Oana Orlea

Cantacuzino, ia-ţi
boarfele şi mişcă!

Interviu realizat de
Mariana Marin

1
 Versiunea 1.0,
noiembrie 2015

2
 OANA ORLEA (Marioana Cantacuzino), prozatoare, născută
la 21 aprilie 1936, la Bucureşti. Tatăl: Constantin (Bâzu)
Cantacuzino; mama: Anca Diamandi. Nepoata lui George
Enescu, decedat în 1955 la Paris. Arestată în 1952, ca elevă în
clasa a X-a, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă
împotriva statului. Condamnată la patru ani închisoare.
Eliberată după trei ani de detenţie. Ajutor de sudor pe un
şantier din Bucureşti (1955-1956), taxatoare la IRTA (1959 -
1960), şamponeză la Cooperativa Igiena (1962-1965) etc.
Rearestată în 1960, în legătură cu un atac săvârşit în
septembrie 1959 asupra unui furgon al Băncii Naţionale din
Bucureşti («operaţiunea Ioanid») şi reţinută două luni la Miliţia
Capitalei. Absolventă a Liceului «I.L.Caragiale» din Bucureşti,
secţia fără frecvenţă (1965). Stabilită din noiembrie 1980 în
Franţa, ţară în care solicită şi obţine azil politic.

Volume apărute: Calul de duminică (schiţe şi povestiri),

Bucureşti, 1968; Ţestoasa portocalie (roman), Bucureşti, 1969;
Numele cu care strigi (schiţe şi povestiri), Iaşi, 1970; Pietre la
ţărm (roman), Bucureşti, 1972; Competiţia (roman), Bucureşti,
1974; Cerc de dragoste (roman), Bucureşti, 1977; Un bărbat în
rândul lumii (roman), Bucureşti, 1980; Un Sosie en cavale, Le
Seuil, Paris, 1986 (Perimetrul zero, Bucureşti, 1992); Ia-ţi
boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin, Bucureşti,
1991 (versiune în limba franceză: Les Années volées. Dans le
goulag roumain à 16 ans, Le Seuil, Paris, 1991); Le Pourvoyeur
(roman autoeditat), Compiegne, 2000; Alexandra iubirilor
(roman), Bucureşti, 2005; Rencontres sur le fil du rasoir
(schiţe), Gallimard, Paris, 2007.

(După Florin Manolescu – Enciclopedia exilului

literar românesc. 1945-1989,
Editura Compania, Bucureşti, 2003

3
 Oana Orlea

Cantacuzino, ia-ti
boarfele şi mişcă!
Interviu realizat de
Mariana Marin

compania
4
Coordonatorul seriei ClarObscur: Petru Romoşan
Macheta şi realizarea: compania
Ilustraţia copertei: foto alb-negru Oana Orlea; pe fundal, imagine
din Dobrogea, foarte asemănătoare cu câmpia picardă
Redactarea: Adina Kenereş
Procesare computerizată: Vlad Predescu, Bogdan Constantinescu
Corectură: Mihaela Popescu
Procesare filme: Fingerprint
Tipărit la Print Multicolor Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ORLEA, OANA
Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! / Oana Orlea;
interviu realizat de Mariana Marin. — Ed. A 2-a, rev.
Bucureşti: Compania, 2008
136 p.; 20 cm. – (Clarobscur).
ISBN 973-7841-49-0

I. Marin, Mariana

821.135.1(047.53)

© compania, 2008 pentru prezenta ediţie

Str. Tuberozelor Nr 9, Sector 1, 011411 Bucureşti

Tel.: 223 23 28 Fax: 223 23 25
Tel. Difuzare: 223 23 24, 223 23 37
e-mail: compania@rdslink.ro
www.compania.ro

5
 În chip de notă asupra ediţiei

Am găsit cu cale să reedităm acest dialog-mărturie la mai

mult de 15 şi mai puţin de 20 de ani de la apariţia lui (la
Editura Cartea Românească, în 1991). Pentru că noua lume
din România de azi şi de mâine are dreptul să cunoască tragica
aberaţie a comunismului din cât mai multe relatări lucide şi
bine articulate. Iar povestea despre oameni şi puşcării din
volumul de faţă este exemplară în această privinţă.
Cartea transcrie convorbirea provocată de regretata poetă
Mariana Marin (1956-2003) cu scriitoarea Oana Orlea
(Marioana Cantacuzino), deţinută politică între 1952 şi 1954.
Apărută în febra primilor ani de după 1989 – şi epuizată de
atunci -, ea poartă marca înflăcărată, mişcătoare, a acelui elan
eroic pentru adevăr şi dreptate, precum şi pe aceea, azi
iritantă, a lucrului făcut «cum se putea», în grabă şi pauper.
Textul a fost menţinut integral, dar ne-am străduit în actuala
ediţie să eliminăm inconvenienţele epocii revoluţionare,
favorizând lizibilitatea: am operat corecturi necesare,
paragrafări şi îndreptări ale punctuaţiei, şi am ales să indicăm
vorbitorii prin mijloace grafice în locul repetării numelor.
Ne-am bucurat de asistenţa doamnei Oana Orlea, ceea ce
ne-a dat ideea de-a o ruga să adauge lămuriri ici-colo şi chiar
să explice pe larg atitudini şi situaţii abia schiţate în versiunea
iniţială. Aceste binevenite note şi puneri la punct apar acum cu
un corp de literă mai mic, într-un bloc retras, separat prin
spaţii de textul curent. Excepţie face deschiderea volumului, în
care Oana Orlea descrie circumstanţele şi cadrul înregistrării
dialogului cu Mariana Marin. Am hotărât, de asemenea, să-i
redăm titlului de la prima apariţie vocativul care se regăseşte
adesea în pagini («Cantacuzino…!»), pentru că nici rostirea lui
în închisoare nu era lipsită de semnificaţie şi nici omiterea lui
nu a fost.

6
 Sperăm ca toate opţiunile noastre editoriale să contribuie la
recuperarea şi transmiterea cu folos a unei întregi experienţe
de viaţă, cu dramele, dar şi cu înţelepciunea ei.

Adina Kenereş

7
 Despre prima şi a doua ediţie a acestei cărţi

Pe Mariana Marin am întâlnit-o prima oară pe un balcon plin

de lădiţe cu muşcate de felurite culori, la etajul cinci al unui
imobil parizian din arondismentul XV. Am vorbit de una-alta,
fiecare încercând s-o intuiască pe cealaltă. Nici nu trecuse bine
un sfert de oră că m-a întrebat: «De ce n-ai scris nimic despre
anii de puşcărie?» Mă mai întrebaseră şi alţii într-o doară, fără
să insiste, şi aveam răspunsul gata pregătit: «Nu mă uit în
urmă, mă pasionează prea mult prezentul.» Era însă în tonul
Marianei ceva care m-a făcut să răspund serios, aplicat:
scrisesem doar vreo trei schiţe, rămase nepublicate; nu eram în
stare să vorbesc despre mine, aşa, fără scutul ficţiunii, de
aceea nici n-am ţinut vreodată jurnal; dar, mai ales, ceea ce mi
se întâmplase mie era nimic faţă de ce pătimiseră alţii, deci
ceea ce aş fi avut eu de povestit nu mi se părea interesant. «Ba
este. Uite, pe mine mă interesează!» mi-a răspuns ea cu
convingere. Priveam amândouă peste acoperişurile Parisului.
Am calculat pe degete: 1952-1990, treizeci şi opt de ani! «Nu,
nu pot. Nu are niciun rost.» După un timp, a spus încet, parcă
să nu mă sperie, dar foarte ferm: «Bine, atunci vino la mine, la
ţară, şi vorbim. Vedem ce iese.» Mărturisesc că mi-am zis: «Nu
va veni şi totul se va rezolva de la sine.»
Dar a venit cu magnetofonul în micul meu paradis picard,
unde, împreună cu mama, cu prietena mea Rodica Iulian şi cu
ajutorul câtorva prieteni francezi, învăţam de vreo zece ani să
mă bucur de o a doua viaţă. Ne-am instalat cartierul general
sub cireş. Au urmat trei zile – zile prelungite până mult după
miezul nopţii – în care am vorbit, am râs, am plâns. Şi nu
numai eu. Când oboseam, rămâneam amândouă cu ochii duşi
în daliile înflorite – un amestec strălucitor de culori. Totul
8
părea simplu, firesc. Amintirile se buluceau destul de
dezordonat, dar erau vii, bine păstrate în subteranele
memoriei. Uitasem multe nume, nu însă şi figurile, şi nici
întâmplările. Eram, de fapt, surprinsă să văd cât de uşor îşi
făcea trecutul loc în prezent.
Prietenii îi spuneau «Madi», dar asta nu ştiam atunci. Noi
două nu am avut timp să legăm cu adevărat o prietenie. În
răstimpul petrecut atunci în grădină împărtăşind emoţiile
acelor zile lungi i-am spus «Mariana» şi aşa o păstrez în
amintire, atentă, în lumina micului felinar pe care, când se
întuneca, îl agăţam de o creangă de cueş.
În urmă cu 17 ani, Mariana Marin a crezut în rostul
publicării acestor amintiri, astăzi Adina Kenereş crede în rostul
reeditării lor. Nu-mi rămâne decât să sper că şi una, şi alta au
avut dreptate. Rostul.. Să ştim cum a fost ca să nu mai fie
altădată? Sau doar ca să putem privi în urmă fără să ne facem
stană de sare.

Oana Orlea

9
 INDICATOR: DRUMUL CELOR 12 PUŞCĂRII

«Zoia Românca»

MARIANA MARIN: Dragă Oana Orlea, ne

reîntâlnim pentru a urmări un itinerar
autobiografic: prima ta perioadă neagră din anii
stalinismului, anii de detenţie. Să începem cu
începutul şi să vedem ce va ieşi. Deci cum era
atmosfera epocii, aşa cum o percepea fata de 16
ani care erai, şi cum ai ajuns la o asemenea
experienţă?

OANA ORLEA: Să începem cu… începutul, dar ştiu că nu

primele cuvinte, chiar «geniale», pe care le-aş fi putut pronunţa
în frageda mea copilărie, te interesează. Întrebarea «de ce nu
scrii ce ai trăit în anii de detenţie?» mi-a fost pusă de mai multe
ori şi aveam de fiecare dată răspunsuri gata pregătite. Motivul
principal, şi deci singurul răspuns cinstit este: nu aveam deloc
chef să retrăiesc acei ani. Era o fugă înainte şi dorinţa de a nu
privi înapoi. Am mai spus-o şi nu voi înceta să o spun:
puşcăria nu a fost uşoară, dar am suferit mai puţin decât alţii,
care ar avea de povestit lucruri mult mai înspăimântătoare. La
urma urmei, nici nu ştiu de ce am acceptat acest interviu.
Îmi vine greu să vorbesc, mai ales sub privirea generaţiei pe
care o reprezinţi. Mi se pare că privesc într-un puţ. A vorbi
despre sine şi a înşira amintiri este la îndemâna oricui şi, una
peste alta, îmi place mai mult să ascult. Totuşi, iată că
10
vorbesc. Îmi găsesc două motive pentru a o face. Primul: o
întreagă generaţie din România nu are memorie. Majoritatea
tinerilor nu ştiu nimic din ceea ce s-a întâmplat înainte de
naşterea lor. Acest fenomen se întâlneşte şi în Occident, dar
din alte cauze. În plus, cu mici excepţii, tinerii din România şi,
în general, tinerii din Europa de Est doresc să ştie. Al doilea
motiv: mi se pare nedrept şi, într-un anume fel, periculos să ne
uităm morţii. Pentru mulţi dintre ei, memoria noastră va fi
singurul mormânt. Morţii sunt trăsătura de unire care leagă
diferitele momente ale istoriei unui popor. Trebuie să avem
curajul să privim osemintele care zac în fundul puţului
pomenit mai sus. După aceea, vom putea să-l închidem şi să
lăsăm iarba şi florile de câmp să crească deasupra.

Ţi-aş propune atunci să începem cu sfârşitul

războiului. Pubertatea este o vârstă importantă
pentru memorie. Ce imagini păstrezi despre
tine şi despre familie? Cum a privit familia ta
«schimbarea de macaz» a istoriei?

Amintirile mele din această perioadă sunt destul de

imprecise. De altfel, pe parcursul întregii noastre discuţii, îmi
va fi greu să regăsesc date şi nume. De aceea, voi începe cu o
amintire vizuală foarte puternică. Era după război.
Bombardamentele se terminaseră, stăteam cu mama înapoia
obloanelor lăsate. Strada era pustie şi, deodată, au apărut doi
soldaţi ruşi. Nu pot să-i uit, aveau kalaşnikoavele pe piept,
gata de tras, mărşăluiau. Atunci am înţeles că eram… eliberaţi-
ocupaţi. Cred că acest moment al istoriei noastre trebuie repus
în cauză, această imensă minciună: noi am fost eliberaţi de
ruşi pe hârtie; în realitate, am fost ocupaţi şi ruşii s-au purtat
ca nişte ocupanţi. Armata sovietică se prăvăleşte peste ţară în
1944. În sate, soldaţii jefuiesc, omoară, violează femeile şi
fetele. În oraşe, această ocupaţie se resimte diferit, dar câte nu
se întâmplă! Era curent ca un trecător să fie oprit şi să i se ia
ceasul – faimoasa pasiune a ruşilor pentru ceasuri… Caraghios

11
era că puteau fi văzuţi cu câte trei-patru ceasuri pe mână şi cu
ceasornice de bucătărie, atârnate pe piept. Mai erau şi femeile
sovietice. Descopereau la noi sutienele şi combinezoanele, şi le
purtau peste uniformă! Era un spectacol extraordinar, de care
însă nu îndrăznea nimeni să râdă.
În ceea ce mă priveşte, datorită vârstei, desigur, am trecut
relativ uşor peste această primă etapă. Cred că familia mea era
regalistă – n-am o imagine prea clară despre ce gândeau ei, ca
să nu zic despre «ideologia» lor. Dar cine nu era regalist atunci?
În fond, puţine ţări au trecut, ca România, de la regalitate
direct la comunism. Şocul era brutal. Cât despre mine, un
copil care se ridica sub noul regim, cântam Trăiască regele
împreună cu colegele mele de şcoală doar pentru că era
interzis, şi la vârsta aceea tot ce este interzis este interesant…
Schimbarea de regim am simţit-o realmente în momentul
reformei şcolare din 1947. Iar de consecinţele acestei reforme
mi-am dat seama mult mai târziu, când mi-am constatat
lacunele din cultura de bază: nu ştiam o boabă de latină, nici
nu eram prea conştientă de latinitatea noastră. Şi cum învăţam
istoria! Bunăoară, Ludovicii. Care Ludovici? Păi, ai Franţei,
frate! Toţi nişte exploatatori ai poporului! Câţi? Mai mulţi!
LUDOVIC scria pe tablă biata profesoară – era ea însăşi
«reformată», venită dintr-o altă disciplină, habar n-avea pe ce
lume e. Urma o acoladă care cuprindea cifrele romane în
ordine crescătoare. În şcoală domnea un puternic spirit de
revoltă. Bineînţeles, acest spirit este normal pentru vârsta pe
care o aveam, dar atunci el se structura pe un conflict politic.
Toată lumea era împotrivă. Împotriva comunismului. Indivizi
îmbrăcaţi în haine de piele veneau în clase şi ne explicau că
suntem mari şi libere, că părinţii sunt rămaşi în urmă şi că nu
are niciun rost să ne agăţăm de familie, iar dacă ni se va
întâmpla să facem copii, statul se va îngriji de ei. La început
găseam asta destul de nostim. Stăteam cuminţi în bănci şi îi
ascultam. Poate doar acum, 44 de ani mai târziu, după ce am
descoperit adevărul despre orfelinatele româneşti, realizez pe
deplin ce se urmărea. Oamenii aceia în haine de piele puneau

12
pe roate un întreg sistem…

Povesteai acasă ce se întâmpla la şcoală?

Nu povesteam. Începusem o anumită formă de gherilă

împotriva familiei. Spiritul meu de independenţă se zbătea în
hăţuri şi se opunea conservatorismului mamei… Totuşi, într-
un fel, mi-am însuşit sfaturile ei, de vreme ce nu am făcut copii
care ar fi intrat în orfelinate. Mai exista un sistem de
recuperare a tineretului: elogiul nesfârşit al sportului. Folosit şi
de Hitler. Condiţiile de promiscuitate în care se practica sportul
determinau o intensă sexualitate. Şi chiar o destrăbălare – să
avem curajul cuvintelor! Viaţa de familie era foarte diferită de
cea oferită în exteriorul ei. Iar familia era prinsă în capcană:
dovedind prea multă severitate, ne împingea în braţele noilor
stăpâni; lăsându-ne frâu liber, mergea în consens cu noii
stăpâni. Fiecare dintre noi ştia sau credea că ştie până unde
poate merge. Totul era pus la cale pentru destrămarea familiei
şi distrugerea principiilor morale.

În munţi era rezistenţă, membrii partidelor

tradiţionale care nu reuşiseră să se refugieze
peste graniţă erau urmăriţi, intelectualii
hăituiţi, chiar şi «disidenţii» din partidul
comunist erau eliminaţi, după modelul
sovietic… În ce măsură erau cunoscute aceste
lucruri? Ce se ştia? Cât de implicaţi vă
consideraţi voi, copiii?

Ai şi făcut un bun început de analiză socio-politică a

structurii deţinuţilor din vremea respectivă! Desigur, pe atunci
nu ştiam mare lucru despre asta, sau prea puţin faţă de
viziunea pe care o am astăzi, dar informaţii pluteau în aer.
Arestările erau nonstop. La vecinul din stânga sau din dreapta,
de sus sau de jos. La rude, unchiul, vărul, sau la prietenii
familiilor. Pentru a mă face înţeleasă de cei care nu au

13
cunoscut altă spaimă decât cea din epoca ceauşistă (larvară,
insidioasă, diversificată), aş spune că noi am trăit pe termen
lung ceea ce au trăit ei în iunie 1990, când minerii au stăpânit
oraşul. Numai că pe vremea noastră nu exista pretinsa
«transparenţă». În anii ’50, Securitatea nu alerga pe străzi în
uniforme de tot felul şi nu ne bătea în faţa camerei de luat
vederi. Dar nu exista zi să nu dispară cineva. Luat de pe
stradă: o maşină se oprea lângă tine, nişte malaci îţi săreau în
spinare şi la revedere! Pentru mai multe luni, mai mulţi ani
sau pentru totdeauna. Arestările la domiciliu aveau loc mai
ales noaptea şi, dacă cineva bătea la uşă după miezul nopţii,
ştiai ce te aşteaptă. Cizme răsunau pe scări. Oamenii, pitiţi pe
după uşi, ascultau şi rasuflau uşuraţi când ele se opreau la un
vecin. Teroarea era în plin, dar totul se afla până la urmă.
Sub Ceauşescu am fost incapabili – sau nu am vrut să fim
capabili – să aflăm dacă existau sau nu deţinuţi politici. În
plus, ei au fost deseori «machiaţi» în deţinuţi de drept comun.
Pe vremea lui Dej, arestările nu erau neapărat consecinţa unei
acţiuni subversive. Orice putea fi motiv de arestare. De pildă, a
spune în stradă «M-am săturat până peste cap» sau a asculta
Europa Liberă. Spaima nu ne ocolea nici pe noi, copiii. Într-un
fel sau într-altul, ştiam ce se petrece.
Ştiam că exista rezistenţă în munţi. Ar trebui să spun
«partizani». Şi mă supără. Un «rezistent» este un francez care s-
a luptat împotriva naziştilor. Un «partizan» este un rus sau un
iugoslav etc. care s-a luptat împotriva naziştilor. Avem
desperados şi mudjahedini. Numai pentru cei ce au luptat
împotriva comunismului în ţările de Est cotropite de armata
sovietică nu avem nume. Un nume care să nu provoace nicio
confuzie. Nu am destule date ca să mă aventurez în analiza
rezistenţei din munţi, fenomen ce ar putea fi considerat ca o
violentă reacţie de respingere. Respingerea grefei comuniste.
Foşti militari, foşti proprietari de prăvălii, militanţi ai partidelor
democratice, profesori, ţărani au luat drumul muntelui. Ţăranii
acuzaţi de a fi chiaburi pentru că aveau patru vaci, acuzaţi de
sabotaj pentru că nu-şi puteau plăti cotele sau pentru că, mai

14
târziu, nu acceptau să semneze intrarea în colhoz au fugit spre
munte, ca întotdeauna din faţa năvălirilor barbare.
În spaţiul închis al satului, teroarea este cu atât mai direct
aplicată. La început, cei pe care i-aş numi totuşi – n-am încotro
– «partizani» şi care au supravieţuit în condiţii inimaginabile au
fost adevăraţi eroi. Mai apoi au fost infiltraţi: cu agenţi de tot
felul, cu mici şi mari hoţi, escroci – o întreagă faună. Când
satele au încetat să-i aprovizioneze, împinşi de foame, au trecut
la banditism şi populaţia a sfârşit prin a se întoarce împotriva
lor. Capii erau puşi la preţ! E un proces clasic de uzură pentru
orice rezistenţă. Ar trebui poate să găsim mijlocul de a face
cercetări asupra acelor momente istorice şi acelor vieţi, să
trezim fantomele, să zgâriem cu unghiile sau cu mijloace mai
ştiinţifice ca să descoperim măcar o parte de adevăr. Noi,
românii, am fost deseori acuzaţi de laşitate. Şi când alţii au
obosit să o facă, ne-am acuzat noi înşine. Dar în anii aceia nu
începuserăm încă să fim laşi şi nici să scuipăm pe tot.
Pentru noi, copiii, «partizanii» aveau o aură de eroism.
Pentru mine devenise un fel de obsesie. Voiam să fiu eroică.
Am fugit de acasă ca să mă duc la partizani. A fost o aventură
ce putea să se sfârşească rău… În mod paradoxal, şcoala a
avut un rol important în această căutare a eroismului cu orice
preţ. La şcoală ni se împuiau urechile cu lupta partizanilor
sovietici împotriva nemţilor. Nimeni nu s-a gândit că exista un
revers al medaliei şi un risc de transfer. Ne asasinau cu
faimoasa Zoia Kosmodemianskaia - fată curajoasă, fanatică,
invincibilă, un fel de Făt-Frumos feminin al celui de-al doilea
război mondial. Cărţi, filme, piese de teatru vorbeau despre
curajul ei inegalabil. Şi iată transferul: voiam să fiu ca Zoia,
dar împotriva comunismului. La anchetă, când m-au întrebat
cine ne-a învăţat să facem organizaţia, am spus: «Zoia, vreau
să fiu ca Zoia.» Am încasat o palmă zdravănă şi mi s-a strigat:
«Gunoi, cum îndrăzneşti tu să te compari cu Zoia?»
Realitatea e că trăiam într-un climat de eroism larvar. Eram
într-o permanentă revoltă, care se concretiza, printre altele, şi
prin refuzul de a învăţa limba rusă. Primii profesori de rusă pe

15
care i-am avut au suferit un adevărat calvar şi nu prea îmi
pare rău. Spuneau kak sau pişet şi toată clasa pufnea în râs.
Şi, culmea culmilor, nicio ameninţare nu ne putea opri
hohotele. Aveam şi noi, tinerii, conştiinţa ocupaţiei, chiar în
absenţa unei viziuni politice.

Cum se manifesta în lecturile tale acest

«refuz al ocupaţiei»? Intrai într-o perioadă a
lecturilor şi a construcţiei interioare.

Lecturile se împărţeau în două: obligatorii şi interzise, adică

«Asta nu e încă pentru tine!», ca Fata din Zlataust. Totuşi,
citeam mult şi foarte amestecat. Mă resimt şi azi de aceste
lecturi haotice. Cărţile «obligatorii» le citeam cu o cumplită
plictiseală. Mi-au trebuit, de pildă, douăzeci de ani ca să pot
reciti Ion al lui Rebreanu cu cap limpede, atât eram de sătulă
de analizele stupide (Ion, primul ţăran militant comunist etc.)
pe care le înghiţisem în şcoală. Cred că toată generaţia mea a
avut, din punctul de vedere al lecturilor, aceleaşi probleme.
Confuzia ce domnea în alegerea lecturilor noastre era aceeaşi
care domnea în vieţile noastre.
Părinţii noştri nu reuşeau să se regăsească – lucru resimţit,
desigur, de noi. Credeau că e un moment greu, trecător. Mulţi
au fost foarte curajoşi, dar nu realizau dimensiunea
catastrofei, mai ales la început. Înainte de venirea ruşilor,
gândeau că ruşii nu vor veni. Pe urmă, şi-au spus:
«Comunismul nu va prinde niciodată la noi. Românul e blând
şi mândru, îşi va apăra tradiţia.» Când au văzut ce se întâmplă,
au crezut că se poate supravieţui perioadei de teroare, cu o
demnitate uneori lipsită de luciditate. Erau atât de încrezători,
încât mulţi dintre cei care ar fi putut să fugă nu au făcut-o.
Sau au făcut-o mai târziu, în condiţii mai grele şi mai precare.
Sperau în ajutorul Occidentului, mai ales în cel al
americanilor. Tot aşteptau să treacă… Le-a trebuit mult timp
ca să înţeleagă cât de lung va fi drumul. Unii dintre ei au fost
arestaţi, câţiva – şi nu puţini – au murit prin puşcării. Mi se

16
pare că ne-au lăsat singuri în spaimă şi aşteptare, dar
adolescenţii au deseori acest sentiment de solitudine, chiar
când trăiesc în condiţii mai mult sau mai puţin normale.

Sigur că am putea acuza generaţiile dinaintea noastră - deşi

nu în bloc, fireşte – că au fost conservatoare, atinse de scleroză,
că au întârziat în ceţurile feudalismului, că au ţinut cu dinţii de
privilegii. I-am putea învinovăţi pe latifundiari că au adunat prea
multe averi, pe politicieni că au fost găunoşi, înguşti la minte,
minaţi de interese personale, ca mulţi politicieni dintotdeauna
etc. Mai mult ca orice le putem reproşa unora ferma convingere
de a fi fost superiori prin naştere, prin sângele ce le curgea în
vine. Experienţa m-a făcut să înţeleg cât de grav, de universal şi
de fără leac este morbul superiorităţii - de arbore genealogic, de
rasă, de clasă, de avere, de putere. Un virus contractat demult şi
transmis sub diverse forme, care face ravagii şi azi.
Spectaculoase sunt şi revoluţiile: oropsiţii reuşesc atunci să-i
doboare pe cei de sus şi se grăbesc să se caţere în locul lor,
cărând virusul după ei, moştenind toate răcelile, ba mai
aducându-le şi «îmbunătăţiri».
Ce îi reproşam mamei în fond? Esenţialul, probabil: că nu
avea vârsta mea, că nu resimţea ca mine şocul celor două lumi.
Dar ce ştiam eu atunci despre ce resimţea ea, care, cu dinţii
strânşi, mergea înainte, singură, trăgând barca pe uscat?
Generaţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în infern
– oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice drept,
alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi,
ajunşi în câteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de
prieteni, până când erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul
făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document
impresionant: veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de
generaţii-, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de
lucrurile neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se
spunea şi li se repeta acestor oameni că sunt ruşinea naţiunii.
Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfâşiată între nedumerire şi
furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea
că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decât
orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie
Diamandy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se
pregătea acolo ridicarea unei şcoli – astea le trăisem doar. Şi
17
 atunci? Din ambele părţi mi se părea că sunt minţită – în cel mai
bun caz, prin omisiune, fiecare parte fiind când de bună, când
de rea credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără
răspuns.
Celor din generaţia mamei li s-au aplecat grumazurile până la
genunchi, iar ei au trebuit să supravieţuiască astfel. Majoritatea
celor din generaţia mea care au devenit părinţi şi-au plecat
singuri grumazul atât cât au considerat ei că e necesar ca să nu
aibă soarta părinţilor lor. Aici este toată deosebirea. E vorba, în
fond, de condiţiile obiective de impunere a puterii prin
înspăimântare. Primii au fost guvernaţi doar cu bâta sau cu
patul puştii, fără a putea alege ceva; ceilalţi au fost mânaţi cu
bâta şi cu morcovul, situaţie în care alegerea părea să devină
posibilă.

Cum începe povestea grupului vostru?

Cu dorinţa de a merge în munţi la partizani. Cam la asta se

reducea crezul nostru politic. Nu prea ştiam ce este
comunismul în teorie. În practică, vedeam. Mă atrăgea ideea de
a avea o armă. În mintea mea, îmi închipuiam că sunt chiar şi
pregătită să trag… Găsisem o sabie într-un pod şi nu mă mai
despărţeam de ea. Era periculos, căci deţinătorii oricărui fel de
armă erau aspru pedepsiţi. Mama, săraca, a sfârşit prin a
arunca sabia pe un maidan. Imaginea pe care o am despre
mine însămi aşa cum arătam atunci (o fată grăsuţă, cu părul
vâlvoi – îmi tăiasem cozile şi nu-mi găsisem încă un stil de
pieptănătură), îndreptându-mă spre munte, cu sabia încinsă la
cingătoare, mă încântă şi astăzi! Despre partizani ştiam că
trăiesc în munţi şi că înfruntă mari pericole, şi cam atât.
Rezistenţa în munţi a fost încurajată de americani prin
intermediul posturilor de radio. Chemările lor la luptă,
încurajările şi promisiunile de ajutor au împins oamenii să se
organizeze în munţi. Până la urmă, americanii, ca şi restul
Occidentului, i-au lăsat baltă. Nu ştiu dacă din nepricepere
sau cu intenţie, fapt este că în punctele de întâlnire hotărâte
pentru paraşutarea de arme şi alimente apărea în mod
sistematic Securitatea şi recupera marfa! Vânaţi ca fiarele,
18
uneori turnaţi de propria lor familie, partizanii au fost
decimaţi. Grupurile de intervenţie ale Securităţii brăzdau
munţii, cabanele erau împânzite, un turist prins cu o hartă
putea fi luat drept un partizan…
Ce ne păsa nouă? – cu cât era mai periculos, cu atât eram
mai atraşi. După ce mi-am dat seama că nimeni nu vrea să ne
spună unde sunt partizanii şi să ne ajute să mergem în munţi,
ne-am apucat de ce era mai simplu de făcut: de manifeste.
Scrise de mână, bineînţeles, pe hârtie de caiet. Nu-mi aduc
aminte de toate textele, doar de unul care suna cam aşa: «În
pământ cartofi ai pus? Trăiască Stalin!» Îl găseam foarte subtil.
Uitasem complet că şi cartoful face floare, care iese deasupra,
şi deci nu moare. E drept, floarea este otrăvitoare… Textul
avea, poate, umor, dar nu şi eficacitate. Ne sculam la cinci
dimineaţa şi puneam manifestele în cutiile poştale ale vecinilor.
Ţineam şi reuniuni. Nu mai ţin minte ce discutam. Îmi pare
rău… Presupun că puneam la cale fel de fel de acţiuni
spectaculoase, care trebuiau să ducă la victorie. Aveam în cap
două scenarii posibile. În primul, mă vedeam fluturând un
steag românesc (fără stemă) şi strigând «Victorie, victorie!». În
al doilea, cu bărbia ridicată sfidător şi bluza ruptă, strigam
«Trăiască România!» în faţa unui pluton de execuţie. Totul a
fost bine şi frumos până am avut proasta idee de a vorbi despre
organizaţia noastră flirtului meu de atunci… Nu mai ţin minte
cum îl chema. Ne-a denunţat pur şi simplu. Mama a fost
chemată la şcoală, unde, într-un birou, un securist îmi luase
un interogatoriu, iar mamei i s-a pus în vedere să-mi bage
minţile în cap. Au ameninţat-o cu arestarea, atitudinea mea
fiind, chipurile, rezultatul educaţiei de acasă. De fapt, părinţii
se cam fereau să vorbească în faţa copiilor, care ar fi putut
povesti la şcoală unele lucruri periculoase, iar părinţii s-ar fi
dus atunci să facă un stagiu la «universitate», adică în
puşcărie. Câteva luni ne-au lăsat în pace. Apoi a urmat
arestarea.

Înainte de a începe să vorbeşti despre

19
 momentul arestării, mai spune-mi, te rog,
câteva cuvinte despre componenţa grupului.

Eram singura fată. Cu băieţii eram prietenă din copilărie.

Când am înregistrat interviul, n-am avut timp să iau legătura

cu prietenii mei din copilărie ca să-i întreb dacă voiau sau nu să
le pomenesc numele. Am preferat să le trec sub tăcere, ceea ce
unul dintre ei chiar mi-a reproşat. Umplu acum această lacună:
e vorba de Radu Miclescu, Mihai Sturdza, Ionică Varlam şi
Mihnea Ştefănescu.

E momentul să spun că mi-ar fi plăcut să pot afirma că

organizaţia noastră a avut o activitate intensă. Adevărul e că
nu am făcut aproape nimic. Din păcate, manifeste au fost
foarte puţine, iar alte acţiuni – zero. Mai târziu, în cursul
anchetelor, toată afacerea a căpătat o importanţă nemeritată.
Mi-ar fi plăcut atât de mult să-ţi spun că am fost eroici! Am la
activul meu un singur episod «eroic», şi acesta consumat
înainte de a «activa» în organizaţie. Pe vremea aceea, arma mea
de bază era praştia. Trăgeam binişor. Şi am tras în maşina lui
Petru Groza, dar el nu era înăuntru. Şoferul a frânat şi m-a
fugărit. A fost una din marile spaime ale vieţii mele. M-am
ascuns în spălătoria casei în care locuiam, pe strada Tokio.
Tipul m-a căutat, a intrat în mai multe curţi. Eram chiar
moartă de frică. Amintesc de acest episod pentru că mai târziu,
transmis din gură în gură, a luat proporţii: ba că ar fi fost
Gheorghiu-Dej în maşină, ba că am rănit-o pe Ana Pauker (ar fi
meritat-o!) etc. Singura semnificaţie reală a acestei întâmplări
este că nu aveam absolut deloc simţul primejdiei. Eram
absolut nebună. Voiam cu orice preţ să fiu «Zoia Românca»!

20
 1. RAHOVEI

Ştiu, dar nu vreau să spun

Am ajuns şi la momentul arestării.

Cum s-a întâmplat? Au venit acasă?
La şcoală? Ai ştiut ceva despre ceilalţi?

Cred ca am avut cinstea să fiu piua-ntâi la arestare. M-au

luat de acasă… Nu, nu-i adevărat. Confund cu a doua arestare.
De fapt, la prima am fost convocată în Rahovei. Rahova era – şi
mai este – un centru de anchetare important. M-am prezentat
deci şi dusă am fost. În momentul când portiţa de fier s-a
închis în spatele meu nu am avut presimţirea a ceea ce avea să
urmeze. Am aşteptat pe un culoar lung şi întunecos preţ de
câteva ore - un binecunoscut sistem de condiţionare psihică -
după care a început ancheta şi… am rămas. Luni de zile,
mama nu a ştiut nimic de mine.
Am intrat într-un birou mizeros. Murdăria şi urâţenia
locurilor făceau şi ele parte din condiţionarea psihică. Două
săptămâni mai târziu, aveam să trec printr-o anchetă foarte
dură. Într-un birou luminos, cu covoare persane. Un tip în civil
era aşezat în spatele biroului. Mi-a spus că ştie tot, dar vrea să
audă din gura mea. Mi-a cerut nume, nume: «Vreau nume!»
Pentru anchetat, a nu da nume devine o adevărată obsesie.
Între anchetă şi anchetator începe un fel de joc de-a baba-
oarba, fiecare încercând să ghicească cât şi ce ştie celălalt. Am
făcut lucrul cel mai stupid pe care l-am făcut în viaţa mea.
Voiam atât de mult să fiu o eroină! În film, Zoia suporta fără
un geamăt cele mai îngrozitoare torturi la care o supuneau
agenţii Gestapo-ului. Iar eu nu voi fi mai prejos. Drept care, i-
am spus anchetatorului: «Ştiu şi nu vreau să spun.» Cu
această frază deşteaptă am semnat, cred, arestarea mea şi,
probabil, a întregii echipe. Evident, până seara spusesem «tot».
21
 Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat
– o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora, dar trebuie să
pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng,
după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus
cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi,
plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri
prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai
simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se
înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este
îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două; eu,
doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.
Bineînţeles că le-am spus ce ştiam. Descopeream astfel că
nu sunt Zoia! Dar aveau şi nume pe care nu m-aş fi gândit să
le dau – de pildă, două dintre colegele mele de clasă, cu care
eram bună prietenă. Nu aveau nimic de-a face cu «activitatea»
noastră «subversivă». Au fost arestate şi li s-a dat drumul după
un timp relativ scurt - nu ştiau realmente nimic despre teribila
noastră «organizaţie». Un singur lucru nu au reuşit să ne facă
să recunoaştem, şi anume că am fi fost dirijaţi de străinătate,
mai precis, de americani. O asemenea declaraţie ar fi fost o
pleaşcă grozavă. Pe baza ei, ar fi avut posibilitatea de a înscena
un proces, în buna tradiţie a proceselor trucate ale epocii, şi ar
fi dovedit încă o dată că Occidentul capitalist vrea să sape etc,
etc. Mi se cerea, de asemenea, să mărturisesc că tata, fugit în
străinătate, ar fi luat contact cu mine, prin intermediul mamei.
Anchetele durau zile şi nopţi. Chiar dacă aveau toate datele,
continuau să înainteze pas cu pas, pândind momentul în care,
de nedormire ori de lehamite, deţinutul lasă să scape o
informaţie pe care până atunci reuşise s-o ascundă. Trebuia să
rescriem aceeaşi declaraţie de zeci de ori. Te aduceau într-o
stare de nebunie. Începi prin a nega «Nu, nu-l cunosc pe
cutare.» Şi te ţii tare. După câteva zile, vin şi îţi spun:
«Degeaba, cutare a recunoscut.» Şi îţi arată o declaraţie –
adevărată sau falsă… Din păcate, de multe ori e cea adevărată.
Înapoia biroului, tipii se schimbă. Mănâncă, râgâie, trag
vânturi, beau cafea, vorbesc la telefon cu nevestele sau cu

22
iubitele, în timp ce reflectorul îndreptat spre tine îţi arde ochii.
«Scoală-te!» Şi, cum ai mâinile legate la spate de spătarul
scaunului, te scoli cu scaun cu tot şi stai îndoit din genunchi
şi din şale.
Îmi aduc aminte de o confruntare pe care am avut-o cu unul
dintre băieţi. Ne puseseră cu faţa la perete, urmând să ne
întoarcem când ni se va da ordin. Ne-au întrebat: «Cine e
şeful?» Am răspuns amândoi odată «Eu!» şi ne-am întors cu
faţa, să ne privim. Eram amândoi într-un hal fără de hal –
parcă mă văd, cu bluza sfâşiată… Pe de o parte, fiecare din noi
voia să ia vina asupra lui pentru a uşura situaţia celuilalt şi,
pe de altă parte, mereu trăsnaia asta cu eroismul…

Aveai 16 ani. Cum puteai avea instinctul de

a-i păcăli pe anchetatori şi de a-ţi apăra
colegii? Ce s-a petrecut cu tine atunci?

Habar n-am. Eram destul de băieţoasă, unele din lecturile

mele erau în consecinţă, participam la toate jocurile violente
ale băieţilor. Ne băteam ca sălbaticii: indienii ne scalpau,
prizonierilor li se suceau mâinile la spate, odată mi-am plesnit
o pocnitoare pe mână ca să arăt ce grozavă sunt… În fond, în
puşcărie am păstrat acelaşi stil într-un mod care frizează
nebunia. Astăzi, cu tot ce ştiu, mă gândesc că, dacă ar fi fost la
Piteşti, într-un lagăr nazist sau în gulag, n-aş fi supravieţuit.
Atâtea trăsnăi am făcut în puşcărie! Unora le-a mers vestea.
Li s-au adăugat înflorituri. Nu ştiu din ce îmi veneau. Era
pesemne un sistem de apărare. În fond, chiar dacă sapi gropi
douăsprezece ore pe zi sau coşi la maşină până cazi din
picioare, în puşcărie eşti obligat la inactivitate, la imobilitate
spirituală - face parte din pedeapsă. Continuarea revoltei în
puşcărie este singura formă de «mişcare» posibilă. Cei care au
practicat-o au ieşit cu mai puţine sechele.

