Viitorul Moare În Fiecare Clipă

Viitorul moare în fiecare clipă
SILVIU CRĂCIUNAŞ
VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ
Roman
1
Silviu Crăciunaș
Silviu Crăciunaș este doctor în matematică și a fost

profesor la Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu. A
început să scrie poezie și proză, texte publicate în
revistele Alternanțe, Rapsodia, Revista Cenaclul de la
Păltiniș, Oglinda Literară. Traduceri ale unor poeme au
apărut în revistele Panel Magazine, Congruence Journal
of Literature, Spadina Literary Review, Everyday Poems,
The Transnational, Section 8 Magazine, Indian
Literature Review. Romanul Viitorul moare în fiecare
clipă a fost publicat în 2015 sub numele În umbra
destinului la Editura Excelsior Art din Timișoara.
Personajele romanului sunt oameni care deși nu au scris
istorie se află în centrul unor evenimente care au marcat
omenirea. Să amintim doar atacul sângeros asupra unor
elevi ai Colegiului Columbine din Denver și victimele
colaterale ale bombardamentelor NATO asupra
localitățiii Surdulica din fosta Iugoslavie, evenimente
desfășurate aproape simultan în aprilie 1999. Multe alte
personaje reale sunt prezente în roman, personaje ale
căror fapte se împletesc spre împlinirea destinului
nefericit a două fetițe. Al doilea roman, publicat în 2016
de editura Eikon, intitulat Lazaret – suflete rătăcite, este
povestea unui medic rezident la spitalul de psihiatrie din
satul Lazaret situat pe valea Oltului. Este un roman al
dedublării personalității medicului puternic stăpânit de
unele influențe mistice asociate copilăriei.
2
Cuvânt înainte ............................................................... 5

1. Köln, 1931 ................................................................. 9
2. Strada Jovina, Surdulica, 1999 ................................. 14
3. Johan Krosler........................................................... 19
4. Surâsul .................................................................... 27
5. Ailin Krosler ............................................................ 36
6. Călătoriile ................................................................ 45
7. In memoriam ........................................................... 50
8. Dincolo de vorbe ..................................................... 56
9. Cu ajutorul Domnului .............................................. 61
10. Lacul Königssee .................................................... 67
11. Dumnezeu îl iubeşte pe Hans ................................. 72
12. Extazul .................................................................. 76
13. Agonia ................................................................... 82
14. O clipă cât o viaţă .................................................. 92
15. Acolo unde amintirile cresc ................................. 101
16. Ho Feng-Shan ...................................................... 107
17. Accidentul ........................................................... 114
18. Evadarea .............................................................. 121
19. Maria Zeher ......................................................... 134
20. Caleaşca .............................................................. 142
21. Reconstituirea ...................................................... 152
22. François Wödl ..................................................... 161
23. Un om și un câine ................................................ 166
24. Începutul.............................................................. 177
25. Familia Aldric – din tată în fiu ............................. 185
26. Jean-François Aldric ............................................ 194
27. Întoarcerea la Mirecourt ....................................... 201
28. Cât de lungă este o clipă? ..................................... 209
29. La Carmagnole .................................................... 214
3
Silviu Crăciunaș
30. Timpul cireșelor................................................... 223

31. Balonul ................................................................ 233
32. Caietul ................................................................. 242
33. Trenul de la ora 00:47 .......................................... 250
34. Așteptări .............................................................. 257
35. Întâlnirile ............................................................. 265
36. Prima lecție de vioară .......................................... 273
37. Viața unei viori .................................................... 278
38. Petrecerea ............................................................ 287
39. Aprilie, 1999........................................................ 294
40. Epilog .................................................................. 300
4
Cuvânt înainte
Îmi pun deseori o întrebare pe cât de simplă,

pe atât de stupidă. A evoluat omenirea? Războaiele
sunt la fel de crude, fără sens și de sângeroase cum
au fost întotdeauna, iar restul contează prea puțin.
Omul însuși este victima omului care ucide pentru ba-
ni, din datorie, din plăcere sau din întâmplare. În
1999 două evenimente au creat emoție în lume.
Tragedii în urma cărora viitorul unor copii a devenit
trecut. Cultura militară, cultivată fără discernământ
prin minunata tehnologie a Internetului, a semănat ură
și dispreț față de viață în sufletele a doi tineri din
Statele Unite ale Americii. În 20 aprilie 1999 cei doi
ucideau cu sânge rece și fără alegere 23 de semeni
de-ai lor, elevi ai colegiului Columbine din Denver.
Doar nouă zile mai târziu, la mii de kilometri depărtare,
alte vieți nevinovate sunt secerate în urma unui bom-
bardament NATO asupra unor barăci militare de lângă
Surdulica, Serbia, doar pentru că înalta tehnologie
militară a fost învinsă de câțiva nori răslețiți pe cer.
Victime care nu se vor regăsi printre eroii care au
scris și scriu marea istorie a omenirii. Acolo vor fi
doar șefi de state, oameni politici, militari de rang mai
mare sau mai mic, într-un cuvânt voci care decid și
ochi care nu vor vedea câtă suferință au semănat în
5
Silviu Crăciunaș
lume doar pentru că ei nu au obiceiul să privească

înapoi. Ei sunt oamenii care au știința de a găsi mereu
explicații. Ei sunt oamenii care nu vor învăța nimic din
această istorie a anonimilor. Mi-ar plăcea să cred că
după moarte pătrundem într-un alt univers, dar la fel
de mult aș dori ca acele suflete care au părăsit
trupurile înainte de vreme, într-o clipă în care el,
omul, a hotărât timpul morții, să rămână undeva atâr-
nate într-o lume dintre lumi de unde să poată sorbi
trăirea așa cum noi o știm doar în viață fiind. Atunci,
în acel an 1999, am hotărât că mă voi apleca cândva
asupra acestor tragedii și asupra altor evenimente la
fel de nefericite încercând să transmit semenilor o
altă istorie, istoria celor de care marea istorie nu se
împiedică. Veți găsi în acest roman personaje și fapte
reale care se întretaie cu lumea virtuală a gândurilor
mele într-un tot unitar ce gravitează în jurul unei
viori. Vioara a pierit și ea precum o ființă, dar sigur
cântecul ei, cântecul instrumentului simbol al muzicii,
plutește în lumea dintre lumi, acolo unde sufletele
plecate la cer înainte de vreme tânjesc după viață. Am
așteptat vreme îndelungată să pornesc acest demers
și poate că aș fi eșuat în făptuirea lui dacă întâmplarea
nu mi-ar fi scos în cale un grup de oameni minunați
puternic mobilizați și îndeaproape îndrumați de Cris-
tian și Geanina Lisandru în jurul cenaclului Amprente
literare. Toate mulțumirile mele colegilor care au
avut răbdarea și priceperea să-mi îndrume pașii în
6
arta scrisului. Dacă nu am reușit pe deplin, vina este

doar a mea. Am scris acest roman în primul rând
pentru cititorii de cărți așa cum mi-i imaginez eu, su-
flete dornice să-și multiplice propriile trăiri cu trăir-
ile celor ce pot face cuvintele să râdă sau să plângă și
pe înțelesul lor.
7
Silviu Crăciunaș
8
1. Köln, 1931
Cu puţin timp înainte ca ghişeele băncii Sal.
Oppenheim să se închidă, profitând de o zi frumoasă a
lunii august, doi angajaţi, Stephan şi Raul, făceau planul
pentru restul zilei. Erau doi tineri, mult prea copţi în viaţa
dezordonată a Kölnului, mari amatori de tenis de câmp,
cunoscuţi prea bine pentru aventurile lor amoroase. Doar
că, unul din ei, Raul, decisese să pună capăt burlăciei
dezordonate, logodindu-se cu o fostă colegă de facultate.
— Merg să o iau pe Cristine şi ne întâlnim la teren.
Stephan încuviință şi se îndreptă grăbit spre biroul
managerului băncii.
— Am adus lista datornicilor care trebuie executaţi.
— Ia loc.
După o privire sumară aruncată asupra listei, Johan
Krosler făcu câteva semne simple semnând condamnări
seci la sărăcie. Toate mergeau prost. Chiar şi cea mai
mare bancă era nevoită să forţeze datornicii pentru a nu-
şi periclita investiţiile pornite într-o perioadă aparent
înfloritoare. Întrebarea, aşteptată cu nerăbdare de
Stephan, pătrunse îmbietor spre mintea oarecum tulburată
a acestuia.
— Cine este disponibil să ducă înştiinţările?
— Raul tocmai a încheiat balanţele şi nu poate
prelua o altă sarcină până la mijlocul lunii.
Un răspuns neaşteptat de prompt din partea unui
prieten ocrotitor. Aducerea citaţiilor era o sarcină, dacă
nu dificilă, cert dureroasă.
9
Silviu Crăciunaș
A doua zi, pe biroul lui Raul se găseau câteva

ordine de executare silită care îl obligau să lipsească toată
ziua. O sună pe Cristine, dar aceasta nu răspunse. Sigur
hoinărea prin magazinele de modă cu vreo prietenă.
— Stephan, trebuia să mă întâlnesc cu Cristine
deseară, vrei tu să mă scuzi?
Dacă Raul nu ar fi avut deja privirea îndreptată spre
uşă, sigur ar fi observat uşoara sclipire din ochii acestuia.
După traversarea Rinului, o luă spre cartierul Die
Bache, un loc jos al orașului, o zonă mereu supusă
inundaţiilor. Era vara anului 1931. Cartierul nu abunda în
gospodării, dar cele deja întemeiate respectau riguros o
împărţire geometrică a străzilor trasate pe urme amintind
de un trecutul orașului. Toate casele purtau încă urmele
înalte ale inundaţiilor din 1 ianuarie 1926 peste care s-au
suprapus, adâncind igrasia, şi cele din 1930. Bunii
gospodari din acele locuri şi-au refăcut grădinile înainte
de a se gândi şi la casele umede în care locuiau. Zona era
căutată pentru cultivarea legumelor. De aici se hrăneau,
aici îşi plângeau morţii purtaţi pe apele Rinului. Un loc
binecuvântat, dar şi blestemat.
Cu un aer absent, fără măcar să-l privească pe
bietul localnic tremurând în faţa unui petec de hârtie, îşi
făcu datoria şi, întorcând spatele, se depărtă cu gândul că
poate va apuca totuşi să-şi respecte programul de seară
alături de Cristine.
— Domnule, domnule, aşteptaţi!
Grăbi pasul gândindu-se la inutilitatea unei discuţii
fără sens între o femeie disperată şi o bancă avidă de
calcule mereu pozitive.
— Domnule, luaţi vioara!
10
O vioară nu face 5000 de mărci, dar, oricât de indiferent

se străduia să pară, vocea care îl ajunsese din urmă, fără
urmă de tânguială, în acelaşi timp fermă şi plăcută, îi
pătrunsese în suflet aprinzând acea scânteie de omenie pe
care toţi o purtăm, dar rareori o lăsăm să iasă la lumină. Îi
va spune că vioara nu poate acoperi datoriile la bancă. Îi
va spune că îi pare rău, că el este doar un slujbaş peste
care s-a abătut o zi nenorocită, cea mai nenorocită zi din
viaţa lui, doar pentru că deseară nu va mai ajunge să-şi
întâlnească logodnica.
Se întoarse cu faţa spre casa pe care tocmai o lăsase
în sărăcie, având o mină de om blestemat de soartă. Două
braţe întindeau spre el cutia neagră a unei viori. Ridică
privirea, pregătindu-se să lase un gând de compasiune pe
obrajii scăldaţi în lacrimi ale soţiei care tocmai a pierdut
harul unei fericiri mărunte, atât de greu de decriptat de
către un orăşean adevărat.
— Domnule luaţi vioara, dar păsuiţi-ne încă o lună.
Nu putea fi soţia cea pe care se pregătea să o
compătimească. Din fiinţa care se aşternuse între el şi
razele soarelui, nu putea să vadă decât forma unui chip și
două codiţe aurii odihnite pe umerii mai degrabă
îndrăzneţ de drepţi decât aplecaţi sub povara unei vârste
care sigur ar fi trebuit să se apropie de 50 de ani. Şi nici
nu distingea sughiţul unui plâns, fie el chiar şi înăbuşit.
Doar privirea scânteia din conturul aprins ca o aură în
jurul capului. Era buimăcit. Fără să priceapă ce face, luă
vioara.
— Dumnezeu a luat-o pe mama acum şase ani şi,
tot El, ne-a adus această vioară, în ziua de an nou, pe apa
care ne-a cuprins casa.
11
Silviu Crăciunaș
Înainte ca Raul să spună ceva, fata se întoarse şi,

fără grabă, apăsat, se îndreptă spre tatăl ei rămas undeva
în marginea străzii. Ar fi vrut să o cheme înapoi, dar nu
putea decât să ţintuiască cu privirea o cutie neagră,
opacă, fără suflet, cu care nu ştia ce să facă. Şi, mai ales,
nu se imagina intrând în biroul lui Johan Krosler cu o
vioară, valorând cel mult 100 de mărci, lăsată gaj de
familia Mohler pentru o datorie de 5000 de mărci. Nimic
nu mai avea sens, gândurile se învălmăşeau într-un torent
de presupuneri fără cap şi coadă, în timp ce paşii îl
conduceau, aproape fără voia sa, spre dezastrul vieţii
sale.
Ajuns seara în micuţul studio pe care îl ocupa în
cochetul cartier Efrenheld, se trânti direct în pat privind
cutia sprijinită pe mijlocul oglinzii mari aflate chiar la
capul patului. Oglinda în care se admirase uneori făcând
dragoste cu Cristine şi cu câte alte Cristine. Lumina slabă
a unei luni reci, atârnată undeva pe cerul Domnului, se
încăpăţâna să deseneze în oglindă reflexe tot mai ciudate.
Mai întâi vioara, apoi, odată cu primele semne ale
oboselii, conturul fetei purificat de o lumină ducătoare de
strălucire marginală, puternic reliefată, pe o stradă
murdară din cartierul Die Bache. În clipele de cumpănă
dintre realitate şi vis, pe pânza care îi cuprinsese privirea
minţii ascunsă sub pleoapele închise, apărură doi ochi
albaştri care aruncau săgeţi de soare.
Ţârâitul strident al telefonului îi alungă imaginea
cu care adormise şi care îi legănase somnul. Fără să ştie
de ce, se simţea uşurat şi mai ales curat sufleteşte de
parcă toate păcatele, cele nevrute şi mai ales cele vrute, îi
fuseseră luate din desaga amintirilor. Îl sunau din bancă,
12
unde ar fi trebuit să fie de mai bine de o oră. Intră liniştit

de parcă ar fi fost angajatul model și se aşeză la birou. Pe
masă era un plic care îi era adresat, lăsat de cineva care
nu avusese inspiraţia să-l lipească. Fără a da importanţă
acestui lucru, făcu unele operaţiuni de transfer bancar. Se
ridică şi, politicos, îi aduse la cunoştinţă domnului
Krosler că toţi debitorii şi-au achitat datoriile. Se întoarse
fără să aştepte nici mulţumiri, nici reproşuri,
concentrându-se asupra hârtiei purtând un parfum
cunoscut lui.
Raul, te rog să mă ierţi. Am plecat cu Stephan.
Nu avu nicio reacţie. O zi calmă în care îşi continuă
munca atât de anostă, adevărat bine plătită, încercând să
creioneze din razele soarelui acel contur pe care sigur nu-
l va întregi vreodată.
13
Silviu Crăciunaș
2. Strada Jovina, Surdulica, 1999
Întuneric
Ai putea crede că întunericul

este atât de înfricoşător,
puternic şi îngrozitor,
dar ai greşi.
Din fericire,
el nu este mereu.
Aprinde o lumânare
şi va pleca departe.
Jovan Jovanović Zmaj
— Aşa cum se întâmplă şi, foarte posibil, se va mai

întâmpla, naţiunile sunt subjugate simbolurilor atârnate
cu prea mult patos pe o bucată de pânză îndrăcit agitată şi
adulată.
— Însă, dincolo de istoria unei naţii, găsim locuri
mărunte şi oameni aşternuţi care simt mai degrabă
apăsarea propriilor nevoi înrădăcinate în viaţa de zi cu zi,
decât o ipotetică stare de patriotism cultivată cu vervă de
politicieni în cuvinte golite de conţinut.
— Poporul este familia ta, vecinii tăi şi oamenii
care ţi-au pătruns în suflet prin ceea ce au făcut pentru
tine, iar ţara se întinde în jurul casei tale exact atât cât te
duc picioarele în timpul vieţii.
14
Aşa ar arăta un dialog ponosit de neştiinţa istoriei,

o istorie sfâşiată de întâmplări în care omul este
abandonat brutal în vâltoarea evenimentelor. Ne întrebăm
atunci, ce este istoria? Un conglomerat de biruinţe într-o
tabără şi de înfrângeri în cealaltă, permutate şi translatate
de la naţie la naţie, sau uitatele tragedii care absorb, în
măreţia faptelor, fiinţe fără altă vină decât aceea că
destinul le-a condus pașii în calea nebuniei acţiunilor
scăpate de sub control?
O rozetă care îmbină într-un singur trup doi vulturi
albaştri, fixată pe o cruce roşie tronând în mijlocul unui
scut înfipt în crestele munţilor, este parte din sufletul unei
colectivităţi statornicite pe meleaguri liniştite dar prinse
în vâltori neaşteptate ale timpului. La baza munţilor
desenaţi pe stemă, împănaţi cu simboluri verzi sugerând
o natură darnică, stă scris numele unei localităţi,
Surdulica.
Serbia sfârşeşte înspre sud-est ca un pinten
înconjurat la vest de Kosovo, la est de Bulgaria, iar în sud
de Macedonia. În partea de sus a acestei limbi de pământ,
înroşit în nenorocirile războiului, se află Surdulica.
Localitatea, situată la o altitudine de 480 de metri, are o
populaţie care depăşeşte constant 15000 de suflete, marea
majoritate sârbi. Aşezare străveche, având un nume de
origine romană, a fost menţionată prima dată în 1530 de
către Benedict Kuipeŝić în memoriile sale de călătorie.
Oraşul este situat pe malurile râului Vrla într-o
depresiune legănată de munţii Vardenik şi Cemernik. În
apropiere, la o altitudine de 1211 metri, se află unul din
cele mai renumite lacuri din Serbia, lacul Vlasina format
în perioada 1947-1951 când turbăriile Vlasinko Blato au
15
Silviu Crăciunaș
fost inundate de către râurile din zonă prin construirea

unui baraj. În fiecare an, în luna iulie, timp de trei zile se
desfăşoară festivalul orchestrelor de suflători formate din
ţiganii care dau o pată de culoare zonei. Nicio nuntă sau
înmormântare nu se poate lipsi de o formaţie de suflători.
Tot aici se organizează şi festivalul de muzică al copiilor
cunoscut sub numele Golden Note Surdulice. Ar fi putut
fi un loc uitat de Dumnezeu și de restul lumii în grădinile
Edenului dacă soarta oamenilor locului, oameni ce nu fac
parte din marea istorie, nu ar fi fost dramatic conturbată
de aceeași mare istorie căreia prea multe îi iertăm.
În toate localităţile mai răsărite ale Serbiei este
nelipsit un nume de stradă lăsat moştenire de cultura
acestui popor prin omul care a trăit pentru şi prin spiritul
copiilor, scriitorul Jovan Jovanović Zmaj. Fire veselă,
plecat să studieze în lumea largă, s-a întors avocat și
medic, dar realizează repede că are o altă menire decât
aceea de a fi un soldat al legilor. Zdruncinat de moartea
celor şapte copii ai săi într-o epidemie de tuberculoză, a
găsit puterea să aducă zâmbete mirifice pe chipurile
copiilor lumii prin poemele sale, adesea hazlii, uneori
naive, mereu dedicate vieţii şi bucuriei.
Pe o astfel de stradă, strada Jovina din Surdulica,
mulţi gospodari își ridicaseră case din banii adunaţi prin
anii în care Iugoslavia era o ţară comunistă, dar cu
oameni liberi să circule oriunde pentru a-şi spori avuţia.
O stradă care aducea trecătorilor cunoscători sentimente
amestecate între bucurie şi compasiune – bucuria copiilor
care se adapă din slovele vesele ale poetului şi
compasiunea amintirii durerii unui tată. Am putea spune
că este o stradă a fericirii şi a durerii. Iar oamenii, zi de
16
zi, trăiesc propriile bucurii, nedoritele tragedii, mereu

mulţumiţi de existenţa lor, mereu optimişti în avenirea
lor. Strada porneşte din bulevardul Jugoslovenska şi se
pierde spre marginea localităţii în dealuri domoale
abundând în vegetaţie. Pe fiecare parte a străzii sunt case
cochete cu unu sau două etaje. Fiecare casă are în față o
curte interioară şi în spate o grădină de legume. Chiar
spre capătul străzii, lângă dealuri, locuia familia lui
Vojislav Milić, un şef de clan, adunând într-o casă cu etaj
trei generaţii. În partea dinspre stradă a casei se afla un
pavilion împrejmuit cu un rond bogat de flori, din care
puteai admira vegetaţia bogată a dealurilor. Aici se aduna
întreaga familie în zilele de vară pentru a lua masa.
Aproape zilnic, peste fundalul sonor oferit cu
generozitate de păsările care se aventurau cu îndrăzneală
chiar în curtea casei, trona sunetul melodios, bine
conturat, al unei viori mânuite de o fetiţă. Era Jana, fiica
soţilor Vesna şi Alexandar Milić, pe numele ei întreg
Miljana. Din balconul casei, bunicul ei, Vojislav Milić, o
privea îngândurat. De câteva luni se simțea nefolositor
familiei. Ani de-a rândul lucrase în Köln, iar când venea
acasă șederile sale erau prilej de sărbătoare. Acum, rămas
fără slujbă, era condamnat să stea mereu alături de
familie și parcă zilele erau prea anoste, lipsite de
strălucire. Ascultând-o pe Jana cântând, urmărindu-l pe
fratele ei mai mic, Vladimir, jucându-se, visa cu ochii
deschiși imaginându-și viața nepoților lui proiectată
dincolo de propria sa existență. De două ori pe
săptămână, împreună cu Vladimir, o conducea pe Jana la
locuința preotului pentru lecțiile de vioară. Din când în
când, melodia desprinsă din corzile viorii și din sufletul
17
Silviu Crăciunaș
Janei era perturbată de huruitul greu al unor camioane ce

se învârteau pe lângă barăcile militare situate la vreo 500
de metri de casa sa. Atunci își schimba gândurile și se
bucura că în aceste vremuri tulburi de război era aici, în
Surdulica, lângă familie. Dar, de cele mai multe ori,
întâmplările nu se nasc din acțiunile noastre ci din
acumularea a milioane de întâmplări ce se angrenează
într-un lung drum a marelui destin din care destinul
familiei Milić nu este decât o mică urmă prinsă fără
scăpare în ceea ce stă în umbra destinelor. O vioară
aducea bucurie în sufletul copilei, o vioară născută tot
dintr-o întâmplare petrecută în urmă cu sute de ani. Dacă
acea întâmplare nu s-ar fi produs și vioara nu ar fi existat,
poate copilul pierdut acum în tainele muzicii s-ar fi jucat
undeva în altă parte alături de alți copii, păcălind destinul
care a scris mica istorie a Miljanei, istorie care este acum
o amintire tot mai ștearsă din cartea marii istorii. Marele
război de dezmembrare a Iugoslaviei a rămas în cărți ca o
izbândă a spiritului de libertate și autonomie, dar micile
istorii scrise cu sângele victimelor colaterale se pierd
treptat tocmai pentru că acei oameni a căror destine au
fost curmate violent nu au mai produs la rândul lor
întâmplări în marea carte a omenirii. Destinele oamenilor
se împletesc timp de sute de ani, iar în umbra țesăturilor
de întâmplări poate sta orice. Chiar și o vioară.
18
3. Johan Krosler
Sal. Oppenheim, bancă fondată în 1789 de către

Salomon Oppenheim junior, era una din cele mai
cunoscute bănci private din Europa anilor 1900. Salomon
a avut trei copii: Simon, Abraham şi Dagobert, primii doi
devenind parteneri de afaceri. Abraham s-a retras din
conducerea băncii devenind baron de Prusia. Simon a
avut, la rândul lui, trei fii. Eduard, Albert şi Henry, toţi
trei parteneri în bancă. În 1930 banca era condusă de fiii
lui Eduard. În a patra generaţie, apare primul Oppenheim
care nu urmează tradiţia familiei. Este baronul Max
Freiherr von Oppenheim, fiul lui Albert. Născut în 1860,
s-a pregătit pentru cariera de diplomat, dar, după o scurtă
perioadă, a renunțat la diplomaţie, devenind un pasionat
arheolog orientalist, unul dintre cei mai cunoscuţi
arheologi amatori.
Sediul principal al băncii era, aşa cum a hotărât
Salomon, la Köln. Structura de personal urma o schemă
simplă, aflată în funcţiune chiar de la deschidere: grupul
acţionarilor, managerii de districte bancare, grupul
contabililor şi, în final, personalul angrenat în relaţiile cu
clienţii. Fiecare sediu a fost conceput astfel încât să ofere
condiţii excelente de lucru şi să asigure clienţilor maxim-
ul de confort.
Johan Krosler era managerul districtului care
cuprindea Prusia, provincia Rinului şi a Westphaliei.
Avea în subordine 20 de contabili distribuiţi egal în patru
săli aşezate simetric de-a lungul unui coridor la capătul
19
Silviu Crăciunaș
căruia se găsea biroul său. Încăperile contabililor erau

puternic luminate prin ferestre cu deschideri generoase
care lăsau să pătrundă lumina zilei în coridorul central
prevăzut cu geamuri interioare. Programul de lucru
începea fix la ora 8, oră la care Johan Krosler intra pe
coridor în drumul spre birou. Cu toată severitatea sa,
Johan Krosler era respectat şi chiar simpatizat de către
toţi subordonaţii.
Responsabilii fiecărei încăperi, singurii care puteau
intra nechemați în biroul lui Johan Krosler, erau numiţi
săptămânal, prin rotaţie. Prima parte a dimineţii era
rezervată discuţiilor individuale cu aceştia. Sarcinile se
stabileau pentru întreaga săptămână, erau urmărite şi
reaşezate zilnic.
În timpul pauzei de masă, Johan Krosler părăsea
biroul, iar când se întorcea, după exact o oră, angajaţii
puteau observa, zi de zi, aceeaşi tristeţe care nu avea
nimic de-a face cu omul zâmbitor care intra dimineaţa în
clădirea băncii. Se ştia despre el doar că sa născut la Ras
al-Ayn, o localitate din Siria aflată la graniţa cu Turcia,
într-o familie mixtă, tatăl german şi mama de origine
turcă.
Tatăl său, Rudolf Krosler, un tânăr inginer dornic
de cunoaştere şi dorind un câştig bun, a plecat în Orientul
Mijlociu în 1887 pentru construcţia căii ferate anatoliene
care urma să lege Istanbulul de Ankara şi Konia.
Prietenia acestuia cu baronul Max Freiherr von
Oppenheim data din 1890. Cunoscând aplecarea
baronului spre cultura orientală, Rudolf
Krosler îi scrisese pentru a solicita un sprijin financiar
din partea băncilor germane care subvenţionau calea
20
ferată, bani destinaţi educaţiei copiilor care îşi urmau

familiile pe şantiere. Cucerit de idee, dar şi de
argumentele lui Rudolf Krosler, argumente care lăsau să
transpire cunoştinţe despre obiceiurile acelor locuri,
tânărul baron se oferise să intervină chiar la banca
familiei pentru obţinerea sumelor necesare.
După ani de corespondenţă, odată cu numirea
baronului ca ataşat al Consulatului german din Cairo, cei
doi au prilejul de a se întâlni. Studiind traseul viitoarei
căi ferate prevăzute să lege în final Bagdadul de Berlin,
însoţit de bunul său prieten Rudolf, baronul descoperea
efigiile neolitice din Tell Halaf, efigii care vor fi
sistematic dezvelite, sub conducerea sa, începând cu
1911.
Sosit în Orientul Mijlociu la 25 de ani, provenind
din Prusia, Rudolf Krosler se acomodase rapid atât cu
climatul dificil al zonei cât şi cu oamenii. Fire
comunicativă, el vedea, dincolo de lucrătorii pe care îi
coordona şi pe care nu ezita să-i disciplineze ori de câte
ori era necesar, tradiţiile oamenilor, viaţa aspră a acestora
şi mai ales lipsa de perspectivă a copiilor. După primirea
fondurilor solicitate, Rudolf se pregătea să caute o
învăţătoare. Era preferabil să fie din partea locului, dar,
negăsind o persoană calificată, hotărî să facă un drum la
Ankara. Cu această ocazie spera că îşi va întâlni şi
prietenul.
Plecă din Dayr Az-Zawr, urmând mai întâi traseul
caravanelor care veneau din Arabia intrând în Siria prin
Bosra, cu popas în Palmir, vechea cetate turnantă a
traseelor comerciale. Pe un drum lung, anevoios, în
răcoarea răspândită la ceas de seară de apele Euphratului,
21
Silviu Crăciunaș
vorbele se legau repede şi sfârşeau, mereu, în legendele

de veacuri care leagănă cultura arabă.
O stranie poveste, era spusă de un călugăr
nestorian, Bahira, care a văzut o caravană târându-se sub
razele nemiloase ale unui soare aducător de moarte. Un
nor dens a răsărit pe cerul nedefinit, unduit în arşiţa
aerului, coborând chiar deasupra capului unui copil
adormit pe cămilă şi urmându-l pas cu pas.
— Acestui copil îi este prezis un mare destin,
spusese impresionat călugărul.
Numele lui era Mohamed.
O particularitate aparte a sirienilor este aspectul
oarecum dur oferit de formatul chipului şi, mai ales, de
privirea sfredelitoare care impune o notă de respect atât
în relaţiile dintre ei, cât şi în interacţiunile cu străinii. Mai
puţin gălăgioşi în vorbire decât alte popoare arabe, puţin
predispuşi la negocieri, pot fi consideraţi oameni hotărâţi,
am putea spune dintr-o bucată.
Din povestirile lor nu putea lipsi legendara regină a
Palmirului, Zenobia, cea care a plătit pentru curajul de a
fi înfruntat imperiul roman, aducându-i un afront direct
prin autointitularea sa ca Augusta şi prin numirea fiului
ei, Wahballat, rege al Romei. Zenobia sau Znuby Bath
Zabbai, adică fiica celui cu păr frumos, era o
personalitate marcantă a epocii, considerată
moştenitoarea Cleopatrei datorită abilităţii sale de a lega
alianţe politice. Iubitoare de cultură, a transformat orașul
Palmyra într-un centru al artelor. L-a atras aici şi pe
filozoful Longin d’Emese, născut în Siria, format la
şcoala din Alexandria. Numit de regină profesor de
literatură greacă, a devenit consilier al acesteia în
22
războiul dus contra Romei. După înfrângerea suferită în

faţa împăratului Aurelian, Zenobia îl arată ca fiind
principalul instigator la război, fapt care îi aduce
condamnarea la moarte, ea alegându-se doar cu o
condamnare la exil împreună cu fiul ei. Legenda spune
că, de fapt, exilul la Roma nu era decât un subterfugiu al
lui Aurelian de a o avea lângă el pe frumoasa regină, iar
Longin d’Emese a fost executat deoarece trebuia găsit şi
un vinovat care să aducă satisfacţie Romei.
Ajuns la Rakka, Rudolf Krosler se despărți de
vegetaţia bogată a Euphratului și urmă drumul viitoarei
căi ferate prevăzute a se îndrepta înspre nord-est, spre
localitatea Ras al-Ayn. Aici îl aşteptă o surpriză
neplăcută. O scrisoare din partea baronului, prin care era
anunţat că lucrările la noua cale ferată nu vor începe
decât peste doi ani. Plecat de pe şantierul căii ferate
anatoliene la îndemnul baronului, acesta îl îndemna să
continue drumul spre Ankara, unde va avea un post
corespunzător la Consulatul german.
Obosit, dezamăgit, hotărî să rămână o vreme în
mica localitate, beneficiară a unui amestec de culturi
aduse odată cu migraţiile impuse de istorie. Aici puteai
găsi asirieni, arabi, kurzi, armenieni, ceceni şi turci. În
jurul localităţii, aflate în vecinătatea munţilor cu acelaşi
nume, erau presărate nenumărate izvoare naturale de apă
caldă, formând adevărate lacuri benefice sănătăţii.
Aşadar, un loc ideal pentru un european dornic să se
bucure, măcar pentru o vreme, de linişte şi odihnă.
A tras la mănăstirea catolicilor caldieni, credincioşi
Patriarhului din Bagdad numit şi Patriarhul Babilonului.
23
Silviu Crăciunaș
Aici, întâlni două tinere surori de origine turcă.

Educate, retrase, oarecum stinghere în lumea monahală,
cunoscătoare de limbi europene, au fost încântate de
sosirea noului călător. Devenindu-le prieten, a fost primul
care a aflat motivul acestui exil benevol. Sora cea mare,
Ailin, studentă la Ankara, trăise o poveste de dragoste cu
un european în urma căreia a rămas gravidă. Părăsită,
respinsă de familie, se bucurase de sprijinul
necondiţionat al surorii mai mici, Aysel. Cele două au
decis să părăsească Turcia în aşteptarea copilului. Au
găsit înţelegere la mănăstirea caldiană, provocând mirare
hotărârea lor de a se converti la catolicism.
Antrenat în această istorie, amână sine die plecarea
spre Ankara şi sfârşi prin a se îndrăgosti de Aysel, o
tânără cu o înfăţişare potrivită numelui. Aysel, Lumina
Lunii, era o fire veselă, pornită împotriva interpretărilor
Coranului privind îngrădirile la care sunt supuse femeile.
Sub protecţia surorii mai mari, reuşise să iasă mai repede
de sub influenţa familiei. Terminase liceul şi un colegiu
orientat spre ştiinţele exacte. Cu o faţă rotundă, deloc
smeadă, te întâmpina mereu cu un zâmbet larg, cu o
privire îndrăzneaţă, dar cu fruntea uşor încreţită, vrând
parcă să spună „Ai grijă, nu te pune cu mine!”.
Hotărăsc să se căsătorească spre bucuria micuţei
comunităţi. În liniştea serilor, sfărâmată doar de
chemările la rugăciune, trăiau clipe de adâncă mulţumire.
Ailin, încetinită de greutatea sarcinii, se mărginea să
privească plimbările celor doi. Oricât de multe remuşcări
îi apăsau sufletul, privindu-i, binecuvânta sarcina care i-a
unit. Clipe de frământări pentru Ailin, clipe de fericire
pentru Aysel. Indiferent de subiectul disputelor care
24
umpleau grădina de argumente zgomotoase, finalul era

acelaşi. Priviri iubitoare, îmbrăţişări tandre ascunse în
răcoarea nopţii. Când se reuneau, veselia sau tristeţea
erau abil ascunse, cuvintele se învârteau în jurul
evenimentului care se apropia. Rămaşi singuri, Aysel şi
Rudolf înlocuiau repede discuţiile aprinse din parc cu
dialoguri şoptite, sacadate, presărate între pauze lungi de
tăcere. Paloarea, scurtele ameţeli şi mai ales senzaţia unei
suferinţe ascunse, erau subiectul şoaptelor, gândurilor.
Într-o seară, când cele două surori îşi urau noapte bună
îmbrăţişându-se, o voce venită parcă din altă lume,
strecură durere în sufletul tinerei doamne Krosler.
— Să-i spuneţi Ailin.
În aceeaşi noapte, un suflet nevinovat de copilă
preluă cu seninătate ultima suflare a mamei sale. La
numai câteva luni se năştea şi fiul lor, Johan.
După un an, Rudolf Krosler împreună cu soţia şi
cei doi copii s-au întors, alături de baronul Max Freiherr
von Oppenheim, la Dayr Az-Zawr. Rudolf Krosler
coordona construcția căii ferate, iar Aysel se ocupa de
educaţia propriilor copii, dar şi de şcolirea copiilor
lucrătorilor.
Ailin şi Johan îşi petrecuseră copilăria migrând din
loc în loc odată cu şantierul. Uneori primeau cu bucurie
vizita baronului Max Freiherr von Oppenheim, care îi
alinta de parcă ar fi fost copiii săi. La 12 ani, cu
cunoştinţe temeinice obţinute de la mama Aysel, cum îi
spuneau amândoi pentru a nu simți diferenţa dată de
rudenie, se impunea luarea unei hotărâri privind educaţia
celor doi verişori. Johan era înclinat spre calcule, iar
Ailin dovedea un talent muzical deosebit. Cum soarta
25
Silviu Crăciunaș
decide de cele mai multe ori pentru fiecare dintre noi, iată
că o întâmplare nefericită avea să grăbească momentul
întoarcerii în Germania, unde, aşa cum au stabilit părinţii,
urmau să-şi continue studiile.
Într-o zonă dificilă a construcţiei, un accident
curmă fericirea familiei. În nopţile care urmară, cu ochii
înlăcrimaţi de pierderea tatălui lor, Rudolf, cei doi, Ailin
şi Johan, stăteau ore în şir sub cerul înnobilat de puzderia
de stele, formând parcă un acoperiş de poveste deasupra
lumii, martor părtaş al suferinței lor. Într-o astfel de
noapte, Ailin luă mâna lui Johan şi, privind cerul atârnat
deasupra deşertului, spuse cu un glas scăzut, dar
pătrunzător, repetând apoi în turcă şi arabă.
— Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!
Ştergându-şi lacrimile, Johan răspunse pe un ton la
fel de grav, luând ca martor acelaşi cer care parcă îi
privea mirat. Mai întâi în germană, apoi în turcă şi în
arabă.
— Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!
Au fost ultimele lacrimi pe care cei doi, de acum
frate şi soră, le-au mai lăsat să zboare în voia vântului
fierbinte al deşertului.
26
4. Surâsul
Raul o privea la fel ca în ziua în care primise

vioara. Soarele, coborât spre linia orizontului, lăsa
vederii un contur mărginit de lumină din care putea
distinge doar două codiţe aurii sprijinindu-se pe umerii
tinereşti. Johanna, un nume care doar în zvâcnirea scurtă
a unei bătăi de inimă îi adusese o linişte sufletească
neaşteptată. Închise ochii şi, cu răbdare, aşeză în conturul
luminos o frunte înaltă sprijinită pe sprâncenele arcuite,
uşor mângâiate de genele lungi care, în zborul lor spre
înaltul cerului, lăsau ochii albaştri să-ţi pătrundă şi să-ţi
primenească sufletul. Nu vorbea, dar buzele uşor
întredeschise aşterneau întrebări şi răspunsuri. Pomeţii
obrajilor, uşor proeminenţi, desenau în mintea sa
încăpăţânare şi dârzenie. O fiinţă simplă, tăcută, lăsând
surâsul să-i poarte frumuseţea, să-i fie ambasador al
sufletului. Un surâs care acum era doar al lui, din care îşi
lua, odată cu fiecare răsuflare, speranţa iubirii.
Cu o zi înainte hotărâse să ia vioara la birou. Pe una
din străduţele cochete ale cartierului, la doar câteva
minute de Grosse Budengasse unde era sediul băncii, se
găsea un magazin de antichităţi din care nu lipseau
instrumentele muzicale. Ajuns primul în birou, aşeză
cutia în faţa sa, încercând să îndepărteze gândul, apărut
brusc, că poate în cutie nu se afla nimic. Ridică clapetele
metalice. Cea din stânga şi, după o pauză impusă, cea din
dreapta. O vioară, bine fixată în cutie, se ivi când ridică
capacul dublat de un strat mătăsos, protector. Pe
27
Silviu Crăciunaș
interiorul cutiei erau gravate texte scrise în germană,

arabă şi turcă. Privi îndelung vioara până când se auziră
primii paşi pe coridor. Închise cutia şi o aşeză alături.
Era aproape ora opt şi angajaţii băncii se pregăteau
pentru o nouă zi de muncă. Puteai citi pe feţele acestora
liniştea generată de o slujbă bine plătită într-o Germanie
care număra trei milioane de şomeri, rezultat al marii
depresii economice de peste ocean şi resimţită de
popoarele Europei începând cu anul 1929. După tratatul
de la Versailles, Germania beneficiase de ajutorul
Statelor Unite, care prin planul Dowes a injectat mii de
milioane de dolari în economia acesteia. America făcuse
investiţii masive, îşi crease propria bunăstare bazată pe
speculaţii, iar căderea a fost dureroasă. În numai şase
zile, începând cu 25 octombrie 1929, vinerea neagră, pe
Wall Street dispăruseră 50 de bilioane de dolari.
Încorsetată de propria criză, America a stopat planul
Dowes, elaborând, prin bancherul Owen D. Young, un
nou plan care stabilea datoria Germaniei la 116 bilioane
mărci plătibile până în 1988 şi dând un termen de graţie
de 90 de zile pentru primele returnări de fonduri.
Banca Sal. Oppenheim nu putea sta deoparte de
tranzacţii care necesitau experienţă şi siguranţă
financiară. Acţionarii hotărâră să detaşeze, pentru o
perioadă de un an, un reprezentant în America. Era
nevoie de un angajat priceput, loial, onest, dispus să lase
în urmă familia, prietenii. Onestitatea era cea mai
importantă latură, având în vedere că situaţia de peste
ocean îi obliga pe acţionari să asigure angajatului, în
avans, o bună parte din venituri.
28
— Bună dimineaţa, domnule Reuven Massel. Vă

rog să veniţi în biroul meu.
Matriarhala biblică Lea a fost soţia lui Iacob şi
mama a şase din cele douăsprezece triburi: Reuven,
Simeon, Levi, Iuda, Isahar si Zebulun. Reuven era
prenumele dat de către Lea primului născut, însemnând
„Dumnezeu a văzut durerea mea, acum soţul meu mă va
iubi”. În familia Massel era întotdeauna al doilea
prenume. Fără a apuca să spună ceva, Raul Reuven
Massel îl urmă pe Johan Krosler în biroul său.
— Domnule Massel, aţi vărsat din economiile
proprii 5000 de mărci pentru datoria familiei Mohler. Ce
garanţii aveţi că veţi primi banii înapoi? Nu vă întreb de
dobândă.
Se simţi jignit şi prima reacţie se aşternu într-un
răspuns sec, demn de un funcţionar bun să lucreze
oriunde, dar numai într-o bancă nu.
— Nu există garanţii. Nu am cerut dobândă.
Familia Mohler a cerut doar o amânare de o lună. Ei nu
ştiu că datoria este plătită.
După câteva secunde de tăcere, timp în care simţi o
privire iscoditoare, dar nu severă, adăugă povestea
garanţiei care risca să ducă şi mai mult în derizoriu
profesionalismul său. Precipitate, vorbele asaltau
încăperea precum apele unui râu de munte intrate fără
voia lor în strâmtoarea unui stăvilar. Povestea de parcă
nu era vorba despre el. După doar câteva minute, patru
ochi priveau o cutie nepăsătoare, stingheră pe un birou
obişnuit cu mângâierile tăioase ale şinelor din dosarele
care tranzitau fără încetare prin mâinile lui Johan Krosler.
Privirea temătoare a lui Raul, pregătit mai degrabă să
29
Silviu Crăciunaș
suporte riscurile unei păreri negative privind capacitatea

sa de a funcţiona ca angajat al unei bănci, decât
consecinţele unei tranzacţii bancare care nu avea nimic
ilegal în ea, nu putea observa transformarea neașteptată a
mimicii feței lui Johan Krosler. O frământare interioară,
greu de stăpânit, pusese stăpânire pe ochii larg deschişi,
miraţi şi, mai ales, înlăcrimaţi. Mângâie uşor conturul
cutiei. Îşi lăsă degetele să cuprindă clemele metalice care
poate zăvorau un suflet, o poveste. Era suficient să le
ridice şi bucuria va pătrunde în fiecare fărâmă a fiinţei
sale. Sau poate va fi aruncat pradă unei deziluzii pe care
o îndepărta mereu din mintea sa. Îşi retrase brusc mâinile,
preferând să rămână doar cu acea stare spirituală generată
de o posibilă coincidenţă.
Câteva momente în care cei doi nu s-au privit,
fiecare alunecând în propria trăire. Privind cutia, tânărul
îşi oglindea sufletul în seninul celor doi ochi albaştri
atârnaţi între două codiţe aurii. Când ridică ochii, Raul
avea în faţa sa omul cu care angajaţii erau atât de
obişnuiţi. Deloc morocănos, gata oricând să spună o
vorbă bună, serios, dar fără a se căţăra pe un piedestal de
şef în discuţiile cu subordonaţii. Pentru o fracţiune de
secundă, imaginea se metamorfoză în acel Johan Krosler
care se întorcea îngândurat după pauza de masă. Era,
probabil, singurul mister care învăluia un om despre care
se ştia că trăieşte singur. Prieten apropiat al familiei
Oppenheim, îndeosebi al baronului Max Freiherr von
Oppenheim, Johan Krosler era invitat la diferite
evenimente oficiale sau private, care aveau ca subiect
membrii familiei. Ultima prezenţă era imortalizată prin
30
câteva fotografii, îngrijit înrămate, cu momente ale

inaugurării muzeului Tell Halaf din Berlin.
— Domnule Massel, banca Oppenheim este
interesată în a primi informaţii corecte privind evoluţiile
pieţei financiare din America. Cred că dumneavoastră
sunteţi o persoană suficient de calificată pentru a
răspunde acestei cerinţe. Evident, dacă sunteţi dispus să
părăsiţi Germania pentru un an.
O frază simplă care pătrunse greu în mentalul încă
tulburat al tânărului Massel. În tăcerea scurtă care urmă,
se strecură vocea uşor clătinată, abia percepută, a
domnului Krosler.
— Sigur, mai întâi va trebui să lămuriţi problema
împrumutului dat familiei Mohler. Şi, adăugă el cu un
glas abia şoptit, să înapoiaţi vioara. Veţi înapoia vioara,
nu-i aşa?
Întrebarea suna mai mult a rugăminte, dar avu darul
să-l readucă pe Raul cu picioarele pe pământ.
— Doream să trec pe la magazinul de antichităţi
pentru o evaluare şi, ulterior, să returnez vioara. Pare o
vioară frumoasă. O să pot comunica familiei valoarea
acesteia.
Contrar aşteptărilor, următoarele cuvinte ale lui
Johan Krosler erau de sprijin în acest demers, demers
care va trebui pus în aplicare imediat, nu după terminarea
programului. Uitând de America, cei doi interlocutori s-
au despărţit strângându-şi mâinile, dar având privirile
aţintite spre cutia aflată pe birou. Prinşi în balansul
ameţitor al dubiilor, fiecare era pătruns de dorinţa ca din
orizontul speranţei să se nască certitudini. Nerăbdător, cu
gândul la casa din cartierul Die Bache, ocoli magazinul
31
Silviu Crăciunaș
de antichităţi. Pentru el, nu vioara era personajul

principal. Nicio clipă nu se îndoia că o tânără îi va
deschide, zâmbind, poarta.
Pe măsură ce se apropia de destinaţie, o idee
neaşteptată se furişă în mintea sa. Era o situaţie jenantă.
Încă nu trecuse luna şi el se prezenta să înapoieze vioara.
Nu putea spune că a plătit datoria. Îl cuprinse o stare de
disconfort din care mersul nu avea de câştigat. Nu ştia ce
va face, ce explicaţii va da, dar pasul, acum şovăielnic,
continua să-l conducă spre o casă în care ar fi putut afla
iubirea fără chip sau, dimpotrivă, sfârşitul unui vis. De
fapt, toate evenimentele din ultimul timp au venit pe
fondul unei decepţii sentimentale şi ca atare judecata sa
putea fi exacerbată de dorinţa de a înlocui un eşec de care
poate se simţea responsabil cu unul care nu putea să-i fie
atribuit. Era o modalitate de absolvire în faţa propriei
conştiinţe. Picături de cerneală aşternute pe o coală albă,
luând forme nedesluşite, şi el construind fantasme cărora
era capabil să le dea trăire în propria minte, analizându-şi
singur creativitatea. Poate şi-a construit din pete de
imagini o iubire pe care doar o afişa pentru a şterge o
alta, iar acum va trebui să recunoască două eşecuri în
locul unuia singur. Cuprins de o meditaţie pe care nu o
mai putea controla, nu vedea pasagerii care coborau şi
urcau din tramvaiul care tocmai traversa podul
Hohenzollern. Sigur însă, el nu putea să scape
neremarcat. Un tânăr cu o vioară în mâini, şaten, ochii
castanii pierduţi în visare, buze cărnoase care închideau o
faţă aproape rotundă deasupra unei bărbii tăiate de o cută
care stătea mărturie a unui eveniment nedorit, petrecut
probabil în copilărie, atrăgea atenția călătorilor. O pălărie
32
obişnuită, de vară, lăsa şuviţe negre de păr să curgă pe

gâtul înalt sprijinit de umerii atletici. Mâinile descriau
mişcări neregulate, discrete, urmând parcă o stare
sufletească în continuă schimbare. Vioara urma
ascultătoare traseul gândurilor atrăgând curiozitatea
călătorilor. Un singur om îl privea din cu totul altă
ipostază. Coborâră în acelaşi loc şi urmară aceleaşi străzi,
Raul ignorând tovarăşul de drum, iar acesta urmându-l cu
paşii bine măsuraţi pentru a nu-l depăşi. La intrarea pe
strada unde locuia familia Mohler, sub impulsul unei noi
îndoieli, Raul se opri brusc. Cei doi se priviră.
— Bună ziua, sunt Karol Mohler. Fiica mea va
aduce banii datoraţi băncii chiar mâine dimineaţă. Am
solicitat o păsuire de o lună. De fapt, putem să vă dăm
banii chiar acum, dacă binevoiţi să mă urmaţi.
Fraze scurte spuse dintr-o răsuflare, gânduri care
cântăreau consecinţele unei executări a ipotecii pe casă.
Inhibat, Raul se mărgini să-l urmeze. În faţa casei, presat
de ceea ce va urma, începu să arunce cuvinte care păreau
fără noimă, dar înspăimântătoare pentru Karol Mohler.
— Domnule Mohler, de fapt banca nu v-a acordat
păsuirea solicitată. Adevărul este că nu am înaintat
cererea dumneavoastră.
Se opri încercând să formuleze o continuare
acceptabilă a întregii poveşti, dar Karol Mohler alunecă
palid pe banca din faţa casei. Realizând motivul
îngrijorării profunde produse de vorbele sale, continuă, la
fel de repezit, pierzând şirul de tactici în prealabil ticluite.
— Am plătit eu datoria dumneavoastră. Casa vă
aparţine. De fapt am venit să returnez vioara. Îmi daţi
banii atunci când puteţi. Fără dobândă.
33
Silviu Crăciunaș
Karol Mohler părea a nu înţelege nimic din spusele

tânărului, dar simţi pe umăr mâna uşoară a fiicei sale şi
culoarea îi reveni în obraz.
— Ea este Johanna, fiica mea.
Misterul unui contur lipsit de conţinut dispăru într-
o singură clipă. Surâsul, chipul, privirea, transformară în
realitate fantasmele pe care le născuse închipuirea sa din
picăturile de imagini împrăştiate haotic în memorie.
Intrară în casă. Johanna preluă vioara şi o aşeză cu grijă
alături. Părea că o doreşte martoră a ceea ce va urma.
Dincolo de câteva schimburi de cuvinte obişnuite şi un
suc răcoritor, nimic nu părea că se leagă. Johanna aduse
banii, iar Raul îi luă mulţumind.
— De când v-am văzut, am simţit că ne veţi ajuta.
După câteva clipe stinghere, Raul se ridică.
— Cred că ar trebui să plec. Mă bucur că am fost
de folos.
Se regăsiră faţă în faţă, la fel ca atunci. Un soare
strălucitor care ascundea un chip semănat adânc în
mintea lui Raul. Odată chipul întregit, Raul deschise
ochii şi, pe un ton blând, revărsă în auzul Johannei
chintesenţa frământărilor care îl conduseră în pragul
acestei case, în viaţa acestei familii.
— Foarte curând voi pleca pentru un an în
America, trimis de bancă. Aş dori să veniți cu mine, să ne
căsătorim.
Se întoarse şi, cu un mers legănat, voit încetinit, se
depărtă. Spera ca glasul Johannei să-i ferece mersul, dar
nicio chemare nu spulberă liniştea unei după amiezi
obişnuite de vară, într-un cartier mărginaş al Kölnului. O
tânără, apăsată de o grea povară, își ţintuia bătăile inimii
34
încercând să desluşească ce i se întâmplă. Un tânăr,

pierdut într-o lungă visare, se trezea brusc în realitatea
tabloului pictat cu propriile trăiri şi vorbe.
— Cât de îndrăgostit trebuie să fiu? Cât de nebun
pot fi? Mi-am croit un destin pe care îl las în voia altui
destin.
Cuvinte spuse sieşi. Se întoarse în bancă şi cu un
pas hotărât pătrunse în biroul lui Johan Krosler.
— Accept să plec în America, dar doresc două bilete.
Unul pentru mine şi unul pentru domnişoara Johanna
Mohler.
35
Silviu Crăciunaș
5. Ailin Krosler
În jurul anilor 154, apare un cvartet de instrumente
cu corzi şi arcuş care corespunde cvartetului vocal:
vioară pentru soprano, violă pentru alto, violoncel
pentru tenor şi contrabas pentru bas. La începutul
secolului al XVII-lea, Claudio Monteverdi le introduce
ca instrumente orchestrale. Prima sonată pentru vioară
este scrisă de Biaggio Marini. Se presupune că la
originea viorii s-ar afla familia de lutieri Gaspard
Tieffenbrucker din Füssen, Allgau. Füssen era un oraş de
tranzitare a neguţătorilor veneţieni care deţineau piaţa
în Europa. Având în vedere prietenia strânsă dintre
Leonardo da Vinci şi familia Tieffenbrucker, unii istorici
presupun că realizarea cvartetului de coarde nu ar fi
străină de geniul acestuia. Pe una din viorile născute din
mâinile şi dragostea lui Gaspard Tieffenbrucker s-a găsit
următorul text:
„Am trăit în pădure până am fost ucis de un topor
implacabil. Cât am fost în viaţă eram tăcut, dar în
moarte melodia mea este divină”.
Sub îndemnul lui Leonardo da Vinci, Gaspard
Tieffenbrucker se stabileşte la Lyon, fiind urmat, după 30
de ani, de către alţi 6 lutieri germani. La Lyon, au fost
definitivate caracteristicile acestui instrument. Vioara
este urmaşa unei mari varietăţi de instrumente cu coarde
şi arcuş, apărute de-a lungul timpului în diverse zone ale
lumii. Unul din primii strămoşi ai acesteia este
ravanastronul, utilizat de cerşetorii hinduşi.
36
Ravanastronul a fost inventat chiar de regele Ravana al

insulei Ceylon. Cântând la instrumentul creat de el, a
reuşit să-l îmbuneze pe însuşi temutul zeu Shiva.
Aşa îşi începea lecţiile Ailin Krosler, înainte de a
lăsa arcuşul să alunece uşor pe corzile viorii. Doar câteva
pasaje din Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy,
Concertul pentru vioară în mi minor. Un sunet grav,
lung, urmat de unduiri de note înalte, repetate, întrerupte
brusc de aceeaşi notă gravă, într-un joc continuu, reluat
cu o intensitate tot mai mare, prin scurtarea notei de bază
şi sporirea cadenţei unduirilor, creând o emoţie
ascendentă. Cânta puţin, dar stătea ore întregi cu copiii
adunaţi în curtea bisericii din cartierul Die Bache. Le
aşeza vioara sub bărbiile micuţe şi simţea intensitatea
zvâcnirilor de inimi în acordul sunetelor împrăştiate de
mâinile tremurânde. Clipe de măreţie care sfârşeau odată
cu înserarea, făcând mai dureroase întoarcerile în
cămăruţele sărăcăcioase. Dar cât de minunate erau visele
lor!
Johan Krosler închise biletul de vapor într-un plic
şi părăsi biroul sub privirile mirate ale salariaţilor. Încă
nu era pauza de masă şi îngândurarea înscrisă pe faţa lui
precum slovele pe o carte, apăsarea din priviri, nu
prevesteau nimic bun. Era 20 iunie şi Raul plecase din
Köln chiar a doua zi după înapoierea viorii. Urma să-şi
vadă familia. Biletul de vapor purta data de 30 iunie
1931.
Urmă acelaşi drum ca Raul Reuven Massel cu două
zile în urmă, doar că, ajuns în cartier, se abătu spre
biserică. O curte pătrată, nu foarte mare, mărginită de
biserică şi de clădirea şcolii îi spori îngândurarea. Urmele
37
Silviu Crăciunaș
inundațiilor încă mai erau vizibile pe pereții școlii. Doar

trei trepte te ajutau să pătrunzi, folosind o uşă aflată la
mijlocul clădirii, într-un hol larg de unde plecau două
coridoare spre cele două extremităţi. Din fiecare coridor,
copiii puteau intra în sălile de clasă care aveau ferestrele
spre curte. Prima sală, pornind pe coridorul din dreapta,
avea inscripţionat pe o tăbliţă textul „Sala de muzică
Ailin Krosler”. Din sală se revărsau sunete de vioară, iar
prin geamurile interioare, care lăsau privirea liberă spre
clasă, puteai urmări câţiva copii care încercau, rând pe
rând, să mânuiască arcuşul. O tânără îi urmărea, oprindu-
i, vorbindu-le, îndreptându-le ţinuta.
Veniţi în Köln, cei doi, Ailin şi Johan, sprijiniţi
financiar de banca Sam. Oppenheim, îşi desăvârşiseră
studiile, urmându-şi fiecare chemarea. Ailin s-a înscris la
Conservatorul de Muzică, devenit nu după multă vreme
Academia de Muzică şi Dans. Era cuprinsă de admiraţie
când, intrând în clădirea conservatorului, privea tabloul
lui Ferdinand Hiller, întemeietorul şcolii. Elev al lui
Johan Nepomuk Hummel la şcoala din Weimar, prieten
al lui Felix Mendelssohn, apropiat al lui Goethe,
întemeiază Conservatorul de Muzică din Köln în 1850. În
1827, la doar 15 ani, împreună cu profesorul său
Hummel, îl vizitează pe Ludwig van Beethoven, aflat pe
patul de moarte, permiţându-i-se să taie o şuviţă din părul
acestuia.
Atrasă de istoria instrumentelor cu corzi, de
legendele care învăluiau viaţa şi munca lutierilor, Ailin
urmează cursuri de vioară. Invitată, împreună cu Johan,
la diverse evenimente ale familiei Oppenheim, era
deseori rugată să cânte. O făcea cu mult talent şi pasiune.
38
Baronul Max Freiherr von Oppenheim se simţea

responsabil faţă de ei datorită prieteniei cu tatăl lui Johan.
Urma să revină în Siria pentru a-şi continua cercetările
arheologice la Tell Halaff şi simţea nevoia unui gest
demn de un părinte. În acel an, Johan era numit manager
la banca familiei Oppenheim, iar Ailin a primit o vioară
datând din 1827, semnată JeanFrançois Aldric, originar
din Mirecourt. Modelele sale inspirate din lucrările lui
Stradivarius şi Guarnerius, au gâtul mai puţin curbat, un
lac mai gros, roşu-brun şi o sonoritate remarcabilă. Johan
a comandat, pentru vioara primită de Ailin, o cutie
elegantă, în interiorul căreia a inscripţionat în germană,
turcă şi arabă:
Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!
Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!
Liniştea, alintată uşor de sunetele melodioase care
răzbăteau din sala de muzică, se pierdu brusc în vacarmul
zecilor de copii care au dat năvală în coridorul devenit,
brusc, neîncăpător. În sala de muzică a rămas doar umbra
amintirilor hrănite de câteva fotografii înrămate, aşezate
pe pereţii dinspre curte. În poze era Ailin înconjurată de
copii.
După terminarea conservatorului, mama Aysel şi
Ailin hotărâseră să plece la Ankara. Urmau să
călătorească şi în Siria, pentru ca Ailin să poată vărsa o
lacrimă la mormântul mamei sale. Ziua plecării, o zi
dureroasă, dar previzibilă. În prima despărţire a celor doi,
vorbele de rămas bun nu puteau fi altele decât cele rostite
cu mulţi ani în urmă în depărtata Sirie.
— Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!
— Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!
39
Silviu Crăciunaș
Johan şi Ailin păstrau prin acest dialog amintirea

copilăriei, sprijinul necondiţionat pe care și-l ofereau
unul altuia în momente de grea încercare. Vorbe care vor
dăinui atâta timp cât unul din ei va fi în viaţă şi, chiar mai
mult, acestea vor fi perpetuate în timp prin destinul unei
viori. Soarta a decis ca reîntoarcerea în Köln să fie târzie,
abia după încheierea Războiului cel Mare. Pentru mama
Aysel, revenirea depăşea în tristeţe închipuirea lui Johan.
Bolnavă, după o lună s-a stins cu regretul că lăsa în urmă
singurele persoane dragi, dar cu aşteptarea unei
reîntregiri mistice, în cimitirul luteran Melaten, lângă
soţul ei, om alături de care nu a trăit decât 13 ani. A fost
un alt moment de cumpănă care i-a apropiat şi mai mult
pe cei doi.
O prezenţă discretă, o privire cumpătată, stinse
gândul amintirilor revărsate în străfundul unui suflet
pierdut parcă într-o altă lume, neatinsă de timp, păstrată
cu sfinţenie dincolo de înţelegerea oamenilor.
— Johan, ne bucură nespus vizita ta. Să mergem în
biroul meu.
Cei doi se îmbrăţişară. Un birou lejer mobilat, în
care predominau obiecte de cult. Preotul se aşeză
zâmbitor în faţa lui Johan.
— Am văzut cu ce emoţie priveai copiii din sala
Ailinei. Elevilor de acum le povestim despre Ailin,
despre curajul ei născut din dragostea pe care o purta
copiilor.
— Părinte Theodor, mă rog zilnic la mormântul ei
şi al părinţilor. Simt setea de a le fi aproape şi durerea
fiecărei despărţiri.
40
— Fiule, Domnul a lăsat biserica tocmai pentru a

