145 de ani din ROMÂNIA Ediție nouă

de la înființare nr. 7 | noiembrie 2021

www.revistatimpul.ro 24 de pagini | 10 lei

Parteneri Romeo Aurelian Ilie Tatiana Rașchitor Victor Cobzac

Am să mă întorc „Pasiune și destin - Galina Vieru –
bărbat? 10 cazul Irinei Bardița” 2 Omul orchestră 16

Foto: Teodor Bordeianu

Tot mai multe întrebări apar și e tot mai puțin timp…

INTERVIU
Leo Bordeianu: „Atâta timp cât mai putem iubi, cauza nu e pierdută” (12-13)

Ștefan Susai 19 Silvia Goteanschii 15 Victor Fală 23 Oxana Gherman 9 Irina Bardița
Sumar
Număr ilustrat cu lucrări de Irina Bardița
Pasiune și destin – cazul Irinei Bardița, Tatiana Rașchitor 2
Margareta noastră (fragment), Dumitru Crudu 3
Pacea noastră cea de toate zilele, Alexandru Popescu 3
Poetul care s-a descoperit într-o altă limbă: Alexander Galbur, Lilia Bicec 4
Cum să iei Berlinul în trei zile și trei cărți (Partea a doua), Sorin Hadârcă 5
Pescuind în oglindă, Nicolae Leahu 6-7
Femeia – Munte și regenerarea ei în volumul Ale noastre dintru ale noastre
de Moni Stănilă, Nadejda Ivanov 8
Ce vedem noi când… citim poezia Tatianei Grosu, Oxana Gherman 9
Autenticitate și umor în 3ml de Konfidor de Ion Buzu, Cristina Dicusar 9
Am să mă întorc bărbat?, Romeo Aurelian Ilie 10
Alchimia viselor în Los Angeles-ul Doinei Postolachi, Maria Ivanov 10
Diaspora noastră din Franța, Olga Căpățină 11
Interviu cu scriitorul Leo Bordeianu, Natalia Pîntea 12-13
Interviu cu pictorul Alex Gurschii, Cristina Stanciuc 14
Poezie, Silvia Goteanschii 15
Galina Vieru – Omul orchestra, Victor Cobzac 16
Arta Irinei Bardița sau oameni care te inspiră, Vladislava Pahomea 16
Irina Bardița – sufletul ce și-a găsit identitatea prin artă, Diana Cernolev 17
Arta, Nina-Corina Luchianțeva 17
7 poeme de Ed Pobuzhansky, Igor Guzun 18
Bine ați venit la Tottenham, de Giovanni Rose, Vitalie Șega 18
Jurnalul unui fotograf (Partea a patra), Ștefan Susai 19
Cel mai teribil sentiment – singurătatea, Natalia Prodan 20
Simplă, sinceră pledoarie pentru Concertul condamnaților, Maria Toacă 21
Mașinăria extremismelor, Vitalie Vovc 22
15 ani. Republica Moldova-România?, Ludmila Țurcanu 22
Aceeași pistă frumos mirositoare, Victor Fală 23
Gânduri vindecătoare, Virgil Botnaru 23
Mesaje pentru burta de rechin, Vitalie Vovc 24
Editor: Asociația Revistei TIMPUL
Asociația Comunicare Fără Frontiere
Redactor‑șef: Dumitru Crudu
Secretar general de redacție: Tatiana Rașchitor
Redactori: Victor Cobzac, Cristina Dicusar, Victor Fală,
Oxana Gherman, Igor Guzun, Natalia Pîntea,
Alexandru Popescu, Natalia Prodan,
Ștefan Susai, Alla Tofan
Redactori asociați: Nicolae Leahu, Ciprian Măceșaru
Redactori externi: Vitalie Vovc (Franța),
Lilia Bicec Zanardelli (Italia)
Administrare site și redactor web: Paul Iordache
Tehnoredactare: Image Impact
PR, Comunicare: Robert Popescu
Tipar: Tipoart Idea Studio SRL
Director proiectul TIMPUL Republica Moldova: Maria Ivanov
Director proiectul TIMPUL – Portal de Cultură: Mihai Vacariu
Adresa redacției Chișinău:
Digital Park Chișinău, Str. Mihai Viteazul nr. 15,
Chișinău, Republica Moldova
telefon: 068 86 78 83
E‑mail: contact.moldova@revistatimpul.ro
Website: www.moldova.revistatimpul.ro
Adresa redacției Iași:
Str. Cuza Vodă nr. 38, et. 1, Iași; cod poștal: 700038;
telefon: 0332 802 536
E‑mail: contact@revistatimpul.ro
Website: www.revistatimpul.ro
ISSN–L 1223‑8597
ISSN 1223‑8597
Conturile Fundației Comunicare fără Frontiere:
Lei: RO54BTRLRONCRT0591371601
Euro: RO04BTRLEURCRT0591371601
Revista și proiectul TIMPUL sunt susținute de:
SC Meridiane Publishing SRL, Editura Revistei Timpul
Proiect susținut de Majestatea Sa Margareta,
Custodele Coroanei române
Revista „Timpul” se vrea un spațiu al dialogului și găzduiește
puncte de vedere diferite. Responsabilitatea conținutului
textelor revine fiecărui autor în parte.
2 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
Arte
Pasiune și destin –
cazul Irinei Bardița
Tatiana Rașchitor
Povestea artistei Irina Bardiță mă pune să
meditez asupra unui finalism creator de des-
tin. Mă uimește pasiunea sa feroce care tinde
să se realizeze cu aceeași necesitate cu care un
corp greu, în cădere, se îndreaptă către nucleul
pământului. Ce este oare – o putere a voca-
ției sau o structură sufletească fatală? În acest
context, involuntar, îmi amintesc de soarta
pictorului Wassily Kandinsky, care la vârsta de
30 de ani văzându-și chemarea, demisionează
din postul de profesor la Facultatea de Drept
a Universității din Moscova, pentru a îmbră-
țișa cariera artistică profesionistă. O situație
similară o găsim și în biografia artistului Paul
Gauguin, care la ai săi 35 de ani se retrage din
lumea tranzacțiilor bursiere pentru a se consa-
cra integral picturii. Este oare povestea unui
sacrificiu? Pe altarul jertfei, se pune confortul
și stabilitatea financiară, în schimbul obținerii
unei beatitudini spirituale artistice...
Cu dragostea purtată în suflet pentru pic-
tură, din junime, Irina Bardița se pomenește la
Colegiul Național de Comerț, apoi la Facul-
tatea de Sociologie, declarând, în 2018, că lu-
crează ca social media customer service manager,
având pictura doar ca hobby. Cine știe ce va fi
– ultima picătură sau prima speranță, cea care
îi va asemăna soarta cu cea a lui Kandinsky sau
Gauguin, dar în toate, artista denotă un curaj
de invidiat. La moment, cu puțină îndrumare
din partea artistului Timotei Bătrânu, tânăra
excelează în arta naivă, creând opere pline de
cutezanță și idei profunde.
Pentru acei sceptici, amintim că în primii
ani ai secolului al XX-lea, arta naivă a fost ac-
ceptată, pentru prima dată, ca un mod artistic
de statut egal cu orice altă manieră de expri-
mare artistică. Arta naivă reprezintă o formă de
afirmare a individualității, o viziune creatoare
liberă de orice convenție sau sistem de repre-
zentare picturală, este un mod de reprezentare
a lumii în afara oricărei instrucțiuni plastice, în
afara oricăror rigori și constrângeri academice.
Spre deosebire de Niko Pirosmani sau Ivan
Generalic, artiști naivi care se inspiră din fol-
clor și scene cotidiene, universul imagistic al
Irinei Bardiță plonjează în materie simbolică,
la prima vedere onirică, dar, mai curând, con-
ceptuală.
Îmi place să văd în ipostazele artistei parale-
le cu Frida Kahlo, poate că este ceva comun în
felul de a fi al acestor două femei. E interesant
că Frida nu se considera artistă suprarealistă
și atunci când a fost invitată de Andre Breton
să participe la expoziția suprarealiștilor, ea i-a
răspuns că „nu și-a pictat niciodată visele, ci
și-a pictat numai realitatea”. Aceeași situație o
găsim în creația figurativă a artistei Irina Bar-
diță. Motivele tablourilor Renașterea lui Venus
sau Omul contemporan sunt inspirate din viață.
Arta vizuală, în acest caz, devine un mijloc de
comunicare, un prilej pentru meditații asupra
problemelor imanente ale contemporaneității.
Firește că, aflându-se la început de cale, tâ-
năra artistă urmează să-și definească stilul și să-
și cizeleze limbajul plastic. E cert că creșterea
profesionistă este extrem de exigentă, solicită
mult timp, efort și dedicație. Consacrarea ar-
tiștilor vine cu cunoașterea și aplicarea inteli-
gentă a legilor compoziției, legilor culorii, și/
sau dibăcia desenului, și înțelegerea formei, și
simțul volumului. Firește că în secolul al XXI-
lea, odată cu revoluția duchampiană, mesajul
ideatic primează în raport cu execuția, dar
tagma artistică rămâne un mediu al inițiaților.
Chiar dacă artistul contemporan nu participă
la executarea propriilor lucrări, ca John Bal-
dessari, Takashi Murakami sau experimentul
Want de Pavel Brăilă, gradul său de cunoaștere
a materiei sau simțul intuitiv al acesteia este
vădit.
Promițătoare sunt lucrările abstracte ale
artistei: Marea de aur, Roșu și verde, Galaxie,
Jupiter, Câmp de levănțică și altele asemenea
prezintă combinații cromatice armonioase,
tușe energice ori facturi inedite capabile să
genereze o atmosferă detașată, meditativă. O
dezvoltare în continuare a motivelor cosmice,
planetare ar întregi conceptul plastic al artis-
tei, dar ar zădărnici cursul figurativ, simbolic
și conceptual.
Finalmente, merită să menționăm că artis-
ta este o fire inteligentă, pe cât de curajoasă, pe
atât de sensibilă. Tânăra posedă un spirit ana-
litic profund și o putere de convingere admi-
rabilă. În spiritul artiștilor postmoderni con-
ceptuali, ea singură își explică și interpretează
creația. În acest sens, o analiză suplimentară a
lucrărilor sale pare, cel puțin, inutilă, e destul
să îi găsiți profilul pe instagram sau facebook
și să vă aprofundați în lectură. E cert că, Irina
Bardiță – femeie și artistă – prezintă o lecție
de curaj, sinceritate, pasiune și omenie, fiind
un spirit activ – demn de urmat. După cum
spuneam, „Frida a combătut sugestia – făcută
de Andre Breton – că ar fi o artistă suprare-
alistă, spunând odată: „Nu mi-am pictat ni-
ciodată visele, mi-am pictat numai realitatea”.
A acceptat totuși ca lucrarea ei să fie inclusă
în expoziții suprarealiste” [Gompertz, p. 234].
nr. 7 | noiembrie 2021

Margareta noastră (fragment)
Dumitru Crudu
Claudiu stătea trântit într-un fotoliu
și răsfoia revista „Zarea”.
O, da peste ce am dat eu aici. Peste o
poezie de-a lui mesieu.
— Ia, citește-ne-o și nouă, îi ceru Te-
rebnea.
— Mai bine nu, m-am opus eu.
— Tu să taci, fraiere, auzi. Hai citeș-
te, Claudiu. Suntem ochi și urechi. Și
Claudiu citi: De unde atâta albastru în
atâta natură statică?
— Aruncă naibii revista asta la gu-
noi, sări Terebnea în picioare. Tot acum.
— Dar nu-i a noastră.
— Nu contează a cui e și arunc-o la
gunoi!
Și Claudiu o aruncă, de parcă asta ar
fi schimbat situația. Iar Terebnea veni
spre mine și-mi trase un pumn în piept,
încât mi se tăie respirația.
— La mine era altfel, am bleștit eu.
La mine era și de unde atâta sânge în
atâta natură moartă.
— Așa mai vii de acasă. Bătrâne, mă
îmbrățișă Terebnea și mă pupă pe obraji,
la tine era de o mie de ori mai bine. În
sfârșit, iată că am auzit și o poezie bună
de-a ta, îmi spuse el și îi sări iar mușta-
rul.
— De ce le-ai permis să ți-o schilo-
dească? Să ți-o distrugă. De ce?
— Pentru că altfel nu mi-ar fi publi-
cat-o.
— Mai bine nu ți-o publicau de
neam decât să ți-o desfigureze în halul
Pacea noastră cea de toate zilele
Alexandru Popescu
În întreaga lume și inclusiv în Mol-
dova, oamenii se împart în tabere, se
bagă în tranșee și se împușcă unii pe alții
cu gloanțele urii. O ură care crește odată
cu radicalizarea, în dependență de nive-
lul de educație al societății. Noi, mol-
dovenii, care nu putem ieși din cercul
vicios al unei istorii nefaste, geopoliticii
și propriei neputințe de a fi uniți și a lua
deciziile bune, am devenit un popor de
oameni chinuți de munci grele și sără-
cie care ne-au făcut răi și fără orice urmă
de politețe. Trăim într-o țară în care a
te răsti, a striga la celălalt e o normă,
pentru că toți ajung la concluzia că doar
urlând obții și rezolvi ceva. Evident că o
țară în care trăiește o asemenea societate
isterică nu poate fi un loc plăcut, iar toa-
tă această alienare generală scade enorm
din calitatea vieții oricărui om. Suntem
martorii unor vremuri în care scara va-
lorilor e făcută praf, nu mai distingem
binele de rău și ne sufocăm în propria
noastră ignoranță.
Acum, prin rețelele sociale, ura și
mitocănia au noi canale de răspândire.
nr. 7 | noiembrie 2021
acesta. De ce le-ai permis să-ți scoată
sângele din poezie, bă? De ce? Pentru
glorie? Pentru bani? Pentru a te lăuda
rudelor și învățătorilor sau vecinilor din
sat că ai apărut și tu cu o poezie în „Za-
rea”? De asta, bă? Hai zi, de asta? De ce
taci?
Umbla în jurul meu ca un leu înfu-
riat, apoi mă apucă de piept și începu să
mă scuture.
— De ce le-ai permis să-ți schimbe
sângele cu albastru, frate, de ce? Striga el
și începu splângă, în timp ce eu mă jurai
în noaptea aia să mă las pentru totdeau-
na de poezie și să nu mai scriu cât oi trăi
nicio poezie. Nici una măcar.
Apărură nea Iacob și profesorul Albu
și cel din urmă se scuză că a venit așa
de târziu, dar a întârziat, fiindcă a vrut
musai să termine o frază dintr-o anali-
ză comparată a mai multor versiuni ale
romanului Sol pe care le găsise în arhiva
muzeului și pe care o începuse înainte ca
portarul să deschidă ușa, și, de aia, nu
a venit mai repede. Ascultându-l mi-am
dat seama că, în vreme ce noi alegeam
o nouă conducere a filialei și a Uniunii
Scriitorilor din România, el a studiat
versiunile romanului Sol. Ba mai mult
decât atât, nu l-am văzut nici printre
petrecăreții din cealaltă aripă a subsolu-
lui. Apoi mi-am amintit că, înainte de
adunare, văzând că aceasta nu mai în-
cepe, el s-a retras în arhivele Muzeului,
străbătând un coridor întortocheat, cu o
Aici, moldovenii își pot da frâu liber
tuturor impulsurilor primitive, aici, pot
înjura, pot calomnia, pot spune și face
absolut orice fără să aibă vreo respon-
sabilitate, fără să fie sancționați pentru
purtarea lor. Mi se pare fundamental să
se înțeleagă că moldovenii nu sunt mai
răi sau mai buni decât oamenii din alte
părți ale planetei. Problemele pe care le
au toți sunt, însă, mult mai acute la noi
din varii motive, poate inclusiv din ca-
uza sărăciei și a lipsei de orizont sau a
unei educații precare.
Alegerile electorale sunt cel mai ade-
sea un motiv de antagonizare a socie-
tății. La un moment dat, aceste tabere
ostile ajung la un punct culminant, care
este ziua alegerilor, apoi te aștepți ca
lucrurile să revină la normalitate. Dar
istoria, și mai ales experiența zilnică, ne
spulberă orice speranțe, pentru că în-
totdeauna s-au găsit pretexte și rațiuni
reale sau închipuite, ca oamenii să se
omoare între ei, ca oamenii să rămână
permanent în tranșee. Proruși sau pro-
europeni, stataliști sau unioniști, vacci-
lanternă în mână, pentru că pe acolo nu
ardea nici un bec și, probabil, s-a luat cu
lucrul și a uitat de adunare.
— Mă temeam să nu-mi uit ideile și
l-am rugat pe nea Iacob să mă aștepte
să le scriu și săracul, de, ce să facă, m-a
așteptat. Și cum s-au terminat alegerile?
Cine a câștigat?
— I-am povestit. După ce, în urmă
cu vre-o două decenii, profesorul Albu
nimerise într-un accident de mașină,
câțiva ani nu-și putuse mișca, deloc, pi-
cioarele. Între timp, și-a revenit, dar eu
totuși l-am întrebat dacă ar putea să ne
ajute.
— Cum să nu, bineînțeles că voi pu-
tea.
Ajutat de profesor și de nea Iacob, cu
chiu cu vai, l-am târât pe Terebnea afară,
unde l-am rezemat de peretele clădirii,
la doi pași de bustul lui Eminescu, spe-
rând că va avea la cine să se uite până
îl vom scoate din barul din subsol și pe
Valeriu Melnic, dar Terebnea se răsturnă
pe o coastă. După ce l-am sculat și l-am
așezat în fund, cei trei m-au rugat să ră-
mân cu el ca să nu cadă din nou, iar ei
s-au dus să-l scoată afară și pe Valeriu
Melnic care era cu mult mai pirpiriu ca
Terebnea. Eu am rămas să-l susțin să nu
se prăbușească pe asfalt, iar în timp ce-l
țineam cu brațul pe după umeri ca să nu
cadă mi-am amintit cum, nu peste mult
timp după noaptea aia albă, l-am reîn-
tâlnit pe Terebnea pe strada Pușkin și el
niști sau antivacciniști, motive de cear-
tă și de divizare vor continua să apară
la nesfârșit. Evident că am și eu opinii
care diferă de ale altora, am anumite
predilecții, dar prefer să votez un partid
proeuropean fără a-i înjura pe rusofili,
prefer să mă vaccinez fără a-i jigni pe
cei care nu vor s-o facă, fără să scriu co-
mentarii pline de venin, fără a mă certa
cu oamenii a căror părere nu poate fi
schimbată printr-o simplă discuție. Dis-
creția este o calitate pe care trebuie s-o
învățăm din nou.
Evident că mulți vor spune că n-ar fi
cel mai potrivit ca cei ale căror debitări
seamănă mai mult a caricatură și ale că-
ror teorii conspiraționiste seamănă mai
mult a bancuri, să fie lăsați să ne decidă
agenda. Mulți din noi se înfierbântă că
anume cei iresponsabili și a căror pute-
re de înțelegere e mult prea șubredă, ne
fură viitorul sau pun presiune pe spitale,
care sunt și așa într-o stare deplorabilă.
Îmi permit totuși să cred că procesul
lung și anevoios de schimbare a socie-
tății în care trăim, nu poate fi accelerat
www.revistatimpul.ro
Editorial
m-a întrebat da ce-ai mai scris în ultimul
timp; ia, hai citește-mi și eu i-am zis că
m-am lăsat de literatură și el m-a dobo-
rât la pământ și a început să mă ciomă-
gească în mijlocul străzii. Noroc de Cla-
udiu că l-a dat jos de pe mine, fiindcă el
chiar mă bumbăcea pe bune.
— Bă, tu dacă ai să te lași de scris, eu
am să te fac terci, bă, ai înțeles? Du-te
tot acum și apucă-te de scris, iar mâine
caută-mă, la „Moldova”, ca să-mi citești
noile tale poezii, ai înțeles, bă? răcnea el
înfuriat și eu am rupt-o la fugă scuipând
sânge. Toată noaptea am scris poezii. A
doua zi am am sosit la „Moldova” cu ele
în dinți. El iar mi le-a făcut praf, dar
m-a felicitat că m-am reapucat de scris.
În seara aia m-a luat cu el, la Virgil Luca,
unde dormea deseori când venea din
Odesa la Chișinău. Virgil îmi așternu
o saltea pe podeaua din bucătărie, după
care se duse să se culce în camera sa, dar
nu se duse și Terebnea, care nu mă lăsa
să dorm, pentru că nu-i plăcuse poezia
pe care am scris-o în seara aia, impunân-
du-mă s-o rescriu cap-coadă și eu am re-
scris-o de vre-o patru ori, dar lui totuna
nu-i plăcea și mă forță s-o arunc la gunoi
și s-o regândesc din nou. Eu picam din
picioare de somn, dar el nu mă lăsa să
dorm:
— Hai, ia și rescrie-o, mă somă el.
Când eu căzui cu capul pe masă, mă tre-
zi și mă impuse să continui s-o rescriu și
apoi să-i citesc ce am scris.
Mersul pe sârmă
prin comentarii pline de aversiune, prin
răspândirea și accentuarea unei tensiuni
din capul locului mult prea greu de su-
portat.
Nu spun că riscăm, pentru că deja
ne-am transformat într-o țară plină de
Lenini revoluționari, de profeți care de-
țin adevărul, de inchizitori gata să ardă
pe rug orice schismatic. Toată această
animozitate într-o societate cu psihicul
la pământ nu poate aduce nimic bun.
Această ploaie a urii are nevoie de um-
brela înțelepciunii. O brumă de înțelep-
ciune care să ne facă să înțelegem că nu
întotdeauna trebuie să ținem morțiș să
învingem într-o dispută și că victoriile
finale se pot obține la fel de bine și în
tăcere.
Nu există om care să nu se înșele ni-
ciodată, fiecare dintre noi mai greșește
uneori. Atunci când avem o părere pe
care alții nu ne-o împărtășesc, n-ar tre-
bui să ne căutăm suporteri sau aderenți
și împreună să ne hrănim orgoliile și pă-
rerile. Pacea interioară vine în singurăta-
te și în liniște.
din ROMÂNIA
3
 Scrisori din Italia
Poetul care s-a descoperit într-o altă limbă:
Lilia Bicec Alexander Galbur
Alexander nu este sigur că dacă ar fi ales
să rămână în țara de origine, ar fi avut oca-
zia să țină azi în mână o carte în italiană,
una din cele patru limbi pe care le vorbește
fluent. Nu el a decis să emigreze, ci părin-
ții săi, alegând Brescia, un oraș industrial și
ideal pentru găsirea unui loc de muncă de-
cent. Astfel, Alexander, la vârsta de aproape
18 ani, în baza reîntregirii familiei, părăsește
orașul natal, Florești, și se stabilește la Bres-
cia. Ajungând în Italia, nu se grăbește să-și
caute de muncă, ci hotărăște să facă studii.
Termină Liceul de contabilitate cu succes și
se înscrie la Facultatea de Economie și Co-
merț a Universității din Brescia. Zilele îi sunt
pline: lucrează, studiază actoria, scrie poezii,
produce scurtmetraje, compune scenarii pe
care le montează, joacă unele roluri. Ar pă-
rea să fie împlinit și mulțumit, dar, în urma
mai multor discuții cu el, făcând un „sondaj”
de opinii, pătrunzându-i astfel în „adâncul”
sufletului, am perceput o neliniște subtilă
care îl frământa din primele clipe de sosire
în Italia. Nu gândul la studii îl bântuia, altce-
va mai profund și mai intim. Era poezia care
clocotea în el și încerca să se elibereze, rupând
malurile, ca să iasă la suprafață, să erupă. Iar
atunci când așternea versurile pe foaie sau le
fixa în memoria telefonului, tensiunea lă-
untrică îi dispărea. Timp de unsprezece ani,
„șchiopătând” la început printre cuvintele
limbii italiene, mereu scria, până într-o zi,
când a decis să-și trimită creațiile la o editură.
Așteptarea unui răspuns a fost istovitoare. Și
când crezu că nu mai are rost să aștepte, și-a
zis că nu va mai scrie poezie tot restul vieții,
pur și simplu va „semăna” simțire poetică în
tot ce va face. Iată că tocmai în acele momen-
te îndoielnice, veni răspunsul de la editură cu
verdictul: „manuscrisul este acceptat pentru
editare”! Astfel, apăru primul volum de po-
ezie semnat de Alexander Galbur Immobile
& Imortale. Cartea s-a bucurat de apreciere
și este la a doua ediție, volumul triplându-se,
având peste 400 de pagini, a apărut, recent,
la editura Another Coffee Stories.
Îi răsfoiesc poeziile, încercând imaginar
să merg pe străzile și aleile care l-au inspirat
pe autor înainte de a scrie fiecare vers. In-
voluntar, zăresc o lacrimă impertinentă, ti-
midă și tăcută, modestă și sinceră. Recitesc
cu mai multă prudență și-mi dau seama că
4 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
un tânăr ca Alexander nu poate plânge cu
lacrimi false, el le cheamă, le strigă și ele
emerg împreună cu cuvintele, iar revărsate
în rime dau forța sensului poetic. Poezia lui
apare la orizont nobilă și profundă, puterni-
că și nouă, mișcătoare și echilibrată. Uneori,
poezia lui Alexander apare aureolată de stilul
eminescian: „Ne-am regăsit într-o mulțime
/Toți diferiți, toți nebuni/ Ce rămâne și ce
zboară”? Trovati (Regăsit)
Alteori, poeziile lui apar personalizate și
intime, dar în același timp „corale”, precum
e în poezia Zidul Berlinului:
„De zidul Berlinului mă apropii
Sacrificându-mi trupul.
Nu pot să gândesc,
Nici timp nu-mi ajunge pentru a-mi aminti
Ce-am făcut, ce-aș fi voit să fac...
Când nu ai certitudinea jurământului,
Nu ai luptat pentru sine,
Precum lupt și acum fără sens,
Dar cred libertății interzise.
Să mor rănit... nu doresc!
Asemeni unui ticălos oarecare, trădat.
Privesc la cerul palid.
Alături de mine un camarad, e și el rănit.
Aș vrea să-l ajut, dar nu pot.
Aș vrea să plâng, dar nu izbutesc.
Peste puțin, peste foarte puțin timp,
Voi cădea alături de el
Și va fi să rămână încă un os
Să se descompună...
Mâna mea tremură pe trăgaci,
Inima-mi bate cu putere,
Precum ar bate cineva în ușă,
Cineva care mă va ucide.
O simt cu ochii,
Privire fixată în depărtare
Prin fum, prin noroi și urlet.
Sânge peste tot, miros de moarte,
Carne și corbi...
Nu m-aș fi așteptat,
Nu mi-aș fi închipuit vreodată să omor
Pentru o nimica toată, să mor împușcând.
Am prea puțin timp pentru a crede în
Dumnezeu,
Căci tot acest timp, acel care e Dumnezeu
nu vede ce văd eu.
Mai respir, deci nu sunt încă mort,
Aș vrea să adun toată această lumină în mine,
S-o iau cu mine, ca pe însăși viața mea
De care mă simt abandonat.
Îmi este furată...
De ce?
Lăsați-mi lumina
Să ardă în corp,
Niciodată n-o stingeți contrar voinței.
Priviți-mă la trecut.
Peste puțin îi voi închide
Fără a clipi – ochii.
Nu plâng, aș vrea
Cascade de regrete.
Vântul pustiului mă înalță și mă poartă,
Simt acest vânt cum împinge spre moarte.
Nu mă ridic, nu urlu,
Mă simt un ticălos
Care trădează viața pentru cineva,
Care moare și el pentru altcineva,
Care trăiește.
Ce fac din viața mea?
La ce bun, la ce bun e războiul?
Ce am eu din asta? Nu e mai bine să
dezertez
Și astfel să nu pierd această suflare,
Iubire de viață
În care eu nu mai am loc..
(Traducere de Claudia Partole)
Sunt versurile care îl caracterizează poa-
te cel mai mult. De fapt, Alexander este un
tânăr al generației sale; generație care s-a for-
mat după căderea zidului din Berlin și după
prăbușirea imperiului sovietic. Este „armata”
de tineri care s-a născut în timpul luptelor
pentru libertatea de exprimare, pentru li-
bertatea de a călători și a cunoaște lumea de
dincolo de sârma ghimpată.
Creația lui Alexander Galbur este în
mare parte caracterizată de mesaje cu același
titlu Poezia. Acest miracol numit poezie, îi
este ca o iubită adorabilă, ca un camarad de
viață, ca o amică și, în același timp, inamică.
Însuși Alexandru recunoaște că versurile din
ciclul Poezia au fost scrise dintr-o singură
răsuflare: „A fost ca și cum aș fi plonjat și
aș fi pășit în străfundurile mării, căutând
ceva de nebănuit, intangibil, ca apoi să ies
la suprafață...”. Bănuiesc că tânărul autor
este într-o constantă căutare de sine în ver-
suri „ponderabile”, care nu-s ușor de găsit,
totodată intrigându-l și ademenindu-l, iar
atunci când pune punct după ultimul cu-
vânt al versului se simte eliberat, lăsând po-
ezia să-i zboare în spațiu și timp. E un adept
al poeziei subtile, semnificative, cu valențe
inedite; el, poetul, alergând după aceasta ca
un îndrăgostit, iar când o surprinde, parcă
ar vrea să o sărute aievea, deși e imposibil să
determini care dintre ei doi (poetul și Poe-
zia) este mai dominant sau mai înrobit.
Metafora poeziei lui Alexander îți lasă
emoții incomparabile, te îndeamnă să ca-
uți poezie în totul care ne înconjoară, chiar
și acolo unde acest „tot” e lugubru și te-
nebros (în cimitire, pe morminte, în sicrie
și catacombe). El caută scăpărare poetică și
în ochii copiilor. E un poet curios și în-
truna cercetător, sapă în inima și sufletul
propriu, dar și al altora, în spații îndepărta-
te, necunoscute, până găsește mesajul eloc-
vent care înaripează, îngrijorează obținând
cadența și ritmul unui cântec lent. E o po-
ezie ce vibrează precum coardele unei viori
gata să se rupă, însă rămân, totuși, extinse
până la durere. Poetul navighează spre toa-
te spațiile vieții: de la „corpuri imune”, la
„nimic”, de la „splendoare”, la „depravare”
și viceversa.
L-am întrebat pe Alexander cine l-a in-
spirat să ia condeiul și să scrie poezie, gen
literar deloc simplu. Mi-a destăinuit: „Sunt
îndrăgostit de felul de a-și crea poezia și ro-
manele sale al lui Theodore Dreiser. I-am de-
dicat o poezie personajului drag, Carrie, din
primul său roman „Sister Carrie”. Cred că el
a fost și este îngerul meu păzitor și, inițial, a
fost muza mea...”.
Citindu-i poemul „Scrisoare către Anto-
nia” l-am întrebat din curiozitate cui îi este
dedicată. „Antonia, mi-a spus Alexander,
este o poetă milaneză pe care am descope-
rit-o acum câțiva ani. Cred că mi-a schim-
bat modul de a vedea și de a simți poezia,
semnificația ei la toate timpurile: Ieri, Azi și
Mâine”.
Alexander ține foarte mult la titlul căr-
ții sale „Immobile & immortale”, precizând
că poezia este „imobilă”, dar crede că, într-o
zi, va ajunge a fi „nemuritoare”. Își dorește
enorm să lase o amprentă proprie în poezie,
așa cum au făcut atâția alți poeți. Să fie „ceva”
care să reflecte viața cu toate aspectele ei. Ca
poet, apreciază viața ca pe un dar frumos pe
care îl are fiecare, poezia fiind o modalitate
de exprimare a dragostei față de ea.
La moment Alexander Galbur locuiește
în Marea Britanie, unde continuă să scrie în
italiană, să studieze și să facă teatru.
nr. 7 | noiembrie 2021
 Redescoperind Berlinul