Te aflai deci în Rahovei. Cât ai stat acolo –

pentru că erai totuşi minoră?

23
 Am stat cam două luni. Pe lângă palme, cătuşe şi întrebări
repetate la infinit, anchetele erau agrementate de înjurături.
Am avut parte de o foarte bună şcoală şi de atunci îmi petrec
viaţa înjurând! Era prima oară în viaţa mea că auzeam
înjurături atât de complicate. Tutuiala era curentă, grosolănia
– deliberată, «am să-ţi fac» şi «am să-ţi dreg»… De Paşti şi
Dumnezei, şi «futu-ţi» nu mai spun… Lucrau în tandemul
clasic: anchetatorul rău, brutal, contracarat, chipurile, de cel
bun şi omenos («Dar nu se poate… Uite, e un copil, nu poţi să-i
faci asta.») După prima anchetă, am fost dusă într-unul din
subsoluri. Rahova, ca toate centrele de anchetă ale Securităţii,
avea subsoluri labirintice. Unele erau foarte murdare, altele
mai puţin, unele cu aer condiţionat, altele fără, şi niciodată nu
te găseai întâmplător într-unul sau într-altul. Prima mea celulă
nu avea geam. Lumina şi aerul – împuţit – veneau prin
ferestruica cu gratii de deasupra uşii. Murdăria era
inimaginabilă. Pe pat nu erau cearşafuri – doar o saltea pătată
de sânge şi de urină. Pereţii erau negri de jeg, râşcâiaţi de
plantonii care ştergeau astfel inscripţiile zgâriate de deţinuţii
de dinaintea mea. Domnea un miros înţepător de urină şi de
creolină. Am aflat mai târziu că oamenii erau aduşi aici special
pentru a-i uza. Stăpân al acestui hotel de lux era un
sublocotenent foarte brunet, supranumit «Snow White». În
fiecare zi intra în celule şi începea să bată. Celula mea era
ultima de pe culoar. Eram singură şi nu puteam comunica cu
nimeni. Auzeam ţipetele, loviturile, din ce în ce mai tare, mai
aproape. În fiecare zi îmi spuneam: «Azi va intra şi la mine.»
În acele zile de spaimă am avut norocul să aud o făptură
care mi-a vorbit omeneşte. Era un planton. Îşi făcea armata
acolo. Mi-a vorbit – foarte puţin, pentru că şi lui îi era frică.
Ceilalţi toţi lătrau. Bineînţeles, ni se luau şireturile, ceasul,
inelele, sutienul, cordonul, dar asta era fără importanţă pe
lângă lipsa pieptenului, a periei de dinţi, a unui prosop. Nu
aveam nimic. Doar fusta, bluza ruptă şi, în picioare, sandalele.
Nu aveam nici măcar o batistă cu care să mă şterg. Este de

24
neimaginat cât poţi suferi din pricina lipsei acestor obiecte
banale! Şi ei o ştiu. Totul e perfect controlat. A merge în
anchetă murdară, nepieptănată, iar pentru femeile mai în
vârstă, cu sânii căzuţi, cu părul pe jumătate vopsit, pe
jumătate crescut alb în timpul detenţiei, este atât de umilitor,
încât dintr-un foc rezistenţa scade. La început nu mai eşti tu –
până la urmă, te obişnuieşti. Izolarea este, de asemenea, un
lucru greu de suportat: cei care au stat astfel câte doi, trei,
cinci ani ar avea ce să ne povestească, dacă mai sunt în viaţă
şi întregi la minte! Eu nu am stat singură decât o biată lună.
(Mai târziu, mi se va întâmpla să stau trei luni izolată. Eram
de-acum o puşcăriaşă călită şi m-am descurcat bine.)
Într-o zi au împins în celula mea o doamnă în vârstă, nu mai
ţin minte cum o chema. Era îmbrăcată într-o rochie neagră şi
era posesoarea unui obiect preţios: o batistă. Îşi ştergea cu ea
sudoarea care nu înceta să i se scurgă pe faţă. Batista era
bordată cu negru – soţul ei murise de curând. Fusese arestată
pe când juca o partidă de cărţi cu alte băbuţe şi asculta
Europa Liberă. Plângea întruna. Am fost mulţumită: aveam de
cine să mă ocup. Era blândă şi mă căina că sunt prea tânără,
dar mă enerva puţin – prea se văita. Venea scursă de la
anchetă. Pentru a merge în anchetă, ni se puneau ochelari
negri şi ne ducea de braţ un securist, nu vedeam unde punem
piciorul. Cu timpul, am învăţat să încreţesc fruntea şi apoi să
ridic din sprâncene, aşa, ca să zăresc niţel pe dedesupt. Cu
timpul, am inventat fel de fel de şmecherii… Pentru femeia asta
de şaptezeci de ani, mersul cu ochelarii negri şi şuturile pe
care le încasa când nu călca bine pe scări erau de-ajuns ca s-o
dărâme complet. Au luat-o după zece zile şi nu am mai văzut-
o. Am întâlnit la Ghencea o altă băbuţă din grupul ei şi am
aflat că luase doi ani pedeapsă administrativă. Vom vorbi
despre acest tip de condamnare al cărei nume mi se pare foarte
sugestiv: pedeapsă.

Vom reveni. Aş vrea să te întreb un lucru: în

ce măsură erai conştientă de faptul că

25
 torţionarii tăi se aflau în ilegalitate, fie şi
numai pentru că erai minoră? Şi încă un lucru:
grosolănia lor – care, desigur, nu cunoştea
limite – era mulată pe faptul că erai o fată?

Nu, nu mă gândeam deloc la ceea ce este sau nu legal. Mi se

părea că suntem în război şi că ei se poartă ca unii care au
câştigat, şi deci au putere deplină. Grosolăniile… Acasă se
vorbea academic şi exista un fel de tabu pentru tot ce ţinea de
sex. Dar făceam mult sport (caiac, nataţie, participam la
concursuri sub un nume fals, căci al meu era de ruşine) şi
mediul sportiv nu este deosebit de rafinat. Asta m-a ajutat,
poate. Femeie sau bărbat, orice deţinut a suportat violenţe
verbale cu referinţe sexuale. În ceea ce mă priveşte, pe tot
parcursul puşcăriei, nu pot spune că am avut parte de
«atentate la pudoare». Plutea o tensiune în aer, cu toţi plantonii
care ne vedeau mereu goale la duş sau la toaletă. Agresiunea
sexuală era destul de ferm reprimată, cel puţin în perioada în
care am fost eu. Ieşea tocmai la iveală faimoasa experienţă de
la Piteşti. Bătăile şi torturile în închisori fuseseră oprite. Nu şi
în anchetă! Când am ajuns la Jilava, am auzit poveşti
înspăimântătoare despre bătăile zilnice pe care le încasau
înainte deţinuţii. Au fost cazuri de amor între securist şi
victima lui, însă, în general, se supravegheau între ei şi
asemenea cazuri sfârşeau prin arestarea securistului.
Să revenim la subsolul meu. La puţin timp după plecarea
bătrânei doamne - sunt foarte prudentă cu determinarea
timpului, pentru că sunt mulţi ani de atunci şi mi-e teamă să
nu greşesc-, am fost transferată într-un al doilea subsol. Am
hălăduit prin subterane şi am ajuns, cred, într-o altă clădire,
în secţia numită «La lanţuri». Celula mi s-a părut de o albeaţă
şi de o curăţenie orbitoare, cel puţin după mizeria şi
întunericul din cealaltă. Existau două paturi suprapuse, cu
cearşaf pe saltea. Nu exista geam şi nici aerisire. Aerisirea se
făcea prin uşa întredeschisă de un lat de palmă şi prinsă cu un
lanţ, de unde şi numele. De câte ori un deţinut se ducea sau se

26
întorcea de la anchetă, trebuia să închidem uşile. Ca să nu-l
mai vedem. Plantonul striga: «Închideţi uşileee!» Lanţurile
zornăiau, uşile pocneau, zgomotul îmi răsună şi acum în
urechi. Zi şi noapte, întruna. Pare un fleac, numai că sfârşeam
prin a nu mai putea să ne ţinem pe picioare de oboseală, ceea
ce ne făcea mai vulnerabile în anchetă.
Problema cea mai serioasă era mersul la toaletă – se numea
«program». «Programul» avea loc din şase în şase ore. Au fost
cazuri când li s-au pus deţinuţilor purgative în mâncare, nu au
fost scoşi la toaletă, nefiind ora programului, şi au fost
pedepsiţi pentru ca au făcut pe ei, lăsaţi cu hainele murdare…
«Închideţi uşileee!» Când ne venea rândul, ne puneau ochelarii
pe nas, plantonul ne apuca de braţ şi pas alergător, înainte,
marş! Uşa la closet trebuia să rămână deschisă. Nu erau
condiţiile ideale pentru a regla tranzitul intestinal! Plantonul
striga: «Mai repede, mai repede! Ce-ai mâncat de nu-ţi mai
ajunge?» Şi tocmai, de mâncat, mâncam puţin.
Câteva zile după ce mă mutaseră din primul subsol, a
început să mă doară gâtul. Pe urmă mi-au apărut răni în gură.
Infecţia s-a agravat, chiar şi supa o înghiţeam cu greu. M-au
mutat în altă celulă. Aceasta avea o fereastră şi trei paturi
suprapuse. O femeie se plimba în sus şi în jos, lovindu-se cu
palma peste frunte: «Ce mi-ai făcut, Nicule, ce mi-ai făcut tu,
Nicule!» Părul îi atârna pe spinare împletit într-o coadă subţire,
cenuşie. Încerca mereu să-şi răsucească un coc. I se luaseră
acele de păr şi îi era ruşine de pieptănătura asta de fată mare –
«Nu se cuvine», zicea. Soţul ei fusese acuzat de sabotaj pentru
că ar fi dat foc unei şure de paie. Prin ea am aflat prima oară
ce se întâmpla în sate – arestările, bătăile prin pivniţele
primăriilor… Eram slăbită şi îmi venea greu să mă urc sus, în
patul cel mai de sus, la care aveam dreptul, fiind cea mai
tânără şi ultima sosită. Era cumplit de cald acolo, sub tavan.
Aveam febră şi respiraţia îmi mirosea grozav, saliva îmi curgea
mereu din gură. Femeia cu coadă cenuşie plângea, se lovea cu
palma peste frunte şi mă bocea: «Moare fata, moareee!»
Continuau să mă scoată la anchetă şi îmi făcusem obiceiul

27
să respir pe gură şi să suflu spre anchetator, să-l trăsnească
mirosul… Îmi condiţionau plecarea la spital cu declaraţia că
suntem o organizaţie teleghidată etc, etc. Cu copiii
terminaseră, voiau să ştie cine este adultul care se ascunde în
spatele nostru (tata, mama, mătuşa). Într-o zi, anchetatorul m-
a pus să stau într-un picior, cu mâinile întinse în lături. Nu-mi
era tocmai bine. Suflam greu. Îl văd că ia vasul cu flori (da,
aveam şi flori în anchetă) şi îl duce la nas. I-am spus că nu apa
de la flori pute, ci gura mea. S-a strâmbat: «Ce scârboşenie!»
Abia m-am târât până la celulă, iar a doua zi n-am putut să mă
dau jos din pat. A fost o întreagă istorie. Colegele, săracele,
cereau mereu să vină un doctor. Şi, până la urmă, a venit.
Snow White, care era absolut şters şi nu părea să aibă vreun
rol în acest al doilea subsol, a venit să mă ducă în biroul în
care mă aştepta doctorul şi s-a repezit să-i şteargă un scaun.
Numai că doctorul m-a aşezat pe mine. Şi a fost o mică
victorie, deşi în halul în care eram… S-a hotărât spitalizarea
mea şi am plecat în câteva ore: «Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi
mişcă!»

28
 2. VĂCĂREŞTI

Tărgile cu morţi

Şi astfel am avut şansa să vizitez Văcăreştiul. Zic «şansă»

pentru că a fost dărâmat de Ceauşescu, nu mai există! «Şansă»
pentru că am avut parte aici de o impresionantă solidaritate
între deţinute, pe care, din păcate, nu am întâlnit-o peste tot.
Ei, Văcăreştiul era ceva extraordinar! Închisoarea celor de
drept comun, printre care erau uneori amestecaţi politici,
adăpostea între ziduri şi singurul spital pentru deţinuţi. Aici
am început să mă şcolesc întru puşcărie.
Doctorul Blidaru era un tânăr brunet, cu ochi mari, negri.
M-a consultat şi mi-a prescris un tratament relativ uşor, cu
badijonaje şi nişte pastile de nu-ştiu-ce, şi, mai ales, când am
putut iar mânca, am avut dreptul la un supliment de mâncare.
Eram, într-adevăr, cam la limită, nu puteam urca sau coborî
scara neajutată. Îmi era foarte frică să nu mă fi îmbolnăvit de
sifilis. M-am înzdrăvenit repede şi cred că după vreo zece zile
aş fi putut pleca. Voiam să mă întorc în anchetă: eram
obsedată de ideea că din cauza mea ancheta se prelungeşte
pentru ceilalţi. Aflasem între timp că în închisoare regimul era
totuşi ceva mai suportabil decât în beciuri… Dar doctorul
Blidaru (pentru a doua oară întâlneam, după micul planton,
un om), mi-a interzis să plec şi şi-a asumat riscul să mă ţină
încă trei săptămâni în spital.
Secţia de femei se compunea din trei sau patru camere cu
aproximativ opt paturi. Pline, bineînţeles, şi chiar cu câte două
bolnave în pat! Aici am cunoscut-o pe mama Leana. Era de
prin Câmpulung Muscel. Avea un sân complet scofâlcit,
retractat şi uscat. Cancer. Nu i se dădeau calmante! Avea ochii
verzi. Când începeau durerile, ochii i se abureau. Câteodată
gemea, nu voia să ţipe – «ca să nu vă sperii». Fusese bătută,
torturată, şi nu-şi denunţase bărbatul ascuns în munţi (dacă
29
nu mă înşel, făcea parte din lotul Arsenescu, cei ce până la
urmă fuseseră prinşi şi omorâţi). E momentul să spun că, în
cărţi şi în filme, lucrurile se petrec în aşa fel încât sfârşim prin
a ne închipui că oricine, cu un oarecare antrenament, ar putea
rezista ore întregi la tortură. Nu ştiu… Nu ştiu dacă ţine de
antrenament, de calităţi înnăscute… Realitatea… este de
nedescris. Cei puţini, cei foarte rari care tac până mor sunt,
poate, aleşii. Mai era la Văcăreşti maica Ionela. O fiinţă stranie,
diafană, cu ochi albaştri. Nu ştiam dacă e săracă cu duhul sau
foarte şmecheră. Amândouă, poate. Nu mânca nimic şi ne
spunea că se hrăneşte cu Sfântul Duh. Aş fi putut s-o şi cred
dacă n-aş fi văzut-o, din întâmplare, într-o noapte, ciucită pe
closetul turcesc, rontăind zahăr. Avea o figură de madonă şi
era bolnavă de tuberculoză. Mai târziu, Biserica a vrut s-o
canonizeze – nu ştiu dacă s-a obţinut sau nu. Ne arăta mâinile
ei albe, cu pete roşietice în palme. Pentru ea, erau stigmate…
Eram la sfârşitul verii, soarele era fierbinte şi căldura,
insuportabilă. Noaptea era şi mai rău… Noaptea soseau morţii.
Geamurile, vopsite cu alb ca să nu putem privi afară, dădeau
spre morgă. Le întredeschideam, deşi nu aveam voie, ne piteam
înapoia lor şi aşteptam. Doi câte doi, bărbaţi îmbrăcaţi în zeghe
duceau tărgile, pe care se legănau, în ritmul paşilor, alţi
bărbaţi goi. Goi şi scheletici. Îi înghesuiau în morgă. Într-o
noapte în care nu reuşeam să adorm de mirosul din cameră,
am ieşit pe culoar. Am schimbat câteva vorbe cu o gardiancă…
Nu-i plăcea să fie noaptea de serviciu: îi era urât şi frică de
morţi. Mi-a povestit că, nu demult, cadavrul unui deţinut
fusese dus, ca toate cadavrele, la morgă. Omul şi-a revenit. A
început să tipe, dar gardienilor le-a fost frică să se ducă să
deschidă morga. Frică de morţi… De vii, nu! Un zid ne
despărţea de secţia bărbaţilor. Cineva scobise o gaură la baza
lui. Dintr-un motiv sau altul, nu apucase să spargă până
dincolo. Am continuat şi am spart. Am putut astfel să trecem
bilete dintr-o secţie într-alta şi să ne şoptim ultimele ştiri.
Pentru asta, trebuia să ne culcăm în lungul zidului. Era
periculos. Dar dorinţa de comunicare a deţinutului nu are

30
margini.

31
 3. JILAVA

Valea Plângerii - condamnaţii la moarte

Plecând de la Văcăreşti, te îndreptai spre

Jilava. Aveai veşti şi despre această închisoare?

Deloc. Nu ştiam niciodată unde vom ateriza. M-am pomenit

într-o dubă în care erau câţiva bărbaţi cu faţa suptă, şiroind de
sudoare. Aerul era înăbuşitor. Ne-am şoptit câteva vorbe. Nu
puteam vedea afară… Jilava! Cum să descrii Jilava?! Am re-
văzut-o la televiziunea franceză după evenimentele din
Decembrie. Deţinuţii încercau să ne transmită mesajul lor, să
spună mai mult decât spuneau cuvintele, puţine, pe care le
rosteau. Erau flancaţi de o doctoriţă tânără… Mi-a amintit de o
alta la fel ca ea. Acum treizeci de ani, venise să mă «consulte»
în cursul unei greve a foamei pe care o făceam tocmai la Jilava.
Am fost mirată să văd o clădire galbenă, o clădire oarecum
normală, şi m-am întrebat de ce nu ni se arată cealaltă parte a
Jilavei, înfundată sub pământ, acea parte a închisorii datorită
căreia Jilava se bucură de o tristă celebritate. Oare ea le-a fost
arătată reporterilor? Sau a fost doar o vizită teleghidată?

Mai mult ca sigur, vizita bifa un punct din program, iar

programul bifa o temă. În general, filmulețele despre Jilava pe
care le-am văzut m-au decepţionat: câteva imagini care se
repetă, un comentariu de vizită turistică, totul lins-prelins, rece,
sec. Dacă pe mine m-au lăsat indiferentă şi aproape că m-au
plictisit, ce poate intui, simţi, înţelege cineva care abia află
despre ce e vorba? Mulţi mi-au spus: «Mai bine atât decât nimic.»
Eu una nu înţeleg «nobleţea» acestei resemnări.

E drept că, pentru un ochi neavizat, e greu de imaginat că,

sub pământul acoperit de iarbă, se află (sau, cel puţin, se afla
32
pe vremea mea) acoperişul puşcăriei. Jilava este un fost fort
vârât sub pământ. Totul se petrecea într-o groapă imensă.
Când ieşeam din celule pentru plimbare, nu vedeam decât
pereţii de argilă şi cerul aşezat deasupra.
N-aş fi în stare să fac un plan al Jilavei de atunci, căci
existau trasee foarte precise pe care eram duse. Secţia de femei
se compunea din patru celule. Ca să ajungi la ele, umblai
destul de mult pe fundul depresiunii şi, când te aflai în faţa
intrării, erai între maluri – pământul, lumea continuau foarte
sus, deasupra ta, excluzându-te. Apoi se mai coborau câteva
trepte. În stânga era o primă celulă, în fund – carcera, şi la
dreapta – încă trei celule. Mai departe – zidul, şi dincolo –
secţia bărbaţilor. Zidurile erau foarte groase – mai mult de o
jumătate de metru. Când am «vizitat» pentru prima oară Jilava,
mai erau priciuri. Geamurile – cu gratii, bineînţeles – erau
astupate de un fel de pâlnie din scânduri care lăsau aerul să
treacă prin partea de sus. Nu se deschideau niciodată. Nu
vedeam lumina zilei. Mai târziu au fost înlocuite cu obloane
grele.
Jilava avea ceva de puşcărie medievală – fantoma abatelui
Faria îmi dădea târcoale. Presupun că pereţii au fost revopsiţi
de atunci, dar orice fostă deţinută trecută prin Jilava păstrează
amintirea brâului de lalele căcănii desenat pe peretele văruit,
partea de jos fiind vopsită în negru. Cred că în celule erau
aproximativ patruzeci-cincizeci de femei. Numărul a fost
câteodată dublat.
Am intrat deci în celulă şi, după cuviinţă, am spus bună
ziua şi m-am prezentat. Primirea a fost rezervată. Ca în toate
puşcăriile din lume, ultimele sosite aveau cele mai proaste
locuri: lângă geam sau lângă tinetă. Ea, dânsa, dumneaei –
tineta – se afla într-un colţ. Dacă revin mereu la WC-uri şi la
tinetă, nu este dintr-o manie scatologică, ci doar pentru că ele
reprezintă una din marile probleme ale deţinutului. A umili
deţinutul prin imperativul funcţiilor sale fiziologice este uşor,
eficace şi amuzant. Un lucru este cert: eram obligate să ne
obişnuim a ne face nevoile în public. Cu indiferenţa animalelor.

33
Şi, iată, numai cu atât se obţinea deja un rezultat apreciabil…
În principiu, deţinutele de la Jilava erau în prevenţie şi
aşteptau să fie judecate, sau erau judecate şi aşteptau să plece
în alte închisori. Mai puţine erau cele care, ca mine, urmau să
se aleagă cu o pedeapsă administrativă. Erau şi cele «uitate» în
Jilava de câţiva ani, sub forma unui supliment de pedeapsă.
Dorina, de pildă, era de doi ani la Jilava: încercase să fugă
peste graniţă cu soţul ei, iar iugoslavii îi predaseră legaţi
românilor. Erau dese cazurile de acest fel. Dorina era bolnavă
şi uzată în anchete sălbatice. I se întâmpla să nu aibă putere
să se ridice pentru a ieşi la plimbare şi gardiencele o obligau să
iasă. Ne învârteam în cerc, cu mâinile la spate, sub lătrăturile
gardiencelor, şi nu aveam voie să vorbim. Deţinutele din cele
patru celule nu aveau voie să se întâlnească şi nici să se vadă,
aşa că erau scoase la plimbare pe rând. Rezultatul era că nu
ne gân-deam decât cum să comunicăm între noi. Şoapte, nume
strigate ca din întâmplare, câteodată strecurarea unui bilet
(extrem de periculos) – orice mijloc era bun pentru a intra în
contact cu «celelalte». Deţinutele mai vechi comunicau prin
bătăi în perete, existau tehnici diferite, am învăţat şi eu. Cele
foarte pricepute se foloseau de alfabetul Morse – erau excepţii.
În timpul plimbării, ne venea prin rotaţie rândul să scoatem
tineta. Gardiencele râdeau de se prăpădeau când, pe scările
abrupte, tineta era gata să se răstoarne şi stropi săreau pe noi.
Nu cu mult timp înainte, fostul director, Maromet, asista cu
plăcere la această operaţiune, mai ales în secţia de bărbaţi. Îi
lovea peste picioare cu bâta până cădeau. Apoi îi pedepsea cu
carcera. Şi carcera la Jilava nu era jucărie…
Tot în timpul plimbării ne spălam rufele la jgheabul la care
aveam voie să ne spălăm şi pe faţă. Într-o zi, îmi înmoi rufele în
jgheab. «Cap de oaie», o gardiancă blondă cu părul
«permanent», începe să urle la mine. Înţeleg că îmi interzice să
spăl. Întreb de ce. Îmi răspunde: «Azi e duminică!», chicoteşte şi
mă pune să-mi strâng rufele şiroind… Asta era mica ei
distracţie pe ziua respectivă! O dată pe săptămână eram duse
la duş să ne spălăm cu un săpun lichid care ne ardea pielea.

34
Din când în când ne duceam la spălătorie să spălăm izmenele
gardienilor. Ce naiba aveau de şi le umpleau în asemenea hal
cu rahat! Îmi pare foarte rău că jignesc Poliţia sau Securitatea
nu ştiu de cine ţineau ei, dar ori nu fi se dădea hârtie igienică,
ori nu ştiau s-o folosească. Ni se dădea un săpun care nu făcea
clăbuc. Ce putoare! Nu sunt sigură, parcă le spălam ciorapii…
Gardiencele fugeau şi rămâneam singure în aburul puturos.
Mai intrau ca să strige la noi: «Frecaţi, fire-aţi ale dracului, că
vă bag cu capul în zoaie!»
Şi totuşi, de fiecare dată când mergeam la duş sau la
spălătorie ne bucuram. Treceam întâi prin faţa «ferestrelor»
secţiei de bărbaţi. Oarbe ferestrele, astupate cu aceeaşi pâlnie
de scânduri. În spatele lor, bărbaţii pândeau vocile noastre şi
noi pândeam fiecare şoaptă, fiecare mesaj. «Andrei X, pentru
Irina X: 10 ani». Într-o zi, peste luni, într-o altă puşcărie, una
dintre noi avea s-o întâlnească pe Irina X şi astfel ea avea să
afle la cât era condamnat soţul ei. Fiecare mesaj transmis era o
mică victorie a noastră, a deţinuţilor. Drumul spre spălătorie
trecea apoi pe sub un fel de arcadă. Undeva la stânga se găsea
celula condamnaţilor la moarte. De câte ori treceam, îşi
zornăiau lanţurile. Era, poate, ultimul lor salut… Nu i-am
văzut niciodată. Undeva în apropiere exista o Vale a Plângerii.
Zic «o» pentru că sunt mai multe cu acelaşi nume. În Valea
Plângerii de la Jilava s-au făcut execuţii. Se vorbea mult despre
celulele de pedeapsă din secţia de bărbaţi. Deţinuţii stăteau în
beznă, cocârjaţi, şi apa curgea sub celule. Sper ca într-o zi să le
putem vedea, dacă nu vor fi fost sau nu vor fi distruse de cei
care au interes să şteargă urmele. Jilava ar trebui să fie deja
transformată în muzeu. De ce actualul guvern nu a arătat
toate acestea jurnaliştilor occidentali? Până la urmă, povestea
Jilavei tot se va scrie, povestea supravieţuitorilor şi a
fantomelor ei… Numele torţionarilor vor fi pronunţate. Cel
puţin să nu le mai dăm mâna când îi întâlnim pe stradă. Atât…
La Jilava, am luat pentru prima oară cursuri de engleză,
scriam cu o aşchie de lemn pe săpun. În atmosfera aceea atât
de apăsătoare, de ocnă grea, deţinutele găseau puterea

35
demnităţii. O măicuţă catolică oficia un serviciu religios,
femeile se adunau într-un mic grup şi se rugau. Sunt prudentă
în evocarea colegelor mele, căci există un pericol de
supraimpresie între ele care îmi revin în memorie din prima şi
din a doua detenţie. Şi totuşi, am întâlnit aici «lotul turc». Toate
fuseseră iubitele unui diplomat turc, unul şi acelaşi, acuzat de
spionaj. Veneau din medii sociale diferite şi – lucru dramatic –
unele erau măritate. Majoritatea erau tinere, frumoase.
Gardienii nu se sfiau să facă tot felul de glume grosolane.
Fetele din lotul turc aveau un soi de curaj, erau pline de viaţă
şi veselie… Iată că îmi apare în minte biata doamnă F. Când i-a
venit rândul să spele pe jos, a refuzat: «N-am fost crescută
pentru asta!» Fiecare dintre noi avea simpatii şi antipatii.
Puşcăria nu a schimbat niciodată pe nimeni în bine. În rău, da,
când reeducarea a fost făcută prin tortură. În celula mea de la
Jilava, lucrurile se petreceau aşa cum un idealist şi-ar putea
închipui că ele se petrec întotdeauna când victimele se află în
faţa aceluiaşi duşman. Rândurile se strângeau, încercam să
ocolim pericolul delaţiunii. Gardiencele erau nişte fiare. Afară
de una, un fel de dulap, poreclită «Buna». Îşi făcea meseria fără
să mai pună şi de la ea. Am găsit-o neschimbată când m-am
reîntors la Jilava.

Şi anchetele? Te mai scoteau la anchetă la

Jilava?

Pe mine, nu. Cazurile însă nu se asemănau, şi erau femei

care, cu moartea în suflet, plecau din nou spre centrele de
anchetă sau erau chemate pentru un complement de anchetă
în birourile Jilavei. Nu aveam niciun contact cu exteriorul şi
nici dreptul la pachete. Multe dintre noi abia dacă aveam o
cămaşă să ne punem în spinare – de altfel, zeghea era
obligatorie. Nu lucram. Zilele erau lungi şi monotone. Canalul
şi alte lagăre de muncă au fost mortale pentru mulţi deţinuţi.
De asemenea, douăsprezece ore de muncă, în ateliere, puteau
fi cumplite. Dar şi inactivitatea este o pedeapsă, un coşmar.

36
Aveam sentimentul că eram îngropate de vii. Şi chiar eram.

Ştiai ceva despre ce avea să te aştepte la

Ghencea? Informaţiile circulau între voi?

Da. Cele mai vechi făceau chiar pronosticuri pentru viitorul

meu. Vorbeau mai mult despre Mislea, cu teamă, dar şi cu
dorinţa de a ajunge acolo. Mislea era un «terminus» pentru cele
condamnate prin judecată. Se gândeau că eu nu voi ajunge la
Mislea. Nu s-au înşelat decât pe jumătate. Şi apoi, într-o zi, am
auzit zgomotul zăvorului, fiecare a ascuns ce avea de ascuns
(un ac din coadă de perie de dinţi, o jurubită cu fire trase din
cearşaf, o figurină modelată din pâine şi săpun), gardianca a
intrat, şi, de data aceasta, era pentru mine. «Cantacuzino, ia-ţi
boarfele şi mişcă!» Fraza asta am auzit-o de zeci de ori, spusă
pe toate tonurile: neutru, nerăbdător, dispreţuitor. Alte daţi,
lătrată şi întărită cu un pumn în coaste.

37
 4. GHENCEA

Centru de triere. Prostituate, hoaţe şi politice

Barăci cât vedeai cu ochii… Secţia de femei era relativ

redusă, în baraca noastră eram vreo trei sute – trei sute
cincizeci de «suflete». Cam o pătrime erau prostituate şi hoaţe.
Şi, deodată, îmi răsare înaintea ochilor alcoolica cimitirelor. Îşi
petrecuse viaţa printre şi în cavourile pe care le jefuia. Era
liniştită şi tristă: n-avea ce bea. O lume «pitorească», aş spune
azi… Cele mai multe purtau zeghea, deşi portul ei era facultativ
la Ghencea. De cum veneau, îşi vindeau hainele pe ţigări. Nu
aveau familii sau familiile le renegau, deci nu primeau pachete.
Aveau condamnări mici şi uneori erau liberate chiar de la
Ghencea. Aici moneda de schimb era ţigara. Bursa – căci era o
adevărată bursă, fluctuantă, depindea de numărul de pachete
care erau sau nu erau admise în incinta centrului. Raţia de
pâine era cam de 200-250 g, în funcţie de ce se mai fura la
bucătărie. Când pachetele se mai răreau, un sfert de pâine
valora două ţigări. Când se îndeseau, sfertul se urca la zece
ţigări.
Priciurile se întindeau pe două etaje, de o parte şi de alta, pe
toată lungimea barăcii. Cele ocupate de prostituate se aflau în
a doua jumătate, către tinetă. Frumoase sau urâte, stăteau
moţ, îmbrăcate în zeghe sau cu ce le mai rămăsese din vechea
garderobă. Bidgica - madama, tanti-domnea ca stăpână
absolută peste ele. Detaliu important, Bidgica avea un nas
enorm, gros, cu porii deschişi şi cu un neg în vârf! Acest neg
era supus unui tratament special. Una din protejatele Bidgicăi
îşi smulgea un fir de păr şi îl lega strâns la rădăcina negului.
După vreo săptămână, negul se usca şi… cădea. Drumul era
astfel deschis pentru viitorul neg care îşi şi iţea capul. Tanti
Bidgica era – fusese – proprietara a trei bordeluri. Unul de
38
clasa a treia, în Crucea de Piatră, altul de clasa a doua, «pentru
funcţionari», şi ultimul de clasa întâi, pentru «domni».
Clasificarea îi aparţine. După liberare, am descoperit că unii
dintre bărbaţii din vechea generaţie o cunoscuseră pe Bidgica
şi frecventaseră stabilimentele ei. Hârdăul (capacitate mare),
care ne folosea drept tinetă în orele când nu aveam dreptul să
ieşim din baracă, se găsea într-un fel de vestibul. Dimineaţa se
forma o coadă înaintea uşii, cam în dreptul priciului pe care
stătea lungită tanti Bidgica, în timp ce fetele o scărpinau în cap
şi la tălpi. Făceau comentarii despre noi, ne măsurau în fel şi
chip, ne dădeau note şi se distrau grozav. Am avut – prietena
mea din copilărie (o găsisem la Ghencea, arestată pentru că
dansase cu logodnicul ei pe discuri dinainte de război,
condamnată sub acuzaţia de cosmopolitism), Marina Stolojan,
şi cu mine – o propunere serioasă din partea madamei să
venim la ea după liberare, ca să ne ia la clasa întâi. Cred şi eu:
eram cele mai tinere! Având în vedere ce am pătimit după
liberare ca să-mi găsesc de lucru, îmi pare rău aproape că nu
am reţinut această propunere…
Un alt personaj important din viaţa mea la Ghencea a fost
Frusina. Fusese cândva o «fată» de-a Bidgicăi. Cu vârsta, se
reciclase hoaţă, hoaţă de soi. Se angaja bucătăreasă şi, cu
prima ocazie, golea casa. Ţinea la Marina şi la mine. Veghea
asupra noastră ca un fel de înger păzitor, cam îngrijorător, dar
nu ne-a decepţionat niciodată. Ne-a dispărut odată o pereche
de chiloţi «moartea pasiunii» – era iarna, de, le trebuia mult
timp să se usuce… În general, era o problemă să-ţi usuci
rufele, aveai toate şansele să rămâi fără ele. Ne-am plâns
Frusinei şi chiloţii au reapărut. Am revăzut-o pe Frusina vreo
zece-cincisprezece ani mai târziu. Îmbrăcată într-o haină de
blană, se plimba, cuminţică(?), împreună cu soţul şi copilul.
Ma era şi Edith, care recita poemele lui Baudelaire. Prostituată,
tuberculoasă, morfinomană, deşteaptă, interesată, mincinoasă
şi sentimentală, pricepută mânuitoare a sufletului celorlalţi şi
chiar a propriului ei suflet. Şi n-aş vrea s-o uit pe «Bulgăraş de
Aur», mai ales că se află în centrul unei aventuri… – să zicem

39
«aventuri». Pot spune că la Ghencea am simţit câteodată un fel
de… legătură prietenească, ce se încropea pe neaşteptate între
unele deţinute politice şi unele prostituate…

Crezi că această «solidarizare» a

prostituatelor cu politicele se baza pe faptul că
şi ele erau victime ale noului regim (casele de
toleranţă fuseseră desfiinţate), şi deci se
simţeau «mai apropiate» de destinul vostru?