ne pregăti pentru trecerea spre cele veşnice, iar credinţa,
dată prin har, uneşte sufletele, cele vii şi cele plecate. El
ne spune prin Sfântul Spirit „Bucuraţi-vă de viaţă şi veţi
bucura pe cei aşezaţi lângă Domnul”. Sunt bătrân şi cea
mai mare bucurie a mea ar fi să oficiez o slujbă de
căsătorie pentru tine.
— Părinte, după inundaţiile din ianuarie 1926, când
s-a pierdut vioara, mi-aţi spus că o fetiţă a adus-o la
biserică. Vă mai amintiţi vorbele surorii mele?
— Destinul mi-a luat vioara şi ea nu mai este a
mea. Este binecuvântarea pe care El o dă cuiva pentru a-
i alina o suferinţă. Şi Ailin nu a greşit. Vioara este la una
din elevele sale. Era printre copiii pe care i-a salvat la
inundaţii trecându-i în turla bisericii. La întoarcerea acasă
nu şi-a mai găsit mama, dar a găsit vioara. Săptămânal,
vine la şcoală şi le cântă copiilor, dar niciodată cu vioara
Ailinei. Dacă doreşti te pot conduce...
Johan nu îl lăsă să-şi termine vorbele. Se ridică,
luându-şi rămas bun. Acum era mult mai tulburat decât
era atunci când părintele Theodor îl văzuse pe coridor,
privind sala de muzică închinată celei care şi-a sacrificat
sănătatea pentru a-i salva pe copii. Având deja plămânii
afectaţi, Ailin a mai trăit câteva săptămâni după ce
salvase copii de la înec trecându-i în turla bisericii.
Contrar gândurilor care îl frământau pe părintele
Theodor, Johan Krosler simţea, pe măsură ce se apropia
de casa familiei Mohler, că în loc ca emoţia şi durerea să-
i învăluie amintirile viu renăscute, o linişte apăsătoare,
dar plăcută, îi mângâia întreaga fiinţă, grăbindu-i, fără
voia sa, paşii spre o reîntâlnire cu destinul. Destinul
41
Silviu Crăciunaș
viorii. Cum poate o vioară, făcută să semene măreţie, să

aducă atâta suferinţă? Cum poate o vioară să stingă
suferinţa și să aprindă speranţa? Ajuns la familia Mohler,
se prezentă fără să-şi spună numele:
— Sunt angajat al băncii Sal. Oppenheim. Am adus
un plic din partea domnului Raul Reuven Massel.
Se aşteptase ca cei doi, Johanna şi Karol, să fie
surprinşi, dar reacţia lor era cât se poate de firească.
Parcă ar fi aşteptat acel plic, parcă ar fi ştiut ce anume se
afla în el.
— Ne-am fi bucurat să-l primim chiar pe domnul
Massel, care a dovedit a avea un suflet extrem de
generos, dar vă suntem recunoscători că ne-aţi adus un
mesaj din partea lui. Eu sunt Johanna, iar tatăl meu se
numeşte Karol.
Îl invitară în casă. O cameră îngrijită care dezvăluia
o gospodină desăvârşită.
— Domnul Massel va călători în America şi a
plecat în grabă să-şi vadă rudele. M-a rugat pe mine să vă
înmânez acest plic.
După câteva clipe de aşteptare, nu destule pentru a-
i oferi Johannei posibilitatea de a-i mulţumi din nou,
Johan Krosler continuă.
— Nu vreau să fiu nepoliticos, dar domnul Massel
mi-a spus că aţi oferit băncii, în gaj, o vioară. Aş putea să
o văd?
Brusc, chipul Johannei deveni aspru, iar vocea,
uşor tremurândă, nu reuşi să ascundă o nervozitate pe
care nu părea să o poată stăpâni.
42
— Domnule, dacă aţi venit cu intenţia de a

cumpăra vioara, vă pot spune de acum, că nu este de
vânzare, oricât de mult aţi fi dispus să oferiţi.
Urmară câteva momente în care fiecare privea în
altă parte, stingher, dar gata să reînceapă o bătălie care nu
părea aşa de simplă. Din adâncimea experienţei pe care i-
o oferea vârsta, Johan Krosler preluă iniţiativa.
— Am aflat, de la părintele Theodor, că mergeţi la
şcoală şi cântaţi elevilor. Nu vreau să cumpăr vioara, dar,
să nu mă înţelegeţi greşit, aş dori să vă aud cântând.
Încă rezervată, oarecum mai liniştită, Johanna se
îndreptă spre încăperea alăturată, dar, brusc, se opri
întorcându-se spre musafirul atât de ciudat.
— De fapt, nu am studii de muzică. Am învăţat
tainele viorii de la o fiinţă care mi-a fost la fel de dragă
ca propria mamă.
Se aştepta ca spusele ei să tempereze dorinţa unui
străin de a intra cu atâta violenţă în acea parte a fiinţei
sale care ascundea multă sensibilitate şi trezea amintiri
dureroase. Dar privirea lui Johan Krosler aducea şi mai
multă stăruință. Tânăra se întoarse cu vioara şi se pregăti
să cânte secvenţa pe care o exersase de atâtea ori cu
domnişoara Ailin. Potpuriul din finalul Concertului
pentru vioară în mi minor al lui Jakob Ludwig Felix
Mendelssohn Bartholdy. Chipul lui Johan Krosler deveni
pământiu dar, aproape instantaneu, îi veniră în minte
cuvintele părintelui Theodor.
— Ştiu că mai aveţi o vioară.
Johanna părea să fi revenit în starea de linişte şi
seninătate care se potrivea atât de bine cu chipul ei.
43
Silviu Crăciunaș
— Este o vioară la care nu am mai cântat de foarte

multă vreme.
— Tocmai de aceea v-aş ruga să-mi cântaţi cu acea
vioară.
Spre surprinderea sa, pe măsură ce dialogau,
străinul îi devenea din ce în ce mai apropiat. Nimic din ce
spunea nu mai reprezenta un afront. Un dor, născut din
amintiri, îi conduse paşii spre cutia pe care nu o mai
deschisese din acea zi în care părintele Theodor a
îndemnat-o să păstreze vioara ca pe un dar de la
Dumnezeu. Acordă vioara şi, fără a mai aştepta să fie
rugată, privind undeva departe în străfundul sufletului, îşi
desfăşură cu sensibilitate întreaga fiinţă pe corzile fragile,
unind propriile trăiri cu acea melodie divină, universală,
despre care se spunea că ar fi existat în vioara creată cu
mult timp în urmă de Gaspard Tieffenbrucker din Füssen,
transmisă, prin priceperea lutierilor, tuturor viorilor.
Când deschise ochii, odată cu ultimul acord, constată că
era singură, în faţa unui plic. Puse vioara în cutie şi îşi
spuse că, încă o dată, destinul ei era legat de această
vioară.
Johan Krosler se depărta de casa familiei Mohler cu
sentimentul că sora lui, Ailin, şi-a răsfirat fiinţa într-un
suflet la fel de pur ca al ei. Se întoarse la birou trecând,
aşa cum obişnuia, pe la cele trei cruci din cimitirul
Melaten. Citi, ca de fiecare dată, vorbele care îi erau atât
de dragi. Din ochii săi răzbăteau priviri calde,
mângâietoare.
44
6. Călătoriile
Din înaltul provei, oamenii rămaşi pe ţărm se

pierdeau într-o aglomeraţie compactă formată din siluete
minuscule. Călătorii fluturau mâinile nu unor rude ci unei
mulţimi, aşa cum şi cei aflaţi pe ţărm îşi luau rămas bun
de la trei linii de fiinţe distribuite pe cele trei nivele ale
navei, fiinţe contopite cu un vas fără suflet care pufăia
din maşinării un zgomot scăzut, dar continuu. Cele patru
turbine cu abur care asigurau 100000 de cai putere pentru
propulsie și patru generatoare Diesel care furnizau 520
KW pentru cele 420 motoare electrice şi 21000 de becuri
aflate la bord consumau zilnic 700 de tone de combustibil
din rezervorul însumând 7552 de tone. Făcând un calcul
simplu, nava TS Bremen avea o autonomie de 227 ore,
adică 8 zile şi 15 ore. Construită pentru Norddeutscher
Lloyd de către Deutsche Schiff und Maschinenbau AG,
cu partea motrice proiectată de prof. dr. Gustav Bauer,
nava a fost lansată la apă în 2 august 1928 în prezenţa
preşedintelui Paul von Hindenburg. Era a patra navă cu
acest nume din seria celor construite pentru a asigura
curse regulate între Europa şi America şi prima navă
având prova sub formă de bulb, adică o navă la care
partea cuprinsă între zona inundată a piciorului etravei şi
îmbinarea cu chila are o formă bombată, asigurând mai
multă stabilitate în condiţiile unor valuri mari şi o
afundare redusă a provei. Prima traversare a oceanului
durase patru zile, 14 ore şi 42 de minute cu o viteză
medie orară de 51,54 km. Cu acest record, pasagerii
45
Silviu Crăciunaș
navei au câştigat dreptul de a primi trofeul panglica

albastră, trofeu deţinut înainte de nava Mauretania. Pe
puntea superioară, între cele două coşuri se găsea o
catapultă pentru lansarea unui hidroavion având ca
misiune transportarea poştei înainte ca nava să ajungă în
portul de destinaţie. La prima cursă a navei, începută în
16 iulie 1929, cu câteva ore înainte de a ajunge la New
York, de pe navă a decolat un avion Heinkel HE 12
pilotat de Jobst von Studnitz.
După dezastrul navei Titanic, produs în 1912,
siguranţa călătorilor devenise o prioritate a
constructorilor de nave. Pe puntea superioară a vasului
erau bărci albe, fiecare având un motor propriu de
propulsare, cu rezervoarele mereu pline, întreţinute zilnic
prin ungerea părţilor mecanice. Ele asigurau 3848 de
locuri, cu 800 de locuri mai mult decât capacitatea de
transport a navei.
În sala de ceremonii, deschisă tuturor pasagerilor
indiferent de clasa la care călătoreau, un eveniment
neaşteptat. De regulă, căsătoriile pe mare sunt frecvente,
dar o căsătorie oficiată chiar înainte de plecarea navei, în
prezenţa familiilor, era o noutate. El, Raul Reuven
Massel, un tânăr de 30 de ani, tatăl evreu, mama catolică.
Ea, Johanna Mohler, o tânără de 26 de ani, protestantă. O
slujbă de căsătorie simplă, oficiată în prezenţa
comandantului navei, căpitanul Wilhelm, şi a doi preoţi,
Ludvig Gassel şi părintele Theodor, preotul bisericii
protestante din cartierul Die Bache. Cu lacrimi în ochi,
un tată, Karol Mohler, cu surâsul pe buze, o soră,
Carolinne Massel şi, tulburat, Johan Krosler.
46
Şirul vorbelor se stinse lăsând emoţia să respire în

voie, ochii să se înduioşeze, iubirea să-şi urmeze calea.
Tăcere, aşteptare, serenitate şi, mai ales, sentimente
strecurate prin priviri, prin gânduri. Spre ce se îndrepta
oare ruga părintelui Theodor, a ce plângea inima lui
Karol Mosler, ce tremur stăpânea sufletul Carolinnei
Massel şi ce semăna Johan Krosler în mintea sa?
Întâi se iubiră mâinile. Abia atingându-se, degetele
se strecurară spre palmele aşteptânde. O clipă de
nehotărâre şi, uşor, urmând parcă un ritual, braţele se
încătuşară. Apoi se iubiră ochii. Albastrul unei priviri
inundă ochii bruni cu o mare de vise. Duioşia unei
lacrimi mângâie frumuseţea femeii. Uşor, sprâncenele
coborâră peste luminile care nu mai aveau astâmpăr şi,
privind cu puterea minţii, se iubiră sufletele. El trăia
pasiunea, ea simțea dorinţa. Pasiune şi dorinţă se topiră în
sărutul care pecetlui căsătoria cu iubirea buzelor.
— Tinere, ai terminat toată rezerva de lemn. Ai
făcut butoaie bune. Sunt mulţumit. Spune-mi cât îţi
datorez?
— Nu vreau nicio plată. Vreau fata!
— Fata?
— Da, fata.
— Eşti sigur că nu vrei bani? Pot să-ţi ofer cât îmi
ceri. Mi-am dat seama că eşti un tânăr muncitor şi corect.
Maria nu poate fi plată pentru muncă. Noi suntem
creştini!
— Dar eu vreau să o iau pe Maria! Şi încă ceva.
Deşi am mers cu voi la biserică toată iarna, să ştiţi că la
origini sunt evreu. Numele meu este Hirsh Reuven
Massel şi prenumele Reuven va dăinui prin fiul meu. De
47
Silviu Crăciunaș
când am trecut la catolicism, spun însă că mă numesc

Hersh Massel.
— De ce te-ai convertit?
— Străbunicii mei au fost expulzaţi din Polonia,
părinţii au fost alungaţi din Lübeck, iar eu am revenit în
locul în care s-au născut părinţii. Am o meserie din care
trăiesc şi dacă vecinii mei se roagă la o biserică pot şi eu
să mă rog alături de ei. Câte urechi ar trebui să aibă
Dumnezeu pentru a asculta toate rugile? Oriunde ne
ducem, fiecare avem un Dumnezeu cu care ne însoţim în
gând şi în curăţenie. Dacă El nu ne ascultă, atunci cum ar
putea să o facă un Dumnezeu al tuturor? Mă rog lângă o
scândură sau în biserică. Care este diferenţa? Butoiul şi
biserica sunt creaţii ale omului nu ale lui Dumnezeu.
— Eşti doar pe jumătate creştin, dar cert nu mai
eşti evreu.
— Cum rămâne cu Maria? Eu oricum nu vă iau
bani pentru butoaie.
— Din ce o să trăiţi?
— În Lübeck sunt mulţi negustori de vinuri. De ce
nu o întrebaţi şi pe Maria?
Maria a născut gemeni. O fată grăbită a venit prima
pe lume. În urma sa, un băiat. Pe barbă avea un semn din
naştere. Când se certau, Raul îi reproşa că, în dorinţa de a
fi prima, l-a împins şi l-a rănit la bărbie înainte chiar de a
se naşte. Şi poate nu greşea. Carolinne Massel era o
răzvrătită care nu suporta să piardă întâietatea în tot ceea
ce făcea. De mică s-a ataşat de sculele tatălui, cioplind
oameni şi animale din lemnele uscate cu grijă pentru
doage. Fiind înclinată spre arte, a urmat cursurile
proaspătului Conservator de Muzică din Lübeck, înfiinţat
48
în 1911 de Marie Luise Kabel. A sfârşit prin a prelua

atelierul tatălui, reprofilându-l pe construcţia de
instrumente muzicale din lemn. Raul a urmat studii
economice. Depărtarea şi pierderea părinţilor i-a apropiat
pe cei doi, firi atât de diferite. Raul era sociabil, spontan,
deschis, în timp ce despre Carolinne se putea spune doar
că este o singuratică. La 30 de ani îşi iubea viorile, dar nu
ştia să iubească oamenii. Acum, în faţa ceremoniei, o
coardă a sufletului, prea mult timp înăbuşită de firea-i
răzvrătită, îşi cerea dreptul să vibreze, să-i cucerească
fiecare părticică a trupului. Şi înţelegea că, întorcându-se
în Lübeck, va pierde şansa de a-şi apropia întreaga
fiinţă. Raul şi înfloritoarea Johanna îşi vor împreuna
drumurile în călătoria iubirii. Cu oricât de multă răbdare
ai trăi singurătatea, nu poţi să împiedici sufletul să-şi
caute sufletul pereche.
— Voi face un drum în căutarea călătoriei.
Cuvinte şoptite spre largul oceanului. Auzind-o,
privind-o, părintele Theodor îi descifră sufletul şi simţi că
Dumnezeu i-a dăruit un semn. Întoarse privirea iscodind
gândul lui Johan Krosler. Aceeaşi privire pierdută în larg,
căutând parcă umbra propriului suflet. Ogorul era reavăn,
sămânţa putea fi aruncată.
Călătoriile sufletelor, îngemănate cu cele ale
gândurilor, premerg călătoriile trupurilor care ne conduc
spre împlinirea destinelor. Plecăm odată cu primul
scâncet al necunoaşterii spre călătoriile vieţii care
converg invariabil spre marea călătorie care ne readuce în
necunoaştere.
49
Silviu Crăciunaș
7. In memoriam
Marea lui Atlas, 41,46 latitudine nord, 50,14

longitudine vest.
În urmă cu 19 ani, exact în acest loc, căpitanul
Wilhelm oprise motoarele unei alte nave Bremen, a treia
din serie.
Tristeţe, neputinţă, consternare. Erorile omului,
impetuozitatea naturii, hazardul presărat pe axa timpului
erau pictorii unui tablou care copleşea sufletul, tulbura
mintea, storcea vlaga fiinţei. Ochii ar fi vrut să privească,
dar trupurile se chirceau pe punţi, copleşite în faţa voinţei
divine. Părintele Ludvig Gassel îşi răsfrângea credinţa în
murmurul unei rugi. Ce rugăciune ar fi putut născoci
mintea omului în faţa unui tablou martor al nepăsării sale
infinite? Un altar barbar a absorbit oare miile de glasuri
care îi cereau îndurare, iar El nu a mai auzit jeluirea
sufletelor, scâncetele nevinovate ale copiilor? Valuri
îngemănate în creste de spumă, legănau trupuri sau bucăţi
de trupuri valsând în muzica vântului. Soarele arunca
raze îngheţate peste iubiri încleştate într-un ultim sărut. O
femeie care îşi strângea copilul la piept nu mai dorea
decât ca El să lase un suflet păcătos să ducă dragoste,
dincolo de viaţă, unui suflet nevinovat.
— Iartă-mi, Doamne, păcatele, ai milă de sufletul
sufletului meu!
50
Mai încolo, o doamnă, în drumul ei spre

cunoaşterea vieţii, şi-a revărsat ultima dragoste asupra
unui câine, care a urmat-o cu supunere spre nefiinţă.
Vasul se lăsa purtat de valuri printre trupurile
azvârlite din cabinele Titanicului, un grandios gând
uman, umbră palidă a puterii omului, ascuns ruşinat în
abisul oceanului. Iar undeva, în marginea tabloului, spre
orizont, se profila, indiferentă, spre înaltul cerului,
strălucirea albă de gheaţă.
Cu patru zile în urmă, zvonul dezastrului se
răspândise rapid printre călătorii aflaţi pe Bremen, dar
nimeni nu a bănuit că oceanul îi va pune, cu atâta
nepăsare, în faţa unui tablou care depăşea orice putere de
înţelegere.
Ajunşi la New York, relatările lor amplificară
emoţia prezentă pe cele două continente. Domnişoara
Johanna Schunke declara:
Era puţin trecut de ora 4 după amiază, sâmbătă 20
aprilie, când de pe nava noastră am zărit un imens
iceberg. Pe măsură ce ne apropiam, de la tribord puteam
observa puncte mici care pluteau în jur. Un sentiment de
durere şi de teamă a cuprins toţi pasagerii. (...) Am văzut
corpurile atât de clar, încât ne dădeam seama de hainele
pe care le purtau, dacă erau bărbaţi sau femei. (...) Am
zărit o femeie în rochie de noapte ţinând un copil strâns
la piept. Unii pasageri au leşinat. O altă femeie, complet
îmbrăcată, avea braţele încrucişate în jurul trupului unui
câine pletos. (...) Un grup de bărbaţi, atât de îngheţaţi că
păreau vii, agăţaţi de un scaun, într-un ultim efort de a-şi
păstra vieţile.
51
Silviu Crăciunaș
Într-un articol publicat de Chicago Daily Tribune în

25 aprilie 1912, căpitanul Wilhelm descria scena care
înconjura vasul Bremen.
Între 150 şi 200 de corpuri, bărbaţi, femei şi copii,
purtând veste de salvare, împietriţi prin îngheţare în plin
efort de a se salva sau de a salva, pluteau în jurul
vasului. Am explicat pasagerilor, care cereau să culegem
trupurile, că un alt vas, Mackay-Bennett, se afla la doar
două ore de locul catastrofei şi era trimis special pentru
acest lucru.
La îmbarcare, toţi pasagerii cursei rapide spre New
York primiseră un bilet. Raul Reuven Massel a citit:
În urmă cu 19 ani, fiind căpitanul vasului Bremen
3, plecat în cursă spre New York, am fost martorii
tragediei Titanicului. Doresc ca, la locul tragediei, să
aducem un omagiu celor care au pierit. Vă invit să vă
alăturaţi acestui moment de reculegere. Eu, Raul Reuven
Massel, îl rog pe bunul Dumnezeu să-l primească pe
supusul său William T. Stead în Împărăţia Sa.
Căpitan Wilhelm
Acelaşi mesaj îl primise și Johanna, doar că numele
era altul: Ann Elisabeth Isham.
Raul şi Johanna cunoşteau istoriile celor doi din
relatările presei. În plus, William T. Stead se numărase
printre scriitorii săi preferaţi. Ziarist şi scriitor, el a reuşit,
în urma unor investigaţii, să oblige parlamentul englez să
voteze o lege pentru protecţia copilului. Angrenat în
presa vremurilor prin acţiunile sale umanitare, pionier al
jurnalismului de investigaţie, înfiinţează în 1890 o revistă
de recenzii intitulată Review of Reviews. Autor al unor
cărţi de succes, el scria în 1886, eseul „Cum s-a
52
scufundat vaporul cu corespondenţă în mijlocul

Atlanticului”, presentiment a ceea ce va trăi 26 de ani
mai târziu. Subiectul unei alte povestiri, datând din 1892
şi intitulată „De la Lumea Veche către Lumea Nouă”,
era vasul Majestic care participa la salvarea
supravieţuitorilor unei nave lovite de un iceberg.
Întâmplare sau premoniţie? Nava aparţinea companiei
maritime White Star Line, companie cu care va călători
spre Lumea Nouă 20 de ani mai târziu. A militat pentru
crearea Statelor Unite ale Europei. Cunoscut pacifist, a
fost invitat de către William Howard Taft să participe la
un congres în Carnegie Hall. După ce a ajutat femei şi
copii să urce în bărcile de salvare, s-a retras în salonul de
fumători, preferat pentru stilul georgian, unde, aşezat pe
un scaun de piele, şi-a petrecut ultimele clipe ale vieţii
citind o carte.
Ann Elisabeth Isham, o femeie de 50 de ani, se
reîntorcea în America după 9 ani petrecuţi în Europa.
Fratele ei, Edward, o invitase să-şi petreacă vara cu
familia sa la New York, unde spera să o convingă să-şi
refacă viaţa.
Un cer nehotărât se juca cu razele soarelui, lăsând
dâre de umbră şi lumină pe suprafaţa vasului. Pasagerii,
vizibil marcaţi de încărcătura momentului, se adunaseră
pe puntea superioară. Cuprinşi de compasiune, îşi
îndreptară privirile spre largul oceanului, o întindere atât
de liniştită şi prietenoasă. Nimic din atmosfera despre
care citiseră în presă. Valurile răspândeau un cântec surd,
izbindu-se de coca vasului încremenit în centrul unui cerc
perfect trasat de linia orizontului. Soarele îşi alina drumul
spre odihna nopţii, undeva, la provă. Din înaltul punţii,
53
Silviu Crăciunaș
privirile ţintuiau apusul urmând dâra roşiatică care

şerpuia în unduirile oceanului. Toate motoarele de pe
Bremen erau oprite, ancorele şi apele clocotite îşi
disputau cu înverşunare vasul.
— Contact!
O comandă scurtă şi elicea hidroavionului prinse a
zvârli valuri de aer răcoros. Câteva momente de
intensitate sonoră, după care, aruncat de catapultă,
avionul se avântă spre larg. Mai întâi pierzând înălţime,
apoi ridicându-se maiestuos spre înaltul cerului. Reveni
atât de aproape de ocean, încât dâre tremurânde de apă îi
urmau zborul în jurul vaporului. Părea că se contopeşte
cu umbra sa atingând oglinda oceanului. Câţiva marinari,
aflaţi într-o barcă lăsată la apă, se lansează înotând spre
nicăieri. Renunţând să mai producă cercuri în jurul navei,
avionul ia înălţime şi se întoarce spre grupul de oameni
aflaţi în voia valurilor. Câteva veste de salvare, aruncate
din avion, sunt culese de marinari. Un exerciţiu de
salvare, preludiu al comemorării.
O torţă uriaşă, lansată din barcă, fixată într-un inel
gonflabil, începu să arunce o lumină abia zărită în prag
de înserare. Alte 200 de torţe, de acelaşi tip, au fost
coborâte cu ajutorul unor pârghii şi împinse de jur
împrejurul vasului. În depărtare, orizontul îndemna
oceanul să muşte cu sete din discul soarelui. Nefiresc de
repede, lumina se pierdu în semiobscuritatea serii făcând
vizibile torţele care pluteau pe valurile care păreau a
naşte umbre încărcate de trăire. În vorbele pline de
evlavie, revărsate din piepturile a peste o mie de călători,
Ave Maria împăca cele 1517 suflete cu destinul lor.
Apoi, din torţă în torţă, o linie de foc cuprinse întreg
54
conturul vasului. Glas după glas, în neantul nopţii, într-o

ultimă chemare, nume după nume, martirii domnului erau
pomeniţi sub cupola cerului, acelaşi cer care le-a refuzat
supravieţuirea.
55
Silviu Crăciunaș
8. Dincolo de vorbe
Johanna mângâia plicul lăsat de Johan Krosler.

Prinsă în vâltoarea unei întâmplări neaşteptate dar dorite,
retrăia emoţia câtorva clipe care nu voiau să-i părăsească
cugetul. Priviri care întorc din soarele serii sclipiri de
iubire, un gest care copleşeşte prin mărinimie, o fire
directă, o voce liniştitoare, apăsată, toate adunate în
chipul frumos al unui tânăr care îi cucerea vertiginos
fiinţa. Tumultul de vorbe care răsăreau din adâncul inimii
se pierdeau înainte de a fi rostite, înainte ca mintea să le
dezlege înţelesul. Doar ochii şi inima şopteau un adevăr
nedesluşit încă. Era îndrăgostită.
O tăcere mai grea decât apăsarea nevoilor zilnice îl
urma pas cu pas pe Karol Mosler, tatăl Johannei. Fără să i
se spună, chiar înainte ca ea singură să o gândească, ştia
că hotărârea era luată. O inimă care inunda fiinţa cu
sângele aprins al tinereţii și iubirii nu putea decide altfel.
Două zile trecuseră ca şi când plicul nici nu ar fi
existat. Apoi, brusc, cuvintele se descătuşară într-un
torent de convingeri şi îndoieli. Johanna trebuia să facă o
alegere. Un pas care o arunca în necunoscut, o decizie
care ar îndepărta-o de casă, de un tată marcat de
singurătatea conjugală, în prag de a pierde şi prezenţa
unei fiice iubitoare. Doar că tatăl, copleşit de ceea ce
citea în sufletul fiicei sale, încerca, prin vorbe, să înlăture
grijile referitoare la persoana sa.
În clipele de singurătate privea îndelung vioara
Ailinei Krosler, căutând un sprijin spiritual în şoapta
56
destinului. O rază de lumină ștergea de pe chipul ei

încleştarea gândurilor care îşi disputau incertitudinile.
Oare nu vioara a îndemnat-o să-l urmeze pe Raul în acea
după amiază de vară? Nu vioara i-a condus lui Raul paşii
şi cugetul spre casa şi inima sa? Vioara i-a adus cândva
durere, iar acum îi potriveşte paşii pe drumul
fericirii. Sub privirile mirate ale tatălui, luă vioara şi se
îndreptă spre şcoală, unde ştia că-l va găsi pe părintele
Theodor.
— Mi-aţi spus că destinul a hotărât ca vioara să-mi
fie aproape.
— Destinul este o însumare de întâmplări, iar
întâmplările vin din grădina Domnului. Uneori El le
înfăptuieşte, alteori ne conduce paşii spre împlinirea lor.
— Am păstrat vioara aşa cum mi-aţi cerut, dar nu
am trăit decât durere privind-o. Astăzi, pentru prima dată,
simt că îmi este aducătoare de fericire. Să însemne că
destinul ei alături de mine a luat sfârşit? Ani de-a rândul
corzile sale vibrau în mintea mea amarul amintirilor, iar
acum, când o privesc, mă învăluie iubirea.
— Aş putea lăuda lucrătura Domnului, dar iubirea
se naşte din noi, iar Domnul o binecuvântează.
— L-am văzut doar de două ori şi voinţa inimii
răzbeşte judecata minţii. Acum două zile am cântat
pentru prima dată la vioară. A fost modul meu de a
revărsa asupra sa bucurie, de a-i reda strălucirea pe care o
vedeam atunci când era în mâinile Ailinei.
— Un lutier, iubind o bucată de lemn, a cioplit-o cu
mâinile, mintea şi sufletul, dăruind omenirii o jucărie. O
jucărie a vieţii. A trecut din mână în mână, a adus durere
şi bucurie, alături de ea s-au împlinit destine. Poate
57
Silviu Crăciunaș
vioara a fost în umbra alegerilor tale și te-a condus spre

fericire.
— Acum câteva zile ne-a vizitat un domn de la
banca Sal. Oppenheim unde lucrează Raul, tânărul care
mi-a cucerit inima. Mi-a adus un bilet de vapor pentru
America, acolo unde Raul va pleca pentru un an.
— Cum se numeşte domnul?
— Nu am aflat. A insistat să cânt la vioara Ailinei.
Am refuzat, dar am simţit că vioara mă cheamă. Am
cântat pentru mine, pentru mama, pentru Ailin şi pentru
fericire. Am cântat mângâindu-i corzile cu tremurul
iubirii mele. La ultimul acord nu mai era în cameră, dar şi
azi îi simt prezenţa şi mulţumirea. De atunci, vioara îmi
aduce din nou tristeţe. O altfel de tristeţe. Dacă l-aş
regăsi, i-aş dărui vioara. Vioara trebuie să-şi urmeze
propriul destin.
— Dacă ai cântat pentru acel domn, am şi eu o
rugăminte. Nu ai cântat niciodată copiilor cu vioara
Ailinei. Vrei să le cânţi acum?
După ce Johanna intră cu emoţie în sala de muzică,
părintele Theodor se grăbi să-i telefoneze lui Johan
Krosler. În mai puţin de o oră, maşina băncii Sal.
Oppenheim opri lângă curtea bisericii. Părintele Theodor
şi Johan intrară uşor în sala de muzică „Ailin Krosler”.
Când acordurile se pierdură lăsând doar măreţia ecoului
în suflete, Johanna simţi privirile celor doi. Se întoarse
lăsând bucuria să-i inunde chipul.
— Johanna, domnul este Johan Krosler, fratele
Ailinei.
Vaporul dispăru dincolo de linia orizontului.
Fiecare om îşi percepe viaţa clipă de clipă. Alături de alţi
58
oameni realităţile fiecăruia se contopesc într-o realitate

de grup. Când spaţiul sau timpul separă sufletele,
realitatea se multiplică în mii de realităţi. Pe vapor se
năştea convieţuirea celor care se îndreptau spre Lumea
Nouă. Trăiri singuratice, speranţe, bucurii, mirare,
încântare. De pe ţărm, rudele rămase se reîntorceau la
căminele lor într-o nouă realitate, o realitate trunchiată.
Tristeţe, amintiri, îndoieli. Johan Krosler, Karol Mosler,
părintele Theodor şi Carolinne Massel rămaseră tăcuţi pe
chei. Din exterior exista o singură realitate, dar proiecţia
sa în cugetul fiecăruia năştea sentimente şi stări diferite.
Momente de tăcere întrerupte, în final, de înţelepciunea
părintelui Theodor. Încă de pe vapor, simţea că Domnul a
mai săvârşit o lucrare, iar el, părintele Theodor, este
unealta lui. Cei patru priveau spre orizontul pierdut în
ape.
— Carolinne, am fi bucuroşi să te conducem cu
maşina la Lübeck.
Părea că spusele părintelui se pierduseră în largul
oceanului. Între două asalturi virulente ale valurilor
asupra cheiului, liniştea părea de nesuportat. Un tată,
prins în durerea lui, avea dreptul la tăcere. Doi tineri,
apăsaţi de ştiinţa singurătăţii, nu găseau calea spre lumina
vorbelor. Nu ştiau să pornească spre propriile călătorii,
nu puteau să-şi abandoneze drumurile spre o avenire
dorită, dar necunoscută. Cugete apăsate de cuvinte
nerostite.
— Nu vreau să mă întorc în Lübeck, răspunse într-
un târziu Carolinne privind în continuare spre orizont.
Johan Krosler se întoarse primul spre Carolinne.
59
Silviu Crăciunaș
— De ce nu aţi veni la Köln cu noi. Sunt convins

că veţi...
Câteva valuri puternice acoperiră restul frazei.
Oricum, vorbele nu mai contau, căci privirile lor se
încrucişaseră.
60
9. Cu ajutorul Domnului
Cu ajutorul Domnului.
Părinţii mei dragi, eu nu pot să acţionez altfel,
poate Domnul mă va ierta, inima mi-a sângerat când am
auzit de tragedia voastră şi a altor 12000 de evrei. Eu
trebuie să protestez astfel încât toată lumea să audă
despre protestul meu, trebuie să fac acest lucru. Iertaţi-
mă.
Herschel Feibel Grynszpan
Zilnic, Johan Krosler avea grijă să plece la timp de

acasă pentru a ajunge la ora opt în clădirea băncii Sal.
Oppenheim. Soţia, Carolinne, îl alinta în fiecare
dimineaţă, punând în pericol punctualitatea-i proverbială.
Uniţi de părintele Theodor la scurt timp după întoarcerea
din Bremen, cei doi au învăţat împreună să alunge din
cugetele lor apăsarea anilor de singurătate. Vizitele la
cimitirul Melaten se răresc, iar starea sufletească a lui
Johan în faţa celor trei cruci aduce mai degrabă a
binecuvântare decât a durere. Tatăl său, Rudolf, mama
sa, Aysel, verișoara sa, Ailin, s-au întors în viaţa lui,
ascunşi în sufletul Carolinnei. Din privirea eliberată de
apăsarea singurătății pătrundeau în lumea umbrelor raze
de soare.
— Am fost ani de-a rândul îndurerat de pierderea
voastră, iar acum ştiu că şi voi vă bucuraţi alături de
mine. Sunteţi fericiţi prin mine.
61
Silviu Crăciunaș
În acea dimineaţă totul era tensionat. Cu două zile

înainte, în 8 noiembrie 1938, evreul de origine poloneză
Herschel Feibel Grynszpan împuşcase un oficial al
ambasadei germane din Paris, ca un strigăt de disperare
adresat întregii lumi. Ernst vom Rath, secretar la
ambasada germană din Paris, îşi pierde viaţa a doua zi. În
orele care au urmat atentatului, oficialităţile naziste au
trecut sub tăcere absolută incidentul. O tăcere care părea
premeditată. În seara de 9 noiembrie, la Munchen,
participând la tradiţionala ZI A MIŞCĂRII, Joseph
Goebbels anunţă decesul lui Ersn von Rath, adăugând că
au fost raportate şi alte revolte ale evreilor din Germania
şi Austria. Cu legile antisemite deja în vigoare, tensiunea
în rândul familiilor de evrei, sau mixte, era maximă.
Legea pentru protecţia sângelui şi onoarei germane,
alături de legea privind cetăţenii Reichului, stabilea cu
precizie cine este în întregime evreu, pe jumătate sau pe
un sfert şi interzicea căsătoriile germanilor puri cu
aceştia. Cu toate că politica şi intenţiile Reichului de a
purifica Germania de evrei erau cât se poate de evidente,
Joseph Goebbels spunea participanţilor: Partidul trebuie
să organizeze şi să execute acţiunile împotriva evreilor
fără a părea deschis angajat. În aceeaşi noapte, un val de
mişcări spontane duc la incendierea sinagogilor,
devastarea magazinelor evreilor.
Johan se îndreptă spre bancă făcând un mic ocol pe
la magazinul de antichităţi al lui Julius Silberman unde
Carolinne se ocupa de restaurarea instrumentelor
muzicale. Magazinul era devastat, un grup de nazişti
vociferau, aruncând cu pietre.
62
— Moarte evreilor! L-au arestat, folosea magazinul

pentru întruniri secrete.
Arestarea lui Julius era un pericol pentru Carolinne.
Fără să mai stea pe gânduri, se întoarse acasă. În aceeaşi
seară, Johan şi Carolinne se îndreptau spre cartierul Die
Bache, unde erau aşteptaţi de părintele Theodor. După
puţin timp, Johan, însoţit de o femeie purtând pardesiul
Carolinnei, se întorcea acasă. Cei doi, făcând oarecare
zarvă, se îndreptară spre gară. Falsa Carolinne luă un tren
spre Viena. Târziu în noapte, însoţită de părintele
Theodor, Carolinne se strecură spre gospodăria lui Karol
Mohler.
A doua zi, jovial ca întotdeauna, îi rugă pe
subalterni să-i scuze absenţa datorată unor evenimente
intervenite în familia soţiei, evenimente care l-au obligat
să-i pregătească plecarea în Austria.
În faţa băncii, câţiva cetăţeni agitau mâinile a
ameninţare. Îi rugă pe cei câţiva evrei, angajaţi în bancă,
să rămână câteva zile acasă în speranţa că spiritele se vor
calma. Spre sfârşitul zilei, o parte dintre funcţionari
ocupară holul de la parter.
— Să curăţăm banca de evrei!
Clienţii erau legitimaţi, iar evreilor nu li se mai
permitea accesul. După câteva săptămâni de negocieri,
partenerii acceptă ca banca să fie administrată de Robert
Pferdmenges şi să funcţioneze sub numele Pferdmenges
& Co., înlăturând în acest fel presiunea exercitată de
mediile naziste împotriva denumirii şi originii acesteia.
Se considerase că, datorită alianţelor prin căsătorie,
familiei Oppenheim nu i se puteau aplica legile de
63
Silviu Crăciunaș
discriminare a evreilor. Odată cu schimbarea numelui

băncii, Johan Krosler se mută în cartierul Die Bache.
— Heil Hitler!
— Heil Hitler!
Un schimb de saluturi pătimaşe, împrăştiate în
subconştientul oamenilor printr-o maşină de propagandă
neobosită. În cartierul Die Bache, ca şi în alte cartiere, se
făcea curăţenie. Controale civilizate ziua, descinderi
violente noaptea.
— Acestea sunt actele mele. Mă numesc Johan
Krosler.
— Unde este soţia?
— Este plecată la părinţi în Austria.
— Avem informaţii că soţia este pe jumătate
evreică.
— Am cunoscut-o la Bremen. Nu are nicio legătură
cu evreii. Este austriacă. Puteţi verifica actele de
căsătorie.
Cei doi renunţară să mai pună întrebări, dar îl
împinseră pe Johan Krosler din uşa deschisă şi, cu
sârguinţă, răscoliră micuţa locuinţă. Dezamăgiţi, se
îndreptară spre casele învecinate. Puneau doar întrebări.
— Cine îl vizitează pe Johan Krosler?
— Pleacă de acasă?
— Cât timp lipseşte?
Informaţiile se adunau, dar nu duceau nicăieri.
Pentru moment, emoţiile puteau fi stăpânite, autorităţile
nu păreau foarte insistente în căutările lor. Johan ştia că
este urmărit şi singurele drumuri erau la biserică şi la una
din reşedinţele familiei Oppenheim.
64
În podul casei lui Karol Mohler, la doar două străzi

de noua locuinţă a lui Johan, Carolinne se pierdea în
gânduri fără sfârşit. Trecuseră două luni de la plecarea sa
şi soarta îi adusese o veste neaşteptată şi nedorită pentru
aceste vremuri. Era gravidă. Comunica cu soţul ei prin
părintele Theodor, dar ascundea tuturor acest fapt.
Suferinţele erau prea mari şi nu puteau fi răsfrânte asupra
tuturor. Orele treceau greu. Cu vioara Ailinei alături,
aşternuse pe hârtie povestea acesteia, aşa cum i-a spus-o
Johan. Nopţile se pierdeau în clipe de nesomn, tresăriri
asaltau mintea şi inima, zilele piereau înecate în negura
gândurilor fără de sfârşit. La doar câţiva paşi de omul
care doar printro îmbrăţişare i-ar fi adus liniştea în
suflet, o fiinţă încerca să înţeleagă cu ce a greşit.
Amintirile ultimilor ani, liniştea care îi învăluise până nu
demult trupul şi mintea se regăseau tot mai greu în
micuţa încăpere semiobscură aflată la capătul podului.
Atunci când a renunţat să mai spere, pentru prima dată
după trei luni, Karol Mohler o chemă jos. Involuntar,
ascunse caietul sub suportul care fixează vioara şi coborî.
O întâmpină părintele Theodor împreună cu aceeaşi
călugăriţă care i-a luat locul când a venit în cartier.
Văzându-i, îşi reaminti vorbele tatălui ei: Dumnezeu nu
este în cer ci în oameni, iar oamenii care îl au pe
Dumnezeu în ei au o singură religie. Poţi ajunge în rai
prin oameni, sau poţi gusta din durerile iadului tot după
voia omului. Chiar aici pe pământ. A doua zi, dimineaţa,
Carolinne, deghizată în sora Rosalia, alături de
părintele Theodor, părăsi Kölnul.
Johan Krosler era de multă vreme cunoscut ca un
musafir obişnuit al familiei Oppenheim, deci nu
65
Silviu Crăciunaș
surprindea pe nimeni vizitele tot mai dese ale acestuia la

reşedinţa lui Friedrich Carl von Oppenheim. Era
februarie 1939 şi, în sfârşit, Johan putea să întrevadă o
speranţă care să-i alunge temerile.
— Johan, în august plecăm la New York, cu vasul
Bremen. Am obţinut toate aprobările pentru o călătorie
de afaceri. O să ne însoţeşti în calitate de consilier.
Carolinne a primit în Austria alte acte şi se va îmbarca
odată cu noi.
Vasul Bremen era darul Domnului. Acolo el a
întâlnit-o pe Carolinne, acolo şi-a abandonat temerile în
privirea uşor sălbatică a unei alte singurătăţi. Pe puntea
vasului călătoria trupului s-a îngemănat pentru totdeauna
cu drumul vieţii adevărate, viaţă pe care Domnul ne
îndeamnă să o respectăm, aici pe pământ, mai mult decât
orice altceva.
După plecarea lui Johan, Friedrich Carl von
Oppenheim şi soţia sa, Ruth, rămaseră tăcuţi. Johan
Krosler a aflat doar o parte din adevăr. Gândurile nasc
speranţe, iar speranţele iau mereu calea rugăciunii.
— Cu ajutorul Domnului!
66
10. Lacul Königssee
— Un sfârşit de februarie darnic.

— Gheaţa s-a topit şi putem folosi barca.
— De ce un om simplu, fără şcoală, ştie să facă
diferenţa dintre bine şi rău, dintre bucurie şi durere, iar
oameni cu carte se lasă intoxicaţi cu lozinci care alungă
credinţa?
— Părinte, şcoala înveninează mintea. Fiul meu
este un exemplu.
— Jonas, tu nu crezi ceea ce spui. Copilul tău are
doar 13 ani şi ştiu că are un suflet bun.
— Aşa este, dar mintea lui este otrăvită. În casă ne
spionează pentru a afla ce vorbim despre Hitler.
— Nu este vina lui. Aş vrea să-i vorbesc. Pentru
orice otravă există un antidot, pentru otrava minţii avem
cuvântul.
Câteva minute de linişte după care continuă.
— Sau, poate muzica.
De la venirea celor doi musafiri, în fiecare seară,
vorbele amuţeau în faţa tânguirii unei viori care presăra
în suflete tristeţe şi speranţă.
De 10 ani, Jonas împreună cu soţia sa şi cu Josef,
pe atunci de 3 ani, s-au stabilit lângă biserica San
Bartolomeo, pe malul lacului Königssee. În serile când
nu avea de lucru la biserică, Jonas vâslea până în dreptul
unui platou pe care sălăşluiesc de veacuri câteva stânci
aducând a trupuri umane. Se spunea că locurile erau sub
stăpânirea unei familii regale atât de crude, încât
67
Silviu Crăciunaș
Dumnezeu i-a pietrificat şi i-a aşezat sus în vârful

muntelui, drept pildă. Privea ore în şir siluetele nemişcate
şi nu reuşea să mai înţeleagă lumea în care viaţa
oamenilor era cufundată în negura necredinţei. Şi acum,
fiul lui pe care nu-l putea smulge din ghearele
propagandei.
— Josef, mâine după ce te întorci de la şcoală, o să
mergem la biserică. A venit în vizită un părinte din Köln
împreună cu o călugăriţă. Ne roagă să-i ajutăm.
Josef se foi pe scaun în faţa mâncării neatinse.
Mama lui îl privi nemulţumită şi făcu un gest a neputinţă.
A doua zi Josef nu se mai întoarse de la şcoală. Îngrijorat,
Jonas luă drumul bisericii. Părintele îl linişti şi îl rugă să
pregătească barca.
— Părinte Theodor, soră, veniţi cu noi. Va fi o
plimbare deosebită. Jonas, în legătură cu discuţia de ieri.
Îţi judeci greşit fiul. Acum sigur este la grota din insula
Christlieger. Azi au fost ridicaţi părinţii Hildei, iar Hilda
a fugit. Nu ştie nimeni unde este acum, dar eu am o
bănuială.
Apele lacului reflectau razele soarelui timpuriu de
februarie, jucând culori nefireşti, întunecate la suprafaţă
şi tot mai deschise spre adâncuri. Königssee, sau Lacul
Regelui, primeşte lumina cu voluptatea limpezimii sale
desăvârşite. Curenţii pe verticală, creaţi datorită
diferenţelor de temperatură, fac ca la suprafaţa lacului să
apară o fierbere care împiedică lumina piezişă a soarelui
să pătrundă, dar reflecţiile produse de aceste mici valuri
răzbesc spre adâncuri, dând culori deschise câţiva
centimetri sub apă. Loviturile uşoare ale vâslelor, purtate
de aerul după-amiezii spre munţii care ţâşnesc din ape
68
spre înalturi, revin de pretutindeni murmurate în mii de

ecouri. Când barca se apropie de insulă, părintele făcu un
semn prin care cerea linişte absolută. Inutil, Josef
observase barca şi renunţase la orice tentativă de a se
ascunde. Dimpotrivă, se apropie de lac făcând semne cu
mâna. Ajunşi pe mal, părintele îl opri pe Jonas să-l
mustre şi, spre surprinderea tuturor, scoase din barcă
pături şi alimente. I le întinse lui Josef, care se făcu de
îndată nevăzut. O potecă urca pieziş printre brazii
aplecaţi uşor spre ape de către vânturile care zdrobeau
aerul în căldarea lacului. Ajunseră la grotă. Pe un loc
înalt, uscat, Hilda, învelită în pături, mânca printre
lacrimi. Cu două zile înainte, odată cu zorii, soldaţii au
dat buzna în casa părinţilor.
— Luaţi câteva lucruri şi veniţi cu noi.
Cu un glas autoritar, tatăl ei o duse spre uşa din
dos.
— Fugi, Hilda. Mergi la biserică!
Atât a reuşit să-i spună înainte ca soldaţii să
pătrundă în cameră. Când deschise uşa care dădea spre
grădină, un alt soldat îi tăie calea. Rămase o clipă
nemişcată, apoi simţi mâna acestuia împingând-o uşor
spre grajdul din spatele casei.
— Fugi, fetiţo!
A stat ascunsă toată dimineaţa printre pomii de la
Cotul mic, unde venea adesea, nu singură, să dea pietre
lacului, cum spunea Josef. Acesta a găsit-o după masă şi
a ascuns-o în grotă.
— Josef, te întorci cu noi acasă. Eu şi părintele
Theodor vom reveni după căderea nopţii. O să avem grijă
de Hilda.
69
Silviu Crăciunaș
Abia coborâţi din barcă, trei soldaţi îi întâmpinară

cu salutul binecunoscut. Cu un gest scurt, părintele îi
opri.
— Sunteţi în grădina Domnului, aici doar pe El îl
proslăvim.
În timp ce doi dintre soldaţi dialogau cu acesta, un
al treilea se apropie de părintele Theodor şi de călugăriţă.
Nu spuse nimic, îi privi clipe bune şi, înainte de a se
întoarce, lăsă să cadă un petec de hârtie. După plecarea
celor trei, ridicară hârtia de jos. Era o adresă din
Salzburg, lăsată pentru Hilda.
În drumul lor spre casă, Jonas şi Josef păşeau
tăcuţi, mână în mână, precum o singură fiinţă.
A doua zi, după lăsarea întunericului, Jonas
împingea uşor barca spre largul lacului. Vâslele
pătrunseră uşor în apa lacului, dar înainte ca acestea să
lovească, Hilda sări din barcă şi alergă spre ţărm.
Cuprinse obrajii lui Josef cu mâinile şi aşternu primul ei
sărut de fată pe buzele lui.
— Să nu mă uiţi, Josef!
Se îndreptau uşor spre celălalt capăt al lacului, spre
Austria. De câteva zile, odată cu lăsarea întunericului,
soseau camioane care descărcau materiale la baza
drumului care ducea spre Cuibul Vulturului, pe vârful
Kehlstein. Noua reşedinţă a lui Hitler se pregătea de
inaugurare. Zgomotul motoarelor umplea întreaga vale cu
un ecou pătrunzător care înghiţea clipocitul uşor produs
de vâsle. Aveau de parcurs aproape doi kilometri de-a
lungul lacului şi nu de sloiurile de gheaţă care îi însoţeau
uneori se temeau. Undeva, aproape de celălalt capăt al
lacului, conuri de lumină măturau suprafaţa apei.
70
Trebuiau să se strecoare, fără a face valuri şi zgomot, pe

o bandă de douăzeci de metri printre luminile
reflectoarelor. Se apropiară uşor şi acostară pe malul
drept, unde se deschidea un golf destul de larg. Jonas
coborî din barcă şi desfăşură prin apă o frânghie pe care o
fixă la cealaltă extremitate a golfului. Din înălţimi
coborau spre lac trei conuri de lumină care treceau
dinspre un mal spre celălalt. Aşteptară un moment
prielnic şi Jonas începu să tragă de frânghia întinsă.
Barca lunecă uşor. Carolinne şi Hilda îşi împreunară
mâinile a rugăciune. Zbaterile sângelui se simţeau până
în vârful degetelor, iar aşteptarea se hrănea din tăria
sufletelor. Încă doi metri şi ar fi depăşit zona, dar, dinspre
mal, răsări un nou con de lumină la doar câţiva metri de
ei. Totul se năruia, câteva minute şi lumina va înghiţi cu
răceală barcă şi oameni, vise şi speranțe. Părintele
Theodor luă vioara şi o împinse uşor spre conul de
lumină. Câteva clipe de aşteptare. Vioara ajunse în cercul
de lumină. Jonas continua să tragă de frânghie, ferindu-se
să producă valuri. Conul de lumină îşi încetini mersul,
după care, uşor, reveni spre mal urmând drumul
viorii. Lacrimi fără stăpân alunecară pe obrajii
Carolinnei. Părintele Theodor îi cuprinse mâinile. Simţea
că prin ochii săi se prelingeau şi lacrimile Ailinei. O
vioară al cărei drum nu îl vor afla niciodată.
71
Silviu Crăciunaș
11. Dumnezeu îl iubeşte pe Hans
— Hans, lacul este plin de lacrimile căzute din

ochii mei. Sunt oamenii vrednici săşi spele mâinile în
apa lui?
— Şi pământul pe care călcăm este creaţia ta. Nu
putem trăi fără lac. Nu suntem vrednici, dar tu ne poţi
învrednici.
— Hans, du-te spre lac să-mi mângâi lacrimile.
— Merg, dar condu-mi tu paşii.
— Cugetul tău este curat şi mintea ta este ascuţită.
Lasă-te condus de ochii sufletului.
— Ştii că tu eşti în sufletul meu şi ochii mei sunt
orbi fără înţelepciunea ta. Sunt prea mulţi oameni care
refuză să vadă cu ochii tăi.
— Uite, în faţa ta se despart trei poteci. Toate duc
spre lac. Pe care crezi că trebuie să o alegi?
— Dacă merg pe cărarea din mijloc, ar însemna că
aleg calea cea mai uşoară. Dacă merg pe cărarea din
dreapta, aş fi nedrept faţă de cărarea din stânga. Toate
trei sunt cărările tale, ar trebui să o aleg pe aceea care mă
va duce spre voia ta şi, cum nu ştiu care este aceasta, nu
voi face vreo alegere.
— Este în firea omului ca, ori de câte ori are
îndoieli, să aleagă drumul de mijloc. Hans, tu nu ai avut
niciodată îndoieli. Judecata ta este simplă şi fermă.
— Da, şi pentru că vorbesc cu tine, oamenii îmi
spun Hans, nebunul lacului.
72
— Într-o lume sănătoasă poţi fi nebun, dar într-o

lume smintită nebunii sunt întregi la minte.
— Vrei să spui că am fost nebun şi acum nu mai
sunt pentru că a înnebunit lumea? Tare aş vrea să ajung
din nou nebunul lacului.
Tot vorbind cu Dumnezeu, Hans nebunul sfârşi
prin a ajunge la mal. Nu a apucat pe niciuna dintre poteci.
Drumul lui Hans nu putea urma cărarea bătătorită de
oameni. El avea mereu propria cale, care îl ducea spre
voia Domnului.
Un soare, destul de viguros pentru luna martie, îşi
scălda cu bucurie razele în apele lacului. Pe faţa lui Hans
jucau petele de lumină scăpate printre ramurile brazilor
aflați în bătaia vântului. Ridică mâna în dreptul ochilor ca
să vadă voia lui Dumnezeu. Coborî privirea dinspre cer
spre lac şi voia Domnului apăru chiar la picioarele sale.
O cutie de vioară, sprijinită în crengile aplecate ale unui
brad, se ridica şi cobora odată cu valurile care loveau
leneşe malul. Se aplecă şi luă în mână vioara. Se aşeză pe
trunchiul bradului care îşi plângea crengile în lac. Cu
mâneca hainei îndepărtă urmele de vegetaţie lipite pe
cutia viorii. A găsit multe lucruri la malul lacului. De
fiecare dată era cuprins de o bucurie
interioară şi mulţumea lui Dumnezeu pentru dar. Acum
se gândea cu tristeţe că vioara lipseşte cuiva şi se hotărî
pe loc să o ducă la biserică. Desfăcu capacul şi, fără a
scoate vioara de pe suportul ei, lovi cu degetul o coardă.
Un sunet grav îşi luă zborul spre largul lacului. Mii de
ecouri, din ce în ce mai slabe, se întorceau spre Hans. Cu
frenezie, arunca înspre cer sunete şi aştepta ca Dumnezeu
să-i răspundă. Un zâmbet îi cuprinse faţa. Cu un pas vioi
73
Silviu Crăciunaș
porni pe malul lacului. Va merge să le arate părinţilor cât

de mult îl iubeşte Dumnezeu.
— Mama şi tata vor fi mândri de mine. Îţi promit
că voi duce vioara la biserică. Părintele va şti ce trebuie
să facă cu ea.
Contrar obiceiului, îşi îndreptă paşii spre
Berchtesgaden urmând drumul folosit de maşini. Înainte
de a ajunge în sat, şoseaua trecea chiar pe lângă cimitir.
Hans s-a născut într-o familie înstărită. O bombă, rămasă
din primul război mondial, a explodat ucigându-i părinţii.
Aruncat de suflul exploziei a rămas, la doar doi ani,
atârnat între braţele mamei sale. Din spate se apropia o
maşină deschisă condusă de un caporal. Ofiţerul, aflat pe
banca din spate, dădu un ordin scurt.
— Opreşte maşina lângă individul acela.
— Domnule maior, este Hans, nebunul lacului. Nu
face rău nimănui. Crede că Dumnezeu îl ascultă şi îi
vorbeşte.
— Opreşte!
Maşina opri chiar în dreptul lui Hans.
— Hei, nebunule!
— Domnule, nu trebuie să te miri că sunt atât de
puţini oameni sănătoşi la minte. Într-o astfel de lume,
numai un nebun poate recunoaşte un alt nebun.
— Nu am nevoie de cuvintele tale, vreau să-mi dai
vioara pe care ai furat-o. Altfel, ai de a face cu mine.
— Cuvintele sunt ale mele, ţi le pot da, dar vioara
trebuie să o înapoiez. Dacă îţi dau vioara, abia atunci ar
însemna că am furat-o.
— Nu eşti decât un biet smintit care nu ştie pe ce
lume trăieşte.
74
— În lumea în care trăiesc eu are loc doar

Dumnezeu şi Dumnezeu îl iubeşte pe Hans.
Un ofiţer, obişnuit să ordone şi să acţioneze, nu
putea tolera un astfel de dialog. Şi, încă, de faţă cu un
caporal. Coborî din maşină, apucă cu o mână mânerul
cutiei şi îl împinse cu cizma. Hans căzu pe marginea
drumului. Ofiţerul se urcă în maşină şi dădu ordinul de
plecare.
— Domnule maior, sângerează!
— Am spus să pleci. Şi vezi ce spui, dacă nu vrei
să ajungi în altă parte.
Maiorul locuia singur. Era unul dintre tinerii
entuziasmaţi de discursurile vremii, dornic să se afirme
prin orice mijloc. Şi, în acele timpuri, cea mai rapidă cale
de a înainta în grad era violenţa. Un german adevărat,
gândea el, nu putea fi îngăduitor cu oamenii slabi care
puneau în pericol rasa. Caracterul său îl definea ca pe un
om puternic menit să conducă, să domine. Ce să facă un
nebun cu o vioară? El, un om adevărat, avea dreptul să
aibă mai mult decât alţii. Şi, mai ales, să nu dea socoteală
nimănui. Ajuns acasă, îl expedie pe caporal la unitate. La
întoarcere, va cere ca acesta să fie transferat. Deschise
cutia, examină rapid vioara şi, fără să-i atingă corzile, o
ascunse printre alte obiecte din colecţia sa.
La cimitirul din Berchtesgaden, pământul reavăn se
revărsa peste sicriul sărăcăcios care purta, dincolo de
viaţă, un nebun, singurul nebun care îl întrupa şi pe
Dumnezeu. Pe crucea de lemn, cu litere stângace, în loc
de nume, stătea scris: „Dumnezeu îl iubeşte pe Hans”.
75
Silviu Crăciunaș
12. Extazul
Ernst Zeherr avea extazul în sânge. Mai ales

extazul faţă de propria-i persoană. Născut în Austria, la
Salzburg, şi-a renegat familia, chiar şi scriptic, adăugând
un „r” la nume. A venit în Köln dornic să alăture unei
personalităţi tăioase motive reale care să sprijine aura
care, îşi închipuia el, îi stăpânea trupul şi spiritul.
Germania şi germanii erau un idol colectiv în numele
căruia doar faptele de arme puteau fi îndeajuns de
meritorii. Iar oamenii mari nu existaseră şi nici nu aveau
să existe, căci unul era Adolf Hitler şi, în umbra lui,
închipuită pe apele lacului Königssee, nici munţii nu mai
păreau falnici. Olimpul nu era nimic fără Zeus şi iată că
aici, cazat în buncărul destinat ofiţerilor, respira aerul
purificat de respiraţia lui, respiraţia lui Zeus. Odată pe
lună mergea la Köln unde pusese stăpânire pe casa unui
evreu văduv. L-a găsit ascuns în noaptea geamurilor
sparte şi l-a făcut scăpat. Se întorsese a doua zi şi,
promiţându-i protecţie, l-a determinat să-i cedeze
clădirea. La drept vorbind, să fii ascuns în casa unui
ofiţer nazist era norocul chiorului. Doar că, spre seara
aceleiaşi zile, evreul era arestat pentru încercare de
atentat la adresa sa. O primă faptă de arme care îl punea
pe tânărul ofiţer pe întâia treaptă a propriului piedestal.
Cunoscând zona Salzburgului şi dovedind o
loialitate totală, a fost integrat în LSSAH (Leibstandarte
SS Adolf Hitler), corpul personal de pază al Führerului,
şi trimis la reşedinţa Berghof de lângă Berchtesgaden nu
76
departe de lacul Königssee. Un început de primăvară

promiţător. Pe lângă obiectele confiscate din casa
evreului, adăugase colecţiei şi o vioară. Poate fără
valoare, dar valoarea nu aparţine obiectelor ci omului
care le poate dobândi. Şi el, Ernst Zeherr, avea valoare.
Nu cunoștea alt scop în viaţă decât să profite de cea mai
mică ocazie pentru a-şi spori valoarea în proprii ochi. De
înălţime potrivită, dar deasupra mediei, atât cât să fie
acceptat în orice corp de elită al armatei germane, Ernst
Zeherr arunca mereu în jurul lui o privire superioară,
ieşită din irisul albastru, arian. Doar părul închis la
culoare îl făcea să-şi plângă originea. Voluntar în faptă şi
vorbă, era considerat de către ceilalţi ofiţeri un posibil
turnător.
Pe drumul de întoarcere, trecând cu maşina pe
lângă cimitirul din Berchtesgaden, chiar spre marginea
drumului, pământul proaspăt, uşor ridicat, sprijinea o
cruce de lemn. O privi cu nepăsare. Un fior rece pătrunse
în sângele şoferului. Un zâmbet larg, nevinovat, a păşit în
altă lume, acolo unde doar sufletele trăiesc. Hans,
nebunul iubit de Dumnezeu, a găsit calea spre nemurire.
Acolo a murit un om, pe aici trece tot un om care mai
urcă o treaptă spre nemernicia umanităţii. Între ei, o
vioară şi cuvântul Domnului. Şi multă teamă ascunsă în
locuri care încă erau înnegurate simţirii. Şoferul ştia deja.
Ştia că la Berghof nu va mai fi loc pentru el şi, oriunde în
altă parte, doar iadul putea fi mai odios. Orele serii
aruncară pe şosea umbrele alungite ale crucilor din
cimitir. O clipă, însemnul dumnezeiesc însoţi faţa
ofiţerului. Un gest scurt, milităresc, acoperi însemnul cu
o altă umbră, umbra mâinii care a ucis. Prea târziu,
77
Silviu Crăciunaș
crucea va rămâne acolo între sprâncenele frumos arcuite

deasupra scăpărării albastre a privirii. Pe o ulucă a
gardului sărăcăcios care mai mult descoperea decât
ascundea mormintele celor petrecuţi, un corb, încremenit,
trăia liniştea reculegerii. Alături de mormântul lui Hans,
un câine sălbăticit întindea botul spre cer într-un bocet
neiertător. Doar oamenii îşi vedeau de treburile lor.
Oamenii, aşezaţi de Dumnezeu în înaltul soclului creaţiei
sale, născuţi din propria eternitate şi hrăniţi cu harul său.
Oare a ştiut atunci Domnul ce face?
A doua zi, un grup de deţinuţi aduşi de la Dachau
trebuiau transportaţi la Cuibul Vulturului, pe vârful
Kehlstein, situat pe muntele Hoher Goll. Reşedinţa lui
Hitler se dorea inaugurată la a 50-a aniversare a acestuia.
Munca te eliberează. Patru ofiţeri germani şi o trupă de
soldaţi vor avea dificila misiune de a-i urca spre piscuri.
Ernst Zeherr era preferatul ofiţerilor superiori ori de câte
ori luptele se dădeau cu oamenii care au spus cândva
“nu” regimului. Foşti ofiţeri nazişti, oameni politici,
capete încoronate, oameni de artă, preoţi, toți erau sclavii
de la Dachau amestecaţi, în bătaie de joc, cu deţinuţi de
drept comun. Faţa lui Ernst Zeherr se umplu de lumină,
când, la inspecţia de preluare a deţinuţilor, auzi numele
Kurt Schuschnigg. Cancelar federal al Austriei până la
anexarea la al treilea Reich, a condus un stat care a
îndrăznit să trimită în închisoare fanii austrieci ai lui
Hitler. Imediat ce a fost eliberat, după tratatul austro-
german din 1936, Ernst Zeherr a plecat în Germania,
devenind ofiţer nazist. Acum va putea să-i arunce
cancelarului în faţă, toată obida adunată în cele câteva
luni petrecute în închisoare. Un cancelar din care a rămas
78
doar un număr. Un număr care va blestema ziua în care s-

a născut.
Au fost împărţiţi în patru grupe, fiecare ofiţer
având în pază, împreună cu soldaţii, 15 umbre umane.
Drumul era anevoios. Deţinuţii purtau în spate lăzi cu
alimente şi unelte. Vor rămâne sus cel puţin o lună. Orice
vorbă adăuga greutate respiraţiei sacadate. Până şi
soldaţii păstrau tăcerea sub apăsarea armelor. Doar
ofiţerii, bine hrăniţi şi echipaţi uşor, aruncau comenzi din
spatele deţinuţilor. Din profunzimea văilor, răzbăteau
sunete ciudate. Printre brazii treziţi din amorţeala iernii
se strecurau raze de lumină. Dincolo de gândurile care
stăpâneau fiecare făptură, cei care aveau dorinţa de a se
bucura de sunetele pădurii puteau să-şi umple sufletele cu
muzicalitatea cântecului divin interpretat de vânt prin
trecerea sa printre crengile copacilor. De undeva, din
apropiere, dar mereu din altă direcţie, printre clipele de
linişte cedate de vânt ascultării, răzbăteau zgomote
înfundate, abia percepute. Şoferul lui Ernst Zeherr privea
nedumerit spre tufişurile din jur, presimţind parcă o
prezenţă ascunsă, nedefinită.
Ieşind din pădurea de conifere, grupul din faţă
ajunse pe Şaua Calului, un platou îngust, arcuit spre
margini. De aici poteca urca abrupt printre mici stânci
între care se lăfăiau la soare tufişuri neprietenoase. Deşi
scurt, drumul rămas până la platoul vârfului Hoher Goll,
unde Cuibul Vulturului aştepta indiferent botezul lui
Zeus, era partea cea mai dificilă a călătoriei. Se anunţă o
oră de odihnă. Lăzile au fost lăsate pe terenul accidentat,
trupurile, în dorinţa unei odihne intense, acceptau cu
resemnare colţurile pietrelor. Picioarele tremurau,
79
Silviu Crăciunaș
mâinile atârnau lângă făpturile istovite de efort şi

disperare. Mintea fiecărui deţinut refuza să mai judece de
frică să nu împovăreze și mai mult trupul cu greutatea
gândurilor. În liniştea impregnată imortal pe platoul care
sfârşea ameţitor spre apele lacului Königssee, o vorbă
şuierată pătrunse în vidul de trăire al deţinuţilor. Cifră cu
cifră, un număr se contură pe buzele lui Ernst Zeherr, un
număr care se rostogoli ameninţător spre minţile scoase
din amorţire. Cu greutate, simţind mirosul morţii în
privirea ofiţerului, fostul cancelar al Austriei se despărți
de duritatea stâncii pe care îşi odihnise fiinţa şi spiritul.
Intelectual format la şcolile austriece, supravieţuind unui
prizonierat din primul război mondial, politician de
carieră cu greutatea unei înfruntări directe cu Adolf
Hitler într-o întâlnire la Berchtesgaden, nu putea avea în
priviri decât milă pentru un anarhic austriac pe care
întâmplarea, nu istoria, îl adusese în faţa sa. O comandă
scurtă, tăioasă, îl obligă pe Kurt Alois Josef Johann von
Schuschnigg, acum în vârstă de 42 de ani, să ridice în
spinare bagajul personal.
— Doi paşi înapoi, spuse Ernst Zeherr,
împingându-l brutal cu mâna.
Cu fiecare comandă, cancelarul se apropia de
marginea platoului, fiecare pas îl ducea spre golul care se
căsca nemilos pe versantul gol spre apele lacului. Între
comenzi, Ernst Zeherr strecura timpi de aşteptare, din ce
în ce mai lungi, hrănindu-şi extazul. Ofiţeri, soldaţi şi
deţinuţi, surprinşi de scena neverosimilă în care ofiţerul
își atribuise rolul principal, aşteptau ca peste grotescul
piesei care proslăvea moartea să cadă cortina umanului.
Încă un pas şi doar hăul mai putea fi sub tălpile
80
cancelarului. În strălucirea soarelui care îşi arunca razele

aproape orizontal dinspre celălalt versant care mărginește
lacul, un trup negricios ţâşni din spatele unei stânci,
aruncându-l cu furie pe Ernst Zeherr într-un gol de câţiva
metri aflat pe partea laterală a platoului. Ofiţerul dispăru
odată cu făptura care se pierdu în pădure. Doar şoferul lui
Ernst Zeherr avu, în cele câteva clipe, revelaţia lătratului
plin de determinare al câinelui statornicit la mormântul
lui Hans, nebunul lacului. Înainte ca ceilalţi să
reacţioneze, cancelarul Austriei îşi lepădă bagajul şi sări
peste coama stâncii pentru a veni în ajutorul unui
compatriot. Cariera militară a lui Ernst Zeherr apunea
odată cu soarele care se pierdea demn în spatele munţilor.
Cine ar mai avea nevoie de un ofiţer rămas paralizat din
lupta corp la corp cu un câine?
81
Silviu Crăciunaș
13. Agonia
Extazul lui Ernst Zeherr se transformase în agonie.

