A rgetoianu, care se desprinsese de P artidul Poporului al lui
Averescu, dar ele nu duc la fuziune; dim potrivă, Argetoianu şi
Iorga creează îm preună în m ai 1924 Partidul N aţionalist al
Poporului; în septem brie 1924 negocierile vor fi însă din nou
reluate. Dincolo de neînţelegerile dintre persoane, aceste tratative
indică existenţa unei zone politice dom inate de ideea naţională şi
de cea a unei dem ocraţii deschise mai ales claselor de mijloc,
am bele concepte fiind fundam entale noii R om ânii M ari
postbelice. T ratativele au loc însă şi din dorinţa de-a crea o
contrapondere la puterea absolută a liberalilor după prăbuşirea
rivalilor lor tradiţionali, conservatorii. Averescu şi Partidul
Poporului par, în primii ani postbelici, să ofere această alternativă,
dar eşuează şi, curînd după aceea, voturile simpatizanţilor lor se
îndreaptă spre naţionali şi ţărănişti. Oricum, PNR reuşeşte să dea
o primă formă acestor noi sentimente publice, dar încă de acum
apar tensiuni între un centru (M aniu) şi o dreaptă (vechii
conservatori) a partidului, între un naţionalism moderat (Maniu,
din nou) şi un naţionalism mai radical (Vaida-Voevod), ori între
luptă de principii (M aniu) şi pragmatism (Vaida-Voevod, care,
altfel decît Maniu, acceptă să prezideze un guvern în 1919), ca şi
între regionalism ul transilvănean, mult timp apărat de M aniu,
preşedintele Consiliului Diligent, autonomismul încă şi mai radi­
cal al lui Vaida-Voevod, şi o politică larg naţională. Aceasta este
reprezentată mai întîi de liberali şi Averescu - care desfiinţează
Consiliul Dirigent în aprilie 1920 - , dar după aceea, volens
nolens, şi de PNR, în ciuda unor rezerve m ereu sim ţite de
„ardeleni41 faţă de „bizantinism ul44 politic al regăţenilor şi al
Bucureştiului. Respectivele curente din sînul PNR se vor menţine,
şi chiar întări, în viitorul Partid Naţional Ţărănesc.

Partidul ţărănist era, dimpotrivă, un partid mai de stînga, care

voia să adîncească democraţia pentru a oferi noi şanse ţăranilor
rămaşi săraci şi după reform a agrară. Partidul condus de
Mihalache se întăreşte cu grupările conduse de dr. Nicolae Lupu
şi de Constantin Stere (din Basarabia). în programul electoral din
1919 se vorbea de cooperativizare, etatizare a Băncii Naţionale şi
se critica „oligarhia feudală44 care a stăpînit ţara după Cuza; ideea
luptei de clasă a ţăranilor apărea şi ea în diverse documente ale
PŢ. Programul din 1921, cînd are loc un congres de unificare a
tuturor grupărilor ţărăniste, scris de ideologul partidului, Constan­
tin Stere, propune o „a treia cale44, nici social-dem ocrată, nici
liberală, unde rolul principal va fi jucat de ţărani. Ţărănismul lui
Virgil Madgearu se va baza în anii treizeci pe aceste idei.

Necesitatea de-a se găsi oricum o contrapondere politică la

liberali, este una din raţiunile obiective ale fuziunii dintre PNR şi
PŢ. în cursul tratativelor, mai ales Partidul Ţărănesc a trebuit să
facă anumite concesii, să renunţe explicit la principiul luptei de
clasă şi să se deplaseze spre centrul eşichierului politic. Programul
de zece puncte din 1924, redactat de M adgearu, m enţionează
principiile declaraţiilor de unire de la Alba-Iulia, C hişinău şi
Cernăuţi, solidaritatea tuturor claselor cu ţărănimea, libertatea şi
onestitatea alegerilor, descentralizare şi autonomie locală, coope­
raţie şi protecţia proprietăţii ţărăneşti, organizarea industriei mici
şi mijlocii şi egalitatea de tratament pentru capitalul local şi străin.
 Iată baza întregii atitudini politice a PNŢ în viitor, în opoziţie cu
liberalii - orientaţi spre m area industrie rom ânească, protejată
contra concurenţei străine - ca şi cu toate regimurile dictatoriale
de la sfîrşitul anilor treizeci. în 1925 naţionalii fuzionează cu
partidul lui Iorga şi Argetoianu, ceea ce, printre altele, creează o
nouă rivalitate în partid între Iorga şi Maniu, cîştigată în fapt de al
doilea Sînt astfel consacrate patru facţiuni în partid care exprimă,
printre altele, şi nuanţele m enţionate mai sus în PNR, facţiuni
conduse de Maniu şi respectiv Iorga, Argetoianu şi vechii conser­
vatori. Abia la sfîrşitul lui septembrie 1926 fuziunea naţionalilor şi
1 a ţărăniştilor este un fap t Partidul Naţional Ţărănesc devine astfel
un partid de centru-stînga, motiv pentru care stînga radicală a PŢ,
condusă de Stere şi de dr. Nicolae Lupu, ca şi dreapta PNR, repre­
zentată de Nicolae Iorga şi de influentul oportunist Constantin
Argetoianu, sînt marii învinşi ai fuziunii; ultimii doi vor părăsi de
altfel PN R puţin înaintea fuziunii. Ideile lor nu dispar însă (cu
„ totul) din ideologia şi practica partidului, care va exprima şi în
viitor, cum vom vedea, prin anum ite grupuri, atît un anume
naţionalism cît şi un pragmatism pe care Argetoianu, poate, nu
l-ar fi dezavuat. Ca preşedinte al noului PNŢ este ales Iuliu
M aniu, vicepreşedinţi fiind Ion M ihalache şi N icolae Lupu,
Alexandru Vaida-Voevod şi Pavel Brătăşanu (fost conservator), ca
secretar general Virgil M adgearu, ia r M ihai Popovici devine
casier. Pe 10 octombrie 1926 se definitivează programul noului
partid, care îl reia pe cel din 1924, însă cu unele noi accente.
Agricultura nu mai poate fi subordonată unui „industrialism forţat
şi artificial"12, proprietatea agrară, peste o sută de hectare, trebuie
redistribuită ţăranilor, pămîntul ţărănesc trebuie să circule liber
prin vînzări pentru a se întări „cultivatorii serioşi", sindicatele
trebuie susţinute etc. Deschiderea către clasele de mijloc este deci
accentuată, PNŢ dorind să devină purtătorul de cuvînt al acestui
segment al societăţii româneşti.
în anii următori Iuliu M aniu devine liderul incontestabil al
partidului, în timp ce M ihalache şi M adgearu pierd treptat din
influenţă. M aniu, şi prin urm are PNŢ, preferă însă o opoziţie
m orală solidă unei atitudini pragm atice şi/sau participării la
guvern (o atitudine a cărei influenţă îndepărtată se va simţi chiar
şi în linia politică a lui C om eliu Coposu, în perioada post-de-
cembristă, ori într-una din aripele PNŢCD-ului de astăzi). Vechiul
lider al luptei românilor contra discriminării maghiare dovedeşte
în anii douăzeci aceeaşi forţă de caracter şi putere a voinţei,
împotrivindu-se noilor puternici ai zilei, acum români, şi acţionea­
ză pe baza aceloraşi principii întruchipate în activitatea sa din
Austro-Ungaria: modestie, refuzul oricărui compromis, incorupti­
bilitate, idealism şi tenacitate în a apăra dem ocraţia, dispreţul
exercitării puterii, înţelegere pentru oamenii obişnuiţi, răbdare,
consultare a fiecărui colaborator înainte de-a lua o decizie, dar
adesea şi prudenţă excesivă şi un ritm extrem de lent în a lua
decizia finală. Aceste trăsături vor caracteriza de altfel stilul
politic PNŢ în general, fie el în opoziţie fie la putere. Aceleaşi
„legendare" caracteristici le vor demonstra şi Coposu şi alţi lideri
naţional-ţărănişti, care vor pune accentul în activitatea lor de după
1989 mai curînd pe etica decît pe pragmatica politicii. Acum, în
1998, cînd revăd acest capitol, aceste diferite accente devin din
nou actuale prin opţiunea mai curînd etică a grupului condus de
Victor Ciorbeâ şi în opţiunea mai curînd pragmatică a premierului
Radu Vasile şi a colaboratorilor lui, în timp ce preşedintele
partidului, Ion Diaconescu, doreşte în mod evident combinarea
celor două opţiuni.

PNŢ între 1926 şi 1933

în 1926 se termină importanta guvernare liberală a lui Ionel

Brătianu, care a pus bazele juridice şi economice ale României
modeme. PNŢ preia puterea abia în noiembrie 1928, după imense
demonstraţii, inclusiv în Alba-Iulia, contra noului guvern liberal
al lui Vintilă Brătianu. Naţional-ţărăniştii vin la putere datorită
unui mare entuziasm popular, ca un partid al cinstei care urma să
reînnoiască fundam ental societatea şi econom ia, şi rămîne la
putere între 1928-1933 cu o întrerupere de un an, de guvern Iorga
(1931-1932).

Altfel decît liberalii, naţional-ţărăniştii se pronunţă pentru

adîncirea dem ocraţiei, respectarea mai riguroasă a drepturilor
omului, inclusiv abolirea stării de asediu şi a cenzurii presei, „statul
de drept", „naţionalismul luminat", descentralizarea administrativă
şi autonom ie locală, pentru îm bunătăţirea situaţiei femeilor,
introducînd în 1929 dreptul de vot al acestora în viaţa adminis­
trativă13, pentru politica „uşilor deschise" în raport cu capitalul
internaţional, accentul pe agricultură şi m ică industrie în eco­
nomie şi extinderea învăţăm întului pentru oam enii mai săraci.
Referinţa la principiile creştine rămîne doar implicită, aşa cum
putem vedea în diferitele cuvîntări ale lui Maniu, poate pentru că
term enul de „creştin1* apărea atunci deja în titulatura Ligii
Apărării Naţional Creştine, a lui A.C. Cuza, un partid de dreapta
şi antisem it D in 1927 se publică D re p ta te a , ziarul PNŢ; sub
acelaşi titlu va reapărea şi după 1989. Putem conchide că PNŢ
era, în anii douăzeci şi treizeci, cu adevărat un partid al claselor
de mijloc rurale şi orăşeneşti din întreaga ţară.14 Tot în 1927 PNŢ
aderă la „Internaţionala agrară**, cu sediul la Praga

Maniu este premier între noiembrie 1928 - cînd PNŢ cîştigă

detaşat alegerile, între altele datorită cartelului cu Partidul
German şi cu cel M aghiar - , şi aprilie 1931. PNŢ stimulează în
această perioadă descentralizarea, declară am nistie parţială,
întăreşte agricultura prin formarea de cooperative şi procurarea de
credite la ţară şi încurajează investiţiile străine. Reformele după
1928 sînt tehnic corecte şi politic foarte avansate, totuşi ele nu
reuşesc să rezolve multiplele probleme ale României de atunci
pentru că sînt perturbate de doi factori neaşteptaţi: criza mondială
din 1929 şi reîntoarcerea pe tron a lui Carol în 1930. In 1929
moare un membru al Regenţei şi Maniu săvîrşeşte aici, fără să-şi
dea seama, un curios fa u x pas: îl aduce ca nou regent pe
Constantin Sărăţeanu, rudă cu Popovici şi cu Vaida-Voevod, ceea
ce creează impresia că PNŢ vrea să manipuleze acum Regenţa la
fel precum liberalii, mai înainte, îl manipulau pe regele Ferdinand
prin Barbu Ştirbei. A ceastă greşeală este la fel de neaşteptată
precum cea a susţinerii am biţiilor lui Carol şi ea a rămas pînă
astăzi neexplicată: a crezut Maniu, cu ingenuitate, că Sărăţeanu
era realmente cea mai bună soluţie, sau a năzuit, printr-un efect de
oglindă, care apare frecvent în istoria politică rom ânească, să
realizeze „şi el“ ceea ce atîţia ani putuse realiza „maestrul de-
testat**, Ionel Brătianu, respectiv influenţarea conducerii supreme
a ţării? Greu de răspuns. Oricum, criza mondială frînează refor­
mele şi impune măsuri impopulare de economii, iar întoarcerea
lui Carol stîmeşte confuzie.

Prima schiţă de portret al lui Iuliu Maniu:

un om politic pilatian

Cum la 4 ianuarie 1926 liberalii, în acord cu regele Ferdi­

nand, impun îndepărtarea din ţară a principelui moştenitor Carol,
PNŢ consideră necesar a adopta o atitudine opusă, determinată
printre altele şi de convingerile lui dinastice legitimiste. Maniu,
Mihalache ca şi Madgearu vor stabili de aceea contacte mai mult
sau mai puţin secrete cu Carol, pentru a-1 readuce în ţară. Astfel
se declanşează acţiunea probabil cea mai controversată a PNŢ şi,
în primul rînd, a lui M an ia Paradoxal, tocmai legitimismul său,
atitudinea sa juridic-m orală în treburile dinastice, vor deveni
cauza degradării ideii m onarhice şi sursa unui deceniu politic
tensionat care va duce Rom ânia, datorită nefastei politici a lui
Carol al II-lea, la un pas de prăpastie.

Mihalache se pronunţase încă din 1927 în favoarea lui Carol

al II-lea.15 Maniu adoptă în această problemă, cum am mai spus, o
linie riguros legitimistă, dar şi democrată: el sprijină reîntoarcerea
lui Carol cu cîteva condiţii, printre care şi despărţirea de doamna
Lupescu.16 A rămas neclar în ce măsură a ştiut Maniu exact de
sosirea lui Carol pe 6 iunie 1930 şi dacă l-a informat sau nu la
timp, despre aceasta, pe Ion Mihalache.17 Confuzia a fost m are şi
după sosirea lui Carol, acesta promiţîndu-i, pare-se, lui M aniu că
acceptă funcţia de regent, pe care el i-o propusese, în timp ce Ion
M ihalache şi Grigore Iunian se declară de acord, la audienţa
acordată de Carol şi la sugestia acestuia, cu proclamarea lui ca
rege: neînţelegere între lideri sau atitudini politice realm ente
diferite?18 Găsindu-se în minoritate în şedinţa de guvern, cînd se
preferă soluţia regală, şi temîndu-se, nejustificat, de o m işcare
militară în favoarea lui Carol, Maniu demisionează pentru a nu-şi
călca jurămîntul dat regelui (m inor) Mihai. Se formează un nou
guvern PNŢ cu G.G. Mironescu premier, care impune Camerelor
reunite alegerea lui Carol ca rege. Pe 13 iunie, Maniu revine însă
ca premier al unui alt guvern P N Ţ ! Condiţia ar fi fost încoronarea
lui Carol alături de regina Elena în septembrie, ceea ce implica
despărţirea definitivă de Magda Lupescu. în M em oriul său (vezi
nota precedentă), M aniu spune că încoronarea s-a stabilit „cu
acordul" lui Carol al II-lea, dar că puţin timp după aceasta Carol
şi-a schimbat atitudinea Mai mult, pe 4 august Magda Lupescu se
reîntoarce pe ascuns în ţară. Aflînd acest lucru, M aniu
demisionează din nou, pe 12 august, dar Carol al II-lea îi cere să
rămînă la post. După alte neînţelegeri, M aniu dem isionează
definitiv pe 6 octombrie, iar pe 10 octombrie vine la putere un
nou guvern M ironescu (răm as la conducere pînă la 17 aprilie
1931). Maniu demonstrează astfel o atitudine moral riguroasă, dar
politic ambiguă şi puţin eficientă. Fidelitatea faţă de regele Mihai
este demnă de admirat, dar „soluţia** de-a demisiona pentru cîteva
zile, astfel încît formal Mironescu să-i fie infidel lui Mihai, este
cvasicomică. în M em oriu, Maniu se referă la planul de a-1 readuce
pe C arol ca regent: o idee în sine am biguă, deoarece nu se
înţelege cum ar fi restabilit legitim itatea m onarhică în ţară; în
plus, din declaraţia lui Maniu se poate vedea doar că el i-a propus
respectiva funcţie lui Carol. nu că acesta a acceptat-o formal.
Chiar şi aşa, tot Maniu declară că, la rugămintea lui Carol, ca el,
Maniu, „să îmbrăţişeze ideea Restaurării11, Maniu i-ar fi răspuns:
„Eu îl voi prim i cu toată bunăvoinţa şi nu-i voi face nici o
greutate.1*19 In fine, deşi pe 6 iunie Maniu spune că „aş fi putut
împiedica cu mare uşurinţă, dacă aş fi voit“ revenirea lui Carol, a
doua zi el constată că „părerea mea, chiar dacă aş impune-o, tot
nu ar mai putea avea roadele la care tindeam eu“, motiv pentru
care „m-am supus opiniei publice şi m ajorităţii guvernului şi [...]
mi-am dat demisia**20. Scris în 13 decembrie 1934, M em oriul lui
M aniu trage urm ătoarea concluzie: „Prin R estauraţie ordinea
constituţională şi dinastică a intrat în albie norm ală.1*21 Ce să
înţelegem din aceste enunţuri contradictorii? Maniu a vrut, fără
îndoială, să-şi explice post-festum şovăielile din 1930 prin dorinţa
de-a nu provoca o criză în ţară, dar în fapt tocm ai el a dus
lucrurile la un pas de criză prin declaraţiile ambigue făcute lui
Carol înainte de sosire şi prin teama de-a adopta o atitudine fermă
după sosire. în ambele faze ale procesului, M aniu exprim ă
trăsături tipice ale caracterului său, pe care le vom reîntîlni mereu
în viitor: form alism în argum entare, incapacitate de evaluare
pragmatică a situaţiei, complexul „spălării pe mîini“ al lui Pilat,
adică teamă de acţiune, degajare de răspundere prin împingerea în
faţă a altora şi păstrarea reputaţiei intacte, pentru viitor, tocmai
prin inacţiune în prezent Curios, M aniu a fost un om de acţiune
numai în faza lui habsburgică, înainte şi în timpul războiului, mai
ales în Viena căderii imperiului şi la Alba-Iulia. în faza regăfeană
a activităţii lui, Maniu, dimpotrivă, a refuzat orice risc personal şi
a devenit un „pilatian** convins. M oralitatea lui este mai presus de
îndoială - el a refuzat toată viaţa orice act moralmente suspect
dar această moralitate a constat aproape întotdeauna în tăria de a
nu fa c e ceea ce făceau ceilalţi, nu în curajul de-a com bate ceea ce
făceau aceştia. în termenii unei logici m odale a acţiunii, aş spune
că M aniu a beneficiat de un savo ir ne p a s fa ir e , dar nu de un
vouloir fa ire. Contemporanii l-au num it adesea „Sfinxul**, pentru
că nu lăsa niciodată să i se ghicească intenţiile, dar Maniu mi se
pare, retrospectiv, un politician nu atît secret, cît abulic: nu
ascunderea intenţiilor de-a ac’ţiona l-a caracterizat, cît incapa­
citatea de a le realiza. Străm utarea lui M aniu din lumea habs­
burgică în cea regăţeană trebuie să fi fost pentru el un şoc
cultural: de la o lume cu posibilităţi reduse de acţiune, dar perfect
calculabile potrivit logicii formale habsburgice, el a trecut într-o
lume de posibilităţi nelimitate de acţiune, dar realizabile printr-un
joc de mişcări rapide, imprevizibile, lipsite de rigoare formală
însă eficace, „imorale11 în sensul că nu se lăsau derivate dintr-un
cod prealabil, ci din pură pragmatică a momentului. Această lume
politică, nu atît „balcanică11 cît „sudică", tem peram entală şi
retorică precum cele din Franţa şi Italia, trebuie să i se fi părut
„germanicului" Maniu, la fel precum altor transilvăneni, o lume
incomprehensibilă şi în care este imposibil să ai încredere. Altfel
decît Octavian Goga, de exemplu, la care „şocul regăţean" duce la
supra-adaptare, sublimul poet ardelean devenind un îndoielnic
politician bucureştean, Maniu, din teamă de necunoscutul politic
regăţean, dublează, sau triplează prudenţa şi devine un fanatic al
formalismului în tratative, amînînd la infinit decizia în speranţa
unor im posibile garanţii. Abulia politică i se naşte dintr-un
perfecţionism moral-juridic supradim ensionat S-ar zice că Maniu
s-a identificat „post-mortem" cu spiritul politicii habsburgice, al
unei politice atunci decedate, dar pe care el o combătuse fără milă
cînd aceasta era în viaţă şi în putere. Maniu a devenit pilatian, s-ar
zice, cînd spiritul adversarului politic răpus a început să-l
„locuiască" stilistic, iar lupta odată reală s-a transformat brusc în
compatibilitate discursivă. Celebrele lui „pertractări" nu au fost
astfel, decît tot atîtea încercări de-a introduce în lumea politică
rom ânească spiritul habsburgic, un stil pe care aceasta nu-1
cunoscuse niciodată, nici măcar în epoca lui Maiorescu şi Carp,
raţionalişti şi form alişti „germ anici" şi ei, dar „regăţeni" prin
m ondenitate şi lecturi franceze. în plus, o a doua trăsătură îl
distinge pe Maniu totalmente de aceştia: moralismul lui pilatian
are un caracter ascetic unic în politica rom ânească. Stilul
îmbrăcăminţii, rigiditatea posturii, credinţa catolică22, atmosfera
de reculegere de la Bădăcin, dom eniul său atît de opus m on­
denităţii şi estetism ului dom eniului Florica, al B rătienilor,
inexistenţa unei vieţi personale, legătura puternică cu sora sa,
călugăriţă, în ciudată simetrie cu renunţarea la acea misterioasă
Clara, frum oasa unguroaică de care va fi fost îndrăgostit la
tinereţe, la care va fi renunţat din nem ărturisite scrupule
(politice?), dar pe care nu o va fi uitat pînă în momentul morţii,
cînd i-ar fi invocat frum useţea23, toate acestea com pun un
personaj aproape nerom ânesc, mai m ult de sfînt decît de om
politic, un personaj din El Greco, sau mai curînd un călugăr
descins din dezlănţuit baroca, dar interior austera mînăstire de la
Melk. de lîngă Viena, într-un Bucureşti reconstruit din Craii de la
Curtea V eche... Ciudat, marile personalităţi politice ale perioadei
interbelice vin din cea precedentă. D acă Ionel Brătianu este,
printre ei, fondatorul Rom âniei M ari, incarnarea energiei ei
constructive, Iuliu M aniu este conştiinţa norm ativă a acestei
Românii. întruparea virtuţilor ei, constructivă în domeniul nor­
melor, nu al instituţiilor, scăpîndu-le din mînă, pe acestea, dar
opunînd degradării lor o intransigenţă etică absolută, victorioasă
pe termen lung chiar dacă în plan imediat ineficace.
Acţiunile şi normele se presupun, dar se şi combat reciproc:
primele îşi găsesc legitim itatea în adecvarea pragm atică la
realitate, sau în schimbarea acesteia, celelalte în evaluarea de sus
atît a realităţii cît şi a schimbării ei. Este, probabil, imposibil ca
acelaşi om să le poată incarna pe amîndouă. Politica românească
dem ocratică a cunoscut am bele linii, a acţiunii şi a evaluării
morale a acesteia: Brătianu şi Maniu. Primul din ei a rămas în
istorie prin ceea ce a fă c u t, al doilea prin ceea ce a refuzat să
facă. M aniu a greşit aducîndu-1 pe C arol în ţară, a greşit per-
miţîndu-i să ia puterea - însă cum ar fi putut ataca un gentleman
pe His M ajesty? dar a rămas drept în faţa lui şi la fel de neclin­
tit i-a cerut, scurt, în 1940, să plece. Cîţi asemenea oameni a mai
avut România, cu greşelile lor cu tot? Un Barbu Catargiu, un
Petre Carp. un Comeliu Coposu, şi cam atît...

