6

Supliment Români din toate ţările, uniţi-vă!

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IX, nr. 6(102) iunie 2017 *ISSN 2066-0952
VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc
VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Răzvan Ducan, la Viena, la Palatul Schönbrunn. ● Portret de Nicolae Băciuţ

_________________________________________________________________________________________________________
Portret al poetului la maturitate, de Nicolae Băciuţ/3
Cu frăţească şi prietenească îmbrăţişare, de Lazăr
Lădariu/3
Răzvan Ducan, repere bio-bibliografice/4
Răzvan Ducan -60, album foto/5
Selfie - Răzvan Ducan/6
La ceas aniversar, de Nicolae Suciu/7
Răzvan Ducan – adresare directă, sensibilă, sinceră, de
Veronica Pavel Lerner/8
Referinţe critice (selectiv, spicuiri), I/9
Poporul de proşti, versus Eminescu, de Puiu
Răducan/11
Faţa lui Răzvan Ducan arătată mie, de Gabriella
Costescu/12 Budapesta, la Centrul Cultural al României, 2004
Un prieten drag inimii mele, de Mircea Dorin Istrate/13
Poeme de Răzvan Ducan/13, 14
Poet în Agora, de Ioan Marcoş/15
Referinţe critice (selectiv, spicuiri), II/16
Părintar – dialog Darie Ducan cu Răzvan Ducan (I)/18
Provincia fără provincialism, de Nicolae Băciuţ/19
Poeme de Răzvan Ducan/19
Condiţia de scriitor, interviu de Nicolae Băciuţ/20
Poeme de Răzvan Ducan/24
Referinţe critice (selectiv, spicuiri), III/25
Poet şi poezie, versuri de Răzvan Ducan/27
Modelul Eminescu, interviu de Nicolae Băciuţ/28
Eminescu din vasele mele comunicante, versuri de
Răzvan Ducan/33
Cu gândul la Eminescu, de Cleopatra Lorinţiu/35
Referinţe critice (selectiv, spicuiri), IV/36 Târnăveni, pe urmele lui Eminescu, 150 de ani de la
Despre patriotism, interviu de Nicolae Băciuţ/38 drumul lui Eminescu de la Cernăuţi la Blaj, via
Patria de la purtător, poeme de Răzvan Ducan/41 Târnăveni, 2 iunie 2016
Părintar – dialog Darie Ducan cu Răzvan Ducan (I/)/43
Animatorul cultural, interviu de Nicolae Băciuţ/44
La aniversare, de Maria Daniela Pănăzan/51
Cordonul ombilical al iubirii, poeme de Răzvan
Ducan/52
Cenaclul – dincolo şi dincoace de timp, interviu de
Nicolae Băciuţ/53
Poeme de Mihaela Aionesei şi Ioan Bândilă
Mărceanu/55
Scriitorul şi politica, interviu de Nicolae Băciuţ/56
Licitaţie de timp, de Nicolae Băciuţ/59
Autoduminici, de Nicolae Iosub/60
Un munte – Adrian Păunescu, interviu de Nicolae
Băciuţ/61
60 de întrebări pentru 60 de răspunsuri scurte, de
Răzvan Ducan/65
Trunchiul şi aşchia, de Nicolae Băciuţ/66
Poeme de Răzvan Ducan şi Darie Ducan/66
Războiul rece. Un Părintar, de Darie Ducan/67
Părintar – dialog Darie Ducan cu Răzvan Ducan (III)/68
Sub semnul smereniei, de Gheorghe Nicolae Şincan/69
Răzvan Ducan, nume de stradă, de Ioan Astăluş/69
Poeme de Răzvan Ducan/70
Oglinzi retrovizoare. Un selfie la 50 de ani, de Răzvan Târgu-Mureş, Premul Eminescu pentru Răzvan
Ducan/70 Ducan, 15 ianuarie 2014
Părintar – dialog Darie Ducan cu Răzvan Ducan ______________________________________________
(IV)/71 Număr ilustrat cu fotografii din colecţia Răzvan
Suită pentru tatăl meu, de Darie Ducan/75 Ducan

2
 pentru a înfăptui lucruri care ţin de
alte orizonturi.
Nu s-a dat însă înapoi să facă o
Nu-mi amintesc când l-am cuprindere monografică a Târnăve-
întâlnit prima oară pe Răzvan Ducan. niului natal, nici să scrie despre re-
Cu siguranţă, în circumstanţe literare. pere ale artei şi credinţei târnăvenene
Înainte de decembrie 1989, pentru că, – Gheorghe Oprean, Sever Suciu –
încă de pe atunci, Răzvan Ducan era dar şi să pună în ecuaţie culturală
peste tot, atunci când se întâmpla numeroase repere ale istoriei locale –
ceva important în viaţa literară. fie că e vorba de istoria sportului
Şi-a făcut mereu timp, a găsit târnăvenean, ori de istoria unui
întotdeauna resurse, şi de-un fel şi de cenaclu local.
altul, ca să nu rateze clipa, ca să-l Fără să fi făcut vreo afirmaţie în
invoc pe Dinu Săraru. acest sens, eu cred că el şi-a ales ca
Puţini scriitori, dintre cei pe care model cultural pe Mihai Eminescu, a
eu i-am întâlnit, au simţit nevoia de a cărui operă a cercetat-o cu pasiune de
trăi cultural, aşa cum a dorit, doreşte ______________________________ filolog şi nu de inginer, dacă e să ne
Răzvan Ducan. Şi nu de azi de ieri, ci preşedinte american, J. F. Kennedy, referim la diploma lui academică.
încă din anii de şcoală, mai apoi în a- ci ce ai făcut tu pentru el? Deşi s-a scris destul despre opera
nii studenţiei ieşene, cât mai ales du- Sunt multe lucruri care ne leagă lui Răzvan Ducan, el merită mai mult,
pă aceea, stabilit acasă, la Târnăveni, şi nu ştiu ce ne-ar putea despărţi. şi doar maladiile vieţii literare au
dar „acasă” fiind pentru el peste tot, Răzvan Ducan ştie să dea totul făcut ca Răzvan Ducan să nu fie
pentru ca prin implicarea lui să scur- într-o prietenie, dar şi să fie exigent. judecat fără patimă şi fără părtinire.
teze drumul dintre scriitor şi cititor... Nu e de mirare, de accea, că în lista Dar va veni şi un timp al lui
Oricum, am sentimentul că-l ştiu lui de prieteni e şi Adrian Păunescu, Răzvan Ducan, cel care pentru
pe Răzvan Ducan dintotdeauna şi că dar şi că din ea au fost tăiaţi mulţi Târnăveni, înainte de toate, dar nu
mereu l-am simţit aproape, devotat trădători, care au mimat prietenie. numai, e un reper cultural.
unor idealuri (comune), voluntar, Ca scriitor, Răzvan Ducan s-a Faptul că revista Vatra veche îi
jertfelnic, de încredere, neobosit, înhămat cu responsabilitate în tot ce dedică un supliment al ei, la ceas
corect, demn... ţine de conştiinţa literară, dar şi de aniversar, e gestul firesc al
Într-o prietenie, fiindcă aşa îl ataşament faţă de valorile naţionale. recunoaşterii valorii operei –literare şi
percep de la bun început pe Răzvan N-are complexe de provincie, dar i-a cultural artistice – a scriitorului
Ducan, ca fiindu-mi prieten, nu te dat, prin scrisul său relief provinciei. Răzvan Ducan.
întrebi ce a făcut prietenul tău pentru Şi-a pus deoparte propria creaţie – NICOLAE BĂCIUŢ
tine, ca să parafrazez un binecunoscut poezie, critică literară, publicistică –
_________________________________________________________________________________________________

Caracter integru, bărbat al vremii, prin expresia

În cunoscuta sa înţelepciune tradiţională, în bine
cumpănita lui dreptate, românul spune: „Pomul după roade se
cunoaşte, omul după faptele lui”. După ale lui fapte, cele 33
de cărţi publicate, din plin se cunoaşte, şi prietenul, şi
scriitorul Răzvan Ducan, sărbătorit, de ziua naşteri lui, în
această cumpănită clipă a secolului 21.
Are Răzvan Ducan 60 de ani? Nu-ţi vine să crezi! În
tainiţele memoriei dăinuitoare, în urma lui a lăsat cele 33 de
cărţi, dar şi zbaterile vieţii, jaloane ale trăirilor din vremile
postdecembriste.
Personalitate complexă a scrisului românesc, dăruit, întru
torul, unei chemări, cea a unui profesionist, prin acel stil
inconfundabil, sub acel semn aparte al iubirii întru poezie, al
cuvântului ales, Răzvan Ducan poartă, cu mândrie, flacăra
românismului, dârz luptător pentru Cauza Naţională, cu
rădăcini adânci coborând în spaţiul suferinţelor Transilvaniei.
Om, cu „O” mare, aşa-l ştiu de când ne cunoaştem în
acest spaţiu comun al luptei, stăpânit de acea pasiune unică,
înălţătoare şi salvatoare, întru totul tulburătoare, pentru
poezie.
Intelectual rar, Răzvan Ducan a sfinţit locul trecerii de
până acum, care a ţinut şi ţine, deopotrivă, la numele bun,
grijuliu să lase acel loc de „Bună ziua!”.
percutantă a versului, luptând pentru acele virtuţi tradiţional-
umane, pentru dreptate şi adevăr, Răzvan Ducan este unul
dintre adevăraţii militanţi pentru împlinirea acelui
„Testament” al lui Ienăchiţă Văcărescu, lăsat urmaşilor,
privind „Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire.”
Cronicar al acestui timp zbuciumat, învolburat şi nesigur,
Răzvan Ducan, trece pe sub arc de lumină, sub ales har
dumnezeiesc, înfocat iubitor al versului Înaltului Domn al
Limbii şi al Poeziei Româneşti – poetul naţional Mihai
Eminescu, „Tatăl nostru din cuvinte”, cu gândul mereu la
acei „poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere.”
Cu acel rar rafinament al evocării lirice, în pariul câştigat
cu timpul celor 60 de jaloane, remarcabil „meşteşugar al
versului”, sub distincţia cuvântului ales, prin contemporanele
secvenţe ale altei actuale „cântări a pătimirii noastre”, Răzvan
Ducan, cu acel profund sentiment poetic, ne avertizează că, în
fiecare zi, într-un fel, trăim şi murim, odată cu acea lacrimă a
lui Romulus Guga, alunecând „pe obrazul acestei planete
albastre.”
Mă bucur pentru bucuria lui Răzvan Ducan, ajuns la cei
60 de ani, vârstă a plenitudinii poetice, drept senior al
cuvântului, al versului ales, dorindu-i viaţă lungă, întru mulţi
ani, cu deplină sănătate, urări însoţite de a mea frăţească şi
prietenească îmbrăţişare.
La mulţi ani!
LAZĂR LĂDARIU

3

 data și locul naşterii: 25 iunie 1957,
Târnăveni, jud. Mureș, România
 părinții: Dorina (n. Roman) și Ioan
Ducan, ambii profesori de Ed. fizică
și sport
 1963-1964: grădinița la Târnăveni
 1964-1972: clasele I-VIII la Liceul
Nr. 2 Târnăveni (actualul Gimnaziu
de Stat ”Traian”)
 1972-1977: clasele liceale (IX-
XIII) la Liceul Industrial de Chimie
Târnăveni (actualul Colegiu Tehnic)
 septembrie 1977 - aprilie 1978:
muncitor ”cu înaltă calificare” la
Combinatul Chimic Târnăveni
 1978-1983: Institutul Politehnic
”Gheorghe Asachi” Iași, Facultatea
de Textile, secția ”Chimia pielii”,
inginer.
 1983: anul căsătoriei cu Carmen-
Silvia (n. Tarța), bibliotecar
 1983, timp de o lună, inginer
stagiar la F.I.P. Agnita
 1983-1984: inginer stagiar la
Fabrica de piele ”8 Mai” Mediaș
 1984-1986: profesor, predând
discipline tehnice la Liceul Industrial
nr. 2 Târnăveni (actualul Liceu
Teoretic ”Andrei Bârseanu”)
 1986-1988: inginer la Cooperativa
”Târnăveanca” Târnăveni
 1988: se naște (la 10 mai) unicul
său copil, Darie Ducan
 1988-2000: profesor la Școala
Profesională de Cooperație Târnăveni
 2000- 2008: director al Casei
Municipale de Cultură ”Mihai
Eminescu” Târnăveni
 2008: timp de 3 luni, șomer
 2008: referent cultural II, timp de
4-5 luni, la Centrul Județean pentru
Conservarea și Promovarea Culturii
Tradiționale Mureș, Tg.Mureș
 septembrie 2008-aprilie 2009:
profesor la școlile generale din
Coroisânmărtin, Adămuș și
Bobohalma (din jud. Mureș)
 aprilie 2009-septembrie 2009:
director al Casei Municipale de
Cultură ”Mihai Eminescu” Târnăveni
 septembrie 2009- până în prezent:
profesor inginer la Liceul Tehnologic
”Traian Vuia„ Tg.Mureș (profesor
titular de la 1 septembrie 2011;
profesor gradul didactic I de la 1
septembrie 2014)
 2008-2010: studii la Universitatea
din Oradea, Departamentul pentru
Pregătirea şi Perfecţionarea
Personalului Didactic; Specializarea:
„Educaţie Tehnologică”.
- 1990: Vieţuirea-n clepsidră
(versuri), Ed. Alpha, Tg.Mureş;
- 1993: Dumnezeiescul Ardeal -
poeme pe cord deschis, Ed.
Tipomur, Tg.Mureş;
- 1994: 3,14ramida lui
Ducankamon (versuri), Ed.Eventus,
Blaj; Portret de Oleg Dimitriu
- 1995: Târnava mea de lapte _________________________
dulce (poeme), Ed.Tipomur,
de provincie-antologie de poezie
Tg.Mureş;
târnăveneană (cercetare), Ed.
- 1997: Poeme din cutia neagră
Tipomur, Tg.Mureş;
a spuselor, Ed.Pleşea-Design,
- 2003: Târnăveni - repere culturale
Târnăveni;
şi istorice (cercetare),
- 1998: Epistole către Adrian
Ed.Tipomur,Tg.Mureş;
Păunescu-carte de iubire 124 pg.,
- 2003: Târnăveni - 725 de ani de
Ed.Tipomur, Tg.Mureş;
istorie şi devenire (cercetare), pag.
- 1999: Gheorghe Oprean - o
cretate, format A4,
viaţă închinată unirii românilor şi
Ed.Tipomur,Tg.Mureş;
înălţării bisericii ortodoxe - 2006: Cenaclul literar din
(cercetare), Ed.Tipomur, Tg.Mureş;
Târnăveni (1956-2006). 50 de ani de
- 2001: O istorie a sportului
existenţă (cercetare), 446 pg. format
târnăvenean, (cercetare),
A4, Ed. NICO, Tg.Mureş;
Ed.Tipomur, Tg.Mureş;
- 2006: Mulţumesc albastru
- 2002: Eminescu şi Târnăveniul
(poeme), Ed.NICO, Tg.Mureş;
- exerciţii de admiraţie (cercetare),
- 2007: Patrafir peste cuvinte
Ed.Tipomur, Tg.Mureş;
(publicistică şi nu numai), Ed. NICO,
- 2002: Miroase a tei orăşelul meu
Tg. Mureş;
_____________________________
- 2007: Mă laud, mă apăr şi mă
cânt (publicistică şi nu numai), Ed.
NICO, Tg. Mureş;
- 2007: Supraviersuirea,
(versuri), antologie, Ed. NICO, Tg.
Mureş;
- 2008: Revoluţia de la 1989, la
Târnaveni. Zilele premergătoare şi
postmergătoare,(cercetare), pg.
format A6, Ed. NICO, Tg. Mureş;
- 2008: Băciuţ, (versuri), Ed.
NICO, Tg. Mureş;
- 2009: Sever Suciu-Pomul vieţii
(în colaborare cu Nicolae Băciuţ)
(cercetare), format A6, Ed. NICO,
Tg. Mureş;
- 2010: 100 - Cele mai frumoase
poezii, antologie, pag. format A5
(cartea a apărut şi în format A6), Ed.
NICO, Tg. Mureş;
- 2010: Lesa de hârtie,
(publicistică), Ed. NICO, Tg. Mureş;
- 2010: Epistole către Adrian
Păunescu. Carte de iubire, →
4
 ALBUM FOTO
Uimirea mea a sondat mai mereu miezul problemelor.
Doar în felul acesta sufletul se badijona cu mângâieri.
Bucuria ivită nu putea să fie decât una cu reacție, iar
neastâmpărul nu putea să fie decât unul fertil. Creierul
coordona devenirea tuturora, deși uneori el era și cel ce
făcea concesii sufletului sau trupului. De fapt era o luptă în
mine între Freud și convenții, între instincte și morala
societății, prin legi scrise și nescrise. Trupul căuta să
conserve toate acestea în propria entalpie. Ăsta am fost
mai mereu.
Un album cu fotografii, iată o provocare pornită de la o
idée a fiului meu, care, trebuie să recunosc, vede uneori _______________________________________________
ceea ce eu nu văd. Cred, totuși, că fotografiile sunt niște Oricum, eu vă salut dintr-o entitate ce a dislocuit aer, a
realități 3D strivite cu aparatul fotografic în 2D, făcut umbră pe ziduri și a căutat să nu fie doar un tub
asemănător cu ce făcea Ion Creangă, care strivea câte o digestiv, între secreție și excreție, ci să-și developeze, fără
muscă prinsă în Ceaslov, așa cum povestește în Amintirile parcimonie, talanții primiți ca dar.
sale. Ce se mai alege din musca strivită, care și ea a fost în Vă salut din cel care, din fizica înconjurului, a făcut un
3D și a ajuns în 2D-ul paginilor, nu știu?! Ce se poate trai material al suficienței cât de cât confortabile, iar din
alege din cel strivit în cele două dimensiuni ale fotografiei, metafizica acestuia a făcut Rai!
iarăși nu știu? Oricum, provocarea îmi place, deși fie că Vă salut din ”râul lui Heraclit”!
sunt (încă) în 3D fie că sunt (voi fi) în 2 D, tot relativitate Vă salut din bucla mea de timp și de nedumerire!
se cheamă că este. Sau cine știe, veți lua, voi cei de azi sau Rămâneți cu bine în azi, vă spun eu, cel din azi!
cei de mâine, 2 D-ul fotografiilor și în complementaritate Rămâneți cu bine în ziua de mâine a voastră, voi ce veți
cu poeziile și faptele mele culturale veți reface holograma veni, atunci când eu nu voi mai avea un mâine!
celui care a încercat să fie și să se știe pe sine. RAZVAN DUCAN
_________________________________________________________________________________________________

→ revăzută și adăugită, Ed. Vatra A fost colaborator, redactor,

ediţie văzută şi adăugită, 234 pg. Ed.
NICO, Tg. Mureş, 2010, ediţia I şi II,
iar în 2011 şi 2012 ediţia a III-a şi a
IV-a.;
- 2011: Dumnezeiescul Ardeal -
poeme pe cord deschis, ediţie
revăzută şi readăugită, Ed. NICO, Tg.
Mureş;
- 2011: Poemul entropic, Ed.
NICO, Tg. Mureş;
- 2012: Poem sărutând mâna
poetului, (versuri), Ed. NICO, Tg.
Mureş;
- 2013: Poporul de proști versus
Eminescu Ediția I (versuri), Ed.
NICO, Tg.Mureș;
- 2014: Nicolae Băciuț - Înapoi,
în viitor, Ed. NICO, Tg.Mureș;
- 2014: Licurici sub Luceafăr
(eseuri și reinterpretări privind viața
și opera lui Mihai Eminescu), Ed.
NICO, Tg.Mureș;
- 2014: Cititor de contoare,
scriitor de vagoane (publicistică),
Ed. NICO, Tg.Mureș;
- 2015: Strigăt din curba lui
Gauss, (poeme), Ed. NICO, Tg.
Mureș;
- 2016: Poporul de proști versus
Eminescu, (versuri), Ed. a II-a,
Veche, Tg. Mureș;
- 2017: Cumpăr timp, (versuri),
Ed. Vatra Veche, Tg.Mureș
Despre Răzvan Ducan s-au scris şi
au apărut o serie de cărţi:
- 2013: Răzvan Ducan, un scriitor
la curtea metaforei de Cezarina
Adamescu, Ed. Nico, Tg. Mureş;
- 2013: Răzvan Ducan-Destine
contemporane de Mariana Cristescu,
Ed. Nico, Tg. Mureş;
- 2015: ”Poezii. Poeme. Răzvan
Ducan, Darie Ducan”, de Darie
Ducan, Ed. Vatra Veche, Tg. Mureș,
2015;
- 2017: Părintar. Răzvan Ducan-60
de Darie Ducan, Ed. Vatra Veche,
Tg.Mureș;
- 2017: Răzvan Ducan-60, Album
fotografic, Ed. NICO, Tg.Mureș;
- 2017. Dus Întors. Răzvan Ducan,
de Nicolae Băciuț, Ed. Vatra veche,
Tg.Mureș
Este prezent în numeroase
antologii şi dicţionare literare.
A fost prezent cu numeroase
interviuri şi reportaje la posturi de
radio şi televiziune naţionale şi
zonale.
redactor-șef sau redactor-șef adjunct
la diverse publicații: cotidiane,
săptămânale sau lunare. Redactor la
revista de cultură “Vatra veche”, din
Târgu-Mureş.
Din anul 2001 este membru
titular al Uniunii Scriitorilor din
România (filiala Cluj).
Din decembrie 2013 este
membru titular al Uniunii
Ziariştilor Profesionişti (UZP) din
România.
În anul 2014, de ZIUA
CULTURII NAŢIONALE, a fost
distins cu ”Diploma de Excelență
Culturală” și “Placheta
EMINESCU” , distincţii acordate de
către Inspectoratul Şcolar Judeţean
Mureş.
A fost distins şi cu alte
numeroase premii pentru poezie şi
pentru reuşitele culturale.
A activat şi activează în
asociaţiile culturale “Vatra
Românească” şi “ASTRA”.
În luna iunie 2017, când a
împlinit 60 de ani de viață, revista
”VATRA VECHE”, condusă de
poetul Nicolae Băciuț, i-a dedicat un
număr special.

5

(fragment)
”Exist doar fiindcă îndrăznesc să
visez!”
1. Cine ești Răzvan Ducan dincolo
de acel Răzvan Ducan pe care îl
afișezi sau pe care îl spui că ești?
-De o viață încerc să mă aflu cine
sunt. De o viață încerc să știu dacă eu
developez cu adevărat ceea ce sunt sau
proiecția mea pe înconjur este doar un
mijloc de camuflare a adevăratului
Răzvan Ducan. Poate că oamenii nu
văd decât cerneala sepiei, eu fiind fugit
din perimetrul înțelegerii lor. Și poate și
din perimetrul înțelegerii mele. M-am
întrebat dacă nu cumva cele patru
dimensiuni în care locuiesc temporar
(x,y,z,t) nu-s decât o altă temniță, de
după zăbrelele cărora eu visez candid
libertății ideale. Sau poate din contră,
cu A.D.N.-ul propriu, la purtător, port
șansa unei arhitecturi, care creează
oportunități nebănuite. Ceea ce știu cert
este că îmi lubrifiez existența cu uimire
și zâmbete, să nu se gripeze, în căutare
de răspunsuri, pistonul existenței, cel
dintre naștere și moarte. Dar și în aceste
condiții mă întreb. Probez eu cu
existența mea suficiente consistențe, ca
să-mi plătesc, fără a fi dator cuiva,
dreptul de a fi? Îmi conștientizez pe
deplin ”clipa cea repede” ce mi s-a dat?
Am suficiente argumente să umblu cu
fruntea sus printre splendori? Am eu
soluții de a lăsa gravidă clipa cu trăiri
de substanță și astfel să încetinesc, cât
de cât, fuga exasperantă a trupului
material din entalpie către entropie? Nu
știu. Și știu că nu știu, dar mai știu că
vreau să știu.
2. Când ai murit prima dată?
Când ai murit ultima dată?
-În lichidul amniotic din burta ma-
mei aveam toate răspunsurile posibile.
Nici nu erau necesare întrebări. Acolo,
vorba poetului Corneliu Vadim Tudor,
era primul meu Rai. Nașterea și tăierea
cordonului ombilical au însemnat prima
moarte. De fapt pierdusem inocența
primordială. Primisem dimensiuni și
întrasem în rândul entităților, în
relativitatea dată acestora.
De altfel, moartea cea mare era
tocmai relativitatea, de care nu poți să
scapi decât teologic, dacă accepți esența
creștinismului, adică Învierea. Dacă ești
sceptic din punct de vedere al acesteia
și îmbrățișezi teoria evoluționismului și,
implicit ideea materialist-dialectică
(spusă altfel de Dumitru Constantin
Dulcan cu a sa „inteligență a materiei”),
vezi moartea ca o etapă firească a
trasformărilor perpetue ale materiei,
impulsionată de mișcare, ale insolitului
ei drum spre …autocunoaștere. Și
totuși, și în aceste condiții, există o
formă de terapie numită curiozitate.
Curiozitatea este cu adevărat forma de
energie cu care funcționează omul. Și
poate că în ambele situații, comentate
anterior. Dacă nu ar fi avut curiozitate,
Eva nu ar fi mușcat din Pomul Interzis
și existența omenirii ar fi fost acum:
liniară, ternă și plictisitoare. Dacă omul
nu ar fi avut neastâmpărul iscodirilor, s-
ar fi atrofiat și sinapsele și legăturile ar
fi fost predictibile și omul ar fi
funcționat mai mult pe bază de instinct
și cu minime deprinderi, obținute ca
Când poetul se visează sculptor,
Lăpuşna, 3-7 august 2016
________________________________
urmare a unor automatisme. Omul nu ar
mai fi modelat cu mâinile la modul
superior, nu ar mai fi mers cu picioarele
în locuri inaccesibile și nu ar mai fi
călătorit cu închipuirea. S-ar fi mărginit
să-și delimiteze teritoriul, urinând pe
tufișuri. Prima sprânceană ridicată l-a
separat pe om de entitățile organice ale
planetei, făcându-l să-și poarte solitar
destinul de a fi altceva. Este, desigur,
un altceva, superior, dincolo de carne și
oase. Un altceva ce se numește
conștiință de sine. Și chiar ceva
superior conștiinței, sufletul, sau cu alte
cuvinte capacitatea de a compătimi și
de a te bucura, adică de a avea emoții.
Și de a fi sau a nu fi fericit. Când voi
înceta să mă mir, voi muri a doua oară.
Când trupul îmi va muri, voi muri a
treia oară. Când voi fi uitat, voi muri
ultima oară. Și totuși, paradoxal, eu nu
voi muri niciodată, fiindcă există
matematica probabilistică care îmi dă
speranțe, fiindcă aceasta spune că există
probabilitatea unui procent, fie el și
infim, dar există, să se întrunească toate
elementele necesare de a mai fi eu,
același eu, așa cum sunt în prezent. Pe o
scară de timp, probabilitatea se poate
întâmpla o dată la sute de milioane sau
chiar miliarde de ani. Așa cum am
așteptat miliarde de ani, fără să mă
doară, până să fiu, așa voi aștepta în
moarte, probabil tot fără să mă doară și
6
să știu, poate tot miliarde de ani, timpul
recăpătării aceleiași identități. Nu
exclud nici Învierea propovăduită de
teologia creștină. Merg la două capete,
ca la pocker.
3. Când ai înviat prima dată?
Când ai înviat ultima dată?
-Prima dată am înviat în mintea
părinților mei când au hotărât ca eu să
fiu. Apoi în punerea în practică a a-
cestei hotărâri. Apoi, când m-am năs-
cut. Apoi când am descoperit că pot să
creez lumi materiale și spirituale, cea
mai importantă fiind cea a fiului meu.
Apoi când am conștientizat că pot să in-
ventez lumi după chipul și asemănarea
sufletului meu. În felul ăsta, am înviat
de mult mai multe ori decât am murit.
Am înviat când am reușit să mă des-
prind de dogme. Am înviat cu fiecare
pană ce mi-a crescut la ”aripa de sub
cămașă”. Am înviat cu fiecare refuz de
a mă complace în ceva sau cu ceva, ce
însemna stagnare sau pas înapoi. Am
înviat cu fiecare moment cu care m-am
opus inerției, ignoranței și minimei su-
ficiențe. Pe toate acestea le-am restartat
cu încredere. Inclusiv ieșirea din
plafonare a fost o altă formă de Înviere.
4. Cum îți vezi dâra de melc pe
care ai făcut-o în lumea asta?
-O văd precum își vede cioara puiul
de cioară, adică fiind excesiv de
frumos, indiferent dacă este sau nu cu
adevărat. Atât de frumos încât nici un
alt pui nu-i ca puiul ei. La fel și eu, dau
dârii mele de melc dimensiuni
hiperbolice. De aceea nu trebuie să mă
credeți pe cuvânt, nici măcar când vă
aduc daruri. Sunt orgolios din naștere și
luptător pentru mine din convingere. Și
spun űber alles, dârii mele de melc. Și
cum nu permit nimănui să-mi calce nici
măcar umbra de pe ziduri și drum, așa
nu voi permite nimănui să-mi calce nici
dâra de melc. Cu ajutorul ei pot privi
înapoi fără mânie. Cel puțin, așa sper.
Cu ea polenizez lumea. Este trena care
îmi dă dreptul să fiu, cel puțin în
închipuire, rege pe acest pământ.
5. Ești un poet cu reacție?
-Da, sunt un poet cu reacție. Atât cu
reacție întârziată, cât și cu reacție spon-
tană, după caz. Reacționez diferit la în-
florire față de ofilire, la înălțare față de
dărâmare, la bine față de rău. Sunt atât
în arderea piliturii de fier, cât și în rugi-
nirea fierului. Sunt deopotrivă în să-
mânță și fructul ce cade mustind pe pă-
mânt. Sunt în ora exactă a tuturor culo-
rilor și în cea inexactă a hazardului.
Probez înălțimi cu trei numere mai
mari. Mă încaier cu puful de păpădie și
îmblânzesc furtuni. Henri Coandă își
probează, prin poezia mea, efectul ce-i
poartă numele….…

Poate că așa a fost să fie: să nu scriu
despre Autoduminicile lui Răzvan
Ducan, la momentul apariției
acesteia, din motive obiective și să
găsesc un mai generos prilej, cel de
acum, la ceas aniversar, de a o face.
Toate la timpul lor.
Consider că Autoduminici,
apărută în 2016, la editura Nico, are
meritul de a demonstra indirect că un
poet mare nu se limitează niciodată
numai la închiderea lui în „turnul de
ivoriu al visurilor” lui și nici numai la
propria-și masă de scris, ci este, din
toate punctele de vedere, un om al
prezentului, marcat și el, mai mult sau
mai puțin, de asperitățile acestuia
care, de multe ori trebuie s-o
recunoaștem, nu „ni-i mare”.
Volum de zile mari, dedicat altui
mare poet, atât de popular prin
prezența domniei sale la toate
evenimentele de suflet ale Ardealului
și chiar ale celor de dincolo de
Carpați, Autodumici se detașează de
toate celelalte cărți ale autorului Lesei
de hârtie, atât prin structură și
compoziție, cât și prin forța cu care
autorul știe înfățișa, într-un stil cu
totul inedit, o lume cu adevărat
provocatoare. Să fie oare și aceasta o
nouă modalitate de a scrie memorii,
în acest sens, cartea stând față-n față
cu cea a fostului ambasador în Grecia,
Ion Brad, Comorile unui prieten
tânăr: George Corbu - Junior,
editura Muzeul Literaturii române, în
2016? Da și nu. Răspunsul ar fi, pe de
o parte, DA, pentru că în ziua de
astăzi, scriitorii nu se mai apucă să-și
scrie memoriile, așa, ca odinioară,
împinși de nostalgie mai mult sau mai
puțin romantică. Adică să se angajeze
pe un drum mult bătătorit și de multe
ori neatractiv pentru unii dintre tinerii
cititori. Astăzi, poeții caută noi
modalități de a se face prezenți între
cititori și în lume. Așadar, sunt
prezenți nu numai prin ineditul
creației lirice propriu-zise. Pe de altă
parte, aș zice NU, pentru că poetul nu
include într-o astfel de carte-unicat,
numai depășirea acelui ”memoria
rerum gestarum” prin ”res gestae”,
ci pentru că include și memoria
anonimilor întâlniți pe parcursul
periplurilor literare, deveniți
neanonimi prin trezirea gustului
pentru frumosul estetic, dar și pentru
ceea ce e românesc.
______________________________
Așadar, Autoduminici pare a avea
rolul de căpătâi, pe care nu-l au alte
multe cărți, nici cele de publicistică,
și anume, de a pune în lumină și ceea
ce se întâmplă dincolo de coperțile
volumelor de versuri. Adică ceea ce
se întâmplă în culisele gândirii și
simțirii unui mare poet. De a pune în
lumină atâtea peripluri literare și
culturale, încât cititorul să se poată
întreba pe bună dreptate, când a mai
avut poetul acesta timp să mai și scrie
versuri de aur. Să se întrebe probabil,
dacă poezia cutare fusese deja
plămădită în momentul fotografierii
autorului ei lângă bustul unui mare
cărturar și izvoditor de limbă
românească.
Incitat la cea de-a doua lectură,
nabokov-eană, firește, a celor trei
capitole în care este structurată
Autodumninici (Scârța, scârța
pe…hârtie - publicistică; Cărțile
care mănâncă puțin sau ”Nu te
supăra, frate” – cronici de carte;
Selfi cu like-uri – cronici la cărțile
mele din ultimii ani) și de
nemaipomenitele mărturii fotografice,
am comparat cartea de față, așa cum
am procedat scriind despre cartea lui
Ion Brad, cu scutul lui Ahil Peleianul,
lucrat cu mare eleganță de Hefaistos.
Am comparat-o, deoarece și această
„carte-scut” pare a reînvia și ea
„cercurile de aur”, „cureaua de
argint” și „pavăza” ale unor
sempiterne virtuți umane, putându-se
distinge frumusețile în plinătatea lor:
cerul, oceanul, stelele, discul lunii,
cele două cetăți, etc., simboluri care,
decriptate, vizează virtuți umane în
toată splendoarea: bucuria de a trăi,
generozitatea, capacitatea de
compasiune, gustul pentru frumos,
dar mai ales patriotismul și respectul
7
pentru cei care cu mare „osârdie” au
reușit să ne lase moștenire limba „ca
un fagure de miere”.
Autoduminici, cu cele aproape
400 de pagini, are marele atu, nu atât
de a însăila o retrospectivă a
activităților culturale ale celor doi
poeți, cât de a imortaliza sentimente
de zile mari și de a arunca o diafană
lumină asupra lumii din jur.
Autoduminici, cartea dedicată
poetului Nicolae Băciuț, cred că este
mai degrabă o operă de cultură despre
lumea românilor de pretutindeni,
întâlniți la zile însemnate și adunați
spiritual în jurul unor personalități
literare mureșene cum ar fi: Nicolae
Băciuț, Lazăr Lădariu, Valentin
Marica și alții. Este o carte și despre
tine și despre mine. Este o carte
despre noi, românii.
Atât în cazul de față, cât și în
volumele de versuri, Răzvan Ducan
demonstrează pe viu, că lirismul său
nu ocolește nici un termen de ultimă
oră, apărut în limba română. Nu
ocolește nici un neologism,
aparținând fie limbajului tehnic, fie
altor limbaje. Încuscrește cu cea mai
mare ușurință termeni din varii
registre stilistice, reușind să-i așeze
„ca strugurele în teasc” și, prin
stoarcere, să obțină mărgăritare de
metaforă nemaiîntâlnite. Bunăoară
cronicile la cărțile lui, cuprinse în
Selfi cu like-uri – titlu cât se poate de
original și semnificativ, ca de altfel și
titlul cărții, demonstrează încă o dată,
deschiderea poetului târnăvean spre
munca sisifică, de ”ciocănire” a
cuvintelor și de „potrivire” a lor într-
o nouă „ordine a lucrurilor”.
Prin urmare, Autoduminici poate fi
receptată și ca un punct de inter-
sectare a căilor de acces în universul
poetic ducanian. Cartea ne reaminteș-
te aici că pasiunea lui Răzvan Ducan,
pentru Mihai Eminescu se confundă
cu pasiunea pentru istoria neamului
nostru. Numai că în viziunea lui Răz-
van Ducan, a medita la trecut nu în-
seamnă numai o simplă cufundare,
stricto sensu, în istoria neamului nos-
tru, ci o aducere a istoriei în prezent și
a măsura metamorfoza prezentului cu
șublerul metaforei, strecurând-o prin
sita sincerității cioraniene. Trecutul și
prezentul se întâlnesc nu numai pe
parcursul popasurilor la statuile
marilor noștri poeți. De la usturătoa-
rea satiră a ignoranței care obnubilază
prezentul, din volumele de poezii,→
NICOLAE SUCIU
 scriitori români şi, desigur, împreună
cu prietenul lui, Nicoale Băciuț.
Poeziile lui Răzvan Ducan m-au
impresionat prin adresarea lor directă,
simplă şi sensibilă. Volumul "Poporul
"Când trupul nu avea durere, de proşti versus Eminescu", apărut în
el nici chiar trup nu mai era, 2016 ȋn ediţia a doua la editura Vatra
căci nedurere e durerea veche, mi-a mers la inimă. Poeziile
când n-are unde exista". despre Eminescu sunt pline de forţă,
(R. Ducan : "Mă va durea când n- dar şi de candoare. Autorul îşi
oi mai fi", din volumul R. Ducan, D. exprimă admiraţia pentru Poet, dar și
Ducan Poezii. Poeme, Ed.Vatra veche amărăciunea - exprimată cu sarcasm -
2015, pag. 20.) ȋn fața indiferenței și lipsei de respect
cu care este tratat astăzi Poetul.
Nu i-am strâns mâna personal d-lui La ceas aniversar, mi-ar fi plăcut
Răzvan Ducan, deşi aş fi dorit de să-i dau mâna lui Răzvan Ducan,
multe ori să am prilejul. Îi citesc cu neobosit promotor al culturii
regularitate materialele publicate în româneşti, prieten fidel al celui pe
revista Vatra veche, şi, înainte de care-l preţuiesc şi admir, poetul
epoca Facebook, îi vedeam scriitorul şi editorul Nicolae Băciuț,
fotografiile ȋn revistă, prezent ca să-i spun: "Să ştiţi că urmăresc cu ______________________________
întotdeauna alături de Nicolae Băciuţ bucurie peregrinările dv. anuale prin urează din toată inima un cald și
la evenimentele culturale din ţară. locurile de baştină ale scriitorilor şi sincer La Mulţi Ani!"
Accesul la Facebook mi l-a adus mai poeţilor; să ştiţi că din când în când VERONICA PAVEL LERNER
aproape pe Răzvan Ducan, i-am văzut reiau cu plăcere lectura poeziilor dv.; 7 iunie 2017
numeroase poze, cu frumosul lui fular şi să mai ştiţi că undeva, peste ocean, Toronto - Canada
tricolor, lângă statuile marilor poeţi şi e cineva care, la ceas aniversar, vă
_________________________________________________________________________________________________

LA CEAS ANIVERSAR
→ poetul pare a asista în
Autoduminici, la reversul
fenomenului, trecutul de glorie
comprimând parcă, segmentul
prezentului. Se poate observa că, la
capătul opus volumelor de lirică,
Autoduminici surprinde latura
pozitivă a lucrurilor. În această carte,
autorul nu mai scoate din ”pălăria de
iluzionist strigăte pentru disperarea
omului zilelor noastre, forfecat de
caterpilarul nonsensului” (1) pentru
neîncredere, pentru anxietate, pentru
deziluzie. Această carte, ca și altele
de aceeași factură, nu mai e construită
pe eșafodajul unei negații, în sensul
evidențierii laturii pozitive a
lucrurilor, ca în Ce nu-ți doresc ție,
dulce Românie..., aici, stilul mușcător
fiind abandonat, iar trivialul și
grotescul făcând loc sublimului.
Patriotismul nu mai e exprimat ”pe
tonul de revoltă al iobagului
coșbucian” ( 2), ca în volumele de
poezii, iar dragostea de neam nu mai
e ”filtrată parcă prin iminenta teamă
de nu descoperi cumva, rușinea
rușinilor...” (3)
Dacă în poeziile incluse în Curba
lui Gauss, se ivea întrebarea prin care
”cer” va mai putea ”ieși” eul liric,
din ”cetaceul Curbei lui Gauss”(4) al
lumii de azi, într-o carte ca
Autoduminici, ”ieșirea” e conferită
de însăși bucuria întâlnirilor cu
oameni de seamă ai culturii
românești, departe de ”teatrul de
păpușe” surprins de satira campaniei
electorale românești.
Da. Autorul Chiriașului într-o
revoltă e un învingător nu numai
______________________________
Cu marele muzician Nicolae
Botgros, Viena, noiembrie 2015
pentru că ”poezia lui a învins”, așa
cum pe bună dreptate afirmă poetul
Nicolae Băciuț, și pentru că lirica sa a
răspuns la ”strigătul ajutor!”, așa
cum afirma subsemnatul în cronica
dedicată volumului de poezii Curba
lui Gauss (4), ci pentru că poetul
Răzvan Ducan, completat de
publicistul și eseistul Ducan, e un
scriitor total.
Astăzi, la ceas aniversar, simțind tot
mai pronunțat ireversibila rostogolire
a particulelor de nisip în clepsidra
timpului, am nespusa onoare de a ura
prietenului meu în ale scrisului, și
familiei dumisale, multă sănătate, la
mai multe cărți de poezie și un
binecuvântat LA MULȚI ANI!
Dumbrăveni, la 17 apr. 2017
________
BIBLIOGRAFIE:
1. Nicolae Suciu, ”Curba lui Gauss –
dimensiune a liricii lui Răzvan
Ducan” - revista ”Creneluri
sighișorene”, nr. 8 (ianuarie - iunie)
2016. Vezi ”Autoduminici”, Ed Nico,
2016, p. 297.
2. Ibid.
3. Id., p 299.
4. Id., p., 301.
5. Id., p., 305.

8
 (I)
„...În peisajul liricii actuale, dl. Ducan are o voce
poetică inconfundabilă, surprinzătoare, ludică şi densă,
profundă şi graţioasă. Posedă pe deasupra şi trei calităţi
esenţiale pentru un mare poet: talent ieşit din comun,
cultură şi originalitate. Înrăit lector de poezie cum sunt, aş
putea afirma chiar că autorul „Vieţuirii-n clepsidră” este
cel mai original poet debutant din perioada 1990-1992.
Însă, pentru a accede în vârful piramidei va trebui să se
autodepăşească în permanenţă, să renunţe la influenţe,
chiar discrete, venite dinspre marii poeţi…..(…)…Dacă
domnul Ducan va binevoi să-şi plece urechea la sfatul
meu, sunt convins că va dobândi o autoritate
incontestabilă în peisajul liricii româneşti, de la finele
actualului mileniu”.
Ioan Nistor
În revista « Târnava », anul II, nr.2(3), 1992, serie nouă,
în articolul UN NOU COPIL TERIBIL AL LIRICII
ROMÂNEŞTI ?, cu referire la cartea ”Vieţuirea-n
clepsidră”, Casa de Editură Alpha, Tg.Mureş, 1990
* ”….Semn al maturității lirice, ”Târnava mea de lapte
”….volumul este al unui poet talentat….”
Horea Gârbea
în revista ”Luceafărul”, București, Nr. 32, din 5
septembrie 1990 (referitor la cartea de versuri ”Viețuirea-
n clepsidră”, Casa de Editură Alpha, Tg.Mureș, 1990)
* 1997 (referire la volumul de versuri ”Târnava mea de
” …Răzvan Ducan, căci despre el este vorba, vine în
poezie cu un talent impetuos…Voce lirică profundă, una
din cele mai originale care s-au făcut auzite în ultimele
decenii, cum judicios îl prezintă prefaţatorul său, Răzvan
Ducan are în faţă perspectiva unei faimoase afirmări
literare, anticipată de cărţile publicate… ”
Titus Andronic
În articolul « Pe marginea cărţii. « PIRAMIDA LUI
DUCANKAMON » RĂZVAN DUCAN sau UN POET
AL TÂRNAVELOR », din revista « Gazeta Târnavelor »,
Blaj, anul II, Nr.8, ediţie specială de Paşte, 27 aprilie
1997 ; (referire la cartea de versuri 3,14RAMIDA LUI
DUCANKAMON ”, Ed.Eventus, Blaj, 1994)
* care emoția și bucuria autorului devin contagioase iar
”…Răzvan Ducan părea, la un moment dat, că s-a
despărțit de poezie sau, cel puțin a abandonat-o o vreme,
pentru tentații cotidiene mai provocatoare, culturale,
jurnalistice. A revenit însă brusc, în forță, după o
experiență de viață limită, care i-a adus poezia în vene.
”Mulțumesc albastru” e o carte de poezie de
cutremurătoare mărturie și mărturisire existențială, dintr-
un teritoriu de graniță, la vama dintre a fi și a nu fi.
Fiecare poem e încă o clipă care sfidează moartea, între
resemnare și speranță. Între fizică și metafizică.”
Nicolae Băciuț
pe coperta a IV-a a cărții ”Mulțumesc albastru”
de Răzvan Ducan, Ed. Nico, Tg.Mureș, 2006
9
Dialog despre literatură la TV. Înregistrare la
Lăpuşna, 6 august 2016
______________________________________________
*
“Poetului de mare talent şi omului nesupus, Răzvan
Ducan, frăţesc salut şi înviere”.
Adrian Păunescu
Autograf pe cartea “Infracţiunea de a fi” de Adrian
Păunescu, Ed. Păunescu şi Fundaţia Iubirea”, 1996
*
dulce” ne dă dreptul să-l includem pe Răzvan Ducan între
poeții talentați ai tinerei generații”
Ioan Găbudean
în art. ”Răzvan Ducan ”Târnava mea de lapte dulce”
din cotidianul ”Cuvântul liber ” de sîmbătă, 29 martie
lapte dulce”, Ed. Tipomur, Tg. Mureș, 1995)
*
”….Riguros și minuțios (prin formație profesională),
ambițios prin aspirații, Răzvan Ducan este un ardelean în
viziune blagiană, știind a-și duce un gând până la
capăt….”
Nicolae Băciuț
(pe coperta a IV-a a cărții ”Gheorghe Oprean –
o viață închinată unirii românilor și înălțării bisericii
ortodoxe”, Ed. Tipomur, Tg.Mureș, 1999)
*
”…Cartea lui Răzvan Ducan este de fapt un îndreptar de
iubire, un ghid de iubire. Între poezii zvâcnesc texte în
zbuciumul său se transmite subtil și cititorului. Viața
pulsează ca un quasar în plină activitate. Spuneam de la
început că am pus la îndoială afirmația sa despre ”infinita
iubire”. După lecturare mi-am schimbat opinia. Marea sa
sinceritate îl situează, după cum am spus, alături de Emil
Cioran. Dacă nu mi-aș fi schimbat părerea, aș fi spus
precum Constantin Noica, după ce a citit ”Pe culmile
disperării”: ”Nu e nimic. Emil Cioran, tu minți. Dar poți
să minți înainte. Eu te cred”.
Ilie Muntean
în art. ”Pe culmile sincerității” din rev.
”Gazeta Târnavelor”, Blaj, Nr. 15 din aprilie 1999
(referitor la cartea ”Epistole către Adrian Păunescu. Carte
de iubire”, Ed. Tipomur, 1998)
 * ce face ”poetul și administratorul”, cum ar spune Virgil
”În Răzvan Ducan, poetul și publicistul, Târnăveniul și-a
găsit un cronicar entuziast…(…)…Este cartea unui
poet…(…)….Răzvan Ducan a scris despre istoria și
tradițiile culturale ale orașului în care trăiește și, în timp,
aceste articole și lucrări i-au sugerat ideea unor repere în
istoria culturală (mai ales) a orașului…(…)….Cartea
cuprinde numeroase fotografii care-i asigură și-i sporesc
valoarea documentară”
Ion Buzași
în art. ”Răzvan Ducan, ”Târnăveni - repere culturale și
istorice”, Ed. Tipomur, Tg.Mureș, 2003”, apărut în
cotidianul ”Informația de Alba” (Alba Iulia), din 4
octombrie 2003
* *
”Cartea lui Răzvan Ducan e una minunată, scrisă fără
părtinire, fiind un panteon literar zonal, pentru dărâmarea
căruia nu sunt argumente. Alt autor ar fi îmbătrânit în fața
scrierii unei asemenea cărți, neștiind să-i dea un echilibru.
Această carte are însă un echilibru formidabil al
construcției documentare. Contrar acestui gen, nu este o
carte scorțoasă, rece, distantă, ci una caldă și vie ca un
furnicar (literar)….(…)…Această carte e ca și cum ai
grava căldură pe un disc, e o sobă ce se poate răsfoi….”.
Darie Ducan
în art. ”Soba ce se poate răsfoi”,
din ”Cuvântul liber” din 9 august 2006
(referire la cartea ”Cenaclul literar din Tărnăveni (1956-
2006)
50 de ani de existență”,
Ed. Nico, 2006
* prin poezie sa mult mai multe întrebări pe centimetru cub
”….Acolo unde se întâmplă ceva important pentru acest
spațiu geografic și spiritual e și Răzvan Ducan, neobosit,
fără prejudecăți și neîngenunchiat de cei mereu speriați că
poetul ”e-n tot și-n toate”, preocupat de prezent, dar și
neostoit recuperator al trecutului, plătit doar cu arginții de
rouă ai recunoștinței celor care prețuiesc și respectă cu
adevărat cultura, hulit de cei speriați și complexați de ceea
______________________________________________
Dimitrie Poptămaş, Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu,
Nicolae Băciuţ, la Sărmaşu, 2016
10
Mazilescu. Fără Răzvan Ducan, Târnăveniul cultural ar fi
mult mai sărac și mult mai îngropat în disprețul celor care
vorbesc despre cultură fără să facă însă nimic pentru ea.
Indiscutabil, până acum, Răzvan Ducan este cel mai
important produs cultural al Târnăveniului din întreaga sa
istorie, unul dintre acei care a rămas aici, de veghe la
flacăra culturii și artei. E suficient să i se ”contabilizeze”
cărțile sale și faptele sale culturale…”.
Nicolae Băciuț
în materialul ”Dacă cultură nu e, nimic nu e”,
prefață la cartea ”Patrafir peste cuvinte”
de Răzvan Ducan, Ed. Nico, 2007
”….Cenaclul literar din Târnăveni a împlinit o jumătate
de veac de existență. Aniversarea a fost omagiată editorial
de către poetul Răzvan Ducan, printr-un impunător op, o
istorie poetică a acestui cenaclu…(…)… Despre autorul
acestei cărți am scris în câteva rânduri. Am scris și despre
cărțile lui de poezie și despre cele consacrate urbei în care
a devenit un animator cultural, în sensul aproape anatomic
al cuvântului. De mai bine de un deceniu, nu este
manifestare culturală în orașul de pe Târnava Mică, în
care Răzvan Ducan să nu fie factorul stimulator și
determinant….”
Ion Buzași
*
”…Modern și clasic în același timp, acest Columb
transilvănean al descoperirilor lirice inedite se definește
de fapt pe sine, în lupta propriei căutări. Fire
contradictorie și controversată, Răzvan Ducan împrăștie
visceral decât răspunsuri, fapt ce îi conferă sisifice dureri
de neputință. Acestea sunt savoarea și fervoarea care i s-
au dat ! Frământările sunt benefice fiindcă-i conferă acea
stare de grație, atribut specific doar poeților adevărați, de
a măcina sensuri și stări în înalte vibrații emoționale.
Rezultatul ? Pistilul profunzimii și incantației deosebite a
poeziei sale, după desfacerea patalelor zbaterii !”
Romeo Soare
în prefața cărții ”Poeme din cutia neagră a spuselor”,
Ed. Pleșea-Design, 1997, prefață intitulată ”Un
ambasador al poeziei !”, apărută și în cotidianul
”Cuvântul liber” Tg.Mureș din 30 august 1997
și în revista ”Ambasador” Nr.18 din 1997
*
”…Așa cum Răzvan Ducan nu se va vindeca niciodată de
Eminescu (bine ar fi, ca fiecărui român să i se întâmple la
fel), nu se va vindeca nici de răspândirea culturii, de
menținerea făcliei ei și o face cu înaltă răspundere morală,
cu multă dragoste și dăruire…”.
Daniela Cecilia Bogdan
în art. ”Cuvinte sub patrafir”
în cotidianul ”Cuvântul liber”, din 6 februarie 2007

Un redutabil scriitor ia atitudine în
apărarea, dar şi cinstirea, lui
Eminescu!
Rar mi-a fost dat să văd un om, un
redutabil scriitor care să ia atitudine
faţă de poporul de proşti care nu se
mai trezeşte…
Poporul de proşti îşi alege cu dibă-
cie şi mândrie şefii pe care-i meri-
tă. Poporul de proşti se zbate de gea-
na morţii să-şi aleagă călăii, apoi se
vaită că-l bate, că-l fură, că-l umileş-
te. De peste 100 de ani, Eminescu,
prin scrierile sale, ne explică starea
naţiunii, dar poporul de proşti, nu şi
nu.
Starea lucrurilor este ca-n vremea
lui Eminescu. Citindu-l pe Eminescu
vom înţelege ceea ce trăim şi de ce
trăim aşa!
Spunând adevărul eminescian,
câţiva antiromâni s-au şi grăbit să ni-l
îngroape. L-au făcut cadavru şi l-au
băgat în debara. Pentru ei, nemernicii
pupincuriști ai celor care i-au pus pe
scaune înalte, Eminescu pute.
NASA (National Aeronautics and
Space Administration), „micuţa,
insignifianta” NASA din S.U.A, a
considerat de cuviință să pună numele
sfântului Eminescu unui crater de pe
planeta Mercur.
Poezia “Luceafărul” este în cartea
recordurilor, iar oamenii care conduc
instituţii culturale se exprimă letargic:
„S-o lăsăm mai moale cu macula-
toarele lui Eminescu”.
Apa în hidrocentrale produce
curent pe… versurile lui Eminescu:
„Cobori în jos, luceafăr blând,”… şi
apa coboară de la N.N.R. ( Nivelul de
Retenţie Normală), ori de la oglinda
lacului „Alunecând pe-o rază,” – se
ştie, moleculele apei alunecă, dar în
calculul motoarelor şi transformatoa-
relor de mică şi mare putere există o
formulă de calcul, „Alunecarea”. În
paletele turbinelor apa nu intră direct,
perpendicular, ci dintr-un unghi,
dintr-o rază.
Deci apa alunecă, „Pătrunde-n casă
și în gând”, pătrunde-n ”casa” roto-
rului turbinei, prin arborele turbină-
generator, rotește generatorul care
produce energie electrică… „Și viata-
mi luminează!”.
Cu toate astea, prin Poporul de
proşti, prin manelişti execrabili, ni-l
ze pe masă, cartea a trecut prin
serioase mâini: Valentin Coșereanu,
cel care a reușit să scoată la lumină
„Odiseea manuscriselor Eminescu”;
editura de prestigiu „Vatra Veche”
(Ce nume frumos!), lector Nicolae
Băciuț - un nume celebru.
Conţinutul cărţii este de o înaltă
ţinută literară, morală ,cu bogat
caracter şi plină de adevăr.
Titlul nu este o capcană, ci profund
semnificativ, dureros: „Poporul de
proşti, versus Eminescu„.
De ce este Doamne, poporul de
proşti împotriva lui Eminescu?
Avem şi noi un Eminescu, un sfânt
şi iată că împotriva „părintelui limbii
române” sare un popor de proşti.
Dragă Răzvan, sunt sigur că nu
______________________________
poporul roman este prost, ci o
bagă-n debara să nu le mai pută, pe
gaşcă norocită de „manelişti”, un
Eminescu, poetul neamului. Auzi,
popor de spurcaţi ne murdăreşte ce-
domnule!
avem mai bun, mai sfânt, Eminescu.
Un om „oarecare”, zic unii, un „oa-
Rar mai avem oameni curajoşi ca
recare” academician care semnează
Răzvan Ducan, oameni de un
Eugen Simion, a fost hărţuit pe
românism curat, care nu se sfiesc să
nedrept 4 ani de către distinsa D.N.A.
atace hienele antiromânești, care în
pentru „risipirea banului public”. (O-
mod normal ar fi fost gonite-n pustă.
diseea manuscriselor Eminescu, p. 5)
Răzvan Ducan ne vorbește cum nu
De fapt, d-nul academician a conti-
se poate de frumos despre „Viața lui
nuat rugamintea lui Noica de a „fac-
Mihai Eminescu” pe care „L-au
similiza” manuscrisele lui Mihai Emi-
îngropat cu gândul” nemernicii. Prin
nescu. Ocupându-se de acest lucru,
„Longinus versus Eminescu” aduce
sfânta D.N.A. a şi sărit la hărţuire,
un „Protest împotriva celor ce vor să
care după 4 ani a lăsat totul baltă.
tulbure somnul domnului Eminescu”.
Cum la noi nici o faptă bună nu
Maestrul ne mai spune că „La
rămâne nepedepsită, pentru că s-a
început a fost” „Geneză” , unde
reuşit tipărirea manuscriselor emines-
“şoapte au scăpat dintr-o gaură neagră
ciene, de parcă nu ar fi avut altceva
cu dinții de lapte”, „La statuia
de făcut, d-nul academician, iată, ma-
poetului, de ziua lui de naștere”
ma dreptăţilor s-a ocupat de caz peste
„Eminescu” „Fanta Eminescu”.
4 ani, pe banii noştri şi n-a rezolvat
„Încă de copil” „Regele din teatru”
nimic, n-a găsit vreo neregulă.
pornea la „Drum” şi ne-m trezit cu
Mai ştiu că d-nul academician
„Eminescu la Târgu Mureş”, apoi la
Eugen Simion a fost dat în judecată
Târnăveni unde genial a constatat că
de statul român pentru că a cerut
„Miroase a tei orăşelul meu de
interzicerea folosirii legale a cuvân-
provincie”.
tului rrom, a acestei rromanizări, care
În „Visele lui Eminescu”, acesta s-a
de fapt a distrus România, toţi făcân-
trezit „Vorbind cu Blajul”, dar şi „La
du-ne ţigani, iar pentru străini….
Răşnari”.
RRomaniada...
Într-o „Iscodire de sine”, Răzvan
Ăsta este poporul de proşti pe care
Ducan stând cu ochii pe Eminescu a
maiestuos îl „mângâie” prietenul
zărit „Planeţii” într-o „Poveste” la
Răzvan Ducan în splendida lucrare
„Teatrul Teilor” „Mereu în chirie”,
„Poporul de proşti versus Eminescu”.
autorul cărţii îl vede şi ne povesteşte
Mă bucur că un confrate, Răzvan
şi despre „Eminescu şi Veronica la
Ducan, curajos, scoate un manual,
Viena”.
document de o realitate cumplită.
Nimic nu este inventat, ci studiat în
Doamne, câtă dreptate are! Prostia
amănunt: „Eminescu a spus”, „La
poporului de proşti este genial!
Iaşi”, „La Casa Pogor”, unele „Preci-
Eminescu este genial! Atunci cum
zări”, chiar de „La început”. →
se împerechează cele două genii?
Stranie coincidenţă! Până să se aşe- PUIU RADUCAN
11

