Dorian Galbinski s-a născut la 29 august 1944 în comuna Regele Ferdinand

(ulterior Mihail Kogălniceanu), județul Constanța, unde părinții lui se

refugiaseră din cauza bombardării portului Constanța de către trupele
aliate. În 1963 a început studiile la Facultatea de Istorie a
Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. A emigrat împreună cu
familia în Israel în februarie 1965. Timp de un an a urmat cursuri de
Arheologie și Civilizație franceză la Universitatea Tel Aviv, după care a
fost încorporat în armată pentru serviciul militar obligatoriu de trei
ani. În iunie 1967 a participat ca tanchist la Războiul de Șase Zile, în
Sinai. După încheierea stagiului militar a lucrat timp de un an la Banca
Națională a Israelului. În decembrie 1970, în urma unui concurs pentru
ocuparea unui post de redactor la Secția română a BBC World Service, a
plecat la Londra. A fost cel mai longeviv membru al secției, fiind
prezent la microfon, sub pseudonimul Dorian Galor, timp de aproape 38 de
ani, până la 1 august 2008, când Secția română și-a încetat
transmisiunile. Din 2008, unele dintre articolele sale au fost publicate
de Contributors.ro, Acum.TV și Baabel. În paralel a lucrat ca interpret
și traducător independent pentru guverne britanice succesive, pentru
familia regală britanică și pentru diverse companii comerciale
internaționale.
 Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea
sa integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub
orice formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele
de calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse
dispozitive sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit
sau în scop comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea
scrisă a editurii reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia
dreptului de autor şi se pedepsesc conform legilor în vigoare.
© HUMANITAS, 2021 (ediţia digitală)
Fotografiile reproduse în volum fac parte din arhiva personală a
autorului.
ISBN: 978-973-50-7110-3 (epub)
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723.684.194
 Cuprins
Prefaţă 1. Rămâi cu bine, România – Shalom,
și intervențiile îngerului păzitor 3. „Fără
la acest microfon!“ 4. Umbrela bulgărească,
Tranziţie în România, mari schimbări la BBC
deocamdată Mulțumiri Coliţă foto
Israel! 2. Război, deznădejde
Stalin, nu v-aș fi vorbit de
agenți și revoluții 5.
6. Şi un fel de happy-end…
 PREFAŢĂ
De ce am scris?

În septembrie 2008, la o lună de la închiderea redacțiilor BBC în limba

română de la Londra, București și Chișinău, am fost invitați, membrii din
prezent și trecut, la o recepție oferită de ambasada Marii Britanii la
București, în onoarea celor aproape 70 de ani de activitate. Au fost
acolo mulți dintre colegi și diverse personalități din România. După
recepție, ne-am dus, un grup de colegi din cele trei redacții, să
sărbătorim evenimentul la un restaurant. Am fost rugat, ca veteran, să le
povestesc din trecutul redacției de la Londra, apoi din trecutul meu
personal. Am fost extrem de mișcat de spusele unui tânăr, că tatăl său,
care ne asculta încă din timpul războiului, a plâns când mi-a auzit vocea
la ultima emisiune BBC în limba română. Am fost mișcat și de mulțumirile
exprimate de unii dintre ei pentru ajutorul pe care li-l acordasem când
și-au început cariera la BBC. În acea seară a venit cineva, pentru prima
oară, cu sugestia să povestesc totul într-o carte. Argumentul lui și al
altor prieteni de-ai mei este că aș avea ce povesti. „Ți-ai trăit prima
tinerețe la Constanța, sub regimul comunist, ai făcut armata și Războiul
de Șase Zile în Israel, ai lucrat apoi aproape patru decenii la BBC (cel
mai longeviv membru al secției în limba română), ai fost interpret al
Casei Regale britanice și al mai multor guverne.“ Toate acestea, spuneau
ei, puteau prezenta interes pentru unii cititori din România. Iată deci
un motiv să scriu.
Chiar lângă mormântul primei mele soții, Anda, în grădina crematoriului
din Golders Green, Londra, se află statuia unui guru indian, Ghanshyam
Das Birla (Pilani, 1894 – Londra, 1983). Pe soclul statuii se poate citi:
„Ceea ce numim viață este o călătorie minunată – plină de sens. Când și-a
îndeplinit misiunea, persoana trece în neființă. Aceasta este legea
eternă a naturii“. Întrebarea este, evident, care e misiunea mea și dacă
a fost sau este pe cale de a fi îndeplinită. Și mi-am amintit că atunci
când avea vreo șase sau șapte ani fiul meu cel mic, Adam, a văzut în
parcul de lângă locuința noastră o bancă instalată de membrii unei
familii, în memoria unei rude decedate. Băiatului meu i s-a părut foarte
bună ideea și m-a informat că, după moartea mea, el împreună cu fratele
și sora lui vor dedica și ei o bancă în amintirea mea.
— Și ce-o să scrieți pe spătar? am întrebat.
După câteva momente de gândire, Adam a răspuns:
— Această bancă este pusă aici cu drag în amintirea lui Dorian Galbinski.
El a avut trei copii!
Deci pentru Adam, asta a fost misiunea mea: să am trei copii. Păi atunci
misiunea este îndeplinită. Mai vreau doar ca acești trei copii ai mei să
știe de unde vin, ca să poată și ei, la rândul lor, să continue firul
povestirii. Acesta ar fi al doilea motiv.
Iar al treilea este un mic motiv egoist: se spune că atunci când îți
amintești trecutul îți retrăiești viața. Iată de ce, cu toate îndoielile
mele, m-am apucat de scris.
Și încă ceva: nu am ținut niciodată un jurnal. Aceste memorii sunt scrise
în întregime… din memorie. Sau, cum se spune în engleză, sunt scrise to
the best of my recollection. Așa că, dacă uneori datele se contrazic sau
detectați mici erori geografice sau istorice, de vină este doar ea,
memoria.
 1
Rămâi cu bine, România – Shalom, Israel!

Neapole – 1 februarie 1965

Avionul iese din nori și virează spre stânga, pierzând lent din
altitudine. Întreaga panoramă a orașului Neapole umple brusc hubloul.
„Încă zece minute“, mă gândesc, „încă zece minute și sunt liber“.
Tot timpul zborului de la București mi-a fost teamă că s-ar putea
întâmpla ceva neașteptat și că avionul se va întoarce… Și am fost oarecum
dezamăgit că nu am văzut granița. GRANIȚA! Toată copilăria mea am fost
fascinat de acest cuvânt, rostit de multe ori în șoaptă de adulți, în
fraze ca: a fugit peste graniță, a trecut granița sau l-au prins la
graniță. Mi-o imaginam ca un balaur cu șapte capete, care ucide pe mulți
când încearcă să treacă pe lângă el. Și pe câți a ucis chiar, la Dunăre
sau la Marea Neagră!
Avionul aterizează și începe debarcarea. O femeie se oprește în capul
scărilor și începe să strige:
— Hias, Hias!
— Ce este Hias? îl întreb pe tata.
— O organizație evreiască americană care îi ajută pe evreii est-europeni
să emigreze în America. E clar că doamna nu vrea să plece în Israel.
Suntem întâmpinați de un reprezentant al Sohnut, Agenția Evreiască, care
ne însoțește la hotelul unde va trebui să locuim timp de două săptămâni.
Pe drum, vorbește tot timpul, zugrăvindu-ne în culori vii viața din
Israel, Pământul Făgăduinței pentru toți evreii, dar mai ales pentru
tinerii ca mine și ca fratele meu.
— Ai studiat istoria? Fantastic! Nu puteai alege o materie mai căutată.
Iar tu studiezi pianul? Ce viitor superb te așteaptă. Iar…
Toți tăcem. Nici nu-l ascult. Mă uit pe geamul autobuzului la dealurile
italiene, la Marea Mediterană, Golful Neapole și, în depărtare, Capri.
Acolo și-a construit suedezul Axel Munthe casa și a scris Cartea de la
San Michele! Ce țară, Italia asta! Câtă dreptate a avut Byron când a
spus: „Italia nu este o țară, este o senzație, un simțământ“. Acum sunt
și foarte aproape de Modugno, Celentano, Fred Buscaglione, idolii
adolescenței mele, din ale căror cântece am învățat puțina italiană pe
care o vorbesc, dar pe care am practicat-o cu destul succes, zic eu, cu
marinarii italieni care veneau în portul Constanța. Bineînțeles, ei erau
sursa fâșurilor italienești, puloverelor „bouclé“ și țigărilor străine…
Și, în fine, filmele cu Sofia Loren, Marcello Mastroianni, Alberto Sordi,
Vittorio Gassman…
Mulți ani mai târziu, prietenul meu Ivan îmi spunea la Londra că nici un
est-european nu uită vreodată imaginea și mirosul locului unde s-a
întâlnit prima oară cu Occidentul. Pentru el este aeroportul Zürich și
mirosul de parfum al dezinfectantului folosit în WC-ul pentru bărbați.
Pentru mine va rămâne mereu claxonatul sutelor de mașini din Neapole și
amestecul de mirosuri noi, greu de definit, dar dintre care cel mai
distinct era cel al gazelor de eșapament.
A doua zi ieșim din hotel să încercăm să facem rost de ceva bani, vânzând
„bunătățile“ pe care le adusesem din România: mere și salam de Sibiu. E
frig și umed. Un trecător care ne-a auzit vorbind românește și ne-a
întrebat dacă ne poate ajuta ne îndrumă spre un restaurant care cumpără
produse de la emigranții din România. Într-adevăr, patronul le cumpără și
ne spune unde putem vinde verighetele de aur ale părinților. Până în
ajunul plecării au purtat verighete normale, dar și-au făcut altele mai
groase, deoarece autoritățile române permit ieșirea din țară cu verighete
de până la 20 de grame. Străzile Occidentului or fi poate pavate cu aur,
cum credeam noi în România, dar prețul oferit pentru verighete la Neapole
este ridicol. Ni se propune un troc, pentru cele două inele ale
părinților, un radio cu tranzistori. Tata începe să râdă și le pune
înapoi în buzunar.
Nu-i nimic. Vom face contrabandă. O prietenă din București îi spusese
mamei că la Neapole există un magazin care se numește Carmel. Patronul,
pe nume Sașa, evreu originar din România, îți dă două valize cu marfă să
i le duci partenerului său din Israel. Noii imigranți au voie să aducă
oricâte lucruri vor pentru casă, fără să plătească taxe vamale, care în
Israel sunt foarte piperate. În schimb, el îți dă 20% din valoarea
mărfii, dar nu în bani, ci tot în obiecte din magazinul lui.
Găsim magazinul și mama îi spune conspirativ patronului parola dată de
prietena ei din București, „la noapte e lună plină“. Tipul nu înțelege.
Mama privește în jurul ei și rostește din nou parola.
— A, sunteți din România, se dumirește el. Poftiți pe aici.
Ne arată două valize gata pregătite și ne spune că valoarea mărfii din
ele este de 400 de dolari.
— Puteți lua din magazin orice doriți, în valoare de 80 de dolari.
Am ales un magnetofon portabil și un mic covor persan.
— Uitați, e de lână, spune patronul indicând pe eticheta covorului
cuvântul wool, uitând însă să ne arate și cuvântul anterior, fringe, care
înseamnă franjuri și pe care oricum nu-l știam.
Ne dă numărul de telefon al partenerului său din Israel și ne roagă să-l
sunăm după ce ajungem. Va veni el la noi acasă să ia valizele.
Nu pot s-o uit pe femeia de pe scara avionului care striga „Hias“. Seara,
la masă la hotel, îi spun tatei că poate n-ar fi totuși o idee rea să
căutăm biroul acestei agenții și să vedem despre ce e vorba.
— Știi bancul cu evreul de la New York care spune că spiritul lui de
afaceri îl atrăgea spre Israel, dar că inima l-a adus în America, zice
tata.
— Excelent bancul, remarcă reprezentantul Sohnut, apărut ca prin minune
lângă masa noastră. Am vești bune, plecați spre Israel poimâine, s-au
eliberat patru locuri pe vapor.
— Cele ale doamnei care striga „Hias“ la aeroport? întreb eu.
Se face că nu înțelege și pleacă.
— Ne expediază mai repede, de teamă să nu schimbăm direcția, spune tata
amuzat. Oricum, Dorică (așa eram alintat de ai mei), unde să mai căutăm
alte paradisuri? Toată familia noastră este în Israel, nu avem pe nimeni
în America și, oricum, știi vorba mea, „acolo unde nu sunt eu, acolo e
bine“.
Două zile mai târziu ne îmbarcăm pe vasul de pasageri Moledet (Patria).
Aproape toate familiile din România au, printre bagajele lor, două valize
ca ale noastre, cele primite de la magazinul Carmel, absolut identice. N-
o fi Corabia nebunilor, dar este cu siguranță vaporul contrabandiștilor.
Să n-o pățim când ajungem la Haifa! Și cam toate familiile din România au
printre membrii lor un fost student, dat afară de la facultate. Acum aflu
misterul de care vorbea prietenul tatei, Ionel, când mi-a spus că
studenții dați afară din facultăți primesc vize de plecare în decurs de
câteva luni. Se pare că la UNESCO cineva ceruse excluderea României din
organizație, pentru că practică o formă de antisemitism, exmatriculând
studenți evrei din facultăți. Delegatul României, evident în urma
indicațiilor primite de la București, a ripostat că studenții nu au fost
exmatriculați, ci au părăsit facultățile de bunăvoie, pentru că primiseră
vizele de emigrare. Și imediat familiile acestor studenți au obținut
vizele. Ca și familia mea, de altfel, cum vom vedea mai târziu.
Avem o cabină cu patru cușete. Voiajul durează patru zile și cineva spune
că marea este foarte agitată. Am plecat! Cum am ieșit din rada portului,
am constatat că a avut dreptate. Tata se înverzește. Are rău de mare și
vomită în chiuveta din cabină. După un timp e mai bine, dar preferă să
rămână în pat, nu departe de chiuvetă. Împreună cu mama și Liviu, fratele
meu, mai mic cu doi ani și 10 luni, ne ducem în salonul principal al
navei. Eu plec să explorez și descopăr o sală cu o masă de ping-pong.
— Joci? mă întreabă în engleză un bărbat de vreo 35 de ani.
— Da, îi răspund și apuc una din palete.
Joacă bine, dar îl bat. Mă perfecționasem ani de zile, jucând cu colegul
meu Titus la Tribunalul din Constanța, unde tatăl lui era asesor popular.
Un băiat de vreo 18-19 ani, care asistase la ultimele minute de joc, mă
întreabă dacă sunt din România.
— Da.
— Și eu, mă cheamă Mihai. Tu câți ani ai?
— Am împlinit 20 în august.
— Suntem deci amândoi buni de armată, spune Mihai.
Ne plimbăm pe vas și stăm de vorbă. Timpul trece foarte încet. Ne ducem
în salonul principal. Un bărbat intrase în vorbă cu mama și nu după mult
timp au descoperit că sunt rude îndepărtate. El locuiește la New York și
face o vizită în Israel. Ne întreabă dacă vrem să bem ceva.
— Coca-Cola, spun eu cu nonșalanță.
Chelnerul îmi aduce băutura. În sfârșit, voi gusta licoarea zeilor, a
cărei reclamă nu lipsea din nici o caricatură antioccidentală din Urzica
și alte publicații comuniste, în care mai vedeai și capitaliști burtoși,
cu uriașe țigări de foi între dinți. Iau o sorbitură. Cum, nu este
alcoolică? De ce aveam eu impresia că este mai tare decât votca? Și ce
gust infect are! Păi siropul cu sifon de la Constanța și chiar braga sunt
de o mie de ori mai bune! Nici lui Liviu nu-i place! Ne întoarcem în
cabină. Tata este lungit în cușeta lui. Nu a mai vomitat, dar îi este rău
în continuare.
A doua zi auzim cântece în salonul principal. Un grup de vreo 20 de
tineri, băieți și fete, cântă în ebraică și, din când în când, aud
„Shalom Alehem“. Tinerii vorbesc între ei franceza. Îl întreb pe unul
dintre ei:
— Ce este cântecul ăsta? E despre scriitorul Șalom Alehem1?
— Ce scriitor? răspunde el. Shalom Alehem înseamnă în ebraică „Pace
vouă“. Nu vorbești ebraica?
— Nici o boabă, îi răspund eu și continuăm conversația.
Îl cheamă Charlie Bouhadana și este evreu marocan. Emigrează în Israel cu
întreaga lui familie, doi frați, unul mai mare, Albert, celălalt mai mic,
Jojo, și două surori mai mici. Îmi spune că evreii au dus-o extraordinar
de bine în Maroc, dar că în ultima vreme a început să sufle așa, o briză
mai rece. Înțeleg, ca brizele, furtunile și în cele din urmă taifunul din
Europa primei jumătăți de veac.
Următoarele două zile trec mai repede. Mi-am făcut prieteni și printre
cei plecați din România, și printre cei din alte țări, din Franța, din
Maroc, doi din Anglia și, bineînțeles, băieții Bouhadana, cu care nu scap
nici o ocazie să-mi perfecționez franceza vorbită. Ne adunăm zilnic în
salon, discutăm, fratele meu Liviu cântă la pian, dansăm.
În seara celei de-a patra zile vedem la orizont luminile portului Haifa.
Ținându-ne strâns de balustrada punții stăm afară, parcă hipnotizați, în
ploaia măruntă și aerul rece de februarie, să nu scăpăm intrarea în port.
Câțiva pasageri mai în vârstă își șterg discret lacrimile. Așteptaseră
poate zeci de ani clipele acestea și doresc foarte mult să le trăiască
din plin. Vasul trage la chei seara târziu și ni se spune că
formalitățile de debarcare, eliberarea actelor și repartizarea
locuințelor se vor face dimineața. Este prima noapte liniștită petrecută
de tata pe vas.
Haifa, 8 februarie 1965
Un oficial israelian, care vorbește perfect româna, ne ia certificatele
de călătorie, un gen de pașaport românesc de unică folosință, adică doar
de dus, fără întors, și copiază datele pentru noile buletine de
identitate israeliene. Scoate apoi o hartă mică a Israelului și ne arată
unde ni s-a repartizat un apartament: Carmiel2.
— Foarte aproape de Tel Aviv, unde locuiește marea majoritate a familiei
dvs. Semnați aici și sunteți liberi, puteți debarca, îi spune el tatei.
— La ce scară e harta? întreb eu cu falsă naivitate.
— O, nu știu exact, destul de mare.
— Ne mai gândim, adaug eu, trăgându-l pe tata pe punte.
Lonciu Davidescu, fratele mamei, ne scrisese că ne așteaptă în port și să
nu acceptăm nici o locuință, nicăieri, până nu vorbim cu el.
— Carmiel, îi strig de sus de pe punte.
— Nu acceptați, vine răspunsul lui. Să văd dacă pot să fac ceva!
Îi spun funcționarului că nu acceptăm Carmiel, pentru că este prea
departe de rudele noastre.
— Treaba dvs., ripostează el plictisit. Următoarea ofertă poate să nu fie
la fel de bună.
— Ne asumăm riscul, închei eu discuția.
Și ne punem pe așteptat: o oră, două, trei. Tata începe să-și piardă
răbdarea:
— Hai să luăm Carmiel și după aia vedem noi.
— Tată, îi spun, ai așteptat ani de zile și acum nu mai poți aștepta o
oră? Să vedem ce face Lonciu.
După încă o jumătate de oră, funcționarul ne cheamă din nou la masa lui.
— Vi s-a repartizat un apartament de trei camere la Morasha3, o suburbie
a Tel Avivului. Se pare că aveți multă vitamină P.
— Ce e aia? întreb eu.
— Protecție, tinere, pile.
Ne înmânează noile acte și, cu tradiționala urare Bruhim habaim
(Binecuvântați fie cei ce vin), versiunea israeliană a lui „Bine ați
venit“, ne indică direcția pentru debarcare. Vitamina P funcționase!
Lonciu este profesor la Institutul de Sport Wingate4, antrenor la o
echipă de baschet din prima ligă și antrenor secund al naționalei de
baschet a Israelului. Apare des la televiziune, dă interviuri la radio și
în ziare, pe scurt este foarte cunoscut. Are probabil admiratori și la
Agenția de Absorbție.
După ce trecem prin vamă, unde un vameș ne spune zâmbind că așteaptă să
vadă cât timp va mai trimite patronul magazinului Carmel din Neapole
marfă în valize identice, ne face semn că putem pleca.
— Știu tot, spune tata.
— Nici nu e prea greu, răspund eu.
Pe chei, pe lângă Lonciu și soția sa, Linica, ne mai așteaptă unchiul
Cună, fratele mai mare al tatei, și Malka, sora lui mai mică.
Îmbrățișări, sărutări, lacrimi. Împărțim valizele în trei mașini. Mama
pleacă cu Lonciu și Linica, tata cu fratele lui, iar eu și Liviu cu
Malka, în Peugeot-ul ei 404, care mi se pare culmea luxului și
rafinamentului.
Distanța dintre Haifa și Tel Aviv este de cca 100 km, și unica șosea (de
atunci) se învecinează, la dreapta, cu Marea Mediterană, iar la stânga,
cu dune de nisip. Din când în când observ pe aceste dune bărci avariate
și ambarcațiuni ceva mai mari, cu cabine de lemn.
— Sunt piese de muzeu, spune Malka, ghicindu-mi întrebarea din gând. În
nave ca astea au venit în Palestina, după al Doilea Război Mondial,
majoritatea imigranților evrei din Europa. Riscau nu numai scufundarea și
moartea prin înec, dar și pericolul interceptării de către patrulele
engleze care îi trimiteau înapoi sau îi escortau în Cipru, unde erau
internați în lagăre de refugiați.
Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbește. Acum mai aflu, de
exemplu, că Israelul este în stare de război cu toți vecinii săi, că
teritoriul său este frecvent infiltrat de teroriști arabi și că serviciul
militar obligatoriu durează doi ani și jumătate. În România nu se spunea
nimic la știri despre toate astea. Sau poate nu eram eu atent, capul
stându-mi, vorba tatei, numai la romane și rock’n-roll.
Pe Malka nu o mai țineam minte. A fugit din România în 1947 cu soțul ei,
Adolf, și fiul lor, Hardy, în vârstă de un an. La ea acasă am văzut, mai
târziu, fotografia făcută la ceremonia circumciziei lui Hardy, care este
ținut în brațe de rabinul-șef al României, Alexandru Șafran. Au trecut
prin Ungaria, Austria și, în cele din urmă, au ajuns la Paris. Au rămas
în Franța doi ani și ceva, după care, în 1950, au venit în Israel. Lui
Adolf nu i-a plăcut deloc Israelul și i-a propus să plece mai departe, în
Canada.
— Tu faci ce vrei, i-a spus Malka, eu am ajuns la destinația finală.
Adolf a acceptat și a devenit antreprenor în construcții. După scurt timp
însă, și-a pierdut viața căzând de pe o schelă, și a lăsat în urmă o
văduvă cu un copil de cinci ani. Malka nu avea nici o calificare, își
întrerupsese studiile comerciale la București și nu știa să facă nimic.
Și abia acum învăța ebraica. S-a angajat la o fabrică unde curăța saci în
care se transportase ciment, o muncă fizică grea chiar și pentru un
bărbat. După vreo doi ani, tatăl ei, care sosise și el în Israel în 1952,
i-a dat o parcelă pe terenul pe care îl cumpărase ieftin, dar tot cu bani
împrumutați, pentru depozitul lui de fier vechi. Ieftin, pentru că era la
doar câțiva metri distanță de linia de demarcație dintre Ierusalimul de
Est, iordanian, și Ierusalimul de Vest, israelian, iar soldații
iordanieni mai făceau uneori exerciții de tir, alegând ținte din vest.
Morasha, 8 februarie 1965

Ajungem la Morasha. Prima impresie e foarte bună! Trecem printr-un

cartier de vile, la intrarea în localitate, apoi căsuțe mai modeste și,
în final, mașina se oprește printre mormane de pământ și moloz în fața
unui careu de patru blocuri cu parter și trei etaje. Nu-mi mai place
chiar așa de mult. Noi stăm la ultimul etaj. Apartamentul e nou-nouț.
Bucătărie, baie, două dormitoare, salon cu uși de sticlă care dau spre
balcon. Este cea mai confortabilă locuință a noastră de când m-am născut.
Iar îmi place! (Ce repede trec în ultimele zile de la o stare de spirit
la alta, în funcție de lucrurile noi pe care le observ!) Nu are încă uși
interioare.
— Nu contează, spune Malka, deocamdată nu stați aici. Mergem la
Ierusalim, la mine, că vă așteaptă bunicii voștri.
Încerc să-mi adun gândurile. Sunt complet amețit. De vreo două săptămâni
evenimentele se succedă cu o rapiditate năucitoare. Și ce evenimente! Nu
pot să uit! Reta, cățeaua noastră, care a început să urle a jale încă din
zorii zilei în care am părăsit Constanța, despărțirea de proprietarul
casei în care locuiam, dl Guriotis, țintuit la pat de ani de zile, și
ultimele cuvinte pe care ni le-a adresat: „Bine faceți că plecați, că
aici se termină…“ Apoi refuzul hotelurilor din București de a ne da două
camere pentru câteva zile, fiindcă nu mai aveam buletine de identitate,
iar certificatele de călătorie nu erau acceptate… Deh, așa erau
instrucțiunile! Am închiriat atunci un apartament de la un particular.
Despărțirea de prietenii care ne-au condus la aeroport cu convingerea că
nu ne vom mai revedea vreodată… Apoi decolarea într-un avion al companiei
Tarom, probabil un Antonov, la bordul căruia am părăsit „lagărul
socialist“. M-am gândit de multe ori la persoana care a inventat
termenul. Cum naiba i-a venit ideea? Nu auzise de lagăr de muncă, lagăr
de concentrare sau chiar lagăr de exterminare? Sau avea poate un simț
diabolic al umorului? Și cum au acceptat cenzorii comuniști un asemenea
termen pentru „noul paradis terestru“? Mister! Iar această derulare
rapidă de evenimente, imagini și senzații noi nu dă deloc semne că va lua
sfârșit prea curând.
Constanța, 1949

Mă cheamă Dorian și am cinci ani, dar toți îmi spun Dorică. Locuim pe
strada Anghel Saligny și avem hârtie cu flori pe pereți. Ușa de la baie
este și ea acoperită cu hârtie cu flori și ca să o găsesc trebuie să caut
clanța, care este rotundă și din sticlă. Știu să citesc și să scriu. M-a
învățat tata-mare, tatăl tatei. Mergeam cu el pe stradă și îmi spunea să
citesc literele de pe firme. B, A, R, T, A.
— Acum leagă-le!
— Barta!
— Bravos, spunea tata-mare.
— Ce e Barta? l-am întrebat.
— E fotograful din Constanța. Toate pozele pe care le are mama ta sunt
făcute de el.
Mama-mare de la București, mama mamei, mă învață să socotesc. Stau pe un
taburet cu un scaun în față pe care scriu socoteli. Toată lumea spune că
sunt foarte deștept. Tata-mare, nu bărbatul mamei-mari de la București,
că lui toți îi spun Papa, ci tatăl tatei, Srul, mă ia cu el la șil, adică
la sinagogă, și acolo citesc din ziar pentru prietenii lui.
— Este un gaon, spun ei.
— Ce e gaon, tata-mare?
— Un geniu.
— Și ce e un geniu?
— Cineva foarte deștept, ca tine, spune el.
Tata-mare și mama-mare vorbesc între ei o limbă care se cheamă idiș și pe
care eu n-o înțeleg, dar se ceartă în altă limbă, și nici pe asta n-o
înțeleg. L-am întrebat pe tăticu și mi-a spus că se ceartă în ucraineană,
ca să nu înțeleagă nimeni ce spun. De unde știu ei limba asta? Când nu
sunt cuminte, mama-mare îmi strigă baistruk!. Nu știu ce înseamnă. Poate
e tot o vorbă idiș sau ucraineană.
Acum merg la grădiniță. Îmi place Nicoleta. Dar mănâncă prea încet și nu
avem timp să ne jucăm împreună. Ca să termine mai repede și să ne jucăm,
mănânc și eu din mâncarea ei. Îmi place și Corina. Acasă mă joc în
fiecare zi cu Bebi, vecinul meu. Îl cheamă Radu, dar toți îi spun Bebi.
Și lui tăticu toți îi spun Bebi, dar îl cheamă Iosif. Pe mama o cheamă
Matilda și toți îi spun Madi. Fratelui meu, pe care îl cheamă Liviu, toți
îi spun Liviuță. Dar el e mic, are doi ani și nu merge nicăieri.
Nu demult, ne-am mutat în casa lui tata-mare de pe strada Eternității la
numărul 8, nu departe de cimitir. Aici avem mai puțin loc decât pe Anghel
Saligny și nu avem nici baie. Dar avem noroc pentru că eu și Liviu mâncăm
foarte des colivă, de la pomenile făcute la cimitir, care ne place foarte
mult. De Revelion, părinții pleacă la restaurant și mă lasă să dorm la
vecini. Ei au un băiat puțin mai mare decât mine pe care îl cheamă
Vasile. Nu pot să dorm. La miezul nopții aud sirenele vapoarelor din
port, care anunță Anul Nou, 1950. Peste 50 de ani o să fie anul 2000 și
eu o să am aproape 56 de ani. O, dar e așa de mult până atunci!
Constanța, 1951–1952

Din septembrie merg la Școala nr. 15. Sunt într-o clasă numai de băieți
și cel mai bun prieten al meu este Adrian Niculescu. Toți îi zicem Adi.
Dar mă plictisesc. Toți desenează bețișoare și tot felul de linii ca să
învețe literele, în timp ce eu, pe furiș, citesc cărți. Îmi plac toate
cărțile pe care mi le cumpără mama sau le primesc cadou de la nenea Șarf,
bărbatul lui tanti Luci, sora mamei, dar nu poezii. Nu-mi plac poeziile.
La sfârșitul anului iau premiul I și primesc un pachet cu cărți.
În clasa a doua avem și fete. Asta se numește clasă mixtă, adică băieți
și fete la un loc. Corina, care a fost cu mine la grădiniță, este acum și
ea în clasă cu mine. Ieri, când am plecat acasă, m-a ținut de mână și m-
am simțit foarte bine. Și la sfârșitul clasei a doua iau premiul I și iar
primesc cărți.
Constanța, martie 1953–1956

În clasa a treia m-au făcut pionier. Port o cravată roșie și sunt într-un
detașament. Am aproape nouă ani. Mâine ne mutăm iar, în altă casă. În
asta de pe Eternității, mama spune că nu mai puteam să stăm.
Proprietăreasa, madam Dănilă, ne strigă tot timpul prin ușă: „La
Palestina cu voi, la Palestina!“ Bărbatul ei nu strigă la noi. Este un om
bun, și vara, în fiecare zi, aduce acasă pe umăr un pepene verde. Ține
tot timpul capul aplecat într-o parte, chiar când nu aduce pepeni. Cred
că a rămas așa de la căratul pepenilor. Îmi pare rău totuși că plecăm de
aici. Mă joc mereu cu Nelu Dănilă, puțin mai mare ca mine, și cu Vasile,
băiatul vecinilor din partea cealaltă.
Casele astea două, lipite, au fost ale lui tata-mare, dar le-a vândut
când a plecat cu mama-mare în Palestina anul trecut, și noi am rămas toți
patru într-o cameră și o marchiză. Madam Dănilă le vrea însă și pe astea,
așa că trebuie să plecăm. Și ea are doi copii, pe Nelu și Ana.
Sunt bucuros totuși că și la noua casă closetul este în curte. Tata-mare
ne-a povestit odată că atunci când era copil în Basarabia unul din
vecinii lui a plecat cu treburi într-un oraș mare care se cheamă Odessa.
Când s-a întors în sat, lumea l-a întrebat cum e la oraș.
— E sfârșitul lumii, oameni buni. Se cacă lumea în casă!
Eu n-am voie să vorbesc așa urât, dar n-o să mă spuneți, nu-i așa? Deci
sfârșitul lumii nu vine încă la Constanța, la noi. Și, oricum, pe Cuza
Vodă 87, unde ne mutăm, o să fiu mai aproape de Titus, colegul meu din
clasa a treia de la Școala nr. 15, unde învăț. Eu stau în banca a doua,
în rândul din stânga. În rândul din mijloc, tot în banca a doua, stă Coca
Moldoveanu, pe care o iubesc. Odată, când eram în clasa a doua, domnul
Dima m-a tras de urechi că mi-am pierdut creionul. E rău, domnul Dima. Te
apucă de urechi și te ridică în sus. Doare al dracului de tare! M-am
întors în bancă și am început să plâng de durere și usturime. Coca mi-a
șoptit: „Dorian, eu am două creioane“, și mi-a întins unul. Cred că și ea
mă iubește, pentru că altfel nu mi-ar fi dat creionul.
Sunt toboșarul detașamentului de pionieri. Instructorul ne spune „Fiți
gata“, și noi trebuie să răspundem „Sunt gata întotdeauna“. Azi-
dimineață, când am ieșit cu tata în oraș, era liniște peste tot, atât de
liniște, că mi s-a făcut frică. Nu mergeau mașini, lumea nu vorbea.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe tata.
— A murit tovarășul Stalin, mi-a spus el încet, cu tristețe în glas.
Dar eu știu că se preface că e trist, pentru că el nu-l iubește pe
tovarășul Stalin. Eu da, și de aia am început să plâng. Era un om atât de
bun! În cartea de citire este o poveste despre o fetiță din Uniunea
Sovietică care trebuia să meargă pe jos mulți kilometri în fiecare zi ca
să ajungă la școală, fiindcă trenul nu oprea în satul ei. Într-o zi i-a
scris tovarășului Stalin ce greu îi este, și el a dat ordin ca trenul să
se oprească acolo în fiecare zi și să o ducă la școală. Ei, ce ziceți de
asta? Citesc mult despre Uniunea Sovietică și oamenii și copiii minunați
de acolo. Timur din Timur și băieții lui5, Pavlik Morozov6, Zoia
Kosmodemianskaia…7 Sunt toți eroi. Și eu o să fiu când mă fac mare. Sau
poate că nu, dacă plecăm în Palestina. Tata spune mereu că și noi o să
plecăm, pentru că aia e țara noastră.
Ne-am mutat. Aici, pe Cuza Vodă, avem două camere, hol și o magazie în
care tata spune că o să facă o bucătărie de vară. Într-o cameră dorm
părinții, iar în cealaltă eu cu fratele meu, Liviu. În camera noastră mai
sunt o sobă, o oglindă mare și înaltă din marmură cu margini de sidef și,
în fața ei, o măsuță tot de marmură, o masă cu scaune, iar pe perete un
ceas cu pendulă pe care tata îl oprește în fiecare seară înainte de
culcare, fiindcă, spune el, îl poate auzi de dincolo, din camera lui. Eu
nu-l aud nici de aici. Pe hol avem un răcitor, în care sus se pune gheață
ca să țină vara mâncarea la rece. Îl urăsc, pentru că pe mine mă trimite
tata în fiecare zi să aduc jumătate de bloc de gheață de la fabrica de
sifoane de la colț, și este foarte greu. Să aduc sifoane nu e greu, unul
în fiecare mână, și gata. Nici nu le simți.
Pe proprietăreasă o cheamă Madam Guriotis. Soțul ei e bătrân și bolnav și
nu prea iese din casă. Au un băiat care e doctor și încă unul căruia
lumea îi spune George nebunul, pentru că are o motocicletă și merge
foarte repede. Dar mie îmi place de câte ori mă ia cu el. Stau pe șaua
din spate și-l țin strâns de burtă cu amândouă mâinile.
Tot la noi în curte locuiește și Maria, o infirmieră de spital. Madam
Guriotis are trei pudeli pe care îi cheamă Lulu, Biță și Fetița, și un
câine de vânătoare, Reta, cu care m-am împrietenit imediat și care stă
numai în fața ușii noastre. Mai sunt în curte găini, o rață cu un neg
mare pe cioc, care este o rață leșească, un cocoș, un cais și un cireș.
Cred că madam Guriotis n-o să ne strige să plecăm în Palestina. Am auzit-
o ieri când îi spunea peste gard unei vecine că evreii sunt bărbați și
tați buni.
— De ce? l-am întrebat pe tata.
— Pentru că nu-și beau salariul, nu-și bat nevestele și nici copiii.
La prima nu știu, a doua este adevărată, pentru că tata nu a bătut-o
niciodată pe mama, dar la ultima nu are dreptate. Tata ne mai arde din
când în când câte una, mie și lui Liviu, dar mai ales mie, că zice că
sunt mai mare. Dar, ca să fiu drept, o face foarte rar. Mai degrabă mama
ne atinge mai des.
De multe ori noaptea, după ce tata stinge lumina, mă gândesc că eu nu mai
sunt. Nu că sunt mort, pentru că mă pipăi și mă simt. Dar nu mă văd. Și
atunci mă scol, aprind lumina și mă uit în oglindă. Ba da, sunt, exist.
Dar după ce sting lumina iar mă gândesc că nu mai sunt, pentru că nu mă
văd. Și mi-e tare frică de moarte. Tare de tot. Îmi închipui cum este să
mori înecat, spânzurat, ars pe rug, tăiat în bucăți.8 Eu cred că moartea
cea mai bună este să fii împușcat din spate în timp ce te joci cu alți
copii, fără să-l auzi venind pe cel care te împușcă. Când joci țurca, de
exemplu, sau „Ulii și porumbeii“.
Mama are prăvălie de sutiene. Le coase la mașină ea singură. Asta se
numește corsetieră și ea este singura din oraș. Toate femeile vin la ea.
Mama le pipăie pe țâțe și știe imediat ce mărime trebuie să aibă
sutienul. Ce meserie frumoasă! Asta vreau să fac și eu când o să fiu
mare, să devin corsetier. Până la cinci ani voiam să mă fac birjar,
pentru că-mi plăcea mult când luam trăsura de la gară, când soseam cu
trenul de la București. La noi în Constanța sunt mulți soldați ruși și
toate nevestele lor își comandă sutiene la mama și-i dau cadou bomboane
fondante. Sunt foarte bune!
Mama câștigă mulți bani, dar nu am voie să spun nimănui. Un sutien costă
30 de lei și ea îl termină foarte repede, în 25 de minute. Poate să facă
multe pe zi și mai face și alte lucruri: corsete, portjartiere și
centuri. Tata are și el acum o prăvălie pe care scrie sus „Spălătorie și
curățătorie chimică“. Are cazane mari în care spală haine. Dar nu câștigă
așa mult ca mama. Oricum, tot e mai bine decât acum doi ani, când a
deschis, împreună cu prietenul lui cel mai bun, Titi M., o cofetărie la
București, lângă Palatul Telefoanelor. Zicea că acolo este vad bun, dar
după o lună au închis, au pierdut toți banii și ne-am întors toți la
Constanța. Păcat, pentru că luna aia ne-am ghiftuit cu prăjiturile pe
care nu le vindeau și le aducea acasă în fiecare seară: sarailii,
cataifuri, jofre și altele.
Am uitat să spun de tanti Vasilica. Ea are 26 de ani și a venit la noi
când eu m-am născut. Face curat, gătește și are grijă de mine și de
Liviu. Locuiește într-o cameră mică la subsol, lângă Piața Ovidiu. Vine
la noi în fiecare dimineață la ora 8 și pleacă la ea acasă la 5 după-
masă. Tata spune că atunci când a venit la noi nu știa să gătească, dar
că a învățat de la mama. Acum gătește mai bine decât mama, dar nici asta
nu am voie să spun. Ne face baie în lighean, mie și lui Liviu. Ne spală
până când pielea scârțâie dacă o freci cu palma. Abia atunci, spune ea,
ești curat. I-am spus că atunci când o să am 10 ani n-o s-o mai las să mă
spele, pentru că o să fiu bărbat și e rușine. A râs și a spus că o să mai
vedem.
Ierusalim, februarie 1965

Malka locuiește într-un apartament elegant la parterul unei case din

Cartierul German din Ierusalim. Facem cunoștință cu băiatul ei, Hardy,
care în Israel a adoptat numele ebraic Zvi. Are 19 ani și este ceea ce se
numește un bărbat bine. Seamănă cu unchiul Cună, care parcă ar fi fratele
geamăn al lui Marcello Mastroianni. Zvi ne conduce, nu departe, la casa
bunicilor. Îmbrățișări, sărutări, strigăte de bucurie și admirație:
— Ce mari v-ați făcut, și ce frumos vorbiți!
Mi-e puțin rușine că nu pot manifesta mai multă bucurie, mai mult
entuziasm, dar în definitiv nu i-am mai văzut de 13 ani. Pe Zvi și Malka
abia acum i-am cunoscut. În plus, totul este atât de nou, de neobișnuit,
de străin chiar, încât nu-i de mirare că ne-a pierit graiul.
La tata-mare în casă nu se fumează de Sabat. Ies cu Zvi să fumăm în fața
casei. Comunicăm destul de greu, pentru că el nu știe româna, iar eu nu
știu boabă de ebraică, așa că folosim lingua franca, adică engleza, a mea
mult mai rudimentară decât a lui. Deodată, aud un grup de oameni cântând.
Nu auzisem niciodată o asemenea melodie, dacă o pot numi astfel. E mai
degrabă un cor din care nu disting decât „lai lai lai, lai lai lai lai“.
Grupul apare de după colț: zeci de bărbați în caftane lungi, negre,
purtând pe cap niște pălării sau căciuli de blană, toate aproape
identice. Un fel de uniformă. Încerc un sentiment de neliniște, poate
chiar teamă, nu foarte diferit de cel pe care-l aveam în copilărie ori de
câte ori întâlneam un preot ortodox. Zvi râde:
— Ce, nu i-ai mai văzut pe frații noștri ultrareligioși? întreabă el.
— Niciodată, îi răspund. La Constanța nu erau, nici la București nu am
întâlnit. Auzisem vag că trăiesc prin nordul sau nord-vestul României,
dar sunt regiuni pe care nu le-am vizitat niciodată.
— Ei, o să mai vezi tu multe aici. Să nu te miri de nimic. Este Țara
Minunilor, adaugă el sarcastic.
Seara, după cină, Malka îmi spune că Liviu a mâncat „o tufă“ întreagă de
banane.
— Să nu i se facă rău, adaugă ea.
Simt că trebuie să apăr onoarea familiei, să explic că fratele meu nu
este un nehalit.
— Bananele sunt o noutate pentru noi. N-am văzut nici una în România.
În fiecare an, chiar înainte de Anul Nou, apăreau în magazine portocale,
lămâi și curmale. Banane însă, niciodată. În restul anului, fructul cel
mai exotic era ananasul, sub formă de compot în conserve, importat din
China. Așa că Liviu are circumstanțe atenuante.
Mi-am dat seama că vor mai fi și alte episoade similare pe drumul
anevoios al integrării. Și au fost. Ca acela din seara următoare, în care
mi-am umplut până sus paharul cu whisky și sifon și Malka m-a întrebat
dacă beau ceai, sau a treia zi când, ca să nu repet gafa, mi-am turnat
doar un centimetru de Campari, băutură de care abia auzisem, și când
Malka m-a întrebat dacă îl beau așa, adică fără sifon, i-am răspuns că
așa îl prefer eu, și când l-am gustat am fost convins că este zeamă de
cucută. Dar nu mai puteam da înapoi. Așa că am terminat băutura sub
privirea duioasă a mătușii mele.
La Ierusalim am vizitat-o a doua zi pe Ghita, cealaltă soră mai mică a
tatei, căsătorită cu Sandu și având doi băieți, Sorin și Radu. Ei
fuseseră „cumpărați“ la începutul anilor ’60 de Malka de la autoritățile
române, prin intermediul avocatului londonez Henry Jacober, renumit ca
mijlocitor între guvernul de la București și cei care doreau să-și scoată
rudele din România.
Sandu se înscrisese în Partidul Comunist Român în urma unor bătăi primite
de la legionari pe când era student la Facultatea de Medicină, la
sfârșitul anilor ’30. După război a fost trimis la Moscova și ulterior a
devenit secretar de partid la Medicina din București. Dar, mi-a povestit
el mulți ani mai târziu, ideile lui de stânga au început curând să
primească lovituri serioase din toate direcțiile, culminând cu cea de
grație din 1956, anul revoluției ungare. În 1958, alături de alte zeci de
mii de evrei, a făcut cerere de emigrare în Israel. A fost imediat dat
afară din partid și din postul de medic și a primit de la Serviciul de
emigrație mai multe cărți poștale cu mențiunea „Util pentru RPR“. Ce
utilitate mai prezenta un medic șomer, asta numai comuniștii știau. Cert
este că familia a dus-o foarte greu câțiva ani, trăind din ajutoarele de
la tata și rudele din Israel. În cele din urmă, cum spuneam, au fost
„cumpărați“ și au emigrat.
Relațiile părinților mei – și de fapt ale întregii familii – cu Sandu nu
au fost dintre cele mai ușoare. Cât timp era în partid, ori de câte ori
ne vizita la Constanța, tata ne prevenea cu câteva zile înainte: „Vine
Sandu, așa că aveți grijă ce vorbiți“. Știu, au fost mulți comuniști care
în viața particulară uitau complet dogma. Sandu nu figura printre ei. În
plus, odată ajunși în Israel, căsnicia lui cu Ghita a început să se
deterioreze și în cele din urmă au divorțat. Din cauză că ajunsese să
sufere de depresie cronică, Ghita a consimțit să primească el custodia
copiilor și să-i ia cu el în Canada, „ca să nu moară în armata
israeliană“, cum se exprima el. Ironia crudă a sorții a făcut ca Sorin,
băiatul cel mare, să-și piardă viața într-un accident de mașină la numai
19 ani, curând după ce se stabiliseră în Canada.
(Ghita avea să se remărite ulterior cu Moshe, un tip extrem de simpatic,
născut la Ierusalim, oraș pe care l-am cunoscut cu adevărat numai atunci
când el mi-a servit de ghid. Fuma mult și bea numeroase cafele turcești,
sau arăbești, ceea de fapt e tot aia, până ce medicul l-a avertizat că
mai are doar șase luni de trăit. Moshe s-a lăsat imediat de fumat și de
băut cafea, dar nu pentru mult timp. Ultima oară când l-am văzut mi-a
spus „mai bine să trăiesc puțin, dar bine, decât mult, dar prost“.
Dorința i s-a împlinit, așa cum prezisese și medicul. După câteva luni a
murit de un atac de cord, în mijlocul prietenilor, cafelelor și
țigărilor, la masa de joc. Avea sub 60 de ani. Dar a plecat așa cum și-a
dorit!)
Pe tata-mare mi-l aminteam bine. În definitiv, fusesem de la bun început
favoritul lui. Eram primul lui nepot, de care era foarte mândru și cu
care petrecuse în România fiecare moment liber. În cei cinci ani și
jumătate cât am stat în Israel, am ajuns să-l cunosc și mai bine și să-l
admir. Am explicat de ce într-un articol pe care l-am publicat mulți ani
mai târziu și din care reiau aici esențialul.
Cred că s-a născut prin 1895. Îl chema Israel, toți îi spuneau Srul, iar
soția lui, Sara, era născută la Odessa. Între ei vorbeau idiș, dar se
certau în ucraineană, deci cred că și el era originar din Ucraina. Sau
Polonia. Sau Basarabia. Sau cine mai știe, pentru că granițele din acea
regiune erau atunci cum nu se poate mai elastice. Pe la sfârșitul anilor
’20, el și un frate au decis să plece. Fratele a emigrat în Brazilia,
unde astăzi trăiesc o mulțime de urmași de-ai lui care și-au păstrat
numele Galbinski. Ceilalți frați au rămas în Basarabia și au pierit în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nimeni nu mai știe cum, dacă
masacrați de trupele invadatoare sau secerați de boli în vreun lagăr din
Transnistria. La muzeul Yad Vashem din Israel figurează doi Galbinski pe
listele celor care au pierit în Transnistria.
Srul și familia lui au plecat în a doua jumătate a anilor ’20 din Soroca,
unde locuiau atunci, într-o căruță trasă de doi cai. El, nevasta și patru
copii, doi băieți și două fete, toți patru sub vârsta de zece ani, plus
bunul cel mai de preț al familiei, o saltea de puf. Au venit la
Constanța, unde Sara avea un frate, Zelig. Inițial, Srul a fost cărăuș,
până într-o dimineață când și-a găsit caii morți, ori otrăviți în mod
deliberat, ori intoxicați de furaje contaminate. S-a angajat atunci hamal
în portul orașului, unde în diminețile friguroase de iarnă, la micul
dejun format din scrumbie sărată și pâine neagră, bea și un păhărel de
rachiu, ca „să se încălzească“, obicei cu care a rămas toată viața. Un
păhărel de tărie dimineața, și nici o altă picătură de alcool în restul
zilei. Nu bere, nu vin, nimic.
După un timp, a împrumutat bani de la cumnatul lui, Zelig, și și-a
deschis un depozit de fier vechi pe strada Eternității din Constanța,
chiar lângă cimitir. Afacerea s-a dovedit profitabilă, și în numai câțiva
ani a devenit proprietarul a trei case, o cârciumă și o mică țesătorie.
În 1940, după ultimatumul URSS privind Basarabia, a vrut să se întoarcă
la Soroca împreună cu familia, ca să scape și de atmosfera antisemită din
România de la acea vreme, dar când au ajuns la Galați li s-a spus că nu
mai pot intra în URSS, rușii nu-i mai primeau. A fost de altfel norocul
lor, pentru că foarte mulți dintre cei care s-au întors atunci nu au
supraviețuit războiului.
Așa că s-au întors la Constanța, punându-și speranța în Dumnezeu, dar mai
ales în Aliați. Fiii și fiicele lor erau de-acum căsătoriți, iar în 1944
s-a născut și primul lor nepot, adică eu. Armistițiul cu URSS tocmai
fusese semnat, deci viitorul arăta destul de promițător. Așa credeau
foarte mulți atunci, pentru că nu aveau cunoștință de planurile „fraților
de la Răsărit“. Nu după mult timp, Srul a fost arestat, anchetat și bătut
la tălpi, ca să spună unde a ascuns aurul și „cocoșeii“ (monede de aur).
A fost eliberat după ce muncitorii de la fosta lui țesătorie, care între
timp fusese naționalizată, au venit la Parchet să depună mărturie că a
fost un patron uman și și-a tratat personalul cu respect și considerație.
Plus că nu s-au găsit la percheziții nici cocoșei, nici aur.
A continuat să lucreze la depozitul de fier vechi, pe care comuniștii i
l-au lăsat, și aproape tot timpul liber și l-a dedicat nepotului pe care-
l adora. (Am povestit mai sus cum m-a învățat să citesc când aveam doar
trei ani.)
Era profund religios, dar moderat. Ținea cușer, mergea la sinagogă, se
ruga zilnic, dar detesta orice formă de extremism religios. În plus, nu
făcea prozelitism, dovada cea mai bună fiind faptul că toți cei patru
copii ai lui au fost atei toată viața. Nu era un om cultivat, în sensul
pe care îl folosim astăzi, avea însă o inteligență înnăscută și talentul
de a procesa informațiile, de a înțelege esența lucrurilor. Plus o
înțelepciune care provenea de la părinții și bunicii lui, și probabil și
din Biblie și Talmud. Își formase o filozofie de viață impresionantă. De
exemplu, odată s-a oprit pe stradă și i-a dat câțiva lei unui cerșetor.
— De ce-i dai bani? l-am întrebat. N-ai văzut sticla de vin de lângă el?
O să-și cumpere băutură.
— Nu e treaba ta pe ce dă el banii. Dacă cere înseamnă că are nevoie. Tu
ești liber să-i dai sau nu, dar odată ce i-ai dat bani, nu e treaba ta ce
face cu ei.
Am găsit, mulți ani mai târziu, o remarcă similară în biografia marelui
cărturar englez din secolul al XVIII-lea Samuel Johnson, autorul primului
dicționar englez, biografie scrisă de asistentul său, James Boswell.
Acesta povestește că în fiecare seară când ieșea de la pub Johnson dădea
tot mărunțișul din buzunare cerșetorilor.
— De ce le dați bani? a întrebat Boswell. O să-i cheltuiască pe tutun și
băutură!
— Și cine sunt eu, a replicat Samuel Johnson, ca să-i privez de aceste
mici plăceri?
Sunt sigur că tata-mare nici măcar nu auzise de Samuel Johnson, dar
reacția lui instinctivă nu se deosebește mult de cea a uneia dintre cele
mai luminate minți ale Angliei. Această filozofie a fost adoptată de cei
doi fii și cele două fiice ale sale. Malka a locuit 20 de ani la San
Francisco. Era cunoscută de toți cerșetorii din oraș. Oprea mașina în
mijlocul străzii, cobora și împărțea bani cerșetorilor. Nu o mai claxona
nimeni din spate, o cunoșteau toți. La Ierusalim, când ieșea pe stradă,
intra întâi la bancă să schimbe bani în mărunțiș, și apoi urma un
itinerar bine stabilit unde o așteptau toți „clienții“ ei. Am văzut toate
astea cu ochii mei. Donațiile ei, în scopuri caritabile, sunt legendare
în Israel.
Sunt la fel de convins că bunicul Srul nu a auzit vreodată nici de pariul
lui Pascal. Și totuși, într-o zi, cei doi băieți ai lui, tatăl meu și
unchiul Cună, ambii atei, i-au spus:
— Tată, ai fost religios toată viața. Ce te faci dacă după ce mori vezi
că nu există Dumnezeu și că ți-ai pierdut vremea de pomană rugându-te?
Atunci el le-a răspuns:
— Dacă după ce mor, presupunând că mai pot vedea ceva, îmi dau seama că
nu există Dumnezeu, o să spun că am fost un prost. Mi-am pierdut timpul,
și atâta tot. Dar dacă există Dumnezeu, o să vreau să văd atunci mutrele
voastre!
A fost omul care a avut cea mai mare răbdare cu mine, când eram copil.
Își făcea întotdeauna timp să-mi povestească scene din viața lui, să-mi
explice lumea din jur. Într-o zi l-am întrebat dacă viața trece repede.
— Ai să vezi, Dorică. Ca un glonț, mi-a răspuns el.
În 1952 i s-a permis să emigreze în Israel. S-a stabilit la Ierusalim,
unde, cu experiența căpătată la Constanța și cu alți bani împrumutați de
la rude, a deschis un nou depozit de fier vechi, pe un teren cumpărat la
un preț foarte mic. Terenul a fost ieftin pentru că era situat la
marginea Ierusalimului de Vest, chiar lângă linia de demarcație dintre
sectorul evreiesc al orașului și cel arab, zonă destul de periculoasă.
Noua afacere a mers destul de bine, dar nu chiar ca la Constanța. Le-a
asigurat totuși lui și soției o existență decentă. În urma Războiului de
Șase Zile din 1967, după ce Ierusalimul de Est a fost „ocupat“ sau
„eliberat“ de forțele israeliene (în funcție de direcția din care priviți
evenimentul), tata-mare s-a trezit cu depozitul lui în mijlocul orașului.
Creșterea bruscă a valorii terenului său l-a lăsat rece. Soția lui, Sara,
era bolnavă și avea să se stingă curând. Srul i-a mulțumit însă lui
Dumnezeu că Sara a trăit peste cei 70 de ani menționați în Biblie. Nu
foarte mult peste 70, dar oricum. El a mai trăit până la vârsta de 78 de
ani, când, activ ca întotdeauna, a încercat să mute în grădină un butoi
de vreo sută de kilograme. A intervenit Dumnezeu și l-a chemat la el să
se odihnească.
Pe mama-mare Sara am cunoscut-o mai puțin. Mi-o amintesc gătind în
bucătărie, cu un ciorap căzut invariabil în jurul gleznei, sau îndopând
gâște în curtea casei. Când am ajuns în Israel, dădea primele semne de
Alzheimer, boala care avea s-o răpună câțiva ani mai târziu.
Familia mamei este originară din Bacău. Tatăl ei, Paul Davidescu, Papa,
cum îi spuneau toți, achizitor la una dintre cele mai mari firme de
textile din România antebelică și responsabil al unui magazin de textile
din perioada comunistă, a ajuns în Israel pe la 70 de ani și, când am
venit și noi ulterior, l-am găsit vânzând înghețată în stația centrală de
autobuze din Tel Aviv. Citindu-mi în ochi nu dezaprobarea, ci mai degrabă
consternarea și tristețea, mi-a spus:
— Dorică, nu e rușine. E o muncă cinstită.
A fost una din primele lecții învățate în Occident, că orice muncă e
cinstită, iar cel care o face este demn de respect, spre deosebire de ce
se întâmpla în estul Europei, unde comuniștii propovăduiau peste tot
egalitatea celor ce muncesc, dar societatea lor era practic împărțită pe
caste, fiind o societate unde un intelectual nu se adresa decât în rare
cazuri unei femei de serviciu, unde un superior ierarhic te tutuia, dar
tu trebuia să i te adresezi cu dumneavoastră și multe altele.
Papa rămăsese văduv, pentru a doua oară, în 1960, când soția lui,
Goldina, a murit pe masa de operație în timpul unei intervenții
chirurgicale pentru înlăturarea unei tumori cerebrale. Toți cei care au
cunoscut-o spun că a fost o femeie de o bunătate ieșită din comun. Prima
soție a lui Papa, Dorina Aroneanu, a murit în 1928, la vârsta de 33 de
ani, lăsându-l cu trei copii mici: Luci, Matilda (mama mea) și Gerard
(Ghidu). Prietenii au încercat să-i aranjeze o „vedere“ cu Goldina, care
însă nici nu a vrut să audă de el. Reputația lui de afemeiat și chefliu
i-o luase înainte. Papa a decis însă să atace în punctul cel mai
vulnerabil și s-a dus în vizită la ea împreună cu cei trei copii.
Stratagema a reușit. Văzând copiii, inima Goldinei s-a topit instantaneu
și a acceptat să se mărite cu el. Căsnicia lor a fost, după toate
normele, una bună. Papa a mai avut un copil cu ea, un băiat pe nume
Lonciu, despre care ați citit mai înainte.
*