Nu mai puţin adevărat este faptul că alţi lideri PNŢ, precum

Gheorghe Mironescu, în curînd şi Alexandru Vaida-Voevod şi Ion
Mihalache, manifestă atitudini mai lumeşti şi mai suple. Accen­
tuez acest aspect al PNŢ, pentru că el a fost adesea trecut cu
vederea S-a spus, şi pe drept cuvînt, că acest partid a dovedit, şi
dovedeşte, în comparaţie cu alte partide româneşti, o remarcabilă
unitate. Acest lucru trebuie însă înţeles, cred eu, în sensul că el nu
s-a scindat şi nici nu a cunoscut lupte intestine violente, nu în
sensul de-a fi fost realmente omogen: PNŢ a cunoscut, dim po­
trivă, permanent, o remarcabilă heterogenitate de atitudini şi de
linii politice. Ascetismului lui M aniu i s-au opus, cum am mai
spus, naţionalismul şi pragmatismul altor lideri, aşa încît mi se
pare incorect a echivala partidul cu linia preşedintelui său, deşi
această linie a fost, într-un fel, cea mai spectaculoasă.

Guvernări naţional-ţărăniste

Cu guvernul PNŢ al lui Gheorghe Mironescu din 1930 începe

o perioadă de instabilitate în care, datorită lui Carol al II-lea, opt
guverne neputincioase se succed în num ai trei ani. Influenţa
regelui creşte în acestea datorită unor miniştri „carlişti“ precum
Mihail M anoilescu, şi servilism ului lui Mironescu: din pricina
celor doi. im aginea de incoruptibilitate a partidului se deterio-
rizează. în 1931 Carol aduce la putere un guvern Iorga-Argeto-
ianu, în numele unei vagi „Uniuni naţionale11 create de ei ad-hoc.
Alegerile organizate de cei doi sînt cîştigate de partidul lor, dar
acesta este urmat, pe un merituos loc doi, cu 14% din voturi24, de
PNŢ. Pe 28 iulie 1931, la un an de la Restauraţie, Maniu face un
ultim apel personal la Carol în încercarea de a-1 influenţa în bine
şi a relua astfel, eventual, colaborarea. Potrivit notiţelor lui
M ihalache, căruia M aniu i-a povestit audienţa, acesta îi
reproşează regelui „o politică dezastruoasă pentru ţară şi dinastie11.
„Regele a ascultat, dar era galben şi trem ura" şi a refuzat atît
îndepărtarea camarilei (M anoilescu, Nae Ionescu, Aristide Blank,
Paiu Dum itrescu) cît şi despărţirea de Elena Lupescu şi refacerea
căsniciei. C oncluzia lui Maniu a fost „sau Regele îşi schim bă
politica, sau vine m om entul ca partidul să intre în luptă cu
R egele"25. S -ar zice că acesta este m om entul în care PNŢ se
desparte de regele adus de el la putere; viitorul va infirma însă
această concluzie, atunci atît de probabilă. în mai 1932 cade
guvernul Iorga. M aniu nu se mai lasă convins de Carol să revină
şi din nou un alt pragmatic naţional-ţărănist, după Mironescu în
1930, acceptă funcţia de prim-ministru: Alexandru Vaida-Voevod,
pe 6 iunie 1932. PNŢ organizează acum alegerile şi se situează pe
primul loc, cu 40,3% din voturi.
Maniu reia şefia partidului, ca şi a facţiunii parlamentare, dar
c ă doi vechi aliaţi şi prieteni nu reuşesc să facă un front comun.
Vaida demisionează şi, pe 18 octombrie 1932, Maniu acceptă, în
mod neaşteptat, să formeze un al treilea guvern naţional-ţărănist,
obţinînd de la C arol asigurarea că va avea „m ână liberă la
conducerea ţării, inclusiv în num irea şi destituirea oricărui
funcţionar de stat; dreptul de-a cere îndepărtarea oricărui demnitar
de la Palat dacă era în contradicţie cu guvernul; refacerea
căsniciei regelui cu Elena şi încoronarea la Alba Iulia"26. Din nou,
deci, M aniu crede în promisiunile regelui. Cît de ferm formulate
au fost acestea este greu de ştiu t Ne putem chiar întreba dacă
procesul de com unicare dintre Maniu şi rege nu intrase cumva, de
partea celui dintîi, într-un dereglaj sistematic, pe care l-ar putea
defini termenii englezi de repetată m isunderstanding şi de w ishful
thinking: M aniu devenise incapabil de-a înţelege jocul real al
regelui şi lua propriile lui dorinţe ca fiind şi dorinţe ale acestuia
din urmă. Nu este de altfel exclus ca Maniu să fi crezut acum, ca
şi în 1930, că regele nu are un alt spaţiu de manevră decît cel
îngăduit de el; C arol nu putea colabora cu liberalii, vechii lui
adversari, iar celelalte partide erau prea mici pentru a guverna,
aşa cum a arătat experienţa nereuşită cu Iorga; deci C arol nu
putea decît primi condiţiile impuse de M ania Dacă acesta a fost
raţionamentul lui Maniu - ceea ce mă face să cred, este gîndirea
lui politică abstractă, semnalată mai sus - , el se va dovedi rapid
perdant în faţa m eandrelor „politicii regăţene“. Deşi guvernul
M aniu este foarte puternic - M ironescu viceprem ier, N icolae
Titulescu la Externe, Ion Mihalache la Interne, Virgil M adgearu la
Finanţe, generalul Samsonovici la Apărare - , omogenitatea PNŢ
în jurul lui Maniu se arată iluzorie. în conformitate cu mai vechile
legi, adoptate sub guvernele PNŢ anterioare, de organizare a
creditului agricol, guvernul Maniu urmăreşte acum conversiunea
datoriilor agricole şi încearcă şi alte măsuri financiare pentru a
atenua efectele crizei economice. Ele nu reuşesc, dar duc la
retragerea din guvern şi din partid a lui Grigore Iunian - apropiat
în vederi de Stere - care va şi întem eia apoi Partidul Radical
Ţărănesc. M ai grav însă este refuzul lui Carol de-a respecta
„înţelegerea" iniţială cu Maniu. De o renunţare la Elena Lupescu
nici nu mai este vorba, iar „favoriţii" regelui, generalul
Dumitrescu de la conducerea jandarm eriei şi Gabriel Marinescu,
prefectul poliţiei Bucureştiului, dau dovadă de insubordonare
făţişă faţă de ministrul de Interne, Mihalache. Carol - dependent
de aceştia pentru siguranţa puterii sale personale - refuză
demiterea lor. Pe 12 ianuarie 1933 Maniu demisionează şi, două
zile mai tîrziu, Vaida-Voevod preia şefia unui nou guvern PNŢ, cu
asentimentul lui Maniu. Pe 20 ianuarie 1933 Maniu renunţă şi la
preşedinţia partidului, pe care o pasează lui Mihalache.
Maniu rămîne astfel la putere numai trei luni şi o părăseşte la
prima încercare de forţă cu regele. După cum va arăta viitorul,
aceasta va fi şi ultima lui guvernare. Din nou constatăm ezitarea
lui M aniu, la fel ca în 1930. de a se angaja într-un conflict
deschis, deşi avea în mînă m ulte atuuri. El nu face publică
înţelegerea precedentă cu Carol - dacă ea era reală - şi nici nu
apelează la forţe militare fidele pentru a pune capăt insubordonării
lui Dumitrescu şi Marinescu. Mai mult, aşa cum îi trecuse puterea
lui M ironescu în 1930, el o pasează acum lui Vaida-Voevod, după
care se retrage dem n într-o izolare autoimpusă. R eacţia lui la
evenimente este, cum am mai spus, lipsa de reacţie. Partidul însuşi
se iluzionează în rămînerea la putere prin sacrificarea persoanei
lui Maniu. Este uluitor cum, totuşi, aceşti lideri nu îndrăznesc să
se opună in corpore lui Carol, declarîndu-i făţiş că nici unul din­
tre ei nu acceptă să preia moştenirea lui Maniu dacă regele nu
îndeplineşte condiţiile puse de acesta din urmă şi anume încetarea
amestecului în politica guvernului. Ceea ce acum ne apare ca o
regretabilă lipsă de solidaritate cu Maniu, apărea însă atunci ca
pragmatism: Vaida-Voevod urma să realizeze ceea ce Mironescu
nu putuse.
Iluzia colectivă a PNŢ este că permanentul conflict cu regele
era unul de persoane, pe cînd el era de fapt un conflict politic
fundamental: acceptarea sau nu, de către Carol, a limitelor consti­
tuţionale ale puterii lui. Datorită acestei iluzii, regele va reuşi să-i
manevreze pe liderii PNŢ Maniu, Vaida şi Mironescu, apoi într-un
fel şi pe Mihalache, unul contra altuia, să slăbească partidul şi
finalmente să-l îndepărteze de la putere.

în timpul guvernării PNŢ, conflictele sociale iau amploare

datorită grevelor din 1933 şi a acţiunilor din ce în ce mai brutale
ale Gărzii de Fier. Ambele sînt reprimate cu asprime. în ianuarie
1931 Mihalache, ca ministru de Interne, dizolvă Garda de Fier,
dar în iunie 1932, Vaida-Voevod, care manifestă simpatie pentru
legionari, refuză să împiedice participarea ei la alegeri şi blochea­
ză eforturile secretarului de stat la Interne, Armând Călinescu,
de-a li se opune. „Afacerea Skoda", în care Carol şi alţii încearcă,
fără succes, să-l implice pe Maniu, înveninează raporturile dintre
Vaida şi Maniu: Zaharia Boilă şi alţi tineri ţărănişti care pledaseră
pentru linia m orală a lui M aniu sînt excluşi din PNŢ, dar în
octombrie 1933 Ion Mihalache, preşedintele partidului, îl susţine
pe Maniu şi, pe 9 noiembrie 1933, guvernul Vaida demisionează.
S-ar zice că o dată mai mult linia morală triumfă împotriva celei
pragmatice, dar PNŢ părăseşte acum guvernarea - cea a lui
Vaida-Voevod va fi ultima pînă la 1996! - , iar legătura dintre
Maniu şi Vaida, vechii eroi ai luptei pentru drepturile româneşti şi
pentru unire în parlam entul de la Budapesta, se rupe pentru
totdeauna. Carol al II-lea reuşeşte astfel o învrăjbire pe care nu o
reuşise nici un guvern maghiar! Pe 14 noiembrie 1933 revin la
putere liberalii: la putere, dar şi la discreţia regelui, pînă cînd, în
1938, Carol al II-lea va institui dictatura regală şi va abroga toate
instituţiile democratice din ţară.

Deşi, în cei cinci ani de guvernare, PNŢ promovează o po­

litică socială avansată, îi lipseşte totuşi forţa de-a schimba fun­
damental situaţia politică din ţară. Ea creează un clim at mai
favorabil micii gospodării ţărăneşti şi industriei, prin investiţii
străine, lărgeşte politica externă pro-occidentală prin ministrul de
Externe Nicolae Titulescu - la acest capitol există de altfel un
consens între toate partidele democratice - , dar nu reuşeşte să
găsească o soluţie de durată la conflictele interne şi nici să
preîntîmpine extinderea serioasă a puterii regelui şi a legionarilor.
Dimpotrivă, regele şi legionarii reuşesc să bage zîzanie între
fruntaşii partidului. O frapantă şi îngrijorătoare carenţă de guver­
nare apare astfel la un partid care atunci, ca şi astăzi - 1998, cînd
revăd acest articol - prom ite o „schim bare" pe care, în ciuda
bunelor sale intenţii, nu reuşeşte să o transpună în practică.
în toţi aceşti ani au existat de fapt trei curente în PNŢ,
derivate din cele existente în anii douăzeci: cel de dreapta, condus
de Vaida-Voevod, carlist dar şi sim patizant al legionarilor;
curentul radical anticarlist al lui Maniu şi un altul, manifeştînd o
atitudine mai neutră, mai pragmatică, al lui Mihalache.27 în anii
următori, distanţa dintre aceste trei curente va creşte neîncetat

PNŢ în opoziţie (1933-1937)

La congresul din 1934 este ales preşedinte M ihalache, iar

Vaida-Voevod unul dintre vicepreşedinţi, în timp ce Maniu se ţine
pe planul doi. Un an mai tîrziu Vaida-Voevod se deplasează spre
dreapta atît de mult - promovînd, la fel ca partidul antisemit al lui
Cuza şi Goga, clauza „numerus valachicus", care ar trebui, adică,
să impună o majoritate românească, după criterii demografice, în
instituţii şi universităţi - încît pe 14 martie 1935 el este exclus din
partid; Vaida va înfiinţa după aceea propriul său partid de dreapta,
Frontul Românesc. Cu acest prilej, unii lideri tineri din PNŢ,
precum V. Tilea şi Emil Haţieganu, îl urmează pe Vaida şi vor
deveni după aceea carlişti convinşi. Prin plecarea lor, linia
naţionalistă dură din PNŢ pierde m ult teren în favoarea celei
naţionalist moderate şi democratice. Programul din 1934 accen­
tuează, şi mai mult decît cel din 1926, necesitatea de-a sprijini
agricultura, industria uşoară, învăţămîntul şi descentralizarea, dar
face un pas înainte în ceea ce priveşte politica economică, pro­
movînd form ula unui „stat ţărănesc" care să plaseze Rom ânia
între capitalism şi socialism. Se vorbeşte astfel şi de etatism şi
dirijism. în „Memoriul său către Rege", din 8 noiembrie 1935, Ion
M ihalache critică regim ul liberal „definitiv com prom is" şi
opinează că „Statul român va renaşte luînd de bază munca naţio­
nală [...] cu marca ei specific ţărănească şi în jurul căreia se pot
solidariza [...] toate forţele vii creatoare ale tuturor claselor
producătoare din ţară". „Un astfel de stat este cea mai puternică
pavăză îm potriva com unism ului - opunîndu-i o form ă de pro­
prietate individuală, organizată, raţionalizată - în special prin
disciplina cooperaţiei generalizate în toate domeniile ocupate de
mica gospodărie şi m ica industrie**, precizează M ihalache.28
Aceste principii sînt reluate într-o conferinţă din 17 decembrie
1935, adresată tineretului naţional-ţărănesc. Statul comunist, statul
corporatist după model mussolinian - promovat atunci mai ales de
M anoilescu, d ar unele aspecte ale acestuia erau acceptate, în
anumite limite, cum am văzut mai sus, şi de Mihalache - , ca şi
cel naţional-socialist, sînt hotărît respinse în favoarea unui stat
ţărănesc, bazat pe interesele celor 85% din populaţia românească
a ţării, procent ce reprezenta ţăranii. Naţionalismul este adoptat
doar ca atitudine de muncă constructivă, respingîndu-se antise­
mitismul partidului cuzist, destructiv, precum acţiunea de-a da foc
caselor evreieşti din Borşa, în Maramureş.29 Economiştii Virgil
Madgearu şi Gheorghe Zâne, sociologul Petre Andrei, filosoful
Constantin Rădulescu-Motru şi eseistul Mihai Ralea, pledează şi
ei pentru un stat în care valorile centrale să fie legate, altfel decît
în cadrul „statului liberal**, de m ica gospodărie ţărănească, de
solidaritatea între indivizi şi de creştinismul tradiţional, valori care
trebuie însă să se m anifeste în cadrul unei dem ocraţii de tip
occidental, aşa cum precizează M aniu în 1937.30 Tot M aniu
accentuează în 1936 „legea creştină** a partidului, opusă extre­
mismului politic.31 A celeaşi principii sînt solemn repetate de
Mihalache la aniversarea, în 1936, a zece ani de la fuziunea celor
două partide, naţional şi ţărănesc: PNŢ are misiunea istorică de-a
realiza o adevărată Românie M are ca un stat de muncă, de auto­
ritate, de ordine, şi ca un stat creştin şi dem ocratic, „baraj
dictaturii şi albe şi roşii**32. Astfel PNŢ se distanţează de poziţiile
mai „fundamentaliste** ale revistei Gîndirea, din anii treizeci, care
pleda atunci pentru un rol mai apăsat al bisericii în societate şi
critica dem ocraţia occidentală de pe poziţii religioase ortodoxe
destul de rigide. în anii 1933-1937, în timpul guvernării liberale a
lui Tătărescu şi al „retragerii** lui Maniu, PNŢ este deci dominat
de aripa lui ţărănistă, care dezvoltă, în opoziţie fiind, o politică
alternativă extrem de coerentă, Maniu mărginindu-se la a pune
anumite accente pe vechea recuzită de idei, fără înnoiri ideo­
logice. Deşi econom ia rom ânească se dezvoltă în aceşti ani în
mod vizibil, anul 1937 fiind considerat anul de vîrf al perioadei
interbelice, naţional-ţărăniştii, ca şi cercurile de dreapta, de exem­
plu cele din jurul lui Nae Ionescu, despărţit între timp de Carol al
II-lea, asociază aceste succese corupţiei liberalilor şi a camarilei
regale. D in a cest p u n ct de vedere , alternativa unui „stat ţărănesc**
era atunci o alternativă reală şi democrată, fiind deci, altfel decît
alternativele de dreapta, demnă de tot respectul. Văzute din pers­
pectiva noastră, eforturile teoretice şi politice ale lui Madgearu şi
Mihalache par însă mai curînd utopice, opuse singurei linii viabile
de modernizare, cea bazată pe industrializare şi urbanizare. Cert
este, de asemenea, că în aceşti ani linia Maniu păleşte în partid.
Liderii mai tineri, precum ţărăniştii numiţi mai sus, ca şi Grigore
Gafencu, Armând Călinescu, M. Ghelmegeanu şi alţii, consideră,
în iunie 1937, chiar că o revenire a lui M aniu la preşedinţia
partidului ar anula orice şansă a PNŢ de-a fi chemat la- guvernare
de către Carol al Il-lea. Regele nu contenea, de altfel, să m o­
mească partidul cu această şansă, reuşind astfel în noiembrie 1935
să-l convingă pe M ihalache să contram andeze o m are dem on­
straţie de protest a partidului contra guvernului şi a camarilei.
Linia pragmatică triumfă astfel în aceşti ani şi, pe 4 aprilie 1937,
Mihalache este reales preşedinte de către un congres al partidului
care. fără ca cineva să poată atunci bănui, avea să devină ultimul
congres naţional-ţărănesc pînă la reluarea activităţii lui după 1989.
De aceea trebuie precizat, din nou împotriva tendinţei de-a echi­
vala PNŢ cu „linia M aniu“, că în aceşti ani 1933-1937, Maniu îşi
continuă campania contra camarilei mai mult cu titlu personal,
fiind puţin sprijinit şi adesea chiar criticat pentru ea, de restul
partidului.

