147 de ani Serie nouă

de la înființare nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

www.revistatimpul.ro 24 de pagini | 5 lei

Revista apare cu sprijinul Andreea Apostu Marta Caraion Gabriela Vieru

Moldmetal Trading SRL Solaron Construct SRL Bibliografii potențiale: Cheile orfane Corespondență
Originile gândirii europene ale apartamentului 7 de la TIFF 16
de Mircea Eliade 18-19

„Am rămas
același cetățean
din Ștefăneștii
de Jos” (14)
INTERVIU CU
„Nimic nu trebuie să ne împiedice CRISTIAN FULAȘ,
LAUREAT AL
să restabilim adevărul” (12‑13) ACADEMIEI FRANCEZE
PE 2023
INTERVIU CU ALEXANDRU ZUB, DIN 1998,
REALIZAT DE MARIANA SIPOȘ

uN mfir ilustrat de
o
B gdan Suceavfi 6 uR ax ndra eC sereanu 4 aR du Vancu 11 Valeriu eh G rghel 15 nA dreea rP icop
Sumar Editorial
Număr ilustrat de Andreea Pricop
De ce nu ne mai înțelegem între noi,
De ce nu ne mai înțelegem între noi, deși pretindem că vorbim aceeași limbă, Bogdan Crețu 2
Acolo unde singurătatea nu cade cu nimeni la-nvoială, Andi Mihalache 3 deși pretindem că vorbim
Jurnal despre un război putinist (XIII), Ruxandra Cesereanu 4 Bogdan Crețu aceeași limbă
Cu Mircea Nedelciu, într-o „curte interioară” a literaturii, Iuliana Miu 5
„Profesiunea mea de bază: cititor”, Bogdan Suceavă 6
Badminton, Ștefan Manasia 6
Cheile orfane ale apartamentului, Marta Caraion 7 Să fie vreo zece ani de când un prieten scrii- unei crize care se vede cel mai bine prin modul în
„Întâlnirea cu publicul este comunicare energetică“, tor, plecat din țară cu puțin înainte de 1989, mi se care mai știm să ne folosim limba. Sau în măsura
interviu cu pianistul Nicolae Dumitru realizat de Ovidiu Șimonca 8-9 plângea că, atunci când revine în țară și deschide în care accesăm un nivel comun al limbii româ-
Imagine și sens și Gândirea muzicală de Pascal Bentoiu – din nou în librării... televizorul, are impresia că nu mai înțelege limba ne. În mod evident, eșecul sistemului de educație
după 50 de ani!, Laura-Otilia Vasiliu 10 română. Că pur și simplu nu mai e aceeași limbă se vede în rupturile de înțelegere care se tot cască
în care s-a format și-n care și-a scris primele cărți. între diferite comunități ori clase sociale. Abia am
Canto VIII, Radu Vancu 11
Aveam 30 și ceva de ani pe-atunci, îmi dădea mâna asistat la drama intoxicării cu antibiotice a unor co-
„Nimic nu trebuie să ne împiedice să restabilim adevărul”,
să mustăcesc și să pun totul pe seama unei oarecare pii de către mama lor, care nu a înțeles prescripții-
interviu cu Alexandru Zub, Mariana Sipoș 12-13
prețiozități. Acum am 45 și constat tot mai mult că le medicului. Ce vorbesc cei școliți nu mai trece la
„Am rămas același cetățean din Ștefăneștii de Jos”, mă deplasez spre situația lui. oamenii simpli, cu un nivel de educației rudimen-
interviu cu Cristian Fulaș, Ovidiu Șimonca 14 Un lucru trebuie spus clar: nu limba se schim- tar. În 1851, Alecu Russo deplângea aceeași frac-
Ars amandi: trei momente din istoria iubirii, Valeriu Gherghel 15 bă, ci lexicul ei. E partea cea mai permeabilă, care tură între limba pe care o vorbesc „boierii” și aceea
Metafore ale transmiterii, George Bondor 16 absoarbe prompt, dar elimină la fel de repede tot vorbită de „plugari”. Și era tot un fenomen recent,
Libertate, Încă Două Lozuri & alte câteva de la TIFF, Gabriela Vieru 16 ceea ce vine prin diferite filiere la modă. Azi, evi- iscat în urma unei asimilări abrupte de către elite
Monahismul și reprezentarea acestuia în literatura română (3). Insider-ii. dent, lexicul este sufocat de englezisme, pe care nici a unui alt model cultural decât cel care dominase
Tudor Arghezi, Mirel Bănică 17 măcar nu le mai românizăm. Engleza nu se sim- secole la rând. Și noi ne aflăm azi în plină mutație
Bibliografii potențiale: Originile gândirii europene de Mircea Eliade, Andreea Apostu 18-19 te numai la nivel lexical. A pătruns mai adânc: se mentalitară și nu numai. Care se simte din plin la
Kafka, prin el însuși, Mariana Codruț 20 calchiază tot felul de structuri specifice, de felul: nivel lingvistic.
Despre familie și alți demoni, Florina Pîrjol 21 „gen”; „fac o lucrare pe Radu Vancu” (Serios? El Dar cel mai grav mi se pare încă un fenomen:
Prea multă forță și prea puțină gingășie, Mihai Buzea 21 știe?); „face sens”; „Sunt fericit cu noua mea mași- faptul că foarte mulți nu mai reușesc să se facă în-
fericirile de pe versantul suburbiei, Emanuel Guralivu 21 nă” (Gata luna de miere?); „Aveți nevoie de supor- țeleși. Îi asculți, îi citești și pur și simplu nu reu-
Deschideri spre zona noilor afecte, Andrei Hurgheș 22 tul nostru” și tot așa. șești să pricepi ce vor să transmită. Limba a devenit
Prețul actual al păcatului, Marian Victor Buciu 23 Senzația mea este că, sub aceeași influență a un instrument aproximativ, pe care fiecare îl folo-
Școala NU este o prăvălie second-hand, Mihaela Doboș 24 limbii engleze, de multe ori prepozițiile (care indi- sește cum poate. Când expresia este tulbure, nici
că o bună orientare a gândirii, oricât nu ar avea ele gândirea nu este limpede. Aici este clar vina școlii.
funcție sintactică) sunt plasate în discurs în mani- Reintroducerea orelor de gramatică, dar nu ca la
Editor: Asociația „Oamenii Timpului”
eră dadaistă. Creangă, cu mi-ți-i-ni-vi-li, este absolut necesară.
Redactor‑șef: Bogdan Crețu Ultima variantă a DOOM-ului a înregistrat După cum necesară este readucerea lecturii prin-
Secretar general de redacție: Ana‑Maria Roșca multe dintre aceste fenomene. Sigur, destui s-au tre reflexele, ca să nu spun obligațiile elevilor. Lip-
Redactor coordonator: Lorena Marciuc opărit și s-au plâns că Academia strică limba. Câtă sa lecturii face ca un tânăr să nu aibă acces decât la
Redactori: Darius Brașov, Amalia Carciuc, Cristina‑Claudia naivitate: lingvistul nu e un milițian cu un carnet nivelul epidermic al limbii, acela care se folosește
Ciobotaru, Anastasia Fuioagă, Andrada Strugaru, de procese verbale la el, ci un specialist care observă în cercul său. Literatura e suma, sinteza, nivelul de
Cătălina Suditu, Gabriela Vieru uzul larg al limbii și-l analizează. maximă expresivitate care se poate atinge prin in-
Administrare site și redactor web: Paul Iordache Dar nu asta e problema cea mai mare. În dife- termediul unei limbi. E cel mai bun antrenament
Tehnoredactare: Image Impact rite epoci, lexicul importă elemente din limba cul- pentru calibrarea inteligenței. Și pentru gândirea
Tipar: Tipoart Idea Studio SRL turii/ sistemului politic/ polului de putere la care critică. Școala nu trebuie să reducă orele de litera-
Director executiv Proiectul Timpul: Ovidiu Șimonca se raportează. Ori își creează politici lingvistice în tură la reproducerea unor clișee anoste, ci să stimu-
Director Proiectul Timpul: Mihai Vacariu funcție de interesul ori orientarea ideologică domi- leze confruntarea directă, cât mai curajoasă, dintre
nantă. Așa ne-am latinizat excesiv cu Școala Arde- mințile și sufletele proaspete, dintre curiozitatea
Adresa redacției Iași: leană, ne-am franțuzit odată cu pașoptiștii, ne-am încă netocită a adolescentului și provocarea inepu-
Str. Pantel 2; Iași, cod poștal 700326; rusificat după 1945 și ne englezim năuci acum. izabilă a literaturii.
telefon: 0332 802 536 Limba este și o electrocardiogramă ideologică. Fără asta, vom ajunge să nu ne mai înțelegem
Adresa redacției București: Și mai e ceva foarte important: un semn foar- între noi, deși pretindem că vorbim aceeași limbă.
te clar al nivelului de educație. Ne aflăm în miezul Ori deja am ajuns.
Str. Știrbei Vodă nr. 95, București; cod poștal: 010108;
telefon: 0728 619 559
E‑mail: contact@revistatimpul.ro
Website: www.revistatimpul.ro
ISSN–L 1223‑8597 La pluie, la Institutul Francez
ISSN 1223‑8597
din România la Iași și în revista Timpul
Conturile Asociaţiei „Oamenii Timpului”
Lei: RO67BTRLRONCRT0669982301
La sfârșitul primăverii, Institutul Francez din Ro-
Revista și proiectul TIMPUL sunt susținute de mânia la Iaşi a deschis expoziţia La pluie a artistei An-
Editura Revistei Timpul dreea Pricop (născută în 1986), prezentată la vernisaj
de prof. univ. dr. Cristian Ungureanu.
Proiect susținut de Majestatea Sa Margareta,
După proiectul Sunshine, Ploaia/La pluie se con-
Custodele Coroanei române struieşte ca un complement, aducând în spaţiul-miez
Revista „Timpul” se vrea un spațiu al dialogului și găzduiește al francofoniei de la Iaşi o experienţă vizuală inedită.
puncte de vedere diferite. Responsabilitatea conținutului „Ploaia este un proiect de tip circuit între imagine şi
textelor revine fiecărui autor în parte. text, în sensul în care dinamica expoziţională se arti-
culează pe transferul între pictură şi poezie. Corelaţia
Donații: însăşi între cele două tipuri de sisteme generatoare de
Asociația „Oamenii Timpului” sensuri devine o parte posibil semnificativă în procesul
de receptare. Caracterul repetitiv al formelor creează
Strada Mircea cel Bătrân, nr. 5, camera 1, bl. R5,
un pattern vizual şi chiar sonor, care are drept rezultat
scara C, parter, cod postal 700638, municipiul Iași o posibilă experimentare multisenzorială a ploii. Meta-
CUI: 46398150 forelor vizuale le răspund cele textuale, într-un asam-
RO67BTRLRONCRT0669982301 blaj care aduce ploaia într-o zonă de strălucire, a cărei
Banca Transilvania structură capătă consistenţă perceptivă prin împletirea
materialelor folosite cu o anume cadenţă a cuvintelor”
(Raluca Vârlan-Bondor).
Revistă finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii Revista Timpul ilustrează acest număr cu lucrări
din expoziția realizată de Andreea Pricop la Institutul
Francez din România la Iaşi.
2 www.revistatimpul.ro nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

Acolo unde singurătatea nu cade cu nimeni la-nvoială
Andi Mihalache
Ziua de azi vrea să fie oricum, dar numai
simplă nu. Nimeni n-o să recunoască „negru
pe alb” că a dus o viață incompatibilă cu o
bună percepție de sine; că a fost prea golit
de propria-i persoană, lăsându-i pe ceilalți
să-i umple ținerea de minte. Așa că, rememo-
rând, îți pândești eul în decursul scrisului.
Totuși, ego-prozatorii nu își propun să se au-
tomistifice, chiar dacă îi bănuim deseori că
nu și-ar consemna viața ca atare, ci numai
câteva amintiri de care au avut, poate, nevo-
ie. Este o mică poetică a includerii spațiului
în eul ce i se supune; omul și-l aproprie, în
sensul că îl ia vrând-nevrând în posesie, fără
să-i promită ceva în schimb. Nici măcar pe
sine, căci mintea-i era mereu altundeva față
de unde-i era corpul.
Rănile acestea sunt criptogramele trecerii
timpului, semnele absconse ale părăsirii unei
vârste; ca să revenim într-o alta; și ca să pro-
băm, tot pe pielea noastră, o durată nouă, cu
ascuțimi ce ne așchiază corpul ca să ne ajus-
teze soarta. Timpul e acum mai corporal,
mai ușor de pipăit decât de intuit; nu mai
e o dimensiune a substanței, este substanța
însăși. Oricât de mare le-ar fi conturul, tân-
jim după obiecte-cip, care intră de-a dreptul
în noi; și se îngroapă în corpul nostru ultim.
Ne ocupă și ne compun, inoculându-ne un
al șaselea simț. Prin el ne adulmecăm pestri-
țele deghizări ale eului; căci obiectele se pri-
cep bine la asta, punându-ne la îndemână
amintiri care ne mai dreg trecutul. Dar mai
întâi îl reconfirmă, pe baza reminiscențelor
lui materiale; ca să-l reprimim ori ba, ca fi-
ind ori nu al nostru. Se vede din dronă. A
scrie despre obiecte e totuna cu a ne impregna
în acele lucruri, înscriindu-ne urmele în ele.
Re-obiectualizarea lumii e o reacție la criza
limbajului, prea închis în el însuși. Or, din
mutismul lucrurilor la care ne-am întoar-
ce, am desprinde un exercițiu de reeducare
verbală: susceptibilă să redeschidă vocabu-
larul către realitate, să reintroducă lucrurile
în cuvinte. Da, se preferă substantivul lucru,
dat fiind că el trimite nu numai la obiecte, ci
și la situații, conjuncturi, împrejurări; altfel
spus, modalități concomitente de a fi, „stări
de lucruri”, cum zice clișeul.
Nu toți și-au tihnit viața. Unii chiar și-au
contorsionat-o. Pentru că fiecare om e un loc,
unde se aciuează trăiri de care el nu se simte
pătruns ori poate responsabil; dar cărora nu le
refuză, totuși, găzduirea. Astfel spus, n-are de-
cât o singură cale de acces către ceea ce i-a fost
dat să fie: pe aici sau pe-acolo, prin el însuși
oricum. Acolo unde ar putea fi găsit de-ade-
văratelea. Dar, până să-l descopere alții, își va
fi aflat de unul singur niciundele; ca să câști-
ge timp, să se odihnească de-a binelea într-un
ireal al propriei persoane. Povestea vieții cuiva
nu trebuie să ne aglomereze cu evenimente, noi
urmărind medierile culturale prin prisma căro-
ra evocatorul le aranjează într-o narațiune. Dar
exercițiul autobiografic va fi unul artificial dacă
le vom cere memorialiștilor să își cronologize-
ze parcursul. În literatura dramatic marcată de
autobiografie, cum este aceea a lui Kenzaburō
Ōe, câștigător al Premiului Nobel în 1994, pre-
domină versiunile de viață concomitente, dar
total incongruente. Romanul O experiență per-
sonală are la origini un fapt real: scriitorului i se
născuse, în 1964, un băiat cu diformitate cra-
niană și cu handicap mintal. Așa că Bird, per-
sonajul principal al cărții (în engleză pasăre,
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
aici semnificant al evadării din coșmarul co-
tidian), nu poate decât să creadă, dacă poate,
într-o multiplicitate a realului; care să permi-
tă o duplicare a trecutului său recent, astfel în-
cât amintirile să fie doar opțiuni, nu daturi ale
sorții. Neacceptându-ne eșecul, ne mângâiem
cu ideea că, într-un univers anume, am fi exact
opusul a ceea ce suntem într-altul. La un prim
impuls, omul își devine pustiu sieși, vidându-și
existența prin moarte, la un al doilea, revine la
sine, perpetuându-se prin viață.
De regulă, punem semnul egalității între
amintire și experiență, memoria fiind proslă-
vită ca arhivă a trăitului; ca depozit sintetic al
rupturilor și constantelor resimțite alături de
ceilalți, oricare le era generația din care făceau
parte. Ținerea de minte se remarcă prin ceea ce
nu mai confirmă: după ani și ani în care tu și
vechii prieteni nu ați mai împărtășit același ca-
dru referențial – fiecare alegându-și lumea ce i
se potrivea –, regăsirea copiilor de altădată nu se
consumă în orizontul déjà vu-ului, ci al surpri-
zei. Fizionomiile celor rămași acasă nu-ți mai
spun prea multe, sentimentul diferenței față de
ei, eternii localnici, indicând, în fond, cât de
mult te-ai schimbat tu, fiul rătăcitor; pentru că
nu ai devenit altul împreună cu dânșii. Timpul
lucrează asupra tuturor, însă maniera contrari-
antă de a-i recepta efectele se răsfrângea în ce?;
în fluctuația reprezentărilor (practic) individu-
ale despre un trecut (teoretic) comun.
Dacă memoriile sunt redactate din per-
spectiva unui final, de parcă tot efortul s-ar
restrânge la istoricizarea acestuia (mai clar, la în-
tocmirea unei istorii subordonate acelui dezno-
dământ), amintirile dau senzația că ar continua
oricât de mult relatarea, segmentată în episoade
ce nu se condiționează reciproc. Mitul personal
este o intuiție retrospectivă a adevărului, exact
ca amintirea unui vis premonitoriu. Ne dăm
seama că ne-a prevenit după ce faptul prezis s-a
instalat deja în realitatea diurnă. Strângând însă
destule suspiciuni în cămara noastră cu îngrijo-
rări, e bine să credem sincer în criza auctorială
pe care mistificările o pricinuiesc oricui. Dar,
cum „viața e făcută din afirmații despre viață”
(Wallace Stevens), prudența cu care îi citim pe
memorialiști este, cumva, semi-prietenoasă. Le
preluăm trecutul și-l retrăim puțin împreună,
propunându-le o metodă de a se înțelege mai
bine pe ei înșiși. Odată intrată în timp, ziua de
astăzi nu se mai poate retrage dintr-însul. O ia
cu el și ne-o restituie mai târziu, sub aluviunea
unor amintiri; despre care nu vom mai ști dacă
sunt de ieri, de astăzi ori de poimâine. Și nu
mai contează în care moment anume timpul
o să se întoarcă; oricum n-o să mai fie același.
Doar trecutul pe care o să ni-l propună va pre-
tinde că ar fi prezentul furat cândva dintre noi.
Timpul nu duce nicăieri, noi dând însă
vina pe el atunci când, dintr-odată, nu ne mai
regăsim în natură, în obiecte, în copii, în oglin-
dă. Așa că secunda ce ne traversează acum via-
ța nu vine de niciunde, neîncepută și naivă. O
primim deja trăită de altcineva, fie încruntată,
fie senină, nu ne dăm prea bine seama. Oare în
ce stare o vom da mai departe dacă ne decidem
să o punem pe hârtie? O să trebuiască ea cuiva
ori o să se strecoare, neobservată și futilă, din-
tr-un eșec efemer într-o tristețe anonimă? Tim-
pul e discontinuu, flotant, nestatornic, labil.
Nu își dă sieși răgaz, dar nici pentru noi n-are
vreo vacanță. Șovăie, recidivează, irumpe. Ne
înscriem, cu chiu, cu vai, într-unul din fluxuri-
le lui întretăiate, însă nu reușim asta în virtutea
inerției. Speculăm mai ușor timpul cotidian:
mai omogen, mai ritmat și aparent identic cu
sine; dar numai dacă ne târguim cu el, și încă
întruna, smulgând astfel un noncombat între
morocănosul trecut, prea sedentar, și nerăb-
dătorul viitor, greu prognozabil. Își reprezintă
cineva un timp în șomaj? Ori un timp fragil în-
trerupt de unul mai vânjos? Sau își reclamă ca-
reva un timp pierdut, la care nu mai are nici un
acces, iar cei din jur nu îi dau nici un pic din-
tr-al lor? Culmea, ne vom recunoaște în toate
cele trei variante abia pomenite. Cu mijlocirea
căror noțiuni ne reprezentăm, așadar, abstracți-
unea „nativă” a timpului? Îl extindem, îi tăiem
microfonul, îl întoarcem de unde venise; îl îm-
pingem fie mult în față, fie mult în spate, ca să
nu-i cedăm o anumită variantă de prezent. Îl
forțăm să ne-o ia înainte, ca să ne întâmpine
la vremea când vom vrea neapărat un viitor pe
cale să înceapă. Toate aceste „tratamente” i le
aplicăm cu acordul tacit al obiectelor, și ele ma-
nipulate discursiv. Timpul este mereu unul adi-
țional: nu subzistă pe cont propriu, necesitând
mereu un adaos imagistic, obiectual, semantic.
Ca să fie luat în seamă, timpul nu poate fi de-
cât „subiectivizat”; trebuie să accepte o anume
intenționalitate, să „meargă” într-o direcție, să
se lase calculat, să existe pentru cineva; să dea
o vârstă, fizică și simbolică, oamenilor, caselor,
vechiturilor. De aceea, îl extindem, îl punem la
punct și îl întoarcem de unde venise ca să-i re-
fuzăm o anumită variantă de prezent; ori, dim-
potrivă, îl forțăm să ne-o ia înainte, ca să ne
întâmpine la vreme, cu o versiune cât mai re-
centă de trecut.
Principala meteahnă a timpului este eterna
criză de el însuși; altfel spus, zgârcenia cu care
se lasă în voia noastră. Scrisul are deci preten-
ția că îl readuce de unde plecase prea repede;
ca să-i îngreunăm minutarele nu cu gânduri-
le absente cândva, ci cu nostalgiile strânse de
atunci. Scriind, cruțăm amintirile loiale nouă.
Nu forțăm prezentul să se învecineze cu trecu-
turi intempestive; din care ele, amintirile, nu au
cum să descindă, de vreme ce noi rememorări
preiau microfonul și schimbă brusc genealogia
aducerilor aminte. Și ripostăm nu întotdeauna
inspirat: uneori ni se relatează o întâmplare și,
ulterior, o repovestim altora, de parcă noi am fi
trăit-o. Sunt oameni care, adunând un anumit
număr de ani, încep să scrie despre ei înșiși; li
se pare că, încă de la naștere, suportă vârsta lor
actuală; sau că îmbătrânesc de dragul celor de
lângă dânșii. Nu contează însă ce trecut ne-au
păstrat predecesorii; mai important acum este
trecutul în care îi trimitem noi pe ei: acel trecut
de duminică, pe care îl vom transmite bucuroși
celorlalți, ori acel trecut de vreme rea, pe care îl
încredințăm, de obicei, tăcerii.
Gata. I-am zis-o timpului verde-n ochi.
Vine și rândul micuțelor noastre durate. Ne re-
vizuim întotdeauna trăirile sub imperiul unui
prezent extrem de versatil: el nu ne dă nicioda-
tă voie să credem că ne-am cunoaște definitiv
trecutul. Așa că n-o să mai ajungem nicioda-
tă la fix ceea ce-am fost, fascinându-ne ceea ce
am dori să fim. Și aceasta cu atât mai mult cu
cât prezentul devine din ce în ce mai indolent,
protejându-și, însă, aparenta împrăștiere. E din
toate câte ceva, fără a fi cu precizie nimic; e par-
te a multor întreguri, dar niciodată întregul în-
suși. Parcă ar vrea să fie oriunde, numai acolo
unde-i acum, nu. Este machiajul unei actua-
lități supradozate cu verbe neutre, la infinitiv.
Aici și acum-ul e un melanj de reminiscență și
prognoză; și din acest motiv, cele ce se petrec
astăzi sunt puse numai în contul trecutului sau
www.revistatimpul.ro
Istorie
al viitorului. Dragului nostru prezent nu i se
întâmplă nimic.
Să ne certăm puțin și cu trecutul. Care nu
moare niciodată. Și nici măcar nu este realmen-
te un trecut. Despre un memorialist sau un dia-
rist am putea afirma că este, pur și simplu, ceea
ce scrie? Că în toate momentele vieții rememo-
rate își corespunde întru totul și nu își contra-
zice defel precedentele? Se înțelege, despre nici
unul. Trecutul descrește, fiind parcă sustras sie-
și; e un fanatic al propriei lui absențe; și etern
devotat neputinței de a mai fi vreodată ceva.
Îl căutăm prin scris, pentru ca el să primească
o posteritate, acum-ul nostru; și să zămislească,
în acest prezent diluat, mici insule ale ținerii de
minte; cărora le dăm roată cu o nostalgie eva-
zivă, cu pulsul scăzut, cu o satisfacție timidă.
Egograful își împinge viața dintr-o zi într-alta;
creează impresia că o poartă în spate ca pe un
sac; pe care îl pune jos din oră-n oră, ca să ră-
sufle un pic sub greutatea anilor acumulați. E
mulțumit totuși că opinteala îi iese; și că mâine
o să curteze iarăși melancolii nerezolvate.
Trecutul întârzie iar și amnezia ne iese prea
bine; sau nu ne prea entuziasmăm cine știe ce de
vizita lui. Vremea ne presară pe chip mai mulți
ani decât am trăit, furând însă, la fel de mult,
și din memoria acestora. Și cădem astfel într-o
solitudine deplină: nici propriul nostru trecut
nu ne mai însoțește. De dragul dezmințirii, Ro-
berto Bolaño se întreba, de parcă știa răspun-
sul: cine să fi fost oare prima ființă umană care
apărea la o fereastră? Ne deprindea astfel cu o
idee anume: aceea că fostele noastre identități
nu își nimeresc prea ușor un trecut complezent;
noi neprivindu-l în ochi, credem că nici el nu
ne privește: „În orice caz, memoria este imobi-
lizată în acest trecut imediat ca un tip fără chip
în scaunul dentistului”(Boris Vian). Vârstele nu
au deci o stradă a lor, care să le poarte nume-
le. Iar amintirile noastre, neajungând în foto-
liul din sufrageria adevărului, se mulțumesc cu
taburetul din bucătăria realității: „Am îmbătrâ-
nit de mine însumi, iar asta lasă semne” (Anto-
nio Gamoneda). Sau, și mai dramatic, trecutul
poate să fugă obstinat de prezent, iar cel din
urmă să nu vrea deloc să-l prindă. Nu ne mai
vrem pe nicăieri în mod special. Traversat de
prea multe autostrăzi sentimentale, eul nu mai
are direcții, destinații, puncte cardinale. Iden-
titatea topografică îl cazează, aceea topofilă îl
atribuie. Una e să fii un punct pe o hartă și alta
e să fii harta care decurge dintr-un punct. E ca
diferența dintre a fi repartizat la și a face parte
din; doi poli semantici aflați la o mare distanță
interioară; închingată între o fadă navetă către
ceea ce ești deja, pe de o parte, și un aventu-
ros pelerinaj către ceea ce ai fost cândva, pe de
alta. Corporalmente, străbatem, din obișnuin-
ță, o zonă oarecare, habituală; o conturăm la
pas din reflex și ea se ia pe urmele noastre, re-
învățându-ne cine și cum suntem. Afectiv, nu
noi o populăm și nu o ținem în viață. Memoria
acelui perimetru pulsează, cum vrea ea, în noi
toți, astfel încât trecutul lui din prezent să învie
prezentul nostru de odinioară. Dar prea sunt
complicate toate. Și nici nu merită osteneala:
oriunde ne-am îndrepta, noi suntem unicul in-
vitat la masă. Într-un același pustiu de clipe; că-
lare, și el, pe un mare nesaț de spațiu. Cum nu
ne oferim nici o concluzie, o supărare pe toată
lumea este oarecum procedurală. Căci singură-
tatea are ureche muzicală, o știm. Datorită ei, o
să învățăm mult; îndeosebi, ce-i aceea să ascul-
tăm; o să deprindem, de minune, intonația ră-
suflărilor noastre.
3
 Actualitate
Jurnal despre un război putinist (XIII)
Ruxandra Cesereanu
Patriarhul Kiril delirând despre „nebu-
nii” (occidentali) care amenință marele stat
rus; rugăciunea lui aberantă ca „demenții”
din Occident să primescă iluminarea și să
recunoască... perfecțiunea Rusiei. Ce ar mai
fi de comentat?! Temerea lui Zelenski că Pu-
tin nu mai e Putin, ci o sosie teleghidată, iar
rușii ar trebui să fie conștienți de acest lucru.
Moscoviții care depun flori la statuia unei
bolșevice ucrainene, un pretext pentru a co-
memora victimele blocului bombardat de la
Dniepro (soldat cu 50 de morți și alte zeci
de răniți) – o crimă de război, comisă fără
nicio ezitare. Dmitri Medvedev care ame-
nință din nou cu „Apocalipsa” forței nucle-
are. Ucraina primește tancuri și alte blindate
performante de la SUA și Marea Britanie,
în vreme ce Germania ezită. Armata rusă,
estimează occidentalii, ar fi pierdut până
acum 100.000 de oameni, plus aceeași ci-
fră de răniți. Armata privată Wagner s-a do-
vedit că‑și primește armele de la Coreea de
Nord; este o gloată de mercenari, organiza-
tă criminal. SUA estimează că războiul din
Ucraina va dura până în 2024... Ministrul
ucrainean de interne, mort într-un accident
de elicopter, fără să fie limpede care a fost
cauza prăbușirii vehiculului (motivele ar pu-
tea fi tehnice sau un atentat). Corupție în
câteva ministere ucrainene, ay, nu sună bine
defel așa ceva. Armata rusă nu hibernea-
ză, am mai spus-o, ci se pregătește să atace
Ucraina de pe trei fronturi. Belarus masea-
ză trupe rusești la granița cu Ucraina, semn
că și pe aici va avea loc invazia. Ucraina tra-
ge cu ochiul la Crimeea și pregătește ceva.
O jurnalistă rusă trimisă să realizeze un film
propagandistic despre trupele lui Kadârov a
fost violată de aceștia; soldații ucraineni au
găsit-o aproape moartă. Știrile se succed cu
o repeziciune șocantă, de la oră la oră.
Scandalurile de corupție din Ucraina, iz-
bucnite în ianuarie 2023, la nivelul capilor
armatei care au vândut produse alimentare
de trei ori mai scumpe – ce jenant și totoda-
tă, ce cumplit! Când îi văd murind pe atâția
ucraineni (civili și militari) în acest război
brutal și aflu despre șefi corupți chiar și aici,
în armată, care ar fi trebuit să fie trup și su-
flet pentru poporul lor – mă lovește dez-
gustul. Acesta este unul dintre semnele prin
care se vede că Ucraina a făcut parte din
URSS, cu tot ce înseamnă asta, și că drumul
ei până la Uniunea Europeană e lung și ane-
voios. E revoltător faptul că astfel de oameni
au ajuns în conducerea armatei, iar scopul
lor este acela de a profita financiar, indife-
rent de cei care pier, sunt răniți, nu mai au
case etc.
Războiul devine tot mai mult unul de
măcinare: măcinare de carne (omenească) și
de psihic; totul depinde de cine va pierde
mai multă carne umană și de cine va ceda
psihic. Putin și acoliții săi se pregătesc de o
ofensivă amplă și dură în Ucraina (presupu-
sa hibernare a fost doar o știre falsă), întru-
cât a trecut un an de când a început războiul
(24 februarie 2022), iar Putin pregătește o
nouă invazie, pentru a avea un bilanț și o
râvnită sărbătoare prin care să se impună în
fața poporului rus (o imagine publică am-
plă, de lider, politician etc.). Ucraina va pri-
mi tancuri performante, rachete și drone,
dar invazia pregătită de armata rusă ar pu-
tea avea loc înainte de primirea armamen-
tului performant, astfel încât Ucraina să fie
4 www.revistatimpul.ro
descoperită, vulnerabilă și rănită. Ambele
armate mizează și pe sisteme de inteligențe
artificiale, ceea ce face din acest război ceva
inedit, tehnologic vorbind. Deocamdată,
rușii își dezvoltă ofensiva (a căzut orașul
Bahmut, iar orașul Soledar e pe cale să fie
pierdut și el de ucraineni), sunt energici, în
vreme ce armata ucraineană pare că a pier-
dut inițiativa. Războiul devine unul de uzu-
ră, iar Putin își activează constant baubaul
nuclear în discursul către Occident.
O statuie a lui Stalin a fost dezvelită la
final de ianuarie 2023, în orașul Volgograd
(fost Stalingrad). Cum Putin e admiratorul
necondiționat al lui Stalin, astfel de gesturi
publice sunt dorite să stimuleze patriotis-
mul rusesc prin apelul la memoria legată
de cel De-al Doilea Război Mondial, când
URSS lupta împotriva Germaniei naziste.
Bătălia de la Stalingrad a avut loc acum 80
de ani, iar bustul lui Stalin își are miza sa
strategică (chiar dacă absurdă): le reamin-
tește constant rușilor că se luptă din nou
cu nazismul, într-o formă nouă, indicând
ori sugerând așa-zisul nazism ucrainean. Ce
vremuri jalnice și penibile pentru ruși! Es-
timp, Austria și Ungaria (cu tendințe fățișe
pro-putiniste, de la începutul războiului din
Ucraina) au semnat un acord prin care e sti-
pulat că cele două țări nu vor sprijini mili-
tar Ucraina în niciun fel, deși aceasta poartă
un război strict defensiv. Jalnici sunt și lide-
rii politici de la Viena și Budapesta, care au
hotărât un asemenea lucru: jalnici, amorali.
***
Maia Sandu, președinta Republicii Mol-
dova, este un ghimpe pentru liderii Federa-
ției Ruse. Serghei Lavrov, ministrul putinist
de externe, o consideră inamică a Rusiei și o
incriminează pentru că are cetățenie româ-
nă. Lavrov amenință Moldova, spunând că
va fi următoarea Ucraină, și zornăie avertis-
mente nucleare. Maia Sandu nu e doar un
om politic admirat în România și admirabil
pentru Moldova. Întrucât putiniștii o con-
sideră un inamic redutabil, aceștia recunosc,
de fapt, fără să vrea, atitudinea rectă și impe-
tuoasă a președintei moldovence.
Summit UE în Ucraina, la Kiev, un gest
menit să sfideze Rusia putinistă și să mar-
cheze, inclusiv prin teritoriul ucrainean, o
zonă europeană asumată și acoperită. Sper
să fie așa. Liderii UE au fost vocali și clari în
această privință. SUA se pregătește să livre-
ze, în primăvară, un nou tip de rachetă per-
formantă, care ar ajuta armata ucraineană să
țintească de la distanță obiective militare ru-
sești. La același Summit UE, Volodimir Ze-
lenski a vorbit despre fenomenul luării de
copii ostatici (ai unor directori de centra-
le atomice ori ale altor obiective strategice
ucrainene) de către armata rusă; copiii sunt
deportați, de fapt, pentru a le fi șantajați pă-
rinții și ținuți în șah în favoarea invadatori-
lor ruși.
Zelenski în turneu la Londra, Paris și
Bruxelles, primit triumfal, îmbrăcat con-
stant ca un războinic defensiv și totodată
ofensiv, căci e fixat pe ajutorul militar (de
data asta e vorba despre avioane de luptă)
pe care trebuie să îl obțină de la occiden-
tali, pentru ca Ucraina să supraviețuiască
necucerită. Nu îl mai interesează protocoa-
lele, fracurile, cravatele – pe bună drepta-
te, e prea multă moarte în țara sa. Putin
convoacă la miezul noptii capii armatei,
dorind să contracareze imaginea faimoasă
deja, de luptător, a lui Zelenski. Războiul
e pe cale să se întețească, nu să se stingă. Și
vestea bombă, furnizată de serviciile secre-
te ucrainene (care au interceptat un plan
al putiniștilor), despre un plan de invada-
re a Republicii Moldova (serviciile secre-
te moldovene au confirmat, la rândul lor,
această chestiune). Cu atât mai mult Eu-
ropa trebuie să devină o casă protectoare și
tămăduitoare pentru Ucraina și Republica
Moldova. La Capu Midia, se fac exerciții
intense cu lansatoare Himars și MLRS, la
care participă militari români și francezi;
se antrenează împreună ca să deprindă co-
ordonat procedurile. Ne pregătim pentru
orice eventualitate?!
***
O lovitură de stat a fost (deocamdată)
dejucată în Republica Moldova. Maia San-
du a declarat că, în perioada următoare, va-
rii diversioniști cu pregătire militară vor fi
activați de oficialitățile ruse pentru a pro-
voca proteste stradale majore, ce ar urma
să forțeze schimbarea puterii politice de la
Chișinău. Noul prim-ministru (Dorin Re-
cean) împreună cu Maia Sandu vor avea
un rol foarte dificil: acela de a stopa orice
demers prin care Moldova să-i fie aservită
Rusiei putiniste. Regimul de la Chișinău
are nevoie de ajutor politic și de susține-
re completă din partea României. Nu doar
diversioniști ruși sunt infiltrați în Moldo-
va, ci și ceceni, precum și persoane cu ce-
tățenie din Serbia. Deocamdată nu există
reacții românești la nivel înalt în legătu-
ră cu ceea ce s-a întâmplat în Republica
Moldova: situația este critică în țara veci-
nă și totuși, președintele României pare
să fie mut. Fostul ministru al Apărării, în
schimb, Vasile Dâncu, consideră că decla-
rațiile Maiei Sandu nu au alt rost decât să
atragă atenția asupra sa…
Baloane bizare survolează cerul câtor-
va țări NATO, inclusiv al României. Jucă-
rii chinezești ori rusești, nu e prea limpede,
dar e o provocare instrumentată. Baloa-
ne-spion, obiecte misterioase care nu sunt
OZN-uri, presiuni aeriene scoase dintr-un
scenariu de escaladare a unei atmosfere,
mizându-se pe o dimensiune apocalipti-
că. Baloanele bizare au scopul să panicheze
populațiile, să manipuleze psihologic, ele
fac parte dintr-o operațiune care sugerea-
ză o eventuală catastrofă. E un război psi-
hologic care mizează pe enigmatic, pe o
agendă de confuzie și haos. Toate acestea se
întâmplă pe fondul tragediei din Turcia și
Siria, unde au pierit, din cauza cutremure-
lor, zeci de mii de oameni, iar milioane au
rămas fără locuințe.
Livrările de arme din Occident conti-
nuă în Ucraina, într-un ritm nu neapărat
accelerat. Luptele sunt crâncene, mor pe
capete oameni de ambele părți. Putin e de-
cis să își aniverseze triumfal anul de război
invadator în Ucraina, de aceea își asmute
soldații, prin varii discursuri și porunci.
Bombardate sunt, cu precădere, țintele ci-
vile. Totul se desfășoară cu o asemenea re-
peziciune, informațiile sunt atât de multe
și minuțioase, încât aș avea nevoie de o se-
cretară care să le sorteze, pentru ca eu să le
pot sintetiza așa cum se cuvine.
***
Putin este tot mai activ propagandistic
și în comenzi militare, la mai bine de un
an de la începerea războiului, așa încât pre-
gătește un desant aerian asupra Ucrainei,
scopul său fiind bombardarea Kievului.
Cozile de topor ale propagandei ruse acu-
ză constant NATO că provoacă Moscova
și catalizează un război hibrid ca să distru-
gă Rusia. Ambiția lui Putin este să distrugă
complet Ucraina, la nivel de infrastructu-
ră, în așa fel încât Kievul să piară de la sine.
Republica Moldova este și ea, statornic,
sub lupa Moscovei, Serghei Lavrov fiind
iritat că noul guvern moldovean e alcătu-
it din miniștri care au și cetățenie română.
Rusia sau China (sau cine știe cine) a tri-
mis baloane de observare deasupra Statelor
Unite ale Americii, ca să testeze nivelul de
apărare al SUA împotriva unor posibile ra-
chete. Totul sună SF! Până la urmă, s-a do-
vedit că baloanele nu erau spioni…
Conferința de la München, plină de
idei, afirmații, planuri. Jens Stoltenberg
acuză Kremlinul de război murdar și afirmă
că Ucraina trebuie să câștige neapărat răz-
boiul. Maia Sandu consideră că Republica
Moldova trebuie să renunțe la neutralita-
te, căci presiunile putiniste și urzelile sunt
ample și ritualice. Ursula von der Leyen
gândește un plan comun al țărilor din CE,
de producere de armament în regim alert.
În timpul acesta, Putin (cu o mișcare dan-
santă de picioare) și Lukașenko discută ca
niște caraghioși, Lukașenko invitându-l pe
președintele Biden la Minsk, la o eventua-
lă întâlnire în trei (fără Ucraina însă, după
cum reiese, ceea ce anulează din start o ase-
menea întâlnire). Zelenski l-a invitat și el,
de curând, pe Biden la Kiev, dat fiind că
președintele american tot vine în Europa,
la Varșovia. Autoritățile române ar râvni și
ele o vizită a lui Biden la București, dar nu
au energia și logistica necesară ca să asigure
așa ceva. Specialiștii în drepturile omului
din SUA au documentat peste 35.000 de
cazuri de crime de război, comise de solda-
ții ruși în Ucraina.
Revolte anti-sistem la Chișinău, în
vreme ce Zelenski previne iar și iar că Ru-
sia pregătește un scenariu de spionaj și
infiltrare în Republica Moldova, prin ma-
nipularea populației și sprijinirea unor
militari ruși, sârbi și muntenegreni (ca-
muflați în civili), care ar avea ca scop să
ia ostatici politicieni moldoveni și lideri
ai instituțiilor de stat. Poate că Moldova
va fi forțată astfel să renunțe la neutralita-
te. Bătălia e încinsă în Ucraina, iar liderii
politici ucraineni precizează, fără niciun
dubiu, că nu sunt dispuși să cedeze niciun
teritoriu. Putin nu renunță la orchestrarea
unei posibile glorii, ceea ce anunță în con-
tinuare carnagii pe teritoriul ucrainean.
Președintele francez Macron livrează din
nou un mesaj ambiguu: Ucraina să învin-
gă, dar Rusia să nu fie înfrântă definitiv și
umilită. Ce-ar fi ca Franța să nu mai fie cu
luntrea în doi curi – golănește spus, fie-mi
îngăduit?! Anthony Blinken a asigurat-o
pe Maia Sandu că SUA susține și încura-
jează apropierea de Occident a Republicii
Moldova. Ucraina solicită arme de tot fe-
lul, deocamdată primește doar făgăduieli
care sunt onorate moderat, în orice caz,
nu maximal.
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