Cum să iei Berlinul în trei zile și trei cărți

Sorin Hadârcă (Partea a doua)
Cu fața la zid
Oare cum e să trăiești într-un oraș despăr-
țit de un zid? Pare să fie o experiență terifiantă,
traumatizantă pentru locuitorii unui astfel de
oraș. Însă, în 1987, când vizitam pentru prima
oară Berlinul, eu nu mi-am pus această între-
bare. Am privit Porțile Brandenburg cum pri-
vește boul poarta nouă, conștient că dincolo
e altceva și acel altceva e tabu. Eram învățați
să nu punem întrebări. Sau poate că nu eram
obișnuiți să le punem. Chiar și cu doi ani mai
târziu, când jubilam în legătură cu căderea
regimurilor comuniste din Europa de Est, o
făceam ascultând muzică din Pink Floyd, iar
căderea zidului din Berlin nu a fost altceva
decât un artificiu psihedelic care a însoțit acor-
durile finale.
Cu toate astea, zidul ăsta a fost o rană sân-
gerândă. Într-a noua zi de la ridicarea lui, pe
22 august 1961, zidul a făcut prima victimă.
Ida Siekmann, în vârstă de 59 de ani, a sărit
de la etajul 4 a blocului în care locuia. Dacă
ar fi rămas în viață, a doua zi ar fi împlinit 60
de ani. Ultima victimă a încercat să survole-
ze zidul într-un balon zburător pe 8 martie
1989. A căzut de la mare înălțime. Numele lui
era Winfried Freudenberg, 32 de ani. Zidul a
căzut cu opt luni mai târziu. Bilanț total: 239
morți. Majoritatea împușcați.
Ca idee, zidul a fost ridicat ca să opreas-
că migrația nemților de la Est la Vest. Până la
construcția zidului, în Occident au fugit circa
3,5 milioane de germani. Nota bene nostalgi-
cii comunismului: toți fugeau din Est în Vest
și nici unul – din Vest în Est.
În dimineața zilei de după concert, cu
treizeci de ani după căderea zidului din Ber-
lin, așteptam liftul la etajul patru din hotelașul
nostru de pe Oranienburgstrasee. Lângă lift,
Helle, care-i un buldog francez, făcea tentative
de amor cu piciorul meu drept. Stăpâna bul-
dogului, o nemțoaică reținută, încerca să scuze
comportamentul animalului. Nu aveam timp
pentru dulcegării. Misiunea noastră era să vi-
zităm East Side Gallery – cea mai lungă por-
țiune din Zidul Berlinului, care a fost dată pe
mâna artiștilor. Ușile liftului s-au deschis, însă,
cabina era plină vârf de spanioli care se agitau
vehement. Helle (și stăpâna sa) au rămas lângă
lift, noi am coborât pe scări.
dragoste muritoare!” Acum cine mai are chef
să râdă?
Următorul nostru obiectiv strategic este
un muzeu micuț aflat în vecinătatea Bisericii
Sf. Nicolae, cea mai veche din Berlin. Muzeul
este dedicat unui mare artist de importanță
locală. Este vorba despre Heinrich Zille, cari-
caturist și fotograf amator. Nu are faima unui
Picasso, dar judecând după pozele și schițele
expuse în muzeu, are un spirit pe potriva-i.
Creativ, liber, provocator.
Seria de schițe, pe care le examinăm cu
mare interes, este dedicată copiilor străzii.
Ștrengari, murdari, pișăcioși, vagabonzi, co-
piii respectivi sunt mascota Berlinului din
anii ’20 ai secolului trecut. O perioadă grea
pentru Germania. Retribuțiile de război au
îngenuncheat-o. Dar sminteala nazistă încă
nu i-a tulburat pe nemți. O bucă de ciupit
e o alternativă jalnică în comparație cu niște
crenvurști zemoși, iar un păhărel de șnaps iese
întotdeauna învingător. Cu toate astea, schițe-
le evită pateticul victimizării. În scenele strada-
le există viață. Leben und leben lassen. Morala
este suspendată, trecutul este anulat, viitorul
– vom trăi și vom vedea! Prezentul însăși este
trăit într-o veselie, iar incapacitatea de a plani-
fica, pe termen mediu sau lung, îi eliberează pe
amărăștenii nemți de falsele prejudecăți.
Zille a avut buna cuviință să moară în
1929, neajungând să cunoască ororile nazis-
mului. La aniversarea lui de 70 de ani, cu un
an înainte de moarte, a fost omagiat de între-
gul Berlin. Caricaturile lui, adevărate romane
grafice, erau bine cunoscute publicului ger-
man. Urmându-și impulsul artistic, Heinrich
Zille a făcut, fără ca s-o știe, portretul unei
epoci importante pentru Germania.
Iar noi observăm cu recunoștință că, după
ce-am vizitat Zidul Berlinului și Muzeul Zille,
ideea pe care-o avusem despre nemți devine
tot mai nuanțată. Rămâne să ne lămurim ce-a
fost cu nazismul, cum de o națiune, în fond,
civilizată, a admis, ba nu doar a admis.. a fost
autoarea unei catastrofe? Mintea noastră,
bombardată de imagini din arhivă, recunoaște
cu ușurință scenele de război sau din lagăre-
le de concentrare. Dar, la urma urmei, cum
a fost viața nemților de rând sub Hitler? La
acest capitol, facem rost de un roman de Hans
Fallada, Fiecare moare singur. Citim, vedem.
Între timp, îi observăm cu interes pe ber-
linezi. La prima vedere, nu-ți dai seama dacă
poartă rușinea în suflet. Sunt oarecum mai
retrași, în tot cazul nu fac gălăgie. Merg preo-
cupați pe stradă, fiecare cu treaba lui, se poartă
civilizat. Oare se simt responsabili de crime-
le pe care le-au săvârșit părinții lor? Italienii
sau spaniolii, de pildă, sunt mai tot timpul
pe punctul de a lega o conversație. Englezii
își deznoadă limba la pub. Despre francezi se
poate spune că-s nițeluș cam snobi, cel puțin
în materie culinară. Nemții nu-s nici guralivi,
nici gurmanzi, iar proverbialul „umor ger-
Și a doua preferință care ar fi?, întreb eu ca
man” semnifică lipsa acestuia. Un lucru, însă,
să gustăm din mai multe.
la care se pricep foarte bine, este berea.
A doua după preferință lipsește din stoc și,
Seara, întregim cercetarea noastră antro-
respectiv, mă mulțumesc cu un porter produs
pologică cu o vizită la un bar unde se toarnă
în Estonia.
bere artizanală. Curios lucru – încă de prin
secolul 15, bavarezii au adoptat o lege despre Să știi că iarna pică foarte bine. E ceva mai
tare.
puritatea berii. Malț, hamei și apă pură – au
decretat bavarezii, urzind în secret să păstreze Amabilitate impecabilă. Orice alegere din
meniul de beri este încurajată, într-un fel sau
celelalte tipuri de cereale pentru scopuri mai
nobile. Legea purității berii a fost copiată de altul, de barmanul neamț. Îmi place cum trân-
alte landuri germane și rămâne în vigoare tește halbele pe tejghea. Fără sfială. Cu multă
până în prezent. Mai mult ca atât, după reu- siguranță. Ca un neamț care a lăsat în urmă
nificarea Germaniei, puritatea berii a fost su- rușinea nazismului și patimile comunismului.
biectul unor dezbateri încinse în Bundestag. Tânăr. Bărbos. Confident. Bon vivant. Neam-
Chestia e că nemții din Est au avut tupeul să țul zilei de mâine.
producă bere brună, folosind în acest sens za- Într-un roman de Amos Oz, un evreu tre-
hăr caramelizat. În cele din urmă, li s-a permis cut prin multe rostește o frază pe care mi-o
o excepție. Poate că acesta e motivul pentru amintesc aproximativ așa: „Să trăim și să con-
care în Berlinul de Est se acceptă și niște re- struim pacea așa cum putem mai bine. Într-o
țete mai îndrăznețe. Noi, bunăoară, suntem zi poate că îi vom ierta pe nemți. Dar dacă
înnebuniți după IPA și cerem barmanului o ei se vor ierta primii, noi n-o să-i mai iertăm
recomandare. niciodată”. Înțeleg ce zice. Dar îmi place mult
Iată asta cu aromă de citrice este preferată mai tare leben und leben lassen. Poate deja e
mea, se pronunță amabil barmanul. timpul?

Piesa de rezistență de pe Zidul Berlinu-

lui e un graffitti gigantic care-l reprezintă pe
Leonid Brejnev pupându-l pe buze pe liderul
Germaniei de Est, Erich Honecker. Acum râ-
dem, dar în 1979 când s-a produs „pupătura
istorică” nu era de râs. În acel 1979 de pomi-
nă, eu eram elev în clasa zero. Coboram docil
spre școala numărul unu din capitala de nord
a RSSM și eram întâmpinat de un poster uriaș
pe care, sub portretul lui Brejnev, scria cu lite-
re de-o șchioapă: МИРУ – МИР. Din cauza
faptului că ruseasca mea era învățată de la co-
piii vecinilor din mahala, eu nu prea dibuiam
logica enunțului. Păcii – pace? Dar nu am pus
nicio întrebare. Cât despre Brejnev, în închi-
puirea mea de copil, el era împăratul roșu, or
de împărat nu se cuvine să râzi, chiar și atunci
când e gol. Prin urmare, „pupătura istorică” e
o operă post-modernistă în toată puterea cu-
vântului. Ne-am prins, râdem, suntem liberi
să o facem. Iar zidul din fața noastră stă bine
ca să ne amintească de rătăcirile noastre ridi-
cole. Tot cu litere de-o șchioapă „pupătura” e
însoțită de un mesaj și mai tranșant: „Dum-
nezeule, ajută-mă să supraviețuiesc această

nr. 7 | noiembrie 2021 www.revistatimpul.ro din ROMÂNIA

5
 Litere & Literați

Pescuind în oglindă
Nicolae Leahu

Cît am studențit la Filologia bălțeană

(1981-1985), ca să scap din capul locului o
mărturisire, n-am visat prea des să debarc în
școală, chiar dacă, făcînd zilnic, după cursuri,
turul celor 3-4 librării din miezul tîrgului,
am acumulat, ritmic, și tot felul de cărți care
mi-ar fi ajutat să... învățătoresc la un nivel ac-
ceptabil în orice fundătură în care m-ar putea
arunca inevitabila, în acele vremuri, „repar-
tizarea la locul de muncă”, pentru cei trei
ani de corvoadă obligatorie ai absolventului
sovietic. Se adunau acolo, pe rafturile cu
„și altele”, lucrări de pedagogie, psihologie,
didactică, istorie, bibliofilie și bibliografie,
romanistică (moscoveață, dar și... moldove-
nistă) și, nu mai puțin, varii tomuri de rusis-
tică. Susținută de statutul de promotoare a
limbii și literaturii oficiale a Imperiului Roșu,
disciplina limba și literatura rusă era, în acel
moment, o disciplină-pilot pentru predarea
limbilor naționale, de-acolo și se puteau adă-
pa cei care aveau un acces limitat la librăriile
de carte românească, situate, cel mai aproa-
pe, la Cernăuți, Odesa sau... Moscova. În li-
brăria „Drujba”, de la Chișinău, secțiunea de
carte românească era „reprezentată”, în acele
vremuri, de 2-3 tratate de... obstetrică și de
alte 2-3 ghiduri turistice, care oricum nu ți-
ar fi folosit la nimic. „Drujba” culturală so-
vieto-română se ținea, deci, la Chișinău, mai
ales pe cărți nord-coreene și vietnameze... La
Bălți, nu găseai nici de-acestea...
Mobilizînd pelerini-prieteni sau angajîn-
du-mă în scurte expediții de culturalizare la
Cernăuți, mi-am încropit indispensabilul lot
de dicționare de specialitate, de albume de
artă românească și universală. Furnizorul cel
mai fidel de carte românească l-am avut însă
în persoana lui Vasile Bococi, un coleg de
facultate din Transcarpatia, care îmi aducea
de fiecare dată, la revenirea de-acasă, cîte-un
balot de cărți, mai ales beletristică, pe care le
procura din librăria unui sat unguresc de pe
lîngă Slatina, ucrainizată.
Descoperite și parcurse cel mai ades pe
diagonală, aceste cărți urmau să se constitu-
ie în cetatea inexpugnabilă a... eventualului
învățător (astfel scrie în actul de conferire
a calificării!), a profesorului care aș putea
fi, dacă..., dacă ajungeam, totuși, în școală,
oricît de indezirabilă era întîlnirea cu aceasta
în imaginația mea studiantină.
Multe dintre aceste cărți de informare
generală nu mi-au prea folosit, pentru că,
repartizat, întîi, într-o școală sătească din
preajma Chișinăului (era un loc rîvnit, unul
dintre puținele!), iar apoi, la cea definitivă,
re-repartizat în calitate de colaborator literar
(litsotrudnik) la Pedagogul, gazeta Institutului
Pedagogic de Stat „Alecu Russo” din Bălți,
în 30 august 1985, debutam ca... asistent
în Catedra de Limba și Literatura română
(„molovenească”, în limbajul bolșevic al epo-
cii) a aceleiași instituții.
Asistent am fost, totuși, mai mult cu ti-
tulatura și salariul, fiind împodobit imediat,
cum s-ar spune, cu tot tacîmul auditorial și
extraauditorial, de la prelegeri și seminarii la
sarcina, autumnală, de a dirija studenți două
luni de zile la munca patriotică în halele fa-
bricilor de conserve, drujină populară, res-
ponsabilități de stagiar, tutore, coordonator
de cenaclu literar, gazetă de perete ș.a.
Dacă mai adaug că luam act de sarcina
didactică, avînd în urechi sunetul clopoțe-
lului de 1 septembrie (începutul anului de
învățămînt, în urss), sugerez, de fapt, că gîn-
dul de a apărea sumar pregătit la, cel puțin,
primele cursuri, pur și simplu, mă copleșise.
M-a liniștit dl Ilarion Matcovschi, șeful de
catedră și, acum văd bine, spiritul tutelar,
spunîndu-mi, pe un ton degajat, încurajator:
„Nicolae, află că profesorul este întotdeauna
în avantaj față de student, or el poate învăța
lecția și cu o noapte înainte de a o preda!”
Cum a fost, a fost. Diminețile aveam
impresia că ies dintr-o transă nocturnă,
plonjînd într-alta, diurnă. Ca și în clipa
cînd mi se înmîna actul de studii, cînd trăi-
sem sentimentul că exact atunci ar fi trebuit
să-mi încep studiile, „superioare”, totul îmi
părea de învățat și, mai mult, că deocamda-
tă n-aș avea niciun fel de coerență în ceea ce
le spun acestor tineri care aleseseră să devină
profesori. Cu alte cuvinte, cum să fac din
ei profesori, cînd eu însumi n-am siguranță
în ceea ce sînt? Frica era absolut motivată
la un specimen introspectiv, pentru că ști-
am cum fuseseră „studiile”, cu, grosso modo,
un an ocupat de „științele sociale” (cursuri
de două semestre de „istorie a pcus”, altele
două de „filozofie marxist-leninistă”, altele
două de „economie politică” și, încununa-
rea!, ultimele două – de „comunism știin-
țific”. Nu uit nici de cursurile de „apărare
pasivă”, „ateism științific” și...lehamite!
Lăudata, azi, de unii inconștienți, școală
sovietică! Această școală îmi mai confisca-
se 8 luni (!!!) de toamnă pentru muncile
agricole (cîte două în fiecare an), practic li-
chidase vacanțele de vară, subordonîndu-le
acelorași eforturi de a „îndeplini programul
alimentar” al Imperiului Răului, cum îi zi-
cea Ronald Reagan, sau de a deveni un bun
„internaționalist”. Acestui scop păreau a-i fi
dedicate mai ales cursurile de limbă și lite-
ratură rusă/sovietică, ocupînd (ca număr de
ore) și ele cam un alt, întreg, an de studii.
Ceea ce, astăzi, ar fi echivalabil cu volumul
de ore alocat formării la specialitatea B, pro-
blemă, care, pe-atunci nu se punea, intenția
strategică a sforarilor de la Kremlin fiind
doar aceea de A DILUA personalitatea cul-
turilor naționale, învățîndu-i... NIMIC pe
„profesioniștii” limbilor popoarelor „con-
locuitoare”. Încă un procedeu din arsenalul
politicilor de deznaționalizare. Dacă mai
decupăm din cei 4 ani de facultate orele re-
zervate disciplinelor psihopedagogice, două
stagii de practică a cîte o lună și multe alte
ciudățenii de design sovietic al programului
de studii, românei îi rămîneau exact atîtea
ore cît să fie o nenorocită de... „moldove-
nească”. În fine, a trăi tu însuți sentimentul
că ești o catastrofă... calificată, patalamată,
nu e un sentiment tocmai tonic pentru a-ți
începe cariera profesională, chiar dacă de ci-
tit citisem aproape ca un apucat, boicotînd,
atîta cît izbuteam, disciplinele politizate:
dacă-i vorba de Fiziologia vîrstelor, fiziologie
să fie, ci nu conspect de citate din clasicii
marxism-leninismului. Și punct!, îmi spu-
neam, sărind peste ideologicale, fără altă
preocupare pentru note decît aceea de a nu
rata plutonul bursierilor. Și asta pentru că
bursa însemna, pe-atunci... cărți și discuri.
Am încheiat bine, totuși, primul an de
muncă și de stagiu didactic, rezistînd ono-
rabil solicitărilor rutinei, inclusiv inspecții-
lor din partea catedrei și a rectoratului, dar,
prinzînd un post în presă, la Drochia (o
localitate cochetă, liniștită, cu 20-22 mii de
locuitori), unde și salariul era dublu față de
cel de asistent, mă retrăgeam de la catedră
cu profunda impresie că dezertez, scăpînd
de nebunia așa-zisului învățămînt universitar
sovietic, supraaglomerat de cercuri de... alte
și alte formări ca „ateist științific”, de cursuri
de „apărare pasivă” sau de „informatizare”...
dezinformatizantă (de pildă, am audiat în
primăvara lui 1986 un curs de 80 de ore de
demonstrații cu creta la tablă și... 15 minute
de aflare în fața unui calculator personal cu
monitorul cît palma, un fel de abac încru-
cișat cu o mașină electrică de scris) etc., etc.
Mi-ar trebui un secol ca să uit coșmarul...
începuturilor.
Oricum, peste doi ani, în incendiarii ani
1988-1989, în plină perestroika deja, somat
imperativ de același profesor, Ilarion Matco-
vschi, reveneam în facultate cu o jumătate de
normă de cumulard, pentru zilele de joi și de
sîmbătă. Naveta profesoral-jurnalistică Dro-
chia-Bălți va dura din 1988 pînă în 1993,
cînd, abandonînd deja gazetăria, luam con-
cursul de lector și mă înscriam și la doctorat,
la Iași. Cu familia, mă stabileam la Bălți abia
în 2001.
Între aceste date seci stă însă munca
propriu-zisă de punere pe picioare... profesi-
onale, fie ca redactor al versiunii române a
ziarului Glia drochiană, fie în calitate de co-
fondator și de profesor de literatură română
și universală (1991-1995) la Liceul Teoretic
„B. P. Hasdeu” din Drochia, unde, alături de
Mircea V. Ciobanu și Raisa Leahu, am creat
un fel de mic paradis filologic, creînd cabi-
nete de specialitate, o cameră-muzeu dedi-
cată ilustrei familii a hasdeienilor, Concursul
Literar Național „Iulia Hasdeu”, întîlniri cu
scriitori (ca Ioan Alexandru, de pildă), uni-
versitari de prestigiu, oameni de cultură, co-
locvii științifice ale profesorilor și elevilor, un
ziar al liceenilor și atîtea alte lucruri purtînd
pecetea elanurilor tinerești și ale unor înce-
puturi pline de încrederea că putem scăpa de
rapănul comunist.
Luînd însă, astăzi, faptele una cîte una,
pentru a le înșira ca mărgelele pe ață, înțe-
leg că, în esență, atît profesoratul, cît și ori-
ce altă activitate se „întîmplă” dacă există...
neliniștea în fața viitorului, căutarea căutării
(vorba lui Liviu Antonesei) și măcar un strop
de dorință de a fi, și nu oricum (dansînd in-
conștient pe prăpăstioasa buză a ratării), ci
forțînd necontenit limitele posibilităților tale
de exprimare profesională. Lucrul acesta este
posibil doar într-un climat potrivit, de cole-
gialitate și de împărtășire generoasă a ideilor,
de solidaritate și de dăruire unei cauze nobi-
le, NOBILE!, pentru că altfel, măcinată de
invidie sau ranchiună, școala, pur și simplu,
se prăbușește, strivind sub dărîmăturile sale și
elevi, și părinți, și profesori. Cele mai multe
școli așa și își duc veacul, în molozul... ruinei
morale și al „sfințeniei” regulamentelor de
funcționare!!! Slavă Domnului! Și la Bălți, și