în octombrie-noiembrie 1937 speranţa în venirea la guvernare

se aprinde şi se stinge tot la fel de repede: Carol al II-lea face
apel la Mihalache, într-adevăr, dar cu condiţia de-a forma guver­
nul alături de Vaida-Voevod, ceea ce prim ul refuză, pentru că
acceptarea ar fi însemnat o majoră alunecare la dreapta a parti­
dului, inclusiv în politica externă, precum şi noi conflicte cu omul
politic exclus din PNŢ în 1935. Pe 22 noiembrie 1937 Mihalache
recunoaşte insuccesul politicii sale de apropiere de C arol şi
demisionează. Revine ca preşedinte al PNŢ din nou Maniu, care
afirmă imediat reluarea unei politici opoziţioniste active împotriva
guvernului liberal şi a camarilei.
Privind de la distanţă, ne putem întreba dacă, din chiar punc­
tul de vedere al intereselor proprii, C arol al II-lea nu a făcut
atunci o mare greşeală, punîndu-i lui Mihalache condiţia, evident
inacceptabilă, a colaborării cu Vaida. Teama lui că un premier,
Mihalache, ar fi fost încă manevrabil din umbră de Maniu era
nejustificată: acesta din urmă era, dimpotrivă, aproape izolat în
partid, iar PNŢ era dispus, din pragm atism , să accepte cola­
borarea cu regele, dar, aşa cum notează Mihalache în însemnările
sale cu privire la audienţa la rege din 8 octombrie 1937, ca un
guvern de partid, nu ca un guvern personal al lui Carol, şi anume
o aşa-zisă „echipă de lucru [...] din afară de partide". Aceste
însemnări mi se par un adevărat document al pragmatismului lui
Mihalache: el este dispus la cedări de amănunt, dar nu la cele de
principiu, şi nici la abandonarea lui Maniu pentru o alianţă de
interes cu Vaida, ori la slugărnicie faţă de rege, precum Mironescu
mai înainte.33 Corectitudinea lui Mihalache nu era însă, probabil,
îm părtăşită de toţi liderii tineri. Aşa cum va arăta curînd după
aceea Armând Călinescu, sau Ralea, mulţi dintre aceştia preferau
un carlism pe faţă liniei ideologice tradiţionale. în fond, PNŢ se
afla în acel moment, p o te n ţia l, în aceeaşi situaţie cu Partidul
Liberal, care acceptase linia oportunistă a lui Tătărescu, pe
deasupra atitudinii intransigente a lui Dinu Brătianu şi a altor
„bătrîni“. Foarte probabil, şi M aniu ar fi trebuit să înghită
compromisurile inevitabile ale unui guvern Mihalache, mărginin-
du-se la proteste sotto voce. Curios, Carol a ratat şansa de-a fi
dom esticit şi al doilea m are partid al ţării şi tocmai această
greşeală a salvat PNŢ de la degradare: rămas în opoziţie, el nu a
alunecat de la pragmatism la oportunism, ci a revenit la „linia
M aniu" tradiţională, sau, în term eni actuali, la o p o litic a l
correctness admirabilă, dar ineficace.

După ce în 1936-1937 relaţiile PNŢ cu Garda de Fier fuseseră

foarte încordate, Mihalache, Madgearu, Călinescu şi Lupu fiind
adesea am eninţaţi cu m oartea şi partidul trebuind să form eze
propriile sale „gărzi ţărăneşti" de apărare34, revenirea la preşe­
dinţie a lui M aniu, exponentul liniei naţionale, chiar dacă
dem ocrate, şi perspectiva alegerilor, determ ină discuţii între
Maniu şi Codreanu pe 21-24 noiembrie 1937 pentru colaborare
îm potriva ilegalităţilor electorale, dar şi pentru înlăturarea
cam arilei „interpuse între coroană şi ţară". La acest pact de
neagresiune aderă pe 25 noiem brie şi Gheorghe Brătianu, mai
apoi Argetoianu, Partidul Social-Democrat şi Partidul Evreiesc: o
adevărată „alianţă monstruoasă"35. Atunci, ca şi mai tîrziu, acest
pact a fost criticat ca incompatibil cu principiile democratice ale
PNŢ. Trebuie de aceea precizat că acordul nu conţinea nici o
prevedere de colaborare propriu-zisă.36 Un detaliu picant este
faptul că Partidul Comunist sprijină acest acord! (Vezi articolul
anterior, „Rom ânia interbelică dem ocrată, pe scurt".) Nu este,
totuşi, mai puţin adevărat că descrierea cam arilei ca fiind
„interpusă între tron şi ţară" era ambiguă şi sugera o inexistentă
inocenţă a regelui, culpabilizînd, cu un subton etnic, doar grupul
Magdei Lupescu. în al doilea rînd, se pare că Maniu ar fi voit
continuarea luptei şi după alegeri „contra duşmanului*1 (adică a
cui?) împreună cu legionarii, dar că aceştia ar fi refuzat37 Dacă
aşa a fost, atunci colaborarea ar fi putut lua aspecte politice
nedorite. Din nou deci, greşeala „partenerului** (acum Codreanu,
înainte Carol, în tratativele cu M ihalache), fereşte PNŢ de
com prom itere, sau în orice caz de posibilitatea de-a se com ­
promite.

Alegerile din decem brie 1937 nu indică nici un cîştigător:

PNŢ obţine locul doi cu 20,4% din voturi, dar liberalii „carlişti",
cu 35,92% din voturi obţin cel mai mare număr de voturi, însă nu
ating pragul de 40%, care le-ar fi conferit prim a parlamentară.
După scurta guvernare a lui Goga, Carol instituie dictatura regală.
Unii politicieni PNŢ, printre care A rm ând Călinescu, intră în
guvernul Goga. Alţii, precum Mihai Ralea, Ghelmegeanu şi Petre
Andrei vor participa la guvernele carliste din tim pul dictaturii
regale şi vor fi ca atare excluşi din Partidul Naţional Ţărănesc. Un
sprijin simbolic îi vine lui Maniu, în ianurie 1938, din partea lui
Nicolae Titulescu şi a unor colaboratori ai acestuia, precum
Constantin Vişoianu, care cer înscrierea în PNŢ pentru a apăra, cu
el, democraţia.

PNŢ în timpul dictaturilor de dreapta (1938-1944)

Deşi PNŢ este declarat ilegal, el răm îne activ. în timpul

tuturor acestor dictaturi PNŢ adoptă atitudinea legalistă pe care
Partidul Naţional Român o avusese şi în perioada habsburgică: el
acţionează exact în spaţiul - m inim - de m anevră acordat de
sistem, fără a ataca sistemul din afara lui, prin ceea ce se numeşte
în mod obişnuit civil disobedience, ori chiar prin acte de revoltă
făţişă.
Deşi pe 10 februarie 1938, în preziua declarării dictaturii
regale, Maniu respinsese ideea lui Carol al II-lea de „guvern de
uniune naţională** - eufemism pentru abolirea regimului constitu­
ţional - , el nu întreprinde nimic concret pentru a o bloca: ţără­
niştii, ca şi liberalii, se mărginesc la proteste verbale. Apropierea
dintre părţile democratice ale celor două partide, respectiv dintre
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, marchează sfîrşitul cîtorva decenii
de conflict politic şi colaborarea punctuală în cîteva acţiuni de
protest, dar nu confederarea partidelor şi nici un apel direct la
aderenţi pentru acţiuni protestatare de masă. Astfel, după „ale­
gerile" din 1-2 iunie 1939, Maniu, Mihalache, Lupu şi alţii sînt
numiţi de Carol al II-lea „senatori de drept". Ei se hotărăsc să par­
ticipe la lucrările Senatului pentru a protesta, dar primul memoriu
în acest sens, pe care-1 adresează Senatului, este respins, iar ei
sînt excluşi din Senat ca „răzvrătiţi". Intransigenţei lui Maniu îi
răspunde, din nou, o disponibilitate limitată a lui Mihalache: aces­
ta primeşte funcţia de consilier regal între 17 aprilie şi 26 iunie
1940, cînd demisionează în faţa lipsei evidente de dorinţă a lui
Carol de a-şi liberaliza regimul. Pe 4 iulie de altfel, mai mulţi
„bătrîni" politicieni vin în audienţă la Carol spre a-i cere revenirea
la democraţie. în zadar. La 30 iulie Maniu şi Brătianu semnează al
nu ştiu cîtelea m em oriu către Carol împotriva oricărei cesiuni
teritoriale. Tot în zadar.

A doua schiţă de portret al lui Iuliu Maniu: călugărul

Episoadele de mai sus mi se par caracteristice pentru toate

demersurile ulterioare ale PNŢ (şi PNL). Liderii respectivi refuză
capcana de-a protesta nedem ocratic, eventual prin violenţe de
stradă, împotriva abolirii democraţiei, o capcană care putea în­
semna simultan arestarea lor de către Putere şi condamnarea lor
de către opinia publică pentru a se fi lăsat contaminaţi de exact
metodele nedemocratice pe care ei le criticau. Reversul medaliei
era însă ineficacitatea: memoriile trimise regelui, deşi întreprinse
perfect democratic, nu aveau nici un efect asupra politicii acestuia
Exact acelaşi demers îl va avea Maniu (şi Brătianu) şi în timpul
dictaturii lui Antonescu, şi la fel vor proceda disidenţii din anii
optzeci, precum D oina Cornea, contra lui Ceauşescu. în toate
aceste cazuri democraţii (naţional-ţărănişti) optează pentru forma
dem ocratică a protestului lor şi nu pentru eficienţa acestuia,
obţinută eventual prin mijloace nedemocratice. Interesant este că
în toate aceste cazuri, ineficienţa pe termen scurt a acţiunii s-a do­
vedit eficien ţă p e term en lung: toţi dictatorii respectivi au fost
răsturnaţi prin efectul de eroziune a puterii pe care aceste inocente
şi, în ochii unora, chiar cam naive misive l-au produs. S-ar putea
replica, pe de altă parte, că misivele în chestiune nu au fost cauza
im ediată a trium fului dem ocraţiei: C arol a căzut datorită
protestelor populare şi a acţiunii lui Antonescu, acesta din urmă
din cauza prăbuşirii frontului şi a arestării lui de către regele
Mihai, iar Ceauşescu din cauza unei revolte populare. Ne aflăm
deci în faţa unor schimbări sociale complexe în care este greu de
stabilit exact lanţul cauzal al acţiunilor. D ar aşa cum scrierile lui
Voltaire şi Rousseau au dus - în cele din urmă - la revoluţia
franceză, şi scrierile lui Marx, ori Herzen, la revoluţia sovietică,
ori ale lui Soljeniţîn la prăbuşirea Uniunii Sovietice, tot aşa - o
spun din toată convingerea - cuvintele şi atitudinea lui Maniu şi
ale lui Dinu Brătianu, ca şi ale atîtora dintre colaboratorii lor, mai
toţi m orţi la Sighet, au dus în cele din urm ă la prăbuşirea
dictaturilor de dreapta şi a com unism ului în România. In toate
aceste proteste, ca şi în acţiunile din timpul M arii Uniri, Maniu nu
a fost singur, dar el a ştiut, prin intransigenţa lui, să devină
simbolul grupului strîns în jurul său. La portretul de mai sus al lui
Maniu ca om politic pilatian, trebuie de aceea adăugat că acest
Pilat, în cel din urmă, a triumfat: nu acţiunea cu orice preţ este
totdeauna, în istorie, valoarea supremă, ci poate tocmai toleranţa
Celuilalt, m odestia de-a nu decide tu însuţi soarta altora,
lepădarea^ m antiei de lider pentru neputinţa asum ată a omului
obişnuit într-un fel, „călugărul din M elk“ pe care îl desluşeam,
simbolic, la sorgintea omului politic Iuliu Maniu, a învins: el le-a
strigat lui Carol şi lui Antonescu: „P leacă!“, şi s-a retras apoi, ca
să moară, în mînăstirea nevăzută care a fost, într-un fel, Sighetul.
Dar şi de acolo, de dincolo de mormânt, tot el, sau acel alter-ego
al lui M aniu care a fost C orneliu Coposu, i-a strigat şi lui
Ceauşescu şi, mai ales lui Iliescu: „P leacă!" Coposu i-a
supravieţuit lui Ceauşescu, partidul lui l-a învins pe Iliescu.
Intransigenţa călugărilor a învins, pe termen lung, puterea
politicienilor şi corupţia puterii.

în fierbintea vară a lui 1940 au loc Consiliile de Coroană cu

privire la cedarea Basarabiei şi a Transilvaniei de Nord. Curios,
Maniu este absent, în ambele situaţii, la primul, chiar şi al doilea
Consiliu (26/27 iunie pentru ultim atum ul sovietic, 30 august
pentru Dictatul de la Viena; la acesta Mihalache votează contra),
cînd sînt luate deciziile de principiu, dar este prezent după
aceea - protestează pe 2 şi 4 iulie contra cedării Basarabiei - ori
la al doilea consiliu - 30/31 august, în ce priveşte Dictatul de la
Viena - cînd protestele, deşi onorabile, nu mai pot schim ba
situaţia de fapt
Regimul carlist nu se poate m enţine mult timp la putere. Cînd
România este obligată, în 1940, prin Dictatul de la Viena, prin
precedentul pact R ibbentrop-M olotov şi prin înţelegerea cu
Bulgaria, să piardă o parte din Transilvania, ca şi Bucovina, j
Basarabia şi Dobrogea de Sud, demonstraţiile de protest, mai ales
ale legionarilor, devin atît de violente încît Carol apelează pentru
sprijin chiar şi la Maniu. „Nu văd cum Majestatea Voastră îşi va ]
salva tronul şi ţara“, îi replică acesta, rece.38 Aceste puţine cuvinte )
m anifestă victoria istorică - deşi fără urmări im ediate pentru i
dem ocraţie - a lui M aniu asupra dictatorului. Carol abdică şi
cedează puterea generalului Antonescu. Acesta ajunsese cu puţin
timp înainte la o înţelegere cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, cu
privire la instituirea unui guvern de uniune naţională. O dată ajuns
la putere, generalul form ează însă guvernul cu Garda de Fier. ]
Terorii acesteia, dintre noiem brie 1940 şi ianuarie 1941, îi cad
victime, printre mulţi alţii, naţional-ţărăniştii Virgil Madgearu şi
Petre Andrei; ultimul se sinucide pentru a nu fi prins de legionari.
Urmează, cum se ştie, dictatura militară a lui Antonescu în timpul
căreia PNŢ, ca şi celelalte partide, rămîne la fel de ilegal ca şi sub
Carol al II-lea, deşi Maniu, tot la fel ca în timpul dictaturii regale, '
îşi continuă protestele verbale şi scrise, paisprezece la număr. în
iunie 1941 Antonescu declară, alături de Puterile Axei, război
Uniunii Sovietice. M aniu respinge atitudinea pro-germ ană a
m areşalului, dar aprobă ca „obiectiv lim itat" atacarea Uniunii
Sovietice pentru a recuceri Basarabia. Din acelaşi motiv, Gh.
Brătianu şi Mihalache participă, pentru scurt timp, ca voluntari la
război, în ciuda vîrstei (născut în 1882, Mihalache avea 59 de ani
în 1941). Antonescu continuă războiul însă şi dincolo de Nistru,
din loialitate faţă de aliaţii germ ani, ceea ce duce la violente
proteste din partea lui Maniu, secondat de Dinu Brătianu. Maniu
acţionează acum ca un adevărat lider al întregii opoziţii
dem ocrate, în fine reunite. C urios, Antonescu tolerează aceste
activităţi, deşi membri ai conducerii partidului, precum Ilie Lazăr,
Zaharia Boilă, Em il G hilezan sînt arestaţi.39 în schim bul de
scrisori40 dintre Antonescu şi Maniu, ori Brătianu, aceştia îl acuză
că ia parte la un război împotriva intereselor naţionale ale ţării, iar
generalul le reproşează ineficienţa, corupţia şi retorica goală a
guvernelor (lo r) precedente, care au pricinuit şi mai mult rău ţării
decît războiul de acum Avînd în vedere refuzul mareşalului de-a
se retrage din Rusia, Maniu ia contact, pe cont propriu, cu Aliaţii,
prin reprezentanţi trimişi special la Geneva, Londra şi mai ales
Cairo (unde acţiona prinţul Barbu Ştirbei). Maniu respinge oferta
de-a pleca el însuşi la Londra sau New York, pentru a coordona
rezistenţa - aşa cum reprezentanţi ai altor ţări est-europene o
făceau cu m are succes41 - din convingerea că o asemenea
rezistenţă trebuia organizată la faţa locului. Din nou, interpretarea
istoricului şovăie: să vedem aici dorinţa lui Maniu de a-şi asuma
răspunderea în ţară, sau incapacitatea lui de a-şi asuma această
răspundere în străinătate? Oricum, rămînerea lui în ţară nu va
reuşi să impună un curs favorabil evenimentelor.
Maniu oferă Aliaţilor schimbarea armelor de către România
în schimbul acordării statutului de „cobeligerant“, ca şi a prote­
jării graniţelor şi a democraţiei împotriva unei ocupări eventuale
de către Uniunea Sovietică. Conform înţelegerii lor cu Uniunea
Sovietică, Anglia şi Statele Unite nu acceptă tratative separate cu
România, aşa cum propunea Maniu. Istoria va demonstra cît de
justificată a fost însă teama acestuia de o U niune Sovietică
„aliată". Eforturile lui Gafencu, Vişoianu şi Ştirbei nu duc la
nimic. în lunile cruciale ale lui 1944 „toată lumea" duce tratative,
dar nimeni nu realizează nimic şi - retrospectiv, cel puţin - im ­
presia generală de haos, lipsă de coordonare - dacă nu chiar de
interesată concurenţă - şi de amatorism este covîrşitoare. Maniu
are pînă în ultimul moment, s-ar zice, toate firele în mîna lui, dar
amînă la nesfârşit decizia, din iluzia de a-i putea juca pe occi­
dentali contra lui Stalin, şi pierde contactul cu evenimentele chiar
şi în ultima zi, pe 23 august 1944, când nu scrie scrisoarea de
sprijin pentru Antonescu, împreună cu Brătianu, pe care mareşalul
o ceruse - în ceasul al doisprezecelea m areşalul şi liderii
democratici îşi pasează mingea unul altuia în mod penibil, fiind
vorba de cine îşi va asuma im plicaţia armistiţiului, anume cedarea
Basarabiei şi Bucovinei „aliatului" sovietic - şi soseşte la palat
abia pe 24 august dimineaţa la ora şase42, când evenimentele -
inclusiv predarea A ntoneştilor unei echipe com uniste - erau
consumate.

în iunie 1944 PNŢ formase, împreună cu liberalii, social-de-

mocraţii şi, la sugestia aliaţilor şi cu minusculul Partid Comunist,
Blocul N aţional-D em ocratic (B N D ), care se pronunţa pentru
încheierea războiului şi, în ascuns, colabora intens cu regele
Mihai pentru a răsturna regim ul Antonescu. (O poziţia „unită"
cu liberalii data din 1941; la ea se vor ralia social-democraţii lui
Titel Petrescu în decembrie 1942. Contactele cu comuniştii au loc
abia după dizolvarea Cominteraului în 1943, dar şi atunci numai
după ce Lucreţiu Pătrăşcanu îi com unică faptul că o parte din
comunişti ar fi abandonat tezele vechi care contestau existenţa
statului român de după pacea de la Trianon) Trebuie adăugat că tot
Maniu era acela care avea legături conspirative cu Palatul (Ioan
M ocsony-Styrcea, M ircea Ioaniţiu), cu ofiţerii superiori (C on­
stantin Sănătesru. Racoviţă, Ilie Şteflea, Dumitru Dămăceanu,
Aurel Aldea, Gheorghe M ihail etc.) şi cu ministerul de Externe
(G rigore N iculescu-B uzeşti, Constantin Vişoianu, Alexandru
Cretzeanu, Neagu D juvara etc). Pe 23 august 1944 are loc
lovitura de stat a lui Mihai: Antonescu este arestat - pierzîndu-şi
sîngele rece, Sănătescu îl predă, la sugestia lui Pătrăşcanu, unei
echipe comuniste - şi România trece de partea Aliaţilor. Astfel se
termină perioada dictaturilor de dreapta.

PNŢ în perioada de tranziţie (1944-1947)

Deşi era personajul politic cel mai important din BND, Maniu
refuză să devină prim-ministru al guvernului democrat postbelic.
Motivul, sau pretextul, este că în acele momente grele era nevoie
la cîrma ţării de „o mînă de fier", deci de un general. Prim-mi-
niştri devin deci generalii Constantin Sănătescu, de două ori, şi
Nicolae Rădescu. Ne-am putea totuşi întreba dacă nu este vorba
acum la Maniu şi de o ciudată teamă de-a „trece pragul“, de a-şi
lua o răspundere atît de mare, ştiind prea bine că în lunga lui
carieră nu fusese la guvernare decît vreo patru ani, şi ei întrerupţi,
între 1928 şi 1933. „Vulpea bătrînă“ îşi reia astfel cunoscuta ei
tactică: w ait a n d s e e ! Tim purile se schimbaseră, însă, şi nu în
favoarea acestei democraţii „tradiţionale". PNŢ ia parte la guvern,
dar înţelege repede că de fapt comuniştii erau pe cale de-a
acapara puterea şi că orice sprijin occidental pentru apărarea
democraţiei era o iluzie. Ar fi putut Maniu „să bată cu pumnul în
m asă“ şi să salveze dem ocraţia în România? Nu cred. Soarta
întregii Europe de R ăsărit era atunci pecetluită, aşa cum ştim
acum, de fatalul aparteu dintre Churchill şi Stalin, la care şi-a dat
consim ţăm întul, în fapt, şi Roosevelt. Maniu ar fi putut însă
realiza altceva: o largă mobilizare a tuturor forţelor democratice
împotriva luării puterii de către comunişti şi de sprijinire a
eforturilor regelui M ihai de-a le rezista. O asemenea coaliţie ar fi
putut, poate, trezi puterile occidentale, sau le-ar fi putut m ăcar
oferi o alternativă la pasivitatea lor, dar este cert că ar fi putut
duce şi la grave represiuni sovietice, ori la război civil. Maniu
nu-şi ia răspunderea unor asemenea conflicte, cu rezultate im pre­
vizibile, ci alege lupta de culise. Nu trebuie uitată nici dram a
adîncă prin care a trecut, foarte probabil, Maniu: cel care ani de
zile susţinuse, contra Iui Carol şi apoi a lui Antonescu, fidelitatea
României faţă de anglo-americani, este obligat să constate acum,
după victoria lor în război, că aceştia abandonează, fără nici un
scrupul, România, şi întreaga Europă de Răsărit, Uniunii Sovie­
tice! Pe 6 m artie 1945 Uniunea Sovietică vîră pe gît României
guvernul comunist al lui Petru Groza. După proteste occidentale,
sînt acceptaţi în guvern şi Emil Haţieganu (P N Ţ ) şi un liberal,
dar fără nici o putere reală. în februarie 1945 se desprinsese de
altfel şi un grup „disident", condus de Anton Alexandrescu, din
PNŢ pentru a-i sprijini pe comunişti. în mai 1946 are loc procesul
lui Antonescu, care ajunsese, după arestarea din 23 august 1944,
în mîinile ruşilor. Maniu depune mărturie la proces în favoarea
vechiului său adversar, declarînd că A ntonescu luase desigur
decizii greşite, dar le luase pe baza convingerii sale cinstite de
atunci că acestea erau atunci cele mai bune pentru ţara sa.
Antonescu a fost condamnat la moarte şi executat în iunie 1946.
Groza şi ruşii nu-i vor ierta lui Maniu curajul de la acest proces.