O agonie prevestitoare de moarte. Dar, de acolo de sus,
cineva, poate Dumnezeu, poate Hans nebunul, hotărâse
altceva.
Dacă în urmă cu două luni era conştient că extazul
făcea parte din întreaga sa fiinţă, luând forme care
transcendeau privirea, vorba, mersul, într-o superioritate
intangibilă a persoanei sale, acum marea sa agonie era
moartea extazului. În spatele căruciorului, o tânără care
părea că nu a cunoscut vreodată zâmbetul. Înaltă, slabă,
uşor stângace în gesturi relativ simple. O simplă
deschidere a uşii putea fi o problemă greu de rezolvat. O
uşă pe care o vedea pentru prima dată în viaţa sa. Când a
aflat de accidentul fratelui ei, Maria a luat o hotărâre. Era
fratele iubit, deşi Ernst nu a simţit vreodată înţelegere
faţă de infirmitatea unei surori mai mici. După ce Ernst s-
a înrolat în mişcarea nazistă, a rămas singura alinare a
familiei. Cu atât mai mult hotărârea sa părea
surprinzătoare și dificil de acceptat.
Au primit o scrisoare prin care erau anunţaţi că
domnul Ernst Zeherr, ofiţer în armata germană, a fost
trecut în rezervă datorită unui accident care l-a făcut inapt
pentru serviciul militar. Urmau detalii privind starea de
sănătate a ofiţerului şi, în completa necunoaştere a
familiei, sunt anunţaţi că acesta va fi transferat la locuinţa
sa din Köln. Urma adresa. Pentru prima dată în viaţa sa,
Maria a plecat singură într-un oraş necunoscut, departe
82
de casă. Responsabilitatea pe care şi-a asumat-o,

împotriva rugăminţilor părinţilor, spera să o ajute să-şi
depăşească inhibiţiile de comportament. Stângăcii ușoare
în vorbire şi dificultăţi motrice la nivelul mâinilor. A
refuzat să fie însoţită. La 20 de ani, cu o judecată curată,
hotărâse să-şi schimbe viaţa. Îngrijirea unui frate a cărui
infirmitate depăşea propriile probleme. Ernst devenise o
legumă cu formă umană. Doar ochii, de care era atât de
mândru, mai erau pentru el un izvor de viață. Era
singurul lui mijloc de comunicare. Şi mintea, care putea
să înţeleagă ceea ce vedeau ochii sau auzeau urechile.
Dar fără reacţii. Pe chipul lui nu apăreau zâmbete sau
lacrimi. Ai zice că avea şi sufletul paralizat.
Ajunsă în Köln s-a îndreptat spre spital. Şi-a
preluat fratele sub ochii neîncrezători ai doctorului. Cu
scrisoarea primită în mână, dictă adresa şoferului. Acesta,
un om trecut prin viaţă precum un arbore printr-o toamnă
generoasă care aduce frunzelor o strălucire aparte, o ajută
să-şi urce fratele în maşină. Urmă un drum tăcut în care
gândurile celor doi zburdau în lumi paralele, în timp ce
ochii, cele trei perechi de ochi, urmăreau puncte care
păreau repere din viaţă. Pentru Maria era esenţial să
înmagazineze cât mai multe informaţii despre traseu. Se
va ocupa singură de cumpărături. Problema banilor era
rezolvată. Fratele ei a fost recompensat cu o pensie
militară, nu foarte mare, dar suficientă pentru a susţine o
existenţă modestă. Mai ales că nu vor plăti nimic pentru
chirie. Aveau o locuinţă, provenienţa acesteia fiind o
enigmă pentru Maria. Peter, şoferul taxiului, părea tot
mai agitat pe măsură ce se apropiau de casa ofiţerului.
Adresa primită de la Maria era cunoscută în Köln. Ca
83
Silviu Crăciunaș
multe alte adrese ale altor evrei vandalizate atunci, în

noaptea de cristal, de nebunia născută din cuvânt. A fost
o noapte în care taxiul lui a tras de multe ori la casele
devastate ale evreilor, cele mai multe magazine, şi a
transportat oameni speriaţi, mai ales copii şi femei, spre
adrese din cartiere mărginaşe. Mereu pe străzi lăturalnice
pentru a evita grupurile de nazişti. Taximetriştii din Köln
nu au salvat case de la distrugere, dar au salvat vieţi. De
la această adresă spre care un ofiţer nazist infirm însoţit
de o tânără neîndemânatică se îndreptau, a preluat un
copil de şapte ani. Bunicul său a rămas să-şi păzească
bunurile. Apoi, de câte ori trecea prin faţa casei, privea
cu insistenţă la uşa închisă, la draperiile trase, doar-doar,
va apărea un semn de viaţă. Acum va intra în această
casă. Şi era sigur că bătrânul nu îl va întâmpina.
O ajută să deschidă uşa. Apoi luă căruciorul din
portbagajul maşinii şi, cu mare grijă, aşeză trupul inert pe
scaun. Pe stradă, câţiva soldaţi aflaţi în zonă s-au oprit la
vederea unui ofiţer german, îmbrăcat într-o uniformă
impecabilă, cu Crucea de Fier pe piept, semn al vitejiei în
lupta corp la corp. Nu au salutat. Doar priveau un scaun
cu rotile care purta cu nepăsare hainele militare devenite
neimportante pe un trup fără vlagă.
Au intrat pe uşa din faţă într-un hol. Într-o parte, o
sală mare a cărei mobilier trăda faptul că servea de
magazin. În partea dreaptă, ascunsă de o perdea, o uşă
dădea într-un coridor din care puteai distinge existenţa
altei încăperi, a unei bucătării şi a unei băi. La capătul
coridorului, o uşă de exterior te conducea într-o grădină
nu prea mare, aflată în paragină. Nici încăperile nu arătau
prea bine. Mobilierul parţial distrus era nemişcat de
84
multă vreme. Doar o cameră părea că a mai fost

frecventată în timp. După inspecţia locuinţei, Peter duse
căruciorul în singura cameră locuibilă. Se retrase spre
magazin. Era ora prânzului şi descinderea lor parcă era o
reprezentaţie. De la geamurile caselor învecinate,
spectatorii nu aplaudau dar trăiau acest moment prin
amintirea bătrânului evreu care le-a fost vecin.
— Numele meu este Maria. Maria Zeher. El este
fratele meu. A avut un accident. De fapt nu mai ştiam
nimic de el de multă vreme. S-a înrolat în armata
germană. Am aflat din scrisoare că locuieşte aici.
Peter o privi pentru prima dată cu adevărat. Încerca
să descifreze omul care îi vorbea atât de clar cu toate că
între cuvinte se strecurau pauze nefirești. Până la aceste
vorbe, Maria era, pentru el, orice numai ceea ce spusese
acum nu. Îşi aminti tremurul continuu al mâinilor. Păreau
mâinile altei persoane. Dar glasul aducea linişte şi
încredere. Se avântă pe un tărâm riscant, chiar periculos.
Continua să o privească. Apoi i se adresă cu o voce nu
prea prietenoasă.
— Aici a locuit un evreu. Avea un magazin. A
dispărut.
Fără a mai aştepta o replică din partea Mariei, urcă
în maşină şi se pierdu după primul colţ. Perdelele
continuau să se mişte, dar Maria nu avea ochi pentru
stradă. Ochii ei priveau în cuvintele şoferului. Va pleca
din această casă cât mai repede cu putință.
Ernst părea cufundat în trecut. Un trecut pe care
încerca să-l regăsească. În faţa lui era Maria, iar el
aştepta să fie ajutat. O privi pătrunzător. Încerca să
înţeleagă ceea ce va fi Maria pentru el. I-a spus că îl va
85
Silviu Crăciunaș
îngriji. Dar acum părea să-l evite. Erau lucruri pe care şi

le reamintea. Putea să le reconstituie în cel mai mic
amănunt. Evreul, Hans nebunul, cancelarul Austriei şi,
apoi, căderea. O cădere fără sfârşit. Ştia că a stat pe un
piedestal, dar nu putea lega momentele sale de glorie. În
mintea sa existau doar alţi oameni. Pe el nu se regăsea în
amintiri. Mintea lui era o oglindă în care priveşti şi vezi
doar fundalul. Pentru el, Ernst Zeherr era un om invizibil.
Doar că ei, oamenii, îl vedeau. Aşa cum era atunci când
credea că totul i se cuvine. Tot ei, oamenii, îi plângeau
agonia. Citea în privirile lor. Iar ochii traduceau minţii
toate gândurile lor. Chiar şi atunci când privirile îl
ocoleau, aşa cum a făcut şoferul. L-a tratat cu multă grijă,
dar a refuzat să-l privească.
După câteva zile, Maria a înţeles că locul ei nu era
aici. Oamenii o evitau. Cumpărăturile erau prilej pentru
vecini de a manifesta o răceală evidentă.
— Aş dori să găsesc pe cineva care să mă ajute cu
fratele meu.
Vorbe aruncate în vânt. Înconjurată de oameni, se
simţea singură şi neajutorată. Iar în faţa sa stăruiau doi
ochi iscoditori pe care îi evita. Doar întrebările uzuale la
care Ernst învăţase să răspundă cu clipiri de ochi. O
clipire lungă însemna un refuz, clipiri repetate arătau un
accept. Direcţia privirii ţintea un obiect sau o uşă.
Camerele erau acum luminoase, puteai privi de pe stradă
în încăperea din faţă, iar camera din spate oferea plăcerea
unei grădini îngrijite, nu foarte aglomerată. Un copac nu
prea înalt îşi arunca umbra asupra curţii interioare, iar
florile mărgineau o alee care părea că se termină într-o
fundătură. Doar o potecă îngustă, ascunsă de vegetaţie,
86
răzbea printre două garduri sinuoase spre strada din

spate. Aici, în grădină, Maria se destăinuia cerului.
— Când am împlinit 10 ani am primit o rochie
nouă. O rochie frumoasă pentru un copil frumos, spunea
mama. Am îmbrăcat-o şi am ţâşnit fericită spre stradă.
Rochia s-a agăţat de un cui al porţii pe care nu am avut
puterea sau priceperea să o deschid suficient de larg.
Atunci, am devenit conştientă că nu pot fi ceea ce vreau,
ci doar ceea ce mi-a fost hărăzit să fiu. Să port în mâini
nesiguranţa mişcărilor. Am plâns toată ziua. O zi pe care
am ţintuit-o în sufletul meu. Părinţii nu mi-au spus nimic.
M-au lăsat să plâng, să devin conştientă de handicapul
meu. Doar fratele meu râdea.
Vântul aluneca uşor printre şuviţele negre, aducând
pe fruntea Mariei prospeţimea serii înmiresmate de
boarea unei toamne târzii. Un motan îi ţinea de urât seară
de seară şi asculta cu răbdare glasul care nu se sfia să
vorbească cu întunericul. Nu înţelegea de ce mângâierile
noii lui prietene nu semănau cu ale altor persoane. I se
părea că mâna ei îl mângâia dar îl şi respingea. Maria
înţelegea frica motanului şi era recunoscătoare că acesta
revenea mereu. Cum să explici unui motan care se lipeşte
de mâna ta că aceasta nu te ascultă întru totul? În acea
seară, singurătatea alături de motan era ascunsă de nori
negri care ţineau razele lunii departe de micuţa grădină.
Brusc, motanul se arcui sub mâna ei şi dispăru în noapte.
Intră în coridor şi aprinse lumina din curtea interioară.
Aleea se arătă în conul de lumină care surprinse spre
capăt o siluetă.
— Maria, sunt Peter. Te rog stinge lumina.
87
Silviu Crăciunaș
Maria se retrase speriată spre uşă. Privi spre silueta

care rămase nemişcată. I se păru că alături se mai afla
cineva. Un copil.
— Maria, sunt şoferul de taxi.
Peste micuţa grădină se lăsă întunericul, iar cele
trei fiinţe intrară în bucătărie, însoţite de un motan fericit.
De dincolo, Ernst asculta propria poveste din gura unui
băieţel întors în casa sa.
Băiatul cu ochi sclipitori, licuriciul cum îl numeau
prietenii, se aşeză în faţa lui Ernst. Plecase pe nesimţite
din bucătărie lăsându-i pe Maria şi Peter cufundaţi în
discuţii pe care nu le înţelegea. Sau, mai degrabă, simţea
că nu este bine să le înțeleagă.
— Mă numesc Yoav. Ştiu că pe tine te cheamă
Ernst şi că nu poţi să te mişti şi să vorbeşti. Am venit să-
ţi ţin de urât.
Ernst, aşezat în fotoliul cu rotile, ridică pleoapele
lăsând lumina slabă a becului să-i dezvăluie chipul
dinspre care vorbele veneau într-o curgere lină. Pe chipul
lui Yoav nu putea citi nici bucurie, nici milă. Doar o faţă
senină care aştepta ca cel din faţa lui săi accepte
prezenţa. Un uşor zâmbet încurajator răsări pe obrazul
rotund încadrat de părul tuns scurt. Iar fruntea vorbea şi
ea prin câteva cute nefireşti produse de ridicarea
întrebătoare a sprâncenelor. Ochii, aproape rotunzi, îţi
imobilizau privirea de îndată ce îi întâlneai.
— Bănuiesc că nu ştii unde l-au dus pe bunicul
meu. I-ai promis că îl ascunzi şi nu te-ai ţinut de cuvânt.
Eu nu aş fi făcut aşa ceva. Aici este casa mea, dar te las şi
pe tine să locuieşti împreună cu sora ta. Chiar îmi place
Maria şi cred că şi bunicul meu o să o placă.
88
Ernst închise ochii, dar ochii minţii nu puteau fi

închişi. Aceleaşi secvenţe, proiectate printr-o voinţă
străină de dorinţa sa, îl asaltau ori de câte ori încerca să-şi
regăsească identitatea. Un bătrân evreu zâmbind, un
nebun conştient de nebunia sa şi, mai ales, o vioară. Apoi
un câine şi o cădere care nu se mai sfârşea. Căutase
mereu un sprijin în ochii surorii lui, dar privirile Mariei îl
ocoleau. Cât de mult ar fi vrut ca ea să-l privească. Fără
milă, doar atât cât să simtă că este şi el om. Să alunge
acele chipuri care îl chinuiau. Şi acum era privit. Doi
ochi scânteietori îi aşezau cugetul în timpul său. Aici,
acum, departe de trăirile trecute. Redeschise repede ochii
pentru a nu pierde acea privire. Cu mâna sa mică, Yoav
îi prinse câteva degete cu speranţa de a-i captiva atenţia.
Apoi, cu aceeaşi intonaţie liniştită, îl întrebă privindu-l în
ochi.
— Ştii să joci şah?
Ochii lui Ernst sclipiră o clipă în lumina slabă. Îi
închise afirmativ, iar dintre gene se strecură o picătură
care coborî până în adâncul sufletului său. Pentru prima
dată, de când viaţa i-a dăruit amintiri, a simţit că dincolo
de trup mai există ceva. Un ceva în care poţi să-ţi cureţi
fiinţa de păcate. Când deschise ochii, camera era goală.
Rămase câteva clipe agăţat în propria memorie şi încercă
să realizeze dacă nu cumva a fost un vis. Se întâmpla
mereu să aţipească şi să se trezească brusc din visele
acelea în care pe el nu se regăsea niciodată. Dar acum
se vedea pe el alături de un copil. Un copil înseamnă un
om şi un om care-ţi vorbeşte te poate defini ca om. Acum
sunt şi eu un om. Era mulţumit, chiar dacă părea a fi un
vis. Pentru prima dată după accident, buzele lui schiţară
89
Silviu Crăciunaș
un zâmbet. Închise din nou ochii şi se rugă ca visul,

acelaşi vis, să-i inunde fiinţa. Un zgomot uşor îi alungă
orice urmă de speranţă. În faţa lui stătea Maria. Îl privea
altfel. Parcă era din nou sora pe care şi-o amintea. Sora
care îi ierta răutăţile şi căreia îi puteai citi în ochi doar
iubire. O imensă iubire de oameni şi admiraţie pentru el,
fratele ei mai mare. Se simţi îngrozitor că nu putea să-i
povestească visul său, visul care i-a redat speranţa de a se
regăsi. Da, acum în oglinda minţii apăreau secvenţe din
perioada de când plecase de acasă. Arogant, plin de el,
crud, meschin. Toate apăreau ca o etichetă scrisă
de cineva pe fiecare dintre imaginile în care se regăsea.
El în uniformă, el autoritar, el extaziat de propria
persoană, el mândru de fermitatea lui, el superior
oamenilor, el devotat cauzei. Dar cauza lui nu mai avea
nume, faptele au îngropat măreţia vorbelor, iar cauza a
devenit o plagă nevindecabilă. El nu mai era printre cei
aleşi, nu mai era mândru de ochii lui atât de albaştri.
Simţea că fiinţa îi apasă gândurile ca într-o menghină și
trupul său va fi leagăn pentru un alt el, un nou Ernst. Cel
ce nu a fost vreodată, Ernst Zeher cu un singur „r”. Şi,
undeva, parcă o umbră, o dedublare a sa, preluase, nu
fără rezonanţă în cugetul lui, acele imagini de care dorise
să scape. Le regăsea acolo, în sufletul care abia acum i-a
fost dăruit de Dumnezeu. Poate, cine ştie, era chiar
sufletul lui Hans, nebunul lacului.
Din spatele Mariei, precipitat, un copil cu ochi
scânteietori şi un zâmbet larg, îi puse pe genunchi tabla
de şah. Aşeză piesele fără să-l privească şi apoi, cu mâna
de copil, îi prinse degetul arătător şi îl plimbă deasupra
liniei pionilor privindu-l atent să înţeleagă când Ernst
90
doreşte să facă prima mişcare. O mişcare într-o lume

nouă. Lumea oamenilor în care l-a purtat el, Yoav,
nepotul lui David.
91
Silviu Crăciunaș
14. O clipă cât o viaţă
Pentru Yoav, zilele prindeau rădăcini lăsând

timpului adierea slabă a speranţei ascunsă în vorbe
şoptite de un suflet îndatorat iubirii. În nopţile mai
întunecoase avea voie să iasă în micuţa grădină unde
amintirile se jucau vesele printre stelele înmărmurite, şi
ele, într-o aşteptare continuă. Din scaunul lui cu rotile, în
lumina slabă a lunii, Ernst vorbea cu ochii, implorând
cerul şi soarta să-i fie redată curăţenia pierdută în
vacarmul vremurilor care au aruncat omenirea pe tărâmul
autodistrugerii morale şi trupeşti. Maria se maturiza
concentrându-şi voinţa asupra trupului lăsat pradă
neşansei născute odată cu ea. Fără să vrea, mentalul îi
părăsea propriile probleme, topit în devotamentul care îi
era credinţă.
De ceva vreme, la câteva zile, în faţa casei oprea o
maşină elegantă. Maria se grăbea să deschidă şi să preia
pachetele pe care şoferul unui om binevoitor şi înstărit le
aducea unui ofiţer german aflat în suferinţă. O dată pe
săptămână, taxiul lui Peter îi lua pe cei doi ducându-i la
spital pentru un tratament de recuperare. La întoarcere, îl
ruga mereu pe Peter să treacă mai întâi pe la cimitirul
luteran Melaten. Aici se aşeza lângă un mormânt îngrijit
în care erau alăturate trei cruci. Pe una dintre ele era
inscripţionat un text în germană, turcă şi arabă:
Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!
Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!
92
Alături de fratele ei, Ernst, Maria veghea somnul de

veci a unei familii pe care nu o cunoscuse. Dar cele trei
nume îi produceau o emoţie profundă. Acum ştia că
vioara pe care a găsit-o în casă aparţinuse Ailinei
Krosler.
Aplecându-se să aranjeze lângă crucea Ailinei un
buchet de flori, mâna Mariei pătrunse într-o mică
ascunzătoare de unde luă un pachet. Ajunsă acasă, îl
desfăcu cu grijă. Un act de identitate pe numele Eva
Rospler şi a fetiţei sale în vârstă de câteva luni. O
surprinse numele fetiţei, Ailin. În scrisoarea ataşată, erau
câteva rânduri pentru ea şi datele personale ale Evei. Eva
avea să sosească peste câteva zile, va sta în casa lor o
săptămână împreună cu fetiţa ei. În pachetul pe care-l
primise ultima dată pentru Ernst, se găseau lucruri
necesare unui copil mic.
Dar zilele următoare erau deja agăţate între
nerăbdare şi aşteptare. Cei trei, Maria, Yoav şi Ernst,
tresăreau ori de câte ori o maşină încetinea în dreptul
casei. Îndoieli şi speranţe aşezate rânduri, rânduri, în
bătăile inimilor.
În Köln, o familie se bucura de o trecere
neobişnuită pe lângă autorităţile naziste, cu toate că mulţi
dintre aceştia îşi reprimau cu greu adevăratele
sentimente. Dar cine ar fi îndrăznit, pe faţă, să facă o
aluzie nepotrivită la adresa familiei Oppenheim?
Bancheri din tată în fiu, înnobilaţi de împăratul Wilhelm
I, cu un adânc simţ al devenirii evenimentelor, aveau
relaţii în toate sectoarele publice şi private. În 1939,
baronul Max von Oppenheim, diplomat şi arheolog,
primeşte sprijinul personal al lui Göring pentru o ultimă
93
Silviu Crăciunaș
expediţie la situl arheologic Tell Halaf din Siria. Reuşeşte

să-i convingă pe nazişti că sculpturile aduse de el sunt de
origine ariană şi să nu naţionalizeze muzeul deschis la
Berlin.
O frunte înaltă, terminată cu două bolţi dincolo de
care părul negru se arcuieşte uşor, aducând un plus de
impozanţă la o statură atletică care te pironeşte cu ochii
negri, invitaţie să baţi în retragere. Fruntea, uşor încreţită
între sprâncene, îşi dispută întâietatea privirii cu bărbia
ieşită din planul feţei. Între bărbie şi ochi, o gură fermă
cu buzele uşor strânse într-o aşteptare agresivă. Pomeţii
obrajilor urmează, împreună cu nasul, înclinarea feţei,
desenând parcă, pe întregul chip, o veşnică întrebare. A
intrat în casă. Nu era nicio îndoială. Maria îl avea în faţă
pe baronul Friedrich Carl von Oppenheim. Vizita sa i-a
fost anunţată de Peter cu o zi înainte. Câteva pachete
pentru un ofiţer invalid, erau motivaţia aparentă a trecerii
sale. Unele dintre ele îi erau de fapt adresate lui Yoav.
De când a acceptat propunerea lui Peter de a ajuta
la scoaterea unor evrei din Germania, era prima dată când
Maria avea o întâlnire cu altcineva decât cu acesta. De
mai bine de o lună, prelua actele din ascunzătoarea
disimulată la mormântul familiei Krosler şi aştepta ca pe
cărarea din spatele grădinii să apară cei ce urmau să le
folosească. Se întreba mereu cine ar putea avea atâta
influenţă încât să deschidă ferestrele libertăţii pentru
familii întregi de evrei. Baronul intră în casă şi se orientă
cu uşurinţă, dând senzaţia că nu era la prima sa vizită
aici. Se îndreptă cu pachetele spre bucătărie unde îl salută
pe Ernst, după care, continuă să-l privească insistent de
parcă ar fi vrut să-l dezbrace de trup, lăsându-i la lumină
94
doar sufletul. Maria se plasă în spatele scaunului

grăbindu-se să-l ducă pe Ernst în camera sa, dar, cu un
gest scurt, baronul o opri.
— Aş dori să rămână cu noi. Ce face Yoav?
— Ca de obicei, citeşte în podul casei. Doriţi să îl
chem?
— Nu, în niciun caz. Închideţi vă rog uşa. Vreau ca
discuţia aceasta să nu ajungă la urechile lui.
Câteva clipe de tăcere, asumate de baron, timp în
care Maria se asigură că Yoav nu este prin preajmă.
Reintră în bucătărie şi închise uşa.
Tăcerea se prelungi, mâinile Mariei se împreunară
în încercarea de a-şi stăpâni emoţiile şi mai ales
neliniştile. Nu îndrăznea să îl privească în ochi pe baron.
La aproape 40 de ani, acesta îşi purta cu furie
propria luptă. Lucrurile pentru care s-a născut se depărtau
tot mai mult de puterile lui. Hărţuit în urmă cu doi ani de
Gestapou pentru desele vizite de afaceri purtate în mai
toate ţările lumii, obligat să fie un simplu spectator în
gestionarea propriei bănci, mai avea doar un lucru pe
care naziştii nu puteau să i-l ia. Obârşia. Şi, simţind
mersul lucrurilor, şi-a adus micul său sprijin în a salva
câte ceva din valorile în care credea. Influenţa sa era
departe de a se fi stins, iar printre notabilităţile naziste
erau multe grupuri care subminau politica lui Hitler.
Liniştea poate să înnebunească oamenii. Baronul
ştia acest lucru şi, privindu-l în continuare pe Ernst,
silindu-l să-l privească la rândul său, persista în tăcerea
sa. Maria, la rândul ei, simţea presiunea pe care baronul o
pune asupra fratelui ei. Mai încercă o dată să-şi scoată
95
Silviu Crăciunaș
fratele din bucătărie, dar acesta, cu un gest autoritar, o

opri.
— De fapt am venit să vorbesc cu fratele
dumneavoastră.
Ochii lui Ernst se lipiră de podeaua bucătăriei, dar
puteai să-ţi dai seama că sângele îi răscolea inima
şubrezită de lipsa de activitate.
— Am reuşit să-l găsesc pe bunicul lui Yoav. Este
închis în Köln, nu a fost deportat ca evreu, dar a primit
10 ani de închisoare în urma plângerii tale. Poate fi
rejudecat şi eliberat dacă îţi retragi plângerea. Evident,
dacă eşti de acord. Există totuşi o problemă. Va trebui să
răspunzi personal la întrebările judecătorului şi ştiu că nu
poţi vorbi.
Se lăsă din nou liniştea. O altă linişte. O linişte
vinovată de a fi neputincioasă. Apoi, uşor, precum
adierea unui fluture asupra unei flori primitoare, câteva
sunete încinseră aerul cu frumuseţea lor.
— D… d… a…
Ernst închise ochii şi rememoră în minte mişcările
buzelor lui Yoav în după amiezile când, rămaşi singuri,
acesta încerca să-l reînveţe să vorbească, să-l ajute să-şi
mişte mâinile. Descătuşat, cu ochii larg deschişi, privind-
o ţintă pe Maria, umplu camera cu primul său cuvânt.
— Da!
Uşa se deschise, Yoav intră în bucătărie şi, fără
măcar să salute, îi luă mâinile lui Ernst şi îl întrebă la
rândul lui.
— Îţi retragi plângerea, Ernst? Bunicul nu o să te
certe!
96
De această dată, cuvântul era calibrat de o mişcare

normală a buzelor. Un „da” şi lacrimi vărsate de sufletul
lui Ernst.
A doua zi, un ofiţer german, decorat cu Crucea de
Fier, intra, împreună cu sora lui, Maria, în camera
judecătorului asistat de un ofiţer de la Gestapou.
Verificarea actelor, întrebări de rutină, puse de judecător
aşa încât Ernst să poată răspunde cu un simplu „da” sau
„nu”.
De atunci trecuse o săptămână şi cei trei aşteptau ca
bunicul lui Yoav să revină în propria casă, alături de
nepotul lui. O aşteptare purtată seară de seară de curgerea
timpului spre ziua de mâine.
Peter luă căruciorul din portbagajul maşinii şi îl
aşeză, cu multă grijă, pe Ernst în el. Parcă a fost ieri când
a făcut acest lucru pentru prima dată. Intrară în casă. În
mijlocul bucătăriei, un copil de şapte ani respira uşor,
într-un somn nedefinit, în braţele bunicului său.
Prima reacţie a Mariei a fost să-i îmbrăţişeze, aşa
cum erau, strânşi unul în celălalt, să soarbă în propria
trăire bucuria care transpira de sub pleoapele închise
întrun gest de rugă a minţii, să se împărtăşească cu
iubirea care se desenase pe degetele care abia atingeau
umerii lui Yoav. Uşor, cu mâna atârnată undeva în spaţiul
fără personalitate care despărţea cele două destine, la fel
simţitoare, exclamă şoptit, ca pentru sine.
— O clipă cât o viaţă!
Uşor, bunicul lui Yoav lăsă privirea să se nască în
lumina unei zile de august, căutând parcă, fără grabă, să
cunoască o nouă existenţă. Primii stropi de privire erau
pierduţi în strălucirea unei lacrimi, apoi raze cătau spre
97
Silviu Crăciunaș
chipul împietrit al Mariei. Întreaga simțire, aşezată de

întâmplare ca o lumânare arzândă în roşul obrajilor, se
încovoia sub greutatea adevărului. Venise ziua
socotelilor. Maria se întoarse şi se îndreptă spre uşă,
având în minte un noian de gânduri dintre cele mai
întunecate. Trupul ei nu va putea să primească decât ca o
undă mortală acea privire care începuse să prindă contur
în ochii bătrânului. Se ruşină de gândul ei în care îl
numise bătrân pe bunicul lui Yoav. Din teamă se naşte
deznădejdea, iar deznădejdea ne face neoameni. Şi ei îi
era teamă, dar, cu toate problemele ei, deznădejdea îi
fusese străină până atunci. Ca să mângâi oamenii,
sufletele lor, durerile şi suferinţele, nu ai voie să guşti
deznădejdea. O alungi din inima ta ca să poţi schimba
destinul altora. Când simţi că te cuprinde, priveşti în jurul
tău. O altă fiinţă îţi va cere, din ochi, să-i dai o rază de
speranţă. Ajunse în prag şi, pentru prima dată, simţi că
ea, Maria, fetiţa care atunci când şi-a rupt rochiţa a
realizat că menirea ei era să privească spre lume, nu spre
neputinţele proprii, ea, Maria, întorcea spatele omenirii
întruchipate într-un trup firav şi era pe cale să treacă
pragul deznădejdii. Pragul deznădejdii era acolo în pragul
uşii unei bucătării care dădea în coridorul unei case în
care nu ar fi trebuit să se găsească vreodată. Indiferente la
cadrul de lemn care pentru minte nu mai erau o simplă
uşă, picioarele preluară controlul trupului. Dincolo de
voința ei, ele, picioarele, vor coti pe coridor, apoi spre
stradă. Poate acolo, printre oameni, privirea lui nu o va
mai găsi. Ele ştiau doar că acum se vor înălţa ceva mai
mult pentru a trece pragul. Întâi primul, apoi, ascultător şi
celălalt. Picioare, trup, câtă răceală. De parcă sângele în
98
care ne înregistrăm bătăile inimii şi-ar pierde subit

memoria odată ajuns acolo, în picioare, ducându-ne unde
nu ar trebui să fim. Dacă nu mintea, ci picioarele, mâinile
şi degetele ar naşte judecăţile noastre...
— Maria, te rog aşteaptă!
Glasul unei întregi lumi părea a se fi strecurat
printre buzele uscate ale unei fiinţe plăpânde, aşezată pe
scaun, într-o bucătărie în al cărei prag destinul o ajunse
din nou înainte de a-l trece.
— Maria, rămâi!
Urmară câteva zile de linişte. Maria simţea că locul
ei nu mai era în această casă, dar nu îndrăznea să spună
un cuvânt despre plecarea la Salzburg. În plus, peste două
zile, urma să vină Eva cu fetiţa ei, Ailin, şi gândea că ar
putea să îi fie de folos. Hotărî să amâne această discuţie
până după plecarea Evei. Ernst a renunţat la actul de
proprietate obţinut prin minciună. Bunicul lui Yoav avea
lumină în ochi şi uneori intra în camera lui Ernst,
închidea uşa, şi stătea acolo ore în şir. Ar fi dorit tare
mult să afle ce făceau ei acolo. Îl iscodea din priviri pe
Ernst. La masă, cei doi stăteau faţă în faţă şi, când se
priveau, păreau a împărtăşi un mare secret. Deruta Mariei
a crescut când, la întâlnirile tainice, a fost invitat şi Yoav.
Temerile şi gândurile care îi frământau mintea se
pierdură printre orele de muncă neîntreruptă care urmară.
Trebuia reorganizată casa. De când s-a întors bunicul lui
Yoav, ea a dormit cu fratele ei. Acum, va dormi într-o
cameră împreună cu Eva şi fetiţa. Yoav nici nu voia să
audă să-şi părăsească ascunzătoarea din pod, chiar dacă
lucrurile se mai liniştiseră şi, legal, era în grija unei rude.
Pe Ernst nu îl putea urca în pod, iar bunicului lui Yoav nu
99
Silviu Crăciunaș
îndrăznea să-i propună să doarmă alături de Yoav. Cam

acestea erau gândurile care o frământau şi, totodată, o
ajutau să uite. Avea de făcut ultimele cumpărături. Plecă
lăsând ordine în camere, fără să se atingă de paturi. Când
se întorsese, în bucătărie nu era nimeni. Se gândi că cei
trei sunt din nou în camera lui Ernst, la acea întâlnire de
taină la care ea nu fusese niciodată invitată. Intră în
cealaltă cameră. Un pat mare trona în mijloc, lăsând spre
perete un spaţiu îngust, atât cât să poţi să te strecori spre
uşă, iar spre geam era aranjat un pătuţ de copil. Uită de
discreţie şi deschise uşa camerei lui Ernst. Yoav şoptea
cuvinte, iar bunicul său masa mâinile lui Ernst. Şi în
mintea ei reveni aceeaşi idee, de această dată murmurată
de vocea lăuntrică pe care adesea oamenii nu o pot
controla: o clipă cât o viaţă.
100
15. Acolo unde amintirile cresc
Aparent nimic nu se schimbase în casa aşezată pe

strada Jahnstrasse, situată în cartierul Neumarkt a
oraşului vechi, la doar câteva sute de metri de bulevardul
Hohenstaufering. Zilele frumoase ale lunii august priveau
spre obloanele trase, menite să ţină departe razele
soarelui. Un bătrân şi un copil se căzneau să coboare în
stradă un scaun rulant din care un tânăr, îmbrăcat mereu
în uniformă, privea lumea cu tristeţea unei vieţi pierdute.
O tânără ieşea în stradă şi revenea grăbită cu coşul plin
de cumpărături. În una dintre zilele fiecărei săptămâni, un
taxi oprea în faţa casei. O scenă, ca o platoşă, care
îndepărta orice suspiciune. În interiorul casei însă viaţa
vibra de sentimente, tensiune şi teamă. O teamă asumată
care mergea mână în mână cu inconştienţa. Din
ilegalităţile care bântuiau casa, se năşteau zâmbete,
îmbrăţişări şi mai ales speranţe. Acum speranţa avea un
nume, Ailin. O faţă luminoasă, un suflet curat, drag de
zâmbete şi lapte, ochi scânteietori, bucle negre, privire
neastâmpărată, chef de plâns în plină noapte, vise curate
ziua, obrăjori rotunzi, alături de o mamă radiind de
fericire. Cu multă naturalețe, cei din casă se
transformaseră rapid în mătuși, unchi, bunici și frați, toți
roind în jurul micuței Ailin. Dacă pereţii casei ar fi avut
simţiri, o mare dilemă s-ar fi născut în gândul lor,
neştiind dacă să tremure la răceala apăsătoare a străzii
sau să lăcrimeze, martori ai duioşiei vieţii dinăuntru.
101
Silviu Crăciunaș
Maria şi-a luat inima în dinţi şi, cu riscul de a

deconspira şi de a fi certată, forţă destinul pentru a afla
dacă bănuiala ei era întemeiată. Simţea că între cele trei
morminte din cimitirul Melaten şi Eva exista o legătură.
O spunea din priviri micuţa Ailin. În plus, dacă ce credea
era adevărat, nu se cuvenea oare ca vioara să-şi recapete
adevăratul stăpân şi, cine ştie, mai târziu, să facă parte
din viaţa Ailinei? Direct, când cei trei bărbaţi erau în
stradă, aduse cutia şi o deschise în faţa Evei. Lemnul
viorii era ascuns de semiîntunericul din cameră. Eva luă
cutia şi se îndreptă spre grădină. Lacul roşu brun al viorii
preluă razele soarelui, lăsând privirii o undă pală de
lumină. Cu o faţă înmărmurită în timp, cu privirea
pierdută dincolo de gânduri, Eva luă arcuşul și oferi
aerului nemișcat unde de frumuseţe. Se opri după doar
câteva acorduri şi, privind în ochii Mariei, spuse simplu:
— Numele meu este Carolinne. Carolinne Krosler.
Vioara a aparținut surorii soțului meu, Ailin Krosler. Te
rog să păstrezi tu vioara. Oricum nu o voi putea lua în
America.
Ochii Carolinnei se pierdeau sub pleoapele
îngreunate de oboseala aşteptării. Îndoiala se ascundea în
străfundul sufletului şi, din când în când, îşi arăta colţii.
Apoi, amintirea cuvintelor doamnei Ruth, soţia baronului
Friedrich Carl von Oppenheim, o linişteau. Exista un
plan şi trebuia să creadă în el. Documente false, un bilet
pe nava TS Bremen pentru America. Odată trecută
puntea de acces, pe 22 august, odată plecat ultimul soldat
german de pe vas, vor deveni, ea, micuţa Ailin şi Johan, o
familie liberă, iar Johan va putea să-şi îmbrăţişeze pentru
prima dată fetiţa.
102
Târziu în seară, în liniştea unei nopţi uşor

răcoroase, la numărul 11, opri un automobil. Contrar
obişnuinţei, baronul Friedrich Carl von Oppenheim nu
venea la lumina zilei şi nici nu aducea pachete. Părea
afectat, grav, preocupat de ceea ce urma să se întâmple
peste două zile. Apoi vorbele căzură ca o ploaie rece de
toamnă, venită de niciunde.
— Avem o problemă. A fost descoperit un act fals
de acelaşi tip cu al tău. Utilizarea unui act similar devine
riscantă.
Se lăsă o clipă de linişte pe care baronul se grăbi să
o alunge.
— Avem o altă soluţie, dar este necesară
cooperarea lui Ernst. Ar putea pleca în America şi Yoav
la unchiul său. Sigur, dacă bunicul lui dorește acest lucru.
— Doresc să ajut, răspunse Ernst.
De ceva vreme, Ernst reuşea să rupă câteva vorbe.
Mai mult, putea să-şi folosească şi mâna dreaptă.
Era dimineaţa zilei de 22 august 1939, în portul
Bremen. Pe chei, forfota obişnuită, dar şi multă tristeţe.
Pentru unele familii, tristeţea ascundea fiori de bucurie.
Părăsirea Germaniei naziste era aşteptată cu multă
nerăbdare de către mulţi dintre cei 1770 de pasageri.
O maşină opri aproape de puntea de acces. Un
scaun rulant trezi curiozitatea soldaţilor aflaţi la postul de
control. Observaseră efortul şoferului şi al unei tinere de
a scoate din maşină un ofiţer invalid. Cu un gest scurt şi
voce fermă, doi soldaţi primiră ordin de a ajuta un ofiţer
german pe pieptul căruia strălucea Crucea de Fier. Tânăra
fată se prezentă ofiţerului şi îi întinse o scrisoare. Acesta
o citi, după care controlă documentele celor doi. Câteva
103
Silviu Crăciunaș
cuvinte şi cei doi soldaţi preluară scaunul rulant. Urcară

la bord, urmaţi de Maria. Patria recunoscătoare oferea
unui invalid de război plăcerea de a vizita cel mai mare
vas german, înainte ca acesta să-şi înceapă călătoria spre
America. În scrisoare se menţiona şi un zbor cu
hidroavionul Heinkel HE 58, avion care trona pe puntea
superioară a navei, îmbrăţişat de o catapultă gata să-l
arunce spre cer. Vizita pe vas dură două ore înainte ca
Ernst să fie ajutat de cei doi soldaţi să ocupe în avion
locul operatorului radio din spatele pilotului. Apoi
catapulta îşi făcu datoria, avionul descrise un arc de cerc
şi se avântă în zbor uşor, la joasă altitudine, de-a lungul
coastei. Maria le spuse soldaţilor că ar fi încântată dacă ar
continua să viziteze vasul până la întoarcerea fratelui ei.
După o oră, macaraua ridică hidroavionul pentru a-l
repune pe puntea superioară. Pilotul se grăbi să-l scoată
pe Ernst din carlingă înainte ca cei doi soldaţi să revină.
Îl aşeză în scaunul cu rotile. Dinspre punte se apropie un
ofiţer gesticulând nemulţumit că nu i se spusese și lui
despre acest zbor. La vederea colegului invalid salută
scurt şi se retrase. După câţiva paşi reveni, apropiindu-se
de Ernst. Acesta se depărtă cât mai mult de avionul din
care se auzea un scâncet uşor. Ofiţerul ridică piedica,
întoarse scaunul spre el, blocă din nou roţile şi îi vorbi.
După câteva cuvinte, dându-şi seama că Ernst avea
dificultăţi în exprimare, renunţă la dialog, salută şi se
întoarse. Ajuns în faţa carlingii, se adresă pilotului.
— Am brevet de radiofonist, vreau să văd
aparatura.
Prinse hotărât scara şi puse piciorul pe prima
treaptă. Brusc, un strigăt disperat răsună pe punte.
104
Scaunul rulant prinse viteză în drumul lui spre locul de

desprindere a avionului de punte. O cădere în gol și
strigătele celor din jur acoperiră plânsul micuței ascunse
în avion împreună cu mama sa.
Maria stătea lângă soldatul care conducea camionul
militar. Trupul neînsufleţit al lui Ernst începea ultima sa
călătorie spre Salzburg. Şoferul nu îndrăzni să tulbure
liniştea înfrăţită cu durerea aşezată în sufletul Mariei. Se
oferise singur să facă acest drum. Pentru ultima oară,
alături de cel căruia i-a fost şofer în ţinuturile tiroleze.
Când a dus bagajele Mariei în maşină, a revăzut acea
vioară smulsă cu sălbăticie din mâinile neputincioase ale
lui Hans, nebunul lacului. Încerca să refacă în
minte imaginea acelui câine care păzea mormântul lui
Hans şi se întreba dacă suntem chiar aşa de deosebiţi faţă
de animale. Plecarea din Köln îi apăsa cugetul cuprins de
o mare nedumerire. Evreul alungat de Ernst din propria
casă vărsa lacrimi de durere şi o ruga pe Maria să se
întoarcă.
Nu toate zilele sunt la fel, dar în fiecare dintre ele
putem alege. Mergem mai departe sau ne întoarcem acolo
unde amintirile cresc şi se războiesc cu viitorul. Lăsăm
minţii calea deschisă spre necunoscut sau ne cufundăm în
cea mai sigură certitudine, nefiinţa. Clipă de clipă,
devenim ceea ce gândurile ne spun a fi, iar fiecare gând
concentrează alte gânduri, trecute sau închipuite. Fără
gânduri am stagna într-o stare nedefinită, fără bucurii şi
dureri, copleşiţi de vidul care ne-ar umple ființa.
Lucrurile există, fiinţele există, interacţiunea însoţeşte
totul şi transformă totul. Aduce mărire şi te pierde în
fărâma ţărânei. Creştem odată cu gândurile noastre şi
105
Silviu Crăciunaș
murim fără amintirea lor. Poate doar sufletul, când

renaşte din trupul rece, păstrează amintirile. Iar sufletul
lui Ernst avea multe amintiri. Ale lui şi ale lui Hans, din
multele sale discuţii cu Dumnezeu.
106
16. Ho Feng-Shan
Trecuse o lună de când Maria Zeher se întorsese în

Salzburg. Zilele păreau a fi gemene. Oraşul, altădată plin
de muzică şi frumuseţe, se ascundea în tăcerile străzilor.
Un septembrie însorit îşi torcea zilele fără nicio grijă. O
dată pe săptămână, Maria Zeher se îndrepta spre grădinile
Mirabell. Îşi lăsa sufletul să zburde în voie printre
rondurile încă sclipitoare de culori. În mijloc, sub
privirile ocrotitoare ale lui Hercule şi Antaeus, stăteau la
taifas, în răcoarea stropilor de apă aruncaţi cu dărnicie
spre înaltul cerului, Prosperina, Elena, Aeneas şi
Anchise. Dacă ridicai ochii, simţeai apăsarea născută din
istorii îndepărtate, închipuite pe turnurile cetăţii
Hohensalzburg. Dinspre geamurile acoperite cu verdeaţă,
răzbăteau sunete care îndemnau la nemişcare. Doar
copiii, în lumea lor fantastică, croiau poveşti în mişcarea
lor perpetuă printre ronduri, zburau cu mâinile întinse a
aripi, închipuindu-se păsări doritoare de înălţimi. Spre
prânz, cu paşi mărunţi, calculaţi parcă anume să nu atingă
vreodată o destinaţie, Maria se îndreptă spre gară. Nu
aştepta pe nimeni, dar simţea că aici oraşul trăieşte.
Pufăitul trenurilor se împletea cu strigătele de chemare
sau de rămas bun, cu bucuria regăsirilor, adâncind parcă
mai mult sentimentul de singurătate care îi pecetluia
cugetul.
Tăcuţi, cu privirile mereu căutătoare, puteai
recunoaşte, fără greutate, un altfel de oameni, agenţi
nazişti care îşi petreceau vremea prin gară fără a avea
107
Silviu Crăciunaș
gânduri de călătorie. Trenul de Viena opri obosit, ascuns

într-un nor cenuşiu, pe prima linie a peronului. De cele
mai multe ori, din uşile vagoanelor, chipurile călătorilor
iscodeau mulţimea aflată în aşteptare. Semne de bucurie
zburdau în mâinile ridicate mult deasupra capetelor. Alţi
călători coborau fără a arunca măcar o privire în jurul lor,
grăbiţi să se lase îmbrăţişaţi de străzile oraşului.
Maria privea cu interes acest spectacol aşteptând
parcă să irumpă pe scena plină de personaje care îşi jucau
propriul rol, în totală indiferenţă faţă de spectatorii care
erau la rândul lor actori, o secvenţă care să-i rămână în
minte atunci când cortina se va lăsa în linişte peste aerul
leneş şi cald care învăluia clădirea gării. În uşa unui
vagon se opri, privind cu insistenţă peronul, un călător
care nu putea trece neobservat pentru simplu motiv că
faţa îi dezvăluia originea asiatică. Un chip liniştit,
trădând prin privire o fire blajină, fixă câteva repere
mişcătoare care păreau că îl luaseră de asemenea în vizor.
Maria se sculă, privind cu atenţie spre pasajul prin care
acesta urma să părăsească gara. Doi dintre agenţii care se
instalaseră odată cu ea pe peron îl blocară pe tânăr. În
jurul grupului se crease un gol, călătorii schimbându-şi
brusc traseul spre alte ieşiri.
Poate era chiar acea scenă aşteptată să devină, mai
târziu, o amintire de neuitat. Se apropie de grup şi
întrerupse şirul de vorbe aprinse aruncate de cei doi
nazişti spre interlocutorul lor care îi privea impasibil, fără
să rostească o vorbă.
— Dacă doriţi, aş putea să vă fiu translatoare. Sunt
sigur că domnul vorbeşte engleza.
108
Un zâmbet apăru pe faţa tânărului şi, într-o

germană impecabilă, se adresă Mariei, continuând să-i
ignore pe cei doi.
— Sunteţi foarte amabilă domnişoară, cred că
distinşii domni şi-au încheiat misiunea.
Apoi privind spre cei doi, continuă apăsat.
— Vizita mea în Salzburg a fost anunţată
autorităţilor locale. Sunt aici pentru o acţiune culturală, în
calitate de consul al Chinei.
Cei doi se depărtară, părând mulţumiţi de modul în
care au acționat. Consulul fusese avertizat că şederea lui
în Salzburg nu trebuia să se prelungească mai mult decât
era strict necesar. Cât despre tânăra care îndrăznise să li
se adreseze, nu îşi făceau griji, le era cunoscut faptul că
oamenii sunt ospitalieri şi, în aceste vremuri, dornici să
câştige un ban arătând oraşul unui străin. În plus, la gât,
avea un medalion din care zâmbea un ofiţer german.
Maria roşi şi încercă să-şi ceară scuze, dar consulul
i se adresă ca şi când ar fi fost vechi cunoştinţe.
— Ai avut curaj să te apropii. Acum ştii cine sunt.
Ai la fel de mult curaj să-mi fii ghid în oraş?
Într-adevăr, trebuia să dai dovadă de curaj pentru a-
l însoţi, ca cetăţean german, pe consulul Ho Feng-Shan.
Nu era nevoie să fii evreu ca să fi auzit de consul şi să-l
preţuieşti. Era suficient să fii om. Doctor în economie
politică al Universităţii din Munchen, Ho Feng-Shan şi-a
început activitatea ca diplomat al Republicii Chineze în
Turcia. La doar 36 de ani era numit secretar al Legaţiei
Chinei din Viena, iar după anexarea Austriei, legaţia s-a
transformat în consulat, iar el a fost numit consul general.
După noaptea de cristal din noiembrie 1938, consulatul
109
Silviu Crăciunaș
din Viena, graţie acestui om modest, devotat valorilor

umane, a eliberat vize umanitare pentru mii de evrei,
permiţându-le acestora să părăsească Germania. La
Consulatul Chinei aşteptau zilnic zeci de persoane, în
condiţiile în care, toate ambasadele europene refuzau
sistematic să acorde vize evreilor.
Maria îl privea şi încerca să-şi stăpânească emoţia.
Un taxi îi lăsă lângă oraşul vechi de îndată ce trecură
podul peste râul Salzach. Apoi paşii li se adânciră în
lumea muzicii şi a arhitecturii clădirilor. După trei ore,
consulul o invită să ia masa împreună la un restaurant
situat în unul din multele pasaje care plecau din
Getreidegasse spre Universitatsplatz.
Pentru o clipă, privirile consulului se fixară pe
medalionul Mariei. Fără a aştepta, Maria răspunse acestei
priviri.
— Este fratele meu. A murit acum trei luni la Köln.
A fost ofiţer şi a suferit un accident în urma căruia a
rămas paralizat. L-am îngrijit în ultimele lui luni de viaţă.
— Te rog să mă ierţi. În China avem tratamente
tradiţionale care fac minuni, dar accidentele pot fi atât de
crude uneori, încât nu este nimic de făcut.
În ochii Mariei se strecurară câteva lacrimi. Cu un
glas nehotărât şi privirea aplecată, adăugă ca pentru sine.
— Nu a murit din cauza accidentului. S-a întâmplat
pe vasul Bremen, în ziua plecării spre America. Trebuia
doar să vizităm vasul, iar el s-a sinucis.
— Nu pot să-mi închipui câtă durere v-a pricinuit
acest eveniment. Dar astăzi durerea ne însoţeşte la tot
pasul.
110
Urmară câteva momente de tăcere în care cei doi îşi

ascunseră gândurile în lectura meniului bogat oferit de
restaurant. Mâncară vorbind despre locurile pe care
tocmai le-au vizitat. Doar că Maria părea să potrivească
în mintea ei un alt subiect. Aştepta doar ocazia.
— Am fost mereu preocupat de religii. Am avut
şansa să cunosc religia catolică aici şi pe cea musulmană
când eram în Turcia. Am avut discuţii interesante cu un
diplomat german pe care îl respect foarte mult, preocupat
şi el, nu numai de religii ci şi de începuturile civilizaţiei
umane. Un arheolog strălucit.
— Baronul Max von Oppenheim?
— Da. Ai citit despre săpăturile lui din Siria?
— Am cunoscut un membru al familiei, pe
Friedrich Carl von Oppenheim.
Atât Maria cât și consulul începuseră să mediteze
mai adânc asupra acestei întâlniri care părea tot mai plină
de substanţă. Apoi, consulul îşi aduse aminte că Friedrich
Carl von Oppenheim urma să se întoarcă din America
prin China şi cunoştea foarte bine împrejurările plecării
acestuia. Tot cu vasul Bremen, în urmă cu exact trei luni.
— L-aţi însoţit pe Friedrich Carl von Oppenheim?
— De fapt, am ajutat o familie de evrei să se
îmbarce ilegal pe vas. Fratele meu a încercat să distragă
atenţia unui ofiţer german, aruncându-se în gol cu
căruciorul în care era imobilizat.
Îşi ridică privirea şi consulul putu să citească în
ochii ei. Nu urma unei dureri neîmpărtăşite, ci
mulţumirea unei fiinţe care tocmai a reuşit să-şi elibereze
sufletul prin sacra spovedanie. Privindu-l în continuare,
Maria adăugă fără ezitare.
111
Silviu Crăciunaș
— La fel ca dumneavoastră, mă simt datoare să-i

ajut.
— Da, acolo unde ura şi violenţa se naşte prin
oameni, tot prin oameni trebuie să se nască dragostea şi
speranţa. Mi-ar face plăcere să mă însoţeşti, dacă nu ai
alte planuri, la expoziţia de ceramică chineză care
urmează a fi inaugurată în această seară.
Maria avea alte planuri, de fapt, trebuia să fi ajuns
de multă vreme în strada Theodebertstrasse, situată
undeva în nordul oraşului, dar nu se putea împotrivi
acestei cereri.
Dacă treceai pe lângă prima casă care te întâmpina
pe partea dreaptă, cum cobori strada Theodebertstrasse,
ai fi putut auzi zilnic, chiar şi în acea zi până la ora
prânzului, reluate la nesfârşit, acorduri uşoare, înecate în
apăsarea gândurilor. Sunetele viorii te petreceau o bună
bucată de vreme, dar gândurile le trăia doar micuţa Hilda
împreună cu mama ei. Refugiată la bunicii din partea
mamei, după fuga din Germania, aştepta zilnic veşti
despre tatăl ei. Ştiau doar că este deţinut pe şantierul de
pe vârful Kehlstein, unde se construia vila lui Hitler. Au
primit vestea, prin Maria, de la Jonas, tatăl lui Josef.
Maria ar fi trebuit să sosească de câteva ore bune şi
cântecul viorii se oprise pentru ai auzi paşii. Avea în
mână vioara dăruită de Carolinne. Cineva bătu cu
insistenţă în poartă. După câteva momente, mama Hildei
se întoarse palidă, cu un plic deschis în mână. Bunica o
îmbrăţişă, vrând parcă să o ferească de toate relele din
lume. Şi atunci a înţeles. A înţeles că printre miile de
evrei dispăruţi se afla şi tatăl ei. Iar Maria nu era aici să-i
112
plângă în braţe, în braţele unei surori mai mari trimisă de

Dumnezeu în urmă cu o lună.
113
Silviu Crăciunaș
17. Accidentul
Jonas se ridică de pe scaun la intrarea ofiţerului.

