RapsodiA 200

POEZIE: George [Link] (16); Vasile Cucu (22); Aurel Domide (24); George Văidean
(24); Dumitru Cristănuș (33); Costel Simedrea (33); Nicolae Munteanu (34); Dumitru
Mălin (35); Irina Mihalca (35); Marcel Miron (39); Vasile Morar (39); Maia-Daniela
Loloiu–pagina tinerilor-(40); George Filip (43); Ioan Friciu (45); Victor Albu (46); Valeria
Paștiu (47); Lőrinczi Francisc-Mihai (62); Katy Șerban (66); Daniela Frățilă (70).
Ioan Gligor Stopița Rapsodia la cele 200 de numere - editorial - 2
Elena Olaru Miron Așteptând Învierea Mântuitorului 14
Mihai Posada Cronicile de după amiază – Încheierea unei trilogii… 17
Maria-Daniela Pănăzan Valeriu Gafencu și imnul Învierii 19
Vasile Rusu Doina și sfârșitul lui Eminescu 21
Silviu Guga Cabinet de lectură - Nu e om să nu fi scris o poezie (III) 23
Anca Sîrghie În luna mărțișorului 101 ani de la nașterea lui Radu Stanca (II) 25
Ștefan Vișan Lara (fragment) 30
Silviu Crăciunaș Viitorul moare în fiecare clipă (26) – Jean Francois Aldric 38
Valeria Paștiu Gușeilă Într-o construcție grav-amăruie… 42
Cornelia Ursu Nostalgii tardive 44
Mihai Batog Bujeniță Destinul tragic al unei frumoase prințese 45
Dorel Schor Legi inutile 49
Nicolae Tudor Fratele Ion și poveștile lui (2) 50
Ioan Vulcan În noaptea slujbelor religioase ale Învierii Domnului 53
Lőrinczi Francisc-Mihai Ioan Popa – Miracolul de la [Link] 55
Eugen Rotărescu Sens al vieții în pandemia coronavirusului 59
Violeta Necula Atunci când gândul aleargă…(1) 60
Milena Munteanu Variațiuni pe aceeași temă: acasă… 63
Ilarion Bârsan Întoarcerea lui Moise (III) 67
Gabriela Șerban Traducătorul și lingvistul Simion Dănilă 70
Vicu Merlan Rezervația naturală Muzeul Trovanților din comuna Costești 73

COPERTE 1 Bustul lui Octavian Goga din Parcul ASTRA din Sibiu
Foto: 2 Membrii Cenaclului Radu Theodoru
Stefan Trihenea 3, 4 Remember Cenaclul George Topârceanu

COLEGIUL DE ONOARE:

1
 RapsodiA 200

Ioan Gligor Stopița

RAPSODIA LA CELE 200 DE NUMERE

Doamne, cum mai zboară timpul! „Fugit Rapsodia a devenit oglinda intensităţii fiinţei
irreparabile tempus” (Vergiliu). Parcă a fost fiecărui truditor de condei, a celor ce-şi compun
doar ieri, anul 2004, luna august, când în cadrul cântecul vieţii pe fascinanta partitură de univers
cenaclului literar „G. Topîrceanu” s-a luat înduhovnicit, umplut cu absolut şi cu miez de
hotărârea de a înființa o revistă pentru membrii clipă fecundă. Truda are bucuria secretă a
cenaclului. Editorul George Arhip, col. Nelu copilului cu ochii mari şi miraţi ce trăieşte în
Lazăr și prof. Horia Răhăian au fost cei care au fiecare dintre noi. O trudă ce încearcă să scoată
dat startul. De atunci au trecut 16 ani și 8 luni de lumina pură dintr-un gri impur. O trudă ce îşi
apariție neîntreruptă. O fi mult? O fi puţin? O fi plânge tiranizantele neîmpliniri, eliberându-se, o
tânără? O fi bătrână? A avut în acest timp trudă ce-şi strigă bucuria sa de rod, ce poartă cu
ridicări şi căderi, dar niciodată nu s-a ea aromele slovei ca să răzbată prin hăţişurile
împotmolit. Cei care trudesc ca ea să poată fi neliniştii sufleteşti, pentru a se regăsi cu fiecare
citită lună de lună, flămânzii cuvântului scris, întoarcere spre oameni tămăduind răni fulgerate
băutorii de lumină şi-au dus la îndeplinire sacru de iluzii, rezonând empatic cu fiecare. Dacă în
privilegiu de a tăia cu tâmpla bezna vremelnică primii ani a fost o revistă de cenaclu, cu timpul a
în care am trăit și mai trăim, lăsând urmașilor devenit o revistă demnă de luat în seamă pe
scrierile lor lună de lună într-o revistă care să-i harta culturală sibiană. Odată cu venirea altor
reprezinte, adunate apoi în zeci de volume de scriitori de pe tot cuprinsul țării, a devenit o
poezie și proză. Pentru că fiecare dintre noi își publicație națională. Acum avem colaboratori de
dorea să se afirme prin cuvintele scrise și tipărite pe toate meridianele globului. Puține reviste
în revistă sau carte și care să rămână mărturie literare au rămas cu apariție lunară, fără nici un
peste veacuri. Iar revista Rapsodia a fost și este sprijin financiar. Acum 15 ani am devenit
un mijloc la îndemâna celor, care, după ce şi-au secretar de redacție și responsabil de număr al
scrijelit iluziile şi împlinirile, bucuriile şi revistei, iar de 11 ani redactor șef. Așa că, aș
deznădejdile pe suflet, l-au topit în magma putea spune că mă identific cu această revistă ce
cuvintelor scrise și tipărite. Poate că această a devenit parte din viața și sufletul meu.
revistă s-a născut, aici pe meleaguri sibiene, ca Mulțumesc tuturor colaboratorilor, colectivului
să caute şi să descopere suflete dornice de de redacție, maestrului Radu Theodoru și
frumusețe. Suflete ce vor să descifreze veşnicia, membrilor cenaclului nostru ce-i poartă numele.
suflete ce sapă şi udă crinii singurătăţii, scrisul Și nu în ultimul rând red. șef adj. Mihai Batog
devenind un leac pentru a face mai ușoară Bujeniță și secretarului de redacție Ovidiu
bătrânețea, dar și afirmarea celor tineri. Din Repede, care fac paginația și coperțile revistei
înaltul omenescului scrisul începătorilor s-a pentru a putea fii dată la tipar lună de lună.
împletit fericit cu cel al consacraților, devenind, Mulțumesc tuturor care, într-un fel sau altul,
în paginile revistei, cântec al vieţii. Pegaliticul își aduc aportul la construcția și apariția revistei
cavaler pudrat cu rouă de nobleţe spirituală, RAPSODIA.
duce cât mai departe truda gândului cu ferestre Sibiu, 20 aprilie
deschise spre cer.
CUPRINS PENTRU RAPSODIA NR.200: Nu stingeți duhul lui Ion – Anca Sîrghie (3);
Rapsodia la nr.200 - Mihai Posada (5); Relativitatea unui număr - Silviu Guga (5); „Rapsodia”
200 – Elena Olaru (6); Gânduri în restriștea unei primăveri mohorâte - Valeria Pașriu Gușeilă
(8); Omagiu adânc de departe – George Filip (9); Copilul din stele - Mihai Batog Bujeniță (9);
Făuritori de visuri - Rodica Nicolae (10); Gânduri în vers la… 200 - Ovidiu Repede (12).

2
 RapsodiA 200

Anca Sîrghie

NU STINGEȚI DUHUL LUI ION!

În fața unui eveniment livresc cum este apariția numărului 200, din aprilie 2021, al revistei
de cultură „Rapsodia” la Sibiu, ne vedem îndemnați să privim spre trecutul publicației Cenaclului
literar „Radu Theodoru”. De vreo 15 ani încoace, pot atesta adevărul că fiecare număr a fost o altă
amintire plăcută pentru membrii acestei grupări sibiene, reveniți în sala festivă de la Cercul Militar
Sibiu, care a adăpostit cu generozitate o dată pe lună activitatea Cenaclului. Tot astfel apare și
revista, în contemporaneitate, un caz unic în viața publicistică a orașului nostru. Pulsația aceasta
lunară îi asigură, deja de 17 ani, o prezență constantă și un ritm confortant al lecturii între
concitadini. Și nu doar între sibieni, dacă avem în vedere faptul că circulația revistei se bucură în
prezent de repere naționale și chiar internaționale.
În cadrul ședințelor de cenaclu, până la declanșarea pandemiei, un moment distinct era cel în
care domnul Ion Stopița, redactorul-șef al revistei, prezenta sumarul numărului cel nou, așteptat cu
emoție de toți participanții la reuniune. Atunci statura lui măruntă era depășită de mărimea sintezei
pe care o izbândise, configurând un nou număr de revistă, ceea ce îi dădea o prestanță, ce nu putea
fi trecută cu vederea. Preocupat cu destoinicie să pună în lumină contribuția celorlalți, domnul
Stopița ne amintește oricând cu mândrie că s-a născut la Ghijasa și rostește numele satului său natal
cu aceeași încântare cu care alții vorbesc de Paris ori de New York. Cred că modestia lui funciară
acționează ca un ferment al coeziunii în grupul autorilor găzduiți de revistă. Ceva din temeinicia
prietenească a lui Iacob Negruzzi, redactorul de la “Convorbirile literare” ale veacului al XIX-lea la
Iași adastă și pe malurile Cibinului sibian. Câtă mulțumire mă încearcă să văd omul potrivit la locul
potrivit, tot atâta îngrijorare. De ce? Poetul Stopița, cel inspirat de Ionduh, protectorul lui celest,
riscă să rămână discret în al doilea plan, unul umbrit pe nedrept. Oare câți dintre semnatarii fiecărui
număr din cei 17 ani de viață ai revistei intuiau ce multă muncă presupunea o atare apariție?
Conceperea, selectarea materialelor primite la redacție, structura fiecărui număr reveneau
domnului Stopița, care, cu paciența sa plină de respect pentru creațiile autorilor, îndeosebi ale celor
mai vârstnici, la nevoie dădea formă electronică chiar el textelor primite în manuscris. Important
era ca poeziile seniorului Nicolae Munteanu sau textele președintelui de Cenaclu, profesorul Aurel
Domide, să nu lipsească din sumar. Dacă timpul pe care îl dedică revistei ar fi focalizat pe scrierea
versurilor, unde ar fi acum creația poetului Stopița? Pentru că i-am cunoscut mult timp în urmă
poeziile viitorului său volum „Îngerul Ionduh”, în sfârșit, anunțat să apară la editura Eikon, intuiesc
valoarea creației sale lirice, cu suișuri și coborâșuri. Cum procedez la fiecare grupaj de versuri ale
poeților publicați în revistă, selectez și din numărul apărut pe luna martie 2021 pe cele care îmi plac
în mod deosebit pentru puterea lor metaforică: ”„Ale cui păcate le ispășesc, îngere?/ Ochii albaștri
ai eternității sug lumina din/ beznele disperării./ Numai până la rădăcini poți cădea. Mai jos,/
lacrima de sânge e magmă topită.” Fără îndoială, semnate de redactorul-șef, acestea sunt cele mai
frumoase versuri din întregul număr 199, după opinia mea. Dar câți dintre participanții la reuniunile
de cenaclu văd pe poetul Stopița, dincolo de redactor? Nu oricine este pregătit să sară un asemenea
pârleaz.
Ceea ce se vede mult mai lesne este faptul că fiecare număr se deschide cu câte un editorial
semnat de domnul Stopița. Totdeauna aștept cu interes să descopăr ce problemă fierbinte a
actualității culturale a fost tema abordării sale. Slobod la gând și liber ca fantezie a zicerii, Ion cel
Mare din Ghijasa dă în textele sale editoriale măsura puterii lui de analiză și izbutește să alterneze
tonul satiric cu cel poematic, după cum cere situația, fără vreo prejudecată ori vreo rezervă. Din
când în când, stilul lui pitoresc ne amintește că el este un poet ce mânuiește metafora ca să dea
culoare enunțului. Negreșit, discursul său publicistic are toate ingredientele cu care știe să aromeze
mesajul trimis spre cititori. În recentul număr 199 din martie 2021 editorialul său se intitulează
3
 RapsodiA 200
„Gâlceava intelectualilor din România educată”. Comentatorul nu ezită să adaste între numele
celebre ale eșichierului literar, de la poeții Ana Blandiana și Mircea Dinescu la filosoful-editor

Gabriel Liiceanu ori Stelian Tănase, ca să separe grâul de neghină într-o dispută care a inflamat
scena literară a momentului.
Chiar dacă sunt puține rubrici constant identificabile, cum este „Cabinet de lectură” al
profesorului Silviu Guga, mă încântă să citesc de câtva timp „Pagina tinerilor”, datorată Mariei -
Daniela Pănăzan, care selectează în calitate de profesor coordonator versurile unor liceeni de la
Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, unde și eu activasem în primii mei 18 ani de exercițiu
didactic. Noua rubrică este o primenire de care revista are nevoie, fără îndoială.
Alături de „titulari”, cum i-aș identifica pe mânuitorii de condei prezenți frecvent, iată că
apar lună de lună și nume mai noi, deosebite ca valoare, precum Ada Stuparu din Craiova,
propunând în revista din martie recenzia unei cărți a scriitoarei Alexandra Tulics din U.S.A. Este
doar un exemplu dintre numeroasele posibile. Alături de poetul george Filip este, de acum, și
Violeta Necula, ca reprezentanți ai Canadei montrealeze. O dovadă că revista sibiană respiră larg
sunt semnăturile unor scriitori din Germania, Italia, Israel și Franța, dar și din Australia. Pe toate le
primește redactorul-șef cu interes și satisfacție, înțelegând că revista pe care o moșește, ca să dea
prunci noi, este nu a lui, ci a lumii întregi.
Panoplia membrilor titulari ai Cenaclului de pe coperta a doua a revistei, un gen de catalog
în imagini, înregistrează seismica participării efective, ea marcând un simbolic dinamism.
Document inestimabil pentru viitorii monografi ai publicației, ca oglindă inedită a activității
Cenaclului „Radu Theodoru”, cu președintele lui, Aurel Domide, și cu vicepreședintele Ștefan
Vișan, panoplia îl proiectează pe generalul de aviație Radu Theodoru în centrul imaginii, în semn
de înaltă onoare. Redactorul-șef Stopița și adjunctul Mihai Bolog-Bujeniță își împart
responsabilitățile cu secretarul de redacție Ovidiu Repede, un tehnoredactor priceput și harnic peste
măsură. Lor li se alătură seniorul editorial Nicolae Munteanu și cei trei consilieri literari, nu alții
decât Anca Sîrghie, Mihai Posada și Vasile Rusu. Importanți pentru hrana de fiecare număr al
revistei sunt, fără îndoială și redactorii, între care se regăsesc astăzi nume ca Aurel Domide, Elena
Olaru-Miron, Katy Șerban, Ioan Topârceanu, Vasile Cucu, Rodica Nicolae și Silviu Crăciunaș.
Reporterul Victor Neghină neobosit oferă interviuri menite să puncteze seismografic contribuția
unor personalități locale la îmbogățirea patrimoniului național. Într-o epocă a exploziei vizualului,
la publicația sibiană cel ce face parte dreaptă comunicării prin imagini actualizante este fotograful
Ștefan Trihenea care are punctul lui de vedere, căci el triază evenimentele culturale, aspectele
tradiției sibiene, peisajele urbane ce merită să ocupe spațiile special consacrate de pe copertele
revistei „Rapsodia”.
Abia după trimitea textelor alese la tehnoredactare secretarului de redacție, poetul inspirat de
Ionduh își permitea câteva zile de respiro. Dar deja gândul zboară spre numărul viitor. Mare atenție
vă cer, ca să nu stingeți duhul poetic al lui Ion, așa cum el se identifică de mult prea mult timp cu
viața revistei.
La ceas aniversar, merită felicitați oamenii colegiului redacțional care au făcut posibilă
această ordonată, cum doar la armată se obișnuiește, disciplină a aparițiilor în cei 17 ani de
activitate în stil de foc continuu. Să fie mulți sau puțini cei 17 ani de activitate revuistică susținută?
Indiferent de opiniile ce se pot formula ca răspuns, cert este că o publicație lunară pentru un public
relativ larg și bine conturat, ca „Rapsodia”, nu mai există în orașul de pe malurile Cibinului. Față
de revistele trimestriale de profil, cum sunt „Euphorion” a Uniunii Scriitorilor din România, și
„Transilvania”, cu aerul ei de cercetare academică, fiecare un veritabil model de calitate elevată, în
cei 17 ani de apariție, „Rapsodia” își certifică unicitatea, atât prin ritmul susținut, cât și prin modul
aparte în care silueta ei muzicală, pivotând pe laitmotive tematice literare, se proiectează pe viața
cetății.

4
 RapsodiA 200

Mihai Posada

RAPSODIA la Nr. 200!

Cu mare bucurie scriu aceste rânduri în chiar Ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe,
purtătorul de biruință, în anul Domnului 2021 când, ediția pe aprilie a RAPSODIEI ajunge la Nr.
200.
Cunoșteam revista sibiană inițiată și condusă de inimosul Ioan Gligor Stopița, din
comentariile lunare pe care colegul meu în redacția cotidianului independent Tribuna, Dumitru
Chiseliță, le scria la apariția fiecărui număr. Revista circula în redacția ziarului. Obiceiul acesta
jurnalistic de prezentare a RAPSODIEI s-a întrerupt la un moment dat, eu am ieșit la pensie și am
început apoi să colaborez cu revista, în calitate de comentator literar, cu recenzii la unele cărți, cu
prezentări-lansări de carte, cu reportaje legate de activitățile culturale desfășurate de membrii
abonați ai revistei, cu toții făcând parte și din Cenaclul «George Topîrceanu», unicul cenaclu literar
activ al Sibiului. Adunările aveau loc în incinta Cercului Militar din Sibiu, cunoscut și sub numele
de Casa Armatei. Un rol hotărâtor în cooptarea mea l-a avut conf. univ. dr. Anca Sîrghie, veritabilul
spiritus rector al Cenaclului și Revistei, neobosită activistă culturală de ambele maluri ale
Atlanticului, ai căror fii se stabiliseră cu familiile lor dincolo de Ocean, în Statele Unite ale
Americii.
Căldura firească cu care am fost înconjurat, atmosfera prietenească între membrii cenaclului
și colaboratorii revistei RAPSODIA au făcut să rămân, să mă prenumăr chiar între colaboratorii ei
permanenți, fiind în prezent acceptat ca unul din cei trei consilieri editoriali ai RAPSODIEI. Nu am
lipsit la niciuna din frumoasele întâlniri ale cenaclului, unde era prezentat și fiecare număr al
revistei.
Cu Ioan Gligor Stopița și Anca Sîrghie am participat și la o serie de evenimente culturale
prin țară, unde RAPSODIA a fost prezentată de redactorul ei șef, precum târguri de carte,
aniversări, colocvii, simpozioane la: Deva, Râmnicu Vâlcea, Sebeș, Rășinari, Reșița, Bistrița etc.
Domniilor lor și tuturor membrilor redacției și ai cenaclului care, de curând a devenit Cenaclul
„Radu Theodoru”, le mulțumesc pentru dragostea și încrederea lor. O mare onoare și bucurie a fost
întâlnirea și sărbătorirea la Sibiu a generalului de flotilă aeriană, veteran de război și romancier
marcant al celei de-a doua jumătăți de veac XX și începutul celui de-al XXI-lea, al literaturii
române, Radu Theodoru, nonagenarul debordând energie, putere de creație, ardere patriotică
exemplare, de invidiat.
Apreciez eforturile RAPSODIEI de a se impune în peisajul publicistic de specialitate, aș
zice chiar efortul de a supraviețui loviturilor de tot felul la care o supun vremea și vremurile de azi.
E unul din motivele mele de mândrie locală, ca slujitor al condeiului – știut fiind că scriitorii nu se
pensionează niciodată, ei mor la datorie! Îi îndemn pe colegii de la Cenaclu și din Redacția revistei
sibiene de cultură RAPSODIA să țină aproape de redactorii ei și de bravii conducători de cenaclu și
le urez tuturor celor care alcătuiesc RAPSODIA, un călduros LA MULȚI ANI și multe sute peste
cele două, de-acum înainte! Doamne, ajută!
Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, Prier 2021, Sibiu-pe-Cibin.

Silviu Guga
RELATIVITATEA UNUI NUMĂR
Revista „Rapsodia” a ajuns la numărul 200. Asta se întâmplă când se împlinesc 500 de ani
de la obținerea „certificatului de naștere” al scrisului în limba română prin scrisoarea lui Neacșu din
Câmpulung (Muscel) către judele Brașovului Hans Benkner. Cu două sute de luni în urmă lua fiinţă
revista „Rapsodia”, așa cum cu 500 de ani în urmă era scrisă vestita scrisoare.
5
 RapsodiA 200
Să nu ne închipuim că până la Neacșu n-a mai scris nimeni în limba română, scrisoarea lui a
avut norocul de a fi expediată unui sas, care grijuliu pentru documente, a păstrat scrisoarea. Să nu
ne închipuim nici că până la apariția revistei „Rapsodia”, colaboratorii și cei din staful ei n-am mai
avut unde scrie sau n-au mai avut activitate redacțională. Amintesc, pentru cei care nu știau, de
revista „Intercultural” (apărută printr-o profitabilă colaborare între Iași și Sibiu) în al cărui colegiu
redacțional onorific sau activ erau Ioan Gligor Stopița, Nelu Lazăr, Aurel Domide-Șănțanu, Mihai
Batog Bujeniță, Ioan Topârceanu, Ioan Părean, Vasile Rusu, cei care vor pune apoi „bazele” revistei
„Rapsodia”.
200 de numere e mult, e puțin? E relativ, pentru că e și mult și puțin în același timp. Mi se
pare miraculos faptul că revista a apărut lună de lună, ceea ce rare reviste culturale/literare mai
reușesc astăzi o asemenea performanță. Problemele financiare nu au ocolit redactarea revistei, dar
buna organizare a redactorului șef, sprijinit de membri Cenaclului George Topîrceanu, astăzi Radu
Theodoru, cei care sunt nucleul de bază al colaboratorilor, a reușit să facă față și acestor inerente
probleme. Revista a reușit să conecteze mulți iubitori ai literaturii și a reușit să încurajeze pasiunea
pentru scris a multor creatori. Fără să fie o revista elitistă, în ea găsești, număr de număr, pagini
eclatante, fie în fulgurațiile lirice a unor versuri, fie în desfășurări epice captivante, fie în opinii și
viziuni critice sau în precizări de istorice literară sau atitudini civice.

„Rapsodia” e o revistă care și-a găsit destinația și cititorii ei o simt ca o permanentă atașată
spirituală. Va trebui să găsească resurse tinere, să fie o pepinieră de noi talente sau noi îndrăgostiți
de literatură, noi împătimiți al scrisului să-i devină colaboratori. De la numărul 200 la numărul 2000
mai e cale lungă. Redactorul șef sper că nu și-a uitat versurile:
„Fără motiv de etern... / Visu-i uscat, cuvântu-i tern”
Ca să scăpăm de relativitatea numărului 200, visul trebuie să ne fie frumos și cuvântul
strălucitor și atunci cititori numărului 2000 al „Rapsodiei” vor spune urarea:
„La mai multe numere, draga noastră revistă”.

Elena Olaru Miron

„RAPSODIA” 200
Revista de cultură „Rapsodia” din cadrul Cenaclului Sibian „George Topârceanu”, iată că se
află astăzi la numărul 200 a apariției sale îndreptându-se cu pași siguri pe drumul consolidat cu
multă aplecare spre tot mai înalte performanțe.
De la o „brumă” de colaboratori care șovăiau la început până la a mânui condeiul prin
preajma anului 2000 - revista a atras o mulțime de doritori în ale scrisului. Demarând sub forma
unor file modeste din care se puteau lectura sfioase încercări de poezie și proză s-a ajuns ca
personalități însemnate ale culturii locale mai ales, să publice valoroase articole cu teme dintre cele
mai interesante și mai atractive. Ne amintim cu nostalgie de cei care au inițiat lansarea revistei. Au
fost profesorul Răhăian, col. Domide Șănțanu, [Link]ță, dl. [Link], dl. Corcoz.
Cu timpul, mulți alții au aderat la această formă de exprimare a talentului lor, ceea ce a dus
cu rapiditate la adevărate performanțe în materie de compoziții și implicit la Scoaterea în relief a
revistei, situând-o astăzi printre cele mai importante publicații din regiunea Sibiului și nu numai.
Desigur că s-a avut și se are în vedere că nu este ușor să ajungi scriitor de calitate și citit.
Pentru aceasta trebuie să știi carte și să ai talent. Și mai trebuie de avut în vedere că pentru a scrie
este necesar uneori să existe un motiv serios de inspirație asemeni drogului: Agresiv, trăind la
periferia existenței pentru a înțelege pe deplin nuanțele vieți în toată goliciunea lor care apoi să fie
așternute pe hârtie. Astfel pot fi aduse în față adevărurile prin asprimea transmiterii mesajului, dar și
a nobleței acestui mesaj dur cu arome dulci.

6
 RapsodiA 200
Din nefericire, un număr însemnat de colaboratori ai revistei Rapsodia din varii motive au
părăsit prestațiile sau au plecat definitiv spre cele astre înalte. Cei mai mulți însă au rămas să-și
etaleze realele talente în arta scrisului. Înalț astăzi un pios omagiu acelora care s-au săvârșit din
viață mai ales și ne-au lăsat să le continuăm opera. Scrierile lor vor constitui de-a pururi mărturii din
vremuri trecute călăuzindu-ne spre un viitor prosper pe acest tărâm din toate punctele de vedere
definindu-ne ca națiune.
Pe lângă cântecele lirice, pe lângă minunatele noastre doine nostalgice totodată, asemeni
marilor noștri cărturari și eroi neînfricați și noi astăzi avem datoria de a condamna nedreptățile și a
alunga vrăjmașii curățind țara de impostură. Literatura nu poate fi încadrată în linii stricte, ci prin
însuși talentul cu care ne-a înzestrat natura, avem datoria morală să cultivăm onestitatea și adevărul
față de întreaga societate sancționând nedreptățile.
Orice operă de artă trebuie să fie expulzată spre înnobilare. Acel sâmbure vital în care se află
talentul nu se poate naște, viețui și dezvolta, dacă se întâmplă a i se ucide sau a i se știrbi dreptul de
a spune adevărul, de a lupta cu toate mijloacele pentru ca, demascându-le, să rămână în picioare.
George Barițiu spunea: „din sucul și măduva poporului” și tot el: „tiparul, prin proclamarea
libertății, presa devenise lumina lumii, apostolul omenirii, peană încordătoare a mașinii staturilor,
osânda nedreptății, scutul asupriților”.
Cum putem a omite să amintim de ororile trecutului, suferințele neamului nostru? Publicând
versuri seci lipsite de germenul miraculos, de embrionul vieții primordiale care să nască idealul? Pe
ce edificiu să fie clădite mai apoi visările și realizările noastre națiunea întorcându-se în tenebrele
întunericului?
Trecem cu prea multă ușurință în momentul de față peste ideile esențiale motivând că... „nu
facem politică”, ignorând realele drame care ne-au lăsat urme de neșters? Uităm foamea, frigul,
întunericul (fizic și psihic), dosim durerile noastre mai vechi sau mai noi de teama care încă mai
plutește deasupra vieții noastre? Este bine să ascundem copiilor noștri realitățile atât de dure care
ne-au chinuit zeci de ani? Să ne cârpim doar existențele rămânând în același stadiu de umilință?
Iuliu Maniu în 1918 spunea: „ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicia
națională se judecă de înțelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră”.
Așadar, marii oameni de cultură trecuți în eternitate, cu toate opreliștile care li se așezaseră
în cale,nu s-au sfiit să atace „orânduirile” nedrepte („orânduirea cea veche și nedreaptă ce lumea o
împarte în mizeri și bogați”). Revenind la vremurile actuale, se poate afirma, desigur că în bună
parte și în ceea ce privește cenaclul literar, care găzduiește valoroasa revistă Rapsodia au survenit
modificări pe care se cade să le amintesc. Cu deosebită satisfacție a întregului colectiv a fost
schimbată denumirea cenaclului din „George Topîrceanu” în Cenaclul literar „Radu Theodoru”,
numele ilustrului general aviator comandant de flotilă aeriană în prezent în retragere, autorul a
nenumărate volume de scrieri, membru al Academiei Române. Domnia sa ne onorează astfel
apreciind strădaniile noastre și modul în care am evoluat în timp. Îi suntem recunoscători și sperăm
ca acest imbold să ne mobilizeze și mai mult elaborând compoziții din ce în ce mai valoroase.
Dacă mi s-ar cere să nominalizez autorii celor mai reușite lucrări literare, mărturisesc, că nu
aș fi în măsură să apreciez corect, având în vedere că fiecare posedă un stil propriu de a se exprima
și de a aprecia. Mă rezum să afirm că în general există talent și sârguință din partea celor ce scriu.
Este necesar însă cred, să acceptăm ca o parte din noi avem nevoie de mai multă sârguință și atenție.
Întotdeauna se poate mai mult și mai bine. În ceea ce mă privește rămân îndatorată sprijinului
domnului Gl. Radu Theodoru, domnului col. Ștefan Vișan, domnului Ovidiu Repede, secretarul de
redacție ca și tuturor colegilor.
Sunt membră a Cenaclului și public totodată lunar în revista Rapsodia de mai bine de 15 ani,
fiind tot mai atrasă de această nobilă preocupare. Datorită atenției și aprecierii conducerii, am reușit
să lansez șapte volume de proză pe care le-am oferit cu bucurie celor interesați a le lectura. În acest
fel, îmi ofer mie însumi satisfacția revărsării unor sentimente ce zăcuseră în sufletul meu o vreme
mult prea îndelungată fără a fi spuse.

7
 RapsodiA 200
Relațiile de amiciție cât și dialogurile constructive desigur că vor consolida întotdeauna
liantul între toți membri din branșă în scopul de a ne îmbunătăți mereu prestațiile.
În concluzie, mărturisesc că lunar aștept apariția revistei cu nerăbdarea de a sorbi cu nesaț
producțiile literare ale colegilor, hrănindu-mă astfel cu seva cuvintelor bune și frumoase.
Pentru a nu fi totuși acuzată de exagerări, permiteți-mi să afirm așadar, din nou, că nu toți
suntem tocmai ași ai scrisului. Adeseori mai șchiopătăm și aceasta depinde de mulți alți factori:
starea psihică neînțeleasă, visarea, melancolia, blazarea de moment.
Pe de altă parte, nu este normal să ne împăunăm, așezându-ne pe creștet nimbul fermecat al
gloriei, ci acceptând că se mai și greșește uneori.
Un critic onest, sincer ce critică deschis greșelile unora care au săvârșit diferite erori în
redarea unui vers sau a unei idei, poate fi cu mult mai valoros și de ajutor decât un altul care
gudurându-se aduce laude în față, iar în spate se amuză criticând și folosind cuvinte nepotrivite.
Nemutilându-ne opiniile, lăsând cerul speranțelor liber să zburăm cu stolurile cuvintelor
slobode în lume! LA MULȚI ANI, RAPSODIA!

Valeria Paștiu Gușeilă

GÂNDURI ÎN RESTRIȘTEA UNEI PRIMĂVERI MOHORÂTE

În stilul non-versatil cunoscut, cu dragoste despre „Rapsodia”
Fiecare apariție editorială a revistei „Rapsodia”, din aprilie 2012 până acum, în această
primăvară tristă a anului 2021, a fost pentru mine un moment de bucurie.
Prima mea prezență în acest loc „cu nimb și aură”- Cenaclul „George Topîrceanu” – cu al
său organ publicistic - „Rapsodia”- s-a petrecut tot într-o lună „Prier” . Un „Prier” plin de verdeață
presărat din belșug cu flori, gânduri și sentimente frumoase. A fost o naștere primăvăratică a mea,
revista numărând pe atunci 92 de apariții. Și au trecut de atunci nouă ani - o cifră (9) asociată cu
judecată, privindu-mă personal. Cât am evoluat în această perioadă? O întrebare retorică, ce deseori
o invoc în sinea mea și aduc mulțumiri celor care m-au primit sub „Cupola Rapsodiei”. Hei, vei
spune tu, cititor al revistei – importantă este vârsta „Rapsodiei”!… Și așa și este, „Rapsodia”
împlinește în acest an frumoasa vârstă de 18 ani – iar în această lună –numărul aparițiilor înscrie un
număr rotund – 200 (două sute). Ce poți să spui? Săracă sunt și despuiată parcă, de gura mea
acoperită, de vocea mea tremurătoare, spartă…
Un mare regret că nu vom putea sărbători cum s-ar fi cuvenit acest eveniment în cadrul
cenaclului nostru literar, acum purtând numele: „Radu Theodoru”. Dar astea sunt vremurile de
acum. Criza asta sanitară, nenorocirea ce s-a abătut peste noi poate ne va învăța ce să prețuim în
viață, ce mare avere este bogăția sufletească. De aceea zic, este cazul să aducem un frumos prinos
de cinstire și recunoștință trecutului revistei, să aducem cuvânt de felicitare și de mulțumire
fondatorilor și colegiului redacțional și al celui de onoare de-a lungul timpului, tuturor celor care au
publicat lucrări, articole, poezii, și cu precădere celor care au trudit ca această revistă să vadă
lumina tiparului lună de lună, căci apariția ei necesită muncă constantă și mai ales să fie făcută cu
suflet.
Această revistă, am mai spus-o și cu alte ocazii este rodul muncii, devotamentului, efortului
creator al unor oameni talentați. Să aleg doar câteva nume de menționat - este destul de greu, de
aceea nu o voi face. Și, ca să nu mă dezic de mine însămi, în loc de încheiere, spun:
Oricărui lucru îi premerge ceva: fie înțelesul, fie amintirea sa și, dacă există ceva căruia nu-i
premerge nimic, e pentru că rostirea rostirii îi este suficientă sieși: rostirea care spune: „De aș grăi
în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și
chilimbar răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și
de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (…)

8
 RapsodiA 200
Te iubesc, „Rapsodia”! Viață lungă pe mai departe! Multă sănătate tuturor celor ce au o
legătură, o sinergie într-un fel sau altul cu această revistă de identitate culturală, care militează
așa precum spune părintele ei spiritual, dl. general-maior (rtr) scriitorul Radu Theodoru –
pentru identitatea persoanei, pentru ridicarea acesteia la nivelul de personalitate, liberă să-și
dezvolte abilitățile, vocația și aspirațiile, să-și apere intimitatea vieții private fără imixiuni externe
și fără dirijism consumist.

george Filip

OMAGIU ADÎNC DE DEPARTE

Ca un „puișor ardelean” care mă aflu cuget adânc prin emigrarea mea că Ionel Gligor
STOPIȚĂ „s-a logodit” cu revista RAPSODIA, din SIBIU, dintr-o tinerețe fragedă și de invidiat.
Din profund respect nu-i zic „maestre” acestui OM... e prea sărac adjectivul! Apoi iar șed și cuget:
mă... dar frumos cuplu a ticluit Dumnezeu pe acest meleag sibian... Iaca, minunata revistă mă
mângâie și pe mine în paginile ei de câțiva ani buni. Acum două veri am bătut calea Montreal -
Sibiu cu draga mea Mărioară, să-i sărutăm mâna bunului meu GOGA și să ne îmbrățișăm, la
propriu, cu neodihnitul acesta de STOPIȚĂ, în postura lui de baci al Rapsodiei, de bunic, tată, soț și
POET. Cam multe sarcini pozitive poartă pe umeri bunul gospodar sibian... Mai întâi ne-am sudat
prietenia cu mulții colaboratori ai Rapsodiei. Și după ce l-am venerat pe GOGA la bătrâna-i casă
din RĂȘINARI (maestrul era plecat în eternitate...) ghidul nostru ne-a invitat acasă la el, la un mic
chiolhan incognito, în familie. Forfoteau pe-acolo niște dive de mai mare dragul! Poftă bună!... Cel
mai mult mi-a plăcut că poetul-gazdă nu a tăbărât să ne citesc tomuri de versuri din opera lui. Cum
fac mai toți românii... Nu! Cuviincioasa gazdă mi-a pasat mie sarcina de „a mă da POET!” Până și
Dl. CUȚU m-a aplaudat. În focul de alături tăciunii trosneau și se zice că astfel mai pleznea câte un
drac ce ne dădea, probabil, târcoale. Când s-a terminat vinul... zis și eu... am plecat spre automobil
cu trăiștile pline. S-au împărțit snopi de sărutări.
Acum... departe... realizez că RAPSODIA și-a pus în răboj un onorabil număr de ani și
merită să-l omagiez pe baciul STOPIȚĂ. Dar o să pot eu transpune în proză atâtea sentimente? Voi
încerca... Doamne... că minunați Oameni i-ai mai plămădit pe sibieni!!!
15 aprilie - 2021, la Montreal

Mihai Batog Bujeniță

COPILUL DIN STELE

Revista Rapsodia, copilul pe care stelele ni l-au dăruit, iar noi l-am îngrijit număr de număr,
începând timid în urmă cu mai bine de şaisprezece ani, când primul număr vedea lumina tiparului şi
până acum când revista este una de referinţă pentru peisajul cultural românesc fiind citită peste mări
şi peste ţări în patria limbii române, în patru continente, se află acum la numărul omagial două sute.
Ce ar însemna sta? Că timp de două sute de luni, aproximativ şaisprezece ani, oameni care şi-au
dăruit energiile, sufletul şi timpul pentru fiecare cuvânt ce a fost scris în paginile revistei, şi-au
simţit inimile bătând mai tare la fiecare număr apărut întrebându-se cu îngrijorare: oare am făcut şi
acum un lucru bun pentru cititorii noştri? Răspunsurile primite ne-au bucurat! Colaboratori din cele
mai îndepărtate colţuri ale lumii ne-au apreciat şi au deschis colaborări ample cu această revistă, iar
dacă nu am avut prilejul de a le mulţumi de fiecare dată o facem acum, din toată inima!
9
 RapsodiA 200
Revista a trecut prin timp, prin transformări, dar şi prin adversităţi, aşa cum se cuvine pentru
o publicaţie care se impune şi a rezistat datorită celor care au muncit pentru ea încă de la început şi
au avut inteligenţa şi dăruirea fără de care orice iubire moare, pentru a putea trimite spre editare
număr după număr bazându-se pe entuziasmul lor, pe dragostea de cultură şi pe puţinele resurse
financiare de care dispuneau. Universitatea Tâmplelor Cărunte a dovedit că este în măsură să se
arate mai puternică decât greutăţile inerente editării unei reviste care să devină un simbol cultural de
care, oricât de rău voitor ai fi, nu poţi să faci abstracţie şi nici nu poţi să-l ignori.
Numele noastre, ale truditorilor ei, vor fi acoperite de praful uitării, nimeni nu va mai şti
despre greutăţile, grijile sau bucuriile noastre trecătoare, dar numele Rapsodia va rămâne peste
timp ca mărturie a faptului că dăruirea noastră nu a fost zadarnică, iar copilul încredinţat nouă de
stele şi-a dobândit binemeritata sa nemurire.