6 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro nr. 7 | noiembrie 2021

la Drochia am întîlnit colegi admirabili, de
la care am avut ce învăța și care, în același
timp, s-au arătat mereu interesați de pasele
care, vorba vine, îmi stăteau în vîrf de deget.
Nu pot să nu-i amintesc aici pe colegii băl-
țeni Maria Șleahtițchi, Gheorghe Popa, Ana-
tol Moraru, Margareta Curtescu, Ghenadie
Nicu și, mai tinerii noștri discipoli și colegi
Adrian Ciubotaru, Lucia Țurcanu, Ala Sai-
nenco, Tatiana Potîng, Natalia Ivasîșen-Ha-
riton, dar nici pe bunii mei colegi de la ziarul
drochian (scriitorul Mihail Vârțanu, redacto-
rul-șef al publicației, ziariștii Vitalie Zagaie-
vski, Dumitru Popov, Liuba Bulgaru, Victor
Vultureanu, Valentina Ciubotaru, Galina
Butenco, Maria Poprițac) sau de la Liceul
Teoretic „B. P. Hasdeu” (profesorul de fizică,
Grigore Melnic, întîiul director al instituți-
ei; Mircea V. Ciobanu, directorul-adjunct;
ardentul profesor de istorie, Marin Guivan,
ctitorul de drept al Liceului; profesorii de
franceză, Iurie Melinte și Violeta Maciac,
profesoara de engleză, Rodica Chitic și atîția
alți oameni dornici să schimbe în bine înfăți-
șarea locurilor pe care le moșteniseră după o
jumătate de secol de ocupație bolșevică.
Dincolo de studiile „instituționalizate”,
ca să zic așa, mai ales comunicarea cu acești
oameni mi-au ajutat să mă găsesc sau să mă
re-găsesc, să-mi verific impresiile sau viziuni-
le despre oameni și lucruri, despre lume și,
realmente, despre ceea ce fac sau aș avea de
făcut. Pentru că, se știe, doar arareori ne pu-
tem furniza nouă înșine certitudinea că sîn-
tem pe drumul cel bun. Abia receptarea de
calitate și-un feed-back activ, nuanțat, organi-
zează cunoașterea, netezindu-i asperitățile și
domolindu-i spontaneitățile.
Absolvind facultatea, cum scrisesem și
anterior, în 1985, la începutul perestroikăi,
cînd însuși orizontul ideologic dominant în-
cepuse să se fisureze, am galopat, în ritm de...
reformă, aproape necontenit, ca un cal înhă-
mat la toate carele rămase fără de mijloace de
tracțiune.
Cu puțin înainte de a-și da obștescul
sfîrșit, ghensekul Cernenko, absolvent de în-
vățămînt cu frecvență redusă al Institutului
Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, înce-
puse o nouă (se va dovedi a fi ultima) reformă
sovietică a învățămîntului, ajustată ulterior
de Gorby „în lumina” ideilor de „restructura-
re” și „glasnost”. Prin Gorby, lent, dar tot mai
sigur, societatea și școala s-au democratizat și,
peste doi ani, cum spuneam, adică în 1988,
reveneam la facultate, de fapt, ca să țin mai
ales un curs de literatură contemporană, care
ar evacua din programă tacit, „fără zgomot”,
„moaștele” literaturii proletkultiste (Canna,
Cutcovețchi, Corneanu, Marcov, Milev, Bu-
cov, Darienco etc.).
Vorba e că, stimulați de largul context al
dezvăluirii „erorilor” (al crimelor, în esență)
ale comunismului, studenții secției de ro-
nr. 7 | noiembrie 2021
mână pur și simplu refuzau să mai audieze
cursul în vechiul format supraideologizat (așa
cum îl „studiase”... viitorul lor tînăr profe-
sor). Pentru a menaja sensibilitatea vechiului
titular al disciplinei (nu-i dau numele, pen-
tru că, fiind un om din generația în vîrstă,
cu un doctorat dedicat „chipului comunis-
tului”, ca profesor, totuși, persoana în cauză
nu punea niciun fel de patos în „comunica-
rea mesajului tematico-ideologic”, ba nici nu
cerea, ca alții, să învățăm pe de rost aiureli
partinice rimate), am convenit cu profesorul
Ilarion Matcovschi, șeful de catedră, să păs-
trăm ceva din „canonul” oficial (pe care ni-
meni nu-l anulase încă; urss, în 1988-89, mai
răsufla!), de care să se ocupe vechiul titular,
în timp ce subsemnatul urma să valorifice, pe
celălalt versant, opere de dată recentă. Ast-
fel, îi „clasicizam”, cu un singur gest, pe cei
mai influenți șaptezeciști basarabeni (Dabija,
Lari, Hadîrcă, Romanciuc, Butnaru, Nicolae
Vieru, Ioan Mânăscurtă), dar și pe optzeciștii
care tocmai își arătaseră ciufurile pe poziții-
le de atac (N. Popa, Galaicu-Păun, Ciornei,
Bordeianu, Cioclea). În aerul „primenirilor”,
am zburdat cît am putut spre plăcerea mea și,
sper că și a studenților, amintindu-mi cum,
încă în 1985, descoperind numele lui Mi-
hail Sadoveanu într-o „programă analitică”
a cursului de Istorie a literaturii universale a
secolului al XX-lea, aprobată de Universitatea
din Moscova, mi-am asumat să folosesc, pe
față, cum s-ar spune (la cursurile de... Lectură
expresivă și Istoria literaturii universale) opera
lui Mihail Sadoveanu, editat și la Chișinău,
în anii ‘60, dar neacceptat în școală și facul-
tăți de autoritățile resesemiste, care interzise-
seră (în ședințe secrete (!) sau de „disciplinare
ideologică” la Academie, la Ministerele de
profil, RSSM avînd tocmai... două ministe-
re: al învățămîntului public și al școlii superi-
oare) referințele explicite la cuvintele român,
românesc, românitate. În același „spirit” era
tratată și literatura contemporană din Româ-
nia... comunistă.
În aceiași ani, 1986-1991, ani de mare
tensiune politică și polemică între „restruc-
turiști” și dogmatici, am scris, la ziar, mai ales
pe teme de cultură (articole, recenzii, inter-
viuri, prezentări ale unor oameni de cultură,
am inaugurat rubrici de restituire a atlantidei
literare românești (poezie, proză scurtă, pa-
gini de umor din Caragiale, Bacalbașa etc.),
adică a acelor opere interzise sau neacceptate
pînă mai ieri în circuitul public în r.s.s.m. Să
vă spun și că, fiind student la română, i-am
citit pe Arghezi, Odobescu și Caragiale (dra-
maturgul) întîi în... rusă, descoperiți în tra-
duceri ale unor edituri moscovite? Mai mult,
un coleg de grupă, Simion Lungu, absolvent
al unui colegiu de cultură și un împătimit de
teatru, punînd mîna pe tomul caragialesc în
cauză propuse să... traducem imediat (din
rusă în...română!!!) O scrisoare pierdută, pen-
tru ca el să monteze comedia, ca regizor, cu
trupa teatrului popular al unei școli de me-
serii! Nebănuite-au mai fost căile regăsirii de
sine – pe-alocuri! – ale basarabeanului... Am
scris, desigur, în presă, și despre învățămînt,
mai ales în contextul primelor concursuri
pentru ocuparea funcțiilor manageriale, în-
cercînd să înțeleg încotro bat sau vor bate
furtunile... restructurist-iluministe. Cam în
acest context, dar și pentru că aveam, la ziar,
un birou bine plasat în chiar buricul tîrgului,
pe unde treceau cu treabă și fără (altă trea-
bă decît fumatul și taclaua) cam toți neopa-
șoptiștii drochieni ai deceniului al nouălea,
m-am pomenit în epicentrul demersurilor
pentru crearea Liceului Teoretic „B. P. Has-
deu”. Spirala spiritului reformator mai făcea,
pentru mine, o curbă.
Profitînd de efectele puciului de la Mos-
cova, ne-am înscris împreună cu Raisa Lea-
hu pentru o călătorie de 3-4 zile la Stațiunea
Amara, din Bărăgan și, în 27 august 1991,
cînd la Chișinău se proclama independența
R.M., noi vizionam, emoționați, transmisi-
unea în biroul directorului Liceului Teoretic
„Mihai Viteazul” din Slobozia, Ialomița, in-
stituția care ne-a pus la dispoziție (prin dl I.
Cobusceanu, directorul-adjunct, un refugiat
basarabean) tot ceea ce credeam că ar putea
sugera/ordona cadrul normativ al liceului
ca verigă a învățămîntului modern. Liceul
drochian se deschidea în 9 septembrie 1991,
după ce făcusem și alte demersuri, convin-
gînd unii colegi și universitari bălțeni, unii cu
titlu de doctor, să-și asume responsabilitatea
unor discipline ca Filozofia (Nicolae Scurtu),
Istoria religiilor, Istoria culturii universale (Iu-
rie Popa) ș.a.
N-aveam cum pune numai umărul alto-
ra la edificarea acestei minunate instituții, al
cărei succes s-a datorat, mai ales, extraordina-
rei ei selecții de personal. A fost, după știința
mea, întîia instituție de învățămînt din Basa-
rabia care își forma întreg corpul profesoral
prin concurs, echipa de evaluatori fiind diri-
jată de profesorii universitari Valeriu Cabac și
Gheorghe Popa. Am acceptat, în consecință,
și cîteva ore de literatură română și universală
(pe lîngă activitatea de la ziarul drochian și
cumulul de la Facultate), care s-au dovedit a
fi printre cele mai fericite din întreaga mea
carieră didactică. Clasa în care eram profesor
începea studiile liceale cu 33 de elevi, absol-
virea prinzînd-o, cu rezultate excelente, cam
18-20 dintre aceștia, o bună jumătate din
care s-au afirmat ulterior ca excelenți profe-
sori, universitari, jurnaliști, editori etc. Re-
zultatele sînt, bineînțeles, ale elevilor, dar și
ale echipei de profesori care își asumase pro-
filul filologie și care făcuse tot posibilul pen-
tru ca elevii să beneficieze de cea mai bună
instruire. În condiții de gravă penurie de
fonduri și materiale, un colectiv de profesori
entuziaști stabilea relații cu liceele bune din
www.revistatimpul.ro
Litere & Literați
Țară, achiziționa manuale, tot din Țară, ela-
bora materiale didactice, construia spații de
instruire, cămin, mergea (pe cont propriu)
la stagii de formare (la Universitatea „Al I.
Cuza”, la Liceul Teoretic „A. T. Laurian” din
Botoșani, la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”
din Câmpina etc. Într-un cuvînt, s-a expe-
rimentat în condiții de ajutor reciproc și de
respingere fermă, colectivă, a tuturor atenta-
telor (și-au fost extrem de multe!) la indepen-
dența academică a instituției, care a putut fi
apărată). Liceul Teoretic „B. P. Hasdeu” din
or. Drochia urmează să celebreze trei decenii
de existență, primul dintre acestea fiindu-mi
la fel de apropiat ca propria-mi barbă.
Pentru pedagogul din mine, Liceul a
fost o experiență unică: am mirosit „praful
de pușcă” al școlii, am luat act de problemele
adevărate ale acesteia, am înțeles un segment
cheie pentru formarea viitorului meu stu-
dent etc., etc. Pornind de aici, mă puteam
aventura mai departe, dovadă că, în 1995,
cofondam revista literară Semn, alături de
colegii mei bălțeni și drochieni, pe care am
izbutit s-o edităm pînă la sfîrșitul lui 2012;
am susținut teza de doctor, la Iași (2000);
din 1992, am început să public activ poezie,
eseu, critică și istorie literară.
Cu toate acestea, ba și cu altele, care
contează mai puțin, am rămas mereu în
mediul centrifugat al... reformelor. Am
construit împreună cu colegii mei noi pro-
grame de licență, cu duble specializări; am
modelat apariția unui program de Jurnalism
și procese mediatice; am pus pe picioare cîte-
va programe de studii pentru ciclul II, mas-
ter (de la Limba și literatura română (Cer-
cetare), la Didactici ale disciplinelor filologice
sau la Didactica literaturii universale, întîiul
program de acest fel în Basarabia), iar, din
2015, rectorul, Gheorghe Popa, m-a con-
vins să-mi încrunt, academic, sprîncenele
și înspre Școala Doctorală Filologie din Fa-
cultatea de Litere a USARB. E mult, e pu-
țin? E puțin, puțin de tot în comparație cu
efortul zilnic, pe de o parte, de a nu te de-
profesionaliza, birocratizîndu-te, iar, pe de
altă parte, de a face totuși față solicitărilor
birocratice: acreditări provizorii și acreditări
ca atare; controale peste controale în tot mai
demagogizata problemă a calității și a stan-
dardelor de calitate; ședințe peste consilii și
consilii peste ședințe, formări, transformări,
autoevaluări și... iarăși evaluări etc., etc. De
coordonarea, lectura și redactarea de teze de
licență/master/doctor cînd ne mai ocupăm?
Dar de activitățile de cercetare? Dar de la-
boratoarele științifice? etc., etc. MDa! Ce
mai rămîne pentru lectură și reflecție?
De la un punct încolo, dincolo de imen-
sele satisfacții pe care ți le dau micile sau
marile victorii ale discipolilor (de la litera
bine rotunjită la concursuri, olimpiade, iar
apoi la... publicarea de articole, cărți – oho!
–, obținerea titlurilor, premiilor etc.), viața
profesorului de română e un calvar, cu atît
mai mult într-un context politic, în multe
privințe, încă ostil ideii de românitate cum
este cel din Basarabia, unde lupta împotriva
ignoranței și a neghiobiei politice mi-a luat,
realmente, cei mai frumoși și productivi ani
din viață. Mai mult, nu-mi pot face bine
treaba dacă simt că am în sală studenți evazivi
în chestiunile de principiu. Revin mereu la
problematica identității, căutînd argumente-
le cele mai potrivite ca să creez scurtături și să
pot așeza ideile și textele pe un sol primitor
și dătător de speranța că frumusețea limbii și
a literaturii române pot învinge chiar și aici,
într-o lume care încă nu s-a regăsit, într-o
lume care se mai caută...
AMINTINDU-NE, ne vom ajuta să ne
regăsim, ajutîndu-i și pe alții să se regăseas-
că…
din ROMÂNIA
7
 Cronică literară
Femeia – Munte și regenerarea ei
Nadejda Ivanov
Dragostea nu va pieri niciodată.
Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta;
cunoştinţa va avea sfârşit.
Corinteni 13:8
Volumul de poezii Ale noastre dintru ale
noastre (Casa de Editură Max Blecher, 2020)
reprezintă pelerinajul unui eu dinspre imita-
rea existenței spre vocea arhetipală a ființei
sale, pe care o regăsește dincolo de fusul orar
și dincolo de oraș. Nevoia căutării inițiatice
a esenței umane vine ca o reacție explozivă
împotriva mediului profan, aberant, toxic, în
care toate lucrurile plutesc haotic și se impun
drept o realitate absolută.
Eul poetic străbate alert orașul de la un
capăt la altul în căutarea printre ruinele „ge-
ografiei mitice” (Eliade) sentimente și afecte
umane expresive pe chipul oamenilor „de
plastic”. Dar, odată cu înaintarea într-o lume
a „umbrelor” vieții, habitatul devine tot mai
sufocant, alimentat din superficialitatea,
ignoranța, indiferența, cruzimea indivizilor.
Rupți de țesutul naturii și izolați într-un
„recipient” frumos de plastic, ei sunt lipsiți
de sensibilitate, de emoțiile vii din adâncul
sufletului, pentru că politicul modei le-a ca-
lificat drept învechite și plictisitoare. Casa a
fost schimbată pe Mc Donalds, într-un loc
al tuturor și al nimănui, masa – o satisfacere
a poftelor sporadice a glandelor salivare, spi-
ritul de comuniune, de apartenență, de em-
patie – într-un rând robotizat de așteptare.
Singura relație interumană păstrată este res-
pectarea imperioasă a ordinii – statul la coa-
dă. „La McDonalds e coadă./Saliva celor care
așteaptă în rând face/ treptele/ strălucitoare./
Armonie, fericire, culoare./ Și brusc îmi do-
resc să nu mai aștept, să nu mănânc,/ să fiu
altundeva. Dar libertatea în lumea aceasta/ e
doar mimată, e o ambulanță de plastic cu so-
neria stricată. Nu poți/ sări peste rândul din
stradă/ niciodată. N-ai voie să schimbi regula
aici”. Pofta devine singura credință, iar sati-
sfacerea egoului – un principiu de existență
în mediul urban. „Libertatea” n-a lăsat loc
unor manifestări ale intimității, sacralității,
moralității umane. În numelui „binelui său”
orice înjurătură, îmbrâncire, umilire este jus-
tificată și acreditată de noile norme postu-
mane: „Poți vorbi împotrivă, poți cârti, poți
să te sinucizi,/ dar la amiază vii mort dacă
trebuie să stai la coadă”.
Omul se simte mândru de superioritatea
și inteligența sa. Îi reușește fabulos să imite na-
tura, viața. „Prefabricatele” lui anemice sunt
acceptate de confrate drept adevăruri. „La
piață vin șmecheri în cămăși de țărani. Umflă
baloane/ sub formă de roșie, conopidă, măr
dulce, măr verde. Desenează/ pe cartoane
carne de pui, de găină. Vând miros de legu-
mă,/ praf de copt, săculeți goi în care în cea-
laltă lume/ se depozita făină”. Fiind stăpânii
naturii, sunt victimele propriilor vise deșarte,
a lăcomiei, a minciunii și a urii. Obsesia do-
minației față de celălalt i-a smuls din cadrul
arhetipal. Viața este o moarte lentă fără sens,
dar foarte vizibilă de „prietenii” de pe rețelele
de socializare: „Viața e tomberonul în care se
moare,/ care pe care, primul la coadă./ Vrem
moarte mai multă,/ naturală, glorificatoare”.
Inflația prieteniilor virtuale și a comunicării
excesive, confuze, au rupt veriga legăturilor
afective, autentice dintre eu – oameni, eu –
8 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
în volumul Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă
natură/ cosmos, eu – Dumnezeu. Prin „calul
troian”, cel al libertății de exprimare, gândire
și acțiune, Ordinea, Binecuvântarea, Liberta-
tea de a fi om s-au prefăcut într-o eprubetă
experimentală, iar trăirile, simțirea umană
sunt reduse la o figurină pe fon urbanistic:
„sunt un manechin într-un scaun cu rotile.
Mâinile/ mi-au devenit lungi ca la primate, să
pot înainta printre/ mașinile parcate./ În tre-
cere număr și deplâng ochii de sticlă,/ copacii
uzi și strălucind în lumina farurilor”. Suferin-
ța eului poetic este amplificată și de prezența
unui dor ancestral, unei voce interioară care
se împotrivește angrenajului metalic de cir-
cumstanță. Sufletul alertează despre existența
unei discrepanțe dintre nevoia și starea lumii
interioare și aparența lucrurilor exterioare,
despre o deviere gravă de la numina ființei,
în expresia artistică a copiilor : „Nu știu cine
sunt cei care fac hore sub țevile strălucitoare,/
copii nu mai există de multă vreme aici/ și
atunci oare de unde cântece și joacă, vreau să
întreb,/ dar motocicleta e condusă de cineva
aflat/ într-un loc de unde nu se poate vorbi,
nici răspunde./ Sunetele sunt, după cum se
învață la școală, purtate de unde./ De unde
copii? De unde vine/ cântecul lor din parcuri
metalice?”.
Expresivitatea limbajului și a imaginilor
poetice redau starea de confuzie și disperare
a eului poetic prins într-un mecanism deru-
tant de organizare socială, în care individua-
litatea umană este ștearsă și încadrată într-un
mediu virtual al fake-urilor, al distracțiilor
continue, asigurate de traficul de internet – o
parte a meniului de la Mc Donalds. În pa-
radigma aceasta postumană se face abstracție
de dialog, de comunicare, de interacțiune
interumană. Este o înstrăinare de celălalt ca
alteritate a identității. Din Iubirea ca gravita-
ție a umanității a rămas doar relația de interes
și curiozitatea de profit.
Totuși, dincolo de ale noastre sunt ale
noastre din lumea subterană, din care izvo-
răsc experiențe ale trecutului, experiențe ale
sacrului, ale perpetuării începuturilor prin
actul rugăciunii. În timpul nopții, „reali-
tatea” se risipește ca o ceață întunecoasă și
densă, restabilindu-se contactul firesc, orga-
nic cu Dumnezeu ce le orânduiește pe toate.
Eul poetic se leapădă de îmbrăcămintea infa-
mă a lumii și se lasă cufundat într-un dialog
energetic al ființei cu Creatorul ei, regene-
rându-se. În fața Lui, eul capătă contur, din-
tr-un manechin în cărucior se restructurează
o individualitate. Devine o Femeie printre
cei „morți în viață”: „Vorbim pe dinăuntru
unul cu altul, sub straturi de piele, căptușiți
bine/ cu mușchi, vorbim. (...) Ne-am îmbră-
cat unul cu altul. Și/ glasurile noastre se aud
pe dinăuntru”. Poemele exprimă momente
de recuperare a beatitudinii odată cu reorga-
nizarea conținuturilor ființiale și a raportului
față de Dumnezeu, de cosmos, de sine; de re-
dobândire a binecuvântării („Dimineața îmi
zâmbeam singură în oglindă,/ mă simțeam
specială, ca David.”); de reconectare la rădă-
cinile și izvoarele vieții („Dar când am cerut a
treia oară,/ m-am/m-ai luminat pe dinăuntru
și/ mi-am zis că iar am călcat pe bec și am
uitat/ că viața e deja în adâncul meu de atâta
vreme.”).
Rugăciunea copleșește ființa eului po-
etic, valorificând lăstarii virtuții, curajului,
bunătății, răbdării, păcii, luminii, credinței,
în proiectarea imaginii poetice a Femeii –
Munte: rezistență în încercări, neclintită în
credință și statornică în promovarea ade-
vărului. În spatele cortinei rămân „Femei
dezbrăcate [ce] se vând pe doi megabiți
trafic/ de net la trotuare”, „Cochete,/ nu ca
pe vremuri cu șorț și batic. Muncitoarele de
astăzi sunt minunate, sunt șic. Jumătate din
oase, jumătate din plastic, cu părul la fel de
colorat ca șirul de sicriașe. Ele vorbesc/ des-
pre iubire și drept de votare. Și râd lăsând
să strălucească acoperite/ în salivă/ implan-
turi dentare”. Ura, disprețul, pălăvrăgeala,
râsul isteric, minciuna conturează chipul
hidos din lumea derizorie: „Mi-e frică de
ea. Foarte. Are limba roșie ca paltonul și/
despicată grotesc.” Oripilat, eul se retrage
în ființă, într-un centru al Dragostei, unde
cosmogonic se înfățișează proiecția Femeii
veritabile, Femeii arhetipale: „Femeia este
muntele mic și ferm care/ își duce fiul mort
în brațe.”, „Femeia este muntele mic și ferm
care/ spune: fie mie după cuvântul Tău.”,
„Femeia este muntele mic și ferm care/ ne
învață: faceți tot ce vă va spune El.”, „Feme-
ia este muntele mic și ferm care/ plânge la
picioarele crucii.”.
În imaginarul poetic al lui Moni Stănilă,
femeia este Centrul sacru într-o societate.
Ea este Viața. Prezența ei exprimă iubire,
demnitate, răbdare, rezistență, credință,
speranță, forță, milă, îndurare, înțelepciu-
ne, regenerare: „Tot ce mai pot face pentru
oraș, pentru mine,/ acum e să iert. Să sărut
copacii tăiați și să/ tac cu ei. Din afiș publi-
citar să mă prefac în ce sunt,/ să mă acopăr
cu părul meu/ jumătate viu – jumătate că-
runt. Pot să fiu iar/ farul de pază. Din cerul
surd străbate aerul ultima/ rază electrică.
Pot plânge – și te rog și pe tine – de/ fericire
că ziua de azi nu e veșnică”. Femeia este un
dar al Domnului. Prin ea, mila Lui străbate
într-o casă, într-o familie, în inima copii-
lor, într-un neam. Credința și experiența
religioasă, astfel, fundamentează o societate
armonioasă – „Căutaţi mai întâi Împărăţia
lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate
aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Ma-
tei 6:33).
nr. 7 | noiembrie 2021