După câteva zile, a sosit la noi la Morasha sora mamei, tanti Luci. În
copilărie petrecusem multe vacanțe la ea și la nenea Șarf, soțul ei,
inginer de drumuri și poduri. I-am adorat pe amândoi. El m-a învățat să
pescuiesc, să înalț zmeul, să nu mai îndoi paginile cărților, ci să
folosesc un semn de carte, mi-a făcut cunoștință cu Sherlock Holmes, Cei
trei muschetari, Aventurile baronului Münchhausen și multe, multe alte
cărți. El a construit gara din Constanța și cea din Brașov, printre alte
lucrări la căile ferate. Călătorea frecvent prin țară și uneori petrecea
perioade lungi departe de casă, de soție și de fiul lor, Nidu.
Într-o zi, vrând să se asigure că nenea Șarf nu a uitat nimic în
buzunarele costumului pe care el o rugase să-l dea la curățat, tanti Luci
a găsit o scrisoare care nu mai lăsa nici o urmă de îndoială că soțul ei
avea o legătură extraconjugală. O legătură foarte serioasă, care explica
în sfârșit încăpățânarea lui de a nu face cerere de emigrare în Israel.
Au divorțat, ea a plecat cu băiatul și s-au stabilit la Acra, la nord de
Haifa. (Nenea Șarf a rămas în România, s-a căsătorit cu femeia cu care se
încurcase și i-am vizitat în 1992 la București. Am constatat, în timpul
vizitei, că afecțiunea dintre noi supraviețuise timpului și ranchiunei
cauzate în familie de divorțul de tanti Luci.)
Este apoi nenea Cună, fratele mai mare al tatei. În Israel a devenit
Arie, sau Ari. De fapt numele Arie, care ar fi traducerea lui Leon,
pentru că în ebraică înseamnă leu, a fost adoptat de mulți imigranți din
România care aveau nume de „diaspora“. Unchiul meu Lonciu a devenit în
Israel Arie Davidescu, iar băiatul lui Luci, Leonid (Nidu), a devenit
Arie Șarf. „Ebraizarea“ numelor, atât a celui mic, cât și a celui de
familie, este o veche practică în Israel. E una dintre formele revenirii
acasă și ale eliminării urmelor exilului.
Nenea Cună a fost căsătorit de trei ori: prima oară cu Rica, în România,
de care a divorțat când aceasta a emigrat cu familia ei în Israel. A doua
soție, Silvia, era o femeie focoasă, după spusele lui, dar care
altminteri îi făcea viața amară, și de aceea a divorțat. Pe Silvia am
reîntâlnit-o mulți ani mai târziu în Israel, unde se întorsese din
Australia, după divorțul de noul soț. Mi-a vorbit cu atâta amărăciune
despre Cună, încât mi-am dat seama că-l adora în continuare, după atâția
ani. Cună s-a recăsătorit apoi cu Viky, o văduvă originară din Grecia, cu
doi copii mici, Jeannot și Claude, pe care i-a înfiat. Împreună au mai
avut o fată, Osnat. Viky, care este ceea ce în franceză se numește o
adevărată femme du monde, vorbește fluent patru limbi și este o femeie
foarte inteligentă.
Și, în sfârșit, Gerard (Ghidu) Davidescu, fratele mai mic al mamei. Prin
1947 a fugit din Constanța împreună cu doi prieteni, la bordul unei mici
ambarcațiuni turcești. După peregrinări în Europa devastată de război, a
ajuns în Mexic, la Tijuana, unde a devenit Gerardo. S-a căsătorit cu o
mexicană superbă, Gloria, cu care a avut doi băieți, apoi a mai avut
copii cu alte două femei cu care s-a căsătorit ulterior. După spusele
tuturor, era un bărbat fermecător. Cei doi prieteni cu care ajunsese în
Mexic au devenit cu timpul milionari. Ghidu mi-a spus, într-una din
rarele lui escale la Londra, că a făcut și el mulți bani la viața lui,
dar că s-au dus toți pe cele două slăbiciuni ale sale: femeile și caii,
și nu neapărat întotdeauna în această ordine. Dar n-a regretat nimic. Din
contră: „Am avut o viață frumoasă. Am făcut tot ce-am vrut, și ce-am vrut
mi-a făcut plăcere“, mi-a spus el ultima oară când ne-am văzut.
Avea niște povești extraordinare. De exemplu, printre altele, mi-a
povestit că i-a găzduit pe Fidel Castro și pe Che Guevara înainte ca
aceștia să preia puterea în Cuba, pe când se refugiaseră în Mexic,
urmăriți de poliția dictatorului Battista. Poate e adevărat, poate nu.
Dar suna foarte convingător. (Așa era însă și tatăl lui, Papa, pe care l-
am vizitat la spital la două săptămâni după ce fusesem recrutat în
armată. După ce am părăsit salonul, Papa le-a spus celorlalți bolnavi că
sunt pilot de încercare! Le-am cunoscut pe fetele lui Ghidu mulți ani mai
târziu, când au vizitat Londra, iar fratele meu, Liviu, s-a întâlnit cu
băieții lui când a făcut o vacanță în Mexic prin 2008. Deci verii noștri
primari din Mexic chiar există!)
În iarna 1962–’63, eram într-o seară singur acasă, la Constanța, când am
primit vizita unui domn elegant. S-a prezentat ca funcționar al
Ministerului de Externe de la București și mi-a spus că ar dori să
vorbească cu mama, dacă o cheamă Matilda Galbinski. I-am confirmat și l-
am invitat să ia loc, spunându-i că mama va sosi în jumătate de oră. L-am
întrebat dacă dorește între timp un pahar cu vin. A acceptat și atunci m-
am dus pe hol, unde era damigeana cu vin, și am turnat într-o sticlă
goală pe care am adus-o în cameră.
— O, este excelent, ce vin e ăsta? a întrebat el după ce a gustat.
— Nu știu, ni l-a adus un țăran care a venit la noi la poartă cu o
damigeană. Spunea că-l face el singur.
Că doar nu era să-i spun adevărul, și anume că eram aprovizionați cu
acest vin de un tip care lucra la Murfatlar și care dacă n-ar mai fi
ciupit puțin pe de lături poate n-ar fi putut supraviețui, el și familia
lui. Când a sosit mama, am aflat motivul vizitei. România deschisese
recent prima ei reprezentanță diplomatică în Mexic, și acolo, explica
oaspetele, un domn pe nume Davidescu a ajutat foarte mult delegația
română prin tot felul de servicii. La plecare, românii l-au întrebat dacă
mai are rude în România și dacă ar vrea să le transmită ceva.
— Da, am o soră la Constanța, și v-aș fi recunoscător dacă i-ați putea
duce acest inel din partea mea, a răspuns Ghidu.
Funcționarul a scos din buzunar o cutiuță și a pus-o pe masă. Conținea
inelul. Mama i-a mulțumit și, după un ultim pahar de vin, domnul de la
București și-a luat la revedere și a plecat. A fost unul din foarte
rarele semne de viață din partea lui Ghidu. De obicei, când mama întreba
retoric din când în când ce-o mai fi făcând fratele ei, tata îi răspundea
invariabil că trebuie să fie bine mersi, pentru că altfel ar fi scris el.
Și avea dreptate.
(Despre ramura familiei Galbinski din Brazilia, urmașii fratelui lui
tata-mare, nu știm mai nimic. Sunt mulți, și-au păstrat numele de
familie, și de pe Internet rezultă că o bună parte dintre ei au reușit:
sunt medici, arhitecți, artiști plastici, ingineri etc.)
Deci, pentru marea majoritate a membrilor clanurilor Galbinski și
Davidescu, dezrădăcinarea a meritat. Cei rămași în Basarabia au sfârșit
în lagărele din Transnistria, puținii rămași în România au gustat
deliciile societății multilateral dezvoltate a lui Ceaușescu. Un singur
om din familia noastră, după câte știu, a regretat mult emigrarea, tatăl
meu.
Nu i-a plăcut școala. Nu cred că a avut mai mult de șapte clase. Când cei
mai buni prieteni ai lui din copilărie, Miky Kauffman și Niky Grinberg,
au început să învețe tehnica dentară, tata a refuzat. „Nu mi-ar fi plăcut
să umblu prin gurile oamenilor“, spunea el mai târziu. A decis să devină
electrician. S-a calificat, dar nu a lucrat niciodată în meserie. La
început a lucrat pentru tata-mare, la țesătoria acestuia din Constanța.
După naționalizarea țesătoriei, s-a apucat de afaceri! Împreună cu
prietenul lui Titi, a deschis un birt pe malul mării la Constanța. Îmi
amintesc că într-o zi, întors de la plajă, am văzut la ei în birt un
muncitor care tocmai comandase o ciorbă de burtă. Atât, doar o ciorbă. A
scos din desagă o pâine neagră, rotundă, a rupt din ea și a mâncat-o
aproape toată, sorbind din când în când câte o lingură de ciorbă. Priveam
fascinat la ceea ce trebuie să fi fost un ritual, dacă nu chiar zilnic,
cel puțin destul de regulat. „Ce-ai văzut se numește foame“, mi-a spus
tata mai târziu.
Imaginea a rămas cu mine toată viața, egalată sau completată doar de cea,
de prin anii ’70, a unui bărbat aflat în fața mea la casa unui
supermarket din Franța, care cumpărase numai o cutie de cassoulet, un fel
de iahnie de fasole cu cârnați ieftini. Când am ieșit din magazin, am
văzut că bărbatul, pe o bancă, mânca – de fapt înfuleca – iahnia direct
din cutia de conserve. Pentru mine, deși nu am suferit niciodată de
foame, au rămas imagini pe care nu le uit. Poate și datorită lui tata-
mare, care spunea: „Dacă n-ai suferit niciodată de foame sau de frig,
ești unul dintre oamenii fericiți din lume. Tot ce ai în plus sunt daruri
de la Dumnezeu“. Cred că voia să spună prime sau bonusuri, dar atunci nu
se foloseau acești termeni. Și toată viața mea am fost conștient de
bonusurile pe care mi le-a oferit soarta.
Tata trebuie să fi fost și el de aceeași părere, dacă era receptiv la
asemenea imagini. După câțiva ani, birtul a dat faliment. Cu bani
împrumutați de la mama, care câștiga foarte bine ca singura corsetieră
din Constanța, cei doi antreprenori, Bebi și Titi, au deschis o cofetărie
lângă Palatul Telefoanelor din București. Nu auziseră, evident, despre
business plan, așa că au dat faliment în doar o lună, pierzând 20.000 de
lei fiecare, o avere la începutul anilor ’50. Au revenit la Constanța, și
tata, cu un nou împrumut de la mama, a deschis o spălătorie și
curățătorie chimică, cu care a început să câștige destul de bine. În 1958
însă, li s-a spus părinților că dacă nu intră în cooperativă nu voi fi
primit la liceu. Așa că amândoi „au donat“ cooperativei echipamentul
ambelor ateliere, și în schimb au fost numiți șefi ale nou-createlor
secții. După un timp, tata a transformat spălătoria și curățătoria
chimică într-un atelier de tricotaje. L-a adus pe prietenul său Titi și
i-a cedat acestuia șefia secției („nu e bine ca șeful să fie un evreu“,
spunea tata).
Așa a început pentru el cea mai calmă și mai frumoasă perioadă din viața
lui. Avea un salariu lunar foarte bun, vreo 3000 de lei (când salariul
mediu era de 1000-1500), mama la fel, și oricum, până în 1965, când am
părăsit România, încă nu cheltuiserăm banii câștigați de ei ca mici
întreprinzători. Mergeau regulat la spectacole, la restaurant, în vacanțe
la munte, primeau acasă prietenii, mergeau la petreceri, pe scurt, aveau
o existență privilegiată, chiar dacă pentru ea munciseră mult și munceau
în continuare. De aceea, tata cel puțin se temea de schimbare, de
emigrarea în Israel. „Unde să te duci, Bebi?“ îi spunea prietenul Titi.
„Nu știi limba, e greu de învățat, mai ales la vârsta ta, acolo sunt
niște călduri infernale. Ce-ți lipsește aici? O să-ți muști mâinile dacă
plecați.“
Și, după cum veți vedea mai târziu, n-a fost departe de adevăr.
Constanța, 1957–1958

Am împlinit 13 ani și am făcut bar-mitzva, ceremonia prin care băieții

evrei devin bărbați, echivalentul confirmării la creștini. În prealabil,
am învățat pe dinafară cu rabinul rugăciunile necesare, scrise în
ebraică, dar cu litere latine. Pentru ceremonie, au venit de la București
toate rudele noastre, cu excepția unchiului Sandu, care nu credea în
„chestiile astea“. Silvia, soția lui Cună, a ținut să facă ea
pandișpanul, care avea să fie servit cu păhărele de vișinată invitaților.
Din nefericire, l-a lăsat puțin prea mult în cuptor și părea „puțin ars“,
cum s-a exprimat mama. O mare greșeală! Imensă! Silvia, care se mândrea
cu talentele ei culinare, a explodat. A luat un taxi până la gară și
primul tren înapoi spre București. Intrarea mea în rândurile adulților nu
se anunța așadar triumfală. Dar hopul a fost trecut, și am străbătut cu
succes toate etapele ceremoniei. Ulterior, în sala mare a sinagogii de
lângă Piața Ovidiu, s-a apropiat de noi un cuplu pe care îl observasem în
asistență, dar nimeni nu știa cine sunt.
— Suntem turiști evrei din SUA, ne-a explicat bărbatul în engleză. Mergem
în fiecare sâmbătă dimineața la sinagogă, oriunde ne aflăm. Și azi am
avut plăcuta surpriză să asistăm la bar-mitzva al unui tânăr din România.
Cu această ocazie, tânărul adult primește un cadou. Sper ca darul nostru
neprogramat, pentru că nu știam despre acest eveniment, să fie primit în
spiritul în care este oferit, adică din toată inima și cu cele mai
sincere felicitări.
Americanul și-a scos stiloul din buzunarul interior al hainei și mi l-a
întins. Am fost toți foarte mișcați de gestul său generos.
Luni, la școală, toți colegii mi-au admirat stiloul. Era un Mont Blanc,
cu peniță de aur cu vârf de platină, culmea luxului occidental în materie
de instrumente de scris. Tata mi-a făcut cadou un ceas Longines, iar mama
m-a dus la unul din frații Brif, unde mi s-a luat măsura pentru șase
cămăși de poplin.
Un an mai târziu, în 1958, părinții au intrat la cooperativă și eu am
fost primit la Liceul nr. 2 Ana Ipătescu, devenit ulterior Mihai Eminescu
(confirmându-se încă o dată zicala că „cel mai imprevizibil element în
comunism este trecutul“). Absolvisem cursurile Școlii elementare nr. 15
fără să deschid un manual școlar. Memoria bună și nenumăratele cărți
citite cu asiduitate de la vârsta de patru ani îmi asiguraseră premiul I
la sfârșitul fiecărui an. Curând aveam să constat însă că sistemul nu
funcționa și mai departe.
În acel an, 1958, guvernul României a decis să permită emigrarea evreilor
români în Israel. Presupunerea liderilor comuniști că nu mulți vor dori
să părăsească statul muncitorilor și țăranilor a primit imediat o
puternică lovitură. În toată țara, la centrele de depunere a cererilor de
emigrare se formau cozi interminabile, zeci de mii de evrei români dorind
să plece. După scurt timp, plecările au fost sistate și, parcă pentru a
se răzbuna pentru umilința suferită, autoritățile comuniste au lansat o
campanie antisionistă. Sute, poate mii de evrei, în general oameni de
marcă în comunitățile lor, au fost arestați, judecați și condamnați la
ani grei de închisoare. Printre ei s-au aflat și cei doi buni prieteni ai
familiei noastre, Miky Kauffman și Niki Grinberg, condamnați la nouă ani
de închisoare „pentru activități sioniste, dăunătoare statului“. Malvina,
soția lui Miky, avea pe atunci 28 de ani și era o femeie foarte frumoasă.
Primea des complimente chiar de la străini. Un vecin i-a făcut ceea ce
credea el că este complimentul suprem: „Ești așa de frumoasă, că parcă n-
ai fi evreică“. Cum nu avea alte rude sau prieteni, a acceptat oferta
părinților mei de a se muta la noi. A locuit în casa noastră timp de doi
ani, și, cum nu aveam decât două camere, a dormit în pat cu mine și cu
fratele meu. Liviu avea atunci doar 11 ani, dar pentru un băiat de 14
până la 16 ani, cum eram eu, a fost o tortură insuportabilă, credeți-mă,
să doarmă în pat timp de doi ani cu o femeie tânără și frumoasă.
După câteva luni, într-o zi, tata nu a venit acasă ca de obicei, în pauza
de prânz. Mama m-a trimis la Titi să-l întreb ce s-a întâmplat.
— A plecat ca în fiecare zi de la prăvălie la ora 1, mi-a spus Titi.
— Unde poate fi? ne întrebam cu toții, nici unul dintre noi neîndrăznind
să exprime cu voce tare temerea că fusese arestat.
Orele treceau foarte încet și disperarea mamei creștea vizibil. Pe la 9
seara, tata a apărut, cenușiu la față, și nu a răspuns la nici o
întrebare. Și-a luat un costum, ciorapi, chiloți și două cămăși din
șifonier, le-a pus într-o mică valiză și a ieșit pe ușă spunându-mi:
— Nu veni după mine.
M-am furișat însă afară, în întunericul curții, și l-am văzut urcându-se
într-o mașină care, aveam să aflu mulți ani mai târziu, fusese poreclită
în Occident „Black Maria“. Mașina Securității! Tata a revenit după două
zile și și-a reluat viața de parcă nimic nu se întâmplase, dar refuza în
continuare să spună unde a fost. Mi-a povestit episodul ulterior, în
Israel. Plecase de la prăvălie, așa cum a spus prietenul său Titi, la ora
1. Când a intrat pe strada noastră, un bărbat rezemat de o mașină i s-a
adresat:
— Tovarășul Dumitrescu?
— Nu, Galbinski, a răspuns tata.
— Exact, pe dvs. vă căutam.
L-au transportat cu mașina la o casă undeva pe bulevardul Republicii,
spre Mamaia, și l-au condus în biroul unui anchetator.
— Ce bani și ordine primiți din străinătate ca s-o ajutați pe Malvina
Kauffman, soția unuia dintre dușmanii poporului român? a întrebat
anchetatorul, fără prea multe preambuluri.
— Nu primesc nici bani și nici ordine de la nimeni, a răspuns tata. O
ajutăm pe Malvina pentru că suntem prieteni, este singură, fără mijloace
de existență, și suferă și de o boală de inimă, a adăugat el.
— Hai, măi Iosif, a continuat anchetatorul, renunțând la simulacrul de
politețe și adoptând intimitatea proletară, care îi era mult mai
familiară, recunoaște că nici ție nu-ți place regimul actual. Nu i-ai
spus tu lui Șvarț Solomon, în tren, în 1946, că trebuie să vă cărați
rapid, că vin „ăștia“ la putere?
— Nu țin minte să fi spus asemenea lucruri, a răspuns tata, pentru că,
repet, nu am nimic împotriva regimului actual. Din contră, noi, evreii,
care am suferit atât de mult sub vechiul regim, suntem recunoscători
pentru viața de acum.
Interogatoriul a continuat în aceeași manieră timp de două zile, după
care l-au lăsat pe tata să plece. În definitiv, știau foarte bine că nu
se făcuse vinovat de nimic. Nu că asta ar fi avut vreo importanță. Mii de
oameni nevinovați au pierit în închisorile comuniste, la Canal sau în
Delta Dunării, la stuf. Probabil însă că tata era un peștișor prea mic ca
să facă valuri în propaganda comunistă. Altă explicație nu am găsit. Și
resping categoric acuzația unui dobitoc din Israel care a sugerat, mai
târziu, că tata a scăpat așa de ușor pentru că a acceptat să colaboreze
cu Securitatea. Dacă era adevărat, nu ar fi fost arestat din nou peste
câțiva ani și acuzat de fraudă economică. În plus, să colaboreze la ce?
Să toarne pe cine? Nu a fost niciodată membru de partid, iar contactele
lui erau limitate la câțiva prieteni intimi și la angajatele care lucrau
la atelierul de tricotaje. Oricum, eu consider că multe dosare personale
la Securitate sunt opere de ficțiune. Și nici măcar ficțiune de calitate,
deși „tovarășii“ au avut destul timp la dispoziție ca să romanțeze
poveștile pe care ei înșiși le-au inventat.
Părinții noștri au investit o mare parte din banii câștigați în educația
celor doi băieți ai lor. Au cumpărat o pianină bună de la o familie din
București, și am început să luăm amândoi lecții de pian cu o profesoară
particulară, doamna Cărăușu, o italiancă înaltă, frumoasă, cu o ținută de
adevărată lady. Sunt rari copiii care, lăsați de capul lor, practică
benevol vreun sport, învață o limbă străină sau cântă la vreun
instrument. Noi am confirmat această realitate, în special eu. După vreo
trei, patru ani de pian, doamna Cărăușu i-a spus tatei că nu are rost ca
eu să continui lecțiile, pentru că o fac din obligație, fără nici o
tragere de inimă. Fratele meu, Liviu, era ceva mai silitor. Și cum el era
și mai materialist, tata i-a făcut o ofertă greu de refuzat: cinci lei
pentru fiecare oră de exersat la pian. (Așa se explică de ce Liviu, care
de atunci exersa cel puțin trei ore pe zi, a intrat ulterior la școala de
muzică, a terminat Conservatorul din Tel Aviv și a devenit mai târziu
unul dintre cei mai căutați și mai apreciați profesori de pian din nordul
Londrei. Un caz clasic de „scopul scuză mita“.)
Eu, pe lângă literatură, eram pasionat de limbile străine. La 18 ani
vorbeam, citeam și scriam fluent rusește, limbă învățată obligatoriu la
școală, vorbeam bine italiana și mă descurcam destul de bine cu latina,
dar franceza devenise pentru mine a doua limbă maternă. De pe la opt sau
nouă ani, am luat lecții particulare acasă, de două ori pe săptămână, cu
domnișoara Fortuna Ierusalmy, o evreică sefardă în vârstă de vreo 45 de
ani, originară din Turcia, o femeie micuță și foarte timidă. La fiecare
lecție, bona noastră, Vasilica, îi oferea fie cornulețe cu nuci sau
rahat, fie plăcinte cu brânză dulce sau alte prăjituri făcute de ea.
— Sunt făcute cu unt sau cu untură? întreba domnișoara Ierusalmy de
fiecare dată.
Mânca numai după ce se asigurase că prăjiturile erau făcute cu unt. Ținea
cușer.
— Și ce faceți, domnișoară Ierusalmy, dacă, să zicem, sunteți pusă în
închisoare și vi se dă să mâncați numai carne de porc? am întrebat-o eu
odată, cu nevinovăția și lipsa de tact ale unui copil de nouă sau zece
ani.
— Biblia permite încălcarea tuturor restricțiilor alimentare și de altă
natură dacă rezultatul este salvarea unei vieți, mi-a răspuns ea
netulburată.
De fapt, domnișoara Ierusalmy nu a fost doar profesoara mea de franceză.
Purtam cu ea discuții despre orice, m-a învățat să dansez și, în general,
a devenit pentru mine un fel de prietenă mai mare. Cum nu era căsătorită
și nu avea copii, se prea poate ca eu să fi devenit ținta rezervei ei de
afecțiune, rezervă care există în fiecare dintre noi și pe care oamenii
singuri o revarsă asupra progeniturilor vecinilor sau cunoscuților,
asupra pisicilor sau câinilor. În paralel, franceza mea devenise atât de
bună, încât ulterior, la liceu, la orele de franceză nu mai eram scos la
tablă, ci lăsat să-mi văd de ale mele, de obicei traducerea poeziilor lui
Eminescu sau Topîrceanu în franceză.
La liceu însă, lucrurile nu mergeau prea bine. Copilul precoce care
fusesem până nu demult nu mai făcea față materiilor noi, care trebuiau
acum studiate, nemaiputând fi prinse din zbor și memorate. Neobișnuit cu
pusul burții pe carte, am rămas corijent la științe naturale, pe primul
trimestru al clasei a opta. Dar tot nu eram în stare să mă așez și să
învăț zilnic. Cu timpul, am perfecționat un sistem personal de trecere
dintr-o clasă în alta: citeam toată materia o dată sau de două ori
înaintea tezelor trimestriale și primeam în general nota 9 sau 10.
Împreună cu notele de 2 sau 3 obținute la oral în tot cursul
trimestrului, acestea dădeau media de 6. De fapt, media generală a
notelor mele în cei patru ani de liceu a fost 6,14, după cum se poate
vedea în Diploma mea de Maturitate (Bacalaureat).
— Brânză bună în burduf de câine, a fost caracterizarea pe care mi-a
făcut-o directorul școlii, Severin Bavaru, la o întâlnire cu tata, pe
când eram în clasa a noua. Este poate unul dintre cei mai inteligenți și
capabili elevi din liceu și în același timp cel mai leneș, a continuat
el. Nu vrea, și nu e nimic de făcut atunci când un copil nu vrea.
Tata a venit acasă și, după ce mi-a relatat conversația cu directorul,
mi-a spus:
— Dacă ești așa de inteligent, o să te descurci tu. Nu vrei să asculți de
nimeni, faci numai ce vrei tu, adică citești romane. Eu îmi iau mâna de
pe tine. Dar nu și de pe frate-tău, pentru că vreau să mă asigur că va
avea o meserie cu pianul.
În sinea mea eram fericit că, în sfârșit, aveam să fiu lăsat în pace.
Morasha, martie 1965

După trei săptămâni de aclimatizare și vizite pe la o mulțime de rude și

prieteni, ne-am întors la Morasha. Constat cu bucurie că familia lui
Mihai Lavi, pe care îl cunoscusem pe vapor, a primit un apartament în
blocul din stânga noastră, iar familia Bouhadana, două apartamente în
blocul din dreapta. Locuim într-un complex de patru blocuri, unde, în
baza politicii sale de omogenizare, Ministerul Imigrării și Absorbției a
repartizat imigranți evrei din România, Cehoslovacia, Maroc, Ungaria,
Yemen etc. În mod paradoxal, aici nu mai ești evreu, ci român, marocan,
yemenit, cu alte cuvinte ai naționalitatea țării din care ai venit. Aici,
evident, nu există antisemitism, dar i-a luat locul o altă formă de
șovinism. Poți auzi în autobuze fraze ca „fiica mea s-a măritat cu un
«polonez», dar e băiat bun, nu bea“, sau „fata mea iese cu un «algerian»,
dar este un om blând, nici nu se pune problema de violență“. În plus auzi
tot felul de asociații puțin măgulitoare ca „marocan-cuțitar“, „polonez-
bețivan“, „român-hoț“. Discriminarea este prezentă, mai mult sau mai
puțin vizibilă, la toate nivelurile societății israeliene. Nu este deloc
politică de stat. Din contră, autoritățile fac tot ce pot pentru a o
elimina. Dar discriminarea există la nivelul funcționarilor, la piață,
peste tot. Prejudecățile mor greu. Sau, cum s-a văzut și în România 25 de
ani mai târziu, mentalitatea nu este ușor de schimbat.
Într-o zi, aud urlete de femeie dintr-un apartament vecin. O bătea soțul.
Instantaneu, mi-am amintit de explicația tatei, cu mulți ani în urmă, că
evreii sunt soți buni pentru că, printre altele, nu-și bat nevestele.
Când l-am făcut atent la ce se întâmpla în apartamentul vecin, mi-a spus,
nu foarte convins, „păi ăsta nu-i evreu, e marocan“. Încă un mit
spulberat!
(Între timp însă, politica de integrare a reușit mai bine decât oriunde
în lume, cred eu, iar factorul principal de omogenizare a fost și este
armata israeliană. Intră în armată tineri din toate categoriile sociale
și ale căror familii provin din țări foarte diferite. Din armată toți ies
israelieni!)
Tata a avut și el prima dezamăgire. Atelierul de poșete și curele al lui
nenea Cună, la care acesta îi scrisese lui tata că-l va lua partener, s-a
dovedit a fi un fel de galerie îngustă, aproape de tavanul magazinului de
desfacere cu bucata pe care unchiul meu îl avea în centrul comercial al
Tel Avivului. O afacere care abia satisfăcea nevoile unchiului meu și ale
familiei sale. Un șoc similar l-a avut mama, când a descoperit că în
Israel sutienele și corsetele se fabricau la scară industrială și
manopera era plătită cu un salariu de mizerie. Am început să observ că
presa comunistă din România nu mințea în absolut toate subiectele legate
de capitalism. Problema multor tineri ca mine era însă imposibilitatea de
a verifica ce e adevărat și ce nu. Era mai simplu să acceptăm totul, de-a
valma, sau să respingem totul. Și eu am ales să resping totul. Acum,
trebuia să încerc să recuperez treptat ceea ce aruncasem cu atâta
nonșalanță.
Părinții au decis să lucreze pentru Cună, să învețe să confecționeze
curele și poșete. Iar între timp, fratele meu și cu mine am fost trimiși
într-un kibutz, să învățăm limba ebraică.
Kibutz Regavim, aprilie 1965

Am ajuns la kibutzul Regavim, din centrul Israelului, în aprilie. Printr-

o nouă coincidență, băieții Bouhadana au fost și ei trimiși aici. Primul
lucru, înregistrarea la secretariatul kibutzului și primirea proviziilor
pentru o săptămână. Un kibutz, trebuie să explic, este cea mai pură formă
de comunism. (Cel puțin așa era atunci, în 1965.) Este o așezare rurală
în care totul, absolut totul aparține în comun membrilor: pământul,
uneltele, vehiculele, animalele, clădirile. Mesele se iau în sala de mese
comună, iar munca la bucătărie se face prin rotație, de către toți
membrii kibutzului. Copiii mici nu stau cu părinții, ci într-un fel de
grădiniță-internat, și au acces la mama și tata câteva ore pe zi, după-
amiaza. Fiecare prestează munca de care este capabil. Se aplică formula
comunistă „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi“.
În general, bărbații mai tineri și mai voinici, precum și femeile în
putere muncesc la câmp sau au grijă de animale, restul membrilor fac
munci mai ușoare: educatoare la grădiniță, contabili, supraveghetori etc.
Nimeni nu are bani, pentru că nu este nevoie de ei. La un moment dat,
când eram acolo, am auzit că tractoristul principal al kibutzului a fost
informat de un avocat că a primit o moștenire de vreo 30.000 de dolari
din SUA. O sumă cu care în 1965 puteai să cumperi două sau trei
apartamente sau să pornești o afacere. Tractoristul nostru nu a ezitat
nici măcar o secundă. S-a dus la secretarul kibutzului și l-a informat că
donează banii întregii comunități. Raționamentul lui era simplu: la
kibutz își făcea munca și kibutzul avea grijă de el. Din punctul lui de
vedere, avea tot ce-i trebuia. Dar dacă ar fi vrut să păstreze banii, nu
ar mai fi putut rămâne acolo, pentru că principiul de bază e că totul
aparține, în comun, tuturor. Mai târziu aveam să aflu că mulți ofițeri
din armata israeliană erau kibutznici, iar soldele lor mergeau direct la
kibutz. Ei nu primeau decât bani de buzunar.
Ei bine, pentru un tânăr venit dintr-o țară comunistă, sistemul nu părea
prea atrăgător. Dar cum nu trebuia să rămân în kibutz decât șase luni, nu
era moarte de om, nu? Așa că m-am alăturat cozii din fața magaziei cu
provizii. După ce a primit o saltea, așternut de pat și alte mici obiecte
pentru camera pe care urma s-o împartă cu unul dintre frații lui, Albert
Bouhadana, care se afla în fața mea, a fost întrebat de magazioner:
— Bei cafea?
— Da, i-a răspuns Albert. Două pe zi.
— Uite o cutie de Nescafé, suficientă pentru o săptămână. Fumezi?
— Nu, i-a răspuns Albert.
— Spune-i că da și-mi dai mie țigările, i-am șoptit eu din spate.
— Aici nu este nevoie de tertipuri de felul ăsta, m-a dojenit
magazionerul. Fiecare primește cât are nevoie. Dacă fumezi un pachet de
țigări pe zi, primești șapte pe o săptămână. Dacă îmi spui că fumezi două
pachete, primești 14 pachete. De aia îl întrebăm pe fiecare.
Am roșit. O fi și ăsta comunism, dar e altfel. După ce m-am instalat
împreună cu Liviu într-o cameră, am plecat să explorăm. Livezi de
portocali, bananieri, fermă de păsări, vaci, spații verzi, stropitori
automate pe câmp și în grădini, totul ordonat și îngrijit, cu mare
atenție la detalii.
Am fost dat în grija lui Yosi, un tânăr de vreo 30 de ani, să-l ajut în
livada de banane. Munca începe la ora 6 dimineața și se termină la 10,
când urmează perioada cea mai fierbinte a zilei. Prânzul la ora 12, iar
de la 14 avem cursuri de ebraică, până la 6 seara. „Floare la ureche“,
mi-am spus eu, cu siguranța de sine a ignorantului.
Am început să-mi revizuiesc opiniile chiar de a doua zi, când a trebuit
să mă trezesc la ora 5. Micul dejun, copios: ouă, brânză, smântână,
iaurt, legume, gem, fructe, ceai, cafea. La ora 6 fix sunt cu Yosi în
livadă. Munca este, aparent, simplă: să luăm în brațe un bananier, să-l
cărăm până la o groapă săpată în prealabil, să-l plantăm în groapă și să-
i acoperim rădăcinile cu pământ, pe care să-l bătătorim și să-l stropim
cu multă apă în final. Încep în forță, dar după plantarea a numai trei
sau patru bananieri îmi vine în minte titlul unei cărți de Giovanni
Papini, Un om sfârșit. Sunt atât de sleit, încât abia mai pot să respir.
Mă întind la umbră și privesc la Yosi care continuă ca un robot.
— Nu trebuie să te omori! Oricum nu te vede nimeni, îi strig.
După ce plantează bananierul pe care-l purta în brațe, Yosi vine și se
așază pe iarbă lângă mine.
— Ți-a plăcut micul dejun?
— Da, desigur, îi răspund eu, nedumerit ce legătură are micul dejun cu ce
făceam noi pe câmp.
— Acum zece ani, la micul dejun mâncam doar o jumătate de ou tare. Ce ai
mâncat tu azi-dimineață este rezultatul muncii noastre asidue, zi de zi.
Nu muncim pentru că ne vede cineva. Lucrăm pentru noi, ne vedem noi
singuri. Dacă eu nu-mi fac norma de bananieri plantați, o să câștigăm mai
puțin. Nu ne așteptăm ca voi, cei care ați venit aici să învățați
ebraica, să munciți în același ritm. În definitiv, nu stați aici decât
câteva luni. Dar pentru noi, membrii permanenți, kibutzul este casa, este
familia, este viața noastră.
Roșesc din nou. Sigur, sună ca frazele unui stahanovist dintr-un roman
sovietic, dar sinceritatea lui și convingerea în adevărul spuselor sale
sunt cât se poate de autentice. Mă ridic și continui să muncesc cât pot
mai bine. Yosi se poartă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, având față
de mine o atitudine foarte prietenoasă.
După-amiază, ne adunăm într-o sală de clasă pentru prima lecție de
ebraică. Profesoara, pe nume Dafna, ne întreabă pe fiecare cum ne cheamă
și de unde am venit.
— Mă cheamă Dorian și vin din România, rostesc în ebraica mea
rudimentară, când îmi vine rândul.
— E un nume frumos, ca Dorian Gray. Dar nu-i un nume ebraic. Noi o să te
strigăm Doron, declară Dafna, zâmbind.
— Da, și Doron e frumos, spun eu, dar nu e numele meu.
Serile sunt însă minunate. Pe iarbă, în jurul focului, tineri evrei din
România, Maroc, SUA, Franța și alte țări, și voluntari creștini din
Suedia, Norvegia, Italia, Spania cântă înlănțuiți, se îmbrățișează, se
sărută, discută în toate limbile pământului, în atmosfera îmbibată de
parfumul livezilor de portocali, miros care și acum îmi revine în nări,
ori de câte ori depăn amintiri din acea perioadă.
Mi-am făcut o prietenă. O cheamă Eva, este din Budapesta și e puțin mai
înaltă decât mine. Dar ce contează diferența de înălțime când ne iubim?
Cel puțin așa ne spunem unul altuia. Dar Eva are un cusur: bea prea multă
votcă. Într-o seară am băut împreună atât de mult, încât am adormit la ea
în cameră cu țigara aprinsă în mână. Norocul nostru a fost că țigara a
trecut prin salteaua de zegras și barele de metal ale patului și s-a
stins în cele din urmă pe dalele de piatră ale podelei. Dimineața, la
baie, n-am simțit nici o picătură din șuvoaiele de apă care țâșneau din
orificiile dușului. Parcă eram complet paralizat. De atunci am rămas cu
această sensibilitate la votcă, o evit pe cât pot, are un efect
devastator asupra organismului meu. Un păhărel este suficient să mă dea
peste cap. Nici un alt alcool nu are, pentru mine, un efect similar.
Oricum, nu e chiar așa de rău. Mergem înainte! Sau cum spunea Ostap
Bender în Vițelul de aur, „ședința continuă, domnilor jurați“.
Constanța, 1958–1962

Descriam mai înainte sistemul cu care am reușit să trec prin liceu. El

mi-a permis să-mi continui pasiunea pentru literatură, căreia îi dedicam
cea mai mare parte a timpului. Dar nu exclusiv. Descoperisem muzica
ușoară și rock. Din America ajunseseră până la noi cântecele lui Elvis
Presley, Paul Anka, Ray Conniff; din Franța, Aznavour, Johnny Hallyday;
din Italia, Renato Carosone, Domenico Modugno, Fred Buscaglione, Marino
Marini. De fapt, ultimul a venit și la Constanța pe la începutul anilor
’60 și a dat un concert la Sala Sporturilor. În primul rând din față
stăteau, ca de obicei, notabilitățile comuniste ale orașului. Și când
formația italiană a început să execute primul twist, tovarășii s-au
ridicat și au părăsit ostentativ sala.
Tot cam pe atunci, responsabilul de la Plugul, magazinul universal din
oraș (ce denumiri puteau să dea comuniștii!), care îl cunoștea bine pe
tata, fiindcă tata cumpăra regulat de la magazin vopsele pentru
tricotajele atelierului, i-a spus că vor sosi a doua zi primele două
magnetofoane Tesla.
Pe unul l-a cumpărat tata, iar pe al doilea l-a luat prietenul lui, Titi.
Tata a făcut instantaneu o pasiune pentru muzica la modă. Stătea noaptea
și înregistra de la Radio Monte Carlo și alte posturi străine. Aveam un
aparat de radio rusesc, marca Mir (Pace, ce altceva?!), cu un sunet
destul de bun. În scurt timp, de la radio, dar și de la benzile aduse de
cumnatul lui Titi, Ionel, de la București, am reușit să creăm o colecție
respectabilă de șlagăre la modă. Dar voiam ceva mai mult. Împreună cu
Niky Ceaușu, colegul și bunul meu prieten, ne imaginam prezentatori de
emisiuni. De fapt chiar realizam emisiuni pe care le înregistram pe
bandă. Evident, nu le asculta nimeni altcineva, dar noi ne distram. (Nici
prin gând nu mi-a trecut atunci că radioul avea să devină, în mai puțin
de zece ani, mediul carierei mele de o viață!)
Am devenit invitatul nr. 1 la toate petrecerile adolescenților din oraș,
„ceaiuri“, cum le spuneam noi. Mă perfecționasem la dans și ajunsesem să
fiu un dansator relativ bun. Și, deși nu mai luam lecții de pian, cântam
la pian după ureche, ori de câte ori se ivea ocazia. Trăiam de fapt într-
un cocon, ferit de vicisitudinile vieții în regimul de democrație
populară, dar asta nu mă împiedica să văd mizeria și suferințele din
jurul meu. Știam, de exemplu, că tatăl celui mai vechi prieten al meu,
Radu Cârligel, slăbise 20 de kilograme la cariera de piatră unde fusese
condamnat să lucreze, pentru vina de a fi fost moșier sub regimul trecut.
Adevărul este că moștenise o moșie de la tatăl său, dar o donase imediat
statului, simțind de unde bătea vântul. Gestul nu i-a folosit la nimic.
De profesie avocat, a fost trimis la munca de jos și a lucrat toată viața
ca magazioner. Soția lui, Cici, mi se pare că și ea avocată, era
pensionată din motive de boală. Și acum îmi mai amintesc cum îmi dădea de
multe ori o monedă de 25 de bani și mă ruga să-i aduc două țigări Carpați
de la tutungeria din colțul străzii. Mă întreba de fiecare dată când
veneam la ei ce am mâncat în ziua respectivă. Și eu îi spuneam, nu-mi
dădeam seama, cu mintea mea de copil, de grozăvia situației; poate că
simțea o plăcere masochistă să audă de bucate la care nici nu visa. Când
am văzut că ei nu ieșeau atunci din cartofi și fasole, am încetat să-i
mai spun adevărul și inventam mâncăruri simple și ieftine. Când mergeam
la pescuit cu Radu, guvizii pe care-i prindeam la ghiol la Mamaia sau la
Constanța la „digul mare“ erau pentru ei un adevărat festin. La fel de
vinovat m-am simțit în ziua în care fiul spălătoresei noastre, care ne
spăla rufele la albie o dată la două săptămâni, a venit să-i spună ceva
mamei lui, la noi acasă. Spre groaza mea, era un coleg de clasă. M-am
ascuns de rușine.
Da, mă simțeam extrem de vinovat că familia mea o ducea atât de bine, în
timp ce alții practic făceau foamea. În adolescență am încercat să
echilibrez această diferență prin tot felul de stratageme, menite să-i
ajute puțin, dar în mod invizibil, pe prietenii mei. În realitate însă,
nu aveam motive să-mi fie rușine de bunăstarea familiei mele. Era plătită
scump de ambii părinți. Picioarele mamei au fost, toată viața ei, pline
de varice cauzate de lucrul la mașina de cusut mecanică, iar tata a murit
la 71 de ani de un cancer pulmonar galopant, provocat, aproape sigur, de
substanțele chimice cu care a intrat în contact toată viața.
Dar până și bunăstarea familiei mele era relativă. La Niky în apartament
locuia cu chirie un vaporean. „Locuia“ e cam mult spus, pentru că ajungea
acolo doar pentru câteva zile la fiecare câteva luni, restul timpului era
pe mare. În baza înțelegerii cu el, familia lui Niky îi putea folosi
camera cât lipsea, și de fapt în această cameră stăteam noi toți când
veneam în vizită. Singurul indiciu că în cameră mai locuia cineva era o
ladă mare, închisă cu un lacăt enorm. Eram fascinați de ea, o consideram
un fel de peșteră a lui Ali Baba, dar total inaccesibilă cu toate
posibilele Sesamuri, vorbe magice sau chei. Exista o singură soluție,
șurubelnița.
Într-o zi, unul din prietenii noștri nu a mai putut rezista tentației și
a deșurubat belciugele prin care trecea lacătul. Când am ridicat capacul,
am înțeles mai bine ce a simțit Edmond Dantès când a găsit pe insula
Monte-Cristo comoara ascunsă a cardinalului Spada. În versiunea
constănțeană modernă la care participam, lada nu conținea monede de aur,
diamante, perle sau alte pietre scumpe, ci obiecte mult, mult mai
prețioase: săpunuri cu mirosuri exotice, discuri cu muzică occidentală,
fâșuri italienești, blugi americani, lista e nesfârșită. Niky și-a ales
un disc cu Sucu Sucu, șlagărul la modă de atunci, Bebe C. nu mai țin
minte ce, iar eu un săpun verde Palmolive. Mă spălam cu el doar pe mâini,
în fiecare dimineață, și colegii (care se spălau cu Cheia) știau imediat,
după miros, când intram în clasă. Ce papară am mâncat toți trei de la
tatăl vitreg al lui Niky, avocatul Rosty Bălănescu, după câteva
săptămâni, când chiriașul a descoperit furtul, e inutil să mai spun! Am
fost însă iertați, chiriașul, după ce a fost despăgubit, a manifestat
înțelegere pentru fapta necugetată – dar explicabilă, poate – a unor
adolescenți atât de fascinați de produsele occidentale.
Într-o seară, în 1960, a bătut cineva la ușa noastră. Era Niky Grinberg,
eliberat din închisoare după ispășirea a doi ani din condamnarea la nouă
ani. Era îmbrăcat în niște haine ponosite mirosind… a nu știu ce, era un
miros necunoscut. Mirosul Infernului, probabil. Mama i-a dat o pereche de
pantaloni de-ai mei, care pe el atârnau ca pe o sperietoare de ciori. (Eu
aveam atunci 16 ani și eram slab ca un țâr, el era un bărbat de aproape
40 de ani, după doi ani de închisoare.) Cum? De ce au fost eliberați?
Amnistie, schimbare de politică? Nu și nu, nimeni nu știa nimic. Curând,
Niky Grinberg și Miky Kauffman și soțiile lor au primit permisiunea de a
emigra în Israel, unde li s-a făcut o primire triumfală și li s-au
acordat o mulțime de avantaje, în calitate de „întemnițați pentru
sionism“. Mulți ani mai târziu, am aflat cu toții de ce au fost
eliberați. Pentru că nu mai aparțineau României. Fuseseră vânduți
Israelului!
După plecarea lor în Israel, tata a fost ridicat din nou. De data asta
era acuzat de fraudă economică, mai precis că a cumpărat de la Plugul
vopsele fără bon. Responsabilul magazinului, arestat sub acuzația că
vindea unor cunoscuți fără a elibera bonuri, declarase la anchetă că,
printre alții, i-a vândut și lui Galbinski. Înainte ca tata să plece la
București pentru anchetă, Titi, prietenul lui, a reușit să-i șoptească:
— Îl iei pe NU în brațe. În momentul în care spui un DA, ești pierdut.
Și exact asta a făcut tata. Supus la tot felul de presiuni psihologice,
dar nu și fizice, a susținut tot timpul că nu știe despre ce-i vorba.
După o săptămână a fost eliberat, iar anchetatorul i-a spus cu un aer
complice:
— Îmi plac băieții deștepți.
Este clar că nu sunt un tip studios. Nu-mi place școala. De fapt, nu-mi
place nici un sistem organizat. Nu sunt utemist și nici nu vreau să fiu,
nu vreau să fac parte din nici o echipă, nici un club, nici o
organizație. Vreau să fiu lăsat în pace. Problema e că nu-i așa de
simplu. În ziua de Paște și de Crăciun, școala organizează serate
dansante pentru elevi, cu prezența obligatorie. Eu nu mă duc. În schimb,
mă duc la biserica ortodoxă principală și asist la slujba de Înviere și
la cea de Crăciun. De fiecare dată remarc printre enoriași câte un
profesor sau altul, trimis să noteze numele elevilor prezenți la slujbă.
— Iar ai fost la biserică, Galbinski, sunt interpelat în clasă a doua zi.
— Da, dar știți foarte bine că pentru mine este doar un exercițiu de
curiozitate filozofică. Nu particip la rugăciuni. (Și nu puteți să-mi
faceți nimic, continuam în gând.)
Am început să iau lecții de engleză cu Nelu, fratele Sabinei, prietena și
partenera mamei în atelierul de corsete de la cooperativă. Nelu nu este
profesor, ci lucrează la teatru, nu știu exact ce. În urmă cu mulți ani,
a fugit la bordul unei nave occidentale ancorate în portul Constanța. A
rămas marinar pe acel vas și după vreun an nava a ajuns la Shanghai, în
China. De acolo, Nelu a scris rudelor povestindu-le cum a reușit să fugă,
că acum este bine și ce planuri de viitor are. Cenzura chineză i-a citit
scrisoarea, chinezii i-au pus într-o seară un sac în cap și l-au răpit de
pe stradă, după care au întrebat autoritățile române ce să facă cu el.
„Trimiteți-ni-l“, a venit răspunsul. Nelu a fost expediat înapoi în
România, judecat, condamnat și băgat la închisoare. Acolo a împărțit
celula cu un profesor de engleză. Cel puțin așa povestea el. Eu am motive
serioase să cred că nu a învățat prea multe de la acel profesor, pentru
că, în urma câtorva lecții cu el, după manualul Învățați limba engleză
fără profesor al lui Leon Levițchi și Dan Duțescu, am început să am dubii
în legătură cu modul în care pronunța Nelu cuvintele englezești. În
definitiv, știam deja ceva engleză din cântecele lui Elvis Presley, Cliff
Richard, Paul Anka, Petula Clark și mulți alții. Așa că am căutat alt
profesor, și în cele din urmă am găsit o profesoară în vârstă căreia i-au
trebuit câteva luni să mă dezvețe de pronunția învățată de la Nelu.
Profesoara era o doamnă foarte excentrică și care încerca să mă convingă
la fiecare oră că pisica ei poate rosti cuvântul „mama“, când tot ce
distingeam eu era un mieunat ceva mai scurt, dar în două silabe.
Am cinci prieteni foarte buni. Radu Cârligel, cel mai vechi, cu care mă
văd acum mai rar, pentru că el învață la Liceul Mircea ce Bătrân, Niky
Ceaușu, care a venit la liceul nostru pe când eram în clasa a noua, Romeo
(Romică) Capus, cu un an mai mare decât noi, Harry Knittel, care e și el
la „Mircea“, și colega mea de clasă Adriana Ruscior (Andy), de care am
fost inițial și puțin îndrăgostit, fără nici o șansă însă, ea preferând
băieții ceva mai maturi. Prietena mea actuală, cu care ies, este Mariana,
colega mea de bancă, o brunetă atrăgătoare, bună elevă și bună
dansatoare. În clasă suntem cinci băieți și peste 40 de fete.
Avem, toți elevii, profesorii preferați și pe cei pe care nu-i putem
suferi. De exemplu, le adorăm pe profesoara de franceză, doamna Popescu,
pe domnișoara Pandicopol, de latină, pe doamna Herjenescu, de chimie. Pe
Petcu, profesorul de rusă, îl compătimim. E greu de știut în ce măsură
crede în ceea ce spune. În general însă, mulți dintre cei în vârstă de
peste 50 de ani nu au căzut pradă campaniei pentru crearea „omului nou“,
și, ori de câte ori eu dau o replică ambiguă sau fac vreun banc absolut
periculos, incidentul este rapid trecut cu vederea de profesorul
respectiv sau chiar mușamalizat. Exemplul cel mai bun care îmi vine în
minte a avut loc la o oră de chimie, în clasa a noua. Profesoara, doamna
Herjenescu, care obișnuia să pună întrebări retorice când preda, a
întrebat:
— Știe cineva cui se datorează bogăția în sare a lacurilor noastre?
— Uniunii Sovietice, am răspuns eu cu voce tare, grăbit să nu pierd
ocazia acestei mingi ridicate la fileu.
Unii colegi au izbucnit în râs, alții s-au speriat. S-a speriat și
profesoara, pentru că a spus:
— Ești inconștient, băiatule! Copii, nu povestiți nimănui prostia asta!
Sau în clasa a zecea, la latină, eram la tablă și traduceam din Vergiliu.
La un moment dat am spus:
— Din pădure se auzi cântecul cucului.
M-am oprit cu o expresie de mirare pe față. Colegii așteptau bomba.
Profesoara de latină, domnișoara Pandicopol, m-a întrebat:
— Ce e, Galbinski? De ce nu continui?
— Păi zice aici că în pădure cânta cucul!
— Da, și ce-i cu asta?
— Păi, pe vremea lui Vergiliu existau cuci?
Explozia de râs care a urmat a afectat-o și pe profesoară, care pentru o
clipă a uitat de vigilența proletară și mi-a spus:
— Dar ce, crezi că au fost inventați de regimul de democrație populară?
Da, exista atunci, și nu cred că doar la liceul nostru, un gen de
complicitate între profesori și elevi, ne prefăceam toți că suntem
slujitori fideli ai regimului comunist, dar de multe ori și ei, și noi
lăsam garda jos. În clasa a unsprezecea, în 1962, cu numai o lună înainte
de examenul de bacalaureat, am dansat, Niky, Romică, eu și prietenele
noastre, rock’n-roll „în figuri“ la restaurantul Cazino. Era prima oară
când cineva îndrăznea s-o facă la Constanța. Orchestra s-a speriat, s-a
oprit, iar șeful ei ne-a spus:
— Ce este, copii? Ați înnebunit?
A doua zi, directorul liceului, Severin Bavaru, a primit, se pare,
sesizare de la partid să ne exmatriculeze. Am fost salvați de faptul că
prietena mea era atunci secretara organizației UTM din liceu, și probabil
și de intervenția directorului, care ne scosese din multe alte situații
dificile similare.
De exemplu, în cursul crizei rachetelor din Cuba, în 1962, s-a organizat
un miting „spontan“ de protest în sala de sport a liceului. În timp ce un
secretar de partid sau de UTM înfiera de la tribuna de pe scenă
„agresiunea complexului militar-industrial occidental împotriva
pașnicului popor frate cubanez“, eu stăteam de vorbă în șoaptă cu Niky și
cu Romică. Profesorul de rusă, Petcu, ne-a văzut și ne-a făcut semn cu
degetul că „o să vedeți voi!“. Ne-am alăturat imediat vocile la corul de
scandări „Jos labele de pe Cuba“. Numai că noi trei urlam atât de tare,
încât Petcu s-a repezit și ne-a strigat furios să ne potolim. Și, deși i-
a fost raportat directorului, nici acest incident nu a avut urmări
neplăcute.
Acum, privind înapoi, îmi dau seama că de multe ori ne jucam cu focul,
mai ales că nici unul dintre noi trei, Niky, Romică și cu mine, Trio
Lenea, cum ni se spunea, nu avea „origine socială sănătoasă“. Era, cum se
știe, sintagma care certifica descendența din muncitori sau țărani, spre
deosebire de aproape toți ceilalți, prezenți sau „foști“. Tatăl lui Niky
dispăruse în cursul unui voiaj al navei Ardealul, pe care o comanda, în
Egipt în 1956, imediat după invadarea Canalului Suez de către forțele
anglo-franco-israeliene. Versiunea oficială a fost că s-a înecat. (O
moarte destul de obișnuită în rândul comandanților de nave, nu-i așa?)
Tatăl lui Romică era preot ortodox în satul Turcoaia, din Dobrogea,
iarăși, o meserie nu prea pe placul regimului. Iar eu, fiul unui trădător
de patrie care dorea să-și ducă familia în Occident. Nu Orient? Nu,
pentru că tot ce nu era „lagăr de democrație populară“ era, pentru noi,
Occident. Mai simplu și mai direct.
Și eram inconștient și în alte privințe. De pe la 17 ani, ori de câte ori
ieșeam seara în oraș cu Mariana, sau cu ea și cu Niky și Marta, mergeam
la vreun restaurant, consumam ceva și dansam. Pentru dans ne duceam.
Deveniserăm cunoscuți în toate restaurantele din oraș. Și cum mulți
chelneri erau informatori ai Securității, am fost luați la ochi. În
primul rând, de unde atâția bani pentru restaurante, apoi „manifestările
astea de cosmopolitism deșănțat“, prinși fumând în oraș, și câte altele.
Am înțeles în cele din urmă la ce mă expuneam într-o seară când, chemând
un taxi de la un restaurant, ca să ne ducă acasă, după ce m-am legitimat,
dispecerul a întrebat: „Care Galbinski, tatăl, băiatul cel mare sau cel
mic?“ De atunci m-am potolit oarecum, dar cred că era prea târziu…
Profesorul de rusă, Petcu, s-a răzbunat totuși în cele din urmă pe unul
dintre noi, pe Niky, deși, sincer, nu pot să-l învinovățesc că a făcut-o.
În ultima clasă de liceu, clasa a unsprezecea, Niky era amenințat cu
corijența la limba rusă, ceea ce însemna că nu se putea prezenta la
examenul de bacalaureat. Directorul Bavaru l-a chemat la el pe Petcu și
i-a spus să-l „treacă pe Niky, că doar nu era să rămână băiatul corijent
tocmai la limba rusă“, care oricum nu mai avea atunci importanța de
odinioară. În paralel, l-a convocat pe Niky și i-a spus să recitească
materia, că avea să fie ascultat în ultima oră de rusă, ca să-și îndrepte
media.
Zis, dar nu și făcut. Pentru că la ora respectivă, deși era clar că
exista o mare bunăvoință de ambele părți, și-a spus în cele din urmă
cuvântul dinamica antipatiei reciproce dintre cei doi. După câteva
întrebări extrem de ușoare, la care Niky a răspuns corect, Petcu, decis
să execute indicația directorului, dar nu fără a avea totuși ultimul
cuvânt, a spus:
— Bine, măi Ceaușule, o să te trec. Deși mai târziu mulți o să mă acuze
că am făcut-o. „Cine i-a dat drumul ăstuia din școală?“ o să întrebe ei.
Și pe bună dreptate, măi Ceaușule, pentru că ești o loază, un incapabil,
bun de nimic. Ce-o să faci tu în viață, măi băiatule?
— Mă fac profesor de limba rusă, a venit răspunsul sec al lui Niky.
Liniște mormântală. Petcu, palid, fără să mai rostească vreun cuvânt, a
mai pus un doi sau un trei în catalog și a ieșit din clasă.
— Ce-ți veni, măi omule? l-am întrebat noi pe Niky în pauză. Nu-ți puteai
ține gura măcar acum?
— Ba aș fi putut, a răspuns Niky mândru de el. Dar să scap o asemenea
ocazie? Pentru nimic în lume!
Niky a rămas corijent. A trecut în toamnă și corijența, și bacalaureatul,
împreună cu Romeo Capus, care fusese prins copiind la examenul scris de
limba română…
Am un secret. De aproape un an, am o legătură intimă cu o femeie cu vreo
15 ani mai în vârstă decât mine. Prima mea femeie! Inițial, mă duceam la
ea să fumez și să împrumut cărți, dar din una în alta inevitabilul s-a
produs. De fapt, nu a fost chiar așa de inevitabil. Mai târziu, când a
rămas însărcinată, a recunoscut că ăsta fusese scopul ei, să aibă un
copil. Am fost furios și îngrozit. Deși mi-a jurat că nu va dezvălui
niciodată numele tatălui copilului, am insistat să-și întrerupă sarcina.
Lacrimi, rugăminți nu au ajutat la nimic. Am rămas neclintit, deși știam
că sunt total neputincios în cazul în care ea ar fi decis să ducă sarcina
până la capăt. Am avut însă noroc. Era o femeie onestă, care nu ar fi
vrut pentru nimic în lume să-mi pricinuiască vreun rău. Cu inima grea, a
făcut un chiuretaj. Mulți ani mai târziu m-am simțit vinovat pentru
comportarea mea de atunci. Dar ce opțiuni aveam? Nimeni nu a știut de
legătura noastră. Sentimentul meu de vinovăție față de ea s-a atenuat
oarecum când am aflat că, după plecarea noastră, a înfiat o fetiță.
Morasha, iunie 1965

Sunt înapoi la Morasha. Rămânerea mea în kibutz nu mai era posibilă.