Făceam faţă aceluiaşi duşman, comunismul. Da, dar pentru

motive diferite. Şi solidaritatea, dacă de solidaritate poate fi
vorba, rămânea fragilă, artificială… Bulgăraş de Aur urma să
se libereze. Se punea însă o problemă: îşi vânduse de mult
toate hainele şi zeghea cu care era îmbrăcată trebuia să
rămână la magazie. Cum nu putea pleca în pielea goală, risca
să mai rămână la Ghencea până ce, vânzându-şi raţia de
pâine, ar fi găsit o cârpă de pus pe ea. Politicele i-au propus s-o
îmbrace pe gratis şi au întrebat-o dacă ar fi de acord să ducă
veşti familiilor. Bulgăraş de Aur avea păr… de aur, cârlionţat,
era bine făcută şi i se rupea de tot. A promite nu-i stârnea
niciun fel de stare sufletească. A acceptat toate mesajele. Erau
scrise pe bucăţi de pânză tăiate din cearşafuri, cu creionul
chimic furat dintr-un birou. Cea mai mare parte a mesajelor
nu avea nimic subversiv sau politic. Una din prietenele mele îi
scria soţului ei, despre care aflase că umblă aiurea, s-o
aştepte. Mamele care îşi lăsaseră copiii mici închişi în casă
când fuseseră arestate le cereau rudelor să se îngrijească de ei
etc. Noi ne numeam deţinute politice, dar multe dintre noi nici
măcar nu erau, în sensul adevărat al cuvântului. Puţine aveau
o ideologie sau ceva asemănător. Ne făcuserăm vinovate de mai
nimic şi de te-miri-ce. Mesajul meu se compunea mai ales din
sfaturi despre cum şi prin ce şmecherii se pot trece în pachete
anumite lucruri interzise: de pildă, lanolină într-un tub de
pastă de dinţi. Ne crăpa pielea pe mâini din cauza frigului şi a
malnutriţiei, dar crema era interzisă. O frază de înaltă ideologie

40
tot strecurasem, ce-i drept: «Trăiască libertatea. Vin
americanii!» Nu prea credeam ce proclamam. Gândeam să-i
dovedesc astfel mamei că nu mi-a căzut moralul. Bucăţelele de
cârpă scrise au fost fie cusute în turul chiloţilor «moartea
pasiunii», fie vârâte în tivul fustei dăruite Bulgăraşului de Aur.
Treabă complicată, laborioasă. Fiecare a făcut-o în ascuns –
domnea încrederea! În fine, burduşită de mesaje, Bulgăraş de
Aur a pornit-o pe drumul libertăţii, îi mai pusesem la gât o
cruciuliţă verde, sculptată din coada periei de dinţi. Să i-o dea
mamei. Nu aveam cuţit, desigur – lucram cu un mâner de
lingură ce fusese ascuţit pe piatră. Toată lumea urmărea
înaintarea Bulgăraşului spre poartă, spre ieşire. Prin telefonul
fără fir, am aflat că ar fi trecut cu bine de percheziţie.
Dezinformare voită ori nu. Contrainformaţia ne-a parvenit cu
câteva minute înainte să vină să ne ia. Nu ştiu ce s-a
întâmplat, dacă Bulgăraş de Aur a fost denunţată sau dacă ne-
a turnat. Douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore după, a
fost totuşi liberată!
Ajungem aici la un episod de care îmi place să-mi amintesc.
«Îmi place» e un fel de a spune… Noi toate, cele care
trimiseserăm mesajele, am fost în anchetă, la poartă, în
birouri. Ofiţerul Crăciun ştia să dozeze brutalitatea cu o
aparentă «umanitate». Se zicea că îi tăbăcea în bătăi pe bărbaţi.
M-am trezit în biroul lui, aşezată la o masă. Aveam în mână un
toc cu peniţă, înaintea mea o călimară şi pătrăţica de cârpă cu
mesajul, scris – habar n-am de ce – în franţuzeşte. Poate dintr-
o secretă şi multvinovată dorinţă de «încifrare». Trebuia să
traduc ceea ce scrisesem. Am început imediat să înşir fel de fel
de aiureli. Îmi amintesc perfect de prima frază: «Dragă mamă,
gândul meu se îndreaptă către tine şi dorul zboară…» Tot
înşirând, îmi băteam capul cum să fac ca să nu dau în vileag
micile noastre şmecherii legate de primirea pachetelor. (Ţin
bine minte multe «reţete», fel şi fel de combinaţii pentru a
îmbogăţi aportul caloric al alimentelor admise şi, iată, nu-mi
vine nici acum să le dau în vileag. Cine ştie, poate mai sunt
folosite…) Zoia Kosmodemianskaia, modelul meu de eroism, ar

41
fi înghiţit biletul – dar cum să înghiţi o bucată de cârpă? Mă
cam lălăiam. Crăciun s-a pus pe înjurat. Şi, Dumnezeule, în
biroul acela cenuşiu şi trist, de sub un dulap-clasor a ieşit un
şoarece. Zâna cea bună, poate! Alerga mărunt spre uşă.
Locotenentul Crăciun şi un alt ofiţer care mă tot ameninţa cu o
vână de bou s-au repezit la vânătoare. Ţipau ca nişte muieri
isterice şi ţopăiau prin încăpere, clasoarele se clătinau… Mi-am
zis că nu trebuie să pierd momentul şi am răsturnat călimara
peste cârpă. S-a făcut albastră… Şoarecele n-a fost prins,
cerneala se scurgea prin tot biroul… Ţipete, înjurături… Eram
prostită de spaimă, mi-am vârât mâna pătată cu cerneală în
buzunar, să nu se vadă! Eram foarte mulţumită de mine.
Ofiţerul «cel rău» m-a apucat de gât şi a ridicat vâna de bou –
am crezut că îmi sosise ceasul. Crăciun s-a interpus, m-a tras
de păr şi m-a lovit cu o riglă peste degete. Celălalt turba. M-am
mirat că am scăpat atât de ieftin. Dar, de fapt, era de-abia
începutul.
A venit directorul Ghencei, au ţinut sfat şi am fost trimise
toate înapoi la baracă. Nu pentru multă vreme. Ne-au izolat în
camera de gardă a unei barăci neocupate. Eram şapte sau opt.
Camera era goală, cu o sobă fără foc. Un geam era spart. Luna
ianuarie – afară, totul îngheţat bocnă. Ne-au aruncat nişte
saltele. Le-am înşirat pe jos. Pedeapsa trebuia să dureze câteva
săptămâni. Cuprindea şi înjumătăţirea raţiei alimentare: 100 g
de pâine pe zi, o jumătate de gamelă de zeamă neagră, zisă
«cafea», câteva linguri de zeamă sărată, zisă «supă», şi tot atâta
arpacaş. Foarte bun regim de slăbire! Apa îngheţată în gamele.
Nu ne dăduseră voie să ne luăm hainele groase. În timpul
nopţii, o camaradă şi cu mine am ieşit pe geam, ne-am târât pe
burtă până la cealaltă baracă, unde colegele ne-au dat ce au
putut. A trebuit să ne şi întoarcem, încărcate, tot pe brânci.
Din miradoare, reflectoarele nu încetau să măture cei câţiva
zeci de metri care despărţeau barăcile. Au urmat zile grele. Şi,
într-un fel, extraordinare. Cu două excepţii – o fată care era
bulimică (dacă poate fi vorba de bulimie în asemenea condiţii!
De fapt, suporta mai greu foamea decât noi, celelalte) şi o a

42
doua care devenea din zi în zi mai vineţie şi a sfârşit prin a
cere, în zadar, să fie scutită de pedeapsă, toată lumea a fost la
înălţime. Este un procentaj-record, mai ridicat decât în viaţa de
toate zilele.
Din două în două zile, locotenentul Crăciun, însoţit de
director, venea să ne întrebe dacă ne simţim bine în
«vilegiatură». Fiind cea mai tânără, nu arătam prea rău în
comparaţie cu celelalte, cărora faţa, mâinile şi picioarele
începeau să li se umfle. Unele se făceau cenuşii la faţă, altele
se brăzdau roşu. Noaptea, ca să nu îngheţăm, făceam
gimnastică… Locotenentul Crăciun mă întreba: «Cantacuzino,
cum te simţi?» Demonul eroismului gratuit nu-mi dădea pace:
«Foarte bine!» Crăciun rânjea: «Păi, dacă foarte bine, atunci mai
staţi!» Colegele au hotărât să mă machieze. Mi-au făcut
cearcăne sub ochi cu funingine luată de la soba rece, iar buzele
mi le-au dat cu oxid de zinc (una din ele avea o bubă), ca să fie
mai palide…
În vremea aceea, oricât de absurd ar putea părea, fusese
numită o comisie de revizuire a dosarelor. Scopul era
desfiinţarea pedepsei administrative. Această revizuire a durat
vreo trei ani. Pentru unele deţinute a fost dramatic, căci a dus
la reluarea anchetelor, câteodată şi a torturii. Se urmărea
obţinerea de noi elemente din care să se poată încropi procese,
şi deci merge la o condamnare prin judecată. Pentru altele a
ieşit bine şi au fost liberate ceva mai devreme. Astăzi, când tu,
Mariana, vorbeşti de legalitate, mă întreb unde începea şi unde
se sfârşea legalitatea pe atunci… Când comisia a sosit la
Ghencea, gardienii au încercat să ne facă focul în sobă. Erau
să ne asfixieze: soba scotea fum şi, cum puseseră ceva
cărbuni… În ajun, geamul spart fusese înlocuit de o echipă de
deţinuţi, sub supravegherea gardienilor. Toată săptămâna
ninsese şi zăpada se adunase pe podea. Şi iar am avut norocul
unui episod frumos: bărbaţii ne-au aruncat pâine, deşi ei
sufereau mai mult de foame decât noi! Nu ne-au vorbit însă,
riscau o pedeapsă grea. Comisia a venit să vadă fiarele. Apoi au
dat ordin să fim scoase de acolo pentru reanchetare. Unele

43
dintre noi se clătinau pe picioare…
N-aş vrea să părăsim Ghencea fără să vorbim de domnul
director Apostol. Domnul Apostol era un bărbat scund, rotofei,
brunet, cu pielea unsuroasă, pe care l-am întâlnit câţiva ani
mai târziu la Romarta. Intrasem să cumpăr gabardină pentru
nişte pantaloni pe care urma să-i croiesc eu însămi soţului
meu. L-am recunoscut imediat pe domnul Apostol. Şi el pe
mine. Mi-a zâmbit de departe şi, iluminat de dragoste faţă de
clienta ce eram, mi-a scos gabardină de sub tejghea. L-au
întâlnit şi alţi foşti deţinuţi. Ani de zile a fost vânzător la
Romarta. Îi servea pe toţi cu o minunată «servilitate». Am scris
o schiţă despre această întâlnire – va fi, poate, publicată într-o
zi. Şi una despre o întâmplare pe care trebuie neapărat s-o
povestesc… Era noaptea de Crăciun şi fiecare pregătea ce
putea: tort din pâine înmuiată în «cafea» şi frecată cu
suplimentul de marmeladă economisit pe multă vreme (oficial,
primeam 50 g pe săptămână, dar în realitate erau multe grame
lipsă). Cele care primeau pachete mai făceau câte o cinste: cu
cacao, de pildă. Se formau bisericuţe, se lansau invitaţii de la
prici la prici. Absolut din întâmplare, în seara aceea s-a nimerit
să ne întâlnim la spălător Bulgăraş de Aur (asta era, evident,
înainte de afacerea cu mesajele), Ileana nu-mai-ştiu-cum, o
ardeleancă foarte demnă, arestată din cauza fraţilor ei
legionari, şi cu mine. Ne spălam de zor cu apa îngheţată.
Spălătorul avea o acustică bună şi nu ştiu cum s-a făcut că am
început să cântăm colinde. Deodată, uşa s-a deschis şi a intrat
răcnind locotenentul Crăciun. N-am avut timp să ne punem
mai nimic pe noi. Îmi aduc aminte că eram cu picioarele goale
în galenţi. Direcţia: la carceră! Fiecare puşcărie are propria ei
concepţie despre carceră. La Ghencea, carcera era o simplă şi
temută gheretă (cum au miliţienii în faţa ambasadelor), extrem
de eficace. Aşezată în plin soare, vara, se încingea cuptor
(odată au pus înăuntru vreo zece ţigănci, care atâta s-au
zbătut, că au răsturnat ghereta şi aşa le-au lăsat). Iarna, se
transforma într-un congelator, în picioare, aveam loc toate trei,
dar de aşezat, numai câte două odată. Oricum, era prea frig ca

44
să putem sta fără să ne mişcăm cât de cât. Deasupra noastră
era un mirador. Îl auzeam tropăind pe soldatul de gardă. Totul
era alb de zăpadă. Chiciura strălucea pe sârma ghimpată care
despărţea barăcile femeilor de cele – numeroase – ale
bărbaţilor. Era o noapte de Crăciun frumoasă. Am reînceput să
cântăm, ca să ne încălzim şi să nu ne dăm bătute… Bulgăraş
de Aur făcea vocea a treia, avea un timbru cald. După primele
două colinde, bărbaţii ne-au răspuns. Vocile lor – zeci, sute –
se înălţau în noaptea îngheţată… Aş vrea să ne oprim o clipă…
Cântăm pe rând – când ei tăceau, noi preluam… În mirador,
soldatul nu mai tropăia, nu se mai mişca… Am cântat aşa… o
oră? Două, poate… Dar stările de graţie nu durează prea mult.
Bărbaţii au tăcut. Se întrerupseseră brusc. Ne-am dat seama
că se întâmpla ceva. Apoi, în ferestruica gheretei, am văzut
mutra domnului Apostol. Veniseră cu toţii şi locotenentul
Crăciun, o întreagă echipă. Erau cârmiţi, trăsneau a băutură.
Au dat uşa în lături şi ne-au strigat că suntem lăturile
societăţii şi că or să ne lase să crăpăm… Erau întărâtaţi: «O să
vă strivim ca pe nişte viermi.» Se dezlănţuiseră – totul putea să
basculeze dintr-o clipă în alta. Până la urmă, au plecat. Ieşită
din starea de graţie, Bulgăraş de Aur a început să strige, să se
vaite şi să se roage, cerând să fie dusă în baracă. Ilenei şi mie
ne era ruşine. Bărbaţii avuseseră curajul să cânte cu şi pentru
noi, iar acum asistau la o revărsare de laşitate. Lui Bulgăraş de
Aur puţin îi păsa de demnitate: cerea iertare şi se jura că nu
mai face… Exasperaţi de urletele ei, gardienii au sfârşit prin a
o scoate din gheretă. Pe noi ne-au scos tocmai dimineaţa. În
baracă, fetele ne-au frecţionat, ne-au învelit în pături. Am
tremurat ore în şir. Există, desigur, un Dumnezeu al
deţinuţilor care, din timp în timp, îşi permite să facă o faptă
bună. Niciuna din noi nu s-a îmbolnăvit. Cam atât despre
Ghencea.

Ai putea să-mi spui care era compoziţia

socială a politicelor?

45
 Mai întâi şi întâi, erau nevestele oamenilor politici din
partidele tradiţionale, cele mai multe având ca singură vină
aceea de a fi soţiile lor… (Noi, cele tinere, nu ştiam mare lucru
despre aceste partide, PNŢ şi PNL.) Ni se păreau puţin închise,
rigide. Le admiram pe unele pentru demnitatea lor. Altele ni se
păreau prea supuse. Erau şi ţaţe printre ele. Iar noi le păream,
probabil, ridicole şi smucite. Îmi amintesc de o doamnă cu
părul cenuşiu, calmă, discretă – peste ani aveam să-l cunosc
pe fiul ei, criticul Nicolae Manolescu, de care mă leagă şi azi
prietenia.

Anii trec, drumurile se despart şi, când le vine vremea,

prieteniile se desfac.

N-am uitat-o nici pe doamna Macovei. Soţul ei fusese

ministru doar câteva zile, în nu ştiu ce guvern. Fusese
condamnată la doi ani. Au chemat-o în faţa procurorului din
comisia de revizuire ce fiinţa în camera de gardă a barăcii.
Deodată, am văzut-o că se întoarce val-vârtej. Avea ochi
albaştri copilăroşi. Era îmbrăcată cu o rochie neagră. Alerga
printre priciuri întrebând: «Ştie cineva când a fost soţul meu
ministru? Vă rog, ştie cineva…» încerca mereu să-şi îndrepte
pălăriuţa cu voaletă – o avea pe cap când o arestaseră şi nu se
mai despărţea de ea – pusă strâmb pe părul alb. Şi plângea…
Mai era o nevastă de ministru – acesta, destul de cunoscut.
Nu-i voi spune numele, dar voi spune povestea. Doamna
ministru avea probleme intestinale grave, cu risc de ocluzie.
Ceea ce nici nu era de mirare, după cum vom vedea mai
departe. Obţinuse astfel privilegiul de a se putea folosi de un
irigator personal. O dată în plus, eram pedepsită şi nu aveam
drept la pachet. Nu mai ştiu ce făcusem – poate, în urma
poveştii cu mesajele. Din zăpăceală, un caporal care nu era la
curent mi-a dat totuşi pachetul trimis de mama. Convinsă fiind
că locotenentul Crăciun, aflând isprava, avea să mi-l confişte,
am invitat două prietene şi ne-am pus pe mâncat. Am înfulecat
într-o clipită toate cele cinci kilograme. Şi într-o clipită ne-a
venit rău. Mă umflasem ca o viţică scăpată în lucernă!
46
Speriată, o deţinută medic s-a repezit până la doamna în
chestiune, explicându-i că era pericol de moarte. Şi doamna…
a refuzat să ne împrumute preţiosul obiect! Multă vreme nu m-
am putut uita la ea. Locotenentul Crăciun a venit, într-adevăr,
dar prea târziu…
Mai erau la Ghencea profesoare, învăţătoare, soţii de
intelectuali, de foşti negustori, femei de la ţară… Toate mari
duşmance ale poporului! Da, şi cele care se iubiseră cu străini,
acuzate de spionaj sau – cu aceeaşi acuzaţie – pentru că
frecventau biblioteca Institutului Francez. Cine era acuzat că îl
citeşte pe Sartre lua doi ani. În fine, multe femei se regăseau la
Ghencea, cum am mai spus, din întâmplare şi învăţau cu
încetul meseria de deţinută politică. Grea meserie!
Câteodată alunecau spre nebunie. Erau mânate de grija
pentru copiii lăsaţi pe mâini străine. La anchete erau deseori
şantajate cu copiii: «Dacă nu spui, îţi luăm copilul.» Mai rău,
au fost cazuri în care au fost puse să asculte înregistrări cu
ţipete de copil – li se spunea că din cauza lor copiii sunt bătuţi.
Altele şi-au văzut copiii în lacrimi prin uşa lăsată înadins
întredeschisă spre biroul vecin… Actriţe (una dintre ele primise
în pachetul venit de acasă, în plină iarnă, o rochie de mătase!)
… maici.
Eram multe, venite de prin toată ţara. În celelalte puşcării,
unde pedepsele erau mai grele, se făcea de la sine un soi de
selecţie, nu neapărat în ceea ce priveşte calitatea umana, dar
cel puţin în ceea ce priveşte conştiinţa politică. Printre altele,
am regăsit-o la Ghencea pe maica Ionela. Îşi continua vocaţia
de sfântă. Viaţa era grea pentru ea, nu avea posibilitatea să se
ascundă ca să mănânce (la Ghencea nu exista niciun colţişor
unde să nu fii supravegheat. În mod voit sau nu, aveai
întotdeauna o privire fixată asupra ta: prieten sau duşman?).
Maica Ionela era nevoită să ronţăie sub pătură. Drama ei era
că, deşi sfântă, se afla, în mod nedrept, supusă aceloraşi
necesităţi ca noi, simple muritoare. Ca să nu meargă la tinetă
sau la latrină, la dracu’ în praznic, în fundul curţii, făcea pipi,
tot sub pătură, într-o cutie de conserve. Se găsea câte cineva

47
să ia cutia, călduţă, şi să i-o verse. Mărturisesc, nu am făcut-o
decât o dată. La a doua solicitare m-am zbârlit. Poate părea
rizibil, dar, prin frumuseţea ei diafană şi prostia ei divină,
maica Ionela adunase câteva credincioase. Nu ştiu ce le spunea
- criza mea religioasă se sfârşise de mult, pe la unsprezece ani,
- psalmodiau împreună rugăciuni, timpul trecea şi speranţa
pâlpâia. A obţinut chiar un rezultat spectaculos. Pe priciul de
sus, în jumătatea dinspre tinetă a barăcii, locuiau două surori
prostituate. Pe una am uitat-o. Cealaltă era grasă şi urâtă.
Frecventa cu asiduitate cercul de credincioase al maicii Ionela.
Într-o dimineaţă – trebuie să fi fost iarnă de vreme ce aşteptam
încolonate pentru «număr» în baracă, şi nu afară-, fata, rămasă
sus, cocoţată pe prici, a ridicat mâna şi ne-a binecuvântat. Cu
o voce tragică şi faţa şiroind de lacrimi, ne-a vorbit despre
suferinţă, păcat şi vedenii sfinte. Scena era impresionantă.
Vorbele ei nu aveau niciun răsunet în inimile noastre, poate
fiindcă nu era credibilă. Totuşi, iată, n-am uitat-o… În mod
ciudat, maica Ionela obţinuse dreptul de a-şi păstra straiele de
maică pe tot timpul detenţiei. Era singura în această situaţie
şi, fără îndoială, o întrebare se impunea: de ce şi contra ce?
Alte trei măicuţe, scunde, parcă ieşite din aceeaşi ştanţă, se
luptau pentru supravieţuire. Aprig. Nu se deplasau decât toate
trei împreună, ca legate cu aţă. Una din ele era stareţă.
Primeau pachete şi «vindeau» ţigările, la cursul cel mai ridicat,
pe pâine: am cumpărat odată o ţigară pe o raţie… Şi, din
pricina lor, poate, am păstrat întotdeauna o distanţă faţă de
«intermediarii» lui Dumnezeu. Uneori, în baracă răsuna un
răcnet de leu. O biată femeie intra în criză de epilepsie. Abia
dacă o puteam ţine câte cinci-şase. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu
ea…
Groaznice erau latrinele la Ghencea! Tineta nu folosea decât
de seară, când ne închideau în baracă, până după numărul de
dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem câte două, cu un
par trecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era
periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce
hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de-o

48
parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne
împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe
politice plăteau prostituatele (în haine, ţigări sau pâine) ca să
ducă hârdăul în locul lor când le venea rândul. Era normal
pentru cele în vârstă. Mărturisesc, din partea celorlalte însă,
mi se părea şocant… E drept, ambii parteneri ai acestui târg îşi
făceau interesul, nu despre asta e vorba. Cu Marina şi cu
prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor. Ne plăcea mai
ales versul care proclama democraţia maţului, acelaşi şi cu
aceleaşi funcţii la o prinţesă dalbă sau la o c… de tractir.

Natura asta le-a făcut pe toate

Că pentru gură avem pe bucătar,
Pe croitor, să ai ce pune-n spate,
Iar pentru cur făcu pe căcănar.

Trageţi la pompe haznaua s-o goliţi

Şi cui nu-i place să ne pupe unde ştiţi.
Trageţi la pompe, să pută împrejur
Şi cui nu-i place să ne pupe drept în cur

Şi ca nimic să nu se irosească
Din tot ce-n lume este-atât de bun,
Vin căcănarii ca să ne golească
Şi cântecul tot mai voioşi şi-l spun:

Trageţi la pompe haznaua s-o goliţi

Şi cui nu-i place să ne pupe unde ştiţi.
Trageţi la pompe, să pută împrejur
Şi cui nu-i place să ne pupe drept în cur.

De vei mânca fazan sau icre negre,

De vei mânca cârnatul Trandafir,
De eşti prinţesă dalbă ca o floare,
Te caci la fel ca curva de tractir.

49
 Trageţi la pompe haznaua s-o goliţi
Şi cui nu-i place să ne pupe unde ştiţi.
Trageţi la pompe, să pută împrejur
Şi cui nu-i place să ne pupe drept în cur.

O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau

şapte găuri în formă de triunghi (pentru 250-300 de femei) –
astea erau latrinele! Uşile se bălăngăneau – oricum, nu se
închideau niciodată, afară era coadă. Coşmarul nostru era să
nu se rupă scândurile şi să cădem în hazna. Se spunea că ar fi
fost un caz. Odată instalată pe triunghiul tău, prostituatele şi
ţigăncile începeau să te încurajeze: «Screme-te, doamnă, fă, că
vin la tine!» etc. Bună şcoală, ale cărei binefaceri le voi măsura
mai târziu la Malmaison, unde am fost obligată să practic acest
exerciţiu sub ochiul interesat al plantonului. Pe atunci nu-mi
dădeam seama ce probleme fizice – de cele morale să nu mai
vorbim! – li se puneau femeilor în vârstă. Mersul la latrină era
o adevărată aventură! Uneori izbucneau bătăi…
În fond, prin lipsa de omogenitate a deţinutelor şi numărul
de femei care se supravegheau, se pândeau 24 de ore din 24,
Ghencea deţine un record de promiscuitate. Mi se pare că în
alte puşcării, chiar în cele cu un regim mai sever, nu am
resimţit această dilacerare a individului. În aceste condiţii, era
firesc ca turnătoria să fie în floare.

Cred că trebuie să deosebim turnătorii din afară (cei liberi) de

cei dinăuntru (din puşcărie). Dar există deosebiri şi între
turnătorii liberi din vremea lui Gheorghiu-Dej şi cei de pe vremea
lui Nicolae Ceauşescu.
De ce toarnă turnătorii liberi de pe vremea lui Dej? Din
aproape aceleaşi motive pentru care turnau colaboratorii SS-ului
din ţările ocupate: mai întâi, ca să se protejeze, pe ei şi pe ai lor,
ca să nu ajungă la puşcărie, să scape cu viaţă, să le meargă mai
bine decât celorlalţi; adeseori şi pentru a-şi satisface o
ranchiună, pentru a se răzbuna sau a pune mâna pe un lucru la
care jinduiau şi care nu se putea obţine decât eliminându-i
proprietarul (o cameră în apartamentul comun, de pildă). Unii
cad cu siguranţă pradă intensei, irepresibilei dorinţe de a sluji,
50
 indiferent pe cine, doar cu folos să fie, un folos cât de mic.
De ce toarnă turnătorii liberi din vremea lui Nicolae
Ceauşescu? Cum ţara întreagă devenise o vastă puşcărie, ei
toarnă din motive similare celor dinăuntru, numai că, fiind
liberi, nu se simt păgubiţi. Sufletul şi-l vând, dar li se pare că
apropierea de putere merită târgul. Şi preţul delaţiunii e mai
ridicat: el poate merge de la obţinerea unui apartament la o
plecare în străinătate, la avansarea în post, la glorie, la bani, la
locuri în casele de odihnă, la căpătatul unui buletin de
Bucureşti pentru provinciali, la nenumărate privilegii mai mici
sau mai mari, dar niciodată neglijabile.
E deprimant să te gândeşti că au fost mulţi. Ne putem consola
cu faptul că i-au trebuit vreo cincizeci de ani Franţei să admită
că, în timpul ocupaţiei germane, fiecare familie îşi avea
deopotrivă rezistentul şi colaboratorul ei. Adică un rezistent la
cel puţin un colaborator. Sub Ceauşescu, ceea ce merită să se
numească «rezistenţă», în forma ei clasică, demonstrativă, nu
mai exista. Subzista, poate, forma ei camuflată, «cuminte», mai
puţin periculoasă: «rezistenţa interioară». Câţi turnători pentru
câţi rezistenţi interiori?
Turnătorii dinăuntru, din închisori (lăsându-i deoparte pe cei
de la Piteşti – martiri şi criminali, criminali şi martiri, dresaţi
prin tortură pentru a deveni la rândul lor torţionari care scapă
judecăţii omeneşti, din punctul meu de vedere), sunt cei mai
păgubiţi. Ei sunt adevăraţii loseri. Libertatea şi-au pierdut-o
oricum, acum îşi vând sufletul pe mai nimic: pentru o gamelă de
arpacaş în supliment, ceva ţigări, un pachet de alimente mai
puţin dijmuit, un vorbitor în plus, alte mici avantaje. Cred că
esenţială pentru ei era legătura «camaraderească» pe care şi-o
creau cu omul puterii (comandantul închisorii, al lagărului sau o
altă persoană căreia turnătorul îi dădea raportul), ceva nu
departe de «sindromul Stockholm». Turnând, deţinutul ieşea din
masa victimelor, deţinea şi el o fărâmă de putere: hotăra dacă va
vorbi sau nu despre cutare, dacă acela va fi sau nu pedepsit,
aruncat în carceră sau mai rău. Vorbind vrute şi nevrute despre
colegii lui, se apropia de centrul puterii, se simţea apărat, se
închipuia egalul celui care-l asculta.

Domnea o suspiciune generală. Dacă una din noi era

convocată la birou prea des, bănuielile se şi porneau. Din
51
păcate, rareori se întâmpla să avem dovezi incontestabile. Nici
afară din puşcărie nu am putut să-i arătăm pe toţi turnătorii
cu degetul. Până la urmă, ne simţeam mereu vinovate: şi dacă
ne înşelăm? Unii fac o singură turnătorie în toată viaţa lor. Alţii
nu se mai pot opri şi devin profesionişti. Unii au făcut-o în
schimbul unui pachet, alţii pentru un paşaport! Pământul e
mare şi îi rabdă pe turnători. La Ghencea a fost însă o regină a
turnătoriei. Vorbesc despre ea fără remuşcări. După liberare, a
avut mare căutare. Veneau la ea şi mai-marii regimului, şi -
insondabilă e natura umană! – foste deţinute care ştiau bine ce
hram poartă. Laila era ghicitoare profesionistă. Avea fizicul
meseriei într-un mod caricatural: scundă, neagră, ochi de
tăciune, mâini mobile, de vrăjitoare. Şi-a făcut meseria şi în
puşcărie. Era mieroasă, serviabilă, oferea ţigări, îşi ţesea
pânza…
O dată sau de două ori pe săptămână, un caporal venea să
strige lista de condamnări. Se încoţopenea în centrul barăcii şi
începea să strige. Pocea numele şi nu eram niciodată sigure
cine are trei şi cine cinci ani pedeapsă. Într-o zi, mi s-a părut
că îmi aud numele strigat. Condamnare: patru ani! Da, despre
mine era vorba. Am fost jignită: nu-mi trecuse încă «eroismul».
Ce, nu meritam şi eu cinci ani, maximul? Începea aşteptarea
plecării. Spre Canalul Dunăre-Marea Neagră sau spre un alt
lagăr de muncă.

52
 5. PIPERA

Ferma Roşie -munca la câmp

Cum ai plecat totuşi din Ghencea?

Răsuflând uşurată… Devenise de nesuportat. Un infern.

Prietena mea din copilărie plecase, nu ştiam că fusese
eliberată. Primisem o lecţie aspră. Descoperisem că una din
prietenele noastre comune, în care aveam încredere totală, era,
de fapt, turnătoare! Eram cam deprimată şi am fost aproape
fericită să mă urc din nou într-o dubă. Cel puţin, se mişca
ceva… Şi avea să se tot mişte o bună bucată de vreme! Ferma
Roşie era cu adevărat o fermă şi a mai funcţionat multă vreme
– se lucra şi cu muncitori liberi. Mă întreb dacă nu mai există
şi azi sub un alt nume. Lagărul era la o oarecare distanţă de
fermă. Barăcile înconjurate de sârmă erau dominate de
nelipsitele miradoare. Astăzi, am putea pune locuitorilor din
satele de lângă Pipera – care au mai rămas!, ca şi locuitorilor
de aiurea, întrebarea care li s-a pus nemţilor din anumite sate:
«Şi nu bănuiaţi chiar nimic?» întrebare răuvoitoare, căci,
oricum, tot n-ar fi putut să ne ajute, ba ar fi sfârşit prin a
ajunge înapoia sârmei ghimpate.
Eram între două şi patru sute de deţinute: politice,
prostituate şi mici delincvente. În ziua sosirii noastre în lagăr
am avut dreptul la discursul comandantului. Ne-a spus că nu
e om rău de felul lui, dar că ştie să fie al dracului şi va fi fără
milă faţă de orice tentativă de evadare. Parcelele de câmp pe
care le lucram erau delimitate de pancarte pe care scria cu
litere strâmbe, roşii: ÎMPUŞCAT FĂRĂ SOMAŢIE! Pentru noi,
politicele, nici pomeneală de evadare! Unde să ne ducem? La
rude sau la prieteni pe care să-i vârâm astfel direct în ghearele
Securităţii? Şi aşa membrii familiilor noastre – presupunând că
nu fuseseră, la rândul lor, arestaţi – suportau represalii din
53
cauza noastră (mama fusese dată afară de peste tot, nimeni nu
voia s-o angajeze). Evadarea era însă absolut imposibilă la
Pipera. Două hoaţe au şters-o. Le-au prins câteva săptămâni
mai târziu.
Am despre Pipera o amintire însorită – la propriu, nu la
figurat – pentru că era vară. O vară uscată. Deşteptarea era la
patru dimineaţa. În pas alergător mergeam la spălat – patru-
cinci robinete pentru toată omenirea –, apoi fuga la «cafea» şi
încolonarea. Coloana o lua pe jos câţiva kilometri buni. La ora
şase eram pe câmp. Lucram până la ora optsprezece, cu o
pauză de o jumătate de oră pentru masă. Nu era strop de
umbră. Câmp cât vezi cu ochii, şi dă-i şi sapă, dă-i şi sapă, dă-
i şi prăşeşte. Erau puţine femei de la ţară printre noi – multe
erau trimise la Canal. Iar noi, orăşencele, nu prea ştiam să
ţinem sapa în mână. Am fost întotdeauna o manuală: dovadă,
ţin stiloul în mână! O fi de necrezut, totuşi, n-am făcut decât
nişte băşici superficiale, care s-au vindecat repede. Unele
făceau adevărate răni. Se infectau, ca şi arsurile de soare pe
braţe şi pe spate. Tot nu aveam dreptul la vreo cremă – produs
de lux burghez. Cerşeam ulei şi seu rânced pe la bucătărie. Am
văzut cazuri de insolaţie, de leşinuri, dar cât am fost eu la
Pipera, n-a murit nimeni.
Mâncarea era mai bună decât cea care ni se dăduse până
atunci şi, mai ales, aveam legume. Când mergeam la recoltat
ceapă, o crănţăneam cu pâine (600 g raţia pe zi). În principiu,
era interzis. Gardienii închideau ochii. Nu erau violenţi. În
schimb, munca era grea. Culesul roşiilor, plăcut într-un fel –
ne îndopam pe rupte -, ne spetea. Trebuia să ridicăm lăzi de 40
de kilograme. Slăbănoagelor li se dădea voie să fie câte două
pentru o ladă. Apa fierbea în bidoanele de aluminiu lăsate în
soare. Pentru unele dintre noi, Pipera o fi fost ceva groaznic, ce
ştiu cu… După Jilava şi Ghencea, eu îmi amintesc de Pipera ca
de o… competiţie, o bătălie fizică. Vedeam soarele, cerul,
vedeam oameni liberi, civili. Ce-i drept, mai mult din spate. La
început - nu înţelegeam de ce –, cum ne zăreau, îşi strângeau
catrafusele şi o întindeau. Bine, le era frică, dar chiar aşa? Am

54
avut explicaţia printr-un inginer agronom care a avut curajul
să-mi vorbească: li se spusese că suntem hoaţe. Săpam o
latrină (iar latrina!) şi eram tocmai în fundul gropii. M-a
întrebat ce am făcut. Răspuns: «Organizaţie subversivă
contrarevoluţionară.» A rămas cu gura căscată. Până la urmă,
m-a crezut. Îmi aducea ţigări - lucru destul de periculos pentru
el, puteau să-l zboare, asta în cel mai bun caz.
Culesul mazării nu era nici el o treabă prea uşoară: stăteam
îndoite rău din şale. Dar, mai la urma urmei, bunii şi străbunii
noştri munciseră aşa sute de ani, într-un ritm ceva mai
omenesc însă. Am avut o zi memorabilă în livada fermei, la
culesul cireşilor. M-am căţărat până sus, pe crengile cele mai
înalte, şi mi-am pus cireşi în urechi. Gardienii strigau la noi -
moale – să nu mai mâncăm.
N-aş vrea să dau o imagine prea idilică despre Ferma Roşie.
Când se pornea ploaia, ne bălăceam în noroi până la genunchi.
Mi s-a întâmplat să mă întorc din drum ca să iau în spinare o
bătrânică: n-avea putere să se descleieze din noroi! Aveam
normă, iar cele care nu o îndeplineau primeau mâncare mai
puţină. Ne ajutam – nu toate şi nu întotdeauna. Mai era o fată,
cam de vârsta mea, ceva mai mare. Venea de la ţară şi lucra
foarte repede. Se întorcea pe rândul celor care rămâneau în
urmă şi le ieşea înainte. Am oarecari îndoieli asupra calităţii
muncii noastre. Nu ştiu dacă îi păsa cuiva de treaba asta. La
prăşit mai scoteam şi sfeclă, nu numai buruiană.
Începuserăm să primim pachete. Mama se descurca bine,
ajunsese meşteră în «camuflarea» produselor interzise.

Mama îmi aducea numai lucruri de care aveam realmente

nevoie. Târziu am înţeles cât de greu i-a fost în acei ani. Ca
multe femei din generaţia ei, nu avea nicio calificare – înainte de
război, puţine erau femeile cu meserie, rostul majorităţii era să
se mărite şi să-şi vadă de casă. Înainte de naţionalizarea
Uzinelor Malaxa – undeva după Bariera Vergului-, mama fusese
secretară. O duceam greu. De la cantina uzinei, foarte ieftină, ne
aducea sufertaşul acasă, bunicii mele, Annie, care locuia cu noi,
şi mie. Îl căra în tramvai, care avea atunci capătul la Bariera

55
 Vergului. De la uzină mai avea de mers cam două staţii pe jos,
apoi drum lung, în picioare, în tramvaiul ticsit, până la staţia din
dreptul Străzii Roma. Făcea asta zi de zi. După naţionalizare, au
dat-o afară. S-a recalificat desenatoare tehnică – se pornea
industrializarea şi era nevoie de desenatori tehnici. După
arestarea mea, a fost dată afară. A vândut lucrurile din casă la
talcioc. A găsit iar de lucru, dar când au aflat de mine, au dat-o
din nou afară. Mai avea, săraca mama, şi o soră fugită în
străinătate: era deci un balaur cu trei capete care trebuia strivit.
Până la urmă – cred că după liberarea mea -, a găsit de lucru
(fusese infirmieră pe front în timpul războiului) la un spital TBC
din afara Bucureştiului. Se scula la 4 dimineaţa, lua trenul din
Gara de Nord ş.a.m.d. Se lupta ca o leoaică pentru noi, iar eu,
prea preocupată de adolescenţa mea, nu eram destul de
conştientă. Lucrurile mi-au devenit mai clare abia după ce am
ieşit din puşcărie – să zicem că «îmbătrânisem». Atunci n-am
avut altceva în cap decât să-mi găsesc de lucru ca s-o ajut. Şi nu
prea mi-a reuşit.

Astfel, chioară de somn, într-o dimineaţă, pun pasta de dinţi

direct în gură şi simt un gust ciudat: consumasem «dopul» de
pastă de dinţi şi ajunsesem la lanolina. Asta da bucurie!

Aveaţi drept de vizită din partea familiei?

Aici, la Pipera, am revăzut-o pentru prima oară pe mama. Aş

vrea să evităm efuziunile sentimentale. Vorbitor propriu-zis nu
exista. Mama era de-o parte a sârmei ghimpate, eu de cealaltă.
Gardienii la stânga, la dreapta, înapoia şi înaintea noastră, în
miradoare, peste tot. Pachetul a fost deschis în faţa noastră,
plinea – tăiată în sferturi, cuţitul – înfipt în marmeladă. Nu s-a
furat însă nimic (la Ghencea, gardienii dijmuiau pachetele şi
răsturnau toate una peste alta – de exemplu, zahărul peste
făină). Numai după ce m-am liberat, peste vreo doi ani, am
aflat prin câte trecuse mama ca să ajungă la mine. Câte
cercetări a făcut ca să mă găsească!
A venit cu autobuzul, nimeni nu avea maşină pe atunci.
Autobuzul se oprea la câţiva kilometri de lagăr, aşa că o luase
56
pe jos prin praf (drumul nu era asfaltat), cărând o valiză grea,
plină cu haine groase. (Şi cât aveau să-mi fie de necesare
pentru următoarele două ierni grele!) Alte rude de deţinuţi o
însoţiseră pe mama. Soţi, neveste, fii şi fiice. După luni de
despărţire, după interogatorii… Noi ne pregătiserăm pentru
această… ieşire în lume. Mă frecasem pe buze cu o cârpă roşie
umedă, care mi le înroşise puţin. Ne spălaserăm şi ne
pieptănaserăm… De-o parte şi de alta a sârmei ghimpate, ne
străduiam să zâmbim, ne şopteam: «Vor veni americanii, nu
mai ţine mult…» Şi pe urmă… gata. Mama a întins mâna prin
sârma ghimpată ca să mă atingă. A retras-o şi s-a zgâriat, a
curs puţin sânge şi… Îmi pare rău, e cam dulceagă scena,
stropită cu apă de trandafiri… Îmi aduc bine aminte, mama şi-
a dus mâna la buze…
Iată, asta era Pipera. N-a fost cel mai rău. Eram obosite de
muncă, dar sentimentul de moarte fizică şi psihică de la Jilava
se risipea în cele patru vânturi ale câmpiei…

Împliniseşi 17 ani?

Cred că da. De vreme ce culegeam mazărea şi roşiile, şi

soarele ne ardea, eram în vară, vara anului 1953, un an după
arestarea mea. Am plecat de la Pipera înainte să înceapă
Festivalul Internaţional al Tineretului, care în anul acela a avut
loc la Bucureşti. Dintr-un motiv care îmi scapă, toate
elementele considerate periculoase (şi – ah, ce mândrie! –
făceam şi eu parte dintre ele) au fost împinse cât mai adânc în
sistemul penitenciar, mutate în puşcării înconjurate de ziduri.
Le-o fi fost teamă de vreo evadare? De o indiscreţie a
jurnaliştilor? Bucureştiul era aproape. Numai că, în acei ani,
cine din Occident voia cu adevărat să ştie ce se întâmpla în
ţările supuse regimului comunist?

Situaţia era, desigur, urmărită de guvernele şi politicienii

ţărilor europene, dar starea de spirit a popoarelor occidentale nu
era nicidecum favorabilă aflării adevărului despre Est. Cetăţenii
acestor ţări, mai ales cei ai Franţei – abia ieşită din război, din
57
oroarea nazistă-, mânaţi de intelectuali naivi sau interesaţi,
aflaţi în căutarea unui ideal care să le înlocuiască pe cele
pierdute, se agăţaseră de cel al «viitorului luminos» anunţat de
comunism. Ici-colo se ridicau voci ce denunţau înşelătoria, dar
nu le asculta nimeni. Dintre cei care se grăbiseră să adere la
Partidul Comunist Francez (PCF), unii puţini – s-au răzvrătit
relativ repede, alţii au aşteptat Revoluţia din Ungaria din 1956,
invadarea Cehoslovaciei, imolarea lui Palach sau, mai târziu,
invadarea Afganistanului ca să-şi rupă carnetele de partid. În
1980, când am ajuns în Franţa, am mai găsit destui fideli ai
comunismului, oameni ferm convinşi că doar nepriceperea celor
care îl aplicaseră dusese la dezastru. Mulţi socialişti ţineau un
discurs asemănător, deseori în limba de lemn binecunoscută
nouă. Oricât de ciudat ar părea, adepţi ai acestor idei există şi
azi. Şi e chiar mai ciudat să vezi câte un estic privind visător în
gol şi murmurând: «Ar trebui poate încercat altfel…» Nu puţini
sunt cei care dau ca bun exemplu China de azi, care e pe cale de
a reuşi monstruoasa îngemănare a comunismului cu cel mai
sălbatic capitalism.
În 1996, după apariţia versiunii franceze a acestei cărţi (care,
la cererea Editurii Seuil, a purtat titlul Les Annees volées şi s-a
prezentat ca o relatare, iar nu sub formă de interviu), am fost
invitată la câteva întâlniri cu publicul, printre care şi la una
organizată de Asociaţia Creştină pentru Abolirea Torturii (ACAT).
A venit multă lume, mi s-au pus zeci de întrebări. La un moment
dat, un bărbat de culoare, mai în vârstă, a spus: «Am citit în
carte că aţi confecţionat în închisoare corturi pentru Festivalul
Internaţional al Tineretului din 1953.» Da, aşa a fost. Şi mi-a
căzut cerul în cap la liberare, când am aflat că veniseră atunci la
noi mulţi tineri străini care se distraseră bine şi găsiseră că totul
era minunat, unii scriseseră în ziare cât de fericită era viaţa în
România comunistă. Mă întrebasem atunci cine erau acei tineri,
cum de nu văzuseră totul şi, dacă văzuseră, de ce au minţit.
Domnul acela frumos, cu părul alb şi pielea de culoarea cafelei,
s-a ridicat în picioare şi a spus apăsat, ca să se audă în toată
sala: «Eu am fost unul dintre aceia. Am văzut câte ceva, în ciuda
supravegherii, dar n-am vrut să cred, am preferat să închid
ochii. Pentru această orbire, astăzi, în faţa tuturor, vă cer
iertare.» În sală se lăsase o linişte grea. Eram amândoi foarte
emoţionaţi. A fost un moment sublim. Ne-am îmbrăţişat. Mai
58
 târziu n-am putut să nu mă gândesc la cei care au murit fără să
fi avut şansa de a trăi un asemenea moment. M-a luat un val de
tristeţe rea şi mi-a venit în minte o expresie din tinereţe:
«Pardon, cu capul spart!»

