actualitatea literară

nr. 47, anul VI aprilie-mai 2015

n revistă a unirii scriitorilor din românia n n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE n invitatul revistei n George MOTROC

Despre lucrurile cu Octavian SOVIANY 10 întrebări pentru cele “40
adevărat importante de zile” ale lui Chris Simion

Ochiul din mijlocul frunţii

n Magda URSACHE

iu g
ş t
n proză:

o
Nicolae
HAVRILIU

c
Dan FLORIŢA-
SERACIN n poezie:

bianca
Sorin LUCACI,
Theodor RĂPAN,
Menuţ MAXIMILIAN
Octavian MIHALCEA
n cronici
literare de:
Cornel UNGUREANU,
Adrian Dinu RACHIERU,
Aldo Luis Novelli
n meridiane

Antoaneta TURDA
Nina CERANU, Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN
Mircea ANGHEL Piotr Kasjas
Prezentare şi traducere de Alexandru G. ŞERBAN
2 actualitatea literară opiniile noastre nr. 47 n aprilie-mai 2015

Edi Problema revistelor literare

este mereu una de actualitate
tor
ial
Cu toate că ştiam că nu e bine să trimiţi un poet
să scrie despre un eveniment important, unul de
amploare, cum a fost cea de-a II-a ediţie a Colocviului
Naţional al Revistelor de Cultură, organizat, în
Nicolae SILADE
perioada 7 - 9 mai 2015, de către Filiala Arad a USR
şi revista Arca (preşedinte al filialei şi redactor
şef al revistei, poetul Vasile Dan), la invitaţia lui

Despre lucrurile cu
Ioan Matiuţ am decis să-l trimitem pe Nicolae
Silade, împreună cu, bineînţeles, Ela Iakab, care
participase şi la ediţia întâi.
“Când scriitori
adevărat importante se cunosc doar din
Ajunşi, aşadar, vineri, 8 mai 2015, în Sala „Vasile
Goldiş” a Consiliului Judeţean Arad, cei doi repre-

„Mulţi ani şi cu mari eforturi am călătorit prin

mul­te ţări, am văzut munţii înalţi, oceanele, dar
ce n-am văzut a fost picătura de rouă strălucitoare
în iarba din faţa uşii mele”, scria în secolul trecut
Rabindranath Tagore. Iar ceva mai încolo, în
înţeleapta antichitate, Democrit, din Abdera, care
şi-a cheltuit toată averea în călătorii îndepărtate,
cutreierând cea mai mare parte a pământului,
şi-a dat seama, la întoarcere, că ceea ce trebuie cu
adevărat văzut nu se poate vedea cu ochii.
Chiar dacă în zilele noastre devine din ce în
ce mai greu să priveşti spre lumea ta interioară,
acolo unde sunt toate adevărurile şi toate tainele,
trebuie să încercăm, pentru că lucrurile cu
adevărat importante acolo se află. Frumuseţea
înconjurătorului e din ce în ce mai seducătoare,
ne fură ochii şi ne ia mintea. Cei care însă doresc
să ajungă la cunoaştere îşi întorc faţa de la lumea
celor văzute pentru a privi în ei înşişi. Veţi spune,
probabil, că îndemn la asceză, la sfidarea acestei
lumi pentru una imaginară. Adevărul este că lumea
în care trăim este cea imaginară. Lumea reală se
află înlăuntrul nostru. Şi da, îndemn la asceză, însă
doar până la cunoaştere. Până la autocunoaştere.
Apoi, la fel ca Tagore, după o lungă călătorie
interioară, vom şti să apreciem picătura de rouă
strălucitoare, de pe trandafirul lui Jorge Luis
Borges, să zicem. Abia atunci vom şti să apreciem
la adevărata valoare înconjurătorul, abia atunci
vom trăi cu adevărat, abia atunci vom exista cu
adevărat. Vom privi atunci cu alţi ochi lumea, o
vom vedea altfel şi vom vedea alte lucruri. Vom
vedea nevăzutele. Vom desluşi tainele şi vom afla
adevărul. Căci cine se cunoaşte pe sine cunoaşte
totul, iar cine se stăpâneşte pe sine stăpâneşte
totul. Îmi place să tot repet ce spunea Lao Tse,
în Tao Te Ching: “Cel ce se cunoaşte pe sine este
cu adevărat iluminat şi înţelept. Cel ce s-a învins
pe sine este cu adevărat puternic. Cel ce este
mulţumit cu ce are e foarte bogat. Cel care când
moare nu se stinge, posedă cu adevărat îndelunga
vieţuire pe care o dă numai nemurirea”. Iată, deci,
că lucrurile cu adevărat importante sunt cele care
ne ajută să ne cunoaştem, cele care ne ajută să
fim, pentru a ne putea bucura cu adevărat de un
răsărit de soare, de curgerea unui râu, de o adiere
de vânt şi de toate bunătăţile pe care ni le oferă
pământul, din care am fost făcuţi şi de care ne-am
desprins spre a-l privi din afară ca pe un miracol.
ceea ce scriu zentanţi ai revistei Actualitatea literară au
luat parte la colocviul cu tema „Afinităţi literare,
urmat o masă festivă, una “lungă şi bogată”, oferită
de Primăria Şiria, unde toţi cei prezenţi i-au cântat
lui Vasile Dan „Mulţi ani trăiască!“, pentru că,
în chiar acea zi, poetul îşi aniversa ziua de naştere.
Întorşi la hotel, la o oră destul de târzie, grupul
celor fără somn s-a adunat în curte, sub lună, iar
discuţiile au continuat până spre ziuă.
Cam asta a fost, pe scurt, întâlnirea de la Arad,
relatată de un jurnalist. Poetul însă a văzut-o cu
totul altfel. A privit-o cu bucuria de a sta alături
de mari poeţi, mari scriitori, mari critici literari,
de a dialoga deschis cu ei, de a lega noi prietenii şi
de a consolida altele, iar bucuria asta inefabilă nu
se risipeşte aşa uşor, amintirea minunatelor clipe
petrecute împreună te poartă cu gândul la alte
întâlniri viitoare şi se transformă apoi într-un dor
nemărginit de a-ţi revedea prietenii.
alianţe legitime, coterii“, moderat de criticul literar Când scriitori se cunosc doar din ceea ce scriu e
e una, când se văd Al. Cistelecan şi poetul Vasile Dan, alături de una, când se văd în carne şi oase e alta. Se adaugă
în carne şi oase directori şi redactori şefi de la peste 20 de reviste de
cultură din România, Serbia şi Republica Moldova.
ceva măreţ la afinitatea literară care îi leagă. Mă
e alta. Se adaugă După alocuţiunile celor din prezidiu (Gabriel
bucur, aşadar, că i-am cunoscut îndeaproape pe
Vasile Dan, Ion Matiuţ, Dan Cristea, Ion Mureşan,
ceva măreţ la Chifu, vicepreşedintele USR, Nicolae Ioţcu, preşe- Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Al Cistelecan, Traian
dintele Consiliului Judeţean Arad, Ana-Maria Dra-
afinitatea literară goş, preşedinta Centrului Cultural Judeţean Arad),
Ştef, Olimpiu Nuşfelean, Robert Şerban, Moni
Stănilă, Alexandru Vakulovski, Marius Chelaru
care îi leagă.“ care s-au arătat adevăraţi sprijinitori ai culturii, Va- şi mulţi alţii. Dar nu în ultimul rând pe Gabriel
sile Dan a prezentat o listă detaliată a problemelor Chifu şi Daniel Cristea-Enache, care credeam că
din tema colocviului, din care Al. Cistelecan a ales mă duşmănesc pentru opiniile mele diferite de
doar una, dar care să le cuprindă pe toate şi anume: ale lor. Nu a fost aşa. Dimpotrivă. Amândoi s-au
direcţia unei reviste literare, programul, valorile pe arătat deschişi, înţelegători, semn că disputele din
care le promovează şi personalizarea ei. plan literar rămân în plan literar. În viaţa de zi cu
S-au angajat în discuţii (care puteau continua la zi, trebuie să fim oameni! Nicolae SILADE
nesfârşit, dacă timpul nu era atât de limitat): Dan
Cristea, Dagmar Maria Anoca, Aurel Pantea,
Daniel Cristea-Enache, Marius Chelaru,
Gheorghe Schwartz, Slavomir Gvozdenovici,
Ion Mureşan, Olimpiu Nuşfelean, Cristian
Bleotu, Ion Moldovan, Gheorghe Schwartz
ş. a. Adevărul este că problema revistelor literare,
iniţiată la Arad, este una de actualitate permanentă.
După masa de prânz, de pe terasa Restaurantului
Arad, participanţii la colocviu au plecat la Şiria,
unde primarul Valentin Bot le-a prezentat
realizările din comună, unele chiar de invidiat,
după care i-a invitat să viziteze Muzeul Memorial
„Ioan Slavici“. Apoi, pe scena Teatrului de vară,
recent inaugurat, poeţii invitaţi au citit din
propriile creaţii, în faţa a peste 200 de localnici. A

n ilustraţiile numărului n
Ilustrăm acest număr cu lucrări de grafică, pictură, tapiserie
şi sculptură, semnate de Marianne Ganea | Iustinian Ghiţă |
Hildegard Klepper-Paar | Radu Maier | Gyöngyver Mengel-
Gall | Annamária Móré-Sághi | Valentin Zoltan Nagy |
Heide Roth | Detlef-Torsten von Steinburg.
Lucrările vor expuse în perioada 12 iunie - 18 iulie 2015,
în Galeria Raduart, din Fürstenfeldbruck, Germania,
în cadrul expoziţiei de grup «Artişti din Transilvania III»
revista revistelor literare
S-a discutat mult la Colocviul de la Arad despre
problema revistelor literare, dar cum aceasta nu
se poate rezolva cu un singur colocviu, ramâne în
sarcina următoarelor întâlniri să găsească soluţii.
Una dintre ele, care poate fi pusă
imediat în practică, a fost solicitarea
ca fiecare publicaţie să ţină sau să
menţină rubrica “Revista revistelor”.
Ceea ce vom încerca să facem şi noi
de acum încolo. Utilitatea acestei
rubrici nu mai trebuie demonstrată
atâta vreme cât difuzarea revistelor
de literatură se face cum se face. Mai
află lumea scriitoricească despre
vreo revistă nouă, adăugată la cele
peste 26o existente la ora actuală
în ţară. Iar dacă nu îţi procura o
revistă anume, afli din aceste rubrici
ce găseşti în ea, apoi dai fuga pe
internet şi o găseşti la doar un click
distanţă. În ceea ce priveşte calitatea
grafică a revistelor, trebuie spus că aceasta s-a
îmbunătăţit mult în ultima vreme, iar formatul s-a
schimbat, de la A3 la A4 sau A5. Problema ar fi că
odată cu mărirea numărului de pagini a crescut şi
greutatea acestor reviste. Pentru a da totuşi curs
solicitării de la colocviu, vom prezenta acest număr
o singură revistă, urmând ca pe viitor să prezentăm
cât mai multe din cele primite la redacţie.
Mişcarea literară, nr. 1 (53), 2015: Revista
trimestrială care apare la Bistriţa, sub direcţia lui
Olimpiu Nuşfelean, îl are pe copertă pe Ion Mureşan.
Despre marele nostru poet scriu, de la pagina 1 până
la 27-28, unde găsim un album foto
al poetului, Victor Ştir, Virgil Raţiu,
Ionela-Silvia Mureşan-Nuşfelean,
Andreea Hedeş, Cristian Vieru,
Daniel Corbu, Mircea Popa, Olimpiu
Nuşfelean, care îi ia şi un interviu, iar
Viorel Mureşan îi dedică un poem. E
un demers care ar trebui urmat şi de
alte reviste, întru preţuirea scriitorilor
atâta vreme cât îi mai avem lângă
noi. Andrei Moldovan scrie despre
România literară, despre istoria de
peste 160 de ani a acestei reviste,
iar Liliana Maria Ursu, Melania
Cuc, Emilian Marcu, Ovidiu Pojar şi
Marian Hotca, semnează în Poezia
Mişcării literare. Semnalăm şi
paginile de traduceri din poezia spaniolă, semnate
de Melania Stancu şi Viorica Patea, la rubrica
Echivalenţe lirice. Sunt publicaţi poeţii Maria
Angeles Perez Lopez şi Andres Catalan. Un număr
bogat, aşadar, cu multe cronici literare, pagini de
proză, dar şi Umor fără frontiere. Iar după cei ai
parcurs cele 154 de pagini, parcă îţi vine greu să mai
aştepţi trei luni până la următorul număr.
 nr. 47 n aprilie-mai 2015 cronica actualitatea literară 3

Adrian Dinu Rachieru, 65

La începutul mileniului al
treilea, pe când mă pregăteam
să închei o geografie literară a
României, citeam cu suspiciune
antologiile lui Adrian Dinu
Rachieru, consacrate poeziei
din Bucovina sau poeziei din
Basarabia. Erau bibliografie
obligatorie, dar mi se păreau
prea îngăduitoare, cu prezentări
largi, adăugând numeroaselor
nume de literaţi din Transilvania,
Moldova, Muntenia, existenţi
chiar din clasele noastre de citire,
“E singurul dintre noi - cei din Banat - care cu privirile
sale îngăduitoare, citeşte tot. El e profesionistul de veghe
la bunul mers al înţelesurilor istoriei literaturii” Cornel UNGUREANU
prea multe nume care ar fi sufocat media. Profesiunea de sociolog o Post scriptum Adrian Dinu Rachieru a mai scris
o istorie a literaturii. O geografie a ţinea în echilibru pe cea de om- Cu ani în urmă, i-am propus cărţi despre fotbal, are exerciţiul
literaturii române. Mă îndreptam al-scrisului, de critic literar şi de dlui Ion Ionescu, cel mai de dialogului. Înainte de meciul
către istoriile lui Mihai Cimpoi şi romancier. seamă specialist în fotbalul nostru României cu Insulele Feroe
ale lui Mircea A. Diaconu, mai În ceea ce mă priveşte, voi scrie (cel puţin după anul 2000) să l-am sunat pe dl. Rachieru să-l
puţin ambiţioase. Ei erau „de despre istoricul literar (eminent: realizăm o carte despre fotbalul întreb dacă numita carte există.
acolo” şi, credeam, ar putea fi mai de la Eminescu la Creangă şi până românesc. Exilat la Timişoara, N-a răspuns, şi mă gândesc că
demni de crezare fiindcă sunt de la Sorin Titel cutreieră întâmplă- vânat de toate necazurile fotba- a presimţit dezastrul. Ruşinea
la doi paşi de literaţii despre care rile şi evenimentele înalte ale lului timişorean, mi se părea un fotbalului românesc, cârpit de
scriu. Încet-încet, am început vremii cu har), despre romancier conlocutor important, dacă e să nişte amatori. Ce mai putea să-i
să citesc articolele şi studiile (într-o vreme în care avem tot vorbim despre rădăcinile răului. spună Ion Ionescu lui Adrian
domnului Rachieru prin reviste. mai puţini cititori, Adrian Dinu M-a refuzat politicos: nu pot, i-am Dinu Rachieru despre rădăcinile
Pe urmă cărţile, numeroase şi Rachieru scrie romane-serial), promis dlui Rachieru că o fac cu răului? Le putem vedea chiar la
mereu lipite de un prezent viu, despre critic (e singurul dintre noi dânsul. Da, e bine, i-am spus, televizor.
la doi paşi de gazeta zilnică. - cei din Banat - care cu privirile
Scria, uneori, despre unii dintre sale îngăduitoare, citeşte tot). Îi
literaţii despre care scrisesem şi voi citi studile despre bucovineni
eu, dar cu o anume bunăvoinţă. şi basarabeni cu creionul în
Era din lumea lor sau, măcar, el, mână. E, ca niciun altul, de acolo.
sociologul, se învecina cu ei. Scria Voi lua notiţe, fiindcă aici el e
despre fotbal. I-am citit cu invidie profesionistul de veghe la bunul
o carte despre un mare antrenor, mers al înţelesurilor istoriei
pe urmă altele despre mass- literaturii.