Cu Mircea Nedelciu,
Iuliana Miu într-o „curte interioară” a literaturii
Joi, 18 mai 2023. La ora 17.00, în gră-
dina Muzeului Național al Literaturii Ro-
mâne vor avea loc evenimentul Remember
Mircea Nedelciu și inaugurarea expoziți-
ei cu același nume. Coordonându-le pe
amândouă, am venit mai devreme. Deo-
camdată, sediul de la Crețulescu nr. 8 toar-
ce ca o pisică încolăcită în liniște. Profit de
timpul rămas și mă îndrept spre cele patru
săli rezervate autorului Aventurilor într-o
curte interioară. Atmosfera mi-a devenit fa-
miliară. De aproape o săptămână, de când
a fost deschisă pentru Noaptea Muzeelor,
vizitez expoziția ca și cum aș vizita un pri-
eten. Obiectele, documentele și fotografii-
le, puse la dispoziție de Miralena Nedelciu,
soția prozatorului, de Radu Dumitriu, fiul
pictorului Ion Dumitriu, sau provenite din
arhiva MNLR, umplu spațiul de la demi-
solul Muzeului de prezența scriitorului.
Din prag, cuprind cu privirea sala cen-
trală, trasez linii imaginare de la un obiect
la altul, refac o poveste de viață cu Mircea
Nedelciu pe post de... personaj principal.
Pe holul de la intrare, în dreapta, o ima-
gine din vara anului 1985 cu Nedelciu în
iarbă, relaxat și surâzător. Se află în Lugoj,
invitat probabil la un vernisaj al unuia din-
tre numeroșii lui prieteni cu preocupări
artistice, cum reiese din prefața Tratamen-
tului fabulatoriu.
„Vei pune, totuși, întrebarea firească:
« unde este O.P.? », iar eu, mircea nedel-
ciu (precum părintele care ascunde cioco-
lata în spatele fiului de câțiva anișori), voi
spune pur și simplu: Nu e! Și atunci mă
vei crede sau nu mă vei crede (e o acțiune
care deja nu mai depinde de mine). Este
într-adevăr groaznic să nu fi (chiar dacă
asta survine în urma unei negații dorite de
tine), dar, îți mărturisesc, e și mai groaznic
să nu fi crezut.” – Călătorie în vederea nega-
ției, în volumul Aventuri într-o curte inte-
rioară (1979). Iau ca pe un îndemn citatul
expus și mă gândesc la Mircea Nedelciu
dăinuind în eternitatea clipei captate.
Mai în față, o fotografie din 1994, de la
prima ediție a Târgului de carte „Gaudea-
mus”. Dacă prilejul ar fi fost la fel de festiv,
clișeul ar fi putut face pereche cu un altul,
luat tot în târg. Situația este însă alta. Așe-
zat lângă Ioana Drăgan, jurnalistă TVR,
Mircea Nedelciu protestează în scaun cu
rotile. Motivul? Dificultățile de obține-
re a vizei necesare controlului medical din
Marsilia. El lămurește presa că problema
nu este a lui, ci a pacientului român căruia
îi este limitat dreptul la tratament medical.
Luate separat, imaginile de pe pereți
par momente calculate și încremenite. Vă-
zute în ansamblu, sunt secvențe dinamice
și inconștiente din fluxul vieții.
Fără a exagera în rigoare, am încercat
să dau colecției o coerență cronologică și
contextuală. În prima încăpere, două pa-
nouri ni-l arată pe prozator la Poiana Mă-
rului scriind, în natură, Zmeura de câmpie.
Complet absorbit, stă aplecat asupra ma-
șinii de scris Erika, aflată în expoziție. Îi
pianotez, în aer, clapele, îmi imaginez rit-
mul bătăilor de odinioară, mă gândesc la
amprenta scrisului celui căruia i-a aparți-
nut. „I-a aparținut” – o structură verbală
în jurul căreia pivotează Amendament la
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
instinctul proprietății, volum din care am
extras și expus fragmente pentru a ține vi-
zitatorul în contact cu opera.
Sunt multe fotografii care mă trans-
plantează într-un univers trecut și toto-
dată nou pentru mine. Pe cea realizată în
1983 de Dinu Lazăr o percep ca pe „o po-
veste” despre apartenență și prietenie. Aici,
Ion Stratan, Cristina Stanciu, Leonida
Corneliu Chifu, Ioan Mihai Cochinescu,
Al. Mușina, Mircea Nedelciu, Dan Stan-
ciu, Ion Bogdan Lefter, Tudor Jebeleanu
și Mircea Cărtărescu. O parte însemnată a
generației ’80 e prezentă la vernisajul expo-
ziției Forme fotoplane, fotospațiale a lui Ioan
Mihai Cochinescu.
În vitrine, mărturii de existență: certifi-
catul de naștere al scriitorului, un caiet din
clasa întâi, diploma de absolvire a celor opt
clase, note și fișe de lectură din perioada
studenției, cărți poștale și scrisori trimise
de pe litoralul românesc în vremea colabo-
rării cu ONT-ul, un permis de pescar și un
altul de librar, un fragment-manuscris din
proza scurtă Un purtător de cuvânt, inclu-
să în volumul Aventuri într-o curte interioa-
ră (București, Editura Cartea Românească,
1979), carnețele cu însemnări, o episto-
lă expediată de Mireille Bonein, prietena
grație căreia a fost corect diagnosticat, și,
din Franța, alte două misive adresate de
Mircea Nedelciu lui Ion Dumitriu. Mica
pată de arsură cu țigara a uneia dintre file
Titlu
înduioșează prin indiciul concreteței de
dincolo de pagină. Nedelciu fuma mult
și, deși prefera țigările simple, din când în
când, spune soția, trecea la trabuc ori la
pipă. Sub geam, cutia de trabucuri și pipa.
În rotonda din stânga a spațiului expo-
zițional, fotografii color din anii ’90: Mir-
cea Nedelciu la lansarea romanului Femeia
în roșu; tot el, în Franța, alături de Ion Du-
mitriu și de Sorin Preda, de prieteni și de
membrii familiei. Punctul de interes ma-
xim: Est-Invest, un joc de inspirație roma-
nescă, despre care prozatorul a dat la un
moment dat câteva lămuriri: „În momen-
tul în care doi sau mai mulți jucători se vor
așeza la masă și își vor mișca pionii pe tabla
de joc așa cum își mișca Dumas păpușile
când își scria romanele lui, fiecare jucător
se va transpune în pielea unui personaj care
va avea de traversat prin hazard o sumă de
evenimente asemănătoare cu evenimen-
te din viața noastră actuală. Deci, dacă
avem personaje care traversează evenimen-
te, avem de-a face cu un roman. Aș spune
că la fiecare ședință de joc prin combina-
ții hazardate se naște un roman. Un roman
cu mai mulți autori...”. („Mircea Nedelciu
propune o carte experiment de tip Mono-
poly”, în Ziua, 1997, interviu consemnat
de Genica Stănciulescu.)
Prevăzută să intre sub tipar la Editura
Nemira în 1997, cartea-joc a rămas doar
în... manuscrisul de sub vitrină.
www.revistatimpul.ro
Literatură
Dacă ar fi trebuit să denumesc sala din
dreapta, i-aș fi zis, după un titlu cunoscut,
„O zi ca o proză scurtă”. Titulatura ar fi
fost justificată de elementele regăsite aici,
definitorii pentru scrisul său: lupa, aceeași
lupă care face obiectul seriei celor patru
portrete expuse, reportofonul, o mașină de
scris marca Olivetti, mai mică decât Erika
și mai ușor de transportat pe traseele ONT,
dactilograme, cărți, impresionantul aparat
de fotografiat Zenit, devenit, așa cum apa-
re într-un panou, un fel de extensie firească
a privirii sale.
Ochii mi se opresc aleatoriu pe alte ima-
gini. Îl văd pe Mircea Nedelciu în rol de
tată, privindu-și cu adorație fiica și băiețelul
cu o complicitate ludică. Împreună cu Ion
și cu Radu Dumitriu, la Fundulea, prin îm-
prejurimile Brașovului sau în atelier.
În încăperea de alături, pavoazată și ea
cu tablouri, respiră prietenia. Iată-l pe Mir-
cea Nedelciu, alias „Orlando”, în drumeție,
cu colegii săi de facultate și de cameră de
cămin, Gheorghe Crăciun, alintat „Țapu”,
și George Cardaș, zis „Zozo”! Îi recunosc
și în holul Facultății de Litere (în imagini
provenite de la George Cardaș). Împreună
cu Florin Iaru, cu care a lucrat la librăria
Editurii Cartea Românească, cu bunul pri-
eten Ion Bogdan Lefter, cu Cristian Teo-
dorescu și cu mulți alții. Într-o fotografie
din perioada colaborării, ca ghid interpret
de limba franceză, la ONT Carpați Bucu-
rești, prozatorul într-o ipostază insolită: în
costum popular! În vitrină, un chimir din
aceeași perioadă și un toiag folosit de trupa
studențească de teatru care, avându-l coor-
donator pe Diogene Bihoi, a prezentat, la
Cenaclul din Tei, dramatizarea prozei scur-
te Tânguire de mior, incluse în volumul Și
ieri va fi o zi (București, Editura Cartea
Românească, 1989). La sfârșitul reprezen-
tației, actorii au semnat toiagul. În camera
cu pereți de cărămidă, se regăsesc, de ase-
menea, numeroase diplome, cărți, dactilo-
grame, manuscrise, lista donațiilor pentru
licitația organizată în vederea strângerii de
fonduri necesare tratamentului din Franța,
o scrisoare a lui Gheorghe Crăciun către
Mircea Nedelciu și alta a lui Nedelciu că-
tre Ioan Groșan, ultimul articol publicat în
Formula AS și altele.
Risipit în aer, glasul lui Mircea Nedel­
ciu. Pe un ecran rulează în buclă un co-
laj de secvențe video cu scriitorul. Îl aud
vorbind despre întâlnirea cu Marin Preda,
despre ASPRO [Asociația Scriitorilor Pro-
fesioniști din România], despre cărți și pri-
eteni, despre sine. Mă opresc la un decupaj
dintr-o emisiune realizată de Daniela Ze-
ca-Buzura, poate ultima înregistrare video
a prozatorului, care spune: „Povestitul în
sine, deci narativitatea, este o activitate la
fel de răspândită ca respiratul sau ca mersul
pe jos. Toată lumea știe să și povestească.
Dar sunt mii de feluri de a povesti și cred
că încă de mic, ascultând povești, am fost
un foarte bun ascultător de povești [...],
aproape că nu mă interesa conținutul po-
veștii, ci strategia lui [a povestitorului] de
a înainta în poveste: în ce moment alegea
să introducă un personaj sau un alt perso-
naj”. Coboară cineva. E timpul pentru noi
povești.
5
 Actualitate

„Profesiunea mea de bază: cititor”

Bogdan Suceavă

La Sfântu-Gheorghe, la sfârșitul lunii mai, a avut a doua

ediție SepsiBook, Târg de Carte și Festival de Literatură
Contemporană
Evenimentul a reunit peste 30 de edituri din România
și Ungaria. Pe parcursul celor patru zile, SepsiBook2 a fost
gazda a peste 90 de evenimente – dezbateri, lansări de carte,
momente muzicale și expoziții. Deschiderea oficială a Sep‑
siBook a avut loc joi, 25 mai, cu un discurs inaugural al
scriitorului și matematicianului Bogdan Suceavă. Deschi‑
derea a fost urmată de vernisajul a două expoziții, respectiv
cea de colaje realizate de Szabó Imola Julianna, artist plastic
și scriitoare din Ungaria, și cea de ilustrații pentru cărți de
povești, realizate de artista Karda Zenkő din Sfântu Gheor‑
ghe. Bogdan Suceavă a participat și la evenimentul intitu‑
lat Memorii din timpul diez, un dialog împreună cu poetul
și criticul literar Romulus Bucur.
Revista Timpul publică discursul inaugural rostit de
Bogdan Suceavă la deschiderea festivalului SepsiBook2, de
la Sfântu-Gheorghe.
•
Sunt deosebit de onorat să iau parte la acest festival li-
terar și totodată să revin în această parte a Transilvaniei de Atunci când spun că sunt de profesiune cititor înseamnă
unde bunicul meu a plecat în lume acum un veac. Întrucât ne printre cele mai fericite experiențe personale care ocupă un că mi-aș dori să pot înțelege cum privești tu lumea, și că sunt
aflăm la un festival dedicat literaturii, valorile care ne apropie rol aparte în panteonul lăuntric sunt momentele când am ci- pregătit să învăț de la tine, și să accept perspectiva ta asupra
și ne reunesc sunt mult mai importante și mai prețioase decât tit în perioade de 3 până la 5 zile romane a căror anvergură lumii. Puterea profundă a literaturii rezidă în abilitatea de a te
gândurile ce ar putea vreodată să ne despartă. literară mi-a dăruit luciditate, experiența consistenței percep- face să-ți înțelegi aproapele și de a vedea lumea prin ochii lui.
Profesiunea mea de bază e aceea de cititor, o meserie în țiilor și a înțelegerii pe care nu ne-o facilitează decât literatura. Atunci când îmi doresc să retrăiesc experiența lecturii cu in-
care am debutat în clasa a IV-a când, din pricina unei du- În adolescență am avut asemenea experiențe grație ro- tensitatea pe care am cunoscut-o la 17 ani, caut acel flow des-
reri de dinți, am fost lăsat acasă, în loc să merg în ziua ace- manelor Magicianul de John Fowles; Războiul sfârșitului lu- pre care scrie, după decenii de aprofundată cercetare, Mihály
ea la școală. Atunci am terminat Doi ani de vacanță de Jules mii de Mario Vargas Llosa; Numele trandafirului de Umberto Csíkszentmihályi (care și-a încheiat cariera academică la Cla-
Verne și mi-am descoperit drept nobilă vocație calitatea de a Eco; Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. Am remont Graduate University, nu departe de locul de unde am
evada din realitate, deopotrivă cu pasiunea de a-mi îmbogăți avut parte de experiențe literare de intensitatea razelor soare- călătorit spre dumneavoastră eu).
experiența personală cu viziunile împrumutate din alte desti- lui. Mă bucur că pot citi literatură în patru limbi și apreciez Îmi mărturisesc viciul lecturii pentru că îmi place să înțe-
ne. (Probabil și talentul de emigrant își are rădăcinile în ace- mult valorile unei viziuni multiculturale care ne permite să leg, și pentru că inima mea e deschisă către a primi experiențe-
eași perioadă.) accedem, grație unei empatii îmbogățite de experiența pro- le tale, și pentru a respecta prin înțelegere ceea ce e important
Durerea aceea de dinți a trecut demult, dar speranța că fundă a literaturii, la abilitatea de a privi lumea prin ochii pentru tine. Și asta se aplică tuturor nuanțelor vieții.
mă pot izola într-un cotlon al lumii cu o carte a rămas, și celuilalt. Sfântu Gheorghe, 25 mai 2023

grunge letters

Badminton
Ștefan Manasia

Postfem:
Ele se îndreaptă cu ură spre ei, Andreea Pricop, The light
Ei le-au traficat milenii pe ele.
Visez planete conduse teocratic de orhidei,
Departe și de ei, și de ele.

Badminton:
Secțiunea aia de irealitate
Unde ea abandonează
Jocul
Și capturează cu racheta
Puful de plop
Sub privirile tatălui
Care înțelege că
Se instaurează
Altceva.

Grație, grația pură.

Inima ușoară.
Pe urmă vehiculul textil
Se înalță purtînd în centru
(Atît, ca să cucerești lumea)
Două semințe minuscule
Și fertile.

Ea oftează.
Jocul se reia.