Atunci când cineva îți cere să faci
profilul unei persoane, stai să te
gândești ce ai putea scrie despre omul
respectiv, mai mult, despre caracterul
său. Așadar trebuie să scriu ceva
despre Răzvan Ducan. Mintea ne face
flashuri despre ce am auzit despre el,
ce am citit, ce scrie sau cum se
prezintă respectivul. Am hotărât deci
să vă scriu despre fața pe care mi-a
arătat-o mie Răzvan Ducan.
Îl cunosc din anul 2004 și l-am
perceput ca pe un om liniștit,
prietenos, deschis la nou și interesat
de ceea ce ar putea el să facă să
devină nou. Alături de el și alți
iubitori ai culturii, am participat la
multe evenimente culturale în țară și
peste hotare. E amuzant, prezentabil,
glumește serios și spune bancuri de-ți
dau lacrimile de râs. Are ”temele
făcute” atunci când prezintă o carte,
face o recenzie sau vorbește despre
scrierea vreunui autor. Unora le-a
ridicat piedestal dar unul meritat, pe
alții i-a slăvit doar până în slava lor,
pe alții i-a făcut praf. Dar în praful
lor. Nu a inventat el praful în care
erau. De multe ori spunând adevărul
unor oameni, afli câți mai rămân
_______________________________________________________________________________________________
→Analizat din toate punctele de
vedere de către autor, acesta ne mai
spu-ne negru pe alb: „Eminescu
levita” ,„Eminescu şi Creangă”, „La
Ţicău”, „Lumânărar” şi din nou
despre „Eminescu și Veronica”.
Repetă că Eminescu „Citea mult” şi
„Cu gândul la Eminescu”, parcă ar
cere „Ceva de mâncare”.
Fireşte că e vorba de hrana spiritua-
lă pentru a putea urca pe „Trepte” să
admire „Florile de tei”.
Într-un „Nour” îl vede pe ”Emines-
cu în cămaşă de forţă”, ba chiar pe
„Eminescu la Bellu”.
Despre „Instituția Eminescu”, auto-
rul cărţii ne relatează că Eminescu
este „Înger păzitor de înger” „La
Bellu”, că „A fost închis” sub „Piatra
mormântului”.
„Dacă” n-ar fi fost Eminescu, ”În
veci Vecilor, Emin”, „Manuscrisele
lui Eminescu” n-ar fi existat la
tipărire datorită indiferenţei multor
oficiali care s-au opus ca ele să apară.
prieteni sau cunoștințe cu tine. Cu
siguranță și Răzvan a aflat.
Poezia pe care o scrie Răzvan este
în trepte. Unele trebuie sărite câte
trei, iar cine nu are curajul să sară, își
rupe ceva.
Uneori poezia lui e dulce, alteori e
acră, depinde de gustul fiecăruia și de
acizii pe care-i pregătește neuronii
fiecăruia spre digestia poemelor sale,
de accepțiunea pentru nou sau
rămânerea în vechi (sau în urmă),
ideea e că dacă nu înțelegi tăvălugul
pornit de Răzvan în poezie, te lași
strivit de un mare ”NU AȘA”, nu
deschizi ochii minții și a înțelegerii că
există și așa ceva. Aici trebuie să-l
judece poezia, eu vorbesc din punctul
de vedere al cititorului.
______________________________
Nicolae Băciuţ, Răzvan Ducan,
Sighişoara, 8 octombrie 2013
Noroc că mai există un academi-
cian, Eugen Simion, un Valentin Co-
şereanu, un Pompiliu Crăciunescu,
de ce nu un Noica, luminatul român
care şi-a dorit atât de mult ca aceste
manuscrise să vadă lumina tiparului.
Noroc că mai există și un Răzvan
Ducan care să se lupte cu poporul de
proşti (Doamne cât s-a înmulțit,
nemernicul de popor prost!). De fapt
ca să ne deschidă ochii!
Noi, neamul românesc, ar trebui să
fim cu „Eminescu la purtător”.
„Fiecare poem de-al lui” necitit,
nestudiat este „Veriga lipsă” din
existenţa neamului.
Cartea lui Răzvan Ducan este o
carte document, un manual literar ce
nu trebuie să lipsească din biblioteci.
Eu nu am făcut decât să împletesc
mici adevăruri din marile adevăruri
ale titlurilor, şi poeziilor în sine, ale
acestui volum.
Răzvan Ducan este un om curajos,
cu simţul răspunderii, care alături de
câţiva (puţini) scriitori ia sabia și
12
Dacă ar fi să scriu despre aplecarea
urechii la cele spuse de alții despre
Răzvan, ar însemna să car gunoiul
lumii, iar eu, cum nu caut prin
gunoaie, las gunoierii să se ocupe.
Oricum acest ”gunoi” l-aș numi
”invidia vulpii” care, ne-ajungând la
strugurii din vie, a spus că sunt acri.
Fața pe care mie mi-a arătat-o
Răzvan este cea despre care vă scriu.
L-am văzut în diferite stări, știu cum
arată la el iubirea, prietenia, ironia,
indiferența, apatia, credința. L-am
auzit vorbind despre fiul Darie, l-am
văzut lăcrimând și râzând, uimit și
interzis, am ascultat cum cântă viața
pentru el, cât și cum dăruiește. Și cum
nu am fost invitată să-l judec pe omul
Răzvan Ducan și nici să-l laud,
apreciez că mă pot exprima așa cum
simt și apoi voi vedea eu dacă rămân
sau nu prietenă cu el.
”Nu cunoști un om nici dacă ai
mâncat cu el un sac de sare”- spune
un proverb din bătrâni. Energia
transmisă mie de Răzvan, conexiunea
culturală existentă mă determină să
scriu, fără perierea banală, că omul
tinde să devină mai mult decât este.
Și toate acestea, cu respect, se văd
mai bine de SUS.
GABRIELLA COSTESCU
luptă împotriva trădătorilor de neam
şi ţară, împotriva celor care voit
aruncă cu noroi peste ceea ce avem
mai scump, mai sfânt.
Ne putrezesc în pământ şi pe
pământ: Castrele romane, Cetăţile
dacice, Cetăţile medievale, iar nişte
spurcăciuni vor să ni-l distrugă şi pe
Eminescu.
Îl felicit pe autorul cărţii-protest
„Poporul de proști versus Eminescu”,
pentru curajul de a lua atitudine
împotriva jefuitorilor de neam și țară.
Şi nu în ultimul rând pentru talentul
lui şi modul personal de a-l vedea pe
Eminescu. Aş îndrăzni chiar să spun
că nimeni nu l-a mai văzut aşa pe
Eminescu. Este un Eminescu aparte,
din “vasele comunicante” ale poetului
Răzvan Ducan.
Doamne-ajută-ne, prieten drag!
“Poporul de proști versus
Eminescu”,
de Răzvan Ducan, ediţia a II-a,
Ed. Vatra Veche, Tg.Mureş, 2016

De multe ori, în locurile unde ne
aşteptăm mai puţin se nasc viitorii
oameni mari, cei care vor marca
viaţa unei comunităţii, o vor
influenţa, o vor transforma, o vor
primeni.
Trăim alături de ei, ne încântă
prezenţa lor, le simţim zbaterea,
beneficiem şi ne bucurăm de ea, iar
când nu mai sunt ne dăm seama de
valoarea şi imortanţa acestora, de ce-
am pierdut cu adevărat.
Un astfel de om excepţional este
poetul, publicistul, cronicarul şi arhi-
varul unor evenimente cuprinse în bu-
căţile de timp ale acestui veac, dom-
nul profesor RĂZVAN DUCAN.
L-am cunoscut încă de pe vremea
când era directorul Casei de Cultură
,,Mihai Eminescu’’ din Târnăveni şi,
din primul moment am fost profund
impresionat de puterea sa de muncă
pusă în folosul comunităţii, practic,
întreaga viaţă culturală a municipiului
se făcea de, şi în jurul Domniei Sale
şi a instituţiei pe care o conducea. A
reuşit acest lucru după ce, cu
perseverenţă şi răbdare a coagulat în
jurul său tot ce mai reprezenta ceva
valoare culturală într-un oraş mort,
aproape falit, fără perspective
economice, în agonie. Din nimic, dar
cu oameni care îi erau aproape a
realizat spectacole remarcabile,
evenimente ce au trezit din letargie
viaţa urbei, s-a zbătut şi a adus artişti
şi oameni de seamă din domeniul
artei şi culturii naţională la Târnăveni,
a realizat lansări de carte, expoziţii,
etc. etc., toate într-o înşiruire ce n-a
mai fost niciodată atât de densă şi
plină de valoare după anul 1989.
Aici, la Casa de Cultură din
Târnăveni şi-a lăsat o bună parte din
viaţă, pentru că, aşa după cum l-am
simţit atunci eu şi ceilalţi, Casa de
Cultură a fost a doua lui casă. Şi tot
atunci, conştient de menirea sa ca om
de cultură, a adunat, a ordonat, a scris
şi a editat cărţi care să consemneze
pentru eternitate ce a avut mai bun
această bătrână urbe în trecutul său
mai apropiat sau mai îndepărtat,
oameni, fapte, evenimente, acţiuni,
adevărate mărturii ale vremii, rămase
în cărţile sale documente pentru cei
care vor veni după noi. Chiar şi
numai pentru aceste cărţi Domnia Sa
ar merita, cu vârf şi indesat, onorantul
titlu de CETĂŢEAN DE ONOARE
AL CULTURII, asta fără a mai pune
la socoteală zecile de volume de
poezie proprii, nemumăratele articole
tematice apărute în ziarele şi revistele
din întreaga ţară, participarea sa la
simpozioane, lucrări ştiinţifice,
festivale naţionale etc. etc.
Un om implicat şi dăruit în
totalitate crezului său devine un nume
şi el este deja un nume, un model, o
valoare, de care, aşa cum se întâmplă
de atâtea ori, conorăşenii lui,
conducerea municipilui şi încă destui
din jurul Domniei Sale nu sunt
conştienţi pe deplin. El merge însă
înainte, conştient că locul său nu este
acolo jos, în glodul lumii, ci sus, pe
vârfuri, acolo unde aerul este curat şi
tare. Pentru că un astfel de om nu are
a-şi pierde timpul vieţii sale printre
nimicuri, nemernicii şi josnicii de tot
felul, el este sortit a lăsa o apăsată
urmă a trecerii sale prin viaţă, în
inima şi sufletul nostru, precum şi al
celor care vor veni după noi.
Ca poet, m-a impresionat la
Domnia Sa talentul şi modul de a
transpune în poezie, în mod direct,
Rădăcina pătrată din mila lui
Dumnezeu
Rădăcina pătrată din mila lui
Dumnezeu
Extrage omul numai la greu.
La bine, omul îşi înmulţeşte
infatuarea cu sine.
Adună privilegiile cu şolduri late
Şi scade recunoaşterea de
multele păcate.
Pe el se vrea icoană,
El, cea mai vlăguită poamă.
Şi totuşi e şi oportunitate
frumoasă,
Cel sieşi iarbă, cel sieşi coasă.
RĂZVAN DUCAN
19 aprilie 2011
13
Răzvan Ducan, la 50 de ani, în faţa
librăriei din Târnăveni, iunie 2007
______________________________
tranşant, fără ocolişuri, pe înţelesul
tuturor, tot ceea ce simte, tot ceea ce
merită a fi spus. Stilul său aparte îl
face deosebit de ceilalţi poeţi, este
mai distins, mai altfel, mai cu
prestanţă, îl ridică acolo sus unde îi
este locul, iar subiectele poeziilor sale
vin din adâncul fântânii sufletului
său ca o apă rece şi curată care să ne
înfioare şi să ne răcorească totodată.
Faima, gloria, recunoaşterea
celorlalţi a valorii tale se fac cu trudă,
cu renunţări, cu sacrificiu uneori, dar
merită, mai ales dacă eşti sortit
pentru aşa ceva, iar Răzvan Ducan,
prietenul nostru de suflet merită să se
înglorieze cu laurii faimei pe care
singur şi-a câştigat-o şi pe drept.
Aflat la vârsta deplinei sale
maturităţi fizice şi creative, Răzvan
Ducat mai are încă foarte multe de
spus, de scris, de lăsat mărturie a
trecerii sale prin această mincinoasă
lume, motiv pentru care se cuvine să-i
urăm acum, la împlinirea celor 60 de
ani de viaţă, SĂNĂTATE,
FERICIRE, BUCURII, pentru el şi
pentru toţi cei apropiaţi lui, rugându-l
totodată să ne mai dăruiască încă
bogăt din rodnicia sufletului său.
Iar celor care îl ştiu să îl respecte
le spun că, un om ca el este rar şi
valoros şi că sigur va rămâne în
viitorime acolo unde îi este locul, iar
noi, nimicurile lumii noastre, vom fi
atunci doar pulbere în vântul uitării.
MIRCEA DORIN ISTRATE
Preşedintele Ligii Scriitorilor
Români Filiala- Mureş
Solidaritate să găsești în tine un altul,
care să te poarte mai silențios prin
Sunt solidar cu toți Răzvan Ducanii lume
ce s-au succedat în mine, rânduri, și să-ți reinventeze raporturile
rânduri, cu sine și Dumnezeu.
și s-au prins unul de altul atât de bine,
precum se prind în ”coadă de Februarie cu vulpi
rândunică”, două scânduri.
Este luna în care vulpile se sinucid,
Sunt solidar cu toți Răzvan Ducanii ies noaptea din văgăuni pe șosele
ce au marjat la unison, și dau șiretenia lor pe curiozitate
La biroul de la Casa de Cultură
și în mine s-au împreunat și și pasărea din mână pentru false
“Mihai Eminescu” din Târnăveni,
despreunat, bezele.
2003
precum în marochinărie, ”moșu`” și
_____________________________
”baba” unui buton. Nimic nu-i mai frumos pentru vulpi,
Timpul este, deopotrivă, și brumă și
decât să pună capul pe raze, ca pe
floare.
Sunt cei care și-au dat, nemijlocit, pernă,
împreună, visând la animalele ce aleargă ciudat,
Cred
continuitatea mereu schimbată, și luminează împrejurul de bernă.
schimbând continuitatea, ca pas
Cred că în mine este și timp putrezit
înainte, Se-ntreabă endemic: Oare ce or fi,
și timp ce după un timp s-a cimentat,
fără să apeleze la mine vreodată. ochii mari ce străpung pâcla neagră a
timp a ceea ce ar fi trebuit să fie,
nopții,
însă nu am putut, nu am vrut sau l-am
Și mi-au dat și o anduranță la simțuri unde or pleca și de unde-or veni,
ignorat.
estetice, aceste năluci, prevestitoarele morții ?
să am putința să mă sprijin de-o rimă,
Acest timp a fost cu timpul integrat în
precum se sprijină în parsecii din Ce-i hârâitul ce le-nsoțește goana,
peisaj
înalt, unde țin colții, unde le este gura?
și după un timp s-a confundat cu el,
o stea în colțurile ei de lumină. Și totuși peste câmpuri la ele nu vin,
fără o lumânare aprinsă la căpătâi,
să le fugăre cu ghearele și urlătura!
înmormântat în propriul rastel.
Marea trecere
Vin mereu prin aceleași locuri,
Port și vina unui timp resorbit,
Timpul nu trece așa de silențios cum de unde alte animale fug speriate
fagocitat și el fără milă ca orice
pare, nu sar una la alta, când se întâlnesc,
intrus,
sunt raliuri și între sevele din trec nepăsătoare și turbate.
îmi închipui anticorpi sărind la
capilare.
metafore,
Nu le e foame și n-au teritorii,
hrănindu-se cu ceea ce aș fi avut de
Într-adevăr, sunt și depuneri de arme nu le pasă de nimic, doar de drum,
spus.
și arte ale războiului bătutului din le-nsoțesc uneori cu privirea departe,
palme. luându-le-n nări doar urma de fum.
Caută bine
Într-adevăr, se adună de pe câmpurile Este luna în care vulpile se sinucid,
Caută bine în sacul cu zâmbete,
de bătălie ies noaptea din păduri pe șosele,
fiindcă s-ar putea să găsești unul
și lamentări aflate în contumacie. stau pe loc fascinate și tâmpe de
și pentru cel mai mare dușman al tău.
faruri,
Acesta este primul semn
Într-adevăr, visele înmuiate nu ating ca să sfârșească sub roțile grele.
că începi să afli știri despre tine
înaltul,
și de pe partea nevăzută a firii.
într-adevăr, se târâie ca șarpele, Noiembrie
saltul.
Caută și primul cuvânt bun.
Ultima redută a toamnei e frunza Evei
El poate forfeca metrajul bârfei
Într-adevăr, vin și din pietre Care, într-un final, cade și ea,
și cei din jurul tău
informații homeopatice, Adam, ante portas, mușcă din măr
o să înceapă să te îmbrace
că sunt îndemnuri la revolte statice. Și parcă ar mai vrea.
cu privirea ce ţi se potrivește.
Edenul lor a fugit din rastel
Într-adevăr, și electronul din domnul Și mobilează cu noiembrie
Caută și prima faptă bună
atom, O cameră de hotel.
și s-ar putea să se facă tabula rasa
suferă de-o proximă scuturare de Eu corectez dioptriile lumii,
peste tot gunoiul pus intenționat la
pom. Cu un fund de borcan
ușa ta
Într-adevăr, s-au efemerizat și Și scriu cu cerneală simpatică
și, tot intenționat, neridicat de
oamenii mult, Biblia după Răzvan.
animozități.
își fierb în ibric bruma de tumult. RĂZVAN DUCAN
Într-adevăr, din materie se aud
bocitoare,
Caută bine, fiindcă s-ar putea (din ciclul „Cumpăr timp”)

14

Poetul Răzvan Ducan, o prezență
de valoare certă în poezia actuală, se
manifestă de ani buni și ca publicist
activ în mai multe reviste și ziare
central ardelene. Colaborează susținut
și la alte publicații de anvergură locală,
mai ales la cele afiliate
“desparțămintelor” ASTREI din zona
Mureșului și de pe Târnave. Atașat
urbei tutelare, Târnăveniul, spiritul lui
fără astâmpăr pendulează între mai
toate centrele și evenimentele de cultură
din zonă. Din mărturia lui aflăm, la
prima mână, detalii relevante despre ce
se petrece, la zi, în viața culturală de
”pe Mureș și pe Târanave”.
Înzestrat și ca fotoreporter, cu
instinct artistic sigur, materialele lui
publicistice sunt însoțite de numeroase
fotografii alese cu grijă – o bogată
galerie de portrete, individuale sau de
grup. Textele sale câștigă astfel în
autenticitate, întărind impresia
prezenței la “locul faptei”, a experienței
culturale directe.
Pe linia evocarilor din Amintiri cu
scriitori se înscrie și recenta
Autoduminici (altfel spus: duminici pe
roți) – secțiunea de reportaje culturale.
Șirul peregrinărilor “tematice” îl poartă
pe autor pe traseul Tg. Mureș -
Târnăveni – Blaj al “hoinarului”
Eminescu, prin cetatea Sighișorii
(lansare de cărți și recital de poezie),
prin Mediașul animat de un Colocviu al
revistelor de cultură ardelene, din nou
prin Blajul istoric la mai multe ediții ale
Festivalului de poezie al tinerilor
“Ocrotiți de Eminescu”, prin sate
blăjene de rezonanță (Pănade, leagănul
natal al marelui Cipariu și al familiei
culturale Brad, sau Biia – sat care a
organizat un colocviu evocator închinat
lui George Coșbuc!), prin Sărmașu
(unde excelenta animatoare Dinuca
Burian a “reinventat” biblioteca Liviu
Rusu” din localitate) și, desigur, la
Alba-Iulia, de 1 Decembrie.
În câteva cazuri interesul
scriitorului îl poartă în afara “zonei de
confort” a provinciei, când evocă, de
pildă, cu aplomb și pasiune,
desfășurarea primului Colocviu
Național de Poezie, de la Iași, o
excursie cu o delegație locală la Viena,
în comunitatea românilor din Austria
(la o serbare în cinstea Marii Uniri),
participarea la cursurile Universității
Populare “Nicolae Iorga” de la Vălenii
de Munte, ca și vizita, împreună cu
poetul Nicolae Baciuț la “casa de scris”
a poetei Ana Blandiana din
Brebu/Prahova.
Între acestea, grăitoare pentru
caracterul deschis, militant al poetului
este relatarea “evenimentelor” de la
Colocviul Național de Poezie (1978),
unde după mai multe luări de cuvânt
radicale ale unor scriitori importanți,
autoritățile comuniste au oprit accesul
publicului, în primul rând studenți, la
dezbateri. În aceste împrejurări
studenții, între ai căror lideri era și
energicul Răzvan Ducan, au forțat ușile
Bibliotecii Centrale Universitare și și-
au “câștigat” accesul la lucrările
colocviului. Dovezi ale aceluiași
activism cultural din tinerețe sunt
câteva mici “tușe” ale unor întâlniri
“pasagere” cu poetul Ioan Alexandru.
Un amplu reportaj, scris cu
pasiune, simț al detaliului relevant este
cel dedicat vizitei la “casa de scris” a
familiei scriitorilor Blandiana/Rusan.
Sunt marcate, rând pe rând, mici
“evenimente” emoționale ale întâlnirii
(schimbul de daruri simbolice, oficiul
de gazdă discretă, sensibilă, al poetei -
“albinuța de serviciu” mereu atentă,
inspirată, umplând golurile de
comunicare cu prezența-i unică). Grație
unui flux susținut, concis al descrierii,
luăm act de frumusețea calmă a locului.
Un efect special produce simplitatea
funcțională, armonioasă a “biroului”
poetei: “Camera era cochetă şi intimă,
cu lucruri şi lucruşoare din arsenalul
intimităţii sale culturale... Perdele
albastre la ferestre, feţe de masă de pe
birouri de culoare albastră, o mică
veioză albastră, covor albastru. Un
albastru ciel „infinit”, aş spune.
”Ambianța primitoare a locului e
întregită de fructuoasa emulație a
dialogului pe teme politice sau
culturale, însuflețită de ospitalitatea
genuină a gazdelor.
Un atu forte al scriitorului e
puterea de evocare, fervoarea cu care
întregeste profilul unor confrați de
breaslă cu merite deosebite în
promovarea culturii prin scrisul propriu,
ca și prin participare directă la viața
culturală actuală. “Beneficiari” ai
portretelor realizate de Ducan sunt
Nicolae Baciuț (un vibrant elogiu al
prieteniei), Lazăr Lădariu (poetul, dar
și “luptătorul”, jurnalistul militant) sau
Mariana Cristescu (“Bună la suflet...
altruistă, dacă te vede și te simte că ești,
la rându-ți, bun la suflet și altruist, dar
și hotârâtă, categorică, de neînduplecat
când e vorba de apărat dreptăți și
convingeri”).
15
________________________________
Autoduminici sunt în mare măsură și
autodefiniri. Răzvan Ducan e deschis în
luările lui de poziții, având, în timp o
remarcabilă constanță. Spații simbolice
și ținte ale atenției sale sunt locuri
precum Alba Iulia sau Blajul (“spiritul
Blajului trebuie pus lângă apă și aer”) la
care revine frecvent și fervent, în
consistențe “exercitii de admirație”.
Reporterul cultural e un raportor
precis în detalii, mergând deseori până
la citarea din luări de cuvânt ale
protagoniștilor. Sunt reliefate atent
depozițiile unor scriitori de marcă,
precum Nicolae Baciuț, Lazăr Lădariu,
Mariana Cristescu, Răzvan Ducan
însuși, Aurel Pantea, Nicolae Suciu,
Valentin Marica, dar si ale unor
reprezentanți locali de așezăminte
culturale merituoase.
Cu numeroase volume publicate
(în primul rând poezie) Răzvan Ducan
este un vector cultural remarcabil. El
aduce Târnăveniul natal pe mapa
culturală a zonei central transilvane.
Înzestrat cu un talent oratoric distinct,
susținut de forța metaforică a limbajului
și de entuziasmul pentru cauzele alese,
el este o prezență vie, dar și
emblematică în viață culturală de pe
Mureș și Târnave.
Autoduminici, la o primă vedere
ipostaze ale risipei jurnaliere, sunt în
substratul lor mai adânc, recuperări.
Scriitorul se hrănește din aventura
diurnă, evenimențială, sublimând-o în
spectacolul secund al nocturnei poetice.
Amurg și răsărit în revers, Crai nou al
bunei speranțe.
IOAN MARCOȘ
 (II)
”….Toată lumea care vizitează orașul nostru este
impresionat de grija pentru cultură, de emanciparea
culturală pe care o trăiește localitatea. Cu știință și un
talent managerial incontestabil, cu muncă pe tărâm
cultural până la sacrificiu, dl. Răzvan Ducan a reușit în
câțiva ani să dea o altă imagine instituției Casei de
Cultură. Sute de acțiuni culturale, multe de reală forță și
sensibilitate, multe cu invitați din țară și străinătate, au loc
în primitoarea instituție care a devenit de referință în
Târnăveni….(…)…Eu mă mândresc că sunt târnăvenean
și prin faptul că avem un om ca Răzvan Ducan în fruntea
Casei de Cultură !....”
prof. Gheorghe Nan
în art. ” Vorbesc desptre cultura Târnăveniului
oameni care habar nu au de ea„
din ”Cuvântul liber” din februarie 2007
* valabilă şi în cazul său. După ce a trecut prin toate vămile,
“…Un poet unic precum Răzvan Ducan, unic prin veşnica
prospeţime şi surpriză a versului, dar şi prin profunzimea
veritabilă, a botezat cea mai recentă carte a sa cu numele
poetului Nicolae Băciuţ…E o carte de lehamite şi de
speranţă, extraordinar scrisă şi extraordinar de mulabilă
pe viaţa lui Răzvan Ducan din ultimul timp, o carte
aproape realistă cu toate că atinge, surprinzător pentru un
poet ca el, postmodernitatea. Sunt convins că peste ani,
când lumea literară se va fi săturat de poeţii de cafenea,
netalentaţi şi slabi, îl va descoperi pe Răzvan Ducan ca pe
un poet extraordinar…”
Darie Ducan
În revista “Noi, nu” din 16 decembrie 2008
şi Revista “Agero”, Stuttgart, decembrie 2008
*
”Omului de 24 de karate, Răzvan Ducan, poet și tribun,
frățesc omagiu”.
Adrian Păunescu
autograf pe cartea ”Tragedia națională” de Adrian
Păunescu, scris în 1998
*
” ….Răzvan Ducan face parte dintre acei scriitori care au
venit şi care vor rămâne. Dacă numele celor care l-au
crucificat va fi foarte repede dat uitării, cărţile lui Răzvan
Ducan vor rămâne, chiar şi această carte care, cu
gentileţe, mi-a fost dedicată la modul maximal, prin titlu.
Răzvan Ducan va rămâne, pentru că el e un
scriitor autentic, pentru că verbul său a făcut să se audă
mai bine dangătele de clopot ale sentimentului românesc
al fiinţei.
Şi această carte vine să completeze o galerie a
angajamentelor unui scriitor în Cetate. E o carte de poezie
în care s-au adunat multe deznădejdi, în care s-au ruinat
multe speranţe, în care se aude vocea distinctă a unui
autor care mi-a spus la un moment dat, simţind tăişul
viclean al şişului pus în coaste, că, dincolo de inevitabile
compromisuri şi cedări pe care le-a făcut, nu acceptă să
16
Lazăr Lădariu, Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, Mircea
Dorin Istrate – pe urmele lui Eminescu, Târnăveni, 2
iunie 2016
______________________________________________
moară în genunchi, făcând un gest de demnitate, ştiind că
acesta poate fi unul sinucigaş. După cum s-a şi dovedit a
fi, de altfel. A sperat că “nu mor caii când vor câinii” va fi
a rămas în picioare. E un supravieţuitor şi un învingător.
Poezia lui a învins…. ”.
Nicolae Băciuţ
În prefaţa intitulată NUMELE DIN TITLU,
la volumul de versuri “Băciuţ”de Răzvan Ducan,
Ed. Nico, Tg.Mureş, 2008
*
”….Articolele scriitorului Răzvan Ducan au substanţă,
forţă şi expresivitate, nu se abat de la adevăr şi de la
calitate. El este un scriitor cu o deplină conştiinţă civică şi
artistică, un om care, prin tot ce a întreprins s-a pus în
slujba culturii române. Cartea aceasta este, o dată în plus,
o dovadă, o mărturie ”.
Cezarina Adamescu
în art. ”FILE DE ISTORIE, FILE DE CULTURĂ,
FILE DE SUFLET, FILE DE VIAŢĂ…”
din cartea ”Răzvan Ducan- un scriitor la curtea
metaforei” de Cezarina Adamescu, Ed. Nico, Tg.Mureș,
2013 (referire la cartea „Lesa de hârtie” – publicistică
de Răzvan Ducan,
Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010)
*
”….Nu este problemă biografică încâlcită, referitoare la
Eminescu – pe care Răzvan Ducan să nu o treacă pe sub
ochii noștri, ca cititori, și să nu contribuie la ”descâlcirea”
ițelor încâlcite de dușmanii politici, literari, gazetari
guvernamentali, străini vicleni și hrăpăreți,…!
Proaspătă în elaborare și editare, cartea ”Licurici sub
Luceafăr” ne îmbogățește sufletește și intelectual,
provocându-ne gândirea critică – nepătimașă și neunsă
cu unsoarea nici unui sentiment nedemn de un om iubitor
de adevăr…..”
Vasile Rusu
în art. ”O carte documentată!” din revista ”Rapsodia”
Sibiu ( referire la cartea LICURICI SUB LUCEAFĂR,
Ed. Nico, 2014)
.Răzvan Ducan, poet de calibru major şi excelent manager
cultural, calităţi care, evident, aveau să-i atragă, în timp,
pe lângă recunoaşterea cuvenită din partea persoanelor
autorizate în materie, destule ponoase şi antipatii…(…)…
Răzvan vine cu poate cea mai frumoasa carte a sa de
poezie – "Poem sărutând mâna poetului”….”
Mariana Cristescu
În articolul “Regal de Luni.-Dinastia Ducan” din
cotidianul “Cuvântul liber”, Tg.Mureş, nr.123 din 27 iulie
2012, cu referire la volumul de versuri “Poem sărutând
mâna poetului”, Ed.Nico, Tg.Mureş, 2012
* pentru că întruchipa idealul, visul oricărui tânăr care-şi
„...Grupajul consistent oferit de Răzvan Ducan îi
oglindeşte linia melodică şi vocea lirismului care s-a
distins prin autenticitate şi fior transcendent în
contingentul, de multe ori îmbâcsit de zgomote infernale:
“e secolul XX, îi zic, acelea sunt maşini / şi-n fereastra
acea luminată vorbeşte preşedintele Bush.” (Gladiatorul
de la Şcoala din Capua).
Stilul lejer, interactiv, colocvial şi inserturile în cotidian
sunt principalele atribute ale liricii
duncaniene....(...)....Compuse în vers liber, poemele se
înscriu în postmodernismul aflat la graniţa dintre linişte şi
nelinişte, celest şi terestru, în spaţiul subţire dintre real şi
oniric, sublim şi grotesc, sacru şi profan, adică, aşa cum
este viaţa, îndeobşte...”
Cezarina Adamescu
În articolul UN SEMN AL TRECERII POETULUI PRIN
CETATE: ANTOLOGIA DE AUTOR, referitor la
volumul „100- Cele mai frumoase poezii” Ed, Nico,
Tg.Mureş, 2010 -antologie, Editura Nico, Târgu-Mureş,
2010
* de Cezarina Adamescu, Ed. Nico, Tg.Mureș, 2013
“Încheind prezentarea cărţii "Mulţumesc
albastru”, în septembrie 2006, spuneam: "Răzvan Ducan,
unul dintre «blânzii păstori peste metafore», dovedeşte că
suferinţa naşte, într-adevăr, poezie, printr-un crez poate
echivalent cu un imn închinat vieţii”. Contaminat de
poezie, de verbul care clădeste, de frumos, Răzvan Ducan
deţine, în aceeaşi măsură, şi în cartea de faţă – "Poem
sărutând mâna poetului”, apărută la Editura Nico –, acel
"cod descriptiv” al atitudinii lirice pentru realizarea
unităţii poetice, a nuanţării sentimentelor în materialitatea
acestei lumi, în care funcţia lirică a poeziei este dublata de
imaginaţie şi virtuozitate…”
Lazăr Lădariu
În articolul “Cărţile scriitorilor mureşeni RĂZVAN
DUCAN:
"POEM SĂRUTÂND MÂNA POETULUI” “ din
“Cuvântul
liber”, Nr.141 din 21 iulie 2012
*
”... Un pic de linişte, să ne putem aduna gândurile şi
sentimentele (câte-or mai fi) şi să zăbovim asupra uneia
dintre CELE MAI FRUMOASE CĂRŢI PE CARE MI-A
FOST DAT S-O CITESC, în ultimii douăzeci de ani:
Cartea de iubire a domnului Răzvan Ducan, cel care nu a
uitat că valorile de bază ale spiritului uman, au rămas, pe
17
lângă cele trei virtuţi teologale: Prietenia, Sinceritatea,
Generozitatea, Admiraţia necondiţionată...(...)... Acest
jurnal liric, aceste cronici rimate întrerupte de amintiri
duioase despre o personalitate care i-a luminat vreme de
peste trei decenii viaţa, Răzvan Ducan le-a aşezat cap la
cap şi foaie lângă foaie şi, martor luându-şi aparatul de
fotografiat şi mai târziu pe cel de filmat, a alcătuit o
cronică vie a segmentului de timp în care tinerimea
română a fost animată de acea iubire înflăcărată pentru un
Poet, pentru un animator, pentru o scânteie care avea să
devină rug, înălţându-şi limbile către stele. Lumina
acestor scântei avea să fie purtată de tineri ca o flamură
iubea ţara şi neamul. Dar dragostea tânărului Răzvan
Ducan nu se mărgineşte doar la a-l privi şi admira pe
marele poet....(...)... Pe toate le-am aflat aici, citind acest
REMEMBER dedicat marelui poet şi om ADRIAN
PĂUNESCU, unul din stîlpii culturii româneşti în ultimii
50 de ani.....(...).... S-ar putea crede despre Răzvan Ducan
că este un visător, un romantic incurabil, om care are în
cap doar versuri şi muzică. Dar nu e şa. Românul Răzvan
Ducan este un om lucid, responsabil şi puternic, în stare
de a-şi pronunţa cu voce tare crezul fără teamă şi gata
oricând să-şi apere idealul şi năzuinţele sale, cu orice preţ,
un spirit revoluţionar, neobosit în a-şi arăta şi a-şi apăra
cu viaţa, iubirea de neam. Da, cu adevărat această carte se
va constitui într-un document...(…)… Şi în faţa unei
astfel de iubiri care rezistă şi dincolo de moarte, orice
cuvânt adăugat este de prisos.
Cezarina Adamescu
în art. ”MARGINALII LA CARTEA DE IUBIRE,
CARTE DE ÎMPĂRTĂŞIRE” din cartea
”Răzvan Ducan- un scriitor la curtea metaforei”
(referire la cartea “Epistole către Adrian Păunescu, carte
de iubire” de Răzvan Ducan, ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011)
______________________________________________
La Casa de Cultură a Tineretului din Reghin, la o
manifestare culturală.

(I)
-Care a fost prima ta apropiere
de literatură şi cum o vedeai? Cum o
vezi acum? Care era mediul tău
familial şi sufletesc? Ce fel de copil
erai? Cât de predispus la literatură?
-Întâmplarea, poate neîntâmplă-
toare, a făcut să fiu în clasa unei
învăţătoare foarte inimoase, d-na
Solomon Elisabeta, care mi-a fost şi
dirigintă. Cu ea făceam scrierea şi
citirea în Limba Română. Clasa se
numea „experimentală”, deorece,
contrar a ceea ce era până atunci în
ciclul primar, făceam, încă din clasa
întâi, ore cu mai mulţi profesori,
specializaţi în diverse discipline
(asemenea ciclului gimnazial). De
prin clasa a III-a, când deja aveam cât
de cât „exerciţiul” scrierii, am făcut
primele compuneri, atât în clasă cât şi
ca exerciţiu „pentru acasă”. A fost
perioada când am început să mă
remarc cu aceste compuneri. Scriam
destul de uşor şi aveam fantezie, fapt
cu care am atras atenţia învăţătoarei
mele, ce a început să-mi citească
lucrările în faţa clasei. Apogeul acelor
ani a fost tot în clasa a III-a când am
câştigat Premiul întâi pe ţară la
Concursul Şcolar „Tinere Condeie”,
de data aceasta cu poezie, fiind
răsplătit cu o tabără, timp de două
săptămâni, la Homorod, unde am fost
premiat de scriitorul (în vogă pe
atunci) Mircea Sântimbreanu.
Poeziile au fost ulterior incluse - după
spusele mamei - în cartea (pe care nu
am văzut-o niciodată) „Cele mai
valoroase poezii ale elevilor”. Nu era
de fel literatură ceea ce făceam pe
atunci (nici nu avea cum la acea
vârstă), ci era un joc interesant unde,
cu ajutorul unor cuvinte scrise, putem
să „spun întâmplări” trăite sau
închipuite. De fapt, nici nu ştiam ce
este aceea literatură! (De parcă acum
ştiu!) Toţi cei din jur parcă intuiseră
„semnele bune” din jocul meu cu/prin
cuvinte şi mă încurajau: bunica,
mama, învăţătoarea. Era un „răsfăţ”
pe care nu mi-l închipuiam de lungă
durată şi cu…urmări. Ulterior, în
clasele gimnaziale, am continuat să
scriu poezie şi să visez frumos.
Întâmplarea, la fel, cred,
neîntâmplătoare, a făcut să am un
profesor de Limba Română foarte
bun, dl. Ignat Gheorghe, care m-a
făcut să mă aproprii şi mai mult de
această „materie”. Deşi nu am excelat
în acei ani, iubeam Limba şi
Literatura Română. Mama mea a dus
într-o zi caietul meu de poezii (poezii,
unele dintre ele în manieră lui Ion
Minulescu, foarte „gustat” de mine la
acea vreme) d-lui director adjunct de
la Liceul nr. 2, Botz Gheorghe,
profesor de maghiară şi română, care
mi-a apreciat „încercările”. Istoria şi
Geografia erau, de asemenea,
disciplinele şcolare ce-mi stârneau
interesul şi unde începeam să excelez.
Îmi plăceau mult poveştile despre
personalităţi istorice, despre lupte şi
întâmplări. La Geografie ştiam lucruri
inedite despre continente, ţări,
popoare, obiceiuri, simboluri, de-l
încântam pe dl. profesor Bărbat
Toader, dar când să-mi dea 10 cu
„steluţă” şi-a dat seama cu nu….prea
citisem lecţia de zi. De altfel, aceasta
era marea mea…„cutumă” : ştiam
„câte-n lună şi în stele”, dar nu prea
învăţam lecţiile de zi!
(...)
-Când te-ai întâlnit cu literatura
contemporană, să spunem de adulți?
Cum ai reacţionat când ai aflat că
scriitorii nu sunt toţi morţi? Că pot fi
şi vii, lângă tine, de carne şi piele?
-Eram elev în anul al III-lea de
liceu când am participat, la librăria
„Luceafărul” din Târnăveni, la
lansarea volumului de versuri „Seara
pe arbori” al poetului târnăvenean
Dumitru Titus Popa. Acesta locuia la
Bucureşti, unde s-a stabilit după
terminarea Facultăţii de Drept. Era
un poet adevărat care venise acasă să-
şi lanseze cartea de debut. Am
participat la această lansare, fascinat
de tot ce a ţinut de ea. Descopeream o
altă lume: lumea scriitorilor şi a
cărţilor lor. Mi-a şi dat pe carte un
______________________________
Darie Ducan şi Răzvan Ducan,
2010
18
______________________________
autograf măgulitor: „În speranţa
lansării împreună de cărţi: fiecare cu
a lui”. Tot în timpul liceului, într-o
vară, am fost într-o tabără sportivă la
Costineşti. Acolo am fost părtaş la
lansarea altei cărţi de poezie,
„Balade”, Ed. Cartea Românescă,
1976, de George Ţărnea, care la
rândul lui mi-a scris un autograf:
„Pentru Răzvan Ducan, acest fragil
pretex pentru marile întrebări ce-l vor
aştepta în viaţă. George Ţărnea, 20
iunie 1976”. Ulterior, prin anul 1995,
George Ţărnea l-a însoţit pe
cantautorul folkist Ştefan Hruşcă, în
mare vogă pe atunci (ca şi acum, de
altfel), la Târnăveni, unde fusese
invitat de către ciocoimea nouă din
oraş (cei care prin buticuri şi case de
amanet prinseseră ceva cheag
financiar) ca să le cânte acestora
printre grătare, sarmale şi vin din
belşug, „la ureche”, la Casa de
Cultură din oraş, cerută exclusiv
pentru domniile lor, noua
protipendadă! Desigur, eu nu am avut
acces, nefiind decât un „pârlit” de
profesor! „Prinzându-l” pe George
Ţărnea într-un moment de neatenţie al
oamenilor de ordine, i-am arătat
cartea cu autograf a domniei sale,
dăruită la Coştineşti. Le-a făcut un
scandal-monstru figurilor „subţiri” şi
infatuate, pentru faptul că nu mi-au
permis accesul, că nu mi-au dat voie
să particip şi eu la seara de folk şi
poezie. Era un poet adevărat care
avea conştiinţă şi ştia să lupte pentru
confraţi şi pentru adevăr.
(Din volumul Darie Ducan,
“Părintar. Răzvan Ducan 60”,
Târgu-Mureş : Editura Vatra
veche, 2017)

Provincia îşi trăieşte frustrările
ei, oricât ne-am preface că ele nu
există, oricât i-am refuza dreptul ei
legitim, nu doar geografic. Soarele, şi
al literaturii, tot de la Bucureşti răsa-
re. Acolo se fac şi se desfac toate cele
ale literaturii, acolo se legiferează
ierarhii, acolo se dau premii, acolo se
dă tonul corurilor literare.
Ce-i mai rămâne în astfel de
condiţii, provinciei? Reţeta e simplă:
să-şi vadă de soarta/drumul ei, fără
inhibiţii, fără complexe. Cine a
însemnat ceva în literatură, indiferent
de cât de mult s-a aflat pe podiumuri,
oricâtă agresivă vizibilitate publică a
avut – reviste, radiouri, televiziuni –
va însemna prin opera lui, indiferent
de domiciliu, iar gloria tot deşartă va
rămâne fără valoare. Şi vine, că ne
place sau nu, un moment al adevăru-
lui, al judecăţii de apoi şi pentru
scriitori. Atunci nu va mai conta
nimic, decât opera, atât cât a putut să
se adune între coperţi de carte.
Atunci nu va conta nici partidul,
grupul, gaşca, chibuţul şi fiecare va
da seamă cu propria operă.
Iar dacă acest moment nu va
veni, pentru că, vedem cu toţii,
posteritatea este cel mai adesea
ingrată, neglijentă, uitucă, rămâne un
colţ de raft în care nişte cărţi îşi vor
aştepta cititorii, drepţii judecători.
Răzvan Ducan a trăit toată viaţa
lui, până la cei şaizeci de ani cu care
se prezintă la apel, în provincie. Târ-
năveni – Iaşi – Agnita – Târnăveni –
Târgu-Mureş ar fi reperele între care
s-a mişcat definitoriu, cu inevitabilele
escapade pe multe alte trasee ale vie-
ţii literare. Pentru că Răzvan Ducan
şi-a trăit viaţa de scriitor la tempera-
turi înalte, a ars cu flacără mare, n-a
stat nicio clipă deoparte, indiferent la
ceea ce se întâmplă în jurul său. A
avut în toate ceva de spus.
N-a avut parte de o critică lite-
rară pe măsura valorii operei lui, pen-
tru că a fost/este un autor incomod,
nu a dorit să se facă plăcut de dragul
de a fi simpatic, ba a fost adesea acid,
urmând o justiţie în care valorile fun-
damentale sunt credinţa, neamul, lim-
ba, iritând adesea prin poziţiile lui na-
ţionaliste, în sensul cel mai frumos al
termenului. N-a fost tentat să fie euro-
pean înainte de a fi român get beget!
Toată opera lui, cea scrisă şi cea
de animator cultural, e a unui om al
cetăţii. Şi-a servit neamul şi locurile
în care a trăit, cu tot ce a avut el mai
bun.
Pentru Târnăveniul lui natal, a
lăsat moştenire lucruri pe care se
încumetă puţini să le facă, pentru că
sunt cronofage, uzează şi exced
literaturii. Niciun alt autor târnăve-
nean nu a făcut pentru memoria locu-
lui cât a făcut Răzvan Ducan, în toate
orizonturile vieţii: a făcut cercetări
monografice, a fost interesat de isto-
ria credinţei/ bisericii, de istoria
culturală, de istoria sportului... Ni-
meni nu va putea ignora contribuţia
lui în acest domeniu, iar istoria Târ-
năveniului e săracă fără ceea ce a fă-
cut Răzvan Ducan pentru ea, cu dăru-
ire, pasiune, devotament, neostoire...
La toate acestea se adaugă opera
lui literară – poezia înain-te de toate,
prin care şi pentru care a trăit cel mai
intens clipa.
Nimeni nu-i profet în ţara lui.
Nici Răzvan Ducan nu a fost altfel în
Târnîveniul său, de care a trebuit să
să depărteze, scârbit de ofensive fari-
seice, troglodite, care au văduvit până
la urmă cultura târnăveneană de poate
cel mai harnic scriitor şi animator
cultural pe care l-a avut vreodată.
Aproape că îmi vine să afirm că
nu-l merită Târnăveniul...
Am fost mereu în aceeaşi echi-
pă, ştiu foarte bine cât, ce şi cum a fă-
cut cultură Răzvan Ducan la Târnă-
veni. I-am fost aproape atunci când a
avut nevoie de un prieten, fiind şi el,
un prieten bun de pus pe rană.
Din multele noastre dialoguri,
am extras câteva pentru acest moment
aniversar, pentru un portret al scriito-
rului de la tinereţe, până la maturitate.
Pentru că Răzvan Ducan e un scriitor
care contează, care rămâne.
NICOLAE BĂCIUŢ
19
Fără versuri
Dacă n-aş mai putea să scriu versuri,
cred că voi umbla.
Voi cădea astfel mai jos de infama
stare a omului, căruia i s-au dat aripi
şi el şi le-a smuls ca să poată cerşi
indulgenţe.
În două picioare voi umbla,
dar faţă de timpul când cu andrelele
viselor,
împleteam puloverul existenţei,
echilibrul va fi unul precar,
precum ceva ce-şi scoate în afară,
firul de plumb
al centrului de greutate.
Mă voi lovi, involuntar, de toate
lucrurile inutile,
Care, astfel, mă vor proclama de-al
lor.
Voi fi vulnerabil la bolile egocentrice,
găurile negre ale eu-lui,
în care atâtea poeme s-au pierdut
înainte de a fi scrise.
Dacă n-aş mai putea scrie versuri,
cred că voi umbla.
Ce poate fi mai rău?
Duminicile poartă titlurile cărţilor
mele
Duminicile poartă titlurile cărţilor
mele,
Între ele sunt neliniştile de peste
săptămână,
Fiecare carte a însemnat un nou cerc
în trup,
Şi concentricele cercuri se adună.
Nu port în cârcă un număr de ani,
Ci port în cârcă un număr de cărţi,
Cu Dumnezeu în pânza umflată a
metaforei,
Am cartografiat înconjurul,
reinventând hărţi.
Cu fiecare carte scrisă, o lumânare pe
tort,
Pe cruce când va fi să fie să
contabilizaţi lumânări,
Puteţi să le stingeţi c-o singură
suflare,
Tot rămâne tortul de emoţii şi stări.
S-a născut la prima lui carte scrisă
Şi după ultima a murit,
Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată:
“A poezit, a poezit, a poezit!”
RĂZVAN DUCAN