miniepistole
26
o femeie bătrână la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la ţară
Anca Goja şi dilemele existenţiale
privind pierdută în depărtare în propria copilărie în propria tinereţe La o primă lectură, volumul de proză scurtă Zăpada neagră şi alte
probabil se gândeşte la prima noapte de dragoste la ultima zi de povestiri, al ziaristei Anca Goja, apărut la Editura Tracus Arte, mi s-a părut
a sugera ideea de normalitate a vieţii. Apoi, încet, încet am reluat fiecare
război probabil se gândeşte la misterul ce sălăşluieşte în sufletul povestire, rămânând cu gândul la mesajul primei povestiri: cel al morţii, căci
ea guvernează toate filele acestei apariţii editoriale.
omului la miracolul întrupării la chemarea pământului probabil Concepute după principiul vaselor comunicante (circuitul existenţial)
se gândeşte la tânărul care trece cu tractorul prin faţa sa vorbind povestirile aduc în faţa cititorului personaje care stau mereu pregătite pentru
la mobil sau la copiii care s-au adunat în jurul grătarului din curte un nou început, aşa cum bine o demonstrează povestirea cu titlu omonim,
la nepoţii care se joacă pe tablete sau ascultă muzică pe iphone dând vieţii frumoasa stranietate. Lectura cărţii, orice vârstă am avea, stârneşte
o întrebare firească: Ce e viaţa de fapt? Un posibil răspuns îl dă Anca Goja
o femeie bătrână la umbra nucului bătrân o ţărancă de fapt chiar în povestirea ce poartă titlul volumului
care se gândeşte la generaţia ei de ţărănci la noua generaţie în secvenţa: ”Ilie nu-şi dădu seama cât timp
care se tot îndepărtează de pământ dar nu se apropie de cer trecuse de când toţi cei din jurul său stăteau
încremeniţi. Parcă trecuse o veşnicie şi totuşi
care se tot îndepărtează de tot şi se tot îndepărtează zice ea nu putea fi mai mult de o secundă. Chiar
în faţa sa, o mămică îşi luase mâinile de pe
şi viaţa la ţară nu mai seamănă deloc cu viaţa la ţară un cărucior, întinzând palmele în faţa sa
nici cu moartea la ţară şi nici ţara nu mai e ce a fost şi încercând să se dumirească. Un bătrân,
pe banca din stânga, îşi întrerupse lectura
ziarului şi privea în sus, descumpănit. Un
bărbat ce păruse grăbit, îmbrăcat într-un
impecabil costum negru cu cravată roşie,
Nicolae SILADE înţepenise cu un picior în aer, în timp
ce părea să vadă ceva incredibil în zona
nicolaesilade.blogspot.com ceasului de pe mână. Un adolescent cu role
în picioare şedea liniştit (prea liniştit) pe
bordura trotuarului... Doar undeva, departe,
se auzeau tânguirile unei cerşetoare, celebre
prin părţile locului...” Magia vieţii e redată
printr-o continuă încercare de a construi
personaje de un anumit calibru psihologic
care dovedeşte forţa scriitoricească a autoarei, personaje precum Florina
Teo Spătaru: “Pipa domnului Horipundo”, Editura Ariergarda, Timişoara 2014 din Găina şi Bunul Dumnezeu sau Petru din Păstrăvul fiind relevante.
Pătrunderea adâncă în miezul lucrurilor şi în viaţa personajelor scoate la
Cunoscând faptul că “sănătatea excesivă dăunează Ipohondru, Salfa Afazofilă, Falsa Filozoafă, Tramaca iveală o dimensiune socială remarcabil punctată în Jaful şi în ultima povestire
grav fumatului”, într-una din zile am rămas la o pipă Cugin, Cămătar Ciung, Ghidezat Şcotoca, Deghizat din volum, Un orăşan straniu. Dimensiunea socială pendulează între real şi
cu domnul Horipundo, al cărui părinte, Teo Spătaru, Cocoşat, Feros Trecin, Şofer Cretin, Serof Necrit, Şofer imaginar, între temporal şi atemporal, între individ şi colectivitate, aceasta din
un tânăr de 26 de ani, student în ultimul Cretin şi exemplele ar putea continua, dar urmă sugestiv prezentată în Visătorul unde este surprinsă o urbe cuprinsă de
an al Facultăţii de Psihologie din cadrul mă opresc aici. Naraţiunea curge fluent, lehamite în vreme de război, personajul central fiind martorul ocular care mai
Universităţii de Vest Timişoara, a trădat este captivantă, uneori cuprinsă de mister are puterea de a spera.
pentru ceva timp poezia, făcând o haltă în şi suspans, astfel încât cartea o dată luată Amalgamul personajelor surprinde prin naturaleţe. Nu există în acest volum
lumea romanului. Şi nu făcu rău deloc. Ba, în mână nu o mai poţi lăsa până nu ajungi personaje mai mult sau mai puţin importante, liniaritatea lor dându-le acel
dimpotrivă. Iniţial, autorul a vrut să scrie la punctul de la pagina 145. Cel puţin, aşa aer de normalitate menit a demonstra veridicitatea vieţii. Nici detaliile fizice
o povestire, care apoi s-a transformat într- am păţit eu. De fapt autorul trage nişte sau vestimentare nu par a fi importante pentru autoare, ele fiind dezvăluite
un roman. Drumul scrierii romanului, fumuri cu Horipundo din pipa păcii, numai atunci când personajul se vrea a fi în rând cu lumea, aşa cum bine
după cum se confesează autorul, a fost semn evident al împăcării lui cu scrisul, punctează chiar în prima povestire a volumului: ”Florina... era o fată foarte
plin de căutări, de uşi trântite în nas, de aşa cum mărturiseşte: “...au existat certuri cuminte şi ascultătoare. Atât de ascultătoare încât purta aceleaşi haine ca şi
speranţă, de aşteptări, de dezamăgiri. destul de dureroase între mine şi scris, fratele ei. Când ieşeau la plimbare împreună cu mama lor, păreau toţi trei traşi
Lecturând romanul, fără prea multe dar partea bună este că întodeauna vine la indigo.” Raportarea la normalitate nu distruge însă nota individuală bine
căutări, am întâlnit uşi deschise care şi îşi cere iertare, iar eu îl iert, mai uşor, marcată de fiinţe precum bijutierul ce se simte un artist neîmplinit, Dan din
m-au lăsat să acced în lumea speranţelor mai greu...”. Acum, pentru că am ajuns la Bătrânul arhitect sau femeia care a trăit, până la un moment dat, cu teama
autorului, reuşind să ajung la capătul final, nu pot decât să mă alătur spuselor atingerii ploii din cauza unei presupuse boli care se dovedeşte, în finalul
parcursului fără nicio dezamăgire, ceea Elenei Daniela Neaţă în interviul “smuls” povestirii, a fi o alarmă falsă. Puse sub sceptrul firescului, povestirile ar putea
ce mă face să cred că Teo Spătaru este un tânăr scriitor “împricinatului” Teo Spătaru: “Dragi cititori, vă doresc alcătui, în rezumat, o rubrică la faptul divers din oricare cotidian, concizia
în care talentul musteşte şi sunt sigur că vom mai să iubiţi, să plângeţi, să cădeţi, să râdeţi, să suferiţi, să vă gazetărească fiind reflectată în finalul fiecărei povestiri printr-o pastişă subtil
auzi multe lucruri bune despre el, de acum înaite. În ridicaţi, să luptaţi, să speraţi, să vă bucuraţi, să trăiţi, într- plasată ce marchează o stare de fapt.
“supermarketul” scriiturii sale, foarte bine aprovizionate un cuvânt! Şi să nu uitaţi că viaţa reprezintă mai mult Aşezată sub semnul unui realism deseori necruţător, cartea are putere de
sunt “raioanele” de talent, imaginaţie, de acţiune, umor, decât un pas înapoi, sau o cădere în gol.” Teo Spătaru, un a atrage cititorii prin câteva povestiri ce ating magicul (O fotografie în ramă
dragoste şi mister. Personajele sale poartă nişte nume scriitor tânăr, care vine tare din urmă şi de al cărui nume de argint, Voi fi o floare pe mormântul tău) şi printr-un stil antrenant, fără
aparent stranii, dar de fapt sunt nişte anagramări ale - sunt convins - se va mai vorbi mult şi... bine. artificii stilistice alambicate, simplitatea oferindu-i un plus de farmec.
unor cuvinte. De pildă: Horipundo, personajul principal, Mircea ANGHEL Antoaneta Turda
4 actualitatea literară
O erudită lucrare de
lingvistică şi didactică modernă:
Anca Magheţiu, „Zur Didaktik der
Fachsprachen – mit besonderer
Berücksichtigung des Deutschen
als Wirtschaftssprache” („Didactica
limbajelor de specialitate – cu referire
deosebită la limbajul economic german”)
De curând a apărut la Editura
Dr. Kovač (Verlag Dr. Kovač)
din Hamburg lucrarea dr.
lect. univ. Anca Magheţiu,
cadru didactic la Facultatea
de Litere a Universităţii
de Vest din Timişoara, o
specialistă în domeniul
de maximă actualitate şi
importanţă al comunicării în
sfera relaţiilor economice. Ea
reprezintă teza de doctorat
a tinerei cercetătoare,
redactată în limba germană,
şi reprezintă contribuţia sa la
studiul metodelor de iniţiere
a tineretului studios în
abordarea acestei discipline.
Anca Magheţiu s-a născut la Lugoj la 14 decembrie
1983. A urmat şcoala în oraşul natal, fiind absolventă a
Liceului C. Brediceanu, secţia germană, în anul 2002.
Între anii 2007 şi 2013 este preparator universitar
în cadrul Catedrei de Limbi Moderne a Facultăţii de
Economie şi Administrare a Afacerilor, a Universităţii de
Vest, ocupându-se cu predarea limbajelor de afaceri (în
germană şi engleză). Între anii 2014 – 2015 este asistent
universitar, iar din 2015 lector în cadrul aceleiaşi facultăţi.
De-a lungul timpului, a contribuit la elaborarea de
manuale, îndrumare, teste şi a altor materiale didactice
necesare activităţilor de predare, a participat la numeroase
conferinţe, simpozioane, congrese ş.a. în domeniul său de
activitate sau în domenii interdisciplinare.
Lucrarea „Didactica limbajelor de specialitate -
cu referire la limbajul economic german” este cea
mai importantă contribuţie a autoarei la problematica
predării limbajelor de specialitate. În ea se pune un
accent deosebit pe predarea limbii germane de afaceri.
Importanţa socială a comunicării de specialitate este
recunoscută astăzi unanim: informaţia specializată se
diversifică rapid, numărul contactelor internaţionale
creşte, la fel schimburile şi cooperările economice,
ştiinţifice, tehnice şi culturale. Datorită acestui fapt,
argumentează cercetătoarea în cartea sa, se modifică
permanent cerinţele şi standardele predării limbilor
străine în şcoli, universităţi şi mediul profesional, domenii
în care modurile de comunicare de specialitate devin
esenţiale pentru a avea acces la informaţia de specialitate
şi la transferul de cunoştinţe.
Cererea de predare a limbajelor de specialitate a crescut
mult în ultimii ani, îşi motivează autoarea demersul,
cu perspective de dezvoltare şi în viitor. Mai ales în
contextul dominaţiei limbii engleze, a cărei cunoaştere
reprezintă deja o condiţie în ceea ce priveşte dezvoltarea
profesională, stăpânirea limbii germane constituie un
avantaj de netăgăduit. Acest fenomen trebuie înţeles
mai ales prin perspectiva unor împrejurări precum
mult discutata globalizare, creşterea mobilităţii forţei de
muncă, schimbul academic, turismul etc.
Cerinţele legate de medierea lingvistică în şcoală şi
ulterior în profesie devin tot mai multe şi diversificate,
de asemenea, se acordă o importanţă tot mai mare
modurilor de comunicare, accesul la informaţia de
specialitate şi la transferul de cunoştinţe fiind din ce în
ce mai larg. De aceea, obiectul lucrării A.M şi tematica
ei sunt, considerăm, de o importanţă şi de o actualitate
majore, judecând prin prisma faptului că se înregistrează
o creştere a nevoii de experţi cu abilităţi în comunicarea
de specialitate, astfel că cerinţele optimizării acestei
comunicări au devenit imperios necesare.
Dan Floriţa-Seracin
Annamária Móré-Sághi
poezie
Theodor Răpan I
„Pity the world, or else this glutton be,
To eat the world’s due, by the grave and thee.”*
Nevolnica ispită are chipul
Pe care zeii îl ascund întruna,
Stricatu-s-a de azi dagherotipul,
În haită vârcolacii muşcă luna!
Frumoasele făpturi smintire poartă
Şi mute gheare scoate trandafirul,
De-acum tu robul dragostei îl iartă,
Lumină-i calea, ia-i mai iute birul!
Pe fruntea zării văd – un nimb străluce,
Cocoşul tace, înfierată-i gura
Acestei vieţi. Cărările-s năuce?
În loc să mă-ntremez, sporeşte-arsura...
Îndură-te! În sarică, vai, grele
Păcate-ascund! Dar cum să scap de ele?
* Motto-urile sunt preluate din ediţia:
William Shakespeare – „Sonnets”, Londra, 1609.
II
„This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel’st it cold.”
Şaizeci de veri m-au scris! Bătrân de mine,
Aşez în pragul inimii Sonetul,
Simţit-am colţii crudelor verbine,
Mirat, pe buze-mi arde alfabetul...
Trecutul tace, n-am nimic a spune!
Prezentul singur ţie-ţi va răspunde: To be death’s conquest and make worms thine heir.”
M-ai vrut un schilav paj? Deşertăciune!
Mai bine ochi al undelor din unde…
De câte ori, amar, ţi-am scris pe stele
Ai râs, am plâns, încărunţit-a visul,
Iubirea, anii tineri n-au zăbrele,
Chiar şi-n toiag mai caut Paradisul!
Ce-ar fi să faci tu, Doamne, o minune:
Mai naşte-mă o dată, dar nu spune!
III
„But if thou live, remember’d not to be,
Die single, and thine image dies with thee.”
Din ghearele iubirii cine scapă
Şi din strânsoarea morţii cine fuge?
Vicleana stă la pândă… Sapă, sapă…
Nu vrea pe înserate să dejuge!
Alege mintea, inima ori plânsul
Întunecă la empireu sfârşitul
Prin care urgisirea vrea constrânsul?
Lăuza nopţii naşte răsăritul!
De voi ţipa, ecoului nu-i pasă,
Tăcerile s-au cuibărit în ornic,
Otava plânge, timpul mă apasă,
Fuiorul zilelor nu e mai spornic…
O, lebădă, cântând ultima oară,
Din câte ai trăit, ce te-nfioară?
IV
„Thy unused beauty must be tomb’d with thee,
Which, used, lives th’ executor to be.”
Tiptil, tiptil, doar frumuseţea ştie
Să-şi apere cu dinţii avuţia,
Din larga lume moartea tot adie,
De cart, la prora vieţii-nfrunt stihia…
Îndură-te, dă drumul, tu, la rându-ţi,
Metaforei cu gleznă mătăsoasă,
Din laviţa iubirilor scoţându-ţi
Comorile, aleasa mea aleasă!
Fiindu-ţi cămătar, zaraf de-o noapte,
Aşa promis-am: nimeni, niciodată,
Nu va râvni la poamele-ţi necoapte,
Mai lasă-mi-te-n zori o dat’ furată!
Şi, cum te-nalţi mai sus de stele-nalte,
Îndemni robiri păgâne să tresalte!
V Mă mustră umbra! Să ascult de glasul
„But flowers distill’d, though they with winter meet,
Leese but their show; their substance still lives sweet.”
Nu-i drept să piară iarna flori de gheaţă,
Cum nici făptura-ţi mândră să mă mintă,
nr. 47 n aprilie-mai 2015
Dibace-ai fost precum o precupeaţă,
Cuţitul tău ajuns-a drept la ţintă!
Trecut-au toate, după cum vezi bine,
În mers buimac aiurea îmi duc paşii,
De mine însumi astăzi mi-e ruşine,
Din toţi rărunchii suduie ocnaşii…
Potecile spre tine nu le-nchide,
Sub măşti veneţiene nu dispare!
Oceanul ce născu efemeride
Pe gânduri stă să mă prefacă-n zare...
Aşa mă vrei? Pe tocător pun gâtul:
Loveşte tare! Eu sunt ocărâtul!
VI
„Be not self-will’d, for thou art much too fair
Cu sârg păzesc fantasmele splendorii
Şi nici nu vreau să tâlhărească vara
Ce ţi-au dat zeii. Miluí-vor sorii
Prea dulcea-ţi gură ce-mblânzeşte fiara?
Nu-mi da pe veresie pita, vinul,
Datornic sunt şi ştiu ce mă aşteaptă,
La miezul nopţii dulce mi-e pelinul,
Chiar dacă tu cu mine eşti nedreaptă!
Aş fi mai bucuros să-ţi fur Parnasul,
Icar, nebunul, bate la fereastră,
Bolnav de viaţă, eu rămân rămasul
Ce-nchide uşa morţii-n urma noastră!
Ne-nduplecato,-ntoarce-te la mine,
Chiar dacă-n loc o taină te mai ţine!
VII
„So thou, thyself outgoing in thy noon,
Unlook’d on diest, unless thou get a son.”
Te uită-n ochii mei nebuni şi spune
De ce adoarme-n păsări dimineaţa,
Un zeu de ceară parc-ar vrea s-adune
Din ţăndări Cântul. Nevăzută-i faţa…
Sirene surde orbii văd în noapte
Şi eu îi cred, şi ei mă cred pe mine,
Cerşesc iubire, merele sunt coapte,
Nu râdeţi, lacrimi, „mâinele” azi vine!
Ca ieri, voinic am fost şi eu odată,
În trup de vultur mi-am găsit reduta,
Strigasem luna, gura, vinovată,
Oprea ecoul şi-ngheţa lăuta!
Ori da, ori ba? Nu-i prea uşor să dănţui,
Când dragostea tu vrei să mi-o înlănţui…
VIII
„Whose speechless song, being many, seeming one,
Sings this to thee: «Thou single wilt prove none.»”
Ce soli smintiţi! Prin însetarea ploii
Aţi vrut să-mi daţi potirul cu otravă?
Să cred cumva, acum, că doar strigoii
Îşi plimbă paşii noaptea? Vouă, na-vă
Norocul de sub candeli, neprihana
Acordurilor din Graal strivite.
Ori vreţi să-mi vindec cu tămadă rana
Sub ’nalte sihăstrii de dor tivite?
Ce mă îndeamnă: vino, dar, încoace!
La sânul nopţii voi găsi popasul,
Asemenea zefirului ce tace!
Trufaş poet, ascultă-n sobă vântul:
Cât vei trăi, nu-ngenunchea Cuvântul!
 nr. 47 n aprilie-mai 2015
Ghiozdanul de lemn
Dan FLORIŢA-SERACIN
Veneam spre casă târând
un ghiozdan de lemn, voisem
neapărat un ghiozdan de lemn,
pe cele din carton nu le puteam
folosi în chip de sanie, teribilă
senzaţie să cobori rambleul căii
ferate în dreptul podului de
lângă Lighet, cum se numea pe
vremea aceea parcul oraşului. Dar asta se întâmpla iarna, şi
atunci nu era iarnă, iar ghiozdanul atârna greu, abia îl purtam,
schimbându-l dintr-o mână în alta. Aleea ducea prin faţa
băilor, se întrezăreau albe, dincolo de şosea, printre salcâmi şi
ramurile prăfuite de lemn câinesc. O alee lăturalnică, despărţită
de spaţiul Teritoriului printr-un gard viu, aproape cu neputinţă
de trecut, crescuse sălbatic cu spinii lungi şi ramificaţi.
Le aşteptam, ştiam că mă vor ajunge curând din urmă,
sărind când pe un picior, când pe celălalt, şi că atunci când vor
trece prin dreptul meu îmi vor arăta limba şi mă vor batjocori,
aşa cum numai ele puteau fi în stare, pentru că erau două,
rumene şi voinice, iar eu singur, pirpiriu şi palid, atât de palid,
încât doctorul Manole Huplea mă bătea pe obraji când mă
vedea, zicându-mi: „Măi, copile, tu să treci mâine cu maică-
ta pe la mine, ai auzit?” Iar eu îi răspundeam că am auzit, dar
nici prin gând nu-mi trecea să mă duc pe la el, nici mamei
nu-i spuneam că mă întâlnisem cu doctorul Huplea, ce dacă
arătam palid, poate aveam limbrici, o vecină mă sfătuise să
mănânc usturoi, aşa că mai mâncam usturoi din când în când,
cu convingerea că am să scap eu în cele din urmă de limbrici,
iar dacă n-am să scap, totuşi, să le fie de bine, că mie unuia
nu-mi fusese niciodată rău din pricina lor. Rău mă simţeam
numai din pricina uleiului de ricin, pe care mama mi-l turna cu
multă sârguinţă pe gât în fiecare dimineaţă, apoi mă punea să
deschid gura ca să se convingă că îl înghiţisem.
Aşadar, le aşteptam, de aceea mergeam agale, schimbându-
mi ghiozdanul dintr-o mână în alta; mă hotărâsem să pun
capăt râsetelor şi cuvintelor de batjocură, din zi în zi mai
afurisite, mai jignitoare. Îmi simţeam în buzunar atârnând
grea o piatră. Sigur, aş fi putut culege una de oriunde pe drum,
dar ele nu trebuiau să mă vadă dibuind printre bolovani. De
altfel, o alesesem cu grijă, rotundă şi aspră, numai bună să
scuipi pe ea şi să o arunci către ţintă. Aşa făcea şi Ilie Mandula,
apuca piatra, o cântărea în palmă, o scuipa printre dinţi şi o
arunca făcându-i vânt din dreptul coapsei. Nu mai pridideau
instalatorii să schimbe izolatoarele de porţelan ale stâlpilor de
telegraf, ţintele preferate ale lui Mandula.
Le-am auzit venind, sporovăind ca de fiecare dată, şi atunci
mi-am pipăit buzunarul umflat. Până aici v-a fost! mi-am spus
în gând, căznindu-mă să-mi strâng salivă în gură; mi se uscase
gura de emoţie şi nerăbdare. O să vă tai eu gargara, lăsaţi
numai pe mine!
Trecură prin dreptul meu, sărind când pe un picior, când pe
altul, după câţiva paşi trebuiau să se întoarcă, să scoată limba,
să bată din pumni şi să-mi strige de mai multe ori silabisind
numele. Asta pentru început. Abia pe urmă veneau cuvintele
de batjocură sau de ciufuleală, cum li se spunea prin partea
locului.
Numai că de data aceasta, întorcându-se, mi-au citit ceva pe
faţă, ori li s-o fi părut suspectă graba cu care îmi vârâsem mâna
în buzunar, căci s-au privit una pe alta cu spaimă, şi-au înghiţit
cuvintele şi au luat-o la fugă, lăsându-mă câteva clipe buimăcit
de întorsătura neaşteptată a lucrurilor. Revenindu-mi din
uluială, am zbughit-o după ele, dar afurisitul de ghiozdan, mai
greu ca niciodată, mă împiedica să alerg ca lumea, altfel le-aş fi
ajuns curând, nu mă îndoiesc nici acum de asta.
Nu mai ţin minte dacă am scuipat pe piatră sau nu. Fapt e că
am aruncat-o în urma lor. Din dreptul coapsei am aruncat-o,
asemenea lui Mandula. Mi s-a părut că şi aud hohotul său de
satisfacţie, căci piatra s-a îndreptat cu o precizie de necrezut
spre una din ele şi a doborât-o la pământ: „Bravo, măi, Sara-
Mâna, o lovitură de maestru. Eşti pe cale să ajungi cineva!” Am
nimerit-o în cap, lateral, puţin deasupra tâmplei, ca ajutat de
necuratul, aproape inexplicabil din poziţia în care mă aflam.
A căzut fulgerată, şi părul blond i s-a năclăit de sânge. Cealaltă
fată rămăsese pironită locului şi mă urmărea cu o groază
cumplită.
Prima reacţie a fost să-mi privesc mâinile. Parcă n-ar fi fost
ale mele, ci nişte obiecte străine, foarte ciudate, demne să fie
cercetate cu atenţie şi pe o parte şi pe cealaltă. Nişte obiecte
palide şi reci. Şi dintr-odată am văzut ţâşnindu-le din toţi porii
broboane de transpiraţie. O transpiraţie vâscoasă, ca uleiul de
Radu Anton Maier
proză
ricin. M-am cutremurat de scârbă. Mă simţeam îmbâcsit de
uleiul acela cu miros respingător din creştet până în tălpi. Asta
era, mi s-a relevat instantaneu, de unde sânge în obrajii mei,
când prin vine nu îmi curgea altceva decât ulei fetid? Mă mai
puteam numi om? Locul meu nu se mai afla pe lumea aceasta.
Şi sfâşiindu-mi hainele, şi abandonându-mi ghiozdanul, de-
acuma un obiect inutil, am trecut gardul de ghimpi spre locul
interzis al Teritoriului, pe unde nu mai fusesem niciodată, pe
unde oricine se abate, mi se spusese, îşi găseşte cu uşurinţă
sfârşitul.
M-au căutat ore în şir, până aproape de lăsarea nopţii. M-au
găsit şezând pe buza celei mai mari surpături, bălăbănindu-
mi picioarele în gol, cu privirile furate de zborul fantastic al
păsărilor ce cuibăreau în fisurile pereţilor verticali de sare. Mă
liniştisem, imaginea imensei prăpăstii mi se părea copleşitoare.
Aşteptam cu seninătate apariţia vâlvelor cu ochii roşii, sticlind,
cu duhnetul lor de ocnă părăsită, sfâşiind văzduhul cu ţipete
aidoma înaripatelor de pradă. Aşteptam şi apariţia gnomilor,
piticii adâncurilor, făpturi sfrijite la trup, cu feţele de un alb
străveziu, care ademeneau copiii cu semne prietenoase, cu
voci şuierând îmbietoare, pe calea fără întoarcere a împărăţiei
subterane. I-aş fi urmat fără şovăire. Devenisem unul de-ai lor,
fără doar şi poate.
Echim a dat de mine. M-a luat de mână.
„De ce n-au venit, Echim, până acum?”
„Nu i-am lăsat eu să vină, don’şorule…”
Mi s-a părut că glumeşte.
„Poate data viitoare”, a adăugat.
„Când va fi data viitoare?”
Nu mi-a răspuns.
„Spune drept, Echim, am omorât-o?”
„Nu, don’şorule. Da’ să nu mai faci aşa ceva. E păcat!”
Apoi l-am întâlnit pe tata. A vrut să-i strecoare ceva în palmă
lui Echim. Lăsaţi, domnule Opriţa, s-a ferit el. Dar tata a
insistat. Atunci a primit şi a dat să-i sărute mâna.
Ultimii rolleri
Îmi aduc bine aminte de ziua când a trebuit să se mute
Ernsti Binder. Stăteam în curtea casei lor şi-l priveam cum
îşi hrăneşte porumbeii, când a apărut omul cu hârtia de la
Sfat că trebuie să se mute şi dacă vor să-şi demoleze casa,
bine, iar dacă nu, îi priveşte, şi mai scria acolo unde primeau
provizoriu locuinţă, într-un bloc pentru sinistraţi, sub Măgura.
Se aşteptau ei, familia lui Ernsti Binder adică, să primească
hârtie, că prea le ajunsese Teritoriul aproape, iar peste
drum tocmai se prăbuşiseră platanii din curtea fostei clădiri
a Madosz-ului, încât toată strada arăta altfel fără platanii
aceia, ştiam că soarta le era pecetluită de când ciorile n-au
mai cuibărit primăvara în rămurişul lor, iar casele deveniseră
parcă mai mici, ca şi cum s-ar fi chircit lipsite de apărare, şi
gardul din capăt, cu panourile galbene se vedeau acum mult
mai bine, în plin soare, ca şi rânjetul capetelor de mort. Dacă
se mutau ai lui Ernsti Binder, atunci gardul urma şi el să fie
mutat dincoace de casa lor. O casă destul de arătoasă, bine
gospodărită, nemţeşte.
Stăteam şi-l priveam cum îşi hrăneşte porumbeii, când am
auzit-o pe maică-sa ţipând „Mein Gott!” şi o vedeam cum se
uita la hârtia aceea ca la un ordin de mobilizare, sau ca la un
anunţ de deces în război, atâta groază i se citea în priviri. Apoi
a arătat-o tuturor, şi vecinilor a fugit să le-o arate, şi s-au pus
cu toţii pe plânsete în suspine şi îşi treceau hârtia dintr-o mână
în alta, nevenindu-le să creadă că au primit-o, de parcă ea ar fi
fost vinovată cu ceva şi nu prăpastia pe care se obişnuiseră să o
privească peste îngrăditura din fundul curţii. Iar eu cu Ernsti,
când terminam de hrănit porumbeii, ne distram urcându-ne
pe îngrăditură şi aruncam de acolo avioane de hârtie, care
se duceau, se tot duceau spre adâncuri, până le pierdeam
din priviri. Caietele noastre ajunseseră de râsul lumii, aşa ne
spusese dirigul Chioreanu, că de râsul lumii erau, atâtea foi
rupsesem din ele ca să ne facem avioane.
Plângea şi Ernsti, ca toţi ceilalţi, dar mai târziu mi-a mărturisit
că nu atât de casă îi păsa lui, cât de porumbeii din podul ei,
căci tot podul casei aceleia era plin de porumbei, pasiunea
porumbeilor o moştenise de la tatăl său, ucis pe front. Avea
porumbei de diferite soiuri, uite, îmi arăta, ăia sunt poştari,
ăia diamanţi, ăia bucicazăi, ăia keringo, ăia rolleri… Mai ales la
rolleri ţinea, regii cerului, zicea că nimeni în oraş nu mai avea
rolleri, singurii rolleri erau ai lui, îi creştea sufletul văzându-i
cum se rotesc în stoluri, putea să-i recunoască în zbor de
departe şi-mi explica de ce unii zboară aşa, iar ceilalţi altfel,
sau cum se plimbă guşaţi pe creasta casei, făcând plecăciuni
perechilor agile.
Şi-a făcut apariţia în faţa porţii casei lui Ernsti Binder ştraful
cu cei doi cai mari de povară ai lui Mihalcic-baci, mobila a
fost încărcată, au luat cu ei doar atât cât să le încapă în cele
două minuscule camere de bloc, restul au lăsat pe la vecini,
apoi familia a urmat ştraful bocind ca după dric. Bietul meu
prieten era negru de supărare, ştia că nu-şi poate lua cu sine
porumbeii, pentru că oriunde i-ar fi dus, ei tot aici s-ar fi întors,
în locul unde au ieşit din găoace.
Aşa că, ce să facă, în pofida interdicţiei alor săi, dar şi a
autorităţilor, care îi plantaseră în faţă panouri galbene de
avertizare, cu hâde cranii la mijloc, conturate în roşu, Ernsti
venea zilnic la casa lor cea veche, acum cu uşile şi ferestrele
bătute în cuie, să îşi hrănească păsările. Se bucurau nespus
de venirea lui, i se lăsau pe creştet, pe umeri şi îi uguiau la
ureche, iar el râdea şi, cu siguranţă ştiind ce voiau să-i spună,
le răspundea ţistuind din buzele ţuguiate. Apoi se plimba cu
actualitatea literară 5
ele, atârnate ciorchine pe braţele întinse, cu zbateri şi fâlfâiri
de aripi, neţinând seama de crăpăturile din ce în ce mai largi
ale pământului, ca şi cum, în caz de pericol, urma să fie fără
întârziere ridicat în văzduh.
Dar într-o dimineaţă, abătându-se pe acolo, ca de obicei, a
văzut în locul casei deschizându-se hăul prăpastiei, şi oricât a
încercat să distingă ceva pe fundul ei întunecat, n-a putut zări
decât valuri de pământ şi câteva ramuri din imensa coroană