PNŢ avea atunci 2 125 000 de m em bri şi era condus de

Maniu (preşedinte), M ihalache şi M ihai Popovici (vicepre­
şedinţi), Ştefan Mihăilescu, asistat de Emil Ghilezan (casier) şi
de G hiţă Pop, urm at de Nicolae Penescu, asistat de C orneliu
Coposu (secretar). Acesta din urmă a fost tim p de zece ani
secretarul particular al lui Maniu şi a fost ales în 1945 secretar
general adjunct al PNŢ şi, în 1946, secretarul delegaţiei perma­
nente a partidului. Organizaţia de tineret era atunci condusă de
Ion Diaconescu, Ion Puiu, Ion Bărbuş şi alţii.
Alegerile din noiembrie 1946, organizate de comunişti, sînt
cîştigate foarte probabil, cel puţin după cum se declară astăzi, de
PNŢ, cu vreo 70% din voturi.43 Guvernul lui Groza răstoarnă însă
rezultatul şi proclamă victoria comuniştilor şi a susţinătorilor lor,
printre care şi grupul lui Anton Alexandrescu, cu 79,86%, în timp
ce naţional-ţărăniştii ar fi obţinut doar 12,6% şi liberalii doar
4,7% din voturi. Rezultatul este acceptat de O ccident Imediat
după aceasta începe represiunea.

Ion Bărbuş, Cicerone Ioniţoiu şi C oriolan Lupuţiu fuseseră

deja arestaţi la sfîrşitul lui 1945. în iulie 1946 are loc „incidentul
de la Tăm ădău": un grup de fruntaşi ai PNŢ, printre care
Mihalache şi Penescu, acceptă cu o uşurinţă de neînţeles propu­
nerea unui pilot, de fapt agent provocator al poliţiei, de a-i ajuta
să fugă în străinătate, cu un avion, din m ica localitate Tămădău.
Acolo îi aştepta însă poliţia. Cîteva zile mai tîrziu sînt arestaţi toţi
liderii PNŢ, inclusiv Maniu şi Coposu, la sediul partidului din
Bucureşti, deşi ei nu erau (direct) implicaţi în episodul Tămădău.
Partidul este interzis pe 30 iulie 1947 şi pe 30 octom brie al
aceluiaşi an începe un proces mamut după reţeta stalinistă. Toţi
fruntaşii naţional-ţărănişti, ba chiar şi unii liberali, în cîteva
procese paralele, sînt condamnaţi, în ciuda faptului că ei contestă
acuzaţiile ce li se aduc, la închisoare pe viaţă sau alte pedepse {
grele. Astfel ajung la închisoare Iuliu Maniu, Ion M ihalache, j
Nicolae Penescu, diplomaţi şi generali care luaseră parte la lo- f
vitura de stat din 23 august, toţi fruntaşii PNŢ mai tineri, precum
Ion Puiu, Paul Lăzărescu, Adrian Marino, C orneliu Coposu,
Gabriel Ţepelea, Şerban Ghica şi alţii (îi numesc numai pe aceia
care joacă din nou un rol politic după 1989). în noiembrie 1947 \
au loc „epurări" în guvern, de unde sînt scoşi toţi „tovarăşii de
drum" din partidele „burgheze", inclusiv Anton Alexandrescu -
rolul lor se terminase - , iar pe 30 decembrie 1947 este silit să
abdice regele Mihai.
Aşa ia sfîrşit democraţia în România şi începe lunga noapte
comunistă.

2. PN Ţ ÎN ILEGALITATE (1948-1989)

Deşi cîţiva m em bri de frunte ai PNŢ au putut rămîne în

Occident şi au format nucleul diasporei - Emil Ghilezan în Italia,
Grigore Gafencu la Geneva, Brutus Coste la New-York şi Ion
Raţiu în Anglia (acesta lucra la Ambasada României în 1940) -
vreo 280 000 de persoane, deci mai mult de 13% din membrii
partidului, au m urit în Gulagul românesc.44 M aniu a m urit în
închisoarea din Sighet în 1953, la vîrsta de optzeci de ani.
Cadavrul său a fost aruncat în groapa comună, alături de cele ale
liberalilor Dinu şi G heorghe Brătianu şi ale cîtorva episcopi
greco-catolici. M ihalache moare zece ani mai tîrziu, în închisoarea
de la Rîmnicu Sărat, la vîrsta de 81 de ani. Coposu şi cîţiva alţi
tineri fruntaşi PNŢ, rămîn în viaţă mulţumită unei condiţii fizice
excepţionale. C orneliu Coposu, între altele, halterofil, intră în
închisoare cu greutatea de 112 de kilograme. Arestat pe 14 iulie
1947, traversează practic tot Gulagul românesc, timp de 17 ani şi
jumătate, între care opt ani de totală izolare, opt luni de „zidire"
în celula sa din Craiova, şi în „cea mai cumplită puşcărie care se
poate imagina", la Rîmnicu Sărat A fost sălbatec chinuit, printre
altele, pentru că nu a vrut să depună m ărturie îm potriva lui
Lucreţiu Pătrâşcanu. Soţia şi cum nata sa sînt condamnate fără
vină la 25 de ani muncă silnică şi m or după 14 ani. După lunga sa
izolare Coposu trebuie să înveţe din nou să vorbească. Cînd iese
din închisoare cîntăreşte doar 51 de kilograme. într-o celulă de la
M alm aison, din C alea Plevnei din Bucureşti, se întîlneşte cu
Maniu: bătrînul muribund îl imploră ca, dacă îi va supravieţui, să
salveze Partidul.45 Coposu nu va uita această rugăminte.

Toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi în jurul anului 1964.

Unul dintre ei, Adrian Marino, naţional-ţărănist, a devenit după
aceea unul din m arii critici literari ai României, un savant, autor
de zeci de cărţi publicate în ţară şi în străinătate, totuşi niciodată
numit profesor universitar. Cei mai mulţi dintre fruntaşii PNŢ vor
trăi o viaţă marginală: Coposu lucrează în construcţii pînă ce iese
la pensie în 1976. în notiţa biografică a unei broşuri electorale din
1990, se precizează, sec, că numitul Coposu „n-are avere (şi) nu a
călătorit niciodată în străinătate“. Acest grup de oameni, Coposu,
Puiu, Bărbuş, Diaconescu, menţin prudent contactul unul cu altul,
dar sînt supuşi, mai ales în anii optzeci, unor continue interoga­
torii şi arestări de către Securitate. Puiu se manifestă totuşi ca
disident - deşi el va fi „demascat*1 apoi ca fiind colaborator şi
exclus pe tăcute din PNŢ - , iar Coposu, considerat prin consens
ca şef al întregului grup, scrie în septembrie 1983 un lung raport
preşedintelui am erican George Bush, în care critică rezultatul
alegerilor din 1946 şi declară drept ilegală interzicerea partidului
său în 1947.46 Tot Coposu este cel care scrie în 1987 o scrisoare
U niunii E uropene a Partidelor Creştin-D em ocrate (U E C D ) în
care anunţă renaşterea PNŢ şi cere în acelaşi timp afilierea la
UECD, ceea ce implică de asemeni acceptarea de către partid a
principiilor democrat-creştine.
Mai sînt şi alţi disidenţi din anii optzeci care merită să fie
pom eniţi în acest context, pentru simplul fapt că ei erau sigur
inspiraţi de principii creştine în lupta lor politică, deşi nu
întreţineau formal legături cu (reînviatul) PNŢ: preotul ortodox
Gheorghe Calciu în 197947, greco-catolica Doina Comea, înce-
pînd din 198248, şi episcopul Lâszlo Tokes în biserica reformată
în 1989. O cunoscută problemă generală a acestor disidenţi a fost
faptul că ei n-au avut nici un moment scurtul răgaz necesar pentru
a stabili contact unul cu altul şi a fonda un partid democrat-creş-
tin. Lipsa unui proces de constituire instituţională a partidului nu
implică în nici un caz lipsa unei rezistenţe - individuale - creştin-
democrate. Dimpotrivă, tocmai continuitatea subterană a PNŢ şi a
idealurilor creştin-dem ocrate face posibil faptul ca Partidul
Naţional Ţărănesc Creştin Dem ocrat să poată fi format atît de
repede după căderea lui Ceauşescu.
 3. DEM OCRAŢIE FĂRĂ PUTERE: PNŢCD DUPĂ 1989

începutul: 1989 - mai 1990

Imediat după 22 decembrie Comeliu Coposu încearcă să sta­

bilească un contact cu Iliescu. Acesta refuză să-l primească, ne
spune Petre Roman, m artor al scenei, iar Roman însuşi nu inter­
vine deoarece, o generaţie mai tînăr fiind, el nu ştia atunci cine
era Comeliu Coposu. Curînd după aceea este înfiinţat un consiliu
consultativ şi un comitet de coordonare mai restrîns din care fac
parte Comeliu Coposu (preşedinte), Ion Diaconescu, Ion Bărbuş
şi Ion Alexandru (vicepreşedinţi), Ioan Lup (secretar), Gabriel
Ţepelea (directorul biroului ştiinţific), Ion Puiu şi Liviu Petrina
(membri), la care se adaugă curînd şi Ion Raţiu, întors în ianuarie
1990 de la Londra.49
Interesul publicului pentru PNŢCD creşte cu rapiditate.
Partidul hotărăşte să primească în rîndurile sale şi vechi membri
obişnuiţi ai PCR, dar nu şi pe cei care au făcut parte din nomen­
clatură şi din Securitate. Pentru a împiedica infiltrarea partidului
de către aceştia din urmă se hotăreşte însă ca în comitetul restrîns
să fie primiţi doar oameni de încredere şi, în plus, ca un „senat“ al
partidului, format mai ales din vechi deţinuţi politici, să supra­
vegheze politica de cadre a partidului. Deşi aceste măsuri duc la
un anumit conservatorism al PNŢCD, ele asigură unitatea acestui
partid, singurul care nu cunoaşte sciziuni, fracţiuni rivale, con­
flicte sau suspiciuni între membri. Nucleul central al conducerii,
bătrînii activişti de după război, ţin hăţurile strîns, colaborează
excelent unul cu altul şi recunosc fără ezitare preem inenţa
preşedintelui Coposu, care ştie să cucerească de altfel respectul
unanim, al prietenilor ca şi al adversarilor. Cîteva figuri îndoiel­
nice, precum Puiu, Petrina sau Lup, părăsesc partidul fără o
publicitate excesivă, cîţiva ziarişti de la D reptatea, organul
partidului, sînt concediaţi; Ioan Alexandru nu este reales la
Congresul din 1991, totuşi nu are loc nici un scandal politic la
PNŢCD, precum în alte partide. Pentru a contracara însă deza­
vantajul acestei politici - restrîngerea conducerii la oameni în
vîrstă şi pierderea contactului cu oamenii tineri - sînt înfiinţate
departamente PNŢCD speciale pentru şcolari, tineri şi femei.
 „Bătrînii" PNŢCD îşi pun o anumită amprentă pe partid, pe
placul unora, dar şi spre neplăcerea altora, care văd în acesta „o
stafie a trecutului11, o repetare anacronică a ideilor politice
interbelice, un fenomen retardatar, ceva vetust şi cam prăfuit, pe
scurt, un partid lipsit de viitor. Anii următori vor arăta că această
ultim ă aserţiune este oricum greşită şi că o anum ită lipsă de
actualitate poate uneori însemna şi un simţ al continuităţii istorice,
chiar o opţiune decisă pentru aceasta. Fără să mă pronunţ asupra
valorii acestei atitudini în sine, aş dori să subliniez aici faptul că o
parte din lipsa de afinitate cu PNŢCD a unor spirite altfel profund
democratice, se datoreşte, cred, faptului că acest partid introduce
şi im pune o anumită atitudine şi un foarte particular stil politic.
A cesta este m odelat în m are m ăsură după stilul personal al
preşedintelui Coposu, dar el resuscită întreaga cultură politică
interbelică a lui M aniu, ea însăşi de sorginte germanică. La
aceasta se adaugă prezenţa personală a acestui mare om politic,
(care a fo st) C om eliu Coposu, ferm itatea ascunsă adesea sub
lentoarea deciziei, decenţa şi tactul în relaţiile cu oamenii, cultura
nebănuit de întinsă, m em oria prodigioasă, serenitatea cu care
privea, de sus, actualitatea, aşteptînd mai curînd ca aceasta să
capete de la sine formă, decît avîntîndu-se rapid în a o forma el
însuşi. Un stil, încă la începutul anilor ’90, „ne-rom ânesc“, în
sensul de „ne-valah“, „ne-bucureştean“, mai curînd „ardelean",
implicînd prin acesta, că nici bucureşteanul, nici valahul tipic -
îndrăznesc să o afirm pentru că eu sînt şi una şi alta - nu pot
aprecia, mai mult încă, nu pot nici chiar înţelege, virtutea, chiar
farmecul discret, al stilului atît de „Mittel-Europa“ al unui festin a
lente politic. O mare parte a succesului PNŢCD la anumite cate­
gorii sociale, ca şi a insuccesului la altele - în primul rînd la acele
categorii grăbite, intelectuale, bucureştene şi briliante, care se vor
constitui în PAC - se explică, cred eu, exact prin această deose­
bire fundamentală de cultură politică. O deosebire de cultură, nu
de valoare, dar care va justifica în mare măsură avatarurile opo­
ziţiei de după 1990.
M ă voi ocupa pe scurt de aceasta, fiind prea bine cunoscută,
am intind în continuare numai cîteva din aspectele PNŢCD din
ultimii ani.

Deşi PNŢCD nu este reprezentat în Frontul Salvării Naţionale

constituit pe 22 decembrie 1989, sub preşedinţia lui Ion Iliescu, el
îl sprijină atît timp cît acesta rămîne ceea ce a anunţat la început a
voi să fie: un organ temporar al puterii, care urma să organizeze
alegeri democratice. Cînd FSN anunţă însă, pe 23 ianuarie 1990,
 că ia parte ca partid la alegerile pe care tot el le şi organizează,
PNŢCD îi retrage sprijinul şi organizează, împreună cu liberalii, o
mare demonstraţie de protest pe 28 ianuarie. Iliescu şi ai lui orga­
nizează ca răspuns o contrademonstraţie, cu participarea minerilor
din Valea Jiului. A ceştia intim idează oam enii pe stradă şi
devastează nu mai puţin de treizeci de sedii ale PNŢCD; Coposu
însuşi este salvat din ghearele lor, ironie a soartei, de către Petre
Roman50, atunci prim-ministru. Atacurile minerilor se repetă pe
19 februarie după ce, la sfîrşitul unei alte demonstraţii de protest,
care se desfăşoară paşnic, elemente provocatoare pătrund în sediul
guvernului şi provoacă daune.
Rezultatul acestor conflicte este instituirea Consiliului Provi­
zoriu al Unităţii Naţionale (CPU N ), în care, datorită inflaţiei de
partide participante, influenţa partidelor dem ocrate serioase,
precum PNŢCD, rămîne foarte lim itată în plus, acestuia îi lipsesc
mijloacele organizatorice necesare unei campanii electorale efi­
ciente, în timp ce FSN dispune de toată infrastructura preluată de
la vechiul Partid C om unist Vechiul ziar naţional-ţărănesc D repta­
tea reapare pe 6 februarie 1990, dar circulaţia lui rămîne restrînsă
la Bucureşti, deoarece singura intreprindere de distribuţie, încă de
stat, refuză „colaborarea" cu ziarele opoziţiei.
Alegerile parlamentare şi prezidenţiale au loc pe 20 mai 1990.
Cum Coposu refuză propunerea de candidatură, Ion Raţiu devine
candidatul prezidenţial al PNŢCD. Campania electorală este puţin
eficientă Mai întîi, pentru că ea devine în multe locuri material­
mente imposibil de realizat Vechii securişti şi comunişti interzic
accesul PNŢCD în unele sate51 şi îi maltratează pe naţional-ţă-
rănişti în altele: dintre aceştia cad doi morţi şi 167 de răniţi, iar
160 de birouri ale partidului din întreaga ţară sînt distruse. Sînt
atacaţi în public şi Raţiu şi soţia sa (de origine engleză). în al
doilea rînd, programul PNŢCD este violent răstălmăcit de FSN. în
timp ce primul partid cere, negru pe alb, în programul său, îm pro­
prietărirea ţăranilor, iar FSN nu promite acestora decît uzufructul
pămîntului, propagandiştii FSN declară ţăranilor că PNŢCD
doreşte întoarcerea „boierilor" de dinainte de război şi reîmpro-
prietărirea lor, aberaţii care prind la oameni mai puţin şcoliţi.
Toate aceste m anevre p ar a fi fost mai puţin utilizate contra
liberalilor, ceea ce ar putea indica faptul că pericolul potenţial al
naţional-ţărăniştilor este considerat de FSN mai ridicat decît cel al
liberalilor.
în alegerile prezidenţiale, atît Ion Raţiu, cît şi Radu
Câmpeanu sînt dezavantajaţi de faptul că s-au reîntors în ţară cu
numai cîteva luni mai înainte, în timp ce Ion Iliescu se prezintă pe
sine ca un lider „local", un produs al revoluţiei şi duce, în plus, o
campanie clar populistă. Dimpotrivă, Raţiu şi Câmpeanu vorbesc
în term eni destul de generali, cer am îndoi dem ocratizare şi
economie de piaţă, fără a distinge de altfel între un program de
guvernare specific democrat-creştin şi unul liberal. Raţiu merge
chiar mai departe decît Câm peanu şi cere şi privatizarea marii
industrii. A ceastă propunere este fără îndoială timpurie: mulţi
alegători înţeleg din aceasta doar că un „bogat capitalist din
Occident" va veni să le ia bucata de pîine de la gură.

Rezultatul alegerilor este foarte dezamăgitor pentru electoratul

PNŢCD: Raţiu se plasează cu 4,29% din voturi pe locul al treilea,
după Iliescu (85,07% ) şi Câmpeanu (10,64% ), pe care se pare
l-au votat şi m aghiarii. La un loc, cei doi candidaţi democraţi
obţin ceva sub 15% din voturi, deci m ai puţin decît partidele
respective în alegerile parlam entare (19,87% împreună), ceea ce
înseam nă că m u lţi sim p a tiza n ţi a i a cesto r p a rtid e au avut m ai
m ultă încredere în Iliescu ca preşedinte decît în candidatul p ro ­
priului lor partid. Pe de altă parte, FSN obţine 66,31% din voturi,
deci m ult sub popularitatea lui Iliescu (85,07% ). Ca partid,
PNŢCD obţine doar 2,55% din voturi, iar acestea vin mai mult
din Transilvania şi Banat, provinciile care înainte de război erau
fieful Partidului Naţional. C hiar şi în aceste provincii însă,
m ajoritatea ţăranilor votează pentru FSN, sau pentru un partid
agrar subordonat acestuia (Partidul Democrat Agrar din România,
PDAR: 1.83%)52. Această slabă performanţă a PNŢCD, caracte­
ristică în mare măsură atmosferei din 1990, nu spune însă mare
lucru, cum vom vedea, despre potenţialul politic real al partidului.

Reconstrucţia: nuii 1990-1991

După alegeri, FSN formează al doilea guvern Roman. Pe 22

aprilie începuse însă o mare demonstraţie anticomunistă în Piaţa
U niversităţii. PNŢCD m anifestă sim patie şi înţelegere pentru
aceasta, dar nu ia parte la ea din convingerea că lupta politică
trebuie purtată în parlam ent şi nu pe stradă. Urmează evenimen­
tele din 13-15 iunie, printre care şi o nouă invazie a minerilor, a
căror teroare se îndreaptă în m od specific şi asupra opoziţiei
parlamentare, devastînd în primul rînd birourile PNŢCD şi chiar
unele locuinţe particulare, precum cea a lui Raţiu, aflate departe
de centru, dar uşor descoperite de „minerii" de la Lupeni.
Ca răspuns, opoziţia, şi în primul rînd Alianţa Civică, iniţiază
în acea toamnă acţiuni de unificare a forţelor democratice într-un
Forum Antitotalitar care se va numi, din 1991, Convenţia Demo­
cratică Română (CDR). PNŢCD joacă aici, de la început, un rol
important
Pe termen scurt nu se semnalează însă rezultate concrete. în
parlament PNŢCD votează contra legilor care introduc reforme
doar parţiale, ori de ochii lumii, precum legea fondului funciar, şi
cere, dimpotrivă, aplicarea principiului de „restitutio in integram".
Majoritatea FSN torpilează însă orice amendament ori proiect de
lege introdus de opoziţie. Aşa se întîmplă, de exemplu, cu pro­
punerea PNŢCD de pe 31 decembrie 1990 ca abdicarea forţată a
regelui M ihai din 1947 să fie declarată neconstituţională. La fel,
în dezbaterile pe marginea proiectului noii Constituţii, este res­
pinsă propunerea naţional-ţărănişilor de a se ţine un referendum
aparte despre forma de stat a României, republică ori monarhie.
Ca urm are, se ţine un singur referendum despre proiectul de
constituţie ca întreg, inclusiv primul articol care stipulează că
România este republică; proiectul este acceptat integral de
populaţie cu o mare majoritate.
Pe plan internaţional, naţional-ţărăniştii instituie filiale în
diferite ţări occidentale, stabilesc contacte cu partidele frăţeşti din
Franţa, Germania, Italia (în luna m ai), Grecia (iunie), Ungaria
(noiem brie) etc., iar în 1991 PNŢCD devine membru cu statut de
observator în Uniunea Europeană a partidelor Creştin-Democrate
(UECD).