Rodica Nicolae

FĂURITORI DE VISURI
Să ai un vis și să îl porți cu tine ani de-a rândul înseamnă să-ți creezi un fel de convingere
că, într-o zi, va deveni realitate.
Când trăiești într-un mediu modest, în care doar gândul la un viitor înseamnă o îndrăzneală
nepermisă, împlinirea unui ideal pare de-a dreptul imposibilă. Crescând, încerci să duci o viață mai
bună, îți faci o familie, apar copiii, cel mai frumos dar oferit de Dumnezeu, dorințele tale trec pe alt
plan, iar șansele de a le înfăptui se micșorează din ce în ce mai mult. Prioritățile sunt mereu diferite.
Ele sunt determinate de slujba în care te implici conștiincios și care îți acaparează o mare parte din
viață, iar dacă ești soție și mamă, îți spui că nu se cade să-ți dedici timp doar pentru tine. În aceste
condiții, nu mai speri că visul tău va avea sorți de izbândă, deși te încăpățânezi să păstrezi, într-un
colț al minții tale, o părticică de speranță ce nu se poate detașa nicicum de ființa ta.
Pentru mine, ziua în care visul mi-a devenit realitate a sosit! Cu aproape cinci ani în urmă,
ne aflam noi, argeșenii, împreună cu prietenii noștri sibieni, într-o excursie la Viena, organizată de
col. Ioan Părean (scriitor și istoric), cel plecat anul acesta dintre noi, ca o străfulgerare, lăsându-ne
în suflet o imensă durere ce nu poate fi nicicând vindecată. Am aflat că dumnealui deținea o editură
(SALGO) și s-a oferit să mă ajute pentru a da spre publicare un roman scris de mine în memoria
tatălui meu, ajuns la Ceruri la doar 46 de ani. Era o misiune pe care o tot amânam, dar pe care știam
că o voi îndeplini la un moment dat.
Dl. Părean mi l-a prezentat pe dl. Ioan Gligor Stopița: „Iată! Ionel te poate ajuta. Este poet,
dar și redactor-șef al revistei RAPSODIA. În plus, se ocupă de cei ce vor să scrie cărți. Este foarte
priceput în ceea ce face!” M-am bucurat să-l cunosc pe acest domn firav, jovial și foarte profund,
gata să-mi ofere detalii privind subiectul care mă interesa.
Titlul revistei, RAPSODIA, mi-a plăcut atât de mult, încât părea că fusese ales special
pentru mine. Rostirea acestui cuvânt îmi creează senzații auditive deosebite, percepând parcă
sunetele emise de un instrument cu coarde sau de un pian în momentul în care clapele îi sunt atinse
diafan de degetele unei fete delicate. Potrivit DEX, „rapsodia” însemna inițial „recitarea unor
fragmente din epopeile antice”, mai apoi, și în zilele noastre, o „compoziție muzicală, de obicei de
formă liberă, compusă din motive și fragmente variate, inspirate adesea din folclor.”
Începeam să simt ritmul epopeii mele literare. Dl. Stopița mi-a propus să-i trimit o scriere
scurtă, pentru a fi publicată în RAPSODIA. Nu pot să uit ce sentimente m-au încercat când mi-am
văzut prima nuvelă apărută în revistă. Eram fericită, însă și puțin cu inima strânsă, gândindu-mă la
reacția pe care ar fi putut să o aibă cei care aveau experiență și chiar notorietate ca scriitori. Am
cunoscut mai târziu o parte dintre aceștia și m-am simțit norocoasă că trăiesc în aceeași perioadă cu

10
 RapsodiA 200
ei. Nu știu cum a fost perceput debutul meu, însă pot adăuga că legătura mea cu revista a continuat
și după publicarea romanului mult visat.
În periplul meu, am avut șansa să-l întâlnesc pe dl. Ovidiu Repede, cel care se ocupă de
obicei de tehnoredactarea revistei, o persoană simpatică, zâmbitoare, cu veleități deosebite în mai
multe domenii.
Când am auzit că publicația se află pe punctul de a atinge impresionantul număr 200, nu am
fost deloc surprinsă. Mi s-a părut mai mult decât firesc să fi ajuns la o asemenea performanță. De
ce? Pentru că, spre deosebire de alte publicații asemănătoare, RAPSODIA apare, cu o exactitate de
ceas elvețian, în fiecare lună, la dată exactă, nu întârzie și nu este niciodată amânată; pentru că cei
care se ocupă în mod constant de realizarea ei sunt luptători aflați mereu pe baricade, reușind de
fiecare dată să treacă peste opreliști financiare și nu numai, încercând să nu dezamăgească nici pe
cei care scriu, nici pe cititorii acestora, care așteaptă cu nerăbdare apariția revistei.
Mi-am îndeplinit visul datorită acestor oameni deosebiți. Ei fac să fie cunoscute creații,
încurajând, fiind generoși și încrezători, oferind din experiența lor și participând efectiv la
publicarea multor iubitori ai scrisului, ce își deschid pentru prima oară inima acestei publicații cu
care rezonează foarte bine. Ei sunt, în concepția mea, adevărați făuritori de visuri.
Acum, la ceas aniversar, se cuvine să-i felicităm pe acești oameni destoinici, care se
îngrijesc de trăinicia publicației RAPSODIA, să le urăm să fie sănătoși, la fel de generoși și
implicați, să aibă forța și disponibilitatea necesare să continue actul acesta de cultură sibiană, și nu
numai, pe care-l înfăptuiesc din suflet și cu un real succes. Au motive și merită să se simtă mândri
că Dumnezeu i-a ales să fie magii nașterii creațiilor literare pline de substanță și trăiri simbolice
profunde! Mulți ani prosperi, RAPSODIA!

11
 RapsodiA 200

Ovidiu Repede
Gânduri în vers la… 200
Motto: De obicei umorul este mai sănătos decât adevărul

Radu Theodoru Victor Neghină

Condei de aur pentru țară… Nu se predă nicicum, nicicând!
Pentru cenaclu - stea polară… Reporter-cercetaș pe viață!
În oastea țării - general - Face ce face, rând pe rând
Cum să nu „crească” Rapsodia Și-n interviuri vii… ne-ngheață.
Cu-așa un mentor spiritual?

Ioan Gligor Stopița Mihai Batog Bujeniță

Și-a pus aripi de Ionduh sfânt Tot căutând un buclucaș
Să-nalțe-n ceruri poezia, Am dat de-un prețios tătuc…
Dar se întoarce pe pământ Mihai cel Vesel de la Iași –
Ca să salveze… Rapsodia. Și toți ai lui de la Booklook…

Anca Sîrghie Sunt mai români ca noi și-au spor

Profesoară de renume Pentru revista Rapsodia
Cu-n trusou polisemantic Și Deutsch și Shor, și scriu de zor
Ne croiește drum prin lume Mihai, cu ei și cu… soția -
Doamna noastră… transatlantic.
george Filip
Mihai Posada Poartă-n sânge deodată
Sătul de elitiștii goi, Și talent și nebunie…
Scăldați în soare și emfază, Fiu rebel de Românie
Domn` doctor a venit la noi Versul lui, oriunde-ar fi
Să țină cronici dup-amiază. Ară-n suflet și în glie.

Silviu Guga Nicolae Munteanu

Discret, fără complicații, Cu mult spor și-o glumă bună,
„Medic” de literatură, Scrisă cu drag și cu har,
Ne oferă consultații-n Ani și cărți mereu adună
Cabinetul de lectură. În destinu-i… centenar.

Aurel Domide Șănțanu Maria Daniela Pănăzan

Ca un pisc semeț de munte Profesoară cărturar
Stă de veghe peste țară Poartă grija Rapsodiei;
Cu condeiul și cu multe Ca o maică-adevărată
Doruri prinse-n vers de seară. Ea cu …Lazăr și copiii.

Ștefan Vișan Elena Olaru Miron

Romanele îi stau în jur Scrie mult, dureri și fapte
Ca turnurile la hotar; Prinse ca-ntr-un foileton -
Păzind de snobi talentul pur Cea mai harnică din toate:
Al domnului octogenar. Doamna Elena Miron…

Vasile Rusu Katy Șerban

A-mbătrânit și Rapsodia Împarte lumini mereu
Și lângă ea, un cavaler Murmurând în vers cu marea
Ce-i poartă-n lume vrednicia - Risipind un curcubeu -
Bun sfetnic și cu vers de fier. Ea e Katy, vrăjitoarea…
12
 RapsodiA 200
Valeria Paștiu Gușeilă Adriana Chebac
Mâna stângă - mâna dreaptă, Despre timp, despre iubire
Femei – bărbați în „zanjain” Versuri bune șlefuiește.
Și filozoful penitent; Dar, cu vers sau fără vers
Sub vraf de carte toți așteaptă Lumea… tot îmbătrânește.
Semnalul ochiului atent…

Vasile Cucu Liviu Modran

Cântă Cucu ca-n poveste Măi Modrane, măi Modrane,
Cântă-n patru anotimpuri Dac-ai chef de veselie
Să trăiască Rapsodia Ia umorul tău de coarne
Peste noi și peste timpuri. Și-l aruncă-n… veșnicie!

George Văidean Dumitru Cristănuș

Adună flori de nostalgie Versul lui, tandru hamac
Între cuvinte minunate; Prins între moarte și viață
Dar le preschimbă-n vijelie Ne leagănă ca pe-un sac
La așteptările-nșelate… Atârnat cu-n fir de ață…

Marcel Miron Liviu Ceava

Pe-un zâmbet tandru și curat Talentat epigramist
Se leagănă o poezie. La taifas cu alfabetul,
Se-ntoarce versul către sat Ba vesel, ba foarte trist
La preotul legat de glie… Când nu se vede… poetul.

Nicolae Tudor Georgeta Popescu

Prozator de carte veche Versurile-i stau în rime
Taie-n lung și-n lat idila… Zidind al vieții decor,
Dar oriunde ar începe Și tablourile-n rame,
Se termină la… Brăila. Pe-nțelesul tuturor.

Rodica Nicolae Silviu Crăciunaș

Decentă-n scris și scrupuloasă, Ține Rapsodia-n soare
Din rândul karmelor oneste, Cu-al lui scris și pe-a lui sait…
Adună liniștea din casă Viitorul nu mai moare
Și-o pune-n pagini de poveste. Dacă scrisul e… „all right”!

Iosif Vulcan Agnițeanu Vasile Spiridon

Miezul țării e-n revistă Bolnav de inimă grea,
Și mai plin ne pare anul Suferă-n rând cu poeţii,
De când scrie și insistă Dar e prozator cu stea
Iosif Vulcan Agnițeanul. Ce scrie din cartea vieţii.

Ioan Friciu Ioan Topârceanu

Acrosticuri și sonete Acuma se face anu`
Rubaiate și rondele De când Ioan nu ne mai scrie
Cată-n liniște, discrete Măcar câte-o poezie…
Filozoful dintre ele. Și-am pierdut… doi Topîrceanu…

- Ovidiu, să te trezești, - Nu pot, m-am obișnuit

C-am ajuns la 200! Cu-n somn dulce, de Sibiu…
Dacă tot mă pregătești Visam… că am reușit.
Ai putea scrie mai multe!... Iar în somn nu pot să scriu!

13
 RapsodiA 200

GEORGE TOPÂRCEANU
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă...
- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund şi fraise
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-și brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân' la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
LA PAȘTI - Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă...
Astăzi în sufragerie - Ce ruşine!
Dormitau pe-o farfurie, - Ce dezastru!
Necăjite şi mânjite, - Preferam să fiu omletă!
Zece ouă înroşite. - Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Un ou alb, abia ouat, Aş fi scos un pui albastru...
Cu mirare le-a-ntrebat: - Şi eu unul violet...
- Ce vă este, frăţioare, - Eu, mai bine-ar fi să tac:
- Ce vă doare? Aşa galben sunt, că-mi vine
Nu vă ninge, nu vă plouă, Să-mi închipui că pe mine
Staţi gătite-n haină nouă, M-a ouat un cozonac!..

Elena Olaru Miron

AȘTEPTÂND ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI

PAȘTELE 1942-1943 în BASARABIA
De sub oghialul (plapuma) alb al iernii,într-o singură noapte începură a plânge streșinile cu
picături mari și multe. Un zvon se lăsa peste lume sleind puterile gerului. Era ca o adiere ușoară,un
fel de premoniție a ceea ce urma a se întâmpla. Păsările cerului ciripeau altfel,hulubii uguiau mai
mult,orătăniile ogrăzilor deveniseră mai gureșe. Cocoșii nu se mai opreau din cântat. Toți păreau
cuprinși de o bucurie nouă. Până și câinii deveniseră mai agresivi,mai harnici. Viața se trezea
gâlgâind și înfulecând cu poftă din imensa libertate ce se așternea în față. De undeva se auzeau
loviturile de ciocane, de baroase,ciocănituri în metal semn că gospodarii își verifica uneltele. Era
vremea pentru revizia acestora în scopul de a fi folosite în munca ogoarelor, în repararea poiatelor,a
carelor. Urma trierea și alegerea semințelor care se strângeau în desagi, traiste și ciuhali (saci mari)
așteptând să fie dată porunca:se poate ieși la semănat.
Înainte de „lăsatul secului”se organizau mese îmbelșugate când se mânca și se bea pe
săturate. Intram în postul mare. Oamenii deveneau dintr-odată mai tăcuți și mai smeriți. Citeau în
cărțile sfinte cu candelele de la icoane aprinse. În toată casa românului, blidăria era fiartă cu leșie
pentru ca nu cumva doamne ferește să rămână pe undeva vreo steluță de grăsime „spurcând” postul.
Hrana „de post”lipsită de produse de origine animală era însă deosebit de gustoasă și
hrănitoare fiind bogată în nutrienți naturali (mai mult vegetale și verdețuri). Se pregătea borșul cu
fasole uscată „îmbrobodită” (pestriță), dar și fasole verde uscată alături de verdețuri de primăvară
(sălățică, ștevie, urzici, anghelică) și leuștean, frunze de pătrunjel, mărar provenite și din anii
precedenți și uscate. Se mai consuma sub diferite preparate bobul, hrișca, năutul, urzicile. Fasolea
făcăluită devenea regina mâncărurilor. Din perje (prune)uscate și afumate de toamna în
loznițe,împreună cu feliuțe de mere și de prăsade (pere) uscate înșirate pe sfori și păstrate în
14
 RapsodiA 200
podurile caselor se prepara așa numita chisăliță nelipsită din meniul creștinilor în postul mare. Cât
despre plăcintele pufoase cu cartoafe, curechi, ceapă ca și cele din dovleac nu mai vorbim. Calde
fiind, gustoase, nu se simțea lipsa cărnii, ouălor și brânzei. De neuitat erau popencile (ciuperci
numite și ghebe). Și întrucât pădurea mirifică asemeni unui colț de rai de lângă satul obârșiei mele
numit Frumoasa, vara era plină de astfel de delicate produse, nu era sătean să nu-și conserve din
aceste trufandale. Butoiașe întregi se umpleau cu ciuperci,murate sau doar sărate. La vremea
consumului erau preparate după rețete speciale. Scăldate în mujdei de usturoi lângă o mămăliguță
constituia un adevărat deliciu alimentar. N-aș putea încheia lista alimentelor „de post” fără a aminti
de murăturile asortate. În butoaie anume se așeza aproape orice produs legumicol: castraveți,
morcov, mere harbuji (pepeni) mici și zburdalnici,varză roșie, lujeri de țelină,mărar și bineînțeles
usturoi și sare la care se adăuga apa necesară. Butoaiele pline cu astfel de bunătăți erau închise
ermetic. Din când în când se rostogoleau pentru ca lichidul să se omogenizeze, murăturile să fie
pătrunse de savoarea dorită. Căpățânile de curechi tot așa așezate în balerci mari rămâneau la murat
până la sărbătorile iernii când se preparau sărmăluțele. Unii gospodari depozitau butoaiele chiar în
șoproane știind că sarea din compoziția lichidului fiind concentrată nu înghețau niciodată iarna.
Ei, dar când pământul se mai zvânta sătenii cei mai vrednici ieșeau la arat. Primul care
reușea să apuce coarnele plugului era considerat gospodarul de frunte al satului. Era un cântec vechi
din care mi-a rămas în amintire doar un vers:
„Ară plugul sus pe coastă / Plug cu patru boi
Frumos cântă cucu-n creastă / Și-apoi în zăvoi...”
Urmau însămânțările. Cu sarsanalele pe umăr își umpleau pumnii cu semințe și călcând
printre brazde, le aruncau în ambele părți. Pământul încă umed era greu de călcat, încălțările
îngreunându-se de glod,iar bucuria lucrului făcut ușurându-le parte din poverile ce le stăteau în cale
îi mulțumea, îi bucura. Își făceau semnul crucii zicând cu glas tare privind cerul: „Doamne ajută”.
Dar iată că din memoria mea nu știu cum a mai răzbătut un crâmpei de vers. Iată-l:
„Semănătorii harnici / Cu sacul subțioară / Pășesc în lungul brazdei / Pe reavănul pământ.”
Regret că nu mi-l amintesc în întregime. Era atât de răscolitor, de frumos... (dar aveam doar
vreo 6-7 ani). Pădurea apoi izbucnea în verde crud. Seara mugurii abia „plesniți” a doua zi dis de
dimineață frunzulițele își scoteau căpșorul și râdeau în razele soarelui.
Sărbătorile Pascale apropiindu-se, începeau pregătirile. Mai întâi toate casele se văruiau în
interior și în exterior într-o culoare sinilie dulce. Așezarea toată mirosea a nou, a proaspăt. Întrucât
multe case sărace aveau pardoseala din pământ, aceasta se „lichea” cu un amestec constituit din
câteva componente aflate la îndemână:pământ galben, nisip, var. Tot astfel se proceda și cu
pridvoarele și prispele.
Începeau deniile. Seri la rând băteau clopotele frumoasei mănăstiri. Sătenii urcau cărarea pe
o scurtătură și în șir indian, cu crenguțe de salcie în mâini călcau solemn. Mănăstirea Frumoasa
constituia perla așezării. Două construcții impunătoare defineau biserica de vară și biserica de iarnă.
Icoanele și toate odăjdiile din interior nu aveau egal în dispunerea lor înțeleaptă. Cât despre
vitraliile înalte,acestea pentru copii mai ales constituiau o reală fascinație. Mai erau acolo chiliile
măicuțelor așezate una lângă alta de jur împrejurul construcțiilor și al imensei alei astfel încât
păreau a constitui un adevărat bastion. Aleile și boscheții cu flori multicolore mi-au rămas încă în
fața ochilor din vremea în care de-abia mă ridicasem în picioare. (Nu pot să nu amintesc de faptul
că după pierderea teritoriului Basarabiei o parte din preoți și maici, așa cum spun localnicii au fost
uciși și aruncați într-un puț aflat în preajmă, iar cealaltă parte a fost alungată, surghiunită. Localurile
se transformaseră pe rând în depozite de cereale, cămin de prostituate minore și spital de alienați
mintal ajungând în cele din urmă ruine. După eliberare, mănăstirea a fost reconstruită).
Venea vremea ca înaintea Sfintelor Paști în Basarabia casele sătenilor să se umple de coveți
și oale de lut burduhănoase. Începea o forfotă deosebită. Cuptoarele înghițeau butuci de lemn fiind
încinse din timp în vederea coacerii feluritelor produse specifice marii sărbători. Se plămădea, se
frământa aluatul. Cozonacii se umpleau din belșug cu nuci, rahat și povidlă sau diferite dulcețuri.

15
 RapsodiA 200
(De necrezut dar la noi în casa părintească se foloseau o sută de ouă pentru un cuptor de cozonaci).
Pasca era vedeta. Cu brânză proaspătă de vaci, smântână, stafide. Așezată în forme rotunde se
înconjura de o împletitură măiastră având și o cruce din același aluat în mijloc. Când în cuptor le
copleșea căldura pe toate atunci casele,ba chiar tot satul aromea a coptură. Ce să mai amintesc de
„găluști” (sarmale) și fripturi? De jambonul afumat rămas de la Crăciun care condimentat și
îmbrăcat într-o cămașă de aluat se coceau acolo în gura cuptorului. Sarmalele forfotind câte o
noapte întreagă (după coacerea a două trei rânduri de colaci, cozonaci, pâine, pască și câte și mai
câte).
Mai rar, înaintea ajunului Paștelui se mai tăia câte un godac, dar de bază erau mielul, iedul,
cocoșul și neapărat peștele. Gâștele ca și iezii și mieii se umpleau cu tocături delicioase. Și, desigur,
nelipsitele sarmale stăteau alături.
Urmau ouăle, alt produs specific acestor sărbători. Și nu oricum, ci ouă vopsite în special în
roșu. Gospodinele foloseau de obicei în acest scop plante și scoarță de copaci din natură. Furau
privirile, atât de frumoase erau. În noaptea învierii Mântuitorului, forfota era de neimaginat. Nimeni
nu dormea câtuși de puțin în acea noapte Sfântă. Dacă nu s-ar fi știut că era noapte s-ar fi putut
lesne crede că era ziuă. Mai mult: de prin toate ulițele se scurgeau cârduri de oameni adulți și copii
cu felinare, lumânări și coșuri mari și grele pline cu bunătăți pentru a fi sfințite: cozonaci, pască,
fripturi, ouă roșii, pâine, colaci și butelci cu vin. În coșnițe pe prosoape albe de in și cânepă cu
horbote (dantelă) toate țesute și croșetate de mâna gospodinelor, se lăfăiau acele bunătăți Pascale!
Așa era tradiția moștenită de sute de ani. Nimeni nu consuma un astfel de aliment fără a fi sfințit. O
suprafață apreciabilă din biserică era destinată anume depunerii acelor coșuri pline. Un spectacol
absolut încântător datorită culorilor vii ale ouălor, rumeneala copturilor. Cozonacii de obicei erau
copți în forme înalte. Străjuiau acolo stând în picioare ca niște muscali cu moțul din vârful capului
lăsat ghiduș într-o parte. Rumeneala lor se spunea că sugerează însăși „fața lui Hristos”.
În acea mirifică noapte, toți credincioșii veneau la slujba Învierii îmbrăcați sărbătorește
mirosind a săpun de casă și busuioc. Toate simțurile tresăreau,iar privirile se umezeau de lacrimi la
pomenirea patimilor Mântuitorului Iisus redate cu vocea gravă, pătrunzătoare a preotului, în mirosul
purificator al fumului de tămâie ce se împrăștia din cădelnițe. Un freamăt, o bucurie rară răzbătea
din glasurile tuturor cântând alături de corul absolut suav al măicuțelor care îmbrăcate impecabil
cântau duios, înălțător. Părea că un har special punea stăpânire pe întreaga adunare. Ce căldură
cobora în sufletele credincioșilor! Cum părea a se slobozi din ceruri strecurându-se până în ultima
fibră a sufletelor!
„O,neamule,tu / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană”
Grigore Vieru
Slujirea aceasta a preoților și a corului măicuțelor ne ridica pur și simplu deasupra tuturor
neîmplinirilor, ștergându-le, alungându-le din cale. Urma unirea glasurilor în acel colind:
„HRISTOS A ÎNVIAT!”
La sfârșit la ieșirea din biserică se îmbrățișau cu toții, spunându-și ca de obicei, „Hristos a
înviat și te rog iartă-mă!”, era vremea iertărilor toate.
În ziua următoare, ca în mai multe alte zile se petrecea cu bucate alese și cântece voioase.
Vizitele unora la ceilalți nu conteneau.
Între timp, înfloreau pomii, semințele răsăreau și tihna se sălășluia vreme îndelungată în
satul cu oameni blajini și cinstiți.
Din păcate, „vifornița” care s-a abătut mai apoi asupra lor a nimicit acea pace patriarhală.
Nostalgia după acei ani duși o mai trăiesc și acum cu multă evlavie cei vârstnici. Tinerii deprind iată
alte preocupări și alte interese. Amintirile îmbătrânite vor rămâne însă încă ani buni a constitui
icoane din acele alte vremi care din păcate vor fi uitate, apoi odată cu dispariția rând pe rând a
acelor care le-au trăit cândva într-o lume binecuvântată și bună.
„Hristos a înviat! Ce vorbă sfântă / Îți simți de lacrimi ochii uzi,
Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă / De câte ori creștine o auzi.” (Vasile Militaru)

16
 RapsodiA 200

Mihai Posada
CRONICILE DE DUPĂ AMIAZĂ
Încheierea unei trilogii dedicate românilor americani
Cu volumul al treilea, intitulat la fel ca celelalte două (apărute în anul 2017, respectiv 2018):
America visului românesc, doamna Anca Sîrghie – universitar dedicat literaturii și limbii
românești, mamă a doi fii stabiliți cu familiile lor în Statele Unite ale Americii și conferențiar
neobosit la universități și comunități românești de dincolo de Atlantic – reușește să dăruiască
cititorilor de toate calibrele, bibliotecilor, istoriei literaturii dar și a migrației românești recente în
America, o trilogie-document bine închegată, alcătuită cu un program cultural distinct, tenace, dus
la capăt cu brio.
Cartea a apărut în anul 2020 la aceeași editură sibiană: D*A*S, sub coordonarea
destoinicului editor Victor Tocariu, are 420 de pagini și se bucură de un Cuvânt înainte semnat de
distinsul Preot prof. univ. dr. Theodor Damian de la New York și intitulat Cu Anca Sîrghie, prin
America (pp. 15-18), plasat după textul de deschidere al volumului, numit și semnat de Anca
Sîrghie: Sens și contrasens în media / Literatura în anotimpul pandemiei (pp. 3-14), un excurs iscat
de situația cu totul specială a populației planetare lovite de virusul veacului, sars-cov-2/ covid 19,
aici în speța creatorilor de limbă românească și aducând un omagiu tehnologiei care face posibile
întâlnirile online prin utilizarea platformelor virtuale/electronice de socializare, sub forma
cenaclurilor/festivalurilor activate în direct, de la mai mici sau mai mari distanțe fizice între
participanți.
Doamna Anca Sîrghie se deplasează peste Ocean o dată, de două sau de trei ori pe an,
neobosită să își ducă acolo rostirea academică, volumele despre figuri ale culturii românești sau să
poarte dialoguri cu mari români de aici și de acolo, laolaltă cu dragostea maternă și afecțiunea de
bunică împlinită profesional, familial și științific, la cotele cele mai înalte ale dăruirii permanente.
Decenii la rând, la catedra liceului, a universității sau după pensionare, invitată la prestigioase
universități americane și canadiene, Anca Sîrghie face dovada unei energii practic inepuizabile,
puse în slujba culturii, a cultivării multor generații de români. O energie debordantă, antrena(n)tă și
covârșitoare de care, cu toată dragostea și admirația, simți că trebuie să te desprizi, mutatis mutandis
cum Brâncuși de Rodin. Exemplele fostelor eleve, azi profesoare, editoare de carte și scriitoare ele
însele stau mărturie cu cinste.
La fel cu precedentele, acest al treilea volum al trilogiei America visului românesc se
constituie ca o carte-document. Este alcătuit din șase capitole, după cum urmează:
I .Reportaje. Autoarea plonjează în realitatea cotidiană nord-americană, pornind cu
rememorarea: „Prima mea descindere pe pământ american s-a petrecut într-o noapte de decembrie a
anului 2001, fapt care mi-a dat șansa să trăiesc cea dintâi uimire” (p. 23), aceea a eforturilor
deosebite pe care creștinii americani le fac pentru a își împodobi adecvat, conform tradiției, locuința
și în special fațadele caselor și grădina de la stradă. Accentul cade firesc pe sistemul de învățământ
american, vizitele autoarei pornind de la Școala cea mai mică a Statului Pennsylvania, trecând pe la
Haggerty School – Școala bunului plac, sau afirmând cu mândrie că Universitatea Harvard a auzit
de Mihai Eminescu. Culegând Flori ale spiritului românesc la Cenaclul «Mircea Eliade» din
Denver, impresii de la Al 33-lea Congres A.R.A. La final, periplul Ancăi Sîrghie trece granița de
nord a Statelor Unite, către O aniversare literară românească în capitala canadiană Ottawa la care,
ca în tot locul, participă cu tot sufletul împreună cu locuitorii adunați la evenimente, fie aceștia
numai americani, canadieni sau români, ori din toate la un loc, oficiali din administrație sau simpli
cetățeni. Cenacluri literare ale asociațiilor de gen îi adună pe toți la un loc, în deplin respect și
dragoste de cultură, după puterile fiecăruia. Reportajul Ipostaze luminoase ale feminității românești
în Michigan, S.U.A. semnalează cu amărăciune o stare gravă de fapt: „Încercând să-mi explic cauza

17
 RapsodiA 200
maladiei care anemiază tot mai evident de la un an la altul viața culturală a unei comunități
românești numeroase, am constatat că în Michigan au dispărut liderii cu putere coagulantă și cu
disponibilitate organizatorică” (Vol. 3, p. 69) – opinie similiidentică aceleia mărturisite încă din cel
dintâi volum al trilogiei, așa cum consemnasem la momentul respectiv, în cronica mea intitulată
Anca Sîrghie – primul volum al unui „vis românesc“: „În comunitățile românilor stabiliți în statul
Michigan preocuparea culturală este într-un declin ce se pronunță de la un an la altul” (Vol. 1, p.
140); în orașul Troy, „La Biserica Ortodoxă «Sf. Petru și Pavel», MI [statul Michigan], al cărei
preot, originar din Ocna Sibiului și din Nocrich, în mod regretabil nu folosește la slujbele religioase
cu suficientă temeinicie limba noastră, «limba sfântă, limba vechilor cazanii»” (Vol. 1, p. 87). Altele
reproduc și comentează texte scrise, bunăoară, de Daniela Adriana Rusu din Michigan, sau de prof.
Doina Popa din West Bloomfield. A XXVI-a ediție a Simpozionului anual „organizat de Institutul
Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din metropola americană, în colaborare cu Societatea
Română Creștină «Dorul», sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România, filiala
U.S.A., și ale Mitropoliei Ortodoxe Române a celor Două Americi” (p. 80), desfășurat în 12 și 13
ianuarie 2019, consemnat în reportajul Mihai Eminescu, sărbătorit la New York, iar experiența unei
ședințe de cenaclu desfășurat la 17 februarie 2019, sub auspiciile unei societăți culturale românești
active încă din anul 1929: O zi extraordinară la «Graiul Românesc» din Windsor, Canada.
II. Studii și eseuri pentru diaspora cuprinde textul inedit: Biserica, o instituție națională
identitară, în optica lui Mihai Eminescu; și unul deja publicat: «Demitizarea» lui Eminescu și
riscurile ei.
III. Recenzii de carte din lumea românilor americani sunt semnate de Anca Sîrghie,
despre romanele autorilor: Dan Ghițescu (Zodia Cameleonului, București: Editura Du Style, 1997),
respectiv Alina Diaconu (Noapte bună, domnule profesor!, volum apărut în limba spaniolă în anul
1978, tradus în românește de Tudora Șandru Olteanu și publicat cu peripeții la București: Editura
Cartea Românească, 1995).
IV. Interviuri și dialoguri cu români din lumea nouă, capitol ce înmănunchează
convorbirile autoarei cu figuri deosebite de intelectuali români stabiliți fie în America, fie în
România, dar având legături de familie cu românii americani și istoria lor: anglistul Ștefan
Stoenescu (pp. 133-181), profesoara Elena Vasiliu (pp. 182-192), inginerul Mircea Fotino (pp. 193-
202), inginerul Gheorghe Popa (pp. 203-207), inginerul și maseurul terapist Cornel Căzilă (pp.
208-219), avocata specialistă în consiliere clinică comunitară Lavinia Ball (pp. 220-231),
romanciera Alina Diaconu (232-242), medicul de obstetrică-ginecologie Anca Matei (pp. 243-252).
V. Ecouri ale dialogului diasporei cu țara alcătuite dintr-un buchet de 1. Reportaje,
semnate de: Remus Grama / Dexeter, Michigan; Anca Sîrghie / Câmpul Românesc, Hamilton,
Canada; Muguraș Maria Vnuck / Jurnalist cultural, membru UZPR; Veronica Pavel Lerner; Silvia
Popescu; Doina Popa / West Bloomfield, Michigan, S.U.A., 2. Interviuri, oferite de Anca Sîrghie
partenerilor săi de dialog: Victor Neghină, respectiv Mihai Posada și 3. Recenzii la cărți lansate
în America, sub semnătura colegilor de condei: Sebastian Doreanu / Denver, Colorado; Gheorghe
Mircea; Antonia Bodea / Cluj-Napoca și Dorin Nădrău / S.U.A.
Capitolul final, intitulat: VI. O retrospectivă în imagini (pp. 351-412), sporește cu
nenumărate fotografii color, ca și cele de pe parcursul cărții, frumusețea și valoarea acestui volum
ce întregește trilogia programată astfel de autoare, încă de la început.
Șase pagini cu Note completează ținuta științifică a volumului. O trilogie vastă, complexă, o
monografie arborescentă despre românii din Americi și americanii cu origini românești este această
operă a cercetătoarei Anca Sîrghie de la Sibiu, care pe fiecare din cele trei volume nu uită să
insereze cu franchețe, ca motto nichitastănescian dezvoltat, această frumoasă „Dedicație familiei
mele: Cât timp locuiesc în Limba Română, limba strămoșilor și a copiilor stabiliți dincolo de
Atlantic, mă simt acasă și pe continentul american, dialogând cu prieteni de viață și de condei”.
Trilogia America visului românesc nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui român – fie din
Țară, fie din Diaspora –, care încă mai știe să scrie, să gândească, să simtă și să citească românește!