6 www.revistatimpul.ro nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023


Cheile orfane ale apartamentului
Marta Caraion
Text al Martei Caraion, fiica scriitoru‑
lui, prezentat la evenimentul „Centenar Ion
Caraion”, de la MNLR, 29 mai 2023, și pu‑
blicat în exclusivitate în revista Timpul.
• voința ei. El nu și-a dorit să trăiască, și mai
Muzeul Național al Literaturii Române
a marcat centenarul nașterii poetului, eseis-
tului și traducătorului Ion Caraion (24 mai
1923 – 21 iulie 1986) printr-un eveniment
de tip remember, care a avut loc luni, 29 mai
2023. Au participat: Marta Caraion – fiica
poetului –, Mariana Sipoș, Ioan Cristescu
(director general al MNLR), Paul Cernat,
Sorin Ivan; moderator: Alexandru Dumitriu
În cadrul manifestării s-a lansat edi-
ția anastatică, publicată de Editura Mu-
zeul Literaturii Române, a volumului de
versuri Panopticum (1943), cu care a debu-
tat, la 20 de ani, Ion Caraion. Potrivit unui
comunicat MNLR, titulatura inițială a pla-
chetei fusese, conform mărturisirii auto-
rului, Circ domestic. Tirajul cărții a fost
confiscat după apariție, fără a beneficia de di-
fuzare, Panopticum fiind, până în prezent, o
raritate bibliofilă, veritabil document de isto-
rie literară. Prin această reeditare, MNLR re-
cuperează simbolic, după 80 de ani, debutul
vitreg al unui mare poet, se mai scrie în co-
municatul MNLR.
În cadrul evenimentului, s-a făcut o
avanpremieră a volumului Dacă veți înțelege,
dacă măcar acum veți înțelege. Reconstituirea
adevărului în „cazul Ion Caraion” de Maria-
na Sipoș, în curs de apariție la Editura Eikon.
Revista Timpul publică în exclusivitate
textul scris de Marta Caraion și citit cu acest
prilej.
• melor din colecția Poésie/Gallimard, pentru a
Doresc în primul rând să mulțumesc
Muzeului Național al Literaturii Române din
București, în special domnului director Ioan
Cristescu și domnului Alexandru Dumitriu
care au avut inițiativa acestui eveniment –
Centenar Ion Caraion – și să-mi exprim toată
recunoștință față de Paul Cernat, Sorin Ivan
și Mariana Sipoș care vor lua cuvântul.
Am ales să nu intervin în discuția poeti-
că, și cu atât mai puțin în cea politică. Pre-
fer o postura discretă de spectatoare curioasă.
Nu pot oferi decât o intrare anecdotică în su-
biect.
Poziția mea, cea de fiică a scriitorului este
inconfortabilă. Situația în sine este artificială
și presupune să nu ținem cont de o neînțe-
legere fundamentală. Evenimentul cultural,
comemorare colectivă, oficială, a scriitorului,
este în conflict, sau cel puțin în decalaj, cu
trecutul individual, cu relația personală, pă-
rintească, și cu trăirile și sentimentele inti-
me, contradictorii, pe care le trezește numai
cuvântul centenar – cuvânt pe care îl ințeleg
când e vorba de Proust sau de Kafka, dar care
este greu de interiorizat în legatură cu fami-
lia.
Situația este și mai complicată când rela-
ția între scriitor și fiică, adică cea între mine si
Ion Caraion, s-a întrerupt înainte de-a putea
deveni o relație matură, de la adult la adult.
Aveam 18 ani când el a murit, o ieșire bruta-
lă din adolescență. La care se adaugă o frac-
tură de epocă, de civilizație, de societate și de
limbă.
Am plecat din România pe 5 august
1981, în vacanță la Paris, unde am stat două
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
In memoriam
săptămâni. În aceste două săptămâni, Va-
lentina, mama mea, soția lui, a luat decizia
de a nu se mai întoarce în țară: pentru pri-
ma dată în viața lor de cuplu, i-a impus lui
ales să scrie în exil, deși libertatea de a scrie
– dar în ce limbă? – a fost o tentație și un
argument.
Nimic nu fusese pregătit pentru a fugi –
cum se spunea atunci. Hârtiile, manuscrisele,
scrisorile, cărțile, obiectele din casă, valorile și
lucrurile mărunte sau esențiale vieții de toate
zilele, tablourile, ulterior confiscate, împreu-
nă cu familia, adică părinții lor – mama ma-
mei și tatăl tatălui – totul a fost lăsat intact,
naiv de intact, și predat distrugerii.
Pe 19 august, am sosit în Elveția, unde
am cerut azilul politic și unde a început o via-
ță de refugiați, finanțată de un ajutor social,
o viață într-o lume ciudat de pașnică, o țară
care n-a cunoscut nici războaie, nici cataclis-
me politice, nici mari crize sociale. O viață
într-o altă limbă – ceea ce înseamnă, pentru
mine, că ultima dată când am avut ocazia să
mă exprim, în public, în limba română, eram
în clasa a 7-a la Școala generală nr. 27 din
București, acum 42 de ani.
O viață – și mi se pare important de spus
și de gândit, chiar dacă discutăm poezie, idei
și destin politic în literatură –, o viață de re-
făcut, de construit, în mod elementar, adică
de la zero, din punct de vedere material, de Ion, Marta și Valentina Caraion în anii ’80
la un spațiu de locuit pe care nu îl aveam,
la îmbrăcăminte, vase, mobilă care ne-au fost
donate, la o identitate administrativă, o inte- Duceți la consignație mobila și vindeți cât cărțile cu dedicații, salvează-le, ia-le la tine,
grare socială. Cu primul salariu, adică primul mai repede, cu cât se poate – frigider, televizor, împreună cu tablourile.
ajutor social, tata a cumpărat integrala volu- bar, radio, covor, mochete, mașinile de scris, Despre manuscrise, enigmatic:
nurcile (sunt în dulapul din stânga pe raftul Dacă n-a venit încă să știi că va veni la
se regăsi ca poet. de sus), căciulă de nurci (e în lada de la stu- tine, din partea noastră, un tânăr (sau poate
Prima scrisoare trimisă de la Lausanne, doi) să ia manuscrisele și corespondența. Știe
dio ca căpătâi), haina de piele a lui Ion, servi-
care anunța, acasă, adică bunicii mele, Sprin- bine ce are de făcut așa că lasă-l să procedeze
ciul de masă chinezesc, pături, mese, biblioteci, absolut liber.
ța Gherovici, mama mamei, la București, că
au luat decizia de a nu se mai întoarce în țară, fotolii, scaune, dulapuri, scrin, birouri, lămpi, Iar pe 31 August, îi scrie lui Nae Tertuli-
este un document emoționant și absurd: pe oglinzi, mixer, grătar electric, stofe, râșniță de an, care se află atunci la Paris, pentru a-i co-
lângă vestea pe care o putem imagina devas- cafea, prosoape, așternut, în sfârșit, tot, tot, tot. munica Georgetei Horodincă, și ei, misiunea
tatoare, acest text ne-literar, dar prețios ca În privința cărților, cere să se salveze cele de a salva manuscrisele:
document, constituie un inventar – un in- scrise sau traduse de el și: fierbintea rugăminte […] mai ales, mai
ventar de lucruri de salvat, de vândut, de dat, În afara lor, de asemenea: toate dicționare- ales, mai ales [subliniat] de a împacheta în
un fel de memorie chinuită a lucrurilor pier- le, gramaticile și metodele de limbi străini din dosare și apoi în saci de ciment manuscrisele
dute. cuprinsul casei […], complet Arghezi, Caragi- mele și corespondența […]. Manuscrisele ca și
Scrisoarea este scrisă de mână de tata, cu corespondența se găsesc în rafturile închise ale
ale, Creangă, Călinescu, Eminescu, pleiadele,
scrisul lui mărunt, rotund și regulat, carac- bibliotecilor, în birou și în scrin, iar în came-
teristic. ra cu televizor pe fotoliul de lângă biblioteca
Tu iartă-ne (dacă pentru asemenea lucruri mare în rafturile acelei biblioteci. În primul
Marta Caraion la MNLR, 29 mai 2023
trebuie să se ceară iertare), înțelege-ne, fortifi- rând salvarea lor mă interesează [subliniat de
că-ți puterile și ajută-ne. Ia pentru tine tot ce două ori].
vrei și trimite la țară la Ion hainele, încălță- Evident că din clipa în care am plecat,
mintea, cămășile, puloverele, ciorapii, pălăriile, adică dinainte de fi fost scrise și expedia-
fularele și ce mai crezi că le-ar folosi. Salvează te aceste scrisori, inventarul devenise o fan-
urgent, cum și unde poți, căutând să ni le tri- tasmagorie, nemaiputând fi considerat ca o
miți treptat apoi, prin poștă sau prin persoa- realitate sau ca un proiect cât de cât realist,
ne care vin, următoarele lucruri : parfumurile, ci numai ca un document de arhivă, o măr-
perlele, chihlimbarul, bijuteriile, ceasul breloc, turie, un simptom de istorie materială și de
vazele cloisonet, cartea de bucate Sanda Marin existența psihică, listă testamentară concretă
și rețetele din sertarul barului, ibricele de inox, fără moștenitor.
bluzele galbenă cu dungi și maro cu dungi ale Am vrut să împart cu dumneavoastră, as-
Martei, bluza roz, taiorul pepit, rochia de iar- tăzi, acest moment fragil, foarte scurt, și poa-
nă bleumarin imprimată, fusta verde tricotată, te interesant pentru o sociologie a exilului, de
sandalele negre, pantofii mai buni, poșetele de basculare dintr-o lume într-alta. Din lista de
piele din sertarul de sus de la scrin, apre-schiu- obiecte, a rămas o dovadă palpabilă: în serta-
rile Martei, racheta de tenis, casetele și discu- rul meu de la birou, la Lausanne, am, printre
rile. pixuri și creioane, cheile orfane ale aparta-
Urmează o listă de lucruri de dăruit per- mentului din bulevardul Republicii, care nici
sonal. Și apoi: măcar el nu se mai numește așa.
www.revistatimpul.ro 7
 Interviu
„Întâlnirea cu publicul este comunicare energetică”
Interviu cu pianistul Nicolae Dumitru realizat de Ovidiu Șimonca
Nicolae Dumitru a susținut, pe scena Ate-
neului Român, un recital la pian, aducând în
fața publicului, sub titlul de Fantaisies, pie-
se de Jean-Philippe Rameau, George Enescu
și Maurice Ravel. Interesantă această opțiune
a Filarmonicii George Enescu de a susține un
pianist care a cântat piese mai puțin cunoscu-
te, întregul program fiind curajos în aborda-
rea repertorială și în interpretare.
Fiecare piesă a fost însoțită de proiecții vi-
deo realizate de Andrei Silviu. S-au proiec-
tat imagini din București, Paris și New York.
Imaginile video au accentuat lumile de unde
proveneau compozitorii, o lume franceză, o
lume românească. Pentru București s-au ofe-
rit imagini din Gara de Nord de la prima
ninsoare, această improvizație a naturii, în
care nu știm când s-a sfârșit toamna și când
începe iarna, fiind în consonanță cu sunetele
de pe scenă, o muzică ce părea să fie atunci
compusă și trimisă către public.
Programul prezentat la Ateneul Român a
fost susținut de Institutul Francez din Româ-
nia, cu Radio România Muzical și Radio Ro-
mânia Cultural parteneri media. Despre acest
concert și despre cum lucrează Nicolae Dumi-
tru cu elevii de la Colegiul National de Mu-
zică George Enescu din București, unde este
profesor de pian, într-un interviu acordat în
exclusivitate revistei Timpul.
De când pregătiți acest concert?
Programul acesta am început să-l pre-
gătesc în primăvara anului 2021. Atunci
mi‑am dat seama că asta e direcția pe care
vreau să merg, acestea sunt piesele care mă
energizează și mă motivează să lucrez.
Ce înseamnă „direcția pe care vreau
să merg”?
E ca atunci când te uiți după fete: îmi
place sau nu-mi place, mă simt atras sau nu
mă simt atras. Interior, eu știu ce mă miș-
că. De exemplu, eu îl ador pe Rahmaninov.
Părerea mea este că toți pianiștii îl adoră pe
Rahmaninov. Dacă mă gândesc la Sonata
a II-a de Rahmaninov, prima mea reacție
este să mă iau de cap: e enorm de mun-
că! Nu merge așa. De aceea, alegerea unui
program înseamnă determinarea compa-
tibilității interne a muzicianului cu acel
program, la acel moment. Din momentul
din care încep să lucrez, nu există nu mai
vreau, nu-mi mai place. Merg până la ca-
păt cu el.
A învăța o
piesă înseamnă
să devii
compozitorul ei
Ați spus că ați început să pregătiți re‑
citatul de la Ateneul Român în primăvara
lui 2021 și l-ați susținut în vara lui 2023.
E mult sau puțin pentru un pianist?
Doi ani de lucru este enorm. Pe de altă
parte, eu nu pot să lucrez mai rapid pentru
că nu mă lasă sufletul.
Care este media de timp pentru pre‑
gătirea unui recital de pian?
8 www.revistatimpul.ro
Sunt unii pianiști care pregătesc un pro-
gram de recital în trei luni, la care se adaugă
încă șase luni de rodaj. Eu lucrez greu. Din
punctul meu de vedere, a învăța o piesă în-
seamnă să devii compozitorul ei. Înseam-
nă să o stăpânești atât de bine încât să fii
capabil să o improvizezi. În timpul în care
cânți, tu creezi acea muzică, ce apare ca un
miracol pentru tine. Dacă ai un standard
mai scăzut, atunci înveți pe dinafară un text
și-l reproduci, făcând tot posibilul să fie cât
mai corect. Aceea nu este interpretare, ace-
ea este ilustrare.
Ați folosit în recitalul de la Ateneul
Român o piesă de Maurice Ravel, Gas-
pard de la Nuit, și ați citit și câteva ver‑
suri.
Sunt poemele care l-au inspirat pe Ra-
vel, cele scrise de Aloysius Bertrand, care
sunt o completare extraordinară. Acele po-
eme puteau să fie pe ecran, n-am avut timp
să le transpun. Le-am citit. Eu fac foarte
multe gesturi din impuls de moment: mi
s-a părut mai puternic să le citesc oameni-
lor, să audă de la ce a pornit Ravel.
Și pe Enescu de ce l-ați preferat? De
ce ați cântat aceste piese intitulate Pieces
impromptues?
Piesele acestea sunt din 1913-1916.
Enescu era ajuns la celebritate?
Da. Deja avea un renume ca violonist
la Paris, unde era foarte bine cunoscut și în
calitate de compozitor. Nu era încă în ze-
nit, asta putem să spunem, dar Enescu era
departe de a fi un debutant când a com-
pus aceste piese. Relația cu Enescu este una
foarte dificilă. Enescu a fost un muzician
genial, era capabil să audă o partitură de
operă și, după aceea, să se așeze la pian și
să o reproducă. S-a întâmplat cu Lohengrin.
Relația lui cu pianul era una foarte spe-
cială. Pentru Enescu, pianul era un servi-
tor. Pentru noi, pianul este unicul mijloc
de exprimare. De aceea, structura textului
lui Enescu este extraordinar de complexă
și multistratificată. Eu am dorit să cânt din
piesele lui impromptues ca să simt cu adevă-
rat l’air du temps, atmosfera sonoră a epocii,
a lumii în care el crea. De regulă, noi spu-
nem Enescu și Rapsodiile române, folclorul
românesc. În ce am cântat este cu totul altă
sferă sonoră. Dacă vreți, este o sferă sono-
ră în care s-a scăldat și Ravel, dar individu-
alitatea lui Enescu există, aceste piese sub
scrise sub impulsul fanteziei lipsită de con-
strângeri.
E un curaj să-l
cânți pe Rameau
la pian
Ați vorbit de Maurice Ravel, de Geor‑
ge Enescu. În recital a fost și Jean-Phi‑
lippe Rameau. Cum l-ați luat și pe el în
acest recital, cu Suita în la minor?
am luat pe Rameau pentru că el este
baza muzicii franceze, Rameau este alfa
lor. Sigur că Rameau nu este Bach. Când
îl asculți pe Bach ai senzația, foarte clară,
de alfa și omega. La Rameau nu este aceas-
tă transcendere pe care o transmite Bach,
dar are o muzică superbă, care merită cân-
tată mai des. La noi, practic nu se cântă
Rameau, doar ansamblurile de muzică ve-
che mai ajung la el. Printre altele, am avut
o discuție cu un prieten care este absorbit
de muzica veche și care mi-a spus: „Tu ești
un criminal. Tu nu ai voie să cânți Rameau
la pian. Rameau poate fi cântat numai la
clavecin. Asta este Biblia noastră. Suntem
talibani în această privință. Muzica veche
poate fi cântată doar cu instrumente vechi”.
Ce i-ați răspuns?
Există această școală, pe care o respect,
a autenticității totale în care muzica ve-
che poate fi cântată numai pe instrumen-
te vechi. Doar că există atâta frumusețe în
acea structură a textului, o frumusețe care
ne provoacă să fim altfel decât suntem obiș-
nuiți cu Bach, Mozart, Beethoven, ne obli-
gă să ne tonifiem tușeul, să plonjăm, prin
Rameau, într-o aură sonoră minunată. Asta
m-a atras pe mine. Dacă Bach se cântă cel
mai mult, eu am vrut să aflu de unde a cres-
cut l’air du temps din muzica franceză? De
acolo a crescut. De la Rameau, pe care l-am
dorit cântat la pian.
În lume, sunt pianiști care îl cântă pe
Rameau?
Alexandre Tharaud, care are interpre-
tări superbe. Apoi, a fost Marcelle Meyer
(1897-1958), o pianistă absolut fabuloasă
a anilor ’30-’40, care a cântat piese de Ra-
meau. Ascultând-o, te ia cu amețeală, este
excepțională.
E un curaj să cânți Rameau la pian?
Părerea mea, da. E un curaj pentru că
necesită mult mai multă muncă decât să în-
veți niște note. Cu cât muncești mai mult
cu atât realizezi că ești destul de departe de
un rezultat final. E ca la Mozart. Rameau
are această finețe și acest rafinament care te
împinge permanent să ieși din sfera pianu-
lui rămânând în această sferă.
Revenind la organizarea acestui con‑
cert, cum faceți: când îl aveți gata îl pro‑
puneți unei instituții să-l cântați sau
discutați cu instituția înainte și vă fixați
un deadline, care vă mobilizează să fiți
pregătit de concert la data respectivă?
De regulă, îmi fac un plan de rodări, un
plan de cântări în diferite locuri unde știu
că voi fi primit oricând, cu brațele deschi-
se. Sigur, concertul la Ateneul Român l-am
propus din timp. Trebuie să respecți insti-
tuția, programele lor. Nu sunt în situația de
a mi se deschide ușile când vreau eu.
Vă zbateți?
Da. Categoric.
Dar de ce nu vi se deschid ușile când
propuneți un program cu Rameau,
Enescu și Ravel?
Explicația este foarte simplă: oamenii
sunt ocupați și au și treabă. Criteriul fun-
damental este acela al circumstanței de mo-
ment. Adică, nu contează foarte mult ce
faci, ce ai făcut, ci cât de tare te pliezi pe
planurile de moment ale directorului in-
stituției muzicale respective. Uitați: când
m-am întors de la Moscova, de la studii,
am avut un concert simfonic cu Filarmo-
nica din Cluj-Napoca. Asta era în anul
2002. Am cântat Concertul nr. 1 de Brahms.
Pe lângă faptul că sala a aplaudat după par-
tea I, după partea a II-a și după partea a
III-a nu m-a lăsat să plec, bisau la nesfârșit,
mi-am închipuit că mi-am făcut un nume,
că am deschis o ușă; credeam că voi reveni,
că mă vor mai chema să cânt la Cluj-Na-
poca. Nu vă pot spune decât că la Filar-
monica din Cluj-Napoca n-am mai cântat
niciodată din acel moment. Și sunt 21 de
ani. Nu te poți supăra pe o instituție că nu
te vrea. Are motivele ei foarte bine înteme-
iate.
Dar n-ar trebui, întreb retoric, să ară‑
tăm pe scenele din țară talentele noastre
pianistice, oameni care aparțin de Româ‑
nia?
Nu cred că putem acuza vreo instituție
muzicală din România că nu promovea-
ză pianiștii români. Întotdeauna, acele in-
stituții muzicale din România vă vor arăta
o listă de pianiști români care au cântat sau
cântă acolo.
Pasiunea
copilului se
ciocnește
cu spiritul
comodității
Dumneavoastră predați la Colegiul
Național de Muzică George Enescu din
București. Ce înseamnă această muncă
didactică, pentru dumneavoastră?
Pe mine mă pasionează în cea mai mare
măsură ceea ce fac din punct de vedere pe-
dagogic. Pentru mine, copilul care vine la
clasă este ca o sculptură pe care o formezi
în timp. Vezi cum poate el să meargă, în
ce direcție, astfel încât studiul pianului să-l
impulsioneze spiritual, sufletește, estetic,
intelectual. Eu nu confecționez pianiști. Eu
ajut niște copii să descopere în ei motivația
de a fi artiști.
Mai vin copii către liceul de muzică
din București? Mai vin să studieze pia‑
nul?
Vin. E concurență. Anul acesta au fost
mulți copii peste numărul de locuri.
Cum îi vedeți pe acești copii? Sunt ta‑
lentați, sunt dornici de studiu, acceptă
un program lung și greu de studiu? Sau
există condiționări sociale care v-ar face
să lucrați mai greu?
Când întâlnesc un copil cu pasiune, lu-
crez ușor cu el. Problema este că pasiunea
copilului se ciocnește de acest spirit al co-
modității, care este dominant în toate soci-
etățile, nu doar în cea românească. Părerea
mea este că observăm peste tot spiritul con-
fortului, spiritul lejerității și al lipsei de
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

implicare și de efort. Este o problemă mai
mult filosofică decât socio-economică.
Cum se traduce această problemă la
nivelul copiilor de la liceul de muzică din
București?
Nu vor să studieze.
Deși au intrat, deși au trecut un exa‑
men și sunt la clasa de pian, nu vor să
studieze?
Nu vor să studieze și trebuie să studi-
ezi împreună cu fiecare. Trebuie să-l înveți
să studieze, trebuie să insiști, trebuie să-i
transmiți dragostea pentru studiu și rezul-
tatele, mai ales la băieți, încep să se vadă
peste câțiva ani.
Când noi ne-am format, când noi
eram în liceu, chestia asta cu comodita‑
tea nu era. Era pasiune, era dorință de
cunoaștere, dar nu era comoditate. Cum
a apărut această problemă și cum a ajuns
aceasta să domine pregătirea elevilor?
Noi trăiam într-o societate care îți
transmitea pe toate canalele: munceș-
te! Dacă nu muncești te ia mama dracu-
lui. Învață! Dacă nu înveți, ajungi gunoier.
Nici­unde nu auzeai vreo voce care să spu-
nă: astea-s prostii! Acum, trăim într-o so-
cietate care îți spune pe toate canalele sale:
cine muncește este un prost. Trebuie să știi să
te descurci, nu să muncești. Nu trebuie să
înveți. Învață numai tâmpiții. Aici pot da
un citat absolut superb, care exprimă spiri-
tul vremurilor, din Elon Musk. Eu nu am
absolvit Harvard. Cei care au absolvit Har-
vard lucrează pentru mine. Din acest punct,
mesajul se poate dilua și poate fi interpre-
tat greșit: dacă lucrezi pentru Harvard, ești
un prost. Lucrează și fii la firmă la Elon
Musk. Cine gândește așa habar nu are des-
pre drumul profesional al lui Elon Musk
și despre concursul fabulos de împrejurări
care l-a transformat în ceea ce este. Eu nu
neg valoarea lui Elon Musk. Eu neg aceas-
tă abordare, care înseamnă, la noi: prinde
oportunitatea și totul se va rezolva, vei fi bo-
gat, frumos, tânăr și sănătos. Ceea ce este o
minciună! Diferența fundamentală dintre
noi și țările capitaliste dezvoltate este una
de mentalitate. Faptul că noi nu avem, în
masa de oameni, reflexul de a clădi pas cu
pas, cu efort și luptând, muncind. Lucrul
aceasta se vede și la cei care studiază pia-
nul. Eu, când m-am întors de la Moscova,
aveam această idee „idealistă”. Voi veni, voi
merge la liceul George Enescu, voi găsi co-
pii talentați și săraci și voi lucra cu ei să se
ridice. Da, am avut copii talentați și săraci,
dar care nu voiau să se ridice. Spiritul co-
modității era pătruns și în aceste medii. Pă-
rinții lor, care trăiau în mizerie sau la limita
supraviețuirii, se chinuiau să le facă toate
poftele, iar copiii aveau mentalitate de co-
pil de bani-gata.
Nici cel care are un anumit statut so‑
cial nu se implică, dar nici cel aflat în
nevoie nu vede o cale în efort și multă
muncă. Ce spuneți ar fi rezumat așa: și
cei din familii sărace sunt la fel de co‑
mozi ca și cei înstăriți.
Haideți să o spunem pe românește:
sunt la fel de leneși. Nu generalizez, nu zic
că toți gândesc și acționează așa, dar există
acest spirit dominant al comodității.
Cum îi scoateți din comoditate? Re‑
ușiți?
Uneori, reușesc, alteori, nu reușesc. De-
pinde enorm de familie. În momentul în
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
care lucrezi cu părintele, care imprimă un
climat de muncă, atunci va evolua și copi-
lul și va înțelege că trebuie să muncească. În
momentul în care copilul este genial, dar are
niște părinți tâmpiți, care se uită prin tine
de câte ori vorbești cu ei, sunt foarte slabe
șanse ca acel copil să evolueze bine.
Improvizația
este un act
de sinceritate
absolută
Am văzut în concertul dumneavoas‑
tră un ecran, pe scenă, în care s-au pre‑
zentat mai multe proiecții video, gândite
și asamblate de un om din TVR, Andrei
Silviu, care a ales și a prezentat imagini
din Paris, New York și București. De
când vă cunoașteți cu Andrei Silviu?
Andrei Silviu este un artist. Cu Andrei
Silviu lucrez de la un recital anterior, când
el mi-a ilustrat 12 preludii de Claude De-
bussy. Numai când spui Debussy, când spui
Ravel, când spui impresionism, deja ai niș-
te imagini în minte. Mi-am dorit să duc în
paralel imaginile create de muzică cu ima-
ginile gândite de Andrei Silviu. Mi s-a și
reproșat de muzicieni de mare ținută: dom-
nule, de ce strici puritatea muzicii? Nu stri-
cam nicio puritate. Pur și simplu, făceam
echipă cu un mare artist, un artist al vizu-
alului, total diferit de ceea ce fac eu. Ima-
ginile video au accentuat lumile de unde
proveneau compozitorii, o lume franceză,
o lume românească.
Visul meu, la o piesă muzicală, ar fi să
mă întâlnesc cu un improvizator al artei
plastice. Adică, noi să fim împreună pe sce-
nă, eu să cânt, iar el, prin ceea ce îi trans-
mit eu, să picteze și să fie un ecran care să
amplifice pictura, ca să vadă publicul toa-
te mișcările pensulei. Ar fi o comunicare
a două energii artistice, așa cum a fost și
în concertul de la Ateneu, când au fost, pe
scenă, aceste proiecții video ale lui Andrei
Silviu. Pentru mine, întâlnirea cu publicul
este o comunicare energetică. Adăugarea a
încă unei energii, prin proiecțiile video, mi
se pare un lucru binevenit. M-am gândit să
mă asociez cu un balerin sau balerină. Eu
cânt, tu faci ce vrei pe scenă! Tu ai liberta-
tea ta, eu am libertatea mea, și ne întâlnim
prin acest concentrat uriaș de energie care
este piesa muzicală.
Vorbiți de comunicare energetică cu
publicul. Ce înseamnă comunicare ener‑
getică?
Eu simt ca un far piesa muzicală. Un far
care mă atrage, așa cum este când cântăm
Chopin. De multe ori, pentru noi pianiș-
tii, Chopin este flacăra care atrage fluture-
le și care îi pârlește aripile. Enorm de mulți
pianiști cântă Chopin, enorm de puțini pi-
aniști reușesc să îmbogățească muzica lui
Chopin. Noi trebuie să compunem acea
muzică. Eu simțit nevoia să-l compun pe
Ravel. John Ronald Reuel Tolkien, autorul
Stăpânului inelelor, a Hobbit-ului, a spus că
noi scriem cărțile pe care am vrea să le citim.
Parafrazez: noi cântăm muzica pe care am
vrea să o compunem. Așa am ajuns la Ravel,
la Enescu, la Rameau. Muzica aceasta are
o încărcătură energetică fantastică, care ni
se transmite nouă, iar noi compunând-o în
acel moment, pe scenă, o transmitem pu-
blicului.
Ați avut și un bis mai puțin așteptat.
N-a fost un bis în care să cântați o bucată
muzicală, ați făcut o improvizație. De ce
ați improvizat, combinând diverse frag‑
mente la bis?
Mi s-a mai întâmplat această situație, la
un concert anterior, acum mai mulți ani.
Pregătisem un bis. Când am fost chemat,
am simțit că n-am nici un chef să-l cânt.
Mi-am spus: voi cânta orice. Ce se poate în-
tâmpla? Să fiu huiduit? Să fiu fluierat? Am
făcut o improvizație și am avut revelația ca
mulți oameni să-mi spună că le-a plăcut
mai mult improvizația mea decât recitalul.
Improvizația este un act de sinceritate abso-
lută. E foarte greu să ai sinceritate absolută
când cânți muzica altui autor.
La Ateneul Român cum a fost? Ați
avut în minte să faceți tot o improvizație?
Nu eram deloc sigur că voi cânta un bis.
Mi se pare o chestie de îngâmfare să-ți pre-
gătești bisul cum îți pregătești recitalul. De
unde știu că publicul va vrea bis? În al doi-
lea rând, de ce trebuie să mă dau mare în
fața publicului că pot și mai bine, și mai
tare? Nu e corect. Bisul trebuie să fie ca o
codă, ca o prelungire a comunicării cu pu-
blicul. Așa cum prelungești despărțirea de
un prieten drag: te mai uiți un pic în ochii
lui, îi pui mâna pe umăr, mai taci 30 de se-
cunde... Așa am vrut să întruchipez ideea
de bis, în care am dat drumul la primele su-
nete care mi-au venit în cap.
Unde să găsesc o
sală să studiez?
Dumneavoastră ați studiat pianul în
România, apoi ați continuat în Rusia, la
începutul anilor ’90. Cum era școala mu‑
zicală din Rusia?
În România, pianul l-am studiat doar
în particular. Aș vrea să-i pomenesc pe cei
doi excelenți profesori ai mei din Româ-
nia: pe doamna Sonia Ratescu și pe ma-
estrul Dan Mizrahy. Eu n-am absolvit un
liceu de muzică, ci un liceu industrial, am
cântat cu Orchestra Medicilor un concert
de Mozart, în clasa a XII-a, am picat la fa-
cultate și am făcut un an și patru luni de
armată. După care am intrat la ASE, la Ci-
bernetică Economică, în iulie 1989, și din
decembrie 1989 am zis: stop! De aici îna-
inte vreau să fac numai muzică. Am avut
libertatea să-mi urmez vocația și pasiunea.
Din octombrie 1990, am plecat la Mosco-
va, unde am studiat și am trăit până în de-
cembrie 2001. Aș putea spune că am prins
singurii ani de libertate din istoria moder-
nă și contemporană a Rusiei. Iar școala
de muzică pe care am urmat-o era feno-
menal de inspirațională. Intrai într-o sfe-
ră în care se studia enorm. Studentul care
nu studia 8 ore pe zi nu avea ce căuta în
facultate. Eu, în primii cinci ai de studiu,
1990-1995, am avut norocul fenomenal că
studiam la ambasadă, mă lăsau ambasado-
rii noștri să vin să studiez; aveau un Bruck­
ner vechi, dar foarte bun. Mă trezeam la
ora 6.00, la 7.30 eram la ambasadă, studi-
am până la 14.30, când mergeam la masă.
De la 16.00 la 20.00 mai aveam o tranșă
de studiu. Asta era programul meu zilnic.
Când intri în Conservatorul Ceaikovski
sau în Academia Gnessin, după trei minu-
te intri în fibrilație. Unde să găsesc o sală să
studiez? Este un mediu atât de performant,
așa încât sau muncești la fel ca ei sau te lași
de meserie.
www.revistatimpul.ro
Interviu
Cum vă explicați să găsiți în Rusia un
așa de înalt nivel de învățare a muzicii,
de învățare a pianului, cu politica de in‑
vadare a unei alte țări?
Vă răspund printr-un citat al lui Dos-
toievski, care spune cam așa: nu gândiți
prin prisma atrocităților comise de poporul
rus, gândiți prin prisma setei crunte de di-
vinitate care este în poporul rus. Nu gân-
diți crimele comise în Ucraina în funcție
de popor. În prezent, poporul nu aprobă
ceea ce se întâmplă în Ucraina, poporul
tace. Poporul rus are în codul său gene-
tic experiența a zeci de ani cu milioane de
victime. Vă dau un exemplu: fratele buni-
cului meu. Mama este rusoaică, din orașul
Nijni Novgorod de pe Volga. Fratele bu-
nicului meu a zis la o ședință de partid că
peștele de la cap se împute. A pronunțat
această singură frază. Seara au venit, l-au
arestat, a dispărut. Când tu, ca popor, ai
experiențe de milioane de asemenea vic-
time, ce relație poți avea cu puterea? De
ignorare. Aici e răspunsul la această diho-
tomie: se întâlnește drama istorică cu se-
tea de veșnic.
Ce facem cu muzicienii ruși, îi boi‑
cotăm, îi aducem în concerte?
Boicotul nu este împotriva tuturor.
Este doar împotriva celor care, în mod
clar, s-au pronunțat pentru război. De
exemplu, Valeri Gherghiev, n-a spus
nici o clipă că este de acord cu războ-
iul din Ucraina. Dar, în momentul în
care i s-a cerut să se dezică de conduce-
rea de la Kremlin, de Putin, n-a făcut-o.
Anna Netrebko a făcut-o. Valeri Gher-
ghiev a ctitorit Teatrului Mariinski din
Sankt Petersburg, a construit viața con-
certistică din acel oraș, unde au avut loc
ample refaceri ale clădirii Teatrului Ma-
riinski, cu bani dați de statul rus. Poți,
după acest ajutor, să te dezici de statul
rus? Valeri Gherghiev a ales, a ales să
tacă. O altă atitudine este a pianistu-
lui Boris Berezovski, pe care l-am văzut
într-o emisiune de televiziune, în care
spunea: de ce să nu bombardăm centra-
lele atomice din Ucraina, să moară toți?
Din momentul acelor declarații, tu ai
dispărut ca artist, indiferent cum cânți.
Sau, încă un exemplu: Nikolai Lugan-
sky, care cântă și în Rusia, și în Occi-
dent. Acesta nu a făcut nicio declarație,
nici pro, nici contra autorităților. Și-a
văzut de treaba lui. Poți să-ți vezi de
treaba ta și să nu fii atacat.
Ați cântat în multe orașe din Româ‑
nia, unele fără filarmonică. Ați cântat la
Tecuci, de exemplu. Cum este să cântați
la Tecuci?
Este o plăcere. N-am cântat numai la
Tecuci. Unul din locurile mele prefera-
te este Centrul Cultural Arcuș de la Sfân-
tu Gheorghe, unde sunt primit cu brațele
deschise. Și la Sfântu Gheorghe, și la Odor-
heiu Secuiesc, la Miercurea Ciuc, la Sighi-
șoara, la Tecuci există un public avid, foarte
dornic de cultură, de concerte. Sunt înse-
tați să te audă. Când vezi că sunt oameni
care ridică ochii din colbul vieții de zi cu zi,
și ochii aceia rezonează cu ceea ce le oferi,
ce le cânți, pentru mine este mult impor-
tant decât dacă aș cânta la o serată corpo-
ratistă unde oamenii țin un pahar de vin și
trăncănesc în șoaptă. Noi, prin asta trăim,
prin comunicarea unei energii către un pu-
blic, momentul de grație în care te conec-
tezi la energia fantastică care este muzica și
dăruiești această trăire publicului.
9
 Muzică
Imagine și sens și Gândirea muzicală de Pascal Bentoiu –
Laura Otilia Vasiliu din nou în librării... după 50 de ani!
Recenta reeditare a cărților de estetică
muzicală scrise de Pascal Bentoiu în pri-
ma parte a anilor ’70, este o înfăptuire mi-
rabilă, esențială pentru noua generație de
muzicieni și melomani. O datorăm mu-
zicologului Oleg Garaz, universitar clu-
jean, cel care a îngrijit, prefațat, adnotat
cele două volume, prestigioasei edituri EI-
KON (Colecția Universitas, Seria Muzi-
cologie).
De o originalitate frapantă pentru me-
diul românesc al timpului, de o consisten-
ță și o organicitate rar întâlnite în lecturile
de specialitate până atunci, Imagine și sens
și Gândirea muzicală au fost cărțile care
m-au format, direcționând reflecția a cel
puțin două generații de muzicieni. Re-
citindu-le astăzi, percep noua actualita-
te, o dată cu conștientizarea conexiunii
lor cu idei ale esteticii muzicale afirmate
în scrierile moderne anterioare, greu ac-
cesibile muzicienilor formați în România
comunistă. Totodată, sincronizarea, chiar
avansul autorului în raport cu direcții de
analiză ce au făcut școală ulterior, cum
sunt semiotica și semantica muzicală. Se
poate observa și confirmarea peste timp a
criticii îndreptate către formele extreme
ale avangardei muzicale, afirmată în Ro-
mânia în preajma anului 1970, astăzi fe-
nomene clasate ale istoriei recente.
Încercând să intru în „pielea persona-
jului” pentru a înțelege resorturile unei
creații teoretice particulare, observ mai
întâi că volumele lui Pascal Bentoiu au
fost elaborate după o activitate bogată
pe plan componistic, culminând cu ope-
ra Hamlet, finalizată puțin înainte de a în-
cepe lucrul la Imagine și sens. Începutul
maturității – în momentul publicării vo-
lumului (1971) autorul implinise 44 de
ani – îi dezvăluie personalitatea capabilă
să-și asume propria definire a fenomenului
muzical. „Gândirea cu mintea sa” (în sen-
sul atribuit de Gabriel Liiceanu prin titlul
Nebunia de a gândi cu mintea ta) capătă un
relief mai pregnant, mai bine delimitat în
următorii patru ani, în care Bentoiu a dat
la iveală încă două opusuri livrești: Deschi-
deri spre lumea muzicii (1973) și Gîndirea
muzicală (1975).
Asocierea fericită a noilor concepte cu
expresivitatea, claritatea și accesibilitatea
stilului au fixat cărțile în ordinea lecturi-
lor obligatorii ale oricărui muzician for-
mat sau aflat pe băncile Conservatorului.
Presa de specialitate a reacționat cu en-
tuziasm și admirație, fără a realiza însă o
analiză comprehensibilă a ideaticii formu-
late. Receptarea publică în anii imediat ur-
mători apariției volumelor s-a lovit de o
multiplă inoportunitate. Concepția filoso-
fică idealistă a autorului, fundamentată pe
scrieri semnate de Kant, Hegel, Bergson,
Husserl, era clar exprimată, fiind la polul
opus materialismului marxist dominant.
În al doilea rând, critica îndreptată împo-
triva experimentului muzical al timpului
venea în contradicție cu direcția de dez-
voltare a componisticii din România de-
ceniilor 7-8. Nemaivorbind de faptul că,
odată cu asimilarea de către muzicologia
românească a analizei structurale, concep-
ția psihologizantă a lui Pascal Bentoiu a
10 www.revistatimpul.ro
pierdut terenul. Abia în anii 2000 s-a înfi-
ripat reflecția stimulată de concepțiile lui
Pascal Bentoiu, primul care îl asimilează
creator fiind chiar Oleg Garaz, autorul re-
editării volumelor, printr-o serie de studii
finalizate în 2003 cu titlul – 15 Teze despre
imaginea muzicală.
După multiple etape de lectură și re-
flectare, în studiul meu din 2016 – Re-
considerarea esteticii lui Pascal Bentoiu în
raport cu sursele europene, cu sincroniză-
rile universale și cu direcțiile de aplicare
contemporane – am identificat ideile fun-
damentale ale concepției sale, centrată pe
psihologia receptării. Le-am formulat ast-
fel: 1. primordialitatea percepției globale
a articulației/compoziției muzicale (ex-
primată metaforic prin termenul de ima‑
gine), în relație cu procesul analitic al
parametrilor sonori; 2. întâietatea conști-
inței muzicale (creatoare și receptoare) în
fața legilor fizice ale materialului sonor; 3.
constituirea gândirii muzicale ca activita-
te mentală logică ce operează cu „identi-
tăți fonice” pe axele timpului și spațiului,
conectate psihologic/metafizic prin sintag-
ma „continuum spatio-temporal”. Se cu-
vin unele lămuriri și detalieri.
Sintagma „imagine muzicală” – con-
ceptul central – are la bază teoria perce-
perii întregului prin act de sinteză, teorie
propusă și demonstrată de Școala de psi-
hologie Gestalt (în traducere, formă, mo-
del, configurație – fără a avea echivalent
specific în alte limbi). Contactul lui Pas-
cal Bentoiu cu teoria gestalt presupun că
a avut loc prin intermediul lucrării Mu­
sikpsychologie (1931) de Ernst Kurth, unul
dintre autorii la care se referă în mod re-
petat muzicianul român. Abordarea lui Ernst
Kurt, aproape necunoscută la noi (și din
cauza inexistenței unei traduceri în lim-
ba engleză) se revendică de la Kant, Sc-
hopenhauer, Feuerbach, mai ales de la
Dilthey și Bergson, nu de la psihologia ra-
ționalistă ce-și formulează concluziile în
urma cercetării experimentale. Teoria ge­
stalt susţine capacitatea naturală a recep-
torului de a percepe global, instantaneu,
un spaţiu sonor organizat în timp, dar şi
de a organiza spaţiul mental receptat ca
totalitate omogenă. Pentru Pascal Bento-
iu, întregul perceput este imaginea mu-
zicală, adică „o unitate posibilă a fluxului
muzical, având în cadrul coeziunii genera-
le, o coeziune particulară sporită” (Imagine
și sens, p. 40). Configurarea imaginii mu-
zicale în timpul audiției este fundamental
legată de memorie și de structura articula-
tă în timp a artei sonore: „zonă din fluxul
muzical care se înfățișează memoriei ca o
unitate a unei acțiuni petrecute,”(aceeași,
p. 42). Primordialitatea întregului în fața
părților este clar exprimată: „forma sub
care se înregistrează inițial în psihic orice
tip de structură materializată este acea de
imagine sintetică.” (aceeași, p.45).
Având punctul de pornire în fenome-
nul metafizic al receptării formei pure,
Bentoiu, a cărui latură rațională s-a dove-
dit cel puțin la fel de puternică precum cea
reflexiv-filosofică, oferă cititorului con-
temporan, meloman și specialist în același
timp, un model de gândire în care se îm-
bină, în mod echilibrat, zonele opuse ale
spiritului – intuiția și logica. Parcurgând
volumul Gândirea muzicală, studentul de
ieri/de azi poate fi/este surprins, uneori
contrariat, de explicarea mecanismului
fiecărui parametru sonor (ritmul, melo-
dia, polifonia, armonia, timbrul, forma)
ca funcție psihică și de memorie. În con-
dițiile în care problemele limbajului mu-
zical se studiază sistemic, rațional! Pentru
a-i înțelege viziunea, ar fi necesar să știm
că Bentoiu pornește de la un concept pe
care literatura americană contempora-
nă îl numește afterimage (extras tot din
gândirea lui Ernst Kurth): „elementul so-
nor înregistrat... tinde să-și prelungească
(pentru noi) existența dincolo de margi-
nile obiective. E ca un fel de reverberație a
spiritului (sau: în spirit), independentă de
cea efectivă, acustică” (Gândirea muzicală,
p.87). Continuarea infinitezimală a ima-
ginii sonore percepute mai este dezbătută
ca funcționare a materiei sonore în gândi-
rea componistică. Se înscrie și explicarea
conceptului ritmic pe baza unui parame-
tru nou – pulsația – noțiune ce definește
trăirea evoluției ritmice în timpul audi-
ției. Pulsația, în formularea lui Bentoiu,
este „acea unitate temporală pe care psi-
hicul o instalează la comanda unui flux
ritmic și prin raport la care interpretea-
ză orice apariție efectivă” (...) Conceptul
ca atare nu este de esență aritmetic... ci
energetic. El surprinde nu un mod tem-
poral obiectiv, ci tendința spiritului nos-
tru de a constitui (și urmări) progresiunea
ritmică într-o stare activă, oarecum din
mers – mai degrabă decât într-una de pa-
sivitate constatatorie.”(aceeași, p. 91)
Iar în ce privește relația dintre timp și
spațiu în procesul compunerii, interpretă-
rii și ascultării muzicii, putem afirma că
reprezintă miezul filosofic al concepției lui
Pascal Bentoiu. Fără a se raporta explicit la
filosofia idealistă, judecățile autorului tră-
dează aderența la sistemul kantian, în care
cele două coordonate sunt forme ale spi-
ritului, cumulând intuiția, senzorialitatea,
intelectul. Sunt forme pure a priori, in-
dependente de experiență, dar în care se
înscriu faptele și expresia lor (artistică).
Lansarea ideii de conectare psihologică
prin muzică (sau în muzică) a timpului și a
spațiului (continuum spațio-temporal) este
condiționată de percepția sonoră ca me-
todă inductivă a gândirii muzicale: „Ten-
dințele naturale de conexare a elementelor
ireductibile sunt ale spiritului nostru, nu
ale materialului. Ele se ivesc atunci când
(și numai dacă) foarte numeroase experi-
ențe concrete ne-au obișnuit cu posibili-
tatea și frecvența unor legături.” (aceeași,
p. 136).
În studiile introductive (Cartea celor
o mie de imagini și sensuri și De ce aceas-
tă carte mi-a devenit necesară), Oleg Ga-
raz își mărturisește creșterea intelectuală
sub imboldul sistemului de gândire al lui
Pascal Bentoiu, misiunea cărților intensi-
ficându-se până la configurarea propriului
său sistem de concepte, expus în volume-
le Genurile muzicii – ideea unei antropolo-
gii arhetipale (2016), Uneltele muzicologiei
(epistemologia), 2022 sau Cioran și muzi-
ca elementelor naturale (hermeneutica), în
curs de apariție. Subscriu la toate aprecie-
rile și interpretările enunțate. Într-adevăr,
cele două cărți constituie o diadă, elabo-
rată prin dezvoltare organică proprie unui
simfonist înnăscut. Linia inductivă a dis-
cursului, condus de la particular la gene-
ral, cu o argumentație din ce în ce mai
elocventă, apropie treptat cititorul. Lec-
tura se cere continuată... dar și reluată de
mai multe ori, la fel ca o compoziție mu-
zicală complexă.
Fenomenul producerii, receptării și
comentării muzicii în contemporaneita-
te, canalizat asupra conștiinței eului cre-
ator (componistic, interpretativ, critic) și
chiar asupra unicității experienței perso-
nale de ascultător (de muzică) asigură di-
recției de abordare a lui Pascal Bentoiu o
actualitate reală. Dacă adaug înflorirea ne-
uroștiinței desprinsă din psihologie, dar și
a preocupării mai largi pentru conștienti-
zarea percepțiilor, trăirilor, fluxului men-
tal în miezul unei experiențe creatoare, ne
dăm seama de necesitatea acestor cărți, cu
șanse de a constitui un nou ghid. Esențial
într-o epocă a relativismului, pluralității,
căutării perpetue.
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