Aveam zilnic discuții în contradictoriu cu profesoara Dafna, refuzam să
răspund la numele Doron și criticam diverse elemente ale filozofiei
socialiste a kibutzului. Devenisem, recunosc, o piedică serioasă pentru
integrarea celorlalți elevi în societatea israeliană, așa cum era ea
atunci. În consecință, de comun acord, cum sună formula care ascunde o
despărțire nu chiar amicală, am hotărât plecarea mea. Secretarul mi-a
spus că o regretă sincer, în primul rând pentru mine, pentru că nu m-am
arătat receptiv, dispus să învăț, și în al doilea rând pentru că, odată
cu mine, aveau să mai plece câțiva elevi care manifestaseră simpatii
pentru vederile mele.
La Morasha a venit să mă vadă vechiul meu prieten din Constanța Harry
Knittel. Familia lui locuiește într-un apartament la Holon, un orășel de
lângă Tel Aviv. Am petrecut o zi întreagă împreună, punându-l la curent
cu ce s-a întâmplat în România după plecarea lui și cu ce fac în prezent
foștii noștri prieteni. Două luni mai târziu s-a întors și Mihai din
kibutzul Naan, unde fusese trimis. A plecat „înainte de a fi dat afară de
conducerea kibutzului“, cum fusese lăsat să înțeleagă de surse apropiate
conducerii. Din ce motive? Ideologice, de fapt cam ca acelea care au dus
la plecarea mea din kibutzul Regavim. El a rezistat totuși patru luni,
două mai mult decât mine. Familia lui și-a ebraizat numele. Îi cheamă
acum Lavi.
Înainte de a decide ce să fac în continuare, aș vrea să mă distrez. Dar
la Morasha, cu excepția seratelor dansante ocazionale dintr-o sală din
centru, sau a filmelor de la unicul cinematograf din sat, nu prea ai
multe alte surse de amuzament. Filmele americane și englezești sunt
subtitrate în ebraică și franceză, cele franceze în engleză și ebraică,
iar puținele filme israeliene, în franceză și engleză. Când mergem cu
părinții la cinematograf, trebuie să le traduc în șoaptă dialogul. Nimeni
nu protestează, practica fiind destul de răspândită printre nou-veniți.
Simon Abergel, vecinul meu marocan, de vârsta mea, ne invită la un ceai
dansant. Se vorbește, evident, franceza. Invit la dans o tânără pe care o
văd pentru prima oară.
— Et vous êtes d’où?9 întreb eu cu dezinvoltură.
— De Bucarest10, răspunde cu timiditate tânăra. Et vous?11
— Je suis de Constantza12, răspund eu și izbucnim amândoi în râs.
Un început de bun augur, îmi spun în gând, decis să dejoc intențiile cât
se poate de vizibile ale lui Charlie Bouhadana de a o cuceri. O cheamă
Anda (de la Ruxandra) Nadler, și a venit recent cu părinții de la Tel
Aviv, unde au locuit câteva luni într-o cameră de hotel, așteptând să li
se repartizeze un apartament. Ea a studiat un an la Construcții la
București, după care a fost dată afară pentru că ceruse să emigreze.
Tatăl ei, Nae (diminutiv de la Josef, cum îi place lui să spună), este
inginer constructor și, pe baza reputației pe care a avut-o în România, a
fost imediat angajat de Ministerul Lucrărilor Publice din Tel Aviv. Mama
ei, Irina, este o femeie de o frumusețe încă răpitoare la 48 de ani. În
America ar fi putut ușor deveni star la Hollywood. Este casnică și în
prezent „absolut distrusă că a fost obligată să părăsească Bucureștiul ei
adorat și apartamentul din Strada Frumoasă de lângă Piața Victoriei,
pentru apartamentul dintr-o pustietate numită Morasha, într-un bloc
înconjurat de mormane de moloz, printre oameni neciopliți, într-o țară
înapoiată, cu o limbă și o climă imposibile“. (Deduc așadar că nu-i prea
place în Israel.)
Pe Malka și pe alți imigranți mai vechi îi scot din sărite lamentările de
acest gen ale nou-veniților, și poate pe bună dreptate. Cei sosiți în
anii ’50, imediat după înființarea statului, au fost cazați în corturi
sau, dacă aveau noroc, în niște locuințe prefabricate rudimentare, de
genul celor temporare, instalate azi pe șantiere. Dar și în 1965, când am
sosit noi, am mai găsit familii care locuiau în aceste case prefabricate,
inclusiv mama Verei, prietena și ulterior soția lui Mihai Lavi. Or era
normal ca vaietele Irinei Nadler să-și găsească ecou numai la nou-veniții
din situații similare cu a ei. Un alt exemplu a fost incidentul dintr-o
zi când Malka a sosit la noi tocmai când Liviu intra în baie să facă un
duș. A stat sub duș vreo zece minute. Când a ieșit, a nimerit direct în
șuvoiul reproșurilor mătușii mele, care l-a acuzat de risipă criminală de
apă, de lipsă de considerație pentru alții, de câte și mai câte.
La baza acestor diferențe se află și motivele pentru care a emigrat
fiecare. Bunicul meu, tata-mare, când a sosit la Ierusalim, a sărutat
pământul. Era împlinirea unui vis de o viață, a urării tradiționale de
Pesah (Paștele evreiesc), „La anul, la Ierusalim“. Supraviețuitorii
lagărelor de concentrare și de exterminare naziste nu s-au gândit nici o
clipă de ce vin în Israel, considerându-l unicul refugiu. Alții au ajuns
acolo după ce au fost expulzați din țările arabe. Alții, văzând o
oportunitate de afaceri și, în sfârșit, alții, printre care și eu, pentru
a scăpa de un regim dictatorial. Era așadar de înțeles că fiecare va avea
o altă imagine a Israelului. De exemplu, unchiul meu Cună mă întreba:
— Cum, Dorian, nu simți nimic când vezi că polițiștii sunt evrei, că
șoferii de autobuz sunt evrei, că toți gunoierii sunt evrei?
— Sincer să fiu, nu, îi răspundeam. Înțeleg că este o mare realizare
istorică, reînființarea unui stat sigur pentru evrei. Este adevărat însă
și că eu am avut noroc, nu am suferit personal de pe urma
antisemitismului. Mi-aș putea aminti doar câteva manifestări verbale
puerile de la câțiva oameni mai simpli din România, printre care un
subofițer de la centrul de recrutare al armatei, la Constanța. Plus de la
băiatul de 10 ani al unor vecini care, în fiecare an, chiar înainte de
Paștele evreiesc, mă întreba dacă și anul ăsta o să mâncăm pască făcută
cu sânge de creștin. Ne luam la bătaie, după care, a doua zi, iar ne
jucam împreună, până la bătaia din anul următor. Așa că sunt conștient că
atitudinea mea este atipică. Deocamdată. Însă pot să mă las convins de
contrariu.
Și eram sincer. În numeroasele mele conversații cu Harry, la Constanța,
observam adesea la el o notă mai tranșantă într-o serie de remarci pe
care le făcea despre unele mentalități sau idei preconcepute din România
despre Israel, despre viață în general. Odată, când i-am atras atenția
asupra acestui lucru, mi-a răspuns râzând, de parcă dorea să atenueze
reproșul implicit din vorbele lui:
— Diferența dintre noi, Dorian, este că, în timp ce bunica ta îți spunea
probabil, când erai mic, povești cu Scufița Roșie sau cu Albă-ca-Zăpada
și cei șapte pitici, mie mi se povestea cum era în lagăr.
Da, era o diferență. Uriașă. În Israel puteau fi observate zilnic și
altfel de diferențe. De exemplu chiar în microcosmosul în care trăiam
noi, la Morasha. Unele erau în funcție și de punctul de plecare. Ca să
fiu mai precis, de la vârsta de cinci ani, am locuit la Constanța, timp
de 15 ani, numai în apartamente fără baie. Și nu eram excepția, din
contră, făceam parte din majoritate. Ne spălam în lighean, și o dată pe
săptămână mergeam la Baia Populară. Ne-am bucurat așadar mult să avem
baie în apartamentul din Morasha. Pe de altă parte, Anda și familia ei
veneau dintr-un apartament plăcut, bine aranjat din centrul
Bucureștiului, cu baie și parchet pe jos. Anda avusese camera ei, bonă de
când s-a născut, și a locuit într-un oraș frumos, dacă nu chiar Londra
sau Paris, în orice caz preferabil așezării Morasha. Asta dacă făceai
calculele numai pe baza criteriilor de confort, iar mama Andei le făcea
doar din acest punct de vedere. Și cum femeia este sufletul familiei, ea
dădea tonul atmosferei din casă…
În așteptarea examenelor de admitere la Universitatea Tel Aviv, unde
trebuia să o iau de la capăt pentru că nu terminasem primul an la Iași,
cu doi ani înainte, m-am angajat ca muncitor necalificat la o fabrică de
jaluzele și obloane din Morasha. Sarcina mea principală era să montez
capacele unor plăci din plastic, piesele componente ale jaluzelelor.
Între timp, Liviu lua meditații cu un rabin, ca să poată da examenul de
religie, materie obligatorie la bacalaureat. Toată viața mea am fost
convins că dacă nu aș fi luat bacalaureatul în România aș fi rămas fără,
atât de grea mi se părea religia, și în special un examen în ebraică.
Liviu s-a dus la Conservator, unde i s-a comunicat că fără bacalaureat nu
poate fi primit. Lonciu l-a învățat că în Israel dacă nu țipi nu obții
nimic. Liviu s-a dus din nou la Conservator, și de data asta le-a strigat
la secretariat să le fie rușine că fac dificultăți unui tânăr nou-venit,
amenințat să piardă ani întregi până învață suficient de bine ebraica
pentru a trece un examen de religie. După consultări cu decanul, l-au
primit cu condiția să-și dea bacalaureatul înainte de absolvirea celor
patru ani de studii la Conservator. Și exact așa s-a întâmplat.
În mod similar, la Universitatea Tel Aviv, la Istorie, ni s-a permis să
dăm examenul în limba română, iar la Civilizația franceză, în franceză,
evident. Am reușit. Și după contractarea unui împrumut de stat pentru
achitarea taxelor de studii, iată-mă din nou student în anul I. La mai
mare!
Constanța, august 1962

Tocmai ne-am întors dintr-o vacanță la munte. Am fost la Bușteni, Liviu,

Romică, Andy, eu și Nelu Anghel, un prieten, bărbat bine, care semăna cu
actorul francez Maurice Ronet. Am petrecut câteva zile foarte plăcute,
fără să mă gândesc ce aveam să fac la întoarcerea la Constanța. Un lucru
era cert, și îl comunicasem părinților, că nu doream să mă duc la
facultate.
— Nu are rost nici măcar să încerc, le-am spus, pentru că ori nu mă
primesc, ori mă dau afară cum află că am depus, în 1958, cerere de
emigrare în Israel, toată familia.
— Și ce-ai să faci? a întrebat tata.
— Mă duc cu Harry la țară, unde vom lucra ca învățători la clasele
primare. Ne-am și înscris, acum așteptăm să vedem unde ne trimit.
După câteva zile sosește și confirmarea că am primit post de învățător în
comuna dobrogeană Sarichioi Enisala. Harry, la fel, pentru că
specificaserăm că dorim să mergem împreună. Ne-am făcut bagajele și am
început aventura. Fiindcă este o adevărată aventură să ajungi de la
Constanța la Sarichioi, o distanță de vreo 1oo km. Trebuie întâi să iei
un autobuz până la Babadag, și de acolo să găsești o ocazie până la
Sarichioi, pe malul lacului Razelm. Călătoria poate dura 4-5 ore sau
toată ziua, în funcție de rapiditatea cu care găsești legătura la
Babadag.
Sunt din nou singur. În vară, imediat după bacalaureat, prietena mea,
Mariana, m-a părăsit. Am fost destul de afectat de ruptură. În definitiv
fusese prima mea legătură sentimentală de durată, doi ani, și, deși a
rămas până la sfârșit platonică, a fost totuși o relație foarte intimă.
De fapt, este probabil perioada în care multe legături romantice de
adolescență se desfac și se creează altele noi. De exemplu, Veronica,
șefa ultimei mele clase de liceu, o fată înaltă, slăbuță, foarte drăguță,
s-a despărțit de Romică după ce l-a cunoscut la mine în casă pe Radu
Cârligel, viitorul ei soț de-o viață. Jenny s-a despărțit și ea de Bebe
C., iar Marta de Niky. Andy Ruscior, colega și prietena mea, are și ea un
nou prieten, Mircea.
Astă-vară, am fost din nou ghid la Mamaia. După ce m-am înregistrat la
secretariatul direcției hotelurilor de pe litoral, un funcționar mi-a
înapoiat formularul și mi-a spus:
— Du-te la Custură, să-ți aprobe cererea, a treia ușă pe coridor la
stânga.
Am bătut la a treia ușă, am intrat și am întrebat:
— Aici e Custura?
— Hei, puștiule, ar trebui să fii ceva mai politicos, nu crezi? Că nu ne
tragem de șireturi, m-a apostrofat un bărbat de vreo 50 de ani.
Mi-am dat seama cu groază că era numele lui, și nu, așa cum crezusem,
numele unei secții. Mi-am cerut imediat scuze explicând motivul aparentei
mele lipse de politețe.
La Mamaia, în acei ani, lozul cel mare era dacă reușeai să te
împrietenești și să ai o scurtă legătură amoroasă de vacanță cu o turistă
din Cehoslovacia sau Germania de Est. Până atunci, nu avusesem norocul.
Doar un scurt interludiu platonic cu o nemțoaică din RDG, cu un an în
urmă. Klaus, un coleg de școală cu un an mai mare, a râs atunci de mine
spunându-le tuturor:
— Dorian a agățat o redegistă, dar nu știe că s-ar putea să fie
lăptăreasă, la ea acasă.
Nu contează, mirosea frumos! Vara asta însă, am cunoscut o tânără
promițătoare, e drept, rusoaică, deci cotată mai slab la bursa
aventurilor de sezon, venită cu un grup la Mamaia. După câteva lungi
plimbări pe malul mării și din ce în ce mai multe săruturi și îmbrățișări
înfocate, într-o seară i-am strecurat mâna sub bluză. Mi-a prins puternic
încheietura mâinii, s-a uitat sever în ochii mei și mi-a spus:
— Tovariș, până aici!
Cum nu intenționasem să am cu ea o relație tovărășească, am renunțat. Ea
a avut de pierdut! În definitiv, pentru ea eram occidental! S-a consolat
repede însă; am văzut-o în aceeași seară, veselă, într-un grup de
covilegiaturiști în fața hotelului în care stăteau, cântând Serile de
lângă Moscova. Fiecare cu ce-i place…
La toate astea mă gândesc acum în autobuzul RATA care face cursa
Constanța–Babadag. Lângă mine, Harry privește pe geam la peisajul mohorât
de început de septembrie. La Babadag găsim relativ repede un camion care
pleacă spre Enisala, nu departe de Sarichioi. Cădem la învoială cu
șoferul, care acceptă să facă și un mic ocol ca să ne ducă la Sarichioi.
Coborâm în fața primăriei și suntem îndrumați spre un birou, unde predăm
scrisoarea de repartiție unui funcționar care, după ce ne verifică
buletinele de identitate, ne conduce să ne arate școala și apoi locuința
ce ni se propunea, o cameră în casa unei văduve căreia toată lumea îi
zice Tiotka. Nu știu dacă este numele ei sau cuvântul înseamnă ceva în
rusește, ceva ca „mătușă“ sau „tanti“. Și spun rusește pentru că aproape
jumătate din populația satului este formată din lipoveni, comunitate de
origină rusă.
Ne instalăm în camera indicată, după care încercăm, fără succes, să ne
împrietenim cu câinele care aleargă de la un capăt la celălalt al unei
sârme întinse de-a latul curții. Cum closetul este în fundul curții, ori
de câte ori trebuie să-l folosim luăm cu noi cel puțin două bucăți de
pâine. Una i-o aruncăm câinelui spre o extremitate a curții și, în timp
ce el se îndreaptă spre ea, sprintăm spre closet, iar operația se repetă
la întoarcere, în sens invers. Sistemul a funcționat perfect pe toată
durata șederii noastre la Sarichioi, cu o singură excepție, când eu am
scăpat într-o seară în closet bucata de pâine a întoarcerii și a trebuit
să-l strig pe Harry să mă salveze…
Prima seară ieșim la cârciuma din sat. Nu suntem băutori, așa că ne
întoarcem repede acasă. Pe drum, orbecăind în întuneric, Harry aprinde
tranzistorul ca să ascultăm puțină muzică. Raza unei lanterne se oprește
pe fețele noastre.
— Bună seara, ne spune secretarul organizației de partid, cu care
făcuserăm cunoștință în cursul zilei. Frumos aparat, continuă el, arătând
spre radioul cu tranzistori. Prinde Europa Liberă?
— Ce este Europa Liberă? întreabă Harry cu o expresie de mirare care ar
face cinste oricărui mare actor.
— Hai, hai, măi băieți, că mai știm și noi câte ceva.
— Vigilent, tovarășul, spune Harry peste câteva minute, după ce ne
depărtăm suficient. Cum e totuși posibil să fie atât de naivi?
— Poate nu sunt naivi, Harry, ripostez eu. Poate așa li s-a dat ordin, să
încerce.
Poate că Lenin a spus și „Încercați, încercați, încercați!“.
A doua zi, ne îndreptăm spre școală după ce am rugat-o pe Tiotka să ne
cumpere în fiecare zi doi litri de lapte, să-l fiarbă și să ni-l lase
undeva la rece până venim acasă. La școală, directorul ne conduce în
clasele noastre și le spune copiilor că suntem noii lor învățători. Mie
îmi revine clasa a patra, iar lui Harry – a treia. Din prima zi, Harry le
cere copiilor să nu se mai ridice în picioare când intră el în clasă, ci
să bată cu pumnii în pupitre, „ca la Harvard“. Eu sunt din prima clipă
impresionat de atmosfera apăsătoare din clasă. Copiii nu se zbenguie, ca
la Constanța, se uită la mine timorați. Desigur, sunt un străin, dar așa
am rămas pentru ei până când am părăsit satul, după o lună.
În primele zile, când ne întoarcem de la școală, găsim într-o cratiță
echivalentul a două pahare cu lapte.
— Unde e restul? o întreabă Harry pe Tiotka.
— A dat în foc, vine invariabil răspunsul.
Până într-o seară, când intrând în bucătărie să iau un pahar cu apă o văd
pe fiica Tiotkăi, în vârsta de vreo 18 ani, cred, dormind pe vatră, lângă
un prunc de câteva luni. De atunci Harry nu mai întreabă ce s-a întâmplat
cu laptele.
Am cu Harry lungi conversații în fiecare seară, despre orice. Dar tema
care revine tot timpul este statutul nostru. Harry nu are dubii.
— Suntem evrei, sau israeliți, cum s-a exprimat subofițerul de la centrul
de recrutare din Constanța, spune el. Și țara noastră este Israel. Punct.
Eu nu sunt atât de sigur. Este adevărat că de mic copil mi-a plăcut să
fiu evreu, eram „altfel“, ceva special (deși mai târziu în viață am
căpătat convingerea că majoritatea copiilor nu vor să fie „altfel“, ci la
fel cu alți copii). În adolescență și mai și, după ce apăruse
posibilitatea plecării în Israel și a vieții într-o țară necomunistă. În
afară de Harry, nu am nici un alt prieten evreu. Ce-i drept, la Constanța
trăiesc puține familii de evrei, poate sub 40: croitori, mici negustori,
medici. Pe de altă parte, nu știu aproape nimic despre evrei, despre
iudaism, despre Israel, nu simt evreiește. Dacă România nu ar fi
comunistă, nici nu m-aș gândi, probabil, la plecare…
Eu înfrunt în fiecare săptămână intemperiile și obstacolele drumului până
la Constanța, înapoi la civilizație, dar Harry stă locului timp de o
lună. Mai mult însă nu poate rezista nici el și hotărâm să demisionăm.
Notabilitățile din Sarichioi nu sunt deloc mirate de decizia noastră.
Sunt poate obișnuite cu filfizoni ca noi care vin, văd și… pleacă. Este
poate motivul principal al situației învățământului în mediul rural.
Prietenul meu Bebe C., membru în gașca noastră, al cărui tată este
comandantul aeroportului Mihail Kogălniceanu, ne spune într-o zi că sunt
câteva posturi vacante la „briefing“, ce-o mai fi și asta. Dar sună bine,
englezește. Și ne angajăm, Radu, Stere, eu. Sunt convins că dl C. tatăl a
garantat pentru mine, altminteri nu aș fi fost angajat la aeroport, post
de graniță internațională. Am lucrat acolo câteva luni. Mare lucru nu
făceam, ajungeau puține avioane civile la aeroport, iar din Occident a
venit doar unul, din Germania de Vest, de la Frankfurt. Ne distram
organizând curse de viteză cu transportoarele electrice de bagaje.
Morasha, septembrie 1965

Am început cursurile la facultate. Am deja neînțelegeri cu profesoara de

literatură franceză. În prima oră ne-a indicat să cumpărăm cele șase
volume de istorie a literaturii franceze, Lagarde et Michard, acoperind
întreaga literatură franceză de la începuturile ei și până azi.
— Da? Atunci de ce nu este menționat nici măcar în treacăt Guy de
Maupassant, unul dintre scriitorii mei preferați? o întreb pe profesoară.
— Pentru că nu este considerat un scriitor important, răspunde ea.
Nu mai întreb cine nu-l consideră astfel. Probabil criticii literari de
stânga, ca acela care semnează prefața la Contele de Monte-Cristo, carte
pe care am cumpărat-o ca să citesc povestea în original. Potrivit lui,
contele de Monte-Cristo este unul din precursorii capitaliștilor
francezi, care se îmbogățesc din speculații la bursă, un patron, poate
mai cumsecade decât alții, dar care poate fi extrem de dur dacă e nevoie,
un om care se crede atotputernic pentru că e bogat și așa mai departe.
Asta a înțeles el din carte? Să fi fost marxist Alexandre Dumas, și mie
să-mi fi scăpat acest lucru? Tocmai mie, care vin din România, unde am
dezvoltat o mare sensibilitate la tot ce se vrea interpretat prin prisma
realismului socialist? Posibil, dar nu prea cred. Mai ales când mă uit în
jurul meu, aici în Israel, și observ la mulți israelieni o atitudine nu
foarte diferită de marxismul militanților comuniști din anii ’50. În
definitiv, după cum aflu acum, temeliile statului Israel au fost puse, în
general, de politicieni și militanți de stânga, socialiști sau chiar
comuniști ruși sau polonezi, care și-au dorit un stat egalitarist, unde
nu prea se folosește cuvântul domn sau doamnă, ci haver sau havera
(prieten sau prietenă, tovarăș sau tovarășă), și unde țânci de cinci sau
șase ani se adresează pensionarilor pe numele mic. N-am să uit cum în
primele zile în Israel am auzit un puști strigând la un bătrân:
— Moshe, este acasă Miky?
Mă deranjează de asemenea uriașul complex de inferioritate al
israelienilor. De exemplu, dus într-o zi de o prietenă venită în Israel
cu un an înaintea mea în parcul Meir din Tel Aviv și întrebat dacă îmi
place, am răspuns:
— Da, dar e mult mai mic și nu la fel de frumos ca Cișmigiul.
Aproape că m-a pălmuit. De ce îți sar israelienii imediat la beregată
dacă îndrăznești să formulezi cea mai mică critică la adresa vreunui
aspect al vieții de aici? De ce nu vor să accepte că nu sunt perfecți? De
unde complexul ăsta de inferioritate? Așa să fie cu toate statele noi? Se
poate, în definitiv Israelul nu a împlinit nici 20 de ani. Mai are de
învățat.
Anda și părinții ei s-au mutat. Au făcut schimb de locuință. Acum au un
mic apartament de două camere la Ramat Aviv, o suburbie elegantă în
nordul Tel Avivului. (Ați observat că în majoritatea orașelor mari din
lume cartierele cele mai elegante se află, în general, în nord?) Anda
doarme în salon. Acum au un spațiu mult mai mic, dar era clar că mama
Andei nu avea să accepte să locuiască la Morasha.
Idila mea cu Anda continuă însă, și ne simțim bine împreună. Avem mai
multe cupluri de prieteni, dintre care cei mai buni sunt tot români:
Mariana, vecină și colegă de facultate, și Carol Steiner, tehnician de
studio la radio Kol Israel, Mirela și Iancu, Trisy, altă colegă de
facultate, bună dansatoare și plină de sex-appeal, și Mihai, vecinul meu,
cu Vera, venită cu cinci ani înaintea noastră. Plus, evident, băieții
Bouhadana, Simon Abergel, Any și Ernest Egger, copiii unei familii de la
etajul I, veniți tot din România.
Profesoara de franceză mă întreabă câți ani am stat la Paris.
— Nu am fost niciodată la Paris, răspund eu.
— Și atunci de unde ai accentul ăsta parizian?
Nici nu știam ce fel de accent am. L-am luat probabil de la Charlie, care
a stat câțiva ani la Paris. În orice caz, încep să am dubii serioase în
legătură cu viitorul meu. Ce-o să fac eu cu Arheologia? E adevărat că
Israelul e o țară unde dacă scormonești puțin nisipul găsești cioburi de
vase de acum două mii de ani, dacă nu și relicve mai prețioase. Dar toți
sunt aici, mai mult sau mai puțin, arheologi. Până și generalul Moshe
Dayan are, după câte am auzit, o colecție de antichități de mărimea unui
muzeu. Pe scurt, totul mustește aici de istorie și arheologi, iar
concurența e foarte mare în domeniu, existând deja mulți specialiști
talentați. Iar cu Civilizația franceză? Sigur, foarte frumoasă,
îmbogățește mintea și sufletul, dar poți trăi de pe urma ei într-o țară
în care franceza este una dintre limbile principale? Da, poate ca
profesor, dar e una din carierele pe care eu le exclud din oficiu. Nu
vreau să lucrez cu copiii.
Căldurile infernale continuă. 30-35 de grade Celsius și o umiditate că-ți
face părul creț. Aerul condiționat este un lux pe care și-l pot permite
numai cei foarte bogați și băncile. E o plăcere să intri într-o bancă în
Israel. Nu mai vrei să pleci! Ce pot să-i invidiez pe funcționarii
băncilor! Când trec pe la magazinul de poșete al unchiului Cună, la Tel
Aviv, și-mi văd părinții uzi de transpirație, lucrând cu cleiuri și alte
produse chimice chiar sub tavanul magazinului, unde un ventilator nu
reușește decât să mute aerul fierbinte dintr-o parte în alta, îmi vine să
le plâng de milă. Cu atât mai mult cu cât știu că au plecat din România
numai pentru viitorul nostru, al copiilor, așa cum au făcut mulți alți
părinți. Am încercat să-i explic tatei că nu au avut de fapt nici o altă
opțiune. A fost un val istoric căruia era extrem de greu să i te
împotrivești. Puteai să spui „eu nu plec“ atunci când toți prietenii și
toate rudele tale părăsiseră locurile natale? Sigur, unii nu au plecat.
Au rămas, dar foarte puțini dintre ei și-au trăit restul vieții fără nici
un regret, ca nenea Șarf, de pildă. Cei mai mulți s-au întrebat tot
timpul dacă au făcut bine că au rămas. Dar așa este în viață, dacă o iei
la stânga, n-o să știi niciodată ce era la dreapta. Logic, tata îmi dădea
dreptate. Dar ce era în inima lui, numai el știa. Cu atât mai mult cu cât
vedea împlinindu-se mai toate profețiile prietenului său Titi!
Constanța, martie 1963

Nu mai lucrez la aeroportul Kogălniceanu. Contractul fusese numai pe șase

luni. Am găsit însă o slujbă la moara italiană dată în folosință recent.
Sunt un fel de ajutor de contabil. Contabilul plin este un domn distins,
mai în vârstă, foarte politicos și manierat, pe scurt „un fost“. Vorbim
între noi în franceză. Nu din snobism, ci ca să ne amuzăm. Moara are
frizerie și stație proprie de radioficare. Ofer una din benzile mele de
magnetofon. Succesul este instantaneu și imens. Mi se solicită și alte
benzi, și săptămâni de-a rândul personalul morii se delectează cu muzică
occidentală selecționată de mine, de Niky, de tata și de cumnatul lui
Titi, Ionel.
Într-o zi se anunță o vizită a ministrului alimentației publice, de care
aparține moara. Dar se spune că va vizita doar sălile de producție, nu și
birourile. Numai că, în ziua respectivă, la un moment dat se deschide ușa
de la Contabilitate și intră un bărbat elegant de vreo 45 de ani, însoțit
de director, directorul adjunct și secretară. Era ministrul!
— A dumitale este banda asta de magnetofon pe care o ascultăm acum?
Hait! Iar mi-am aprins paie în cap cu cosmopolitismul meu, m-am gândit.
— Da, tovarășe ministru, am răspuns cu tonul lui „fie ce-o fi“.
— Cum facem s-o copiez și eu?
— Păi, dacă aveți un magnetofon la dvs., veniți diseară la mine acasă și
o copiem.
Și a venit. Simpatic, foarte accesibil și destul de prietenos. Vasăzică
se poate! La moară, am lucrat numai vreo două luni. Postul era temporar.
Acum iar stau acasă și citesc!
Se apropie Paștele evreiesc. Tata mă trimite la rabin să-i dau bani
pentru săraci și să-l întreb când să venim să cumpărăm pasca. Rabinul îmi
mulțumește, îmi spune că pasca sosește săptămâna viitoare și să-i
transmit multe complimente lui Zeida, când o să-l văd. Îl auzisem pe
Harry de multe ori spunându-i Zeida bunicului său, așa că mă duc la
Harry.
— Bunicul tău e acasă?
— Da, e sus.
Urc la mansardă și-i transmit bătrânului complimentele rabinului. În casă
e veselie mare, tocmai au fost anunțați că li s-a aprobat cererea de
emigrare. Da, au de ce să se bucure!
— Unde ai umblat până acum? mă întreabă tata când trec pe la prăvălia lui
să-i spun că am îndeplinit misiunea pe lângă rabin.
Îi explic că am fost și la Zeida, să-i transmit complimentele rabinului.
Tata izbucnește în râs.
— Dorian, zeida înseamnă bunic în idiș, nu este numele bunicului lui
Harry, era vorba de bunicul tău!
— De unde să știu? Eu nu vorbesc idiș, răspund, furios totuși pe mine că
măcar atâta lucru puteam să știu, dacă aș fi fost mai atent la ce se
întâmpla în jurul meu.
Nici unul dintre prietenii mei apropiați nu s-a dus la facultate, cu
excepția lui Andy, care a plecat la București la un institut de
bibliotecare. Toți mai așteaptă un an. Tata îmi spune:
— Ce scuză bună ai tu cu studenții evrei dați afară din facultăți pentru
că au făcut cerere de emigrare! Eu n-am auzit de așa ceva. Mai bine fii
sincer și recunoaște că nu ești capabil să intri la facultate!
— A, da? răspund eu, atins în onoarea personală. Ei bine, o să-ți
demonstrez că intru primul, oriunde o să dau examen. Că o să mă dea afară
ulterior, nu mai are nici o importanță.
M-am consultat cu prietenii și am decis să plecăm toți, în grup, la Iași.
Suntem destul de mulți: Radu, Veronica, Viorel, o mare parte din gașca
noastră. Radu și cu mine am hotărât să încercăm la Istorie, Veronica la
Drept, ceilalți la diverse alte facultăți.
Iași, iulie 1963

Suntem la cămin. Învăț zilnic, cum nu am mai învățat de la bacalaureat,

când stăteam treaz nopțile, îmbibat de cafeină băută din fiole. Dar fac
progrese rapide, luând și meditații cu un profesor universitar, care mă
familiarizează cu multe întrebări încuietoare. Sunt însă foarte deprimat.
Poate și pentru că am mințit în cererea de înscriere. La rubrica „Rude în
țară“, am inventat niște nume și adrese, pentru că în realitate toate
rudele emigraseră. La rubrica „Rude în străinătate“, am scris „Nu“,
pentru că în momentul în care autoritățile aflau că ai rude în
străinătate se interesau dacă ai făcut cerere de emigrare. În ziua
înscrierii, stăteam la coadă cu Radu în fața secretariatului Facultății
de Istorie, când a apărut Veronica.
— Am bilete la film, îi spune ea lui Radu.
— Nu știu dacă terminăm aici la timp, răspunde el.
— Păi de ce nu te înscrii la Drept, că acolo nu e coadă.
— Hai la Drept, îmi spune Radu.
— Ai înnebunit? Lași un bilet de cinema să-ți dicteze restul vieții?
— Nu, dar de fapt cred că e mai bine să fac Dreptul, oferă cariere mai
variate și mai bine plătite.
Și dus a fost. Eu am rămas și m-am înscris la Istorie.
După-amiază sunt singur în cămin. Toți au plecat la cinema. Mă cuprinde o
tristețe imensă, fără nici un motiv aparent. Merg la alimentară și cumpăr
o sticlă de rachiu de portocale. Revin în camera de cămin și o beau toată
în două ore. Restul serii nu mi-l mai amintesc, dar mi l-au povestit
prietenii când s-au întors. M-au găsit încercând să desprind cu un cuțit
priza din perete „ca să văd ce este în spatele ei“. M-am năpustit apoi la
fereastră încercând s-o deschid și să sar afară. Eram la etajul doi. M-au
prins și m-au legat de pat. După un timp l-am rugat pe Radu să mă conducă
la toaletă. Acolo, m-am repezit să-i dau un pumn, el s-a eschivat și eu
mi-am zgâriat o fesă în bara de metal pe care se pun prosoapele. (Mai am
și acum cicatricea.)
— Ești foarte periculos la beție, mi-au spus prietenii a doua zi
dimineață. Ai grijă în viitor.
— Ești total inconștient, puteai s-o mierlești, adaugă Mircea, care dă
examen la Medicină, n-ai auzit de intoxicație sau comă alcoolică?
Mi-e rușine, dar nu prea tare! Prima mea beție! Cred că sunt la vârsta la
care premierele se vor ține lanț!
În sfârșit, s-au afișat listele cu numele celor care au reușit la
examenele de admitere. Am intrat, nu chiar primul, cum mă lăudasem în
fața tatei, dar printre primii, cu media 8,41. Mai mică decât meritam,
după părerea mea, dar șefului comisiei i s-a părut că am fost impertinent
când am răspuns la întrebarea încuietoare „De ce a apărut marxismul în
Germania, și nu în altă țară?“ și mi-a pus nota 6, deși meritam cel puțin
9. Spusesem, corect, că în Germania erau atunci condițiile cele mai
favorabile, că proletariatul german era poate cel mai avansat din Europa
și că autorul, Marx, era german. Cel puțin așa mă învățase meditatorul…
Profesorului nu i-a plăcut că am insistat că Marx era german.
— Crezi că are importanță naționalitatea lui Marx?
A urmat o discuție care a degenerat, și profesorul s-a enervat. Dar nu
contează. Tata este atât de mândru de mine, încât detaliile nu mai au
importanță.
Morasha, martie 1966

Am primit o scrisoare de la Ministerul Apărării, în care ni se scrie că

unul din noi, Liviu sau eu, trebuie să intre în armată.
— Mă duc eu, anunț la cină.
— Iar întrerupi? mă fulgeră tata.
— Păi dacă întrerupe Liviu doi ani și jumătate, adio carieră muzicală!
Istorie poți face oricând, dar la pian, dacă nu ai continuitate… și las
fraza în suspensie.
— Ai acum 21 de ani și jumătate. Peste doi ani și jumătate, cât durează
serviciul militar, o să ai 24. Cam târziu să începi iar facultatea, nu?
Are, ca aproape întotdeauna, dreptate! Dar n-o să mă apuc să-i spun acum
că intenția mea este să nu mă mai întorc la facultate, cel puțin nu
pentru o diplomă în studii umaniste. Abia acum încep să înțeleg ce
greșeală am făcut că m-am dus la secția umanistică, deși îmi plăcea atât
de mult matematica! Dar e prea târziu să mai am regrete.
Mihai Lavi a primit și el ordin de recrutare. Harry Knittel, la fel. Deci
nu sunt singurul. Vom fi contingentul august 1966. Sunt patru date de
recrutare: mai, august, noiembrie și februarie. Contingentul august este
cel mai select, în general atunci intră în armată cei care tocmai au luat
bacalaureatul.
Cu ebraica merge foarte greu. Învăț cuvinte noi în fiecare zi, dar
nestudiind limba metodic fac greșeli, nu știu să citesc, însă nici nu
depun nici un efort, prefer să vorbesc româna sau franceza. De fapt am
auzit că sunt aici oameni veniți acum 20 de ani și care continuă să
vorbească limba maternă sau franceza, engleza, germana, precum și idiș.
Apropo, idișul este vorbit de evreii așkenazi, adică cei din Europa
Centrală și de Est. Sefarzii, adică evreii de rit spaniol, vorbesc un
dialect numit ladino, care mie îmi sună mult mai bine decât idișul,
seamănă cu spaniola și italiana, nu cu germana. Uneori, pe stradă, Anda
este oprită de vreo trecătoare în vârstă care, vorbindu-i direct în idiș,
îi solicită o direcție sau vreun număr de autobuz.
— Nu vorbesc idiș, dar înțeleg puțin, răspunde Anda.
După care oferă ajutorul solicitat, vorbind în germana cea mai cultă,
așa-numita Hochdeutsch, învățată de la bona ei din Bucovina și de la
Școala germană de la București.
— Păi de ce spui că nu știi idiș? este manifestarea invariabilă de mirare
a interlocutoarei.
Anda nu se mai obosește să explice.
Există însă un mare pericol să vorbești în public limba maternă și să
uiți că mulți din jurul tău o înțeleg. Plângându-se într-o zi în autobuz
de căldurile insuportabile din luna august, mama Andei a auzit un călător
care i s-a adresat din spate:
— Da, doamnă, dar sunt și avantaje. Rufele de pe frânghie se usucă în
numai jumătate de oră!
Trebuie deci să fii foarte atent ce spui în public, cu atât mai mult cu
cât cazul românei este și mai acut: la o populație de aproximativ două
milioane de israelieni, circa 400.000 sunt originari din România. Se
vorbește foarte mult românește. Ba chiar se spune că majoritatea
covârșitoare a vânzătorilor de lozuri la Loteria Națională sunt originari
din România și că rar greșești dacă te adresezi vreunuia direct în
românește. Circulă de altfel și o anecdotă pe tema imprudenței de a vorbi
limba maternă în gura mare. Într-un autobuz, două tinere stau de vorbă în
românește:
— Mihaela, tu ești secretară ca mine și trebuie să câștigi cam același
salariu. Cum se explică așadar că porți numai lucruri scumpe, petreci
vacanțe în străinătate și ai o garsonieră mult mai frumoasă decât a mea?
— Am un amant bogat care-mi dă o mie de dolari pe lună, vine răspunsul.
De ce nu faci la fel?
— A, dar crezi că e ușor să găsești un bărbat care să-ți dea o mie de
dolari pe lună?
— Ia-ți doi cu 500 de dolari fiecare, sau chiar patru cu 250 de dolari
fiecare, continuă Mihaela.
Un tip din spate se apleacă spre ele și spune, tot în românește:
— Când ajungeți la 50, sunt amator.
Aproape sigur anecdota își are echivalentul și în polonă, cehă, bulgară
etc. În definitiv, Israelul este Turnul Babel modern: se vorbesc aici
aproape toate limbile lumii, apar ziare și reviste în toate aceste limbi,
la radio parcă auzi zilnic emisiunea Din muzica popoarelor de la Radio
București și așa mai departe. Un mozaic fascinant, dar îți trebuie timp
să te obișnuiești. Și timpul pare să fie exact ce-mi lipsește.
Iași, 22 noiembrie 1963

A fost asasinat Kennedy! Am aflat știrea întorcându-mă la cămin de la

cinematograf. Toți par năuciți. Și ce speranțe se puseseră în președinția
lui! Se spune că „dezghețul“ din România ultimelor luni era, poate nu
chiar direct, legat oarecum de intențiile unei apropieri. De fapt, acest
dezgheț se simte de o vreme. Cu câteva luni înainte, la examenul de
admitere la facultate, la proba de istorie, am vorbit despre refacerea
economică a țării după proclamarea Republicii Populare Române.
— După naționalizarea principalelor mijloace de producție, cu ajutorul
poporului sovietic frate de la Răsărit, am început eu să recit una din
mantrele învățate pe dinafară, când un profesor, membru al comisiei, m-a
oprit.
— Cu ce ajutor ai spus?
Din tonul lui am dedus că ceva se schimbase, dar noi nu aflaserăm încă,
așa că am riscat:
— După naționalizarea principalelor mijloace de producție, am reluat eu,
poporul nostru, prin forțe proprii, a reușit…
— Așa, băiețică, m-a întrerupt profesorul, vezi că știi?
Un alt semn s-a produs la prima oră de istorie antică. La sfârșitul orei,
un coleg care adresase o întrebare profesorului spunându-i „tovarășe
profesor“ a primit de la acesta o precizare, evident menită să
reverbereze printre noi toți:
— Nu suntem tovarăși din nici un punct de vedere, nici ca vârstă, nici ca
educație sau nivel de cultură, pe scurt, la nimic. De aceea, de-acum
încolo mă voi adresa dumitale cu „Domnule!“.
Toți am înțeles aluzia!
La un seminar la Istoria României, lectorul, care este și secretarul
organizației de UTM (Uniunea Tineretului Muncitor) pe facultate, mă
întreabă de ce nu sunt utemist.
— Pentru că m-au prins fumând în școală de câteva ori și nu am avut nota
10 la purtare, i-am răspuns.
— Lasă că te facem noi aici, m-a asigurat el.
Cred că eram singurul neutemist din an. Apar nori negri la orizont? Cine
știe…
Am o prietenă nouă. O cheamă Camelia și studiază matematica. Se spune că
este cea mai frumoasă fată din Iași. Dar este extrem de tăcută, de
liniștită – un contrast izbitor cu volubilitatea și neastâmpărul meu. În
plus, dă semne că nu se simte în largul ei nici printre prietenii mei
constănțeni. Nu cred că o să meargă.
Iași, ianuarie 1964

Proful de istorie antică este fascinant. În momentul în care începe vreo

prelegere despre Imperiul Asirian sau vorbește despre cartea recent
apărută, Troia, și care costă se pare o avere, în aulă se lasă o liniște
mormântală. Îi sorbim cuvintele! Nici până astăzi nu înțeleg cum, deși
ador istoria și îmi place foarte mult și dascălul, am căzut la examenul
de la sfârșitul primului semestru. O să-l iau eu la toamnă. Totul e să nu
afle tata, că iar nu mai scap de gura lui.
M-am despărțit de Camelia, după încă o relație platonică. Nu mai puteam
continua. Îmi pare rău, dar asta e. Nepotrivire de caracter, așa ar fi
sunat poate motivul la un proces de divorț.
Acasă, la Constanța, îl găsesc pe Papa, venit de la București ca să-și ia
la revedere. Cererea de emigrare i-a fost aprobată. Papa este un alt
critic al comportării și caracterului meu. Când mă prinde uneori cu vreo
stratagemă de eschivare de la vreo sarcină, de exemplu citind un roman
deghizat în manual de istorie, sau cu vreun pretext de a nu-l lua cu noi
în oraș la un restaurant, îmi spune:
— Crezi că duci pe cineva? Pe tine te duci!
Ce mă supără cel mai mult la el este gelozia lui, invidia lui
nedisimulată pentru tinerețea mea, pentru fetele cu care mă întâlnesc,
pentru petrecerile la care merg. Nu scapă nici o ocazie s-o manifeste,
prin tot fel de înțepături. Ca să mă răzbun, decid să-i joc un renghi.
Înregistrez la magnetofon un fals buletin de știri în stilul postului de
radio Kol Israel în limba română, pe care el îl ascultă în fiecare seară,
la ora 7. În timp ce vorbesc la microfon cu vocea schimbată, înregistrez
și bruiajul de la un post pe unde scurte, ca să dau un iz veridic
buletinului. Încep buletinul cu o știre-bombă: că în urma negocierilor de
la Paris dintre înaltele delegații ale României și Israelului s-a căzut
de acord ca, în schimbul unor ajutoare economice în valoare de 12.000.000
de dolari, România să aprobe emigrarea tuturor evreilor care au făcut
cereri în acest sens din 1958 până în prezent. După care am trecut la
alte știri.
Aparatul nostru de radio Mir era așezat pe o măsuță la picioarele patului
din camera părinților, pe un milieu mare, care acoperea magnetofonul
amplasat mai jos, pe o etajeră a măsuței. Nu mi-a fost așadar greu să dau
drumul la magnetofon, al cărui sunet trecea oricum prin difuzorul
radioului, și să-l fac pe Papa să creadă că asculta Kol Israel în direct.
Nici nu mai trebuie să descriu nerăbdarea cu care i-a așteptat pe părinți
să sosească de la lucru, ca să le dea vestea cea mare. Tata mi-a aruncat
imediat o privire care-ți îngheța sângele în vine și i-a spus lui Papa că
auzise știrea mai devreme, dar că s-a dovedit a fi prematură. Ideea este,
i-a spus el, că acesta e într-adevăr obiectivul negocierilor, dar că ele
nu s-au încheiat încă. Și a procedat înțelept recurgând la aceste
menajamente, pentru că Papa e foarte vanitos și nu mi-ar mai fi vorbit
niciodată dacă ar fi aflat adevărul. Nu mi-ar fi iertat-o.
Mă văd cu toți prietenii rămași la Constanța, cu Tinuș, fata celei mai
bune prietene a mamei, Sabina Răiciulescu, pe care mama a învățat-o
meserie și care a preluat ulterior de la ea șefia atelierului de corsete,
cu toate prietenele ei, printre care Jenny, Rodica, Dana și Violeta, cu
Niky, cu Andy, venită și ea în vacanță de la București, cu Bebe C., Stere
și alții. De Dana eram îndrăgostit de mult, dar fără speranță, pentru că
mă considera neserios. Vorbind despre ea într-o zi la cofetăria Codlea cu
cea mai bună prietenă a ei, i-am spus acesteia că aș vrea mult să știu ce
este în capul Danei. Cum se face că nu a avut nici un prieten până acum,
la 18 ani? E ceva cu ea? În aceeași seară, pe la ora șase, Dana a venit
la noi. Eram acasă numai Papa și cu mine. Papa s-a retras în bucătărie și
ne-a lăsat singuri.
— Așadar, vrei să știi ce-i în capul meu, nu-i așa? m-a întrebat ea
direct, pe un ton destul de tăios.
Și, fără să-mi lase timp să-i răspund, a continuat:
— Ne cunoaștem de vreo cinci ani, și mă amuză mult umorul tău, ne faci pe
toți să râdem, ești sufletul grupului și al oricărei petreceri, ai avut
în perioada asta, sau cel puțin în ultimii doi ani, destul de multe
prietene, de care te desparți aparent foarte ușor după scurt timp, câteva
luni. Te plac de mult timp, Dorian, și știu că și tu mă placi, ca să nu
spun mai mult, dar nu m-am gândit niciodată să devin prietena ta, din
motivele menționate. În plus, și ăsta este aspectul cel mai important, tu
vrei să pleci, să emigrezi. Eu n-am avut nici un prieten intim până acum
tocmai pentru că te voiam pe tine. Dar n-aș putea suporta să devii primul
meu prieten, să mă părăsești peste câteva luni și să nu te mai văd
niciodată. Aș suferi foarte mult. Uite, asta este în capul meu.
Am condus-o acasă fără nici un cuvânt, iar la despărțire i-am spus că vin
s-o iau a doua zi, să ieșim în oraș. A dat, afirmativ, din cap. De ce
este viața mea atât de complicată și complet alandala? îmi ziceam în drum
spre casă. Uite, acum, când fata asta pe care o iubesc recunoaște că mă
iubește și ea, trebuie să mă întorc la facultate. Mai bine să nu mă mai
gândesc.
A doua zi am ieșit cu Dana în oraș, cu prietenii. Toți au acceptat pe loc
și foarte firesc că suntem un cuplu. Dar nu am înțeles cum s-a întâmplat
asta imediat după ce Dana mi-a explicat de ce nu poate să fie prietena
mea. Am auzit eu că nu trebuie să încerci să înțelegi femeile…
Astă-seară avem musafiri. Vin la noi la masă Titi cu soția lui, Mioara,
cântăreață la opera din Constanța, și fratele ei, Ionel, care lucrează în
Ministerul Alimentației Publice la București. Este un bărbat de vreo 40
de ani, foarte bine, cu fața netedă și părul grizonant, ceea ce îi
conferă un aer distins, aristocratic. Se spune că are un succes uriaș la
femei, chiar și la cele cu 20 de ani mai tinere. Mai vin Costel, un alt
prieten al tatei, cu soția lui, Tony, o femeie frumoasă de vreo 35 de
ani, și ea cu o șuviță de păr cărunt care-i cade adesea pe obrazul tânăr,
fără nici un rid. După cina copioasă pregătită de Vasilica, bărbații se
așază să joace poker. Joacă pe sume foarte mari, dar la sfârșit își dau
întotdeauna banii înapoi. Nu înțeleg ce fel de poker e ăsta, dar nu
înțeleg eu multe. La un moment dat, Ionel se întoarce spre mine și-mi
spune că la București studenții evrei care au fost dați afară de la
facultate pentru că s-a aflat că făcuseră cerere de emigrare primesc în
decurs de câteva luni aprobarea să plece.
— Ce legătură e între cele două? întreb eu.
— Nu știu, dar legătura există, mă asigură Ionel.
Interesant, îmi spun. Ionel mi-a băgat un cui în cap. Mă gândeam de câtva
timp că ceva nu era în regulă. De ce au plecat toate rudele noastre, și
din partea tatei, și a mamei, Papa fiind acum ultimul, iar la noi, nimic,
niente, nil, rien? Cine are grijă de noi și ne vrea „binele“? Astea sunt
câteva din ideile cu care iau, împreună cu Radu, Veronica și ceilalți,
trenul spre Iași. Câțiva observă că sunt mai tăcut ca de obicei și mă
întreabă de ce. Dau vina pe oboseala cauzată de atâtea petreceri – o
scuză bună și ușor de înțeles și acceptat. Dar eu mă întreb dacă, în
cazul în care ceea ce mi-a spus Ionel reflectă realitatea, nu aș putea
schimba regulile jocului. Gândul mă chinuie zile în șir. În cele din urmă
iau decizia. Risc. Dacă e adevărat, vom primi aprobarea să emigrăm. Dacă
nu, o să revin la Constanța, la Dana, de care mi-e deja dor.
În dimineața următoare, intru într-o tutungerie, cumpăr un plic cu hârtie
și, cu mănușile pe mâini ca să nu las amprente, scriu decanului
Facultății de Istorie. (Nu pot reda exact conținutul scrisorii, au trecut
totuși câteva decenii de atunci.) Suna cam așa:
„Stimate tovarășe decan,
Doresc să vă aduc la cunoștință că în facultatea ce cu onoare conduceți
învață un student din Constanța, pe nume Galbinschi Dorian, a cărui
familie a făcut cerere de emigrare în Israel. În felul acesta, el ocupă
locul unui student român care, după terminarea studiilor, ar fi de folos
patriei“. Și semnată, parcă, „Un binevoitor“.
Apoi a început așteptarea. O săptămână, două, trei. Aproape că-mi venea
să mă duc la secretara decanului și să întreb dacă nu au primit
scrisoarea. După o lună, în sfârșit, în timpul unei ore de curs, o
studentă a intrat în sală și a comunicat lectorului că sunt invitat la
decan.
— Galbinski, nu ne-ai prevenit că ai făcut cerere de emigrare în Israel,
îmi spune decanul, vizibil stingherit.
— N-am făcut nici o cerere de emigrare, răspund eu, și era adevărat,
pentru că în 1958 eram minor.
— Atunci poate părinții tăi. Uite, ai câteva zile învoire de la
facultate, du-te acasă, stai de vorbă cu ei și întoarce-te să ne spui
care este situația, încheie el discuția.
— Au aflat! îi anunț eu pe părinți de cum ajung la Constanța.
— Nu cred, spune tata. Nu cred că sunt dați afară din facultate studenții
evrei care au cerut să emigreze. Cine știe ce-ai făcut tu acolo și de
asta te exmatriculează. Merge maică-ta înapoi cu tine ca să vadă exact ce
este.
La Iași suntem primiți de rector. Este și mai stingherit decât a fost
decanul.
— Doamnă Galbinski, sper să mă credeți când vă spun că nu avem nici o
legătură cu acest gen de decizii. Dacă soțul dvs. merge, știe dumnealui
unde, și renunță la cererea de emigrare, băiatul se întoarce la facultate
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— M-am săturat, explodează tata după ce mama i-a explicat că ce le-am
spus eu este adevărat. Fiecare pentru el. Să facă fiecare ce vrea. Nu mai
decid pentru nimeni, adaugă el excedat.
— Vreau să plec, le explic eu calm. Și pot pleca singur, dacă voi nu
vreți.
Mă întorc la Iași și-i spun decanului că, într-adevăr, părinții mei au
făcut cerere de emigrare în 1958, și că nu vor să renunțe.
— În acest caz, răspunde el, sunt dezolat, dar nu mai poți continua aici.
— Înțeleg și vă mulțumesc, continui eu, sincer mișcat că și el, și
rectorul au dat dovadă de simpatie pentru cazul meu.
Dar nu au ce să facă. Ordinele vin din altă parte.
— Succes, îmi urează mai târziu și rectorul, și ies, închizând cu grijă
ușa în urma mea.
Acum trebuie să-mi anunț prietenii. Este interesant, dar nu mă miră că
până ce m-am autodenunțat nimeni, în afară de constănțenii mei, nu a
știut care este etnia mea. Nici unul dintre prietenii mei constănțeni nu
a menționat, nici măcar în treacăt, că sunt evreu. Pentru ei poate nici
nu contează, poate nu merită menționat nici chiar așa, în treacăt.
Întrebarea pe care mi-o pune fiecare dintre ei este: „Dar cum au aflat?“
Răspund că nu știu, dar că nu era greu. Mă mișcă mult și reacția unei
colege:
— De ce te-au dat afară?
— Au aflat că am făcut cerere de emigrare în Israel.
— De ce vrei să emigrezi?
— Pentru că sunt evreu, răspund eu.
— Și ce legătură are una cu alta? adaugă ea cu toată seriozitatea.
Îmi strâng lucrurile, îmi iau rămas-bun de la toți, de la clădirea
Universității „Alexandru Ioan Cuza“, de la grădina Copou, și mă urc în
trenul de Constanța. Închei prematur încă un capitol.
Acasă, atmosferă de înmormântare. Tata, care se gândește acum la
cuvintele lui Ionel, că studenții evrei exmatriculați primesc curând viza
de emigrare, este negru de supărare. Nu-l încântă deloc plecarea în
Israel. Cumnatul lui, Sandu, i-a descris de la Ierusalim, sincer, așa cum
l-a rugat tata, care este situația. Grea de tot, scrie Sandu. „Este
foarte greu, nu uita că trebuie să începi de la zero, să înveți limba,
care nu seamănă cu nimic din ce știm noi, să trăiești într-o climă
infernală. Nu ține seamă de promisiunile pe care le primești, din orice
direcție ar veni, inclusiv de la familie, că ele nu costă bani, dar eu nu
pot să-ți spun ce să faci.“ Mama e și pentru plecare, și contra. Spune că
decidem noi, bărbații. Iar Liviu înclină să rămână. Are o prietenă, Mira,
face cu școala de muzică turnee prin țară, dă concerte de pian, este
mulțumit. Cel mai înverșunat sunt eu, și repet că sunt gata să plec
singur. Dar mergem înainte din inerție, nimeni nu întreprinde nimic.
Vechiul meu cerc de prieteni este acum foarte restrâns. Cel mai mult îi
duc lipsa lui Harry, care a plecat cu familia în Israel anul trecut. În
schimb, povestea mea de dragoste cu Dana merge din ce în ce mai bine.
Suntem nedespărțiți, ne vedem zilnic, ne înțelegem perfect.
— Numai să nu faci vreo prostie, mă avertizează tata, îngrijorat.
Nu-i spun că relația noastră este în continuare platonică, pentru că
oricum nu înțeleg ce vrea. Pe de o parte spune că are mari dubii în
legătură cu emigrarea în Israel, alimentate fără îndoială și de prietenul
lui Titi, pe de alta, de ani de zile, refuză să cumpere o casă ca lumea,
deși are banii necesari, ba chiar și un biet dulap de bucătărie pe care
mama și-l dorește de mult, pe motiv că „mâine, poimâine plecăm, așa că nu
are rost să mai cheltuim acum“. Eu cred că îi este frică să ia o decizie.
Cred că dacă ar cumpăra o casă ar renunța definitiv la emigrare. Și asta
nu vrea, nu vrea ceva definitiv.
Papa a plecat și el, ultimul din clanul Davidescu. Cu doi ani înainte,
plecaseră fiul său Lonciu cu Linica. La Vamă, când un vameș a remarcat,
sarcastic, că nu au nici măcar cele 40 de kg de efecte personale pe care
le putea lua fiecare, Lonciu i-a răspuns:
— Adevărat, dar este ultima umilință pe care o mai sufăr în România.
Am rămas ultimii. Și chiar, ce se întâmplă dacă Ionel nu a avut dreptate?
Ce mă fac?
Tel Hashomer13, Israel, august 1966

Marele centru de recrutare Tel Hashomer, de lângă Tel Aviv. Fac parte,
cum spuneam, din contingentul august. Suntem luați în primire de un
plutonier-adjutant principal mustăcios, un personaj legendar, de tipul
subofițerului clasic din armata britanică. Răcnește la noi, răcanii, cât
îl țin bojocii, ceea ce face parte din mitul pe care și l-a creat.
Mă duc întâi la vizita medicală. Primesc profilul 89. Nimeni nu are
profil medical de 100. Se spune că toți pierd trei puncte din cauza
circumciziei. Nu știu dacă este adevărat sau banc, dar cert este că
profilul maxim e de 97. Mie mi s-au mai scăzut încă opt puncte din cauza
ochelarilor de vedere. „Luptătorii“, adică militarii din unitățile de
luptă, trebuie să aibă profilul medical de peste 76. Sunt chemat în fața
comisiei de recrutare.
— Îți dăm să alegi la ce armă să te duci, îmi spune un ofițer: Blindate,
blindate sau blindate.
Nu-i apreciez tentativa de a fi spiritual, dar îi răspund cu aceeași
monedă:
— Opțiunea a doua, rostesc fără nici o umbră de zâmbet pe față.
Izbucnește el în râs.
— Bine, ești la tancuri. Du-te la punctul de adunare, de unde vei pleca
la baza de instrucție.
Și după ce-mi înmânează carnetul de soldat cu numărul personal și-mi
urează succes, îmi arată direcția în care trebuie să mă îndrept.
La punctul de adunare ne așteaptă câteva autobuze. Urcăm. Băiatul de
lângă mine se prezintă:
— Mă cheamă Efraim Z. Pe tine?
— Dorian. Dorian Galbinski.
— Galbinski? Ești de origină slavă? Ca mine? întreabă el.
— Puțin, și numai din partea tatălui, îi răspund.
— Ei, să fie într-un ceas bun, ne urează Efraim la amândoi, și autobuzele
pornesc spre destinație, care după câte am înțeles este „undeva în sud“.
August 1966, undeva în sud

