...

și birja pornise s-alerge-n treapăt, ducând trupul omului acela frânt în două, și cei doi
tineri triști care stăteau de o parte și de alta a lui, parcă veghindu-l, cu picioarele atârnându-le
de-o parte și de alta a scărilor, și cu ei se ducea și sufletul băiețelului, care înțelesese pentru
prima dată ce înseamnă violență, dar și solidaritate și ajutor – agățat de roțile acelea ce veșnic
n-aveau să se mai oprească în amintirea lui, cum n-aveau nici să se mai șteargă ele vreodată în
această amintire de pe caldarâmul tuturor străzilor orașului său...

N-aș vrea să rănesc pe băieții ei, care mi-au fost nu numai colegi de școală, ci și
prieteni. Și-apoi sunt amândoi azi ingineri, demult nu mai trăiesc din chiriile ce le plăteam noi
cândva mamei lor, și demult țara mea e și a lor. Însă adevărul e adevăr: pe atunci soțul
doamne A-buh mai exporta încă nuci în Egipt, și mai fabrica încă spirt, și mai specula încă la
bursă. Dacă nu știu ce s-a făcut cu comisarul de poliție Blându, știu prea bine, din nefericire,
ce s-a făcut apoi cu dna A-buh. Nu, ea n-a fugit, cu stăpânii, în '40 peste hotar. N-a fugit nici
când s-au reîntors, în '41, acești stăpâni. Și nici în ghetoul din Chișinău n-a murit, deși poate
mai bine ar fi fost să moară atunci. N-a murit nici după ce i-au murit bărbatul și mama. N-a
murit, zic, și a mai apucat a fi pornită, cu câți mai rămăseseră vii, în lungul drum spre lagărul
din Balta. Un martor ocular mi-a povestit mulți ani mai apoi, nu, nu cum a murit, ci cum au
vândut-o pe dna A-buh soldații din escortă polițistului dintr-un sat ucrainean, pentru rochia de
pe ea și pentru cei doi dinți de aur din gură...

Am vrut însă să aduc aminte cititorului un lucru care, cel puțin mie, mi se pare de
nesfârșită importanță: pe data de 28 iunie, las-să se gândească fiecare din cei ce-au devenit
abia pe urmă stăpâni – și nu peste străzi și curți, ci pe însuși destinul lor – să se gândească,
zic, la ce-a fost pe strada, în curtea, în viața fiecăruia doar o zi, o oră, un minut înaintea lui 28
iunie, să se gândească la ziua de 27 și la cine i-a fost stăpân.
Anume să se gândească, nu numai să-și amintească...

Linia subiectului urmărește un tânăr român din Basarabia, refugiat peste Prut în 1940
împreună cu tatăl său. Subiectul este deci profund ancorat în biografia lui Alexandru
Cosmescu, iar stilul – mult mai alert decât al prozelor publicate de el anterior – încearcă să
recreeze atmosfera Bucureștiului și Sibiului anului 1940, atitudinea față de cele două crize
succesive ale refugiaților (basarabeni și transilvăneni), precum și ascensiunea mișcării
legionare. A scrie despre politica românească a acelor ani fără a-i dezumaniza actorii era
absolut de neconceput pentru autoritățile din RSSM; la fel, ideea că unul dintre personaje
vorbește cu „accent basarabean” fiind înțeles fără probleme de colegii săi din Regat, ba chiar
încercând, uneori, fără succes, să le imite accentul (o experiență familiară și astăzi multor
basarabeni care își fac studiile în România) punea sub semnul întrebării teza sovietică privind
existența a două limbi și două națiuni distincte – „română” și „moldovenească”. Dat fiind că
influența ideologiei timpului este minimă în acest manuscris, putem presupune că nu ar fi fost
acceptat spre publicare de nicio editură. Respectiv, nu putem ști nici dacă a fost vreodată
intenționat spre publicare sau conceput, din start, ca literatură de sertar. Pare a fi un proiect
abandonat de dragul dramaturgiei, care i-a permis un alt mod de recuperare a experienței
personale și de reflecție asupra ei.