Canto VIII
Radu Vancu
1. Când m-am trezit, curtea casei din Cis-
nădioara mirosea încă a pisică arsă. A carne in-
cendiată – un miros dulce-pișcăcios, plăcut și
îngrozitor, care abia peste aproape un an avea
să devină din ce în ce mai frecvent, adus de
vânt de câteva ori pe lună dinspre piețele și
străzile Sibiului, unde morții tot mai numeroși
erau strânși în stive și arși de tot mai puținii
supraviețuitori. Mirosul de carne incendiată
plutea peste dealurile Cisnădiei și ale Cisnădi-
oarei și, până să ajungă la mine, se îmbiba și de
senzualitatea vegetală cu care viața exploda pe
acele dealuri: morții incinerați ajungeau în nă-
rile mele mirosind deopotrivă a carne umană
incendiată și a fag proaspăt înmugurit, a păr
uman ars și a brândușe înflorite, a piele umană
pârjolită și a pământ primăvăratec.
Era un miros atât de plăcut, încât îmi
întorcea pe dos și stomacul, și creierul; în-
țelegeam perfect de ce un zeu ar organiza
hecatombe și incendieri de planete întregi
pentru asta. Carne umană arsă, îmbibată cu
miresme de primăvară explozivă: nu există zeu
care să nu devină dependent de așa ceva încă
de la prima doză.
Înainte să se prăbușească, Internetul a apu-
cat să transmită de două ori imaginea unor
astfel de ruguri publice din piața centrală a Si-
biului: webcam-ul oficial al orașului filma de
sus stive uriașe de cadavre (de fiecare dată s-au
ars aproape douăzeci de mii de corpuri), ordo-
nate pe paleți de lemn, paralelipipede de carne
umană înălțându-se în centrul enormei piețe
medievale, dinspre statuia lui Gheorghe La-
zăr de lângă Turnul cu ceas până înspre libră-
ria Dacia Traiană, la intrarea pe pietonală, un
pătrat uriaș cu fiecare latură formată din zece
stive, așezate cam la douăzeci de metri distanță
de catedrala romano-catolică și de case.
Paleții erau ridicați cu imense macarale
galbene Geiger, manevrate de șoferi îmbră-
cați în combinezoane ca de astronauți; pale-
ții noi erau așezați cu grijă profesionistă peste
cei deja construiți în stive poliedrale, într-o si-
metrie care era aproape mai înspăimântătoare
decât coregrafia funebră în sine – și în mod
categoric mai înspăimântătoare decât banale-
le corpuri moarte. Ai fi putut să te afli și tu
printre cadavrele ordonate în stupii ăia ai mor-
ții, aproape că începusem să te caut cu privirea
când mi-am amintit că fuseseși îngropată – și
că trecuse oricum prea mult timp de atunci.
Aspersoarele înălțate tot de macaralele Geiger
au îmbibat apoi stivele cu un combustibil în-
tunecat, asemănător cu motorina.
Când aruncătoarele de flăcări au început
să incendieze stivele, am vrut să închid lapto-
pul – dar nu m-am putut desprinde din fața
lui, limbile de flăcări lingând umile cadavre-
le aveau ceva hipnotic, aproape că te așteptai
să vezi cadavrele tresărind de suferință sau de
plăcere, tăcerea și nemișcarea perfecte în care
se lăsau linse de flăcările tot mai excitate erau,
abia ele, infernul însuși. M-am uitat până
când flăcările enorme au ajuns aproape de pe-
reții catedralei romano-catolice – și ea, ca toate
cadavrele, a acceptat fără să tresară limbile de
flăcări care-i lingeau corpul.
În aceeași seară în care mă uitasem pen-
tru prima dată la rugul arzând nestins în Piața
Mare, după ce închisesem laptopul, ieșisem în
curte, urcasem pe terasa care dădea înspre Cis-
nădie – și, mai departe, înspre Sibiu. Cerul era
iluminat de flăcările din Piața Mare; ca toa-
te cadavrele, și el accepta fără să tresară limbi-
le de flăcări care-i lingeau corpul. M-am uitat
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
minute întregi, era exact ca și cum aș fi pri-
vit pe laptop; deodată, și asta n-a mai fost de-
loc ca pe laptop, nările mi-au fost înmiresmate
de duhoarea dulce-pișcăcioasă, cu toate note-
le ei paradiziac-vegetale încorporate în drumul
dinspre centrul Sibiului până la mine, deasu-
pra Cisnădioarei – și, în vreme ce vomam,
aproape că auzeam zeul cântând de bucurie.
N-am putut dormi în noaptea aia. Flăcări-
le din Piața Mare îmi lingeau necontenit cre-
ierul. M-am ridicat, m-am dus în bucătărie,
am pus apă la fiert în ibricul tău argintiu, am
scos plicurile cu ceai soporific de sulfină. Câtă
vreme am așteptat să fiarbă apa, flăcările ru-
gurilor de cadavre au continuat să-mi lingă la
fel de pătimașe creierul. Am turnat ceaiul fier-
binte în cana ta alb-roșie de cafea de la RFI,
m-am așezat la măsuța din bucătărie, am des-
chis laptopul.
Filmul cu incinerarea colectivă din Pia-
ța Mare avea, după doar șapte ore, peste
3.000.000 de vizualizări. Trei milioane de oa-
meni încă neincinerați se uitaseră cum două-
zeci de mii de oameni sunt incinerați. Mi s-a
părut o definiție suficient de exactă a umanită-
ții. Am închis laptopul, am luat cana fierbinte
de ceai și am ieșit pe terasa din curte. Dinspre
Sibiu nu se mai vedeau flăcări, dar aproape
puteam să văd aceleași flăcări arzând înlăun-
trul craniului meu. Asta mi s-a părut, de ase-
menea, o bună definiție a umanității.
Am constatat, vreme de câteva luni, cât
a mai funcționat Internetul, cum numărul
de vizualizări ale incinerărilor publice scădea
constant. Tot mai puțini oameni voiau să se
uite cum alți oameni erau arși. M-am gândit
imediat că scepticii și raționaliștii s-au înșelat
cu toții, că, de la Epictet și Marc Aureliu până
la Kant și Hannah Arendt, am fost cu toții în
eroare: natura umană poate fi totuși schimba-
tă. Lemnul strâmb, cum îl numea Kant, din
care e făcut omul poate fi totuși îndreptat –
dacă îl ții suficientă vreme deasupra unor flă-
cări în care ard cadavrele altor oameni. Lemn
strâmb alimentând flăcări care îndreaptă alte
lemne strâmbe.
Am zâmbit: ciudată specie, care putea să se
îndrepte numai când era distrusă. Care deve-
nea ea însăși numai când ardea. Ciudate creie-
re, ciudate inimi asemenea.
Abia cu două zile înainte ca Internetul să
se prăbușească am înțeles: erau tot mai puți-
ne vizualizări nu fiindcă erau tot mai puțini
oameni care voiau să se uite cum alți oameni
erau arși. Ci fiindcă eram pur și simplu tot mai
puțini oameni.
Avea să vină o zi când toate webcam-uri-
le aveau să transmită imagini cu cadavre pră-
bușite în piața publică, descompunându-se în
timp real, hrănind tot în timp real alte forme
de viață – și toate contoarele aveau să înregis-
treze 0 vizualizări.
Singurătatea absolută a webcam-urilor
m-a înduioșat – până când mi-am amintit
de webcam-ul singuratic din cer, și mi-a tre-
cut. Peste două zile s-a prăbușit cu totul Inter-
netul – și webcam-urile s-au dovedit la fel de
muritoare ca oamenii.
(M-am întrebat atunci ce voi simți când
voi ajunge să constat că și webcam-ul singura-
tic din cer are 0 vizualizări.)
2. Am luat lopata din pivniță, am ridi-
cat cadavrul carbonizat al lui Gieri, l-am dus
până la vechea privată din fundul curții și l-am
aruncat în fosă. Deși nu o mai foloseau, soții
Maurer lăsaseră înăuntrul ei o cutie cu pastile
pentru curățarea fosei septice, „activatori bio-
logici”, cum scria pe ea. Am zâmbit, toată pla-
neta era acum un enorm dezactivator biologic,
și am golit cutia cu pastile în fosă.
M-am spălat pe mâini în apa trandafirie
din cadă, nu mă emoționa în nici un fel fap-
tul că practic mă spălam pe mâini cu sângele
meu, am desfăcut bandajul steril de pe frunte,
mi-am examinat rana de la cap în oglindă, ară-
ta curată, am lipit bandajul steril la loc. Și rana
de la piciorul stâng arăta curată.
Am pus la fiert apă pentru cafea. Flacăra
abia pâlpâia sub cana de tablă, dar nu mă mai
grăbeam nicăieri. Am așteptat cât a trebuit,
mi-am turnat apoi cafeaua în cana ta alb-roșie
de la RFI, am băut lent, prefăcându-mă din
când în când că vorbeam cu tine, am răsfo-
it apoi știrile pe Internet. Nu mai era practic
nici o știre care să nu fie despre oameni care
mor – câți, unde, rate de infectare, rate de
mortalitate, modalități de dispensare a cada-
vrelor etc. Toate browserele răsfoiau, de fapt,
direct moartea.
Când am terminat de băut cafeaua, am
dus cana în chiuvetă, apoi am verificat din
nou rezervorul de 2m3 din pod – într-ade-
văr, trebuia umplut, era important să mă spăl
cât mai des, și ca să țin virusul departe, și ca
să nu las rănile să se infecteze. Ultima dată
când montasem hidroforul o făcusem alături
de tine, fuseserăm tot o distracție și un râs,
scăpase apă pe la îmbinarea celor două furtu-
nuri și te udase din cap până-n picioare, te‑ai
zvântat la soare, întinsă goală pe șezlongul de
pânză verde, îți tot dădeam târcoale și te ne-
căjeam ca un bondar blond și miop, te-ai bo-
sumflat, te-am lăsat atunci în pace, am urcat
pe terasă și te priveam de acolo: alb-verde-ca-
feniu, pielea lăptoasă, pânza șezlongului ver-
de, pletele și bănuții sânilor și sexul cafenii,
ai deschis ochii, albul și cafeniul s-au irizat
de violet.
Cele patru culori esențiale cu care Pliniu
cel Bătrân scrie că Ecphantus din Corint ar fi
colorat primele figuri din istoria picturii gre-
cești. Cele patru culori esențiale cu care Carlo
Ridolfi scria la 1648 că Giorgione ar fi re-
constituit compoziția secretă a cărnii umane.
Corpul transparent al lui Michelangelo despre
care scrie Roberto Paolo Ciardi. Și Nestle scri-
sese ceva despre asta, dar uitasem exact ce anu-
me. Corpul transparent al lui Blecher despre
care scrie Blecher însuși.
Am luat un șezlong de pe terasă, am cobo-
rât lângă tine, l-am desfăcut, m-am dezbrăcat
și m-am întins lângă tine; am stat așa o vre-
me nedefinită, aproape că am adormit, dar
apoi te-ai transformat tu în bondăriță zumză-
itoare – și, de la prea mult zumzăit, am alu-
necat amândoi din șezlonguri în iarbă – am
simțit, amintindu-mi asta, cum rana deschisă
din frunte începe să pulseze – m-am dus re-
pede în baie, la oglindă: tifonul începea să se
îmbibe de sânge. L-am schimbat, l-am legat
strâns, mi-am spus că, dacă-mi amintesc prea
intens, mi se va infecta în cele din urmă rana
de la cap.
Am intrat în pivniță, hidroforul și cele
două furtunuri galbene încolăcite erau pe raf-
turile de lângă fântână, unde le lăsasem. Am
luat unul dintre furtunuri, am înșurubat hi-
droforul în filetul de la capătul lui, am ridicat
capacul fântânii, am coborât hidroforul în ea
până când s-a cufundat în apă. Am desfășurat
apoi restul furtunului, ajungea până în curte,
www.revistatimpul.ro
Proză
așa cum știam; m-am întors după al doilea
furtun, am scos colacul galben în curte, am
înfiletat al doilea capăt al primului furtun la
primul capăt al celui de-al doilea, pe care apoi
l-am desfășurat complet, până în pod – și l-am
introdus în rezervorul aproape gol.
Am coborât înapoi în pivniță – și am bă-
gat ștecherul hidroforului în priză. A început
imediat să uruie, am ieșit în curte, îmbinarea
arăta OK, nu lăsa să se scurgă nici un firicel
de apă, am urcat în pod, acolo îmbinarea cu
rezervorul nu fusese bine făcută, apa țâșnea
în jur ca sângele dintr-o rană care-și amin-
tește prea multe. În câteva secunde eram
leoarcă din cap până-n picioare. Am coborât
șontâcăind scara podului, rana de la piciorul
stâng și cea din talpă, de când călcasem pe
cioburile cănii alb-roșii de la RFI, mă chinu-
iau binișor – mi-era teamă să nu înceapă și
ele să sângereze abundent, ca niște îmbinări
prost făcute.
(„Toți oamenii sunt îmbinări prost făcu-
te”, mi-a trecut prin cap când coboram șchio-
pătând grăbit scara, și aproape că mi-a venit să
râd: virusul metafizic era evident cel mai com-
petitiv și mai toxic dintre toate virusurile care
ne upgradaseră ADN-ul)
Am intrat fugind împiedicat în pivniță și
am scos hidroforul din priză. Uruitul a înce-
tat, am ieșit din pivniță, mi-am dat jos tricoul
ud și l-am întins pe șezlongul verde; era un tri-
cou brun-roșcat, aproape cafeniu – când l-am
văzut întins pe șezlongul verde, mi-am dat sea-
ma că-mi amintea nelămurit de ceva – rana de
la cap a început iar să pulseze – l-am luat de pe
șezlong și l-am întins pe un scaun alb de plas-
tic. Dar și combinația cafeniu-alb s-a dovedit
iritantă pentru rana pulsatilă din cap, așa că
l-am întins până la urmă direct pe betonul ce-
nușiu al curții.
Am stat o vreme pe scaunul alb de plas-
tic, mi-am tras sufletul, am așteptat să se li-
niștească pulsațiile rănilor din frunte și de la
picior – apoi am urcat șontâcăind scara podu-
lui. Am demontat furtunul de la rezervorul de
2m3, l-am remontat – și am coborât din nou
înspre pivniță.
3. Părul tău cafeniu – și lumina, care-i re-
vela natura lichidă, desfăcându-l (precum alt-
cândva cauzele de efecte) și reîmpletindu-l
(precum cauzele și efectele) în câteva zeci de
pârâiașe cafenii și aurii și întunecate și mierii
și roșcate și de culori pentru care încă șase mii
de ani de umanitate poate că ar fi suficienți
pentru a le inventa nume, cu condiția ca fie-
care oră din ăștia șase mii de ani să fie dedicată
exclusiv inventării numelor pentru capricii-
le buclelor tale alintându-se în lumină și re-
inventând-o.
Pielea ta lăptoasă – și lumina, care se strân-
gea în ea ca apa într-un lac de acumulare, fă-
când uneori alunițele de pe clavicule și cea de
pe abdomen să tremure ca reflectarea unor ste-
le întunecate pe luciul apei.
Ochii tăi violet – și lumina, pătrunzându-i
cu o plăcere evident sexuală, aproape că o pu-
teai vedea tremurând excitată în vreme ce in-
tra și ieșea și intra iar nesățioasă în irisul violet
– încât toți fotonii din jurul tău erau, aproape
instantaneu, erotizați, sexualizați, zăpăciți ca o
gașcă de adolescenți în care terorismul erosu-
lui tocmai a detonat cantități enorme de bom-
be hormonale.
E aproape derogatoriu să numesc ce a ră-
mas în urma ta lumină.
11
 Trecutul care nu trece
„Nimic nu trebuie să ne împiedice să restabilim
Interviu cu Alexandru Zub, realizat în 1998, de Mariana Sipoș adevărul”
Nu mai țin minte când l-am cunoscut pe
domnul Alexandru Zub. Știu însă că în anii ‘90,
la începutul lor, venea des la București, în sep-
tembrie 1991 fusese ales membru corespondent al
Academiei Române (din 2004, va deveni mem-
bru titular), participa deci la ședințe, era invi-
tat la dezbaterile organizate de Alianța Civică
sau de Asociația Foștilor Deținuți Politici (înfi-
ințată și condusă de Ticu Dumitrescu de care nu
știu cine își mai amintește azi); eu eram jurna-
list în presa de opoziție care apărea sub auspici-
ile PNȚCD (la revista Epoca și apoi la ziarul
Dreptatea) și îmi amintesc că, alături de Cor-
neliu Coposu, personalitatea care mă impresiona
cel mai mult în acei ani, ori de câte ori se în-
tâmpla să participăm la aceleași evenimente, era
Alexandru Zub. Îl admiram și îl prețuiam pen-
tru prezența lui distinsă și decentă în viața pu-
blică, pentru cărțile sale, pentru discursurile sale
la colocviile organizate la Memorialul de la Si-
ghet. Astfel că, după ce, în 1995 am fost anga-
jată, prin concurs, la Televiziunea Română, am
realizat mai multe emisiuni la Iași, din pasiunea
pe care o aveam încă din adolescență pentru acest
oraș, și într-una din aceste deplasări, i-am făcut
o vizită domnului Zub la Institutul de Istorie al
Academiei „A. D. Xenopol” pe care îl conducea.
Am filmat atunci, cu acordul său, interioare din
institut și biroul domniei sale. Descrieri și evocări
ale acestui birou intrat în legendă s-au scris multe
și cine a avut privilegiul să-i pășească pragul știe
despre ce vorbesc. Dar filmările realizate atunci
sunt, probabil, imagini unice, care aveau să fie
integrate în emisiunea mea „Dreptul la adevăr”,
la care l-am invitat pe domnul Alexandru Zub.
Emisiunea, realizată la București, într-unul din
studiourile Televiziunii Române, a fost difuzată
în 13 noiembrie 1998 și reluată de mai multe
ori după aceea. În timpul emisiunii au fost inclu-
se, de asemenea, imagini ale cărților domnului
profesor, dar și nenumărate imagini cu coperta
volumelor de scrieri autobiografice și memorialis-
tice apărute după căderea comunismului, pentru
că dialogul purtat era, în esență, despre persisten-
ța memoriei sau despre... „trecutul care nu trece”.
„Sunt momente în viața fiecărui neam
când nevoia de adevăr este mai presantă, une-
ori și imperativă, cum ni se întâmplă nouă de la
un timp.” (...) „Fără adevăr nu există nici liber-
tate, nici democrație autentică. Am citit unde-
va, pe frontispiciul unei venerabile universități,
acest îndemn evanghelic: ADEVĂRUL VĂ VA
FACE LIBERI”. (Alexandru Zub)
Cuvintele de pe ecran cu care am des‑
chis emisiunea aparțin istoricului Ale‑
xandru Zub, invitatul emisiunii noastre
de azi, care are ca titlu: Literatura în ori-
zontul istoriei. În orizontul istoriei este și
titlul unei cărți din 1994, semnate de in‑
vitatul nostru. Citatele alese ca moto sunt
din cartea sa Chemarea istoriei. Un an de
răspântie în România postcomunistă, apă‑
rută la Editura Junimea în 1997. În 1998,
a publicat un alt volum, Discurs istoric și
tranziție, apărut la Institutul European
și declarat „Cartea anului” la Salonul
de carte recent încheiat la Cluj-Napoca.
Domnule profesor Zub, adevărul des‑
pre care vorbiți în aceste cărți ați încercat
să-l dați la iveală, dar adevărul dumnea‑
voastră, adevărul lui Alexandru Zub, este
puțin cunoscut. Din tot ce am citit, am
aflat că ați terminat Școala Normală din
12 www.revistatimpul.ro
Șendriceni (Dorohoi), în 1953, absolvi‑
tă cu Diplomă de Merit, ceea ce vă dădea
dreptul să vă înscrieți la orice facultate,
că ați stat în dubiu între mai multe facul‑
tăți pe care să le urmați – chimie, filologie,
istorie, chiar și geografie – și în cele din
urmă ați ales să fiți student la Istorie. Ce
știați, în 1953, despre ceea ce se întâmpla
în România în acei ani?
Știam destul de puțin, dar esențialul îl ști-
am în orice caz, anume că ne aflam sub o dic-
tatură, sub o ocupație străină, că regimul care
încerca să-și articuleze instrumentele de do-
minație și de control știa deja să se folosească
de atuurile lui. Știam că datoria mea și a celor
din jur era să ne păstrăm ființa, identitatea și să
luptăm ca identitatea să nu fie pervertită exce-
siv. Fiindcă, totdeauna în momentele acestea
de criză, există acest pericol, atât la nivel indivi-
dual, dar și la nivel colectiv, cu atât mai tragic,
cu atât mai dramatic. Și asta simțeam: simțeam
pentru că exista un anumit dialog cu mediul,
exista o presiune a mediului care transmitea
acest mesaj tânărului care eram atunci și acest
lucru probabil mi-a decis și opțiunea la care
v-ați referit: nu chimie, nu geografie, nu me-
dicină, ci istorie, pentru că istoria este, de fapt,
instrumentul adecvat păstrării memoriei, cel
prin care încercăm să ne asigurăm o anumită
continuitate. Or, aceasta era problema noastră,
atunci, în acel an teribil, care era și anul înche-
ierii studiilor mele medii, 1953, anul în care a
murit Stalin, an în care se schița o vagă destin-
dere sau exista o promisiune de destindere, în
care lumea, în orice caz, a sperat că va ajunge
la un anumit „dezgheț”. Este formula folosi-
tă chiar atunci de Ilia Ehrenburg, care a scris
chiar o nuvelă cu acest titlu. Aceasta este epoca
în care m-am format eu, epoca în care am ur-
mat studii superioare la Facultatea de Istorie a
Universității din Iași și în care mi-am construit
platforma evoluției viitoare. Ca istoric, în pri-
mul rând, și asta poate să explice de ce situația
mea personală nu transpare în paginile pe care
le-am scris decât foarte rar și discret, ceea ce nu
înseamnă că nu există referințe la traseul meu,
mai peste tot, în toate cărțile.
Zece ani de
închisoare
pentru o
manifestare de
regăsire a ființei
naționale
Telespectatorii sunt obișnuiți să vă
vadă la multe dezbateri istorice, toată lu‑
mea vă cere punctul de vedere, fie la 1 De‑
cembrie, fie la 23 august, de exemplu, ori
de câte ori adevărul trebuie scos la iveală
din punct de vedere istoric. Însă emisiu‑
nea noastră merge și mai departe. Insist
pe acest aspect, pentru că recent am avut
prilejul să văd o emisiune în care un scri‑
itor ca Dinu Săraru, după nouă ani de la
căderea comunismului, spunea că a fost
condamnat și el trei luni la Canal. Trei
luni. Iar dumneavoastră, fost deținut
politic, cu o închisoare veritabilă, ca să
spun așa, ați păstrat tăcerea, nu vorbiți de
arestarea și închisoarea prin care ați tre‑
cut. De ce ați făcut închisoare? Ați termi‑
nat facultatea, ați intrat în cercetare, dar
ce s-a ales în cazul dumneavoastră de acel
dezgheț de care vorbeați, de după 1953?
Nu s-a ales mare lucru din acel „dezgheț”.
Pentru că România s-a situat mereu într-un
contratimp în această evoluție, sub zodia to-
talitarismului. Și acel contratimp i-a permis
României să facă, de fapt, un joc, care are o
anumită caracteristică: aici, în România, s-a
dus o politică preventivă, mai bine articulată
decât în alte părți. În alte țări, reacțiile de pro-
test, de împotrivire au fost mai directe, mai ra-
pide, mai clare. S-au putut înregistra reacțiile
germanilor din Est, din Republica Democrată
Germană, chiar în anul morții lui Stalin, miș-
cările polonezilor în primăvara anului 1956
și din vară, Revoluția Maghiară din toamna
anului 1956. Toate aceste mișcări au prevenit
regimul din România asupra a ceea ce se în-
tâmplă în jur și a ceea ce se poate întâmpla și el
a avut mereu în față un exemplu care l-a mobi-
lizat în direcția unor măsuri „profilactice”, deci
s-au luat mereu măsuri de arestare care aveau și
acest caracter preventiv. Încă din 1948, în Ro-
mânia, era vorba de distrugerea unei elite po-
litice și de a descuraja studențimea, care avea
un potențial de reacție, de revoltă. Și asta s-a
întâmplat, așa se explică „fenomenul Pitești”,
care a fost un experiment teribil pe seama aces-
tui tineret. Iar clasa politică, elita spirituală,
economică, diplomatică, au fost distruse în ca-
drul unui program. Peste câțiva ani, acest lu-
cru se repetă pe o scară mai largă, dar cu un
motiv, așa cum spuneam, profilactic. Deci po-
vestea mea din 1957-1958 este legată de aceas-
tă situație, când s-au luat măsuri de coerciție
care să prevină orice posibilitate de a articula
un discurs alternativ, o reacție posibilă. În acei
ani m-am manifestat eu, așa cum era atunci
posibil, având la îndemână niște exemple care
au eșuat de fapt, chiar dacă ele au jucat un rol
important sub raportul opiniei publice, al unei
societăți civile în fond, care avea să dea rezulta-
te mai târziu, în Polonia, în Ungaria și, într-o
anumită măsură, în Cehoslovacia.
Bine, spuneți măsuri „profilactice”,
dar de ce împotriva dumneavoastră?
Pentru că, în 1957, mai exact între 12 și
14 aprilie, am organizat, ca student, împreună
cu câțiva colegi de la Istorie și Filologie (atunci
formam o singură facultate), o manifestare de
regăsire de sine a ființei naționale, a valorilor
istorice, a tradițiilor noastre, la o jumătate de
mileniu de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel
Mare. Eram la Iași, la facultate, din 1953, ca
student și după aceea proaspăt angajat la Insti-
tutul de Istorie și Filologie, cum se numea pe
vreme aceea, până la 6 martie 1958, când s-a
produs arestarea.
Ați povestit toate acestea undeva în
scris?
Am povestit în treacăt doar, atât cât mi s-a
părut că este decent să o fac, dar poate că va
veni vremea să spun mai mult, atunci era însă
mijlocul cel mai eficace, așa ni se părea nouă,
de a rămâne credincioși menirii noastre, fără
să ne expunem totuși foarte mult. Exemplul
vecinilor noștri din Ungaria era elocvent și
nu era nevoie de prea multă chibzuință pen-
tru a vedea cam ce s-ar putea întâmpla și la
noi. Deci în aprilie 1957, la câteva luni după
eșecul revoluției de la Budapesta, am organizat
această manifestare, care a însemnat trei zile
de activități, la Iași, o sesiune de comunicări
științifice și manifestări de ordin cultural, iar
după aceea, un pelerinaj la Putna, cu un tren
special, care a dus acolo mii de oameni și s-au
întâlnit cu alte mii de oameni veniți acolo. Și a
fost o evocare foarte caldă a lui Ștefan cel Mare
în plină dictatură. Manifestarea noastră a fost
tolerată de autorități, pentru că amintirea Bu-
dapestei era apropiată, se dorea ca studenții să
aibă impresia că sunt luați în serios, că sunt
tolerați în anumite activități, pe de altă parte,
această manifestare de la Putna fusese pusă sub
egida proaspetei asociații a studenților, înfiin-
țate să păstreze aerul de organism profesional
al studenților și acest lucru ne-a dat posibili-
tatea să ne manifestăm. Bineînțeles că sensul
adevărat al acestei manifestări a fost identifi-
cat. Apelul la valorile naționale era atunci un
fel de a spune că ne revoltam împotriva domi-
nației sovietice, împotriva sistemului opresiv
care se instalase aici cu forța și așa mai depar-
te. Ceea ce era strict adevărat. A existat între
noi, cei șapte care am fost condamnați, o co-
respondență care se suprapunea peste discur-
sul oficial produs cu acea ocazie. Și evident că
acest lucru nu putea rămâne nepedepsit.
Și ați fost deci arestat? Și condamnat
la câți ani?
Condamnat la zece ani. Încă un coleg la
fel. Alți doi la câte nouă ani. Alți doi la șapte
ani, unul la cinci. Dacă adunați, iese o sumă...
(Zâmbește)... Dar am rămas în închisoare efec-
tiv până în aprilie 1964, când s-a produs acea
schimbare de optică politică, de conduită mo-
dificată față de Kremlin, ceea ce a permis un
decret de grațiere, pe baza căruia au ieșit din
închisoare majoritatea deținuților politici.
Eclipsa de
memorie
înseamnă
moartea
spiritului
Mă bucur că ați spus toate aceste lu‑
cruri, poate pentru prima oară. Vorbeați
mai înainte de decență, deci dumnea‑
voastră, din decență, deși nu era cazul, ați
tăcut, or, eu constat că acum trăim un mo‑
ment de confuzie a valorilor, exemplul pe
care l-am citat este semnificativ, tocmai de
aceea am vrut să cunoaștem povestea mai
tristă a vieții dumneavoastră, dar semnifi‑
cativă pentru istorie și pentru adevăr.
Sub anumite forme, ea a fost relatată, exis-
tă o carte a Stelei Pogorilovschi (după căsăto-
rie, Stela Covaci, nota mea, M.S.), care a fost în
strânsă legătură cu grupul de la Iași, ba chiar
pe punctul de a fi condamnată și ea împreună
cu noi. Și mai există o carte a lui Dumitru Vă-
caru, un coleg de-al nostru, scriitor și muzeo-
graf, care a relatat, la modul cvasi-romanesc,
dar de fapt este evocarea acestor întâmplări
din 1957 și până în 1964.
***
Din pasiunea dumneavoastră pen‑
tru literatură din tinerețe, a rămas legă‑
tura cu scriitorii. Probabil că sunteți și
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