Între ”scârța, scârța pe hârtie”
și ”scârța, scârța…” pe taste!
-Răzvan Ducan, ce mai înseam-
nă să fii azi scriitor în România?
- Metaforic vorbind, scriitorul
este cel care aglutinează lumi pe care
le developează apoi fără parcimonie
după matrița propriului Eu. Scriitorul,
în lipsă de lumi convenabile,
inventează lumi pe care le trece prin
sita propriului neastâmpăr, pentru „a
le arăta cu mâna” propriului scris.
Scriitorul, și în speță poetul, ”își
cumințește lebăda prin trestii/ și face
silențios angrenajul dințat al
stelelor,/ unele peste altele
curgând”…”desfundă arterele
visului/ și lipește aripi nevăzute și
celor mai statice pietre/…poate pune
o rochie de dantelă/ electronului de
hidrogen/ ca acesta să dănțuie mai
grațios/ în jurul nucleului
său//…poate să ajute chiar și melcii
să treacă strada/ și strada să treacă
melcii.//…” (din poezia
subsemnatului Știai că poezia). Poate
multe. Nu spunea foarte adevărat Paul
Valery în ”Poietica” (1920) că
”scriitorul adevărat este un om care
nu-și găsește cuvintele. Atunci le
caută. Și căutându-le, găsește ceva
mai bun”? Spunea! Asta e partea
frumoasă, romantică. Lovirea cu
capul de pragul de sus arată o altă
realitate. Înainte, munca scriitorului
era văzută ca fiind ”scârța scârța pe
hârtie”. Astăzi ea e percepută ca
”scârța scârța pe….taste”. Scriitorul,
ca și scrisul lui, este (sunt) o ”dulce
inutilitate”! Și ce, nu are dreptate cel
care a spus asta? Ține scrisul de
foame? Nu. Ține scrisul de sete? Nu.
Te protejează scrisul de frig sau
căldură? Nu. Îți plătește scrisul
facturile? Nu. Atunci? Așa se
gândește, din păcate. Este vorba de
gândirea aceea adevărată a cum spuneam și într-un poem: Nici
majorității, nu cea care este afișată și
spusă ipocrit, fiindcă ”dă bine”. Dacă
până în 1989, scriitorii (acceptați
oarecum de regim) se bucurau de
notorietate, având și un oarecare
sprijin financiar (printr-o bunicică
retribuire a cărților sau o materialelor
publicate în presa scrisă), astăzi ei au
pierdut și notorietatea, dar și sprijinul
financiar. Munca scriitorului este
legată indubitabil de finalitatea
muncii lui, developată, mai ales, în
cărți. Astăzi se scrie destul de mult și
se citește destul de puțin. Au dispărut
majoritatea librăriilor, în locul lor
înființându-se bănci, baruri sau case
de pariuri. Dacă înainte se încuraja
înființarea de mici biblioteci în
familiile de muncitori și țărani, ca să
nu zic în cele de intelectuali, astăzi,
prin tot ce se întreprinde, se
descurajează acest lucru. (După anul
2000, pe când eram director al Casei
Municipale de Cultură ”Mihai
Eminescu” din Târnăveni, am avut și
eu o mică experiență, referitoare la
atitudinea față de carte, față de
biblioteci, schimbată radical după
`89. Astfel, au venit la mine, separat,
oameni care mi-au spus că vor să-și
renoveze locuințele și au câteva zeci
de cărți (unii chiar sute) pe care vor
să le doneze, deoarece vor să-și
desființeze aceste biblioteci
personale. (Ceea ce e trist e că unii au
făcut-o la presiunea copiilor!) Și
pentru a nu le da foc sau a nu le pune
la ghenă sau să le dea ”drumul pe
Târnavă”, au venit la mine, pentru a
găsi, poate împreună, o soluție. Cum
Biblioteca Municipală a refuzat, din
diverse motive, să preia aceste cărți,
mi-a venit ideea înființării în instituție
a unei biblioteci neoficiale de…
tranzit. Astfel, sute de cărți au fost
aranjate pe rafturi special amenajate,
în hol, aduse de cei care își desființau
bibliotecile personale și, cine dorea,
putea să vină să le consulte și să ia
acasă, fără nicio problemă și fără
înapoiere, orice carte dorește și
oricâte cărți ar dori, indiferent de
număr. Totul a fost popularizat cum
trebuie și în felul acesta am mai
prelungit viața multor cărți, care erau
dorite în alte biblioteci personale
rămase).
Astăzi, scriitorul s-a reîntors la
statutul de „scriitor de vagoane”,
singura profesie de… „scriitor”
recunoscută de regimul comunist și
______________________________________
Cărţi de Răzvan Ducan
20
Omagiindu-l pe Grigotre Vieru
______________________________
existentă în nomenclatorul profesiilor.
Astăzi, scriitorii, în pofida faptului că
simt altfel amontele și avalul curgerii
în „râul lui Heraclit”, sunt la fel de
ignorați, dar de data asta, în spiritul
libertății obținute! Cei mai mulți
scriitori își publică textele în regim
propriu, cu o distribuție foarte
deficitară a cărților, datorită mai
multor factori. Nu dezvolt subiectul.
Foarte puține edituri mai reușesc cât
de cât să acopere, prin distribuție de
carte, teritoriul țării. Știu un județ (nu
are importanță numele) unde nu
există nicio librărie, nici măcar în
capitala acestui județ. Și atunci,
despre ce vorbim? Vocația de a fi
scriitor devine tot mai mult utilă doar
unui număr restrâns de cititori.
Aproape că se scrie mai mult pentru
prieteni sau pentru familie sau pentru
prieteni și familia din respectiva
localitate. Sau, eventual, se trimit
cărți la câțiva prieteni sau doritori să
le aibă. Nu mai găsești cărți în
librării, pentru că nu mai prea sunt
librării.
Acum ”un glonț se face mai auzit
decât o carte”. (Desigur, este vorba de
cartea serioasă nu cea de scandal).
Sau orice altceva ce provoacă
tulburări, scandal sau epatează.
Suntem într-un timp al epatării cu
orice preț. Al epatării, desigur, numai
sub lumina reflectoarelor. Mai
degrabă va fi popularizat un scriitor,
dacă ”fluieră în biserică”, dacă face o
”nefăcută”, decât dacă lansează o
carte, indiferent de cât de bună e ea.
Lumea este cu fundul în sus, așa
scripta nu-i mai manent,/ Şi nici
manent nu-i la fel,/ Riga Crypto
umblă-n cârje / Lapona nu-i Enigel.//
Şi nici ergo sum nu este,/ Cel cogito
care-a fost,/ Vedi Neapole-i degeaba/
Şi poi mori fără rost.// Chiar şi cel
memento mori,/ A devenit un râs de
curcă,/ Boii sunt puşi după car,/ În
boi carul se încurcă.// Nu-i mai
lumina crepuscul,/ Nu mai e nici →
NICOLAE BĂCIUŢ
chiar o undă,/ Sub obtuze reflectoare,
/ Doar pigmeii mai abundă.// S-a
desţelinat şi satul,/ De ce avea mai de
preţ,/ Bunul simţ e pus în troaca/
Porcului de la coteţ.// Aerul e zmeu
pe cer,/ Plămânii îl trag cu cârlige,/
Adevăru-i un noroi,/ Omul umblă-n
catalige.// Nu-i cea fost cultura,
biata,/ Fie ea chiar de porumb,/
Creşte apatia-n semeni,/ Lângă firul
lor de plumb.// Înălţimi nu mai
tentează,/ N-ajung târâtoare-n stea,/
Circumvoluţiuni din creier/ Munţii-i
fac de acadea.// Românu` cu gateru-i
frate,/ Nicidecum cu codru nu-i,/ Nu
se naşte vreun Pepelea,/ Fără
duplicatul cui.// Nu se naşte niciun
petec/ Fără sacul ce e dat,/ Lenea e
cucoană mare,/ Munca-i scoasă la
mezat.// Dragostea pentru pământ /
Ne-a luat-o Dumnezeu,/ Pe o creangă
de acuma/ Cântă pupăza din teu.//
Ion al nostru creşte cai,/ Pe aleea de
la bloc,/ Sub capotă îi turează/ Pe toţi
deodată, la un loc.// Gheorghe a
rămas la ţară,/ Să devină agricultor,/
Recoltele-i umplu ecranu`/ Crescute-
n televizor.// La noi ca la nimenea,/
Nimenea, ca şi la noi,/ Fierbe apa la
unghi drept,/ Temperatura-i cu
nevoi.// Porţile nu-s mai de fier,/
Nimenea nimic nu iartă,/ Fierbe
Dunărea-n cazane,/ Ţuică din cea
mai fiartă.// Nici Parisul nu-i mai
verde,/ Moscova roşie, nici,/
Baletează omenirea,/ Doar pe poante
cu arici.// Nici Kinshasa nu-i mai
Congo,/ Brazaville e în Brazil,/
Buchetul de ţepi maturi/ E-nvelit în
trandafiri.// Patul de la şah nu-i pat,/
Şi ia jocului din gust,/ E măsura
adevărată/ Numai patul lui Procust.//
Se nasc fetiţele femei,/ Uitând să fie
domnişoare,/ Le sare în triunghi,
direct,/ Linia dintre picioare.// Feţi şi
zâne de-altădată/ S-au ales cu pumni
în plex,/ Ascultă părinţii, seara,/ De
la copii, poveşti cu sex.// Nu-i mai
forţa centripetă,/ Care fost-a ea oda-
tă,/ Lumea e în centrifugă/ Şi credin-
ţa-i disipată.// Idolii de peste noapte,/
Muşcă din noi groase hălci,/ Dege-
tele, trei, ţin pixul,/ Pentru crucea de
la bănci.// Peste toate, doar răspu-
nsuri,/ Nimenea nu mai întreabă,/
Însăşi chiar festina lente,/ Este toată
numai zdroabă.// Pe de altă parte
parcă,/ Pară pică tot mai des/ Şi gura
lui Nătăfleaţă/ Este drumul cel ales.//
Apatu` foto-i vina,/ Boala-i este
confirmată,/ Lumea sa din fund de
ochi/ O trăim nerăsturnată.// (poezia
Brownian, 2010)
Poetul, animatorul şi oratorul. La
Târnăveni, 2006, omagiu lui
Eminescu, la bustul poetului
_____________________________
-Ce ţi-a dat, ce ţi-a luat
asumarea condiţiei de scriitor?
-Condiția de scriitor mi-a dat
infinit mai mult decât mi-a luat. Mi-a
dat în primul rând bucurie la cub,
bucurie de a vedea sau de a putea
închipui, dar și de a mă mișca
metaforic, în lumi extraordinar de
frumoase și palpitante, care pentru
mine au avut și un efect tonic. Prin
statutul de scriitor, și în special cel de
poet, mi s-a dat posibilitatea de a-mi
descoperi o dimensiune, care exista
până atunci doar în stare latentă. Mi-
am jucat acest ”as din mânecă” cum
am crezut eu mai bine. El, la rândul
său, m-a arătat până la urmă, pe mine
cel adevărat. Astfel am învățat să mă
aflu mai bine. Scriu…”deci exist”!
-. Eşti membru USR în filiala
Cluj a USR. De ce ai plecat din
filiala Mureş?
-Nu am fost niciodată membru al
filialei Mureș al U.S.R. Este adevărat,
în schimb, că pentru această filială,
mi-am făcut inițial dosarul de primire
în Uniune. După ce l-am făcut, cu tot
ce trebuia în el, l-am trimis printr-un
scriitor cu notorietate de la București
(și care venise să-și lanseze la
Tg.Mureș o carte) pentru a fi depus la
Uniunea Scriitorilor. A fost o mișcare
greșită, dosarul meu… neantizându-
se, pur și simplu. Cred că am fost
lăsat intenționat să greșesc, fiindcă
am simțit de la început că nu sunt
agreat de conducerea filialei, fiind un
„nealiniat” la modul lor de a fi. Nu
puteam să perii pe mai-marii zilei de
la Tg.Mureș. Îmi lipsea obedianța.
Așa că mi-am făcut dosarul pentru
filiala Cluj (pe care l-am depus
21
personal, de data aceasta), filială care
l-a propus Uniunii Scriitorilor, unde
am și fost primit. Era anul 2001.
- Unde e locul scriitorului în
societate? Tu eşti dascăl - ce menire
are un dascăl care e şi scriitor sau
un scriitor care e şi dascăl?
- A spus-o Camil Petrescu în
”Fenomenul românesc”: Sufletul unui
scriitor mare este sinteza sufletească
a unui popor la un moment dat. Nu
tradițiile sunt sufletul unui popor, ci
scriitorii, gânditorii și artiștii lui. (...)
Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt
mari prin arta lor națională, națiunile
sunt mari prin arta acestor artiști.
Acestei afirmații de necontestat i se
opune, din păcate, cruda realitate a
condiției scriitorului și a locului care i
se dă astăzi în societate, ca
întotdeauna, de fapt. Un loc minor, un
loc de pluton, un loc la periferia
societății. De multe ori, noi ne
omorâm valorile, doar pentru a avea
apoi ce comemora! Trist, dar
adevărat. Le omorâm prin
neînțelegerea lor, prin „privitul de
sus” al lor iar, uneori, le omorâm și
fizic. Spuneam într-o carte că sunt
foarte mulți care: „Ceea ce nu înțeleg,
persiflează. La ceea ce nu pot ajunge,
urăsc”. Da, sunt oameni care urăsc
oamenii valoroși, tocmai pentru că nu
pot ajunge la nivelul valorii și
înțelegerii lor.
Referitor la a doua întrebare,
cred că dascălul-scriitor are câțiva
talanți în plus față de dascălul simplu.
Și când spun dascălul simplu nu o
spun cu aer peiorativ, ci cu unul plin
de respect, dar lucid. Scriitorul poate
aduce în școală acel aer nevăzut de
elevi, acele dimensiuni nebănuite, pe
care el, cu harul, pe care îl are, le
poate developa benefic, cu un aer
firesc. El poate chiar „arăta cu mâna”
elevilor ceea ce nu le-a mai fost arătat
niciodată. Într-o școală, scriitorul
poate fi capabil de o combustie, care
să recreeze în mentalul elevilor
iubirea de scriitori și operele lor,
iubirea de frumos, în general.
Scriitorii sunt bucuroși să fie solicitați
și invitați să meargă în școli. Scriitorii
ar fi văzuți de elevi în carne și oase și
nu doar ca eventuale fotografii șterse
și nereprezentative precum sunt unele
în manuale. Chemarea scriitorilor în
școli, pentru a vorbi cu elevii, este
prin excelență un act de cultură. Poate
fi, de asemenea, un act crucial de
învățare sau redescoperire, din partea
elevilor, a plăcerii de a citi. →
 - Nimeni nu-i profet în ţara lui.
De ce eşti/nu eşti, ca scrii-
tor, "profet" în Târnăveni?
- În primul și în primul rând,
scriitorul (ca termen generic) este o
entitate aparte, care mereu a creat
disconfort potentaților vremii și celor
deprinși cu viața în tipare, incapabili
să gândească altceva și să vadă mai
departe de ceea ce li se spune,
dezvoltând doar reflexe „demne” de
„câinele lui Pavlov”. Am spus-o într-
un poem: „Poetul nu poate fi păstrat
în formolul formelor convenționale./
Raftul pe care-i pus nu-i al timpului
său./ Îl strânge formula chimică a
încartiruirii./ El nu poate sta înțepat
în ceafă așa cum vrea bumbișca
vremii,/ De aceea, atunci când
profesorul de morală vi-l aduce,/
Mândru, ca material didactic,/ Să
știți că ce vedeți voi acolo nu-i
adevărat,/ Căci ce vedeți voi acolo îi
mai mult dorință decât putință”.
(poezia Poetul nu poate fi păstrat).
Uneori, acest disconfort creat de
scriitor (fie că e poet, prozator,
dramaturg, critic literar etc., nu
contează genul literar practicat)
devine chiar pericol. De ce? Simplu,
pentru forța pe care poate să o aibă
cuvântul inspirat. Am spus-o și
literar: „Mina creionului, iată cel mai
frumos animal,/ Făcut să rupă, să
devore, să sfârtece/ Cu o cruzime rar
întâlnită./ În gura ei încape capul
unui om, al unei națiuni,/ Sau chiar
capul ei încape în gura ei,/ Și, de
aceea, este vânată cu multă atenție,/
Iar dacă este cumva prinsă,/ Este
ținută într-o cușcă a permanentei
alerte,/ Pentru că mina creionului,
domnilor:/ sălbatecă, virilă, stă pe
tronul indolenței,/ Jucând
Shakespeare, cu puterea în mână,/
Gândind întotdeauna la ea/ Ca la
țeasta lui Yorik”. (poezia Mina
creionului, iată cel mai frumos
animal!).
Apoi mă adaug și eu regulii
„ancestrale” de a nu fi profet în „țara
mea”. Acest fapt se datoarează unor
idei preconcepute ale celor mai mulți,
cum că scriitorii sunt un fel de
semizei, care nu locuiesc între
oameni, locuiesc în „turnurile lor de
fildeș”, deci sunt „scumpi la vedere”.
Cu alte cuvinte, scriitorul care
locuiește în localitate cu ei nu poate fi
scriitor. “Cum să fie un scriitor un ins
de care ‘mă lovesc’ întotdeauna în
oraș, la cozi, la brutărie, la berărie?
Ca să nu mai zic că am mai și jucat în
copilărie fotbal cu el, ne-am julit la
genunchi, ne-am făcut prăștii, am
vânat vrăbii și… am umblat ulterior
după fete. Cum să fie ăsta scriitor,
dacă este ca mine?”. Iată modul de a
vedea lucrurile. Dacă eram din altă
localitate, și știau foarte puține despre
mine, necunoscându-mi bunicii și
părinții, familia etc. era foarte bine.
Atunci eram scriitorul. Așa sunt doar
concitadinul lor, eventual locuitor al
aceluiași cartier și tot, eventual, cel cu
care la nu știu ce crâșmă, a ciocnit și
a băut per tu. Am scris o serie de cărți
de cercetare, privitoare la Târnăveni,
developându-i istoria, cultura, cultura
scrisă, istoria religioasă, istoria
sportivă etc. Am scris poezii în care
apare acest spațiu al devenirii mele,
pe care mărturisesc, fără rezerve, îl
iubesc. Iată câteva mostre lirice a
acestei iubiri: “Târnava mea de lapte
dulce,/ mulsă din ugerul unui munte
dus la păscut,/ pe pășuni
dumnezeiești de transilvane,/ te ador
din cana malului de lut.// Te sorb cu
mici înghițituri de vis,/ având în
mână un codru de pădure,/ din grâul
dealului unde urcam ades,/ să las
priveliștea ca să mă fure.// Și plâng în
fibra mea de harul,/ din meandrele
tale de a fi dezghiocat pe pământ,/
antidot al înstrăinării mele de mine,/
smălțuiești trecerea mea prin
cuvânt”. (poezia Târnava mea de
lapte dulce). Altădată, orașului și
râului care îl străbate, le-am dat, din
aceeași iubire, conotații suprarealiste:
“Râu care curgi printre ”dealuri cu
spini”,/ meandrele tale înfăptuiesc
______________________________
Soţii Duşa, Nicolae Băciuţ, Lazăr
Lădariu, Răzvan Ducan, Dimitrie
Poptămaş, la bustul lui Eminescu
din Târgu-Mureş, 1 iunie 2017
22
Sorina Bloj, Nicolae Băciuţ,
Mihaela Aionesei, Răzvan Ducan,
Ana Munteanu Drăghici, Lăpuşna
6 august 2015
_____________________________
la festivalul de Poezie religioasă
“Credo”, lumini,/ undele-ți lasă
aluviuni rare,/ Târnăveni - port
maritim fără ieșire la mare….//…”
(poezia Târnava). Sau: “Cerul locului
meu de naştere/ stă sprijinit pe
proptelele/ putinţei mele de a visa./
Fiecare vers e o desţepenire./ Fiecare
poem e o ridicare de cric./ Cuvântul
pasăre are aici zborul/ mai sus decât
însăşi pasărea./ Cuvântul lumină este
mai îndepărtat/ decât lumina venită,
de la ani lumină,/ de pe cea mai
îndepărtată stea./ Aici albastrul
cerului nu este culoare,/ ci mai
degrabă înălţime,/ asemenea
albastrului ochilor mei/ cu care
măsor alte albăstrimi./ Declar, de
aceea, Târnăveniul,/ locul cu cel mai
înalt cer din lume,/ unde nu cer
simplu,/ ci mulţumesc albastru,/
pentru putinţa/ de a fi poet”. (poezia
Cerul locului meu de naștere). Etc.
-Simţi greutatea provinciei în
aspiraţiile tale scriitoriceşti?
-Nu mai am astfel de prejudecăți.
Am depășit, cred eu, acest stadiu.
Într-o oarecare măsură mă și mișc
într-un areal mai larg. Desigur, poţi fi
catalogat oricând ca fiind provincial,
dar asta este în funcție la ce ești
raportat. Din punct de vedere al
kilometrilor parcurși pe astfalt, ești
provincial față de cei din București
sau din alte orașe mari. În funcție de
cărțile citite, ei pot fi provinciali față
de tine, chiar dacă tu locuiești în
vreun cătun amărât. Așadar, este o
problemă de semantică. Poate că am
fost și chiar mai sunt provincial în
ochii altora, dar nu în ochii mei. Și ei
sunt tot ce contează. Și dacă am fost,
foarte bine. Asta nu înseamnă că
“privesc înapoi cu mânie”. Privesc,
eventual, cu nostalgie și cu →
resemnare, spunându-mi, ”probabil
așa trebuia să fie”. În prezent, încerc
să mă scriu pe mine așa cum sunt, cu
bunele și cu relele mele. Am avut
parte, în timp, de sfătuitori de toate
felurile, care mi-au spus că nu e cazul
(de exemplu) să mă risipesc în cărți
dedicate țării, pământului românesc
și, în general, tot ce ține de iubirea de
țară. Le-am răspuns, nu, mulțumesc.
Am scris tot timpul numai ceea ce am
simțit. Dacă am simțit nevoia să scriu
poezie filosofică, am scris. Dacă am
simțit nevoia să scriu o poezie
dedicată iubirii de țară, am scris.
Dacă am simțit nevoia să scriu o
poezie dedicată lui Eminescu, am
scris. Când am simțit nevoia să fac
cercetare, am făcut. Când am simțit
nevoia să fac publicistică, am făcut,
de asemenea, publicistică. Eu nu mă
mint pe mine și scriu numai ceea ce
simt că trebuie scris. În rest, nu mă
interesează. Așa funcționez eu, numai
pe bază de sinceritate. Dacă aș da
curs ”binevoitorilor” și sfătuitorilor
de ocazie, aș gândi cu gândul lor, aș
scrie cu scrisul lor și nu aș mai fi eu.
Aș fi ei, ceea ce e de neadmis, din
punctul meu de vedere.
- Mai există prietenii literare?
Ce-i uneşte şi ce-i desparte azi pe
scriitori?
- Bineînțeles că mai există, chiar
dacă nu sunt popularizate sau nu sunt
foarte vizibile. Pe scriitorii de astăzi îi
unește ceea ce i-a unit dintotdeauna:
pasiunea comună, moralitatea
comună, toleranța comună și
modurile apropiate de a vedea și a se
raporta la lume. Îi despart orgoliile,
patimile, lipsa de moralitate și
gândirea atitudinală diferită. Au fost
prietenii literare celebre și aici o să
amintesc numai una, știută și
arhiștiută, cea dintre Eminescu și
Creangă. În zile noastre, chiar
prietenia noastră de 30 de ani, poate fi
un astfel de exemplu, dragă prietene,
Nicolae Băciuț. Nu?
- Nu eşti singurul scriitor din
familie. Cum îţi sună sintagma
"Ducan tatăl", dar "Ducan fiul",
când e vorba de condiţia voastră de
scriitori.
- Ca și sintagma știută și uzitată
de ”Dumas, tatăl” și ”Dumas, fiul”.
De altfel, în familia noastră sunt doi
scriitori și un singur cititor, mama lui
și soția mea care, vrând nevrând,
trebuie (trebuia) să asculte ceea ce
scriam. Fără a forța în vreun fel,
nașterea pasiunii fiului meu pentru
literatură s-a făcut aproape la modul
cel mai firesc. La 6 ani, a scris prima
poezie, la 12 ani a debutat cu poezii
în revista școlii, la 15 ani a debutat
editorial, la 19 ani a fost primit în
Uniunea Scriitorilor din România, iar
acum (primăvara anului 2017) la 29
de ani, este doctorand la ”Literatură
comparat”, la Universitatea Paris-
Sorbonne (Paris IV), după ce a
absolvit un master (și) la aceeași
universitate. Etc. A scris peste 20 de
cărți de poezie, critică literară,
dramaturgie, teorie literară, eseu etc.
Răzvan Ducan, Maria Precup,
primar al Reghinului, Nicolae
Băciuţ, 17 ianuarie 2014
______________________________
L-am dus o singură dată, la început,
la un cenaclu literar, iar apoi a
început să meargă singur. Nu neg că
în anii copilăriei lui trăgeam speranța
că îmi va urma în pasiunea literară.
Chiar am scris un poem al speranței
în acest sens: Invidiază-mă deltă, mi
s-a născut un copil,/ cel mai nou
pământ al țării mele,/ cernoziom
tânăr prin brațele iubirii,/ biruință ce
se ține încă-n proptele./ Va trebui
redesenata harta, trebuie remăsurată/
distanța până la îndepărtatele stele,/
căci mă mai apropiu cu o frunte,/ mă
mai îndes cu un vis,/ am strigat
bucurie în certificatul de naștere,/ dar
speranță am scris// (poezia Invidiază-
mă deltă, mi s-a născut un copil).
Fiul meu s-a desprins ”de cuib”
de la început. Și tot de la început a
învățat să zboare singur. A avut și are
un stil aparte. Fiind o personalitate
foarte puternică, a făcut-o, zic eu,
într-un firesc al căutării drumului
propriu. Iată ce spunea scriitoarea
Elena M. Câmpan, referitor la acest
fapt: Spre deosebire de poezia lui
23
Răzvan Ducan, cerebrală și
încercată, senzuală, poezia lui Darie
Ducan e mult mai tristă, dar și mai
pasională, mai bătrână, parcă, invers
proporțional cu specificul vârstei....E
greu de spus care dintre cei doi
Ducan e mai mare sau mai mic. Din
fericire, sunt de nedespărțit și
niciunul nu scapă de celălalt. Nici
istoria literaturii de amândoi.
Măgulitoare cuvinte a spus și
Adrian Păunescu: ”Un poet
remarcabil, tânăr şi copleşitor, Darie
Ducan continuă opera de familie a
tatălui său, Răzvan Ducan, poet şi
gazetar de prestigiu, din Târnăveni.
Dumnezeu a dat acestei familii
suficientă vocaţie pentru a întemeia o
literatură.”.
Și tu prietene, Nicolae Băciuț,
care mă investighezi pașnic cu aceste
întrebări, ai scris, printre altele, în
prefața intitulată ”Trunchiul și
așchia”, prefață la cartea ”Poezii.
Poeme. Răzvan DUCAN. Darie
DUCAN”, antologie de Darie Ducan,
Ed. Vatra Veche, 2015, următoarele:
”......Perechi literare în largul
istoriei au mai fost, dar cele uzuale
au fost cele de cuplu, în care ambii
parteneri şi-au asumat destine
literare comune, iar acestea au
determinat chiar formarea cuplului...
literar. Dar dacă în aceste cazuri,
evoluţia fiecăruia în parte a
determinat la un moment dat un fel de
regăsire a unuia în celălalt din
considerente (extra) literare, bazată
pe sentimente de iubire, în cazul
relaţiei tată-fiu, lucrurile stau radical
diferit...(...)... Doi autori nestatornici,
harnici, implicaţi în a veghea la
soarta limbii şi neamului din care fac
parte, lipsiţi de prejudecăţi
europeniste, nivelatoare, nereţinuţi în
a-şi declara naţionalismul, ca singur
mod de a-i respecta pe alţii, fără a te
pune pentru asta în genunchi.
Îmi sunt doi prieteni dragi, doi
camarazi de drum lung. Pentru că eu
cred pentru amândoi că drumul lor în
literatură este lung şi cu folos.
Aştept momentul în care critica
literară să-i descopere în
dimensiunea reală a valorii lor şi să-i
aşeze şi ea acolo unde le e locul, în
primul raft al bibliotecii literaturii
române”. Etc.
- Ce crezi că se va alege de
scriitorii de azi?
Scriitorii scriu, că asta le este
boala și karma. Este o boală
nevindecabilă pentru care nu sunt →
Eu, cel din septembrie
Mai jos de moarte nu pot să cobor,
Căci sufletul îmi este opritor.
Nu pot să urc mai sus de Înviere,
Trupul mi-e greu de zborurile mele.
Mărgică culisând pe-un fir de viață,
Cu inerția de gând bun în față.
Comprimând și decomprimând,
Cifra octanică a ceea ce sunt.
O altă arcă în care Dumnezeu,
A adunat perechi de bine și rău.
Și mă lasă în fizică și în chimie,
Cât de lungă-i plapuma de entalpie.
Sperând de-a fi din valurile sorții,
În dreapta Tatălui, din stânga morții.
3 septembrie 2016
Licuriciul
Clipa este o formă de fortificaţie 8 mai 2012
Licuriciul este un submultiplu de stea,
în spatele căreia au murit sau au
După putinţa de-a lumina. învins oameni.
De acolo s-au pornit revolte,
_________________________________________________________________________________________________
CONDIŢIA DE SCRIITOR
→medicamente. Și nici nu vreau să
fie medicamente. Când boala,
„dureros de dulce”, te prinde și te
pătrunde, devii o entitate alta decât
cea de până atunci. Ai acces la lucruri
neaccesibile oamenilor de rând și la
lumi nemaivăzute. După un timp, nu
mai poți trăi fără această boală. Vei
constata că face parte din ființa ta.
Veți trăi și veți muri împreună, ca Ro-
meo și Julieta. Desigur, toate astea
sunt date, generic, scriitorului. Iar
scriitorilor: de la capacitate la capaci-
tate, de la talent la talent, de la deter-
minare la determinare. Ca scriitor,
poți să mori de foame, dar nu poți să
mori de plictiseală, de plăcerea de a te
investiga, de ați descoperi resorturi cu
care să scoți la iveală frumuseți. Scri-
itorul va găsi mereu subiecte cu care
să-și mobilize sufletul. Bucuria unui
astfel de demers e greu de cuantificat.
Scriitorul va continua să existe, chiar
și când nu vor mai fi păduri și nu va
mai fi hârtie. Atunci va scrie pe linia
orizontului, pe înserări, pe solstiții și
pe echinoxuri, pe dâra melcului, pe
pala de vânt sau pe cozi de comete.
Dar steaua are supremul viciu
De-a nu avea viaţă, precum licuriciul.
După materia vie ce pulsează în ea,
Licuriciul este un multiplu de stea.
Decât stele din cer, fără viaţă în salbă,
La gâtul anilor, vreau licurici din
iarbă.
13 mai 2012
La Muzeul de Istorie din
Sighişoara, 2014
______________________________
Clipa
RĂZVAN DUCAN
Dacă și acestea se vor termina, va
scrie cu cea mai simpatică cerneală,
gândul propriu, care mai devreme sau
mai târziu va face pârtie către cititorii
de gânduri. Tot se va găsi cineva,
până la urmă, care să vrea să se
salveze prin scrisul scriitorului.
Mă vei întreba, probabil, bine,
dar nu ai spus nimic de scrisul la
calculator și trimiterea lui în lumea
virtuală, lumea modernă de astăzi? Ba
am spus într-un poem din cea mai
recentă carte de versuri, carte intitu-
lată ”Cumpăr timp”: Am pus un mesaj
în sticla unui like,/ pe care l-am
aruncat apoi în valurile/ facebook-
ului./ Acolo sunt, cât de cât, şanse,/
să fie găsit de vreun internaut,/ pe
ţărmul uitat de delete.// Este foarte
posibil ca strigătul meu de ajutor,/
dacă a fost unul de ajutor,/ să se fi
estompat între timp,/ sau strigătul de
extaz,/ dacă a fost unul de extaz,/ să
se fi ofilit.// Nici eu nu mai ştiu exact
cum a fost,/ a trecut de atunci şi ziua
de astăzi.// Aşa cum este foarte
posibil/ ca mesajul meu să fie găsit
/în burta spintecată a unui virus,/
prins cu laptop-ul de vreun tânăr
24
de acolo insurecţii au schimbat faţa
unor decenii sau secole.
Acolo s-au terminat cariere,
de acolo s-au început ani de glorie.
De aceea ea este căutată cu obstinaţie,
de aceea de ea se fuge ca dracu’ de
tămâie.
Ea e peste tot, tot timpul.
Scepticii o contestă,
învinşii nu pot scăpa de ea,
învingătorii şi-o premeditează.
Unii o ridică în slăvi, alţii îi aduc
acuze grave
fiecare în parte având într-un fel
dreptatea sa.
Cert este că nu iese niciodată din ea
însăşi,
şi de aceea nu va avea niciodată
termenul de valabilitate expirat.
Ea nu-şi va modifică organic
calitatea,
va fi mereu o formă de fortificaţie
făcută din imaterialul atitudinilor,
în spatele căreia vor fi înfrângeri
sau vor învinge oameni.
inteligent,/ ce a ieşit la plimbare pe
mapamond,/ numai în chiloţi şi cu
berea pe masă.// Poate chiar eu să fi
murit de mai demult/ şi mesajul meu
găsit/ să fie considerat o scriere cu
rune,/ despre modul ungerii
anchilozărilor/ cu îndrăzneală.//
(poezia Mesaj în sticla unui like).
- Cum crezi că va arăta
scriitorul într-un viitor mai
îndepărtat?
-Am să răspund tot cu un poem
de-al meu: „Firme de turism vor gân-
di terapii/ prin lecturi colective./ Că-
lătoria metafizică prin poezie,/ va fi
în viitor/ ceaiul perfect cu lămâie/
contra pandemiei de plastic./ Meta-
fore de multe stele vor caza suflete,/
versurile vor fi aer curat,/ ideile timp
frumos/ și strofele, aleile pe unde/
oamenii se vor plimba în poeți./ În
timpul acesta,/ calculatoarele/ vor
pregăti compoziția/ torturilor și ro-
boții vor sufla lumânările aprinse,/
sărbătorindu-și fabricile lor de naș-
tere// (poezia Firme de turism).
februarie – martie 2017
 (III)
”……”Poemul entropic” al lui Răzvan Ducan (…) este un
poem despre tot, și emfatic și villonesc, un poem care și-a
câștigat, de la publicarea din 1995 în ”Târnava mea de
lapte dulce”, un public al lui separat față de restul poeziei
sale, în general destul de fructuantă între originalitate și
localism. Poemul acesta își taie pădure și, între poeme, el
pare să devină poemul. (…) Poemul e inițiatic, precum
toate poemele mari, itinerant precum orice operă de artă
adevărată și interesant în contextul apariției sale. În plină
generație 90 el are curajul de a risca să pară clasic și să
fie, de fapt, o fină ironie de metrică la adresa clasicității și
a purismului (regionalisme ca țintirim n-ar fi tocmai în
regulă lângă o sculptură clasică, de marmură albă). E un
postmodernism al metricii și câteodată al lexicului aici, o
evanescență a fluxului”.
Darie Ducan
din ”Cuvânt înainte” la cartea ”Poemul entropic”, Ed.
Nico, 2011
* descriptiv” al atitudinii lirice pentru realizarea unității
”....Constatări care unor oameni obişnuiţi le scapă, sunt de
natură să descifreze tainele naturii, mai degrabă în spirit
ludic. E vorba aici de un stil care vizează unele aspecte
filozofice legate de timp, viaţă, moarte…(...)…Uneori,
imaginaţia poetului întrece limita realului, plonjând de-a
dreptul în suprareal (…)…..Poezia lui câştigă prin modul
direct de adresabilitate şi disponibilitate la dialog. Cu alte
cuvinte este interactivă. Faptul că poezia cere un feed-
back este cunoscut. Feed-back-ul în cazul acesta nu se
lasă prea mult aşteptat, pentru că adevărurile pe care le
relevă, sunt de factură socială şi ajung drept la
inimă…(…)….Poezia lui Răzvan Ducan este una excesiv
metaforică, plină de imagini care reflectă adevărul unei
lumi în devenire, a unei răspântii de sine, uneori
dureroasă, alteori plină de speranţe...”.
Cezarina Adamescu
în art.”POEZIA BILANŢULUI PROVIZORIU
ŞI A PRAGULUI DE TRECUT” din cartea
”Răzvan Ducan- un scriitor la curtea metaforei”
de Cezarina Adamescu, Ed. Nico, Tg.Mureș, 2013;
(referire la cartea „Poem sărutând mâna poetului”,
versuri, Editura NICO, Târgu-Mureş, 2012)
* Eminescu nu se vorbeşte,/ Despre Eminescu numai se
”…..Versurile sunt remarcabile, pline de polenul
maturităţii biruitoare…”.
Ioan I. Nistor
în articolul ”Viața ca un vânt pe la spate”,
din revista ”Vatra Veche”, Nr. 3(75), martie 2015
( referire la cartea POEM SĂRUTÂND MÂNA
POETULUI, Ed. Nico, Tg. Mureș, 2012)
* îmi sună şi azi în urechi recomandarea făcută de
” Încheind prezentarea cărții "Mulțumesc albastru”, în
septembrie 2006, spuneam: "Răzvan Ducan, unul dintre
26
Omagiu lui Coşbuc, la Casa Memorială din Hordou,
17 septembrie 2016
______________________________________________
«blânzii păstori peste metafore», dovedește că suferința
naște, într-adevar, poezie, printr-un crez poate echivalent
cu un imn închinat vieții”. Contaminat de poezie, de
verbul care clădește, de frumos, Răzvan Ducan deține, în
aceeași măsură, și în cartea de față – "Poem sărutând
mâna poetului”, apăruta la Editura Nico –, acel "cod
poetice, a nuanțării sentimentelor în materialitatea acestei
lumi, în care funcția lirică a poeziei este dublată de
imaginație și virtuozitate…..”
Lazăr Lădariu
în art. ”RĂZVAN DUCAN: "Poem sărutând mâna
poetului”” din cotidianul ”Cuvântul liber”, 21 iulie 2012
*
”Lansarea celei de-a doua ediţii a volumului de
poezii ”Poporul de proşti versus Mihai Eminescu” (1.), a
înseamnat mai mult decât o provocare de a saluta încă o
dată originalitatea stilului în care poetul Răzvan Ducan
reuşeşte din nou, ”să rupă – aşa cum opinează Valentin
Coşereanu, prefaţatorul cărţii - monotonia cunoscută a
poeţilor de azi” (2)...........(...)....
A doua ediţie a Poporului de proşti versus Mihai
Eminescu este, şi ea, o prelungire a strigătului lui
Ghilgameş, deoarece Răzvan Ducan ştie să convingă
cititorul că, în ciuda recrudescenţei clişeelor verbale care
definesc limba română a acestui saeculum: “mai ales în
agore, unde oamenii mici/ vor face un desant cu
logoree”, marele nostru Poet nu se va clinti din măreţia
sa. Ştie să recomande cu fina-i subtilitate, mai întâi,
sinceritatea gândirii şi mai apoi pe cea a vorbirii: ”Despre
gândeşte,/ Cine vorbeşte despre Eminescu, / Despre sine
vorbeşte” (La bronzul numit Eminescu).”
Nicolae Suciu
în art. ”Mihai Eminescu și lirica lui Răzvan Ducan”
*
“N-am mai scris de mult o cronică de carte, căci
Constantin Noica la Ipoteşti, în 1986, când vizita casa
memorială a Eminoviceştilor, ţintit să realizăm noi
facsimilarea manuscriselor Eminescu: nu te pierde în
articole şi nici în cronici; dacă ai ceva de spus, →
scrie o carte... Nu am putut respecta în totalitate povaţa
filozofului (ştia el ce ştia), căci în răstimpuri, atunci când
mi-a plăcut, am făcut-o.
Recidivez şi acum, după ce am parcurs volumul
lui Răzvan Ducan, Poporul de proşti versus Eminescu –
un titlu explicat „pe şleau” chiar de primul poem care
deschide volumul: Poporul de proşti era prea ocupat în
lupta cu sine./ Poporul de proşti versus poporul de
proşti./ Numai aşa poate fi înţeles Eminescu. Poate că
merită remarcată o explicaţie şi mai clară, din motto-ul
aceluiaşi poem: Poporul român i-a fost lui Eminescu
călcâiul lui Ahile, până ce călcâiul lui Ahile i-a venit de
hac lui Ahile.
Ceva mai târziu, după ce prima lectură s-a
aşezat, mi-am dat seama că nu tot ce spune un autor în
cartea sa este bine primit/înţeles şi de cititori. (Mai ales
dacă sunt dintre aceia care au ştiinţă de carte până la
genunchiul broaştei şi care îşi socotesc anii de armată
drept şcoală). Constat şi trec mai departe.
Volumul tipărit la Editura Nico, în Târgu-Mureş
(editor Nicolae I. Băciuţ) este pentru mine o excepţie.
Coborând într-un concret mai adânc, al cărui subiect este
constituit de poeziile înseşi, sigur că e greu, e foarte greu
şi foarte riscant să scrii un volum întreg dedicat lui
Eminescu, chiar dacă volumul are în jur de 90 de
pagini….. Riscurile sunt mari pentru că – pe de o parte –
autorul riscă să se repete, iar pe de alta pentru că tagma
cârcotaşilor condeieri abia aşteaptă să-ţi găsească hibe
acolo unde ele nici nu există. Iar dacă poeziile nu se
încadrează în „curentul” (evident, la modă!) pe care ei îl
acceptă (adesea proliferanţi ai acestuia), sigur că nimic nu
e bun în poemele bietului autor.
Ei bine, nu împărtăşim nimic din toate acestea.
Dar pentru a nu cădea în greşeala preopinenţilor, se
cuvine să motivăm şi de ce ne-au impresionat poemele
unui autor pe care (mărturisesc) nu-l cunosc…..…Rar am
întâlnit un om (în cazul nostru un poet, poetul Răzvan
Ducan) să cunoască atât de bine viaţa şi opera unui
creator de geniu, cum a fost Mihai Eminescu. Adâncimile
metaforice ale poeziei sale sunt atât de evidente pentru
cine-l cunoaşte pe Eminescu, încât ele par să se
transforme în axiome de interpretare…”
Valentin Coşereanu
În articolul “CUM POATE FI ÎNŢELES
EMINESCU?”,
referitor la volumul de versuri “Poporul de proşti
versus Eminescu”, Ed, Nico, Tg.Mureş, 2013. Articolul a
fost publicat în revista “Vatra Veche”, “serie veche
nouă”, Anul VI, Nr.1 (61), ianuarie 2014
*
“Răzvan Ducan, scrie, la cei aproape 58 de ani ai săi
(născut la 25 iunie 1957, la Târnăveni), o admirabilă
carte, aş zice chiar excepţională, despre poetul naţional
MIHAI EMINESCU, sub formă eseistică, riguros
documentată, “Licurici sub Luceafăr” (Ed. Nico, Tg.
Mureş, 2013, având 314 pagini), o scrie din admiraţie şi
preţuire pentru Eminescu, din pură pasiune....”.
Aurel Hancu
27
În articolul “RĂZVAN DUCAN, “Licurici sub Luceafăr”,
Ed. Nico, 2014 din “Cuvântul liber”, joi, 9 aprilie 2015
*
”….Luptător cum puțini mai sunt azi, pentru a menține
România și Limba Română, pe verticalitatea care li se
cuvine prin moștenirea istorică, Răzvan Ducan este acel
frumos ,,nebun,, ce intuiește, ba, chiar știe că totul în
jurul său se prăbușește, dar el continuă să-și păstreze
onoarea, mintea lucidă și dragostea neștirbită…(…)…...
Mi-a atras atenția revolta dublată de ironia fină a
autorului, a cetățeanului pus în fața unui soi de seism
lăuntric, și aici cuvintele sunt armele prin care poetul
luptă pentru a mai salva ceea ce se poate din firimitura de
identitate națională. Astfel de poeme îi sunt proprii
poetului din Transilvania și aici se simte fuziunea aceea
teribilă dintre teluricul sangvin, legătura de neam și țară și
conștiință care, vai, e tot mai diluată de forța
banilor…(…)…. Cu talent nativ și beneficiind de o
bogăție de cuvinte, sigur pe condei, scriind într-un stil
care i se potrivește, R.D. ar putea foarte bine să-și și recite
poemele, să fie tribunul potrivit să moblilizeze mulțimile,
să aducă suflu proaspăt în istoria actuală, destul de
șifonată..... El este un mesager dotat cu aripi de hârtie,
aripile pe care își scrie versurile.
Este conștient de talentul și de riscul de-a se certa cu
zeii puterii efemere.....
Răzvan Ducan este un poet cu voce puternică. El scrie
pentru a transmite ceea ce gândește iar volumul ,, Strigăt
prin curba lui Gauss” (după cum titlul însuși ne
sugerează) este cartea ca o rocă așezată în zidul din care,
Ana a încetat demult să mai plângă.”
Melania Cuc
în art. Răzvan Ducan: ,,Strigăt din curba lui Gauss,,
în revista ”Vatra Veche”, Nr.9 (75), septembrie 2015
și în ”Cuvântul liber”, din 30 septembrie 2015
(referitor la cartea ”Strigăt din curba lui Gauss”, Ed. Nico,
2015)
Cu Mariana Cristescu, Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu,
Târgu-Mureş, 2013

Numai sub cămaşa metaforei
Numai sub cămaşa metaforei
Poetul trăieşte pe săturate,
Numai acolo potentaţii vremii
Au conturile de la bănci blocate.
Şi nu pot să cumpere vreun poem,
Să-şi mobileze vreo venă goală,
Când masca-i pe figura oraşelor,
Poetul îndeamnă la răscoală.
Uneori el face chiar revoluţii
Cu gândacii negri din bucătărie,
Patinează-n tigaie cu bucata de unt,
Cu pâinea feliată face militărie.
ÎI plac răsărituri şi-apusuri,
Pentru orice cuib se-nfioară,
Cu furnica de mână îi gata
Sub talpă de cizmă să moară.
Poate să tragă şi o cometă de coadă
Ca s-o hrănescă cu lapte de mumă,
Să împrumute de la Saturn un inel,
La cactus pe deget să-l pună.
Poate o rază de lumină s-aşeze,
La presat între pagini de carte,
Poate să meargă aparent pe stradă
Şi, de fapt, să fie-n altă parte.
Poate să fugă la poli cu-n om de
zăpadă,
Ca să-l salveze de vara fierbinte,
Dar şi să se răcorească-n fântână,
Coborând pe-un lanţ de cuvinte.
Pe versanţi abrupţi să se caţere,
Până sus în vârf de ameobă,
Poate şi să se-ncălzească la suflet,
Băgând decepţii în sobă.
Şi să se căsătorească cu toţi spinii,
Pătimitelor frunţi, vălurite de sânge,
Să dea din râs celor ce nu mai râd,
Şi din plâns, celor ce nu mai pot
plânge.
Să ceară trei zile doliu planetar
La orice anonimă tăiere de pom,
Să apere în instanţă un câine
Ce pe stradă a fost muşcat de-un om.
Şi mai poate orice îşi pune în gând,
Chiar bacşiş gras poate să fie,
Să fie o agavă ce înfloreşte la o sută
de ani,
Ca rest de plată, de la prăvălie.
Am trăit toată viaţa pe un vârf de
creion
Am trăit toată viaţa pe un vârf de
creion,
al dracului de bine ascuţit.
Intenţionat, spun eu, ascuţit bine,
să n-am loc prea mult de-a stânga
timpului,
să n-am prea mult loc de-a dreapta
spaţiului.
Ăsta da confort, mi-am zis.
Când mă întorceam pe partea dreaptă,
timpul din stânga mea şi spaţiul din
partea cealaltă
se întorceau deodată cu mine.
Autografe în 2002, la Gimnaziul
„Traian”, din Târnăveni
______________________________
Când mă întorceam pe partea stângă,
timpul din stânga mea şi spaţiul din
dreapta se întorceau,
aşijderea, mişcaţi, parcă, de un resort
invizibil.
Eram asemeni copiilor de pe plaja,
din tabăra de vară de la Năvodari,
unde, bronzul mării îl primeam cu
porţia
la un simplu fluier de profesor de
sport.
Şi nici nu mi-am dat seama.
Şi nici nu mi-am dat seama că nu-mi
dau seama.
Am fost barză fără să ştiu. Pe un stâlp
minuscul de grafit.
Deşi două picioare aveam, stăteam în
unul.
Şi poate nici pe acesta.
Ce e mai trist e faptul că
nu mi-am dat seama de asta decât
târziu
când tolănit pe spate în iarba înaltă a
verii,
deşi încercam, nu puteam atinge
stelele cu mâna, coapte fiind.
Doar cu cuvântul îmi era permis să le
ating.
Şi tot acolo am văzut stele căzând în
ape
şi nu mi-am putut sufleca mâneca să
le caut
pe lângă rădăcinile apelor,
asemeni căutărilor păstrăvilor
curcubeu.
27
Şi tot doar cu cuvântul îmi era permis
să le prind.
Nu ştiu de unde atâta vehemenţă la
Dumnezeu
de-a ascuţi atât de bine creionul,
încât de-a stânga timpului
şi de-a dreapta spaţiului meu
doar cuvântul, spaţii largi, să-mi
trăiască.
Mod de-a fi exprimat?!
Sau poate nu.
Eu am fost?
Eu nici nu am fost.
Am trăit oare acolo?
Cine va mai fi mâine interesat cum
s-a visat
de-a stânga timpului şi de-a dreapta
spaţiului
pe la zecimala a nu ştiu câta, după
zero, cum am fost,
pe un vârf de creion ascuţit excesiv ?!
Cineva, totuşi, sau poate nimeni.
Iluzie convertită-n speranţă!?
Poeţii
Poeţii nu-şi mai aruncă infatuaţi
buzduganele de versuri în porţi.
Bat timid precum poştaşul ce aduce o
veste tristă.
Nu mai fac gaură în cer cu privirile
lor trufaşe,
convinşi că schimbă înţelegerea
lumii.
Privesc timid mai mult ca o dorinţă
de a-şi conserva traiul convenabil.
Nu mai scot cuţitele contrazicerii de
dragul contrazicerii.
Acceptă repede orice aspiraţie,
fie ea şi fără acoperire.
Nu mai beau solstiţii din cornul lunii,
nu mai degustă echinoxuri.
Gustă mai ales ceea ce e gratis.
Pungile lor nu-s mai largi şi
generoase ca odinioară.
Le-a murit largheţea.
E numai piele şi os romantismul
poeţilor.
Nu mai are putere să fie excrescenţă
pe suflete.
Poeţii se întorc pe rând la tabieturi,
la prejudecăţi, la obiceiuri, la dogme,
la vicii.
Aşa se toceşte vârful săgeţii,
aşa o generaţie cu vârful bont
încearcă să să se justifice.
De altfel, justificarea
este cea care le şi ţine loc,
generaţie ce a fost fără să ştie
şi nimeni nu i-a zis când s-a petrecut.
RĂZVAN DUCAN