Alături, soţia lui rămase împietrită, iar Josef simţea cum
inima îi atingea pieptul. În urmă cu două zile, mânat de
un gest care putea fi considerat ca nebunesc, Jonas se
avântase pe drumul care ducea spre şantierul reşedinţei
lui Hitler. Ajuns într-un luminiş, pe platoul numit Şaua
Calului, se strecurase printr-o crăpătură îngustă dintre
două stânci, ascunsă privirii de câţiva arbuşti care se
încăpăţânau să trăiască înfigându-şi rădăcinile în oazele
de pământ pierdute în locuri ferite de vânt şi ape.
Dincolo, chiar sub coasta destul de golaşă, se deschidea o
cărare săpată de vreme în piatra muntelui, ascunsă de
peretele aproape vertical care se ridica spre vârful
Kehlstein. Cărarea urca paralel cu drumul pe care erau
transportate materialele pentru construcţia reşedinţei.
După o jumătate de oră, ajunsese într-un loc mai larg de
unde puteai auzi forfota de pe şantier. Deasupra lui, pe
marginea platoului unde se ridica Cuibul Vulturilor, cum
i se spunea noii reşedinţe a lui Hitler, atârnau ameninţător
stânci, pe jumătate desprinse din munte, gata să se
prăbuşească spre vale. Era singura margine a platoului
care nu era păzită de soldaţi şi unde deţinuţii veneau să se
aşeze în puţinele clipe de odihnă. De jos, puteai simţi
siluetele răspândite printre colţurile de stâncă. Cu spatele
rezemaţi de piatra încălzită cu generozitate de soarele
unui septembrie călduros, îşi umpleau minutele de odihnă
cu imaginea unei privelişti liniştitoare, peste care zburau,
planând spectaculos sau înălţându-se în bătaia
114
zgomotoasă a aripilor, vulturi cuprinşi de frenezia

libertăţii. Căutase prin tufişurile alăturate şi găsise un sac
din care scosese un costum de deţinut. Îl întinse pe
potecă, dându-i forma unui om întins, după care turnase
peste el vopseaua roşie adusă într-o sticlă. Acoperise o
parte din costum cu crengi proaspăt rupte pe drum,
lăsând privirii doar spatele îmbibat de vopsea. Se întoarse
pe poteca ştiută doar de cei din partea locului şi, ca în
fiecare seară, împreună cu fiul lui, Josef, intrase în
biserica San Bartolomeo unde preotul îi primise cu o
binecuvântare.
O dată pe săptămână, părintele urca în lagăr pentru
o slujbă. Erau, pentru deţinuţii care doreau, câteva
momente sacre în care simţeau că măcar Dumnezeu nu i-
a părăsit. Aşa l-a găsit părintele pe Guni, tatăl Hildei.
Acum, aproape regreta că i-a spus lui Josef. Acesta a
venit a doua zi cu un plan de evadare. La început părea
un scenariu absurd, mult prea simplu, dar pe măsură ce-l
analizai nu puteai să nu-i dai şi şanse de izbândă. Şi apoi,
tatăl Hildei nu trebuia să ştie cine este amestecat. Guni,
cum îi spuneau vecinii, era un evreu austriac iubitor de
drumeții. Venise într-o vară să vadă locurile acestea şi
rămase aici, colindând cu nesaţ munţii, împreună cu
turiştii cărora le era ghid şi instructor de căţărări. Decizia
trebuia să fie a lui Guni, iar acesta nu ezită nici măcar o
clipă.
— O jumătate de oră de odihnă.
Acestea erau vorbele pe care Guni de abia aştepta
să le audă. Se strecură spre marginea platoului unde, din
spatele unui bolovan desprins din munte şi oprit în
drumul său spre lac de o ridicătură de pământ, cu o
115
Silviu Crăciunaș
bucată de lemn îndepărtă țărâna, aşezând două pietre ca

sprijin. Timp de o săptămână, zi de zi, în fiecare pauză de
odihnă, îşi desăvârşise opera. Când simţi că bolovanul
apasă pietrele, se simţi cuprins de o mare uşurare. În
noaptea următoare se strecură din baracă purtând un sac
în mână. Curtea era luminată, dar soldaţii de pază erau
aşezaţi în colţurile perimetrului, atenţi mai mult la
gardurile înălţate pe cele trei laturi decât la ce se întâmplă
în interiorul curţii. Se strecură în spatele magaziei de
unelte. Cu câteva zile înainte lucraseră cu corzi lungi
pentru a se înhăma la deplasarea unor trunchiuri de
copac. Fiecare unealtă era inventariată la ieşire şi la
înapoiere. Atunci când a înapoiat colacul, a avut grijă să-l
sprijine lângă o scândură sub care se putea zări un colţ de
lumină pătrunzând din exterior. Culcat, se târî până găsi
scândura, îşi strecură mâna înăuntru şi căută capătul
frânghiei. O trase afară. Mai rămânea să ajungă, fără să
facă zgomot, la marginea prăpastiei. Luminile erau
aţintite asupra curţii. Se strecură cu uşurinţă printre
bucăţile de piatră. Trecu frânghia printr-o gaură destul de
largă făcută în gura sacului, apoi îl lăsă să alunece spre
vale. Numără în gând fiecare metru de frânghie
desfăşurată. Cunoştea bine locul. De unde se afla, până
jos erau cam 20 de metri. Frânghia, îndoită în două, avea
15 metri. Cu cât reuşea şi el să se aplece mai putea
câştiga un metru. Trebuia să caute ca sacul să ajungă cât
mai jos, dar să rămână sprijinit pe ceva pentru a nu cădea
în vale. La primele două încercări, ajunse la capătul
frânghiei fără a reuşi să găsească un sprijin. Şi totuşi, ştia
că pe peretele abrupt există destule tufişuri care ar fi
putut sprijini sacul, uşor îngreunat de un costum de
116
deţinut şi câteva pietre. La a treia încercare, când din

coardă mai rămase cam un metru, simţi că aceasta nu mai
era întinsă. Cu grijă, lăsă un capăt al frânghiei liber şi
începu să tragă de celălalt. Uşor, reuşi să recupereze
întregul colac. Spera ca sacul să fi rămas la locul lui. Cu
un cuţit improvizat dintr-o tablă, tăie o bucată de vreo 6
metri din frânghia pe care o ascunse în tufişul de lângă
bolovanul care avea să-i redea libertatea, cum îşi spunea
în gând, zi de zi. Mai liniştit, reuşi, fără greutate, cu
ajutorul unui băţ, să împingă în magazie coarda rămasă şi
să se strecoare în baracă.
În ziua următoare, în pauza de odihnă, începu să
arunce cu pietre, chiar de lângă bolovanul care stătea
acum într-un echilibru precar. Ecouri tăioase urcau din
vale spre amuzamentul deţinuţilor care simţeau că
soldaţii se vor enerva. Un soldat se îndreptă spre el,
apostrofându-l.
— Încetează deţinut!
— De ce? Nu am voie să arunc cu pietre? Nu fac
niciun rău.
Continuă să arunce. După câteva clipe, alţi deţinuţi
se apropiară ameninţător de marginea platoului, lansând
pietre printre copacii din care, speriate, îşi luau zborul tot
feluri de păsări. Soldaţii se grăbiră să-i îmbrâncească pe
curajoşi spre mijlocul platoului şi, înainte ca timpul de
odihnă să se fi terminat, dădură comanda de întoarcere la
lucru.
— Părinte, sunt gata. Sacul este în vale. Bolovanul
stă să cadă.
— Eşti hotărât?
— Mai mult ca oricând.
117
Silviu Crăciunaș
— Să nu vii în sat. Lângă haine vei găsi acte şi

bani. Mergi în Salzburg, în grădinile Mirabell, înainte de
prânz. Acolo vei găsi o fată care te va ajuta să comunici
cu familia ta. Se numeşte Maria.
— Cum o recunosc?
— Urmăreşte mâinile tinerelor din parc. Mariei îi
tremură uşor mâinile.
— Ştie că voi veni?
— Nu o putem avertiza decât săptămâna viitoare.
— Nu pot aştepta până atunci. Voi risca.
— Spune-i despre Hilda. Aşa îi vei atrage atenţia şi
te va asculta.
— Atunci, mâine, la ultima pauză.
— Mâine. Ai grijă. Nu vei avea pe nimeni alături,
să te ajute.
Un dialog, ascuns în spatele unei spovedanii făcută
cu pioşenie într-un colţ amenajat special pentru vizitele
părintelui, aruncă inima lui Guni într-o stare de
efervescenţă care cu greu putea fi stăpânită.
A doua zi, în ultima pauză de odihnă, puţin înainte
de lăsarea înserării, Guni se apropie de locul care părea
să-i fie atât de drag. Nu mai aruncă cu pietre, ci începu să
cânte o veche melodie austriacă. Soldaţii îl priviră fără
să-l mai ia în seamă. Ocoli stânca şi se aşeză în faţa ei,
continuând să cânte. Un soldat se apropie la câţiva paşi.
— Vezi că o să cazi şi o să-ţi rupi gâtul!
Soldatul se sprijini cu spatele de bolovanul imens
aflat în faţa sa. Câteva clipe şi pietrele de sprijin urmau
să lase bolovanul să se răstoarne în vale. Guni nu mai
apucă să ia din tufișul alăturat bucata de scândură cu care
trebuia să înlăture definitiv pietrele, când bolovanul o
118
porni la vale însoţit de strigătul soldatului. Se aruncă într-

un tufiş aflat un metru mai jos şi scoase şi el un strigăt
strident. Soldaţii şi deţinuţii se precipitară spre marginea
platoului ascultând ecoul născut de săriturile bucăţii de
stâncă printre copacii întâlniţi pe versant. Doi metri mai
jos, cu piciorul rupt, agăţat de rădăcinile ieşite ale unui
arbust, soldatul încerca să-şi menţină poziţia precară de
echilibru. După câteva minute îl traseră pe platou sub
privirile întrebătoare ale ofiţerului de serviciu.
— Nu am vrut! M-am sprijinit de bolovan şi acesta
a luat-o la vale. Unde este deţinutul care stătea în spatele
lui?
Priviră în jur, apoi, o mână le îndreptă atenţia spre
un loc deschis. Undeva, mai jos cu vreo douăzeci de
metri, corpul deţinutului zăcea zdrobit pe un mic platou,
în parte acoperit de crengile rupte de bolovan în căderea
sa.
— Toată lumea înapoi. Alinierea pentru apel!
Apoi spuse soldaţilor.
— Este prea târziu să coborâm după corp. O să-l
luăm mâine, dacă nu îl iau animalele la noapte.
— Cu ce vă pot ajuta domnule ofiţer? întrebă Jonas
încercând să pară liniştit.
— Ieri, o stâncă s-a desprins şi a zdrobit un deţinut.
Azi nu i-am mai găsit corpul. Am găsit doar urme de
sânge. Posibil să fi fost târât de animale.
— Îmi pare rău să aud asta. Mereu cad bolovani de
pe versanţi.
— Am auzit că mergeţi mult pe munte. Dacă îi
găsiţi din întâmplare rămăşiţele, vă rog să-l
înmormântaţi.
119
Silviu Crăciunaș
— Aşa o să fac, dacă îl găsesc, spuse Jonas

sprijinindu-se uşor cu mâna de masă pentru a-şi ascunde
emoţia.
— Poate îi faceţi şi o cruce. Numele lui este
Gideon Shalick. Avem o adresă în Salzburg. O să-i
anunţăm familia. După câteva clipe adăugă. Deşi evreu,
venea la slujbele părintelui. Poate părintele va înălța
câteva rugăciuni pentru sufletul lui.
— O să-i comunic părintelui. Dumnezeu să-l
odihnească!
— Dumnezeu să-l odihnească!
Ofiţerul se îndreptă spre uşă. Din prag se întoarse
şi, privind spre băiat, spuse zâmbind:
— Copiii sunt inteligenţi. Am şi eu un băiat cam de
aceeaşi vârstă cu băiatul dumneavoastră.
Se despărţiră, strângându-şi cu căldură mâinile. Din
curte, Jonas îşi chemă fiul afară. Îl cuprinse după umeri şi
îi şopti.
— Se pare că ofiţerul te cunoaşte.
— Am fost să mă asigur că animalele nu au răvăşit
sau luat hainele. L-am întâlnit în pădure, la întoarcere.
— Josef, de ce crezi tu că am folosit vopsea, nu
sânge de găină?
— Te rog să nu-i spui mamei.
— Nu o să-i spun. Ne-ar omorî pe amândoi.
Se întoarseră în casă şi îşi continuară cina sub
privirile încă neliniştite ale doamnei Heinrich.
120
18. Evadarea
Printre copacii situaţi pe versantul care mărginea

lacul Königssee săgetau raze sărăcite de lumină de către
ceaţa care cobora în vale. Vântul îndoia fără milă
vârfurile brazilor care se încăpăţânau să reziste curgerii
ciclice a intemperiilor. O nouă toamnă cu ploi şi soare
care îşi disputau dragostea pământului, o viitoare iarnă
înfăşată în frigul alb alunecându-şi zilele pe oglinzi de
gheaţă, o altă primăvară muşcând omătul cu dinţi de
soare şi mult aşteptata vară, crăiasă a universului de
vietăţi şi lucruri lăsate cu dragoste şi dărnicie de o fiinţă
neîntrupată, pe care sufletul omului o caută dincolo de
ceruri, în propria-i credinţă. La câţiva metri în spate,
zdrobiţi de greutatea armurii care încătuşează minţile, o
mână de oameni a căror putere stătea în arme şi doctrine,
încercau să încovoaie minţi născute să-şi poarte cu
demnitate obârşia într-o lume construită prin esenţă în
spiritul libertăţii. Iar el, Guni, tocmai a luat acestor fiinţe
bucuria de a sorbi, în prag de noapte, măreţia libertăţii
culese cu privirea din înaltul munţilor înfipţi ca nişte
colonade antice în bolta cerului din care se stingeau în
neant pâlpâiri de lumini căzătoare. Era sigur că ofiţerii
vor construi un zid pentru ca niciun deţinut să nu se mai
apropie de hăul care putea însemna libertate.
Își cântărise şansele. Dacă cineva putea să evadeze,
sigur el era cel mai în măsură să o facă. Pe acest versant,
aproape golaş, făcuse sute de coborâri şi escaladări.
Cunoştea ieşiturile de piatră cărora le-a încredinţat nu de
121
Silviu Crăciunaș
puţine ori viaţa sa şi a celor pe care îi instruia. Era însă

conştient că punerea în scenă a propriei morţi, cu
dispariţia cadavrului, nu era convingătoare în ochii celor
care vor ancheta accidentul. Dar avea speranţa că, între o
evadare uşoară şi un accident de muncă, naziştii vor
prefera să raporteze moartea lui. El trebuia doar să facă
totul cât mai credibil. Reflectoarele erau deja aprinse,
deţinuţii, înghesuiţi în barăci, îi plângeau dispariţia.
Dimineaţă, când trupul lui nu va fi găsit, sigur vor lua în
calcul şi evadarea. Va fi oare pentru ei acest gest un
postament pe care să-şi clădească speranţa, sau,
dimpotrivă, actul nedemn prin care un camarad le-a
înşelat încrederea înrăutăţindu-le viaţa? Dar toate acestea
erau trecut. Precum bolovanul prăvălit în apele lacului,
acţiunea sa nebunească luase drumul fără de întoarcere
spre întrebări care nu vor primi vreun răspuns. Pas cu
pas, va trebui să dea piept cu aceste întrebări puse de
viaţă şi va fi obligat să-şi asume îndoielile. Dar până
acum nu făcuse oare acelaşi lucru?
Se apropie de marginea versantului. Găsi cu
uşurinţă primul prag spre libertate întrupat de un vârf
născut din stânca acoperită de ridurile săpate de apele
căzute din vârfuri. Desfăşură frânghia îndoind-o peste
ridicătura găsită şi se lăsă să alunece, încercând totuşi să
evite contactul cu peretele stâncii pentru a nu lăsa urme.
Când se apropie de capătul corzii, căută cu picioarele
puncte de sprijin. Se lipi de stâncă şi trase coarda de unul
din capete, apoi găsi o altă ieşitură peste care îndoi din
nou frânghia. Repetă această operaţie de patru ori înainte
ca picioarele să găsească primele tufişuri mai răsărite.
Prima etapă se încheiase. Acum urma punerea în scenă.
122
Ceaţa coborâse deasupra lacului, lăsând luna să-şi

strecoare paloarea printre brazi, îndulcind negura nopţii.
Găsi cu uşurinţă pachetul cu haine. Se schimbă şi verifică
rapid actele şi banii, apoi strânse hainele pătate de vopsea
în sacul ascuns sub crengi. Rupse din postavul hainei
câteva petece pe care le răsfiră în locul în care ar fi
trebuit să se prăbuşească. Dintr-o sticlă lăsată de Jonas, le
stropi cu sângele unei biete găini sacrificate în scopuri
nobile. Urmând cărarea, lăsă alte urme de sânge încă
câţiva metri, exact până unde aceasta se înfunda într-o
prăpastie care se căsca sub peretele abrupt. Strânse apoi
toate rămăşiţele, le puse în sac şi plecă în direcţie opusă.
Ieşi printre cele două stânci în drumul principal, dar în
loc să o apuce spre sat, coborî spre malul lacului. Ajuns
acolo, puse câteva pietre în sac şi, cu ajutorul unei prăjini
culese de pe drum, îl lăsă să se afunde la câţiva metri de
ţărm, unde apa depăşea doi metri. Simţea cum, odată cu
sacul, îşi îneca obida adunată în ultimele luni, iar
răsuflarea lacului îi umplea fiinţa de speranţă. Făcuse ce
trebuia să facă. Acum urma partea cea mai grea.
Aşteptarea. Trebuia să aştepte până când noaptea îl va
adăposti din nou în mantia ei neagră.
Ziua, care altădată întruchipa scena vieţii pe care se
zbenguiau vorbe, zâmbete, lacrimi şi mai ales multă
căldură culeasă din ochii celor dragi, îi era acum duşman.
Se ascunse într-o adâncitură aflată sub rădăcinile ieşite
ale unui brad bătrân şi încercă să închidă ochii. Până se
va crăpa de ziuă ar putea încerca să doarmă. Apoi va
asculta foşnetul pădurii, lătratul câinilor şi îşi va schimba
ascunzătoare cât de des posibil.
123
Silviu Crăciunaș
Spre seară, convins că nimic nu se mai putea

întâmpla în preajma sa, reuşi, în sfârşit să adoarmă. Un
somn agitat, în care visul îi aducea în subconştient
întreaga desfăşurare a evadării. Se trezi speriat în plină
noapte. Plecă spre drum. Era trecut de miezul nopţii şi
trebuia să ajungă în buza satului unde era ascunsă o
bicicletă. Drumul spre Salzburg era mărginit de o pădure
deasă care întorcea amplificat orice zgomot de maşină,
fapt care îi oferea destul timp pentru a se ascunde în
spatele copacilor. În zorii zilei era în Salzburg, amestecat
printre oamenii care se grăbeau spre locurile de muncă
folosind, ca şi el, bicicleta. Era mult prea devreme pentru
a merge în grădinile Mirabell. Cu fiecare clipă, se simţea
copleşit de dorinţa de a trece în partea cealaltă a oraşului,
să arunce o privire pe strada în care locuia mama soacră.
Dar îşi înfrână nerăbdarea, fiind conştient că dacă nu i-a
reuşit înscenarea, sigur casa este supravegheată. Se aşeză
la o masă retrasă a unei cafenele, şi îşi permise o cafea
aşa cum nu mai băuse de foarte multă vreme. Întinse
plăcerea până la epuizarea nerăbdării de a mai face un
pas spre sfârşitul acestei aventuri. Dar, oare, va fi un
sfârşit? Dacă Maria nu va veni astăzi în Mirabell? Va
trebui să-şi găsească un adăpost până mâine. Avea oare
dreptul să-şi pună în pericol prietenii? Încercă să alunge
aceste gânduri. Brusc, se ridică, lăsând în ceaşcă o ultimă
gură de cafea. Trecu pe lângă Mirabell şi se îndreptă spre
gară. Cum de nu se gândise? Aici era locul cel mai
potrivit să afle dacă evadarea sa fusese raportată sau
dacă, cei din lagăr, au acceptat versiunea accidentului.
Lăsă bicicleta într-un colţ al pieţei şi se apropie de
clădire. Lumea intra şi ieşea fără a fi controlată. Se
124
apropie de una dintre uşi şi intră pe peronul gării. Trecu

pe lângă un SS-ist care părea mai atent la ce se petrece în
jur, dar îşi dădu seama că acesta nu urmăreşte ceva
anume. Cumpără un ziar şi se aşeză pe o bancă. Începu să
citească fără să înţeleagă prea bine sensul cuvintelor.
Simţea că citind îşi depăşea starea de teamă pe care acum
o simţea mai mult decât atunci când coborâse masivul
stâncos. Când un tren intra în gară, privea spre uşile
vagoanelor. Nu erau controale. Oamenii coborau sau
urcau fără cea mai mică oprelişte. Într-un târziu se ridică
şi se îndreptă spre grădinile Mirabell. Avea de mers, pe
jos, cel mult un sfert de oră. Lăsase bicicleta la gară. Ştia
că dacă va avea nevoie de ea, o va găsi tot acolo.
Cuprinse dintr-o privire oamenii care forfoteau de
colo-colo printre rondurile de flori pe care el nu avea
starea să le admire. Apoi, fixă băncile. În jurul lor se
jucau, fără nicio grijă, copii care nu înţelegeau de ce
bunicii lor au devenit dintr-o dată atât de serioşi, de
preocupaţi de ce se întâmplă în jurul lor. Le cerşeau din
ochi zâmbetele cu care fuseseră obişnuiţi. Guni îşi adânci
paşii pe aleile parcului, urmărind cu atenţie tinerele fete.
Căuta o tânără, slăbuţă, potrivită de statură, despre care
ştia, ca element definitoriu, că are un tremur uşor al
mâinilor. Spre norocul lui, marea majoritate a celor din
parc erau copii sau oameni trecuţi demult de tinereţe.
Ajunse în dreptul teatrului. Uşa era deschisă, iar alături
un afiş te îndemna să vizitezi o expoziţie de ceramică din
China. Era ultima zi pentru vizitatori. Fără a mai sta pe
gânduri intră şi încercă să se concentreze asupra
obiectelor expuse. Mai era o oră până la prânz. Avea
nevoie să fie ocupat, să contrabalanseze această senzaţie
125
Silviu Crăciunaș
de dilatare a timpului. Expoziţia ocupa două camere,

obiectele erau aranjate în vitrine de sticlă cu etichete
explicative. Puteai să o vizitezi în zece minute, sau să stai
ore întregi, admirând coloritul şi forma vaselor cu
înscrisuri care erau ele însele opere de artă. Rămase mai
mult în dreptul unei vitrine în care era expusă o colecţie
de farfurii aşezate în ordinea cronologică a dinastiilor. Se
hotărî să părăsească expoziţia pentru a-şi relua căutările
în Mirabell. Mai era un sfert de oră până la amiază şi
aleile erau mai puţin populate, iar tinerele lipseau cu
desăvârşire. Îl apucă o undă de îndoială şi chiar începu să
mediteze la ce va face în continuare, când, auzi, chiar în
spatele lui, cum un domn se adresa unei tinere cu numele
Maria. Se întoarse. Acum era sigur că Maria Zeher,
tânăra pe care o căuta cu disperare, nu ar fi putut trece
neobservată. Avea un trup firav, dar lipsit de complexe,
cu tot tremurul uşor al mâinii stângi în care ţinea o
geantă. Simţindu-se privită, îşi sprijini mâna de celălalt
braţ. Cu spatele, un tânăr îi vorbea despre Viena. Maria
se aplecă uşor şi imediat acesta îşi opri micul discurs.
Apoi amândoi se întoarseră şi urcară treptele teatrului,
îndreptându-se spre expoziţie. Cuprins de panică, Guni se
grăbi să le taie calea chiar în faţa intrării. Fără să ezite,
spuse dintr-o răsuflare:
— Maria! Sunt tatăl Hildei!
Avea privirea aţintită rugător spre ochii Mariei.
Aceasta avu o tresărire şi rămase fără să spună vreun
cuvânt. Abia atunci, Guni observă că tânărul cu care
Maria discuta nu era austriac, ci asiatic. Cu privirea
plecată, făcând un pas înapoi, adăugă:
— Vă rog să mă scuzaţi.
126
— Maria, îl cunoşti pe acest domn?

— Nu îl cunosc, domnule consul, dar o cunosc pe
Hilda. Apoi, palidă, adăugă. Tatăl ei este închis într-un
lagăr.
Consulul îl luă hotărât de braţ pe Guni şi îl împinse
spre intrare. Guni era departe de a se împotrivi. Aştepta
doar să poată vorbi. Toţi trei intrară într-un birou spaţios.
— Aştept explicaţii, domnule!
În lagăr se vorbea mult despre consulul Chinei, ca
despre un înger al evreilor. Mulţi au scris familiilor
rămase în libertate să ceară viză pentru China, chiar cu
riscul de a nu se mai vedea vreodată. Guni, cu lacrimi în
ochi, povesti despre evadarea sa. Încet, încet, cei trei
depăşiră momentul de surprindere şi încercau acum să
clădească o viziune nouă asupra evenimentelor. Maria
recunoscu în omul din faţa sa portretul sufletesc pe care
Hilda i-l descria cu mult dor, ori de câte ori aceasta îi
aducea veşti de la biserica San Bartolomeo. Acum îl
privea rugător pe consul. Acesta o invitase să se alăture
consulatului ca angajată, dorind să ţină, prin intermediul
ei, legătura cu familiile care primeau vize. Era important
să ştie câţi dintre aceştia vor pleca, cu adevărat, în China.
Iar Maria era persoana potrivită care să îi convingă să
spună adevărul. Tot de la Maria ar fi trebuit să afle dacă
autorităţile germane respectă vizele acordate de
Consulatul Chinez. Maria acceptase. Ca şi cum le-ar fi
citit gândurile, Guni spuse:
— Suntem gata să găsim refugiu în China.
— Nu trebuie să vă grăbiţi. Deocamdată va trebui
să vă aducem în siguranţă în Consulatul Chinei, să vă
127
Silviu Crăciunaș
facem rost de alte acte şi apoi să vă scoatem din

Consulat, fără ca agenţii de pază să afle.
După o scurtă pauză, continuă:
— Pentru moment, agenţii nu controlează cu
sârguinţă maşinile consulatului. Veţi veni la Viena cu
maşina care aduce exponatele.
— Maria, ai putea să mergi să le spui că am
evadat?
— O să merg chiar astăzi.
Faţa lui Guni se lumină într-un zâmbet larg
transformându-l, pentru prima dată după evadare, într-un
om liber. Acum va fi liber odată cu eliberarea familiei lui
din coşmarul nesiguranţei. Dar consulul îi curmă această
bucurie.
— Nu cred că e bine ca familia dumneavoastră să
afle. Dacă încă au dubii privind accidentul pe care vi l-aţi
înscenat, sigur vă vor interoga soţia, poate şi fiica. Şi cred
că vor putea citi pe feţele lor adevărul. Ar fi mai bine să
aşteptaţi cel puţin încă două zile, până când veţi fi în
siguranţă în clădirea consulatului.
Urmară, din nou, câteva clipe de tăcere, sparte, în
cele din urmă, de vocea tristă a Mariei.
— Nu am puterea să o văd pe Hilda fără să-i spun.
Nu o mai vizitez până când nu ajungeţi la consulat.
Cei trei nu bănuiau cât de repede s-au grăbit
autorităţile să anunţe familia că Gideon Shalick a decedat
într-un accident de muncă pe care şi l-a provocat singur
prin nesăbuinţă. Acolo, într-o casă, pe dreapta cum
cobori pe Theodebertstrasse, lacrimile curgeau fără
încetare. Şi vor mai curge încă două zile, chiar dacă ochii
se vor hrăni cu stropi de suflet.
128
Maşina cu însemnele consulare ale Chinei alerga pe

şoseaua aproape pustie, depărtându-se de peisajul fastuos
al Tirolului. În interiorul ascunzătorii pătrundea cu greu o
undă de lumină care se plimba ca limba unui metronom
pe cutiile fixate în chingi. Mintea lui Guni măsura
distanţa în stări sufleteşti. Binecuvântarea oamenilor,
prostia oamenilor, aroganţa oamenilor, solidaritatea
oamenilor, toate se împleteau într-un fuior ce răvăşea
gândurile. Timpul trăia monotonia drumului, adunând în
clipe tensiunea aşteptării. Fiinţa refuza să trăiască dincolo
de hotarul întâmplărilor recente. Imaginile reapăreau într-
o oglindă a minţii, generând zvâcniri haotice. Secvenţă
cu secvenţă, secundele se scurgeau rescriind trecutul.
Aerul mângâia caroseria, producând un murmur ce
acompania parcă zbuciumul omului. Din lenea timpului
se năştea o umbrelă care absorbea în cupola deschisă
precum o poartă a abisului, din ce în ce mai rapid,
gânduri, imagini, trecut, viitor. Respirația se calibră ușor
pe ritmul motorului iar ochii cedară oboselii întorcând
privirea spre adâncul minții ce nu înceta să lucreze. Așa
începu visul.
Într-o mişcare continuă, paşii se încrucişau cu
vorbele aruncate din grădini asaltate de zorii dimineţii.
Încercă să se surprindă mergând, dar nu reuşea decât să
constate că vorbele dispăreau în spatele lui, intrând în
grădini pătrunse de tăcere, în timp ce alte vorbe, sau
aceleaşi vorbe, îl îndemnau să meargă. Alături, cu un
surâs neîntrerupt, chipul Hildei îi hoinărea privirea
arătându-i undeva un capăt de drum. Apoi toate grădinile
se depărtau abandonându-i fiinţa într-o linişte întreruptă
doar de apăsările paşilor pe care reuşea, în sfârşit, să-i
129
Silviu Crăciunaș
asocieze unei dureri petrecute în muşchii picioarelor. Îi

întoarse zâmbetul Hildei.
— Mergi! Acum merg şi eu.
— Vino! Suntem aproape. În curând zorii se vor
stinge şi nu vom mai găsi coliba.
— Dar soarele nici nu a apărut. Avem toată ziua
înainte.
— Să nu aştepţi soarele. Aici grădinile aduc zorii,
iar când grădinile pleacă, drumul rătăceşte fără de
margini. Şi grădinile au început deja să fugă din calea
drumului.
— De ce mergem la colibă?
— Mergem să aflăm dacă astăzi sunt zorii evreilor.
Drumul se pierdu când, atârnată în văzduh, apăru o
colibă. Pe uşa închisă era un petec de cer unde jucau
litere care refuzau să-şi găsească locul într-o înşiruire a
unei logici care să nască cuvinte. Hilda, spuse simplu:
— Am venit! Aici este tatăl meu care doreşte să
intre pe poarta eternităţii.
Literele se prinseră într-un dans ameţitor, după care
căzură, una câte una, în buza cerului lăsând privirii
câteva cuvinte care aduseră lacrimi în ochii Hildei.
Program non stop. Astăzi primim doar catolici.

Reveniţi la tragerea următoare!
Apoi semnele se desprinseră din cuvinte şi căzură

undeva într-o urnă a aşteptării.
Într-o mişcare continuă, paşii se încrucişau cu
vorbele aruncate din grădini asaltate de zorii dimineţii.
Încercă să se surprindă mergând, dar nu reuşea decât să
130
constate că vorbele dispăreau în spatele lui, intrând în

grădini pătrunse de tăcere, în timp ce alte vorbe, sau
aceleaşi vorbe, îl îndemnau să meargă. Alături, cu un
surâs neîntrerupt, chipul Hildei îi hoinărea privirea
arătându-i undeva un capăt de drum. Apoi toate grădinile
se depărtară abandonându-i fiinţa într-o linişte întreruptă
doar de apăsările paşilor pe care reuşea, în sfârşit, să-i
asocieze unei dureri petrecute în muşchii picioarelor. Îi
întoarse zâmbetul Hildei.
— Mergi! Acum merg şi eu.
— Vino! Suntem aproape. În curând zorii se vor
stinge şi nu vom mai găsi coliba.
— Dar soarele nici nu a apărut. Avem toată ziua
înainte.
— Să nu aştepţi soarele. Aici grădinile aduc zorii,
iar când grădinile pleacă drumul rătăceşte fără de
margini. Şi grădinile au început deja să fugă din calea
drumului.
— De ce mergem la colibă?
— Mergem să aflăm dacă astăzi sunt zorii evreilor.
Drumul se pierdu când, atârnată în văzduh, apăru o
colibă. Pe uşa închisă era un petec de cer unde jucau
litere care refuzau să-şi găsească locul într-o înşiruire a
unei logici care să nască cuvinte. Hilda, spuse simplu:
— Am venit! Aici este tatăl meu care doreşte să
intre pe poarta eternităţii.
Literele se prinseră într-un dans ameţitor, după care
căzură, una câte una, în buza cerului lăsând privirii
câteva cuvinte care aduseră lacrimi în ochii Hildei.
131
Silviu Crăciunaș
Program non stop. Astăzi primim doar ortodocşi.

Reveniţi la tragerea următoare!
Apoi semnele se desprinseră din cuvinte şi căzură

undeva într-o urnă a aşteptării.
Frânele gemură, aruncând visul lui Guni în emoţia
prezentului modelat de vocea fermă a unui ofiţer german.
— Mă luaţi şi pe mine la Viena!
Alături, un caporal meşterea sub capota unui
automobil. Odată cu maşina care îşi reluă mersul, se
pierdu şi trecutul care inundase prezentul, lăsând viitorul
să arunce frisoane secundă de secundă. Drumul îşi urmă
cursul ducând în spinare, fără urmă de supărare, un
chinez, un german nazist şi un austriac evreu care se ruga
să ajungă, împreună cu familia, un chinez evreu.
Maria se grăbi să pătrundă în casa care mărginea, în
partea de sus, strada Theodebertstrasse. O linişte
apăsătoare învelea pereţii, martori ai unor gânduri care nu
se clinteau de lângă imaginea unui tată şi a unui soţ,
proiectată cu evlavie în sufletul unei fiice şi a unei soţii.
Minutele descreţiră frunţile, plânsul îşi reluă cursul, dar
nu în abisul disperării ci spre largul speranţei, izbucnind
cu furie din izvoarele bucuriei. Apoi extazul fiinţei se
revărsă în sunete unduioase care mângâiau încăperea cu
minunea născută din cutia arcuită cu măiestrie de un
lutier. Vioara prinse viaţă pe umărul Hildei, bucuroasă
să-i simtă din nou bătăile inimii care însoţeau vibraţiile
propriei inimi, ascunsă în miezul corzilor.
— Maria! Când o să plecăm în China aş vrea ca
vioara să rămână la tine.
— Dar eu nu cânt.
132
— Ştiu, dar cred că vioara mi-a împlinit destinul şi

poate lua calea unei alte întâmplări. Iar tu ai darul să
primeşti în fiinţa ta, cu dărnicie şi bunătate, suferinţa
oamenilor. Poate este timpul ca vioara să-ţi scrie şi ţie
destinul.
133
Silviu Crăciunaș
19. Maria Zeher
Trebuia să fie la Consulatul Chinei din Viena încă

din octombrie. Un telefon îi schimbase planurile. A fost
chemată la un stagiu de instruire de la care nu se putea
sustrage.
— Maria, ar trebui să renunţi la slujba de la
consulat. Este periculoasă. După instruire vei putea lucra
ca asistentă la un spital.
— Mamă, nimic nu poate fi mai periculos decât
indiferenţa. O să-l sun pe domnul consul pentru a-l
anunţa că întârzii. Mă simt vinovată pentru această
întârziere. Înseamnă mai puţine vize.
— Înţeleg că vrei să ajuţi, dar nu trebuie să te simţi
responsabilă. Ce faci tu te poate duce într-un lagăr. Şi
acolo nu moartea este cel mai rău lucru.
— Nu pot sta deoparte. Consulul spunea că fiecare
zi contează. Se fac presiuni asupra lui să nu mai acorde
vize. Sunt sute de persoane care stau zilnic la coadă.
Austrieci ca şi noi. Până nu demult le zâmbeam pe stradă,
le vizitam magazinele. Acum sunt criminali. Trec pe
lângă magazine părăsite şi mă înfior când citesc
„Iudaismul înseamnă criminalitate”.
— Sunt lucruri care ne depăşesc. Deja ai făcut mai
mult decât îţi stă în putere.
Maria nu răspunse. Apoi, cu privirea parcă pierdută
în amintiri, începu să plângă. Cu mâna tremurândă,
cuprinse în pumn medalionul.
134
— Mi-e dor de fratele meu. Dacă ar fi aici, cu voi,

aş pleca cu inima împăcată.
În pragul uşii, îndoit de apăsarea lacrimilor fiicei
sale, tatăl Mariei asculta în tăcere. Renunţase demult să le
spună copiilor ce este bine şi ce este rău. Poate că, dacă l-
ar fi ţinut mai din scurt, acum Ernst ar mai fi trăit. Dar nu
ar fi însemnat oare că ar fi schimbat destinul altora? Un
lanţ de întâmplări născute din voinţa omului ar putea
schimba viaţa celor pe care nici nu îi cunoşti. Ernst a
hotărât pentru el, iar Maria a pornit, şi ea, pe propriul
drum. A o opri nu înseamnă să te opui voinţei Domnului?
Se apropie de Maria, o sărută pe frunte şi,
împovărându-şi fiinţa cu păcatul îndoielii, îi spuse:
— Dumnezeu să fie cu tine!
Totul alerga sub ochii pierduţi ai Mariei. Copacii
îşi aşezau ramurile sub ploaia măruntă de toamnă,
tremurând sub apăsarea norilor care păreau a fugi speriaţi
de pufăitul trenului. Cuprinsă de o stare adâncă de
tristeţe, pleca din Salzburg într-o zi de octombrie.
Despărţirile îi măcinau puterile, iar ea a păşit pragurile
mai multor plecări, generate cu indiferenţă de agitaţia din
ce în ce mai crescândă a vremurilor. În marea de tristeţe,
coborâtă apăsător peste figurile călătorilor spre bătrâna
nobilă doamnă a Europei, cu greu puteai găsi un zâmbet.
Viena îi aştepta cu străzile mâzgălite de neomenia
dezlănţuită de porniri animalice. Dar războiul era departe
şi vienezii aveau oarecum conştiinţa mai puţin încărcată,
odată ce toate statele căzuseră de acord că evreii sunt un
pericol. Nimeni nu îi mai dorea. Doar că, aici, în noua
Germanie, ei nu erau lăsaţi nici să trăiască.
135
Silviu Crăciunaș
În 20 iulie 1938, Erich Goldstaub ieşea victorios

din Consulatul Chinei cu 20 de vize pentru toată familia
lui, după ce alte 50 de consulate îi închiseseră uşa în nas.
Nu au ezitat nicio clipă să-şi cumpere bilete de vapor
pentru Shanghai. Vânduseră afacerile mai pe nimic şi
aşteptau cu nerăbdare să înceapă o nouă viaţă. Dar a venit
noaptea geamurilor sparte. Cei doi fraţi Goldstaub au fost
arestaţi, familia întreagă a fost aruncată în stradă.
Derutat, Erich a alergat la Consulatul Chinei şi a solicitat
o întrevedere cu consulul Ho.
— Domnule consul, nu ştiţi cât de fericiţi am fost
până ieri. Şi cât de disperaţi suntem astăzi.
— Domnule Goldstaub, vă înţeleg durerea. Nu ştiu
ce s-ar putea face. Nu pot interveni direct pentru tatăl şi
unchiul dumneavoastră, dar pot trimite o scrisoare de
protest prin care să solicit respectarea vizei ca pe un act
oficial al Chinei.
— Nu ştim cum am putea să vă mulţumim.
— Credeţi-mă că sunt neliniştit, atât pentru familia
dumneavoastră, cât şi pentru toată comunitatea evreiască.
Decizia mea nu se va schimba. Cât timp voi conduce
Consulatul Chinei, voi aplica politica liberală a
Ministerului de Externe în privinţa imigraţiei.
După o săptămână, cei doi fraţi Goldstaub au fost
eliberaţi, iar la sfârşitul lunii toată familia era în drum
spre Shanghai. Vestea s-a răspândit rapid în Austria şi tot
mai mulţi evrei aşteptau la poarta consulatului. După un
timp, exodul evreilor spre China a început să deranjeze
autorităţile germane. Preşedintele Consiliului de Miniştri
al Chinei, Chiang Kai-shek, era un fan declarat al lui
Hitler şi chiar îşi trimisese fiul mai mic să participe la
136
acţiunile armatei germane. Ironia sorţii face ca acesta să

participe activ, în calitate de locotenent secund în
Regimentul 98 Jaeger, la invazia Austriei.
Ambasadorul Chinei la Berlin l-a chemat la ordine
pe consulul Ho Feng-Shan, dar acesta a refuzat cererea
de oprire a vizelor către evrei, motivând menţinerea
politicii liberale a vizelor.
Maria încercă să-şi alunge temerile, recitind
scrisoarea Hildei.
Dragă Maria,
Suntem în Shanghai de 7 zile, totul este diferit. Ai

impresia că timp de sute de ani aici nu s-a întâmplat
nimic. Totul respiră în arhitectura şi obiceiurile vechilor
dinastii. Timpul nu se măsoară în ore, ci în zile, oamenii
îşi poartă povara nevoilor fără grabă într-o decenţă
împietrită în priviri ascunse sub ochii migdalaţi. Nu ne
ocolesc, sunt extrem de amabili. Au obişnuinţa
europenilor, dar nu le împărtăşesc obiceiurile. Nu
suntem liniştiţi, nu ştim ce vom face, dar suntem fericiţi
că suntem împreună. Nimeni nu ne priveşte ca pe
criminali. Comunitatea începe să crească graţie acestui
om, căruia nu o să putem vreodată să-i arătăm atâta
recunoştinţă cât să nu-i ajungă zece vieţi să se bucure de
bucuria noastră. Ştiu că îl vei vedea în curând.
Îmbrăţişează-i familia din partea noastră.
Plicul căzu de pe genunchii Mariei, lăsând să se

vadă pe timbre însemnele Chinei. Un tânăr se aplecă să-l
ridice şi i-l întinse, zâmbind stânjenit. După un timp, îşi
luă inima în dinţi şi i se adresă.
137
Silviu Crăciunaș
— Rude?
— O prietenă.
— Şi eu voi pleca în China împreună cu familia.
Merg la consulat pentru vize.
Se lăsă o tăcere care, pe măsură ce se prelungea, îi
îmbia tot mai mult pe cei doi să alunge starea apăsătoare
în care li se pierduseră gândurile şi să facă loc plăcerii
unei conversaţii despre vremurile bune.
— Numele meu este George. George Kaspar.
— Maria Zeher. Sunteţi rudă cu patinatorul Felix
Kaspar?
— Suntem verişori. Şi eu patinez. În 1930, la 15
ani, am fost invitat să inaugurez patinoarul natural din
Viena. Am dansat cu partenera mea pe valsul
Schlittschuhläufer al lui Johann Strauss. Doar că
verişorul meu a ajuns campion, nu eu.
În obrajii Mariei apăru acea umbră de culoare care
trădează emoţia amintirilor.
— Am fost acolo cu părinţii mei. În piaţa
Eislaufverein. V-am aplaudat din toată inima.
Dacă până acum privirile lor alergau spre geamul
compartimentului, lăsând doar vorbele să se întâlnească
nestingherite, acum ochii li se încrucişară, luminând
zâmbetele lăsate să tăinuiască nestingherit vorbele.
— S-ar putea spune că ne cunoaştem de ceva
vreme.
Maria încuviinţă cu o uşoară înclinare a capului,
ascunzând, pentru o clipă, lumina vie din privirea sa.
— După ce aţi dansat voi, toţi copiii au primit
umbreluţe colorate şi patinoarul s-a transformat într-o
feerie de culori legănate de fericire.
138
— Ştiu. Un unchi de-al meu avea o fabrică de

umbrele pe strada Trattnerhof. El a dăruit umbrele
copiilor.
Uşor, zâmbetele se pierdură, lăsând loc tăcerilor
legănate de tangajul produs la trecerea roților peste
îmbucăturile de şine. Ziua se subția odată cu căderea
soarelui spre un orizont de unde nu poţi vedea nici necaz,
nici bucurie. Cu nostalgia tinereții, nepregătit să înţeleagă
de ce acum este altfel decât atunci, sfredelind podeaua cu
privirea unui înţelept care a descoperit brusc că nu ştie
nimic despre lume, George adăugă:
— Atunci eram aplaudaţi, acum suntem criminali.
— Un preot de la biserica San Bartolomeo spunea:
minţile pot fi sclave ale vorbelor, dar conştiinţa va răsări
mereu curată. În timp, suferinţa va curăţi sufletele
oamenilor şi atunci mintea nu va mai fi cuprinsă de
teamă şi îndoieli.
Trenul îşi anunţă triumfător victoria asupra
timpului şi spaţiului, intrând maiestuos în gara Wien Sud
BF. George nu avea bagaje şi, ocrotitor, îi luă valiza, în
timp ce Maria rămase doar cu vioara în mână. Se
apropiară în linişte de ieşirea din gară, flancaţi de
steaguri şi pancarte pe care trona poza lui Hitler.
— Cânţi la vioară?
— Nu, nu cânt.
La ieşire, un cordon de nazişti solicitau actele
călătorilor. Se treziră despărţiţi. George trebui să se
alăture unui grup de evrei care aşteptau într-un colţ al
holului, în timp ce ceilalţi călători erau scoşi în stradă.
Maria mai avu timp doar să-şi recupereze valiza. Strigă
peste capetele călătorilor:
139
Silviu Crăciunaș
— Ne vedem mâine!
Dar George nu înţelese. Unde se vor vedea?
Telefonul sună strident în biroul ambasadorului
Chen Jie. Nu era nevoie să i se spună cine îl caută. În
urmă cu câteva ore, autorităţile germane îl anunţaseră că,
fără niciun preaviz, clădirea Consulatului Chinei din
Viena va fi trecută în administrarea statului german, fiind
confiscată de la proprietarul evreu. Consulatul trebuia să
părăsească casa în decurs de 5 ore.
— Excelenţă, am neplăcerea să vă anunţ că suntem
evacuaţi din clădirea consulatului într-un mod mai mult
decât scandalos.
— Ştiu, domnule consul.
— Vă rog să interveniţi oficial pe lângă autorităţile
germane. Avem nevoie de cel puţin 48 de ore pentru a
găsi un alt sediu şi a ne muta.
— Regret, domnule consul Hu, dar am fost refuzat.
Sunteţi responsabil de acest incident. Autorităţile
germane nu privesc cu ochi buni acordarea vizelor. Ştiţi
acest lucru. Era de aşteptat ca ele să ia poziţie.
— Nu fac decât să urmez politica liberală a
Ministerului Afacerilor Externe al Chinei, căruia, cu toată
consideraţia, atât Excelenţa voastră cât şi persoana mea,
în calitate de consul, îi suntem loiali.
— Dacă este aşa, voi avea grijă ca, în final,
Ministerul de Externe să vă impună să activaţi în
conformitate cu ordinele mele. Pentru moment, vă anunţ
că doresc ca întreg personalul consulatului, inclusiv
dumneavoastră, să vă alăturaţi Ambasadei din Berlin. Va
trebui să facem demersurile necesare, pe lângă Ministerul
140
de Externe, în vederea alocării unui nou spaţiu pentru

consulat.
— Excelenţă, voi trimite majoritatea angajaţilor la
Berlin, dar eu voi avea grijă ca în cel mai scurt timp
consulatul să funcţioneze. Nu există un ordin de
suspendare a activităţii Consulatului din Viena.
— Nu vă pot împiedica să faceţi acest lucru, dar,
până la clarificarea situaţiei, vă opresc orice fonduri
destinate închirierii unei noi clădiri.
Nerăbdătoare, Maria se îndreptă spre Consulatul
Chinei. Făcu un mic ocol pentru a trece şi pe strada
Trattnerhof. La numărul 1, din resturile de geamuri
rămase atârnate în vitrină, puteai reconstitui reclama
fabricii de umbrele. Se întrebă în gând câţi copii s-au
bucurat atunci, împreună cu părinţii lor, de culorile
presărate cu drag de un evreu pentru înfrumuseţarea
oraşului. Cine gândea atunci că proprietarul acestei
fabrici, aflată acum în paragină, era de fapt un criminal
nedescoperit.
Găsi fără dificultate Consulatul Chinei, dar fiinţa îi
îngheţă când zări un lanţ de nazişti desprinzând
însemnele Chinei de pe clădire. Se apropie de un camion
în care se încărcau cutii cu acte. Consulul o observă şi
luând-o deoparte îi spuse:
— Cât mă bucur să te văd. Deocamdată, vom pleca
din această clădire şi vom locui la hotel. Mâine dimineață
te rog să vii aici. Vor fi sute de evrei pentru vize.
Spunele că ne vom relua activitatea cât de curând, dar
avem nevoie, de urgenţă, de o nouă clădire. Să nu fie a
unui evreu şi nu prea scumpă.
141
Silviu Crăciunaș
20. Caleaşca
— Mă numesc Maria Zeher.

— Bine aţi venit! Vă aşteptam, domnişoară Maria.
Pot să vă spun Maria? Numele meu este Odette. Dar ştiaţi
deja acest lucru. Da, sunt franţuzoaică. Domnişoară, m-
au uitat francezii aici acum 40 de ani. Dar haideţi să vă
conduc în camera dumneavoastră. Odihniţi-vă puţin şi eu
vă pregătesc ceva de mâncare. Frumos oraş Salzburgul.
Aici, în Viena, ne sufocăm. Prea multe maşini, clădirile
sunt cenuşii de atâta fum, oamenii sunt şi mai cenuşii
decât clădirile, nu se mai îndrăgostesc ca pe vremuri,
domnişoară Maria. Aşa cum mă vedeţi acum, puteţi crede
că mergeam pe Champs-Elysées şi mă petreceau ofiţerii
cu privirea, zăngănindu-şi săbiile? Ce costume
strălucitoare! O, frumoşi erau bărbaţii atunci! M-aş fi
măritat de o mie de ori, dar vezi, mi-a fost scris să leşin
chiar în braţele lui Johan. Să-ţi spun un secret. Nu eram
chiar leşinată. Doar ameţită. Ne învârteam cu ochii
închişi, parcă zburam. Da, atunci m-am îndrăgostit de un
vals, domnişoară. Poţi să-ţi închipui cum te leagănă un
vals în braţele unui vienez? Atunci am uitat că sunt
franţuzoaică şi am venit aici să-mi sting setea de vals.
Maria mergea în urma ei, păşind cu grijă pe scările
de lemn care plângeau sub apăsarea nemiloasă a pașilor
hotărâți ai doamnei Odette. De cum pătrunsese pe uşa
masivă de lemn în curtea pătrată, care te întâmpina cu
verdele plantelor agăţate pe pereţii caselor vecine, se
simţise pierdută de parcă intrase în altă lume. O lume
142
atârnată undeva, în alte timpuri. Urcară la etajul doi în

torentul vorbelor doamnei Odette.
— Dacă vrei să simţi oraşul sub apăsarea grijilor de
fiecare zi, să nu uiţi că trăieşti într-o lume grăbită şi
gălăgioasă, nervoasă şi nepăsătoare, ar trebui să iei o
cameră spre stradă, dar pentru o tânără domnişoară
crescută în Salzburg este mai potrivită o cameră cu
geamurile spre curtea interioară.
Un aer cald te întâmpina într-o cameră înaltă,
adormită în semiîntuneric. Perdelele se strânseră
ascultătoare de o parte şi de alta a celor două obloane,
răstignite pe o feronerie masivă. Dinspre curte, printre
fantele obloanelor de lemn, pătrundeau ultimele raze de
soare ale zilei. Doamna Odette deschise larg ferestrele şi
fixă obloanele de pereţi, lăsând răcoarea serii de toamnă
să inunde camera. Maria aşeză geamantanul lângă uşă şi
puse vioara pe un scaun aflat lângă o măsuţă, pe care
trona un fonograf, iar alături câţiva cilindri. Rămase cu
privirea aţintită asupra aparatului, cufundată într-o linişte
în care nici măcar vocea doamnei Odette nu putea
pătrunde.
— Ce vremuri! atât mai spuse Doamna Odette şi se
retrase înainte ca Maria să-şi revină din izolarea
simţurilor pierdute în spaţiu şi timp.
În salon, doamna Odette aşeza masa. O masă
pentru două persoane. În hotel mai erau câţiva locatari,
însă doar ele două vor cina împreună. Schiţă un zâmbet
când doamna Odette se întoarse, aşteptând torentul de
vorbe al acesteia. Dar aceasta se mărgini să-i adreseze
doar o întrebare.
— Cânţi la vioară?
143
Silviu Crăciunaș
— Nu. Din păcate nu ştiu să cânt.

A venit rândul Mariei să devină mai volubilă
expunându-şi, la rândul ei, frânturi din propria viaţă.
— Vioara are o poveste mai lungă. Este o vioară
veche care a trecut, cel puţin în ultima vreme, prin mai
multe mâini, fiind mereu dăruită. Este o vioară din 1827,
semnată de Jean-François Aldric din Mirecourt. Eu am
primit-o de la o prietenă care a plecat în China împreună
cu familia.
— Bănuiesc că erau austrieci evrei, dacă au plecat
în China.
— Aşa este. Sunt mulţi austrieci care pleacă în
China. Cred că este bine să ştiţi că am venit în Viena
pentru a lucra la Consulatul Chinei. Sper că acest lucru
nu vă deranjează.
— Deloc. Aş vrea să-mi araţi şi mie vioara. Odată,
când eram copil, cântam la vioară. M-a învăţat bunicul
meu.
— Cu multă plăcere. Am văzut o caleaşcă în curte.
— Şi caleaşca mea are o poveste. Hans m-a cucerit
la un vals şi m-a subjugat definitiv într-o caleaşcă.
Acolo ne-am iubit prima dată. Alergând de-a lungul
Senei. Apoi mi-a cumpărat-o ca dar de nuntă. De când a
murit, nu am mai folosit-o.
Întoarsă în cameră, Maria luă un cilindru de pe
măsuţă, îl aşeză în fonograf, armă arcul. Se apropie de
fereastră. În curte, pe un podium de lemn înconjurat de
un gard verde îngrijit tuns, sub lumina darnică a unei luni
pline, trona o caleaşcă neagră. Muchiile erau marcate cu
un roşu aprins care se impunea şi în coloritul siglei
desenate pe uşi. Maria încercă să pătrundă cu gândul
144
dincolo de aceste uși, alungând timpul întrun trecut

așezat în inima Parisului.
Un violoncel îşi legăna sunetele, învăluind camera
în vraja unei rugi aruncate pe note grave şi invitând în
pas de vals o vioară care suspina, alături, în note înalte.
Se cuprinseră, el, violoncelul, şi ea, vioara, în vârtejul
uşor al unui vals dureros, plângând despărţirea a două
suflete pereche, pierdute de noapte în valuri de timp
eşuate înainte ca iubirea să-i cuprindă. Trapul cailor
semăna zvâcniri în aerul cald ce lenevea pe cheiul Senei.
În interiorul caleştii zburau şoapte de iubire, jurăminte
nesfârşite alintau buzele flămânde. Somnul întrerupse
şirul imaginilor înainte ca o voce caldă să arunce în
tăcere cântul îmbrăţişat al violoncelului şi al viorii.
Este timpul să-ţi spun, noapte bună
Şi este timpul să-ţi închizi ochii.
Îţi voi răpi lumina...
Alături, pe măsuţă, fonograful îşi termină cursa
odată cu ultimele acorduri din cântecul lui Henry
Hall. Afară, sub razele lunii, două umbre se legănau într-
un vals nesfârşit, în jurul unei caleşti întristate.
Zorii se strecurară liniştiţi în camera golită de vise
a doamnei Odette. Strada îşi plângea singurătatea. O
maşină opri în faţa hotelului. Perdeaua îşi reluă locul
obişnuit şi scara primi ascultătoare tactul paşilor grăbiţi.
Maşina dispăru pe Mariahstrasse sub privirile celor care
măturau în linişte urmele rămase să păteze imaginea unui
oraş pe una din cele mai elegante străzi ale sale. O foaie
se încăpăţâna să vagabondeze de ici colo. În final, o
tânără fată, care tocmai ieșise din curtea hotelului, o
ridică, o privi câteva clipe îndreptându-se cu ea spre un
145
Silviu Crăciunaș
coş de gunoi. În ultimul moment se răzgândi şi o strecură

în buzunarul pardesiului. După o jumătate de oră ajunse
în faţa clădirii care adăpostise până în ziua precedentă
Consulatul Chinei. Câţiva soldaţi păzeau poarta ferecată,
încercând să alunge un grup de oameni care gesticulau
nemulţumiţi. Maria se apropie şi se îndreptă direct spre
un tânăr.
— George, mă bucur să te revăd.
— Ce faci tu aici?
— Lucrez pentru Consulatul Chinei. Spune-le să nu
mai protesteze şi să vină cu mine.
George adresă câteva cuvinte celor din jur şi tot
grupul se întoarse spre Maria, aruncând spre ea priviri
încărcate atât de neîncredere, cât şi de speranţă.
— Consulatul a fost închis sub pretextul că sediul
era a unui evreu şi trebuie să treacă în posesia statului
german. Domnul consul caută un nou sediu pentru a relua
cât mai repede acordarea vizelor.
Urmă o scurtă pauză, întreruptă de George.
— Ea este Maria Zeher. Putem avea încredere. Ar
trebui să găsim noi un sediu.
— Ştiu eu pe cineva care ne poate ajuta. Este vorba
de un bun prieten al doctorului Kneucker. Alfred şi-a
lăsat locuinţa unui prieten atunci când a plecat în China.
Sigur nu ne va refuza.
Maşina luă drumul spre cartierul Penzing. De mai
bine de două luni, aceeaşi doamnă, aceeaşi maşină,
condusă de acelaşi şofer, se îndreptau, o dată pe
săptămână, spre parcul Steinhof. Doamna Odette cobora
mereu în faţa bisericii Sfântul Leopold. Din acel punct
porneau alei largi care lăsau să se vadă colţuri de
146
pavilioane aşezate de jur împrejur. Doamna Odette urcă

cele câteva trepte din faţa intrării şi se aşeză pe o bancă
lipită de perete. În partea de nord a parcului, un turn se
impunea prin înălţimea celor patru etaje. Era fosta
închisoare Narrenturm. Aici erau ţinute în lanţuri şi
biciuite făpturi ale Domnului, condamnate din naştere să
nu aparţină tagmei oamenilor. Copii, femei, bărbaţi, fiinţe
fără de vârstă cu minţile stăpânite de poftele diavolului
îşi urlau nebunia într-o lume a credinţei şi a toleranţei, a
dragostei propovăduite cu vorbe sfinte în bisericile
cetăţii. Dar totul avea o limită. În numele credinţei,
păcatul trebuia stârpit, şi el, omul, ştia cel mai bine că
diavolul putea pângări o fiinţă chiar și înainte de a se
naşte. Odată contaminate, aceste fiinţe trebuiau tratate ca
monştri aduşi în lume să ne încerce credinţa. Semnul
crucii, biciuiri şi înfometare până la moarte şi, la sfârşit,
peste un trup inert care nu fusese nicicând considerat
uman, din nou semnul crucii şi o rugă de iertare a
păcatului de a se fi născut. În monotonia peisajului
autumnal, câteva ţipete sfâşiară sufletul alunecat în
propriile îndoieli şi dureri ale doamnei Odette. Ca la un
semn, dinspre alte pavilioane alte sunete îşi cereau
dreptul la libertatea exprimării. Acum, când lumea
vorbea în şoaptă pe stradă, când oamenii îşi ferecau
gândurile, doar aici fiecare locatar al celor 32 de
pavilioane avea curajul liberei exprimări. Femei în halate
albe începură să apară grăbite pe alei. Unele erau însoţite
de fiinţe care aruncau priviri orfane spre o lume pe care
păreau a o redescoperi clipă de clipă şi de care se
minunau, fiecare în felul ei. Oameni cu trupuri sănătoase
şi minţi bolnave. De banca însorită cu o dărnicie
147
Silviu Crăciunaș
neobişnuită pentru un octombrie târziu, se apropie o

tânără asistentă însoţită de un tânăr care păşea şovăitor,
ţinându-şi privirile aţintite spre ghetele curate şi
murmurând numere fără de sfârşit. Doamna Odette se
ridică şi îl îmbrăţişă cu multă căldură. Îşi şterse pe furiş
lacrimile şi abordă pe faţă un zâmbet luminos. Apoi, se
întoarse spre tânăra asistentă.
— Mulţumesc, doamnă Danner! Ce face micuţa
Anne?
— Mulţumesc, bine! O îngrijesc cu tot sufletul. Are
parte de un tratament bun, la fel ca şi nepotul
dumneavoastră. Chiar s-au împrietenit. În fiecare seară, o
iau cu mine la biserică şi nu îşi ia ochii de la François. Îl
ascultă cum cântă la orgă. Îi urmăreşte mişcarea
degetelor şi cere să cânte şi ea.
— Anne cântă cu François, ma mère! François
poate să o ia cu noi?
— Nu putem, François. Doamna Danner ar plânge
de dorul ei. Nu-i aşa doamnă Danner?
— Aşa este, François. Tu o să mergi acasă cu
bunica ta, iar eu voi rămâne aici, cu Anne. Şi vom vorbi
despre tine.
— Ma mère! François poate lua orga acasă?
— Nu putem să o luăm, François. Ar plânge
părintele von Galen.
— Atunci, ma mère, te superi dacă François mai
rămâne o săptămână? François vine să cânte zi de zi, iar
când ma mère va veni data viitoare, François va pleca cu
ma mère. François o să-l roage pe părintele von Galen să-
i împrumute vioara lui. Părintele von Galen nu plânge
după vioară.
148
— Aşa o să facem, François.