un cititor pasionat, nu doar de literatu‑
ră memorialistică. Dacă am vorbit despre
scriitori și închisori, aș vrea să ne spuneți
câteva cuvinte despre Mihai Ursachi, cu
care știu că ați stat în închisoare, și des‑
pre Alexandru Ivasiuc și despre cum sunt
priviți acum foștii deținuți politici după
anumite dezvăluirile din dosarele Securi‑
tății.
Dintre cei care au fost deținuți politici și
au făcut o carieră literară, am cunoscut destul
de mulți, unii mi-au fost foarte apropiați. Ați
pomenit de Mihai Ursachi, cu care am fost în-
chis la Luciu-Giurgeni, în județul Ialomița. Pe
Ivasiuc l-am întâlnit la Salcia și, apoi, la Stoe-
nești, în Balta Brăilei. Sunt oameni care au deja
un statut literar bine conturat. Mai sunt și alții,
Alexandru Paleologu, de exemplu, Sergiu Al.
George, Ion Omescu, un om de mare valoa-
re și care acolo reprezenta un reper dintre cele
mai frapante, la care se raportau foarte mulți.
E o lume care ar merita să fie readusă în aten-
ție, pentru ce a însemnat ea, de fapt, atunci,
prin gesturile de respingere sau de inadecvare
la un sistem. Oricât ar fi fost de modeste aceste
gesturi, ele însemnau ceva, au putut fi suprali-
citate de sistem, care avea nevoie de adversari,
pentru a putea pune în operă anumite măsuri
de coerciție mai largă. Gestul lor rămâne sem-
nificativ și arată că n-a fost o lume inertă și re-
dusă la tăcere în timpul respectiv. De altfel, pe
toată durata detenției mele, au continuat lup-
tele în munți, care nu s-au terminat decât în
anii ‘60, deci către sfârșitul domniei lui Ghe-
orghe Gheorghiu-Dej. A existat, așadar, o rea-
litate ascunsă, paralelă, criptică, de care lumea
nu o mai știe, dar care vorbește de un protest
existent în toți anii postbelici.
Ați vorbit de perioada închisorii în
care i-ați cunoscut pe acești scriitori. De
atâția ani, ne chinuim să aducem adevă‑
rul la lumină. Când ziceam că am stabilit
niște repere, că, în sfârșit, știm, în mare,
ce s-a întâmplat, tot timpul vine ceva să
răstoarne adevărul pe care îl știam. Lu‑
mea începe să se îndoiască, se aruncă cu
noroi peste simbolurile rezistenței antico‑
muniste. Avem anumite informații, des‑
pre angajamente semnate cu Securitatea,
la ieșirea din închisoare. Alexandru Pale‑
ologu a mărturisit acest lucru. Era posibil
oare să-ți păstrezi, chiar în condițiile în‑
chisorii, această rectitudine morală, l-am
întrebat și pe Mihai Ursachi, într-o emisi‑
une pe care am realizat-o cu el, anul trecut
și spunea despre Alexandru Ivasiuc că a ie‑
șit marxist din închisoare: a intrat antico‑
munist și a ieșit marxist. Care este punctul
dumneavoastră de vedere?
Mie mi-a fost foarte apropiat Ivasiuc.
L-am cunoscut într-un moment când ne sim-
țeam solidari și prezența lui era benefică și sti-
mulativă pentru acel mediu deprimant în care
trăiam. Eram la Salcia, în Balta Brăilei, în pli-
nă iarnă, în 1959. Ivasiuc, doctorul, cum i se
spunea pentru că era student la medicină, avea
o mișcare spasmodică, un gest reflex de apă-
rare. Ridica mâna dreaptă ca pentru a-și apă-
ra dantura. Ivasiuc nu avea, atunci, dantură,
partea superioară era complet retezată. Am
aflat ce s-a întâmplat, a fost o anchetă teribilă,
el a suferit enorm. Episodul este povestit, un-
deva, de Marcel Petrișor. A fost o confruntare
teribilă cu anchetatorii, care l-au bătut crunt,
transformându-l într-o masă informă de car-
ne. Evident, într-o asemenea situație, nimeni
n-ar trebui să judece, să se întrebe de ce un om
a cedat. Eu cred că Ivasiuc nici n-a cedat aco-
lo, trebuie să se fi întâmplat ceva după ieșirea
din închisoare, când nu exista un orizont și
când, probabil, n-a avut tăria să reziste la ispita
unei cariere. Trebuia să te mulțumești cu foarte
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
puțin ca să poți rezista. Dacă doreai mai mult,
deveneai repede pradă a unui sistem care te în-
ghițea, te silea la concesii inacceptabile.
Mihai URSACHI (intervenție înregis‑
trată): „O distincție este absolut necesară.
Dosarele Securității cuprind un număr inco-
mensurabil de orori. Greu de imaginat și cu
atât mai greu de povestit. Securitatea a comis
nenumărate crime, au fost execuții în masă,
gropi comune, asasinate, răpiri, jafuri, violuri.
Acestea sunt cuprinse în dosarele Securității.
Cei vinovați de aceste crime trebuie pedepsiți,
conform legii. Crimele politice nu suferă pre-
scripție. Aceste crime trebuie urmărite până la
capătul veacului. Este vorba de asasinate, de
gropi comune, de distrugerea spiritualității
poporului român. Dosarele Securității trebu-
ie făcute accesibile întregului public, mai ales
Alexandru Zub și Mariana Sipoș, TVR, 13 noiembrie 1998
dosarele celor care au înființat, au condus Se-
curitatea, au înființat lagărele și temnițele co-
muniste, cei care au torturat, cei care au făcut
parte din completele tribunalelor militare. În
legătură cu angajamentele unora sau ale alto-
ra, țin minte o declarație a lui Marcel Petrișor,
care a fost condamnat la moarte de un astfel
de tribunal miliar, format numai din securiști,
al căror nume trebuie cunoscut, să știm cum
îi cheamă, unde locuiesc, ce pensii primesc și
ce crime au săvârșit. Dosarele lor ar trebui să
le vedem mai întâi. Marcel Petrișor mi-a spus
că el a fost arestat pe baza unei delațiuni făcu-
te de Alexandru Ivasiuc, în 1956. Și cum mai
vorbești cu Ivasiuc?, l-am întrebat. Uite cum: am
fost la o confruntare, am fost dus la o confrunta-
re, într-o celulă, unde era o masă de carne di-
formă, în care cu greu l-am putut recunoaște pe
Ivasiuc. În astfel de condiții, bătut crunt, faptul
că Ivasiuc a spus că a vorbit cu mine că trebuie să
facem marți o manifestație... pentru asta trebu-
ie să-i mai port pică? Asta m-a întrebat Marcel
Petrișor, care a adăugat că Ivasiuc l-a turnat
la Securitate, dar a recunoscut acest lucru, i-a
spus că l-a turnat. Poate că și eu l-aș fi turnat,
dacă eram bătut cum a fost bătut Ivasiuc. Asta
este mărturia făcută mie de Marcel Petrișor
despre Alexandru Ivasiuc.”
Alexandru ZUB: Acestea sunt lucruri care
trebuie judecate cu multă atenție, de la caz la
caz și ținut seama de împrejurările concrete în
care cineva a cedat. Pe de altă parte mi se pare
că este complet injust și neuman ca să depla-
săm interesul spre acest timp de concesie, care
era, în fond, concesia victimei care nu mai avea
puterea să reziste, în raport cu un întreg sis-
tem pe care nu l-am judecat și care nu este pus
în ecuația corectă și pe care lumea începe să-l
uite. Ca și cum a fi torționar, fie și din ordin,
este onorabil și acceptabil, iar a ceda, pentru că
ai fost supus la bătăi și la înfometare și la frig,
Trecutul care nu trece
și la toate mizeriile este un fapt blamabil. Nu
vreau să apăr o categorie de victime ale siste-
mului, dar trebuie să începem de la ce a în-
semnat sistemul, cine sunt răspunzătorii lui, și
aceștia sunt pe nivele, și mi se pare că nu s-a
făcut o judecată destul de severă – spun jude-
cată în principiu, nu în fața unui complet de
judecători. Nu s-a făcut, bineînțeles, nici pen-
tru executanții care încep să fie medaliați sub
ochii noștri, în inerția și dezinteresul aproape
general.
În 1990, după Proclamația de la Ti‑
mișoara, la care ați aderat fără rezerve, ați
adăugat câteva accente, chiar așa le numiți,
care se impun. Unul dintre ele suna așa:
„Fiindcă Revoluția nu poate rodi decât
prin înnoirea morală a societății, socotim
necesar ca instituțiile formative (școală,
biserică, armată) sau cele de cercetare, de
consacrare (academii, uniuni de creație,
institute) să fie supuse unei analize critice,
mai ales în ceea ce privește activitatea de‑
pusă de factorii de răspundere din timpul
dictaturii comuniste”. Aceste rânduri sunt
scrise de dumneavoastră în 1990. După
cum știți, nici la Uniunea Scriitorilor, nici
la Academie, și nicăieri nu s-a întâmplat
lucrul acesta. Cum vedeți acum, în noiem‑
brie 1998, acest demers? Nu e târziu? Nu
suntem, noi, cei care gândim și acum așa
cum scriați dumneavoastră în 1990, in‑
transigenți, prea radicali, pentru că nu do‑
rim o împăcare, o reconciliere în societate?
După atâta timp, e cazul să mai avem ase‑
menea principii?
Discursul meu de atunci, din 1990, mi se
părea legitim. Eu cred că-l putem ține și acum,
la fel de motivat. Târziu nu este niciodată. Ori-
când constați că este o carență într-un orga-
nism social, într-o comunitate, trebuie să cauți
mijloace de a o elimina. Eu cred că atunci, în
1990, a fost o mare șansă și s-a întâmplat un
mare rateu. Trebuie să regretăm că nu s-a făcut
la timp ce era de făcut; am pierdut ocazia, s-au
găsit tot felul de explicații, personal, cred că a
fost o lipsă de voință politică și prea mulți fac-
tori interesați ca mai degrabă lucrurile să con-
tinue decât să se schimbe.
Vreau să insist totuși: situația în țară
este așa cum este, ar influența cu ceva
mersul societății dacă, în sfârșit, s-ar spu‑
ne lucrurilor pe nume și cel puțin această
asanare morală ar avea loc?
Cred că da. Și ar influența societatea în
bine, hotărât în bine. Orice apropiere de ade-
văr nu poate decât să contribuie la sănătatea
corpului social și eu cred că asta trebuie să ne
dorim în permanență, să nu ne descurajăm de
www.revistatimpul.ro
faptul că, până acum, n-am obținut mare lu-
cru, că s-au făcut promisiuni și ele nu au fost
duse la împlinire, într-adevăr, situația este ex-
trem de complicată, și alianțele care s-au fă-
cut în ultimii ani sunt de natură să împiedice
o clarificare până în pânzele albe, dar oricum
asta nu înseamnă că trebuie să părăsim ideea
de a restabili adevărul, de a ajunge la un echi-
libru social care să se așeze pe principiile lumii
moderne și ale lumii de astăzi, ale lumii libere.
Ne întoarcem acum la pasiunea dum‑
neavoastră atât pentru istorie, cât și pen‑
tru literatură. Cum privește istoricul
Alexandru Zub literatura română din
acești ultimi ani, mă refer în mod special
la cărțile de memorialistică și o parte din
ele au putut fi văzute de telespectatori,
aduse de mine pentru filmare, din raftu‑
rile bibliotecii mele de acasă. Cât adevăr
și câtă subiectivitate și chiar ficțiune cre‑
deți că există în literatura autobiografică?
Este o literatură foarte consistentă și foarte
bogată, care trebuie analizată cu precauție, sunt
multe genuri de mărturisire. Unele sunt pură
mărturisire, care trebuie luate ca documente,
altele sunt amestec de mărturisire și ficțiune.
Sunt modalități de a se eschiva de la discursul
direct. Dar în ansamblu, cred că este un fapt
pozitiv, se umple un gol, în fond, înainte ca
istoricii să descindă în arhive și să reconstitu-
ie, cu alte documente, ceea ce s-a întâmplat,
avem mărturiile celor care au trecut prin tim-
pul acela și i-au resimțit povara și încearcă să
de despovăreze, mărturisind în fața celorlalți.
Crezul dumneavoastră este, citez
dintr-o cartea a dumneavoastră, că „li‑
teratura și istoria se află sub același aco‑
perământ” și îl citați undeva pe Nicolae
Iorga care își dorea „mai mult talent po‑
etic, ca să se afle mai aproape de adevăr”.
Aceasta este mărturisirea paradoxală fă-
cută de Iorga în prefața la Istoriologia uma-
nă, o operă, din păcate, neterminată, a rămas
doar cu materialele din primul volum. Dar
această prefață este, de fapt, un crez al isto-
ricului care înțelege să dea literaturii ce este
al literaturii, în sensul că istoria de fapt, este,
un discurs apropiat de literatură, că poezia,
dispoziția poetică ajută apropierii de adevăr.
Asta nu trebuie să ne mire. Astăzi, istoricii
acceptă cu dragă inimă această legitimare a
subiectivității discursului istoric, pe care Ior-
ga o proclama, sfidând, oarecum, timpul său,
dar care astăzi este un comportament obiș-
nuit în istoriografia occidentală. Există chiar
un gen nou de istorie, egoistoria, care valori-
fică tocmai mărturisirile istoricilor și acceptă
ca un lucru necesar această analiză de sine,
reflexie de sine, deci o etalare a subiectivită-
ții istoricului.
Sunteți și directorul onorific al revis‑
tei Dacia literară și, din câte înțeleg, îl
aveți ca model pe Mihail Kogălniceanu,
fondatorul din 1840 al revistei. M-ar in‑
teresa să-mi spuneți dacă în ziua de azi
mai avem modele în istorie, în literatu‑
ră, așa cum au fost Kogălniceanu sau Titu
Maiorescu.
Eu cred că modele există. Trebuie să le că-
utăm, să identificăm, să le punem în valoare,
să profităm de proximitatea lor, dacă există.
Sunt convins de asta. Multă lume se plânge
azi de lipsa unor personalități, de faptul că nu
avem vocații politice, de faptul că nu s-a im-
pus nimeni cu forța cu care îi percepem as-
tăzi pe Kogălniceanu sau pe Maiorescu, care
au condus reviste ca Dacia literară sau Convor-
biri literare. Cred că există, dar trebuie trebuie
să știm să-i descoperim, să-i punem în valoa-
re.
13
 Interviu
„Am rămas același cetățean din Ștefăneștii de Jos”
Interviu cu scriitorul și traducătorul Cristian Fulaș, laureat al Academiei Franceze
La o zi (22 iunie) după ce Academia Fran-
ceză a anunțat premiul pentru scriitorul și tra-
ducătorul Cristian Fulaș, am refăcut în acest
interviu legăturile lui Cristian Fulaș cu spațiul
francez și am vrut să aflu cât te schimbă, în evolu-
ția de scriitor, un premiu prestigios. Cristian Fu-
laș este laureat cu « Medaille de Vermeil, Prix du
Rayonnement de la Langue et de la Littérature
Française ». Academia Franceză a acordat încă
un premiu, Premiul pentru Teatru, unei romance
stabilită de ani buni la Paris, Alexandra Badea,
dramaturg și regizoare.
Este vorba, în acest interviu acordat în ex-
clusivitate revistei Timpul, despre traducerea din
Proust, În căutarea timpului pierdut, realizată
pentru Editura Cartier, și despre publicarea și di-
fuzarea, în spațiul de limbă franceză, romanu-
lui Ioșca (ediția românească a apărut la Editura
Polirom în 2021). Recent, lui Cristian Fulaș i-a
apărut încă un roman la Editura Polirom, Spe-
cii.
Când și cum ai aflat de Premiul acordat
de Academia Franceză și care este semnifica‑
ția pentru tine?
Am aflat în 25 mai, era seară și stăteam la o
coadă într-un magazin, a sunat telefonul și am
aflat scurt că am primit acest premiu. M-am clă-
tinat puțin, recunosc că m-a copleșit emoția, în-
tre timp m-am vindecat și sunt bine, sănătos din
nou. Confirmarea premiului, prin anunțul pu-
blic pe site-ul Academiei Franceze, a fost făcută
joi, 22 iunie. În lumea mea mică orice recunoaș-
tere contează, totuși scriu și traduc în literatura
română, un loc foarte mic și lipsit de semnifica-
ție. În plus, e prima dată când primesc recunoaș-
tere pentru munca mea de traducător, nu mi s-a
mai întâmplat niciodată așa ceva și nu traduc de
ieri, de azi. E totuși ceva și e o frumoasă ironie
că a trebuit să primesc recunoaștere din partea
Academiei Franceze, aici nu mi s-a oferit. Cum
spuneam, în spațiul nostru cultural orice e ceva,
orice gest e un fel de gest de sprijin psihologic,
pentru că altfel e foarte ușor să începi să îți închi-
pui că lucrurile pe care le faci nu au nicio impor-
tanță, pur și simplu muncești și creezi degeaba.
Nu mă întreba cum s-a ajuns aici, știu prea puți-
ne despre istoria culturii noastre postdecembris-
te, dar asta e senzația pe care o am.
Știi când e festivitatea? Știi care sunt alte
rigori și obligații de respectat la acordarea
premiului?
Din câte am înțeles va fi o festivitate în Cu-
pola Academiei Franceze în 5 sau 7 decembrie,
voi primi o invitație scrisă, atunci voi ști exact.
Cât despre rigori și obligații, da, aici e partea
ciudată, cred că va trebui totuși să mă îmbrac
în ceva ce ar trebui să semene a costum, în ori-
ce caz în sacou, lucru care nu-mi e tocmai la
îndemână. Am o întreagă filosofie care mă ține
departe de cuvântul elită, iar sacoul, costumul,
morga asociată acestor elemente de vestimen-
tație sunt pentru mine simboluri ale căderii în
„codul vestimentar”, în „haina îl face pe om”.
Le detest, dar ca excepție le port și eu, numai că
atunci când o fac mă mișc ciudat și am senza-
ția că mă port straniu, că nu mă încap hainele
și dintr-odată lumea din jur se lovește de mine
și-și dă coate și râde. Mă rog, apucături de om
neobișnuit cu lumea bună.
Ce alte personalități au primit acest pre‑
miu, anul acesta?
Am să-i enumăr, e mai simplu: dna Va-
lentina Hristova (de origine maghiară), dl
14 www.revistatimpul.ro
Bernard Michel, dl Stenio Solinas (Italia), dna
Thi Hao Tran (Vietnam). Aș adăuga aici și Pre-
miul pentru Teatru obținut de dna Alexandra
Badea – la altă categorie. Cu această ocazie o și
felicit, deși nu ne cunoaștem.
Dacă vrei să refaci traseului traduce‑
rii tale din Proust. De ce ai dorit să traduci
Proust, unde ești cu traducerea, câte volume
au apărut și când vor apărea următoarele?
Intrăm în istorie, traducerea lui Proust a în-
ceput cu o mică glumă, un mic pariu, s-a trans-
format într-o muncă teribil de serioasă care,
iată, durează din 2019. Am predat editurii pri-
mele 6 volume, nădăjduiesc ca anul acesta să
închei și volumul 7, Timpul regăsit. Au apărut
4 volume, următoarele 3 vor apărea probabil
cu frecvența de până acum, câte un volum la
fiecare târg de carte, primăvara și toamna, la
Book­fest, respectiv Gaudeamus.
De ce apare traducerea la Chișinău, la
Editura Cartier, și cum ai lucrat cu editura?
Traducerea apare la Cartier pentru că în re-
alitate, dincolo de idiosincraziile noastre locale,
Editura Cartier e o mare editură. Sunt acolo
oameni (Gheorghe Erizanu, Emilian Galai-
cu-Păun), care țin sus ștacheta literaturii și în-
țeleg foarte bine lucruri care în general scapă în
peisajul literar. Să amintim aici fascinanta lor
colecție de antologii de poezie contemporană,
„Cartier de Colecție”, o uriașă realizare într-un
spațiu cultural care altminteri exilează poezia
fără nicio ezitare și o transformă încă o dată în
Cenușăreasa culturii. Pentru mine e foarte fru-
mos că traducerea lui Proust apare în aceeași
colecție, în condiții grafice extraordinare, ca
pentru a rămâne în timp.
Anul trecut, ai avut, în franceză, tradus
de Florica și Jean-Louis Courriol, romanul
Ioșca, la care ai făcut un turneu de lansări
în Franța și Belgia. Cât crezi ca a contribuit
Ioșca la acordarea Premiului Academiei
Franceze?
Efortul doamnei și domnului Courriol ră-
mâne fabulos, în mintea mea a devenit aproa-
pe mitic. La fel ca prietenia Domnului Dan
Burcea, ca sprijinul Editurii La Peuplade, oa-
meni (în spatele editurilor sunt întotdeauna
oameni) care au pariat pe cartea mea și au pu-
blicat-o în limba franceză fără sprijinul ICR,
pe cheltuiala lor, un lucru foarte rar când vor-
bim despre literatura română în traducere. Cât
despre contribuția acestei traduceri, cred că nu
a fost tocmai mică. În lumea asta începi să în-
semni ceva când devii cunoscut, când diverse
elemente din viața și cariera ta se adună la un
loc și creează ceea ce și Proust ar fi numit un
Nume. Sau un Loc. Devii un Nume, un Loc,
unul pe care oamenii și-l aduc aminte mai des
decât pe altele, prin asta începi să ai acces și la
onoruri, în acest caz, iată, un premiul al Aca-
demiei Franceze. Mă îndoiesc că dacă nu aș fi
avut un oarecare succes ca scriitor în Franța lu-
crul acesta s-ar fi întâmplat, deși premiul vine
mai ales pentru activitatea mea de traducător.
Nu doar al lui Proust, ci și al altora (Stéphane
Mallarmé, Mathias Enard, Nicholas Mathieu,
Jean-Christophe-Rufin). Ar trebui să amintesc
aici că turneul de prezentare a cărții Ioșca în
Franța s-a desfășurat cu sprijinul ICR, e cazul
să le mulțumesc, nu e puțin ce au făcut.
Cristian Fulaș, te schimbă un premiu al
Academiei Franceze? Voi și vom sta de vor‑
bă, de acum înainte, cu un înfumurat? Mai
răspunzi la telefon, mai ieși la o limonadă,
îți mai duci câinele în parc sau te vei izola și
vom face cerere să te vedem?
Cum bine vedem amândoi, în ultima lună
acest premiu nu m-a schimbat. Am rămas ace-
lași cetățean din Ștefăneștii de Jos (hai să glu-
mim, sunt cel mai mare scriitor și traducător
din satul meu). Și nu, nu cred că pot deveni
altceva decât sunt, decât am fost mereu. Trăiesc
convins că oamenii se nasc cu un anumit carac-
ter și îl păstrează indiferent de situațiile în care
îi aruncă viața, foarte rar am văzut ca vreun
om să se schimbe radical, să devină altfel. Iar
eu sunt așa cum sunt, dinainte izolat, prea pu-
țin înclinat spre băi de mulțime (nu că mi s-ar
oferi așa ceva, hai să nu mințim) și sentimenta-
lisme mondene sau altfel de sentimentalisme.
Ca să ducem răspunsul mai departe, telefonul
nu-mi suna nici înainte de asta, nu mă căuta
aproape nimeni, sunt destul de sigur că nu se
va schimba mare lucru. Lumea noastră, lumea
literară mai ales, are un talent deosebit când e
vorba de marginalizare, de tăcere, de a igno-
ra oamenii care nu intră în categoria „prieteni
foarte buni”, „oameni importanți, cu funcție”.
Eu voi continua să îmi plimb câinele, eventual
putem organiza o scenetă ciudată (cu ședință
foto), în care un cetățean din mediul rural își
pune la gât o medalie de aur și iese în șlapi
și pantaloni scurți să plimbe câinele, ar avea o
valoare de document, așa arată lumea ciudați-
lor cărora li se urcă faima la cap, nu crezi?
Putem spune că este și un premiu pentru
cultura română?
Sigur că putem spune, cultura română e lo-
cul în care se întâmplă aceste traduceri, aces-
te cărți ale mele. Evident, din poziția mea de
marginal ar fi prea mult să spun că însemn ceva
pentru cultura mondenă, pentru lumea cul-
turală, cum i se spune, dar iată că în substrat,
acolo unde contează, ceea ce fac are reverbera-
ții și chiar o anume importanță. Când un autor
român primește o distincție, aceasta e și a Ro-
mâniei. A limbii române, a acestui fel de gândi-
re de sine stătător care e vorbirea noastră, felul
nostru de a fi în lume ca oameni vorbitori de
limbă română în România. În general, „Sălba-
tici din Est”, cum mai spun în glumă în rarele
ocazii când ajung în Occident, în particular și
foarte rar oameni de cultură. Eu unul i-aș oferi
această medalie și României, dar sunt destul de
sigur că nu va fi foarte încântată să o primeas-
că din mâinile mele. Îmi vei ierta umorul amar,
dar știm amândoi cum stau lucrurile și știm că
spun adevărul, orice o mai însemna cuvântul
ăsta astăzi.
Te rog să ne recomanzi doi autori – unul
de la noi și unul din lumea largă – pe care
să-i citim și noi în această vară. Autorul stră‑
in poate fi sau poate să nu fie tradus în lim‑
ba română.
Am să recomand doi autori români, doi
oameni noi pe care eu pariez enorm și de care
sunt destul de sigur că foarte puțină lume a au-
zit: dna Daniela Rațiu și dl George Dumitru,
prozatori solizi care au ceva de spus printre pla-
titudinile obișnuite. Poate nu sunt așa de cu-
noscuți, în cultură drumul cunoașterii trece
aproape întotdeauna prin Iadul prieteniei li-
terare și al admirației reciproce, dar valoroși,
de citit. Autorul străin pe care îl recomand e
Mathias Enard, un uriaș stilist care spune lu-
cruri esențiale despre relația generală dintre Est
și Vest, dintre Occident și Orientul în care noi
încă ne situăm.
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

Ars amandi: trei momente din istoria iubirii
Valeriu Gherghel
A. Cele 5 trepte ale iubirii. Fără
de care nu se poate
Orice îndrăgostit se cuvine să urce
cele cinci trepte stabilite de înțelep-
ții antici:
1. visus, văzul;
2. allocutio, flirtul, vorbele dulci;
3. tactus, atingerea, pipăitul;
4. osculum sive suavium, sărutul,
este și el de 3 feluri;
5. coitus, triumful prin înfrîngere.
Seducția începe, astfel, cu un joc
al privirilor și se împlinește (cînd se
împlinește, nu-i obligatoriu) prin-
tr-un moment de extaz.
Dar să vă învăț și care sînt cele
5 trepte, ca să nu greșiți și, din dis-
tracție ori neștiință, să săriți vreuna
sau mai multe. Asta ar fi o blasfe-
mie. Anticii le-au numit quinque
partes / lineae. Le-au denumit în ter-
meni latinești, așa cum se poate ve-
dea deasupra. Eu le traduc în cuvinte
românești, ca să priceapă tot omul.
Mai întîi este văzul, privirea. Cei
doi se examinează cu atenție și se du-
miresc dacă sînt întregi și armonios
făcuți. Asta poate dura o lună, două.
Mai apoi vine conversația. Cei doi își
evaluează erudiția. Și asta poate dura
de la două la cinci luni bune. Se fac
șapte. Urmează atingerea, pipăitul.
Alte cinci luni. În total 12, a trecut
anul, e bine pentru amîndoi să-și ia o
scurtă vacanță de reflecție. După va-
canță, ar veni sărutul, osculum, sua-
vium. Se începe, desigur, de la cotul
femeii, apoi se coboară treptat la mă-
nușa de dantelă neagră, apoi la ine-
lul cu smarald, apoi la degetul mic al
mîinii drepte, apoi... Pauză.
Dacă domnița e mulțumită, poți
trăi fericirea de a-i cuceri fruntea,
pleoapele, năsucul, lobii urechilor,
buzele. Ăsta e un moment tare com-
plicat, plin de riscuri, durează încă 6
luni, cel puțin. În fine, după alte șase
luni, amanții se întrecuprind și pot
face saltul în neant, printr-o ciocnire
de energii. Dacă au condiții potrivi-
te. Dacă nu, o iau de la început și-și
spun versuri...
Prima atestare a treptelor / pașilor /
scării s-ar putea să fie un comenta-
riu al gramaticului Aelius Donatus
la versul 640 din piesa lui Terențiu
(195/185-159 î.e.n.), Eunuchus (IV:
2). Iubirea curtenească se conforma
regulii celor 5 pași, deși nu o menți-
onează explicit. Poeții din Renaștere,
Clément Marot (1497-1544), Pierre
de Ronsard (1524 - 1585) au desă-
vîrșit periplul erotic. Clément Ma-
rot a scris un poem cu titlul Des cinq
points en amours. L-am pus și pe aces-
ta în Post scriptum. Cum am văzut,
amanții fac un tur complet al simțu-
rilor.
Gata v-am învățat cum e cu iubi-
rea, mai departe trebuie să vă descur-
cați singuri...
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
P. S. Poemul lui Clément Marot
sună cam așa: Fleur de quinze ans (si
Dieu vous sauve et gard) / J’ai en a­mours
trouvé cinq points exprès: / Première-
ment, il y a le regard / Puis le devis, et
le baiser après; / L’attouchement le bai-
ser suit de près, / Et tous ceux-là tendent
au dernier point, / Qui est, et quoi? Je
ne le dirai point: / Mais s’il vous plaît en
ma chambre vous rendre, / Je me mettrai
volontiers en pourpoint, / Voire tout nu,
pour le vous faire apprendre.
B. 5 lucruri despre iubire pe care
le-am învățat de la francezi
Nu știu dacă poeții francezi au in-
ventat iubirea-pasiune, problema
este pusă greșit. În amor (și numai în
amor), nimeni n-a inventat nimic, to-
tul se știa de dinainte, din precambri-
an. Mi-am făcut, în schimb, o listă cu
ceea ce vulgata europeană a iubirii pre-
tinde că am fi luat de la francezi. Vreți
s-o vedeți? Iată:
1. Adulterul. Francezii au privit
cei dintîi dragostea ca pe o „legătu-
ră primejdioasă”. Tristan o iubește pe
Isolda, dar Isolda este soția lui Marc,
unchiul lui. Lancelot o iubește pe
Gue­nièvre, dar Guenièvre e soția rege-
lui Arthur, suzeranul lui. Pentru aceș-
ti eroi, căsătoria nu mai reprezintă un
obstacol de netrecut. Iubirea lor e atît
de nesăbuită (fol amor, i s-a zis), în-
cît nu pregetă să-i amăgească pe cei-
lalți (soți, curteni, păzitori, amici) și
să se întîlnească.
2. Prietenia amoroasă, l’amitié amo-
ureuse. Sintagma e greu de tradus și im-
posibil de definit, la noi e folosită rar și
numai de către erudiți. Aș încerca s-o
caracterizez astfel: prietenia în care cei
doi se gîndesc mereu la păcat, dar vor-
besc despre altceva (despre relativitatea
generalizată). Ei știu bine că pot să-l
comită oricînd, dar se abțin și lasă totul
Andreea Pricop, The night
pe a doua zi, pe a treia zi, pe a n-a zi,
tocmai pentru a se amuza. Și mîine va
fi cu putință. Vom păcătui mîine / poi­
mîine. Păcatul e amînat indefinit. Sea-
mănă cu încercarea închipuită și narată
de trubaduri, numită assag. Amanții
stau despuiați în pat, o noapte întreagă
pînă în zori, dar, în afară de mîngîieri și
vorbe dulci, nu-și fac nimic.
3. Sărutul zis „franțuzesc”. Nu este
chiar franțuzesc de vreme ce s-a numit
și sărut florentin. Opinia mea e că a fost
practicat încă din neolitic și are un in-
ventator colectiv.
4. A avea un „rendez-vous”. Cînd
ești plictisit de un prieten prea in-
sistent și vrei să scapi de el, îi spui în
șoaptă, zîmbind cu subînțeles: „Dra-
gă, aș sta cu tine încă un ceas, dar am
un rendez-vous, mă înțelegi”. Un ren-
dez-vous te scoate mereu din necaz.
5. Iubirea înseamnă a-ți dărui ini-
ma cuiva, o scoți, o pui pe o tavă de
argint și i-o dai iubitei. Ea o ține în-
tr-un borcănaș pe noptieră. Să nu-l ui-
tăm, totuși, pe vicleanul Cupidon care
o țintește cu săgeata.
Firește, ar fi o naivitate să credem
că toate aceste practici și ceremonii vin
din Franța. Și, oricum, ceremonia iu-
birii e mult mai veche decît trubadurii.
În Ars amatoria, Ovidiu știa bine des-
pre ce vorbește...
C. Cîte feluri de sărut există? Și ce
este sărutul franțuzesc
După ce am scris despre cele 5 lu-
cruri din arta erosului împrumutate de
la francezi, am aflat că, de fapt, sărutul
franțuzesc nu este deloc franțuzesc. I se
spunea și sărutul florentin, semn că lu-
mea nu era foarte sigură de unde vine.
Asta m-a împins să caut o istorie a să-
rutului. Am găsit mai multe, operația a
fost investigată în amănunțime. Rezum
ceea ce am aflat în cîteva cuvinte.
www.revistatimpul.ro
Miscellanea
Nu mai este nevoie s-o spun. În ma-
terie de iubire, grecii și romanii știau
deja totul, mîngîieri, figuri, frămîn­tări,
totul, totul. Firește, erau mai multe fe-
luri/ forme de sărut. Romanii au numit
trei, dar au practicat mai multe. Iată ta-
belul:
Basium – contactul ușor al buzelor,
fără folosirea limbii, pe buze, obraz,
mînă. Se dădea între membrii familiei,
între rude, între prieteni.
Osculum – dat pe buze, un sărut
ceva mai lung, era un semn de respect
între egali. Îl practicau nobilii, sena-
torii, mai tîrziu, prelații creștini. Ter-
menul „osculum” provine din os, oris,
gură.
Suavium – sărutul cu gura deschi-
să și cu limba la înaintare, lasciv, lan-
guros, lubric. A fost denumit de către
englezi, la începutul secolului XX,
„franțuzesc”, french kiss, fiindcă engle-
zii credeau că l-a inventat Louise Co-
let, într-un moment de disperare, lucru
oarecum fals, după cum se poate vedea.
Se practica, desigur, între iubiți. Era o
investigare a gurii celuilalt, o endosco-
pie, cu termenul lui Alexandre Lacroix.
Sărutul pe frunte era mai rar decît în
Evul Mediu sau astăzi. Semnifica îna-
inte de orice protecția. A devenit între
timp sărutul morții, „sărutul nașului” –
le baiser du parrain, cunoscut în cercu-
rile Mafiei. Ați văzut filmul, nu insist.
Refuzul sărutului consemnează sfîrșitul
iubirii.
Sărutul exprimă, printre altele, do-
rința de a-l invada și devora pe celălalt
(iubirea devine o antropofagie) și, de
cele mai multe ori, nevoia de a-l face să
tacă. Cînd vorbești prea mult, riști să fii
sărutat. Așadar, pentru a face să tacă o
persoană pe care o iubești, există două
modalități. Ori îi tai limba, ori o săruți
franțuzește, cu foc, pînă își dă duhul și
trebuie să suni la 112.
Firește, amanții pot simți nevoia
de a fi sărutați nu numai pe buze, ci și
în alte locuri sensibile, lobii urechilor,
sîni, vîrful nasului, bărbie, gît, umeri,
buric, cot, coapse, genunchi, unghii
etc. În cartea ei, Belinda Canonne se
plînge că nu a fost sărutată suficient
pe ceafă.
În creștinism, participanții la litur-
ghie își dădeau unii altora, în semn de
afecțiune senină, philêma agapês, oscu-
lum pacis, „sărutul de pace”. În 397, al
III-lea Conciliu de la Cartagina a in-
terzis sărutul de pace între femei și băr-
bați, pentru motivul că ar fi inspirat
trăiri și gînduri necuvenite. Sărutul era
primul pas spre iad. Papa Inocențu al
III-lea (1198-1216) a decis să suprime
sărutul de pace între mireni și l-a reco-
mandat doar clericilor. Se putea săruta
mîna sau inelul unui prelat, crucifixul,
relicvele etc.
Sărutul a pătruns greu în cinemato-
grafie, în anii ’50, dar odată pătruns, a
dat un impuls decisiv acestei practici.
Cine nu știe să sărute ca Sharon Stone
sau Michael Douglas nu face doi bani,
s-a născut degeaba.
15
 Filosofie