Ce vedem noi când… citim poezia Tatianei Grosu
Oxana Gherman
Dacă poezia este – atât pentru cel care scrie,
cât și pentru cel care citește – o modalitate de a
privi în sine, ea presupune, în același timp, și o
posibilitate de te oglindi în celălalt. Iată o idee
pe care am întors-o pe toate părțile după lectu-
ra volumului de debut al Tatianei Grosu – Ce
vedem noi când ne uităm unul la altul (Casa de
pariuri literare, 2021). Personajul (eul) poetic
își reflectă „chipul” nu atât în semnificațiile,
cât în structura autodefiniției din primul text
(„numele meu începe cu litera t”): o înșiruire
de asocieri ciudate, succedate într-o aparentă
atmosferă de joc de la regula căruia se deraiază
către final, abandonarea cursului logic (când se
așteaptă alte și alte cuvinte care încep cu litera t)
dând senzația un salt în agonie.
Poemul liminar, „libelula albastră”, creează
o imagine unitară a lumii exteriorului și interi-
orului. Realitatea înconjurătoare și cea mintală
par a fi una singură, fragmentele lor formând
un întreg organic („un ciob de oglindă sub
piele/ pe umărul meu stâng./ venele/ ca țevile
în subsoluri,/ sirena/ iarăși ca o chemare spre
tine/.../ deasupra capului/ o libelulă albastră”),
care există conform acelorași legi. Trecutul re-
primărilor și al interdicțiilor („Nu am dreptul
să fac ce vreau/ Așa mi se spunea de mică”)
continuă într-un prezent al limitelor spațiale,
dar al libertății acțiunii: „Camera noastră este
o pădure/ în care poți face ce vrei”, chiar dacă e
un prezent în care colcăie – mici și mari – spai-
mele, fricile, disperarea.
TU-ul (masculin) din poezia Tatianei Gro-
su este un fel de cui înfipt în realitate, de care
personajul feminin s-a prins ca să nu se piardă.
Mai mult decât cramponarea de persoana ce-
luilalt pentru a se detașa de sine, de propriile
Autenticitate și umor în 3ml de Konfidor
Cristina Dicusar de Ion Buzu
3ml de Konfidor a apărut în contextul în care
tot mai mulți debutanți alegeau calea minima-
lismului cuminte, a corporalității, a autenticis-
mului biografist, iar fracturiștii scoteau cărți din
ce în ce mai așezate.
Unul dintre debuturile originale, curajoase,
care a alcătuit o notă distinctă în spațiul literar
românesc a fost cel al lui Ion Buzu, autor „șco-
lit” la Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță”,
condus de Dumitru Crudu și la Cenaclul Re-
publica, condus de Moni Stănilă. Acesta reia
abordarea teribilistă a poeziei douămiiste și con-
tinuă, prin caricaturizare, pactul autenticist-bi-
ografic, anunțând estetica unui „post-ruralism”
basa.
Debutul lui Ion Buzu e unul eclectic, na-
rativ, cu personaje, dialoguri și, mai ales, cu un
protagonist cu un umor implacabil și imprevi-
zibil. Miza poemelor e ordonarea identității în
povești pline de tensiune: „un bulgăre de zăpadă
ce se rostogolește/ făcându-se tot mai mare/ ca
în final să izbească cu putere” (p. 39). Se evită
patetismul, metaforicul, lacrimogenul. Scopul
poemelor este scoaterea în evidență a scâbrosu-
lui, a caracterului umilitor al existenței, stilul și
tema poemelor ne amintește de proza america-
nă de tip „dirty realism” (realismul murdar), a
cărui modele au fost Charles Bukowski și John
Fante. De altfel, Ion Buzu își declară explicit
nr. 7 | noiembrie 2021
traume, nu se întâmplă nimic în relația eu-tu
(„de fiecare dată când mi-e frică/ las apa/ să
curgă,/ iau telefonul în mână/ și singurul lucru
pe care îl fac/ e că te sun/ ca să-ți spun ceva
fără importanță.”), de aceea e mai multă dispe-
rare decât dragoste, mai multă suferință decât
plăcere în jurul personajului poetic. Iubirea se
asociază (de)căderii, prăbușirii: „Mâinile tale
puternice nu pot să mă iubească/ Patul acesta
s-a transformat într-un magnet care mă trage/
În jos/ Am vrut să fii în brațele mele/ Și m-am
prăbușit.” (25), eșecului. Cu toate că iubirea se
vrea gustată, savurată, consumată chiar, rămâne
doar „fructul” dorit: „E ca și cum aș vrea să mă-
nânc o portocală/ Să mușc din fructul cărnos/
Să simt cum/ Se prelinge/ În corpul meu/ O
sevă nouă/ Cu miros și gust/ s-o strâng/ să-mi
țâșnească printre degete/ sucul/ și apoi/ să mă
trezesc/ într-un pat străin.”. Situația finală a
relației eu-tu, ilustrată din partea a treia a pla-
chetei, este de singurătate trăită în doi, de in-
sensibilitate și absență conștientizată.
Disperarea produce o întoarcere a perso-
najului către sine. Poezia „12” este o reluare
ingenioasă a unor cunoscute motive și imagini
biblice, care sugerează una dintre viziunile con-
temporaneității asupra raportului om-divini-
tate, și anume faptul că omul își este propriul
Dumnezeu, îl conține în propria ființă, or, dacă
e să-l caute pe Dumnezeu, trebuie să caute mai
întâi în sine: „Cad în genunchi/ Îmi plimb de-
getele pe podea/ Îmi șterg picioarele ușor de
părul meu alb/ .../ Îmi tot cer iertare în min-
te pentru toate păcatele/ Ca în fiecare noapte
înainte de somn / Pentru că știu că nu m-am
rugat destul,/ Știu că am fost invidioasă pe co-
piii fericiți și pe curve/ Pe toți care râdeau mai
maeștrii în poeme: „bukowski/ sau artaud sau
heminguay sau celine” (p. 27), declarații căro-
ra li se adaugă intertexte cu Chuck Palahniuk
(„Rant Casey purta mereu cămăși cu mâneci
lungi” (p. 35)) ș.a.
Ion Buzu își propune să reconstruiască aces-
te modele literare în contextul vieții în Repu-
blica Moldova, în contextul navetei oraș-sat, a
ciocnirii a două lumi: lumea tehnologicului și
lumea rurală („vine un tractor, un T 82.5 din
Bielorusia,/ nimeni din cei prezenți nu am mai
văzut așa ceva -/ un tractor care să planteze
cartofi,/ ne apropiem cu frică de el” (p.11)), a
realității și mitului. De altfel, autorul vede în
aceste modele literare „salvarea” lucidității, prin
catharsisul comic. În exprimarea admirației
pentru acești maeștri pe care îi amintim mai sus,
imitându-i uneori exagerat, autorul adoptă une-
ori o seriozitate improprie, care dăunează poe-
melor: „Îmi amintesc de Bukowski cum stătea
într-un bar/ de la 6 a.m. până la 2 a.m., timp
de 5 ani/ [...] Intru și eu așa într-un bar și/ beau
2 beri așteptând să se ia la bătaie niște tipi [...]”
(p. 33).
Bogdan Alexandru Stănescu îl numește pe
Ion Buzu „Un poet metafizic al excrementului”,
insistența pe partea scabroasă („vezica și mațele
și-au făcut simțită dictatura” (p. 33)), e parte din
farsa pe care o joacă Ion Buzu cititorilor obiș-
Cronică literară
mult decât mine/ Pe toți cărora le era mai bine
decât mie/ Și acest șir ar continua dacă aș fi mai
sinceră”. Comunicarea cu Dumnezeu (rugăciu-
nea) echivalează unei repoziționări a omului în
raport cu sine, pe care o găsim ilustrată în ul-
timele trei versuri din poemul 12, continuând
în poemul 13 („mă uit la nautilus./ mă uit la
mine.”).
Suferința personajului are rădăcini în trecut
(„în copilărie/ nimeni nu mă avea la suflet/ și
eu făceam niște chestii apoi în gând mă rugam
să mă iubească./ acum/ mă rog să se întâmple
ceva/ ca să nu-mi ies din minți.”), cauza eșe-
cului relațional explicându-se prin înțelegerea
eronată a erosului provenită din absența iubirii
paterne: „Când am văzut cum un tată își ținea
grațios fetița în brațe/ Mi-am amintit de tatăl/
Pe care nu l-am avut,/ Acum aș fi vrut măcar
o dată/ Să mă țină și el în brațe”. Frica de sin-
gurătate, care a mutilat conștiința personajului pact vizual. Una dintre ele este cea din poemul
în copilărie, devine cauza atașării disperate de final: „Ia o păpădie/ Și pune-ți dorința./ Apoi ia
un „tu” absent, impasibil, inacțiunea căruia îm- o sută, o mie, zeci de mii de păpădii/ .../ Suflă
pinge personajul feminin în pragul înnebunirii. o dată, apoi încă o dată/ Până când vei reuși.”
Un poem memorabil este „22”, care întregește De la senzația „ciobului de oglindă sub pie-
viziunea asupra erosului, trecându-l din plan le” din primul vers, de la încercarea disperată
abstract în imagini concrete: iubirea, simbo- de a fugi de sine („Să sparg toate oglinzile/ Și
lizată de inimă, e asociată cu o „sămânță în să scap.”), evitând reflecțiile propriei imagini,
partea stângă a pieptului meu/ Care vrea să-mi până la interogația finală „Ce vedem noi când
străpungă pielea./ O apăs cu degetul/ Și o rog ne uităm în oglindă?”, descoperim o istorie co-
să mai aștepte/ Și îi cânt cum i-aș fi cântat co- erentă, desfășurată într-o succesiune (aproape
pilului meu...”, concepție ce se dezvoltă în poe- cinematografică) de scene vizuale, dinamice,
mele următoare („burta mea goală știe că totul al cărei nucleu (partea a doua a cărții) se află
în lumea asta ni se dă cu un rost.”; „În fiecare în copilărie. Parcurgând de la un capăt la altul
zi ocolesc teoria materializării gândurilor...”). cartea de debut a Tatianei Grosu, fiecare cititor
Înțelegem, așadar, că iubirea este reprimată, iar are șansa să-și vadă (contemple/ conștientizeze/
rodul ei – amânat. Ideea nerealizării, a neîmpli- înțeleagă), în reflexiile anumitor secvențe poeti-
nirii se reia în diverse scene cu un puternic im- ce, proiecțiile sinelui.
nuiți cu literatura elevată, dar și celor cu expec-
tativa cotidianului (mai) cuminte. Poemele din
3ml de Konfidor sunt mici autoficțiuni care își
reciclează biografemele (R. Barthes), în vederea
caricaturizării existenței, a tragicului existențial
mai bine zis, încercând o de(/re-)construcție a
douămiismului și fracturismului.
Una dintre metodele de abordare a absur-
dului existențial este și remitizarea. Omul care
muncește, fie la un serviciu, fie în câmp, este
ridiculizat de „zei”. Mitul lui Sisif este frecvent
abordat, tema muncii fiind printre preocupări-
le centrale ale cărții: „Lotul de pământ pe care
îl muncesc e înconjurat cu sârmă ghimpată/ e
terenul meu de antrenament timp de zece ani”
(p. 13) sau „Zilnic mărșăluiesc spre un job cu un
dolar pe oră” (p. 54).
Poetului îi plac exagerările, care, uneori, duc
la versuri de un teribilism forțat: „o apuc pe la 3 Autorul mizează mereu pe efectul de șoc, pe
a.m. pe un frig/ cumplit/ spre lac pentru a mă insolit, el nu vrea să le confirme niște presupu-
arunca în el/ și-l găsesc înghețat” (p. 29). Eul neri unor cititori comozi și pasivi, ci să perturbe
liric pozează: „Vocea acestor poezii aparține câ- așteptările și să provoace cititorii să participe la
teodată unui „terminat“, unui om sfârșit, care actul scriptural revelatoriu.
însă se trezește din reveriile suicidare pentru a Noutatea cărții 3ml de Konfidor constă, mai
mai juca câte o farsă auditoriului, un real tric- ales, în readucerea „poveștii”, a narațiunii (cu
kster.” (Bogdan Alexandru-Stănescu). Totuși, în scenariu, subiect, deznodământ), în poem, a
alte poeme, autorul reușește, prin construcția imaginarului (și exagerărilor) narative, care trec
riguroasă (spre exemplu, poemul „Reflexe bine dincolo de zona cotidianului atât de explorată în
antrenate”), să ne convingă. poezia actuală.
www.revistatimpul.ro din ROMÂNIA
9
 Cronică literară
Am să mă întorc bărbat?
Romeo Aurelian Ilie
Cornel Bălan (născut în 1972, la Bucu-
rești) și-a început cariera de scriitor cu satiră și
proză scurtă, publicând în revista Iocan dar și
pe alte platforme on-line. În anul 2013, câștigă
concursul de debut Humanitas/Unicredit cu
romanul Escroc SRL, laureat ulterior al Festiva-
lului Primului Roman de la Chambery. În anul
2019, publică, la editura Humanitas, romanul
Liftul, iar în 2020, la Casa de pariuri literare,
romanul Ultima armată. Asupra acestuia din
urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
După cum foarte clar reiese și din titlul
romanului, subiectul principal al acestuia este
chiar acea ultimă armată desfășurată înaintea
suspendării temporale a armatei obligatorii
în România, care, devenind membră NATO,
urma să aibă o armată de militari profesioniști,
angajați pe bază de contract. În ceea ce mă pri-
vește, am ratat cu puțin situația de a mă regăsi
în paginile acestui roman, făcând parte din pri-
ma generație care „s-a bucurat” de suspendarea
armatei obligatorii. Și am folosit ghilimelele
pentru că, cel puțin, în acea perioadă m-am
frustrat din cauza acestei decizii, considerând
că mi s-a furat dreptul de a deveni bărbat, în
mintea mea de atunci, având și exemplul unui
frate mai mare care făcuse armata, cristalizân-
du-se foarte bine această idee, că doar armata
te transformă din copil în adult. Drept pentru
Alchimia viselor în Los Angeles-ul
Maria Ivanov Doinei Postolachi
Doina Postolachi este o poetă și proza­
toare din Republica Moldova. A semnat mai
multe cărți de poezie și proză, care i-au adus
numeroase premii.
Romanul despre care mi-am propus să vor-
besc este Un secret în Los Angeles. Acest roman
a fost ales, în 2019, pentru campania Chișinăul
citește, la secțiunea – adolescenți. După părere
mea, această opțiune nu a fost una accidentală.
Organizatorii campaniei, presupun eu, au ob-
servat faptul că Chișinăul tinerilor este un Chi-
șinău văduvit de vise. Adolescenții (și nu doar
ei) sunt absorbiți de goana după timp, or se
pare că și „Timpul fuge de oameni, iar oamenii
fug după timp. Pe cât fuge timpul de oameni,
pe atâta fug și ei după el” (52). Dar adolescen-
ții secolului nostru fug după timp pentru ce?
Pentru a face o postare mișto pe intagram sau
tiktok? Sau pentru a nu rata live-urile influ-
encerilor? Aceștia sunt, de fapt, niște mân-
cători de timp, iar „devoratorii de timp sunt
mai cruzi și mai nemiloși decât canibalii”(53).
Absorbiți de grija pentru idoli sau nimic, ei
nu mai au timp nici pentru vise, nici pentru
visuri... căci și nopțile sunt închinate staruri-
lor instagram-iști și tiktok-iști. Starea în care
se află Chișinăul tinerei generații amintește de
starea în care se află America descrisă de Doina
Postolachi în carte: într-o criză de vise, criză de
credință, criză de iubire. Romanul vine să ne
amintească cât de important este să visăm la
propriu și la figurat: „visurile fiecărui om sunt
comoara lui”, „sufletul unui om, fără visuri
moare” (138).
Avem de-a face cu o carte scrisă la persoana
a treia cu un narator omniprezent și omniști-
10 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
Cronica romanului Ultima armată de Cornel Bălan (Editura Casa de pariuri literare, 2020)
care am început lectura acestui roman având în
minte această întrebare: „Oare armata chiar te
transforma în bărbat?”
Aceeași întrebare se insinuează și în pagini-
le romanului lui Cornel Bălan, chiar dacă poa-
te nu este formulată implicit cu aceste cuvinte.
Iar răspunsul este lăsat mai curând la latitudi-
nea fiecărui cititor, autorul nefăcând altceva
decât să ilustreze, într-o manieră cât se poate de
naturalistă și cvasi-realistă, o serie de întâmplări
petrecute în decursul celor șase luni de armată
la termen, a căror protagoniști sunt acea gene-
rație de băieți, dintre care nu se disting decât o
parte dintre ei, care au avut onoarea și privile-
giul (cu sau fără ghilimele) de a servi în calitate
de militari, Armata Română.
Deși s-ar putea considera că romanul Ul-
tima armată are un singur personaj – colectiv
și anume întregul efectiv care satisface serviciul
militar la UM 01741 din Râmnicu Vâlcea,
totuși, autorul pune reflectorul său descripti-
vo-narativ și individual pe câte unul sau altul
dintre cei în cauză, care devin astfel, prin ro-
tație, personaje principale, deși în funcție de
acțiunile lor și de modul în care se raportează
la armată, ei pot fi priviți și ca tipologii de bă-
ieți care au trecut prin această experiență. De
exemplu, Cristian, cel care alege să facă armata
doar pentru a avea un bun subiect de roman,
ent. Un narator care știe cum să facă o infuzie
de vise&visuri în sufletele cititorilor. Începând
cu primul capitol, suntem invitați în orașul în-
gerilor. Orașul care dă oamenilor mai mult de-
cât așteaptă ei de la dânsul: „Aici, vin oameni
în căutare de vise și găsesc magie. Oamenii vin
aici, în căutare de magie și găsesc fericire” (11).
În acest Los Angeles al tuturor posibilităților
trăiește și Karen, menajeră în hotelul soților
Scott, după ce a fost proprietara unei firme de
recrutare a menajerelor, la care renunță odată
cu moartea soțului său. Karen este împovăra-
tă de foarte multe întrebări legate de secretele
Los Angelesului. Când se întoarce acasă de la
muncă, continuă cu „munca cealaltă, neplăti-
tă de nimeni: cea de a-și pune întrebări și de
a se obosi să nu le găsească răspunsuri”. Era
conștientă de faptul că este înconjurată de se-
crete și și-ar fi dorit să descopere măcar unul.
Asta era, de altfel, una dintre marile ei dorințe.
Apoi, își mai dorea să devină scriitoare și să
găsească leac pentru nepotica ei – Estella. Asta
era marea ei grijă, marea durere – nepoata care
nu vorbește. Așa cum Karen are 60 de ani, este
preocupată de soarta fetiței de după trecerea
ei în neființă. Căci copila nu mai avea pe ni-
meni. „Fiecare răsărit de soare este o anchetă”
pentru Karen (17). Ea își pune noi și noi în-
trebări legate de succesul ori pur și simplu de
soarta unor oameni pe măsură ce îi întâlnește
în calea vieții. Ea îi examinează pe toți, fiind
conștientă de faptul că există „vieți cu mister și
vieți fără”, dar e de datoria fiecăruia să atribuie
un sens acesteia, un vis, bunăoară, ca să o în-
carce de mister, asta ne învață Karen, asta face
ea de-a lungul cărții (32).
poate fi privit ca genul de băiat ușor visător,
deși nu este câtuși de puțin atins de morbul pa-
teticului, ceea ce nu se poate spune, de exem-
plu, despre Anghelache, genul ultra-sensibil și
mai ales ultra-religios, care nu își trăiește viața
decât prin prisma învățăturilor Bisericii, un tip
care, deși nu are nimic de a face cu atmosfera
cazonă, se încăpățânează să facă armata doar
pentru a se putea apoi prezenta ca ofițer în
rezervă al Armatei Române. Apar, desigur, și
alte tipologii: a băiatului de bani gata, a sme-
cherașului de cartier, și nu în ultimul rând, a
celui „cu pile” care, deși este trimis cu forța în
armată pentru a se întoarce, dacă nu bărbat,
cel puțin ceva mai disciplinat, totuși, superiorii
roiesc în jurul lui și îi fac tot felul de concesii
și favoruri.
Întâmplările și trăirile lor sunt desigur co-
mune cu ale tuturor celor ce au trecut cândva
prin armată: dorul de casă, frustrările, instruc-
țiile, bețiile, năzbâtiile inevitabile urmate de Poate că acum romanul lui Cornel Bălan
consemnări, momentele de revoltă împotriva are două categorii de cititori: pe cei care pot
superiorilor ce nu sunt întotdeauna superiori spune: „a fost sau nu a fost chiar așa” și pe cei
în adevăratul sens al cuvântului. Dacă au deve- care pot spune doar: „ahaaa, deci așa ar fi fost
nit bărbați după șase luni de armată ar fi greu dacă ar fi fost”. Dar peste numai două genera-
de spus. Totuși au învățat ceva: spiritul de ca- ții, el va fi, cu siguranță, un roman-document
maraderie, care, într-un fel sau altul, este tot o despre ce a însemnat cândva Armata Română.
nuanță a bărbăției. Și nu una de neglijat.
Fiind în căutarea unei minuni, bătrâna
observă minunile care se petre cu alții. Totul
pornește de la Ofelia Scott, proprietarea resta-
urantului la care lucrează. Ea nu putea avea
copii. Ambii soți erau în prag de 40 de ani,
disperați. La un moment dat, după ce primeș-
te în dar o pernă, visează că va avea un băiat
și rămâne însărcinată. La o scurtă perioadă de
timp, moare doctorul Wesler, la care avea câ-
teva ore de lucru, la fel, în calitate de menaje-
ră. Doctorul era, rareori, surprins zâmbind în
viață. Și când a murit era serios. Iar după ce i
se pune o pernă sub cap, pe chip i-a apărut un
zâmbet de se mirau toți cei care îl cunoșteau,
mai puțin nora și fiul lui. Apoi, vrând să o dre-
seze pe Jessie, cățelușa vecinei pe care o scotea
la plimbare, îl descoperă pe Michael Smith,
care îi povestește despre magia cu care sunt
investite pernele din hotelul pentru câini pe poatei sale nu este una întâmplătoare și că nici
care îl are în curte. Karen găsi imediat legătura succesul scriitoricesc nu e peste munte. Ajunsă
între cele trei minuni – perna!, și se lansează în la stația terminus a odiseei căutării de mistere,
căutarea acestei magii. Află de la Ofelia despre Karen găsește răspunsuri la toate întrebările,
Bianca, fata din România care are un magazin dezlegare la boala nepoatei și curaj pentru a
de produse handmade. Bianca îi mărturisește scrie. Și asta doar pentru că a știut exact ce
că pernele sunt într-adevăr încărcate cu magie anume și-a dorit de la viață!
și că ele vin din Spania, de la un băiat pe nume Un secret în Los Angeles este o carte despre
Jorge. Fără a sta pe gânduri, Karen pleacă în făuritori de vise, vânzători de vise și căutători
Spania unde îl descoperă, în orașul Ștrumfi- de vise. O carte care ne cheamă să credem în
lor, pe Jorge, care nu era surprins de venirea ei, magie. În propria noastră magia. În magia de
chiar el o chemase, prin vise. Jorge era băiatul care suntem fiecare în parte în stare. Totul este
făuritor de vise. Băiatul datorită căruia Los să credem. Să credem în noi sau în omul de
Angelesul abunda de succes mai înainte, pe lângă noi care visează, care are un vis, o aspira-
când avea câțiva colaboratori prin care făcea ție. E greu?, dar „Cine spune că a fi visător este
să circule pernele prin America. „Pernele sunt lucru ușor? Visătorii sunt alchimiștii viselor.
granițele prin care ies în lume visele”, îi explica Ei transformă visele în visuri și imaginarul în
Jorge. Află, de asemenea, că nici muțenia ne- realitate” (150).
nr. 7 | noiembrie 2021