18
 RapsodiA 200

Maria-Daniela Pănăzan

Valeriu Gafencu și Imnul Învierii

Un mărturisitor al credinţei ortodoxe, care şi-a asumat

deplin destinul de jertfire, după zece ani de detenţie sfârşind cursul
acestei vieţi în închisoarea din Târgu Ocna. Acesta a fost Valeriu
Gafencu. Considerat de contemporanii săi ca fiind „un sfânt al
închisorilor comuniste”, Valeriu Gafencu a devenit cunoscut printre
deţinuţii politici atât prin poeziile sale, nescrise cu creionul pe
hârtie, dar învăţate pe de rost de cei apropiaţi, transmise mai
departe, apoi puse pe muzică, cât şi prin însăşi viaţa lui de sfinţenie
şi dăruire creştină, prin gesturile sale umanitare extraordinare, fiind
amintit deseori faptul că a salvat un pastor protestant dăruindu-i
medicamentele lui în dar, prin aceasta, grăbindu-şi propriul sfârşit.
Valeriu Gafencu s-a născut în anul 1921 la 24 ianuarie în
localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, din Basarabia. Student la
Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi, deşi avea doar 20 de ani,
Valeriu Gafencu era liderul unui grup al Frăţiilor de Cruce şi, în
această calitate, a fost arestat şi condamnat de către regimul
Antonescu, în toamna anului 1941, la 25 de ani de închisoare; timp de zece ani a fost închis la Aiud, la
Piteşti şi Târgu Ocna. S-a stins din viaţă la 18 februarie 1952, după o cruntă perioadă de suferinţă fizică,
dar cu sufletul scăldat în lumina rugăciunii şi a sfinţeniei.
Valeriu Gafencu a fost „un om în care via Hristos”, „un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin
intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeauna
slăvind pe Domnul său. În Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima, unirea
trupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamenilor în
Hristos, pacea, armonia şi unitatea lumii.” Poezia lui Valeriu Gafencu este precum i-a fost şi sufletul: o
aură de sfinţenie înconjoară versul izbăvitor, trădează suferinţa dar şi fericirea de a trăi în Hristos,
bucuria de simţi Calea, Adevărul şi Viaţa, de a avea, dincolo de suferinţe, de îndoieli sau de incertitudini
chinuitoare, puterea credinţei, a rugăciunii şi a Iubirii. Mărturisirea sinceră a poetului este justificată:
„Aici, în Târgu-Ocna, am scris şaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce
vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu”.
Capodopera liricii acestui poet-mărturisitor este Imnul Învierii. Inspirat, poetul realizează o
chemare imnică la venirea spre a lua Lumina Învierii pentru a zidi, chiar în crunta închisoare, o Biserică
a lui Hristos Cel Viu, Care să crească în inimile celor suferinzi şi-nsângeraţi, Cântarea Bucuriei,
deoarece, aşa cum spune o cântare a Învierii, „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”:
„Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,/ Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,/ Fortificaţi Biserica
creştină/ Cu pietre vii zidite-n temelii./ Să crească-n inimile voastre-nfrânte/ Un om născut din nou,
armonios,/ Pe chipurile voastre să se-mplânte/ Pecetea Domnului Iisus Hristos.”
Chemarea la Înviere este o chemare sfântă, pentru că tainicul clopot din inimile celor care sunt
întemniţaţi doar trupeşte, percepe în mod real venirea Mântuitorului iar din piepturile lor răzbate Imnul
Învierii, deoarece Hristos învie pentru cei care „flămânzesc şi însetează de dreptate”, pentru cei „curaţi
cu inima”, deschizând Porţile Împărăteşti ale Bisericii Vii din închisoare:
„Un clopot tainic miezul nopţii bate/ Şi Iisus coboară pe pământ,/ Din piepturile noastre-
nsângerate/ Răsună Imnul Învierii sfânt./ Smulgeţi-vă din ceata celor răi,/ Intraţi în cinul oastei
19
 RapsodiA 200
creştineşti,/ Priviţi spre Porţile Împărăteşti,/ Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.”
Ultima strofă este Chemarea spre Lumină, întru purificare şi împărtăşire, întru co-părtăşie la
„nunta Fiului de Împărat”. „Flămânzii” temniţelor sunt cei aleşi să primească Lumină şi să
mărturisească această Lumină într-un univers dezumanizat, încarcerat, dominat de întunericul sfâşietor.
Singura salvare devine Lumină, Iubire, Înviere a Mântuitorului:
„Veniţi creştini, luaţi lumină/ Cu sufletul senin, purificat,/ Veniţi flămânzi, gustaţi din Cină,/ E
nunta Fiului de Împărat.”
Iar dacă Marea Sărbătoare a Învierii este o chemare spre a lua Lumină şi Viaţă, Sărbătoarea
Naşterii Domnului apare într-un Colind de Crăciun ca o imagine complementară a Învierii. Perspectiva
este aceeaşi, cadrul spaţial la fel: peştera din Betleem în care Preasfânta Fecioara Maria „naşte pe Cel
mai presus de fiinţă” devine, la Valeriu Gafencu, propria închisoare. Dar acest spaţiu are doar conotaţiile
unei prezenţe fizice. Pentru poet, colindătorii sunt îngerii Domnului iar Bucuria Naşterii Mântuitorului
este atât de mare încât ştie că, deşi el se găseşte într-un spaţiu închis pe dinafară, cu zăbrele, acest spaţiu
nu mai are hotare pentru îngerii ce coboară din cer, încărcaţi cu florile dalbe, ca să le vestească şi lor,
celor întemniţaţi, Naşterea Soarelui Dreptăţii şi a Dătătorului de Viaţă, Cel din Fecioară, Hristos
Împăratul: „La fereastra robilor,/ Cântă îngerii în cor/ De cu seară până-n zori,/ Au venit colindători,/
Îngerii nemuritori,/ Încărcaţi cu dalbe flori./ Lăsaţi copiii să vină/ Să-mi aducă din grădină,/ Dalbe flori
de sărbători,/ Dalbe, dalbe flori./ Cântă robii Domnului/ Înjugaţi cu jugul Lui/ Pe malul Trotuşului/
Dar cântarea lor e mută,/ Că-i cu suferinţă smulsă/ Şi cu rugăciuni crescută./ Stă un copilaş în zare/ Şi
priveşte cu mirare,/ O fereastră de-nchisoare./ Lângă micul copilaş,/ S-a oprit un îngeraş/ Ce-i şopteşte
drăgălaş./ Azi Crăciunul s-a mutat/ Din palat, la închisoare/ Unde-i Domnu-ntemniţat./ Şi copilul cel
din zare/ A venit la închisoare/ Să trăiască praznic mare.”
Iubirea celui care înţelege rostul acestei vieţi se răsfrânge biruitoare asupra tuturor oamenilor,
ajungând până acolo încât să-l vadă pe Însuşi Hristos ca pe un Frate. În poezia Frate dragă, Gafencu
exprimă suprema dorinţă de-a putea să se dăruiască întru totul Iubirii lui Hristos, singura Iubire
mântuitoare, amintind astfel despre momentul când Iisus le-a spus apostolilor:
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă
iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii
faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35): „Frate dragă, din grădină,/ Îţi trimit în dar un crin,/ Să-ţi mângâie lin
privirea,/ Cu veşmântul lui divin./ Floare dragă, floare dalbă,/ Cât de mult aş vrea şi eu,/ Îmbrăcat în
haină albă,/ Să mă duc la Dumnezeu./ Răsădit acolo sus,/ În grădina minunată,/ Să-mi simt viaţa-
mbălsămată,/ Cu iubirea lui Iisus./ Plâng înăbuşit în noapte/ Şi suspin cu glasul stins,/ Dă-mi veşmântul
alb de nuntă,/ Cu crini minunaţi încins.”
În această Iubire a lui Iisus Hristos poetul a trăit, şi cu această Iubire s-a stins, fără însă a pleca
definitiv. El a rămas printre contemporanii săi ca un simbol al muceniciei şi al mărturisirii cu propria-i
viaţă a suferinţei din Iubirea lui Hristos. Dovada o constituie şi ultima poezie scrisă de Valeriu Gafencu,
un autoportret – simbol al vieţii de sfinţenie pe care a avut-o. Rămas-bun este expresia culminantă a
smereniei şi a sfârşitului de mucenic al închisorilor, un adevărat testament poetic. Versurile au forţa
credinţei supreme în Înviere, în puterea Iubirii creştine, în speranţa reîncreştinării lumii şi a re-aşezării ei
pe un făgaş firesc, moral şi autentic creştin:
„Din cerul Tău înalt şi prea-ales,/ Părinte, când mă vei lua la Tine,/ Prietenilor mei de pe
pământ/ Redă-le Tu, în alb veşmânt/ Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.”
Ar trebui ca Valeriu Gafencu să rămână în conştiinţa tuturor ca „un model uman, o cale de
izbăvire din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om devenit desăvârşit prin Hristos. Ştim că nu
este singurul caz de sfinţenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi izbitoare credinţă va
naşte în lume o nouă eră creştină, mai curată şi mai bine gândită decât în trecut. Viaţa de sfânt a lui
Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi.”

20
 RapsodiA 200

Vasile Rusu

DOINA ȘI SFÂRȘITUL LUI EMINESCU

S-ar părea, la prima vedere, că nu e posibilă nicio legătură. Şi totuşi, zice şi istoricul şi criticul
literar Ion Rotaru, în analiza sa aplicată poemului buclucaş: „în Doina regăsim, sublimată la măsura de aur
a lirei, întreaga concepţie politică a lui Eminescu, strâns legată îndeosebi de activitatea ziaristului militant,
oglindită mai ales pe parcursul colaborării la „Timpul", în care dezbate, în respectul adevărului, toate
problemele importante ale diplomaţiei celor trei imperii vecine, ale politicii economice liberale". Criticul
dă ca exemplu afacerea dezastruoasă a căilor ferate, Stroussberb.
Capitalul german, supravegheat de Bismarck prin trustul Stroussberg - în spatele căruia se afla
tatăl regelui Carol, se zbătea să scoată de pe piaţa de investiţii a tânărului Regat Român, capitalul
francez. Ruşii se zbăteau să ne fure pentru veci Basarabia. Situaţie în care nu suntem departe nici azi, cu
nuanţele necesare.
Tratatul economic înrobitor, impus de Imperiul Austro-Ungar, României, prin presiuni politice
germane incalificabile, secret şi odios, îşi pierde valabilitatea tocmai în vara anului 1883. Se insistă
impertinent pentru reînnoire, în favoarea economică austro-ungară, atitudine care îi face pe cei interesaţi
să se înfurie. Singurul ziarist care le stătea în cale, vehement, dezvăluind în presă, pentru opinia publică,
conţinutul tratatului - era Eminescu - neclintit în poziţie. De aceea trebuia „potolit” ori - în caz extrem -
înlăturat prin mijloace nebătătoare la ochi, de neobservat pentru public şi cu atât mai mult de Poet.
Incoruptibil, Eminescu nu tace nici picurat cu ceară. În consecinţă, transformă ziarul oficial al
conservatorilor, „Timpul", într-o tribună a ideilor sale, nepăsându-i de stăpâni, dar nici de consecinţele
dramatice pentru cariera şi viaţa sa. Mai mult, cu o neruşinare diplomatică, specifică rapacităţii celor trei
imperii, i se cere Regatului Român, de creştini hrăpăreţi, să naturalizeze, ca cetăţeni români, cu toate
drepturile şi privilegiile visate, câteva zeci de mii de evrei alungaţi din şi de aceleaşi imperii, cu direcţia
spre noul Canaan: România.
În aceste condiţii politice, sociale şi economice - Eminescu face din condeiul său o sabie de foc,
asemeni patronului său spiritual: Arhanghelul Mihail! Numai astfel se poate explica duşmănia şi furia
ticăloşilor contra sa, fie prietenii de faţadă şi ocazie, fie adversari declaraţi sau duşmani mascaţi, de unde
strigătul de mânie: „Jos masca!”... considerând viaţa politică a ţării - un fel de bal mascat, asemănător
circului politic din zilele noastre, cu personaje de faliment moral.
Indignat peste puterile răbdării sale, mânios peste orice margine, scrie teribil de acida satiră
politică din literatura română, DOINA. Poetul devenind glasul mulţimii neştiute, lovind fără milă şi fără
frică: „Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate.
De la Nistru pân' la Tisa! / Plânsu-mi-s-a",
că „Din Hotin şi pân' la Mare / Vin muscalii de-a călare / iar, „De la mare la Hotin / Mereu calea ne-o
aţin” - atacând la drumul mare, ca tâlharii.
Prin conţinutul fierbinte şi realitatea vizată, poetul devine atemporal, ca un blestem biblic
adresat Fiarei cu şapte capete, după loc şi timp în deplasare istorică – mereu actuală, ca o comemorare
globală... Ori încotro te uiţi, ne-ar zice Poetul, cât e proaspătul Regat Român, „străinul te tot paşte" -
folosind un verb păşunist, dar încă agresiv până la a lăsa imaşul Ţării - pustiu - aşa cum o cireadă paşte
păşunea până la negru, în vremuri de secetă, ca aceasta din zilele noastre, încât tu, român sărac, „nu te
mai poţi cunoaşte" şi recunoaşte ca fiinţă plămădită la început de lume, din lut carpatin.
„Sus la munte, jos la vale / Şi-au făcut duşmanii cale"...
Privind cu milă şi meditând cu indignare, Poetul ajunge la o tristeţe fără margini:
„Vai de biet român, săracul! / Îndărăt tot dă, ca racul...
Nici îi merge - nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna – toamnă!” plină de rod şi mulţumire
sufletească, socotind că truda şi usturătoarele cheltuieli la pungă i-au fost în zadar, pentru că, oriunde se
21
 RapsodiA 200
uită, e „străin în ţara lui”, mai ales cei din Inima României. Duşmanii ţării, zice Poetul, „curg puhoi / Şi
s-aşează pe la noi” cerând, ca pe vremuri: „pământ şi apă”...adică, totul. Şi cum n-ar fi destul cu asta,
vor să ne „ţivilizeze”, vor să ne facă domni, precum cureaua, din hotar până la mare şi centuri
ocolitoare, în zilele noastre, nu doar „drum de fier”, ca-n zilele Poetului. Ce păcat că n-a trăit să vadă şi
el „Drumul Soarelui”, în frumoasele şi îmbelşugatele noastre zile democrate, uluite de fericirea căzută
din cerul Democraţiei peste capul românului obişnuit.
„Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cântecele pier”,
pentru că, ne spune Eminescu din vremea sa, „De neagra străinătate / Zboară păsările toate, /” încât „La
uşa creştinului” (român) creşte „Numai umbra spinului”...
Şi privind în zare, mări, i se pare că, „De secure se tot pleacă / Codrul - frate cu românul” şi,
consecinţa catastrofală, „izvoarele seacă” şi de-aceea, românul ajunge „Sărac - în ţară săracă”!
În faţa acestei situaţii, părelnic fără leac, Eminescu - omul, ziaristul, cetăţeanul, intelectualul fără
egal - stă şi cugetă câtă nenorocire socială aducea, la vremea sa, forma fără fond şi zisa civilizaţie...
occidentală. Din acest aspru şi strălimpede punct de vedere trebuie citite şi rumegate versurile cu răsunet
cumplit până în zilele noastre, în care, ipocrit, inconştient şi batjocoritor suntem îndemnaţi „să trăim
bine!” „Mânca-i-ar inima câinii!”, celui care „a-ndrăgit străinii”, creştini ori necreştini, dar ticăloşi.
După lectura de 1a „Junimea” din 5 iunie 1883 - copleşită cu ovaţii fără precedent junimist, marele
Critic se trădează, cerându-i poetului să scoată din text versul: „Şi cum vin cu drum de fier" - aluzie
transparentă la afacerea Căilor Ferate, cerinţă care îl face şi mai suspect, dezvăluindu-i caracterul
neprietenos faţă de Poet.
Iată dar, adevărata cauză politică, a pretinsei „alienări din naştere” şi a transformării sale într-un
„personaj de roman poliţist”...
Iată dar, motivul real al îmbolnăvirii sale, „subit”, de „sifilis” degenerativ - închipuitul motiv al
arestării sale de către poliţie la porunca oficială de nivel guvernamental, întrucât, după propria
convingere a Poetului, exprimată tranşant într-o scrisoare către Regină: „Maiestate, nu este ticăloşie
săvârşită în ţara asta, pe care guvernul să nu mi-o pună în spate”...

Vasile Cucu

De Paști Primăvară pustie

De Paști, în Ceruri, liniștea-i totală, În parcurile goale înmuguresc copacii goi...

Îngerii stau tăcuți și-ascultă omenirea, dar cine să îi vadă,
Cum lui Hristos i-aducem slavă cu-atâtea măști purtate-n noi?
Și ne rugăm să ne aducă mântuirea! Nici sufletul, nici ochii
De Paști, o lume-ntreagă cântă, nu mai au parte de frumos,
Despre viața veșnică și Înviere, rămânem prizonieri în pandemie
Copiii-nvață despre Sărbătoarea Sfântă, și așteptăm ceva miraculos!
Despre iertare, dragoste și mângâiere! Nici timpul, nici speranța
De Paști, Pământul strălucește, nu mai revin la ce a fost,
Cerul se oglindește în sufletul curat, în față-așteaptă viitorul,
În noaptea lungă doar lumina ne călăuzește să îi găsim cumva un rost!
Și ne-amintește că Hristos a Înviat! În inimile goale înmuguresc speranțe noi...
dar cine să le împlinească,
cu-atâta moarte printre flori?

22
 RapsodiA 200

CABINET DE
LECTURĂ

Nu e om să nu fi scris o poezie (3)

Seria celor care au talent poetic incontestabil, dar pe care criticii literari nu-i pun mai bine în
evidență, nu o pot epuiza chiar atât de repede și îmi menține semnalarea lor încă multe luni în acest
„serial” din rubrica „Cabinet de lectură”.
Andra Tischer a avut, prin volumul „Legi nescrise”, apărut în 2018 la editura sibiană
„Armanis”, un remarcabil debut, aș spune printre cele mai valoroase din ultimii ani. E de-a dreptul
incredibilă lipsa de ecou al acestui debut în critica literară. Autoarea a știut, ca o poetă de autentice
carate, să dea expresie poetică unor trăiri profunde pe care le-a spiritualizat intens, realizând un
volum de poeme centrat pe reflexia fațetelor iubirii; iubirea ca absolut, apărată de „legile nescrise”
care „se ating cu inima, se îmbrățișează cu sufletul, se sărută până când intră în sânge. Se poartă cu
sine ca o piele străvezie, cu mare atenție la neprevăzut, să nu se destrame”... Am citat din explicația
poetică pe care o dă autoarea titlului cărții sale, „explicație” care ne poate face să credem că e sub
influența lui Nichita Stănescu. Andra Tischer are capacitatea de a nu se supune modelului și să
devină (nu mă sperie afirmația) replica feminină a marelui poet.
Eugen Barz este poetul recunoscut ca fiind în curs de consacrare, după ce a publicat patru
volume de poezie. Prima dată, acum un deceniu când semna Vasile Eugen Barz, i-am remarcat
versurile într-o antologie a unui cenaclu on-line, „poetic@”. De atunci și până la volumul
„Biblioteca din Parla”, apărut anul trecut la Editura Junimea, poetul a străbătut un drum ascendent.
Acum este evidentă originalitatea abordării poetice, în registre diverse, a unor multitudini de
motive, de la tradițional la postmodern, de la confesiune subtilă la livresc sau reflecție. Poetizarea o
face fără emfază, dar cu iscusința unui veritabil poet. În volumul amintit (cel mai recent) te așteptai
să fie plin de referințe livrești, dar printre versuri lui Eugen Barz, poți întrezării cum biblioteca
apare ca... o mântuire.
Vali Nițu publică din 2008, an de an, cu regularitatea unui ceasornic, cărți de poezie; despre
una dintre ele („Refugiu cu chip de femeie”, 2018) am făcut referințe, considerând-o cea mai bună
de până atunci. Poetul e foarte cunoscut în Târgoviște, dar mai puțin în țară și aprecieri asupra
poeziei lui sunt sporadice. Volumul „Elegie cu chip de scorpion”, apărut anul trecut la editura
preferată, menține câștigurile lirismului realizat cu un rafinament pe care, așa cum spuneam, nu-l au
decât poeții înzestrați. O antologie, făcută cu exigență, din poemele ultimelor volume, ar fi eficientă
pentru a-l impune pe poet în atenția criticilor.
Vali Orțan are o plăcere deosebită de a poetiza și o face degajat din orice „situație”. Eul său
liric e teleportat cu grație în realități existente sau fictive, printre cuvinte comune și metafore.
Lectura volumului „Glonțul predestinat”, îl determină pe Marian Drăghici să declare că Orțan
„merită renumele de poet pe nerăsuflate”. Din 2003, când Vali Orțan era o promisiune, și până în
2015, când devine certitudine, s-au acumulat experiențe lirice care au dus la realizarea unor cărți de
poezie demne de a fi luate în seamă de orice critic. Volumul care ne convinge definitiv de adevărul
spus de Marian Drăghici, „Mierea de nuferi”, are deja două ediții (2016, 2020). Criticii, încet-încet,
vor trebui să acționeze în consecință. Felix Nicolau și Ionel Bota au dat tonul.

23
 RapsodiA 200

Aurel Domide Șănțanu

NOAPTE PASCALĂ
Când rugi prind aripi în altare
și noaptea-i luminată, mare
se prinde zvon de clopot, lung
al Învierii unde-ajung... TEAMĂ
Cu inima ca o grădină
De zeci de ani cântăm în cor
ca bun creștin să iau lumină
Cu toți, „Deșteaptă-te române”
o noapte-n pragul luminos
Dar teamă mi-e că am să mor
strecoară-n suflet pe Cristos.
Și tot cum e-acum rămâne.
Curând, iar pe livezi în floare
s-aștern vibrări cu-nfrigurare Azi știm, precum s-a constatat
și-n suflet de creștin, cu fală Că nimeni nu s-a deșteptat.
vom retrăi noaptea pascală.

George Văidean
-Orăștie-

De Sărbătorile Paștelor
Hristos a Înviat!
Cu sălcii înflorite
Și alte flori în mâini, E ziua sfântă de Înviere,
Veniți spre cele sfinte, Se aud cum clopotele bat,
Cum făceau din străbuni. Iisus aduce mângâiere,
Hristos a Înviat!
Astăzi sunt Sfintele Paști,
E sărbătoarea ce ai așteptat, Cu flori în mâini de Sfinte Paște
Este credința în care te naști. La mărețul praznic așteptat,
Veniți, Hristos a Înviat! E timpul în care totul renaște.
Hristos a Înviat!
Se aud cum clopotele bat,
La rugăciune ele cheamă, Trimis a fost spre mântuire,
Iisus păcatul ne-a spălat, Iisus păcatul ni l-a ridicat,
A Înviat, de bună seamă! Dar oamenii-i dau prigonire.
Hristos a Înviat!
Destinul lui a fost pe cruce,
El a scăpat pe oameni de păcat, Trădat, vândut pe arginți la străini,
Căci necredința rău aduce Iisus credința nu și-a lepădat,
Veniți, Hristos a Înviat! Batjocorit, punându-i cunună de spini.
Hristos a Înviat!
E zi de Paște, să fim mai iertători!
Să ajutăm cu gest curat! Destinul lui Iisus a fost pe cruce,
Așa-i creștinul bun la sărbători, Multe patimi grele El a suportat,
Să fim mai buni, Hristos a Înviat! El însă lumii iubirea aduce.
Hristos a Înviat!
Veniți, lumină de luați
De la Învățătorul cel crucificat Veniți, lumină să luați
Slăviți-L și vă închinați De la Învățătorul luminat.
Veniți, Hristos a Înviat! Cu plină smerenie să vă închinați!
Veniți, Hristos a Înviat!
Mulțimi din lume L-au urmat,
Învățătura Lui e calea de urmat.

24
 RapsodiA 200
Anca Sîrghie

ÎN LUNA MĂRȚIȘORULUI, 101 ANI

DE LA NAȘTEREA LUI RADU STANCA
II PARADOXUL RECEPTĂRII PIESELOR DE TEATRU ALE LUI RADU
STANCA ÎN POSTERITATE

În mod cert, posteritatea a fost mult mai generoasă cu Radu Stanca, decât perioada antumă,
întrucât deceniile care au urmat proletcultismului au deschis făgașe nu numai spre creația
neîntrecutului baladist al literaturii noastre contemporane, ci și spre autorul unui inedit teatru de idei
în desfășurări poematice. Aceasta se întâmpla și pentru că Dorina Stanca, actrița divinizată de
publicul sibian timp de un întreg deceniu, după moartea soțului ei, plecat la Domnul în 26
decembrie 1962, renunță la propria carieră scenică, înțelegând să se dedice promovării operei lui.
Prin pierderea lui Radu și, la o distanță de o jumătate de an, a unicului lor copil, Barbu, băiatul de 9
ani, viața Dorinei a luat o întorsătură tragică. Așa am reîntâlnit-o prin 1975-1980, în apartamentul
familiei din P-ța Mihai Viteazu, nr. 6 la Cluj, unde bătea la mașină cu o paciență nesfârșită piesele
de teatru ale lui Radu, rămase în manuscris. Fără vreo exaltare sentimentală, am asemănat-o cu o
preoteasă de templu antic, păzind cu devotament absolut un tezaur.
Se știe că din creația sa dramaturgică în 1968 a fost publicat volumul „Teatru” la Editura
pentru Literatură cu piesele „Hora domnițelor”, „Ostatecul”, „Oedip salvat”, „Dona Juana” și
„Critis sau Gâlceava zeilor”. La Editura Eminescu au apărut sub titlul „Teatru” în 1985 , în
îngrijirea Ioanei Lipovanu, niște noi texte, anume „Madona cu zâmbetul”, „Rege, preot și profet”,
„Faunul și cariatida” și „Ochiul”. Ioana Petraș a îngrijit în anul 2000 la Editura Paralela 45, volumul
„Turnul Babel”, în care apar „Povestea dulgherului și a preafrumoasei sale soții”, „Turnul Babel”,
Greva femeilor” și „Drumul magilor”. Dacă astăzi există cele 3 volume cu piesele dramaturgului,
iar creația poetului și eseistului circulă în cărți de autor și în antologii, un merit demn de apreciat i
se cuvine recunoscut acestei doamne a scenei românești. Să nu uităm că Doti, (cum este intitulat un
ciclu liric), a fost și neîntrecuta muză în strălucirea sa, care s-a luptat să alunge tristețile și
presimțirile unui sfârșit iminent. Așa a și survenit el, mult prea timpuriu la poetul-dramaturg de 42
de ani, care a dăruit literaturii române cel mai tulburător „Ars doloris”.
Volumul „Scrisori către Doti”, purtând semnătura lui Radu Stanca, a apărut la Editura
Muzeul Literaturii Române din București în 2016, sub îngrijirea lui Ion Vartic. El cuprinde cea mai
înaltă expresie a iubirii, formulată în limba română a tuturor timpurilor. Eu citisem cu mare emoție
scrisorile în manuscris în perioada când lucram la teza mea de doctorat, un prim studiu monografic
dedicat scriitorului. Dar propunerea pe care i-am făcut-o doamnei Dorina de a le publica în 1980 s-a
izbit, ca de un zid, de convingerea ei că o corespondență intimă nu se cuvine să fie oferită marelui
public. Important este că după aproape 4 decenii ideea de intimitate decentă s-a modificat și iată că
nu mult înainte de moartea actriței, survenită în 25 august 2019, cartea „Scrisori către Doti” a văzut
lumina tiparului, întregind opera lui Radu Stanca cu o filă memorialistic-epistolară absolut
încântătoare. Există în confesiunile poetului un corectiv exemplar pentru generațiile tinere ale
timpului prezent, care pot descoperi un reper sigur despre ce ar trebui să însemne o iubire adevărată,
unică, o iubire cât o viață.
La tăcerea care antum stăruise asupra creației sale dramaturgice, ceea ce a urmat după
moartea sa era un gest recuperator. Pe lângă disponibilitatea soției, ca factor subiectiv, a existat și
unul favorizant, de natură obiectivă. El s-a resimțit după Declarația din 15-22 aprilie 1964, dată
publicității de Plenara Lărgită a Comitetului Central al P.M.R., constituind primul pas al
emancipării României față de U.R.S.S.. Atunci, pe plan național s-a produs o liberalizare față de
tiparele sovietice impuse anterior în toate sectoarele culturii din țara noastră. Intrând într-o zodie
mai bună, piesele de teatru ale lui Radu Stanca părăsesc șantierul și sunt publicate în reviste
25
 RapsodiA 200
prestigioase ale vremii, unele dintre ele făcându-și loc în repertoriile diferitelor teatre din România.
La Brașov în numărul din februarie 1967 al revistei „Astra” este publicată legenda străveche pentru
tineret „Grâuian și Dragomara”, piesa pe care autorul încercase fără succes să o vadă pusă în scenă
la Teatrul din Sibiu în primăvara anului 1957. Apoi, în revista “Tribuna” din Cluj în 11 mai 1967
apare tragedia cu balet într-un act „Faunul și cariatida”. Tot acolo, în 3 și 10 august 1967 vede
lumina tiparului comedia în trei acte „Critis sau Gâlceava zeilor”... Tragedia sa în 3 acte
„Ostatecul” este publicată în revista „Steaua” din iunie 1967.
În același an fast pentru destinul creației sale, la Teatrul de Stat din Sibiu este montată ca
primă piesă a lui Radu Stanca, tocmai „Ostatecul”, premiera fiind în 21 septembrie 1967.
Spectacolul a fost regizat de Arianna Kunner, care a distribuit rolurile principale actorilor Valeriu
Paraschiv, Ovidiu Stoichiță, Ion Ghișe, Mircea Hândoreanu și Teodor Portărescu. Evenimentul a
fost remarcat în cronicile semnate de Dumitru Chirilă în revista „Familia”, ca în „Steaua” Ion Vlad
să comenteze același spectacol dus în turneu la Cluj. În ianuarie 1968 noi ecouri apar în revista
„Astra” de la Brașov, sub semnătura lui N. Milea, și în „Teatrul” se publică o cronică de Mihai
Nadin.
Îmi amintesc impresia pe care mi-a lăsat-o acel prim spectacol, legat de care mi-am propus,
ca profesoară de literatură, să fac cu liceenii mei o lectură a unor scene bine selectate, cu o
dezbatere pe baza principiilor morale afirmate de eroii protagoniști ai piesei, Abatirs și Kleomede.
Ar fi o idee binevenită și la liceenii prezentului. Așa este scena a 3-a din actul II al tragediei, una ce
seamănă, ca tensiune psihologică a confesiunii celor tineri, cu „Romeo și Julieta” de Shakespeare.
În biblioteca prestigiosului Liceu „Gh. Lazăr” din Sibiu, elevii au putut citi piesa aceasta care se
juca pe scena sibiană, dar și „Hora domnițelor”, „Oedip salvat”, „Dona Juana”, „Critis sau gâlceava
zeilor”, piese apărute într-o primă antologie, „Teatru”, în 1968, deja menționată. Desigur, că
citindu-le, liceenii sibieni au putut să descopere un nou gen de literatură autentică. Sub acel impuls,
spre exemplu, Mihaela Buchholzer s-a decis să devină actriță de teatru, iar, așa cum avea să
mărturisească în volumul nostru „Radu Stanca, Evocări și interpretări în evantai” (Editura
TechnoMedia, Sibiu, 2016, p. 79): „în mod cert pentru formarea mea viitoare apropierea de această
carte a fost un act decisiv.”
În revista clujeană „Tribuna” din 30 mai și din 6 iunie 1968 se publică „Dona Juana,” comedia
în 3 acte, cea care fusese premiată în manuscris cu mai bine de două decenii înainte. Ea va fi jucată
la Teatrul Național din Iași în mai 1968, cu cronici de spectacol apărute în „Gazeta literară” din
capitală și în revista „Astra” de la Brașov.
În decembrie 1972 se împlinea un deceniu de la moartea scriitorului. Împreună cu colegi de
catedră de la Liceul “Gh. Lazăr” din Sibiu, am organizat un moment artistic comemorativ, reflectat
și în revista “Lyceum”. Lectura și interpretarea unor poezii ale lui Radu Stanca au realizat-o elevi
precum Mihaela Buchholzer, Corina Criștiu, Dan Smarandache, Zamfira Mihaela, Adriana Grigore,
Dana Barcan etc.. Adevărul este că în lumea teatrului românesc, un real pas înainte s-a făcut prin
evenimentul livresc al apariției volumului, pe linia depolitizării repertoriului de teatru. În mod
firesc, ideea sărbătoririi lui Radu Stanca a atras atenția marilor reviste ale epocii, de la „Gazeta
literară”, „Luceafărul” și „Familia”, la „Iașul literar”, „Cronica”, „Steaua” și „Astra”, unde se
publică recenzii semnate de nume cunoscute în lumea teatrului. Se glosează despre activitatea
regizorală a lui Stanca, se scriu evocări, apar grupaje de poezii, eseuri ale unor condeie autorizate,
așa cum era Nicolae Balotă, care în nr. din decembrie 1968 al revistei „Argeș” publica studiul „Un
prinț al baladei, Radu Stanca”.
Între comentatorii premierei puse în scenă de Ioan Taub la Teatrul Național din Cluj cu piesa
„Hora domnițelor” de Radu Stanca, tânărul Ion Vartic publică în revista „Tribuna” din 2 mai 1968
eseul „Teatrul lui Radu Stanca”. Ideea va fi dezvoltată în cartea „Radu Stanca. Poezie și teatru”,
apărută la Editura Albatros în 1978. Semnalarea în presă a rafinatului volum eseistic debutează cu
cronica literară semnată de Anca Sîrghie în „Tribuna Sibiului” din 4 mai 1978, urmată de Nicolae
Manolescu în „România literară”, de Gh. Grigurcu în „Familia”, de Gelu Ionescu în „Viața

26
 RapsodiA 200
Românească” etc. Un frumos succes de public a înregistrat Ion Vartic la Sibiu, unde volumul său a
fost lansat în 4 mai 1978 la Librăria „Mihai Eminescu”. Anca Sîrghie a prezentat noul eseu, iar
Alexandru Bălan, Geraldina și Radu Basarab, actori de la Teatrul de Stat din Sibiu, au recitat din
versurile poetului. Interesul sibienilor pentru Radu Stanca, acel spiritus rector mai mult intuit decât
cunoscut și înțeles pe atunci, era deplin justificat.
Interesantă fusese la Teatrul Național din Cluj colaborarea lui Octavian Cosmuța cu Dorina
Stanca, semnând regia la premiera din 20 martie 1975 cu piesa „Gâlceava zeilor”. Despre noul
spectacol vor scrie cronici în diferite publicații: I. Cocora, Ov. Constantinescu, Florian Potra, Draga
Milan, Al. Covaci, Nicolae Ciobanu, I. Vartic, Dan Damaschin etc. Este o dovadă certă că, pe
măsură ce intrau în repertoriile unor teatre din țară, piesele lui Radu Stanca deveneau adevărate
evenimente în viața culturală românească.
O apariție de mare succes la public ca și de critică literară a fost în 1978 „Un roman epistolar”,
tipărit la Editura Albatros. El cuprindea o selecție a corespondenței anilor 1945-1961 dintre Ion
Negoițescu și Radu Stanca, deveniți astfel cei mai „vizibili” dintre cerchiști. Se cere menționat
adevărul că niciunde nu apare ca aici drama antumă a lui Radu Stanca, dramaturgul a cărui creație
nu avusese acces la lumina rampei.
În mod paradoxal, în anii posterității lui socialiste se produce o adevărată explozie a
interesului pentru dramele de idei ale scriitorului transilvănean, în timp ce piesele scrise
conjunctural la comandă politică de alți dramaturgi consacrați, sunt uitate. Așa se întâmpla, spre
exemplu, cu multe texte ale lui H. Lovinescu, „dramaturgul epocii roșii”, cum a fost numit într-o
familie care dăduse culturii române pe criticul literar Eugen Lovinescu, pe filosoful Vasile
Lovinescu sau pe Monica Lovinescu, editorialista de la postul de radio anticomunist “Europa
Liberă”, cea mai cunoscută femeie a întregului exil românesc. Din bogata producție proletcultistă a
lui Horia Lovinescu, au rămas cel mult „Citadela sfărâmată” (1955), și „Moartea unui artist”
(1960). Dispar cu încetul din repertoriile teatrelor, aidoma comediilor sovietice, piesele de
actualitate socialistă ale lui A. Baranga, în afară de „Mielul turbat” (1958) și „Fii cuminte,
Cristofor” (1965) sau piesele pentru care P. Everac a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I
(1971), datorită unor „ merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării
a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.
Deschiderea spre lumea scenei a textelor lui Radu Stanca va continua mult dincolo de
„tezele din iulie” ale anului 1971, cu care se încheia „perioada de liberalizare” din viața politică a
țării. Un succes remarcabil a obținut regizoarea Nicoleta Toia, creatoarea spectacolului
„Dragomara”, montat în aprilie 1976 la Teatrul de Stat din Sibiu, cu scenografia lui Ervin Kuttler.
Așa cum mi-l amintesc și azi, spectacolul epata prin pitoresc și joc al tinerilor actori Sandu Popa
(Grâuian), Dan Turbatu (Dobrută), Dana Lăzărescu (Dragomara), Constantin Stănescu (Corbuz),
Ion Buleandră (Aldar), Rodica Turbatu (Vigri). Atât de profund s-au transpus sufletește Dana
Lăzărescu și Sandu Popa interpretând rolurile principale, încât s-au îndrăgostit cu adevărat, au
format o familie și abia atunci când Dana era pe punctul de a deveni mămică, a fost oprit acel
spectacol, pentru că ea nu o mai putea întruchipa pe Dragomara.
În martie 1977 la Studioul „Casandra” al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică,
studenții anului IV realizează spectacolul „Oedip salvat”, în regia lui Mihai Mănuțiu, care a
distribuit în rolurile principale pe Adrian Pintea, Marcel Iureș și Mirela Gorea. Este spectacolul cu
care reprezentanții I.A.T.C-ului vor pleca la a doua ediție a Festivalului Institutelor de Teatru pentru
Copii și Tineret de la Cardiff, Anglia, evenimentul fiind semnalat din belșug în presa din capitală și
din Cluj. Atât de suculentul text ca semne de teatralitate, „Oedip salvat”, va fi jucat în vara anului
1979 la Constanța, unde s-au organizat „Serile de teatru antic”, cât și la Sibiu unde în primăvara
anului 1981 regizorul Iulian Vișa dă măsura ingeniozității sale. De neuitat este viziunea sa modernă
la nivel scenografic și interpretativ, conflictul desfășurându-se în fața unei pelicule imense de care
se izbesc personajele în echilibristica lor tensionată, spre a reprezenta zbaterile produse în conștiința
umană. În rolul titular, Radu Dobre Basarab a făcut dovada talentului său actoricesc. Era anotimpul