Ajungem la destinație. Aici vom face instrucția inițială, care durează

circa opt săptămâni: familiarizarea cu armele ușoare, inclusiv pistolul
automat Uzy, marșuri și tot felul de alte exerciții pentru dobândirea
unei condiții fizice corespunzătoare. Cu excepția celor veniți recent, ca
mine, toți ceilalți băieți știu să folosească armele, au învățat la
cursurile pentru tineret din timpul liceului, iar foarte mulți au și
carnet de conducere auto.
Primul aspect care mă nedumirește este aparenta lipsă de disciplină a
multor soldați. Dacă un caporal sau un sergent ordonă unui soldat să
execute o sarcină, întrebarea pe care acesta o pune aproape automat este:
„De ce tocmai eu?“ Începe apoi un fel de tocmeală, care se termină
invariabil cu superiorul întrebând: „Refuzi să execuți ordinul?“ și
răspunsul mormăit al soldatului: „Nu refuz, dar ziceam și eu așa…“
Trebuie remarcat însă că nici un soldat originar din Europa răsăriteană
nu se ciorovăiește cu superiorii.
Am probleme mari cu ebraica. Într-o zi, la inspecția armelor, sergentul
mi-a spus că observă ceva pe țeava carabinei mele. Acel ceva era un
cuvânt pe care nu-l știam, pil.
— Ce este pil? l-am întrebat pe Efraim.
— Elefant, îmi spune el în engleză.
— Și cum am un elefant pe țeavă?
— E o glumă, sergentul vrea să spună că ai un grăunte de nisip sau de
praf pe țeavă, explică Efraim.
Deci nu numai la ebraică trebuie să fac progrese, ci și la jargonul
folosit în armată, jargon în care Efraim se dovedește a fi un mare
specialist.
Efraim, a cărui familie este originară din Rusia, a făcut și el un an de
facultate, la Filozofie, dar spune că nu va mai continua. S-a căsătorit
cu doi ani în urmă, la 18 ani, și cu banii primiți drept cadou de nuntă a
cumpărat împreună cu un prieten un camion de ocazie. Au angajat un șofer
și au pus camionul pe piață. Într-un an a făcut atâția bani, încât, tot
cu prietenul lui, au investit profitul într-un magazin de coloniale în
piața centrală din Tel Aviv.
— Lasă să fac eu primul milion și să vezi cum toată lumea mă va considera
un mare filozof. O să-mi soarbă toți cuvintele, spune el.
Pe mine, filozofia lui, dacă pot spune așa, mă șochează oarecum. Știu că
nici eu nu sunt foarte entuziasmat de continuarea cursurilor de
Arheologie și Civilizație franceză, dar mai este posibil astăzi să nu ai
nici o diplomă? Ce o să fac? Cine o să mă angajeze?
Deocamdată, răspunsul la întrebare devine și mai puțin urgent. Se anunță
că serviciul militar obligatoriu se prelungește de la doi ani și șase
luni la trei ani. Trei ani! Trei ani pierduți, trei din cei mai frumoși
ani de viață, cei dintre 20 și 30 de ani… Aproape că mă podidește
plânsul.
— De unde privim noi, mă consolează Efraim, din primele săptămâni ale
serviciului militar, diferența dintre doi ani și șase luni și trei ani
este aproape inexistentă. De ce să ne gândim atât de departe? Poate nici
n-o să mai fim atunci. Sunt destul de multe accidente și în armată, mor
unii la manevre, mai e câte o incursiune în teritoriul inamic, ba chiar
și un război, așa că posibilitățile de a nu face trei ani de armată sunt
destul de numeroase.
Am început să râd. Are perfectă dreptate.
— Mai îngrijorați ar trebui să fim de comandantul nostru, colonelul
Shmuel Gonen (Gorodish), comandantul brigăzii a 7-a blindate, care are
reputația de a fi unul dintre cei mai severi și pretențioși ofițeri,
continuă Efraim. Ferește-te din calea lui!
Ușor de zis, mai greu de făcut! Am ajuns în fața lui Gonen în urma unei
inspecții a echipamentului personal. Sergentul a descoperit un punct de
rugină pe gamela mea și a raportat mai sus. Caz de proces. De obicei,
pentru asemenea delict, Gonen dădea cel puțin două zile de carceră. După
ce mi-a prezentat acuzația împotriva mea, m-a întrebat dacă am ceva de
spus înainte de pronunțarea sentinței.
— Da, am răspuns, eu vin din România, unde o mulțime de oameni nevinovați
au făcut ani grei de închisoare, deci avem față de încarcerare o
atitudine diferită de cea de aici. Merit să fiu pedepsit pentru
încălcarea regulamentului, dar aș vrea ca pedeapsa să fie proporțională
cu vina.
S-a uitat lung la mine și a spus:
— O zi de carceră.
Afară, băieții m-au felicitat pentru ceea ce considerau a fi o victorie
în fața Inchiziției. Dar am remarcat imediat că nu aveam de ce să mă tem.
„Carcera“, pentru că nu ne aflam atunci într-o bază militară permanentă,
ci în plin deșert, era o suprafață de 1,5m pe 1,5m, marcată de pietre
văruite în alb, și cu un acoperiș improvizat deasupra capului. Și nici
măcar nu am stat acolo o zi, ci doar câteva ore. Bănuiesc că am fost
grațiat. A fost prima și ultima mea întâlnire cu temutul Gonen.
În grupa mea se mai află un român. Îl cheamă Reno, un băiat înalt,
slăbuț, blond și extrem de politicos. Obosește însă repede și în urma
unui marș prelungit și destul de greu a suferit un fel de criză de nervi.
A izbucnit într-un plâns cu sughițuri atât de violent, că a trebuit dus
imediat la infirmerie, unde a rămas toată ziua și i s-au administrat
calmante.
Mâncarea este foarte bună și mai mult decât suficientă. Dimineața se
servesc ouă, iaurt, brânză, griș sau orez cu lapte, gem, ceai sau cafea.
La prânz – supă, salate, mâncăruri cu carne și desert, iar seara ceva
similar. În plus, în fiecare bază, permanentă sau de campanie, se află un
mic magazin de unde militarii pot cumpăra, la prețuri subvenționate, tot
felul de dulciuri și băuturi răcoritoare, în general sucuri de portocale
sau grapefruit, Coca-Cola sau Tempo. Și, bineînțeles, țigări. Foarte
mulți soldați fumează.
Dușmanul nostru cel mai înverșunat este soarele. Ne apărăm cum putem.
Purtăm toți, în interiorul bazei, pălării de pânză cu boruri largi,
uniforme de vară și ciorapi groși și bocanci. Pare curios, dar în deșert
și pe nisip mergi mai ușor în bocanci decât în pantofi ușori.
Programul este destul de încărcat și de greu. Trageri la țintă, marșuri
de ore întregi cu o raniță grea în spate, antrenament la tot felul de
aparate de sport. În bază sunt și câteva tinere recrutate pentru
serviciul militar, care îndeplinesc funcții de șofer, operatoare la
centrala telefonică sau funcționare. În Israel tinerele necăsătorite la
vârsta de 18 ani fac și ele armata, dar numai un an și șase luni. Le
urmărim permanent pe fetele noastre cu priviri languroase.
— E normal, spune Efraim, în deșert până și mărăcinii ți se par
trandafiri.
Oricum, fetele nu se uită la răcani, ci doar la ofițeri.
După o lună, ni se acordă prima permisie. Plecăm vineri dimineață și
trebuie să ne întoarcem duminică înainte de prânz. (În Israel, duminica
este prima zi lucrătoare a săptămânii. De fapt, așa se și numește în
ebraică, Ziua întâi). În afara bazei, pe marginea șoselei, unde facem
autostopul, o nouă surpriză. Ierarhia militară nu mai funcționează. Când
un sublocotenent încearcă să urce în prima mașină care a oprit, Efraim îi
atrage atenția că doi soldați așteptau dinaintea lui. Ofițerul se scuză
și își așteaptă rândul. Nu durează mult, pentru că autostopul se practică
pe scară largă și șoferii dau prioritate militarilor.
Încet, încet, grupul de soldați de pe marginea șoselei devine tot mai mic
și în cele din urmă pleacă și Efraim spre Tel Aviv. Am insistat să plece
el mai întâi, pentru că-l așteaptă nevasta. După alte cinci minute,
oprește o altă mașină și șoferul mă întreabă încotro merg.
— Tel Aviv, răspund eu.
— Urcă!
Mașina demarează din nou și șoferul își reia cu femeia de lângă el
conversația întreruptă cu câteva minute în urmă. Vorbesc românește. În
apropiere de Tel Aviv, bărbatul spune:
— N-ar trebui să trecem prin Jaffa, la Sergiu, să vedem cum se mai simte?
— Ba da, răspunde femeia, dar i-ai promis amărâtului ăstuia că-l ducem la
Tel Aviv.
— Ai grijă ce spui, îi atrage el atenția, poate înțelege românește.
— Aflăm noi imediat, adaugă ea.
Sunt însă pregătit. Peste câteva minute, ea strigă brusc:
— Uite, uite, acolo la dreapta!
Dar eu rămân nemișcat, ca Sfinxul.
— Nu înțelege, răsuflă ea ușurată.
Ce fac acum? Le mulțumesc la sfârșit în românește? Nu, nu-mi place să pun
pe nimeni în situații jenante, mai ales că nu m-a calificat drept
„amărât“ cu răutate, ci mai degrabă cu compasiune. La intrarea în Tel
Aviv, le mulțumesc în ebraică și toată lumea e fericită. Dar este încă un
avertisment să am grijă ce spun în public cu prietenii sau rudele, când
vorbim românește.
Trec întâi pe la Anda, care locuiește la Ramat Aviv, în drum spre
Morasha, unde locuiesc părinții. Anda îmi povestește însuflețită despre
facultate și despre prieteni. Fac un mare efort să mă arăt interesat.
Toate astea mi se par atât de îndepărtate și neînsemnate acum… Mă
maturizez? Încep să văd diferența între viața pe care am dus-o până nu
demult și realitatea de astăzi? Posibil. Cert este, și Anda remarcă
imediat, că nu mai sunt parcă la fel de volubil.
— Sunt și foarte obosit, mă scuz eu. Mâine, după o noapte de somn
neîntrerupt de garda de două ore, o să vezi, voi fi nou-nouț, o asigur
eu.
Tatăl ei, Nae, lucrează la o planșetă. Anda îmi spune că lucrează acasă
în fiecare seară pentru firme particulare, ca să facă un ban în plus. Nu
e nimic extraordinar în asta. Am remarcat că în Israel se muncește pe
rupte. Mulți vor probabil să recupereze cât se poate de repede ce au
pierdut emigrând, să înlocuiască rapid ce au fost probabil obligați să
abandoneze în țările din care au venit. Și părinții mei fac la fel.
Muncesc amândoi câte 12-14 ore pe zi, șase zile pe săptămână.
Înapoi la bază, instrucția continuă timp de șase săptămâni. Primesc laude
pentru că sunt ochitor bun în tragerile la țintă și printre primii la
testele teoretice. Bancurile mele mi-au creat deja un grup de admiratori,
printre care Efraim, Reno și Erlichman, un brazilian simpatic, și el nou-
venit ca mine, care se chinuie cu ebraica. Eu profit însă din plin de
stângăciile, greșelile sau chiar ignoranța de care dau dovadă atunci când
vorbesc ebraica pentru a evita situațiile dificile sau pentru a-mi face
camarazii să râdă.
Într-o zi, am fost trimis la un spital militar pentru a mi se extirpa un
mic chist de grăsime format de rama ochelarilor în partea superioară a
nasului. A doua zi, în cursul unui marș forțat de 10 km, cu ranița în
spinare și carabina în mâini, compania intona un cântec dedicat lui
Nathan, un subofițer care cu mulți ani în urmă salvase viața mai multor
soldați, aruncându-se peste o grenadă scăpată din greșeală din mână de un
recrut, la instrucție. Dorian rimează cu Nathan, precum și cu cuvântul
ebraic mesukan, care înseamnă periculos. Așa că, la un moment dat, am
început să cânt că Dorian a suferit o operație periculoasă. Camarazii de
lângă mine au adoptat imediat versurile improvizate, vecinii lor s-au
luat după ei și, în câteva minute, compania cânta cu mare veselie noua
baladă, al cărei refren era: „Dorian, Dorian, hu asa nituah mesukan“
(„Dorian, Dorian a făcut o operație periculoasă“). Un sergent s-a răstit
la noi să încetăm.
— Lasă-i în pace, a intervenit locotenentul. Nu contează ce cântă.
Important e să cânte, e bine pentru moral.
Așa că am continuat și am intrat triumfal în bază, intonând noile
versuri, spre stupefacția celor care se aflau acolo.
A început instrucția specializată, care durează șase luni. Suntem în
batalionul de tancuri 82. Primul lucru este să facem cunoștință cu
tancul. Este un vehicul englezesc, Centurion, printre cele mai moderne,
îmbunătățit în Israel. Acum știu de ce la recrutare mi s-a dat să aleg
între blindate, blindate și blindate: pentru că Israelul tocmai primise
câteva sute de tancuri Centurion și avea urgent nevoie de echipaje pentru
ele. Învățăm unde sunt orificiile de gresaj, cum se înlocuiește o șenilă
dacă tancul a trecut peste o mină, cum se curăță și se menține curată
țeava tunului.
Suntem împărțiți pe echipaje și ni se atribuie funcțiile. Reputația mea
de țintaș bun îmi asigură funcția de tunar sau artilerist, iar Izy devine
încărcătorul de obuze al tancului meu. Șofer este numit un kibutznik,
pentru că ei toți știu să conducă tractoare. Și încep manevrele,
tragerile la țintă cu tunul de 105 mm, cu mitraliera antiaeriană de 0,5
țoli și cu mitraliera de calibru mai mic, antipersonal. Toate astea sunt
însă floare la ureche în comparație cu „activitatea de recuperare“, adică
curățarea și ungerea tancului la sfârșitul zilei. Îndepărtarea noroiului
dintre șenile, gresarea zecilor de puncte de gresaj din jurul tancului și
din jurul turelei, curățarea și ungerea mitralierelor și a tunului. Și,
că veni vorba, în aceste zile am încetat să mai beau Coca-Cola, după ce
am constatat cum strălucește interiorul țevii tunului dacă la sfârșit îl
ștergi cu o cârpă bine înmuiată în băutura preferată a americanilor, și
nu numai a lor. Nimic nu înlătură rugina mai bine decât Coca-Cola. Dacă
nu mă credeți, întrebați orice tanchist.
Martie 1967 – Jurământul

Poimâine depunem jurământul. Prin tradiție, tanchiștii Brigăzii a 7-a

blindate depun jurământul pe platoul fortăreței Masada, pe țărmul apusean
al Mării Moarte.
Masada era o mică cetate construită în timpul domniei lui Irod cel Mare
pe vârful unui deal abrupt, practic o stâncă, la o înălțime de vreo 400
de metri. În timpul primului război al evreilor cu romanii, cum i s-a
spus marii revolte împotriva ocupanților romani din Iudeea, un grup de
rebeli evrei, sicarii, a luat cu asalt fortăreața și a masacrat întreaga
garnizoană romană. Apoi, în anul 73 d.Cr., ultimul an al revoltei care
izbucnise cu șapte ani înainte, o legiune romană condusă de guvernatorul
Iudeii, Lucius Flavius Silva, a trecut la asediul Masadei. Cum la
zidurile fortăreței nu se putea ajunge decât pe o potecă îngustă, romanii
au construit în câteva luni o uriașă rampă, îngrămădind mii de tone de
pietre și pământ bătătorit până s-a ajuns la înălțimea zidului, pe
versantul apusean. Apoi pe această rampă a fost urcat un turn de asalt cu
un berbece, cu care a fost spart zidul. Potrivit istoricului roman
Iosephus Flavius, romanii au găsit în fortăreață cadavrele a 960 de
bărbați, femei și copii. Unii dintre ei s-au sinucis, alții au fost uciși
de zece dintre ei, aleși prin tragere la sorți, care s-au lăsat și ei
uciși în final de cel care apoi s-a sinucis ultimul. Cu alte cuvinte, au
preferat să moară decât să ajungă în captivitate. Acest episod eroic, cel
din urmă din acel război, a căpătat un caracter simbolic în istoria
evreilor.
Am fost duși cu autobuzele la poalele stâncii. Spre seară, când căldura
se mai potolise, cu ranița în spate, am început urcușul. După aproximativ
o oră și jumătate am ajuns pe platou, unde ni s-a permis să ne relaxăm.
Am băut apă, am fumat. Am format apoi un careu și, la lumina a zeci de
torțe, ofițerii și subofițerii au trecut prin fața noastră și au înmânat
fiecărui soldat o Biblie (Vechiul Testament) și o carabină. Exact la
miezul nopții, toți am strigat: „Masada nu va cădea a doua oară“. Foarte
impresionant, mai ales pentru nişte băieți de 18, 19 ani. Peisajul de la
Marea Moartă, atmosfera din deșert, legenda din jurul eroismului
strămoșilor, toate contribuie la crearea unui moment cu adevărat
memorabil, oricât ai fi de cinic sau incredul. În definitiv, simbolurile
sunt foarte importante, nu?
Aprilie–mai 1967, undeva în sud

Între timp, înapoi în bază, rutină, rutină și iar rutină. Manevre,

marșuri, alerte. Dar, cel puțin, acum suntem tanchiști adevărați.
Instrucția s-a terminat, primim permisii în mod regulat, și chiar
atitudinea subofițerilor față de noi s-a schimbat. În bine, evident. Cu
mine erau oricum mai îngăduitori, întâi pentru că încă sunt considerat
nou-venit în Israel, apoi din cauza vârstei mele: sunt, în general, cu
trei ani mai mare decât ei.
În deșert, unul din dușmanii cel mai greu de învins sau chiar de evitat
este furtuna de nisip. Un vânt puternic, de obicei dinspre sud, împroașcă
grăunțele de nisip peste tot. Nimic nu poate împiedica nisipul să-ți
intre în ochi, în nas, în gură (dacă ai imprudența s-o deschizi), nici
ochelarii de protecție, nici fularele înfășurate în jurul capului, nici
corturile. Poți doar să-ți cauți un adăpost în interiorul tancului,
închis ermetic, și să aștepți ca furtuna să treacă. Alți dușmani sunt
căldurile infernale din timpul zilei, adesea peste 40 de grade Celsius
vara, iar iarna, nopțile extrem de friguroase, când locurile cele mai
căutate sunt plăcile de metal ce acoperă motorul tancului, datorită
căldurii pe care o degajă multă vreme după ce s-a oprit.
La noi în companie avem și un băiat pe nume Nimrod, un tânăr slab, înalt,
destul de tăcut. Este religios, poartă kipa, mănâncă numai cușer și nu
călătorește de Sabat, mai precis de vineri seara până sâmbătă seara.
Într-o vineri seară, sergentul-major a intrat la noi în cort și ne-a
informat că șase dintre noi, printre care și Nimrod, „tocmai v-ați
anunțat, voluntar bineînțeles, disponibilitatea de a pleca într-o patrulă
de noapte“. După care s-a adresat în mod specific lui Nimrod, spunându-i:
— Apropo, ai dispensă de la rabinul-șef al armatei să călătorești vineri
seara.
Călătoria patrulei se făcea într-un transportor blindat de personal în
deșertul Neghev.
Într-o după-amiază, în urma manevrelor din ziua respectivă, mai mulți
dintre noi ne odihneam pe nisip, fumând și discutând. La un moment dat,
l-am văzut pe Nimrod cam la 30 de metri distanță, cărând o jumătate de
butoi de metal. Tanchiștii folosesc o mare cantitate de ulei și unsori
pentru zecile de valve pe care le au tancurile moderne, și este
inevitabil ca o parte din această cantitate să ajungă pe uniformele lor.
Or soluția era simplă: deșertam două canistre de benzină într-o jumătate
de butoi, puneam uniformele înăuntru, le frământam puțin cu mâinile și
toate petele de ulei sau unsoare dispăreau. Numai că, am observat noi,
Nimrod făcea ceva în plus. Pusese jumătatea de butoi pe patru pietre,
amplasase niște vreascuri sub butoi, avea două canistre de benzină gata
pregătite și acum se îndrepta spre noi.
— Are cineva dintre voi un chibrit?
(El nu fuma.)
— De ce, Nimrod? Ce vrei să faci?
— Vreau să-mi curăț uniforma, și mama fierbe rufele când le spală. Ies
mult mai curate.
Am urlat toți înnebuniți la el, că nu poate să pună benzina la fiert, și
am încercat să-i și explicăm de ce, țipând unul peste celălalt. Nimrod
era singurul imperturbabil de acolo. Ne-a mulțumit frumos pentru sfaturi
și de atunci și-a spălat și el uniforma ca noi, „la rece“.
Câțiva dintre noi suntem trimiși la un centru de recrutare a cadrelor
militare. Degeaba le-am spus superiorilor că nu doresc să devin ofițer,
mi s-a răspuns că în cei trei ani de serviciu militar obligatoriu fac ce
mi se ordonă. După aia mai vedem noi. Dar ca să fii selectat pentru
școala de ofițeri trebuie să promovezi mai întâi o serie de examene
teoretice și practice. După câteva zile de antrenament, ne prezentăm la
examene. Trec cu brio toate probele practice: cum să termin cursa cu tot
felul de obstacole în timpul dat, cum să-mi duc compania peste un râu
fără pod și altele. Proba finală este teoretică. În fața unei comisii mi
se spune că sunt ofițer de serviciu la bază și mi se raportează că
sergentul-major a plecat la cinematograf cu doi camarazi, luând, fără
permisiune, singurul vehicul disponibil.
— Tu însuți ai luat aceeași mașină de câteva ori în ultima lună,
repezindu-te acasă din cauza unor complicații cu sarcina soției tale. Îl
chemi pe sergentul-major la raport și vrem să auzim discuția, îmi spune
șeful comisiei.
„Sergentul-major“, care primise un instructaj prealabil, e convocat și
intră în cameră.
— Este adevărat, sergent, că ai folosit fără permisiune, în scopuri
personale, singura mașină a bazei? rostesc cu cel mai tăios ton pe care
pot să-l adopt.
— Adevărat, și ce-i cu asta? Și dumneata ai folosit aceeași mașină în
scopuri personale, răspunde sergentul, potrivit scenariului.
— Da, dar eu am folosit-o în cazuri de urgență, pe când dumneata ai
folosit-o ca să te duci la cinema. Și nici nu mi-ai cerut permisiunea!
— Mulțumim, Dorian, spune președintele comisiei. Ești liber!
Am ieșit din cameră buimac. Era clar că eșuasem, dar nu înțelegeam cu ce
greșisem.
— Nu te dezvinovățești niciodată în fața unui grad inferior, nu trebuie
să-i explici acțiunile tale. Tu îl convocaseși ca să discutați acțiunile
lui, m-a lămurit seara locotenentul regimentului. Ești un băiat isteț,
Dorian, dar n-ai să devii niciodată șef. N-ai deloc ceea ce se numește în
engleză killer instinct, a adăugat el.
Deși, cum spuneam mai înainte, nu doream deloc să fac școala de ofițeri,
faptul că asta avea să se întâmple nu din cauza alegerii mele, ci a
eșecului meu, m-a deprimat, mai ales dacă, mă gândeam eu, locotenentul
avea dreptate. Dar de ce să mă amărăsc acum pentru ce s-ar putea întâmpla
sau nu peste nu știu câți ani? Englezii au o vorbă înțeleaptă: „O să
trecem podul ăsta când vom ajunge la el“. Și, într-un fel, asta îmi spune
și Efraim tot timpul, evident altfel.
Întors la bază, aflu că eu și Erlichman suntem trimiși la un centru
special al armatei, la un curs intensiv de ebraică. Este un fel de kibutz
unde avem zilnic clase de ebraică, dar și tot felul de alte activități,
printre care și o formă de arte marțiale. Oricum, este mai vesel decât la
baza de tancuri, mai ales că aici sunt și o mulțime de tinere, se
organizează serate dansante, diverse jocuri, concursuri etc.
După numai două săptămâni însă, se anunță că președintele Egiptului,
Nasser, a închis strâmtoarea Tiran din sudul Mării Roșii pentru navigația
vaselor israeliene. Este o criză politică majoră și suntem toți rechemați
la bazele noastre.
La bază, nu mai găsim pe nimeni, toate unitățile de tancuri au plecat la
graniță. Sosesc recruții contingentului din luna mai, care sunt imediat
împărțiți pe echipaje și repartizați la noile tancuri sosite la bază. Se
formează o nouă companie. Erlichman și cu mine, singurii tanchiști în
toată puterea cuvântului, suntem luați, eu de tancul comandant și
Erlichman de cel adjunct. După o instrucție ultraintensivă de câteva zile
pentru noii recruți, plecăm și noi la granița cu Fâșia Gaza. Nu sunt
religios, dar strică să mă rog în gând să mă întorc sănătos și întreg?
Constanța, septembrie 1964

A venit tatăl lui Sandu, Nae Toma, de la București. Ne-a adus vestea cea
mare. Cineva i-a spus că a văzut numele noastre la Legația israeliană. Se
pare că Legația primește în prealabil liste cu numele fericiților cărora
li s-a aprobat cererea de emigrare. Ne bucurăm, dar cu precauție.
Așteptăm de atâția ani, încât nu mai îndrăznim să sperăm. După două
săptămâni însă, nu mai este loc de nici un dubiu. Tata a fost convocat la
Miliție, unde i s-a spus că familia noastră a primit aprobarea de
emigrare și că trebuie să părăsim România în decurs de câteva luni.
Nici nu știu dacă să mă bucur sau să plâng. Totul este atât de
neașteptat, de ireal! Dar nu e timp de filozofat. Trebuie să vindem cât
mai rapid lucrurile din casă și să încercăm, dacă se poate, să transferăm
ceva bani în Israel, cum am auzit că au făcut alții. Adică noi să dăm
bani aici unei familii din România, iar rudele acesteia să ne dea
echivalentul în monedă israeliană când ajungem la Tel Aviv.
Sabina cumpără pianina și covorul persan de pe perete. Ionel, cumnatul
lui Titi, cumpără magnetofonul, iar celelalte obiecte ori le vindem pe
aproape nimic, ori le facem cadou. Nae, tatăl lui Sandu, ne spune că
poate să ne transfere echivalentul a 1.800 de dolari. Tata îi dă banii în
lei, la un curs stabilit între ei. Vasilica, bona noastră, plânge
întruna. Este cu noi de peste 20 de ani, a devenit practic membru al
familiei. Dar mama a avut grijă și i-a asigurat de lucru la Sabina. Va
face exact ce făcea la noi.
Tata a vândut toate ceasurile noastre și a cumpărat patru ceasuri
elvețiene IWC Schaffhausen, care costă 3.600 de lei fiecare. Mie îmi
plăcea mai mult Longines-ul meu, dar n-am zis nimic. Ne-am făcut costume,
cămăși și paltoane noi, pantofi de comandă, practic am schimbat tot. (Pe
multe nu le-am purtat apoi niciodată în Israel, nefiind deloc potrivite
temperaturilor de acolo.)
În sfârșit, a sosit și ziua plecării din Constanța. Încă de dimineață
Reta, câinele de vânătoare, a început să urle a jale. Îmi dă fiori. Să nu
fie de rău augur! Ne luăm rămas-bun de la proprietari, domnul și doamna
Guriotis, și de la Maria. Dana și Niky insistă să meargă cu noi la
București și să mă conducă la aeroport. De ceilalți prieteni m-am
despărțit ieri. Le-am lăsat un discurs de rămas-bun înregistrat pe bandă.
După ce am trecut în revistă tot ce au însemnat ei pentru mine, cu câteva
cuvinte pentru fiecare în parte, am încheiat în franceză: „C’est ça!
C’est la vie, Telle la vie, Tel-Aviv!“14
Ajungem la București. Încercăm să luăm camere la hotel, la Continental,
Ambasador, la orice hotel. Nici o șansă. Cum văd certificatele de
călătorie, funcționarii de la recepție dau negativ din cap.
— Regretăm, cu astea nu se poate.
În cele din urmă, tot Nae ne face rost de două camere „la gazdă“, pentru
câteva zile.
Băneasa, 1 februarie 1965

Frig și ploaie. Vremea se potrivește cu starea de spirit a tatei. Parcă

merge spre ghilotină. Ne luăm rămas-bun de la Dana și Niky, ne îmbrățișăm
și ne sărutăm. Plângem toți. Danei i-am promis că, nu știu cum, dar vom
fi în viitor din nou împreună. Nu credem nici ea, nici eu. Niky este însă
mai realist.
— Cine știe dacă ne vom mai vedea vreodată?
Sunt cuvintele care-mi răsună în urechi până în ultimul moment, când sunt
acoperite de zgomotul motoarelor avionului. Nu pot să exprim ce simt.
Ușurare, bucurie la ideea că voi trăi într-o țară liberă, speranța într-
un viitor nedictat și netrasat de alții și, pe de altă parte, teama de
necunoscut, regretul că mi-am pierdut prietenii, că mi-am părăsit
locurile natale, limba maternă, toate lucrurile familiare. Am citit
undeva că cea mai mare traumă din viața unui om este să fie nevoit să
părăsească țara în care s-a născut. Dar asta e! Adio, România!
Note

1. Pseudonimul scriitorului, dramaturgului și publicistului evreu rus de

limbă idiș Șolom Nahumovici Rabinovici, primul care a scris literatură
pentru copii. A zugrăvit cu realism și umor viața „oamenilor mici“, lumea
evreilor din orașele și târgușoarele din răsăritul Europei la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Autor al romanului Tevi
lăptarul, după care s-a realizat filmul american de mare succes
Scripcarul de pe acoperiș (Fiddler on the Roof).
2. Așezare urbană înființată în 1964, la peste 130 km nord de Tel Aviv.
3. Suburbie a localității Ramat Hasharon, situată la aproximativ 12 km
distanță de Tel Aviv.
4. Orde Wingate, general în armata britanică și postat în Palestina la
sfârșitul anilor ’30, aflată pe atunci sub mandat britanic, a devenit
adept al sionismului, a înființat o unitate de antiinsurecție anglo-
evreiască și, în general, a acordat asistență grupurilor paramilitare
evreiești care aveau să formeze armata Israelului după proclamarea
statului în 1948. Wingate este considerat unul dintre primii prieteni ai
statului evreu, și Institutul Național de Educație Fizică și Sport,
înființat în 1957, a primit numele său.
5. Roman de Arkadi Gaidar despre un grup de pionieri care ajută familiile
Armatei Roșii.
6. Pavel Morozov a fost un băiat de 13 ani care în 1932 și-a denunțat
tatăl, împușcat ulterior de autoritățile comuniste. Băiatul a fost apoi
ucis de familia sa în 1932, dar a devenit erou în propaganda oficială
care încuraja denunțurile.
7. Zoia Kosmodemianskaia a fost executată de germani în cel de-al Doilea
Război Mondial, pentru participarea ei la actele de sabotaj împotriva
armatei germane invadatoare. După război, a fost declarată Erou al
Uniunii Sovietice.
8. Mulți ani mai târziu am citit că Emil Cioran a folosit o tehnică
similară pentru a-și învinge frica de moarte.
9. Și de unde sunteți? (fr.)
10. Din București (fr.).
11. Și dvs.? (fr.)
12. Eu sunt din Constanța (fr.).
13. Localitate situată la 31 km sud-est de Tel Aviv, unde se află cel mai
mare complex medical din țară și o mare bază militară, care cuprinde și
principalul centru de recrutare al armatei.
14. Asta e! Așa e viața! Ca viața! Tel Aviv! (fr.)
 2
Război, deznădejde și intervențiile îngerului păzitor

5 iunie 1967, în sud, la granița cu Egiptul

„Cearșaful roșu, cearșaful roșu!“ Ordinul în cod de trecere a frontierei

cu Fâșia Gaza răsună în toate căștile și difuzoarele sistemului de radio
al tancurilor Brigăzii a 7-a.
Desprind rapid oglinjoara de pe ramura de care era agățată, îmi clătesc
obrajii și mă reped spre tanc. Este ora 7.45. Sunt unul dintre foarte
puținii soldați din regimentul meu care nu chiuie de bucurie la auzul
ordinului. Dar este poate de înțeles. Ei au, marea majoritate, vârsta de
18 ani, iar eu am aproape 22, deci știu ceva mai mult despre viață.
Toată luna care a trecut am sperat că închiderea strâmtorii Tiran de la
Marea Roșie de către președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, și criza
declanșată de această acțiune aveau să fie rezolvate de ONU. Dar
evenimentele s-au precipitat, liderii arabi s-au îmbătat cu vorbe goale,
religia lor interzicându-le alcoolul (ca să-l parafrazez pe Hassanein
Heikal, de la ziarul egiptean Al-Ahram, poate cel mai mare ziarist arab),
și nu au mai putut da înapoi.
Și iată-mă acum într-un tanc Centurion, în plin război, auzind în minte o
singură întrebare, pusă de piticul din creierul meu, un fel de autocenzor
cu care am discuții de când mă știu și voi avea toată viața: „Ce cauți tu
aici?“
Trecem granița în viteză. Nici o rezistență. Străbatem un sat palestinian
fără să întâlnim nici un om. Locuitorii s-au ferecat în casele lor ori s-
au ascuns. Pe marginea drumului văd lăzi cu 7Up, abandonate. Intrăm în
orașul Han Yunis15. Într-o curte, un grup de bărbați în vârstă, femei și
copii o ia la fugă la apariția tancurilor. Îi ignorăm și înaintăm în
viteză. Intrăm într-un oraș cam la fel de mare, Rafah16, și ne oprim pe o
stradă în centru. Iarăși, nici o rezistență, orașul parcă e pustiu. După
oprirea motoarelor tancurilor domnește o liniște mormântală, nefirească.
Deodată auzim o pocnitură puternică. După câteva secunde, micul bloc de
patru etaje din stânga tancului meu se prăbușește. L-am distrus cu
proiectilul aflat pe țeava tunului. Din fericire, blocul era abandonat,
pocnitura fusese provocată de un oblon trântit de zid de o rafală de
vânt. Reacția mea instantanee trădează starea de nervozitate în care ne
aflăm.
Seara, comandantul tancului îmi ordonă să verific mitraliera. Trag câteva
gloanțe trasoare în direcția unor camioane de fabricație sovietică
abandonate, încărcate cu lăzi, și aflate la vreo sută de metri distanță.
De unde să știu eu că aceste lăzi conțineau rachete Katiușa? Fără să
vreau, declanșez o canonadă infernală. Rachetele încep să zboare în toate
direcțiile și suntem nevoiți să închidem ermetic tancurile. Primesc
înjurături prin radio, în câteva limbi, de la mai mulți camarazi.
Prima noapte de război! Dormim cu rândul, fiecare dintre cei trei membri
ai echipajului face de gardă timp de două ore. Evident, nu și al
patrulea, comandantul tancului meu, care este și comandantul companiei,
un locotenent pe care îl detestăm toți. (Când a izbucnit criza, am fost
duși la graniță imediat, fără să ni se dea timp să ne adunăm provizii
pentru o ședere îndelungată în plin deșert. Mai precis, nu aveam la noi
rezerve de țigări. Locotenentul avea o valijoară plină și, deși juca
zilnic table cu noi, nu ne-a oferit nici măcar o dată o țigară. Un
camarad chiar a propus, în glumă evident, să-l împușcăm dacă începe
războiul și să-i luăm țigările. Din fericire, după numai trei sau patru
zile, am fost vizitați de un magazin mobil al armatei și am putut cumpăra
tot ce aveam nevoie, inclusiv țigări. Camaradul l-a „grațiat“ pe
locotenent, dar antipatia creată de nesimțirea acestuia a rămas. Noroc că
în a doua zi de război a fost înlocuit cu un căpitan mult mai simpatic.)
Dimineața părăsim orașul pe o șosea îngustă, mărginită pe ambele părți de
o pădurice. Cam periculos pentru noi, din cauza vizibilității reduse.
Ieșim din pădurice și ne trezim în mijlocul unui semicerc de tancuri
egiptene T-34. Deși ajunsesem aici din singura direcție din care puteau
veni blindatele israeliene, egiptenii erau complet nepregătiți, câteva
din tancurile lor aveau tunurile îndreptate în direcția opusă, iar altele
se mai aflau încă sub plasele de camuflaj. Unele totuși trag în noi de la
mică distanță. Dintr-o cazemată, egiptenii trag cu foc de mitraliere,
fără nici un efect asupra blindatelor. Trag și eu un obuz la baza
cazematei. Focul mitralierelor încetează brusc și din cazemată încep să
iasă soldați egipteni. Este un spectacol uluitor. Nu fug, nu se predau,
aruncă armele și merg ca pe bulevard, în toate direcțiile. Cred că sunt
în stare de șoc. Nimeni nu trage în ei. Acum observ că, din cele 12
tancuri ale companiei mele, aici în poiană nu suntem decât trei. Deși
inițial ne consideraserăm pierduți, acum nu mai e nici un pericol. Toți
egiptenii au fugit. După un timp apar și celelalte tancuri. Din cauza
unei defecțiuni a transmițătorului radio, nu au auzit ordinul de
înaintare.
Trecem granița dintre Fâșia Gaza și Egipt și continuăm să înaintăm spre
vest, spre El Arish17. Comandanții tancurilor sunt cu jumătatea
superioară a corpului ieșită din turelă. Deși au în tanc periscoape care
acoperă întreaga rază vizuală de 360 de grade, capătă totuși o imagine
mult mai bună a întregului câmp de luptă cu ochiul liber.
Am în gură și în nas gustul și mirosul acru al prafului de pușcă, al
gazelor de eșapament și transpirației, toate amestecate în spațiul redus
din tanc. Apa din canistre este fierbinte, dar o bem fără nici un cuvânt
de protest. Mai „à la guerre comme à la guerre“18 nici că se poate.
Curios că în ciuda epuizării fizice, a lipsei de somn și a nervilor
încordați la maximum ne simțim foarte bine. O fi adrenalina sau, cum este
convins Izy, încărcătorul de obuze al tancului, „ce ne pun ăștia în
mâncare“. În realitate, nu ne pune nimeni nimic. De zile întregi mâncăm
„porții de luptă“, adică alimente de campanie: mazăre, carne de pui sau
de vacă, compot de grapefruit, toate în conserve. Izy își începe toate
mesele cu compotul. „Dacă e să fiu ucis în timpul mesei, cel puțin să fi
mâncat desertul“, spune el.
A treia zi de război. Suntem în plin Sinai! Ne angajăm într-o mare
bătălie de tancuri. Distrug trei tancuri egiptene de la mare distanță. În
luptele de tancuri, învinge în general cel care reușește să lanseze cel
mai mare număr de obuze, deci rapiditatea este esențială. Comandantul îmi
dă însă ordin să încetez focul. Tocmai a fost înștiințat că tancurile
egiptene sunt goale. Și aici echipajele au fugit, abandonându-și armele,
muniția, până și bocancii. Au fost lupte grele, dar înainte de sosirea
noastră. Deci am distrus trei tancuri goale! Îmi pare însă foarte bine.
Cel puțin nu am omorât pe nimeni… Știu, oricum nu aș fi fost învinovățit
dacă omoram soldați egipteni, adică inamici, dar, indiferent ce ne spun
guvernele noastre, ideea de a ucide oameni complet necunoscuți, care și
ei au fost la rândul lor îndoctrinați, nu mi s-a părut niciodată
lăudabilă, și cu atât mai puțin merită medalii sau citații pe ordinea de
zi. Da, știu, „dacă nu-l omori tu, te omoară el pe tine“ și așa mai
departe. Dar tot nu sunt convins că adoptarea acestui dicton te
exonerează de stingerea unei vieți sau, cum se spune chiar în iudaism, de
distrugerea unui întreg univers.
(Aveam să aflăm mai târziu că liderii egipteni, dându-și seama chiar în a
doua zi de război că totul era pierdut și vrând să mai salveze ce se mai
putea, ordonaseră armatei să se retragă peste Canalul de Suez. Ordinul a
provocat haos în rândurile militarilor egipteni, mulți abandonându-și
armele și fugind din calea trupelor israeliene, care înaintau rapid în
Sinai.)
Suntem vizitați de o echipă de la postul de radio al armatei. Ne
intervievează și ne felicită pentru curajul de care am dat dovadă în
ambuscada din ziua precedentă.
— Ce curaj, că am făcut pe noi de frică, îi răspund cât se poate de
sincer.
— Dar ce crezi că este curajul, mă întreabă un reporter ceva mai în
vârstă, absența fricii? Aia este inconștiență. Curaj înseamnă, cum ai
spus, să faci pe tine de frică, dar să continui să funcționezi. Și voi
ați funcționat.
E ceva în ceea ce spune. Mai e însă și altceva, teama că ai putea fi
considerat laș sau fricos.
Înaintăm din nou. Este insuportabil de cald. Îmi simt spinarea udă
leoarcă. Mă șterg instinctiv cu dosul palmei și… mi se taie respirația.
Mâna îmi este roșie de sânge. Mă pipăi peste tot, nu simt nici o durere.
Întorc capul și privesc în sus. Fața comandantului este plină de sânge.
„Mor, mor, mor“, geme el. Îi scot casca de oțel și apoi casca de
tanchist. A primit un glonț în cap. Franctirorul a țintit bine, în ceea
ce credea el că e punctul din mijlocul capului. Dar datorită celor două
căști purtate una peste alta de comandant, cea de oțel peste cea de
tanchist, punctul respectiv era mai sus. Glonțul i-a zburat o fâșie de
piele din scalp, fără să-i atingă osul. Șiroaiele de sânge proveneau de
la numeroasele vase capilare din pielea capului. Îl bandajez. Văzând că
timpul trece și continuă totuși să fie în viață, își dă și el seama că
rana este superficială. Își anunță totuși superiorul, care îi ordonă să
aștepte verdictul medicului de campanie. Acesta sosește după jumătate de
oră și nu face decât să confirme diagnosticul nostru. Alți comandanți de
tanc au fost mai puțin norocoși. Și când infirmierii au scos dintr-un
tanc prima victimă din compania noastră, băieților care chiuiseră cu trei
zile în urmă le-a cam pierit glasul.
Ne continuăm drumul. Trecem pe lângă tancuri, mașini blindate și mici
vehicule militare egiptene complet carbonizate, distruse de aviația
israeliană. Abia acum ne dăm seama că în trei zile nu am fost atacați de
nici un avion egiptean. (Încă nu aflaserăm că aproape întreaga aviație
egipteană de luptă fusese distrusă la sol în primele minute ale
războiului.)
Un jeep cu cercetași ne face semn să ne oprim. Au dat peste o companie de
infanterie egipteană care dormea. Ziua în amiaza mare, cu inamicul în
apropiere, egiptenii dormeau!
— Cum este posibil? l-au întrebat în engleză pe comandantul companiei.
— Foarte simplu, a răspuns acesta, am fost aduși ieri din Yemen, unde
eram staționați, nu am dormit de 36 de ore, și nici măcar nu ni s-a spus
unde suntem, a adăugat el scârbit.
A patra zi după-amiază ajungem la El Kantara19, pe malul răsăritean al
Canalului de Suez.
— Pentru noi, războiul s-a încheiat, ne spune comandantul.
Ne dăm jos. Descoperim în jurul tancului urmele a cel puțin șase
proiectile care ne-au lovit. Nu am simțit nimic atunci când s-a
întâmplat. Un obuz este încă implantat în oțel, nu departe de vizorul
șoferului. Altul care are un înger păzitor eficient: obuzul nu a
explodat. Și am ajuns să cred în îngerii păzitori, pentru că nu am găsit
nici o altă explicație logică a caracterului absolut întâmplător,
aiuritor, al morții și supraviețuirii într-un război. De ce vine glonțul
aici și nu 20 de centimetri mai încolo, sau de ce nu explodează un obuz
care și-a atins ținta. Și cu atât mai mult la tancuri, unde arareori
scapi doar rănit. În general, ori ieși complet teafăr, ori mori incinerat
în explozia obuzelor din interior, declanșată de o lovitură directă sau,
ca în cazul comandanților de tanc, ești ucis de franctirorii care pândesc
momentul când scoți capul din turelă.
Ne ducem chiar la malul Canalului, ne descălțăm și băgăm picioarele în
apă. Sunt în viață, războiul s-a terminat și, personal, nu am asistat la
scene care să-mi producă oroare imediată sau coșmaruri mai târziu. Mă
consider extrem de norocos. După două zile aflăm că armata a cucerit
Ierusalimul de Est, aflat până atunci sub controlul Iordaniei, și, de
asemenea, Podișul Golan de la granița cu Siria.
— OK, i-am bătut măr, acum când ne întoarcem acasă?
Întrebarea mea stârnește o ilaritate de nedescris, și nu în mică măsură
din cauza naivității mele, cel mai în vârstă soldat din regiment.
— Ei au stăpânit Ierusalimul două mii de ani, îmi explică răbdător un
sergent, prin „ei“ înțelegând probabil romanii, arabii și otomanii. Acum
e rândul nostru să-l stăpânim două mii de ani. Pregătește-te așadar
pentru o ședere îndelungată.
Azi-noapte am fost de gardă de la 4 la 6 dimineața. Am păzit careul de
tancuri. Pe la ora 5 am văzut o siluetă apropiindu-se.
— Stai, cine ești? am strigat, îndreptând pistolul automat spre siluetă.
Bărbatul, pentru că era un bărbat, a căzut în genunchi și a ridicat
brațele. M-am apropiat cu mare precauție. Era complet gol, cu excepția
chiloților. Mi-a indicat cu o mână gamela de apă. I-am aruncat o bucată
de frânghie și i-am arătat prin semne că vreau să-și lege picioarele. S-a
executat. I-am întins gamela cu apă, a băut îndelung, cu înghițituri
lacome. Era un soldat egiptean. Nu asistam pentru prima oară la o astfel
de scenă. Imediat după încheierea războiului, au venit spre noi din toate
direcțiile soldați egipteni care fugiseră din calea luptelor și acum
sufereau de foame și sete. Nu puteau supraviețui în deșert decât dacă se
predau. I-am legat egipteanului și mâinile la spate, și a stat cuminte pe
nisip până la ora 6, când mi-a venit schimbul. Am informat superiorii și,
până a ajuns jeepul poliției militare să-l ia și să-l ducă la tabăra de
prizonieri, am cumpărat două sticle de Coca-Cola și două batoane de
ciocolată, m-am întors și le-am împărțit cu el.
— Excelent, exact așa ar fi și procedat și el dacă rolurile ar fi fost
inversate, a rostit sarcastic unul din polițiștii militari.
Dar cred că era imposibil să nu simtă și el, chiar în secret, o oarecare
compasiune pentru prizonierul emaciat din fața noastră.
— Ăsta cel puțin a avut baftă, a adăugat polițistul. A scăpat, și are
toate șansele să se întoarcă acasă.
Evenimentele din zilele următoare confirmă cu prisosință spusele
sergentului privind șederea îndelungată. Camioane grele aduc materiale de
construcție, echipament de campanie, muniții, provizii. Apar și
serviciile auxiliare ale armatei. Este o forfotă și o activitate intensă,
cum n-am mai văzut până acum. După alte câteva zile am primit o scurtă
permisie pentru a ne întoarce acasă, unde familiile noastre nu mai
avuseseră vești de la noi de aproape două săptămâni. Am fost transportați
cu camioane militare la baza din Israel a regimentului, și de acolo am
plecat cu autostopul, fiecare în direcția localității în care trăia.
M-am oprit din nou întâi la Anda, în Ramat Aviv. Eram ars de soare,
purtam o uniformă egipteană (a mea nemaiputând fi folosită din cauză că
sângele comandantului tancului meu nu ieșise la spălat) și, cu ranița și
pistolul automat Uzy după umăr, arătam probabil mult mai matur decât la
ultima mea vizită. Anda nu s-a sinchisit de prezența părinților, m-a
îmbrățișat și m-a sărutat de câteva ori și m-a ținut de mână tot timpul.
Părinții ei și-au exprimat la rândul lor bucuria că scăpasem cu bine și,
după ce le-am satisfăcut sumar curiozitatea despre ultimele evenimente de
pe linia frontului, am luat autobuzul spre Morasha.
Am ajuns acasă seara, pe întuneric. Mama a deschis ușa, m-a cuprins în
brațe și a început să plângă. Tata a ieșit și el din bucătărie și a spus:
— Ce vrei, așa sunt femeile. Mai bine vino să bei ceva.
Și a scos din dulap vreo cinci sau șase sticle de băuturi alcoolice.
(Erau primite cadou, și se adunaseră pentru că în familia mea nimeni nu
bea, eu devenind mai târziu primul băutor din ramura europeană a
arborelui genealogic Galbinski.) Era de fapt și mai emoționat decât mama.
În câteva minute s-au adunat apoi la noi în apartament vecinii și
prietenii. Mihai, care făcea armata la artilerie, era și el în permisie,
și ni s-a făcut o primire de eroi. Dar nu este nimic special în asta.
Exact aceeași primire s-a făcut tuturor soldaților care s-au întors acasă
după Războiul de Șase Zile20. Israelul este o țară mică (în 1967 avea
puțin peste două milioane de locuitori), și în fiecare așezare omenii se
cunosc în general între ei. Sau dacă nu, cel puțin din auzite știu unii
despre alții. De aceea, fiecare pierdere umană este atât de greu
resimțită și, invers, fiecare succes pare să se răsfrângă asupra tuturor.
De exemplu, eram într-o zi cu Mihai, înainte de război, în fața blocului,
când Carol, prietenul Marianei, a ieșit valvârtej din apartamentul lui și
ne-a strigat:
— Ați auzit? Tocmai s-a anunțat că am doborât șase avioane siriene.
— Am? a replicat Mihai. Ai participat și tu?
— Nu, dar așa se spune, a reluat Carol.
Și are dreptate. Toată lumea vorbește așa. Până și mama, care este
relativ nou-venită, s-a molipsit de această meteahnă de a se alătura
verbal tuturor acțiunilor pozitive, lăudabile sau eroice care contribuie
la „propășirea patriei“. Probabil nu este o caracteristică pur
israeliană, cred că așa se întâmplă peste tot. Dar cum spunea și
profesoara de ebraică Dafna din kibutz, așa oi fi eu, caut nod în papură
la orice. Ca Mihai Lavi, de altfel!
După atâta vreme petrecută în deșert, până și Morasha mi se pare o
metropolă. Ca să nu mai vorbesc de Ramat Aviv. O văd zilnic pe Anda,
ieșim împreună cu Liviu și noua lui prietenă, Jaffa, și ea studentă la
Conservator, cu Mihai și Vera. Ieșim, vorba vine, pentru că nici unul din
noi nu câștigă bani, cu excepția lui Liviu, care lucrează în timpul liber
și el la poșete și cordoane și se pare că este destul de bun. Dar vremea
e așa de frumoasă, încât chiar atunci când te plimbi doar pe malul mării
ai impresia că te distrezi de minune.
El Kantara, iulie 1967

Compania mea este tot la Canalul de Suez. Tancurile sunt amplasate de-a
lungul Canalului, la aproximativ 50 de metri distanță unul de celălalt.
În fiecare dimineață, un jeep trece pe la fiecare și-i lasă provizii
proaspete pentru ziua respectivă: ouă, pâine, legume, fructe etc. Ne
gătim singuri, prin rotație.
Comandantul tancului, Ron, a cărui familie este originară din Irak, ne-a
regalat acum câteva zile cu „șakșuka“, o mâncare de care nu mai auzisem
până acum. Se sotează într-o tigaie ceapă și ardei gras, tăiate mărunt,
se adaugă roșii tăiate cuburi sau bulion îndoit cu apă, și după alte zece
minute se sparg peste acest amestec câteva ouă, în funcție de preferințe.
Se acoperă cu un capac și se lasă pe foc până ce ouăle sunt gata. Chiar
înainte de a ridica tigaia de pe primus, Ron a scos din buzunar un
borcănel din care a presărat peste ouă cam jumătate de linguriță de pudră
de culoare roșie. „Puțin ardei iute“, ne explică el. Iute, iute, dar după
prima înghițitură m-am simțit ca un balaur căruia îi ieșeau flăcări pe
gură și pe nas. Am căzut iar pradă politeții mele. Nevrând să-i jignesc
nici pe el și nici pe ceilalți doi membri ai echipajului care se
delectau, am continuat să mănânc, deși nu simțeam deloc gustul mâncării,
atât era de iute. Am reușit să sting parțial cu multă apă focul din gură
și stomac, și, eroic, am terminat masa. Toată după-amiaza am băut apă și
treptat usturimea s-a atenuat. Seara la toaletă am avut însă o hemoragie
puternică, însoțită de o criză de hemoroizi. Am fost transportat de
urgență la spitalul de campanie din apropiere, unde am zăcut două zile pe
burtă în timp ce infirmierii mă oblojeau cum se pricepeau ei mai bine.
Mi-a trecut, dar aveam să mai sufăr periodic, câțiva ani de zile, de
consecințele șakșukăi lui Ron.
Suntem în plin război de uzură care, în ceea ce ne privește, urmează un
tipar de-acum bine stabilit. Dimineața, când egiptenii de pe malul
apusean al Canalului au soarele în ochi, deschidem focul cu tancurile și
artileria. Pe înserat, când avem noi soarele în ochi, încep ei să tragă.
Și asta se întâmplă în fiecare zi.
Dacă nu ați fost niciodată atacați de un avion de luptă, nu știți ce
înseamnă teroarea pură. Într-o după-amiază eram de serviciu la mitraliera
antiaeriană de 0,5 țoli de pe turela tancului. Cu capacul turelei fixat
la un unghi de 135 de grade și scaunul comandantului ridicat la maximum,
stăteam ca într-un fotoliu, cu spatele spre canal, citind o revistă. La
un moment dat, peste pagină au trecut rapid două umbre. M-am uitat pe
cer: două Miguri egiptene efectuau o incursiune pe partea noastră. Au
atacat un convoi care transporta muniții și s-au întors imediat în
spațiul aerian egiptean. Nu era prima oară când piloții egipteni atacau
obiective israeliene, așa că am continuat să citesc. După câteva minute
însă, avioanele au revenit. Dar de data erau așteptate de două avioane
israeliene Mirage. Într-un scurt duel aerian, un Mig a fost doborât, iar
celălalt s-a întors spre Canal, zburând în direcția tancului meu. Am
armat rapid mitraliera și am deschis focul asupra lui. Dar nu vă pot
spune ce înseamnă să tragă el în tine. Într-o fracțiune de secundă, o
cacofonie infernală, o rafală care pare neîntreruptă, o linie dreaptă,
ceva greu de descris. Am intrat instantaneu într-o stare de panică oarbă,
nici nu mai știu cum am sărit de pe tanc și m-am refugiat dedesubtul lui,
unde se aflau deja ceilalți trei membri ai echipajului.
— Ce faci, cretinule, vrei să ne omori pe toți? m-a interpelat Ron
furios.
— Cum ce fac, nu trebuia să încerc să-l dobor? Pentru ce avem mitralieră
antiaeriană?
— Pentru paradă, tembelule! Tu chiar crezi că poți să te bați cu un avion
de luptă? Data viitoare când ne mai pui viața în pericol te omor cu mâna
mea. Dacă nu am reușit cu șakșuka, o să încerc cu pistolul.
Bine cel puțin că nu și-a pierdut simțul umorului. Pentru că de umor nu
ducem lipsă. Într-o dimineață, jeepul de aprovizionare a uitat să ne lase
ouăle zilnice. Cum eu eram de serviciu cu gătitul, am luat microfonul
transmițătorului și am chemat baza.
— Chibrit unu, aici chibrit patru, azi-dimineață melcul (jeepul) a uitat
să ne lase… (cum dracu’ se spune ouă în cod??)… să ne lase… ovale.
— Chibrit patru, aici chibrit unu, fii mai clar.
— Chibrit unu, aici chibrit patru, melcul a uitat să ne lase ovale, ăăă
albe, ăăăă fragile.
— Chibrit patru, aici chibrit unu, spune, prostule, ce anume nu v-a lăsat
melcul?
— Ouă, am răcnit în microfon. A uitat să ne lase ouă!
De-a lungul întregului Canal de Suez, echipajele tancurilor israeliene
care recepționau toate dialogurile cu baza s-au delectat cu încercarea
mea nereușită de a introduce ouăle de găină în codul secret al armatei.
Ouăle nu erau secret militar.
În afară de schimburile de focuri zilnice cu egiptenii, dimineața și
seara, restul timpului trece extrem de greu. Anda mi-a reproșat că nu i-
am scris niciodată o scrisoare de dragoste. I-am scris una acum. Suna
așa:
Adeverință
Se adeverește prin prezenta că subsemnatul, Dorian Galbinski, domiciliat
acum într-o poziție pe malul răsăritean al Canalului de Suez, o iubește
mult pe Anda Nadler din Ramat Aviv. Se mai adeverește, de asemenea, că
toate amorurile precedente ale sus-numitului Dorian Galbinski, dacă și
câte or fi fost, sunt, prin prezenta, declarate nule și neavenite.
Întocmit azi în a 20-a zi a lunii iulie 1967 la El Kantara.
Semnătura
Anda a râs, dar nu mi-a mai cerut niciodată o altă scrisoare de dragoste.
Ar trebui să fac un efort să învăț temeinic ebraica, și nu-mi explic de
ce tot amân. Îmi plac limbile străine: vorbesc fluent franceza și rusa
(învățată la școală), mă descurc în italiană și puțin în engleză. Ce am
atunci cu ebraica? Să fie oare din cauză că mă pot înțelege cu oamenii
într-una din aceste alte limbi și deci nu am neapărat nevoie de ebraică?
Posibil.
Deocamdată încerc să scriu versuri în franceză, joc mult table cu
camarazii, dar cea mai mare parte a timpului o petrec comparând viața din
România cu cea de aici, din Israel.
Când am vizitat prima oară piața centrală din Tel Aviv, piața Carmel, am
avut un șoc. Nu mai văzusem niciodată, nicăieri, atâtea mormane de fructe
și legume proaspete, de la cele cunoscute la cele complet noi pentru
mine, banane, avocado, rodii. Vedeai peste tot găini, rațe, gâște, toate
gata tăiate, jumulite și curățate, nu ca la Constanța, unde, după ce
Vasilica venea de la piață cu o găină vie, trebuia să ies în stradă să
aștept să treacă un bărbat și să-l întreb: „Nene, îmi tai și mie găina
asta?“ Vasilica jumulea apoi găina, o curăța și abia după aceea putea s-o
gătească. Muncă, nu glumă. Poți cumpăra de asemenea, la kilogram, doar
ficăței de găină sau doar aripioare, sau doar piepți. Apoi toate soiurile
de carne, de vacă, de oaie, de porc (da, da, de porc, care aici se
numește „steak alb“, ca să nu se pronunțe cuvântul porc, probabil ca să
nu-l audă, Doamne ferește, Cel de Sus). Culmea e că am remarcat cele mai
multe asemenea subterfugii la evrei religioși care cred că Dumnezeu nu le
vede, cum ar fi restaurantele deschise sâmbăta, unde nu poți plăti cu
bani în Sabat, în schimb poți plăti cu vouchere pe care le-ai cumpărat de
la restaurant cu o zi înainte.
— Păi ăștia nu sunt bani? l-am întrebat pe chelner.
— O, nu, sunt vouchere.
— Dacă poți cumpăra cu ele, sunt bani! am încheiat eu discuția.
Sau atitudinea familiei Bouhadana și a altor vecini care, dacă uită să
lase lumina aprinsă înainte de intrarea în Sabat, vineri seara, mă cheamă
s-o aprind eu, deci păcatul să cadă asupra mea, căci eu sunt oricum
considerat păcătos, din oficiu.
A fost o experiență și prima mea încercare de a-mi cumpăra o pereche de
pantofi. Am intrat într-un magazin, am ales pantoful și i-am spus
vânzătoarei că port numărul 40.
— 40 nu mai avem, îmi pare rău, a răspuns ea.
— Fiți amabilă, mai căutați, poate o să mai găsiți o pereche, am insistat
eu. O să vă fiu recunoscător, am adăugat, folosind formula magică, cea
care transforma invariabil în România starea normală de acreală a
vânzătorilor (și de altfel a tuturor funcționarilor și salariaților din
sectorul public) în serviabilitate instantanee.
— Nu înțelegeți că nu mai avem numărul 40? a spus vânzătoarea,
contrariată.
„Da, aici e altfel“, m-am gândit ieșind din magazin, amintindu-mi de
magazionerul de la kibutz și rația săptămânală de țigări, de chelnerul
care a fugit după mine pe stradă să-mi înmâneze monedele pe care i le
lăsasem bacșiș pentru cafeaua băută, de restul primit până la ultimul ban
în orice magazin (nu am auzit până acum pe nimeni spunând „nu am
mărunțiș“) și câte și mai câte. Dacă am un reproș referitor la relațiile
publice, este bruschețea israelienilor, care e interpretată de mulți
străini drept lipsă de politețe, chiar bădărănie. De exemplu, intrând
dis-de-dimineață într-o farmacie, vânzătoarea m-a întrebat:
— Ce dorești?
— Bună dimineața, am răspuns.
— A, nu ești de-aici, a continuat ea.
— Ba da, dar sunt nou-venit.
— Asta explică oarecum, a spus ea zâmbind, dar ai să vezi, te vei
obișnui.
Și, într-adevăr, m-am obișnuit, M-am obișnuit cu faptul că israelienii
sunt direcți. Nu au timp pentru dantelării lingvistice, nu spun „vă rog“,
uită de multe ori să mulțumească sau să-și ceară scuze, pe scurt, am
auzit mulți nou-veniți spunând că sunt neciopliți. (Trebuie precizat că
aceasta era imaginea din 1965; de-a lungul anilor, israelienii au
călătorit, au văzut multe, și au pierdut mentalitatea inițială de
pionieri care construiau o țară de la zero. La ora actuală, Israelul
este, din acest punct de vedere, la fel ca orice altă țară civilizată din
Occident.) Pe de altă parte, israelienii sunt extrem de săritori dacă ai
nevoie de ajutor: pe stradă, în autobuz, oriunde.
Un alt aspect cu care nu sunt obișnuit este – și aici nu știu ce termen
să folosesc – atitudinea față de stat, patriotism, naționalism. Nu am
văzut nicăieri atât de multe drapele cu culorile țării, stegulețe
fluturând pe balcoane, pe automobile, peste tot. Am auzit că în SUA este
la fel. Ce-i drept, pentru mulți evrei Israelul reprezintă ultimul
refugiu, deci au toate motivele să fie patrioți. Dar mă uit la copii, la
adolescenți și la tinerii care nu au cunoscut ororile Holocaustului și-i
compar cu echivalentul lor din România. Cred că propaganda și spălarea pe
creier din România nu au avut nici pe departe efectul aparentei lipse de
propagandă din Israel. Sunt convins că tehnica formării lui „Homo
Israelis“ este mai eficace, pentru că e mai subtilă, se face pe ocolite,
nu direct, prin educație, cultură, jocuri, tabere de tineret, instrucție
militară în liceu, serviciul militar obligatoriu la vârsta de 18 ani. Nu
știu, cert este însă că entuziasmul manifestat pentru Israel și tot ce
este israelian contrastează izbitor cu atitudinea mea, și cred că ăsta
este motivul principal al divorțului meu de kibutzul Regavim.
Nu se poate însă să nu recunosc ce au reușit israelienii să facă în
decurs de numai 15-20 de ani de când și-au proclamat statul. Am povestit
că atunci când a sosit, în 1950, Malka a stat cu familia ei luni de zile
într-un cort, apoi într-o cameră din materiale prefabricate. S-a minunat
când a văzut ce apartament modern am primit noi. „Vechii veniți“ tocmai
asta le reproșează multor nou-veniți care bodogănesc uneori că au ajuns
de la civilizație la sălbăticie, de la cultură la obscurantism, pe scurt,
„din Europa în Africa“.
— Nu v-a chemat nimeni, i-a spus o vecină tatălui Andei, când acesta a
îndrăznit să afirme că apartamentul lor din București era mai mare și mai
frumos.
— Ba da, a ripostat el, nu prea convins, de altfel, ne-a chemat
propaganda subtilă făcută de Israel, valul de înscrieri pentru emigrare,
căruia era foarte greu să-i ții piept. De fapt, ne-a adus contextul
istoric!
E greu pentru nou-veniți. Muncesc pe rupte, se confruntă cu o limbă
complet nouă, cu obiceiuri și mentalități foarte diferite, cu călduri
greu de suportat, plus pericolul permanent al războiului cu țările
vecine. Dar care era alternativa? Dacă stau să mă gândesc bine și sunt
sincer, pentru evreii din România și estul Europei, nici una. Acolo nu
aveai decât un drum cu sens unic, cel al socialismului. Aici ai mai multe
opțiuni. Dar diferența monumentală, imensă și care a depășit cu mult
așteptările mele este senzația de libertate. Și parcă pentru a și-o
dovedi din nou, într-o zi, pe o stradă din centrul Tel Avivului, Lonciu a
strigat deodată, din rărunchi:
— Suntem liberi!
El Kantara, septembrie 1967