Nu ştiu dacă au golit lagărul. Fapt este că am plecat cu un

convoi destul de mare, numai politice. Am avut noroc să
nimeresc la Pipera, şi nu la Popeşti-Leordeni. Deţinutele care
se întorceau de acolo ne spuneau că la Pipera e pension. La
Popeşti-Leordeni, femeile ridicau diguri pentru irigaţii. Cărau
pământul cu roaba şi făceau un fel de terasare. Lucrul
continua şi iarna, pământul îngheţat trebuia spart cu
târnăcopul… Mai era şi Dumbrava-Roşie, puşcărie cu foarte
proastă reputaţie. Sunt şi altele pe care nu le ştiu, le menţionez
cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte, cu o speranţă
încăpăţânată că, într-o zi, cineva (de fapt, ar trebui o echipă) va
face cercetări serioase asupra lagărelor şi puşcăriilor din
România.

Despre Canal ştiaţi ceva?

Sigur că ştiam. Însă informaţia cea mai precisă am avut-o la

Mislea, unde am întâlnit-o pe Gabi Moţa. Lucrase pe un şlep.
Aruncase blocuri de piatră în Dunăre pentru diguri. Îşi scuipa
plămânii, de aceea o transferaseră. Nu cred că ne-am
simpatizat, nici nu ne-am văzut prea mult, dar am fost izbită
de forţa încrâncenată care o anima. Era firavă şi albă ca un
cearşaf.

Deci de la Pipera ai plecat la Târgşor.

Felul în care tot trec dintr-o puşcărie într-alta, ca şi cum ar

fi unica preocupare a vieţii mele, îmi dă impresia că în toată
vremea aceea am fost, de fapt, deghizată în deţinută. Şi, în
ciuda afirmaţiilor tale, continui să mă îndoiesc de interesul pe
care îl prezintă povestea mea… Dar, fiindcă suntem «pe drum»,
aş vrea să spun câte ceva despre dubele care mă tot cărau de
59
la o puşcărie la alta. Erau de două feluri: cu sau fără celule
individuale. Ultimele erau cele mai rele: adevărate cuşti pentru
fiare, cu o temperatură insuportabilă atât iarna, cât şi vara. În
general, nu prea vedeam afară. Cea în care m-am aflat plecând
de la Pipera făcea excepţie. Traversam Bucureştiul. În drum
spre gară, am zărit strada şi oamenii de pe stradă. Ce straniu
sentiment, să vezi oamenii umblând normal, fără cătuşe şi fără
o privire pentru duba care trecea pe lângă ei! Acelaşi sentiment
ar trebui să-l aibă morţii, dacă se mai întorc din când în când
să ne viziteze… Câte «fantome» ca noi nu au traversat astfel
oraşele ţării! Şi nu erau numai dubele, erau şi ambulanţele, şi
furgoanele pe care trecătorii citeau «PÂINE» – «Ia uite», îşi
ziceau, «ne aprovizionează». Şi maşinile negre cu perdeluţe şi
cu deţinutul culcat pe bancheta din spate (ochelarii negri pe
nas), între doi civili. Deţinutul uneori însângerat…
Noi am coborât din dubă la gara de mărfuri – Basarab, cred.
Oamenii se uitau la noi, privirile lor erau la fel de triste ca ale
noastre. Înaintea vagoanelor – din afară păreau a fi vagoane
pentru vite – m-am simţit ca într-un film. Gardienii, enervaţi de
încetineala cu care ne mişcam – aveam, prosteşte, impresia de
a fi protejate prin prezenţa oamenilor liberi. Ne loveau în
spinare cu paturile puştilor. Dar gardienii nu erau nemţi, ca în
filme, ci români de-ai noştri. Bunica mea spunea: «Românul
are suflet blând şi luminos» (lucru ce a fost încă o dată
strălucitor demonstrat de mineri!). Ne-am urcat în vagon şi am
constatat că avea celule. Nu-mi mai dau bine seama de
numărul persoanelor pe care le puteau conţine. Vreo opt-zece.
Îmi aduc însă bine aminte de dificultatea de a ne mişca şi de a
respira. Şi de lipsa de apă. Când am cerut, ni s-a răspuns: «Cu
cât beţi mai puţin, cu atât vă p… i mai puţin.» Logic, nu? M-am
aşezat pe locul meu, pe banchetă, şi am simţit că mă împunge
ceva. Ridicându-mă, am văzut un ţumburuş. Şi ne întoarcem
din nou la nenorocitul de maţ, pe care noi vrem mereu să-l
umplem, iar el vrea mereu să se golească! Stăteam aşezată pe
capacul closetului. Ce de acrobaţii a mai trebuit să facem când
o apuca pe vreuna din noi! Având în vedere distanţa redusă ce

60
desparte Bucureştiul de Târgşor, călătoria noastră s-a
desfăşurat într-un timp-record: vreo douăsprezece ore. Am
aşteptat mult undeva între linii. Muncitorilor feroviari pe care i-
am zărit le-am strigat că suntem politice şi le-am aruncat
bilete…

61
 6. TÂRGŞOR

Lucrul pe bandă. Marile criminale

Sosirea noastră, noaptea, la Târgşor, a fost spectaculoasă.

Soldaţi, câini, reflectoare. «Mişcă! Mişcă!» Detaliile le-am
pierdut, în afară de unul singur. Ne-au pus să ne culcăm pe
burtă lângă calea ferată. Am crezut că vor trage asupra
noastră. Sau că vor da drumul la câini. Nu-mi aduc aminte de
această spaimă. Cred că nu prea mai aveam putere să ne fie
frică. Bătrânica pe care o cărasem în spinare la Pipera era
culcată în spatele meu. De fapt, nici nu o văzusem. I-am simţit
mâna – mă strângea de gleznă – şi i-am recunoscut vocea: «Nu
te mişca»…
Nu mai ştiu dacă am plecat cu camionul sau pe jos. Dar ştiu
bine ce am găsit la Târgşor… Mai întâi, o parte din colege, mai
bune şi mai rele, pe care le lăsasem la Ghencea. Printr-unul
din misterele birocraţiei penitenciare, fuseseră transferate
direct aici. Sufletul deţinutului are şi el cotloanele lui ascunse.
Regăsirea a fost cu veselie! Clădirile principale ale Târgşorului
– dormitoarele, sala de mese, carcera, vorbitorul, infirmeria –
erau dispuse în pătrat şi închideau o curte imensă, fără un
pom, fără un fir de iarbă. O parte din viaţa deţinutelor, când
nu lucrau sau nu dormeau, se petrecea în această curte. Un fel
de pasaj ducea spre ateliere şi, practic, nu ieşeam niciodată din
ea. Din cele două dormitoare care ocupau aripa din stânga,
unul era ocupat de politice şi celălalt, de dreptul comun,
delincvenţă mijlocie. Între cele două dormitoare se afla – ghici
ce? – closetul turcesc. Vom reveni.
Dormitoarele din aripa dreaptă erau ocupate de criminale de
tot soiul. Şi de marile criminale. Astfel am avut onoarea s-o
cunosc pe «Danielle Darrieux»: un chiştoc de femeie, foarte
fină, poreclită astfel din cauza ochilor ei albaştri şi a formei
arcadei lor, amintind de cea a actriţei. Danielle Darrieux avea
62
117 crime recunoscute la activ, în complicitate cu soţul ei. Se
duceau prin gări şi propuneau găzduire la un preţ redus unor
cupluri de tineri. Pentru cei care acceptau, călătoria ajungea la
terminus. Era condamnată la 25 de ani sau pe viaţă – ce
importanţă mai avea… Veneau mereu amnistii pentru
criminale. De multe ori se alegeau doar cu jumătate din
pedeapsă. Danielle Darrieux surâdea şi ne spunea că abia
aşteaptă să iasă ca s-o ia de la început. O văd şi pe muierea
aceea uriaşă, plină de veruci pe faţă. Era atât de urâtă, încât
îmi sărise în ochi. O întreb pe una mai veche din Târgşor: «Ce-a
făcut?» Colega îmi răspunde: «Crimă pasională». Mă uitam la
uriaşă… şi eu care îmi închipuiam că doar oamenii frumoşi se
pot omorî din dragoste! Nu se mai termina învăţatul despre
cum merge lumea… Şi ce pasiune devoratoare trebuie să fi
avut ea pentru soţul ei, căci, după ce l-a omorât, şi-a invitat
socrii la masă şi le-a gătit ficat prăjit. Ficatul soţului…
În ateliere, deţinutele confecţionau saltele sau lucrau pe
bandă la maşinile de cusut. Maşinile – ca tancurile, femeile mai
în vârstă sau cele bolnave cu greu le urneau. Lucram în două
schimburi a câte 12 ore. O echipă de noapte (18-6) şi una de zi
(6-18), cu rotaţie săptămânală. Am cusut corturi (au folosit la
cazarea tineretului din lumea întreagă!), halate pentru medici,
pufoaice pentru armată… Echipa de noapte o ducea cel mai
greu. N-aveam nicio clipă de răgaz, şi mai era şi norma. Ca şi
la Pipera, dacă norma nu era îndeplinită, raţia de mâncare se
reducea substanţial. Îmi amintesc de «Căţeaua cu dinţii de
fier». Gardiancă. Avea toţi dinţii din gură puşi, din viplă. Când
se făcea frumoasă ca să se dea cu zgaibaracele în sus cu vreun
gardian undeva, pe saltelele din fundul depozitului, îşi freca
dinţii de viplă cu scrum de ţigară. Luceau splendid!
Responsabila atelierului era Lila – deţinută, legionară. Avea, ca
multe dintre colegele ei, un respect necondiţionat pentru
muncă. Sfântă, munca! Nu ne trecea nimic cu vederea. Săraca
Lila, aveam s-o reîntâlnesc, nu după multă vreme, atât de
schimbată… Între atelierul în care lucrau marile criminale şi
cel al politicelor nu exista vreo separare. Într-o zi, o vedem pe

63
Danielle Darrieux că aleargă spre noi urlând. O altă tânără –
simpatică – o urmărea cu foarfecă în mână. Crima făcută în
puşcărie nu valora mai mult de şase luni condamnare, ceea ce,
pentru una care avea deja 25 de ani, nu reprezenta absolut
nimic… La preţul ăsta, aveam interes să nu zgândărim fiarele.
Groaznic de frig la Târgşor! Eram în permanenţă degerate.
Când terminam lucrul, ne încolonam şi ieşeam în curte, unde,
căţărat pe o piatră, ne aştepta un ofiţer. Îşi punea mâinile la
spate, se bâţâia înainte şi înapoi şi ne ţinea discursul următor:
«Sunteţi nişte scursuri, nişte broaşte râioase. Ar trebui să-mi
lingeţi cizmele pentru că vă dau voie să vă culcaţi. Să vă intre
în cap că de aici nu mai ieşiţi decât când o sta mătasea-
broaştei pe voi…» etc. Ne târam până în dormitor şi ne
păvăleam în paturile îngheţate. Doamne, ce mai tremuram! La
prânz, ne duceam la masă. Dacă aveam noroc să fie soare,
rămâneam în curte, ciucite pe lângă perete. Era, oricum, mai
bine decât în dormitoarele umede. Politicele vorbeau între ele,
tricotau (cu ace din sârmă), adormeau. Dreptul comun vorbea,
ţipa, se bătea, adormea, dansa. Nu prea aveam contact între
noi – era o faună mult mai periculoasă decât cea de la
Ghencea.
Târgşor avea o particularitate, şi anume micul magazin de
unde puteam cumpăra pe un fel de cartelă – obţinută doar de
cele care îndeplineau norma – peşte sărat, biscuiţi, ţigări şi,
câteodată, marmeladă… Acest simulacru de magazin stârnea
multă agitaţie. Specialitatea culinară a Târgşorului era ciorba
de burtă. Printr-o minune, mie îmi place încă, dar multe din
cele care au trecut prin Târgşor se îngălbenesc numai când le
vorbeşti de ciorbă de burtă. Zilele «cu burtă» se adulmecau de
dimineaţă. Mesele erau scoase în curte şi burta, întinsă pe ele.
De cum venea primăvara, veneau şi muştele. Mai mult sau mai
puţin spălate, burţile erau cărate la bucătărie şi mirosul
trăsnitor din aburii fierturii se răspândea prin toată puşcăria.
La prânz, în gamelele noastre pluteau resturile nedigerate şi
nespălate din burţile răposatelor vaci. Ne supraveghea un
locotenent despre care se spuneau numai rele. Ne era frică de

64
el. Bătuse o femeie care ţinea un prunc în braţe şi omorâse
pruncul. (La Târgşor era o secţie pentru mame cu copii.)
Privirea locotenentului căuta undeva între fetele şi trupurile
noastre, mereu la pândă. În mod vizibil, îl mâncau palmele. Se
pornea să vorbească încetişor, apoi, deodată, răcnea. Avea un
stoc impresionant de înjurături. Una din aceste înjurături nu i-
ar fi displăcut lui Edgar Allan Poe: «F…ţi cioara de pe
mormântul mă-tii!» Iertare, Edgar! Păstrez încă în minte
imaginea-amin-tire, foarte cinematografică, a ciorii cocoţate pe
o cruce singuratică.
La Târgşor se petrecea tot timpul câte ceva. Chiar şi noaptea.
Culme a confortului, closetul se găsea, după cum spuneam, în
interiorul clădirii, între cele două dormitoare. Şase găuri în
ciment. Veşnic pline şi cu… supliment pe deasupra. Ne lăsam
pe vine, cu ochii la cele care, în picioare, aşteptau în faţa
noastră. Două ţigănci din dormitorul vecin, una tânără şi
cealaltă bătrână, îşi declaraseră război. Era o poveste de
supremaţie. Cea tânără, suplă şi sălbatică, voia s-o răstoarne
de la şefie pe cea bătrână, o superbă vrăjitoare. Slabă, părul
claie, nas coroiat, unghiile ca ghearele. Da, era «superbă».
Prima înfruntare a avut loc sub ochii noştri într-o zi însorită.
Lucrasem de noapte, dormisem prost din cauza zgomotului şi
ieşisem să mă încălzesc. Întâi s-au înjurat. Apoi s-au păruit.
Au sărit, din ambele tabere, supusele şi le-au despărţit.
Lucrurile păreau să se liniştească, când, deodată, cea tânără
şi-a suflecat poalele, şi-a vârât mâna între picioare şi, plină de
sângele ei, a lipit-o pe faţa bătrânei. Au trecut vreo două zile,
poate şi mai mult, schimbasem tura… În plină noapte, ne-am
trezit de ţipete. Femei despletite năvăleau în domitorul nostru.
Am crezut că veneau să ne ucidă. Până la urmă, am înţeles că
erau nebune de groază şi ne-am dus după ele în dormitorul lor.
Mânjită de rahat pe toată faţa, cu gura deschisă inundată de
scârnă, ţiganca tânără se tăvălea pe jos şi se dădea cu capul de
perete. Într-un colţ, bătrână se prăpădea de râs… Răzbunare,
nu glumă! În timp ce tot dormitorul sforăia, se dusese la closet,
umpluse o gamelă şi se întorsese s-o răstoarne în gura

65
deschisă a duşmancei… Hotărât lucru, îmbătrânesc: după
această povestire scatologică, simt nevoia să-mi aprind o
ţigară…
Într-o seară – trecuse numărul – mă uit pe geam. Dintr-o
latură, o femeie goală puşcă traversează curtea pustie în
diagonală şi se îndreaptă spre carceră. A doua zi am aflat că se
încolonase goală pentru număr. Locotenentul o pedepsise şi
pornise singură la carceră. A rămas acolo o săptămână
întreagă, tot în pielea goală, iarna… Şi Târgşorul avea o
epileptică, Erji – nu ştiam niciodată dacă făcea o criză
adevărată sau dacă juca teatru. Se pricepea grozav să-şi atragă
publicul. Scurma ţărâna ca o găină, făcea spume la gură şi-şi
ridica fusta. Prelungea distracţia după cerinţa publicului. Până
la urmă, o deţinută îi trecea o ţigară pe la nas. Erji deschidea
un ochi de găină şmecheră, sărea în picioare şi fugea cu ţigara.
Câteodată nu se mai putea ridica… Domnişoara Cora, o tânără
gardiancă (nu aveam voie să ne «tovărăşim» cu gardienii sau
gardiencele, noi eram doar scârnăviile pământului, nu eram
demne să fim tovarăşele… domniilor lor!), era o fanatică a
spectacolelor epilepticei. Domnişoara Cora era rea de gură, dar
păcatul ei de bază era dijmuirea pachetelor când se afla de
jurnă la vorbitor. La Târgşor am avut un al doilea şi ultim
vorbitor cu mama. Ne-am întrezărit feţele printr-un ghişeu de
lemn. Cora era prezentă. Apoi, până la liberare, nimic. Nu tu
pachet, nu tu vorbitor…
Ciudat, eram atât de dărâmate de muncă, încât nu am mare
lucru de povestit despre noi, politicele. Observ că-mi revin în
minte doar scene violente. Aşa era climatul la Târgşor… O
femeie din dormitorul criminalelor, condamnată pentru
pruncucidere, a rămas gravidă cu un gardian. Nu se întâmpla
des, pedepsele erau aspre… dar trupul cere… Femeia se
înfăşoară strâns şi nimeni nu o bănuieşte. Într-o noapte, cea
care doarme în patul de dedesubt, se trezeşte cu «potopul» pe
ea. Înjurături, ameninţări. Crede că femeia de sus, sfârşită de
oboseală, s-a scăpat pe ea în somn. Ea însăşi, sfârşită de
oboseală, adoarme la loc. A doua zi, toată lumea merge la

66
lucru. După o săptămână, duhoarea în dormitor fiind din cale
afară de… duhoare, se dă alarma. Gardienii descoperă pruncul
mort în salteaua de paie. (Femeia din patul de jos fusese
scăldată de apa naşterii.) Noapte de noapte, mama a dormit
liniştită peste pruncul ei asasinat… Cam de aceeaşi factură a
fost şi neuitatul prânz în timpul căruia am stat la masă
uitându-ne una la alta, apoi la lingurile noastre, fără să ne
atingem de ele. Aflasem că una din deţinute, lucrătoare la
bucătărie, fusese luata cu targa în plină hemoragie, îşi făcuse
un avort cu coada unei linguri pe care o pusese la loc printre
celelalte… Gata. Mă grăbesc să plec din Târgşor.
Ca să mă duc la Mislea, în atmosfera ei atât de diferită.
Mislea, una din marile închisori pentru deţinutele politice.

Nu mi-ai spus încă nimic despre percheziţii.

Mă coşi în pielea mea de deţinută. Percheziţiile erau la

ordinea zilei. Definiţia percheziţiei: se face pe neaşteptate. De zi
sau de noapte. Cele de noapte aveau şi un rol de pedeapsă
educativă sau, mai bine zis, reeducativă. Ne treceau sudorile
când ne deşteptam cu lumina lămpilor în ochi: «Scularea! Sus!
Mişcă! Mişcă!» Într-o clipită, toate boarfele şi bietele noastre
«agonisiri», simboluri-fantomă ale intimităţii noastre, zburau,
aruncate la pământ, călcate de cizme. Pentru cei care nu le
ştiu, enumăr obiectele interzise: cărţi, ziare, hârtie de orice fel
(şi cea igienică), creion. Mai erau interzise: foarfeci, ace de
cusut şi de tricotat adevărate (amintesc că ni le confecţionam
totuşi din te miri ce), interzisă şi oglinda («oglindă-oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă…?»), cuţitul, furculiţa (ce, lingura nu-i
bună?), orice ciob de sticlă etc.
Existau anumite mici variaţiuni pe temă dată între
regulamentele puşcăriilor. La Mislea, în timpul unei percheziţii,
gardianul ce mi se cocoţase în pat (locuiam la «etajul» trei) mi-a
aruncat lucrurile împăturite sub pernă. Combinezonul mi-a
plecat în zbor planat şi, sub ochii holbaţi ai gardianului, a
apărut poezia «scrisă»… de fapt, cusută – nu reuşisem să-mi

67
fac rost de creion – pe combinezon. Mai şi rimează! Cam aşa
erau rimele poeziei mele – proaste, ca toate poeziile scrise de
mine în puşcărie sau afară. Era o parodie la Noi vrem pământ!
(ce simţ al istoriei, totuşi!), Dar până când vom mai răbda. Rari
sunt poeţii deţinuţi care au avut darul de a se putea desprinde
într-atât, încât să scrie poezie şi nu doar sfâşietoare versuri,
bune de zis, bune de cântat pentru cei fără de speranţă…
Combinezonul meu a fost ciopârţit şi peticul cu poezia a fost
adăugat la dosar. Mi l-a arătat un anchetator în cursul unui
interogatoriu. Şi când te gândeşti că niciodată nu mi-a plăcut
să brodez! Într-o bună zi, pe neaşteptate: «Cantacuzino, ia-ţi
boarfele şi mişcă! » Spre Mislea.

68
 7. MISLEA

Secretul Mare. Două luni de carceră

La sfârşit de săptămână, în drum spre Bucegi pentru a urca

Valea Bucşoiului, de pildă, sau spre Piatra Craiului, de câte ori
nu am trecut prin faţa panoului indicator «Mislea», aflat cam la
jumătatea distanţei dintre Ploieşti şi Câmpina? De câte ori nu
mi-am spus «ar trebui să mă duc să văd»? La ce bun?
Avusesem obsesia eroismului, o aveam pe cea a trăirii
prezentului… Închisoarea de la Mislea a fost folosită şi înainte
de schimbarea de regim din ’47. Pentru dreptul comun şi o
mână de politici. Politici… invers. Informaţia o deţin de la
veterana (cel puţin, aşa se prezenta ea) Mislei. Arestată cu vreo
13 ani în urmă. Se plângea că fusese comunistă şi uitată în
puşcărie de toţi cei de la putere. Nu ştiu ce hram purta… poate
îmi fac păcate gândind astfel. Suspiciunea puşcăriaşului, ca şi
a fostului puşcăriaş, n-o are pereche decât pe cea a omului
nou, zis liber…
Mislea, când am venit eu, era o mare şi complexă închisoare
pentru deţinutele politice. Avea ateliere: covoare şi păpuşi,
amândouă pentru export. Şi avea o secţie cu aşa-numitele
«Secrete». Deţinutele care lucrau se bucurau de o anume
«libertate», adică se puteau mişca în curtea centrală. Mergeau
la ateliere, la masă. Dacă aveau timp şi putere, se şi vizitau de
la un dormitor la altul. Cele trei «Secrete» se aflau la etaj.
«Secretele» nu aveau drept de muncă, erau izolate de celelalte
deţinute şi nu ieşeau decât o oră pe zi la plimbare. Două
camere de câte 40-50 de femei formau «Secretul Mic». Într-una
din aceste camere fuseseră grupate legionarele sau cele cărora
li se lipise cu de-a sila eticheta. Nu ştiu dacă acestora din urmă
le-a fost uşor! În cea de-a doua cameră erau amestecate la un
loc fel de fel de politice cu condamnări mici, multe dintre ele
administrative, considerate elemente periculoase, şi deci
69
relegate în această formă de detenţie celulară. Hop şi noi,
elemente periculoase! Pe această bază fuseserăm din nou
evacuate doar câteva, de la Târgşor. Şi am aterizat… la
«Secretul Mic», în camera cu «de toate pentru toţi», venite de
prin toate închisorile sau lagărele ţării. Se lărgea spectrul
populaţiei penitenciare (ador termenul!) a Mislei.
În fundul culoarului, complet în afara circulaţiei şi perfect
izolat, era «Secretul Mare». Acolo supravieţuiau în totală
izolare, prin forţa lor spirituală, câteva politice cu mari
condamnări, de la 10 ani la «pe viaţă», şi care erau considerate
duşmance ireductibile ale regimului. Un fel de monştri. O aură
de mister plutea în jurul lor. Despre unele se ştia cine sunt,
despre altele, nu. Voi avea norocul să le cunosc. Puţină
răbdare şi vom intra în camera lor. Nu ştiu dacă remarci, aici,
la Mislea, nu se mai spune «celulă», ci «cameră». «Secretul» meu
era deci o cameră mare, cu pereţi relativ curaţi, cu geamuri, cu
paturi suprapuse pe trei etaje, şi aveam… closet adevărat.

Moştenit de la vechiul regim!

Luxul luxului, să poţi merge fără probleme la toaletă, chiar

dacă e una singură la 40-50 de femei! Hârtia igienică, aşa cum
am mai spus, era interzisă, ca orice altă hârtie. E de notat
această spaimă a administraţiei de hârtie şi creion, spaimă ca
de arme… Deşi a scrie pe hârtie igienică nu trebuie să fie uşor!
Foloseam sistemul femeilor orientale: fiecare avea o bucăţică de
cârpă. De fiecare dată, turnam apă şi ne spălam…
Directoarea Mislei era o cucoană mare şi grasă. Nu pot
pronunţa aceste cuvinte fără să-mi amintesc de un cântecel pe
care, pentru destindere, îmi voi oferi plăcerea de a-l cânta:

O cucoană grasă
M-a’nvitat la masă
Şi mi-a dat ardei umplut.
Carne puturoasă,
De-am borât pe masă… etc.

70
 Această cucoană grasă era omul de paie, puşcăria fiind de
fapt condusă de locotenentul Georgescu, un tip înalt, cu
mustăcioară, pielea albă şi ochi mici, negri. O mutră absolut
banală. O să tot am de-a face cu el. Ne-am războit şi ar fi putut
ieşi foarte rău pentru mine. Încă o dată am avut noroc… Eram
destul de mândră că am ajuns misleancă. Asta da puşcărie! A
fi trecut prin Mislea era un fel de a deveni o adevărată
puşcăriaşă.
La «Secretul» meu, viaţa se scurgea într-un farniente nu
tocmai neplăcut după oboseala de la Târgşor. Fiind destul de
numeroase, amestecate, venite din toate părţile, într-un spaţiu
redus, trebuia să ne organizăm pentru a nu înnebuni şi a nu
ne sfâşia între noi. Funcţiona sistemul bisericuţelor. Şi, contrar
celor ce s-ar putea crede, ele echilibrau relaţiile. Puteai astfel
evita de a adresa cuvântul zile întregi celei sau celor care îţi
erau antipatice. Descopeream plăcerea de a nu munci. Eram
atât de ostenite, noi, cele care veneam de la Târgşor! Aici
reîncepeam să gândim, să vorbim… La Târgşor vorbeam foarte
puţin între noi. Ce, vitele de povară vorbesc? Reluam lecţiile de
engleză. Una din ocupaţiile principale era cântatul. Am învăţat
zeci de cântece, ştiam toate cuvintele de la un cap la altul. Le-
am uitat… După ce am dormit pe rupte, am tot cântat, vorbit,
povestit, şi am tot stat şi m-am gândit, am constatat că mă
plictisesc de moarte. Parcă tot aş fi vrut să fac o drăcovenie.
Şi iată că ofiţerul Georgescu mă cheamă la birou. Era o luare
de contact: fiecare nouă deţinută trecea pe la el, cele două părţi
adverse se măsurau. Ne măsurăm deci. Era, să zic, prietenos.
Mi-a pus fel şi fel de întrebări despre organizaţia noastră şi i-
am spus fel şi fel de băsneli: că mai bine s-ar lăsa de meserie,
că o să vină americanii şi atunci el o să stea în puşcărie… Se
uita la mine crucit! Şi el trebuie să se fi gândit că eram cam
şuie la minte. Îmi spune că sunt fată tânără şi că e păcat să
stau degeaba. Concluzia: urma să mă scoată la muncă. Dintr-o
dată, am uitat de plictiseală… Pentru nimic în lume nu aveam
chef de data asta să mă duc la lucru. Am luat o mutră spăşită:

71
da, desigur… munca… etc. Ajunsă înapoi în cameră, m-am pus
pe reflectat. Cum să scap eu de atelierele de covoare, de praf,
scame şi frig? Cel puţin, la «Secret» era călduţ, aveam un godin
în mijlocul camerei. Un denunţ! Da! Idee luminoasă! Un
denunţ, făcut de mine împotriva mea. Zis şi făcut! Avusesem
grijă, pentru orice eventualitate, să fur din biroul ofiţerului
Georgescu un vârf de creion. Nu mai ştiu unde am găsit o
bucăţică de hârtie. (Din acest punct de vedere, regimul era
mult mai lax la Mislea. Aveam chiar şi ace de cusut, foarfeci şi,
fiind foiala mare, sfârşeai prin a găsi întotdeauna ce-ţi trebuia.
Agoniseala era confiscată la percheziţii, dar, încetul cu încetul,
o refăceai.) M-am autodenunţat. Textul suna cam aşa: «Vă
informez că deţinuta C. s-a exprimat faţă de mine că abia
aşteaptă să iasă la muncă pentru a stârni şi a împinge la
revoltă pe celelalte deţinute muncitoare.» Am împăturit biletul
şi l-am aruncat printr-o ferestruică ce dădea pe o scară
interioară. Nu ştiu unde ieşea scara – nu vedeam pe nimeni
trecând pe acolo, dar m-am gândit că până la urmă îl va găsi
cineva. A stat biletul acolo câteva zile, apoi a dispărut. Mă
întrebam dacă n-o să mă aleg cu o anchetă pe chestia asta. Nu
s-a întâmplat nimic şi nici nu am ieşit la lucru. Asta se
cheamă, îmi ziceam, o reuşită totală. M-am obişnuit cu
plictiseala (mai bine plictiseală decât oboseală!), mi-am făcut
prietene şi am luat viteza de croazieră a «Secretului». Uneori ne
scoteau să frecăm scările, făceam puţin sport. Gardiencele
erau… gardience, de!, însă noi, fiind la «Secret», aveam mai
puţin de-a face cu ele.
Şi acum, personajele care îmi revin în minte… Aici am
cunoscut o femeie, ca şi mama Leana, nevastă de partizan.
Fusese bătută, avea cicatrici pe spinare, şi fusese supusă la o
tortură… pentru care nu trebuie o instalaţie prea sofisticată
(mai auzisem de acest procedeu). Deţinutul era legat de
picioare cu o frânghie ce se trece printr-un scripete fixat sus, în
tavan. Se trage de frânghie – deţinutul, cu capul în jos, este
ridicat. I se cere să spună… TOT în cazul acestei femei, «tot»
însemna să-şi denunţe bărbatul, să dezvăluie locul unde se

72
ascundea. N-a vrut sau n-a ştiut să spună. I-au dat drumul de
sus drept în cap. De mai multe ori… Se trezea noaptea urlând
că un vultur îi smulge creierul. Mă sculam să-i fac masaj la
ceafă şi între omoplaţi. Îi simţeam cicatricile sub degete.
Mai era Adela. Scundă, cu ochelari. Avea vreo opt ani
condamnare. Era o femeie tăcută, retrasă şi demnă. Avusese
anchete foarte grele, mi-a dat de înţeles că fusese torturată.
Unele îşi povesteau anchetele. Altele, ca Adela, păstrau în ele
grozăviile prin care trecuseră. Parcă cu cât fusese ancheta mai
grea, cu atât erau mai tăcute. Oricum, fiecăreia dintre noi, la
sfârşitul anchetei, i se punea în vedere să nu povestească
nimănui nimic. Eram ameninţate cu un supliment de pedeapsă
şi cu o nouă anchetă, mai ceva… Or, turnătoarele erau mereu
la pândă… În urma unei injecţii infectate, Adela a făcut
flegmon. La Mislea exista infirmerie în incinta exterioară, chiar
şi cabinet dentar, la care vom reveni, pentru că folosea drept
cutie poştală pentru rapoartele turnătoarelor. Am chemat de
nenumărate ori gardianca şi am cerut cu toatele ca Adela să fie
dusă la infirmerie. Parcă vorbeam la pereţi! Adela avea dureri şi
febră mare. Doctoriţa care era cu noi s-a hotărât şi a deschis
flegmonul. Cu o foarfecă trecută prin flacără. Fără anestezie!
Singura dezinfecţie: clăbucii săpunului leşios pe care îl
primeam de la administraţie. Fata asta n-a ţipat. Îşi înfundase
cearşaful în gură. Avea o gaură enormă în fesă – o văd pe
doctoriţă cum tot îndesa înăuntru meşa improvizată şi nu se
mai termina. După vreo două zile, Adela a avut dreptul să
meargă la infirmerie. S-a vindecat încetul cu încetul…
Mai erau «iugoslavele», două fete uriaşe, făcute parcă pe
acelaşi calapod. Una blondă, alta brună, late în spate şi în
fălci. Nu aveau încredere în nimeni. Erau destul de
misterioase. Să fi avut eu atunci capul de acum, aş avea mai
multe de povestit! Erau băgate într-o afacere de spionaj destul
de complicată şi interesantă. Nu voi intra în niciun fel de
amănunte, de teamă să nu greşesc. Nu eram destul de atentă
la lucrurile astea pe vremea aceea. Zăpăcită şi smucită, asta
eram. Făcuseră parte dintr-un fel de comando, împreună cu

73
faimoasa Vida, binecunoscută torţionară. Spuneau că Vida le
turnase. Vida ar fi fost o agentă a lui Tito infiltrată în
Securitate. Motiv pentru care şi tortura atât de sălbatic, tocmai
pentru a-şi dovedi ataşamentul. Peste mulţi ani, cineva mi-a
arătat un ziar cu o fotografie a lui Tito urmat de câteva
persoane. Era o fotografie de vizită oficială. La dreapta lui Tito,
foarte aproape de el, era o femeie. Persoana care îmi arăta
ziarul mi-a spus: «Uite, asta e Vida.» Sub fotografie era şi
numele ei, cu menţiunea «fidelă colaboratoare a lui Tito» sau
aşa ceva. Specialitatea Videi era să-i bată pe bărbaţi cu un
creion peste testicule. Sau le introducea o vergea de sticlă în
penis, pe care apoi îl lovea pentru a sparge vergeaua
dinăuntru. Se spune că era frumoasă!… Atâtea cazuri, atâtea
poveşti, care de care mai sinistre, ale deţinutelor un mare
puzzle, niciodată terminat… întotdeauna lipseşte câte o piesă,
fie dintr-o deficienţă a memoriei, fie pentru că datele au fost de
la început falsificate…
Un personaj ciudat şi scârbos era Lia. Un fel de par, avea
picioarele ca beţele, îi umblau ochii după gardieni, toată ziua
se pieptăna. Îi lipsea, cred, o doagă. Pasionată fumătoare, ieşea
deseori la raport. Se întorcea cu ţigări. Făcea o curte smintită
fiecărui pantalon care îi ieşea în cale. La Mislea, pantaloni nu
erau decât de culoare kaki! Era turnătoarea de serviciu. Cel
puţin, una din ele… Aveam printre noi şi o săsoaică a cărei
familie fusese deportată în Uniunea Sovietică. Tatăl ei murise
în detenţie. Lucrase doi ani în mină. Sub pielea genunchilor ei
negri rămăsese încrustat praful de cărbuni… O doamnă în
vârstă suferea de astm. Avea crize de sufocare. Se făcea vânătă.
Şi noi înnebuneam în jurul ei pentru că nu o puteam ajuta.
Era glumeaţă şi nu se plângea. De altfel, la ce bun să te
plângi?! Duceam, fiecare dintre noi, povara unei teribile
singurătăţi interioare – toate disperările se împietreau, se
fosilizau… De aici, poate, şi dificultatea mea de a vorbi despre
toate acestea chiar şi acum. Experienţa puşcăriei e greu de
împărtăşit. Nimic din spaima permanentă, din umilinţele
suportate sau tristeţea sfâşietoare ce se abătea câteodată

74
asupra noastră, nimic din toate acestea nu se poate transmite,
oricât de mare ar fi dorinţa interlocutorului de a înţelege.
Sau… atât de puţin. De fapt, slavă Domnului că e aşa!…
Aveam o gardiancă pe care o chema Lizica. Era un fel de
star, cea mai frumuşică dintre gardience. Caracterul ei era
instabil: putea fi zâmbitoare şi glumeaţă într-o zi, ca în ziua
următoare să devină o furie, o căţea turbată. Era rea de
muscă… În urma unui studiu amănunţit, am ajuns la
concluzia că în zilele în care îşi făcea exerciţiile sexuale era mai
cumsecade, iar în zilele în care nu avea noroc îşi descărca
nervii asupra noastră. O dată pe săptămână mergeam la baie,
adică la duş. Am uitat să spun că la Mislea eram toate
îmbrăcate în zeghe. Scoteam deci scoarţa de pe noi şi ne
repezeam sub duş. Timpul era limitat. Goale, într-un abur de-l
tăiai cu cuţitul, ne grăbeam să ne clătim înainte de-a ni se
închide apa. Când Lizica mergea cu noi la baie şi era prost
dispusă, sau ne tăia apa mai devreme decât ar fi trebuit
(rămâneam cu săpunul pe noi, săpun pe care l-am regăsit în
Franţa, se cheamă chiar «săpun negru» şi foloseşte la spălatul
podelelor şi al faianţelor!), sau dădea drumul pe neaşteptate la
apă clocotită, apoi la apă rece ca gheaţa. Instalaţia avea un
robinet pe care îl putea manipula gardianca de serviciu. Atunci
credeam că este o distracţie personală, un joc al ei. Am
descoperit nu demult, citind memoriile altor puşcăriaşi din
regimurile comuniste (la unguri, la ruşi), că acest sistem se
practică destul de curent. Există două explicaţii: fie gardienii
din lumea întreagă sunt dăruiţi cu acelaşi tip de umor, şi
practică deci acelaşi tip de distracţii, fie lucrul acesta este
prevăzut şi recomandat ca tratament complementar, pentru a
agrementa viaţa deţinutului. Una din aceste explicaţii nu o
exclude pe cealaltă. Uneori, când se juca aşa cu noi, Lizica era
însoţită de un subofiţer…
Am petrecut un Crăciun paşnic la Mislea. Ardea focul în
godinul din mijlocul camerei. Plângeam şi cântam. Cântam şi
plângeam. Ne simţeam unite… Într-o bună zi: «Cantacuzino, ia-
ţi boarfele şi mişcă!» M-am trezit dată afară din rai! Urma să

75
trec la lucru. Noul dormitor era o hărăbaie cât toate zilele,
îngheţată în toate sensurile – frig şi nu cunoşteam aproape pe
nimeni, toată lumea era distantă, preocupată de muncă,
obosită. Eram disperată! Habar n-am de ce refuzam cu atâta
înverşunare munca la Mislea, dar eram hotărâtă să fac pe
dracul în patru ca să nu ajung la ateliere. Deţinutele mi se
păreau toate încrâncenate, închise în ele, dezumanizate.
Trebuie să fie o viziune exagerată, pe care mi-am format-o eu
atunci la repezeală, căci, una peste alta, nu cred să fi stat mai
mult de două săptămâni «afară», adică nu închisă în diferitele
«Secrete» şi izolări.
Am hotărât să repet denunţul. Am făcut însă o greşeală: l-
am scris în prezenţa a două colege. Una din ele era «veterana»
Mislei, de care am vorbit mai devreme. Cealaltă, o fată tânără.
O cunoşteam mai demult. Una din ele m-a turnat. S-ar părea
că «veterana» a fost văzută la cabinetul dentar. Adevărul
adevărat doar Dumnezeu drăguţul îl ştie şi îl ţine pentru el…
Totuşi, acest al doilea denunţ, venit din partea unor persoane
în care avusesem încredere, m-a transformat într-un animal
foarte bănuitor. Multă vreme după ce am ieşit din puşcărie am
păstrat obiceiul de-a spune că pe mine nu mă mai miră nimic,
ba forţam nota: «Dacă într-o zi cineva mi-ar da una în cap şi,
întorcându-mă, aş vedea-o pe mama, aş gândi doar: ia uite!»
Când am plecat din România, nici iubitul meu nu a ştiut că am
intenţia să rămân – aşa am şi reuşit, de altfel…

Hotărârea de a pleca din ţară am luat-o foarte greu, cu multe

ezitări, punând nenumărate lucruri în cumpănă. Mă temeam cel
mai tare de dorul de ţară. Pare cam romantic, cam patriotard, şi
totuşi acesta este adevărul. Când am făcut pasul, în loc de o
boală lungă, cronică, aşa cum îmi imaginasem, n-a fost decât un
puseu foarte violent de scurtă durată.
Am mai spus că mi-au trebuit cincisprezece ani ca să mă
hotărăsc să-mi părăsesc ţara. Când am ieşit prima oară din ţară,
în 1965, cu soţul meu, toată lumea se aştepta să rămân în
Franţa. M-am întors şi a fost scandal în familie. Mătuşa mea,
sora tatei, care lucra pe vremea aceea la ministerul de Externe
(Quai d’Orsay), se zbătuse să ne «ceară» pe amândoi – rar pleca
76
un cuplu. Soţul meu a rămas, eu nu eram pregătită. «Le faci
jocul», mi s-a spus. «Atâta pagubă! Vreau acasă.» Răsfăţ? Poate.
În fond, era vorba de viaţa mea. Mă îngrozea ideea că mă despart
de prietenii din Bucureşti, de cei din Munţii Apuseni şi de
aiurea, de munţii pe care îi colindam în sus şi în jos, cu cortul în
spinare, de Piatra Craiului, de Retezat, de Munţii Rodnei şi ai
Lotrului, de turmele de oi, de ciobani şi de înţelepciunea cu care
mi se părea că sunt dăruiţi, de mare şi de deltă, de Maramureş,
de toate cele. În plus, se ivise pe neaşteptate o şansă de a fi
publicată. Nu voiam s-o pierd. Nu mă vedeam deloc publicând în
Franţa, fiindcă nu mă puteam închipui în altă limbă decât
româna.
M-am întors şi am stat în cumpănă cincisprezece ani. Printr-o
minune, am putut publica. În ciuda cenzurii, niciuna dintre cărţi
nu mă face de ruşine. Cel mult pot să spun că le-aş fi dorit mai
strălucitoare ca stil. Mi se par oarecum încorsetate – probabil, de
autocenzură, de preocuparea de a face să treacă mesajele
codificate. Când am publicat Cerc de dragoste, am fost mândră
că reuşise să treacă nedezlegat numele unui personaj ciudat,
neliniştitor, care intra cu forţa în viaţa inginerei Daria: e vorba
de Felicia Stănuleţ, ale cărei iniţiale puteau fi citite, aşa cum le
gândisem, «Forţele de Securitate».
Cincisprezece ani mi-au fost de-ajuns ca să simt cum, încetul
cu încetul, se strânge laţul din ce în ce mai tare şi mai fără
speranţă. La întrebarea «de ce ai plecat din ţară?», care mi se
punea destul de des după ce venisem în Franţa, aşa cum li se
punea, presupun, tuturor exilaţilor, erau destule răspunsuri
acceptabile de dat. Toate mi se păreau însă palide, plate - un
surogat de adevăr. Mă porneam atunci pe lungi explicaţii, cu
rezultate care mă întristau. Spuneam: «Cenzura…» Replica nu se
lăsa aşteptată: «Şi la noi…» – «Libertatea…» – «Nici la noi…»
încercam: «Ştiţi, minciuna…» Mă opreau: «Parcă la noi nu!» Şi tot
aşa. Cum să explici diferenţele mari şi mici, dar esenţiale? Cu
trecerea vremii, deosebirile au ieşit singure la iveală şi nimeni nu
mai pune acum faimoasa întrebare. La urma urmei, ce e atât de
greu de priceput? Când un jaguar îşi părăseşte teritoriul, nu ne
mirăm că pleacă: ştim că nu mai are încotro, că s-au degradat
condiţiile lui de viaţă şi că instinctul de supravieţuire îl
îndeamnă să pornească în căutarea unui alt teritoriu pe care să
se poată instala. Pe măsură ce veştile din Est au pătruns în
77
 media, întrebarea mi s-a pus din ce în ce mai rar. Tot din pricina
mediatizării, epoca ceauşistă le apare occidentalilor ca
pregnantă. Există, de altfel, şi în România tendinţa de-a o
considera ca un fenomen de sine stătător, şi nu ca o etapă a
unuia şi aceluiaşi program totalitar.

