Dosar:

Eseu despre Milan Kundera Mihail Sebastian

de SONIA ELVIREANU în regim de
breaking-news
de BIANCA BURŢA-CERNAT
Însemnãri din caietele bolii
de SANDA CORDOª
Inedit
CAROL IANCU: Jurnalul unui
Cine este Jules Isaac pentru mine? european de provincie
de MARIAN PAPAHAGI
Poeme de
KO UN, MICHAEL HOFMANN, anul XXXIV, nr. 10
MARIAN DRÃGHICI, ANA HERÞA, ION VARTIC
2 lei
(401)
LUMINIÞA GIURGIU, VIRGIL RAÞIU 2023 În loc de editorial

9 771220 312105 10

C Adameşteanu, Voci la distanţă, Ed. Polirom
A Cartea anului Poezie (Premiul Dsida Jenø) – Balázs Imre
F Târgu Mureş – Editura Prae, Budapesta.
É Vasile Igna, prietenul şi fratele meu de cruce, cu care am făcut atunci
A P O S T R O F
• Gala Premiilor Uniunii Artiştilor Plastici din România, cel
mai important eveniment cultural al forului reprezentativ al artişti-
lor vizuali profesionişti din ţara noastră, s-a desfăşurat la Timişoara,
în 17 septembrie 2023. Printre laureaţi se numără şi artistul vizual
clujean Adrian Grecu, care a obţinut Premiul Uniunii Artiştilor
Plastici din România la Secţiunea Multimedia.
Revista Apostrof a publicat, de-a lungul anilor, lucrări ale acestui
artist vizual, pe care îl felicităm cu această ocazie. (O.G.)
•••
O mică parte din Clujul meu
(Cuvânt la Festivalul Internaţional de Carte
Transilvania, Cluj, septembrie 2023)
C ÂND, ÎNTR-O dimineaţă de iarnă a anului 1978
am ajuns cu trenul în gara Cluj, nu mi-am
imaginat niciodată că va veni o zi în care mă voi
găsi pe o scenă din centrul Oraşului, având în faţă
nu doar prieteni şi cunoscuţi, ci şi atâţia oameni
de vază ai acestui minunat oraş, care avea să de-
vină al doilea loc al naşterii mele. Şi cu atât mai
puţin, că voi vorbi vreodată, în faţa lor, despre cel
mai mare poet neogrec, Konstantinos Kavafis.
Atunci, după ce trenul a oprit în gară, prima mea
impresie a fost că gara aceasta e mai mare decât cea din Atena, ceea ce,
peste ani, avea să confirme şi prietenul-fratele meu, Alexandru Vlad, în-
tr-un memorabil text despre gările balcanice, în călătoria lui care începea
cu gara din Beclean, ajungea la cea din Atena şi revenea la cea din Cluj.
Era o dimineaţă ceţoasă, când însoţit de doi prieteni compatrioţi,
studenţi şi ei, am intrat într-o maşină particulară (nu într-un taxi, cum
mă aşteptam!) şi am plecat spre căminul 12 din Haşdeu unde prietenul
meu (cel ce avea să devină marele critic de film, Stratos Karsanidis),
mi-a deschis uşa camerei sale, în care am intrat aproape îngheţaţi de
frigul de afară. Şi nici înăuntru, în cameră, nu era prea cald...
Primele luni au fost foarte dificile. Şi nu doar pentru că nu ştiam
limba, ci şi pentru că diferenţele între traiul la Atena şi cel de la Cluj
erau pe atunci foarte mari. Nu intru în amănunte, le cunoaşteţi şi
dumneavoastră.
Cheia care mi-a deschis sufletul spre Cluj şi spre oamenii săi, înde-
osebi cei din lumea intelectuală şi literară, se numeşte Ovidiu Mureşan,
pe atunci asistent, azi profesor la Facultatea de Istorie-Filosofie, şi fiu al
marelui istoric, Camil Mureşan. Am evocat de mai multe ori întâlnirea
cu el la secretariatul facultăţii, dar mai ales cea dintr-o dimineaţă plo-
ioasă, umedă şi ceţoasă, când într-o pauză a cursului de istorie bizantină
pe care îl ţinea strălucitul profesor Samuel Goldenberg, în clădirea In-
stitutului de Istorie de pe strada Napoca, Ovidiu Mureşan mi-a arătat
Antologia poeziei greceşti de la 1830 până în zilele noastre, publicată în
1938 de ilustrul fost profesor al universităţii, Ştefan Bezdechi. Aici,
în această antologie, a apărut una din primele, dacă nu chiar prima,
traducere a unui poem de Kavafis în limba română.
Prin intermediul lui Ovidiu, am cunoscut apoi, rând pe rând, o
seamă de importanţi scriitori şi artişti intelectuali ai Clujului. Înainte
de toate, pe marele poet şi om de cultură, Aurel Rău, redactorul şef
al revistei Steaua şi cel care l-a tradus pe Kavafis în anii ’60, apoi pe
2 • APOSTROF
Premiile Filialei Cluj
a Uniunii Scriitorilor din România
• Vineri, 6 octombrie 2023, a avut loc festivitatea de acordare
a Premiilor Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru anul 2022.
Premiul special al juriului: Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale
româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilva-
nia între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, Ed. Şcoala Ardeleană
Cartea anului Poezie (Premiul Lucian Blaga) – Vasile Igna,
Capcanele, Ed. Limes
Cartea anului Proză (Premiul Liviu Rebreanu) – Gabriela
Cartea anului Critică şi istorie literară, eseu (Premiul Ion
Vlad) – Virgil Mihaiu, Jazz contextele mele, Ed. Junimea
József, Éjszakák a Zenben (Nopţi în Zen), Editura Lector,

o mare ispravă, publicând la Dacia antologia 42 de poeţi greci contem-
porani, şi nu în ultimul rând pe minunatul prozator şi prieten, Eugen
Uricaru, cu care am avut aprinse, foarte deschise şi uneori epuizante
conversaţii în mitica Arizona, cofetăria, din păcate azi dispărută.
Şi, aşa, rând pe rând, prin intermediul celor doi, apoi, în mod firesc,
i-am cunoscut şi am legat prietenii cu: Sandu Vlad, Petru Poantă,
Marian Papahagi, Dinu Flămând, Ion Mureşan, Marcel Runcanu, Aurel
Gurghianu, Victor Felea, Adrian Popescu, loan Bucşa, Teohar Mihadaş,
Nicolae Prelipceanu şi, nu în utimul rând, cu profesorul Mircea Zaciu,
Augustin Buzura, Sandu Căprariu, Ion Pop, cu pictorii clujeni Paul
Sima, Mariana Bojan, Vasile Gheorghiţă, Ladislau Feszt, dar şi cu bu-
cureştenii lordan Chimet, Constantin Ţoiu, Mircea Dinescu, Modest
Morariu. Şi nu aş vrea să evit pomenirea unei mari personalităţi pe care
am cunoscut-o tot datorită domnului Aurel Rău, anume Nicolae Caran-
dino (alias Nikos Karandino), un mare intelectual şi om politic, întâlnit
prima dată în celebra pe atunci Grădină a Casei Scriitorilor din Bucureşti.
Şi ca să revenim la zilele noastre, departe de frigul şi întu-
nericul ce acoperea pe atunci iubita mea Românie, iată-mă azi în
faţa dumneavoastră, pentru ca alături şi împreună cu Eugen Uri-
caru, să vă facem cunoscută apariţia, pentru prima dată în limba
română, a ediţiei integrale a poeziilor celui mai mare poet neogrec,
Konstantinos Kavafis. Nu mi-am propus acum să vorbesc despre
poezia propriu-zisă a lui Kavafis. O preţuiesc, o admir, o citesc şi
o recitesc de o viaţă, aşa cum dumneavoastră citiţi, probabil, pe
Eminescu, Blaga sau Arghezi. Este un foarte mare poet, cel mai
mare dintr-o pleiadă de alţi mari poeţi greci. Proiectul e vechi, dar
realizarea lui se datorează, înainte de toate, lui Eugen Uricaru, ale
cărui talent, consecvenţă, îndârjire şi, aş spune, încăpăţânare, dar şi
mare iubire pentru Grecia şi poezia lui Kavafis, au facut să ajungem
să ţinem în mână această splendidă carte. Mulţumesc, frate Eugen!
Traducerea aceasta este un adevărat monument care, în cele 750
de pagini ale sale, este închinat nu numai marelui poet, ci şi legături-
lor multiseculare care unesc popoarele grec şi român. Şi, într-adevăr,
fiind vorba de o ediţie bilingvă, cele două limbi stau faţă în faţă, aşa
cum le stă bine unor prieteni adevăraţi. lar faptul că ea se intitulează
Poezia este răspuns e mai mult decât edificator.
Aş vrea să mulţumesc sincer pentru apariţie, pentru excelentele
condiţii grafice şi tipografice, editurii Şcoala Ardeleană şi directorului
ei, domnului Vasile Dâncu, echipei editoriale de acolo şi, în mod
deosebit, doamnei Alexandra Mureşan, redactorul tehnic al editurii.
Dragi prieteni,
Înainte de a încheia, vreau să vă spun că patria mea, Grecia, m-a
învăţat să iubesc poporul român aşa cum trebuie să iubeşti pe un
frate de sânge. Şi să nu uit niciodată că, dincolo de istoria noastră
diferită, cândva am facut parte din acelaşi mare imperiu al Bizanţu-
lui. Şi că numele în limba grecilor bizantini era romei, urmaşi ai
Romei. Asemenea românilor.
Prin apariţia traducerii lui Kavafis, limba greacă face un dar de
preţ limbii române.
Vă rog să nu mă consideraţi lipsit de modestie când vă voi spune
că şi limba româna a făcut de curând un dar preţios limbii greceşti,
când, acum trei luni, am publicat la Atena acest volum în care am
cuprins un număr de 95 de poeţi români din secolul 20. Aleşi şi
traduşi de mine. Vă rog să-l priviţi şi să-l primiţi ca pe un semn de
iubire şi respect pentru România şi cultura ei, şi pentru Clujul în
care am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
DIMITRIOS K ANELLOPOULOS


Addenda la „Catgut“ sau
„Croşeta“. O Idee
Î N NUMĂRUL 400 al Apostrof-ului am repu-
blicat, din numărul 1, 1990, textul lui Dan
C. Mihăilescu intitulat „Catgut“ sau „Cro-
şeta“. O Idee. Atunci, în acel prim număr al
revistei, renumitul istoric literar avea ideea
de a se înfiinţa o rubrică specială, în care să
fie strînse treptat, ca într-un uriaş marsupiu,
miile de cuvinte, sintagme, paragrafe, chiar
capitole, extirpate din textele „celor vechi“,
pe care cenzura le-a pus „la congelat“, pentru
aproape jumătate de veac de regim comunist.
Adică, din 1948 pînă în 1990. Ţinînd seama
de sugestia lui Dan C. Mihăilescu, am ales la
întâmplare cîteva exemple, pentru că nu cred
că vreun clasic a scăpat, în perioada respec-
tivă, de stigmatul croşetelor. Chiar şi numai
din aceste exemple pe care le-am ales, mi-am
dat seama că foarte grave au fost intervenţiile
făcute în text de cenzura nepricepută, abuzi-
vă, de la sfârşitul deceniului patru pînă la în-
ceputul deceniului cinci. Din păcate, observ,
aceste extirpări au fost apoi preluate în mod
automat şi de ediţiile ulteriore din „cei vechi“.
Cenzura a acţionat nu arareori, înfricoşată
fără rost, chiar iresponsabil, desfigurînd, in-
dolentă, nenumărate texte ale clasicilor. Or,
de multe ori, note ale autorilor ediţiilor sau
ale redactorilor din edituri, dacă ar fi fost ac-
ceptate de cenzori, ar fi făcut inutile multe
dintre croşetele cu care au fost ciuntiţi „cei
vechi“. În ultimii ani postdecembrişti au în-
ceput să apară ediţii critice în care textele au
fost reîntregite. Nenorocirea face ca aceste
ediţii critice să apară într-un tiraj foarte redus
şi să fie în genere prost difuzate. Multă vreme
aceste ediţii scoase de către Academia Româ-
nă nu veneau, de pildă, în Cluj, adică într-un
mare centru universitar, şi ele nu puteau fi
procurate decît din Bucureşti. Pe de altă par-
te, ediţiile acestea specializate nu sunt, într-o
cultură slab subvenţionată de stat, urmate de
ediţii populare de mare tiraj. Aşa că, în mod
fatal, elevii, studenţii, uneori chiar profesorii,
apelează deocamdată tot la ediţiile pline de
croşete care se găsesc în bibliotecile publice.
În fine, aceasta fiind situaţia, să trec totuşi la
exemplele pe care le-am ales.
1. Deşi a trecut ceva vreme de cînd
am recitit savuroasa proză Balta albă a lui
Alecsandri, n-am uitat că m-am poticnit
atunci din citit de apariţia unei croşete ne-
aşteptate: „... îmi luai adio de la prietinii
mei de baltă şi mă pornii spre Galaţi într-o
brişcă […] cu gîndul de a mă sui în vaporul
Þarigradului“. Croşeta respectivă, absurdă,
extirpează determinantul: „brişcă jidoveas-
că“. Iar sintagma întregită, fără să aibă nimic
peiorativ, nu vrea să spună decît că e vorba
de o „brişcă cu doi cai“ (vezi în acest sens
şi o precizare dintr-o povestire a lui Isaac
Bashevis Singer). Pentru a înţelege delirul de
spaimă şi de ignoranţă al cenzorului faţă de
respectivul determinant trebuie să pornim de
la anul de apariţie a ediţiei respective din pro-
za lui Alecsandri: 1960. În realitate, cuvîntul
„jidov“ şi derivatul „jidovesc“ nu aveau sens
Ion Vartic
peiorativ, erau folosite curent în epoca lui
Alecsandri şi au un sens cu totul surprinzător
pe care ni-l dezvăluie Dicţionarul universal al
limbei române al lui Lazăr Şăineanu. Probabil
că autorul ediţiei ca şi redactorul ei vor fi în-
cercat să-i explice acest lucru cenzorului care
însă, în neştiinţa lui, a rămas intratabil.
2. Un bibliofil poate fi atras şi astăzi de
ediţia de lux din 1964 a „romanţului origi-
nal“ Ciocoii vechi şi noi şi care era, deci, o edi-
ţie centenară, întrucît acesta apăruse iniţial
în 1863. Cartea e scoasă pe „hîrtie specială
vărgată“, cu ilustraţii, legată, cu supracopertă
celofanată, protejată pe deasupra într-o ca-
setă. E un „măr“ frumos, dar viermănos pe
dinăuntru, începînd chiar cu Prologul grav
desfigurat. În locurile în care Filimon îşi
expune ideologia se cască două goluri mari în
text. Ca atare, un pasaj întreg lipseşte: „Astfel
dar omul nostru, mergînd din raţionãmînt în
raţionãmînt şi din deducţie în deducţie, de-
vine comunist fără ştirea lui şi începe a pune
în lucrare această doctrină, atît de frumoasă
şi egalitară în aparinţă cît este de hidoasă în
fond“. Iar în continuare un alt pasaj este rete-
zat brusc: „Nu trece mult şi ingeniosul vătaf
de curte se pune cu ardoare a nivela starea
societăţii […]“. Întrerupt brusc, pasajul este
aproape de neînţeles pentru că el ar fi trebuit
să continue astfel: „... se pune cu ardoare a
nivela starea societăţii dupe un metod mult
mai practic decît al adevăraţilor comunişti.
Încercarea reuşeşte de minune; starea comu-
nistului nostru se îmbunătăţeşte cu aceeaşi
repeziciune cu care se ruinează a stăpînului
său“. Continuarea aceasta care a fost tăiată de
către cenzor trebuia să fie probabil executată,
căci cititorul de la 1964 putea înţelege că, în-
cepînd cu anii ’50 ai secolului său, ciocoii noi
au apărut după acelaşi „metod“ ca şi ciocoii
noi de la 1863.
În fine, ca de obicei, cenzorul, foarte atent,
scoate orice referinţe neplăcute despre ruşi.
Cum se vede acest fapt în capitolul XXXI:
„Romînia, această ţară mănoasă şi împodobi-
tă de natură cu toate darurile“, a fost ursită
să suporte tot felul de calamităţi, printre care
„incursiunile ordelor barbare, jafurile domni-
lor fanarioţi […];“. A fost expulzată referinţa la
ruşi: „... jafurile domnilor fanarioţi şi espolia-
rea sestimatică a oştirilor ruseşti“.
3. Caragiale – omul şi scriitorul filosemit
prin excelenţă – este, culmea!, tocmai din
această cauză victima cenzurii comuniste pînă
în 1990. Virtuoz al „temei cu variaţiuni“, el
se autopastişează în Noaptea Învierii. Novelă,
în care reia subiectul Făcliei de Paşte într-o
altă variantă stilistică parodiind totodată cli-
şee emfatice şi liricoide ale prozei din vremea
lui. Textul aceasta a fost inclus, în 1932, de
Zarifopol în volumul trei de Opere. Începînd
însă cu ediţia de Opere din 1962 pînă la ediţia
de Opere din 2000, Noaptea Învierii apare
întotdeauna cenzurată, cum se poate vedea şi
din ediţia de Opere din 1971. De la sfîrşitul
paragrafului terminat cu sintagma „Leiba
În loc de editorial
Zibal, hangiul de la Podeni“ se cască un gol
marcat prin croşete ce se întind de-a lungul
a trei paragrafe dintre care cel din mijloc e
considerabil ca dimensiune. Cenzorul ediţiei
de Opere din 1962, probabil speriat de conţi-
nutul paragrafului mediu, a fost prevăzător:
dacă cititorul, evident neatent, nu va înţelege
că aici Caragiale foloseşte procedeul enun-
ţului ironic al cărui sens real e inversul celui
aparent? Aşa încît a preferat să expulzeze,
cum am spus, toate cele trei paragrafe. Nu e
aici numai fricã de cenzor care îşi protejează
slujba, ci şi, mai ales, indiferenţă şi lipsă de
respect faţă de un clasic, la urma urmei, chiar
faţă de literatura naţională. În ediţiile acestea
epurate, după croşete, textul se reia abia de la
pasajul „Mic, slab, pipernicit...“.
Tot pe ideea temei cu variaţiuni, Caragiale
aşază, în mod calculat, în volumul Schiţe
nouă (1910) un triptic format din Meteah-
nă..., Identitate..., Aşa să mor!, ultimul text,
începînd cu volumul II din ediţia de Opere
din 1960, a dispărut pînă cînd am refăcut
tripticul acesta în ediţia mea de Momente,
apărut la Biblioteca Apostrof, în 1997. În
realitate, Aşa să mor! e un moment (în sens de
specie literară) umoristic, absolut nevinovat,
ingenios prin felul în care ne schiţează un
Ahasverus văzut aici ca un „voiajor“ profan.
Din cauza unei cenzuri mărginite, inculte,
acest text rămîne pînă astăzi aproape necu-
noscut nu numai pentru marele public, ci şi
pentru specialişti.
În fine, recent, Anca Haţiegan – titu-
lara cursului universitar de la Cluj despre
Caragiale – a descoperit, cu surprindere, că
în ediţia Caragiale din 2000 (reluată în 2015)
lipseşte momentul Un vis (semnat Caragiale,
în Moftul român din 2 septembrie 1901, şi pe
care Şerban Cioculescu îl reproduce în volu-
mul IV, din Opere, 1938). În acest moment,
„domnul Iancu“, adică însuşi Caragiale, ca
oneirolog amator, îi tălmăceşte coanei Mar-
ghioala, „amica“ lui, visul acesteia de cu o
noapte în urmă: un păsăroi cu două capete,
mare „cît un urs“, îi înşfacă fiica şi dispare cu
ea. „Ciudatul vis“ face, prin, munca visului,
ca să vorbim în termenii lui Freud, o aluzie la
stema Rusiei imperiale şi totodată, la posibili-
tatea ca Bucureştiul să suporte din nou năvala
armatei ţariste. Din acest motiv, bineînţeles
că momentul a fost eliminat din sumarul
volumului al II-lea din 1960 şi apoi a fost pur
şi simplu uitat de către editorii ulteriori ai lui
Caragiale. aºa cã a rămas, din păcate, nere-
publicat pînă astăzi, nici mãcar în ediţia Ilin,
Bârna, Hârlav. Vezi întreaga demonstraţie a
Ancăi Haţiegan, în articolul „E lucru primej-
dios...“. Despre actualitatea unui text publicat
de Caragiale în 1901. Curat actual, ar spune
Pristanda, căci în această schiţă e vorba de un
Bucureşti ameninţat de doi păsăroi, ambii
cu două capete, – Imperiul Austro-Ungar şi
Imperiul Rus.

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 3

Î N AL SĂU Dicţionar de simboluri, Nadia
Julien consideră trenul „un simbol al
evoluţiei, al destinului, al fatalităţii“. Dar
atunci cînd e vorba de trenuri, nu poate fi
uitat controlorul/ conductorul care, după
aceeaşi Nadia Julien, „reprezintă justiţia in-
ternă care restabileşte echilibrul“.
Din proza scurtă caragialiană nu lipsesc
trenurile. „Mereu în mişcare, în căutare de
senzaţii şi de senzaţional – scrie Vasile Fa-
nache – lumea caragialiană conferă trenului
funcţii aproape magice, similare cu acelea
pe care, într-o anumită literatură, le ocupă
diligenţa, corabia sau vaporul“. După ce ne
încredinţează că „asemenea unui vehicul
fermecat, trenul scade durata de la o desti-
naţie la alta, grăbeşte surpriza pentru cel ce
aşteaptă ori pentru cel ce pleacă“, exegetul
clujean are în vedere trei ipostaze umane
„stimulate“ de caragialianul tren: „prin
intermediul lui se aşteaptă, se călătoreşte şi
se ajunge undeva“.
Cum prezenta lectură are în atenţie în
mod deosebit nu doar trenul, ci şi con-
ductorul, mă voi referi la trei schiţe ale
lui Caragiale, în care îşi face apariţia con-
ductorul, pentru a restabili ordinea (nici
nu este nevoie în toate cele trei naraţiuni),
dar şi pentu a se asigura că toţi pasagerii
au documentul care să le ateste calitatea de
„cetăţean“ al trenului.
Peronul este un spaţiu de trecere de la
realitatea cotidiană la universul închis al
trenului. De aici începe călătoria şi despăr-
ţirea temporară de realitatea familiară sau,
mai bine zis, ieşirea din această realitate. La
Caragiale există o călătorie de plăcere, ca în
Tren de plăcere, o călătorie de rutină (Bubi-
co), dar şi o călătorie prin care personajul
trebuie scos din mişcarea circulară, de
repetiţie, precum în D-l Goe... După cum
se ştie de altfel, orice călătorie îl scoate pe
călător din universul familiar şi, într-un fel,
îl eliberează de condiţia pe care i-a impus-o
acest univers. Repetentului Goe i se oferă o
călătorie prin care cel prins în inexorabila
mişcare circulară a repetenţiei poate să se
elibereze, să devină altul, mai ales că aceas-
tă călătorie are ca ţintă Bucureştiul, capita-
la, ca un sugestiv Centru, şi se derulează în
timpul semnificativ al Sărbătorii.
Peronul adăposteşte casa de bilete, de
unde se obţine biletul ca legitimare a
condiţiei de cetăţean al trenului. În Tren
de plăcere nu se insistă în mod deosebit
asupra „ghişeului“, cu toate că personajele
au emoţii că vor pierde trenul: „Mai sunt
4 • APOSTROF
Trenurile şi
justiţia lor internă
Mircea Moţ
douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi
cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu
începe a bănui că n-are să trebuiască a mai
lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi
porneşte din salonul de aşteptare să meargă
la ghişet. Dar în uşă-ntîlneşte piept în piept
pe gramamà care nu mai poate de gîfîială.
– Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica. Dar
d. Georgescu îi numără parale potrivite
pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i
arată ghişetul respectiv“. În D-l Goe nu se
menţionează procurarea biletelor, ceea ce
nu înseamnă că viitorii pasageri nu şi le-au
procurat, în schimb, în Bubico personajul
cumpără biletul cu un minut înainte de a
se închide casa: „Nouă ceasuri şi nouă mi-
nute... Peste şase minute pleacă trenul. Un
minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi
iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt
în vagon...“.
Nu este deloc lipsită de importanţă
menţionarea organizării interne a vagonu-
lui, semnificativă pentru condiţia de călă-
tor a personajului şi pentru relaţia acestuia
cu lumea din exteriorul trenului.
Fereastra coridorului, din D-l Goe..., prin
transparenţa sa, asigură o anumită relaţie
a călătorului cu lumea de afară, ce poate fi
doar privită, din interior, ca un fel de răs-
foire şi ca succesiune de imagini din goana
trenului. Nu-i este îngăduit însă călătorului
să reintre, într-un fel sau altul, în lumea
la care a renunţat în favoarea călătoriei şi
a lumii trenului. Din această perspectivă
putem înţelege, la nivelul semnificaţiilor
simbolice ale textului, sfatul dat de tînăr
lui Goe: „Nu!... nu e voie să scoţi capul pe
fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri
lui d-l Goe, şi-l trage puţin înapoi“. Trenul
se simte trădat, ca şi cum ar fi cuprins de
gelozie, şi Goe se cuvine pedepsit, dar nu
oricum, ci anulîndu-i-se, prin pierderea
biletului, statutul de călător. În Bubico, fe-
reastra compartimentului, de data aceasta,
nu-i mai oferă călătorului priveliştea lumii
de afară (de altfel, poate nu întîmplător, este
o călătorie pe timp de noapte). Prin această
fereastră este aruncat afară, în realitatea co-
pleşită de noapte, un Bubico ce a îndrăznit
să tulbure liniştea şi confortul trenului.
Compartimentul este un spaţiu intim,
rezervat în general doamnelor şi copiilor, în
timp ce coridorul pare să fie prin excelenţă
unul al bărbaţilor, din moment ce Goe doreş-
te cu orice preţ să stea pe coridor cu bărbaţii.
În sfărşit, conductorul! În Tren de
plăcere, un conductor politicos le cere pa-
sagerilor să prezinte biletele. Aceştia nu
numai că le au, dar se arată chiar indignaţi
că cineva i-ar putea suspecta că nu cunosc
regulamentul/ legile trenului: „Nu trebuie
să ne-nveţi dumneata pe noi regula, zice
madam’ Georgescu“. La fel se întîmplă în
Bubico, unde legile trenului fiind respecta-
te, conductorul se poate retrage: „Conduc-
torul salută politicos şi trece mai departe“.
Cu totul alta este situaţia în D-l Goe...,
unde este nevoie de intervenţia energică a
conductorului. Constatînd că tînărul Goe
nu are bilet, adică „dreptul de şedere“ în
tren, cu autoritatea sa, conductorul îi co-
munică vinovatului ceea ce prevăd legile
trenului: „dacă un pasager n-are bilet şi
nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă
de 7 lei şi 50 de bani“. Acesteia i se adaugă
expulzarea: dacă nu se conformează, con-
ductorul îl „dă jos din tren la orice staţie“.
Pentru Goe aceasta ar fi pedeapsa cea mai
grea, deoarece coborîrea lui în „orice staţie“
ar însemna tocmai trimiterea într-o relitate
ce i-ar impune aceeaşi mişcare circulară a
condiţiei sale de repetent. Este, totuşi, un
conductor concesiv, care nu aplică legea cea
mai aspră, nu-l expulzează cu alte cuvinte:
„– Uite ce e, cucoană, zice conductorul,
trebuie să plătiţi un bilet. (...) Şi pe d’asupra
un leu şi 25 de bani“. Să reţinem că, în culpă
fiind, Goe nu mai are aroganţa cunoscută,
dimpotrivă: „Din smucitura lu’ mam’ ma-
re într-un sens, combinată cu clătinătura
vagonului în alt sens, rezultă că Goe îşi
pierde un moment centrul de gravitate şi se
reazimă în nas de clanţa uşii de la cupeu.
Goe începe să urle...“. În asemenea situaţie,
supunerea este explicabilă: „...în sfîrşit, n-au
ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti
biletul, pe care are să-l taie conductorul din
carnetul lui“. Goe este pedepsit, totuşi, dar
nu de autoritatea trenului, nu de conductor.
Îmi place să cred că, aşa cum s-a răzbunat
pe Goe atunci cînd a scos capul pe geam,
şi de data aceasta trenul însuşi îl blochează
pe tînăr în compartimentul „unde nu intră
decît o persoană“. Acum Goe este redus la o
condiţie umilă. Rugat de însoţitoare să iasă,
personajul îşi recunoaşte neputinţa, zbierînd
un „nu pot“, repetat în mod semnificativ.
Însă după ce primeşte biletul, Goe redevine
un cetăţean al trenului cu drepturi depline:
„În sfîrşit, iacătă conductorul cu biletul: pri-
meşte paralele şi liberează pe captiv, pe care
toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca şi cum
l-ar revedea după o îndelungată absenţă“.
Trenul caragialian este agresat uneori
prin tragerea semnalului de alarmă. O face
dama din Bubico, o face şi Goe. Această
tulburare a mersului trenului rămîne în
seama personalului, funcţionarii anonimi ai
instituţiei feroviare.
Spuneam că lui Goe i se oferă călătoria
ca o modalitate de a ieşi din condiţia sa de
repetent. Ar fi fost de aşteptat ca personajul
să se întoarcă schimbat, să revină la peronul
din urbea X ca un om ce şi-a depăşit con-
diţia anterioară. Acest lucru nu este însă
posibil. Sfidînd trenul şi călătoria, Goe nu
se va întoarce, fiindcă, la Bucureşti, el se
pierde în bulevardul care-i impune în ulti-
mă instanţă definitiv condiţia de anonim.