Războiul de uzură continuă. Între timp, în orele libere traduc în

românește versuri de Boris Vian, multe din cântecele lui Georges
Brassens, Jacques Brel și Aznavour. Nu știu ce-o să fac cu ele. Văd eu.
De fapt, folosesc atât de des expresia asta, încât mă tem că n-o să fac
nimic, urmând tot timpul să „văd eu“. Chiar, ce-i spun cuiva care mă
întreabă ce-mi place să fac în viață? Nimic? Îmi place cel mai mult să
citesc, adevărat, dar asta nu poate fi o meserie. La facultate, ca să
învăț din nou istoria, nu mă întorc. Nu mă atrage nici o ocupație. Mă ia
cu frig numai când mă gândesc că va trebui poate să fac același lucru o
viață întreagă, ca o râșniță.
E vineri dimineață și suntem gata să plecăm în permisie. Nu am mai fost
acasă de o lună.
— Nu mai plecăm. S-a declarat stare de alertă, ne informează furios un
caporal.
Nu se poate! Își bat joc de noi. Mă și vedeam la Tel Aviv cu Anda, cu
Mihai și Vera la film, la o cafenea, abia așteptam să dorm două nopți
până la 9 dimineața, să nu mă trezesc la 5.30 dimineața, și asta fără
tura de gardă! Ei nu, de data asta nu mai înghit. O să simulez o criză de
nervi și o să stau la infirmerie până duminică dimineața, când se reia
programul normal. O să mă odihnesc acolo. Știu care sunt simptomele. Le-
am văzut la Reno în perioada de instrucție, după un marș forțat de câteva
ore, și apoi la Izy, când, după manevre de 48 de ore, am fost ultimii doi
care mai ungeau tancul la 12 noaptea, pe o ploaie torențială. (Atunci,
vrând să se adăpostească în cort, Izy și-a prins piciorul în frânghia cu
care se închide intrarea cortului. Urletele și înjurăturile lui au
degenerat rapid într-un plâns isteric cu sughițuri, tot corpul îi
tremura, pe scurt, un spectacol deloc recomandabil pentru moralul
camarazilor.)
Așadar, am pornit pe jos spre infirmerie, cu capul gol și gândindu-mă la
lucrurile cele mai triste pe care mi le puteam imagina. Căldura era
insuportabilă și mi se făcuse o milă sfâșietoare de soarta mea. Am simțit
că încep să-mi curgă lacrimi pe obraji. „Aha, merge“, mi-am zis mândru de
mine, „asta trebuie să devin în viață, un mare actor“. A fost ultimul
gând pe care mi-l amintesc, înainte de a-mi reveni peste un timp într-un
pat la infirmerie, la capătul unei crize de nervi în toată puterea
cuvântului, nu simulată, ci mai degrabă involuntar anticipată. Mi s-a
explicat că eram sleit, la capătul puterilor fizice și psihice, și că
aveam nevoie de odihnă totală timp de cel puțin 48 de ore. Nu mai eram
deloc mândru de mine, ci îngrijorat. Dar diagnosticul fusese corect și
duminică m-am întors la unitatea mea.
Se vorbește tot mai des că înainte de sfârșitul anului vom fi mutați.
Nimănui nu-i pare rău. O să scăpăm poate de căldurile astea infernale din
timpul zilei, de frigul din cursul nopților, de periodicele furtuni de
nisip și, mai ales, de schimburile de focuri zilnice cu egiptenii, așa-
numitul război de uzură. Să vedem însă unde vom fi trimiși.
Al Kuneitra, decembrie 1967

Suntem lângă Al Kuneitra, pe Podișul Golan. Al Kuneitra este situată la

aproape 70 de kilometri distanță de capitala Siriei, Damasc, și a fost
ocupată în ultima zi a Războiului de Șase Zile. Aici m-am reîntâlnit cu
mulți dintre camarazii mei din primul regiment de tancuri din care am
făcut parte, printre care Erlichman, Arazi și Nimrod. Prea multe nu avem
de făcut. Granița cu Siria, noua graniță, vreau să spun, de la care
sirienii nu vor mai putea bombarda așezările și kibutzurile din vale, de
pe malurile lacului Kineret (Marea Galileii), este poate cea mai calmă
dintre toate. Dar, ca să-l citez pe fostul meu instructor de pionieri de
la școala primară din Constanța, „Vigilență, tovarăși, vigilență!“.
Fiecare unitate face prin rotație gardă de alertă, cu alte cuvinte,
tancurile unității nu sunt acoperite cu plasele de camuflaj, iar membrii
echipajelor lor dorm îmbrăcați și încălțați, pentru a putea fi gata de
plecare în câteva minute.
Vine rândul companiei mele să fie în stare de alertă. Pe la ora patru
dimineața chiar se dă alarma și ne repezim la tancuri. Plouă cu găleata.
Șoferul, care intră întotdeauna primul în tanc, pornește tancul înainte
ca noi ceilalți trei să fim înăuntru. Alunecăm pe blindajul ud și cădem
în noroi. Cu strigătele și înjurăturile de rigoare, ne ocupăm locurile în
tanc și pornim în trombă. Alarmă falsă! După zece minute, primim ordin să
ne întoarcem. La bază, în dormitor, îmi examinez picioarele. Când am
alunecat de pe tanc, mi-am zdrelit pielea sub ambii genunchi. Am pus
dezinfectant, m-am pansat și m-am dus la culcare. A doua zi, în drum spre
sala de mese, mă oprește medicul bazei:
— De ce șchiopătezi?
— Nu șchiopătez, îi răspund eu.
— Ba da, insistă el și mă conduce la infirmerie.
Îi explic pățania de ieri, dar el spune că ăsta nu-i un motiv de
șchiopătare și mă trimite pentru radiografii la spitalul principal din
Haifa, unde sunt îndelung și minuțios examinat de o echipă de medici.
Rezultatele sosesc la bază după vreo două săptămâni. Sunt convocat la
comandant, unde este prezent și medicul bazei.
— Dorian, căzătura de pe tanc nu a avut urmări decât în sensul că a
declanșat testele medicale de la Haifa, care arată că te-ai născut cu o
vertebră ușor deplasată. Evident, corpul a compensat acest mic defect
congenital, dar, din păcate, nu mai poți rămâne într-o unitate de luptă,
unde profilul medical trebuie să fie de minimum 76. Din cauza acestei
vertebre, profilul tău a fost redus de la 89 la 34.
— Înseamnă că sunt pe moarte? întreb, sincer speriat.
— Deloc, spune medicul zâmbind. Asta explică durerile tale de spate
ocazionale, pe care mulți credeau că le simulezi ca să scapi de corvezi,
dar vei avea unele probleme mai târziu în viață, dacă nu vei urma regimul
de exerciții fizice pe care le vei învăța la spitalul militar Tel
Hashomer, unde te trimitem mâine. De acolo vei pleca acasă, în timp ce
armata va decide ce are de făcut cu tine, dacă să te elibereze din motive
de boală sau dacă să te transfere la un serviciu auxiliar.
Sunt în autobuzul de Tel Aviv, cu ranița și arma personală, în drum spre
spitalul Tel Hashomer. Mă încearcă tot felul de sentimente
contradictorii. Pe de o parte, îmi pare bine că am scăpat de gărzile de
noapte, de manevrele interminabile, de viața grea de tanchist, pe de
alta, mă simt ca un dezertor care-și abandonează camarazii și fuge din
fața pericolelor ca să-și salveze el pielea. În plus, dacă medicul bazei
nu mi-a spus adevărul și starea mea este în realitate mult mai gravă?
Aflu eu.
La Tel Hashomer fac alte radiografii, tot felul de alte teste și
fizioterapie. Învăț o serie de exerciții la sol care, potrivit
fizioterapeutei, îmi vor asigura o viață total lipsită de dureri de
spate, dacă le voi face zilnic. Între timp, medicii de aici confirmă
întru totul diagnosticul de la Haifa și îmi garantează, zâmbind, că nu
sunt pe moarte.
Morasha, sfârșit de martie 1968
Sunt acasă de peste o lună și nu fac nimic. Citesc.
Ieri, la Tel Aviv, m-am întâlnit pe strada Allenby cu Ariel, Ariel
Băftosul, cum îi spunem toți de când a scăpat ca prin urechile acului de
la moarte. Era în a treia zi de război în Sinai și îi venise rândul să
aducă o canistră cu apă de la cisterna însoțitoare. Ariel ezita, pentru
că de afară se auzeau bubuituri de tun. Dar le era sete tuturor, așa că
s-a dus. Probabil că l-a convins îngerul lui păzitor, pentru că, la
întoarcere, cu canistra plină cu apă, și-a găsit tancul în flăcări.
Primise o lovitură directă și obuzul provocase explozia muniției din
interior. Potrivit unei expresii crude folosite la blindate, „echipajul a
fost scos din interior cu șpaclul“.
— Ai auzit că a murit Erlichman? m-a întrebat fără ocolișuri Ariel.
— Nu, i-am răspuns, parcă lovit în plex. Cum? Când? L-am lăsat pe Golan,
și acolo nu au fost lupte!
— Adevărat, dar unitatea lui, din care făceai și tu parte, a participat
la acțiunea de la Karameh21, și Erlichman a fost una dintre victime. A
murit ars în tanc.
Karameh, altă acțiune în care siguranța de sine (alții i-ar spune
aroganță) a liderilor israelieni a fost scump plătită. Au presupus că
armata iordaniană, ca de obicei, nu va interveni să împiedice trupele
israeliene să distrugă o altă tabără de fedaini (luptători) palestinieni
membri ai Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). De data asta
însă, cine știe din ce motive, armata iordaniană nu a mai stat deoparte.
Din contră, detectând cu o zi înainte mișcări neobișnuite de trupe
israeliene, le-au așteptat într-o ambuscadă și, deși israelienii au
intrat cu tancuri, trupe de infanterie, artilerie și au folosit chiar și
forțele aeriene, incursiunea nu s-a desfășurat conform planurilor.
Adevărat, Israelul și-a atins obiectivul, și anume distrugerea taberei
Fatah de la Karameh, dar pierderile au fost grele: cel puțin 28 de morți,
printre care și Erlichman, și poate și alți foști camarazi de-ai mei,
zeci de răniți, patru tancuri abandonate pe teritoriul iordanian și alte
peste 20 avariate, plus alte pagube materiale. Mă gândesc ce se va
întâmpla acum cu mama lui Erlichman, pe care am întâlnit-o cu câteva luni
în urmă cu fiul ei la Tel Aviv, o femeie micuță, modestă și care l-a
crescut singură. De tatăl lui nu știam nimic. Își închipuie cineva, chiar
și numai o secundă, că este mândră că unicul ei fiu și-a dat viața pentru
„apărarea Israelului“?
Și deodată m-a luat cu frig: puteam fi și eu printre cei morți, dacă nu
plecam de la tancuri în decembrie. Poate nu, dar poate da, cine poate
ști? Cum am ajuns acasă, am scris un articol despre Erlichman și mama
lui, intitulat „Un Auschwitz personal“. (Nu l-am publicat niciodată, nici
zeci de ani mai târziu, când articolele mele apăreau regulat pe câteva
website-uri de pe Internet. L-am distrus, putea fi foarte controversat.)
Primesc în sfârșit o scrisoare de la armată. Nu sunt eliberat, așa cum
sperasem, armata consideră că-i pot fi util și altfel, ca funcționar la
una din bazele de aprovizionare cu combustibili. Baza la care sunt trimis
se află în sud, cam la o oră cu mașina de Tel Aviv. Mă prezint
comandantului, un maior cu părul alb, deși nu are încă 50 de ani,
originar din România. Vorbim, evident, românește. Îmi spune că și
sergentul-major al bazei este tot „român“, ca mulți alți membri ai
personalului. De altfel, cu timpul, aflu că întregul serviciu de
aprovizionare al armatei este în mâinile românilor, o recunoaștere a
spiritului lor de organizare. Comandantul mă mai informează că am fost
avansat la gradul de sergent și deci am dreptul să port trei trese pe
mânecile bluzei. Sunt repartizat la biroul de eliberare a bonurilor de
benzină și motorină pentru toate unitățile militare din întreaga țară.
Toți soldații din această bază au, din diverse motive, profiluri medicale
sub 76, altminteri ar fi în unități de luptă.
Șeful biroului de bonuri de combustibil este un plutonier-adjutant de
vârstă mijlocie, pe nume Israel, un bărbat ușor corpolent, fără să fie
gras, și extrem de energic. Este și șeful parcului de vehicule al bazei.
Eu voi fi adjunctul lui și am doi subalterni. Programul de lucru este de
la 8 dimineața la 16.00, când plecăm acasă. A doua zi, Israel îmi face
instructajul:
— În sertarele astea sunt bonuri de benzină, aici sunt cele de motorină.
Nu sunt încă validate. Fiecare bază militară are o rație, o parte sunt
bonuri valabile pe trei luni, altele pe un an. Durata este indicată de
perforațiile pe care le facem noi pe fiecare carnet, la o ștanță.
— Ce alocație de benzină ai dumneata pentru mașina de serviciu pe care o
folosești? îl întreb așa, de curiozitate, pe Israel.
— 700 de litri pe lună. Total insuficient.
— Bineînțeles, încuviințez eu. Să vedem ce se poate face.
— Fii atent, tinere, dacă îți lipsește un litru la inventar, carcera te
mănâncă.
— Nici o grijă, Israel, totul va fi OK, îl asigur eu.
În dimineața următoare, Israel apare în birou la ora 8.30 și îmi spune că
trebuie să ducă un jeep la garaj la Tel Aviv pentru niște reparații și că
se întoarce pe la ora 14.00. Îmi încep activitatea, care este floare la
ureche. Foarte mult timp liber, mese copioase la popota ofițerilor, că
acum sunt sergent, o rutină acceptabilă și regim de funcționar civil. Vin
acasă în fiecare zi, sâmbăta sunt liber, mă întâlnesc des cu Anda și cu
prietenii.
Într-o zi, văd un soldat care citește Le Zéro et l’Infini (titlul
traducerii în franceză a cărții Întuneric la amiază de Arthur Koestler).
Îl cheamă George Kauffman și este tot din România.
— E bună? îl întreb.
— Foarte, vine răspunsul.
— Mi-o împrumuți când o termini?
— E în franceză, răspunde George, care avea să devină unul din cei mai
buni prieteni ai mei în Israel.
— Mă descurc, îl asigur cu falsă modestie.
Cartea m-a bulversat. Niciodată până atunci nu citisem ceva asemănător: o
operațiune minuțioasă de îndepărtare, unul câte unul, a tuturor
straturilor învelișului care ascundea caracterul criminal al Revoluției
Bolșevice, al liderilor bolșevici, al „omului nou“ sovietic, indiferența
și cinismul cu care au ucis milioane de oameni. Totul fără nominalizări
precise, dar, la fel ca în Ferma animalelor a lui Orwell, apărută cinci
ani mai târziu, în 1945, era cum nu se poate mai clar pe cine și ce
incrimina autorul.
Într-o zi apare în bază un soldat nou. Îl cheamă Edy Kula, este cu un an
mai mare decât mine și e din București. Este inginer constructor și a
venit în Israel cu părinții în urmă cu un an. E repartizat la secția de
încărcat și descărcat butoaie, pentru că, uitasem să spun, baza noastră
aprovizionează unitățile militare și cu butoaie de unsoare, uleiuri etc.
După vreo săptămână, îi spun lui Israel că nu mai prididim cu lucrul și
că aș avea nevoie de încă un om.
— Ia-l pe soldatul ăsta nou, că văd că te înțelegi bine cu el, spune
Israel. Ar trebui să facă față aici, pentru că e de profesie inginer,
adaugă el cu falsă naivitate.
Ce vulpoi e Israel ăsta! Știa că-l vreau pe Edy. Dar nici eu nu mă las:
— Inginer, inginer, dar în biroul ăsta e nevoie și de mult tact, de
decizii care trebuie luate uneori foarte rapid și…
— Ia-l de probă, mă întrerupe vulpoiul, și dacă nu ești mulțumit îl
trimitem înapoi la butoaie.
Curând o cunoaștem și pe Rodica, logodnica lui Edy, care locuiește la
Frankfurt cu părinții ei, dar a venit în Israel să nu-l scape pe Edy din
ochi, pentru că, lăsând la o parte faptul că cei doi se iubesc și vor să
se căsătorească în curând, mama Rodicăi nu pare să conceapă un alt
ginere. (Tatăl Rodicăi, Siegfried Loebl, este din Cernăuți, și în timpul
războiului a fost internat în lagărul de concentrare de la Moghilev, din
Transnistria. Cuța, soția lui, și-a făcut acte false și s-a angajat să
lucreze la bucătăria lagărului. Și-a riscat viața, dar l-a salvat pe el
de la moarte prin înfometare, strecurându-i fie coji de cartofi, fie un
codru de pâine, tot felul de resturi care l-au ajutat să
supraviețuiască.)
Edy și părinții lui au fost și ei în lagăr, la Moghilev. De fapt, Edy
chiar s-a născut în lagăr, în 1943. Are așadar acum 25 de ani și este
singur la părinți, oameni la o vârstă înaintată. Edy întrunește deci două
din criteriile necesare eliberării din armată. Face cerere și se pune pe
așteptat. Mari speranțe nu are, dar mai știi?
Între timp ieșim des în patru, la filme, la ceaiuri dansante, la
prieteni. Dacă stăm foarte târziu seara, recuperăm a doua zi la birou
trăgând, pe rând, un pui de somn într-unul din uriașele sertare goale în
care încă nu s-au pus carnete cu bonuri de benzină. Totul e să nu închizi
sertarul complet, astfel încât cel dinăuntru să nu adoarmă pe vecie.
Sistemul funcționează perfect, este adoptat și de ceilalți doi soldați
din birou, și ne odihnim toți zilnic, prin rotație. Nu are cine să ne
prindă. Israel este fie la „garaj pentru service“, fie cine știe unde, și
arareori revine la birou înainte de ora 14.00.
În vară, Edy și Rodica s-au căsătorit și, cum nici unele bucurii nu vin
întotdeauna singure, la fel ca nenorocirile, Edy este informat că cererea
de eliberare din armată i s-a aprobat. Încă o dovadă că „evreul care nu
crede în miracole nu este realist“. Știm însă că îi pierdem ca prieteni,
pentru că pleacă în Germania.
— Veniți și voi după ce termină Dorian armata, ne spune Rodica înainte de
despărțire, peste câteva luni.
Pentru Anda n-ar fi o problemă, a terminat Facultatea de Litere la Tel
Aviv (deși încă nu și-a dat examenul final), dar eu? Eu ce fac? Nu știu
boabă de germană și, la urma urmelor, ce să caut în Germania? În Franța,
Italia, Spania, poate chiar și Anglia, da, mai înțeleg, dar Germania? Ce
am eu în comun cu Germania? Oricum problema nu se pune, așa că ce rost
are s-o discutăm?
Tel Aviv, 1969

Anda lucrează de câteva luni la librăria franceză Alcheh de pe strada

Nahlat Byniamin, din Tel Aviv, nu departe de magazinul de poșete al
unchiului meu Cună. Tot nu și-a dat examenul final, deci nu are încă
diploma de absolvire a facultății. Tatăl ei, Nae, este extrem de supărat
din cauza asta. Are și de ce. În definitiv, nu avea nevoie de trei ani de
facultate, cu bani împrumutați de la stat pentru taxe, ca să vândă cărți
într-o librărie. Nu înțeleg totuși de ce refuză Anda să se prezinte la
examen, și ori de câte ori o întreb se închide în ea și nu răspunde.
Este totuși o fată extraordinară: e foarte frumoasă, deși regretă mult că
are doar 1,53 m înălțime, corpul ei este perfect, are picioare superbe, o
piele ca de mătase, ochi verzi și părul negru. Vorbește fluent româna,
franceza, germana și se descurcă în engleză, și a citit mult, ca și mine.
Cusurul ei principal este timiditatea, la care se adaugă lipsa de
încredere în puterile proprii. (Cred că tocmai de asta nu se prezintă la
examenul de diplomă.) Oricum, am decis să ne căsătorim. De fapt, decizia
o luaserăm mai demult, dar trebuie să ne grăbim acum, pentru că perioada
în care mai avem drepturi de nou-veniți expiră în curând și nu vom mai
putea primi un apartament de la stat. Așa că aseară mi-am luat inima în
dinți, m-am dus la Anda acasă și i-am spus tatălui ei că vrem să ne
căsătorim.
— Știu, Dorian, mi-am închipuit eu, în principiu nu am nimic împotrivă,
dar din ce-o să trăiți? Anda nu și-a terminat studiile, are un salariu
mizerabil la librărie, tu la fel, nu ai nici o meserie și nici o
perspectivă, ce-o să faceți?
— Nae, ai perfectă dreptate, am replicat eu, dar privește te rog situația
și din alt punct de vedere: mai prost nu poate să fie. Nu putem merge
decât în sus.
A izbucnit în râs.
— Asta te salvează, Dorian, umorul. Ei bine, să fie într-un ceas bun!
Încep pregătirile. Prea multe nu sunt totuși. Nu facem nuntă cu tămbălău,
ci ne vom căsători la Rabinatul Central.
(În Israel nu te poți căsători decât religios și divorțurile se fac tot
la tribunale rabinice. Dacă ții cu tot dinadinsul să te căsătorești
civil, atunci te duci în Cipru. Statul Israel recunoaște căsătoriile
oficiate în străinătate, chiar și pe cele mixte, în care unul din soți nu
este evreu, dar autoritățile religioase israeliene nu oficiază asemenea
căsătorii și nu recunosc copiii acestor cupluri ca evrei. La întemeierea
statului Israel, s-a pus problema cine are dreptul la cetățenia
israeliană, cine poate fi considerat evreu.
— Care erau criteriile pe baza cărora cineva era considerat evreu de
către naziști și trimis în lagărele de exterminare? ar fi întrebat, se
pare, primul premier al țării, David Ben Gurion22.
— Dacă are 25% sânge evreiesc, a venit răspunsul, adică dacă unul din
bunicii săi a fost evreu.
— Perfect, acesta va fi și un criteriu al acordării cetățeniei
israeliene, a decretat Ben Gurion.
Nu știm dacă acesta este adevărul sau e doar una dintre legendele legate
de începuturile Israelului modern. Dar, deși legea cetățeniei a fost de
mai multe ori modificată, din 1970 încoace oricine poate dovedi că cel
puțin unul din bunicii săi a fost evreu are dreptul la cetățenia
israeliană.)
Mama ar fi vrut o nuntă mai fastuoasă, la un salon de nunți, cu mulți
invitați, orchestră, dans, tot tacâmul. În alte condiții, poate aș fi
cedat, ca să-i fac plăcere, în definitiv se căsătorea fiul ei cel mare. O
nuntă la salon costa în jur de 9000 de lire23. Făcând niște calcule
simple, am văzut că totalul sumelor promise de mătușa Malka, de tata-
mare, părinții mei și ai Andei, plus ce mai dădeau ceilalți unchi și
mătuși, se ridica la această cifră, dar 9000 de lire era, ce coincidență,
și prețul unui VW Beetle (Broscuță), fără taxe vamale, de care eram
scutit ca nou-venit. Am fixat data nunții pe 28 august. Mai e nevoie să
spun că am ales s-o facem la Rabinat?
Am primit un apartament de două camere, baie și bucătărie la Neve Sharet,
o mică localitate aflată la doar câțiva kilometri distanță, între Morasha
și Tel Aviv. E un apartament drăguț, la etajul doi al unui bloc relativ
nou. Anda este încântată. La Ramat Aviv, a dormit tot timpul pe canapeaua
din salon. Dar pentru mama ei, Irina, adresa apartamentului era mai
importantă decât confortul intern. Și apropo, cum o să mă adresez Irinei
de-acum încolo? Doamna Nadler nu mai mergea, era prea formal, Irina e
prea intim, prea direct, nu eram încă destul de israelieni pentru asta,
așa că-i voi spune Mamina. Este ideea ei, combinație între mamă și Irina.
Se apropie data eliberării mele din armată în august, și nu am nici cea
mai vagă idee ce voi face. La sfârșitul lui iulie o însoțesc pe mama la
banca ei din Ramat Hasharon. Directorul adjunct, pe nume Moshe G.,
originar din Bucovina, mă întreabă:
— Văd că ești sergent, te eliberezi curând ori ai semnat să rămâi în
armată? Care din două?
— Prima, îi răspund eu neștiind unde bate.
— Ce studii ai? continuă el.
— Bacalaureatul și doi ani de facultate, anul I de două ori, întâi în
România și a doua oară la Tel Aviv.
— Nu vrei să lucrezi la noi la bancă? mă întreabă el fără ocolișuri.
— Ba da, îi răspund în același stil.
— Ai înnebunit? mă apostrofează mama afară, cum accepți așa, pe loc, o
slujbă despre care nu știi nimic, nici salariul, nici condițiile, nimic?
— Mamă, de unde privesc eu, este cea mai bună ofertă pe care am primit-o
până acum, pentru că e singura. O accept, și după aia mai vedem noi.
Iarăși mai vedem!
Câteva zile mai târziu am fost arestat. Coborând din mașina bazei cu care
venisem la Tel Aviv, am fost oprit după câteva minute de un jeep al
Poliției Militare și ridicat „pentru că nu purtam bereta“.
— De când arestați și sergenți? îi întreb furios pe polițiști.
Șeful lor dă din umeri și nu răspunde. Sunt dus la temuta Kele Shesh
(Închisoarea militară numărul 6), unde petrec noaptea. Aiurea, chiar și
cu lama de ras tocită care mi s-a dat a doua zi dimineața și care mi-a
zgâriat obrajii când m-am bărbierit, am petrecut în Sinai, unde eram
„liber“, nopți mult mai rele decât la Închisoarea 6. A doua zi am fost
eliberat pe la mijlocul dimineții și am ajuns abia la prânz la birou,
unde Israel mi-a aruncat o privire de-ți îngheța sângele în vine. Din
cauza absenței mele trebuise să stea în birou. S-a mai îmblânzit când i-
am întins adeverința de la închisoare că am petrecut noaptea în
apartamentele „justiției militare“.
Mamina insistă să facem fotografiile de nuntă la S., fotograful care i-a
făcut ei și lui Nae fotografiile de nuntă în urmă cu 30 de ani. Acum are
un studio în centrul Tel Avivului, vizavi de cinematograful Mograbi. Nu
îndrăznesc s-o refuz, deși bănuiesc că stilul fotografic a evoluat între
timp. Aș vrea fotografii ceva mai moderne. De ce naiba sunt eu așa de
politicos și n-am curajul să-mi apăr punctul de vedere? De ce vreau să-i
mulțumesc pe toți, chiar și atunci când este în detrimentul meu? Nu știu.
M-a făcut tata să râd. Cu două zile înainte de nuntă, mama i-a spus:
— Știi că datina cere să mergi cu băiatul la rabin.
— Spune-le că am fost, ripostează tata, făcând evident aluzie la vecini,
adică la „ce va spune mahalaua“, ca în piesa Take, Ianke și Cadîr a lui
Victor Ion Popa.
După eliberarea din armată, a venit și ziua nunții, 28 august 1969. Anda
este încântătoare în rochie de mireasă. Chemăm un taxi și plecăm la
fotograf. Șoferul ne spune că este interzis să oprească în fața
studioului, așa că ne lasă în partea opusă a străzii. Este o intersecție
mare pe care o traversăm în fugă, Anda în rochie de mireasă și eu în
costum de mire. Trecătorii zâmbesc, unii ne aplaudă, alții ne strigă
urări de bine. Aproape mă cert cu fotograful, care insistă ca Anda să-mi
pună într-o poză o mână pe după gât cu un deget îndreptat spre ureche, în
alta îmi cere să fac jumătate de genuflexiune, are niște idei total
trăsnite. Mă rog, poate știe el ceva, el e artistul, nu eu.
De la fotograf, un alt taxi ne duce la Rabinat, unde ne așteaptă
familiile și prietenii. Rabinul oficiază ceremonia, ne înmânează
Certificatul de căsătorie și ne urează viață lungă împreună. După ce
ciocnim un pahar cu oaspeții și ciugulim ceva de pe platourile cu
gustări, plecăm, proaspăt căsătoriți, la apartamentul nostru din Neve
Sharet. L-am mobilat modest cu o masă și scaune cumpărate de la un fel de
talcioc din Jaffa; ustensile de bucătărie, tacâmuri și veselă am primit
cadou de la rude și prieteni, iar unchiul Maminei ne-a dăruit un dormitor
de comandă: pat dublu, noptiere și un mare șifonier în perete.
Știți ce fac tinerii căsătoriți israelieni în noaptea nunții? Numără
cecurile primite cadou. Asta am făcut și noi și, cum prevăzusem, avem
bani pentru mașină, puțin peste 9000 de lire, cea mai mare parte de la
tata-mare, Malka și Cună, iar sume mai mici de la celelalte rude. Nu
suficient însă și pentru luna de miere. Nu-i nimic, o amânăm, de duminică
încep oricum lucrul la bancă.
Primele zile de viață în comun. Anda cântă tot timpul, cumpără flori,
aranjează prin apartament. Nu am văzut-o niciodată atât de fericită și
plină de energie. Ne vizitează prietenii, Mihai și Vera, George, care
vine de la Haifa, Mariana și Carol, fratele meu, Liviu, cu Jaffa,
părinții mei și ai Andei, e o adevărată defilare, toți vrând să verifice
„cum ne-am aranjat“ .
Am comandat mașina, un VW Beetle alb cu motor de 1300 cm cubi. Carnetul
de conducere îl aveam de vreo doi ani, numai mașina îmi lipsea. Ne este
livrată după două săptămâni și nu ne mai săturăm s-o privim și s-o
admirăm. O conduc în fiecare dimineață când mă duc la lucru, banca fiind
în Ramat Hasharon, la aproape 8 km distanță de locuința noastră.
Orice nou-venit la bancă își începe activitatea în calitate de casier. Mă
instalez, Moshe G. îmi face un instructaj rapid, cum să onorez cecurile
care mi se prezintă, cum să înregistrez depunerile, mă rog, principalele
operațiuni bancare care trec prin mâinile casierului. Nu e prea
complicat, mai greu este cu ebraica, citesc cu mare dificultate, dar toți
mă asigură că voi învăța rapid. Deschid un sertar din dreapta tejghelei
și găsesc un revolver marca Smith & Wesson.
— Să nu te atingi de el, îmi spune Moshe, care apăruse lângă mine. Chiar
dacă ești amenințat cu o armă de un gangster, nu te atingi de revolver.
Îi dai banii, că oricum suntem asigurați contra jafului. Nu ne trebuie
nici eroi și nici victime, declară el.
— Păi atunci de ce mai avem revolver? întreb eu nedumerit.
— Așa vrea societatea de asigurare, vine răspunsul.
Mă descurc foarte bine. M-am obișnuit cu cecurile și celelalte formulare
bancare în ebraică, în definitiv sunt limitate la număr. Casa îmi iese în
fiecare seară exact până la ultimul bănuț. La început aveam zilnic ba
câteva lire în plus, ba câteva în minus.
— Trebuie să-ți iasă exact, insista Moshe.
Pun atunci într-o cutie separată primul surplus, și îmi iese casa
perfect, a doua zi iau din rezervă și completez cele câteva lire lipsă,
și continui așa.
— Perfect, vezi că se poate? îmi spune Moshe.
Știe ce fac, dar nu poate să-mi recomande tocmai el rețeta pe care o
urmează, se pare, toți casierii din lume.
Lui Moshe îi plac bancurile pe care i le povestesc eu, și am pentru el
câteva noi tot timpul. În fiecare seară, înainte de închiderea băncii,
banii de la casă sunt depuși în seiful care se încuie cu două chei, una
la Moshe și una la mine. Deci nu putem deschide și închide seiful decât
împreună.
Într-o seară, femeia de serviciu care venea după plecarea noastră l-a
sunat pe Moshe să-i spună că a găsit cutia cu mii de lire în fața
seifului încuiat. Moshe râsese cu atâta poftă la bancul pe care i-l
spusesem, încât am descuiat și încuiat seiful împreună, dar banii i-am
uitat afară. Mă rog, accidente se mai întâmplă, noroc că femeia de
serviciu este o femeie cinstită.
Sinai, noiembrie 1969

Primesc ordin de concentrare. În Israel, fiecare bărbat care a prestat

serviciul militar este obligat prin lege să facă, până la vârsta de 45 de
ani, cel puțin o lună de concentrare anual, fie pentru a-și menține forma
și a se familiariza cu noile arme, dacă este luptător, fie pentru a ajuta
în serviciile auxiliare, dacă nu e. Bine, bine, dar abia mă eliberasem
din armată, concentrare după numai trei luni? Da, pe anul în curs, m-a
lămurit sergentul-major al bazei din Sinai la care m-am prezentat,
situată la numai 5 km distanță de Canalul de Suez.
Împreună cu alți rezerviști, eram însărcinat cu paza bazei. Am sosit în
plină canonadă. Războiul de uzură continua neabătut. Am pus imediat casca
de oțel și m-am refugiat într-un adăpost. După vreo jumătate de oră am
ieșit afară, iar după încă o oră ne plimbam prin bază ca pe bulevard. Nu
se poate trăi mult timp într-o stare de teamă acută, te obișnuiești cu
orice.
Azi, revenind în cortul meu după tura de pază, văd pe patul de campanie
al vecinului un ziar în ebraică. Mi-a atras atenția un anunț în engleză
potrivit căruia postul de radio BBC External Services din Londra caută
redactori pentru departamentele sale în limba rusă și română. Candidații
trebuie să posede o diplomă universitară (am doar anul I terminat,
întrerupt la Iași și repetat la Tel Aviv, păcat), să aibă bune cunoștințe
de limba engleză (ceva știu eu, dar prea puțin), să bată la mașină (nu,
deloc), să-l intereseze temele politice și de actualitate (aici, hai să
zicem că pot să manifest interes) și să aibă o bună voce de microfon
(asta cu siguranță nu, crainicii de la Radio București aveau voci mult
mai grave, mai rezonante decât a mea). Ei, ce job minunat, mai mult decât
în visul meu, vorba poeziei. Nici măcar nu pot spune „păcat“. Păcat că
ce? Sunt atât de departe de ceea ce pretind englezii, că nici nu-mi
imaginez cum aș putea îndrăzni să am tupeul de a lua în considerare
oferta. Arunc ziarul înapoi pe pat și mă gândesc la norocosul care va
obține acest post, la Londra. Pentru mine însă, Londra sau planeta Marte
reprezintă același lucru.
Neve Sharet, decembrie 1969

Când m-am întors acasă, Anda îmi spune:

— Tata a văzut în ziarul în limba română Viața noastră un anunț de la
BBC, care caută redactori.
— Da, l-am văzut și eu, îi răspund.
— Tata le-a scris, dar a semnat cu numele tău.
— Ați înnebunit? N-ați văzut ce se cere?
— Ba da, dar tata a spus că nu pierzi nimic încercând.
Discuția pe care am avut-o cu Nae nu m-a convins, dar iarăși, din
politețe, am decis să încerc.
După câteva zile, primesc o scrisoare de la BBC, semnată de o domnișoară
pe nume Mary Sharp, de la Serviciul de personal, care îmi mulțumește
pentru interesul arătat, îmi trimite o mulțime de informații privind
postul de redactor, sau mai precis „asistent de programe“ – denumirea
oficială –, și mă roagă să completez un formular CV. Mă ajută Nae.
— La rubrica Limba engleză: o știi foarte bine, bine, puțin.
— Puțin, spun eu.
— Acum, da, ripostează Nae, dar până când vei pleca o s-o știi bine. Pune
„bine“. Și adaugă că vorbești fluent franceza.
— Nu contează franceza, spun eu.
— Orice contează, replică Nae. Bătut la mașină: foarte bine, bine, puțin,
deloc.
— Deloc, mă reped eu.
— Fals, afirmă Nae, tu bați la mașină, dar foarte încet, așa că pune
„puțin“ și exersezi între timp. Diplomă universitară?
— N-am, zic eu.
— Dar scrie că ai doi ani de facultate.
— Același an de două ori, insist eu.
— De două ori un an fac doi ani, insistă și Nae. Dorian, crede-mă, eu
știu cum se scrie un CV, tu nu, mă asigură el.
Nu are rost să-l contrazic la fiecare alineat, așa că mă resemnez și
scriu tot ce-mi dictează el. Oricum n-am nici cea mai mică șansă.
Sunt din nou chemat la concentrare, în martie. Asta e pe noul an în curs.
Sunt trimis la o bază de lângă Beer Sheva, chiar unde începe deșertul
Neghev, tot la serviciul de pază. După două săptămâni primesc o permisie
de două zile. Fac autostopul la marginea șoselei. O mașină mă duce până
la o răscruce cu șoseaua dintre Ashdod și Ierusalim. Fac din nou semn
mașinilor care trec, și la un moment dat văd apropiindu-se un Studebaker
militar. Știu că limuzina asta se dă numai ofițerilor de la gradul de
colonel în sus. Mașina oprește lângă mine și tipul de la volan mă
întreabă unde merg. Înlemnesc! Este în haine civile kaki, și are ochiul
stâng acoperit de o fâșie de piele neagră. E generalul Moshe Dayan, în
prezent ministrul apărării.
— La Neve Sharet, abia reușesc să îngăim.
— Urcă.
Știu că el locuiește la Tzahala, un cartier de lângă Neve Sharet, unde se
află foarte mulți ofițeri superiori. Nu stă departe de mine, deci mă va
putea duce, practic, până acasă. Tot drumul, care a durat aproape o oră,
nu a scos o vorbă. Mă gândeam, cum merge așa singur, fără escortă? (Se
pare că așa îi place să călătorească de multe ori.) Cum să-i spun foarte
politicos în ebraică să oprească mașina când voi ajunge la destinație?
Care sunt formulele cele mai indicate? Astea sunt întrebările care mă
chinuie. În cele din urmă, la intrarea în Neve Sharet, îmi ies pe gură
niște fraze răsucite, care traduse ar suna cam așa:
— Dacă nu este un inconvenient și pe domnul ministru nu îl deranjează să
oprească aici, i-aș fi foarte recunoscător.
Dacă l-au amuzat cuvintele mele, nu a arătat-o deloc. A oprit mașina la
marginea trotuarului. I-am mulțumit, nici acum nu a spus nici un cuvânt,
a dat doar din cap și a plecat mai departe.
Am rămas țintuit pe trotuar câteva minute: M-a dus Dayan cu mașina! Nu
pot să spun nimănui, pentru că nimeni n-o să mă creadă. Dar eu știu că
este adevărat, și mi-e de ajuns.
Anda s-a bucurat mult să mă vadă. A doua zi, sâmbătă, am făcut vizite la
părinții ei, am luat prânzul la părinții mei, ne-am văzut cu Vera și
Mihai, iar seara ne-am întors acasă. Mihai a început Facultatea de
Inginerie Mecanică la Tel Aviv. Are toată admirația mea: cursurile sunt,
toate, în ebraică.
Mă întorc la concentrare. Iar ture de pază, multe partide de table cu
camarazii în timpul liber, citesc câteva din nenumăratele cărți în
franceză pe care Anda le cumpără regulat la prețuri mult reduse de la
librăria ei, printre care aproape toate cărțile lui Koestler. Fac acum
cunoștință cu Cioran, Ionesco, citesc despre Isus Hristos (spre
nedumerirea tatei, căruia îi explic că în România nu puteam citi despre
el decât în Noul Testament, dar pe mine mă interesează ca personaj
istoric), iar la sfatul lui Nae, schițele și nuvelele lui Somerset
Maugham, în engleză, „pentru a o vorbi mult mai bine când veți pleca la
Londra“. Optimist iremediabil socrul ăsta al meu!
Ultimele două săptămâni de concentrare trec repede și revin acasă.
— Ai ratat examenul la BBC, se repede Anda, imediat ce intru în casă. Te-
au convocat prin telegramă la postul de radio Kol Israel, din Ierusalim,
dar n-am știut cum să te contactăm. Examenul a fost alaltăieri.
— N-ați auzit de Ofițerul Orașului, biroul care știe unde se află orice
militar din țară și care poate fi contactat în cazuri de forță majoră? De
ce n-ați întrebat? răspund eu contrariat.
— N-am știut. Dar tata i-a telefonat tipului care a venit de la Londra,
pe nume Campbell, i-a explicat situația și Campbell i-a promis că-ți va
mai da o șansă. Exact așa s-a exprimat.
— Din politețe, am adăugat eu, dar nu face nimic, mare pagubă nu e,
pentru că tot n-aș fi reușit.
Dar, ca să parafrazez un poet englez din secolul al XIX-lea, „mai bine să
fi încercat și să nu fi reușit decât să nu fi încercat deloc“. Acum mă
rodea faptul că nici măcar nu mi-am putut măsura puterile cu ceilalți
candidați, oricare ar fi fost ei. În plus, din cauză că mă luase gura pe
dinainte și spusesem prietenilor că dau examen la BBC ca să plec la Radio
Londra, acum nu crede nimeni că nu am dat examenul.
— Hai, măi Dorian, recunoaște că ai picat, nu-i nici o rușine, nici nu
puteai obține așa un post. De fapt pe toți ne-a mirat chiar și numai
faptul că te-ai înscris.
Degeaba insist eu că nu am eșuat, nu mă crede nimeni. Mai bine să trag
linie, să nu mai menționez subiectul și astfel să nu mă mai expun
ridicolului.
Papa este în comă la spital. Cancerul la prostată de care fusese operat
acum doi ani a revenit și a făcut metastaze. Medicul i-a spus că îl poate
opera din nou, mult mai drastic de data asta, și va mai putea trăi o
vreme, e drept, devenind incontinent și suferind și de alte efecte
secundare neplăcute și permanente.
— Nu, mulțumesc, i-a răspuns Papa. Nu mai are rost.
A murit câteva zile mai târziu. Avea 75 de ani.
La 1 mai, surpriză! Primesc o nouă scrisoare de la BBC. Domnișoara Mary
Sharp (drăguța de ea!) își exprimă regretul că nu m-am putut prezenta la
examen, dar adaugă că, dacă mai sunt interesat, să mă prezint pe 27 mai
la Kol Israel la Ierusalim, unde, împreună cu alți câțiva candidați care
au ratat și ei examenul din martie, vom da niște teste scrise și o probă
de microfon.
Acum nu mai spun nimic, nimănui. Vedeți? Învăț. Examenul constă din
traducerea unor texte din engleză în română, un eseu pe o temă dată și
proba de microfon. De asta din urmă mă tem cel mai mult. În sala de
așteptare mai sunt vreo cinci sau șase amatori de Londra, toți mai în
vârstă decât mine. Se pare că unii se cunosc între ei, deoarece unul le
spune:
— Degeaba vă agitați, nici unul din voi n-o să vadă Buckingham Palace pe
banii contribuabilului englez. N-au nevoie englezii de boșorogi ca voi și
ca mine. Uite, puștiul ăsta o să ajungă acolo, încheie el arătând spre
mine.
O, să-l audă Dumnezeu! Aflu că pe domnul respectiv îl cheamă Stănescu și
că făcea parte din trioul Crișan, Andy și Stănescu, poate cei mai mari
umoriști din România anilor ’50 și ’60. Vasăzică a emigrat și el, și vrea
să mai emigreze o dată, la Londra. Umorul, mai ales în românește, nu pare
să-ți asigure în Israel un venit decent și sigur.
Traduc textele, scriu eseul și trec într-un studio pentru proba de
microfon. Am trac și îmi cam tremură vocea. Spre norocul meu, după ce
citesc trei știri, tehnicianul de studio mă roagă să reiau, pentru că are
probleme cu magnetofonul. Reiau cu bucurie, nu o dată, ci de vreo șase,
șapte ori, până când, în sfârșit, defecțiunea este reparată. Între timp
mă calmasem și ultima versiune a probei sună destul de mulțumitor. Tot
cred că nu am voce de microfon, dar cel puțin să nu le dau englezilor
impresia că fac pe mine în fața unui microfon.
Și începe așteptarea, îndelungata, chinuitoarea, insuportabila așteptare.
La bancă, directorul, Kligman, mă cheamă și-mi spune că este de acord cu
adjunctul lui, Moshe, că sunt „băiat isteț“, și că au decis să mă trimită
la școala specială a Băncii Naționale, la un curs intensiv de calificare.
— În cinci ani poți deveni director adjunct sau chiar directorul unei
mici sucursale a băncii, îmi spune Moshe, și el de față.
— Sunt măgulit, domnilor, răspund eu, și vă mulțumesc mult pentru ofertă,
dar eu nu-mi văd viitorul în bancă.
— Te întorci la facultate? mă întreabă Moshe, mirat.
— Nu.
— Și atunci?
— Repetați-mi oferta peste șase luni, dacă se poate, și atunci vă voi
răspunde afirmativ, dacă între timp nu se realizează ceea ce sper eu, le
spun cât mai recunoscător posibil.
Suntem toți de acord, așa vom face.
În sfârșit, după o tăcere de aproape două luni și jumătate, la 10 august
primesc o nouă scrisoare de la BBC, care însă nu clarifică nimic, din
contră. În ea, Mary Sharp își exprimă regretul că nu mi-au scris nimic
„de câtva timp“ referitor la cererea mea, dar că „speră să-mi scrie din
nou în viitorul foarte apropiat ca să aranjeze un nou interviu pentru
mine“. Cum? Ce speră? Ce să aranjeze? Ce interviu nou? Ce e asta? Își bat
joc de mine? Nu mai înțeleg nimic. Citesc și recitesc scrisoarea de
nenumărate ori, Anda la fel, Nae așijderea. Nimeni nu înțelege nimic.
— Știu că englezii sunt circumspecți și își cântăresc fiecare cuvânt, dar
aici parcă exagerează un pic, spune Nae dând din cap.
„Un pic“? S-a englezit și socrul meu de când cu Londra asta, că folosește
eufemisme?
Într-o seară iau cu mine în pat toată corespondența primită de la BBC și
încep să o citesc din nou. Și deodată scot un chiot puternic și arunc în
sus tot vraful de hârtii.
— Ce este? întreabă Anda speriată.
— Am reușit! Plecăm la Londra! Uite aici, în nota explicativă inițială de
la BBC, unde se detaliază întreaga procedură, scrie: „După primirea de
către BBC a CV-urilor completate, candidații selecționați vor fi invitați
să dea probă de microfon și examene scrise care, dacă sunt
satisfăcătoare, vor fi urmate de un interviu în Israel cu un membru al
personalului BBC“. Ăsta e noul interviu de care scrie Mary Sharp, închei
eu, surescitat la culme.
Nu ne vine totuși să credem, nu suntem convinși. O scrisoare care sosește
însă peste câteva zile confirmă supoziția mea. Sunt invitat la ambasada
britanică din Tel Aviv, la un interviu cu un membru al personalului, John
C. Acesta, foarte amabil, îmi pune câteva întrebări despre mine, despre
starea mea civilă, dacă barba pe care o port denotă că sunt religios sau
este doar „de frumusețe“, dacă am obiecții să lucrez sâmbăta, pentru că
la radio se lucrează 24 de ore din 24, întrebări de acest gen.
Răspunsurile mele par să-i placă, pentru că la sfârșit îmi spune că dacă
examenul medical și referințele pe care le vor solicita, cu acordul meu,
evident, de la locul actual de muncă, adică de la bancă, și de la niște
vecini sunt și ele satisfăcătoare, voi primi contractul de la BBC. Deși
am unele temeri privind vertebra aia deplasată, nu sunt motive de
îngrijorare. Este un examen medical destul de superficial, fără analize,
fără radiografii.
După alte două săptămâni primesc în sfârșit contractul de la BBC, pe care
mi se cere să-l citesc și, dacă sunt de acord cu condițiile, să le scriu
că-l accept (îl voi semna la Londra). Este un contract pe trei ani, cu
șase luni de probă, cu începere de la 1 decembrie. Poate fi urmat de un
nou contract, final, de trei ani. (Deci după șase ani, dacă nu găsesc
altceva, trebuie să ne întoarcem în Israel.) Mi se recomandă să mă duc
singur, fără soție, iar dacă sunt confirmat în post, după șase luni,
atunci BBC va plăti și costul de transport pentru ea, ca să vină la
Londra.
— Dacă vrei să vezi Londra, hai cu mine acum, pentru că în șase luni
suntem amândoi înapoi după ce-și vor fi dat seama ce greșeală au făcut cu
mine, îi spun Andei mai în glumă, mai în serios.
Acum pot să anunț oficial că plec. Primul care află este Moshe, la bancă.
— De aia ai refuzat oferta noastră, aveai ceva mai bun, spune el, acum
dumirit.
Îl asigur că atunci nu știam rezultatul examenului, dar speram. Șocul îl
au însă prietenii mei.
— Păi nu ne-ai spus că ai ratat examenul? întreabă toți, consternați.
— Ba da, răspund, l-am ratat pe primul, dar mi-au oferit apoi un al
doilea examen, de care nu v-am mai pomenit, ca să nu râdeți de mine din
nou. La al doilea am reușit.
Avem de făcut aranjamente importante. În primul rând, cumpărăm
apartamentul în care stăm, ca să avem unde ne întoarce după șase luni,
dacă într-adevăr nu fac față cerințelor de la Londra, sau chiar după trei
sau șase ani, dacă nu putem rămâne acolo. Achităm o sumă inițială și luăm
o ipotecă pe 25 de ani. Avem bani pentru că am vândut, cu regret în
suflet, mașina. Dar rămâne în familie, a cumpărat-o tata. În apartamentul
nostru se vor muta Liviu și Jaffa, care tocmai s-au căsătorit. Nu le luăm
chirie, vor plăti doar ratele lunare la ipotecă, destul de mici în
comparație cu cât ar fi chiria. Îmi dau demisia de la bancă, cu efect de
la 1 noiembrie. Între timp citesc zilnic ziare englezești, învăț o
mulțime de cuvinte noi și mă familiarizez cu limbajul jurnalistic.
Titlurile articolelor îmi dau însă de furcă, sunt redactate într-un
jargon aparte.
Suntem invitați la nunta lui Mihai cu Vera. Nici ei nu o fac „la sală“,
ci în grădina locuinței mamei Verei, care e și farmacista din Morasha. La
ceremonie, aud câteva bombăneli în sensul că nu este totuși o nuntă ca la
sală, că mâncarea nu e la nivelul celei de la restaurant și altele.
Comentarii destul de blânde, căci la nunta mea am auzit pe cineva spunând
că parcă asistă la o „nuntă de văduvi“, așa că mi-a părut și mai bine că
n-am avut o nuntă cu tămbălău. Orice faci, tot te critică lumea!
Parcă e sezonul nunților. Se căsătoresc Mariana cu Carol, la sală, și
după ei, Liviu cu Jaffa, tot la sală. Liviu nu a mai scăpat, nici de
insistențele mamei și nici de ale familiei Jaffei. Le spun tuturor că
plec cu sufletul împăcat acum, că-i văd aranjați pe toți.
Sosește încă o scrisoare de la BBC, cu biletul meu de avion și
instrucțiunile finale. Voi fi așteptat la terminalul aeroportului de un
membru al Secției în limba română, care mă va conduce la hotelul Waverley
de pe Kingsway, la zece minute de mers pe jos de Bush House, clădirea
care adăpostește Serviciile externe BBC. În ziua următoare, 2 decembrie,
trebuie să mă prezint la Serviciul de personal, la domnișoara Mary Sharp
(o veche cunoștință epistolară), unde voi primi toate explicațiile și
indicațiile necesare, după care îmi voi începe activitatea.
A doua zi, mă duc la agenția liniilor aeriene britanice BEA din Tel Aviv
și cumpăr un bilet pentru Anda. Totul se petrece parcă într-un vis. Toți
membrii familiei mele sunt mândri de mine. Lui Nae însă chiar că nu-i
poți ajunge cu prăjina la nas. E atât de fericit, încât nu pierde nici o
ocazie să spună, cui vrea să audă, că fiica și ginerele lui pleacă în
Anglia, ginerele fiind angajat la Radio Londra, postul pe care el și
generația lui îl ascultau în fiecare seară în anii ’40, ca să afle cum
evoluează al Doilea Război Mondial.
— Ai avut dreptate când ai cerut-o pe Anda în căsătorie zicând că
situația voastră nu poate merge decât spre mai bine, îmi spune el.
— Da, dar ai avut o contribuție imensă la ce se întâmplă acum, îi
răspund. Fără încrederea ta surprinzătoare în capacitățile mele, și fără
insistențele cu care te-ai agățat de fiecare pai, n-am fi fost acum în
pragul acestei mari șanse. Sper să nu vă dezamăgesc.
Singura care este tristă e mama.
— Cine știe dacă ne vom mai revedea vreodată, se lamentează ea.
— Vor fi mai puțin de cinci ore de zbor între noi, mamă, sigur că ne vom
revedea.
Ultimele aranjamente: trecem mașina pe numele tatei, îi dau lui Liviu
cheile de la apartament, vizităm toate rudele și prietenii să ne luăm la
revedere și, la 1 decembrie dimineața, ne luăm zborul spre Londra. Oare
ce ne așteaptă acolo?
Note

15. Oraș în sudul Fâșiei Gaza, care în 1967 avea cca 60.000 de locuitori.
16. Oraș în sudul Fâșiei Gaza, la granița cu Egiptul, cu cca 50.000 de
locuitori în 1967.
17. În 1967, cel mai mare oraș egiptean din nordul Peninsulei Sinai,
considerat de mulți drept capitala peninsulei, dar cu o populație de
numai 30.000 de oameni.
18. „La război ca la război“ (fr.) – aşadar, trebuie să te adaptezi
circumstanțelor.
19. Oraș pe ambele maluri ale Canalului de Suez, la cca 160 km distanță
de Cairo.
20. Războiul dintre Israel și țările arabe vecine, Egiptul, Iordania și
Siria, declanșat la 5 iunie 1967. În cursul celor șase zile de război,
Israelul a distrus armatele celor trei țări arabe și a ocupat întinse
teritorii ale celor trei beligeranți arabi, multe din problemele care au
dus la acel război rămânând nerezolvate până azi.
21. Localitate în Iordania unde, la 21 martie 1968, s-a dus o luptă de 15
ore între trupe israeliene și forțe combinate ale Organizației pentru
Eliberarea Palestinei și ale armatei iordaniene.
22. Considerat unul dintre fondatorii statului Israel, Ben Gurion a fost
primul prim-ministru al țării, între 1948 și 1954 și apoi între 1955 și
1963. A deținut în același timp și portofoliul Ministerului Apărării.
23. Moneda țării a fost până în 1980 lira israeliană. În 1980 a fost
înlocuită cu șekelul, și cinci ani mai târziu cu șekelul nou. Simbolul
internațional este NIS (New Israeli Shekel).
 3
„Fără Stalin, nu v-aș fi vorbit de la acest microfon!“