”Păşesc mai apăsat cu Eminescu
şi datorită lui îmi fac cântecele
locuibile.”
-Cum l-ai descoperit pe
Eminescu?
-L-am descoperit pe Eminescu
pe la 7 ani, prin niște păsărele
somnoroase care “prin cuiburi” se
adunau, ca apoi, pe când aveam vreo
10 ani, să descopăr că adversara cea
mai serioasă la fotbal “interstrăzi”,
faţă de echipa cartierului meu
(“Şomilor”, piaţă) în care jucam, era
de pe strada Mihai Eminescu, stradă
ce purta numele celui care scrisese
“Somnoroase păsărele”. Ca să vezi
“rotundul” dat de poezie şi fotbal.
Apoi am aflat că Eminescu a fost cel
care a închipuit un dialog între
Mircea cel Bătrân şi ”Baiazid, zis
Fulgerul”, dialog pe care îl auzeam,
transpus în scenetă, mai mereu la
serbările şcolare din clasele primare şi
gimnaziale. Apoi am descoperit că e
poet, după ce mi s-a clarificat, cât de
cât, ce înseamnă această noţiune.
Apoi am început să-l caut şi să-l
citesc. Așa am aflat că ”e ușor a scrie
versuri, când nu ai nimic a spune…”.
Uluit, ”ochii mei „nălțam visători la
steaua singurătății” lui și la faptul că
nu credea să-nvețe ”a muri vredată”.
De atunci, Eminescu s-a aşezat in
aeternum în fruntea gusturilor mele.
Comuniştii au încercat să-i
exacerbeze poezia Împărat şi
proletar, patrioţii - Ce-ţi doresc eu
ţie, dulce Românie, îndrăgostiţii - De
ce nu-mi vii, Atât de fragedă etc.,
visătorii cosmogonici - La steaua,
Luceafărul, filosofii - Oda (în metru
antic), Scrisoarea I etc. De aici,
concluzia că Eminescu a avut pentru
fiecare câte puţin. Dar ce mult este
acest ”câte puțin” dat de el! De aceea
este şi “naţional”, fiindcă a scris
pentru orice suflet românesc
”nemângâiet”. Ulterior, l-am învăţat
la şcoală, cât să ne ţină de urât. Apoi,
am compensat acest handicap,
descoperindu-l singur. Acolo a fost
revelaţia. Imboldul a fost tragica viaţă
şi poate un anumit resort interior care
m-a împins a-l studia cu atenţie.
Apoi, de acolo încolo, nu am mai fost
eu. Am fost un altul. (A fost și
perioada marilor lecturi din literatura
universală. Citisem şi Tristele şi
Ponticele lui Ovidiu şi Lorca şi
_____________________________
Tagore și Firdousi şi Sédar Senghor şi
Rilke şi Li Tai Pe şi Du Fu şi Elitys și
Lermontov și Serghei Esenin și
Neruda și Eugenio Montale, dar şi
Upanişadele şi Rig-Veda etc. A fost
momentul meu serios de ”literatură
comparată”).
- În ce măsură te-a marcat
faptul că "Eminescu cel Tânăr" a
trecut prin Târnăveni şi în popasul
său la Hanul lui Mănase a făcut
prima afirmaţie a conştiinţei sale
literare?
-Ce frumos spui tu, dragă
prietene, Nicolae Băciuţ, „Eminescu
cel Tânăr”! Sună ca „Pliniu cel
Tânăr” sau ca Pieter „Braugel cel
Tânăr” sau ca „Cyrus cel Tânăr” etc.
Aproape că îmi vine să-l caut pe
„Eminescu cel Bătrân”, „Gherghieş”,
cum îi spuneau botoşănenii, care însă
nu a excelat cu nimic să merite
supranumele de ”…cel bătrân”,
având, totuşi, o „memorie de elefant”
şi abilităţi de administrator, rămânând
în istorie „doar” ca tatăl lui Eminescu.
Dar ce mult poate însemna acest
„doar”!! Dar să revin. „Haimanaua
sănătoasă” îl complimenta criticul
literar George Călinescu pe tânărul
Mihai Eminescu, cel de la vârsta de
16 ani, vârstă la care a venit în
Transilvania, la Blaj, să vadă „locul
de unde a răsărit soarele
românismului”, după cum spunea Ion
Heliade Rădulescu și, desigur, să dea
examen la ”greacă”. „La Dicio-
Sânmărtin (Târnăveniul de astăzi -
n.m.), stând cu seminariştii la masă,
le-a declarat, în sfârşit fără afectare.
„Domnilor, eu sunt poet şi vreau să-
mi adun material” ”, menţionează
același George Călinescu în volumul
Viaţa lui Mihai Eminescu, apărut în
28
1932, despre spusele junelui poet, la
întrebările puse (sau mai degrabă
nepuse) ale seminariştilor blăjeni Ion
Cotta (din Bicaz) şi Teodor
Cojocariu, care, mergând la Blaj, îl
luaseră pe poet în trăsură de la hanul
„La Calul Alb” din Mureş-Oşorhei
(Tg.Mureş de astăzi). Răspunsul dat
de Eminescu s-a întâmplat să fie,
aşadar, la Târnăveni, la Hanul lui
Mănase, han care mai poate fi bănuit
şi azi în zidurile groase ale Cramei
din centru localităţii, în prezent, în
renovare. (Între 1911 și până la
naționalizarea comunistă, hanul a fost
”ținut” de un hangiu cu numele
Mănase. Se presupune că acesta nu
era decât urmașul unei familii da
hangii din ”tată-n fiu”.) Desigur, pe
atunci, hanul era mult mai firav şi mai
rudimentar, probabil acoperit cu
trestie sau paie. Era 3 iunie 1866, ziua
popasului lui Eminescu, mai exact
într-o duminică, cum aveam să aflu în
urma unui program pe calculator.
Afirmația celui care scrisese ulterior
Istoria literaturii române de la
începuturi până în prezent (1941)
cum că Eminescu ar fi spus aici, la
Târnăveni, că este poet, reprezintă un
reper esențial în devenirea literară de
mai târziu, fiind prima afirmație
publică știută a dobândirii conștiinței
de poet, moment definitoriu în
parcursul oricărui făuritor de stihuri.
Desigur că m-a marcat acest fapt,
devenind în timp chiar o obsesie
(plăcută). Și am acționat în maniera
mea și pe mai multe paliere. Mi-am
închipuit drumul lui Eminescu, de la
Tg.Mureș la Blaj, via Târnăveni, într-
un poem care începe așa: Miroase a
tei orăşelul meu de provincie/ Pe
unde Eminescu a trecut cândva,/ Să
ducă la Blaj o parte din sine,/ O parte
din Blaj cu sine să ia”. (poezia
Miroase a tei orășelul meu de
provincie).
La data de 8 noiembrie 1995 am
înaintat Primăriei din Târnăveni un
”Memoriu Justificativ” documentat,
unde am cerut privitor la popasul
”poetului nepereche”, Mihai
Eminescu, în urbea noastră,
necesitatea semnalării acestui fapt
printr-o placă cu rol comemorativ.
Un altorelief de bronz cu chipul
poetului (autor artistul plastic Victor
Cristea) și o placă de marmură cu
înscrisul: ”Loc de popas a fost/ aici
pentru poetul/ MIHAI EMINESCU/→
NICOLAE BĂCIUŢ
în drum spre Blaj/ în vara anului
1866” au fost astfel așezate de
Primăria municipiului pe fața Cramei,
dezvelirea lor având loc la data de 15
ianuarie 1996, în prezența unor
oficialități locale și al unor scriitori și
oameni de cultură din localitate
(Victor Cristea, subsemnatul, care am
și luat cuvântul, etc.) și din Tg. Mureș
(Serafim Duicu, Nicolae Băciuț, La-
zăr Lădariu, Mariana Cristescu etc.).
În iubirea mea față de
Eminescu, am închipuit chiar și o
mică schemă de chimie ”aplicată”
arătând că l-am respirat și-l respir
fizic pe Eminescu, gândindu-mă la
”rostogolirile” repetate, de peste 150
de ani, ale oxigenului inspirat de
Eminescu la Târnăveni și apoi expirat
sub formă de CO2, dar și de
transformările succesive ale CO2 în
O2 (datorită fotosintezei plantelor) și
apoi din nou (prin respirație de către
oameni și animale) în CO2 etc. De
fapt, cu toții, îl respirăm pe Eminescu
și fizic! Iar alții și metafizic!
De asemenea, am dezvoltat și o
mică teorie a faptului că Eminescu nu
a trecut întâmplător prin Târnăveni
(pe vremea aceea altul fiind drumul
cel mai uzitat între Tg.Mureș și Blaj),
ci pentru a-l întâlni pe Vasile
Moldovan, de care îi povestise
profesorul său de la Cernăuți, Aron
Pumnu! Înainte de Revoluția de la
1848-49 (Revoluție unde Vasile
Moldovan a condus în Transilvania,
în calitate de prefect, Legiunea a III-a
- ”Legiunea de câmpie” - în armata
lui Avram Iancu) acesta a fost
seminarist la Seminarul Teologic din
Blaj, unde l-a avut ca profesor pe
Aron Pumnul. Vasile Moldovan trăia
la Boziaș, pe vremea venirii lui
Eminescu, sat aflat pe atunci la 2 km
de Târnăveni, azi cartier al
Târnăvenilui. Eminescu l-ar fi căutat
pe Vasile Moldovan la îndemnul
profesorului său Aron Pumnul
(decedat în iarna aceluiași an) tocmai
în speranța unui sprijin material,
acesta fiind printre puținii români
care după revoluție a ocupat, în ani,
diferite posturi importante în zonă:
”inspector al comitatului Cetatea de
Baltă”, „adjunct al comisariatului
Diciosânmărtin”, „vicenotar”,
”vicecomite”, ”președinte al Sedrei
Orfanale din Diciosânmărtin”. (Chiar
și reputatului eminescolog, Dimitrie
Vatamaniuc, i s-a părut ”interesantă”
și ”posibilă„ această mică teorie, după
o discuție avută la București, în 2001)
Am închipuit, de asemenea,
printr-o schiță, cum văd eu că ar
trebui să arate un monument care să-l
lege pe Eminescu de Târnăveni.
Desigur, în amintirea tot a aceluiași
popas din 3 iunie 1866.
În anul 2002, mi-a apărut la Ed.
Tipomur din Tg. Mureș cartea
Eminescu și Târnăveniul- exerciții de
admirație, unde pe coperta a IV-a mă
justificam în felul următor: ”Truda de
căutare printre concitadini a
semnelor de afecțiune și iubire
eminesciană m-a condus, verosimil,
la concluzia că a-l prețui și iubi pe
Eminescu e pentru târnăveneni un
fapt absolut firesc, precum aerul ce
se respiră, apa ce se bea, haina ce se-
mbracă, copiii ce se cresc, și că
Eminescu și-a câștigat firescul de a fi
iubit prin ale Măriei Sale versuri,
adevărate perfuzii de-ncântare și
reverie în vena sufletului”. Ulterior
am scris și cărțile: Licurici sub
Luceafăr, 314 pg., Ed. Nico, 2014,
carte de eseuri dar și reinterpretări ale
unor momente importante din viața
poetului și Poporul de proști versus
Eminescu, volum de versuri dedicat
acestuia, apărut în două ediții: 2013,
la Ed. Nico și, ca o ediție”revăzută și
adăugită”, în 2016, la Ed. Vatra
Veche. Etc.
-Ce-i datorezi, ca poet, lui
Eminescu?
- Îi datorez lui Eminescu puterea
exemplului de a fi poet-cetăţean,
poet-patriot, publicist-cetățean și
patriot, dar și om mobilat cu
sentimente umane, inclusiv
slăbiciuni, elemente care nu numai că
nu au fost incompatibile, ci au fost
chiar complementare. A ştiut să fie
glasul conştiinţei poporului său. A
ştiut să-i caute țării rădăcinile şi să
prezică pământurilor românești
viitorul comun, „de la Nistru pân` la
Tisa”. A fost cel care a „restartat”, ca
să folosesc un cuvânt la modă, limba
______________________________
Din iubire de Eminescu! (Parcul
Central din Reghin, iunie, 2014)
29
Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu,
Nicolae Băciuţ, la bustul lui
Eminescu de la Blaj, 29 ianuarie
2014
______________________________
română, dându-i o dulceață de fagure
de miere. De fapt, cred că aceste fapte
i le datorăm cu toții lui Eminescu!
Am și scris mai multe poeme pe
această temă. Iată unul: Fără
Eminescu/ Limba Română ar fi fost şi
acuma pusă în gips./ Am fi umblat pe
stradă/ trăgând anevoie greutăţi de
cuvinte./ Am fi survolat înţelesuri
puţine,/ în spaţii de-ntors, strâmte./
Roiuri de onomatopee ne-ar fi
invadat casa./ Pe verbe am fi avut
igrasie./ S-ar fi coclit şi adjectivele,/
iar cichindeali, mumuleni şi praleşti/
ne-ar fi colmatat timpanul./ Fără
Eminescu,/ Limba Română ar fi fost
şi acuma pusă în gips./ Ne-am fi
buricat încă o mie de ani,/ unul pe
altul, pentru a vedea spre niciunde,/
până să fi înţeles că este o verigă
lipsă”. (poezia Veriga lipsă).
Probabil, iubirea mea față de
Eminescu este acum una la cub!
Chiar dacă am o anumită vârstă, din
totdeauna în ”fața” lui Eminescu m-
am simțit un copil, chiar dacă un
copil mare. L-am văzut mai mereu cu
un ochi romantic. ”Eu rămân ce-am
fost: romantic”, spunea Eminescu
despre sine. Probabil, la mine, a fost
reflexul de a-l percepe pe aceeași
lungime de undă. Asta a făcut să am
un anumit tip de comportament. Asta
a făcut ca să urc singur, acum câțiva
ani, în turla ”Bisericii de lemn” din
Tg.Mureș, acolo unde se spune că ar
fi dormit o noapte junele poet, în
drumul lui spre Blaj, din primăvara
anului 1866. Vroiam să văd bârnele
care l-au văzut pe Eminescu, →
trăgând și mica nădejde că aș putea să
descopăr ”scrijelit” cu un cui, nevăzut
și neștiut de nimeni până atunci, un
semn al nesomnului lui (dacă nu
neapărat unul victorios ca veni, vidi,
vici, măcar ca un ”văzut” de
învățătoare pe caietele elevilor săi). În
aceeași curte, am căutat și mormântul
lui Partenie Trombițaș (pe care l-am
și găsit) închipuind convorbirea avută
cu preotul care i-a dat voie să doarmă
în turlă, probabil, pe un braț de fân.
Apoi am fost și am fotografiat și în
exterior și în curte (în curte, aproape
pe furiș, acum fiind proprietate
privată) locașul vechiului Han ”La
Calul Alb” din Tg.Mureș, acolo unde
se spune că Eminescu i-a întâlnit pe
cei doi seminariști blăjeni și unde
aceștia l-au invitat pe poet să vină cu
ei cu trăsura, desigur, după ce au aflat
destinația acestuia. La Târnăveni, am
contabilizat, într-un material, toate
clădirile existente pe vremea aceea, și
care ar fi putut fi văzute de Eminescu.
Ba chiar și drumul, l-am închipuit, cu
opriri voite sau nevoite, pus în timpul
și spațiul respectivei zile de 3 iunie
1866 când, se pare, au pornit cei trei
de la Tg.Mureș, au poposit la
Târnăveni și au ajuns la Blaj. De
câteva ori am fost la Blaj pe urmele
poetului, scriind mai multe eseuri,
printre care unul intitulat ”Marea
foamete și deziluzie și ”Mica
Romă””, gândindu-mă la faptul că
visa la un ”cuptor cu pâine”, dar și la
exasperantul său examen ”de greacă”.
Am fost și la mormântul lui Timotei
Cipariu, cel pe care Eminescu îl
auzise în 27 sau 28 august 1866,
vorbind la Alba Iulia la Adunarea
Generală a ”Asociațiunii” ASTRA
(și) despre ”unificarea ortografiei
române”. Și asta cu atât mai mult cu
cât între cărțile pe care le-a avut
Eminescu la Blaj a fost și Elemente
de poetică, metrică și versificațiune,
de Timotei Cipariu, Blaj, 1960. Ca să
nu mai spun de câte ori m-am uitat,
gândind la Eminescu, la ”Târnava,
cea prinsă-n galbene maluri”. Etc.
Aici nu aș avea dreptul să omit
acțiunile de cinstire al poetului nostru
național la care am participat
împreună cu tine, dragă prietene,
Nicolae Băciuț: la Reghin, unde în
Parcul Central și la statuia poetului
am vorbit la zeci și zeci de elevi
despre ”căderea în sus a dinăuntru, spre a fi eu însumi. El este
Luceafărului”. De asemenea, la
Tg.Mureș (în ”Biserica de lemn” și la
statuia poetului), la Sighișoara (la
Biblioteca Municipală și în ”Turnul
cu Ceas”), la Sângeorgiu de Pădure,
Bobohalma, Târnăveni (de atâtea ori
la Casa de Cultură și la statuia
poetului din Piața Primăriei) etc. De
asemenea, trebuie să amintesc că în
ultimul timp, aproape în fiecare an, la
Blaj, vorbim despre Eminescu în ca-
drul Colocviului organizat de inimoa-
sa Silvia Pop, președinta Despărță-
mântului ”Timotei Cipariu” al
ASTREI din localitate. O acțiune pe
care chiar tu ai inițiat-o și organizat-o,
La bustul lui Eminescu (Târgu-
Mureş), 2015
______________________________
prietene, și la care am fost și eu
părtaș, alături de alți scriitori din
județ, a fost reconstituirea, de curând,
a ”drumului inițiatic”, cel pe care l-a
parcurs poetul la începutul lunii iunie
1866, și pe care am mers și noi, pe
distanța Tg.Mureș- Blaj, la 150 de
ani distanță de timp. Etc.
Astăzi, după atâta îmbăiere cu
poetul cel de toate veșniciile noastre
românești, aș putea spune că am ajuns
să am amintiri. Atâta Eminescu am
adunat în ani, încât la nevoie m-aş
putea hrăni din această rezervă mult
timp. Eminescu a devenit, nu numai o
permanenţă în gândurile mele, ci şi
un locuitor al fiinţei mele, cu aceleaşi
atribuţii şi drepturi ca ale eu-lui meu.
Eminescu este untul cu care îmi ung
felia de inefabil. Este partea mea de
reverie. E catalizatorul care mă face
să trăiesc altfel „clipa cea repede ce ni
s-a dat”. El este şi substanţă şi
certitudine şi absolut. Eminescu mă
populează şi mă mobilează pe
şi cel care îmi dă o nouă combustie.
El este cel care mă face să umblu
drept, cu fruntea sus, fără să fiu
30
aplecat de umeri şi fără să privesc în
pământ. Are puterea de a se
manifesta, de asemenea, ca o forţă
regeneratoare, care developează
latenţe şi le dă acestora imbolduri
nemaiavute. Este şi magie! Păşesc
mai apăsat cu Eminescu şi datorită lui
îmi fac cântecele locuibile.
Iubirea mea de Eminescu a fost cea
care a făcut, probabil, ca în data de 15
ianuarie 2015, de Ziua Culturii
Naționale, lângă statuia lui Eminescu,
împodobită cu ghirlande de flori, din
Piața Centrului Cultural ”Mihai
Eminescu din Tg.Mureș, în fața a
aproape o mie de elevi și profesori
din școlile târgumureșene, veniți ca
de sărbătoare, cu flori, cu steaguri
tricolore și înscrisuri eminesciene, să
primesc ”Diploma de Excelență
Culturală” și ”Placheta Eminescu”.
Distincţia a fost acordată de către
Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş
„unor personalităţi ale judeţului
Mureş care susţin cu profesionalism
şi implicare actul cultural autentic”.
-Cum apreciezi receptarea lui
Eminescu azi? Ce ai a spune despre
detractorii de serviciu ai lui
Eminescu?
- Primii germeni a unei receptări
cât de cât corecte trebuie puși în
școală. Este școala astăzi capabilă de
acest lucru? Eu cred că nu. Eminescu
este învățat superficial, prin câteva
poezii, și acelea poate că nu cele mai
reprezentative, și nu este învățat în
complexitatea lui, ignorându-se în
mare măsură: prozatorul, jurnalistul,
patriotul, omul de atitudine, omul
moral care a fost. De aceea,
receptarea lui este stângace,
subiectivă și nu pe liniile sale de
forță, care i-ar da dreptul de a fi
receptat obiectiv și pus în adevărata
lumină. De fapt, nici nu mă mir prea
tare, știind că ”gânditorii” din
învățământul românesc reduc, cam
peste tot, orele de Limbă Română din
învățământ și din câte știu, la nicio
facultate ”de litere” din țară nu
există o catedră Eminescu! Nici chiar
la Universitatea de Stat din
București! Deși fiecare ”trage”, într-
un fel, de Eminescu, desigur, după
propriile interese: „La Mihai
Eminescu apelează/ Toţi cei care vor
să-şi ridice o casă.// Unii fac din
absenţa lui o prezenţă,/ Folosindu-l la
pereţii de rezistenţă.// Alţii aduc doar
prezenţei sinelui flori,/ Şi-l folosesc la
pereţii despărţitori.// Cei mai mulţi,
însă, cu sinceritate vor,/ Să-şi →
mobilize cu Eminescu inimile lor.//
Casa cu pereţi va deveni castel,/ Când
a cincea cămară a inimii va fi el.”.
(poezia mea, La Eminescu apelează).
Place sau nu place, Eminescu e mai
mult decât un poet genial, a devenit o
instituție: „La Eminescu, în poeme,/
se intră ca într-o instituţie,/ cu portar
şi contabil-şef,/ adică nu se intră
oricând şi oricum.// Pentru început ţi
se cere legitimaţie de iubire,/ eliberată
de cel mai intim organ al tău./ În al
doilea rând, ţi se uită în fundul
irisului/ să se vadă cât de răsturnată
ţi-e lumea ce-o vezi./ Apoi ţi se
scanează mirarea,/ apoi eşti controlat
la sacul aşteptărilor./ În final, se
consultă tabele/ şi înainte să-ţi dea
voie să intri,/ mai trebuie să laşi,
exfoliat,/ cel mai recent strat de
dorinţe.// Şi dacă treci de pagina de
gardă,/ urci etaje ale priceperii şi pe
coridoarele/ întortocheate ale
versurilor,/ cauţi încăperile cu
programul afişat/ de lucru cu
sufletul./ Baţi la uşi ce se deschid prin
răsfoire/ şi în spatele lor, prind carate
gradele de reverie.// Pe fire de
păienjeni urci,/ Pe ape freatice
cobori./ În şaua unor electroni cauţi
pericole./ În sânul unei comete,
mângâieri./ Până-n prăselele
simţurilor,/ vibrează cuvântul./ Şi ca
să nu se şifoneze sensurile aflate,/ le
laşi dezlegate, să pască liber
indulgenţe.// Pentru că ai rezolvat
pentru un timp/ o problemă de
semantică,/ ţi se cuantifică prin noi
înţelesuri ale lumii,/ picioarele
bucuriei./ Atunci ai trăit lumi!// La
ieşire, îşi predai aripile,/ treci prin
detectorul de metafore,/ îţi reiei cheile
şi codul de bare/şi apoi te reîntorci/ la
penitenţa problemele cotidiene,/ dar
spui tuturor , copleşit(ă):/„La
Eminescu, în poeme,/ se intră ca într-
o instituţie/ cu portar şi contabil-şef,/
adică nu se intră oricând şi oricum”.
(poezia mea, Instituția Eminescu).
Detractorii lui Eminescu nu au
murit deodată cu canonical Grama, cu
Macedonski, cu Petrino etc. și fac,
dintotdeauna, ceea ce au făcut și știu
să facă: denigrează, minimalizează
sau chiar contestă până la nihilare. A
spus-o foarte clar Eminescu: ”…
Neputând să te ajungă, crezi c-or
vrea să te admire?/ Ei vor aplauda
desigur biografia subţire/ Care s-o-
ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru
mare,/ C-ai fost om cum sunt şi
dânşii... Măgulit e fiecare/Că n-ai
fost mai mult ca dânsul. Şi
prostatecele nări/ Şi le umflă
orişicine în savante adunări/…”
(Scrisoarea I). Acestora
(contemporani mie) eu le-am răspuns
în felul meu: „Pe el s-a pus şi pata lui
pievici,/ Că-i incorect politic şi
perimat,/ Fixat cu degetul şi-n somnul
morţii,/ De către, chipurile, o maşină
de spălat.// ”Că altfel nu putem intra
în Europa”,/ S-a dat verdictul ca o
ghilotină,/ O instigare de-a da foc la
Luceafăr,/ Stropit în prealabil cu
benzină.// Memoria să ne fie cât mai
scurtă,/ Girată de o directivă
obscură,/ Să-i maculăm genialitatea/
Şi s-o ridiculizăm în bătătură.// Să-l
reomorâm prin uitare,/ Pentru limba
primenită şi curată,/ Pe care a
dezburuienat-o,/ Fără a cere
vreodată vreo plată.// Să ceară voie
La Casa de Cultură „Mihai
cui să strălucească?/ Şi permisiunea
Eminescu” din Târnăveni, membri
cui să o câştige?/ Când tot ce-a scris
ai Cenaclului „Elena din Ardeal”,
îl legitimează,/ Şi n-are nevoie de
aducând un omagiu sculptorului
catalige.// E soare fix ce luminează
Sever Suciu, 31 iulie 2009
veşnicii,/ În noapte e bănuţ de lună,/
_____________________________
Românii se aştern cer pentru el,/ Să
borţoase,/ Mai ales în agore, unde
răsară şi niciodată să apună.// Bâzâit
oamenii mici,/ Vor face un desant cu
sâcâitor de insectă,/ E pata lui pievici
logoree,/ Peste auditoriul de servici.//
de glorie,/ Eu nu ştiu înţepătură de
Va fi considerat moment favorabil,/
ţânţar,/ Să fi rămas în istorie!”
Oportunitatea de-a te comemora,/ Va
(poezia Unui nimeni!). Sau: „Se
fi un joc de glezne, ipocrit,/ Mimarea
sărbătoreşte din nou ziua aceea,/ De
faptului de-a le păsa.// Vei fi recitat
dinainte cu o săptămână de-a fi
cu emfază, bombastic,/ Acoperindu-se
botezat,/ Aproape că te-ar fi dorit
cu grijă gândul viclean,/ Metaforele
născut în cristelniţă/ Şi nu de ziua
vor fi sparte-ntre dinţi,/ Ca oricare
Sfântului Ignat.// Primează iarăşi
seminţe de bostan.// Versurile îţi vor
funcţionarul şters,/ Cel cu drept de
fi declamate,/ Cu intonaţia unui
veto şi peste moaşte,/ Care în
bilanţ financiar,/ Ca pe o dare de
sarcofagul registrului te omoară,/
seamă prezentată,/ La o dată fixă din
Cu-acelaşi înscris cu care te naşte.//
calendar.// Majoritatea laudelor se
Se vor spune din nou cuvinte
vor prelinge,/ Ca o dâră greţoasă de
muci,/ Amestecate cu glasuri perfide,/
De pseudoculturali şi politruci.// Ca
să se constate, la developare,/ În poza
de final, în care toţi vor să fie,/ Că în
înghesuiala cvasigenerală,/ Tu n-ai
mai avut loc în fotografii”./ (poezia
Eminescule, în numele tău…).
-La Târnăveni e o Casă de
Cultură "Mihai Eminescu". Îşi mai
onorează ea numele?
- Nu vreau să vorbesc despre acest
lucru, fiindcă s-ar putea spune că sunt
subiectiv, datorită faptului că nu mai
sunt directorul acestei instituții. Ceea
ce totuși vreau să menționez este
faptul că atunci când am fost director,
Eminescu se afla la Târnăveni la
polul maxim de interes și cinstire.
Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu, Iată câteva din activitățile consacrate
Nicolae Băciuţ, la monumentul de acestuia și care au constat din: serbări
la teiul lui Eminescu de la Blaj, (la datele fixe de 15 ianuarie şi 15 →
ianuarie 2016,
31
iunie) la bustul poetului din localita-
te, concursuri de recitare din lirica
eminesciană, „Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Românie” (cu participare, în
cele 7 ediţii, a sute de elevi din şcolile
municipiului), concursuri inter-gim-
naziale „Eminescu şi Târnăveniul”
(având ca material bibliografic cartea
mea Eminescu şi Târnăveniul – exer-
ciţii de admiraţie), a numeroaselor
simpozioane „Eminescu” şi serbări la
Casa de Cultură, a realizării Pre-
miilor „Mihai Eminescu” (premiul
constând dintr-o Diplomă şi dintr-o
statuetă de bronz cu bustul miniatural
al poetului, în greutate de… apro-
ximativ 10 kg fiecare, care au fost
înmânate unor personalităţi, care au
contribuit la emanciparea culturii mu-
nicipiului Târnăveni, printre care
poetului Adrian Păunescu, Înalt Prea
Sfinţitul Andrei Andreicuţ, scriito-
rilor Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu
etc.) etc. Am realizat şi un „Colţ Emi-
nescu”, chiar la Crama din centru, a-
colo unde fusese popasul eminescian,
la hanul lui Mănase! Acesta a fost i-
naugurat la 15 ianuarie 2001. În arti-
colul Colţ Eminescu la Târnăveni din
Cuvântul liber, din 20 ianuarie 2001,
menţionam, post-factum, mo-mentul
deosebit al inaugurării: „...După cu-
vântările rostite de domnul primar,
de protopopul ortodox al Târnăveniu-
lui, părintele-profesor Partenie Pop
şi poetul Răzvan Ducan, cele câteva
zeci de persoane prezente, iubitoare
de cultură şi istorie locală (şi nu nu-
mai), au trecut cu interes în revistă
panourile montate pe pereţi: o crono-
logie (şi) ilustrată a vieţii poetului,
explicarea popasului târnăvenean al
acestuia şi, bineînţeles, poezii de şi
despre Eminescu. Cei prezenţi la
„Colţul Eminescu”, frecventat deja
de boema urbei, au putut urmări şi un
scurt moment liric eminescian...”..
- În 1979, într-un interviu,
Nichita Stănescu afirma că viitorul
poeziei este întoarcerea la
Eminescu? De ce s-ar întoarce şi
cum scriitorul român la Eminescu?
- Atunci când părțile aeriene ale
unui copac sunt supuse unor vânturi
menite să le rupă, să le pună la
îndoială rostul lor în lume, reacția
firească a conservării lor este
întoarcerea și consolidarea la/în
rădăcini. Astăzi se încearcă
minimalizarea a tot ce este românesc,
minimalizare ce vizează ștergerea
creierului națiunii române și obținerea
unei populații fără identitate certă. În
Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, la
Festivalul de Poezie “Ocrotiţi de
Eminescu”, Blaj, 24 ianuarie 2015
______________________________
aceste condiții, este firesc să te întorci
la stâlpii tăi identitari. Aproape că
este un reflex, ce se opune, astfel,
neatizării. Eminescu este un astfel de
pilon ce a dat și dă stabilitate și
încredere de sine. Înclusiv în poezie.
De aceea remarca lui Nichita
Stănescu este cum nu se poate mai
potrivită. Superb este și îndemnul lui
Nichita: ”Să ne împrietenim cu
Eminescu sărutându-i versul/ iar nu
slăvindu-l de neînțeles...”. De aceea,
cei care mai ”bâjbâie” pe hârtie au
șansa numită Eminescu, șansă de
repornire a motoarelor, într-un alt
spectru. Șansa de regăsire și de
imbold, pe coordonatele propriului
eu. Spuneam într-un poem:
„Eminescu a fost un fir cu plumb./
După el s-a ridicat pe verticală
Cultura Română./ Eminescu a fost un
boloboc./ După el s-a întins pe
orizontală Cultura Română./
Eminescu se află în vârful piramidei
trofice/ a Culturii Române”…(poezia
În vecii vecilor, Emin!).
- Sunt câteva afirmaţii celebre:
"Omul deplin al culturii române",
"Luceafărul poeziei româneşti"...
lista e lungă. Ce-l poate defini pe
Eminescu?
- Eminescu este atât de profund
și atât de larg în preocupări și
excelențe, de fapt în genialitatea lui,
încât este foarte greu să-l definești
într-o propoziție. Cred că însuși
cuvântul Eminescu a devenit o
axiomă. Totuși, așa cum spuneai și tu
de atâtea ori, dragă prietene, Nicolae
Băciuț, Eminescu trebuie mai mult
citit decât citat!
-Cum apreciezi actualitatea lui
32
Eminescu, mai ales din perspectiva
publicisticii lui?
-Din perspectiva publicisticii lui
aș putea spune liniștit că Eminescu
trăiește. E foarte atent la viața noastră
politică și, de acolo de unde este și
noi nu știm unde e, el trimite mesaje,
caracterizări pertinente, indignări. Iată
ce ne trimite contemporanul Emines-
cu: „Plebea de sus face politică,
poporul de jos sărăceşte şi se stinge
din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce
are de purtat pe umerii lui, de greul
acestui aparat reprezentativ şi admi-
nistrativ, care nu se potriveşte deloc
cu trebuinţele mai simple şi care for-
mează numai mii de pretexte pentru
înfiinţare de posturi şi paraposturi,
de primari, de notari şi paranotari,
toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din
munca lui, pe care trebuie să şi-o
vânză pe zeci de ani înainte pentru a
susţine netrebnicia statului român.
Cea mai superficială socoteală din
lume ar dovedi, îndestul, că puterea
productivă a naţiei româneşti n-a
crescut, n-a putut să crească, în ra-
port cu groaza de cheltuieli pe care
le-au impus formele de civilizaţie
străină, introduce cu grămada în ţara
noastră… Clasele productive au dat
îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii
au sărăcit; industria de casă şi meşte-
şugurile s-au stins cu desăvârşire –
iar clasele improductive, oamenii ce
încurcă două buchii pe hârtie şi
aspiră de a deveni deputaţi şi
miniştri, advocaţi, s-au înmulţit cu
asupră de măsură, dau tonul, conduc
opinia publică”…(articol din Timpul,
1880). Sau: „Ce să vă spun? Iubesc
acest popor bun, blând, omenos, pe
spatele căruia diplomaţii croiesc
carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii
despre cari lui neci prin gând nu-i
trece, iubesc acest popor care nu
serveşte decât de catalici tuturor
acelora ce se-nalţă la putere, popor
nenorocit care geme sub măreţia
tuturor palatelor de gheaţă ce i le
aşezăm pe umeri. Pe fruntea lui
străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe,
pe seama lui se croiesc revoluţiuni
grandioase, a căror fală o duc câţiva
indivizi, a căror martiriu şi dezonori
le duce poporul sărmanul…(fila 65r a
mss.2257). Sau: „Mita e-n stare să
pătrunză orişiunde în ţara aceasta,
pentru mită capetele cele mai de sus
ale administraţiei vând sângele şi
averea unei generaţii… Oameni care
au comis crime grave se plimbă pe
strade, ocupă funcţiuni înalte, în →
loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie…
Funcţiunile publice sunt, adesea, în
mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de
sentinţe judecătoreşti. Acei ce
compun grosul acestei armate de
flibustieri politici sunt bugetofagii,
gheşeftarii de toată mâna, care, în
schimbul foloaselor lor individuale,
dau conducătorilor lor o supunere
mai mult decât oarbă.
Elemente economice nesănătoase,
jucători la bursă şi întreprinzători
şarlatani, se urcă, cu repejune, în
clasele superioare ale societăţii
omeneşti… Justiţia, subordonată
politicii, a devenit o ficţiune. Spre
exemplu: un om e implicat într-o
mare afacere pe cât se poate de
scandaloasă, care se denunţă. Acest
om este menţinut în funcţie, dirijază
însuşi cercetările făcute contra sa;
partidul ţine morţiş a-l reabilita,
alegându-l în Senat. Partidele, la noi,
nu sunt partide de principii, ci de
interese personale care calcă
făgăduielile făcute naţiei în ajunul
alegerilor şi trec, totuşi, drept
reprezentanţi ai voinţei legale şi
sincere a ţării… Cauza acestei
organizări stricte e interesul bănesc,
nu comunitatea de idei, organizare
egală cu aceea a partidei ilustre
Mafia şi Camorra, care miroase de
departe a puşcărie.
Vom avea de-acum înainte
dominaţia banului internaţional,
impusă de străini; libertatea de
muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă
pe picior în aparenţă egal, în
realitate inegal. Şi, în această luptă
învinge cel pentru care orice mijloc
de câştig e bun. Urmare ei, capitalul,
care ar trebui să fie şi să rămână
ceea ce este prin natura lui, adică un
rezultat al muncii şi, totodată, un
______________________________
La bustul lui Eminescu de la
Centrul Cultural al României de la
Budapesta – Răzvan Ducan,
Mircea Opriţă, Nicolae Băciuţ,
Ioan Astăluş, Ioan Matei, Dimitrie
Poptămaş, 2004
poeme de
RĂZVAN DUCAN
Planeţii
Planeţii i-au uns robineţii.
Perseidele i-au umplut toate blidele.
Luna plină l-a hrănit cu conul ei de
lumină,
Iară stelele din depărtare
S-au lăsat desfăcute cu chei tubulare.
În rest, cămăruţa de-acasă,
Răzvan Ducan şi un veritabil Unde scaunul planeta la singura
eminescolog, acad. Mihai Cimpoi,
masă,
la Alba Iulia, 1 decembrie 2016 Unde somnul gravita pe lângă pat,
______________________________
C-o subţire veliţă timbrat,
instrument al ei, e, adesea, ca
Unde pentru ţinerile faine,
posesiune individuală, rezultatul unor
Avea dulap pentru Goethe şi Heine,
uneltiri vinovate, a exploatării publi-
Unde poliţe cu cărţi, pe post de pereţi,
cului prin întreprinderi hazardate şi
Ţineau cerul propriei vieţi.
fără trăinicie, a jocului de bursă, a
minciunii. Peste tot credinţele vechi
În rest, pe jos, cărţi şi manuscrise,
mor, un materialism brutal le ia
Din scoarţă-n scoarţă, citite şi scrise,
locul, cultura secolului, mână-n mână Având toate, miezul greu,
cu sărăcia claselor lucrătoare,
Ţinute de Poet la perigeu.
ameninţă toată clădirea măreaţă a
civilizaţiei creştine. Shakespeare
Lumânărar
cedează în faţa bufoneriilor şi
dramelor de incest şi adulteriu,
Ziua umbla cu capu-n pământ,
cancanul alungă pe Beethoven, ideile
Încovoiat de gânduri, ce-i săreau în
mari asfinţesc, zeii mor”.
spate.
(Articolul Cred că destul am vorbit…
din Timpul, 9 ianuarie 1879).
Noaptea era cu fruntea lipită de aştri,
-Ai scris despre Eminescu într- Adunând licuricii, din iarba de
un fel original, inedit, punându-l
departe.
într-o relaţie controversată: "po-
porul de proşti". Ce n-au înţeles
Asculta cu stetoscopul pe cer
care te-au citit din lectura ta Extrasistolele unor comete rebele,
creativă a Eminescului?
-M-am și explicat în poezia de
Ca să vadă izvorul facerii, căuta,
deschidere a volumului Poporul de
În cuibar de înalt, ouă de stele.
proști versus Eminescu: Motto:
„Poporul român i-a fost lui Eminescu
Credinţa lui zugrăvea biserici,
călcâiul lui Ahile, până ce călcâiul Lumina lunii tronând închipuirea.
lui Ahile i-a venit de hac lui Ahile. Iar
poezia propriu-zisă sună așa: A avut Şi el boteza în cristelniţa firii,
de ales între/ condamnarea la 39 de Rază cu rază, nemărginirea.
ani şi ceva/ de învăţare a muri
vreodată, cu suspendare,/ şi
Lumina a încetat să mai fie păgână,
condamnarea la 39 de ani şi ceva/ de
Devenindu-i tovarăş de pahar.
neînvăţare a muri vreodată, cu
executare./ El a ales, dar nu în locul
Golind cu ea puzderie de întuneric
lui,/ ci a poporului de proşti ce i-a
Cu hărnicie de lumânărar.
dat voie/ să aleagă în locul lui./
Poporul de proşti era prea ocupat în
Citea mult
lupta cu sine./ Poporul de proşti
versus poporul de proşti./ Numai aşa Citea mult,
poate fi înţeles Eminescu”. (poezia dar uneori, noaptea,
Poporul de proști versus Eminescu). închidea brusc cartea
februarie - martie 2017 ca să prindă fulgere. →
33
Aşa şi-a făcut în camera lui
un insectar pentru ora de reverie:
flăcări de lumânare,
înţepate în ceafă cu ace de gămălie,
cu desene jucăuşe pe aripile ideii;
fante de lumină din gaura cheii;
fâşii târâtoare de sub uşă;
Şi rezon,
„Lumină de lună”;
„Lumină lină” de la Agafton.
Citea mult,
dar uneori, noaptea, închidea brusc
cartea,
ca să prindă momentul în care o stea,
îşi trăgea sufletul pe file,
şi pe care dorea să o-nveţe sanscrita.
Eminescu şi Veronica
A fost odată ca niciodată
Un scriitor de trăsuri,
Premergător scriitorului de vagoane,
Ce făcea sex nebun în metru antic,
Cufundându-se-n alexandrinii unei
cucoane.
A fost odată ca niciodată
O cucoană cu două fete şi un soţ,
Cu treizeci de ani mai în vârstă decât
ea,
Şi de aceea, de aceea,
Propria frunte şi-o ştergea.
Poezia le-a făcut cunoştinţă
Şi tot ea i-a despărţit,
El era un Luceafăr schopenhauerian,
Ea era băţ aprins de chibrit.
Au avut parte
De arc voltaic de iubire,
Într-un aer de fiere,
El luminând pe un cer,
Ea luminând o-ncăpere.
Teii
Teii ar trebui scoşi din rândul
copacilor
Şi trecuţi în rândul sfinţilor,
Pentru minunile înfăptuite la ceasul
înfloririi,
În sufletele copiilor şi ale părinţilor.
Teii ar trebui canonizaţi de urgenţă
Şi trecuţi cu roşu în calendar,
Pentru desantul unor bucurii,
În nările şi rotunjimile globilor
oculari.
Teii ar trebui să fie locuri de
pelerinaj,
Biserici să poarte hram cu numele lor,
Aromele să fie ridicate la rang de mir
Şi numele să fie pe buzele tuturor.
O vină poartă şi Mihai Eminescu,
Chiar peste secole şi-n contumacie,
A adăugat câţiva lucşi luminii teilor,
Cu lucşii versurilor lui de pe hârtie.
Nour
Trăgând năvod cu miez de fier
Şi lăsând numai smoală-n cer.
Tălăzuind pe valuri de noapte,
Recoltă bogată de stele preacoapte.
Luând înaltul la bani mărunţi,
Printre brazi şi printre munţi.
Totuşi, fruntea-i, cea de lună plină,
Se hrănea doar cu luna-n lumină.
Dar luna-n lumină nu se prindea,
În năvodul aruncat de cuprinderea sa.
Şi-o aştepta, cu nerăbdare, printre
chilii,
Să bată monedă de reverii.
O noapte bătea, cât de bine putea,
Şi alte nopţi, monedă, ba!
Când luna nu venea la întâlnire,
Credea că năvodu-i rupt pe la fire.
Şi când nu mai credea, el plângea,
Tânguindu-se, numai cu sinea sa.
De nevrednicie, se căia pe pământ,
Şi lacrima îi sublima în cuvânt.
Vise cu luna în coarne de bour
_____________________________
Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, la
bustul lui Eminescu din Blaj, 2015
34
La Mănăstirea Neamţului, Nour!
Pe tine, nouă, redă-ne!
Uitarea a ajuns în vrie,
Cresc muşchii pe contumacie
Şi licheenii pe-a ta soartă,
Că ţi-a ajuns absenţa moartă.
Exonerat de-nchipuită vină,
Că nu mai dănţui în lumină.
Însă prezenţa ţi-este vie,
De te putem clona din poezie:
„Dintre sute de catarge”,
Matricea întrebărilor large.
Din „o cale atât de lungă”,
Sinapse cu scânteire îndelungă.
Din Dacia, visată Felix,
Perechi, perechi, de dublu helix.
Iar din „alunecând pe-o rază”,
Concatenări care contează.
Din „nu credeam...(etcetera)..
vreodată”,
Tinereţea neîncorsetată.
Din „iubirea de moşie”, zid,
din „pleava vânturată”, Baiazid.
Din „un bătrân atât de simplu”,
dar epopeic, acid dezoxiribonucleic.
Iar din „De ce nu-mi vii?”,
Toată puterea ta de-a iubi.
Şi aşa dintr-un „Luceafăr blând...”,
Genomul forţei prin cuvânt.
Şi-apoi din „Dulce, Românie”,
Îţi vom reconstrui celula vie.
„De la Nistru pân` la Tisa”,
Cât larg inima-ţi cuprins-a.
Iar din „trecutu-ţi mare, mare viitor”,
Ceva prezentului rătăcitor.
Aproape că ţi-am putea spune:
-Ieşi Lazăre, cu Eminul tău nume,
Dă, la Bellu, piatra de-o parte,
Şi-nvie din somnul de moarte.
Ia din nou bobiţa unei flori de tei,
Descoperindu-i Dumnezei.

Poetul Răzvan Ducan a găsit
un mod poetic cu totul aparte spre
a-şi dovedi iubirea pentru Eminescu
nostru naţional. Şi de ce nu?
Asemeni făcuse la vremea sa
Nichita Stănescu, iar acum vorbele
sale ne sunt tot un fel de temelie.
Răzvan Ducan a scris şi
publicat o carte* în care subiectul
este chiar acesta: cum este
Eminescu al nostru ? Cum îl citim,
înţelegem, cum ne apropiem de el şi
cât de tare e el în fibra alcătuitoare a
culturii române?
„Fără Eminescu/ Limba
Română ar fi fost şi acuma pusă în
gips./ Am fi umblat pe stradă/
trăgând anevoie greutăţi de
cuvinte./ Am fi survolat înţelesuri
puţine, în spaţii de-ntors, strâmte./
Roiuri de onomatopee ne-ar fi
invadat casa./ Pe verbe am fi avut
igrasie./ S-ar fi coclit şi adjectivele,
/ iar cichindeali, mumuleni şi pră-
leşti/ne-ar fi colmatat timpanul.”
Gestul scriitorului târgmure-
şean este total, exclusiv şi fără
pereche. Se vede imediat că nu e
ceva ocazional legat de poezia sa
populată de umbra lui Eminescu, ci
o lecţie de viaţă, de o pasiune, de o
asumare.
Am încercat să nu mă las
influenţată de perspectiva propusă
de prefaţator, care e un
„eminescolog”, domnul Valentin
Coşereanu (Căci de aceea este
Prefaţa, ca s-o o citim în loc de
Postfaţă…)
Am luat opţiunea poetului
Răzvan Ducan drept o toană
poetică, căci prefaţa însăşi este
precedată de un răspuns dat prin
email, ca să vedem exact cum i-a
parvenit autorului acest text de
prezentare.
De multă vreme am ajuns la
convingerea că toţi autorii au
propriile lor originalităţi. Unii
inventează cuvinte, de la Coşbuc cu
al său „întrulpi”, la Şerban Foarţă.
Alţii se joacă uneori cu punctuaţia.
Cu licenţele poetice, hai să-i lăsăm
să se joace cum vor, e grădina lor.
De când am primit cartea
Poporul de proşti versus
Eminescu, din chiar mâna scriito-
rului care mi-a scrijelit o dedicaţie,
în fugă, cu pixul albastru (chiar în
uliţa satului Hordou, înainte ca
mărimile, oficialităţile să se pună-n
mişcare pentru Nunta Zamfirei (16
septembrie 2016), chiar de atunci,
trăgând cu ochiul la copertă, ceva
m-a şocat. Culorile mi s-au părut
şterse. Titlul mi s-a părut
provocator. Provocator tare. De ce-
am avea nevoie să ne punem cenuşă
în cap, când există atâţia care ne
dipreţuiesc, ne hulesc, ne vor răul şi
vor să ne destrame?
Trebuie să fie acolo, ceva. Un
____________________________
înţeles tainic, un îndemn subtil.
Apoi mi-am dat seama că
te îneacă de puritate, te ameţeşte
poetului îi place să provoace, că se
precum ozonul atunci când ajungi
hrăneşte din asta. Doar că îl doare
pe vârf de munte.
peste măsură unde am ajuns, unde
Versuri, întâmplări de viaţă,
s-a ajuns şi drept urmare îşi varsă
din biografia eminesciană sunt
oful „La Eminescu apelează/ Toţi
presărate peste tot şi totul e ca o re-
cei care vor să-şi ridice o casă.//
scriere, o re-lucrare a sugestiilor din
Unii fac din absenţa lui o prezenţă/
viaţa şi opera poetului.
Folosindu-l la pereţii de rezistenţă
Cu adevărat, Răzvan Ducan
// Alţii aduc doar prezenţei sinelui
locuieşte în lumea eminesciană, nu
flori,/ Şi-l folosesc la pereţii
e o vorbă aruncată. Suntem la o
despărţitori.// Cei mai mulţi, însă,
azvârlitură de băţ de 15 ianuarie
cu sinceritate vor/ Să-şi mobileze cu
care e ziua lui, ziua naţională a
Eminescu inimile lor.// Când a
culturii, ziua neuitării.
cincea cămară a inimii va fi el,/
Cartea propusă e departe de
Casa cu pereţi va deveni castel” -
a inspira un aer festiv. În schimb,
ceea ce trebuie să recunoaşteţi, e
are un aer de responsabilitate
excepţional.
patriotică adevărată.
Într-un cuvânt, avem de a
De citit această carte
face cu o plachetă de poezie cu totul
deosebită, de reflectat, evident. Căci
deosebită, în care crezul poetic e
„A avut de ales între/condamnarea
atât de puternic încât pur şi simplu
______________________________________ la 39 de ani şi ceva/de învăţare a
muri vreodată, cu suspendare/şi
condamnarea la 39 de ani şi ceva/
de neînvăţare a muri vreodată, cu
executare./ El a ales, dar nu în
locul lui, / ci a poporului de proşti
ce i-a dat voie/ să aleagă în locul
lui./ Poporul de proşti era prea
ocupat în lupta cu sine./ Poporul de
proşti versus poporul de proşti./
Numai aşa poate fi înţeles
Eminescu” .
CLEOPATRA LORINŢIU
_________
*Răzvan Ducan, Poporul de
proşti versus Eminescu, Editura
Vatra Veche, 2016.
35
 (IV)
”Aparent o lirică exterioară şi de suprafaţă, datorită,
mai ales, a ”inserturilor în cotidian”(1) şi a stilulului
neobişnuit, lirica lui Răzvan Ducan este, pe drept cuvânt,
una dintre cele mai sincere şi actuale meditaţii la
anxietăţile începutului de nou mileniu, la penuria de
spiritualitate a sufletului, dusă la extrem, îmbătat mai cu
seamă de mirajul confortului material. Este o lirică a unui
adevărat profet care, în loc să se adreseze cititorilor printr-
un mesaj domestic, eventual excesiv de comun şi de multe
ori poate extrem de tocit, apelează la îndrăzneala
maestrului Baudelaire sau la cea a poetului de la
Mărţişor....(...).... Făcând o proaspătă baie de lirică
ducaniană şi pregustând în cadrul unei lecturi
experimentate, inconfundabilul stil al domniei sale,
cititorul se convinge, pare-se, de faptul că versurile
acestui volum sunt genuine răspunsuri lirice la înţeleapta
reflecţie a filozofului Constantin Noica, asupra modului
cum trebuie percepută trăirea vieţii; că poezia lui Ducan e
înainte de toate, un semnal de alarmă, unic în felul său,
acum, la început de mileniu, pentru că îndrăzneşte să-i
bată pe umăr pe cei care, preocupaţi numai de căpătuială,
adică de ”context”, riscă să uite de ceea ce este însăşi
cheia vieţii, adică de trăirea în spirit...(...)... Încă de la
primele versuri lecturate, fără însă să mai fi citit vreo
poezie semnată de acelaşi autor, cititorul remarcă, aşa
cum am precizat mai sus, originalitatea limbii şi stilului,
chei de bază în tentativa de individualizare a statutului
liric al poetului. La început, uşor bulversat de limbajul
care parcă şi-o dă în petic, cititorul conştientizează faptul
că sub termenii –metaforă se găseşte strălucirea unei lumi
originale....(...)...În adevăr, Răzvan Ducan este, aşa cum
afirmă Nicolae Băciuţ,”un supravieţuitor şi un
învingător.” E un învingător nu numai pentru că ”poezia
lui a învins”, ci şi pentru că lirica sa nu răspunde ”la
strigătul: ajutor!”, ci rămâne numai un ”strigăt”, aşa cum
o defineşte Emil Cioran: ”Numai religia poate răspunde
la striătul: ajutor! Poezia este numai un strigăt. Până
acum nicio poezie n-a dat un răspuns.”(7) Aceasta cu atât
mai mult, cu cât ”strigătul” pare a fi propriu ”Curbei lui
Gauss”.
Nicolae Suciu
în art. ”CURBA LUI GAUSS - Dimensiune a liricii lui
Răzvan Ducan” din revista ”Vatra Veche” și în revista
”Creneluri sighișorene” Nr. 8 (ianuarie-iunie) 2016
* secund”, al poeziei. Exerciţiile de admiraţie lirice sunt
”Primit-am carte nouă de la Târgu-Mureș.
Una doldora de rod poetic, al cărui grădinar este Răzvan
Ducan, autor al unui munte de volume, încât de te-ai sui
pe ele ajunge-vei până la noapte drept în pridvorul lui
Dumnezeu…”.
Traian Vasilcău
în art.”O carte de Istorie pentru urmași!” Chișinău, 15
iunie 2016, în ”Vatra Veche” , Nr. 6(90), iunie 2016
și în ”Cuvântul Liber, miercuri, 29 iunie 2016
36
14 decembrie 2014, comemorare Adrian Păunescu la
biserica din Târgu-Mureş, între ai cărei ctitori se
numără
______________________________________________
”....punctul de rezistenţă al liricii lui Răzvan Ducan îl
constituie puterea de invenţie a limbajului.......”
Nicolae Suciu
în art. ”De la “bocancii suficienţei” la “marile
necuprinderi” în lirica lui Răzvan Ducan” în ”Vatra
Veche” și în ”Cuvântul liber, miercuri, 6 aprilie 2016
*
”….Rar mi-a fost dat să văd un om, un redutabil scriitor
care să ia atitudine faţă de poporul de proşti care nu se
mai trezeşte……(…)…
Rar mai avem oameni curajoşi ca Răzvan Ducan,
oameni de un românism curat, care nu se sfiesc să atace
hienele antiromânești, care în mod normal ar fi fost
gonite-n pustă....(...)....
Cartea lui Răzvan Ducan este o carte document, un
manual literar ce nu trebuie să lipsească din biblioteci…
(…)…Aş îndrăzni chiar să spun că nimeni nu l-a mai
văzut aşa pe Eminescu.
Este un Eminescu aparte, din “vasele comunicante”
ale poetului Răzvan Ducan….”.
Puiu Răducanu
în art.”Un redutabil scriitor ia atitudine în apărarea, dar şi
cinstirea, lui Eminescu!”
(referire la volumul de versuri “Poporul de proști versus
Eminescu”, de Răzvan Ducan, ediţia a II-a, Ed. Vatra
Veche, Tg.Mureş, 2016)
*
”...Răzvan Ducan câştigă pariul dificil al ridicării
biografiei exemplare a Poetului la puterea “jocului
pledoarie indirectă pro domo, cum reiese şi din această
aspră confesiune: “I-am dat să mănânce jăratec,/ Căderii
mele în mine,/ Pentru a fi sinelui său/ Mult mai
aproape”(Ele). În această cheie, aparentă hagiografie, e
un proces de mitificare, revenire continuă la sinele
simbolic, extins...”
Ioan Marcoș
în art. ”Instantanee lirice!”
din ”Vatra Veche”, Nr. 7 (91), iulie 2016
(referire la cartea ”Poporul de proști versus Eminescu”)
 * revolta este autentică. Problematica existenţială se îmbină
Aşteptând alte cărţi ale colegilor şi copământenilor mei,
talentaţi şi harnici, remarc cu plăcere că volumul de faţă
poartă nr. 16 din colecţia 100 de cărţi pentru Marea
Unire – 1918-2018. Iar poetul-editor Nicolae Băciuţ
conchide în locul meu: “Aştept momentul în care critica
literară să-i descopere în dimensiunea reală a valorii lor
[pe Răzvan şi Darie] şi să-i aşeze şi ea acolo unde le e
locul, în primul raft al bibliotecii literaturii române.”
Ion Brad
în art.” Răzvan Ducan, Darie Ducan –
O DUALITATE POETICĂ FERICITĂ”
din ”Vatra Veche”, Nr.11(95), noiembrie 2016;
și în ”Alte cărți ale prietenilor mei”, de Ion Brad, vol. I,
Ed. Anamarol, 2016
* din frică sau din interes...J`ACCUSE!!”
”La Editura Vatra Veche din Tg. Mureș a apărut ediția a
II-a, revăzută și readăugită, a volumului de versuri
”Poporul de proști versus Eminescu” de Răzvan Ducan.
Cartea cuprinde aproape 70 de poezii (108 pagini)
dedicate în întregime lui EMINESCU.
Prefațatorul cărții, dl. Valentin Coșereanu, doctor în
litere, critic literar, eminescolog reputat, fost director al
Memorialului ” Mihai Eminescu” de la Ipotești
menționează: ”Citesc în ultimii ani tot felul de bazaconii,
încât, de foarte multe ori, mă mir că hârtia nu se
îngălbenește de rușine. Am citit poem după poem din
plăcere, dar și din curiozitate. Poate undeva dă chix - îmi
ziceam. Nu s-a întâmplat. Nu numai că nu s-a întâmplat,
ci am avut satisfacția că cineva îl pătrunde atât de bine
pe Eminescu, cel care are parte de nici el nu le mai poate
suporta, El care a putut suporta atâtea... Sunt mulțumit
(și mulțumesc neformal) că cineva lucrează în spiritul
poeziei Lui. Să vă felicit? Ar fi prea puțin. Poate să vă
spun că m-a uns la inimă. …Spre deosebire de alţi poeţi,
Răzvan Ducan nu are aerul superior că poezia lui
Eminescu este învechită, depăşită, puerilă (Mai slăbiţi-mă
şi cu Eminescu!), nu, el are ştiinţă, pioşenie, curaj de
pătrundere (cu orice risc) în abisul acesteia. Are
veneraţie. Pentru că el ştie că poemele lui Eminescu nu
trebuie ajustate, nu trebuie date cu fixativ, nu trebuie date
cu ceară să strălucească, nici tapate, pietănate, făcute noi
cărări prin ele (Poem contra...), fără să li se facă
infiltraţii (Poemele lui Eminescu), căci veşnicia lor se
arată firesc, motivată de faptul că fiecare poem al său
este o aşchie/ din crucea Mântuitorului (Fiecare poem de-
al lui), căci cititul este rugăciune,/ recititul e spovedanie
(Fiecare poem de-al lui)”…..”
Articolul ” O nouă carte de Răzvan Ducan!”,
nesemnat, din Buletinul Informativ ”Mihai Eminescu”,
editat de Gruparea Colecționarilor ”Mihai Eminescu”
Botoșani, Nr. 43, iunie 2016
* De citit această carte deosebită, de reflectat, evident…”
”......am rămas surprins când mi-a ieşit în cale
poezia lui Răzvan Ducan, poetul din Târnăveni, de a cărui
existenţă nu ştiam până la volumul dedicat lui Eminescu,
volum intitulat Poporul de proşti versus Eminescu, în care
Poetul naţional n-a mai fost niciodată abordat
astfel...(...)...... poezia lui Răzvan Ducan este o excepţie.
Una pozitivă, din care se înţelege că poetul,
contemporanul nostru, nu se chinuie să scrie aşa. La el
37
fericit cu revolta nedisimulată a adâncimii versului...(...)..
Rar mi s-a întâmplat ca lecturând poezii să am
aproape tot timpul în faţă imaginea celebrului tablou al lui
Munch (Strigătul), iar în paralel, Ţipătul lui Mircia
Dumitrescu, aşa cum s-a petrecut pe tot parcursul lecturii
acestor poezii.....(...)...Norocul nostru este că din abisul
tăcerii depline, se ridică din când în când câte o voce care
să adune tot năduful celorlalţi care tac mâlc în vinovăţia
lor, sau doar şuşotesc (adesea provocator), fără să ia o
atitudine tranşantă, oficial, fără ascunzişuri ci deschis.
Aşadar, o revoltă despre tot şi toate câte se întâmplă în
societatea noastră slugărnicită şi ticăloşită până peste
margini, străbate întreaga poezie a lui Răzvan Ducan.
Aproape nimic nu-i scapă din ceea ce ne priveşte pe noi
toţi, dar despre care o lume întreagă tace, din comoditate,
Valentin Coşereanu
(din textul ”Nimeni nu strigă, toți șușotesc” al
conferinţei susţinute la
Memorialul Ipoteşti- Centrul Naţional de Studii
Mihai Eminescu, luni, 21 martie 2016, de Ziua Mondială
a Poeziei); ulterior publicat în revista ”Hyperion”,
Botoșani, Nr.4-5-6 / 2016
*
”.....cartea nu este o culegere de poezii, cum mi-am
închipuit când am început s-o citesc, ci o superbă poveste,
care m-a plimbat prin Universul Eminescu. M-am lăsat
condusă de pana autorului şi am trăit emoţia călătoriei de
la un capăt la celălalt al cărţii. În fapt, am dat de o carte
unică în felul ei....(...)...M-am lăsat cuprinsă de farmecul
lumii pe care Răzvan Ducan mi-a oferit-o. Cuvintele
poemelor lui sunt şi poezie şi imagine şi muzică,
simultan. Dacă ar fi să citez versuri care mi-au plăcut, ar
trebui să citez cartea în întregime....(...)...Îndrăznesc să
cred că volumul de față, cu o sponsorizare pentru design
și ilustrații, s-ar bucura de un succes deosebit la orice târg
internațional de carte din lume.”
Veronica Pavel Lerner
Toronto, Canada,
în art. ”Poetul Răzvan Ducan ne povestește EMINESCU”
în ”Vatra Veche”, Nr.11 (95), noiembrie 2016
*
” .... avem de a face cu o plachetă de poezie cu totul
deosebită în care crezul poetic e atât de puternic încât pur
şi simplu te îneacă de puritate, te ameţeşte precum ozonul
atunci când ajungi pe vârf de munte. Versuri, întâmplări
de viaţă, din biografia eminesciană sunt presărate peste tot
şi totul e ca o re-scriere, o re-lucrare a sugestiilor din viaţa
şi opera poetului. Cu adevărat, Răzvan Ducan locuieşte în
lumea eminesciană, nu e o vorbă aruncată. …(…)…
Cartea propusă e departe de a inspira un aer festiv. În
schimb are un aer de responsabilitate patriotică adevărată.
Cleopatra Lorinţiu
în art. ”Cu gândul la Eminescu”.
din revista ”ZAMAN-România” din 7 ianuarie 2017;
în ”Cuvântul liber” din 10 ianuarie 2017
și în rev.”Vatra Veche” Nr. 1 (97) din ianuarie 2017
(referire la cartea „Poporul de proşti versus Eminescu”,
ed. a II-a, Editura Vatra Veche, 2016)