Autodenunţul l-am formulat cam în aceiaşi termeni ca pe

primul. Arătam că sunt un element periculos şi că se impunea
trimiterea mea la «Secret». De câteva zile mi se umflase falca,
mă durea rău o măsea. Am cerut să mă duc la cabinetul
dentar. Aflasem că denunţurile se depuneau acolo. Dentista
puşcăriaşă se uită la măsea şi-mi spune: «Trebuie scoasă.» De
anestezie, nici pomeneală! Mi-am zis că asta e, cum rabdă alţii,
o să rabd şi eu, şi pe urmă scap. Deschid gura, o deţinută mă
apucă de cap, dentista ia cleştele, se propteşte în scaun şi…
când am sărit odată, au zburat şi dentista, şi cleştele, şi
deţinuta care mă ţinea. Am plecat cu măseaua la locul ei, în
alveolă, nu însă înainte de-a fi lăsat denunţul pe birou. A doua
zi, falca mi se dezumflase… Asta nu m-a împiedicat să-mi pierd
o grămadă de dinţi, unul după altul, la ieşirea din puşcărie…
M-am întors deci în dormitor. De data asta, reacţia
locotenentului Georgescu nu a întârziat. M-a convocat. Mi-a
spus că a primit denunţul şi ştie cine l-a făcut. În consecinţă,
deşi el se gândise să-mi dea o şansă de reeducare prin muncă,
n-are încotro şi trebuie să mă trimită din nou la «Secret». Am
făcut eforturi să-mi ascund bucuria. M-a întrebat în care din
«Secrete» aş vrea să mă duc. Am mirosit capcana. Eu aş fi vrut
să mă întorc în «Secretul» din care plecasem – aveam prietene,
mă obişnuisem cu deţinutele de acolo. Ştiam precis că
Georgescu va face inversul a ceea ce îmi doream. Crezându-mă
foarte subtilă, i-am spus că vreau la «Secretul legionarelor». Cu
inima cât un purice. Legionarele aflaseră de toate trăsnăile
mele, le luau, poate, drept fanatism, şi mi se transmisese că m-
ar vrea drept tovarăşă. Dorinţa mea de independenţă îmi dicta
o respingere instinctivă a oricărei încercări de recuperare. Nu
voiam deloc să merg la ele (poate şi din cauza Lilei, cu care nu
prea mă înţelesesem la Târgşor). Prost nu era locotenentul
78
Georgescu. «Îţi dau eu un „Secret” de n-ai să poţi să-l duci!»
Era foarte mulţumit de el, avea şi de ce. Aveam nişte relaţii
stranii cu omul ăsta. Îl iritam cu provocările mele, se uita la
mine ca la un animal de pe altă planetă. Îmi amintesc că i-am
spus odată: «Voi toţi, gardieni şi securişti, dansaţi în jurul unei
gropi în care o să cădeţi curând, şi ce-o să mai râdem noi,
deţinuţii.» N-am prea avut parte să râdem… nici măcar după
evenimentele din decembrie…
«Cantacuzino, ia-ţi boarfele…» Însoţită de gardiancă, am
urcat din nou scările spre «Secrete». Am trecut prin faţa
camerei legionarelor – li se auzea murmurul vocilor – am tuşit
ca să dau şi eu un semn de viaţă cuiva. Gardianca a deschis
uşa şi am intrat într-un vestibul întunecos. A doua uşă… şi m-
am pomenit în «Secretul Mare». Am văzut câteva femei cocoţate
pe paturi (suprapuse pe două niveluri), care se holbau la mine.
S-au holbat şi mai tare când au aflat că aveam o condamnare
administrativă de doar patru ani. Aşa ceva nu se mai pomenise
la «Secretul Mare». S-au făcut prezentările. Astfel am cunoscut-
o pe Maria Antonescu. Nu ştiu şi nici nu mă interesează cum a
fost Maria Antonescu pe vremea când soţul ei avea puterea. E
posibil să fi suferit de acea megalomanie ce pare să-i
însoţească pe absolut toţi cei ce deţin un anumit grad de
putere. Se spune că era arogantă, că una, că alta… Asta este
treaba cercetătorilor, a istoricilor. Eu nu pot vorbi decât despre
Maria Antonescu aşa cum am cunoscut-o la Mislea. O femeie
în vârstă, reţinută, care se încadra cu mult calm vieţii
comunitare a celulei. Venea din Rusia, unde fusese închisă ani
de zile. Era tuberculoasă şi avea drept la un supliment de raţie
(1/2 l de lapte îndoit cu apă şi 50 g de marmeladă), pe care
uneori îl împărţea cu noi. Le-am mai cunoscut pe surorile
Samueli – erau condamnate la 15 ani, sub acuzaţia de spionaj.
Erau deştepte, cultivate şi ne dădeau lecţii de engleză. O figură
impozantă era maica unguroaică sau săsoaică - nu mai ţin
minte - care nu vorbea bine româneşte şi ne ţinea cursuri de
germană.
Felul în care am trăit în această celulă nu poate fi comparat

79
cu ce am mai trăit pe aiurea. Se simţea la toate aceste femei o
disciplină interioară care le făcea să fie diferite de celelalte
deţinute. Detenţia căpăta o altă dimensiune. Urâtul, grotescul,
vulgaritatea erau conturnate. Mi se părea că mă aflu într-un
teritoriu apărat. Programul era organizat riguros: dimineaţa,
lecţiile (germană, engleză, istorie), micile treburi gospodăreşti,
gimnastică – nimeni nu râdea de eventualele mişcări ridicole;
după-amiaza, povesteam pe rând filme, cărţi. Sau inventam
poveşti brodate pe teme date. Anecdotele autobiografice erau
mai rare şi nu-şi găseau locul decât dacă aveau un real interes.
Depanarea plângăcioasă a amintirilor era exclusă. Extraordinar
exerciţiu! Lecţie de morală şi ţinută! Exista un respect pentru
suferinţa celuilalt. Nimeni nu punea întrebări inutile, nu te
scormonea. Spuneai ce voiai să spui. M-am simţit foarte bine
cu ele (eram, desigur, cea mai tânără) şi cred că şi ele s-au
simţit bine cu mine. Erau de mult împreună – venirea mea a
pus puţin piper în viaţa celulei. Eram încă destul de
zburdalnică şi veselă…
O am în ochi pe contesa – al cărei nume, destul de cunoscut,
de altfel, îmi scapă – înaltă, cu părul alb şi faţa fină, cu pomeţii
foarte roşii… şi ea tuberculoasă. Dormea într-un pat de jos,
deşi cele vechi preferau să urce la etaj – era mai plăcut, căci
puteai sta aşezat. Dar sus nu avea destul aer pentru plămînii
ei bolnavi. O doamnă Petrescu şi o doamnă Venzel aveau cele
mai mari condamnări, respectiv «pe viaţă» şi 25 de ani. Una din
ele era nevasta unui aviator care participase la o încercare de
revoltă împotriva ocupării aeroportului Băneasa de către ruşi…
Fusese condamnat la moarte – soţia lui nu ştia dacă fusese sau
nu executat. Doamna Venzel a jucat indirect un rol în viaţa
mea de după eliberare. Înainte de a pleca de la «Secretul Mare»,
mi s-au dat adrese. Credeau că mă voi elibera şi, oricum, urma
să ies mult înaintea lor. Aveam să mai stau un an. Printr-un
ciudat joc al memoriei, din toate adresele am reţinut-o doar pe
a doamnei Venzel. M-am dus să duc veste fiului. Nu ştia nimic
de ea de ani de zile… Şi aşa l-am cunoscut pe primul meu
iubit. Ne-am despărţit după vreun an şi nu mai ştiu nimic de

80
mama lui…
Toate aceste femei erau adevărate deţinute politice. Fiecare
din ele luptase într-un fel sau altul împotriva instaurării
comunismului. Revin la ideea că puşcăria nu poate transforma
fundamental pe cineva. Tortura, da, poate. Tortura poate
transforma pe oricine într-o fiară sau într-o zdreanţă. Mai
târziu sau mai devreme, în funcţie de rezistenţa fizică sau de
cea morală. Şi nu sunt întotdeauna amândouă la acelaşi nivel.
Cineva poate avea o bună rezistenţă morală şi o slabă
rezistenţă fizică la durere. M-aş înscrie mai degrabă în această
categorie. Oricât de neînţeles ar părea, unii pot avea rezistenţă
fizică la durere, dar vor ceda moral: la umilinţă, la flatare, la
promisiuni mincinoase. «Secretul Mare» nu ieşea niciodată din
celulă în timpul zilei. Plimbarea avea loc noaptea într-una din
curţile interioare. Ne învârteam în cerc. Unele deţinute erau de
ani de zile la «Secret». De ani de zile se învârteau noaptea în
cerc, fără să vorbească. Riscând să mă repet, amintesc din nou
că nu aveam dreptul la cărţi sau ziare. O fac atât pentru
comuniştii care s-au plâns de regimul de detenţie dinainte de
’44, (deşi şi-au făcut educaţia politică în puşcărie cu ziare şi
reviste), cât şi pentru tânăra generaţie, care ar putea fi tentată
să creadă, văzând filmele occidentale, că puşcăriile de pe
vremea lui Dej ar fi semănat cu cele din filme (ziare, cărţi, TV,
radio, cărţi de joc etc). Singurele informaţii ce ne parveneau
alergau din gură în gură. La «Secretul Mare» însă nu filtra
nimic, căci nu aveam niciun contact. Doar când venea câte o
nouă deţinută. Deseori însă, şi deţinuta cea nouă era
purtătoarea unor informaţii eronate. De pildă, odată, o fată ne-
a spus că ruşii se retrag din ţară…
Înjurăturile nu lipseau nici la Mislea. Nici chiar la «Secretul
Mare». De la o înjurătură mi s-a ales de am ajuns la carceră.
Ca peste tot, şi la «Secretul Mare» se făcea numărul dimineaţa
şi seara. Nu eram decât vreo 15-20. Stăteam drepţi şi, când
venea locotenentul Georgescu, strigam: «Bună dimineaţa (sau
bună seara), domnule ofiţer!» într-o seară, doamna Antonescu
a întârziat să se dea jos din pat. Era foarte slăbită, o bătea

81
vântul. Când a intrat Georgescu, ea încă nu-şi luase poziţia de
drepţi. A înjurat-o, i-a suspendat plimbarea de seară, a mai
înjurat-o o dată şi a făcut-o «cap de scroafă». Nu ştiu ce m-a
apucat, nu-mi pot explica nici mie însămi, cu atât mai puţin
altuia. Stând drepţi în front, am spus: «Cum vă permiteţi să
spuneţi asta unei femei bătrâne?!» S-a uitat la mine stupefiat, a
făcut stânga împrejur şi a ieşit val-vârtej. Şi colegele mele erau
stupefiate. Cred că şi eu. S-a lăsat o tăcere grea în celulă.
Ştiam toate că se va întâmpla ceva rău. Fiind condamnate la
pedepse grele, de lungă durată, deţinutele de la «Secretul Mare»
mergeau la un regim de supravieţuire, cu motorul la ralanti.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Asta nu scade cu nimic din
consensul lor întru demnitate, rar întâlnit în puşcării. Însă ele
evitau orice fel de provocări inutile. Aceasta se numeşte
«înţelepciune». Retrospectiv, mă întreb dacă stilul meu nu
putea să le şi agaseze. Ele îşi riscaseră viaţa, nu ştiau dacă vor
mai ieşi vii de la Mislea. Fanfaronadele mele erau absolut
gratuite. Astăzi, şi eu le spun altora că eroismul gratuit nu e de
practicat. Generează situaţii de pericol extrem şi absolut
ineficace. Este mai important să lupţi în continuare cu
discreţie decât să ai plăcerea unei replici obraznice sau să spui
un adevăr pe care nu vei mai avea niciodată ocazia să-l spui
decât pe lumea cealaltă. Şi totuşi, câteodată…
După vreun sfert de oră de aşteptare tensionată, a venit
gardianca: «Cantacuzino, ia-ti boarfele şi mişcă!» Despărţirea a
fost rapidă – în general, nu-ţi lăsau timp să-ţi iei rămas bun,
printre altele, pentru a evita transmiterea de adrese… Îmi
amintesc de o gardiancă de la Jilava care, enervată de o
despărţire prelungită, a ţipat la noi: «Ce vă tot pupaţi atâta,
scârnăviilor?» Încercând s-o îmbuneze, una din deţinute îi
spune: «Am dormit atâta vreme pe aceeaşi saltea,
domnişoară…» Gardianca se proţăpeşte în faţa ei: «Ia te uită, oi
fi având tu mai mult suflet ca mine! Cu câţi n-am dormit eu pe
o saltea şi nu m-am mai pupat la plecare!»… Domnea tăcerea
în celulă în timp ce îmi strângeam boarfele. Tăcere şi când m-
am întors din uşă, să le mai privesc o dată. A fost un mare

82
omagiu pe care mi l-au făcut. Nu ne-am mai văzut niciodată. O
parte s-au liberat, câteva au murit… Unele, după liberare, au
fost trimise în domiciliu obligatoriu. Nu ştiu câte din ele şi-au
făcut pedeapsa completă… Atât de diverse, urmând o logică de
neînţeles, au fost drumurile miilor de deţinuţi şi deţinute. Unii
au avut norocul unor revizuiri de procese sau eliberări
neaşteptate, în funcţie de conjunctura politică sau ajutaţi din
străinătate de rude influente (cazul meu). Alţii au căzut în
trapa uitării. Exista o enormă arhivă cu toate aceste dosare.
Fiecare deţinut avea dosar, adică dosare, groase şi îndesate. Şi
deţinuţi au fost două milioane, a zecea parte din populaţie! Or
fi ars toate pentru ştergerea urmelor?…

Când îmi puneam aceste întrebări naive, n-aveam cum bănui

că avea să urmeze dansul grotesc al adevăratelor, falselor,
adevăratelor-false şi falselor-adevărate dosare. Ca un dans
şamanic pornit lent, apoi accelerat, sfârşind într-un iureş cu
efect de drog atât asupra celor care îl practică, cât şi asupra
spectatorilor.
Marc Dugain, în cartea lui Une Execution ordinaire
(Gallimard, Paris, 2007), pune în gura unui personaj care
încearcă să afle adevărul despre moartea fiului său, marinar pe
submarinul Kursk, care a explodat în Marea Barents, aceste
vorbe tulburătoare: «Vă interesează oare adevărul? Nu stă în
fapte, ele nu sunt decât partea vizibilă; nu stă nici măcar în
raporturile de forţă pe care ni le impune o minoritate, ci stă în
înţelegerea cauzelor care ne fac să acceptăm aceste raporturi.»

În timp ce coboram scările prost luminate, Lizica îşi zornăi

purcoiul de chei: «Cantacuzino, de data asta ai făcut-o lată!»
Am ieşit afară. Era frig. Nu mai ştiu ce lună, dar pe jos era
zăpadă îngheţată. Am traversat prima curte, am ieşit într-a
doua şi am înţeles că luam direcţia spre carceră. Se afla
aproximativ vis avis de infirmerie. Carcera, la Mislea, se
compunea dintr-un corp de clădire scund, cu un singur etaj, în
care vreo zece celule se înşirau pe un culoar. Când mi-am
început pedeapsa de carceră, încă nu fusese ridicat gardul
despărţitor, aşa că nu era izolată de restul curţii. Cineva se
83
văita într-o celulă. Culoarul era cufundat într-o penumbră
sinistră… Zdrang-zdrang, uşa s-a închis în urma mea. Celula
avea vreo 2 m lungime şi cam 1,50 lăţime. Pe jos era aruncată
o saltea de paie murdară. În colţ, tineta. Lumina, atâta câtă era
pe culoar, intra în celulă prin ferestruica cu gratii de deasupra
uşii. Frig. Am încercat să vorbesc cu cea pe care o auzisem
văitându-se. Culoarul avea însă un ecou puternic. N-am
schimbat decât câteva vorbe. Îi era frică să nu ne audă cineva.
Era de cinci zile acolo, urma să iasă a doua zi şi nu voia să
rişte o prelungire a pedepsei. Mi-am petrecut noaptea mai
dormind, mai clănţănind. Eram îmbrăcată într-o fustă, o bluză,
un pulover şi o vestă. În picioare aveam ciorapi groşi şi
bocanci.
A doua zi dimineaţă a venit locotenentul Georgescu, m-a
anunţat că sunt pedepsită cu trei luni de carceră şi a pus-o pe
gardiancă să scoată salteaua din celulă. Se îngroşa gluma! A
trebuit să mă organizez. Pe ciment direct nu puteam dormi -
era prea frig. Am dormit aşezată pe tinetă. Mă trezeam des şi
făceam exerciţii ca să mă încălzesc. Ziua «umblam» prin celulă,
cântam până răguşeam şi scriam poezii pe perete. Făcusem
rost mai demult de o mină de creion pe care o rupsesem în
bucăţele şi o vârâsem în tivul şi în cusăturile fustei de la zeghe.
Am scris şi «Jos comuniştii». Mi-au făcut mai multe percheziţii
la piele, au găsit două bucăţele de mină (pe cele din tiv), dar nu
şi pe celelalte. S-au lăsat păgubaşi, aşa că am înnegrit pereţii
până am terminat mina. Nu mai ştiu ce prostii oi mai fi scris.
Ba da, am scris şi două poezii (execrabile) în care îmi băteam
joc de Georgescu şi de un alt locotenent supranumit «Raţa».
Mare tembelism! Au venit să citească şi s-au distrat. Erau
foarte onoraţi: o fraieră scrisese poezii, despre ei… Una din
gardience mi-a spus: «Tu de aici nu mai ieşi decât cu picioarele
înainte.» Raţia de mâncare era, fireşte, la jumătate. Dar era mai
mare decât la Ghencea… Apa îngheţa în gamelă. Mi s-au
umflat picioarele de nu mai încăpeau în bocanci. O gardiancă
mai cumsecade s-a îndurat şi mi-a adus galenţii. Galenţii de
lemn erau încălţările de bază în puşcărie. Clămpănitul lor

84
răsuna pe toate culoarele. Într-o noapte, locotenentul
Georgescu a venit în inspecţie şi m-a surprins dormind aşezată
pe tinetă. Mi-au luat tineta şi au înlocuit-o cu o cutie de
conserve cu marginea tăiată zimţat. Am sfârşit prin a dormi
aşezată pe jos, cu galenţii sub fund. Îmi îngheţau picioarele…
Gardianca mai cumsecade se întrista sincer: «Ce-ai făcut,
fato?» Mărşăluiam de zor: doi paşi în sus, doi paşi în jos.
Aveam sentimentul că nu o să mai ies în veci din carceră. Am
avut pentru prima oară gândul că voi muri în puşcărie. Foame,
frig, intense amândouă. Şi, în acelaşi timp, acea detaşare care,
în mod inexplicabil, vine în ajutorul deţinutului. Îl face însă
foarte vulnerabil… Am ţinut întotdeauna – şi ţin – imens la
viaţă. Uram moartea şi nu aveam intenţia să mă las moale.
Totul mi se părea pierdut, nu aveam spaime sau regrete. Vreo
două săptămâni nu m-am spălat deloc, pielea mi se
descuama…
Teoretic, regulamentul cerea ca deţinutul să aibă un
minimum de o oră de plimbare pe zi. Până la urmă (şi iată din
nou întrebarea: ce îi făcea să respecte uneori o «legalitate» şi
aşa nerespectată faţă de condiţia umană?), într-o zi, aud că se
bat cuie undeva pe afară. Locotenentul Georgescu găsise
soluţia să împace capra şi varza: dăduse ordin să se ridice un
gard în faţa uşii prin care se ieşea din clădirea carcerei. Îmi
punea astfel la dispoziţie o curticică… Oare nimeni până atunci
nu se procopsise cu o pedeapsă de carceră pe termen atât de
lung? Sau altă ipoteză: locotenentul Georgescu a preferat să-şi
acopere spatele şi să rămână în «legalitate», date fiind comisiile
care continuau să lucreze la trierea dosarelor? Oricum,
curticica asta m-a salvat. Mă scoteau o oră la aer şi îmi
aduceau un hârdău cu apă ca să mă spăl. Simt pe piele, acum
când vorbesc, bucuria primului spălat. Apa era gheaţă. Soarele
dezmorţea gerul… Am hotărât că sunt nemuritoare… Nu i-am
împărtăşit această nouă convingere lui Georgescu! Venea
deseori, noaptea, să mă înjure. Îmi spunea că o să-mi îngroape
oasele de n-o să le găsească nimeni. Îmi vorbea de tinereţea
mea pierdută – asta o auzisem şi la anchetă, şi aveam s-o mai

85
aud, de care îmi băteam joc. «Nu ţi-ar plăcea să te plimbi prin
Bucureşti? Sau să mănânci pâine caldă? Mai bine o friptură…»
şi tot aşa… începuse să-mi fie frică de el. Şi frica asta era mai
sănătoasă decât detaşarea…

Cum arăta timpul interior? Ce făceai? Ce

gândeai? Cum treceai de la un minut la altul,
care acolo însemna o oră, un an…

Mi-e foarte greu să-ţi răspund, pentru că am impresia că aş

face speculaţii post-festum. Cel mai cinstit răspuns e: nu ştiu.
Oricare altul ar fi pretenţios şi inexact. Cuvântul care îmi vine
în minte în timp ce mă bâlbâi este «organizare». Şi nu-i un
cuvânt prea simpatic. E vorba mai ales de «organizare»
interioară. Cealaltă vine apoi de la sine. Bineînţeles că nu
aveam ceas. Singura noţiune a timpului mi-o dădea lumina
zilei care pătrundea în culoar şi, din culoar, în celulă. Atâta
timp umbli, atâta timp scrii poezii (proaste, am mai spus),
atâta timp îţi memorezi versurile, atâta timp aştepţi jumătatea
aia nenorocită de raţie, atâta timp te lupţi împotriva somnului,
apoi te hotărăşti să dormi, atâta timp gimnastică şi atâta
frecatul picioarelor umflate. Atâta timp îţi laşi gândul să umble
creanga…
Pe când mă aflam în primul subsol din Rahovei, mi se
întâmplase să am… viziuni. Îmi apăreau pe perete, ca un fel de
diapozitive foarte clare, colorate, scene din natură, peisaje. (Un
deţinut ungur, care şi-a scris amintirile din puşcărie,
aminteşte de acelaşi fenomen, la el mult mai acut - vedea scene
istorice, de pildă -, care se datora, probabil, unor droguri.) În
carcera de la Mislea, scenele care îmi apăreau (cai în libertate,
acoperişuri de case etc.) aveau contururi mult mai difuze,
culorile erau pastelate, şi nu le vedeam proiectate pe perete, ca
pe cele din Rahovei, ci doar în mintea mea. Aveam în cap un
«ecran panoramic»…
Au trecut două luni. Într-o zi, cam la ora când mi se dădea
drumul la spălat, a venit gardianca şi m-a scos în curtea mare.

86
Era mai puţin frig şi soarele mă orbea. Înaintea mea erau vreo
trei militari. Am remarcat imediat numărul impresionant de
stele şi trese de pe epoleţi şi m-am zăpăcit. Cunoşteam bine
gradele, dar nu atât de sus. A urmat întrebarea obişnuită:
«Pentru ce ai fost condamnată?» Apoi «de când sunt la carceră»
etc. Erau destul de caraghioşi cum se proţăpeau în faţa mea cu
burţile şi stelele lor de supragradati. Ultima întrebare o ţin bine
minte: «Dacă te liberezi, mai faci?» Răspuns: «Sper să nu mai
fie nevoie.» După cum se vede, devenisem ceva mai rezonabilă.
Sensul răspunsului era însă clar şi pentru mine, şi pentru ei.
Speram o schimbare de regim, în care caz activitatea
«contrarevoluţionară» (aşa eram încadrată în articolul două
sute şi ceva…) nu-şi mai avea rostul. Şi… înapoi la carceră.
Abia după liberare am aflat de ce veniseră cei trei să mă
viziteze. Comisia pentru revizuirea dosarelor ajunsese la Mislea
şi îşi începea lucrările. Prim-ministru era pe atunci Petru
Groza. El ţinea foarte mult să-l readucă în ţară pe bunicul
meu, George Enescu, fugit în străinătate (din fericire pentru
el!). Era o chestiune de prestigiu internaţional. George Enescu
a refuzat să vină atâta timp cât nepoata lui se afla în
închisoare.

Am vorbit şi am scris des în ultimii ani despre «epopeea»

recuperării post-mortem a bunicului meu, George Enescu. O voi
face încă o dată aici, în speranţa că voi reuşi să-i lămuresc pe
oamenii care au o curiozitate de bună-credinţă, dar şi pe cei care
se ostenesc să se întrebe, prin articole sforăitoare sau prin
scrisori tot atât de sforăitoare adresate mie direct, de ce mă
împotrivesc deocamdată aducerii în ţară a rămăşiţelor
pământeşti ale bunicilor mei şi ale tatălui meu, Bâzu Canta-
cuzino.
Ţin să precizez mai întâi că, deşi nu sunt vreo credincioasă
habotnică, deplasarea morţilor de colo-colo pe temeiuri politico-
naţionaliste, economico-turistice sau de împăunare a unuia sau
a altuia mi se pare o blasfemie. Cu atât mai stranie îmi pare
obsesia care a pus stăpânire pe credincioşii, ba chiar bigoţii –
dacă ar fi să ne luăm după manifestările ostentative - din
generaţia spontanee ivită în rândul fostei nomenclaturi. Există,
87
desigur, situaţii în care deplasarea osemintelor s-ar dovedi
necesară, din respect pentru morţi, dacă aceştia au fost, de
pildă, îngropaţi în pripă cine ştie unde, cine ştie cum. În cazul de
faţă însă nu e vorba de aşa ceva. George Enescu şi soţia sa
odihnesc într-un cavou demn, simplu, în marele, cunoscutul şi
frumosul cimitir Père Lachaise din Paris, şi nu într-un «colţ
izolat», cum s-a spus pentru a manipula opinia publică, ci
alături de mormântul compozitorului Georges Bizet.
Începuturile poveştii se află, de fapt, în 1946, când George
Enescu şi soţia lui pleacă din ţară, nu de plăcere - detaliu omis
sistematic -, ci pentru că se pornea represiunea comunistă. Iar
debutul campaniei de recuperare se situează prin anii 1953-
1954, când Petru Groza îl tot invită pe George Enescu să se
întoarcă pentru a primi onorurile noilor guvernanţi - în acei ani,
aşa cum reiese şi din carte, mă aflam în detenţie. «Pinx», cum îi
spuneau apropiaţii, refuză să se întoarcă atâta timp cât nu voi fi
eliberată. Conştient de cele ce se întâmplau în ţară, nu se va
întoarce nici după eliberarea mea. Trebuie să adaug aici că nu s-
ar fi întors fără Maruca, or ea avea doi copii fugiţi în străinătate,
consideraţi «trădători de ţară» (tata, interzis de zbor după
instaurarea comunismului, fugise cu primul avion pe care
obţinuse dreptul de a-l pilota, prin intermediul Anei Pauker – o
relaţie rămasă misterioasă pentru mine). Sănătatea lui George
Enescu se degradează, iar în 1955 maestrul ne părăseşte. Acum
începe delirul recuperării, prelungit tenace până azi.
Mătuşa mea Alice Lupoaie-Cantacuzino, care se afla în
Franţa, este contactată din primii ani de nenumărate ori,
cerindu-i-se insistent acordul pentru aducerea în ţară a
osemintelor. Maruca mai trăia pe atunci. Cred că s-au dus
tratative nesatisfăcătoare. Apoi, într-o noapte, a avut loc
încercarea rocambolescă de «kidnappare» a rămăşiţelor lui
George Enescu. Scandal mare, mătuşa mea s-a înfuriat şi a
refuzat categoric deshumarea.
După moartea Marucăi, în 1968, am fost convocată într-un
birou din Casa Scânteii. Convorbirea a luat repede aspectul unei
anchete, cu un vocabular şi o presiune care semănau uimitor cu
sistemele Securităţii: mi s-a cerut ritos, cu ameninţări presărate
ici-colo, să intervin pe lângă Alice pentru repatriere. La acea
vreme eram încă pătrunsă de elan patriotic şi, în plus, mi se tot
punea sub ochi celebra «Ultimă dorinţă» din 1946, în care George
88
Enescu cerea să fie îngropat la Tescani, aşa că înclinam pentru
aducerea lui în ţară. Ştiind cum s-au desfăşurat lucrurile de
atunci şi până acum, dacă aş fi acceptat, cred că bunicul meu s-
ar fi răsucit în mormânt. Din fericire, Alice era cea care deţinea
cheia acordului şi ea rămânea fermă în refuzul ei. Pusese, de
altfel, o condiţie, şi anume aducerea în ţară şi a rămăşiţelor tatii,
decedat în Spania şi îngropat la Madrid. Nu ştiu ce negocieri a
dus ea cu statul român, dar nu s-a avansat cu nimic.
După călătoria pe care am făcut-o în Franţa în 1971 (în
principiu, ar fi trebuit să pot ajunge la timp pentru înmor-
mântarea Marucăi… doar că trecuseră trei ani!), m-am întors în
ţară cam odată cu Tezele din iulie – am fost mulţi cei cărora li s-
a strâns inima atunci. Sub apăsarea «tezelor», am început să văd
altfel lucrurile. Mătuşa mea a murit, iar atunci când, înainte de
plecarea definitivă, în 1980, am fost din nou convocată pe
aceeaşi temă, nu mi-a fost greu să spun, senină, că mă voi sfătui
cu restul familiei, apoi mă voi grăbi să dau de veste Ambasadei
Române de la Paris. M-am «grăbit», desigur, să evit cu grijă
Ambasada, precum şi Restaurantul Doina, din capul străzii, care
părea să fie o anexă a Internelor.
O vreme am avut linişte. După doi ani petrecuţi în Paris, m-
am instalat în Picardia, unde, după multe intervenţii, am reuşit
s-o aduc din România şi pe mama. Liniştea a ţinut până în ziua
în care am primit vizita unui bun prieten al mamei, ce se
dovedise om de nădejde de multe ori şi ne era foarte drag. După
bucuria revederii, nu mică ne-a fost mirarea când ne-a
mărturisit că era împuternicit de ministerul Culturii să negocieze
eventuala întoarcere în ţară a rămăşiţelor lui George Enescu.
Era împuternicit şi să-mi propună drept recompensă aducerea în
Franţa, cu transportul pe tren plătit, a celor câteva mobile de
valoare rămase în urma mea şi aflate în custodie la o prietenă.
Nu mi-a fost greu să refuz. Las deoparte detaliile diverselor
variante ale propunerii şi subtilitatea insistenţelor. (Detaliu
anecdotic: câţiva ani mai târziu, prietena suspomenită a vândut
mobilele respective fără acordul meu. Acest «furt» a avut meritul
de a scoate din istoria mea personală deopotrivă mobilele şi pe
fosta prietenă.)
În 1991, când preşedintele Mitterrand a vizitat România, am
aflat că acesta ar fi promis guvernului român să sosească la
Bucureşti cu multdoritele rămăşiţe. Aparent, consilierii săi
89
neglijaseră să se informeze despre moştenitori – un banal decalaj
al puterii faţă de realitate. Am făcut, fireşte, cele necesare şi
totul s-a oprit.
A fost din nou pace până în 1997. Am fost atunci din nou
contactată, prin intermediul Cabinetului de avocaţi Ceccaldi din
Paris. Aceştia mi-au trimis o scrisoare în numele guvernului
român, cerându-mi să iau notă de instaurarea democraţiei în
România şi să accept în sfârşit întoarcerea rămăşiţelor marelui
compozitor în ţara sa de origine. Şi din nou am avut un moment
de slăbiciune. M-am întrebat «la urma urmei, de ce nu?» şi-apoi
credeam că «Ultima dorinţă» din 1946 era valabilă. Am acceptat
să iau legătura cu un trimis neoficial al guvernului, domnul
Kogălniceanu, pe care îl cunoscusem în urmă cu treizeci de ani
şi care îmi telefonase din senin ca să mă întrebe ce mai fac. Am
stat de vorbă cu el, apoi domnul Caramitru a venit în Picardia,
împreună cu domnul Kogălniceanu şi cu ambasadorul României
de atunci. Maşină neagră, lume bună – moment de senzaţie
pentru satul picard în care locuiesc. În mai 1998 s-a întocmit un
protocol de acord având o dată limită de valabilitate. Am pus
următoarele condiţii: 1. Aducerea în ţară a Marucăi Cantacuzino
odată cu Enescu (în primele versiuni se cerea doar repatrierea
osemintelor lui George Enescu, căsătoria lui cu o aristocrată
nefiind, probabil, bine văzută. Ecouri ale acestei atitudini se
regăsesc mai târziu sub pana greoaie a celor care i-au tot schiţat
cu dezinvoltură portrete caricaturale Marucăi, personaj nu
tocmai simpatic, dar interesant pentru epocă); 2. Aducerea în
ţară a tatei şi înhumarea sa în cavoul familiei; 3. Recunoaşterea
statutului meu de moştenitoare în ceea ce priveşte drepturile de
autor de pe urma bunicului meu (drepturi niciodată plătite de
România - or, dacă era necesar acordul meu pentru repatrierea
lui George Enescu în calitate de unică moştenitoare, această
calitate ar fi trebuit să funcţioneze în toate privinţele). Am cerut,
de asemenea, discreţie în ceremonii, deşi ştiam că nu se poate
obţine. S-a discutat îndelung şi despre locul de reînhumare.
Tescaniul – locul dorit de compozitor – nu convenea din motive
de infrastructură, fiind chipurile prea excentric. Cumpătul,
propus de intermediar, prefigura un scop turistic. Până la urmă
a fost ales cimitirul Bellu, oarecum echivalentul lui Père
Lachaise. Părţile şi-au dat acordul la acest protocol. Eu l-am
semnat, urmând ca până la data limită să-l semneze şi un
90
reprezentant al guvernului român. Doar că dinspre guvern a
început un vals al ezitărilor şi tergiversărilor, care s-a prelungit
până când a trecut termenul final şi protocolul de acord a
devenit caduc. Am fost scutită astfel de a face o greşeală pe care
aş fi regretat-o toată viaţa, pentru că între timp am luat
cunoştinţă de ultimul testament al lui George Enescu, datat
iunie 1952, care le anulează pe toate celelalte.
La câţiva ani distanţă s-a mai făcut o încercare, de data
aceasta prin învăluire şi apel la sentiment. Pentru mine însă,
vremea îndoielilor trecuse. La 24 octombrie 2004, domnul Ioan
Holender, director al Operei din Viena, mi-a scris cerându-mi o
întâlnire pentru a discuta, în prezența doamnei Ioana Radu
Georgescu, pe care nu o cunosc, despre imperioasa necesitate de
a-l repatria pe maestru. Mă asigura cu toată convingerea că
guvernul român, «independent de cine va câştiga alegerile
viitoare, va face tot posibilul pentru a ridica un memorial
corespunzător pentru acest fiu celebru al ţării». După primirea
răspunsului meu, domnul Holender a părut a fi renunţat la
proiect.
«Dosarul» cuprinde şi destule alte mici întâmplări: numele
României e scrijelit pe lespedea mormântului de la Père
Lachaise, apoi şters prin truda celor care se ocupă de
întreţinerea cimitirului; unul dintre preoţii Bisericii ortodoxe
române din Paris propune insistent să amelioreze estetica
mormântului (!) cu o cruce de lemn înaltă de 2 m, ce ar urma să
fie înfiptă la căpătâiul lespedei (o asemenea podoabă cu iz
naţionalist de prost gust nu şi-a putut găsi loc în cimitirul Père
Lachaise, clasat monument naţional şi supus unor reguli foarte
stricte); periodic apar în presă articolaşe veninoase, opera unor
jurnalişti poate bine intenţionaţi dar lipsiţi de minima informaţie
utilă etc.
Îmi pare evidentă contradicţia între această «epopee»
alimentată de aparenta fervoare în a păstra vie memoria lui
George Enescu şi situaţia reală a muzeului ce-i poartă numele,
precum şi a celorlalte două donaţii, conacul de la Tescani şi Vila
Luminiş de la Sinaia. Au apărut numeroase articole serioase şi
bine documentate despre regruparea acestor trei donaţii sub o
unică umbrelă pentru satisfacerea unor interese personale şi de
grup, cât şi despre grava, completa nerespectare a clauzelor
actului de donaţie. Mă voi limita la a aminti aici faptul că Palatul
91
 Cantacuzino de pe Calea Victoriei a fost donat în 1967 de bunica
mea, Maria Cantacuzino, ministerului Culturii pentru
constituirea unui Muzeu «George Enescu». La ora la care închei
acest rezumat al penibilului serial îmbibat de ipocrizie şi
încununat de afacerisme, e pură fantezie să mai vorbim de
«memoria lui George Enescu»: situaţia palatului, subînchiriat
unor terţi care nu au legătură cu cultura – inacceptabilă
încălcare a actului de donaţie - este dezastruoasă, ca şi aceea a
Tescaniului, pe cale de a fi transformat într-o anexă – o altă
încălcare fără scrupule a actului de donaţie în care se stipulează
limpede că proprietatea este donată pentru a deveni «un înalt
aşezământ cultural».
Regretabil e faptul – i-am scris şi preşedintelui Băsescu - că
se distruge în capitalismul postcomunist ceea ce nu a distrus
comunismul. Ce ar trebui oare să se întâmple pentru ca un cor
puternic să-şi ridice vocea întru apărarea patrimoniului pe care
Maruca Cantacuzino şi George Enescu l-au lăsat moştenire nu
mie, ci întregii naţiuni?