Metafore ale transmiterii

George Bondor

Numeroase științe au arătat că trans-
miterea culturală nu e doar un fapt istoric,
ci și un fapt evolutiv. Biologia, psiholo-
gia, antropologia și economia ne oferă
explicații promițătoare. Biologia evolu-
ționistă, bunăoară, vorbește despre lan-
țuri ale transmiterii, ridicând problema
dacă transmiterea este controlată sau ha-
otică. Cea din urmă poziție, mai larg ac-
ceptată, susține că un comportament se
răspândește într-o populație în manieră
spontană, necontrolată. Am putea-o com-
para, atunci, cu vechea pildă a seminței
care rodește.
Printre adepții explicației de tip darwi-
nist, transmiterea biologică a datelor de la
o generație la alta, prin auto-replicarea ge-
nelor, a fost comparată și cu hard­ware-ul
unui computer. Pentru a rula, acesta are
nevoie de un software relativ stabil. Or,
acest software este cultura, ale cărei uni-
tăți de transmitere sunt memele (M.B.
Whitaker, “Cultural Transmission”, En-
cyclopedia of Evolutionary Psychological
Science). Genele se replică în mod fidel,
în vreme ce memele se replică în moduri
diferite. Identicul apare ca diferit. Aceas-
tă ipoteză are un corespondent filosofic
în conceptul de aplicare, preluat de Ga-
damer din hermeneutica protestantă, care
ne spune că înțelegerea unui sens trans-
mis are cu adevărat loc numai atunci când
individul o realizează, în mod deplin, în
concretul propriei sale vieți.
Lanțul transmiterii poate avea însă în-
treruperi, blocaje, iar uneori se poate rupe.
O astfel de intuiție poate fi regăsită, într-o
formă radicală, în ipoteza nietzscheană a
continuității marginale, secundare, dife-
rențiale, privită ca o reiterare a mereu dife-
ritului, lipsită de reguli fixe, o continuitate
a hazardului și a jocului, a combinatori-
cii destinale și, deopotrivă, contingente.
Nietzsche surprinde perfect această abate-
re de la pretinsa regulă a cantității. Exact
valorile și, în general, cultura determină
ca transmiterea să nu urmeze mereu ele-
mentul majoritar, aparent puternic, ci toc-
mai elementul mai slab. În acest caz, ea
poate fi comparată cu parazitarea unui or-
ganism viu, când un agent străin (parazit,
virus etc.) se folosește de resursele vita-
le ale gazdei, multiplicându-se pe seama
ei, până la a pune complet stăpânire pe
ea, modificându-i radical sensul și direc-
ția vieții.
Intuiția lui Nietzsche are câteva con-
tinuări spectaculoase. Patosul său critic,
antisubstanțialist, demontează iluzia că
ar exista un obiect prim al transmiterii.
Obiectul se construiește în chiar istoria
interpretărilor lui, reconfigurându-se cu
fiecare dintre ele. Ideea pare să-l fi in-
spirat pe fondatorul mediologiei, Régis
Debray, pentru care transmiterea este in-
separabilă de tehnicile utilizate în pro-
cesul ei, de mediile prin care ceva se
transmite (oralitatea, textele, imagini-
le etc.), de instituțiile implicate (școala,
biserica, muzeul, mass-media etc.), pre-
cum și de transmițătorii ca atare (familia,
grupul, prietenii). Așadar, transmiterea
este tocmai rețeaua acestor sisteme, in-
fra-sisteme și supra-sisteme culturale,
tehnologice și vitale.
Prin fiecare individ se transmit multi-
ple trăsături ale speciei. Suntem momente
infime ale vieții care ne este nu doar si-
multană, ci mai ales anterioară și posteri-
oară. Căci viața curge nestingherită prin
noi, ca un curent nereflectat. Ideea l-a
atras pe filosoful italian Emanuele Coc-
cia, care deduce de aici că identitatea de
sine este doar aparentă, ea ascunzând toc-
mai transmiterea de sine a vieții (și a na-
turii), realizată prin fiecare dintre noi. În
fiecare individ se transmite o multiplici-
tate de trăsături ale speciei. Dar, în același
timp, în fiecare se ascunde o pluralitate
de microorganisme (suntem o „zoologie
ambulantă”, arată Coccia). Ceea ce în-
seamnă că suntem transmițători nu doar
ai unei culturi elevate (valori, idealuri, ca-
ractere morale), ci și ai unor ființe infime,
precum bacteriile și virusurile. Transmite-
rea poate fi deci și infecțioasă, maladivă.
Pornind tot de la Nietzsche, unii au ac-
centuat caracterul contingent al transmi-
terii. Ideea a fost ilustrată prin metafora
mesajului dintr-o sticlă, care poate ajun-
ge întâmplător la un receptor neprevăzut.
Metafora apare în literatură, în hermeneu-
tica și în teoria literară, dar și în cinemato-
grafie și în muzică. Ipostaza transmiterii
impredictibile, clandestine, deopotrivă
destin și rătăcire (destinerrance), a fost
comparată de către Derrida cu o carte poș-
tală care, rătăcind fără un destinatar pre-
cis, și-l construiește prin chiar actul, total
incalculabil, al expedierii și al paradoxa-
lei atingeri la distanță. Noile practici ale
culturii, apărute în marginea noilor tehno-
logii și a noilor medii de transmitere, par
să valideze tocmai preferința pentru aces-
te tipuri de transmitere. În locul memori-
ei colective și al asumării voluntare a unei
tradiții, deci în locul continuității, avem
mai degrabă întâlnirile contingente, frag-
mentaritatea neutră, decupajul lipsit de
angajamente existențiale.

Film

Libertate, Încă Două Lozuri &

Gabriela Vieru alte câteva de la TIFF
TIFF-ul de anul acesta a fost generos în
materie de premiere mondiale de filme ro-
mânești: Tudor Giurgiu, Paul Negoescu și
Cristi Puiu, iată doar trei nume de regizori
care, în cadrul Transilvania International
Film Festival, au umplut chiar și câte două
săli imense de spectacol, concomitent. De
ce concomitent? Pentru că vremea instabi-
lă i-a determinat pe organizatori să anule-
ze Open Air-ul de la Libertate și de la Încă
Două Lozuri și să le mute, pe ultima sută
de metri, în Casa de Cultură a Studenților
și/sau Cinema Florin Piersic și Opera Ma-
ghiară. Despre aceste câteva proiecții am să
vorbesc în cele ce urmează, iar în final, voi
aminti și câteva filme străine la a căror pro-
iecție am reușit să particip.
Dintre toate, sinopsisul de la Libertate a
fost cel care m-a impresionat cel mai mult.
Având proiecția la final de festival, vineri,
parcă pe tot parcursul săptămânii de TIFF
am acumulat straturi de curiozitate și am
proiectat o serie de așteptări care, din pă-
cate, nu s-au concretizat. Dincolo de pro-
blemele de sunet, despre care nu știu cu
certitudine dacă au fost locale, doar la pro-
iecția de la Opera Maghiară (deși mi-ar fi
greu să cred, având în vedere că la Roma-
nian Mental Health Film Festival am vizio-
nat De ce eu?, tot în regia lui Tudor Giurgiu,
unde am experimentat exact același lucru
– nu se înțelegea nimic din ce vorbeau ac-
torii și trebuia să apelăm la subtitrarea în
engleză), cele legate de imagine, care au fost
reglate în timp real (lucru cu adevărat admi-
rabil, după părerea mea) ori cele referitoa-
re la subtitrarea pentru străini, care vreme
de vreo jumătate de oră s-a pierdut, parcă
filmul în sine nu a închegat o miză clară,
a fost mult prea plat. În linii mari, pelicula
prezintă tragedia din Sibiu din timpul re-
voluției din ‘89, atunci când, sub presiunea
protestelor, o unitate de miliție este asalta-
tă în mod violent, totul degenerând într-o
confruntare sângeroasă între civili, securiști,
soldați și milițieni. Din acest punct, apar
abuzul și dezinformarea, iar toate persoa-
nele găsite în perimetrul acestei unități sunt
duse în bazinul orașului, private de libertate
și obligate să răspundă la obsedanta întreba-
re „Cine a tras?” (sensul întrebării fiind, de-
sigur, „Cine a tras primul?” pentru că, dacă
ar fi să extrag o chestiune care a menținut
tensiunea pe parcursul filmului, aș merge pe
linia detectivistă a persoanei care ar fi tras
primul foc, cel care declanșează tot haosul);
conceptul de haos este excelent construit,
aici nu există urmă de dubiu. Ba chiar trans-
pare foarte clar cum puterea și haosul sunt
două concepte disjuncte, cum se declanșea-
ză criza puterii odată cu instituirea haosului,
iar de aici, dacă extrapolăm, putem afirma
că filmul, ca producție artistică, vine să in-
staureze ordine (după cum afirma și Adorno
despre artă în general). Problema mea cu Li-
bertate este că nu mi-a oferit nimic special,
niciun personaj individualizat, niciun plan
de urmărit în paralel cu cel principal, el fi-
ind resimțit la limita dintre documentar și
film artistic. Totuși, nu am cum să nu apre-
ciez excelența câtorva dintre cadre: când e
adus în bazin Toma Cuzin, care abia își vă-
zuse bebelușul omorât, sau cel în care se aud
primele focuri în unitatea miliției și se in-
stituie haosul. În final, am notat că Liber-
tate este un film ce merită văzut (măcar
pentru remarcabila documentare de care a
dat dovadă scenariul semnat de Cecilia Ște-
fănescu), el putând fi vizionat în cinemato-
grafe începând cu luna octombrie.
Un alt film al cărui sinopsis îmi crease
așteptări destul de mari a fost Încă două lo-
zuri, în regia lui Paul Negoescu. În mare,
povestea urmărește traseul a trei bărbați,
Sile, Dinel și Pompiliu, imediat după elibe-
rarea din închisoare a primului, tot el fiind
acela care află „pontul” prin care s-ar putea
îmbogăți: prin minarea de criptomonede.
Astfel, ei intră în contact cu Ionuț, tocilarul
județului, cu ajutorul căruia minează mo-
nede în valoare de 6 milioane de euro. La
fel ca în Două loturi a lui Caragiale, stickul
cu monedele va fi pierdut de Dinel, fapt ce
declanșează o întreagă aventură pentru găsi-
rea lui. Când într-un final este recuperat, cei
trei realizează că, pentru accesarea banilor, e
necesară parola setată inițial, parolă care, în
mod vizibil, a fost imediat uitată, tot efortul
dovedindu-se a fi fost în zadar. Problemele
mele cu acest film țin mai ales de facilitatea
lui. Facilitate în materie de umor, de perso-
naje și de scenariu. Ce mă mai deranjează
ar fi dezechilibrul de la nivelul prejudecă-
ților din jurul ruralului (nu am reținut, to-
tuși, dacă era vorba despre un sat sau despre
un oraș mic, precum Făgăraș), pe care filmul
le alimentează la maximum, lucru care m-a
făcut să-mi dau seama că nu există niciun
tip de documentație reală în spatele scena-
riului, care să îl susțină. Iar aici cred că pu-
tem localiza și următorul punct slab: faptul
că aproape toate scenele erau mult prea ușor
de anticipat. Consider că tematica filmului
e foarte ofertantă, ar fi putut ieși o peliculă
excelentă, care să deconstruiască mitul îm-
bogățirii pe calea crypto, dacă s-ar fi depus
mai mult efort în sensul acesta și nu în di-
recția întreținerii preconcepției conform că-
reia persoanele din mediul rural nu se pot
adapta evoluției tehnologice. La final, am
notat filmul cu 2/5, dar țin să menționez că
sala a râs fără oprire, semn că produsul și-a
făcut treaba pentru majoritatea prezentă.
Dintre filmele străine care m-au impre-
sionat, voi menționa The Whale, pentru care
Brendan Fraser a primit un Oscar, A Com-
passionate Spy (r. Steve James), Rheingold
(r. Fatih Akin) și Munch (r. Henrik Martin
Dahl­sbakken).

16 www.revistatimpul.ro nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023


Monahismul și reprezentarea acestuia în literatura
Mirel Bănică română (3). Insider-ii. Tudor Arghezi
Faptul că poetul și prozatorul Tudor Ar-
ghezi a fost o perioadă însemnată din viața
sa frate la Mănăstirea Cernica (între 1900 și
1904) este unul dintre cele mai cunoscute și
dezbătute din întreaga literatură română. Ur-
mele lăsate de experiența monahală sunt evi-
dente, după cum constată și Călinescu: „în
Icoane de lemn sunt zugrăvite figuri reale din
clerul român, contemporan cu tinerețea scri-
itorului, care a dat o viziune de rus germina-
ției ei antropologice”. Scrierea Icoane de lemn
a apărut inițial în anul 1929, dar eu am avut
la îndemână o ediție foarte elegantă a aces-
teia, publicată în anul 1966, chiar spre sfâr-
șitul vieții scriitorului, când fusese complet
reabilitat și se bucura de toată atenția regi-
mului. În „Predoslovenia” ediției 1966, Tu-
dor Arghezi precizează faptul că este vorba
de „reproducerea exactă a volumului apărut
în 1929, creionat într-o epocă în care băteau
tobele unui fals curent de ortodoxism poli-
tic, profesat ostentativ de doi-trei aventurieri,
cu crucea care nu era a lor în mână și cu pu-
tregaiul în sân”. Volumul reunește un număr
de 69 de „tablete”, după cum le-a denumit
chiar el, organizate într-o variație a contraste-
lor, scrise cu un triplu condei, de pamfletar,
poet și moralist. Eu am ales să văd în el mar-
torul ocular, cunoscătorul din interior al in-
stituției monastice, care privește înapoi cu o
mânie „veselă” pe alocuri, caustică în altele,
dar ne livrează un document memorial de
primă mână despre monahi și monahism,
via sociologia literaturii sau sociologia din li-
teratură, mai bine zis. Am încercat să selectez
din acest volum acele aspecte care, dincolo
de polemici și contradicții, ajută la forma-
rea unei imagini a monahismului interbelic,
a figurilor care-l populează, de la cea a mo-
nahului (cum altfel!), la cea a vizitatorilor și
Andreea Pricop, I was when I'm here
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
obișnuiților mănăstirilor, economia monasti-
că etc. De departe, Icoane de lemn a fost una
dintre cele mai valoroase surse de informație
a demersului meu de cercetare.
Să încep prin a prezenta imaginea mona-
hului și a monahismului. Una foarte difici-
lă, în care ironia și pamfletul se estompează.
Vorbind despre decizia capitală a intrării în
monahism, Arghezi rememorează critic toate
visurile și bănuielile legate de spectacolul vie-
ții de mănăstire, „închipuirile ce se construiau
în mine ca niște minuni. Concepeam recep-
ții fantastice pentru persoana mea, anunțată
pentru călugărie”. Un fel de avertisment al
autorului legat de spectrul și pericolul „idea-
lizării” în exces a monahismului, a „opțiunii”
monastice, la nivel individual. Analizând și
mai profund decizia de intrare în monahism,
într-o parte distinctivă a volumului, denumi-
tă „Scrisori” (cu un ton parcă mai diferit: mai
intim, mai confesiv și mai puțin coroziv de-
cât celelalte), Arghezi afirmă că: „nu aș putea
spune clar cum s-a putut să mă hotărăsc să
plec. Din momentul în care am luat, aproape
fără să știu, o hotărâre, hotărârea mea (italice
în original), mă mișcai hipnotic, ca de o po-
runcă străină, și trebuie să ascult. Nimic nu
mai poate negocia o schimbare. Mă supun
unei fatalități imperative. Monahismul, călu-
găria, a fost pe timpuri disciplina bătrâneților
precoce sau cel puțin îmbătrânirea minții, în
ens intelectual”.
Găsim în Icoane de lemn și pasaje ex-
cepționale legate de faptul că mănăstiri-
le au fost dintotdeauna depozitarele unui
savoir-faire ancestral în materie de vinde-
care cu plante, prepararea și condiționarea
hranei etc. Iată cum este prezentată „casa
boltnicerului” – infirmierul și farmacistul
mănăstirii: „boltnicerul este farmacistul și
medicul mănăstirii, iar singurul lui ochi, al-
bastru-incolor, ca faianța, fierbe în cazanul
obrazului mare, ca o picătură azurie de si-
fon. În bolta [încăpere zidită, joasă, arcui-
tă – n.m.] sa plină cu rafturi și cutii, cu un
cântar de prisos, stă monumental, fix pe tej­
ghea, un borcan uriaș plin până la capac cu
cantaride. Boltnicerul le cunoaște proprie-
tățile revulsive în vezicători [sic!] și cealaltă
proprietate, vindecătoare de mare bătrâne-
țe și de usturimi, dar nu le întrebuințează
niciodată, satisfăcut de licărirea de zmarald
[formă arhaică – n.m.] a conținutului bor-
canului cu leacuri moarte”. Puțin mai de-
parte aflăm că boltnicerul era un adevărat
expert, foarte prețuit în mănăstire, dar și
în afara acesteia, pentru știința de care dă-
dea dovadă în prepararea „mai multor olo-
iuri de leac și untdelemnuri care dau gust
mâncărurilor”. Într-un alt fragment intitu-
lat „Lipsă de moaște” este menționat: „rețe-
ta secretă a unui bătrân reumatic, icliziarh
[ecleziarh – n.m. – cel care supraveghează
rânduiala – conformitatea serviciului reli-
gios], ce se tratează cu ouă de furnică fră-
mântate în spirt” – un vechi leac naturist,
desigur și „grădinile de trandafiri de calita-
te vândută la București”, stupină etc. Legat
de aceștia din urmă putem bănui că mănăs-
tirea (Cernica, cel mai probabil) cultiva și
expedia către București flori și aranjamente
florale de calitate: „starețul era un om gos-
podar, își construise o grădină de trandafiri
miraculoasă, exploatată cu cel mai deplin
simț de negustor. Trandafirii săi se vindeau
pe Calea Victoriei și capetele lor parfuma-
te visau, între ghimpi elastici, la corsajele
calde ale femeilor din București. Foarfeca
starețului Visarion scrâșnea cu o ronțăia-
lă scurtă înăuntru boschetelor de roze și o
www.revistatimpul.ro
Eseu
țigancă tânără, focoasă, cu zâmbetul de fil-
deș, prindea florile în poala ridicată, într-un
joc de comerciale inocențe” (idem: 267).
Tot în legătură cu activitatea economică a
mănăstirii, cu buna funcționare a acesteia, în
general, am găsit la Arghezi o descriere foarte
plastică, literară a noțiunii de „ascultare” mo-
nastică; se simte că autorul a trăit-o și expe-
rimentat-o la rândul său; exercițiul supunerii
declinate în numeroase nuanțe distincte: „cel
care umbla pretutindeni și era pretutindeni
în același timp, între toți ascultătorii, mai
mare și mai ascuns decât mitropolitul era
Iisus Hristos – nevăzut dar de față. Îl sim-
țeau pescarii cu vâsla, îl știau lângă ei părin-
ții bucătari, care fierbând cazane pe pirostrii,
se închinau îngânând un vozglas (ectenie –
n.m.). Părintele Ghelasie căciularul împâslea
lâna pe capete de buturugi, în cerdac, bătută
cu ciocanul de lemn, rugându-se cu ucenicii
lui, la războaiele de țesut și acum și mohai-
rul. Părintele Damian croitorul, cu ochelari
groși care-i făceau ochii mari ca de albină, îl
vedeam împreună cu calfele lui, trecând pe la
fereastră. În bolniță, unde zăceau bolnavii în-
grijiți de părintele doftor Pantelimon, el ve-
nea de mai multe ori pe noapte și uneori i se
auzeau și șoaptele amestecare cu murmurul
rugăciunii oftate și al agoniei liniștite”. Un
inventar complex și pitoresc al activităților și
„ascultărilor” monastice, specifice începutu-
lui de secol XX, dincolo de literatură: leacuri
și medicamente, producție horticolă, pescuit,
bucătărie, producție de stofe (mohair, șiac),
croitorie, îngrijirea bolnavilor.
Mărturisesc că pasajul pe care l-am apre-
ciat cel mai mult a fost cel dedicat descrie-
rii vizitatorilor ocazionali ai mănăstirii; am
încercat chiar să construiesc un fel de tipo-
logie a acestora, pornind de la proza arghezi-
ană. Aș începe cu „idealiștii”, cei care vedeau
mănăstirea și viețuitorii acesteia într-un fel
de nimb strălucitor: „vizitatori de marcă ve-
neau la noi. Nu aș putea spune că o făceau
ca să se distreze, ci mai degrabă din naivita-
tea particulară a cărturarilor care învață, re-
petă, dar nu gândesc. Noi [călugării – n.m.]
ne osteneam în așa fel încât iluzia lor să du-
reze și să devină tenace, încât ei plecau cu
convingerea că presimțirea lor este o mare
descoperire, o intuiție genială. Că într-ade-
văr este «ceva» în toate acestea călugărești.
Iar când ziceau «ceva», ei făceau o conce-
sie lui Dumnezeu, căruia independența lor
de gândire și conștiința valorii proprii nu le
permitea să-i acorde un volum mai mare”.
După care urmează portretul unui alt tip
de „idealist” – gândul m-a dus la generația
bio-eco-organică de astăzi – „tineri născuți
și crescuți la oraș, între asfalturi și becuri cu
reverbere [n.m. – cu „reverberație” – prevă-
zute cu sistem de disipare a luminii], care ies
întâia oară la țară, extaziați în fața unui co-
cean de varză, transportați de profilul unui
dovleac, stupefiați de moțul curcanului și de
coada lui, dar indeciși asupra vremii”. „Tu-
ristul”: „erau alții care făgăduiau că se vor
călugări dintr-o pornire de sportmen sau tu-
rist, care dorește să-și cumpere o proprieta-
te în toate satele de popas, pizmuind cu un
entuziasm indiscret și jignitor, fericirea țăra-
nului mâncat de pureci și muște”. Și, în fine,
„savantul”: „vestiți profesori, unii pasionați
de științele oculte, care cercetează aspectele
religioase sufletești cu o comică satisfacție și
ridicolă încântare”.
17
 Eseu
Bibliografii potențiale: Originile gândirii europene
Andreea Apostu de Mircea Eliade
Andreea Apostu este cercetător știin‑
țific la Institutul de Istorie a Religiilor al
Academiei Române.
Dincolo de opera vizibilă a lui Mircea
Eliade se află o întreagă bibliografie po-
tențială – proiecte anunțate în presa tim-
pului, pregătite, scrise parțial, dar, în cele
din urmă, abandonate. Această bibliografie
virtuală, datând cu precădere din perioada
sa bucureșteană, se aseamănă unei plăci de
metal în care fiecare titlu, tăiat cu burinul
de către gravor, este o absență care nu a mai
fost umplută cu cerneală. Printre proiectele
nematerializate se numără și „o carte masi-
vă în două volume”, după cum își amintea
în Memorii, intitulată Originile gândirii eu-
ropene, pe care, îmbinând piesele unei arhi-
ve risipite, voi încerca în articolul de față,
atât cât îmi permite acest fragmentarium,
să o reconstitui minimal.
Punctul de plecare al cercetărilor mele
din ultimul an a fost mapa Ce am să scriu
(Bibliografie potențială), descoperită cu pri-
lejul editării manuscriselor aflate în patri-
moniul Institutului de Istorie a Religiilor
al Academiei Române și al pregătirii pri-
mului volum din ECCE – Ediția Critică
Completă Eliade (echipa din care mă bucur
să fac parte este formată din Eugen Ciurtin
– coordonator, Ionuț Daniel Băncilă, Da-
niela Dumbravă, Octavian-Adrian Negoi-
ță, Cătălin Pavel, Bogdan Tătaru-Cazaban
și Vlad Șovărel). Mapa reunește 12 file cu
titluri de articole și studii pe care Eliade in-
tenționa să le redacteze în anii 1926-1932:
multe dintre acestea au fost publicate în
presa timpului, dar o parte semnificativă
a rămas nescrisă sau netipărită. Printre ele
se află și seria de articole despre misterii-
le orfice începută după lectura cărților lui
Raffaele Pettazzoni și Vittorio Macchio-
ro. Micile studii au constituit nucleul unui
proiect mai vast: o lucrare de câteva sute de
pagini, Originile gândirii europene, în care
ucenicul în istoria religiilor își propunea
să evidențieze influența misteriilor asupra
filosofiei presocratice și a creștinismului.
Fișele bibliografice și de lectură din acea
perioadă, păstrate în două manuscrise afla-
te la Biblioteca Centrală Universitară din
București, atestă preocuparea sa intensă
pentru subiect și efortul constant de a acu-
mula materialele necesare. La manuscrisele
din patrimoniul IIR și BCU s-a adăugat re-
cent însuși planul preliminar și complet in-
edit al lucrării, apărut pe situl unei case de
licitații1 – adaos esențial pentru reconstitu-
irea cărții gândite în vara anului 1926.
Geneza articolelor
despre orfism
Hotărârea lui Eliade de a se dedica is-
toriei religiilor a stat de la bun început sub
semnul misteriilor – mai precis, al lucră-
rii lui Raffaele Pettazzoni, I Misteri. Sag­gio
di una teoria storico-religiosa (1924). Im-
pactul lecturii poate fi cuantificat mai ales
prin cele patru însemnări directe din Jur-
nal, care datează din 1949, 1959, 1960 și
1964. La scurt timp după revelație, avea
să descopere lucrările lui Vittorio Macchi-
oro (citind integral mai întâi Zagreus) și
să redacteze articolul „Misterele orfice la
18 www.revistatimpul.ro
Pompei”, publicat în mai 1926 în revista
Orizontul2. Menționat și trimis de Eliade
istoricului italian odată cu prima sa scri-
soare, el ne permite să datăm începutul
corespondenței lor în mai-iunie 1926, și
nu în luna ianuarie, așa cum a fost gre-
șit identificat de M. Handoca. Răspunsul
lui Macchioro ne ajută chiar să restrân-
gem intervalul temporal între 27 mai și
4 iunie.
Eliade îi cerea istoricului italian să-i
trimită volumele sale, de care avea nevo-
ie pentru a publica un studiu în revista
Orpheus (ceea ce nu s-a mai întâmplat).
În a doua scrisoare păstrată, datată la rân-
dul ei eronat (mai 1926, în condițiile în
care nu putea fi scrisă decât după 4 iu-
nie 1926), Eliade își anunța intenția de a
publica o serie despre orfism în Adevărul
literar și artistic: „Vă transmit acum ceea
ce îmi doresc să fac pentru a vă populari-
za opera în România. Într-un săptămânal
important și foarte citit din București –
Adevărul literar – la care colaborează cei
mai reprezentativi scriitori și gânditori
români, o să public patru articole conse-
cutive despre cercetările dumneavoastră.
Primul, Dionysos-Zagreus, va fi o prezen-
tare a religiei dionisiace și a mitului lui
Zagreus. Al doilea, Orfismul, va cuprin-
de istoria și analiza acestei ample mișcări
mistice. Al treilea, Orfismul și Heraclit, va
discuta concluziile dumneavoastră, iar ul-
timul, Orfismul și originile creștinismului, Prolegomeni alla storia dell’età apostolica
Un proiect abandonat și
va fi o popularizare a cercetărilor dum- de Adolfo Omodeo, pe care Eliade nu îl
neavoastră asupra acestui subiect și a în- urmele sale în manuscrise
primise încă pe 25 noiembrie 192610, pu-
doielilor domnului Boulanger”3. În total, În „Dionysos-Zagreus”, al doilea arti- tem conchide că a fost redactată la sfârșitul
Eliade avea să redacteze 6 articole: „Mis- col al seriei, Eliade făcea cunoscut publi- anului sau la începutul lui 1927. Alte pa-
terele și inițierea orientală” (ALA, 18 iu- cului proiectul despre misteriile antice, tru pagini de bibliografie asupra misteriilor
lie 1926), „Dionysos-Zagreus” (ALA, 1 fără a-i oferi însă un titlu. Acesta din urmă se află într-o colecție privată, cuprinzând
august), „Misterele orfice” (ALA, 15 au- avea să apară abia în „Misticismul orfic al numeroase titluri care se regăsesc și în ms
gust), „Orfeu și inițierea orfică” (ALA, lui Heraclit”, publicat în ianuarie 1927, 1868 pe care îl voi discuta mai jos. O par-
26 septembrie), „Misticismul orfic al lui dar menționat, în corespondență, ca fiind te din colecție a fost deja editată împreu-
Heraclit” (ALA, 23 ianuarie 1927) și „Di- deja redactat la sfârșitul lunii iulie: „În lu- nă cu Eugen Ciurtin în articolele din seria
onysos-Christ” (Orizontul, 3 februarie). crarea noastră [...] vom consacra un volum MEUM – Mircea Eliade’s Unpublished Ma-
Seria încă incipientă a fost receptată întreg începuturilor și dezvoltării filosofiei nuscripts from Private Collections, în revista
cu simpatie de Macchioro, care a remar- grecești. Vom arăta acolo cum trebuie în- Transilvania11.
cat natura ei organică și i-a sugerat lui Elia- țeleasă influența orientală și vom încerca Ms 1870 conține, de asemenea, mai
de să reunească articolele „in un volumetto să reconstituim și să explicăm spiritul pri- multe notițe bibliografice și note de lec-
de tipo popolare” – „un mic volum de tip mordial manifestat de civilizația elenică și, tură din volume și articole ca I Misteri
popular”4. Ideea a prins rapid rădăcini în îndeosebi, spiritul filosofiei elenice”7. În- de R. Pettazzoni, Religione dionisiaca de
mintea discipolului, care a început chiar tr-un manuscris al articolului, aflat la BCU C. Lanzani, Il valore del occultismo nella
să viseze la o lucrare mai amplă: „M‑am (ms 1877), am descoperit că titlul inițial cultura contemporanea de J. Evola, Cultes,
gândit eu însumi dacă ar trebui sau nu să fusese, de fapt, „Originele și dezvoltarea mythes et religions de S. Reinach, Laminet­
public [din nou] aceste opt articole, cu rec- gândirii europene” (f. 1v). te orfiche de D. Comparetti, Les Mystères
tificările necesare, într-o broșură de popu- Convins că ar putea să termine lucrarea de Mithra și After Life in Roman Paga-
larizare. Însă în țara mea aceste subiecte nu în câteva luni, Eliade îl informează pe Mac- nism de F. Cumont, Orpheus de O. Kern,
sunt foarte cunoscute și aș vrea să scriu un chioro că bibliografia sa numără în jur de L’Hellénisme et l’apôtre Paul de C. Tous-
volum de dimensiunile lui Zagreus, pen- 40 de lucrări despre religiile misterice8. Ms saint, Zagreus și Orfismo e Paolinismo de
tru că ar trebui să explic multe lucruri”5. În 1870 de la BCU, Material și rezumate pen- V. Macchioro, The Mistery-Religions and
toamna anului 1926, Eliade estima că vo- tru „Misterele grec-orientale” conține, la f. Christianity de S. Angus, Le Religioni mis-
lumul nu ar putea fi gata înainte de primă- 44, o „bibliografie metodică asupra miste- teriosofiche del mondo antico de N. Turchi.
vara lui 1927: „[...] redactarea este dificilă. relor grecești”, alcătuită din titluri esențiale Conform catalogului BCU, filele au fost
Este prima lucrare de acest fel publicată în și din lucrări auxiliare asupra subiectului: păstrate inițial într-o mapă verde, pe co-
limba română. Dacă va avea cititori, aceș- în total 26 din prima categorie (cu o a 27-a torul căreia M. Eliade scrisese Materiale
tia vor fi o mulțime de intelectuali, școlari, însemnare, realizată cu creionul, privind pentru istoria religiilor. 1927-1933. Tot-
amatori. Trebuie să fiu foarte precaut. Car- câteva articole din Röscher-Lexicon) și odată, pe cutia de carton în care se află
tea mea ar putea fi considerată prea erudi- încă 23 „ajutătoare”, însumând, astfel, 50 manuscrisul în prezent, personalul BCU a
tă sau prea superficială. Risc să fiu acuzat de studii moderne, care ar putea fi, parțial, trecut, între paranteze drepte, cu semnul
de pedanterie sau de diletantism. Din acest cele specificate în scrisoarea către Macchi- întrebării, anii 1925-1933. Însemnările
motiv, trebuie să scriu cu foarte mare gri- oro, trimisă în toamna lui 1926. O filă si- prezintă o importanță capitală, întrucât
jă. Ceea ce și fac”6. Scrisoarea ne dezvăluie, milară a fost publicată de M. Handoca9 și a alcătuiesc aproape cu certitudine mate-
totodată, că redactarea cărții era deja de- apărut recent pe situl aceleiași case de lici- rialul strâns în vederea redactării lucrării
marată în acel moment. tații. Cum lista de titluri cuprinde volumul despre misterii.
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