”Nu am cerut și nu voi cere
nimănui niciodată voie să-mi
iubesc țara.”
-Ce mai înseamnă azi să fii
patriot, Răzvan Ducan?
- Chiar dacă pare o întrebare
grea pentru zilele noastre, pentru
mine este ușoară ca un… fulg (sau
fung), fiindcă în mine de mult este
clarificată acestă chestiune. Aș zice
că este clarificată din totdeauna. ”Nu
știu alții cum sunt”, cum a spus
Creangă, dar pentru mine a fi patriot
este o stea fixă, din pleiada de stele
fixe, care îmi probează cerul modului
de a vedea lumea și de a fi. Este
practic o formă de iubire cu rădăcini
suficient de puternice în mine, ca
nimic și nimeni să nu o poată smulge
vreodată. Este până la urmă puterea
mea de a putea, care nu se-ntâmplă
oriunde, ci într-un anumit spațiu,
numit generic ”acasă”, care îmi dă
putere de mers și unde am parte de o
permanentă regenerare psihică,
morală și de atitudine. Este prietenia
cu ”râul, ramul”, cum spunea marele
Eminescu. Este locul ”mustului care
fierbe” cum spunea Octavian Goga.
Este spațiul României ”dodoloațe”,
cum spunea Lucian Blaga, că a auzit
din gura unui copil și chiar al ”luptei
cu inerția”, cum a spus Labiș. Dar e și
locul permanentei reveniri, fie ea și
mentală, precum gândul poetului
Darie Ducan, fiul meu, care de la
Paris spunea într-un poem magnific
că ”…Uneori, în soarele de seară,
drapelele Franței se văd românești.”.
Cuvântul patriot vine de la
cuvântul patrie, care la rândul său
derivă din latinescul patria, care
înseamnă (conform DEX online) țară
în care s-a născut cineva… sau (ca
altă posibilă definiție) mediu politic,
social și cultural în care s-a născut,
își desfășoară viața și activitatea
fiecare popor sau teritoriul, locul,
cadrul geografic și modul de viață al
poporului, limba, cultura, tradițiile,
etc. Este locul nașterii și (și uneori) al
devenirii, până la urmă, locul unde
are loc o simbioză specială între
oameni și înconjur. Eu sunt
beneficiarul unei astfel de simbioze
speciale cu acest pământ românesc,
binecuvântat de Dumnezeu. De aceea,
pentru mine e valabilă deviza latină
Ubi patria, ibi bene (”Unde-i patria,
Târnăveni, 1 decembrie 2014
_________________________
acolo-i bine”) și nicidecum Ubi bene,
ibi patria (”Unde e bine, acolo e
patria”), aceasta din urmă, mult dragă
adepților mondializării sau
apatrizilor. Seneca, în Epistulae 66,
26 spunea: „Nemo patriam, quia
magna est, armat sed quia sua”
(”Nimeni nu-și iubește patria fiindcă
este mare, ci pentru că este a sa”). Da,
patria mea este patria mea, fie că-i
mică, fie că-i mare. În versuri de
acum vreo 25 de ani vorbeam de țara
mea, în următorii termeni: “Țara este
acol` unde te doare,/ nu acolo unde-i
mațu` plin,/ locul e de care fiind
departe/ făr` să vrei îți scapă un
suspin.// Țara este acolo unde ochiul/
cade-n palma unei flori/ și de unde
încărcat se-ntoarce/ cu imagini pline
de fiori.// Țara este acolo numai
unde/ tu te simți mereu ca nou
născut,/ și-n care uzi cu nostalgie/
pântecul pe care l-ai durut// Și-unde
prin nevăzute fire/ în mreaja ei ești
prins intim,/ când cu o copilărie,/
când c-un pumn de moși din
țintirim”….(poezia Țara este acol`
unde te doare) Altundeva, vorbeam
de țara ca rostul de a fi ”…împreună/
cu vii, cu morți, cu încă nenăscuți,/
locuitori ai pământului numit Limba
Română…” J.F. Kennedy,
președintele S.U.A. spunea cândva:
„Nu întreba ce poate face țara pentru
tine, întreabă ce poți face tu pentru
țară”. În această idée am scris și un
poem al ”dezechilibrului„ între ceea
ce primim (mult) și ceea ce dăm (de
obicei puțin): “Cu toții ar trebui să ne
petrecem moartea într-o închisoare a
38
datornicilor,/ nici unul, în timpul
vieții, nu am plătit pe deplin datoria
față de țară,/ ca să echilibrăm
balanța între ceea ce am dat și ceea
ce am primit,/ mai e nevoie de o viață
suplimentară.//….” (poezia Cu toții
ar trebui să ne petrecem moartea
într-o închisoare a datornicilor). Văd
patria numai în spiritul zilei de 1
Decembrie 1918: “A fost voinţa unui
neam,/ sub aripă de pronie cerească,/
versanţii munţilor Carpaţi,/
neantagonici, să se-atragă,/ ce-au
despărţit, până atunci,/ pe veci să
întregească.// Era un frig de crăpau
imperiile/ dar în români era cald/ de
se topea fierul,/ aburii, ce ieşeau din
gurile/ celor ce-şi strigau unirea,/ au
dezgheţat cerul.// A fost pofta ce-a
poftit-o/ un întreg popor/ şi pe
Câmpul lui Horea,/ în Alba-Iulia,/ a
reintrat Mihai Viteazul,/ multiplicat
de o sută de mii de ori.// Ori o sută,
câţi au rămas acasă,/ în satele şi
oraşele din munţi,/ câmpii şi văi,/ „de
la Nistru pân` la Tisa”/ toate
provinciile româneşti,/ au fost şi sunt/
boabe ale aceleiaşi păstăi.// Limba
lui Eminescu le-a învelit,/ aşa cum şi
astăzi,/ fără parcimonie, le înveleşte,/
„România dodoloaţă”, de-atunci,/ a
fost doar început/ de poveste.//
Povestea a ajuns acum la noi,/ şi ea e
icoană perpetuată/ de la părinţi la
copii./ Să ne bucurăm de rotundul ei,/
dar să fim vigilenţi,/ la cei ce latră
autonomii.// 1918 a fost anul astral,/
iar 1 Decembrie a fost ziua divină,/ şi
pentru că Dumnezeu/ şi-a întors
atunci faţa spre noi,/ pe inimă,
această dată/ să ne-o tatuăm cu
lumin”./ (poezia 1 Decembrie 1918).
Am văzut și văd patria numai în
rotundul ei mirific: „În partea
concavă a Carpaţilor s-a adunat
Transilvania,/ luând forma curburii
în care a fost turnată./ În partea
convexă a curburii Carpaţilor,/
Moldova şi Muntenia, toată.//
Principiul vaselor comunicante/ a
făcut să ţină ce aluneca dintr-o
parte,/ şi dintr-o parte în alta a
curburii să se dea,/ preaplinul iubirii
ce se dorea.// Iniţial, munţii Carpaţi
erau liniari,/ înalţi, semeţi, frumoşi şi
clari./ În ei era un popor de oameni
vii/ ce modela viitorul pentru copii.//
Ca un arc, munţii au fost încordaţi,/
de cei de-o parte şi alta al acestor
Carpaţi./ Pentru ca să se destindă şi
să sară la cei/ ce vor să muşte din
rotundul ei.// A contesta →
NICOLAE BĂCIUŢ
arcul Carpaţilor e o chestiune gravă/
şi-n partea convexă şi-n partea
concavă./ De aceea, nu-l îndreptaţi
cu ciocanul pe nicovală,/ e dreptul
arcului de a veghea pentru ţară.”
(poezia Curbura Carpaților). Și
exemplele date pot continua. Este
până la urmă dreptul și datoria de a
iubi și apăra ”tot ce mișcă-n țara
asta”. Și, bineînțeles, țara însăși.
Desigur, pentru un scriitor, cu armele
scrisului, dar nu numai.
-Prin ce s-ar distinge patrio-
tismul tău?
- În primul și în primul rând nu
știu dacă patriotismul meu se distinge
de patriotismul altora și nici nu vreau
ca să se distingă, în condițiile în care
vreau să cred că marea majoritate
dintre românii și neromânii din țara
noastră (dar și din alte părți) nutresc
aceleași sentimente de iubire pentru
țara noastră, pentru ceea ce se
cheamă, generic, ROMÂNIA. Poate
pentru unii par vorbe mari. Pentru
mine nu. Iubesc tot ce ține de ființa
acestui popor românesc: de la limbă
la datini și la obiceiuri; de la istoria la
geografia lui. Nu este o iubire de
complezență, nici că „dă bine” în
anumite împrejurări, ci este o
permanență. Este până la urmă a stare
firească a mea. Și mă comport ca
atare, bucuros, chiar mândru, fără a
ține cont de conjuncturi, mode sau de
presiuni, (ne)venite de aiurea. Nu am
cerut și nu voi cere nimănui niciodată
voie să-mi iubesc țara. Nu mă
interesează că nu e cool, că nu sunt în
trend, ci o iubesc permanent, ca o…
caravană care trece, în pofida câinilor
ce latră! Sunt român până la cele mai
intime particule ale sufletului. Și nu o
ascund, iar când trebuie să mă
mândresc cu acest lucru o fac cu
bucurie. Iubesc oamenii acestei țări, îi
iubesc formele de relief, iubesc
simbolurile ei, iubesc tot ce ține de
antropologia poporului nostru. Îl
iubesc total și necondiționat. Și simt
acestă iubire (și) în limitele
geografice văzute și de vizionarul
Eminescu ”de la Nistru pân` la Tisa”,
dar și în cele spirituale. Am scris cărți
întregi și capitole de cărți, pe lângă
alte cărți, unde îmi exprim
neîncorsetat și neîntimidat acest
sentiment. Iată ce spuneam într-un
poem: ”Hai în capitala ţării, în
Decembrie, Întâi,/ Iulia e-atât de albă
şi mai albă ca ea nu-i/ Nici o
sărbătoare mare ce se ţine la
români,/ E Fecioara Preacurată, e-un
Zamolxis din bătrâni.// Bucureştiule,
mă iartă, că-s mai îndrăzneţ din fire,/
Pentru o zi mut capitala, dintr-un an
întreg de zile,/ Dealul Furcilor îşi
cere şi Mihai intrând pe cal,/ Dreptul
Albei la ziua asta, dat de mândrul ei
Ardeal.// Dat de Horea ce sub roată
îşi visase neamul slobod/ Şi de suta
cea de mii de aici a dat în clocot/ Şi
de Arion , feciorul, prohodit de-o-
ntreagă ţară,/ Ce în gară la Teiuş i s-
a dat de-un glonţ să moară.//
Drumurile duc la Alba, toate, şi se-
ntorc la Bucureşti,/ Vreau un
continent de oameni cu privirile
fereşti,/ Şi ca numitor comun, un
curent ca să ne treacă,/ Şi din
dragoste de ţară, un pământ să fim şi-
o apă.// Şi din patru zări ninsoare,
Doamne, vreau pe vechiul castru,/ Şi
cu roşu, şi cu galben, cu români şi cu
albastru,/ Şi aşa matur cum sunt,
vreau ca să mă pierd cu firea,/
“România dodoloaţă”, să trăiască,
eu să strig! Şi Unirea! ” (poezia Alba
cea Iulia). Așa cum spunea și Nichita
Stănescu, patria mea este și Limba
Română: „Tot ce mi-a intrat vreodată
mai frumos în ureche,/ Tot ce mi-a
ieşit vreodată mai bun pe gură,/
Floare la butoniera simţurilor mele,/
Agavă ce sinelui i-a dăruit
armătură.// Ziditoare de biserică din
cuvinte,/ Cu vocale şi consoane, pe
post de sfinţi,/ Binecuvântate de
Dumnezeu în lexic,/ Polisemantice şi
expresive şi cuminţi.// În care spusele
au unghiuri teşite/ Şi de aceea nu
zgârie sau irită timpane,/ Unde
______________________________
La Alba Iulia, de Ziua Naţională, 1
decembrie 1995
39
Cu fiul, Darie, și cu un țăran
autentic (Alba Iulia, 1 Decembrie
2000)
______________________________
propoziţiile curg melodioase,/ Cu
înţelesuri de-aşezat în rame.// Unde
sub patrafirul eu-lui, sine qua non,/
Se spovedesc, cu sfială, toate
gândurile,/ Unde sub pavăza de
dulceaţă se-adună/ Rânduri, rânduri,
rândurile.// Unde se râde până la
urechi,/ Unde cu lacrimă se plânge
pân` la drob de sare,/ Unde în cabina
de probă se poate încerca tăcerea/
Cu câteva numere mai mare.// Şi-am
încălecat pe-o şa metafizică/ Şi v-am
spus iubirea asta veche/ A tot ce mi-a
ieşit vreodată mai bun pe gură,/ A tot
ce mi-a intrat vreodată mai frumos în
ureche”. (poezia mea Limba
Română)
În rest, mai ales în anii tineri, am
fluturat în agore steaguri tricolore
românești, am purtat panglici
tricolore pe frunte, la diverse
manifestări și în locuri cu rezonanță
istorică, port și în prezent cocarde la
piept și fulare la gât cu ocazia
diferitelor sărbători majore, inclusiv
culturale, îmi pun mâna dreaptă pe
inimă când se cântă Imnul Național și
cânt și eu, îmi înalț privirea pe
catargele unde flutură tricolorul
românesc și lăcrimez la bucurii și
neajunsuri pentru ”țara mea de glorii,
țara mea de dor”. Acesta sunt și nici
nu vreau să fiu altfel! Cui nu-i place
să nu mă citească sau să-ntoarcă
capul când trec pe stradă. Nici nu-mi
pasă! Celor de pe Facebook sau de
aiurea, care mă iau pe/de sus le dau
delete cu nepăsări de bine! Și spun ca
Eminescu care saluta (și era salutat)
la Viena, de către studenții români, cu
”Trăiască Nația” și el răspundea, sau i
se răspundea, ”Sus cu dânsa!”. →
 Pentru ca tot ca Eminescu să
conchid: Sunt român și punctum!
-Cât patriotism suportă
literatura?
- Nu numai că suportă, dar cred
că e binevenită în măsura în care
naționalul e ”național, cu fața spre
Universalitate”. Acest lucru cred că e
valabil peste tot în lume. Specificul
nu limitează, ci arată și o altă fațetă a
umanității. Și acest specific este ținut
cu dinții peste tot în lume și afișat cu
mândrie, chiar în pofida unor curente
transfrontaliere, de metisare a
populațiilor, a obiceiurilor și a…
pământurilor. Francezul e francez
înainte de a fi european, iar germanul
este, de asemenea, german înainte de
a se considera ca făcând parte din
Europa. Noi de ce ne-am rușina de a
fi români, înainte de a fi europeni?
Toate literaturile naționale au în ele
un puternic sâmbure național. Asta nu
a împiedicat cu nimic, atunci, când au
fost valoroase, să cunoască
recunoaștere și consacrare pe întreg
mapamondul. Asta nu înseamnă că în
respectivele literaturi să apară numai
steaguri naționale, numai imnuri,
numai fapte de bravadă. Și lucrurile
simple, banale, ca și faptele fără
conotații deosebite fac până la urmă
parte dintr-o țară, dintr-o patrie.
Scriind despre acestea, înfăptuiești tot
acte de patriotism. Patriotismul nu
dăunează armoniei dintre popoare,
între țări. Doar șovinismul dăunează.
Inclusiv în literatură.
- Ce scriitori ar fi modele de
patriotism în literatura română?
- Dacă ar fi să o iau cronologic aș
începe cu spusele lui Ienăchiță
Văcărescu, cu al său testament de
”…Creșterea limbii românești ș-a
patriei cinstire!”. Dacă ar fi să o iau
per total, din punct de vedere
emblematic, pentru toată literatura
română, aș începe, și poate aș
termina, cu Mihai Eminescu,
”românul absolut”, cel din poezie, din
publicistică, din fapte, cel care la 17
ani publica poezia Ce-ți doresc eu ție,
dulce Românie, la 19 ani înființa,
împreună cu alți tineri, cercul cultural
”Orientul” pentru ”strângerea de
folclor”, iar la 20 de ani se bătea cu
imperiul dualist Austro-Ungar,
publicând în Federațiunea de la Pesta
articolele: ”Să facem un Congres”,
”În Unire e tăria” și ”Echilibrul” în
favoarea Transilvaniei românești,
unde pământul acestuia, spunea
Eminescu: ”e cu mult mai mult drept
și cu mult mai multă rațiune al nostru
decât al lor ”. Ulterior, vorbind
despre românii de-o parte și de alta a
Carpaților, el spunea într-o viziune
unitară: ”Faptul cel mai curios și mai
important din toate este unitatea de
limbă, de datini juridice, religioase și
de viață de familie”. ”Alături cu
limba - mai spunea acesta - există ca
element de unitate literatura
populară, a cărei răspândire
uniformă nu e de tăgăduit”. Din evul
mediu aduce ca (alt) argument
”unitatea datinei juridice”, ”jus
olachale, care va fi corespuns
pretutindeni cu ceea ce la noi se
numea ”obiceiul pământului”. La 21
de ani, se implica în organizarea
manifestărilor populare de la
Mănăstirea Putna (august 1871), apoi
activitatea desfășurată în cadrul
Societății ”Carpați” etc. Să nu uităm
nici de poezia mai puțin cunoscută,
scrisă la junețe (după unii din
perioada vieneză) La arme, dar nici
de Scrisoarea III, de Doina etc. Și
altele și altele ale celui care vedea,
cum nu a mai văzut nimeni, ”trecutu-
ți mare, mare viitor”. De altfel, de
Eminescu am contactat o dependență,
întru iubire, nevindecabilă, dar asta
este o altă poveste. Desigur, ca
modele de patriotism în literatura
română ar fi și Coșbuc, Goga,
Alexandru Mateevici, Liviu
Rebreanu, Ioan Alexandru, Grigore
Vieru, Augustin Buzura, Ion Horea,
Ileana Vulpescu, Adrian Păunescu
etc., dar și alți scriitori din eșalonul II,
_____________________________
Recitând în centrul Târnăveniului
la ”Ziua Naţională a României”
(1 Decembrie 2014)
40
III și IV etc. care, împreună,
reprezintă toate formele de relief
literare de la noi, inclusiv în ceea ce
privește țara ca subiect și obiect de
iubire.
- N-ai fost niciodată tentat să
pleci din România?
- Niciodată nu am fost tentat să
plec din România, nici măcar atunci
când unii au vrut ”să-mi pună în vise
lilieci”. De fapt, nici nu pot să
concept existența mea terestră în afara
acestui spațiu, a acestei ”Grădini a
Maicii Domnului”, cum spunea
cineva. De mult, tot cineva spunea:
”Dacă nu trăiam în România, aș fi
fugit în România”. Și continui eu,
dacă nu exista România aș fi inventat-
o. De fapt: ”Eu n-am cerut să fiu
român. Am avut noroc”, spunea Petre
Țuțea. Și eu sunt de acord cu el. Cum
să plec când eu sunt îndrăgostit până
peste urechi de țara mea? Cred că și
prin sânge îmi curge pe lângă
culoarea hematiilor și culoarea
aurului din băile moțești din Apuseni,
dar și ”albastrul de Voroneț”, iar
A.D.N-ul are și el o particularitate în
acest sens. Și eu m-am întrebat, și în
versuri, uneori, de unde până unde
această iubire: „Ce bujie aprinde
dragostea de țară,/ ce hidrocarbură-
mi arde-n piept?”…. (poezia Motorul
meu). Ca în altă parte să fiu tranșant:
„De mi-ar sări la beregată/ de mi-ar
lua ochii-n cuțit,/ tot aș iubi această
glie,/ de care fost-am zămislit”….
(poemul De mi-ar sări la beregată).
Chiar și protestul este o formă de
iubire, fiindcă nu protestezi decât
atunci când te doare ceva care, în
concepția ta, nu este cum trebuie să
fie. Și pe mine mă dor toate
nedreptățile și neajunsurile și actele
de prostie și trădare față de țara mea.
Și o spun în felul meu: „Munţii se
dau cu bucata,/ Soarele se dă de-a
dura,/ Câmpiile se dau în
grămăjoare,/ Dealurile se dau cu
legătura.// Au crescut spăgile-n solul
/ Slăbiciunii omeneşti,/ Ţepele-s până
la soare,/ De acoperă fereşti.//
Gaterele au statui,/ Drujbele-s unse
cu mir,/ Soborul sfinţeşte taina/
Marilor despăduriri.// E-uri am
primit cu raftul,/ Cu raionul, cu tot
mall-ul,/ Cancerul este la liber,/ Căci
am dat în schimb petrolul.// Se dă
carne varza de Bruxelles,/ De
mămăliga se cruceşte,/ Deşi avem
hemoragie,/ Garou-i pus pe
proteste.// În schimb, trebuie s-avem
batistă/ Şi unghiile tăiate →
 frumos,/ Fiindcă suntem controlaţi,/
La cuţitul de la os!” (poezia Munții
se dau cu bucata). Sau: „Mă grăbesc
să înregistrez/ la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci/ pământul de
sub propria unghie, /ultima mostră de
pământ românesc/ pe care politicienii
nu au vândut-o încă.// Mă grăbesc să
fie al meu, /să am ce lăsa moştenire
copiilor mei/ ca singurul loc rămas/
unde mai pot să cultive iluzia/ că au o
Patrie,/ ca singurul loc unde/ să am şi
eu iluzia/ că îngropându-mă/ voi
avea parte/ de un loc cât de cât sigur/
unde să aştept Învierea Morţilor!”
(poezia România de sub unghie).
-Cum ar trebui să rămână
românii din diaspora literară tot ai
literaturii române?
-Ar trebui să fie ei înșiși, fără a fi
tentați să fie, și mai ales să scrie ceea
ce nu sunt și ceea ce nu simt în
străfundurile ființei lor.
Imitatorii sunt primii care cad la
proba originalității, dar și la proba de
a fi sau nu scriitori, oricâtă
disponibilitate (să nu zic obediență)
ar avea aceștia de a se băga sub pielea
celor din țara de adopție, care au
”pâinea și cuțitul” împărțirii de
indulgențe.
De altfel, dacă nu spui cu adevărat
ceva la modul sincer și personal, nu
ești cu adevărat scriitor.
- De ce s-ar/nu s-ar întoarce
românii din diaspora acasă?
-Este o întrebare care ar trebui
pusă celor care sunt în situație.
Nu pot să judec nici scriitorii
români care preferă să trăiască în alte
spații geografice, dar nici pe cei care
doresc și se întorc.
Este până la urmă o opțiune
individuală, ce are la bază criterii
personale de prioritate.
Dacă se simt în continuare români
sau și români, trebuie să fie, cred,
morali față de țara care i-a zămislit.
Dacă vor să se întoarcă, sau chiar
o fac, este și mai bine, simțind,
probabil, că în țară, acasă, le este
locul și aici pot să se desăvârșească.
Dacă nu, nu.
Nu-i judec atâta timp cât poartă
respect și bunăvoință (poate și
nostalgie) față de țara de baștină.
Etc.…. Propun în încheiere să…
cântăm cu Jean Moscopol: “Tot ce e
românesc nu piere și nici nu va
pieri”.
Să dea Dumnezeu să fie așa!
februarie - martie 2017
poeme de
RĂZVAN DUCAN
La mine, acasă
La mine, acasă, în casa mea, eu nu
dau nimănui socoteală,
La mine, acasă, dacă vreau, umblu
în pielea goală.
Mă scobesc în nas, râgâi, trag
pârţuri şi mă scarpin în fund,
Sunt la mine acasă şi tot ce nu-i
permis în altă parte, aicea e sfânt.
Şi acesta pentru că e dreptul meu,
ca la mine acasă,
Nici un fel de şoarece, sub nici un
motiv, să-mi joace pe masă.
Aicea eu sunt şi şoarece şi pisică,
dar şi tigru, când e cazul,
La mine, acasă, sunt singurul care
are dreptul de a trage ceasul.
Sunt singurul care are dreptul de a
tăia pâinea cu cuţitul, ca atare,
La mine, acasă, sunt singurul care
pune în pahare.
Aici primesc şi prieteni şi
cunoştinţe şi fraţi şi cumnaţi,
Dar nimeni nu râde, la mine acasă,
de ciorapii mei desperecheaţi.
Doar eu am dreptul aicea să sudui
sau chiar birjăreşte să-njur,
Când calc pe greblă şi văd numai
negru împrejur.
Sunt singurul care am dreptul să
pun şi să adun masa acasă,
41
Şi numai eu, singur, am dreptul să
stau în cap de masă.
Aicea, unde cu bucurie decojesc
Universul, ca pe un ou,
Nimeni nu-mi şterge, la mine
acasă, metaforele de pe birou.
Şi nu permit nimănui să umble la
bula mea de săpun,
La mine acasă, doar eu am dreptul
să fiu, puţin, nebun.
Ne pleacă
Sunt expatriate cohorte de patrii,
Prin capilare şi prin atrii.
Prin salve de tun de comemorare
Şi prin prostia, care nu doare.
Prin nepăsarea, care nu
comentează,
Prin filtre care nu filtrează.
Ne pleacă materia cenuşie,
Ne pleacă „Greierele şi furnica” din
poezie.
Ne pleacă, fără întors, principalele
resurse,
Prin şcolarizări şi prin burse.
Ne pleacă pădurile, adâncurile şi
grâul,
Ne pleacă oile şi aurul şi brâul.
Prin conducte, prin vagoane, prin
cale, prin cisterne,
Lăsându-ne cu lamentările terne.
Ne pleacă şi serul din seringă şi apa
care irigă,
Se pleacă fără de frică, prin tot ce
curge şi pică.
Ne pleacă pământul din oraşe şi
sate,
Prin proprietari alogeni ai titlurilor
de proprietate.
În schimb, se concentrează
nemernicia,
Diluându-se-n acelaşi timp omenia.
Bunul simţ a devenit o corvoadă,
La care nimeni nu mai stă la coadă.
Ne pleacă tinerii deştepţi şi copiii,
Ne pleacă şi cei morţi, pe lângă
viii.
Se deshumează şi pleacă-n ţări
străine,
Unde şi putrezirea se face mai bine.
După
Vom rămâne în pielea goală
şi ne vom certa pe medalii, →
pe amendamente, pe ordonanţe, pe
carii.
Meşterul Manole,
cel căruia în ţară i-am dat delete,
i s-au schimbat aripile de şindrilă
cu aripi de carbon compozit.
Şi ridică acum pentru pomenire
o gotică mânăstire.
În schimb, constatăm cu durere
că la noi nici Ana nu mai are mere,
iar copiii, încă din clasa zero,
uită jertfa ei pe ritm de manele
cântate de Nero.
Lamentându-ne de nenoroc şi urât
vom recurge la pipete şi degetare
pentru a tezauriza, restul de la cât.
Ne va rămâne bocirea la căpătâi
a ţarii ajunsă submultiplu
insignifiant al ţării dintâi,
cea dată din mână pe cea de pe
gard,
pe-o dâră insignifiantă de melc pe
un card.
Băutorii de apă
S-ar putea să fie un act de
patriotism
să faci pietre la rinichi.
Da, act de patriotism!
Într-o tacită tresărire de orgoliu,
românii vor dori să aibă o amintire,
sau, cine ştie, poate chiar să
recreeze mai târziu,
la o imprimantă 3D megalitică (!),
ceea ce erau odinioară munţii
Carpaţi.
Şi pentru aceasta beau apă,
beau multă apă,
în speranţa că în ea să fie dizolvată
cât mai multă piatră,
din semeţii munţii ce le-au
aparţinut odinioară.
Vă rog să nu spuneţi la nimeni,
să păstraţi acest secret pentru voi,
fiindcă altfel cei care au venit la noi
cu oglinzi şi clopoţei
şi sunt acum proprietarii acestor
munţi,
pot să revendice în instanţă şi
pietrele voastre de la rinichi.
Pot să demonstreze ştiinţific că
acestea, strat cu strat,
au acelaşi A.D.N. cu munţii peste
care sunt proprietari.
Şi să arate că aţi băut deliberat
multă apă,
ca să le furaţi din munţii, pentru
care au acuma hârtii.
Sigur vor câştiga şi la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului
şi atunci s-ar putea să vină chirurgi
cu instrumente,
care să vă caute la măruntaie.
Popescu şi Ionescu cu familiile lor,
pietre din Bucegi.
Amariei şi familia lui, pietre din
Ceahlău.
Ion a Glanetaşului, pietre din
Rodna.
Miile de familii cu numele Iancu,
pietre din Apuseni.
Ba mai mult, puteţi să fiţi acuzaţi şi
de furt cu premeditare.
Aţi crezut că rinichii sunt asemeni
lunii de pe cer,
iar pietrele pot fi ascunse pe partea
întunecată?
V-aţi înşelat. Sunt trădători şi
printre băutorii de apă.
Nu beau apă pentru că-şi vor,
în ceasul al 13-lea, patria înapoi,
ci pentru a se înfiltra în rândul
patrioţilor tardivi.
Vor fi şi pietre de rinichi
nereperate.
Puţine, dar vor fi.
Acestea vor fi depuse sub sticlă la
Bucureşti,
la MUZEUL DEZNĂDEJDII
NAŢIONALE
(muzeu realizat cu fonduri
europene nerambursabile),
unde viitorii noştri copii,
veniţi în vizită cu doamna
învăţătoare,
vor vedea în carne şi oase
ignoranţa şi neimplicarea civică a
părinţilor lor.
Poate vor cere înapoi, cine ştie,
chiar cravatele de pionieri ale
acestora,
ca să-şi alunge liliecii din somn.
Laptele iubirii
Să știți că dacă mă veți lăsa singur
cu credințele mele,
atunci voi lucra la adunarea
gunoiului din țara asta
și veți avea surpriza că voi face o
colectare selectivă,
mai ales la oameni: cei
biodegradabili,
care merită să se întoarcă în
pământul țării
și cei neantizabili.
Să știți că dacă mă veți lăsa singur
42
La Viena, ocrotit de Tricolor,
28 noiembrie 2015
____________________________
cu visele mele,
s-ar putea să aveți surpriza de a
vedea că desfășor
valuri de pânză albă, neîntinată, pe
Calea Victoriei,
așa cum se făcea, mai demult, în
satele din Ardeal,
când venea un mare ierarh
bisericesc,
în speranța că, într-o matematică
probabilistică,
pe acolo va călca Eminescu.
Să știți că dacă mă veți lăsa singur
cu temerile mele,
s-ar putea să văd Munții Carpați ca
pe un fileu de tenis,
peste care s-ar trimite doar regrete
de a nu fi fost suficienți de
vigilenți,
față de cei care vor să mute
coloana vertebrală a țării
”dodoloațe”,
la marginea ruperii ei.
Să știți că dacă o să-mi dați pe
mână aurul încrederii,
de la toate Roșiile Montane și
nemontane,
s-ar putea să răscumpăr toate
înstrăinările făcute,
inclusiv aceea a viitorului țării,
vândut de nemernici pe 30 de
arginți.
Dar vă rog, vă rog din suflet:
Nu dați țara pe mâna mea,
fiindcă s-ar putea să o strâng așa
tare la piept
încât să o sufoc din prea multă
adorație,
precum o fac cu copiii lor lăuzele,
la care li s-a vărsat laptele iubirii în
sânge.

(II)
-Să revenim la librării. Ce îți
amintești?
-Librării erau două: „Luceafărul”,
din centrul oraşului, unde este în
prezent biblioteca municipală şi o alta,
mult mai mică, pe partea cealaltă a
centrului, înspre actualul Gimnaziu de
Stat „Traian”. Se numea, mi se pare,
„Octavian Goga”. Mai era una, mult
mai mică, preponderent papetărie, la
„Autogară”, cum îi spuneam noi zonei,
datorită existenţei autogării (acum
desfiinţată), în spaţiul de la parter al
unui bloc din zona actualului
supermarket „Lidl”, dar aceasta a apărut
mult mai târziu, după amenajarea
arhitecturală a zonei.
În perioada anilor 1983-1989 eram
un înrăit cumpărător de carte. La
Librăria „Luceafărul” aveam la un
moment dat în ...depozitul librăriei, puși
de-o parte, câţiva metri liniari de carte!
Cărţile le alegeam cu atenţie , uneori
chiar de pe rafturile din depozit datorită
acceptului şi încrederii pe care l-am
avut din partea directoarei librăriei.
Lunar, petreceam minute bune în
librărie şi în depozitul acesteia pentru a-
mi alege cărţile preferate. Le aşezam
într-un colţ şi apoi la „salariu” şi la
„avans”, de două ori pe lună, veneam şi
luam, desigur, achitând o parte din ele.
Desigur, luam cărţi şi din librăriile
oraşelor pe care le vizitam cu diverse
prilejuri. Citeam acasă, întins pe pat, iar
în vacanţele de vară, pe pătură, pe
malul Târnavei Mici. Îmi amintesc şi
acum impresia deosebită la citirea
cărţilor lui Emil Cioran. Citeam o
pagină, cel mult două din „Pe culmile
disperării” şi/sau “Tratat de
descompunere” şi mă ridicam de pe
pătură uluit de filosofia nihilistă a
marelui stilist de la Răşinari. Făceam
câţiva metri în susul şi în josul
Târnavei, desigur, nu departe de pătură,
fascinat de logica impecabilă a
gânditorului, în spiritul său
destructurant, negativist. Spuneam,
pentru mine: „Nu se poate ! Nu se
poate!”.
-Casa de Cultură era singurul
suflet cultural al orașului?
-M-ai întrebat despre „sufletul
cultural al oraşului”. Era, fără îndoială,
Casa de Cultură, unde era o abundenţă
de activităţi. Trebuie ţinut cont de
faptul că nu era decât o televiziune cu
un singur program, şi că oamenii aveau,
Răzvan Ducan, 1988
________________________________
în general, puţine moduri de recreere
culturală. Aşa cum au fost ei, cu bune şi
cu rele, comuniştii au sprijinit cultura,
şi cultura de masă şi cea profesionistă,
chiar dacă aceastea se manifestau sub
„oblăduirea” partidului comunist. Erau
spectacole numeroase în Târnăveni, cu
artişti şi formaţii din ţară. Instituţia avea
propriile cercuri şi formaţii cultural-
artistice unde târnăveneni cu har se
puteau manifesta. Un al doilea „suflet
cultural” a fost Clubul Combinatului
Chimic, unde un grup de tineri
muncitori de pe platforma chimică au
întreţinut o frumoasă emulaţie culturală,
unde excelau: teatrul, brigăzile artistice,
dansurile populare româneşti, fanfara.
De două-trei ori pe săptămână, în
instituţie se ţineau şi discoteci. Mai erau
şi formaţiile de dansuri populare, de
coruri, de brigăzi artistice ale
principalelor fabrici şi şcoli din oraş.
Oraşul „respira” şi cultural.
-Cum arăta revista Vatra la
momentul debutului tău?
-Eu am debutat cu poezia „Veghe”
în numărul din august 1984 al revistei
„Vatra” din Târgu-Mureş. De un an de
zile murise Romulus Guga, mentorul şi
iniţiatorul ei (din 1971), dar revista mai
păstra „linia” trasată de poetul,
prozatorul şi dramaturgul mureşean.
Aşadar, ca ocupant al locului al II-lea al
Concursului interjudeţean de literatură
„Liviu Rebreanu”, ţinut chiar la Târgu-
Mureş, secţiunea poezie, am avut partea
mea de spaţiu literar în amintita revistă.
Revista era citită şi căutată. Se găsea de
vânzare la chioşcurile de ziare din
Târgu-Mureş şi din ţară. Se făceau chiar
şi abonamente. Câteva erau chiar şi la
Târnăveni, făcute de unii membri ai
Cenaclului literar „Tudor Arghezi”.
Revista era bine structurată, iar
redactorii ei erau pasionaţi şi deschişi,
inclusiv aspiranţilor zonali într-ale
literaturii, „lucru” dispărut de vreo ...25
de ani! Până la înființarea revistei
43
„Vatra veche”, în 2009, de către
scriitorului Nicolae Băciuț.
(...)
-Mergeai la teatru? Ce teatre
veneau la Târnăveni? Ce piese?
-În perioada comunistă Casa de
Cultura era un spaţiu destul de generos
pentru spectacolele de teatru. Teatrele
profesioniste din ţară veneau destul de
des la Târnăveni şi sălilele erau pline.
Preponderent, veneau Teatrele
Naţionale din Târgu-Mureş şi Cluj-
Napoca, iar ocazional altele din Turda,
Sibiu, Bucureşti etc. La Târgu-Mureş
aveam un actor din Târnăveni, de care
eram tare mândri, mai ales că a jucat şi
în numeroase filme, preponderent
„marca” Sergiu Nicolaescu. Este vorba
de Ioan „Ninel” Riţiu, protagonistul
filmului, foarte drag mie, „Ciuleadra”,
realizat după nuvela lui Liviu Rebreanu.
Ţin minte că am fost foarte impresionat
de prestaţia actorilor târgumureşeni în
piesa „Nu ucideţi caii verzi!” de Radu
Iftimovici, văzuţi prin 1984. Piesa
însăşi era foarte critică la adresa
regimului comunist din România anilor
60, cu adevăruri spuse tranşant, fără
echivoc, fapt aproape uluitor pentru anii
de „strângere a şurubului”, adică anii
80. De altfel, nu peste mult timp, piesa
a şi fost interzisă pe scenele româneşti.
O reprezentaţie deosebită au avut-o la
Târnăveni actorii teatrului de Stat din
Turda cu „Take, Ianke şi Cadîr” de
Victor Ion Popa.
L-am văzut la Tărnăveni, pe
aceeaşi scenă a Casei de Cultură, şi pe
Emil Hossu, cu un teatru din Bucureşti.
În primăvara anului 1984 la Târnăveni a
fost şi marele actor Radu Beligan, cu
Teatrul Naţional din Bucureşti, cu
reprezentaţia „Poveste din Hollywood”,
spectacol pe care l-am ratat (neputând
să mă împart în două), în aceaşi zi şi la
aceaşi oră la Cinematograful „Melodia”
având loc un spectacol „Flacăra”, cu
Adrian Păunescu!
Dacă tot am vorbit despre teatru,
trebuie să amintesc şi de actorul
tărnăvenean Liviu Crăciun, de la
„Naţionalul” bucureştean, pe care ,din
păcate, nu l–am văzut personal pe
„scândura” de la Târnăveni, deşi poate
că a fost.
Spectacole de teatru erau sprijinite
de secretarii de partid şi liderii sindicali
din marile întreprinderi din oraş.
Uneori, sindicatele cumpărau aceste
spectacole, dând bilete gratuit
„oamenilor muncii”. Spectacolele erau,
în special, mai „uşurele”, adică mai
accesibile, cu piese de I.L.Caragiale
(Doamne, ce prostii vorbesc, „Caragiale
...uşurel”!), Victor Ioan Popa, Paul
Everac etc.

”În mâna mea ciocanul, cleștele,
cuiele și șurubelnița erau
instrumente extratereste. Eu citeam
cărți și scriam poezii.”
- Eşti absolvent de studii
academice tehnice. Cum ai ajuns să
fii animator&operator cultural?
-Animator cultural sună, după
părerea mea, puțin vetust, chiar
peiorativ, venind parcă din alte
timpuri, mai exact din timpuri
socialiste ”multilateral dezvoltate”,
unde se încuraja voluntarismiul și
inițiativa proprie foarte bine
delimitată și ținută în frâu. Și, dacă se
putea, extraprofesională pe acest
domeniu și neremunerată. Pe de altă
parte, cuvintele animator cultural pot
fi citite și în cheia unei dăruiri
exemplare, capabile să animeze
activități culturale sau să le reanime,
acolo unde acestea au devenit „lipsite
de viață”. Termenul de operator
cultural este unul recent, mai ”rece”,
dar mai profesional, care a fost
termenul operant după `89, când s-a
dorit trecerea de la cultura de masă,
populară, la una profesionistă,
sensibil restrânsă, unde nu-și mai
aveau loc sentimentalismele.
Este adevărat, sunt inginer. Sunt
un inginer printre poeți și un poet
printre ingineri. Ingineria am făcut-o
nu din vocație, ci dintr-o nevoie de a
avea studii superioare! Deși pare stra-
niu acum, studiile superioare însem-
nau, în vremea aceea, déjà un statut!
Terminasem un liceu industrial, pe
care părinții, din pur pragmatism, m-
au obligat să-l urmez, deși nu
probasem până atunci nici cea mai
mică vocație tehnică. Din contră, am
fost întotdeauna un neîndemânatic. În
mâna mea, ciocanul, cleștele, cuiele și
șurubelnița erau instrumente
extratereste. Eu citeam cărți și scriam
poezii. Aceasta încă din fragedă
copilărie. Eram, pe departe, cel mai
bun la compuneri, diriginta mea din
clasele primare, d-na Solomon
Elisabeta, punându-mă mai mereu să
le citesc, ”cu glas tare” în fața clasei.
La 10 ani, am câștigat Concursul
Național Școlar ”Tinere condeie”, la
poezie, fiind trimis gratuit într-o
tabără la Homorod, unde am fost
premiat de scriitorul Mircea
Sântimbreanu. Când eram în clasa a
VIII-a, aveam un caiet plin de poezii,
pe care mama l-a dus la școală, spre a
fi citit de un profesor de română-
maghiară, dl. Bocz Gheorghe! În po-
fida argumentelor umaniste, am ur-
mat Liceul Industrial de Chimie din
localitate, unde profesor era tatăl
meu, așa cum mama mea era profe-
soară la școala (numită pe atunci Li-
ceul nr. 2), unde am urmat primele 8
clase. Glumind, aș spune că m-au dat
”din mână în mână”! Și a mai fost un
aspect: exact când am terminat clasa a
8-a, s-a înființat secția ”la zi” a liceu-
lui industrial, care era o noutate atrac-
tivă, deorece la terminare erai ”mun-
citor cu înaltă calificare”, fapt ce îți
asigura angajarea în Combinatul Chi-
mic din localitate. Asta și vizau, pro-
babil, părinții mei, ca ulterior, să am
posibilitatea să mă angajez fără
probleme ”acasă”. Nu-i condamn și
nu-i judec deși, în general, nu mi-au
plăcut niciodată disciplinele tehnice
și, ca urmare, nici nu aveam tragere
de inimă în a le învăța. Toate aceste
inconveniente s-au compesat cu co-
legi de treabă și cu o viață de liceu,
unde nu am făcut rabat de la nimic, de
ceea ce a a însemnat distracție speci-
fică vârstei și timpului în care am
trăit. Am făcut sport (tenis de masă,
tenis de câmp și fotbal, ultimele două
ca amator), am umblat la discotecă și
după fete, am iubit cultura (în special
poezia) și natura și, în general, tot ce
era de bun simț estetic și chiar etic,
deși am avut și eu micile derapaje
adolescentine. Ca urmare, posibili-
tățile de a urma facultăți umaniste s-
au diminuat foarte mult, deoarece
făceam mai puține ore de Limba
Română, mai puține ore de Istorie
(unde eram bun și aveam atracție
pentru a învăța), mai puține ore de
Limbi străine, fără Latină, Biologie,
Geografie (disciplină la care am fost
foarte bun în ”generală”) etc. În
schimb, discipline tehnice, și în
special cele din jurul chimiei
anorganice, ”cât cuprinde”.
______________________________
“Noaptea devoratorilor de poezie”, la
Casa de Cultură “Mihai Eminescu” din
Târnăveni, 24 februarie 2006
44
Darie Ducan şi Lazăr Lădariu, la
Cenaclul “Elena din Ardeal”,
februarie 2006
______________________________
În clasele de gimnaziu, eram abonat
la concursurile de recitări, am fost în
corul școlii (activitate pe care nu o
prea agream, dar era „obligatorie”)
jucând de asemenea și teatru. Citeam
romane ascunse în cărțile de chimie și
fizică (polițiste și de aventuri),
ascultam ”Metronomul” și alte
posturi de muzică interzise sau nu,
dar și știam, încă din clasele de liceu,
că o să ajung… poet! De fapt, așa îmi
și ziceau colegii de clasă, ”Poetul”.
De prin clasa a IX-a, participam la
ședințele cenaclului literar din
localitate, luând cuvântul, susținându-
mi punctele de vedere și, desigur,
citind poezie proprie. Apoi am intrat,
urmat și terminat o facultate tehnică,
într-un oraș de ”24 de carate”, Iașiul,
cel care se plia perfect peste sufletul
meu predispus spre visare și cultură.
Am fost la spectacole, la cenacluri,
am fost protagonist în brigăzi artistice
studențești, m-am preumblat roman-
tic, iscodind orașul cultural și istoric.
Am citit poezie proprie în Copou, de
”Ziua Teiului”, lângă teiul lui
Eminescu. Am citit poezie în Casa
”Pogor” (vestita Casă ”Pogor” unde
citiseră și Eminescu și Creangă), în
prezența Anei Blandiana și Romulus
Rusan. Am participat la primul Co-
locviul Național de Poezie (octombrie
1978), cunoscându-l și vorbind cu
Nichita Stănescu și unde am condus
chiar o mică răzmeriță studențească
împotriva oficialităților care (după
niște evenimente petrecute în prima zi
pe scena Teatrului Național Vasile
Alecsandri”, unde poetul Ion Nico-
lescu i-a dat un pumn în gură lui Dan
Deșliu ! - evenimente pe care le-am
povestit pe larg în revista Cronica din
Iași, în numărul din aprilie 2013), a
doua zi, au interzis accesul publicului
la lucrările Colocviului din Aula →
NICOLAE BĂCIUŢ
Bibliotecii ”Mihai Eminescu”, cea de
la poalele Copoului, etc. etc. Și te vei
întreba, probabil, cum am reușit să
urmez și să termin ingineria (în cadrul
Facultății de Textile, secția ”Tehnolo-
gia și chimia textilelor, pielii și
înlocuitorilor de piele”, mai pe scurt
”chimia pileii”), dacă vocația mea era
alta. Simplu, prin voință. Prin mare
voință. Nu spuneai tu, undeva, dragă
prietene, Nicolae Băciuț, că sunt ”un
ardelean, în viziune blagiană, știind a-
și duce un gând până la capăt”?
Spuneai. Paradoxal, dar tot răul a fost
înspre bine. Studiile tehnice sunt cele
care, ulterior, mi-au dat suportul
manierei de a scrie poezie, și care m-
au individualizat, cred eu, între
”filologii” majoritari. Totul în urma
unei revelații, când mi-am dat seama
că ceea ce am considerat până atunci
a fi un handicap, adică de a face o
facultate tehnică și de a avea o cultură
tehnică și un limbaj specific și nu o
facultate de ”umanioare”, filologică,
poate fi trasformat într-un atuu. Ceea
ce cred că am și făcut, poezia mea
”tehnicistă” având, pe palierul
trăirilor proprii, o anumită prospețime
și suculență.
-Între catedră şi masa de scris,
ţi-ai găsit mereu timp să te implici
în viaţa culturală a urbei natale și
nu numai. Ba chiar ai ajuns
director al Casei de Cultură „Mihai
Eminescu” din Târnăveni. Ce ar
trebui să facă acum o Casă de
Cultură?
- Implicarea în cultura și
cunoașterea urbei a fost o participând. Am scris, de asemenea,
permanență. Am simțit mereu că
urbea mea natală, dar și spațiul
Târnavei Mici, și nu numai, merită să
fie cunoscute ”la rădăcini”, ca
argument pentru ”puterea de mers”.
Am scris, în timp, sute de articole,
publicate în presa județeană și
națională, din diverse perspective, așa
cum am scris câteva cărți care, citite
în complementaritate, pot să dea o
imagine a ceea ce a fost odată
Târnăveniul și, desigur, în mare parte
și ceea ce mai este. Aceste cărți au
avut la bază o laborioasă și
pasionantă, în ceea ce mă privește,
muncă de cercetare, făcută la
Târnăveni (iscodind oameni și prin ei,
biblioteci personale, poduri, pivnițe
etc.) dar și în arhivele și bibliotecile
din Tg.Mureș, Blaj, Cluj-Napoca, etc.
Iată titlurile acestor cărți: Gheorghe
Oprean- o viață închinată unirii
românilor și înălțării bisericii
ortodoxe, 183 pg., Ed. Tipomur,
1999; O istorie a sportului
târnăvenean, 294 pg., Ed. Tipomur,
2001, Miroase a tei orășelul meu de
provincie, 87 pg., antologie de poezie
târnăveneană, Ed. Tipomur, 2002,
Eminescu și Târnăveniul – exerciții
de admirație, 52 pg., Ed. Tipomur,
2002, Târnăveni – repere culturale și
istorice, 255 pg., Ed. Tipomur, 2003,
Târnăveni – 725 de ani de istorie și
devenire, 92 pg., format A4, Ed.
Tipomur, 2003, Cenaclul literar din
Câţiva dintre membrii Cenaclului
„Elena din Ardeal”, 2003
______________________________
Târnăveni (1956-2006). 50 de ani de
existență, 446 pg., format A4, Ed.
Nico, 2006, Revoluția de la 1989, la
Târnăveni. Zilele premergătoare și
postmergătoare, 44 pg. , format A6,
Ed. Nico, 2008; Sever Suciu - Pomul
vieții, împreună cu Nicolae Băciuț,
125 pg., Ed. Nico, 2012.
Dincolo de articole culturale,
istorice și cărți, am fost mereu acolo
unde se-ntâmpla ceva în urbe: unele
momente organizându-le, la altele
având contribuții, la altele
sute de articole despre Târnăveni și
zonă și pe alte subiecte: economice,
sportive, religioase, politice, de
atitudine, de divertisment etc., ceea ce
a însemnat o serioasă documentare.
Și, atunci când s-a scos la concurs
postul de director al Casei Municipale
de Cultură ”Mihai Eminescu”, nu am
făcut decât să îl câștig și să merg să
continui, de data asta ca atribuție de
serviciu, ceea ce făcusem până atunci
numai din pură pasiune. Postul mi-a
venit mănușă. Nu am avut nevoie de
zile de obișnuință sau de învățat nu
știu ce. Marea majoritate a colegilor
s-au implicat exemplar, iar instituția,
în ansamblul ei, a devenit în scurt
timp cea mai performantă instituție de
profil din județ, fapt recunoscut de
mai toți iubitorii de cultură din zonă.
Referitor la ce ar trebui să facă
acum o Casă de Cultură, aș spune sec,
multe. Ar trebui să fie ”centrul
45
nervos” a tot ceea ce înseamnă
cultură într-un anumit spațiu
geografic. Dar pentru a fi acest lucru
trebuie să aibă referenți culturali de
calitate și, în primul rând, un director
de calitate. Când spun un director de
calitate, mă gândesc la un director
pasionat de fenomenul cultural,
capabil să înțeleagă mai toate
direcțiile de manifestare ale acestuia,
capabil de a se implica trup și suflet,
capabil, acolo unde este cazul, chiar
de a reinventa diverse activități. O
facultate artistică sau umanistă nu îți
dă în mod automat și resorturile
necesare pentru a conduce la modul
de excelență o astfel de instituție! Își
trebuie mult mai mult de atât. Îți
trebuie vocație! Un director trebuie să
fie citit, să aibă o viziune sinoptică, să
fie capabil să organizeze absolut orice
activitate culturală, de la spectacole
de muzică și dans la spectacole de
teatru și divertisment, de la cenacluri
literare la expoziții diverse și chiar
festivaluri, concursuri, simpozioane
etc. Un director care nu este capabil
să prezinte singur (fără bilețele scrise
de alții) o lansare de carte, o expoziție
de pictură sau să vorbească liber
despre o activitate culturală, nu are ce
căuta ca director. Directorii și
referenți trebuie, înainte de a fi
salariați, să fi probat practic apetitul și
aplecarea spre cultură. Să fi făcut
ceva cu rezultate recunoscute. În ziua
de astăzi, din păcate, sunt mai
importante probele scrise cu întrebări
făcute de cei din Primării decât
activitățile avute de acești candidați.
De aceea, în multe instituții sunt
angajați oameni fără vocație culturală
și fără pasiune în acest domeniu și, în
felul acesta, se blochează posturi în
detrimentul unora care ar merita să le
ocupe și care ar face cu adevărat
treabă. În felul acesta, instituția este
frustrată și mai ales sunt frustrați
locuitorii spațiului respectiv, care nu
vor mai găsi ceea ce ar dori într-o
astfel de instituție, adică servicii
culturale diverse și de calitate. La
casele de cultură, biblioteci, muzee,
centre culturale, unde nu se întâmplă
mai nimic, au directori și referenți
fără pasiune, fără vocație, fără tragere
de inimă în a face ceva, aceștia
parazitând, de cele mai multe ori,
posturile ocupate și, în felul acesta,
instituția. Vin la serviciu ca să aibă de
unde pleca. Și mie, cât am fost
director, mi s-au băgat pe gât oameni,
a căror singură calitate ”culturală” →
era aceea de a fi soț sau soție de
„persoană importantă”. Dar asta este
o altă problemă, tristă, dar curentă la
noi, la români.
-Care au fost împlinirile şi
eşecurile tale în calitate de director
de instituţie de cultură?
-Au fost împliniri maxime, din
punctul meu de vedere, perioadele de
directorat respective (septembrie
2000-4 ianuarie 2008 și apoi aprilie
2009-septembrie 2009) fiind pline
”ochi” de activități pe care le-am
gândit, organizat și desfășurat, iar pe
unele doar le-am găzduit. Socotind
retrospectiv, ele au fost de ordinul
sutelor, încât ar fi imposibil, măcar
cumulat, să le menționez. Totuși dau
câteva repere. Am reușit să aduc în
holul instituției 16-17 lucrări masive
de lemn și piatră ale sculptorului
contemporan Sever Suciu (1924-
1997) și să organizez prima Galerie
de Artă Contemporană din Târnăveni.
De altfel, instituției i-am dat și o altă
estetică prin realizarea unor expoziții
permanente pe pereții interiori ai
acesteia: expoziție fotodocumentară
Eminescu; istorie fotodocumentară a
literaturii române; istorie a vieții
cenaclului literar din Târnăveni;
expoziție foto-documentară Brâncuși;
foto-expoziție cu coperțile tuturor
cărților târnăvenenilor; expoziție cu
diplomele cetățenilor de onoare ai
localității; micro expoziție de folclor
românesc etc. (Tot în timpul
directoratului meu s-a înlocuit
complet instalația de încălzire a
instituției, s-au reamenajat toaletele
etc., realizând peste iarnă, în tim-pul
căreia se lucra efectiv la această
investiție, activități chiar și la multe
grade sub zero!! S-a reușit, de
asemenea, achiziționarea unei
aparaturi noi de sonorizare a sălii
mari, dar și alte aparate necesare etc.).
O activitate intensă în rândul
iubitorilor de artă plastică a desfășurat
Cercul de pictură ”Atelier 96”,
existent în instituție și condus de un
referent specializat, care a excelat mai
ales în munca cu elevii învățăcei în
ale desenului și picturii, dar și în
realizarea de expoziții colective și de
autor, dar și lucrări cerute de către
Primărie. Tot în timpul directoratului
meu, s-au pus bazele formației de
dansuri populare ”Junii Târnavelor”
și a fanfarei ”Armonia”, formații
astăzi performante, recunoscute în
țară și străinătate. Au fost organizate
zeci și zeci de lansări de carte (atât
ale unor scriitori locali cât și ale unor
scriitori ce au primit recunoaștere
națională, dar și scriitori străini),
manifestări, de cele mai multe ori,
însoțite de mici programe sau
momente artistice. Am realizat două
ediții ale acțiunii intitulate ”Noaptea
devoratorilor de poezie”, când zeci de
poeți din județ și din țară au venit
pentru o noapte la Târnăveni, ”s-au
închis” în Casa de Cultură ”Mihai
Eminescu” (având acces, desigur, și
spectatorii) și toată noaptea au spus
poezii din lirica națională și
universală, au cântat muzică folk și s-
au umplut de lirism. S-au organizat
numeroase simpozioane (literare,
istorice, religioase), comemorări,
programe artistice la statuile din oraș,
pelerinaje la locurile de veci ale
personalităților culturale târnăvenene
etc., la toate susținând cuvântări sau
conferențiind. Am organizat o ediție a
Salonului Județean de Carte. Au fost
organizate concursuri interjudețene de
creație literară (Concursul ”Elena din
Ardeal”) concursuri de recitare din
lirica eminesciană (Concursul ”Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie”, din
care s-au desfășurat 7 ediții)
antrenând la fiecare ediție zeci și zeci
de elevi din școlile municipiului. Am
organizat concursuri, gen cine știe
câștigă, între echipaje ale școlilor din
municipiu, având ca teme istoria și
cultura urbei, folosind cărțile mele ca
material bibliografic (Concursul
”PRO URBIS” și Concursul
”Eminescu și Târnăveniul”). În
aceeași idee, împreună cu Radio
România Cultural, am organizat, într-
o transmisie în direct, concursul gen
”Cine știe câștigă”, intitulat ”Un secol
descoperit: Târnăveni- Miroase a tei
orășelul meu de provincie”, între 4
elevi de la liceele din localitate, având
ca biografie cărțile mele. Împreună cu
TVR Cluj-Napoca s-a realizat și un
film despre trecerea lui Eminescu prin
______________________________
Cenaclişti la Muzeul Etnografic din
Reghin, 2004
46
Cum se întâmpinau oaspeţii la
Casa de Cultură „Mihai Eminescu
din Târnăveni sub directoratul lui
Răzvan Ducan – Viorica Feierdan,
Daniela Cecilia Bogdan şi Vanda
Ani, 19 aprilie 2004
______________________________
Târnăveni, pe când avea 16 ani, unde
logistica a fost susținută de
subsemnatul, protagonist fiind tânărul
poet târnăvenean, tot de 16 ani, la
data filmării, Darie Ducan, acum un
tânăr scriitor cu peste 20 de cărți
publicate. Am acordat, de asemenea,
asistență culturală atunci când s-a
realizat (la solicitarea Primăriei) un
D.V.D. despre Târnăveni etc. Au fost
organizate zeci de expoziții de
pictură, caricatură pe pânză, desene,
grafică. Au fost realizate ”Zile ale
Municipiului Târnăveni”, atât o ediție
de iarnă, cât și una de vară, altele
decât cele cu mici și bere în central
orașului, deși și acestora tot instituția
pe care o conduceam i-a gândit,
organizat și chiar prezentat, uneori,
programul artistic. Au fost organizate
zeci de spectacole de muzică ușoară,
de muzică de cameră și instrumentală,
de muzică și dansuri populare, de
dansuri moderne, de cor, de fanfară
etc. Au fost organizate concursuri
naționale de dans de societate
(Concursul ”Cupa Târnavei Mici”, în
colaborare cu Clubul ”Art Dance”, ce
își desfășura activitatea în instituție).
De două ori am reușit să aduc în
instituție Cenaclul ”Totuși iubirea!”,
condus de Adrian Păunescu. La
propunerea mea, printr-o adresă
justificativă, Primăria a dezvelit o
placă de marmură pe fața casei unde a
locuit sculptorul Sever Suciu, menți-
onat anterior. Am propus (realizându-
se) ca unele străzi să poarte numele
unor personalități care au trăit în
localitate, propunând, de asemenea,
atribuirea titlului de Cetățean de O-
noare al Târnăveniului, unor perso-
nalități proeminente ale urbei etc. Am
propus înființarea, realizată de altfel,
a Despărțământului ASTREI
”Gheorghe Oprean” (7 octombrie →
2003), căreia tot eu i-am dat și
denumirea. Am antrenat în activitățile
instituției sute de târnăveneni, în
calitate de protagoniști, în formațiile
artistice, și mii de târnăveneni care
asistau în fiecare an la manifestări.
Am fost invitat și am conferențiat pe
zeci de teme, în această perioadă, la
diverse manifestări, atât în instituție,
în localitate, cât și în țară și în
străinătate. Mai trebuie menționat
faptul că sprijinul Primăriei din
Târnăveni, în a premia concurenții
diverselor concursuri, a fost unul
foarte precar, precar fiind și în alte
proiecte gândite și realizate, angajații
din instituție trebuind să meargă, nu
de puține ori, ”cu sărut mâna” pe la
firmele din oraș, pentru a cere diverse
produse (ca premii) și pentru a derula
astfel, în condiții onorabile, aceste
activități. A fost o perioadă în care
am coordonat și celelalte instituții
culturale de stat din localitate:
Biblioteca Municipală, Muzeul
Municipal, Căminul Cultural din
Bobohalma etc., imprimându-le și
acestora un dinamism benefic. Sute
de manifestări le-am popularizat în
presa județeană și nu numai. Unele și
ante-factum (ca anunțuri) dar, cele
mai multe, post-factum (cu detalii),
după desfășurare. Etc.
Sigur, aș putea continua, dar ar
suna poate prea PRO DOMO, de
aceea cred că ar fi mai potrivit să dau
curs unor „voci”, unor terțe persoane,
cunoscătoare ale activităților din
instituție, dar și ale problemelor care
s-au ivit, din păcate, pe parcurs:
”…Răzvan Ducan (inginer stagiar
între 1983-1984, la Fabrica de piele
”8 Mai” Mediaș. De ce nu l-ați
reținut, d-le director și d-le primar al
Mediașului de atunci, pe Răzvan, la
Mediaș?) cu o știință și cunoștință
culturală (și nu numai) deosebită, a
impulsionat după anul 2000, cultura
municipiului de pe Târnava Mică…”
(Laurențiu Oprea în art. ”Cel mai bun
produs al Târnăveniului a devenit
…cultura!” din Informația
săptămânii, Mediaș, Nr. 426,
săptămâna 2-8 octombrie 2006);
”…Răzvan Ducan…cel ”care, cu
perseveranța-i binecunoscută, a
reușit să facă din industrialul
Târnăveni un surprinzător centru
cultural” (Dumitru Titus Popa în art.
”Talentul tatălui, supratalentul
fiului…” din Ultima oră, cotidian
independent, București, 15-16
decembrie 2006); ”…Indiscutabil,
până acum, Răzvan Ducan este cel
mai important produs cultural al
Târnăveniului din întreaga sa istorie,
unul dintre cei care a rămas aici, de
veghe la flacăra culturii și artei…”
(Nicolae Băciuț în art. ”Răzvan
Ducan. Patrafir peste cuvinte” din
Cuvântul liber, 30 decembrie 2006);
”…Despre autorul acestei cărți
(”Cenaclul literar din Târnăveni
(1956-2006). 50 de ani de existență -
n.m.) am scris în câteva rânduri. Am
scris și despre cărțile lui de poezie și
despre cele consacrate urbei în care
Vanda Ani, Răzvan Ducan,
Dumitru D. Silitră, Valentin
Marica, (sus) Viorica Feierdan,
Costina Zehan, Daniela Cecilia
Bogdan, (jos) la o bisericuță muzeu
din Reghin , 23 aprilie 2014
______________________________
a devenit un animator cultural, în
sensul aproape anatomic al
cuvântului. De mai bine de un
deceniu, nu este manifestare
culturală în orașul de pe Târnava
Mică, în care Răzvan Ducan să nu fie
factorul stimulator și determinant…”
(scriitorul Ion Buzași); ”…Cu știință
și un talent managerial incontestabil,
cu muncă pe tărâmul cultural până la
sacrificiu, dl. Răzvan Ducan a reușit
în câțiva ani să dea o altă imagine
instituției Casei de Cultură. Sute de
acțiuni culturale, unele de reală forță
și sensibilitate, multe cu invitați din
țară și străinătate, au loc în
primitoarea instituție care a devenit
de referință în Târnăveni.
Personalitate cultural puternică,
erudită, autor a 18 cărți, printre care
7-8 istorii despre Târnăveni (din
diferite perspective), Răzvan Ducan,
este omul atent, amabil și destoinic
cu care nu ți-e rușine să ieși în față.
Eu mă mândresc că sunt târnăvenean
și prin faptul că avem un om ca
Răzvan Ducan în fruntea Casei de
Cultură!....„ (prof. Gheorghe Nan,
fost director al Casei de Cultură din
Târnăveni, în art. ”Vorbesc despre
cultura Târnăveniului oameni care
47
habar nu au de ea” din cotidianul
Cuvântul liber, februarie 2007). Etc.
Și, după un timp al invidiei, au
început și șicanările: ”Primim, din
Târnăveni, o anonimă abil „fereca-
tă”, nu știm din ce motive. În general,
viața și experiența au dovedit-o, acest
gen de scrisori, ticluite cu fereală, la
umbra anonimatului, critică, atacă,
murdăresc, terfelesc oameni. Ciudat
lucru, anonima cu pricina este una
”specială”, ”un grup de iubitori ai
culturii și ai frumosului”, preferând
adresarea, prin această curioasă
modalitate, deoarece – scriu ei –
astfel nu vom putea trăi liniștiți, cu
toate că trăim în așa-zisa democrație,
hai să recunoaștem, să spunem lucru-
rilor pe nume, ne este frică!”. Așa-
dar, scrisoarea anonimă: Mult sti-
mate, domnule LAZĂR LĂDARIU,…
Am luat condeiul în mână pentru a vă
scrie ce se întâmplă în acest oraș de
provincie, care acum miroase a tei.
Dacă până nu de mult Casa de
Cultură ”Mihai Eminescu” era
moartă, în adevăratul sens al
cuvântului, precum de altfel era
moartă toată cultura târnăveneană,
acum, de când în fruntea acestei
instituții se află domnul Răzvan
Ducan, director coordonator, simțim
cu toții cum a înviat cultura și cum
Casa de Cultură a prins din nou
viață, se dau spectacole, se
organizează diferite manifestări la
biblioteci și la Muzeul orășenesc.
Dar, cu toate acestea, există oameni
cărora nu le convine acest lucru. Nu
vreau să dau nume. Doresc doar atât
să le spun acestor oameni, dacă se
pot numi oameni, bineînțeles. Domni-
lor, dacă domniile voastre nu sunteți
în stare de nimic, atunci de ce nu
lăsați pe altul să facă? De ce sunteți
invidioși pe acest om?…(..)….Poate
că veți reuși să îl înlocuiți pe domnul
Răzvan Ducan din acest post, deși la
ora actuală noi nu vedem pe nimeni
care ar putea să îi ia locul, dar în
inimile noastre cu siguranță că nu îl
veți scoate și va rămâne în inimile
urmașilor noștri. Vă trimitem aceste
rânduri, cu rugămintea de a fi făcute
publice, pentru că dorim să se știe că,
în Târnăveni, mai există oameni, și vă
asigur că nu sunt puțini, care iubesc
frumosul și sunt alături de cei care îl
creează, precum domnul Răzvan Du-
can. Vă mulțumim!” (art. ”Primim o
anonimă aparte” din cotidianul Cu-
vântul liber, vineri, 28 iunie 2002).
→
 Și adevărat, am fost ulterior,
obiectul și subiectul unor măsuri, care
au indignat pe cei mai mulți:
”Într-un oraş ca Târnăveniul, în
care mai toate sunt la pământ, de la
economie la activitatea sportivă, era
ceva care avea suflu: cultura. Brusc
însă, directorul Casei de Cultură
„Mihai Eminescu”, Răzvan Ducan,
bun animator, harnic, apreciat ca
atare şi răsplătit inclusiv cu salarii de
merit, nu mai corespunde şi se
propune schimbarea lui. Contează
foarte puţin că activitatea Casei de
Cultură din Târnăveni e una dintre
cele mai dinamice şi consistente între
casele de cultură din judeţul Mureş,
în ciuda unei precare susţineri
financiare. Devenit incomod, ca să
mă exprim eufemistic, s-au găsit
repede câţiva consilieri, adunaţi într-
o coaliţie a răului, care s-au năpustit
asupra lui Răzvan Ducan, în
primăvară, cu dorinţa irepresibilă de
a-l pedepsi.
Cum n-a reuşit acţiunea de
„control” din prima şi cum graba de
a-l schimba era foarte mare, la
câteva luni, hop, alt control al unei
comisii la fel de „competentă” ca şi
prima, pentru a evalua activitatea
managerului Casei de Cultură,
Răzvan Ducan. A contat prea puţin
încălcarea legii, evaluarea făcându-
se înainte de încheierea unui an
calendaristic de la semnarea
contractului de management,
nesolicitându-se celui controlat nici
măcar un raport, în conformitate cu
proiectul de management în baza
căruia Răzvan Ducan şi-a desfăşurat
activitatea. Oameni care n-au prea
pus piciorul în Casa de Cultură, ale
căror competenţe în domeniu n-au
fost probate prin nimic, au decretat,
stalinist, că Răzvan Ducan nu mai e
bun de manager, că trebuie găsit
altcineva pentru acest post. E o
măsură pe care nu pot s-o calific
decât abuzivă şi nedreaptă, dar acest
lucru îl va stabili instanţa, pentru că
suntem în 2008, în ţara asta a fost o
revoluţie tocmai pentru a se scăpa de
dictatură, de arbitrar, de abuzuri,
pentru a avea fiecare dreptul la
opinie, pentru a putea crede în
valorile democraţiei. Răzvan Ducan
a fost hărţuit de o bună bucată de
vreme, în loc să fie sprijinit. I s-a
căutat nod în papură cu orice chip.
Tocmai el, tocmai Casa de Cultură
frânau ieşirea din impas a oraşului.
De ce a fost controlată doar Casa de
Cultură, de ce nu şi celelalte instituţii
de cultură, biblioteca, muzeul? Prea
e cusut totul cu aţă albă! Târnăveniul
are în Răzvan Ducan unul dintre cele
mai importante personalităţi
culturale locale. E membru al Uniunii
Scriitorilor, are o operă literară, are
premii pentru activitatea sa culturală,
a scris o pagină importantă de istorie
culturală locală. A organizat acţiuni
culturale, a realizat lucrări de istorie
locală. A făcut lucruri cu care puţine
instituţii similare din ţară se pot
lăuda.
Cu toate acestea, faptele lui
bune trebuiau pedepsite, nu oricum,
ci cu schimbarea lui, după un
scenariu demn de vremurile
staliniste. Îmi exprim solidaritatea cu
omul de cultură Răzvan Ducan, cu
managerul Răzvan Ducan şi cred nu
doar că adevărul, în ceea ce-l
priveşte, va ieşi la iveală, ci şi că cei
care se fac vinovaţi de abuzurile
îndreptate împotriva lui vor fi
pedepsiţi. Dacă nu de instanţe, măcar
de electorat! (Nicolae Băciuţ în art.
”Nici o faptă bună nu rămâne
nepedepsită” din Cuvântul liber”, 7
octombrie 2008);
” …. Am făcut această
introducere cu marele poet român,
regretatul Grigore Vieru, ostracizat
în timpul vieţii de tot felul de inşi
invidioşi, certaţi cu bunul simţ,
pentru a atrage atenţia asupra
personalităţii poetului de mare talent,
cercetătorului şi publicistului, încă
în viaţă, Răzvan Ducan, fost până
acum un an de zile director al Casei
Municipale de Cultură “Mihai
Eminescu” din Târnăveni, lovit la
rându-i de oameni fără scrupule.
Acesta, la 51 de ani ai săi, a ajuns
______________________________
Festivalul-Concurs de Poezie
“Romulus Guga”, Răstoliţa, 2011.
Marius Paşcan, Nicolae Băciuţ,
Daniel Drăgan, Valentin Marica,
Eugen Axinte, Cornelia Jinga-
Hetrea, Răzvan Ducan
48
Târnăveni, „Noaptea devoratorilor
de poezie”, ediţia I, 24 februarie
2006. Răzvan Ducan, Lazăr
Lădariu, Nicolae Băciuţ
_____________________________
pentru câteva luni şomer în oraşul
lui, pe care l-a iubit şi îl iubeşte la
modul sublim. Totul pentru că a avut
curajul publicistului şi scriitorului de
bună calitate, de a spune adevărul în
oraşul lui natal, într-o perioadă când
toată lumea se târa şi aducea elogii
mincinoase unei conduceri, giratoare
a unui dezastru economic fără
precedent...(…)…Singurul lucru ce
mergea în oraş era cultura, şi aceasta
datorită eforturilor, ştiinţei
conducerii şi, nu în ultimul rând, al
pasiunii, d-lui Răzvan Ducan. În anii
cât a condus instituţia Casei
Municipale de Cultură “Mihai
Eminescu” din Târnăveni acesta a
avut cele mai frumoase realizări,
depăşind cu mult împlinirile celorlalţi
opt directori care ne-am perindat, de-
a lungul anilor, pe la conducerea
acesteia. El a lăsat în urma celor 8
ani de directorat o activitate
excepţională, în care momentele de
cenaclu literar, de lansări de cărţi, de
vernisaje şi expoziţii, de festivaluri şi
concursuri diverse, de spectacole şi
serbări etc. au excelat. O atenţie
deosebită a acordat-o activităţilor
culturale cu şcolile oraşului,
antrenând elevii în concursuri de
cunoaştere literară, de cunoaştere
istorică, de recitări, de omagieri ale
unor personalităţi (Mihai Eminescu,
Elena din Ardeal, Vasile Moldovan
etc.). A încurajat pe toţi care
dovedeau iniţiativă culturală de bun
gust. I-a ajutat cât a putut mai bine
ca aceştia să se manifeste plenar. A
popularizat, ca nimeni altul, aceste
activităţi din Târnăveni sau din satele
din jur, ştiindu-se tot mai mult,
inclusiv la nivel naţional, de aceste
meleaguri. A publicat peste 2000 de
articole, în zeci de ziare şi reviste !!!
De altfel, dl. Răzvan Ducan este şi
redactor şef-adjunct şi secretar gen-
eral de redacţie la diverse reviste →
de deschidere naţională, solicitat
mereu de posturi de radio şi
televiziune zonale, iar uneori
naţionale, pentru interviuri sau
“mese rotunde”. Personalitatea sa a
fost şi este întregită şi de munca de
cercetare făcută cu pasiune în
Târnăveni, pasiune ce s-a concretizat
prin o serie de cărţi, de sute de pagini
fiecare, de mare importanţă pentru
cunoaşterea localităţii…..(…)… A
fost şi este mereu solicitat să
participe la activităţi culturale,
lăsând urme de frumuseţe şi adevăr
(inclusiv în satele pe unde
vremelnicia l-a adus). Aşadar, o
personalitate culturală de netăgăduit!
Pe unde a fost a popularizat
Târnăveniul cultural, fiind un
ambasador de elită al oraşului de pe
Târnava Mică. A fost răsplătit cu
medalii şi diplome de excelenţă, de
peste tot pe unde şi-a lăsat amprenta
minţii şi sufletului, dar şi dorinţei de
emancipare culturală.
Cât am redat eu în cele câteva
rânduri de mai sus reprezintă doar o
anume parte a activităţii sale. El s-a
distins şi în ziarul pe care cu onoare
şi competenţă îl conduceţi, Cuvântul
liber, publicând sute de pertinente şi
frumoase articole, cam despre tot ce
se întâmpla în urbea noastră. De mai
bine de un an, Târnăveniul s-a făcut
foarte puţin simţit în presa judeţeană
şi centrală. Citeam cu reală invidie în
ziarul dumneavoastră, la care sunt
abonat de mulţi ani, despre Reghin,
Luduş, Iernut, desigur şi Tg. Mureş,
dar nimic sau aproape nimic despre
Târnăveni. Lipsea condeiul talentat
al d-lui Răzvan Ducan, mereu prezent
acolo unde se întâmpla ceva ce
merita ştiut.
Înlăturarea lui abuzivă de la
conducerea Casei Municipale de
Cultură “Mihai Eminescu” i-a
produs, pe bună dreptate, o mare
deziluzie faţă de atitudinea nedreaptă
a oamenilor de la putere, a vechilor
consilieri (unii fără nicio competenţă
culturală), cu mici excepţii, care au
cântat în strună unui om care s-a
distins în ultimii ani prin tot felul de
jocuri de culise, unde ranchiuna şi
răzbunarea erau în prim plan. Unei
astfel de coaliţii a răului a căzut
pradă Răzvan Ducan….(…)…. Îl
cunosc pe Răzvan Ducan de mic. El a
trăit şi a crescut într-un oraş prosper.
Casa de Cultură i-a fost încă din anii
când eram director un loc al
uceniciei culturale. La 5 ani, spunea
poezii pe scena instituţiei, în pauzele
spectacolelor de teatru amator, unde
jucau şi părinţii lui. De la 15 ani, a
fost membru permanent al cenaclului
literar “Tudor Arghezi”. Era nelipsit
de la spectacole şi de la activităţile
culturale ale instituţiei. La 17 ani, a
condus cenaclul literar artistic al
elevilor, dând reprezentaţii de
ordinul zecilor, el în calitate de
moderator-prezentator, în instituţie,
în şcolile oraşului şi chiar pe sate.
Casa de Cultură i-a devenit a doua
Omagiind pe Serafim Duicu, la
Festivalul de Creaţie Literară
“Serafim Duicu”, Târgu-Mureş,
2015 ( cu Mariana Cristescu,
Valentin Marica, Nicolae Băciuţ)
______________________________
casă. Peste ani, postul de director i-a
venit, firesc, ca o mănuşă, sub
conducerea sa creşterea calitativă şi
cantitativă a manifestărilor culturale
a devenit de netăgăduit.
Ca om de cultură, ca om sută la
sută al oraşului, el nu a mai suportat
să vadă sub aceeaşi administraţie că
oraşul său decade economic şi social
permanent. De aceea, din conştiinţa
iubitorului de Târnăveni, a ridicat
glasul să protesteze. Rezultatul
acestei poziţii a lui Răzvan Ducan din
partea “democraţiei noi” din
Târnăveni a fost acela care l-am
menţionat: demiterea lui arbitrară,
nedreaptă, chiar ticăloşită.
Omul Răzvan Ducan, poet,
scriitor, ziarist făcător şi conducător
de ziare şi reviste, colaborator harnic
şi responsabil, inclusiv la ziarul
dumneavoastră, cetăţean al urbei
49
noastre, Târnăveni, este unul dintre
cei mai distinşi fii ai acestui
municipiu. Iubeşte aceste meleaguri
ca nimeni altul. Luaţi-i şi studiaţi-i
poeziile - desigur, nu dumneavoastră
care le cunoaşteţi foarte bine - ci
publicul larg, şi veţi vedea că iubirea
sa nu are margini când e vorba de
Târnăveni şi oamenii lui (Ia auziţi
aceste versuri: “Râu care curgi
printre dealuri cu spini/ meandrele
tale înfăptuiesc lumini/ undele-ţi lasă
aluviuni rare,/ Târnăveni-port mari-
tim fără ieşire la mare…”, din poe-
zia Târnava). Lui ar fi trebuit să i se
acorde titlul de “Cetăţean de Onoa-
re” al municipiului Târnăveni, după
câtă muncă şi ce valori culturale lasă
posterităţii, şi nu dat afară!
Pentru a se îndrepta această e-
roare decizională solicit noului organ
al administraţiei locale, domnului
primar, ing. Alexandru Adrian Matei,
în baza celor mai noi decizii judecă-
toreşti privind demiterea lui Răzvan
Ducan, analizarea lor şi repunerea
lui grabnică în funcţia de director al
Casei Municipale de Cultură “Mihai
Eminescu”, sprijinirea lui pentru ca
activitatea culturală a oraşului să
reînflorească şi, nu în ultimul rând,
apărarea de cei (inclusiv celor din
Consiliul local, al unora, desigur)
care vor încerca o vendetă împotriva
lui, sub diferite pretexte.
Locul lui Răzvan Ducan este,
fără dubii, la Casa Municipală de
Cultură “Mihai Eminescu”. Acolo a
dat şi va putea da cele mai minunate
împliniri spirituale pentru noi toţi, fiii
Târnăveniului. Totul pentru binele
cultural al Târnăveniului. Totul
pentru oamenii acestui oraş, atât de
năpăstuit în ultimii ani.
Reparând ce s-a stricat cu voie
s-au fără voie, vom învăţa să ne re-
spectăm valorile, să le apreciem mun-
ca încă din timpul vieţii şi să le stimu-
lăm activitatea creatoare” (prof.
Gheorghe Nan, fost director al Casei
de Cultură din Târnăveni, în art.
”Scrisoare d-lui Lazăr Lădariu, redac-
tor-șef al cotidianului mureșean Cu-
vântul liber”. Să ne respectăm și pre-
țuim valorile cât mai sunt încă în via-
ță!” în Cuvântul liber, 14.II. 2009);
”… Am fost, mai ales din 1990
încoace, de foarte multe ori invitat la
lansări de carte în municipiul
Târnăveni. Pe cât de înfloritor, din
punct de vedere industrial, înainte de
1989, pe atât de lovit a fost şi este
municipiul de pe Târnava în →
zilele noastre, de capitalismul
sălbatic românesc. Senzaţia că-i
bântuit de un aer al singurătăţii, al
pustiului şi săraciei devine
dominantă. Mă bucuram mereu că, în
acest context, Târnăveniul devenea,
încetul cu încetul, pas cu pas, odată
cu trecerea timpului, un recunoscut
oraş cultural. Exista chiar o sintagmă
onorantă: "bun conducător de
cultură". Îi dădea această nouă
ţinută, într-un fel, compensatoriu la
actuala stare a Târnaveniului, parcă,
omul de cultură, poetul Răzvan
Ducan. Aproape săptămână de
săptămână, împreuna cu Nicolae
Baciuţ, Valentin Marica, Mariana
Cristescu, Dimitrie Poptămaş,
băteam, cum se spune, drumul spre
Târnăveni, invitaţi de Răzvan Ducan,
şi prezentam (sau ni se prezentau), la
Casa de Cultură "Mihai Eminescu",
cărţi abia apărute. Un public
numeros, bun cunoscător, iniţiat,
format din intelectualii municipiului,
făcea de fiecare dată, săli pline.
Eram, într-un fel, actori sau
participanţi ai unor spectacole
culturale de o rară sensibilitate şi
frumuseţe spirituală. Vioara-ntâi -
poetul Răzvan Ducan. Se zbătea
pentru înălţarea culturală a gândit la o soluţie inversă, iar un
Târnăveniului, scria şi tipărea carţi,
aşa cum stă bine unui intelectual
adevărat care doreşte să dea aripi de
înălţare unor idei culturale. Erau
acolo mulţi prieteni, toţi pentru unul
şi unul pentru toţi! Totul, până într-o
zi, care numai bună n-a mai fost, zi în
care, încetul cu încetul, dihonia
calculată de unii adepţi ai
"blestemului dezunirii" şi-a făcut loc
tocmai acolo unde nici măcar nu se
bănuia că-şi va face cuib. Din motive
cu totul extraculturale, primarul de
pe atunci, sclav al unor ambiţii
personale, care nu aveau absolut
nimic cu activităţile de la Casa de
Cultură "Mihai Eminescu", al cărui
director era Răzvan Ducan, a crezut
de cuviinţă ca, în loc de răsplată
pentru tot ce a facut el bine acolo, în
acei duşi ani, să-l dea afară! Şi-a pus
in gând şi a făcut! După vreo doi ani
de procese, de nervi şi bani prăpădiţi,
de timp pierdut prin sălile
tribunalelor, Răzvan Ducan (era şi
firesc!) a avut câştig de cauză. A fost,
câr-mâr, repus in drepturi şi a primit
daune materiale.
Numai că "îndrăzneala" lui trebuia
taxată şi, tocmai când, reinstalat
fiind, lucrurile începeau, chiar bine,
să intre pe făgaşul lor normal,
dracul, care nu doarme, îşi arăta
corniţele prin atutudinea unor
consilieri locali majoritari, ai
partidului fostului primar. Venind la
slujbă, în fiecare zi, Răzvan Ducan se
trezea cu o femeie, o slujbaşă plătită
de stat, trimisă de primărie, care se
instala, fără să-şi ceară voie sau
scuze, fără să rostească un cuvânt, pe
un scaun şi-l monitoriza până la
plecarea lui din Casa de Cultură
"Mihai Eminescu". Spionat,
monitorizat la sânge, sufocat chiar şi
când mergea acolo unde şi împăratul
merge singur, omului i-a ajuns cuţitul
la os. Totuşi, răbda cu un stoicism de
invidiat. Pânî într-o zi. Zi în care,
probabil la presiunea aceloraşi
consilieri, primarul actual, în care eu
mi-am pus speranţa, nutrind că va
deveni un "primar cultural", omul în
care am investit, recunosc, multă
încredere, a dat un ordin care, în
stupizenie, le întrece pe toate. Dacă
un scriitor este invitat şi-şi prezintă
acolo o carte, trebuie să achite câte
un milion de lei pe oră! De obicei,
acţiunile culturale durează două-trei
ore! Chiar aţi mai întâlnit ceva mai
stupid? Poate că domnul primar s-a
slujbaş nătâng, cu de la sine putere, a
inversat dispoziţiile şefului. Poate că
nu autorul, ci, dimpotrivă, primăria,
pentru că scriitorul făcea cinste unui
municipiu, ar fi fost normal să-i dea
aceşti bani unui poet sau prozator!
Iar Răzvan Ducan, nesuportând
această ruşine, adevărată ofensă la
adresa scriitorilor, şi-a prezentat
demisia…” (Lazăr Lădariu în art.
”Chiar și pe catalige, pigmeii tot
pigmei rămân!” din Cuvântul liber, 3
februarie 2010).
Referitor la întrebarea cu
eșecurile suferite spun: Nu cred că am
______________________________
La Colegiul Naţional ”Unirea” din
Târgu-Mureş, sub semnul lui
Eminescu, ianuarie 2016
50
Concursul de Poezie Religioasă
“Credo”, Mănăstirea Lăpuşna, 6
august 2016
______________________________
avut eșecuri, cât deziluzii. Rândurile
anterioare sunt, spun eu, suficient de
concludente.
- Ce s-a ales din visele, din
proiectele tale de animator
cultural? Te simţi trădat, - de
oameni, administraţie locală?
- -Visele mele și proiectele mele
de animator cultural le-am transferat
altor instituții, unde am lucrat după
dezamăgirea avută la mine în urbe.
Mai exact în învățământ. Pe la școlile
pe unde am fost temporar (din satele
Coroisânmărtin, Adămuș,
Bobohalma), dar în special la liceul
de la Tg.Mureș, unde actualmente
sunt titular, n-am uitat niciodată să fiu
și un ”formator” cultural pe lângă
statutul de a da informații și de a
forma deprinderi tehnice, în calitate
de profesor inginer. Cam peste tot, la
date de sărbătoare sau date
comemorative, și nu numai, în
colaborare cu profesoarele de Lb. și
Literatura Română, am vorbit
elevilor, invitat fiind, despre
Eminescu, Nichita Stănescu, Adrian
Păunescu. Am invitat în școală și
scriitori contemporani, precum te-am
invitat pe tine, dragă prietene, Nicolae
Băciuț. Am participat, ca invitat, și la
alte școli din Tg.Mureș, Reghin,
Sighișoara, Răstolița etc. unde am
vorbit și despre Romulus Guga și
Serafim Duicu sau unde mi-am
prezentat cărți și am citit din lirica
proprie. L-am evocat pe Eminescu și
la Palatul Culturii din Tg. Mureș,
invitat fiind, de cei din conducerea
Inspectoratului Școlar Județean
Mureș, să vorbesc în fața elevilor
participanți la Olimpiada Națională
de Limba Română (cred că era în anul
2014). De asemenea, de ani de zile
particip la Concursul Național de
Recitare ”Ocrotiți de Eminescu” →
de la Blaj, unde am fost și sunt
membru în juriu, participând și la
simpozionul dedicat trecerii poetului
prin ”mica Romă”. Și unde nu am
fost să fiu membru în jurii la
concursuri de poezie, să prezint cărți,
să lansez cărțile proprii, să recit din
lirica proprie, să vorbesc despre
personalități și să evoc ”pagini” din
cultura și istoria poporului nostru?!?
Etc. Dacă mă simt trădat? Mai mult
decepționat de majoritatea
cenacliștilor târnăveneni, oameni pe
care îi credeam apropiați și pe care eu
i-am ajutat mai mereu și care nu au
avut curajul să facă front comun
împotriva nedreptății care mi s-a
făcut. M-am simțit cu siguranță trădat
de conducerea administrației
Primăriei din Târnăveni (în special de
primul „gospodar”) și de membrii
Consiliului Local, aceștia din urmă,
dezinteresați de adevăr (pe care-l
știau), dar dezinteresați și de dreapta
cumpănire a lucrurilor. Cei mai mulți
au preferat poziția ”ghiocelului”, în
fața celui de ”la butoane”, în loc să ia
atitudine și, prin puterea ce o aveau,
să dezavueze și să lupte cu
nedreptatea. (Efectiv, nici nu vreau și
nici nu merită să dau numele
primarului, căruia i-am și spus ceea
ce aveam de spus într-o scrisoare
deschisă distribuită presei la 2 august
2007 și publicată și de subsemnatul în
cartea de publicistică Lesa de hârtie,
Ed. Nico, Tg.Mureș, 2010). În marea
majoritate, membrii Consiliului Local
s-au dovedit a fi oameni manevrabili,
fără personalitate, care au salivat
obedient la ”mașinațiuni”, precum
câinele la ”becul lui Pavlov”.
Probabil, vor avea soarta firească de a
fi trecuți cu litere mici, undeva la etc.,
în memoria urbei! Cum îți așterni,
așa dormi! A fost și o excepție, d-na
consilier Georgeta Toma, care a
încercat să se opună nedreptății și
care a avut și calitatea de martor, în
războiului pe care l-am purtat prin
tribunale cu ”ciocoimea” nouă. Ar fi,
de asemenea, nedrept să nu vorbesc
despre tine, dragă prietene, Nicolae
Băciuț, care cu obiectivitate ai sărit în
apărarea mea (inclusiv în presa scrisă)
și care, în fața completului de
judecată de la Tribunalul din
Tg.Mureș, mi-ai fost mai mult decât
un avocat, apărându-mi cu
obiectivitate activitatea culturală de la
Casa Municipală de Cultură ”Mihai
Eminescu” din Târnăveni. Și, în
pofida faptului că în ziua judecății (nu
”de apoi”) trebuia să participi la o
mormântare a unui ilustru om de
cultură mureșean, ai stat aproape 5
ore alături de mine, spunând
conștient: ”Pe el nu îl mai pot ajuta,
dar pe tine da!”. A fost pentru mine o
nouă mostră de reală prietenie!
Cuvântul tău a însemnat enorm! De
altfel am și câștigat procesul,
revenind la post și …dându-mi apoi
demisia, dintr-un soi de demnitate
amestecată cu lehamite.
- În ce condiţii ai reveni în
fruntea unei instituţii de cultură
târnăvenene?
-În nicio condiție. Sunt greșeli
care nu mai pot fi reparate și oricum
eu, unul, nu am încredere în
politicieni. Nici în cei de ieri și nici în
cei de astăzi. Știu caracteristile care
trebuie să le aibă pentru a accede în
politică și asta îmi este de ajuns. Mai
este și …”fugit irreparabile tempus”!
- Cum vezi parteneriatele
culturale, având în vedere chiar şi
un slogan liberal – „numai
împreună vom reuşi”!?
-Sunt foarte bune numai în
măsura în care nu rămân numai pe
hârtie. Sunt foarte bune numai în
măsura în care sunt puse efectiv în
practică. Dacă sunt gândite numai „să
ne facem că muncim și colaborăm”,
atunci fac parte din acele aparențe, cu
care ne place, uneori, să ne spoim
activitatea! Sau mai exact pseudo-
activitatea!
- Nu trebuie să fii oracol ca să
încerci o evaluare a destinului
instituţiilor de cultură de tipul
celor, să le spun, adresate artiştilor
amatori...
-Sunt utile și necesare, dar trebuie
să aibă oamenii potriviți să le
conducă. Dacă punem politicieni,
doar ca să se respecte un altgoritm,
sau punem oameni care văd aceste
posturi doar ca sinecuri, sau pur și
simplu dăm aceste posture rudelor,
fără legătură organică cu domeniul
cultural, nu am făcut nimic. Trebuie
aleși oameni care să fi probat înainte
plăcerea și știința de a lucra în
cultură, oameni care să nu se uite
mereu la ceas dacă s-a făcut ora 15,
când trebuie să pună „pușca jos” și să
meargă acasă, ci oameni care au un
neastâmpăr fertil în a organiza,
promova și perfecționa lucrurile în
acest domeniu.
februarie - martie 2017
51
felicitări poetului Răzvan Ducan!
(Blaj, ianuarie 2017)
Bucuria unei clipe de viață este
neprețuită. L-am întâlnit pe poetul
Răzvan Ducan la Concursul Național
„Ocrotiți de Eminescu” în urmă cu
mulți ani. Venise cu fiul său, Darie
Ducan, care, bineînțeles, moștenindu-l
pe tatăl său, a impresionat juriul și a
câștigat concursul. M-a impresionat și
pe mine de la început prin seriozitatea
și atenția cu care a urmărit festivalul. În
anii următori, poetul Răzvan Ducan a
devenit un colaborator de nădejde al
concursului blăjean, revenind, an de an,
alături de alți poeți mureșeni, prieteni ai
Astrei din Blaj, Nicolae Băciuț,
Valentin Marica sau Lazăr Lădariu. Nu
țin minte să fi lipsit în vreun an.
Impresionează de fiecare dată prin
discursul său elegant, prin recitalul de
poezie pe care îl susține, prin
acceptarea de a juriza concursul de
recitare și de a fi alături de noi în
promovarea elevilor talentați de azi,
care, încă îl mai iubesc pe Eminescu,
din fericire.
Mă bucur din tot sufletul că
am avut onoarea de a-l cunoaște pe
poetul Răzvan Ducan, de a lectura
cărțile sale de poezie, în mod special
unul dintre volumele mele preferate,
Poporul de proști versus Eminescu. M-
a surprins când mi-a spus că și-a
început activitatea profesională la
Agnita (în micuțul oraș de pe Valea
Hârtibaciului în care profesez și eu azi).
Iubitor de poezie, de Eminescu, de tot
ce e frumos, poetul Răzvan Ducan este
un reper pentru cultura de azi a orașului
Târnăveni și a județului Mureș, dar și
pentru regiunea Transilvaniei, domnia
sa fiind membru al Uniunii Scriitorilor
din Cluj. La aniversarea vârstei de 60
de ani, dimpreună cu doamna profesor
Silvia Pop, președinte al
Despărțământului Astra din Blaj, ne
alăturăm celor care îl admiră și-l
prețuiesc, dorindu-i sănătate, bucurii,
inspirație divină și de acum încolo,
sporire înzecită pe tărâm cultural! La
mulți ani!
MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