Londra, decembrie 1970

Aterizăm pe aeroportul Heathrow după un zbor de cinci ore, timp în care

Anda a stat aproape nemișcată, privind fix înainte. Îi este frică. Ce
spun eu, frică? E terorizată de avion. I-am zis la un moment dat că poate
ar fi bine să încerce să doarmă.
— Cum să dorm? Păi avionul ăsta rămâne în aer numai datorită voinței și
concentrării mele, răspunde ea, și sunt convins că nu glumește.
Respiră ușurată și se destinde abia după controlul pașapoartelor, unde
arăt și Permisul de muncă trimis de BBC, și apoi trecem de vameși. Urcăm
într-un autobuz care, după aproximativ 40 de minute, ne lasă la
terminalul aeroportului, aflat (pe atunci) în centrul Londrei. Suntem
întâmpinați de un bărbat înalt, de vreo 55 de ani, corect îmbrăcat, care
se prezintă în românește:
— Sunt George Campbell, șeful Secției în limba română. Bine ați venit!
Un taxi ne lasă în fața hotelului Waverley. Campbell ne conduce la
recepție, se asigură că totul e în regulă și ne părăsește, urmând să ne
revedem ziua următoare la Bush House. Este prea târziu să mai ieșim, e
deja întuneric, deși e abia ora 17.00. Ne odihnim, și după vreo două ore
coborâm în restaurantul hotelului. Comandăm feluri de mâncare familiare,
avem tot timpul să degustăm bucătăria britanică. Chelnerița, și ea
străină judecând după accent, ne întreabă dacă dorim un desert.
— Yes, please, răspund eu, we would like a pie (pronunțat „pii“).
— A what? întreabă ea, roșind.
— A pii, insist eu, an apple pie, și arăt cu degetul pe meniu.
— Ah, an apple pie (pronunțat „pai“), yes, of course, și după câteva
minute ne aduce plăcinta cu mere comandată.
A fost una dintre numeroasele mele greșeli inițiale de pronunție (pe care
le fac mulți străini, engleza fiind plină de excepții de pronunțare).
Acestea pot crea momente uneori hilare, alteori jenante, ca în cazul de
mai sus: se pronunță „pii“ cuvântul englezesc pee, care înseamnă urinare,
deci eu îi spusesem chelneriței că aș dori un pipi. Noroc că aici lumea,
cum aveam să constat de-a lungul anilor, este extrem de politicoasă și nu
ia în zeflemea greșelile străinilor.
A doua zi dimineață mă trezesc pe întuneric. Mă uit la ceas, ora 8. Cum
se poate? Doar nu am dormit 20 de ore! Mă spăl, mă bărbieresc, mă îmbrac
și abia la ora 9 începe să se lumineze de ziuă. Aflu apoi că este anul în
care Marea Britanie nu a trecut la ora de iarnă, ca să vadă dacă este
preferabil să aibă dimineți mai întunecate, dar mai multă lumină naturală
spre seară.
O sărut pe Anda și plec spre Bush House. Văd peste tot nume cunoscute:
Holborn! Nu a venit aici la birou, într-o dimineață, prea devreme, George
din Trei într-o barcă a lui Jerome K. Jerome? Drury Lane! Aici parcă
începe cartierul teatrelor despre care am citit în cărțile lui Dickens,
nu? Și, în sfârșit, Bush House! Este o clădire impunătoare, cu o intrare
maiestuoasă, deasupra căreia se află o sculptură înfățișând doi bărbați
în togă ținând împreună în mâini o torță și inscripția „Pentru prietenia
popoarelor vorbitoare de limbă engleză“. Prima impresie este
extraordinară, ce noroc am că o să lucrez aici!
Mary Sharp este o englezoaică în vârstă de vreo 45 de ani, îmbrăcată
corect, foarte amabilă și receptivă. Îmi dă să semnez mai multe
documente, printre care contractul și un angajament că nu voi dezvălui
nimănui vreun secret oficial pe care aș putea să-l aflu în cursul
activității mele de redactor BBC. Mă sfătuiește apoi să mă mut rapid de
la hotel, pentru că este scump, și-mi spune cum și unde aș putea găsi un
apartament de închiriat. După ce-mi urează succes, îmi arată unde este
secția în limba română, la etajul cinci, în South East Wing (aripa de
sud-est a complexului Bush House), între Secția bulgară și cea iugoslavă.
Tot la etajul cinci mai suntem vecini și cu Secția rusă. Secțiile
poloneză, cehoslovacă și ungară, adică Europa Centrală, sunt la alt etaj.
Intru în biroul secretarei șefului și, după ce mă anunță, în biroul lui
George Campbell. Șeful îmi strânge mâna zâmbind prietenos și mă prezintă
adjunctului său, Julian Hale, un tânăr de vreo 30 de ani. Julian mă
conduce apoi în cele trei camere spațioase în care lucrează redactorii
secției. Fac cunoștință cu cei care sunt de serviciu azi: Liviu Cristea,
istoricul Ion Podea, baronul Victor Stârcea, prințul Constantin
Brâncoveanu și Larry Galia. Apoi, din „noua generație“, îi cunosc pe
Jimmy Cornell, Doina Biggs și Nathan Rosenberg. Primii patru se apropie
de 60 de ani, vârsta de pensionare obligatorie la BBC, și tocmai de aceea
recrutează acum Secția română. Doina Biggs a fost până recent
dactilografă în secție, dar a devenit redactor, Jimmy Cornell a fost
angajat din Anglia, unde a venit prin căsătorie, iar Nathan Rosenberg a
venit din Israel cu trei luni înaintea mea, el reușind la examenul din
martie.
Secția are patru dactilografe, care îndeplinesc și funcția de asistente
de producție, mai precis deschid emisiunile și fac legătura între temele
tratate. Printre ele, Wendy Muston, fosta soție a lui Constantin Noica.
Restul dimineții îl petrec familiarizându-mă cu punctele principale din
clădire: redacția centrală de știri, la etajul trei, de unde vin știrile
redactate în engleză, pe care fiecare secție le traduce în limba ei,
birourile de unde primim comentariile și analizele politice tot în
engleză, apoi cantina, deschisă permanent, 24 de ore din 24, „clubul“,
cum îi spun toți, de fapt un bar care este situat însă peste drum, în
altă aripă (peste câțiva ani va fi mutat chiar la subsolul clădirii în
care ne aflăm). La club se poate și mânca, nu o varietate de bucate, ca
la cantină, mai degrabă mâncare de „pub“, pateuri, cârnăciori, brânzeturi
și sendvișuri. Julian mă invită la prânz la club, „să ne cunoaștem mai
bine“. Sunt foarte atent să nu fac vreo gafă, în definitiv nu cunosc
deloc obiceiurile britanice. De exemplu, îmi dau seama imediat că
invitația se referă numai la băutură, o sticlă de bere, mâncarea mi-o
plătesc eu. Barmanul deschide sticla în fața mea, toarnă berea într-un
pahar și pune sticla, aproape goală, dar nu tocmai, lângă pahar.
— De ce nu strângi toate sticlele și din resturile de bere din ele să
faci o halbă, glumesc eu ca un netot.
Barmanului îi ies ochii din orbite:
— E ilegal!
Nici măcar în glumă nu poate concepe așa ceva. Ei poftim! Iar am dat-o în
bară! Când o să mă învăț minte? Când o să înțeleg că sunt în altă lume?
Mușc dintr-un cârnăcior și mă opresc imediat din mestecat. Ce e asta? Are
un gust foarte ciudat, nemaiîntâlnit până în prezent. Dar nu am încotro,
trebuie să înghit, și la propriu, și la figurat.
— Ce fel de cârnați sunt ăștia? îl întreb pe Julian.
El râde:
— Au foarte puțină carne, conțin o mare proporție de cereale și alte
ingrediente. Aproape că sunt ideali pentru vegetarieni.
O să țin minte.
După-amiază, urmăresc în secție activitatea colegilor. Jimmy e la știri.
A primit un teanc de vreo 10-12 pagini, prima indicând ordinea în care
vor fi citite la microfon, iar fiecare din celelalte cu una din știrile
principale ale zilei. Redactorul-șef de la redacția centrală este cel
care decide știrile relevante pentru fiecare secție. Larry Galia și Doina
Biggs traduc „Revista presei“, spicuiri din presa britanică, pe care le
vor citi împreună în emisiune. Ceilalți traduc comentarii și diverse
articole, unele urmând să fie transmise în emisiunea de la ora 16.00 (ora
18.00 în România), iar trei sau patru sunt înregistrate pentru rubrica
„Oglinda zilei“, transmisă în emisiunea de la ora 19.00 (21.00 în
România). Un colaborator extern, Alexandru Hamburgher, fost campion al
României la tenis, prezintă rubrica săptămânală de sport. Asist la
emisiunea de la ora 16.00, la înregistrarea rubricii „Oglinda zilei“ și
la emisiunea de la ora 19.00. Campbell îmi spune că mâine o să încerc să
fac știrile. Cum, așa curând?
Seara îi povestesc Andei tot ce am făcut, după care o întreb cum și-a
petrecut ea ziua.
— M-am plimbat, m-am uitat la vitrine, am intrat la British Museum, care
este la vreo două sute de metri distanță de aici, am venit și la Bush
House, dar am admirat-o numai pe dinafară, am fost în Piața Covent
Garden, pe scurt, am văzut o mulțime de lucruri.
— Trebuie să găsim rapid o locuință, altminteri tot salariul meu se duce
după doar trei săptămâni la hotel, numai pe dormit, nu și pe mâncare, îi
spun îngrijorat. Mary Sharp mi-a arătat un anunț în săptămânalul intern
BBC privind un mic apartament în nordul Londrei. Am numărul de telefon,
vrei să-l vedem?
— Da, sigur, se bucură ea.
— Azi e miercuri, aranjez să-l vedem sâmbătă.
Joi, 3 decembrie. Primesc buletinul de știri de la redacție. Mă instalez
la unul dintre cele trei birouri din cameră, îmi aprind o țigară și încep
să-i dictez dactilografei Wendy Muston traducerea primei știri. Merge
destul de bine, jumătate traduc, jumătate ghicesc ce vrea să spună
știrea. Wendy mă ajută ori de câte ori mă poticnesc. La ora 15.45 cobor
în studio, la subsol. Îmi verific știrile, mă asigur că sunt în ordinea
corectă, respir adânc să-mi potolesc tracul și, îmi spun, ce-o fi o fi.
Emisiunea se deschide cu: „Aici e Radio Londra. La al cincilea semnal va
fi ora 18.00“. După anunțul cu enumerarea lungimilor de undă pe care
transmitem și o scurtă prezentare a temelor abordate în cursul acestei
emisiuni, e rândul meu. Încep să citesc. Simt că vocea îmi tremură,
imperceptibil poate pentru alții, dar eu știu. Pe măsură ce citesc însă,
vocea îmi devine mai sigură, iar emoția îmi dispare complet. Termin
buletinul și, pe fondul muzical introductiv al jurnalului de actualități,
ies din studio.
— A fost perfect, mă felicită George Campbell, care urmărise buletinul
din cabina tehnicianului de studio. Diseară o să fie mai mult ca
perfectul, iar mâine o să fii deja veteran, glumește el.
I-am mulțumit profund recunoscător, am mare nevoie de asigurări de genul
ăsta. Ziua următoare a mers într-adevăr mai bine cu cititul la microfon,
dar cu traducerea este imposibil să fac progrese la fel de rapide. O să
ia ceva timp.
Sâmbătă ne ducem să vedem apartamentul. Este pe strada Fortune Green Road
la numărul 77, în nord-vestul Londrei. Ajungem cu metroul și cu un
autobuz. Călătoria durează între 40 și 45 de minute. Apartamentul este la
etajul întâi al unei case, proprietatea a două surori originare din Țara
Galilor, pe nume Williams. Cred că sunt gemene, atât de mult seamănă una
cu cealaltă. Sunt în vârstă de vreo 50 de ani, necăsătorite, și locuiesc
împreună la parter. Închiriază, cum spuneam, primul etaj, constând din
salon, dormitor, baie, toaletă separată și o bucătărioară. Totul
strălucește de curățenie, podelele sunt date cu ceară, alămurile și
argintăria din casă sclipesc, cartierul este „unul foarte bun“, m-a
asigurat Larry, care locuiește în apropiere. Singurul inconvenient, după
opinia colegilor tineri, este chiria, 65 de lire sterline pe lună, în
vreme ce salariul meu este de 125. Cum însă știu că de luna viitoare voi
primi 145 de lire, și cum și Andei îi place la fel de mult, decidem să-l
luăm. E foarte important unde te întorci seara după o zi de lucru. Și în
plus, Anda va găsi și ea probabil ceva de lucru în curând, nu? Surorile
Williams ne spun că ne putem muta chiar de a doua zi, duminică, ceea ce
și facem.
Luni fac cunoștință cu alți membri ai secției. Mircea și soția lui,
Victoria („Toto“) Stoe, Ioana Herescu, Mihai Niculescu, Anca Roiu și
Aurel Bogdănescu.
Astăzi particip la prima înregistrare a rubricii „Oglinda zilei“. După ce
am tradus și citit în emisiune buletinul de știri de la ora 16, am primit
un comentariu scris de Anatol Goldberg, analistul principal al
serviciilor europene. O caut din nou pe Wendy, să văd dacă e liberă.
Fiind englezoaică și totodată vorbind foarte bine românește, îmi este cea
mai utilă dintre dactilografe la tradus. Wendy e ocupată, așa că lucrez
cu altă dactilografă. Coordonatoarea ediției de azi a rubricii „Oglinda
zilei“ este Anca Roiu. Ea face legătura între comentarii, notează toate
bâlbâielile, reluările sau pauzele prea lungi, care sunt apoi editate,
după înregistrare, de tehnicianul de studio. Mai participă la această
înregistrare Aurel Bogdănescu și Mircea Stoe. Citește Bogdănescu, care la
un moment dat spune:
— Era clar că manifestanții fusese atacați de poliție.
Anca îl oprește:
— Aurel, se spune „fuseseră“, că e plural.
— Se poate spune și „fusese“, răspunde Bogdănescu.
— Nu, nu, insistă Anca, și-l ia de martor pe Stoe. Mircea, se poate spune
și „fusese“?
— Da, se poate, răspunde el.
Anca nu e convinsă, dar nu are ce face, așa că înregistrarea continuă cu
„fusese“. Pe mine nu m-a întrebat, pentru că, deocamdată, eu încă sunt
ucenic. Când ajungem înapoi în birou, îi spun discret lui Mircea:
— Nu cred că se poate spune „ei fusese“.
— Bineînțeles că nu, mă asigură Mircea.
— Păi atunci de ce i-ai dat dreptate lui Bogdănescu, și nu Ancăi? întreb
uluit.
— Pentru că pe Anca nu pot s-o sufăr, iar Bogdănescu mi-e simpatic.
Este adevărat că Anca nu are mulți admiratori în secție. În România a
fost profesoară de engleză, de unde probabil și tonul didactic cu care ți
se adresează. Când, foarte rar, are dubii privind traducerea vreunui
termen englezesc, îți cere părerea parcă numai ca să-ți demonstreze apoi
că nu ai nici cea mai vagă idee despre ce este vorba. Fără să-și dea
seama, anglicizează uneori numele proprii. Sunt sigur însă că o face mai
degrabă din neatenție decât din snobism sau alt motiv. Este o femeie de
vreo 45 de ani, bine făcută și elegantă.
Mircea este un tip foarte spiritual. Campbell îmi spune că în anii ’50
Mircea prezenta o rubrică săptămânală, „Bazagonov și Minciunin“, în care
satiriza regimurile comuniste din Europa Răsăriteană. Îmi amintesc acum
de aceste emisiuni, mama-mare nu pierdea nici una din ele, și am ascultat
și eu una sau două când eram copil și stăteam la ea, la București. Se
transmiteau miercuri seara. Și mai țin minte că pe Gheorghiu-Dej Mircea
îl botezase Gheorghiu-Vrej, pe Chivu Stoica – Chivu Scoica, pe Enver
Hoxha, liderul albanez – Nastratin Hogea, și intervieva „o sudoare
electrică“. Umorul lui nu este însă „artă pentru artă“, ci „artă cu
tendință“. Cu alte cuvinte, are nevoie neapărat de un cal de bătaie, și
nici unul dintre colegi nu scapă de limba lui ascuțită. De exemplu,
despre un coleg, celibatar convins, spunea că nu s-a căsătorit niciodată
deoarece, fiind de modă veche, consideră că nevasta trebuie să fie mai
proastă decât soțul. Și nu a găsit nici o femeie care să corespundă în
cazul lui. Despre o secretară de peste 50 de ani, slabă și care purta
rochii și bluze decoltate, Mircea spunea: „De ce trebuie să ne arate
zilnic osemintele ei?“
Mircea fusese pe timpuri secretar la Legația României din Londra și, în
1947, după abdicarea regelui Mihai, a părăsit legația cu portretul
regelui sub braț. A solicitat azil în Marea Britanie și a rămas aici cu
soția, Toto, o femeie nu prea înaltă și pe fața căreia se mai pot
distinge încă urmele frumuseții de altădată. Ulterior, ambii au fost
angajați la BBC. Nu se știe de ce nu au făcut cerere de naturalizare
decât mulți ani mai târziu, abia la începutul anilor ’60, și, din motive
rămase neelucidate, cererea le-a fost respinsă, deși li s-a permis să
rămână rezidenți permanenți în Marea Britanie. Au cerut atunci pașapoarte
de cetățeni români stabiliți în străinătate, iar autoritățile de la
București li le-au acordat. Poate de aceea, din recunoștință, Mircea face
acum propagandă proceaușistă și este invitat la toate evenimentele
oficiale de la ambasada română, dar în secție nimeni nu-l ia în serios.
Eu chiar i-am spus-o și nu mi-a vorbit vreo două săptămâni, dar i-a
trecut. Jimmy m-a avertizat să am grijă ce vorbesc, așa, în general, dar
i-am răspuns că am plecat din România tocmai ca să nu mai am grijă ce
spun și cui spun, și nu am de gând să-mi schimb atitudinea.
Dacă am început, hai să vă povestesc și despre ceilalți colegi, ca să
înțelegeți poate mai bine evenimentele de mai târziu.
Liviu Cristea, unul dintre primii crainici la Secția română și fost
director adjunct al secției, este pe punctul de a ieși la pensie.
Pasiunea lui e filatelia. (Avea să mai lucreze, ulterior, mai mulți ani
la Europa Liberă.)
Ion Podea a fost profesor de istorie, și acesta este și domeniul asupra
căruia se concentrează aici, la BBC. Cât timp a mai lucrat, înainte de a
se pensiona și el, a abordat numai teme istorice. Dactilografa căreia îi
dictează de obicei îi șterge ochelarii, îi scutură scrumul de la țigări,
căzut permanent pe sacou, fără ca el să dea cel mai mic semn că ar fi
conștient de ce se întâmplă în jurul lui. Este un tip tăcut, mai mult
decât nesociabil, e chiar neprietenos.
Nu același lucru se poate afirma despre baronul Stârcea, volubil,
spiritual, bun povestitor. Acasă face levitație, mi-o spune cu toată
seriozitatea, și trebuie să mă ciupesc puternic ca să rămân serios în
fața muntelui de om din gura căruia ies aceste cuvinte. Arătându-mi într-
o zi clădirile impunătoare din jurul sediului Serviciilor externe BBC,
palatul Somerset House, ambasada Indiei, ambasada Australiei, îmi spune:
— Privește, domnule Galbinski, ai zice că vor dăinui o veșnicie, când de
fapt…
Și lasă fraza în suspensie. Cred că știu la ce se gândește, dar sunt prea
tânăr ca să mă preocupe soarta Universului. Poate la vârsta lui (și el
iese la pensie în curând)… Campbell îmi povestește că l-a întrebat odată:
— Baroane, cunoști Ceahlăul?
Și Stârcea i-a răspuns:
— Dacă îl cunosc? Prietene dragă, mi-a aparținut! (If I know it? My dear
fellow, I owned it!)
Prințul Constantin Brâncoveanu (Costi) a fost angajat la BBC în urmă cu
câțiva ani, după ce fusese eliberat din închisorile României, inclusiv
Canalul Dunăre–Marea Neagră, și lăsat să emigreze în Anglia, în 1964. Cei
11 ani de pușcărie l-au îmbătrânit prematur. Este un om blând, liniștit,
care mai are un singur vis, să iasă la pensie, să se retragă împreună cu
soția lui, Marina Știrbei, în Franța, într-o mică proprietate, și să se
ocupe de grădinărit. De ce a făcut închisoare? Cum de ce ? Nu am spus că
este prințul Brâncoveanu? E adevărat că grație numelui său a reușit să
scape de regimul comunist. Se pare că autoritățile l-au lăsat să plece la
repetatele insistențe din Occident, mai ales din Franța lui De Gaulle.
Gelu Balica, singurul bărbat care îndeplinește funcția de asistent de
producție în secție, a fost și el închis, timp de nouă ani, printre care
câțiva la Canal – el nu din cauza numelui, ci acuzat de spionaj, pentru
că lucrase la misiunea militară britanică de la București imediat după
încheierea războiului.
Când am aflat despre trecutul lor, i-am întrebat dacă nu nutresc o ură
neîmpăcată față de cei care le-au furat atâția ani din viață. Răspunsul
lor simplu a fost că nedreptatea ce le-a fost făcută și suferințele din
închisoare au fost atât de mari, încât seamănă cu o catastrofă naturală,
că nu se pot gândi la o persoană anume asupra căreia să-și reverse ura.
— Pe cine să urăsc? întreba Gelu. Pe nenorocitul de gardian care bătea
deținuții, un om needucat și mai înfricoșat el decât noi? Cine a fost
vinovat de ce mi s-a întâmplat? Gheorghiu-Dej sau Ana Pauker? Rușii? În
cele din urmă, am decis că asta mi-a fost soarta. Am fost la locul
nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Și încă, amândoi au avut, în tragedia lor, norocul să fie eliberați și
lăsați să emigreze în Anglia, spre deosebire de alte zeci de mii de
oameni nevinovați care au fost executați sau au murit în închisorile
comuniste, zecile de mii de deposedați de bunurile lor, surghiuniți în
Bărăgan sau la cariere de piatră, concediați sau persecutați de „noua
ordine“.
Pe Ioana Herescu nu am cunoscut-o prea bine. La scurt timp după sosirea
mea la BBC, a încetat să mai vină la lucru. Am aflat că suferea de cancer
și urma tratamentele clasice. A murit în ianuarie 1972, cred că nu
împlinise încă 40 de ani. A lucrat la BBC timp de 18 ani.
M-am apropiat mai mult de Mihai Niculescu, poet, căruia i-am arătat
traducerile mele în franceză din poeziile lui Topîrceanu și cele în
română din Boris Vian și Brassens. De fapt, el s-a apropiat de mine, m-a
luat sub aripa lui, îmi dăruia din când în când cărți.
Odată, pe la sfârșitul anilor ’70 cred, m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea
să-l însoțesc la Paris, unde se întâlnea cu Emil Cioran, și am regretat
enorm că nu m-am putut duce.
— Cum e Cioran? l-am întrebat la întoarcere.
— E bine, mi-a răspuns Niculescu, merge kilometri întregi pe jos și
consumă zilnic kilograme de mere ca să se mențină sănătos și să aibă o
viață lungă.
— Un cinic ca el?
— Ei, da! încheie Mihai râzând. Una scriem, alta facem.
După câțiva ani avea să se căsătorească cu o secretară de la redacția
centrală de știri, parcă, și au avut o fetiță.
Doina, o tânără drăguță de 24 de ani, este măritată cu un om de afaceri
englez, Dennis Biggs, pe care l-a cunoscut în cursul uneia din
călătoriile acestuia în România, și, cum spuneam, a început la BBC ca
dactilografă, dar având o voce bună de microfon și reușind la examenele
de redactor a fost promovată.
Jimmy Cornell, solid, brunet, cu patru ani mai în vârstă decât mine, a
ajuns la Londra cu un an înaintea mea, după ce s-a căsătorit cu o turistă
din Anglia, Gwenda, care venise în vizită în România cu un grup căruia
Jimmy i-a fost ghid. Au acum doi copii mici, Doina și Ivan.
Și, în sfârșit, Clarence (Larry) Galia, descendent al familiei lui Moses
Gaster, marele cărturar, lingvist și folclorist, care a fost expulzat de
la București la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a stabilit în Marea
Britanie, unde a devenit liderul spiritual al comunității sefarde
(spaniolă și portugheză). Bunicul lui Larry a fost fratele lui Moses
Gaster. Larry este un bărbat de vreo 50 de ani, celibatar convins, deși
de ani de zile are o prietenă, Anne. Locuiește într-un apartament foarte
elegant, la parterul unei case de pe o stradă frumoasă din nord-vestul
Londrei, în cartierul select Hampstead. La primul etaj stă fratele lui cu
familia, iar la etajul al doilea, ultimul, nepoata lui, Simona. Este cam
circumspect cu mine și cu Natty (Nathan Rosenberg), pentru că venim din
Israel, iar Larry vrea să fie considerat un „evreu bun“, adică imparțial
în conflictul israelo-palestinian, și de aceea sare adesea peste cal cu o
atitudine uneori foarte antiisraeliană, sau chiar antisemită. Unii ar
spune că este cazul tipic de „self-hating Jew“.
Într-o zi, Anda mă ia de la birou să mergem la opera din Covent Garden,
care este foarte aproape de Bush House. O prezint colegilor, dar Doina se
ridică brusc de pe scaun, se îndreaptă spre ea și asistăm la o serie de
îmbrățișări și exclamații de bucurie: au fost colege la Școala Germană
din București. Doina ne invită imediat la ea acasă să-l cunoaștem pe
soțul ei, Dennis, și să mai depene amintiri cu Anda.
Jimmy mă întreabă dacă am carnet de șofer, pentru că-și vinde mașina, un
Austin Morris, și mi-o oferă la prețul de 45 de lire sterline, adică sub
o treime din salariul meu lunar. E veche, trebuie să aibă cel puțin zece
ani, la bord arată că a parcurs 25.000 de mile, dar Jimmy îmi spune
râzând că este probabil cel puțin a doua rundă a kilometrajului (contorul
înregistrând doar până la 99.999 mile) și adaugă că numai el a fost de
două ori cu mașina asta în România, dus și întors, plus voiaje în Franța
și Spania. Dar mașina e încă în stare bună și, chiar dacă mai rezistă
doar un an, tot merită. În plus, trebuie să fac practică, să mă
familiarizez cu condusul pe partea stângă a șoselei. Cu permisul meu
internațional pot conduce timp de un an în Anglia, după care trebuie să
dau din nou examenul de șofer. Cumpăr deci mașina de la Jimmy.
La redacție, mi-au trebuit vreo trei luni ca să învăț tot ce se face în
secție. Traduc acum comentarii, revista presei, coordonez „Oglinda
zilei“, particip la toate genurile de înregistrări, cum ar fi emisiuni
culturale, muzicale, sportive sau științifice. Dar cel mai mult sunt pus
la știri. Aproape zilnic.
Pe la sfârșitul lunii martie, îl întreb la un moment dat pe Campbell:
— George, eu știu că voi, englezii…
— Pardon, mă întrerupe George, eu sunt scoțian.
— Scuze, atunci voi, britanicii, sunteți foarte politicoși, dar vreau să
fii absolut sincer cu mine. Cum a fost testul meu de traducere la
examenul de la Ierusalim?
— Destul de slab, Dorian, vine răspunsul.
— Și eseul?
— La fel.
— Păi atunci, pentru ce m-ați angajat?
— Pentru voce, nu mă satur să-ți aud vocea la buletinele de știri. De aia
te și solicit atât de des. Știi, după ce ai dat examenul, am pus banda cu
vocea ta în secție. Toți au fost de acord că ai o voce de microfon
excelentă și dicțiune foarte bună, dar cineva a remarcat că nu ești prea
bine familiarizat cu limba engleză și nici cu politica internațională,
deoarece ai pronunțat Tarapkin în loc de Țarapkin, numele diplomatului
rus pe care-l aveai tu bătut la mașină fără diacritice, ceea ce arăta că
nu auziseși de el. Am decis atunci că te angajăm totuși și că vom vedea
în perioada de probă dacă faci progresele necesare să continui.
— Și le-am făcut? întreb eu.
— Cu prisosință, și acum pot să-ți spun că ai fost confirmat în post, vei
primi scrisoarea de la administrație în câteva zile.
La primul meu interviu cu Peter Fraenkel, șeful Serviciilor est-europene,
care are loc după confirmare (celelalte interviuri fiind anuale),
Fraenkel îmi dă să citesc caracterizarea pe care mi-o face șeful secției.
Campbell scrie printre altele: „Dorian is, arguably, the best newsreader
in the Romanian Section“ („Dorian este, putem spune, cel mai bun crainic
de știri din Secția română“).
— I-am explicat lui George că noi nu obișnuim să caracterizăm pe nimeni
drept cel mai bun, ci doar printre cei mai buni, a continuat Fraenkel,
dar George a insistat că așa vrea să rămână în text, de aceea a pus în
mijloc putem spune. Te apreciază foarte mult, să știi, a încheiat
Fraenkel.
Mă simt de-a dreptul copleșit de încrederea pe care mi-a arătat-o
Campbell de la bun început, chiar înainte de a mă fi cunoscut. Și nu
numai mie. La fel este cu toată lumea. Nu cred că exagerez când spun că,
dacă vreți să știți cum arată un gentleman adevărat, acela e George
Campbell. Nu critică niciodată pe nimeni, din contră, găsește întotdeauna
în ceea ce faci un element pe care îl elogiază și care îți dă impresia că
ai făcut un lucru bun. Și din această cauză toți ne dăm peste cap să-i
merităm laudele. De exemplu, eu și Harry, despre care voi vorbi mai
târziu, aveam la un moment dat o emisiune de recenzii literare intitulată
„Cu cărțile pe față“ (titlu conceput de Harry), în care ne ocupam de
cărțile care nu aveau șanse să apară în România, cum ar fi Ferma
animalelor și 1984 ale lui Orwell, Întuneric la amiază a lui Koestler,
Primul cerc de Soljenițîn, Doctor Jivago a lui Pasternak etc. Lucram la
emisiunea asta nu numai la birou, ci și acasă, în timpul nostru liber,
mult mai mult decât ar fi fost nevoie, și numai ca să auzim un compliment
suplimentar de la George.
Treptat, aflu lucruri uluitoare despre el. În spatele imaginii sale
publice, de scoțian modest care are și un mic defect de vorbire, se
bâlbâie uneori, se află o minte formidabilă. Este un autodidact cum rar
întâlnești. Vorbește bine peste 40 de limbi, pe care le-a învățat singur.
Mi-a explicat mai târziu tehnica lui: învățase bine latina și apoi
franceza, italiana, spaniola, româna. Deci studia limbile străine pe
familii. De fapt, tocmai datorită acestui talent a ajuns să lucreze la
Serviciile externe BBC, care transmiteau la un moment dat, după al Doilea
Război Mondial, în 47 de limbi. În timpul războiului, Campbell a fost
„Language Supervisor“, adică ședea în studiourile de la Bush House în
timpul transmisiunilor în direct și putea, apăsând pe un buton, să
întrerupă emisiunea dacă crainicul, vorbind în limba secției respective,
ar fi încercat să se abată de la textul convenit. După război, a
îndeplinit diverse alte funcții în BBC și și-a încheiat cariera în 1974
ca șef al Secției în limba română. (În anii ’80 a fost menționat în
Guinness Book of World Records drept „one of the world’s greatest living
linguists“ – „unul dintre cei mai mari lingviști în viață din întreaga
lume“. În cei 30 de ani cât a fost pensionar, a mai învățat câteva limbi
străine, inclusiv chineza, și s-a delectat cu muzica clasică, a doua mare
pasiune a vieții sale.
Confirmarea mea în post m-a bucurat, dar știrea nu a fost o mare
surpriză. Îmi dădusem seama deja că nu aveam nici un motiv să-mi fie
teamă că nu voi face față. Cea mai mare parte a activității din secție se
rezumă la traduceri. Desigur, se transmit și unele reportaje, interviuri
și eseuri originale, dar foarte, foarte puține. Apoi, limba română. Noi,
„tinerii“, zâmbim cu înțeles când unul din vechea generație spune la
microfon „cocoa“, ca să evite cacofonia din „cacao“, sau când altul
vorbește despre „poluția“ provocată de circulația rutieră din marile
orașe. La rândul lor, „veteranii“ ne privesc de sus, ne consideră
inculți, needucați (ce educație este aia dată de comuniști?) și fără
maniere.
Când am înțeles că ce se practică aici nu este jurnalism adevărat, am
devenit tot mai deprimat. În plus, încă nu-mi revenisem din șocul
trecerii dintr-o lume familiară, europeană, într-o lume în care totul
este pe dos: circulația pe stânga, ușile care se deschid spre mijlocul
camerei, ferestrele care se deschid spre exterior și atâtea altele. La un
moment dat chiar, Anda mi-a spus:
— Dacă ești atât de nefericit, ne putem întoarce în Israel.
— Ca să facem ce? am întrebat cu tristețe, tu înapoi la librărie și eu la
bancă? Nu, nu există cale de întoarcere! Am avut șansa unică de a veni
într-o mare metropolă, eu vreau să rămânem aici.
Și i-am explicat ce speram să se întâmple: BBC preferă să nu angajeze
jurnaliști gata formați, ci să-i formeze instituția însăși, în spiritul
imparțialității și valorilor ei democratice. Fiecare nou-venit este
automat trimis, de-a lungul anilor, la o serie întreagă de cursuri de
jurnalistică, până ce ajunge, se speră, jurnalist adevărat. Îmi propun să
profit din plin de aceste cursuri și să devin om de radio în toată
puterea cuvântului. Nu știu cum încă, dar sunt hotărât. Primul hop l-am
trecut, perioada de probă. Al doilea vine peste doi ani, cu șase luni
înainte de expirarea contractului. Sistemul funcționează în felul
următor: dacă șefii sunt mulțumiți de tine, îți oferă un al doilea
contract de trei ani, dar asta e tot. La sfârșitul acestui al doilea
contract, pleci de la BBC. Dacă însă sunt foarte mulțumiți de tine și
doresc să te păstreze, atunci îți oferă, în cursul primului contract,
definitivarea, cu alte cuvinte angajare pe timp nelimitat, cu toate
drepturile aferente, inclusiv pensie. Acesta este deci obiectivul meu, să
rămân la Londra, la BBC și să devin un jurnalist adevărat. Confirmarea în
post constituie o mare încurajare în această direcție.
Toți colegii ne sfătuiesc să ne cumpărăm o casă sau un apartament.
Raționamentul este extrem de simplu. De exemplu, închirierea unui
apartament similar celui în care locuiește Doina, în sudul Londrei, ar
costa poate 50 de lire sterline pe lună. Dacă l-aș cumpăra însă, ratele
lunare la achitarea ipotecii ar fi de numai 30 de lire. În plus, după 25
de ani ipoteca este plătită și rămâi cu casa, pe când, dacă stai cu
chirie, după 25 de ani nu ai nimic. În Marea Britanie există așa-numitele
Building Societies, care sunt de fapt un gen de bănci ipotecare. Poți
economisi bani la ele și poți solicita împrumuturi, dar numai pentru
cumpărarea de apartamente sau case. Trebuie să ai o sumă inițială, în
general 15-20% din prețul noii locuințe, iar aceste Building Societies
îți acordă un împrumut echivalând cu salariul anual pe doi ani și
jumătate, sau pe trei ani, dacă iau în considerare și salariul soției.
Începem să ne interesăm. Aici, în cartierul unde stăm cu chirie, este
exclus să cumpărăm. Cel mai modest apartament cu trei camere costă 10.000
de lire sterline, iar împrumutul maxim pe care-l putem obține noi este de
vreo 6.000. Am mai avea nevoie de bani pentru avocații care fac
verificările necesare și întocmesc actele, precum și pentru cheltuielile
inițiale, înregistrarea la societățile de gaz, electricitate și câte
altele…
Jimmy mă sfătuiește să caut un apartament (sau o casă) într-o stare
deplorabilă, prețul reflectând nevoia de reparații, și să-l refac eu
treptat, în timp. Nu știe cu cine are de-a face, cu un om care nu a bătut
un cui în viața lui, care nu știe să țină o pensulă în mână. Oricum,
problema nu se pune până nu economisim 700-800 de lire, ca să putem
începe.
Primesc de la părinți o scrisoare în care se află și un cec bancar în
valoare de o mie de dolari. Tata îmi scrie că s-a gândit că este mai bine
să încercăm să cumpărăm un apartament decât să stăm cu chirie și ne
trimite „un mic ajutor“. Cadoul de la tata este echivalentul a 400 de
lire sterline.
Chiar lângă Doina, în cartierul Lee Green din apropiere de Greenwich,
este de vânzare o „maisonette“, un apartament pe două niveluri. Salon,
două dormitoare, o sufragerie mică, baie, bucătărie, totul în perfectă
stare. Până și tapetul ne place. Costă 7.000 de lire sterline. Woolwich
Building Society, la care devenim membri, ne acordă, după ce vizitează
apartamentul, o ipotecă de 6.125 de lire, pe 25 de ani. Banca în care
BBC-ul îmi varsă salariul, Barclays, îmi acordă un împrumut de 500 de
lire pe trei ani, iar Natty mă împrumută cu 100 de lire pe trei luni.
Avem deci în total suma de 7.125 de lire, care acoperă și onorariul
avocaților. Alegem achitarea ipotecii printr-un sistem nou: timp de 25 de
ani plătim lunar numai dobânda, nu și ratele la capital, iar în paralel
fac o asigurare de viață pe 25 de ani, plătind 20 de lire lunar unei
companii de asigurări, care investește banii, fondul crește, iar la
maturizarea poliței, compania achită ipoteca și-mi dă mie ce rămâne. Dacă
mor între timp, compania de asigurări achită oricum ipoteca.
Deocamdată însă ne pregătim de vacanța de vară. Plănuim să facem un tur
cu noua noastră mașină în Belgia, la Bruxelles și apoi la Frankfurt, la
Edy și Rodica. Vin și părinții Andei din Israel cu noi. Mamina și Nae
sosesc la începutul lui august și se îndrăgostesc imediat de Londra. Sunt
absolut încântați de tot ce văd. Pe Nae abia poți să-l scoți din
librării, iar pe Mamina din elegantele magazine de pe Regent Street și
Oxford Street. Magazinul ei preferat este Selfridges.
După câteva zile petrecute cu vizitarea orașului (clădirile
Parlamentului, Big Ben, Buckingham Palace, Galeriile Naționale și altele,
toate destul de rapid, evident) pornim la drum. Plecăm dis-de-dimineață.
Mașina se comportă bine, doar că la Dover, pe rampa dintre chei și
feribot, a refuzat să urce, și a trebuit să fie împinsă din spate de
câțiva membri ai echipajului. De ținut minte, nu-i place să urce, e prea
bătrână. Călătoria durează aproape toată ziua. Trecem prin nordul
Franței, apoi intrăm pe autostrăzile din Belgia, aproape pustii în
comparație cu cele din Anglia, și ajungem la Bruxelles. Ne îndreptăm
direct spre Grand-Place, piața centrală a orașului. Clădiri frumoase,
case tipice regiunii, dar nimic care să te entuziasmeze, nimic comparabil
cu imaginea din mintea noastră.
Nu stăm prea mult, pornim din nou, cu destinația Frankfurt. Intrăm în
Germania de Vest, unde pe multe porțiuni de autostradă nu există limite
de viteză. Chiar dacă am mare grijă când depășesc pe cineva (ceea ce se
întâmplă foarte rar și numai cu mașini mult mai vechi decât a noastră),
apare invariabil în mijlocul depășirii, în spatele meu, un Mercedes, sau
un Audi (de unde, domnule, că abia m-am uitat în oglinda retrovizoare?),
care îmi semnalizează cu farurile să-l las să treacă. Îl las, dar mai
durează, fiindcă rabla mea nu se poate grăbi.
Spre seară ajungem la Frankfurt și, după multe întrebări puse
trecătorilor, găsim locuința prietenilor noștri. Îmbrățișări, sărutări,
facem cunoștință cu părinții Rodicăi, îi prezentăm pe părinții Andei. La
masă (copioasă, pregătită de Cuța, mama Rodicăi, o mare gospodină),
povestim cu rândul ce am făcut de când ne-am despărțit în Israel, în urmă
cu trei ani, cum am ajuns la Londra și cum este viața în Anglia. Edy
lucrează acum la cea mai mare firmă de construcții din Germania, are
salariu bun și este foarte mulțumit. La interviul cu directorul, după ce
a povestit ce a făcut în România și Israel, Edy l-a întrebat dacă vrea
să-i arate diploma.
— De ce, dacă nu faci treabă bună, te dau afară indiferent câte diplome
ai. Dacă faci treabă bună, nu mă interesează diploma dumitale.
Și aici, „altă lume“.
Tatăl Rodicăi, Siegfried, ne însoțește la Heidelberg, o bijuterie de
oraș, pe malul Neckarului. Ne descrie cu entuziasm și lux de amănunte tot
ce vedem. Știind de la Rodica cât a suferit în lagăr, nu mă pot stăpâni
și, cu toate menajamentele de care sunt capabil, îl întreb cum poate trăi
în Germania, și încă să-i placă atât de mult? Se pare că nu sunt primul
care îi pune întrebarea asta, pentru că nu e deloc surprins sau încurcat.
— Vezi dumneata, eu prefer să trăiesc în altă Germanie, în cea a lui
Heine și Goethe, în cea a germanilor antinaziști, și au fost și din
ăștia. Știu, mi s-a pus de multe ori întrebarea asta. Dar după război,
nemții s-au purtat extraordinar cu oamenii ca mine, statul german și-a
recunoscut crimele și caută să-și răscumpere vina. Ne-a plătit tuturor
celor care am suferit despăgubiri însemnate, ne-au recunoscut toți anii
de muncă în țările de baștină, luând în considerare chiar și anii
petrecuți în lagăre. Statul german ne plătește pensii de boală, de
suferință, de activitate, avem tot felul de privilegii. Știu, nu există
un preț pentru sânge, dar trebuie să existe și iertare. Altfel nu se
poate merge înainte. Și nemții vor să meargă înainte, vor să devină
democrați adevărați. Și cred că vor reuși. Iar în ceea ce mă privește, am
un apus confortabil al vieții, încheie el.
Nu sunt convins, dar aici nu este vorba de mine. Dacă simte cu adevărat
tot ce ne-a spus, și pare foarte sincer, asta e ce contează.
A doua zi, mă plimb cu Anda prin Frankfurt, așteptându-i pe Nae și pe
Mamina să iasă dintr-o librărie. Ne rătăcim și nu mai știm cum să ne
întoarcem. La insistențele mele, Anda cere ajutorul unui trecător în
vârstă, bine îmbrăcat. Acesta îi dă explicațiile necesare și la sfârșit o
întreabă (mi-a tradus Anda ulterior):
— Scuzați-mă, tânără doamnă, unde ați învățat limba noastră?
— Acasă la București, în România, cu bona mea din Bucovina și apoi la
liceul german, răspunde Anda.
— Bănuiam eu, continuă neamțul, că ați învățat-o în străinătate. Germana
dvs., Hochdeutsch, nu mai e vorbită aici decât de foarte puțină lume.
Oricum, felicitări, o vorbiți impecabil.
Și, ridicându-și pălăria, și-a văzut de drum. „Frumos“, își zice foarte
impresionat soțul ei, care nu știe însă boabă de germană.
Înapoi la Londra, Mamina și Nae s-au întors în Israel, iar noi ne
pregătim de mutarea în casa nouă. Toate formalitățile au fost
îndeplinite, în septembrie ne luăm la revedere de la surorile Williams și
ne mutăm. Nu este prea greu, pentru că nu avem decât două geamantane cu
haine demodate. Dar imediat ce sosim la Courtlands Avenue nr. 73, în sud-
estul Londrei, Jimmy sosește cu un pat de o persoană („vă mai înghesuiți
și voi, aveți loc, că nu sunteți prea voluminoși, și vă și iubiți, nu?“)
și ne conduce apoi la un magazin cu lucruri de mâna a doua, descoperit
tot de el. Cumpărăm o masă extensibilă cu patru scaune, în stare foarte
bună.
— 12 lire, spune vânzătorul.
Nu reacționez, mi se pare foarte puțin.
— E poate un pic scump, pentru că e un set, se grăbește el să adauge,
vine împreună cu acest bufet.
Și ne indică un bufet servantă din același material și de aceeași
culoare.
— Le luăm, atunci, zic eu, încercând să-i arăt că m-am lăsat convins de
acest adaos.
Pentru încă două lire, toate ne sunt aduse acasă. Doina vine cu farfurii,
tacâmuri, cu câte ceva din multele lucruri necesare într-o gospodărie.
Suntem profund mișcați de generozitatea ei și a lui Jimmy. În salon avem
pe un perete întreg o bibliotecă din lemn de fag, făcută de comandă.
Chiar înainte de a părăsi apartamentul, fostul proprietar m-a întrebat
dacă nu vreau s-o cumpăr. Aș fi vrut, dar nu mai aveam nici un ban și i-
am spus-o sincer.
— Atunci ți-o fac cadou, a adăugat el.
Deci generozitate chiar și de la un străin. „Altă lume“, îmi spun din nou
în gând, pentru a nu știu câta oară.
Una dintre primele rude care ne vizitează este mătușa mea Malka, de la
Ierusalim, care trece prin Londra și care ne aduce cadou o măsuță
arăbească cu tăblia de aramă, cu inscripții în arabă, pe care stau un
ibric, tot din aramă, și șase ceșcuțe de cafea.
Apare în secție un coleg nou, Nicolae (Niky) Stoian. Cam de vârsta mea,
puțin mai înalt decât mine (eu am 1,69 m), pare croit dintr-o bucată,
dacă sintagma se poate aplica și la fizicul unui om. Vine din Franța și
este de profesie inginer. După scurt timp, sosește și un bun prieten de-
al lui, Christian Mititelu; și el e inginer și vine tot din Franța. E un
tânăr înalt, cu înfățișare plăcută, purtând tot timpul cravată și pantofi
bine lustruiți. Ei umplu locurile lăsate vacante de Ion Podea și Liviu
Cristea. A ieșit la pensie și baronul Stârcea, iar în februarie aflăm cu
tristețe că a murit Ioana Herescu.
După câteva luni este angajat Harry Baranga, de profesie actor, fiul
celui mai jucat dramaturg în această perioadă în România, Aurel Baranga.
Harry a cerut azil politic în Franța, în cursul unei călătorii.
— De ce? l-am întrebat eu, curios. Îți lipsea ceva în România?
— Da, Brigitte Bardot, mi-a răspuns el serios ca un quaker.
Putea să nici nu fie o glumă. Harry are 31 de ani și arată foarte bine.
Ne împrietenim repede. Îmi dau curând seama că este extrem de inteligent
și posedă un uriaș simț al umorului. Are un talent unic de a da porecle
foarte potrivite oricui, este bun caricaturist, pentru că e un excelent
observator, calitatea lui principală fiind capacitatea de a vedea
instantaneu esențialul, în orice situație.
Se anunță că Julian Hale, adjunctul lui Campbell, ne părăsește. Recent i
s-a publicat o carte, Ceaușescu’s Romania (România lui Ceaușescu), nu
prea măgulitoare pentru regimul acestuia. Julian a încălcat una dintre
regulile BBC, că nici un membru al personalului nu are voie să scrie sau
să comenteze în public despre regimul din țara către care transmite. În
locul lui este numit Larry Galia.
Wendy mă întreabă dacă nu vreau să merg cu ea lângă Colchester, să-l
cunosc pe fiul ei, Rafail, călugăr la mănăstirea ortodoxă Sf. Ioan
Botezătorul, la vreo sută de kilometri distanță de Londra. Accept cu
plăcere invitația și petrec o zi extraordinară la mănăstire. Mă întrețin
în franceză cu starețul și vorbesc cu părintele Rafail despre câte-n lună
și-n stele. Nu mi-am închipuit că o vizită la un lăcaș religios îmi poate
produce atâta plăcere. Este cert că aceasta se datorează părintelui
Rafail, care mi-a răspuns cu răbdare și blândețe la toate întrebările,
unele poate impertinente, din cauza ignoranței mele în cele religioase,
altele voit încuietoare. (Mai am și astăzi fotografia făcută cu el în
urmă cu atâtea decenii.)
L-am cunoscut mai târziu și pe tatăl lui, filozoful Constantin Noica.
Venit în vizită la Londra, a trecut și pe la BBC. Nu-i citisem cărțile,
dar auzisem despre el, știam cine este și că făcuse ani de închisoare.
Nici Wendy, nici altcineva dintre colegi nu menționase până atunci, în
prezența mea, ceva despre viața ei în România. (Mulți ani mai târziu,
după apariția Jurnalului lui Mihail Sebastian, care a fost prieten cu ei
în anii ’30 și ’40, am citit despre ea și despre Dinu Noica în paginile
acestuia, despre zilele petrecute împreună la munte, la schi. Nu mai
puteam însă discuta cu Wendy toate astea, pierdusem de mult urma ei, și
mai mult ca sigur nu mai era în viață.)
Într-o zi, ridic receptorul telefonului care suna în secție și o voce îmi
spune în engleză că vorbesc cu sergentul Stevens de la Scotland Yard și
mă întreabă dacă pot veni la secția de poliție din Oxford Street să
traduc pentru un român care a fost prins furând dintr-un magazin. Îi spun
că n-am făcut niciodată traduceri de genul ăsta, el mă asigură că nu este
prea greu, eu îi spun că-l sun înapoi peste zece minute și mă duc să cer
sfatul lui Larry.
— Bineînțeles, acceptă, toți facem traduceri pentru poliție și pentru tot
felul de alte firme care au relații cu România. Se plătește destul de
bine! îmi spune Larry.
Mă întorc în birou, îl sun pe sergentul Stevens și ne dăm întâlnire la
secția de poliție, la ora 19.00, după ce termin lucrul.
Acuzatul este un rom. Strigă tot timpul la tânărul polițist care l-a
arestat:
— You Hitler, you Hitler! M-ai urmărit de când am aterizat la aeroport.
Polițistul, imperturbabil, nu se lasă provocat. Este prima dată când văd
un polițist de aproape și pot să urmăresc comportarea lui. E într-adevăr
întruchiparea legii: politicos, corect, respectă cu minuțiozitate
regulamentul. După circa două ore de interogatoriu, în care am tradus din
engleză în română și invers întrebările polițistului anchetator și,
respectiv, răspunsurile acuzatului, semnez un formular care conține,
printre altele, orele lucrate, numele și adresa mea. Plec acasă cu
senzația că nu a fost o experiență foarte plăcută.
După câteva zile, sunt chemat din nou de sergentul Stevens. De data asta
au arestat o tânără israeliană, și sergentul a văzut în fișa mea de la
Ministerul de Interne că am venit din Israel, deci presupune că vorbesc
ebraica. Nu traduc la poliție, ci la Curtea de Magistrați. Tânăra își
recunoaște vinovăția și este condamnată la plata unei amenzi de 25 de
lire sterline sau o săptămână de închisoare. Îmi dă un număr de telefon
la care mă roagă să sun și să-i comunic domnului care răspunde ce s-a
întâmplat, cu rugămintea să aducă 25 de lire la Curtea de Magistrați,
pentru achitarea amenzii. Sun la numărul dat, explic situația, după care
tipul îmi spune:
— Hai să facem amenda jumate-jumate.
Sunt consternat.
— Ascultă, domnule, eu sunt un simplu interpret. Nu o știu pe prietena
sau cunoștința dumitale, azi am văzut-o pentru prima oară. M-a rugat să-i
fac acest serviciu, i l-am făcut, dacă vrei s-o ajuți, bine, dacă nu, iar
bine, pentru mine chestiunea este încheiată.
— OK, mă duc cu banii, conchide el cu un oftat.
Nu, nu-mi place deloc să traduc pentru poliție. Este prea sordid. Data
viitoare o să-l rog pe sergentul Stevens să nu mă mai cheme.
Campbell îmi spune că în secție este încă liber un post de dactilografă
și mă întreabă dacă Anda nu ar fi interesată. Anda tocmai a terminat un
curs de dactilografie, dar nu sunt sigur că este o idee bună. Nu e bine
să suprapui două genuri de relații, în cazul de față, relații de serviciu
peste relațiile de familie. Dar putem încerca, nu? Anda trece ușor toate
probele de examen și este angajată. Singurul aspect care pur și simplu o
terorizează este că trebuie să vorbească la microfon. E o fire extrem de
timidă și îi este frică de orice e nou. Eu și toți colegii îi spunem că o
să se obișnuiască și că oricum nu are de rostit decât câteva fraze, când
prezintă emisiunile, făcând legăturile între subiecte. Dar nimic n-o
convinge și nu s-a simțit niciodată în largul ei în fața microfonului.
După nu multă vreme însă, sistemul s-a schimbat și emisiunile nu mai sunt
prezentate de dactilografe, locul lor fiind preluat de redactori. Metoda
folosită până acum era menită, se pare, să asigure că introducerea
subiectelor nu transmitea nimic personal în legătură cu temele tratate în
emisiuni. În noul sistem, introducerile la comentariile și articolele
citite, precum și legăturile dintre ele sunt mai detaliate, mai literare
chiar, reflectând, până la un punct, stilul fiecărui membru al secției.
August 1972