Cu toate pînzele sus:

Congresul PNŢCD din 27-29 septembrie 1991

în raportul său de activitate la acest prim Congres de după ...

anul 1937, vicepreşedintele Ion Diaconescu se scuză, sec, că aces­
ta nu s-a mai ţinut de 54 de ani, deşi statutele prevăd congrese la
fiecare patru ani. Participă multe delegaţii din străinătate, printre
care şi cea a Partidului Creştin Democrat din Olanda, formată de
Olaf van Boetzelaer, Meinert Stolk şi Sorin Alexandrescu, care
discută cu acest prilej cu liderii români relaţiile viitoare dintre
cele două partide.
 Programul naţional-ţărănist

Prezentat de Gabriel Ţepelea, adoptat, după multe discuţii, în

ziua urm ătoare şi publicat apoi în D reptatea, programul naţio­
nal-ţărănist reia sintetic multe propuneri ale PNŢCD din parla­
ment cu privire la Constituţie, privatizare, învăţămînt etc.
Principiile lui de bază sînt democraţie reală, morală creştină,
patriotism luminat şi justiţie socială. După 45 de ani de com u­
nism, „morala creştină este esenţială pentru renaşterea poporului
român“, spune Ţepelea. Coposu declarase de altfel în cuvîntarea
sa: „Dumnezeu este cu noi şi ne conduce pe drumul cel bun“. La
fel ca în anii treizeci, asemenea cuvinte nu au un sens „funda-
m entalist", nu reprezintă interesele vreunei anumite biserici, ci
exprimă convingerile atît ale ortodocşilor cît şi ale uniaţilor, ori
ale altor credincioşi PNŢCD se declară împotriva luptei de clasă,
a xenofobiei, a individualismului absolut şi a puterii nemăsurate a
Statului. El anunţă o politică de toleranţă faţă de toate minorităţile
şi îi cheam ă pe rom âni şi pe m inoritari, ca şi toate grupurile
sociale, la dialog pentru o mai bună cooperare între ele (pp. 3-4).

Alte propuneri importante sînt următoarele:

- Constituţia trebuie să cuprindă o condamnare explicită a
oricărui fel de totalitarism ca şi o form ulare explicită a princi­
piului separării puterilor în Stat.
- Autonomia reală a justiţiei.
- Basarabia şi Bucovina de Nord ca şi Insula Şerpilor, anexa­
tă de Uniunea Sovietică după război, sînt numite „teritorii indis­
cutabil rom âneşti", iar locuitorii lor „români". Statutul acestor
teritorii trebuie discutat PNŢCD îşi exprim ă speranţa în unirea lor
cu Rom ânia şi se declară îm potriva tratatului bilateral sem nat
atunci de Iliescu şi Gorbaciov în care această problemă este tre­
cută cu vederea (din fericire, tratatul a căzut în desuetudine după
dispariţia Uniunii Sovietice).
- Integrare în Europa, aşa cum cerea în perioada interbelică şi
Titulescu, naţional-ţărănist şi mare european.
- Spiritualizarea frontierei cu U ngaria
- Acordarea tuturor drepturilor m inorităţilor naţionale, aşa
cum sînt ele stipulate de acordurile internaţionale. în ce priveşte
minoritatea maghiară se face o referinţă explicită la ..Declaraţia
de la Alba-Iulia" şi la cuvintele lui Maniu, citate mai sus (vezi
pagina 246). Se exprimă de asemeni speranţa ca emigraţia saşilor
şi şvabilor în Germania va înceta şi că unii dintre cei plecaţi vor
lua în considerare posibilitatea de-a se reîntoarce în România.
- îmbunătăţirea relaţiilor cu diaspora.
- Reconciliere între ortodocşi şi uniţi; reintroducerea orelor de
religie în şcoli.
- Depolitizarea justiţiei, poliţiei şi armatei, ca şi epurarea lor
de vechii securişti; control parlamentar asupra SRI.
- Privatizarea întregii economii, inclusiv a marii industrii,
desfiinţarea gospodăriilor agricole colective şi restrîngerea pro­
prietăţii de stat în agricultură la 900 000 hectare; înfiinţarea de
bănci agricole.
- Asigurări sociale pentru şomeri şi pentru salariaţii cu lefuri
mai joase.
- Descentralizare şi autonomie locală în întreaga ţară.
- întărirea relaţiilor cu UECD.

Acest program a fost completat şi precizat în multe declaraţii

ulterioare pe care le adaug aici. în multe probleme sînt reluate
programe politice mai vechi, aşa cum Coposu de altfel şi declară
în multe interviuri, cînd nu ezită să trimită, în ceea ce priveşte
principiile de bază, la programe din 1893, 1918 şi 1934. Alte
puncte de program sînt evident noi, precum cele privitoare la
privatizare, politică externă, integrare europeană şi politică
religioasă ecumenică. PNŢCD a refuzat să devină exponentul unei
singure confesiuni; deşi Coposu însuşi, ca şi Maniu, a fost uniat,
el nu a m ilitat niciodată pentru avantajarea greco-catolicilor în
favoarea ortodocşilor şi a întreţinut excelente relaţii cu Patriarhia
(pp. 293, 289, 293). în ceea ce priveşte relaţiile cu minoritatea
maghiară Comeliu Coposu a subliniat totdeauna atît faptul că el
provine dintr-o veche familie ardeleană, care a luptat, şi a avut de
suferit, înainte de Unire pentru drepturile românilor53, cît şi faptul
că, în acord cu principiul anunţat de Maniu la unire, partidul
doreşte o bună colaborare cu maghiarii din România şi cu UDMR,
susţinînd dreptul acestora de-a avea m iniştri în guvern, ca şi
prefecţi şi înalţi funcţionari în stat (p. 172), şi în general toate
drepturile individuale ale m inorităţilor la utilizarea lim bii lor
materne în învăţămînt, administraţie şi justiţie. Coposu a susţinut,
de asemeni, acordul dintre România şi Ungaria realizat de pre­
şedintele Ion Iliescu. în ciuda diferendelor politice dintre PNŢCD
şi PDSR (p. 272). Dacă aceste principii au fost cu totul adoptate
de PNŢCD. ele ducînd şi la intrarea m inştrilor UDM R în
guvernul democrat de după noiembrie 1996, nu acelaşi lucru se
poate spune despre principiile monarhice ale lui Coposu. El le-a
 făcut adesea cunoscute, specificînd chiar că aceasta este raţiunea
pentru care el personal nu se poate înscrie candidat la preşedinţia
statului (deci a republicii). Pe de altă parte. Coposu a apărat
totdeauna dreptul regelui Mihai de-a se întoarce ca simplu cetă­
ţean român în ţară - cetăţenia română i s-a retras în mod ilegal în
1948 - şi a făcut totodată cunoscută intenţia acestuia de-a nu
contesta Constituţia actuală a ţării (pp. 176, 206, 220). în alegerile
din 1996 PNŢCD, ca şi Emil Constantinescu, au renunţat însă la
m onarhie şi au declarat că sprijină Constituţia (republicană a)
ţării, deşi au votat la timpul, respectiv împotriva ei. PNŢCD repetă
în această problemă întru totul atitudinea înaintaşului PNŢ, care
de asemeni votase, deşi din alte motive, contra Constituţiei din
1923, dar care o acceptase totuşi la luarea puterii în 1928 şi o
restaurase după al doilea război mondial. Un partid, deci, care nu
şi-a dezminţit niciodată legitimismul şi legalismul.
în fine, un alt principiu de bază al partidului, afirmat adesea
după 1989, este subsidiaritatea, un principiu al democraţiei creş­
tine occidentale adesea citat, dar aproape niciodată clar explicat,
nici de Coposu, nici de alţi lideri (pp. 92, 157).54 La fel, concep­
tul de „persoană", central în doctrinele partidelor surori occiden­
tale, capătă puţină atenţie din partea PNŢCD. Din punct de vedere
programatic PNŢCD manifestă, deci, o remarcabilă continuitate
cu PNŢ, dem onstrînd caracterul său de „partid istoric", dar şi
capacitatea de-a reacţiona, din perspectiva tradiţiilor sale, la
realităţile actuale. Pe de altă parte, se poate de asemeni conchide
că acest partid, ca şi liberalii, este interesat în această fază mai
mult de practica opoziţiei (după 1996, a guvernării), decît de
definirea teoretică exactă a conceptelor cheie. în mai toate ocaziile
de după 1989 cînd se discută program ul PNŢCD, altfel decît
înainte de război, pragmaticii triumfă deci în faţa „doctrinarilor"
din partid. Oricum, deşi Coposu afirmă adesea necesitatea unui
puternic partid liberal pentru democraţia românească, el consideră
că „sfârşitul de mileniu va da câştig de cauză ideilor creştin-de-
mocrate"55.

Revenind la Congresul din 1991: alegerile desemnează urmă­

torul com itet: C orneliu Coposu (preşedinte), Ion D iaconescu,
Valentin G abrielescu (m ai tîrziu num it secretar), Ion Raţiu,
Gabriel Ţepelea, Ioniţoiu, Bărbuş, Ilie Păunescu şi Şerban Ghica.
Sînt aleşi de asemeni membrii consiliului consultativ, ai Senatului
ca şi preşedinţii cîtorva organizaţii PNŢCD: Ionuţ M unteanu
(studenţi). Ştefan M amulea (tineri), Ciprian Dumitru (elevi), Ion
Lambru (m uncitori) şi Felicia Raica (femei). Se hotărăşte şi o
politică de întinerire sistem atică a cadrelor partidului: în acest
moment 30% din acestea sînt veterani, 40% au o vîrstă între
patruzeci şi cincizeci de ani şi 30% sînt mai tineri. PNŢCD are
organizaţii locale în toate cele patruzeci de judeţe şi în 2 000 de
sate. Un succes remarcabil, dacă ne gîndim că în alegerile din
anul precedent, reprezentanţii PNŢCD nici n-au putut intra în
multe sate.
Acum, şi mai ales în anii următori, PNŢCD va fi constant
criticat pentru că ar bloca accesul tinerilor la putere în cadrul
partidului şi ar m enţine conducerea acestuia în mîinile „senio­
rilor". Coposu, el însuşi la o vârstă înaintată, a fost pus adesea în
situaţia de a trebui să răspundă acestor rem arci (cel puţin)
inelegante. Din comitetul de „seniori" ales în 1991 vor rămîne de
altfel, pînă în 1998 (când revăd acest articol), num ai Ion
Diaconescu şi Gabriel Ţepelea în funcţii de conducere. încă din
1993 Coposu preciza sarcastic amar că „supravieţuitorii
holocaustului com unist [...] îşi cer scuze de la opinia publică
pentru vârsta lor înaintată dar asta nu o pot repara". Oricum, din
şaptesprezece persoane din „conducerea centrală" a partidului,
„opt sînt din generaţia tînără, între 25 şi 35 de ani". Faţă de
proporţia din 1991, menţionată mai sus, ponderea tinerilor în 1993
ar fi progresat deci de la 30% la 50%. Este drept însă că „noi
avem ghinionul că ne lipseşte generaţia intermediară"56. Aş spune
că faptul este explicabil pentru un „partid istoric" a cărei existenţă
„instituţională" s-a mărginit, vreme de cîteva decenii, doar la (în­
cercarea de) supravieţuire în închisori. Mai mult, după mine, acest
paradox - un partid form at din „seniori" şi „juniori", fără
generaţie de mijloc - este spre cinstea PNŢCD: din el fac parte
tocmai oameni necom prom işi în regimul comunist, oameni aflaţi
în afara establishm ent -ului acestuia prin vîrstă, singurul criteriu
absolut sigur, din păcate, în România postcomunistă. M ai mult
încă, afluxul de oameni din generaţia de oameni de 50-60 de ani
spre conducerea partidului în anii 1993-1998, printre care şi
actualul premier Radu Vasile, ori foştii miniştri Victor Ciorbea şi
Mircea Ciumara, arată o rapidă umplere a golului de generaţie în
conducere, dar şi o diluare a criteriului menţionat mai sus, aceşti
politicieni fiind supuşi unor critici diverse - deşi nemeritate - în
raport cu trecutul lor, critici, sau bănuieli care nu au fost niciodată
formulate la adresa „seniorilor" sau a „juniorilor".
 O nouă invazie a minerilor

în timpul Congresului PNŢCD are loc a patra invazie a m i­

nerilor în Bucureşti. Ea are însă acum un cu totul alt caracter:
minerii cer, şi obţin, dem isia guvernului Roman pe m otiv de
corupţie şi incompetenţă. Cînd grupul cel mai radical al minerilor,
împreună cu demonstranţi bucureşteni, cer şi demisia lui Iliescu,
scutierii intervin deodată extrem de dur. Deşi invazia lor nu avea
nici o legătură cu congresul PNŢCD, minerii caută în acel mo­
ment sprijinul naţional-ţărăniştilor. Ei asigură paza Teatrului
Naţional, unde avea loc congresul, deşi nimeni nu le-o ceruse, pe
motiv că, într-adevăr, poliţia dispăruse de acolo, şi insistă chiar să
fie primiţi în congres. Diaconescu precizează că partidul are
înţelegere pentru m otivele protestului lor - mizeria din zona m i­
nieră - dar că în acelaşi timp condamnă metodele lor de protest
în ziua a doua a congresului ia cuvîntul.Jn numele unei delegaţii
de zece oameni, Miron Cosma. lider al minerilor şi în 1990, şi se
scuză - indirect - pentru cele întîmplate atunci. Cîţiva oameni din
sală aplaudă, conducerea PNŢCD ascultă politicos, dar partidul nu
le oferă minerilor nici un semn de adeziune. Se depun însă 70 000
lei de către participanţii la congres pentru a se cumpăra alimente
pentru mineri. Cu o zi înainte minerii luaseră de altfel cu asalt şi
clădirea parlamentului şi tocmai Ion Raţiu, cel căruia aceştia îi
distruseseră casa cu un an înante, are acum curajul de-a le cere
decis să părăsească parlamentul. Curios, minerii îl ascultă.
Avînd în vedere criza, Iliescu îi cere un sfat şi lui Coposu. dar
acesta refuză orice formă de colaborare cu FSN şi cere un guvern
de tehnicieni fără de partid, care să organizeze alegeri parla­
mentare şi prezidenţiale curate. Cînd Coposu anunţă în congres
acest răspuns izbucnesc aplauze spontane, dar în timpul discuţiilor
care urmează se vădeşte un anumit dezacord cu privire la cea mai
bună metodă de urmat. Ştefan M am ulea. liderul organizaţiei
PNŢCD de tineret, introduce o m oţiune care cere dem isia lui
Iliescu; în cazul că acesta ar refuza, PNŢCD ar trebui să pără­
sească parlamentul. M oţiunea este respinsă, partidul sprijinind
soluţia lui Coposu: Iliescu poate să rămînă la post, dar să aducă la
putere un guvern de tehnicieni. Astfel se dovedeşte încă o dată că.
deşi se consultă cu tinerii, tot „vechea gardă“ a partidului este cea
care decide ce trebuie făcut
Congresul se încheie într-o remarcabilă atmosferă de unitate
şi seninătate, în ciuda violenţei continue din afara clădirii
congresului. PNŢCD dem onstrează astfel că ştie să facă faţă
crizelor, adoptînd o atitudine rezonabilă, dar fermă, în faţa
guvernului şi una de înţelegere faţă de mineri, fără a accepta însă
încălcarea legii. Naţional-ţărăniştii dovedesc acum definitiv matu­
rizarea politică a partidului lor şi rolul central pe care îl au în
cadrul opoziţiei democrate din Rom ânia

Faptul că Iliescu cedase m inerilor şi abandonase guvernul

Roman, avea să ducă un an mai tîrziu la ruperea FSN în două:
aripa reform atoare a lui Rom an va deveni actualul Partid
Democrat (PD ) şi cea conservatoare a lui Iliescu, actualul Partid
al Democraţiei Sociale din România (PDSR). Retrospectiv, s-ar
putea spune că PNŢCD nu a sprijinit guvernul Roman, deşi ar fi
putut s-o facă. Reproşul mi se pare nedrept Prin moţiunea votată,
PNŢCD a acceptat o anumită continuitate a instituţiei preziden­
ţiale, ca şi a parlam entului, îm potriva haosului dezlănţuit de
mineri. Ambele instituţii urmau să aducă un nou guvern şi alegeri
anticipate. Se poate spune dim potrivă că, în fond, guvernul
Stolojan instalat atunci, a îndeplinit exact cerinţele specificate şi
de moţiunea PNŢCD.

4. FORŢA CONDUCĂTOARE A OPOZIŢIEI:

PNŢCD ÎN TRE 1991-1995

PNŢCD în tim pul guvernării Stolojan

PNŢCD va juca acest rol central în opoziţie în toate perioa­

dele următoare. în guvernul Stolojan intră şi cîţiva liberali, ceea
ce le va aduce renumele de „oportunişti*1, în timp ce naţional-ţă­
răniştii, care rămîn în afara guvernului, cîştigă în popularitate.
Economistul Stolojan respectă promisiunile făcute la înscăunare,
anume că se va ocupa doar de două probleme: refacerea eco­
nomiei în sensul opririi degringoladei, aşa-zisa „opţiune-zero“, şi
organizarea unor alegeri corecte, ceea ce implică o atitudine
neutră din partea instanţelor de stat cu privire la partidele politice
aflate în luptă. Tot el îşi dă de asemeni permisiunea pentru vizita
ex-regelui Mihai în ţară, o permisiune care nu va mai fi repetată
niciodată pînă la data la care scriu acest articol57, în ciuda
nenumăratelor lui cereri în acest sens. Mihai rămîne în România
doar în timpul Paştelui (25-27 aprilie 1992), dar vizita lui devine
un imens succes: aproape jum ătate de milion de bucureşteni, în
frunte cu Coposu, Raţiu şi fosta disidentă, acum membră proemi­
nentă a partidului, Doina C om ea, dem onstrează pentru reîn­
toarcerea definitivă a regelui în ţară. în iunie însă sondajele de
opinie vor indica faptul că popularitatea regelui la nivelul întregii
ţări nu depăşeşte 18%. în timpul vizitei sale, PNŢCD se manifestă
deschis ca un partid monarhist, singurul dintre partidele mari ale
ţării care are această opţiune.

Anul 1992 se află com plet sub semnul alegerilor: locale, pe

9 şi 23 februarie, parlam entare pe 27 septembrie şi prezidenţiale
pe 27 septembrie şi 11 octombrie.
Reprezentanţii Convenţiei înving în februarie în aproape toate
marile oraşe ale ţării: Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Iaşi etc.,
dar la Cluj are succes (lim itat la 52% din voturi) Gheorghe Funar
(PUNR), iar la Giurgiu reprezentantul Partidului Social al Muncii
(PSM ). Partidul de guvem ăm înt FSN cîştigă, dim potrivă, mai
mult la sate şi în oraşele mici.
Succesul Convenţiei la alegerile locale are cîteva importante
efecte secundare: mulţi dintre cei nemulţumiţi de politica guver­
nului. dar neîncrezători, sau speriaţi de CDR, îşi vor da voturile la
alegerile parlamentare noilor partide extremiste de dreapta şi de
stînga; ruptura, deja menţionată, din FSN între tehnocraţii refor­
mişti din jurul lui Roman, care rămîn în FSN (mai tîrziu rebotezat
Partidul D em ocrat), şi vechii activişti de partid din jurul lui
Iliescu care se retrag din FSN şi înfiinţează Frontul Democratic al
Salvării Naţionale (FDSN; mai tîrziu rebotezat Partidul Demo­
craţiei Sociale din Rom ânia); neaşteptate probleme pentru CDR
însăşi, şi anum e noi disensiuni interne. în aprilie, o parte a
Partidului Liberal de sub conducerea lui Câmpeanu se retrage din
CDR şi face cam panie electorală separat, în speranţa că vor
cîştiga astfel mai multe voturi decît dacă rămîn în C D R O altă
parte a liberalilor rămîne însă în Convenţie sub numele de PNL-
CD. La alegerile parlam entare se va vedea că hotărîrea lui
Câmpeanu a fost fatală: PN L nu reuşeşte să mai intre în
parlam ent în consecinţă, CDR este dom inat de aici înainte de
PNŢCD, ceea ce va duce însă la alte fricţiuni, acum cu PAC,
partidul tinerilor intelectuali. A ceştia doresc ca liderul lor,
harismaticul N icolae M anolescu, să devină candidatul CDR la
alegerile prezidenţiale. C onvenţia reacţionează însă, înfiinţînd
alegeri interne ale unui candidat unic şi acestea sînt cîştigate de
candidatul PNŢCD, Emil Constantinescu. Un efect îndepărtat al
acestui vot intern va fi părăsirea Convenţiei de către PAC la
începutul lui 1995 (vezi m ai jos). Din cauza acestor tensiuni
interne ale Convenţiei Democrate, lui Emil Constantinescu nu-i
rămîn, din păcate, decît trei luni de campanie electorală, foarte
puţin pentru un candidat cvasinecunoscut în afara mediului
universitar. Aici se află una din cauzele scorului său insuficient la
alegerile din septembrie 1992. Pe de altă parte, trebuie spus că atît
PNŢCD cît şi Constantinescu au primit, în campania lor, sprijin
moral de la CDA, Partidul Creştin-Democrat din Olanda, ca şi de
la UECD (Uniunea Europeană a partidelor Creştin Democrate) în
general. Datorită iniţiativei CDA - la care sînt bucuros să spun că
autorul acestor rînduri a luat o bună parte, atît în deciderea cît şi
în realizarea ei - , Emil Constantinescu şi Comeliu Coposu şi-au
început turneul lor de prezentare în Europa pe 26 iulie 1992 la
Haga, unde au avut, printre altele, o întîlnire cu prim-ministrul de
atunci Ruud Lubbers, apoi la Bruxelles, Londra şi Paris.
în ţară, cam pania CDR a fost purtată cu puţine m ijloace
materiale şi destul de idealist şi intelectualist, pe cînd FDSN,
dimpotrivă, a folosit tot felul de lozinci populiste şi a ştiut să se
organizeze rapid, mai ales la ţară, profitînd şi de reţeaua de
comunicaţii a foştilor comunişti.
Rezultatul alegerilor a fost din nou defavorabil democraţilor,
CDR obţinînd doar 20% din voturi. După reîmpărţirea voturilor
acordate partidelor care nu intră în parlament, democraţii (CDR,
UDMR şi FSN) ocupă 152 din cele 327 de locuri din Parlament,
adică 46,5% din locuri, pe cînd FDSN, PUNR, PRM şi PSM
obţin împreună 23 de locuri în plus (53,5%).