27
 RapsodiA 200
inovațiilor artistice, prin care regizori de valoarea lui Vișa reușeau să șteargă gustul amar al
surogatelor se fuseseră propuse spectatorilor în deceniul proletcultismului. Nu uit spectacolul sibian
din 1981 cu piesa „Mârâiala” de Paul Cornel Chitic, mult mai cutezător ca mesaj dinamitard decât
cel de la Teatrul Mic din capitală, sau „Dirijorul”, cu piesa lui [Link], la fel de îndrăzneț în
montarea de la Sibiu.
Interesul exploziv pentru dramaturgia lui Radu Stanca, face ca la Teatrul din Turda în 1980
să fie pus în scenă textul „Povestea dulgherului și a frumoasei sale soții” în regia lui Nicu
Gheorghe, spectacolul fiind comentat în presa momentului.
Atunci când în 9 mai 1981 la Facultatea de Filologie am susținut teza de doctorat cu tema
„Radu Stanca -un studiu monografic”, pe lângă concluziile profesorilor din comisia oficială, a fost
lecturat și „micul referat” pe care l-a trimis, din proprie inițiativă, filosoful Constantin Noica, după
ce a parcurs două capitole ce aveau tangențe cu filosofia. „Îmi îngădui mie, ca om de cultură
filosofică, - a precizat Constantin Noica- să relev justeţea referinţelor pe care le face candidata la
curentele filosofice sub influenţa cărora a putut sta Radu Stanca. În câteva locuri ni se arată chiar pe
drept cuvânt după câte îmi pot da seama-că sensibilitatea filosofică a autorului l-a făcut de la
început contemporan cu cele mai alese spirite şi orientări ale timpului... Într-un ceas când absurdul,
morbiditatea şi manierismul solicită tineretul nostru din toate părţile, o asemenea lucrare face
dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci şi fiinţei umane, prea des primejduită de propriii ei
cronicari, literatorii.“ O asemenea apreciere a încurajat continuarea cercetării noastre și efortul
restituirii creației lui Radu Stanca, (vol. „Dăltuiri”, 2012 și „Radu Stanca, Profil spiritual”, 2015 le-
am îngrijit în colaborare cu prof. univ. Marin Diaconu de la București) astfel că în prezent este în
plină elaborare o a cincea carte destinată temei.
În 1982, consemnarea celor două decenii împlinite de la stingerea scriitorului se face cu mai
puțin fast și în anii următori interesul pentru piesele lui înregistrează un regres. Este o perioadă în
care se schimbă forma interesului față de opera scriitorului. Radu Stanca pătrunde în studii de
sinteză, precum „O istorie a literaturii române” a lui Ion Rotaru, vol. III din 1987, care va fi urmată
de abordări critice, cum sunt cele ale lui I. Negoițescu, Virgil Nemoianu, Al. Piru etc., și de evocări
semnate de prietenii cerchiști ca Șt. Aug. Doinaș ori Ovidiu Cotruș. Ada Cruceanu va semna în
1992 la Edit. Hestia din Timișoara o abordare inedită, intitulată „Radu Stanca, dramaturgul.
Considerații privind teatrul de poezie”, care va reține atenția criticii literare a momentului. Alex
Ștefănescu a inclus capitolul „Radu Stanca la o nouă lectură” în „Istoria literaturii române
contemporane” din 2005. Nicolae Manolescu face o pertinentă judecare a pieselor reprezentative ale
autorului în „Istoria critică a literaturii române”, 2008. Numele lui nu lipsește din dicționarele de
profil. Astfel în 1977, Marian Popa îi asigură un comentariu în „Dicționarul de literatură română
contemporană”, publicat la Editura Albatros. Atunci când la aceeași editură în anul 2000 apare
„Dicționarul esențial al scriitorilor români”, profesorul M. Zaciu a alcătuit comentariul despre Radu
Stanca.
Se pare că dintre piesele de teatru ale autorului, incită un viu interes îndeosebi „Dona Juana”
care în 1989 este jucată la Teatrul de Stat din Tg. Mureș și în 1992 la Teatrul de Stat din Reșița. Am
vizionat spectacolul cu „Dona Juana” la 28 ianuarie 1996, în cadrul Colocviilor de critică teatrală
Radu Stanca de la Sibiu. Piesa a fost pusă în scenă de Gavril Cadariu, cu Mihai Bica și Constantin
Chiriac în rolurile principale, din păcate distribuiți invers decât era benefic succesului așteptat.
Știurlubatici, cum cereau rolurile lor, au fost actorii Gabriela Neagu (Fiorela) și Mihai Coman
(Fiorelo). La Teatrul Național din Cluj în 2000 am vizionat spectacolul cu „Dona Juana” în regia
dnei Livia Tulbure Gună, care a propus o versiune fără partitură vocală, personajele exprimându-se
doar gestic. Un experiment interesant și acesta.
În mod neașteptat, următoarele două decenii au fost mult mai sărace în reprezentări cu
piesele lui Radu Stanca, absente până și la teatrul sibian care îi poartă numele. Fenomenul acesta
consună cu lipsa pieselor lui Lucian Blaga în repertoriul Teatrului Național din Cluj-Napoca sau cu
scoaterea creațiilor dramaturgice ale lui Marin Sorescu din programul Teatrului din Craiova. Ne

28
 RapsodiA 200
aflăm în plină globalizare, nu-i așa? Nimeni nu mai este preocupat să transmită tinerilor cultul
pentru Larii și Penații repertoriului dramaturgic național. Cu totul altele sunt criteriile de selecție și
targeturile urmărite astăzi.
Ca dramaturg cu deschideri spre teatrologie, Radu Stanca a teoretizat din începuturi câteva
linii directoare ale impactului pe care le are spectacolul asupra publicului, așa ca în eseul „Despre
teatrul literar”, publicat în primul număr al „Revistei Cercului Literar”, din ianuarie 1945. „Nu
există, estetic vorbind, -aprecia tânărul teatrolog- două modalități de text dramatic și anume poezie
dramatică, pe de o parte, și text teatral (indiferent estetic), pe de altă parte, sau, în limbaj obișnuit,
nu există <piese pentru citit> și <piese de jucat>. Nu există decât text bun sau rău. Iar când e bun e,
cu necesitate, un text poetic, după cum, când e rău, nu mai poate fi în niciun caz dramatic-
considerând dramaticul ca o valoare estetică și nu ca o stare psihică... Cu alte cuvinte, scenicitatea
este o condiție substanțială a poeziei dramatice.” Așa cum a teoretizat poeticitatea, el a și imprimat-
o textelor sale. Pornind de la fericita întâlnire a dramaturgului Giraudoux cu regizorul Jouvet,
autorul român exemplifică împlinirea actului teatral atunci când un text consună perfect cu ideea
regizorului. Această alchimie absolută este cheia succesul artistic. Asemenea judecăți de valoare își
găsesc aplicare la propria creație.
În prezent, textele sale zac într-o grea așteptare a regizorilor care vor dovedi inteligența
necesară pentru a reliefa, montându-i piesele, un tărâm de meditație existențială perenă. Desigur că
metafora scenică a alegoriilor și stilul poematic al replicilor cer o liniște pe care spectatorii agitați ai
prezentului se pare că nu o mai au. “În totul, teatrul lui Radu Stanca nu merită relativa uitare în care
se găsește” conchidea Nicolae Manolescu în “Istoria critică a literaturii române” (2008. p.918).
Aici este paradoxul pieselor de teatru originale ale lui Stanca. După ce în mod explicabil
fuseseră negate total în proletcultism, ele au stârnit un tot mai crescut interes în vremea
socialismului următoarelor trei decenii, ca în perioada postdecembristă să înregistreze în plină
libertate ideologică un regres, al cărui sfârșit nu-l putem întrezări.

George V. Precup

CA SPIRTUL PE RĂNI
I
La granița dintre viață și moarte beau femeile
mele. Altcineva scrie de ele, mâna mea nu.
Cum mărarul toacă tristețea,
Iubirea ce`a curs ca o apă s`a oprit,
ard ca spirtul pe răni.
lăsând în urmă lumina.
În crâșma în care beau viii și morții; Cum omul curs și oprit până iese lumina din el.
cu noduri la mâini să numere cupele.
La granița dintre bine și rău
Se leagănă lângă ele dorința, în lumina crăpând de iubire.
șoptesc pumnalele dulci uitate`n hamace.
Cearceafuri pufoase, arome pe tocuri. Viii și morții ciocnesc printr`o pânză de
paianjen.
Trupul ce`a cunoscut patima`i plin
și dă afară. Dar ele nu văd, beau fără noduri,
de mine au uitat,
Beau surd uitându`se`n golul ce scrâșnește din au între degete ceața.
dinți.
Cu mâinile grele, cu mâinile nod,
Năvod de iubire lângă ele nu l`ar vedea, arzând ca spirtul pe răni beau femeile mele.
eu de aș fi, nu ar crede.
Smalțul așteptării a crăpat, nu mai au noduri. La granița dintre viață și moarte.

29
 RapsodiA 200

Ștefan Vișan

LARA (între mit şi legendă)

(Fragment)

Mă consider un om norocos. Mi-a fost dat să mă întâlnesc de două ori cu paşii ISTORIEI, nu
din auzite ori citite,ci aşa direct,viu, concret. Prima dată s-a întâmplat demult, în satul natal
momentul fiind relatat în romanul „Părul din Buduştău”din volumul „Lebăda albă”. Atunci am
văzut şi călcat cu proprii paşi inscripţia anului Revoluţiei Franceze, înserată in piatra dealului înalt,
din spatele casei bunicii, făcută poate la un an sau doi de la acel deosebit moment,petrecut exact cu
două sute de ani înainte de revoluţia noastră.
A doua întâlnire s-a petrecut recent, nu după foarte mult timp,de când părăsind oraşul cu
toate ale lui, am ales revenirea la ţară ca la adevăratul izvor al vieţii. Dar să vă relatez:
Am ales întâmplător satul Haşag (locul naşterii poetului Aron Cotruş) influenţat de faptul că
era o aşezare mai izolată, departe de şoseaua principală (cu zgomotul ei) şi destul de aproape de
lacurile de la Mândra, unde intenţionam să petrec clipe de linişte şi meditaţie. Pentru cine nu-l ştie,
doar câteva cuvinte despre el, cunoştinţă ca o uşoară strângere de mână. Este mic, bine ascuns între
dealurile ce-l înconjoară circular ferindu-l astfel de furia vânturilor, cu un singur drum ce-l străbate
de la un cap la celălalt,însoţit de un pârâu care abia se zăreşte uneori, ici, colo. Curios din fire cum
sunt, după nici trei zile de la sosire am pornit să-i cunosc împrejurimile dorind să aflu mai multe
despre locul ales. Am urcat pe drumeagul în pantă de pe lângă biserica saşilor ajungând pe creasta
dealului de unde privirea cuprindea întreaga localitate, iar de făceai roată aveai vedere largă până
hăt departe, departe, aproape de Sibiu. Se vedea frumos de acolo de sus,cu totul altfel şi cu o
înţelegere mai exactă asupra aşezării gospodăriilor, caselor şi tot ce era expus vederii.
Am pornit pe urmă să urmez coama dealului oprindu-mă din loc în loc pentru a-mi fixa
imaginile şi observa modificările ori noutăţile ieşite la iveală pe parcurs. Aproape la jumătate
drumului străbătut, mi-au ieşit în cale două movile care mi-au atras imediat atenţia,prin forma lor
mai puţin obişnuită faţă de altele întâlnite până atunci, având dimensiuni mult mai mari şi aşezate
exact într-un loc de unde puteai cuprinde roată cu vederea toate împrejurimile. Era evident faptul că
nu păreau a fi naturale, ci făcute şi plantate acolo de cineva în mod intenţionat. Bineînţeles că
mi-am pus în gând să aflu cât mai repede posibil tot ce ar fi legat de ele, în măsura în care timpul nu
a reuşit să șteargă prea mult ce reprezentau,ori amintirea oamenilor a reuşit să mai păstreze.
- Nu sunteţi primul care rămâne aşa ca un semn de întrebare – aud în spatele meu o voce la
nici cinci paşi, a cărui posesor nu-l auzisem venind din cauza ierbii moale ori a pasului său uşor –
câţi n-or fi fost de-a lungul timpului privind roată împrejurimile şi încercând să le înţeleagă rostul!
Mă întorc şi îl privesc interesat pe cel care mi vorbise şi care se vedea bine că îmi ghicise
gândurile,întrebările pusese cu doar câteva clipe mai înainte. Era un moşneag înalt, bine legat, cu
faţa deschisă şi ochi pătrunzători. Zâmbind larg îmi întinse mâna.
- V-am ghicit, ori greşesc?
I-am răspuns zâmbindu-i la rându-mi surprins şi bucuros totodată.
- Din prima, cum se spune. Exact acestea îmi erau gândurile în aceste clipe. De acera nici nu
v-am auzit venind. Strângându-mi mâna se prezentă;
- Mă numesc Funk şi vin acum aici poate pentru ultima dată.
I-am spus şi eu la rându-mi numele răspunzând strângerii sale de mână.
- De ce pentru ultima oară? Plecaţi undeva?
- A venit şi timpul acela. Plec peste o lună în Germania la soţie şi restul familiei. Din nuanţa
vocii n-am putut să-mi dau seama dacă se bucură ori nu pentru situaţia respectivă, astfel că nu ştiam
ce să spun ori să mă pronunţ în vreun fel.
- Bănui că sunteţi localnic, nu?
30
 RapsodiA 200
- Da. Aici mi-am petrecut toată viaţa... ori o mare parte din ea.
- Şi cum plecaţi... atunci, dacă nu sunt indiscret?
Zâmbi semn că nu era suspicios ori supărăcios din fire.
- Poate lăsăm discuţia pe tema aceasta pe mai încolo.
Cred că altceva vă interesează mai mult în momentul acesta. Nu?
Să fi făcut vreo gafă, ori poate întrebarea a venit prea repede faţă de timpul de când ne cunoşteam?
Încerc s-o dreg dacă e cazul:
- Aveţi dreptate. Mă întrebam ce e cu movilele acestea ieşite aici, ca doi sâni de fată,
oarecum ne la locul lor?
- De fapt li se spune Măgurile lui Traian şi or fi aici de pe vremea romanilor după cum spun
bătrânii.
- Adică au fost făcute de mâna oamenilor, de oştirile romane?
- Aşa se zice.
- Puteţi să-mi spuneţi mai multe despre ele... dacă doriţi?
- Cum nu! Doar că sunt mai multe... variante – găsi el mai greu termenul cu care evident nu
era obişnuit.
- N-or fi chiar aşa multe – încerc să îi stârnesc curiozitatea.
- Nu, dar două, trei tot sunt.
- Să le auzim dacă nu e cu supărare?
- Nu e. Mă bucur că vă pot fi de folos. Dar să ne aşezăm fiindcă picioarele acestea îmi cam
dau nişte semne m-au purtat mult prin lumea asta, hăt departe până în îndepărtata Rusie şi m-au
adus şi acasă înapoi.
Ne-am aşezat, eu am scos un pachet de ţigări, dar din expresia privirii lui am dedus că l-aş îmbia
degeaba.
- Aceea care mi s-ar părea mai logică, să-i zic astfel,e că aceste movile ori măguri cum li se
spune, are mai puţină importanţă, au fost făcute, ridicate deasupra nivelului solului şi aşezate exact
în locul de unde poţi privi şi vedea în toate direcţiile până departe, în scopul primirii ori transmiterii
unor semnale, desigur luminoase,altfel nu văd cum,despre pericole eminente ce s-ar fi anunţat dintr-
o direcţie ori alta în vremuri de restrişte.
- Făcute de oştirile romane? – încerc eu pentru a doua oară informaţia.
Acelaşi răspuns destul de sigur:
- Aşa se spune. Zice-se că aveau asemenea obiceiuri fiind un fel de telegraf de-al lor.
- Posibil. Am şi eu cunoştinţă de aşa ceva.
I-am dat ceva timp de pauză.
- Altă variantă?
- E legată tot de oştirile romane. Se spune că pe aici a trecut un drum al lor spre inima
continentului. Aici ar fi fost un fel de graniţă,poartă, pentru a intra ori putea trece mai departe.
- Da. Ar fi posibil, de ce nu? Un fel de Punct de Control. Pare-se că au existat din totdeauna
dovedindu-şi din plin utilitatea
- Această variantă ar fi susţinută şi de faptul că locul ar fi aproape imposibil de ocolit din
cauza reliefului accidentat.
- Şi ar mai exista şi o a treia variantă?
- Da. Însă una puţin cunoscută, aş putea spune mai... personală. Afirmaţia mă surprinse şi
fără să vreau l-am privit cam ironic şi poate prea brusc neaşteptându-mă la aşa ceva. Sigur a
remarcat fiindcă în colţul buzelor ia apărut un început de zâmbet.
- ...
- Poate mai...
- Sigur, nu s-ar putea altfel. Să vedeţi cum de multe ori și întâmplarea îşi are rolul ei deloc
neglijabil în desfăşurarea evenimentelor. Acum mulţi, mulţi ani, nu prea se ştie cine şi cu ce scop,
crezând – bănui doar- că movilele reprezintă morminte ale unor personalităţi ale acelor timpuri, au

31
 RapsodiA 200
pornit săpături la cea mai înaltă, din trei direcţii diferite. Una din vârf şi două lateral. Nu am
cunoştinţă dacă au găsit ori nu cea ce căutau, dar curând au abandonat nu ştiu ca urmarea căror
motive. Cu timpul găurile s-au acoperit şi astăzi abia dacă se mai cunosc urmele. Vedeţi, uitaţi aici
– şi îmi arătă cu un băţ – iar ceva mai jos şi mai puţin vizibil.
- Da – recunosc eu – aşa mai mult ca o denivelare. Dar nu văd legătura cu... varianta
promisă.
- Aşteptaţi şi o să vedeţi Poate peste un an ori doi, ori cine ştie câţi, zăresc în curtea unui
consătean, Stoie îl chema,o piatră de o formă mai aparte ce părea a nu fi de prin părţile noastre, în
special vreau să zic la coloare. Întrebându-l ce e cu ea şi de unde o are îmi răspunde că a găsit-o la
locul „de sub vii”, loc situat nu departe de cele două movile ale noastre. Piatra o folosea la blocarea
porţilor ca să nu se dea peste cap când sunt deschise din cauza vântului. Am luat-o în mână şi am
privit-o mai atent simţind pe suprafaţa ei uşoare asperităţi abia vizibile cu ochiul liber, dispuse liniar
la fel ca o scriere pe rânduri. Erau însă foarte şterse de vreme.
Să nu lungesc prea mult vorba i-am cerut-o cu împrumut, mai mult din curiozitate, urmând să mă
consult cu domnul Olteanu învăţătorul satului, ori cu cineva mai şcolit ca mine.
- Aţi făcut o posibilă legătură între acele săpături de la movile şi piatră?
- Aţi ghicit. Mă gândeam că... cine ştie! Luând-o am dus-o acasă unde am curăţit-o, spălat-o
cu săpun, sodă, leşie şi o perie aspră, insistând mult încât soţia mă luă chiar la rost ironizându-mă că
pierd vremea lustruind pietre.
- Şi aţi găsit ceva... interesant?
- Mult nu, însă ceva tot am găsit. A ieşit la iveală o formaţie de litere cu acelaşi cuvânt
împărţit parcă în două ce se repeta de la început la sfârşitul rândului: LA-RA.
- Lara? - repet şi eu. Ce-ar fi putut semnifica?
- Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu poate de zeci de ori, înciudat din ce în ce mai mult cu
cât rămânea nedezlegată: zile, săptămâni, luni, până când într-un final am renunţat gândind că atât
mi-a fost dat mie să aflu.
- Păcat că s-a încheiat aşa! Cine ştie dacă vom afla vreodată taina inscripţiei ori a colinelor
acestea.
- Dar eu nu am zis că s-a încheiat. Să vedeţi că... mai urmează!
- Ooo! Mă bucur cu adevărat! Nu văd însă...
- Au mai trecut peste mine şi sat câţiva ani buni când într-o zi opreşte la mine la poartă un
domn de la Sibiu cerându-mi să-l conduc până la Vulcanii Noroioşi, existenţi în zonă, şi pe urmă
sus la Măguri. Am rămas bineînţeles surprins de cererea lui şi l-am iscodit binişor despre motivul
cererii,iar în final i-am arătat şi piatra cu inscripţia, care mi-a dat atâta bătaie de cap.
- Cum a primit-o? Sunt curios.
- Foarte surprins. Vreau să spun foarte plăcut surprins bucurându-se ca şi cum ar fi primit o
comoară. S-a arătat aşa încât o clipă mi s-a părut că îi lipseşte o... doagă.
- Ce-a zis? Bănui că şi-a motivat comportamentul.
- Mi-a zis că şi el are o bucată din piatra ce o ţinea acum în mână, că a studiat-o în fel şi
chip,că a căutat prin multe biblioteci şi cărţi cercând să-i desluşească taina şi că nu-i putusem face
nicicum o bucurie mai mare orice i-aş fi oferit.
- Desigur l-aţi întrebat mai multe legat de coline, măguri, nu?
- Am avut o discuţie foarte lungă. Aproape o jumătate de zi. La rându-i m-a făcut să-i spun
tot ce ştiam eu legat de acele locuri,ce, cum,unde şi cine a găsit piatra,.şi astfel mi-a oferit cea de a
treia variantă a Măgurilor lui Traian pe care v-o spun şi eu acum dumneavoastră:
- Sunt foarte, foarte curios. Ascult.
- Spune legenda – îmi spune profesorul din Sibiu, Zigler, sau cam aşa ceva îl chema – că în
aceste locuri,în vatra satului cum se spune a existat o garnizoană romană în toată regula. În timp
trupele romane au început să convieţuiască într-un fel de înţelegere cu oamenii locului, unii oferind
protecţie militară, alţii cele necesare traiului.

32
 RapsodiA 200

Dumitru Cristănuș
Versuri din vol.„Livada nopții”

* * * * * *
metaforă e greu să mai surâd morții
în aerul lunii auzind în mine cum se închide pământul
mă plimbam măcinat de vise în livada nopții
prin livada nopții a fi văzut unde nu mă plânge nici vântul
îngerii din cuvinte
privind cerul gata de surupare
au zburat
uimit zidesc noaptea în lună
peste călimara cu cerneală aurie
peste întuneric ademenesc o ninsoare
un nor a ars
pun vieții pe frunte cunună
până la temelie
cerul și-a scos în chip de copil desenam veșnicia
oceanul cu stele morți repetate mi-au fost imputate
la mezat înconjurate de astre copilăria
mi-a uitat numele pe-o copertă de carte
al doilea cer
mă uimește

Costel Simedrea
-Reșița

CRUCEA SUDULUI
Emiliei

Iubito, astânge grâu pentru colivă! RONDELUL PRIMĂVERIIRISIPITOARE

De țărmul vieții astăzi mă desprind,
Pe valuri reci pluti-voi în derivă Risipitoare primăvară,
Ca un ghețar, de-a pururi suferind... Mireasma care mă uimea
Ai pus-o iar în floarea mea
Nu plânge însă, este în zadar! Fără ca nimeni să îți ceară!
Privește, Crucea Sudului așteaptă
Pe noul drum, să-mi fie veșnic far, Nu vezi că s-a-ntomnat afară
Să nu mai rătăcesc, iar, calea dreaptă Și ești acum o piază rea?
Risipitoare primăvară,
Și calea va fi lungă, nu sfârșește Mireasma care mă uimea
Doar că de-acum misterul nu-l mai știu...
Și poate că va fi aceeași poveste A început, și ea să moară...
Însă voi fi în ea altfel viu Vine, căzând, să-mi spună o stea,
În timp ce noaptea îmi năștea
Iubito, astrânge grâu... Însă dosește Vis trist, pentru întâia oară,
Măcar un bob... și pune-l în pământ Risipitoare primăvară...
Ca, răsărind, să-ți poată da de veste
Că și acolo pentru tine cânt!

33
 RapsodiA 200

Nicolae Munteanu

Amintiri Hăitaşul
(sonet) (rondel)

Copil fiind, în zi de sărbătoare Am fost chemat să fiu hăitaş,

Mergeam la Moşi, la circ şi iarmaroace Fiind sezon de vânătoare
Alăturea de mutre sărăntoace, Ca să stârnesc vânatul mare
Buluc dădeam cu multă nerăbdare Sau cel puţin un iepuraş

Paiaţele cu numere dibace, Au vrut ca să le fiu părtaş,

Menajerii cu animale rare Ştiindu-mă de ce-s în stare,
Şi scamatori – curată desfătare – Am fost chemat să fiu hăitaş,
Apoi ursari şi urşii puşi să joace Fiind sezon de vânătoare

Din banii adunaţi în puşculiţă Observ, când plec înspre imaş

Ne cumpăram şi niscai acadele, Că-s urmărit de-o arătare,
Sărate alune, roşcove, alviţă. Şi hăituit ca un borfaş...
Mă-ntreb acuma: „De ce oare?”
Chichiţa azi e plină de belele,
Ne bucurăm de orice rămăşiţă Am fost chemat să fiu hăitaş.
Că ni se vând „gogoşi” şi „minciunele”

Nostalgie La vânătoare...
(sonet) (rondel)

Prin casa părintească de la ţară, Am fost şi eu la vânătoare

Din lemn, acoperită de şindrilă, Într-un climat de nedescris,
Cu prispa joasă, dată cu argilă Acum fiind sezon deschis
Şi-n faţă o lespede în loc de scară Pe dealul de la Valea Mare

Duioase amintiri – ca-ntr-o idilă – Cu o-nţeleasă nerăbdare

Mă duc în lumea de odinioară, Şi pregătire cu dichis,
Cu bulz, scoverzi şi pâine de secară, Am fost şi eu la vânătoare
Iar seara, mica lampă cu feştilă Într-un climat de nedescris

În calde veri, în zi de sărbătoare, Stăteam cu puşca-n aşteptare

Stăteam cu tata, până pe-nserate, Şi-un ochi pe jumătate-nchis
Sub nuc, la umbra plină de răcoare Ca să observ orice mişcare,
Dar m-a trezit un groaznic vis,
Şi povesteam de vremuri depărtate,
Şi alte câte-n lume şi în soare, Am fost şi eu la vânătoare.
Dar au trecut şi-acuma umbre-s toate

34
 RapsodiA 200

Dumitru Mălin
-Alba Iulia-

Cântarea asfințirii nr. 99

Cândva credeam că lumea e doar acolo-n
munți Că eu mă simt tot tânăr, cu primăvara-n sân
Și apa-i doar aceea băută-n zori cu pumnii Ori alergând la vară prin râuri către mare
Iar crestele înalte, cu norii lor cărunți, Și sunt aproape sigur c-așa o să rămân,
Sunt plai de-mpărăție unde domnesc gorunii. Deși nu cred în basmul cu viața viitoare.

Cândva credeam că viața e doar lângă părinți, În munți credeam că-i lumea și-a mea va fi
Că fără ei copiii nici nu mai au viață; oricât
Dar uite că și tata și mama-s printre sfinți, Și vom trăi-mpreună părinți și frați întruna
Iar eu privesc la soare cum râde și se-nalță. Azi, chiar dacă-s mai singur și nu mai cred atât,
Aștept tot altă vară și alta și-ncă una.
Eu am la praguri vișini în borangic de flori,
Privesc cireșii gata să-mpodobească raiul
Și-aș mai trăi o dată, sau de mai multe ori,
Că morții niciodată nu-i voi pricepe graiul.

Irina Lucia Mihalca

--București-

Ca soarele şi luna, uneori

De vină să fie lumina primăverii

sau vântul, în trecere, Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!
prin câmpul însângerat de petalele macilor? Suntem singuri în oceanul acesta,
De vină să fie mireasma ploilor de vară, risipeşte absenţa şi umbrele rănilor
luna plină sau exploziile solare, neînchise în trecere.
pentru paşii purtaţi peste pragul visului, Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!
trezind, ca o adiere, suspine Speranţa, ca o rază de soare,
care ne-nsoţeasc lacrima de neoprit? ce-aşteaptă să străpungă abisul durerii,
Poate că, aşa suntem noi, uimirea şi necuprinderea ei.
ca soarele şi luna, uneori.
Un continent pierdut ce crede-n regăsire! În viaţă ne căutăm tot pe noi,
Îţi simt absenţa din fiecare trecere, atingerea fiinţei, o clipă, doar,
precum sunetul înăbuşit prin care râul-şi opreşte curgerea.
al clopotului scufundat în adâncuri Tu, eu, - o respiraţie,
şi zidul înălţat, ca un pumnal între noi, un gând care se dăruie -
şi lumina ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat. lumina ce trece prin umbrele
Sub cerul infinit stelele-au amuţit, strânse, laolaltă, de norii înfloriţi,
am închis muzica, am stins valul, lumina risipită, apoi,
ştii bine, la puţini li se arată stelele. prin aerul străveziu al inimilor noastre
E mai bine acum?

35
 RapsodiA 200
Marcel Miron
- Huși –
ÎNVIERE

Hristos a înviat!
Intrați în cimitire
Suntem vii în noaptea de înviere
puternici și sublimi locatarii mormintelor
strălucim în luminile prezentului împrumută orbilor lumii
șlefuiți ca păsările lui Brâncuși făclii aprinse
parfumați până la saturare pentru drumul de întoarcere acasă
ochii orbesc pe dinăuntru la masa de Paști.
și nu mai vedem lumina.
Hristos a înviat!
Hristos a înviat!
Te aștept cu mielul fierbinte
Trăim clipe vinul roșu
ore și zile ouă împiestrițate
săptămâni și luni și cântecul cocoșului.
anotimpuri și ani
zile negre Vino să ascultăm
și zile roșii pasărea care anunță
puține bucurii în calendar. trădarea cotidiană
și să lăcrimăm
Moara timpului pentru toate zilele noastre moarte.
ne amețește busola.
Hristos a înviat!

Vasile Morar -
-Baia Mare-

Lespedea de pe mormânt Cântec fără sfârșit

Lespedea de pe mormânt e împinsă-ntr-o parte Sufletul meu e un cântec, ascultați-l

în fund se văd fașele curate și moi un cântec se-aude, e cântecul meu
ca și cum n-ar fi fost înfășurat nici un mort rupeți din el acolo unde vă place
și n-ar fi stat întins careva dintre noi sau unde-l întâlniți pe Dumnezeu.

Și iar se deschide mormântul, vedem Oriunde îl puteți voi întâlni

că aici ordinea diferă față de cea de sus în crin, în codobatură, în liră
nopțile stau vertical în iarba care va crescut în pumn
ziua o imagine cu brațul lui Iisus în hameiul care se deșiră

Dar nu e de-ajuns mai vrem să vedem Dar sufletul meu caută, ascultați
cum copacii devin păsări zburând jos de tot această harpă binecuvântată
cum ar zbura în cerul ce se vede-n fântână care oricâte zile ar cânta
eu vreau să le prind dar nu pot toți așteptăm să mai cânte odată

Le-am văzut pe toate dar încă odată mai vreau În ciocârlii, în vultur, în lăstun
mormântul stă deschis ca o carte sângele meu curge mai departe
în care citesc, toți ar vrea să o închidă ascultați crinul de argint pășind
eu citesc netulburat mai departe. cu îngerii alături despre moarte

36
 RapsodiA 200

Maia-Daniela Loloiu
Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” Sibiu,
clasa a VII-a
Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi
Prof. coordonator

Sărbătoarea poeziei
Poetului Octavian Goga

Se apropie clipa așteptată

În parfum de sărbătoare
Răsună poezia cântată
Printre multe opere literare.

Amintirile reînvie versurile și talentul,

Cheamă, în ziua mare, nostalgice, sentimentul
Cu care poetul Goga scria
Despre dor, rugăciune și clipa care trecea.

Poezie Rând pe rând, toate se ascund,

Lumina aluneca peste dealuri, Lumina întunecată rămâne neschimbată,
Iarba câmpului se legăna în valuri. Privirea din ochiul cel rotund
Seara se apropia cu pași obosiți Deodată, începe să se zbată.
Printre garduri de vopsea acoperiți.
Aude vântul alb și greu
Lumina aluneca peste dealuri, Ce străfulgeră prin noapte,
Se spărgea în ale mării maluri. Ce va străluci mereu,
Aerul se umplea de aromă străvezie Printre stele și printre șoapte.
Aroma florilor, cu miros de poezie.
Pășește ca-n gânduri, cu pasul lent,
Fața-i împietrită,
Singurătatea

Coboară fulgii printre case,

Coboară și bezna cu mândrie.
Urmărind luna ce zburase,
Inima ciobanului nu se sperie.

În minte-și spune un fragment

Din poezia ce recită.

Se sprijină ușor pe aripa

Celui care a adus furtuna.
Singur își trăiește clipa,
Singur rămâne întotdeauna.

37
 RapsodiA 200
Silviu Crăciunaș

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ

- roman foileton - (XXVI)
26. Jean-François Aldric
O caleașcă opri brusc în fața casei de la cu semne evidente de stricăciuni, dar un ochi
numărul 30, pe strada Buci. Pentru câteva clipe format putea observa cu ușurință forma perfectă
bune nimeni nu coborî. Vizitiul tuși de câteva a liniilor și finețea îmbinărilor. Le luă pe rând
ori, dar fără vreun rezultat. Hotărât să nu mai de pe masă și, cu o privire pătrunzătoare, începu
zăbovească mult în cartierul Saint-Germain, îl să le examineze, uitând parcă de vizitatorul care
zgâlțâi bine pe tânărul italian. Acesta adormise continua să se simtă stingher în fața acestui om
ținând strâns în brațe un rucsac ponosit. De fapt, despre care auzise atâtea lucruri. Pe măsură ce
toată înfățișarea tânărului genera o impresie Jean-François Aldric ridica de pe masă o vioară,
îndoielnică. Faptul că era pe drum de o lună aproape șoptit, italianul pronunța un nume:
putea fi o explicație, dar te-ai fi așteptat ca Francesco Rugeri, Nicolo Amati
înainte de a face o vizită de afaceri să se Paolo Grancini, Giovanni Maggini
schimbe la un hotel. Ajuns în stradă, își roti Lorenzo Storioni, Paolo Grancini.
privirea, căutând parcă un reper memorat cu La fiecare nume, reprezentând lutieri italieni
mult timp înainte. Soarele arunca umbre lungi demult intrați în legendă, Aldric arunca o
din spatele caselor cu etaj așezate de o parte și privire scurtă și bănuitoare spre tânărul din fața
de alta a unei străduțe înguste acoperită din sa. Acesta părea să-și fi revenit din stângăcia
belșug cu piatră. În sfârșit, reveni cu privirea la care îl cuprinsese încă din primul moment în
casa în fața căreia oprise vizitiul. O ușă cu geam care a pătruns în magazin.
dădea direct în stradă, lăsând să se vadă o — Cum vă numiți, domnule?
cameră bine luminată unde un domn privea cu — Numele meu este Luigi Tarisio din
atenție o vioară. Mutându-și rucsacul în cealaltă Milano. Sunt dulgher și lăutar. Fac mobilier
mână, Luigi intră hotărât în magazin stâlcind un pentru biserici și mânăstiri. Când am ocazia,
„bună seara, domnule” jumătate franțuzesc, repar instrumente muzicale din lemn, cumpăr
jumătate italienesc. Privirea oarecum viori deteriorate ca acestea și dau în schimb
nepăsătoare cu care omul îl măsură din cap cântăreților viori noi. Aceste viori sunt de
până în picioare îl făcu să se retragă spre ușa pe vânzare.
care de-abia intrase. Fără îndoială, în fața lui se — Cum ați ajuns la mine?
afla cel care îi fusese descris și recomandat la Câteva clipe Tarisio nu reacționă la
Milano drept Jean-François Aldric, un lutier din întrebarea pusă de maestru. Privirea îi alunecă
școala creatorilor de viori din Mirecourt. Lutieri spre peretele din spatele lui Aldric unde un
talentați, veniți la Paris pentru a-și putea tablou îi atrase atenția. O femeie tânără privea
împrăștia în lume mai ușor instrumentele absentă la acest dialog ce părea să adâncească
muzicale, i se spusese că aceștia erau interesați neîncrederea lui Aldric în vizitatorul său.
să achiziționeze viori vechi produse de marii Fiecare vioară, fiecare nume, producea în
maeștri italieni pentru a le studia și utiliza ca sufletul lutierului urme adânci de admirație. Era
modele. cuprins de dorința de a avea aceste opere de
— Bună seara, domnule. Cu ce vă pot fi de artă, dar trebuia să se asigure că ele nu au fost
folos? furate. În plus, era indicat să-și ascundă
Fără să răspundă, vizibil stânjenit, Luigi încântarea pentru a obține un preț cât mai mic.
desfăcu rucsacul din care scoase, una câte una, Viorile erau inutilizabile, dar erau modele pe
șase viori pe care le așeză cu grijă pe masa în care orice lutier din Paris le-ar fi râvnit. Ele
spatele căreia Jean François Aldric aștepta să reprezentau școala italiană. Paolo Grancini era
afle ce îl aduce în atelier pe acest italian ce elevul lui Andrea Guarneri. Viorile lui Giovani
părea un vagabond rătăcit. Viorile erau vechi, Maggini, lutier din Brescia, erau cunoscute
38
 RapsodiA 200
pentru adâncimea sunetului și puterea în crescendo melodia spre bucuria vieții,
sonorității. cuprinse corzile viorii până la epuizarea
— L-am întâlnit la Milano pe domnul arcușului. Brusc, vârtejul notelor se opri, lăsând
Mesnier. loc tonurilor grave, invitație la meditație și
Luigi Tarisio știa că acest nume nu ar fi cumpătare. Vioara urma ascultătoare jocul
trebuit pronunțat, dar era singura cale prin care notelor. Doar atunci când intensitatea sunetului
putea să explice prezența sa în magazin. Jean creștea, în încăpere apăreau urme de ecouri care
François încruntă sprâncenele și, involuntar, se stânjeneau melodia. Era efectul produs de
întoarse spre perete, privind câteva clipe spre asimetria evidentă produsă prin creșterea
tânăra din tablou. lemnului, asimetrie ce prelua neuniform
— Domnul Mesnier mi-a dat adresa sunetele puternice. Luigi Tarisio se opri și privi
dumneavoastră și mi-a spus că ați putea fi spatele viorii. Pe suprafața nelăcuită puteai
interesat de aceste viori. Sunt pentru prima dată vedea două rânduri de striațiuni de aceeași
la Paris. formă, dar întrerupte și deplasate pe linia
— Dacă mai reveniți, domnule Tarisio, ați mediană.
face bine să aduceți viori originale ale — Ar trebui folosit un spate din două bucăți
maeștrilor, mai degrabă decât ale ucenicilor. Ca pentru a reconstrui simetria lemnului.
să vă încurajez în acest demers, o să cumpăr — Nu am văzut o vioară cu spatele din două
aceste viori. Vă invit să luăm cina împreună și bucăți. Ar fi necesar un clei foarte bun pentru o
să discutăm asupra prețului. Ați putea înnopta la astfel de lucrare. Simpla prindere pe popic și pe
mine. eclise nu asigură o îmbinare perfectă.
Între cei doi se instaură o stare de apropiere. — Cred că am un astfel de clei. O rețetă
Îl conduse pe italian în curtea interioară a proprie, făcută dintr-un amestec de oase de
clădirii, iar de aici un tânăr îl însoți spre camera pește și de cal. Pot să-l prepar, să îl încercați.
lui. După ce se spălă și își schimbă hainele, În timp ce Luigi Tarisio pregătea cleiul, Jean
Tarisio reveni în atelier. François Aldric dezasambla cu grijă spatele
— El este nepotul meu, Jacques Aubry. viorii. Lucra cu multă răbdare, fiecare mișcare
Locuiește cu mine. părea calculată. Orice eroare ar fi dus la
Pe masă, despicată, o tulpină groasă de arțar refacerea întregului instrument. Nepotul său
aștepta să fie prelucrată. Tarisio se apropie și o intră în atelier pentru a-i chema la masa de seară
privi îndelung, apoi se întoarse mirat spre dar, văzându-și unchiul aplecat asupra mesei de
Aldric. lucru, nu făcu niciun gest în acest sens. Se așeză
— Să-mi fie iertată îndrăzneala. Nervurile în fața sa privind cu atenție fiecare mișcare.
sunt asimetrice. Credeți că merită prelucrat un După un timp, se apropie de italian, îl luă de
astfel de lemn? mână și îl trase ușor spre ușă, făcându-i semn să
— S-ar putea să aveți dreptate, dar acest nu vorbească. Ajunși afară, tânărul Jacques îl
lemn nu este un lemn oarecare. Am o datorie asigură pe Luigi Tarisio că este mai bine să ia
față de această bucată de arțar și trebuie să singuri cina.
încerc imposibilul pentru a face din el o vioară. — Unchiul meu nu se va opri până nu va
Priviți această lucrare. Este un exemplar finisat desface vioara.
din acest lemn. Nu l-am lăcuit, considerându-l — Cine este tânăra din tablou?
un exemplar ratat. Și nu este primul. — Este soția unchiului meu. A murit tânără
Luigi Tarisio luă vioara și începu un cântec cu mulți ani în urmă. Este mai bine să nu
din folclorul italian care solicita la maxim întrebați nimic de ea.
instrumentul. Un sunet plăcut învălui camera — Are o legătură cu cunoștința mea din
într-un preludiu al trezirii, plutind armonios în Milano?
secvențe repetate, din ce în ce mai apăsate. — Era chiar sora domnului Mesnier. Unchiul
Apoi secvențe de sunete puternice țâșniră din meu se simte vinovat de moartea ei. Această
linia melodioasă ca un protest al nopții către vioară îi este dedicată.
ziuă. Un ritm nou, în ronduri de sunete ducând — Dar de ce ține morțiș să construiască