— Ma mère, a venit un soldat nou. Soldatul a
vorbit frumos. Soldatul spunea că o să-l ajute pe François
să meargă într-o lume în care François să fie înţeles. Că
tu, ma mère, ai fi fost mai fericită dacă François nu se
năştea. Ma mère, François vrea ca tu să fii fericită.
François vrea să meargă în altă lume.
— Nu, François! Ma mère este fericită că te-ai
născut şi ar vrea ca François să vină acasă. Locuieşte cu
mine o tânără domnişoară care are o vioară. O să i-o dea
lui François să cânte şi ea o să-l asculte pe François, la fel
ca Anne.
— Şi domnişoara poate vedea muzica aşa cum o
vede François?
— Nu ştiu, François, dar poţi să-i povesteşti cum
vede François muzica.
— Spune-i că muzica înfloreşte în fiecare
dimineaţă, François o mângâie, o sărută, se joacă cu ea pe
aleile parcului, iar seara François îi spune noapte bună.
Muzica îi şopteşte lui François cântece de leagăn.
— Ştiu, François. O să-i spun. François să nu
creadă ce spune soldatul!
Intrară în biserică împreună cu părintele von Galen.
În timp ce François îşi legăna mâinile peste clapele albe
şi negre, scoţând în lume personaje pe care doar el le
vedea plimbându-se pe aleile parcului, doamna Odette şi
părintele von Galen păreau a trăi neliniştea unei drame
iminente.
— Odată cu preluarea sanatoriului de către dr.
Erwin Jekelius, se vorbeşte tot mai mult de planul T4.
— Ce înseamnă planul T4?
149
Silviu Crăciunaș
— Denumirea vine de la Organizaţia pentru

eutanasiere fondată în Berlin, pe Tiergartenstraße 4. Se
fac selecţii printre pacienţi pentru a fi transportaţi cu
autobuzele Gekrat ale Cancelariei Führerului la
Hartheim, unde vor fi eutanasiaţi. Noi lucrăm cu
dr. Viktor Frankl şi cu dr. Margarethe Hilferding
încercând să salvăm măcar o parte dintre pacienţi,
transferându-i la spitalul Rothschild sau la spitalul
evreiesc. Ar fi bine să vorbiţi cu profesorul Otto Pötzl
care are un cuvânt greu de spus şi care ne sprijină.
Nepotul dumneavoastră este deosebit de talentat. Trăieşte
fericit într-o lume a lui pe care multora ne-ar plăcea să o
putem pătrunde.
— Am să-l caut chiar astăzi.
— Aveţi aici o fişă a lui François semnată de dr.
Frankl şi de dr. Hilferding. Se propune externarea din
sanatoriu, fiind negat diagnosticul de autism.
— François s-a născut sănătos. Boala lui a fost
generată de cumplitul accident la care a fost martor, iar
muzica a devenit singura bucurie care îi umple viaţa.
Acolo îşi regăseşte părinţii şi vigoarea. Acolo, în lumea
sunetelor, iubeşte, urăşte, plânge. Atunci când cântă,
trăieşte la fel cum trăim noi în lumea noastră.
— Doamnă Odette, mai este ceva. Dr. Heinrich
Gross a solicitat efectuarea periodică de teste şi
măsurători antropologice pentru François. Oricând ar
putea fi reţinut. Cred că ar fi mai bine să plecaţi din
Austria.
O ultimă îmbrăţişare şi maşina dispăru, lăsând în
urmă spitalul construit de Otto Koloman Wagner ca o
replică umană a turnului închisoare Narrenturm, ca un
150
simbol al schimbării mentalităţilor vizavi de fragilitatea

trupului şi minţii. Cel puţin aşa se credea în 8 octombrie
1907, când porţile spitalului au fost deschise pentru
oameni de către primarul Vienei.
În poarta hotelului, Maria şi George încercau să
păcălească timpul, discutând despre orice lucru care
putea să îi ţină împreună. Îşi luau rămas bun dar, când
unul, când celălalt, mai spunea ceva. Doamna Odette îi
privi iubitor, cu nostalgia amintirilor sau, poate, cu
durerea propriilor trăiri. Urcară toţi trei în salonul care
părea a deveni un sâmbure de familie. Doar că fiecare îşi
purta propria neputinţă cu un dor de viaţă netrăită.
151
Silviu Crăciunaș
21. Reconstituirea
În camera cufundată în întuneric, ţâşni un jet de

lumină care proiectă pe peretele din spate un scaun masiv
din lemn cu spătarul înalt. Alături, impasibile, aşteptau
aparate din care se prelingeau pe o măsuţă joasă o
mulţime de fire colorate. Câteva bătăi se strecurară
printre zumzetele aparatelor. O siluetă înaltă se îndreptă
hotărâtă spre uşă, continuând să rămână în conul de
umbră.
— Intră, François. Doamnă Danner, aşteptaţi în
pavilionul dumneavoastră. O să vă chemăm.
După ce îl dezbrăcă de haine, asistenta îl ţintui pe
François pe scaunul rece. Trupul începu să tremure sub
apăsarea electrozilor ataşaţi. La sfârşit, îi puse pe cap o
mască care îi strângea tâmplele zvâcninde sub tumultul
sângelui care inunda creierul aflat într-o stare de maximă
anxietate. Doar mâinile se puteau mişca în voie, dar
François nu avea voinţa necesară de a se apăra. Din
gâtlejul uscat se iscau sunete rugătoare, dar fără niciun
răsunet în sufletul doctorului Heinrich Gross şi a
asistentei sale.
— Ma mère! Ma mère!
O altă pată de lumină se aşternu deasupra unei
mese pe care era fişa lui François.
Subiect: François Wödl
Vârstă: 13 ani
Debutul bolii: la 6 ani
152
Diagnostic prezumtiv: traumă psihică severă,

posibil autism
Manifestări: Refuză emoţiile. Nu percepe lumea în
afara unor arii restrânse de interes, respectiv numerele şi
muzica. Înţelege ce i se spune dar se manifestă limitat,
fără iniţiative personale. Dependent fizic şi psihic.
Vorbeşte despre el la persoana a treia. Trăieşte doar în
prezent, refuză orice amintire. Poate construi o acţiune
viitoare, dar apar stări amnezice care anulează
iniţiativa. Manifestă grijă deosebită faţă de un număr
limitat de persoane. Poate să scrie şi să citească cu
uşurinţă, dar refuză să o facă. Simte nevoia să-şi ocupe
permanent mintea. Atunci când nu cântă la orga
bisericii, numără. Se simte vinovat faţă de cei din jur.
Credul. Accese de furie provocate îndeosebi de acte de
violenţă.
Cauze posibile: Decesul violent al părinţilor chiar
în prezenţa lui.
Recomandări comisie independentă: Reintegrarea
într-un mediu familial apropiat afinităţilor subiectului şi
continuarea şedinţelor de psihoterapie.
Două mâini delicate aşternură pe hârtia răbdătoare
data şi ora curentă, titlul şi scopul experimentului.
Data: 24 octombrie 1940, ora 10.00
Titlul: Reconstituirea
Obiectiv: Observarea reacţiilor motrice, fiziologice
şi psihanalitice la repetarea situaţiei care se presupune
că a declanşat boala.
Scopul studiului: Impactul posibil al unor acţiuni
de represiune la nivelul unei populaţii.
153
Silviu Crăciunaș
Din zona ascunsă în întuneric apăru o pianină care

fu plasată în faţa lui François. La vederea instrumentului,
acesta începu să se liniştească. Se opri din numărătoare.
Respiraţia reintră într-un ritm normal, iar aparatele îşi
echilibrară valorile măsurate.
— Cântă, François. Am auzit că îţi place să cânţi.
Sunetele inundară fără milă sala. François urma să
părăsească spitalul şi doctorul Heinrich Gross ţinea
morţiş să-şi desăvârşească studiul. Nu părea o melodie ci,
mai degrabă, o suită de note aruncate cu o ritmicitate
perfectă, fără intenţia de a impresiona prin armonie.
Tonalităţi joase parcă anume alese să liniştească mintea
pierdută într-o lume îngustă care refuza pulsul lumii
înconjurătoare. Pe peretele din faţă, apărură brusc scene
care fulgerau alternativ chipul unui bărbat, apoi al unei
femei, într-un ambient sonor de voci de copii, care îşi
chemau părinţii.
— Tată!
— Mamă!
— Tată!
— Mamă!
Sub apăsarea obositoare a flash-urilor de lumină,
ochii se ridicară de pe clapele pianinei, degetele începură
să urmeze ritmul imaginilor, fixându-se pe două tonalităţi
care imitau cele două silabe.
— Ta-tă!
— Ma-mă!
— Ta-tă!
— Ma-mă!
Mâinile se deplasară spre dreapta, căutând tonuri
din ce în ce mai înalte. Apoi, brusc, ecranul rămase
154
luminat cu chipul celor doi părinţi, imagine însoţită de o

linişte apăsătoare. Mâinile se opriră, aşteptând parcă
comanda privirii şi auzului pentru a relua ritmul
sunetelor, sunete care oglindeau în lumea lui bucuriile şi
necazurile unei lumi paralele din care el nu mai făcea
parte. Iar cei dragi, cei care puteau să-i aline durerea
transferului de trăiri, nu îi erau alături. Trecură câteva
clipe de aşteptare tensionată, clipe în care aparatele
începură să-şi atingă limitele pe ecranele luminate.
Camera se cutremură sub impactul împuşcăturilor. Pe
ecran curgeau râuri de sânge din trupuri sfârtecate. Abia
auzite, notele încercară să acopere, într-un univers ideal,
dezmăţul sonor al experimentului. Dar armele erau, de
departe, mai bine strunite decât o biată pianină
îmbătrânită de o civilizaţie pe cale de dispariţie.
Vorbele părintelui von Galen se înfigeau cu furie în
inima destinului care, o dată în plus, abandona o jucărie a
vieţii pe un alt tărâm al timpului, timpul morţii. În lanul
de cruci, Doamna Odette împletea lacrimi cu suspine.
Sufletele celor dragi zburau spre ceruri din pământul
reavăn care acoperea trupurile.
Soarele unei dimineţi desăvârşite de octombrie
părea a atârna pe un cer a cărui singură grijă era să guste
eternitatea propriei inexistenţe. El, soarele, îşi poticnea
razele de nimicurile care se înverşunau să creadă că
întregul univers este aici, jos, ignorând cu bună ştiinţă
relativitatea omului în faţa eternităţii. Iar între soare şi
universul meschin şi limitat al oamenilor, o iluzie
proiecta imagini întreţesute din norii aşezaţi cu penelul
pe o pânză de un albastru necruţător de frumos. Dar
doamna Odette şi Maria nu aveau ochi pentru nimic din
155
Silviu Crăciunaș
ceea ce se petrecea dincolo de geamurile maşinii care

alerga mai repede ca de obicei spre sanatoriul din parcul
Steinhof. Printre frânturile de vorbe schimbate de cele
două femei se strecurau şi îndemnuri adresate şoferului,
îndemnuri care nu îşi aveau rostul deoarece pedala de
acceleraţie biciuia din greu motorul maşinii.
Cu doar o oră înainte, doamna Odette năvălise în
camera Mariei, răvăşită de visul care o înspăimântase
până la suferinţă.
— Maria, te rog să vii cu mine. Am visat nişte
lucruri groaznice. Trebuie să-l scoatem cu orice preţ din
spital. Te rog mult să mă ajuţi. Mi s-a spus că vor face
experimente cu el şi am visat că nu a rezistat. Va muri.
Trebuie să-i împiedicăm.
După o jumătate de oră, cele două femei coborau în
grabă treptele spre curtea interioară unde obişnuita
maşină care o ducea săptămânal pe doamna Odette la
sanatoriu îşi făcuse, deja, apariţia. Surprinsă, Maria
încerca să o liniştească dar, în acelaşi timp, o bombarda
cu întrebări din care se putea citi nedumerirea.
— Ieri mi-a telefonat pastorul şi mi-a spus că azi
urmează ca doctorul Heinrich Gross să facă experimente
pe François.
— Ce fel de experimente?
— Nimeni nu ştie decât că s-a pregătit o cameră
specială în care s-a instalat aparatură medicală şi de
înregistrare. Doctorul filmează aceste experimente. Cei
care au trecut prin acea cameră au dispărut fără urmă din
spital.
156
— Credeţi că se va întâmpla la fel şi cu François?

Este doar un copil. Nu se poate ca cineva să fie atât de
crud. Şi, până la urmă, ştiam că i s-a aprobat externarea.
— Mi-e frică, Maria. Spre dimineaţă am visat că
eram la mormintele părinţilor lui cu părintele von Galen
şi că îl plângeam.
Între cele două doamne, impasibilă, o vioară îşi
etala indiferenţa la zbuciumul în creştere. La plecare,
Maria, în graba generată de neliniştile doamnei Odette,
fără să stea prea mult pe gânduri, a luat câteva lucruri,
printre care şi vioara. Poate, ca un gest reflex la hotărârea
pe care o luase deja de a o dărui lui François.
Poarta sanatoriului era păzită formal. Vizitatorii
puteau intra pe baza unui act de identitate şi a unei
interogări sumare care se referea în primul rând la
persoana vizitată şi la gradul de rudenie. Cu calmul unui
om fără griji, dar împovărat de o frică atent disimulată,
un tânăr se prezentă la intrarea principală a spitalului.
Obosit de un schimb de noapte prelungit, soldatul notă cu
grijă în registru, fără ca măcar să arunce o privire asupra
vizitatorului. Pe măsură ce scria, murmura mai mult
pentru sine: 24 octombrie 1940, ora 8:30; Vizitator:
Wilhelm Hartung; Pacient: Wally Hartung; Grad de
rudenie: verişori.
În acest timp, Wilhelm Hartung, pe numele lui
adevărat Wilhelm Roggenthien, iscodea împrejurimile,
punând interiorul în concordanţă cu ceea ce studiase din
exterior. Plănuise să iasă pe o poartă laterală, închisă cu
un lanţ nu foarte gros, poartă lângă care plasase un cleşte
special. Doar că ar fi trebuit să traverseze curtea prin
spatele bisericii, fapt care fi putut da de bănuit. Ora era
157
Silviu Crăciunaș
matinală, biserica închisă, deci orice apropiere de gard nu

putea trece neobservată. Se îndreptă spre corpul unde, de
câteva luni, iubita lui, Wally, fusese transferată de la
clinica din Alsterdorf unde cei doi îşi înfiripaseră
povestea de dragoste. Diagnosticaţi ca irecuperabili,
tinerii s-au întâlnit în captivitatea impusă atâtor oameni
doar pentru că rasa ariană ar fi putut fi periclitată. S-au
îndrăgostit ca doi proscrişi cărora li se luase dreptul de a
iubi, întărind până la disperare setea lor de a se uni în faţa
lumii şi a lui Dumnezeu. Ieşirile pacienţilor în afara
pavilionului erau consemnate într-un registru, durata
acestora fiind de maxim o jumătate de oră. Wally se
abţinu cu greu să nu se arunce în braţele lui Wilhelm.
Pentru personal erau verişori şi au obţinut dreptul de a
face o plimbare prin curte. Dar planurile lui, ticluite cu
atâta speranţă şi încredere, se risipiră când curtea se
umplu de soldaţi aşezaţi într-o formaţie prestabilită
pentru primirea unui înalt demnitar militar. Fără a mai sta
mult pe gânduri, se strecurară prin spatele soldaţilor,
chiar spre poarta principală unde toată lumea se agita
pentru vizita anunţată ca iminentă. O maşină opri chiar la
intrare. Doamna Odette şi Maria coborâră şi, fără să se
sinchisească de pregătiri şi de reguli, intrară în trombă în
curte. În zarva pregătirilor, nimeni nu mai lua seama la
cele patru personaje care erau, la rândul lor, incapabile să
reacţioneze altfel decât aşa cum le dicta instinctul de a-şi
duce la îndeplinire planurile. Doamna Odette dorea cu
disperare să ajungă în pavilionul în care se afla François,
iar cei doi îndrăgostiţi urmăreau, cu aceeaşi înverşunare,
să iasă din incinta sanatoriului.
158
Intrată în pavilion, doamna Odette oscila între a o

căuta pe prietena ei, doamna Danner, asistenta lui
François, sau a-şi găsi mai întâi nepotul. În acest timp,
Maria scruta împrejurimile încercând să înţeleagă acest
du-te-vino care se apropia de paroxism. Din pavilioane
ieşeau ofiţeri grăbiţi aranjându-şi ţinuta din mers. Chipie
strălucitoare, cizme impecabile, asistente şi doctori care
îşi îmbrăcaseră în grabă halatele de gală. Privind curtea,
Maria îl observă pe părintele von Galen. Se îndreptă
grăbită spre acesta.
— Părinte, sunt prietena doamnei Odette. Am venit
să-l vedem pe François. Doamna Odette a avut un vis
îngrozitor.
Fără să mai stea pe gânduri, părintele o conduse
spre pavilionul din care tocmai ieşea medicul SS
Heinrich Gross împreună cu o asistentă grotescă prin
atitudinea afişată. Pomeţi ascuţiţi, buze subţiri, încleştate
într-un rictus care semăna teamă. Iar ochii, mai ales
ochii, exprimau parcă convingerea că întreaga lume era
prizonieră a privirii sale. Se strecurară în salonul din care
răsunau sunete purtătoare de groază. Zgomote de
împuşcături însoţeau imagini proiectate pe un ecran a
cărui strălucire nu se potrivea cu zbaterea oamenilor
retezaţi de gloanţe. Pe un scaun, legat în curele, un copil
încerca din răsputeri să se ascundă într-o altă lume,
lumea muzicii născută în inima sa din pasiunea pentru
frumos educată generaţie de generaţie şi oferită, acum, cu
mărinimie, unui suflet greu încercat de soartă. Izbânda
strămoşilor asupra timpului era pe cale să contureze o
conştiinţă nouă, eliberată de amintirile dureroase ale
primilor ani de viaţă. Pentru prima dată, cele două lumi
159
Silviu Crăciunaș
se contopeau într-un nou născut, micuţul François,

copilul talent conştient de pasiunea şi harul său, capabil
să înţeleagă binele şi răul, bucuria şi durerea. Cei doi îl
desprinseră, Maria îl ajută să se îmbrace cu hainele aduse
de acasă, în timp ce părintele se grăbi să o caute pe
doamna Odette. Când se apropiară de careul încropit
pentru întâmpinarea temutului general Amon Goeth, într-
o clipă de linişte în care doar mâinile zburau cu patimă
spre cer într-un salut de acum stăpân al prea multor
conştiinţe, François luă din mâinile Mariei vioara şi,
înainte ca aceasta să îl poată opri, cântă una din bucăţile
preferate pe care le exersase de atâtea ori la vioara
părintelui von Galen. Generalul Amon Goeth, cunoscut
atât pentru cruzimea sa dar şi pentru toleranţa faţă de
fraţii Henry şi Poldek Rosner pe care îi punea să cânte la
petrecerile la care participa şi Oscar Schindler, un mare
iubitor de muzică, se apropie, strânse mâna copilului şi,
vizibil emoţionat, adăugă întorcându-se spre careul
personalului care recunoscuse în micul muzician cobaiul
doctorului Heinrich Gross.
— Iată dovada superiorităţii poporului german! Iată
muzica care va îngenunchea lumea în numele acestei
superiorităţi! Un tânăr german despre care sigur veţi mai
auzi.
Alaiul se îndreptă spre pavilionul principal, urmând
îndeaproape suita generalului, în timp ce doamna Odette,
Maria şi François se apropiau de maşină. Lungiţi pe
bancheta din spate a automobilului, speriaţi, stăteau
Wally şi Wilhelm, implorând ajutor. Maşina porni, parcă
mai uşoară decât la venire, purtând iubire, speranţă şi
viaţă.
160
22. François Wödl
Într-un pat larg, ascuns soarelui în colțul unei

camere generos de mare, cu greu puteai simți prezența
fizică a unui copil. Cu ochii larg deschiși, privirea
pierdută într-un univers al întunericului în care mintea lui
nu deslușise până nu demult decât umbre, doar buzele
păreau a trăi alături de mobilierul discret care răsărea pe
ici-colo din semiîntunericul păstrat cu grijă de draperiile
masive. Într-un alt colț, departe de zgomotul străzii, un
pian reușea să-și impună măreția, lăsându-se privit cu
aviditate de oglinda masivă de pe peretele opus. Pe
măsuța ce-și încolăcea picioarele cu grația unei balerine
cuprinsă de fiorii muzicii, aștepta ultima invitată în acest
mic muzeu de lucruri și amintiri ascunse cu grija de a
îndepărta orice sursă de durere. O vioară dăruită cu
evlavie de Maria unui copil care pătrunsese deja în
sufletul ei, lărgind acel sentiment pe care și l-a dorit ca pe
o completare a existenței sale umbrită de constrângeri
fizice. Atunci când nu îndrăznești să-ți trăiești propria
viață la intensitatea pe care Dumnezeu a lăsat-o ca dar
oamenilor, poți să pătrunzi în bucuria sau durerea
semenilor tăi, abandonându-ți propriile limitări. Și nu
este nevoie să iubești pe cineva pentru a-i dărui visurile
tale. Este îndeajuns să eliberăm această putere din fărâma
de lumină ascunsă în fiecare dintre noi, dăruită odată cu
viața, lumina adevărului fundamental, lumină pe care
mulți nu o vor descoperi vreodată. Aerul, obosit de atâta
nemișcare, prelua, cu grija de a nu le fărâma, șoaptele
161
Silviu Crăciunaș
desprinse de pe buzele ușor tremurânde ale lui François.

Dincolo de ușa întredeschisă, fiecare cuvânt producea o
furtună de tresăriri ale doamnei Odette. Înainte de a-și
aduce nepotul acasă, a înlocuit toate pozele de familie cu
tablouri reproducând colțuri de frumusețe din Parisul pe
care, în sufletul ei, ar fi dorit să-l readucă în viața sa și să-
l cultive ca valoare în inima lui François. Plănuise o
plecare la Paris pentru a-i dărui lui François acea parte de
moștenire trupească și sufletească pe care nu o cunoscuse
până atunci. În camera ei erau teancuri de poze și scrisori
de la rudele rămase în Franța, toate oferite cu drag
micuțului François, trezindu-i curiozitatea de a-și asuma
cealaltă personalitate a sa, aceea de francez rătăcit din
cauza unei nopți de iubire legănată de arcurile unei
calești rătăcind pe străzile Parisului într-o lume care
rezona cu valorile în care ea crezuse în urmă cu foarte
mulți ani, valori acoperite astăzi de zgomotul strident al
uralelor ce se doreau universale. Acum, toate aceste urme
de identitate erau ascunse cu grija de a nu răscoli prin
fundătura sufletului în care nu găseai decât prilej de
emoție negativă. Dar oare François era dispus să
înlocuiască anii trecuți, renunțând la o frântură de viață
pe care fiecare dintre noi o dorim moștenire a unui
mâine, cu bucuria muzicii eterne? Îndoiala creștea odată
cu înșiruirea de vorbe care treceau cu tot mai multă vlagă
pragul camerei. Umbrele din universul minții primeau cu
dragoste nume în lumea în care trupul lui François era
obligat să trăiască înconjurat de oameni reali, de bucurii
și de dureri. O lume în care nu există „omul”, ci
„oamenii”, făcându-și bine și rău deopotrivă. Trebuia să
decidă dacă va aduce aceste amintiri în viața sa
162
pământeană sau își va împărți veșnic mintea și sufletul

între două lumi pe care cu prea mare ușurință le
considerăm incompatibile. Dacă de dincolo nu vom
cunoaște vreodată trăirile celor dispăruți, putem spera
oare că, prin credință și dragoste, trăirile noastre se aștern
și acolo, în universul sufletelor, aducând mângâiere? În
camera primitoare se înfiripă un monolog.
— François. François Wödl. Cum poate un austriac
să se numească François?
— François. François este un copil care iubește
muzica.
— François cântă pentru toată lumea care iubește
muzica. Ce îmi dăruiesc oamenii?
— De ce îmi place să cânt? Oare muzica există
dincolo de notele pe care am învățat să le plimb pe
clapele pianului?
— De unde vin notele? De ce la început vedem
notele, iar mai apoi doar simțim cum sunetele devin
armonie de emoții, uitând simbolurile care le-au generat?
— Dimineața mă trezesc cu gândul la voi. Acum,
chiar acum, vă iscodesc chipurile, vreau să știu că, acolo
sus, vă bucurați pentru mine, că v-ați făcut griji cât timp
am fost bolnav.
— Acolo sus, vă trimit dragostea bunicii.
Dinspre geam, peste șoaptele lui François, se
perindară strigătele vesele ale unei fetițe.
Unu, doi, un picior la trei,
Două stau pe cinci și patru,
Iar pe șase un picior de vrei,
Dintr-o casă faci un teatru.
Apoi, cu și mai multă ardoare, de la capăt
163
Silviu Crăciunaș

Din stradă cântecul se opri. Se opri și tremurul
buzelor lui François. De la etaj, din geam, doi ochi
iscodeau dreptunghiurile desenate pe trotuar și creștetul
blond al unei fetițe ale cărei codițe se legănau odată cu
capul într-un larg semn de nemulțumire. Cu mâinile în
șold, fetița se răsuci pe călcâie și, pe un ton provocator, i
se adresă:
— Hai să ne jucăm. De una singură nu are niciun
farmec. Apoi își reluă săriturile printre căsuțele strâmbe
călcându-le când cu un picior, când cu amândouă.
Zgomotul papucilor însoțea ca niște bătăi de tobă ritmul
cântecului.
François trecu ca o nălucă pe lângă doamna Odette
și, înainte ca aceasta să ajungă în dreptul ferestrei ce
dădea spre stradă, băiatul, cu mâinile pe umerii fetiței, îi
însoțea pașii. Spuse cu și mai multă tărie, cuvintele lor îi
făceau pe trecători să întoarcă capul și să-și amintească
faptul că pe străzile Vienei, până nu demult, oamenii
știau să zâmbească. Doamna Odette se depărtă de geam
și, cu plăcerea unei copilării renăscute în sufletul ei,
începu să repună în cameră strălucirea amintirilor.
Sufletul ei, ca și sufletul lui François, era gata să
privească spre trecut cu aceeași liniște cu care puteau
164
privi acum și prezentul. Din stradă cântecul se pierdu,

lăsând loc curiozității nevinovate să se manifeste din plin.
— Eu stau la hotel cu părinții mei. Cum te cheamă?
— François.
— Ce fel de nume este François?
— Sunt pe jumătate francez. Bunica mea este
franțuzoaică. Pe tine?
— Isabela.
François zâmbi, apoi o întrebă ștrengărește.
— Ce fel de nume este Isabela?
Fără a mai aștepta un răspuns, François o luă de
mână și o trase spre curtea hotelului.
— Hai să ne jucăm în caleașcă. Când o să fiu mare
o să te plimb cu caleașca prin Paris.
— Iar eu o să-ți arat Madridul noaptea.
Arcurile ruginite se dezmeticiră din somnul lor
îndelungat, portierele se treziră la viață şi, în mintea lor,
doi cai nărăvași călcau anii în copite purtându-i spre o
noapte de vis, peste ani, în mijlocul Parisului.
165
Silviu Crăciunaș
23. Un om și un câine
Seara cobora umbrind gândurile zilei. Noaptea se

năştea păstorind gândurile oamenilor. O noapte. Ultima
noapte. Caleaşca, impasibilă, aşternea peste vreme doar
urme de rugină şi oboseală. Maria şi George îşi plângeau
dorurile nenăscute. Era ultima noapte care îmbrăţişa cu
iubire o dragoste venită atât de firesc. Din acea dimineaţă
în care s-au regăsit în faţa consulatului Chinei, au simţit
că vor sfârşi prin a-şi uni trăirile sorbind clipele de iubire
cu o intensitate pe care doar disperarea o poate aduce în
mintea şi trupul omului. Aveau înainte doar trei
săptămâni în care puteau să-şi depene amintirile pentru a
construi acea fiinţă în care să poată sălăşlui împreună
pentru tot restul vieţii. O fiinţă care să fie deopotrivă
trup, suflet, gând şi iubire. O fiinţă în care lumea întreagă
să-şi reverse neliniştile, iar ei, din înaltul fericirii, să le fie
tuturor iubire. Nu aveau puterea să urască de atâta
dragoste.
Drumul curgea alene printre umbrele alungite ale
arborilor, lăsând cu dărnicie norii de praf să plutească
leneş peste calea de piatră muşcată în peretele stâncos,
perete care cobora abrupt din platoul Barrois înainte de a
se prăvăli în apele neliniştite ale Ornain-ului. Caleaşca
înainta fără grabă, lăsată în voia celor patru cai care
băteau pasul cu regularitatea unui ceasornic. Câteva
lovituri de baston treziră vizitiul din amorţeală.
— Opreşte!
166
Atelajul mai avansă câţiva metri înainte ca René şi

apoi caii să-şi depăşească starea de lâncezeală venită
odată cu căderea serii. Mai aveau câteva ore de făcut
până la castelul Gondrecourt, dar Mademoiselle de
Chartres nu se sinchisea de acest lucru. Sări afară din
caleaşcă înainte ca bătrânul René să apuce să coboare. Se
apropie de marginea drumului, privind cu nesaţ apele
învolburate. Ridicându-şi poalele rochiei cu o mână, din
câteva salturi ajunse lângă apele râului şi, fără a sta pe
gânduri, reuşi să sară pe un bolovan înfipt în mijlocul
apei. René rămase la marginea drumului, aşteptând să
vadă de ce nebunii mai este în stare Elisabeth-Charlotte
d'Orléans la cei 21 de ani ai săi. După multe încercări
eşuate de a o căsători, mama ei, ducesa Charlotte-
Elisabeth de Bavaria, renunţase să-şi mai controleze fiica.
De altfel, ducesa nu se sfiise să o apostrofeze, chiar şi
faţă de unchiul ei, regele Louis al XIV-lea, că este
groaznic de sălbatică, mai rea decât un băiat.
Dinspre pădurea care împrejmuia castelul
Gondrencourt se auzeau în mijlocul nopţii urlete
prelungi. Oamenii spuneau că un câine sălbatic se
apropia de zidurile cetăţii, noapte de noapte, fără a
încerca să se aventureze spre gunoaiele care făceau
deliciul hranei pentru câinii din cetate. Unii dintre ei
spuneau că odată, demult, un om sa strecurat afară din
cetate încercând să-l prindă. Din acea noapte nimeni nu l-
a mai văzut, lumea fiind convinsă că acesta a fost omorât
de câine.
Tăcerea apăsa greu în camera Mariei. Înlănţuiţi,
George şi Maria priveau curtea pustie. Din umbra
camerei încercau să desluşească amintirea primelor
167
Silviu Crăciunaș
îmbrăţişări petrecute acolo, în colţul întunecos, ascunşi ca

doi copii în caleaşca doamnei Odette. George îşi fereca
gândurile născute din sufletul cuprins de remuşcări.
Maria îi cuprinse obrajii, îl sărută şi îşi petrecu mâna prin
părul lui.
— Nu ştii cât de fericită pot să fiu. Pot trăi tot
restul vieţii iubind fiecare clipă petrecută cu tine.
— Maria, este aşa de simplu. Poţi veni cu noi în
China.
— Ştii că nu voi veni. Ştiam de la început că pleci,
că trebuie să-ţi salvezi familia. Va trebui să-ţi urmezi
calea aşa cum şi eu îmi voi trăi viaţa.
— Dar viaţa noastră? De ce nu avem dreptul şi noi
să fim o familie?
— Iubirea noastră este o victimă de război.
Caleaşca îşi reluă drumul spre castelul
Gondrencourt. Cu doar câteva zile înainte, Elisabeth-
Charlotte îl asculta în vasta sală a castelului pe abatele
Louis de Thesut, trimisul Alteţei Sale Regale Philippe de
France, duce de Orleans, la negocierile de pace încheiate
la Ryswick în mai 1697 între Maiestatea Sa Imperială şi
regele Franţei Louis al XIV-lea. Prin tratat, ţinuturile
Lorraine şi Barrois erau redate ducelui Leopold I,
succesor de drept al regelui Charles. Acesta urma să vină
din exil, pentru prima dată, la vârsta de 18 ani, în patria
sa. Din când în când, ducesa Charlotte-Elisabeth de
Bavaria, îşi manifesta nemulţumirea faţă de prevederile
tratatului. La sfârşitul lecturii, abatele se opri uitându-se
cu insistenţă la ducesă.
— Părinte, suntem recunoscători pentru felul în
care aţi reprezentat interesele familiei şi totodată ale casei
168
regale. Dacă fratele nostru, regele Louis, este de acord,

am dori să ne reprezentaţi şi la tratativele din Francfort
unde urmează să fie negociate alte drepturi care mi se
cuvin prin prevederile tratatului.
— Mă simt onorat de faptul că am adus satisfacţia
dorită intereselor Voastre şi ale Franţei. Regele nostru,
Louis, mi-a adresat aceeaşi cerere pe care mă simt onorat
să o accept. Cu voia dumneavoastră, doamnă, permiteţi-
mi să vă înmânez un mesaj personal din partea regelui,
adresat direct luminăţiilor voastre.
Se apropie şi lăsă în mâna ducesei o scrisoare.
Mademoiselle presimţea că unchiul ei, regele, pregătea o
tactică care să-i asigure o îndulcire a pierderii celor două
ţinuturi, dar nimeni nu se gândea la ce putea fi mai rău.
Aruncând scrisoarea în faţa lui Philippe, ducesa îşi
revărsă furia fără a ţine cont de prezenţa abatelui.
— Nu-mi dau fata pradă de război!
Cu faţa în pământ, abatele de Thesut, adăugă cu
voce scăzută, dar fermă.
— Regele vă anunţă că ducele Leopold se întoarce
la castelul Gondrecourt şi că pictorul de la curtea regală a
fost trimis pentru a face un portret fiicei voastre.
Între timp, ducele Philippe reuşi să parcurgă câteva
rânduri din scrisoarea fratelui său şi, fără a fi deranjat de
remarca soţiei sale, adăugă pe un ton extrem de
mulţumit:
— Dar ai văzut cât de generoasă este dota oferită
de fratele meu, regele?
Domnişoara Elisabeth trânti uşa salonului, refuzând
să mai asculte binecunoscutele discuţii privind posibilele
169
Silviu Crăciunaș
alianţe care se făceau sau se desfăceau pe seama ei. În

urma sa puteai auzi doar vorbe pline de furie.
— Mă măritaţi doar dacă vreau eu!
Nu cu multă vreme în urmă, Mademoiselle de
Chartres lăsase fără replică, prin reacția sa, o altă
propunere de căsătorie spusă pe față.
— Je ne suis pas faite, madame, pour un cadet! a
exclamat ea.
Şi iată că acum, ajunsă la cei 21 de ani fată bătrână
printre principesele curţilor imperiale, era sortită să ia ca
soţ un nimeni care abia de împlinise 18 ani. Pe poarta
reşedinţei familiei regale, înainte ca zorile să alunge
stihiile nopţii, o caleaşcă se avânta pe drumul uscat de
vânturile unei toamne secetoase. Mademoiselle luase o
decizie. Dorea să-l înfrunte pe Leopold la el acasă, să-i
spună fără ocolişuri că o astfel de căsătorie nu este
posibilă.
Pe străzile Vienei noaptea îşi depăna clipele lăsând
fiinţele pradă neliniştilor născute în vise sau, dimpotrivă,
legănând somnul doar cu răsuflări dătătoare de odihnă.
Plecaţi din hotel, George şi Maria treceau prin conuri de
umbră şi lumină respirând tăcerea unei despărţiri
aşteptate. Ajunşi în gară, se aşezară pe o bancă, aşteptând
ca timpul să alunge ultimele clipe de fericire. Un tren le
va tăia viaţa în două bucăţi care nu vor putea fi reunite
vreodată. Sub un pom cuprins de umbră, un om privea, şi
el, undeva spre orizontul liniei ferate. Alături, un câine
aştepta liniştit, ridicând din când în când ochii spre
stăpânul său. Doar un om, un om singur cu gândurile
sale, şi un câine care aştepta cu răbdare ca el, omul, să-i
arate un drum. Păreau două fiinţe încremenite în spaţiu,
170
despărţite de timpul care curgea odată cu naşterea zorilor.

Două fiinţe care nu plecau nicăieri şi care nu veneau de
nicăieri pentru simplu motiv că fiecare aştepta ca celălalt
să spargă această aşteptare perpetuă. Un tren se opri în
gară lepădându-şi durerile din încheieturi peste şinele reci
şi alungând pentru câteva clipe liniştea unei dimineţi de
abia răsărite. Nu era trenul lor. Şi nici trenul lui George.
Era un tren care de fapt nu exista pentru cele două
perechi. Maria şi George, omul şi câinele, nu aşteptau de
fapt un tren. Erau în gară doar pentru faptul că aici, în
gară, vin şi pleacă drumuri, iar ei îşi căutau drumurile.
Caleaşca îşi reluă mersul intrând în plină noapte în
pădurea care înconjura castelul. În lumina lunii, o siluetă
alungă liniştea apăsătoare cu un urlet care îi făcură pe cei
patru cai să-şi oprească brusc mersul. Câinele stătea
nemişcat în mijlocul drumului, părând un străjer care
dorea să-şi apere domeniul. Din negrul pădurii un om se
apropie fără a spune o vorbă. Privi blazonul casei de
Orleans şi aşteptă. Elisabeth îşi arătă chipul pe geamul
portierei.
— Sunt Elisabeth-Charlotte d'Orléans. Doresc să
merg la castelul Gondrecourt.
— Excelenţa voastră se află în primejdie. Drumul
este strâmt, chiar la marginea prăpastiei, iar caii pot să se
sperie uşor de umbrele nopţii. Cel mai bine ar fi să
înnoptaţi în coliba mea modestă şi mâine să vă reluaţi
călătoria.
— Mademoiselle, vă rog să acceptaţi, adăugă René,
care ştia că nebuniile domnişoarei sunt destul de greu de
oprit.
171
Silviu Crăciunaș
Fără a mai spune o vorbă, Mademoiselle coborî din

caleaşcă şi îl urmă pe bătrânul sihastru pe un drum care
se afunda în pădure. În urma lor, trăsura dispăru şi ea sub
coroanele copacilor. După doar câteva sute de metri, din
întuneric, răzbiră lumini care jucau în ferestrele unei
căsuţe de lemn. Alături, un cal priponit îşi alina foamea
dintr-un braţ de fân. Intrară în casă printr-o uşă strâmtă.
Focul din vatră arunca umbre şi lumini, lăsând întunecat
un colţ al camerei în care o uşă străjuia încăperea din
spate. Cei doi se aşezară la masă, în timp ce René
deshăma caii. Pe pereţii încăperii erau atârnate două viori
care aşteptau să fie finisate. Alături, bucăţi de trunchiuri
tăiate cu mare grijă, aşteptau să fie date pradă focului,
sau, poate, să nască armonii de sunete. Elisabeth se
apropie şi, cu mare grijă, luă în mână o vioară.
— Mă străduiesc să fac viori. Am copilărit în
Mirecourt, unde am deprins tainele meseriei.
Elisabeth nu răspunse, dar privirea ei deveni mai
puţin dominatoare, aproape iubitoare. De mică, învăţase
să preţuiască arta şi pe oamenii care o cultivau.
— Ce vă aduce, domniţă, tocmai în ţinuturile
acestea uitate de lume?
— Vreau doar să-l cunosc pe ducele Leopold.
Din colţul întunecat al camerei îşi făcu apariţia un
tânăr al cărui port contrasta cu simplitatea din casa
bătrânului. Făcu o reverenţă în faţa prinţesei dar, contrar
uzanţelor, evită să se prezinte.
— Cu voia domniei voastre, voi anunţa vizita
dumneavoastră ducelui şi vă asigur că vă veţi bucura de
cea mai bună primire.
172
Ochii tânărului, adânc emoţionat de un

comportament atât de curajos şi nesăbuit din partea unei
alteţe regale, scânteiară la vederea acestui chip angelic.
La rândul ei, prinţesa, privită cu atâta ardoare, simţi cum
căldura sângelui îi inundă faţa.
— Vă sunt recunoscătoare pentru gestul
dumneavoastră, dar aş prefera ca vizita mea să fie
neanunţată. De altfel, ea are un caracter personal şi ceea
ce doresc să-i comunic nu cred că va fi prilej de
sărbătoare.
Întorcându-i lipsa de politețe, se ridică de la masă şi
se îndreptă spre caleaşcă, de unde se întoarse ţinând în
mână o carte. Îşi reluă locul adâncindu-se în lectură.
Ajutat de tânăr, bătrânul pustnic pregăti o cină modestă.
Vădit incomodată de privirile stăruitoare ale acestuia,
renunţă la lectură. Tânărul se apropie şi privi coperta
cărţii.
— Pot să o răsfoiesc?
— Desigur, dar cu mare grijă. Este un dar din
partea lui Charles Perrault.
Tânărul respectă dorinţa domniţei, accentuând
gesturile grijulii prin care întorcea paginile cărţii dedicate
de autor prinţesei.
— Les contes de ma mère l’Oye. Am auzit câte
ceva despre aceste povestiri pentru copii.
— De fapt aceasta este o copie, originalul îl păstrez
în biblioteca mea. Mi-ar face plăcere dacă l-aţi accepta ca
un dar din partea mea în semn de recunoştinţă pentru
ospitalitate. Dacă îmi spuneţi numele dumneavoastră aş
întregi gestul cu o dedicaţie.
173
Silviu Crăciunaș
Precipitat, pustnicul îi invită la masă salvându-l pe

tânăr de la obligaţia de a-şi dezvălui identitatea. O cină
simplă aduna la aceeaşi masă un majordom, o prinţesă,
un tânăr nobil, un pustnic şi un câine. Apoi prinţesa se
retrase în camera din spate unde un pat mic, dar curat, era
parcă anume pregătit pentru a primi un oaspete. În acea
noapte, omul și câinele nu-şi mai făcură apariţia la
zidurile cetăţii. Nimeni nu observă acest lucru straniu.
Oamenii forfoteau în plină noapte, grăbiţi să încheie toate
pregătirile pentru primirea ducelui Leopold. A doua zi
spre prânz, la porţile deschise ale cetăţii, la apariţia unui
călăreţ urmat de o caleaşcă pe care trona emblema casei
de Orléans, trâmbiţele începură să sune, în timp ce de pe
ziduri oamenii scandau numele lui Leopold. Ducele
coborî de pe cal, se apropie de caleaşcă şi, deschizând
uşa, făcu o reverenţă adâncă în faţa prinţesei. Îmbujorată,
prinţesa îşi regăsi cu greu stăpânirea de sine. Acceptă
braţul oferit de ducele Leopold şi, împreună, în aplauzele
mulţimii, intrară pe poarta cetăţii. În pădure un om şi un
câine îşi treceau zilele departe de tumultul lumii.
Pustnicul, fost căpitan al regelui Charles al V-lea, tatăl lui
Leopold, refuzase oferta acestuia de a servi la curtea sa.
Vreme de ani de zile, seară de seară, însoţit de câinele
său, se strecurase în cetate încercând să menţină spiritul
de loialitate al populaţiei faţă de regele lor aflat în exil.
După două zile, prinţesa Elisabeth-Charlotte
d'Orléans, în drumul de întoarcere, se abătu pe la căsuţa
din pădure. Pustnicul o primi cu aceeaşi căldură lângă
focul aprins. Câinele era alături privindu-i fiecare
mişcare.
— Aş vrea să vă dăruiesc ceva de preţ.
174
Bătrânul luă două lemne aflate lângă vatră şi le

privi cu atenţie.
— La ce sunt bune aceste lemne, prinţesă?
— Sigur ne ajută să ne încălzim trupurile.
— Dar oare, nu pot ele încălzi şi sufletul? Când
veţi deveni ducesă de Lorraine şi de Bar, îmi veţi putea
oferi cel mai de preţ dar. Un dar pe care oamenii locului
îl merită. Această bucată de lemn, născută în pădure prin
voia Domnului, poate deveni mai mult decât scrum în
vetrele oamenilor. În Mirecourt, sunt oameni pricepuţi
care din trunchiuri bine alese construiesc viori. Luaţi
această bucată de lemn ca amintire şi ridicaţi aceşti
oameni la rangul pe care îl merită, recunoscându-le
breasla.
— Aşa o să fac.
Privi bucata de lemn şi observă că, spre deosebire
de cea pe care bătrânul tocmai o aruncase în foc, aceasta
avea două noduri care îi dădeau o formă ciudată.
— Dar pentru viori nu ar trebui un lemn neted, fără
noduri?
— Dintr-un lemn neted orice meșter poate construi
o vioară, dar din acest lemn doar un maestru ar putea
scoate la lumină toată energia întemniţată în nodurile pe
care le vedeţi. Când veţi găsi maestrul care va îndrăzni să
prelucreze acest lemn, sunetul viorii va depăşi orice
aşteptare.
— Primesc acest dar şi fie ca vioara care se va
naşte din ea să însoţească, prin darul iubirii de frumos şi
de oameni, doar bucurii.
— Bucuriile şi durerile nu pot fi despărţite, dar ele
pot fi cuprinse în frumuseţe. Acest lemn va trăi sute de
175
Silviu Crăciunaș
ani alături de oameni, martor al tumultului pe care

oamenii îl aruncă în lume. Va fi o jucărie a vieţii. Când
nedreptatea din lume va fi de nesuportat, va înceta să mai
trăiască plecând, şi ea, vioara, în lumea amintirilor.
Pe peronul gării din Viena dimineaţa îşi intra pe
deplin în drepturi. Trenul scoase un nor de aburi care
acoperi pentru câteva clipe peronul. Când acesta se risipi,
omul şi câinele dispărură ca şi când nu ar fi fost niciodată
acolo. Doi tineri, mână în mână, părăseau în tăcere gara.
În pădurea din apropierea castelului Gondrencourt,
în mâinile unei prințese, odihnea o bucată de lemn din
care un lutier din Mirecourt va zămisli o vioară. Vioara
din umbra destinelor.
176
24. Începutul
În sala tronului așteptarea devenise apăsătoare. De

când ducele Leopold a făcut cunoscut testamentul său
prin care ducesa era îndepărtată de la orice formă posibilă
de a exercita o putere politică în ducat, lăsând regența
Consiliului, o atmosferă glacială domnea la curtea din
Luneville. Ducesa Elisabeth-Charlotte s-a îndepărtat
brusc de treburile ducatului, reluându-și călătoriile prin
târgurile animate de o evidentă bunăstare, dată de
înflorirea negoțului hrănit din belșug de roadele
pământului muncit în deplină serenitate. Oamenii simțeau
că ducatul se bucura ca niciodată de o independență
aducătoare de liniște într-o lume în care echilibrul
puterilor se zdruncina ori de câte ori murea sau se năștea
un principe moștenitor, evenimente care consfințeau sau
distrugeau alianțe. Ușa capelei ducale se deschise încet, o
umbră se strecură și se opri chiar la intrare. În acordul
clavecinului aflat în stăpânirea principesei Anne
Charlotte, dinspre altar se răspândea cu forță motetul
Exaudiat te Dominus. Cu câteva bătăi nervoase, bătrânul
superintendent Henry Desmarest întrerupse elanul
corului.
— Alto trebuie să răzbată prin intensitate și cum nu
avem suficientă forță, este bine ca restul vocilor să ajute
reducând puțin tonalitatea.
Din spate, foșnetul unei rochii ajunse la urechile
coriștilor care se grăbiră să se încline în fața ducesei.
177
Silviu Crăciunaș
— Alteță, prezența și susținerea dumneavoastră dă

forță efortului nostru de a înălța Domnului ode de slăvire.
— Domnule Desmarest, nimic nu vă poate opri în
demersul dumneavoastră pentru a face minuni la modesta
noastră curte.
— Am fost primit la curtea Excelenței Sale ducele
Leopold când mă aflam într-un mare pericol și nu pot
decât să fiu recunoscător ducatului de Lorraine și Bar pe
care îl voi servi cu credință sub oblăduirea Excelenței
Voastre, recunoscută pentru dragostea nemărginită pe
care o aveți pentru arte. Carnavalul pe care îl organizați
în fiecare an este de notorietate la toate curțile imperiale.
— După cum știți, ducatul nostru a devenit tot mai
cunoscut și mulțumită instrumentelor ieșite din mâinile
lutierilor din Mirecourt.
După o scurtă pauză, ducesa reluă, privind undeva
spre geamul prin care puteai vedea marginea pădurii:
— Când am venit prima dată în ducat, întâmplarea
m-a condus la casa unui pustnic care își ducea zilele în
pădurile din apropierea castelului Gondrecourt. Atunci
am făcut o promisiune și acum a venit vremea să o
respect. Mâine aș dori să mă însoțiți. Vom întâlni
neîntrecuții meșteșugari din Mirecourt.
Drumul de piatră întorcea într-o chemare continuă
gemetele roților caleștii, întretăiate cu regularitate de
tropăitul cailor. Când intrară pe valea Ornain-ului,
Elisabeth-Charlotte ceru tânărului vizitiu să îi facă loc
alături și să îi lase în grijă atelajul. Întreg convoiul
încetini pentru a ține pasul cu mersul domol pe care
ducesa îl imprimă caleștii. La un moment dat, trăsura
părăsi convoiul luând drumul unei văi ce dispărea printre
178
brazii seculari. Nu departe se opri într-o poiană în

mijlocul căreia se vedeau urmele unei gospodării. La
marginea luminișului, o movilă peste care tronau câteva
pete de zăpadă ce mai rezistau razelor unui soare renăscut
odată cu primăvara anului 1729. O cruce te îndemna
parcă să iei mai mult aminte la măreția codrului atât de
peren în fața vremelniciei oamenilor. Pe o tăblie groasă,
adânc sculptat în lemn, puteai citi.
Am păcătuit cu sabia mea, am slăvit țara mea și am
lăsat neodihnă în viorile mele.
Pe cruce nu era niciun nume. Doar un contur al
ducatului de Lorraine și Bar în mijlocul căruia se
încrucișau o sabie și arcușul unei viori. Din ochii ducesei
se strecurară două lacrimi, anulând pentru o clipă
sentimentul de resemnare și slăbiciune în fața trăiniciei
codrului. Dacă erai destul de aproape, ai fi putut auzi
vorbele lui Elisabeth:
— Trupul ne este umbră scurtă pe pământ dar
faptele noastre pot dăinui codrilor.
Convoiul se alătură curgerii zgomotoase a râului
Madon, îmbogățit de apele ce nu conteneau să se ivească
în fire mai largi sau mai subțiri atârnate din pete întinse
de zăpadă. Prima oprire, dinainte stabilită, aduse caleașca
în fața vechii capele Oultre, unde ducesa primi urările de
întâmpinare ale micuțului târg prin închinăciunea și
vorbele preotului din Mirecourt și a oficialităților. Întreg
grupul se strecură în capelă, lăsând ducesei liber drumul
spre altarul reprezentându-l pe Christos și pe cei 12
apostoli. Aceasta îngenunche în fața Pietei, pradă
gândurilor, care de ceva timp îi dădeau atâtea frisoane.
Ducele Leopold, chiar dacă de multă vreme îi ieșise din
179
Silviu Crăciunaș
inimă, era sâmburele atâtor nașteri pe care Dumnezeu,

doar în cunoașterea sa fără margini, a cutezat să le
transforme în valuri de suferință. A luat îngeri în
împărăția lui eternă lăsând-o singură, aici, pe aceste
meleaguri care i-au devenit jumătatea pe care o pierduse
în brațele mai tinerei Anne-Marguerite de Lignéville.
Fără grabă, buzele ei rânduiră făpturile pierdute. Leopold
la mai puțin de un an, Louise Christine și Eleonor care nu
au apucat să deschidă ochii spre lume, Marie Gabriele
Charlotte și Louis petrecuți spre cele veșnice în două zile
vecine, la doar o săptămâna în urma surorii mai mari,
Elisabeth Charlotte, răpuși de variolă, Josephine Gabriele
la doar trei ani la fel ca Gabriele Louise, iar în urmă cu
doar 6 ani, Leopold Clément la 16 ani.
Alaiul pătrunse pe ulițele însorite, îndreptându-se
fără grabă spre hale. Așa cum obișnuia ori de câte ori o
duceau pașii prin ducat, ducesa se avântă printre ochiurile
de apă ce odihneau pe strada pietruită, lăsând în urmă
caleașca. De voie, de nevoie, călăreții din suită se
alăturară, gândindu-se cu disperare la efortul pe care vor
fi nevoiți să-l facă pentru a-și curăța încălțările. Lumea se
înclina, iar câteva femei mai îndrăznețe se apropiară
cerându-i binecuvântarea pentru micuții ținuți în brațe.
Elisabeth-Charlotte le mângâia frunțile, îi săruta,
zâmbind din toată inima tinerelor mame. Din dragostea
năvalnică pe care o dăruise ducelui a rămas doar acea
dorință perpetuă dată de simțul matern, singura pe care
viața nu i-o refuzase. Hala de piatră fremăta de lume, iar
trecerea ducesei spre încăperile pregătite la primul etaj
trecu pentru mulți negustori neobservată. Tot orășelul știa
că, în ziua următoare, la slujba din catedrala Notre Dame
180
va participa și Elisabeth-Charlotte. Dar vizita ducesei

avea să ia o cu totul altă turnură decât cea planificată.
La orele serii, în jurul unei mese masive din brad ce
ocupa o cameră bine încălzită din hale, așteptau trei
bărbați îmbrăcați în haine de sărbătoare, alături de un
preot și primarul orașului. Pe masă, în fața lor, câteva
hârtii scrise, aranjate așa încât să fie parcurse fără
greutate.
— Domnule Vuillaume, lutierii din Mirecourt și
Mattaincourt ne-au încredințat nouă această grea misiune
de a formula carta breslei.
— Știu, domnule Bordet și Dumnezeu mi-este
martor că nu am deplina credință că vom fi la înălțimea
așteptărilor.
— Am venit fiecare cu propriul text alcătuit așa
cum am crezut de cuviință. Nu era oare mai bine să ne
sfătuim și să venim în fața ducesei cu o singură
propunere? adăugă din umbra sobei bătrânul
Grandgérard.
— Am stabilit împreună care să fie aspectele pe
care trebuie să le cuprindă carta. În rest propunerile
noastre vor fi viori, iar ducesa le va acorda în forma
finală.
Ușa se deschise și bărbații se grăbiră să se ridice
pentru a se închina în fața ducesei, dar spre marea lor
uimire în sală intră doar superintendent Henry Desmarest
care se grăbi să-i anunțe că probleme grave au obligat-o
pe ducesă să se întoarcă în plină noapte la Luneville.
În fața palatului, oamenii au început să se adune
grupuri, grupuri. Vestea se răspândise încă din seara
precedentă. Ducele Leopold de Lorraine și de Bar
181
Silviu Crăciunaș
încetase din viață, iar prințul moștenitor François-Étienne

era la Viena de foarte mulți ani și nu avea nici cea mai
mică dorință de a se întoarce în ducat. În sala tronului se
adunaseră mareșalul ducatului, păstrătorul sigiliului,
președinții curții supreme și trezoreriei, precum și
secretarul de stat. Regența nu putea fi împuternicită fără
marii ofițeri ai coroanei, așa cum lăsase ducele prin
testament. Cu cearcăne la ochi, dar mai hotărâtă ca
niciodată, își făcu apariția Elisabeth-Charlotte urmată de
marii ofițeri.
— Soțul meu, ducele Leopold, a trecut la cele
veșnice lăsând ducatul într-o stare înfloritoare. Este de
datoria mea să veghez asupra treburilor statului în calitate
de regentă până când prințul moștenitor va reveni printre
noi.
Se lăsă o liniște apăsătoare, membrii consiliului
desemnat schimbând pe furiș priviri temătoare. Toți știau
că principele moștenitor nu va rămâne în ducat, căsătoria
plănuită cu arhiducesa Marie-Therese, moștenitoarea
imperiului austriac, îl va propulsa ca împărat germanic.
În plus, tânărul duce succesor nu avea habar de treburile
ducatului și ca atare nu îl va interesa cine va avea
regența. Toate privirile se ațintiră asupra mareșalului
Nicolas Joseph de Bouzey. Acesta se înclină și, fără a
privi direct spre ducesă, ceru permisiunea de a vorbi.
— Ducatul de Lorraine și Bar a renăscut odată cu
venirea în țară a moștenitorului de drept, ducele Leopold,
pe care cu toții îl plângem în aceste zile. A organizat
statul, a păstrat ducatul departe de frământările de la
curțile Europei, reușind să stabilească relații dintre cele
mai bune cu toate casele regale. Modelul luat de la curtea
182
din Viena, unde a petrecut o mare parte din exil, a fost

adaptat cu multă pricepere la nevoile noastre. Excelența
voastră, formată în spiritul curții de la Versailles, ați adus
aici strălucirea culturii franceze. Noi toți, toți locuitorii
ducatului, suntem recunoscători excelenței voastre. Dar,
după cum bine știți, în înțelepciunea sa și punând pe
primul loc în hotărârile sale mersul ducatului, regretatul
duce a lăsat prin testament regența în grija unui Consiliu.
Vă asigurăm că nu vom aduce prin acțiunile noastre
niciun prejudiciu poziției excelenței voastre.
Fără să-l întrerupă, Elisabeth-Charlotte se îndreptă
spre un geam ce dădea spre exteriorul palatului. Apariția
ei smulse mulțimii un vuiet de urale care acoperiră
vorbele mareșalului.
— Înțelepciunea ducelui nu poate fi mai presus de
voința poporului!
Marii ofițeri ai coroanei se alăturară ducesei,
aducându-i un prim omagiu în noua sa calitate. Mai marii
consiliului se înclinară și ei. A doua zi, un nou consiliu
numit de ducesă îi recunoscu dreptul de a administra
ducatul după propria voință în calitate de regentă.
La Mirecourt, trei reprezentanți ai lutierilor
desăvârșeau carta prin care meșteșugarii de viori erau
recunoscuți ca breaslă și stabileau reguli precise prin care
această meserie să dăinuie peste veacuri.
— Alteța Sa, ducesa de Lorraine și Bar, dorește ca
timp de trei ani această cartă să fie respectată de toți
lutierii din Mirecourt și în fiecare an să fie revizuită. Abia
atunci Alteța Sa va semna actul de constituire.
— Domnule Desmarest, Alteța Sa ducesa de
Lorraine și Bar dă încă odată dovadă de înțelepciune,
183
Silviu Crăciunaș
căci mințile a trei oameni nu pot purta gândurile tuturor.

Vom revizui carta așa cum o va cere viața, înainte de a o
înmâna alteței sale.
— Domnilor, ducesa a primit din partea unui
pustnic, el însuși constructor de viori, un lemn din
pădurile Vosges și vă roagă să făuriți din el o vioară în
amintirea acelui om ce nu a voit altă răsplată din partea
domniei sale decât promisiunea că va organiza breasla
lutierilor din Mirecourt.
Pe masă era o cutie frumos ornată cu însemnele
ducale. Superintendentul Henry Desmarest deschise
capacul și scoase la iveală o bucată de lemn bine păstrată
datorită unui lac protector. Cei trei luară lemnul și, fără a-
l studia prea mult, își întoarseră deznădăjduiți privirile
spre superintendent.
— Iertată să ne fie nevolnicia, dar niciun lutier nu
ar îndrăzni să construiască o vioară dintr-un lemn care
prezintă astfel de noduri.
— Alteța Sa este răbdătoare, căci nimeni nu este
stăpân pe toată știința ci doar pe priceperea sa. Vă roagă
doar să păstrați cu sfințenie acest lemn, să-l transmiteți
urmașilor voștri până când un confrate va avea destulă
pricepere să construiască această vioară. Este încă un
semn că Alteța Sa crede cu tărie în perpetuarea școlii de
lutieri pe care astăzi o întemeiați.
184
25. Familia Aldric – din tată în fiu
François, prin voia lui Dumnezeu, duce de

Lorraine și de Bar, tuturor celor prezenți și celor ce vor
veni, salut.
Meșteșugarii făuritori de viori din orașul nostru
Mirecourt cu umilință au arătat că pentru a preveni și
remedia abuzurile care se strecoară în meseria lor, dar
și pentru a impune ordine, ar fi util să se organizeze într-
o breaslă cu ajutorul căreia să asigure formarea de buni
meșteri ce vor servi cu talent publicul, conservând
orașului Mirecourt renumele pe care l-a dobândit de
multă vreme ca un centru de producători de instrumente
muzicale.
Într-o liniște desăvârșită, decanul de vârstă al celor

aproape treizeci de lutieri care ocupau marea sală din
halele de piatră, domnul Grandgérard, încheie lectura
celor 13 articole din cartă.
Încheiat la Luneville în 15 mai 1732

Semnat Elisabeth-Charlotte, contrasemnat Hennel
Micuțul François-Antoine intră ca o vijelie în casă,

răsturnând-o pe sora sa Anne care se întâmplase să-i fie
în cale. Flutura în mână o hârtie pe care o agita încercând
să-i atragă atenția mamei sale. Doamna Catherine se
repezi să o ridice pe Anne, care nici măcar nu apucase să
plângă. De fapt, deși avea doar șase ani, François-
185
Silviu Crăciunaș
Antoine era frățiorul ei preferat și îl lăsa să o drăgălească

așa cum se pricepea el, spre deosebire de cei mari de care
se ascundea ori de câte ori simțea că este în atenția lor.
— Oprește-te, râzgâiatule, că o să dărâmi casa,
strigă maică-sa, dar micuțul trecuse deja pragul
atelierului și se opri direct pe genunchii bătrânului
Robert. În curte, Alexis și Pierre se jucau complet
netulburați de această intrare a fratelui lor mai mic, pe
care nu îl luau în seamă nici măcar când striga ca din
gură de șarpe speriat de vacile care se întorceau seara de
la pășunat.
— Domnule, uite carta. A scris-o chiar ducesa.
Cu ochii pătrunși de dragoste pentru acest băiețel
care a intrat în sufletul lui pustiit de pierderea propriilor
copii, în timpul holerei care a bântuit ducatul în anul
1711, Robert se îndreptă din șale și începu să citească
tare, rar, lăsând hârtia și în fața copilului, de parcă acesta
ar fi verificat cu atenție ca nu cumva să sară vreun
cuvânt. În timp ce privea fix documentul, François-
Antoine luă aproape involuntar de pe masa de lucru gâtul
finisat al unei viori și îl strânse la piept. Din pragul
atelierului, tatăl său, Jean Aldric, îi observă câteva clipe,
apoi închise ușa și se întoarse spre soția lui care continua
să o țină în brațe pe Anne. Amărăciunea era cât se poate
de vizibilă pe fața soțului ei și Catherine îi cunoștea bine
necazul.
— Astăzi luăm masa ca în zi de sărbătoare. Să ne
bucurăm. Noi, lutierii din Mirecourt, suntem egalii
celorlalți meșteșugari. Suntem o breaslă protejată de lege,
la fel ca francezii și italienii.
186
— Cât o să fie cotizația? întrebă ferm Catherine,

preocupată mai mult de dezavantaje decât de avantajele
pe care le putea oferi apartenența la o breaslă.
— Nu există o cotizație, dar intrarea în breaslă nu
mai este deschisă decât celor care au urmat un stagiu
lângă un meșter, după realizarea unui instrument care va
fi validat de către o comisie și cu plata a 20 de franci.
— Și cu noi ce o să se întâmple? Vezi bine că
Alexis și Pierre nici nu se apropie de atelier, iar François-
Antoine, oricât de drag îi este să cioplească, nu va putea
face viori din cauza ochilor.
— O să vedem. Taxa pentru copiii lutierilor este
doar de jumătate. Cu ajutorul Domnului poate o să
ajungem totuși să păstrăm meseria în familie.
— Să nici nu te gândești că o să mai nasc un copil.
Tot ce câștigi merge pe mâncare și cheltuielile atelierului.
Voi, bărbații, habar nu aveți cum se ține o casă. Știi că
vreau să ne trimitem copiii la școală. Să aibă un rost. Mai
sunt și alte meserii bune pe lumea asta.
— Bine, bine. Mai degrabă pregătește mâncarea de
sărbătoare. De azi nicio vioară nu mai poate fi vândută
fără ca numele lutierului să fie marcat pe cutie. Mă duc
să pregătesc eticheta pe care o voi imprima pe viorile
mele.
Jean Aldric intră în atelier și privi abătut spre
micuțul François-Antoine care, așezat confortabil pe
genunchii lui Robert, mângâia o vioară gata asamblată,
pregătită să fie vopsită.
— Tată, spatele acestei viori mai trebuie lustruit.
Uită-te și tu. Pe partea stângă spatele este mai gros decât
pe partea dreaptă.
187
Silviu Crăciunaș
Mirat, Jean luă vioara din mâna băiatului și o privi

cu atenție. Vioara era asamblată și nu mai putea folosi
compasul, așa că privi și pipăi marginile exterioare, mai
ales în dreptul colțurilor unde se mai întâmpla ca fețele să
nu fie perfect lipite, lăsând o fantă nedorită în jurul
ecliselor. Nimic nu părea să fie în neregulă. Intrigat,
desprinse spatele viorii sub privirile disperate ale celuilalt
lucrător care tocmai o terminase de finisat. Luă compasul
și începu să compare grosimea tăbliei pe cele două părți.
Placa din spate avea o formă ușor curbată, fiind ceva mai
groasă pe linia mediană care trebuia să facă față presiunii
exercitate de cele patru corzi, și, treptat, se subția spre
margini astfel încât după lipirea pe eclise să pară ca un
întreg. Fără să spună o vorbă, aruncă la gunoi vioara.
Contrar obiceiului, nu adresă nicio dojană tânărului
lucrător, dar privindu-și fiul i se adresă ca unui om mare.
— Cum ai văzut că părțile nu sunt egale? Aproape
că nici cu compasul nu se observă o diferență.
Speriat la început de consecințele pe care spusele
lui ar fi putut să le aibă asupra lucrătorului, François-
Antoine se lumină la față și, zâmbind, luă tăblia din coș și
ciocăni ușor cele două părți laterale.
— Nu sună la fel.
Apoi, pipăind cu degetele sale marginile, adăugă:
— Pot să simt diferența de grosime și pipăind tabla.
Cei doi lucrători ai atelierului goliră masa mare din
atelier și o ajutară pe doamna Catherine să rânduiască
bucatele. Copiii se așezară pe scaune, bucuroși că o zi de
lucru era acum prilej de sărbătoare. Jean îi zâmbi soției și
îl chemă pe micuțul François-Antoine să se așeze alături
188
de cei doi muncitori. Scoase din buzunar zece franci și

spuse:
— Cu acești bani îți plătesc taxa către breaslă și te
iau ucenic în atelierul meu.
***
— Bunicule, cât de departe este Parisul?