Cîteva concluzii se impun de la sine. Deşi FDSN cîştigă cel

mai m are număr, de voturi, acesta reprezintă numai o treime din
electorat, deci o pierdere de jum ătate din cel avut în 1990:
împreună cu FSN - acum adversar, atunci uniţi în acelaşi partid -
FDSN ar fi avut acum 38% din voturi, în timp ce în 1990
obţineau 66%. Cetăţenii nemulţumiţi de politica ultimilor ani îşi
dau acum votul opoziţiei - acum peste 45%, în 1990 vreo 20% -
dar şi extremei drepte şi stîngi. în Parlament, facţiunea CDR este
formată de PNŢCD în proporţie de aproape 50%, iar restul din
celelalte partide.

A legerile prezidenţiale merg în acelaşi sens cu cele parla­

mentare. Iliescu cîştigă detaşat în cea de-a doua rundă cu 61,27%
în faţa lui Constantinescu (38,73% ), dar victoria celui dintîi
înseam nă şi o pierdere serioasă de voturi faţă de 1990 (85% ),
după cum înfrîngerea celui de-al doilea înseam nă o dublare a
voturilor candidaţilor opoziţiei din 1990 (Câmpeanu şi Raţiu au
avut 15% împreună).

In următorii ani scena politică este dominată de alianţa la

putere dintre Ion Iliescu, FDSN (rebotezat mai tîrziu PDSR) şi
partidele extremiste în timp ce opoziţia CDR este caracterizată de
buna colaborare dintre Emil Constantinescu şi Comeliu Coposu.

PNŢCD în timpul guvernării Văcăroiu (1992-1996)

Politica guvernului

Iliescu începe prin a-i propune Partidului Naţional Ţărănesc

Creştin şi Democrat participarea la guvern, dar acesta refuză pe
motivul că nu i se dă şi garanţia de-a avea un cuvînt de spus în
stabilirea deciziilor politice. într-un interviu din mai 1993, Coposu
recunoaşte că în aceste tratative CDR a cerut preşedinţia ambelor
Camere, poate „prea mult“, dar nu aceasta a fost cauza eşecului,
ci refuzul PDSR de-a ceda „pîrghiile puterii*1; acceptarea unei
participări formale a PNŢCD, ori CDR, la guvernare, ar fi dus la
repetarea tristei experienţe a lib eralilo r din guvernul Stolojan.
Aceeaşi poziţie este m enţinută în numeroasele discuţii din anii
urm ători la fiecare nouă criză a guvernului Văcăroiu, când
sprijinit, când şantajat de partidele extremiste: Coposu declară
mereu că o coaliţie dintre PN ŢC D , PD şi „aripa moderată** a
PDSR este posibilă, dacă aceasta din urmă este dispusă la cedarea
reală a unei părţi din putere.58 D isponibilitatea de-a guverna a
PNŢCD este, deci, determ inată de criterii pricipiale şi totodată
pragmatice. Văzută retrospectiv, ea s-a dovedit corectă: nu orice
compromis este funcţional, după cum aveau s-o dovedească difi­
cultăţile de guvernare ale partidului după 1996 cu un partener
ideologic mult mai apropiat, şi anum e Partidul Dem ocrat Pe de
altă parte, strategia refuzului principial de-a guverna în orice
condiţii şi răbdarea de-a accepta un moment prielnic, lipsa de
interes a lui Com eliu C oposu pentru „puterea cu orice preţ“ ,
reeditează în mod vădit atitudinea sim ilară a lui Iuliu Maniu din
anii treizeci şi patruzeci, şi reafirm ă imaginea de rigiditate, fie ea
şi moral justificată, a PNŢCD. La o întrebare, probabil ironică, a
unei ziariste de la România liberă, pe 14 martie 1994, dacă este
de acord cu afirmaţia lui M aniu, potrivit căreia acesta ar fi
„guvernat ţara douăzeci de ani din opoziţie", Coposu răspunde,
probabil cu un zâmbet, că acest lucru este posibil, deşi nu este
realizabil în momentul respectiv.59

Ca urmare, se formează pe 4 noiembrie 1992 cabinetul mino­

ritar FDSN (m ai tîrziu PDSR), sub conducerea lui Văcăroiu,
sprijinit de PUNR. PRM şi PSM. Guvernul optează pentru o poli­
tică prudentă: refuză terapia de şoc în econom ie pentru a nu
provoca nici creşterea rapidă a şom ajului, nici dezafectarea gi­
ganţilor economici din perioada com unistă. Rezultatul acestei
politici este faptul că privatizarea economiei, ca şi reformele în
general, se desfăşoară extrem de în c e t M arile conflicte sociale
din 1992 şi 1993 duc la cooperare între opoziţie şi sindicate. în
noiem brie 1993 acestea cer explicit guvernului să preia cîţiva
miniştri din CDR pentru a accelera reform ele. Fără rezultat
Opoziţia introduce în parlament patru moţiuni de neîncredere în
guvern, dar de fiecare dată maşina de vot a majorităţii lucrează
perfect şi moţiunile sînt respinse.
în 1994 devine evident faptul că, în ciuda atacurilor neîntre­
rupte ale opoziţiei, guvernul controlează situaţia şi că-şi va duce
la bun sfîrşit mandatul de patru ani. Confruntat cu condiţiile FMI
şi ale Uniunii Europene pentru intrarea României în structurile
europene, guvernul navighează cu dibăcie între nevoia de reformă
şi rezistenţa la acestea din partea aliaţilor interni. Deşi privatizarea
este mereu amînată, guvernul Văcăroiu reuşeşte să obţină recu­
noaşterea internaţională, aducînd Rom ânia în organismele euro­
pene: contractul de asociere cu Uniunea Europeană pe 1 februarie
1993 şi intrarea în Consiliul Europei pe 4 octombrie 1993. Pe 26
ianuarie 1994 România semnează, ca prim ă ţară est-europeană,
cererea de a obţine un parteneriat pentru pace cu NATO. Două
săptămîni mai înainte Coposu atrăsese atenţia, într-un interviu,
asupra pericolului ca doar ţările de la Vişegrad să fie admise în
NATO; el constatase această tendinţă la Bruxelles în decembrie
1993. Un an mai tîrziu, el preciza că aceeaşi preferinţă a NATO
pentru cel trei ţări de la Vişegrad ar putea condamna România la
discreţia „intereselor ruseşti"60. Deşi acest ultim pericol s-a arătat
a fi iluzoriu, excluderea României din „prim ul val NATO" s-a
adeverit în 1997 la Madrid.
Trebuie, pe de altă parte, am intit că preşedintele Iliescu a
proclamat peste tot, în timpul mandatului său, atitudinea pro-oc-
cidentală a României. Ca rezultat, întîrzierea României faţă de
ţările de la Vişegrad părea atunci a fi fost recuperată, cel puţin în
parte. FDSN trebuie însă să plătească aceste succese colabo­
ratorilor interni: după 18 august 1994 participă şi PUNR la
guvern, iar după 20 ianuarie 1995 şi celelalte două partide
extremiste. Tratatul cu Ungaria nu se semnează nici la 20 martie
1995, la reuniunea „Balladur“ de la Paris, unde relaţiile dintre
România şi Ungaria sînt singurele nesoluţionate din Europa, iar
guvernul „roşu-brun“ al Rom âniei continuă a fi privit cu
neîncredere, dacă nu chiar cu mirare.
în parlament PNŢCD menţine o opoziţie activă. în problema
..memorandumului*1 pe care guvernul îl compune despre politica
sa economică în februarie 1994, pentru FMI, partidele din opo­
ziţie votează diferit: PNŢCD se abţine, liberalii sînt împotrivă,
deoarece nu cred că guvernul va pune în practică o politică reală
de privatizare. în dezbaterea despre im pozitele pe veniturile
agricole opoziţia părăseşte integral dezbaterea din parlament ca
protest Maşina de vot guvernamentală împiedică însă opoziţia să
obţină ceva concret din aceste dezbateri.

PNŢCD şi CDR

Bunele relaţii iniţiale din Convenţie se tulbură în 1993 dato­

rită, mai întîi, nefericitelor declaraţii ale episcopului Lâszl6 Tokes
despre politica de „purificare etnică** contra m aghiarilor din
România. într-un m om ent în care o asem enea purificare era o
dramatică realitate în Bosnia în ce-i privea pe musulmani, această
afirmaţie despre România, unde ea nu există în nici un fel, îi irită
pe mulţi români, şi chiar pe maghiarii moderaţi. Pe 2 martie 1993
atît guvernul cît şi partidele din opoziţie condam nă declaraţia
episcopului Tokes. El însuşi explică această declaraţie, chiar şi în
timpul vizitei lui din Olanda din aprilie 1993, prin faptul că s-a
referit doar la imposibilitatea ungurilor de-a ocupa poziţii înalte în
m agistratură sau arm ată, m ăcar conform procentului lor
demografic. Deşi această situaţie, dacă este adevărată, este regre­
tabilă, ea nu-m i pare suficientă pentru a susţine ideea unei
..purificări etnice** ci, cel mult, a unei „discriminări etnice**, ceea
ce este cu totul altceva. PNŢCD îşi precizează poziţia într-o
scrisoare deschisă către Tokes din 15 aprilie 1993. Naţional-ţă-
răniştii încep prin a-1 contrazice pe episcop în ceea priveşte o
politică românească p erm a n en tă de discrim inare a ungurilor: ea
nu a existat în perioada interbelică, ci doar în cea ceauşistă, dar
atunci românii şi ungurii sufereau în egală măsură. în perioada
actuală, PNŢCD se exprimă pentru toate drepturile individuale ale
membrilor unei minorităţi, dar nu pentru drepturile lor colective.
Dacă acestea din urmă s-ar acorda, rezultatul ar fi crearea unor
enclave ungureşti în România: pentru unguri o politică de „sinu­
cidere politică**. V iitorul acestora se află într-o politică de
colaborare şi interacţiune cu rom ânii în scopul întăririi dem o­
craţiei, şi nu într-o politică de izolare şi neîncredere. Ştirile despre
„purificarea etnică** sînt jignitoare mai ales pentru acei români
care se dedică înbunătăţirii relaţiilor cu ungurii. La sfîrşitul
scrisorii sînt trecute în revistă drepturile maghiarilor din România
pe care PNŢCD este gata, eventual alături de UDMR, să le
sprijine: întrebuinţarea limbii m aterne în învăţămîntul de toate
gradele, ca şi în adm inistraţie şi justiţie; dezvoltarea propriei
culturi; numiri în funcţiile de conducere pe bază proporţională;
decizie directă în probleme proprii în cadrul unei descentralizări
administrative în toată ţara. (Interesant este că asemenea reven­
dicări avusese M aniu şi pentru rom ânii ardeleni în tim pul lui
Carol al Il-lea.) Această scrisoare, un adevărat program naţional-ţă-
rănist de politică a minorităţilor, acordă deci maghiarilor practic
toate drepturile în a fa ra celui de autonom ie etnică locală, pe
motivul că aceasta, în absenţa unei legi de autonomie generală în
România, ar constitui un privilegiu maghiar în loc de-a fi un drept
al oricărui cetăţean. Acest rezonabil punct de vedere este repetat
în 1994-1995 în mai toate ocaziile publice, inclusiv în discuţiile
interne din C D R Astfel, în timp ce PAC adoptă pe 13 ianuarie
1995 punctul de vedere, neaşteptat de dur, ca UDMR ori să-şi
retragă cererea de autonomie pentru maghiari, ori să părăsească
CDR, Coposu declară pe 23 ianuarie 1995 doar că propunerea
UDMR este „exagerată** şi că reglementarea prin lege a autono­
miei locale în toată ţara va rezolva şi problem ele m inorităţii
maghiare. Acest punct de vedere este repetat pe 30 ianuarie, la
cererea PNŢCD, în tratativele generale dintre CDR şi UDMR.

Criza Convenţiei părea astfel rezolvată, cînd ea reizbucneşte

pe motive organizatorice - printre altele, în legătură cu hotărîrea
de-a lua decizii prin majoritate de voturi şi nu prin consens, ca
pînă acum - şi duce la părăsirea Convenţiei de către PAC,
PL '93, social-democraţi şi UDMR în februarie-martie 1995. Ultimul
partid, pe lîngă problem a modului de formare a deciziei, ridică şi
problema legitim ităţii articolului unu din Constituţie privitor la
unitatea naţională a Rom âniei, legitim itate pe care UDM R, în
ciuda cererii celorlalte partide, nu o recunoaşte, preferind formula
unei „Rom ânii m ultinaţionale11. Oricît de regretabilă pentru
unitatea opoziţiei ar fi această „despărţire a apelor", ea are
avantajul de-a clarifica opţiunile ideologice şi programele politice
ale opoziţiei. D eşi în mai 1995 se constituie în C onvenţie un
im portant grup liberal prin fuziunea partidului naţional-liberal
condus de Mircea Ionescu-Quintus cu grupuri din PAC şi din PL
'93 care refuză părăsirea Convenţiei, aceasta va fi dominată, de
aici înainte, de creştin-democraţi (PNŢCD). Speranţa iniţală era
că, în afara ei, se pot cristaliza mai bine ofertele social-democrate
(PSDR, ieşit din Convenţie, dar şi FSN, gruparea lui Roman61),
liberale (PL ’93 şi eventual PAC62) ca şi problematica grupării
UDMR, ca un one-issue p a rty declarat63 Această speranţă nu se
va realiza: nici liberalii, nici PAC nu vor intra în parlament după
alegerile din 1996, nereuşind să depăşească pragul de 3% din
voturi, ceea ce pare, din păcate, să îndreptăţească scepticismul cu
privire la viitorul lor politic, manifestat de Coposu la părăsirea
Convenţiei de către aceste partide.64

Moartea lui Corneliu Coposu

în 1995 preşedintelui PNŢCD i se conferă, în mai, o medalie

de onoare de către preşedintele francez Jacques C hirac şi, în
octom brie, Legiunea de O noare a Franţei. Fără a fi ocupat
vreodată vreun post oficial în România, Coposu atinge o culme a
recunoaşterii internaţionale a meritelor lui ca om de stat neoficial.
Nu pentru multă vreme, însă. Pe 31 octombrie 1995 este internat
în stare gravă la spital, unde va deceda pe 11 noiembrie. Zeci de
mii de oameni defilează prin faţa corpului său neînsufleţit şi la fel
de m ulţi participă la îngroparea sa pe 14 noiembrie. Din nou,
guvernul nu-i acordă regelui M ihai viza de intrare pentru a
participa la înmormîntare. Un rămas bun îndurerat i-â sosit şi din
Olanda; îl adaug aici în anexă, fără comentariu.
Partidul intră într-o fază post-Coposu cu tristeţe, dar la fel de
unit ca înainte. Ion Diaconescu, fostul vicepreşedinte, este ales
preşedinte ad-interim şi apoi preşedinte propriu-zis. El va conduce
PNŢCD la victoria din 1996, o victorie pe care Coposu o
prezisese, dar pe care el nu a mai apucat-o.
 5. V IITO RU L CREŞTIN-DEM OCRAŢIEI ÎN ROM ÂNIA

Dubla dimensiune a ortodoxiei

Titulatura partidului (PNŢCD) indică dubla lui dimensiune: el

are o lungă tradiţie naţional-ţărănească în spate, dar formal este
creştin-democrat abia de la cererea de adeziune a lui Coposu din
februarie 1987, trimisă la EUCD, şi oficial, de la înscrierea par­
tidului la tribunal în ianuarie 1990. Dublă lui dimensiune - na-
ţional-ţărănistă şi creştin-democrată - este un produs cultural-is-
toric care se cere explicitat. în toate ţările în care biserica
ortodoxă este biserică naţională - Grecia şi alte ţări balcanice,
România, Rusia şi alte foste republici sovietice - Biserica a slujit
interesele naţiunii - văzută adesea ca o naţiune de ţărani - , dar nu
(şi) interesele societăţii, or ale indivizilor concreţi ai acesteia Ea
s-a ţinut în mod tradiţional în afara politicii, indiferent de ce
caracter avea această politică. Este o poziţie m otivată deci
dogmatic, nu istoric, şi nu are nici o legătură cu „firea" credin­
cioşilor sau a poporului respectiv. Biserica ortodoxă are, pur şi
simplu, o altă atitudine faţă de societate decît biserica catolică sau
cea protestantă. Ţin să precizez acest lucru pentru că, deşi el este
un loc comun în ţările ortodoxe, el este, pare-se, încă necunoscut
în unele cercuri occidentale, precum, din păcate şi în studiul CDA
din Olanda „Colaborarea cu ţările central şi est-europene" ( Notitie
Samenwerking m et de landen van Centraal- en Oosî-Europa). O
consider pe aceasta din urmă, în cele ce urmează, (d o a r) ca
exemplu al unei mentalităţi mai generale, ca şi al unei regretabile
autoreproduceri de clişee.
A politism ul bisericilor ortodoxe din Europa R ăsăriteană nu
este o caracteristică a acestor ţări c i a bisericii ortodoxe înseşi, ca
organism su p ra sta ta l. Din faptul că biserica ortodoxă nu s-a
angajat în problem ele civice ale unei perioade, precum cea
comunistă, nu se poate trage concluzia că cetăţenii respectivi, sau
cel puţin credincioşii ortodocşi din acea societate, au fost struc­
tural incapablili, sau neinteresaţi de problem ele civice ale
societăţii lor. La fel de greşită istoric este concluzia că aceste
societăţi ar fi „m ai puţin deschise", sau „mai puţin europene"
decît acelea în care biserica este catolică sau protestantă, sau că în
ţările ortodoxe n-ar exista o diferenţiere între stat şi biserică şi că
societatea civilă s-ar naşte aici de aceea mai dificil decît în
celelalte ţări65. Problema este fals pusă. Nu ..diferenţierea" dintre
biserică şi stat. sau lipsa ei, a determinat tăria atitudinii civice în
societate, ci angajarea politică, sau lipsa acesteia, a bisericii
respective în societate. Biserica ortodoxă română nu s-a angajat în
societate nici în perioada democraţiei interbelice - pledoaria în
acest sens a lui N ae Ionescu nu a fost urmată66 nici în cea a
dictaturilor c a re 'i-a u urmat, patriarhul Miron C ristea slujind
dictatura lui Carol la fel de senin precum patriarhul Justinian sau
Teoctist pe cea comunistă. Atitudine civică a existat, sau nu, în
perioadele date, din motive social-politice, nu religioase. Biserica
nu s-a amestecat niciodată în stat, sau în societate, dar vîrfurile ei
- cei mai sus-numiţi, dar exemplele se pot înmulţi, din păcate -
s-au lăsat cumpărate, ori îngenuncheate, de puterea politică. Mai
mult, Biserica nu s-a ocupat activ. în ciuda colaborării capilor ei
cu Puterea, nici m ăcar de apărarea propriilor ei interese, precum
de salvarea bisericilor pe care le-a demolat Ceauşescu. De ase­
menea, nimeni din interiorul Bisericii nu l-a apărat, de exemplu,
pe părintele Calciu, ori pe alţi, foarte puţini, preoţi, ori călugări cu
curaj. Biserica ortodoxă română nu s-a simţit responsabilă faţă de
disidenţi, precum biserica catolică poloneză, ori biserica protes­
tantă din vechiul fosta Republică Democrată G erm ană.67
Paradoxul este deci că biserica ortodoxă română „s-a diferenţiat"
prea m ult, nu prea puţin, de Stat. în sensul că ea nu s-a simţit
niciodată im plicată în treburile publice, separîndu-se, diferen-
ţiindu-se total de lume, adoptînd o atitudine de totală neutralitate
faţă de aceasta. Problema nu este specific românească, ci generală
în ţările ortodoxe. Referindu-mă acum numai la România, nu mă
pot totuşi îm piedica a reproşa bisericii ortodoxe de aici exact
apolitism ul ei, incapacitatea de-a se trezi, m ăcar în ceasul de
cum pănă care a fost (cel puţin) ultim ul deceniu ceauşist, din
somnul ei dogmatic. Atitudine civică în România, atîta cît a fost,
s-a dezvoltat deci în afara bisericii ortodoxe. în interiorul ei
oamenii au ..rezistat" ca totdeauna în istorie, prin întoarcere în
sine, revenire la valori tradiţionale, supravieţuire individuală. în
loc de organizare colectivă.