a nucului din curte. Ce s-a ales de porumbei, nu şi-a putut da
seama; au fost surprinşi în culcuşurile lor în toiul nopţii, s-au
putut salva unii dacă prăbuşirea a avut loc către ziuă…
Zile întregi a lipsit prietenul meu de la şcoală, cutreierând
Teritoriul printre genuni, încercând să-şi recunoască păsările
între înaripatele sălbăticite ce cuibăreau în fisurile pereţilor
de sare. Adeseori îl însoţeam şi eu, Teritoriul nu mă mai
înspăimânta, îndrăzneam să privesc chiar sfidător spre
adâncuri, şi aruncam de pe buza prăpăstiilor resturile de
mâncare uitate de copii prin băncile şcolii, pe care păsările se
buluceau să le prindă din zbor. Dacă Ernsti şi-a recunoscut
între ele măcar câteva dintr-ale lui, n-am aflat până la urmă.
Ce importanţă mai avea? răspundea uneori întrebărilor mele,
poate le chemase tatăl lui la sine, căci îi spusese cândva, înainte
de a pleca pe front, că doar nişte porumbei ar lua cu el, când o
fi s-ajungă pe lumea cealaltă…
Gyöngyver Mengel-Gall
L-am revăzut peste ani. Tot pe Teritoriu. Mă aflam
întâmplător pe malul lacului, venisem şi eu cu nu mai ştiu ce
treabă în O.M. Lacul luase fiinţă prin inundarea Teritoriului,
căci, ziceau ăia de avuseseră iniţiativa asta, că apa cu salinitate
ridicată ar fi zădărnicit prăbuşirile. Poveşti!... Ele au continuat
când nimeni nu se mai aştepta la asta!...
L-am revăzut aşadar, privea nedumerit apa aceea
negricioasă, străduindu-se să distingă ceva în adâncuri. Mi-a
atras atenţia pălăria lui cadrilată cu boruri foarte înguste, cum
nu se prea purta pe la noi. „Uite, întinsese mâna, după ce ne-
am bucurat de revedere, casa mea pe acolo era, cu porumbeii
ei şi cu…” Nu mai putuse continua căci i se pusese un nod în
gât.
Apoi mi-a povestit cum a plecat. S-a ţinut de ăştia să-l
despăgubească, a zis. Că aşa scria la lege. Ei nu, că li s-a dat
locuinţă, că aşa şi pe dincolo… Atunci s-a înfuriat şi i-a scris lui
Genscher. A scris toată povestea, cum s-a priceput mai bine şi
i-a trimis-o. Fără altă adresă, decât Hans Dietrich Genscher,
Außenminister, Bonn. N-a primit niciun răspuns. Atunci a
mai scris o dată. Şi numai ce s-a trezit, peste oarecare vreme,
că l-au chemat ăştia să-i zică, „mă, neamţule, n-ai vrea să te
cam duci şi tu la ai tăi?...”
Când a ajuns dincolo, l-au băgat în lagăr. Vreo şase luni
l-au ţinut, apoi l-au lăsat să-şi vadă de treabă. Nu s-a putut
angaja decât la salubrizare. Lucra acolo cu nişte turci, oameni
de treabă, dar cu ei nu se putea discuta, dacă le înţelegeai
nemţeasca stâlcită, decât despre fotbal. Or, el cu fotbalul nu
le avea. Le avea cu porumbeii. Locuia cu chirie undeva şi nu
putea ţine, zicea. S-a mutat în altă parte, dar nici acolo n-a
putut ţine. I-a spus neamţul că i se cacă în curte şi pe obiecte
şi pe maşina lui nouă. Şi se mai cacă şi pe la vecini, iar vecinii
sunt răi…
Tot timpul liber şi-l petrecea umblând razna, încercând să
găsească o casă unde cineva ţinea porumbei. În sfârşit, a găsit.
Era la o margine de oraş, l-au condus încolo stolurile pe care
le văzuse zburând. Casă izolată, cu grădină mare în spate. Ca
a lor de aici. Numai Teritoriul îndărăt îi lipsea, în rest, leită a
lor, nu altceva. Toate îi erau cunoscute până şi porumbeii de
pe creastă îi erau cunoscuţi. A zărit acolo poştari, diamanţi,
bucicazăi, keringo, dar şi călugăriţe, franconieni… Numai
rolleri nu!..
Poarta era deschisă şi, ca vrăjit de păsări, a intrat. În curte
şi alte lucruri i s-au părut la fel ca acasă: în faţă, şopronul
cu unelte pentru grădinărit, urmau magazia de lemne,
straturile de flori… Numai că în curte era un individ. Dar s-a
închinat cuviincios în faţa lui, cum ar fi făcut aici, de pildă, s-a
recomandat, i-a zis de unde venea şi că îi plăceau porumbeii
lui, s-a interesat de una de alta, cu ce îi hrănea, cum îi ferea de
boli, vorbise cam mult, apoi a luat aminte şi nu l-a mai întrebat
decât de ce nu ţinea rolleri, că rollerii erau…
Atunci omul dinainte l-a întrerupt, a vârât mâna în buzunar,
a scos o bancnotă şi i-a întins-o, fără să o privească, de parcă
valoarea înscrisă pe ea l-ar fi interesat prea puţin. ”Ia asta şi
pleacă, i-a strigat. Şi să nu te mai prind că pui piciorul în
curtea mea. Vagabondule!...”
Fragmente din nuvela Teritoriul (revăzută)
 6 actualitatea literară
Cuvântul care zideşte poemul*
Nina CERANU
Printre cele
cinci volume de
poezie (Tăcere
după ploi,
Sine nomine,
Târziu în inima
mea, Hoţul de
vise… volumul
bilingv (română-
engleză) fluturi răniţi, publicat în 2005, este
încercarea şi reuşita poetei de a pune în prim-
plan puterea cuvântului care zideşte poemul.
De de la prima copertă până la cea de-a
patra, op-ul este armonios alcătuit, unde,
şi ca „într-o ecuaţie”, mai multe simboluri -
fluturele, zborul, barca, biciul, crucea -, prin
semnificaţia lor, gradează şi-i dau tensiunea
lirică necesară.
Simbolistica fluturelui este foarte complexă,
însă la Luciana Ianculescu pare să fie spiritul
în căutarea fericirii, cum, de altfel, în dorinţa
armonizării poetului cu trăirile sale, de
depăşire a conflictelor interioare, zborul,
un alt simbol folosit, exprimă dorinţa de
sublimare. Într-unul din poeme, păsările
sunt întruchiparea vie a frământărilor, o
expresie a neliniştii, a dorului de desprindere
de suferinţă, greu sau chiar imposibil de
realizat, pentru că niciodată „păsările nu îşi
sfârşesc zborul în cer”, iar căderea te trimite
iar în solitudine şi în resemnare, în deziluzie
şi în renunţare, când „În pragul iernii noastre
Constantin Costache: un debut mai mult decât promiţător
Mayday
este o culegere
de nuvele şi
povestiri cu
care Constantin
Costache a
debutat editorial
în anul 1987 în
Ion Roşioru cadrul colecţiei
„Zece prozatori” a
Editurii Albatros. Volumul de sine stătător,
revăzut şi adăugit, vede lumina tiparului în
anul 2013 la Editura Tritonic.
O parte din prozele scurte ale acestui volum
sunt inspirate de mare şi de oamenii ei, mediu
socio-profesional din care a făcut parte şi
autorul şi pe care-l va exploata în trilogia Urme
pe oglinda apei din care au apărut deja
primele două volume, cel de-al treilea aflându-
se într-un stadiu avansat de elaborare.
Nuvela titulară aminteşte, prin curajul
ieşit din comun şi prin situaţia-limită în care
se găsesc, la un moment dat, nişte mateloţi
români aflaţi de-a lungul coastei franceze a
Oceanului Atlantic, de romanul Oamenii
mării al lui Victor Hugo. Autorul surprinde
exact psihologia colectivă a marinarilor în
misiune. Monotonia plutitului pe apă e greu
suportată de marinarii care încearcă să-şi ţină
mintea ocupată: unii studiază, alţii se dedau
la activităţi de ordin artizanal sau joacă şah
ori canastă, cel mai adesea povestesc, ca la
şezătorile de altădată, la moara de apă sau la
han, întâmplări savuroase din viaţa petrecută
pe uscat. Chiar dacă mulţi cunosc aceste
poveşti, ei nu scapă niciun prilej să le asculte
de nenumărate ori şi să-i incite pe povestitori
să-şi dezlege straiţele cu amintiri de pomină.
E scoasă în evidenţă solidaritatea atât între
ei, a celor de pe navă, cât şi a acestora cu cei
de pe alte ambarcaţiuni aflate în pericol.
Exemplară se dovedeşte iniţiativa ofiţerului II,
Stanciu şi a unui ofiţer stagiar, Ricşan, care, ca
nişte adevăraţi supermeni, salvează o familie
de englezi aflaţi pe un yacht la cheremul
talazurilor în timpul unei furtuni apocaliptice.
Unul dintre personaje conchide aforistic:
„Fără spiritul de sacrificiu al unora n-am avea
puterea să definim cu adevărat omenia” (p.
32). Furtunile dezlănţuite declanşează stări
de panică greu de controlat. Oamenii îşi dau,
cum se spune, arama pe faţă. Nerăbdarea de
a ajunge acasă unde să-şi petreacă sărbătorile
de iarnă în familie îi face extrem de irascibili.
Vechile adversităţi şi idiosincrazii mocnite
izbucnesc vulcanic, precum în povestirea O
clipă Columb. Aici aparatura tehnică nu mai
funcţionează la un moment dat şi secundul
trece peste comandantul său şi dă ordine cu
care cel dintâi, orgolios ca orice comandant, nu
e de acord. Din echipaj nu lipsesc heirupiştii
aferaţi ori egoiştii care se bucură că necazul
nu s-a abătut asupra lor. În Bolnavul,
mateloţii îşi văd nestingheriţi de jocurile lor
cronica
(doar mai) visăm povestea promisă”.
Corabia/ barca semnificând salvarea şi
izbăvirea din naufragiile sufleteşti ale fiinţei
noastre, poate fi şi „biserica”, asociata casei,
a siguranţei şi a liniştirii noastre spirituale,
un cuib şi-un spaţiu ocrotitor în care crucea,
rânduită de Mântuitor, fiecăruia, s-o purtăm,
este „crucea din noi/ Uşoară ori/ grea/ sub/
povara/ păcatului”… Până la urmă este crucea
destinului uman, rostul şi semnul în calea
urmată spre izbăvirea de păcat şi mai este şi
porunca „pe care am primit-o de la Tatăl meu”
(Ioan 10-18).
Cartea, în întregimea sa, fără să fie
voluminoasă, este îndestul cât să ne edifice
asupra importanţei sale, dezvăluindu-ne
o sensibilitate oglindită fidel de tematici,
uneori fantaste. Poemele, filtrate prin trăirile
personale ale autoarei, aduc deschideri asupra
unor teme cunoscute şi „cercetate” de poeţi,
intuind valorile profunde şi imuabile ale
spiritului omenesc.
O anume frământare din această carte
încearcă fiinţa umană, scriitor şi cititor,
deopotrivă. Prin ea descoperi motivaţia
tragicului, aceea a suferinţei dusă de poetă
până la limitele posibilului, chiar dacă îşi mai
îngăduie un răgaz: „Nu m-am rupt/ de mal,/
aştept şi curg!”, „Împreună/ vom/ privi/
şi asfinţitul”, şi asta în credinţa că nimeni,
niciodată n-a ratat, până la urmă, ieşirea
noastră „la loc larg” cum este scris în Biblie.
la clubul de pe vas, în timp ce un coleg are o
criză groaznică de ulcer duodenal, urmare a
consumului excesiv de băutură la care ei înşişi
l-au incitat. Salvarea lui va veni din partea
căpitanului secund, Radu, care-l va alerta pe
comandant, iar acesta va chema o şalupă a
Crucii Roşii care să-l ducă pe motoristul Ion
Hangan la cel mai apropiat spital de pe coasta
mediteraneană. O variantă a acestei povestiri
este Muşcătura Viperei. Marinarul Ion
Hangan descoperă că patru dintre coechipieri
(porecliţi Vipera, Gâdele, Liliacul şi Sanitarul)
au improvizat pe vas un alambic de fabricat
alcool. De teamă să nu fie divulgaţi, fabricanţii
clandestini de rachiu îl cooptează pe intrus
în gaşca lor şi-i dau să bea până ce acestuia,
bolnav de ulcer, i se face rău. Accentul cade aici
pe descrierea beţiei crâncene, a manifestărilor
psihologice ale celui ce şi-a depăşit raţia
bahică până la declanşarea unei hemoragii
interne şi, respectiv, la intrarea în comă. Cum
bolnavul a pierdut mult sânge e necesar să i
se facă o urgent o transfuzie. Primul donator
care se oferă nu este altul decât Vipera. Avea
grupa sangvină 0 care este, după cum oricine
ştie, una universală. Din echipajul unui vas fac
parte şi oameni al căror loc ar trebui să fie în
cu totul altă parte. Astfel, impulsivul Udeanu
din Gluma, cu toate că are rău de mare şi face
adevărate crize, devenind extrem de impulsiv
în timpul hulei marine, se încăpăţânează să
navigheze cu speranţa că i se va repartiza mai
repede o locuinţă. După ce, în sfârşit, primeşte
această veste cardinală de la soţie, telegrafistul
ticluieşte textul altui mesaj care-l neagă pe
cel dintâi. Marinarul găseşte de cuviinţă
să se răzbune şi se ascunde în depozitul de
cărbuni. E căutat zadarnic de colegii care
cred că Udeanu a căzut în apă, cel mai aferat
fiind telegrafistul care începe deja să-l aibă pe
conştiinţă şi se dă şi el de ceasul morţii până ce
totul se termină cu bine.
Marinarii sunt oameni care, după spusele
unuia dintre ei, „cochetează în orice clipă cu
moartea”. Ei sacrifică întotdeauna o iubire şi
nu-s niciodată siguri dacă Penelopele lor îi
vor mai aştepta cu lunile. Nici de pe uscat cei
ce înfruntă intemperiile mărilor şi oceanelor
dezlănţuite nu-s văzuţi într-o lumină roz.
Iată cum gândeşte o iubită de viitor marinar
care a avut ocazia să întâlnească, pe post
de mentor, un mai mult decât providenţial
lup de mare: „Avea senzaţia că-l pierde pe
Iulian. Că lumea străină în care pătrunsese îl
va face să uite totul. Îşi imaginase petreceri
fantastice, strălucitoare, la care lua parte,
femei cu experienţă în jurul lui şi peste toate
îşi imagina figura bătrânului pe care fără să
ştie de ce o asocia cu cea a unui proxenet.
În mintea ei cuvântul marinar atrăgea pe
atunci automat toate relele pământului:
băutură, dezmăţ, neseriozitate, nestatornicie”
(Călătoria). Aşteptarea îi chinuie deopotrivă
pe cei îmbarcaţi, cât şi pe logodnicele sau
soţiile acestora. Şi viermele geloziei roade fără
nr. 47 n aprilie-mai 2015
Cartea pune în valoare sensul existenţei,
un sens necesar şi încercarea de a ajunge
la îngerescul din om, prin suferinţă şi
resemnare, niciuna străine trăirilor noastre.
Citind-o, ne apropie de ideea deziluziei, dar şi
a spiritului ce tinde spre libertate, spre puterea
de renaştere a fiinţei umane, uneori cu „aripile
(ce-)au obosit!”
Putem ghici cu destulă uşurinţă şi
drama dureros de palpabilă a neputinţei
de a comunica. De fapt, cred că aceasta este
tema fundamentală a întregului volum, iar
mijloacele prin care ea este ilustrată arată
că Luciana Ianculescu s-a contaminat şi de
poezia modernistă.
Cei doi fluturi de pe copertă, regăsiţi mai
apoi în poezia fluturi răniţi, cea care dă şi titlul
volumului, aidoma sufletelor noastre, sunt, de
fapt, sinele marcat de efigia divinităţii, pe care
instinctul creator al poetului se simte dator a-l
milă în inimile lor. Binefăcători care să toarne
gaz pe foc se găsesc întotdeauna. În Inelul,
Anghel recurge la un... truc mistic s-o aducă
pe Alina în situaţia de a-şi mărturisi păcatul
conjugal săvârşit în îndelungata lui absenţă
de acasă. Mama marinarului îi avertizase deja
de acest adevăr. Iar el, ca o formă subtilă de
pedeapsă şi de dispreţ, îi oferă, totuşi, inelul
cumpărat special pentru ea.
Cu empatie, înţelegere şi compasiune,
prozatorul se apleacă participativ asupra
dramelor ştiute şi mai puţin ştiute ale
marinarilor. Unii suferă că nu-s alături de copiii
care li s-au născut şi cresc fără să le fie prea
clară noţiunea de tată. Altora le mor părinţii
în timp ce ei sunt departe şi se confruntă cu tot
felul de privaţiuni şi de greutăţi. Sunt şi dintre
cei care ştiu că iubitele nu-i vor mai aştepta
şi că în zadar se vor întoarce pustiiţi de dor
spre a-şi căuta alinarea într-o nouă şi sisifică
îmbarcare, după ce s-au defulat prin cârciumi
cel mai adesea ordinare. În acest registru
liric e elaborată proza Rămas bun. Tenta
demitizantă şi autenticistă e aici mai pregnantă
decât în alte piese ale volumului semnat de un
autor de reală vocaţie şi plin de har şi care,
urmând îndeaproape crezul imperativ al lui
Camil Petrescu, scrie doar despre lucruri trăite
pe viu, pe bază de experienţă proprie.
Alte proze au ca fundal narativ lumea satului.
O povestire cu tentă naturalist-expresionistă
este Ion al lui Anton şi are în prim-plan o
familie în care copiii se nasc parcă pe bandă
rulantă, „anul şi cârlanul”. Acţiunea se
derulează ca un film accelerat: bătăi la birt sau
la horă, beţii, violuri, crime, trânte între flăcăi,
dezlănţuiri ale instinctelor primare, vendete,
lupte pentru întâietate, arestări, amenzi etc. Un
izvod posibil pentru această povestire ar putea fi
Oaie şi ai săi, celebra nuvelă a lui Eugen Barbu.
Antologice sunt pasajele în care naratorului îi
defilează prin minte, odată reîntors după un
lung interval la casa părintească, amintirile din
copilărie, când la biserica satului se adunau
pentru hram oamenii din împrejurimi. O
adevărată comuniune se petrece până la
identificare între narator şi pământul natal:
„Cu picioarele goale am ieşit pe prispa casei
în dimineaţa care-mi dădea o senzaţie stranie.
Pământul respira prin toţi porii. Îmi părea că
dacă lipesc urechea de el îi aud bătăile inimii.
O mână uriaşă scufundase parcă soarele, glob
de metal înroşit, în apa tămăduirii, mângâind
cu aburul obrajii catifelaţi ai pământului”
(De hram). De mare acurateţe e şi scena
tăierii porcului de Crăciun, secvenţă inserată
organic în Rămas bun şi care ne poartă cu
gândul la un capitol special din romanul Ion
al lui Liviu Rebreanu. Savuroasă până la a
fi socotită antologică este povestirea Moş
Tone şi procesul-verbal. Protagonistul
este un original, descins parcă, după cum îşi
face intrarea într-o comunitate rurală unde
veneticii nu făceau purici mulţi pentru că erau
expulzaţi de săteni, din proza romanescă lui
releva întru conştientizare, fără a-şi da seama,
totuşi, că asta e Golgota noastră.
Modalitatea de a scrie în acest volum e una
simplă, neîncărcată, accesibilă. Chiar dacă
unele dintre poezii au titlu, avem de-a face
cu un singur poem, un şirag de mătănii pe
care mâna iscusită a Lucianei Ianculescu le
prefiră şi le scoate la lumină: bobul de perlă,
ori picurul de lacrimă.
Dascăl de profesie, autoarea fluturilor răniţi
dovedeşte vocaţia altruistă a omului de litere
capabil nu numai de a-şi scrie cărţile sale, ci
şi de a iubi opera altuia, de a respecta creaţia
în general. În afara volumelor de poezie,
Luciana Ianculescu a alcătuit monografii ale
unor personalităţi naţionale şi universale: Ion
Românu, muzica, pasiune de o viaţă; Însemn
în inima cetăţii; Tandreţea neîngăduită a
toamnei. În spatele acestei plăcute „trude” se
află o bibliotecă studiată, o „navă” de tomuri
citite şi fişate, de investigaţii necesare pentru
a găsi răspunsuri la mulţimea de întrebări pe
care îndeobşte ni le punem când avem în faţă
un autor, de la cercetarea unor istorii vechi
până la faptul diurn, încercând o armonizare
a trecutului cu acest prezent prea viu şi prea
consumator de energii. De fapt, cercetarea
Lucianei Ianculescu vine şi din curiozitatea-i
benefică, curiozitate care, pe lângă faptul că
vrea să-i dea noi valenţe cuvântului aşternut
pe hârtie, îi atribuie şi o anume greutate. Cu
acest şir de perle animă vieţi trecute-n uitare şi
îmbogăţeşte patrimoniul cultural al urbei prin
proiecte culturale de substanţă.
*) Luciana Ianculescu, flururi răniţi,
Editura Aprilia Print, Timişoara, 2005
Ştefan Bănulescu. Întorcându-se într-o zi de la
pădure cu un car de lemne, bătrânul descoperă
că pe tarlaua ceapeului porumbul fusese băgat
sub brazdă în loc să fie cules şi dezgroapă nici
mai mult nici mai puţin decât 116 ştiuleţi.
Numărătoarea aparţine miliţianului Ciocan
care l-a oprit să-i întocmească proces-verbal
pentru sustragerea de bunuri din avutul obştesc.
Norocul virtualului puşcăriaş e că tocmai atunci
descinsese la primărie un activist de la judeţ şi
lucrurile iau o cu totul altă întorsătură justiţiară
neaşteptată: „După anchetă, preşedintele ce-
apeului a fost condamnat la moarte. Inginerul-
şef la cincisprezece ani închisoare. După un
timp, înainte de executarea sentinţei, s-a
revenit asupra condamnării. Pedepsele au fost
comutate la cinci şi respectiv doi ani închisoare.
Adevăraţii vinovaţi aveau să plătească mult mai
târziu” (p. 139).
Nu lipsesc din cartea de debut a lui Constantin
Costache nici textele poematice (Reportaj cu
flori de gheaţă) ori parabolice cu caracter
moralizator (Stres, Traia cu merinde,
Mingea Cucunaşului etc.). Fiecare dintre
prozele propriu-zise ale volumului aci în discuţie
este precedată de câte o cronică rimată având ca
trăsături pertinente fluenţa şi fiorul moralizator-
oracular. Iată, în acest sens, un catren edificator:
„Mă cern uşor dintr-o clepsidră / Nisip al orelor ce
curg / Am răsărit, sunt în amiază / Şi mă îndrept
către amurg” (Nisip al orelor ce curg).
În cartea de debut a lui Constantin Costache
se ghiceşte gheara leului. Un critic literar de
talia lui Alex. Ştefănescu a avut, neîndoielnic,
această intuiţie atunci când i-a girat înce-
puturile literare tânărului lup de mare. Şi nu-i
deloc puţin lucru. Scrierile ulterioare de largă
respiraţie vor confirma aceste speranţe.
 nr. 47 n aprilie-mai 20155
Octavian Soviany
simfonia pragheză (2)
plimbări prin oraşul lui kafka.
Plasticul învelit în os şi în carne
Epidermele noastre artificiale
Traversând carnavalul – dimineaţa
cumpărăm sandviciuri
Salutăm institutul de medicină legală
Sticle cu sputa bolnavilor
clămpănitul de fălci
Care la ora dejunului e muzica însăşi
Dau trăinicie iluziei: cum mai staţi cu
varicele?
Combinezoane umflate de panică
Pleznesc ca păstăile-n hradčany
Igrasia a pătruns până şi
Sub vestoanele noastre kaki
NU AVEŢI NISCAIVA
SUFLETE MOARTE? (1)
Oraşul se scaldă într-o roşie rouă
Într-o sudoare de sânge
Afişe murdare! Necropsie! Şampanie!
Hemoglobina cântă în eprubete
Cu cotul ai strivit o gânganie
Înainte ca grav pe-ndelete
Să-ţi pipăi vertebrele cervicale
/Bulevardul e traversat de şarete/
Ploaia sfârâie pe o invizibilă plită
Şi lângă tartina cu unt tărtăcuţele
năduşind
Acum într-o bucătărie aerisită
Zăngănesc linguriţele de argint
Strălucesc uniformele generalilor
mănuşile lor de mahon
Aventuri anodine te întâmpină la tot pasul
De-a lungul trotuarului vezi înşirându-se
frizerii
Şi câinele tăcut îşi îngroapă
bucata de zgârci
Tatăl nostru dacă eşti – eşti în muşiţă
Aici fiecare mănâncă pe fiecare
Poliţie secretă! Maşini de curăţat
portocale!
Saltul să-l faci spre luminişuri
mai virginale
/Dragostea femeii-automobil costă bani/
Spre un paris iacobin bântuit de nebunie
şi foamete?
Zeiţa-Raţiune capul de ipsos
rostogolindu-se ca un
Număr de loterie câştigător
Despre sângele încă tânăr al europei
depunea mărturie
Despre tinereţea instrumentelor de
supliciu
dar iată
Oraşul seamănă
Cu o cazemată
Şi burghezul mănâncă
Sticlă pisată
Sunt primele ore ale unei zile ploioase
Valentin Zoltan Nagy
invitatul revistei
lângă acest
Fluviu galben ca febra e cântecul obosit
al vitrinelor
Mărturisind neputinţa unei rase
degenerate
Când un oraş întreg se trezeşte
Pentru micul dejun şi moarte
pentru registrul contabil şi moarte
/Şarpele de magneziu
iese din sexul
dansatoarei de strip-tease/
AH PE MALUL LEMANULUI sau
în oraşul lui kafka
AM ŞEZUT ŞI AM PLÂNS? (2)
Ploaia se scutură
Ca un pumn de monede
De pe orgolioase chelii
Autobuzele-aduc citadini pământii
Spune rabi
Într-o muscă de-ai locui?
Guri care-nghit şi fălci care mestecă
Ferestrele date cu var
Un bec anxios le populează în zori
Frizerul are labele roşii şi mari
Apără-i doamne pe-aceşti viermişori
Îngerii tăi în cuirase de piele
Părul lor dimineaţa buimac
Îl adună într-un coş de nuiele
Foarfecele face ţac-ţac
Gulerul cămăşii e-o rană
În camera sa de patru pe patru
omul fără memorie
Se depilează celebrând săpunurile de lux
şi cancerul gastric
Iar viaţa se ascunde în germenii cei mai
umili aminteşte-ţi
În coşul cu rumeguş al călăului
revoluţia jubila
devorându-şi copiii
O şi fustele roşii ale femeilor care
dansau carmagnola
Mirosul aţâţător de femelă
al parisului iacobin
bântuit de nebunie şi foamete
/Epigonul visează/
Adevăr grăiesc vouă
Oraşul se scaldă
Într-o roşie rouă
Să vorbim deci
De la egal la egal
Burghezul citeşte
Das Kapital
În mansardele lor ca nişte hangare
Jucându-se cu arşice de smoală
E de plâns doar vezica şi jalnica stare
A splinei în europa centrală
În costumu-i cafeniu de coleopteră
Îşi descoperă moartea de câine năuc
Noul iov cu garoafă la butonieră
Frumos sprijinindu-se de butuc
Pentru voi răstignitu-S-a
hârâie difuzoarele
Vine o vreme
când varicele generalilor
devin dureroase
Când se tocesc pumnalele regicizilor cu
ochi dilataţi de febră şi neputinţă
Când plouă
ca peste un creier
ars de cianură
în oraşul lui kafka
Aici fiecare mănâncă pe fiecare
Mulţimea vălurind ca o mare
Salută în voie moartea cotidiană
Pronunţându-şi ea singură
actul de acuzare
/Viaţa s-a chircit în castană/
Mirosul trupului asudat suie la cer
Sângele ni l-am depus pe tejghea
Unii cer să fie narcotizaţi cu eter
Alţii mor simplu – ca şi cum ar scuipa
actualitatea literară 7
/Dumnezeu
E rotund
Ca un scut
Iar obielele Câte un ciorap de mătase ne tragem pe
Dezertorilor tigvele chele
Put/ Straşnic e să te plimbi seara
pe picioroange
Dezhumând cefele de băcani ale regilor să intri prin cafenele
piaţă a revoluţiei te salut Noi suntem vezi bine urmaşii
lui ponţiu pilat
Şi ieşim impecabili din maşina de apretat
simfonia pragheză (3) Genunchii femeilor par manuale
de cibernetică
carnavalul la praga
Cât se poate de trist
Jos la subsol se trăieşte pe apucate Şi-a scos ghetele
/Pentru ora de introspecţie/
Noi citim dând din cap mica publicitate Franz fiul lui franz
Şi luna Nissan explodează Veşnicul anarhist
în unghiile noastre crăpate
Trăiască ţapul ispăşitor! Suburbiile petrec Pe când plini de antren
Iar în râurile de jos Eu golem tu golem
se oglindesc altele
Mâna teslarului dumică bucatele Mărşăluim prin clăbuc de săpun
şi plăcere
Puterile jubilează în cepele cenuşii Cu câlţi şi talaş în loc de
Ale lalelelor zumzăie seara periferii viscere
Şi zeppelinuri cu burta albă plutesc Praga acum e o baie de
Peste vechiul cartier evreiesc detergenţi
CONSUMAŢI COCA COLA! Pâş-pâş
Muzica Seringile iau singure sânge
Radu Maier
e o bilă de ebonită rotindu-se lin în Patru picioare păroase
vârful unei baghete sau Ies dintr-o roză cochilie
O meduză trandafirie /Ăsta e carnavalul/
Într-o mică locantă de lângă fluviu Şi un cal găbejit
saxofoanele sângerează Scuipă cu ură
Iar tobele bat melancolic şi sacadat Gulere de celuloid
Cumpărăm de la bursa neagră
gumă de mestecat
Noi scuipăm în castronul cu terci
Şi-n măsura de trei ba nu patru pătrimi
Ca două molii bezmetice printr-o Ne-au învăţat să înghiţim sârme
pâclă înecăcioasă plutim
În ceaiul călduţ
linguriţele se rotesc
Luna Nissan explodează
De la stânga la dreapta
într-o lume tehnicolor de la stânga la dreapta
De departe auzi zăngănitul monedelor
Vântul ne umflă şi ne dezumflă
Introduse în automate – Cu pâine ne hrănim dimineaţa şi seara
omul cu creierul amputat
Cu propria noastră duhoare ne săturăm
Priveşte-n tăcere zvâcnetul imperceptibil Zorii ne vor surprinde
al unei vinişoare albastre Cotrobăind prin femei
/e viaţa!/
Anonime ca scoicile
Şi printr-o rarefiată Multe aş avea să-i împărtăşesc vântului
Atmosferă de clor
Un roşu vapor
/Care-i viaţa!/ Care trece ca un porumbel voiajor prin
camera cu narcotice
Tu sub un boschet Draga mea dragă cu
De trandafiri te-ai pitit acest scalpel
MON P’TIT BOURGEOIS Îţi voi desface toracele
A LA TACHE HUMIDE (3) cât se poate de antiseptic
Spune autopsierul
În oraşul lui kafka luna nissan explodează
Ca o petardă eu fluier încetişor Ne-au umplut buzunarele cu funingine
Urmându-l pe regele carnavalului care
Scoate iepuri şi porumbei Cinci degete – cinci
din pălăria lui tare cartofi negri
Îmbuibate cu barbiturice manechinele iar luna răsărea dinspre hrad
salivează ca o ostie neagră
Flutură cancanistele Cimitirul acela e pentru cîini darling
degajate eterice Încearcă la crematoriu
Cu crupele lor ca
nişte perne electrice Stelele – inimi de turtă dulce
8 actualitatea literară şcoala de poezie nr. 47 n aprilie-mai 2015
dar niciodată
Menuţ Nu ne mai spunem nimic