Bătrânul Jean Aldric strânse cu putere mâna
nepotului. În cealaltă mână purta o cutie spre care
micuțul Jean-François privea cu multă curiozitate.
Pătrunseseră pe podul Stanislas, când Jean se opri brusc
și, fără a pune cutia jos, arătă spre blazonul imprimat pe
cutie.
— Poate într-o zi vei ajunge la Paris. Dar promite-
mi că nu vei uita că te-ai născut în Mirecourt, un orășel
mic din ducatul Lorraine în care bunicul și tatăl tău au
fabricat viori de când se știu.
— Dar la Paris nu se fac viori?
— Parisul este un oraș mare în care oamenii se
pierd.
— Cum se pierd? Acolo nu sunt străzi?
Nu răspunse și, ridicându-se cu greutate, își reluă
mersul spre casa fiului său. După ce se mutase la fiica sa,
Anne, în cealaltă parte a orașului, de puține ori avusese
ocazia să mai povestească cu nepotul său. Doar că acesta,
de când învățase drumul spre mătușa Anne, îndrăgostit de
poveștile pe care bătrânul le înșira cui voia să-l asculte,
dispărea de acasă de cum dădea soarele și, ca să scape de
cearta mamei sale, mai întotdeauna îl ruga pe bunicul
Jean să-l conducă pe drumul de întoarcere.
189
Silviu Crăciunaș
O seară caldă de primăvară le însoțea pașii pe

malul Madonului, care se zbătea cu furie să treacă printre
malurile nu prea depărtate, zestrea de apă lăsată
primăverii de iarna bogată în ninsori. Printre crengile
proaspăt îmbogățite cu frunze se strecurau dinspre
miazănoapte săgeți de lumină, lunecând până departe pe
coastele dealurilor peticite cu umbre și lumini născute din
alergarea norilor spre lăcașul nopții. Peste vuietul
neliniștit al râului se înălțau chemările femeilor care își
adunau dantelele spălate încă din zorii zilei, puse la uscat
pe sfori întinse între copaci. Jean privi lungul șir de
forme albe atârnate peste verdele din ce în ce mai viu al
vegetației hrănite din belșug cu lumină, căldură și apă. În
fuste lungi, strânse în jurul brâului peste bluze cu mâneci
largi lăsând deplină libertate de mișcare mâinilor, cu fețe
destinse, femeile din Mirecourt, adunate grupuri, grupuri,
trudeau pe scaune înalte, forfecând aerul cu andrelele din
care curgeau valuri de dantele.
— Să nu uiți orășelul acesta, băiete! murmură Jean
Aldric.
Ajunseră pe Quai le Breuil înainte de apusul
soarelui și, de cum intră în curte, micuțul Jean-François o
zbughi în atelier apucându-se fără prea mare tragere de
inimă de curățenie. Era prețul plătit pentru hoinărelile pe
care le fura ori de câte ori simțea că orășelul acesta
venerat de locuitorii săi îi reteza visul de a cunoaște
lumea.
– La vârsta lui eu eram deja ucenic în atelierul tău,
iar la 14 ani intram în breaslă, spuse tatăl lui, dându-și jos
ochelarii cu dioptrii mari atârnați încă din zorii zilei între
el și lume.
190
— Lenevește de parcă mâncarea ar crește pe

garduri, la școală ajunge doar când e vreme urâtă, iar tu,
tată, nu faci decât să-l asmuți și mai mult prin poveștile
tale, adăugă cu năduf nora sa în timp ce o schimba pe
Anne sub privirile atente ale surioarei mai mari, Marie.
— Uite Charlotte, cumnata ta, Anne, ți-a trimis
lapte pentru micuța ei preferată, iar eu i-am adus ceva
nepoatei mele de suflet. Vino, Marie, și caută tu, cu
mânuțele tale, în acest săculeț, să vedem ce ți-au adus
berzele în această primăvară.
— Ba mai bine lasă berzele la locul lor, tată, că ne
ajung trei guri de hrănit. Știi că negoțul cu viori a scăzut.
Noi avem modele vechi și negustorii preferă viorile ieșite
din atelierele Parisului.
Un strigăt ascuțit ajunse și la urechile lui Jean-
François când, din săculeț, își făcură apariția urechile
unui iepuraș alb. Năucit de lumina care îl orbise, se
cuibări în brațele micuței Marie, care se năpusti spre
atelier să-i arate fratelui ei noua sa jucărie.
— Cu tine, tată, omul nu poate schimba două vorbe
ca lumea, mereu ai ceva cu care ne scoți dintr-ale noastre.
— Păi lasă fiule, că am și pentru tine un cadou. Dar
cred că mai bine ar fi să-l pui la păstrat până când Jean-
François va ajunge lutier. Și să știi că, orice ați spune voi,
eu nu am nici cea mai mică îndoială că așa va fi.
— Să te audă Dumnezeu, dar tare mi-e teamă că o
să-l dăm dispărut într-o seară, după cum tot întreabă câte
în lună și-n stele.
— Tocmai de asta am venit, spuse bătrânul Jean,
scoțând cutia pe care o ascunsese sub masă de cum
intrase în cameră.
191
Silviu Crăciunaș
François-Antoine își puse în grabă ochelarii și, cu

oarecare îngrijorare, îl iscodi pe tatăl său.
— Cum a ajuns la tine, tată?
Ducesa Elisabeth-Charlotte trecuse la cele veșnice
de mai bine de treizeci de ani și puțini dintre lutierii care
fuseseră prezenți la acel eveniment din 1732 mai trăiau.
— E blazonul ducatului de Lorraine, adăugă
Charlotte cuprinsă de emoție.
Părinții ei, originari chiar din Luneville, slujiseră la
palatul ducal până când ducesa fusese obligată să plece în
exil. Avea zece ani pe atunci și încă își amintea jalea cu
care supușii o petrecuseră, implorând-o să nu-i
abandoneze. Ghicindu-i gândurile, bătrânul Jean
completă o scenă apusă de mult din viața cotidiană, dar
rămasă în sufletul celor mai în vârstă.
— Atunci, la plecarea ducesei, poate singurul
francez care a iubit această țară mai mult decât și-a iubit
propria patrie, am știut că ducatul nostru se va pierde
undeva înghițit de hotarele nesățioase ale unui imperiu,
iar noi nu vom mai avea nădejde decât în îndurarea
Sfintei Cecile, patroana noastră. Poate că negoțul cu viori
nu ar fi ajuns aici dacă ducele François nu și-ar fi trădat
mama, aducându-l pe Stanislas pe tron.
Charlotte deschise cutia, scoțând la iveală un
trunchi de arțar bine păstrat într-un strat protector.
— Tată, știi bine că niciun lutier din Mirecourt nu
va îndrăzni să despice acest lemn pentru a construi vioara
dorită de ducesă.
Din spatele lor se strecură Jean-François și, luând
lemnul din mâinile mamei sale, spuse fără să clipească:
— Voi face eu această vioară!
192
Jean Aldric prinse umerii nepotului cu amândouă

mâinile, apoi se adresă părinților lui.
— Fiule, tu știi că în fiecare an trec prin Mirecourt
neguțători de viori. Pe cheltuiala mea, îți cer să-l lași pe
Jean-François să plece în Italia pentru a deprinde acolo
secretele meseriei.
Ochii lui Jean-François sclipiră, în timp ce umbra
înserării cuprinse adânc sufletele celor doi părinți. Marie
și Anne se strecuraseră în lumea viselor, îmbujorate de
liniștea unei vieți tihnite alături de doi părinți iubitori.
Lui François-Antoine și soției sale, Charlotte, le fugi
somnul până spre dimineață. Fără să-și vorbească, știau
că lucrul de care se temeau cel mai mult le-a bătut la ușă.
Odată plecat în lume, Mirecourt va fi un oraș prea mic
pentru Jean-François.
193
Silviu Crăciunaș
26. Jean-François Aldric
O caleașcă opri brusc în fața casei de la numărul

30, pe strada Buci. Pentru câteva clipe bune nimeni nu
coborî. Vizitiul tuși de câteva ori, dar fără vreun rezultat.
Hotărât să nu mai zăbovească mult în cartierul Saint-
Germain, îl zgâlțâi bine pe tânărul italian. Acesta
adormise ținând strâns în brațe un rucsac ponosit. De
fapt, toată înfățișarea tânărului genera o impresie
îndoielnică. Faptul că era pe drum de o lună putea fi o
explicație, dar te-ai fi așteptat ca înainte de a face o vizită
de afaceri să se schimbe la un hotel. Ajuns în stradă, își
roti privirea, căutând parcă un reper memorat cu mult
timp înainte. Soarele arunca umbre lungi din spatele
caselor cu etaj așezate de o parte și de alta a unei străduțe
înguste acoperită din belșug cu piatră. În sfârșit, reveni cu
privirea la casa în fața căreia oprise vizitiul. O ușă cu
geam dădea direct în stradă, lăsând să se vadă o cameră
bine luminată unde un domn privea cu atenție o vioară.
Mutându-și rucsacul în cealaltă mână, Luigi intră hotărât
în magazin stâlcind un „bună seara, domnule” jumătate
franțuzesc, jumătate italienesc. Privirea oarecum
nepăsătoare cu care omul îl măsură din cap până în
picioare îl făcu să se retragă spre ușa pe care de-abia
intrase. Fără îndoială, în fața lui se afla cel care îi fusese
descris și recomandat la Milano drept Jean-François
Aldric, un lutier din școala creatorilor de viori din
Mirecourt. Lutieri talentați, veniți la Paris pentru a-și
putea împrăștia în lume mai ușor instrumentele muzicale,
194
i se spusese că aceștia erau interesați să achiziționeze

viori vechi produse de marii maeștri italieni pentru a le
studia și utiliza ca modele.
— Bună seara, domnule. Cu ce vă pot fi de folos?
Fără să răspundă, vizibil stânjenit, Luigi desfăcu
rucsacul din care scoase, una câte una, șase viori pe care
le așeză cu grijă pe masa în spatele căreia Jean François
Aldric aștepta să afle ce îl aduce în atelier pe acest italian
ce părea un vagabond rătăcit. Viorile erau vechi, cu
semne evidente de stricăciuni, dar un ochi format putea
observa cu ușurință forma perfectă a liniilor și finețea
îmbinărilor. Le luă pe rând de pe masă și, cu o privire
pătrunzătoare, începu să le examineze, uitând parcă de
vizitatorul care continua să se simtă stingher în fața
acestui om despre care auzise atâtea lucruri. Pe măsură ce
Jean-François Aldric ridica de pe masă o vioară, aproape
șoptit, italianul pronunța un nume:
Francesco Rugeri
Nicolo Amati
Paolo Grancini
Giovanni Maggini
Lorenzo Storioni
Paolo Grancini.
La fiecare nume, reprezentând lutieri italieni
demult intrați în legendă, Aldric arunca o privire scurtă și
bănuitoare spre tânărul din fața sa. Acesta părea să-și fi
revenit din stângăcia care îl cuprinsese încă din primul
moment în care a pătruns în magazin.
— Cum vă numiți, domnule?
— Numele meu este Luigi Tarisio din Milano. Sunt
dulgher și lăutar. Fac mobilier pentru biserici și
195
Silviu Crăciunaș
mânăstiri. Când am ocazia, repar instrumente muzicale

din lemn, cumpăr viori deteriorate ca acestea și dau în
schimb cântăreților viori noi. Aceste viori sunt de
vânzare.
— Cum ați ajuns la mine?
Câteva clipe Tarisio nu reacționă la întrebarea pusă
de maestru. Privirea îi alunecă spre peretele din spatele
lui Aldric unde un tablou îi atrase atenția. O femeie
tânără privea absentă la acest dialog ce părea să
adâncească neîncrederea lui Aldric în vizitatorul său.
Fiecare vioară, fiecare nume, producea în sufletul
lutierului urme adânci de admirație. Era cuprins de
dorința de a avea aceste opere de artă, dar trebuia să se
asigure că ele nu au fost furate. În plus, era indicat să-și
ascundă încântarea pentru a obține un preț cât mai mic.
Viorile erau inutilizabile, dar erau modele pe care orice
lutier din Paris le-ar fi râvnit. Ele reprezentau școala
italiană. Paolo Grancini era elevul lui Andrea Guarneri.
Viorile lui Giovani Maggini, lutier din Brescia, erau
cunoscute pentru adâncimea sunetului și puterea
sonorității.
— L-am întâlnit la Milano pe domnul Mesnier.
Luigi Tarisio știa că acest nume nu ar fi trebuit
pronunțat, dar era singura cale prin care putea să explice
prezența sa în magazin. Jean François încruntă
sprâncenele și, involuntar, se întoarse spre perete, privind
câteva clipe spre tânăra din tablou.
— Domnul Mesnier mi-a dat adresa dumneavoastră
și mi-a spus că ați putea fi interesat de aceste viori. Sunt
pentru prima dată la Paris.
196
— Dacă mai reveniți, domnule Tarisio, ați face

bine să aduceți viori originale ale maeștrilor, mai degrabă
decât ale ucenicilor. Ca să vă încurajez în acest demers, o
să cumpăr aceste viori. Vă invit să luăm cina împreună și
să discutăm asupra prețului. Ați putea înnopta la mine.
Între cei doi se instaură o stare de apropiere. Îl
conduse pe italian în curtea interioară a clădirii, iar de
aici un tânăr îl însoți spre camera lui. După ce se spălă și
își schimbă hainele, Tarisio reveni în atelier.
— El este nepotul meu, Jacques Aubry. Locuiește
cu mine.
Pe masă, despicată, o tulpină groasă de arțar aștepta
să fie prelucrată. Tarisio se apropie și o privi îndelung,
apoi se întoarse mirat spre Aldric.
— Să-mi fie iertată îndrăzneala. Nervurile sunt
asimetrice. Credeți că merită prelucrat un astfel de lemn?
— S-ar putea să aveți dreptate, dar acest lemn nu
este un lemn oarecare. Am o datorie față de această
bucată de arțar și trebuie să încerc imposibilul pentru a
face din el o vioară. Priviți această lucrare. Este un
exemplar finisat din acest lemn. Nu l-am lăcuit,
considerându-l un exemplar ratat. Și nu este primul.
Luigi Tarisio luă vioara și începu un cântec din
folclorul italian care solicita la maxim instrumentul. Un
sunet plăcut învălui camera într-un preludiu al trezirii,
plutind armonios în secvențe repetate, din ce în ce mai
apăsate. Apoi secvențe de sunete puternice țâșniră din
linia melodioasă ca un protest al nopții către ziuă. Un
ritm nou, în ronduri de sunete ducând în crescendo
melodia spre bucuria vieții, cuprinse corzile viorii până la
epuizarea arcușului. Brusc, vârtejul notelor se opri,
197
Silviu Crăciunaș
lăsând loc tonurilor grave, invitație la meditație și

cumpătare. Vioara urma ascultătoare jocul notelor. Doar
atunci când intensitatea sunetului creștea, în încăpere
apăreau urme de ecouri care stânjeneau melodia. Era
efectul produs de asimetria evidentă produsă prin
creșterea lemnului, asimetrie ce prelua neuniform
sunetele puternice. Luigi Tarisio se opri și privi spatele
viorii. Pe suprafața nelăcuită puteai vedea două rânduri
de striațiuni de aceeași formă, dar întrerupte și deplasate
pe linia mediană.
— Ar trebui folosit un spate din două bucăți pentru
a reconstrui simetria lemnului.
— Nu am văzut o vioară cu spatele din două bucăți.
Ar fi necesar un clei foarte bun pentru o astfel de lucrare.
Simpla prindere pe popic și pe eclise nu asigură o
îmbinare perfectă.
— Cred că am un astfel de clei. O rețetă proprie,
făcută dintr-un amestec de oase de pește și de cal. Pot să-
l prepar, să îl încercați.
În timp ce Luigi Tarisio pregătea cleiul, Jean
François Aldric dezasambla cu grijă spatele viorii. Lucra
cu multă răbdare, fiecare mișcare părea calculată. Orice
eroare ar fi dus la refacerea întregului instrument.
Nepotul său intră în atelier pentru a-i chema la masa de
seară dar, văzându-și unchiul aplecat asupra mesei de
lucru, nu făcu niciun gest în acest sens. Se așeză în fața
sa privind cu atenție fiecare mișcare. După un timp, se
apropie de italian, îl luă de mână și îl trase ușor spre ușă,
făcându-i semn să nu vorbească. Ajunși afară, tânărul
Jacques îl asigură pe Luigi Tarisio că este mai bine să ia
singuri cina.
198
— Unchiul meu nu se va opri până nu va desface

vioara.
— Cine este tânăra din tablou?
— Este soția unchiului meu. A murit tânără cu
mulți ani în urmă. Este mai bine să nu întrebați nimic de
ea.
— Are o legătură cu cunoștința mea din Milano?
— Era chiar sora domnului Mesnier. Unchiul meu
se simte vinovat de moartea ei. Această vioară îi este
dedicată.
— Dar de ce ține morțiș să construiască spatele
viorii din acest trunchi de arțar?
— Este o poveste mai lungă. Lemnul a fost dăruit
lutierilor din Mirecourt de Elisabeth-Charlotte, ducesa de
Lorraine și Bar în urmă cu aproape 100 de ani. Lemnul a
fost tăiat într-o pădure de către un pustnic care a găzduit-
o pe ducesă în casa sa sărăcăcioasă. I-a solicitat în
schimb să protejeze lutierii din Mirecourt și să le ceară
să-și arate măiestria făcând o vioară dintr-un arțar cu
noduri. Din păcate, când a unchiul meu a despicat
butucul, un ic a lovit-o mortal pe mătușa mea.
Se lăsă un moment de tăcere. Ușa se deschise și
lutierul intră cu spatele viorii în mână.
— La noapte voi reface spatele din două bucăți, iar
mâine voi termina vioara.
— Vreau să îmi cer scuze, domnule Aldric. Nu am
știut că domnul Mesnier este cumnatul dumneavoastră.
Este adevărat că mi-a spus să nu-i pomenesc numele.
— Credeți că ne hotărâm singuri soarta?
— Eu cred că soarta ne este dată de Dumnezeu.
199
Silviu Crăciunaș
— Dacă este așa, atunci această vioară va fi peste

veacuri strigătul meu de revoltă împotriva Lui.
— Dar Dumnezeu a dat viață fiului său tocmai
pentru a-și împlini soarta ca om, înainte de a-l lua cu El
în ceruri.
— Înainte ca Dumnezeu să ne bage în seamă, noi
ne croim fiecare zi fără să știm că purtăm în spate povara
alegerilor făcute de semeni de-ai noștri pe care nici nu-i
cunoaștem. Acum o sută de ani un om a tăiat un arțar cu
noduri și, în loc să se încălzească cu el, i l-a dăruit unei
prințese. Cu mulți ani în urmă, un lutier îl despică iar o
bucată din el sare și îi ucide soția. Da, domnule Tarisio.
Asta sunt. Un criminal care și-a omorât soția din prea
mult orgoliu. Am dorit de mic copil să fiu eu cel care
construiește această vioară.
Se întoarse în atelier lăsând spatele viorii pe masă.
Luigi Tarisio îl luă în mână. Pe fața interioară se putea
citi:
În memoria soției mele, Anne, și a ducesei de
Lorraine și Bar, Elisabeth-Charlotte.
Bucuriile şi durerile nu pot fi despărţite, dar ele pot
fi cuprinse în frumuseţe. Această vioară va trăi alături de
oameni, martor al tumultului pe care oamenii îl aruncă
în lume. Va fi o jucărie a vieţii lăsată în grija hazardului,
iar când lucrarea lui va fi de nesuportat va înceta să mai
trăiască plecând şi ea, vioara, în lumea amintirilor.
200
27. Întoarcerea la Mirecourt
Poștalionul înainta obosit pe drumul pietruit.

Afundat în gânduri, Jean-François Aldric privea absent la
pomii care fugeau fără grabă spre un Paris din ce în ce
mai depărtat. Își aduse aminte de vorba bunicului său: în
Paris oamenii se pierd. Și acum, după mai bine de 50 de
ani, se salva din acest oraș al pierzaniei pe care nu a
reușit să-l înțeleagă. Pentru el orașul nu și-a deschis
niciodată porțile trăirilor atât de dorite de către
provincialul care l-a îmbrățișat plin de speranțe. Lăsând
în urmă atmosfera îmbâcsită de mirosuri respingătoare
din tavernele cartierelor, luxul deșănțat din castele
explodând de bogăție dar și aducătoare de moarte
violentă, părăsind agitația vremurilor tulburi în care
nimeni nu mai înțelegea ce este puterea și cui îi aparține,
un om își purta ființa spre locul acela liniștit în care
puteai conviețui fără să agiți sabia sau cuvintele ca unelte
ale pierzaniei. După proclamarea republicii în septembrie
1792, a simțit pentru o vreme că poveștile pe care le
ascultase despre ducatul Lorraine și Bar de la bunicul
său, sunt pe cale să se înfăptuiască în întreaga Franță. Că
ducatul nu mai era o zonă anexată ci o provincie una cu
națiunea. Apoi, vremurile s-au învolburat născând o
prăpastie adâncă între cetățeanul de rând și republică.
Războaie peste războaie, mișcări politice victorioase
căzute apoi fără milă sub lama ghilotinei, imperii născute
prin foc și sabie dar lipsite de entuziasmul oamenilor de
rând, toate au contribuit la crearea unui nou popor, un
201
Silviu Crăciunaș
popor care își striga nevoile în cântece subversive

ascunse prin cafenelele Parisului, dar și iscusit sugerate
în sălile de teatru. Dezamăgit, nefericit prin moartea
soției, a sfârșit prin a se apleca doar asupra viorilor, iar
acum, când a considerat că și-a dus menirea dincolo de
puterile sale, la 70 de ani, se retrăgea cu pioșenie în
orașul natal. Deja departe de grijile atelierului, își dădea
seama cât de mult îi lipsise liniștea din Mirecourt. Doar
că, înainte de a reintra în casa părintească, mai avea de
făcut un drum. Alături, un copil dormea sprijinit de
umărul bătrânului ținând strâns lângă el cutia unei viori.
Îl privi zâmbind ca pe un cadou al destinului. Nu i-a fost
dat să aibă un urmaș, dar providența i-a trimis în cale un
copil al nimănui.
Cu doar o lună înainte, se dusese, pentru ultima
dată, în fosta fundătură a Miracolelor, acum strada Petit-
Carreau, la cafeneaua Trois-Bouteilles. La mesele slab
luminate, o duzină de oameni așteptau cu înfrigurare șefii
de orchestre. Aveau alături instrumente muzicale. Era
ziua în care la cafenea se încheiau înțelegeri pentru
următoarea săptămână. Era și un loc bun în care Jean-
François Aldric și alți lutieri își vindeau viorile sau
primeau comenzi.
— Ai adus ziarul?
— Mai încet, să nu ne observe cineva.
— Fii liniștit, aici nu sunt decât republicani.
Aplecându-se deasupra mesei, Pierre lăsă să-i cadă
de sub haină un ziar pe frontispiciul căruia scria cu litere
mari La Tribune des départements. Era ultimul număr,
apărut pe 10 mai 1835.
— Ticăloșii, vor avea o surpriză!
202
— Crezi că vor fi condamnări la moarte?

— Nu cred că vor avea atâta curaj. După evadarea
din 12 iulie, închisoarea Sainte-Pélagie nu mai sperie pe
nimeni. Le este frică de o nouă revoltă. Să nu uităm că a
evadat și baronul Richemont.
— Cred eu multe, dar povestea baronului mi se
pare o glumă. Este el Louis al XVII-lea cum este băiatul
murdar de acolo nepotul lui Louis al XV-lea și al
metresei sale Jeanne Vaubernier.
— Ei, vezi! Asta ne lipsește. O femeie ca Jeanne.
Știi că înainte de a deveni contesă de Barry și favorită a
regelui, era prostituată în acest cartier?
Patronul Zublet se apropie de masa lor și, fără a-și
ascunde mândria, le arătă un tablou destul de afumat
atârnat pe un perete.
— Tatăl meu a cunoscut-o. Acela este portretul ei.
De sub masa celor doi, un băiat se strecură până în
spatele camerei, țintuind cu privirea tabloul. O tânără
înaltă, cu părul blond își etala cu îndrăzneală formele
generoase. Nu mai auzi continuarea dialogului celor doi,
dialog la care se alătură și patronul.
— A sfârșit sub lama ghilotinei. Se spune că a avut
o fiică cu regele, iar aceasta ar fi fugit cu un muzician de
la curte.
— Un destin tragic pentru o iubitoare de artă.
Voltaire însuși i-a dedicat un catren, iar împăratul
Austriei i-a dat întâietate spunându-i: Passez, madame, la
beauté est toujours reine.
— Când capul contesei a căzut sub ghilotină, o
femeie tânără a murit în mulțime. Era împreună cu un
copil și cu soțul ei. De frica gloatei, acesta a luat copilul
203
Silviu Crăciunaș
și a fugit. Apoi, la doar câteva zile, știți și voi că s-a

aciuat în cartier un muzician cu un copil. Așa că zvonul
poate avea un sâmbure de adevăr.
— Tăcutul Jerome, dacă așa l-o fi chemat cu
adevărat.
— A sfârșit și el sfârtecat în atentatul din 28 iulie.
A avut ghinionul să primească un contract chiar unde
Giuseppe Fiesch și-a plasat bomba. De atunci copilul este
singur și trăiește din mila muzicienilor.
— Se spune că și-a moștenit tatăl. Uneori cere o
vioară și, așezat într-un colț, improvizează.
La intrarea lui Jean-François Aldric, dialogurile
încetară, iar patronul se grăbi să-l întâmpine.
— Domnule Aldric, nu ați mai trecut demult pe la
noi. Clienții mei sigur vă duc lipsa.
— Tinere prieten, picioarele mă țintuiesc în atelier,
lipsindu-mă de plăcerea de a discuta cu virtuoșii artiști
despre instrumentele lor. Dar sunt sigur că s-a găsit
cineva să îi ajute la nevoie.
— Ajutor există mereu, dar nimeni nu este mai
priceput să aprecieze o vioară sau o chitară. Văd că aveți
în mână o vioară. Știu pe cineva care sigur ar dori să o
cumpere.
Din sală se auziră simultan mai multe voci care
cereau imperativ să vadă vioara și să o încerce.
— Haide, maestre, vrem să auzim sunetul viorii.
Cântați-ne chiar dumneavoastră o bucată.
— Prieteni dragi, în primul rând nu cred că am să
vând această vioară, dar aș dori să o încercați pentru a vă
afla părerea.
204
Se așeză la masa din mijlocul sălii în timp ce

instrumentiștii se strânseră în jurul lui. Apoi continuă.
— De fapt am venit să-mi iau rămas bun. Din câte
sigur știți, am venit la Paris din Mirecourt și a sosit
vremea să mă întorc acolo. Acest instrument nu este unul
oarecare. Spatele viorii provine de la un lemn dăruit de
ducesa Elisabeth-Charlotte și sunt mândru că am reușit să
transform promisiunea lutierilor din Mirecourt în
realitate. Cine se încumetă să o încerce?
În timp ce deschidea cutia, simți cum o mână îi
mișcă haina. Gândindu-se la un gest nu prea cinstit, se
ridică brusc de pe scaun și privi lângă masă. Un băiețel
de mai puțin de zece ani îl țintuia rugător cu privirea și,
cu lacrimi în ochi, silabisea abia auzit.
— Domnule, vreau eu să cânt!
În mintea sa își făcu loc o imagine ștearsă, dar care
îl copleși într-atât încât câteva lacrimi îi inundară obrajii.
Era el, copilul de altădată, care impresionat de povestea
acelei bucăți de lemn, a promis solemn cu mulți ani în
urmă: Bunicule, voi face eu vioara. O promisiune care i-a
marcat întreaga viață. Îl luă în brațe pe băiețel și îl așeză
pe masă. Sunetele inundară sala într-o tânguire tremurată,
meditativă, generând o tonalitate scăzută, largă, așezată,
dar plină de optimism. Un freamăt ușor cuprinse întreaga
sală când orice dubiu dispăru odată cu primele acorduri
săltate, uneori virulente, ale binecunoscutei variațiuni a
lui Paganini, „La Carmagnola”. Un ropot de aplauze
încheie reprezentația micuțului Cristophe.
— Este o vioară minunată, domnule! spuse
băiețelul înapoind vioara bătrânului Aldric. Acesta o luă,
o așeză în cutie, apoi se apropie tăcut de ușă. Ajuns în
205
Silviu Crăciunaș
prag, se opri. Își șterse pe furiș ochii, balansându-și

nehotărât corpul. În sală continua să persiste o tăcere
apăsătoare. Brusc, Jean François Aldric se întoarse și,
întinzând mâna spre băiat, spuse apăsat:
— Este vioara ta, băiete!
Un murmur de mirare se răspândi doar câteva
secunde, ochii celor prezenți ațintindu-se apoi asupra
băiatului.
— Domnule, nu pot să primesc vioara, dar dacă
vreți, aș dori să vin cu dumneavoastră la Mirecourt. V-aș
putea ajuta și vă voi cânta la vioară. Aici nu am pe
nimeni.
Înainte de a pleca din local, micuțul Cristophe se
apropie de patronul Zublet.
— Domnule, vă rog să nu vindeți tabloul. Când voi
crește, am să vin să-l cumpăr.
Coborâră din poștalion și luară o cameră în
Neufchateau. A doua zi, Jean François Aldric închirie o
caleașcă cu care luară drumul pe malul Ornain-ului, spre
castelul Gondrecourt. Ocoliră castelul și intrară în pădure
pe o vale pe care vag se mai vedea urma unui drum.
După câteva sute de metri, Jean François Aldric opri în
mijlocul unui luminiș.
— Am ajuns, băiete!
Cristophe coborî din trăsură, privind cu luare
aminte în jurul lui. Nimic nu lăsa să se vadă că în acest
loc cineva trăise atâta amar de vreme. Pe drum, din
spusele bătrânului Aldric, aflase atâtea lucruri despre
aceste locuri, despre oamenii ducatului de Loraine și Bar,
că se așteptase să zărească peste tot urmele trecerii lor.
Iar acum se afla în mijlocul unui luminiș, cu o vioară în
206
mână, gata să-și reverse emoția de copil în numele unei

datorii de o sută de ani față de un om care i-a schimbat și
lui destinul.
— Domnule, nu a mai rămas nimic din casa
pustnicului?
— A rămas băiete. Casa lui nu va dispărea
vreodată.
— Dar nu văd nicio urmă.
— Urmele lăsate de oameni mor odată cu ei, sau în
urma lor. Casa lui nu este formată din pereți. Casa lui
este pădurea și așa va rămâne.
— Aș fi vrut mult să pot merge la mormântul
părinților mei. Să-i simt aproape. De mama mi-amintesc
foarte puțin, iar tata a plecat într-o zi de acasă și nu s-a
mai întors. Mi s-a spus că a murit sfârtecat de o bombă.
Că nu a mai rămas nimic din el.
— Este dureros și nedrept că ai rămas fără părinți,
așa cum este dureros și pentru ei că nu te pot crește așa
cum ar fi vrut.
— Am fost mereu stăpânit de durere, dar credeam
că dacă oamenii mor nu mai o simt.
— Nu mai simțim durerea trupească, dar durerea de
care spun eu trăiește odată cu sufletul omului și sufletul
nu moare. El este pretutindeni. Poți privi în jurul tău și să
vorbești cu părinții tăi. Nu cu vorba, ci coborându-ți
gândurile în adâncul sufletului.
— Atunci de ce am venit în acest loc? Puteam să-i
cântăm pustnicului oriunde, doar gândindu-ne la el.
Jean-François Aldric nu-i răspunse. Se apropie de o
movilă și începu să îndepărteze tufărișul îmbelșugat,
lăsând să apară o cruce.
207
Silviu Crăciunaș
— Așa este, Cristophe. Dar am vrut să vezi asta.

Cristophe se apropie de cruce și mângâie cu mâna
tăblia groasă de lemn pe care mai puteai distinge,
încrucișate, un arcuș și o sabie.
— Aici este mormântul lui?
— Nu știu dacă este sau nu înmormântat aici. Dar
știu că pe această placă de lemn a lăsat lumii lucrurile în
care a crezut, pentru care și-a spus în fiecare zi că merită
să trăiască atât cât Dumnezeu i-a hărăzit.
— Înțeleg, domnule Aldric. Dumneavoastră veți
lăsa viorile, iar eu va trebui să-mi găsesc calea.
— Poate calea ta este această vioară.
Umbrele serii pătrunseră adânc în luminișul ce
părea desprins din eternitatea lumii întregi. Cristophe
închise ochii și lăsă armonia minții sale să alunece pe
corzile viorii. În adâncul sufletului său simțea privirea
plină de dragoste a mamei sale, simțea cum îl inspiră tatăl
său. Când deschise ochii, întreaga pădure îi era o casă a
sufletului, casă unde putea găsi și putea fi găsit de cei
dragi.
— Pădurea și muzica vor fi casa mea, domnule
Aldric.
208
28. Cât de lungă este o clipă?
Pe Quai le Breuil în Mirecourt, o casă străjuia

strada prin geamul luminat puternic de flăcările unui foc
viu ce-și juca în cămin povestea, aruncând săgeți de
culoare pe două chipuri care își alinau viețile.
— Nu vă lipsesc viorile pe care le-ați răspândit în
lume, domnule Aldric?
— Unui om nu pot să-i lipsească decât anii. Și nu
anii pe care îi mai are de trăit, ci anii care s-au dus.
— Eu nu duc dorul lor. Mi-au adus multă suferință.
La ce bun să ai amintiri?
— Așa este. Amintirile tale sunt dureroase. Este
nefiresc să ai doar astfel de amintiri.
— Știți, domnule Aldric, oamenii din jurul meu mă
ajută să privesc înainte. Pot fi supărat pe trecut, dar
prezentul...
— Prezentul vine în fiecare dimineață, odată cu
soarele, și în fiecare seară, cuprins de ultima răsuflare pe
care o simțim înainte de a adormi.
— Și acum nu este un prezent?
— Acum este o clipă, o clipă devenită trecut chiar
înainte de a gândi acest lucru.
— Cât de lungă este o clipă?
— Nimeni nu știe.
— Eu știu.
— Chiar așa? Cât crezi tu că este o clipă?
209
Silviu Crăciunaș
— Acum nu știu, dar, atunci când mă cufund în

sunetul viorii, clipa ține cât cântecul.
— Cânți din ce în ce mai bine. Mi-e teamă că în
curând va trebui să te întorci la Paris.
— Atâta vreme cât dumneavoastră veți trăi, nu o să
plec nicăieri. Cine vă mai citește ziarul, dacă eu plec?
— Dacă ar fi numai ziarul, Cristophe. Mă doare că
nu pot să-ți mai văd chipul. Îmi trec mâna peste obrazul
tău în fiecare zi și simt cum crește asprimea pe fața ta. Te
ascult și în fiecare zi aud un alt glas. Iar glasul meu este
tot mai stins.
— Vi se pare, domnule. Sunteți încă în putere.
Dacă m-ați asculta și ați mânca mai mult.
— Nimeni nu împărățește pământul, dar voi muri
cu amintirile mele în gând. Poate atunci voi înțelege și eu
cât durează o clipă. Dar să nu uiți că viitorul moare în
fiecare clipă.
— Vă promit că voi duce toate amintirile mai
departe, în viața mea.
— În acești ani ai fost ca o carte albă în care m-ai
lăsat să scriu atâtea povești.
— În toți acești ani am fost holda pe care ați
semănat roadele pe care le voi culege. În mintea mea
poveștile dumneavoastră sunt armonii.
— Înseamnă că ai învățat nu doar să asculți, ci și să
citești muzica. Ceea ce ai compus deja, nu sună rău de
loc.
— Uneori visez că sunt în mijlocul pădurii, lângă
mormântul acelui pustnic și cânt o melodie care umple
pădurea de frumos, un frumos care revine tremurând din
mii de ecouri. Dar printre armoniile viorii se aud alte
210
cântece. Păsările, fiarele, toate vietățile încearcă să-mi

acopere vioara. Aud disperare în jurul meu. Și atunci mă
tem. Mă opresc din cântat și ascult cum fiecare pasăre își
cheamă perechea. Este un concert dumnezeiesc pe care
nu îndrăznesc să-l opresc. Mă trezesc dimineața și ore
întregi nu mă pot atinge de vioară. Oare putem îndrăzni
noi, oamenii, să imităm natura prin cântec? Nu îl
supărăm pe Dumnezeu care a dat omului darul vorbirii și
necuvântătoarelor darul cântării?
— Cântecul pădurii nu este decât un model.
Dumnezeu ne-a dat nu numai graiul, ci și puterea minții
prin care să-i putem aduce mărire. Ascultă pădurea și
compune pentru oameni. Dacă oamenii vor trăi cântul
pădurii chiar și numai atât cât îl poate mintea noastră
cuprinde, înseamnă că ai pus în fața Domnului o oglindă
în care să poată privi lumea pe care și-ar fi dorit-o. I-ai
dat o inimă ca să poată simți omul așa cum și l-a
imaginat. Omul ar trebui să fie un sclav al frumosului.
— Dar ura? Ura și moartea pe care omul o seamănă
cu atâta dărnicie, nu apar și ele în oglinda Domnului?
— Toate vin din mintea noastră. Doar că unele
lucruri le trecem prin suflet curățindu-le de rău, iar pe
altele le revărsăm precum aruncăm fecalele în râuri.
Atunci respirația omului este o boală care ucide.
Dumnezeu a suflat peste lut tainele îndoielii și tainele
ispitei. Și ne trimite încercările lui.
— Din încercările lui s-au născut încercările pe
care noi înșine le aruncăm în lume. Nu este oare hazardul
cel care ne însoțește la tot pasul mai presus de voia
Domnului? Nu respirăm mereu acel prezent care se naște
din întâmplare?
211
Silviu Crăciunaș
— Nu știu, Cristophe. Așa cum nu știu ce este

prezentul și nici cât durează o clipă. Dar știu că sunt
multe lucruri care depind doar de voința noastră. Și pe
acestea nu le putem numi hazard, dar putem să le numim
darul Domnului, pentru că noi, cu bune și rele, suntem
roade născute din sămânța sa. Ne naștem din iubirea sa,
înflorim sub cerul său, ne hrănim din pământul său, ne
unduim zilele sub soarele său și ne trăim visele sub
nopțile sale. Când vremea secerișului vine, cădem sub
privirile sale și devenim iarăși lutul său. Ne naștem goi și
ne îmbrăcăm cu creația noastră pe care o lăsăm aici,
mărturie a trecerii prin lume.
— Vioara pe care mi-ați dat-o va dăinui dincolo de
mine și promit ca și eu să o dăruiesc. Aș vrea ca această
vioară să nu fie vreodată vândută, ci oferită din dragoste,
așa cum am primit-o și eu. Și aș vrea să mai dăruiesc
căldura pe care am primit-o de opt ani în această casă.
Când voi pleca de aici, voi lua cu mine pâlpâirea care ne
privește tăcută din cămin, tânguirea lemnului cuprins de
puterea focului, roșul jăratecului ce știe să moară atât de
maiestuos în cenușă, cenușa clipelor înnobilate de
cuvinte.
— Cristophe! Văd! Văd și eu această pâlpâire din
cămin.
— Să mai pun un buștean, lumina va fi mai
puternică.
— Nu, Cristophe. Las-o așa. Firavă și delicată.
Aprinde mai bine o lumânare, să-ți revăd chipul. Doresc
așa de mult să te și văd. Ai trecut de 18 ani, trebuie să fii
frumos. Dacă este adevărat ce se spune, sigur ai moștenit-
o pe bunica ta. Ce poate fi mai plăcut ochilor decât un
212
chip frumos, iar sufletului chemarea unei viori. Auzi,

Cristophe?
— Nu, domnule Aldric. Nu aud nimic.
— Închide ochii și ascultă cu sufletul. Un înger
înaripat îmi trimite o chemare. Dar nu știu drumul. Cântă,
Cristophe, cântă așa cum ți-au cântat păsările din pădure.
Retrăiește-ți visul și cântă. Fii răspunsul chemării. Arată-i
drumul. Este Anne. Este clipa eternității.
Pe strada Quai le Breuil, un geam se cufunda tot
mai mult în întuneric. Focul din vatră se stinse, lăsând
jarul să arunce reflexii peste lumina slabă a unei lumânări
care încerca în zadar să alunge întunericul căzut peste
ochii larg deschiși. O vioară plângea, adunând la propria
suferință, cuprinsă în lemnul modelat cu atâta dragoste,
suferința unui suflet modelat și el de o trăire adevărată.
213
Silviu Crăciunaș
29. La Carmagnole
Pe coșurile negre fuioare de fum se legănau înainte

de a se avânta pieziș spre un cer împietrit în culoarea
cenușie a unei înserări prea devreme văduvite de razele
soarelui. Petece albe se lăfăiau înghețate pe acoperișurile
indiferente la agitația străzii. Grămezi imense de zăpadă
amestecată cu noroiul aruncat de roțile căruțelor
amenințau să mai păstreze spiritul iernii până dincolo de
luna martie. Era vineri și ușa bistroului Trois-Bouteilles
nu prididea să facă față deselor intrări și ieșiri ale
mușteriilor. Ori de câte ori era dată de perete, din interior
răzbăteau până afară cuvinte războinice care nu
prevesteau nimic bun. Era limpede că incinta
restaurantului nu mai era doar un loc de petrecere pentru
obișnuiții însetați ai localului. Patronul Zublet privea
neputincios vânzoleala din cârciumă încercând să-și
stăpânească temerile. În fiecare cartier se făceau pregătiri
intense pentru banchetul care ar fi trebuit să aibă loc a
doua zi, dar pe care prefectul Parisului îl interzise cu doar
câteva zile înainte. Printre mese, grupurile se formau și se
desfăceau cu multă repeziciune, fiecare încercând să-și
impună părerile.
— Nu renunțăm, doar schimbăm data, răcnea un
student fluturând deasupra capului ziarul Le National,
făcând referire la articolul lui Armand Marrast.
— Voi, studenții, sunteți liberi să ieșiți, dar
muncitorii au familii. S-a stabilit clar că banchetele se țin
214
sâmbăta sau duminica, îi replică un om între două vârste

agitându-și la rândul său mâinile.
— Noi nu vrem să ne războim cu biserica, adăugă
un alt muncitor cu vehemență.
— Da? Dar cuvântul fraternitate vă spune ceva?
Noi nu suntem exploatați, dar mergem alături de voi.
Profesorul Jules Michelet va fi unul din oamenii de vază
ai republicii.
— Dar nu trebuia să atace biserica. La ce bun să
polemizezi pe seama iezuiților? Cred că a greșit făcându-
și publice părerile. Dacă sunteți alături de noi, o faceți
pentru părinții voștri. Poți să-mi arăți un camarad de-al
tău care să provină dintr-o familie de regaliști? Ce a fost
tatăl tău, Lucien? Cum a murit?
— Nu datorăm explicații. Ne unește pe toți faptul
că suntem republicani și orice republican trebuie apărat.
Cine o să formeze guvernul? Republicanii muncitori?
Veți îngropa revoluția dacă întoarceți spatele
intelectualilor.
— Iar voi veți uita de noi imediat ce veți ajunge la
putere. Cine cui întoarce spatele?
Veștile curgeau pe ușa localului odată cu oamenii
care intrau și-și descărcau noutățile chiar înainte de a
depăși pragul. Un lucru era sigur. Pe 19 februarie nimeni
nu va risca să iasă în stradă. Se știa că poliția va împânzi
piața Madeleine. Aparent absent la aceste zbateri, un
tânăr ocupa una din mesele surghiunite într-un colț al
sălii, mult departe de ușa care dădea în stradă. Cum tot nu
avea altă treabă, patronul se apropie aruncând o privire
trecătoare, dar intensă, către cutia viorii așezată pe un
colț al mesei.
215
Silviu Crăciunaș
— Tinere, de unde vii?

— Din Mirecourt.
— Cine te-a îndrumat aici?
Cristophe nu răspunse. Se mărgini să-l privească
câteva clipe pe patron, apoi, uitând parcă de prezența
celorlalți, se ridică în picioare și se apropie de peretele
sălii, oprindu-se chiar sub tabloul încărcat de patina
vremii.
— Domnule Zublet, am venit să cumpăr acest
tablou!
Cuvintele lui, atât de străine preocupărilor celor
prezenți, avură darul de a potoli zbuciumul care domnea
de ore bune în local. Patronul rămase o clipă nemișcat,
apoi, fără a-i răspunde, examină vioara apropiind-o de un
loc mai luminat.
— Cântă ca atunci, tinere, și tabloul va fi al tău.
După câteva acorduri prin care marca versiunea lui
Paganini, Cristophe atacă cu multă convingere melosul
popular, atât de îndrăgit. Când vioara atinse refrenul, sala
se trezi din amorțeala temporală și izbucni ca un singur
glas
Dansons la Carmagnole,
Vive le son, vive le son
Dansons la Carmagnole,
Vive le son du canon
După care acordurile se pierdură înăbușite de
uralele mulțimii.
— Ce face domnul Aldric, tinere? Ți-am uitat
numele sau, poate, nici nu l-am știut vreodată, dar nu voi
uita când ai cântat aici la vioara adusă de domnul Aldric.
216
— Cristophe este numele meu. Cristophe

Vaubernier, iar meșterul Aldric a murit în casa lui. I-am
fost alături până în ultima clipă.
— Dumnezeu să-l odihnească. A făcut o faptă bună
luându-te de aici. A fost cucerit de talentul tău și apăsat
de singurătate. Văd că ai păstrat vioara și talentul nu te-a
părăsit.
— După moartea lui, am studiat la Viena.
— Nu crezi că ar fi trebuit să-i porți numele? Ți-a
fost ca un tată. Poate nici nu ești nepotul ducesei de
Barry. Tatăl tău era o fire singuratică. Nu s-a destăinuit
nimănui. Noi nu am făcut decât să împletim niște
coincidențe într-o poveste care să ne satisfacă dorința de
senzațional. Am fost cruzi cu tine, alimentându-ți
imaginația.
— Numele Aldric va rămâne pentru totdeauna
asociat doar cu viorile sale. Dacă laș fi folosit, ar fi
trebuit să mă fac lutier pentru a-l onora.
— Dar de ce Vaubernier? Care era numele tatălui
tău?
— Tatăl meu a existat doar prin iubirea care a
rămas singura amintire din acei ani. Nimeni nu poate să-
mi spună ceva despre familia lui. Ca să-ți construiești un
viitor e nevoie ca sufletul să se adape dintr-o fântână a
neamului din care te tragi. Dacă nu știi nimic despre
trecut ești ca o mlădiță rătăcită de pom. Te usuci fără să
faci frunze. Am luat numele bunicii mele pentru a-mi fi
un izvor de voință. Și de iubire pentru frumos.
Nici nu-și dădură seama când localul se mai
liniștise. O mare parte dintre republicani plecaseră,
fiecare cu propriile convingeri sau îndoieli. De când se
217
Silviu Crăciunaș
lansaseră banchetele, ca o formă mascată a

manifestațiilor politice interzise prin lege, acțiunile de
protest nu mai rezonau atât de mult în cugetul oamenilor,
care deseori nu înțelegeau discursurile mascate ale
liderilor. Înflăcărarea spontană care însoțea chemările
directe la revoltă era cel mai adesea înlocuită de
aplauzele și râsetele celor care gustau jocurile de cuvinte
ale oratorilor. Rareori se mai făcea referire la moarte,
cuvântul de ordine era izgonirea monarhiei din viața
politică și publică. Pătura avută, dar nereprezentată
politic, nu dorea de fapt o revoltă împotriva bogăției ci
împotriva privilegiilor aristocrației. Erau oricând gata să-
și dea mâna cu aceștia dacă, la rândul lor, renunțau la
exclusivitatea asupra actului decizional. În rest, jocurile
erau făcute. O echipă de lideri era deja pregătită să intre
întrun nou guvern, imediat ce cauza era câștigată.
— Domnilor, nu vreau să vă supăr prin prezența
mea. Numele meu este Lucien. Nu pot să nu remarc
talentul dumneavoastră de violonist. Și nici simțul
revoluționar care sigur vă guvernează conștiința.
— Mulțumesc mult, domnule Lucien. Chiar dacă
opiniile mele ar putea fi în consonanță cu trăirile acestor
zile, dați-mi voie să mărturisesc că nu împărtășesc
excesele violente.
— Și La Carmagnole? Este un imn revoluționar.
Vreți să spuneți că doar ați redat cu vioara
dumneavoastră un șir de note cu singura intenție de a
produce un exercițiu de virtuozitate?
— Nu, vreau să spun că muzica nu trebuie să
îndemne la violență.
— Dar violența există.
218
— Iar muzica încearcă să împace sufletul, trupul și

mintea prin armonia sunetelor.
— Deci dacă vă rog să cântați la banchetul nostru,
veți refuza?
— Pot să vin, dar muzica mea nu va genera revoltă.
Va chema la rațiune. Mă tem că alegerile mele nu vor fi
pe placul audienței.
— Vă mulțumesc pentru sinceritate. Sunt sigur că
talentul dumneavoastră va fi apreciat.
Din obscuritatea care domnea în spatele lui Lucien
apărură brusc două brațe care îi cuprinseră trupul într-un
gest tandru de iubire. Apoi, peste umărul său se avântară
șiruri de șuvițe blonde care se răsfrânseră și pe o parte a
obrazului. Din umbra chipului lui Lucien apăru o față ale
cărei trăsături cu greu puteau fi ghicite, doar câteva raze
avură timp să se reflecteze din ochii mari. Aerul îmbibat
de mirosul tutunului prinse încet o ușoară tușă de flori de
cireș. Cristophe rămase cu privirea pironită, încercând să
descifreze acel chip care se lipise strâns de capul lui
Lucien. Dar, în locul unei imagini dorite, simți privirea
grea a lui Lucien care părea să-i pedepsească curiozitatea.
Brațele se descleștară și chipul dispăru printre umbrele ce
părăseau sala. Cei trei se despărțiră strângându-și cu
căldură mâinile. Nu era nevoie să stabilească o întâlnire.
Orașul era în fierbere, noutățile se răspândeau cu
repeziciune. În orice piață, la cel mai mic incident, lumea
apărea ca din senin. Garda națională intervenea cu
oarecare temere.
În dimineața zilei de 22 februarie, studenții au
început să se adune pe străzi, cerând repunerea în
drepturi a profesorului Jules Michelet, ale cărui prelegeri,
219
Silviu Crăciunaș
sub formă de polemici, fuseseră interzise. Ajunși în piața

Madeleine, lozincile lor au devenit mai radicale,
alăturându-se manifestanților care solicitau punerea sub
acuzare a guvernului Guizot. A doua zi, fără prea multă
stăruință, manifestanții au pierdut obiectul revoltei.
Guvernul a fost demis, Louis-Philippe acceptase reforma.
Manifestanții, ocrotiți de garda națională, începuseră să-
și arate bucuria așteptând pe străzi derularea
evenimentelor. Unii erau mulțumiți, alții doreau mult mai
mult.
— Cetățeni, să mergem să-i urăm noapte bună lui
Guizot.
— Rușine, Guizot!
— Să mergem!
— Aprindeți torțele!
Un grup de 200 de manifestanți se puse în mișcare.
Câțiva cetățeni păreau a îndemna grupul, oferindu-se să-i
conducă la locuința fostului șef de guvern. Ajunși pe o
stradă îngustă ce dădea în bulevardul Capucinilor, un
manifestant aprinse o torță și se avântă spre un ofițer
care, stând cu spatele, încerca să-și stăpânească soldații
ce baricadau bulevardul.
— Nu vor să ne lase să mergem la Guizot! Îl apără
pe Guizot!
O torță zbură prin aer spre ofițer. În câteva clipe,
vacarmul gloanțelor ce ricoșau din pereți se amestecă cu
vaietele răniților și cu strigătele de groază ale
manifestanților care încercau să găsească un refugiu în
curțile alăturate. Câteva clipe care îi luaseră prin
surprindere atât pe manifestanți cât și pe soldați se
dovediseră fatale. Cadavrele împrăștiate haotic pe stradă
220
erau martorele impasibile ale acestei scene de groază pe

care buna dispoziție a revoluționarilor nu o putuse
anticipa. Ofițerul ordonă retragerea. Ca din senin, apăru o
trăsură trasă de un cal alb. Fără alegere, cadavrele fură
luate pe platforma căruței.
— Răzbunare! Răzbunare!
Sub lumina torțelor agitate cu insistență de câțiva
manifestanți, cuvintele prinseră ecou pe străzile Parisului.
Ca o nălucă, flacăra nemiloasă a morții se furișa în
sufletele oamenilor vestind că o revoluție nu poate fi
deplină decât dacă este sângeroasă. A doua revoluție în
mai puțin de 20 de ani era pe cale să răstoarne monarhia
constituțională dând cale liberă celei de a doua republici.
Cristophe se întoarse în mica sa locuință cu mintea
răvășită de acea apariție care îi făcuse inima să tresalte.
Un chip nedeslușit îl cucerise prin gestul acela al
încolăcirii brațelor în jurul persoanei iubite. Și părul care
se avântase peste umărul lui Lucien, revenea ca o scenă
îndelung reluată în burlescul unei seri de vară, sub
ninsoarea nesfârșită de petale de cireș. De ce oare gândul
lui se îndrepta spre comedie în clipe atât de dramatice?
Poate dorința de a-și asocia trăirea cu extazul pe care
poate să ți-l ofere comicul unei operete. Apoi, brusc,
simțea până în străfunduri acea cătare ucigătoare a lui
Lucien care îi oprise gestul îndrăzneț de a pătrunde cu
privirea în penumbra misterioasă aducătoare de frumos.
Și acum simțea cum ochii lui sunt într-o continuă căutare.
În cugetul său se strecură dorința de a fi în preajma lui
Lucien. După câteva clipe, dorința se transformă în
hotărâre nestrămutată, iar noaptea îl însoți cu scene
desprinse din viitorul zilelor ce vor veni cu febrilitatea
221
Silviu Crăciunaș
căutării. De ce nu a cerut oare un punct de întâlnire? Abia

acum își dădea seama cât de greu este să găsești pe
cineva în Paris. Negreșit voi începe căutările chiar de
mâine.
222
30. Timpul cireșelor
Pe bulevardul Capucinilor, cei rămași în viață

încercau cu înfrigurare să-și caute prietenii, sperând să-i
regăsească măcar printre răniți. Împușcăturile se auziseră
până pe strada Caumartin, unde Cristophe închiriase o
locuință. Hotărâ să nu mai aștepte și se îmbrăcă în mare
grabă presimțind că îl va găsi pe Lucien. Lipit de zidurile
caselor, se apropie de bulevard. O liniște nefirească
domnea de-a lungul străzii, întreruptă doar de zgomotul
ritmic al unei trăsuri ce se depărta. Pe caldarâm, torțe
aprinse zăceau aruncând reflexii roșiatice spre un cer
apatic. Un vânt ușor îndrepta flăcările spre cadavre,
amenințând să aprindă hainele răvășite care desenau
forme bizare pe pietrele străzii. Trupul lui Lucien
Darboux se legăna în ritmul impus de gropile străzii,
susținut de mâna vânjoasă a unui cetățean care zbiera în
miezul nopții.
— Răzbunare! Răzbunare!
Căzu în genunchi, neputincios. O umbră
tremurândă se prăbuși alături de el și îl cuprinse cu
brațele. Șiroaie de lacrimi îi inundară gâtul. Fața îi era
acoperită de un snop de bucle ce aruncau în acea noapte
călduță de februarie o mireasmă a cireșilor de mai.
— Lucien e mort! Mi-au omorât fratele!
Odată cu zorii dimineții, lumina dezvăluia pe
străzile Parisului baricadele bine garnisite cu pietre din
caldarâm. Pe deasupra mobilierului aruncat la întâmplare
începeau să apară tot mai multe țevi de pușcă. Mulțimea
223
Silviu Crăciunaș
luase cu asalt câteva din clădirile care adăposteau

arsenalul gărzii naționale, clădiri lăsate acum de izbeliște.
Din stradă în stradă, mulțimea se agita trăind acel
sentiment de curaj pe care nu-l poate oferi decât nebunia
dusă la extrem de vorbele ce tăiau aerul rece prevestind
un nou început. Iar vorbele se multiplicau în ecouri până
dispăreau acoperite de dangătul prelung al clopotelor.
Toate bisericile prinseseră viață glăsuind bătăi fără de
sfârşit ca într-o simfonie a morții. Iar moartea era și ea
prezentă. Dând un ultim rol trupurilor deja înghețate de
lipsa vieții, tacticienii de ocazie ai revoluției
abandonaseră în fiecare punct de răscruce cadavre.
O căldură molipsitoare îl împiedica să deschidă
ochii. Părea doar că se află în grădina bunicilor, într-o
seară călduroasă de mai, suficient de treaz pentru a auzi
foșnetul crengilor de cireș care dansau ascultătoare în
ritmul vântului ce umplea valea cu dorințe greu de
deslușit. Printre bătăile puternice ale inimii, cuvintele
încercau să-i alunge starea de confuzie.
— Timpul cireșelor. Este timpul cireșelor.
Apoi zgomotul se topi în adâncul trupului. Se ridică
înlăturând crengile care încercau să-i țintuiască ființa
aflată într-o stare pe care nu o înțelegea. Deschise larg
ochii și crengile se transformară în trupuri din care roșul
cireșelor curgea peste fața sa lăsând dâre groase de sânge.
În fața lui, umbre de-abia deslușite luau locul pomilor. Se
eliberă complet și încercă să fugă. O durere puternică îi
încețoșa privirea. Clădirile dansau apropiindu-se și
depărtându-se. În gândul lui persistau aceleași cuvinte.
Prin față zburau cireșe roșii aruncate de flăcări vii.
— Priviți! A fugit un mort!
224
Un copil se desprinse din spatele baricadei și se

aruncă peste Lucien doar cu câteva clipe înainte ca
gloanțele să-l doboare. De sub trupul firav al copilului,
printre pocnetele armelor, o voce liniștită își repeta la
nesfârșit propria trăire venită dintr-o altă lume.
— Voi iubi mereu timpul cireșelor.
— Domnule, puteți să vă mișcați? Trebuie să
ajungem în spatele baricadei.
Copilul se retrase spre baricadă. Lucien îl urmă fără
a se dezlipi de pământ atras de o imagine neclară. În fața
sa, cu spatele, sora sa lăsa vântul să-i răsfețe trupul.
Șuvițe de păr pluteau ca niște mici stindarde gata să
înfricoșeze cel mai de temut dușman. Îi plăcea să-i
privească părul. Deseori încerca să se reîncarneze într-un
străin căzut pradă iubirii. Mâna se avântă, degetele se
pierdură printre șuvițele blonde. Le smulse din bătaia
vântului trecându-le peste umerii dezgoliți. Ea își îndoi
brațele spre spate luându-i mâna între palmele sale.
— Lucien. Dragul meu Lucien. Tu iubești parfumul
florilor de cireș, iar eu voi fi mereu mirosul lor.
— Cireșele iubirii au gust de sânge.
Îi spălară fața. Un glonte îi străpunsese nasul.
Sângele uscat se întindea pe tot corpul. O altă rană se
uscase în spate, dar glonțul cu siguranță nu ieșise din
corp. Doi muncitori încropiră o targă. Într-un moment de
acalmie se îndreptară spre o stradă lăturalnică, apoi
începură să caute un însemn de medic.
Cristophe rămase alături de sora lui Lucien. Nu
aveau curajul să plece de pe bulevardul Capucinilor.
Priveau cu disperare când într-o parte, când în cealaltă,
tremurând la cel mai mic zgomot. Își închipuiau, sperau,
225
Silviu Crăciunaș
ca din clipă în clipă trăsura trasă de calul alb o să reapară

aducând înapoi trupul lui Lucien. Ar fi vrut să o întrebe
care îi este numele. Din interiorul lui izvorau cuvinte de
alinare, dar orice combinație cerea un nume. Un nume pe
care nu îl știa. Ore întregi s-au scurs fără să scoată un
cuvânt. Doar priveau de-a lungul străzii. Doar ascultau.
Și doreau să apară un cadavru. Un cadavru care ar fi
dezlănțuit cuvintele durerii încătușate de așteptare.
Primele semne ale dimineții sporiră răcoarea de peste
noapte. Un tremur cuprinse trupul fetei. Cristophe îi
cuprinse umerii și o trase mai departe de zidul de care se
sprijiniseră atâtea ore. Ușor o îndepărtă de locul ce
începea să dezvăluie spectacolul macabru într-o nouă
înfățișare. Zorii făceau ca totul să pară ca un joc în care
umbre întunecate încercau să ascundă de puterea albului,
născut din cer, dâre roșii ce sfâșiau sufletul. Se depărtară
spre strada Caumartin. Cristophe o așeză pe patul său. O
clipă șuvițele blonde se lipiră de fața lui. Îl cuprinse un
miros plăpând de flori de cireș. Scrise un bilet și plecă
lăsând-o pradă unor zbateri ce trecuseră din conștientul
gândirii în subconștientul minții. Se făcea că între
palmele sale ținea mâna lui Lucien și amândoi priveau cu
nesaț roșul atât de sângeriu al cireșelor.
— Cât de scurtă este vremea cireșelor.
Cei doi se întoarseră la baricadă. Razele soarelui
pătrunseră printre clădirile încă stropite de resturi de
zăpadă amestecată cu noroi, ducând cu insistență un
început de primăvară care părea rătăcit printre străzile
atât de schimbate. Obstacolele se întindeau între arborii
părăsiți de orice vietate zburătoare. Împușcăturile
încetară, momentele de acalmie păreau să pună în umbră
226
entuziasmul revoluționarilor. Guvernul fusese demis