39
 RapsodiA 200
spatele viorii din acest trunchi de arțar? tocmai pentru a-și împlini soarta ca om, înainte
— Este o poveste mai lungă. Lemnul a fost de a-l lua cu El în ceruri.
dăruit lutierilor din Mirecourt de Elisabeth- — Înainte ca Dumnezeu să ne bage în
Charlotte, ducesa de Lorraine și Bar în urmă cu seamă, noi ne croim fiecare zi fără să știm că
aproape 100 de ani. Lemnul a fost tăiat într-o purtăm în spate povara alegerilor făcute de
pădure de către un pustnic care a găzduit-o pe semeni de-ai noștri pe care nici nu-i cunoaștem.
ducesă în casa sa sărăcăcioasă. I-a solicitat în Acum o sută de ani un om a tăiat un arțar cu
schimb să protejeze lutierii din Mirecourt și să noduri și, în loc să se încălzească cu el, i l-a
le ceară să-și arate măiestria făcând o vioară dăruit unei prințese. Cu mulți ani în urmă, un
dintr-un arțar cu noduri. Din păcate, când a lutier îl despică iar o bucată din el sare și îi
unchiul meu a despicat butucul, un ic a lovit-o ucide soția. Da, domnule Tarisio. Asta sunt. Un
mortal pe mătușa mea. criminal care și-a omorât soția din prea mult
Se lăsă un moment de tăcere. Ușa se orgoliu. Am dorit de mic copil să fiu eu cel care
deschise și lutierul intră cu spatele viorii în construiește această vioară.
mână. Se întoarse în atelier lăsând spatele viorii pe
— La noapte voi reface spatele din două masă. Luigi Tarisio îl luă în mână. Pe fața
bucăți, iar mâine voi termina vioara. interioară se putea citi:
— Vreau să îmi cer scuze, domnule Aldric. În memoria soției mele, Anne, și a ducesei de
Nu am știut că domnul Mesnier este cumnatul Lorraine și Bar, Elisabeth-Charlotte.
dumneavoastră. Este adevărat că mi-a spus să Bucuriile şi durerile nu pot fi despărţite, dar
nu-i pomenesc numele. ele pot fi cuprinse în frumuseţe. Această vioară
— Credeți că ne hotărâm singuri soarta? va trăi alături de oameni, martor al tumultului
— Eu cred că soarta ne este dată de pe care oamenii îl aruncă în lume. Va fi o
Dumnezeu. jucărie a vieţii lăsată în grija hazardului, iar
— Dacă este așa, atunci această vioară va fi când lucrarea lui va fi de nesuportat va înceta
peste veacuri strigătul meu de revoltă împotriva să mai trăiască plecând şi ea, vioara, în lumea
Lui. amintirilor.
— Dar Dumnezeu a dat viață fiului său

Victor Albu

DEALUL MUT

premoniţie raiul cu arţari a căzut luna

fiecare gând îşi ce liniştit mi-a căzut luna

caută trupul te scalzi într-un în trup, o pulbere
pe care l-a pierdut rai cu arţari, de fruct a
cât a dârele lui răbufnit ca o boare
tăcut pe pământ te duc la liman
nimic nu mă doare
pleoapa poartă accepţi macii ca gândul şontâc
premoniţia aburind ca din care îmi
unei surpări… un nor sângeriu, iau foc palmele…
ca o ghilotină
peste tot ce erai...

40
 RapsodiA 200

George Filip –
- Canada -

ADIO PRINȚE... noi aşa un blestem n-am avut.

soţul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, a ...ce-o mai face prin cer Dumnezeu?
încetat din viaţă. printre viruşi de spaimă dansăm,
spaima bate-n ferestre mereu;
Prinţul Philip, soţul reginei Elisabeta şi spre sfinţi... nevăzuţi... ne rugăm...
a II-a a Marii Britanii, a încetat din viaţă.
prințul consort la Windsor s-a fost stins.
s-a dus cu eleganță-n neființă. PASĂREA SPERANȚEI
în Angleteria tot cerul e cernit; -poetei Dana OPRIȚĂ, întru
a fost o moarte fără suferință... oblojirea sufletului…-
și prinții plâng... sau mai curând - deplâng
aceste despărțiri - atât de grele. neprihănită pasăre de alb,
la Curtea Angliei , Yorick e treaz bine-ai venit pe cerul fără stele,
să pună-n bernă mândrele drapele. cel fără Răsărit…fără Apus
se duce PRINȚUL... e imperiul trist. și trist și el – ca gândurile mele.
la Curte astăzi e regina tristă.
un prinț sperjur și fără de blazon
to by or not to be - e întrebarea
te-a dus într-o pădure-mprejmuită
ce printre muritorii vii persistă...
cu garduri mari de spini și bolovani,
de fapt…o cazemată părăsită…
PRINTRE VIRUŞI... DANSĂM
ți-a poruncit să cânți printre ruini
-greu canon ne-a dat Dumnezeu...-
și să tămăduiești rana ciudată,
să pui lumini din nou în ochii orbi
m-am trezit să respir... şi tuşesc.
ce n-au văzut lumina niciodată.
aer pur îmi pulsează-n plămâni.
viruşi răi primprejur îmi foşnesc pasăre albă – zbor fără hotar,
şi se cred - prin odaie – stăpâni. vântoase hâde ți-au suflat în velă.
dă-mi hârtie iubito să scriu. ți-au frânt catargul, steagul ți l-au rupt
o ciosvârtă de soare-i pe cer. ca unei insalubre caravelă…
cerul este ursuz... plumburiu;
am nevoie de-un colţ de eter. piratul – hoț bătrân și ticălos,
iau o pungă de aer – lichid se-ascunde printre insule bizare
şi cu tine... iubito... o-mpart. și-n febra de scorbut, paranoiac,
casa e un Titanic solid se minte pe el însuși… că e mare !
căpitanul veghează – în cart.
vreau să cânţi şi tu cânţi un tangou. tu amfore mai ai… cu nostalgii.
ne rotim ca pe-o pală de fum soarbe din ele pasăre-a luminii.
şi lumina adoarme din nou mai sunt grădini ce glasul ți-l doresc
şi pornim - împreună - la drum. să îl reverși din carma înălțimii.
poposim pe la fraţi şi părinţi.
cei de-acasă sunt vii pe sub sori. pasăre albă… sfântă și de dor,
mulţi s-au dus în grădina cu sfinţi prea singură te-ai avântat spre soare;
...dar mai sunt pe pământ muritori. sperjurii te-au furat și te-au rănit,
şi păstrăm o distanţă-ntre noi. dar nu uita : speranța-n veci nu moare !
nu avem nici permis de sărut
şi umblăm... câte doi, câte doi;

41
 RapsodiA 200

Ioan Friciu

RUBAIATE GONDOLIERUL

Mă poartă pașii grei pe strada ta ca mai demult

Având un dor ca dulcele tău glas să îl ascult Un gondolier cânta sub lună
Ca altă dată, dar timpul se rostogolește-n unic Duios cuvinte de-alinare
sens Și cântul lui vibra-n lagună,
Ducând departe și al amintirilor tumult. Ecoul s-auzea din mare.
*
Celor care sunt bogați de zaiafeturi le tot arde, Vâslea zelos prin Canal Grande,
În conturile lor oculte zac „albastre" miliarde, Cântând doruri și iubirea
În timp ce omul cel de rând, onestul truditor Prin minunate serenade,
Își invocă bunăstarea fluturând placarde. Că așa-și vedea menirea.
*
Degeaba după anii duși alergi - n-ai să-i mai Hotărât vâslea întruna ,
prinzi Mișca apa verde ne-ncetat
Nici dacă ar fi fost de vremuri pironiți în grinzi, Până când se culcă luna,
Iar de nu crezi și încă-n tinerețe tu mai speri, Apoi se retrage pe uscat.
Convins vei fi, mirat, privindu-ți chipul în oglinzi.
* Revenea de dimineață
Nicicând nu vom scăpa de-a viețuirilor hățișuri Cu duioasele cântări
Chiar dacă la final le socotim banale Și vâslea prin deasa ceață
mărunțișuri, Cu păru-n vânt și ochii-n zări.
Consolarea vine de la răbdătoarea așteptare
Că soarta ne va fi păzită de-ale săbiilor tăișuri.

Valeria Paștiu Gușeilă

Într-o construcție grav-amăruie despre mască,

chip și blestemul comunicării

Câte lucruri în plămada unor „ziceri” sunt? Ce noimă le-a unit? Ce țel-uri apoi le-a frânt?
Ne scoatem pentru-o clipă masca resemnați / Pentru-a reface drumul „zicerilor” unor penați*:
Început de Martie 2020 - „Stai naibii acasă! N-ai nevoie de niciun test!”
- „Masca nu o poartă omul sănătos! O poartă omul bolnav!”
- „E o simplă gripă. Boala se autovindecă!”
Mijloc de Martie 2020 - Stare de URGENȚĂ
- „Cine are simptome să se testeze!”
- „Poartă mască, arată că îți pasă!”
Martie 2021 - 21565 de Morți!
Am vrea să înțelegem logica și sensul exprimării lor, puse-n balanță. Am vrea să fim și
înțelepți, dar cum? De la „e o simplă gripă” la început, la peste 21000 de oameni răpuși de virus
într-un an de zile? De la comunicările vraiște de la începutul crizei sanitare, la ciocnirile de idei, la
atâtea concepte controversate privind vaccinarea, la populismul deșănțat al unor politicieni
42
 RapsodiA 200
iresponsabili? Cum să nu fim afectați? Răul e amestecat. Vorbele se lovesc uluite unele de altele.
Ele contaminează, presează, zdrențuiesc, secătuiesc… trezesc.

Scrie în cărțile vechi ce-i înțelept: Să te ții departe de gâlcevile lumii și timpul puțin să
ți-l petreci fără înfricoșare.

Despre mască, înțeleptul și regretatul scriitor Vasile Andru** ne spune: Noi europenii uităm
legătura dintre persoană și mască. Uităm că persoana este un înveliș vizibil aplicat peste o esență
invizibilă. Latinescul persona se traduce prin „mască”. Este masca purtată de un actor de teatru,
pe scenă. Chipul este un sentiment solidificat spre a fi văzut. O stare de suflet solidificată. Orice
mască conține umbra sufletului. Sufletul are tendința să țâșnească prin mască, să îi imprime niște
reflexe speciale, niște răsunete. Transparența este maximum de acord între suflet și mască.
Despre chip după învățătura noastră creștină, știm că omul este purtătorul chipului lui
Dumnezeu. Acesta este sufletul. El este duh, spirit. Datorită lui, omul este capabil de creație și de
progres; datorită lui, omul este conștient de propria lui existență. Chipul îl primim în momentul
conceperii. Este curat și frumos, ca un înger. Pe parcursul vieții el se murdărește, se urâțește la cei
mai mulți. La unii devine de-a dreptul hidos, de nerecunoscut. Dacă nu ne îngrijim de chipul acesta,
imaginea chipului are influențe asupra imaginii măștii, cât de grijulii am fi noi ca să evităm acest
lucru. Un suflet, un chip robit de păcat,influențează asupra trăsăturilor măștii. Este foarte greu să-ți
păstrezi frumusețea chipului și a „măștii”, să fii, adică, sincer cu oamenii și cu Dumnezeu, spunea
undeva un preot-scriitor apusean.
Da, este foarte greu, dar nu imposibil cunoașterea „măștilor” ca avertizare a modului în
care formele (măștile) ne înrobesc, ne domină, ne pervertesc simțurile.
Da, este la fel de greu să reziști unei infecții morale precum este să reziști să treci printr-o
molimă ca aceasta produsă de virusul SARS-CoV 2.
Dar noi, marea majoritate a populației, care purtăm masca de protecție în toate împrejurările
în care ni se cere, noi, care nu suntem niște răzvrătiți, care zicem că ascultăm de Domnul când ne
spune „nu vă împotriviți celui rău”, dar suntem cuprinși de îndoială de la o zi la alta tot mai mult,
Noi, Ceas de ceas de ceas, secundă de secundă, am vrea ca întregul adevăr să fie scos la a zilei
lumină iar vorba ta să fie „da” pentru ce este „da” și „nu” pentru ce este „nu”.
Am vrea să fim puternici să înțelegem că această pandemie este o lecție de umilință. Prea
ne-am crezut Dumnezei, iar molima ne-a învățat că nu suntem. Suntem doar niște biete ființe care
s-au crezut atotștiutoare, iar când în orbirea noastră, în deruta crescută când totul a început să se
clatine, pretinsa noastră capacitate a evoluat spre un spasm febril;
Am vrea să avem tăria să spunem că nu ne e frică pentru ce va urma și să avem încredere în
autorități;
Am vrea să ne păstrăm vatra gândurilor curată și sufletele vii;
Am vrea să refuzăm să devenim robi ai condiționărilor de tot felul;
Am vrea ca sfărâmate să fie de acum faptele egocentrice ale oamenilor de pe pământ, care
în nebunia lor îndrăznesc să pângărească ideologia creștină, să pângărească astfel pe Cel Sfânt!
Am vrea să luăm aminte la Mesajul lui Iisus:
„Prin Cuvântul Meu, Eu sunt pentru voi ÎNVIEREA și VIAȚA -
CUVÂNT plin de „DOR”. Un dor integrabil într-o nevoie sufletească de a
vedea lumea mai departe ca pe o normalitate.

*Penați – în religia antică romană erau zei ai căminului, ai casei

** Vasile Andru „Terapia destinului” Edit. Herald, 2011

43
 RapsodiA 200

Cornelia Ursu
- Iași-

NOSTALGII TARDIVE

 Importanța pe care o acordăm tuturor celor din jurul nostru este, pe cât de subiectivă, pe atât
de hotărâtoare în viață.
 Cine poate rămâne insensibil la spectacolul trist al frunzelor căzătoare ale toamnei?
 Iubindu-i pe cei din jurul nostru învățăm să ne iubim pe noi înșine.
 În fața unei provocări nu spune niciodată nu pot, ci să încerc.
 O investiție colosală în viață este încrederea.
 O înfrângerea în dragoste este devastatoare pentru că nu s-a pierdut doar o bătălie, ci întreg
războiul.
 Învățăm pentru noi și pentru viață, dar trebuie să știm pentru oricine din jurul nostru.
 O cupă e bine a nu fi golită până la capăt deoarece drojdia de pe fund este, de regulă, amară.
 Există evenimente care debutează banal, dar se focalizează apoteotic.
 Toți ne supunem legilor vieții, dar cu cât le înțelegem mai bine le putem accepta mai ușor și
ne permitem a ne bucura de frumusețea existenței noastre.
 Cu timpul imaginile se estompează, dar cuvintele, din păcate sau din fericire, se păstrează
intacte.
 E bine să rămâi fidel propriei filozofii de viață.
 Deși este una dintre legile existenței noastre, lupta e înțeleasă de fiecare în mod diferit.
 Ar trebui să ne întrebăm câte scoici risipim până o găsim pe cea cu perlă… dacă o
recunoaștem.
 Trecem prin viață asemenea alergătorului care continuă cursa în ciuda extenuării motivat
fiind de clasamentul de la sosire.
 Uneori minciuna e necesară pentru a cruța o suferință.
 Cât de puțin îi înțelegem pe cei care văd lucrurile așa cum sunt!
 S-ar putea ca uneori să fie bine să faci un pas lateral… dar în poziție de drepți.
 Dezamăgirea este o rană care nu se vindecă ușor; în unele cazuri nici o dată.
 Două ființe pot realiza o legătură indestructibilă prin muncă.
 Cât suntem tineri nu ne gândim la moarte, ca adulți ne temem de ea, iar la bătrânețe am dori
s-o mai amânăm puțin.
 Viața poate fi foarte frumoasă dacă știm să ne facem utili celor ce au nevoie de noi.
 Muncind ținem la distanță invidia, răutatea și sărăcia.
 Astăzi toți avem ochi de negustor într-o măsură mai mare sau mai mică.
 Moralitatea unor așa-ziși prieteni se rezumă la a solicita un ajutor perpetuu.
 Bărbații sunt convinși că femeile rămân fidele doar partenerilor pe care îi iubesc, dar oare
știu ei că există mai multe forme de iubire?

44
 RapsodiA 200

Mihai Batog Bujeniță

- Iași -

DESTINUL TRAGIC AL UNEI FRUMOASE PRINŢESE

S-ar putea să părem un grup ciudat… Patru bărbaţi trecuţi de vârstele iluziilor, care se
plimbă şi vorbesc pe rând, nu se întrerup şi nu au ca scop nici discursul politic ori cel economic…
Bizar! Mai ales că suntem de profesii deosebite, ba mai mult, aparţinem unor confesiuni diferite şi
suntem prieteni de mai bine de treizeci de ani…
E adevărat că nu partizanatul politic ne-a unit şi nici fervoarea religioasă. Suntem, într-un fel
mai greu de explicat, deşi cred că vârsta are o contribuţie majoră, neutri din punct de vedere politic,
iar religios, convinşi de faptul că suntem toţi fiii aceluiaşi Dumnezeu, indiferent cum îl numim noi.
Aşa s-ar explica şi faptul că într-o frumoasă zi de toamnă eram în biserica Trei Ierarhi unde
am aprins câteva lumânări, unele pentru morţi, altele pentru vii, ne-am recules câteva clipe în faţa
altarului, am privit mormintele istorice ale Domnului Cuza, precum şi pe cel al, din păcate,
efemerului domn Dimitrie Cantemir, cărturarul nici acum prea bine cunoscut la noi, dar şi al
ctitorului Vasile Lupu.
Ne place aerul curat şi înmiresmat al bisericilor, acela din dimineţile când nu se fac slujbe,
iar din strană picură o litanie cu melos bizantin care în lumina filtrată prin ferestrele înalte dă un aer
de mister, dar şi de adâncă pace sufletească.
Ceva mai târziu, în parcul din jurul bisericii, cam obosiţi fiind, ne-am aşezat pe o bancă în
umbra Şcolii Vasiliene, iar discuţia a pornit spontan de la o constatare a colonelului Neagu, una nu
tocmai plină de admiraţie faţă de ceea ce văzusem până atunci:
- Domnule, întotdeauna am gândit istoria şi evenimentele ei în strânsă legătură cu
personajele sau personalităţile respectivei perioade. Şi, concret, o fi fost Vasile Lupu un domnitor
cu o altă viziune asupra reprezentării puterii, dar firea lui trufaşă a băgat ţara în nenorociri, iar
războaiele duse, mai ales pentru cucerirea Ţării Româneşti, au fost doar nişte dezastre lamentabile
în care s-au pierdut zadarnic vieţi omeneşti, dar şi averi strânse pe spatele bieţilor ţărani care nu
aveau nici o vină că domnul voia să fie un fel de rege peste toate ţinuturile învecinate. Că doară nici
Transilvania nu-i scăpase din vedere!
- Eh, greu de spus… Oamenii şi vremurile se împletesc în ceea ce numim destin într-un mod
straniu, dificil de etichetat, mai ales după trecerea unor secole…
Dar, părerea mea este că Dumnezeu a dat un semn al dragostei sale faţă de amărâtul neam al
nostru atunci când Domnul Vasile Lupu a ctitorit această necropolă de familie pe care a înzestrat-o
cu daruri mari despre care vom mai vorbi, dar şi cu numele celor trei sfinţi părinţi ai bisericii,
apărători ai dogmelor niceene, aureolaţi de cunoaştere şi plini de zel pentru edificarea bisericii
creştine. Desigur aici putem discuta şi despre trufia de care vorbeşte domnul colonel, deoarece
Domnul era provenit dintr-o familie influentă şi bogată din Epir, tatăl său, Nicolai Coci, fiind
căsătorit cu o româncă, prin urmare fiul, viitorul Domn deci, se va bucura de o educaţie de tip
moldovenesc. Pe când era vornic, se va folosi de răscoalele împotriva grecilor nou veniţi în ţară şi
va cumpăra tronul de la Înalta Poartă exact precum viitorul său duşman, Matei Basarab în Ţara
Românească.
Ajuns pe tronul domnesc, încă de a doua zi, aşa cum spune şi Iorga, „şi-a luat numele de
Vasile şi a pătruns în visul bizantin”. Era bogat, ambiţios, mândru, dovadă stând chiar numele de
Vasile, luat după împăraţii bizantini, acesta provenind dintr-un rotacism de la Bazileos, adică
împărat. Date fiind împrejurările favorabile externe, ar fi avut o domnie liniştită dacă n-ar fi avut
ambiţii cam prea mari, gândindu-se mult prea mult, aşa cum ne spunea şi domnul colonel, la
stăpânirea Munteniei, dar şi a Transilvaniei.
45
 RapsodiA 200
Voi trece destul de repede peste aventurile sale militare soldate cu înfrângeri usturătoare
pentru orgoliul său şi voi vorbi mai mult despre această uimitoare realizare a sa: biserica Trei
Ierarhi. Este interesant faptul că domnul, aşezat în scaun în anul 1634, începe construcţia bisericii în
1637 şi o termină foarte repede, mai ales dacă apreciem la justa sa valoare rezultatul, în numai doi
ani (anul 7147, 1639 după calendarul gregorian) de muncă. De ce oare s-a grăbit şi de ce o
asemenea construcţie, o bijuterie arhitectonică, unică în lume? Putem răspunde la întrebare dacă
privim picturile contemporane care îl înfăţişează. În unele apare purtând pe cap cuca turcească semn
al vasalităţii, iar în altele o coroană imperială de inspiraţie bizantină, timbrată cu capul de bour, dar
şi cu acvila bicefală. Cu multă subtilitate ni se dă de înţeles că este un supus fidel al Porţii, dar şi
protectorul ortodoxiei, inima spirituală a fostului imperiu bizantin.
Politica sa îi exprimă perfect firea arogantă: „om cu hire înaltă, împărătească” aşa cum îl
caracterizează cronicarul Miron Costin, acela care mai spune şi că: „Fericită domnia lui Vasile
Vodă, în care, de au fostu cândva aciastă ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţiie, cu mare
fericiie şi tărăgănată până la 19 ani, în dzilele acestii domnii au fostu“. Cu alte cuvinte domnia sa,
una din cele mai lungi din Moldova, a avut şi unele rezultate bune în economie, domnul reuşind să
refacă douăzeci şi opt de biserici, dar şi alte construcţii laice situându-se la acest capitol imediat
după marele Ştefan.
Vorbesc şi despre umbra la care ne adăpostim acum, lângă vechea Schola Basiliana, această
clădire gotică unde a fost instalată tipografia adusă de la Kiev cu ajutorul mitropolitului Petru
Movilă şi că aici a apărut prima lucrare tipărită (în limba greacă) din Moldova, iar anul următor, în
1643, celebra Cazanie a mitropolitului Varlaam.
În iunie 1641, ajung la această biserică moaştele Sfintei Parascheva, trimise de patriarhia şi
sinodul de la Constantinopol în semn de recunoştinţă pentru acţiunile şi donaţiile generoase ale
domnitorului Vasile Lupu. Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea
Neagră, însoţită de trei mitropoliţi greci fiind aceasta o forma clară de manifestare a ortodoxismului
grecesc cu referire la adevăratul conducător al bisericii răsăritene, mai ales dacă avem în vedere că
ruşii erau atunci încă foarte departe de Constantinopol, iar atitudinea este confirmată şi de faptul că
în anul 1645, aici, în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, a fost uns chiar patriarhul Ierusalimului.
Când moaştele au ajuns la Iaşi, primirea lor a fost făcută într-o ceremonie plină de
solemnitate aflată sub directa conducere a lui Vasile Lupu şi a mitropolitului Varlaam, iar în ziua de
13 iunie 1641, ele au fost aşezate în biserica mănăstirii. Mult mai târziu, moaştele Cuvioasei
Parascheva au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, după sfinţire, adică la 23
aprilie 1887.
Biserica Trei Ierarhi a fost jefuită şi arsă de cazaci şi tătari în 1650, de polonezi în 1686,
zguduită de cutremure de patru ori şi restaurată între anii 1882 - 1887 deşi pictura şi amenajarea
interiorului a durat până în anul 1898, resfinţirea lăcaşului făcându-se în anul 1904. O istorie
zbuciumată aşa cum este întreaga istorie a acestui neam osândit să se afle la răscrucea imperiilor, a
intereselor şi chiar a religiilor.
Cu toate acestea nu despre biserică vreau să vorbim în continuare, ci despre una din fetele
lui Vasile Lupu, fiindcă ea va arăta adevărata faţă a lucrurilor din acea vreme, dar şi zădărnicia
bogăţiilor sau fascinaţia frumuseţii…
Ruxandra a fost fiica lui Vasile Lupu şi a primei sale soţii, Doamna Tudosca, născută în
1632 la Iaşi, dar rămasă orfană de mamă la numai 10 ani. De educaţia ei s-a ocupat în continuare
cea de-a doua soţie a Domnului numită Ecaterina Circaziana.
Constantin Gane spune în Trecute vieţi de doamne şi domniţe că: „Toţi care au cunoscut-o
pe Ruxandra au spus de ea că era pe atât de deşteaptă şi de cultivată, pe cât era de frumoasă.
Domniţa Ruxandra era copilul cel mai drag, cel mai răsfăţat şi cel cu care se mândrea cel mai mult
Vasile Lupu” .
Evident, în conformitate cu ambiţiile voievodului, acesta dorea să-şi mărite fiica numai cu
un rege sau cu un împărat. Ce-i drept, la vârsta de doar doisprezece ani ai copilei, apăruseră deja

46
 RapsodiA 200
primii peţitori, după cum spun cronicile. Unul dintre aceştia a fost dragomanul Veneţiei la
Constantinopol, cu care domniţa a şi fost logodită însă proiectul nu a mers mai departe din cauza
turcilor care s-au opus fiindcă domnul îşi căsătorise fiica cea mare cu prinţul Ianuş Radziwill, unul
dintre cei mai mari nobili polonezi ai vremii, iar turcii deveniseră neîncrezători în el. Din cauza
aceasta, conform obiceiului în asemenea situaţii, i-au cerut un zălog drept garanţie că le va rămâne
supus. Cum fiul cel mic, Ştefăniţă avea doar doi ani, iar restul fetelor se măritaseră, Ruxandra a fost
singura garanţie pe care Vasile Lupu a putut să o trimită la Constantinopol. În consecinţă, în anul
1645, Domniţa Ruxandra este trimisă drept ostatecă la Constantinopol unde rămâne vreme de trei
ani în grija sultanei Kiosem, despre care merită să spunem câteva cuvinte.
Sultana Kiosem (Kösem) a fost consoarta favorită a sultanului otoman Ahmed I-ul, mama
(sultana validè), a sultanilor Murad al IV-lea şi Ibrahim, dar şi bunica lui Mehmet al IV-lea. Deşi
mai puţin cunoscută decât Hürem, soţia lui Soliman I-ul, despre ea cronicile spun că a fost cea mai
puternică şi influentă sultană din toată istoria imperiului. Era de origine greacă, o femeie cultivată
din cuvântul căreia nu ieşea nimeni şi, fără îndoială, a avut o influenţă pozitivă asupra educaţiei
domniţei. Cine ştie, poate că o pregătea pentru a deveni soţia unuia din fii săi…
Numai că, în 1649, Ruxandra revine în Moldova, instalându-se la curtea tatălui său, după ce
Vasile Lupu o răscumpără cu importante sume de bani şi cu promisiuni de fidelitate către Imperiul
Otoman. Bietul de el, luat de visurile sale aurite nu ştia ce furtuni va declanşa această hotărâre.
Planurile domnului urmăreau să o mărite pe Ruxandra când aceasta ar fi urmat să
împlinească optsprezece ani cu vestitul Sigismund, al doilea fiu al lui Gheorghe Rakocsy I,
principele Transilvaniei. Domnitorul Moldovei spera să-şi vadă fata regină şi avea certitudinea că
viitorul ei soţ va urca pe tronul Poloniei. În mod sigur însă nu se excludea de la o domnie a sa în
Transilvania ceea ce i-ar fi deschis cu totul alte perspective.
Vasile Lupu s-a înţeles cu Rákóczy I, în vederea căsătoriei Ruxandrei cu Sigismund, însă
căsătoria nu era una agreată de suspicioasa curte de la Constantinopol care l-ar fi cerut zălog pe
Ştefăniţă. În final, domnul a renunţat la ideea căsătoriei, de teamă că-şi va pierde fiul cel mic.
Vestea frumuseţii Ruxandrei se răspândeşte repede în toată zona, aşa că şiruri întregi de
peţitori au început să bată la porţile Moldovei. A fost cerută în căsătorie de un conte polonez şi mai
apoi de cazacul zaporojean Dumitru Wisznowiecki, un om foarte bogat şi influent în Ucraina. El a
bătut drumul până la curtea lui Vasile Lupu, ca om de rând, pentru a se convinge dacă Ruxandra
este într-adevăr atât de frumoasă pe cât i se dusese vestea. Constantin Gane, în capitolul dedicat
Domniţei Ruxandra din cartea Trecute vieţi de doamne şi domniţe spune că: ”Wisznowiecki văzu
pe Ruxandra, o iubi ca un nebun, însă nu fu iubit de ea. Toate strădaniile lui fură zadarnice.
Domniţa nu vru să audă de dragostea acestui necunoscut, care nu-i plăcea. Când el destăinui într-
adevăr cine era, după multă vreme, fu prea târziu. Ruxandra era poate prea mândră pentru a se
mărita cu un prinţ pe care îl respinsese înainte de a şti cine este”.
Mai apoi, Ruxandra a fost cerută în căsătorie în 1650 de Bogdan Hmielniţki, hatmanul
cazacilor zaporojeni care o voia pe frumoasa domniţă soţie pentru fiul său Timuş. Vestea de peţit nu
i-a picat deloc bine domnitorului Vasile Lupu, care încă îşi mai visa fiica nevastă de rege sau
domnitor, nicidecum de cazac. ”Se ştie exasperarea bietului Vasile Lupu când primi pe solii
hatmanului Bogdan cerându-i fata pentru fiul său. El care visase pentru ea regi şi împăraţi, să şi-o
dea acum după un necioplit de cazac”, susţine Constantin Gane. Vasile Lupu a respins cererea în
căsătorie invocând faptul că turcii nu ar permite căsătoria. Numai că peţitorul nu a acceptat refuzul
şi i-a trimis domnitorului Moldovei un răspuns tipic pentru un cazac prin care îl anunţa că fiul său
Timuş va veni să-şi ridice nevasta, pe domniţa Ruxandra, cu ”o sută de mii de nuntaşi”.
Din păcate, s-a ţinut de cuvânt! În septembrie 1650 intrară în Moldova întâi tătarii şi, la scurt
timp după aceia, veni şi armata cazacilor comandată de Timuş. Curtea domnească, total surprinsă şi
aflată în degringoladă, se răzleţi.
„Doamna Ecaterina, Domniţa Ruxandra, fiul şi fraţii voievodului, fugiră de se închiseră în
Cetatea Neamţului, iar Vasile Lupu el însuşi s-a mutat din Iaşi, în nişte poeni, în codrul

47
 RapsodiA 200
Căpoteştilor”, susţine tot istoricul Constantin Gane.
Cazacii şi tătarii au atacat Moldova, au ars satele şi au jefuit Iaşiul. Biserica Trei Ierarhi a
fost incendiată şi se spune că tătarii au aprins focurile în exterior culegând picăturile de aur care
curgeau topite din poleiala zidurilor. Vasile Lupu s-a văzut nevoit să-i trimită peţitorului un răspuns
favorabil la cererea în căsătorie. A încercat să caute sprijin la Curtea Otomană şi la polonezi, dar nu
a găsit.
În final, pe 26 august 1652 Timuş a plecat către Iaşi cu 3.000 de nuntaşi, un car de druşte, un
fel de domnişoare de onoare şi patrizeci de care cu sare. În ciuda opoziţiei manifestate de
domnitorul Moldovei împotriva căsătoriei, se pare că Domniţa Ruxandra l-ar fi plăcut pe mire ”un
flăcău tînăr, stricat de vărsat, nu tocmai mic, destul de voinic şi grosolan”. Nunta a avut loc pe 1
septembrie 1652, iar pe 6 septembrie Domniţa Ruxandra a părăsit curtea domnească părintească şi a
plecat cu proaspătul ei soţ în Ucraina.
Însă numai după un an de la nuntă, Timuş a fost ucis în luptă, iar Ruxandra care tocmai
născuse doi gemeni, a rămas văduvă, luată fiind în grija soacrei şi a lui Iurie, fratele mai mic al lui
Timuş. Socrul, marele Bogdan Hmelniţki, cel care reuşise să înfrângă tutela polonă, dar care o va
alege pe cea rusească, i-a dăruit nurorii sale cetatea Râşcovului, pe malul Nistrului, unde Ruxandra
a rămas singură pentru o perioadă lungă de timp. Se spune că mulţi peţitori au bătut la porţile cetăţii
Râşcovului, însă domniţa nu a vrut să audă de căsătorie. Unul dintre cei care au cerut-o de nevastă a
fost un nepot al lui Mihai Viteazul, fiul lui Nicolae Pătraşcu şi al domniţei Ancuţa.
Vasile Lupu, direct interesat de soarta fetei, a insistat ca fiica lui să revină în ţară, însă se
spune că Ruxandra ar fi refuzat. Legenda mai spune şi că, în 1660, însuşi fratele ei Ştefăniţă, care
ajunsese domn al Moldovei între timp, a venit în Ucraina pentru a-şi convinge sora să revină în ţară,
însă fără succes.
Eu unul nu cred că domniţa ar fi rămas tocmai de bunăvoie în Ucraina şi că, de fapt, ar fi
fost ţinută ostatică. Cam la fel spune şi Constantin Gane: ”S-ar putea ca fata lui Vasile Lupă să fi
rămas la Râşcov nu de bună voie, ci silită ca prizonieră a cuiva şi, ca atare, fratele ei, Ştefăniţă, a
venit la cererea ei s-o scape din închisoarea în care o ţinea un bărbat cu de-a sila”.
Ar fi cumva explicabil având în vedere faptul că era încă foarte tânără şi frumoasă, iar
obiceiurile cazacilor nu erau deloc dintre cele mai cavalereşti şi nici buna creştere nu-i dă-
dea afară din casă. Poate aici este şi cheia sfârşitului ei tragic…
Nu ştiu cum a făcut şi nici cine a ajutat-o să revină în Moldova, unde s-a şi stabilit, iniţial, la
moşia Deleni. Cel mai probabil este că reuşise totuşi să evadeze pentru că pe urma ei, în acelaşi
an, 1686, au năvălit din nou cazacii, iar ea s-a refugiat, ştiind despre ce este vorba, în cetatea
Neamţului.
Cetatea a fost însă atacată şi jefuită de un grup de cazaci în 1687, iar Domniţa Ruxandra,
decapitată. Scena morţii cumplite a domniţei a fost relatată de cronicarii vremii.
Într-o scrisoare a patriarhului Iacob al Constantinopolului se aminteşte „viind craiul leşesc
pe ţara Moldovei lovit-au o seamă de cazaci la cetatea Neamţului şi fiind acolo închisă domniţa
Ruxandra, dobândit-au cazacii cetatea şi au luat toată avuţia doamnei Ruxandra şi i-au tăiat şi
capul”.
Aceeaşi scenă oribilă este descrisă şi de cronicarul Nicolae Costin: „aflat-au pre doamna
Ruxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au
muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu”. Se mai spune că jefuitorii au
găsit 19.000 de galbeni în cetatea unde domniţa credea că îşi găsise scăparea.
Ori dacă stăm să ne gândim, nici suma şi nici alte bunuri jefuite nu ar fi justificat o
asemenea cruzime. Cel mai probabil este că acela care o ţinuse ostatecă la Râşcov şi, firesc, o
iubise, s-a simţit trădat şi a recurs la acest gest de răzbunare.
Mdeh, istoria ne învaţă că deseori iubirea şi moartea sunt cele două faţete ale aceleiaşi
monede.
- Coane Alecule, recunosc ai reuşit cu această poveste să ne faci mult mai mohorâţi decât am

48
 RapsodiA 200
plecat de acasă! Şi doară plecaserăm pentru o clipă de linişte sufletească ce ne doream a fi împlinită
sub bolţile acestei zidiri amintind prin splendoarea lor de frumuseţea închipuită a raiului.
- Eee, dragii mei, pasiunea mea pentru istorie m-a învăţat că lecţiile ei sunt foarte dure şi că
fericirea sau mai bine zis bucuria unei vieţi nu o aflăm printre cei pe care-i considerăm personalităţi
istorice. Nici măcar printre cei de rang mai mic, ci doar la cei mărunţi, pe care nici o istorie,
niciodată, nu-i menţionează. De ce este aşa? Ce ar vrea să ni se transmită prin asta? Oare n-o fi aşa
cum a spus Odobescu în drama Mihnea cel Rău, acela care invitându-i pe boierii cârcotaşi la ospăţ
le oferă un „pilaf alb şi fumegos” în care pusese însă şi boabe de mărgăritar, iar când boieri îşi rup
măselele şi se strâmbă de durere îi întreabă cu un umor cinic: „Hi! spuneţi acuma, boieri domnia-
voastră, nu-i aşa c-avutiile-s amăgitoare"?
Oare numai bogăţiile sunt amăgitoare sau şi poftele de mărire? Că dacă mă iau şi după cum
a sfârşit-o Vasile Lupu întâi ca transfug la tătari, apoi ca prizonier la turci în vestitul Edicule, se
spune cu un regim destul de blând, deşi nu prea ştim ce înseamnă asta şi mort, nu se ştie cum, la
numai şaizeci şi unu de ani, parcă altfel vedem domnia unui om care totuşi a însemnat ceva pentru
ţara asta.
- Mda, trebuie să recunoaştem că deşi nu ai reuşit să ne descreţeşti frunţile, sperăm să ne
ocolească şi de acum încolo asprele învăţături ale istoriei, dat fiind că noi suntem ceea ce se poate
numi doar oameni de rând. Şi parcă pentru prima oară mă bucur că pot spune asta.
Colonelul era foarte serios!
- Ei, dar o bere ar merge acum la casa sufletului că mi s-au uscat şi ochii în cap de când tot
povestesc.
Entuziasmul nostru a restabilit pacea destul de vag tulburată, aşa că am pornit cu paşi ceva
mai sprinteni ca de obicei spre prima terasă care, spre fericirea noastră, era chiar foarte aproape,
lângă rămăşiţele vechiului zid al cetăţii, acelea conservate în apropierea Palatului Culturii, edificiu
emblematic pentru urbea aceasta cu rădăcini adânci în istorie.