Maximilian
să ştiţi dimineaţa poartă în suflet Ne-am întâlnit pe puntea lacului.
mult prea cinstite îngropăciuni Mi-ai dat apă şi un struţ de cireşe...
dintotdeauna cu noi Acum, nu ne mai spunem nimic.

pe vremea fumului trăitor toţi credeau Ne-am întâlnit pe plaja tăcută.

în deplinele legi viscolite Ne-am întins numele în roiul nisipului...
poveri întunecate ce sapă treptele Acum, nu ne mai spunem nimic.

pentru o clipă răsar închipuiri solare Ne-am întâlnit în sărut.

dar niciodată nu am înţeles Mâna ta era prelungirea mâinii mele..
de ce trebuie Acum, nu ne mai spunem nimic.

Ne-am întâlnit în amăruiul fiorilor.

prinţul a spus Sub ochiul farului; şi se legăna trupul...
Acum, nu ne mai spunem nimic.
cumva odată şi odată
vom rămâne fără umbră
Singurătatea
Octavian
lunecătoarea lege a presat mereu
lumina aleselor pătrunderi
altfel e tot acelaşi pas învârtit Am privit, în ochi, singurătatea.
povestind despre poartă Era aşezată pe podeaua casei.

Mihalcea
Ronţăia chipsuri.
cândva prinţul a spus
că frumuseţea va salva lumea Mâinile Am invitat-o la masa mea.

călătorie prin arhiva portretelor roşii Mâinile mele De atunci, la cină,

decoruri Sunt acum şi ale tale. Îi spun ce se întâmplă peste zi,
Corpul se zbate O întreb de unde vine noaptea
ochi bătrân aproape un perete viu
brăzdare cu sărutul
dezgolire Precum o mănuşă bolnavă, Şi îi mai spun că eu singur
Iar degetele Îmi sunt de ajuns.
a trei doar trei tablouri plutitoare câtă carne chiar carne Sunt precum franjurii de zăpadă.
poate încăpea între braţele
tonuri muzicale conduc linia vieţii
uneori adorată
unor rame din aur rotund Când ninge, Satul din ilustrată
din când în când Mâinile roşii se apropie,
abia supusă dezvăluirilor expresia cere dezgolirea Precum iubiţii la lumina focului. Faceţi loc
puterea se ascunde după În rândul din faţă!
costumele vor fi sobre ce se arată Palmele mele Vin bătrânii mei,
piesa e sinceră Au săpat o groapă simpli şi tăcuţi.
în rama strălucitoare contează doar chipul În care îşi ţin misterul.
veghează o figură fără milă mai sus de inimă Chipul lor e brăzdat de sunetul anilor.
ochi bătrân peste scena în flăcări rănile puternice Mâinile mele Hainele lor sunt din fân şi mere.
atâtea câte sunt Sunt de sticlă Ochii lor au intrat în nesfârşire.
nu pot fi acoperite Şi vezi prin ele venele învârtind sângele. Îi aştept ca pe sfinţi.
între pendulări costumele cad
Sunt calea spre amintiri,
la dreapta cineva strălucitoare piei vom vedea Cruci plutitoare Ei, cei ai satului din ilustrată!
tot caută vechi pagini apoi când se vor sfârşi
dintr-un joc nu de mult nopţile albe Văd rugăciunile preotului,
abandonat pământului Strecurându-se, prin ferestre,
Spre lumina Cerului.
umbra somnului pierdut
va sosi chiar din frumoasa
urme
Pe banca de lemn,
pulbere peste aceste regiuni pe drum către apele sudului Stăm de vorbă la umbra nucului,
nu te mai trezeai Doi prieteni, eu şi bătrânul tată.

Iustinian Ghiţă
unde nici nu ştii că poţi am fost fericiţii cleştilor de vară
între pendulări înşelători astăzi prin oraşul baroc Numărăm fuşteii vieţii,
să-ţi frângi grumazul mult praf peste De la scara cu gândurile mele
un tot uitat verdict Ce se rezeamă de fruntea norilor.
vei auzi totuşi urmele Mă descalţ la poarta vieţii.
de ce străluceau Bat cu mâinile în fierul rece.
coboară undeva lângă trupul încă strălucesc Aştept iertarea timpului.
cercului difuz văzut
numai la mijloc
Albul vieţii
Cruci plutitoare, din pământ iertător,
de flacără căzătoare cadouri Morminte călătoare, din cer strălucitor, Zgarda roşie
Inimi împietrite, Îmi ţine viaţa în frâu.
aşa vei auzi cea mai mare putere aici jos nu foarte lesne desluşit Din trup muritor. Liniştea se risipeşte
vei câştiga coroana cu spini urmează sâmbăta gravată pe aramă Pe drumul duhului.
peste noapte vamă plutitoare
cinstit să fie drumul întors Rădăcini în cer Bătrâna moarte
mereu înaintea luminilor străine cinstea ca vinul Rânjeşte rezemată în cârjă.
trecute prin vene atunci din mânăstirea desculţilor O apă cât universul Un bună-ziua
când încă nu ştiam argintul din batistă Peste gândurile mele. Şi-un joc al seducţiei.
pentru memoria hainelor negre Inima e prinsă
În sertarul de sus. Se aude noua lume,
vârf mesagerul catifelei arse Nici vântul nu mai bate Strigătul copiilor.
aduce veşti despre corăbii Prin patria mea. Viaţa va rodi iar.
In memoriam Mircea Brăiliţa mult lăudate porniri
diverse cheltuiri Acolo, sub stânca roşie, Bradul morţii,
îngheţase lacrima pe cruce aici jos Stă sângele strămoşilor. Sufletul pasăre,
căutând căutând căutănd Rana de pe cuţit Zbor spre înalt,
paşi fini pe cale Doineşte... Necuprinse bucurii.
în alte haine Păsări îşi caută cuibul
printre ghimpi şi flori
cum se trăieşte
În pământul mamă. În joc
Ramurile copacilor cresc în jos,
cum se moare Rădăcinile prind viaţă spre cer. Ritmul ăsta e din strămoşi
aruncă măştile blânde acum Doi şi doi, pas cu pas,
Sub glasul ceterii.
briză a vârfului tremurătoare Ruga
Pe sub mână,
Am plâns Ca mama bătrână,
despre aripi La stâlpul în formă de Cruce
Până sârmele i-au ruginit.
Joc străbun
De la tata bătrân.
pare că tot ce lipseşte
din culoarea colţului Când timpul s-a oprit, Cu paşi de păun,
întrece zborul Spaima a ticăit în locul lui. Cu chip de păuniţă,
M-am rugat din nou. Se învârt în cercul nemuririi.
Radu Maier

doar vorbe despre aripi

Când lumea a încetat să vorbească, Aşa se joacă la noi, de-a lungul,
până la sfâşiere Devenind piatră de râu, De când e lumea lume,
Din nou m-am rugat. Pe ritmul gordunii.
mereu galbenă Până şi îngerii
va fi sfâşierea Ruga a încolţit. Joacă la Giug.
 nr. 47 n aprilie-mai 2015 şcoala de poezie actualitatea literară 9
Sorin Lucaci
Greaţă & dragoste

Bianca Coştiug
îţi înfigi gândurile în carnea mea palidă
sunetele
victime colaterale atârnă pe braţele moi şi goale / ochii tăi
făcuţi din frig
indiferenţa ne apropie se hrănesc cu vibraţiile craniului
pe cât de mult ne îndepărtează circuite electrice stricate de polen
şi ne creează senzaţia unei coborâri
într-un montagne russe ne rugăm prin râs incontrolabil alergăm
nevastă-mea întinde rufe în balconul casei mutilaţi şi calmi
cu graţia unui pianist celebru în soare.
în faţa monitorului îmi fac rugăciunea de seară
şi mă întreb mai contează ceva îţi promit cu dragoste:
mă întreb câtă înţelepciune încape într-un bob de orez îţi vei atinge singur oasele cu trompa
despre dragoste şi despre morţi numai de bine unui elefant vânat
în acest spaţiu al extremelor ai nevoie de multă răbdare până atunci
pentru supravieţuire ai nevoie de ceva mai mult decât o gândire lucidă
pentru moarte ai nevoie de o întreagă campanie publicitară ne refugiem unul sub coastele celuilalt
dacă nu evaluezi corect situaţia există riscul să rămâi suspendat ca nişte copii cu pântece paralizate / suntem singura rasă care
undeva între cer şi pământ şi să spui resemnat “aşa a fost să fie” te văd se crede superioară
ştiţi bine ce nu ne omoară ne face mai puternici sub pielea sfărmată - luminos & singur. pentru că orbii inventează ceasul
mimăm fericirea cu aceeaşi dezinvoltură cu care ne iertăm apropiaţii aştepţi în trupul meu letargic
în zilele de sărbătoare poezia asta
după fiecare beţie o durere ascuţită dar suportabilă se instalează Gust de ploaie
în partea dreaptă sub coaste caldă,vindecătoare.
te simţi obosit nu ne mai apasă nimic acum
şi spui in sfârşit acum pot şi eu să dorm liniştit nu mai simt carnea unui transfer de orgolii
în acest război nu sunt implicat the devil is a lie de la mine la tine
sunt doar o victimă colaterală
triburile astea urbane fără fuziunea lacomă am dansa
lasă urme de iluzii carnale cu oasele goale pe fruzele de nuc
copacii ne-ar săruta genunchii
părul tău e singurul nume Ayami ne seduce pe toţi eu îţi şterg pielea de pe frunte cu unghiile
trecut în cartea mea de identitate şi uităm de păsările solare şi tu râzi
organele mistice sunt fierte în cazane
îmi spuneai că lumea e plină de ipocriţi mediatice între coastele tale e un templu
şi viaţa nu e tocmai un basm de Andersen acvilele ne rup coastele şi unde eu ronţăi florile
iar între timp fetiţa cu chibrituri a crescut ne clonează adamic /paralizăm înainte să ţi le închin
şi a devenit femeie în toată firea în al şaptelea cer ţin în mine valurile unei mări scheletice
îmi spuneai că minciuna e un accesoriu la legătura de chei de fecundaţie secundară sunt oarbă iar
pe care o purtăm zi de zi cu noi pentru a deschide alte şi alte inimi sub stratul ăsta de zăpadă
că dragostea nu durează nici măcar trei ani jarga. alunecăm sub ape sunt scoicile pe care le distrug
că o femeie nu poate îmbrăţişa tristeţile unui bărbat singur druizii îşi mulţumesc zeii pietre sub greutatea mea
că nu e musai să fii fericit chiar dacă ai o viaţă plină de sens doonto. Urşii îşi caută blana
că mai devreme sau mai târziu împuşcă vânătorii te caut în ziduri albe
moartea tot se va tolăni ca o pisică mare neagră în pragul uşii noastre mamelor lor aud cum gustul meu a rămas în gura ta
amba. tigrii siberieni îşi deschid ca o pasăre care se chinuie să intre în tine
te-am iubit aşa cum un zeţar îşi iubeşte literele circuri cu oameni zburători să-i simţi ciocul care-ţi intră-n stern şi tu
pe care le culege noapte de noapte abia aştepţi să râzi
te-am iubit ca un camionagiu în spatele depozitului de haine second-hand nu doar morţii ştiu cum e să mori
ca un măcelar în carmangerie să-mi spui că ţi-a fost bine
ca un vizionar în mijlocul deşertului somnul ne arde limbile şi unghiile să scuipi o pană şi să mi-o dăruieşti
ca un elev silitor în ultima bancă din clasă de la picioare
te-am iubit cum îşi iubeşte o florareasă trandafirii (Roza Centifolia) ne răstignim de bună voie adorm ca un asfinţit
te-am iubit cu tristeţe şi cu bucurie cu ochii-n palme pe dezordinea oraşului
aşa cum un actor îşi iubeşte personajul la fiecare reprezentaţie
vă rugăm ca pe durata spectacolului să păstraţi telefoanele închise
şi să rămâneţi la locurile dumneavoastră
Doamne Dumnezeule, am strigat în actul 4
tu, pe un pat alb implorând asistenţa
eu, aşezat pe un scaun fără picioare levitând în jurul axei noastre
adevăr zic vouă
că drumul spre iad e pavat întotdeauna cu bune intenţii
că lumea e un carusel doar atunci când plouă
adevăr zic vouă
că hohotul de plâns de la finalul piesei nu e decât
o simplă expresie a bucuriei
iar părul tău, draga mea
e singurul nume trecut în cartea mea de identitate

poezia nu este aici

nu vă faceţi iluzii
poezia nu este aici
nu are cum să fie aici
căutaţi-o în altă parte
acolo unde poeţii cu iubirile sfâşiate
zac pe jos ca-n luptele cu tauri din Pamplona Heide Roth
unde femeile noastre vânjoase îşi caută idealul de iubire carpatină
prin Zaragoza sau Valladolid
nu, poezia nu este aici câte eve atâţia şerpi autocontrol.
şi-a schimbat identitatea şi a emigrat în vestul nonsălbatic nu vrem masculi alpha
în vestul prodemocratic ne încălzim coatele unul altuia
poate o veţi găsi între sânii rubensieni ai frumoaselor castiliene până când creierul devine în numele libertăţii
sau pe tâmplele încordate ale matadorului infuzie de marţieni furăm libertăţi /
gata să aplice lovitura finală iubim sfinţii solitari
poate o veţi găsi în cafenelele de la malul mării la Estoril copiii vestului aceşti arhangheli sălbatici aceşti masochişti nevrotici
sau în repertoriul marilor jazzmani ai lumii cresc monarhia limbilor sacre
dar nu aici răscumpără Himalaya visulului de evitare morală
aici nu este loc şi timp pentru poezie şamanii noştrii bolnavi de epilepsie succesul nostru
aici în malaxoarele indigene poezia se digeră mai greu mâncarea ne va mânca pe noi
aici poezia şi-a trăit traiul şi-a mâncat mălaiul păstrarea intactă a mărului capital
şi-a luat zborul ca o bibliotecă ambulantă în formă de pasăre suntem născuţi cu mâinile la spate slăvirea dominaţiei masculine
spre alte tărâmuri cu toţi ochii bandajaţi perfecţionismul stătut al
ştiu veţi veni cu tot felul de argumente să mă contraziceţi stâlpii de iluminat sunt sensibili organelor genitale căsătorite
că poezia nu-şi uită menirea la oameni
că ea poate fi doar o bombă cu efect întârziat receptoarele sunt înfundate munca feroviară & scopul universal
dar ea nu este aici de imaginaţia superficială de a da un nume existenţei
poezia de fapt nu a fost niciodată aici a dualităţilor inexistente literele valorează greutatea lor în aur
a fost doar iluzia de panaceu
iluzia de bunătate a poeziei am inventat răul pur umblăm din uşă-n uşă căutăm
pe care am trăit-o şi-am trăit-o şi-am retrăit-o i-am făcut loc în casele noastre în aprobări vindem adevăruri
multiplicând-o la nesfârşit copiii noştri infirmi şi dimineţi de toamnă
 10 actualitatea literară eseu nr. 47 n aprilie-mai 2015