înainte ca ostilitățile să înceapă, dar se pare că noaptea
este prin structura ei aducătoare de moarte. Spre
dimineață uniformele dispăruseră complet de pe străzi.
Militarii realizaseră în sfârșit că antrenamentul cu
moartea se terminase. Dacă nu există un guvern, nu are
cine să dea ordine. Acum era rândul politicienilor să
negocieze în timp ce oamenii de rând își plângeau morții.
— Cum te cheamă băiete?
— Jean Baptiste. Jean-Baptiste Clément.
— Jean, tocmai ai salvat un om de la moarte. Era
printre cadavrele aduse de pe bulevardul Capucinilor. L-
au luat drept mort și l-au pus în căruță. Am văzut că îți
șoptea ceva. Ți-a spus numele lui?
— Nu, nu mi l-a spus. Vorbea ceva despre vremea
cireșelor. Păreau versuri.
— Sigur este un student. Lucrurile s-au liniștit.
Jean, poți merge pe bulevardul Capucinilor? Poate îl
caută o rudă sau un coleg. Am găsit asupra lui ziarul Le
National. Ia-l cu tine și ține-l la vedere. Rănitul este în
îngrijirea unui doctor la doar două străzi de aici. O să
treci chiar pe lângă locuința sa.
— Așa o să fac.
Jean-Baptiste plecă în fugă. În timp ce alerga,
cuvintele lui Lucien începură să revină cu insistență. Nu
văzuse niciodată o livadă cu cireși, dar imaginile
prindeau contur. Cireșele atârnau printre ramuri, întindea
mâna să le prindă dar ele zburau transformându-se în
gloanțe însângerate. Și ramurile care se zbăteau cu
disperare să-și păstreze frumusețile. Cât de scurt este
timpul cireșelor, precum pragul dintre viață și moarte.
227
Silviu Crăciunaș
Acum realiza că se aruncase peste acel student

balansându-și trupul pe o punte care putea să ducă spre
moarte. Ajuns pe bulevardul Capucinilor privi cu
insistență în jurul său. Oamenii se adunaseră în partea de
jos a străzii. Majoritatea stăteau aplecați peste petele mari
de sânge și așteptau. Cineva trebuia să vină. Să le spună
unde au fost duse cadavrele. Jean-Baptiste se strecură
printre ei cu ziarul în mână, încercând să iscodească din
priviri. Simți că cineva îl prinse de umăr. Se întoarse
ridicând ziarul ca pe un gest de apărare.
— Al cui este ziarul?
— Nu știu, l-am găsit la un student rănit. Vorbea
mereu de timpul cireșelor.
— Timpul cireșelor?
La auzul acestor cuvinte, se întoarseră amândoi. În
spatele lor era sora lui Lucien.
— Timpul cireșelor? Doamne, Lucien trăiește.
Vreau să-l văd pe Lucien.
Seara cobora fără prea mare grabă peste un Paris
cotropit de frigul unei ierni nemiloase lăsată de
Dumnezeu odată cu trecerea în anul 1868. Zăpada atârna
pe străzi producând valuri cu creste negre de murdărie.
Câțiva copii încercau să găsească drumul cel mai lung
din vârful nămeților până spre mijlocul străzii. Țipetele
lor erau străpunse uneori de acordurile ce reușeau să
ajungă în stradă ori de câte ori ușa cu însemne colorate a
bistroului Eldorado era deschisă cu mult năduf de câte un
client. Prin fața localului, un bărbat îmbrăcat mult prea
nepotrivit pentru frigul de afară încerca să se hotărască
dacă să intre sau să plece spre o locație pe care, probabil,
nici el nu o știa. Legăna larg brațele, lăsând pradă frigului
228
o revistă. Ușa se deschise și parcă pentru a opri acest du-

te-vino necontrolat al bărbatului, o doamnă între două
vârste se postă în poartă. Cu o voce hotărâtă îi admonestă
întâi pe copii să-și aleagă un alt derdeluș după care se
adresă la fel de poruncitor bărbatului.
— Dacă nu intrați domnule, v-aș sfătui să eliberați
strada. Aici nu este nici loc de promenadă și nici azil de
săraci.
Într-adevăr, pe bulevardul Strasbourg din Paris, la
numărul 4, o reclamă, de acum luminată, anunța cu litere
mari „Café-concert de L’Eldorado”, iar cu litere mai
mici, dar la fel de luminate, era numele dirijorului,
compozitorul Hervé. Mai trecură câteva clipe în care cei
doi se măsurară din priviri, după care bărbatul, mânat mai
mult de frig decât din convingere, se strecură în sală
trecând grăbit pe lângă autoritara doamnă care se grăbi să
trântească ușa în urma sa. La mese erau puțini clienți iar
lângă scena goală, o mică orchestră făcea ultimele
repetiții. Ușa, închisă cu zgomot, îl făcu pe dirijor să
întrerupă repetiția. De fapt aștepta ca pe ușa localului să
intre dirijorul Hervé care să preia repetiția, el urmând să
încheie pregătirile pentru cele două roluri pe care le va
interpreta. Contrar așteptării, noul venit nu se așeză la
masă ci se apropie de podium cu o tipăritură în mână.
— Domnule Hervé, mă numesc Jean-Baptiste
Clément și vreau să vă cer să scrieți muzica pentru acest
poem.
O abordare directă nu îl impresionă pe tenorul
Antoine Renard. Întinse mâna să ia fascicolul din mâna
lui Jean-Baptiste. Înainte de a spune ceva, ușa se deschise
229
Silviu Crăciunaș
din nou, cu acelaşi zgomot, iar membrii orchestrei se

ridicară în picioare.
— Dânsul este domnul Hervé, spuse Antoine.
Parcă știind despre ce este vorba, Hervé făcu cu mâna un
gest de respingere.
— Nu am timp. Vezi tu despre ce dorește domnul,
dar peste o oră să fii pregătit pentru spectacol.
Antoine îi făcu semn lui Jean-Baptiste să îl urmeze,
nu înainte de a trece câteva momente pe la contoar unde
vorbi în șoaptă cu doamna care părea a fi complet
neinteresată de ceea ce se întâmplă în sală. Poemul,
publicat într-o revistă din Belgia, se numea Timpul
cireșelor, un titlu care nu părea să genereze o dorință de
a-i afla și conținutul. Parcurse indiferent primul vers,
Când noi vom cânta vremea cireșelor, după care își
aruncă privirea spre ultimele versuri, gândindu-se deja
cum să se scuze pentru al lăsa pe Jean-Baptiste alături de
porția de mâncare pe care i-o comandase și care trebuia
să sosească din clipă în clipă
Norocul de mi s-ar oferi
Nu mi-ar putea stinge durerea
Voi iubi mereu vremea cireșelor
Și amintirea închisă în suflet
Uită de spectacol și de mâncare și se aplecă asupra
poemului. Barba, care îi prelungea fața lunguiață, se
mișca odată cu buzele. Când își ridică privirea din
revistă, în fața lui Jean-Baptiste stătea o farfurie goală și
un pahar de vin pe jumătate golit.
— Cine ești dumneata, domnule Jean-Baptiste
Clément?
230
— Scriu articole pentru reviste republicane. Am

fost închis, am fugit în Belgia și nu știu dacă mâine voi fi
liber sau în închisoare.
— Recunosc că îmi place poemul dumneavoastră,
dar nu vă pot promite că voi reuși să-l pun pe note. Iar
domnul Hervé în niciun caz nu este interesat de astfel de
texte romantice.
— Vă cedez drepturile de autor.
— Regret, dar nu am nici bani să vă pot plăti pentru
aceste drepturi.
Îi întinse revista lui Jean-Baptiste. Acesta nu o luă.
Își fixă privirile pe un palton ponosit aruncat pe un scaun.
Rămase așezat în fața paharului de vin și, uitând parcă de
poem, începu să povestească.
— Aveam 12 ani și eram pe o baricadă în februarie
1848. Fugisem pentru prima dată de acasă. Printre
cadavrele abandonate în bătaia gloanțelor, am văzut
mișcându-se o mână. Era un student. L-am târât în
spatele baricadei. Agoniza. Vorbea despre timpul
cireșelor ca despre o iubire pierdută. O iubire scurtă ca
vremea cireșelor. Muncitorii l-au dus la un doctor. A
rămas paralizat. Avea o soră geamănă pe care am găsit-o
printre cei ce-și căutau rudele moarte pe bulevardul
Capucinilor. Era cu un violonist. Timpul cireșelor a fost
ca o parolă pentru sora sa. Dovada că fratele ei trăiește.
— I-ai salvat viața. Ce s-a întâmplat cu ei?
— Erau gemeni dar se iubeau cu o pasiune greu de
înțeles. Violonistul era îndrăgostit de Louise, care se
zbătea între datoria de a-și ajuta fratele paralizat și
dorința de a răspunde cu trup și suflet acestei iubiri. S-au
retras toți trei la casa părinților. După o vreme, i-am
231
Silviu Crăciunaș
vizitat chiar când livada lor de cireși arunca un roșu

aprins peste iubirile lor. Cireșele se bucurau parcă să le
fie mângâiere, iar ei se îmbătau cu culoarea lor. Atunci
am văzut pentru prima dată o livadă cu cireșe și am
înțeles că roșul lor este roșul dragostei, al durerii și
culoarea oropsiților. Câteva zile mai târziu Lucien a
murit. Ultima sa dorință a fost să țină în mână un pumn
de cireșe, iar ultimele sale cuvinte au fost „cireșele iubirii
au gust de sânge”. Louise s-a stins și ea de prea multă
durere în brațele neputincioase ale lui Cristophe. Am
auzit că acesta a plecat în Austria unde își făcuse studiile
de compoziție. L-aș fi rugat pe el să scrie muzica pentru
acest poem, dar nu știu unde să-l găsesc. Cânta
dumnezeiesc la vioară. Îi știu doar prenumele și faptul că
a crescut în Mirecourt. Așa că, vedeți dumneavoastră,
afară este frig și poemul nu-mi ține de cald. Iar mâine s-
ar putea să fiu din nou la închisoare. Luă paltonul ponosit
al lui Antoine Renard de pe scaun și plecă fără să mai
spună un cuvânt.
În acea noapte, lumina rămase aprinsă până
dimineața în una din încăperile bistroului. A doua zi,
seara, ușa rămase minute bune închisă, clienții ascultând
nemișcați o romanță care vorbea de iubire, de tristețe și
mai ales de suflete înrobite pe veci de simbolul cireșelor.
Pe străzile Parisului, în plină iarnă, sângele clocotea în
venele republicanilor animați de credința că timpul
cireșelor va mai veni din nou, la fel ca în 1848. Undeva,
într-o celulă din închisoarea Saint-Pélage, un tânăr era
prizonierul propriilor convingeri. Doar cuvintele, puse în
poem, evadau prin fereastra strâmtă într-o lume pentru
care își pregătise sufletul și mintea.
232
31. Balonul
Zorii zilei începură să topească luminile care

alergau fără încetare pe peroanele gării. Locomotivele și
vagoanele care ocupau până la refuz liniile ferate păreau
împietrite, golite de viață. În schimb, hala ce domina
clădirea gării răsuna de zgomote metalice și strigăte
scurte care transmiteau comenzi precise. Două pânze
uriașe atârnau leneșe în curtea largă, înhămate în
kilometri de frânghii. Parcă trezindu-se la viață, cele
două pânze începură să crească, fremătând sub presiunea
gazului care era suflat șuierător prin deschiderile sub
formă circulară fixate la doi metri de pământ. Alături, un
grup de oameni aduceau colete pe care le așezau cu multă
migală pe rafturile unor cărucioare, plasând etichete pe
fiecare pachet. Printre aceste colete, indiferente la forfota
care domnea în apropierea lor, puteai observa câteva
colivii însuflețite prin bătăi neliniștite de aripi și clipiri
luminoase care întorceau spre oameni priviri abia trezite
din somnul nopții. Erau porumbei voiajori, speranța
parizienilor de a afla ce se mai întâmplă în restul Franței.
De vreme bună, Parisul se zbătea să reziste
asediului trupelor prusace. Izolată de restul Franței,
capitala se trezea, pentru a câta oară, din somnolența
generată de dominația unei monarhii ambițioase care nu
făcuse decât să submineze autoritatea statului în lume.
Interese legate de încrengături monarhice, care nu aveau
nimic de a face cu preocupările oamenilor de rând, au dus
la un conflict între popoare stropit din belșug cu sânge
233
Silviu Crăciunaș
nevinovat. Napoleon al III-lea și Bismarck, actorii

principali ai conflictului, erau la adăpost în timp ce
lipsurile transformau Parisul într-un oraș al disperării. Se
năștea o nouă republică divizată între aristocrația care
dorea încheierea unui armistițiu în urma căruia să poată
prelua rapid frâul puterii și masele largi gata să verse
ultima picătură de sânge pentru a salva onoarea statului
francez. Poporul recunoștea înfrângerea și răul făcut
germanilor, dar nu putea accepta să capituleze în fața
prusacilor. Din septembrie 1870 singura legătură a
Parisului cu restul țării se rezuma la zborurile baloanelor
ce duceau vești și scrisori în provincie, alături de
porumbei călători care se întorceau, la rândul lor, cu
speranțele semănate de armata de voluntari încropită de
generalii Trochu și Gambetta.
Printre picioarele oamenilor, fără să arate vreo
emoție, se plimba un cățeluș neastâmpărat. Din când în
când se repezea spre coliviile porumbeilor generând o
panică de nedescris printre înaripatele captive. Atunci,
vocea baritonală a lui Louis Pierron intervenea curmând
elanul patrupedului.
— Black!
Black se întorcea lângă stăpânul său care inspecta
cu minuțiozitate nacela balonului.
Mai nerăbdător decât oricare dintre cei prezenți, era
un om trecut de 40 de ani care se învârtea în jurul
balonului cu cutia unei viori în mână. După ce în urmă cu
o lună, dintr-un alt balon, noul guvern republican
încercase să împace orgoliul germanilor aruncând în
liniile prusace fluturași cu un text în germană prin care
poporul francez se delimita de gesturile nesăbuite ale
234
împăratului detronat, cerând înțelegere și rațiune, iată că

o altă idee părea să prindă viață. Cristophe revenise încă
din vară în Paris. După câțiva ani petrecuți la Viena,
simțise nevoia să revadă Parisul. Apoi a început războiul.
Lucrurile mergeau atât de rău, că nimeni din Paris nu mai
dorea să plece. Sentimente puternice au reînviat odată cu
proclamarea noii republici.
— Domnule Vaubernier. Încă mai puteți renunța.
— Ar însemna să-mi trădez crezul. Am fost pacifist
și am credința că muzica este cel mai bun ambasador al
păcii.
— Mă bucur să aud acest lucru. Sper că soldații
prusaci vor aprecia gestul, dar misiunea noastră este prea
importantă pentru a ne asuma vreun risc. Vă vom lua la
bord doar dacă va ajunge aprobarea.
— Este tot ce-mi doresc, dar vă înțeleg îngrijorarea.
Cele două baloane se ridicară spre cer întinzând la
maxim parâmele de fixare. Cu doar 10 minute înainte de
ora 9, o trăsură ușoară viră scurt în curtea gării.
— Faceți loc, ultimele depeșe ale guvernului.
Un curier se apropie de nacela balonului și, după un
salut scurt, înmână domnilor Nobécourt și Dagron
proaspetele decrete ale guvernului de apărare națională
destinate provinciei. Cele două baloane, botezate Niepce
și Daguerre, se ridicară simultan spre un cer primitor,
începând o cursă spre necunoscut.
Rămas pe peron, cu vioara alături, Cristophe privea
neconsolat cum cele două aerostate se înfigeau în nori,
îndreptându-se purtate de vânt spre liniile inamice.
Cererea lui de a cânta Oda bucuriei deasupra liniilor
prusace fusese respinsă. Mai rămase câteva ore în curtea
235
Silviu Crăciunaș
gării, încercând să întrevadă o altă șansă pentru inițiativa

lui, dar nimeni nu putea să-i dea detalii despre
următoarea plecare. Depărtându-se de gară, mintea lui
fredona versurile lui Schiller:
Slavă ție, stea curată
Voie bună pe pământ
Astăzi te simțim aproape
Sol din Rai cu soare sfânt.
Vraja ta aduce iară
Pe popor lângă popor
Toți pe lume frați noi suntem
Când apari ușor în zbor.
Din urmă se auzi strigat de un om aflat în plină
alergare.
— Domnule Vaubernier! Domnule Vaubernier!
Se opri din mers și se întoarse. Cu fața bulversată
de emoție, un cetățean se apropie de el fluturând mâna.
— Domnule Vaubernier, balonul Daguerre a fost
doborât de prusaci.
Trista veste nu reuși decât să-l facă să regrete și
mai mult că nu fusese alături de domnul Nobecourt și de
echipajul său. Poate sub acordurile lansate din balon de
vioara sa prusacii ar fi ezitat să-i atace.
— Domnule Vaubernier, dacă doriți, pot să vă pun
la dispoziție un balon mai mic cu care să vă puneți ideea
în aplicare.
— Mai încape îndoială. Să mergem. Cei doi se
întoarseră spre gara Orléans.
După două ore, timp în care tânărul inginer Vergez
reuși să pregătească micul său balon având un volum
mult inferior celor lansate sub oblăduirea guvernului, cei
236
doi erau în nacelă. Oarecum îngrijorat, Cristophe

Vaubernier prinse până la urmă curaj și îl întrebă pe noul
său prieten, încercând să camufleze în cuvinte temerile
sale.
— Domnule Vergez, îmi închipui că acesta nu este
singurul balon pe care l-ați construit.
— Din păcate, domnule Vaubernier, nu am
posibilitatea de a construi mai multe baloane, așa că, da,
acesta este singurul balon construit de mine.
— Așadar, acum zburați prima dată cu balonul?
Tânărul inginer surâse, dând de înțeles că pricepe
unde anume bat întrebările lui Cristophe. După o scurtă
pauză, adăugă.
— Fac serviciul de curierat pentru persoane private
și societăți de câteva luni. De regulă zbor noaptea, dar
acum cred că se impune să zburăm ziua.
— Și cum reușiți să vă întoarceți?
— Cu ajutorul sătenilor din jurul Parisului, trec
balonul camuflat într-o căruță chiar pe sub nasul
prusacilor. Doar nacela este la fiecare zbor mereu alta.
Era un balon cu aer cald, complet diferit de cele
lansate de guvern. După ce se ridică vertical mai bine de
o sută de metri, vântul începu să-l direcționeze spre
liniile de apărare ale Parisului. Cristophe scoase două
drapele pe care le atârnă din nacelă. Nedumeriți,
parizienii priveau acest obiect zburător care îndrăznea să
afișeze deasupra pământului liber al Parisului, alături de
drapelul Franței, drapelul Confederației Germaniei de
Nord. Pumni amenințători încercau să transmită vizual
dezaprobarea din cuvintele lor. Apoi, deasupra tumultului
de voci, sunetul melodios al unei viori își făcu simțită
237
Silviu Crăciunaș
prezența. Câteva acorduri din imnul Franței potoliră

gesturile, mâinile se împreunară a aplauze. Oamenii au
înțeles mesajul de pace, atât de mult dorit, cu care
balonul se îndrepta spre liniile inamice, purtând doi
oameni gata să se sacrifice pentru republică. Balonul
zbura la mică altitudine, pierzându-se încet, încet, din
orizontul vizual al cetățenilor impresionați de acest gest.
Vestea se răspândi cu repeziciune și oamenii nu
conteneau să comenteze evenimentul. Nimeni nu
cunoștea identitatea celor doi, dar un lucru era sigur. Un
muzician își risca viața pentru a duce inamicului, nu un
mesaj al politicienilor, ci cântul de pace al poporului.
Toți se rugau ca cei doi să se întoarcă nevătămați.
Balonul se îndrepta vizibil spre vest și după o oră
se afla deasupra muntelui Valérien unde trupele franceze
ocupau fortul situat pe vârful unei coline care domina
împrejurimile. Zburând la joasă altitudine, cei doi puteau
observa forfota din fort care se intensifica vizibil pe
măsură ce balonul se apropia.
— Domnule Vaubernier, vă rog să retrageți
drapelul prusac.
Fără să aștepte alte explicații Cristophe retrase în
nacelă steagul. De jos, oamenii făceau semne disperate
spre ei să coboare balonul înainte de a ajunge la liniile
inamice aflate nu departe, pe fortul Montretout. Cristophe
luă vioara și începu să cânte în onoarea soldaților. Câteva
focuri de armă însoțiră cântul și gesturile necontrolate se
transformară în saluturi militărești iar armele se ridicară
spre a da onorul. Peisajul se schimbă rapid sub ochii lui
Cristophe și emoțiile erau acum stăpâne pe inimile celor
doi. Drapelul prusac se legăna în bătaia ușoară a vântului,
238
alături de cel francez. Două simboluri liniștite zburau

peste un pământ frământat de obuzele aruncate cu
dărnicie de către combatanți. Oda bucuriei, dusă și ea de
vânt, se transformase într-o avangardă a balonului.
— Opriți lucrul!
Comanda scurtă se propagă rapid în întreg fortul.
Muncitorii prusaci, obișnuiți mai mult să fie zoriți în a
termina lucrările de fortificație, rămaseră surprinși de
această comandă neașteptată. Cu doar cinci zile înainte,
în partea de jos a fortului, fuseseră obligați să lucreze
chiar sub ploaia de obuze trase de francezi. Se lăsă o
liniște profundă, urechile obișnuite doar cu vacarmul
loviturilor de târnăcop, nu puteau sesiza o undă
melodioasă care începea să se facă ușor auzită venind
parcă de nicăieri. Apoi melodia începu să crească în
intensitate, odată cu recalibrarea auzului celor din fort.
Doar proveniența sunetului părea un mister.
— Priviți sus! Un balon!
Muncitorii ridicară privirile spre cer, iar militarii,
într-un gest reflex, ridicară armele. Doar că din balonul,
care nu putea fi decât francez, atârna drapelul prusac,
alături de cel al Franței iar melodia părea cerească.
Alături de comandantul trupei, colonelul Joseph
Heinrich, era un domn care nu părea a avea nimic de-a
face cu activitățile militare sau civile din fort. Se aplecă
spre ofițer și îi șopti ceva. Colonelul se grăbi să dea
câteva ordine și un grup de soldați se aliniară într-un
careu perfect, luând poziția impusă de ceremonia primirii
unui comandant de rang superior. Vioara continua să
depene compoziția lui Beethoven cu și mai multă tărie.
— Domnule Vergez, vă rog să coborâți balonul.
239
Silviu Crăciunaș
Balonul ateriză în interiorul careului, iar muncitorii

se grăbiră să fixeze nacela de sol. Muzica încetă și cei doi
coborâră în zgomotul salvelor de onoare trase în aer de
soldați. Comandantul prusac se adresă celor doi în
germană.
— Domnilor, în calitatea mea de comandant este o
îndatorire militară să prezint onorul inamicului într-o
astfel de împrejurare. Dar dați-mi voie să-mi exprim și
admirația iubitorului de muzică, pentru gestul
dumneavoastră atât de curtenitor față de cultura germană.
Sunt colonelul Joseph Heinrich și vă asigur că veți fi
considerați oaspeții mei personali.
Cristophe se înclină în fața salutului militar și într-o
germană perfectă, îi răspunse.
— Sunt om de cultură și pentru mine cultura
aparține umanității. Ca om de cultură francez,
interpretând acest imn, am dorit să aduc un omagiu, în
egală măsură, celor două popoare care împreună pot fi
socotite un leagăn al culturii universale. Vă rog să-mi
permiteți să vă prezint pe cel care a acceptat să mă ajute
în acest demers al meu de a transmite cântul de pace care
animă oamenii de rând. Domnul Julien Vergez.
Cei doi își întinseră mâna.
— Este o onoare pentru mine să vă fiu oaspete,
domnule colonel, spuse emoționat tânărul inginer în
engleză.
— Iar eu vă admir gestul de curaj, domnule
Vergez, îi răspunse acesta în aceeași limbă.
De cei trei, se apropie un civil îmbrăcat într-o ținută
ireproșabilă, care până atunci se mărginise să privească
240
scena de la câțiva metri. Cristophe, întinzând mâna spre

colonel, încercă, la rândul său, să se prezinte.
— Domnule colonel, vă rog să-mi permiteți să mă
prezint și eu.
Din spate, o voce tăioasă, îi întrerupse elanul.
— Domnule colonel, aveți în față un mare violonist
și un talentat compozitor. Am avut onoarea să-l ascult la
Viena pe domnul Cristophe Vaubernier cântând la
această vioară construită de unul din cei mai destoinici
lutieri francezi.
Mirat, Cristophe se întoarse spre noul venit.
— Nu mi-aș fi închipuit vreodată că voi avea
plăcerea să fiu, într-o astfel de împrejurare, în fața unui
admirator.
— Dânsul nu este un admirator oarecare. Este
domnul Albert von Oppenheim.
Cristophe se întoarse spre Albert von Oppenheim
și, vădit emoționat, se înclină cu multă curtoazie.
— Domnule Oppenheim, sunt onorat să știu că am
avut onoarea de a fi fost ascultat de domnia voastră. Sunt
recunoscător că sunteți atât de generoşi cu artele și vă
mărturisesc că eu însumi am fost beneficiarul unei burse
acordate de banca dumneavoastră.
— Interpretările dumneavoastră v-au îndreptățit să
obțineți acea bursă și sunt încântat să vă cunosc personal.
Într-un gest spontan, vădit marcat de această
întâmplare, Cristophe îi întinse vioara.
— Vă rog să primiți această vioară, ca dar de suflet
din partea mea și ca semn de recunoștință din partea
artiștilor pe care îi sprijiniți cu atâta generozitate.
241
Silviu Crăciunaș
32. Caietul
O ceață densă luă locul întunericului ce se destrăma

pe cerul Vienei. Maria și George își înlănțuiră trupurile în
mersul lor pe străzile părăsite de viață. Era prea devreme
să meargă înspre consulatul Chinei. Se îndreptară spre
hotel. Dimineața era răcoroasă iar trupurile lor se legănau
lipite în ritmul sincron al pașilor. Magazinele, slab
luminate, erau adâncite într-o amorțeală adâncă uzurpată
pe ici-colo de câte un comerciant matinal ce se căznea să
adune frunzele presărate de vânt în cele mai ascunse
locuri. Peste tot, vitrinele, altădată atât de viu luminate,
se ascundeau cu resemnare în spatele zvasticilor care
semănau frisoane sau dimpotrivă stări de extaz. Pe afișele
răspândite cu generozitate, o mână înfiptă spre cer
încerca să învingă definitiv conștiința oamenilor cu
sloganul ce se dorea a fi universal „Heil Hitler”. Maria și
George urmau firul străzilor cu un mers firesc, rupt de
imaginile provocatoare. Viza de plecare în China îl punea
pe George la adăpost de orice neplăcere până la data
programată pentru călătorie. Azi urma ca și Maria să
solicite pașaportul de evadare din această închisoare
publică cum devenise Al Treilea Reich. Urcară la etaj.
Din camera lui François răzbătea o dâră de lumină. Maria
deschise ușor ușa. François dormea îmbrăcat pe patul
nedesfăcut. Maria îl acoperi cu un colț al cuverturii și se
întoarse spre coridor. Pe masa luminată de un lampadar
era cutia viorii deschisă și un caiet destul de mototolit
pentru a trece neobservat. Când îl închise, pe coperta
242
albastră, un scris caligrafic îi atrase atenția: Viața unei

viori. Stinse lumina, închise ușor ușa și, împreună cu
George, se îndreptă spre camera ei. Căldura le invadă
trupurile umezite de ceața dimineții. Era un sfârșit de
octombrie umed ce se instalase peste un oraș la fel de
inert ca și sufletele oamenilor. Gravitatea pecetluită pe
fețele oamenilor în locurile publice își cerea dreptul la
odihnă în spatele ferestrelor bine garnisite cu draperii
ocrotitoare, pentru a face loc fărâmei de speranță care
mai sălășluia în sufletele oamenilor, semănând zâmbete
pe buzele avide de plăceri uitate. Câte vorbe și câte râsete
născute fără opreliști erau captive în intimitatea
locuințelor ce se doreau ferite de zarva neîncetată ce
răscolea orașul în ritm de război? Câteva manevre și
fonograful prinse viață răspândind în micuța cameră trăiri
de sunete prinse într-un vals ce semăna nostalgia iubirii.
It’s time to say goodnight se contopi cu atingerile buzelor
celor doi. Hainele ude se pierdură pe covorul abia atins
de picioarele Mariei care desenau pașii miraculoși ai
dansului. Dezgoliți, cei doi se lăsară în voia orhestrei lui
Henry Hall. George se aplecă peste bustul Mariei într-o
rotire ocrotitoare, după care, cuprinzându-i mai strâns
mijlocul, îi undui corpul urmând tânguirea viorii. Maria
se strânse la pieptul lui lăsând părul să-i atingă coapsele.
Își ridică ochii sclipind de sfințenia dragostei, iar buzele
se oferiră buzelor lui. O cuantă de liniște se strecură în
glasul muzicii. Așteptară încleștarea dintre violon și
vioară ca pe un pas spre comuniunea veșnică a iubirii.
Cuvintele melodiei pecetluiră în sufletele lor dorința
arzândă a buzelor ce-și căutau calea spre infinitul
plăcerii. Lacrimile scăldau tăceri de bucurie și durere.
243
Silviu Crăciunaș
Umerii se îngemănau într-un dans al căutării armoniei

mișcărilor iar coapsele se uniră născând craterul unui
vulcan, leagăn al plăcerii. Ochii larg deschiși cuprinseră
privirile într-un curcubeu peste arca vieții născută acum
să le salveze sufletele înrobite. Mâinile căutau cu
înfrigurare meridianele trupului celuilalt vrând parcă să le
memoreze în liniile din palme, atât de avide să încătușeze
în căușul lor curgerea timpului. Clipe de trăiri încercau să
pătrundă adânc în memoria adormită în spatele simțurilor
ce stăpâneau mintea dincolo de rațiune. Trupurile se-
mpleteau în lumea muzicii ce inundase camera ca o briză
caldă de primăvară. Obosit, fonograful reuși să mai
răspândească armonia ultimelor acorduri însoțite de o
voce tărăgănată, murind apoi în cuvintele: It’s time to say
goodnight. Dar valsul corpurilor, prizoniere ale muzicii,
renăștea mereu din izvorul pasiunii, ducând simțurile
spre trăirea abisală a împlinirii.
Când intrară pe ușa salonului, François țâșni de la
masă ținând un caiet în mână.
— Maria, George! Știu toată istoria viorii până
când a fost abandonată pe lacul Königssee. Am găsit
caietul ascuns în cutie.
Maria luă caietul ca și când atunci l-ar fi văzut
prima dată și îl răsfoi.
— Viața unei viori. Un titlu deosebit de frumos.
Dacă îmi dai voie, François, o să adaug, înainte de a
pleca în China, întâmplările pe care le cunosc eu.
— Crezi că ar trebui s-o căutăm pe Carolinne? Să-i
înapoiem vioara?
— Mai întâi, vreau să citesc și eu povestea viorii și
pe urmă vom vedea ce vom face.
244
— Carolinne a fugit cu soțul ei în America. Pe ei i-

a salvat fratele tău!
— Carolinne mi-a dăruit mie vioara, iar eu ți-am
dăruit-o ție.
— Dar sigur îi duce dorul. Este o moștenire de
familie.
— Când se va sfârși războiul, poate vei merge în
America să concertezi și vei putea să-i cauți.
Se lăsă un moment de tăcere. Doamna Odette se
ridică și se îndreptă spre fereastră privind lung pe strada
încă liniștită.
— Așadar, pleci.
— Eu și Maria vom trăi ca familie în China.
— China este mult prea departe. Mai bine plecați
de acolo în America.
— America este la fel de departe.
— Nu! A merge în America este ca și cum ai trece
strada. A merge în China este ca și când te-ai naște din
nou cu o sută de ani în urmă.
Treptele trepidară sub pasul apăsat al grupului de
soldați care asaltară hotelul. Coridorul, un sălaș al liniștii
în care locatarii își rețineau vorbele și aveau grija
mersului, se umplu de vacarmul comenzilor aruncate
haotic spre oamenii ce se treziră invadați în intimitatea
ritualului dedicat unei dimineți obișnuite. Ușa salonului
zbură spre perete împinsă de doi soldați printre care își
făcu apariția un ofițer mic de statură, aruncând spre cei ce
stăteau în fața micului dejun o privire distantă. Părea că
este în fața unui moment crucial, gata să-și realizeze
chemarea vieții, pe o scenă asaltată de ființe saturate de
sentimentul admirației. Din interiorul lui, prin ochi,
245
Silviu Crăciunaș
reușea să aducă la lumina zilei acea stare inconfundabilă

de superioritate absolută pe care doar valoarea de care te
simți stăpânit ți-o poate produce. Doar judecata, mereu
expusă și recunoscută, putea bătători unui geniu aura
mimicii ce transforma masca chipului în chipul ales de
destin. Aceasta era starea firească a tânărului ofițer,
devenit peste noapte un stâlp al Reichului. Era nevoie de
un efort deosebit ca, în prezența superiorilor, reversul
medaliei să-i fie un blazon șters și umil. Dar acum, aici,
în fața acestor civili lipsiți de însemnele unui rang, era
liber să-și desfășoare fără reținere personalitatea ce
deborda din toți porii ființei sale. Era un antrenament voit
și atrăgător în care nu rareori se lăsa purtat de fire. Fețele
civililor aruncați de soartă în acest salon, atât de plăcut
până în urmă cu câteva clipe, spuneau fără urmă de
tăgadă cât de mult și-ar fi dorit să se afle undeva departe
de această scenă nefirească în pragul unei zile în care
sigur doreau să-și împlinească fără emoții necesități
personale. Un salut scurt, cu un conținut aflat la ordinea
zilei, se rostogoli spre capetele încremenite într-o
așteptare prevestitoare de nenorociri. Doamna Odette se
apropie de tânărul ofițer rămas statuie în ușa salonului.
Avântul pașilor spre scena ludică unde el, personajul,
strălucea în cea mai trainică ipostază a supremului uman,
trebuia răsplătită cu o mică atenție materializată printr-o
ușoară înclinare a capului. Iar el, actorul, aflat în fața
furtunii de aplauze ce urma să-i alinte auzul așa cum
tunetul norilor geloși pe verdele pământului își
rostogolește chemarea peste freamătul codrilor, nu putea
decât să arunce spre cei câțiva meseni, cuvântul care să-l
246
scoată dintrun anonimat atât de vulgar și otrăvitor

sufletului.
— Maior Jelert Kirsch! Am onoarea să fiu
mesagerul domnului general Amon Goeth pentru doamna
Odette.
— Domnule maior, vizita dumneavoastră, atât de
măreț reprezentată, ne onorează, dar nu-mi amintesc să fi
avut plăcerea să-l cunosc pe domnul general.
— Eu, alături de domnul general, am avut însă,
doamnă, plăcerea să ascult interpretarea de excepție a
nepotului dumneavoastră, în urmă cu câteva luni, cu
ocazia vizitei pe care generalul Goeth a efectuat-o la
sanatoriul din parcul Steinhof.
Doamna Odette se rezemă de spătarul unui scaun
pentru câteva secunde, însă redirecționă clipa de
slăbiciune ce-i cuprinse trupul spre o invitație generoasă
adresată maiorului.
— Domnule maior, vă ofer invitația de a gusta o
cafea la umilul meu hotel.
— Încântat, doamnă. Dacă permiteți să iau loc la
aceeași masă cu dumneavoastră, mă voi simți mult mai
motivat în a-mi exprima respectul pentru o familie ce
onorează nația germană.
Luând poziție de drepți, înmână plicul doamnei
Odette, după care, curtenitor, potrivi scaunul așteptând ca
aceasta să se așeze. Încet, încet, oamenii își reluară
tabieturile matinale încercând să se distanțeze de dialogul
celor doi.
— Domnule maior, îmi permiteți să citesc mesajul?
247
Silviu Crăciunaș
— Desigur, doamnă. Este o solicitare adresată

nepotului dumneavoastră, invitat să cânte la un concert
organizat în cinstea generalului Oscar Schindler.
— Sigur, invitația ne onorează, dar observ că acest
concert va fi organizat în Polonia, ori, din motive
medicale, credem noi nedrepte, François nu poate părăsi
Viena.
— Înainte de a mă retrage, vă înmânez și permisele
de liberă trecere. Nepotul dumneavoastră nu mai este în
evidența spitalului.
Treptele ce duceau spre parter începură din nou să
vibreze. Doi soldați deschideau drumul mesagerului,
ajuns de pe scena telurică pe asfaltul unei străzi umezite
de ochii unei toamne friguroase. Salonul se limpezi de
văpaia iscată atât de brutal într-o dimineață ce păruse a fi
la fel ca oricare alta.
— Bunico, dar pe mine nu mă cheamă Francis.
Doamna Odette strânse cu grijă documentele și-l
apostrofă pe François.
— Atunci, apucă-te serios de franceză, altfel nu știu
cum te vei înțelege cu verișoarele tale.
— Dar eu vreau să învăț spaniola, mai spuse
François și se năpusti spre ușa salonului, în dreptul căreia
tocmai apăruse Isabela. După câteva clipe, din dreptul
geamului, două voci cristaline de copii răzbăteau în
salon, fredonând în timp ce picioarele băteau cu
înfrigurare pătratele șotronului:
248
Cei trei înțeleseră că, la fel ca Maria și George,

doamna Odette și François vor fi eroii propriei călătorii,
dar nu spre Polonia, ci spre Franța neocupată.
249
Silviu Crăciunaș
33. Trenul de la ora 00:47
Trenurile aleargă împreună cu sufletele oamenilor.

Ca niște umbre, se strecoară prin peisajul încremenit al
locurilor, lăsând ca amintire doar zgomot și fum. Privirile
călătorilor mângâie amorțeala rotitoare a copacilor
atârnați de-a lungul drumurilor înșiruite de om în calea
uitării. Scene care se repetă la nesfârșit converg spre
trăiri melancolice ascunse de gustul necunoscutului
mereu reînnoit în adâncul sufletului. Din străfundul
nostru, călătoriile extrag gustul unic al stării de extaz, fie
împărtășite cu entuziasm, fie biciuite cu gânduri de
îndoială. Orice drum devine un alter ego al călătorului, o
șansă nesperată de regăsire sau de pierdere. Căci atunci
când ființa se lasă cuprinsă de amețeala roților de tren,
punem în balanță locul trecut și locul viitor. Iar locurile
nu sunt doar stări ale trupului, ele sunt trăiri. Trăirile de-o
viață sau trăirile de-o clipă pot mocni precum un vulcan
fumegând. Lăsăm în urmă dorințe și iubiri, căutăm în
necunoscutul drumului alte dorințe și alte iubiri. Doar așa
firea omului poate să-și consume nestingherită
vremelnicia vieții, înotând prin misterele clipelor.
Două trenuri leneveau pe două linii ale
Centralbahnhof din Köln. Păreau rupte dintr-un scenariu
de film care vorbea în egală măsură de trecut și de viitor.
Pe o linie o locomotiva pufăia liniștită aruncând în noapte
nori cenușii gata să obtureze strălucirea stelelor, iar pe
cealaltă linie părea că tot trenul este condamnat la
imobilitate veșnică. Doar un bot ascuțit ce aducea mai
250
mult cu un avion lăsa să se înțeleagă spre ce orizonturi se

vor avânta roțile sale de îndată ce ceasul, același ceas
prezent în gară în anii de grație 1942 și 1997 urma să-și
alinieze limbile în dreptul aceleiași ore: 00:47.
François privea pe geamul vagonului luminile de
pe peron. Din clipă în clipă, pufăitul locomotivei avea să
fie întrerupt de șuieratul prelung al sirenei prevestitoare a
plecării. Drumul spre Paris părea liniștit, departe de
zgomotul atât de persistent al comunicatelor belicoase
care umpleau eterul și ziarele. Doar că noaptea se
însufleți dintr-o dată de un alt zgomot, aducător de teamă,
semănând încordare. Într-o clipă peronul se adânci în
întuneric, zvâcnirile locomotivei se pierdură înghițite de
unduirea neprietenoasă care anunța un atac aerian
iminent. Șiruri de oameni, călăuziți de lumina slabă a
lămpilor ce-și ascundeau sclipirea sub scoarța
camuflajului, se desfășurau din ușile vagoanelor spre
clădirea gării. O mie de avioane acopereau cerul Kölnului
semănând panică. Vuietele avioanelor se nășteau și
piereau cu repeziciune peste cartierele locuite, lăsând în
urmă bubuituri care zdruncinau din temelii casele. Limbi
de flăcări amestecate cu bucăți de clădiri, frânturi de
trupuri și grămezi de țărână să înfoiau spre cer lăsând în
urmă cratere înconjurate de resturi de moarte și de resturi
de viață. Vagonul se afundă în pământul primitor după
care zvâcni spre cer într-un ultim efort de a-și aminti de
drumul pe care nu-l va mai face niciodată. Între fiare,
cutia unei viori aștepta liniștită. Poate lemnul, dăltuit cu
atâta dragoste de viață și de frumos, a adăugat în esența
sa, pe lângă unduirile amețitoare ale sunetelor rânduite de
arcușul grăbit peste strunele primitoare, și tremurul
251
Silviu Crăciunaș
sălbatic al metalului alături de un suspin nevinovat de

copil. Cineva a hotărât ca drumul ei să urmeze o altă cale,
pornind din același loc, la aceeași oră, spre un alt destin
și o altă întâmplare. Ora 00:47, anul 1997. De pe cealaltă
linie, aproape pe nesimțite, trenul viitorului se puse în
mișcare. Luminile puternice de pe peron aruncau pete de
ziuă în compartimentul comun unde câțiva călători
nocturni își rânduiau gândurile. Pe o bancă, bătrânul
Vojislav Milić ar fi dorit să rânduiască în mintea sa
gânduri despre viitor, dar acum nu putea decât să
retrăiască la nesfârșit senzația de gol care îi otrăvea
sufletul. Viața sa călătoare între Surdulica și Köln, leagăn
al bunăstării întregului clan de care era atât de mândru,
părea să se termine printr-un înscris sec, anunțându-l că
nu mai are loc de muncă. Astăzi se întorcea acasă cu
sufletul încărcat. Din când în când privea cutia viorii pe
care o așezase lângă el ca pe un simbol al speranței și și-o
imagina pe nepoata lui, Miljana, revărsându-și visele pe
corzile ei. De fiecare dată când pleca la muncă, Jana, cum
o alintau părinții, îl ruga să-i aducă o chitară. Întâmplarea
i-a scos în cale o vioară. Luminile peronului se estompară
lăsând nopții puterea deplină de a guverna imaginile
oglindite în geam. Privirea lui se lipise de întunericul de
afară, iar imaginea sa, oglindită de geam, apărea și
dispărea odată cu jeturile de lumină venite din hazardul
drumului. Printre străfulgerările de imagini, părea că un
copil îl învăluie cu privirea. Uneori plângea, alteori
râdea, dar mereu avea vioara lui în mână. Închise ochii,
dar imaginea persista și acceptă că somnul a pus
stăpânire pe trupul său. Lăsă visul să-i inunde mintea.
— Aruncă vioara! Nu este un dar al lui Dumnezeu.
252
— Nu pot. Este ziua Janei. Este o jucărie a vieții!

— Aduce cu ea timpul morții.
Se trezi speriat. Pe spate, răcoarea răspândită de
aerul condiționat îi furnică întregul trup. Din geam îl
veghea doar chipul său. Alături, vioara aștepta liniștită o
altă întâmplare. Deschise cutia. Pe învelișul mătăsos, un
înscris amintea de o cale ce părea demult închisă. Un
înscris în germană, turcă și arabă care spunea că în fața
destinului două ființe vor sta pe veci unite.
Eu sunt fratele tău, tu ești sora mea!
Eu sunt sora ta, tu ești fratele meu!
Pe banchetă, alături de Vojislav Milić, o vioară își
purta și ea destinul spre o nouă viață. Sau spre o nouă
moarte.
Străzile orașului erau împânzite de afișe colorate,
luminate din belșug de reclamele magazinelor. Vojislav
Milić nu se grăbea să ajungă acasă. Și-ar fi dorit ca cei
mici să fie adormiți, să nu-i întâlnească înainte de a-și
putea vărsa năduful alături de cei mari. Știa că nu este o
nenorocire, dar încă nu era pregătit sufletește să prindă
rădăcini în Surdulica după atâția ani în care reușise să
aducă bunăstare întregii familii prin slujba din Köln. Se
abătu pe strada pietonală, apoi, fără să știe de ce, ieși în
fața hotelului Srbija. Un grup de tineri se amuzau lansând
în aer zvâcniri de sunete din alămurile lor. Erau cântăreți
veniți pentru festivalul Vlasinko Leto. Alături, complet
separat de ei, un copil încerca să-și impună propriul
instrument, plimbându-și cu dibăcie arcușul pe strunele
unei viori nu prea arătoase. Trecătorii îl priveau curioși.
Festivalul era dedicat alămurilor, iar, prin tradiție, țiganii
erau trup și suflet atașați acestor instrumente. Din când în
253
Silviu Crăciunaș
când, câte un tânăr se apropia de copil și îi umplea

urechile cu sunetul strident al trompetei sale. Vojislav se
apropie de el și, pentru câteva clipe, se priviră.
— Domnule, cântați la vioară? întrebă copilul cu
ochii ațintiți asupra cutiei.
— Nu, doamne ferește! răspunse acesta zâmbind,
apoi adăugă: cum te cheamă, băiete?
— Dejan, domnule.
— Vrei să cânți la o vioară adevărată?
Copilul dădu afirmativ din cap, rămânând cu
privirea lipită de vioară. Vojislav deschise cutia și îi
întinse copilului instrumentul. Acesta o întoarse pe toate
părțile privind-o cu ochii scânteietori, apoi, dintr-un salt,
dispăru pe ușa hotelului.
— Hei băiete, unde pleci?
Un tânăr din grup se apropie și îl liniști.
— Așteptați domnule, o să se întoarcă.
Trecură câteva minute bune în care Vojislav nu
înceta să urmărească neliniștit ușa hotelului. Tinerii
începură să facă glume pe seama omului. În sfârșit, ușa
se deschise și Dejan apăru însoțit de un bătrân. Acesta îi
spuse direct lui Vojislav:
— Domnule, vinzi vioara?
— Nu, nu o vând.
— Haide, îți fac un preț bun.
— Nu domnule, este un cadou pentru nepoata mea.
— Cântă la vioară?
— Nu cântă.
— Nepotul meu cântă și i-am promis o vioară
adevărată.
254
— Îmi pare rău, dar nu o vând, spuse mai apăsat

Vojislav vădit agasat de insistența țiganului.
— O mie de mărci. Ce zici?
Vojislav tresări. Vioara o primise cadou. O mie de
mărci era o sumă greu de refuzat, iar Jana își dorea de
fapt o chitară. Dar mâine era ziua ei și tare mult ar fi vrut
să nu-i facă cadou doar o promisiune sau bani. Vioara o
găsise ascunsă în pereții dubli ai unei case pe care o
demolase împreună cu prietenul lui. Acesta o cumpărase
doar pentru teren. În semn de mulțumire, îi dăruise vioara
care se păstrase în foarte bune condiții. Era un dar. Ceva
îl oprea să o vândă. Simțea că vioara o va face fericită pe
Jana. Țiganul așteptă privindu-l insistent, apoi plusă
prețul.
— O mie cinci sute.
Cifrele păreau că nu mai au nicio semnificație
pentru Vojislav.
— Nu, domnule! Am spus că nu o vând. Nu mai
insistați.
— Cum vă numiți domnule?
— Vojislav Milić.
— Numele meu este Milos Usjinovic. Iar el este
nepotul meu. Iubește mult vioara. Toată lumea râde de el,
dar lui nu-i pasă. I-am făcut o vioară cu mâna mea, dar
nu se compară cu vioara dumneavoastră.
— Dacă dorește, poate să cânte la vioara mea.
Chiar vreau să-l ascult.
— Trebuie mai întâi acordată. Din câte se pare,
această vioară s-a odihnit mult prea multă vreme. Dacă
aveți încredere mi-o puteți lăsa până mâine să o aranjez.
Corzile par bune, dar nu or să mai reziste mult. Ar trebui
255
Silviu Crăciunaș
înlocuite. Arcușul are nevoie să i se schimbe părul. Este

aproape putrezit. Cum spuneam, vioara aceasta nu a mai
fost folosită de foarte mulți ani.
Vojislav se despărți cu inima strânsă de cei doi și se
îndreptă spre casă. Sumele vehiculate de Milos îi ocupară
gândurile și hotărî să ceară părerea părintelui Boris
Stojanovic pentru a afla cât valorează de fapt vioara lui.
Ajuns acasă, parcă inima i se mai liniști îmbrățișându-și
copiii. Jana și Vladimir dormeau. Era timpul să rămână
alături de familia lui, să se bucure de agoniseala de-o
viață.
256
34. Așteptări
Sala de spectacole a colegiului din Columbine era

plină de părinți, copii și tineri studenți. Ailin Krosler,
cuprinsă și ea de emoție, încerca din răsputeri să pară
sigură pe sine în fața nepoatei sale. Aceasta învârtea
nervoasă arcușul unei viori tăind aerul cu mișcări
neregulate.
— Cathy, oprește-te!
— Crezi că o să mă descurc? aruncă fetița o
întrebare care semăna mai mult cu o rugăminte.
— Dacă o să te descurci? Când îți dăruiești sufletul,
orice lucru este ușor de făcut.
— De ce nu poate fi și tata aici?
— Știi că nu depinde de el.
Ailin o cuprinse pe după umeri și o strânse în
brațele sale. La 13 ani, Cathy își ducea viața între dorul
de tată și pasiunea pentru muzică. Orfană de mamă,
bunica Ailin era singura persoană care îi era mereu
alături.
— Mama a suferit când m-a născut?
— Mama ta a fost un înger și cu tine în brațe era
cea mai fericită femeie din lume.
Încerca să înțeleagă de ce oamenii pot muri atunci
când sunt atât de fericiți. De ce ea nu poate să-și
elibereze sufletul de acea apăsare care se strecurase în
trupul ei odată cu înțelegerea rostului omului pe pământ.
O privi pe Ailin și așteptă, ca pe o mângâiere menită să-i
257
Silviu Crăciunaș
ușureze povara măcar pentru ceva timp, cuvintele ei

repetate de sute de ori.
— Așa a fost să fie. S-a întâmplat, Cathy. Tu nu ai
nicio vină.
Urma o îmbrățișare strânsă pe care o iubea din
toată inima. Închidea ochii și încerca să plăsmuiască în
mintea ei îmbrăţişarea mamei. Știa că atunci când s-a
născut, mâinile ei o cuprinseseră cu toată dragostea din
lume și căldura ei îi era căldură și din lumea rece a
stelelor. Se întreba uneori dacă nu cumva tatăl ei se
făcuse aviator doar ca să poată să o simtă mai aproape
atunci când străpungea norii. Un tată atât de absent încât
se străduia în fiecare noapte să îl viseze pentru a nu-l
uita.
Cortina căzu peste aplauzele care cuprinseră sala
odată cu ultimele acorduri ale viorii. Spectatorii se
grăbiră să părăsească sala devenită dintr-o dată lipsită de
viață. Ailin o ajută răbdătoare pe Cathy să se îmbrace. Ar
fi vrut să-i spună cât de frumos a cântat, dar știa că o va
face să plângă. Oricât de mult ar fi fost răsplătită de
spectatori, pentru ea spectacolul era mereu orfan de
aplauzele pe care nu le va auzi vreodată. O umbră se
apropie de cele două femei care se îndreptau spre ieșire.
Un copil se opri în fața lor. Ținea ochii aplecați, iar după
câteva secunde îi întinse fetei un trandafir. Apoi dispăru
în fugă. Cathy se trezi cu floarea în mână și obrajii îi
luară foc.
De la primul etaj al vilei de la capătul străzii Est
Chenango, Denver, lumina străpungea întunericul nopții.
— Cathy, este timpul să te culci.
— Imediat, Ailin. Vreau să scriu un e-mail tatei.
258
Ailin deschise ușa camerei și se așeză pe un fotoliu

în spatele nepoatei sale.
— Îl cunoști pe băiat?
— Pe care băiat? se prefăcu ea că nu înțelege.
— Știi tu. Ai alături trandafirul primit de la el.
— Nu îl cunosc, Ailin. Nu cred că este de la școala
mea.
— Și el a fost invitat la spectacol. A cântat la pian.
Tu erai în culise și nu l-ai văzut.
— Oare de ce a venit cu flori la spectacol?
— Uneori faci lucruri pe care nu poți să le explici.
— Să-ți citesc ce i-am scris tatei?
— Doar dacă vrei, Cathy.
— Știi că nu am secrete față de tine.
— Dar față de tatăl tău?
— Nu știu. Dacă aș vrea să-l întreb ceva și nu
îndrăznesc, este un secret?
— Ca să pui întrebări trebuie să fii pregătită și să
primești răspunsuri. Așa că e mai bine să o faci doar
atunci când vei simți că mintea ta va putea accepta și
lucruri care nu o să-ți placă.
— Tu ai putea să-mi răspunzi în locul lui?
— Nu cred. Adevărul este că și eu aș avea nevoie
de unele răspunsuri din partea lui, dar mi-e frică să le
aflu.
Cathy închise calculatorul.
— Mai bine îi trimit e-mailul altădată.
Jana se strecură desculță pe scările casei, aruncând
priviri în stânga și în dreapta. Părea mersul unui hoț pus
să șterpelească nu atât un obiect, cât să iscodească un
secret. Ochii ei căutau cu înfrigurare un indiciu cât de
259
Silviu Crăciunaș
mic care să o conducă spre râvnitele cadouri pe care le

visa de ceva zile, cu gândul la ziua ei și mai ales la
întoarcerea bunicului. Din capul scării un scârțâit o vesti
că demersul ei secret fusese descoperit. Un cap ciufulit se
retrase brusc când Jana întoarse privirea. Nu era nevoie
să-i spună cineva că după scări se ascundea Vladimir.
Renunță la momentul ei de cotrobăială și se gândi că
oricum nu va primi darurile înainte de prânz așa că cel
mai bine ar fi fost să-și omoare timpul căscând ochii la
parada fanfarelor.
— Hei, Vladimir! Știu că ești acolo. Hai să
mâncăm!
Vladimir își făcu apariția, frecându-și ochii încă
adormiți.
— Mai vreau să dorm. Mănânc mai târziu.
— Haide acum. Pe urmă mergem în oraș să vedem
parada.
— Eu nu merg. Nu fac decât să ne asurzească cu
trompetele lor.
— Merg eu cu tine! se auzi vocea gravă a bunicului
Vojislav.
— Bunicule, ai venit! spuseră cei doi într-un glas și
treptele se zguduiră de pașii lor ce băteau scările spre
parter, unde bunicul Vojislav îi aștepta cu brațele
deschise.
— Ce ne-ai adus?
— Mi-ai luat o chitară?
— Oh, copiii mei, mai bine mergeți să vă spălați pe
față, altfel nici mâncarea de dimineață nu o primiți,
darmite cadouri. Cei doi nepoți îl luară de mână și se
îndreptară spre foișorul din curte. Se spălară pe față,
260
având grijă să se stropească cu apă unul pe celălalt. Jana

se întoarse în casă să aducă platourile care erau mereu
pregătite de mama lor. Dacă nu putea ști ce cadouri va
primi, măcar va vedea ce bunătăți a adus bunicul din
Germania.
— Bunicule, ce i-ai adus Janei? Promit să nu-i
spun.
— De parcă te-aș crede.
— Zău, bunicule. Nu-i spun. Suntem supărați. A
vrut să mă bată.
— Chiar așa? Dar ce-ai făcut?
— Aproape nimic, doar că am spionat-o să văd cu
cine se-ntâlnește.
— Aha, nu prea este frumos.
— Dar dacă o bat băieții? Nu trebuie să fiu pe
aproape să o apăr?
— Aici ai dreptate, dar nu prea cred că băieții vor
să o bată, așa că mai bine las-o să se descurce singură.
— Și nici nu mai vrea să doarmă cu mine.
Jana se închise în baie. După o jumătate de oră,
Vladimir începu să țipe cât îl ținea gura.
— Haide odată! Vreau și eu!
— Du-te la baia de jos! veni răspunsul prompt al
Janei.
În foișor, cei mari luau liniștiți micul dejun.
Noutățile fuseseră deja tocate, iar acum subiectul favorit
era legat de copii.
— Ce e cu Jana? Pare schimbată, până acum nu era
așa de cochetă.
261
Silviu Crăciunaș
— Ce să fie, tată. De acum avem în casă o tânără

domnișoară. Fetița pe care ai lăsat-o la ultima plecare s-a
prefăcut în floare, spuse mama ei.
— Și e plin de viespi în jurul ei, adăugă cu
zâmbetul pe buze tatăl ei.
Vojislav ridică cu înțeles din sprâncene, chiar când
Jana își făcu apariția. Purta o fustiță scurtă roșie, sandale
albe pe piciorul gol și o bluză albă prin care bătăile inimii
păreau invitate să zboare de sub pieptul frumos desenat.
— Haide, bunicule. Putem merge.
Sub privirile admirative ale părinților, cei doi ieșiră
din curte.
— Este adevărat că nu mai pleci în Germania?
— Să înțeleg că tragi cu urechea?
— Ei nu, dar se aude când vorbiți mai tare.
— Așa? Dar tu ce faci noaptea? De ce nu dormi?
— Păi dorm, bunicule, dar uneori îmi place să ies
pe balcon.
— Și la ce te gândești tu pe balcon, în toiul nopții,
mă rog?
Jana se prefăcu că nu aude întrebarea și răspunse cu
o altă întrebare, dar având în glas o urmă de tristețe.
Auzise foarte bine că bunicul ei fusese concediat și nu
mai era sigură că doritele cadouri or să vină.
— Chiar nu mi-ai adus nimic, bunicule?
O strânse mai aproape de el.
— Hai să grăbim pasul. O să pierdem defilarea.
Ajunseră în centru și se strecurară cu greutate
printre sutele de oameni care priveau spre tribuna unde
oficialitățile păreau gata să deschidă festivalul. Vojislav o
postă pe Jana chiar lângă intrarea hotelului.
262
— Stai aici, eu trebuie să caut pe cineva.