poeme de
Răzvan Ducan
Alint pentru fată frumoasă
şi pian la patru câini
Din nucleu până-n membrană,
citoplasma mea codană,
ce-mi dai Coasta de Azur,
până-n hidrocarburi.
Marmoreene coapse de acantacee,
Fidias din larguri de Egee,
şi-Ateniene atât de colonade
din Atlantidicele tale scufundate,
şi sunt Acropole de Salonic,
ionic ce eşti şi eşti ce de doric,
şi cogito să nu te mint
ergo sum să te corint,
să te Mikis Teodorakis,
Rodosul himen sirtakis,
căci părul tău cel Euxin,
oxidează-n mine vin,
din balconul filistin
şi-un bob negru de curara,
să Vienez la tine seara,
când e lambada mai mică,
în Praga eu Copşa Mi(ti)că,
să scufund stindardul crud
în triunghiul tău Bermud,
şi pe pulpe-ţi de corali
să-mi eşueze patimi mari.
Iarăşi picătură foaie de mercur,
împarţi nelinişti din Kuala Lumpur
şi Las-Vegas poate cu noroc,
să te fluviu Budapestă de mijloc
şi să-ţi simt arome de Kitai,
că sepucu eu sub evantai,
că nu-s nici un fel de Singapore,
Port-Said ce trec din floare-n floare,
să mă ţin, promit, de Trafalgar,
pentru ochii tăi aprinşi de jar,
şi să mă lipsesc de Notre-Dame
umerii tăi ca să-i am,
să mă L`Île de la Cite,
pentru fraga de buzé,
pentru cântul de Biset.
În sutienul unei păsări
În sutienul unei păsări
Şi-n chilot de iasomie,
Eu mi-am dezghiocat hormonii,
Cârcotind obrăznicie,
Că-şi ridică primăvara,
De la genunchi fusta mai sus,
De-apar ulcere de muguri
Pe creanga zisă Iisus.
Vânt călduţ de coapse strânse
Pe pământul plin de clei,
Se aleargă spre-o iubire,
Cu orgasm de ghiocei.
Declaraţie de dragoste
Te iubesc cu tăcerea cu care urâtul
pizmuieşte frumosul.
Te iubesc cu încrâncenarea cu care
carnea de pe os îmbrăţişează osul.
Cu soţia, Carmen, 2014
Te iubesc cu intensitatea fricii ______________________
iepurelui, de umbra sa,
Unde se adună pentru,
Te iubesc cu nepăsarea lunii pline, Lumea ca să-mi dea acordul,
faţă de câinii ce urlă la ea.
Ca să te iubesc cu cordul,
Te iubesc cu absurditatea sechestrului
pus pe o casă de melc,
Fiindcă-mi scrii pofte cu carul,
Te iubesc cu pierpătratul unui cerc. Care au umplut paharul
Te iubesc cu idealul seminţei de a
Şi preaplinul meu îmi curge,
prinde viaţă, Cu o fâstâceală dulce.
Te iubesc cu vigoarea firului cu talie
de aţă.
Mândra mea dală de piatră,
Te iubesc cu forţa căpşorului verde Mândru eu, cale ferată,
scos prin asfalt, abitir.
Te iubesc neapărat,
Te iubesc în buchet şi te iubesc şi la Personal şi-accelerat.
fir.
Te iubesc en gros şi te iubesc en
În amurgul ăsta dunga verii…
detail,
Te iubesc cum se iubeşte-n luna mai.
În amurgul ăsta dunga verii
Te iubesc cu responsabilitatea dată de se bate pe o nicovală de păduri,
direcţia firii,
era ca-n timpul şi ca-n locul
Te iubesc cu toate braţele închipuirii. când îţi sorbeam, ca domnişoară,
Te iubesc din toată entropia mea
primii nuri.
ţinută cu sudoare,
Te iubesc şi din pânda entalpia
Şi îţi muşcam din sânul agurid,
risipitoare. cules din creanga bluzei, timpuriu,
Te iubesc din fâstâceala mea cea
şi mă-ntrebai de ştiu să fur,
browniană, virginitatea fructului, spuneam că
Te iubesc cu neliniştea excentrică din
ştiu.
rană.
Te iubesc din toată libertatea mea de
Eu nu ştiam de fapt nimic,
prăsilă, mi-era o foame doar de tânăr trup
Te iubesc cum un parametru rebel
şi behăiam prostesc, ce doreai tu,
iubeşte ieşirea din grilă. în numele instinctelor de lup.
Te iubesc cu toată vibraţia organele
mele interne,
Am să-mi urinez poemele…
Te iubesc cu rezonanţa poftelor terne.
Te iubesc cu toate cele ce încă nu le-
Am să-mi urinez poemele
am zis, dar au rămas, la rădăcina copacilor
Te iubesc cu un metru în plus, cu un de la marginea gândurilor voastre,
kilogram, cu un ceas. ca să-mi delimitez
teritoriul visului.
Te iubesc din orice direcţie Apoi,
Te iubesc din orice direcţie, cu cel mai opozabil deget al meu,
Infailibilă, dulce injecţie, stiloul,
Că mă vindeci tu, de-ndată, voi prinde concret bucurii.
Mândra mea antibioată. Va sângera albastru
colecţia felului meu
Te iubesc chiar şi din centru, de a iubi.
52
(Foto: Cenaclul „Elena din Ardeal”, detrimentul mult “renegatului” cor. (fiecare cu a lui)”. Peste ani aveam
de la Casa Municipală de Cultură Desigur, pe atunci, nici nu erau prea să-i reamintesc acest lucru.
„Mihai Eminescu” din Târnăveni, multe opţiuni în ceea ce priveşte Nu am fost deloc un cenaclist
2002) petrecerea timpului liber. Eu am mers comod, chiar din contră, am fost un
la cenaclu literar din plăcere. Luam rebel, un nonconformist, care credea,
”Cenaclul literar nu te face scriitor, cuvântul, îmi spuneam punctele de pe atunci, într-o lume ideală, dreaptă,
dar nici nu-ţi ia din talent.” vedere referitor la ceea ce se citea sau precum e firul cu plumb din
la referatele sau expunerile care se construcţii. Desigur, realitatea era
-Ai "bântuit" ani buni prin
făceau periodic, cu privire la operele altfel. Elev fiind, îmi amintesc ce
cenacluri literare, până ai ajuns la
unor mari scriitori. Aflam, de scandal a stârnit în cenaclu (în care
Cenaclul "Elena din Ardeal" din
asemenea, noutăţi din lumea literară, erau de faţă şi vreo 3-4 profesori de-ai
Târnăveni. Ce rol jucau
inclusiv picanterii. De fapt toţi mei) propunerea făcută de mine ca
cenaclurile în viaţa literară? De ce
făceam acelaşi lucru: citeam texte preşedintele cenaclului să nu mai
erau frecventate atunci?
proprii (poezie, proză, teatru etc.) şi folosească în şedinţe, în “uvertura”
-Aşa e. Am “bântuit” prin cena-
comentam, desigur, cu argumente mai numelor, profesiile măgulitoare de
cluri, mai ales în anii juni. Pentru în-
mult sau mai puţin convingătoare. profesor, doctor, inginer sau director
ceput, am frecventat Cenaclul literar
Participam la foarte puţinele lansări etc. ale celor pe care îi invita să
“Tudor Arghezi” din Târnăveni.
de carte din localitate şi tot la atât de citească din creaţiile lor, fiindcă în
Firesc. Era cenaclul din oraşul natal.
puţine întâlniri cu scriitori, veniţi de felul acesta se inducea între cei
De fapt, acolo şi descoperisem că
obicei de la Tg. Mureş, Cluj-Napoca, prezenţi un respect extraliterar, care
există aşa ceva. Eram în clasa a IX-a
Bucureşti, în acţiuni organizate (se putea să descurajeze și chiar
sau a X-a. Şedinţele se ţineau de două
putea altfel?) de Comitetul Orăşenesc deformeze spiritul critic. Am fost
ori pe lună, joia, de la orele 18, şi
de Partid. Ţin minte că în toamna gratulat, post-factum, în toate felurile:
aveau loc la Casa de Cultură. Veneau
anului 1975, scriitorul bucureştean de la “obraznic”, la “mucos”, de la
profesori, ingineri, muncitori,
Dumitru Titus Popa, originar din zona “cine se crede” la “ce nesimţit”. În
studenţi, elevi etc., într-un cuvânt toţi
Târnăveniului, şi-a lansat la librăria timpul studenţiei ieşene, am
cei care cochetau cu literatura sau
“Luceafărul” din localitate volumul frecventat cenaclurile “Viaţa” şi
chiar aspirau la statutul “onorant” (cu
de versuri Seara pe arbori. Ce “Moldavia”, iar apoi, revenind pe
şi fără ghilimele) de scriitor. Mai erau
bucuros am fost atunci, la 17 ani, plaiurile natale, vreo 2-3 cenacluri de
şi profesori obligaţi de partid să se
când acesta mi-a dat un autograf pe la Tg.Mureş şi, desigur, Cenaclul
înscrie la o activitate cultural-
cartea sa, unde şi-a exprimat speranţa “Tudor Arghezi” din Târnăveni →
educativă şi au preferat cenaclul, în
“că vom lansa împreună o carte NICOLAE BĂCIUŢ

53
care, după “ieşirea din utopie”
(decembrie `89), a devenit Cenaclul
“Elena din Ardeal” (pseudonim literar
al poetei profesoare Elena Sîmtion
(1973-1925)). Această schimbare s-a
făcut mai mult ca o dorinţă de înnoire
şi de a da mai mare importanţă
“localismului creator”, cu toată
bunăvoinţa, “Elena din Ardeal”
neridicându-se la valoarea poetului de
la Mărţişor! (De pe vremea aceea îmi
amintesc de niște plachete de versuri
în manuscris, copertate artizanal:
Tonic pentru eclipsă de soare,
Gaură-n cer, Poeme de identitate –
dactilografiate la mașina de scris, pe
care o achiziționasem cu greu înainte
de 1989, și căreia a trebuit să-i dau,
într-o pagină de text, caracterele de
litere la Miliție!). De asemenea, vreau
să cred că Cenaclului “Elena din
Ardeal” i-am dat o nouă combustie,
atunci când am fost director al Casei
Municipale de Cultură “Mihai
Eminescu” din Târnăveni”. Şi sunt
fapte, nu doar vorbe, în acest sens.
Pasiunea de literatură, şi în special de
poezie, a mers mână în mână cu
administraţia. “Poetul şi
administratorul”, cum ar fi spus
Virgil Mazilescu.
Visam şi trăiam poezie, uneori
la modul ideal, în anii mai tineri, într-
o viaţă asumată de boem. Boemia şi
poezia au făcut de asemenea casă
bună. Uneori ne întâlneam doi-trei
pasionaţi de literatură şi puneam ad-
hoc de un cenaclu la vreo crâşmă sau
la vreo terasă! Şi de ce nu, ideea de
cenaclu neînsemnând neapărat un loc
fix anume de discuţii literare.
Cu foarte mulţi ani în urmă, în
anii romantici, am scris câteva
rânduri cu privire la felul cum
vedeam eu un astfel de habitat.
Vorbeam, printre altele, despre locul
unde oameni cu har îşi aduc periodic
de acasă substantivele de sărbătoare,
cărora le fac noduri scriitoriceşti de
verbe, pentru a le da forma şi
asemănarea chipurilor lor
interioare….. Astăzi, aş spune mai
tranşant: Este un loc al răului necesar
şi al pierderii inutile de timp, timp
atât de util scrisului, scris care este
până la urmă o acţiune individuală şi
nu una de joc de echipă. Cenaclul
literar nu te face scriitor, dar nici nu-ţi
ia din talent. Este mai mult un loc de
socializare, având ca pretext
literatura, iar uneori pseudoliteratura.
Cenaclurile sunt frecventate atât de
cei care sunt la nivelul învăţării de a
face bastonaşe în caietul de dictando,
cât şi de inşi care au exerciţiul
cititului, încercând, ca un act de
voinţă, pe cel al scrisului! Aici vin şi
cei care au caiete de “amintiri” şi au
pretenţia că e literatură, dar, uneori, şi
cei care fac cu adevărat literatură.
Desigur, din talent. Alteori,
cenaclurile sunt frecventate şi de
scriitori consacraţi, care (unii) caută
spaţii să-şi exacerbeze vanităţile. Vor
să fie văzuţi, auziţi şi să li se ceară
insistent părerea. Este, până la urmă,
un loc al paradoxurilor. Al
paradoxurilor, de cele mai multe ori,
plăcute.
- Ţi-au influenţat în vreun fel
scrisul tău observaţiile la lecturile
tale în cenacluri literare?
-Nu, fiindcă la vremea
începuturilor cenacliste, nu aveam
încă un stil cât de cât închegat, ca să
nu zic bine determinat, subsemnatul
fiind “furat” încă de felul scrisurilor
autorilor din lecturile pe care le
parcurgeam. În altă ordine de idei,
vreau să spun că a existat o perioadă
în care împrumutam de la Biblioteca
Orăşenească din Târnăveni între 7 şi
10 plachete de versuri pe săptămână,
poate și mai multe, pe care le citeam
cu atenţie în “vârful” patului. Erau
volumele clasicilor, dar cele mai
multe erau scrise de scriitori aproape
necunoscuţi. Citeam plachete apărute
ca urmare a unor concursuri de debut,
citeam “….stele în căutarea unui cer”,
citeam plachete de la “Cartea
Românească”, citeam plachete de la
editura “Litera” (acestea din urmă se
scoteau în regie proprie) etc. Îmi
raportam scrisul meu, pe rând, la
fiecare carte astfel citită şi încercam
să văd unde mă situez. Probabil erau
nişte copilării, dar asta a fost. Şi,
desigur, cu fiecare carte citită învăţam
câte ceva. Asta până am avut o
revelaţie, în ceea ce priveşte scrisul
meu. Dar asta este o altă poveste.
______________________________
Varujan Vosganian, în 2005, între
cenacliştii din Târnăveni, la Casa
de Cultură „ Mihai Eminescu”
54
- Ai scris istoria unui Cenaclu,
cel din Târnăveni. E singura istorie
de acest fel din spaţiul mureşean.
De ce ai simţit nevoia unui astfel de
document?
-“Rod al eternei uimiri” este nu
numai faptul că exist, şi nu oriunde ci
într-o lume de-a dreptul fascinantă, ci
este şi acela de a descoperi frumuseţi,
fapte, oameni. Am avut mereu bucurii
interioare prin “decopertarea” unor
poveşti, a unor biografii, ce ţin de
locuri, date, împrejurări. Am avut
mereu o slăbiciune şi pentru munca
de cercetare în cultură, istorie şi nu
numai. După ce scrisesem câteva
istorii locale, din diverse perspective,
printre care şi O istorie a sportului
târnăvenean, Ed. Tipomur, Tg.Mureş,
2001, carte de aproape 300 de pg., la
care am lucrat 4 ani şi jumătate, am
simţit nevoia şi unei astfel de cărţi
despre istoria cenaclului literar din
urbe. Aşa că, după 2 ani de muncă
asiduă, s-a născut un tom de 446 de
pg. format A4, purtând titlul Cenaclul
literar din Târnăveni (1956-2006) 50
de ani de existenţă. Am scris cartea
cu multă pasiune, aşa cum îmi scriu
de fapt toate cărţile, dar şi cu
rigoare… inginerească, folosind şi
speculând la maximum informaţiile şi
documentele (inclusiv foto) căutate şi
găsite. Poate că cineva şi-ar pune
întrebarea: Ce se poate scrie în atâtea
pagini despre un cenaclu de
provincie? Se poate, dacă ştii că ai ce
să scrii şi ştii, de asemenea, să cauţi.
Mai trebuie putere de analiză şi
sinteză, capacitate de muncă,
determinare și, nu în ultimul rând,
pasiune. Aşadar, se poate o astfel de
istorie a unui cenaclu, “de la
începuturi până azi”, cu date, cu
documente, cu foto-documente, cu
inserare de coperte de cărţi, cu poeme
olograf, cu biografii de autori etc.
-Care au fost/sunt vulnerabi-
lităţile cenaclurilor din provincie?
- Au existat astfel de
vulnerabilităţi. În primul rând,
cenaclurile de provincie nu se
desfăşurau în „antecamera” unor
reviste literare, cum se-ntâmpla de
multe ori în marile oraşe, pentru a se
putea spera că pot să aibă parte de
„reverberaţii” şi în paginile acestora.
Oricâtă vâlvă stârnea, în sens benefic,
un poet sau un prozator sau un dra-
maturg în provincie, ecoul se stingea
odată cu terminarea şedinţei de
cenaclu sau se răspândea, cel mult,
doar în localitatea respectivă. Atât. →
Nu existau nici „ochi” să vadă şi să
promoveze şi nici loc unde să apară
respectivul autor şi textele sale. De
cele mai multe ori, încercările de a
publica în reviste de specialitate erau
demersuri individuale, care ţineau
mai mult de gradul de determinare a
respectivului autor. Mai erau, ce-i
drept, şi cotidienele judeţene, care
mai găzduiau pagini culturale, dar
publicarea era sporadică în astfel de
pagini, era nerelevantă şi prea puţin
luată în serios, mai ales că se publicau
cu predilecţie texte propagandistice,
în spiritul ideilor şi luptei de partid.
”Lupta cu inerţia” era o corvoadă
perpetuă.
- De ce crezi că activitatea
cenaclistă a dispărut aproape peste
tot în ţară, nici noi nefăcând
excepţie? Cu câteva zboruri de
rândunică nu se mai face primă-
vară în viaţa cenaclurilor literare.
-Datele “problemei” s-au schim-
bat. Lumea este mult mai pragmatică.
Se mişcă mai repede şi nu mai e timp
de “sporovăit” şi de dădăcit pretinşi
scriitori sau scriitori în devenire.
Dacă simt că sunt scriitori trebuie să
scrie, acasă, singuri, căci până la
urmă scriitorul este un alergător de
unul singur. Şi de cursă lungă. Eşti
scriitor dacă scrii, nu dacă vorbeşti
despre scris, fie el al tău sau al altora.
Şi mai e ceva. Nu un cenaclu te
legitimează, ci numai scrisul tău!
- Ce crezi că ar putea reanima
acest soi de dezbateri literare, de
frăţietate literară, de socializare în
lumea literară?
-Dezbaterile literare serioase
sunt tot mai rare. Eu, unul, nu cred în
perfuzii puse în venele braţelor
cenaclurilor literare, ca acestea să
redevină ceea ce au fost odată. Dacă
au fost! Nu cred nici în resuscitarea
lor prin respiraţie “gură la gură” sau
prin tot felul de artificialisme. Cred că
în forma clasică, cenaclurile “şi-au
trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul”.
Asta, numai dacă, nu se vor
reinventa, într-un fel. Şi frăţietăţile
literare sunt tot mai rare. Ele ţin de o
anumită morală a protagoniştilor,
care, aşa cum a zis şi Caragiale, la
noi, în cele mai multe cazuri, “este
admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipseşte cu desăvârşire”. Ceea ce
totuşi e de discutat este posibilitatea
de socializare pe teme literare, care
poate fi o preocupare cu perspective.
Poate că, săturându-se să socializeze
rece şi distant, pe Internet, o parte din
Salonul Judeţean de Carte,
Târnăveni, 5 iulie 2002
_____________________________
cei implicaţi se vor întoarce la
socializarea “têt á têt”, desigur, numai
dacă locuiesc în acelaşi spaţiu
geografic sau, cu oarecare efort, se
pot întâlni lesne şi în timpi reali. La
un moment dat, însăşi tehnologia IT,
prin saturaţie de ea, îi va alunga din
case pe “tehnologizaţi” şi este posibil
ca ei să se refugieze chiar în braţele
unor cenacluri literare. Vor simţi
nevoia de socializare, dar nu oricum,
impersonal, ca între “roboţi” sau
“robotizaţi”, ci cu “cărţile pe faţă” sau
cu ”cărțile pe masă”, cu toată
frumuseţea gesturilor, a ridurilor de
expresie şi al limbajului corpului,
văzute la “prima mână”, netrecute
prin sita monitoarelor. Prin pixelii
ecranului, oricât de mulţi ar fi ei, nu
se transmite cu adevărat empatia şi
căldura umană.
- Ce credit acorzi cenaclurilor
de pe reţelele de socializare?
- Pot fi o variantă în condiţiile în
care asistăm la o dezvoltare fără
precedent a comunicaţiilor . Ele
mondializează (şi) cenaclurile
literare, unde doar limba de
comunicare şi eventual genul literar
sunt cele care mai “restrâng”,
deocamdată, acest fapt de netăgăduit.
Fiecare stă acasă sau aiurea, în faţa
monitorului, şi fiecare e conectat cu
fiecare. În condiţiile în care toată
“lumea” dispune de camera de luat
vederi, se pot face cenacluri fără
probleme, prin interconectare, se pot
transmite simpozioane, colocvii,
lansări de carte etc., aşa cum se şi
întâmplă. Singura diferenţă este că la
sfârşitul “şedinţei”, cenaclistul din
America nu poate ciocni un pahar cu
vin cu cel din Târnăveni, şi nici cel
din Paris cu cel din Baia Mare. Şi nu
pot sta nici după terminarea
şedinţelor de cenaclu, la plecare spre
case, la ore de seară târzii, mai ales în
luna mai, pe vreo bancă în parc,
deorece nu s-au terminat încă
poveştile. Şi habar nu au ce pierd!
februarie - martie 2017
55
Poetului care „Cumpără
timp” la aniversare
R idicând curcubee după fiecare
ploaie
A nii setoși, sălbatici au pulsat
lumina și-n
Z iduri. Cutremurat de înțelesuri
V erdele a învățat mersul pe
cresta zimțată
A lunecare tandră din cireși în
gutui până la
N insoarea blândă a celor 60 de
ani...
D espică timpul, dragostea
curge-n secunde
U mple paharul golit de așteptări
și
C erneala atâtor
tăceri...Dumnezeu uimit
A prinde o rodie în palme.
Duminica
N umără roadele adunate în sân
cu truda...
8 iunie 2017 Târgu Secuiesc
MIHAELA AIONESEI
DOAMNE AJUTĂ
Să scriu de rău....să scriu de
bine,
Despre un om prea serios
Când el însuși despre mine
A scris atâta de frumos ?
Poet cu vorba dulce-dură
Da, un poet ca fiecare
Cu aplecare-nspre cultură,
Precum un preot cu chemare.
Neostenit precum Sisif,
Spre pisc împinge bolovanul
Cei șaizeci din catastif
Șaizeci și unu-or fi la anul.
Și tot așa încă Șaizeci
Îi urez eu ca amic...
''Ai grijă, nu-ți permit să pleci !
Că mai ai de scris un pic!”
Dar pân'atunci iau taragotul,
Să fac în ciudă la dușmani
Și cu tot sufletul și focul
Îți cânt, Răzvane, La mulți ani !
IOAN BÂNDILĂ
MĂRCEANU

”Fac parte din Partidul Limbii
Române,/ cu carnet de membru
completat la zi…”
-Ai avut vreodată carnet de
partid?
-Am fost și pionier, am fost și
U.T.C.-ist și am avut și carnet de
membru de partid. Simplu. Țin minte
că ședința de primire în cadrul
membrilor de partid (nu spun a
comuniștilor) a avut loc la o școală
din Târnăveni. Sala era plină de cadre
didactice, atât de la școala la care era
aferentă școala unde profesam eu, cât
și de la școala mea. Pentru început, au
fost două învățătoare cărora li s-au
pus întrebări din statutul P.C.R. To-
răiau, nu alta. Nici nu lăsau să se
termine întrebările și ele începeau să
torăie, ca o poezie déjà învățată. Am
fost lăsat ultimul, toată ”lumea” aș-
teptând să ”dau un recital”, fiindcă
aveau pretenții de la mine: ”intelec-
tual sadea”, om cu idei, scriitor cu
activitate culturală etc. Nu am știut
nimic. Ulterior, am aflat că la prezi-
diu, secretarul B.O.B., un om de altfel
foarte de treabă, i-a spus colegului, cu
mâna dusă la gură, pentru a nu mai
auzi nimeni: ”Mă, Ducan nu știe
nimic. Nu a citit nimic, nimic”. Așa a
și fost. Nici măcar nu am deschis
statutul P.C.R., dar să mai și învăț.
Am scăldat-o, am amețit-o eu cât am
putut, dar se vedea de la o poștă că
„eram pe lângă” subiect. Sigur, acum,
post-factum, aș putea să spun altfel,
să-mi umflu pieptul și să spun că nu
am deschis acea cărticică dinadins, ca
frondă, ca un act de revoltă față de
politica P.C.R.-ului din acei ani etc.
Să mă dau un nemulțumit care a avut
un mic curaj. Dar nu a fost așa. Nu
am citit nimic din comoditate și nepă-
sare, chiar din indolență și nicidecum
din vreo disidență. Pentru disidență,
ca și pentru alte fapte, îți trebuie
vocație. Eu nu am avut acestă vocație.
În schimb, vreau să povestesc altce-
va. Prin anii 1985-86, am participat la
Tg.Mureș la un concurs (cum se
practica pe atunci) între echipajele
unor instituții și intreprinderi, după ce
câștigasem faza pe oraș. Tema
concursului era ”23 august 1944,
Ziua Eliberării patriei noastre…etc..”,
concursul având loc la Casa
Sindicatelor, în fața la vreo 200-250
de oameni. La Simpozionul ce a
precedat concursul propriu-zis și unde
au participat istorici universitari,
cecetători militari, scriitori, secretari
de partid etc., la un moment dat m-am
ridicat în picioare, din sală, și am
spus aproximativ următoarele
cuvinte: ”Soldatul nu face politică.
Lui i se spune unde să meagă și cu
cine să lupte, de aceea cred că nu e
corect ceea ce s-a afirmat azi, aici, că
în al II-lea Război Mondial armata
română a pierdut aproximativ 170 de
mii de oameni: morți, răniți sau
dispăruți. Atâta a pierdut în Campania
din vest, contra Germaniei hitleriste și
Ungariei hortiste. Dar în cea din est
contra Uniunii Sovietice? Pe aceia nu
îi mai ia nimeni în considerație? Au
fost aproximativ 630.000 de soldați
și ofițeri români: morți, răniți,
dispăruți și prizonieri! Nu au fost
români și nu au aparținut României?
Eu zic că da. Măcar atâta să mai
facem pentru ei, să nu-i omitem din
statistici și din comemorări! etc…”
Știu că s-a făcut deodată o liniște de
mormânt în sală și, ulterior, cu câte o
jumătate de gură, câțiva istorici
prezenți, și care luaseră cuvântul, mi-
au dat dreptate. Ulterior, la câteva
zile, un profesor cenaclist din
Târnăveni, mi-a spus că a primit un
telefon de la Tg.Mureș, de la un
prieten, și a fost întrebat dacă ”Nu a
fost arestat tânărul acela din
Târnăveni care la Tg.Mureș a spus”…
ceea ce a spus. Nu am fost nici arestat
și nici nu am pățit ceva. Nu am avut
parte nici măcar de o mică șicană. Nu
ar avea rost să mint.
- Există un turn de fildeş pentru
scriitor?
-Fiecare scriitor are până la urmă
particularitățile sale de a visa, de a
scrie și de a se comporta, atât acasă în
intimitate, dar și în societate. Emi-
nescu, de exemplu, mergea, de
______________________________________
Cu Doru Dinu Glăvan, președinte
al U.Z.P.R. și cu general (r) Mircea
Chelaru, fost șef al Marelui Stat
Major al Armatei Române (2014)
56
La Oarba de Mureş, 15 august
2015
______________________________
cele mai multe ori, dus de gânduri, cu
privirea în pământ. Alți scriitori au
fost altfel, mai exuberanți, mai
expansivi, mai explozivi, ca de
exemplu Adrian Păunescu sau
Corneliu Vadim Tudor. Nu sunt
reguli și nici rețete de a fi. Fiecare
este și se comportă mai mult sau mai
puțin firesc. După cum au fost lăsați
pe pământ, în virtutea zestrei genetice
primate de la părinți etc. Scriitorul
este, până la urmă, un om ca toți
oamenii, dar care, față de cei din jur,
vede altfel lumea. Spuneam într-un
poem. ” Învelit din toate părțile,/ el
locuiește în cochilia de prejudecăți a
lumii,/ pe care o poartă ca pe o casă
făcută de alții./…Oamenii îl zăresc
nezărind./ De fapt, el zărește
nezăritul lor./ Din când în când el
premiază oamenii buni cu luminile
aduse/ din acele locuri neaccesibile
lor./ Aprinderea metaforei,/ iată
prima emoție cosmică cu care le
gratulează existențele.” (poezia El
locuiește…). M-a preocupat mai
mereu statutul de scriitor, în speță cel
de poet. Am raportat mereu neliniștea
poetului la lumea înconjurătoare dar
și la lumea din interiorul lui: “Plătesc
chiria cu neliniști,/ beau neopriri,
mănânc aritmii,/ respir depărtări
culese cu mintea/ și viețuiesc în
insomnii. // ... Meșteresc mânere la
cuvinte/ și propozițiilor le dau câte-o
boltă,/ sunt virgulă și niciodată
punct,/ sunt chiriaș într-o revoltă”.
(poezia Chiriaș într-o revoltă).
Raportul dintre poet și poezia sa (sau
Poemul, ca termen generic) a fost, de
asemenea, subiect de meditație:
“Poemul sărută mâna binefăcătorului
său/ și apoi își ia zborul într-un
spațiu metafizic/ pe care și-l →
NICOLAE BĂCIUŢ
 construiește singur/… …Spre
deosebire de pasăre, poemul nu
depune ouă,/ ci dimensiuni./ Spre
deosebire de puii păsării, puii
poemului/ sunt o formă profilactică a
regăsirii de sine”… (poezia Poem
sărutând mâna poetului). Sau: Poezia
mă duce în lesă de hârtie,/ De fapt,
nu se știe exact cine pe cine duce” …
(poezia Poezia mă duce în lesă de
hârtie). Așadar, sintagma ”turn de
fildeș” este o frumoasă metaforă,
căreia i-au crescut rădăcini și pe care
scriitorii o duc în spate, uneori fără să
știe.
- Scriitorul român e adesea
acuzat că nu se implică în politică şi
nu îşi spune cuvântul acolo unde se
iau decizii politice!
-Sunt și scriitori care au făcut
politică. Să dau câteva nume: Vasile
Alecsandri (a fost deputat în Divanul
ad-hoc al Moldovei), Titu Maiorescu
(deputat consevator în Palamentul
României, ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice etc.),
I.L.Caragiale (care la un moment dat
s-a vrut parlamentar), Barbu
Ștefănescu Delavrancea (a fost primar
al Bucureștiului), Ion Agârbiceanu (a
fost senator), Octavian Goga (a
condus câteva luni, în perioada
interbelică, Guvernul României),
Nicolae Iorga (a fost în Parlamentul
României), Mihail Sadoveanu (deși a
oscilat politic, de la stânga la dreapta,
în vremea ”puterii populare” a fost
președinte al Adunării Deputaților,
scriind, printre altele și Mitrea Cocor
și Lumina vine de la răsărit etc.),
Zaharia Stancu (a fost deputat în
Marea Adunare Națională), Marin
Preda (a fost deputat în Marea
Adunare Națională) și, mai recent,
Ioan Alexandru (deputat și senator
PNCȚD în Parlamentul României,
care printre altele a țintuit o cruce
creștină pe peretele din interiorul
acestei instituții), Adrian Păunescu
(care s-a înscris în P.C.R. în 1968,
după ce România lui Ceaușescu a
refuzat oferta U.R.S.S.-ului de a
participa la invazia Cehoslovaciei lui
Alesander Dubček și care după 1990
a fost candidat la Președinția
României din partea Partidului
Socialist al Muncii,), Corneliu Vadim
Tudor (a fost doritor de a conduce
destinele României, în calitate de
președinte, propus fiind de Partidul
”România Mare”), Nicolae
Manolescu (senator în Senatul
României din partea OCL-(PAC))
etc.. Au fost și scriitori care din
diverse motive politice fățișe sau de
neagreere a regimului comunist sau
de nealiniere la politica acestuia sau
pur și simplu datorită scrierilor lor, au
avut de suferit, inclusiv prin detenție,
unii chiar murind în inchisoare: Radu
Gyr, Mircea Vulcănescu (m. la Aiud
în 1952), Nicolae Steinhardt, Petre
Țuțea, Vasile Voiculescu, Constantin
Noica etc. Astăzi sunt destul de puțini
scriitori care fac politică. Este greu să
spun tranșant dacă este bine ca
Cu poetul cernăuţean acad. Vasile
Tărâţeanu, la Alba Iulia, 1
decembrie 2016
______________________________
scriitorii să facă politică sau dacă nu e
bine. E bine, deoarece cei mai mulți
scriitori sunt consecvenți cu convin-
gerile lor. Este bine, de asemenea,
deoarece cei mai mulți scriitori sunt
prea puțin dispuși la această ”artă a
compromisului”, care e politica. Este
rău, deoarece cei mai mulți, din iubire
de oameni, devin creduli, chiar naivi,
văzând lumea la modul ideal.
- De ce ar face/nu ar face
scriitorul român politică?
-Politica românească s-a
caracterizat, mai tot timpul, ca ”liber
schimbistă”, desigur, prin cei care au
populat-o, politicienii. E vorba de
fapt de lipsa de principii, de lipsa
consecvenței ideilor și de moralitate
politică. Nu spunea Farfuridi:
”...Trădare să fie, dacă o cer
interesele partidului, dar să știm și
noi”. Natura excesiv schimbătoare,
”după cum bate vântul”, a
politicienilor români, indiferent de
partidul căruia îi aparțin, a fost
sancționată prompt și de Eminescu, în
publicistica sa, extraordinar de
actuală: ”Până când comedia asta?
Până când panglicăria de principii,
până când schimbările la față de pe o
zi e alta?.... Ce suntem, comedianți,
santimbanci de uliță, să ne schimbăm
opiniile ca și cămeșile și partidul ca
cizmele?”. Ulterior, Octavian Goga, a
spus-o și el în felul său, în 1916:
57
„Ţară de secături, ţară minoră,
căzută ruşinos la examenul de
capacitate în faţa Europei… Aici ne-
au adus politicienii ordinari, hoţii
improvizaţi astăzi în moralişti,
miniştrii care s-au vândut o viaţă
întreagă, deputaţii contrabandişti…
Nu ne prăbuşim nici de numărul
duşmanului, nici de armamentul lui,
boala o avem în suflet, e o epidemie
înfricoşătoare de meningită morală.”
Despre această pecingine a politicii
românești a scris și Adrian Păunescu:
“La muncă, derbedei, că trece anul/
Și vin ailalți și-o să vă ia ciolanul./
Făceați pe democrații cei cucernici,/
Cristosul mamii voastre de
nemernici/….// C-ați luat o țară de
mai mare dragul/ Și i-ați distrus
averile și steagul…./ Și, prin
complicități cu demoni aprigi,/ Ați
desființat uzine, câmpuri, fabrici.// Și,
prin vânzări de țară infernale,/ Ați
omorât cu voia animale./ La greul
greu care mereu ne-ncearcă,/ Răs-
pundeți cu un greu de moarte, parcă./
Și i-ați găsit și bolii un remediu/
Întoarceți România-n Evul Mediu.//
Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,/ V-aș
desena cu acul, să vă sperii./…De
unde sunteți, mă, din ce găoace,/
Cum v-au putut parinții voștri face?/
Ce condimente le-au picat în spermă/
De e trădarea voastră-atât de
fermă?” (poezia Marș de adio).
Nici eu, după putințe, nu i-am
iertat pe politicienii români de astăzi,
mai tot timpul preocupați doar de
binele propriu: „Stau în clasoare de
obedienţă/ Şi se încăţălesc în
interesele de clan,/ Fac sex în grup
partidele la noi/ Şi se închină doar la
zeul Ban.// Slugărnicia-i calitatea
primă,/ Gradele de aplecare-n şale,/
Cât de bine lingi unde-ai scuipat/ E
criteriul pentru promovare.//
Pădurile-s tăiate, munţii-s daţi,/
Ţinuturi întregi sunt retrocedate,/
Imaculaţi în tribunale, hoţi cu ştaif/
Sunt „maculaţi” cu funcţii şi palate.//
Ne este tras pământ de sub picioare/
Şi doar sub unghii ne-a mai rămas
pământ,/ De morţii-şi iau mormin-
tele-n spinare/ Şi-şi sapă altele în mal
de vânt.// Şi viitorul ţării-i fără
luminiţă,/ Tunel în hău, speranţă fără
chip,/ Are sorginte acest
nicicumniciunde/ În capete nostre din
nisip.// Chiar Maicii Domnului îi e
acum ruşine/ Fiindcă „Grădina
Maicii Domnului” de vis,/ Pe care ea
a protejat-o, cu iubire,/ Vândută-i de
români pe mărunţiş.// Ne conduc →
 timbrele, mamă,/ Capete „de bour”
ne-nconjoară,/ Chiar şi Cultura e la
honvezi dată,/ Şi Eminescu-i omorât a
doua oară!” (poezia Ne conduc
timbrele, mamă!). Sau: „Ba pe-a mă-
tii!”,/ Ce mai, „gânduri şi griji!”,/
Palatele se ceartă pe turnuleţe,/
„Noblesse oblige”.// Parlamentarii
împart piepteni/ Ca şi cum ar împărţi
ajutoare,/ În numele ţării ce arde/Şi
trebuie pieptănată cu cărare.//
Negocieri după obloane trase,/
Dându-şi lor şi „vânt şi val”,/ Pentru
popor, pixelii din ecrane,/ Drogul
zilnic de scandal.// După obligaţii, au
tras apa,/ Spălându-se pe mâini de
datorii,/ Pentru ei nefiind obligatoriu/
Să conjuge verbul a munci.// În
politică văd oportunitatea,/ Statutul
fiind prilejul oferit/ De-a-şi îngrăşa
conturile proprii/ Punându-le pe ale
ţării la slăbit.// Şi doar în tartrul de
pe dinţi/ Şi în pietrele de la rinichi/
Munţii noştri se mai pot ascunde/ De
mutarea lor făcută-n plic.// Râurile se
ascund în apa/ De la genunchi şi
plămâni,/ Dar şi patria la purtător/
Poate fi găsită de hapsâni.// O
existenţă-n pielea goală/ Cu decoraţii
mâncate de molii/ Ne aşteaptă, după
ce-au vândut/ Ţara „de dor” şi „de
glorii”.// Pasărea din mână este dată/
În schimbul păsării din zbor,/
„Nabucco” lui Verdi se va rescrie/
Şi-n corul sclavilor va cânta alt
popor.” (poezia Ba pe-a mă-tii!).
Sau: „Am numărat munţii/ şi nu mi-
au ajuns firele de păr din cap./ Am
numărat brazii/ şi nu mi-au ajuns
firele de nisip ale mării./ Am numărat
succesiunea valurilor aerului tare/ ce
se spărgea de stâncile nărilor,/ şi nu
mi-a ajuns matematica numerelor
reale.//........După ce s-au vândut sau
dat pe nimic,/ guvernanţii, foşti sau
prezenţi,/ se pregătesc să îi pună pe
stick/ şi să dea fiecărui român câte
unul, cu fală,/ ca aceştia să aibă ce
lăsa moştenire copiilor.// Iată
campania electorală!” (poezia
Moştenire pe stick!).
-Dacă ar fi să te angajezi politic,
ce ai alege? Cum trebuie să fie
scriitorul român – de stânga, de
dreapta..?
- Am încercat, imediat după `89,
să fac politică. Dar pe cât de repede
m-am apucat, tot așa de repede m-am
lăsat, dându-mi seama la timp că este
o activitate ce suportă multă, foarte
multă ipocrizie. Una se spune și alta
se face. De fapt, noi, românii, suntem
mari iubitori ai aparențelor. Este, de
multe ori, o mare diferență între ceea
ce afișăm și realitate. Trăim, în mare
măsură, în duplicitate. Una spunem
și, de cele mai multe ori, alta facem.
Eu nu m-am putut adapta unei astfel
de realități și ca urmare am renunțat
la acest „supliciu”. Și chiar dacă aș fi
fost sincer, mă tem că aș fi putut păți
ca Spiridon Necșulescu (nenea
Spirache) din piesa lui Tudor
Mușatescu, Titanic Vals, care își
implora electoratul: "Fraţilor, viu în
faţa voastră pentru prima dată, ca să
rog să m-ascultaţi. Nu e firea mea să
fac politică. Prea aş face dreptate
multă dac-aş avea putere şi-aş muri
asasinat. Aşa că n-am nici o nădejde
de la nimeni. Vă rog să nu mă votaţi!
Să nu mă votaţi, fiindcă nu merit să
întru în Parlament, pentru că eu n-am
făcut nimic pentru voi şi nici n-am să
pot să fac. De ce să vă mint şi să vă
înşel?". Și care, în pofida sincerității
dezarmante, a fost ales de electorat cu
entuziasm (”Iată, un om cinstit, și-au
zis aceștia….”). Așadar, încercarea de
a face politică a fost, în aceeași notă,
adică o ”splendidă catastrofă”!
Înainte, nici nu se putea pune
problema, subsemnatul neavând
”origine sănătoasă”, părinții mei
fiind intelectuali! Și nici nu eram pe
„felie” și nici nu-mi… plăcea!
Linia dintre stânga și dreapta
este acum foarte permisivă. Uneori,
electoratul de stânga îl mulțumești
doar cu măsuri de dreapta, iar pe cel
de dreapta cu măsuri de stânga.
Politica stângistă, în esența ei, vede
______________________________
Răzvan Ducan, Adrian Popescu, la
Mediaş, la Colocviul revistelor
literare, noiembrie 2015
58
Nicolae Băciuţ, Valeriu Matei şi
Răzvan Ducan, la Universitatea de
vară “N. Iorga”, 14-19 august 2016,
Vălenii de Munte
______________________________
ca major rolul colectivității, iar cel de
dreapta cel al individului. De aici și
dilema și contradicțiile. Să ne jucăm
puțin și să spunem ”dreptul sau
dreapta de-a visa”. Și în opoziție,
”stânga de-a visa”. De fapt nimănui
niciodată nu trebuie să i se ia acest
drept. Demult, odată, la o
demonstrație, am văzut sloganul
”Dumnezeu e de stânga”. Nu cred că
trebuie să-l punem pe Dumnezeu în
această ecuație, care este până la
urmă o activitate umană. Cred că
scriitorul român trebuie să facă
politica conștiinței sale, cea care se
pliază pe sufletul neamului său, a țării
sale. În urmă cu vreo 25 de ani,
scriam: ”Fac parte din Partidul
Limbii Române,/ cu carnet de
membru completat la zi,/ părinții mi-
au înaintat cererea de primire,/ prin
dorința lor de-a se iubi…” (poezia
Invitație la vot). Așadar, considerați-
mă membru pe viață al acestui partid!
-Ce scriitori români consideri
că au performat în politică?
-Niciunul.
- De ce crezi că n-a avut
România un Havel al ei?
- Nu am avut un Havel al nostru
fiindcă niciunul dintre scriitorii care
au făcut la noi disidență în perioada
comunistă (Ion Caraion, Paul Goma,
Mircea Dinescu etc.), nu a avut o
conștiință de opozant în numele
poporului său, a condițiilor de trai ale
acestuia, a lipsei lui de libertate. Au
făcut-o din rațiuni personale, din
neajunsuri și frustrări personale, de
aceea aceștia nu au putut coagula
nemulțumirea și lupta maselor în
jurul luptei lor. Au fost niște solitari,
care au adunat ceva notorietate, dar
insuficientă spre a fi cu adevărat
lideri, pentru a conduce întru libertate
destinele țării.
februarie - martie 2017