Critica exprim ată în volumul olandez este deci greşit direc-

ţionată: nu ..ţările" ( countries ) ortodoxe, ci biserica ortodoxă în
genere, trebuia să fie ţinta acesteia. Pe de altă parte, volum ul
respectiv „uită" că (de exemplu) în România, nu numai biserica
ortodoxă, ci toate bisericile s-au lăsat aservite, independent de
tradiţiile lor de „diferenţiere1*68. Cine i-a făcut viaţa imposibilă
reformatului Tokes decît episcopul reformat, tot maghiar, Lâszlo
Papp, din Oradea? Cine a apărat interesele lui Ceauşescu în SUA
mai bine decît rabinul M oses? De ce n-ar fi putut invoca şi
Teoctist „argumentul** lui Moses, că a făcut ce a făcut pentru a-şi
salva enoriaşii? De rezistat comunismului, de fapt, a rezistat doar
biserica unită. A rezistat, şi a fost distrusă. Ca biserică, dar nu ca
credinţă, renăscînd după 1989 mai puternică decît oricînd. O pildă
bună pentru noi toţi.69

în concluzie, trebuie spus că, independent de eventualele lor

critici faţă de trecut, atitudinea creştin-democraţilor occidentali ca
şi a Partidului Creştin Democrat (CDA), nu ar trebui sa fie una
de discrim inare între Europa Centrală „diferenţiată** şi Europa
Răsăriteană „nediferenţiată**, ci una ecum enică, de subliniere a
exact aspectelor comune (bisericilor) celor două Europe. Aceasta
cu atît mai mult cu cît CDA însuşi este un exemplu de ecume-
nism, constituindu-se prin conlucrarea dintre vechile partide
catolice şi protestante olandeze, la fel de altfel ca şi EUCD, la
nivel european. Problem a creştin-dem ocraţiei europene este.
printre altele, cred eu, exact extinderea ecum enism ului Ia partidele
surori din ţările ortodoxe. Altfel nu vom putea vorbi niciodată de
o creştin-democraţie europeană, aşa cum putem vorbi, în schimb,
de social-democraţie şi de liberalism european.

Revenind, în fine, la PNŢCD şi la „dubla lui dimensiune**

rem arcată mai sus: absenţa bisericii din societate a făcut ca
partidele democratice, inclusiv PNŢ, să se constituie ca partide
laice în ciuda faptului că unii dintre membri, chair un lider ca
Maniu, erau credincioşi convinşi. C reştinism ul, d eşi înscris pe
agenda PNŢCD , nu a dus la cristalizarea unui program de acţiune
concret pen tru că problem ele p o litice nu existau în general pe
agenda bisericii. Dimpotrivă, numai un partid de extrema dreaptă
ca Liga Apărării Naţional-Creştine (LA N C) al lui A.C. Cuza, a
înscris doctrina creştină în titulatura lui, ca şi în program, dar, din
păcate, „docrina creştină** a rămas politic neelaborată, iar restul
programului s-a redus la un antisemitism primitiv. Dacă România
ar fi avut după război „norocul** pe care l-au avut statele
occidentale, de a scăpa dintr-un foc şi de nazism şi de comunism,
este probabil că s-ar fi realizat o legătură naturală între credinţă
(ortodoxă) şi politică (democrată). România nu a avut acest noroc
şi legătura a fost de aceea făcută ori în Gulag (Coposu) ori sub
cizmele Securităţii (Doina Cornea). Iată de ce PNŢ nu a devenit
PNŢCD decît după decem brie 1989. Pornit atunci încet, acest
partid creşte după alegerile din 1992, domină treptat Convenţia
Democrată, mai ales după sfărîmarea partidului liberal în diverse
partide mici, concurîndu-se unul pe altul, şi este acum principala
forţă a opoziţiei democrate, fiind totodată singurul partid politic
rom ânesc care propune o alternativă creştin-democrată.

Prudente previziuni

întrebarea este, desigur, în ce m ăsură va putea confirm a

PNŢCD aşteptările pe care el însuşi le-a creat. Fără voie ne
amintim de situaţia asemănătoare dintre 1926 şi 1928, acei doi ani
de după crearea partidului, cînd nenum ăratele dem onstraţii în
favoarea PNŢ au creat sentimentul general de „schim bare", nu
numai de curs politic, dar şi de noi norme sociale, de onestitate şi
sinceritate, atunci faţă de „corupţia" liberală. Cam aceleaşi aş­
teptări sînt produse acum faţă de stagnarea pedeseristă. Criza
mondială şi întoarcerea lui Carol, spune istoria, şi spun şi eu aici.
în alt capitol al cărţii, au împiedicat PNŢ să-şi demonstreze atunci
capacităţile. Ce se va întîmpla cu PNŢCD?

. Aş distinge trei aspecte ale acestei întrebări majore:

1. Ce şansă are creştin-dem ocraţia în faţa electoratului
românesc?
2. Ce şansă are PNŢCD în alegerile din 1996?
3. Care este forţa reală, organizatorică şi ideologică, a
PNŢCD?

1. Acum, ca şi în perioada interbelică, PNŢCD este un partid

al claselor de mijloc mai modeste, în timp ce clasele economic
mai favorizate se identifică acum cu PD, PL’93, sau, paradoxal,
cu partidul de guvenămînt. PDSR, aşa cum în trecut se identificau
cu liberalii. Legitimitatea istorică a acestor partide este diferită:
clară la naţional-ţărănişti, vagă la PL’93 şi inexistentă la PD şi
PDSR. Ce este nou în contextul actual, însă, în raport cu cel
istoric? Exact dim ensiunea creştin-dem ocrată a PNŢCD. între­
barea este deci în ce măsură electoratul român actual este matur
pentru ideea creştin-democrată.
 Cred, în momentul în care scriu70, că electoratul român poate
da p o te n ţia l o m ajoritate creştin-dem ocrată. M otivele acestei
opţiuni ar fi următoarele: 1) puternica, dar difuza tradiţie creştină
(ortodoxă), atît în viaţa cotidiană cît şi în cultură; 2) absenţa unui
concurent ideologic puternic: social-democraţii n-au nici o şansă
ca atare, adică ideologic, deşi forţa harismatică a lui Petre Roman
este apreciabilă, liberalii sînt prea fragmentaţi, iar naţionalismul
este instinctual puternic, dar ideologic neelaborat şi în practică
prea nostalgic-ceauşist, iar PDSR n-are nici o ideologie distinctă;
3) puternice legături cu lumea occidentală. Pe scurt, PNŢCD este
astăzi singurul partid din Rom ânia care oferă o sinteză credibilă
între o puternică tradiţie naţională şi o evidentă joncţiune cu un
so lid curent occidental. M ai ales ultim ul argum ent poate fi
actualizat dacă EUCD îl confirmă printr-o acţiune de tip ecu­
menic, fără a sugera că „partidele ortodoxe" sînt rudele ei sărace;
căci dacă, dimpotrivă, face această sugestie, ea va da apă la moară
exact partidelor naţionaliste.
Ne putem întreba, cu alte cuvinte, dacă, şi cum, diverse
instanţe interne şi externe (precum EUCD), ar putea contribui la
transformarea unui electorat creştin-democrat potenţial într-unul
actual.

2. Şansa PNŢCD depinde în m are m ăsură de perform anţa

celorlalte partide. Altfel decît acestea, PNŢCD se prezintă în
cadrul unei mari alianţe, Convenţia Democrată, pe care o domină,
fără a-i dicta unilateral programul electoral, care conţine şi idei
ale liberalilor răm aşi în Convenţie. Aceasta, mai ales prin
asociaţiile civice, se prezintă deci ca un am plificator al naţional-
ţărănismului şi ele pot echivala, pentru electorat, opţiunea general
democrată cu opţiunea pentru PNŢCD, deci pentru creştin- de­
mocraţie.
Dintre partidele democratice ieşite din Convenţie, exceptînd
UDMR şi electoratul său specific etnic, doar PAC este un concu­
rent serios, social-dem ocraţii lui Cunescu şi liberalii lui Dinu
Patriciu fiind partide prea mici pentru a recolta mai multe voturi
decît cele ale simpatizanţilor direcţi. PAC îi atrage însă pe tineri -
generaţiile celor de 30 şi 40 de ani - , cărora naţional-ţărăniştii nu
le (m ai) spun nimic, şi pe intelectuali, electoratul prin excelenţă
al acestui partid, datorat în m are m ăsură harism ei lui Nicolae
Manolescu. PNŢCD nu prea are cum să se impună în faţa acestor
două segm ente ale electoratului. Viitorul s-ar putea să fie al
grupării PAC, întrebarea este însă dacă viitorul soseşte chiar în
1996. Manolescu realizează la nivel naţional, conform previziu­
nilor, doar cîteva procente: forţa acestui partid, intelectualismul
lui. este şi slăbiciunea lui. Problema PAC - maniera în care ar
stabili o linie de com unicare între intelectuali şi alegătorii „de
rînd“ - nu este însă o problemă a PNŢCD; aici comnicarea se
face de la sine. PAC şi PNŢCD nu se concurează deci direct
pentru acelaşi segment de electorat. Concurenţa este mai curînd
indirectă: cine formează formatorii de opinie? Mulţi ziarişti de
opinie sînt simpatizanţi ai PAC. Nu toţi însă. în ultimă instanţă nu
contează nici mesajul în sine, nici cine-1 transmite, ci măsura în
care el este compatibil cu nevoile reale ale grupului de alegători
respectiv. Or, aici PNŢCD mi se pare mai bine articulat la
electorat decît sublimele, dar dificilele discursuri ale PAC.
Rămîne, în fine, o necunoscută: cîtă popularitate vor avea PD
şi mai ales partidul de guvemămînt, PDSR, care nu are o ideo­
logie, nici un program care să poată concura cu cele ale CDR
pentru atragerea majorităţii aceluiaşi electorat mai mult sau mai
puţin de centru democratic, dar care, fiind actualmente la putere,
poate menţine voturile - interesate - ale acestei majorităţi. între­
barea este deci în ce măsură o parte (m ajoră) a acestui electorat
se va deplasa de la PDSR la CDR. Segmentele de extremă stîngă,
sau dreaptă, ale electoratului cad, evident, în afara unui interes
posibil pentru CDR şi creştin-democraţie.

3. Dacă PNŢCD este potenţial partidul cel mai puternic din

România, forţa lui reală este însă mult mai m ic i De exemplu, nu
este clar cît de puternice sînt diversele lui organizaţii regionale şi
locale. Este posibil ca idealism ul convingerilor să întreacă în
m ulte cazuri eficienţa acţiunii şi profesionalism ul cam paniei
electorale. în 1992, de pildă, aceasta a fost organizată, pentru
CDR, de un naţional-ţărănist din vechea gardă, cu rezultate foarte
slabe. Programul PNŢCD reia acum principiile de bază ale creş-
tin-dem ocraţiei: sentim entul răspunderii, solidaritate, subsidia-
ritate (accentul pe autonomie locală), dreptate socială, moralitate,
credinţa creştină, rolul central al persoanei umane, sprijin pe clasa
de mijloc. Toate aceste nobile principii sună destul de abstract
întrebarea este cum vor fi traduse ele într-un limbaj accesibil, în
primul rînd la ţară. şi mai ales într-un program concret de
schimbări economice şi sociale de care ţaja are urgentă nevoie.
 6. EPILO G , 1998

Scris mai înainte şi revizuit în august 1996 (vezi nota 70),

acest articol, recitit şi lărgit în 1998, ar trebui să aibă noi
concluzii. M ai întîi pentru că în noiembrie 1996 CDR a cîştigat
alegerile şi, în cadrul ei. PNŢCD a primit cele mai multe sufragii.
Previziunea m ea în privinţa posibilităţii transformării unui elec­
torat potenţial creştin-dem ocrat într-unul actual, s-a dovedit
exactă, deşi cauzele ei nu au fost atît de ordin ideologic, ori da­
torate influenţei UECD, cum credeam eu71, ci dorinţei de schim ­
bare concretă reală a unei mari m ajorităţi a electoratului, care
dorinţă s-a întîlnit cu promisiunea de-a o realiza venită din partea
formaţiunilor CDR şi PNŢCD. Convingerea electoratului de-a se
deplasa de la alte poziţii anterioare la acestea s-a făcut, cum eu
doar speram în articol, foarte prudent, printr-un limbaj electoral
concret, adecvat nevoilor reale şi nu numai principiilor abstracte,
dar trebuie de asemeni subliniat că dimensiunea creştin-democrată
a acestui limbaj electoral a fost evidentă. în fine, previziunea mea
cu privire la capacitatea PAC de-a deveni singurul rival serios al
CDR nu s-a adeverit defel, acest partid, la fel ca PL ’93, nereuşind
nici m ăcar să ajungă în parlament. în rest, PDSR a pierdut
într-adevăr voturi în favoarea CDR.

CDR ajunge astfel la putere şi, în num ele acestei grupări,

PNŢCD form ează un guvern de coaliţie, prin premierul Victor
Ciorbea, pentru prim a oară după guvernul Vaida-Voevod din
ianuarie 1933. Din noiembrie 1933, cînd demisionează Vaida, pînă
în noiembrie 1996, au trecut deci 63 de ani, timp în care naţional -
ţărăniştii nu au mai condus un guvern, deşi membri ai partidului
au mai participat, cu sau fără voia conducerii lui, şi la alte
guverne, regizate de Carol al II-lea ori de comunişti. Guvernul
Ciorbea, ca şi guvernul Radu Vasile, care-i urmează în 1998, au,
deci, pentru prim a oară, şansa de-a realiza nu numai ideea
naţional-ţărănist, precum Maniu şi Vaida între 1928 şi 1933, ci şi
aceea creştin-dem ocrată, deşi faptul că acest guvern CDR este
unul de coaliţie implică multe ajustări pragmatice. Guvernul de la
sfîrşitul anilor nouăzeci poate deci intra în istoria partidului ca un
moment triumfal, concluzie logică a unui lung proces politic, ca
un moment de eşec, ori ca unul neconcludent „din motive obiec­
tive", precum guvernele M aniu-Vaida mai sus pomenite. Prima
posibilitate va oferi un viitor politic naţional-ţărănismului creştin-
democrat, celelalte două vor restrînge însemnătatea acestui partid
la un trecut glorios.

Cum este prea devreme pentru a trage o concluzie înainte de

term inarea m andatului guvernului actual, închei aici istoria
PNŢCD, unul din marile partide democratice ale României, un
partid care, indiferent de conjunctura actuală şi de viitorul lui,
întrupează deja sinteza p olitică cea m ai im portantă a Rom âniei
dem ocrate, sinteza dintre naţionalismul luminat, înţelegerea pentru
păturile sociale defavorizate, ţărăneşti sau nu, creştinismul ecume­
nic (m ai ales ortodox şi uniat) şi tradiţii culturale, ca şi opţiunea
decisă pentru dem ocraţie de sorginte occidentală. Nici un alt
partid democratic românesc nu a putut reuni decît unele din aceste
puncte în program ul său. Este însă adevărat că alte partide
democratice, precuin liberalii, au realizat mai mult din programele
lor decît PNŢ(CD). încă o dată, doar viitorul va dovedi dacă acest
partid este numai unul de maxime principii sau şi unul de im­
portante realizări. Cum acest articol, şi această carte, au un ca­
racter mai mult de analiză istorică decît de comentariu politic de
actualitate, fără a putea însă evita cu totul un asemenea com en­
tariu, speculaţiile cu privire la viitorul acestui partid cad în afara
scopurilor ei.
 ANEXĂ*

RĂM AS BU N , D O M N U LE COPOSU

Am sterdam , 13 noiembrie 1995

Întîmplarea a făcut că la cursul meu de istoria României de

astăzi, 13 noiembrie, pentru studenţii de la secţia de română a
Universităţii din Amsterdam, trebuia să vorbesc despre Partidul
Naţional din Ardeal, Iuliu Maniu şi PNŢCD. în timp ce vorbeam
am realizat, deodată, îngrozitorul fapt că nu mai pot vorbi despre
domnul preşedinte Coposu la prezent, aşa cum totdeauna făceam,
pînă sîmbată, ci numai la trecut Domnul preşedinte a alunecat pe
nesimţite dintre noi în altă lume, căreia noi îi spunem istorie, şi
unde noi îl vedem alături de cel de care niciodată nu s-a despărţit.
Iuliu Maniu. Comeliu Coposu intră în istorie pentru că a ştiut să-i
reziste, pentru că nu i-a acceptat ororile com uniste şi postco-
muniste. El intră în istorie pentru că i-a spus „nu“ atunci cînd
mulţi dintre noi au tăcut. Comeliu Coposu este acea Românie care
nu a putut fi învinsă. Ştiu acest lucru, şi totuşi nu pot suporta, eu.
cel de departe, durerea imensă că domnul Coposu nu se mai află
în spatele acelui birou unde îl ştiam, fumînd, neobosit, ţigară de la
ţigară, primind şi ascultînd pe fiecare, senin, surîzător, deasupra
vremurilor, invincibil.
Domnule preşedinte, plecînd din acel loc, lăsaţi România, şi
pe mulţi dintre noi, cu sentimentul că ne-au fost tăiate rădăcinile.
Dumneavoastră veneaţi dintr-o lume pe care eu nu am cunoscut-o.
dar pe care o iubesc pentru că v-am cunoscut pe dumneavoastră.
Şi pentru că mi-aţi dovedit că ea trăieşte din vremi şi întotdeauna
va trăi. Căci nu este vorba de trecut aici, ci de acea puritate,
cinste, demnitate şi tărie care, datorită Dumneavoastră, sînt aso­
ciate României. Prin plecarea Dum neavoastră, pleacă un om

* Publicat în revista 22, 15-21 noiembrie 1995, p. 5.

exemplar. Golul pe care-1 lăsaţi, nu-1 vom putea umple. Dar vom
încerca şi noi, cum vom putea, să nu ne lăsăm striviţi de istorie.

Sorin Alexandrescu
Profesor la Universitatea din Amsterdam
Consilier pentru România al Partidului Creştin-Democrat
Olandez.