MARIAN PAPAHAGI
Jurnalul unui
european de provincie
Î N 14 OCTOMBRIE a.c., profesorul universitar Marian Papahagi
(1948-1999) – strălucit romanist şi critic literar, totodată, tălmă-
citor al Infernului lui Dante – ar fi împlinit 75 de ani. Dorind să-i
auzim iarăşi vocea aparte, ne-am bucurat mult că familia sa a fost
Joi, 30 iulie 1981
A SEARĂ AM FOST la Zaciu, cu Jean şi Do-
ru; întors proaspăt de la Bucureşti, Za-
ciu ne-a povestit despre atmosfera de acolo
(printre scriitori). Se pare că sînt foarte scin-
daţi de propria lor lipsă de demnitate cînd au
alegerea preşedintelui Uniunii; Ileana Mă-
lăncioiu s-ar fi supărat pe Jebeleanu, căruia-i
reproşează că n-a scos un cuvînt. Ne-am re-
amintit o altă istorie, cea cu Titus Popovici,
pe care o notez acum, deşi Z[aciu] mi-a isto-
risit-o în timpul admiterilor. Deci, chiar în
ziua de vineri 3 iulie, după primul scrutin,
Titus P[opovici] intră în sala de numărare şi
întreabă de rezultat (în timpul voturilor el
făcuse mare tapaj că nu doreşte să fie ales şi,
demonstrativ, arătase tuturor că se taie pe
sine); i se spune, cu jenă, că doar 44 de scri-
itori au întrunit numărul total de voturi; se
caută pe lista lor şi nu se găseşte. „Şi acum ce
faceţi?“, întreabă, vădit indispus. „Păi ce să
facem?“, zice Ilie R[ădulescu]1, trecem la al
doilea scrutin. Aici Titus explodează: „Asta
e o porcărie, e rezultatul modului mizerabil
în care ai condus tu (către Ilie). Al doilea
scrutin? Ca să mă compromiţi încă o dată?
Asta să crezi tu!“ Ilie încearcă să-l calmeze:
„Ştii, Titus dragă“ – El: „Nici un Titus; eu
sînt tovarăşul Titus Popovici.“ Între timp,
un activist proaspăt promovat, care îl flanca
pe Ilie R. îi spune lui Titus să fie atent cum
vorbeşte; ăsta explodează: „Dar tu cine eşti,
mă? Eşti un rahat! Ştii tu cine sînt eu? Eu
sînt Titus Popovici!“ Şi iese trîntind uşa (du-
pă ce mai zisese şi altele de aceeaşi culoare),
plecînd glonţ la C.C.2
Întreabă de şeful cel mare3; i se spune
că e la Neptun; întreabă de Popescu D-zeu
şi, aflînd că e în sediu, intră acolo... Ilie
R[ădulescu], prevăzînd totul, ajunsese deja
în acelaşi birou. Se repetă scena anterioară;
se ajunge chiar ca Titus să dicteze ordinea
voturilor şi Ilie, obedient, s-o noteze şi,
în final, se ia decizia să nu mai fie un nou
scrutin şi să se meargă în continuare pînă
la completarea tuturor locurilor (Titus
Popovici oricum nu intra!). La acest punct
sună telefonul scurt, Popescu cere tăcere şi,
calm, răspunde la aparat (vorbea cu Nept-
un!). „Da, s-a votat! A fost exact cum aţi
prevăzut! Nu, n-a ieşit nici unul! Da, vom
merge cu votul pînă la completarea cifrei!
Da, e aici, vi-l dau!“ Şi îl dă pe R[ădulescu],
făcut pe el, care, plîngăreţ, începe: „Da,
tovarăşu’ Secretar general, eu am făcut tot
(fragment)
de acord, în mod excepţional, să ne ofere spre publicare, cu acest
prilej, un fragment din însemnările sale intime, întinse, cu inter-
mitenţe, de-a lungul a două decenii, şi pe care Marian Papahagi
şi le-a intitulat Jurnalul unui european de provincie. (i.v.)
• Marian Papahagi, martie 1980.
ce-am putut! V-am rugat să mă daţi la altă
muncă! Da, bine, aşa vom face.“ Şi închide.
Apoi: „Şi acum ce fac?; Cum mă duc eu
să le spun ălora că nu se mai face al doilea
scrutin şi că se intră în ordinea voturilor?
Tovarăşu’ Popescu, vă rog să veniţi şi Dvs.“
Dar Popescu D-zeu zice: „Eu? Să vin eu să
te scot pe tine din rahat? Da’ du-te singur
şi descurcă-te! De altfel eu am o şedinţă
peste o jumătate de oră şi trebuie să plec.“
Ilie se duce, în fine, povestea e cunoscută
mai departe. Între timp, Popovici aleargă la
Ghişe5, îi joacă inimitabil toată scena, apoi
îi cere să nu mai spună nimănui, dar în cele
din urmă, furios încă, îl cheamă şi pe I[on]
Brad la Ghişe acasă (Brad, cu care se urăş-
te). Apoi îl cheamă şi pe Domokos [Géza],
repetă figura. A doua zi în tot Bucureştiul se
vorbea cum i-a tras Titus o palmă lui Ilie R.
Am plecat tîrziu de la Z[aciu]. Afară plo-
ua, lumea începuse să se aşeze la cozi pentru
a doua zi dimineaţa. Azi am aflat că se vor
introduce cartele. Dar să trec la ziua de azi:
am stat o droaie la Echinox pentru nr. 6 (am
făcut B.T.-ul). Apoi, fuga acasă, fuga iar la
tata etc. Azi am avut confirmarea că D. R.
P[opescu] n-a făcut nimic pentru Gelu Io-
nescu, căruia-i promisese că-l ajută să obţină
paşaport pentru Cerisy6; l-a dus cu vorba, ca
pe noi în chestiunea Pintilie7. E totuşi un fleţ
acest D.R. P[opescu], om altminteri şi talen-
tat, şi inteligent; prea vrea să-i prostească pe
toţi, în loc să aleagă o cale mai bărbătească şi
mai cinstită a lucrului făcut pe faţă.
Zilele trecute am mai pregătit pentru
tipar niscai traduceri (E[ugénio] de An-
drade, Carlos de Oliveira, care a murit la 1
iulie). L-am cunoscut pe C. de Oliveira în
1969, dar nu-mi mai aduc aminte cine m-a
dus la el acasă; reţin imaginea unui om de
o desăvîrşită politeţe, discret, foarte retras,
profund antisalazarist – Salazar tocmai
murise şi i-am văzut hoitul pe catafalc la
Inedit
Jerónimos – să-mi aduc aminte să consem-
nez aici acest lucru, după întoarcerea din
vacanţă. E o amintire ce merită păstrată:
un tiran mort e întotdeauna o privelişte
memorabilă. Sărmanul Carlos de Oliveira,
regret moartea lui; după cum regret şi fap-
tul că, deşi aveam adresa lui, nu i-am scris,
nu i-am cerut cărţile ca să-l traduc, măcar
prin reviste. Eram prea tînăr; am cunoscut
mulţi oameni de mare valoare, scriitori etc.
Ar fi trebuit să consemnez atunci întîlnirea
cu ei; o voi fi făcut prin scrisorile trimise
alor mei sau prietenilor. Cu atît mai mult
trebuie să ţin, de acum înainte, acest jur-
nal! Dacă aş face istoria celor patru ani de
străinătate aş avea ce scrie: despre Murilo
Mendes, cel de neuitat, despre Jorge de Se-
na, despre Alexandre O’Neill, Ruy Cinatti,
Rafael Alberti, Asturias, despre neuitate
seri la Academia Austriacă, unde l-am vă-
zut pe Ezra Pound, despre atîţia alţii!
Închei aici ultima consemnare dinainte
de vacanţă. Mîine seară plecăm, cu vagonul
de dormit, la Bucureşti şi, de acolo, după ce
schimbăm trenul la cîteva zeci de minute,
spre mare, la Neptun, în micul viespar de la
Vila Uniunii Scriitorilor. Sper să le prindă
bine copiilor, iar noi să ne mai odihnim
puţin, căci urmează un an foarte greu.

Transcriere de LUCIA PAPAHAGI
Note
1. Ilie Rădulescu, în momentul respectiv, şeful Secţi-
ei de Propagandă a Comitetului Central al P.C.R.
Între scriitori i se spunea „Ilie Lăptărie“, din cauza
comportamentului său înşelător plîngăreţ. (Nota
red.)
2. Comitetul Central al P.C.R. (Nota red.)
3. Nicolae Ceauşescu. (Nota red.)
4. Dumitru Popescu, poreclit „Dumnezeu“, scriitor
mediocru şi tartor al culturii în regimul Ceau-
şescu. A fost pînă la căderea regimului comunist
membru al Comitetului Politic Executiv al Comi-
tetului Central al PCR, deputat în Marea Aduna-
rea Naţională şi rector al academiei PCR („Ştefan
Gheorghiu“). (Nota red.)
5. Dumitru Ghişe, istoric al filosofiei româneşti, ad-
junct de şef de secţie al C.C. al P.C.R., fost – ca şi
Ion Brad –vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi
Educaţiei Socialiste. (Nota red.)
6. La Centrul Internaţional din Cerisy-la-Salle aveau
loc colocvii internaţionale dedicate unui scriitor
sau unei anumite teme. (Nota red.)
7. Revista Echinox – condusă încă de triumvirii Ion
Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic – încercase, în
1981, să publice un interviu cu Lucian Pintilie,
căruia îi fusese oprită difuzarea filmului său De ce
trag clopotele, Mitică?. (Nota red.)
Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 5

Cronica unor
destine obişnuite
Iulian Boldea
P OET AL SENSIBILITĂŢII
metafizice (Şama-
nul Albastru, Ochiul alb
al reginei, Iisus cu o mie
de braţe, Portret de feme-
ie, Dansul cu moartea),
Varujan Vosganian este
şi un prozator de succes,
prin volumele de nuvele
(Statuia Comandorului şi
Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri)
şi, mai ales, prin romanul Cartea şoaptelor.
Poezia lui Varujan Vosganian sugerea-
ză sensuri şi sonuri majore ale existenţei,
fixând stări-limită (moartea, disperarea,
destinul, ipostazele jertfei etc.) sau para-
doxuri ale vieţuirii, în metafore obsedante
(lut, pâine, tăcere, vin). O figură simbolică
privilegiată este oglinda, loc al comuniunii
văzutului şi nevăzutului, iradiind sensurile
unei reprezentări iluzorii, după cum suges-
tivă este metafora ochiului, ce conduce la o
reprezentare interiorizată a realului. Cartea
şoaptelor este „ieşită din comun, nici numai
memorialistică, nici numai ficţiune, cu cîte
ceva din amândouă“ (Nicolae Manolescu).
Autorul însuşi sugerează caracterul depozi-
ţional, dimensiunea neconcluzivă, forţa de
sugestie şi refuzul sancţiunii morale („Ro-
manul este o carte unde nimic nu este spus
până la capăt. Romanul nu pune concluzi-
ile. Concluziile omoară arta. Romanul este
doar un martor, o mărturisire. Sentinţa o
dă cititorul, el este judecătorul.“) În pasta
densă a epicului, elementul documentar se
împleteşte cu evocarea, într-o scriitură vi-
brantă, impregnată de lirism şi de simţ tra-
gic, romanul lui Varujan Vosganian fiind
articulat prin îmbinarea mai multor regis-
tre narative (carte de memorii, roman is-
toric, povestire în ramă, roman de familie,
roman-cronică etc.). La întretăierea dramei
colective cu cea individuală se configurează
traseul identitar al unui popor greu încer-
cat, dimensiunea subiectivă fiind, la rândul
ei, deplin asumată, prin proiecţie a istoriei
în vibraţie himerică, în legendă, dar şi în
spaţiul tutelar al memoriei, unde traumele
istoriei se preschimbă în şoaptă („În copi-
lărie am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele
se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai
târziu am aflat că şoapta are şi alte înţele-
suri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea“).
Trecutul este, astfel, povară şi jertfă, recu-
legere şi extaz cathartic, iar salvarea memo-
riei colective reprezintă expresia identităţii
unei etnii greu încercate. Pe de altă parte,
tectonica epicului e întreţinută prin proce-
dee diverse (descrierea, observaţia tipurilor
6 • APOSTROF
umane, excursul anamnetic, tehnica digre-
siunii, glisarea de la un moment cronologic
distinct la altul), tensiunea cărţii rezultând
din forţa detaliului revelator, din evocarea
pregnantă, dar şi din descrieri minuţioase,
cu rezonanţă afectivă. Lipsită de striden-
ţe de viziune, construcţie sau stil, Cartea
şoaptelor este o carte-martor, un testimoniu
poematic, atroce şi obiectiv, un pomelnic
purificator, cu înţelesuri pregnante şi dra-
matice.
Povestiri despre oameni obişnuiţi (Poli-
rom, 2022) cuprinde opt naraţiuni despre
trăiri intense, despre suferinţe, despre con-
fruntarea dintre viaţă şi vis, ca peceţi ale
identităţii fiinţei, într-o lume amăgitoare,
alienantă şi iluzorie. În aceste povestiri
(Crucea Sudului, Ia-mă nene!, Cireşica,
Martiriul lui Sebastian, Unchiul Turi, De-
mascarea, Tanti, Vâscul) se regăsesc senti-
mente şi teme diverse, de la fuga de sine
şi de ceilalţi, la iluziile bovarismului, de la
starea de aşteptare la nevoia de libertate,
sau la reinterpretarea mitului într-o lume a
aparenţelor profane. Mecanica narativităţii
e alcătuită aici din dileme, interogaţii şi cri-
ze, cu teme diverse, de la maladiv la iubire,
thanatos sau purificarea prin artă, într-o
frazare când muzicală, când sincopată sau
obiectivă, prin care lumea e percepută acut,
în notaţii dense sau rescrieri melancolice ale
miturilor. Personajele (Costi, Svetlana, Ta-
nia din Crucea Sudului, Celestin Lepădatu
şi Pintea Gheorghe din Ia-mă nene!, Sebas-
tian din Martiriul lui Sebastian, Vladimir
şi Evelina din Unchiul Turi, Oni şi Nicoleta
din Demascarea, Narcisa şi Relu din Tanti
sau Matei-Anghel şi Margareta din Vâscul)
au substanţă şi verosimilitate, sunt memo-
rabile şi plastic desenate, încadrându-se cu
naturaleţe în rama naraţiunii. Desigur,
există în aceste povestiri o incontestabilă
atracţie a cotidianului, redată într-un flux
narativ în care temporalitatea, istoria, re-
alul converg, într-un dialog al trecutului
cu prezentul, temele privilegiate ale nara-
ţiunilor fiind căutarea şi aşteptarea, într-un
fel de flux şi reflux al epicii prin care sunt
înregistrate dilemele, aporiile, traumele şi
alienările lumii în care trăim, o lume în
care „oameni obişnuiţi“ se străduiesc să
îşi găsească locul şi rostul, să se definească
pe sine în ceea ce au ei autentic şi esenţial.
Nu lipsesc, din aceste texte neobişnuite
despre oameni obişnuiţi, accentele distopi-
ce (Martiriul lui Sebastian), dar nici unele
exerciţii ale picarescului şi umorului absurd
(Demascarea) prin care solitudinea, iluzia şi
deziluzia sunt tratate când în peniţă gravă,
când în cheie fantezist-ludică sau ironică.
Imersiunea în trecut, în Cireşica şi Unchiul
Turi, e însoţită de o stare de nostalgie im-
pregnată de lirism; tăcerea, rafinamentul
inventarierii unei lumi apuse, atmosfera
decrepită imprimă textului epic o teatralita-
te agonică. Un rol important revine dialo-
gurilor (dintre Pintenogu şi cumătrul de la
Dealul Negru, dintre Simion şi negustorul
din Piaţa Galaţi etc.). În fapt, dialogurile
dinamizează fluxul naraţiunii, accentuând
afectivitatea şi empatia cu care scriitorul îşi
tratează eroii, într-o dinamică a autentici-
tăţii narative prin lentila căreia se străvede
timbrul etic al fiinţei: „Ţine minte, flăcă-
ule, e bine să ai ceva care e numai al tău,
să nu fii dator la nimeni, numai aşa când
baţi la uşă ţi se deschide, că ştie omul că
nu eşti milog. Şi când nu-ţi convine, pleci.
Da’ să nu trânteşti uşa, că nu se ştie când
mai trebuie să baţi la ea“. Memorabile sunt,
în aceste povestiri, portretele feminine,
redate în moduri şi tuşe diverse. Aşa este
Svetlana, al cărei chip „alcătuit din culori
limpezi“ stă sub pecetea misterului, Mela,
mistuită de spectrul absenţei, Evelina, fra-
gilizată de candoare şi sensibilitate, Tanti,
cea care „ar fi putut fi frumoasă“ sau Livia,
femeia energică, având „coadă de cal prinsă
cu şiret de bocanc“. Varujan Vosganian
expune în textura naraţiunilor un spectru
larg al trăirilor erosului, cu imagini tandru
inefabile ale intimităţii, precum în cazul
iubirii dintre Vladimir şi Evelina; aici,
memoria favorizează restaurarea trecutului
şi a clipelor de graţie erotică, într-un fel de
sistem de vase comunicante ale confesiunii:
„Pe măsură ce Evelina renunţa la partea ei,
amintirile treceau pe umerii lui. S-a ima-
ginat împreună cu Evelina în împrejurări
festive, banale sau intime. Erau împreună
în închipuirea lui şi, uneori, în născocirile
lui. Cu toate astea, se simţea foarte singur,
ca şi cum ea ar fi fost absentă la cele din
jur. […] O privea dormind şi în acelaşi
timp o vedea alergând, dansând, bucu-
rându-se, îmbrăţişându-l sau frângându-şi
mâinile. Fiecărei ipostaze îi corespundeau
evenimente din vieţile lor marcate de câte
o bornă albă. Şi-o imagina, dar, în acelaşi
timp, îşi dădea seama că trupul acela nu
mai era al ei.“ Ideală, fraternă, tainică, pro-
tectoare sau sacrificială, iubirea împrumută
feţele protagoniştilor care trăiesc intens, se
risipesc în gesturi mărunte şi în amăgiri de
o clipă, într-o scenografie tandră a apropie-
rii, atingerilor şi a aşteptării încordate, din
care nu este absentă nici resemnarea sau
multiplicarea în labirintul sufletului celui-
lalt. Desenul ritualului erotic se întâlneşte
aici, în filigranul amintirii, cu fantasmele
însingurării sau ale unei melancolii difu-
ze, în timp ce trecutul însuşi pare să fie
un coridor de oglinzi ritualice şi iluzorii.
Povestiri despre oameni obişnuiţi este o carte
despre tăcere şi aşteptare, despre destin şi
libertate, despre închidere şi deschidere a
fiinţei, cu întâmplări, figuri şi gesturi des-
prinse dintr-o memorabilă cronică a unor
destine care îşi caută fără încetare propriul
sens şi propria identitate.


Cartea oamenilor
şi a animalelor
N OULUI VOLUM de pro-
ză scurtă al Veronicăi
D. Niculescu, Quilt (Iaşi,
Polirom, 2023, 276 p.) i
s-ar potrivi foarte bine ca
subtitlu „cartea oamenilor
şi a animalelor“. E o „pă-
tură“ narativă, aşa cum
sugerează titlul şi cum ex-
plică în finalul cărţii şi au-
toarea, care asamblează texte – „petice colo-
rate“, din ultimii şapte ani, topind şi codând
momente existenţiale importante, unele chiar
autobiografice. Ce rol joacă în această desfă-
şurare animalele vom vedea pe parcurs.
Decupajul realului specific stilului Ve-
ronicăi Niculescu, imaginarul aparte, cu un
strop de fabulos, cu o atenţie pentru son-
darea indicibilului, a echivocului, care fac
marca scrisului ei, sunt toate prezente, aerul
de noutate fiind dat mai ales de prozele
pandemiei. Boala nu se vede în mecanica ei
socială, restrictivă, ci în ravagiile psihice, în
dinamica intimului, cu tot ce înseamnă an-
goasă, spaimă de moarte şi chiar propagare
a agresivităţii. O proză ca Charlie, de pildă,
e construită pe un artificiu narativ care ur-
măreşte declanşarea violenţei şi diseminarea
ei ca o predare de ştafetă la maraton: cuplul
care se ceartă pe tema vaccinului îi transmi-
te tensiunea copilului, care la rândul lui, o
transferă unui câine husky pe care-l loveşte
fără motiv, acesta din urmă o pasează unui
teckel pe care-l atacă, şi până şi micul pa-
truped, altfel blând din fire, devine agresor,
căci asaltează un pui de lup.
O luxurianţă vegetală şi animalieră e
etalată pe pagini bune în aceste povestiri,
cu ochiul avid al celui care-o redescoperă
după restricţiile pandemice, plimbările ur-
bane, explorarea Cişmigiulu, a vieţii acvati-
ce, devenind topoi favoriţi. De aici rezultă şi
o textură senzorială a naraţiunii şi a frazei,
care înregistrează sunete, mirosuri, culori,
senzaţii, stări de conştiinţă. Veronica D.
Niculescu simte „enorm“ şi vede „mon-
struos“, ca sub o lupă, în proza ei, mediul
înconjurător se dilată, materialitatea lumii
fiind corpul cu care lucrează autoarea.
Subiacent e semnalizat astfel un eşec al
cuvintelor, al comunicării interumane, căci
orice angajare în discurs a personajelor pare
să eşueze, lucrurile rămân nespuse sau prost
spuse, tăcerile fiind, de fapt, purtătoare de
sensuri mai bogate. Teama de moarte a
personajelor (fie că e vorba, de pildă, de o
femeie împovărată de angoasa partenerului
de cuplu, ultraanxios din cauza pandemiei,
fie de o alta, tulburată de revelarea unei
tumori la sân) e calmată de spectacolul na-
turii: „Făceam exerciţii de concentrare pe
prezent, deja cu naturaleţe, fără să mă mai
Mirela Nagâţ
gândesc că le fac, le executam pur şi simplu,
cu ochii la păsări, la curţi, la motani, la
marchize, uneori fotografiind, alteori doar
privind, scotocind în detalii, sufocând un
gând rău într-o formă frumoasă, o intenţie
distructivă într-o nuanţă de o blândeţe
nepământeană, o spaimă într-o linie gra-
ţioasă, fugară, când iarăşi eram trasă de
mânecă - «vor să ne omoare», «murim»“.
„Călifari roşii“, „răţoi guralivi“, gâşte de
Nil, lebede, ciori grive, pescăruşi, cormorani,
păuni, responsabili pentru o veritabilă „pla-
pumă sonoră“ pe care o percep personajele,
dar şi peşti, şerpi, câini, cămile, pisici popu-
lează o lume care, la Veronica D. Niculescu,
are o altă schemă cosmică a lucrurilor, în care
oamenii nu sunt superiori animalelor. Proza
ei răspunde foarte bine unei lecturi postuma-
niste, căci efasează distanţa ontologică între
oameni şi non-oameni. De fapt, umanul şi
animalierul, pe picior de egalitate, se conta-
minează în câteva povestiri, în aşa fel încât,
de pildă, o traducătoare, care vrea să se an-
gajeze într-o corporaţie cu sediul la periferie,
poate lua, simbolic, chipul câinelui moscovit
de metrou, care face zilnic drumul spre cen-
tru unde găseşte mai uşor de mâncare, sau
un grup de muncitori poate fi perceput drept
ameninţător-canin, de o tânără ingineră
navetistă, prin prisma spaimei activate din
cauza unor câini fără stăpân: „Când vine au-
tobuzul, ei, cei care merită, dau năvală primii
şi se aruncă de-a latul pe scaune, ocupând
câte două, câte trei, câte patru locuri, lăsând
o sacoşă sau o sticlă acolo unde nu ajung,
arătându-şi colţii între ei, muşcându-se şi
împăcându-se cu glume usturătoare“.
Moartea din registrul umanului dintr-o
povestire ca „I lost my sense of smell (sau Alţii
n-au avut atâta noroc), surprinzând dispe-
rarea unei femei, confruntate cu decesul
partenerului şi lovite de anosmie, după o
răceală, în a prezerva amintirea olfactivă a
soţului, dialoghează, în esenţă, cu iposta-
zele la fel de grave, ale extincţiei în lumea
animală: o crimă „păsărească“ surprinsă în
Cişmigiu, când o cioară ucide un porum-
bel, sau decesul discret al unei privighetori,
chiar în centrul Bucureştiului, în forfota
trecătorilor. O conştiinţă a corporalităţii
comune, a finitudinii împărtăşite, unifor-
mizează fauna şi omenirea.
Poate cea mai stranie bucată din volum,
în sensul acelei contagiuni între uman şi ani-
malier, Mesteceni de hârtie, instilează în rela-
ţia dintre corectorul Vladimir, mare iubitor
de animale, şi Oarca, căprioara rănită, salvată
din pădure, o sugestie vag erotică. Salvato-
rul instalează sălbăticiunea în locuinţa lui,
mai mult, în propriul său pat, iar apropierea
dintre cei doi atinge o intimitate neobişnuită:
„Când se trezea în creierii nopţii, ca să bea
Ieşit din tipar
un pahar de apă sau să privească un pic pe
fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir
o vedea dormind acolo, cu trupşorul legănat
de respiraţia ritmică, cu omoplaţii uniţi în-
tr-un fluture pe spinare, o spinare de copilă
sau chiar de tănără femeie. Revenit în pat,
o cuprindea în braţe atent să nu o trezească,
strecurându-şi o mână pe sub subţioara ei,
apropiindu-şi nasul de ceafa ei, şi adormea la
loc aşa, încălzindu-se lângă trupul totdeauna
fierbinte, cu inima ei bătându-i în palmă“.
Pe alocuri, povestirile includ şi poziţi-
onări punctuale, cu bătaie socială, fie că
e vorba de discriminarea contra femeilor,
cum se întâmplă în Pedeapsa, unde o ado-
lescentă remarcă munca domestică depusă
de mamă şi traiul mult mai lejer al tatălui
(„Poate că măcar astăzi i-ar plăcea şi ei să
fie servită aşa, dacă el rămâne acasă şi ea
e cea care pleacă. Ea să se ducă prima la
baie, să se spele pe faţă [...], iar când vine
la bucătărie să fie întâmpinată de mirosul
cafelei proaspăt turnate în ceşti şi să vadă
farfuriile, brânza, salamul şi ouăle puse pe
masă, pâinea gata tăiată“), fie că e pusă în
discuţie degradarea jurnalismului cultu-
ral, ca în Se poate trăi fără asta, unde sunt
denunţate statutul precar al jurnaliştilor,
cărora li se cere muncă voluntară, şi scă-
derea generalizată a nivelului intelectual
(„textele-s pline de greşeli, vezi că de fapt
n-au citit, n-au văzut, nu pricep, uneori nu
fac decât să copieze din comunicate şi să
adauge trei vorbe, şi alea strâmbe“).
Iese în evidenţă la tot pasul limba suplă
pe care-o mânuieşte scriitoarea, care are
controlul frazei aglutinante, cu puncte de
virtuozitate, cum se întâmplă la pagina
173, unde enunţul se întinde pe mai bine
de treizeci de rânduri.
În mare, proza Veronicăi D. Niculescu
ne îndeamnă indirect la contemplarea/ des-
coperirirea bogăţiei naturii, de altfel invizi-
bile pentru cei mai mulţi, prinşi în agitaţia
cotidiană, ca o alinare pentru angoasele sau
neajunsul existenţial, cu cauze misterioase,
invocat de mai multe ori în carte (descris
cu acuitate astfel: „e în inima inimii şi de
jur-împrejurul ei, o aură de durere, o durere
deplină, vălul de durere al durerii, care îţi
umple cuşca toracică făcând-o să pulseze,
să trepideze din zăbrele de os“). În arealul
uman, cartografiat în volum, intră singură-
tatea în doi, incomunicarea, vinovăţia fiilor
confruntaţi cu degradarea părinţilor la
bătrâneţe, gelozia, despărţirile. Iar exami-
narea acestora o conduce pe autoare către
proiecţia unei lumi cu ierarhie răsturnată:
sfera umanului, spaţiu iremediabil al dure-
rilor înăbuşite, face un pas înapoi în faţa
spectacolului naturii, imuabil şi calm.