Ochiul din
adolescent. N-a depăşit faza adolescenţei, care dă greu de
Magda URSACHE

capăt lucrurilor. Vrea să nu se complice, dar se îndrăgosteşte

de o moluscă şi respinge broasca ţestoasă. Da, poţi iubi o
pasăre a cerului sau o moluscă. Numai că există o condiţie:
„iubirea e grea” […] – „te predai ei, devii slab, nesigur”.

mijlocul frunţii
Oscilam între două titluri de cronică, Văzutele şi nevăzutele
sau Văzătorii şi nevăzătorii, când a apărut al treilea: Ochiul
din mijlocul frunţii. Şi asta pentru că primul dintre cele 5
simţuri prezente în romanul Carmeliei Leonte este văzul.
Îmi place să cred că nevăzătorii sunt necititorii speriaţii de
Gutenberg, care nu citesc sau doar foiletează literatură de
consum în metrou sau, la Iaşi, în tramvaiul de Baza 3.
Trebuie spus, de la începutul începutului, că autoarea se
foloseşte meseriaş de vălul protector al ambiguităţii. Dacă nu
aveţi drag de carte subtilă, mergând pe 7 feluri de ambiguitate
chiar, nu cumpăraţi Văzătorul (Eikon, Cluj Napoca, 2014).
Nu-i pe înţelesul oricui. E o lectură dificilă (ca şi poeta
Carmelia Leonte), pentru cititori avizaţi şi complici. Nimic
nu este ce pare a fi, de la titlul înşelător pentru amatoarele
de cărţi de tarot: văzătorul nu-i rudă cu numerologul X, nici
cu compilatorul de dicţionare de vise, ca doctoreasa în copy
paste Noemi Bomher. Vreţi să aflaţi de ce iubesc bărbaţii
femeile şi invers, atunci nu deschideţi cartea asta.
O să-mi spuneţi că nu se mai poartă literatura complexă, ci
naraţiuni cu tupeu, prozuţe fără cenzură interioară, unde toate-s
zise şi făcute fără perdea (au apărut, pe Dâmboviţa, şi vreo
doi-trei Henry Miller de sex feminin); că în trend e literatura
deocheată, într-o limbă care se-njură pe ea însăşi: I’m fucked…
suntem fucked up, man, cum bolboroseşte o semnatară larg
mediatizată, eliberată de complexe şi de literatură complexă.
S-a pus în circulaţie ideea că orice, totul pus pe hârtie
devine literatură. Ei bine, nu. Devine maculatură.
Contraculturalii se bucură de promovare şi, pe cale de
consecinţă, de succes comercial, ba chiar de nobelabilitate,
spre a folosi vocabula lui Ion Simuţ.
Carmelia Leonte refuză să fie contraculturală, dimpotrivă,
merge pe personaje stranii, cu psihologii atipice, greu de
prins, pe naturi problematice, lunatici cu suflete fragile,
cu mecanisme care se defectează una-două, pe situaţii
neverosimile, dar provocatoare.
Atracţia faţă de looseri pândiţi de neşansă e clară,
temele fiind grele: însingurarea, amestecul de realitate şi
închipuire, relaţiile umane generând scepticism… Trebuie
să ai experienţă serioasă de lectură ca să-ţi reprezinţi
cele narate: iubirile peste regnuri şi specii, ca molusca
îndrăgostită, Chromoderis reticulata, venită din Pacific
pentru Sever. Trăirile emoţionale ale personajelor sunt
acrobaţii la înălţime, fără plasă de siguranţă dedesubt.
Şi are curaj Carmelia: spre nefericirea cititoarelor de
literatură-trash, nu numai că refuză un happy-end comod,
dar îşi omoară repede personajul, la pagina 62. Cum aşa?
Nu vine happy-endul după 245 de pagini? Nu, nu vine. În
orice proză bine scrisă nu vine şi nimeni nu iubeşte pe cine
trebuie. Final fericit? Numai în basme, autoarea apelând
la cel mai trist dintre ele: al fetei cu 11 fraţi, blestemaţi
ca, nopţile, să fie lebede. Ca să-i scape de blestem, sora le
împleteşte cămăşi din fir de urzică; pe a 11-a nu reuşeşte să
o termine şi cel mic rămâne cu un vârf de aripă ieşind din
mânecă. Să fie o metaforă cu tâlc adânc pentru poezie?
Văzătorul e profesorul de filosofie Sever Filimon. Ştie că
dincolo de fizic e metafizicul, îl vede pe Dumnezeu (şi asta
e o treaptă de înălţare spre Cel care e mai văzător), dar n-o
vede pe Felicia, femeia care-l iubeşte (pentru că îl înţelege)
de la distanţă. Nu ştie asta, cum „nici nu ştie măcar că este
un văzător”. Carmelia Leonte pătrunde în casa şi-n gândul
personajului, dar omniscientă nu vrea să fie. Premeditează
ceea ce numim omisiuni elocvente, lăsându-le rezolvarea
în seama cititorului care, adâncindu-se în avalanşa de
întâmplări, intră în stare de nelinişte, de frământare.
Verdictul psihiatrului pentru Sever: labil emoţional,
neadaptat, suicidar; se simte bine cu copiii pentru că
le-ar modifica personalitatea, caracterul. Prin denunţul
vecinilor de la blocoteţ, unde existenţa e trivial de comună
(„aproapele devine prea aproape”), ajunge răufăcător,
pedofil, monstru.
Sever ştie că a visa nu e un lux, ci o culpă. E ruşinos să fii
visător. Una dintre poruncile decalogului său: să-şi îngheţe
sentimentele, să se debaraseze de visări. Nu poate. Vrea
să pară normal pentru cei din jur, numai că habar n-are
ce înseamnă a fi normal. Cuvintele îi scapă „din frâiele
voinţei”, aşa cum îi scapă din mână Iris, ca să intre sub
roţile unei maşini. Şi cred că naratoarei i-a fost greu să scrie
până la pagina 62, când întâmplarea (accidentul) a luat-o
înaintea ei.
Cum se apără Sever? Merge pe străzi „cu ochelari negri,
imenşi”, de orb. Ca să scape de imaginile reale, le selectează
doar pe cele care pot fi mai uşor de îndurat. Văzătorul vrea
să fie nevăzător pentru mundan. Ţara tristă, plină de umor,
unde preşedintele e un fel de bufon, cu simpatia populaţiei
asigurată de glume proaste şi de hăhăială; torţionarii
poliţişti care-l bat crunt; torţionarii din bloc: madam’
Petrovici, cu cămaşa ei de noapte cu dantelă şi înarmată cu
făcăleţ şi cu spălător de vase, pe care le freacă necontenit
noaptea; beţivul Pavel, care-l scuipă gros, pentru că
presupune că e pedofil; mama lui Iris, cu decolteu generos
şi păr de foc, erotomana planturoasă care-l ţine captiv în
spitalul psihiatric. Şi, peste toate, peştele încă viu care se
zbate să respire, sărit din punga de plastic pe trotuar.
Căzut cu faţa pe asfalt, ca să nu (mai) ştie de moartea
fetiţei, moarte care „îl doare pe Dumnezeu”, Sever vede
nevăzutele: desenele ei stângace (cele două păsări, una
neagră şi una violet, aducând a… măgăruşi) ridicându-se
în aer; sufletul fetiţei se ridică şi el, „lung ca sufletul unui
şarpe” cumsecade. Sever vede cum Iris se depărtează,
în trenă cu animăluţele ei, cu ţestoasa vorbitoare în lesă.
Oniric. Iris, temătoare de Patagonia – care poate fi teama
de singurătate, de abandon – îşi găseşte pe tărâmul de
dincolo, deschis zi şi noapte, spaţiul salvator. Pentru că
„moartea are o mie de feţe” (l-am citat pe Petru Ursache),
Patagonia e şi plecarea fără întoarcere. Dar drumul spre
Patagonia e şi nu e drumul morţii; Patagonia e şi nu e
moartea şi asta pentru că trăieşti (veşnic) abia când mori.
Ce-i rămâne lui Sever după plecarea lui Iris? Marea „ca
un cer întors” (spune poeta) şi cerul având şi el un ochi uriaş
– soarele; ochiul fără pleoape e, poate, personajul principal
al cărţii: păpuşii lui Iris nu i se închid ochii, animalele au un
singur ochi, broasca ţestoasă are şi ea un ochi mai puţin, iar
Felicia îşi pictează un ochi în plus, să nu semene cu animalele
de coşmar bidimensionale, hrănindu-se cu sufletul ei
amărât. Carmelia Leonte ştie bine să lucreze şi cu simbolul,
şi cu parabola. Poezia pentru poetă e alt fel de a vorbi, ca
să-l parafrazez pe T.S. Eliot, care spunea asta despre muzică.
Graţie faptului că poetul e copilul lui Dumnezeu (şi nu la cei
care defechează diamante mă refer), Carmelia poate orice:
animează păpuşi şi alte obiecte, desenează sufletul fiecărui
personaj, cum fac copiii cu creta.
În acest roman enigmatic, naratoarea mută ochii marini
ai moluscăi plăpânde în orbitele fetiţei plăpânde, face ca
obsesiile lui Iris să treacă în mintea Feliciei, Iris se ridică
de pe trotuar şi pătrunde în sufletul Feliciei. Devine Iris?
Este Iris?
Fetiţa de 13 ani e de o maturitate incredibilă în discuţiile
cu profesorul, despre Dumnezeu şi despre fiinţele umane.
Arta de a fi inteligentă (autoarea ne asigură că este o artă)
şi-o ascunde, străduindu-se „să pară banală, imatură, ca să
nu fugă copiii de ea”. Carmelia Leonte intră în personaje cu
uşurinţă şi tot uşor trece de la adolescenta fragilă la opusul
ei, femeia posesivă şi multă, pe picioare scurte.
Sever, maturul, e mai buimac şi mai sensibil decât un
Iubirea înseamnă sacrificiu. E şi ea, ca moartea, „o plecare
în Patagonia”. Ca să fii fericit trebuie „să dai totul”. Atunci
şi nici atunci, pentru că iubirea e rară: se întâmplă „când a
stat marea în loc, când a respirat Dumnezeu”.
Epica poetei Carmelia Leonte e sobră, conţinută,
echivocul e frecvent şi frumosul straniu, ca şi visul. Pare a
spune că numai nevertebratele (ca molusca) sunt perfecte.
Iată de ce Sever îşi doreşte o iubită rece, fără a fi indiferentă,
reţinută, dar nu necomunicativă, sensibilă până la tremur,
fără a fi nesigură. Numai că nu trăieşte o iubire, ci îşi
construieşte o lume, lumea lui, în două zile, luni şi marţi.
Dincolo de ea, Dumnezeu cu lumea nevăzută. Se pierde
în visul cu molusca. A dat tot ce avea: amintirile = scoicile
le-a dăruit unui copil. Aşa se încheie prima parte, Plecat în
Patagonia (cele două părţi corespund celor două zile ale
lumii lui Sever).
În capitolul al doilea, Văzătorul, Sever n-are ochi
pentru Felicia (deşi salvat de ea de la moarte) sau o vede
ca pe o femeie-capcană, o ţestoasă chioară care-l apasă
cu pântecele pe creştet. Evadează cum ştie el din real sau
încearcă să se împace cu timpul prezent. Femeia se întreabă
dacă văzătorul vede ce se va întâmpla. Nu, nu vede, deci
nu ştie. Femeia, devenită infirmieră după un şoc emoţional
(a părăsit-o bărbatul, au părăsit-o copiii), e chemată de
o intuiţie pe malul mării; îl salvează, gonindu-i moartea.
Indiferent Sever, indiferenţi cei din jur: „Ar fi putut să-mi
apară un ochi în mijlocul frunţii, un singur ochi şi nimeni
nu şi-ar fi dat seama că este vreo diferenţă”. Sever nu vede
că Iris a trecut în Felicia cu suflet şi gând (cosi e se vi pare),
cu animăluţele ei cu tot. Nevăzătorul Sever are o fereastră
ca un ochi, sus, în tavan; geamul Feliciei „este un ochi care
minte”. Vrea să fie văzută de bărbat aşa cum este, ca să se
vadă pe ea însăşi aşa cum este. Dar văzătorul n-o vede.
Nu ştiu dacă experienţele din roman sunt trăite sau
numai imaginate, dar Carmelia are mâinile transparente şi
silueta lui Iris, mănâncă scorţişoară,” secretul tinereţii”, ca
Felicia. Şi tot ca Felicia (sau ca Făt Frumos) trece printre
munţii ce se bat cap în cap, munţii fiind anii, dar şi cărţile.
Şi-ar picta, ca Felicia, un ochi în plus, să vadă mai mult
şi mai bine. Într-o lume literară megalomană, C.L. este
excesiv de modestă; visătoria sa crede, cum am crezut şi
eu mult timp, că succesul literar vine de la sine, deşi, dacă
nu eşti promovat de o grupare literară, după tabela ei de
valori, nu exişti.
Mi s-a întâmplat să citesc titlul Carmeliei, Văzătorul, într-
un anunţ de promovare editorială şi să-mi vină în minte
omul văzător (sociologii ştiu de ce), care nu gândeşte,
dar vorbeşte pe canalele TV, despre orice, oricât, oricum.
Coperta, garantată de Klimt, nu de madam’ Tatoiu, m-a
avertizat că sunt în eroare: autoarea naşte nesfârşitele
conversări de discuţii ori discutări de conversaţii. N-o să
găsiţi în carte mizerii de canale TV, vuvuzeală de starlete
porno, glumiţe de creieraşe haioase, ci literatură.
După fisura vieţii ei, Felicia scoate din casă cărţile. Le
zvârle: „Iubeam literatura mai mult decât pe Dumnezeu”.
I se pare că a neglijat să trăiască din cauza lor; cărţile, funie
de nisip, curgând unele din altele, mor pentru ea. Vorbeşte
cu omuleţii din televizor; o vedetă TV o înnebuneşte până
la a crede că poartă un copil de piatră în pântece. Tot prin
ecran dau năvală în casă animalele cu un ochi şi broasca
ţestoasă, ca să devină ea însăşi o broască. Pe Iris încearcă
s-o ucidă cu gândul.
Fapt semnificativ: de păstrat nu l-a păstrat decât pe
Platon. Când pricepe, în fine, că nu-l poate salva pe Sever,
întrezăreşte propria salvare: Felicia, perdanta cu destin
eşuat, pândită de solitudine, boală, moarte, îşi cumpără
o carte şi ochiul dinlăuntru se re-deşteaptă. Femeia „lată
cât un televizor” închide televizorul („tele-viaţa”), deschide
cartea şi regăseşte lumina. Ia totul de la capăt citind, iar
cărţile o răsplătesc: le aude muzica, simfonia. Animăluţele
torturante devin bune. Femeia nu mai e om văzător (de
TV), ci clarvăzător, sprijinindu-se pe ritualul uitat al lecturii.
Cartea e ochiul magic, adevărata fereastră.
Să fi găsit, totuşi, Carmelia Leonte un sfârşit în cheie
fericită? Da, da, da.

Festivalul Naţional de Literatură

“Agatha Grigorescu Bacovia”
Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului
Mizil organizează Ediţia a IX-a a Festivalului Naţional de Literatură
„Agatha Grigorescu Bacovia”. Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni:
POEZIE şi PROZĂ. Pot participa creatori de literatură din ţară şi străinătate,
indiferent de vârstă şi afiliere la U.S.R. sau alte asociaţii ale scriitorilor.
Lucrările vor fi expediate la adresele de e-mail: lmanailescu@gmail.com
sau revista.fereastra@gmail.com, până la 10 septembrie 2015. (Textele
vor fi culese cu Times New Roman, corp 14 (obligatoriu diacritice) - cel mult
10 pagini A4 pentru secţiunea proză (una sau două proze scurte) sau 15 poezii.
Gyöngyver Mengel-Gall

Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte
să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).
Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală,
e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie cu dimensiuni care să permită reproducerea
ei în revistă, în cazul publicării). Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea
ne parvin. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neînscrierea textelor la jurizare)
Textele care nu respectă prevederile acestui regulament vor fi
eliminate din concurs.
Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere
din luna octombrie 2015, urmând să confirme prezenţa.
În cazul neprezentării la festivitate premiile se redistribuie.
 nr. 47 n aprilie-mai 2015
Profil Ileana Mălăncioiu şi “muntele” poeziei
Sevele unui moralism ţărănesc,
străvechi şi auster, aspru, negreşit, irigă
poeziile celei care, de la Pasărea tăiată
(1967, un debut cu ecou modest) până
la Urcarea muntelui (1985, o „bombă” editorială, după vorba
păţitului M. Sântimbreanu) şi-a radicalizat discursul, constatând
că „timpul melancoliei a trecut”. Poate că primirea rezervată
s-a datorat şi faptului că „întârziaţii” (al doilea val al generaţiei
şaizeiciste) găseau „porţile închise”; canonul era deja fixat şi
ocupat iar „timpul cenuşiu” al epocii tempera entuziasmul
cheltuit de primii veniţi, impetuoşi, doritori să se afirme,
acceptând „costurile” (compromisurile) de lansare. Totuşi, poeta,
după ce revuistic îşi făcuse intrarea „fără glorie” (zice) în
revista Luceafărul, încă studentă, sub oblăduirea
lui Ion Gheorghe, atrăsese atenţia rafinatului
Emil Botta. O scenografie rustică, îmbibată
de concreteţe, atentă la detaliul crud,
vidată de patetism cultivă, la start,
un expresionism întunecat, de
cert suport existenţial. Peste ani,
Ileana Mălăncioiu va mărturisi
că „lecturile” prime au fost chiar
întâmplările satului, jocurile
băieţeşti (v. Puii din scorburi),
reconstituind, cu dramatism
auster, ritualurile jertfei,
înnobilând astfel simbolismul
ţărănesc. În poezia titulară,
personajul-martor asistă la o scenă
domestică, terifiantă însă (suferinţa
păsării, în zbatere convulsivă, când
„trupul mai aleargă după cap”, poeta-
copil asigurând acea „conductibilitate
lethală”, cum insistent s-a observat). S-au
făcut trimiteri şi la Moartea căprioarei,
volumul întreg anunţând crezul poetei, respectat
cu sfinţenie: fiecare carte încercuieşte o experienţă,
developează un fond de obsesii, poezia nefiind doar un text, ci
un mod de viaţă. Nu „o adunătură de metafore”, ci un mesaj
existenţial. Încât, dezinteresată de laudele care glorificau cum-ul
scriiturii, atentă la ce spune, „ţăranca din Godeni” face din poezie
un exerciţiu de sinceritate (sau, mai exact, de supravieţuire).
E drept, rectitudinea inconfortează lumea scriitoricească. Or,
Ileana Mălăncioiu, străină de uşurătatea balcanică (spumoasă,
poate, iresponsabilă însă) vădeşte o inclemenţă rigidă, de aflat,
fără sincope, şi în publicistica sa, risipind tuşe ironice sau accente
polemice, repudiind oricum euforiile de conjunctură. Aşadar,
dramatism, sarcasm, trudă, chin, cruzime etc., toate grefate pe
un bacovianism obsesional, aici hieratic, înţelegând că moartea
rămâne răul suprem. Şi că moartea psihică ne ameninţă, oferind
adevărata insuportabilitate, împinsă în anularea fiinţei: „Să nu-ţi
mai fie frică de moarte / Mai mult decât de viaţa pe care-o duci”.
Anunţând radicalizarea poeziei sale, neridată de trecerea anilor,
în efortul – firesc, obligatoriu – de individuare, deşi autoarea,
vădit implicată, cinstind genealogia rurală, pare a regreta cumva
despărţirea: „Eu am plecat din munte prea devreme”.
Volumele care au urmat, şi ele tulburătoare, plonjând într-o
atmosferă halucinantă, enigmatică, abundă în făpturi spectrale,
cu inserţii autobiografice (de substrat infantil) şi montură
folclorică, trăind sub fascinaţia morţii. Către Ieronim (1970),
aducând în scenă un personaj emblematic, cu oase frânte,
mortificat, un „contur de lumină”, Inima reginei (1971) ori Crini
pentru domnişoara mireasă (1973) se mişcă pe orbita gravităţii,
îngemănând moartea şi nunta, eliberând un ton bacovian:
oraşul e „e plin de morţi”, drumul e „putred de noroaie”,
chipurile sunt ude („ca de-o ploaie eternă”), desfăşurând o
viziune voluptuos-macabră. Abia Sora mea de dincolo (1980),
consemnând suferinţa (ca experienţă), veghea, sentimentul
tragicului ireparabil şi, desigur, iluminările sufletului adună
poeme trăite, descoperind tragicul ca valoare a vieţii. Vorbind
despre boală şi agonie, himere şi năluciri, valorificând estetic,
prin „atenuare poetică” (cf. N. Manolescu), stranietatea.
O experienţă copleşitoare şi vindecătoare, aşadar, în care
sufletul „părăsit de vise”, înconjurat de morţi, sicrie, lespezi
etc., rezonează coşmaresc-durernic: îngropată alături de sora
iubită, poeta trage plapuma-lespede şi face, în confruntarea cu
limita, un „exerciţiu de vindecare”. O poezie sumbră, evident,
mitologizând moartea, o viziune onirică, transgresând planurile
şi o „scenografie macabră” (Eugen Simion), o reconstrucţie
(imaginativă), de o simplitate înşelătoare, trecută prin experienţa
durerii, departe de afectările liricii aşa-zis feminine. Mai mult,
într-o epocă îndemnând la un optimism robust şi eroism (cum
suna comanda oficială), Ileana Mălăncioiu, înregistrată de
Marian Popa la familia Thanaticilor, va omologa thanaticul cu
„o insistenţă plicticoasă”, căzând repetat în show funebru. Dar,
spune acelaşi Marian Popa, „misterul morţii rămâne întreg şi
este deopotrivă al tuturor” (vezi Istoria literaturii romîne de azi
pe mâine, vol. II, p. 527). Încât „reconstruind” şi distorsionând
bacovianismul, poeta înţelege expierea ca adevăr implacabil,
„dezmierdând” moartea. Întâmpinată cu blândeţe, deopotrivă
repulsiv-atractivă, ea capătă viaţă reală, devine o suprarealitate,
râvnită de „carnea trecătoare”. Viitorul pare „un regat frumos”,
descinderile„în lumea celor care nu mai vin” urmează un traseu
iniţiatic, refuzând însă stingerea de tot. Mai mult, cele două
lumi există inseparabil (cf. E. Negrici) şi poeta pare convinsă
că „lumea aceasta se sprijină pe credinţa în existenţa celeilate”.
Încât călătoria sufletului („desfăcut”, „desprins de trup”) spre
acel dincolo, urcând „trepte de aer”, devine o expediţie cognitivă
(v. Ardere de tot), mixând ceremonios-obsesiv frica şi fantezia
(torturante), visul şi realitatea / viaţa şi moartea topindu-se într-o
ambiguitate fertilă. Chiar dacă drumul spre moarte anunţă un
cronică
sfârşit iminent (la nivelul tragicului individual), „după obicei”,
relaţia Eros / Thanatos promite o nuntire mioritică, în levitaţie,
într-un „tablou cu stafii” (Valeriu Cristea), departe de ferocitatea
sangvinară a începuturilor (pasărea tăiată, boul jupuit, jertfirea
mielului), în pofida morbideţei estetizante. Un spiritism, mai
degrabă, alungând „frigul morţii”. Dar Ileana Mălăncioiu s-a
format în „atmosfera cărţilor mari” şi acel doctorat despre
Vina tragică (cu Ion Ianoşi, în 1975), tras într-o carte ivită trei
ani mai târziu, un survol erudit asupra temei, vestea înnoirea
perspectivei. Între timp, Ardere de tot (1976), cartea care
anunţa o schimbare (sesizată, primul, de Valeriu Cristea) a fost
şi o primă experienţă (dură) cu cenzura. Cu trimiteri la Cartea
lui Iov, punând problema salvării / limitei, botezată
iniţial Exodul, Ardere de tot încerca separarea
lumilor, descifrând Sensul vieţii. „Ce bine
că nu intru în somnul fără vise”, anunţa
poeta, ca ambasador al „populaţiei de
suflete”, distingând între setea de
viaţă şi teroarea morţii. Iar Urcarea
muntelui (1985, la Albatros şi
apoi în 1992, plus o antologie cu
acest titlu, în 2007, la editura
Corint) impresionează prin forţă
vizionară, divulgând sumbrete-
ţea realului, monstruozităţile
şi suferinţa obştească. Părelnic
arhaizantă, această poezie a
rezistenţei (implicit politică),
într-o vreme „bănuitoare”, vrea
să comunice în regim de urgenţă.
Pe un ton grav, refuzând esopismul
şi îmbrăţişând civismul, aprig
cenzurată, trecută sub embargou, poezia
din Urcarea muntelui vorbeşte despre
mortificare (la scară societală), identificând
şi denunţând „inventatorul spaimei”. Şi care,
azi, eliberată de constrângerile cenzoriale (iscând
interminabile discuţii din pricina conţinutului „interpretabil”),
se vădeşte – pentru criticii ultimului val – o poezie „de esenţă
tare”, „un etalon de rezistenţă” în anii agonici ai ceauşismului
cultural (cf. Daniel Cristea-Enache). Să nu omitem nici scandalul
provocat de grupajul tribunist (8 poeme, în 1982), transferat în
Linia vieţii, descriind o situaţie: aşteptarea apăsătoare, „noaptea
nesfârşit de lungă”, invitând la o lectură „cu chei”. Şi care a pus în
dificultate cohorta exegeţilor-complici, comentând cu prudenţă
volumul, fără a oferi citatele „de susţinere”. Fiindcă încărcătura
subversivă, acel înger de pază „îmbrăcat în haine de poliţist” ori
„înălţimea evanghelică” (sesizată de N. Steinhardt în, de pildă,
Nu pot să mă plâng) creeau mari probleme „publicabililor”
(vorba lui P. Goma), deşi cenzura, oficial, era „inexistentă”. Iar
Ileana Mălăncioiu, lucrată prin D.U.I, demisionară de la Viaţa
Românească încerca să depună, cu o disperare mocnită, o
mărturie, sfidând agresiunile ideologicului şi anemica rezistenţă
a breslei, fără a subscrie „rezistenţei albe”. Evident, ştiind că
„unde e cenzură, e şi autocenzură”.
Călătorie spre mine însămi (1987) dezvăluia „cifrul” acestei
personalităţi îngândurate, puternice, inconfundabile şi obsesiile
ei formatoare, purtând în suflet, salvator, un sat fabulos,
împotrivindu-se, pe acest reazem, „celei mai cumplite singurătăţi”:
familiarizarea cu răul, moartea „domesticită”. Şi publicistica din
perioada postdecembristă (vezi A vorbi într-un pustiu, 2001) sau
volumul de convorbiri Recursul la memorie (2003, provocată
fiind de Daniel Cristea-Enache) continuă de fapt lunga călătorie
spre sinele poetei, conjugând memoria literară („rea”, cum s-a
zis) cu puterea ficţională. „Pădureanca” (cf. Alex Ştefănescu),
deşi nu scrie uşor, rămâne mereu curajoasă şi aspră. Cea care
s-a încumetat la Urcarea muntelui, interesată de „ţara de-afară”,
vira spre poezia socială denunţând o dramă colectivă: agonia,
neputinţa, urâtul existenţial, crima spirituală. Şi impunând prin
valoarea operei (rezistentă nu doar ca mărturie) şi ţinută morală,
vectorizate de o luciditate dramatică, fără eclipse.
* adecvată, mai observa că familiarizarea cu versurile acestei mari
Ileana Mălăncioiu combină, în rostirea sa lirică, transparenţa
biografică cu mitologia exorcizantă. Un lung cânt funerar (ca în
Sora mea de dincolo) închipuie nu doar o atmosferă macabră
(atinsă de senzaţia stingerii şi „vina tragică”) şi un aer bacovian,
ci forează, cu tenacitate, stratul mnezic ancestral, eliberând
amintiri şi rituri arhaice. Acesta pare a fi universul poetic al
Ilenei Mălăncioiu, asumându-şi răspicat suferinţa şi urcuşul
iluzoriu, luptând cu interdicţiile, aflând în moartea izbăvitoare
marea temă: „Dar o să fie bine după aceea / Când nu vom mai
şti nimic”. Astfel de plăsmuiri îndoliate, cultivând parafraza,
austeritatea, repetiţia etc., împinse spre jertfa integrală (Ardere
de tot) vorbesc despre singurătatea metafizică (încercănată
de neîmplinirea visurilor) şi despre durerea simplă, obsesivă,
acceptând implacabila concluzie că moartea desparte definitiv.
Totuşi, un Ieronim (iubitul defunct) pendulează între cele două
lumi şi hotarul lor e repetat încălcat; asistăm chiar, în această
lume „nălucită”, la o paradă funerară când „morţii ieşiseră pe
strada principală”.
Impreciziunea, echivocul, comunicarea cu cei de dincolo,
amestecul „lumilor” şi stranietatea se puteau bănui, spuneam,
chiar în poezia titulară din volumul de debut, Pasărea tăiată.
Despărţindu-sedeceeaces-anumit„fazaepică”,IleanaMălăncioiu
nu renunţă la nucleul epic al acestui lirism concentrat, populat
cu „îngeri şi păsări sfinte”, interesat – s-ar zice – de practicile
magice şi recuperarea sufletului. Într-un Acord final, urcuşul e
la îndemână, pe „trepte de aer”; dar sufletele mai şi coboară („vin
suflete din cer”, zice – în alt loc – poeta) şi această „populaţie de
suflete” hălăduieşte, rătăcind într-un spaţiu al confuziei: „lumile
noastre sunt una”. Un ciudat transfer între viaţă şi moarte,
actualitatea literară 11
un demonism difuz
îngăduie ca cei „închişi în
cimitire” să iasă pe strada
principală (Coşmar).
Probabil că volumul Peste
zona interzisă (1979)
„aşează” hotarul. Dar
el este repetat încălcat:
„umbrele morţilor ies
din morminte” (Creion),
iubiţii se caută, dispariţia
„graniţei” încălzeşte
utopicul gând al revederii
celor pierduţi în „cealaltă
împărăţie”. Iar deşertul
rămâne „singura (lor)
Adrian Dinu RACHIERU
cale”. Ca în proza lui Sorin Titel, cele două lumi se deschid una
alteia, comunicând.
Şi erotica, iscând un „vis searbăd de înălţare”, este amestecată
cu moartea, spectralul Natanael şi „iubita cea moartă” oferă
un amestec haotic; invers, iubitul se reîntoarce printre noi: „ca
o pasăre albă sufletul lui îmi şade în palmă”. Dincolo, însă, de
evidentul accent bacovian, de motivele recurente (iarna, frigul,
noaptea, moartea) venind din „acea lume-nchisă cu foarte multe
chei”, dincolo de binemeritata Laudă muntelui (care „ştie să
rămână în picioare”) desluşim în lirica Ilenei Mălăncioiu erupţia
revoltei. Poezia a coborât în stradă, constată poeta şi „timpul
melancoliei a trecut” (Cântec). Mai vechile poezii „de spital”
fac loc celor „actualizate”, investigând fără menajamente lumea
noastră şi condiţia morală a „sufletelor murdărite”. Poeta scrie
„cu o celulă” (Stau într-un loc retras) şi denunţă ambianţa
kafkiană, „spaima cea de toate zilele”. Prigoana, tortura, teroarea
se insinuează şi „uriaşul rău” (cu „mâna de fier”) alungă „marea
speranţă”. Până şi ninsorile, acoperind tristeţea, aduc „nămeţi
negri” iar creierele vândute vegetează aşteptând ca salvarea „să ne
pice din cer / La o zi mare” (Linişte). Astfel de versuri, denunţând
ingeniozitatea neistovită a Inventatorului („Cineva călca alene pe
nervii mei”) au iscat comentarii prudente; însăşi poeta, trasându-
şi conturul operei şi dezvăluindu-şi combustia (până la „ardere
de tot”) a surdinizat tragismul existenţial, deturnând atenţia
vigilenţilor cenzori. Ea invocă motivul liniştitor al muntelui („Am
plecat la munte să mai uit o vreme”) şi notează (v. În creierul
meu) că „ştergerea” lui mentală devine oricând posibilă: „Dar ei
au scos tot muntele piatră cu piatră”. Acest sisific efort, risipind
şi redobândind speranţele, „extrăgând” muntele dintr-un cap
„de nepătruns” (şi chiar, mai departe, anulând „ţara din creierul
meu”) subliniază conţinutul dinamitard al acestei lirici. În noul
context, o lectură tardiv „politizată” poate descoperi, neîndoios,
noi valenţe în lirica Ilenei Mălăncioiu. Chiar multe comentarii
merg pe această linie. Nu credem că poezia Ilenei Mălăncioiu
ar „urca”, astfel. Ea este, bineînţeles, o mare poezie şi obligă la
regândirea înţepenitelor clasamente. Urcarea muntelui (Litera,
1992) recupera poemele eliminate din cartea apărută în 1985 la
editura Albatros (vezi Addenda I) şi transferă, într-o Addenda II,
poemele din Viaţa Românească (nr. 2/1989), număr interzis şi
topit de cenzură. Încât volumul pomenit, conţinând destule texte
antologice, nu face decât să confirme ceea ce ştiam: Linia Vieţii
este, la Ileana Mălăncioiu, netranzacţională şi creierul poetei,
„înfierbântat de durere”, convoacă – pentru a cuceri demnitatea
spaţiului lăuntric – o figuraţie biblică şi mitosul arhaic. Datul
biografic, eliberând bogate sugestii, testează parabola existenţială.
Locuit de spirite cu adevărat „libere”, spaţiul thanaticului se
dilată „cucerind” viaţa comunizată: coşmarul social, găunoşenia,
disperarea mocnită. Iată substratul insurgent al unei lirici
inflamate; şi al unei poete care, ca voce inconfundabilă, crede,
nestrămutat, într-o dorită reînviere spirituală.
Deloc grăbită, aşadar, refuzând „preţul” / obolul achitat de cei
care se doreau publicaţi, lansând versuri contondente, nicidecum
„cărţi vătuite”, Ileana Mălăncioiu reprezintă un caz rar (din păcate!)
al implicării şi radicalizării, ieşind mai mereu din rând, cum nota
sagacele Daniel Cristea-Enache. Criticul, preocupat de o lectură
poete „nu ni le simplifică”, sperând, însă, la o sporită înţelegere.
Annamária Móré-Sághi
 12 actualitatea literară
10 întrebări pentru cele “40 de zile” ale lui Chris Simion
George MOTROC
Chris Simion  s-a născut pe 20 august 1977, în
Bucureşti. A absolvit Universi­tatea Naţională de
Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”
- Bucureşti, secţia Teatrologie în 2000 şi secţia
Regie teatru în 2005. Prima carte, Dragostea nu
moare. O concluzie la 16 ani, i-a fost publicată la
vârsta de 16 ani, în 1994, autoarea fiind numită
de criticul George Pruteanu „un fel de pui de
Cioran în fustă lungă şi neagră”. La 17 ani i se
publică  Dogmatica fericirii, iar în prefaţa cărţii
actorul Florian Pittiş scrie: „Citindu-ţi cartea am
tras şi eu o concluzie. „Vrei să fii fericit? Dacă
eşti pregătit să suferi, iubeşte! Chris Simion...
nu eşti cumva o reîncarnare a mea?” Alte titluri
publicate:  Disperarea de a fi  (1996);  De ce nu
suntem ceea ce putem fi? (1997); Spovedania unui
condamnat (1998/2000); În fiecare zi, Dumnezeu
se roagă la mine (2002), Ce ne spunem când nu
ne vorbim  (Editura Trei, 2010). (Sursa: www.
edituratrei.ro)
George Motroc: - Stimată doamnă Chris Simion, în
primul rând, felicitări pentru faptul că aţi încheiat un
proiect unic pentru piaţa cărţii de la noi! După 40 de vizite
în ţară, vă rog să ne spuneţi cum se vede România de azi
prin ochii unei scriitoare?
Chris Simion: - Cultural... e destul de tragic cât să mă
întreb care ar fi primul pas înspre a schimba ceva. Problema
nu este sărăcia, ci dezinteresul. Intelectualii, mâncătorii de
cărţi sunt un procent foarte mic faţă de numărul locuitorilor
dintr-un oraş. Cum creşti acest număr? Şansa o văd în copii
şi adolescenţi. Prin implicarea pedagogilor şi a părinţilor pe
de o parte şi prin implicarea activă a scriitorilor care se pot
deplasa în oraşe şi pot provoca întâlniri vii, active, necesare
care să le deschidă sufletul şi pofta de lectură. O ţară fără
spirite înalte este o ţară săracă.
G. M.: - Cine v-a ajutat să puneţi în practică această
idee inedită?
C. S.: - Editura Trei, editura care mi-a publicat romanul.
Eu n-am făcut decât să mă supun unui demers, să merg pe
interviu nr. 47 n aprilie-mai 2015
mâna lor. Ideea le aparţine... precum şi toată organizarea
şi promovarea.
G. M.: - A existat în acest voiaj prelungit prin ţară un
moment care v-a emoţionat profund şi care ar merita
chiar să devină pagină de literatură?
C. S.: - Sunt foarte multe momente maxime pe care le-
am trăit. Am ţinut un jurnal şi am notat în el cam tot ce
am considerat că ulterior poate fi sursă de inspiraţie. S-au
întâmplat multe întâlniri esenţiale, cu oameni frumoşi, cu
idealuri, cu suflet deschis.
G. M.: - Aveţi în plan să promovaţi romanul şi
prin intermediul târgurilor de carte de la noi sau din
străinătate?
C. S.: - Voi merge să promovez romanul oriunde editura
mea va considera că este necesar. Am în plan traducerea
romanului şi publicarea lui pe piaţa externă.
G. M.: - Au fost 40 de zile pentru că acesta este titlul, curăţenie.
dar şi pentru că aceasta este perioada în care aţi scris G. M.: - O întrebare, pornind de la o parafrază a altui
romanul... Dintre cele 40 de zile ale scrisului, cea mai grea titlu de-al dvs.: de ce nu suntem ceea ce putem fi, ca oameni
a fost prima sau ultima? sau ca literatură sau ca naţiune?
C. S.: - Şi prima... şi ultima... în egală măsură. Au fost C. S.: - Pentru că ne pierdem curajul. Exerciţiul de a fi tu
decisive. Prima pentru că trebuia să încep călătoria, să îmi însuţi este un exerciţiu permanent, nu-ţi permite relaxare
asum demersul, şi ultima... pentru că trebuia să închid ceea şi îţi impune îndrăzneală.
ce am început. G. M.: - În final, chiar dacă aş fi dorit să fie 40 de
G. M.: - Este personajul dvs., Floarea Soarelui, doar întrebări, vă propun să ne oprim la zece, nota meritată
o ficţiune sau o proiecţie în care, fie şi parţial, omul de romanul dvs.!... Astfel, sub semnul lui zece, sunteţi de
acord să faceţi o invitaţie la lectură pentru cititorii revistei
,,Actualitatea literară”, mai exact câteva rânduri din
romanul dvs.?
C. S.: - 40 de zile este un exerciţiu al introspecţiei şi al
(re)găsirii de sine prin care trecem toţi la un moment dat...
conştient sau nu. Este recomandat persoanelor aflate în
derută existenţială, cu alergie la minciună şi cu tulburări de
maturitate. 39 de zile trăite în minciună şi într-o pseudo-
realitate. Ultima zi, cea de-a 40-a, este răscrucea, momentul
deciziei: “încotro?”. Alegerea este pe cont propriu. La fel
ca şi mântuirea. Depinde de tine dacă în ultima zi alegi să
rămâi în minciună sau în adevăr. Sufletul nu-l poţi vinde
diavolului decât o singură dată.
postmodern se poate regăsi?
C. S.: - Şi într-o ficţiune te poţi regăsi, nu? Floarea Soa-
relui există în noi toţi, inevitabil, şi o trăim (chiar dacă nu
conştientizăm asta) la un moment dat în viaţă. Floarea
Soarelui este (re) întâlnirea cu cea mai adâncă parte din noi.
G. M.: - Există în carte şi nişte pagini albe?
C. S.: - Da. Cele mai importante... după părerea mea.
Le-am lăsat intenţionat pentru ca cititorul să-mi continue
ideile. Dacă romanul meu este un roman viu, care va lucra
în sufletul şi în mintea celui care citeşte... atunci cititorul va
fi stimulat să-şi rostogolească sufletul mai mult decât am
făcut-o eu.
G. M.: - Citez din romanul dvs.: ,,Când trăim în păcat,
habar n-avem, nu suntem conştienţi de el. Credem că
e o joacă”. A devenit păcatul un lucru inevitabil sau o
Marianne Ganea
constantă a lumii postmoderne?
C. S.: - Nu este nici inevitabil, nici constantă. Păcatul
este un efect al unei experienţe în care ai opţiunea să intri
sau să nu intri. Păcatul este rezultatul ispitei. Iar ispita este
necesară în anumite momente din existenţa ta pentru că
te defineşte. Nu cazi în păcat decât dacă îţi este necesar. Şi
căderea în păcat este o opţiune individuală, nu poate să te
forţeze nimeni să trăieşti în păcat dacă tu alegi să trăieşti în
Liviu Ioan Stoiciu, Marele Premiu al Festivalului Internaţional
de Poezie „Primăvara Europeană a Poeţilor”, Chişinău 2015
În zilele de 6-9 mai 2015, la realizările de vârf ale poeziei româneşti. anului 2014;
Chişinău, a avut loc ediţia a V-a a De asemenea, este o bună ocazie de a - Jan Willem Bos (Olanda), Jan H.
Festivalului Internaţional de cunoaşte poeţi şi traducători importanţi Mysjkin (Belgia) şi Lilya Gazizova
Poezie „Primăvara Europeană din alte ţări. În acest an, invitaţi de (Tatarstan) – Premiul Relaţii Culturale;
a Poeţilor”, organizat în colaborare onoare ai Festivalului au fost următorii - Liviu Ioan Stoiciu (România)
cu Ministerul Culturii al Republicii scriitori şi traducători: Jan Willem - Marele Premiu al Festivalului
Moldova, Institutul Cultural Român Bos (Olanda), Jan Mysjkin (Belgia), Internaţional Primăvara Europeană a
„Mihai Eminescu” Chişinău, Institutul Laure Hynckel (Franţa), Robert Poeţilor, ediţia a V-a şi Trofeul, o lucrare
Cultural Român Bruxelles şi Primăria Adam (ICR Bruxelles), Lilya Gazizova aparţinând sculpturului Valentin
Municipiului Chişinău. (Tatarstan), Liviu Ioan Stoiciu, Vârtosu (Chişinău).
Manifestările incluse în programul Doina Ioanid, Adi Cristi, Nicolae Printre laureaţii Marelui premiu
Festivalului au încercat să readucă Panaite, Nicolae Bacalbaşa, al Festivalului Primăvara Europeană
poezia în atenţia marelui public. Apariţia Gheorghe Bacalbaşa (România), a Poeţilor s-au aflat: Florin Iaru
poeţilor în parcuri, în instituţiile de Ilie Tudor Zegrea (Cernăuţi). (România) - ediţia din 2011, Ioan Es.
învăţământ, biblioteci, precum şi în Laureaţii Festivalului: Pop (România) - 2012, Linda Maria
faţa cititorilor din mediul urban şi rural, - Adi Cristi (România) şi Silvia Baros (Franţa) - 2013 şi Attila F.
are menirea de a spori interesul faţă de Caloianu (R. Moldova) – Premiul Balazs (Slovacia) - 2014.
creaţia autorilor contemporani şi faţă de pentru cea mai bună carte de poezie a Nicolae SILADE
 nr. 47 n aprilie-mai 2015
Poetul polonez Piotr Kasjas s-a născut la 3 iulie 1969,
la Pabianice, lângă oraşul Łódź. A devenit animator al
culturii şi artei poloneze, a participat la evenimente culturale
internaţionale şi la festivaluri de poezie în Europa. Este
unul dintre primii membri, charismatici, ai legendarului
grup literar londonez „PoEzja Londyn” (Poezia Londra).
Creaţiile sale au fost traduse în limbile: engleză, germană, rusă,
belorusă, iacută, iar începând din 2014 şi în limba română şi
cuprind peste 100 de lucrări, prezentate la radio, publicate în
presă, în reviste literare, în culegeri de poezie, ca şi în câteva
almanahuri şi antologii de poezie poloneză, editate în Polonia
şi în străinătate. Este co-fondator şi preşedinte al organizaţiei
emigraţiei poloneze “Głos Polskiej Kultury” (Vocea
Culturii Poloneze). Este şi organizator al unor spectacole
şi evenimente culturale de promovare a culturii poloneze
în Europa. Este membru al direcţiunii „Casei polone” din
Birmingham şi al asociaţiei „English Pen” din Londra. A
primit distincţia „Pana de aur”, la Bruxelles, în 2013, iar în
anii următori i-au fost traduse şi au apărut: în limba engleză
„Collected Poems” (Londra, 2014) şi în limba germană
„Irrwege des Herzens” (Bonn, 2015). Înainte de acestea
a publicat, în limba polonă cărţile: „Gdyby miłość nie
istniała”(2012), (Dacă iubirea n-ar fi existat), „Miłość
i tożsamość” (2013), (Iubire şi identitate), „Bezdroża
uczuć” (2014)(Fundătura simţămintelor).
Fundătura simţămintelor
Pe fundătura simţămintelor s-au împrăştiat cuvintele noastre,
gândurile au devenit dorinţă,
iar iubirea respiră libertate şi creşte în putere,
precum un izvor captat.
Pe fundătura simţămintelor
noaptea acoperă trupurile împletite de pasiune,
care naşte un strigăt – simbol al pierderii nevinovăţiei.
Se trezesc sete şi foame adormite până atunci,
construind o arcadă de parfum dulce din iubire,
care aţâţă nările umede
şi oţeleşte acut inima.
Timpul s-a izbit de apropierea noastră
şi s-a oprit pe moment, mişcat de atâta frumos.
Ne-a prins de palme
şi ne trage prin această fundătură
cu pasul său iute, neîndurător.
Îţi mulţumesc
Închinată mamei mele
Îţi mulţumesc Ţie, mamă
pentru somnul copilului liniştit, chiar şi pentru lacrimi,
Îţi mulţumesc Ţie pentru această lume frumoasă –
darul tău preţios, cu toate lipsurile sale.
Pentru clipele comune din viaţă
chiar şi pentru cele care nu vor mai fi.
Îţi mulţumesc Ţie, mamă.
Printre gânduri împrăştiate
Printre gânduri împrăştiate în întunecime,
printre tăceri şi şoapte,
răsare un strop de strigăt care strânge gâtlejul.
Căutând în cap raţiunea,
ne coasem în colţul propriei dureri şi ne lingem rănile
făcute de marginile ascuţite ale vieţii.
Înălţăm spre Domnul palmele împreunate
şi cu rugăciunea pe buze aşteptăm somnul
- noua încercare de a prinde ziua de mâine.
Diptic despre vis
1. Fazele visului
Se umflă de dulceaţă imaginaţia înfrumuseţată
dacă gândurile nenumite în minte
plutesc cu chipurile trupului tău
şi ca o turmă greu de numărat
de mieluşele-sărutări,
care, fără ruşine, acoperă pulpele tale.
Greu de găsit cuvântul frumos corespunzător
să descrie armonia ecourilor vieţii,
aspirate delicat de tăcerea temătoare,
care se lipeşte de mine cu căldura sa nevăzută.
Pe netezimea oceanului de simţăminte,
prin şoapte se aşează grija zilei cenuşii
şi speranţa, fără de care lumea ar fi mai tristă.
Mi se pare că ceea ce simt este doar o Fata Morgana
sau un alt fenomen fără nume,
care poartă trupul meu în zădărnicie.
Noaptea bate cu ploaia în parapete,
se face întuneric, tot mai întuneric,
cad libere pleoapele uşor ridicate.
Şi simt cum goliciunea mea
suge umezeala din atingerea mătăsoasă a cearşafului,
iar mintea se deşiră în bucăţele, mărunţele,
din care se naşte visul.
traduceri actualitatea literară 13
Piotr Kasjas
Soarele încălzeşte tot mai puternic,
pictând pe geamuri desene orientale
aduse cu mâna de domnul din ţinutul gerului.
Păsările întoarse la cuiburi coboară tot mai jos
şi trezesc cu ţipetele lor oraşul cufundat în letargie,
care, cu ţurţurii moi, alungă resturile somnului de iarnă.
Iar la noi iubirea dă în floare în capete,
ne leagă cu o strângere de mână
şi ne abureşte cu parfumul său molipsitor.
Sub crucea vieţii
Un anume om a fost silit la lupta
cu greutăţile limbii străine.
Şi, prin veşnica rivalizare a simţămintelor,
s-a legat cu paradoxurile neştiutei culturi,
unde culoarea neagră se îmbină cu albul.
Voia să fie expresia valoroasă la simţul fericirii,
în această lume contradictorie, dar l-a înşelat iluzia.
Purtat de propria mândrie,
care nu-i permite să revină pe meleagurile natale,
păstrează în inimă un ghem de frici şi speranţe.
Şi trăieşte printre homeless – pe cheltuială publică
în îngrăditurile propriilor visări, pline de cărări
care nu duc nicăieri.
În labirint
Cu noi începe veşnicia
Rătăcit în labirintul chestiunilor omeneşti,
îmi pierd viaţa pe încetul.
Ocolesc pe aşteptători şi pe cei veşnic preocupaţi –
2. Etapele visului uman oamenii fără chip,
nesimţitori la sentimente.
Visul. Ca o mare fără de margini,
pe care pluteşte aparentă şi bună satisfacţia. Noaptea îmi răpeşte ziua şi o presează în întuneric,
Această stare de condensare de impresii din ziua trecută salutată de ceaţa îndoielilor.
devine un gen de existenţă în altă dimensiune temporală. Recunosc mai mereu acele locuri,
A timpului care pictează chipurile mişcătoare ale vieţii – dar tot mai mult mă strânge în chingi despărţirea –
neînţelese şi schimbătoare, lipsa fenomenelor cunoscute mie,
prin straturile de vopsea adăugate rânduit. lucrurile şi limba maternă.
Undeva, pe depărtata linie a orizontului,
ascult scâncetul căţelului şi simt miros de sânge Chipul unei clipe
din carnea proaspăt despicată –
semne de execuţie. În ceasul unei tristeţi bruşte,
mă întorc la acele zile –
Văd o casă cu ferestrele fără sticlă când eu, când tu –
şi fiinţe mărunte boltăind pe podele, aşa de incompleţi,
din cele ieşite din pereţii murdari. încă nu eram NOI.
în colţurile acestora se ascunde bătrâneţea
învelită în păienjeniş, Cu penelul ideatic al imaginaţiei
ale cărui şoapte povestesc despre rame goale atârnate. pictez chipul clipei noastre comune –
a lumii intime de gânduri nebune,
Şi despre acest ceas ce ticăie zgomotos unde buzele flămânde de iubire
cu acele sale îndoite ciudat, rătăcesc oarbe pe trupul tău gol.
şi ne arată timpul întoarcerii
spre lumea denumită realitate. Şoptind total şi pe încetul,
chem toate cuvintele împrăştiate
şi aşez din ele strofe de poezie dulce,
Amintirea care prin iubire exprimă înţelepciunea.
Sfâşiem tinereţea vizionând vechile fotografii Muşchiul tensionat al limbii
şi medităm deasupra acestor bucăţi de hârtie în alb-negru, tinde în jos pe cărarea umedă,
care readuc, printre Piepţii rotunzi
acuitatea în gândurile încleiate în cap. spre locul ştiut în sine,
pe care eu, dragă cititorule (ascultătorule)
Se disting chipurile muiate de ploaia anilor trecuţi, îl ascund sub taina moralităţii.
ascultăm cuvintele pe care le-a asurzit timpul
Prezentare şi traducere de Alexandru G. Şerban
şi simţim mirosul acelor clipe - printre florile copacilor albiţi,
ca şi acea sevă de Calcea calului - din livezi
şi verdeaţa largă a luncilor.
Multe se petrec în viaţa noastră,
multe s-au trecut deja: pierdem sănătatea, ne lasă iubirea,
pleacă cei apropiaţi nouă
salutând lumea cu un ultim oftat.
Un singur lucru rămâne veşnic – amintirea.
Am sosit din Răsărit
Am sosit din Răsărit.
Am coborât pe scara sărată şi am locuit pe insula
pe care orizontul atinge apele,
iar Soarele stă arestat de norii deşi ai veşnicelor ploi
A durat ceva timp până am scos prima vorbă -
o vorbă locală. Şi înainte ca partea opusă a vieţii
să devină drumul pe care aveam să păşesc.
Hildegard Klepper-Paar
Nu cobor des pe bătrânul continent,
iar dacă o fac, e pentru ca să simt uşurinţa.
Şi nu iau cu mine tristeţea. O ascund în cărţi
şi o apăs cu greutatea poeziilor mele.
Primăvara
Iarna se scurge în torente de pe munţi
purtată de valurile ondulate ale primăverii,
pluteşte în depărtare, cu bucăţi de sloiuri
14 actualitatea literară
Sosit la Mogoşoaia într-o Duminică, zi a
solstiţiului de iarnă, Domi­nic, prin obiceiul
său, contemplând apele din preajma
Palatului Domnesc, îşi propuse să intre
în raza de lumină a Soarelui ce luneca pe
observator nr. 47 n aprilie-mai 2015
răspunse pescarului. Dând crezare celor
auzite, a ales, în cele din urmă, să tacă.
Mircea Cărtărescu este câştigătorul Premiului de
Apoi, el îşi roti privi­rea, oprindu-se asupra
arborilor ce-i ţineau de răcoare pescarului.
Stat al Austriei pentru Literatură Europeană pe 2015
Ace­sta, văzând că Dominic se uită în