Diaspora noastră din Franța
Olga Căpățină
Zic francezii: „frumusețea este în ochii
tăi. Eu l-am îndrăgit de la prima vedere”.
Într-o zi de primăvară timpurie, când
Chișinăul este în zăpadă, baba Dochia își
scutură cojoacele, Februarie nu se împacă
cu felul lui de a fi mai scurt decât Martie,
încearcă să fure din primăvară câteva zile
și-și face de cap, vâjâind și aruncând cu
zăpadă în trecători.
Iar eu, pe neașteptate, am fost invitată
la Salonul de Carte din Paris. Era primă-
vara lui 2001.
Deci, cobor din avionul cu ruta Chiși-
nău-Paris, urc în autobusul care ține calea
spre Orașul Luminilor și...și nu-mi cred
ochilor. Copacii doldora de floare, iarba e
verde, frunzele chicotesc și se frământă la
atingerea vântului neastâmpărat, încălzit
de razele soarelui.
A intrat primăvara și în sufletul meu,
dornic de căldură și mângâiere. Și, ca o
femeie normală, mi-am permis să visez și
să mă îndrăgostesc. Da, da, m-am îndră-
gostit de acest oraș, m-am scufundat în
atmosfera lui romantică timp de o săp-
tămână, care a fost de neuitat. Deși, se
spune că Parisul este singurul oraș din
lume în care nu numaidecât trebuie să fii
fericit. Dar, căzând în brațele lui, simți
involuntar un moment de fericire, pentru
că atingi frumusețea eternității!
La Paris, fiecare vede ce vrea să vadă.
În general, Parisul este un oraș de sărbă-
toare. Și în douăzeci de ani, nu m-am
obișnuit cu frumusețea lui.
În Paris, m-au adus cărțile. Și așa con-
tinui – să ies cu o carte în oraș. Și această
carte decide pe care străzi vrea să fie plim-
bată și unde anume să fie citită.
Când am demenajat la Paris, așa s-a
întâmplat că am închiriat apartament în
arondimentul 18, nu e cel mai agreabil
din Paris, dar aici, când mergi pe dreap-
ta primăriei arondismentului, pe o stra-
dă care urcă și urcă, apoi ajungi la niște
trepte, care te ridică și mai sus, agungi pe
vârful celui mai înalt deal al Parisului - un
cartier pitoresc, unde în secolul al XIX-
lea, au locuit cei mai mari actori, pictori,
muzicanți, la faimosul deal Montmar-
tre, care în franceză înseamnă „muntele
nr. 7 | noiembrie 2021
Diaspora literară
martirilor”, care este cunoscut încă din
vremea Romei Antice. Atunci, s-a găsit
aici gips, din care s-au construit biserici și
case bogate, iar primii creștini s-au ascuns
în aceste cariere, printre care s-a aflat și
Sfântul Dionisie, primul episcop al Pari-
sului, care a murit de moarte martirică.
De aici și numele.
Înălțimea dealului este de 130 de me-
tri și urcam încolo aproape în fiece seară,
pentru a savura priveliștea uluitoare - la
picioarele mele, se întindea întregul Pa-
ris! Iar alături - măreața La Basilique du
Sacré-Cœur de Montmartre, în traducere
- „inima sacră”. Bazilica a fost construită
din piatră albă, și totul sclipește de albul
ei.
Să vă spun cinstit, niciodată nu am
găsit aici un loc liniștit pentru a citit o
carte. Și nu pentru că totdeauna, ziua sau
seara târziu, aici sunt mulți turiști, tineri
care cântă sau recită poezii, pictori, foto-
grafi. Nu, cu ei te obișnuiești și ni-i vezi,
dacă nu vreai să asculți cântecele lor sau
să privești actorii. Dar nu te obișnuiești
cu frumusețea acestui cartier.
Merg pe străzile pitorești din Mont-
martre, care încă păstrează energia unică
a vremurilor când pe aici trecea Dalida,
Serge Gainsbourg, Johnny Hallyday.
Străzile șerpuiesc spre piețe, teatre și ca-
barete, piață de vechituri, mici magazine
și patiserii - și toate acestea sunt Mont-
martre! Fac turul și ajung La place du
Tertre, care este un centru de artă con-
temporană. Aici, pictorii creează sau „pe-
suiesc” turiști, pentru a le desena, în zece
minute, portretul. Sau să le vândă un ta-
blou cu priveliștile orașului. Multe resta-
urante și buticuri cu fel-de-fel de cadouri,
multe și mărunte.
Totul este foarte frumos, dar dacă îți
imaginezi că aici cândva a fost un loc de
execuție, unde lucrau călăi și se înălțau
ghilotine? Înfricoșător!
Cine nu cunoaște actorul Jean Ma-
ne sculptura Omul care trece prin zid, pe la atingerea felinarilor roșii. Aici puteți
rais? Cele mai cunoscute filme sunt La
Belle  et  la Bête, Fantômas, Fantômas se care a dedicat-o prietenului său, scriito- vedea Muzeul de Erotică și Muzeul lui
déchaîne, Fantômas contre Scotland Yard. rului Marcel Aimé, cel care a scris poves- Salvador Dali.
Dar puțini știu, că Jean Marais a fost și tea despre un om care știe să treacă prin Vă dați seama că nu am citit nici o
pictor, și sculptor, și anume lui aparți- pereți. Acestă sculptură se află tot aici, pe carte în acest cartier... Fie ea cât de inte-
Place de Marseille Aimé, Monmarte. resantă, aici nu e loc de carte...
La început, v-am spus, că sunt în- Apoi eu am plecat din 18, nordul
drăgostită de Paris de la prima vedere, Parisului, pentru că serviciul meu era în
deci nu pot trece pe lângă Zidul Iubirii, 13, sudul orașului și cartierul chinezesc,
cea mai nouă atracție din Montmartre, cum i se spune aici. Dar de fiecare dată,
care se află lângă Place Abbes. Aici sunt când vin la mine în ospeție prietenii din
scrise declarații de dragoste în aproa- Chișinău, în primul rând, îi duc să vadă
pe toate limbile lumii. Am putut citi Montmartrul.
în rusă, română, ucraineană, franceză. Nu m-am lăsat de obișnuința de a
Alte limbi nu sunt disponibile pentru plimba cărțile prin cartierele din Paris
mine... Am scris și eu pe acest zid, că, și nu numai pentru că sunt președintele
după cum am mai spus, sunt o îndră- Clubului C’ARTE, un club al cărților și
gostită incurabilă. Îndrăgostită de viață, al artelor. Noi invităm scriitor de limbă
de Paris, de Moldova, de tot ce e fru- româmă la întâlnire cu cititorii. Ei, auto-
mos. Și, dacă azi vă povestesc despre rii, povestesc despre cărțile scrise. Iar ci-
Montmarte, nu pot trece cu vederea Pi- titorii le pun întrebări și află despre carte
galle Square unde se află cel mai faimos chiar de la scriitor. Clubul mai organi-
cabaret Moulin Rouge. Se povestește că zează vernisaje. Așteptăm cu nerăbdare
pe vremuri, era centrul „fluturașilor de sfârșitul pandemiei, pentru a ne întâlni
noapte”, dar și acum zboară spre lumi- la Paris cu scriitorii îndrăgiți. Iar cărți-
nile strălucitoare a Pigali fluturi în cău- le lor și acum, pe timp de pandemie, se
tarea dragostei, care își ard aripioarele plimbă pe străzile Parisului.
www.revistatimpul.ro din ROMÂNIA
11
 Interviu
Tot mai multe întrebări apar și e tot mai puțin timp...
Natalia Pîntea
Dle Bordeianu, aveți un nume foarte
frumos. De unde vine acesta? Acasă cum
vă spunea mama? Dar fetele din sat?
Neașteptată declarație. De fapt, contea-
ză ce se ascunde după fiecare nume. Sunt
scriitori foarte buni cu nume mai puțin so-
nore și chiar oarecum minore, care însă nu
au apelat la pseudonime. Bunăoară Ștefan
Petică sau Nikolai Treapkin. Când eram
mic, pentru mama eram lumină, mă nu-
mea lumina mamei. Desigur, atunci nu prea
conștientizam ce înseamnă aceasta. Acum
desprind cu totul alte semnificații. Colegele
îmi spuneau Lionea, de la Leonid. Pe urmă,
dintr-un joc tineresc de-a cuvintele între
prieteni, a apărut și mai puțin obișnuitul în
spațiul nostru Leo.
Știu că veniți din satul Coșnița, r-nul
Dubăsari. Cu ce se ocupau tinerii în ace‑
le vremuri? Care erau preocupările dvs.
la țară? Ați mers și dvs. la cosit așa cum
făceau flăcăii din sat sau nu mai lăsați sti‑
loul din mână?
Cositul meu și al fraților mei, cinci la
număr, era culesul vișinelor. Culegeam
aproape toată vara. Condiția era: culegi o
anumită cantitate, apoi poți merge la Nis-
tru. Coasă nu aveam și, când mergeam
după iarbă pentru iepuri, o rupeam cu mâi-
nile. Iar stiloul caligrafia mai mult formule.
Eram elev fără de frecvență la Școala Ma-
tematică a Universității din Moscova „M.
Lomonosov”. Printre formule, au apărut și
câteva caiete de versuri, cărora, din păcate,
sau poate din fericire, le-am pierdut urma.
Ați avut norocul să vă nașteți într-o
familie de intelectuali. Care sunt princi‑
palele calități pe care le-ați moștenit de la
părinții dvs.? Cu cine semănați mai mult?
12 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
Leo Bordeianu: „Atâta timp cât mai putem iubi, cauza nu e pierdută”
A fost o minune faptul că Domnul m-a
așezat anume în casa părinților mei. După
ce au trecut prin foamete repetată, prin răz-
boi, au fost scoși din casă. Să crești printre
cărți e o fericire de care mă bucur că am
avut parte. Oscilam între cărțile din casă și
cărțile din pod. Apoi a apărut o ferestruică în
timp prin care au venit cărți românești. De
la părinți am preluat dragostea de viață, ca-
pacitatea de a înfrunta și depăși dificultățile
ca pe ceva iminent, fără a mă victimiza, a că-
uta vinovați sau ajutor. Apoi, capacitatea de
a pătrunde în esența lucrurilor și de a duce
la bun sfârșit lucrul început. De la mama
am moștenit asiduitatea și spiritul ascuțit,
de la tata – impetuozitatea.
Și pentru că „surcica nu sare depar‑
te de trunchi” ați mers la Facultatea de
Matematică și Cibernetică a Universității
de Stat. Cine au fost profesorii dvs. și în
ce mod v-au influențat traiectoria vieții?
Ați legat prietenii La facultate? Ați trăit și
dvs. la cămin?
La școala din Coșnița, cel puțin între co-
legii mei, se punea mare preț pe matematică
și fizică. Urmau chimia, biologia. Științele
umaniste încheiau lista. De aici și alegerea
mea. Și râvna. Între timp, au mai apărut
niște caiete cu versuri, care stăruitor erau în-
depărtate în sertarul de jos al noptierei de la
cămin. Profesorii noștri erau dăruiți cu har.
Pe lângă materia pe care ne-o predau, nu
scăpau ocazia să ne învețe bunele maniere și
să facă trimiteri la pictură, muzică, literatu-
ră. Printre ei au fost și academicianul Petru
Soltan, cunoscut scriitor și doctorul în ști-
ințe Maria Sagaidac, protagonista filmului
Această clipă și a altor pelicule cinematogra-
fice. Era o atmosferă de apropiere de arte.
Petru Soltan, cu o ocazie, afirma: „Dacă for-
mula este așezată frumos pe hârtie, înseam-
nă că este corectă”. Deci, frumusețea era în
capul unghiului.
Mă simt, într-un fel, incomod față de
profesorii mei, pentru schimbarea macazu-
lui activității mele. Aveam, însă, o atracție
irezistibilă față de cuvântul scris. Tot așa
cum, în ultimul timp, sunt într-o febrilă
căutare a lui Dumnezeu. Tot mai multe în-
trebări apar și e tot mai puțin timp...
Dle matematician, este foarte curios
că, deși ați făcut științe exacte, aveți har
și dragoste pentru Litere. În literatura
română mai există asemenea paradoxuri,
dar spre deosebire de caracterul ermetic
al poeziei lor, poezia dvs. e romantică,
limpede și clară. La ce ajută matematica
în poezie? Ce tehnici experimentați cu
ajutorul ei?
Ermetic a fost Barbu. De altfel, el spu-
nea că geometria și poezia, la altitudini în-
alte, se întâlnesc. Cioclea, care a făcut un an
de matematică la Universitatea din Mos-
cova, – mai puțin, aproape deloc. Eu am
încercat. În primul volum de poezie Mai
multă dragoste decât ură, care a apărut în
grafie chirilică, sunt câteva texte mai mult
sau mai puțin ermetice. La lansarea cărții,
Valeriu Matei mă îndemna să insist în aceas-
tă direcție. Dar nu a fost să fie. E greu să faci
diferența dintre textul ermetic și cel confuz.
Am ales – sau m-am pliat pornirii mele lă-
untrice – textul deschis, care cucerește prin
intensitatea sa, prin mesaj, prin răsturnări
de planuri și finaluri surprinzătoare. Franz
Kafka afirma: „Poezia este, până la urmă, o
expediție pe urmele adevărului”. Iar adevă-
rul este limpede.
Ați editat mai multe cărți de poezie.
Ați folosit tot felul de tehnici și procedee.
Ați scris și poezie cu rimă și vers alb și mă
întreb care din acestea vă reprezintă mai
mult? Or, nu credeți că, poetul, detașân‑
du-se de rimă, are șansa să dea o mai mare
greutate poeziei?
Noi venim din epoca poeziei rimate.
Până acum există autori – îi puteți depista
lesne – care insistă asupra rimei. Într-ade-
văr, „rima este cârmă pentru vers” (Samuel
Butler). Pentru mine poezia albă, mai bine
zis, liberă a venit ca o gură de aer proaspăt.
Totodată, țin mai mult nu la textele rimate
sau nu, ci la cele în care am depus mai mult
suflet. Cu toate că ele nu întotdeauna sunt
cele mai reușite.
Ați dedicat foarte mult timp și pasiu‑
ne ziaristicii. Ați lucrat la reviste precum
„Limba română” și „Moldova”. Sunteți
șeful redacție literare al revistei „Noi”, iar
din 2010, redactor-șef la ziarul de cultură
creștin-ortodoxă pentru copii și adoles‑
cenți „Scara spre cer”. Ce este fascinant
în ziaristică?
Aceeași libertate, confruntarea cu limite-
le, care în ultimul timp, se pare că sunt su-
primate din ce în ce mai mult. Întotdeauna
am ales sectorul literar și presa pentru copii,
care e mai puțin afectată de valurile politicii.
Deși se știe că regimul sovietic le taxa dur și
pe acestea. Vreau să menționez maturitatea
și calitatea versurilor scrise de copii la revista
NOI. Începând cu anul 1995, o dată la trei
ani, redacția editează câte un florilegiu po-
etic, ce include cele mai inspirate poezii și
desene publicate în revistă.
Odată cu Scara spre Cer, mă străduiesc
și eu să cresc duhovnicește. Alături de sfinții
părinți, ale căror texte constituie centrul de
greutate al ziarului, de teologii contempo-
rani care vin să verse lumină asupra semni-
ficațiilor evenimentelor de ultimă oră, de
sciitorii care îmbrățișează tematica religi-
oasă, de cititorii, care în eseurile lor vin cu
revelații surprinzătoare.
Vă rugăm să ne povestiți despre co‑
laborarea cu poetul Alexandru Lungu,
în cadrul revistei sale de poezie și desen
Argo.
Atunci când la Chișinău apărea revis-
ta Glasul, la redacție a sosit un răvaș de la
Alexandru Lungu din Bonn, în care dum-
nealui scria că a primit un număr al revistei
de la poetul Ștefan Baciu din Honolulu și
l-au intrigat poeziile unui tânăr poet publi-
cat acolo. Era vorba de mine. Astfel am luat
legătura. Poetul originar din Cetatea Albă a
fost foarte generos cu mine, publicându-mi
textele în mai multe numere ale revistei sale,
care a apărut, după cum a fost anunțat din
start, bianual, timp de 10 ani – din 1990
până în 1999. M-a impresionat îndeosebi
una dintre aprecierile dumnealui, publicată
în Argo: „Poezia lui Leo Bordeianu planează,
atât tematic, cât și expresiv, în spații dife-
rite, arătându-se mai puțin asemenea unei
păsări circumscrise propriului său cuib și
desfășurând, mai degrabă, zboruri esențiale
– când într-un văzduh înalt, frizând abso-
lutul, când coborând larg și razant asupra
pământului și a apelor. Iubitorii de etichete,
pătimași a găsi fiecărui poet o unică încar-
cerare definitorie, s-ar arăta, pierduți față
de această poezie, care ar putea fi catalogată
când simbolistă, când romantică, ba chiar
și suprarealistă. Acest polimorfism, departe
de a mărturisi o irosire, oglindește o unitate
diversificată, supusă fericit suflului originar
al Poeziei”.
Dvs. aveți o activitate literară foarte
bogată. Ați editat mai multe volume de
versuri. Sunteți membru al Uniunii Scrii‑
torilor din Moldova. Ați devenit și mem‑
bru al Uniunii Scriitorilor din România.
În 2001, v-ați învrednicit de Premiul
Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru
volumul „Pânzele albe ale libertății”. Ce
alte oportunități oferă Uniunea Scriitori‑
lor pentru membrii acesteia?
Faptul că suntem o uniune de creație ne
unește, ne face să fim mai răbdători, ne arată
că suntem diverși, că există și alte perspecti-
ve și orizonturi, diferite de ale noastre. Toate
astea se datorează și muncii organizatorice
meticuloase a conducerii, diverselor acțiuni
literare etc. La masa de scris, însă, scriito-
rul este singur. În față cu toată lumea. În
față cu lumea pe care o plăsmuiește chiar el.
„Dezvăluie cititorilor lucruri la care aceștia
nu s-au gândit niciodată” (Mario Benede-
tti). Și, ca să punem aici un accent necesar,
vom cita, în continuare, din același autor:
„Ceea ce nu pot face scriitorii este să schim-
be comportamentul celor aflați la putere.
De ce? Pentru că aceștia, în general, se tem
de cultură”.
nr. 7 | noiembrie 2021
 „Se duc poeții” e un poem extrem de
emoționant pe care l-am regăsit în vo‑
lumul „Lumini peste ape”. Mă întreb,
această poezie este un omagiu pentru
poeții pe care i-ați iubit și au plecat spre
stele sau vine să ne vorbească despre rolul
poetului în lume?
Ați și răspuns. După un șir de decese ale
poeților la care am ținut foarte mult, pe care
i-am admirat și de la care am învățat, care
s-a încheiat cu moartea lui Eugen Cioclea,
s-a atins masa critică a durerii, care a declan-
șat acest poem. Și, desigur, el cuprinde toată
dragostea mea pentru ei și toată frumusețea
indescriptibilă a lor, a poeziei lor și a poeziei
în general.
Sunteți poetul toamnei. Asta cel pu‑
țin exprimă imaginile și simbolurile ob‑
sedante din cărțile dvs. În acest sfârșit
de noiembrie mă gândesc la ceea ce a zis
Constantin Ciopraga în 1996: „Filigrane
încântătoare sunt anotimpurile lui Leo
Bordeianu”. Criticul sublinia că scrieți
„în spiritul unui Bacovia postmodern”.
Toamna este numai un simbol în poezia
dvs. sau vă caracterizează firea și tempe‑
ramentul în esență?
Toamna ne vrăjește pe toți. Ne trans-
figurează. În această toamnă, ca și în ce-
lelalte nu poți să nu exclami împreună cu
Tudor Arghezi: „Niciodată toamna nu fu
mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros
de moarte”. Ne întrepătrundem cu toamna.
Avem ceva în comun. Declinul strălucitor al
toamnei îndeamnă spre viață. Pornind de la
titlul unui poem mai vechi E păcat să mori
toamna și de la stările din el, lucrez asupra
unui volum de versuri autumnale, care sper
că va developa exhaustiv relația dintre mine
și toamnă.
Dvs. ați avut vreodată un prieten cu
care să vorbiți ore în șir, căruia să-i cereți
un sfat, o părere? Vi s-a spus vreodată:
„Prietene, ai scris o poezie genială!” sau,
din contră: „E o poezie proastă, mai ai de
lucrat!”? Critica, descurajează omul de
creație ori, din contră, îl ajută să perse‑
vereze?
Cel mai bun prieten al meu de faculta-
te este Ion Graur. Cu el am descoperit mai
profund frumusețea poeziei. Am organizat
chiar și un cenaclu literar, care, după discu-
ții aprinse împreună cu alți câțiva colegi, era
cât pe ce să se termine cu bătaie. Cu el tim-
pul își pierdea conturul. Cu el visam, tre-
ceam dincolo de orizontul cotidian. La sfâr-
șitul studiilor ne întrebam: oare cum vom
putea supraviețui aparte. Iată că am putut.
Apropo, recent, Ion, funcționar cu stagiu
solid, nu a mai rezistat ispitei și a editat deja
două volume de poezie!
Întotdeauna am fost foarte sensibil la
critici. Am încercat, însă, să le canalizez ast-
fel, încât ele să mă edifice, să mă zidească,
să-mi zidească poezia. Am încercat să le pre-
fac în material de construcție pentru textele
poetice. Primul meu critic mai exigent a fost
poetul Vsevolod Ciornei cu care am făcut
un an de studii la Facultatea de Matematică
și Cibernetică a USM. El, poate în virtutea
prieteniei noastre sau așa fiindu-i firea, era
destul de indulgent cu mine. Mă gândesc la
aceasta, revăzând unele poezii pe care el le
tolera și care acum îmi par mai mult decât
modeste. Poetul Eugen Cioclea, cu care am
făcut cunoștință la Moscova, impulsiv din
fire, reacționa prompt. Îndeosebi era încân-
tat de finalul unui poem: „Numai semințele
nu-și fac iluzii/ Semințele așteaptă primă-
vara”. În ciuda legendelor despre aventurile
nr. 7 | noiembrie 2021
lui, era foarte delicat și nu venea cu aprecieri
negative.
Un coleg de la Moscova, matematician
talentat, mi-a mărturisit că după o critică
dură primită de la revista pentru tineret
Rovesnik a încetat să mai scrie versuri. Se
întâmplă și așa. Pe alții, din contră, critica
îi stimuleză spre perfecțiune. Fiind pe post
de îngrijitor al rubricii Pagina muzelor la re-
vista Noi, deseori meditez în acest sens. Or,
cu un singur cuvânt, cu o apreciere greșită
poți afecta o pornire creatoare. La sfârșitul
primului an de activitate chiar mi-am cerut
iertare de la autorii pe care, poate involun-
tar, i-am nedreptățit.
„Poemul în lumină” subliniază rolul
iubitei în viața creatorului. Cine este fe‑
meia care aduce lumină în casa și în poe‑
mele dvs.? Cum v-ați cunoscut?
Ambii eram printre amicii Leonidei
Lari, dar nu ne cunoșteam între noi. Cu o
ocazie, Leonida, printre altele, a zis despre
viitoarea mea soție: „Trebuie să ai ochi ca
s-o vezi”. De fapt, am făcut cunoștință cu
ea în alt context, într-o seară de revelion,
aproape ca în filmul S liogkim parom. Mult
mai târziu, am aflat că este fata despre care
vorbea Leonida. Oricum, am încercat și în-
cerc s-o văd cu ochii sufletului, dar se pare
că până acum încă nu am reușit s-o disting
în toată frumusețea sa.
Cât privește construcția Poemului în
lumină, nu e totul simplu, liniar și de-
scriptiv. Chiar e destul de prozaic. De
fapt, atunci când l-am scris, eram la ser-
viciu. În birou, s-au instalat geamuri noi
și cineva le ștergea cu sârg. Dar poezia
presupune și puțină imaginație, și tran-
spunere, și interpolare, și desigur, multă
dragoste.
O schimbare a tematicii, dar și a po‑
eticii, a stilului propuneți cititorului în
poemul Gaura neagră, care evocă tragis‑
mul războiului de la Nistru. Cum expli‑
cați apariția cărții (2019) la un interval
de timp atât de mare de la evenimentele
luate în vizor?
„Eu plec întotdeauna de la adevăr, nu
știu să inventez nimic; dar când mă pun pe
scris (rapid și cu puține corectări) nucleul
poetic a avut o lungă incubație în mine:
lungă și obscură”, scria Eugenio Montale.
A trebuit să treacă mai mulți ani ca durerea
războiului de la Nistru să se transcrie în cu-
vinte. De fapt, cuvintele au înflorit pe tru-
pul ei. Cuvintele au înflorit, durerea, însă,
a rămas. S-au succedat generații. S-au uitat
și s-au reinterpretat multe lucruri. S-au in-
versat noțiuni. S-au șters distanțele dintre
sublim și grotesc, eroism și trădare, adevăr
și minciună. De atâta mi-a fost foarte greu
să lucrez. Apropo de versul liber și cel ri-
mat. Poemul e scris în vers liber. Un singur
fragment e rimat. Acela în care apar mai
pronunțat notele de recviem: „Noi n-am
murit, noi suntem la apel!” Nu am conce-
put acest fragment ca pe un text rimat, dar
anume așa s-a așezat la scriere. Poate pen-
tru că se cerea mai multă solemnitate, se
cerea accentuarea pietății pentru cei căzuți
în acest măcel, se cerea cântat.
Cea mai nouă apariție editorială a dvs.
este cartea Pe fața ta plutește luna, apăru‑
tă la Editura Lumina în anul 2020...
Este vorba de un volum de poeme, care se
compun din fragmente, variațiuni pe aceeași
temă, diferite prin intensitate, prin schimbări
de decoruri, dispoziție, unghiuri de vedere.
Sunt un fel de a surprinde contururi ale sen-
timentelor, mișcări ale gândului, inflexiuni
ale visurilor, de a reda „sufletul până în cutele
lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuin-
țele cele mai intime” (Marin Sorescu).
În centrul cărții, se află mina cu efect în-
târziat, poemul Gaura neagră despre care am
vorbit mai sus. O explozie, de data aceasta
florală, dar și sentimentală, și filosofică este
poemul Primăvara în doi. Admirația în fața
frumuseții anotimpului Învierii este ampli-
ficată de ping-pongul ochilor îndrăgostiți.
Astfel, imagini aparent comune obțin sem-
nificații de o acuitate și profunzime aparte,
sfidând trecerea implacabilă a timpului și
iminența morții. Între dragoste și ură, în-
tre dragoste și moarte, între apele cerului și
apele pământului, palpită cercurile concen-
trice ale Primăverii în doi.
Cât privește poemul Teodor, la început
a fost un joc. Un joc de-a cuvintele. Atunci
când vegheam sau visam alături de prun-
cul-protagonist. Apoi, pe neprins de veste,
m-am angajat într-o aventură de descifrare
sau developare a unor stări și revelații. O
aventură care a durat câțiva ani, creând im-
presia că nu se va sfârși niciodată.
Fiecare text a avut un punct de pleca-
re. Fie un gest, fie un cuvânt sau un impuls
lăuntric. Pe fundalul senzațiilor, imaginilor
din propria mea copilărie, acestea rezonând
cu felul în care copilul vedea lumea. Cu felul
în care îmi închipuiam că o vede. Uneori,
anume acest impact a stimulat fluxul poetic,
acutizând impresiile, dându-le palpabilitate.
E păcat să mori toamna e un poem al
stingerii. Eroul liric, însă, refuză să se re-
semneze. Deși, dintre toate culorile, alege
albul, spre care converge. Lumina soarelui
treptat e înlocuită de cea a lunii. Pe par-
curs, se profilează viziunea sa asupra vieții și
morții, a inevitabilei treceri, a rostului artei
și, în special, a poeziei, a autoidentificării
și autorealizării în lumea aflată sub semnul
autumnal al degradării și înstrăinării. Ase-
meni unei ploi ciobănești de toamnă, reite-
rările și abordările din diverse unghiuri ale
acelorași motive și idei te invită să coparti-
cipi la derularea acestora.
Foto: Teodor Bordeianu
www.revistatimpul.ro
Salcia din fața blocului și A gândi la
tine sunt imne ale iubirii. Primul poem
e de o factură experimentală. În el senti-
mentul de dragoste este proiectat pe înru-
direa dintre arbore și om, care îi dă o alură
mitică. Al doilea este axat pe farmecul, en-
tuziasmul, dar și pe dezamăgirile iubirii,
punctând un univers dominat de versul
abrupt și tonul oarecum categoric, plin de
turnuri dramatice.
„Dragostea nu cade niciodată
” (1 Corinteni 13, 8) vine să afirme po-
emul-fluviu Pe fața ta plutește luna, scris
în anii de cotitură 1988-1989. Atunci
când eram copleșiți de mitinguri și mar-
șuri, când aerul libertății ne amețea și ne
transfera din realitate în vis. Eram vulne-
rabili, dar și de neînvins, atât cât ne aflam
sub semnul dragostei, cât dragostea răzbă-
tea prin cuvânt.
În anul 1989 era Mai multă dragoste
decât ură, cel puțin asta spune volumul
de poezie cu același titlu. Au trecut 32
de ani de atunci. Astăzi, mai putem cre‑
de că „dragostea va salva lumea?” sau
vorba Radmilei Popovici, „ura ne va
șterge urma”?
De regulă, trec pe coperta cărților titlul
unuia dintre texte. Atunci, la volumul de
debut, s-a întâmplat altfel. Plutea ceva în
aerul revoluționar, în sângele nostru. Ne
copleșea entuziasmul, perspectiva libertă-
ții. Mergeam înainte fără a ne gândi că am
putea fi răpuși. Într-o zi am trecut peste
un cordon format din cinci rânduri de
milițieni. În această fierbere mi-a licărit în
minte singura soluție plauzibilă – dragos-
tea. Cred că este valabilă până azi, așa cum
a și fost de la Hristos încoace. Ea plutește
deasupra lumii chiar și atunci când nu se
vede sau, mai bine zis, când noi nu o ve-
dem.
William Shakespeare zicea: „Atâta timp
cât mai putem zâmbi, cauza nu e pierdută”.
Parafrazând, zic: „Atâta timp cât mai pu-
tem iubi, cauza nu e pierdută”.
din ROMÂNIA
13
 Interviu
Pop-art: terapie sau destin?
Cristina Stanciuc
Pictura unește realitatea cu iluzii‑
le și conturează adevăratele nunțe ale
diversității. Alex Gurschii este tânărul
artist care impresionează prin capaci‑
tatea de a reda lumea sa interioară cu
ajutorul pensulelor și culorilor. Și-a
făcut studiile la Facultatea de Relații
Internaționale, Științe Politice și Ad‑
ministrative a Universității de Stat,
dar, totuși, rămâne fidel artei și pasiu‑
nii de a-și așterne gândurile pe pânză.
Care e primul lucru din viața ta de
artist de care îți aduci aminte?
Primul lucru din viața mea de artist
a fost un omuleț, desenat în contur la
policlinica din Soroca. Aveam 2-3 ani
atunci.
De unde își au rădăcinile abilități‑
le pentru pictură? Mai pictează cineva
din familia ta?
Pictez de când mă țin minte. În fa-
milie nimeni nu pictează, însă mama
știe foarte bine să dea ,,consultații de
arte”. Anume ea, nefiind pictor, mi-a
pus bazele teoretice. Tata a fost lăcătuș
și un om liber, care nu tolera șefii sau
orice altă superioritate. Acum mă gân-
desc că tata avea toate calitățile unui ar-
tist și probabil, subconștient am preluat
acest model de om liber și independent.
Cu cine din familie ai o relație de
suflet?
14 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
Alex Gurschii: „Formula artei de succes este, în primul rând, starea sufletească
în care te afli atunci când te apropii de pânză.”
Chiar cu toata familia. Știi că fiecare
om e un univers. Cu tata am avut uni-
versul meu bărbătesc, plin de aventuri
și prietenie tată-fiu. Cu mama și sora
mai mică trăim universurile noastre. Iar
acum doi ani, mi s-a născut un nepoțel
minunat, cu care într-adevăr am o rela-
ție cu totul specială: la doi ani, noi deja
mergem cu mașina lui badea „ia voian”.
Viața este plină de încercări și ob-
stacole ce sunt predestinate și pentru
artiști. În momentul în care cei dragi
nu sunt bine, conturul se schimbă.
Așa s-a întâmplat și în cazul Ecaterinei
Gurschii, sora lui Alex Gurschii, care a
fost diagnosticată cu cancer.
Sora ta, Ecaterina a învins lupta
cu cancerul. Cum a fost pentru tine
această perioadă, știind că ea suferă
destul de mult?
A fost pur și simplu șoc pentru mine
când am aflat diagnoza surorii. Dar am
crezut cu toată încăpățânarea că vom
birui. Ea e foarte bravo! Iar eu am stat
cu ea tot tratamentul, în Germania,
timp de patru luni.
Nu este suficient să ai talent. Se-
cretul e de a-l aplica în practică. Alex
deschide poarta reflectării pentru toți
cei care știu ce vor și cum să lupte. De
multe ori, trebuie să te isprăvești sin-
gur.
Ce a trebuit să înveți singur în do‑
meniul artei?
Practic 80% a trebuit să învăț sin-
gur. „Docendo discimus”.
Cum crezi, pictura este libertate
sau condamnare?
Pictura este cel mai frumos blestem
care i se poate întâmpla unui om.
Ai o rețetă anume pe care o urmezi
în procesul creării unei opere? Este
aceeași de fiecare dată sau își poate
schimba ingredientele?
Sigur că am și rețetă, și secrete. For-
mula artei de succes este, în primul
rând, starea sufletească în care te afli
atunci când te apropii de pânză. Ca
pictor, nu am voie sa „mint” spectato-
rul.
Pe lânga pasiunea pentru artă, tână-
rul artist poate fi zărit conducând sau
ocupându-se cu sportul.
Cunosc că ești pasionat de senzații
tari și motociclete, și aș vrea să știu
cum te simți la volan?
La volan sau pe snowboard mă simt
extraordinar! Adrenalina este unul din
elementele axiale care alimentează mu-
zele mele.
Care este motocicleta visurilor
tale, pe care ai vrea să o conduci?
Motocicleta visurilor mele este la
mine în garaj. E vorba despre Suzuki
Intruder. E un cruiser clasic, cu istoria
și sufletul lui.
Poate trăi un artist în Republica
Moldova doar din artă?
Un artist adevărat poate trăi din artă
și la polul Sud.
Unde pot admira doritorii creați‑
ile tale?
Instagram, galerii, google și, evi-
dent, la expozițiile mele, care, într-un
an normal, sunt cam cinci la număr.
Ce faci când te trezești în mijlocul
nopții și nu poți adormi?
Dorm destul de bine, să știi. Nu am
atare probleme.
Alex Gurschii este autorul celei
mai mari picturi modulare din Euro‑
pa, cu titlul ,,The World”, ce are lun‑
gimea de trei metri și lățimea de peste
doi metri și jumătate, fiind un puzzle
din 60 de tablouri mai mici.
nr. 7 | noiembrie 2021
 Poezie