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 7

Critica între
fragment şi sinteză
Ştefan Melancu
Î NTR-O PREZENTARE
mară privind identita-
tea critică a lui Nicolae
su-
Oprea, este de reţinut
din capul locului un re-
per determinant ce-i con-
turează profilul, respec-
tiv acela reprezentat de
formaţia sa în ambianţa
Echinox-lui de la începu-
tul anilor ‘70. A debutat, ca atare, în pre-
stigioasa revistă, în 1972, aparţinând astfel
unui nucleu de critici echinoxişti apropiaţi
ca vârstă, cum sunt, între alţii, Ion Simuţ,
Al. Cistelecan şi, la doar câţiva ani distan-
ţă, Radu G. Ţeposu. Cu criticii amintiţi,
Nicolae Oprea are o anume similaritate
dată de exerciţiul riguros al foiletonisticii,
în paralel, pentru majoritatea dintre ei, cu
aplecarea spre studiul de esenţă academică
specific spaţiului şi carierei de tip univer-
sitar (excepţie făcând, în acest din urmă
sens, Radu G. Ţeposu, dispărut prema-
tur). Se deosebeşte însă de aceştia printr-o
anume temperanţă a abordării critice, pu-
nând în paranteză, altfel spus, discursul
impetuos, atitudinea sa fiind una marcată
de calm şi nuanaţare, lăsând loc reveniri-
lor asupra uneia sau alteia dintre temele
abordate; în plus, se remarcă şi printr-o
îmbrăţişare mai diversificată a demersului
critic în exerciţiul eseistic (abordând cu le-
jeritate, indiferent de gen, teme care merg
de la scriitorii clasicizaţi şi interbelici până
la autori de ultimă oră), în cel foiletonisc
– aşa cum se poate vedea în volumul, axat
cu precădere pe un astfel de spaţiu al cri-
ticii, Nopţile de insomnie. Opţiuni livreşti,
2005 – sau, printr-un demers care îl singu-
larizează faţă de ceilalţi, îmbinând un gen
al frontierei literare, interviul, cu eseistica
aplicată, aşa cum procedează în volumul
Dialoguri convergente, 2021. Îl deosebeşte,
deopotrivă, şi un fapt ce ţine de evoluţia sa
literară, Nicolae Oprea debutând în volum
relativ târziu (titlul volumului Cronicar în-
târziat – între generaţii, din 2013, potrivin-
du-i-se în această privinţă), către extremita-
tea optzecismului, în 1993 (cu Provinciile
imaginare), urmat, la o anume distanţă, de
mini-monografia Alexandru Macedonski
între romantism şi simbolism, 1999 – într-un
moment în care confraţii săi echinoxişti
amintiţi se aflau deja de ani buni în spa-
ţiul editorial. A recuperat însă pe parcursul
anilor următorii, publicând într-un ritm
constant diverse volume (de la I.D. Sârbu şi
timpul romanului, Opera şi autorul, Magicul
în proza lui V. Voiculescu, până la Literatura
„Echinoxului“, Sinteze critice, Printre optze-
8 • APOSTROF
cişti. După Şcoala de la Târgovişte sau, amin-
titele deja, Dialoguri convergente – pentru a
nota o parte dintre titlurile publicate), vo-
lume în care îmbină, ca preocupare, foile-
tonistica, interviul şi eseistica, monografia
şi sinteza critică – cu convingerea propriei
vocaţii, aşa cum o mărturişte el însuşi (în
Dialoguri convergente): „Convingerea mea
este că nu există critic în afara vocaţiei, iar
programul său este implicit, întrucât actul
crtic implică, înainte de toate, simţ estetic,
confirmat prin forţa de recunoaştere şi de-
finire a valorii“, acesta, simţul estetic, fiind
completat „prin însuşirea unei metodologii
şi a unui corpus de concepte speciale. Critic
este artistul dublat de specialist“.
O atare convingere, definind, în fapt,
actul critic profesat de Nicolae Oprea, este
de urmărit inclusiv în Puncte de reper în
istoria literaturii române (Editura Limes,
Floreşti – Cluj, 2022), cea mai recentă
dintre cărţile lui Nicolae Oprea. La care se
adaugă, în aceeaşi linie a unei profesiuni
de credinţă, încrederea (pentru a prelua o
subliniere dintr-un preambul din Nopţile de
insomnie) în „funcţionalitatea şi determina-
rea fragmentului“, de la care pornind poţi
ajunge la „realizarea operei de sinteză cri-
tică“. Abordările şi construcţia întregului
volum de faţă – structurat în patru părţi
şi un Epilog – se aşează tocmai pe o astfel
de relaţionare a demersului critic, dinspre
fragment înspre sinteză. În prima dintre
părţi, cea mai întinsă din volum, Glose la
clasici şi moderni, criticul se opreşte asupra
unor autori consacraţi de multă vreme în
spaţiul receptării, aşa cum sunt Eminescu,
Macedonski sau Rebreanu, cu abordări se-
lective, precum: istoricul integralei operei
eminesciene (de la ediţia pinceps maiores-
ciană, la primele ediţii ştiinţifice), glosând
apoi pe două dintre textele eminesciene de
referinţă, Oda (în metru antic) şi Glossa, cu
amănunte ce ţin de laboratorul de creaţie
şi evidenţierea semnificaţiilor de ansamblu;
o analiză a Nopţilor lui Macedonski şi a
poeziei parnasiano-simboliste a autorului,
insistând pe câteva dintre textele definito-
rii; o relectură incitantă a mereu actualului
I.L. Caragiale (făcută „cu privirea bifurcată
înspre text şi realitatea din jur“); punctarea
unor aspecte referitoare la „laboratorul
de creaţie“ de la Valea Mare vizându-l pe
Liviu Rebreanu, din ultima parte a vieţii
prozatorului – „o diagramă a creaţiei din
ultimii 14 ani ai vieţii petrecuţi periodic în
casa cu vie de lângă Piteşti“, reconstituiţi
în marginea Jurnalului intim rebrenian, pe
baza aceluiaşi jurnal glosând apoi asupra
romanelor ce constituie trilogia socială a
prozatorului, Ion, Răscoala şi Gorila (ulti-
mul dintre acestea fiind, în fapt, „veriga lip-
să din trilogia social-politică de anvergură
depre societatea românească din prima ju-
mătate a secolului al XX-lea“); o radiografie
a ezoterismului şi iniţiaticului în romanul
Creanga de aur al lui Sadoveanu („splen-
didul roman istoric“, în reluarea aprecierii
lui Nicolae Manolescu), „roman deopotrivă
filosofic şi istoric în care e reînviat veridic
momentul dispariţiei religiei astrale a geto-
dacilor (şi a mitului zamolxian), înlocuită
cu orodoxia“; la care se adaugă un excurs
legat de primele istorii literare postdecem-
briste – oprindu-se asupra Istoriei critice... a
lui Nicolae Manolescu (criticul „cel mai im-
portant şi mai influent de la G. Călinescu
încoace“, preluând o remarcă aparţinând
lui Paul Cornea) şi asupra Istoriei literaturii
române a lui I. Negoiţescu, „originală sin-
teză istorico-literară“, rămasă însă netermi-
nată – alături de o privire înspre cenzura
comunistă şi recuperările de după 1989,
o schiţă evaluativă ce-şi poate găsi însă
oricând o dezvoltare eseistică sau sinteza
sub forma unui studiu de sine stătător.
Partea a doua, Ars poetica, este consacrată
unor arte poetice, aparţinând lui Arghezi,
Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ion
Vinea şi Gellu Naum, cunoscute şi impuse,
de altfel, în manualele de şcoală (poate mai
puţin în cazul ultimilor doi poeţi), criticul
punctând, alături de diverse amănunte is-
torico-literare, semnificaţiile de ansamblu
şi deopotrivă particulare ale acestora. Mult
mai incitantă este partea a treia, Distopii,
închisori, înstrăinări, pornind de la o schiţă
comparativă pe relaţia utopie – distopie, în
spaţiul literaturii, şi ilustrată apoi pe autori
aparţinând perioadei clasice (Caragiale şi
Ion Ghica), celei postbelice (Vasile Voicu-
lescu, I.D. Sârbu) sau mai aproape de noi
(Paul Goma), întregul capitol meritând o
atenţie deosebită, dată fiind cvasinoutatea
temei, încă insuficient exploatată în arealul
criticii noastre. Ultima parte din volum
se axează pe Cercul Literar de la Sibiu, cu
sublinieri privind istoricul grupării cerchiş-
tilor, relaţia dintre ei „sub vremuri vitrege“,
cu un accent aparte pe câteva aspecte legate
de evoluţia literară şi existenţa lui I. Nego-
iţescu, cronicarul Cornel Regman şi Radu
Stanca în ipostaza sa de poet baladesc şi de
epistolier – acest din urmă aspect, dezvoltat
în marginea volumului Opere/ Scrisori către
Doti, remarcabila ediţie îngrijită de Ion
Vartic (Ed. Muzeul Literaturii Române,
2016). Epilogul, unul subiectiv, aşa cum îl
circumscrie criticul însuşi, se constituie
într-o evocare a unui moment aniversar al
grupării echinoxiste (dată de apariţia vo-
lumului Echinox 50, din 2018), analizând
conţinutul acestuia şi reflectând asupra
unor semnificaţii privind evoluţia grupării,
rolul avut şi deopotrivă relaţia aparte sta-
bilită cu moştenirea Cercului Literar sibian
– sens în care, în final, criticul evocă o în-
tâlnire cu cerchiştii din 1973 („un moment
catalizator pentru gruparea echinoxistă“)
şi aminteşte de „o comparaţie generoasă
ulterioară“ făcută de I. Negoiţescu ce me-
rită reţinută: „Asemănarea dintre cei de la
Echinox şi cei de la Cercul Literar vine din
faptul că, ajutaţi de a se grupa prin însăşi
natura vieţii culturale mai unitare într-un
centru provincial, şi unii şi alţii au izbutit
totuşi să depăşească orice formă de provin-
cialism“.

MARIAN DRĂGHICI
Poeme din nou scrise
Poemul după Albrecht Dürer
ca o evlavie ce ne-a rămas
Lui Horia-Roman Patapievici
Iarnă afară.
Ninge dintr-o parte, liniştit.
Lampă, băltoacă a visătoriei
cum stai spânzurată în om pe-ntuneric
ca o evlavie ce ne-a rămas,
copilei i-a crescut mustăcioara ironică, zice:
Erau ca voci în schimbare
semnele faste pe pământ.
Tu însuţi, geniul
acum un funigel în văzduh, un liliac al
răbdării
în nopţi de iarnă cu rămureaua de scaiete
plimbai la scăldătoare
lumile, câte sunt.
Apa de după scaldă încă o beau, încă o beau
pentru tine/ liliac al răbdării pe pământ
şoareci şi pustnici, nu se ştie de unde
aduşi de vânt.
Iarnă afară.
Ninge dintr-o carte, liniştit.
Lampă, băltoacă a visătoriei
cum stai spânzurată în om pe-ntuneric
ca o evlavie ce ne-a rămas,
copilei i-a crescut pisica măritişului, zice.
O mână albă de departe
Plouă din muzică direct
peste oraşul fără acoperişe.
O mână albă de departe
îţi face semnul adormirii.
Lotus uman pulberuit
în alba drumeţie printre bulboane,
destul ai râs, te încearcă şi plânsul –
un păianjen mai viu peste cele umile
vei întâlni doar în basme
unde s-a spus bună ziua atingând
pământul cu degetul
apoi ridicându-l spre cer.
Hotărât, doar cu duhul blândeţii
în bocanci legaţi la dulcea tinereţe
zării să-i sărute largul bot
aşa cum era, zăbrelit peste tot
nu vom ajunge departe, mai departe de forma
unui corp imaginar
totuşi acesta e drumul:
se ridică ceaţa,
intră nişte mâini culegând culegând
din preexistenţă ultimii
fragi sălbatici.
Descrierea după altă natură aci, pe-o bătătură
cu iarbă grasă, pomet şi vânt.
Muzica celui sceptic nu roua
Frumoasa fără corp va veni negreşit
îmi stă pe limbă cu asupra de măsură.
seară de seară până la moarte
Mâna cu pană albastră încearcă
în pasul tău de-o nostimă măsură –.
descrierea după altă natură
dovadă că
ce-ai dus la gură
Se va spune în locuri de har, puţine:
fu bucurie nu băutură; iar gestul – sfânt!
omul ăsta cheamă/recheamă mânzul unei
asine
dar nu s-a dumirit pe sine,
aşa că iată-l pe jos chiar de zboară prin aer, Poemul ca o sabie japoneză
pe şine
şi iată zilele lui paneraşe pe apă goale, trecură. Tăierea golurilor umplerea cu lumină
unde începe
Mâna cu pană încearcă încearcă unde se termină?
descrierea după altă natură
Extrem de rar am trecut totuşi marea.
Plouă, galopant trandafirul Mare după mare lumea densă umană
deşirat din pisică fără un strop de apă.
galben se pleacă spre iarnă, stingher – – Da, dar tăierea golurilor umplerea cu
arta descrierii după altă natură lumină
începe sfârşeşte unde începe
cu o mână albastră ridicată spre cer. unde se termină?
În lumina de zi
Lauda calfei la o cină cu vin scepticul aprinse lampa, şopti:
încet, vino către mine ca fumul peste
coline, violet.
S-ar putea nu e sigur
– Da, dar tăierea golurilor umplerea cu
iarna să vină focul în casa ta
lumină
şi nimic să nu ardă –
unde începe
restul zilelor, o cenuşă uşoară.
unde se termină?
S-ar putea nu e sigur
Există normalitatea, e dovedit
şoimi superbi în înaltul văii să piară
oriunde merg se înserează, soarele apune subit
de mâna unor vânători nepricepuţi.
şi eu mă frăsui că bunăoară în sinistrul
Lauda calfei la o cină cu vin:
de-afară
un farmec de copilandru iată doboară
iubiţilor, azi în pădure a fulgerat din senin
calul lui Alexandru rău potcovit.
cu strigare şi-a nins,
– Da, dar tăierea golurilor umplerea cu
semn că vara asta va trece prin casele voastre
lumină
un tânăr atins de acordul acela, putem
unde începe
spune divin:
unde se termină?
Şi cornul sună însă foarte puţin.
Într-un poem saturat chemând carte
munca e
a celui ce se-ntoarce cu privirea din moarte
Scrisoare de pe timpuri lui cu inima albă
Augustin D. aici, departe.
Teme-te fiule de pierderea capului fără 
nicio ispită.
Anii au tot dus lumina în care trebuia să apari Din antologia Lumină, încet,
glorios, în elementul tău ediţia a II-a, prefaţă Ion Pop,
ca bufniţa pe catedrală. postfaţă Mircea V. Ciobanu,
în pregătire.
Frumoasa fără corp va veni, va veni
seară de seară până la moarte –
dovadă că ce-ai pus în gură
fu carne vie nu firmitură: pogorământ!
Ploile au prins în plase masca unui nou
cutremur.
Toamna la înălţare câmpia intră în pământ –
spectrul aripilor unui cal cu aripi
zadarnic aleargă câinii să-l sfâşie
Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 9
 Jurnal de cărţi
Lucruri care „se leagă“
Î NCERC SĂ ÎNCHEI această schiţă de cîmp
anglo-americanistic, inaugurată
Apostroful din august 2021 şi-ajunsă la ve-
în
nerabila vîrstă de 2 anişori şi 3 luni (dar
au fost şi cîteva întreruperi ale „serialului“,
în numerele în care am onorat aniversările
unor scriitori importanţi sau mi-am mai lu-
at şi cîte-o scurtă pauză...).
Aş mai povesti despre colegii mei de
la Engleza bucureşteană, însă şi-aşa navi-
ghez cam liber – nu-i aşa?! – printre cărţi,
autori, momente şi schiţe portretistice
într-un Jurnal... cu intenţii mai degrabă
recenzistice... E-adevărat că recurg la
evocări pentru completarea tabloului de
ansamblu, căci istoria oricărei profesiuni
se-adună din contribuţii de toate felurile,
relevante fiecare-n felul său. Ştim de ce
sînt importante cele grandioase, gesturile
inaugurale ale „părinţilor fondatori“ sau
marile cărţi-reper semnate de autori legen-
dari, de figuri-cheie ale fiecărei branşe. Nu
înseamnă că nu contează şi munca banală,
rutinieră a tuturor meseriaşilor, a „pălma-
şilor“ care predau şi-şi promovează specia-
lizările, răspîndind interesul şi plăcerea de a
studia şi de a utiliza limbile străine, uneori
şi pasiunea pentru ele. Şi la fel şi-n orice
alt domeniu al cunoaşterii. Amănuntele pe
care le-am oferit despre diminuarea seriilor
noastre studenţeşti de la 180 (170 de fete,
nu 160, cum am scris data trecută, greşind
la scădere, şi 10 băieţi), cînd am dat admi-
tere, la 25, în cazul promoţiei din care am
făcut parte, diversitatea carierelor ulterioa-
re, emigrările, revenirile vorbesc nu numai
despre nişte destine personale sau de grup
intelectual, ci şi despre ce s-a întîmplat în
ţară şi-n lume de-atunci şi pînă azi, despre
evoluţii şi involuţii politice şi instituţiona-
le, despre şansele şi neşansele generaţiilor
care-şi trăiesc vieţile în anumite contexte,
uneori influenţîndu-le, dar mai ales influ-
enţaţi de ele.
Exemplele ar putea continua. În promo-
ţiile de dinaintea noastră absolviseră – de
pildă – Mădălina Nicolaescu, care a reuşit
să pătrundă în corpul profesoral, ca asis-
tentă, în anul în care am absolvit noi, după
care bariera nu s-a mai ridicat pînă-n 1990.
Ne-am cunoscut... dincolo de Atlantic, în
1991, ea – cu o bursă de studii, eu – în-
tr-un program de familiarizare cu sistemul
american. Gabriela Massaci, care făcuse
meditaţii pentru admitere cu mătuşa mea,
Carmen Liliana Mareş (a cărei carieră de
anglistă am menţionat-o în „serial“), avea să
urmeze un traseu spectaculos după căderea
regimului comunist, cînd a ajuns directoa-
re a ramurii British Council din România
(organizată cu două funcţii la vîrf, ocupate
de cîte un/ o britanic/ă şi un/ o român/că),
apoi a condus filiala din Londra a Insti-
tutului Cultural Român, pentru ca, după
revenirea în ţară, să schimbe macazul şi să
devină directoare de galerie la Ann Art, în
Bucureşti, deci tot manageriţă culturală,
10 • APOSTROF
Ion Bogdan Lefter
curatoare de expoziţii şi, după o vreme,
fondatoare a unei agenţii proprii de con-
sultanţă în domeniu. Mă opresc, deşi ştiu
multe alte cazuri care ar merita semnalate.
(Poate, cu îngăduinţa redacţiei „apostrofi-
ce“, o să mai depăn cîndva „amintiri din
studenţie“...)
Dar şi: evident că despre ce, cum, cît a
acceptat regimul comunist să se deschidă
spre Occident într-un moment ori într-
altul spun ceva întîlnirile pe care le-am
avut la Facultate sau anunţaţi de-acolo cu
faimoasa romancieră britanică Iris Mur-
doch şi cu John Bayley, soţul ei, profesor
la Oxford, critic, eseist şi autor şi el de ro-
mane, cu şi mai celebrul prozator american
Saul Bellow, pe-atunci proaspăt laureat al
Nobel-ului pentru literatură (venit în ţară
împreună cu soţia sa româncă, Alexandra
Bagdasar, a cărei mamă era muribundă;
l-am văzut şi l-am ascultat la Biblioteca
Americană din Bucureşti...), sau cu Tony
Tanner, critic britanic specializat în lite-
ratura de peste Ocean, supravieţuitor al
unei experienţe ieşite din comun: scrisese
şi publicase cronici de carte cotidiene, nu
mai ştiu dacă timp de doar un an de zile
sau mai mult (mă gîndesc la el ori de cîte
ori îmi amintesc că mi-ar plăcea să joc şi eu
jocul ăsta de cărţi...).
Să nu-i uit pe mai-tineri! Într-una din-
tre seriile de după noi a absolvit Bogdan
Ştefănescu, venit şi el în Universitatea
bucureşteană după 1990, mai exact în
1991, ajuns pe parcurs prodecan la Limbi
străine, prorector, cu stagii de studiu, de
cercetare şi de predare şi-n Marea Britanie,
şi-n Statele Unite, cu cîţiva ani petrecuţi la
New York ca director adjunct al ICR-ului
de-acolo şi cu alte experienţe profesionale.
Pe lîngă cercetările sale de specialitate, are
la activ o foarte interesantă carte de analiză
a identităţii (conceptul) şi a identităţilor
(diverse) naţionale, a naţionalismelor şi a
altor forme de exacerbare prin limbaj, o
explorare – aşadar – în orizontul „studiilor
culturale“: Patrii din cuvinte. O tropologie a
discursurilor identităţii naţionale (Editura
Universităţii din Bucureşti, 2017). Nu-mi
mai sînt cunoscute decît puţine nume care
s-au alăturat catedrelor „de la noi, din Pitar
Moş“ în ultimele decenii, însă le pot aminti
aici măcar pe Sorana Corneanu, pe Sabina
Draga-Alexandru sau pe Oana-Alis Zaha-
ria, fostă doctorandă a Mădălinei Nicola-
escu. Şi ele, şi multe alte colege, mulţi alţi
colegi au contribuit la culegerile de „studii
culturale“ pe care le-am elogiat, „acte“ ale
conferinţelor Asociaţiei Române de Studii de
Americanistică.
Cînd te ocupi o vreme de un subiect,
îţi cad sub ochi (bună metaforă de limbaj
colocvial: „pică“ nu ştii de unde, parcă le-ar
atrage spre tine ceva sau cineva!) o mulţime
de lucruri care „se leagă“. Iată!:
Caut ceva în autobiografia lui Darwin
şi ce-şi aminteşte el din lecturile de june-
ţe?!: „obişnuiam să citesc ore întregi piesele
istorice ale lui Shakespeare, de regulă stînd
într-o veche fereastră tăiată în zidurile
groase ale şcolii“ (Charles Darwin, Viaţa
mea. 1809-1882, traducere de Marian Stan,
Editura Herald, 2016, p. 53)
Ţin o conferinţă la Teatrul Naţional
din Bucureşti şi Cristiana Gavrilă, critic
de teatru, fostă coordonatoare a Centrului
de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“
al Naţionalului bucureştean, actualmente
dirijoare a programului 9G la TNB (Noua
Generaţie), îmi oferă o carte-album, Lecţia
de Shakespeare, repertoar de spectacole ro-
mâneşti montate de regizori de ieri şi de
azi, de la Ion Sava la Felix Alexa, cu bine
documentate portrete de regizori şi actori,
plus o secţiune de imagini/ „fotograme“
de scenă (volum conceput şi coordonat de
Cristiana Gavrilă, Asociaţia Teatrul Naţio-
nal „I.L. Caragiale“, proiect editorial TNB
realizat prin Centrul de Cercetare..., f.a.
[editat 2015]).
Descopăr în Internet pagina proiectu-
lui literar În umbra lui Shakespeare. Autor
– Walter Übelhart, din Baia Mare. Ajung
după o vreme la Colonia Pictorilor de-aco-
lo, unde contribui la vernisajul unei mari
expoziţii a pictoriţei Florica Prevenda. Îl
caut pe autor. Îmi răspunde la numărul de
telefon de pe site-ul proiectului (http://www.
in-umbra-lui-shakespeare.ro/). Ne întîlnim
la filiala locală a Forumului Democrat al
Germanilor din România. Om de afaceri
cu pasiuni culturale. A descoperit un sas
băimărean care s-ar putea să-şi fi intersectat
paşii cu ai lui Shakespeare, şi-a scris despre
asta un roman cu titlul proiectului şi-al
site-ului: În umbra lui Shakespeare (Editura
Maestro Tip, Fersig [Judeţul Maramureş],
2016). Mi-l oferă dimpreună cu versiuni în
engleză şi germană: In Shakespeare’s Shadow
şi In Shakespeares Schatten.
O bună colegă îmi semnalează cartea
publicată acum cîţiva ani de fosta noastră
profesoară de proză americană, Geta Du-
mitriu: Puritani şi puritane. Noi începuturi
pe pămînt nord-american (Editura Ratio et
Revelatio, 2020). Regăsesc în bibliotecă
Spaţii ale realului în proza americană a fos-
tei mele profesoare de Hart Crane, ca să zic
aşa, Rodica Mihăilă (Editura Concordia,
2000; am mai spus: am făcut cu ea un curs
special despre poetul Podului Brooklyn
şi al morţii precoce ca alegere...). Fişe de
lectură – data viitoare.
Îl recitesc pe Şerban Foarţă şi...
„Pică“ din biblioteca noastră multe alte-
le care „se leagă“. Revin!


Însemnări din caietele bolii
A ZI E 1 MARTIE /2015/ şi cum am pri-
mit un calendar de perete de la Lucian
V., dar care stă sprijinit în dreapta mea, pe
speteaza colţarului, noua lună are o nouă
imagine. E o poză veche (cum sunt toate,
de altfel, din acest calendar realizat de Mu-
zeul Grăniceresc din Năsăud), din 1930,
reprezentând un grup de copii din Zagra.
Sunt şapte copii, şase fete şi un băiat, de
circa 5-6 anişori, îmbrăcaţi în straie popu-
lare, încălţaţi cu opinci, băiatul poartă pă-
lărie, iar fetiţele au broboade. Se uită toţi
la mine, cu feţişoare încruntate, ca şi cum
le-ar bate soarele în ochi. Probabil îi deru-
ta, de fapt, aparatul de fotografiat şi situ-
aţia neobişnuită în care se aflau. Au, însă,
o prospeţime specială care mă încântă, a
ajuns, iată, până la mine, pe când ei, aceşti
foşti copii nu mai calcă faţa pământului,
bunul Dumnezeu ştie de când.
Mai sus, pe perete, e un tablou al lui
Onisim Colta, un pictor pe care îl preţu-
iesc în mod special. Are dimensiuni mari
(ceva de genul 1,50 × 1, 70, dar nu ştiu
exact) şi reprezintă o parte dintr-o tindă
ţărănească, pe care stau câteva obiecte: o
cămaşă albă, o pâine (aşezată pe un şer-
vet), un măr, o pară, un pergament făcut
sul, o cunună uscată de spice, un ghem de
sfoară etc. Totul e lucrat cu o atenţie ex-
cepţională pentru detaliu, cu un joc subtil
între lumini şi umbre, încât vezi striaţiile
şi textura fiecărui obiect în parte, îmi
vine să mângâi lemnul şi să apuc mărul,
să ating cele două sfori care traversează
compoziţia. Nu mă pot ridica să fac toate
astea, dar privirea mea mângâie şi atinge
aproape în fiecare dimineaţă. E o bucurie
care se naşte nu atât din obiectele pe care
le văd şi le pot descrie, ci din acel spirit,
din acel aer, greu (pentru mine) de cali-
ficat, propriu lumilor create de Colta. În
lucrările sale există ceva magic şi nelinişti-
tor, ceva efemer, tangibil şi care, în acelaşi
timp, promite o adâncime sufletească, o
„urmă“ divină.
Scriu, iată, despre poze şi tablouri, evit
să notez despre lucrurile grele şi complica-
te. S-a încheiat teribila lună februarie, în
care au murit amândoi părinţii mei, la care
m-am gândit intens. Tata a făcut acciden-
tul cerebral pe 11 februarie, s-a stins pe
16 februarie şi l-am înmormântat pe 19.
Au trecut de atunci doar 4 ani. Ani grei,
răi, teribili.
Mama a murit în 27 februarie 2006,
iar azi sunt 9 ani de când am înmormân-
tat-o. Poate am mai scris despre ziua aceea,
cu potrivirile ei groaznice. N-am s-o (mai)
fac acum, deşi mă gândesc la plecarea ei.
La boala ei, la agonia ei, la moartea ei. La
ziua înmormântării ei, cu noi stând cu
toţii în jurul sicriului, în mijlocul curţii de
la Gilău, sub razele unui soare primăvăra-
Sanda Cordoş
tic (cu o zi înainte ninsese), cu tata aşezat
la un moment dat pe un scaun, ţinând-o
pe Daria mică în braţe şi plângând ca un
copil. Cu mama se ducea, de fapt, viaţa lui.
În această săptămână, am început să
merg la şcoală. Cu mari emoţii, pe care
am încercat să le ţin în frâu şi cu ajutorul
unui antidepresiv. Am avut în jur prieteni.
Am avut în faţă studenţi cu figurile şi,
îmi place să cred, cu minţile deschise. Am
făcut paşi mici, şovăielnici, am fost nevoită
să mă opresc şi să mă odihnesc pe cori-
doarele facultăţii, devenite atât de lungi.
Sper şi mă rog să mi se dea putere să merg
înainte.
Liviu a ieşit după cumpărăturile din
proza vieţii şi s-a întors, pe deasupra, cu
un ghiveci cu o plantă cu flori roşii. Sunt
mici şi semeţe şi-mi place, fireşte, să le am
alături.
20 decembrie 2015
A CUM IES LA lumină alte câteva gări şi
peroane (inclusiv aceea din Braşov,
din vara lui 2011, când aşteptam alături
de Mihaela, Alex şi Crina un tren care
întârzia cu orele, iar noi am râs ca nişte
puştani, eu încercând să-mi ascund ho-
hotele prea sonore în poşetă), dar am să
le las nescrise. Mă voi opri, însă, tot la
o gară, pe care mi-a adus-o puternic în
minte ziua de vineri, când, din întâm-
plare, umblând pe telecomandă ca să-mi
găsesc o companie sonoră acceptabilă,
am dat pe RAI 1 peste o transmisiune
specială: Papa Francesco deschidea cea
de-a patra poartă din aşa-numitul an al
compasiunii (misericordia), pe care tot el
l-a proiectat şi l-a inaugurat cu vreo lu-
Jurnal
nă în urmă. A deschis mai întâi o poartă
într-o biserică din Africa, apoi poarta de
la catedrala San Pietro şi cea de la San
Giovanni in Laterano, iar acum vineri, în
18 decembrie, a deschis poarta unui nou
spaţiu Caritas, pus la dispoziţia celor ne-
voiaşi (ca să aleg un cuvânt cald şi evaziv
pentru atâtea nefericite biografii umane),
la Roma, în via Marsala, în apropiere de
Stazione Termini.
Ca întotdeauna când am prilejul (şi
s-a întâmplat de mai multe ori în toamna
aceasta), mă uit, de fapt rămân alături de
Papa Francesco, ascultându-i cuvintele
pline de o rară umanitate. Acum, slujba
era numai pentru acei nevoiaşi şi pentru
slujbaşii (fie ei ficşi ori voluntari) Caritas
şi privindu-le figurile lipsite de orice fast
şi solemnitate înţelegeai, cu putere, de ce
e nevoie de compasiune faţă de atât de
încercata fiinţă umană. Preoţii înşişi care
îl însoţeau la slujbă pe Francesco nu erau
înalte feţe bisericeşti, ci, probabil, cei doi
parohi modeşti ai locului. Imnele şi psal-
mii au fost intonaţi de cei mai muzicali,
probabil, dintre necăjiţii prezenţi, însoţiţi
în cântarea lor de nişte chitare modeste.
Totul a fost, însă, extrem de emoţionant,
prin ceea ce transmitea şi prin amintirile
pe care, iradiant şi străpungător, mi le-a
adus la suprafaţă.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât dea-
supra porţii compasiunii era un mozaic
realizat de părintele Marko Rupnik. L-am
văzut din prima şi mi-am dat seama (nici
nu e greu) că a fost realizat de Marko şi de
echipa de la Centro Aletti, adică din locul
cel mai special de pe pământ în care mi-a
fost dat să trăiesc pentru câteva luni. Ca
tot ce realizează acest pictor-eseist-părinte,
mozaicul e de inspiraţie bizantină, într-o
tratare foarte liberă, care merge, în unele
lucrări, spre expresionism, cu toată dispe-
rarea pe care acesta o exprimă. Acum, mo-
zaicul îl reprezintă pe Isus, căruia i se vede
doar un picior ce poartă stigmatul cuielor,
la fel ca podul palmelor, ce ţin strâns pe
umerii Fiului Ceresc, pe după umeri, ca să
fiu mai exactă, un necăjit al vieţii care, iată,
are nevoie de ajutor. Impresionant e faptul
că faţa acestui neputincios este identică cu
cea a lui Cristos şi, mai mult de atât, un
ochi al lor e, de fapt, comun. Câtă vreme
camera filmează mai de departe, vezi
patru ochi, când ea se apropie, observi că
sunt doar trei. Ce înseamnă asta? Că Fiul
Domnului se uită cu ochiul celui nevoiaş
sau că cel în mare necaz ajunge să vadă
cu Ochiul Divin? Întreb şi eu prosteşte,
ştiind bine că sunt mai multe răspunsuri
posibile.
După ce s-a terminat transmisia, m-am
gândit mult la Centro Aletti, la atmosfera