Dorel Schor
- Israel

LEGI INUTILE

* Nebunii sunt convinşi că lumea nu-i normală. Au dreptate!

* Speranţa moare ultima... Dar cât suferă săraca!
* "Intelectualii este proşti”. Dacă ar fi pieţaşi, ar avea multe voturi.
* Dacă îţi dai seama că nu înţelegi ceva, mai ai şansa să înţelegi...
* O singură literă face diferenţa dintre Eroare şi Teroare.
* Cu timpul, unele femei ajung nişte doamne şi altele numai bătrâne.
* Suntem ceea ce mâncăm? Înseamnă că ne sinucidem.
* Fiecare se îndoapă după gradul lui de inteligenţă.
* Nu contează câţi prieteni ai, ci unde sunt atunci când ai nevoie de ei.
* Prostia e sferică, nu ai de unde s-o apuci.
* Ideile tocite nu pătrund pe nicăieri...
* Când se fac atâtea grozăvii în numele Domnului, te întrebi ce îi mai rămâne dracului de lucru.
* Tâmpiţii nu au frontiere...
* O lege care nu-i încălcată niciodată este o lege inutilă.
* Uneori ai impresia că şi Dumnezeu mai bea câte un păhărel...
* Nu toată lumea are același simţ al umorului. Poate că asta ne salvează!

49
 RapsodiA 200

Nicolae Tudor

FRATELE ION ŞI POVEŞTILE LUI (2)

(În memoria fratelui meu - Secvenţe din romanul BUMERANG [Link])

Nu ştiu cum se face că, la mine, toate amintirile stau aşa înghesuite-n memorie, şi cum pun
piciorul pe pământ brăilean, ies la suprafaţă ca un roi de fluturi. Nici nu ştiu pe care să le spun mai
întâi.
Totuşi, hai să mai spun una, prin care să se vadă cum decurgeau cândva lucrurile în ţara
noastră. Avea el un prieten Marcel, din timpul liceului. Băiat de familie „bună”. Adică taică-său era
mare mahăr pe la Uzinele Progresul din Brăila.
Şi tipul stătea bine cu „portofelul”, din cauza asta, nu ducea lipsă de „prieteni”. După liceu,
băiatul s-a eclipsat din peisajul brăilean. După nu ştiu câţi ani, într-un concediu, plimbându-se frate-
meu prin Braşov, dă de Marcel mare căpitan de miliţie la „Circulaţie”. S-au îmbrăţişat ei bucuroşi,
şi-au zăbovit aşa la o parolă în maşina miliţiei. La un moment dat, tipul, să se dea şi el mare cu
ceva, îi spune:
— Hai să-ţi arăt o chestie haioasă.
Era o zi mohorâtă, oarecum normală pentru peisajul braşovean. Plouase toată noaptea şi era
cam mocirlă pe jos. Ies ei din maşină, şi miliţianul nostru, urmăreşte atent circulaţia, şi în final
opreşte un camionagiu. Conform ritualului, cere şoferului actele la control. Acesta i le dă, şi Marcel
face roată în jurul camionului şi-l întreabă:
— Ce număr de înmatriculare ai la vehicul, tovarăşe?
Şoferul, probabil ştia bine ce urmează şi, enervat c-a fost oprit cam degeaba, îi spune în
zeflemea:
— Aveţi talonul în mână. E scris acolo!
— Tovarăşe conducător auto, ia dă-te aproape şi spune-mi, cum pot eu citi numărul acesta
din mersul maşinii, dacă el este plin cu noroi? Ia uită-te în ce hal arată! Nici staţionând, nu-l
desluşesc bine.
Apoi căpitanul, scoate cumva teatral din buzunar o batistă albă, curată şi brodată frumos pe
margine, şterge cu atenţie plăcuţa de înmatriculare din spatele camionului şi-i spune satisfăcut
şoferului:
— Vezi tovarăşe conducător auto, cam aşa trebuie să arate plăcuţa de înmatriculare! Să
poată fi văzută uşor de organele de miliţie.
— Dar tovarăşe căpitan, până traversez oraşul spre Codlea, numărul va fi la fel. Eu ce fac,
mă opresc la fiecare kilometru să şterg plăcuţa de înmatriculare?
— Scrie în regulament că numărul trebuie să fie vizibil din mers? Scrie! La tine era vizibil?
Nici staţionând nu se putea citi. Deci nu ai respectat legea, şi eşti pasibil de amendă.
Şi căpitanul nostru începe să scrie actul de contravenţie. Şi-i spune:
— Cincizeci de lei amenda respectivă, apoi suplimentar douăzeci de lei batista, că p-asta
trebuie s-o arunc. Oricât aş spăla-o, tot nu-i mai pot scoate faţă. Apoi, treizeci de lei „manopera”, că
de, ştergerea plăcuţei de înmatriculare, a fost făcută de un ofiţer şi nu de un simplu tablagiu. În total
„una sută lei!”
Îl mai şi întreabă: „eşti mulţumit?”
— Dacă la ieşire din oraş, este altă patrulă de miliţie, ce fac, repetăm figura? Altă sută lei?
— Nu, pentru că dumneata îi arăţi certificatul de amendă. Ăsta-i valabil douăzeci şi patru de
ore.
Şi şoferul nostru n-a mai comentat nimic. Ia dat suta şi-a plecat înjurând în gând. Iar frate-
50
 RapsodiA 200
meu a rămas blocat.
— Cum, măi Marcele, de unde-ai cumpărat tu batiste cu douăzeci de lei bucata, când ea
costă doar doi lei? Mai folosesc şi eu batiste când îmi curg mucii.
— De la „Magazinul EVA” din Bucureşti!!!
Şi-i face cu ochiul şmechereşte.
— Hai las-o baltă! Nici acolo nu cred că-s aşa de scumpe. Acum ce-ai făcut, ai rămas fără
batistă. Dacă-ţi curg „lumânările”, cu ce te mai ştergi?
— Stai blând „tăticule”, că am în maşină o casetă-ntreagă. Sunt bine aprovizionat. Cum vrei
să ne facem norma la amenzi? Acum hai să gustăm şi noi ceva de cincizeci de lei. Cum se spune,
„astăzi am muncit pe bani!”
— Vezi Marcele, de-aia nu vreau eu să-mi iau carnet auto şi nici maşină. Mie dacă-mi făceai
o chestie ca asta, trăgeam pe dreapta, şi-mi trebuia douăzeci şi patru de ore să mă liniştesc.
— Nu te impacienta, Ionele, că până deseară, tipul scoate de trei ori pe-atât. Cum se-
nvârteşte roata, se-nvârtesc şi banii în buzunarul lui. Nu-i plâng eu pe şoferi. Ai văzut că am oprit
un profesionist, nu un amator.
Bine că s-au pornit amintirile. Acum, mie mi-a venit în minte altă trăsnaie. Eram în
Bucureşti la o terasă cu frate-meu undeva pe „cheiul gârlei” şi vine la masa noastră un individ şi ne
spune
— Hai să vă zic una bună să vă înveselesc niţel. Vă văd cam pleoştiţi.
Şi ne trânteşte vreo două bancuri noi nouţe, abia apărute pe piaţă, iar în final ne spune:
—Ziceţi repede un cuvânt:
— Nu ştiu ce-mi veni mie, şi-i zic aşa la derută, „ţigan”! Şi ne trânteşte vreo zece bancuri cu
ţigani. Apoi ne zice iarăşi:
— Parcă v-aş mai spune câteva, dar mi s-a uscat gâtlejul.
Desigur, i-am comandat o bere, după care îmi cere să-i spun alt cuvânt. Şi-i zic „evreu” şi ne turuie
alte zece bancuri cu evrei foarte haioase, de am râs să ne prăpădim. Apoi i se face foame, şi doreşte
o „friptană”. După ce o mai condimentează cu alte câteva bancuri, se mută la altă masă şi-o ia de la
capăt. Astfel şi-a rezolvat problema pântecului pe toată ziua. Măi, dar le povestea şi cu atâta haz, că
avea şi talent cu carul! Aşa şi eu acum, mi-am adus aminte de alte „poveşti” trăite de frate-meu.
Parcă cineva a deschis uşa la cămara amintirilor.
Într-o sâmbătă noaptea, aşa cam pe la orele două, venea frate-meu de la o paranghelie,
împreună cu vărul Vali şi cu un prieten de-al lor Nicuşor farmacistul, cum se lăuda el, dar de fapt
era doar asistent, la farmacia de pe strada Goleşti, colţ cu Republicii. Sau cum argumenta el: „Dacă
munceşti într-o fierărie, eşti fierar. Dacă lucrezi într-o farmacie, eşti farmacist!” Şi în noaptea aceea,
erau ei „făcuţi” cam binişor, iar frate-meu şi cu vărul Vali, nu-şi dădeau rând care să-i povestească
mai cu haz, pe la ce întâlniri de pomină au mai fost în timpul săptămânii. Că era moda atunci, ca
fiecare cârciumă sau restaurant, (iar Brăila nu ducea lipsă de aşa ceva), ca să-şi atragă clienţii,
trebuia musai să aibă ceva specific. Una avea un taraf „grupa mare”, alta avea instalaţie de
sonorizare cu ultimele noutăţi discografice, ca Bony M., ABBA, Rita Pavoni, Mambo Italiano, şi
altele la modă în vremea aceea, alta avea un bucătar de soi, care prepara specialităţi culinare
grozave, în anumite zile din săptămână, unele aveau vinuri selecte, iar altele ţinea deschis până în
zorii zilei.
Prietenul lor Nicuşor, asculta şi înghiţea în sec. El rata aceste distracţii, deoarece, imediat
după servici, era blocat ore-ntregi cu urechea pe recepţie, să înregistreze de
pe diferite canale radio străine, în special „Monte Carlo”, tot felul de noutăţi muzicale. Avea el, ce-i
drept, şi un magnetofon „TESLA” de producţie cehoslovacă, care pentru vremea aceea reprezenta,
„calitate extra”.
În noaptea respectivă, „Nicuşor farmacistul” avea cu el magnetofonul cu pricina, şi supărat
nevoie mare, deodată spune plin de ciudă „Numai scula asta nenorocită, mă ţine legat de casă!”
„Lasă, că acum scap eu de ea!” Şi nici una nici două, fiind chiar pe strada Rahovei unde locuia el,

51
 RapsodiA 200
lasă aparatul jos pe caldarâm în mijlocul străzii, şi ei pleacă nepăsători mai departe spre casă. La ora
aceea, niciunul nu avea minte mai multă, sau să fi fost mai limpede la cap. Iar un magnetofon Tesla,
costa câteva salarii bune, nu era chiar un fleac. Plus că era foarte greu de găsit. Se vindea doar aşa
pe şest, de ocazie, de pe la vaporenii care acostau în port.
Merg ei aşa cam vreo cinci-şase minute, şi tot el revine: „Măi, şi tocmai înregistrasem o muzică
grozavă!” „Chiar doream s-o ascultaţi şi voi. Hai mă că nu-i vinovat aparatul!”
Şi se întorc să-l recupereze. Au avut mare noroc, că n-a trecut între timp vreo maşină să dea
peste el, că atunci nu era nebunia auto de acum, sau altcineva mai treaz şi mai citav la cap decât ei,
că mai găseau cum se spune „praful de pe tobă”. Şi culmea, magnetofonul lui se odihnea frumuşel
pe caldarâm, acolo unde-l lăsase.
Dar cu Nicuşor-farmacistul, mi-a mai spus frate-meu o chestie interesantă. Într-o zi, era la el
în farmacie, şi discutau de-ale lor, că întâmplător nu avea clienţi. Când deodată, intră în local un tip
cam dubios, iar acesta fără să-i spună nimic, îi întinde o bancnotă de cinci lei, Nicuşor ia banii, şi-i
pasează discret o sticluţă cu „Carmol”. Tipul o ia, şi pleacă în legea lui.
Şi frate-meu îl întreabă nedumerit:
— „De unde ai ştiut tu mă, ce vrea omul ăla?” de te-ai executat la fix.
— „Păi măi Ionele, el este un „client” vechi de-al meu.”
Cum era vară, frate-meu rămâne contrariat:
— „Dar ce mă, se-apucă pe căldura asta să-şi facă frecţii cu Carmol ca în toiul iernii?”
— „Aiurea!” zise Nicuşor râzând. „Cu conţinutul îşi masează gâtlejul pe dinăuntru iar cu
sticla pe din afară!”
— „Cum mă să bea aşa ceva? Şi tu ai voie să-i dai, ştiind din start că de fapt îl otrăveşti cu
totul?”
— „Mă băiatule, la început n-am vrut să-i dau. I-am explicat că soluţia respectivă, este doar
pentru uz extern, şi pe lângă cei 53 % alcool, mai conţine printre altele, şi o aldehidă, care-i o
adevărată otravă pentru ficat. Dar tipul mi-a şoptit şi el discret la ureche că-i fost colonel de
securitate, şi dacă o fac pe „râiosul” îmi poate face viaţa un iad.” Eu mi-am făcut datoria să-l
avertizez. Dacă vrea să se sinucidă, n-are decât!”
— „Şi la o adică, tu nu poţi fi tras la răspundere?”
— „Ce mă Ionele, crezi că ia numai de la mine? El face turul farmaciilor băiete! La toţi le
şopteşte „poezia” respectivă, şi farmaciştii bat în retragere. .Aşa îşi asigură un stoc de zece sticluţe,
care s-ar putea să-i ajungă poate o săptămână.
Dar să ştii că mai avem şi alţi clienţi. Nu-i singurul consumator de Carmol.”
— „Eşti sigur că-i fost ofiţer la „secu”?
— „Tu ai curaj să-l legitimezi? Că eu n-am!”
— „Măi băiatule, dacă-i fost ofiţer, şi mai ales de securitate, ăştia au pensii barosane. De ce
nu-şi cumpăra băutură ca lumea. Bănuiesc că şi „spirtul medicinal”, este mai puţin toxic decât
Carmolul? Am impresia că doar te-a speriat pe tine.”
— „Aşa-i cum zici, dar spirtul este ceva mai scump nene. S-ar putea ca familia lui,
intenţionat să-i fi blocat bănuţii, tocmai ca să-l forţeze să nu dea banii pe băutură. Dar aşa strâns cu
uşa, el se milogeşte probabil pe la foştii colegi de breaslă, de unde mai „ciupeşte” câţiva biştari.
Asta până-ntr-o zi când se va muta definitiv la „Sfântul Constantin”, şi scăpăm de el. Dar cum ţi-am
spus, nu-i sigurul. Ăştia cum intră în farmacie, eu îi cunosc după mutră. Ştiu precis ce vor. Şi când
le dau sticluţa, să vezi cum li se luminează faţa de fericire. M-am gândit şi la altă chestie. Licoarea
asta îi ajută ca moartea să le fie mai uşoară. Şi aşa degeaba mai trăiesc.”
— „Cum s-ar zice, tu practici un fel de eutanasie semi-legală. Îl ajuţi să moară mai uşor!
Poate fi şi asta o scuză!”
— Să ştii că şi ceilalţi beţivi, mai cu „ştaif”, s-ar putea ce-i drept s-o mierlească ceva mai
târziu, dar tot pe năsălie ajung în final!

52
 RapsodiA 200

Ioan Vulcan-Agnițeanul

În noaptea Slujbelor Religioase ale

Învierii Domnului Iisus Hristos

Pornit din şesul înverzit al luncilor văilor Oltului și Cibinului, lungul drumeag primăvăratec
al muntelui urcă până în înaltul Mărginimii Sibiului, străbătând o puzderie de sate şi cătune
primenite în mândre straie de sărbătoare. Tot aşa cum sunt și frumoasele costume populare ale
plugarilor-oieri și ale soțiilor-băcițe, soacrelor, fiicelor și nurorilor. De împreună porniseră în miez
de noapte spre altarele bisericilor ortodoxe ale parohiilor mărginene. Îi chemaseră la sfânta slujbă a
Învierii Domnului dangătul prelung al clopotelor de aramă ca şi ritmul de toacă al „lemnelor
cântătoare ale cerului”.
Le-au călcat pe urme rudele şi prietenii de la oraş, precum şi musafirii pensiunilor turistice
ţărăneşti răsfirate de-a lungul uliţelor așezărilor Boița, Tălmăcel, Sadu, Sădurel, Râu Sadului,
Răşinari, Poplaca, Orlat, Gura Râului, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi
Jina. Potrivit obiceiului din străbuni, credincioşii au aşezat în fața iconostasurilor altarelor
bisericilor, pentru a fi bine-cuvântate și sfinţite, o parte dintre bucatele pregătite pentru sărbătorile
de Paşti, nelipsind de sub păsturile înflorate, coșulețele din nuiele pline cu ouă înroşite, cu cozonaci
și lichie unse cu unt topit, cu gălmenușe, cu brânză și cu urdă proaspătă din lapte de oaie. Iar la
despărțire, în drum spre casele lor, tinerii rosteau „Hristos a Înviat”, iar bătrânii răspundeau
„Adevărat că a Înviat”!

O prea blândă şi cuminte poezie-priceasnă patriotică…

Asemeni unei prea-sfinte şi ispăşitoare rugăciuni! Auzită nu mai ştiu nici unde şi nici când.
Oricum, se pare că-i gândită, spusă şi scrisă de un anonim şi cuminte autor. Fi-va el un ţăran sau o
ţărancă româncă; fi-va un dascăl sau un preot de la ţară; un păstor de cârduri de vite sau un cioban
de turme de oi; un plugar sau un pădurar; un om bătrân sau un om tânăr; un bărbat sau o femeie!
N-am a şti cui să-i mulţămesc pentru patriotica, dulcea şi Dumnezeiască visare în versuri!
„Doamne, Prea Sfinte Doamne, care-ai creat Pământul/Şi Muntele şi Marea, şi Soarele şi
Vântul/Acum când nu ştiu încă ce zile-mi mai rămân/Dă-mi, Doamne, iar mândria că m-am
născut ROMÂN!/Nu-ţi cer nici bogăţie, nici glorie, nici avere,/Pământuri, acareturi sau slavă şi
putere./Un singur lucru, Doamne, îmi este de ajuns:/Să am fericirea să mor cu fruntea sus!/De
ce-ai lăsat Tu, Doamne, acest popor blajin/Ce te-a slăvit de-a pururi cu cuget de creştin/Ce ţi-
a’nchinat biserici în fiecare sat/ S’ajungă azi să umble cu capul aplecat?/Când astăzi totul se
vinde şi cumpără pe bani,/ Când Ţara e condusă de hoţi şi şarlatani,/Ascultă, Doamne Sfinte şi
ultima mea rugă:/
Fă, Doamne-n Ţara asta să fiu stăpân, nu slugă!/Dă-mi, Doamne, iar tăria să lupt cu toţi
duşmanii/Ce cred că sunt puternici fiindc’au furat toţi banii./Când conştiinţa tace în Ţara
Românească,/ Dă Doamne, ca poporul din somn să se trezească!” Ei, ce zici, tu, cititorule!? Te
rog să ţii minte şi să iei aminte la înţelepciunile şi îndemnurile din această cântare de temute vremi
şi vremuri! Cuvinte pline de Dor şi de multă Jele; De deznădejdii şi întristări; De supărare,
încredere şi îmbărbătare! Şi povesteşte-o şi altora ca tine, români adevăraţi! Şi dă-o mai departe, să
„călătorească” pe aripile adierii vântului de Primăvară și al Sfintelor Sărbători de Paști!

Mănăstirea de lângă drum

O plăcută întâmplare avea să facă ca eu să mă fi aflat, în zorii Învierii Domnului Iisus
Hristos, în tinda Bisericuței de lemn a Mănăstirii „[Link] Ilie” din Toplița munților împăduriți și
ninși ai Călimanilor, Giurgeului, Harghitei și Gurghiului. Așa se face că trenuțul meu a trebuit să
lase în urma lui Reghinul, cel care de mai bine de o jumătate de secol este onorat cu titlul de „Oraş
al viorilor româneşti”, după care a prins a trece pe lângă o puzderie de mici cantoane feroviare
53
 RapsodiA 200
nebăgate în seamă, înaintând ca melcul în susul văii Mureșului, după care, într-un târziu, m-a
deșartă în gara de destinație. Am luat-o înapoi, la pas grăbit, până am văzut că de după un pâlc de
falnici brazi şi arbori de tuia, se iveşte vechiul, frumosul, istoricul şi gingaşul lăcaş monahal. De la
stareţul ei, evlaviosul părinte Emilian Telcean, am aflat povestea mereu povestită a începuturilor
Mănăstirii Topliţene. Am memorat spusele sale pentru a vă putea spune că ctitorul ei avea să fie un
fiu al locurilor: teologul de aleasă cultură Elie Miron Cristea, născut în data de 18 iulie 1868, la
Topliţa. Cel care avea să devină, după Unirea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, primul
Patriarh al României Mari. Un eminent absolvent al înaltei şcoli de la Sibiu, purtătoare a numelui
vrednicului Mitropolit al Ardealului, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna (1808-1873). Beneficiind de una
dintre numeroasele burse de studii ale Fundaţiei avocatului-notar Emanuil Gojdu (1802-1870),
tânărul Miron Cristea studiază la Universitatea din Budapesta, unde obţine doctoratul în litere şi în
filozofie, disertația sa, scrisă și rostită în limba maghiară, constituindu-se în cea dintâi biografie
referitoare la viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. Cred că cititorul acestor rânduri lesnicios își dă
seama cât de inteligent şi iscusit diplomat trebuie să fi fost „trimisul românilor văii superioare a
Mureşului în capitala Ungariei”! Dovadă și faptul că spre sfârşitul timpuriu al vieţii sale pământeşti
va fi primit în Academia Română ca membru plin, iar pe linie de stat acceptă să fie împovărat cu
greaua şi ingrata sarcină de regent (un fel de înlocuitor al regelui), urmare a abdicării de pe tron a
lui Carol al II-lea. Pentru că fiul său, Mihai, pe acea vreme era mult prea mic ca vârstă, neputând fi
înscăunat Rege. Revenind la anii tinereţei lui Miron Cristea, acesta formează stăreţia Topliţeană pe
locul unui mai vechi aşezământ monahal ortodox. Iar în memoria bravilor înaintaşi ai locuitorilor
satului natal-Stânceni de Mureş, ca şi în cea a bunilor săi părinţi, viitorul Întâiul Patriarh al
României Mari va aduce, în anul 1910, în incinta noii mânăstiri, o prea frumoasă bisericuţă din
lemn. Cea care rămăsese gătită ca o mireasă în grădina propriei case părinteşti încă din anul 1847.
Peste încă două decenii de la acea primă „mutare”, acelei bisericuţe i se va alătura întreaga casă a
copilăriei sale. După care a urmat, începând cu vara anului 1923, construcţia noii biserici a
mănăstirii, precum şi a chiliilor călugărilor, ca şi a întregului complex gospodăresc. Dar şi
amenajarea celui mai reprezentativ muzeu religios din acea parte a Ardealului-Transilvan, gazdă
devenind bătrâna bisericuţă din lemn, în al cărui prag mă oprisem eu! În acelaşi an se trece la
refacerea atât a picturilor, cât şi a catapeteasmei vechii biserici, sub ale căror lespezi, într-o criptă,
se odihnesc părinţii Patriarhului: mama sa, Domnița şi tatăl său, George Cristea. Amintesc, în
treacăt, că Topliţa-Română mai are încă o mănăstire veche. Ea a fost înălţată din bârne masive de
lemn pe „Dealul Moglăneşti”, din porunca Doamnei Safta, soţia Domnitorului Gheorghe Ștefan.
Cel care avea să fie ”mazilit” (omorât) în data de 13 mai 1658, ca pedeapsă pentru participarea unei
oştiri moldovene la campania militară a lui Gh. Rakoczi în Polonia. Soartă împărtăşită şi de
domnitorul muntean Constantin Şerban.
Foarte curând după încheierea Primului Război Mondial, atât Biserica Mănăstirii „Sf. Proroc
Ilie” din Topliţa, cât şi impunătorul Monument-Cimitir de la „Gura Secului”, din vecinătatea văii
Voivodeasa, devin însemne sfinte ale glorificării amintirii eroilor-martiri ai neamului românesc din
toate timpurile şi din toate vremurile! Sunt două dintre importantele locuri de popas şi închinare, de
la margine de drum, pentru călătorul negrăbit şi patriot. Cel care va străbate cu pasul, precum o
făcuse, în vara anului 1866, adolescentinul Mihai Eminescu, în lunga şi pitoreasca depresiune
montană, inspirându-i versurile „Ce te legeni codrule,/Fără ploaie, fără vânt/Cu crengile l-a
pământ…”. Locuri prin care se face legătura dintre două brave şi mândre ţinuturi istorice româneşti:
Ardealul-Transilvan şi Moldova. Iar lungul şi anevoiosul „Drum de glorie” a fost şi este presărat cu
amintiri de tot felul. Puţine, foarte puţine plăcute. Însă mult prea multe dureros de triste pentru
românii din această parte de ţară. Drumeagul urcă pieptiş, pornind din susul „Moglăneştiul”
Topliţean, apoi străbate vecinătatea Bilborului, trece pe principala stradă a Borsecului, pentru a intra
pe uliţele mari ale satelor şi cătunelor aproape în întregime româneşti: Corbu, Capul Corbului,
Tulgheş şi Putna. Cu o variantă către „coada” Lacului Bicaz. Sau, prelungindu-se peste munţi,
ajungând în preajma Gheorgheniului. Iar de aici, la doar o „aruncătură de băţ”, în românescul
Voşlobeni, al bunicului lui Creangă, „Gheorghe Voșlobanul”!

54
 RapsodiA 200

Lőrinczi Francisc-Mihai

IOAN POPA – Miracolul de la Sf. Spiridon

Între frică și speranță sau de la ia ciumii
la vaccinul anti-Covid-19
L-am numit pe Ioan Popa un Midas al Povestirii, cu toată acoperirea în aur a cuvintelor, un
scriitor demn de această apreciere, care ne poartă prin măreția unui spațiu fascinant și fecund, ne
conduce, cu dibăcie și netăgăduit meșteșug în arta mânuirii cuvintelor, spre tâlc, spre dezlegări
subtile și semnificații profunde, poteca istorisirilor fiind însoțită de umbra moralizatoare, de
învățături exprimate parabolic, în pilde măiestrite. Sensurile adânci nu-i permit decât această
vorbire simplă, dezvelire și ascundere în același timp,
nedepărtându-se de expresia blagiană „eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină și tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și mai
mari”.
Scriitorul Ioan Popa este prozator, folclorist şi memorialist
din Roșia de Secaș, creatorul Purpurei, autor al unei opere vaste.
Aceasta a fost grupată, în ultimii ani, în opt volume antologice:
Evocări, Proză scurtă, Istorisiri, Romane I și Romane II, Restituiri,
Cartea de călătorie, Țara Secașelor.
Monica Grosu, care s-a aplecat cu dăruire asupra operei
scriitorului Ioan Popa, realizează o analiză substanțială a prozei
acestuia și iată cât atât de actual sună aceste aprecieri critice, idei
care se regăsesc și în mesajul cărții de acum: în pattern-urile lumii
tradiționale, Ioan Popa înscrie noi drame sociale, noi confruntări
ale omului cu Timpul și Istoria. Se evidențiază astfel că satul a
intrat într-o zodie nouă, una a schimbărilor succesive și nebănuite,
atrăgând după sine, „comportamente” noi.
În recenta sa carte de povestiri, Miracolul de la Sf. Spiridon, apărută la Editura Altip din
Alba Iulia, în 2021, Ioan Popa realizează un tablou panoramic al satului, într-o cuprindere de mare
profunzime, văzută ca într-o oglindă retrovizoare a vârstei senectuții, îndoită de înțelepciune, după o
re-vedere a locurilor natale, în perioada pandemiei. Sub imperiul rememorării și a introspecției,
scriitorul așază pe misteriosul wallpaper al acestui deceniu (de)căzut în mrejele globalizării și a
depărtării de aproapele, într-o însingurare nemaiîntâlnită, conformă cu proorocirea dostoievskiană.
Am folosit acest englezism voit, deoarece scriitorul, cu preocupări lingvistice, fiind dascăl de
profesie, face și un parcurs asupra evoluției limbii și atrage atenția asupra utilizării defectuoase a
cuvintelor astăzi. E o lume cu raita-n sus, cum o numește soft Nicolae Suciu ori cum scria tare
demult Giambatista Basil, în „Penatmeronul”: astăzi sunt mai mulți măgari decât poveri.
Ioan Popa reface iar și iar universul copilăriei și al spațiului natal, al locului cu toată suflarea
lui, cu oamenii, lucrurile și limbajele, cu toate negrăitele sale miracole, cu parfumul și cu respirările
sale la un cat superior de înțelegere, într-un teritoriu afectiv de profundă interioritate și dezbate, la
vârsta de aur a înțelepciunii, teme majore ale vieții, se preocupă de sensurile ultime, de acele mari
„întrebări rusești”, cum le definește Andrei Pleșu, despre sensul existenței, despre viață și moarte,
suferință și rostul în lume, despre nebunia deceniului și despre „răii și arțăgoșii lumii”. Adultul de
azi retrăiește întors acasă, în cel mai intim loc al lumii, în Purpura, viața în ansamblul ei, și observă,
cu simțul fin al pricepătorului și al discernătorului, în urma unei derulări cinematografice,
caleidoscopice, o viață ca un miracol sau viața ca o pradă, făcând o subtilă paralelă cu opera lui
Marin Preda, într-o analiză pur realistă, pe care să o încercăm noi, cititorii, să o comparăm cu ziua
de azi, cu deziluziile și derapajele sale, cu ne-locuirea în sine și sub himera virtualului văzut ca
55
 RapsodiA 200
spațiu al fericirii (o dramă, de fapt): Când devine omul moral?, îl întreabă Florin Mugur pe Marin
Preda într-unul din dialogurile consemnate în volumul său „Viața ca o pradă”. Atunci, îi răspunde
prozatorul, când simte întâia oară frica de moarte. De unde se vede că frica este mama moralității,
conchide autorul acestei cărți.
Și în ton cu maladia prezentului, a pandemiei de coronavirus, în care omul este încercat,
bulversat (de către cine, să ne întrebăm, de virus sau de omul ca fiară?) Ioan Popa face o analiză
subtilă a timpului acestuia trăit sub povara incertitudinii, în povestirea Momente cutremurătoare, în
care radiografiază, printre altele, și starea aceasta pandemică, cu toate fake news-urile sale, dar și cu
poverile adevărurilor sale ori ale maleficelor interpretări, sub tortura manipulării, epurării etnice de
atunci, din război, opunându-i purificarea de acum, idei care s-au propagat cu atâta putere în mass-
media: în scurt timp populația globului se va purifica, rămânând o populație tânără și imună, dar
cu o memorie redusă la doar câteva decenii, o memorie confuză. Și autorul vine cu legenda despre
ia ciumii, cu mare circulație prin satele Secașelor și cu o istorisire despre restituirea funiei de nisip
(vă stârnesc să le aflați citind cartea) pentru a răspunde cu înțelepciune unor gânduri malefice, într-
un război nevăzut al celor două mari puteri, a binelui și a răului, parafrazându-l în încheiere pe
Blaga: Bătrânul tace. Iubirea și jocul meu e înțelepciunea!
Citeam într-o carte despre basme siberiene de pe drumul marilor invazii, o povestioară
asemănătoare ca mesaj și interpretare cu cea istorisită în carte, despre funia de nisip. În basmul cu
pricina un bătrân cu bună judecată și adâncă chibzuință reușește să dezlege un mister care nu a putut
fi aflat de tinerii regatului, chiar cu o motivație peste măsură, să ia de soție fata împăratului, dacă
pot aduce la suprafață, de pe fundul lacului, amfora de aur. Curajul, voința și dorința tinerilor s-a
dovedit zadarnică. Oricât a fost lacul tulburat de înotători de soi, comoara s-a lăsat de negăsit. A
fost nevoie de judecata unui bătrân tată, care îi destăinui fiului său că acea amforă se află în vârful
unui copac falnic de pe marginea lacului, iar pe fundul acestuia, în oglinda-i strălucitoare, se află
doar reflectarea acestuia. Era vorba iarăși de cruzimea unui despot care dorea sacrificarea celor
vârstnici și neajutorați, pe motiv că sunt doar o povară pentru regat. Și s-a dovedit că și el, atunci, a
greșit.
Am citit aceste povestiri cu sufletul la gură și m-au fermecat iar zicerile pline de duh,
poveștile moralizatoare inserate cum grano salis în pasta narativă, dar de această dată ludicul a fost
foarte nuanțat, în curgerea narațiunii predominând componenta dramatică, irizațiile afective și
psihologice, culminând cu miracolul, o poveste cutremurătoare, care m-a mișcat profund, scrie
autorul, povestire care poartă și titlul cărții, Miracolul de la Sf. Spiridon. Scrierile sunt așezate, dacă
le-am privi ca pe un întreg, între frică și speranță, pe o cale dintre ia ciumii și vacinul anti-Covid-19,
între evocările copilăriei și amintirile adolescenței până la introspecțiile adultului și rememorarea
dulcilor poteci ale copilăriei, revăzând locurile natale în inima pandemiei. O cale de la poveștile din
raiul copilăriei, până la adumbritele cărări ale înnoptării ființei din zilele noastre. Citeam în cartea
de memorii și călătorie, „Soră lume”, a Anei Blandiana, aceeași idee de itinerar retrospectiv pe care
o întâlnim și în cartea de povestiri a scriitorului Ioan Popa. Parafrazând, pot să scriu: „este un fel de
a-mi aminti nu doar ce am trăit, ci și ce am fost în stare să înțeleg și să spun atunci și ce sunt în stare
să înțeleg și să spun acum, din ceea ce am trăit”. Scriitorul din Roșia de Secaș pune între acolade o
viață, rememorând anii copilăriei și analizând prezentul, satul care a fost și satul care este astăzi,
oamenii care s-au stins și cei care au rămas azi, el, scriitorul-martor, privind panoramic viața și
timpul, oprit o clipă în loc, savurând nemărginirea și oferindu-ne nouă, cititorilor, bucate alese de
Povestire, adevărată liturghie literară, cu priceperea condeierului și cu nemăsluita dăruire a omului,
lăudat de semeni, consăteni și apreciat de colegii dascăli.
Cu cât farmec, cu câtă jovialitate și tandrețe, cu umor măsurat și ironie fină, cu cât suflet
reconstituie scriitorul satul natal, evenimente și întâmplări, fapte și limbaje, locul fiind parcă dintr-o
nesfârșită poveste și astfel, îmbrăcat în veșmântul cuvântului, în straie de purpură, este pregătit să
intre în casa din față a literaturii. Toate se completează într-o derulare narativă dinamică, cu filon în
raiul copilăriei, otava era moale ca jambla și unde orice furtună a vieții se potolește sub ocrotirea