aici nu ne va iubi nimeni

Silvia Goteanschii

aici în orașul nostru ipotetic pe la alte case se trântesc uși

unde cuvintele fac din oameni minuni de sărbătoare de bucurie
rolul tău este să-mi creezi panica doar mamei îi pot spune șoptit
pentru că tu poți spune-i să nu mai vie, spune-i să mai vie
poți fi reglatorul meu de sânge
de circumvoluțiuni sunt într-un alt anotimp
într-o beznă grena
ține bine minte lumea e toată numai urzici
spațiul acesta hectic de febră și picioarele mele foarte triste
și multă speranță în care numai de asta
pentru că poți sunt un concert cu cele mai urâte
ți-am cedat oseminte artiste
culori
pentru că tu poți și încă ceva
poți muri fără să mori încă ceva
de asta
în modul cel mai frenetic nu mă luați cu iarna cu timpul care
te voi împinge în gol cu toată puterea vindecă
șapte sute de kilometri cu fabuloasele mele puteri
în care mierea nu mă luați de-aici nici azi nici mâine
va curge-napoi de la tine la mine nici ieri
ca niște cuțite
urmate de roți și un mare număr nici cu bomboane miracol
cu soți nici cu reni
nici cu acel cuvânt
căci numai de asta pe care l-am inventat
ți-am dat un sens pentru noi -
deși vulturieni
ține minte ce-ți spun nici cu un câine de companie
ești cel ce va purta pe care l-aș boteza Cisco
pijamalele închisorii
și capul meu pe și totuși ce puternică sunt
platou sunt o femeie nerușinată care citește
(cu
numai de asta furie)
îți dau titlul ăsta scurt Luceafărul pe muzică disco
de erou (un altfel de Luceafăr,
chiar și eu credeam că am una
ales dintr-o mie)
de cea mai bună sorginte zilele bune
numai de asta se joacă muritorii
cu stelele doar mamei îi pot spune șoptit
de asta e vânt spune-i să mai vie, spune-i să nu mai vie și uite-așa am început uneori să iubim deși nu e o dimineață senină
o furtună de îți cad dinții chiar dacă pe drumul iubirii semnul ei devine tot mai clar –
de asta sunt eu o femeie electrică din groapă la cer din iubire la ger cel mai ades am fost amândouă duse
care tunde iarba din urlet în ecou la mama din nou ne așteaptă un tir cu un șofer obosit de nas
într-o masă la volan
netă care adoarme și eu
și strigă după tine și viața
hai
ia și bagă aer în pompa aia până ne faci
uneori mai iubim niște globuri de aur
de un dor absolut s-au făcut autopsii anul acesta În depărtare dansează în ploaie
și nebun la noi în oraș și ca grațiile lui zeus în olimp
s-au descoperit inimi foarte haioase de după zid, izbucnește o strălucire
de-o planetă ciudate ca un astru nemaivăzut și oamenii se scoală răzvrătiții n-au aflat încă
din paturile lor, se ridică că asta e ordinea lumii
inimi pizza de la mesele lor și merg o dată cu mine. iar durerea e singura garanție
inimi ferrari a zilelor bune
Și puterea mea crește, crește, se-nalță.
se mai întâmplă inimi manea
care vor veni
durerea a lăsat rădăcini peste tot se zice că au fost cântărite atent Așteptăm soarele, un grup mic abonat cu sau fără poezia mea
ca vița de vie cu mare precizie la căldură și-n fața noastră, marea, cu sau fără voia
doar mamei îi pot spune șoptit fără șmecherii ca la piață ca o oglindă impostoare ne arată că uneori, voastră
spune-i să nu mai vie, spune-i să mai vie și greutatea lor era absolut asemenea ca să uiți, trebuie să lași în urmă o țară.
una cu alta vor veni și ne vor pune lanțuri
cum poți îngropa amintiri /E o tăcere uriașă, dragul meu, pe catalige./ ne vor da înapoi chiar
dacă după ce le arunci la groapă și a început să ne doară și prietenii care au folosit acum
îți amintești groapa pe toți odată ceva pe stânga Norii se dau la o parte, păsările tale albe cuțite
chiar și copacii se clătinau de durere luptă cu păsările mele negre cu lama dublă
aerul e usturător îngrozitoare și lumina plesnește. Acesta este momentul
frumusețea e de lăsat la apă chiar și cu ceasuri lipsă în care medităm
ultima dragostea pleacă satana și-a pus o inimă împreună despre sorgintea minciunii.
pleacă așa cum vine teroarea pe motor în zona În fond, întoarcerea în sine e un lucru bun.
pleacă și doare aia
chiar și un preot și-o scotea
ochii mei scot fibrele din covoare

nr. 7 | noiembrie 2021 www.revistatimpul.ro din ROMÂNIA

15
 Lumini și Umbre
Galina Vieru – Omul orchestră
Victor Cobzac
Nu-i ușor să faci Artă chiar și atunci
când ai ce spune semenilor tăi, pentru că
a îmbrățișa frumosul e o onoare, a-l înțe-
lege e o divinitate, iar a-l dărui oamenilor
- devine o necesitate vitală care iese din
albia firescului, răspândind fiorii eterni cu
care respiră numai și numai Artistul. Gali-
na Vieru este Artistul Plastic și Poeta care
ne dovedește, o dată în plus, că „veșnicia
s-a născut la sat”. Ea stârnește colbul de pe
drumurile întortocheate de țară, atât din
Basarabia cât și din Țara-Mamă, pentru
a-l așterne, mai apoi, în perimetrul unei
pânze în culori de curcubeu sau îl aruncă
în brazdele tăcerii de pe imaculatul foii de
hârtie. Așa se naște un tablou, așa se naș-
te-o Poezie, pline de divinitate.
Pentru mine, Galina Vieru este
„Omul orchestră”, cea care posedă mai
multe instrumente și tehnici pentru
a picta și scrie versuri la fel de frumos,
mânuind, la fel de virtuos, și pana și pe-
nelul, două instrumente de care nu se
desparte de când o cunosc. Tablourile ei
sunt pline de poezie, iar poezia – plină de
culoare, că de fiecare dată nu-mi pot da
seama care din cele două arte îi este mai
aproape de suflet, până la urmă, te con-
vinge că ambele îi sunt la fel de dragi și
în dimensiunile lor se simte ca la ea aca-
să. Niciun grad de rudenie cu regretatul
poet Grigore Vieru, la fel și cu regretatul
plastician Igor Vieru, doar o coincidență
de nume de familii, dar le calcă pe urme
la ambii și o face cu o generozitate de-
osebită. Artista planează între cer și pă-
mânt, de ultimul se desprinde pentru a
respira cu albastrul de Voroneț, umplân-
du-și, până la refuz, plămânii de infinit,
Arta Irinei Bardița sau oameni care te inspiră
Vladislava Pahomea
Noi, oamenii, mereu visăm la eternitate,
infinit, frumos și armonie. Nici nu realizăm
cum, în fond, noi suntem cei responsabili
de împlinirea acestor vise. Suntem învățați,
de mici, să visăm din plin, deoarece visul
nu are limite, iar cu cât devine mai grandi-
os, cu atât devine mai adevărat. Ce ține de
artă, aceasta ne permite să visăm și să ma-
terializăm viziunea acestui vis cu ajutorul
unui simplu creion și a unei coli de hârtie.
La fel se începe călătoria Irinei Bardi-
ța în lumea artei, de la aceste două, simple
obiecte, cu ajutorul cărora artista plastică a
reușit, de mică și continuă până în prezent,
să își exprime emoțiile vii. Irina Bardița se
regăsește în artă încă din copilărie, ea sus-
ține că „era atrasă de tot ce este colorat și
avea mereu materialele necesare pentru a
crea”. Sursa principală de inspirație o preia
din viață, tot ceea ce se întâmplă în sufletul
artistei este transpus pe pânză.
Temele principale abordate de Irina
sunt: acceptarea de sine, egalitatea, exis-
tența, exprimarea individualității în pofida
canoanelor impuse de societate. În tablou-
16 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
coboară în fața pânzei ca în fața unei
oglinzi unde își vede chipul printre înge-
rii care o călăuzesc peste tot. Pânzele de
care Galina se atinge cu vârful pensulei
învie și trăiesc o viață nouă în cu totul
alte dimensiuni, ele miroase a glie, a fân
proaspăt cosit, a luncă împânzită cu maci
roșii ca para focului, a murmur de izvor,
a stână și a sunet de tălăngi, a bocet de
caval, a clinchet și a zăpadă. Naturile sta-
tice și peisajele pe simeze se privesc aido-
ma unui șirag de mărgele înșirat pe albul
varului, iar acolo unde soarele-și face de
cap, te îmbie să intri în hora culorilor. În
unele pânze, culoarea este coaptă și caldă
ca o pâine scoasă din cuptor, în majori-
tatea, culoarea se așează crudă ca iarba
și prospețimea ei îmbată. Galina Vieru
mai poate fi comparată cu Figaro, pen-
tru că niciodată nu are astâmpăr, astăzi
o găsești la Butuceni, Orheiul Vechi,
mâine trece Prutul și deja face parte
din membrii unei tabere internaționale,
unde are sclipirea ei de briliant. Veselă și
plină de voie bună, le reușește pe toate la
nivelul cel mai înalt, Membru titular al
Uniunii Artiștilor Plastici din Republica
Moldova, e un participant înrăit la toate
Expozițiile de grup atât în Basarabia, cât
și după hotarele ei. Creațiile ei suportă
vecinătatea oricărui artist, Galina Vieru
face față și prin expresivitate și autenti-
citate. Poezia și pictura rămân a fi locu-
rile unde autorul își găsește refugiu, în-
frățind culoarea și cuvântul cu dragoste
plină de feminitate, gingășie și tandrețe,
calități cu care Dumnezeu a înzestrat-o
din plin ca pe nimeni altul și ea nu strică
brazda nici în una din ele deja pe parcur-
rile sale, este folosită o paletă vie de culori,
variate și suculente. Artista pictează în ulei,
acril, la fel folosește și tehnica gratajului.
Sunt impresionante cele patru serii sau
așa zisele colecții, printre care găsim: „You
Power”, ce abordează simbolistic lumea
interioară a omului și întrecerea propriilor
limite, „Stări Spirituale”, ce prezintă cele 6
etape psihologice ale omului, seria „Gra-
taj”, ce conține patru tablouri – „Chișinău”,
„Paris”, „Păcatul” și „Prețul Păcii”. Tabloul
Chișinău din această colecție a servit drept
inspirație pentru campania cu numele „Ce
a mai rămas din Chișinău”, prin care se lan-
sează un manifest artistic. Ultima colecție,
care poartă numele planetei „Marte”, a fost
inspirată de fotografiile planetei roșii, pu-
blicate de NASA. Artista a fost frapată de
aceste imagini, simțindu-se norocoasă că
are șansa de a vedea cum arată și alte pla-
nete. Această serie cosmică a fost apreciată
de către Lauren Telchin Katz, manager de
program al expozițiilor NASA și Artefacte.
Irina Bardița este o fire plină de frumu-
sețe, o individualitate, o femeie sigură ce
sul mai multor ani. Pensulația a căpătat
încredere și maturitate, cuvântul a prins
rădăcini și a mugurit în zeci de poeme
care se citesc dintr-o răsuflare, ele chiftesc
de metafore. Metafora se întrevede și în
pictură, ea este parfumul aroma căruia
se îmbibă în tot ce se întretaie cu crea-
ția Galinei Vieru, păstrând finețea care
nu te lasă să uiți această ciocnire pe tot
parcursul vieții. Artista este omul care știe
să ducă un dialog cu semenii săi în orice
ipostază, ea știe să modereze un eveni-
ment, ține piept în calitate de protagonist
la lansările de carte la fel de calitativ ca și
la mesele rotunde pe fundalul expozițiilor
își respectă scopurile și, în primul rând, se
iubește pe sine. Spun asta pentru că, după
spusele artistei, drumul său de reîntoar-
cere spre artă nu a fost unul ușor, însă ea
a reușit să o facă, depășind momentul de
înstrăinare și frică. Îmi place că artista nu
doar găsește inspirația în ceea ce o încon-
joară, ci și reușește să inspire pe alții, astfel
creează o armonie dintre sine, artă și uni-
vers. Probabil din această cauză arta sa este
atât de adevărată și sinceră, artista nu fuge
de greutăți, ci le îndură dârz, privindu-le
îndrăzneț, se înalță, pas cu pas, la apogeul
artistic râvnit.
Recent, artista a avut prilejul de a par-
ticipa la expoziția „Salon d’Automne” din
Paris cu pictura „Omul Contemporan”
din colecția „Inception”, care urmează să
fie lansată în Chișinău. Ce ține de viitor,
Irina afirmă că „trebuie să ți-l faci, nu să
vorbești despre el” și e de înțeles acest fapt
în condiția actuală. Când nimeni nu știe ce
va urma mâine, trebuie să trăim cu sintag-
ma Carpe Diem și să ne bucurăm de ceea
ce avem azi.
de grup sau personale. Ea are încărcătura
filosofică și psihologică care o ține trea-
ză 24 din 24 de ore, isteață, radiază de
bucurie și e de o verticalitate demnă de
invidiat, verticalitate de bărbat doar că în
țoale de femeie. Mamă a doi copii care în
artele plastice fac primii pași, pentru a-i
călca pe urme, „surcica nu sare departe
de trunchi”, genele, până la urmă, înclină
balanța într-acolo unde mai rar te aștepți,
în cazul ei, bate la ușa deschisă. Ea rămâ-
ne vraiște pentru toți iubitorii de frumos
cu bateriile la sol, pentru a le încărca cu
emoții care ies din albia firescului, cu care
respiră numai artistul.
Am realizat, făcând cunoștință cu cre-
ația Irinei Bardița, că m-am descătușat,
simpt mai mult curaj și voință de a mă
aprofunda în lumea mea. Lucrările artis-
tei m-au condus într-un univers fantastic,
dar nu unul străin, ci o lume cunoscută,
armonioasă, în care toate devin un întreg.
În asta constă farmecul creației sale, este
plină de simbolism, dar, în același timp,
este ușoară și colorată, reușește să inspire,
să atingă și să provoace o gamă largă de
sentimente. Apreciez îndrăzneala artistei și
faptul că nu îi este frică să încerce diferite
tehnici și să abordeze teme vaste, uneori
chiar sumbre, dar care fac, de asemenea,
parte din existența noastră. Mereu m-au
fascinat persoanele care au un optimism
înnăscut și dorința de a face lumea un loc
mai bun. Cred că universul are nevoie de
mai mulți oameni precum Irina Bardița,
care inspiră și sunt gata să ofere o părti-
cică de căldura sufletească, pentru a ajuta
oamenii din jur să vadă lumea cu alți ochi,
și să le trezească în inimi empatia și simțul
frumosului.
nr. 7 | noiembrie 2021
 Lumini și Umbre

Irina Bardița – sufletul ce și-a găsit identitatea

Diana Cernolev prin artă
Născută în orașul Bender, Irina Bardița,
duce faima țării sale peste granițele acesteia
prin intermediul tablourilor pictate, care
au reușit să bucure privirile locuitorilor
Franței, Elveției și Ucrainei. Petrecându-și
copilăria într-o zonă de conflict, pictorița
manifestă pacifism în toate îndeletnicirile
sale, încercând, prin artă, să pună capăt
războaielor, urii, prejudecăților și stereoti-
purilor, vicii aproape incurabile ale societă-
ții contemporane.
Încă din frageda copilărie, Irina Bardița
a fost înconjurată de o ambianță prielnică
dezvoltării sale artistice. Pensulele, creioane-
le, acuarela, guașa mereu erau la dispoziția
ei, astfel încât îi alimentau interesul față de
lumea artelor plastice. Acest interes, această
chemare, a ghidat-o spre regăsirea de sine,
după o perioadă de activitate în diverse
domenii: economie, telecomunicații, mar-
keting. Vocația sa către pictură a fost cea
care i-a demonstrat că fericirea e posibilă
doar atunci când sufletul și trupul laolaltă
sunt preocupate de meșteșugul îndrăgit.
Lucrările sale și dorința artistei de a
schimba prin acestea societatea în care tră-
iește vorbesc despre o pasiune deosebită
față de actul creației. Pe când avea patru
ani, după o intervenție chirurgicală, pri-
mele lucruri pe care și le-a dorit viitoarea
pictoriță au fost creioanele și albumul, fapt
ce demonstra, încă de pe atunci, atracția
subconștientă față de artă, precum și pre-
dispoziția către pictură. Creația pictoriței
este, cu siguranță, motivațională. Aceasta
îndrumă persoanele de orice vârstă spre gă-
sire și acceptare a Eului său. La o vârstă atât
de tânără, Irina Bardița se poate bucura de
patru colecții impresionante de tablouri și
fiecare dintre acestea merită să fie analizată
în cele mai minuțioase detalii.
„You Power” – o colecție simbolistică
care povestește spectatorului despre pute-
rea interioară, pe care fiecare dintre noi o
găzduiește adânc în ființa sa. Aceasta e al-
cătuită din 13 tablouri misterioase pline de
sensuri ascunse, care pot fi deslușite doar
printr-o privire atentă. Pentru prima dată,
întreaga colecție a fost prezentată publicu-
lui larg în anul 2019, iar una din cele mai
cunoscute lucrări din acest ciclu este „Fri-
da”, înfățișând-o pe vestita pictoriță mexi-
cană, dar într-un mod mai neobișnuit. O
altă colecție de tablouri din arsenalul ar-
tistei este „Stări spirituale”. Este o colecție
specială, întrucât a fost realizată pentru un
psiholog din Elveția și reprezintă cele șase
etape psihologice de devenire ale omului:
copilul interior, copilul critic, părintele cri-
tic etc. Un loc important în activitatea sa
artistică ocupă și colecția de lucrări „Gra-
taj”, care include picturi ale diferitor orașe
realizate, cu precădere, în tehnica gravurii.
A patra colecție însemnată de opere plas-
tice ale artistei este „Marte”, care constă
din trei tablouri. Aceasta a fost inspirată de
pozele de pe suprafața planetei respective
postate de Nasa. Ulterior, colecția „Marte”
a fost apreciată de către departamentul ex-
pozițiilor din cadrul Nasa.
După cum afirmă însăși pictorița, pictu-
rile sale sunt suculente, fapt ce se datorează
folosirii întregii palete de culori, obținând
efecte cromatice deosebit de vii. În lucrările
sale, Irina Bardița preferă să abordeze motive
ezoterice, ușor încadrate în stilurile în care
pictează: simbolismul și expresionismul. În
pofida faptului că operele sale ilustrează o
lume a irealului, o lume lăuntrică, inspirația
pentru crearea acestei lumi pictorița o ia din
mediul ce o înconjoară. Astfel, prejudecăți-
le, stereotipurile, negarea frumosului renasc
pe pânzele artistei printr-un protest pașnic,
un manifest artistic, prin care se comunică
necesitatea societății de a se lepăda de aceste
defecte, care încetinesc dezvoltarea armo-
nioasă a speciei umane. Fiind, de aemenea,
și o mare luptătoare pentru redobândirea
gustului estetic și a conștiinței în rândurile
guvernatorilor, Irina Bardița a realizat recent
un manifest artistic „Ce a mai rămas din
Chișinău”, cu sloganul „Chișinăul e frumos
doar noaptea”, în speranța de a-și revedea
orașul înflorit și prosper. Prin manifestul or-
ganizat, artista îndeamnă cetățenii să atragă
atenție la moștenirea arhitecturală a orașului
care, din păcate, este supusă unei distrugeri,
cauzate de timp.
Fiind o femeie puternică, cu aspira-
ții curajoase, râvnind un viitorul cultural
prosper propriei țări, dar și o pictoriță în-
zestrată cu talent deosebit și cu sârguință,
Irina Bardița își dedică viața îmbogățirii
spirituale a oamenilor care au avut noro-
cul să interacționeze cu arta sa. După cum
afirmă pictorița, arta nu a fost niciodată un
refugiu pentru ea, ci o posibilitatea sigură
de a trece peste greutăți, peste prejudecăți
și de a se înțelege pe sine însăși. Ea încu-
rajează empatia și înțelegerea în societatea
contemporană, astfel încât fiecare să se
simtă confortabil în realitatea în care tră-
iește. Irina Bardița este o ființă cu adevărat
complexă, deoarece reușește să combine
în caracterul său spiritul revoluționar, care
luptă pentru redobândirea virtuților în so-
cietate, și spiritul artistic, care o ajută să
cultive în generațiile ce vin gustul estetic
pentru arta frumosului.

Eseu

Arta
Nina-Corina Luchianțeva

Ce înseamnă să creezi, să faci artă, să împărtășești
cu ceilalți roadele muncii tale? Să oferi emoții și trăiri
pe pânză sau partitură, pe foaie sau pe scenă? Un ar-
tist își transpune sufletul în arta sa, în lucrarea pe care
o aduce la viață și pe care o arată lumii întregi. Astfel,
artistul participă la dezvoltarea culturii și îl ajută pe om
să cunoască diverse procese ale vieții umane, dar cel mai
important este faptul că prin arta sa, acesta modelează
sufletul omului.
Arta are rolul de a vindeca sufletul de patimi. Prin
expunerea la artă, omul se eliberează de tensiunile inte-
rioare și neliniști, arta îl aduce într-o stare de relaxare,
de redescoperire a eului, de regenerare a acestuia. Așa-
dar, fie că vorbim de creator sau de receptor (cititor,
spectator), arta presupune o implicare a emoțiilor, a
simțurilor, a sentimentelor care permit omului să parti-
cipe la actul creației în deplină libertate. De asemenea,
este necesară o doză semnificativă de inteligență, pentru
a crea o lucrare de artă ce are ca origini un gând, un
obiect, o culoare, un sentiment, pentru a putea fi recep-
tiv la trăirile interioare ale artistului devenite vizibile si
tangibile.
Arta, prin rolul ei de a „încălzi” sufletul, de a-l elibe-
ra, de a-i da o nouă pereche de aripi, a devenit un mijloc
căutat în permanență de om, la care acesta poate recurge
atunci când tensiunile interioare, pasiunile sale depășesc
marginile obișnuitului și îl copleșesc. Fiecare dintre noi
se confruntă cu anumite stări de neliniște, cu temeri...
Toate aceste simțiri pot cauza individului emoții nega-
tive. Aici intervine arta, sub forma unei poezii, a unei
melodii, a unui dans sau a picturii. Rolul acestora este de
a reduce din gradul de intensitate a emoțiilor negative,
făcând loc unei stări de relaxare și calmitate.
Atunci când vorbim despre rolul artei, un concept
important care se impune și care este, de altfel, bine știut
din Poetica lui Aristotel este cel de catharsis, adică „pu-
rificarea spiritului cu ajutorul artei prin participarea in-
tensă la fenomenul artistic” și „efectul terapeutic obținut
prin descărcarea unei trăiri”. Filosoful vorbește despre
catharsis muzical și catharsis tragic. Așadar, apelarea la
muzică și teatru ne ajută să ne tratăm, prin intermediul
Terapiei prin Artă.
Prin muzică, artistul își exprimă sentimentele, idei-
le pe care le combină într-o manieră specifică lui și își
transpune emoțiile în fiecare notă scrisă pe foaie. Toate
trăirile sale se armonizează și urmează a deveni una cu
sufletul, de aceea prin ea ne putem desprinde de tensiu-
nea acumulată, de gândurile rele, de orice emoții care se
adună și să ne transpunem în lumea ei.
Un alt mijloc de evadare din cotidian, pe lângă mu-
zică, îl reprezintă și poezia. O lucrare în care poetul își
exprimă gândurile, ideile și sentimentele în mod direct
este o lume numai bună de explorat. Trăirile interioa-
re ale poetului ne apar nouă, cititorilor, ca un univers Catharsis tragic și azi are menirea de a ne familiariza
care ne dă posibilitatea să evadăm din viața noatră și să cu societatea. Teatrul ne aduce mai aproape de înțele-
cercetăm alte lumi. Ne identificăm, ne regăsim în ver- gerea caracterelor umane, a diversității, fiind în același
suri… Prin inteligență, pasiune, forță de creație, operele timp și un mijloc de divertisment, unde iarăși ne putem
ne ajută să cunoaștem realitatea, ne permit să dăm frâu refugia.
liber imaginației, ne alină sufletește și ne îmbogățește Arta este plăsmuirea, formarea atât în lumea lucrări-
cultural. lor cât și în împărăția sufletului.

nr. 7 | noiembrie 2021 www.revistatimpul.ro din ROMÂNIA

17
 Traduceri

7 poeme de Ed Pobuzhansky
Traducere în limba română de Igor Guzun

Ed Pobuzhansky este un poet rus contem-
poran cu origini moldovenești, copilărind la
Edineț, în nordul Moldovei. S-a născut la
Cernăuți, în Ucraina, la 19 aprilie 1968, și
a absolvit Facultatea de Jurnalism a Universi-
tății de Stat din Chișinău (specializarea „Ac-
tivitate editorială”) și Institutul de Literatură
„M. Gorki” de la Moscova (atelierul lui Iurie
Kuznețov). Activitate profesională la radio,
ziare și reviste ale vremii. Ed Pobuzhansky
a debutat la Chișinău, în 1992, cu cartea de
poeme „Светосплетенья” („Coroane de lu-
mină”), editată cu un tiraj de 1500 de exem-
plare. Este autor al cărților de poeme „От
мира сего” („Din această lume”, Chișinău,
1993), „Ересь” („Erezie”, Moscova, 2012),
„Между слов” („Printre cuvinte”, Moscova,
2018) și „Агент неба”, ( „Agentul cerului”,
Moscova, 2020). Este membru al Uniunii
Scriitorilor din Federația Rusă. Fondator și
redactor-șef al editurii „Образ” și al anuaru-
lui de poezie contemporană cu același nume.
Locuiește și creează la Moscova. Poeziile lui
Ed Pobuzhansky au fost traduse în română,
ucraineană, armeană și spaniolă. Scriitorul
Igor Guzun a tradus în limba română 50 de
poeme ale lui Ed Pobuzhansky și le-a adu-
nat într-o antologie bilingvă – „Забытые
крылья” / „Aripi uitate”.
Biografie
M-am născut în Ucraina.
Am crescut în Moldova.
Locuiesc în Rusia.
Și sunt
un ac de cusut cu o singură ureche,
care încearcă să repare
cu firul de argint al poeziei
prietenia de pe vremuri —
pânza ultimei speranțe.
Poetul
De-aș fi un poet mai ca lumea! —
Coloana a cincea îmi strigă urale.
Mă poate răni și o glumă
Ca pe-un sergent din trupe speciale.
Dreptatea — în spate, onoarea — în față.
Nu cópii și nici nu port bască.
Am scris doar un cântec în viață.
Unde eram dacă-l cânta Baskov!
De-aș fi mai obraznic, dom’le…
Măcar la 50 să flutur din coate.
Scrieri alese, opera omnia?
Într-un caiet le public pe toate!
Dragoste
Aș vrea să începem
cu lucrurile simple —
cu sexul, de exemplu.
Apoi, probabil, îți voi da voie
să speli vesela… Aripi uitate
Și toate s-au dus — n-am nici har și nici
Și poate că într-o zi miză,
voi arunca Nici puteri să nu cad în gol.
din camera de baie Ce bine-i că totuși păstrez în valiză
periuțele de dinți Aripi nezburate în stol!
și voi lăsa acolo doar două —
periuța ta și periuța mea… Și toate s-au dus — n-am nici chef, nici
dreptate,
Rămâne cenușă și malț.
Un soare pe ducă și vântul — în spate.
Despărțire Trag aer în piept… Și mă-nalț.
Se întâmplă în iubire:
sunteți încă împreună,
când dimineața
îți bei cafeaua rece Încă o dublă
și termini de mâncat omleta cu șuncă Sunt plin de lacune, defecte — la bis,
(din nou a ieșit prea sărată),
Amintirile îmi sunt ciuruite.
dar deja în dormitor
Dacă totul mi-a fost interzis,
coboară de le mezanin Acum orice îmi pot permite.
geanta aceea albastră de voiaj
cu fermoarul care nu se mai închide… N-am fost ce-au vrut și nici ce-au spus —
Un iamb suitor în trahee.
Și am tăcut altfel și m-am opus
Și am băut și am cântat nu aceea.
Speranța din iPhone
N-am scris poeme, ci am dat
Vocea ta îmi sună în timpane, Cuvintelor semnificații,
Iar ochiul tău e Gorilla Glass. Prietenii nu mi-am trădat,
Am iconițe în loc de icoane Și jur — n-am înjurat jurații.
Pe iPhone-ul meu — iconostas.
Cu un noroc mai orb ca mine nu-s
Când totul în jur e prostire, La preț afișat de o rublă.
Pastile, reclame, regim, Dar totuși strig, privind în sus:
Să-mi spui măcar asta, Mai vreau încă o dublă!
Siri…
Fără speranță, cum să trăim?