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 11
 lui Matei Călinescu, Un alt fel de jurnal,
extraordinară de acolo, la şansa pe care
am avut-o, în 1994, de a trăi în casa aceea
binecuvântată, care fusese deschisă oficial,
ca un centru de întâlnire Est-Vest, cu un
an înainte, în prezenţa Papei Giovanni
Paolo Secondo. Tomas Spidlik, „stareţul“
locului, era invitat periodic la Vatican, îi
ţinea lecţii (deşi mă tem că nu acesta e cu-
vântul potrivit) papei despre lumea orto-
doxiei, căreia îi dedicase întreaga sa viaţă
şi mai multe studii de referinţă. Părintele
Spidlik avea o figură deschisă şi jovială,
dar pe mine mă intimida. Poate pentru
că era un înţelept şi un sfânt, câtă vreme
eu mă simţeam o păcătoasă. Îmi amintesc
cum stăteam mai mulţi într-un cerc în
curtea interioară de pe Via Paolina, în faţa
intrării la Capelă (mică şi toată lucrată în
mozaic de către Marko şi de către disci-
polii săi), şi Părintele Spidlik ne vorbea
cu zâmbetul său larg despre întâlnirea pe
care o avusese cu Sfântul Părinte şi despre
glumele pe care i le spusese. Stăteam în
lumină şi râdeam.
Am presupus mereu că echipa de la
„Aletti“ este apropiată actualului Pontif,
prin valori, prin tipul de umanitate, prin
lumea iezuită comună. Acum, după ce am
văzut mozaicul lui Marko deasupra porţii
deschise de Papa Francesco, mi-am ima-
ginat, poate într-un fel copilăresc, că cel
dintâi e sfătuitorul, aşa cum Spidlik a fost
al ilustrului, santificatului său predecesor,
care, de altfel, el însuşi l-a invitat pe Marko
Rupnik să lucreze, încă în anii ’90, o cape-
lă la Vatican.
Doamne, dă-mi putere şi vindecare.
3 iulie 2016
P UTERILE MELE sunt mai puţine, iar
când vin aici, la Gilău, lucrul acesta e,
într-un fel, mai evident. Mi-e tot mai greu
să mă ridic de pe această canapea, ca să nu
spun despre fotoliul de afară. Anul trecut,
de acolo mă ridicam doar cu ajutorul unui
singur braţ; de anul acesta, am nevoie să
fiu trasă din culcuş, să fiu ridicată.
Studenţii din anul III Română m-au
invitat la cursul lor festiv, printr-un
mesaj emoţionant transmis de Daiana
G., reprezentanta lor. Le-am răspuns că,
din păcate, nu voi putea fi de faţă să le
spun cât sunt de preţioşi şi le-am trimis,
via email, un substitut literar, anume
splendidul poem al lui Ion Mureşan,
Autoportret la tinereţe. Corespondenta
mea necunoscută (nefăcând seminar, ea
nu are chip pentru mine) şi inimoasă
mi-a răspuns, în numele anului, că i-am
emoţionat şi că speră că, măcar unii din-
tre ei, vor avea şansa să mă reîntâlnească
la masterat. Nu i(le)-am mai răspuns
şi n-o voi mai face, ar fi din cale afară
de patetic şi, oarecum, de ridicol. Ce să
spun? Ne vom vedea dacă timpul va avea
răbdare cu mine, dacă Dumnezeu va fi
îndurător. Ei au nevoie de un viitor cert,
de proiecţia unui timp generos şi ocroti-
tor, nu de incertitudinile lăcrămoase ale
unei profesoare bolnave.
Când am tânjit după caiet, dar n-am
scris, am vrut s-o fac mai ales (dar nu
numai) sub imboldul lecturii jurnalului
12 • APOSTROF
pe care mi l-a dăruit draga de Anca H. O
voi face, însă, la o altă oră şi într-o zi mai
bună, cu o inimă mai uşoară.
26 august 2016
„Q
UANDO ITALIA piu bella scompare,
tu cosa fai?“ Aşa scria pe un pliant
pe care l-am primit în primăvara lui 1994,
pe stradă, la Roma, la nu mai ştiu ce acti-
vitate de salvare a patrimoniului. Pliantul
l-am aruncat, în schimb enunţul inscripţi-
onat pe el l-am păstrat în memorie şi l-am
activat în mai multe rânduri. Mi s-a părut
mereu un fel de răsfăţ, un nonsens: cum
să dispară Italia cea (mai) frumoasă? Cum
să dispară locul cel mai frumos de pe pă-
mânt (mă rog, după experienţa mea foar-
te limitată şi după standardele emoţiilor
mele)? Cum să se stingă atâta frumuseţe,
la grande bellezza, care include ea însăşi,
greu de numit, o anume sfâşiere, un anu-
me dramatism? Adică sunt greu de numit
resursele acestor umbre care dau profunzi-
mea nostalgică a frumuseţii din Italia. La
urma urmei, n-ar fi atât de greu de numit,
aş putea face o analiză, dar nu e locul şi nu
e, mai ales, momentul acum.
Acum când întrebarea de pe pliantul
vechi îmi revine în minte stăruitor, când
nu-i mai resimt răsfăţul, ci doar suferinţa.
Aceasta pentru că alaltăieri dimineaţa a
avut loc un cutremur în zona Umbria, în
inima minunatei şi iubitei mele Italii, în
care au murit (până acum) 260 de oameni
şi sunt răniţi vreo 400. Deşi ştiu că nu e
bine ce fac, revin mereu la ştirile despre
cutremur, cu sentimentul că acolo sunt
fraţii şi surorile mele, unii ascunşi pe vecie
sub moloz, alţii rămaşi sub cerul splendid şi
neîndurător, marcaţi pentru o viaţă, pentru
întreaga lor viaţă, de ceea ce au trăit în cele
câteva zeci de secunde în care pământul s-a
scuturat şi de ceea ce le-a fost dat să vadă şi
să audă după. Mă gândesc la câte mici pla-
nuri (din cele care se fac de pe o zi pe alta,
cu lejeritate şi, poate, cu o anume plictiseală
estivală sau, dimpotrivă, cu pasionalitate)
au fost şterse pentru totdeauna şi îngropate
sub moloz. Mă uit la ştiri şi plâng. Ascult
înregistrările cu primele anunţuri făcute
la serviciul de urgenţă, cu primele chemări
disperate, şi mă podideşte plânsul. Apoi
văd filmuleţul cu salvarea fetiţei Giulia (de
10 ani, spun cele mai multe surse), care a
stat 17 ore sub dărâmături, şi plâng din
nou. Văd salvatorii care se apropie, care fac
un cerc în jurul unui dâmb de moloz, unul
e dedesubt şi cere tăcere pentru a putea auzi
respiraţia (sau poate vocea?) fetiţei, apoi se
văd picioruşele cu tălpile în sus şi brusc,
aproape miraculos, după câteva manevre
ale acestor bărbaţi, iese la suprafaţă capul
fetiţei, cu un păr lung prins în codiţă, un
căpşor care se uită de jur împrejur, în vreme
ce salvatorii aplaudă. Am citit că apoi Giulia
a cerut apă, că a fost operată (nu ştiu pentru
ce) şi că e bine. După ea, a fost scoasă din
moloz sora ei, moartă. Viaţa are un nume
şi un chip, moartea e un munte sinistru de
dărâmături.
Când Italia piu bella scompare, eu stau
aici şi plâng. Eu, o soră de suflet, neputin-
cioasă şi iubind cu atâta nostalgie şi dispe-
rare Peninsula, îi plâng morţii şi îi plâng
şi viii. Mi-e sfâşietor de dor de ţara aceasta
care, nu ştiu de ce, a ajuns să fie, sufleteşte,
şi ţara mea.
2 octombrie 2016
A
TRECUT O LUNĂ pe care n-am scris-o,
o lună pe care am trăit-o, însă, fireşte,
minut cu minut şi secundă cu secundă.
Acum stau afară, în pridvorul casei
(cum îi zic eu), care e în faţă, chiar la
intrare, iar nu în grădină şi nu e pridvor,
în sensul propriu, dar are un mic acoperiş
deasupra. De aici văd blocul din faţă, ve-
cinii care îşi duc gunoiul, boschetarii care
ies de pe rampa de gunoi (care e undeva
în dreapta), încărcaţi cu plase. Uneori se
ceartă, alteori doar ascultă muzică la un
tranzistor portabil.
Săptămâna care se încheie azi a început
cu o veste teribilă: a murit Gyuri Pascu.
Mă întorceam luni dimineaţa de la baie,
sprijinită în cadrul meu, televizorul mergea
(ca să am companie în drumurile mele, să
fie voci care să mă însoţească şi să mă pri-
mească în cameră) şi am auzit vorbindu-se
despre Gyuri la imperfect, apoi am dat pe
alte posturi şi am văzut peste tot vestea
inscripţionată. Peste zi, toate jurnalele au
deschis cu această tragică informaţie şi cu
imagini cu el. Luni seara m-a sunat Anita să
mă întrebe dacă nu facem şi noi ceva, dacă
nu trimitem cuiva un mesaj. Noi, adică foştii
lui colegi de facultate. Ba da, putem trimite,
i-am spus, dar cui? În asemenea momente
ar fi de trimis un mesaj fiicei sale, dar noi
n-o ştim pe fiica sa şi nici ea pe noi. Ea are
nevoie de sprijinul şi căldura unor apropiaţi,
iar nu de cuvintele abstracte ale unor fiinţe
abstracte sau, mai corect, străine.
Marţi m-a sunat Felicia, am vorbit cu
ea pe îndelete. Mi-a spus că nu s-a dus
la capelă să-l vadă, că vrea să-l păstreze
în minte ca pe un om viu şi vesel, că a
urmărit mai multe filmuleţe cu el pe
youtube. Am făcut şi eu asta, am zâm-
bit, m-am lăsat copleşită de tristeţe şi de
amintiri, de o mulţime de amintiri ale
tinereţii noastre comune. Mi-am amintit
de umorul lui, dar şi de tristeţile sale, de
căderile în supărări copilăreşti, greu de
îndepărtat. Mai toţi zic că e bine, că e
în spiritul lui, că el ar fi vrut (Doamne,
de unde ştim asta?!!!) să păstrăm faţa lui
veselă. Sigur, aşa va rămâne el în menta-
litatea poporului care l-a îndrăgit mult,
ca pe un fiu bun (ceea ce Gyuri era, fără
îndoială), zburdalnic, căruia îi place să
se joace şi să transforme în râs (într-un
râs comprehensiv) defectele şi smintelile
noastre. Umorul lui era popular, dar nu
era vulgar, avea o sursă serioasă în livresc
şi în talentul lui pentru limbi. Umorul lui
era, în primul rând, un umor de limbaj,
care se baza pe inteligenţa jocului de
cuvinte şi pe o mare inventivitate. Spon-
taneitatea lui era autentică şi rară. TVR
1 a reluat o emisiune de prin 2005 (sau
2006?) în care, întrebat despre filmările
la O vară de neuitat (filmul lui Lucian
Pintilie), spune lucruri atât de speciale,
de spontane şi de personale. Le spune în
felul lui, surâzător, dintr-un unghi neaş-


Dincolo de
„realismul socialist“
P ETRU DUMITRIU şi
Marin Preda au fost
vârfurile prozei româ-
neşti în anii stalinismului.
Au fost amândoi marcaţi
şi obsedaţi de Istorie. În-
tr-un fel, Alfa si Beta din
„Gândirea captivă“ a lui Milosz. O carte pe
care ambii o citiseră şi o preţuiau. Adeziuni-
le lor au avut motivaţii diferite. Jucau teatru?
Până la un punct. Exista si un coeficient de
credinţă. Citiţi convorbirile lui Petru Du-
mitriu cu George Pruteanu. Când a început
vagul şi atât de efemerul dezgheţ, ambii au
trăit momentul dezvrăjirii. Concesiile lui
Petru Dumitriu fuseseră teribile. Cele ale lui
Marin Preda mult mai puţin compromiţă-
toare. Niciunul nu a fost membru al PMR.
Amândoi s-au ciocnit cu obscurantismul
ideologilor gen Răutu, Moraru, Şelmaru.
Ambii îl detestau pe Beniuc. Amândoi au
fost prieteni cu sofistul Paul Georgescu, cu
Crohmălniceanu şi cu Petroveanu.
 vorbit şi despre mine şi mi-a trimis prin ea
teptat şi cu puterea de a recrea, astfel, o
lume.
El, care se simţea ca peştele în apă
oriunde, care stabilea cu uşurinţă legături
în orice grup, el, dragul de Gyuri, era un
anxios. Râsul lui ieşea dintr-o prăpastie
sau, dacă asta e prea mult, dintr-un drum
cu hârtoape.
Sigur, noi ne-am petrecut mult cu el
în cei patru ani de studenţie, a fost fratele
nostru, am împărţit atâtea împreună, dar
pe urmă a devenit al tuturor. Îmi amintesc
cum mă imita, cu gesturile pe care le făceam
vorbind la seminarii, cu felul în care fumam,
spunea că n-a mai văzut pe cineva care să
fumeze ţigările aşa, să lase un chiştoc atât de
mic, fumam Carpaţi-fără-filtru, aşa că ţigă-
rile noastre aveau doar chiştoc şi nu aveau,
fireşte, filtru. Îmi amintesc de rolurile sale
în piesele montate de Ion Vartic cu „Ars
amatoria“, de felul strălucit în care încălzea
scena, de repetiţiile în sala Eminescu în
care eu ajungeam destul de des cu un ceai
fierbinte (stăteam în gazdă foarte aproape,
pe strada Oraviţa). De interdicţii. De tur-
neul cu Cântăreaţa cheală la Timişoara. De
ieşirile după cursuri la Metropol. De orele
petrecute în barul din subsolul facultăţii. Au
fost atâtea cântece. Au fost bocete. Au fost
muzici şi faze. Au fost chefuri. Au fost ore
pe tarlale şi în livezi la practica agricolă. Au
fost cele câteva întâlniri de după 1990.
Prin primăvara acestui an a fost la un
concert aici, la Cluj. Nora l-a întâlnit, au
Vladimir Tismăneanu
Marin Preda era amic cu Geta Horo-
dincă. Petru Dumitriu era amic cu istori-
cul Gheorghe Haupt. L-a şi transformat în
personaj în primul roman de exil, „Întâlni-
re la Judecata de Apoi“. Primul soţ al Getei
a fost istoricul Barbu Câmpina. Al doilea,
esteticianul ex-stalinist, ulterior hegeliano-
marxist şi consecvent lukacsian, N. Tertuli-
an, profesorul meu de sociologia literaturii.
Petru a plecat, Marin a rămas. Am
vorbit despre cei doi într-o seară în apar-
tamentul ei de la New York, cu Aurora
Cornu, prima soţie a lui Preda, buna prie-
tenă a Anei Novac. Despre Ana Novac am
auzit prima oară într-o emisiune a Monicăi
Lovinescu consacrată „Jurnalului unui pui
de focă“. Ce păcat că nu am ţinut jurnal…
Am citit cu mare interes dosarul Petru
Dumitriu publicat în ultimele numere din
Apostrof de către Ion Vartic. Pe Leonte
Răutu l-am cunoscut mai întâi ca prieten
al părinţilor mei. Prietenia s-a evaporat in
1958 (aveam şapte ani) când tatăl meu a
un cd cu piese de-ale lui. Nora mi-a spus
atunci (şi mi-a întărit acum câteva zile
când m-a sunat) că era obosit şi tracasat.
Gândul că acest caiet s-a transformat
într-o aritmetică a nefericirii, într-un
registru al plecărilor, de asemenea, îmi
displace.
Sunt încă afară. E un miros splendid,
de toamnă, şi un cer încă frumos.
Ajută-mă, Doamne.
Odihneşte sufletul lui Gyuri, vechiul
meu prieten.
12 noiembrie 2016
D ESCHID CAIETUL şi fac ceva ce n-ar tre-
bui să fac: citesc pasaje de odinioară.
După ce fac asta, mă întreb: la ce bun să
mai notez? Urmează să scriu aceleaşi lu-
cruri, urmează să notez aceeaşi destrămare
a iubitului meu trup: fasciculaţii, crampe,
dureri. Dureri în partea de jos a coloanei,
le resimt la fiecare mişcare, inclusiv noap-
tea, când mă perpelesc în pat. Picioarele
mele sunt mai slabe, mi-e greu să ridic cu
ele plapuma care mă înveleşte. Cum să
opresc această destrămare?
A apărut de câteva luni interviul pe
care i l-am acordat Mariei Pilchin pentru
„Contrafort“. Acum câteva zile m-a cu-
prins nu ştiu ce sentiment al urgenţei şi
l-am trimis câtorva persoane apropiate:
Ruxandra, Mihaela, cele două Anca,
Adriana. Anca H. a pus link-ul trimis pe
Sub lupa memoriei
devenit ţinta unei anchete de partid de ge-
nul celor imortalizate de Petru Dumitriu.
Se poate să mă înşel, dar cred că Petru
Dumitriu a stat de vorbă si cu tatăl meu
pentru „Biografii contemporane“. Mi-a
vorbit despre fostul director al ESPLA,
veterana comunistă Ilca Melinescu, fosta sa
adjunctă. Ea mi-a povestit că în 1958, la
o şuetă confidenţială, romancierul i-a spus:
„Comuniştii români au fost fie idioţi, fie
de rea-credinţă“.
În eseul său despre Soljeniţîn, Georg
Lukacs scria că ar fi fost fascinantă pre-
zenţa ca personaj de roman a unui ideolog
rafinat, sofisticat şi diabolic. Esteticianul
maghiar se gândea la Jozsef Revai, fostul
său discipol, devenit flagelul „realismului
socialist“ în Ungaria. Petru Dumitriu a re-
uşit acest lucru şi tocmai de aceea romanele
dezvrăjirii sale au rezistat şi vor continua să
reziste timpului.

facebook, l-a deschis Rada, a citit interviul
şi a plâns. Când îmi spune asta (oarecum
surâzător), îmi vine şi mie să plâng, îi spun
că nu vreau să discutăm despre subiect.
Apoi, după o zi, îmi dau seama de ce am
trimis link-ul prietenelor şi de ce nu pot să
vorbesc cu fiica mea despre interviu. Deşi
în el am scris în primul rând despre cărţi şi
citit („Ce rost are să mai citim literatura?“
e titlul său, dat de Maria Pilchin şi îm-
prumutat de la cărţulie), în final am făcut
publică cea mai teribilă spaimă a mea:
spaima de moarte. Am spus/scris acolo că,
probabil, literatura te poate ajuta să treci
(şi) marele, enigmaticul prag (al morţii),
dar că nu vreau să vorbesc despre asta, deşi
– am mărturisit – mă vizitează tot mai des
versurile lui Cezar Baltag din Sema-soma:
„Te-ai săturat de zilele tale, sufletul meu,/
Sperai mai mult?“ (citez din memorie).
Şi apoi Rada, după câteva ore, la tele-
fon, referindu-se la faptul că eu întârziu
s-o sun (eram la baie, apoi cine ştie cu ce
m-am luat): „Să nu mă mai părăseşti aşa“.
O spune, din nou, surâzând, dar eu îmi
dau seama că şi ea exprimă astfel o spaimă
adâncă (a ei, a noastră). Nu, draga mea co-
pilă, dacă stă şi în puterea mea, n-am să te
părăsesc. Nu vreau să plec, vreau să rămân
aici, alături de tine.
Doamne, ajută-mă.
Doamne, ajută-ne.
Doamne, fii cu noi.

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 13
Poeme de
ANA HERŢA

Îndreptar pentru tata o să striveşti scoicile cu tălpile tale

din când în când cerul din ochii tăi va măcelari
Uite tată, aceasta e marea din cărţile poştale linia delicată dintre viaţă şi moarte
unde noi nu am fost împreună niciodată şi nimeni nu va şti unde să caute vinovatul
valurile uneori sunt line Haide tată, strânge apa din mare
poate când stai cu capul sub apă vezi tot ce ar fi putut să fie într-o cană de tablă
te rog să nu îţi fie teamă şi limpezeşte-mi părul
castelele din nisip ridicate în grabă sunt precum poveştile tale ca înaintea plecării tale
dinainte de culcare de atunci n-am mai ştiut să fiu copil vreodată
hai să ne plimbăm pe ţărm 

LUMINIŢA GIURGIU
1. întâlnire 2. ea
nimic nu te poate obosi mai mult decât să încerci a fost de-ajuns o criză de fascinaţie ca un frison de ţambal
să păstrezi un semn pe nisip, şi totuşi şi dâra lăsată de paşi - răscolitor pretext al unui sărut lipsit de
undeva între miercuri şi marţi l-am întâlnit pe Elytis, da, Odisseas imaginaţie
pe o plajă în Creta (ah, sărut urma paşilor tăi!)
purta o poezie de-argint pe umerii lui greceşti zdrenţele zidurilor pe unde a trecut umbra ta şi piramida
(dar de la zei să-l poarte în eventualitatea că ar întâlni o femeie din care a dispărut faraonul
volatilă din viitor)
tălpile desculţe-i erau şi sângerau cuvinte albite: aşa s-a născut

„nu are călcâie - perfecţiunea" am citit uluită cu carne crudă o hrănesc şi cu cioburi
uneori îmi ia de la gură
era al naibii de sincer printre gratii de aer îi mângâi coama
în clipa aceea i-am atins mantia şi m-am făcut nevăzută mâna mi-o muşcă la sânge
nimic nu te poate obosi mai mult decât să încerci
să păstrezi un semn pe nisip aşa o iubesc

dar atunci, unde? prin lujeri şi conducte firave

lapte curge ziua
gâtul şi-l taie


VIRGIL RAŢIU
Poem ocazionat de…
În predica de ieri din Catedrala „Schimbarea la Faţă“,
Doamne, Tu ştii cine sunt eu? preotul popă M.L. a aruncat peste naos, izbind vitraliile,
(– escavare eşuată, după un poet ceh, întrebarea filosofardă:
luat de pe o pagină de revistă; Este matematica o ştiinţă mai mare decât teologia?
autor şi traducător – rătăcite). Se spune că două drepte paralele se întâlnesc în infinit…
Doamne, zilnic apare liftnicul! A putut cineva să verifice această teoremă?...
Crezi, Doamne, că pot avea tot, tot,
dacă nu am nimic? Doamne, Tu ai aflat despre toate acestea?
Crezi, Doamne, că pot avea tot, tot, dacă nu am nimic?
Indecizia bâjbâie calculată, se crede Tu, ştii ce nu sunt eu?...
prima formă de gândire profundă,
străpunsă cu „zigurate“ verbale superficiale. 

14 • APOSTROF
 Mihail Sebastian
în regim de breaking news
Bianca Burţa-Cernat

U N MANUSCRIS INEDIT al unui jurnal ţi-

nut de tânărul Mihail Sebastian în anii
în care îşi pregătea doctoratul în Drept la
Paris – iată o ştire menită să producă sen-
zaţie, mai cu seamă într-o lume literară în
care complexul lipsei de audienţă devine pe
zi ce trece mai puternic. Ştirea a fost pro-
dusă în primăvara acestui an de două cer-
cetătoare – o tânără doctorandă, Alexandra
Oprescu, şi mai cunoscuta şi experimentata
Teodora Dumitru. Prima a găsit în fişierul
Bibliotecii Centrale din Bucureşti un caiet
de douăzeci şi două de file al lui Sebastian şi
a solicitat să-l consulte, bănuind aici existen-
ţa unor fragmente inedite. Cea de-a doua „a
făcut oficiile de «certificare a descoperirii»“,
cum aflăm dintr-un grupaj găzduit de Scena
9 (pe 9 martie 2023), unde cele două cer-
cetătoare entuziaste încearcă să acrediteze
ideea că revelaţiile textului până acum ne-
cunoscut/neconsultat de „sebastianologii“
şi „interbelicologii“ ironizaţi de Teodora
Dumitru vor schimba radical (ar trebui să
schimbe...) exegeza prozei lui Sebastian. O
legendă a unui „manuscris ascuns în văzul
lumii“ a luat astfel naştere şi s-a propagat cu
mare viteză în mica noastră lume literară.
Se anunţă „pe surse“ publicarea iminentă a
acestui jurnal „inedit“.
Pentru a recapitula: este vorba despre
un jurnal de creaţie – acoperind intervalul
17 ianuarie 1930 – 14 ianuarie 1931 – ca-
re a însoţit scrierea romanului Oraşul cu
salcâmi. Paginile – nu foarte numeroase –
publicate de autor în revista Azi, în 1932,
sub titlul Jurnal de roman, reprezintă chiar
transcrierea caietului respectiv. Numai că,
pretind Teodora Dumitru şi Alexandra
Oprescu, textul ar fi apărut doar fragmen-
tar în Azi, autorul însuşi amputându-i o
dimensiune esenţială, aceea de reflecţie
asupra condiţiei de cetăţean român de
origine evreiască şi de scriitor evreu în-
tr-o Românie în care antisemitismul se
radicaliza. În acest context, Sebastian ar fi „ocultat“/eliminat la În legătură cu ineditul acestui mic jurnal şi cu posibilitatea ca
publicare tot ceea ce putea trimite spre problematica identităţii descoperirea celor două cercetătoare să schimbe ceva esenţial în re-
evreieşti. Argumentele în sprijinul acestei teze sunt formulate de ceptarea lui Sebastian s-a exprimat cu promptitudine Ion Vartic, în
cercetătoarele amintite în două articole din Scena 9 (Alexandra Apostrof, nr. 4/aprilie 2023 (Mihail Sebastian, descoperit sau redescope-
Oprescu: Cum am ajuns să ţin în mână un manuscris inedit al lui rit?), atrăgând atenţia că textul circula deja de ceva vreme în anumite
Mihail Sebastian; Teodora Dumitru: Manuscrisul obscur aşteaptă cercuri – fotocopiat de George Voicu şi citat (inclusiv cu fragmente
ochiul limpede. Un Mihail Sebastian inedit de aproape o sută de ani – ce nu apar în versiunea din Azi) de Leon Volovici în 2007, într-o
9 martie 2023) şi reluate în alte două texte mai ample, cu ambiţii comunicare de la Universitatea Ebraică de la Ierusalim. (Teodora
academice, din revista Transilvania, nr. 2/2023 (Teodora Dumi- Dumitru însăşi menţionează numele unei cercetătoare de la UCL Sc-
tru: Ineditul jurnal al lui Mihail Sebastian – un preview al întregii hool of Slavonic and East European Studies, Diana Georgescu, care
sale opere; Alexandra Oprescu: Un manuscris ascuns în văzul lumii: a citat în 2008 un pasaj inedit din acest jurnal, într-un eseu apărut în
Jurnalul lui Mihail Sebastian din anii 1930-1931). Titlurile acestor străinătate...) Profesorul clujean adaugă apoi că teza „autocenzurii“
patru articole promit mult, încurajează aşteptarea unor revelaţii (avansată de Teodora Dumitru şi preluată şi de Alexandra Oprescu)
cu totul excepţionale. 