Petru Groza a luat afacerea în mână şi, în cadrul comisiei de

revizuire, a atras atenţia asupra cazului meu. (Tot mai târziu,
de la el am aflat că i s-a făcut un raport despre spectaculoasa
întâlnire dintre zuza de la carceră şi cei trei emisari galonaţi.)
Am mai stat vreo zece zile bune la carceră. Simţeam că se
mişcă ceva. Mi s-a adus înapoi salteaua, Georgescu nu mai
venea noaptea să mă sâcâie, porţia de mâncare s-a mărit…
Într-o zi m-au dus într-un birou, la poartă. În poartă erau «o
cucoană grasă» – directoarea, Georgescu şi nu mai ştiu cine.
Mi-au ţinut o lecţie de bună creştere: «de ce nu vreau eu să mă
reeduc, fată tânără…, numele ăsta de rahat pe care îl porţi te
duce la moarte dacă nu-ţi bagi minţile în cap şi nu te dai pe
brazdă». Mi-au mai spus «ce rost avea să nu văd realitatea, tata
s-a cărat în străinătate, m-a părăsit şi m-a lăsat să plătesc
oalele sparte»… Totul agrementat cu obişnuitele grosolănii şi
înjurături. Cel mai teribil e că, în parte, aveau dreptate… Nu aş
putea spune că aveam o mare afecţiune pentru tata în
momentul acela – el era afară şi eu eram la zdup… Iar numele
pe care îl purtam a atârnat mult în detenţia mea. Cum
92
ajungeam într-un loc, primul lucru, se legau de asta. Oricum,
trebuia să-mi fac numărul, nici nu aveam încotro. M-am ridicat
de pe scaun şi am spus cu grandilocvenţă: «Nu vă dau voie să
vă atingeţi de tata»… Se spunea că directoarea n-ar fi fost
femeie rea. Ştiu şi eu? O directoare de puşcărie, în condiţiile în
care trăiam, trebuia totuşi să aibă un gol în locul inimii şi al
conştiinţei… Nu vreau să intru în polemica de tipul «unul îi dă
cinci palme unei bătrâne, altul îi frânge tibiile cu vâna de bou:
care din cei doi e mai vinovat? Este vinovat cel ce semnează
condamnarea la moarte sau cel ce execută? Sistemul nazist
este mai vinovat sau mai puţin vinovat decât sistemul
comunist?» Sigur este însă că deţinuţii şi oamenii liberi se
aseamănă în dorinţa lor de a crede într-un recurs posibil. Şi
iată că devin pedantă… Directoarea s-a repezit la mine, ţipând
că nu-mi va merge cu ea cum mi-a mers cu locotenentul
Georgescu. Dar nu m-am mai întors la carceră. Am trecut de
curtea infirmeriei, am intrat în curtea centrală… Când mă
duseseră la carceră, pomii erau desfrunziţi, acum
înmugureau…
La «Secretul Mic», mi-am regăsit prietenele. Prezenţa comisiei
pentru revizuirea dosarelor, cunoscută de acum, declanşase un
freamăt de nebunie. Şi totul a mers crescendo în următoarele
săptămâni. Nu se mai dormea noaptea. Sufla o infimă speranţă
de libertate. Unele se agăţau de ea cu disperare, altele (dintre
care făceam parte) o refuzau ca pe o mare slăbiciune. Şi a fost
bine aşa pentru mine, căci am avut apoi parte de o perioadă de
detenţie destul de grea… Domnea o tensiune… Se spărsese
ceva în unitatea «Secretului», şi aşa fragilă. Fiecare se închidea
mai mult în sine, devenea mai prudentă… Încetul cu încetul,
au început să plece. Niciodată nu ştiai precis unde se duc.
Zvonuri de tot soiul bântuiau. Infinite sunt căile Securităţii…
Unele au fost liberate din poarta puşcăriei cu o foaie de drum
sau fără nimic şi fără un ban – numai ele ştiu cum s-au întors.
Altele au luat drumul centrelor de anchetă sau al altor
puşcării, de unde s-au liberat ceva mai târziu. Domnea o mare
confuzie. Totul părea lipsit de logică. Această imposibilitate de

93
a găsi o regulă a «jocului» caracterizează tot sistemul represiv al
regimului. Un fapt ce atrăgea pedeapsa pentru unul era trecut
cu vederea pentru altul. Cutare n-a fost pedepsit - o fi
turnător. Climatul de suspiciune, devastator, împiedicând o
adevărată solidaritate, era bine întreţinut (continuă şi azi) atât
«afară», cât şi în puşcărie… Se schimbau adrese cu disperare…
Apoi mi-a venit rândul: «Cantacuzino…» La poartă am
semnat de primirea efectelor. Nu aveam dreptul decât la un
număr foarte limitat de haine în incinta puşcăriei. Restul se
păstra la magazie, în valizele personale. Cea mai practică şi
mai rezistentă dintre valize era cea din nuiele împletite –
celelalte putrezeau, plesneau. Mi-am recuperat deci paporniţa.
S-au semnat hârtiile de predare a deţinutei ce eram între cei
din administraţia Mislei care mă predau şi cei doi necunoscuţi
care mă preluau. Am avut parte de bătaia de joc obişnuită:
«Hai că mâine te liberezi. Mâine te plimbi cu iubitul pe stradă.
Mănânci cozonac la mama acasă…» etc. Îmi reglasem bine
sistemul de apărare. N-am crezut o clipă că mă liberez… Mă
aştepta o «maşină mică» neagră, cu perdeluţe la spate. Mi s-au
pus ochelarii pe nas şi… la drum! Între doi securişti. Aşa am
părăsit Mislea şi am ajuns la Securitatea din Ploieşti.

Ultima întâlnire cu Georgescu?

Nu l-am mai întâlnit la plecare. Acum vreo 12 ani, ascultând

- în România - la Europa Liberă, o emisiune despre Piteşti
privind faimoasa reeducare prin tortură, am auzit că la Piteşti
ori la Canal exista un locotenent Georgescu, mare torţionar,
care ar fi fost mai apoi mutat la Mislea. Nu are rost să
amintesc aici, pentru cei care nu sunt la curent, ce s-a
întâmplat la Piteşti. Ştiu că Paul Goma nu le este prea simpatic
unora. Şi ce importanţă are asta când e vorba de restituirea
unei memorii naţionale? În Patimile de la Piteşti, Goma, deşi el
nu a fost la Piteşti, descrie bine ce s-a întâmplat acolo.
Supravieţuitori nu mai sunt mulţi. Vor mărturisi, poate, într-o
zi. Amintesc în trecere de torţionarul Caravia care, până nu
demult, era propagandist la Academia «Ştefan Gheorghiu». Unii
94
dintre colegii noştri scriitori l-au cunoscut, fără să ştie cu cine
aveau de-a face. Acum, fie vorba între noi, cu câţi torţionari
sau turnători nu am dat noi mâna?… Totuşi, măcar să-i
pomenim pe cei dovediţi. Nu am însă certitudinea că Georgescu
de la Mislea este acelaşi cu cel de la Piteşti. Era relativ tânăr pe
atunci.
Dacă nu a suferit vreun accident, fortuit sau programat,
teoretic, ar trebui să mai existe. La munca de jos sau de sus.
Sub acelaşi nume sau sub alt nume. Ca mulţi alţii, ar putea
mărturisi. Nu mă gândesc aici la procese de intentat şi la
vânătoare de vrăjitoare. Ci doar la restituirea unei realităţi
uitate. Norocul lor e că nu-i întreabă nimeni. Iar ghinionul
nostru e că, după toate, mai sunt şi laşi. Unul de-ar povesti,
tot ghemul s-ar desfăşura. De asta se şi tem…

Vorbind cu Mariana despre «mărturisiri», mă gândeam, de

fapt, la «mărturii». Nu am crezut niciodată că mărturisirile
torţionarilor ar putea duce la aflarea întregului adevăr. Uimitor
este însă cadrul în care au loc asemenea mărturisiri: în general,
ele apar în presă sau în volume sub forma unei convorbiri «la
gura sobei», fără nicio posibilitate de a controla spusele, fără
confruntări directe şi, mai ales, fără indicaţii precise asupra
responsabilităţilor. Oricât de incomplete, aceste «poveşti»
schiţează totuşi un tablou înspăimântător al universului represiv
din anii ’50-’70. Util ar fi, desigur, ca generaţiile secolului XXI să
cerceteze cu ochii larg deschişi şi cu mintea limpede acest
tablou. Din nefericire, studiile care se fac în fostele ţări
comuniste arată că, deocamdată, majoritatea preferă să
privească în altă parte. Golul care se poate căsca astfel în
memoria unui popor se transformă într-o groapă de gunoi: se
aruncă în ea tone de minciuni şi contrafaceri ale realităţii, şi se
lasă să fermenteze.
Mă îngrozeşte uitarea colectivă. A ţine minte nu înseamnă a te
da cu capul de pereţi în fiecare dimineaţă. A ţine minte
înseamnă a-ţi trăi viaţa firesc, fără a pierde vreo fărâmă din
marile şi micile bucurii pe care ţi le oferă ea, dar şi a şti în sinea
ta că ştii şi a transmite mai departe. A poseda trecutul e o formă
de bogăţie care ne împiedică să pierdem sau să ne stricăm
viitorul. Este, de fapt, chiar atât de simplu.
95
96
 8. PLOIEŞTI

Reluarea anchetei.
Gardianca deţinută.
Lila şi Fecioara

Nu ştiam unde sunt. Sigur nu la Bucureşti – distanţa

parcursă fusese prea scurtă. Cu ochelarii negri la ochi, dusă de
braţ de un securist – unul din nenumăraţii care m-au dus de
braţ, am traversat din nou culoarele unei Securităţi, cu
duhoarea lor de subsol. În drum ne-am întâlnit cu o altă
fantomă, dusă şi ea de braţ. În asemenea situaţii simţeam
semnele pe care şi le făceau plantonii, sâsâielile lor. Folosisem
tehnica încruntatului din sprâncene, aşa că pe sub ochelari am
putut vedea galoşii cu care era încălţat bărbatul. Îşi târa
picioarele. Oare de bătrâneţe? Sau de sfârşeală şi de dureri?
Când ne-am încrucişat, şi-a dres glasul. Plantonul m-a smucit
de braţ şi nu am răspuns… Tuşitul şi dresul glasului: semne!
Ar putea părea ridicole şi inutile. Dar prin ele oamenii care se
ştiau bine în viaţa de toate zilele (soţi, iubiţi şi iubite, fraţi şi
surori, mame şi copii) reuşiseră uneori să se recunoască între
ei…
Oprire înaintea uşii. Zgomot de zăvoare. Am fost împinsă în
celulă – asta se făcea, după caz, cu brutalitate sau fără. Mi-au
scos ochelarii. Uşa a fost trântită în urma mea şi s-a deschis
vizeta. (Vizeta este ochiul prin care deţinutul este în
permanenţă supravegheat, pândit. Ochiul unui Dumnezeu
răuvoitor, care îşi ascunde faţa şi are putere absolută asupra
deţinutului.) M-am uitat în jur şi am constatat că mă aflu într-
o celulă spaţioasă, curată, cu un geam opac. Multă lumină.
Trei paturi. Două ocupate. Primul lucru pe care îl face
deţinutul când ajunge într-un loc necunoscut este să ia
cunoştinţă de ceea ce îl înconjoară, foarte repede şi precis. M-a
frapat că paturile erau un fel de postamente de ciment fixate în
97
perete. La fel şi masa. Nu-mi aduc bine aminte de colegele
mele. Ştiu că una era mai tânără şi una mai în vârstă. Erau
cuminţi. Stilul meu de veche puşcăriaşă le speria. Nu m-am
înţeles prea bine cu ele. În special cu ultima. Mi se mai
întâmplase să am probleme cu persoanele mai în vârstă. Nu
suportam dorinţa unora dintre ele de a-mi desăvârşi educaţia
(educată şi reeducată, era prea mult!), şi nici laitmotivul:
«Pentru voi, cele tinere, e mai uşor…» sau «Fă tu asta, că eşti
mai tânără!» La urma urmei, aveau dreptate…
Am început imediat să ciocnesc pereţii ca să iau contact cu
vecinii. Asta le-a speriat şi mai tare. Mi-a răspuns un bărbat.
Şi ne-am pus pe vorbit. Numele, câţi ani ai, de ce eşti arestat
(ă), de unde vii… Vecinul era din Ploieşti. Fusese bătut în
anchetă… Ciocănelile în perete le înnebuneau pe colegele mele.
Cea mai în vârstă ne spunea mereu că ea n-a făcut nimic şi că
va pleca acasă. Ce e drept, comunicarea prin perete era
pedepsită şi, în principiu, toată celula era implicată. A nu
turna era a consimţi. Aşa se face că m-au turnat… Reintrasem
în anchetă. Pe unii anchetatori i-am uitat, pe alţii îi ţin minte.
Şi cu precădere pe cel de la Ploieşti. Avea faţa turtită, ca un bot
de pechinez. I-a depăşit în grosolănie şi violenţă verbală pe toţi
ceilalţi. M-a cadorisit şi cu câteva palme zdravene. Atât. În mod
vădit, încercau să mă implice în ceva mai serios. Mă storcea.
Revenea povestea cu străinătatea, cu tata, cu mama, cu
prietenele mamei… Nu pot spune că nu-mi era frică de el, dar
eram mai sigură pe mine decât la început. Dacă m-ar fi
torturat, probabil că aş fi spus fel şi fel de minciuni. Anchetele
de noapte erau grele şi stresante. În timpul zilei nu aveai voie
să dormi. Oboseala se acumula. Contau pe asta. Au fost
oameni care doar prin tortura nesomnului, prelungită timp de
o săptămână, au mărturisit vrute şi nevrute. După turnătorie,
am fost scoasă la anchetă şi zgâlţâită bine…
M-am întors în celulă. Vecinul nu mai răspundea…
Dispărut. Mutat. Pedepsit, probabil… Nu mai puteam să-mi
suport colegele… Nu ştiam cum să fac să ies din celula aceea.
Să cer mutarea ar fi fost absolut inutil… Am hotărât să fac

98
greva foamei. De furie… Mâncarea de la Ploieşti era la fel de
acceptabilă ca aceea de la Pipera. Carnea, cam împuţită, dar
era, şi în ciorbă plutea grăsimea. Fumătoarele aveau dreptul la
ţigări, una sau zece, după anchetator. Îmi suprimaseră raţia,
ca pedeapsă… M-am folosit de acest pretext pentru a justifica
greva. Alt mister: n-am să înţeleg niciodată de ce se panicau
aşa la declararea unei greve a foamei. Mureau doar atâţia
deţinuţi şi nu mai dădeau socoteală nimănui! Cum-necum,
toate procedeele erau bune pentru a-l disuada pe grevist. În
Rahovei murise o fată după 40 de zile de grevă a foamei. (În
Irlanda şi, în general, în Occident, recordul a fost depăşit.
Numai că aceşti grevişti beau lichide, uneori vitaminizate, de
unde explicaţia duratei impresionante.) Fata fusese hrănită
artificial. Ca s-o facă să renunţe, îi vârau tubul pe gât până în
stomac, apoi îl mişcau în sus şi în jos pe esofag. Un tubaj
gastric făcut de mâini blânde, şi tot e foarte neplăcut… Eu nu
am ţinut greva decât trei biete zile. Trei zile şi trei nopţi,
petrecute în cea mai mare parte în biroul anchetatorului.
Ameninţări şi tăvi cu mâncare se succedau. Îmi aduc aminte
de ultima tavă, cu o friptură de raţă şi o salată «de bœuf» cu
multă maioneză. Mă trăsnea mirosul de friptură. Se luminase
de ziuă… Anchetatorul se uita pe geam. O fi fost şi el obosit de
nesomn… S-a întors către mine: «Ce să-ţi fac, Ţumpi, să
mănânci? Să-ţi cumpăr case pe bulevard?» M-a apucat un râs
nervos de nu mă mai puteam opri. Cuvântul «Ţumpi» mă gâdila
în urechi. Eram destul de plictisită. Bănuiam că mă aşteaptă
zile grele, şi nu era un lucru prea deştept să pierd mâncarea
mai consistentă de la Ploieşti. Căutam o ieşire onorabilă.
Presupun că şi anchetatorul. Avea interes să mă opresc din
grevă, înainte de termenul regulamentar (o săptămână sau zece
zile), când ar fi fost obligat să anunţe medicul, se făcea raport
şi rămâneau urme. Exasperat, m-a trimis jos. Dar… O, victorie!
Nici nu am mai trecut prin vechea celulă. Îmi şi mutaseră
boarfele… Victorie de trei ori! Nici pomeneală să-mi dea înapoi
raţia de ţigări – şi ce dacă!
Am intrat deci în celulă, moartă de foame, cu gândul la

99
prânzul ce urma să vină. Celula era spaţioasă. Acelaşi
principiu ca în cealaltă. Două paturi doar. Pe unul din ele era
culcată o femeie. Nu s-a sculat să mă întâmpine şi, lucru
neobişnuit, nu mi-a răspuns la bună ziua. Era slabă şi avea o
culoare vineţie. M-am aşezat pe patul liber şi am aşteptat. S-a
ridicat în fund. Ne-am uitat una la alta. Nu ne credeam ochilor.
Ne recunoşteam şi… nu ne recunoşteam: Cora, gardianca de la
Târgşor! Încetul cu încetul, cu o prudenţă extremă, am început
să vorbim. Era speriată de prezenţa mea. Astăzi pot să fac
speculaţii şi să inventez o umbră de îndoială asupra detenţiei
Corei. Aşa, doar să arăt că nu-mi scapă nimic, şi să imaginez
că era pusă în celulă numai ca să mă spioneze. Am avut parte
de asta la a doua arestare. Dar Cora arăta groaznic – slăbise
imens – iar eu nu eram o personalitate destul de importantă
pentru punerea la cale a unui asemenea dispozitiv. Cora fusese
arestată pentru că ducea mesaje la familiile deţinuţilor. O
turnase cineva. Povestea ei era plauzibilă. Ceea ce nu mi-a
spus - am bănuit însă, alţi gardieni o făcuseră, şi apoi nu
uitasem cum dijmuia pachetele – e că cerea plată pentru asta.
Vom reţine ipoteza unei Cora, gardianca decăzută, care nu m-a
minţit. Cu atât mai mult cu cât mai târziu am verificat din
întâmplare: avea obiceiul să meargă la familii. Anchetatorul
dăduse o lovitură de teatru: minunat şi rafinat sadism să pui
faţă în faţă, în aceeaşi cuşcă, pe fosta gardianca şi pe deţinuta
ei! (Pedeapsă ce a fost aplicată şi altora, şi încă mai rău. Un
fost gardian s-a trezit într-o celulă cu deţinuţii pe care îi
torturase cândva. N-a dus-o tocmai bine!) Cora nu mânca de o
săptămână. Nu s-a atins de prânz. Era într-o stare de depresie
totală. Părea un manechin dezarticulat. Nu am avut nicio clipă
un sentiment de ură faţă de ea sau vreo dorinţă de răzbunare.
(Poate îmi lipseşte o dimensiune, şi îmi pare rău.) Nici nu era
cea mai rea din toate. M-o fi bănuit şi ea pe mine de a fi fost
adusă pentru a o supraveghea.
Încetul cu încetul, am intrat în viaţa noastră comună. I-am
ţinut nişte teorii despre viaţă şi frumuseţea ei, care trebuie să
fi fost de un ridicol desăvârşit. I-am explicat pe îndelete că

100
viaţa este darul cel mai de preţ, că viaţa trebuie trăită până la
capăt… Cred că s-a apucat iar de mâncat, numai să nu mai
audă turuiala mea exaltată. Vizeta era mai tot timpul deschisă.
Ne observau ca pe doi cobai. Dădeau, probabil, raportul: «Nu se
sfâşie»… Cora avea 23 de ani. Reîncepuse să mănânce şi să
zâmbească. Nu povestea nimic… N-o întrebam nimic. Ne-am
făcut un şah din pâine cu săpun. Am folosit scrumul ţigărilor
Corei – avea dreptul la două pe zi – pentru a înnegri piesele.
Jucam ca o cizmă şi am învăţat-o să joace ca două cizme! N-o
scoteau la anchetă, şi nici pe mine. Ne lăsau să «putrezim». O
altă tehnică: uzură nervoasă. E rău la anchetă. Te cercetează
anchetatorul. Dar şi tu pe anchetator. Sau, cel puţin, aşa i se
pare deţinutului. Fiecare gest, expresie şi schimbare de
comportament a anchetatorului sunt expuse analizei. Mai afli
câte ceva. Sau crezi că afli… Şi, ca să ne destindem puţin, hai
să vorbim iar despre… closet. Din punctul de vedere al
sanitarelor, Ploieştiul era hotel de mare lux. Dezavantaj: de
cum dădeai drumul la apă să faci duş, plantonii se înfiinţau la
vizetă. Râsete, şopoteli. Cora îi înjura. Se aşeza cu spatele la ei,
în dreptul vizetei, şi îi văduvea de spectacolul feselor mele
goale…
Lucrurile mergeau prea bine între noi. Şi, într-o zi: «Luaţi-vă
boarfele…» Ne-am spus la revedere şi, cu ochelarii pe nas, am
pornit, pâşa-pâşa, pe culoare. Simţeam, auzeam că nu suntem
departe una de alta. Aşteptam mereu ca una din noi să
dispară, împinsă într-o altă direcţie prin labirintul culoarelor.
N-am mers prea departe. După un cot, ni s-a spus să ne oprim,
uşa celulei s-a deschis, şutul în fund şi, iată-ne, fără ochelari,
una în faţa celeilalte. O celulă îngustă, cu un singur pat! Pereţii
- negri de jeg. Iar pe unul din pereţi, jos, la vreo două palme de
ciment, o mare cruce roşie. Poate era vopsea? «Sânge», a spus
Cora. După nivelul la care se afla crucea, era de presupus că
acela sau aceea care o trasase stătuse în patru labe… Geamul
celulei era mic şi înalt. Lumină era puţină. Deci schimbare de
decor totală. Ce voiau de la noi? Dacă nu ne omorâserăm în
celula cealaltă, credeau că ne vom omorî aici? Şahul ne fusese

101
confiscat. Am aşteptat pâinea de prânz şi ne-am confecţionat
altul. Am încercat să jucăm… Era greu. Ne uitam cu coada
ochiului la crucea de sânge. O lăsaseră, probabil, înadins. De
cele mai multe ori ştergeau toate inscripţiile. Şi totuşi, cu
«logica lipsită de logică» mi s-a întâmplat să găsesc pe pereţi
nume, linii figurând zilele şi chiar scurte mesaje: «Spuneţi lui
cutare că…». Am împărţit patul. Dormeam cap-picioare. Dora a
început să povestească…

Cora…

Dora este un personaj din romanul la care lucrez şi mă

întreb dacă nu e un semn de revoltă, fiindcă mă obligi să-mi
retrăiesc aceste amintiri în loc să mă duc în pod, unde am
maşina de scris, şi să-mi termin cartea… Deci, Cora - şi nu
Dora - a început să-mi povestească viaţa ei. Era dintr-un sat
din Transilvania. Pe la 16-17 ani rămăsese însărcinată. De
frica familiei, de ruşinea satului, a plecat cu copilul în burtă.
Printr-o prietenă a aflat că Miliţia angajează gardience. Nu ştia
prea bine la ce stăpân intră. I-au plătit avortul. A făcut o şcoală
de câteva săptămâni. Apoi a plecat la Canal. Nu mi-a povestit
ce n-a făcut sau, mai degrabă, ce a făcut la Canal. Pretindea că
nu se aştepta deloc la ce a găsit acolo. Deh, făcuse totuşi
şcoală şi un antrenament… Despre deţinutele de la Canal nu
mi-a spus mai nimic. Doar despre o bătrână care murise în
faţa ei. În general, povestea mai mult despre viaţa ei intimă. Nu
uita umilinţele la care fusese supusă ea însăşi, ca tânără
femeie, de către colegii ei bărbaţi. Şi dacă ea a suferit ce
povestea, ce trebuie să fi suferit deţinutele! Versiunea Corei:
pentru o tânără gardiancă sosită la Canal, singura şansă de a
rezista era să-şi găsească imediat un «protector». Cora ar fi vrut
să rămână independentă, se mai gândea încă la o căsătorie
adevărată. A stat puţină vreme singură. Hărţuită de colegi,
înghesuită prin toate cotloanele Canalului, nemaiîndrăznind să
iasă seara de la o baracă la alta – mi-a sugerat chiar un viol
colectiv, s-a dus la un gardian mai cu vază şi mai… «respectat».

102
Soţul ei provizoriu o bătea de o snopea. Într-o bună zi, acest
prim «protector» a fost mutat. Cora învăţase lecţia. A trecut din
bărbat în bărbat până a ajuns la Târgşor. Aici s-a «căsătorit».
Trăia de câţiva ani cu soţul ei într-un sat, nu mai ţin minte
care, nu departe de puşcărie. Era casa părintească a
bărbatului şi locuiau împreună cu părinţii. Pământ bătut pe
jos, masă scundă, cu un singur blid, comun. Dormitorul, tot
comun, cu părinţii. Soacra, împotriva «străinei», se războia cu
ea. Îi pândea când făceau dragoste!… Pentru mine, lumea asta
de infern, în afara puşcăriei, pe care mi-o dezvăluia Cora era
puţin… fascinantă. Reţin din povestirile ei – nu o scuz şi nu fac
sentimentalism – o femeie călcată în picioare şi care, la rândul
ei, călca alte femei în picioare. Nu o chinuiau remuşcările.
Într-o zi, cum nu ne păruiam, nu ne turnam (aparent), a
venit un gardian, i-a spus să-şi ia boarfele, şi Cora a dispărut
din viaţa mea. O urmă de culpabilitate părea să-i fi încolţit în
minte în timpul convieţuirii cu mine. Nici măcar nu ştiu dacă e
adevărat. Cred că ar fi acceptat fără ezitări, în cazul unei
propuneri, reluarea serviciului. Îşi găsise echilibrul în meserie.
Spunea: «Şi vouă vă e greu, dar nici nouă nu ne e uşor.»
Infernul în oglindă. Cu distorsiunile de rigoare. Nu pot spune
că ţineam la Cora. Totuşi, mi-a părut rău de despărţire. Ne
înţelegeam bine… Aveam impresia că o ajutasem. O făceam pe
Pygmalion! mai credeam că oamenii se pot schimba, aşa,
pentru că deodată… descoperă că au fost răi, le pare foarte rău
şi… devin buni! Îmi pierdusem… creaţia şi creatura. Am rămas
să meditez asupra acestui lucru.
Am stat singură vreo două săptămâni. Încercările de a lua
contact cu vecinii (nu o făcusem de faţă cu Cora, dovadă că nu
aveam încredere în ea) n-au dat rezultate. N-am insistat. Când
un deţinut era deosebit de supravegheat, celulele învecinate
puteau fi lăsate goale, cu un gardian la pândă, care intra pe fir,
sau cu un turnător «calificat». Mare vocaţie de… artist trebuia
să aibă gardianul pentru a se strecura în pielea unui deţinut!
Un procentaj al deţinuţilor cărora le-ar fi plăcut, chiar
inconştient, să între în pielea gardienilor ar fi instructiv. Şi

103
deprimant. Asta este o «şopârlă» târzie! Inventată la vârsta mea
de acum…
«Cantacuzino…» Mi-am luat boarfele. Ochelarii. Şi mişcă pe
culoare… Uşa – deschisă, închisă. Celula, ca şi prima de la
Ploieşti. Albă, luminoasă. Masa – încărcată cu gamele pline de
mâncare sleită. Un singur pat! O femeie despletită, cu un capot
pe ea, se repede la mine şi mă strânge în braţe. Lila! Şefa mea
de atelier de la Târgşor. Despletită! Ea, întotdeauna impecabil
pieptănată cu coc şi îmbrăcată îngrijit. (îşi călca gulerul
cămăşii cu gamela caldă de arpacaş.) în spatele vizetei auzeam
o mare vânzoleală, râsete. «Doamne, bine că eşti aici, bine că
eşti aici!», îmi şopteşte Lila. Eram siderată de primirea ei,
deosebit de prietenoasă, deloc justificată de relaţiile noastre
anterioare. M-a luat de mână şi ne-am aşezat pe pat. Mi-a
arătat castroanele cu mâncare înşirate pe masă: «Vor să mă
otrăvească!» Stăteam ochi în ochi şi ne strângeam mâinile. Nu
ştiam ce să spun şi ce să cred. Auzeam mereu râsete înapoia
vizetei deschise. O aveam în minte pe Lila-şefă: severă,
necruţătoare la neîndeplinirea normei. Lila care mă punea să
desfac gulerele pufoaicelor militare pentru că nu le cususem
bine. Mă revoltam: «Ce ne pasă nouă?» Răspundea: «Munca e
sfântă!»… Religia muncii! (Am avut un şoc când, abia acum
vreo cinci ani, am regăsit acest fanatism pentru muncă descris
la martorii lui Iehova, în memoriile Margaretei Buber-Neumann
care, după ce a cunoscut gulagul lui Stalin, a fost predată de
ruşi nemţilor şi a trecut prin Ravensbrück.) Lila-şefa ne făcea
mizerii, dar nu turna niciodată. Ea rezolva problemele, ea le
ţinea piept şi, înaintea lor, era de partea noastră, a deţinutelor.
Lila a făcut parte dintre deţinutele pentru care comisia de
revizuire a dosarelor a fost fatală. Era condamnată la şapte ani
din cauza logodnicului ei legionar. Sau «zis legionar» – cine mai
ştie?! Şi astăzi, unii care nici nu erau născuţi pe vremea aceea
sunt acuzaţi, pentru simplificare, de a fi legionari. După cinci
ani de puşcărie, o luaseră din nou în anchetă. Şi ce anchetă!
Dura de câteva luni. O informaseră că logodnicul ei a fost
eliberat şi s-a însurat. O scoteau numai noaptea la

104
interogatoriu: «Te-a lăsat logodnicul, îţi dau unul de-al nostru.»
Când se întorcea în celulă şi încerca să doarmă, intrau peste
ea plantonii şi o ameninţau cu violul. O consideram un om
cinstit. Am crezut-o… Şi acum, o cred din nou. Desigur, teza
schizofreniei nu este exclusă. Am privilegiat-o foarte repede pe
Lila în timpul convieţuirii celulare. Astăzi, am îndoieli…
Până nu demult, mi se părea că am avut un rol de victimă în
acest episod sinistru: o biată fată, împinsă cu intenţie în lumea
vizibilă şi invizibilă a schizofreniei. Rol de victimă şi de
terapeută, pentru că, după venirea mea, o vreme, Lila s-a
simţit mai bine. Acum, după ce am citit atâtea mărturii, unele
susţinute de medici şi oameni de ştiinţă, mă întreb dacă nu am
jucat fără voie un rol cu mult mai ingrat. Sunt mărturii despre
comportamente cu aspect schizofrenic, generate la deţinuţi de
tratamente cu mari doze de halucinogene… Ascultam ce îmi
povestea Lila şi mă uitam la castroanele cu mâncare neatinsă,
sleită. Nu mai văzusem aşa ceva… Să fie chiar otrăvite? Ei erau
în stare de orice. Dar şi viol, şi otrăvire?! Ca şi omul liber,
deţinutul are tendinţa de a reduce totul la propriul său buric:
«MIE nu mi s-a întâmplat, deci nu se întâmplă.» Lila îşi punea
capul în poala mea. Asemenea blândeţe nu-i prea semăna…
Deodată, sărea în picioare, cu ochii ţintă la peretele alb din faţa
noastră: «Taci, uite-o că vine!» – «Cine?» – «Tu nu vezi? Fecioara
Maria!» E nebună, au înnebunit-o! Şi am păstrat acest gând
pentru toate cele patru sau cinci săptămâni cât am stat cu Lila
în celulă. Era conştientă că o ia razna, simţea apropierea crizei
şi mă ruga să n-o las. «Vorbeşte-mi, vorbeşte-mi!» Spuneam ce
îmi trecea prin minte, mă agăţăm de ea, de mintea ei şi ea, de a
mea. Lupta era inegală de cele mai multe ori: Fecioara câştiga
partida. Apărea mereu în acelaşi colţ al camerei. Calmă, Lila
mă întreba: «Chiar nu o vezi?» Mă holbam. Peretele era alb şi
neted. Începea să-mi fie teamă că într-o zi o s-o văd şi eu. Când
Ea venea, o pierdeam pe Lila. Se lega între ele un dialog
susţinut de Lila cu voce tare, la care nu puteam participa. În
picioare, cu ochii ţintă la perete, Lila mă transforma în
cameristă. Îmi cerea să-i trec fie un prosop (şi-l punea pe cap),

105
fie pijamaua (şi-o trecea peste fustă), fie, cum s-a întâmplat
mai târziu, baticul meu de pânză colorată. Ajunsesem deja la o
asemenea exasperare împotriva ei şi a Fecioarei, încât i l-am
refuzat.
Relaţiile începuseră să fie încordate între noi. Revenirea de
după sosirea mea în celulă nu a durat prea mult. Reîncepuse
să se îmbrace şi să se spele. Mânca din acelaşi castron cu
mine. Îi arătam astfel că mâncarea nu era otrăvită. (Asta nu
dovedeşte însă că în mâncarea ei de dinaintea venirii mele nu
ar fi fost amestecate droguri.) Îmi spunea că, singură fiind, i se
întâmplase să găsească pâinea mânjită cu rahat şi ciorba
îndoită cu… ce rimează. N-o mai credeam deloc. Curând au
început să mă scoată din nou la anchetă. Am cerut asistenţă
medicală pentru Lila. Anchetatorul m-a întrebat dacă nu se
preface. Veneam obosită frântă din anchetă după 10 seara, ora
de stingere. Nu mai aveam putere să mă ocup de Lila. Simţeam
că o pierd. Se depărta de mine. Apariţiile Fecioarei deveneau
din ce în ce mai dese. Lila se neglija din nou. Mă certam cu ea
ca să se spele - dormeam în acelaşi pat… Se întorcea de la
anchete în hohote de plâns. Trăiam ca două muşte sub un glob
de sticlă, privite de ochiul / ochii vizetei.
Într-o seară - fusesem în anchetă -, am adormit pe spate, cu
mâinile deasupra păturii, aşa cum cerea regulamentul (dacă ne
întorceam pe o parte, deschideau uşa şi ne trezeau!), de îndată
ce s-a dat stingerea. De data asta, m-a trezit Lila: «Scoală-te,
repede. Vin să ne violeze!» Nu se auzea niciun zgomot. Niciun
urlet, cum se întâmpla uneori. Dimpotrivă, liniştea era…
asurzitoare. I-am spus că vreau să dorm şi că puţin îmi pasă
dacă mă violează. A început să mă zgâlţâie. M-a apucat de gât.
«Eşti cu ei!» Ajungea… I-am tras o paimă. Da, i-am tras o
palmă Lilei. Eu, care după cum spunea ea, semănam, la fire şi
fizic, cu sora ei cea mică… Ne-am petrecut noaptea cerându-ne
reciproc iertare. Nu mai am bine în minte cronologia acestui
coşmar… În timp ce Lila vorbea cu Fecioara Maria, luasem
contact prin perete cu celula vecină. Era un bărbat… Dacă n-
am înnebunit, lui i-o datorez. I-am ştiut numele, ca pe multe

106
altele, bune şi rele… L-am uitat. Îmi repeta mereu: «Nu-ţi fie
frică!» şi aproape că nu-mi mai era… Lila se cufunda în
nebunie. A venit noaptea în care i-a fost foarte rău… rău ca
unui om «normal» bolnav. Era perfect lucidă, scăldată într-o
sudoare rece, i-o ştergeam de pe frunte şi îi simţeam răceala…
Credeam că va muri… Şi ea o credea. Ore întregi am alergat
între ea şi uşă. Am făcut ce nu făcusem niciodată… Am bătut
cu pumnii în uşă, am ţipat după ajutor… Şi n-a venit nimeni…
Unde au fost plantonii în noaptea aceea? Ei, mereu la pândă,
omniprezenţi, răsărind pe neaşteptate, neauziţi, cu papucii lor
de pâslă… Papucul de pâslă, unealtă de înaltă tehnică în lupta
împotriva duşmanului de clasă! Spre dimineaţă, Lila a adormit.
«M-am cerut» (ăsta era termenul) la anchetă şi, ca prin
minune, jumătate de oră mai târziu eram în biroul
anchetatorului. (De obicei, te lăsau să aştepţi cu zilele când «te
cereai», însemna că eşti «copt» pentru declaraţii.) Anchetatorul-
acelaşi, cel cu bot de pechinez – m-a primit patern.
(Paternalismul, ce mai hârtie de prins muşte!) Lila e bolnavă.
Da. Apreciază felul în care m-am îngrijit de ea. Ştie că nu e
uşor, dar nu putea nici s-o lase singură, nici să-i aducă în
celulă pe una nouă. Să n-am nicio grijă, va veni medicul… L-
am ameninţat că fac greva foamei, dacă… nu se ţine de
cuvânt!!! Vorba proverbului: «Limba tăiată vorbe strâmbe nu
rosteşte.» Limba îmi era întreagă şi anchetatorul s-a ţinut de
cuvânt. La puţin timp după ce m-am întors în celulă au năvălit
vreo trei plantoni şi un subofiţer cu o vestă albă, neîncheiată la
nasturi, trasă peste uniformă… Au alergat-o pe Lila prin toată
celula şi au înghesuit-o într-un colţ. Mă chema în ajutor…
plângeam… şi nu mă mişcăm… eram convinsă că obţinusem o
nouă victorie asupra LOR… I-au făcut injecţia în plica braţului.
Deci intravenoasă. În zilele următoare a fost extraordinar de
calmă şi blândă… Nu mai aveam niciun contact cu ea. Era pe
altă lume. La scurt timp după aceea ne-am despărţit… Ordinul
de a-mi strìnge boarfele mi-a fost dat prin vizetă. N-au venit
imediat să mă ia. Lila stătea aşezată în pat, cu spatele rezemat
de perete, îşi sucea capul, ca şi cum ar fi tras cu urechea: «Au

107
venit americanii, toată lumea pleacă, numai eu rămân»… Asta
e ultima mea imagine despre Lila. Ştiu că s-a liberat. Am aflat-
o «afară», printr-o fostă deţinută… Nu ştiu dacă e adevărat şi,
mai cu seamă, nu ştiu ce s-a ales de viaţa ei…
Acum un an mi-a căzut în mână cartea unui ungur, Ernest
Tottosy (L’Empire des fous, L’Harmattan). Tottosy a fost
încarcerat în 1952 (în acelaşi an cu mine). Ceea ce a păţit în
cursul anchetei seamănă izbitor cu ceea ce i s-a întâmplat Lilei
sub ochii mei, poate nu îndeajuns de avertizaţi şi de atenţi.
Tottosy a fost drogat prin alimente. Când a înţeles ce se
întâmpla, nu a mai mâncat. Avea halucinaţii, ţipa, plângea, îşi
înjura torţionarii sau le cerea iertare. O voce venită din tavan îi
dădea ordine. Plantonii intrau în celulă, îl imobilizau şi îi
făceau injecţii, după care dormea, uneori se simţea rău, sfârşit,
credea că va muri… Două femei întâlnite de mine în cursul
detenţiei mi-au povestit lucruri asemănătoare, dar mai puţin
violente. Auziseră în celulă voci venite din tavan care le dădeau
ordine sau vocile copiilor lor. Amândouă fuseseră anchetate la
Interne. Adică în clădirea Comitetului Central. Şi mai precis, în
subsolurile de sub balconul la care a apărut pentru ultima
dată răposatul Ceauşescu…
Tratamentul mixt cu halucinogene şi neuroleptice, aplicat
anumitor deţinuţi de către diversele poliţii ale sistemului
comunist, nu mai este un secret pentru nimeni. Cercetările
sunt de-abia la început. Nu ştiu dacă era şi cazul Lilei.
Parşivenia acestor tratamente constă tocmai în faptul că ele
dau unor oameni «normali» comportamentul celor «anormali».
Ghilimelele le pun pentru că frontiera dintre normal şi anormal
este atât de îngustă, încât poate da naştere la interpretări
catastrofale. De pildă, cel care strigă «trăiască!» e considerat
«normal», iar cel care strigă «jos» e considerat «anormal». Un om
care îi smulge altui om unghiile e considerat normal, iar unul
care îşi împarte bucăţica de pâine cu un câine lihnit de foame e
considerat anormal. Tentaţia exemplelor fiind mare, mă opresc
aici…

108
 Eşti încă la Ploieşti, Oana Orlea, şi te
pregăteşti de plecare. Ai simţit la Ploieşti
presiunea psihică aplicată asupra ta? După
Ploieşti, începem să ne apropiem de Bucureşti
şi de liberarea ta. Părerea mea este că, în acest
ciudat itinerar al puşcăriilor tale, momentul
Ploieşti este foarte important. Aşa este?