Vitalie Șega
Sega

Giovanni Rose are 17 ani, locuiește în Tottenham și
a învins peste 6.000 de tineri poeți din întreaga lume,
câștigând Premiul „Foyle Young Poets of the Year 2021”
cu poemul său intitulat „Welcome to Tottenham”/ Bine
ați venit la Tottenham.
Bine ați venit la Tottenham.
de Giovanni Rose
Unde ne trezim cu aroma ce survine de la „Chick king”,
amestecat cu mirosul cadavrului din noaptea preceden-
tă.
Unde străzile pătate de sânge le ascundem sub gumă us-
cată,
Unde copiii au găuri în ultimele lor perechi de pantofi,
Unde tata a părăsit-o pe mami și mami a rămas săracă.
Bine ați venit la Tottenham.
Unde de ai înfățișarea mea, atunci îți e și mai greu
Unde toți sunt egali, doar de ai pigmentul pielii mai ne-
gru
Unde poliția vede culoarea pielii înainte de a vedea in-
fracțiunea,
Unde copiii sunt opriți și perchiziționați fără permisiu-
nea de a întreba de ce
Bine ați venit la Tottenham.
Unde dependenții de droguri consumă în spate la 149.
Unde educația și sportul sunt singurele modalități de a
reuși în viață.
Unde ne plimbăm cu scutere furate,
Unde nu ne permitem să achităm taxele școlare, astfel
străzile sunt profesorii noștri.
Bine ați venit la Tottenham.
Îmi iubesc și urăsc orașul natal
Încă mai ascult mesajele vocale ale colegilor decedați la-
sate mie pe telefon,
Abitez într-un coșmar. A trebuit să învăț să visez
Mi-e frică să spun ce am în suflet, deoarece nu supravie-
țuiești arătând slabiciune.
De ce nimeni nu pricepe că ne dorim doar cluburile
Bine ați venit la Tottenham.
Terenul de joacă al diavolului. noastre de tineret înapoi
Luptăm pentru străzi pe care nu le deținem, De ce toți susțin că nu sunt rasiști, însă violența aici e
Crimele comise cu cuțitul sunt în creștere, deoarece con- catalogată fiind doar neagră?
flictele nu se aplanează. Bine ați venit la Tottenham.

18 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro nr. 7 | noiembrie 2021
 Fotopovestiri din Moldova

Jurnalul unui fotograf (Partea a patra)

Ștefan Susai
Duminică, 27 iunie.
Ieri am fost în patru sate: Gherman,
Sculeni, Cioropcani și Mănoilești. O echi-
pă a Uniunii Cineaștilor de la Chișinău va
realiza un film despre decorul caselor din
Moldova. La Gherman, le-am prezentat cea
mai colorată casă, construită în anul 1958.
Apoi, am mers la bătrâna Caleavalea din
Sculeni. Mi-a spus că a pupat televizorul
când m-a văzut. E tot mai slabă, mai trasă
la față, dar, totuși, în putere. Am sunat-o
pe Nina Zaharescu, fostă Mahu, să mai
vorbească cu bătrâna. La Cioropcani, par-
că m-am întors în viața anterioară. În Mă-
noilești, le-am prezentat cea mai frumoasă
casă din Moldova. Continui să o numesc
așa. Nu am mai fost în ea de un an și juma-
te, iar starea ei e tot mai rea. Moștenitorul
principal continuă din nepăsare, neputință,
din prostia soției, să își bată joc de o casă
emblematică. Cuptorul mare, la care cocea
tot satul, pe timpul bătrânilor Florea, a fost
dărâmat de moștenitor. Probabil că i s-a pă-
rut mai ușor de dărâmat, decât de reparat.
Fac alte fotografii. E bine să rămână.
Miercuri, 30 iunie
Dimineața, am luat, la ora 6.00, autobu-
zul spre sat. Am stat toată ziua în birou citind
Dicționarul Biografic al Literaturii Române, Trenul Ungheni-Chișinău
volumul II, literele M-Z. Cafea și citit. E ziua
mea de naștere. Sunt izolat ca într-o fotografie
veche uitată în vreo casă. O fărâmă de spațiu trenul în care încap mai multe sate. Trenul din mine. Am scris în el în trenul Moscova Marți, 13 iulie
și timp. Primesc mesaje de felicitare din Mol- Vieții. Moldova. -Chișinău dar și în trenurile care mergeau Sunt așteptat să fac un reportaj foto-
dova, Găgăuzia, Moscova, Sankt Petersburg și Dimineața, pleacă din Ungheni spre Chi- spre Moscova de la Briansk, Balabanovo, grafic la Fabrica de Covoare din Ungheni.
România. Un sătean bate la ușă: șinău, iar seara, se întoarce. Și face asta de pes- Nara – Fominsk. Fusesem, cu o săptămână în urmă, ca să văd
— Bună dimineața! Am venit să vă felicit. te patruzeci de ani. Pe băncile astea de lemn Satele se golesc. Trenul are uneori mai secțiile. Să știu ce lumină este, să văd uti-
Am văzut că nu răspundeți pe facebook. au mers prima dată bunicii. Apoi, părinții și mulți călători decât unele sate prin care trece. lajele. Să pot fi pregătit. Am revenit și am
Invit omul, stingher cumva, să ia loc. Cu- încă vreo două generații ale multor familii. Îmi place trenul acesta. Și sper să mai circu- căutat să fac să reiasă din fotografii cum din
vintele lui treceau pe lângă mine. În minte ve- La un moment dat, după 1991, un vagon era le măcar încă patruzeci de ani. Dacă vor mai firul de lână se ajunge la covor dar și încor-
deam doar fotografii, chipuri de oameni, sate. sală de cinema. Se dădea video. Mare minune fi oameni în sate. Astăzi, trenul a trecut prin darea oamenilor.
La ora 13.00, am luat același autobuz spre pentru acele vremuri! Film în tren! S-a ispră- localități unde erau nunți. Mecanicii au sa- O zi la fabrica de Covoare din Ungheni,
casă. Erau 33 de grade. Mașina plină ochi de vit repede, căci oamenii abia aveau bani de lutat fiecare eveniment, pornind sirena. Tre- Republica Moldova.
bilet. nul ăsta are farmecul lui. E chiar fascinant. Oameni și covoare.
femei – țărănci-proletare – care merg să își
Trenul parcă se transmite de la unii la alții. Se identifică cu oameni, sate, destine. Fiecare Se știa de pe timpul Uniunii Sovietice că
câștige existența în mici fabrici textile. Opt
Ca o fotografie. Călătorii, ca și în perioada călător parcă e membru al familiei trenului la Ungheni se fac covoare care te țin o viață
ore pe zi sunt muncitoare și restul orelor sunt
sovietică, devin dimineața muncitori și seara Ungheni-Chișinău și retur. întreagă. Fabrica se deschisese în anul 1980.
țărănci. Aveam impresia că sunt într-un auto-
țărani. Trenul are însă farmecul și mirosurile Luni, 12 iulie În toate gospodăriile din Moldova, erau co-
buz care transportă femei-pușcăriașe de la o
lui specifice: motorină, sudoare, pâine coap- Fascinația unei fotografii. voare realizate la Ungheni. Erau și în Casa
închisoare la alta. De la rău la mai rău.
tă, murături, parfumuri ieftine cumpărate de Găsesc o fotografie veche despre care în- Mare, în camerele copiilor, pe pereți, pe jos,
Duminică, 4 iulie
femei în sate. Astăzi, o fată mirosea, nu știu trebasem o femeie cine ar putea fi. În fotogra- peste tot. Se înfrumusețau corturile pentru
Mă doare locul unde dra doctor Palaghia
cum, oleacă altfel. O fi studentă la Chișinău fie era o tânără de vreo 30 de ani. nunți, se dădeau cadou tinerilor căsătoriți.
m-a tăiat, nereușind să mă opereze cu laserul.
și o fi descoperit parfumurile de la Fabrica Vi- — Nu știu cine e dar e veche. E de pe vre- Covoare se trimiteau cu trenul la Moscova
Răscolesc albumele, însemnările, întorc bibli-
orica. Fumul țigărilor Leana și Astra dublează mea când femeile purtau rochii! covoare pentru rude. Era și trenul covoarelor
oteca cu mii de volume pe dos. Gândul îmi e
norul de fum al trenului la plecarea din fiecare Ce frumos! moldovenești.
doar la album, la Moldova, La Găgăuzia, la
sat. Parcă e ritual. Scriu pe caietul meu verde Aflu că, în satul tristeții albastre, s-a votat URSS s-a rupt la un moment dat ca un
cercetare, la lucrarea despre satele scriitorilor.
cu chipul lui Maiakovski. Caietul ăsta e parte roșu. covor turcesc. Fabrica de la Ungheni a trecut
8 iulie
Merg în Bulhac, despre care am spus prin momente grele. Dar a supraviețuit da-
permanent ca este Satul Tristeții Albastre. În torită investițiilor și calității. Astăzi, exportă
Casa de Cultură cu stea mare și roșie se fac în toată Europa și Asia. Japonezii, căci la ei
pregătiri pentru alegeri. Sala mare e întune- merg multe covoare, învață și ei ce înseamnă
coasă și albastră. Fac câteva fotografii. Femeia un covor bun.
care păzea începe să plângă. Tristețea albastră La fabrica din Ungheni, este o plăcere
mi se transmite. Plec spre Izvoare, unde o bă- să observi încordarea oamenilor, munca lor
trână îmi ceruse să îi fac o fotografie mare: plină de pasiune și covoarele ce ies din mâi-
— Măi Ștefănel, să am o poză când or să nile lor. Covoare pentru o viață. La pleca-
mă petreacă. re, am făcut două observații. Am văzut că
Cu un an în urmă, mă ruga să îi cumpăr stema calității de pe timpul URSS a fost
casa pe care o tot fotografiam: distrusă. Era pe mozaicul din fața maga-
— Am 80 de ani și mâine baba moare. zinului fabricii. A doua observație este că
(adică ea – n.m.). Nu vrei să cumperi casa? frumoasele covoare poartă nume ca Matrix,
Uite ce frumoasă e! E din 1971. O vrei? mă Osho și alte drăcii occidentale. Una e când
întreabă. vinzi în străinătate și cu totul altceva când
Ce să îi spun? Că am la mine 200 de lei ai magazin la poarta fabricii. Sunt întrebat
moldovenești și ăia împrumutați? ce propun:
Duminică, 11 iulie, 23:55 Să dați nume frumoase. Poate de fete.
E miezul nopții și abia am venit din Mol- Căci femeile țeseau odinioară scoarțele.
dova, unde am făcut fotografii în tren. Este
Fabrica de covoare de la Ungheni Mulțumim! Ne vom gândi!

nr. 7 | noiembrie 2021 www.revistatimpul.ro din ROMÂNIA

19
 Teatru
Cel mai teribil sentiment – singurătatea
Natalia Prodan
Luna septembrie, la Teatrul Național
Eugene Ionesco, ne-a adus trei premiere!
Una din ele este monodrama O zi din via-
ța lui Helen de Helmut Peschina, o come-
die în regia lui Sergiu Chiriac, având-o în
rolul lui Helen pe actrița Tatiana Manoil.
O zi din viața lui Helen este o adaptare
după piesa Las’că vezi tu! a autorului aus-
triac Helmut Peschina. O istorie banală
a unei vieți (ne)trăite, povestită de către
o femeie care își sărbătorește aniversarea
de șaptezeci de ani. Nu știm exact dacă
are într-adevăr șaptezeci de ani, cel pu-
țin asta-i spune celui mai bun prieten,
papagalului Kiki, care o ajută pe Helen
să aranjeze masa de sărbătoare. La ora
21:00 vin oaspeții, întreaga familie Ber-
nstein, pentru că tot ce-i mai frumos în
viață este familia, nu? Totuși, de ce până
la urmă ne ciocnim de cel mai teribil sen-
timent - singuratatea? Vorbim, în conti-
nuare, cu protagonista spectacolului, ea
ne va răspunde la mai multe întrebări.
Tatiana, povestește-ne de unde a por‑
nit ideea acestui spectacol?
Ideea spectacolului a venit de la re-
gizorul Sergiu Chiriac. El a fost cu ini-
țiativa, el a găsit piesa și mi-a propus să
încercăm. Eram confuză, era tentant să
încerc ceea ce nu făcusem niciodată, dar
și stresant pe alocuri, nu știam cum voi
reuși să întruchipez o bătrână, să fiu ve-
ridică și nostimă. Sergiu a făcut dramati-
zarea, ba chiar aș zice – a rescris piesa, a
dorit să acutizeze problema singurătății și
mai mult, și cred că i-a reușit.
Tu joci o femeie foarte în vârstă. Cum
te simți în pielea acestui personaj? Și cum
a fost procesul de creație?
Joc o bătrână de 80 de ani, o bătrână
care, pe alocuri, suferă și de demență.
Uită și se pierde în timp și în spațiu.
20 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
Din cauza singurătății ce o copleșește,
fuge de realitate și își găsește alinarea
în imaginația sa. Acum, după câteva
spectacole jucate, mă simt bine. Am
construit acest personaj la fiecare repe-
tiție, știu tot despre el, cum gândește,
cum respiră, cum merge, ba chiar și ce a
mâncat dimineața. În timpul procesului
de lucru, pas cu pas, pornește contopi-
rea cu personajul, mai ales când e vorba
despre un personaj diferit în tot de tine.
Fiecare spectacol e diferit, de fiecare
dată bătrâna mea reacționează diferit,
în dependență de ce spectator vine, asta
e farmecul, nu știi ce se pote întâmpla
în următorul moment. Procesul de crea-
ție a fost o plăcere, încercam să aducem
Foto: Petru Țurcanu
viață, ușurință, pentru ca drama ei să
nu fie greu de urmărit, un traseu de la
comedie, la tragedie. Desigur că au fost
și mici confruntări cu regizorul, mici
neînțelegerei, dar au fost constructive și
benefice, atât pentru mine, cât și pentru
spectacol.
Care este mesajul spectacolului?
Spectacolul are mai multe mesaje.
Nu uitați de cei apropiați! Nu uitați să-i
sunați, nu uitați să-i vizitați! Problema
bătrânilor singuratici persistă peste tot
în lume, dar la noi în țară este mult mai
acută. Bătrânii sunt triști, singuri și să-
raci. Au nevoie de o conversație, de o
mângâiere, de o vizită. Dar din păcate,
rutina ne mănâncă pe toți și uităm de ei.
Un alt mesaj ar fi – Trăiește-ți viața, dra-
gostea! Căci atunci când, la finalul vieții, Foto: Petru Țurcanu
ne dăm seama că am trăit în zadar, că nu
am fost fericiți, că ne-am dedicat unor
Ai avut careva așteptări și nu s-au re‑ verească. Sigur că întodeauna e loc și de
oameni sau unor lucruri care ne-au ținut
alizat? mai bine. Am să încerc, de fiecare data,
captivi, nu mai putem schimba nimic.
Întodeauna avem realizări mari, dar să mă depășesc și să fiu tot mai bună și
Iată dilema cu care se ciocnesc mii și miii
mai bună.
de oameni. eu am avut norocul ca ele să și se ade-
Cum reacționează publicul?
Oooo, diferit, cineva plânge, cineva
râde, dar cert este că toți pleacă plini de
emoții vii, cel puțin asta vreau să cred.
Tatiana, te rugăm, la final, să lași un
mesaj pentru spectatori și să îi îndemni
să vină la teatru.
Veniți la teatru și la spectacol, pentru
că aici vă puteți relaxa, aici puteți învăța
ceva nou, aici este locul perfect pentru
a vă declanșa stări. Helen vă așteaptă cu
drag la spectacolul vieții sale, vă invită să
trageți cu ochiul la cum trăiesc bătrânii
singuratici. Și poate după acest spectacol
veți dori să mergeți în vizită la cei dragi,
veți dori să îi îmbrățișați, să le fiți alături.
P.S.: Doar la Teatrul Național Eugene
Ionesco vă așteaptă cei mai buni actori,
cele mai tari spectcole și pentru că e Lo‑
cul ideal pentru întâlniri. Vă pup!
Asta ne-a răspuns Tatiana, iar noi Vă
invităm să trăiți o zi din viața lui He-
len, urmarind-o ca printr-un microscop
chiar în bucătăria apartamentului ei.
Cei mai norocoși vor avea posibilitatea
s-o ajute la prepararea unei salate specia-
le, salata de varză sau chiar să meargă la
un restaurant și să ciocnească o cupă de
Foto: Petru Țurcanu șampanie. Sperăm că v-am intrigat. Vă
așteptăm.
nr. 7 | noiembrie 2021

Simplă, sinceră pledoarie pentru
Maria Toacă Concertul condamnaților
Scriu aceste rânduri, poate prea nuanțat
emfatice, nu pentru că n-am fost de-un se-
col la teatru și am uitat cum te prinde ame-
țitor fiorul dragostei pentru Melpomene.
(Ca să nu creadă cineva că sunt total igno-
rantă, se cere să precizez din capul locului
că acolo unde trăiesc eu, la Cernăuți, vorba
românească răsună pe scena Teatrului „Olga
Kobyleanska”, care, în perioada interbelică,
purta numele lui Vasile Alecsandri, rar de
tot, doar când sunt invitate trupe teatrale
din România sau Basarabia). Și nu pentru
că sunt profund implicați colegi cu care am
împărțit odată demult, la căminul studen-
țesc, felia de pâine și păharul de vin moldo-
venesc de la țară, simt pornirea sufletească
de a așterne câteva cuvinte de apreciere pen-
tru spectacolul Concertul condamnaților, pe
care am avut prilejul să-l vizionez vineri sea-
ră, în a șasea zi de noiembrie. Dar mai întâi,
un scurt preludiu despre cum s-a perindat
această minune și cum am ajuns la Teatrul
Național „Vasile Alecsandri” din Bălți. Zic
,,minune”, deoarece m-am pomenit ca în-
tr-un lanț vrăjit de întâmplări pe parcursul
voiajului meu la Chișinău, visat de multă
vreme.
Întotdeauna mă ardea la inimă dorul de
Chișinău. Însă nu mă atrăgea atât de răsco-
litor tărâmul tinereții în timpuri bune, când
nu era vama de la Mămăliga, între Ucraina
și Moldova, nici în timpuri mai puțin bune,
când apăruse vama și nu ne teroriza inter-
minabila pandemie. Tocmai acum, când cel
mai cuminte lucru este statul în casă, n-am
putut renunța la dorința de a face un pas ca
visul să devină realitate. Și l-am făcut. Ușor,
simplu, fără ezitare. Am urcat într-o bună
zi, pe la 10 dimineața, în autocarul Cernă-
uți-Chișinău. Toată ziua în drum, cu ochii
la geam, mi-am treierat visul, sorbind me-
lancolia sălciilor plângătoare, îngândurarea
plopilor – lumânări la cer, focul merelor ce
mai ardea printre ramuri...
Mai mult decât toate, însă, mă apăsa
tristețea după ființe apropiate care au ple-
cat răpuse de virusul ucigător. Însoțită de
prietena și ziarista Tamara Gorincioi pe
undele elegiilor ei autumnale, aveam să le
găsim prin cele două cimitire – de la Doina
și de pe strada Armeană –, și să stăm la tai-
fas, așa cum nu ne săturam de vorbă, nici de
poezie în viața noastră de vis și de poveste.
Mă găseau zorii dimineții de 6 noiembrie la
Chișinău dacă trăia Antonina Sârbu. Aveam
să fim mai multe prietene cu sufletul pe-
reche de ziua ei în apartamentul cu aromă
de gutui și flori, cu rafturi de cărți pe toți
pereții... Aveam să-i mângâiem lacrimile
pentru Andrei și să ne bucurăm că suntem
împreună. Dar i-am adus darul cel mai do-
rit la locul de veșnică tihnă – câteva gutui,
din care am împărțit și lui Andrei, pictorul
gutuilor, Andrei Sârbu. Și cum ne-a ajutat
Antonina și de dincolo de moarte s-o găsim,
să ajungem ușor la ea! Intrând cu Tamara
în cimitirul din cartierul Doina, despre care
se spune că e cel mai mare în Europa, am
rămas dezorientate. Ajută-ne, Antonina, am
oftat. Și ca din senin ne-a ieșit un preot în
cale. ,,Veniți după mine”, ne-a spus cu un
zâmbet luminos tânărul în odăjdii preoțești.
I-am observat o tristă bucurie în ochi când a
auzit pe cine căutăm. Adevărat miracol: era
un fost student de-al Antoninei – preotul
nr. 7 | noiembrie 2021
Gheorghe Borș, absolvent al Facultății de
Jurnalism, promoția anului 2014. ,,Ar tre-
bui să-i fie mormântul acoperit cu flori pen-
tru cât bine ne-a făcut și câte ne-a învățat”,
a suspinat preotul, lăsându-mă cu gândul că
e timpul să încep și eu să scriu câte ceva din
ce mi-a poruncit Antonina.
Cred că și din îndemnul ei m-am oprit
la Bălți. Și mai cred că m-ar fi însoțit la
drum – de dragul meu, de dragul invitați-
ei insistente a Ludmilei (Cerguța noastră,
pe care am cunoscut-o la început ca Liuda
Hotni(ciuc) de la Bălți, astăzi secretar literar
al teatrului), dar mai ales pentru plăcerea
sufletească de a sta în frumoasa sală a Tea-
trului Național „Vasile Alecsandri”, respi-
rând aerul înnobilat de misterul artei și a-i
aplauda pe actori. N-a fost să fie. Mi-a făcut
colega jurnalistă, scriitoarea Zina Izbaș, o
plăcută surpriză, facilitându-mi drumul –
ea cu misiune de la radio, eu cu dorul... Iar
Ludmila, care de la un timp a schimbat jur-
nalistica pe o artă mai înaltă a cuvântului, a
avut grijă, în primul rând, să mă întâlnesc
cu un român de pe meleagurile noastre –
Artistul Poporului din Republica Moldova,
Constantin Stavrat, născut la Buda Mică
din ținutul Herței. Până la începerea spec-
tacolului, am reușit să schimbăm câteva
vorbe, să-i răspund ce se întâmplă pe la noi
(cu limba, cu istoria, cu rădăcinile), căci
de când ne-a barat drumurile blestematul
de Covid n-a mai avut chip să ajungă pe la
neamurile de-acasă. Plăcute amintiri despre
filmările prin Carpații Bucovinei au vibrat
în inima lui Ion Malcoci, tot din pleiada ce-
lor învestiți cu har, Artist al Poporului din
Republica Moldova. Cu Artista Emerită –
Eufrosinia Ureche, ne-am regăsit chiar de
la primele cuvinte în dorința comună de a
sta mai îndelung împreună, eu rămânând
cu părerea de rău că n-am avut prilejul s-o
admir în spectacole, în rolurile-i de grație.
Reținându-mă prin holul și muzeul teatru-
lui, am simțit, mai întâi de toate, cultul lui
Mihai Volontir și al altor actori vestiți care
nu mai sunt, precum și în fiecare lucru o
zbatere vie, ce poartă memoria înaintașilor.
Sunt energii ce se cer transmise mai
departe, este și pulsul dragostei pentru ca-
uza încredințată din partea tinerei Onorina
Tănase Burlacu, director general interimar,
care continuă pasiunea pentru teatru, prelu-
ată de la tatăl ei, regretatul actor Anatol Bur-
lacu. Mi-a povestit că și-a început activitatea
la acest post cu dorința de a aduce căldură
în impunătoarea clădire a teatrului, în sen-
sul concret – să repare sistemul de încălzire,
căci căldură de la inima artiștilor spectatorii
întotdeauna au avut din plin.
M-am bucurat de cuceritoarea lor căl-
dură, urmărind spectacolul din acea sea-
ră – Concertul condamnaților – o piesă a
dramaturgului Dmitri Mincenok, tradusă
de jurnalistul Anton Cucu, regia aparținând
lui Dumitru Griciuc. Referitor la măiestria
traducătorului, pot spune că, dacă nu știam
cine-i autorul, nici n-aș fi sesizat că piesa
n-a fost scrisă în română. De fapt, în acest
caz nu atât mesajul textului, cât jocul celor
două actrițe din rolurile centrale constituie
temelia spectacolului. Piesa e o interpretare
a legendei despre moartea lui Mozart, prin
care se impune ipoteza că vinovata ar fi soția
lui Salieri, Tereza, adusă în scenă de actrița
Ina Ilașciuc-Ungureanu, artistă emerită. Pe
Constanța, văduva lui Mozart, o interpre-
tează Irina Țăruș. În episoade de masă apar
actorii: Omul în negru – Dumitru Mîrza;
Cvartetul lui Mozart – Sergiu Chiaburu;
www.revistatimpul.ro
Teatru
Cvartetul lui Salieri – Oxana Surujiu, An-
gela Rotaru, Natalia Lupăcescu. Sunt actori
tineri, dar care au reușit să se afirme în roluri
principale, cum este Natalia Lupăcescu.
Subiectul piesei este axat pe replicile
dintre soția lui Salieri și văduva lui Ama-
deus Mozart, care își dau întâlnire pentru
a clarifica sinistrele circumstanțe ale dece-
sului marelui compozitor. Urmează o intri-
gantă acțiune de investigație a morții subi-
te a genialului Mozart. Pasiunile feminine
abundă în dialoguri exuberante de tragism
și umor. Deși sunt rivale din cauza amo-
rului pentru același genial bărbat, eroinele
continuă cu patimă spectaculoasă investi-
gația, descoperind un caiet tăinuit de note
muzicale – ultima compoziție a lui Mozart,
care poartă misterul morții sale. Umbre de
mister dominau în acea seară târzie și în ca-
mera în care a decedat Mozart. Mobilierul
din colțul ei era acoperit cu o stofă prăfuită
de timp. Pașii Constanței răsunau ca un
ecou în semiîntuneric. Ea aprinde felina-
rul, pe pereți se perindă umbre cu chipuri
de oameni stranii, care o îngrozesc. În at-
mosfera sinistră, la fiecare pas al Constan-
ței podeaua scârțâie, evocând parcă note
de pian, ceea ce o face să tresară înspăi-
mântată de fiecare sunet. Ajunsă la pian,
închide repede pupitrul, dar instrumentul,
ca un vrăjit, începe să plângă abia auzit din
interior... Constanța își lipește urechea de
claviatura închisă, de unde izbucnește pu-
ternic un hohot: vocea lui Mozart, acom-
paniata de un râs vesel de femeie, totul pe
fundal de muzică. Constanța sare speriată
și-și astupă urechile cu palmele. Se face li-
niște, femeia scoate scrisoarea, ascunsă în
corsetul rochiei. Atmosferă mistică se da-
torează și vijeliei de afară, ce se proiectează
în fereastră. Constanța tiptil se apropie de
felinar și citește scrisoarea...
E tocmai momentul potrivit să menți-
onăm ingeniozitatea scenografului, Victor
Palii, precum și reușita Irinei Formaniuc
față de mișcarea scenică, toate integrându-se
în concepția inventivă a regiei lui Dumitru
Griciuc, maestru al artelor. Deosebit de in-
teresantă, dar mai cu seamă curajoasă, ris-
cantă chiar, mi s-a părut opțiunea regizoru-
lui pentru această piesă, centrată pe dialogul
dintre două personaje, ambele femei. Dar
ce femei, ce pasiuni furtunoase, de se cutre-
mură pământul! Și acel Requiem de Mozart
– Concertul condamnaților, creația genialu-
lui compozitor pentru patru instrumente,
o muzică divină, prevestitoare de moarte,
o muzică pentru care poți și să mori! E un
spectacol pentru publicul elevat, apt de a
pătrunde în subtilități, înțelegând nu doar
cuvintele, ci și mișcările, și umbrele tăcerii.
E pe deplin meritat faptul că anume acest
spectacol dintre cele propuse de Teatrul
Național „Vasile Alecsandri” a fost ales pen-
tru nominalizare în cadrul Galei premiilor
UNITEM din acest an. Lăudabilă este ini-
țiativa directorului artistic, Pavel Lupăcescu,
de a stimula și material dragostea pentru
teatru, organizând o tombolă cu biletele
spectatorilor. Or, pentru cine dacă nu pen-
tru publicul spectator își mistuie energiile în
rugul dragostei actorii?! Pentru a ne face un
pic mai fericiți în universul nostru interior,
trăiește și respiră acest element rezistent la
toate timpurile – TEATRU.
din ROMÂNIA
21
 Film