DOSAR Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 15

 Nu e de mirare astfel că, extrem de emoţionate în faţa „caligrafiei“
nu poate fi susţinută – „O astfel de interpretare ar respinge-o Sebas-
tian însuşi, care [...] îşi exprimă speranţa că, totuşi, «intuiţiile mele
au un caracter general» şi că, deci, au valabilitate nu doar pentru
adolescenţa evreiască, ci şi pentru adolescenţă în genere“. Obiecţii
pe care Teodora Dumitru se străduieşte să le combată într-un alt
articol din Scena 9 (din 26 iunie 2023), Sebastian revendicat pe stil
vechi, rămânând cu fermitate pe poziţie şi apărându-şi contribuţia
novatoare la exegeza lui Sebastian: „Ideile cumulate de dl Vartic în
articolul amintit concură spre o concluzie contrară celei scontate de
domnia sa: demonstrează involuntar că jurnalul lui Sebastian din
perioada 1930-1931 a stat până azi realmente ascuns, chiar şi celor
care aparent erau informaţi asupra existenţei lui. Şi mai arată – tot
involuntar – că e nevoie de cel puţin două operaţiuni de forţă pentru
revelarea lui profesionistă. Prima operaţiune de forţă se numeşte
editare – editare în orice regim, dar mai ales în regim ştiinţific –,
• Fotocopie obţinută de d-na Bianca Burţa-Cernat de la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, în custodia căreia se află respectivul caiet al lui Sebastian.
a doua este exegeza, introducerea într-un circuit academic real“. Iar
finalul acestui articol polemic (cu pasaje inflamate dedicate Martei
Petreu şi lui Ion Vartic) sună aproape ameninţător: „În concluzie,
cine e de partea ideii că manuscrisul de la BCU-Bucureşti a fost
«descoperit» deja de aproape douăzeci de ani, «pus în circulaţie» &
valorificat exegetic prin fotocopii precum cele realizate de George
Voicu etc. etc., apără, de fapt, teza conservatoare a menţinerii statu
quo-ului în sebastianologie“.
Poate că ar merita, totuşi, înfruntat şi acest risc de a fi taxat
ca apărător al unei „teze conservatoare“ şi ca revendicator al unui
Sebastian „pe stil vechi“. Asta, desigur, în funcţie de ceea ce do-
cumentele însele – netrucate, nerăstălmăcite – demonstrează. În
fond, nu poţi sacrifica adevărul faptelor doar din dorinţa de a stră-
luci printr-o descoperire senzaţională sau din teama că acceptarea
unor evidenţe de bun simţ ar putea fi bănuită de conservatorism
burghez sau, mai rău, de reacţionarism... Măcar din respect pentru
acea „operaţiune de forţă“ care „se numeşte editare“ şi pe care o
reclamă cu atâta autoritate Teodora Dumitru.
Descoperirea colegelor mele mi-a stârnit, în mod firesc, inte-
resul şi trebuie să recunosc că – exceptând interpretări hazardate
precum aceea care face din Oraşul cu salcâmi un roman cu proble-
matică evreiască – am fost iniţial şi eu amăgită de ipoteza unei in-
edite Sebastian rămase până azi necunoscute chiar şi specialiştilor.
Cum, într-adevăr, nu văzusem caietul, mi-am imaginat că trebuie
să fie vorba de un text cu totul şi cu totul diferit de acela publicat
de autor în Azi, în 1932, şi antologat de Cornelia Ştefănescu în vo-
lumul Eseuri. Cronici. Memorial (1972), reluat într-un volum mai
amplu din publicistica/eseistica autorului, Jurnal de epocă (Funda-
ţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2002) şi, în fine, în volumul al
III-lea (2013) din ediţia de Opere de la FNSA (îngrijită de Mihaela
Constantinescu-Podocea, Oana Safta şi Petruş Costea). Curiozita-
tea m-a îndemnat să solicit la rândul meu caietul aflat în custodia
BCU şi entuziasmul iniţial s-a transformat în reacţie contrariată.
Dacă nu e strunit de o minimă vigilenţă, indispensabilă muncii
de istoric literar sau de editor, entuziasmul nu e un sfetnic tocmai
bun, mai ales atunci când degenerează în inflamare. „Dând filă
cu filă, te invadează valuri de căldură (i s-a întâmplat Sandrei, mi
s-a întâmplat şi mie)“ – se destăinuie Teodora Dumitru în Scena 9.
16 • APOSTROF
lui Sebastian („Contemplarea şi atingerea caietului sunt în sine o
experienţă de neuitat“ – T.D., Scena 9, 9 martie 2023), cele două
cercetătoare nu s-au mai putut concentra pentru a descifra scrisul
atât de admirat (mai greu lizibil pe alocuri, de altminteri), văzând
– de exemplu – litera „v“ acolo unde nu există şi „e“ în loc de „o“.
Aşa se face că, acolo unde Sebastian scrie clar: „voi face din eroii
mei o bandă izolată prin propria voinţă“ (s.m.), Alexandra Oprescu
şi Teodora Dumitru transcriu (cu multă emoţie): „voi face din
evreii mei...“. „Evreii mei“ în loc de banalul „eroii (mei)“, la care Se-
bastian recurge curent în cuprinsul acestui caiet („gustul de a-mi
cunoaşte eroii“, „e absolut esenţial să-mi văd eroii...“, „Eroii ăştia
ai mei îşi fac de cap“, „mă las în voia eroilor mei“, „psichologia
eroilor mei“ etc.)... Oricât de greu lizibil ar fi (şi, repet, pe alocuri
chiar e!) scrisul lui Sebastian, nu există dubiu în privinţa felului
diferit în care autorul scrie cele două cuvinte: „evreii“ şi „eroii“.
Lucrul acesta iese foarte bine în evidenţă într-o frază (mult cita-
tă şi supra-interpretată de Teodora Dumitru şi Alexandra Oprescu
– ba chiar selectată şi într-o fotocopie publicată în Transilvania...)
în care aceste cuvinte sunt plasate la mică distanţă: „Nu pot să
văd trăind un erou în intimitate decât dacă e evreu“. (În treacăt
fie zis, cu greu i-am putea atribui lui Sebastian gustul îndoielnic
al unei fomulări precum „evreii mei“ – care sună la fel de bizar ca
„românii mei“, „ungurenii mei“, „moldovenii mei“ ş.a.). Eroarea
de descifrare se transformă în ceva mai grav, pentru că pornind
de aici se rostogolesc ipoteze discutabile şi o interpretare atât de
înaripată, încât nu mai are aderenţă la text. Scoaterea din context,
supralicitarea secundarului, ignorarea ansamblului sunt aici prin-
cipalele metode de lucru. Am mai putea adăuga: ignorarea textului
însuşi în favoarea a ceea ce cred Teodora Dumitru şi Alexandra
Oprescu că ar conţine (sau ar trebui să conţină) acesta şi, nu în cele
din urmă, neadevărul prin omisiune şi prin echivoc. Voi detalia!
Mai întâi: cele două cercetătoare afirmă cu foarte multă hotărâre
că manuscrisul de la BCU este inedit. După cum ne arată ABC-ul
editării, nu avem de-a face cu aşa ceva, ci cu varianta manuscrisă
a unui text publicat de autor. În mod firesc, într-o ediţie critică a
operei lui Sebastian, această variantă manuscrisă ar fi înregistrată
în secţiunea de Note, textul de bază rămânând acela publicat de
autor în 1932. Acestea sunt cutumele editării... Diferenţele dintre
textul apărut în Azi în 1932 (revăzut de autor!) şi această variantă
manuscrisă nu sunt atât de importante încât să justifice teza textului
inedit. La publicare nu au fost eliminate multe pasaje – cum lasă a se
înţelege Teodora Dumitru şi Alexandra Oprescu –, iar rarele refor-
mulări nu schimbă, sub aspectul conţinutului, nimic: este un jurnal
de creaţie publicat în forma dorită de autor (ceea ce nu înseamnă
„autocenzurat“), cu foarte puţine acolade ce trimit către viaţa priva-
tă a autorului, poate întrucâtva mai „personal“ decât ceea ce expe-
rimentase Sebastian în 1929, în două texte apărute în Cuvântul sub
titlul Jurnal de roman. Or, prin echivocuri de exprimare, Teodoara
Dumitru şi Alexandra Oprescu dăduseră de înţeles că fragmentele
inedite selectate de ele în articolele din Scena 9 şi Transilvania nu
ar fi decât un preview pentru ceea ce cu adevărat abia de acum ar
urma: editarea integrală a unui text mai amplu şi substanţial di-
ferit de acela din Azi. Alexandra Oprescu (Scena 9, martie 2023):
DOSAR
„Citisem atunci chiar Jurnalul de roman, articol pe care Sebastian
l-a publicat în Azi, în noiembrie 1932. Caietul cu pricina conţinea
– mi-am dat seama, întorcând pagină cu pagină – chiar manuscrisul
acestui «jurnal de roman» publicat în 1932 – însă, din câte aveam să
constat, publicat doar parţial!“. Oare „parţial“ înseamnă mai mult
de 85% din text?!... Şi cum să etichetezi jurnalul publicat de autor
(cu eliminări) în Azi ca pe un „articol“?... „O parte din acest jurnal
fusese [...] publicat chiar de autor în 1932“ – ne induce în eroare şi
Teodora Dumitru (Transilvania, nr. 2/2023). Cum adică „o parte“,
când ar trebui spus, dacă suntem oneşti, „în cea mai mare parte“?
De asemenea: „Sebastian a exclus în mod voit chiar pasaje ce se
întind pe câteva pagini de caiet, notând intenţia excluderii de la
publicare direct pe manuscris, printr-un «NU» aplicat ulterior cu o
altă cerneală şi cu alt instrument decât cea/cel cu care fusese redactat
textul propriu-zis“ (Alexandra Oprescu, Scena 9, 9 martie 2023).
Este fals! Unul singur dintre pasajele eliminate se întinde pe „câteva
pagini de caiet“...
Am transcris caietul de la BCU şi am colaţionat textul rezultat
cu acela publicat/asumat de autor în Azi. Din 22 de pagini de com-
puter, doar trei sunt cele eliminate de autor la publicare – în general
fragmente disparate, un paragraf ici, o frază colo, nume abreviate,
din când în când cuvinte înlocuite. Singurul fragment amplu
eliminat este însemnarea din 23 martie 1930, deasupra căreia,
atunci când şi-a pregătit textul pentru publicare, autorul a scris (cu
o altă cerneală) „Nu“. De ce a renunţat la aceste consideraţii asupra
romanului în lucru? Putem face speculaţii. Dar e limpede că frag-
mentul nu vizează în vreun fel identitatea de scriitor evreu-român
a lui Sebastian şi nu justifică teza autocenzurii. (Simpla operaţiune
de selecţie nu echivalează cu autocenzura.) „Majoritatea nume-
lor abreviate şi a pasajelor exceptate de la publicare din jurnalul
1930-1931 nu au legătură cu economia de spaţiu, ci cu statutul
lui Sebastian de cetăţean şi (potenţial) scriitor român-evreu din
anii 1920-1930: abrevierile şi exceptările de la publicare sunt, mai
toate, legate de condiţia evreităţii“ – scrie Teodora Dumitru (Scena
9, martie 2023). Ei bine, fragmentul de mai jos – cel mai lung din-
tre pasajele exceptate de la publicare – nu are legătură cu condiţia
evreităţii. Citez integral această însemnare, cum voi proceda şi cu
celelalte fragmente neincluse în versiunea din Azi:
„Şi cu toate astea episodul Baltazar ar putea intra. L-am văzut zilele
astea cu destulă netezime şi mi-am dat seama că poate fi, din foarte
multe motive, interesant. Întâi pentru B însuşi. Ştiu destule lucruri
despre el, îi cunosc îndeajuns psichologia şi ar da un personagiu de
plan secund cu o mulţime de resurse. S-ar plasa ca grotesc între Alz.
şi Bulim; i-ar depăşi pe amândoi printr-o anumită poezie de ceasuri
rare. Ar evolua în fine – pe o traiectorie pe care probabil toţi oamenii
mei se vor mişca – de la câteva amănunte vagi la o cunoaştere precisă.
Greutatea ar fi să păstrez exacta măsură între calităţile şi defectele
lui, care – observ – se împacă de altminteri atât de greu. Delicat şi
grosolan, înţelegător şi prost, orgolios şi umil, mincinos şi sincer,
prevenitor şi trivial, sensibil şi de prost gust – am să găsesc între toate
aceste înclinări ale lui punctul de echilibru, care în viaţă îl realizează
atât de viu şi atât de amuzant? Asta pentru el în sine. Pe de altă parte
B. ar putea să fie un nod al povestei. Ar fi un lung prilej de incidente
(şi e absolut esenţial să-mi văd eroii în situaţii diferite, multe, mă-
runte, neimportante chiar, cu cât voi trăi mai mult în tovărăşia lor,
cu atât voi avea mai adevărată senzaţia fiinţării lor). Episodul ar sălta
povestea Adriana – X pe o nouă treaptă. Şi astfel linia de mijloc a
cărţii ar avea trei mari momente: 1) Baltazar 2) Catrenul Adriana – X
la Bucureşti.
Viaţa sentimentală a oraşului s-ar desemna pe motivul B. cu graţia şi
ridiculul, pe care îl bănuiesc. Pe de altă parte trecerea povestei dincolo
de oraş spre Bucureşti ar avea un sens organic. Tot ce reţin de acolo
(expoziţia, tramvaiele seara în ceaţă, Cişmigiul iarna, plimbările în
şoşoni, bulgării de zăpadă, ferestrele aburite, concertele simfonice,
strada Stelea, Belu, ploaia, soarele de primăvară, femeile, blănurile,
picioarele care se văd în trecerea repede a trăsurilor...) ar învălui firesc
întâmplările şi s-ar amesteca cu ele fără digresiuni. Iar jocul Adriana
– X în jurul faptului B. va fi un fel de goană complicată în jurul unei
întâmplări pe care nici unul, nici altul nu o vor cunoaşte vreodată ca
lumea, un fel de pândă în jurul unui trunchi de copac: Adriana şi X
sunt la o depărtare de un metru. Dacă ar face câţiva paşi într-o parte
sau alta, ar înţelege. Dar vor face paşii ăştia? Nu ştiu.
Rămâne de fixat starea civilă a lui B. Chestiune pe care mi se pare a
o fi rezolvat nu numai uşor, dar şi interesant pentru relaţiile epice pe
care le presupune. B. e compozitor. X ar da într-o zi din întâmpla-
re peste un caiet de melodii: Cântece pentru blonda Agnes. I-l aduce
Adrianei, care îl descifrează. Adrianei nu-i place deloc muzica. X o
face însă să înţeleagă tot ce e graţios, trist, ironic (mai târziu abea va
DOSAR
afla el şi trăsătura trivială a muzicii ăsteia) în cântecele lui B. Adriana,
desigur, se entuziasmează. În curând toată şcoala ei acceptă cultul lui
B. Prozeliţi, prozelită.
Întâmplător se află detalii biografice despre B. E din oraşul C... A fost
funcţionar la prefectură sub ordinele tatălui lui Pep. O întâmplare
oarecare l-a dus la Bucureşti şi l-a relevat lumii muzicale. Cunoscut
într-un cerc restrâns.
Un an mai târziu – după ce mitul B. s-a înstăpânit în oraş – B. e invi-
tat să asiste la concertul de inaugurare a societăţii Melodia. Adriana
are să cânte Cântecele pentru Agnes. Pe scenă, în faţa publicului, B îi
sărută mâna. În consecinţă, mici complicaţii Adriana – X.
Mai târziu cu mult (între timp se va inventa catrenul şi se va stabili
psichologia lui) Adriana îl va întâlni pe B. la Bucureşti într-o prăvălie.
Se recunosc. Întâmplarea are să fie obscură. Adevărurile ei se vor
lămuri poate pe urmă. Mai târziu X îl va cunoaşte şi el pe B la o
expoziţie. Atunci va începe să înţeleagă tot ce se întâmplase cu un an
în urmă.
Detalii pentru B: 1) merge cu X la teatru – într-o loje Agnes – emoţia
lui X, plimbarea noaptea – confesiile lui B – câinele – «du-te acasă şi
te culcă». 2) vizita de a doua zi – 24 ianuarie – cântecul pentru un
vin de Anjou – detaliile involuntare cu privire la Adriana ale lui B,
care nu cunoaşte intimităţile lui X – cântecul pentru o plecare. 3) cele
două versiuni ale conducerii la gară. 4) «prinţesa» lui B. şi relaţiile/
ambiţiile [lecţiune incertă] lui amoroase. 5) vizita studentului păcălit
de B. cu privire la o intervenţie – X care crede că e un artist – «magna-
nimitatea» lui B. 6) chestia cu scrisorile anonime, pe care logodnica
lui nici nu le deschide 7) scrisoarea femeii care face 3 zile cu poşta 8)
cele două versiuni ale întâlnirii lui cu Adriana şi a plimbării la Belu 9)
dejunul lui cu X la Europa 10) intervenţiile lui B la Nae în favoarea lui
X şi amănuntele aflate mai târziu de cel din urmă.
E tot ce îmi aduc aminte deocamdată. Mă întreb, după înşiruirea
asta, dacă într-adevăr temerile mele de la 15 Febr. nu erau juste şi
dacă pentru sănătatea cărţii nu va trebui să renunţ la B. Deşi dacă aş
izbuti să-l ţin puţin în umbră ca să nu deplaseze drama Adriana – X
ar fi pentru toate motivele, scrise mai sus, şi pentru altele multe, util.
•
Societatea Melodia este o formă evoluată a matineurilor muzicale pe
care M-lle Vital le dă anual în Iunie în saloanele părinţilor lui Pp. La
unul din aceste matineuri ar putea să-l cunoască Adriana pe X. Are
să fie amuzantă întrevederea Pp. – Adriana. Cât despre M-lle Vital,
e o franţuzoaică pe care prefectoressa Pp. a adus-o pentru fiica ei
dintr-un voiaj la Paris şi a impus-o pe urmă tuturor mamelor bune
din C...
•
Văd din ce în ce mai bine istoria X – Pp.
•
Şi Bulim cu siguranţă are să dea un tip suculent“.
„În tranziţia de la caiet la ziar sau de la regim privat la re-
gim public, textul din manuscrisul jurnalului 1930-1931 a suferit
modificări şi decupaje care în sine ar merita o duzină de studii
ştiinţifice“ (Teodora Dumitru, Scena 9, 9 martie 2023 şi Tran-
silvania, nr. 2/2023). Nu ştiu câte duzini de „studii ştiinţifice“ ar
putea rezulta în urma unei asemenea analize. Ţelul meu e aici mai
modest: să inventariez respectivele modificări.
Pasajele inedite ce conţin referiri la evreitate sunt doar două
şi au fost interpretate, răsinterpretate şi suprainterpretate de ce-
le două descoperitoare ale caietului. Primul pasaj este decupat
dintr-o însemnare mai lungă (din 17 ianuarie 1930) – însemnarea
cu care începe jurnalul:
„M-au încurcat până acum numele şi starea civilă. Nu pot să văd
trăind un erou în intimitate decât dacă e evreu. Am trăit prea mult
între ovrei, prea mult într-un cerc închis şi definit, pentru ca să-mi
pot imagina liber şi adevărat viaţa de dincolo. E probabil însă că in-
tuiţiile mele au un caracter general. Deci voi scrie cum se va întâmpla
romanul, voi face din eroii mei o bandă izolată prin propria voinţă
şi la sfârşit am să schimb numele tuturor. Adriana ar putea fi protes-
tantă. Angela ovreică, Izi evreu, Bulim, Holzman, [lecţiune incertă],
X – creştini.
Teribil de curios sunt să ştiu ce are să iasă din toţi oamenii ăştia, pe
care îi denumesc aşa, dar care vor ieşi altfel, după cum Adriana – pe
care o proiectam ca pe un fel de Jenny – a ieşit atât de deosebită“.
Câteva rânduri mai sus, Sebastian scrie: „Romanul va fi în-
tr-adevăr povestea «bandei» mele“. În revistă va înlocui „bandă“
cu „grup“, dar diferenţa este una doar stilistică. În ceea ce priveşte
fraza „Am trăit prea mult între ovrei, prea mult într-un cerc închis

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 17
 nici un rând din respectivul jurnal „până ce romanul Adrianei nu
şi definit, pentru ca să-mi pot imagina liber şi adevărat viaţa de
dincolo“, nu cred că ar fi adecvat să o citim în sensul ei literal. Ea
semnifică nu recunoaşterea neputinţei de transcendere a propriei
subiectivităţi (ceea ce, pentru un prozator, ar echivala, într-un fel,
cu recunoaşterea apriorică a înfrângerii, a ratării), ci teama în faţa
dificultăţii de a transgresa limitările fireşti ale propriului eu, ale
propriei identităţi, ale unei experienţe de viaţă inevitabil sărace
pentru cineva abia ieşit din adolescenţă. Când notează aceste lu-
cruri, inventariindu-şi cu luciditate punctele vulnerabile, Sebastian
este încă foarte tânăr (a împlinit 22 de ani cu trei luni în urmă).
Vrea să scrie şi altceva decât eseistica (strălucită, ce-i drept) care i-a
consumat deja patru ani din viaţă, a început să lucreze la un roman
încă dinainte de plecarea la Paris, îşi doreşte să debuteze cât mai
curând în proză, dar nu oricum, nu cu orice preţ. Jurnalul roma-
nului ce va deveni Oraşul cu salcâmi este în primul rând mărturia
efortului său de autoedificare ca scriitor, ceea ce înseamnă, impli-
cit, de autotranscendere. Cât din subiectivitatea autorului poate
trece, se poate infuza în povestea unor persoanje, a unor oameni,
a unor „eroi“ care au – trebuie să aibă – o individualitate proprie,
pentru ca echilibrul, verosimilitatea, autenticitatea cărţii să nu aibă
de suferit? Această întrebare revine constant pe parcursul însem-
nărilor în discuţie. Mai trebuie repetată banalitatea conform căreia
un scriitor, dincolo de faptul că îşi distilează propria subiectivitate
şi îşi prelucrează propriile experienţe, scrie despre oameni, scrie
despre alţii, uneori mult diferiţi de el, pe care trebuie să facă efor-
tul de a-i înţelege?!...
Pasajul pe care l-am citat mai înainte se cuvine coroborat cu o
însemnare din 1 februarie 1930 (reprodusă, de altfel, „necenzurat“
în Jurnalul de roman din Azi) – tot mărturia unui efort de autotran-
scendere. Sebastian vrea să scrie romanul din perspectiva Adrianei,
o fată la vârsta descoperirii sexualităţii (temă obsedantă, de altfel, în
Oraşul cu salcâmi şi în jurnalul de creaţie care îl însoţeşte), şi pentru
aceasta are nevoie să-şi pună între paranteze identitatea sa mascu-
lină. Şi-ar dori să poată fixa cât mai veridic „«tonul», vocabularul,
„atitudinea fetelor în intimitate“, „lumea fetelor“, „alfabetul“ ei
„secret“. Să fie şi aici un gest de „autocenzură“?!...
Celălalt pasaj („autocenzurat“) care trimite la chestiunea iden-
tităţii evreieşti este desprins dintr-o însemnare din 14 iunie 1930
şi are numai două rânduri:
„Cartea se va chema probabil Jurnalul lui Azdril Grünberg. Voi înţe-
lege acolo şi voi lichida adevărurile mele de evreu-român. Voi accepta
cu sinceritate situaţia şi îi voi căuta din faţă resorturile sufleteşti“.
Această succintă declaraţie de intenţie, eliminată de Sebastian la
publicarea jurnalului în Azi, se produce în următorul context: reve-
nind la însemnările sale de jurnal după două luni în care, din cauza
examenelor, abandonase orice preocupări literare, tânărul docto-
rand în Drept îşi notează unul dintre gândurile ieşite la lumină („cel
mai important“) în perioada în care nu mai scrisese nimic – anume
că „trebuie“ să scrie „o carte care să fie doar a mea“, „o carte de
descărcare personală, de revizuire şi «punere la loc» a câtorva idei şi
probleme, peste care nu voi putea trece decât în ziua în care le voi fi
aşezat definitiv în scris“. Adaugă însă, la fel de hotărât, că nu va scrie
18 • APOSTROF DOSAR
va fi terminat până la ultima linie“. Mai mult: faptul de a „înţelege“
şi „lichida“ „adevărurile de evreu-român“ „nu are nici o legătură cu
romanul Adrianei“. Sunt două drumuri diferite, două cărţi diferite,
dintre care unul va duce la Oraşul cu salcâmi. Celălalt proiect se va
concretiza, o ştim acum, în De două mii de ani, roman de acută
(auto)analiză şi radiografie a unui climat irespirabil de antisemitism.
Ne putem întreba, ca reacţie la teza conform căreia Sebastian s-ar fi
„autocenzurat“, ocultându-şi, sub presiunea contextului, identitatea
de scriitor evreu-român: de ce autorul nu va mai fi resimţit necesi-
tatea „autocenzurii“ în momentul în care trimitea la tipar De două
mii de ani (1934), deci într-un moment de radicalizare extremă a
mişcării antisemite, dacă făcuse asta în 1932?!...
Întreaga construcţie argumentativă a Teodorei Dumitru şi a
Alexandrei Oprescu (spectaculoasă chiar la cea dintâi, care for-
jează în acest context şi un „concept“ – acela de „neutrochtonie“ –
vezi studiul citat din Transilvania...) se sprijină – într-un echilibru
fragil – pe cele două mici pasaje anterior citate, prin eliminarea
cărora Sebastian şi-ar fi ocultat şi camuflat identitatea de scriitor
evreu-român. Pasajele sunt în mod flagrant decontextualizate şi
suprainterpretate, operaţiuni căroara li se adaugă – poate inocent
– eroarea de descifrare despre care am scris deja aici: „evreii mei“
în loc de „eroii mei“.
Ca argument pentru teza „ocultării“ este invocată şi schimbarea
numelor personajelor în diferitele etape ale elaborării romanului;
la fel şi abrevierea acestor nume în trecerea de la manuscris la textul
publicat în Azi. Nu-mi dau seama de ce ar fi neobişnuită preocu-
parea lui Sebatian, ca a oricărui prozator, de fapt, faţă de numele
„eroilor“ săi; şi nici de ce ar fi atât de greu de acceptat că Sebastian
nu şi-a propus să scrie un roman despre adolescenţi evrei, ci un
roman despre adolescenţi în general şi despre adolescenţă (şi că, în
consecinţă, nu avea de ce să păstreze numele evreieşti).
Abrevieri convenţionale, conjuncturale sunt analizate pe larg şi
cu multă suspiciune de cele două cercetătoare. Alexandra Oprescu
(Scena 9, 9 martie 2023) arată că Sebastian „a ascuns, de exemplu,
sub iniţiale numele unor persoane reale: Ticu Archip apare ca
«T.A», iar Sadoveanu, «ambetant băiat», ca «Sdv.»“ şi insinuează
că această ascundere nu ar fi lipsită de tâlc. Iar Teodora Dumi-
tru (Scena 9, 9 martie 2023) pune punctul pe i: „Când în loc de
«Sadoveanu» alege să dea publicităţii varianta «Sdv.», iar în loc
de «Paul Ster(n)berg», optează pentru varianta «Paul», Sebastian
procedează – s-ar putea spune – ca orice autor care oferă un preview
revuistic al muncii sale. Dar – la o privire mai atentă şi concertată –
se observă că majoritatea numelor abreviate şi a pasajelor exceptate
de la publicare din jurnalul 1930-1931 nu au legătură cu economia
de spaţiu, ci cu statutul lui Sebastian de cetăţean şi (potenţial)
scriitor român-evreu din anii 1920-1930“.
Ambele cercetătoare dau ca exemplu între altele, cum am văzut,
numele de Sadoveanu, abreviat ca „Sdv.“. Sper să fie vorba despre o
ambiguitate de exprimare, despre o omisiune cauzată de grabă. Nu
aş vrea cu nici un chip să cred că în acel Sadoveanu, „ambetant băiat“,
pomenit pe un ton amuzat de tânărul Sebastian în însemnările sale,
Alexandra Oprescu şi Teodora Dumitru l-ar fi identificat pe însuşi
autorul Zodiei Cancerului. Pentru că, evident, de mult consacratul, la
acea vreme, Mihail Sadoveanu ar fi fost greu de imaginat în ipostaza
de vizitator „ambetant“, „vioi uneori, plictisi-
tor prin lipsă de discreţie persoanlă“ (a se ve-
dea însemnarea din 22 ianuarie 1930) al unui
tânăr doctorand parizian, în odaia sa austeră
de student nu foarte înstărit... (De altfel,
Mihail Sadoveanu nici nu a vizitat Parisul în
1930.) Nu, acel „ambetant“ Sadoveanu, care,
indiscret, îi povesteşte lui Sebastian aventuri
sentimentale, este tânărul pictor Dimitrie Sa-
doveanu (fiul scriitorului binecunoscut), care
îşi făcea studiile la Paris... Una dintre istoriile
relatate de acesta este reţinută în însemnările
lui Sebastian ca posibil „detaliu de mişcare
în povestea Adrianei“. Paragraful ce rezumă
istoria cu pricina a fost tăiat de autor la publi-
care (dar, desigur, nu din motivele invocate
de T.D. şi A.O.); iată-l:

„De exemplu: Adriana îl necăjeşte pen-

tru un motiv oarecare, meschin, negene-
ros, neinteligent pe X. X se fixează în faţa
casei (la Bucureşti preferabil) şi aşteaptă
un ceas, două, trei. Fata trece de la plicti-
seală la iritaţie, la remuşcare, rugăminţi
– mut şi prin semne desigur, îi aruncă o
floretă – trucuri. Se culcă, stinge lumi-
na, revine şi X e într-una în faţa casei,
imobil şi absent. Adriana îngenunchiază,
îşi împreună mâinile şi îl imploră să se
ducă la culcare, ceea ce [lecţiune incertă]
el abia atunci face.
Asta îmi aminteşte insistenţa Jennyei de a
rămâne [lecţiune incertă] târziu la fereas-
tră, pe vremea bacalaureatului – ca să mă
privească cum învăţ“ (22 ianuarie 1930)

Să continuăm cu enumerarea diferen-

ţelor dintre textul de bază (cel din Azi,
asumat de autor) şi varianta manuscrisă (din
caietul de la BCU). În afara fragmentelor
pe care le-am citat deja in extenso, autorul
a mai eliminat la publicarea în revistă încă
două pasaje – nu foarte largi şi nu ştiu cât de
semnificative:

„Trebuie să remarc însă, pentru propria mea pace şi sinceritate, 1)
că ideea de a-mi urmări într-un carnet personal mersul lucrului
propriu-zis mi-a venit într-adevăr cetind zilele astea jurnalul Faux
Monnayeurilor 2) că înţeleg perfect utilitatea notelor ăstora, cu care
probabil am să-mi înlesnesc scrisul, prea leneş şi capricios până azi
3) şi în fine că paginile astea îmi aparţin mie şi nu vor fi niciodată
publicate. Nu înţeleg de ce de dragul originalităţii, m-aş dispensa de
un instrument, care pare atât de util“ (17 ianuarie 1930);
„De ce Emilie Bourguignon s-a păstrat fecioară până în seara în care
l-a cunoscut pe Victor Popescu, n-ar fi ştiut să spună. Lene sau lip-
să de imaginaţie. Totul ar fi trebuit să împiedice această întârziată
castitate: exemplul prietenelor, singurătatea ei în odaia mobilată pe
care o locuia, viaţa ei trudită de muncitoare, traiul acela fără alte bu-
curii decât plimbările de duminică, serile la cinematograf şi – foarte
rar – când vreo camaradă avea nevoie într-o expediţie amoroasă de
serviciile ei modeste, un chef la Robinson“ (8 ianuarie 1931)
Sebastian a renunţat, de asemenea, la două paranteze care i se
vor fi părut prea personale – „(mi se pare că în artă entuziasmul e
degradant)“ (14 iunie 1930) şi „(Sărăcia şi necazul ultimelor zile
să aibe în asta vreo vină?)“ (28 noiembrie 1930) –, precum şi la
câteva frânturi de frază: „iar desminţirea Jennyei putea fi o în-
tâmplătoare desvelire proprie ei în suferirea simptomelor, dacă nu
cumva o discreţie pe care o înţeleg şi care îmi place de altminteri“
(17 ianuarie 1930); „prin ea aflând X că rivalul lui imaginar – Paul
Sternberg – e tipul care îi telegrafiase la nuntă o telegramă ridiculă
şi care odată după ce se cântase Grand-Concert... exclamase: Ce
lucrătură imortală!“ (19 februarie 1930); „să o continui, să o aflu
şi să mă mir eu însumi de accidentele ei“ (14 martie 1930 [este
vorba despre „viaţa Adrianei“]); „(deşi sunt veri şi...)“, „Chestiunea
asta e oarecum dificilă. Om vedea“ (14 aprilie 1930).
Reformulările sunt minore şi nu „ascund“ nimic esenţial: „Mi-
ca monografie medicală...“ în loc de „Fapt e că mica monografie
medicală...“; „fraza simplă“ în loc de „fraza simplă şi economică“;
„X o «iubeşte» pe Adriana“ în loc de „X o «iubeşte» din spate pe
Adriana“; „scena de la grădină“ în loc de „scena de la monument“;
„cazului ei“ în loc de „cazului ei matrimonial“; „nu numai verişoa-
ră“ în loc de „nu numai decât verişoară“; „o prezentare a lui X“ în
loc de „o prezentare insistentă a lui X“; „m-a surprins“ în loc de
„m-a surprins şi pe mine“; „rămân singuri“ în loc de „rămân unde
se găsesc“; „Am trecut alaltăieri examenul“ în loc de „Am dat (şi
am trecut) alaltăieri examenul“; „Nu un roman, ci un jurnal, o car-
te de descărcare personală“ în loc de „Nu un roman. Ci o carte de
descărcare personală“; „acest Jurnal“ în loc de „acest Jurnal al lui
Azdril“; „şi ar urma să-i găsim“ în loc de „şi pe urmă să-i găsim“;
„să-mi refac planul“ în loc de „să-mi refac proiectul“. În câteva
locuri au fost schimbate cuvinte: „bravadă“ în loc de „bravură“,
„limbaj“ în loc de „langaj“, „gata“ în loc de „Fine“, „trebuie“ în loc
de „ar trebui“, „artificu“ în loc de „artificii“. Cât despre pomel-
nicul numelor abreviate sau schimbate – îl las în seama Teodorei
Dumitru şi a Alexandrei Oprescu; nu cred că ajută la ceva.
Şi cu asta am încheiat inventarierea deosebirilor dintre textul
publicat (accesibil oricui) şi varianta lui manuscrisă de la BCU.
După cum se vede, sunt deosebiri puţine şi nu foarte semnifi-
cative, contrar imaginii spectaculoase pe care ne-o înfăţişaseră
cele două cercetătoare despre descoperirea unui Sebastian nu doar
necunoscut, ci şi, mai grav!, ignorat din motive mai mult ori mai
puţin oculte. Nu, cele câteva fragmente inedite din caietul de la
BCU nu spun despre Sebastian – despre scrisul şi despre drama sa
de scriitor evreu-român – mai mult decât ştiam până acum; şi nu
e, deci, de mirare că cei câţiva cercetători care văzuseră deja caietul
(în format fizic sau fotocopiat) nu l-au „valorificat“ şi „reinter-
pretat“. Manuscrisul micului jurnal de creaţie al tânărului Mihail
Sebastian nu este, după nici o normă editorială, un text inedit. Am
prezentat aici probele concrete. Restul e fantezie. Sau ştire falsă.