Vara asta facem un concediu mult mai lung. Plecăm la Menton, în sudul
Franței, nu departe de granița cu Italia, la Marea Mediterană. Ne vom
întoarce prin Paris, unde vom sta la Andy, fosta mea colegă și bună
prietenă din copilărie de la Constanța. Andy s-a măritat în 1968 cu un
francez, Didier Hendoux, și locuiesc lângă Versailles. Pentru noi este de
fapt o expediție, fiindcă suntem opt persoane: Mamina și Nae, mama și
tata, veniți toți din Israel, Doina și mama ei, sosită de la București,
plus Anda și cu mine. Mamina și Nae călătoresc în mașina Doinei, un
Vauxhall Viva, împreună cu mama ei, iar părinții mei, cu mine și cu Anda.
La Menton urmează să ne întâlnim cu Rodica și Edy, care vin de la
Frankfurt împreună cu unchiul Rodicăi, Iancu.
Planul de călătorie este dat peste cap însă imediat ce ajungem în Franța.
Doina nu a mai condus pe autostradă și nici în afara Angliei, cu
circulația pe partea opusă, și cu atât mai puțin pe autostrăzile
franțuzești, la viteze mult mai mari. Este speriată de vitezele cu care
conduc francezii și, în scurt timp, refuză să mai conducă pe autostradă.
Trebuie deci să mergem pe drumurile naționale. Numai că pe aceste șosele
depășirile sunt mult mai dificile, pe ele circulă multe tractoare și
vehicule agricole lente, pe scurt, până seara am parcurs doar vreo 300
km, când planul era să parcurgem dublul acestei distanțe, să ajungem
undeva la sud de Paris. Dormim într-un camping, fiecare cum poate, în
mașină, pe o pătură pe iarbă, pe un scaun, pentru că nu avem corturi și
nici echipament de camping.
Ziua următoare continuăm pe drumurile naționale și seara ne oprim undeva
la nord de Lyon. Tragem la un hotel foarte scump, vrând-nevrând, la toate
celelalte hoteluri nemaifiind locuri. Suntem frânți de oboseală, nervoși
și avem mare nevoie de somn. Abia a treia zi spre seară ajungem la
Menton, la hotelul pe care l-am rezervat din Londra, cu mobilier și
draperii reamintind La Belle Époque.
Toate necazurile de pe drum sunt rapid uitate, ne simțim bine, și de a
doua zi începem vacanța. Edy, Rodica și Iancu sunt aici de două zile.
Vizităm Nisa, unde Mamina ține cu tot dinadinsul să bea o cafea pe terasa
hotelului Negresco. E într-adevăr o experiență. Scumpă, dar obrazul
subțire… Ne plimbăm pe Promenade des Anglais, după care plecăm la Monte
Carlo. Intrăm și la cazinou, unde pierdem câteva zeci de franci la
ruletă. Când ieșim, tata ne spune:
— În sfârșit, am înțeles cum funcționează ruleta și celelalte jocuri de
noroc la cazinou. Tu le dai bani și ei îți dau fise, și după aia îți iau
și fisele. Simplu.
În zilele următoare facem plajă (eu sub parasol) și vizităm o mare parte
din litoral. Iancu este exasperant: știe tot și ne descrie cu lux de
amănunte orice punct turistic, chiar înainte de a-l vizita.
După o săptămână plecăm din Menton, trecem granița în Italia, la
Ventimiglia, și circulăm pe șoseaua de coastă, intenționând să ajungem la
San Remo. Slabă speranță, durează prea mult, așa că ne întoarcem și ne
îndreptăm spre Paris s-o căutăm pe Andy. Am adresa ei, locuiește la La
Celle-Saint-Cloud, pe aleea Jules Verne. Anda, eu și părinții mei vom sta
la ea, iar Doina, mama ei și părinții Andei la o vecină a lui Andy,
plecată în concediu.
Intrăm în Paris venind din sud, o luăm la stânga pe un bulevard exterior
și ieșim prin Porte de Versailles, părăsind circulația halucinantă a
orașului (la Londra traficul auto este mult mai calm), și ajungem la
Saint-Cloud pe o ploaie torențială. Nu am hartă, așa că opresc în fața
unei cafenele. Intru și-l întreb pe un tip de la bar unde este aleea
Jules Verne.
— Mergi drept înainte vreo 500 de metri, cotești la stânga, treci pe
lângă complexul sportiv municipal și a treia stradă la dreapta este aleea
Jules Verne, îmi explică el, foarte amabil.
Urmez indicațiile, dar nu văd nici un complex sportiv, așa că opresc la o
secție de poliție.
— Nu avem nici un complex sportiv în localitate. Și nici vreo alee Jules
Verne, îmi spune un polițist. Poate că dumneata cauți La Celle-Saint-
Cloud, aflat la vreo 4 km distanță. Aici suntem în Saint-Cloud.
Da, am greșit. Ne trebuie La Celle-Saint-Cloud. Acum înțeleg de ce zâmbea
vecinul de la bar al tipului de la cafenea, când acesta îmi dădea
indicațiile de direcție. Mă lua peste picior, deși naiba știe ce glumă o
fi asta. Așa arată deci renumita politesse française?
După încă vreo 20 de minute ajungem la adresa bună. Sunăm la poartă și ne
deschide un bărbat cam de aceeași vârstă și statură cu mine (dar cu mult
mai mult păr pe cap).
— Sunt Didier, se prezintă el, foarte prietenos, iar voi sunteți Dorian,
Anda și părinții. Andy mi-a povestit o mulțime de lucruri despre voi.
Andy și Didier locuiesc într-o casă foarte frumoasă și bine împărțită. Nu
este casa lor, aparține patronului lui Didier, Pierre, de la care au
închiriat-o. Pierre este proprietarul unei societăți care organizează
colonii de vacanță pentru copii, nu numai în Franța, ci și în Spania și
Elveția. Numeroase companii particulare și de stat acordă salariaților
lor, printre alte avantaje, și posibilitatea de a-și trimite copiii în
aceste colonii de vacanță. Didier este directorul societății. Biroul lor
încheie contractele cu hotelurile pentru cazarea copiilor, autocarele
pentru transport, mă rog, este o activitate care necesită o bună
organizare după un regulament strict, fiind vorba de siguranța copiilor.
Didier câștigă foarte bine, salariul reflectând marea responsabilitate pe
care o implică postul său.
Este parizian din tată în fiu și extrem de mândru de orașul lui. Seara
ieșim să ne arate Parisul, el cu Andy, Doina și mama ei în mașina lor, un
Peugeot 204, noi în Austin Morris-ul nostru. Ori de câte ori ajungem la
unul din punctele de atracție, Didier oprește mașina, noi oprim în
spatele lui, el coboară, vine la noi și ne dă explicațiile necesare cu
toate amănuntele. Ignoră cu nonșalanța unui adevărat parizian toate
insultele și claxoanele din spate, nu se întoarce la mașina lui până nu
termină ce are de spus. Așa vedem Arcul de Triumf, Champs-Élysées, Les
Invalides, Turnul Eiffel, Place Vendôme, Catedrala Notre Dame și
celelalte atracții turistice. Îmi închipui că nu suntem primii oaspeți
străini cărora Didier le arată Parisul, dar entuziasmul lui este atât de
mare, pune atât de mult suflet, încât parcă o face pentru prima oară. Și
Andy îmi confirmă părerea. Seara se încheie la o celebră braserie care
arată ca în anii ’20, unde fac cunoștință cu primul meu bœuf bourguignon.
Greu de exprimat în cuvinte ce simți când guști prima oară această
tocăniță franțuzească.
După patru zile de vizite la Malmaison, la Palatul Versailles și tot ce
poate oferi Parisul într-un răstimp atât de scurt, Doina ne spune că ea
și cu mama ei se întorc acasă mai devreme. Mamina și Nae vor și ei să
plece. Este adevărat că nu stau foarte comod la vecina lui Andy. Pleacă
toți patru a doua zi dimineață, iar eu și Anda ne ducem la Paris. Didier
este la birou, iar Andy acasă cu fetița ei, Eforia, care are trei ani. Ne
întoarcem la Andy pe la ora 16.00 și sunt surprins să-l văd pe Didier
acasă, așa devreme, cu un pahar de whisky în mână. Îmi toarnă și mie,
deși nu sunt băutor, și simt că ceva nu e în regulă.
— Au avut un accident în nordul Franței, rostește Didier în sfârșit. Sunt
răniți și internați la spitalul din Arras. Plecăm peste jumătate de oră.
La spital i-am găsit pe toți patru în stare de șoc, cu tot felul de
contuzii și fracturi, cele mai grave fiind suferite de Nae, care are trei
coaste rupte, și Mamina, cu un picior fracturat. Nae își scosese centura
de siguranță cu câteva minute mai înainte, pentru că urmau să oprească să
mănânce, dar Doina a insistat să și-o pună din nou, salvându-i astfel
probabil viața. La spitalul din Arras, piciorul Maminei a fost pus în
ghips și au primit toți îngrijirile necesare. Un alt mare noroc a fost
că, înainte de a fi părăsit Londra, am încheiat toate asigurările
posibile: de boală, contra accidentelor și contra furtului mașinii. Așa
că toate cheltuielile de spitalizare au fost suportate de societatea de
asigurări, care a plătit și pentru ambulanța particulară cu care cei
patru au fost transportați la Londra.
Pe drumul de întoarcere de la Arras la Londra, simt că frânele mașinii nu
mai funcționează la fel ca până atunci. Opresc la primul garaj, unde aflu
că rezervorul lichidului de frână este perforat și conținutul se scurge
afară, încet, dar sigur. Evident că nu sunt șanse ca un garaj din Franța
să aibă în stoc un asemenea rezervor pentru o mașină englezească veche de
zece ani, dar garajistul mă asigură că pot ajunge acasă dacă merg cu
grijă și completez regulat lichidul de frână în rezervor. Ajungem cu bine
la Calais, traversarea se face conform planului, la fel și parcurgerea
celor sub 100 km până acasă.
A doua zi, la garajul meu, mecanicul îmi spune că rezervorul lichidului
de frână trebuie schimbat, și găsește și alte piese care ar trebui
schimbate. Decid că mașina este prea veche ca să mai merite cheltuielile
de reparație și o vând cu 20 de lire unor tineri care o cumpără pentru
piese de schimb. (Oricum, ne-a ținut un an, și a fost mașina la care am
avut cea mai mică depreciere anuală, în comparație cu toate celelalte
mașini pe care urma să le am în viața mea.) De săptămâna următoare avem o
mașină nouă-nouță – un Ford Cortina cumpărat în rate –, foarte frumoasă
și încăpătoare.
Ajunși acasă, altă surpriză: Ghidu, fratele mamei, care locuiește în
Mexic, sosise în lipsa noastră, și Dennis, soțul Doinei, i-a dat cheia să
stea la noi. Îl văd pentru prima oară, sunt vizibile pe fața lui
trăsăturile familiei Davidescu, este foarte prietenos și săritor. Ne-a
fost de mare ajutor în primele zile acasă, când Mamina abia se putea
mișca, iar Nae era internat în spital, la Greenwich.
La biroul liniei aeriene israeliene El Al, unde m-am dus să schimb data
biletelor lor de întoarcere la Tel Aviv, mi s-a spus că ele nu pot fi
schimbate și că asigurarea le va plăti altele noi.
— Nu au asigurare de călătorie, răspund eu.
— În acest caz, vor trebui să cumpere bilete noi, conchide funcționarul.
Nae este furios.
— Lasă că rezolv când ies din spital, mă liniștește el.
Întremat după câteva zile, dar încă foarte fragil (coastele fracturate se
refac destul de încet), Nae, însoțit de mine, se duce la biroul El Al și
cere să discute cu șeful. Îi arată acestuia o pancartă pe care o făcuse
acasă și-i spune că intenționează s-o poarte în fața biroului El Al,
pentru ca toată lumea să vadă cum tratează linia aeriană israeliană un
pasager care a ratat zborul din cauza unui accident în care a fost grav
rănit. Directorul biroului s-a uitat fix la Nae, și-a dat probabil seama
că într-adevăr este serios și s-a gândit că pagubele provocate poate de
asemenea publicitate negativă depășesc cu mult costul a două bilete de
avion. Așa că i-a eliberat pe loc două bilete noi și i-a urat drum bun.
Greu de descris satisfacția de pe fața lui Nae că a învins sistemul.
Ne vizitează la redacție Mircea Crișan. Celor mai în vârstă din redacție
numele lui nu le spune nimic. Îl invit eu la club. E mai slab decât arăta
la televizor în România. Este stabilit în Germania, unde apare în
reclame, dar speră să apuce un rol la teatru, după ce se va fi
perfecționat în limba germană. Îl întreb de ce a părăsit România, unde
era una din marile vedete ale televiziunii și teatrelor de estradă. În
adolescență, când era el anunțat la televiziune, nu mai ieșeam în oraș.
— Pe la începutul anilor ’60 am participat la un spectacol în fața
armatei, îmi spune el. Ceaușescu, care era însărcinat și cu problemele
forțelor armate, asista și el. După spectacol i-am fost prezentat și mi-a
spus: „N-ai haz deloc“. Când a venit la putere, în 1965, am decis că e
momentul să plec, și am rămas la Paris în 1968. Am bănuit în ce direcție
aveau să meargă lucrurile sub Ceaușescu, și nu m-am înșelat.
(Mircea Crișan urma să reușească și în Germania, cu diverse roluri, cu
cel al soldatului Svejk și altele, iar spectacolele sale în Israel, SUA
și în alte țări cu comunități de români se țineau cu casa închisă.)
Londra, 1973

La 1 ianuarie, Marea Britanie a intrat în Piața Comună. Ne-am bucurat

mult că vor fi eliminate o mulțime de formalități birocratice, controale
la granițe, cheltuieli suplimentare pentru vize și alte documente
necesare până acum, ca de exemplu permisul de conducere internațional,
Cartea Verde, care extindea asigurarea auto pe continentul european, și
câte și mai câte.
De o vreme, am preluat noi, redactorii, prezentarea emisiunilor, și
Campbell ne încurajează să adoptăm un ton mai relaxat, chiar cu puțin
umor unde e cazul.
În ziua de 5 martie 1973, prezentam eu emisiunile de după-amiază și
seară. Era cea de-a 20-a aniversare a morții lui Stalin. Un coleg citește
un comentariu despre Stalin, în care este vorba și de așa-numitul Complot
al medicilor, un grup de medici din Moscova, majoritatea evrei, unii
concediați, alții arestați și acuzați că au plănuit asasinarea lui Stalin
și a altor lideri sovietici. Moartea dictatorului a oprit acțiunea
împotriva lor, pe motiv că „nu existau suficiente dovezi concrete“, dar
în scurt timp, autoritățile au recunoscut că totul fusese o invenție. În
engleză, „cazul complotului medicilor“ este „the affair of the Doctors’
plot“. Dintr-o greșeală de tipar, în comentariul englezesc a apărut „the
affair of the doctor Plot“. Colegul respectiv, care evident nu auzise de
acest caz, a tradus „cazul doctorului Plot“, și așa a și citit la
microfon. Campbell, sus la el în birou, era să facă apoplexie! Și nu cred
că gluma mea, la sfârșitul comentariului, a avut darul să-l calmeze. Am
spus că „personal eu îi sunt recunoscător lui Stalin, pentru că fără el
nu v-aș fi vorbit de la acest microfon“. Mulți din generația noastră nu
auziseră de complotul medicilor. Istoriografia din țările comuniste,
oricum foarte selectivă, omitea tot ce nu mai corespundea, falsifica date
și evenimente, retușa sau elimina fotografii. Mai discutabile erau însă
gafele pe care le făceam din neatenție, exces de zel sau chiar
teribilism. Au fost primele efecte ale încurajării să dăm o notă mai
personală prezentării, dar ulterior am depășit faza aceasta. Totuși,
puțini au fost cei care pot susține că nu au făcut gafe la microfon.
Un asemenea exemplu vine de la același coleg. La 20 decembrie, el
prezenta emisiunile. În dimineața acelei zile fusese asasinat prim-
ministrul Spaniei, Luis Carrero Blanco. Limuzina în care călătorea a
trecut peste un dispozitiv exploziv declanșat de o celulă a organizației
separatiste basce ETA. Evident, a fost știrea principală a zilei, cu care
s-a început buletinul de știri, și apoi subiectul primului comentariu din
emisiune. Ultimul subiect al emisiunii era lansarea unui nou satelit de
telecomunicații și, în introducerea articolului, prezentatorul a spus că
satelitul a fost plasat cu succes pe orbita destinată, aflată „cam pe
acolo unde se află acum Carrero Blanco!“…
De fiecare dată când unul dintre noi călca în străchini, Campbell ne
atrăgea, evident, atenția. Dar o făcea cu atâta tact, cu atâta
delicatețe! A fost întotdeauna înțelegător și îngăduitor. Aveam aproape
toți, noua generație, sub 30 de ani, ne aflam oricum la începutul
carierei noastre de prezentatori radio și era inevitabil să facem
greșeli. Plus, bineînțeles, greșelile hilare de limbă sau traducere.
Doina, de exemplu, a anunțat corect la știri intrarea unui vas de război
american în Golful Persic. I s-a părut brusc că a greșit și a spus:
„Rectific, Golful Piersic“. Sau traducerea mea a sintagmei „between the
Devil and the blue sea“, care înseamnă ceva de genul „între ciocan și
nicovală“. Auzind-o pentru prima oară, am tradus-o cu „între diavol și
marea albastră“. Nu a înțeles nimeni, desigur, ce voiam să spun. După
câteva gafe de acest gen însă, am învățat lecția, și de atunci, ori de
câte ori nu eram sigur de un termen, întrebam. (Harry ne spunea că trei
lucruri îl înfurie cel mai mult pe un român în exil: să-i spui că nu este
cel mai viril bărbat, că nu este cel mai bun conducător auto și că a
uitat limba română. Eu mi-am propus să devin excepția de la regulă, și
cred că am reușit.)
În martie fac cu Natty o excursie de câteva zile în Olanda. Vizităm
Haarlem, Rotterdam și Amsterdam, Veneția nordului, cum i se mai spune.
Vizităm Casa-muzeu Anne Frank. Este exact așa cum am văzut-o în filmul
despre ea. Pe un perete citesc că majoritatea populației olandeze a
colaborat cu forțele de ocupație germane. Eu știam că, din contră,
majoritatea a rezistat. Trebuie să fie o greșeală. Cer să vorbesc cu
directorul.
— Din păcate, este adevărat. Nu știu unde ați citit dvs., dar, deși a
existat o mică mișcare de rezistență, cea mai mare parte a olandezilor au
colaborat cu naziștii. Da, este o pată pe conștiința țării, a încheiat
el.
Pe drumul de întoarcere, Natty îmi spune că așteaptă să vadă dacă BBC îi
va oferi un contract permanent sau doar un al doilea contract de trei
ani.
— Accept orice îmi oferă, zice el, și aștept să văd apoi ce ofertă îți
vor face ție. Dacă ne oferă amândurora un al doilea contract de trei ani,
mai rămân, pentru că te consider un redactor mai competent decât mine și
deci s-ar putea să ne facă permanenți după al doilea contract. Dacă mie
îmi dau însă un nou contract de trei ani și ție unul permanent, atunci
plec, nu mai stau să mai pierd aici încă trei ani. Caut altceva.
Jimmy Cornell îmi dezvăluie un secret. Vrea să fie primul român care face
ocolul lumii într-un mic iaht cu pânze. Mă duce la o magazie de pe malul
Tamisei, unde îmi arată coca vasului lung de 10 metri. A cumpărat numai
coca, mobilierul îl va face el, catargul îl va comanda, dar îl va monta
tot el. A urmat un curs de navigație și are acum brevet de căpitan de
rangul trei (ce-o mai fi însemnând și asta). Între timp, Gwenda, soția
lui, a terminat și ea un curs de învățătoare, pentru a preda pe iaht
copiilor lor, Ivan și Doina, care în momentul ridicării ancorei, prin
1975 speră Jimmy, vor avea vârsta de mers la școală. Jimmy, care este
originar din Brașov, îmi spune că a văzut prima oară marea la Constanța,
la vârsta de opt ani, și că a fost o dragoste la prima vedere. De atunci
tot visează. De fapt, își pune acum visul în practică.
În aprilie, lui Natty i se oferă într-adevăr un nou contract de trei ani,
pe care, așa cum a spus, îl acceptă. După alte trei luni, primesc și eu
aceeași ofertă. Sunt extrem de dezamăgit, dar semnez că accept, deși nu
cred să mai rămân la BBC încă trei ani, și spun toate astea șefilor mei.
Îmi trebuie răgazul necesar să hotărăsc ce opțiuni am și să fac
aranjamentele corespunzătoare. Cea mai tentantă mi se pare oferta lui
Didier, de a ne muta la Paris, unde să fim amândoi angajați la biroul
lui.
Deocamdată însă, facem pregătiri de călătorie. După primul contract,
angajații BBC recrutați din străinătate care primesc un nou contract au
dreptul la o lună suplimentară de concediu, „concediu de repatriere“, și
la bilete de călătorie, pentru ei și familiile lor, spre țara din care au
fost angajați, în cazul nostru Israel. Imediat Anda mă anunță că ea „nu
mai zboară“, merge doar pe uscat sau pe apă. Mă documentez și fac
itinerariul: Londra – Marsilia, tren de noapte, cușetă. La Marsilia,
așteptăm până seara, apoi, cu una din navele de pasageri ale companiei
israeliene, ZIM, până la Haifa, patru zile, în total peste cinci zile, în
loc de patru ore și jumătate cu avionul. Ca să nu mai punem la socoteală
diferența dintre costul biletului de avion, acoperit de BBC, și costul
trenului și vaporului, diferență pe care o plătim noi. Dar ce nu face
omul pentru liniștea soției sale?
Didier și Andy ne întreabă dacă avem ceva împotrivă să vină și ei și să
petrecem două săptămâni de concediu împreună. Evident, cu mare plăcere.
Ne dăm întâlnire la sfârșitul lui august, la apartamentul părinților mei
din Morasha.
Sfârșit de august 1973

Călătoria de la Londra la Marsilia durează peste 14 ore, câteva fiind

pierdute cu traversarea Canalului Mânecii cu feribotul. (Cobori din
trenul de Londra, te urci pe vas, aștepți până pleacă, debarci la Calais,
te sui în tren, aștepți până pleacă.) Ajungem dimineață la Marsilia,
lăsăm bagajele în port la birourile companiei israeliene de navigație,
ZIM, și petrecem toată ziua plimbându-ne într-un furnicar uman imens,
auzind conversații în franceză, italiană, arabă, engleză, germană etc. și
degustând deliciile culinare ale bucătăriilor mediteraneene. Seara ne
îmbarcăm cu destinația Haifa. Suntem prea obosiți să mai mergem în sala
de mese pentru cină, așa că ne retragem în cabina noastră și ne culcăm.
Marea este calmă, vremea frumoasă și cerul senin. Ce diferență față de
voiajul de acum opt ani de la Neapole! Serviciul pe vas însă este la fel.
Chelnerul îți aruncă farfuria pe masă cu aceeași mișcare a brațului ca
atunci când arunci pietre plate razant cu apa mării, ca să ricoșeze de
câteva ori. Plus că te tratează cu o familiaritate neîntâlnită nicăieri
în alte părți. Nu sunt snob deloc, dar nici așa, să ne tragem de șireturi
imediat! Societatea „egalitaristă“. Poate sunt și eu ceva mai sensibil.
Realitatea este că mă plictisesc. Nu am răbdare să citesc, iar să stau la
soare să mă bronzez nu mi-a plăcut niciodată. Când mergeam cu prietenii
la plajă, la Constanța, stăteam tot timpul sub parasol, ieșeam doar cât
să înot puțin în mare și reveneam sub umbrelă. Așa că trag de timp cât și
cum pot. (S-ar putea ca de aici să se fi născut aversiunea pe care am
avut-o pentru croaziere tot restul vieții și refuzul de a lua măcar în
considerare un voiaj de plăcere, împreună cu alte câteva mii de persoane,
într-un spațiu limitat, oricât ar fi de mare, și vizitarea unor orașe
timp de câteva ore, cea mai mare parte a timpului fiind de fapt petrecută
mâncând, bând, privind la valuri și la lună și stele, dacă cerul nu e
acoperit, și având ca divertisment doar programele „culturale sau
distractive“ realizate de compania de navigație respectivă. Nu,
mulțumesc, nu e pentru mine.) Anda se descurcă mai bine, a făcut
cunoștință cu o englezoaică de vârsta noastră, Janet, cu care se
întreține zilnic.
După patru zile cu același regim, ancorăm în sfârșit la Haifa. Tata ne
așteaptă în port și în două ore ajungem acasă, la Morasha, unde îi găsim
și pe Andy și Didier, care sosiseră cu o zi înainte. Seara ne ducem în
vizită la părinții Andei. Ne dor maxilarele de cât vorbim, povestindu-le
cum e la Londra, ce facem, ce avem de gând etc. (Nu menționăm deocamdată
că șederea noastră în Anglia ar putea să se încheie curând, avem timp
când și dacă se va întâmpla.)
A doua zi ne vedem cu Mihai și Vera, care locuiesc tot la Morasha, dar au
cumpărat un apartament într-un bloc mai elegant, în centrul localității.
Mariana și Carol locuiesc tot lângă părinții mei, iar Liviu și Jaffa, în
apartamentul nostru din Neve Sharet. Liviu face acum serviciul militar.
După instrucția de bază a fost trimis la un curs de infirmieri, și acum
este infirmier la o bază militară lângă Tel Aviv. Ne povestește o
întâmplare foarte hazlie. Într-o seară era de serviciu, când apare un
ofițer cu fața schimonosită de durere.
— Infirmier, fă ceva, că mor! a reușit el să articuleze printre gemete.
— Care e problema? l-a întrebat Liviu.
— Am o criză îngrozitoare de hemoroizi, a venit răspunsul.
Liviu, care nu cunoștea termenul „hemoroizi“ în ebraică, a continuat:
— Da, e foarte dureros. Și unde au apărut?
Ofițerul a făcut ochii cât cepele:
— Ești cretin, soldat? Cum adică unde au apărut? Unde pot să apară în
afară de c..?
Liviu a înțeles imediat unde era buba (dacă îmi permiteți acest calambur)
și l-a oblojit cum a putut mai bine pe ofițer. Și, cu ocazia asta, a mai
învățat un termen util în ebraică. Eu îl știam de când făcusem cunoștință
cu șakșuka, la Canalul de Suez.
Tata ne împrumută mașina și la 1 septembrie plecăm la Marea Moartă, pe o
căldură infernală. Temperatura este de peste 40 de grade Celsius. Nu
putem circula cu geamurile deschise, pentru că aerul fierbinte de afară
te frige când intră în contact cu pielea. Ori nu știm noi unde să mergem,
ori litoralul Mării Moarte nu este prea dezvoltat, căci nu vedem nimic,
doar dealuri sterpe, roșietice, și apa extrem de sărată a mării. Ajungem
la un fel de plajă unde mai multe persoane se ung cu nămol negru luat din
câteva găleți și apoi se expun la soare. Le urmăm exemplul, dar eu caut
umbră. O găsesc în spatele unei cabane din lemn lângă care se află și
dușurile cu apă dulce, pentru că Marea Moartă este atât de sărată, încât
din apa ei ieși alb de sare și trebuie să te clătești imediat, altminteri
începe să te usture pielea. Densitatea apei foarte sărate te menține la
suprafață, oricât ai încerca să te scufunzi. Este o senzație foarte
ciudată. Oricum, nu pot spune că m-a încântat experiența.
Prin contrast, cele două zile petrecute în aceeași săptămână la lacul
Kineret, sau Marea Galileii, au fost extrem de plăcute. Apa lacului îmi
este familiară, am locuit într-o cabană de trestie chiar pe malul
lacului, ne-am plimbat, am pescuit. Am prins chiar un somn, pe care
intenționam să-l gătim seara pe grătar. Andy a consultat însă ghidul ei
pentru Orientul Apropiat și mi-a arătat că peștele pe care-l prinsesem se
numește catfish și nu este comestibil. L-am pus atunci înapoi în apă și,
după câteva minute, a reînceput să înoate și a dispărut în adâncuri. Abia
atunci am citit mai departe că era vorba de un pește de mare, nu de
somnul de apă dulce care se prindea și la Ghiolul Mare de la Mamaia și
care, tăiat felii și pus pe grătar, împănat cu usturoi, este un deliciu.
Dar, norocul somnului, să-i mulțumească lui Andy.
Morasha, 6 octombrie 1973

Iom Kipur, cea mai sfântă sărbătoare din calendarul evreiesc. Străzile
sunt pustii, circulația este aproape inexistentă, marea majoritate a
populației se află la sinagogă, rugându-se pentru iertarea păcatelor
comise în anul care a trecut. Noi cu Andy și Didier am fi vrut să mergem
la plajă la Tel Aviv, dar nu se face. Așa că stăm în casă și ne distrăm
cum putem. La prânz am mâncat cu obloanele trase, ca să nu ne vadă
vecinii, pentru că este și zi de post negru. La ora 14 fix sună sirenele.
Aprind imediat radioul și aud vocea crainicului. De la primele sunete ale
vocii lui îmi dau seama că suntem în război, pentru că altfel radioul nu
ar transmite deloc. Într-adevăr, Egiptul a invadat în sud, armata sa
trecând Canalul de Suez, iar în nord, Siria înaintează pe podișul Golan
și muntele Hermon. Israelul suferă pierderi grele. Nu sunt însă deloc
îngrijorat. Sunt sigur că armata israeliană e pregătită și pentru o
asemenea eventualitate, un atac prin surprindere. Și cea mai bună dovadă
este că până și regele Hussein pare să fie de aceeași părere, pentru că
de data asta Iordania nu participă la ostilități. A învățat ceva din
Războiul de Șase Zile!
Mihai a plecat pe front, Carol este mobilizat „la locul de muncă“, adică
la radio, și toți bărbații între 18 și 45 de ani au dispărut de acasă.
Fiecare este la regimentul lui. Până la urmă, atacarea Israelului tocmai
de Iom Kipur nici nu este o idee atât de grozavă, deoarece e singura zi a
anului în care se știe unde e fiecare soldat sau veteran, ori acasă, ori
la sinagogă. Totodată, șoselele sunt goale. Este, cred, cea mai rapidă
mobilizare din istoria Israelului. Numai mie mi s-a pierdut urma.
Evident, când am ajuns la aeroportul din Tel Aviv, de la serviciul
pașapoarte s-a trimis la armată o notă în sensul că sunt în țară, așa cum
se procedează în cazul fiecărui cetățean israelian între 18 și 45 ani
când se întoarce din străinătate. Dar judecând după trecut, războiul se
va termina înainte ca birocrația militară să aibă nevoie de mine.
Anda este speriată, indiferent de ce-i spun eu ca s-o liniștesc. Și i-a
dispărut brusc și frica de avion. Ar vrea să se întoarcă la Londra cu
primul zbor, dacă se poate. Dar toate liniile aeriene și-au sistat
cursele spre și dinspre Israel. Tata și cu mine suntem printre puținii
care nu coboară în adăpost când se dă alarma aeriană.
— Dacă reușesc avioanele lor să ajungă până aici, nu ne mai salvează nici
un adăpost, spune el, și tind să-i dau dreptate.
Așa că stăm, ascultăm fiecare buletin de știri și așteptăm din minut în
minut știrea-bombă că războiul a luat o întorsătură majoră în favoarea
Israelului.
Au trecut cinci zile de lupte. Mama lui Simon Abergel, vecinul de sub
noi, singura familie care are telefon în bloc, pentru că Simon lucrează
la compania de telefoane, vine și-mi spune că cineva vrea să-mi
vorbească. Cobor la ei în apartament și iau receptorul.
— Domnul Galbinski? mi se adresează o voce în engleză.
— Da, răspund eu.
— Sunt John C., de la ambasada britanică.
— Da, domnule C., cu ce vă pot ajuta?
— Nu, nu, a venit răspunsul. Întrebarea corectă este cu ce vă pot ajuta
eu pe dvs.? Vedeți, am primit o notă de la BBC cu rugămintea să vă găsesc
și vă spun să nu vă faceți griji, concediul dvs. se prelungește oricât e
nevoie, până vă puteți întoarce în siguranță la Londra, și dacă între
timp aveți nevoie de ceva, nu trebuie decât să mă contactați.
Abia am reușit să-i mulțumesc, atât eram de uluit. Asta zic și eu firmă
care are grijă de angajații ei! Au fost la fel de plăcut surprinși și
prietenii și rudele noastre.
— OK, avea adresa de aici, dar cum a știut să sune la familia Abergel,
singura cu telefon în tot blocul? întreabă Anda.
— Au ei metodele lor, spune tata, nu e James Bond unul de-al lor?
Cum nu am nimic de făcut, mă duc la Ierusalim să cumpăr o carte pentru
George Campbell. Înainte de plecarea din Londra, George a venit la mine
cu o rugăminte:
— Dorian, numai dacă ți se ivește ocazia și găsești într-o librărie un
volum cu operele lui Omar Khayyam în arabă, cumpără-l, te rog, pentru
mine și eu îți achit imediat costul, evident.
Spuneam înainte că Ghita, sora tatei, se remăritase după divorțul de
Sandu cu un tip extrem de simpatic, Moshe, născut la Ierusalim și mare
expert în istoria și geografia orașului.
— Numai în Ierusalimul vechi (sectorul arab) avem șanse să găsim cartea,
spune el.
— Și e vreo problemă? întreb eu.
— Deloc, vine răspunsul.
Și ne-am dus în Orașul Vechi. Intrăm într-o librărie mare, unde Moshe îl
întreabă în arabă pe tânărul vânzător dacă are cumva poemele lui Omar
Khayyam. (Moshe vorbea fluent araba și avea și mulți prieteni arabi.)
— Un moment, zice tânărul dispărând în spatele magazinului.
După câteva minute, apare un bărbat de vreo 45 de ani care se recomandă
drept patronul librăriei și care ne spune că are un volum de lux, dar e
la depozit și că, dacă putem aștepta vreo 20 de minute, trimite băiatul
să-l aducă.
— Desigur, spunem noi, revenim în jumătate de oră.
— A, nu, vă invit sus la o cafea, spune patronul magazinului.
Cum nu este politicos să refuzi o asemenea invitație, îl urmăm pe scări
într-un salon de la primul etaj, mobilat agreabil cu canapele, fotolii
comode și carpete arăbești. Ni se servește o cafea excelentă și începe
așteptarea, punctată din când în când de schimburi amabile în arabă sau,
cu mine, în engleză, că eu veneam din Anglia, nu?
După vreo cinci minute, apare un bărbat care ne salută și ia loc pe una
din canapele. I se aduce și lui cafea. După alte câteva minute, intră un
alt bărbat și tot așa, la intervale scurte, până când se ocupă toate
locurile din salon. Sunt acum în salon peste zece bărbați care se uită
unii la alții, își zâmbesc, mai spun câte ceva, dar atmosfera devine
apăsătoare și nu-mi pot da seama de ce. În cele din urmă, apare și un
băiat de vreo zece ani care îmi întinde un volum cu operele lui Omar
Khayyam.
— Cât costă? întreb eu.
— E un cadou pentru BBC, răspunde patronul.
— Nu se poate, ripostez și insist până ce acceptă prețul cărții.
Ieșim cu temenele adânci de ambele părți și cu un sentiment de ușurare.
— Ce prostie, ce gafă monumentală am putut face! spune unchiul meu.
— Ce-am făcut? întreb eu mirat.
— Păi gândește-te puțin. Suntem în plin război cu arabii și la librărie
sosesc doi tipi, unul care vorbește perfect araba, iar celălalt, de la
Londra chipurile, care caută o carte de Omar Khayyam. Un volum de versuri
îi interesează pe ei, domnii mei, în mijlocul războiului! E chiar
inimaginabil! Lor li s-a făcut frică de noi, iar nouă de ei. Sunt
probabil convinși că am fost trimiși să sondăm starea de spirit a
populației arabe în timpul conflictului. Sau cine știe ce-și mai
închipuie. În orice caz însă, mare gafă!
Eu însă sunt încântat de frumusețea volumului și de faptul că i-am putut
face un serviciu lui George Campbell.
La rugămintea administrației de la BBC, îi vizitez pe un tânăr venit din
Rusia și un medic originar din România, pe nume Gyuri Fodor, să le
transmit că formalitățile mai durează puțin, dar că în doar câteva
săptămâni vor primi biletele de avion pentru Londra, unde vor lucra și ei
la BBC. Când apar la ei acasă și mă prezint să le dau vestea, amândoi se
uită la mine de parcă aș fi Mesia!
În sfârșit, după zile întregi de îngrijorare, tensiune și teamă, vine și
știrea cea mare. O forță israeliană operează pe malul vestic al Canalului
de Suez, unde a tăiat astfel orice cale de retragere a Armatei a treia
egiptene, imobilizată și încercuită acum pe malul estic al canalului, în
Peninsula Sinai. Drumul spre Cairo, capitala Egiptului, este liber și
rămas fără apărare. Peste câteva zile se anunță și că în nord, după lupte
crâncene cu sirienii, muntele Hermon a fost recucerit de forțele
israeliene, precum și tot Podișul Golan. Pe 25 septembrie se anunță
încetarea focului și un plan de dezangajare a forțelor la Canalul de
Suez, cu alte cuvinte, salvarea Armatei a treia egiptene.
De data asta războiul nu a mai durat doar șase zile, iar pierderile au
fost uriașe, raportate la populația Israelului. De gravele greșeli comise
de serviciile de securitate și de unii ofițeri superiori, de geniul
militar al lui Ariel Sharon, care a reușit să schimbe cursul războiului
doar ignorând ordinele superiorilor săi, de toate acestea avea să se afle
mulți ani mai târziu, când am înțeles prin ce pericol trecuse atunci
Israelul și cât de deplasată fusese la început certitudinea noastră că
totul se va sfârși cu bine. Așa a fost până la urmă, dar atunci nu fusese
deloc sigur.
Cursele aeriene au fost reluate și ne întoarcem la Londra. Anda este
crispată pe toată durata zborului (se concentrează probabil să mențină
avionul în aer prin forța voinței, cum spusese și rândul trecut), nu
mănâncă nimic și nu vorbește. Îmi aruncă doar priviri îngrozite ori de
câte ori avionul intră într-o zonă de turbulență. Ajungem însă cu bine
și, de bucurie că suntem din nou la noi acasă, luăm un taxi, în pofida
costului extrem de piperat pentru noi, 12 lire sterline, sumă pentru care
ieși încărcat cu patru sacoșe de alimente dintr-un supermarket.
La redacție ni se face o primire aproape triumfală. Jurnalul intern BBC
trimite un reporter să ne ia un interviu, care apare în ediția următoare.
Toți vor să știe cum a fost. Campbell este absolut încântat de cartea lui
Omar Khayyam, așa că nu ar avea nici un rost să-i depăn peripețiile
legate de cumpărarea ei. Am timp, poate altă dată.
După câteva zile primesc cu poșta internă o scrisoare de la
administrație. Sunt informat, în limbajul oficial atât de familiar de-
acum, că mi se oferă un contract permanent în Secția română, cu toate
drepturile aferente, inclusiv dreptul de a participa la sistemul de
pensii BBC. Aproape nu-mi vine să cred. Îi întind scrisoarea Andei, care
este și ea de serviciu cu mine, și văd cum i se luminează fața. Nu spunem
nimănui nimic, deocamdată. Intru în birou la Campbell să-i mulțumesc.
— Mulțumește-le arabilor, glumește el, în astea aproape șase săptămâni
cât ai fost în Israel ți-am simțit lipsa la buletinele de știri. Ne-am
gândit din nou și am decis că totuși secția are nevoie de tine.
Deși când m-am dus la administrație ca să semnez contractul permanent mi
s-a recomandat, în termeni foarte politicoși și civilizați, desigur, să
„nu bat toba“, m-am gândit că nu pot totuși să nu-i spun nimic lui Natty,
pentru care este foarte important să știe, ca să decidă ce are de făcut.
Îi spun, dar nu se arată deloc surprins. Bănuia că așa avea să se
întâmple și de aceea răspunsese recent unui anunț dat de Serviciul
american de ascultare a posturilor de radio est-europene, cu sediul la
Viena, care caută un vorbitor de limba română ca să traducă în engleză
conținutul emisiunilor de la Radio București. Natty este acum în
corespondență cu conducerea serviciului și speră să primească o ofertă de
angajare.
(După câteva săptămâni a primit, într-adevăr, oferta. Și-a vândut
apartamentul pe care-l cumpărase în sudul Londrei și s-a mutat la Viena.
Mulți ani mai târziu, trecând prin Londra, a stat o zi la noi. Mi-a
povestit că într-o seară a intrat într-o cafenea din capitala austriacă
unde se joacă table. Un tip de la o masă l-a provocat la o partidă și
Natty l-a învins.
— Felicitări, i-a spus tipul strângându-i mâna și ridicându-se de la
masă.
— Bravo! i-a spus barmanul lui Natty, după câteva minute. L-ai bătut pe
campionul Austriei la table.
— Cum adică, campion, ce, se fac campionate și la table? a întrebat Natty
nedumerit.
— Bineînțeles, a venit răspunsul barmanului, campionate naționale și
internaționale, se scriu anual tot felul de manuale, este o industrie
întreagă, și foarte bănoasă, a încheiat el.
Natty a cumpărat toate cărțile despre table și s-a pus pe studiat
temeinic. S-a înscris la campionate și, după nu mult timp, a devenit
campionul Austriei. Continua să lucreze pentru americani, dar acum
premiile în bani de la campionatele la care participa întreceau cu mult
venitul de la serviciul de ascultare radio. Cu o parte din bani i-a
cumpărat soției o mică librărie, ca să aibă și ea ocupația pe care și-o
dorea, și era foarte mulțumit.
— Dar știi, Dorian, mi-a spus el în cursul vizitei, dacă mi s-ar oferi
acum un post la Londra, chiar cu un venit mai mic decât cel pe care-l am
în prezent, cred că l-aș accepta. Nu-ți dai seama ce reprezintă orașul
ăsta, pentru că trăiești în el. După trei ani petrecuți aici, microbul
Londra îți intră în sânge, nu te mai poți simți la fel de bine nicăieri.
Sigur, Parisul e frumos, Viena e frumoasă, Roma la fel, dar nici unul
dintre orașele astea nu-ți oferă ce posedă Londra. Avea dreptate Samuel
Johnson, care spunea că cine s-a plictisit de Londra s-a plictisit de
viață. Și asta la mijlocul secolului al XVIII-lea!
De atunci i-am pierdut urma lui Natty, cred că în prezent locuiește în
SUA.)
Telefonăm părinților să le dăm marea veste că rămânem definitiv la
Londra. Cum vă puteți închipui, bucurie mare.
— Ai scăpat de concentrările anuale în armată, îmi spune tata.
Îl sun și pe Liviu, care s-a eliberat recent din armată, și-l întreb dacă
nu vrea să cumpere apartamentul nostru din Neve Sharet, unde locuiește cu
Jaffa, că acum nu mai avem nevoie de el.
— Nu, răspunde Liviu, că și noi vrem să plecăm peste un an.
— Tu ia-l acum și vinde-l peste un an, că prețurile cresc și ai să faci
și un profit, insist eu.
— Să vorbesc și cu Jaffa și vedem, spune Liviu.
Mă sună el peste câteva zile și-mi spune că au decis să cumpere
apartamentul. Cu banii rămași după achitarea ipotecii la bancă, ne luăm,
în sfârșit, o canapea și fotolii pentru salon, și alte lucruri care ne
mai trebuie în casă. Pogoară asupra noastră o stare de calm, de liniște,
pe care nu o mai resimțisem de mult, sentimentul că lucrurile s-au așezat
la locul potrivit și că în viața noastră s-a instaurat ordinea. Avem acum
o direcție bine stabilită, viitorul pare mai mult sau mai puțin
previzibil. (Nu cunoșteam încă atunci dictonul „dacă vrei să-l faci pe
Dumnezeu să râdă, spune-i care-ți sunt planurile de viitor“.)
Tot în aceeași perioadă, primesc un telefon de la o doamnă care se
recomandă drept directoarea unei agenții de traducători și interpreți și
care mă invită la o discuție amicală la biroul ei, lângă Piccadilly
Circus. I-am fost recomandat de sergentul Stevens (ea lucrează mult cu
poliția) și nu are pe lista de traducători nici un vorbitor de limbă
română. Îi spun că sunt dispus să colaborăm în timpul meu liber, dar că
nu mai vreau să lucrez pentru poliție.
— Nici o problemă, noi lucrăm mult cu Ministerul de Externe, cu British
Council și cu numeroase firme particulare, mă asigură ea, și aici vrem să
te folosim.
De fapt, are chiar peste două săptămâni o delegație de trei persoane de
la București, din partea unor edituri de stat, invitați de Ministerul de
Externe britanic, care vor face, printre altele, o vizită în Scoția, apoi
la Universitatea Brunel și la Pergamon Press, în care deține acțiuni și
magnatul de presă Robert Maxwell. Aș fi dispus să-i însoțesc și să traduc
pentru ei? Da, sunt de acord, cu condiția să-mi pot lua câteva zile de
concediu de la BBC. Convenim asupra condițiilor și onorariului (care mi
se pare foarte generos) și urmează să-i dau răspunsul final peste două
zile.
La birou vorbesc cu Larry, el fiind cel care întocmește programele de
lucru (cine lucrează în tura de dimineață, în cea de după-amiază sau în
cea de noapte, în ce roluri și în ce zile ale săptămânii). Îi cer cinci
zile de concediu, explicându-i de ce am nevoie. Cum și el își ia zile
libere din concediu ori de câte ori are vreun job de translator, este
foarte înțelegător și mă scoate din programul pe săptămâna în care este
delegația aici, făcând câteva modificări.
În ziua sosirii delegației, mă întâlnesc la aeroport cu un bărbat foarte
distins, care se recomandă drept colonel în rezervă W. și care ne va
însoți pe tot parcursul vizitei, pentru „a facilita accesul peste tot și
a rezolva eventualele probleme“. Este o practică foarte cunoscută a
Ministerului de Externe de a recurge la astfel de persoane. (Aveam să
regret peste ani dispariția ei, care a survenit din motive de economii
guvernamentale.)
Întâmpinăm membrii delegației și îi conducem la hotel, unde își lasă
bagajele și coboară să mergem la cină. Colonelul a rezervat o masă la
restaurantul Simpson’s, nu departe de Bush House, un restaurant tipic
englezesc, cunoscut pentru roast beef-ul său (friptură de vacă la
cuptor).
Fețe de masă albe ca zăpada, tacâmuri argintate, pahare de cristal. Ni se
servește roast beef-ul, rumen pe dinafară, roz la mijloc, cu cartofi la
cuptor și sos de hrean. Colonelul alege un vin de Burgundia, și chelnerul
ne toarnă în pahare. Colonelul își lovește din greșeală paharul, care se
răstoarnă pe fața de masă imaculată. Calm, ridică două degete, doi
chelneri se reped cu o față de masă curată, și în mai puțin de un minut
urmele dezastrului au dispărut complet. Sunt mut de admirație pentru
rapiditatea cu care au intervenit chelnerii, dar în primul rând pentru
dezinvoltura cu care a reacționat colonelul. În definitiv, accidente se
pot întâmpla oricui, nu? Eu, în locul lui, aș fi căutat o gaură în care
să mă ascund. Dar asta este diferența între un om de lume și un om ca
mine, un provincial care abia acum învață cum să navigheze cu succes
printre miile de stânci pe care le întâlnești aici în viața de zi cu zi.
Nu-i nimic, îmi promit solemn în gând, într-o zi voi fi ca el.
Călătoria cu trenul spre Glasgow, în Scoția, durează aproape cinci ore.
Unul dintre membrii delegației stă de peste o oră cu fruntea lipită de
geam și privește afară. La un moment dat se întoarce spre mine cu o
expresie de mirare pe față:
— Domnule Galbinski, văd o mulțime de ogoare, dar nici un țăran pe câmp.
— Ați venit cu peste o sută de ani prea târziu. Agricultura britanică
folosește doar 3% din forța de muncă a țării, în timp ce în România, din
câte știu, lucrează în agricultură peste 40%, îl lămuresc eu.
La Glasgow vizităm o editură și Burrell Collection, un celebru muzeu cu
obiecte de artă colecționate de-a lungul anilor de un armator scoțian
foarte bogat, Sir William Burrell, care a donat totul națiunii în 1944.
Este într-adevăr impresionant ce a putut să adune un singur om din toate
colțurile lumii. Mobilă, pictură pe sticlă, ceramică, tablouri de
Cézanne, Degas și alți impresioniști, sculpturi, diverse obiecte de artă
din Egipt, China etc. Peste opt mii de exponate.
Dimineața, la hotel, facem cunoștință cu micul dejun scoțian: ouă,
cârnăciori, șuncă, fasole în sos de roșii, pâine prăjită cu unt, gem și
ceai sau cafea. În plus, ni s-au servit și kippers, care sunt heringi
sărați și afumați, prăjiți puțin în ulei chiar înainte de a fi consumați,
și budincă neagră (black pudding), un fel de sângerete care mai conține
cereale, grăsime de porc sau de vacă și mirodenii. Abundența asta la
micul dejun este, se spune, un vestigiu din vremurile când scoțienii
ieșeau dimineața la muncă și nu mai mâncau nimic până se întorceau acasă,
târziu, spre seară. Eu am evitat fasolea, budinca neagră și heringii,
nefiind obișnuit cu asemenea bucate grele la micul dejun. (Le-am încercat
mulți ani mai târziu și vă asigur că nu sunt nelalocul lor, nici chiar
dimineața.)
Reîntorși la Londra, am plecat a doua zi spre Oxford, la Pergamon Press.
Am văzut printre cărțile publicate de ei și câteva biografii ale
liderilor comuniști, dar un profesor universitar m-a asigurat ulterior că
nu erau scrise într-un spirit destul de critic și deci nu se putea pune
mare bază pe acuratețea lor.
După-amiază vizităm Palatul Bleinhem din Woodstock, aparținând familiei
ducelui de Marlborough, strămoșii lui Churchill. De fapt, marele om de
stat s-a născut în acest palat și este înmormântat în satul Bladon, din
vecinătate. Palatul conține ceea ce te aștepți să vezi într-un asemenea
loc: tablouri, arme și armuri vechi, servicii de porțelan și tot felul de
obiecte de artă. Dar parcul din jurul său, grădinile și lacul artificial
sunt uluitoare. Au fost concepute și create de marele arhitect-peisagist
Lancelot (Capability) Brown, supranumit „cel mai mare grădinar al
Angliei“. Lucrările au durat zece ani, începând din 1763, și rezultatele
sunt și astăzi spectaculoase.
Seara tragem la Bear Inn, un han vechi din secolul al XIII-lea, unde pe
vremuri opreau diligențele ca să schimbe caii. Mă spăl, îmi pun alte
haine și cobor în restaurant, unde mă întâlnesc cu membrii delegației și
cu însoțitorul nostru, colonelul. El este cel de la care aflăm toate
aceste detalii istorice interesante.
— Luăm jumătate de duzină de stridii fiecare? mă întreabă el după ce ne
așezăm la masă.
Traduc oaspeților și răspund nonșalant:
— Desigur (de parcă n-ar fi prima oară când mănânc stridii).
— Și vreți să împărțim după aceea un beef Wellington?
Eu știu că Wellington a fost ducele care l-a învins în cele din urmă pe
Napoleon, și mai știu că un gen de cizme de cauciuc pentru grădinărit îi
poartă numele. Dar friptură de vacă à la Wellington? Nu vreau însă să mă
arăt ignorant, așa că răspund:
— Desigur.
— Cu un Chambertin?
— Bineînțeles, adaug, temându-mă totuși să nu sar peste cal cu această
pretenție că aș ști despre ce este vorba.
Deduc însă că Chambertin trebuie să fie un vin roșu. Sau poate alb, la
stridii? Nu, nu, e roșu, pentru că-l aud comandând și o sticlă de
Chablis, și de ăsta știu că e alb. Chelnerul plasează pe masă tacâmurile
corespunzătoare. Pe astea știu cum să le folosesc, am citit că începi cu
cele din exterior și, cu fiecare fel nou de mâncare, continui cu
extremele, după ce chelnerul ți le ia pe cele folosite.
Sosesc stridiile. Mă uit la colonel și copiez tot ce face, stoarce felia
de lămâie peste scoică și cu o linguriță specială desprinde stridia și o
duce la gură. De șase ori și felul întâi s-a terminat. Sunt bune, dar
ciudate, au și puțin gust de iod. Probabil că o să-mi placă mai mult în
viitor, dacă o să-mi pot permite, pentru că ieftine nu sunt. Poate n-o să
mă credeți, dar nu-mi mai e foame. Și privesc cu groază la chelnerul care
împinge un căruț pe rotile pe care, pe o tavă de argint, se odihnește o
plăcintă imensă. O taie cu îndemânare și servește pe fiecare. În interior
văd un mușchi de vacă înotând într-un sos cu ciuperci. Și gustul, și
mirosul sunt divine. Carnea este moale, cartofii la cuptor crocanți,
salata perfectă. De vin, ce să mai spun, o fi Murfatlarul original
excelent, dar Chambertinul ăsta întrece toate așteptările. Sunt sătul de
mult, dar nu pot să mă opresc.
— Crêpes Suzette? întreabă colonelul.
Crêpes știu că sunt clătite (vedeți ce bine e să vorbești limbi
străine?), iar Suzette trebuie să fi fost bucătăreasa care a inventat
umplutura, bănuiesc. Da, sunt clătite cu un sos de zahăr caramel, unt,
coajă de portocală rasă și puțin lichior. Ezit între a o mânca și a
respira. Fac un efort final și termin și clătita. N-am mâncat în viața
mea atât de mult. Plătesc însă cu vârf și îndesat noaptea. Nu pot dormi
deloc din cauza ursului care-mi dansează pe stomac. Jur că voi fi mult
mai cumpătat de-acum încolo, în definitiv această ghiftuire nu are nici
un rost. „Ce-i prea mult strică“, îmi spunea mereu bunica mea. Cei din
delegație însă se pare că, deși au mâncat și ei la fel de mult, nu s-au
plâns, ci din contră.
În ziua următoare, am făcut vizita la Universitatea Brunel din Londra.
Profesorul universitar care ne-a primit m-a întrebat la un moment dat
câte limbi vorbesc.
— Patru, i-am răspuns.
La care el mi-a replicat, cu un fel de mândrie:
— Eu nu vorbesc nici o limbă străină.
— Acum, că Marea Britanie a intrat în Comunitatea Economică Europeană, nu
ar fi totuși utilă cunoașterea unor limbi străine? am sugerat eu.
— Nu, că toată lumea va vorbi engleza, a venit răspunsul său sec.
(Dacă în primii ani nu a avut dreptate, francezii, în special, continuând
cu încăpățânare lupta, în cele din urmă engleza a biruit.)
În dimineața ultimei zile a vizitei conducem delegația la aeroport, ne
luăm la revedere, colonelul îmi mulțumește pentru contribuția mea la
succesul vizitei, eu îi mulțumesc pentru ajutorul dat și ne despărțim cu
speranța că ne vom mai revedea. Mi-o doresc sincer. Este un companion
foarte plăcut, un om de lume de la care pot învăța multe.
Am din ce în ce mai mult de lucru în afara BBC, cu delegații din
străinătate și, mai nou, cu traduceri tehnice. Acestea din urmă se
plătesc și ele bine, dar sunt mult mai grele și necesită mult timp.
Reușesc să traduc între 2000 și 3000 de cuvinte pe zi. Cam puțin, dar nu
vreau să fac un lucru de mântuială.
A sosit în secție și Gyuri Fodor, pe care l-am cunoscut la Tel Aviv, și
ne-am revăzut cu plăcere. Este mai în vârstă decât mine cu vreo 15 ani,
dar diferența nu se simte deloc. Este foarte inteligent, mai mult chiar,
este înțelept și e o încântare să stai de vorbă cu el.
Îl rog din nou pe George Campbell să mă lase să fac o emisiune
săptămânală în care să trec în revistă evenimentele politice din ultimele
șapte zile.
— Și cine o să le comenteze? întreabă el.
Când îl asigur că numai analiștii BBC, își dă consimțământul. Am deja
acordul câtorva comentatori de frunte, cum sunt Jan Repa, Malcolm Haslett
și alții, dar în primul rând Anatol Goldberg, comentatorul-șef al
serviciului est-european, fost șef al secției în limba rusă. În anii ’50,
Ministerul de Externe britanic, care a finanțat tot timpul Serviciul
Mondial BBC, dorea o atitudine mai dură față de regimurile comuniste,
însă Goldberg a refuzat cu încăpățânare, afirmând că el nu face
contrapropagandă. Controversa s-a extins în paginile ziarelor, și în cele
din urmă Goldberg a fost înlocuit la cârma Secției ruse, devenind
comentator-șef. Când m-a auzit odată afirmând, ca tânăr reporter ce eram,
că BBC nu face propagandă, ca alte posturi de radio, Goldberg mi-a spus:
— Dorian, ține minte, în viață totul – dar absolut totul – este
propagandă. Când îi faci un compliment soției tale, când îi spui, de
exemplu, că rochia nouă îi vine foarte bine, asta tot propagandă e.
Urmărești să obții ceva în schimb. Diferența este între propaganda bună
și propaganda proastă. Moscova face propagandă proastă, iar noi facem
propagandă bună. Cheia este scopul propagandei. Noi facem propagandă
democrației, libertății, dialogului onest.
În Uniunea Sovietică, cuvântul lui avea mare greutate printre
ascultători. Se povestește că un funcționar de la Moscova a vrut să afle
care dintre colegii săi ascultă BBC-ul. Așa că într-o dimineață a spus
tare în birou:
— Ați auzit că a murit Anatol?
— Goldberg? au exclamat toți colegii lui într-un glas.
Emisiunea mea „Săptămâna“ a durat vreo doi ani, timp în care am învățat o
mulțime de lucruri de la Anatol și de la ceilalți comentatori pe care îi
intervievam cu regularitate.
Londra, 1974
Din cauza grevei minerilor, guvernul conservator a introdus săptămâna de
lucru de trei zile, pentru a economisi electricitatea, produsă la
centrale care funcționau cu cărbuni. Posturile de televiziune își încheie
emisiunile la ora 22.30, și avem și frecvente pene de curent. Pentru a se
decide „cine conduce țara, guvernul, sau minerii“, premierul conservator
Edward Heath declară alegeri anticipate în februarie, dar nici unul
dintre marile partide nu reușește să obțină majoritatea și, cu toate că
au cea mai mare reprezentare parlamentară, conservatorii nu pot forma o
coaliție cu partidele mai mici. Laburiștii conduși de Harold Wilson
formează atunci un guvern minoritar.
Vara asta mergem o săptămână cu Edy și Rodica la Geneva, după care zece
zile în Spania, cu Andy, Didier și Eforia, la o vilă închiriată la Rosas,
pe coasta Mediteranei, între granița franceză și Barcelona. Mai întâi
lăsăm mașina la Frankfurt și plecăm în Opelul lui Edy la Geneva. Facem
cunoștință aici cu mai mulți prieteni de-ai lor cu care mergem seara la
restaurant și ne vedem zilnic în timpul excursiilor în jurul lacului, și
la Lausanne. După o săptămână ne întoarcem la Frankfurt, pentru a pleca
spre Spania, dar ieșirea din Elveția e plină de peripeții.
Am decis să conduc eu întâi. Trecând prin Neuchâtel, am oprit la un stop
în ultima secundă. Şoferul camionului din spate a frânat și el, dar prea
târziu, şi ne-a lovit portbagajul. Am coborât amândoi din vehicule ca să
schimbăm numele societăților de asigurare și alte date, când, după câteva
minute, lângă noi și-a făcut apariția un polițist. Conversația a avut loc
în franceză:
— Domnule, mi s-a adresat el, am văzut accidentul, dvs. nu aveți nici o
vină, ați fost lovit din spate. Trebuie totuși să-mi arătați permisul de
conducere.
I l-am înmânat.
— Nu sunteți francez? Acesta este un permis britanic.
— Nu sunt francez, locuiesc la Londra, am răspuns.
— Îmi puteți arăta pașaportul?
— Desigur, poftim!
— Nu sunteți britanic? Acesta e un pașaport israelian!
— Da, sunt cetățean israelian, stabilit în Marea Britanie.
În acel moment Edy, din mașină, a întrebat iritat:
— Ce se întâmplă? De ce ne ține atâta?
— Ce limbă e asta? a întrebat polițistul.
— Română, i-am răspuns.
— Și de ce vorbiți româna?
— Pentru că este limba noastră maternă. Ne-am născut în România.
Polițistul a făcut doi pași înapoi și s-a uitat la placa de
înmatriculare.
— Și conduceți o mașină înregistrată în Germania de Vest.
— E mașina mea, a intervenit Edy, din interior. Eu locuiesc la Frankfurt.
— Și faceți accident în Elveția… și-a urmat polițistul firul, gândindu-se
probabil cum va spune povestea mai târziu, la o bere, colegilor săi.
După ce și-a notat numele meu, numărul de pașaport și cel al mașinii, mi-
a înapoiat actele, a dus două degete la chipiu și ne-a spus:
— Puteți pleca. Drum bun. Sunteți cel mai internațional caz pe care l-am
avut vreodată la Neuchâtel!
Ajungem la Frankfurt după 11 noaptea. Nu putem deschide portbagajul,
tabla fiind înfundată de lovitura camionului. Iau o rangă din garajul lui
Edy și încerc să forțez portbagajul. Evident, fac zgomot, și de la o
fereastră a blocului alăturat un bărbat în pijama îmi strigă ceva. Nu
înțeleg ce spune, dar îmi dau seama, după tonul lui, că nu sunt
complimente.
— Ce vrea ăsta? îl întreb pe Edy.
— Să nu mai faci gălăgie. Are dreptate, la ora asta oamenii dorm.
Înțeleg brusc marea deosebire față de englezi.
— Edy, pariez cu tine pe ce vrei că dacă repetăm scena asta la Londra, în
fața casei mele, o să iasă imediat câțiva vecini să mă ajute să termin
mai repede ca să ne putem culca toți. Așa sunt englezii.
— Or fi, conchide Edy, dar aici suntem printre nemți.
De la Frankfurt am plecat spre Spania. Am făcut escală la Montélimar, în
sudul Franței, patria nugalei, și a doua zi am sosit la vila din Rosas,
unde Andy și fata ei, Eforia, ne așteptau. Didier avea să vină și el după
două zile. Mergem la plajă într-un mic golf, aproape ascuns, la poalele
falezei care coboară abrupt până în mare, și ne delectăm cu fructele,
peștele, mezelurile și brânzeturile locale.
Într-o zi, facem o excursie până la Barcelona. Vizităm bazilica Sagrada
Familia, construită (dar neterminată nici până azi) de Gaudí, și vedem pe
bulevarde și câteva din clădirile asimetrice construite de marele
arhitect. Se spune că, atunci când i-a înmânat lui Gaudí diploma de
absolvire a facultății, rectorul i-ar fi șoptit unui coleg:
— Dau diploma asta unui geniu sau unui nebun.
Nu avem timp să vedem mai mult, dar vom reveni. Te surprinde aici
prezența atâtor soldați înarmați din Garda Civilă: pe străzi, de-o parte
și de alta a intrărilor în marile magazine universale, în piețe, peste
tot. Contrast izbitor cu Londra, unde poliția nu este înarmată, iar
singurii soldați pe care-i poți întâlni sunt cei din regimentele de gardă
ale reginei. Atmosfera din Barcelona este mult mai sobră, nu vezi pe
străzi tinere în fuste mini, aproape nici un hippy, și, cum am observat
deja, pe plajele spaniole nici o femeie nu îndrăznește să-și expună sânii
la soare, așa cum poți vedea zilele astea aproape peste tot în Franța.
La Londra sunt trimis la un nou curs intern de jurnalistică. Până acum am
făcut doar cursul pentru nou-veniți, în primul an, iar anul trecut, un
curs pentru traducerea și adaptarea buletinelor de știri, unde ni s-a
spus și repetat că este interzisă orice modificare a ordinii știrilor din
buletin sau înlocuire a vreunui cuvânt. „Buletinul de știri este
sacrosanct“, pare să fie lozinca.
Mulți ani mai târziu, fiind invitat ca „veteran“ să vorbesc la un
asemenea curs, mi-am luat inima în dinți și i-am spus instructorului că
eu am nesocotit, curând după ce am venit, unele din aceste reguli. Și am
explicat:
— De exemplu, dacă ne-am ține orbește de text, un anumit paragraf ar
trebui tradus cam în felul următor: „La Londra, un membru marcant al
guvernului a declarat că bugetul pe anul acesta va fi anunțat la 5
octombrie. Jack Williams, ministrul de finanțe, afirmă că…“ Un englez
înțelege imediat că membrul marcant este chiar ministrul de finanțe, dar
un român nu, pentru el ar putea fi vorba de două persoane diferite. În
românește, corect ar fi: „La Londra, un membru marcant al guvernului,
ministrul de finanțe Jack Williams, a declarat că bugetul pe anul acesta
va fi anunțat la 5 octombrie. Dl Williams adaugă că…“ Sau, ca să dau alt
exemplu: „The Spanish ambassador to London, Mr José Fernández, denied
reports of demonstrations in his country’s capital. In Madrid itself…“
Inițial – dar mulți dintre colegii mei o fac și acum – traduceam și eu,
automat: „Ambasadorul spaniol la Londra, dl José Fernández, a respins
relatările privind manifestații în capitala țării sale. La Madrid
însuși…“ În acest caz, deși itself înseamnă „însuși“, sensul sintagmei
este de fapt „între timp, chiar la Madrid“. Dar în românește nici
cuvântul „chiar“ nu este necesar aici, așa că se traduce cu „între timp,
la Madrid“.
Am crezut că instructorul mă va admonesta pentru ignorarea directivelor
BBC, dar, spre surprinderea mea, a început să râdă și mi-a spus:
— Este exact ceea ce așteptăm de la voi.
— Păi atunci de ce băgați spaima în oameni, să nu se abată nici cu o iotă
de la text?
— Asta nu înseamnă „abatere de la text“, ci adaptare la stilul limbii
respective. Nu vă putem recomanda noi aceste „dantelării lingvistice“,
pentru că nu dorim să doborâm cine știe ce zăgazuri. Noi așteptăm și
sperăm să vă dați singuri seama de acest lucru și să acționați în
consecință, ceea ce, de obicei, se întâmplă. Vine odată cu dobândirea
experienței.
Îl cunosc la Campbell în birou pe George Mikes, a cărui carte How to be
an Alien (Cum să fii străin) îi delectează încă pe toți cei care se
stabilesc în Anglia, chiar și la 30 de ani de la apariție. Mikes a lucrat
la Secția ungară a BBC până de curând și este bun prieten cu Campbell. Se
cunosc încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îl invidiez și
pentru prietenia lui cu unul dintre idolii mei, scriitorul Arthur
Koestler.
Doina a născut o fetiță și au botezat-o Nadina. Am văzut-o azi, e
dolofană și tare drăguță. Îi spun Andei că poate este timpul să ne gândim
să facem și noi un copil.
— Să ne gândim, da, desigur, răspunde ea, să-l facem, mai avem timp.
Nu se grăbește, știu. Mi-a spus de multe ori că nu crede că va fi o mamă
bună, pentru că nu are instinct matern. Nu o cred. Așa e ea. Spune
aproape automat nu la orice e nou, este speriată de orice lucru
nefamiliar, dar în cele din urmă îl acceptă și chiar îi pare bine
ulterior că a făcut-o. Cu două excepții: zborul cu avionul și vorbitul la
microfon. Vom fi probabil condamnați să ne facem toate concediile cu
mașina, trenul sau vaporul. Iar în ceea ce privește microfonul, este
fericită că nu mai are nici o treabă cu el, de când noi, redactorii,
prezentăm emisiunile. Campbell i-a propus recent să dea examen pentru a
deveni redactor, ca Doina.
— E doar o formalitate în cazul tău, Anda, i-a spus el. Engleza ta e
excelentă, româna la fel, îi ajuți chiar pe redactori la traduceri, ai o
voce foarte caldă și plăcută, deci întrunești toate condițiile.
Anda nici să nu audă, deși este conștientă că ocupația ei actuală nu-i
stimulează absolut deloc capacitățile intelectuale și este cu mult sub
nivelul a ceea ce ar fi capabilă să facă. Situația nu-i place și îi
provoacă momente de depresie, dar timiditatea și lipsa ei de încredere în
sine sunt mai puternice decât orice.
Campbell iese la pensie. Îi ia locul tot un scoțian, James McDonald,
poreclit de Harry Michiduță, din cauza staturii lui. Până recent a fost
șeful Secției bulgare, mai mică decât a noastră, deci pentru el este o
promovare. E un tip simpatic, dar foarte departe de statura lui Campbell,
și la propriu, și la figurat. Larry, care spera să ia el postul, e
dezamăgit. Mai are mai puțin de cinci ani până iese și el la pensie și
își vede șansele de a ajunge în vârful piramidei Secției române scăzând
pe zi ce trece.
Am fost împreună cu Harry câteva zile la Paris și ne-am amuzat copios. L-
am cunoscut cu ocazia asta și pe unul din bunii lui prieteni, Tudor
Eliad, fiul actriței Agnia Bogoslava. Dacă Harry are umor, apăi să-l
auziți pe Tudor. Nu m-am putut opri din râs cât am fost în compania lui.
Și nu face altceva decât să-ți prezinte realitatea înconjurătoare, dar
altfel, într-un mod în care observi imediat ridicolul situațiilor, chiar
demența unor politicieni, guverne, mari actori etc. Cu el vezi viața prin
altă prismă. A scris și câteva cărți, dar Harry spune că pe Tudor trebuie
să-l asculți, nu să-l citești.
Seara mergem la un restaurant românesc, mi se pare că singurul din Paris.
Chelnerul, auzindu-ne că vorbim românește, ne întreabă de unde venim, ce
facem la Londra, iar când pune a treia întrebare, Tudor îi spune:
— Uite, prietene, dumneata primești o simbrie pentru culegerea acestui
tip de informații. De ce vrei să-ți facă prietenii mei meseria? Nu-i mai
descoase atâta, află singur!
— Vai, se poate? întreabă chelnerul fals indignat. Cum credeți că…?
O singură privire de la Tudor l-a făcut însă să nu mai termine fraza și a
hotărât că mai bine se duce la bucătărie.
McDonald are cu totul alte idei decât Campbell privind postul nostru de
radio. Campbell iubea muzica clasică, McDonald preferă muzica pop și
rock. Campbell era atras de problemele politice și sociale serioase,
McDonald are o aplecare spre temele mai „ușoare“. Am o bănuială, și anume
că unul sau mai mulți dintre colegii noștri se plâng de el la șefii mai
mari, pentru că după un timp e destul de abătut, fără să dea explicații.
Se vede însă că nu este în largul lui în Secția română.
BBC-ul nu transmite nici o știre dacă nu este confirmată de cel puțin
două surse independente. Din cauza asta, noi nu prea avem știri despre
România decât în cazurile în care țara figurează pe scena internațională
și când informațiile despre România pot fi confirmate de corespondenți
BBC sau străini. Rarele scrisori din România pe care le primim la
redacție vin prin intermediul unor persoane care ne vizitează sau le pun
la poștă într-o țară occidentală, și nu poți da ca noutăți într-un
buletin BBC ce scrie în ele, chiar dacă ar fi adevărat. Este perioada în
care Occidentul îi face curte lui Ceaușescu, mai precis imaginii
proiectate de acesta, de disident printre țările comuniste. Mulți români
au considerat că occidentalii sunt foarte naivi, că s-au lăsat ușor
păcăliți de așa-zisa independență a lui Ceaușescu. Realitatea este că în
Vest cine trebuia să știe știa ce joc face Ceaușescu, dar se considera că
orice ghimpe, cât de mic, în coasta Moscovei este bine-venit, și de aceea
l-au încurajat pe președintele român, gâdilându-i orgoliul. Dar nici
Moscova nu-l lua în serios, dovadă că l-a lăsat să zburde în voie, știind
că nu poate provoca nici o pagubă sistemului, din contră, el apărând cu
mult mai multă ardoare dogma la el în țară decât au făcut-o și o fac alți
lideri comuniști. Se știa peste tot că Ceaușescu nu este Dubček, nici
Kádár, nici măcar Gomułka.
În octombrie au loc din nou alegeri generale, și de data asta laburiștii
dobândesc majoritatea parlamentară. Inflația este de 25% și majorările de
salarii destul de substanțiale. „Ca de obicei“, scriu ziarele
proconservatoare, „laburiștii știu să facă un singur lucru: să împrumute
bani cu care să mențină pacea pe piața muncii. Dar asta este doar o
soluție temporară, și când vor fi dați jos de la putere vistieria va fi
din nou goală, iar datoriile țării, astronomice“.
Londra, 1975