56
 RapsodiA 200
casei părintești. Cu căldura și tihna lăuntrului ei.
Atât satul blagian, cât și cel secășan al lui Ioan Popa au rădăcini adânci, ce se continuă în
mit. Satul este un tărâm mântuitor, înseamnă tămăduire și clătire spirituală a sufletului, cu un tonus
de fortificare nemaipomenit. Terapie pentru scriitor și pentru cititor deopotrivă. Scrisul ca salvare
din ghearele pandemiei. Un timp umplut cu folos, unul care are răbdariu, știe ce e tăcerea și
cunoaște rânduiala. Nu cu o umbră de tristețe scrie autorul: azi dispare acel simțământ atât de nobil
și de duios al lui acasă. Topindu-se toate astea în multiculturalism. [...] Lipsește atmosfera de
sărbătoare, gustul și mirosul bucatelor de odinioară. A fost odată...
Miracolul de la Sf. Spiridon este o poveste cutremurătoare în care doi îndrăgostiți se iubesc.
Tânărul dascăl Calistrat îi dăruiește Margaretei un inelul de logodnă, c-o piatră scumpă și lucitoare
de smarald prins-o într-o împletitură de aur veritabil și vorbesc și de viitoarea nuntă: se gândeau
tot mai mult la căsătorie. Dacă ar fi fost lumea în pace. În pacea căreia sperau cu tărie. Iată astăzi
această stare de neliniște se așterne peste cei care doresc să-și unească viețile în pandemie. Nunta
este refuzată. Calistrat și Margareta sunt despărțiți de furia războiului. Dascălul este trimis pe front,
cade prizonier. Războiul aduce numai nenorocire. Fiecare își rânduiește viața separat. Se căsătoresc,
au copii. Miracolul este că ei se întâlnesc. Viața face ca cei doi să nimerească în același azil de
bătrâni, iar prin inelul de smarald să se recunoască.
În volumul acesta citim despre diferite chipuri și locuri ale satului: rânduri frumoase despre
renumitul rapsod al Secașelor, Ioan Blăjan, cunoscut lumii prin cartea autobiografică, Omul cu
ochelari negri, despre Todorica, slujnica popii și Baba, care se căsătoresc, iar din iubirea lor se
naște Solofin, copilul nătâng al familie; despre Onea și căruțul lui Antonie, despre Vetuța și
Ancuța, două fetișcane din Moldova întreținute în Roșia de Secaș în vremea secetei din 1946,
despre moara grofului și moara lui Țaina, despre oameni gospodari precum Bălu, om cu stare bună,
despre Armeanca, apoi în povestirea Cu substantivele la păscut despre prostie, înverșunare și
ticăloșie a omului.
În narațiune sunt întrețesute multe elemente autobiografice, unele repere fundamentale de
translație, devenire din stadiul de copilărie spre viața de adult. Tot ceea ce ni se întâmplă are un
rost. Petru Creția vorbește de centrul fericirii ca stare a soartei, acolo unde tot ce pare întâmplător
capătă sens, dar nimeni nu poate să știe ce sens. În paginile povestirilor putem surprinde lupta cu
fricile copilăriei, care cutremură ființa, dar o și fortifică. Este o latură a basmului prin care copilul
este supus la probe inițiatice. Și de obicei acestea sunt trei la număr. Citim în povestirea În ajun de
vacanță despre drumul inițiatic către casă de la Blaj, pe la marginea Pădurii de Mijloc și Redea
(parcă ne găsim în Pământul de Mijloc din lumea fantastică a lui Tolkien, „Stăpânul inelelor)”, cu
popasuri la casa lui Sandu și a lui Șandor, elementul-martor fiind Cristian, coleg de studenție;
încercarea de la Țâglărie, pe timpul și în răcoarea nopții, cu Ilie, fratele mai mare, pus să duc calul
de căpăstru înaintea vacilor; în povestirea Căruțul lui Antonie citim despre mersul cu caii la păscut
în toiul nopții, cu Valer, și despre frica de duhurile rele ce sălășluiau în scorburile sălciilor. Tot în
număr de trei revin fricile: de apă, de furtună și dezlănțuirea naturii și de oamenii răi. Citeam în
„Psihanaliza basmelor” de Bruno Bettelheim că „povestea deschide orizonturi minunate care îi
permit copilului să depășească sentimentele temporare de deznădejde. Vraja nu este declanșată de
sensurile psihologice ale poveștii, ci de virtuțile ei literare”. Am alcătuit această nuanțată
interpretare pentru a arăta spre dimensiunea de basm a povestirilor, un urcuș majestuos dinspre re-
memorare spre alcătuirea unei opere de artă.
Despre rememorări, evocări și reconstituiri culturale vorbesc paginile din povestirile După
20 de ani și Înălțătoarele serbări ale Asociațiunii. Întoarcerea tatii de pe front aduce mărturie
despre drama războiului. Balta morii și Moara lui Țaina aduc în prim plan viața satului cu
necazurile și sacrificiile ei, cu sărăcia și suferințele sale.
Dacă toată istoria umanității a fost intim legată de atingere, chiar miracolul christic având ca
manifestare acest simț, azi este pusă sub semnul întrebării această nevoie tactilă, izolarea și
îndepărtarea de aproapele vor avea repercusiuni asupra persoanei: specialiștii înșiși au dovedit cât

57
 RapsodiA 200
de benefică este orice atingere, o îmbrățișare, ea producând emoții pozitive, o pace a creierului și
de aci sănătate trupească și mentală. Mitologia greacă vorbește despre capacitatea lui Midas de a
transforma în aur tot ce atingea. La rândul ei, Cartea Sfântă vorbește despre puterea dumnezeiască
ce a avut-o însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos de a vindeca sau învia din morți, prin simpla
atingere, fie ea și de la distanță, pe cei bolnavi.
Comicul este dat de plăcerea de a spune, prin modul personal de a prezenta diferite situaţii,
prin jovialitatea şi francheţea expunerii, cu un tonus plăcut, revigorant, îmbinând umorul cu ironia
fină şi inclinaţia satirică, despre umblarea pe brumă cu picioarele goale: Nu-i rău, dragul mumii,
doar la început o țâră, până te dedai. Un accent aparte este pus pe toponime locale aparținând
spațiului natal al Țării Secașului, toponime dublate armonios de nebănuitele teritorii fecunde ale
imaginarului, cum scrie Maria Daniela Pănăzan, „naratorul știind să umple spațiul dintre cuvinte cu
dislocări sintactice și digresiuni, cu vorbe de-alean, manifestându-și, voit, stările de spirit, de cele
mai multe ori pline de milă și compasiune față de anumite tipuri de comportament inacceptabile și
condamnabile în lumea satului tradițională”.
Autorul stăpânește cu pricepere tehnica narațiunii și reclădeşte un adevărat univers rural.
Soarbe cu dragoste din peisajul copilăriei şi fermecat de amintire reconstituie atmosfera şi ritmul
locului, într-un flux narativ covârșitor, o lume amplă într-o derulare cinematografică, în care satul
natal din reminiscențele amintirii și sub imperiul afectelor ajunge la dimensiuni nebănuite, devenind
un spațiu fabulos.
Vă invit prin poarta fermecată a acestei cărți, Miracolul de la Sf. Spiridon, să trăiți magia
Poveștii, prin care scriitorul Ioan Popa se apropie de inimile noastre și să puteți spune și voi
dimpreună cu cronicarul Miron Costin, ce scria în cartea „De neamul Moldovenilor” că nu este alta
mai frumoasă și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților.

POEME DE DRAGOSTE (Lőrinczi Francisc-Mihai)

la jefuit de cer
caligrafie
te țin în brațe în tinda casei
când ciorchinii-s pârguiți îți scriu acum
și-n grădină cântă luna pe un petic de cer
aud stelele cum se umflă de lumină pe luna înșurubată-n mister
parcă-i cuptor că-i ploaie de stele
sânii tăi albi în noapte unde stai
dospesc de rodire nu vii să ridicăm castele
oare unde îți porți pașii de dragoste
când livada de povară-i grea când luna își atinge rochia de mireasă
cassiopeia ne așteaptă de oglinda lacului glaciar
caleașca-i pregătită oare chiar ascunde-va vreun mărgăritar
vino! hai să dăm o fugă-n rai cum se zice în poveste
unde fructele-s mai coapte oare e izvodul dragostei
tu etern în brațe să îmi stai vino acum când arde jarul
rubiniile licori curg la cișmea și molizii freamătă
cupe pline și iubire râul urlă-n văgăuni
Khayyam te aștept cu darul
tu stai fără clondire închis într-o cutie de nuc
cântă muzica de la primul sărut
hai să scuturăm caișii-n noapte miere din stup
pământu-i cald
și livada sugrumată de miresme
vino să deschidem cerul
doar azi putem să jefuim iar poame-n rai

58
 RapsodiA 200

Eugen-Nicolae Rotărescu

Sens al vieții în Pandemia Coronavirusului!

Motto: ,,Adio”, spune vulpea.
”Iată secretul meu. E foarte simplu:
noi nu vedem bine decât cu inima.
Esențialul e invizibil pentru ochi.” (Antoine de Saint Exupéry - Micul Prinț-)

Pandemia coronavirusului, prezentă și astăzi în lume, a scurtcircuitat sentimentul că viața e

generoasă și armonioasă. Nimeni nu a fost scutit de efectele pandemice. Pentru majoritatea
oamenilor, micile satisfacții de zi cu zi s-au transformat în momente de cumpănă, iar pentru alții în
eșecuri, chiar, în pierderea sănătății și a vieții.
Sensul vieții a fost zdruncinat ?! Este lumea pandemiei.
Mulți oameni și-au pus întrebări: trăiesc sau mor, viață sau moarte, mă vaccinez sau nu, mă
internez în spital sau mă tratez acasă, pot să am încredere în imunitatea înnăscută sau dobândită ?!
Iată câteva momente de reflexie și cumpănă ale oamenilor.
Pandemia continuă și în anul 2021, nu s-a demonitizat, a devenit mai virulentă și s-a grozăvit
prin efectele ei nefaste. Oamenii au simțit senzația și emoția că în lume se instaurează ceva
necunoscut în mijlocul căruia trebuie să supraviețuiască.
Pandemia a rămas încă o enigmă ascunsă cunoașterii noastre, știm doar, că se află în
desfășurarea valului 3 și că nu există o terapie “sigură și eficientă” pentru tratarea ei, respectiv,
pentru prevenirea apariției de noi tulpini ale virusului ucigător.
Pretinși specialiști și alți părerologi filozofează despre pandemie și consecințele ei, faste sau/și
nefaste, dar nimic nu este cert. Ne aflăm într-o ceață densă a cunoașterii. Mai sigur ar fi, că suntem
cu toții expuși unui experiment medico-social, economic și politic care nu se știe cât timp va
dura...
Istoria omenirii și personală a fiecărui om a fost întotdeauna o luptă a contrariilor, a
conflictelor interne, interpersonale și colective, a agresiunilor și a războaielor devastatoare, a
ororilor.
Autoritățile mondiale și naționale au încercat diverse metode de salvare a sănătății și vieții
oamenilor. În opinia și comportamentul unor oameni, măsurile restrictive a drepturilor și libertăților
cetățenești sunt neavenite, iar “vaccinurile” existente în piață și injectate persoanelor voluntare au
generat reacții adverse post-vaccinale indezirabile (RAPI). Toate acestea au produs în continuare
temeri referitoare la siguranța sănătății vieții oamenilor.
Deci, Socrate avea dreptate : „Știu că nu știu nimic?”.
În parte, da, însă viața are sens în pandemia coronavirusului.
„Hristos e sens și dimineață”. (spune părintele sibian Cătălin Dumitrean într-o poezie a sa)
În consecință, instituțiile abilitate ale statului român, cât și fiecare om în parte, trebuie să nu
cedeze în fața pandemiei și a neputințelor de moment. Valori, precum competența, etica, și dedicare
cu credință a tuturor factorilor implicați în slujba apărării vieții oamenilor trebuie să devină
priorități naționale de gradul zero în toate demersurile oficiale.
De asemenea, conștiința noastră să nu capituleze, să rămână vie și luptătoare. Alegerea și
decizia noastră vor fi hotărâtoare și în final, sinele nostru omenesc va primi ajutor de la
rezolvatorul universal al cunoașterii și al științei medicale, al salvării omenirii, pentru că “Omul
trage cu pușca, dar Dumnezeu poartă gloanțele!”
Hristos a Înviat!
59
 RapsodiA 200
Violeta Necula
-Canada-

ATUNCI CÂND GÂNDUL ALEARGĂ

DIN CANADA SPRE BUDEȘTIUL NATAL (1)

De-a lungul timpului, de pe băncile școlii din Budești au ieșit mulți oameni, care prin
evoluția și carierele lor ulterioare, au demonstrat că localitatea noastră dispune de un filon bogat
de calitate umană, care atunci când este valorificat, ne răsplătește pe măsură așteptărilor. Violeta
Necula este unul din acei oameni care au făcut cinste școlii și localității Budești, atât prin studiile
pe care le-a terminat, dar și prin felul cum a înțeles să-și trăiască viață, prin atitudinea și
comportamentul față de tot ce o înconjoară, fie că vorbim de oameni, animale, natură,
spiritualitate, cultură etc. Impunându-și o filosofie de viață clara, demnă și altruistă, dominată de
valori morale, în detrimentul celor materiale, fără ca pe acestea din urma să le neglijeze neapărat,
ci mai degrabă să nu se lase dominată de ele, Violeta este în acest moment omul care se poate
lăuda cu faptul că a reușit să facă din viață ei un motiv de a trăi liniștit, fără a lua din liniștea
altora, cum se întâmplă de obicei. S-a născut în anul 1968, fiind cea mai mare dintre cele trei fete
ale familiei Necula. În prezent este căsătorită și mama unei fete în vârstă de 27 de ani, iar din anul
2004 trăiește împreună cu familia sa, în Canada. Este absolventă a Facultății de Drept din cadrul
Universității București, promoția 1992. A practicat avocatura între anii 1992-2004, iar în prezent
lucrează în administrație.
Iorgu Dumitru: Având în vedere diferența mare de fus orar dintre România și Canada, evit
să-ți urez „bună dimineața”, „bună ziua” sau „bună seara” cu speranța că, toate aceste părți ale
zilelor pe care le trăiești în Canada, sunt bune și senine. De ce Canada, Violeta? Ce te-a determinat
să alegi aceasta țară de la capătul pământului!? Și de ce nu, o țară din Europa occidentală!?
Violeta Necula: Bună ziua, Mitică, bună ziua, cititorilor Gazetei de Budești și tuturor
budeștenilor mei dragi! Mai întâi aș vrea să spun că aceasta gazetă este mai mult decât un ziar, este
un document plin de informații și sfaturi utile, o atestare, o marcare a identității comunității noastre,
o rezervă de lumină și cultură, însă, mai presus de toate, acest ziar este un dar prețios din partea
Cristinei, pe care îl trimite, din lumea îngerilor, sub forma de inspirație și iubire. Mulțumesc că te-ai
gândit la mine pentru acest interviu. „De ce Canada?’’. Aceeași întrebare mi-a pus-o mama, cu ochii
înlăcrimați, în urma cu aproape 20 de ani, când am anunțat-o că ne pregăteam să plecam, pentru
totdeauna, pe pământuri americane: „De ce, maică, tocmai acolo, la capătul lumii, nu puteai și tu să
găsești o țară în Europa, pe-aici, mai aproape? Eu când te mai văd?’’... Azi, privind înapoi, peste
timp, aș putea spune că nu eu am ales Canada, ci că ea m-a ales pe mine. Cred că au fost,
deopotrivă, destinul, dar și un joc al circumstanțelor. Lucram ca avocată la Baroul din Pitești și
aveam o colegă, care se pregătea să emigreze în Canada. Era în așteptarea actelor și toată ziua nu
vorbea decât despre plecarea lor. În timpul unei discuții, ea m-a întrebat: „Voi (eu și familia mea) ce
mai așteptați? Nu vedeți că aici lucrurile se strică din ce în ce mai mult? A fost atât de neașteptată
întrebarea, încât am simțit-o că pe un duș rece. Căci da, știam de foarte multă vreme lucrul acela.
Nu mă mai simțeam împlinită profesional, iar lucrurile se complicau tot mai mult, pe toate planurile
vieții noastre. Odinioară, când, în anul întâi de facultate, fusesem întrebată de ce mă dusesem la
Facultatea de Drept, eu răspunsesem automat: „Ca să fac dreptate! ’’. Răspunsul acela mi se părea
în prezent atât de pueril, de absurd, și nu mai concorda cu nimic din ce trăiam. Când colega aceea
mi-a adresat întrebarea, am avut răspunsul pregătit, îl aveam de multă vreme în mintea și în sufletul
meu. A fost ca o revelație. În acea clipă precisă, am știut că nu voiam și nu mai puteam să trăiesc
într-o lume instabilă, că merita, pentru copilul nostru, să renunțăm la tot, să străbatem mări și
oceane, luându-ne în piept cu necunoscutul. Însă ideea de a abandona meseria de avocat, pentru care
mă pregătisem șapte ani (trei ani învățatul pentru admitere și patru ani facultatea), vânzarea
apartamentului și a tuturor bunurilor materiale, agonisite cu greu, gândul de a umple două valize cu
haine și de a târî după noi un copil de zece ani, într-o țară necunoscută, unde nu ne aștepta nimeni...
60
 RapsodiA 200
toate astea îmi dădeau fiori. Eu și soțul am avut o discuție care s-a întins pe parcursul mai multor
zile, am analizat toate argumentele pro și contra, toate riscurile, toate fricile, toate implicațiile unui
asemenea gest. Am plâns, l-am implorat pe Dumnezeu să ne arate un semn, să ne îndrume. Cred că
era teama de necunoscut, ideea de a ateriza într-o țară în care nu cunoșteam absolut pe nimeni, în
afară de un român, emigrat de mai mult timp, pe care nu-l întâlnisem niciodată și pe care soțul meu
îl contactase pe internet, rugându-l să ne aștepte la aeroport. Deci, în afară de acea persoană, nu
aveam nimic, nici măcar un apartament închiriat. Doar câteva genți cu cârpe și o sumă de bani
primită din vânzarea apartamentului care, aveam să constatăm, o dată ajunși aici, era infimă, în
raport cu dolarul canadian. Revenind la momentul luării deciziei, la capătul unor frământări ce
păreau fără de sfârșit, am venit acasă cu formularul de emigrare, pe care l-am semnat, iar din clipa
aceea, doar interviul pe care l-am dat la Ambasada Canadei din București a fost singurul
impediment serios, căci după trecerea lui, nu a mai existat cale de întoarcere. Am început să punem
anunțuri pentru vânzarea locuinței, a mobilei, a lucrurilor, a mașinii, să facem rost de banii pentru
actele de emigrare, o hârțogărie fără de sfârșit și care costă foarte scump. Apoi a început așteptarea.
Fiecare etapă era urmată de alta, fiecare scrisoare sosită în cutia poștală necesita un alt răspuns de
acceptare și tot așa, pe parcursul a aproape un an și jumătate: tot felul de formalități și vizite
medicale pe la București, aprobări și reaprobări ale analizelor de către centrul medical de la Viena,
etc. Am crezut că semnăm o hârtie și plecăm în America, dar am completat, de fapt, doar prima
pagină dintr-un proces extrem de lung și complex, care s-a prelungit apoi cu bătălia pentru
integrarea în societatea canadiană și care a continuat pe parcursul a ani și ani... Vezi, vine un
moment în viața fiecăruia, când are loc impactul. Dar un asemenea impact, încât el are repercusiuni
mai puternice decât ne-am fi așteptat. Ca un destin programat, ca niște particule care intră în
coliziune unele cu altele, se sudează și se sedimentează, devenind baza unei mari aventuri. Chiar
dacă vrem, noi nu avem nici un control asupra acestor particule, căci ele se așază unde vor ele. Noi
doar urmăm calea, dâra de lumină pe care acea coliziune a lăsat-o în urmă.
Iorgu Dumitru: Iți este dor de Budești?
Violeta Necula: Da, mi-e foarte dor de Budești. În fiecare clipă mi-e dor, dar în special în
perioada sărbătorilor de iarnă, căci atunci se naște în mine o dorință nebună de a întoarce timpul
înapoi, de a-i reîntâlni pe toți ai mei și de a retrăi toate acele clipe unice.
Iorgu Dumitru: Descrie-mi în câteva cuvinte sau în câte fraze vrei Budeștiul tău, cel pe
care îl ții minte, cel pe care ni l-ai lăsat la plecarea ta în București și apoi în toată lumea.
Violeta Necula: Budeștiul este locul din inima mea. Este locul în care am venit pe lume la
dispensarul de lângă poșta. Acolo e casa părintească, plină cu fotografii și amintiri, este imaginea
părinților mei, așa cum am păstrat-o în suflet și în minte din vremea copilăriei: tătuțu’, dând zăpada
din curte, purtând pe cap o căciulă rusească cu urechi mari, și intrând din când în când în bucătărie,
să se încălzească, scuturând-și cu putere bocancii pe o bucată de preș din fața ușii; într-o altă
imagine, tot el, venind spre casă și purtând în mâna o pungă de un leu, în care se afla un pepene cu
coajă verde și miezul roșu, zemos. Acolo a rămas imaginea mamei, trebăluind toată ziulica, de
dimineața până seara, spălând rufe într-un lighean, sub bolta de vie, sau gătind varză cu ciolan
afumat, sub casa scării. Acolo împodobeam brazii de Crăciun și plecam la colindat cu surorile mele,
împărțindu-ne apoi covrigii, portocalele și nucile. Apoi, amintirea primului meu câine, Lombi, care
ne păzea curtea, și tot acolo, ulițele și dealurile cu struguri ale copilăriei mele, prietena mea
Marușca, în rochița ei roșie cu buline albe. În Budești am făcut școala primară, primii mei pași spre
cunoașterea acestei lumi, am avut dascăli ale căror lecții și sfaturi le port în suflet ca pe niște
comori. Chiar în acea școală am avut mai târziu, pe la 20 de ani, primul meu serviciu, ca profesor-
suplinitor, înainte de a pleca la București pentru a urma cursurile Facultății de drept. Acolo, în
Budești, exista o bucată sfântă de pământ, pe care se afla, odinioară, casa bunicii mele din partea
mamei, pe care am iubit-o dincolo de cuvinte: mămăița, care ne-a crescut cu poala și ne-a iubit pe
toți nepoții, fără deosebire. În curtea ei plină de flori, am trăit clipe magice, așteptând vara cu
nerăbdare, la începutul fiecărei vacanțe, pe verii mei de la Mereni. Venirea lor dădea startul
nebuniilor și al jocurilor inventate. În aceeași casă cu mamaia locuia și unchiul meu, nea Bebe, care
molfăia tot timpul o țigară în colțul gurii și lucra la tâmplărie, la nea Grigore. Unchiul Bebe avea o
filozofie de viață și era foarte informat, tot timpul la curent cu multe feluri de lucruri, asculta un

61
 RapsodiA 200
radio mic și vechi, agățat pe peretele din holul de la intrare. Mi-era drag de el, fiindcă ne ducea la
scăldat la râul Argeș, în zilele toride de vară, chiar pe furiș, căci mama nu agrea ideea plecării
noastre la râu, în lipsa supravegherii ei atente. În Budești se afla gara, unde așteptam dimineața
trenul spre liceul din Oltenița, împreună cu prietena mea Carla, și peronul unde își făcea apariția
tătuțu’ (el având biroul chiar în apropierea gării), căutând-mă cu privirea și apropiindu-se grăbit de
mine și punându-mi în palmă o hârtie de cinci lei: „Ia, Violeta, cumpără-ți și tu niște gogoși!’’. Și,
mai presus de toate, în Budești, în cimitirul din sat, se aflau mormintele, în care vor odihni pentru
eternitate părinții mei scumpi, bunicii, fratele, unchiul. Când merg acolo, la mormântul lor, țin
crucea în brațe, de parcă aș ține o ființă vie, și le vorbesc, le povestesc despre mine, despre viața
mea, îi întreb, rememorez cu durere în suflet clipe apuse, le spun că mi-e dor tare de ei și că din tot
ce a fost existența lor plină de zbateri, eu mai păstrez pe dulap, aici la 8.000 km distanță, o candelă
mică și o fotografie alb-negru, cu mama și tătuțu’, în haine frumoase și noi-nouțe, la nunta finilor de
la Curcani... (va urma)

Katy Șerban

Suntem sămânță din Lumină... Grădina de vise, stelară

mai caută cu mâinile
Suntem sămânță din Lumină împreunate a rugă..
Crescută în dualitate, în genunchii îndoielii
Purtând amprenta ei de vină răspuns la întrebarea:
În forme dense de păcate. de ce mor florile de suflet?

Mereu - alunecăm - pe-o scară Tabloul gri al unei existențe

Atuncea când trăim cu frici... nu mai caută un cui
Dar Doamne pentru-a câta oară, ca să se sprijine de un perete,
Doar Tu ești cel ce ne ridici. căci mâna care l-a creat
este rănită și înecată
Și de mă pierd Te caut în mine... în propriul sânge...
Și-atunci mă simt precum un zeu -
Secțiunea de atom din Tine - Lăsați liberi porumbeii...
Sămânță din Lumina Dumnezeu.
Lăsați liberi porumbeii
De sus... să zboare din gând de lut!
Toți au aripi crescute
De sus din muguri de iubire
ne plânge cerul,, și de-i țineți captivi
cresc lacrimi în puhoaie. în coliviile lor
dar în loc să curețe pământul nu faceți decât să-ncătușați
se-nmulțește: iubirea...
ne-omenia, ne-iubirea, ne-credința. vor sta-mpietriți
în ierni neterminate
De jos ne sfidează în care nici măcar o vocală
tenebre nu mai poate rotunji
cresc limbi de foc consoanele
învăluind orizontala ce-așteaptă mângâiere...
tot mai curbată Lăsați liberi porumbeii!
de propria ignoranță...

62
 RapsodiA 200

Milena Munteanu
-Canada-

Variaţiuni pe aceeaşi temă: ACASĂ

Include pasaje din volumul „Departe de Țara cu Dor”
„Eu mi-s umblată precum portiţa grădinii, puţin încoace şi puţin încolo”, mi-a spus odată
Liţa Nuţa. Nu pot spune dacă se referise doar la faptul că se-nvârtise mai toată viaţa în jurul casei
sale din Săliştea Sibiului. Poate că se referise şi la faptul că, pe oriunde ar fi umblat, tot în realitatea
de lângă casă era ancorată, căci toate se învârt în jurul stâlpului grădinii sau al casei tale. Bănuiesc
că fiecare dintre noi a pus o ancoră undeva, fiecare are un loc esenţial, de reper, un loc pe care-l
poartă în suflet, oriunde s-ar afla. Despre mine ştiu că oriunde am făcut umbră pământului, tot acasă
am rămas, gravitând în jurul stâlpului casei, înfipt nu departe de portiţa grădinii Liţei Nuţa. Mai ştiu
că am purtat, neîncetat, întrebări despre mine şi despre noi, despre ce suntem, încotro ne îndreptăm
şi ce am putea deveni. Am gândit răspunsuri la aceleaşi întrebări din unghiuri diferite, influenţată de
perspectiva locului de unde am privit.”
Acasă. Era o zi caldă, însorită, de octombrie. Ne bucuram de natura generoasă, de culorile
ruginii ale pădurii în lumina soarelui, de frunzele roşii de arţar şi de adierea vântului. Eram, aşadar,
martori la spectacolul desfrunzirii pădurii, în Algonquin Park, o rezervaţie naturală canadiană,
situată lângă o apă curgătoare ce îmi amintea de Râul Negru, care trecea prin faţa casei bunicii din
Săliştea Sibiului. Constat că apa i-a atras atenţia şi lui Marin, căci numai ce îl aud zicând: „Dă-mi
un râu şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Pe el gândul îl purta la Olteţ, care trecea aproape de casa
în care a copilărit el, în Vâlcea. Absorbiţi cum eram de priveliştea superbă, nu ne-am dat seama că
mai erau şi alţii în jur, când auzim pe cineva spunând în spatele nostru: „This river reminds me of...”
(„Râul acesta îmi aminteşte de...”). Mă întorc şi văd o doamnă în vârstă, mergând în urma noastră
pe potecă. Râul îi aducea aminte de tatăl şi bunicul ei, tăietori de lemne, care transportau buştenii pe
râu: „Pe vremea aceea buştenii nu se puteau transporta decât pe apă”, spunea ea. Marin şi cu mine
ne-am uitat unul la altul, zâmbind. Acest loc stârnise amintiri dragi, esenţiale, în fiecare dintre noi.
Memoria afectivă ne purta însă pe fiecare în altă parte, acolo unde eram, de fapt, ancoraţi. Fiecare,
la el acasă.
La Sălişte. Pentru cine nu ştie, Săliştea e un colţ de rai în Mărginimea Sibiului, înconjurat
de dealuri minunate, cu Fântâna Foltei aproape, un izvor de unde localnicii vin să ia apă sfinţită.
Binefăcătoare. Vindecătoare. Unii spun că de acolo ar fi curs lapte şi miere... Fântâna Foltei a ajuns
la mine ca o legendă din vremile când Dumnezeu îl mai lua pe sfântul Petru în drumeţii. Vor fi mers
aşa şi pe Dealul Foltei. Le-a plăcut locul, le-au plăcut localnicii şi Domnul le-a dăruit sursa de lapte
şi miere. Dar când oamenii lacomi au vrut să acapareze şi să exploateze izvorul dăruit, Domnul s-a
mâniat şi a secat sursa de lapte şi miere. De atunci şipotul de la Foltea oferă celor însetaţi apa sa
mereu proaspătă şi răcoroasă. Puţin mai încolo sunt Munţii Crinţului, unde ciobanii îşi văd de-ale
oieritului, unde creşte zmeura şi unde mai dă ursul... Leagăn de spiritualitate românească, Săliştea a
dat ţării câţiva dintre academicienii săi. Alături de numele academicienilor Ioan Lupaş, D.D. Roşca,
Onisifor Ghibu, Andrei Oţetea, Axente Banciu, săliştenii se bucură să menţioneze şi alţi consăteni
notabili: Picu Pătruţ, istoricul Ioan Moga, Nicolae Oancea, Victor Iliu, Dumitru Peligrad, Ioan
Munteanu, Dorin Iosof, Denis Buican etc. De fapt, lista e mult mai lungă, căci satul a dat mulţi alţi
profesori universitari, medici, avocaţi, scriitori etc. Cei care n-au fost nici în academii, nici în
universităţi se mândresc că sunt ce sunt ei, oameni de ispravă. Harnici şi descebăluiţi, oameni cu
socoteală şi orânduială, demni, mândri, neclintiţi. Ţinuta lor îmi amintea de brazii Foltei. Unchiu’
Dumitru, tanti Măriuţă, babu’ Niculaie, Liţa Nuţa au fost, toţi, exemple pentru mine. Generaţia lor
avea sevă, avea substanţă. Născuţi în vecinătatea începutului de secol XX, aceşti oameni ştiau să-şi
trăiască viaţa cu sinceritate şi bucurie. Aveau o voioşie aparte, ştiau să muncească şi să agonisească,
63
 RapsodiA 200
erau oameni cu scaun la cap, oameni de omenie, care ştiau să cinstească munca, prietenia şi tradiţia.
Îi întâlneai, ciclic, după posturi ţinute cu sfinţenie, la slujba de Înviere sau la întâlnirile periodice
din sat. Sătenii aveau conştiinţa rădăcinilor lor şi nu se lăsau duşi de amăgirile sau mirajul promi-
siunilor timpului. Nu se lăsau cumpăraţi de vorbe mieroase sau vrăjiţi de promisiuni amăgitoare.
Vorba lor avea înţelesuri adânci, era plină de duh şi înţelepciune, căci venea din bătrâni. De Sfânta
Maria, ne adunam cu mic, cu mare, de la Buni, care prezida masa şi spunea rugăciunea, până la cel
mai tânăr nepot, iar mai apoi până la ultimul strănepot. Tot clanul adică Ziua începea cu mersul la
biserică, urma apoi întâlnirea din curte, sub bolta de viţă, unde se punea masa: binecuvântată,
copioasă. Se servea ciorbă de fasole ţucără, pâine de casă, must de mere, ţuică de prune, pere
zemoase şi zmeură, toate din grădina bunicii. La masă cântam de la cântece de petrecere la cântări
româneşti vechi, de suflet. Ascultate pe postul naţional de radio sau de televiziune, acele cântece ar
fi părut devalorizate, banalizate, căci fuseseră atât de folosite, încât se ieftiniseră. În curtea bunicii
însă, cântecele însemnau ce trebuiau ele să însemne: respect faţă de tradiţie, continuitate şi
frumuseţe; exprimau demnitatea de a fi ceea ce eşti de fapt. Simţeai astfel că făceai parte din ceva
mult mai mare decât tine însuţi: o familie?, o naţie?, o tradiţie?, o istorie? Simţeai că eşti o fiinţă
umană demnă, care e respectată şi respectă, o persoană invitată să aducă lumii ce are mai bun în ea.
Iar noi, copiii, ne formam în acea atmosferă, învăţând să preţuim valoarea cugetului şi să rezonăm
la frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri, devenind mici trestii
gânditoare. Participam cu bucurie şi mândrie la aventura cunoaşterii, care abia începea pentru noi.
Şi, uite aşa, învăţam să fim noi înşine, parte a unui întreg mult mai mare şi mult mai important decât
oricare dintre noi. Zilele de vacanţă se succedau egale, pline de lecturi şi dezbateri, de mâncare
gătită bine de bunica şi de împăcare. Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi
cumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştinţă. Totul părea să
fie conform unui ritual ancestral. Tu doar intrai în rolul ce-ţi era desemnat dintotdeauna. Repetai
aceleaşi obiceiuri în ritmuri predefinite, transmise ţie de bunici şi părinţi. Era plină de semnificaţii
vacanţa la Sălişte. Ca un fruct copt, aromat, din care te-nfruptai. Iar noi ne defineam, creşteam, cu
sufletele pline, iubitoare".
...[de departe] am înţeles că ce avem acasă e valoros şi în termeni absoluţi, dar şi în termeni
relativi, raportat la alte valori ale lumii. Am aflat astfel că spontaneitatea, originalitatea,
creativitatea şi imaginaţia pot veni de oriunde, că nu deţine nimeni monopolul. Am înţeles că
frumuseţea vine din dragoste, izvorăşte din inimă şi, când e exprimată cu sinceritate, poate lua
forme diverse, originale, inedite, chiar unice şi surprinzătoare. În Mărginime, am umblat şi pe
drumuri de munte, tot acolo am descoperit şi câteva drumuri culturale, de suflet. La vremea aceea
eram ca un fir de apă care de abia izvora, care nu-şi găsise încă drumul spre mare, dar ştia sigur din
ce munţi izvorăşte.”
La Poiana. Nu e vizită la Poiana să nu trec pe la cimitirul din deal, unde hodinesc bunicii şi
alţi apropiaţi şi unde mă opresc să fac o rugăciune la bisericuţa de lemn, Biserica „Din Deal”, veche
de sute de ani, care pentru mine e chezaşa tradiţiei la Poiana. Urc de fiecare dată în turnul
bisericuţei, în clopotniţă, un obicei pe care îl am de când eram mică, şi de acolo admir podişul
Transilvaniei, la picioarele munţilor. La imaginea asta văzută din Poiana, mama se uită zilnic pe
calculatorul ei din Toronto. Aşa-şi alină dânsa dorul. Cu poza familiară a Podişului Transilvaniei, în
lumina apusului de soare. La ultima mea vizită acolo, era, pe o costişă, un cal splendid ce-şi scutura
coama în bătaia vântului. Nu am o fotografie şi nici nu am nevoie de una. E imaginea pe care mi-o
aduc aminte de câte ori mă gândesc la Poiana Sibiului."
Nică și Oara
Unchiul Nică, cioban din Poiana Sibiului, a împlinit 80 de ani. Este unul dintre cei rămași în
sat și singurul frate al mamei. El duce numele de familie mai departe. Mă întrebasem ce să îi fi făcut
cadou de ziua dânsului. Până la urmă am hotărât să îi trimit o carte de-a mea, mai ales că avea un
mic capitol despre Poiana Sibiului. Stătusem să mă întreb dacă așa un cadou îl poate bucura, totuși,
din cauza distanței, mi-a fost greu sa mă gândesc la orice altceva... Uitasem complet de carte când

64
 RapsodiA 200
mă sună mama, entuziasmată, să-mi spună că vorbise cu Oara, soția lui Nică. "Tulai, Lenuțo, îi
spusese Oara, mândră carte ne-a trimis Milena. A citit-o și Nică. Citea și plângea. De ce plângea?
Păi, la amintirea mamei-mari, cum era dânsa îmbrăcată de sărbătoare în costum românesc. Am citit
si eu cartea și am plâns de numa...”
M-am întrebat de multe ori de ce citesc ei oare această carte? Doar sunt atâtea cărți pe lume,
de ce să o citească pe aceasta? Sunt atâtea care le sunt relevante chiar lor, poienarilor, printre care
„Plecarea Vlașinilor”, după care s-a făcut și o ecranizare... Nică, rămas tot pe Vlașin, n-are de gând
să plece. Continuă să ridice acolo, casă lângă casă. Mai jos de unde stătea mama-mare fusese
construită demult casa lui, a singurului băiat, dintr-o familie cu multe fete... Mai sus de casa mamei
mari, era casa băiatului lui Nică și mai sus a nepotului lui Nică. Zid în zid, casele stau ca suratele la
joc, la toartă, parcă... De la înălțimea pantei Vlașinului, cei ce ies la poartă au o vedere de jur
împrejur... văd până spre centrul satului, la Vadu, dar și în depărtare, spre delnițe. Tot de acolo se
văd brazii Ghilghiului...
Mama mă sunase să-mi spună despre această conversație, avută acum prin mijloace
moderne... Discuțiile pe skype cu surorile de la Sibiu sunt balsam de suflet pentru dânsa.
Mama respiră și trăiește cu speranța unei convorbiri cu surorile ei de la Poiana. Pentru dânsa
nimic nu e mai important decât ce spune sau crede lumea de acolo. Uneori trebuie să asculți cu
urechea la pământ să afli ce se mai spune, cine ce mai face. Deși gura lumii e slobodă, orice vorbă
se ia în serios și se monitorizează cu atenție, așa că orice veste de la Poiana este de luat în seamă. În
plus, părerea soției singurului frate este primită cu toată atenția. Mama n-a acordat prea multă
atenție altor cuvinte critice ca urmare a apariției cărții... Ei, criticii, n-au decât să scrie ce-or vrea,
mamei nici că-i pasă. Pentru dânsa validarea ultimă, supremă, este impresia pe care o lasă cartea
acasă, la Poiana, iar acum simte că își poate umfla pieptul ca un cozonac. Pentru dânsa aceasta
fusese proba de foc și cea mai importantă. Este astfel bucuroasă să afle despre carte că a fost bine
primită exact acolo unde contează!
Ultima fotografie a lui Oara și Nică îi arată pe ei amândoi la fel cum erau ei acum 10 ani, sau 20,
sau 30, sau 40, sau mai mult. Tot zâmbitori, tot faini. Așa cum îi știu de totdeauna. Deși lumea
întreagă se schimbă în jurul lor, ei continuă să fie ce au fost de mii de ani încoace.
„Tu, Lenuțo, spune Oara, ce mai suntem și noi... Oare ce suntem? Ființe trecătoare?... Deși
am părea că suntem doar frunze în vânt, Nică și Oara ne demonstrează contrariul, ba chiar ne învață
unde ne sunt rădăcinile. Înfipte adânc în Vlașinul de unde nu se pleacă, indiferent ce vânt ne poartă
și pe unde…”

65
 RapsodiA 200

Daniela Frățilă
-Madrid-

Rugăciune în Postul Mare Dar cum arde astă stea

Nu-ndrăznesc a cugeta,
Doamne, iartă a mea neștiință, Parcă-i cea care-a condus
Căci ieri, cu inima săracă, Craii-n staul la Iisus.
Fără pic de umilință, Doamne! Fă lumina-i a-și așterne
Ți-am cerut s-o faci prisacă. Peste inimi pământene
Azi, Părinte, iar Te chem Doară îngeri o să-ndemne să coboare,
Cu genunchii-n rugăciune, Să le intre prin cotloane,
De vei vrea s-asculți, anume Pe poteca de lumină
Fă-mă, Doamne, măcar lemn! În cântări și arzând smirnă,
Căci un lemn a fost și acela Să pătrundă-n suflete
Ce în spate Tu ai dus Să deretice, ca-n staule râncede!
În chinuri către Golgota Cu cununi de har ceresc
Și-n cuie pe el Te-au pus. Gătindu-le-n chip domnesc,
El Ți-a cunoscut durerea Îndrăznesc, Doamne, să cred
Cuiele Ți le-a primit Că și cel mai răpănos
Iar în jertfa Ta cea mare, asemenea, Face-se-va atins de har,
Tu, cu sânge, l-ai sfințit. un staul pentru Hristos!
Lemnul azi împodobește
Sfânt altar, printr-o icoană
Și-n cântări Te prohodește Rugăciunea de azi
Prin arcușuri de vioară.
Și Cuvântu-n el vibrează de ani de zile Fă-mi Doamne inima prisacă,
Din Scriptură fiind citit Sub azurul cerului,
Că ce altceva-s ale ei file În grădina raiului!
Dacă nu un lemn jertfit? Dar să nu mi-o faci săracă,
Și chiar de uitat el șade Pune stupi să geamă crângul,
Că-i doar lemn de pus pe foc Albinar în ea Cuvântul!
Chiar și atunci frumos va arde Îngerii mi-i fă albine,
Că pentru aceasta fost-a, Din miresmele divine
Pe Golgota, cu Hristos! Să culeagă-n zbor celest
Cel mai scump nectar ceresc
Și-n potire de lumină
Rugă sub stele Sfinți s-adune pentru cină
Mierea dulce, aurie
Când mă rog, în seri mai grele, Rod bogat, din a cerului tărie!
Văd, Doamne, cerul cu stele Iar din ceara ce-o rămâne,
Și-un mănunchi frumos din ele Doamne, cum vei ști mai bine,
Aprind candelele mele. Făurește-mi o lumină
Iar un freamăt mă cuprinde, Și-o așază în stupină
Când lumini cad tremurânde pe odorurile Veșnic s-ardă pentru Tine!
sfinte,
Și când scaldă o rază dulce
Însuși Chipul de pe cruce.