DOSAR Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 19


R ESCRIEREA MITURILOR fondatoare re-
prezintă în postmodernitate o cale de
reînnoire a narativităţii şi de interogare a
reprezentărilor mitologice anterioare. Au-
torii reiau marile mituri şi figurile lor sim-
bolice, le recontextualizează, le transpun
în epoca contemporană parodiindu-le, de-
sacralizându-le, invitându-ne să reflectăm
la bulversările provocate de evenimentele
tragice din secolul XX.
Reluarea, regândirea, rescrierea mitului
în postmodernitate se efectuează în două
direcţii fundamentale: critica „marilor
povestiri de legitimare“ (Jean-François
Lyotard) şi repunerea în discuţie a sisteme-
lor de reprezentare a epocilor anterioare.
Reîntoarcerea la marile mituri nu se jus-
tifică prin nostalgia pentru trecut, ci prin
posibilitatea oferită de mit de-a interoga
originile. Mai ales scriitorii din exil, cum
e Milan Kundera, explorează astfel mitul,
reinterpretându-l.
A rescrie un text anterior înseamnă
a scrie altfel hipotextul într-un text nou,
de tip palimpsest, hipertextul. Rescrierea
presupune deconstrucţia/reconstrucţia mi-
tului într-un nou context istoric. Rescrierea
este focalizată la Kundera pe mitul homeric
al marii întoarceri. Scriitorul reface în linii
mari mitul nostalgiei întoarcerii la origini
din Odiseea prin referinţe intertextuale
punctuale, însă se distanţează de reprezen-
tarea sa clasică, sugerând lectorului o nouă
perspectivă, într-un nou tip de roman, ro-
manul cu variaţiuni. Aplică în construcţia
sa un principiu muzical, variaţiunile pe
aceeaşi temă, mitema lui Odiseu. Romanul
său se structurează pe paliere diferite: hipo-
textul, hipertextul şi metatextul (reflecţiile
scriitorului pe marginea mitului homeric).
Suprapune peste vechiul mit un altul,
al emigrantului din epoca totalitarismului
comunist din Estul Europei. Ne livrează
astfel noul mit al emigrantului secolului
XX prin trei povestiri diferite ce modifi-
că hipotextul şi sensul mitului homeric:
întoarcerea este eşec, deziluzie. Nostalgia
exilatului, provocată de proiecţia mentală
a spaţiului pierdut, dispare la întoarcerea în
ţara de origine. Nostalgia se hrăneşte din
obsesia întoarcerii, iar în absenţa obiectu-
lui ori persoanei dorite se diluează, dispare
treptat la personajele lui Kundera.
Povestea lui Homer îi permite scriito-
rului ceh să reflecteze asupra propriului
său exil şi a consecinţelor sale. Emigrat în
Franţa în 1975, Milan Kundera cunoaşte
20 • APOSTROF
Rescrierea
mitului homeric
Sonia Elvireanu
destinul dureros al exilatului din experien-
ţă. Exilul devine astfel un motiv literar prin
care scriitorul prezintă drama exilaţilor
cehi, dezvăluind un adevăr crud: refuzul
de-a reveni definitiv în ţara de origine după
ce cauza expatrierii dispare.
Kundera reia mitul homeric în romanul
Ignoranţa unde face o paralelă între întoar-
cerea lui Ulise în Ithaca şi întoarcerea în
Boemia natală a doi emigranţi cehi, Irena
şi Josef, unul din Franţa, celălalt din Da-
nemarca, după căderea comunismullui în
Europa. Scriitorul ne invită să reflectăm la
o nouă perspectivă asupra întoarcerii din
exil, diferită de cea homerică. Întoarcerea
lui Ulise în ţara de origine este determinată
de nostalgie, cuvânt de origine greacă, care
semnifică „suferinţă cauzată de dorinţa
nepotolită de a se întoarce“. Nostalgie e de-
semnat prin cuvinte diferite, în funcţie de
ţara de unde îl preluăm, ceea ce dă sensuri
multiple cuvântului: suferinţă provocată de
dorinţa de întoarcere ori de absenţă, igno-
ranţă, stare de rău existenţial generată de
dezrădăcinare, sensuri ce se regăsesc în ro-
man. Nostalgie şi ignoranţă au o rădăcină
comună, cuvântul ignoranţă fiind elemen-
tul în jurul căruia se ţese trama romanului,
după cum sugerează şi titlul.
Ulise este cel mai mare nostalgic, unica
sa dorinţă este întoarcerea în ţinutul na-
tal. Nimic nu-l obligă pe eroul grec să se
întoarcă, cu atât mai mult cu cât cunoaşte
deliciile iubirii alături de zeiţa Calypso. În
ciuda unei dolce vita alături de aceasta, Uli-
se alege întoarcerea în Ithaca natală, igno-
rând timpul, cei douăzeci de ani în care
devenirea lumii este inevitabilă. Memoria
se conservă imaginea mentală şi afectivă
a unui topos generator de nostalgie. Sin-
gurul său ţel este întoarcerea. Aventurii,
explorării necunoscutului, iubirii, eroul lui
Homer îi preferă lumea cunoscută, „împă-
carea cu finitudinea vieţii“. Ulise trăieşte
extazul întoarcerii doar prin recunoaşterea
locurilor natale, posibilă prin implicarea
zeiţei Atena. Printr-o forţă exterioară lui,
lucrurile par să fi rămas neschimbate în
absenţa sa, ca şi cum timpul s-ar fi oprit
în Ithaca după plecarea sa spre Troia. Doar
înlăturând bariera timpului, reintegrarea
într-un spaţiu cunoscut devine posibilă.
Pentru personajul feminin kunderian,
întoarcerea din exil în Praga natală nu
mai este extaz, fiindcă timpul operează
schimbări politice, sociale, afective ce
nu mai permit recunoaşterea lucrurilor
cunoscute în tinereţe, nici reintegrarea în
spaţiul de origine. Revenirea, deşi posibilă
geografic, nu înseamnă şi întoarcere în
timpul istoric de dinainte de exil. În ciuda
amintirilor, nostalgia paradisului pierdut
nu mai este dureroasă, Irena nu se mai
gândeşte la întoarcere, doar prietenii săi
francezi o împing spre întoarcerea acasă,
pentru aceştia exilul se încheie când dis-
pare cauza lui.
Nimic nu-l motivează pe exilatul ceh
pentru întoarcere, deoarece nu există o
separare afectivă ca la Ulise, care se des-
parte de familie şi de ţinutul natal. Irena
se exilează în Franţa împreună cu soţul şi
copiii săi. Despărţirea de Praga, de locurile
tinereţii, determină la început un senti-
ment de dezrădăcinare, de rău existenţial,
de rupere bruscă de acel acasă spre care
tânjeşte exilatul din orice ţară. După do-
uăzeci de ani însă, Franţa devine patria sa
adoptivă şi estompează treptat nostalgia
Boemiei prin crearea unor legături afective
noi şi reconfigurarea identităţii sale în exil:
femeie matură, dezinhibată, debarasată de
convenţii, liberă şi independentă.
Irena se confruntă cu necesitatea de a
opta între două spaţii, de origine şi adop-
tiv, între a fi acasă în Boemia debarasată
de comunism ori în Paris. Trecutul s-a
estompat, pământul natal devine treptat
o imagine ştearsă, iar prezentul în care
trăieşte e singura ei realitate. Amintirile,
stocate de memoria afectivă, renasc uneori
în mod misterios pentru a-i aminti adoles-
cenţa, frumuseţea oraşului Praga, trecutul
aproape uitat. Însă visele sale de emigrantă
devin adevărate coşmaruri, fiindcă teama
de comunism îi bântuie nopţile, inspirân-
du-i o adevărată spaimă de întoarcere.
Prin întoarcere, Irena se confruntă cu
alteritatea spaţiului natal şi a oamenilor,
descoperă înstrăinarea, alteritatea interi-
oară. Eroul grec suferă de nostalgie şi se
întoarce în Ithaca pentru a-şi potoli acest
sentiment, fără a se gândi la trecerea tim-
pului, la absenţa care separă şi îndepărtea-
ză. Irena, dimpotrivă, îşi construieşte un
prezent la Paris, descoperă libertatea de-a
trăi, se ataşează de alţi oameni, îşi trăieşte
perioada de maturitate la care nu va renun-
ţa niciodată, cu riscul de a-şi rata întoarce-
rea. Încercarea de-a reface vechile legături
de prietenie pragheze, de readaptare la
realitatea cehă postcomunistă eşuează nu
din cauza ei, ci a atitudinii celorlalţi, care
o percep ca străină, separată de ei prin exil,
prin prezentul pe care nu-l trăieşte alături
de compatrioţi, ci în străinătate. Nu i se iar-
tă trădarea, anii petrecuţi departe de ţară.
Orice încercare de apropiere sentimentală
este zadarnică, Irena nu poate radia două-
zeci de ani ce o despart de oraşul natal.
Reîntoarsă în Praga postcomunistă,
emigranta se confruntă cu o realitate du-
reroasă. Totul o separă de oameni, hainele
şi gusturile sale rafinate de pariziancă, spi-
ritul de libertate, calitatea vieţii modelată
de francezi. Încercând să se adapteze ves-
timentar vieţii cotidiene cehe, renunţînd
la ţinuta pariziană, nu se mai recunoaşte.
Un simplu veşmânt o aruncă înapoi într-un
timp care nu-i mai aparţine, într-un trecut
pe care îl refuzase preferând exilul. Devine
imaginea deplorabilă a unei femei sărace,
supusă, fără personalitate, imaginea femeii
comuniste de care fugise. Această imagine
îi declanşează aceeaşi panică ca şi coşmaru-
rile de emigrantă, căci „prin forţa unică a
unei rochii ea se vedea închisă într-o viaţă
pe care nu o voia şi din care n-ar mai fi
capabilă să iasă“. Se vedea captiva vieţii
dinainte şi resimţea aceeaşi oroare faţă de
întoarcere ca în vise. Spaima de întoarcere,
inoculată de coşmaruri, nu este doar teamă
de comunism, dar şi de o confruntare cu ea
însăşi, cu ai săi, cu trecutul, teama de a-şi
descoperi alteritatea interioară.
În cazul lui Ulise, întoarcerea poate fi
extaz prin intervenţia unei forţe exterioare
ce elimină bariera timpului şi permite lui
Homer „să glorifice nostalgia şi să stipule-
ze o ierarhie morală a sentimentelor“. Ho-
mer „exaltă durerea Penelopei“, reflectează
Kundera în metatext. Marea întoarcere din
exil nu mai este exaltare şi reconciliere cu ai
săi la Kundera, ci deziluzie şi înstrăinare.
Kundera are curajul să dezvăluie un adevăr
crud: acel acasă din ţara de origine riscă să
fie înlocuit cu un nou acasă în ţara adop-
tivă: „Vrei să spui că aici nu sunt acasă“,
exclamă Irena incitată de reproşurile Silvi-
ei. „Trăiesc aici de douăzeci de ani. Viaţa
mea este aici.“
Analizând emigrarea în Franţa, Milan
Kundera constată că un „emigrant din ţă- că exilul ar putea elibera, după cum afir- Josef nu mai resimte decât detaşare, fiindcă
rile comuniste nu prea era iubit de francezi: mă Kundera într-un interviu. Întoarcerea nu-şi iubeşte trecutul, se debarasează de el
pentru francezi singurul rău în acel mo- înseamnă să accepţi confruntarea, cu riscul pentru a se simţi liber. Cunoaşte exaltarea
ment era fascismul. Ei nu s-au decis decât unei mari decepţii, confruntarea cu alţii şi în ţara adoptivă prin iubirea pentru o da-
progresiv, către finele anilor 60 şi în anii 70, cu sine, riscul de a nu te mai recunoaşte în neză şi nu se mai poate întoarce în trecut,
să conceapă şi comunismul drept un rău, oglinda iluzorie a trecutului. de aceea întoarcerea eşuează. Acasă nu mai
însă un rău de un grad inferior.“ Ţările din Irena descoperă distanţa dintre ea şi ai e Boemia, ci Danemarca, de care îl leagă
Estul Europei trăiau într-o absenţă totală a săi, libertatea şi solitudinea, indiferenţa oa- iubirea pentru soţia decedată.
speranţei, considerând comunismul „ca un menilor. Nici mama, nici prietenele sale nu Dacă pentru eroul lui Homer timpul
tunel fără capăt“, însă istoria demonstrează vor să ştie nimic despre existenţa ei în exil, nu acţionează, pentru Irena şi Josef timpul
că lucrurile nu sunt imuabile, că oamenii se dimpotrivă, ar vrea să o readucă la umilin- transformă, modifică imperceptibil peisaje
înşeală în previziunile lor. Când comunis- ţa lor, refuzând femeia matură, eliberată şi oameni, dar şi pe ei înşişi. Kundera se
mul se prăbuşeşte în Europa şi frontierele de complexe, remodelată de exil, libertatea întreabă, pe bună dreptate, dacă mitul
se deschid, emigranţii nu se mai întorc de- şi independenţa ei. Conştientizează prin homeric mai poate fi conceput în contem-
cât temporar în ţările de origine sau deloc. întoarcere că peisajul parizian a înlocuit poraneitate, dacă Ulise ar mai fi cunoscut
Emigrantul devine neinteresant pentru de multă vreme „verdeaţa grădinilor cehe“, extazul fără recunoaşterea peisajului fami-
francezi, după cum demonstrează prietena că se simte bine la Paris, că a perceput liar.
Irenei, care îi întoarce spatele, când aceasta emigrarea ca o nenorocire, prin prisma După o analiză lucidă a emigrării,
revine definitiv în patria adoptivă. „O dată unui clişeu, nu prin experienţă personală. Milan Kundera conchide că totul e igno-
cu căderea comunismului, personajul euro- Constată că o idee preconcepută despre exil ranţă şi iluzie: emigrarea, iluzia nefericirii;
pean al Emigrantului, marele Trădător şi i-a întreţinut iluzia nenorocirii şi înţelege întoarcerea, iluzia extazului; iubirea, iluzia
marele Suferind provenit din evenimentele că emigrarea sa „era cea mai bună soluţie unei legături durabile; viitorul, o previziu-
bulversante ce au zguduit Europa din se- pentru viaţa ei, că forţele implacabile ale ne la fel de iluzorie. În căutarea identităţii,
colul XVIII până în secolul XIX ia sfârşit.“ Istoriei, care au atentat la libertatea ei, cei doi emigranţi cehi descoperă ignoranţa
Marea întoarcere devine astfel o nouă i-au redat libertatea.“ Exilul nu a fost atât şi imposibilitatea întoarcerii: ignoranţa ce-
aventură pentru emigrant, la capătul căreia de sumbru nici în cazul lui Ulise, în ciuda lorlalţi, indiferenţi faţă de destinul lor, pro-
ar putea fi împlinit, ca Ulise, sau dezamă- obsesiei întoarcerii, reflectează Kundera pria lor ignoranţă uneori faţă de trecutul
git, reintegrat şi împăcat cu ai săi, sau res- în metatext: „Timp de douăzeci de ani nu pe care l-au uitat, ignoranţa naturii umane,
pins, separat din nou printr-un nou acasă. s-a gândit decât la întoarcere, însă, o dată în general. Eşecul întoarcerii este opera
A-ţi pierde rădăcinile, a te ataşa de un alt întors, a înţeles uimit, că viaţa sa, esenţa timpului care transformă totul, a memoriei
pământ, de o altă cultură, ar fi chiar atât de însăşi a vieţii sale, centrul său, valoarea sa, infidele ce păstrează unele peisaje familiare
zdrobitor şi de neiertat, se întreabă Milan se găseau în afara Ithacăi, în cei douăzeci din trecut, dar ignoră schimbările în plan
Kundera. Pentru compatrioţi, pierderea de ani de rătăcire.“ material, afectiv, mental, şi a confruntării
rădăcinilor înseamnă a trăda şi trădarea nu Un alt ceh, Josef, emigrat în Danemar- dintre real şi imaginar.
i se poate ierta exilatei cehe. Cel mai dure- ca pentru a evada de sub ocupaţia rusească Romancierul ne oferă o carte surprin-
ros pentru emigrant este acel dublu acasă din Cehoslovacia din 1968, trăieşte aceeaşi zătoare despre exil, întoarcere, ignoranţă
şi această dublă trădare de care e acuzat, experienţă a întoarcerii ca Irena. Incitat să şi ne invită să reflectăm la toate acestea.
de ai săi şi de străinii ce văd în emigranţii se întoarcă în ţară de soţia sa, revine în Pra- Romanul său Ignoranţa reprezintă un
ce refuză întoarcerea un refuz de reconci- ga după moartea ei, însă nu se mai poate dialog intertextual cu mitul antic grec.
liere cu pământul natal şi cu valorile sale. reintegra, din cauza familiei care-l uitase Reactualizând mitul, scriitorul îi dă o altă
Emigranţii au de optat între reînnodarea şi a alterităţii interioare. Nu se mai recu- interpretare. Pornind de la mitema lui Odi-
legăturilor cu trecutul sau rămânerea în noaşte în ipostaza adolescentului praghez seu, personajele sale refac trama homerică
prezentul din ţara adoptivă. Întoarcerea dinainte de exil, nu şi-l mai aminteşte când în alt context istoric şi dintr-o nouă per-
presupune o confruntare dureroasă între citeşte paginile jurnalului său de odinioară. spectivă. E o rescriere a contrario, un eşec
real şi imaginar. A refuza întoarcerea, ase- „În timpul absenţei sale, timpul invizibil al întoarcerii, o inversare a fericirii la care
menea lui Emil Cioran, înseamnă să scapi ştersese de pe chipul tinereţii sale tot ceea sperau prin întoarcerea la origini.
de durerea unei decepţii sau să recunoşti ce îi era familiar“. Faţă în faţă cu trecutul, 

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 21

 Cine este
Jules Isaac
pentru mine?
Î N ACEST AN, pentru a comemora şaizeci de ani de la dispari-
ţia istoricului francez Jules Isaac (1877-1963) şi a şaptezeci şi
cinci de ani de la înfiinţarea asociaţiei Amitié Judéo-Chrétienne
de France [Prietenia Evreo-Creştină din Franţa], profesorul Carol
Iancu a organizat la Universitatea Paul Valéry din Montpellier,
în zilele de 5 şi 6 septembrie 2023, un important colocviu inti-
P ENTRU A RĂSPUNDE la această întrebare, trebuie să amintesc mai
întâi circumstanţele în care am cunoscut numele reputatului
istoric francez şi care datează din anii 1970. Eram atunci student
la Universitatea ebraică din Ierusalim şi pregăteam o lucrare de
Master intitulată „Péguy socialist şi atitudinea sa faţă de naţiona-
lism“. În bibliografia pe care am consultat-o, cartea care m-a mar-
cat cel mai mult a fost Expériences de ma vie. Vol. I. Péguy. [Expe-
rienţe din viaţa mea. Vol. I. Péguy] scrisă de Jules Isaac. Continuând
apoi în Franţa, la Centrul Charles Péguy din Orléans, cercetările
consacrate prietenilor şi colaboratorilor revistei Les Cahiers de la
Quinzaine, creată de renumitul poet mort în 1914, la începutul
Marelui Război, am avut acces la corespondenţa acestuia cu Jules
Isaac. În acelaşi timp, am descoperit un număr special al revistei
Les Cahiers de la Quinzaine, dedicat evreilor din România, al cărui
autor era Bernard Lazare (1865-1903). Am fost impresionat de
pertinenţa studiului acestuia, care a pus în evidenţă situaţia inică
(injustă) impusă evreilor români, lipsiţi până la sfârşitul Primu-
lui Război Mondial, în imensa lor majoritate, de drepturi cetăţe-
neşti, în pofida tuturor îndatoririlor la care erau supuşi, printre
care serviciul militar, în cadrul căruia nu le era permis sa atingă
gradul de ofiţer. Am decis atunci să extind investigaţiile mele pri-
vind „cea mai îndelungată ură din istorie“. Astfel, printre altele,
am putut citi Jésus et Israël [Isus şi Israel], principala operă a lui
Jules Isaac, care a fost o adevarată revelaţie. Am făcut cunoscut
rezultatul lecturilor mele şi fascinaţia mea pentru lucrarea lui Jules
22 • APOSTROF
Carol Iancu
tulat Secolul lui Jules Isaac: prietenii, afinităţi şi moşteniri, la care
au participat cincisprezece universitari şi cercetători din Franţa
şi Germania. Carol Iancu, care a fost peste două decenii (1978-
2000) secretarul general al Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac,
explică în prezentul articol, admiraţia sa pentru personalitatea şi
opera celebrului istoric.
Isaac, regretatului profesor Pierre Guiral care a condus la Univer-
sitatea din Aix-en-Provence prima mea teză de Doctorat în Istorie,
consacrată comunităţii mele de origine, apărută în 1978, cu titlul
Les Juifs de Roumanie (1866-1919). De l’exclusion à l’émancipation
[Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare]. În
acelaşi an, profesorul Pierre Guiral m-a invitat la Adunarea gene-
rală extraordinară a Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac (Association
des Amis de Jules Isaac), în urma deceselor succesive al preşedintelui
Armand Lunel (1977) şi al secretarei Marie-Françoise Payré (ia-
nuarie 1978). Regretata doamnă Payré a fost medicul personal
al lui Jules Isaac (din anul 1945) şi secretara devotată a secţiei
din Aix-en-Provence a asociaţiei Amitié Judéo-Chrétienne de France
(Prietenia Evreo-Creştină din Franţa), de la înfiinţarea sa în anul
1948, de către Jules Isaac şi până la decesul acestuia în 1963. După
dispariţia lui Jules Isaac, dr. Marie-Françoise Payré a continuat cu
multă energie o activitate extrem de utilă ca secretară a Asociaţiei
Prietenilor lui Jules Isaac, întemeiată în 1964.
Am făcut cunoştinţă cu Marie-Françoise Payré câţiva ani
înainte de decesul său accidental, şi ea a fost prima care mi-a
transmis informaţii preţioase privind soarta evreilor din sudul
Franţei (printre care evrei de origine română), în timpul celui de-
Al Doilea Război Mondial, sub regimul guvernului francez de la
Vichy, dar şi, mai ales, despre viaţa şi opera lui Jules Isaac. Ea
a dat dovadă de un curaj şi un devotament exemplar în anii de
„noapte şi ceaţă“ ai războiului, când a fost medicul şi protectoarea
evreilor refugiaţi în regiunea Aix-en-Provence, îndeosebi a celor sericii în permanenţa antisemitismului. Cele Optsprezece propuneri
internaţi în lagărul din Les Milles, de unde a reuşit să-i salveze pe ale lui Jules Isaac au fost luate în considerare şi sunt la originea
unii dintre ei, printre care câţiva copii. De asemenea, ea a insistat celor Zece puncte de la Seelisberg, documentul final adoptat care
asupra nenorocirii care l-a lovit pe Jules Isaac, în toamna anului ameliora prezentarea evreilor în învăţământul creştin. Aici trebuie
1943, când soţia sa Laure, fiica sa Juliette, ginerele său Robert şi să citez cărtile sale care au avut un excepţional răsunet: Jésus et
unul din fii săi Jean-Claude au fost arestaţi de Gestapo şi cum, din Israël [Isus şi Israel] (1948), Genèse de l’antisémitisme [Geneza an-
întâmplare (se afla atunci la un coafor), el a scăpat. Juliette şi Laure tisemitismului] (1956), L’antisémitisme a-t-il des racines chrétiennes?
au fost deportate şi gazate la Auschwitz, Robert, deportat, tortu- [Antisemitismul are rădăcini creştine?] (1960) şi L’enseignement du
rat şi omorât la Buchenwald, doar Jean-Claude, şi el deportat, a mépris [Învăţământul dispreţului ] (1962).
reuşit să supravieţuiască. Adevarată gardiană vigilentă a memoriei Dacă prin angajamentele sale, Jules Isaac a fost un republican
lui Jules Isaac, ea mi-a arătat şi citit numeroase scrisori ale acestuia, convins, un umanist opus tuturor integrismelor, un apărător al
şi noi regretăm cu toţii astăzi că această corespondenţă nu poate fi apropierii franco-germane şi un luptător neobosit pentru prietenia
cunoscută integral: din motive de discreţie şi modestie, ea a cerut între evrei şi creştini, pentru mine, ca istoric, el a reprezentat un
ca toate documentele în posesia sa să fie distruse, şi această voinţă model de urmat. În diferitele mele lucrări şi mai ales în Les mythes
a fost (hélas!) respectată. fondateurs de l’antisémitisme [Miturile fondatoare ale antisemitismu-
Adunarea generală extraordinară a Asociaţiei Prietenilor lui Jules lui] (Toulouse 2017, şi Bucureşti 2018), am ţinut cont de analizele
Isaac, care a avut loc la Aix-en-Provence, la domiciliul decanului sale pertinente privind forţa rădăcinilor creştine ale antisemitismu-
Rémy Palanque, pe data de 5 aprilie 1978, s-a pronunţat pentru lui. De asemenea, am evocat faptul că în Geneza antisemitismului,
menţinera Asociaţiei, care a ales o nouă conducere: profesorul studiu care a fost tradus, la iniţiativa mea, de către regretatul
Louis Pierrrein, preşedinte, profesorii Pierre Guiral şi André prieten Ţicu Goldstein (1929-2019), Jules Isaac s-a opus pe bună
Meyer, vice-preşedinţi, şi eu însumi, secretar. Am acceptat cu dreptate ipotezei unui „antisemitism etern“, propagată de anumiţi
bucurie această misiune exaltantă, care mi-a permis să pătrund teologi creştini, un antisemitism într-un anume fel consubstanţial
în universul intim al lui Jules Isaac, să fac cunoştinţă cu cei doi fii iudaismului însuşi, opinie complet falsă şi tendenţioasă.
ai săi, Daniel şi Jean-Claude. O colaborare fructuoasă s-a stabilit
imediat care, la început, nu a fost întotdeauna uşoară, dat fiind
că ei au supravegheat cu o grijă geloasă, să nu fie cumva trădată
memoria părintelui lor, să nu ne îndepărtăm de ceea ce ei aveau
conştiinţa că era strictul adevăr istoric.
Trebuie să subliniez că am ţinut cont de exemplul acţiunii lui
Marie-Françoise Payré când m-am investit, ca secretar al Asociaţiei
Prietenilor lui Jules Isaac, în mai multe proiecte pentru a face cu-
noscută opera şi mesajul lui Jules Isaac. Astfel, am fost la originea
mai multor manifestări culturale, mai ales la Aix-en-Provence,
Marseille şi Montpellier: prin organizarea de conferinţe, expoziţii
(datorită unei documentaţii pusă la dispoziţie de fiii lui Jules Isaac
şi de Editura Hachette) şi colocvii. Ţin să amintesc aici: o „Seară
de Elogiu lui Jules Isaac“ care a avut loc la 16 iunie 1980 la Biblio-
teca universitară, secţiunea Litere din Aix-en-Provence, în cursul
căreia Sala de Istorie a fost denumită Sala Jules Isaac (1877-1963).
De asemenea, colocviul Jules Isaac, un pédagogue pour notre temps?,
care s-a ţinut în zilele de 18 şi 19 ianuarie 1981 la Universitatea
Paul Valéry din Montpellier, sub preşedenţia regretatului profesor
Charles-Olivier Carbonell, şi unde colecţia „Malet-Isaac“ a fost ex-
pusă şi comentată. Cu această ocazie, a fost inaugurată, la iniţiativa
mea, Strada Jules Isaac în cartierul Pompignane din Montpellier:
placa a fost dezvelită în prezenţa lui Jean-Claude, şi a lui Maurice
Reboah, consilier municipal care l-a reprezentat pe deputatul-pri-
mar Georges Frêche. În sfârşit, colocviul internaţional De l’Affaire
Dreyfus à la fin de la Seconde Guerre Mondiale (1894-1945). Les
engagements de Jules Isaac, care a avut loc la Aix-en-Provence, în
zilele de 27 şi 28 martie 1997; actele acestei reuniuni universitare • Medalia Jules Isaac (1877-1963), realizată de fiul său Jean-Claude Janet.
au fost publicate sub conducerea mea un an mai târziu. (Colecţia particulară Carol Iancu).
Preocuparea mea, pentru a menţine vie memoria lui Jules
Isaac, depăşeşte cadrul Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac: astfel, Jules Isaac a fost fondatorul Asociaţiei Prietenia Evreo-Creştină
cărţile sale au făcut (şi mai fac) parte din bibliografia obligatorie din Franţa (P.E.C.F.) şi, tot pentru a urma exemplul său, m-am
a studenţilor mei din mai multe universităţi (Aix-en-Provence, investit, după instalarea mea la Montpellier, împreună cu o regre-
Montpellier, Cluj-Napoca, Oradea, Iaşi şi Bucureşti). tată prietenă catolică Lucette Seznec (1927-2006), în crearea unei
Preocuparea mea provine dintr-o admiraţie profundă pentru secţiuni a P.E.C.F. Desigur, Montpellier figurează printre primele
personalitatea integră şi luptele lui Jules Isaac în numele adevărului oraşe în care Prietenia Evreo-Creştină a fost instituită, în martie
şi dreptăţii, începute împreună cu poetul Charles Péguy, în timpul 1949, de către profesorul Guenoun şi pastorul Forest, dar ea nu
Afacerii Dreyfus, prin apărarea căpitanului condamnat pe nedrept. a funcţionat decât câţiva ani. Cofondator şi preşedinte (din 2003
Admiraţie pentru voinţa sa pasionată de obiectivitate şi de până în 2017), al acestei noi asociaţii, denumită Secţia Jules Isaac,
adevăr, pe care le-a introdus în seria manualelor de istorie pentru la iniţiativa mea, m-am străduit să dezvolt numeroase activităţi al
liceele din Franţa, în celebra colecţie „Malet-Isaac“ şi pe care a căror obiectiv principal a fost cunoaşterea Celuilalt.
extins-o la studiul Marelui Război. Prieteni creştini şi evrei, noi am rămas fideli lui Jules Isaac în
Admiraţie, în sfarsit, pentru constanta sa luptă contra anti- lupta sa contra învăţământului creştin al dispreţului, care trebuie
semitismului, exprimată mai întâi în corespondenţa sa, aşa cum în mod necesar înlocuit cu învăţământul stimei.
reiese dintr-o frumoasă scrisoare trimisă lui Charles Péguy în Jules Isaac a fost şi rămâne pentru mine, modelul savantului
1908, în care denunţă antisemitismul „nezgomotos“ manifestat de riguros, demn şi prob, care ştie să dea naştere fervoarei admiraţiei,
Romain Rolland. De asemenea, în luările sale de poziţie publice, respectului şi prieteniei.
printre care două ţin să le amintesc aici. În 1946, în revista Europe, 
el stigmatizează cu vehemenţă afirmaţiile scandaloase ale lui Da-
niel Rops împotriva evreilor în cartea sa Jésus en son temps [Isus în CAROL I ANCU, profesor emerit
timpul său] (în care prezintă Holocaustul – Şoahu, ca o pedeapsă a la Universitatea Paul Valéry din Montpellier,
„crucificării“ lui Isus Cristos de către evrei (!!!). În 1947, la Confe- membru de onoare al Academiei Române.
rinţa de la Seelisberg, unde el a denunţat fără întrerupere, după
mărturia lui Alexandru Şafran (atunci Şef Rabin al României,
înainte de a fi obligat să părăsească ţara de către reprezentanţii
noului regim comunist totalitar), gravele responsabilităţi ale Bi-