Nu doar ms 1870 ne este de folos pen-
tru a retrasa evoluția interesului lui Eli-
ade pentru acest proiect, ci și ms 1868,
Bibliografie pentru „Religiile misterice”.
Începută în 1925. Plicul de mici dimen-
siuni conține 77 de file cu referințe bibli-
ografice, care reprezintă varianta extinsă a
ms 1870 și atestă faptul că Eliade a con-
tinuat, chiar și după entuziasmul inițial,
să se gândească la elaborarea opusului.
Un argument în plus al comunicării din-
tre cele două manuscrise este prezența, în
ms 1870, a câtorva file identice ca format,
tip de conținut, duct și cerneală cu fișele
din ms 1868.
Firește, manuscrisul cu adevărat reve-
lator în privința intențiilor lui Eliade de
a-și elabora lucrarea este planul preliminar
apărut de curând într-o licitație publică.
Acesta este redactat față-verso cu cernea-
lă neagră în două variante, prin interme-
diul cărora putem privi pentru prima dată
înăuntrul cărții sale potențiale – introdu-
cerea (20 p.) trebuia să discute originile
religioase ale misteriilor și inițierile din
societățile primitive, fiind urmată de șap-
te capitole, concluzii și o anexă privind
„mitriacismul”. Primul capitol, intitulat
în ambele variante „Misterele orientale”
(60 p.), ar fi prezentat cultul osirian din
Egipt, particularitățile zeului Tammuz și
figura semizeului frigian Attis, încercând
totodată să examineze „teoriile moderne
asupra originei mister.(elor) orient.(ale)”
și „teoria dezvoltărilor paralele”. In nuce,
Eliade scrisese deja despre aceste aspecte,
precum și despre originea religioasă a mis-
teriilor în primul articol al seriei din ALA,
„Misterele și inițierea orientală”, puternic
inspirat de lucrarea lui J.G. Frazer, The
Golden Bough.
Teoriile moderne din plan priveau
atât natura magică a riturilor legate de
renașterea vegetației care au stat la baza
cultelor lui Tammuz, Osiris, Adonis și
Attis (aspect discutat de Frazer), cât și
interesul personal al inițiatului, care se
mântuia prin contopire cu zeul în cadrul
ceremoniilor secrete (interpretare vehi-
culată de Macchioro, pe care autorul o
pomenește la finalul articolului amin-
tit). „Teoria dezvoltărilor paralele” face,
în schimb, trimitere la volumul I Misteri,
în care Pet­taz­zoni susținea că asemănări-
le numeroase dintre misteriile antice nu
s-ar fi datorat raporturilor de influență,
ci existenței unor cauze similare. În re-
cenzia din Revista universitară, Eliade ți-
nuse să sublinieze această teorie: „Ipoteza
pe care o dă Pettazzoni misterelor nu e
pe de-a-ntregul originală, însă e definitiv
pusă la punct. O observație mai atentă a
riturilor misterice convinge că între toa-
te misterele antice există mari asemănări,
atât ca concepții cât și ca formă. Lucrul
acesta nu se datorește însă – după afir-
marea lui Pettazzoni – unor influențe re-
ciproce a misterelor, ci faptului că toate
sunt produsele acelorași cauze exercitate
asupra unor materiale identice (sufletele
omenești)”12.
Capitolele II („Misterele tracice”,
30 p.) și III („Evoluția misterelor ele-
nice”/„Reforma misterelor grecești”, 20
p.) prezentau misterele tracice, originile
cultului lui Dionysos și influențele sale
asupra Greciei, respectiv dezvoltarea ri-
turilor elenice de la Eleusis și Delphi,
evidențiind reminiscențele și diferenți-
erile. Articolul „Dionysos-Zagreus” se
oprise succint tocmai asupra subiecte-
lor menționate. Așa cum vom observa și
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
mai departe, planul gândit de Eliade ur-
mărește îndeaproape cronologia și evolu-
ția organică a micilor studii apărute în
presă. Capitolul IV, „Orfismul” (40 p.)
era dedicat istoriei, dogmelor și răspân-
dirii misteriilor orfice. Despre origini-
le, „gloria și decadența” acestui fenomen
religios, Eliade scrisese, de asemenea,
în articolul „Misterele orfice” din ALA.
În „Orfeu și inițierea orfică”, sintetizase
apoi psihologia riturilor, anume faptul
dovedit de Macchioro, în Zagreus și Or-
fismo și Paolinismo, că inițiatul ajungea
să se identifice cu zeul, să sufere patimile
și învierea lui Dionysos, starea lui hipno-
tică asemănându-se extazului. Intitulat
Psihologia misterelor/ Concepția subiectivă
a inițierilor, capitolul V pornea de la ace-
leași idei, după cum relevă descrierile din
cele două variante: „Critica concepțiilor
actuale asupra mist.(erelor). Inițierea era
o experiență subiectivă prin care se pro-
voca în conștiință noi stări sufletești:
contopirea cu zeul. Dovezi arheologice.
Vila din Pompei”; „Refularea concepți-
ilor anterioare. Comparație cu doctrine-
le oculte contemporane”. Prima dintre
ele se rezumă la dovezile arheologice ale
Vilei Item, examinate de Macchioro, pe
când a doua introduce o referință la ca-
pitolul dedicat de savantul italian religii-
lor amerindiene „ghost dance” în a doua
ediție Zagreus, despre care Eliade scrisese
deja în presă.
Ultimele două capitole, VI și VII,
sunt intitulate „Orfismul și filosofia grea-
că” (90 p.), respectiv „Orfismul și origine-
le creștinismului” (60 p.). Corespondența
cu articolele „Misticismul orfic al lui Her-
aclit” și „Dionysos-Christ” este vădită.
În cel dintâi, Eliade evidențiase influen-
ța misteriilor asupra lui Empedocle, Par-
menide, Heraclit, Xenofan și Platon, pe
când în cel de-al doilea discutase cristolo-
gia Sfântului Pavel și înrâurirea orfismu-
lui asupra concepțiilor sale. Descrierile
din cele două file sunt lămuritoare în pri-
vința înrudirii ultimului capitol cu textul
anterior: „Experiența orfică a Stului Pavel.
Examinarea sincretismului religios din
epocă. Cercetarea epistolelor; în special
Epistola către Romani (V-VIII)”; „Expe-
riența orfică a Stul Pavel”. Asupra Epistolei
către Romani se oprise, succint, în „Di-
onysos-Christ”. De o importanță deose-
bită sunt mai ales concluziile, unde apare
menționat explicit punctul de vedere isto-
rico-religios din care era abordat subiectul
Andreea Pricop, Greenery
și este folosită (ocurență unică) sintagma
„evoluția gândirei europene”: „Problema
misterelor din punct de vedere istoric-re-
ligios; psichologic; și al evoluției gândirei
europene. Esența misticismului. Încheie-
re”.
Așa cum se poate lesne observa, capi-
tolele urmăresc întocmai cronologia arti-
colelor despre misterii publicate de Eliade,
așa cum reieșea parțial în octombrie 1926:
„Desigur, voi dezvolta enorm articolele ac-
tuale din Adevărul. Le voi completa cu ca-
pitole noi (de pildă despre Mithra) și îmi
voi defini concepția personală, care este,
de altfel, profund influențată de lucrările
dumneavoastră”13. Secțiunile beneficiază,
într-adevăr, de o cantitate mult mai mare
de text. Dacă manuscrisele articolelor păs-
trate la BCU nu depășesc 10 pagini, cel
mai scurt capitol din plan însumează du-
blul acestui număr. În total, volumul ar fi
avut 400 de pagini, însă nu este clar dacă
Eliade avea în minte manuscrisul sau for-
ma tipărită. În cazul mapei Ce am să scriu
(Bibliografie potențială), filele conțin nu-
mărul estimat de pagini al articolelor afla-
te în manuscris. Este legitim să bănuim că
Eliade a fost consecvent metodei sale de
evaluare cantitativă preliminară. Indiferent
însă de natura paginilor, numărul lor nu
corespunde dimensiunilor unei broșuri și
depășește considerabil suma totală a arti-
colelor publicate (cu tot cu eventuale rec-
tificări). Cel mai probabil, avem de-a face
cu un stadiu preliminar al lucrării, aflat în-
tre un „volumetto de tipo populare” și o
sinteză științifică amplu documentată. În
privința datării, se conturează două ipote-
ze: 1. planul a fost redactat între 4 august
și mijlocul lunii, când Eliade a depus, con-
form corespondenței, manuscrisul „Misti-
cismul orfic al lui Heraclit” la redacția ALA
(la scurt timp după 26 septembrie 1926
susținea că îl lăsase la sediu în urmă cu 6
săptămâni); în articol anunța că un volum
întreg al lucrării va fi dedicat doar influen-
ței orfismului asupra filosofiei presocratice
și originilor creștinismului, pe când în ma-
nuscris el le consacră doar două capitole de
90 și 60 p.; 2. cele două variante au fost re-
dactate după august 1926, când Eliade s-ar
fi putut răzgândi și reveni la formula unui
singur volum.
Așa cum s-a putut observa din cores-
pondență, Eliade era frământat în toamna
lui 1926 (și în lunile anterioare, neîndo-
ielnic) de miza lucrării sale, factor deter-
minant în alegerea formei în care avea să o
www.revistatimpul.ro
Eseu
redacteze. Era, într-adevăr, așa cum îi scria
lui Macchioro, prima operă de acest fel
prezentată publicului românesc, riscând să
fie considerată fie prea superficială, fie prea
erudită. Din acest motiv, cel mai probabil,
planul conturează aproape didactic evo-
luția misteriilor orientale și grecești, înce-
pând de la cultul osirian din Egipt până la
influențele orfismului asupra creștinismu-
lui paulinic. Simplitatea lui ar fi putut fi, în
cele din urmă, justificată de publicul-țin-
tă: „aceștia vor fi o mulțime de intelectuali,
școlari, amatori”.
Teritoriul bibliografiei potențiale a lui
Eliade a fost, până astăzi, prea puțin explo-
rat. Originile gândirii europene reprezintă,
pe această hartă nesigură, o piatră de hotar,
fiind una dintre primele lucrări substanți-
ale de istorie a religiilor gândite de autor,
alături de Introducerea în istoria religiilor
despre care îi scria lui Pettazzoni, și unul
dintre subiectele care l-au urmărit constant
în perioada sa de intensă formare intelec-
tuală. Un studiu științific va lămuri încă și
mai mult configurația opusului, arhiva ri-
sipită a lui Eliade putându-ne rezerva, încă,
numeroase surprize. Dacă redactarea a fost
într-adevăr începută la sfârșitul lui 1926,
undeva, în lăzile de campanie ale arhivei
sale bucureștene, trebuie să se fi aflat sau
să se afle capitole substanțiale din această
carte.
1. https://historic.ro/mircea-eliade-planul-lu-
crarii-asupra-misterelor-greco-ori.html.
2. M. Eliade, „Misterele orfice la Pompei”, Ori-
zontul, nr. 22, 27 mai 1926, p. 258.
3. M. Eliade, Europa, Asia, America..., vol. II,
cuvânt înainte și îngrijirea ediției de M. Han-
doca, Humanitas, București, 2004, p. 113
(trad.aut.).
4. Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 3,
ediție îngrijită, note și indici de M. Handoca,
Academia Română, Fundația Națională pentru
știință și artă, Institutul de Istorie și Teorie Li-
terară „G. Călinescu”, București, 2003, p. 87.
5. M.
Eliade, Europa, Asia, America, ed.cit.,
p. 133.
6. Ibid., p. 128. Am putut data scrisoarea cu
ajutorul corespondenței trimise de Macchioro
– ea a fost scrisă după 16 octombrie 1926 (când
Macchioro se oferă să scrie prefața lucrării), și
nu în luna iulie, așa cum a fost identificată de
Handoca.
7. M. Eliade, „Misticismul orfic al lui Hera-
clit”, p. 5.
8. Id., Europa, Asia, America, ed.cit., p. 128.
9. Id., Scrieri de tinerețe, vol. II, Misterele și
inițierea orientală, ed. M. Handoca, pp. 315-
316.
10. Id., Europa, Asia, America, ed.cit., p. 140.
11. E. Ciurtin, A. Apostu, „Mircea Eliade’s
Unpublished Manuscripts from Pri­vate Collec-
tions: Notebooks I & II (Calcutta, 1929-
1931). Critical edition”, nr. 1, 2023, pp. 1-22;
„Mircea Eliade’s Unpublished Manu­ scripts
from Private Collections II. Notebooks I & II
(Calcutta, 1929-1931). Concordances A-E”,
nr. 2, 2023, pp. 1-14; „Mircea Eliade’s Unpu-
blished Manuscripts from Private Collections
III. Notebooks I & II (Calcutta, 1929-1931).
Commentary”, nr. 3, 2023, pp. 1-16.
12. M. Eliade, „Raffaele Pettazzoni: I Misteri”,
Revista universitară, an I, nr. 2, februarie 1926,
p. 68.
13. Id., Europa, Asia, America, p. 136. Planul
descris în octombrie 1926 este mai ambițios
decât cel apărut în licitație, care nu are capitole
noi și în care secțiunea despre Mithra este doar
un apendice.
19
 Jurnalul unei țestoase

Kafka, prin el însuși*

Mariana Codruț

Înșfăcat de guler, târât pe străzi, împins
pe ușă. Schematic vorbind, așa se întâmplă;
în realitate, există niște forțe opuse, doar cu
un piculeț mai puțin brutale decât acestea –
cu o nimica toată ce-ți conservă viața și chi-
nurile. Eu sunt victima ambelor tipuri de
forțe. Nu cred că există oameni a căror stare
lăuntrică să semene cu a mea; în orice caz,
îmi pot imagina astfel de oameni, dar nu-mi
pot închipui deloc că lor le tot dă ocol, în
jurul capului, ca și mie, corbul acela tainic.
Totul este un produs al fanteziei: familia, bi-
roul, prietenii, strada; toate sunt închipuiri,
mai îndepărtate sau mai apropiate, iar feme-
ia e cea mai apropiată dintre ele; adevărul
este însă unul singur: că-ți strivești capul de
peretele unei celule fără ferestre și uși. Celu-
la mea din închisoare – fortăreața mea.
(Osul propriei frunți îi stă în cale – de
propria-i frunte își izbește fruntea până la
sânge. Se simte captiv pe acest pământ, prea
strâmt pentru el; jalea, slăbiciunea, boli-
le, obsesiile deținuților se dezlănțuie în el și
nici o mângâiere nu-l poate consola, tocmai
pentru că ea nu-i altceva decât o consolare
– o mângâiere delicată, care-i provoacă du-
reri de cap în raport cu brutalitatea faptului
de a fi închis. Dar dacă-l întrebi ce-și dorește
de fapt, nu-ți poate răspunde, fiindcă n-are
nici o idee despre libertate.)
E uimitor cum m-am distrus singur, în
mod sistematic, de-a lungul anilor; a fost ca
ruperea lentă a unui zăgaz – o acțiune abso-
lut intenționată. În spatele faptului că n-am
învățat nimic folositor și – legat de acest lu-
cru – am asistat neputincios la propria-mi
degradare fizică, se poate ascunde o anumi-
tă intenție. Am vrut să rămân neînduplecat,
neînduplecat de bucuria de a trăi pe care o
are un om sănătos și util. De parcă boala
și disperarea nu m-ar abate cel puțin la fel
de mult din drumul meu… N-am avut un
mod de viață cât de cât corespunzător aș-
teptărilor. A fost ca și când mi s-ar fi dat,
ca oricărui om, centrul cercului și apoi aș
fi avut, tot ca oricine, de dus o rază decisi-
vă, spre a trasa după aceea un cerc frumos.
În loc de asta, mi-am luat mereu avânt, ca
să duc raza, dar de fiecare dată a trebuit s-o
întrerup numaidecât (exemple: pianul, vi-
oara, limbile, germanistica, antisionismul,
sionismul, ebraica, grădinăritul, tâmplăria,
literatura, tentativele de a mă însura, locuin-
ța proprie)… Părăsești dintr-un singur salt
o succesiune criminală de tipul faptă-cerce-
tare, faptă-cercetare, creându-ți o modalita-
te superioară de examinare – superioară, nu
însă și mai penetrantă; și cu cât ea își sporeș-
te superioritatea și devine mai inaccesibilă
din perspectiva „succesiunii” respective, cu
atât capătă mai mult independență și, supu-
nându-se mai îndeaproape legilor propriei
mișcări, calea urmată de ea devine cu atât
mai imprevizibilă, bucurându-te și înălțân-
du-te.
(Cel care, viu fiind, nu face față vieții are
nevoie de o mână spre a respinge cât de cât
disperarea pe care i-o provoacă destinul – și
reușește prea puțin – iar cu cealaltă mână își
poate nota ce vede printre ruine, căci vede
altceva și mai mult decât alții... Stranie,
misterioasă, poate chiar riscantă, dar și iz-
băvitoare este consolarea aceasta a scrisului:
scrisul reprezintă cea mai fertilă orientare a
ființei mele, totul s-a precipitat în această
direcție, lăsând fără preocupare toate apti-
tudinile ce vizau, în primul rând, plăcerile
sexului, plăcerea de a mânca și de a bea, bu-
curia meditației filozofice și a muzicii.)
Dacă am marea dorință de a fi atlet, asta
se datorează, probabil, faptului că aș vrea să
ajung în cer, unde să pot fi la fel de dispe-
rat ca aici. Te desfășori în felul tău abia după
moarte, abia după ce ai rămas singur. Pentru
individ, faptul de a fi mort este ca o seară de
sâmbătă pentru un coșar care-și spală trupul
de funingine. Atunci se vede cine a provocat
mai multe pagube: el contemporanilor sau
contemporanii lui. În primul caz, el a fost
un om însemnat.
*Textul meu, un joc, conține exclusiv
fraze din Kafka, Jurnal (RAO, 2007, trad.
Radu Gabriel Pârvu, 666 pag.), selectate,
colate și dispuse în așa fel încât să schițe-
ze un succint, dar – subiectiv vorbind – cât
mai relevant portret al autorului lor.

Cronică literară

Despre familie și alți demoni

Florina Pîrjol

Poetă și prozatoare de real talent, Ștefa-
nia Mihalache a intrat în atenția criticii oda-
tă cu apariția, în 2004, a unui roman pe care
nu cred că greșesc numindu-l experiment
autoficțional, Est-falia, dar a evoluat în anii
următori spre alte direcții literare, temati-
ce și stilistice, cu romanul Poemele secretarei
(2010), apoi cu volumele de poezii Sisteme
de fixare și prindere (2016) și Cronica Akasha
(2021). Avem, așadar, de-a face cu o autoa-
re matură, formată, capabilă să schimbe cu
ușurință macazul literar, fără a face compro-
misuri calitative, dornică – după toate apa-
rențele – să nu rămână într-un unic tipar
monocrom, pe care să-l autopastișeze la ne-
sfârșit. Bilă albă.
Gene dominante (Editura Humanitas,
2022) e un volum de povestiri, așa cum
aflăm din indicația de pe copertă, dar poate
fi citit, evident, și ca un roman perfect coe-
rent, un roman genezic&genetic, să-i zicem,
o ficțiune de(spre o) familie, despre identi-
tate, rădăcini și suferința pe care toate aceste
cuvinte le subîntind. Pivotul acestui mozaic
de povestiri este figura unei tinere, Ileana,
pe care, ca în Strania poveste a lui Benjamin
Button, nuvela lui Scott Fitzgerald, o ve-
dem descrescător: tânără, apoi, adolescen-
tă, copilă și embrion în burta mamei sale.
Ce face Ștefania Mihalache este să derule-
ze înapoi povestea acestei fete care își caută
identitatea, sensul și, mai ales, liniștea (iz-
băvirea pe care adevărul despre cine ești ți-o
poate aduce), în ițele existențiale ale unei
familii complicate, așa cum sunt, până la
urmă, toate familiile. E un fel de reconstrui-
re a profilului familial din amintirile se(le)c-
ționate afectiv de la mai multe vârste: de la
tânăra cool luând masa împreună cu iubitul
ei, Mar, la Downtown, la adolescenta poves-
tindu-i prima zi de liceu unei mame obse-
date de limpezirea rufelor care ștergea cada
cu spirt, apoi la copila zburdând în jurul
bunicii și al mătușii sale, cele două doam-
ne Craiu, finalmente la embrionul rezultat
dintr-o poveste de dragoste dintre Lidia și
un alt bărbat decât soțul ei, inginerul Cris-
tian Scarlat.
Până aici, citită cursiv, ca un roman, sau
ca povestiri separate, Gene dominante pare
să fie o carte cuminte despre un subiect
cu care n-ai cum să dai greș, mai ales cu o
mână exersată ca a autoarei. Însă titlul nu e
ales întâmplător și el este cel care dezvăluie
adevărata miză a cărții: aceea de a descrie,
explicitând, firele – mai puțin evidente, la
început, dar dominante și pregnante la fi-
nal – existente între generații. Avem trei ge-
nerații de femei între care există niște gene
comune și, de aceea, și niște experiențe si-
milare, repetate, ca un fel de moștenire kar-
mică, imposibil de evitat. Între bătrâna
doamnă Craiu, figura spectaculoasă a căr-
ții, parcă ieșită din paginile Dimineții pier-
dute a Gabrielei Adameșteanu, fiica ei,
Lidia, mama care își curăță casa compulsiv
și se mărită cumva contre-coeur cu inginerul
Scarlat, și nepoata ei, Ileana există un fond
comun, aceeași feminitate fragilă, dar și pu-
ternică, surprinsă la vârste distincte. Ileana
este cea care își amintește – ca să se înțelea-
gă pe sine – golurile, nepotrivirile misterioa-
se, trauma și suferința din biografia mamei
sale. Dar, concomitent, își amintește și de
„mamaia“, doamna Craiu, care este, de fapt,
adevărata figură de atașament din viața ei.
Folosind flashback--ul ca tehnică de bază,
dar dându-i o prospețime surprinzătoare,
autoarea împletește istoriile acestor femei
într-o țesătură fină care aproape dă texte-
lor din volum aparența unui roman auto-
biografic en miettes. Discreția îmbinărilor și
simplitatea poveștilor sunt construite, sunt
rezultatul unei lungi practici a scrisului și
cred că sunt amprenta marilor prozatori.
Pe lângă această poveste identitară, volu-
mul Gene dominante e și un valoros volum
despre copilărie, descriind crâmpeie dintr-o
copilărie petrecută într-un orășel comunist
(încă!), de provincie, în casa bunicii, copi-
lărie în care cred că se recunoaște o întreagă
generație. Memorabile sunt, în acest sens,
nu doar „Pipote și căpșuni” sau „Chirca”, ci românesc, unde, în schimbul unui cartuș
și, mai ales, povestirea care încheie magis- de Kent, sfânta șpagă, puteai obține bilet la
tral volumul, „Bâta”, în care acest obiect, „o nemți și cameră cu vedere la mare. Este ab-
bâtă neagră, groasă și noduroasă, făcută din solut remarcabil cât de bine reușește autoa-
stejar de domnul Craiu”, se identifică meto- rea să redea atmosfera epocii într-un volum
nimic cu profilul aproape mitologic al bu- în care accentul nu cade pe social, ci pe in-
nicii, văzută, de data aceasta de Ileana, în divid și emoțiile sale, despre individul prins
momentul despărțirii, „învelită în dantele și în relații de tot felul, relații din care se țese
cearșafuri albe satinate”. toată substanța cărții.
Importante pentru o privire socio-an- Excelent scrisă, atent construită și con-
tropologică asupra epocii, sunt și paginile cepută, cartea de povestiri a Ștefaniei Mi-
despre viața cotidiană în comunism și, mai halache confirmă anvergura autoarei, care,
ales, despre viața de zi cu zi a unei familii e limpede, poate performa în registre și ge-
obișnuite din perioada respectivă: femeia nuri diferite cu la fel de mare succes. Me-
care spală rufele cu apă rece ca să iasă mai ritul fundamental al cărții este că vorbește
curate (dar și pentru că apa caldă era cu pro- despre teme dureroase fără morgă și fără pa-
gram) și îi pune soțului venit de la fabrică tetism, într-o proză curată, matură și con-
mâncarea în farfurie, micile cozerii colegiale vingătoare. Uneori, se ghicește, discret, și
dintr-o întreprindere, aventurile pe litoralul ceva din poezia autoarei. No spoilers.

20 www.revistatimpul.ro nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023