Răzvan Ducan anunţă că vrea să
cumpere timp, pentru că timpul lui s-
a copt! („S-a copt timpul/ E vremea
culesului” - S-a copt timpul). Ştie/o
spune că, pentru aceasta, e nevoie de
calificare, de profesionalism. Nu
oricine poate culege timp.
Făcând un joc din două titluri ale
acestei cărţi, pun accent pe resortul
apariţiei sale: un rotund de vârstă,
dincolo de care autorul anunţă,
stănescian, cel din elegiile sale,
trecerea de la starea de „contemplare”
la cea de „criză de timp”, într-o
reverberaţie eminesciană: „Timpul
creşte-n urma mea/ Mă-ntunec!”
Poetul vrea să marcheze cei
şaizeci de ani de viaţă şi în acest fel,
cuprinzând între coperţi de carte,
simbolic, şaizeci de poeme.
Demersul poetului e un proiect
asumat programatic. El şi-a propus
tema, a motivat contextul şi a
conturat idei pe care să şi le
aprofundeze. E o formulă care nu se
mai poartă, poezia se adună în carte
după criterii întâmplătoare. Nu şi
pentru Răzvan Ducan, care urmează
un fir al Ariadnei.
Poeme de ultimă oră sau mai
vechi, subsumate temei, sunt prinse în
aceeaşi agrafă aniversară, într-o
selecţie care defineşte clipa, „clipa
cea repede”.
Ţinta e fără echivoc: „Cumpăr
timp, cumpăr orice fel de timp”
(Cumpăr timp). „Cumpăr timp,/
cumpăr timp avut/ și nefolosit,/ timp
de lene,/ timp de nepăsare,/ timp de
chiul,/ timp de neimplicare.”(idem) El
vrea să dea sens timpului, reţinându-l
doar pe cel relevant, scăpându-se de
cel nefolosit cu rost: „Cumpăr timp,/
cumpăr timp/ pe care să-l scutur/ de
fapte nerelevante/ și nesemnificati-
ve”, „Cumpăr timp/ pe care să-l re-
par,/ să-l vopsesc / și să-l fac atrac-
tiv”. (idem) Mai mult, poetul vrea şi
să „recondiţioneze” timp: „Cumpăr
timp,/ cumpăr timp/ puțin folosit/ sau
alt timp util,/ scăpat ca peștele/ prin-
tre degete. / Cumpăr și timp/ pentru
piese de schimb, / timp din dezmem-
brări/ de vieți fără rost”. (Ibidem)
Pentru că „Timpul este,
deopotrivă, și brumă și floare”
(Marea trecere) şi pentru că timpul e
şi sens şi semnificaţie, pentru că
„totul se umple/ și se dezumple de
timp”. (Poem 2)
Poezia din acest volum pune în
lumină şi raporturile poetului cu
timpul: „Cred că în mine este și timp
putrezit/ și timp ce după un timp s-a
cimentat”. (Cred), timpul său e
„Timp cu ferestre”(Trăiesc timp cu
ferestre).
Foamea de timp nu exclude
niciun mijloc de a-l avea: iese la
pescuit de timp, punând în cârlig, ca
momeală, tot timp, pescuind timp cu
timp: „Pun timp în cârlig,/ aștept până
vine/ un timp mai puțin răbdător,/ un
timp mai puțin dispus să aștepte,/ se
dă la momeală, o înghite/ și astfel îl
prind”. (La pescuit).
Există pentru Răzvan Ducan şi
un timp mort, căruia, dacă i s-ar face
autopsie, „La autopsia timpului
pierdut/ s-au găsit oameni,/ foarte
mulți oameni,/ înmormântați în cărțile
lor de identitate”. (La autopsia
timpului pierdut)
Imperativul poetic e tranşant:
„Bucuraţi-vă de puţinul timp de pace
rămas” (Bucuraţi-vă de puţinul timp
de pace rămas)
Poezia lui Răzvan Ducan e făţiş
autobiografică. El vorbeşte despre
sine: Cuvânt despre mine, Stau pe o
bancă, Iscălitura, Eu, cel din
septembrie, Cadoul meu (spunând cu
umor dar şi nostalgic: „Cadoul meu
pentru mine/ la împlinirea vârstei de
60 de ani/ este acela să mă fac că nu
am decât 50”.),), pentru că “Eu, über
alles”, până la o graniţă narcisiacă:
„Sunt solidar cu toți Răzvanii
Ducani,/ ce s-au succedat în mine,
rânduri, rânduri” (Solidaritate).
Autoportretul are şi el
plasticitatea lui inventivă: „De ce mi
s-a dat tocmai mie/ ochiul cât oul de
porumbel,/ ca să pot vedea / ecoul
59
strigătului ce se întoarce,/ ca să știu
cât sunt de adânc ?”(De unde)
Misiunea poetului este însă
extremă: „Eu corectez dioptriile
lumii,/ Cu un fund de borcan/ Și scriu
cu cerneală simpatică/ Biblia după
Răzvan”. (Noiembrie) iar
Gând(ul)invocă soluţii: „Dacă eu mă
iubesc mai tare/ decât mă iubeşte
moartea,/ pot să o substitui?”
În exerciţii autoreferenţiale,
vorbeşte şi despre condiţia poetului şi
poeziei: „Poeții sunt cei care zboară
mai sus decât avioanele și se
scufundă mai jos decât submarinele”.
(Poeţii) iar „poemele miros tot mai
mult a medicamente”, sau „Sunt
parfumate cu altceva,/ date de
Dumnezeu să substituie moartea”.
(Miros a medicamente poemele).
Mai mult, într-un exerciţiu de
adaptare, poetul exploatează
oportunităţi noi, „Mi-am deschis
firmă./ Repar poezii” (Mi-am deschis
firmă). Şi mai spune poetul, explicit
ce face: „Schimb metafore
sforăitoare,/ înlocuiesc comparații
depășite,/ reglez emoții,/ recalibrez
rime care șchioapă,/ dau culoare
versurilor albe,/ toaletez strofe, etc./
Dar înainte de a le înapoia clienților/
fac o tură cu ele/ prin disponibilitatea/
celor de a le auzi,/ pentru a vedea/
cum funcționează/ în lumea reală”.
În contextul aceleaşi preocupăr,
iată şi un Anunţ al poetului: „Caut o
metaforă/ simbol,/ suficient de
expresivă/ ca să fie pentru poeți,/ ceea
ce e stetoscopul /pus după gâtul
medicilor”. „Aş mai vrea să am atâta
inspiraţie încât să pătrund,/ neînfricat,
până în viscerele unei metafore” (Aş
vrea să ştiu).
O temă în recurenţă progresivă a
cărţii este religiozitatea. Nu arareori
şi nu gratuit, e invocat Dumnezeu, ca
sens al existenţei, pentru că
„Dumnezeu este o formă de locuire,/
unde nu mergi cu mâna goală/ ci îți
duci, cu predilecție,/ temerile și
speranțele”. (Dumnezeu este...) În
poezia sa religioasă, o opţiune de
ultimă oră, poetul nu e habotnic, are
suficientă detaşare şi ironie, ca să nu
accepte credinţa în accentele sale la
limita ridicolui. „Obiectul muncii/
preabunului Dumnezeu/ este să
conjuge mișcarea/ la timpi diferiți.”
(Dumnezeu energetic) Aflăm şi
despre un Dumnezeu în plină
manifestare, într-o Poveste de iunie,
care „E o lună pe an în care/
NICOLAE BĂCIUŢ
Dumnezeu scoate cuiul grenadei/ şi
teii explodează în nări şi în ochi./
Nimeni nu fuge,/ nimeni nu
protestează,/ toţi iau schijele/ ca pe o
parte a vieţii, frumoasă.// Apoi
Dumnezeu/ pune cuiul grenadei la
loc/ și numără morţii ce-au avut
noroc,/ dar numără și ateii,/ care fără
să știe, sunt morții vii,/ fiindcă n-au
băgat în seamă teii”.
Ducan are o proiecţie emines-
ciană asupra divinităţii: „Doar așa ai
putea proba/ spusele lui Eminescu,/
cum că nu se mișcă niciun/ fir de păr
din capul nostru,/ fără știința ta!”
(Nimeni) dar şi retorică argheziană:
„Nu pot să cred, Doamne,/ că m-ai
sedus şi acum mă abandonezi”.
(Doamne, tu cel ce cu andrelele iu-
birii), dar şi dilemele proprii: „Osci-
lez între a-i nega existența și a crede
că există” (Selfie Răzvan Ducan).
Mai există o particularitate a
scrisului lui Răzvan Ducan, şi în acest
volum şi în cărţile precedente:
patriotismul, nu unul de paradă, ci
unul de angajament total: „Dar vă
rog, vă rog din suflet:/ Nu dați țara pe
mâna mea,/ fiindcă s-ar putea să o
strâng așa tare la piept/ încât să o
sufoc din prea multă adorație,/
precum o fac cu copiii lor lăuzele,/ la
care li s-a vărsat laptele iubirii în
sânge”. (Laptele iubirii)
Afinităţile elective ale poetului
au în orizontul lor două repere:
Eminescu şi Adrian Păunescu, şi nu
trece indiferent pe lângă Nichita
Stănescu. Un arc de timp în care se
regăseşte cu tot ce e curat, pur în
lume, căci teza lui Răzvan Ducan
vină să contrazică scepticismul
încrederii în poezie. El invocă
prezenţa ei în tot şi în toate, ca mod
de a trăi în timp şi dincolo de timp.
Vocea poetică a lui Răzvan
Ducan are distincţie şi originalitate.
Stilul lui are identitate, limbajul are
particularităţi care reverberează din
formaţia sa inginerească. Construc-
ţiile lui poetice sunt ingenioase, sur-
prinzătoare, într-un amestec de rigoa-
re clasică cu elanuri postmoderniste.
E ironic cu măsură, laconic cât
încape.
Răzvan Ducan scrie despre timp,
naştere, iubire, ură, moarte, o face
respectând poezia şi condiţia sa de
poet, inclusiv în cele unsprezece
ipostaze/elegii din finalul cărţii (Selfie
– Răzvan Ducan), o posibilă artă
poetică a sa.
Profesorul, poetul, prozatorul şi
publicistul Răzvan Ducan din
Târnăveni, a scos la Editura ,,Vatra
Veche” din Târgu-Mureş cartea sa cu
nr. 33, din colecţia ,,Marea Unire-100”,
intitulată ,,AUTODUMINICI”, carte
în care Mihai Eminescu îşi are locul său
de cinste. Cartea cuprinde trei capitole
distincte, pe care autorul le-a intitulat:
Scârţa, scârţa pe …taste; Cărţile care
mănâncă puţin sau ,,Nu te supăra frate”
(cronici de carte) şi Selfi cu like-uri
(cronici la cărţile sale).
Pentru iubitorii lui Mihai Eminescu,
cartea d-lui Răzvan Ducan, cuprinde o
serie de materiale, care se citesc cu
interes şi plăcere, ca: Eminescu, cel de
fiecare zi; La Blaj: Cod galben de
poezie, la Festivalul Naţional de Poezie
,,Ocrotiţi de Eminescu”; La Blaj, de 24
ianuarie 2015, de ziua ,,Micii Uniri”,
am fost ,,Ocrotiţi de Eminescu”;
Concursul Naţional de Poezie ,,Ocrotiţi
de Eminescu” Ediţia a XVI-a, Blaj, 30
ianuarie 2016; ,,Traseu iniţiatic”
pentru Eminescu şi altele. Articole
interesante sunt de la Universitatea
Populară de Vară ,,Nicolae Iorga” de la
Vălenii de Munte, 14-19 august 2016;
manifestarea ,,George Coşbuc- 150 de
ani de la naştere!”; ,,Interferenţe
culturale” la Sighişoara; ,,Mureşeni în
sentimentul românesc al fiinţei, la
Wiener Neustadt, Austria”; Ioan
Alexandru- mici ,,tuşe” ale unor
întâlniri pasagere şi altele.
Am citit cu plăcere articolul intitulat
,,Casa de scris”, în care autorul descrie
locuinţa de vară a poetei Ana Blan-
diana, situată într-un cadru pitoresc, în
localitatea Brebu, judeţul Prahova, unde
d-l Răzvan Ducan a fost în vizită
60
împreună cu scriitorul Nicolae Băciuţ.
Din cartea d-lui Răzvan Ducan se
desprinde o preocupare intensă a
oamenilor de cultură şi oficialităţilor
locale pentru cinstirea lui Mihai
Eminescu, în aceasta parte de ţară (Blaj,
Târgu- Mureş, Târnăveni, Sighişoara).
Poet cu dragoste de Eminescu, d-l
Răzvan Ducan se defineşte cel mai bine
în eseul ,,Eminescu, cel de fiecare zi”,
din care redăm următoarele rânduri:
,,Atâta Eminescu am adunat în ani,
încât la nevoie m-aş putea hrăni din
această rezervă mult timp. Eminescu
este nu numai o permanenţă în
gândurile mele, ci este şi este un
locuitor al fiinţei mele, cu aceleaşi
atribuţii şi drepturi ca al eu-lui meu.
Eminescu este unul cu care îmi ung
felia de inefabil. Este partea mea de
reverie. E catalizatorul care mă face să
trăiesc altfel ,,clipa cea repede ce ni s-a
dat”. El este şi substanţă şi certitudine
şi absolut. Eminescu mă populează şi
mă mobilizează spre a fi eu însumi. El
este şi cel care îmi dă o nouă
combustie. Este cel care mă face să
umblu drept, cu fruntea sus, fără să fiu
aplecat de umeri şi fără să privesc în
pământ. Are puterea de a se manifesta
ca o forţă regeneratoare, care
developează în mine latenţe şi-mi dă
imbolduri ne mai avute. Este şi magie!
Păşesc mai apăsat cu Eminescu şi
datorită lui îmi fac cântecele locuibile”.
Al doilea capitol al cărţii intitulat
,,Cărţile care mănâncă puţin sau ,,Nu te
supăra frate”, cuprinde 29 de recenzii
făcute cu multă generozitate unor cărţi,
pe care d-l Răzvan Ducan le-a primit şi
le-a citit, printre care şi cele scrise de
mine. Mulţumesc pe această cale d-lui
Ducan pentru aprecierile laudative la
adresa cărţilor mele!
Ultimul capitol intitulat ,,Selfi cu
like-uri” cuprinde 18 cronici la cărţile
scrise de d-l Răzvan Ducan în ultimii
ani, printre care şi cele, destul de
modeste, scrise de mine.
Cartea se încheie cu un amplu C.V.
a d-lui Răzvan Ducan, din care putem
cunoaşte activitatea de-o viaţă pe
tărâmul literaturii şi culturii româneşti,
pentru care profesorul, poetul,
prozatorul şi publicistul Ducan merită
toată aprecierea noastră.
,,Autoduminici” este o carte scrisă
cu dragoste faţă de Eminescu şi de
cultura românească, care nu trebuie să
lipsească din biblioteca fiecărui român
cu dragoste de cultură.
Dorim autorului multă sănătate şi
cât mai multe realizări în domeniul
scrisului!
NICOLAE IOSUB
 Cu Adrian Păunescu (la Ibănești-Pădure, jud. Mureș, 23 august 1997)
”Am fost prieten cu un
munte!”
- Cum ai ajuns la Adrian
Păunescu? Care a fost parcursul de
la prima întâlnire, dincolo de
cărţile lui, până la a-i deveni unul
dintre cei mai devotaţi prieteni?
- Prima dată l-am văzut ”în carne
și oase” pe Adrian Păunescu, la
Târnăveni. Era prin 1975-76. Venise
cu Cenaclul ”Flacăra” și dăduse două
spectacole, unul după altul, la Casa de
Cultură din localitate. Am fost la
amândouă, la cel de al doilea am stat
chiar pe scenă, alături de alți tineri, ca
o voință de regie a acestuia, pe niște
podiumuri de lemn folosite de coriști.
Desigur, veneam plin de poeziile lui
Adrian Păunescu, în special cele din
volumele Istoria unei secunde,
Repetabila povară și Pământul
deocamdată, dar plin și de cântecele
folk, în majoritate pe versurile
acestuia, care erau promovate, în
special la radio. Poate aș părea unora
patetic, dar adolescența mea se plia
bine pe ceea ce făcea acesta. Forma
de libertate pe care ne-o propusese
Adrian Păunescu în poeziile sale, dar
și cea de comportament în cadrul
manifestărilor cenaclului, era altceva
față de comportamentul sobru, uneori
chiar constipat, cu care eram
obișnuiți. Să ne amintim: dialoga cu
sala; răspundea unor bilețele venite
din sală, unele citindu-le și dându-le
curs, dacă se cerea o poezie sau un
cântec; spectatorii recitau și cântau
împreună cu protagoniștii de pe
scenă; se realizau înlănțuiri umane
sau hore sau dansuri spontane în
rândul spectatorilor, în consonanță cu
ceea ce se cânta sau recita, nimic
forțat, nimic fără voia spectatorilor,
totul spontan, uneori imprevizibil și
inedit etc. Era și perioada în care în
mine se coceau revolte, spusele pe
față a ceea ce se șoptea și se vorbea
până atunci doar pe din dos și pe la
colțuri, mi-au creat confortabila
credință că sunt liber, dincolo de
libertatea dată de putere, ca paleativ,
cu lingurița conjucturii. Ceea ce făcea
el prin poezie și cenaclu îmi veneau
ca o mănușă. M-am manifestat și eu
ca toți ținerii, cântând și recitând,
uneori în cor și secondându-l pe poet
când recita poezii esențiale din
literatura română și cea universală.
Îmi plăcea poezia, inclusiv poezia ce
o auzeam, îmi plăceau cântecele și
erau, destul de multe, în consonanță
cu iubirea de țară, care a fost și este
mereu o componentă de bază a ființei
mele. Așa ajunsesem să merg să văd
manifestările cenaclului la Blaj,
Oarba de Mureș, Tg. Mureș, Mediaș,
Iași și, desigur, Târnăveni etc., în
total participând la vreo 17
spectacole. ”Întâlnirea de gradul III”
am avut-o doar în anul 1984. La
61
Liceul Teoretic din Târnăveni, unde
eram profesor, am înființat, printre
altele, și un mic grup folk. Una dintre
melodii era pe versurile mele. Știam
disponibilitatea poetului de a asculta
și promova talentele locale și atunci
când Adrian Păunescu a venit cu
Cenaclul ”Flacăra” pentru un (nou)
spectacol, m-am prezentat și am cerut
să fie ascultat grupul pe care îl
pregătisem. Audiția s-a realizat în
vestiarul stadionului de fotbal
”Chimica”, stadion unde urma să aibă
loc manifestarea, printre echipamente
sportive, cuiere, bănci și mingi de
fotbal cu șiret. ”Pe scenă, imediat pe
scenă”, a spus Adrian Păunescu,
fiindu-i suficient să asculte o strofă și
refrenul cântecului. Copiii, ca și mine
de altfel, erau bucuroși că pot să se
manifeste în fața a 5000 de
concitadini. Acesta a fost momentul
primelor cuvinte schimbate.
- Se ajungea greu la Adrian
Păunescu, ţi-a fost greu să-i intri în
graţii?
- Nu știu dacă se ajungea
greu sau ușor. Ceea ce știu este că
apropierea mea de Adrian Păunescu
s-a făcut, cel puțin din punctul meu
de vedere, treptat, din aproape în
aproape, în virtutea iubirii mele de
poezia lui, de ceea ce făcea la
Cenaclul ”Flacăra”, de iubirea noastră
comună de libertate și românitate, →
NICOLAE BĂCIUŢ
dar și în virtutea unor conjuncturi
favorabile, la care ”au pus umărul”
oameni generoși, care îmi cunoșteau
sentimentele față de el. Pasul a fost,
firesc, dinspre mine spre el, iar
ulterior și invers. Au fost multe
situații și fapte, care, cumulate, au
făcut, nu numai să mă accepte în
prejma lui, ci chiar să ajungem la o
prietenie. Poate participarea mea
efectivă și afectivă la manifestările
Cenaclului ”Flacăra”. Poate cărțile
mele, pe care i le-am dăruit, de câte
ori venea cu cenaclul la Târnăveni și
în zonă (și de unde îmi citea de
regulă, în public, 1-2 poezii), poate
bilețelele ”cu miez” pe care i le
trimiteam pe scenă. Poate și una și
alta. Dar acestea nu au fost decât
„deschiderea”. De exemplu, înainte
de `89, am văzut Cenaclul ”Flacăra”
la Blaj. S-a scris ulterior în revista
”Totuși iubirea” cum ”un tânăr
poveștește cum a ascultat cântecele
cenaclului pe Câmpia libertății, când
avea 17 ani”. Așa era. Îmi luasem un
cort, o saltea și un mic steag tricolor
și cu o zi înainte de 2 mai, care era
”Ziua Tineretului din R.S.R.” și care
era și ziua spectacolului, m-am
așezat… pe Câmpiei Libertății,
visând la spectacolul de a doua zi, dar
și la locul unde în 1848, 40.000 de
români ardeleni au strigat ”Noi vrem
să ne unim cu țara!”. La 19 de ani,
conduceam la Târnăveni un cenaclu
al Tineretului care dădea spectacole,
după modelul cenaclului ”Flacara”.
Așa dădusem astfel de mici
spectacole cu de toate (poezie, folk,
muzică populară, umor etc.) la Casa
de Cultură din localitate, în școli și
chiar într-o serie de Cămine Culturale
din comunele din jurul Târnăveniului.
Nu făceam propagandă partidului
comunist, ci promovam tinerele
talente ce doreau să se manifeste pe
plan cultural. Ulterior, în ani, aveam
să public poezie, dar și scrisori
adresate lui, în publicațiile pe care le
patrona și le scria aproape în
totalitate: VREMEA-manifest și
Totuși iubirea. Apoi au apărut
telefoanele mobile când comunicarea
a fost mai lesne.
- Cum te-a primit, cum te-a
privit Adrian Păunescu? Te-ai
simţit subaltern, locotenentul lui
sau te-a tratat ca pe un confrate
mai tânăr?
-Trebuie de asemenea spus că am
avut parte la Tg. Mureș de o serie de
iubitori de stih și de faptă
păunesciană, printre care economistul
Alexandru Presecan, și ulterior, pe pr.
paroh de la Catedrala ”Învierea Dom-
nului”, dr. Vasile Citirigă, dar și pe
regretatul Ioan Drăgan, fost consilier
al poetului, pe când acesta a fost
senator, care, văzând iubirea mea față
de poet, mi-au înlesnit și mai mult
apropierea de el. Am fost în mai
multe rânduri în culisele spectacolelor
pe care le-a dat la Tg.Mureș, și nu nu-
mai, fiind invitat, la mesele ce au
urmat, să stau în imediata apropiere a
poetului, mai ales că au văzut că a-
vem subiecte de discuție și lui Adrian
Păunescu îi făcea plăcere să discute
cu mine. (Când am fost director la
Casa Municipală de Cultură ”Mihai
Eminescu” din Târnăveni, am inițiat
și organizat chiar eu astfel de
spectacole, în instituția pe care o
conduceam, unde l-am invitat pe
Adrian Păunescu, împreună cu
Cenaclul ”Totuși iubirea”.). De
fiecare dată am vorbit cu Adrian
Păunescu, dar mai ales ascultam ceea
ce spunea. Simțeam că mă aflu în fața
unui mare poet și om deosebit, iar
spusele lui mă făceau să mă simt bine
și să-mi încarc ”bateriile”. Momente
importante ale întâlnilor noastre au
fost acelea în care eu i-am prezentat
ultimile apariții editoriale. De
exemplu, în fața catedralei amintite,
”Învierea Domnului” din Tg.Mureș,
în prima zi de Paște a anului 1997, în
fața a 10.000 de oameni, i-am
prezentat cartea Infracțiunea de a fi.
Mi s-au dat 5-7 minute și am vorbit
25! La finalul prezentării mele, poetul
lăcrima. Pentru ca un an mai târziu, să
vorbesc la Librăria ”Romulus Guga”
din Tg. Mureș, cu ocazia lansării, în
prezența autorului, a volumului de
versuri Tragedia Națională. De
asemenea, am fost unul dintre
prezentatorii cărților Până la capăt și
Liber să sufăr, atunci când ele au fost
______________________________
Târgu-Mureş, 30 aprilie 2007 Sus:
Cristian Stamatoiu, Lazăr Lădariu,
Răzvan Ducan. Jos: Nicolae Băciuţ,
Adrian Păunescu, Ana Maria
Păunescu, Tatiana Stepa
62
Nicolae Băciuţ, Adrian Păunescu,
Răzvan Ducan, Târgu-Mureş,
30 aprilie 1997
______________________________
lansate, în prezența lui Adrian
Păunescu, în sala mică a Palatului
Culturii (pe 31 ianuarie 2003), în fața
a câtorva sute de spectatori. Ne-am
întâlnit și plimbat împreună la Alba-
Iulia, la 1 decembrie 1997, într-un
moment greu pentru el. Altădată mi-a
dat chiar să răsfoiesc (nu era timp de
citit pe îndelete) atunci când ne-am
întâlnit la o cabană din Munții
Gurghiului, câteva dosare pe care le-a
cerut și le-a primit de la S.R.I, despre
urmărirea de care a avut parte
”Titanul”, care era numele indicativul
său de urmărire, de către Securitatea
comunistă, și asta încă din 1968. Am
fost la el acasă, am mâncat la masa lui
și am înnoptat în casa lui etc. Altădată
i-am înmânat într-un cadru festiv
festiv (sala mare arhiplină a Palatului
Culturii din Tg. Mureș) o statuetă de
bronz de aproape 10 kg, cu bustul lui
Mihai Eminescu, trofeu care însoțea
Premiul de Excelență ”Mihai
Eminescu”, premiul inițiat de mine în
2003. Am fost, de asemenea, la
București, la televiziunea Antena 1, la
o emisiunea ”De vorbă cu Adrian
Păunescu”. De la Adrian Păunescu
am primit, pe scena Casei de Cultură
”Mihai Eminescu” din Târnăveni, în
față la 700 de spectatori, o cămașă
albă de a sa, camașă pe care o am și
acum și care are și ea povestea ei.
Ulterior, a apărut în ”Flacăra lui
Adrian Păunescu” un articol intitulat
”Cămașa iubirii la Târnăveni”! Și
multe, multe altele. Toate acestea au
dus în final la o prietenie de care sunt
mândru. Trebuie să mai mărturisesc
că Adrian Păunescu m-a privit
întotdeauna cu căldură, ca pe un
confrate mai tânăr, în al cărui talent
credea (a spus-o în mai multe
rânduri), fapt care, mărturisesc, mi-a
produs bucurie. Eu, la rândul meu, i-
am dat respectul cuvenit. Nu i-am
spus nicodată ”Boss”, cum îi spuneau
alții, în special cenacliștii. Mă
adresam pur și simplu cu ...D-le
Păunescu!
 - Adrian Păunescu a fost
acuzat, după decembrie 1989, de
toate păcatele de pe lume?
Cum l-au marcat atacurile la
adresa sa, cum s-a vindecat de
presiunea psihică pusă asupra sa?
-Știi la fel de bine ca și mine că
nu se dă cu pietre decât în pomul care
face roade. Și Adrian Păunescu a
făcut roade berechet, și înainte și
după `89. Oricât ar părea de curios, în
ambele regimuri Adrian Păunescu a
fost șicanat, ostracizat, până a fi
interzis, el și cenaclul său, fapt
întâmplat la 16 iunie 1985. Și aici
citez din el: ”…în anii `50-`60,
pentru că eram fiul unui anti-
comunist, pușcăriaș politic în anii
`85-`90, pentru că aș fi condus
revista și cenaclul nemulțumiților de
partid, iar după `89, pentru că aș fi
fost prea comunist”. I se imputa, pe
vremea lui Ceaușescu, indisciplina și
nealinierea cu linia partidului
comunist, ca apoi, după `89 să i se
reproșeze că l-a lăudat pe Ceaușescu,
în anumite ocazii. Sigur, și
temperamental lui Adrian Păunescu a
fost unul aparte: tumultos,
contestatar, dar puternic în fibra
credințelor și culturii estetice. Ca să
nu mai zic de talentul său uriaș:
poetic, gazetăresc, de om de
televiziune etc., talent care… dădea
pe-afară! Spunea despre sine în
poezia Boabele ca niște grenade:
”…Tu vei spune cuvinte/ Și pe gură
îți vor ieși amenințări,/ Tu vei semăna
grâu/ Și boabele vor exploda ca niște
grenade”. I s-au reproșat și
compromisurile făcute cu puterea
comunistă. Poate, nu știu. Dar mai
spun ceva, să dea cu pietre cei care
sunt fără de păcate în lumea asta sau
cei care au fost și sunt ușă de
biserică! Ceea ce știu este ceea ce a
făcut și ceea ce a lăsat în urmă, ca
moștenire culturală, o operă
împresionantă pe mai multe paliere.
Ca să nu mai spun de promovarea
talentelor și oamenilor deosebiți, cu
idei, pe care puterea îi ignora sau le
punea ”bețe-n roate”. Sigur că
presiunea psihică a fost enormă și, ca
orice poet, fiind un om sensibil, chiar
ultrasensibil, a fost marcat de
atacurile de care a avut parte. Dar a
învins până la urmă. Și știi de ce? De
aceea că a iubit valorile. Exact cum e
scris pe piatra de mormânt de la
Bellu: ”El a iubit valorile”. O valoare
care a iubit valorile. Da, Adrian
Păunescu a fost și este un învingător.
- Ce crezi că aveţi în comun cu
Adrian Păunescu, ce vă leagă?
-În primul rând este pasiunea
comună de poezie, dar cred că ne
leagă și același tip de sensibilitate, dar
și faptul că împărtășim (am
împărtășit) aceeași scară de valori
umane, unde iubirea de dreptate,
iubirea de țară, iubirea de România și
de români au fost esențiale. ”Totuși
iubirea” a spus foarte corect Adrian
Păunescu, ”Iubirea care vindecă
firea”.
- Ai avut de suferit de pe urma
relaţiei tale cu Adrian Păunescu?
-Nu. De fapt, nu am permis
nimănui, așa cum nu voi permite
nimănui niciodată, să-mi pună în
discuție iubirile, apartenențele,
simpatiile, scrierile etc. Sunt un om
Autograf Adrian Păunescu
prea liber în gândire ca să permit ______________________________
acest lucru. Dacă aș permite, nu aș
de emoție și trasfigurare sunt cele
mai fi eu. Aș fi ei și aș gândi cu
care rămân. Faptele lui Adrian
gândul lor și aș iubi cu iubirile lor și
Păunescu sunt de necontestat. Poezia
aș face ceea ce alții ar vrea să fac.
sa contestatară și rebelă va fi mereu
Atunci eu nu aș mai exista. Au mai
invocată și citită în momentele de
fost unii cârcotași care au mai mârâit,
cumpănă, așa cum va fi și poezia lui
au mai lătrat, când am scos prima
de dragoste de țară și de românitate.
ediție a cărții despre Adrian
La fel va fi și poezia lui lirică și
Păunescu, dar, știi,…caravana trece.
filosofică, în momentele de
Eu am fost și sunt adeptul celor care predispoziție la reverie. Incontestabil,
cred că trebuie să ne prețuim valorile,
Adrian Păunescu este unul din marii
dacă se poate, antum. Să le dăm
noștri poeți sociali, alături de Coșbuc,
dramul nostru de recunoaștere și
Goga, Radu Gyr etc., dar și unul
simpatie. Se vor simți altfel și își vor
dintre poeții care a dus la cote înalte
da seama că lupta lor și talantul
lirismul românesc. Să mai adăugăm
primit și valorificat nu au fost în
Cenaclul ”Flacăra”, care înainte de
zadar. Ne vor gratula mai departe cu
`89 a fost cea mai formidabilă
forța artei cu care au fost înzestrați
mișcare culturală din sud-estul
sau forța de a dărui oamenilor ceva
Europei, unde se promova și se învăța
deosebit. libertatea, și care a prefigurat, într-un
- Cum vezi posteritatea lui fel, libertatea care a venit. Indubitabil,
Adrian Păunescu? Adrian Păunescu a fost inițiatorul și
- Orice creator de artă se susține
promotorul acestei mișcări. Apoi să
prin opera sa. Can-canurile și
amintim publicistica sa valoroasă,
lucrurile de décor, anexele,
acțiunile de promovare a noului,
mărunțișurile etc. se estompează și se
inclusiv a oamenilor cu idei, acțiuni și
pierd în timp și doar faptele, forța lor
fapte deosebite, oameni pe care i-a
______________________________
popularizat și ajutat, aducându-i în
prim-planul atenției publicului etc.
După moartea lui, peste tot în țară, au
apărut statui și alte elemente de
comemorare: festivaluri folk,
festivaluri–concurs de poezie,
cenacluri, școli și case de cultură
botezate cu numele lui, serbări și
spectacole artistice etc. La Tg.
Mureș, de exemplu, în Catedrala
Ortodoxă ”Învierea Domnului”, care
îl are ca ctitor pe Adrian Păunescu
(cam 60 % din construcție se
Îmbrățișat de Adrian Păunescu,
datorează demersurilor făcute de →
Târgu-Mureş, 30 aprilie 1997
63
acesta), aproape în fiecare an de la
moartea lui, Adrian Păunescu a fost
comemorat prin aduceri aminte, vers
și muzică folk, la aceste gesturi in
memoriam participând oameni
importanți de cultură din zonă, care l-
au cunoscut și prețuit, printre care și
tu prietene, Nicolae Băciuț, dar și
poetul și publicistul Lazăr Lădariu -
fost și deputat, Valentin Marica, Ioan
Drăgan, fostul senator Ioan
Nicolaescu, părintele dr. Vasile
Citirigă, părintele dr. Gheorghe
Șincan, Sorina Bloj, Angela Măierișiu
etc. Și, desigur, printre ei am fost și
eu. Adrian Păunescu trăiește! Trebuie
numai să te conectezi la moștenia
lăsată poporului român și se va
constata că e mai viu decât mulți alții
care spun că sunt vii.
9. Ai scris o carte despre
Adrian Păunescu. Ai spus totul
acolo? Ai avut reţineri?
-În anul 1998, îmi apărea la Ed.
Tipomur din Tg. Mureș cartea
Epistole către Adrian Păunescu -
carte de iubire, carte pe care am
lansat-o, printre altele, și la Paris, în
octombrie 1998, și unde, ca un fapt
inedit, pe malul Senei, în fața a
câtorva zeci de români și francezi, am
confecționat dintr-un ziar un vaporaș,
așa cum am învățat la școală în clasa
a III-a, am pus cartea în el și l-am
lansat pe apele fluviului ce străbate
capitala Franței. Desigur, spre
entuziasmul francezilor și mai puțin
entuziasm al românilor!! (Am și
acum un filmuleț cu acel moment,
filmuleţ pe care i l-am trimis și lui
Adrian Păunescu, în același an). A
urmat o a II-a ediție ”revăzută și
adăugită” (de fapt numai adăugită) la
Ed. Nico, în 2010, la mai puțin de o
lună de la moartea poetului. Este o
carte de aproape 250 de pagini, ajunsă
la ediția a IV-a, cu descrierea unor
întâlniri ale noastre, cu sentimentele
trăite de subsemnatul în acele
momente, punctată și cu versuri
proprii, dispuse ca epistole. Este o
carte de amintiri, chiar cu iz
confesional, prozaică și lirică,
deopotrivă. Nu cred că am spus totul
în carte, dar cred, ba sunt sigur, că nu
am avut rețineri. Rețineri, la ce? De a
scrie și de a-mi arăta iubirea față de
Adrian Păunescu? Nu am avut și nici
nu am. La fel am scris cărți în care
mi-am arătat și alte iubiri: iubirea față
de Eminescu, față de istoria și cultura
noastră, față de România, față de
locurile natale, etc. Eu nu funcționez
decât pe bază de sinceritate! Și ca
mostră de sinceritate lirică dă-mi voie
să redau, în încheiere, un portret…
poetic, pe care i l-am făcut lui Adrian
Păunescu în iulie 1998, cu ocazia
împlinirii vârstei de 55 de ani: Așadar
Epistola fără număr către Adrian
Păunescu: ”Frumosul Făt/ cu harul,/
ca vină/ într-un timp/ anesteziat/ cu
xilină./ Ție, odă,/ Setilă/ de lumină/
slobodă,/ Și Flămânzilă/ de aer înalt/
în plămâni,/ și Zgriburilă/ de spâni,/
și Strâmbă-Lemne/ de lemne gata
strâmbe,/ Și Sfarmă-Piatră/ de Cu Adrian Păunescu
guralivi/ și tulumbe,/ și Ochilă/ de (1 Decembrie 1996, la Alba Iulia)
zmei/ și balauri,/ și Păsărilă/ de
lauri”. Apoi, când acesta nu a mai
fost, am continuat să-mi exprim și
liric regretul acestui fapt: “Când
cercul inimii tale s-a frânt,/
Scurgându-se de tot pierpătratul,/
Noiembrie cernit a început/ De-a
lungul vieţii noastre şi de-a latul.// S-
a întâmplat pe o nepusă masă,/ Când
şi tristeţea-n noi a găsit vad,/ Că te-ai
mutat din casa ta de carne/ În casa
cărţilor pe care le-ai semnat.//
Trecut-au ani, dar amintirea-i vie,/ Prezentând o carte a poetului
Căci te citim şi răscitim cu sete,/ Te Adrian Păunescu
invocăm din locuri şi din spuse,/ Apoi (Librăria ”Romulus Guga”,
urcăm un munte de regrete.// Tu te-ai Tg.Mureș, aprilie 1998)
rugat cât ai putut de bine,/ Dar ______________________________
nimeni nu ţinut-a cont de rugi,/ Nici nici alte veşti nu-s bune,/ Fugit-au
ţara n-are minima dreptate,/ Ţi-a uscături de prin păduri,/ S-au buricat
mbătrânit şi generaţia în blugi.// Şi în sinecuri, pe metereze/ Şi stau la
tineretul tău cel în adidaşi/ E încălţat pândă unde-ţi cresc statui.// Şi vor pe
acum cu datorii,/ Aşteaptă pe la uşi cap să-ţi tragă pungi de nylon,/ Gura
de doctori, prin spitale,/ Şi ajutoare, să-ţi tacă, plămâni să nu-ţi respire,/
pe la uşi de primării.// Şi munca a Ei nu ştiu că statuile din parcuri/
devenit acum proscrisă/ Sub călăreţ Românii le înalţă din iubire./ Vor să
se fură şa şi cal,/ Hoţul a fost topească bronz, să spargă piatră,/
legiferat ca om cinstit,/ Omul cinstit, Nimic pentru frustraţi nu este greu,/
ca prost naţional.// Cu mână Adevăratele statui însă-s din versuri,/
românească de vânduţi,/ Aici se pune Că-s ridicate doar de harul tău.// De-
şi de-o autonomie,/ Burghiu în plinul acol` din moarte vocea ta răzbate,/ Şi
ţării „dodoloaţe”,/ Din insolenţă eşti şi tunet, fulger în văpaie, / Tu ai
nepăsare şi prostie. // Din păcate, tribună de vorbit chiar şi la Bellu,/ Şi
______________________________ nu pot microfonul să ți-l taie.// Căci
eşti mai viu ca cei mai mulţi ce-s vii,/
De fapt sunt morţi, fără ca ei să ştie,/
Dai lecţii de ce-nseamnă a fi român,/
Iubindu-ţi neamul şi-n contumacie.//
În România devenită levantină,/
Împinsă dintr-un rău în şi mai rău,/
Pe toboganul către un niciunde,/ Ne
întăreşte gândul bun al tău”. (poezia
Noiembrie cu Adrian şi fără).
În final vreau să mai spun un
singur lucru, doar unul, poate ca o
Cu Adrian Păunescu și cu câţiva concluzie: Am fost prieten cu un
membri ai Cenaclul literar ”Elena munte!
din Ardeal” (Târnăveni, aprilie
2004) februarie – martie 2017
64

1. De ce îţi place culoarea
galbenă?
- Pentru că e mijloc de steag.
2. De ce îţi place singurătatea?
- Pentru că e aseptică la oamenii
gălăgioşi.
3. De ce îţi plac oamenii buni?
- În numele rănilor pe care le
vindecă.
4. De ce îţi place natura?
- Pentru că e cel mai bun medic
psihoterapeut.
5. Ce au găsit medicii când ţi-au
umblat la inimă?
- O cămară în plus: Eminescu!
6. Cine este Eminescu?
- Mântuitorul poporului român.
7. Care sunt prietenii tăi cei mai
buni?
- „Râul, ramul”.
8. Care sunt duşmanii tăi?
- Duşmanii râului şi ramului.
9. Ce ai fi vrut să te faci?
- Aş fi vrut să mă fac că exist,
dar nu pot. Eu chiar exist.
10. Ce nu ţi-a reuşit în lumea asta?
- Să folosesc ciocanul şi cleştele.
11. Ce ţi-a reuşit?
- Să nu trăiesc în duplicitate.
12. Spune-mi ceva de sinceritate
maximă?
- Sunt veşnic. M-a învăţat
Lavoasier.
13. Ce este cerul?
- O lupă prin care se priveşte în
ambele sensuri.
14. Ce este pământul?
- O certitudine care ne suportă.
15. Care e pasărea cu zborul cel
mai înalt?
- Poetul.
16. Unde este cuibul poetului?
- Unde vrea.
17. Ce e lumina?
- Entalpia supremă.
18. Ce e întunericul?
- Entropia supremă.
19. Ce este Dumnezeu?
- Soluţia cea mai facilă la
inconfortul de a nu şti.
20. De ce a fost necesar
Dumnezeu?
- Pentru a igieniza frica.
21. Ce e Învierea?
- Nevoia de speranţă.
22. Ce este îngerul?
- Iluzia vestei antiglonţ.
23. Ce e Raiul?
- O utopie plăcută.
24. Ce e Iadul?
- Bau-Baul oamenilor mari.
25. Ce este omul?
- Un experiment.
26. Ce e spiritul omului?
- Cireașa de pe tortul proiectării
lui pe calculator.
Portret de Ştefan Popa Popa’s
______________________________
27. Ce e viaţa?
- Derularea programului, ajustat
de condițiile de viață și hazard.
28. Ce e moartea?
- Terminarea programului.
29. Care sunt caracteristicile
omului?
- Sunt cele care te fac să oscilezi
între a-i da save sau a-i da delete.
30. De ce iubeşti omul?
- Pentru puterea lui de a nu
accepta delete-ul.
31. Ce iubeşti cel mai mult la om?
- Capacitatea de a-şi pune
întrebări.
32. Ce iubeşti cel mai puţin la
om?
- Infatuarea de a se crede singur
în Univers.
33. Care e destinul omului, ca
specie?
- Este destinul șarpelui care își
înghite coada.
34. Ce sunt simţurile?
- Plasa de siguranţă a trupului.
35. Ce este bunul simţ?
- Cea mai importantă rezultantă a
educaţiei.
36. Ce este vanitatea?
- O excrescenţă a egocentrismu-
lui.
37. Ce este altruismul?
- O educaţie superioară.
38. Ce este egoismul?
65
- Începutul şobolonocraţiei.
39. Ce este dorul?
- „Torna, torna, fratre!”
40. Ce sunt visele?
- Umbre sărite de către
proprietarii de umbre.
41. Ce este poezia?
- Cifra octanică a unei arderi
insolite.
42. Ce e Lumea?
- Matematică aplicată.
43. Ce e hazardul?
- Matematică probabilistică.
44. Ce este materia?
- Sensul timpului.
45. Ce e curgerea?
- Este timp.
46. Ce e necurgerea?
- Aflarea în afara timpului.
47. Ce e sufletul?
- Un talant fără corporalitate
unde rațiunea pălește.
48. Unde se află sufletul?
- Într-o teacă a bunătăţii.
49. Ce este puterea?
- Stare de a te cunoaşte mai
bine.
50. Ce e lipsa de putere?
- Mod de aţi cunoaşte prietenii.
51. Ce este neliniştea?
- Un echilibru instabil.
52. Ce este inspiraţia?
- Timpul deschiderii unor
portale.
53. Ce este somnul?
- Conectarea la emiţătorul
suprem.
54. Când a început omul să facă
filosofie?
- Când a ridicat prima
sprânceană.
55. Când a început să facă
metafizică?
- Când a ajuns la concluzia că
fizica nu-i mai ajunge.
56. Ce este arta?
- Un mod de a zbura.
57. Ce este viciul?
- Autosclavie.
58. Ce este îndoiala?
- O victoria asupra credulităţii.
59. Ce este ştiinţa?
- Caietul de sarcini după care s-a
construit Universul.
60. Ce e teologia?
- Eludarea caietului de sarcini.
23 martie 2017
RĂZVAN DUCAN

Prima remarcă, atunci când mi
s-a propus să scriu o „prefaţă” a
acestei cărţi, a fost să-mi reamintesc
un vechi proverb: „Aşchia nu sare
departe de trunchi”. În acest caz se
potriveşte ca o mănuşă înţelepciunea
populară, ba chiar aş zice că din
trunchi s-a desprins nu o aşchie, ci tot
un trunchi...
O astfel de antologie este o idee
insolită şi, dac-ar fi să mă bazez pe ce
informaţii deţin, chiar unică.
Perechi literare în largul istoriei
au mai fost, dar cele uzuale au fost
cele de cuplu, în care ambii parteneri
şi-au asumat destine literare comune,
iar acestea au determinat chiar
formarea cuplului... literar. Dar dacă
în aceste cazuri, evoluţia fiecăruia în
parte a determinat la un moment dat
un fel de regăsire a unuia în celălalt
din considerente (extra)literare,
bazată pe sentimente de iubire, în
cazul relaţiei tată-fiu, lucrurile stau
radical diferit.
Te-ntrebi dacă mediul literar în
care creşte fiul influenţează, e
determinant, sau primordială este
înzestrarea, talentul urmaşului, care
merge în viaţă pe calea tatălui,
asumându-şi scrisul ca destin
personal.
Începuturile literare ale lui Darie
Ducan, într-un registru al precocităţii,
dar şi al maturităţii, au creat şi
suspiciuni legate de paternitatea
textelor sale, care erau mult peste
nivelul de realizare al unei etape de
fragedă vârstă. Insinuările că ar fi
putut ca tatăl să prelucreze încercările
literare ale fiului s-au dovedit a fi fost
nu doar ridicole, ci şi flagrant
nedrepte.
Dacă, temperamental, cei doi,
Răzvan Ducan şi Darie Ducan, tată şi
fiu, au foarte multe note comune,
atitudinal, diferenţa este vizibilă.
Dacă evoluţia lui Răzvan Ducan
a fost lentă, cu înfrânările nefericite
ale epocii roşii, Darie Ducan, s-a
bucurat de toate libertăţile acestei
lumi, inclusiv cele de afirmare, care
au dus ca la 19 ani să fie primit în
Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj, şi nu
în filiala Mureş, unde fusese înscris la
început Răzvan Ducan.
Poate că traseul lui Răzvan
Ducan a fost mai dificil şi din cauza
educaţiei universitare tehnice, în timp
FAŢĂ ÎN FAŢĂ
Un gheizer fierbinte
Un gheizer fierbinte şi roşu
la care vin să se vindece
de curiozitate
stetoscoapele lumii,
e tot ce-ţi ofer.
Ia-mă de mână, căci şi cuşca
intră în preţul afacerii.
Nu-mi lustrui vergelele,
dacă nu-i stai în dreptul coastei
______________________________ lipsă,
ce Darie Ducan a putut să ia în piept seminţele-s pietre
„umanioarele”, situându-se în miezul şi fructele te vor durea.
unui ev aprins în atât de zbuciumata
democraţie originală din România. Mişc buzele,
Dacă poezia e dragoste comună, atrag atenţia,
ca şi publicistica, de altfel, Darie tu urcă prin Braille
Ducan a găsit în teatru o altă cale de a până la ea.
se exprima, beneficiind şi de ceea ce
„pe vremea tatălui” nu putea să fie Să taci dens acolo
nici vis, să studieze în Capitala încât să-i ridici în jur
Franţei, învăţând la Paris cum să facă o cămaşă de linişte.
nodul cravatei acestei lumi. RĂZVAN DUCAN
Cei doi scriitori au decis să-şi
pună faţă în faţă, în acelaşi album, Poem solar
chipurile poetice.
Nu să-şi facă în vreun fel Uneori se rafinează
concurenţă... literară, ci să releve lucrurile foarte tare
frumuseţea unui maraton comun, cu uneori petrolul își
dragoste şi credinţă în literatură. trece de nimb și
Până la urmă, de ce n-ar fi ajunge plastic, uzanță.
această carte, „cartea unei mari Dacă am fi oameni de lego
iubiri”, a unui respect pe care şi-l ar fi totul atât de frumos.
poartă unul altuia, tată şi fiu, scriitori Am trece de șantierele
în toată puterea cuvântului, dar maieutice,
diferiţi în nuanţele în care au decis din Ewing Oil am cădea
fiecare să conjuge verbele propriei în Chopin
biografii literare! și nimeni nu ne-ar
Doi autori nestatornici, harnici, scoate de acolo nici cu
implicaţi în a veghea la soarta limbii seringi nici cu
şi neamului din care fac parte, lipsiţi rafinări mai mari,
de prejudecăţi europeniste, șamanice.
nivelatoare, nereţinuţi în a-şi declara
naţionalismul, ca singur mod de a-i Nici cu tot soarele
respecta pe alţii, fără a te pune pentru căzut în rezervoare,
asta în genunchi. trezorier pe vidanjă.
Îmi sunt doi prieteni dragi, doi
camarazi de drum lung. Pentru că eu Dacă am fi oameni de lego
cred pentru amândoi că drumul lor în ar fi totul atât de frumos
literatură este lung şi cu folos. am visa la baril altfel
Aştept momentul în care critica decât o facem,
literară să-i descopere în dimensiunea piesă cu piesă
reală a valorii lor şi să-i aşeze şi ea
acolo unde le e locul, în primul raft al am da de aproape.
bibliotecii literaturii române. DARIE DUCAN
NICOLAE BĂCIUŢ
66