Mașinăria extremismelor
Vitalie Vovc

Ucenicul (Kiril Serebrennikov, RUS, 2016 (Ученик)):
În mai 2017, la exact un an de la proiectarea filmului la fes-
tivalul de la Cannes, au loc percheziții la domiciliul realiza-
torului, Kiril Serebrennikov. În luna august a aceluiași an,
Serebrennikov este arestat de către autoritățile ruse, pentru
pretinse deturnări de fonduri alocate teatrului pe care îl con-
ducea. Realizatorul a fost plasat în arest la domiciliu, iar în
iunie 2020, este condamnat la 3 ani cu suspendare.
S-ar părea că nu există legătură directă între aceste două
șiruri de evenimente, dar dacă veți privi filmul lui Serebren-
nikov și îl veți situa bine în contextul socio-politic rus, o co-
relație imediată devine mai mult decât evidentă. Reacția bol-
năvicioasă a sistemului opresiv nu face, acum, când au trecut
deja cinci ani de la apariția filmului, decât să accentueze și să
valideze (dacă ar mai fi nevoie de așa ceva) justețea și incisivi-
tatea celor relatate. Așa ceva se poate întâmpla: voluntar sau
involuntar, un cuvânt spus, un articol, un cântec, în cazul
nostru – un film, nimerește exact în țintă, peste o bubă pu-
roindă, în nervul dezgolit. Și atunci, reacția e pe măsură, chiar
dacă, la moment, poate să ne pară drept supradimensionată.
Filmul relatează povestea unui elev, Veniamin, care consi-
deră că lumea a luat-o razna, că forțele malefice devin omni-
prezente și că doar el deține cheia izbăvirii. Fiindcă el citește
din cartea sfântă, din Biblie, fiindcă el deține cheile sacrului,
grație acestor lecturi. Și fiindcă el este „știutor”, iar ceilalți,
indiferent de cine ar fi ei – colegi de clasă, învățători, direc-
toare, preot, propria mamă – nu sunt decât niște ignoranți,
Veniamin consideră că poate decide soarta lor.
Dar filmul nu este doar despre fanatism religios și mon-
struozitățile generate de el. Această tumoare se dezvoltă în
văzul tuturor, inclusiv al autorităților (școala, poliția, biserica)
și nimeni nu îndrăznește să i se opună. Mai mult decât atât,
unica persoană care înțelege ce se întâmplă cu tânărul băiat
și care încearcă cumva să se împotrivească este sancționată...
Fiindcă „autoritățile” nu îndrăznesc să combată răul evident
care poartă hainele ideologiei oficiale.
Dacă nu ați privit încă acest film, se impune! Pentru o mai
bună înțelegere a lumii de azi.
Un francez (Patrick Asté alias Diastème, FRA, 2015 (Un
français))  : Filmul, la apariția lui, a fost recepționat de că-
tre criticii cinefili destul de rece. Cu toate acestea, el merită,
fără îndoială, privit. Diastème ne aduce pe ecran 19 ani (apx
1994 – 2013) din viața lui Marco (interpretat superb de Al-
ban Lenoir) și a acoliților săi care sunt ceea ce în Occident
purta numele de skinheads, iar în Est de neofasciști. Grupul
din care face parte Marco ataca negri și arabi, reprezentanți ai
altor forme de subculturi… Dar Marco se dovedește a nu fi
un descreierat și criminal desăvârșit și, treptat, încearcă să iasă ce filmul se îndepartează de acel model, publicul pare pierdut
din mocirla urii și a violenței. și din ce în ce mai puțin convins...
Această mișcare a lui spre pocăință se întâmplă cumva pe Bineînțeles, putem spune că realizatorul și-a asumat o mi-
contrasens, căci acei care-l înconjoară, lumea în general, devi- siune cvazi-mesianică prea mare și prea vastă și că mesajul oe-
ne din ce în ce mai polarizată și violentă. cumenic s-a dovedit imposibil de transpus cu instrumentarul
Probabil această fază tranzitorie a și generat acel senti- ales, dar... oare nu spune acest lucru mult mai multe despre
ment de film nedesăvârșit, căci începutul lui este o imersiune spectatori, decât despre film? O fi sunând fals pocăința? O fi
foarte realistă și violentă în lumea skinheadsilor, ceva în spiri- penitența imposibilă? Ori poate că am dezvățat noi să iertam?
tul „Portocalei mecanice” de Stanley Kubrick, dar pe măsură

Povestea unui început

15 ani. Republica Moldova-România?

Ludmila Țurcanu

15 ani. În mâna dreaptă - un pașaport
din care se ivește un bilet cu direcția dus:
IAȘI, ROMÂNIA. În mâna stângă - o va-
liză cu roți tocite. La picioare - niște plăci
tectonice care făceau sub mine cutremur.
Deasupra capului - aveam un roi de albine
neliniștit, care, în loc să pună bazele unui
stup, înțepau cu intensitate la fiecare pas fă-
cut. Microbuzul încărcat cu încă 15 valize
exact ca ale mele, aștepta în fața gării, îm-
brăcat într-o mantie de ceață. Până mi-am
văzut și eu valiza pitită între scaune, unul
din omuleții de pe umăr încerca să-mi șop-
tească printre pierce-urile cuminți c-ar tre-
bui să-mi las visurile și visele pe partea asta
de Prut, să las microbusul să-și urmeze di-
recția, că sigur nu-i și direcția mea.
În urmă cu trei ani, am terminat gim-
naziul în Republica Moldova, iar printre
opțiunile de liceu se ascundea, în depărtare,
și opțiunea de a face liceul în România, însă
n-am luat-o în serios decât cu trei zile înain-
te de începerea perioadei de înscriere pentru
admitere. Trei zile în care am reușit să adu-
năm toate actele bune de pus într-o mapă
cu șină și de trecut Prutul. Trei zile foarte
solicitante și nesfârșite, pline de griji care
s-au evaporat abia după ce am pus piciorul
în orașul care urma să devină locul meu de
suflet. Trei zile care marcau începutul unei
rotații complete, plină de temeri, dar care
aveau să mă transforme frumos. Cu toate că
aceste 3 zile au fost acaparate de stres s-a do-
vedit că urmau altele și mai grele emoțional.
Zilele nesfârșite de până la apariția rezulta-
telor pe ISJ Iași. Zilele în care ardeam de
nerăbdare să mă plimb prin părțile vechi ale
orașului. Zilele în care speram că pot pune
pauză timpului și să nu mă mai despart de
acasă. Zilele în care grijile legate de ce? cum?
Unde? când? nu mai dispăreau. Și zilele-ope-
rațiuni: ultima zi de acasă și prima zi de Iași.
La câțiva ani distanță mă întreb: care din
zilele-operațiune a fost cea mai grea, ultima
zi de acasă sau prima zi de Iași?
Probabil că e genul de întrebare care
nu cere un răspuns concret, cu toate astea
îmi amintesc cert că mintea mea, în cele 48
de ore, s-a dat cu rollercoaster-ul pe gratis.
Primele 24 de ore au fost pline de despăr-
țiri, despărțirea de drumurile noroioase,
despărțirea de zâmbetele cunoscute, des-
părțirea de imagini pe care le cuprinzi cu
ochii, despărțirea de bancnotele cu Ștefan,
despărțirea de ochi familiari, despărțirea
de viața de acasă și de tot ce îmi aparținea.
Următoarele 24 de ore au trecut în nebu-
nia începutului, pe de o parte, nesimțite,
pe de o altă parte, simțite mult prea de-
parte, haosul persista, dar știam că eu sunt
cea care trebuia să aranjez haosul pe rafturi,
eu și timpul. Orele cu soare din ciclul de
24 consider că au trecut mult mai rapid,
comparativ cu cele de noapte, care păreau
un negru de neînvins, un negru hoț, care
te-a plasat într-un spațiu-timp aleatoriu,
care după ce s-a lăsat șters de o diminea-
ță, a continuat să-și mai scuture frunzele
printre clipe. Cu toate că-mi sunt niște ore
întipărite vag în minte, temerile mele de
atunci au persistat încă cel puțin o lună,
până m-am asigurat că totul e ok, sunt în
siguranță, iar asta e noua mea lume care
m-a primit cu brațele cât un soare.
Totuși, care au fost problemele ce s-au
înșiruit în fața unei minți de 15 ani?
Despărțirea. Fiecare despărțire e dure-
roasă, mai ales dacă ai 15 ani, iar acasă e ce-
va-ul de care te desparți. Ideea că acasă ră-
mâne trecut, mă teroriza, iar ideea că largul
care mi se arată în față e doar cont propriu
se depozita în lacrimi ținute cu forța sub
pleoape. Această despărțire prematură m-a
ajutat să trec peste alte despărțiri viitoare
mai ușor și să înțeleg că unele lucruri tre-
buie să se întâmple. În același timp, această
despărțire m-a pus în fața oglinzii, mi-a
deschis ochii și m-a pus la acțiune, mi-a
dat de înțeles că mama e departe și e mult
necunoscut. Astfel, am învățat să ies de la
școală, să trec pe lângă blocuri în drum
spre cămin și să devin tolerantă la mirosul
de mâncare gătită în casă. Am mai învățat
că o valiză bine făcută se începe de luni și
se termină vineri, nu că aș fi pus mare lucru
acolo, ci pentru că așa numărarea zilelor
era mai ușoară. Tot așa am învățat cum să
plâng silențios pe întuneric, într-o cameră
cu alte 5 povești și, în același timp, să ignor
alte plânsuri, care, ca și al meu, voiau să fie
silențioase.
Distanța, un alt semn de întrebare, că-
ruia nu-i pot dezlipi linia verticală nici as-
tăzi. Distanța fizică rămâne distanță, oricât
de mult n-am tăia curbele sau dealurile din
ea, iar distanța morală e vulcan activ, care
mocnește, mocnește până explodează și rea-
lizezi că nici după timpul bisect nu ai învă-
țat cum să gestionezi dorul.
Totul va fi bine? La 3 ani distanță, pot
spune, cu certitudine, da, totul va fi bine.
Deși azi, întrebarea asta are un răspuns pozi-
tiv, la început năștea alte milioane de între-
bări, de la întrebări existențiale până la „câți
bani mai am până vineri?”, ultima din ele a
pus involuntar bazele unei educații financi-
are, iar restul au fost câte o nouă cărămidă
care a ajutat la construirea persoanei mele.
Întrebările astea, apărute în șir indian, m-au
maturizat imediat, exact cum a spus și un
prieten de-al meu „de parcă ai mei 17 ani
au fost acum 10 ani”, în sens că grijile multe
au venit simultan și au dat gata timpul. Cu
toate că întrebările astea au furat din timp,
e frumos să înțelegi, peste an, că majoritatea
își au răspunsul în univers și e suficient să
apară un catalizator ca întrebarea și răspun-
sul să se întâlnească.
15 ani. Schimbările au fost grele, proble-
mele păreau multe, dar orice lucru frumos
cere sacrificii, astfel încât clipa actuală mă
face să consider zborul peste Prut una din
cele mai bune decizii.

22 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro nr. 7 | noiembrie 2021

Aceeași pistă frumos mirositoare
Victor Fală
Frunzăream o enciclopedie despre vin,
unde am găsit că vinurile pot să dețină și
asemenea fragranțe ca: în cazul spumantului
Cava, aromă de „Mere bătute» sau „Aluat
dospit»; la vinurile albe ușoare devine și mai
interesant: vinișorul Grüner Veltliner poate
mirosi a „Crémene» (periculos la scânteie),
iar frații săi, Muscadet și Pinot Gris, au
ajuns și mai departe, primul se poate mân-
dri cu aroma de „Saramură», cel de-al doilea
cu cea de „Smântână”.
I-aș fi trimis lui Emil Brumaru Enciclo-
pedia aceasta a vinului, scrisă de Madeline
Puckette și Justin Hammack. Dacă-mi per-
miteți, i-aș fi dărui acest Puckette de arome,
cu care să se delecteze în Hammackul său
din dosul casei din Dolhasca. Căci n-are să
aprecieze nimeni altcineva mai bine decât
Brumaru faptul că Sauvignon Blanc poate
mirosi și a „Mărar”, găsești tot la el că „ar
trebui scris Tratatul despre mărar. Ca o în-
cununare a vieții... Ca o răcoare. Ca un abe-
cedar obligatoriu pentru îngeri. Capitole și
subcapitole. Paragrafe fragede. Ilustrații exe-
cutate subțire, decadent, de fluturi cu tris-
tețea ameliorată cu picături de rouă sodică.
La urmă, un rezumat în -atenție! - trei mi-
resme. Cuprinsul enigmatic, în nisipuri, nu
nr. 7 | noiembrie 2021
în litere. Tartaje, cotor etc.”; iar Soave (zis și
Garganega) poate avea aroma unui „Crin”,
probabil înrourat.
Unele vinuri sunt cu totul indecente, vă
jur. Să ne uităm la vinurile albe corpolente!
Spre exemplu vinul Cupaj Marsanne, poate
mirosi a „Miez de lămâie”, or, știm bine că și
la lămâie fragranța miezului e o cu totul alt-
ceva decât mirosul ei în întregime. Iar dacă
dai pagina, vezi că și Sémillon (doamne! dar
cum i se potrivește și numele) poartă arome
de „Paie”, „Uleios” și - desfrâu! - „Coajă de
pepene”.
Când m-am uitat, însă, la ceea ce ur-
mează să citesc, m-a cuprins o moleșeală
îngrozitoare și mi-am zis că nu mai rezist,
nu mai rezist! Amân această lectură și gata.
Întru sănătatea mea mintală și întreținerea
umidității scăzute în spațiul de muncă, sunt
librar până la urmă.
E drept, aceste interpretări ale aromelor
de vin par floare la ureche pe lângă dulcegă-
riile pe care le găsim în Cântarea Cântărilor,
dar, mă rog, în enciclopedie ne așteptăm din
start la lipsa femeilor cu „Amîndouă țîțele...
ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioa-
re, cari pasc între crini” în decorul analizei
materialului fermentat...
Fantezii livrești
Și totuși, în curțile în care lipsesc ță-
ranii, în care teascul cu zalele rezemate de
perete se odihnește în poziția gânditorului,
iar căldările și restul vaselor de după pre-
pararea vinului stau călărite una peste alta,
atârnându-le, unde și unde, câte un furtun,
iar în aer plutește cântecul, ca un murmur
vibrant, trecut prin geamurile casei: „Ce
lipici în desmierdările tale, soro, mireaso!
Desmierdările tale prețuiesc mai mult decît
vinul, și mirezmele tale sînt mai plăcute
decît toate miroznele!”
Iar în curtea de alături, unde alți țărani
decât cei ce lipsesc din prima stau la degus-
tatul prelungit și suav al noii licori. Lucru-
rile par să încetinească un pic, de parcă în
așteptarea unei împușcături de start pe linia
de început a unei curse - este dragostea o brazdă proaspătă, de fată care cântă în timp
cursă? -, când, prin vocea unuia din țăranii ce culege mazărea sau vin nărăvaș precum
mai pricepuți în ale degustării vinurilor, va un mânz care zburdă cu viezurii și salută
exclama însuși Arghezi: „Sunt bolnav de berzele cu un nechezat voios”. Aș vorbi cu
miresme.//Adù-o, să joace culcată și să gea- omul acesta, zău, trei zile și trei nopți, des-
mă!”. pre mirosurile simțibile ale vinurilor. Acum
Pe aceeași pistă frumos mirositoare a vi- că tot m-am informat, iar el văd că, de ase-
nurilor e și Bobi, în ultimul număr din Su- menea, nu duce deloc lipsă de cunoștințe în
plimentul de cultură, într-un articol numit domeniu.
„Arta de a bea” el zice că mai există și „li- Vom face și un cenaclu al muștelor de
coare tânără și obraznică ce poartă arome de oțet.
Antidot
gânduri vindecătoare
Virgil Botnaru
după orice beție cruntă,
îmi amintesc de Igor,
fostul nostru vecin
din căminul de familiști
de pe strada Burebista.
toți îl știau drept băiat bun.
în aprilie, anul trecut,
nu știu unde și cu cine
se îmbătase,
cum nu-l mai văzuse nimeni
vreodată.
în seara aceea,
a scuipat pe toate ușile,
pe toate mânerele,
urlând ca un posedat
că are COVID
și că vom muri naibii cu toții.
apoi, s-a dezbrăcat
și a alergat gol până în stație
și-napoi.
de atunci,
diminețile
când mi se desface capul
și nu-mi pot aminti
cum am ajuns aseară în pat,
mă gândesc la Igor –
oare ce simțea a doua zi,
când și el, și noi eram vii (?)…
www.revistatimpul.ro din ROMÂNIA
23
 Avanpremieră editorială
Mesaje pentru burta de rechin
Vitalie Vovc
să nu rupi, lupule
Să nu rupi, lupule, din oaia bleagă
Căci carne din carnea ta vei mânca!
Behăitul lor din plămânii tăi răsare
Urletul tău excită mioarele
Mai ceva ca cornul răsucit de berbec
Nu vezi: din fiecare ospăț sângeros
Atunci când dai iama în turmă
Tot mai hămesit ieși?
Când rupi un gâtlej mai la îndemână
Ți se deschid rănile vechi
Iar zdrențele din carnea ta
Poartă amprenta colților tăi?
Atunci când ai rumegat din mielul acela
Nu ai simțit carne de lup printre măsele?
Atunci când ai adus cârlanul la vizuină
Să-ți hrănești țâncii
Nu te-ai întrebat unde ți-a dispărut un pui?
UNDeva ninge
UN Deva ninge
nimic nu unește mai bine națiunile decât
acea masă catifelată și apăsătoare
albă, rece, monocromă
care acoperă istoria
toată istoria
toate istoriile
toate semnele ei mute
tălmăcite cumva neîndemânatic
în manuale
(sau cum e mai la îndemână
la acest moment al istoriei)
ninge peste toate istoriile
pâna și peste cele mai mărunte
precum penele alea din puiul Hannei
pe care le-a lăsat motanul zănatic al Anei
chiar în locul unde a încercat să-l prindă
și poate că l-ar fi mâncat de tot
dacă nu ar fi sărit cloșca aia nebună a
Hannei
și nu l-ar fi ciupit pe motanul Anei
drept în țeastă
până la urmă și această istorie
s-a terminat cu bine
și acest conflict a fost înăbușit în fașă
s-a lăsat doar cu o mică supărare pasageră
între Hanna și Ana
dar ninge peste tot
toate se acoperă cu o
masă catifelată și apăsătoare
albă, rece, monocromă
și casele mici cu rănile deschise
așteptând un pansament de ceamur
și castelele barosanilor
cu kitschul lor obscen
și cetățile mutilate
de acei care nimeresc în istori
ninge prevestitor
iar Hanna a prevăzut să taie cocoșul
Revista TIMPUL apare cu sprijinul: StarNet, Digital Park, Fundația Youth Development for Innovation, Biblioteca Municipală B. P Hasdeu, Asociația Om Bun, Petru Movilă
24 din ROMÂNIA
www.revistatimpul.ro
beteag de o aripă
pentru masa de Crăciun
la care Ana va aduce o palincă
din aia din care bea doar ea și băiatul
când vine de la Oakland
și de la care va pleca cu oscioare
în șervețel
pentru motanul ei drag
cu cicatrice în țeastă...
și în acea seară vor aprinde
focul în sobă
cu foi rupte dintr-un
vechi manual de istorie
amintindu-și povești mai vechi
din viețile lor
în care au fost de toate
dar care nu vor intra în istorie
și nu vor ajunge mai departe de Deva
poate doar la Oakland
dacă nu le va uita băiatul
dar toate aceste istorii
nu mai contează
atunci când UNDeva ninge...
de-ar ninge!
numai de-ar ninge!
Dragă Winston
dragă Winston, am auzit cum ai trântit
ușa atunci când ai ieșit
afară. a sărit tencuila și se lasă
praful peste noi,
astmatici. e greu să fii
vecin cu case mari,
dragă Winston. nu că m-aș plânge și vreau
să te
asigur că nu vei găsi în altă parte mai mult
respect pentru excentricitățile
vieții tale private decât în aceste rânduri, dar
praful… bucățile de
tencuială căzute din
turnul tău multisecular ne-au mai
strivit vo doi, dar cu
morții noi suntem deprinși deja: nu există
înmormântări mai
frumoase ca la noi, Winston. am cizelat
arta trecerii în neființă până la
carnavalesc! numai căăștia
vii, câți au mai
rămas, nu mai reușesc sășteargă
colbul care se așterne peste
noi de fiecare dată când,
hârjonindu-vă, vă bateți cu
pernele. ne sufocăm, dragă Winston, și dacă
nu-ți
cer prea mult, să ne trimiți compoziția
chimică a
pulberii pe care-o inhalăm: oare ce-o fi?
humă, microplastic, dust sau cenușă
vulcanică? sper să nu-și mai facă de cap
Eyjafjallajökull, căci tot noi ramânem
țintuiți la sol. trimiti-ne, dragă Winston, și
un
aspirator, căci nu mai dovedim cu cârpele...
umblăm, dragă Winston, cu niște
fețe care seamănă cu tabla de la
școală, pe care elevul de servici a înșirat
creta cu zoaie în loc s-o șteargă…
Dragă Yukio
dragă Yukio, îți scriu astăzi pentru a-ți cere
un sfat,
o opinie de expert. cum e să spui corect:
hara-kiri sau seppuku?
cineva mi-a zis că ar exista o diferență de
registru de limbaj...
apoi acel cineva m-a năucit cu o listă
întreagă de suicide ritualice:
inseki jisatsu – gyokusaï – seppuku – jumonji-
giri – shinjū – kobara – robuka – funshi –
oibara – jigai…
ce dezmăț morbid pentur o țară cu tocmai
127 milioane de oameni!
alegere pentru toate gusturile și situații ale
vieții:
boshi shinjū : atunci când se sinucid mama mărțisor
și copiii
robuka : sinucidere pentru binele familiei Sânge pe zăpadă…
goï shinjū : atunci când copiii sunt de acord Oare fără sânge nu vine nicio primăvară?
să participe la sinuciderea familială
muri shinjū : atunci când nu-s… S-a vărsat atâta sânge peste zăpezile noastre
Încât ar trebui să răsară doar iarbă roșie
îți scriu, dragă Yukio, căci îmi stă în față un Și să înflorească merii în roșu
tabel statistic Și să se coacă cireșe negre din flori roșii...
cu o piramidă demografică stând într-o rână
gata să se răstoarne și cifre absolute S-a vărsat atâta sânge peste zăpezile noastre
identice cu anul 1915... Dar – iată – ele nici gând să se topească
Ori nu a fost destul de fierbinte?
cam pe atunci își făcea seppuku generalul
Nogi Maresuke, S-a vărsat atâta sânge peste zăpezile noastre
la moartea împăratului său, care, cu doar Ah, acest proiect de împrimăvărare a
câțiva ani mai devreme, siberiilor
îi interzicea să se taie din cauza că au murit Dar – iată – siberiile noastre îngheață din
prea mulți, nou
mult prea mulți, credea generalul, în Și bat recorduri de temperaturi sub nivelul
războiul cu Rusia...
zero...
mă uit, dragă Yukio, la cuțitele tocite de pe Am să-ti dau un marțișor astăzi
masa mea de bucătărie
Și am să ți-l înfig cu un ac drept în inimă
și înțeleg că nu prea predispun spre a fi Și am să iau un ac mare, din acele cu care se
utilizate în scopuri nobile...
cos sacii
probabil deficitul de lame fine influențează Din acei saci în care se cos morții
direct demografia.
Din acei morți despre care nu se știe nimic
probabil atunci când își varsă mațele câțiva
Și am să-l înfig cu inimă, cât mai adânc, mai
generali,
adânc
mor cu câteva milioane mai puțin...
Să țâșnească sânge peste zăpezile noastre
Să se topească odată! mama lor de zăpezi!
cică la origini își făceau seppuku acei care
refuzau să execute ordine imorale.
Oare fără sânge nu vine nicio primăvară?
oare de ce nu și-a făcut seppuku, ori măcar
hara-kiri, Vasili Mihailovici Blohin, Nici una? cât de mică?...
Oare nicio primăvară?
acel care a împușcat cu mâna lui peste
Nicio primăvară?
20.000 de persoane?...
N..io .rima..ra?
oare de ce nu și-a făcut un jumonji-giri Josef
N…o .rima….?
Mengele,
„îngerul morții” de la Auschwitz?... N…. ….a….?
….. ….a….?
m-am cam pierdut, dragă Yukio, printre ….. ………?
atâția morți …………………………………………
și nu mă descurc deloc cu atâtea definiții
savante:
Shoah, Holocaust, Teroare rosie,
Holodomor, Foamete, Colectivizare,
Genocid...
adiționare impersonală de milioane...
voiam să te rog, dragă Yukio, să ne trimiți,
dacă găsești pe undeva, vre-un manual de
seppuku,
căci avem grave probleme la capitolul
demografie...