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 23


I UBIREA NEBUNĂ (L’Amour fou), volumul lui
André Breton, este de referinţă pentru
literatura de avangardă. E un tom despre
iubire, însă aşa cum o gândeşte şi o trăieş-
te Breton, în spirit suprarealist. Georges
Sebbag subliniază cât se poate de explicit
că iubirea suprarealistă, aşadar formula
bretoniană a iubirii nebune, „dezvoltă o
sensibilitate nouă. Ea inventează un scena-
riu seducător şi irezistibil: două fiinţe care
se întâlnesc printr-unul din cele mai pure
hazarduri declanşează evenimente surprin-
zătoare, descifrează în trecerea lor multiple
semne ale dorinţei, constată fuziunea ima-
ginarului şi a realului, resimt convulsiile
frumuseţii şi ale timpului. Mai aproape
de iubirea curtenitoare sau de pasiunea ro-
mantică decât de relaţiile matrimoniale sau
de legăturile ascunse, iubirea suprarealistă
îmbină dimensiunea orizontală a cotidia-
nului şi verticala miraculosului“. (Georges
Sebbag, Suprarealismul, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1999, p. 127)
Tot Sebbag vorbeşte despre cum s-a
ajuns la scrierea acestei cărţi: punctul de
pornire a fost „întâlnirea fatală“ dintre An-
dré Breton şi cea care va urma să îi devină
a doua soţie, Jacqueline Lamba. Ambii
se vor intersecta în 1934, volumul în sine
apărând într-un timp scurt, în 1937. De la
acelaşi comentator al fenomenului suprare-
alist aflăm că evenimentul narat şi care stă
la baza cărţii lui Breton, L’amour fou, a fost
anticipat într-un poem automat al avangar-
distului francez, Floarea-soarelui (Tourne-
sol), Sebbag considerând că „poezia poate
anticipa realitatea“. Despre acest poem,
care e inserat, de altfel, în paginile volumu-
lui la care ne referim, Breton apreciază că
a fost scris în mai sau iunie 1923, la Paris.
Începutul poemului sună, în traducerea lui
Ovidiu Nimigean, astfel: „Călătoarea ce
traversa Halele la căderea verii/ Mergea în
vârful degetelor/ Disperarea îşi desfăcea pe
cer florile mari de/ rodu-pământului atât
de frumoase“ (A. Breton, Iubirea nebună,
Iaşi, Polirom, 2019, p. 85). Înaintând în
poem, observăm că personajul feminin
evoluează de la statutul de „călătoare“, la
cel de „tânără femeie“ şi, mai încolo, de
„damă fără umbră“ care „a-ngenuncheat
pe/ Pont-au Change/ Pe rue Gît-le-Coeur
timbrele nu mai erau aceleaşi/ Promisiunile
nopţii erau în sfârşit respectate“ (Ibidem, p.
86). E descrisă astfel în poem atracţia teri-
bilă dintre cei doi şi totul va deveni „o suită
24 • APOSTROF
Când realitatea
se întrepătrunde
cu suprarealitatea
Alexandru Ovidiu Vintilă
neîntreruptă, fulgurantă, de descoperiri“
(Ibidem, p. 85). E vorba aici despre faptul
că pe teritoriul suprarealităţii, din cel mai
pur hazard obiectiv, se întâmplă lucruri
miraculoase care se împletesc perfect cu
elementele cotidianului, ale realităţii.
Pentru Breton, frumuseţea e convulsivă şi
doar aşa poate să intre în sfera iubirii supra-
realiste: „O asemenea frumuseţe n-ar putea
emana decât din sentimentul răvăşitor al
lucrului revelat, din certitudinea absolută
dată de irupţia unui înţeles care, prin însăşi
natura lui, nu ne putea parveni pe căile
ordinare ale logicii“ (Ibidem, p. 18).
Breton descrie femeia care îi acaparează
privirea într-o manieră precum: „Această
femeie tânără care abia intrase era parcă
înconjurată de-un abur – îmbrăcată într-o
pară de foc –, totul se decolora, îngheţa
lângă tenu-i de vis într-un acord perfect
de ruginiu şi verde (…) Şi pot să afirm cu
hotărâre că, în acel loc, la 29 mai 1934,
tânăra femeia era scandalos de frumoasă.
O asemenea certitudine, exaltantă pe mo-
ment prin ea însăşi, risca să mă obsedeze
puternic în intervalul dintre apariţiile reale
ale femeii, fiindcă o foarte vagă intuiţie, pe
care-am avut-o încă din primele momente,
mă făcuse să mă gândesc că destinul ei ar
putea într-o zi să se-amestece, fie şi foarte
puţin, cu al meu“ (Ibidem, pp. 65-66). Ce-
ea ce, în realitate, chiar s-a produs: femeia
despre care scrie Breton, cum am spus, îi va
deveni soţie. Iubirea dintre cei doi e magi-
că, miraculoasă, supraraţională, capabilă să
abolească toate convenţiile.
Un aspect important aici e trans-
formarea în realitate a dorinţei, pentru
Breton, dorinţa fiind „unicul resort al
lumii“ (Ibidem, p. 142), „unica rigoare pe
care omul trebuie s-o resimtă“ (Ibidem, p.
142). Dorinţa se manifestă prin hazardul
obiectiv, la baza căruia se află necesitatea
exterioară care îşi croieşte drum în incon-
ştientul uman. Isabel Vintilă o explică în
acest mod: „hazardul obiectiv reprezintă
manifestarea externă şi obiectivă a unei
dorinţe venite din inconştient. Dorindu-şi
cu ardoare să se întâmple ceva (…), su-
prarealistul provoacă materializarea senti-
mentelor sale, act care poate fi văzut şi ca
anticipare a evenimentului care urmează să
se deruleze“ (Isabel Vintilă, Gellu Naum.
O călătorie spre arhetipul interiorităţii, Iaşi,
Timpul, 2010, p. 50). În acest sens, Geor-
ges Sebbag poate afirma faptul că „Totul se
petrece ca şi cum realitatea s-ar conforma
dorinţei suprarealiste, ca şi cum faptele
obiective ar îmbrăţişa cauza subiectivită-
ţii. În acest context de durate însufleţite,
numim durate automate acele evenimente
reale sau imaginare, orbitoare sau eclipsate,
anodine sau tulburătoare, de nerostit şi
despre care se tot vorbeşte fără încetare.
Pentru a înţelege aceste date risipite la voia
timpului care se scurge nelinear şi a pagi-
nilor tipărite, trebuie descifrate mesajele
scriiturii automate, trebuie redistribuite
coincidenţele hazardului obiectiv, trebuie
scurse documentele fotografice legendei
lor, trebuie să ne apropiem de obiectele pe
care suprarealiştii au avut ocazia să le con-
fecţioneze sau să le manipuleze“. (Georges
Sebbag, op.cit., pp. 74-75)
Despre atenţia pe care o acorda dorin-
ţei, Breton însuşi o susţine în volumul Iubi-
rea nebună: „De nimic nu m-am simţit mai
legat decât de sarcina de-a arăta ce precauţii
şi ce şiretlicuri întrebuinţează dorinţa când
îşi caută obiectul, străbâtând pe căi ocolite
apele preconştientului, şi, odată descoperit
acest obiect, ce mijloace, stupefiante pentru
moment, are la îndemână ca să-l aducă în
atenţia conştiinţei“ (A. Breton, op.cit., 38);
şi, în subsidiar, cam despre asta e vorba în
volumul Iubirea nebună.
În plus, Breton nu omite să pună accen-
tul pe faptul că suprarealismul a aspirat în-
totdeauna la recrearea unei stări a spiritului
precum aceasta: „În momentul culminant
al descoperirii, din clipa în care-un nou
pământ a fost zărit de navigatori până când
pun piciorul pe coastă, din clipa în care
cutare savant se convinge că tocmai a fost
martorul unui fenomen necunoscut înainte
până când începe să cântărească importan-
ţa observaţiei – orice sentiment al duratei
a fost abolit în beţia norocului – , un foarte
fin penel de foc eliberează sau desăvârşeş-
te ca nimic altceva sensul vieţii“. Imediat
mai încolo, Breton va sublinia faptul că
„Important este ca, în urma ta, să nu laşi
căile dorinţei să fie năpădite de mărăcini“
(Ibidem, p. 39).
Cât priveşte esenţa iubirii, scriitorul ne
atrage atenţia că trebuie să ne angajăm până
la capăt în dragoste, întrucât „promisiunea
de viitor din fiece clipă conţine, pentru fie-
care, întregul secret al vieţii, gata să se-ara-
te întâmplător într-o zi într-o altă fiinţă“
(Ibidem, pp. 67-68), pledând astfel pentru
iubirea nebună, convins fiind că „Aspiraţia
oarbă spre «cel mai bine» ar fi de-ajuns ca
să legitimeze iubirea aşa cum o concep eu,
ca unic principiu de selecţie fizică şi morală
ce poate garanta non-vanitatea mărturiei, a
trecerii umane“ (Ibidem, p. 189).


Istorie literară
„Experienţele
sensibilităţii“
Doina Curticăpeanu
S UGESTIV
LAT
AUTOINTITU-
astfel, specificul
implicării Profesorului
Dan Buciumeanu în des-
tinele criticii literare – pe
lângă aporturile sale nu
mai puţin semnificative
de poet, eseist, traducă-
tor din lirica universală,
critic de cinema, tradu-
cător de film, cum apare definit, în 2020,
la Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor
– se vădeşte totodată marcat de prezenţa
dosofteiană de îndelungat parcurs în viaţa
autorului. Începând cu elaborarea lucrării
Dosoftei poetul. Studiu monografic şi interpre-
tare stilistică a Psaltirii în versuri, susţinută
ca teză de doctorat în iunie 1986, tipărită
în 2001 la Editura Viitorul Românesc şi
încununată cu Premiul Asociaţiei Scriito-
rilor din Bucureşti, reapărută ca ediţie a
doua revăzută în 2021 la Editura Muzeul
Literaturii Române.
Prin intermediul acestei actuale versiuni,
autorul ne oferă o amplă retrospectivă a cer-
cetărilor personale dedicate Psaltirii în versuri,
implicit a contribuţiilor relevante din istoria
şi critica noastră literară privindu-l pe Dosof-
tei, acum, prin accentuarea de prim-plan a
unor coordonate esenţiale referitoare la per-
sonalitatea Omului (extrem de reticent toată
viaţa în dezvăluirea datelor existenţei sale) şi
silueta Poetului (umbrită cumva în trecerea
timpului şi preferinţele unor comentatori de
cea a traducătorului psalmilor).
Ţinînd seama de structura sufletească
a înaltului cărturar, unde „sensibilitatea
muzicală şi ingenuitatea cea mai delicată
se îmbinau cu o pasionantă curiozitate
umanistă“. Criticul o anticipează printr-un
episod de tinereţe din viaţa lui Dosoftei,
urmărit din 1649, pe când avea 25 de ani,
în postura de ieromonah la vestita ctito-
rie a lui Petru Rareş din 1530 (în zilele
noastre, opţiune UNESCO, 1993 pentru
Lista Patrimoniului cultural mondial). La
Mănăstirea Probota, „lăcaş de desăvârşire
spirituală“, situată pe atunci „în desimea
brazilor, pe malul înalt al Siretului, privind
spre întinsele lui şerpuiri înveşmântate în
lunci şi zăvoaie“ (cum va fi perspectivată şi
la Sadoveanu, în Nicoară Potcoavă), în ambi-
anţa dominată de „capodopera arhitecturii
medievale româneşti, cu silueta ei elegantă,
cu măiestria şi complexitatea ornamentaţiei
şi strălucita execuţie a picturilor“, Dosoftei
îşi petrece „cei mai rodnici ani ai vieţii“.
Pentru Dosoftei va fi constituit fără
îndoială un privilegiu de-a avea sub ochi,
în imediat-răscolitoare proximitate, fiinţa
architectural-picturală a monumentului,
asupra căruia va stărui la rându-i înfiorat şi
Dan Buciumeanu: „La Probota, mai ales în
pridvorul oblong, înalt, elegant şi totodată
tulburător, cu pereţii străpunşi de lumina
bogată a înaltelor ferestre gotice se des-
făşoară pentru prima oară în iconografia
moldovenească motivele reprezentării com-
plete a Apocalipsului în care se integrează
tema curentă a Judecăţii de apoi, cu efecte
de perspectivă plafonată ce amintesc de
Capela Sixtină“.
Interpretarea de către Dosoftei a psal-
milor ca „rugăciune mistică“, abordarea
„tăcerii ca o temă poetică“ duc gândul
asociativ al criticului până în depărtarea
„tablourilor şi gravurilor lui Rembrandt,
contemporanul lui Dosoftei(!), tulburătoa-
re şi datorită faptului că sunt scăldate în
clarobscurul tăcerii“.
Sublinierea că la „Probota lui Dosoftei“
(cum devine astfel ctitoria rareşiană în
viziunea criticului) „meşterii lui Rareş au
pus în operă o adevărată regie a luminii
cu caracter simbolic“ va primi la Dosoftei
„atributul razei, al emisiunii luminoase,
aducând în prezenţă o lume imaginată alta
decât cea a lui David, presimţită de Do-
softei însuşi în raportul sinestezic dintre
audibil şi vizibil, ca în versurile „Auzit-am
veche/ Ntr-auz de ureche/ Poveste trecută/
Ş-acum vedem multă“.
Celălalt mare moment simptomatic din
viaţa lui Dosoftei se va petrece, la altă vârstă,
în ianuarie 1684, când întreprinde „o călăto-
rie diplomatică în Rusia în vederea obţinerii
de sprijin politic pentru Moldova“. Nevoit să
staţioneze la Kiev, din cauza epidemiei de
ciumă, va avea aici „zguduitoarea revelaţie a
Lavrei Pecerska“. Impresionat la rându-i, cri-
ticul o va reproduce din Vieţile Sfinţilor, un-
de fusese consemnată de Dosoftei, întrucât
„ne trădează ceva din fiinţa mai adâncă a
poetului şi cărturarului“. Într-adevăr, notiţa
cu „caracter memorialistic, unică în lite-
ratura noastră veche“ e, implicit, o teribilă
„experienţă a sensibilităţii“ dosofteice, trăită
nemijlocit la vederea şi acut-simţirea olfacti-
vă a „moştiilor“ din Peştere:
„Trupurile lor, întregi cu carnea şi peliţa
cum ar hi de vreo lună adormiţi şi zvântaţi,
palmele, unghiile, nasul cu totul întregi,
neprăbuşiţi şi hainele – rase, mantii, cămeşi,
brâu, năfrămioare, unii desculţi, unghiile
întregi, m-am mirat de minunare mare,
atâţia de mulţi şi toţi întregi: dară mirosul
lor, cela de cela mai într-alt chip, mirosul
lor cumu-i busuiocul, minta, trandafirul,
camofilul, lăcrămialele, toporaşii de nu-ş
samănă. Aşa aceale trupuri sfinte care de
care mai frumos mirosăsc, de m-am mirat
(…) şi când am intrat eram bolnav stricat,
şi-am eşit atâta de sănătos cât am venit pe
gios înaintea cailor în treapăd sărind de să
mira toţi şi a doa zi ca mai sănătos, fiindu-
mi om de 60 de ani“.
Ilustrativ pentru „fervoarea credinţei“ şi
„elanul mistic“, textul dezvăluie un deosebit
moment al vederii, al exaltării simţurilor, al
regenerării prin vedere, printr-o „terapeu-
tică a vederii“. „Fascinaţia privirii“, „minu-
narea“, reţinute superlativ de critic, vor fi
urmărite apoi meticulos în lumea psalmilor,
prin echivalenţele lor lexicale, tipice la Do-
softei – ciudese,mirate, semne, minuni – des-
coperite de criticul dublat de traducătorul
subtil Buciumeanu – în „larga perspectivă
contemplativă faţă de creaţiunea divină“.

Istorie
Monumente dispărute,
strămutate, salvate
Cristian Vasile
C ÂND NE REFERIM la ar-
ta monumentală şi de
for public din România
de dinainte de 1945, vor-
bim în principal despre
două tendinţe importan-
te. În primul rând, în pe-
rioada interbelică, imedi-
at după 1919, s-a remarcat
intenţia multor primării şi
comitete locale de iniţiativă, inclusiv în loca-
lităţile rurale, de a construi monumente ale
eroilor căzuţi în Marele Război, în special
ale soldaţilor originari din acele locuri. În
al doilea rând, cu precădere în oraşe, şi mai
ales în Bucureşti, a existat o preocupare con-
stantă de a onora regii României, în special
Carol I (1866-1914) şi Ferdinand I (1914-
1927), prin monumente istorice somptuoa-
se (statui ecvestre). Imediat după lovitura de
stat din 30 decembrie 1947 şi înlăturarea
monarhiei, aceste statui au fost demolate
apelându-se inclusiv la tancuri.
În general, scrisul istoric a acoperit
această temă, cu o concentrare a atenţiei asu-
pra monumentelor bucureştene, însă nu au
existat foarte multe perspective de ansamblu
care să vizeze întregul spaţiu românesc sau
măcar oraşele reprezentative ale provinciilor
istorice. Un moment favorabil pentru a sur-
prinde destinul dramatic al monumentelor
istorice şi de artă de-a lungul mai multor re-
gimuri politice s-a ivit cu ocazia Expoziţiei
fotodocumentare „Monumente dispărute,
strămutate, salvate“, organizată de Muzeul
Naţional Cotroceni, în perioada 9 decem-
brie 2021 – 9 februarie 2022. Expoziţia a
fost însoţită de apariţia unui volum coordo-
nat de istoricul Dan Mihai Ţălnaru, Monu-
mente dispărute, strămutate, salvate, postfaţă
de Ion Bogdan Lefter (Editura Muzeului
Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2022, 259
pag.). Dan Mihai Ţălnaru a fost director
general al Institutului de Investigare a Cri-
melor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc, unde s-a remarcat în calitate
de coordonator de campanii circumscrise
arheologiei contemporane şi ca cercetător
preocupat de aducerea în faţa instanţei a
foştilor torţionari comunişti. Este autor al
unor studii privitoare la memoria recentă şi
la destinul artelor plastice postbelice (de alt-
fel, şi în volumul sus amintit este prezent cu
un studiu despre Arta plastică din Republica

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 25
 bronz şi piatră. Statui şi monumente dispărute
Populară Română pe tărâmul realismului so-
cialist, între conformism şi marginalizare, pp.
167-196). D.M. Ţălnaru a reunit o echipă
de cercetători care a surprins soarta unor
monumente reprezentative din Bucureşti,
Craiova, Oradea, Satu Mare, Iaşi etc. sub
impactul politicilor distructive a unor gu-
vernări autoritare, dictatoriale şi totalitare.
Cu competenţă şi apelând la o documen-
tare variată, Cosmin Năsui îşi propune în
articolul său – Avatarurile statuilor ecvestre
ale regilor României în Capitală (pp. 17-42)
– să urmărească „biografia“ monumentelor
consacrate Regilor Carol I şi Ferdinand I,
de la sfârşitul perioadei interbelice până în
postcomunism, când problema reconstruc-
ţiei lor a reapărut pe agenda publică. Tot el
semnează şi articolul „Redenumiri, deplasări
şi vecinătăţi simbolice de memorializare
ale Mormântului/Monumentului Eroului/
Ostaşului Necunoscut, Monumentul eroilor
luptei pentru libertatea poporului şi a patriei,
pentru socialism“ (pp. 197-218). Ştefania
Dinu urmăreşte geneza construcţiei monu-
mentului dedicat lui Ionel Brătianu, operă de
artă salvată şi datorită compoziţiei de granit
– „Monumentul lui Ion I.C. Bratianu a fost
realizat din granit şi plasat în piaţa special
amenajată în prelungirea Bulevardului Dacia
(...), în faţa Aşezământului Ion I. C. Brătianu.
(...) Statuia lui Ion I. C. Brătianu a fost dez-
afectată în anul 1948, fiind depozitată, până
în 1988, în curtea Combinatului Fondului
Plastic. În anul 1988 monumentul lui Ion
I. C. Brătianu a fost transferat la Complexul
Muzeal Goleşti, de unde a fost adus în 1992
şi repus, din iniţiativa Primăriei Municipiu-
lui Bucureşti şi a Ministerului Culturii, pe
amplasamentul iniţial din Bulevardul Dacia.
Norocul acestui monument a fost faptul că
era realizat din granit, şi nu a putut fi topit,
precum celelalte două opere ale lui Ivan Mes-
trovič“ (Strămutat şi salvat – monumentul lui
Ion I. C. Brătianu, pp. 43-64).
Cezar Petre Buiumaci a realizat un stu-
diu extins care a inventariat monumentele
din Bucureşti dedicate memoriei eroilor din
Primul Război Mondial – Monumentele Ro-
mâniei Mari din Bucureşti (pp. 65-104). În
plus, sunt ilustrate şi monumentele închinate
soldaţilor aliaţi sau celor din tabăra Puterilor
Centrale. Deşi capitala nu are nici până astăzi
un monument de mare amplitudine consa-
crat Marii Uniri, au existat totuşi numeroase
piese arhitecturale circumscrise artei de for
public evocându-i pe cei care au luptat pe
front şi au contribuit la Unirea de la 1918.
Valentina Popescu aduce în discuţie „Monu-
mentul Independenţei“ de la Craiova, realizat
de către sculptorul Dumitru Pavelescu-Dimo
între anii 1909 şi 1912. Monumentul, în
integralitatea sa, surprindea momentele din
ziua de 15 mai 1877, atunci când otomanii
au bombardat localităţile româneşti de la
Dunăre, iar drept răspuns artileria armatei
române din Calafat a bombardat Vidinul.
Monumentul – inaugurat la 21 mai 1913 –
a fost amplasat în scuarul din faţa Parcului
Bibescu. În august 1948, avea să fie demon-
tat de autorităţile regimului comunist care
îl socoteau „necorespunzător din punct de
vedere politic“ – Monumentul Independenţei
din Craiova (pp. 107-118). Cristian Culiciu
a realizat un scurt istoric al monumentelor
orădene afectate de schimbările politice şi
modificările de frontieră (bustul şi statuia lui
Ferdinand, statuia reginei Maria, monumen-
tul General Traian Moşoiu etc.) – Istoria în
26 • APOSTROF
şi mutate în Oradea (pp. 121-139). Generalul
Traian Moşoiu a şi participat la unele cere-
monii şi inaugurări de monumente, inclusiv
la punerea pietrei de temelie a monumentului
„Soldatului Român“ din Satu Mare. În acelaşi
oraş avea să fie inaugurată şi statuia dr. Vasile
Lucaciu, care probabil a fost unul dintre
monumentele care a „călătorit“ cel mai mult
prin ţară, într-un exil intern de peste 50 de
ani (Daniela Bălu, Oraşul Satu Mare şi istoria
monumentelor dispărute, strămutate, salvate.
Monumentul „Soldatului Român“ – „Eroului
Necunoscut“. Statuia dr. Vasile Lucaciu – pp.
141-164).
Ioana Ciocan încearcă să înţeleagă în
textul ei iconoclasmul îndreptat contra mo-
numentelor de for public. Distrugerea lor
de-a lungul timpului nu are neapărat un ca-
racter iraţional, ci este încadrabilă în sfera
„emoţionalo-politică“, putând reprezenta
şi o formă de manifestare performativă,
dar şi de vandalism (Voodoo Monuments,
pp. 219-227). Delia Bran realizează – din
perspectivă istorică şi prin prisma politici-
lor culturale – o analiză a sculpturii Monu-
mentul Unirii 1859 aparţinând lui Dimitrie
Paciurea, operă de artă supusă recontextu-
alizării la mijlocul anilor 1960 – Paşi către
o recuperare istorică: un monument, un artist,
mai multe instituţii publice (pp. 229-239).
Volumul se încheie cu un studiu erudit
semnat de Nicoleta Bădilă (Putere şi statut.
Considerente metodologice asupra portretului
în sculptura românească, pp. 243-255).
Suntem pe deplin de acord cu postfaţato-
rul Ion Bogdan Lefter, cel care remarcă fap-
tul că expoziţia şi cartea omonimă reprezintă
„acte de justiţie simbolică“ (Despre veşnicia
fragilă a statuilor. La o reconstituire simbolică,
p. 258). Multe dintre monumentele dispărute
nu mai pot fi redate publicului/reconstituite.
Altele, construite la iniţiativa unor regimuri
totalitare (busturile unor scriitori minori
precum Alexandru Sahia şi D. Th. Neculu-
ţă), apar ca bizarerii memoriale contrastând
cu spiritul şi contextul istoric. Soluţia nu
este tancul (demontarea lor), ci îmbogăţirea
spaţiului urban cu monumente care să evoce
principalele momente şi personalităţi istorice
din viaţa naţiunii (civice), precum şi înlesnirea
accesului la anumite monumente reconstitu-
ite recent. (Spre exemplu, în încercarea de a
ajunge la Ansamblul monumental dedicat
lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii
– demontat în 1948 şi refăcut/reamplasat
în 2019 – un bucureştean sau un turist abia
se poate strecura printre maşini încălcând şi
codul rutier).
 gului./ Oare sunt rod otrăvit/ în casele de
Poezie
„Am muşcat din
carnea cuvântului“
Constantin Cubleşan
N U ÎNCAPE NICI o îndoială, distinsa pro-
fesoară Elvira Sorohan are deplină
dreptate atunci când, glosând pe margi-
nea poeziei lui Valentin Talpalaru, spu-
ne: „Poetul adevărat e, prin natura lui,
discret“. Şi, nu e nici o
îndoială că Valentin Tal-
palaru e poet şi încă unul
foarte discret, căci sub
adăpostul condiţiei sale
de publicist, pare a-şi ne-
glija vocaţia lirică sau la-
să doar impresia că scrie
versuri (pentru sine?!)
abia în liniştea serilor
de retragere la domiciliu, devenind însă
dintr-odată vizibil atunci când, toamna,
bunăoară, îl face să exalte în preajma in-
comparabilului festival de culori şi arome
ale podgoriilor Cotnari, scriind un întreg
ciclu (volum) de libaţii lirice în dulce tra-
diţie clasică: „Trec păsările toamnei bete/
prin vămile văzduhului spre sud/ Parcă
ar fi mânate de o sete/ În care continen-
te se ascund (…) Hamac de must întins e
între dealuri/ În care se răsfaţă, fără saţ/
Norodul care s-a născut din teascuri/ Cu
toamna deasupra ca un laţ.// E-o seară cu
lumina de Frâncuşă,/ Pe ce s-a aruncat cu
icusari,/ În toamna trasă ca mănuşă/ Pe
suflete, în cramă la Cotnari“ (Trec păsările
toamnei bete).
A debutat editorial în 1989 cu volumul
Ghemuit într-un sâmbure, ceea ce înseamnă
că se prenumără printre optzecişti, aparţi-
nând generaţiei din care fac parte Nichita
Danilov, Lucian Vasiliu, Adi Cusin, Mari-
ana Codruţ, Liviu Antonesei (i-am numit
doar pe câţiva ieşeni), fără a fi însă un
răzvrătit, un protestatar, ci mai degrabă
un neoromantic nostalgic şi contemplativ,
cu o predispoziţie ludică în discurs, amin-
tind, în prima parte a creaţiei sale, de ma-
niera oarecum burlescă a unui alt ieşean,
din veacul trecu, a lui Topârceanu: „Se ard
în grădină zăpezile,/ norii coboară mai
des pe pământ,/ pocnesc în tavan căpriorii
şi grinzile,/ albeşte-n icoană un sfânt.// Şi
poarta mereu e deschisă/ să intre drumeţi
în ogradă;/ podeaua e plină de clisă/ şi
trebi de făcut o grămadă.// Sensibile nopţi
vin de-acuma,/ bodegile-s pline cu bere,/
pământul descoperă urma/ căruţelor vechi
şi severe.// Când bate floarea în muguri/
şi streaşina geme stingher,/ pândind ca
un duh în amurguri/ o toacă nebună în
cer“ (Pândă). Curând însă accente mai
grave, de introspecţie, devin predilecte,
denunţând, surprinzător, o tristeţe şi o
singurătate ce-l apasă cu întrebări existen-
ţiale: „Stau în trupul meu/ ca un trofeu
pentru Iov. Poate/ sunt cântecul lui de
priveghi./ Poate mă va semăna cineva/ cu
pumnii căuş/ peste focul stins al amur-
lut/ în care tăcerea/ curge până la capăt?“
(Până la capăt). Este, totuşi, poet al unor
altor nelinişti, al altor căutări de împlinire
vitală, pe care le găseşte şi le translează
în metafora baladescă a fiinţării într-o
fremătătoare natură primordială. Întreagă
evoluţie a poeziei sale poate fi urmărită
deplin în ampla antologie intitulată Des-
culţ prin lumină (Editura Junimea, Iaşi,
2023), caracterizată de Cristian Livescu în
Cuvântul însoţitor, ca „una contemplativă,
cu acorduri şi falduri manieriste“.
În poezia de dragoste răzbat nostalgi-
ile singurătăţii pricinuite de o romantică
despărţire, fără să dramatizeze însă emo-
ţional, totul având alura mai degrabă a
unor insinuate mărturisiri sentimentale:
„Sigur aş putea şi fără tine/ Să cădelniţez
tristeţea mea de post/ Peste gândurile me-
le în ruine/ Să le fac din fum precum au
fost.// Sigur aş putea şi fără tine/ Să-mi în-
nod la gât un laţ de fum,/ Amuletă pentru
spaima mea de mâine,/ Mâine fiind ziua
fără drum.// Sigur aş putea şi fără tine/
Să-mi fac chip cioplit, asemenea/ Miezului
de lut în care – oricine/ A voit să moară,
se năştea.// Sigur aş putea şi fără tine/ Să
cobor în carne la soroc/ Doar ca steaua
plânsă pentru mine/ Să-mi îngheţe cânte-
cul la loc.// Sigur aş putea şi fără tine/ Să
trimit statui de sare înapoi/ Timp în care
vei zâmbi: «dar cine/ Ştie să ne împartă iar
la doi?»“ (Sigur).
Cultivarea metaforei şi a simbolului ca
modalitate de exprimare poetică, îl condu-
ce pe Valentin Talpalaru la realizarea unor
viziuni fantastice, epopeice, în care visul
şi visarea naşte lumi fabuloase, sugerând
astfel geneza, misterul creaţiei înseşi. Es-
te ciclul, construit rapsodic, al Scării lui
Rodion (2017), în toposul Deltei Dunării,
ţinut pe care apele l-au plămădit în timp
şi pe care îl întreţin în fastuoasa lui exis-
tenţă exotică. Din mijlocul acestui mirific
univers de ape s-a născut Rodion, rod al
creaţiei: „«Rod i On!»/ «şi El este Rod»;
bucuria de-a şti/ că poartă rod în sine (…)
somnul era un liman/ plin de păsări din
care/ se ridicau aburii naşterii/ de o parte
şi de alta ca/ stâlpii împărăteşti,/ iar El se
legăna ca iarba/ mulţumind pentru ceea
ce fusese/ înainte de a primi pe umăr/ pe-
cetea timpului/ peste care avea să crească
aripă sau solz dar…“ Rodion este astfel
un creat al acestui ţinut fantastic, menit
a-l contempla, a-l păzi şi mai ales a da
seama asupra lui. Totul e alegorie şi totul
trebuie desluşit/ descifrat în această cheie.
Rodion e un creator, un creator de lumi. E
un alter ego al poetului, la urma urmelor,
altfel ce înţeles ar putea avea versul: „Am
muşcat din carnea cuvântului“?, mai ales
că „Rodion simţea cum creşte/ îndoiala că
totul va rămâne nespus“. Mai ales că el se
află într-o stare „jumătate viaţă/ jumătate
moarte“, – o existenţă creatoare: „vis în
lunecare,/ şi toate aveau noimă/ deşi ştia
că la plecare/ nu va fi în preajma lui/ decât
tăcerea sau/ ce va mai rămâne/ din ea.
Şi de la ea va depinde/ zborul păsării de
fum şi…“ Valentin Talpalaru imaginează
astfel o parabolă a creaţiei poetice despre
lumea ce se naşte continuu din ape, din
scurgerea timpului, din pământul care
hrăneşte totul. E menirea poetului de a
vorbi/ scrie despre toate astea, despre viaţă
şi moarte, despre timp şi uitare, despre
dragoste şi ură ş.a. Aşa se naşte poezia.
„Apele ce-mpacă viaţa – moartea/ Duc
spre adâncime întrebări;/ Oamenii aş-
teaptă iarăşi noaptea/ Să-i prefacă-n sfinte
lumânări.// Lotca-i descărcată de povara
lunii,/ Votca şi muierea – colţ de rai,/ Ce-
rul negru-i spânzurat de funii/ Sufletele
marinate-n cer de mai.// Cade noaptea ca
întâia oară/ Peste blânda lume de pescari,/
Timpul doarme ca un câine – afară/ Zei
cu barbă albă suflă-n felinar“. Viziunea
demiurgică se frânge în momentul în care
Rodion părăseşte ţinutul veşniciei, cum ar
fi să zică după Lucian Blaga, intrând în
oraşul ca într-o altă lume, lipsită de puri-
tatea visării: „Acolo apele nu sunt lăsate/
să intre în casă, acolo/ sălciile nu ascund
cuiburi de şerpi albaştri,/ acolo înoţi prin
asfalt, care este/ o altfel de apă,/ mai rea şi
mai neagră./ Oraşul este un loc fără zei./
Oraşul este o scoică uscată“.
Poemul epopeic Scara lui Rodion
cuprinde în esenţa parabolei şi alegoriei
dialectica naşterii şi împlinirii universului
uman. E o viziune în care Valentin Talpa-
laru excelează poetic. Este, cred eu, măsura
de altitudine a creaţiei sale.
 cu se gândea la „summa homerică“ pe care
Istorie literară
Urmuz &
Demetru Dem.
Demetrescu-Buzău
Dan Gulea
C EL MAI RĂSPÂNDIT
program de „studii
urmuziene“ îi aparţine
actualmente revistei Cur-
tea de la Argeş şi colecţiei
sale editoriale („Biblio-
teca revistei Curtea de la
Argeş“, sub coordonarea
acad. Gheorghe Păun),
din care mai multe titluri
îi sunt dedicate celui născut la Curtea de
Argeş; dintre acestea, se detaşează volumul
semnat de Anagaia, În căutarea lui Urmuz
(Editura Eikon, 2022), o continuare a unor
mai vechi Introduceri în urmuzologie: Pelica-
nul sau Babiţa şi Pâlnia şi Stamate (ambele,
din 1998). Recentul volum este o culegere
de studii apărute în special după 2020 – în
diferite publicaţii, o mărturie a unui interes
constant.
În căutarea lui Urmuz creează un con-
text pentru viaţa şi sursele de inspiraţie
ale scriitorului, urmărind prezenţele lui în
diferite momente: concentrarea în armată,
cu descrierea mediului social în perioada
retragerii din Primul Război (localizare:
Bârlad), vilegiaturile de vară la Budaki, pe
malul Mării Negre, lângă Cetatea Albă,
în 1922-1923, precum şi reconstituirea
perioadelor de studii ale lui Demetrescu-
Buzău. Dincolo de investigaţii de istorie
literară, bazate pe ceea ce se poate numi,
potrivit limbajului de astăzi al ştirilor,
„surse deschise“, Anagaia (pseudonim al
Anei Olos) are chiar implicaţii personale
în domeniul urmuzian, pentru că este soţia
regretatului artist plastic Mihai Olos, au-
torul unei expoziţii la Muzeul Literaturii
Române vernisate în 1983, cu ocazia cen-
tenarului naşterii lui Urmuz.
Anagaia se bazează pe o ipoteză care
se regăseşte şi la Radu Petrescu din Me-
teorologia lecturii, eseul său nefinalizat, cel
care fixa o evoluţie a prozei, pornind de la
Flaubert la Două loturi, apoi la Urmuz, în-
globându-l pe Joyce, pe Thomas Pynchon,
pentru un studiu asupra „omului mecano-
morf“: „Urmuz era mânat de acelaşi joc ca
şi Joyce, era la fel de «sinestezic» în perce-
perea lumii, la fel de preocupat de filozofie,
muzică şi de virtuţile cuvântului, dar poate
mai iniţiat în logică şi matematică. Ca şi
Joyce, Urmuz urmărea să realizeze acea
joncţiune dintre problema cosmologică şi
cea estetică pe care o iniţiase Leibniz, dar
mai mult ca logician decât ca scriitor. Ade-
vărata fascinaţie pentru el era jocul cu ideile
şi formele în care se toarnă ele, periculosul
joc al ideilor“, spunea în 1998 autoarea
(apud Constantin Cubleşan, Urmuz în con-
ştiinţa criticii, Editura Cartea Românească,
2014, p. 186). Şi o diferenţă: Radu Petres-
o reprezintă literatura europeană, gândită
mereu în raport direct cu aceasta.
În volumul său, Anagaia urmăreşte re-
laţii şi linii de dialog, sau propune teme de
cercetare care ar putea fi validate, dintre
literatura lui Urmuz şi cea a timpului său,
de la personajele lui Alexandru Macedon-
ski, la cele ale lui Camil Petrescu: Thalassa
sau „marea epopee“ este pusă în relaţie,
în special prin studierea profilurilor, cu
Fuchsiada, „poem eroico-erotic şi muzi-
cal“, în speţă „mica epopee“. Un loc liber
al speculaţiei este identitatea lui George
Demetru Ladima din Patul lui Procust,
în care a fost văzut în special poetul ne-
adaptat, de formaţie romantică; Anagaia
face o serie de comparaţii între portretul
fizic al lui Urmuz din diferite mărturii ce
au străbătut până la noi şi portretul fizic
al personajului Ladima, cu analize şi în-
trebări asupra unei bio(biblio)grafii mai
puţin frecventate, incluzând scrisorile in-
time, dar şi apariţii de ultimă oră, precum
monografia lui Alexandru Vakulovski,
Urmuz. Cei dintâi trăsniţi (Editura Poli-
rom, 2021).
Polimorfismul hipocoristicului „Miti-
că“ a implicat analize şi comparaţii cunos-
cute, precum cea a lui Ion Pop în legătură
cu substratul caragialian al unui cunoscut
„tip uman“ sau coincidenţa unui portret
realizat de un alt Dumitru, Vârbănescu
(1908-1963) şi semnat Icewan, în Bilete
de papagal (nr. 16, 19 februarie 1928, p.
3), un portret numit sintetic, despre care
Arghezi spune: „autorul portretului nu l-a
ştiut pe Urmuz decât din literatură şi i-a
extras expresia prin constrângere şi concen-
trare intelectuală“.
O altă apariţie semnificativă sub egida
revistei Curtea de la Argeş este Urmuz sau
despre paradox (vol. I-II, 2020), sub semnă-
tura profesorului Lucian Costache. Primul
volum (440 p.) este o bibliografie foarte
amănunţită, cuprinzând nu doar, în gene-
re, lucrările clasice, ci şi articole, mărturii,
recenzii ale diferitelor cărţi avangardiste
ce îl menţionează pe Urmuz din secolul
(de receptare) care a trecut, un inventar al
locurilor comune din Urmuz, filtrat prin
grila psihanalitic-generală a unor „con-
cepte“ precum: furie, dragoste, familie,
instinct (şi diferitele sale tipuri), intro-/ex-
trovertire, luând în consideraţie tematisme,
precum felul în care se îmbracă personajele
urmuziene, ce şi cum mănâncă, locurile în
care se deplasează – cu totul, o adevărată
cartografiere a Paginilor bizare, care sunt şi
reproduse integral la începutul volumului.
Un volum util de critică a criticii, în ordine
cronologică, de la receptarea avangardiş-
tilor şi cea interbelică, până la articolele şi
studiile cele mai recente – multe publicate
în revista Curtea de la Argeş.
Volumul II (542 p.) reface, amplificând
cu alte notaţii unele studii din volumul
anterior, precum cel despre agresivitate; se
continuă şi tipul de analiză, foarte asemă-
nător cu Anagaia, prin asocieri şi dezvoltări
paradigmatice: astfel, se portretizează ora-
şul urmuzian şi relaţiile sociale de aici, se