Acest interviu atestă, prin scăparea de sub control și,
uneori, complicitatea scăpării de sub control, starea de
facto dintre noi doi, dar și starea de facto dintre optzecism
și douămiism.
Cu toate acestea, se relaxează cumva în raportul tată-
fiu și/sau fiu-tată, lăsând cozi de păun să se desfășoare
liber. Astfel, și dintr-o carență a corespondenței poate (eu
fiind la Paris, iar el la Târnăveni), obturând reacții și
spontaneități de moment, s-au născut pagini de proză
memorialistică extraordinare ale poetului Răzvan Ducan,
tatăl meu.
Pe de altă parte, eu sunt - din ce informații dețin -
singurul poet douămiist care a ales să își închege prima
antologie de poezie împreună cu tatăl său, poet al unei
generații imediat anterioare, în cadrul aceluiași
postmodernism pe care, din păcate, criticii s-au obișnuit
să îl vadă închis fără tânăra generație, ea însăși preluând
păcatul de a crede că lumea începe odată cu ea, după cum
părintara sa, generația 80 (mai mult prin critici decât prin
poeți) are impresia că lumea se (chiar) termină cu ea,
referința fiind întotdeauna distinctă și capricioasă.
Este, fără îndoială, comică această commedia dell’
arte a perspectivei postmodernismului românesc, dar e
aceeași a literaturii și literaturilor dintotdeauna, fără a se
găsi aici cea mai mică urmă de provincialism.
Cartea aceasta s-a scris (de noi doi și provocată de
mine) printr-un paradox profund douămiist: deficiențele
comunicării s-au văzut înnobilate prin context și raliere
67
biografică, memorialistică. Însăși această repetiție e un
avatar prin care optzecismul s-a trezit dialogând cu
douămiismul și e totodată semnul subliminal al disperării
dialogului și al sublinierii unui omagiu tandru crispat.
Fiecare dintre noi berbec fiind într-o formă reacționară în
fața celuilalt (eu taur și el rac, el rac cu coarne, iar eu taur
care dă înapoi, înspre bagdadiile Artei Imunitare - pe care
nu mi le înțelege și care nu îi plac!), nu pierdem ocazia de
a avea o tacită complicitate și, dacă nu a reacționa
neapărat pe placul celuilalt, cel puțin a răspunde.
Au fost și întrebări care nu s-au pus, unele au fost
repetate sub o altă formă pentru a obține efectul de
proximitate (de déjà-vu) al vieții, după cum au existat și
altele cu răspuns avortat. Simptomatică, în scriitura
memorialistică a lui Răzvan Ducan, este folosirea
excesivă a ghilimelelor.
Nu am vrut să modific acest fapt, cu toate că
generația mea, spre deosebire de cea a tatălui meu, preferă
caracterul italic pentru punerea în evidență a unor
particule, titluri, clins d’oeil etc. Ghilimelele întrețin
cumva un caracter bizantin, nebănuit al scrierii, care aici
este evident: notează trecerile din cadrul real în aproape
ficțional, îmbrăcând realitatea confesiunii în aură, dacă
nu, uneori, chiar în taină.
E un câștig specific generației 80, unul care apropie
genurile publicistice de literatură printr-un arrière-plan
care se devoalează, dar niciodată integral. Niciodată
aproape ficțiunea nu devine ficțiune. De la realismul lucid
(chiar crud) al generației 80 și până la mărturisirea unui
noli me tangere inefabil nu e decât un pas.
Răzvan Ducan îl folosește cu o excepțională vigoare
lirică, pierzânu-se el însuși în marile întrebări cărora nu
le-a găsit răspuns. De ce ghilimelele au o funcție
suplimentară față de caracterul italic? Pentru că ele, deși
par omologul vintage (de mașină de scris) al caracterului
italic, desemnează mai mult decât o evidențiere în text,
desemnează nu doar apartenența și proprietatea, ci chiar
paternitatea unui text.
În cazul interviului de față, paternitatea e a unor
secvențe și ea forțează realități paralele, dantelă de text,
dacă nu chiar șaradă grafică. Până și titlurile propriilor
cărți apar, în scriitura lui Răzvan Ducan, pe lângă inițiala
majusculă, între ghilimele.
Nu e vorba despre o un pleonasm, ci despre o formă
de hiperrealism: autorul se simte atât de îndepărtat de
felul în care, kairotic, a captat și fixat poemul, încât, de
profesie inginer fiind, poate afirma că nu și-a făcut față de
literatură decât datoria, fără nicio emfază. Trecerile dintr-
o realitate în alta, din amintire în text și, toate, în dialog,
fac din această experiență o încercare de temperare tocmai
a caracterului kairotic al unei relații pe cât de frumoasă,
pe atât de dificilă.
Clipă, stai!, ar spune (parafrazând o zicere celebră),
la aniversarea celor 60 de ani de viață, Răzvan Ducan,
poet român semnificativ al arealului mureșean, tatăl meu.
La mulți ani, tată! Fără ghilimele, dar în caracter
românesc.
Paris, 19 mai 2017
DARIE DUCAN
 (III)
-Care sunt primele tale amintiri din copilărie,
primele parfumuri, primele ziduri și primele impulsuri?
Când ai avut prima oară conștiința că, atunci când treci
prin fața unei oglinzi, te vezi în ea?
-Ştiu că m-am născut, după spusele mamei, într-o
dimineaţă, la orele 5. 00. Ziua, luna şi anul se ştiu: 25
iunie 1957. Aveam 3,5 kg şi 52 de centimetri. Locul, de
asemenea, se știe: Târnăveni. Primele conştientizări ale
faptului că exist sunt, desigur, timpurii. Nu sunt cursive,
cel puţin primele. Sunt, mai degrabă, secvenţiale, mici
flash-uri. Mici ciuguliri de spaţiu şi timp. Până pe la 6 ani,
am locuit pe strada „Gheorghe Doja” (stradă din
Târnăveni, colaterală din „strada ce ducea la combinat”,
adică „7 noiembrie”- astăzi „Avram Iancu”), în a doua sau
a treia casă pe dreapta, unde părinţii mei stăteau în chirie
(într-o singură cameră) la familia Csiky, o famile de
maghiari foarte de treabă. (Strada se numeşte acum „9
Mai”.) Ţin minte că erau multe lucruri înghesuite în acea
cameră unde era şi un fel de şină metalică rotundă,
aproape de tavan, pe care glisa o perdea despărţitoare, ce
delimita, cel puţin vizual, un pat: al meu. În mijlocul
curţii era un cireş în care mă urcam deseori, cu interes sau
fără, pentru pofte sau în jocurile copilăriei. Bunicii mei
dinspre mamă locuiau într-o căsuţă mică, foarte bine
plasată, din centrul oraşului, aproape de Sfatul Popular şi
parcul din faţa acestuia (actuala Primărie). Aşa că primii
ani de viaţă s-au derulat între cele două locuinţe, cu
specificul propriu fiecăreia, dătătoare acum de amintiri
nostalgice. Casa bunicilor era la stradă (pe strada Lenin)
între un magazin (când tutungerie, când lăptărie) şi o casă
particulară unde stătea familia Pal (Pal-baci, cum îi
spuneam, mare pescar.). Mai încolo de Pál-bácsi, „în sus“,
spre strada Horea, era casa familiei Bumbaş, care avea doi
copii, Adi (mai mare cu un an decât mine) şi Lulu (mai
mic cu vreo 2-3 ani), cu care mi-am împărţit bucuriile
primilor ani, cu jocuri şi obiectele lor: arcuri cu săgeţi,
trotinete cu sau fără rulment la roata din spate, săbii
făcute după anul nou din trunchiurile brazilor dezpodobiţi
de Crăciun etc. Când am împlinit 5 ani, părinţii mei mi-au
ţinut ziua pe terasa familiei Csiky, doamna Csiky făcând o
delicioasă îngheţată de casă. Adi Bumbaş mi-a adus, drept
cadou (de trei lei), într-o pungă de hârtie de culoare
maronie, bomboane cu lapte, bomboane în vogă la acea
vreme, foarte gustate şi gustoase. Pe strada Gheorghe
Doja l-am avut ca prieten mai apropiat pe Puiu
Câmpeanu, copil de vârsta mea, care locuia la 6-7 case de
noi (de mine). Ne împăcam bine, dar când ne certam ieşea
cu bătaie. Când bătaia era „absolută” atât el cât şi eu
scoteam „armele secrete”: el scuipa şi eu muşcam!
Ulterior am fost colegi de liceu, în acelaşi an, în clase
paralele. Un alt prieten, care locuia pe strada Viilor, a fost
Ovidiu Câmpean (tatăl lui a fost director al Combinatului
Chimic din Târnăveni), care din păcate a murit de cancer
înainte de a intra în adolescenţă. Din anii aceia îmi mai
amintesc o maşină mare, neagră (ulterior aflasem că era o
„Volgă”), în faţa casei din „Gheorghe Doja”, cu care a
venit “de seară până a doua zi” de dimineaţă fratele tatălui
meu, Dumitru, care era şofer al primului secretar de partid
din Iaşi, (oraş în care şi locuia, de altfel, în centrul
68
Darie Ducan şi Răzvan Ducan, 27 iulie 2015
______________________________________________
oraşului, într-un bloc) şi care venise cu treburi la Târgu-
Mureş. Mă urmăreşte şi acum din amintire culoarea roşie
(de un roşu aparte) a cireşelor din curtea familiei Csiky,
cireşe delicioase şi ademenitoare la fiecare început de
vară. În perioada acelei vârste, atât mama mea cât şi tatăl
meu jucau teatru în formaţia de teatru de amatori ce activa
pe lângă Casa de Cultură din oraş, instituţie ce şi-a
deschis porţile în ianuarie 1960. Uneori, mama mea mai şi
regiza piesele. Mie îmi plăcea să spun poezii. De altfel,
încă înainte de a merge la şcoală, bunica mea m-a învăţat
primele litere (aveam şi caiet!), mai ales în lungile seri de
iarnă. În pauzele spectacolelor de teatru de la Casa de
Cultură, eu eram „împins” dincolo de cortina trasă ca să
recit: “Dă-mi tăticule şi mie/ O lopată şi-o mistrie,/ Să mă
duc pe şantier,/ Să mă fac brigadier….”. Recitam poeziile
una după alta, mai ales că eram încurajat din sală cu
îndemnul: „Încă una, Ducule!”...Celor din culise le
convenea fiindcă ţineam publicul preocupat până se
schimbă decorul între actele piesei. Cred că aveam vreo 5
ani pe atunci. Puiu Blăjan şi Victor erau copii mai mari pe
care bunicii mi-i dădeau ca exemplu negativ atunci când
săream calul în năzbâtiile mele. „Vrei să ajungi ca ei?”,
mi se spunea, aceştia fiind recunoscuţi în zonă pentru ceea
ce făceau, „nonconformist”. Odată am fost cu Victor pe
malul Târnavei. Am depăşit perimetrul stradal permis, de
joacă, am depăşit ora impusă de venire acasă şi am ajuns
târziu, ud la picioare. Căzusem în apă. Am primit mica
bătaie şi marea morală, aşa cum mă aşteptam, de altfel.
Mama lui Victor vindea pâine. Odată am fost să cumpăr o
pâine „semi-albă”. Era coadă, aşa că m-am băgat în faţă,
fiind repede muştruluit de cei prezenţi şi trimis la rând.
Izbugnind în lacrimi, le-am spus că …„eu nici măcar nu
m-am jucat azi”. Toţi au râs şi mi-au dat voie să vin în
faţă. La 6 ani ne-am mutat la etajul al II-lea, scara „C”,
din blocul „de trei etaje de la Szekely” (Szekely era
numele localului, cu spaţiu închis şi grădină, ce era „lipit”
de bloc, local-restaurant foarte cunoscut în oraş, mai ales
din perioada de dinainte de război) din centrul oraşului, la
nici o sută de metri de casa bunicilor. Mobilierul a fost
trasportat cu o căruţă cu cai și avea „o platformă”.
Bucuria mea a fost mare mai ales că părinţii mi-au dat
voie să şed pe platformă, lângă mobilă, cu picioarele
atârnând în mersul agale al cailor.
DARIE DUCAN

“Un părinte athonit a fost vizitat
odată de cineva care era pentru prima
oară în pelerinaj la mănăstirea unde
vieţuia el.
-Vorbiţi-ne despre ceva, a fost
rugat părintele.
-Despre ce să vă vorbesc? a
întrebat el cu blândeţe.
-Despre smerenie, i s-a răspuns.
-Vai de mine, dar cum să
începem chiar aşa de sus? a zis cu
smerenie preacuviosul”.
S-a scris şi s-a meditat mult
despre smerenie, aceasta fiind una
dintre virtuţile cele mai importante
pentru evoluţia noastră. Smerenia este
virtutea prin care omul recunoaşte că
toate darurile sale le-a primit de la
Dumnezeu şi de aceea nu se
mândreşte cu ele. “Ce ai tu pe care să
nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de
ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi
primit?” (I Cor. 4, 7).
Smerenia nu este echivalentă cu
stima de sine scăzută şi nu înseamnă
să ne lăsăm umiliţi. Este doar modul
prin care acceptăm să rămânem în
ascultare, să auzim vocea Universului
care ne spune câte ceva despre
frumuseţea şi armonia divină.
Părintele Arsenie Papacioc spu-
nea că smerenia e „arta care te trimite
la tine, să stai cu tine, smerit în tine”.
Nu-i uşor lucru să vorbeşti
despre smerenie. Trăită de unii,
descrisă de alţii, mereu văzută de
Dumnezeu, ea este haina în care se
adăpostesc multe fapte bune.
Smerenia trebuie să fie fundamentul
vieţii noastre. Nu ne realizăm prin
trufii ieftine, ci numai prin smerenie.
A trăi în smerenie înseamnă a trăi o
viaţă reală. Etimologia cuvântului
vine de la slavonul „mera” care
înseamnă „măsură”. Sensul vechi al
cuvântului smerit este „a reveni la
adevărata măsură”, „a deveni ceea ce
eşti cu adevărat”. A fi smerit
înseamnă a cunoaşte adevărul despre
tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne
smeri înseamnă a cunoaşte cine
suntem.
În trăirea creştină, smerenia este
fereastra sufletului nostru curăţată şi
deschisă mereu către Dumnezeu şi
spre umanitate, spre semeni şi spre
noi înşine. Spun părinţii, că smerenia
Centrul Cultural al României de la
Budapesta, 2004. Ioan Astăluş,
Răzvan Ducan, Ioan Matei, Floarea
Vultur, Nicolae Băciuţ, Dimitrie
Poptămaş
______________________________
se învaţă prin citirea zilnică a vieţilor
sfinţilor, prin spovedanie regulată,
prin răbdarea cu nădejdea în Hristos a
necazurilor, a piedicilor şi supărărilor
acestei vieţi. Este o lecţie pe care încă
trebuie să o învăţăm.
Cu ocazia inspectării spitalelor
din Iasi, generalul de divizie, I.
Cernat, a distribuit mai multe medalii
„Virtutea militară”, soldaţilor care se
aflau acolo. În spitalul “Sfânta
Maria”, generalul a întâlnit un rănit,
numit Petrache Gheorghiu, despre
care i s-a spus că a avut fapte
deosebite de vitejie.
Dorind să răsplătească eroismul
tânărului, generalul, i-a înmânat
medalia. Tânărul a privit-o, apoi
mulţumindu-i i-a dat-o generalului
spunănd că o are deja de pe front.
Mirat generalul l-a întrebat: „Dacă o
ai deja, de ce nu o porţi?” La care
modestul soldat a răspuns: „Nu o port
pentru a nu întrista pe ceilalţi
camarazi care nu o au !”
Smerenia nu se discută. Smerenia
este şi e de ajuns. Vrei să fii om? Fii
smerit! Vrei să fii scriitor? Fii smerit!
Vrei sa fii smerit? Smereşte-te!
Am scris acestea, puţine, cu
gândul la poetul RĂZVAN DUCAN,
un om sensibil, cu inimă deschisă şi
cu braţele aşişderea, cu mare
disponibilitate faţă de semenii lui. Nu
mai sunt foarte mulţi din aceştia în
preajma noastră, dar existenţa şi
calitatea lor ne dau nădejdi că există
încă suficientă lumină în această lume
şi mulţi talanţi înmulţiţi cu
responsabilitate. De ce nu am spus
acestea mai devreme? Grea întrebare.
Probabil că am aşteptat ca Poetul să
împlinească 60 de ani şi să-i pot zice :
”ÎNTRU MULŢI ŞI FERICIŢI ANI!”
Pr. Dr. GHEORGHE
NICOLAE ŞINCAN
69
E greu, dacă nu chiar imposibil,
să spui ceva despre Răzvan Ducan
fără să atingi registrul laudativ.
Indiferent de părerile şi opiniile celor
ce stau pe margine şi îşi dau cu
părerea despre Cultură, eu am
convingerea că a fost, este şi va
rămâne un OM special iar "urmele"
lăsate, pe unde a trecut în ultimii 60
de ani, vor înflori în clipa în care şi
ignoranţii se vor disipa în masa
amorfă a trecerii.
Mi-am pavat toate străzile, aleile
şi drumurile de întoarcere la
amintirile frumoase şi le-am dat
numele celor ce au lăsat zâmbetul şi
admiraţia ca semne de recunoaştere.
Este drept că o alee din sufletul meu,
flancată de statui, se numeşte Sever
Suciu, pentru că Răzvan Ducan a
reuşit să valorizeze opera acestui arist
deosebit, pentru care efemerele
conduceri ale municipiului Târnăveni
nu au găsit de cuviinţă să numească o
stradă, întru pomenirea numelui celui
ce a făcut lemnul nemuritor. Sever
Suciu ar fi rămas un celebru anonim
iar lucrările lui superbe ar fi ajuns...
lemn de foc.
Acesta nu este un exemplu
singular şi mi-a rămas în memorie ca
un act demn de restituire a valorilor
culturale, nu ca o "sarcină de
serviciu", ci ca o dovadă că el,
Răzvan Ducan, se ridica deasupra
tuturor prejudecăţilor şi măruntelor
interese partinice. S-a bătut şi s-a
zbătut ca un oraş provincial să capete
ragul unei metropole culturale. Nu i
se vor recunoaşte la pensie zilele şi
nopţile consumate în folosul urbei
dar, în mod sigur, va rămâne o figură
emblematică pentru oraşul de pe
Târnava Mică.
Nu ştiu dacă cineva îi va ridica
statuie dar eu, în mod sigur, o să-i fac
una, cu toată determinarea şi dăruirea
unui cioplitor de la Gâmbuţ.
Nu ştiu, deşi îmi doresc acest
lucru, dacă în oraşul pentru care a
trudit şi-a fost "creator" va fi o stradă
care să-i poarte numele dar eu, cu
toată dragostea şi admiraţia, am dat
numele de Răzvan Ducan, unei străzi
ce străbate tot ţinutul agatârşilor din
inima mea.
Cu plecăciune,
tarabostes agatârş
IOAN ASTĂLUŞ
Eu nu sunt născut pe 4 iulie
Eu nu sunt născut pe 4 iulie,
Dar accept dungi şi stele
Atâta timp cât nu-mi fac dungi pe
spate
Şi, pe gât, nu-mi bagă lumina de la
ele.
Statuia libertăţii lor o respect,
Dar are pentru mine altă dimensiune,
Sunt liber doar în tricolorul meu,
Această a opta minune.
Sunt liber doar în limba română,
De-a scrie şi-a visa neaparat,
Inclusiv de-a mai greşi, voit sau
nevoit,
Cu virgula între subiect şi predicat.
Liber doar în curbura unor munţi,
Unde, după propria fire şi spor,
Extrag, ziua de azi, din cea de ieri,
Premisă de-a avea viitor.
Sunt un gândac neînsemnat
Căruia, însă, iubirea de patrie îi e
altar,
________________________________________________________________________________________________
Oglinzi retrovizoare
Argument
Am împlinit 50 de ani de viaţă. Or fi
mulţi, or fi puţini? Nu ştiu. Chiar nu
ştiu. La 10 ani, pătam caiete, trăgeam
fetele codane de păr, mândru, nevoie
mare, că ajung la clanţă. La 20 de ani,
aveam pieptul scos, umblam ţanţos şi
fudul ca un cocoş şi credeam că mi se
cuvine totul şi că pot să fac orice,
inclusiv să fac gaură în cer! Purtam
tăiş de oţel în ochii mei de lup tânăr.
La 30 de ani, m-am izbit de pragul de
sus al vieţii concrete, aflând cu
stupoare că nu tot ce zboară se şi
mănâncă şi că lumea poate exista la
fel de bine fără mine, aşa cum a
existat, de altfel, şi inainte. Pe malul
Târnavei Mici, Cioran îmi dădea
primele consistente nelinişti
existenţiale. La 40 de ani, eram în
floarea luptei cu înconjurul, pentru un
loc mai bun sub soare, pentru un loc
mai bun în mine. Focul ardea, dar
flăcările erau mai puţin jucăuşe. De la
înălţimea unei jumătăţi de secol,
constat că am aflat, prin experienţă
proprie, o parte din sentimentele şi
stările esenţiale ale omului: bucurie,
glorie, dezamăgire, deznădejde,
uneori cu amplitudini “de la agonie la
Nu îl băgaţi în seamă, de mic şi negru
ce e,
Dar ce bulgăr mare împinge, de
bălegar!
Sunt o dimensiune conlocuitoare
Sunt o dimensiune conlocuitoare,
Ce se bucură că este ca atare.
Pe principiul vaselor comunicante,
Vorbesc cu alte dimensiuni picante.
Mă legăn cu simţuri, corelând tăceri,
Ard grăsimi din mai multe păreri.
Sinapsele mele în galaxii converg,
Spre cochilia lor spiralată de melc.
Plecat permanent, niciodată ajuns,
În boltă găsesc alte foi de parcurs.
De la cei ce-au semănat întrebări, pe
ales,
Şi, ca răspunsuri, tot întrebări au
cules.
extaz” a curriculum-ului meu vitae.
Dumnezeu m-a ferit de mari
suferinţe, fapt pentru care îi
“Mulţumesc albastru”! Totuşi, am
trăit oare până acum “decenii de
împliniri măreţe”, de pot privi “înapoi
fără mânie”? Am umplut fiecare clipă
de viaţă cu consistenţe? Câtă speranţă
am lăsat? Dâră de melc, umbră de
fum? Am împrăştiat suficientă iubire,
să fiu iubit la rându-mi? Iată întrebări
ale căror răspunsuri, oricât m-aş
strădui, cred că vor fi mereu
incomplete. Acum, simt că am
motoarele turate la maxim. Torc,
cred, frumos în liniştea alergătorului
de cursă lungă, care şi-a aflat locul,
care îşi ştie menirea: nici un har să nu
lâncezească, nici o oportunitate de
îmbogăţire a universului cu o
speranţă de mai bine şi frumos să nu
rămână nefolosită. Şi dincolo de toate
acestea, să iubeşti omul, să-l priveşti
“de sus”, doar atunci când îi întinzi o
mână să se ridice când e căzut. Pentru
că şi eu, înainte de toate, am fost şi
sunt om, acolo un “boţ cu ochi, o
bucată de humă însufleţită”, cum a
spus hâtru Creangă. Unul, însă, care a
simţit mereu în interior o lumină
aparte, când de uimire, când de
încântare de spectacolul lumii în care
s-a aflat fără voie. Apoi am simţit
nevoia de reinventare a acestei lumi.
70
Şi sunt risipiţi de-acolo de demult,
Dar cerul îi conservă în tumult.
Grăbit şi eu, îmi pun iscălitura,
Lărgindu-mi mintea şi răcindu-mi
gura.
Reinventat şi plin de praf de stele,
Mă reîntorc la obsesiile mele.
Neliniştele însă, se opresc pe o pernă,
Sunt metafore cu ardere internă.
În rest ajunsuri, cât mă ţine visul,
Ca să decopertez cât pot tot paradisul.
Ajunse la-ndemână, locuri poartă
urma,
Poetului care vă scapă vouă turma.
Musculiţă de vin, fermentând de la
zbor,
Degustând necuprinsul din uimiri cu
picior.
RĂZVAN DUCAN
La sorocul preaplinului, resortul din
viscerele fiinţei mele mi-a developat
noua lume. Şi aşa, rând pe rând, în
timp, albul hârtiei s-a umplut cu
iambii, troheii şi dactilii versurilor.
Era SUPRAVIERSUIREA mea. Un
fel de apă, un fel de aer, fără de care
nu puteam trăi. Puţini ştiau. Versurile
s-au strâns frumos între ele în strofe,
strofele şi-au dat mâna în poeme, iar
poemele s-au logodit în cărţi. În ele
erau imagini, idei, gânduri, spasme.
Am simţit nevoia să-mi adun cărţile
de versuri într-un volum antologic.
Este holograma lumii din mine,
developată neparcimonios pe suport
celulozic. Este întoarcerea pe dos a
buzunarelor sufletului. E eul la
lumina soarelui. Este zăpada mea de
pe Kilimanjaro, este steagul înfipt pe
un vârf din Himalaya vieţii mele. Este
o nouă piatră pentru templul meu,
cum spunea poetul de la Lancrăm. Şi
este, dincolo de toate, cadoul ce-l fac
cititorilor mei şi mie însumi.
La mulţi ani, vârstă de aur!
La mulţi ani, prieteni de platină!
La mulţi ani, lume de diamant!
RĂZVAN DUCAN
(prefață la volumul
”Supraviersuirea”, antologie de
versuri, Ed. Nico, 2007

(IV)
-Când ai simţit că ai talent şi
că eşti, înainte de toate, poet?
Dincolo de copilării poetice şi
concursuri? Coincide momentul cu
apariţia cărţii de debut?, povesteşte-
mi. Dacă sunt două momente, iarăşi,
te rog să îmi povesteşti.
-Am cochetat cu poezia încă
din timpul liceului, fapt care i-a
determinat pe colegii de școală să îmi
atribuie porecla „poetul”. „Ce mai
faci, poete?”, era întrebarea
clasică.Imediat după terminarea
facultăţii şi revenirea acasă, au
început cu adevărat trăirile poetice ce
s-au „materializat” în încercări
literare, sute şi sute de poezii realizate
mai mult ca un exerciţiu, faţă de ce
era să vină. Scriam cu înverşunare, cu
frenezie, de parcă intrasem într-o
criză de timp. A fost perioada când
am consumat 10-20 de caiete cu astfel
de încercări. A fost probabil timpul
când mi-am format „mâna”! (Caietele
nu le mai am. De fapt, nici nu cred că
era ceva de salvat din ele, deşi atunci
când le duceam la container, după
câte o curăţenie generală, le priveam
cu părere de rău cum naufragiază
printre alte resturi ...domestice!)
Comparaţia propriului scris cu
sutele şi sutele de plachete de versuri
citite, luate la „metru liniar” de la
biblioteca orăşenească, între anii
1983-1989, m-a condus la concluzia
că am ceva talent. În biblioteca mea
mai există şi acum o carte de versuri
realizată artizanal, în 1985, într-un
singur exemplar (de fapt au fost 3
exemplare) intitulată „Tonic pentru
eclipsă de soare”, aşa cum mai există
şi o variantă în limba engleză, de prin
1991-92, făcută tot artizanal, a cărţii
mele de debut „Vieţuirea-n clepsi-
dră”. De altfel, mereu m-am ghidat în
poezie, şi nu numai în poezie, pe acel
„eu” al meu, pe acel simţ interior care
nu m-a trădat niciodată, spunându-mi
mereu „ora exactă” a situaţiei,
precum şi calea de urmat.
-Cum au fost primele tale
lansări de carte? Povesteşte-mi
despre lansările tale de carte.
Ştiindu-te îndrăzneţ, te rog să mi le
spui pe cele mai originale.
-Am debutat editorial cu cartea
„Vieţuirea-n clepsidră”, Casa de
Editură „Alpha”, în 1990, carte
lansată la Casa de Cultură din
Tărnăveni, la 6 septembrie.
Printre invitaţi a fost şi
cărturarul-scriitor Serafim Duicu,
cartea fiindu-mi prezentată şi de
colegul scriitor Aurel Hancu,
preşedintele cenaclului târnăvenean.
Lansarea a avut loc în Clubul
„Femina” al instituţiei amintite şi s-a
realizat după tipicul unor astfel de
manifestări, printre vorbitorii din sală
care au luat cuvântul au fost şi
membrii cenaclului literar
târnăvenean. Partea „finală” a fost
stropită din belşug cu vin, alături de o
masă bogată, dar şi de autografe şi de
momente de imortalizare fotografică.
De altfel, cu acestă carte, am fost Paris, 1998
______________________________
primul târnăvenean get-beget care şi-
a lansat o carte după 1989 şi care localităţii, oameni de litere, de
cultură, oameni „subţiri” în general,
(foarte important) locuia în localitate.
Au urmat alte cărţi publicate la alte care simţeau importanţa
evenimentului (evenimentelor). Erau
edituri (în principal din Tg. Mureş),
lansate în aceeaşi sală de la Casa de profesori, ingineri, medici, preoţi, dar
şi muncitori cu suflet de cărturar sau
Cultură. Deşi am fost, zic eu, mereu
un inventiv, lansările mele de carte le- artist. Mulţi dintre ei simţeau nevoia
să vorbească, să-mi adreseze câteva
am făcut la Târnăveni în manieră
clasică. Totuşi, uneori, în afara cuvinte, măgulitoare pentru mine, de
cele mai multe ori. Ce mai, era o
Târnăveniului, mi-am lansat aceleaşi
cărţi în condiţii inedite, de sărbătoare a spiritului.
-O lansare memorabilă ?
improvizorat studiat sau nu. În 1998,
am publicat cartea „Poeme din cutia -Poate cea mai originală
lansare de carte de care am avut parte
neagră a spuselor”. La „pupitrul”
unde erau erau expuse cărţile spre a fost cea din 1998, de la Paris, din
…19 octombrie. Fusesem în acel
vânzare am avut un om de nădejde,
fiul meu, care era tare mândru că, deşi mijloc de octombrie în „Oraşul-
era în clasa a III-a, i se dăduse o Lumină”, ca urmare a unei excursii
organizate de fruntaşii micului oraș
muncă atât de importantă. La final,
când s-a făcut decontul vânzărilor, am Ronchin, cu care Târnăveniul era și
este înfrăţit. Făcusem şi eu parte din
constatat că matematica lui era
impecabilă. Atâtea cărţi s-au delegaţia celor 50 de persoane,
formată în principal din primar şi
vândut,…. cu atâta s-a dat o carte
(preţ stabilit de mine), deci în total consilierii locali cu soţiile lor. Eu
erau în calitate de ziarist (De altfel, la
am obţinut…,au mai rămas atâtea
cărţi…etc. De altfel, la lansările mele întoarcere, am și scris vreo 6-7
articole având ca subiect deplasarea la
de carte au participat aproape în
totalitate crema intelectuală a Ronchin). În timpul excursiei de o zi,
la Paris, le-am spus organizatorilor
______________________________
francezi că aş dori să mergem pe
malul Senei pentru a-mi lansa o carte
de versuri! Aceştia au fost
entuziasmaţi de propunere, mai puţin
românii, care, mulţi dintre ei
îmbufnaţi, au preferat să stea în
autocar. Acolo, pe cheiul Senei, în
faţa audienţei franceze, condimentată
cu puţini români (printre cei puţini
Aurel Hancu, Răzvan Ducan,
Serafim Duicu, la lansarea la care au venit alături de mine a fost şi
Virgil Suciu, bun român, vrednic
Târnăveni a cărții ”Viețuirea-n
clepsidră” (septembrie 1990) director, pe atunci, al Gimnaziului →
71
de Stat „Traian”), mi-am prezentat
cartea „Epistole către Adrian Păunes-
cu. Carte de iubire”, Ed. Tipomur,
Tg. Mureş, 1998, subsemnatul moti-
vând lansarea la Paris şi nu în ţară
(cel puţin atunci) datorită „conului de
umbră” în care fusese împins delibe-
rat, imediat după revoluţie, marele
poet. Francezii au fost entuziasmaţi,
mai ales că subsemnatul, dintr-un
număr din (cred) „Le Matin” am
confecţionat un vaporaş, aşa cum am
învăţat la şcoală în clasa a III-a, unde
mi-am pus un exemplar din carte,
lansându-l, şi la modul propriu, pe
Sena. Am dăruit apoi câte un
exemplar din carte fiecărei persoane
care a fost de faţă. Momentul a fost
filmat (trimiţându-i-se caseta şi d-lui
Păunescu) şi fotografiat.
-Văzând recent nişte casete, de
imediat după 1990, cu lansările tale,
simt nevoia să te rog să îmi spui când
ai simţit că poezia ta s-a maturizat şi
a căpătat vigoare? Cu ce carte
începând? Cam în ce perioadă?
-Este foarte greu să localizez în
timp acest lucru. Şi s-ar putea să fiu
subiectiv, neconform unei analize „la
rece”. Cred, totuşi, că volumul
„3,14ramida lui Ducankamon” este
cartea maturizării. Aceasta, după ce în
prealabil am fost obiectul unei reve-
laţii poetice! Dacă în primii ani de
nelinişte poetică încercam, ca tânăr
inginer iubitor de poezie, să scriu în
manieră... filologică, cu termeni spe-
cifici acesteia, mai apoi, după o re-
gândire a traiectului meu poetic, am
găsit adevăratul drum. Nu acela bătă-
torit al poeziei scrise de absolvenţi
de... litere, ce suferă de un anumit
manierism, ci al propriului drum, mai
puţin ştiut şi bătătorit. Astfel, din
limbajul meu tehnic, pe care, iniţial, îl
consideram un handicap, am făcut,
reconvertit poetic, propriul limbaj,
chemându-i pe filologi (şi nu numai
pe ei) în acesta. Poetizând limbajul şi
termenii tehnici, încadrându-i în
limbaj literar, dându-le înţelegere
literară, sensibilizând prin sensibilă
îmbrăcare în idee, am reauşit să obţin
un fel propriu de exprimare,
tehnicistă, aș zice, care îmi venea
„mănuşă”. Pe mine, mie mă redasem
într-un astfel de limbaj poetic! Era un
limbaj particular, ce-mi conferea
astfel originalitate. Au spus-o şi alţii!
-Nu cumva asta s-a întâmplat,
de fapt, și cu literatura română în
ceaușism, încercând să armonizeze
rigiditatea sumbră de dinainte?
-Nu știu. Eu am făcut din
instinct ce am făcut, cum am simțit,
nu am încercat să imit pe nimeni.
-Relatează-mi câte ceva despre
mașinile familiei/familiilor prin care
ai trecut, până în prezent. Care v-au
însoțit/te-au însoțit în viață. Sunt
bietele noastre Dacii Antigona,
ultima, cea mai mică și cea mai fidelă
fiică a lui Oedip? Oare în ceața
politică postdecembrisă ce văd
farurile lor?
Cred că te îndepărtezi de
subiectul acestui interviu.
Scrisul de mână al poetului
______________________________
-Poate că nu mă îndepărtez.
-Maşinile din viaţa mea au fost
puţine (comparativ cu ale altora) şi
fără legătură cu mitologia. Un
Renault Fuego vechi, moştenit de la
tatăl meu, apoi o Dacia 1300, de vreo
25 de ani şi, de vreo 6 ani un Opel
Astra, bătrân de vreo 14 ani. Mi-au
fost utile, iar una, ultima, încă îmi
este. Cred, de asemenea, că puţin
forţezi cu farurile şi politica
posdecembristă. Sunt şofer, cu carnet
în regulă, din anul 2000. În rest,
încerc să fac cât mai puţine greşeli la
volan, să mă transport, pe mine şi
însoţitorii mei fără traume cauzate de
accidente. Şi aşa cum m-a învăţat
actorul David Suchet, protagonistul
din rolul lui Hercule Poirot de Agatha
Christie, ţin mâinile pe volan la „10 şi
10 minute”.
72
-Dacă luminile de faruri ne fac
să dansăm de la una la alta, în
spiritul unei Madeleine, povestește-mi
puțin contextul literar zonal din jurul
anului 1994, când ai publicat
3,14ramida lui Ducankamon. Care
era aerul literar? Ce simți tu că se
schimbase?
-Anul 1994 a fost un an bun
literar, continuând anii de descătuşare
de după 1989. Scriam cu
efervescenţă, cu pasiune, conştient de
data acesta de posibilitatea finalizării
sumei de poeme printr-o carte.
Economia încă funcţiona, erau fabrici
ce încă...fumegau şi directori dispuşi
să ajute, dar şi să-şi vadă numele, ca
sponsori, pe cărţi. Erau atitudini de
oameni care se voiau „subţiri” şi unii
chiar erau, şi care înţelegeau să
sprijine cultura prin acţiuni de
mecenat. Mai era şi entuziasm din
partea mea, inclusiv cu partea ingrată
de a merge pe la directorii de fabrici
şi firme, de a le căuta în corniţe, în
speranţa unui ajutor financiar, necesar
tipăririi. Era un timp al
disponibilităţilor de fiecare parte. Aşa
am avut parte de bani, pentru tipărirea
unor cărţi. Pentru tipărirea altora, din
propriul buzunar. Cartea pe care ai
invocat-o am scos-o la Blaj, la o
tipografie second hand, pe care
directorul de atunci al Casei de
Cultură din Blaj o primise din
Germania. El era tehnoredactor,
aranjor şi tipograf. După mai multe
amânări din partea acestuia, cu mulţi
nervi din partea mea, mai ales că îi
dădusem banii şi lucrarea întârzia să
apară, acesta a apărut în primăvara
anului 1994. Dar nu fără peripeţii.
(Aici ar mai trebui să spun că am fost
chemat la Blaj, şi o noapte întreagă,
în casa acestuia, am ajutat la naşterea
tipografică a cărţii mele, deşi nu aşa
ne fusese înţelegerea. Foile
numerotate ieşeau din imprimată şi
noi ne învârteam în jurul acesteia să
le luăm şi să le aşezăm cronologic în
fiecare exemplar de carte în parte.
Apoi aranjarea manuală, apoi legarea
manuală, apoi tasarea şi tăierea
marginilor, tot manuală etc. Ideea
coperţii mi-a aparţinut.) Apoi, la
final, am venit acasă cu trenul, rupt de
somn, dar fericit de noua izbândă
literară. „3,14ramida lui Ducan-
kamon”, Ed. Eventus, Blaj, 1994, este
una dintre cărţile mele bune, deşi a
apărut în condiţii grafice destul de
rudimentare. Din punctul de vedere al
conţinutului era altceva decât →
poeziile mele de până atunci. De
altfel, am avut parte de cronici foarte
favorabile, criticii semnalând
„schimbarea de macaz”.
-Se poate observa destul de
uşor că poezia ta, fără, aş spune, o
graniţă programatică, se împarte în
două tabere estetice care aparent nu
încap în aceeaşi teacă. Tu le faci,
totuşi, complementare: tabăra idei-
lor, poezia ta când luxuriant optze-
cistă şi când strălucitoare, şi cealaltă
tabără, naţional-sentimentală, uneori
chiar localistă. Cum le priveşti, prin-
tr-un exerciţiu critic pe cele două?
-Acestea trebuie privite ca do-
uă feţe ale aceleiaşi... entităţi literare:
eu! Aşa am simţit nevoia să scriu şi
aşa am scris. Mi s-a spus, când am
publicat a treia carte, „3,14ramida lui
Ducankamon”, că nu trebuia să o
scriu şi să o public pe cea anterioară,
„Dumnezeiescul Ardeal – poeme pe
cord deschis”, care era în esenţă o
poezie patriotică, mai puţin valoroasă
după părerea unora. Nu fac rabat şi nu
am făcut niciodată de la propriile sen-
timente, de la propriile porniri litera-
re, indiferent de mode sau mofturi.
Aşa am simţit că trebuie să scriu şi
aşa am scris, chiar dacă uneori, sau
poate mereu, pe două paliere: una,
cea a poeziei filozofice, unde predo-
mină ideile din totdeauna în angrena-
jul artiştilor: moartea, viaţa, întrebări
despre destinul omului, de unde ve-
nim, unde mergem, care e scopul
nostru în lume etc., iar alta a iubirii de
pămînt, de patrie, de obiceiurile
neamului meu etc. În eul meu, ele se
împacă foarte bine. Dacă în eul altora
e altfel, e problema lor. Să fie sănă-
toşi! Eu vreau să fiu eu cu adevărat.
Dacă m-aş lua după ei, aş fi ei, aş
merge unde vor ei, aş gândi cu gândul
lor şi aş vorbi prin cuvintele lor etc.
Nu mă interesează să fiu cuprins în
curente literare, în grupări, asemeni
unei piese lego, aşa cum nu vreau cu
tot dinadinsul să ies în relief. Vreau,
pur şi simplu, să fiu eu, cel adevărat,
sincer, netrucat şi netributar nimănui!
Cui nu-i place, nu are decât să nu mă
citească. Poate să treacă şi pe partea
cealaltă a străzii. Vreau să fiu luat ca
atare şi nimic mai mult. Aşa cum
sunt, cu bunele şi cu relele mele!
-În ce măsură un poet încape
într-o antologie? Te întreb asta întru-
cât, pe lângă antologia ta neselectivă,
Supraviersuirea, cea de la 50 de ani,
ai încercat să mai încapi într-una,
100 Cele mai frumoase poezii.
-Antologiile sunt necesare
pentru a esenţializa operele literare, în
special poetice. În contextul lumii,
excesiv de grăbite, se simte nevoia de
a da celor care doresc să se iniţieze în
opera unui scriitor sau să-i citescă
poemele de...vârf, o astfel de carte,
icebergul creaţiei! Desigur, pentru cei
care doresc să ştie în întregime opera
unui poet este necesară lecturarea
tuturor cărţilor. Celorlalţi le este
suficientă, uneori, o selecţie de autor
sau de critic avizat, o antologie.
-Este ceva ce ai scris şi ai vrea
să nu fi scris? Ai făcut rău cu vreun
text al tău cuiva vreodată? Dar bine?
-Cred că tot ce era de scris,
până acum, am scris. Ce va fi, vom
vedea! Dacă va mai fi! Spun asta în
contextul în care viaţa este atât de
fragilă şi nu ştii dacă mai ai zile
sau...minute! Nu cred că am făcut rău
cuiva cu scrisul meu, deşi uneori, pe
tărâm publicistic, am luat atitudine
faţă de ceva sau de cineva, faţă de
care se cerea sau merita să iau
atitudine. De făcut bine, cred că am
făcut. Am scris destul de multe
cronici de carte unor autori ce erau la
început de drum literar. Am fost mai
blajin în ceea ce înseamnă analiză
critică, reliefând mai mult
însemnătatea developării propriului
eu şi încercarea, mai reuşită sau nu,
de încifrare estetică.
-Publicistica ta, destul de vari-
ată, are un caracter restaurator cu
privire la memoria urbei. Consideri
că publicistica e haina ta de campa-
nie pentru istoria locală, pe când po-
ezia e cea prin care trebuie să fii citit
la cel mai înalt nivel estetic al tău?
-M-ai întrebat şi tot tu mi-ai
răspuns la întrebare. Publicistica este
complementară, chiar de nu ar părea,
poeziei. Am simţit de multe ori
nevoia să scriu lucruri văzute, ştiute
sau aflate, ca un exerciţiu de
admiraţie. Şi apoi am simţit nevoia să
comunic aceste lucruri, înclusiv celor
„de peste ani”, adunându-mi
articolele de prin ziare şi reviste în
cărţi de publicistică. Aşa cum
remarcai, just, multe din ele
reprezintă memoria urbei mele natale.
E şi aceasta o modalitate „să-mi apăr
ţara cu armele mele...”, cum ar fi zis
George Enescu!
-Prin ce ziare, înfiinţate şi des-
fiinţate, ai publicat? După 1990, tot
acest desfrâu de presă, perfect justi-
ficat, a amplificat sau a timorat apa-
riţia poeziei? La Târnăveni cum era?
73
-Până în 1989, am publicat
doar în „Steaua Roşie”, ziarul
judeţului Mureş, de limbă română, şi
în revista „Vatra” de la Târgu-Mureş
(poezia „Veghe”). După 1989 a fost
„dezmăţul”, publicând poezie, eseu şi
articole pe diverse teme culturale,
sportive, economice, de informare şi
de atitudine etc. în: „Cuvântul liber”,
„24 ore mureşene”, „Ambasador”,
„Gura lumii”, „Jurnalul de Mureş”,
„Şcoala Ardeleană”, „Dribling”,
„Universul Scriitorilor”, „Obiectiv”,
„Informaţia săptămânii”, „Tribuna
Naţională”, „1 Decembrie”, „Gazeta
de Lugoj”, „Vremea”, „Flacăra lui
Adrian Păunescu”, „Gazeta
Reghinului“, „Unirea”, „Gazeta
Târnavelor”, „Astra blăjeană”,
„Mureşul”, „Târnava”, „7 zile
târnăvene”, „Gazeta Târnăveniului”
etc.
-La înființarea cărora ai avut o
contribuție personală ?
-În anul 1992, am reînfiinţat,
ca o ediţie nouă, fiind redactorul ei
şef, revista „Târnava”, săptămânal
târnăvenean apărut în perioada
interbelică. Din 1995, am fost
redactor-şef adjunct la revista
„Ambasador” şi „Gura lumii” din
Tg.Mureş. În anul 1996, pentru
numerele 8-16, am fost redactor şef al
săptămânalului „7 zile târnăvene”. În
decembrie 2000, am iniţiat şi am fost
redactor şef al publicaţiei, apărută
artizanal, „Gazeta Târnăveniului”.
Din octombrie 2001, pentru aproape
un an, până la dispariţia ei, am fost
redactor şef adjunct al revistei
culturale blăjene „Gazeta
Târnavelor”. Din mai 2007, am fost
redactor-şef la publicaţia lunară
„Târnăveniul Cultural”, publicaţie
editată cu sprijinul scriitorului
Nicolae Băciuţ. Din 2008, am fost
secretar general de redacţie la
publicaţia lunară „Universul
Scriitorilor” din Târgu-Mureş. Din
anul 2009, sunt redactor la „Vatra
Veche", „lunar de cultură" editat, la
Târgu-Mureş, de scriitorul Nicolae
Băciuţ. La mine, presa scrisă a mers
mână în mână cu poezia,
complementară fiind una alteia, deşi
eu în esenţă mă simt prima dată poet
şi, abia apoi, publicist. Ziaristica a
stimulat, cel puţin prin exerciţiul de a
scrie, poezia. Colegii mei de scris
târnăveneni erau în cea mai mare
parte unidirecţionaţi înspre poezie,
deşi accidental au scris şi articole, în
special culturale. →
 -Ştiu că, la Casa de Cultură, în
vremea directoratului tău, te
preocupa climatul literar din
localitate, că, pe lângă cenaclul
Elena din Ardeal, concursul literar
omonim, precum şi Pro Urbe, erau
numeroase acţiuni culturale. Cum
resimţi lipsa de solidaritate a, totuşi,
câtorva oameni, scriitori locali, unii
de reală vocaţie, când poetul se
încearcă a fi alungat din cetate?
-Lipsa de solidaritate, de
atitudine este un reflex aproape…
naţional. Noi, românii, de multe ori
nu am luat atitudine față de ceva sau
față de cineva, decât în ceasul al
doisprezecelea sau chiar al
treisprezecelea. Chiar și atunci, doar
dacă pielea noastră era în joc. În rest,
dacă s-ar putea poate să moară capra
vecinului... (cu toate că s-ar putea ca
în scurt timp să urmeze să ne moară
chiar propria capră!) Aşa a fost şi în
cazul meu particular. Când am fost
ostracizat la mine acasă, aproape
nimeni dintre scriitorii locali nu a luat
atitudine, nu s-a solidarizat să mă
ajute. S-au solidarizat alţii, pentru
care am făcut mult mai puţin decât
am făcut pentru confraţii scriitori
locali. O poveste tristă, dar cu happy-
end, în care valoarea faptelor mele de
cultură, tenacitatea mea, dar şi
sprijinul avut din partea unor oameni
cu caracter, au dus la un verdict
favorabil, inclusiv în justiţie. Oricum,
am aflat că prietenii se împart în
prieteni „de tot anul” şi prieteni „de
duminică” sau de „timp frumos”.
-Vorbește-mi, te rog, despre
poeții mai puțin cunoscuți care au
avut o influență, fie umană, fie
literară, asupra ta! Despre cei
necunoscuți, despre poeții cu valoare
personală adaugită.
- Este o direcţie frumoasă şi
utilă, cea înspre care mă duci cu
întrebarea, întru înţelegerea „foii
mele de parcurs” literar. Am început
de jos, Darie, în sensul că eram un
iubitor de poezie, apoi un
„încercător” într-ale stihurilor, într-
un orăşel de provincie, preponderent
muncitoresc, unde visul era, pentru
cei mai mulţi, a cincea roată la
căruţă. Nu era neaparat o lume ostilă,
ci mai degrabă o lume unde tu,
visătorul, erai o anomalie care nu
ştia, în gândirea celor mai mulţi, cu
ce „se mânâncă” viaţa. A fost de la
început o atitudine pe care mi-am
asumat-o.
Ea venea din mine şi era mai
puternică decât mica desconsiderare
a celor din jur. În aceste condiţii,
apropierea de cei, de asemenea
visători, s-a făcut în mod natural.
Spun visători la modul general, la
modul particular, poeţii. Doi, trei,
patru, sau câţi eram, aveam nevoie să
ne adunăm, într-un orăşel de 30.000
de locuitori, pentru a ne da unii
altora putere de mers. Ne susţineam
moral şi, de aceea, ne simţeam mulţi.
Categoric, primii poeţi cunoscuţi
erau asemenea mie, nişte aspiranţi la
onorantul titlu de poet. Făceam
cenacluri ad-hoc în doi, în trei, unde
şi când ne întâlneam. În clasa a VIII-
a aveam deja primul caiet cu poezii,
în stil minulescian. Din clasa a IX-a
am început să frecventez Cenaclul
literar „Tudor Arghezi” din
Târnăveni, cenaclu al cărui început şi
denumire datează din 1956, când
Tudor Arghezi, care trăia, şi-a dat
acceptul în scris pentru ca literaţii
din orăşelul de pe Târnava Mică să-l
aibă ca patron spiritual. Cenaclul se
desfăşura, de două ori pe lună, la
Casa de Cultură. Era frecventat de
profesori de limba română, dar nu
numai, de ingineri cu veleităţi
literare, de medici, de elevi şi de alte
persoane. Se discutau creaţiile
literare proprii, iar cei cu pretenţii
prezentau referate pe diverse teme.
Iată câteva nume de care-mi
amintesc: prof. Ion Augustin
Damian, cel care a înfiinţat cenaclul
târnăvenean postbelic, prof. Vasile
Bogdan, secretarul cenaclului, cel
care scria procesele verbale ale
şedinţelor, d-na dr. Adela Gesticone,
o femeie deosebit de deşteaptă, fostă
preşedintă de cenaclu, ing. Liviu
Suciu, un senior respectat, care avea
publicate proze, şi care făcuse 1 an
de zile puşcărie din cauza unor
scrieri, să le spunem în spiritul
vremii, „scrieri duşmănoase”, ing.
______________________________
În vremea în care la Târnăveni
făcea cultură Răzvan Ducan
74
Acad. şi poetul Adam Puslojic,
Darie Ducan, Răzvan Ducan,
Târgu-Mureş, 2003
______________________________
Emil Gesticone, tehnicianul Cornel
Stanciu, pictorul Bartha Bela, prof.
Ion Vasilache, prof. Aurel Hancu, cel
care a devenit apoi preşedintele
cenaclului, profesorul Ioan Maşca
(care ţi-a fost şi ţie în şcoala generală
profesor de matematică), profesoarele
mele de la liceu Eugenia Hantău (de
limba română) şi Aurora (Puşa)
Micşa (de limba franceză), sculptorul
Sever Suciu etc. Aurel Nistor, eleva,
foarte talentată, Cornelia Velţan etc.
Toţi aceştia erau „iluştri
necunoscuţi”, deşi unii dintre ei
publicaseră sporadic în ziare şi
revistuţele literare de provincie. Pot
spune, fără putinţa de a greşi prea
mult, că, timp de 5 ani, până la
terminarea liceului, am ucenicit lângă
aceştia şi împreună cu ei. A fost o
emulaţie fertilă, care mi-a dat ulterior
dreptul la a visa mai mult în ceea ce
priveşte literatura, şi în speţă poezia,
fiindcă pe atunci nu scriam decât
poezie. Încă de la început am fost un
rebel în cenaclu, neacceptând să
adopt „poziţia ghiocelului”. A stârnit
multă ilaritate şi consternare, mai ales
printre profesori, propunerea pe care
am făcut-o, la un moment dat, ca
atunci când citeşte cineva, sau i se dă
cuvântul în şedinţe de cenaclu, să nu i
se mai spună profesia măgulitoare de
profesor, de inginer sau de doctor,
fiindcă eu consideram că, prin acesta,
încă de la început eram avertizaţi
psihologic că trebuie să ne alegem cu
grijă cuvintele faţă de respectiva
persoană, lauda fiind aproape
obligatorie! Am menţionat că trebuie
să discutăm opera şi nu omul, cu
poziţia socială pe care o are.
Desigur, propunerea mea nu a
convenit feţelor simandicoase, mai
ales că venea de la „un mucos” de
copil de clasa a IX-a.
Suită pentru tatăl meu

I. Mic îndreptar-părintar

Ghilimelele, în limba română, sunt 99 jos și 99 sus.

Nicio altă formă nu e admisă, i-am spus tatălui meu,
cel căruia
3,14ramida lui Ducankamon putea să îi dea oricât
după virgulă. Darie Ducan şi Răzvan Ducan, 2013
___________________________________
II. Serenissim, părintissim
VI. Rubik
Trec vânturi și prolegomene peste această hârtie
Tot ce bat clopotele ziua, cară,
striată,
în secret, coșărcile noaptea.
se simt unele după altele o suită, adică urmată.
Așa e și cu faptul că s-a-ntâmplat
Vin unele după altele. Și, după ultima, cine vine să o
să ne știm.
cheme în casă
O genă s-a-ncurcat printre țiglele casei
când, între blocuri, seara se lasă ca o smântână de
și nu mai știi care
casă?
e casa și care e omul, până când vine ziua
și clarifică tot
III. Râsul, în matematică
prin diacritice mamă și tată,
care aduc vena.
Râsul, în matematică,
poate avea bolțari.
VII. Sport
Râzi la jumătatea damfului, râzi
Ştii cum e poezia?
și la jumătatea hărtănirii.
E exact ca la rugbi.
Toţi se lovesc de tine,
Cine ești tu, să îmi spui ce să fac?
dar tu ai mingea şi trebuie
Nu poți număra câtă vreme
să o duci undeva, orice ar fi.
ai traversat copilăria crezând
că au în ele acadelele craniu
Desigur, mingea e de piele,
și, după limba română,-l ajungi.
uneori e prea aspră, se poate da
cu cremă ca să o hidratezi, cuprinde
IV. Mic
toate obsesiile şi ipohondriile tale,
îţi poate fi iubită, mamă, poate că e
ochiul inflamat singur al lui Oedip,
Când eram mic, mă uitam la Columbo,
poate că în ea conspiră şi miroase
la cum isteriza lumea domol, prin meteorologia
a porc pârlit.
trenciului.
Dar asta nu contează,
Se întorcea de fiecare dată ca un truver
asta ţine de o avangardă interioară,
și arcuia lucrurile cât să îi scoată, lejer, gălbenușul lui
ultima, deci nu în margine.
Gogol.
Ea e poezia, şi nu e numele tău
V. La Trei Brazi. Cu tata
mic, nici numele de familie,
ci acela dintre, din acte: pe mine
mă cheamă Ducan R. Darie,
Tata avea un pulover gros, alb, de lână aspră.
extras de cont, extras radical
Purta un fel de tunică de hrean
din tatăl meu, poet exemplar
în spatele căreia auzeam
al Târnavei Mici.
încăpățânarea de brazi a Treimii.
DARIE DUCAN

75
Afişul manifestării culturale „Răzvan Ducan - 60”, Târnăveni, 23 iunie 2017

87
Puls

Reghin, Pe urmele lui Eminescu, ianuarie 2013

Ploieşti, de vorbă cu Nichita/Nini, 2016

Blaj, Ocrotiţi de Eminescu, 2017

Nicolae Băciuţ Răzvan Ducan, la Muzeul Memorial

“Nichita Stănescu”, 2016

Blaj, Ocrotiţi de Eminescu, 2015 Cu membrii Cenaclului “Nicolae Băciuţ” din Brăila

77
 Nicolae Băciuţ şi Răzvan Ducan, sub semnul lui Eminescu – la teiul poetului de la Blaj şi la statuia, operă a
lui Spătaru, din Mica Romă, 28 ianuarie 2017
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Directori de onoare Larco, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu,

Acad. ADAM PUSLOJIC Cleopatra Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe,
MIHAI BANDAC Valentin Marica, Titus Suciu, Flavia Topan,
Acad. MIHAI CIMPOI Dorin N. Uritescu, Gabriela Vasiliu
Redactor-şef adjunct
GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN Corespondenţi: Elisabeta Boţan (Spania), Flavia
Redactori: Cosma (Canada), Darie Ducan, (Paris), George
Cezarina Adamescu, Mihaela Aionesei, Diana Filip (Canada), Andrei Fischof (Israel), Dorina
Dobriţa Bîlea, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Brânduşa Landén (Suedia), Veronica Pavel
Mariana Cheţan, Geo Constantinescu, Luminiţa Lerner (Canada), Gabriela Mocănaşu (Franţa),
Cornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dalila Özbay (Turcia), Mircea M. Pop
Dămăcuş, Răzvan Ducan, Suzana Fântânariu- (Germania), Claudia Şatravca (Chişinău), M. N.
Baia, Marin Iancu, Alexandru Jurcan, Vasile Rusu (New York), Ognean Stamboliev (Bulgaria)

Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI

PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ
Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8, România. ● Nicio parte a
materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. ● Copyright © Nicolae Băciuţ 2016 ● Email :
nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com ●Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod
540390 ● telefon: 0365407700, 0744474258. ● Materialele nepublicate nu se restituie. ● Responsabilitatea
asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.

78