Se strecură spre strada unde erau înșiruite trupele
de instrumentiști, pregătite să pornească spre tribună. La
microfon, o voce anunță că festivalul fanfarelor Vlasinko
Leto va fi deschis prin cuvântul primarului. Dinspre
dealuri, de-a lungul râului, tentacule negre se strecurară
peste blocurile orășelului. Apoi acestea se încolăciră într-
un joc haotic născând o pâclă tot mai densă. Câteva
străfulgerări luminară cerul. Totul se întunecă și tunetele
acoperiră vocea primarului. Privirile se îndreptară spre
norii amenințători și primii stropi se prăvăliră peste oraș,
anunțând una din furtunile de vară obișnuite ale locurilor.
Într-o clipă, oamenii începură să se împrăștie, în timp ce
organizatorii se precipitară spre ușa hotelului. Dinspre
stradă, formațiile de fanfară se desprinseră de sub copacii
care le serviseră ca adăpost câteva minute, înainte ca
șuvoiul de apă să se reverse printre crengi în torente
dense. Jana se hazardă sub ploaia călduță de vară în
căutarea bunicului. După câteva minute, udă până la
piele, se reîntoarse lângă ușa hotelului. Ușa se deschise și
o mână o trase înăuntru. Pentru ea, hotelul era un mister
în care nu îndrăznise vreodată să intre. La început se
eliberă din strânsoarea mâinii dorind să fugă afară dar,
ridicând ochii, întâlni privirea rugătoare a unui copil de
vârsta ei.
— Haide cu mine. O să-ți cânt la vioară.
O femeie îi puse un șal pe umăr. Alături de
alămurile lor, un grup aștepta cu nerăbdare ca cel mai
tânăr membru al clanului să le arate cât de talentat este,
cântând, pentru prima dată, la o vioară adevărată.
263
Silviu Crăciunaș
— Cum te cheamă, domnișoară? o întrebă omul

mai în vârstă și adăugă fără să aștepte răspunsul.
— El este nepotul meu, Dejan.
— Numele meu este Miljana. Miljana Milic și am
venit cu bunicul meu, dar ne-am pierdut unul de celălalt.
El a plecat să caute pe cineva.
— Pe bunicul tău îl cheamă cumva Vojislav?
— Da. De unde știți?
— După ce se termină ploaia te voi însoți la
bunicul tău. Am o vorbă cu el.
Sunetele umplură cu dărnicie holul hotelului,
grupul mărindu-se tot mai mult. Jana privea înmărmurită
mișcările arcușului, iar Dejan ridica din când în când
privirea de pe corzile viorii ațintind-o. Părea că Jana este
singurul lui spectator, iar ritmul alert al dansului țigănesc
părea mai degrabă o mărturisire a sufletului decât o
chemare a trupului.
264
35. Întâlnirile
Deschise ușa. În fața lui se afla un birou slab

luminat în spatele căruia o doamnă părea adâncită în
gânduri. Camera era auster mobilată, iar femeia nu părea
a avea o mină prea optimistă. Nu era greu de ghicit că
dosarul de pe birou era burdușit cu informații despre
persoana lui. Pe paginile albe, faptele și trăirile maiorului
nu erau decât simple cuvinte care se cereau cântărite.
Acum se găsea suspendat între două destine, iar balanța
va fi înclinată de această doamnă ce părea cuprinsă de
grijile întregii lumi. Va mai zbura sau va rămâne la sol?
O decizie în care voința sa nu mai putea interveni. Era
doar un soldat în slujba țării, obligat să acționeze
conform ordinelor. Iar ordinele nu făceau decât să
înăbușe orice manifestare a propriei voințe. Dacă ar putea
întoarce timpul înapoi, această cărare pe care acum se
simțea rătăcit nu i-ar mai fi auzit pașii. Rămase în
picioare. Dosarul era închis. Poate nu va fi nevoie să
răspundă la nicio întrebare. Poate referatul era finalizat,
invitația de a se prezenta în fața psihologului fiind doar o
simplă rutină obligatorie. Nu era prima oară când era
evaluat, dar acum numele lui era asociat cu cifre grele.
Cifre care ascundeau mii de ore de antrenament, sute de
mii de dolari cheltuiți din banii contribuabililor, sute de
calificative despre abilitățile sale. Femeia întoarse brusc
fotoliul spre birou și privirea ei îi pătrunse gândurile.
— Chiar credeți în ce faceți, domnule maior?
— Zborul este viața mea.
265
Silviu Crăciunaș
— De ce aviația militară? De ce nu zboruri civile?

— Îmi place singurătatea.
— Ați luat vreodată oameni străini în mașină?
— Nu.
— De ce?
— Poate nu doresc să le am viața pe conștiință.
— Dar viața celor pe care i-ați putea omorî
accidental? Nu vă puneți problema că puteți avea pe
conștiință viața acestora?
— Dacă am gândi așa ar trebui să nu mai luptăm.
— Dumneavoastră se pare că sunteți mulțumit dacă
nu vă cunoașteți victimele.
— Nu facem decât să urmăm indicațiile aparatelor.
Victimele noastre sunt țintele militare indicate de aparate.
— Mi-e teamă că de fapt fugiți de responsabilitățile
dumneavoastră. Să vorbim despre responsabilitatea
dumneavoastră ca părinte. Sunteți aici pentru că nu vreți
să fiți în preajma fiicei dumneavoastră.
— Nu mi-am abandonat fiica! Ne scriem foarte
des. Știu tot ce se întâmplă cu ea.
— Da, dar o țineți departe de viața dumneavoastră.
— Știți că nu avem voie să divulgăm nimic
familiei.
— Ați publicat un anunț în câteva ziare din
Germania.
— Nu cred că este relevant.
— Căutați o vioară. Este așa de important?
— Aș vrea să i-o dăruiesc fiicei mele. Bunica mea
a cântat la acea vioară. Ea poartă istoria familiei mele.
— Un anunț publicat constant timp de un an nu
pare a fi doar o dorință, ci mai degrabă o obsesie. Nu
266
credeți cumva că prin acea vioară vă răscumpărați

absența de lângă Cathy? Ce credeți că face Cathy acum?
Maiorul se uită involuntar la ceas, apoi, fără să stea
pe gânduri, răspunse ferm.
— Acum se plimbă cu bunica ei, înainte de culcare.
— Nu mă refeream la starea sa fizică.
— Când îi citesc e-mail-urile îi pătrund și sufletul.
Aș simți dacă ceva îi umbrește viața.
— Sunteți liniștit? Dacă cineva încearcă să-i facă
rău?
— Bunica îi este mereu în preajmă. Dacă nu ar fi
existat mama mea, nu aș fi azi aici, în fața
dumneavoastră, cât se poate de liniștit.
— Liniștit? Și totuși, cât de liniștit poți fi departe
de o fiică căreia destinul i-a dat povara vinovăției din
prima clipă de viață?
— Rănile dor mereu, dar acolo sus, în singurătatea
pe care ți-o oferă cerul, departe de pământ, port cu mine
balsamul altei vieți, alături de soția mea.
— Mulțumesc, domnule maior.
Bunica Ailin rămase singură în noaptea ce se
strecura ușor prin toate ungherele casei. Cathy se oferise
să se culce mai devreme. Rămase mirată să audă din
partea ei o astfel de dorință. De cele mai multe ori nu se
lăsa înduplecată să meargă la culcare înainte ca cerul să-
și arate măreția. Pentru prima dată, la întoarcerea de la
școală, i se păruse că nepoata sa era tulburată.
— Hei, unde mergi așa de grăbită?
— Mă întorc, Ailin.
Nu mai aruncă ghiozdanul pe hol cum obișnuia, ci
îl duse ca pe o comoară în camera ei.
267
Silviu Crăciunaș
Se întoarse după câteva clipe cu ochii aplecați.

— Ailin, poți să mă ierți?
— Cathy, dar nu ai de ce să-ți ceri iertare.
— Ba da. Am vrut să-ți ascund ceva.
Ailin o cuprinse în brațe.
— Nu este nimic, Cathy. Doar că ai crescut.
— Cineva pune un trandafir pe scaunul meu din
autobuz. În fiecare zi.
Cathy îi întinse cinci trandafiri, unii deja ofiliți.
— Păi, domnișoară, atunci se cuvine să-i punem în
vază și să așteptăm următorul semn. Presimt că tânărul
care cântă la pian nu este străin de acest lucru.
— Dar, bunico, sunt prima care urcă în autobuz, iar
domnul Talbot spune că habar nu are de unde apare
trandafirul.
Ailin rămase să privească cerul. Nepoata ei, Cathy,
era oare în fața primei iubiri? Un sentiment de plăcere
dar și de neliniște o cuprinse.
— Unde ești fiule? Fiica ta are nevoie de tine.
Pe masa generalului trona un teanc de dosare. În
birou erau doar trei persoane. Rând pe rând, din fiecare
dosar se citea raportul de evaluare a psihologului. Urma o
deliberare scurtă și un vot. Bombardierele noi, ultra
sofisticate, cereau mii de ore de antrenament și abilități
deosebite. Un raport negativ al psihologului nu era deloc
bine primit de comisie.
— Maiorul Krosler.
Generalul zâmbi ușor și nu se putu abține de la
remarca sa favorită pentru acest soldat.
— Sânge de neamț!
268
Adjunctul profită pentru a arunca o privire pe

concluziile raportului și generalul observă imediat că
ceva nu este în regulă.
— Ei, ce s-a întâmplat? Citește!
Domnul maior Krosler a trecut fără probleme toate
testele psihologice cu maximă eficiență, dar situația sa
familială m-a îndemnat să abordez o altă latură a
personalității sale. După discuția pe care am provocat-o
am constatat o legătură extrem de strânsă cu fiica sa, dar
nu la nivelul conștientului, nivel la care are un
comportament obișnuit pentru un tată care nu se
regăsește prea des în sânul familiei, ci ca o relație
virtuală în care subconștientul său este permanent în
contact cu viața fiicei, generând emoții negative care ar
putea conduce la depresie reactivă. Pe de altă parte, are
convingerea că poate intui stările sufletești ale celor
apropiați prin mijloace greu de explicat. Nu recomand
implicarea maiorului în acțiuni de maximă finețe având
în vedere trăirile lui paralele cu activitățile militare.
Generalul închise cu zgomot dosarul.
— Maiorul este practic cel mai bun pilot din
această serie, iar doamnei acesteia îi arde de telepatie.
— Cred că nu putem trece cu vederea concluziile
psihologului.
— În niciun caz, dar nici nu putem renunța la
maior.
— O permisie mai lungă ar putea să-i mai
domolească pornirile din subconștient.
— Se acceptă. Oricum nu este nicio grabă.
Ultimele acorduri ale viorii se pierdură în ropotele
aplauzelor. Jana simți mâna bunicului pe umăr.
269
Silviu Crăciunaș
— Bunicule, ai ascultat?
Dejan așeză vioara în cutie și o întinse lui Vojislav.
— Mulțumesc mult, domnule! Acum vioara poate
fi folosită.
— Ai cântat frumos, băiete. Ești oricând binevenit
la noi. Poate îi arați și nepoatei mele.
Se întoarse spre Miljana și îi întinse vioara.
— La mulți ani, Miljana! Vioara aceasta este
cadoul meu pentru tine.
Aplauzele se aprinseră din nou în holul hotelului și
uralele începură să curgă. Miljana luă cutia și o strânse în
brațe. Simțea că în cutia viorii s-a strecurat și pasiunea
pusă de Dejan în interpretarea lui. Mai simțea încă
privirea lui ascuțită în timp ce linia melodică îi furnicase
trupul. Îl privi și simți tristețea ascunsă cu greu de
mimica feței.
— O să vii să mă înveți să cânt?
Dejan nu răspunse, privirea lui căuta rugător un
sprijin din partea bunicului. Miljana se apropie de el și îl
sărută.
— O să vii, nu?
În tot drumul spre casă, Jana nu desprinse vioara de
la pieptul ei. Din când în când arunca câte o privire
fugară către bunicul ei. Într-un târziu își făcu curaj și
întrebă direct:
— Bunicule, nu a fost prea scumpă vioara?
Vojislav se opri din drum și o mângâie pe păr.
— Nu, Jana. Vioara aceasta am primit-o de la un
prieten. Se pare că este o vioară veche, chiar valoroasă.
Bunicul lui Dejan a vrut să o cumpere. O să o arătăm și
270
preotului. El se pricepe la muzică. Am vorbit deja cu

dânsul să-ți predea lecții de vioară.
— Dar nu poate să mă învețe Dejan? rosti ea
roșind.
— Dejan stăpânește vioara, dar nu cred că poate.
Țiganii cântă mai mult după ureche.
După o vreme, Vojislav adăugă cu înțeles:
— Dejan poate veni la noi, iar tu te vei strădui să
înveți să cânți pentru a-l cuceri așa cum te-a cucerit și el
pe tine.
Miljana zâmbi și o luă la fugă spre casă, urmat de
Vladimir care striga din răsputeri:
— Așteaptă! Ce ți-a adus bunicul?
Cathy urcă în autobuz și se duse glonț spre locul ei
preferat. Pe scaun nu era nimic. Privi cu mirare în
oglindă căutând privirea șoferului. Domnul Talbot părea
să nu bage în seamă mirarea tinerei. Cathy se adânci în
scaun și încercă să-și mute gândurile de la trandafirul de
acum dorit, privind absentă peisajul încă slab luminat de
o dimineață târzie de toamnă. I se părea că în conurile de
umbră presărate pe șosea apărea imaginea unui băiat care
îi întindea un trandafir. Speriată, întoarse capul.
— La mulți ani, Cathy!
Luă trandafirul din mâna băiatului.
— Cum te cheamă?
— Ronny. Te rog să mă ierți, nu voiam să te supăr.
— Nu m-ai supărat, Ronny. Mulțumesc pentru
trandafiri.
Se apropie și îl sărută.
— Dacă vrei, poți să mă vizitezi. Putem cânta
împreună.
271
Silviu Crăciunaș
— Eu cânt la pian.
— Știu. Te-a văzut bunica. Avem un pian acasă.
— Părinții tăi nu se supără?
— Ia plicul acesta. Voiam să-l las la întoarcere pe
scaunul meu. Este o invitație pentru tine. Nu am trecut un
nume, dar am desenat un trandafir.
Autobuzul opri.
— Este timpul să cobori, tinere!
— Mulțumesc, tată!
272
36. Prima lecție de vioară
De frica lui Vladimir, Jana încuia vioara în camera

ei. O privea îndelung seară de seară, îi mângâia corzile
lăsând să răzbată un sunet prelung, aproape insesizabil. Îi
ruga sufletul încătușat în lemnul lucios să-i aducă
farmecul muzicii. O iubea ca pe o bijuterie de mult
râvnită, dar nu îndrăznea să o trezească la viață. Cu ochii
deschiși, visa la ziua în care vioara o va ajuta să dea viață
cântecului hărăzit să crească din inima ei.
— Jana, azi mergem la părintele Stojanovich. Vei
lua prima lecție de vioară.
— Bunicule, vreau să vin și eu. Pot să duc eu
vioara?
— Nu dau vioara din mâna mea, răspunse categoric
Jana.
— Opriți-vă, copii! Poți veni și tu Vladimir, dacă
dorești.
Părintele Stojanovich o pofti pe Jana într-o cameră
bogat luminată de un geam enorm care dădea spre o
grădină în care verdele ierbii și al pomilor domina
culorile celor câtorva tufe de trandafiri așezate sub forma
unei cruci.
— Vino aici, în fața geamului, o invită preotul pe
Jana. Privește! Ce vezi?
— O cruce din trandafiri.
— Doar atât?
— Copaci, iarbă.
273
Silviu Crăciunaș
— Altceva?
— Nimic, răspunse Jana puțin nedumerită.
— Dar grădina? Grădina o vezi?
— Da. Este frumoasă.
— Atunci când privim, ne uităm cu atenție la
detalii și uităm să privim ansamblul, când de fapt
detaliile sunt făcute doar pentru a crea opera. Acest lucru
trebuie să-l ai mereu în vedere. Dacă mâinile tale se vor
apleca doar asupra notelor, mintea ta va trebui să le
oblige să simtă întregul, melodia.
— Așa cum cântă Dejan?
— Cine este Dejan?
— Un țigan. Nu, este un prieten care cântă foarte
frumos la vioară. Bunicul lui mi-a reparat vioara și el a
fost primul om pe care l-am auzit cântând.
— A cânta la vioară înseamnă să-ți poți stăpâni
mâinile, mintea și sufletul. Mintea te ajută să pătrunzi
cântecul, mâinile să-l reproduci, iar sufletul îți va spune
dacă îl cânți cu adevărat. Sufletul este primul tău
spectator. Acum așează vioara sub bărbie, așa cum l-ai
văzut pe Dejan. Pune arcușul pe corzi și privește din nou
fereastra. Ce vezi acum, Jana?
— Grădina, pomii, frunzele și florile.
— Și?
Jana roși, așteptă o clipă în care încercă să-și
schimbe poziția corpului, ridică puțin cotul, așeză arcușul
chiar deasupra celei mai groase corzi, mâna stângă
învălui vioara, iar degetele se desfăcură ca un evantai
deasupra corzilor.
— În geam mă văd pe mine și vioara.
274
— Jana, ai în mână o vioară construită acum mai

bine de o sută de ani de unul din cei mai vestiți lutieri
francezi. Destinul a adus-o în brațele tale. Să nu uiți să o
respecți ca pe o comoară, să o iubești ca pe o soră, să-i
simți sunetele așa cum îți simți fiecare clipă a vieții.
Acum lasă arcușul să alunece pe fiecare coardă și
privește conturul tău din geam. Ascultă cu întreg trupul
sunetele. Închide ochii și privește cu mintea. Imaginează-
ți florile din grădină și încearcă să le dăruiești sunetele
viorii. Combină sunetele să faci un buchet de trandafiri,
lasă-le să plece din vioară dincolo de grădină, să caute
înaltul cerului.
În hol, Vladimir și Vojislav stăteau cuprinși de
nerăbdare. O vreme, din camera alăturată, niciun zgomot
nu le atrase atenția. Sperau să audă sunete, vorbe
dojenitoare sau de laudă, dar nimic nu le deranjă
așteptarea. Vladimir luă cutia viorii și o deschise, privind
amuzat înscrisul din interior.
— Bunicule, în ce limbă sunt scrise cuvintele
acestea?
— Mai încet, Vladimir. Scrie în germană, arabă și
turcă.
— Și ce scrie?
— În germană scrie:
„Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!
Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!”.
— Așa cum sunt eu cu Jana. Pare ca un legământ.
Oare ei au cântat la această vioară? De când este scrisul?
— Nu știu. Părintele spune că este o vioară foarte
veche, valoroasă. Așa că ai grijă să nu strici cutia.
275
Silviu Crăciunaș
Vladimir tocmai încerca cu un deget să pătrundă

într-o deschizătură mică din materialul care căptușea
interiorul cutiei. Vorbele bunicului aproape îl făcură să
renunțe, dar curiozitatea era mai puternică. Împinse
degetul mai mult, apoi încercă să-și strecoare mâna prin
spărtura lărgită. Degetele sale simțiră un obiect tare în
moliciunea stofei. Victorios, ridică ochii spre bunicul său
și exclamă.
— Bunicule, în vioară este ascuns un caiet!
Vojislav luă cutia și desprinse ușor cusătura. Un
caiet frumos se ivi din interiorul cutiei. Pe copertă era
scris caligrafic „Viața unei viori”. Dinspre cameră
începură să răzbată sunete. Cei doi priveau încremeniți
ușa. Se auzeau doar sunete răzlețe, din ce în ce mai
articulate. Mai lungi, scurte, grave, ascuțite. Păreau să
străpungă liniștea fără nicio noimă. Doar sunete care
uneori zgâriau auzul. Apoi, acestea se cuprinseră ca într-
un tot melodios, ușor întretăiat de pauze scurte în care
păreau să se ascundă căutările încă nedeslușite ale
frumosului. Prima lecție de muzică se încheiase. Jana
apăru în ușă cu obrajii învăpăiați de emoție.
Se lăsase înserarea peste casa parohială. Mii de
licurici pândeau venirea nopții pentru a-și revărsa cu
iubire concertul nocturn. O vioară tocmai își destăinuise
tainele răsfirate într-o existență tumultoasă. Alături de
caiet, pe pagina unui ziar, un anunț încercuit cu roșu,
aștepta o decizie. De când venise Vojislav prima dată la
el cu vioara, cuvintele din interiorul cutiei îi atraseră
atenția. Știa că mai văzuse pe undeva acest legământ.
După ceva căutări, găsise ziarul. Un anunț care se repeta
lunar.
276
Familie americană, cu origini germane, caută o vioară

construită de Jean François Aldric în 1827. Vioara,
dincolo de valoarea sa, este o amintire prețioasă de
familie. În interiorul cutiei este scris un text în limba
germană, arabă și turcă. Am dori să răscumpărăm
vioara, eventual oferind o vioară cu valoare similară și
recompensă. Orice informație va fi bine primită la
adresa
roger.krosler@yahoo.com
Privirile preotului se mutau nehotărâte între anunț
și caiet. Acum, după ce a citit povestea viorii, era greu să
mai amâne luarea unei decizii. Va trebui să răspundă
anunțului. Doar că în sufletul lui, indiferent de ce va
decide bătrânul Milić, nu putea să găsească cuvintele
potrivite nici pentru familia Krosler și nici pentru micuța
Miljana.
277
Silviu Crăciunaș
37. Viața unei viori
— Ailin, am primit un mesaj de la tata. Va veni

acasă chiar în această săptămână.
— Va fi aici la petrecerea ta?
— Da. Nimic nu poate fi mai minunat.
— Poate doar trandafirii?
— Ailin, mă necăjești.
Cele două se îmbrățișară prelung.
— Ce m-aș face fără tine, Ailin?
— Sigur tatăl tău ar fi mai aproape de tine, Cathy.
Uneori îmi vine să-i spun că voi pleca doar pentru a-l
obliga să-și părăsească serviciul.
— Poți să-i spui, dar va trebui să rămâi cu mine.
Știi ce cred eu, Ailin?
— Nu, Cathy. Chiar nu știu.
— Cred că tata s-ar fi speriat dacă i-aș fi mărturisit
despre trandafiri. Poate chiar m-ar fi certat.
— De ce crezi acest lucru?
— Îmi scrie des, dar aproape mereu la fel. Cred că
el nu știe că am crescut. Vreau să spun că tu te-ai obișnuit
zi de zi cu mine, pe când el a rămas în minte cu o
icoană alb-negru ștearsă de timp. Fata căreia îi scrie nu
mai sunt eu, Ailin.
Ailin se întoarse ușor și, pe ascuns, își șterse o
lacrimă. Simțea că nepoata ei avea dreptate și acest lucru
îi dădea frisoane.
— Cathy, cred că noi trei ar trebui să facem o
călătorie lungă. Așa ai petrece mai mult timp cu tatăl tău.
278
— Să nu-mi spui că vrei să mergem în Germania.

— De ce nu? Acolo m-am născut, am putea să ne
cunoaștem mai bine rădăcinile. Oricum toată lumea ne
consideră germani.
— Pentru mine ar fi extraordinar. Poate vom găsi
vioara familiei.
— Hai să nu mai visăm. La culcare acum! S-a făcut
târziu, domnișoară!
Ailin rămase singură. Lăsă doar lampa de birou să-i
lumineze camera. Descuie un sertar și scoase două
fotografii. Doi tineri îmbrățișați aruncau din cele două
poze raze de fericire. O fericire intensă, dar atât de scurtă.
Se întreba mereu dacă a procedat bine cerând ca pe
certificatul de naștere al fiului ei să apară numele ei de
familie. Cathy s-ar fi numit acum Cathy Johnson și nu ar
mai fi fost privită ca o refugiată, așa cum s-a simțit ea de
multe ori.
— Ailin, nu mi-e somn.
Ailin se întoarse spre nepoata sa. O privi cu
oarecare supărare câteva clipe, după care, zâmbind, îi
spuse:
— Vino aici, Cathy. Vreau să-ți arat ceva.
Cathy se cuibări în brațele bunicii sale și privi
îndelung cele două fotografii.
— Ești tu, Ailin?
— Da, Cathy, iar el este bunicul tău. Cred că îi
semeni puțin. Este timpul să-ți știi și rădăcinile
americane. Adevărat, destul de sărac reprezentate.
— Cum se numea bunicul meu?
— Mike. Mike Johnson.
279
Silviu Crăciunaș
— Deci tatăl meu și cu mine ar fi trebuit să ne

numim Johnson?
— Așa este Cathy. Destinul însă a hotărât altfel.
Am fost împreună doar o săptămână. El a plecat în
Vietnam. Era aviator, la fel ca tatăl tău.
— Ce bine că nu sunt băiat.
— De Crăciun, ar fi trebuit să primească o
permisie. Urma să ne căsătorim. Nu a mai venit. A murit
cu o zi înainte de a pleca, iar eu l-am născut pe tatăl tău.
Nici măcar nu știa că sunt gravidă.
Se lăsă o tăcere prelungă, apoi Cathy îi întinse
fotografiile.
— Ailin, vrei să punem aceste fotografii pe perete?
Mi-aș dori să le privesc din când în când.
— Așa vom face, Cathy. De astăzi suntem ceva
mai mult americani, decât germani.
Cele două urcară la etaj. Cathy o trase de mână spre
camera ei.
— Hai să dormim împreună, bunico.
Maiorul Krosler deschise calculatorul. Era o seară
ca oricare alta. Orele de simulare, zborul de după masă,
ședința de analiză a zborului, mica repriză de distracție la
club. Toate acestea îi țineau departe gândurile de orice
lucru legat de familie. Dar odată ajuns în micul lui
apartament din baza militară, mintea îi zbura spre casa
din Denver. Stătea uneori nespus de mult în fața
calculatorului încercând în zadar să dea frazelor aspectul
unui dialog. Ar fi dorit să o întrebe pe Cathy atât de
multe lucruri, dar fiecare întrebare cerea un răspuns pe
care nu era pregătit să și-l asume. Simțea că acum, în
doar câteva luni, Cathy ar fi putut să se schimbe, să fie un
280
alt om, iar percepția sa nu mai reușea să fie

convingătoare. Acest lucru îl tulbura și îi însoțea
gândurile adânc în noapte. Măcar dacă nu ar fi această
diferență de fus orar. Ar fi putut să-i telefoneze. Dialogul
s-ar fi înfiripat atât de normal încât ar fi fost ca și cum ar
fi stat unul în fața celuilalt. Ecranul se lumină și mesajele
necitite răsăriră unul câte unul. Le urmări fără prea multă
tragere de inimă. Ori de câte ori primea un mesaj simțea
că dacă nu îl deschide imediat nu are conștiința încărcată
pentru întârzierea răspunsului. În fine, găsi și mesajul de
la Cathy. Îl deschise repede și îl citi de mai multe ori. O
nouă invitație la un concert organizat la colegiul din
Columbine. Doar că acum Cathy părea să vorbească de
întreg programul. De obicei se mărginea să-i spună doar
despre piesa pe care o pregătea ea pentru concert, iar
acum apare și un pianist. Chiar și numele lui. Rămase pe
gânduri și hotărî să amâne răspunsul pentru ziua
următoare. Avea simțământul vag că printre cuvinte se
ascunde o undă de trăire nouă pe care nu o mai simțise la
fiica lui. Închise mesajul și se pregăti să închidă aplicația
când ochii îi căzură pe un mesaj tocmai intrat în căsuță.
Era o adresă necunoscută. Un nume absolut străin. Îl
deschise. Era un text în germană. Inima îi tresări. Avea în
față mult așteptata veste despre vioara bunicii sale.
Domnule Krosler,
Numele meu este Boris Stojanovich. Sunt preot în

orășelul Surdulica din Iugoslavia. Am reținut anunțul
dumneavoastră datorită acelui legământ scris în
germană, arabă și turcă, iar întâmplarea a făcut ca după
281
Silviu Crăciunaș
ceva vreme să am în mână vioara pe care o căutați.

Pentru început, vă asigur că atât vioara cât și cutia sunt
într-o stare perfectă. Nu știu dacă aveți cunoștință de
faptul că în cutia viorii era ascuns un caiet pe coperta
căruia scrie „Viața unei viori”. Este povestea viorii, sau
mai bine spus sunt întâmplările la care această vioară a
fost martoră de-a lungul timpului, încă din momentul în
care a fost construită. Primele povestiri aparțin doamnei
Carolinne Krosler, născută Massel. Interesant este că
această vioară, deși a avut mulți proprietari, nu a fost
vreodată vândută. Fie a fost dăruită, fie a fost găsită. Ca
să nu intru în amănunte, vă scriu doar pe scurt lista
proprietarilor și împrejurările în care a fost transmisă.
În 1827 a fost construită de Jean-François Aldric și
dăruită unui copil orfan, Cristophe Vaubernier, care i-a
fost alături până la moarte. Cu moștenirea lăsată de
părintele lui adoptiv, Cristophe urmează Conservatorul
din Viena beneficiind și de o bursă acordată de banca
Sal. Oppenheim. În semn de recunoștință, în timpul unui
act de eroism dedicat efortului de pacificare dintre
francezi și prusaci, îl întâlnește în noiembrie 1870 pe
Albert von Oppenheim căruia îi dăruiește vioara sa.
Aceasta rămâne în proprietatea familiei Oppenheim
până în 1920 când baronul Max Freiherr von
Oppenheim, prieten bun cu familia Krosler, o dăruiește
tinerei Ailin Krosler care tocmai absolvise cursurile
Conservatorului de Muzică din Köln. Deși foarte
talentată, ea a ales să predea muzica la școala din
cartierul Die Bache. În timpul inundațiilor din 1926, își
sacrifică sănătatea salvând copiii din școală și moare de
pneumonie în același an. Vioara este purtată de ape și
282
este găsită de Johanna Mosler, una din elevele lui Ailin.

Întâmplarea face ca Johanna să-l cunoască pe Johan
Krosler, verișorul Ailinei, și, chiar înainte de a pleca în
America împreună cu soțul ei, Raul Reuven Massel în
1931, o înapoiază familiei Krosler. Cu ocazia plecării în
America, Johan Krosler o cunoaște pe sora lui Raul,
Carolinne Massel cu care se căsătorește. Carolinne, și
ea absolventă a unei școli de muzică, primește vioara de
la soțul ei. Fiind evreică, în 1938 Carolinne este nevoită
să se ascundă și atunci a început, în clipele de
singurătate, să redacteze povestea viorii așa cum i-a fost
povestită de soțul ei. Cu ajutorului unui preot, reușește
să se refugieze în Austria unde o va naște pe Ailin
Krosler. În timp ce trecea frontiera, vioara este
abandonată pe lacul Königssee și ajunge la Maria Zeher,
originară din Salzburg. Maria, împreună cu fratele ei, un
fost ofițer SS care de fapt a confiscat vioara, o ajută pe
Carolinne să se îmbarce clandestin împreună cu fetița ei,
Ailin, pe vasul TS Bremen în 1939. Carolinne îi lasă
Mariei vioara. Ulterior, aceasta se mută la Viena unde
locuiește la hotelul doamnei Odette și o dăruiește
nepotului acesteia François Wödl, un copil extrem de
talentat, dar aflat în atenția unor experimente medicale
ale naziștilor. Pentru a scăpa de posibile experimente
traumatizante, doamna Odette împreună cu nepotul ei
încearcă să se refugieze în Franța. Ultimele notițe din
caiet sunt scrise de François în 30 mai 1943, în timpul
staționării trenului în gara din Köln. Se pare că François
a fost victima bombardamentului masiv efectuat de
englezi în acea noapte. Din acest moment, nu s-a mai
știut nimic despre vioară până în 1997, când a fost găsită
283
Silviu Crăciunaș
ascunsă într-o casă din Köln, la demolarea acesteia. Un

prieten al proprietarului, un muncitor originar din
Surdulica care l-a ajutat la demolare, a primit în semn de
recunoștință vioara găsită. El i-a dăruit-o nepoatei sale,
Miljana. Domnule Krosler, vă înțeleg dorința de a
recupera această vioară, dar fără consimțământul noului
proprietar nu pot să vă dau adresa sa pentru a-l
contacta. Miljana este profund ataşată de vioară şi,
oricât de mult i-aş explica eu insemnătatea ei pentru
familia dumneavoastră, despărțirea de ea i-ar provoca
multă durere.
Sunt însă convins că acest caiet are pentru familia
dumneavoastră aceeași valoare cu vioara și am toată
deschiderea pentru a vi-l transmite. Având însă în vedere
conjunctura nefavorabilă în care Iugoslavia se află, o să
vă trimit, din motive de siguranță, doar o copie a
caietului. În acest sens, vă rog să-mi transmiteți o
adresă poștală la care să-l expediez.
Cu stimă, preot Boris Stojanovich
Maiorul Krosler deschise repede aplicația de

localizare a localităților și tastă Surdulica, Iugoslavia.
Toate informațiile despre localitate se perindară prin fața
lui pe ecran. Un orășel de munte în sud-estul Serbiei, cu o
populație de aproximativ 10000 de locuitori, majoritatea
sârbi, cunoscut pentru festivalul de folclor Vlasinsko
Leto. Ca un defect profesional, parcurse și coordonatele
geografice: 42°41'30"N, 22°10'E. Apoi se grăbi să
răspundă.
284
Domnule Stojanovich,
Mesajul dumneavoastră mi-a produs o foarte mare
bucurie. Știam de existența caietului, dar nu speram ca el
să se mai fi păstrat. Deoarece ați citit textul, simt nevoia
să aduc câteva lămuriri în privința relației dintre rudele
mele care sunt menționate în caiet. Johan Krosler și
Carolinne Krosler sunt bunicii mei, iar Ailin Krosler este
mama mea și avea mai puțin de un an când s-a îmbarcat
clandestin pe vapor pentru a pleca în America. Eu am o
fiică de 15 ani, Cathy, care se pare că a moștenit talentul
bunicii ei și a surorii de suflet a bunicului meu, Ailin
Krosler. În fapt Johan și Ailin erau verișori, mamele lor
fiind surori. Cum mama Ailinei a murit la nașterea fiicei
sale, aceasta a fost adoptată de familia Krosler și cei doi
au crescut împreună. Prima parte a vieții și-au petrecut-
o în Siria pe șantierul unei căi ferate. De aici, textul scris
în germană, arabă și turcă, ca un legământ făcut de cei
doi în fața nefericirii cauzate de pierderea tatălui lui
Johan în urma unui accident. După acest eveniment trist
s-au întors în Germania, unde, cu ajutorul financiar al
băncii Sal. Oppenheim, și-au desăvârșit studiile. Cutia
viorii i-a fost dăruită lui Ailin de către bunicul meu, care
a ținut să o personalizeze afectiv prin inscripționarea
acelui legământ. Din păcate, conflictul dintre statele
noastre mă împiedică să pot iniția o vizită în Surdulica și
mărturisesc că vă sunt recunoscător dacă veți trimite o
copie a caietului. Iată adresa la care vă rog să expediați
coletul:
Ailin Krosler
21 East Chenango Avenue, Denver, Colorado, USA
285
Silviu Crăciunaș
În ceea ce privește vioara, sigur sunt conștient că

legal vioara nu ne mai aparține, deci va rămâne la
latitudinea dumneavoastră să hotărâți când veți aborda
această problemă cu familia Adrijanei. Sincer, sunt
fericit că această vioară mai există și produce bucurie și
pasiune unui copil de aceeași vârstă cu a fetiței mele. Îi
doresc din tot sufletul Adrijanei să se bucure de farmecul
muzicii pe care această vioară îl poate dărui.
Cu toată considerația, Roger Krosler
286
38. Petrecerea
Trecuse ceva vreme de când Miljana începuse

lecțiile de vioară și iată că primul cântec făcea concurență
trilurilor păsărilor ce-și construiseră cuiburi în păduricea
aflată chiar la capătul străzii Jovina. Atrase de resturile
de hrană din curtea casei se hazardau deseori în arborii
din grădină și așteptau răbdătoare ca oamenii să se
retragă în casă pentru a se năpusti spre foișor. Doar că, de
câteva zile, Miljana se încăpățâna să întârzie aici seară de
seară pentru a repeta.
— Haide, Jana! La culcare! Crezi că vioara se
învață așa de repede?
— Știi că vreau să pot cânta la vioară, la petrecere.
Mai lasă-mă un pic, te rog.
O discuție care se repeta mereu.
— L-ai invitat și pe Dejan? întreba mereu Vladimir
ca să o necăjească.
— Nu-i treaba ta!
— Ce o să zică prietenii tăi, dacă chemi un țigan la
petrecere?
— Dejan este în primul rând prietenul meu. Știi
bine că o să-l chem.
— Poate vrei să spui iubitul tău.
Urma o cursă prin grădină din care Vladimir se
alegea cu câteva palme plasate după cap de către Jana.
La câteva ore după miezul nopții, telefonul cu
circuit închis începu să sune strident. Maiorul Krosler
aprinse lumina și ridică receptorul. Un astfel de telefon
287
Silviu Crăciunaș
nu era deloc binevenit. Era varianta modernă a alarmei

din armată. Câteva secunde în care, pe măsură ce asculta,
pe fața maiorului apărea o grimasă adâncă.
— Dar mi s-a acordat o permisie.
— Îmi pare rău, dar orice alte ordine au fost
anulate.
Colonelul Krosler se uită la ceas. Avea o oră la
dispoziție să-și pregătească lucrurile. Foarte puțin timp
pentru a scrie un e-mail fiicei sale și o mare problemă
legată de ceea ce o să-i scrie. Nu avea vreme să-și
conceapă mesajul, iar efectul, indiferent de conținut, va fi
același. O mare deziluzie pentru fiica sa. Măcar va putea
să le dea și o veste bună, găsirea viorii. Știa că atâta timp
cât va ține misiunea nu va mai putea comunica cu
familia.
Atmosfera la micul dejun nu era deloc
îmbucurătoare. Cathy avea ochii roșii de plâns iar Ailin
nu știa ce să mai spună. Orice cuvinte nu făceau decât să-
i sporească durerea. Cel mai bine era să aștepte până
nepoata ei își va consuma necazul prin lacrimi.
Ajunsă în autobuz, Cathy se așeză pe scaunul ei.
— Ce s-a întâmplat, Cathy? întrebă îngrijorat
Ronny.
— Tata! Tata nu va mai veni la petrecere.
Restul drumului se desfășură în tăcere.
Zilele zburau unele după altele, iar Cathy și
Miljana făceau ultimele pregătiri pentru petrecere.
Cântecul Miljanei era din ce în ce mai articulat,
păsărelele tot mai supărate, surâsul revenise pe chipul lui
Cathy care aștepta cu nerăbdare venirea fiecărei dimineți.
288
Un grup de fete și băieți, îmbrăcați de sărbătoare,

veneau gălăgioși pe strada Jovina. Aveau buchete de flori
și mici pachețele îngrijit ambalate.
— Fetelor, este chiar adevărat? Jana a invitat un
țigan la petrecere?
— Boris, nu te prefă că nu-ți pasă. Știm că o placi
pe Jana. Răspunse una din fete.
— Dacă vrei să ai vreo șansă, apucă-te să studiezi
vioara! adăugă o alta.
Cele două fete continuară să chicotească.
— Tu îl știi?
— Da! Într-o zi a așteptat-o la școală. Când l-a
văzut, a roșit toată. Ceva, ceva sigur este!
— Am auzit că a fermecat-o cântând la vioară.
— Și eu mi-aș dori un prieten care să știe să facă și
altceva decât să joace fotbal.
Curtea era generos luminată de un soare de
primăvară, băieții se repeziră la calculatorul care era deja
montat în curte și tăbărâră pe Vladimir cu CD-urile de
muzică aduse. Fetele se grăbiră să aranjeze florile primite
de Jana aruncând din când în când priviri fugare spre
poartă.
— Crezi că o să vină?
— De ce nu! Dacă l-a invitat...
— O să-l rugăm să cânte la vioară.
— Cred că și Jana are o surpriză pentru noi!
— Ce fel de surpriză?
— Păi, o să fim primii ei spectatori. Va cânta la
vioara ei.
Se opriră toate din treabă când, în mijlocul porții,
apăru un tânăr brunet cu o privire pătrunzătoare. Doar
289
Silviu Crăciunaș
câteva clipe aruncă spre grupul din curte o cătare

îndrăzneață dând impresia unui tânăr plin de sine, după
care aplecă ochii învârtind fără rost un trandafir alb în
mână. Jana se avântă spre poartă sub privirile oarecum
dezaprobatoare ale băieților.
— Haide, Dejan.
Dejan se lumină la față și cu un zâmbet larg îi oferi
trandafirul. Jana îl sărută pe față și îl conduse de mână
spre grup.
— El este Dejan, prietenul meu! spuse ea și se
grăbi să pună trandafirul într-o vază mică liberă.
— Chiar cânți la vioară? întrebară fetele. Dar
băieții nu-l lăsară să răspundă și adăugară:
— Dar voi obișnuiți să cântați doar la alămuri.
Dejan le zâmbi și, fără să se mai simtă stingher, le
răspunse tuturor.
— Cântecul unei viori poate fi cea mai
convingătoare declarație de dragoste.
Mașinile se opriră unele după altele pe East
Chenango Avenue. Încet-încet, aleile din fața casei
deveniră neîncăpătoare. Băieții se refugiară pe micul
teren și începură să arunce la coș.
— Cathy, cum de ai putut să lași coșul de baschet
acolo? Monștrii ăștia vor puți a transpirație și adio dans.
Ailin auzi nemulțumirea fetei și se strecură spre
teren. Într-un moment prielnic, prinse mingea.
— Regret băieți, astăzi singurul sport admis este
dansul.
Băieții priviră bosumflaţi spre bunica Ailin și,
nemulțumiți, se întoarseră spre grupul de fete.
290
Din spate se apropie un tânăr spre care băieții

aruncară o privire nu tocmai prietenoasă. Cathy se repezi
spre poartă și trecu în mare viteză pe lângă Ronny
lăsându-l cu mâna în care avea trandafirul în aer.
— Domnule Talbot, domnule Talbot!
— Da, Cathy! Ce s-a întâmplat?
Cathy se codi puțin, apoi privindu-l drept în ochi îl
întrebă rugător:
— Domnule Talbot, ați putea să rămâneți și
dumneavoastră la petrecere? Vă rog frumos!
— Sigur vrei asta, Cathy? Nu se supără prietenii
tăi?
— Sigur vreau. Bunica este singură și i-ar prinde
bine un ajutor.
— Atunci, cu plăcere, Cathy. Voi rămâne.
Cathy se întoarse spre Ronny și până ca acesta să se
dezmeticească, îi luă trandafirul din mână și îl sărută pe
obraz.
— Mulțumesc, Ronny! Vino să te prezint.
Din grupul de oaspeți se auzi o voce nu tocmai
primitoare.
— Dar este șoferul autobuzului nostru.
Timpul zbura repede pe ringul de dans improvizat
în curte. Vladimir se ocupa cu multă pasiune de
schimbarea CD-urilor și aștepta cu nerăbdare ca tinerii să
obosească și Jana să-și facă intrarea cu vioara ei. Era tare
mândru de sora lui și aștepta acest moment la fel de mult
ca bunicul Vojislav. Dejan se uita din ce în ce mai des la
ceas. Mai erau câteva minute până la ora 5. Se apropie de
Vladimir și opri muzica.
291
Silviu Crăciunaș
— Jana, pe lângă trandafir, doresc să-ți mai fac un

mic cadou de suflet. Te-am întrebat deunăzi dacă știi să
valsezi.
Jana roși puțin și privi amenințător spre Vladimir.
Acesta surâse, aducându-și aminte că în ultima
săptămână, Jana îl rugase pe tatăl ei să o învețe să
danseze vals.
— Sigur i-a spus că știe! gândi el.
Dejan deschise radioul și-l fixă pe lungimea de
undă a postului local de muzică. O voce de femeie tocmai
anunța un program de muzică la cererea ascultătorilor.
De această dată, prima melodie, deși foarte
cunoscută, nu este interpretată de un muzician consacrat
ci de un tânăr venit special să o înregistreze pentru
prietena lui, Miljana Milic. La mulți ani, Miljana! Dejan
Usjinovic va cânta pentru tine Vals sentimental de
Ceaikovski.
Din difuzor se prelinse ușor sunetul unei viori.
Dejan se îndreptă spre Jana. Cei doi se pierdură în lumea
muzicii, departe de aplauzele fetelor care priveau pe furiș
spre băieți. Într-un târziu perechile se formară și inimile
începură să bată la unison. Doar Vladimir privea distant
și în sinea sa își jura că nu va capitula vreodată în fața
vreunei fete.
Veselia atinsese cote maxime în curtea vilei. După
un șir de glume și multe prăjituri și sucuri, fetele cerură
ca băieții să înceteze cu prostiile lor și cerură să asculte
muzică. Ușa spre salon era larg deschisă și din salon se
auziră primele acorduri ale pianului. Se uitară unii la alții,
iar una din fete o întrebă nedumerită pe Cathy.
— Bunica ta cântă la pian?
292
Cathy, și ea la fel de nedumerită, răspunse sec.

— Nu! Nu cântă!
Toți se întoarseră spre Ronny.
— Tatăl tău?
Acesta dădu afirmativ din cap.
— Dar este șoferul școlii!
— Tata este pianist la Filarmonica din Denver, dar
a pierdut un pariu din cauza mea.
— Ce fel de pariu?
— Cu mama! Dacă nu câștigam la un concurs era
obligat să-și mai ia o slujbă timp de un an.
— Și?
— Din fericire, nu am câștigat concursul iar tata s-a
angajat ca șofer. Așa am putut să o cunosc pe Cathy.
Ronny și Cathy se ridicară și se prinseră în dans.
După câteva clipe se desprinseră. Ronny se îndreptă spre
una din fete, iar Cathy spre un băiat. Urmau pașii ușori ai
valsului până când fiecare partener devenea stăpân pe
mișcări, după care fata și băiatul erau împerecheați, iar
Ronny și Cathy urmau același ritual cu altă pereche.
Curtea devenise un ring de dans sub privirile fericite ale
bunicii Ailin.
293
Silviu Crăciunaș
39. Aprilie, 1999
Marți, 20 aprilie 1999 – Colegiul Columbine,

Denver
ora 8:00 — Începe o zi obișnuită de școală.
ora 11:10 – Doi tineri își parchează mașinile într-o
parcare apropiată de colegiu. Coboară din mașini, scot
din sacoșe câteva arme pe care le ascund asupra lor. Se
apropie de intrarea în restaurantul liceului și așteaptă.
ora 11:14 – Pe un teren din apropiere explodează o
bombă provocând un incendiu. În câteva minute,
pompierii sosesc la fața locului. Cei doi tineri profită și
intră în restaurant. Plasează două bombe ascunse în
sacoșe. Se întorc la una din mașinile lor. Bombele erau
setate să explodeze la ora 11:17.
ora 11:17 – Exploziile nu se produc. Cei doi iau cu
asalt scările intrării din vest a liceului, cu armele la
vedere.
ora 11:19 – Primele focuri de armă răsună în
curtea liceului. O tânără de 17 ani este omorâtă pe loc,
alături un coleg este rănit. Cei doi îndreaptă armele spre
grupul de elevi așezați pe iarbă și trag. O profesoară
observă scena și, crezând că este vorba de o glumă, le
spune celor doi tineri să înceteze. Cei doi trag asupra ei și
o rănesc. Profesoara reușește să se refugieze în bibliotecă
și anunță poliția.
ora 11:24 – La fața locului ajunge un ofițer de
poliție care are primele schimburi de focuri cu atacatorii.
Solicită întăriri. Profitând de faptul că ofițerul rămâne
294
fără muniție, cei doi intră în clădire și se îndreaptă spre

bibliotecă, ucigând alți tineri.
ora 11:29 – Măcelul continuă în bibliotecă. Zece
elevi mor în șapte minute.
Într-o altă aripă a liceului, în sala de muzică, un
grup de elevi și profesori sunt adunați pentru a asculta
interpretările unor tineri talentați. Era o lecție
demonstrativă la care fuseseră invitați și elevi de la alte
școli, cunoscuți pentru virtuozitatea lor. Printre ei, Cathy
Krosler și Ronny Talbot. Concertul era programat să
înceapă la ora 12. Cathy și Ronny, ajunși mai devreme,
profită de timpul rămas pentru a vizita biblioteca.
Miercuri, 21 aprilie 1999, publicația Los Angeles
Times
Tineri înarmați ucid până la 23 de elevi în 4 ore la
un liceu
Tragedie în Colorado
Crimă: Tragedia a îngrozit comunitatea de lângă
Denver și s-a sfârșit prin aparenta sinucidere a celor doi
suspecți. Cei doi au utilizat puști, revolvere și bombe, au
spus martorii.
Articol de Julie Cart, Eric Slater și Stephen Braun
Littleton, Colorado. – Râdeau și ucideau. Marți,
doi tineri îmbrăcați în haine negre au tras cu pistoalele
și au aruncat bombe spre colegii lor dintr-o școală aflată
într-o suburbie a orașului Denver, umplând școala cu 23
de cadavre și rănind cel puțin 25 de tineri. Agresorii,
tineri plini de resentimente, fascinați de cultura
paramilitară, au reușit să țină la distanță trăgătorii de
elită ai poliției mai mult de patru ore, după care s-au
sinucis. Ziua de groază, pregătită cu sânge rece, a
295
Silviu Crăciunaș
început cu o suită de explozii și s-a sfârșit prin

transformarea școlii într-un mormânt...
Aproape zilnic, aviatorii petreceau ore în șir în
aparatele de zbor. Pe ecranul unui monitor apăreau
coordonatele țintelor și eventuale instrucțiuni. Doar o
parte din avioane plecau în raid. Cei rămași „acasă”
coborau din aparate așteptând o nouă misiune. De câteva
zile, maiorul Krosler trăia cu impresia că generalul îl
urmărea insistent cu privirea. Atunci când discutau, părea
că o apăsare lăuntrică îi stăpânea vocea. Acest lucru îi
crease o stare de disconfort și hotărî să-l întrebe direct
dacă există vreun motiv de îngrijorare în ceea ce-l
privește. Doar că, în aceeași seară, generalul părăsise
baza din Italia. Zilele se scurgeau lent, gândurile
maiorului Krosler lunecau deseori spre familia sa de la
care nu mai avea nicio veste. Doar plecările în misiune
reușeau să-l desprindă de grijile de părinte. Era însă
suficient să-și amintească privirile pline de apăsare ale
generalului pentru ca acestea să reînvie.
Miercuri 21 aprilie 1999, The Independent
ora 2:15 — Un raid aviatic NATO asupra
Belgradului lovește Usce Business Centre, sediul
Partidului Socialist al lui Milosevic și sediile radioului și
televiziunii
Duminică, 23 aprilie 1999, The Independent
ora 2:50 — Avioanele NATO atacă turnul de
televiziune Avala.
ora 5:00 — NATO lovește o rafinărie în nordul
Novi Sadului, avioanele NATO bombardează ținte în
jurul Pristinei.
Marți, 27 aprilie 1999
296
ora 8:00 — În sfârșit, maiorul Krosler se trezi cu

generalul în fața lui.
— Domnule general! Îmi permiteți să vă întreb
ceva personal?
— Desigur, domnule maior. Dar cred că ar trebui
mai degrabă să vă faceți bagajele.
— De ce?
— A fost reconsiderată fișa dumneavoastră
psihologică. Părăsiți chiar azi misiunea. Sigur, dacă
doriți, veți putea să vă continuați activitatea în cadrul
forțelor aeriene, într-o muncă de birou.
— Nu înțeleg, domnule general.
— Regret profund, domnul Krosler. Sunteți așteptat
de către doctorul Dixon.
— Psihologul?! Dar, de ce?
— Îmi pare sincer rău.
Generalul se întoarse și îl lăsă pe maiorul Krosler
cu mâna sprijinindu-se de avionul său. O undă de vertij îi
cuprinse ființa. Metalul rece al fuzelajului îi îngheța
sufletul. Simțea că ceva rău se întâmplase. Și nu legat de
activitatea sa.
ora 11:00 — Mașina cu maiorul Krosler se
îndrepta spre poarta bazei aeriene în timp ce aviatorii
tocmai își ocupau locurile în aparatele F15 Jet. Pe ecranul
din fața avioanelor apărură coordonatele țintei. Maiorul
Krosler tresări. Mai privi odată, nu se înșela. Erau chiar
coordonatele orășelului unde se găsea vioara lui:
Surdulica.
Miercuri, 28 aprilie 1999, The Independent
NATO a fost acuzată de uciderea a 20 de civili în
orașul Surdulica din sudul Serbiei, ieri când s-a raportat
297
Silviu Crăciunaș
că un avion a aruncat patru bombe în centrul unui

cartier de locuințe. (...) Nu există o reacție imediată a
oficialilor NATO. Un ofițer superior britanic a raportat
anterior că NATO a avut „o zi bună”, în atacurile sale
aeriene asupra Iugoslaviei, enumerând o rafinărie de
petrol și un bloc de birouri din Belgrad, printre
obiectivele care au fost lovite.
Joi, 29 aprilie 1999, The Independent
Război în Balcani: Familii sacrificate în „Doar o
altă greșeală”, de Robert Fisk din Surdulica, Iugoslavia
Ei au fost sfâșiați. Sângele este împrăștiat în jurul a
ceea ce a mai rămas din pivnița casei și peste tot se simte
un miros de carne arsă. La morgă, bucățile de corp nu
au putut fi reasamblate pentru a pune împreună
corpurile fiului său, a nurorii sale și a celor doi nepoți.
(...) Căzut lângă un zid, cu capul în mâini, șiroaie de
lacrimi printre degete. Un supraviețuitor care ar fi vrut
să fi fost mort. O ușă de dulap, din păcate, l-a salvat. O
tânără blondă și-a pus brațul în jurul lui: „Noi nu putem
suporta să te vedem așa” a spus ea plângând la urechea
lui. (...) Fiecare casă de pe strada Zmaj Jove Jovanovica
a suferit stricăciuni în urma exploziei bombei de 2000 lb.
ghidată prin laser (...) O altă „greșeală” NATO. Cât de
des am scris acest cuvânt în ultimele cinci săptămâni?
(...) O doamnă de vârstă mijlocie al cărei prieten a murit
în casa familiei a spus că la 500 de metri spre marginea
orașului erau câteva barăci militare în care nu se găsea
nimic. (...) Totul a fost rapid igienizat. Dar la spital, la
puțin timp după bombardamentele NATO, medicii au
petrecut ore bune să poată potrivi organele a 20 de
trupuri. (...) Surdulica va fi de acum cunoscută ca fiind
298
orașul care a pierdut copiii ei. Ca o ironie teribilă,

strada unde și-au găsit sfârșitul a fost numită după un
poet și medic din secolul XIX ale cărui poezii pentru
copii sunt mult iubite și a cărui tragedie este cunoscută
de orice sârb. I-au murit toți cei șapte copii.
Joi, 29 aprilie 1999, Beta-AFP
Purtătorul de cuvânt NATO, Jamie Shea a admis
că un avion NATO a bombardat o mică zonă rezidențială
din Surdulica, din greșeală. Șaisprezece victime au
rezultat până acum din acest atac, dintre care
doisprezece copii. Shea a spus că o bombă a fost lansată
greșit în timpul atacului asupra unei barăci militare.
Purtătorul de cuvânt NATO a repetat din nou că Alianța
face tot posibilul pentru a evita să producă victime în
rândul civililor. „Cu toate acestea, tehnologia nu este
perfectă și nu va fi niciodată”, a mai spus Shea.
O sursă NATO a declarat că un avion F15 ar fi fost
responsabil pentru pierderile de vieți omenești din
Surdulica, când una din bombele sale ghidate laser a
greșit ținta cu aproximativ cinci sute de metri din cauza
fumului cauzat de explozia unei alte bombe, fum care a
dereglat sistemul de ghidare.
299
Silviu Crăciunaș
40. Epilog
Domnule Krosler,
Pe biroul meu se odihnește pentru totdeauna o
frântură de lemn din trupul unei viori. Un lutier a dorit
să tăinuiască în cutia viorii mesajul său pentru
posteritate. Știa el oare că gândul ascuns cu care a
însoțit vioara sa va invada mintea omului în urma unui
gest de o atât de intensă brutalitate? Altfel cum aș putea
oare să înțeleg cuvintele lui?
„Bucuriile şi durerile nu pot fi despărţite, dar ele
pot fi cuprinse în frumuseţe. Această vioară va trăi
alături de oameni, martor al tumultului pe care oamenii
îl aruncă în lume. Va fi o jucărie a vieţii lăsată în grija
hazardului, iar când lucrarea lui va fi de nesuportat va
înceta să mai trăiască plecând şi ea, vioara, în lumea
amintirilor.”
Vioara dumneavoastră, vioara oferită cu dragoste
omenirii de un lutier îndurerat de faptul că s-a lăsat
pradă orgoliului nemăsurat de a înfăptui ceea ce poate
Dumnezeu nu a dorit, nu a mai îndrăznit să trăiască. A
părăsit lumea muzicii împreună cu fetița care visa să
trăiască prin ea. Nu o plâng pe Miljana. Ar fi nedrept să
plâng un singur copil, când destinele atâtor tineri pe
care nu îi voi cunoaște vreodată sunt înecate în valuri de
sânge. Astăzi îi plâng pe oamenii care nu vor putea ști
niciodată cât de mândri i-ar fi făcut copiii lor plecați
spre ceruri înainte de vreme. Astăzi plâng copiii ce nu
vor ști niciodată ce părinți ar fi putut deveni pentru
300
copiii lor. Azi plâng spiralele de viață frânte prin voința

omului care prea des se ascunde în umbra destinului.
Astăzi l-am omorât pe Dumnezeu, căci mă simt atât de
om încât cred că nu am dreptul să-l port în suflet. Mi-am
omorât credința că noi suntem făcuți din lutul asupra
căruia El a suflat doar iubire. De unde s-au născut în noi
atâtea orgolii, valuri de ură și oceane de nedreptăți?
Urăsc limbile pământului, izvoare ale urii dintre
popoare, urăsc pământul mult prea întins pentru a fi
cuprins doar într-o singură țară, o singură cultură și un
singur crez. Sau poate mă urăsc doar pe mine căci nu
sunt în stare să înțeleg viața și moartea care sunt abătute
din drumul prescris. Urăsc această epocă în care
destinul este o jucărie a vieții și omul hotărăște din
umbră timpul morții. Viitorul moare în fiecare clipă.
Cu stimă și multă durere în suflet, preot Boris Stojanovic
301

Viitorul Moare În Fiecare Clipă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Viitorul Moare În Fiecare Clipă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Viitorul moare în fiecare clipă

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ

Silviu Crăciunaș este doctor în matematică și a fost

Cuvânt înainte ............................................................... 5

30. Timpul cireșelor................................................... 223

Îmi pun deseori o întrebare pe cât de simplă,

lume doar pentru că ei nu au obiceiul să privească

arta scrisului. Dacă nu am reușit pe deplin, vina este

A doua zi, pe biroul lui Raul se găseau câteva

O vioară nu face 5000 de mărci, dar, oricât de indiferent

Înainte ca Raul să spună ceva, fata se întoarse şi,

unde ar fi trebuit să fie de mai bine de o oră. Intră liniştit

2. Strada Jovina, Surdulica, 1999

Ai putea crede că întunericul

Jovan Jovanović Zmaj

— Aşa cum se întâmplă şi, foarte posibil, se va mai

Aşa ar arăta un dialog ponosit de neştiinţa istoriei,

fost inundate de către râurile din zonă prin construirea

zi, trăiesc propriile bucurii, nedoritele tragedii, mereu

Janei era perturbată de huruitul greu al unor camioane ce

Sal. Oppenheim, bancă fondată în 1789 de către

căruia se găsea biroul său. Încăperile contabililor erau

ferată, bani destinaţi educaţiei copiilor care îşi urmau

vorbele se legau repede şi sfârşeau, mereu, în legendele

războiul dus contra Romei. După înfrângerea suferită în

Aici, întâlni două tinere surori de origine turcă.

umpleau grădina de argumente zgomotoase, finalul era

Raul o privea la fel ca în ziua în care primise

interiorul cutiei erau gravate texte scrise în germană,

— Bună dimineaţa, domnule Reuven Massel. Vă

suporte riscurile unei păreri negative privind capacitatea

câteva fotografii, îngrijit înrămate, cu momente ale

de antichităţi. Pentru el, nu vioara era personajul

obişnuită, de vară, lăsa şuviţe negre de păr să curgă pe

Karol Mohler părea a nu înţelege nimic din spusele

încercând să desluşească ce i se întâmplă. Un tânăr,

Ravanastronul a fost inventat chiar de regele Ravana al

inundațiilor încă mai erau vizibile pe pereții școlii. Doar

Baronul Max Freiherr von Oppenheim se simţea

Johan şi Ailin păstrau prin acest dialog amintirea

— Fiule, Domnul a lăsat biserica tocmai pentru a

viorii. Cum poate o vioară, făcută să semene măreţie, să

— Domnule, dacă aţi venit cu intenţia de a

— Este o vioară la care nu am mai cântat de foarte

Din înaltul provei, oamenii rămaşi pe ţărm se

navei au câştigat dreptul de a primi trofeul panglica

Şirul vorbelor se stinse lăsând emoţia să respire în

când am trecut la catolicism, spun însă că mă numesc

în 1911 de Marie Luise Kabel. A sfârşit prin a prelua

Marea lui Atlas, 41,46 latitudine nord, 50,14

Mai încolo, o doamnă, în drumul ei spre

Într-un articol publicat de Chicago Daily Tribune în

scufundat vaporul cu corespondenţă în mijlocul

privirile ţintuiau apusul urmând dâra roşiatică care

conturul vasului. Glas după glas, în neantul nopţii, într-o

Johanna mângâia plicul lăsat de Johan Krosler.

destinului. O rază de lumină ștergea de pe chipul ei

vioara a fost în umbra alegerilor tale și te-a condus spre

oameni realităţile fiecăruia se contopesc într-o realitate

— De ce nu aţi veni la Köln cu noi. Sunt convins

Herschel Feibel Grynszpan

Zilnic, Johan Krosler avea grijă să plece la timp de

În acea dimineaţă totul era tensionat. Cu două zile