NOTE

1. O variantă prescurtată a acestui capitol a apărut în Olanda sub

titlul „Roemenie" în Christen-democratieen in Midden- en Oost Europa,
Den Haag. CDA, 1995, pp. 39-51.
2. Ungaria cucereşte Transilvania în secolele al Xl-lea şi al XH-lea şi
colonizează partea ei din sud cu saşi (secolele XII-XIII) şi secui (secolul
al XlII-lea).
3. împăratul Leopold oferă românilor, în 1699 şi 1701, drepturi
politice în schimbul acceptării de către biserica ortodoxă a Unirii cu
biserica catolică, şi deci a supremaţiei Papei de la Roma. Unirea nu
aduce pînă la urmă românilor „uniţi“ drepturile politice promise, ci
numai avantaje culturale: accesul la învăţămîntul universitar (iezuit) din
Viena şi Roma şi dezvoltarea unui învăţămînt propriu în Transilvania,
ambele cu enorme efecte pentru cultura română din Transilvania
4. D. Drăghicesco, Les Roumains, Paris, Editions Bossard, 1918,
pp. 95-97.
5. Legea electorală cenzitară din Ungaria prevedea un prag electoral
mai ridicat pentru români decît pentru unguri şi saşi. La alegerile din
1910, românii ar fi trebuit, numeric, să ocupe 75 din cele 516 locuri ale
Dietei; au cîştigat pînă la urmă, din cauza manipulărilor ministrului de
Interne Istvân Tisza, dar şi a luptelor electorale intestine, numai cinci
locuri (D. Drăghicesco, idem dito, p. 135); în alegerile cu patru ani mai
înainte obţinuseră (numai) şaisprezece (D. Drăghicesco, idem dito,
p. 152). Vezi de asemenea Bulletin o f the Center fo r Transylvanian
Studies, Cluj, voi. 1, nr. 2, december 1992, p. 26 şi C. Popovici, La
question roumaine ei: Transylvanie et en Hongrie, Paris, Payot, 1918,
pp. 82-85 despre legea electorală din 1882 şi alte legi şi dispoziţii de
dinaintea acesteia
6. în 1844 erau pentru 776 603 locuitori de rit catolic (unguri) şi de
rit protestant (unguri şi germani) 1 354 de şcoli, deci o şcoală la aproxi­
mativ 574 de locuitori. Pentru 1 310 872 locuitori ortodocşi şi uniţi
(români) existau doar 596 de şcoli, deci o şcoală la aproximativ 2 199
de locuitori. Numărul de şcoli pentru maghiari şi germani era astfel
proporţional de aproape patru ori (mai exact: 3,84) mai mare decît cel
pentru români (David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992, p. 152). Potrivit legii Trefort din
1879 şi Apponyi din 1907, învăţătorii români erau obligaţi să predea
lecţiile în limba maghiară (D. Drăghicesco, op. cit., pp. 104-105). După
legea Apponyi din 1907, 420 şcoli româneşti particulare şi confesionale
sînt închise între 1908-1910 (Apostol Stan, Iuliu Maniu. Naţionalism şi
democraţie. Biografia unui mare român, Bucureşti, Editura Saeculum
LO., 1997, p. 22).
7. Aurel C. Popovici consideră că, potrivit procentajului lor din
populaţia din 1892, românii ar fi trebuit să ocupe 320 din cele 1 726 de
posturi din ministerele maghiare; nu ocupau însă decît 18 (D. Dră­
ghicesco, op. cit., pp. 133-134)!
8. în perioada 1886-1909, 353 de ziarişti români au fost condamnaţi
la mai mult de 131 ani detenţiune: a fost condamnat deci mai mult de un
ziarist pe lună, fiecare primind arest, în medie, patru luni şi jumătate.
(Bulletin, loc. cit., p. 46)
9. Barbara Jelavich, History o f the Balkans, Cambridge U.P., 1983,
voi. E p. 73.
10. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei
Mari, Viena, 1906, traducere română în 1939, reeditare la Bucureşti,
Albatros, 1997, pp. 280, 292.
11. Iuliu Maniu, Testament moral politic, Bucureşti, Editura Gîndirea
Românească, 1991, pp. 2-3.
12. Apostol Stan, op. cit., p. 160.
13 Cf. afirmaţiei lui Maniu din cuvîntarea sa din 19 decembrie 1937
a adunarea organizaţiei de femei a PNŢ din Bucureşti, unde precizează
ă dorea să extindă acest drept în 1932 şi la alegerile pentru Cameră şi
entru Senat (Iuliu Maniu în faţa istoriei, coordonatori I. Diaconescu şi
'. Ţepelea, Bucureşti, 1993, p. 157).
14. Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României, 1926-1947, Bucureşti,
iitura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 75.
15. Ioan Scurtu, idem dito, p. 83.
16. O descriere pitorească a acesteia se poate citi în Guy de Cars,
'juwen om de Roemeense troon, Antwerpen/Baam, Editura Hadewijch,
)0; trad. olandeză a ediţiei originale franceze, Les reines de cceur,
rin, 1979.
17. Apostol Stan. op. cit., pp. 211-213.
18. Vezi notiţele scrise de Mihalache pe 9 iunie 1930, în Ion
alache în faţa istoriei, coordonatori Ion Diaconescu şi Gabriel
■lea, Bucureşti, Editura Gîndirea Românească, 1993, pp. 233-252, ca
şi „Memoriul dlui Iuliu Maniu în chestiunea Restauraţiei", în Iuliu Maniu
în faţa istoriei, 1993.
19. Iuliu Maniu în faţa istoriei, p. 131.
20. Op. cit., pp. 134, 137.
21. Op. cit., p. 140. Comeliu Coposu a povestit odată că a scris o
carte despre Maniu cu titlul Istoria unui tribun, confiscată şi distrusă apoi
de securitate ( Com eliu Coposu în faţa istoriei, Bucureşti, Editura
Metropol, 1996, p. 79). Fără a putea cunoaşte conţinutul acestei cărţi,
înclin să cred că termenul de „tribun", în sensul tradiţional al cuvîntului,
nu se potrivea lui Iuliu Maniu în faza sa „regăţeană"; acesta este motivul
pentru care încerc cele două schiţe de portret alternative care urmează.
22. în momentul morţii, Maniu „îl ruga pe N. Carandino să-l
informeze pe Papă că [...] trăise unit, dar înţelegea să moară catolic"
(A. Stan, op. cit., p. 509).
23. A. Stan op. cit.
24. Ioan Scurtu, op. cit., p. 192, nota 21.
25. Ion Mihalache în faţa istoriei, pp. 253, 256, 257.
26. A Stan, op. cit., p. 238.
27. Ioan Scurtu, op. cit., p. 261.
2 8 .1. Diaconescu. G. Ţepelea (coord.), Ion Mihalache în faţa istoriei,
pp. 288, 289.
29. Ibidem, p. 310.
30. Principiile de bază ale naţional-ţărănismului sînt pentru el
„morala creştină, democraţia adevărată, fără posibilitate de răstălmăcire
şi constituţionalismul" ( Testament moral, politic, p. 175).
31. A Stan, op. cit., p. 285.
32. Ion Mihalache în faţa istoriei, pp. 342-344.
33. Ion Mihalache în faţa istoriei, mai ales pp. 419, 423-425, cu
concluzia că regele a rămas la ideea ca PNŢ să guverneze după cum
doreşte: „Eu rămînînd tot timpul pe planul guvernării, cum vrem noi, şi
subliniind că şi gospodăreşte şi ca ordine şi ca interes pentru ţară şi
Tron, Partidul Naţional Ţărănesc e capabil a corespunde cerinţelor şi îşi
ia răspunderea" (p. 425).
34. A Stan, op. cit., p. 309.
35. A. Stan, op. cit., p. 321.
36. Ioan Scurtu, op. cit., p. 376.
37. A. Stan, op. cit., pp. 324-325.
38. A Stan, op. cit., p. 362.
39. A Stan, op. cit., p. 383.
40. Corespondenţa a fost mai întîi publicată în 23 august 1944.
Documente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 2 vo­
lume, apoi şi în alte volume.
41. A Stan, op. cit., p. 402.
42. A Stan, op. cit., p. 429.
 43. Ion Diaconescu, Raportul de activitate al PNŢCD-ului la
congresul din 27-29 septembrie 1991, p. 10.
44. Ion Diaconescu, op. cit., p. 11. Coposu exprimă altfel aceste
situaţii, ceea ce nu înseamnă neapărat alte realităţi: „La desfiinţarea lui,
PNŢ avea 2 125 000 membri. Din aceştia un număr de aproximativ
272 000 reprezentînd suprastructura partidului au fost arestaţi şi trimiţi în
puşcării [...] Dintre ei mai mult de trei sferturi s-au prăpădit în închisori
( Corneliu Coposu în faţa istoriei, p. 82).
45. Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, Bucureşti,
Editura Anastasia, 1991, pp. 90-91. Corneliu Coposu în faţa istoriei,
pp. 81, 299.
46. Vlad Georgescu, România anilor ’80, Miinchen, Jon Dumitru
Verlag, 1994, p. 111.
47. Predicile lui au fost publicate sub titlul Şapte cuvinte către tineri,
Miinchen, Jon Dumitru Verlag, 1979.
48. Liberte? Paris, Criterion, 1990; Libertatea?, Bucureşti, Huma-
nitas, 1992.
49. Ion Raţiu s-a născut în 1917 la Turda dintr-o veche familie,
atestată încă din secolul al XlV-lea, şi care a dat, printre alţii, şi pe
conducătorul mişcării memorandiste din 1892. Ion Raţiu studiază dreptul
la Cluj şi devine membru în comitetul unei organizaţii studenţeşti
creştine, dar îşi dă demisia cînd aceasta îşi declară simpatia pentru Garda
de Fier. în 1940 este numit membru al Ambasadei Române de la Londra,
dar demisionează şi de aici în momentul formării unui guvern al Gărzii
la Bucureşti. Primeşte azil politic în Anglia, dar rămîne cetăţean român.
Absolvă economia la Cambridge în 1943, îşi ia acolo, mai tîrziu, şi
doctoratul şi intră apoi în lumea afacerilor unde face o carieră deosebită,
între 1951-1957 colaborează activ la BBC. Este unul din fundatorii
asociaţiei Amnesty International şi iniţiază de asemeni mai multe
asociaţii democratice ale românilor în diaspora, cea mai importantă, şi
foarte eficientă, fiind Uniunea Democrată Mondială a Românilor Liberi
(UDMRL). în calitate de preşedinte al acesteia, întîlneşte mulţi oameni
politici occidentali, printre care pe Margaret Thatcher şi Richard Nixon,
pentru a-i informa în legătură cu situaţia din România. Publică, printre
altele, Bessarabia. a Romanian Land (1968). Contemporary Romania
(1975) şi Moscow challenges the World (1986). în România fundează
ziarul Cotidianul, se angajază în cîteva proiecte umanitare, dar nu intră în
lumea afacerilor pentru a se putea concentra asupra vieţii politice.
50. Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, pp. 124-125.
51. Corneliu Coposu, idem dito, pp. 132-133.
52. Pavel Câmpeanu. Ariadna Combes şi Mihnea Berindei. România
înainte şi după 20 mai, Bucureşti, Humanitas, 1991.
53. „Străbunicul meu a fost unul din fruntaţii Partidului Naţional ale
cărui şedinţe se ţineau chiar în casa lui. Bunicul dinspre tată a murit în
urma unor bătăi primite în alegerile de la Cehul Silvaniei, el fiind
prietenul lui Gheorghe Pop de Băseşti. Tatăl meu a făcut puşcărie
ungurească şi a fost scos din temniţă numai cînd armata română a ocupat
Budapesta" ( Corneliu Coposu în faţa istoriei, p. 171).
54. Aceste pagini trimit, în tot paragraful, la volumul Corneliu
Coposu în faţa istoriei.
55. Corneliu Coposu în faţa istoriei, p. 156.
56. Corneliu Coposu în faţa istoriei, pp. 129-130.
57. Articolul a fost scris în olandeză în aprilie 1995 şi rescris, apoi
lărgit, în româneşte în august 1996. Regele Mihai va avea dreptul de-a reveni
în ţară abia după victoria democraţilor la alegerile din noiembrie 1996.
58. Corneliu Coposu în faţa istoriei, pp. 132-133, respectiv p. 184.
59. Corneliu Coposu în faţa istoriei, p.185.
60. Corneliu Coposu în faţa istoriei, pp. 161 şi 237.
61. Fuziunea acestor partide este decisă în septembrie-octombrie
1995, într-o uniune social-democrată (USD).
62. Această fuziune, hotărîtă în decembrie 1994, nu se va dovedi
viabilă. După insuccesul în alegerile din 1996, PAC se va hotărî să revină
în CDR prin fuziune cu liberalii aflaţi deja în Convenţie.
63. Amintesc aici pe scurt unele puncte ale unei „Cronici a eveni­
mentelor curente" din 1994-1995, prezente în textul olandez, dar prea
cunoscute pentru a le mai păstra în versiunea românească a articolului.
în 1995 preşedintele Coposu este internat pentru a fi tratat de cancer
într-o clinică din Germania, vreme de aproape şase luni de zile. (Fusese
tratat acolo, pentru alte probleme de sănătate, şi la sfîrşitul lui 1994. cînd
Coposu recuperase şi se întorsese acasă, aparent însănătoşit, oricum plin
de energie, anunţînd „lupta finală contra neocomuniştilor" şi readucînd
un anumit ascuţiş polemic în activitatea partidului.)
Acesta tocmai că părea să dispară datorită rolului nefericit jucat la
sfîrşitul anului 1994 de secretarul PNŢCD Valentin Gabrielescu, devenit
preşedintele unei comisii parlamentare de anchetă în legătură cu revo­
luţia din decembrie 1989. Audierea preşedintelui Iliescu de către comisie
fusese filmată dfe televiziune şi trecută a doua zi pe post fără ştirea lui
Valentin Gabrielescu. Filmul dezvăluia atitudinea umilă şi incompetentă
a comisiei, şi mai ales a lui Gabrielescu, în faţa celui audiat Indignarea
în rîndurile partidului este atît de mare încît Gabrielescu demisionează pe
3 ianuarie 1995 din toate funcţiile PNŢCD, rămînînd doar membru al
senatului.
Excelentul economist Mircea Ciumara, preşedintele institutului de
studii al PNTCD, este şi preşedinte al unei comisii parlamentare pentru
administraţia locală. în această calitate protestează în nenumărate rînduri.
între altele în revista 22, împotriva blocării legilor necesare acestui
sector, în pofida semnării de către România a cartei europene a admi­
nistraţiei locale în octombrie 1994.
 Dimpotrivă, prefecţii numiţi de guvern demit mulţi primari aleşi în
1992, potrivit legii (greşite) în vigoare, înainte ca justiţia să-şi fi dat
verdictul în procesul intentat primarilor. Aproape 10% din primari,
aparţinînd mai ales grupării CDR, au fost între timp demişi Printre ei se
numără şi Tutunaru, primarul PNŢCD al sectorului 3 din Bucureşti.
Arestat pe 11 octombrie 1994, el este totuşi eliberat o săptămînă mai
tîrziu de justiţie care găseşte acuzarea neîndreptăţită.
Relaţiile PNŢCD cu creştin-democraţii din Europa şi mai ales din
Olanda se dezvoltă promiţător datorită vizitei în România a unei delegaţii
EUCD conduse de belgianul Martens şi olandezul Wim van Velzen
(6-8 aprilie 1993), a unui seminar internaţional despre societatea civilă
la Bucureşti (12 noiembrie 1993), a congresului CDA de la Wassenaar
(Olanda) despre Europa centrală şi răsăriteană la care participă Emil
Constantinescu, Mircea Ciumara şi alţii (3-4 decembrie 1993), a vizitei
primului ministru Lubbers (CDA) şi a minstrului de Externe Kooijmans
la Bucureşti (17-19 aprilie 1994) etc.
64. Corneliu Coposu în faţa istoriei, p. 213.
65. Citez dintr-un volum publicat de o fundaţie a EUCD: „The fact
that there is a structural difference between Central and Eastem Europe
cannot be denied. In Central Europe, there are countries with historical
experiences with a differentiation of the functions of church and state, of
state and economy, of state and Science. Thus, they form a structural
basis for a responsible society. The Eastem European countries have
much less experience with this. They have suffered the long rules of the
autocratic systems of the Ottoman and Russian empires. For them, a civil
or responsible society is much more difficult to achieve" ( Essays on
Civil Society, Subsidiarity and Federalism, Stichting Eduardo Frei, 1994,
pp. 24-25). Pe lîngă faptul că ignoră contraexemple flagrante - Polonia
catolică a fost şi ea sub dominaţie ţaristă, filosofia şi ştiinţa din oc­
cidentul catolic au cunoscut inchiziţia etc. - această afirmaţie subînţelege
amestecul bisericii ortodoxe în stat, ceea ee este fals - ortodoxia tocmai
că nu a cunoscut o inchiziţie - ca şi faptul, de nimic demonstrat, că
diferenţierea dintre biserică şi stat ar fi în sine o condiţie a afirmării unei
atitudini responsabile în societate.
66. Nae Ionescu, în unele articole din Roza Vînturilor 1926-1933,
republicat la Bucureşti, Ed. Roza Vînturilor, 1990.
67. O analiză mai pe larg, şi mai puţin critică decît observaţiile mele
de mai sus, a relaţiilor dintre biserica ortodoxă română şi statul comunist,
a fost făcută într-o excelentă teză de licenţă a unui fost student al meu de
la Amsterdam, Cees van der Jagt, Ce zice popa să faci, dar ce face el
Amsterdam, 1994. Menţionez, de asemeni, o altă teză de licenţă din
Amsterdam, din 1997, a Ralucăi Cîţă, despre istoria postbelică a
PNŢCD.
68. Următoarea afirmaţie din acelaşi volum este de aceea discrimi­
natorie: „In Eastem European countries like Rumania, support for the
church was difficult, because orthodox churches traditionallly held close
relations with the ruling system. They were not trusted by the people“
(Essays ort Civil Society, Subsidiarity and Federalism, p. 16).
69. O precizare poate necesară: eu sînt ortodox, nu unit
70. încă o dată, ultima versiune a acestui articol este datată august
1996.
71. Este drept, pe de altă parte, că articolul meu iniţial, scris pentru
Partidul Creştin-Democrat Olandez, CDA, şi pentru relaţiile acestuia cu
EUCD, punea intenţionat accentul pe dimensiunile internaţionale ale
PNŢCD.
 C U P R IN S

O (imposibilă) pre-fa ţă .................................................. ................5

Feţe (5) • Editoriale (6) • Personale (6) • Imposibila neutralitate (9)

• Paradoxurile autorului (11) • Textualism, contextualism (12) •
Multiplicităţi (14) • Vocile Celuilalt (15) • Multiplicităţi interbelice
(16) • Cîteva prezum ţii (17) • Necesarele limite ale toleranţei (19) •
Naratologie, m entalităţi, im aginar (21) • Vocile neauzite (25) •
Note (26) •

Paradoxal român (traducere de Simona B rînzaru)......................31

L Construcţia României M ari.........................................................45

1. Un război prost pregătit (45) • 2. Unirea (46) • Basarabia (46) •

Bucovina (49) • Excurs despre legitimitate (51) • Transilvania (53) •
Rom ânii pierd războiul, dar cîştigă pacea: cu tabel (55) •
3. Unificarea (59) • Dezechilibrul intern al norocului (59) • Costul
norocului (62) • Grandoare şi cecitate (64) • 4. Concluzii (69) •
Note (70) •

n. România interbelică democrată, pe scurt................................ 75

1. (Re)construcţie (75) • Arm onizare şi reforme (75) • „Surful“

politic (78) • Excurs: revenirile în timp (82) • Guvernarea liberală
(84) • Practica dem ocraţiei (86) • Programele politice (88) •
Sistemul partidelor politice (88) • 2. înnoire naţional-ţărănistă şi
gestionare a crizei (92) • Guverne ţărăniste (92) • A n ii treizeci:
construcţie şi deconstrucţie (93) • Privire înapoi: pubertatea şi
maturitatea unui prinţ (94) • Scurt excurs despre un paradox român
(95) • Restauraţie sau Instaurare? (97) • Maşina de tocat regală (99)
• Relaţii externe (100) • 3. Neoliberalism: progres sau decadenţă?
(102) • Guvernul Tătărescu (102) • Eşecul aranjamentelor de culise
(109) • Carlismul şi alegerile din 1937 (106) • Electorale şi post-
electorale (109) • A l treilea, şi ultim ul sistem de partide democrat
(111) • Sfîrşitul democraţiei (112) • Note (114) •

IIL Un erou ratat Carol al II-lea ................................................. 118

1. Regimurile autoritare (118) • 2. Autoritarismul regal (119) •

3. Europa după „summitul“ germano-sovietic (123) • 4. Balansul
politic al lui Carol al II-lea (124) • 5. Cîteva complexe româneşti
(127) • 6. Dictatele din 1940 (131) • 7. Deconstructor singur (135)
• Note (138) •

IV. Dubla structură a lui Ion Antonescu........................................ 140

l v Interpretări (140) • 2. Vidul de putere (143) • 3. Ordine versus
revoluţie (144) • 4. O istorie în mai multe cupluri (148) 5. Adiacenţe
mitice (150) • 6. Pre-modernismul lui Antonescu (151) • 7. Un
regim autoritar (154) • 8. Antonescu antisemit (155) • 9. Pentru o
istorie paralelă: România şi Finlanda (159) • Excurs despre
„autonom ie“ (159) • 10. Antonescu şi Hitler (166) • 11. Ion
Antonescu autor (172) • 12. Un text al generalului (176) •
13. încercare de generalizare (184) • Note (187) •

V. „Fenomenul legionar": cuvîntul şi fapta................................... 193

1. Cîteva puncte de vedere introductive (193) • Obligaţia istoricului
(193) • Societatea resentimentului (193) • Starea a treia şi starea a
patra (194) • Turnesolul legionar (195) • Discursul festiv, cultul
personalităţii (195) • Neoconservatorismul (197) O ciudată unicitate
(198) • Etnocrat şi/sau tehnocrat (198) • Schizofrenie (199) •
2. Istorie (199) • Fundalul internaţional (199) • Puncte de vedere şi
niveluri de analiză (201) • Un portret al lui Codreanu (204) • M itul
regenerării (212) • R evoluţia de dreapta (216) • 3. „Fenomenul
legionar11 (223) • Conferinţele lui N ae lonescu (223) • Lagărul văzut
de Eliade (225) • Excurs I: M iopia politică a lui Mircea Eliade
(226) • Excurs II: O polem ică în ju ru l lui Eliade (236) • Sub-excurs
inevitabil etic (241) • O concluzie: cecitatea politică (241) •
Testamentul lui N ae Ionescu (242) • Final (254) • E xeunt (254)
• Note (256) •

VL Partidul National Ţărănesc Creştin şi Democrat ................. 269

1. 78 de ani de luptă: PNŢCD între 1869-1947 (269) • Partidul

N aţional Rom ân (PN R) (269) • Partidul Ţărănesc (PŢ) (272)
• Partidul Naţional Rom ân şi Partidul Ţărănesc între 1918 şi 1926
(273) • P N Ţ între 1926 şi 1933 (276) • Prima schiţă de portret al
lui Iuliu Maniu: un om politic pilatian (277) • Guvernări naţional-
ţărăniste (281) • P N Ţ în opoziţie (1933-1937) (285) • P N Ţ în
tim pul dictaturilor de dreapta (1938-1944) (289) • A doua schiţă de
portret a lui Iuliu M aniu: călugărul (290) • P N Ţ în perioada de
tranziţie (1944-1947) (294) • 2. PN Ţ în ilegalitate (1948-1989)
(296) • 3. D em ocraţie fără putere: PN ŢCD după 1989 (298) •
începutul: 1989 - m ai 1990 (298) • Reconstrucţia: mai 1990-1991
(301) • Cu toate p în zele sus: Congresul PN ŢCD din 27-29
septembrie 1991 (302) • Programul naţional-ţărănist (303) • O nouă
invazie a m inerilor (307) • 4. Forţa conducătoare a opoziţiei:
PNŢCD între 1991-1995 (308) • P N ŢC D în tim pul guvernării
Stolojan (308) • P N ŢC D în tim pul guvernării Văcăroiu (1992-1996)
(311) • Politica guvernului (311) • PN ŢCD şi CDR (313) • Moartea
lu i Corneliu Coposu (315) • 5. V iitorul creştin-dem ocraţiei în
România (316) • Dubla dimensiune a ortodoxiei (316) • Prudente
previziuni (319) • 6. Epilog, 1998 (322) • Anexă - Rămas bun,
domnule Coposu (324) • Note (325) •
 ÎN ATENŢIA
librarilor şi vînzătorilor cu am ănuntul

C ontravaloarea tim brului literar

se depune în contul Uniunii Scriitorilor din R om ânia
nr. 45101032, deschis la BCR, Filiala Sector 1, Bucureşti.
Tehnoredactare computerizată
MARILENA RÂPĂ