Prea multă forță și prea puțină gingășie
Mihai Buzea
Oricine are dreptul să citească cel mai
bun roman* al lui Andrei Dósa, dar nu orici-
ne are dreptul să-l recenzeze, și iată de ce: su-
biectul e mai mult decât foarte sensibil, atât
pentru maghiarii din România, cât și pentru
români. Nu mă apuc acuma să povestesc car-
tea lui Dósa, că nu mai suntem în 1987 și eu
nu mai dau „treapta a doua”, ci explic de ce
îmi arog dreptul de a recenza acest roman.
Se poate spune că și ura etnică este o
parte constitutivă a narativei, dar pe mine
mă interesează mult mai mult relația toxică
dintre Andrei și Atti. E vorba de o prietenie,
nu de un sentiment homoerotic, numai că
această prietenie nu e deloc ce-ar trebui să
fie; Atti este personalitatea puternică, perso-
nalitatea dominantă, iar Andrei este cel slab
și dominat. Șeful și subalternul, stăpânul și
sclavul, senpaiul and kōhaiul, sergentul și
recrutul… ați înțeles ideea. Iar eu am drep-
tul să scriu această recenzie, din moment ce
am fost eu însumi în poziția lui Andrei. Nu
o dată, ci de șapte ori. De șase ori m-am aflat
în acest ridicol raport de „prietenie” cu câte
un bărbat, iar o dată a fost vorba de o rela-
ție de „iubire” cu o femeie. Știu ce vorbesc.
Cunosc fenomenul din interior, așa că mă
puteți crede pe cuvânt: mai mult, la ultime-
le trei sau patru „prietenii” din astea deveni-
sem expert, adică știam deja pașii pe care-i
urmează, invariabil, o astfel de relație, știam
ce trebuie să spun și ce trebuie să nu spun,
știam care sunt limitele impuse și autoim-
puse – și mai știam, pur și simplu, durata
fericirile de pe versantul suburbiei
Emanuel Guralivu
***
ferice de cei cu inima slabă
când lanul de rapiță
le ține-n palmă noaptea
ca o mamă
***
am văzut orașul înghițit de rapiță
floarea ei crudă în zori dizolva
trupurile abia trezite creierele
setate pe supraviețuire
floarea ei acidulată în lanuri lungi
și adânci macera străzile traficul
abia stârnit blocuri întregi pluteau
în vârtejul fosforescent
încâlcindu-se unele într-altele
stăteam pe versant și val după
val urca până la mine stăteam
pe versant când mi s-a strigat
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
de viață a unei astfel de „prietenii” și cum se
termină ea de obicei (adică întotdeauna, de
fapt). Deja puteam controla procesul.
În cazul tandemului Andrei-Atti, lucru-
rile sunt destul de simple: ei sunt colegi de
școală. Atti oferă protecție fizică (e tare la
bătaie), iar Andrei oferă admirație. Atti se
hrănește ca fraierul cu admirația lui Andrei,
fără să-și dea seama că ea are un termen de
valabilitate, ca orice produs din supermar-
ket: atunci când Andrei se va maturiza, ad-
mirația lui pentru Atti va dispărea de la sine
și foarte repede, pentru că lumea adulților
are alte reguli competiționale, altele decât
bătaia. Sigur, se mai întâmplă și între adulți,
dar cu titlu de excepție, nu de regulă. Cu
alte cuvinte, Andrei devine om mare, iar
Atti rămâne copil. Un copil plin de furie
mocnită. Treptat, lumea în care era rege nu
mai există, iar micul său „prieten” Andrei nu
mai are nevoie de el. Pentru Atti, asta-i tră-
dare. O trădare josnică și nemeritată!
Aici mă despart de scriitorul Andrei
Dósa. El îl trimite pe Atti să exploreze lu-
mea sumbră a radicalizaților (e vorba de
extremiștii maghiari, mai exact) și are bună-
tatea de a-l scoate pe Atti de acolo, înainte ca
acesta (personajul) să comită ceva ireparabil.
Pur și simplu, Atti se amestecă printre radi-
calizați, îi cunoaște personal și se retrage dez-
gustat, considerându-i niște proști. Pentru că
eu nu cunosc această lume, nu mă pot pro-
nunța și nu mă pronunț; dar, din punct de
vedere literar, atitudinea lui Atti mi se pare
ferice de tine care vezi toate
acestea și crezi m-am ridicat
deodată cu aburul dimineții
și-am răspuns cântând
ferice de cei ce dorm până
târziu fără grabă se adâncesc
în zi și se smulg fără grabă
greieri ce-mprumută rapiței
din vlaga lor electrizantă
nicio împărăție nu le-aține calea
și nu datorează nimic împărăției
***
ferice de cei care tund iarba sub
cerul traversat de cumulonimbuși
iar truda nu și-o întrerup când după
blitzul fulgerului vine detunătura
ferice de ei când despart iarba
în două lăsând melcii să treacă
spre tufele lăptoase de caprifoi
spre canaanul înfrunzit și crud
subutilizată. Se putea scoate mai mult de
aici, se putea merge mult mai departe! Nu
în orice roman ai un personaj care pășește
peste linia foarte subțire și care intră în The
Dark Side of the Force, iar apoi are puterea să
treacă înapoi peste acea linie și să revină în
lumea celor obișnuiți, a celor care se scoa-
lă de dimineață ca să se ducă la muncă. Nu
pot să nu mă gândesc la romanul lui Vasile
Ernu, „Bandiții”: foarte puțini dintre adoles-
cenții care intră în tagma hoților au forța să
și iasă de acolo, să ducă vieți normale, lipsi-
te de risc și strălucire. Cei mai mulți rămân.
Dar cei care izbutesc să iasă, să renunțe, să
se rupă de acea lume sunt un fel de, cum să
spun, un fel de Mărturisitori. Ei ȘTIU. Ei
bine, mie mi se pare că Atti avea șansa de a fi
un astfel de personaj, un mărturisitor, un ști-
utor – dar Dósa nu a ales această soluție. Atti
nu spune nimic, nu e nicidecum un știutor.
E pur și simplu scârbit și-și vede de viața lui,
fără să-și mai bată capul cu radicalizații. Eu
nu l-aș fi lăsat pe Atti să-și vadă de viața lui;
l-aș fi pus la muncă! Păi, scriitorul are drep-
turi asupra personajelor sale! Nu pot lucra
așa, de capul lor!
Dacă lăsăm la o parte chestia asta cu ra-
dicalizații (foarte interesantă pentru mine,
dar nu și pentru Dósa), rămâne relația to-
xică dintre Atti și Andrei. Prietenia lor. Și
acum citiți cu atenție, pentru că eu chiar am
ceva de spus, că mă pricep: într-o astfel de
relație, cel puternic este cel vulnerabil, nu
cel slab. Eu am fost de șapte ori ăla slabul și
ferice de ei când smulg cu mâna
buruienile de tot felul și îndură
liniștiți urzicătura și spinii din palmă
nu e împărăție care să îi lege
când în sfârșit pornește rafala
și ploaia reașază totul în jur
***
ferice de cei care așteaptă în
locurile de belvedere ca soarele
să le coboare în răni ferice de ei
când după lăsarea întunericului
își pun câte un greiere pe rană și-l
lasă până în zori să-și țârâie
cântecul de leagăn ce îmblânzește
durerea pentru ei împărăția nu cere
cuvinte nici scrâșnirea dinților pentru ei
răcoarea ce le
cuprinde fruntea
e de-ajuns
www.revistatimpul.ro
Târcoale
aduc mărturie: cel slab îl manevrează pe cel
tare ca să obțină de la el ceea ce are nevoie...
iar, când nu mai are nevoie... îl abandonea-
ză. Cui? Singurătății. Pentru că un Atti, ori-
cum l-ar chema, se teme de singurătate și-și
maschează teama asta cu „prietenia” pentru
un slăbănog ca Andrei. Fără Andrei, Atti e
doar un băiat care dă cu pumnul; cu An-
drei, Atti este un ocrotitor, un mărinimos,
un frate mai mare. Astfel de convingeri sunt
extrem de periculoase pentru cel care le nu-
trește. Sunt iluzii, sunt droguri emoționale
– pentru că toți, absolut toți, trăim singuri.
Sinele fiecăruia e un mic iad din care fie în-
cerci să scapi printr-o dragoste sau o prie-
tenie, fie nu încerci să pleci nicăieri și ți-l
amenajezi cât mai confortabil, știind perfect
că acolo vei locui până vei muri. Atti alege
prima variantă, iar Andrei, pe a doua. Așa că
Andrei câștigă tot, iar Atti pierde tot. Chiar
dacă Atti are ambiția să tranșeze cu picioa-
rele fosta lor prietenie, Andrei (ținându-se
de noadă, cu lacrimi în ochi) știe perfect că
el a luat totul de la Atti și nu i-a dat de fapt
nimic, în afara unei iluzii, a unei minciuni.
Și-i pare rău. Poate că nimic nu e mai grăi-
tor decât salutul lor de regăsire, din deschi-
derea scenei finale:
— Helló, szarházi.
— Helló, fasz.
Prefer să nu dau și traducerea. E mai
bine așa.
(*Multă forță și un dram de gingășie, edi-
tura Polirom, 2022)
Poezie
***
ferice de cei care merg fără țintă
în lumina prăfuită a serilor de mai
li s-a spus ridică-te ia-ți patul și umblă
poteca îi duce acum spre pădure
încadrați de grâul încă verde
se smulg din rând și taie de-a dreptul
prin lan spicele îi țesală
văzuți de-aproape par în transă
mișcați de lumina ce scade
spre liziera pădurii în flux
văzuți de sus par să se apropie
încet de țărm ca după un lung
naufragiu
21
 Cronică literară
Deschideri spre zona noilor afecte
Andrei Hurgheș
Antologia Z9 Poets (ULBS), edita-
tă de Alex Văsieș, Cătălina Stanislav,
Daniel Coman, Krista Szöcs, Ruxan-
dra Gîdei și Vșad Pojoga, reunește
39 poeți, aleși astfel încât să acope-
re o multitudine de arealuri ale poezi-
ei contemporane europene, punând în
oglindă textele unor tineri autori din
majoritatea spațiilor culturale și etni-
ce mai mici, care compun tabloul cul-
tural actual al bătrânului continent. Se
remarcă un fir comun care guvernează
compoziția volumului: ironia postmo-
dernă, relația dintre cultura de masă și
înalta cultură, tehnica compozițională
de tip melanj/colaj, fascinația realității
de zi cu zi (cotidianul care prilejuiește
autoreflecția și autoironia), ilustrarea
experienței umane în societatea consu-
meristă și din ce în ce mai digitalizată
etc. Această selecție, una foarte inspi-
rată de altfel, reușește să evidențieze
modul în care locul de origine al fie-
cărui autor își spune cuvântul în ceea
ce privește opera sa. Amprenta sonoră,
psiho-afectivă a limbii native este reda-
tă abil de traducătorii poemelor. Dacă
în cazul poeziei de origine anglofonă
se remarcă, în genere, un stil prozaic,
marcat de umorul dry, tipic englezesc,
poezia iberică, de exemplu, este carac-
terizată de o remarcabilă fluiditate a
limbajului și a imaginilor, de o succesi-
une meandrică a versurilor și de o pu-
ternică amprentă emoțională, ce pare
să reflecte intensitatea senzorială și pe
cea psiho-afectivă, frecvent asociate în
imaginarul colectiv cu spațiul medite-
raneean.
Spațiul românesc, consistent repre-
zentat în antologie de o serie de poeți
contemporani de reală valoare, înglo-
bează o sumedenie de voci care pune în
evidență diferite fațete ale experienței
millenialilor și ale generației Z. Mi-au
creat o impresie pozitivă îndeosebi tex-
tele lui Ștefan Baghiu, Mihnea Bâlici,
Andrei Dosa, Deniz Otay, Florentin
Popa, Alex Văsieș, precum și traduce-
rile din franceză realizate de Raluca
Boantă, cele din spaniolă ale Cătăli-
nei Stanislav și cele din engleză ale lui
Vlad Pojoga și ale Anastasiei Gavrilo-
vici. Prea puțin familiarizat cu poezia
contemporană, am descoperit cu plăce-
re un nou tip de vibrație în poemele lui
Dosa și-ale lui Otay, o variantă actu-
alizată a acelui simțământ luminos pe
care îl căutam adesea în poezia scrisă
în urmă cu 50-100 de ani, definită to-
tuși de un imaginar diferit. Textele ete-
rogene, eclectice, ale lui Florentin Popa
mi-au creat o impresie plăcută tocmai
fiindcă am perceput capacitatea de a
armoniza un cumul disparat de refe-
rințe culturale, de a crea un text scris
cu fler, cu tușe ironice, care reușește să
redea într-o manieră echilibrată estetic
experiența omului din epoca digitală,
mass-media. Poezia lui Florentin Popa
mi se pare un exemplu reușit de remix,
de colaj-montaj literar și ar putea servi,
cred eu, drept exemplu pentru poeții
22 www.revistatimpul.ro
la început de drum care experimentea-
ză în acest sens. Adoptând un stil iro-
nic/autoironic, optând totodată pentru
limbajul de zi cu zi, Vlad Drăgoi sem-
nează câteva poeme pline de savoare,
imprimând textelor amprenta emoți-
onală a unui scriitor care, pornind de
la suferința personală timid oglindită,
reușește să construiască într-o manie-
ră sarcastică o punte între sine și dure-
rea celorlalți. Teona Galgoțiu figurează
cu câteva poeme din volumul de debut,
Mă uit înapoi și dispare, poeme la care
am remarcat capacitatea de a transpu-
ne prin versificație senzația imediată,
fie ea reprezentată de percepția mul-
ti-senzorială a mediului înconjurător,
fie o imagine a sexualității care trece
dincolo de actul fizic în sine, explo-
rând regiunea psihoafectivă, ba chiar și
pe cea spirituală. Acesta este un punct
comun, cred eu, în textele lui Deniz
Otay și Teona Galgoțiu, o lumină nouă
a versului, începutul unui demers care
vizează, prin publicarea unor viitoare
volume, sper eu, conturarea unei este-
tici adaptate la schimbările uriașe din
lumea contemporană, care să trans-
planteze acest fir comun al transcenden-
ței din suferință întru frumusețe (care
leagă, de altfel, diferitele epoci literare)
într-un cadru nou, luminat deopotrivă
de astre și de lumina ecranelor. Cupla-
rea afectului la tehnologic, integrarea
organică a moștenirii culturale în viito-
rul ansamblu multidisciplinar de forme
ale expresiei artistice este centrat toc-
mai pe comuniunea om-mașină. O im-
presie puternică mi-au făcut-o textele
Lunei Miguel, traduse abil de Cătălina
Stanislav, care reușește să transpună-n
mod firesc poezia îmbibată de emo-
ție, caracterizată de un flux pătrunză-
tor de imagini și senzații a talentatei
poete iberice, punând în valoare textul
original, a cărui miză este, cel mai pro-
babil, tocmai transpunerea experien-
ței biografice într-un limbaj nicidecum
banal, fundamentat totuși pe defami-
liarizarea unei succesiuni de teme, ex-
presii și imagini uzuale. Poemul Reciful
sirenelor dă motivului mitologic în ca-
uză, precum și spațiului mitologic care
îl cuprinde, oceanul, o formă actuală,
nesuperficială, plasând experiența fe-
meii contemporane pe un fundament
istoric și cultural cioplit dibace, astfel
încât să se încadreze în peisajul cultu-
ral millenial. Aveai purpurină pe degete
este un alt poem de mare impact, un
text care, preluând uzul ginsbergian al
anaforei, precum și tăietura versurilor
acestuia, utilizate de altfel frecvent în
poezia contemporană, reușește să re-
dea experiența biografică a unei ti-
nere femei, plasată de această dată în
cadrul domestic, într-o manieră ime-
diată, transmițând afecte puternice și
înlănțuind în mod natural o succesi-
une de imagini care, prin prelucrarea
unui limbaj și a unui imaginar din pro-
ximitatea culturii pop, reușesc un lu-
cru dificil pentru poeții care merg în
această direcție: acela de a constitui un
discurs relevant cultural și artistic, care
să meargă dincolo de reproducerea fa-
cilă a clișeului, tocmai către expresia
fondului psiho-afectiv profund care,
în acest caz, își găsește expresia prin-
tr-un act de prelucrare ironică, ludică,
tipic postmodernă, a locurilor comu-
ne din discursul de masă. Luna Miguel
Andreea Pricop, The velvet
semnează un text de substanță, punând
într-o lumină nebănuită și totuși, de-o
familiaritate stranie, elemente care țin
de arealul muzicii de larg consum cu
temă romantică și care, în acest con-
text, sunt transfigurate în chipul unui
text echilibrat, îmbibat de idei, versifi-
cat abil și tradus cu pricepere.
Câteva teme și motive se pot dis-
tinge pe parcursul antologiei. Experi-
ența transcendenței, element atât de
important în marea tradiției a poeziei,
este redată frecvent prin intermediul
unor peisaje recompuse, caracterizate
de întrepătrunderi, de un anumit fee­
ling hypersenzorial. Un rol definito-
riu în acest caz este jucat de lumină,
element-cheie, ce ordonează imaginea
cadrului urban, definit de interacți-
unea dintre om și natura antropizată.
Experiența fiziologică și psihică a in-
dividului este proiectată către un spa-
țiu dincolo de percepția fizică, dincolo
de afect. Jocurile de tip high to low în-
tre tradiția culturală de tip print și cea
audio-vizuală, digitală, jocuri care, în-
tr-o manieră ironică, vizează tocmai
autentificarea experienței omului con-
temporan, aflat în strânsă legătură cu
tehnologia, sunt un alt element recu-
rent. Experiența prozaicului, a vieții
de zi cu zi, reprezintă un alt procedeu
comun, utilizat pentru a reda spectrul
unor trăiri și idei de o anume adânci-
me într-o manieră accesibilă cititoru-
lui. Textul devine seducător tocmai
datorită faptului că mizează pe empa-
tie și face accesibile o serie de experi-
ențe uzuale, fundamentate totuși pe un
cumul de lecturi și de praguri biogra-
fice traversate, extrem de importante
pentru devenirea unui autor. Conținu-
tul afectiv și ideatic este transmis în-
tr-o manieră naturală, relaxată. Reduse
la esența lor exprimabilă în limbaj co-
locvial, idei și trăiri de o anumită adân-
cime sunt comunicate cu delicatețe și
directețe cititorului, încântat tocmai
de această posibilitate de a se regă-
si în textele cuprinse în antologie, fi-
ind proiectat (uneori timid, trebuie să
recunoaștem) în spațiul de dincolo de
prozaic.
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023

Prețul actual al păcatului
Marian Victor Buciu
La persoana a treia atotștiutoare, în-
tr-un mod simplu și așa-zicând total, dez-
inhibat, narațiunea din Clovnul (roman,
Polirom, 2021) lui Iulian Ciocan e re-
luată circular și astfel continuată într-o
construcție legată din inele adiționale. Po-
vestirea de tip iterativ e proprie romanului
care funcționează pe o structură schemati-
că expusă la vedere. Facerea romanului e
„facilă”, prin repetiția dusă la limita opusă
a învățăturii sau înțelepciunii. Cu mici va-
riații, puzzle-ul, dezvăluit de narator, tra-
ge ca la indigo o unică situație. Nu doar
omul se transformă, dar și pământul sau
cerul, într-o farsă medieval-contemporană
de carnaval întunecat, desfășurat gimnas-
tic într-un social paranormal: „Realitatea
se contorsionase și parcă nu mai putea fi
înțeleasă cu instrumentele logicii.” Evi-
dentă, prea evidentă, în roman, realitatea e
tare izbită-n ochiul cititorului și de anche-
tatorul Boguș, descoperind în totul „o far-
să a iluzionismului care cumpără păcate”.
Căldura de iulie descompune realist-fan-
tasmatic paranormalul, fantasticul angre-
nat în roman.
Mai multe personaje apar prinse în
același (de)mers și cam cu același limbaj,
deși au funcționalități sociale diferențiate.
E aici o lume post-comunistă cu „conști-
ință” omogenizată, acum încercată într-un
capitalism precar. Tot romanul se acor-
dă la constatarea că banu-i ochiul dracu-
lui. O lume a mirajelor și a zvonurilor, a
exotismului surclasând naționalismul. Ne-
mulțumiții duc verbal statul, ca și legea,
binele, adevărul, mândria, cinstea, chiar
și religia (credința, ideea de deșertăciune),
literatura ori jurnalismul, nu mai vorbim
de politică, direct în hazna, fund ori va-
gin. Și demisia se dă în termeni fecali. Cu
toții, inși de rând sau autorități, au adop-
tat stilul (care, ca stereotip, este omul) ex-
cremențial. Limbajul provoacă și chiar
produce realitatea, care culminează cu în-
văluirea Chișinăului de excrementele cio-
rilor. Negrul e singura culoare, o conține și
cerul. Realul e poluat de-a dreptul de mi-
zerie verbală. Mai toate personajele supra-
viețuiesc în nepăsare, pohuizează. (Două
observații, acum. 1. Basarabenii înșiși au
aflat că în melodia Innei, POHUI, se vor-
bește despre ceea ce eufemistic ar fi mise-
rupism. 2. Există în proza de azi, printr-un
sub-limbaj, o convenție stilistică a noilor
generații, posibil rezultat al unei frustrări
născută în urma cenzurii și inhibițiilor is-
torice, politice, culturale, artistice.)
Reușita vieții, care e floare rară, vine
din a fi uns cu toate unsorile, a înșela, a
influența, a te etala (pe Facebook, Insta-
gram), a te goli la propriu. Fiziologia de-
gradează și învăluie fizionomia. Organele
de jos numite pe șleau le urcă rapid pe
limbă acestor făpturi cu mentalul cobo-
rât la sexualitate și excreție. Același cod
abuziv fiziologic e comunicat prin bărbați
(profesorul Frecăuțan, pensionarii Bîrli-
ba, Varzari, Firsov, Rîșkov, taxatorul Polea
Mășcăuțan, directorul de societate energe-
tică Petru Malai, analistul politic Artur Pi-
ronda, sociologul și politicianul Kaminski,
nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023
anchetatorul Iulian Boguș și ajutorul său
Roman Arici, Marele Oligarh zis și Coor-
donatorul), femei (contabila Liusea, actri-
ța Corina Popșoi), masa umană urbană a
capitalei basarabene total surdă și absurdă
la ce se-ntâmplă. „Schimbându-se” masiv
păcatele pe bani, Chișinăul rămâne fără
șoferi, taxatori ori gunoieri, dar cu chel-
neri vârstnici. Locuitorii știu că după „că-
pătuială” vin pedepsele mortale, însă parcă
un destin tragic-sarcastic îi mână de la spa-
te.
Numele personajelor sunt comice, hi-
lare, pamfletare, precum niște porecle care
scot la suprafață trăsături de caracter, ca-n
vechile fiziologii. Mășcăuțan, taxatorul, se
leagă cu Frecăuțean, profesorul. Kamin-
ski poate face legătura cu vatra (kamin).
Anchetatorul Iulian Boguș poartă, cum se
vede, nu întâmplător, prenumele roman-
cierului participativ.
Valeriu Frecăuțan, profesor la „Viito-
rimea”, o universitate privată, 55 de ani,
venind de la piață, e chemat, dar refu-
ză cu lașitate, la un protest contra Ma-
relui Oligarh nenumit din Chișinău.
Manifestația îl face să descopere aproa-
pe Fundația „Conversiunea Păcatelor”
(legalizată de un funcționar din primă-
ria capitalei Republicii Moldova înecat
într-o piscină), în locul unei farmacii
și tocmai acolo e atras. Fundația aparți-
ne unui fost angajat la stația de epurare
a apei din Chișinău, Sandu Tanda Na-
gîț, nume ascunzând diavolul (SaTaNa);
el tulbură apele comunitare. Frecăuțan,
primul ademenit și hărțuit, e contactat,
ca să folosim noul limbaj de lemn, direct
de director, asemănat de narator cu un
clovn, „caraghios”, cu privire care „frige”
și mâna înghețată. Figură baroc-expresi-
onistă, s-ar spune. Potrivită e și imagi-
nea unui tablou de milenară preistorie a
umanității, Jurasicul (târziu, după faptul
că e populat de reptile uriașe), în care un
alozaur (biped, prădător, carnivor) sfâ-
șie un dinozaur (existent din Triasicul
anterior): va să zică, monstrul cel nou
ucide monstrul cel vechi. Tabloul lasă
impresia profundă că reflectă „autentici-
tatea vieții. E o legătură indisolubilă în-
tre prădător și sângele prăzii, ca între om
și păcat.” Tabloul animalier simbolic e
adus în realitatea umană la un nivel cari-
catural verosimil. Forțele care-și dispută
puterea sunt Marele Oligarh zis Coor-
donatorul și directorul fundației „Con-
vertirea Păcatelor”. Jocul simili-alegoric,
post-cantemiresc, e finalmente desfăcut:
„Cimpanzeul nu mai era dispus să accep-
te și voia capul Clovnului tupeist.”
Conversia ar însemna aici schimbarea
păcatului pe bani, euro. Dai (recunoști,
amintești) păcate, ți se dau bani, acesta e
jocul, un „pretext”, spune Clovnul, co-
merțul fiind „iluzoriu”, însă banii sunt
„reali”. Se pot vinde treisprezece păcate,
deopotrivă adevărate și imposibil de verifi-
cat! Soția, Liusea, e încântată de „tranzac-
ție”, ca toate femeile (de altfel și bărbații,
cu o excepție). Fundația, absentă din In-
ternet, se mută până la următoarea vizită
pentru „schimb”; revine acolo ca prin far-
mec, nu-i așa, farmacia. Păcatul și căința îl
prind pe Frecăuțan într-un coșmar, fugă-
rit de un alozaur. Cu frică de Dumnezeu,
ar restitui banii, dar femeia nereligioasă,
lacomă, cheltuise o parte din ei. Bărbatul
înțelege primejdia și moare căzând de la
balcon, ea învinovățind numai fundația.
Veniamin Bîrliba, pensionar, fost
pompier, văduv, temător de boală și moar-
te (soția i-a murit de cancer iar el simte că
poartă o vină), vrea bani, puțini în corup-
ta R. Moldova, pentru o hrană mai sănă-
toasă. Ispititorul e amicul de șah și taifas
Varzari, care-și vinde păcatele ca să trăiască
normal, fapt pentru el moral. Bîrliba do-
rește nu schimbarea păcatelor, dar a sta-
tului, constată însă îndrăcirea lui Varzari,
întrevede apocalipsa, deopotrivă cu inerția
locuitorilor urbei, aici neajunsul și durerea
capitale. Cetățeanul Bîrliba se îndreaptă
spre poliție, amintindu-și un mare păcat,
de-a fi lăsat un copil ca să moară. Fără de-
osebire, cei doi prieteni își dau duhul.
Taxatorul Polea Mășcăuțan, ajuns
acum bine îmbrăcat și încălțat de funda-
ție, îl insultă pe Petru Malai, directorul
general al Regiei Transport Electric Chi-
șinău, care-i mai dădea bani uneori, acu-
zându-l de impostură. Păcatul recunoscut
de director e că-și părăsise soția, după 25
de ani de căsnicie, pentru Livica. Va murit
și el (mor toți cei care au vreo atingere cu
fundația), soția dând mărturie că „parcă
intrase în el diavolul”, semnul evident fi-
ind acela că nu mai făceau dragoste.
Aliona Carp, tânără jurnalistă bine plă-
tită la televiziunea Marelui Oligarh, și ea
nemulțumită de viață, vinde păcate, iar
pentru o mie de euro îl alungă și pe priete-
nul sărac și cinstit ca un „țăran necioplit”,
de mâna căruia însă va pieri.
Doi pensionari, Friusov (cu o nevastă,
firește, arghirofilă) și Rîjkov (tare încân-
tat că păcatele înseamnă bani), amanți ai
aceleiași femei, iubită de unul, disprețuită
de altul, au deci un păcat comun, adulte-
rul. Firsov, nostalgic al lui Brejnev, nemul-
țumit acum de „puterea țăranilor proști”,
vede ciorile care aruncă excrementele pes-
te Chișinău întunecând cerul. Se-nțelege
în ce fel, pentru el „erau de neînțeles or-
birea chișinăuienilor și indolența lor cri-
minală”. Soției, „Friusov îi vorbea despre
întunecarea minții, despre pohuismul care
dezintegrează societatea din interior...”, iar
ca semn de veghe, ea cheamă salvarea să fie
internat cu forța, un cioroi eficient în dis-
preț plasându-i excrementul (textul folo-
sește al termen) drept pe cap.
Artur Pironda, tânăr analist politic cu
studii la Sorbona, curtat și amenințat, dar
cu nevoie de bani, dă știința pe mercena-
riat și negoț de păcate, ca „orb și pohuist”,
plătind cu pierderea amantei, a soției și in-
farctul.
Avocatul sexagenar Ferfelea, președin-
tele micului Partid Onestitate, e încântat
de vicepreședintele Kaminski, sociolog,
care intenționează să atragă-n partid nu-
meroșii clienți fundației care cumpă-
ră maximum 13 păcate (număr cotat
www.revistatimpul.ro
Cronică literară
ghinionist, în toate cazurile). Planul nu
reușește, morbidul filantrop pretinde a
sprijini săracii și nu politica, iar politici-
anul Ferfelea vede negru deasupra capu-
lui, pe cer, înțelegând că și-a ratat întreaga
existență.
Anchetatorul Iulian Boguș, vinovat că
și-a abandonat iubita însărcinată (amenin-
țat în vis de un fetus hidos), își ratează fa-
milia după ce soția fusese violată și ucisă.
În treacăt spus, el abandonase și literatura
pentru poliție. Clovnul îi face și lui propu-
nerea să-și vândă păcatele, iar când polițis-
tul vrea să-l apuce constată înnebunit că e
o făptură moale ce pare făcută din aer. Vi-
sătorul anchetator observă că tabloul de la
fundație se află și la oligarh. Urmărit noc-
turn de fetus, e dispus la sacrificiu pentru
a distruge fundația.
În Operațiunea Clovnul ajutor e ex-
pertul Roman Arici, considerat un tolo-
mac și boșorog de către soția lui, Adela,
critic și cercetător literar, amantă a tână-
rului prozator și jurnalist Ciprian Poiată.
Nemulțumirea scriitorului e că cele trei
romane distopice nu sunt pe placul publi-
cului majoritar feminin și vrea să parvină
prin „babeta” Adela Arici și influencere. El
știe că cei conectați în vreun fel la funda-
ția care cumpără păcate mor, sunt omo-
râți sau se sinucid. Roman Arici, atins de
demență aflând de infidelitatea soției, e
internat la spital, amenință și condamnă
profetic, acuză mai ales „înțelegerea” rea a
celorlalți, vestindu-i că a „văzut eternita-
tea”.
Marele Oligarh zis Conducătorul, „un
tiran, o canalie”, face mari necazuri guver-
nării, pune mare presiune pe anchetatori
ca să distrugă fundația arestând clovnul.
Iulian Ciocan redescoperă, aplicat la
actualitatea basarabeană, carnavalescul
grotesc, politic și social, în romanul sar-
castic, pamfletar, semi-distopic, despre
comerțul absurd cu suflete păcătoase și,
numai pentru scurt timp, vii. Între Gogol
și Bulgakov, e interpus Cehov, remodelat
în introspecția anchetatorului Boguș pen-
tru expresia panicii, în contrast cu nepă-
sarea. Romanul acesta desfășurat în luna
iulie este sub multe aspecte unul răcoritor.
23
 Cronografii de cancelarie
Școala NU este o prăvălie second-hand
Mihaela Doboș
Învățământul public din România stă cu
ușile închise de trei săptămâni, pentru că pes-
te 80% din oamenii școlii sunt în grevă ge-
nerală. Adică profesori, laboranți, bibliotecari,
documentariști, psihologi, administratori,
contabili, secretari, pedagogi, angajați de la
curățenie și pază etc. Citind enumerația, ai
zice că este o lume pestriță și greu de plasat în
același tablou, chiar dacă el se numește „școa-
lă”. E posibil să fie așa, însă nu proprietatea
termenilor este acum prioritară. Deși în învă-
țământ au mai fost, după 1989, două greve
generale – ultima acum 18 ani – e limpede
că aceasta, aflată în desfășurare, este cea mai
amplă și, mai ales, cea mai profundă. Și cred
că încă nu și-a desfășurat toate contururile și
adâncimile. Aș zice că încă nu și le cunoaște pe
deplin, deși întrevăd licăriri de sens din ce în
ce mai omogene.
De ce s-a ajuns la acest act extrem al grevei
generale? Spun „act extrem” pentru că în două
zile, pe 12 iunie, ar fi trebuit să înceapă pro-
bele orale ale Examenului Național de Bacala-
ureat, iar în 7 zile, pe 19 iunie, ar trebui să fie
primul examen din cadrul Evaluării Naționale
pentru elevii de clasa a VIII-a. Diferența din-
tre „ar fi trebuit” și „ar trebui” o face anularea
printr-o Ordonanță de urgență – împachetată
ca „echivalare” –, a probelor de competențe de
la bacalaureat, tot așa cum, prin același docu-
ment, a fost anulată evaluarea transdisciplina-
ră a elevilor la finalul clasei a VI-a. Alte cuvinte
precum „amânare”, „derogare”, „exceptare”,
„prorogare” etc. sunt la ordinea zilei. Trăim
un timp al „excepționalității generalizate”, ca
să zic așa. Orice poate primi un regim special.
Doar să se dorească, pentru că Legea, oricum,
este doar un enunț ajustabil. Permite contra-
geri, extensii și diluări după nevoile momen-
tului. Or, nevoia stringentă a momentului este
ca profesorilor să li se închidă gura și să li se
bage mințile în cap, pentru că au început – in-
credibil – să aibă tupeu! Vorbesc neîntrebați și
#îndrăznesc. Din ce în ce mai mult și din ce în
ce mai mulți! Se comportă ca niște elevi stăpâ-
niți de „hormonii” conștiinței profesionale și
sunt loviți de damblaua „nevoilor existenția-
le” (a se citi „existențial” într-un sens nefiloso-
fic). Insistă bezmetici în acțiunile lor, deși s-au
încercat, rând pe rând, câteva din „pastilele”
verificate ale tratamentului calmării maselor:
„Prefă-te că ești de partea lor!”, „Compătimeș-
te-i!”, „Aruncă-le un oscior cu ceva urme de
carne!”, „Lasă-i să urle, că vor obosi!”, „Intimi-
dează-i!”, „Asmute câinii organelor asupra au-
tocarelor cu protestatari!”, „Bagă zâzanie între
ei!”, „Arată societății că ar trebui să-i urască!”,
„Provoacă elevii și părinții la a-i acuza de ires-
ponsabilitate!”, „Aburește-i în jargon admi-
nistrativ cu cifre și procente din nimic!”. Mai
sunt câteva și vor urma, firește! Știm bine me-
canismul, pentru că la viața noastră am stat
câteva mii de ore prin biblioteci, adică locul
acela cu „cărți de citit”, care te învață să gân-
dești cu capul tău. Așa, în general!
Între timp, se mișcă țara – mai discret, e
drept – și pe alte fronturi. Pe unul dintre ele
(să-l numim „al simpatizanților și al nehotă-
râților”), rețelele de socializare se inflamează,
profesioniști din alte domenii pun mâna pe
microfon sau pe condei, mediul universitar
Revista Timpul poate fi achiziționată în Librăriile Humanitas și Cărturești și în rețeaua INMEDIO (distribuită de S.C. Crisis Press S.R.L)
Acest număr apare cu susținerea: Asociația Om Bun, Moldmetal Trading SRL, Solaron Construct SRL, Creativ Consult SRL.
24
dă semne insulare, dar vizibile, de susți-
nere, scriitori cu notorietate scot capul din
laptop și mai pun câte un punct pe i, orga-
nizații ale elevilor și ale părinților dau comu-
nicate și interviuri, presa internațională preia
imaginea-poezie cu „Autostrada Demnită-
ții” (Radu Vancu, ai fost genial!). Pe al doi-
lea front (să-l numim al celor care „păstoresc
destinele învățământului”), se dau telefoane
oficiale în care profesorii sunt întrebați, om
cu om, dacă vor participa în comisiile de la
examenele orale chiar și în timpul grevei (fără
a se avansa vreun „preț”, e drept), se continuă
rutinele muncii de funcționar public ocupat
până peste cap cu tot felul de dosare (tot ale
noastre, desigur), se spionează elegant și „co-
legial”, de prin birouri cu aer condiționat (e
cald, ce naiba!) creativitatea lingvistică de pe
pancartele celor adunați la proteste (istețe,
sper că s-a observat!), ca și figurile (nu „de
stil”, ci „de oameni”) adunate în piețele și pe
străzile de miting. Statutul nu permite mai
mult, ce să facem?!
Bun! De la ce s-a pornit și la ce s-a ajuns?
S-a pornit de la nevoia nu doar legitimă, ci
elementară în ordinea bunului-simț, pentru
orice societate democratică a secolului XXI, a
unui salariu decent în mod minimal, mai ales
pentru profesorii debutanți (de la ridicolul su-
mei de 2400 de lei la un venit care să-i permită
omului să trăiască pur și simplu). Voucherele
(sau ajutorul social, ce s-o mai lungim) acor-
date la prima negociere au fost considerate, pe
bună dreptate, o jignire, ca și oferta ulterioa-
ră de creștere salarială, o vagă promisiune eșa-
lonată pe câțiva ani. Când profesorii erau pe
punctul de a se resemna, au primit apostrofa-
rea prezidențială a lui „Îndrăznește cineva?!”,
venită, în mod ironic și dureros, de la un pro-
fesor votat cu mândrie – ca fiind din breaslă
– chiar de cei bătuți acum la fund cu nuie-
lușa autorității. (Domnule Președinte, încă
sunt dispusă să vă iert și să vă mai dau o șansă!
Cred că și colegii mei! Trebuie însă niște scuze
adevărate și o implicare autentică în acest fals
conflict. Dacă vă gândiți mai bine, vă veți da
seama că puteți fi mândru de profesorii Ro-
mâniei, că mulți șefi de stat v-ar putea invi-
dia pentru un corp profesoral național ieșit la
rampă atât de organizat, de metodic, de profe-
sionist. Rețineți că vă consiliez pe gratis, dez-
interesat!).
A fost, fără îndoială, momentul care a re-
setat greva profesorilor, care i-a făcut să-și
scoată de la naftalină orgoliul și demnitatea,
să-și activeze senzorii coeziunii și adrenali-
na manifestărilor publice unice în „didactica”
postdecembristă. De fapt, de-a dreptul impre-
sionante. E ca o revelație la care văd că aderă,
treptat și necesar, întreaga societate, pentru că
la baza ei se află nevoia urgentă a unei educații
mai bune în România. De ea avem nevoie ab-
solut toți („de la vlădică până la opincă”, chiar
dacă vreuna din părți uită sau se preface că are
alte treburi importante), fie că ne dăm seama,
fie că nu știm pe ce lume ne aflăm. Dar, dacă
alții știu și au reușit a ne câștiga încrederea, să-i
credem pe cuvânt, că sunt oameni învățați, ex-
perimentați, umblați prin lume! Da, chiar așa!
Ce ne dorim, în fond, noi, profesorii Ro-
mâniei și cei pe care i-am adunat în jurul
nostru?! Nu am pretenția că știu ce este în
mintea oamenilor, dar, dincolo de un salariu
corect, echitabil și adecvat importanței mun-
cii noastre, cred că
... vrem conducători ai educației cu auto-
ritate științifică și morală, vizionari și curajoși,
cu mintea limpede și cu privirea scrutătoare
înspre dinamica lumii de azi;
... vrem ca elevul să fie cu adevărat plasat
în miezul oricărui demers educațional, iar ceea
ce se numește Curriculum la decizia elevului
(CDE) să-l implice în mod direct și imediat;
... vrem planuri cadru care să răspundă
nevoilor de azi și de mâine ale copiilor și ale
societății, găsindu-se soluții corecte pentru an-
gajații care ar putea întâmpina dificultăți de
adaptare;
... vrem ca experimentele educaționale de-
rulate cu succes în cele câteva zeci de școli pi-
lot ale țării să devină normalitate pentru mai
multe instituții de învățământ;
... vrem noi programe școlare, moderne și
flexibile, nu cârpeli făcute peste noapte;
... vrem un nou examen de bacalaureat,
complet restructurat, care să atragă după sine
o remodelare a conținuturilor și, mai ales, a
strategiilor de predare;
... vrem ca în inspectoratele școlare să
ajungă cei mai buni profesori din sistem, să fie
invitați și motivați să devină modele profesio-
nale pentru ceilalți colegi;
... vrem ca sistemul de educație să nu mai
fie orientat spre rezultat, ci spre proces;
... vrem ca tot ceea ce facem pentru a între-
gi educația elevilor noștri, în mod paralel, gra-
tuit și nereglementat, să fie parte din munca și
din norma noastră oficială;
... vrem să ajungem și să plecăm de la școa-
lă fericiți, apărați de lege împotriva oricărui
abuz.
Vrem, cu siguranță, multe altele... Dar co-
rect este, ca în orice negociere, să oferim ceva
în schimb. Așadar, stimați colegi profesori, vă
invit să completați lista începută de mine.
Pentru o școală mai bună, trebuie
... să ne respectăm munca, cu tot ceea ce
implică ea;
... să avem disponibilitatea de a învăța mai
mult;
... să avem puterea de a ne adapta, de a ne
schimba unele metode de lucru și chiar unele
convingeri;
... să avem tăria și răbdarea de a o lua de la
capăt, deși credem că le știm pe toate în do-
meniul nostru;
... să avem curajul de a spune „Nu” atunci
când se impune;
... să renunțăm la spiritul competitiv și să
punem în loc cooperarea și comunicarea;
... să renunțăm la atitudini de victimă și să
ne apărăm unitar statutul și profesia;
... să acceptăm că susținerea ultimului grad
didactic (I) nu ne face atotștiutori, ci (mereu)
studenți;
... să ne exersăm entuziasmul de la ora 8 la
14 (cel puțin), chiar dacă pare imposibil;
... să luăm în considerare feedbackul de la
elevii noștri, chiar dacă uneori ne doare;
... să acceptăm că nu trebuie să avem întot-
deauna dreptate;
... să considerăm și să tratăm fiecare copil
în mod distinct, umanist și empatic.
Greva din aceste zile nu trebuie irosită,
confiscată în vreun fel sau pierdută în derizo-
riul (strict) financiar. Ea trebuie să fie sămânța
unei culturi a încrederii în educație care renaș-
te acolo unde a fost uitată sau se revigorează
acolo unde a fost slăbită. Este șansa noastră, a
tuturor, ca distanța dintre „vreau” și „ofer” să
fie una onestă, care lasă loc oricărei negocieri.
Doar așa vom putea să punem capul pe per-
nă liniștiți și senini, mulțumiți că nu suntem
angajați într-o școală privită de societate ca o
prăvălie second-hand.
Andreea Pricop, Sun