Foto: Laura Maxim

luciul apei. La un moment dat, el privi şi
Cerul, dorind să urmărească deplasarea
norilor. Mişcarea lor, pe moment, era
încetinită şi uniformă. Când, de undeva de
din­colo de pădure, pe direcţia Buciumeni
– Buftea, începură să se-nalţe nori albi ce-
şi schimbau fără oprire înfăţişarea. Lipsa
denumirii acestui fe­nomen i-a creat lui
Dominic frică, deşi, la început, ochiul său
privea cu încântare peisajul în alb ce creştea
de la sol şi intra în albastrul
cerului. Şi oricâtă frică ar fi
acumulat, privind fenomenul,
el simţea că stabilitatea nu-l
părăseşte. „Ceea ce creează
stabilitate în Om, îşi spuse
Dominic, este un ceva ce vine
din esenţa universului şi un
ceva ce se face, fiind trecător,
dar necesar, pe timpul fiinţării
lui. Teolo­gii glăsuiesc despre Nicolae Havriliu:
Interval de timp
acel ceva că vine din Christos.”
Şi cum gândul său fugi şi la
direcţia sa, îi spuse din nou:
– Nu pare să fie pomul roditor, ca să-i
ceri stăpânului un fruct.
În marginea insulei unde se afla, Dominic
îşi şterse fruntea de sudoa­re şi respiră
îngreunat.
– Uf, că mare căldură se făcu! oftă el şi
nu observă cum, ieşit din apă, un şarpe se-
ncolăci pe o trestie, zburătăcindu-i chipul de
femeie desple­tită. Sucindu-se într-o parte
şi-n alta, Dominic tresări când
văzu dihania neagră încolăcită
pe trestie. Considerând că-i un
semn, deoarece nu-i răspunse
pescarului, se gândi, totuşi,
să-i spună ceva.
– Auzi, omule! Din cauza
costurilor prea mari la
reparaţia şi reabilitarea casei
ce-o deţin aici, o voi abandona. Una dintre cele mai prestigioase distincţii literare europene, Österreichischer
La fel procedez şi cu livada de Staatspreis für Europäische Literatur, în valoare de 25 000 de euro, îi este
acordată lui Mircea Cărtărescu pentru întreaga operă literară, care se bucură de o
piersici.
– Nu-i bai! spuse cu o voce importantă recunoaştere internaţională. După Eugène Ionesco, câştigătorul din

la Mogoşoaia
eroii tragediei antice, el îşi
spuse imediat: „Dar acest ceva
esenţial pentru existenţă s-a manifestat
şi înainte de venirea lui Christos.” Om cu
frica de Dumnezeu, Dominic se gândi
că-n mintea sa se produse o erezie şi, cum
nu ştia cu adevărat ce se produse, intră în
panică. Pentru a tempera imprecisul din
joasă pescarul, probabil să nu
sperie peştii. Vine altul şi face
ordine şi, după ce face, transmite câte-o
pildă urma­şilor. Adică, de fiecare dată, lasă
o învăţătură de minte. Depinde cât o ai de
încăpătoare ca să accepţi învăţătura sau s-o
faci pe niznai.
Nicolae HAVRILIU
– Da’ bine ne înţeleserăm pe ziua de
1970, Mircea Cărtărescu este primul autor român distins cu acest premiu literar
de mare tradiţie, decernat din 1965. Printre laureaţii din anii trecuţi ai premiului
se numără scriitori ca W. H. Auden, Harold Pinter, Vaclav Havel, Italo
Calvino, Doris Lessing, Milan Kundera, Salman Rushdie, Umberto Eco,
Patrick Modiano, Javier Marias, John Banville etc. Ceremonia de decernare
va avea loc pe 27 iulie 2015, la Salzburg, în deschiderea Festivalului Mozart.
Din culisele formulei „Lumea ca teatru“

Viaţa ca o adiere sau

sinea sa, Dominic simţi nevoia dialogului. azi! strigă Dominic, probabil să-i sperie
Prin schimbul de vorbe cu unul dintre gar­ pescarului peştii, apoi, întorcându-i spatele,