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 27
 Artă plastică
descriu mijloacele de transport din lumea
lui Urmuz, se arhivează un univers şi pre-
lungirile sale în literatura contemporană.
Coborând aproape de lumea interpre-
tărilor, Lucian Costache preia o formulă
de-a lui Solomon Marcus, referitoare la
Urmuz, pe care o extinde la nivelul în-
tregii cercetări: „Urmuz este – sintetic –
paradoxal“, pentru că „proza lui Urmuz,
dincolo de încadrarea generală în litera-
tura avangardei, e privită ca aparţinând
tuturor direcţiilor. E dadaistă, futuristă,
absurdă, suprarealistă (…) clasic (când
bizar, când nu) (…) şi modernist (…) trece
prin registru tragic, comic, grotesc, paro-
dic, burlesc, autoironic, imagistic (…) e
logic, ilogic şi paralogic“.
Colecţia „Biblioteca revistei Curtea de
la Argeş“, în care fiecare volum are un scurt
cuvânt de introducere al acad. Gheorghe
Păun, aduce titluri pentru a contura pro-
gramatic un profil larg al lui Urmuz/ De-
metru Dem. Demetrescu-Buzău (devenit
un adevărat brand al oraşului), incluzând
şi texte, şi pretexte. Din aceste apariţii
editoriale sunt notabile ediţia a doua a vo-
lumului de epigrame al lui George Corbu
(el însuşi, editor al lui Urmuz), intitulat
Urmuzeu poetic. Epigrame în manieră absur-
dă (2020) şi ediţia bilingvă română-italiană
a cercetătorului Giovanni Rotiroti, Schiţe şi
nuvele aproape… futuriste şi alte scrieri/ Schi-
zzi e racconti quasi… futuristi e altri scritti
(Editura Zodia Fecioarei, 2022); aceasta
din urmă reia ediţia Ion Pop bazată pe
„caietul roşu“ de la Biblioteca Academiei
(2012), incluzând de această dată şi cele
trei scrisori personale către misterioasa
domnişoară Maria (de fapt: ale lui DEM,
Demetru Dem. Demetrescu-Buzău) – cele
publicate de Nicolae Manolescu încă din
1989 în presă, dar aflate în afara unei ediţii
Urmuz, până acum.

Pictura în ferestre
a lui Flavius Lucăcel
Carlos d’Ors
Î N URMĂ CU un an, pe 25 iulie 2022, In-
stitutul Cultural Român din Madrid
mi-a dat ocazia – privilegiul, de fapt – de a
participa la vernisajul expoziţiei Edenul din
Silvania a lui Flavius Lucăcel, în prezenţa
artistului. A fost o bucurie să fac cunoştin-
ţă nu numai cu pictura acestui artist sin-
gular, pe care îl consider un mare pictor,
ci şi cu pictorul însuşi, o persoană cordi-
ală, cu o candoare de înger şi o directeţe
fermecătoare, cu care mi-am descoperit in-
stantaneu „afinităţi elective“, ca să folosesc
expresia lui Goethe.
Flavius Lucăcel îşi explică el însuşi
creaţia: „Am folosit pentru aceste lucrări
ştergare şi covoare tradiţionale, ţesute de
femeile din satul meu, Aluniş, Sălaj. Feres-
trele, realizate de Gheorghe Sana din satul
Tihău, mi-au fost dăruite de fiul său, care
s-a ocupat de ele după demolarea casei sale
vechi. De asemenea, am recuperat rame de
ferestre de la câteva clădiri monumentale
din Cluj-Napoca, unde au fost înlocuite cu
ferestre moderne. Vechile ferestre au fost
realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea, în
ateliere din Budapesta, iar lemnul, feroneria
şi îmbinările sunt încă intacte, cu siguranţă
că meşterii care le-au făcut au muncit bine.
Iniţiativa mea este şi un îndemn timid la
protejarea a ceea ce ei au realizat“.
Lucrările lui Flavius Lucăcel, un ar-
tist adevărat, cu un stil atît de personal
şi original, ne propun sugestii şi aspecte
care pendulează între expresionism şi post-
impresionism; un expresionism sugestiv şi
visător, blînd şi liric, care, de departe, ni-i
aduce aminte pe cei mai buni pictori ex-
presionişti din „Der Blaue Reiter“, cum ar
fi Kandinsky încă figurativ, şi un post-im-
presionism care ni-l aminteşte pe Vuillard,
de exemplu. Abstracţia materială a petelor,
uneori structurată uşor geometric, alteori
ornamentală sau „decorativă“, rezultată,
poate, şi din faptul că pictorul foloseşte
covoare, prosoape şi feţe de masă vechi, ţe-
sături avînd în ele culoare, ne-ar putea face
să ne gândim la Miró sau la poetica lui Paul
Klee. Pictorul ne arată ferestre-oglindă în
care domină perechi de culori, albul cu
albastrul, albastrul cu roşul, uneori îndrăz-
neţul mov cu violet, din care compune abs-
tracţiuni, dar şi elemente figurative, uneori
elemente vegetale; iar din verde şi galben,
bej şi muştar construieşte peisajele voalate
care par a fi învăţat lecţia artei esenţiale a
lui Cézanne, maestrul solitar de la Aix-en-
Provence.
Creaţia lui Flavius Lucăcel, mai degrabă
decât una de pictor pur, poate fi numită cea
a unui sculptor-pictor; unele sunt tablouri de
ferestre, altele sunt covoare sau ştergare care
au fost golite de valoarea lor funcţională şi
practică şi folosite doar pentru valoarea lor
expresivă din punct de vedere pictural, aceea
de artă a culorilor. Ne aflăm în prezenţa unui
imaginar ce exprimă un anumit dramatism
filtrat prin bucuria de a trăi şi care dă realitate
unei lumi care, în fapt, este creaţia poetică
personală a pictorului. Prin aceste tablouri de
ferestre, covoare, ştergare vechi, Flavius Lu-
căcel creează un muzeu sentimental şi poetic
unic, pe care-l privim din exterior, dar pe care
artistul ne invită să îl privim şi din interiorul
lumii lui artistice particulare. Noi, privitorii
care contemplăm aceste lucrări, putem fi vră-
jiţi de bogăţia artistică pe care aceste lucrări o
deţin: un paradis care ne îmbată precum cel
mai bun dintre vinurile artistice.

CARLOS D’ORS este pictor,
poet şi critic de artă spaniol.
Traducere din spaniolă de IOANA POP

Danilov), Barbara Paveto (despre proza Doinei Ruşti) sau, şi nu

• NE-A PARVENIT de curând în redacţie revista ROMÀNIA
ORIENTALE, nr.35/2022, editată la Roma, sub tutela Depar-
tamentului de Studii Europene, Americane şi Interculturale. Din
cuprinsul acestui număr, reţin atenţia în mod deosebit paginile
dedicate memoriei lui Marco Cugno – o personalitate marcantă
legată de literatura română îndeosebi prin traducerile din poezia
şi dramaturgia unor importanţi poeţi aparţinând interbelicului,
generaţiei ’60 sau generaţiei ’80, din proza lui Zaharia Stancu,
Mircea Eliade, Paul Goma, Mihail Sadoveanu şi, asiduu, din
opera lui Norman Manea, traduceri din filosfia lui Lucian Blaga
sau Constantin Noica, elaborând studii aplicate poeziei române
(remarcabil fiind cel despre geneza Luceafărului eminescian)
sau alcătuind şi prefaţând antologii dedicate literaturii şi cul-
turii noastre. Printre articolele care îi evocă personalitatea, îl
semnalăm aici pe cel semnat de Marta Petreu (Marco Cugno,
così come l’ho conoscito), alături de alte intervenţii, cum sunt cele
ale lui Roberto Merli, Filippo Spalino, Roberto Scagno sau
Bruno Mazzoni. Merită de asemenea atenţia şi alte contribuţii
prezente în acest număr, cu circumscrierea unor repere aparţi-
nând culturii noastre sau universale, aşa cum sunt cele semnate
de Ana Blandiana (La poesia può salvare il mondo?), Dan Cepraga
sau Gisèle Vanhese (despre Eminescu), Smaranda Bratu Elian
(despre Divina Comediei), Giovanni Zuliani (despre Alexandru
Macedonski), Emilian David (despre Norman Manea), Danilo
De Salazar ( cu referire la Recviem pentru ţara peidută de Nichita
în ultimul rând, propunerile de lectură pe câteva proze caragi-
aliene (aparţinând Cristianei Francone) şi pe trei sonete ale lui
Vasile Voiculescu (intermediate de Veronica Pesce).
• În nr. 7-8/2023 al revistei Ateneu, incitantă este interpreta-
rea lui Micea Moţ asupra unui cuvânt devenit un veritabil concept
poetic prin analiza pe care i-o face, cuvântul pieziş, interpretare
aplicată pe poetica argheziană şi pe creaţia Martei Petreu. Astfel,
dacă la Arghezi termenul marchează „condiţia unei fiinţe care îşi
conştientizează singurătatea“ fiind „în egală măsură semnul unei
existenţe inautentice, inconsistente“ – cu trimitere spre unul dintre
cei mai cunoscuţi psalmi ai poetului –, ilustrând în cele din urmă
„în exclusivitate imposibilitatea împlinirii omului prin comunicarea
cu divinul“), la Marta Petreu „pieziş trimite nu numai la o traiectorie
existenţială semnificativă, ci devine chiar un atribut al luminii: «Nu
mai am viziuni nu mai am amintiri nici obsesii/ Şi nu mă mai doare/
Merg pieziş sub lumina piezişă»“. Incitantă în acest număr este şi
relectura lui Dan Perşa a uneia dintre cele mai consistente aplicaţii
pe romanul românesc din critica noastră, respectiv Arca lui Noe.
Eseu despre romanul românesc, oprindu-se asupra capitolului despre
Urmuz, o interpretare „splendidă şi atotcuprinzătoare“, întregul
eseu al lui Nicolae Manolescu fiind „în întregul ei o carte splendidă
despre roman, despre roman în general şi despre romanul româ-
nesc“. De acord cu Dan Perşa, studiul în cauză constituindu-se nu
doar într-un titlu obligatoriu pentru orice bibliografie şcolară din
acest moment, ci şi într-unul de neocolit, printre cele mai valoroase,
pentru orice cititor al romanului românesc. (L.F.)


28 • APOSTROF
Poeme de
KO U N
KO UN este cel mai important poet contemporan al Coreei, cu o
vastă creaţie literară: 165 de cărţi, dintre care 85 de poezie, inclu-
siv monumentalul Maninbo (Zece mii de vieţi) în 30 de volume.
S-a născut în 1933 în oraşul Kunsan din provincia Cholla, când
Coreea era sub stăpânire japoneză. După o viaţă plină de peripeţii
şi controverse, este profesor, apoi călugăr budist (1952), devine
activist politic şi luptă pentru drepturile omului. Este închis de
mai multe ori şi maltratat.
Ales membru al Comitetului de Onoare al Academiei Mon-
diale de Poezie în 2011, primeşte numeroase premii şi distincţii
literare. Peste 80 de volume de traduceri ale operei sale au fost
publicate în cca. 30 de limbi străine, orientale şi occidentale.
În 2016 şi în 2019 este invitat de onoare la Festivalul Internaţi-
onal de Poezie de la Bucureşti, când îi apare primul volum în
limba română, tradus de Iolanda Prodan, Timp cu poeţi morţi, la
Editura Tracus Arte. Ko Un este asemuit de criticii literari unui
vulcan activ şi, adesea, numit „la plural“ „Ko Unuri“ datorită
productivităţii şi diversităţii sale poetice: epigrame, poeme epi-
ce, pastorale şi chiar un gen inedit creat de el însuşi – poemul
istoric-popular.
În luna august 2023, cu prilejul împlinirii a 90 de ani, a fost
omagiat prin realizarea unui volum antologic, Peste măsura doru-
lui nostru, la care au contribuit 202 poeţi şi artişti din străinătate,
alături de intelectuali şi oameni de cultură din Coreea de Sud.

Vino – ca un mic moment de pace ăsta-i singurul moment de pace

pe care va trebui să o salutăm de mâine.
– în amintirea poeziilor lui Taras Şevchenko -
Fie ca Ucraina, precum un iad,
Vino! transformat în ruine
Lumea în care familia mănâncă împreună, de obuze şi bombe de fosfor alb
este însuşi să devină un tărâm al florilor!
începutul unei păci pe care va trebui să o păstrăm multă vreme. Fie ca, în cele din urmă, micile momente de pace să devină
o pace imensă!
Lumea în care taţii mor înaintea fiilor
este singurul sfârşit
al unei păci pe care trebuie să îl perpetuăm. Inima Poetului
Ce crudă este istoria, viitorul! Poetul se naşte în zornăitul crimelor
Istoria umanităţii Furt, crimă, fraudă sau violenţă
când va fi, măcar o dată, o lume fără război? Într-o văgăună obscură a lumii
Istoria lumii
când va avea măcar o dată, o perioadă fără război? Mai întâi cuvintele poetului se târăsc
Printre zgomotele unor injurii aspre ca blestemul
Chiar şi între un sat şi un alt sat, Auzite în mahalaua cea mai săracă a oraşului
şi multe altele între o ţară şi alta, Ce domină societatea de o vreme
cât de patetic, Atunci inima poetului articulează un singur strigăt
o simplă luptă defensivă devine un război sfânt. pe măsură ce ele se scurg din toate adevărurile de azi,
prin zangătul diavolesc şi minciuni,
Săbiile taie apă! bătut până la moarte de alte inimi.
Mutre, lacrimi vărsate!
Inima poetului, sigur este osândită.
Spunând „Bun venit“ şi vorbind cu călătorii
la lumina lămpii până târziu în noapte,
Pentru Mircia Dumitrescu
Dacă este un Giacometti în Elveţia
cu binecuvântări alungite
atunci există şi un Mircia Dumitrescu în România
ca Vestul neschimbat
un Mircia Dumitrescu
este undeva şi în Asia de Est

Oh, ca un început
cel mai îndepărtat început
ca un copil perfect
ca un întuneric tânăr
• Gravură de Mircia Dumitrescu.

născut din luna plină a celor o mie de ani

este un Mircia Dumitrescu

un Mircia Dumitrescu.
15 Mai 2019, Bucureşti


Prezentare şi traducere de LEE SANG HWA şi ANNA-MÁRIA ORBÁN

Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 29

 Michael Hofmann
Nopţi în hotelul de fier
Paturile ni-s depărtate ca-ntr-un spital.
Le-mping la un loc. Rogojina din paie
de pe pereţi provoacă un efect de Palm Beach:
cocktailuri cu rom în baruri tropicale.
Aşezarea oglinzii şi a dulapului
aminteşte de-o cameră-n care-am fost fericit.
Sentimentele ni-s mai mici acum, şi mai ferme.
Îţi mărturiseşti o nouă infidelitate. De data asta,
un trombonist. Compătimirile lui delicate…
Toată noaptea vorbim despre despărţire.
Radioul ne trezeşte cu muzakul său.
Cumva de rău augur, l-ai numit alinător.
Sîntem fascinaţi de propria noastră amorţire,
de neputinţa noastră de-a funcţiona. Sexul e un lux,
un export al economiilor fizice sănătoase.
Televizorul rămîne pornit tot timpul.
Realism social ameţitor pentru beţivi.
Un gimnast saltă ca un peşte-n cîrlig.
Praga
– Nights in the Iron Hotel (1983)
Catehism
Tata scrutează camera de zi luminată
şi spune, „Eşti aici?“… Da, sînt,
într-unul din posomorîtele-i fotolii albe,
c-un picior nu excesiv de obraznic pe masă,
citind Horváth, Tineri fără Dumnezeu. Fără alt comentariu,
el pleacă din nou, buimăcit şi ursuz,
omul invizibil, reprimîndu-şi orice presupunere.
– Acrimony (1986)
Ziua de după
Am ajuns, era o zi caldă, în zori, o duminică.
Ei ştergeau pietrişul de pe bilele de boules,
îndepărtînd scamele şi gămălii de chibrit arse.
Arţarii ornamentali din metal roşu, oblici şi-n spirală
ca boabele pe lujeri, captau soarele.
În atenţia colaboratorilor
Textele pentru revista noastră pot fi trimise
pe adresa de e-mail <revista.apostrof@gmail.com>.
În respectul limbii române pe care o slujim,
luăm în considerare pentru publicare numai
texte scrise cu diacritice. Pentru orice întrebări,
vă rugăm să folosiţi numai e-mail-ul de mai sus.
30 • APOSTROF
MICHAEL HOFMANN s-a născut în 1957 în Germania, a stu-
diat în Anglia şi predă la Universitatea din Florida, SUA. A
publicat cinci volume de versuri, trei de critică (cel mai recent, în
2021, Messing About in Boats), a editat mai multe antologii (prin-
tre care The Faber Book of 20th-Century German Poems, 2005) şi
este, de asemenea, un traducător prodigios din limba germană,
îndeosebi de proză (cam 100 de titluri pînă în prezent), dar şi trei
selecţii lirice: Gottfried Benn, Günther Eich şi Durs Grünbein.
Celor interesaţi le recomand, în plus, culegerea editată de André
Saffis-Nahely şi Julian Stannard, The Palm Beach Effect: Reflecti-
ons on Michael Hofmann (2013).
Potirele fîntînilor dădeau pe dinafară.
Cîţiva stropi s-au rostogolit înapoi, cu greu,
duri şi plini, şi-au căzut în bazinul comun,
asemeni corăbiilor depăşind marginea lumii:
apele-agitate, curcubeul mereu impasibil…
A bătut ora opt, nouă. Nici măcar o
adiere pe luciul fîntînilor. Mă dureau ochii
de la plantele argintii aşternute şi florile roşu-aprins.
Cît pe ce să cred postamentul neted, pietruit,
cu textul: Se vor trezi iar la viaţă.
– Corona, Corona (1993)
Direcţii
Noul cimitir din sud-est
se află aproximativ nicăieri
zece staţii cu metroul apoi cu autobuzul
în zigzag prin suburbii
la fel de rele ca Dachau şi sfîrşeşti
tot coborînd c-o staţie mai devreme
la vechiul cimitir din sud-est
cu care se-nvecinează blocuri
grădini de legume autostrăzi iar apoi
e uriaş crapi în iazuri grădinari
beţivi împleticiţi pe poteci luîndu-se la bătaie
lavandă şi trandafiri după colţ
e o cafenea cu etaj
mese lungi lungi şi lespezi de chec
– Approximately Nowhere (1999)
Poem
Cînd totu-i spus şi făcut, există şi
întoarcerea voioasă spre tine,
ce pare că e cel mai vechi, mai cald, şi destul de posibil
lucrul cel mai bun pe care trebuie să mi-l reprim,
aproape ca şi cum ai murit,
sau eu.
– One Lark, One Horse (2018)

Prezentare şi traducere de GEORGE STATE
Unica responsabilitate a revistei APOSTROF
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
APOSTROF
În atenţia autorilor
Vă rugăm să trimiteţi orice fel de tipărituri numai
ca scrisoare (nu colete poştale) şi numai pe adresa:
Revista Apostrof
C.P. 1095, Of. P. 1 Cluj; Cluj-Napoca
 Revista APOSTROF
se poate cumpãra
în urmãtoarele
puncte de difuzare:
Reţeaua centrului de difuzare a presei
INMEDIO
din marile centre comerciale din ţară.
Librãria de Artã GAUDEAMUS
Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3.
Librãria BOOK STORY
Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 8.
Circulara Uniunii
Scriitorilor din România
Conform prevederilor
Statutului, Uniunea
Scriitorilor din România
nu este responsabilã
pentru politica editori-
alã a publicaţiei şi nici
pentru conţinutul
materialelor publicate.
Comitetul Director
al Uniunii Scriitorilor
5 iunie 2003
• CAFÉ APOSTROF
Premiile Filialei Cluj a USR
Gala Premiilor UAP
O mică parte din Clujul meu
Revista revistelor
• ÎN LOC DE EDITORIAL
Addenda la „Catgut“ sau
„Croşeta“. O Idee
• ESEU
Trenurile şi justiţia lor internă
Rescrierea mitului homeric
Când realitatea se întrepătrunde
cu suprarealitatea
• INEDIT
Jurnalul unui european
de provincie
• CRONICĂ LITERARĂ
Cronica unor destine
obişnuite
Critica între fragment şi sinteză
• IEŞIT DIN TIPAR
Cartea oamenilor şi a animalelor
• POEZIE
Marian Drăghici
Ana Herţa
Luminiţa Giurgiu
Virgil Raţiu
Talon de abonare începând cu
___________________ REDACŢIA:
abonament trei luni (3 numere) – 15 lei ION VARTIC
abonament şase luni (6 numere) – 30 lei
(redactor-şef)
ŞTEFAN MELANCU
abonament un an (12 numere) – 60 lei
ALICE VALERIA MICU
Nume _______________________________ OANA GOIA
Prenume _____________________________ RADU CONSTANTINESCU
(colaborator permanent)
str. __________________________________
LÁSZLÓ FOGARASI
nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
EDIT FOGARASI
sector ______ localitate __________________ (colaborator permanent)
cod poştal _____________ judeţ __________
Vignetele revistei reprezintã
telefon_______________________________ variaţiuni grafice de Mihai Barbu
dupã desene de Franz Kafka.
EDITOR:
Uniunea Scriitorilor

Cãtre cititorii revistei Apostrof din România
REVISTĂ FINANŢATĂ
Vã puteţi abona la revista Apostrof direct Preţul abonamentului, pentru persoane CU SPRIJINUL:
la redacţie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice şi biblioteci din România, este de:
plãtiţi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni,
prin: • 30 lei pentru 6 luni,
• 60 lei pentru un an.
1. mandat poştal, pe adresa:
Uniunea Scriitorilor din România Preţul abonamentului include taxele poşta-
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, le de expediere.
cod poştal: 010071 Preţul abonamentului pentru cititorii din
strãinãtate este de:
2. virament bancar, pe adresa: • 12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
Uniunea Scriitorilor din România • 24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, • 48 euro sau 60 USD pentru un an. MINISTERUL CULTURII
Certificat de înregistrare fiscală (CIF):
2786991 Preţul abonamentului include taxele poş-
Cont bancar: tale de expediere par avion.
ADRESA REDACŢIEI:
RO65RNCB0082000508720001
Cluj-Napoca
Deschis la: Banca Comercială Română,
Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
nr. 5 sector 3, Bucureşti cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail:
revista.apostrof@gmail.com
Cuprins www.revista-apostrof.ro
Ko Un (Prezentare şi traducere de Pentru corespondenţă:
Lee Sang Hwa şi Anna-Mária Orbán) 29 Revista Apostrof, CP 1095, OP 1,
2
• JURNAL DE CĂRŢI Cluj-Napoca, 400750
2
Dimitrios Kanellopoulos 2 Lucruri care „se leagă“ Ion Bogdan Lefter 10
Manuscrisele primite la redacţie
28
• JURNAL nu se înapoiazã.
Însemnări din caietele bolii Sanda Cordoş 11
ISSN 1220-3122
• SUB LUPA MEMORIEI
Ion Vartic 3 Revista este înregistratã la
Dincolo de „realismul socialist“ Vladimir Tismăneanu 13 OSIM cu nr. 2R023733/14.12.2014.
• DOSAR: MIHAIL SEBASTIAN
Mircea Moţ 4
Revista APOSTROF este membrã
Mihail Sebastian în regim
Sonia Elvireanu 20 a Asociaţiei Revistelor,
de breaking news Bianca Burţa-Cernat 15
Imprimeriilor şi Editurilor
Alexandru Ovidiu Vintilă 24 • PUNCTE DE REPER Literare (ARIEL), asociaţie cu
Cine este Jules Isaac statut juridic, recunoscutã
pentru mine? Carol Iancu 22 de Ministerul Culturii.
Marian Papahagi 5 • CU OCHIUL LIBER
Tiparul:
„Experienţele sensibilităţii“ Doina Curticăpeanu 25 Centrul de Presã Reformat
Monumente dispărute,
strămutate, salvate Cristian Vasile 25 Unica responsabilitate
Iulian Boldea 6
„Am muşcat din a revistei APOSTROF
Ştefan Melancu 8
carnea cuvântului“ Constantin Cubleşan 26 este de a găzdui opiniile,
Urmuz & Demetru Dem.
oricît de diverse,
ale colaboratorilor.
Mirela Nagâţ 7 Demetrescu-Buzău Dan Gulea 27
Responsabilitatea pentru
Pictura în ferestre conţinutul fiecărui text
a lui Flavius Lucăcel Carlos d’Ors 28 îi aparţine,
9
14 • BIBLIOTECI ÎN AER LIBER în exclusivitate, autorului.
14 Michael Hofmann APOSTROF
14 (Prezentare şi traducere de George State) 30
Anul XXXIV, nr. 10 (401), 2023 • 31
 Dosar:
Eseu despre Milan Kundera Mihail Sebastian
de SONIA ELVIREANU în regim de
breaking-news
de BIANCA BURŢA-CERNAT
Însemnãri din caietele bolii
de SANDA CORDOª
Inedit
CAROL IANCU: Jurnalul unui
Cine este Jules Isaac pentru mine? european de provincie
de MARIAN PAPAHAGI
Poeme de
KO UN, MICHAEL HOFMANN, anul XXXIV, nr. 10
MARIAN DRÃGHICI, ANA HERÞA, ION VARTIC
2 lei
(401)
LUMINIÞA GIURGIU, VIRGIL RAÞIU 2023 În loc de editorial

9 771220 312105 10