66
 RapsodiA 200

Ilarion Bârsan

ÎNTOARCEREA LUI MOISE (III)

(Urmare din Rapsodia nr.199)
Bătrâna a venit și i-a pipăit rănile.
- S-or desfăcut iar coastele. Pe unde or fost rupte s-o făcut os nou da nu s-o întărit încă, e
numa ca zgârciu și când s-o forțat să scoată coasa s-or desfăcut și durerea o fost mai mare ca la
început.
A luat un ștergar și l-a legat strâns să nu i se mai miște coastele și i-a lăsat Anii o alifie să-l
ungă din când în când ca să nu facă rană.
I-a fost greu lui Moise, trăgea nădejde ca până în toamnă să se vindece și să-și găsească
calea spre casă dar durerea îl chinuia și supărarea îi tăia pofta de mâncare. De abia când o dat bruma
a simțit că s-a vindecat, că poate să se miște și să lucreze. A început să-l ajute pe tetea Gheorghe la
lucru, au adus lemne de foc pentru iarnă și le-a făcut sălaș la oile aduse acasă în ajun de Sfântu
Dumitru.
Nana Ană și cu tetea Gheorghe se bucurau să-l vadă sănătos și mai ales le părea bine că nu
mai pomenește de plecat acasă. Se gândeau că va rămâne la ei, va găsi o fată și se va însura. Erau
multe fete de măritat și ficiori erau puțini că mulți s-au prăpădit în războiul cu ungurii.
Când a dat prima zăpadă, Moise și-a căutat cizmele de cătană, erau mai călduroase ca
opincile. A întrebat de ele și nana Ană i-a adus toate hainele cu care l-au găsit aproape mort. Moise
a căutat prin buzunare și a găsit cinci forinți și câțiva creițari pe care îi grijise din soldă, și a vrut să
li-i dea lor dar nana Ană nici n-a vrut să audă. A căutat și tașca în care erau documentele de cătană
dar n-a găsit-o, s-o fi pierdut când a fost pușcat și a căzut.
Când a căutat în buzunarul de la piept din stânga, i s-a pus un nod în gât, năfrămuța de la
Otilia era acolo, neatinsă, cu floricelele cusute de jur împrejur și în două colțuri literele M și O, pe
care a învățat-o Moise să le scrie. Otilia i-a fost dat năfrămuța când s-au despărțit, atunci a plâns și
i-a spus că-l așteaptă.
S-a încălțat cu cizmele și a ieșit afară cu gândurile aiurea, s-a uitat la dealurile din jur, la
căsuțele ce stăteau departe una de alta pe câte o coamă și și-a amintit de ulițele de acasă, de vecini,
de oamenii cu care te întâlneai și te ajutai zilnic.
Aici vecinii erau neamuri dar cu casele departe și se întâlneau numai când se ajutau unu pe
altu, când trebuiau să lucreze împreună. Gheorghe îl ajuta pe șogoru Toader care făcea ciubere și
donițe și le vindea prin țară pe bucate ori pe bani. Acasă cioplea și el trocuțe și linguri pe care tot
Toader le vindea. A încercat și Moise să cioplească dar nu-i ieșea, așa că mai bine vedea de animale
și de alte treburi de-ale casei și Gheorghe era mulțumit că putea ciopli.
Când a început postul Crăciunului, Moise l-a căutat pe popa Chirion i-a mulțumit pentru
rugăciuni și l-a rugat să se spovedească și să se cuminece.
- De ce lege ești Moise?
- Sunt creștin părinte.
- Dar ești unit ori ortodox?
- Sunt ortodox părinte, la noi nu sunt uniți.
- Noi suntem uniți Moise, dar slujim tot după legea veche, românească,
am schimbat numai stăpânii, da legea nu. Te aștept mâine dimineață să te spovedești și să te
cumineci.
A început să meargă în fiecare duminecă la biserică. Era departe de casa lui Gherghe și era
mică față de cea de acasă. Făcută ca toate casele de pe acolo, din grinzi de lemn pe temelie de
piatră, cu turnul ascuțit și foarte înalt acoperit cu șiță, cu pereții tencuiți și văruiți până sub acoperiș,
67
 RapsodiA 200
de departe părea o floare albă între casele din jur.
Bărbați nu prea veneau, dar veneau multe femei îmbrăcate în negru, mame de ficiori morți și
neveste rămase singure să-și îngrijească pruncii orfani. Bărbații și ficiorii se adunau după amiază, la
cârciuma de lângă biserică unde beau crampă, cum îi ziceau ei la rachiu, și spuneau pățanii din
războiul din care au scăpat, unii sănătoși, alții șchilavi.
Moise a încercat să se apropie de ei dar a băgat de seamă că le era străin, era cătană
împărătească și împăratul i-a mințit. Ei s-au bătut pentru el cu ungurii și la urmă tot ungurii au ajuns
să-i conducă, lor nu le-au dat drepturile făgăduite.
Nici Crăciunul nu era ca în satul lui. I-a plăcut când a văzut în ajun cum umblau cu Țurca,
un ficior coperit cu un lepedeu și în mână cu un băț ce avea la cap ca un cioc de rață care clămpănea
și juca pe cântecul la doi fluierași și a unui dubaș. I-au plăcut copiii care au umblat cu Steaua și cu
Craii dar și-a amintit de cetele de ficiori care umpleau satul cu colinzile lor, de bărbații care
colindau în turnul bisericii de se auzea în satele vecine, de jocurile și petrecerile care țineau până la
Bobotează. Dacă era acasă ar fi fost primarul ficiorilor, el i-ar fi condus, el ar fi avut grijă ca toate
să se facă cu rânduială, el ar fi deschis jocul împreună cu Otilia și poate ar fi cerut-o de nevastă și
după Paști ar fi făcut nunta.
Le-a povestit de obiceiurile din satul lui și ei l-au rugat să zică o colindă. Moise le-a spus că
nu poate singur, colinda e cântată de câte 20 de ficiori împărțiți în două grupuri și când un grup
termină două versuri, celălalt o duce mai departe cu încă două versuri. A încercat să cânte „În orașul
Viflaim” dar după patru versuri i s-a pus un nod în gât și n-a mai putut.
După sărbători, îndemnat de nana Ană, s-a dus împreună cu Niculai în torcărie. Fetele se
adunau în câte o casă de pe lângă biserică, torceau caiere de lână ori de cânepă și ficiorii le țineau
de urât, spuneau glume și ghicitori. O fată din vecini i-a făcut loc să șadă lângă ea și celelalte l-au
întrebat dacă și la el în sat se fac torcării. Moise le-a spus că se fac dar le zice șezători, că satul e
mare cu casele apropiate și se fac șezători pe toate ulițele, că sunt șezători pentru femei, pentru
fetele de măritat și pentru copile tinere și feciorii merg acolo unde li se cuvine.
Noaptea târziu, când s-a gătat torcăria, fetele au pornit pe cărări spre casă însoțite de câte un
fecior înarmat cu o bâtă, fiind primejdie de lupi. Moise ar fi vrut să meargă cu fata care l-a poftit
lângă ea dar un fecior a luat-o de mână și, după cum s-a uitat la el, Moise a înțeles că are cine o
însoți, așa că și-a văzut de drum singur.
Nu s-a mai dus în torcărie și nana Ană și-a pierdut nădejdea că-și va găsi o fată să se însoare.
Se gândea că poate de Sfântu Ilie vor merge la târgu de la Găina și va găsii acolo una să-i placă.
A început să miroase a primăvară când într-o dimineață un tânguit de tulnic, pornit de pe un
deal, a spart liniștea zorilor. Imediat alte tulnice i-au răspuns și tot văzduhul s-a umplut de sunetul
dulce ca de rugăciune înălțată spre cerul ce se lumina. Moise a întrebat de ce cântă.
- E sâmbăta morților Moise, sunt moșii de iarnă și de luni începe postul Paștilor.
Spre seară au sunat iar tulnicele și le-a răspuns clopotul de la biserică și nana Ană a pornit
spre progadie cu lumânări în mână. Când s-a întors, Moise i-a spus că la el în sat morții sunt
pomeniți în sâmbăta lui Lazăr, atunci se merge în progadie și se aprind lumânări la morminte.
- Noi mergem și acum să aprindem câte o lumânare, mergem și în sâmbăta lui Lazăr, atunci
ducem și colaci pe care îi dăm la oamenii necăjiți.
Luni, Ana a spălat toate oalele, cratițele și blidele cu cenușă, să nu rămână nici urmă de
carne pe ele. A început Postu ăl mare și până la Paști carnea a dispărut de la masă. Doar la Buna
Vestire Gheorghe a cumpărat pește sărat și afumat, pe care l-au prăjit pe jar și l-au mâncat cu
mămăligă. Mormăia Gheorghe când nu găsea în tocana de crumpene un pic de carne și zicea că
zama de poame nu ține de foame, dar Ana era neînduplecată. Nici când a copt bucatele de Paști, nici
când au tăiat mielu și a făcut tocană, n-a gustat nimeni, până când n-au venit de la slujba de Înviere.
Atunci au ciocnit ouă roșii și au spus:
- Christos a Înviat!
- Adevărat, a Înviat!

68
 RapsodiA 200
În săptămâna ai mare, Niculai l-a fost chemat pe Moise la Tocălie. Seara ficiorii mergea și
păzeau toată noaptea toaca bisericii pe care bărbații încercau s-o fure. Dacă reușeau, pe lângă
rușine, ficiorii trebuiau să și plătească, așa că stăteau toată noaptea în jurul unui foc și când auzeau
că se apropie bărbații, trăgeau cu puștile să-i sperie.
În noaptea de Înviere, după ce preotul a bătut cu crucea în ușa bisericii care s-a deschis să
intre Împăratul Măririi, un grup de femei au dat din nou glas tulnicelor care au dus marea veste
peste dealurile și pădurile din jur.
A întâia zi de Paști, Ana i-a dat o cămașă nouă, cusută de ea cu care a mers la slujba de
Vecernie, apoi au mers pe la neamuri, au ciocnit ouă roșii și au băut crampă cumpărată de la
crâșmă.
Gheorghe și-a aminti de Paștile de acasă, când după slujba de Vecernie din prima zi, tot
satul mergea După Garduri, locul din spatele bisericii, unde femeile le dădeau ouă roșii la copii,
fetele se jucau de-a Mălaiul și Prinsa, ficiorii cu mingea la bătaie, Picu și Bâza iar bărbații
povesteau de-ale lor, de semănături ori din cătănie.
A doua zi a fost tot ca acasă. După amiază lumea s-a adunat în curtea de lângă crâșmă unde
a venit o ceată de fluierași, un diplaș și un dubaș iar tinerii au început să joace. Erau altfel de jocuri,
mai repezite, cu pași mărunți, țarine și tropotite. Nici învârtita nu era ca pe la ei, era tot cu pași
mărunți, așa că Moise a stat deoparte, nu s-a băgat la joc.
După Sfântu Gheorghe oile au fost despărțite de mieii și cârdurile date în grija ciobanilor
care au pornit cu ele sus, la munte.
Toader, fratele Anii a pregătit căruța ai mare, i-a pus coviltir de pânză dată cu păcură, să nu
intre ploaia, a încărcat donițele și ciuberele făcute în iarnă și trocuțele cioplite de Gheorghe, de la
care a împrumutat iapa și a plecat în țară să vândă și să cumpere bucate.
Rămas fără treabă cu animalele, Moise a început să se gândească iar acasă, îi era tot mai dor
și nu știa cum să le spună că vrea să plece. Când a adus vorba Ana a început să plângă și a ieșit din
casă iar Gheorghe s-a uitat la el cu o privire tristă fără să zică nimic.
Duminica, după slujbă, popa Chirion l-a oprit și i-a vorbit de supărarea Anii, de nădejdea ei
că le va fi ajutor la bătrânețe și l-a sfătuit să se gândească la durerea lor când vor rămâne singuri.
- Știu părinte, știu că au tras nădejde să le fiu ficior în locu lui David, îs oameni buni, m-au
scăpat de la moarte și m-au grijit și mi-s dragi, dar simt părinte că muma mea mă așteaptă. Cum pot
să stau aici cu gândul că dacă nu mă întorc, după o vreme muma va aprinde lumânare și mă va
pomeni plângând în ziua morților? Spune-mi, nu-i păcat să mă jelească și eu să trăiesc? Ajută-mă
părinte!
Nu și-a mai putut stăpânii plânsul și popa l-a cuprins pe după umeri, l-a mângâiat și i-a spus
că va vorbii cu Ana și cu Gherghe și îi va liniștii. Apoi, într-o zi Gheorghe a plecat la Zlatna și
seara s-a întors cu un cojoc scurt din blană de oaie.
- Nu poți umbla cu hainile de cătană, că te leagă ca fugar și nici cu țundra pe care o poartă
moții. Bitușca asta nu-i nouă da-i bună, poți zice că ești cioban. Să te duci la popa Chirion să-ți
spună el cum și pe unde să mergi.
S-a dus, și popa i-a spus să se ferească de oameni pe cât poate pentru că nu are documente,
să coboare la Mureș și să găsească pe cineva să-l treacă cu barca dincolo, apoi să meargă tot pe
aproape de munte, pe acolo sunt numai români.
- În două trei zile ajungi sub poalele Munților Făgăraș, să nu ieși la șes, mergi tot pe sub ei
încă vreo trei zile și atunci să întrebi de drumul către Făgăraș. Acolo te poți duce la duce
garnizoană, le spui cine ești, ce ai pățit, le arăți rănile și le spui să-ți dea documente ca să nu ai
necazuri. Acolo ai stat doi ani, te știu, dacă mergi la Bălgrad nu mai găsești pe nimeni să te
cunoască și te-ar putea lega.
Moise i-a mulțumit popii și l-a rugat să primească un forinț și să-l pomenească în biserică.
Popa l-a binecuvântat și i-a dorit să ajungă cu bine acasă și să-și găsească mama și frații sănătoși.
A trecut și pe la bătrâna Paraschiva, i-a mulțumit pentru că l-a vindecat și i-a avut grija,

69
 RapsodiA 200
lăsându-i și ei un forinț pentru bunătate și osteneală.
Apoi, luni dimineața, cu noaptea în cap, cu o măciucă de corn în mână și un cuțit la
cingătoare, Moise a pornit să ajungă dimineața să treacă Mureșul. Ana i-a umplut desagii cu
mâncare i-a dat cămașa ai nouă și a mers cu el până lângă biserică. Acolo s-au îmbrățișat și au plâns
amândoi.
- Să ai grijă dragu meu, să te ferești de oamenii răi, să ajungi cu bine acasă și te rog să nu ne
uiți și să ne pomenești în rugăciunile tale.
- Nu te uit mamă Ană, iartă-mă că plec dar nu te-oi uita nici pe tine nici pe
tetea Gheorghe, Dumnezeu să vă ajute și să vă ție sănătoși. (Va urma)

Gabriela Șerban
- Bocșa-

Traducătorul și lingvistul Simion Dănilă,

între Nietzsche și Belinț
Seria expozițiilor de carte organizate la Biblioteca
Orășenească „Tata Oancea” Bocșa, Caraș-Severin, continuă
cu lingvistul și traducătorul Simion Dănilă.
În anul 2018, la momentul în care scriitorul Simion
Dănilă împlinea 75 de ani, am participat la un eveniment
organizat de către Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici”
Caraș-Severin, o aniversare a maestrului, la care, toți cei
prezenți eram provocați, de către moderatorul Erwin Josef
Țigla, să povestim o amintire, ceva ce ne leagă de
sărbătorit.
Mi-am amintit și atunci și îmi amintesc și acum cu
mare drag de începuturile colaborării și prieteniei cu prof.
Simion Dănilă.
Se întâmpla prin 1998, atunci când poetul Nicolae
Sârbu, director, la acea vreme, al Bibliotecii Județene, m-a
invitat la un eveniment alături de alți oameni de cultură și
importanți scriitori. Acesta este unul dintre meritele
incontestabile ale managerului Nicolae Sârbu, faptul că,
periodic, invita și aduna importanți oameni de condei din toată țara și, mai ales, din „imediata
noastră apropiere”. Astfel, am avut șansa și bucuria să cunosc scriitori de seamă, să-mi creez
colaborări importante pentru viața culturală a orașului meu, pentru „Bocșa culturală”.
La un astfel de eveniment marca Nicolae Sârbu i-am cunoscut pe lingvistul Simion Dănilă
de la Belinț și profesorul Gheorghe Luchescu de la Lugoj. Doi oameni extraordinari! Pe cât de mari
și valoroși, pe atât de modești și receptivi la umilele mele proiecte. Încă nu apăruse revista „Bocșa
culturală”; eram, împreună cu scriitorul și editorul Gheorghe Jurma, într-o căutare a unei cât mai
bune și, totodată, acceptabilă financiar, publicație pentru Bocșa. Realizam împreună foaia „Bocșa
2000”, devenită „Ramuri”, apoi „Gazeta Bocșei”, eram într-un fel de tatonare a terenului publicistic
bocșean, iar Simion Dănilă și Gheorghe Luchescu au admirat dăruirea mea pentru carte și veritabil
act cultural.
Pornind de la acel eveniment, vorbind despre viitoare proiecte, s-a creat o bună legătură între
noi, așa cum se întâmplă de obicei atunci când există pasiuni comune, sinceritate și dorință de a
realiza lucruri durabile, de calitate.
70
 RapsodiA 200
Împreună cu prof. Simion
Dănilă și prof. Gheorghe Luchescu,
-apoi ni s-a alăturat muzicologul
Constantin-Tufan Stan,- am realizat
proiecte culturale importante pentru
Bocșa și Banat, întâlniri
semnificative, veritabile acte de
cultură bănățeană. Se crease o
extraordinară alianță culturală
Bocșa-Belinț-Lugoj! Trebuie să
amintesc de unul dintre actele
semnificative, cel de cinstire a unui
scriitor în grai bănățean: la inițiativa
celor doi inimoși dascăli – Simion
Dănilă și Gheorghe Luchescu – m-
am alăturat în realizarea și susținerea
propunerii de acordare a Titlului de Cetățean de onoare al Comunei Doclin scriitorului Dimitrie
Acea. Repet, m-am alăturat cu convingere acestei inițiative venite din partea celor doi cărturari, iar
Dimitrie Acea a primit Titlul propus de noi în anul 2010.
În toamna anului 2011 profesorul Gheorghe Luchescu s-a stins, noi pierzând un colaborator
extraordinar, un prieten cum rar se mai găsește astăzi vreunul, un veritabil om de cultură și de
condei.
Însă prietenia cu prof. Simion Dănilă a rămas și încă dă roade! Încă se nasc proiecte
importante pentru Banat, necesare și serioase acte cultural-literare bănățene, menite să scoată la
iveală și să așeze pe harta culturală a Banatului fapte și nume de cinste din acest mirific colț de țară.
Traducător, istoric literar, lingvist, prof. Simion Dănilă s-a născut în 23 aprilie 1943 în
comuna Belinț, județul Timiș. Aici trăiește și astăzi, muncește și traduce importante lucrări ale unor
nu mai puțin importanți scriitori: Fr. Nierzsche, Hans Dama, Peter Yung, Stefan Jäger etc., dar și
promovează localitatea prin evenimente culturale organizate cu rafinament. Face o echipă
extraordinară cu muzicologul Constantin -Tufan Stan și, împreună, reușesc să mențină comuna și
oamenii de aici la un binemeritat loc de cinste în Banat. De asemenea, activitatea și proiectele celor
doi au ecou în întreg Banatul cultural.
Așadar, fiu al Belințului, Simion Dănilă este absolvent al Liceului „C. Brediceanu” din
Lugoj și al Facultății de Filologie, secția română-germană, a Universității din Timișoara.
Colaborează la toate revistele importante din Banat și la foarte multe publicații din țară și
străinătate și este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți traducători ai lui Nietzsche.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, Simion Dănilă semnează
prefețe și postfețe, importante ediții ale unor necesare și frumoase antologii și este unul dintre cei
mai harnici și talentați traducători de limbă germană.
Despre scriitorul Simion Dănilă se găsesc referințe în diverse reviste și publicații din țară și
străinătate, precum și în volume de referință, cele mai importante rămânând dicționarele și
enciclopediile: „Traduction et Terminologie — Répertoir biografique international”, editat de
Union Latine (Paris), „Infoterm” (Viena), „Praetorius Limited” (Nottingam), „International Where”
(Bonn), 1995; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, „Scriitori şi lingvişti timişoreni”, Timişoara, Editura
Marineasa, 2000; „Who’s Who în România”, Bucureşti, 2002; Nicolae Sârbu, „De o sută de ori
Banat”, Deva, Editura Călăuza, 2003; Ştefan Munteanu, „Lingvistică şi stilistică”, Timişoara,
Editura Universităţii de Vest, 2005; „Dicţionar al Scriitorilor din Banat”, coordonator Alexandru
Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; „Mic atlas al județului Timiș”.- Coord. Dinu
Barbu.-Timișoara: ArtPress, 2010; „Literatura Banatului: istorie, personalități, contexte”/ Cornel
Ungureanu.- Timișoara: Brumar, 2015; „Enciclopedia Banatului: Literatura”.- Timișoara: David

71
 RapsodiA 200
Press Print, 2016 etc.
În anul 2018, la împlinirea vârstei de 75 de ani, Societatea Enciclopedică a Banatului i-a
realizat -„In Honorem”- un amplu volum descris foarte bine de prietenul Constantin-Tufan Stan în
articolul intitulat „ Prinos maestrului Simion Dănilă, universitarul nostru din Belinț” :
„...In honorem magistri. Simion Dănilă 75, o consistentă antologie de texte editată sub
auspiciile David Press Print Timișoara, sub atenta și competenta îngrijire a unui select colectiv de
cercetători de la Filiala Timișoara a Academiei Române și Societatea Enciclopedică a Banatului,
propune un antrenant șirag de adevărate perle literare, lingvistice și istorice, presărate în interiorul
unui volum dedicat jubileului centenar al Marii Uniri, tipărit în excepționale condiții grafice.
Ca prolegomene al excursului, de cea mai înaltă expresie academică, cititorul poate lectura o
amplă tabula gratulatoria (akademos, de familia și de amiciția) și un consistent tabel cronologic,
care ne oferă o schiță a principalelor repere și etape biografice, dar și o perspectivă asupra scrierilor
(cum le numește Simion Dănilă), începând cu anul 1968 (care marchează debutul său editorial)
până în prezent.
Ca germanist, Simion Dănilă a oferit spațiului cultural național tălmăciri de referință din
lirica, dramaturgia și filozofia germană clasică și modernă: Goethe, Schiller (O antologie a liricii
germane, Hestia, Tim. 1996), Wedekind. Fr. Nietzsche. Opere complete, ediția în 15 volume a lui
Colli și Montinari (1998, Hestia, Timișoara, Premiul special pentru traducere al USR – 2013, pentru
cele 7 volume din antumele lui Nietzsche), dar și traduceri din remarcabilele creații poetice și în
proză ale unor autori din aria culturală a șvabilor bănățeni (Peter Jung, Andreas Lillin) au conturat
și mai pregnant vocația literară a lui Simion Dănilă.
Volumul omagial cuprinde articole, studii, eseuri ce privesc direct creația și personalitatea
lui Simion Dănilă, dar și materiale care abordează o problematică diversă: istorie, analiză literară,
studii de lingvistică-onomastică – specialitatea lui S. Dănilă – și chiar muzicologie, dacă ne gândim
la dimensiunea culturală a lui Nietzsche, tema predilectă a celui omagiat, Nietzsche pianistul și
compozitorul [...] O carte care, depășind cu eleganță clasicele stereotipuri festiviste, se citește
aproape cu frenezie, ca un roman bun, un util exercițiu academic de devotament, admirație și
prețuire pentru un cărturar de seamă al Banatului, cu care avem privilegiul să fim contemporani.”
Nu știu cum și din care motiv am neglijat aniversarea celor 75 de ani de viață ai scriitorului
și traducătorului Simion Dănilă! Chiar nu știu cum s-a întâmplat de n-am reușit să scriu două
rânduri pentru volumul dedicat maestrului Dănilă! Însă, am publicat, cu acest prilej, în revista
„Bocșa culturală”, un amplu material aniversar semnat de scriitorul și publicistul Traian Galetaru, l-
am felicitat pe prietenul Simi și am promis să mă revanșez într-un fel sau altul.

Iată, pentru că ziua în care maestrul și

prietenul Simion Dănilă împlinește 78 de ani
coincide cu Ziua Internațională a Cărții și a
Dreptului de Autor, precum și cu Ziua
Bibliotecarului, la Biblioteca Orășenească
„Tata Oancea” din Bocșa, Caraș-Severin,
începem Săptămâna Națională a Bibliotecilor
cu o expoziție de carte semnificativă pentru
traducătorul, lingvistul, antologistul și
prefațatorul Simion Dănilă.
La mulți ani, Simion Dănilă! La mulți ani,
dragi scriitori și editori!
La mulți ani, dragi colegi bibliotecari!

72
 RapsodiA 200

Vicu Merlan
-Huși-

Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor

din comună Costeşti, judeţul Vâlcea

Cu astfel de formaţiunii naturale eram familiarizat încă din copilărie. Ori de câte ori
mergeam pe dealurile dimprejurul satului copilăriei mele: Isaiia, din Podişul Central Moldovenesc,
întâlneam astfel de pietre sferice sau cvasisferice.
Primii trovanţi i-am întâlnit în Dealul Socilor din apropierea cetăţuiei dacice de la Moşna,
judeţul Iaşi apoi la Buneşti şi Armăşeni, jud. Vaslui, însă cei mai spectaculoşi şi impozanţi în
Dealul Feleacului de la Cluj şi Costeşti, judeţul Argeş.
Par a fi sculptate de uriaşi, sau chiar artefacte din lumi îndepărtate, cert însă este că sunt
formaţiuni cât se poate de naturale, având o geneză controversată.
Greutatea trovanților variază de la câteva grame la câteva tone. Au ca mediu de formare
gresiile (pentru trovanții clasici), dar și tuful vulcanic (cenușă vulcanică transportată de vânt din
zona carpatină și depusă în straturi groase uneori de peste jumătate de metru), care favorizează, prin
rezonanță, aceleași condiții petrografice necesare „maturizării” unui trovant.
Deși au același forme, se pot distinge prin compoziție, duritate și culoare. Cei formați în
gresie sunt mai închiși la culoare (galben-pământiu), iar cei în tuf sunt mai deschiși (cenușiu spre
alb). În ceea ce privește geneza acestora, întâlnim mai multe ipoteze, geologii nepunându-se în
deplin acord cu una din teorii, însă toate sunt de acord cu procesul de polarizare a unui nucleu, a
unui coloid, care prin depuneri succesive masa trovantului se mărește progresiv.

Despre astfel de formaţiuni naturale, care se

întâlnesc pe tot teritoriul României, dar cu
specificul caracteristic, s-a scris puţin, cel mai
recent studiu fiind cel al autorilor Ioan
Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea
(2018). Totuşi începuturile unor astfel de
observații revin unor clasici ai geologiei
transilvănene, precum Beudant (1822), care a
acordat o atenţie deosebită „concrețiuni de
Feleac“. Un alt autor ce face observaţii asupra
acestor interesante concrețiuni de Feleac este
Anton Koch (1843-1927) ce le-a cuprins în
lucrarea monografică asupra Neogenului.
Trovanți „evoluați” de pe Dealul Feleacului – Cluj

Paleontologul și stratigraful universitar clujean Eugen Nicorici (1957), include într-un

articol apărut în revista „Natura”, concreţiunile de pe Dealul Feleacului (Jud. Cluj), pe care le
numeşte „trovanţi”. Autorilor Ioan Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea, spun că atribuirea
acestui nume concreţiunilor grezoase, este eronată: trovanţii fiind blocuri eratice de roci, rămase în
urma topirii gheţarilor. În 1883, G. Cobălcescu a descris concrețiile de gresie din partea inferioară a
Depozitelor sarmatice ale Moldovei.
Concreţiunile grezoase agregate pot fi îngemănate sau complexe, au forme extrem de
diferite cu o compoziţie chimică CaCO3, căruia i se asociază compuşi de Si şi Fe, în funcţie de
compoziţia chimico-mineralogică a succesiunii de straturi. Concrețiunile se întâlnesc cu precădere

73
 RapsodiA 200
în depozitelor basarabiene aferente Bazinului Miocen Mediu-Superior. Acest bazin a evoluat
începând cu Badenianul Inferior.
În Moldova, ariile de sedimentare badeniene, au
fost în bună parte acoperite de punerile în loc ale
vulcanitelor neogene aparținătoare lanțului eruptiv
neogen al Carpaților Orientali. Acestea aparțin din punct
de vedere-structural tectonic, Platformei Scitice și
Avanfosei Carpaților Orientali. Astfel că la est de satul
Giurgeşti, Buneşti – Dealul Bobului şi Chirceşti – Dealul
Cetăţuii, jud. Vaslui, întâlnim concreţiuni grezoase în
cineritele de Nuţasca – Ruseni, având o consistenţă slabă,
datorită materialului vulcanic piroclastic (cenuşa
transportată de vânt şi depusă în straturi groase de circa
20-60 cm). Cineritele de tip Nuţasca - Ruseni în alternanţă cu concreţiunile grezoase apar atât la
Arsura – Dealul Mare cât şi în Huşi - Dealul Dobrina - Voloseni, la Şchiopeni (Văleni) – Dealul
Popii şi Şişcani.
Şi în localitatea buzoiană Ulmet, aflată în zona munţilor Buzăului, există câteva forme de
microrelief care atrag turiştii. Este vorba despre trovanţi, despre care localnicii spun că sunt vii şi că
au puteri tămăduitoare. Spectaculosul microrelief de trovanți se găsește pe valea Bălănesei, la
aproximativ un kilometru de satul Ulmet (com. Bozioru).
Aceste stânci cu forme bizare mai sunt cunoscute și sub numele de „pietre vii” pentru că se
crede că acestea ar crește din nisip. Însă din punct de vedere științific, trovanții sunt depozite de
nisip și stratificații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali (vânt, ploaie etc).
Încă din anul 2000 cercetătorii Chintăuan I. şi Vlad Codrea, acordă o atenţie deosebită
acestor formaţiuni grezoase, tipărind lucrarea „Aceste pietre stranii“.
Ulterior astfel de concreţiuni vor fi întâlnite în studiile lui Mârza I. şi colab., care
semnalează prezenţa concreţiunilor grezoase distincte alungite, cu un gol axial, în zona Cheia
(Cluj), iar Chintăuan I. descoperă şi prezintă primele concreţiuni grezoase fosilifere (cu moluşte),
dar şi concreţiuni cu material cineritic. Prof. Vlad Codrea semnalează prezenţa unei concreţiuni
grezoase cu o vertebră de cetaceu la Vâlcele (la 7 km sud de Feleacu).
Geologul Țicleanu V. de la
Institutul Național de Geologie din
București, este de părere că trovanții
s-au format în Meoțian, în urma
unor șocuri seismice generate de
presiunea faliilor locale sau prin alte
accidente naturale din scoarța
terestră. Intervalele stratigrafice cu
trovantii sunt mult mai numeroase,
frecvență ce demonstrează că
condițiile dinamice cerute pentru
geneza trovanților sunt destul de frecvente în evoluția geodinamică a Pământului.
Formaţiuni geologice în Muzeul Trovanţilor din Costeşti sunt formaţi într-o deltă, în urmă
cu 6,5 milioane de ani. Trovantii de aici sunt impresionanţi prin dimensiunea lor, de la doi-trei
centimetri până la aproximativ cinci metri, dar şi prin forma lor.
Rezervaţia Naturală Muzeul Trovantilor din comună Costeşti, judeţul Vâlcea, a fost înfiinţată prin
HG nr. 1581/2005 şi este administrată de Asociaţia Kogayon, organizaţie nonguvernamentala de
protecţie a mediului care are sediul în localitate. Rezervaţia este situată în sudul comunei, lângă
Drumul Naţional 67 Râmnicu Vâlcea-Târgu Jiu. Are o suprafaţă de 1,1 hectare şi a fost constituită
că rezervaţie geologică.

74