Măştile prin care se respiră

dienii din curtea Palatului Domnesc, el
dobândi siguranţă şi-i surâse mulţumitor
preopinentului său. În schimb, la vederea
priveliştii de pe cer, gardianul intrase într-o
stare de agitaţie şi se retrase în ghereta sa
oarecum nervos. Apoi dădu un telefon. Din
pruden­ţă, ca să nu-i provoace gardianului
o anumită atitudine, era în exerciţiul
funcţiunii, Dominic plecă din faţa gheretei
şi-şi văzu de plimbarea sa pe aleile din
grădina Palatului Domnesc.
***
Alteori, venind la Mogoşoaia într-o zi
de primăvară, trecută mult de echinocţiul
ei, Dominic îşi propuse să se strecoare
neobservat într-o insulă din apele
Mogoşoaiei, aflată nu prea departe de
Palatul Domnesc. Intrarea în insula cu
vegetaţie felurită şi faună specifică, păsări
şi târâtoare, străbătu­tă de prima dată, făcea
din el un temerar călător. Deşi trăia misterul
cu frică şi încântare, ştia că la capăt va întâlni
barca salvatoare şi va dobândi o nouă
simţire ce-l va elibera de greul apăsător. Şi
cu cât înainta în cuprinsul insulei, Dominic
vedea pe marginea ei trestii cu chip de
femei despletite ce se aplecau peste ape.
De printre ele se ivi un flăcău al locului,
bălăcindu-se spontan şi necondiţionat
în mişcări de apropiere de insulă sau de
înaintare în largul apelor. Ajuns la mar­
ginea insulei, Dominic privi în lungul fâşiei
de valuri ce se reuneau în urma flăcăului
înotând. „Oricât s-ar iluziona ochiul,
căutând depărtarea pe-ntinderea unui lac,
gândi Dominic, răsplată pentru cutezanţa
sa va fi oprirea pe malul celălalt.”
Într-adevăr, de pe malul celeilalte insule,
un pescar, ascuns la umbra unui ar­bore
arătos, supărat că flăcăul îi speriase peştii,
zărindu-l pe Dominic, îi spuse:
– Nu te mai canoni, bre, să-l înţelegi! N-ai
pentru ce! În loc să lase totul baltă că, uite!
de dimineaţă numai prostii a zis, certându-
se cu mă-sa, flăcăul a preferat să intre cu
totul în baltă. Cică să se răcorea­scă, dar mie
mi-a gonit peştii. Aşa-i când n-ai minte! De
unde s-o iei? Că mintea-i scumpă azi!
Dominic, deşi vorbăreţ din fire, nu-i
dispăru în arboretul din insulă.
Însă nu făcu prea mulţi paşi, deoarece
îi apăru malul celălalt al insulei, malul de
dincolo, şi se opri. Dominic avea în faţa
ochilor acelaşi peisaj, dar într-un colorit
aparte. Razele soarelui (înţelese drept
sursă unică de căldură din univers ori un
spor de lumină la concurenţă cu alte surse
luminoase din acelaşi univers) intră diferit
în relaţie cu elemente ale naturii terestre.
Privite aceste raze în cursul de ape de la
Mogoşoaia, din unghiuri felurite sau pe
o direcţie anume, ele apar la vedere cu
dibăcia lor specifică: usucă mâlul de pe mal
şi conservă strat nutritiv celor de trebuinţă
vieţuirii; dau lumină salciei despletite peste
ape; înverzesc trestia şi îngălbenesc trestia
ca într-un început şi sfârşit de partidă;
conferă strălucire valurilor şi dirijează
lucrativul şi contemplativul din om. Din
acest spectacol de ritmuri şi strategii,
vizând senzaţia, percepţia şi intelectul,
omul primeşte acceptul că se trăieşte între
da şi nu, între adevăr şi minciu­nă, între
bine şi rău, între frumos şi urât, deci între
contrarii. Şede­rea pe terenul contemplaţiei
nu exclude apariţia întrebării: Oare cum
ar fi trăirea dincolo de contrarii? Un
prim răspuns, care ar necesita izbăvirea
întrebării de nepătrunsul ce o înconjoară,
ne trimite la creaţia lu­mească a omului
dovedită, prin produsele ei, tot mai nocivă
şi ucigătoare. Pe de o parte există profitul,
iar pe de alta se iscă paguba. Învăţând să
privim razele soarelui revărsate peste valuri
şi să ascultăm sunetul va­lurilor, începem
să vedem şi să auzim ceea ce este dincolo
de aparenţe. Mergând tot aşa, se constată
că, în ciuda unor iluzionări trecătoare ale
vieţii, trăirea între contrarii se adânceşte.
Printre perechile antinomice se păstrează
în mister un haos originar şi o ordine
origina­ră care se vor relua. „Va trebui, în
cele din urmă, să mă decid de partea cui voi
fi”, îşi zise Dominic şi tresări la auzul unei
voci de femeie.
– Auzi, bre! Când treci apele şi vii aici pe
pajişte, adu-mi şi mie câ­teva crenguţe de
salcie. Vin Floriile şi vreau să am ceva verde
în casă!
Când civilizaţia nu ia măsuri de prevedere
spre a stopa contrariul ei ce poate veni
din orice direcţie, va fi îngenunchiată de
barbarie. În­ceputul de secol XXI a dovedit
că asemenea fapte sunt posibile. Predispu­
să spre reviriment în ton cu noile centre de
putere şi de „gândire“ din veac, civilizaţia,
dintr-un anume confort la care nu poate
renunţa, tră­ieşte nostalgic vremea de mare
înflorire. Numai barbarii petrec şi râd,
exersându-şi zelul ca o formă de acţiune.
În felul lor se văd fericiţi. Sunt preocupaţi
de modul cum să anexeze noi privilegii şi
să pună mâna pe bogă­ţiile ce nu le aparţin.
La nivelul omului simplu, prefacerile din
timp îşi urmează drumul astfel: omul
comun, al intereselor imediate, vede cum
se fac lucrurile din jur şi, pentru că-i plac,
tânjeşte după ele. Ca să intre în posesia
lor sau pe traseul facerii lor, vrea să fie
priceput, adică deştept. Dar din lipsă de
glagorie, el trece prin faza de viclenie şi,
simţind că-i merg învârtelile, rămâne acolo,
asemănând „victoria” sa cu deşteptăciunea.
Determinantele timpului, prin alcătuirea
lor potrivnică omului, aruncă în vreme
fiinţa vrăjmaşă şi schimonosită a dezordinii.
Atunci puterea omului leneveşte în desfătări
frivole şi, în loc să-nalţe chipul robusteţii
consolidând viaţa, înlesneşte forţele răului
să se adune şi să preia cârma strivind pe
mai departe firavele aşezări ale vie­ţii şi ale
firii. Răspândind ură şi necredinţă, forţele
răului aşează, ca o arcă iluzorie peste lume,
strălucirea nestingherită a formelor în dau­
na conţinutului blocat în adâncuri. Se ajunge
în situaţia când vieţuirea înseamnă să faci
numai afaceri. Şi atunci, ceea ce animă
existenţa sunt desigur banii. Răsturnându-
se percepţiile şi „valorile“ obţinute, e lesne
de înţeles că josnicul va naşte candidul.
Cinstea pentru om devenise în timp un
lucru fără importanţă, adică neaducător de
venituri şi, drept urmare, fusese izgonită de
acesta din pro­pria casă. Rămasă singură
şi fără trebuinţă, cinstea îşi va căuta o
altă casă spre a fi găzduită şi spre a-şi găsi
întrebuinţarea. Din curiozitate, căci până
atunci nu cunoscuse aşa ceva, ea se va
oferi diavolului s-o pri­mească în casa sa.
Oferta a fost acceptată, iar, după un timp
de convieţuire, cei doi au ajuns la o relaţie
prin care se omologa o situaţie demnă de
„Guinness Book“: nu cinstea modelase
diavolul, ci diavolul şi-o asuma­se în folosul
propriu, fenomenul fiind perceput drept
cinste diavolească. Semnalul particular
al acestei noi cinste era rânjetul amabil şi
ademeni­tor al răului. Omul golit de suflet
este ocolit de virtute şi, prin urmare, nici
raţiunea nu-l încearcă, deoarece n-are
cine s-o trezească. Când haosul ia lumea
în primire, nu ordinea avansată de Mai
Marii Zilei poate stăvili ceva, ci ordinea
„individualităţilor supuse“ (Constantin
Noica, Povestiri despre om, Bucureşti,
Cartea Românească, 1980, p. 88), în felul
ordinului cavalerilor de altădată, adică a
funcţionarului de curte, umil şi conştiincios,
apropiat rănilor sângerânde ale imediatului,
ce acţionează cu regulă şi cu iubire. A nu
se fugi de regulă, deoarece regula este un
principiu al libertăţii absolute. Cât despre
iubire, se cuvine o precizare... Când iubirea
pentru cineva sau ceva nu se ridică la nivelul
spiritului, ea se răsfaţă în mulţime ca o forţă
ce perverteşte până la mutilare şi somn.
Adeseori, la noi, se spune că majoritatea
decide. „Cum?! Dar dacă adevărul nu e
de partea ei?“, se auzi o voce. „Sunt mulţi
şi n-au cum să greşească“, veni altcineva
în diversificare de păreri. Iată că a sosit
momentul când şi mulţimile, oricât de
compacte ar fi, pot fi aduse la bara ju­
decăţii! Să fie o desprindere de mentalitatea
materialistă semănată în anii comunis-
mului şi cultivată insistent postdecembrist?
Şi când mă gândesc (după cum se vorbeşte)
că după travaliul de astăzi, România*) va
urma un proces de purificare şi, deci, de
renaştere a ei, mă umplu de bucurie că
previziunea lui Eminescu este realizabilă:
„Dulce Românie... mare viitor!“
Notă:
*)
Auzeam pe cineva, de peste mări şi ţări, venit,
de Florii, să se roage la mănăsti­rile noastre,
care spunea: „Clopotele de la mănăstirile
româneşti comunică nu numai prin sonorităţi,
ci şi prin cuvinte: Nimic din ce-i ales nu trece
neobservat, după cum nimic din ce a fost ales
nu scapă de atenţie“. Iar când ne-am conversat
şi ne-am auzit, deoarece ne exprimam în limbi
diferi­te, mi-am zis: Dacă oamenii se separă
între ei prin limbile felurite pe care le vorbesc, se
apropie între ei prin Spirit care, unul şi acelaşi,
este aducător de Pace şi Înţelegere.
„Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-
nchipui” şi înţelege, din a ei „artă”, că,
„Lumea-i veselă şi tristă”, grăieşte Eminescu
de dincolo de mode şi de timp.
 nr. 47 n aprilie-mai 2015
Remus V. GIORGIONI
Adrian Dinu Rachieru, Cercul
doclinian, Ed. Marineasa, 2015
Este (credem) a treia încercare - şi reuşită -
monografică despre poetul reşiţean, despre care
am spus întotdeauna că ştie să-şi managerieze
cu brio opera. (E drept că alţii nici nu prea
au ce manageria!) Despre Octavian Doclin
şi poezia sa s-au exprimat mai toţi criticii
importanţi de poezie, A.D.R. numărându-se
printre exegeţii importanţi ai operei docliniene.
În Cercul doclinian se înscrie o bună parte din
lumea literară – iar dacă vorbim de cartea
profesorului timişorean, ea cuprinde: un În loc
de argument („Un poet din Banat”), I. „Anii
de ucenicie” (amintiri „mitologice”), II. În
„Oraşul cu poeţi”, III. „Minciuna” docliniană:
de la poemul scurt la „poemul tăcerii”, IV.
„Pacientul lui Dumnezeu” şi „viaţa în poem”, V.
Octavian Doclin şi proiectul „Reflex”, VI. Cercul
doclinian. Iar la sfârşitul cărţii descoperim o
completă fişă bio-bibliografică.
Anton Georgescu, Adunate din
greşeală, Răfueli sentimentale,
Editura Banatul Montan, Reşiţa, 2014
Cartea pe care o am în faţă este un recurs
pentru memorie, al unui „autor de ocazie”,
cum însuşi se cataloghează: „Piatra, apa,
codrul şi văzduhul au, pare-se, memoria
lor… Pe lângă memoria conştientului
şi subconştientului colectiv, mai este şi
memoria locului, care dă o componentă
uimitoare, aproape neverosimilă, a melea-
gurilor pe care (le) trăim”, spune autorul
în (auto)prezentarea de pe coperta a patra.
Cele patru capitole, care grăiesc de la sine
în economia cărţii, sunt următoarele:
Rezonanţe interioare, Memoria locului,
Îngrijorări optimiste şi Note de lectură.
Cristina Feneşan, Vilayetul Timişoara
(1552 – 1716), Ed. Ariergarda, 2014
Apărută sub egida Academeiei Române
- Institutul de Studii Sud-Est Europene, în
Seria Patrimoniu a noii edituri timişorene
(serie îngrijită de Viorel Marineasa),
cartea Cristinei Feneşan este cu adevărat
monumentală şi poate fi socotită, ea însăşi,
obiect de patrimoniu. În primul capitol ne
familiarizăm cu Metode(le) de ocupaţie
otomană, cap. II cuprinde Integrarea admi-
nistrativ-instituţională în Imperiul Otoman
(vilayetul şi ocârmuitorii lui, districte şi
instituţii româneşti, cap. III prezintă câteva
aspecte referitoare la Aşezări omeneşti şi
resurse naturale ale vilayetului Timişoara, iar
cap. IV: Islam – credinţă şi cultură în vilayetul
Timişoara (şcoli, lăcaşuri de cult etc.). Cartea
mai are un Cuvânt înainte al autoarei, iar la
sfârşit, secţiunea de Glosar, Ilustraţii, Hărţi.
(Se remarcă, mai cu seamă, ilustraţiile care
au cunoscutul caracter de arabesc.) Lucrarea
de faţă aduce „noutăţi fundamentale în
cunoaşterea evoluţiei Banatului în perioada
dominaţiei otomane” - scrie Acad. Ioan-Aurel
Pop în prezentarea de pe coperta a patra,
dar tot prezentatorul, în acord cu prefaţa,
cărţi/autori
Lăsaţi cărţile să vină la mine !
remarcă necesitatea imperioasă a continuării
în „viitor a istoriografiei, geografiei, literaturii
otomane”. Cristina Feneşan, la îndemnurile
„repetate şi stăruitoare ale lui Costin Feneşan”
realizează o „carte-model, fundamentală pen-
tru interferenţele dintre Orient şi Occident”.
O apariţie editorială-eveniment, am adăuga
şi noi la cele spuse anterior.
Daniel Botgros, Jurnalismul simbiotic,
Democraţia informaţiei sau dispariţia
mesajului?, Ed.TIM, Reşiţa, 2014
Jurnalist în presa scrisă, dar şi în cea
vorbită, corespondent de război, reşiţeanul
D.B. este şi autorul a trei cărţi, de proză,
reportaj şi eseu. Este timpul când „fron-
tiera subţire” - vorba autorului - dintre
journalism şi alte domenii de activitate
intelectuală devine tot mai fragilă. „În
aceste războaie „asimetrice” am întâlnit
mulţi camarazi: profesionişti pasionaţi,
aventurieri, bloggeri, turişti de război,
tineri freelanceri. Britanici, americani,
spanioli sau italieni”, spune Mario Balint în
cuvântul preliminar intitulat Meseria mea
e războiul. Cartea cuprinde următoarele
cinci capitole: De la scrisori către redacţii
la comentariul online, Citizen journalism/
Jurnalism cetăţenesc, Redacţiile new media
şi jurnaliştii din blogosferă, Noi suporturi
- o nouă abordare a relaţiei journalist -
privitor/ ascultător/cititor şi Viitorul în
journalism - previziuni şi concepte. Iar la
sfârşitul cărţii, o Bibliografie.
Stejărel Ionescu, Rătăciri în timp,
Tipo Moldova, Iaşi, 2014
Colecţia se cheamă Opera Omnia,
Poezie contemporană (proiect susţinut de
Univresitatea „Petre Andrei” din Iaşi) iar
antologia lui Stejărel cuprinde selecţii din
volumele: Trandafirii de rouă (2000), Tăcere
şi singurătate (2002), Somnul îngerului
(2008), Lacrima - un nume sfânt (2008),
Daţi-mi pace (2009), cu Dumnezeu prin
hergheliile de cai (2010). Referinţele critice
sunt semnate de: Petrişor Ciorobea, Mihai
Leonte, Cezarina Adamescu. Stejărel Ionescu
este un poet deplin format, un veritabil
candidat la USR: „femeia, o pasăre în noapte/
deşert fără apă/ copac cu crengi uscate/ o
scoică fără pleoapă…”(e doar femeia); „tata
m-a luat aseară/ de mână/ şi m-a purtat/
prin ochi de fântână/ m-a dus/ prin tranşee
de sapă…” (cu tata prin hergheliile de cai).
Carmelia Leonte, Văzătorul,
Eikon, Cluj Napoca, 2014
Poetă şi prozatoare, Carmelia Leonte
apare pe piaţa românească de carte cu o
apariţie „surprinzătoare şi importantă în
proza românească de azi” – cum declară Ioan
Holban pe coperta a patra. Văzătorul este
(Emanuela Ilie): „o carte sfâşietor de tristă
pe alocuri, despre stranietatea şi puritatea
adevăratei frumuseţi”. Sunt evocate, ca
antecedente premonitorii pentru această
mostră de ficţional pur versurile din
cărţile de poezie ale autoarei: Melancolia
pietrei, Graţia viespilor, Procesiunea de
păpuşi sau Fiul sunetului. Avem în faţă o
carte interesantă, care conţine suficientă
problematică existenţială, ca să facă din
ea o lectură interesantă şi instructivă. Dar
cartea Carmeliei Leonte se pretează la o
tratare aparte, detaliată.
actualitatea literară 15
Mihai Merticaru, Flăcări de piatră,
Ed. Inspirescu, Satu-Mare, 2015
Apărută în Colecţia „Poeţii secolului XXI”
(îngrijită de Liliana şi George Terziu), cea
de-a 15-a carte de poeme a nemţeanului
(pietrean) M.M. este prefaţată de autor şi
cuprinde două cicluri de poeme: Flacăra din
piatră şi Univers multicolor. În acest volum,
poetul se dovedeşte un bun versificator,
dar ne întoarcem cu gândul (şi fapta…)
la antologia de autor de la Tipo Moldova,
în care descoperim un poet interesant şi
apreciat de critica literară. Flăcări de piatră
dovedeşte că Mihai Merticaru stăpâneşte
bine prozodia: „Ne-am întâlnit într-un
decor mirific/ Vrăjiţi de miresme, cântece şi
flori,/ Cum nu găseşti în viaţă de multe ori/
Şi vreau momentu-acela să-l glorific”.
Liliana Maria Gomboşiu,
Valeria dr. Pintea, (Un roman
familial), Marineasa, 2013
O carte interesantă, scrisă de un nepro-
fesionist (autoarea e ingineră), a cărei
acţiune se leagă de Lugojul nostru de la
începutul secolului trecut, când trecea
drept capitală culturală a Banatului. Este
vorba de o familie, ba chiar de mai multe
- este prezentat arborele genealogic al
tuturor ramurilor şi încrengăturilor acestei
familii. Valeria este bunica autoarei (dar
înainte de ea a fost Buna, şi mai bună
decât bunica…, un personaj fabulos. Un
alt personaj interesant, prieten de familie
nelipsit la toate sărbătorile şi împrejură-
rile desebite este Coriolan Peştean, inginer
inventator care bate toate drumurile
capitalelor europene, fiind şi coleg de
cameră la Paris cu Aurel Vlaicu). Încântă în
aceast roman familial evocarea atmosferei
Lugojului interbelic, şi chiar din preajma
Primului Război Mondial, a familiilor bu-
ne ale oraşului: Ioan Popovici Bănăţeanu,
Brediceanu, Dobrin. Dar drumurile vieţii
poartă această familie mare şi la Timişoara,
Bucureşti, Săvârşin – înapoi la Timişoara…
Pretutindeni însă rămâne nostalgia
oraşului de pe Timiş, cu corul Ion Vidu,
Teatrul Municipal, participarea lugojenilor
la Adunarea Unională de la Alba Iulia. O
carte de citit şi de avut în bibliotecă (în-
demn către concetăţeni…).
Valentin Irimia, Chemarea
nedesluşitului, Karta-Graphic, 2014
Avându-l ca redactor de carte pe
cunoscutul poet ploieştean Ioan Vintilă-
Fintiş, cu o prefaţă de Florin Costinescu (şi
o postfaţă de Lucian Gruia), cartea de debut
a lui Valentin Irimia beneficiază de girul a
doi scriitori importanţi: Alex Ştefănescu şi
Lucian Avramescu. Este şi frumos ilustrată
de Tiberiu Irimia. Criticul şi istoricul
A.Ş. vede în debutantul de la Ploieşti un
autor experimentat care scrie o poezie
declamabilă. „Creaţiile lui sunt străbătute
de un lirism autentic unde imaginativul
se degrevează de orice încorsetare”. De
aproape 150 de pagini, volumul lui V.I. este
împărţit în patru „cărţi”: Haotiada, Alintul
tenebrelor, Cântece de taină, Elegii şoptite.
Aplecându-ne noi înşine asupra cărţii, îi dăm
dreptate lui A.Ş. în privinţa rezonanţelor
păunesciene: „Cu pârgul lumii fulgerând
prin oase/ Să-mpingem straja nopţii spre
amiază/ Eu, întuneric ce te luminează/ Tu
chipul frumuseţii credincioase.”
Ioan Cârja, CONTUR,
nuvele, California 2014
Aşteptat de mult, acest volum de nuvele
şi povestiri (proză scurtă) cu care ne tot
ameninţa prietenul californian - de la San
Leandro, lângă Oraşul Sfântului Francisc
– am putut constata că este conform aştep-
tărilor. Găsim în conţinut trei nuvele:
Fereastra lugojană, Căţelul Preşedintelui
şi Mary de la Năsăud - care constituie şi
nucleul cărţii. După cum ne aşteptam,
avem de-a face cu o povestire horror, Mary,
năsăudeanca cu nume americănesc, pe
unde – prin State - se mai şi rătăceşte) fiind
o vampiriţă cu ”antecedente” în folclorul
românesc plin de copii năzdrăvani şi de
feţi-logofeţi... Din satul ardelenesc în care
s-a născut, ca fiică „extraterestră” (esteră)
a clopotarului satului, Mary ajunge în
Năsăud, la o mătuşă vrăjitoare - şi autoare
a acestui „copil-minune”. Face tot felul
de giumbuşlucuri, fură (efectiv) mintea
bărbaţilor întâlniţi în cale, mai ales a
soldaţilor sovietici încartiruiţi în garnizoa-
nă, dar şi a noilor potentaţi comunişti. Cum
este de aşteptat, Mary îşi pune puterile sale
paranormale la dispoziţia noilor organe
de ordine, Miliţia, se şi căsătoreşte cu un
politruc, pe care îl termină în timp record
cu ajutorul alcoolului. În cele din urmă
ajunge în SUA, în Phoenix, capitala statului
Arizona, unde este angajată îngrijitoare la
bătrâni. Face şi acolo tot felul de scamatorii
(transformă casa-cămin într-un sediu
malefic), astfel încât vecinii fac reclamaţie
la şerif, iar Mary a noastră, deşi poartă
nume „neaoş” americănesc, e nevoită să se
întoarcă în Românica.
Restituiri bănăţene, volumul II,
Editura Eurostampa - Timişora 2014
Mai mult decât lăudabilă ideea unui
colectiv de istorici de la Societatea de Ştiinţe
Istorice din România, Filiala Lugoj, condus
de prof. dr. Dumitru Tomoni, de a aduna
într-o revistă, aşa cum o numesc cei care se
ocupă de destinul ei, diferite referate, studii,
articole, comunicări ştiinţifice prezentate
sau susţinute cu diferite prilejuri (fără riscul
de a greşi, eu o numesc tratat de istorie, sau
dacă vreţi, crestomaţie). Încă de la apariţia
primului volum, care s-a produs în anul
2013, “revista” s-a bucurat de un succes
deosebit, fiind apreciată de către Societatea
de Ştiinţe Istorice din România care i-a
acordat Premiul “Aurelian Iordănescu”.
Continuând munca pe aceeaşi linie, harnicul
colectiv a făcut posibilă şi apariţia celui
de al doilea volum de Restituiri bănăţene,
Editura Eurostampa, Timişoara 2014. Ca
un semn al recunoaşterii volorii revistei,
numărul colaboratorilor de elită care şi-au
manifestat dorinţa de a scrie în ea a crescut
simţitor. Subiectele abordate sunt diverse
şi au ca numitor comun istoria Banatului,
care, pe ici, pe colo, mai prezintă nişte
lacune, rod al unei marginalizări nedrepte
ale acestei regiuni. În acest cel de al doilea
volum, coordonat de istoricii Dumitru
Tomoni şi Horaţiu Suciu, întâlnim studii şi
articole semnate, printre alţii, de: Sofronie
Mureşan, Horaţiu Suciu, Ioan Cipu, Răzvan
Ioan Pinca, Şipoş Ibolya, Dumitru Suciu,
Ioan Povian, Daniel Lucian Ianăş, Vasile
Muntean, Dumitru Tomoni, George Naghi,
Gabriela Hajdu, Oana Roxana Ivan, Duşan
Baiski, Medina Săvulescu, Silviu Mureşan,
Monica Suciu. (Mircea ANGHEL)
 16 actualitatea literară meridiane nr. 47 n aprilie-mai 2015
n Prima ediţie integrală a
operei poetice a lui Paul Celan
Editura Polirom publică prima ediţie integrală a
operei poetice semnate de Paul Celan, unul dintre
spiritele care au marcat gîndirea poetică europeană
a secolului XX. Opera poetică (I) – traducere inedită
Aldo Luis Novelli
Aldo Luis Novelli s-a născut la Neuquén, Argentina. Poet, narator, eseist, cochetează din când în când
cu critica literară şi organizează ateliere literare. Parte din scrierile sale sunt traduse în engleză, română,
portugheză, italiană şi catalană, iar cartea sa „Agonicii sfârşitului de lume” a fost editată în alfabetul
din limba germană de George State • cuvînt-înainte de Braille. De asemenea, figurează în numeroase antologii poetice. A participat ca invitat la numeroase
Andrei Corbea – cuprinde volumele Nisipul din urne, festivaluri internaţionale şi a făcut parte din juriul mai multor concursuri literare din Argentina sau
Mac şi memorie, Din prag în prag, Gratii de vorbă şi Spania. E corespondent al revistei ”Araucan” din Buenos Aires, al revistei ”Viespea” din Mar de Plata,
Roza Nimănui. Paul Celan (Paul Antschel) s-a născut ”HCL” din Bucureşti şi al spaţiului virtual”Peretele Cultural”. Cărţi publicate: ”Noaptea lehamitei”, Ed.
la Cernăuţi, în 1920, într-o familie de evrei vorbitori Limón, Neuquén, 2003; ”16 poetici, plachetă, Ed. Limón, Neuquén, 2004: ”Agonicii sfârşitului de lume”,
de limbă germană. Studiile universitare le începe Ed. Luna, Buenos Aires, 2005, ”Deşert”, Ed. Plânsul lumii, Córdoba, 2oo7, ”Minimă lume”, fragment,
din cartea omonimă cu o ediţie de 90 000 de exemplare şi distribuire în şcoli şi biblioteci din Neuquén,
la Tours, unde pleacă în 1938; revine în România Ediţie a Ministerului Educaţiei Naţionale, 2008; ”Telespectatori stupizi”, Ed. Texte de Carton, Córdoba,
înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. 2009; ”Archibaldo, marele exhibiţionist”, Ed. Cartonerita Solar, Neuquén, 2009; ”Lumină şi umbră”,
După 22 iunie 1941 este mobilizat în detaşamentele de Ed. Homo Scriptum, Monterrey, Mexic şi  Ed. Botto, Córdoba, Argentina; Vaporul ameţit, New York,
muncă obligatorie pentru bărbaţii evrei la Rădăzani, SUA, 2011, ”Lumea minimă”, Ed Plânsul mutului, Córdoba, Argentina, 2012, etc.
Fălticeni şi Tăbăreşti; părinţii mor succesiv în lagăre
din Transnistria, unde fuseseră deportaţi în iunie în cartierul meu există poveşti până când moartea îi surprinde
1942. În aprilie 1945 Celan se refugiază la Bucureşti, îngrozitoare cercetând infinitatea
unde va locui pînă în decembrie 1947, cînd părăseşte despre dispăruţi în poziţie de rugăciune.
definitiv România. După şase luni petrecute la Viena, şi născociri cu apariţii fantasmagorice.
se stabileşte la Paris. Studiază la Sorbona, iar din 1959 există războinici învinşi
ocupă postul de lector de limba germană la École şi copii ce visează în fiecare dimineaţă
Normale Supérieure. Poet de limbă germană, Celan să cucerească lumea.
Mulţumiri din
charon spitalul de psihiatrie
în cartierul meu există iubire
i-am dat trei monede luntraşului de bărbaţi neaşteptaţi lui J. Fijman şi A. Artaud in memorian
ca să mă ducă şi femei disperate.
de cealaltă parte a râului. Mulţumesc întunericului
în cartierul meu există poezie că mă lasă să văd lumea cu claritate.
era un bătrân sobru bombănitor  până şi în gunoiul de pe stradă. Mulţumesc prietenilor care nu au
avea riduri sumbre cadaverice venit niciodată.
pe chip. Mulţumesc femeilor care m-au
pură fizică şi chimică abandonat
cât a durat drumul am vorbit  ca să înnebunesc singur.
despre întunecatele capcane ale apei scriem pentru a umple golurile
şi despre imemorialele înşelăciuni  din memoria reptilă Mulţumesc lunii
ale oamenilor. ce şerpuieşte în fiinţa noastră ce vorbeşte cu mine
de acum 500.000.000 de ani. când nimeni nu-mi vorbeşte.
mi-a povestit despre câţiva călători pentru a prinde lumina Mulţumesc soarelui care niciodată nu e
care aveau lumină proprie ce vine de la primogenitul timpului numai când ieşim în curte
”luminau noaptea ca luna de pe cer” din big-bangul stelar să ne târâm picioarele şi să facem spume
îşi amintea vag numele unora: în timp ce călătorim în carapacea unei la gură.
Socrate Hegel Niesztche broaşte ţestoase
Guevara Zapata Sandino Gandhi… cu 300.000 kilometri pe secundă. Mulţumesc căptuşelii pereţilor
- Unul dintre acei călători - îmi zise - care are grijă de capul meu.
s-a întors a treia zi scriem ca să descoperim omul invizibil
călcând pe ape. ce umblă de la naştere cu noi Mulţumesc infirmierului
şi necunoscutul ce trăieşte care îmi dă pastila albastră
la jumătatea vadului în sângele care ne curge prin vene. şi pe cea verde şi pe cea roşie
publică primul volum de versuri, intitulat Nisipul din o turbulenţă neaşteptată pe râu ca să facem o veche iubire imposibilă şi blestemata asta de pastilă albă ca un
urne, la Viena, în 1948; patru ani mai tîrziu apare Mac a rotit barca precum un vârtej. pe deplin posibilă. glonte
şi memorie, cartea care i-a adus recunoaşterea criticii, ca să cântăm cântecul infinitului pe care nu o iau niciodată
urmată, rînd pe rînd, de volumele ce l-au consacrat când s-a oprit  într-un bar rău famat şi mi-o bag în fund.
drept unul dintre cei mai importanţi poeţi germani bătrânul şi-a revenit mormăind de la marginea oraşului. Mulţumesc celuilalt infirmier
ai secolului XX: Din prag în prag (1955), Gratii de şi a continuat să vâslească în tăcere. care îmi aduce hârtie şi creion
vorbă (1959), Roza Nimănui (1963), Schimbare de scriem ca să râdem de lume ca să îmi scriu poemele de nebunie
suflu (1967) sau, postum, Ograda timpului (1976). în acest timp tăiam coasta şi să plângem cu morţii noştri. şi să-i rezist morţii.
De asemenea, va traduce în germană din, printre era aceeaşi de unde am pornit
alţii, Paul Valéry, Henri Michaux, René Char, Osip Mulţumesc maimuţelor
Mandelştam, precum şi prima carte franceză a lui bâtrânul mi-a zis supărat: numen care îmi aplică electroşocul
Emil Cioran. Paul Celan primeşte în 1958 Premiul - dumneata poetastru nu erai gata încă  când mă agit puţin -
Literar al Oraşului Bremen, iar în 1960 i se decernează nu mă face să-mi pierd vremea umblu pe chei ca să-mi ardă lent neuronii
Premiul Georg Büchner. Bolnav, se sinucide în 1970. şi poţi să afli printre oameni întunecaţi dar ei încă rezistă
că obolul pe care mi l-ai plătit e al meu cu pelerine de ploaie sub lună
n Imre Tóth: A fi evreu după l-am câştigat pe bună dreptate. şi lumina gălbuie a unui felinar aşa că pot să ştie
gorile bastarde:
Holocaust, Editura Humanitas de kerosen
încă îmi scriu poezia murdară. -
Cea mai bună armată din câte au existat vreodată, în cartierul meu aruncă întrebări inefabile Prezentare şi traducere de
armata lui Hitler, a pierdut războiul. În schimb, Ger- infinitului de o mie de forme - Elisabeta BOŢAN
mania a repurtat o victorie incontestabilă asupra în cartierul meu în timp ce-şi pun carnea în cârlige
evreilor: a reuşit să-i scoată din Europa. În Holocaust, există o casă albastră cu zece brazi şi bucăţi de îngeri căzuţi
toate episoadele antisemitismului istoric s-au acumulat şi o mică fermă ce răsună de veselie. sau sirene mici şi  strălucitoare -
ca într-un vârf de lance, împlinind, prin „soluţia finală“, uneori reuşesc să scoată 
mersul negativ al spiritului european împotriva lui există băieţi de plumb din gâtlejurile marine 
Detlef-Torsten von Steinburg

însuşi. Pentru Imre Tóth, hegelian prin formaţie, şi fete de cristal stele iluzorii arpii vasilişti
Holocaustul a fost o culminaţie a antisemitismului există un câine cu trei picioare sau grifoni.
trăit ca dimensiune ontic-ontologică a spiritualităţii şi pisici colorate care formează
occidentale. Eliminându-i pe evrei, aceste „fosile vii“ un curcubeu de noapte. câte unul zice că ar fi prins
ale Antichităţii, martori ai tranziţiei spre creştinism, un unicorn de apă sărată
mediatori între naţiuni, culturi şi lumi, ţesut conjunctiv în cartierul meu există un băiat zburător că are cornul lui pironit
al omenirii, Holocaustul nu a făcut decât să ateste călătoreşte pe cer cu zmeul lui cosmic. în peretele odăii sale.
împlinirea mişcării istorice negative şi autodistructive există un bărbat care pleacă în zori
a Occidentului – în fapt, sinuciderea lui spirituală. şi se întoarce noaptea târziu însă toţi se întorc 
„A fi evreu după Holocaust: un vierme se ridică şi o femeie ce plânge de singurătate. noapte după noapte
din praf, din cenuşă. În faţa ochilor săi se înfăţişează să întrebe cerul
un spectacol nou: după căderea cortinei peste o în cartierul meu există vrăbii obraznice sau să discute cu poseidon
tragedie a cărei realitate ar fi fost de neconceput chiar ca prietenii mei de noapte despre alchimia sa personală -
şi pentru imaginaţia poetică a marilor autori greci, şi şi un sturz-cântător ce suferă din dragoste raţiunea sa de a fi
nu numai greci, privirea îi este captată de perspectiva ca prietenii mei în timpul zilei. în afara vieţii cotidiene.
noii ere care urmează, o eră a catharsisului declanşat
în gândirea Occidentului tocmai de această tragedie nu lipsesc şobolanii din dărâmăturile toţi se întorc
universală care a fost şi va rămâne pentru eternitate timpului o dată şi încă o dată
evenimentul numit Shoah.“ (Imre TÓTH) şi cameleonii aşteptând oportunităţi. după marele peşte.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Adresa redacţiei:

ISSN 2069 - 1645
Revistă a Unirii Scriitorilor din România,
editată de
Societatea Culturală Lugojpress,
cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj
Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)
Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)
George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)
Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)
Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)
Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)
web: www.actualitatea.eu
Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6
Telefon: 0744.575.853 (Telekom)
Tiparul: West Tipo International Timişoara
Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele
pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com
Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare
din Lugoj şi Timişoara, şi la sediile USR Bucureşti