Retrospectiv, da. Atunci eram în plină… acţiune, încercam

să mă apăr de presiunea pe care o suportam. Nu prea aveam
răgaz de analize, erau mai mult reacţii reflexe. Fiind
turbulentă, luam turbulenţa venită din afară ca pe o
consecinţă firească. Doar acum, după ce mi-am confruntat
experienţa cu atâţia alţii, am devenit conştientă că mare parte
din ceea ce i se întâmplă unui individ, om «liber» sau deţinut
care a fost luat la ochi de către reprezentanţii unui sistem
totalitar, poate fi programat. Nu eu mi-am ales stilul val-vârtej
cu care am trecut prin puşcărie. S-a nimerit să mi se
potrivească. Mi-ar fi fost mai greu să rămân trei ani într-un loc.
Unde mai pui că aş fi avut mai puţine de povestit… Cum să
povesteşti oroarea repetitivă?

Ai plecat din Ploieşti. Circuli în maşina

neagră, cu ochelari la ochi. Următoarea staţie?

Jilava, pentru a doua oară. Dar nu cu maşina mică, ci, de

data asta, cu duba celulară. Şi cu Lila în minte, aşa cum o
lăsasem. Blândă şi tristă, pentru că pe mine mă liberau
americanii, şi pe ea nu…

109
 9. JILAVA DOI

Greva foamei

Cu câtă graţie mă mişcam pe tărâmul cunoscut al scumpei

mele Jilave! Gardianca mă întâmpinase cu un fel de zâmbet:
«Ia uite, s-a întors dracul!» Mă întorceam şi, culmea, în aceeaşi
celulă. Lalelele erau pe loc, la fel uşile din lemn masiv, ecoul
trântirii lor era la fel de impresionant – la fel de impresionante,
când se trăgeau, zăvoarele. Pe loc, şi Buna. Tineta, şi ea, la
locul ei, în colţul celulei. Ca şi răutatea celorlalte gardience.
Chiar şi a celor noi. Existau două schimbări de decor: priciurile
fuseseră înlocuite cu paturi şi – lucru destul de important –
pâlniile de la geamuri, cu obloane de lemn. În consecinţă, când
nu erau închise pentru plimbarea deţinutelor din celelalte
celule sau pentru diverse alte motive, erau… deschise! Venea
lumină, venea şi aer mai mult.
Am spus-o de la început, personajele din prima şi din a doua
Jilavă mi se suprapun cu încăpăţânare. Sunt totuşi aproape
sigură că am regăsit-o pe Dorina. Mai slăbită decât o lăsasem.
Memoria mea îşi face de cap. O văd aidoma pe Dorina. Cu
părul negru prima oară şi mai argintat a doua oară. Cu nasul
puternic. Pielea măslinie şi ochii vii. Locul ei era sus, lângă
geam. În dreapta, când intrai în celulă. Afară de Dorina, nu văd
pe nimeni din această a doua Jilavă. Poate doar pe «tovarăşa
deţinută»… Aş putea s-o situez în prima Jilavă, de n-ar fi
amintirea foarte precisă a unei scene ce s-a petrecut pe
pervazul geamului, cu geamul deschis şi Cap de Oaie în faţa
geamului. Deci obligatoriu în cursul celei de-a doua detenţii la
Jilava. Nu mai ţin minte cum o cheamă pe femeia cu părul
vâlvoi care a intrat în celulă şi ne-a spus: «Noroc, tovarăşi!» Ne-
a trebuit timp să ne dezmeticim. Şi nouă, dar şi ei. Fusese,
săraca, mare activistă. Fluierase în biserică… şi la zdup cu ea!
Convinsă fiind că nu sunt puşcării în România, şi-a
110
închipuit că intră într-o cameră de spital. Zic astăzi: ce-o fi fost
în capul ei ca să-şi imagineze un spital care ar fi arătat precum
celula nr. 4 de la Jilava?! Ne-a mărturisit apoi că nici nu
văzuse bine dacă eram femei sau bărbaţi – credea… nici ea nu
mai ştia ce crezuse… multe crezuse. Trezirea a fost
dureroasă… Dovadă, scena cu geamul. Ieşeam la plimbare. În
consecinţă, aveam dreptul să deschidem geamul ca să aerisim
celula. Nu ştiu din ce motiv, am avut un schimb de cuvinte cu
domnişoara caporal Cap de Oaie. Drept pedeapsă, m-a pus să
închid geamul. În felul acesta, o lipsea de aer pe Dorina, prea
slăbită ca să se dea jos din pat. Naivă, nedată pe brazdă,
«tovarăşa deţinută» a sărit cu gura: «Tovarăşa gardiancă, da’ nu
se poate…» Cap de Oaie s-a pus pe înjurat şi a făcut-o pe biata
noastră colegă în fel şi chip. Printre altele: «Te crezi tovarăşă cu
mine? Păi, tu, cu mutra ta de varză împuţită?!» A trebuit să
închid obloanele şi geamul. Dorina a rămas fără aer în patul ei.
Noua noastră colegă a înţeles în sfârşit unde se află. Şi, mai
ales, că este şi ea deţinută, şi nu o tovarăşă. Iar eu m-am
simţit vinovată. Dorina, nevinovată, era pedepsită din cauza
mea. Celelalte colege de celulă s-au dus la plimbare…
Restul e vag. Un film voalat. Îmi aduc însă bine aminte de
starea de revoltă şi neastâmpăr crescând în care mă aflam,
începeam să găsesc obositoare această călătorie cu neaşteptate
reveniri în puncte fixe. Atmosfera de nerăbdare şi agitaţie pe
care o cunoscusem la Mislea, la întoarcerea în «Secretul Mic»,
se infiltrase şi la Jilava. Era un mai mare du-te-vino de
deţinute ca înainte… Auzeam deseori de deţinute care făceau
greva foamei. A făcut-o una dintre colege, au ameninţat-o şi s-a
lăsat repede păgubaşă. Să fi vrut eu să fiu iar cea mai grozavă
din clasă, cu nota zero la purtare? Să fi avut alt motiv mai
subtil şi mai inteligent? Habar n-am, dar am declarat din nou
greva foamei. Motiv comunicat administraţiei: ceream să mi se
dea rezultatul revizuirii dosarului (revizuire, de vreme ce
fusesem reanchetată). Pe scurt, voiam să ştiu dacă e laie ori
bălaie, intru într-un proces sau mă liberez. De data asta eram
foarte hotărâtă să merg cu greva foamei cât mai departe. Acest

111
«cât mai departe» însemna, de fapt, până la hrănirea artificială.
Eram moartă de frică numai la ideea că mi s-ar putea vârî
tubul pe gât.
Prima zi de nemâncare s-a scurs în celulă. A doua zi m-au
dus la carceră. La Jilava se numea «izolarea mică». «Izolarea
mare» folosea cumva de carantină pentru deţinutele care
plecau de la Jilava în alte închisori. Stăteau acolo 24 sau 48 de
ore. Nu ştiu de ce. În izolarea mică era loc pentru un pat şi
cam atât. Aici am stat o săptămână fără să mănânc. În primele
trei zile mi-au dat apă, în ultimele patru, nu. Era ilegal. Cum
am mai spus, o săptămână de greva foamei pare ceva rizibil
astăzi. Totuşi, experienţa mă face să fiu sceptică faţă de
recordul de 60 de zile de adevărată grevă a foamei. Dar nu
vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Ce ţin minte din
această săptămână e întunericul. Becul era ars şi nu s-au
grăbit să-l înlocuiască. Era întuneric beznă. Unul din pereţi era
comun cu cel al unei ciupercării. Mă înspăimânta gândul la
şobolani. Citisem din biblioteca mamei Grădina supliciilor şi
ştiam ce le pot face oamenilor şobolanii… Ceva mi s-a căţărat
pe cap în timp ce dormitam… Nu mai era vorba de frică, ci de
groază! Cerusem de mai multe ori să se pună becul. Râdeau.
Cine s-a îndurat de mine? Gardianca poreclită «Buna». A
deşurubat un bec de pe sală şi mi l-a pus în celulă. Ei, da!
Gamelele cu mâncare erau înşirate pe jos, în lungul peretelui.
Foamea a fost mai acută în primele zile, nici n-o mai ţin bine
minte, dar setea, da. Visam noaptea că beau suc de grapefruit.
De ce tocmai grapefruit? – nici nu-mi place cine ştie ce. Culmea
e că mama, care în timpul detenţiei mele stocase într-un dulap
special, cu răbdare, fel de fel de bunătăţi pe măsură ce «se
dădeau», m-a întâmpinat, printre altele, şi cu suc de grepfrut!
După o săptămână a venit o doctoriţă, mi-a ciupit pielea (să
vadă dacă nu sunt deshidratată), a zis: «Mai ţine.» şi a plecat.
Am răsuflat uşurată. Dacă ar fi propus hrănirea artificială, m-
aş fi oprit din grevă. Nu uitasem ce îi făcuseră fetei din Rahova,
folosind tubul de hrănire ca pe un instrument de tortură…
Bineînţeles, au mai venit nişte subofiţeri, m-au mai înjurat, m-

112
au ameninţat cu bătaia. Dormeam mult, îmi întreţineam
această somnolenţă între vis şi realitate.
Există o importantă diferenţă între a face greva foamei în
libertate – ca tine, Mariana – şi a o face în închisoare. Desigur,
în ambele cazuri moartea te poate aştepta la capăt. Dar «afară»
te susţine gândul că lumea ştie de tine, de lupta pe care o duci.
Îi pasă sau nu-i pasă, te aprobă sau nu te aprobă, însă, prin
cunoaşterea faptului în sine, este într-un fel părtaşă la ce se
întâmplă. În puşcărie, nu ştie nimeni. Deţinuţii care te
urmăresc cu gândul – cei care mai au puterea să se gândească
la alţii, şi nu numai la ei înşişi – îţi vor pierde în curând urma.
Iar ei, ceilalţi, duşmanii, vor face totul ca să ţi se şteargă
urmele, să ţi se uite până şi naşterea, darămite moartea… Pe
măsură ce înaintam în detenţie, îmi era din ce în ce mai greu
să-mi găsesc o lozincă de strigat înaintea plutonului de
execuţie. Continuam exerciţiul pe care îl făcusem de la început,
să mă imaginez pregătită pentru moarte. Nu prea mai ştiam ce
aş putea striga. Cu «Vin americanii!» se terminase. Atunci
«Trăiască umanitatea!»? O văzusem cum arată… «Trăiască»…
ce? Poate «Trăiască libertatea!» ar fi fost cel mai potrivit… Acum
aş sugera «Trăiască abstracţiunea!»…
În dimineaţa celei de-a opta zile m-au scos din izolare. M-au
dus în mare grabă înapoi în celulă: «Ia-ţi boarfele…», pupături,
adrese care mi se şopteau din toate părţile. Felul în care se
petreceau lucrurile le făcea pe colegele mele să creadă că mă
liberez. Nu se înşelau cu mult. Procesul de liberare începuse
probabil, cine ştie! Doar având dosarele deţinuţilor în mână şi
cercetându-le, am putea dezlega dedesubturile tenebroaselor
enigme ale Securităţii. N-am plecat acasă şi adresele le-am
repetat cu disperare până le-am uitat. Cum am uitat şi restul
pe urmă. Acum ies din neant toate aceste amintiri îngropate de
aproape 40 de ani! «Du-te şi să nu te mai întorci!» mi-a spus
gardianca. Şi a scuipat în lături. Am urcat scările din hruba
Jilavei şi am ieşit în curte, la lumina. La soare. (Ciudat, de câte
ori scap de o pedeapsă, mă aşteaptă soarele. Bucuria de a trăi!)
Pluteam. Mă clătinam puţin, eram uşoară şi, prosteşte poate,

113
foarte mândră de mine. Ceva se mişca… Doar asta cerusem.
Am avut ghinionul să fiu dintotdeauna cam rotunjoară la corp,
ca să nu zic altfel. Ieşind de la Jilava, aveam cea mai superbă
siluetă pe care am avut-o în viaţa mea. Şi în viaţa mea n-au
mai atârnat hainele pe mine atât de frumos… La poartă mă
aştepta maşina neagră cu perdeluţe…

114
 10. NEIDENTIFICATĂ

Nu ştiu unde m-au dus. Mi-a fost imposibil să-mi dau

seama… Am stat câteva zile într-o celulă întunecoasă, cu
pereţii acoperiţi de inscripţii şi de nume pe jumătate şterse. A
venit să mă vadă acelaşi doctor ca în Rahovei, când fusesem
bolnavă. Îi reţin în memorie numele de Kahane. Aş vrea să
verific însă… Ar fi prea îngrozitor ca doctorul Kahane să fie
astăzi un domn bătrân, cu părul alb, care toată viaţa lui a
făcut numai bine, şi să i se murdărească astfel numele.
Kahane sau nu, multe ar avea de povestit acel doctor şi alţii ca
el, chemaţi să-i îngrijească pe anchetaţi după tortură. Chemaţi
să-şi dea avizul dacă anchetatul mai rezistă sau nu. Chemaţi
să constate decesele şi să elibereze certificate de deces
falsificând adevăratele motive ale morţii. De pildă, criză
cardiacă – foarte adevărat, dar numai pe jumătate. Şi cum ar
putea un doctor al Securităţii să scrie «criză cardiacă survenită
sub tortură»?!… M-a întrebat dacă mai continui greva foamei.
Nu. Plecasem din Jilava şi presupuneam că dosarul meu a fost
reluat. M-au alimentat cu destulă grijă, adică porţii mici,
lichide multe, îndulcite… Nu ştiu cât am stat acolo. Trei-patru
zile… Afară de doctor şi de plantonii care nu scoteau o vorbă,
nu am văzut pe nimeni. Cred că era o haltă de întremare…
«Cantacuzino, ia-ţi…»

115
 11. RAHOVEI DOI

Leopardul

Şi m-am trezit din nou în Rahovei, la «lanţuri»! Unora li s-ar

putea părea ciudat că număr de două ori aceleaşi puşcării. Le
număr pentru că numărul deplasărilor unui deţinut are
importanţa lui. Socotind că m-am foit prin ţară, de la o
puşcărie la alta, de treisprezece ori în – foarte exact – doi ani şi
unsprezece luni, şi înmulţind cu numărul de două milioane al
deţinuţilor care au trecut prin puşcăriile din anii 1947-1965,
plus cei din 1965 şi până astăzi, se pot imagina miliarde de
trasee ale disperării. Un păienjeniş de durere care înfăşoară
ţara, împiedicând-o să respire ca o ţară liberă…
De data asta, în Rahovei nu am ieşit nici o singură dată la
anchetă. Parcă îmi ghiciseră gândul şi îmi răspundeau: «Vrei
mişcare, na mişcare!» Colega mea era o femeie în vârstă, de
curând arestată. Îmi cer scuze: nu eu mă repet, ci situaţia se
repetă… întâi ne-am înţeles perfect. Era tonică, iar eu în plină
formă… din nefericire. Ţeava de încălzire era comună pentru
toate celulele cu lanţuri înşirate pe culoar. Şi ţeava asta, ca
orice ţeavă, transmitea fiecare atingere… Aşa că, într-o zi… toc-
toc. Am sărit ca arsă şi am răspuns. Ajunsesem la o mare
măiestrie cu alfabetul cel mai simplu. Când aveai un
interlocutor avizat, puteai vorbi foarte repede. Nici nu te lăsa să
termini cuvântul – exista un semnal prin care îţi dădea de
veste că a înţeles şi poţi merge mai departe. Sensul fiecărui
cuvânt deriva din cel precedent, fraza se înlănţuia armonios. Şi
interlocutorul meu era foarte avizat… făcuse zece ani de
puşcărie! Mai avea cinci de tras şi fusese adus la anchetă.
Venea de la Aiud. Cred că ceea ce a fost între noi se poate
numi… dragoste platonică. Nu ne-am văzut. O singură dată,
când l-au scos la anchetă, am dat puţin la o parte vizeta
(colega mea era leşinată de spaimă să nu mă observe
116
plantonul) şi l-am zărit din spate… Mi s-a părut lat în umeri…
Îi «scriam» poezii. Cuvântul «dragoste» n-a fost niciodată
pronunţat între noi. Am trăit un fel de nebunie. Nu ştiu de ce îl
poreclisem «Leopardul». Ţeava trecea prin toate celulele,
conversaţiile noastre puteau fi auzite de toţi deţinuţii care ar fi
cunoscut alfabetul. Ori nu erau mulţi, ori vorbeam noi foarte
repede şi nu ne puteau urmări, ori… au avut delicateţea să nu
se amestece între noi. O singură dată a încercat cineva să ne
bruieze troncănind cu cana pe ţeava! I-am promis Leopardului
să-l aştept! Ani de zile l-am purtat în gând… deşi conştientă de
absurditate şi de puţina şansă pe care am fi avut-o să ne iubim
cu adevărat în libertate… Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el…
Colega mea mi-a făcut un fel de scene de gelozie. Săraca, nu
mai vorbeam cu ea. Toată ziua băteam în ţeava… Ne-am certat.
M-a ameninţat că mă toarnă! îi era şi foarte frică să nu fim
prinşi. Şi, evident, am fost prinşi. Nu ea a fost de vină, nu cred.
Oricum, nu am fost o colegă prea bună pentru ea… Trăiam
prima mea dragoste!… Aveam un cod de intrare cu Leopardul.
Tocmai ca să nu poată intra altcineva pe fir. Într-o zi, l-am
chemat. Cineva a început să bată fără să dea codul. M-am oprit
imediat. Prea târziu. Au năvălit în celulă – ameninţări,
percheziţie, înjurături. Pe Leopard l-au mutat - a tuşit când a
trecut prin faţa celulei noastre. «Bine v-a făcut!» mi-a spus
colega mea… Am rămas câteva zile cu ea. Plângeam întruna. I-
a trecut supărarea pe mine. Nu era o femeie rea. Încerca să mă
mân-gâie… Aş fi omorât-o! Şi-o fi făcut cruce când am plecat…

117
 12. MALMAISON

Un ţipăt de bărbat. Falsă încercare de sinucidere

Malmaison – o clădire albă în Bucureşti, pe Calea Plevnei…

Nu ştiu dacă urcatul cu liftul (lucru neobişnuit: să urci ca să
ajungi la celulă) sau interdicţia de a vorbi m-au făcut să înţeleg
unde mă aflam. Malmaisonul a avut o reputaţie cumplită şi nu
sunt deloc sigură că ea nu ar fi şi astăzi justificată. Deţinutele
de la «Secretul Mare» din Mislea îmi vorbiseră despre regimul
foarte sever. Nu rezist tentaţiei de a povesti ce am văzut la TV
după evenimentele din decembrie. Un scriitor din exil - nu-i
pronunţ numele pentru a nu da convorbirii noastre un caracter
de răfuială – a fost primul care s-a întors în ţară, în chiar zilele
revoluţiei, cu jurnaliştii francezi.

Scriitorul era Virgil Tănase. În acele zile din 1990 nu mă

hotărâsem încă să-i pronunţ numele – parcă nu-mi venea să
cred ce văzusem la televizor. Mai ales că, în urmă cu câţiva ani,
fuseserăm cu toţii victimele unei ciudate manipulări, rămasă
până azi destul de neclară. Se anunţase răpirea de către
Securitate a lui Virgil Tănase, care se afla în Franţa, şi în mare
grabă se organizaseră manifestaţii în faţa Ambasadei României,
unde ne repeziserăm să strigăm (culmea ridicolului!): «Daţi-ni-l
înapoi pe Virgil Tănase!» Interesatul – am aflat mai târziu era
bine mersi, ascuns de serviciile franceze, chipurile pentru a evita
răpirea. O istorie tulbure, ca mai toate istoriile cu agenţi, simpli,
dubli sau tripli.

Şi se face un reportaj. Îl vedem pe «colegul nostru» hălăduind

prin Bucureşti în căutarea amintirilor din tinereţe… Printr-o
ciudată… «întâmplare întâmplătoare», paşii îl duc pe Calea
Plevnei. Se opreşte în faţa închisorii Malmaison! Uşiţa se
întredeschide şi vedem un gradat şi vreo trei soldaţi. În rest, nu
vedem nimic, gardul fiind înalt, ca multe alte garduri, unele
118
vopsite verde închis sau gri prin tot Bucureştiul. Orice
bucureştean care ar vrea să vadă ar putea să le observe şi să
se întrebe, de câte ori trece pe dinaintea lor, ce se întâmplă
înapoia lor… În reportaj ni se spune că Malmaison, fost centru
de anchetă al Securităţii, este acum ocupat de armată… (se
ştie ce carnaval al uniformelor a fost în perioada aceea,
securiştii vărsaţi la altă armă etc. «Colegul nostru» spune
«bună ziua» până aici nimic rău – şi, spre stupefacţia
militarilor, le întinde mâna. Cu o oarecare ezitare, ofiţerul
întinde şi el mâna şi iată înfrăţirea!

Recitind acum pasajul despre «înfrăţirea la nimereală», mi-am

amintit de cea mai bravă experienţă a mea de acest gen. Cu
câteva luni înainte de înregistrarea făcută cu Mariana la
începutul lui 1990, am fost în România cu un convoi umanitar.
Nu unul din cele mari, pornite de la Paris, ci un mic convoi pus
la cale de o asociaţie ce fiinţa într-un sat vecin cu cel în care
locuiesc, înfrăţit cu satul Daia de lângă Sighişoara. Organizatorii
căutau traducători, Rodica Iulian şi cu mine ne-am propus, iar
ei ne-au acceptat. Am plecat în condiţii destul de precare.
Membrii asociaţiei erau oameni modeşti, cu salarii relativ mici,
care contribuiseră cu multe ore de muncă voluntară la
pregătirea expediţiei şi cu bani pentru cumpărarea hranei şi a
hainelor ce urmau să fie distribuite. Rămăseseră puţine resurse
pentru manutanţă: ne ajungeau pentru o singură noapte de stat
la hotel. Şeful expediţiei, primarul satului Plainval, a preferat să
păstreze banii aceştia pentru întoarcere, gândindu-se că atunci
vom avea mai multă nevoie de un pat bun, şi s-a dovedit că a
avut dreptate. În prima noapte am dormit în camioane – erau
două camioane nu tocmai noi, plus un camping-car plin ochi cu
lucruri. Era ger şi am cam tremurat. Cea de-a doua noapte am
petrecut-o în Ungaria, foarte bine primiţi de localnici. În seara
următoare am ajuns la Daia.
După un lung moment de emoţie, ţuică fiartă şi înfrăţire,
dimineaţa a venit trezirea la realitate. Realitatea era că
notabilităţile erau exact aceleaşi ca înainte de căderea lui
Ceauşes-cu. Preotul - o huidumă cu nas de tapir - şi un tânăr
securist frumuşel din Sighişoara formau o pereche de temut. Ne-
a fost foarte greu să împărţim lucrurile. Popa sta cu mâinile
119
 încrucişate pe piept – n-a mişcat niciun deget ca să ne ajute. Se
uita la noi, care eram vreo cinci femei şi patru bărbaţi, cu
primarul francez în frunte, în timp ce descărcăm camioanele.
Securistul se învârtea de colo-colo, amabil, prietenos. Pe urmă
au fost scandaluri. Popa s-a supărat – ceruse să i se dea mai
mult decât celorlalţi, iar francezii refuzaseră. Primarul de la
Plainval a ţinut şi o cuvântare despre democraţie…
Totul era neverosimil şi absurd, «înfrăţirea» era o farsă
programată. A doua zi, pe drumul de întoarcere, puţin înainte de
a ajunge la frontieră, am cerut ca maşinile să se oprească,
pretextând o nevoie urgentă. M-am dat jos din camion şi am tras
un plâns. Câţiva copii au apărut de nicăieri. Francezii se căinau
că nu mai aveam mâncare – copiii cereau, de fapt, «ciungă» şi
ţigări, şi au vrut să ia aparatul de fotografiat al Rodicăi Iulian. La
frontieră, grănicerii români s-au purtat ca nişte anchetatori,
bătându-şi joc de noi în fel şi chip. Francezii au mai ţinut un
discurs despre democraţie, convinşi de utilitatea lui. Atunci am
dat-o pe râs. Şi, în sfârşit, am pornit spre casă.
Trebuie să spun că francezii din asociaţie au avut meritul de a
se interesa mai departe de Daia preţ de zece ani. Din nefericire,
s-au băgat mereu în faţă aceiaşi, iar francezilor le-a trebuit mult
timp ca să înţeleagă cu cine aveau de-a face. Au rămas, de altfel,
derutaţi, neînţelegând cum să-şi aleagă interlocutorii. Din
pricina intrigilor, nu mai ştiau în cine să aibă încredere. De
pildă, banii daţi învăţătoarei ca să cumpere caiete pentru copii
au ajuns să achite oi pe care s-a făcut stăpână chiar
învăţătoarea. Foarte repede, locuitorii cinstiţi ai Daiei s-au văzut
daţi la o parte de ceilalţi. Din banii asociaţiei de la Plainval a fost
cumpărat un tractor pe care sătenii urmau să-l folosească pe
rând. Acel tractor a semănat o zâzanie fără sfârşit – cineva a
încercat să-i dea foc la un moment dat, aşa că francezii au
hotărât să-l vândă. După multe alte mizerii, la capătul a zece ani
de eforturi fără rezultat, la o Adunare Generală s-a votat
dizolvarea asociaţiei de ajutorare a Daiei.
Banii strânşi din cotizaţii, care trebuiau să le folosească celor
din Daia, au fost vărsaţi unei asociaţii umanitare pentru Maroc,
unde au finanţat forarea unui puţ.

Cu cine? Şi cine cu cine? Ce garanţie a avut «colegul» că

oamenii nu continuă să fie torturaţi, ca şi până acum, la
120
Malmaison? De ce nu se dărâmă gardul ăsta şi celelalte de
acelaşi fel? Să vedem şi noi ce se întâmplă dincolo…
Celulele de la Malmaison (vorbesc despre cele de la etaj – pe
cele de la subsol nu le-am cunoscut) dădeau pe un culoar
luminos, cu geamurile vopsite alb. Acelaşi tip de pat ca la
Ploieşti, fixat în perete. Closetul şi duşul – lângă uşă, cu vedere
dinspre vizetă. Regulamentul: când cineva intra în celulă,
deţinutul trebuia să stea întors cu faţa la perete. Era destul de
înfricoşător, nu ştiai dacă în secunda următoare nu aveau să
te lovească. Pe mine nu m-au lovit, dar pe alţii?… Vorbitul:
interzis. Patru gesturi pentru patru cereri: hârtie igienică,
cusut (se trimitea la croitorie, ca să nu ai ac în celulă),
scoaterea la anchetă şi mai era unul care îmi scapă. Ridicai un
deget, două degete etc. Scularea la cinci dimineaţa, culcarea la
zece seara, între timp, nu aveai voie să te întinzi pe pat şi nici
să te reazemi de perete. Trebuia să stai aşezat pe marginea
patului. Sau să umbli. Am încercat imediat să iau contact cu
cineva. Mi s-a răspuns. În secunda următoare au năvălit în
celulă. Nu ştiu dacă m-au auzit sau erau la pândă în celula
vecină. Ameninţarea cu carcera şi bătaia. Erau convingători şi
nu am mai încercat. Liniştea era extrem de apăsătoare. Abia de
simţeam după uşă mişcarea plantonilor încălţaţi în cipici.
Comunicau între ei prin sâsâieli – pst! pst! – şi pocnete de
degete. Rar li se auzea şoapta. Era un planton la şase celule.
Făcea în permanenţă – zic bine «în permanenţă», zi şi noapte –
un du-te-vino între celule. Deschidea vizeta şi la dus, şi la
întors!
Am găsit şi aici… un om, un omuleţ… o brută mai puţin
brută… Mi-a vorbit pe şoptite. Mi-a spus să fiu cuminte, că e
de rău. Nu i-am văzut faţa niciodată… Din când în când, un
bărbat din celulele vecine începea să ţipe. Agitaţie. Închideau la
toate celulele ferestrele de deasupra uşii, care dădeau pe
culoar. Intrau peste el şi dădeau drumul la duş, să nu-i auzim
urletele. Nu ştiu ce îi făceau, dar sfârşea prin a se potoli. De la
omul meu am aflat că bărbatul era singur în celulă de cinci
ani. Cinci ani!… Nu ştiu cine era. Îmi venea să urlu cu el. Mi-

121
am făcut un şah din pâine şi săpun. Mi l-au lăsat câteva zile şi
mi l-au confiscat. Ca şi pieptenul, făcut tot din pâine şi săpun.
«Aici nu eşti la pension!»
Mâncarea era bunicică. Dacă spun «bunicică», nu înseamnă
că un om liber ar fi mâncat-o cu plăcere. Tot mâncare pentru
porci era: terci, arpacaş. Doar ceva mai multă. Şi ciorba – mai
puţin chioară: mai câte un cartof, mai câte o fasole, şi ăsta era
lux. Cartofii – cojiţi, nu ca la Jilava, mai mult coji. Mă hrăneam
cu sârguinţă şi cu gândul să fac rezerve pentru ce va urma…
Era o întreagă istorie să-ţi faci nevoile fără să-i dai plantonului
plăcerea de a te privi. Mă repezeam la closetul turcesc imediat
după ce deschisese vizeta. Calculasem timpul care îi trebuia ca
să se întoarcă. Mă rugam lui Dumnezeu (ei, da!) să-mi ajute
maţul să funcţioneze bine şi repede. Nu mă asculta
întotdeauna… Uneori plantonul era mai şmecher ca mine, se
făcea că pleacă şi, cum mă aşezam, deschidea vizeta şi stătea
acolo. Cum de nu se plictiseau să ne vadă ciuciţi? Cu sutele.
Cu miile… Reluasem programul strict, ca acela din carcera de
la Mislea. Mă obligam să umblu – aveam loc mai mult – de la
deşteptare până serveau zeama aia neagră de-i ziceau «cafea».
Rememoram vechi poezii. «Scriam» altele, îmi reglam programul
după lumina care venea de pe culoar, îmi derulam iar imagini
colorate în minte… Nu m-au scos niciodată la anchetă. Deşi
am cerut. «M-am cerut!»
Dacă ar fi să rezum sentimentele pe care le-am avut la
Malmaison, ele ar fi două: furie şi teamă. Nu înţelegeam ce
căutam eu la Malmaison. Aici veneau cazurile grele, cu anchete
lungi, care sfârşeau cu mari procese de spionaj, de înaltă
trădare… Şi ajungem la un episod de care nu sunt foarte
mândră. Asta e, niciun deţinut nu e perfect… Mi-a încolţit în
cap ideea de a simula o sinucidere… Nu mai aveam chef s-o
iau de la început cu greva foamei. Singura modalitate de a
atrage atenţia rămânea asta. De sinucidere le era încă mai
teamă decât de greva foamei. Numai ei ştiu de ce. Dădeau
socoteală? Cui? Şi dacă dădeau socoteală, ce?… Mi-am rupt o
fâşie de prosop… De atârnat, nu aveam de ce să mă atârn.

122
Gratiile de la geamul de deasupra uşii erau protejate cu o plasă
de sârmă tocmai pentru a împiedica asemenea încercări. Nu-mi
rămânea decât strangularea. Aveam un pulover alb cu gât.
Stând aşezată în pat, cu urechea ciulită, am făcut câteva
exerciţii… Nu voiam să mor, asta ştiu precis. Dar de sătulă,
eram cam sătulă! Am aşteptat să treacă plantonul şi am
strâns… Nu din cale afară de tare. Totuşi, am avut urme vreo
trei zile… Şi asta m-a şi salvat – erau aspri cu simulatorii! Nu
ştiu cum şi în ce fel, dar nici nu mă sufocam prea rău, şi nici
nu mă durea nimic. Nodul îl făcusem într-o parte. Un medic
căruia i-am povestit asta mai târziu spunea că ar fi posibil ca
nodul să fi apăsat pe carotidă, de unde senzaţia de ameţeală şi
sfirşeală nedureroasă. Am stat aşezată până am simţit că îmi
vine să leşin şi m-am lăsat moale într-o parte pe pat. Plantonul
n-a întârziat să deschidă vizeta. Pst! Pst! Văzând că nu mă
mişc, a deschis uşa şi s-a repezit la mine. A vrut să mă desfacă
la gât, a tras de pulover şi a dat de fâşia de prosop. A înjurat!
L-a chemat pe ceilalţi…

Au vorbit de data aceasta?

Înjurau. Mă înjurau. Au chemat doctorul şi mi-a fost frică să

nu se prindă că nu era treabă serioasă. Doctorul mi-a luat
pulsul, a stat puţin şi a plecat. Doi plantoni m-au prins de
subsuori şi m-au dus undeva jos, într-un birou. Au pus o
saltea pe jos. Mă păzea un tinerel cu arma în mână. «De ce ai
făcut, mă, tu chestia asta? Fată tânără, se poate?»… Am dormit
tun, eram obosită…

O clipă, Oana. Ia să vedem: cât a fost joc al

inteligenţei şi cât a fost disperare în gestul
ăsta?

A fost o stare, în mod categoric. Amestec de furie şi

disperare. Un important procentaj de calcul a existat. Dovadă
că nu am strâns tare – aş fi putut, şi aş fi putut, de asemenea,

123
să întârzii înainte de a mă lăsa să cad pe pat, lucru ce antrena
automat venirea lor foarte rapidă. Asemenea stări te pot face să
basculezi, de acord. Gestul meu avea o logică. Nu-mi ceream
liberarea – ar fi fost absurd. Fata din Rahovei care a murit
după greva foamei asta cerea!… Eu ceream un lucru foarte
clar: de vreme ce nu eram scoasă la anchetă, să mi se explice
de ce am fost adusă la Malmaison. «Clar» e un fel de a spune…
Un deţinut, pe vremea aceea, nu avea niciun drept, asta ni se
spunea mereu, şi deci nici dreptul la o explicaţie! Nu-mi
închipui că «sinuciderea» a cântărit în liberarea mea. Poate
doar să fi accelerat, nesemnificativ, procesul deja declanşat.
Poate le-a fost teamă că într-o zi vor trebui să-i spună lui
George Enescu: «Nepoata dumneavoastră, maestre…» Dar
nimic nu e sigur. Sigur este că din birou m-am întors în celulă.
Nu pentru multă vreme. «Cantacuzino, ia-ti boarfele şi mişcă…»
Nu ştiam că era ultima dată că auzeam asta… Altă maşină, alţi
ochelari… Malmaisonul rămânea în urmă…

124
 13. INTERNE

O maşină cu perdeluţe mă duce acasă

Mi s-au scos ochelarii şi, cu o neaşteptată blândeţe, am fost

împinsă într-un… dulap de metal. Mi s-a spus: «Aştepţi aici.»
Asta era deja o explicaţie în care cuvântul «aştepţi» se voia
încurajator. Totuşi, nu eram deloc liniştită, ba eram chiar
speriată, având în vedere locul în care mă aflam. Lăţimea
dulapului era cât să stau aşezată, cu genunchii la gură. Era
destul de înalt, în lungime căptuşit cu plăci de cupru. Cuprul e
roşcat, nu-i aşa? Era lumină şi mă reflectam tulbure,
deformată, în luciul metalului. Am perfect în ochi culoarea lui
roşiatică. Şi aerul – foarte închis, sufocant (nu era aerisire) –
părea roşu. M-am aşezat. Şi am văzut zgâriate vreo 12-15 linii
foarte fine pe placa ce se afla la înălţimea umărului meu…
Multă vreme mi-a trebuit ca să se estompeze amintirea
dulapului. Şi a metalului roşu. De ce metal? Am găsit în alte
mărturii ceva asemănător. Plăcile se încingeau şi deţinutul
«fierbea». Oare asta o fi fost? Chiar şi fără căldură
suplimentară, abia respiram! Cum a stat deţinutul acela care
zgâriase liniuţele? Unde sunt cei care au fost vârâţi aici? Mai
trăiesc? Mărturia lor ar fi atât de necesară… Am stat câteva ore
în dulap… poate mai puţin. Dacă ar fi să facem literatură, aş
spune că timpul era de cupru…
M-au dus înapoi într-o celulă destul de mică, în care erau
două paturi suprapuse… Prima persoană pe care am văzut-o a
fost Maria Antonescu. Am aflat că eram la Interne. Am fost
întâmpinată cu multă căldură şi de celelalte două. Doamna
Antonescu le vorbise despre mine. Parcă ne cunoşteam de-o
veşnicie… Erau fericite că am venit. Cineva din celula de
alături încerca de mai multă vreme să între în legătură cu ele
ciocănind în perete şi niciuna din ele nu ştia să bată. M-am
125
pus imediat pe treabă. În această ultimă celulă în care am
intrat erau deţinute curajoase. Am putut vorbi în linişte, ţineau
«şase». Vecinul era un grec. Era o perioadă în care Securitatea
începuse marea vânătoare după aur. Pe baza unui simplu
denunţ, oamenii erau arestaţi şi torturaţi să mărturisească.
Posesia unui singur cocoşel atrăgea o condamnare. Pentru aur
era arestat grecul. Era foarte nervos. Chema deseori plantonul.
Era în anchetă de şapte luni. Mi-a dat adresa nevestei, la
Constanţa. Urma să aibă proces şi avea nevoie de un avocat.
Familia nu ştia nimic de el. Ne-a întrebat dacă avem pâine şi
ţigări. Aveam şi am putut să-i dăm… Closetul nu era în celulă,
ci pe culoar. «Programul» era mai puţin riguros. Ne mai puteam
«cere» şi între timp. Am convenit să-i las pâinea şi ţigările într-
un anume loc la toaletă. A mers treaba. Şi de mai multe ori.
Când am plecat, i-am lăsat o jumătate de pachet de ţigări. Îl
primisem în anchetă. De fapt, nu mai era anchetă. Acum era
limpede că mă liberam…
A venit ziua despărţirii de colegele mele… parcă nu-mi venea
să cred. Am fost dusă, tot cu ochelari la ochi, într-un birou
somptuos. Ca să ajung în birou, urcasem cu liftul şi umblasem
pe un culoar luminos pe care era întins un covor roşu. La
întoarcere aveam să iau acelaşi drum, dar fără ochelari.
Întrebare: oamenii care lucrau în birourile aflate la stânga şi la
dreapta culoarului erau ei oare orbi? I-am văzut la întoarcere:
îmbrăcaţi civil, frumuşei, finuţi… Nici nu s-au uitat la mine -
erau deci obişnuiţi să vadă circulând prin faţa lor alţi oameni
murdari, rupţi, slabi şi… prefer să nu mai continui. Precizez -
clădirea Ministerului de Interne e aceeaşi cu a CC-ului de mai
apoi. Ştiu că am mai spus-o, dar «mai bine repetarea decât
uitarea». Dixit! Existau două niveluri de subsol… Nişte tovarăşi
solizi, bine hrăniţi mă aşteptau în biroul imens, cu mobilă
florentină şi covor persan pe jos. Unul era Drăghici. Mi-a dat
mâna… şi o sută de lei, bani de taxi! Am refuzat. Mi-a spus că,
oricum, îi câştigasem lucrând la fermă. I-am luat. Un ofiţer mi-
a adus valiza de nuiele… Drăghici l-a întrebat dacă mă poate
duce acasă. Locuiam pe Theodor Speranţia, în Bariera

126
Vergului… Nu am mai coborât în subsol. Am luat drumul
înapoi pe covorul roşu. Ofiţerul îmi ducea valiza! Mă întrebam
dacă nu mi se joacă o farsă cumplită. În faţa peronului ne
aştepta maşina. Tot neagră şi tot cu perdeluţe! M-au lăsat la
colţul străzii, cu valiza de trestie în braţe. Ofiţerul mi-a zâmbit
duios şi mi-a urat noroc. Eram încălţată în bocanci fără
şireturi. Lumea se uita la mine… Am intrat în curte. Locuiam
într-un bloc vechi de două etaje. Am urcat scările ca un
automat. Mi-a deschis bunica şi m-a întrebat: «Pe cine
căutaţi?» Şi gata… Mama nu era acasă. I-au telefonat la
serviciu. A venit… Am mâncat ochiuri şi am băut suc de
grepfrut…

127
 14. REÂNVĂŢAREA LIBERTĂŢII

Să vedem, Oana, cum a fost «reintegrarea în

societate».

Nu poate fi vorba de reintegrare înainte de dispariţia

sentimentului de culpabilitate: eu am ieşit, dar ceilalţi au
rămas! În prima săptămână îmi venea să plâng de câte ori
mâncam. Mâncare omenească. Apoi trebuie să scapi repede de
adresele care ţi-au rămas în cap. Atât de puţine. Am scris
familiei grecului, în ascuns de mama, care era împotrivă, de
teamă să nu mi se întâmple iar ceva. Au venit de la Constanţa
şi ne-au adus peşte. Nu ştiau nimic de el, credeau că a murit.
Grecul a avut proces, familia i-a găsit un avocat bun şi a
scăpat doar cu o condamnare egală cu prevenţia. Ne-au invitat
la ei în anul următor, dar cuplul se destrăma. Nevasta, care se
zbătuse să-l scoată, a sfârşit prin a divorţa. Asta se întâmpla
destul de des când unul din membrii cuplului se întorcea de la
închisoare… Am contactat-o şi pe mama fetei de la Interne… Al
treilea mesaj l-am dus la adresa doamnei Venzel… Mi-a
deschis uşa fiul ei… ne-am îndrăgostit… Deţinutul e debusolat
când iese… De cele mai multe ori totul e altfel decât şi-a
închipuit că va fi. Viaţa a continuat o vreme fără el.
Sunt nevoită, pentru a evita generalităţile, să vorbesc despre
mine. Fusesem arestată fără să-mi fi terminat clasa a X-a.
Întrebarea se punea: continui sau nu şcoala? Sincer, nu prea
mai aveam chef să mă pun pe tocit. Şi, oricum, nu putea fi
vorba decât de cursuri serale. Pentru a te putea înscrie la seral,
trebuia să ai serviciu. Şi ce serviciu, când nu aveam nicio
calificare? Şi cum să justific în autobiografie întreruperea şcolii
şi cei trei ani trecuţi de atunci? Aş fi vrut s-o ajut pe mama -
suferise mult. Într-un anume fel, suferinţa ei morală a fost
poate şi mai grea ca a mea. Ne întreţinea pe bunica şi pe mine.
Pentru mine, singura posibilitate era «munca de jos». Fiind
128
condamnată administrativ, teoretic, nu aveam cazier. Ba mai
mult – culme a aberaţiei, nici nu trebuia să pomenesc de
arestarea mea! Îmi vine acum în minte că am avut, după
liberare, o înfăţişare la Tribunal.

Cum ai fost convocată?

Nu mai ţin deloc minte. Mama ştie probabil. Dosarul a fost

clasat şi totul mi s-a părut îngrozitor de ridicol. Nu-mi
amintesc de nimic. Mă şi întreb, în fond, dacă am fost
prezentă. Fără importanţă… Mai important e că mă simţeam
nelalocul meu în viaţa «liberă» şi sufeream că nu am un rost pe
lume. Dimineaţa mă strecuram în mulţimea care pleca la
serviciu, luându-mi un aer preocupat şi prefăcându-mă grăbită
doar ca să mă simt şi eu în rândul lumii. Proastă mai eram,
Doamne! Până la urmă, prin «Braţele de Muncă», mi-am găsit
de lucru pe un şantier. Zilieră. Urma să învăţ sudura… Nu-mi
displăcea ideea. Pe şantier m-am simţit bine, mai veneam de-
acasă! Muncă grea, înjurături, noroi. Îmi luasem iar la purtat
salopeta cu petice de la Pipera… Mă sculam la patru
dimineaţa, mă întorceam seara târziu. Pe şantier erau o
grămadă de foşti studenţi, daţi afară de la Universitate. Fie că
aveau părinţii arestaţi, fie că avuseseră curajul să spună ce
gândeau… Până la urmă am lăsat-o baltă, că, în loc să învăţ
ceva, căram toată ziua la găleţi… N-am să mai intru în detalii.
Am făcut fel şi fel de «meserii» ca să-mi câştig existenţa. Am
fost un fel de secretară la un medic bătrân, escroc şi nebun,
am gătit pentru nişte celibatari care veneau să-şi ia cu
sufertaşul mâncarea de la mine, am făcut croitorie, figuraţie
cinematografică (asta chiar nu mi-a plăcut!) şi am confecţionat
pulovere din maieuri pluşate, vopsite, întoarse pe dos, recusute
şi pieptănate, să fie ca mohairul. Le vindeam la talcioc.
Căsătoriile au fost, într-un fel, momente de răgaz. Am fost şi
taxatoare la IRTA. M-au dat afară când au descoperit că
fusesem în puşcărie. Taxatoarea avea gestiune. Ca fostă
puşcăriaşă, nu aveam dreptul la o asemenea responsabilitate!

129
Mi-am făcut şapte cruci – era o muncă groaznică. Lucram 12
ore pe zi. Era ilegal – ar fi trebuit să lucrăm în două schimburi.
Salariile erau mici. Cei mai vechi se omorau pentru familii.
Directorul, un fost mecanic de aeroport, îl cunoscuse pe tata.
Mi-a propus să mă ia la spălatul de noapte al autobuzelor. Am
refuzat! Nu că mă ţineam cu nasul pe sus, multe se întâmplau
însă noaptea prin autobuzele pe care le spălau femeile… Până
la urmă, înainte de a publica, mă hotărâsem să fiu coafeză. Cel
puţin se câştigau bani. Am fost doi ani «şamponeză»… Prima
carte am scris-o între două cliente… Abia după aceea urma să
mi se dea aprobare să fac şcoala de coafeză…
Eu m-am descurcat… Dar trebuie imaginată mulţimea de
foşti deţinuţi, orbecăind în lumea «liberă» după un loc sub
soare! Aveau familii de întreţinut, umilinţele continuau şi
afară. Puţini erau cei care acceptau să angajeze un fost deţinut
politic… Copiii lor nu erau primiţi în facultate. Fata unui
comerciant care vindea brânză nu a putut face facultate pentru
că tatăl ei a fost arestat şi bătut la sânge. Cu singura vină de…
a fi avut prăvălie! Unii foşti deţinuţi au fost contactaţi de
Securitate după ce au fost eliberaţi. Ca şi în puşcărie, nu era o
regulă, dar faptul fiind posibil, suspiciunea înflorea. «Mi s-a
întâmplat mie, deci i s-a întâmplat şi lui» – gândire simplistă şi
uşor de manipulat.

O altă categorie de turnători e reprezentată de foşti deţinuţi

contactaţi şi cooptaţi de Securitate după eliberare. Se pot împărţi
în cei care turnaseră deja în puşcărie şi cei care, nepătaţi în
detenţie, cedează presiunilor făcute asupra lor când sunt deja
liberi. S-a spus că toţi deţinuţii au fost contactaţi la eliberare.
Este, probabil, adevărat pentru majoritatea deţinuţilor, dar asta
nu înseamnă că toţi ar fi acceptat şi nici că aceia care au
acceptat de formă au şi făcut-o apoi. «Oferta» se putea refuza -
bineânţeles, cu un anume risc, acela de a fi curând arestat din
nou sub un pretext oarecare, căci orice se putea inventa pentru
a înfunda pe oricine. Oricum, după cinci, zece sau cincisprezece
ani de puşcărie, îi trebuia cuiva o deosebită tărie de caracter
pentru a putea spune răspicat «nu». Câte asemenea «stânci» ar fi
putut exista?
130
 Ca să-i putem judeca pe turnători, ar trebui să stabilim nişte
criterii. Delaţiunile fără drept de apel ar trebui să fie cele care au
dus la arestări, la condamnări, la tortură, la moarte. De unde să
luăm însă dovezi clare, de netăgăduit, ca să nu devenim noi
înşine, judecând, torţionari? Dar oare, paralizaţi de teama de a
nu greşi, trebuie să le permitem celor cert vinovaţi să ne sfideze?
La un moment dat a fost moda ca toţi foştii deţinuţi să fie
consideraţi un fel de sfinţi. Mare eroare! Dar a venit şi moda care
calomnia orbeşte: toţi vânduţi, lepre, turnători, lingăi. Altă mare
eroare! Generalizarea – simplificatoare şi la îndemâna oricui – s-
a dovedit şi se dovedeşte întotdeauna nu numai nedreaptă, ci şi
periculoasă ca armă de distrugere a adevărului, îndeobşte fragil.
Şi nici analizele nu ne ajută prea mult din moment ce – se ştie –
urmele se şterg sau sunt şterse cu sârg, altele se fabrică la
cerere. Îi denunţăm pe vinovaţi pentru a-i putea apoi spăla de
bănuieli, îi murdărim pe nevinovaţi ca să încurcăm iţele,
proclamăm pe toată lumea turnătoare. Rezultatul e că turnătoria
se banalizează, toată lumea e vinovată, adică nimeni, prin
urmare toată lumea e nevinovată (Hannah Arendt –
Responsabilité et jugement, Payot, Paris, 2005). Tehnica e
cunoscută, nu însă şi mijlocul de-a o contracara. Haosul
împiedică îndeplinirea oricărei acţiuni benefice.

Eu am fost contactată de o femeie imediat după ieşire. Ne-

am plimbat pe stradă. Am refuzat fără cea mai mică ezitare…
Poate nu atât din cine ştie ce principiu moral, ci doar dintr-o
imensă silă… Din reflex. Când cineva te arde cu fierul roşu,
ţipi, sari în sus… Şi nu ai niciun merit pentru asta…
Un episod destul de nostim de după liberare este episodul
Petru Groza. Locuia pe atunci pe una din străzile de la Şosea.
M-am trezit cu o convocare. Mă aşteptam la ea – Drăghici îmi
spusese că Groza vrea să mă cunoască. Am intrat într-un hol
mare, plin de oglinzi. Luxoasă casa… bineînţeles, confiscată de
la vreun bogătaş din vechiul regim. «Scoală-te tu, să mă aşez
eu…» Am aşteptat multişor. A venit şi mi-a spus că voia să-l
cunoască pe «inamicul numărul unu». Rula în oraş filmul cu
Fernandel intitulat Inamicul numărul unu. Glumiţe. Mi-a spus
că, de fapt, ofiţerii superiori care veniseră să mă vadă când

131
eram la carceră la Mislea veniseră la ordinul lui, da’ ce
obraznică am fost! Şi dă-i şi râzi, şi tralala, şi la plecare m-am
pomenit că mă ia în braţe. Avea o haină albă… Eram fardată
pe buze, m-am ferit şi gura mi s-a lipit de reverul hainei. Aşa l-
am lăsat să plece, cu ştampila pe rever, aşa s-a urcat în
maşină ca să se ducă la Consiliu… S-a spus de multe ori că
Petru Groza era un om cumsecade. Adică mai cumsecade, de
pildă, decât Ana Pauker. Acest mod de a judeca prin
comparaţie mi se pare absolut fals. Groza ştia bine că
puşcăriile sunt pline. Juca tenis şi asta îl făcea să pară mai
simpatic.

Când aud astăzi că se vorbeşte despre stânga «caviar» a anilor

’50-’70 în România mi se pare că visez. «Care stânga?» mă întreb.
Ca să existe o stângă, trebuie să existe şi o dreaptă, adică o
democraţie. Despre ce democraţie se poate vorbi în anii aceia?
Poţi merge pe partea stângă sau pe partea dreaptă a unui drum
cât e vreme bună. Dar când vine furtuna şi se prăvale un potop
de ape, măturând totul în calea lui, nu mai poţi alege pe unde
mergi, te ia curentul, taci şi înoţi, dacă poţi. De înotat, am înotat
cu toţii (într-o dictatură): unora li s-au legat pietre de gât şi s-au
scufundat, altora li s-au pus la dispoziţie bărci de salvare, care
cu lopeţi, care cu motor. Confuzia pernicioasă şi chiar
periculoasă vine din graba cu care li se pune celor suiţi în bărcile
cu motor o etichetă absolut improprie, specifică unei lumi libere.
Contrafacerea tinde să prezinte comunismul ca pe o lume
digerabilă.
Or, în anii ’50-’60, nimeni din cei pe care îi cunoşteam nu
găsea comunismul firesc. Până şi pe şantier, doar o parte din
muncitori se împăcau oarecum cu regimul, simţind că sunt la
mare preţ. Cei mai mulţi însă erau sătui de normele prea mari şi
sâcâiţi de interminabilele şedinţe, dar se fereau să critice
regimul, ceea ce însemna că erau conştienţi de ce se întâmpla.
Majoritatea populaţiei era speriată: în foarte multe familii era cel
puţin cineva arestat. Părinţii se fereau să vorbească deschis în
faţa copiilor, de teamă că aceştia le-ar putea repeta spusele la
şcoală, iar asta ducea adesea la arestări. Cine ar fi putut găsi
«firesc» un regim de teroare, în afară de cei care se înfigeau la
bucate?
132
 Să fi uitat toată lumea ce au păţit ţăranii la colectivizare?
Ţăranii bătuţi în pivniţele primăriilor de echipe mobile sau de
secretari de partid, stâlciţi şi şantajaţi la posturile de miliţie sau
aiurea, terorizaţi să semneze cereri de intrare în «colectivă» –
cum ar fi putut ei găsi «firesc» un asemenea regim?
Curată vrăjitorie pare dispariţia tuturor celor care au
participat la «dresura» aplicată populaţiei în acei ani, ca şi a celor
ce le-au preluat meseria pe vremea lui Ceauşescu. Dincolo de
dispariţia fizică a unora, straniu e că, la un număr atât de mare
de «dresori», au rămas atât de puţine urme. Regimentele astea
par să nu fi existat!

Românul are tendinţa de a-şi scuza călăii. Chiar şi

Ceauşescu a fost scuzat ani de zile… «Nu ştie, e prost
informat.» Groza avea şi el conştiinţa destul de încărcată, mă
mir că mai putea să fugă pe terenul de tenis…

Ceauşescu juca volei şi Bokassa…

Se juca cu oscioarele copiilor pe care îi mânca. Am putea

deci spune că Bokassa… avea un spirit copilăros şi nevinovat…

Ce ştii despre sănătatea femeilor în puşcărie

şi, mai ales, după?

În general, toate mărturiile şi analizele duc la concluzia că

femeile suportă mai bine închisoarea decât bărbaţii. Unii
explică acest lucru prin faptul că femeia ar fi mai obişnuită cu
umilinţele decât bărbatul. Nu prea mă convinge această teorie.
Un lucru e cert: raţia de mâncare, deja insuficientă pentru
femei, era distrugătoare pentru bărbaţi. Pierdeau o mult mai
mare masă musculară decât femeile. Se «topeau»… Majoritatea
femeilor din puşcării nu aveau menstruaţie. Întreruperea ei se
petrecea deseori în primele două-trei luni de anchetă…
Reapărea uneori în cursul detenţiei, când spaima cea mare era
depăşită. Nu era însă o regulă. Am cunoscut femei care nu mai
aveau menstruaţie de şapte ani! Apăreau foarte multe
probleme dentare. Continuau după liberare. Unele ulcere
133
stomacale, la femei, s-au vindecat însă în puşcărie. Zic bine:
unele. S-ar părea că medicamentul ar fi fost amidonul din
arpacaş.

Ai avut sentimentul, în puşcăriile prin care ai

trecut, că ar fi fost microfoane, că eraţi
ascultaţi, supravegheaţi cu mijloace tehnice?
Se vorbeşte mult despre acest lucru.

Nu. Şi nici nu-mi puneam problema. Imposibil nu este însă

ca ele să fi fost folosite doar în cazuri realmente interesante.
Instalaţia costă, iar turnătorul era pe gratis sau aproape, şi
foarte eficace. La a doua mea arestare, am avut în celulă o
femeie care 99% (îi acord, din politeţe, o şansă de 1% să ne fi
înşelat noi, celelalte) era liberă şi băgată în celulă ca să ne
spioneze. Ne-a trebuit puţin timp să pricepem…

Vorbeşte-mi de această a doua arestare.

Ar fi putut fi rocambolescă… într-un alt context. O situez în

anii 1960-1961. Se întâmplase o mare dandana care uimise
toată ţara. Fusese atacat cu succes, de nişte hoţi înarmaţi, un
furgon al Băncii Naţionale. Mare minune! Lucrul era atât de
grav, încât în mod excepţional a fost făcut public. Se spunea că
fuseseră văzuţi doi bărbaţi şi o femeie blondă la volanul maşinii
care se pusese de-a curmezişul în drumul furgonului. Numărul
femeilor cu permis de conducere în România de atunci era
foarte limitat şi încă mai limitat numărul celor care ar fi ştiut
să conducă fără a avea permisul. Numărul proprietarilor de
maşini particulare era, de asemenea, scăzut. Miliţia şi
Securitatea acreditau ideea că milionul ar fi fost furat pentru a-
i ajuta pe partizanii din munţi. Ni se spusese că partizanii au
fost «stâr-piţi»… Eram blondă în vara aceea, aveam permis de
conducere şi – nebunie! Aveam o motocicletă. Pe lângă alte zece
mii de persoane, bănuielile Securităţii s-au îndreptat şi spre
mine. Divorţasem de primul meu soţ. Locuiam la al doilea.

134
Trăiam din răsputeri. Îmi fusese prea frică în puşcărie să nu
mor fără a-mi fi trăit viaţa de femeie! Locuiam clandestin la
viitorul meu soţ, urma să ne căsătorim. Adresa mea oficială era
la mama. Acolo au venit să mă ridice. A doua zi, pentru a nu le
crea situaţii neplăcute tuturor, m-am dus să-i aştept la mama.
Niciunul dintre noi nu făcuse legătura cu atacul furgonului.
Afacerea în sine, recunosc, ni se părea mai degrabă nostimă.
Apăruse o deficienţă în sistemul nostru represiv! În sfârşit! Ca
în Occident! Să fi fost un semn de liberalizare?…
Au venit doi inşi. Eram toţi destul de relaxaţi. Singurul lucru
pe care îl aveam de ascuns era… dragostea mea, concubinajul
– urât cuvânt, pentru un lucru frumos! – fiind, după cum se
ştie, foarte prost văzut. Viitorul meu soţ locuia în apartamentul
unui cuplu mai în vârstă, căruia prezenţa lui îi fusese impusă
de Spaţiul Locativ. Aceşti doi oameni minunaţi (la care am
locuit apoi vreo zece ani) mă primiseră cu braţele deschise.
Teoretic, ar fi trebuit să mă denunţe. Avuseseră curajul să n-o
facă şi tremuram să nu le aduc necazuri pe cap… Percheziţie.
Deschideţi dulapul, trageţi sertarele scrinului, coborâţi valizele
acelea de pe raft! O percheziţie de operetă. Mai ales că una din
«valize» era, de fapt, cutia de pălării a bunicii. Ce s-au mai
distrat cei doi tipi în civil punându-şi pe cap pălăriile cu pene
şi flori, tocele cu voaletă! Bunica mea, care o pornise înapoi
spre tinereţea ei, râdea cu toţi dinţii falşi, «albi ca perlele».
«Balurile costumate revin la modă!» Mama încerca să surâdă.
Eu nu mai ştiu ce făceam. Din ochi ne spuneam: «Nu poate fi
prea grav.» «Vreţi să ne urmaţi?» m-a întrebat cel care îşi
pusese pe ţeasta pleşuvă o pălărie din pai italian, cu boruri
mari. Aveam întotdeauna la mine, în geanta mare ca un sac, o
perie de dinţi şi pasta, un săpun, două slipuri de schimb, un
prosop mic, un pulover şi o pereche de şosete. Nu mi-a fost
deci greu să mă pregătesc de drum. O maşină neagră ne
aştepta. De data asta nu mi-au pus ochelarii negri. «Nu fiţi
îngrijorată», mi-a spus cel care îşi pusese pălăria de pai pe
ţeastă, «diseară vă întoarceţi acasă.»
Am stat vreo două luni. Nu la Securitate, ci la Miliţia

135
Capitalei. Am avut doi anchetatori. Unul – blond şi patern. Îl
interesa mult viitorul meu soţ: «Te iubeşte? E băiat de treabă?»
Înainte de liberare, ne-a dat binecuvântarea lui pentru
căsătorie!… Un alt ofiţer, gras şi brunet, era specialistul în
grosolănii şi înjurături. Şi în anchetele de noapte… Eram
îndrăgostită şi am suportat destul de prost această a doua
arestare. Mă strivea nedreptatea acuzării. Pentru mine, atacul
cu arme al unui furgon rămânea un delict de drept comun.
Unii vor zâmbi poate.
Ce să fac, am şi lipsuri! La o anchetă am şi plâns. Ce ruşine!
Nu mă puteam opri. «N-am furat!» Anchetatorul cel blond
încerca să mă calmeze: «Nu e furt, dacă ai vrut să ajuţi
partizanii!» Acuzaţia de hoţie mă îmbolnăvea… Încetul cu
încetul, îmi regăseam obiceiurile de veche puşcăriaşă.
Reîncepusem să cânt în celulă şi să-mi amintesc de poezii
uitate… Mii de oameni au fost arestaţi pentru afacerea asta.
Atacul era după moda occidentală, dar represiunea era după
moda Estului. A căzut mult peşte mărunt în plasă.
Restaurantele erau ticsite de agenţi. Oricine cheltuia mai mult
la un chef era luat la ochi…
Celulele se aflau la etaj. M-a primit o femeie în vârstă cu
părul lung, alb. Arestată pentru că ar fi ascuns cocoşei în
grădină. Era distrusă. Din obişnuinţă, am făcut ce trebuia să
fac, am consolat-o cum am putut. Dar îngerul mă părăsise. Nu
mai aveam strălucire… La parter şi la etajul întâi al clădirii,
oamenii se aşezau la coadă ca să-şi ridice carnetele sau actele
maşinilor cumpărate. Celulele erau înşirate pe un culoar
luminos. Plantonii nu ne sâcâiau. Supravegherea era mai puţin
severă decât o cunoscusem eu. Nenorocirea era că nu aveam
nimic de-a face cu porcăria lor de milion. Adică aş fi vrut să-l
am, dar nu-l aveam. Şi iubeam un bărbat care, el, era liber şi
se plimba cine ştie pe unde. Îmi cereau un alibi pentru ziua
atacului. Nu reuşeam să-mi amintesc ce făcusem în ziua aceea.
Pentru mine, cuvântul «alibi» venea direct din romanele Agathei
Christie. Politicele nu aveau dreptul la alibi. Mi-a trebuit mai
mult de o lună ca să-l găsesc pe al meu. Şi ajutorul familiei,

136
care înţelesese despre ce e vorba şi se agita – fără ştirea mea,
bineînţeles - să-mi reconstituie programul. Am avut noroc: în
ziua şi la ora aceea făcusem o radiografie de sinus la
policlinică. Înotam mult prin piscine şi mă alesesem cu o
sinuzită. Morala: ca să fiţi liniştiţi, pentru orice eventualitate,
faceţi zilnic radiografii de sinus…
Eram trei în celulă. A treia ieşea mereu la anchetă. Tovarăşa
turnătoare… Se întorcea cu ţigări şi fructe! Mai târziu am
descoperit că era cunoscută. Într-o zi, au împins în celulă o
femeie tânără. Am ajutat-o să urce în pat. Ne-a arătat burta şi
coapsele ei. Aveau culoarea… ficatului. Fata ei de doisprezece
ani era şi ea arestată. Soţul ei făcuse chef într-un restaurant.
Nota fusese ridicată şi nu corespundea cu veniturile… Femeia
ne-a rugat să ne îndurăm de ea şi s-o lăsăm să doarmă. Câteva
ore mai târziu au venit s-o ia… Au sfârşit prin a găsi vinovaţii.
Sus. Foarte sus… Sute de oameni au fost bătuţi şi torturaţi din
cauza lor… De câte ori mergeam la anchetă, treceam prin sala
de sport. Era singura ieşire. Vedeam acolo «buldozerele»
represiunii. Loveau în saci de nisip… Până la urmă, mi-au dat
drumul… Singurul meu act de curaj la această a doua arestare
a fost, la plecare, să nu iau mâna întinsă a ofiţerului care îmi
zâmbea ironic. În tot timpul cât coborâsem scara îmi spusese
că în curte mă aşteaptă un furgon, ca să mă ducă la Jilava…
Iubitul meu mă aştepta în stradă. Cred că iar era soare. Îmi era
ruşine – îmi crescuse părul, se vedea rădăcina şaten. Ne-am
luat în braţe. Plângeam amândoi. Oamenii… se uitau cam
strâmb. Eram din nou vinovaţi: a plânge şi a te săruta pe
stradă… două fapte de condamnat, tovarăşi…

Cum se făcea selecţia torţionarilor şi a

gardiencelor?

Nu am avut în faţă niciodată o fişă de gardiancă, să văd ce

calităţi i se cereau. Din cele pe care le-am cunoscut eu, multe
veneau de la ţară. Tinerii din sate au intrat în Securitate ca să
«fugă» spre oraş. Satul nu le mai asigura hrana şi stabilitatea.

137
Am avut un prieten în Munţii Apuseni. Îşi făcuse armata la
Securitate, în Rahovei… Unii au devenit profesionişti. Pentru a
intra în SS, tinerii trebuiau să scoată ochii unei pisici. Cu
cuţitul. De ce o pisică? Pentru că are şapte vieţi şi nu e lucru
uşor. Trebuie abilitate, forţă şi plăcerea de a tortura. Cei care
refuzau s-o facă erau trimişi pe front. Nu ştii la ce antrenament
sunt puşi tinerii din Securitate, pregătiţi pentru a deveni
anchetatori sau şi mai rău… Poate că unii ar fi vrut să iasă din
joc. Dar e greu să ieşi din Securitate (mai greu decât pe
vremuri de la mănăstire). A fost uneori acreditată ideea că
miliţienii nu se ocupă decât de hoţi şi de criminali. Nu este
adevărat! În secţiile de Miliţie existau (există?) birouri în care
aveau loc anchete ale Securităţii. Securitatea lucra mână în
mână cu Miliţia.

Discuţia noastră a avut, dincolo de tragismul

experienţei tale, şi un ton glumeţ. Eu nu-mi pot
permite o atitudine ironică de data aceasta,
deşi aparţin unei generaţii ironice şi ironia,
într-un sistem totalitar, este un delict, o
conspiraţie. Îţi propun totuşi acum un «joc»
lejer cu privire la codul dintre emiţător şi
receptor. În acest caz, relaţia semnificant-
semnificat cum arată la nivelul penitenciarelor?
Eu cred că existau două tipuri de relaţii:
victimă-călău şi victimă-victimă. Hai să le
comentăm. Mai întâi, victima contra călăului:
cum se putea manifesta în anchetă, care era
raportul cu plantonul, cum şi cât «simpatiza»
acesta cu deţinutul? O grevă a foamei avea şi
ea o semnificaţie, un cod…

Oricât de eroic şi grozav ar fi deţinutul, e clar că nu el

stabileşte regula jocului, ci anchetatorul. Deţinutul poate
propune variaţiuni pe temă şi piste false, poate chiar emite
informaţii eronate, dar el este, din păcate, în sistemul nostru

138
poliţienesc, «supusul» anchetatorului. Aş vrea să ies din
domeniul teoriei, care nu mi se potriveşte, nici măcar pe
termen scurt. Nu am capacitatea de sinteză pentru asta…
Personalitatea anchetatorului are mare importanţă în cadrul
unei anchete. Ca şi, evident, cea a deţinutului, dar ceva mai
puţin… În anchete importante se caută acordarea sau
dezacordarea celor două personalităţi, nu pentru plăcerea
unuia sau altuia, ci pentru stoarcerea deţinutului. Dacă se
consideră necesară prezenţa unui anchetator troglodit într-un
anumit moment al anchetei, va fi folosit un anchetator
troglodit. Acesta nu se preface, el este troglodit. Şi va fi afectat
unul fin, chiar cultivat, dacă se consideră necesar pentru
eficacitatea anchetei. Acest principiu este, de altfel, folosit în
mai toate poliţiile. E vorba de psihologie.

Dar tortura?

Să ne ferim de impietatea de a teoretiza tortura. Ar fi

nedemn faţă de cei care au suportat-o. Ea vine mai rar
neanunţată. Există o pregătire, o pretortură. Probabil că nu
toţi anchetatorii au participat la torturi. Probabil că există unii
care fac asta mai bine decât alţii. Poate că omul care dă trei
palme nu e acelaşi cu cel care pune electrozii pe testiculele
bărbaţilor… dar sunt colegi… Am un sentiment de… ruşine să
intru în aceste detalii. Mi s-ar părea mai normal ca aceia care
au practicat tortura să ne explice cum au făcut şi de ce.

Dar plantonul care simpatiza sau nu

simpatiza? Episodul de la Malmaison…

Poate că în ziua aceea a avut un moment de slăbiciune şi nu

mai suporta să audă ţipetele bărbatului înnebunit de
singurătate. Poate că dusese în ziua aceea un deţinut torturat
înapoi în celulă. Sau poate că-l bântuia o îndoială şi a simţit
nevoia să-şi cumpere o indulgenţă…

139
 Greva foamei era şi ea un cod?

Da. Un cod al deţinutului faţă de el însuşi: dovada că mai

poate, mai are curajul să ia o decizie. Să hotărască pentru
viaţa lui. Doar două hotărâri mai poate lua deţinutul fără
avizul lor: să facă greva foamei şi să se sinucidă. Dreptul nu-l
are însă la ele. Dovadă că este în ambele cazuri împiedicat,
prin toate mijloacele, să-şi ducă hotărârea până la capăt.

Dar codurile dintre deţinuţi?

Exista un întreg ritual de cunoaştere şi recunoaştere între

deţinute când intrai într-o celulă. Un ritual defensiv-ofensiv.
Foarte repede se întindeau mici fire de legătură, nesigure, se
puteau rupe la cel mai mic semnal de alarmă. Se reînnodau în
altă parte. Deţinutul are nevoie să comunice. Îşi cunoaşte
această slăbiciune şi se teme de ea. Deţinutul simte nevoia să
primească şi mai ales să transmită informaţii.

De aici obsesia securiştilor pentru

comunicarea dintre Est şi Vest, care a
funcţionat atâta vreme. Omul liber din Est fiind
şi el un fel de deţinut! Să trecem la grafica de
penitenciare, care şi ea se manifestă dublu:
odată aparţinând închisorii deţinuţilor şi odată
puterii. Deci, pe de-o parte, semnele înscrise pe
pereţi, mesajele, pe de alta, arhiva,
declaraţiile…

Grafica puşcăriaşului e foarte redusă. Din lipsă de unelte, de

frică.

Dar scrierile care aparţin puterii: acte de

liberare, acte de arestare, declaraţii…?

Stivă. Munţi. Tone de hârtie. Reprezentând şi ore de lucru

140
pentru funcţionarii puterii. Cum spuneai mai adineauri, era o
pâine de mâncat aici. S-a mâncat şi cozonac! Un fost deţinut
nu poate auzi cuvântul «declaraţie» fără să ciulească urechea.
Mie îmi vine automat în minte formula «declar de bunăvoie şi
nesilit de nimeni» cu care ne încheiam declaraţiile! Nu este o
culme a grotescului?

Să ne gândim totuşi că există încă o flagrantă

lipsă de documente.

Pentru un regim care excelează prin birocraţie, este, într-

adevăr, de mirare. De obicei, oricât s-ar distruge, tot mai scapă
câte ceva. Teamă mi-e că la noi s-a distrus destul. Prea mulţi
au interes să şteargă urmele… Şi dacă vreodată se vor găsi
arhivele, trebuie cercetate cu multă atenţie. Pot fi infiltrate cu
false informaţii. Cercetarea va trebui făcută cu răceală, fără
reacţii sentimentale, fără a priori, cu lupa lucidităţii.
Sentimentele le-au consumat cei care au trăit grozăvia.
Cercetătorii trebuie să fie reci şi lucizi. Nepărtinitori. Şi…
incoruptibili! Dacă se poate…

Iată că nu s-a putut. Ba unii par să-şi fi făcut o adevărată

meserie din reamenajarea trecutului. Lacul lebedelor pe care ni-l
pun în scenă nu are decât lebede albe şi neprihănite, cea neagră
lipseşte. Solidarităţi aşteptate şi neaşteptate, dictate de interese,
se fac şi se desfac, firul istoriei e croşetat cu igliţa minciunii şi a
omisiunii. Rezultatul e un amalgam cel puţin derutant.
Dacă luăm din nou ca termen de comparaţie ceea ce s-a
întâmplat în Franţa după Eliberare – foştii colaboratori s-au dat
declarat rezistenţi, unele grupuri din Rezistenţă şi-au făcut
singure dreptate, au schingiuit şi uneori au omorât nevinovaţi
fără judecată, delatorii s-au bătut cu pumnul în piept ca mari
«patrioţi» şi luptători pentru libertate – şi admitem că nici azi nu
a putut să iasă la lumină decât o parte din adevăr, am putea
spune că mai e timp pentru ca generaţiile viitoare să afle ce s-a
petrecut de fapt. Cu condiţia ca ele să vrea să afle acest adevăr.

Am ajuns la staţia terminus. Oana, ai

141
 pronunţat odată cuvântul «discurs», atunci n-
am vrut să te întrerup. Pentru mine, cuvântul
«discurs» are o altă conotaţie. Eu nu am fost
încă arestată…

Ba ai fost, fără să fii…

Nu aşa cum ai fost tu. Numeai «discurs»

lecţia pe care v-o servea, după ziua de muncă,
şeful închisorii. După ce s-a terminat
închisoarea cu gratii, ai simţit o anume
«relaţie» cu cuvântul «discurs»?

Cum să nu simt, când viaţa noastră s-a petrecut sub semnul

discursurilor? Secretarul general, secretarul de partid,
propagandistul, responsabilul de bloc, prietenul… ca să-ţi
explice că nu are încotro. Toate – poluări ale sensului originar.
Discursul spălării creierului a fost suportat de două generaţii
bune. Spălarea creierului: văd un furtun care sparge cutia
craniană şi spală cu jet puternic, distrugător materia aceea
fragilă şi frumos desenată.

Oana Orlea, n-am să te întreb nimic de data

aceasta despre scriitoarea Oana Orlea. Am să
termin cu o declaraţie: subsemnata Mariana
Marin, aflându-mă în Franţa, declar că am luat,
în zilele de 25, 26, 27, 28 iulie 1990, un
interviu scriitoarei Oana Orlea, zisă şi Maria-
Ioana Cantacuzino. Dacă acest text va apărea
fără semnătura mea şi a Oanei Orlea, va fi un
text-pirat. Nu de alta, dar eu mă întorc după
mineriadă…

Confirm. A fost mai mult decât un interviu. Şi fără răbdarea

ta… Ştiu că face parte din meseria de jurnalist, dar ai creat o
tensiune care m-a împins să răscolesc amintiri… uitate. Voit

142
sau nu. Fără tine, această carte – bună, rea, aşa cum este ea -
nu ar fi existat.

Mulţumesc, Oana Orlea. Sper că această

carte va apărea şi în România, iar noi ne vom
aminti de aceste zile extraordinare. Şi poate că
ticăloşii vor fi învinşi definitiv într-o zi…

Şi vin americanii!… Mai bine ar veni… românii…

Nu demult, un român din ţară care a recitit de curând prima

ediţie a acestei cărţi mi-a scris: «Vorba e că românii, ceea ce
numim noi românii, sunt încă departe.» A avut curajul să spună
ceea ce eu, din Franţa, nu aş îndrăzni. Multe speranţe născute
în 1989 s-au pierdut în anii de după. Dar speranţa e apă vie: îşi
face drum în adâncuri, se piteşte până i se pierde urma şi apoi
ţâşneşte iar. Vin alte generaţii care poate vor şti să capteze
energiile ascunse.

143
 CUPRINS

În chip de notă asupra ediţiei..........................................................6

Despre prima şi a doua ediţie a acestei cărţi.....................................8
INDICATOR: DRUMUL CELOR 12 PUŞCĂRII..................................10
«Zoia Românca»
1. RAHOVEI...................................................................................21
Ştiu, dar nu vreau să spun
2. VĂCĂREŞTI................................................................................29
Tărgile cu morţi
3. JILAVA.......................................................................................31
Valea Plângerii - condamnaţii la moarte
4. GHENCEA..................................................................................37
Centru de triere. Prostituate, hoaţe şi politice
5. PIPERA.......................................................................................52
Ferma Roşie -munca la câmp
6. TÂRGŞOR...................................................................................61
Lucrul pe bandă. Marile criminale
7. MISLEA......................................................................................68
Secretul Mare. Două luni de carceră
8. PLOIEŞTI....................................................................................95
Reluarea anchetei.Gardianca deţinută. Lila şi Fecioara
9. JILAVA DOI..............................................................................108
Greva foamei
10. NEIDENTIFICATĂ...................................................................113

144
11. RAHOVEI DOI........................................................................114
Leopardul
12. MALMAISON...........................................................................116
Un ţipăt de bărbat. Falsă încercare de sinucidere.........................116
13. INTERNE................................................................................123
O maşină cu perdeluțe mă duce acasă..........................................123
14. REÎNVĂŢAREA LIBERTĂŢII.....................................................126

145