În februarie, Edward Heath este înlocuit la conducerea partidului

conservator, în opoziție, de Margaret Thatcher. Este prima femeie care
deține această funcție.
Medicul familiei, dr. Lantin, acceptă, după multe solicitări, să mă
trimită la spital, la un specialist. Consecințele șakșukăi de la Canalul
de Suez mă chinuie din când în când. Le-am tratat cu tot felul de creme,
am făcut și injecții, degeaba. Specialistul, culmea, un medic egiptean,
îmi spune că mă poate opera, evident, dar îmi propune o tehnică nouă, mai
puțin drastică: sub anestezie generală, se introduce în anus un tub, care
este apoi dilatat în interior. Se pare că tehnica dă rezultate excelente.
Sunt de acord, și în ziua operației mă prezint la spital la ora 9
dimineața, mă schimb într-un halat și aștept. La ora 11 sosește medicul,
care îmi explică din nou procedura, după care doi infirmieri mă
transportă pe un pat cu rotile în sala de operație. O injecție rapidă în
încheietura mâinii și… somn ușor, Dorian!
Mă trezesc pe la ora 14 într-un salon cu alți cinci pacienți. Simt o
durere surdă în posterior, dar altminteri sunt foarte fericit, trebuie să
fie încă efectul anesteziei. O infirmieră mă întreabă dacă doresc un
ceai. Alta, dacă nu vreau și biscuiți. Mi se acordă atâta atenție, de
parcă aș fi la o casă de odihnă.
Pe la ora 17 vine o altă infirmieră, care îmi spune că trebuie să-mi
scoată pansamentul. Dar cum îl atinge, gem de se zguduie geamurile.
— Lasă-mă pe mine, intervine un infirmier, adresându-se colegei lui. Voi,
femeile, nu înțelegeți prea bine această parte a anatomiei masculine.
Noi, bărbații, o tratăm cu mult mai multă dragoste și delicatețe.
Nu știu dacă glumea sau vorbea serios, dar mi-a scos pansamentul cu atâta
grijă, încât durerea a fost cât se poate de suportabilă. Infirmiera-șefă
mă anunță că peste o oră pot pleca acasă. Dar mă simt atât de bine, încât
o întreb dacă pot rămâne până dimineață. Râde și îmi spune că da.
— De obicei, e invers, spune ea, pacienții nu știu cum să fugă mai repede
din spital.
M-a sunat vărul meu Zvi să mă întrebe dacă poate sta la noi câteva zile
cu prietena lui, o americancă. Sunt în drum spre SUA. Zvi a devenit în
ultimii ani oaia neagră a familiei. După bacalaureat nu s-a dus la
facultate, în schimb a început să facă politică de stânga, chiar foarte
de stânga. S-a înscris într-un partid numit Matzpen, care în ebraică
înseamnă busolă, și care sprijină cauza palestiniană. În plus, fumează
hașiș și ia LSD. Mama lui, Malka, este disperată, iar ceilalți membri ai
familiei îl cam ocolesc.
Eu și cu Anda, nu. Din contră. Ținem mult la el, e un inocent, un pur
care vrea să înțeleagă. Mi-a povestit în Israel că toată copilăria lui a
fost confuz. În actul de naștere numele lui e Hardy, dar în Israel a
devenit Zvi (iar prietena lui îl strigă Steve). Nu-și amintește de tatăl
lui, care a murit într-un accident pe când el avea doar trei sau patru
ani. Malka s-a recăsătorit apoi cu un înalt funcționar de la primăria
Ierusalim, pe nume Bar Ilan. Acesta venise pe jos din Rusia, prin 1910,
la vârsta de opt ani, ținându-l de mână pe fratele lui, mai mic cu doi
ani. Când s-a căsătorit cu Malka avea și el doi copii. Malka a fost o
femeie de afaceri toată viața. A muncit și nu a avut timp de Zvi. El a
crescut singur și acum „caută să afle cine este, de unde vine și încotro
se îndreaptă“. Da, știu, am mai auzit expresia asta de la flower people,
ca scuză poate pentru viața lor alternativă. Zvi și prietena lui sunt
hippies. Fumează hașiș și râd tot timpul. Este probabil efectul drogului.
Ne propun și nouă, dar refuzăm, spunându-i lui Zvi că vom încerca, poate,
data viitoare când vin la noi.
Anda mă anunță că este însărcinată și că urmează să nască în iulie.
Uauuu! Mă bucur mult! O să fim și noi părinți. Edy și Rodica au deja doi
băieți, Mihai și Vera, o fată, Mariana și Carol, un băiat, noi
rămăseserăm cam ultimii. Anda suportă destul de rău sarcina. Are grețuri
foarte des și este permanent obosită. Cred că la astea contribuie și
faptul că tot nu este foarte sigură că vrea un copil. Dar e problema
perenă a Andei: nu e sigură niciodată de nimic și, dacă poate, evită să
ia o decizie, fie că este vorba de o perdea, un covor, o bluză, o rochie
sau altele. De fapt, și vocabularul pe care-l folosește trădează acest
aspect al caracterului ei. Ea nu „se duce“ nicăieri, trebuie „să alerge“
acolo. Afară nu „plouă“ niciodată, ci „toarnă“. Dacă îmi arată un articol
de îmbrăcăminte nou, nu întreabă niciodată „îmi stă bine?“, ci „îmi stă
foarte prost?“.
Știu de unde i se trage, de la mama ei. Vă spuneam că a fost o femeie
foarte frumoasă în tinerețe, și mai este și acum. Lui Nae, inginer
constructor de succes, nu i-a venit să creadă că Irina l-a preferat pe el
dintre zecile de admiratori, și de aceea nu a mai știut cum să-i facă pe
plac. Numai de două ori, în căsnicia lor de 44 de ani, i-a ignorat
dorințele și a pus piciorul în prag: când Irina i-a spus că nu vrea copii
și că nu vrea să emigreze în Israel. În rest, ea și-a trăit viața așa cum
a vrut: la jocuri de rummy cu prietenele, la cofetăria Nestor, la
plimbări pe Calea Victoriei, la cinematografe, teatre, concerte. Nae
câștiga foarte bine, așa că Irina, care avea mult gust, își putea permite
bijuterii scumpe de la Hollinger și se îmbrăca foarte luxos. Locuiau
într-un apartament elegant pe Strada Frumoasă, foarte aproape de Piața
Victoriei.
Din 1945, când s-a născut, Anda a fost dată în grija unei bone originare
din Cernăuți, o femeie care cunoscuse și zile mai bune, și care vorbea
perfect germana. De aceea germana a devenit prima limbă vorbită de Anda.
Irina avea o personalitate puternică și a dominat-o pe Anda de la bun
început. Iar educația pe care i-a dat-o reflecta perfect viziunea ei
despre viață. Ca să dau doar un exemplu: „Să nu arăți că poți face ceva
dacă ai în preajmă un bărbat care poate s-o facă el“. Nu o acuz de nimic,
așa erau educate fetele de familie bună din vremea ei, la pension,
franceză și pian, și apoi un măritiș corespunzător. Tatăl Irinei era
importator de obiecte de lux din Occident, iar mama acestuia pretindea că
se trage din aristocrația evreiască vieneză. Numai că și viziunea acestui
tip de viață, și viața potrivit acestei viziuni fuseseră îngropate odată
cu vechiul regim. Irina nu s-a putut adapta însă, și tot restul vieții
ei, când vorbea de România, se referea doar la perioada antebelică, când
i-a mers cel mai bine. Era comunistă a șters-o din memorie, acesta fiind
mecanismul ei de apărare.
După război, Nae a fost numit director la o mare întreprindere de stat în
construcții, dar după o vreme nu a mai putut rezista la munca de birou,
căci era un om foarte activ, avea nevoie de acțiune. Voia să lucreze pe
șantier, chiar dacă urma să câștige mai puțin. În 1958, anul în care
guvernul de la București a lansat o acțiune națională împotriva
sionismului și cosmopolitismului, Nae a fost arestat și închis trei luni
sub acuzația de fraudă. După o expertiză contabilă a fost declarat
nevinovat și eliberat. A avut noroc, pentru că mulți alți nevinovați, fie
ei evrei sau creștini, au petrecut (dacă ăsta e cuvântul potrivit) mulți
ani în închisori, la stuf sau la Canal. Anda, care avea atunci 13 ani, a
suferit un șoc psihic care i-a oprit creșterea.
Nae a încercat tot timpul să contracareze influența Irinei asupra Andei,
s-o facă pe fiica lui mai sigură de sine, mai puțin timidă, mai
încrezătoare în capacitățile ei, dar el era mai mult pe șantier, pe când
Irina era prezentă în fiecare zi în viața Andei, după ce se întorcea din
oraș. Am încercat și eu, după ce ne-am căsătorit, să repar câte ceva, dar
era prea târziu. În ciuda repetatelor mele eforturi, Anda a refuzat să
învețe să conducă mașina, să caute un post mai potrivit calificărilor și
talentelor ei, chiar și să contrazică, într-o discuție, afirmații pe care
le putea ușor demola cu cunoștințele ei. Încep de aceea să mă întreb dacă
nu cumva, de data asta, a știut ce spune, când mi-a afirmat că nu crede
că va fi o mamă bună. Dar e prea târziu.
Liviu și Jaffa au sosit și ei la Londra. Liviu s-a înscris la Școala de
muzică Guildhall pentru un an postuniversitar. I-am invitat să stea
deocamdată la noi, ca să nu cheltuiască pe chirie. Ar vrea și ei să
rămână în Anglia, dar pentru asta cel puțin unul din ei trebuie să fie
angajat undeva, pe baza unui permis de muncă. Or acest permis se
eliberează numai dacă angajatorul poate dovedi că nu găsește în Anglia
omul de care are nevoie, în cazul lor un profesor de pian. Deci nu va fi
ușor.
Sarcina progresează bine până în luna a șaptea, când Anda îmi spune într-
o zi:
— Copilul a încetat să crească, presimt eu.
Nu am crezut-o, dar la următorul control medicul i-a confirmat
presimțirea. Au pus-o sub observație permanentă. La începutul lunii a
opta, a avut într-o zi contracții. Ne-am dus imediat la spitalul din
Greenwich, de care țineam, și au pus-o imediat la un regim menit să-i
oprească contracțiile.
— E prea devreme să nască, au spus medicii.
Dimineața am vizitat-o la spital, înainte de a pleca la birou.
Contracțiile se opriseră și avusese o noapte bună. Medicii mi-au spus că
o mai țin, dar dacă totul e în regulă poate veni seara acasă.
Sunt de serviciu în tura de după-amiază, de la ora 13.00 la 21.00.
Prezint emisiunile. Pe la ora șase seara, Niky Stoian îmi spune să plec,
mă înlocuiește el.
— Du-te la Anda, ești mai necesar acolo.
Ajung la spital și pe coridor întâlnesc o soră de la maternitate, care
duce ceva într-o foaie de staniol.
— Felicitări, îmi spune ea, aveți o fetiță.
Mă uit mai bine la foaia de staniol și abia acum văd că învelește un nou-
născut minuscul, cât o păpușă, și cu pielea foarte ridată. Nu exagerez
deloc spunând că am un șoc. Intru la Anda.
— Contracțiile au început din nou după-amiază și nu au mai putut fi
oprite. Am întrebat moașa cum este copilul și mi-a răspuns că să mă
gândesc mai bine la mine. Ceva nu e în regulă? întreabă Anda.
— Este foarte mică, răspund eu, cântărește doar 980 de grame, dacă am
văzut bine pe fișa ei.
— Deci nu sunt capabilă nici măcar să nasc un copil normal, spune ea cu
mare tristețe în glas.
— Nu vorbi prostii, Anda, este un copil perfect normal, dar născut
prematur. O să fie OK, adaug eu și mă duc să văd fetița la secția de
incubatoare.
Este într-adevăr foarte mică, ghemuită în cutia de sticlă și cu un tub
foarte subțire ieșindu-i dintr-o nară. E hrănită prin acest tub. Copiii
din incubatoarele vecine par imenși în comparație cu ea, nici unul nu
este prematur, au diverse probleme legate de momentul nașterii, ba o
vânătaie, ba un picior ușor scrântit, probleme care trec într-o zi sau
două. Situația noastră este mult mai complicată.
Medicul ne explică ce s-a întâmplat: cu o lună în urmă s-a produs un nod
în cordonul ombilical, care a gâtuit alimentarea fetiței. Dacă mai
rămânea mult în uter, murea. Natura a expulzat-o însă din corpul mamei
înainte de termen tocmai pentru că are mai multe șanse de supraviețuire
afară. Întreb care sunt șansele de supraviețuire ale unui copil atât de
mic, cântărind sub un kilogram.
— Primul noroc este că e fată. Fetele au, la aceeași greutate, mult mai
multe șanse decât băieții. Al doilea noroc este că are plămânii formați
și poate respira fără ajutor. Restul, adaugă medicul, ține de o îngrijire
bună, pe care o avem cu prisosință aici, și de îngerul ei păzitor.
Cred în tot ce ne spune, inclusiv partea cu îngerul păzitor. Al meu m-a
scos din România comunistă, m-a ferit de gloanțe în război, m-a făcut să
cad de pe tanc înainte de acțiunea de la Karameh și m-a adus în Anglia la
BBC. Sper ca și îngerul fiicei mele să fie la fel de capabil.
O vizităm zilnic la spital. După trei zile se naște o altă fetiță, care
cântărește și mai puțin, doar 700 de grame, o mare încurajare pentru noi.
Din păcate însă, moare două zile mai târziu, ceea ce ne aruncă din nou
într-o stare de disperare cruntă.
— Ce nume i-ați dat? ne întreabă infirmiera pentru a ne abate probabil de
la gândurile negre.
— Nici unul, deocamdată, îi răspund. Prefer să fiu superstițios.
— De ce? se miră ea. A luat 80 de grame de la naștere. Merge foarte bine.
Pare foarte rezistentă.
Într-adevăr, câștigă în greutate aproape zilnic, ba 20, ba 25, ba 30 de
grame.
— N-o să fie niciodată o mâncăcioasă, ne spune Gyuri Fodor, s-a obișnuit
cu puțin încă din burta mamei.
După două săptămâni, fetița cântărește 1,2 kg. E timpul să-i dăm un nume.
Anda vrea mult Joanne, eu mi-am dorit toată viața un băiat pe nume
Alexandru sau o fată, Alexandra, ca să-i pot striga Alex, indiferent de
sex. Hotărâm atunci s-o numim Joanne Alexandra.
Într-o zi, intrând la maternitate, văd o infirmieră care ne ține fetița
în brațe și-i spune:
— Ești adorabilă, ești cel mai frumos copil care s-a născut vreodată…
Și alte expresii de acest gen.
— Așteaptă un cadou gras, îi șoptesc Andei, cu imbecilitatea mentalității
balcanice de care nu am reușit încă să scap.
De fapt, când ne vede, infirmiera ne predă copilul, se duce la alt
incubator din care scoate o fetiță negresă și începe să-i spună exact
aceleași fraze, că e adorabilă, o frumusețe, ce ochi superbi are, ce
piele catifelată etc. Iar mama ei nu este prezentă! Ce mai pot spune
altceva decât laitmotivul obișnuit: Altă lume!
Când fetița ajunge la 1,8 kg, suntem informați că o putem lua acasă. Ce
să ducem infirmierelor care au avut grijă de ea de parcă era copilul lor?
— O cutie de bomboane este suficient, mă asigură un prieten englez.
Mi se pare însă prea puțin. Pe lângă o mare cutie cu bomboane de
ciocolată, mai ducem flori, o sticlă de whisky și o cutie cu fursecuri.
— E puțin cam mult, ridică din sprâncene sora-șefă, dar le primește, la
insistențele noastre.
Camera fetiței este aranjată de mult cu tot ce e necesar unui nou-născut.
Liviu și Jaffa s-au mutat într-un mic apartament în nordul Londrei. O
aducem pe Alexandra acasă. (Anda a acceptat să o strigăm Alexandra sau
Alex.) Merg încet cu mașina, de parcă aș transporta cele mai fine
cristaluri. Acasă ne așteaptă Doina cu Dennis și Nadina, și Liviu cu
Jaffa. Ciocnim un pahar și, după urările obișnuite, rămânem singuri, de
data asta noi trei.
Trebuie să decidem ce facem, dacă Anda să-și dea demisia și să crească
fetița, sau, cum preferă ea, să angajăm o femeie, cu ziua, să aibă grijă
de copil trei sau patru zile pe săptămână, restul ocupându-ne noi de ea.
Doina are însă o idee mai bună. Cu puțină bunăvoință, Larry ne poate
aranja programul de lucru, nouă și Doinei, în așa fel încât în timp ce
doi lucrează al treilea să fie liber. Iar în caz de urgență putem apela
la Dennis. Discutăm cu Larry, care se arată dispus să ne ajute. Anda se
întoarce la lucru după patru săptămâni și sistemul intră în vigoare.
Funcționează perfect.
Jimmy și-a dat demisia. Își închiriază casa și încheie un contract cu
Secția română pentru serializarea voiajului său în jurul lumii. M-a
rugat, și am acceptat, să am eu grijă de editarea și transmiterea
săptămânală a episoadelor pe care le va trimite el înregistrate pe bandă.
După scurte voiajuri de încercare în jurul insulelor britanice și în
Mediterană, va pleca la Constanța, punctul de pornire în marea lor
călătorie în jurul lumii, care se va încheia tot la Constanța. Iahtul se
numește Aventura. Le urăm succes și asistăm, mai mulți colegi, la
ridicarea ancorei din portul Londrei.
— Jimmy ăsta este o forță a naturii, rostește Harry într-una din foarte
rarele lui remarci elogioase la adresa cuiva. Mai ceva decât Magellan.
Ăla cel puțin a avut corăbiile făcute de alții. Jimmy și-a construit-o
singur pe a lui.
Gelu Balica este internat la spitalul St Thomas, vizavi de Parlament. Mă
duc să-l vizitez. În ultimele săptămâni avusese accese teribile de tuse.
Este adevărat că fumează mult, între două și trei pachete de Benson and
Hedges pe zi, și bea și foarte mult whisky. S-a dus la un medic
particular care, după ce l-a consultat, i-a recomandat să meargă imediat
la urgențe. Gelu e foarte speriat, pentru că a primit nota de plată a
onorariului chiar a doua zi dimineață, deși aceste note de plată sunt de
obicei trimise după cel puțin o săptămână.
— Mi-au făcut toate analizele aici, la spital, și doctorii nu pot găsi ce
am, spune el cu o privire rugătoare.
Detest, în general, jovialitatea imbecilă a unor persoane sănătoase care
încearcă să încurajeze un bolnav prin tot felul de glume, dar Gelu parcă
tocmai asta așteaptă acum de la mine.
— Doctorii bănuiesc ce ai, Gelu, dar nu le vine să creadă, de aia nu ți-
au spus nimic, îl asigur eu. Este o boală necunoscută la oameni, dar
comună la cai, e tignafes.
Gelu râde, dar nu cred că gluma mea i-a ridicat moralul.
Două zile mai târziu, Mircea Stoe intră în secție stacojiu la față și
anunță:
— Gelu a murit.
Suntem toți în stare de șoc. Realitatea este că totul s-a petrecut
fulgerător, într-o săptămână. Avea cancer generalizat, pornit de la
plămâni. La înmormântare, mi-au revenit în minte cuvintele lui pe
fundalul relațiilor foarte proaste pe care le avusese cu Larry:
— Voi avea cel puțin satisfacția să-l văd ieșit la pensie înaintea mea,
pentru că e mai bătrân decât mine.
Nu a mai apucat să aibă consolarea asta. (Mircea avea să fie răpus de
aceeași boală, la câțiva ani după ce va fi ieșit la pensie.)
Londra, august 2019

Am 75 de ani. Tata-mare a avut dreptate: viața a trecut ca un glonț.

Celălalt bunic al meu, Papa, obișnuia să-mi spună, ori de câte ori i se
părea că sunt cu nasul pe sus: „Ține minte, Dorică, orice armăsar moare
gloabă“. Era, cred, versiunea lui, sau poate cea românească, a lui
memento mori (ține minte că și tu vei muri), cuvintele șoptite de obicei
de un sclav, așezat în caretă, în spatele unui mare comandant de oști
care trecea în triumf pe străzile Romei, aclamat de mulțime.
Da, am remarcat și eu de câțiva ani acest proces de „gloabizare“ sau
„mârțogizare“ (dacă nu există încă aceste cuvinte, îmi asum
paternitatea). Dar l-am remarcat numai la exterior, la „ambalajul“
deteriorat de ploaie, vânt și alte intemperii. Mă uit în oglindă și nu
recunosc imaginea. Nu seamănă absolut deloc cu Dorian. În interior însă,
sunt același tânăr cu mult păr pe cap (nu în nas sau urechi) și cu
aceiași „ochi alunecoși și inimă zburdalnică“ de acum 50 de ani. Dar, ce
folos? Vorba englezilor, „The spirit is willing, but the flesh is weak“
(în traducere liberă: „Voință este, dar nu și putință“.). Și știu că
același sentiment îl avem foarte mulți. Când fosta mea soacră, Mamina,
avea vreo 85 de ani, i-am spus într-o zi:
— Ești o fetiță cu riduri!
— Nici nu știi câtă dreptate ai! mi-a răspuns ea, izbucnind în râs.
Am ajuns cu amintirile la anul 1976. Din acea perioadă, evenimentele din
viața mea s-au înmulțit rapid, cu tot soiul de ramificații. De aceea va
fi mai greu să respect strict cronologia în cursul narațiunii și vor
apărea uneori treceri de la prezentul istoric la trecut și invers, care
sper să nu creeze confuzie în mintea cititorului. Așadar, să reluăm…
 4
Umbrela bulgărească, agenți și revoluții

Londra, 1976

Gyuri a trecut la secția de analiști BBC. Scrie în engleză, și

comentariile sale sunt traduse și transmise de multe secții din clădire.
Noi îi mai luăm uneori interviuri în românește.
Aranjamentul cu Doina a progresat de minune. Fetele creșteau împreună și
erau prietene bune. Unul din primele cuvinte ale Alexandrei a fost Dida,
așa îi spunea Nadinei. Dar a sosit momentul când a trebuit să ne gândim
serios să ne mutăm. Voiam o casă cu grădină, să aibă Alex unde să se
joace. Când o scoteam la plimbare, treceam pe o stradă largă, cu case
frumoase de ambele părți, Upwood Road. Majoritatea sunt lipite printr-un
zid comun, două câte două, numite semidetașate. Mi-ar fi plăcut să locuim
aici. Toate au grădini în spate, în general de 5 metri lățime pe 10 metri
lungime. Unele au și garaj lipit de casă. De studiat.
Iar ni s-au schimbat șefii. McDonald a acceptat „pensionarea anticipată“
și în locul lui a fost numit Andrew Piper, un englez în vârstă de vreo 40
de ani, cu un uriaș simț al umorului. Larry, deși candidase și el la
post, nu a fost promovat nici de data asta. Motivul, sau mai bine zis
pretextul oficial, pentru că, sincer vorbind, Larry nu avea nici una
dintre calitățile necesare unui șef de secție, a fost că în duminica din
iulie când s-a aflat despre acțiunea de la Entebbe Larry nu venise la
birou să preia personal organizarea zilei de lucru. Or, acțiunea de la
Entebbe, în Uganda, unde un comando israelian salvase viața pasagerilor
israelieni ai unui avion francez, luați ostatici de un grup de teroriști,
fusese o știre-bombă. Era vorba de o operațiune de comando fără precedent
prin anvergură, efectuată la mii de kilometri distanță de bază, cu
logistica pusă la punct într-un timp record și executată ca într-un film
de aventuri. Păi cum te mai poți pretinde ziarist, dacă nici o ocazie ca
asta nu te aduce în fața microfonului, duminică sau ne-duminică! Acesta
era dedesubtul răspunsului primit de Larry, evident, prezentat într-un
limbaj elegant și politicos, când a dorit să afle de ce nu a reușit la
interviul în fața comisiei.
Am fost convocat la unul din șefii mari pentru o discuție „amicală“, cum
se exprimase secretara lui. El mi-a spus că are o afecțiune specială
pentru Secția română, este foarte interesat de acea parte a lumii,
România, dar, neavând timpul necesar să urmărească felul în care se
desfășoară activitatea noastră, m-a întrebat dacă n-aș vrea să-l țin la
curent cu ce se întâmplă. Mi-am ales cuvintele cu mare grijă și i-am
răspuns că, deși ceea ce-mi propunea era perfect normal, totuși pentru
mine, venit dintr-o țară comunistă, conotațiile erau dezagreabile,
fiindcă m-aș fi simțit ca un informator.
— Da, desigur, este de înțeles, nu e nici o problemă.
Înapoi în secție, Harry m-a întrebat:
— Ce a vrut?
I-am povestit.
— Ai procedat frumos, moral, principial și așa mai departe, dar greșit, a
spus el îngândurat. Un altul ar putea avea mai puține reticențe!
Noul șef, Andrew Piper, părea de la bun început să fie pus pe lucruri
mari. A organizat rapid o vizită de trei zile la Belfast, în Irlanda de
Nord. Am mers trei persoane: el, Anca Roiu și cu mine. Ne-am cazat la
hotelul Europa, cel mai mare din oraș, înconjurat de mai multe rânduri de
sârmă ghimpată și obstacole împotriva vehiculelor. Hotelul era frecvent
atacat de membri ai IRA (Armata Republicană Irlandeză), organizația
paramilitară a republicanilor irlandezi, în pofida măsurilor stricte de
securitate în toată provincia.
La Belfast treceai atunci prin numeroase puncte de control ale armatei
britanice, „armată de ocupație“, cum o considerau republicanii. Ți se
controla servieta, geanta sau poșeta, în unele cazuri se făcea și
percheziție corporală. Erau postați soldați la aproape toate punctele
strategice – clădiri publice, intersecții principale, secții de poliție
etc.
Am vizitat studiourile BBC Belfast și am discutat cu șeful acestora
situația din provincie și perspectivele încetării violenței de ambele
părți, pentru că și protestanții au organizațiile lor paramilitare. Șeful
BBC Belfast mi-a acordat un interviu pe care l-am transmis în emisiunea
de după-amiază.
Seara ne-am dus la un pub. Nu am mai găsit loc la mese, așa că ne-am
așezat la bar. După vreo zece minute, o tânără de lângă noi ne-a întrebat
de unde suntem. I-am spus, ne-am prezentat și am purtat apoi cu ea o
conversație animată despre Irlanda de Nord, Anglia, Europa, România. Se
numea Mary și era foarte curioasă și interesată de tot ce-i spuneam. După
un timp ni s-a alăturat un tânăr pe care Mary îl cunoștea bine. Nici n-am
simțit cum a trecut timpul și nici când s-a făcut ora 23.00, când se
închideau atunci puburile.
— O, ce rău îmi pare că trebuie să ne despărțim, a spus tânăra. Ba nu,
stați puțin să dau un telefon.
A revenit după cinci minute zâmbind.
— Mergem la un prieten bun căruia i-am povestit pe scurt despre voi și ne
așteaptă.
Nu prea mă simțeam în largul meu. Oricum, era o necunoscută, ne aflam
într-o zonă violentă, veneam din Anglia, considerată de mulți irlandezi
drept putere colonială, și ne duceam la miezul nopții, unde? La ce
„prieten bun“? Andrew însă se comporta ca de obicei, glumea, era foarte
calm și sigur pe el.
Ne-am înghesuit toți cinci într-un Renault 4 și am demarat. Curând am
ieșit din oraș și am pătruns într-o beznă totală. După vreo 20 de minute
am intrat printr-o poartă imensă și, după ce am parcurs câteva sute de
metri pe o alee cu pietriș, mașina s-a oprit în fața unei case
impunătoare. Ușa a fost deschisă de un valet, nu în livrea, ci în costum,
care ne-a informat că domnul ne aștepta în salon. Am intrat într-o
încăpere imensă, cu candelabre și mobilier greu, tablouri cu strămoșii,
totul exact așa cum ați văzut în filmele englezești. În fața unui șemineu
impunător, un bărbat distins de vreo 60 de ani ne-a urat bun venit și ne-
a întrebat ce dorim să bem.
— Whisky, am răspuns.
— De care? a insistat gazda, Scotch, Irish, blended, single malt, Islay,
Highlands?
A, deci și la whisky e ca la bere. În insulele britanice, dacă ceri „o
bere“, se vede imediat că ești străin. Bere blondă (Lager), bere
englezească (ale), bere neagră (stout) etc. etc.
— Cunoști single malt? a reluat gazda.
— Nu, am răspuns eu. Nu sunt cunoscător.
— Ei bine, atunci trebuie să începi cu Glenmorangie, a continuat el,
produs în regiunea numită Highlands, din Scoția, din malț de orz și apă,
la o singură distilerie.
Ne-am așezat pe două canapele adânci, față în față, cu paharele de whisky
în mână, și am continuat conversația începută la pub. A fost una dintre
cele mai plăcute seri din viața mea. Focul de butuci din șemineu, salonul
somptuos, dar sobru în același timp (cum numai englezii știu să combine),
gustul nou al whisky-ului, dar mai ales ospitalitatea ad-hoc, atitudinea
prietenoasă a gazdelor, ușurința comunicării, întreaga atmosferă, toate
au făcut din orele petrecute acolo o vizită de neuitat.
Pe drumul de întoarcere la hotel, Mary ne-a spus că gazda noastră, lordul
N., nu este irlandez, ci englez, dar că familia lui locuiește acolo de
foarte multă vreme. Ne-am luat la revedere, eu cu mai multă efuziune
decât de obicei, poate pentru a compensa suspiciunile inițiale
nejustificate față de tânăra irlandeză, Mary. Realitatea, confirmată de
multe ori în anii ulteriori, este că rar am întâlnit în viață oameni mai
drăguți și mai ospitalieri decât irlandezii.
A doua zi am vizitat Giant’s Causeway, o formațiune geologică foarte
ciudată din stânci aflate la malul mării, unele ca niște butuci, altele
ca niște stâlpi, un peisaj sălbatic absolut unic. Am făcut o nouă vizită
în oraș, am trecut prin cartierul predominant protestant și prin cel
catolic, cele două comunități fiind foarte clar delimitate, zonele fiind
foarte ușor de recunoscut după conținutul inscripțiilor și graffitiurile
de pe ziduri. Seara am luat avionul și, în mai puțin de o oră, am
aterizat înapoi la Londra.
Nu mi-a plăcut deloc atmosfera de la Belfast, și nu este vorba doar de
violența sectară și consecințele ei. În definitiv, atentate teroriste se
produc în multe țări, și în ultima vreme și aici, la Londra. Dar în
comparație cu atitudinea oamenilor dintr-o metropolă cosmopolită ca
Londra, cu locuitori de toate culorile, rasele, limbile, religiile etc.,
Irlanda de Nord pare înghețată în trecut, într-o eră în care omul era
definit aproape numai de apartenența religioasă și lealitatea
naționalistă. Chiar și azi, în 1976, după ce Marea Britanie a aderat la
Comunitatea Europeană, vechile animozități și dușmănii dintre catolici și
protestanți nu dau semne că vor dispărea curând. Evident că nu este vorba
doar de neînțelegeri de ordin religios. Sunt mult mai multe la mijloc:
resentimente de ordin istoric, economic etc. Și ar fi o greșeală să crezi
că linia de demarcație între republicanii care doresc unirea Irlandei de
Nord cu Republica Irlanda și loialiștii care doresc să rămână în Regatul
Unit se suprapune peste cea care desparte comunitatea catolică de cea
protestantă. Nu e așa de simplu. Nu intru aici în amănunte, vreau doar să
spun că, prin comparație, Londra apare ca apogeul armoniei rasiale,
religioase și al toleranței față de practicile culturale, sociale și
sexuale ale locuitorilor ei.
Sunt rugat să traduc la o audiere la tribunal, unde se judecă recursul
cazului unui cetățean român căruia îi fusese respinsă cererea de azil
politic. Citesc în documentație că este reprezentat de un avocat din
oficiu pe nume Lionel Bloch. Judecătorul pune întrebări, eu le traduc,
inculpatul răspunde în românește și eu îi traduc răspunsurile în engleză.
E un om simplu, nu știe cum să-și prezinte argumentele în mod convingător
și, deși nu schimb cu nimic sensul declarațiilor lui, încerc să le
îmbunătățesc prezentarea. La sfârșitul ședinței, pe hol, avocatul Bloch
mi se adresează pe un ton prietenos, în cea mai pură limbă românească:
— Domnule Galbinski, îți înțeleg motivația, dar sfatul meu este să nu mai
repeți ce ai făcut în sala tribunalului. Aici, menirea dumitale nu este
să ajuți, ci să traduci exact deliberările.
Am roșit, cred. Are perfectă dreptate. Trebuie să-mi las sentimentele
afară. Aici, în sala tribunalului, sunt un simplu instrument menit să
asigure punerea în aplicare a legilor. Iau aminte! Aveam să descopăr
ulterior că Lionel Bloch era nu numai un avocat bine-cunoscut în Londra,
ci și o personalitate în cercurile literare și publicistice. Comenta cu
regularitate evenimentele politice curente în pagina de scrisori adresate
cotidianului The Times și figura destul de des în paginile consacrate
celor mondene. Ne-am întâlnit de multe ori în anii ce au urmat și mi-a
acordat și câteva interviuri pe tema problemelor Orientului Mijlociu,
care îl interesau în mod deosebit, în calitate de sionist convins.
În 1977 ne-am mutat în sfârșit într-o casă mai mare. Din apartamentul
vechi am vrut să iau doar biblioteca din perete. A fost imposibil s-o
demontez. Fusese făcută de un meșter bun și foarte bine fixată în perete.
Dacă insistam, o distrugeam. L-am întrebat pe noul proprietar dacă nu
vrea s-o cumpere:
— Foarte ieftin, doar o sută de lire, i-am spus eu.
— E ieftină, într-adevăr, a încuviințat el, dar credeți-mă că nu mai am
nici un ban.
— Atunci v-o fac cadou, am adăugat eu, cu generozitate.
Și uite așa, istoria se repetă. Exact așa mi se întâmplase mie în urmă cu
șase ani, când am cumpărat apartamentul. Locuim acum pe Upwood Road nr.
36: avem un salon spațios la parter, care, printr-o ușă mare de sticlă,
dă în spate într-o grădină de vreo 50 de metri pătrați, bucătărie, la
etaj trei dormitoare, baie și closet separat. Banca ne-a aprobat fără
probleme o nouă ipotecă mai mare și la începutul lui 1977 ne-am mutat.
Cum casa avea nevoie de unele reparații majore, am acceptat oferta mamei
de a o duce pe Alex la ea, în Israel, pentru două sau trei luni, timp în
care să facem îmbunătățirile necesare. Când am adus-o înapoi acasă,
Alexandra a fost inițial foarte rece cu noi și cerea tot timpul să se
întoarcă la „Madi“. I-a trecut însă repede. La magazinul din colțul
străzii, proprietarul a întrebat-o:
— Cine ți-a cumpărat poșetuța asta roșie, frumoasă?
Alex s-a întors spre mine și m-a întrebat:
— Cum se zice în engleză Bebi?
(Bebi i se spunea tatălui meu.)
În vară, Irina și Nae au venit din nou în vizită. Nae s-a jucat tot
timpul cu Alex, dar am detectat la el o schimbare. Parcă nu mai era la
fel de încântat ca altădată când venea la Londra. Într-o zi, când Anda
era în oraș cu mama ei, mi-a făcut o confesiune:
— Sunt foarte bolnav, Dorian. De fapt, nu cred că mai am mult. Am făcut o
operație de cancer la prostată acum doi ani. Nu v-am spus, că n-am vrut
să vă necăjesc, și speram oricum că totul va fi în regulă. Dar cancerul a
revenit și s-a întins la oase. Nu vreau ca Anda să știe. Ți-am spus ție
pentru că poate n-o să ne mai vedem, și am o mare rugăminte la tine. Mi-e
și jenă să ți-o spun, dar n-am de ales. Pe Irina o cunoști, e complet
neajutorată. Nu știu ce-o să facă fără mine. Deci asta este rugămintea
mea, ai grijă de ea, pentru că nu mai are pe nimeni. Poți să-mi promiți
asta ca să mor liniștit? Și te rog să mă ierți că-ți adresez o asemenea
cerere, dar, repet, n-am de ales.
Nici eu nu aveam. Ce altceva puteam să fac decât să-i promit că voi avea
grijă de Irina? După câteva zile s-au întors în Israel.
Nu mai țin minte exact, dar cred că tot în perioada aceea a venit în
vizită la Londra vicepremierul român Paul Niculescu-Mizil. Am fost
solicitat de Foreign Office să fiu interpretul părții britanice la
convorbiri. Mizil a fost primul dintre oficialii români pe care i-am
cunoscut în cei aproape 40 de ani în care am colaborat, ca freelancer, cu
Ministerul de Externe britanic. Aranjamentul era următorul: când se
programa invitarea unei delegații din România, eram sunat de
organizatorul vizitei de la Ministerul de Externe, mi se comunicau datele
vizitei și un scurt rezumat al programului. Șefii mei mi-au înlesnit
întotdeauna această activitate externă, mai ales că era pentru patronul
nostru, cel care ne plătea salariile la BBC, Ministerul de Externe
britanic. Îmi luam concediu de la redacție pe durata vizitei, iar uneori
aranjam și interviuri la BBC pentru oaspeții dornici să vorbească și
având permisiunea șefilor lor să o facă.
Paul Niculescu-Mizil a fost omul care mi-a făcut cunoștință cu sistemul
comunist român. Conștient de valoarea și importanța sa în cadrul
sistemului, mi-a dat impresia că nu se sfia deloc să proiecteze imaginea
de „om greu“ și în străinătate. A fost însoțit în cursul vizitei de
câțiva membri ai ambasadei de la Londra, în câteva ocazii și de
ambasador. Toți îi arătau deferența cuvenită, el însă îi tutuia și, în
general, mi s-a părut că-i trata de sus. Cu cei pe care nu-i considera
subalternii lui era foarte volubil și politicos. Inițial așa s-a purtat
și cu mine, dar curând după aceea a început să mă tutuiască. M-am făcut
că nu observ, așteptând momentul prielnic să pun lucrurile la punct.
La întâlnirea pe care a avut-o cu lordul Carrington, pe atunci purtătorul
de cuvânt al opoziției conservatoare în probleme de politică externă, nu
se putea concepe un contrast mai izbitor între siguranța de sine a
oaspetelui, aparenta convingere că tot ce spunea este adevărul absolut,
și modestia, stilul potolit, aproape retras al gazdei, una dintre cele
mai formidabile personalități politice, militare și intelectuale ale
elitei britanice. Am fost rugat de oaspeți să-i permit unui consilier al
ambasadei române la Londra să traducă. Instrucțiunile mele prevedeau să
accept acest gen de solicitări, dar să fiu atent ca traducerea să fie
corectă. La un moment dat, după ce Paul Niculescu-Mizil a prezentat lista
realizărilor regimului de la București, lordul Carrington a declarat că
partidul său este preocupat de problema drepturilor omului și de
respectarea acestor drepturi în România.
— Nimeni nu respectă mai scrupulos decât România drepturile omului, a
ripostat oaspetele: dreptul la muncă, dreptul la îngrijirea sănătății
etc. etc.
— Yes, we appreciate that, but… a afirmat Carrington.
— Da, și apreciem acest aspect, a tradus consilierul din anturajul român.
— Mă scuzați, am intervenit eu, lordul Carrington vrea să spună că este
conștient de acest lucru, nu că-l apreciază. Appreciate, în engleză,
înseamnă și a înțelege, a fi conștient de toate implicațiile situației,
nu neapărat că laudă.
I-am tradus rapid lordului Carrington despre ce vorbeam și a încuviințat
imediat interpretarea mea.
Am mai făcut vizite la câteva instituții, printre care Camera Lorzilor
și, de la galeria vizitatorilor, am asistat și la o dezbatere în Camera
Comunelor. „Acum e momentul“, am auzit o voce lăuntrică. M-am întors
către înaltul demnitar, l-am prins de cot și i-am șoptit:
— Uită-te acolo, în stânga, cel cu mâna pe bărbie este nepotul lui
Sigmund Freud, e deputat liberal.
Nu m-a mai tutuit în restul vizitei, ba chiar am avut impresia că a
devenit mai prietenos. Seara, la dineul oficial, m-a întrebat la un
moment dat:
— Ați mai fost în România de când ați plecat în 1965?
— Nu, i-am răspuns.
— A, ar trebui să veniți, a continuat el, nu mai recunoașteți nimic.
— Păi atunci de ce să vin? Mai bine mă duc în Portugalia, unde nu am fost
niciodată, că nici acolo n-o să recunosc nimic, am adăugat.
A izbucnit în râs.
— Aveți dreptate, a conchis el împăciuitor, renunțând să mai aducă
osanale regimului, cel puțin în particular.
După câteva zile am primit de la Foreign Office o scrisoare de mulțumire
pentru „contribuția valoroasă la succesul vizitei“. Agenta mea (pentru că
aveam de-acum agentă care era contactată de diverse firme particulare,
agenții guvernamentale și alte instituții în căutare de traducători
români) avea o nouă misiune pentru mine, o nouă delegație, culturală de
data asta, condusă de criticul de artă Ecaterina Oproiu, în noiembrie
1977. Era o delegație invitată la Londra să vizioneze diverse filme
pentru micul și marele ecran, în eventualitatea că România ar dori să
cumpere câteva. Printre filmele vizionate atunci se afla și Războiul
stelelor, care încă nu rulase în nici un cinematograf din lume. „It’s
hat“ (pronunția americană a lui hot – fierbinte), spunea tot timpul un
membru al delegației, repetând probabil expresia auzită undeva. Evident
că România nu avea în bugetul pentru filme de import suma cerută pentru o
peliculă atât de „hat“, dar nu avea nici măcar pentru seriale mai vechi
de televiziune, sau poate nu dorea să le cumpere, ci să le obțină prin
troc. Oricum, în cele câteva zile cât a stat la Londra, delegația a
purtat numeroase convorbiri, a vizionat multe filme, dar nu s-a întors la
București cu brațele încărcate, mai ales că orice film era eliminat din
start dacă intra în conflict cu realismul socialist sau cu corectitudinea
politică a lui Ceaușescu. Așa a fost, de pildă, cazul unei comedii
britanice care zugrăvea conflictul dintre coloniștii britanici și cei
germani într-o regiune din Africa, în ajunul izbucnirii Primului Război
Mondial.
— Nu-l putem lua, le-a explicat doamna Oproiu colegilor săi, nu vedeți
cum sunt tratați localnicii negri?
Evident, avea ordine foarte clare și stricte. La vreo trei zile după
începutul vizitei, m-a întrebat într-o dimineață ce vești mai vin din
România.
— I-au dat un pașaport lui Paul Goma și l-au lăsat să plece în Franța, i-
am spus.
— A, deci l-au expulzat până la urmă… a rostit ea, părând oarecum
afectată de știre.
— Versiunea oficială spune că poate reveni oricând dorește, am adăugat
eu, urmând recomandarea de a nu exprima opinii personale în relația cu
vizitatorii din România.
Doamna Oproiu m-a fixat cu o privire contrariată și a întrebat:
— Domnu’ Galbinski, scuză-mă, dar dumneata ești prost?
Am izbucnit într-un hohot de râs. A început să râdă și ea. N-a mai fost
nevoie de nici un cuvânt, de nici o explicație. Am avut multe ocazii, de-
a lungul anilor, să mă aflu pe aceeași lungime de undă cu oaspeți din
România, care fără cuvinte, numai printr-un zâmbet sau o înclinare a
capului, exprimau ce gândesc sau ce cred despre un aspect sau altul. I-am
înțeles și pe cei care au fost circumspecți cu mine, neștiind ce hram
port. În definitiv, și în ziua de astăzi mai circulă tot felul de zvonuri
că secțiile românești ale posturilor de radio străine erau infiltrate de
Securitate. Și toți delegații din România știau că lucram la BBC. Alții
însă, îmbătați probabil de aerul de libertate din Marea Britanie, de
atmosfera relaxată și de evadarea, chiar și numai temporară, din raza de
acțiune a vigilenței proletare, au adoptat cu mine atitudinea de „fie ce-
o fi“ și, dacă nu direct, măcar prin aluzii sau fraze cu două înțelesuri,
îmi comunicau cât se poate de clar care era situația din România.
De pildă, cunoscutul actor și regizor de teatru Ion Cojar, invitat de
British Council prin anii ’80, m-a rugat să mergem la un magazin
universal pentru că avea nevoie de o mică piesă pentru sistemul lui
stereo. După ce am intrat în magazin, s-a oprit, a privit de jur împrejur
și mi-a spus:
— Hai să plecăm, domnule Galbinski, că am nevoie de tot!
Și cu el am fost pe aceeași lungime de undă. De fapt, această formulă
este cu atât mai pertinentă pentru mine, care am lucrat în radio toată
viața (cu excepția celor câteva luni la o bancă, în tinerețe).
Ceaușescu la Londra

La începutul lui 1978, mi s-a oferit să fiu unul din cei doi interpreți
principali ai familiei regale și ai guvernului britanic în cursul vizitei
de stat a președintelui Ceaușescu și a soției sale, Elena, la Londra.
Celălalt interpret era Larry.
Câteva săptămâni mai târziu, am fost invitat la Foreign Office pentru un
scurt instructaj. Mi s-a dat programul detaliat al vizitei (încă
nedefinitivat) și toate informațiile necesare pentru a-mi duce sarcina la
bun sfârșit. Au urmat apoi alte câteva întâlniri în timpul cărora m-am
familiarizat cu protocolul Casei Regale și cu acela al guvernului, cu
îmbrăcămintea adecvată fiecărei ocazii, mă rog, cu toate detaliile unui
eveniment major în calendarul politic al oricărei țări. Atunci m-am
gândit, și am avut între timp de nenumărate ori confirmarea, că nimeni
nu-i întrece pe englezi la organizarea ceremoniilor fastuoase.
La 1 iunie, Larry și cu mine, împreună cu ceilalți șase interpreți
secundari, am primit un ultim instructaj la Secția de vizite a
Departamentului de Conferințe și Protocol al Ministerului de Externe, iar
la 12 iunie, deci cu o zi înainte de începerea vizitei, numai Larry și cu
mine, un așa-numit briefing politic la reședința oficială a prim-
ministrului, din Downing Street.
În dimineața următoare, îmbrăcat într-unul din costumele închiriate de la
un magazin special pentru ocazii de acest gen, m-am prezentat la ora
11.30 la Palatul Buckingham împreună cu ceilalți interpreți, cu excepția
lui Larry, care, ca interpret al reginei, se afla pe peronul gării
Victoria în așteptarea delegației române. Am luat prânzul la palat, și
vreau să precizez că ni s-a dat – nouă, interpreților – exact același
meniu ca acela de care s-au bucurat înalții oaspeți la prânzul oferit
puțin mai târziu. Am fost desemnat ca interpret al ministrului de externe
român Ștefan Andrei, care a stat la aceeași masă cu regina și
președintele Ceaușescu. Prințesa Anne, fiica reginei, se afla în stânga
lui Ștefan Andrei, iar eu, în spatele lor, am tradus conversația purtată
de cei doi pe durata prânzului.
După-amiază, am avut câteva ore libere, înaintea banchetului oficial din
aceeași seară. Am fost rugat să-l însoțesc pe Constantin Mitea,
redactorul-șef al Scânteii, la unele cumpărături. Căuta parfumul L’Air du
Temps de la Nina Ricci. L-am condus la un magazin universal, Civil
Service Store, din apropierea gării Charing Cross, unde am găsit într-
adevăr parfumul căutat.
Seara, la banchet, am fost plăcut surprins să constat că aveam să stau la
masă între ministrul Ștefan Andrei și prințesa Alexandra, nepoata regelui
George VI și verișoara reginei, o membră de frunte a familiei regale și,
în același timp, o persoană extrem de accesibilă. De fapt, și Ștefan
Andrei era foarte politicos, curtenitor și bine familiarizat cu
hățișurile lumii diplomatice. În plus, prima întrebare pe care o punea de
obicei era dacă interlocutorul sau interlocutoarea vorbea franceza,
pentru că prefera să comunice direct, ceea ce-mi permitea să mă relaxez
sau să mă întrețin cu alți comeseni.
Unul din semnele bunei-creșteri este atitudinea față de persoanele care
ne servesc într-o capacitate sau alta: chelneri, șoferi, coafori și, de
ce nu, interpreți. Trebuie spus că interpreții s-au bucurat pe tot
parcursul vizitei de un tratament corect din partea ambelor părți. Notă
distonantă a făcut un ofițer român din anturajul președintelui Ceaușescu,
care i-a informat pe un ton răstit pe cei șase interpreți secundari că nu
era nevoie de serviciile lor la recepția oferită de oaspeții români la
restaurantul Claridge’s, însoțindu-și cuvintele și cu un gest ca de
concediere. Din partea britanică, tratamentul a fost adesea de-a dreptul
prietenos. De pildă, prințesa Alexandra m-a întrebat când am venit în
Anglia, cu ce mă ocup, dacă am familie. I-am spus că am și o fetiță, pe
care o cheamă tot Alexandra. De fapt, așa cum veți vedea, noblesse oblige
funcționează perfect la toate nivelurile societății britanice.
După discursurile oficiale și toasturile de rigoare, am ieșit pe unul din
coridoarele palatului să fumez. După câteva minute, l-am văzut pe prințul
Philip, soțul reginei, îndreptându-se spre mine.
— Nu beți nimic? m-a întrebat el.
— Nu-mi place șampania, i-am răspuns, indicând chelnerii care ofereau
cupe de șampanie oaspeților.
— Avem și alte băuturi, a continuat prințul. Ce-ați dori să beți?
— O bere, i-am răspuns sincer, convins însă că am călcat în străchini.
Prințul nici n-a clipit, a ridicat un deget, un chelner a apărut imediat
lângă el și, după câteva minute, a reapărut cu două pahare cu bere.
— Cheers! a toastat prințul cu paharul său de bere.
Nu mi-a venit să cred… Ce talent rar, m-am gândit, și ce spirit generos,
să te facă să te simți în largul tău și să-ți risipească orice posibil
sentiment că ai procedat greșit. Clasa își spune cuvântul! După câteva
momente s-a apropiat de noi Larry, și curând și regina. Larry și cu mine
ne-am înclinat, regina ne-a pus câteva întrebări legate de activitatea
noastră de interpreți, prințul Philip ne-a spus o anecdotă, după care
cuplul regal și-a luat rămas-bun și s-a retras. În ceea ce mă privea,
puteam considera prima zi a vizitei un mare succes.
A doua zi, l-am condus pe ministrul Ștefan Andrei la o întrevedere cu
omologul său britanic, dr. David Owen. Au discutat situația
internațională, în special chestiunea Orientului Mijlociu, unde Ceaușescu
dorea să medieze între arabi și israelieni. După convorbiri, am traversat
la reședința prim-ministrului, unde Larry traducea pentru premierul James
Callaghan, iar Sergiu Celac pentru președintele român, și unde, deoarece
eu nu aveam nimic de făcut, într-un salonaș privat, mi s-a servit un
prânz copios.
Larry a continuat să lucreze și după-amiază, dar eu am avut din nou liber
până seara, când trebuia să traducem la banchetul oferit oaspeților de
lordul primar al Londrei la sala Guildhall. La acest banchet, am stat din
nou la masă cu invitații. Casa Regală era reprezentată de prințesa
Alexandra. Când și-a făcut intrarea, ne-am ridicat toți în picioare, iar
prințesa Alexandra s-a îndreptat spre scaunul ei trecând pe lângă locul
unde ne aflam Ștefan Andrei și cu mine. S-a oprit în fața mea și m-a
întrebat ce mai face tiza ei, adică fetița mea. I-am răspuns și m-a
întrebat apoi despre soție, pe scurt am comunicat nu mult, poate jumătate
de minut, dar întreaga sală, plină de nobilime, personalități politice și
culturale și înalți demnitari era cu ochii asupra noastră, neînțelegând
probabil de ce discută prințesa cu un necunoscut. (Câteva zile mai
târziu, Peter Fraenkel, șeful serviciilor sud-est europene BBC, aflat și
el printre invitații la Guildhall, m-a chemat la el în birou și m-a
întrebat de când o cunosc pe prințesa Alexandra. Deși i-am spus adevărul,
mi-a dat impresia că crescusem în ochii lui.) Ștefan Andrei s-a
întreținut din nou în franceză cu vecinii de masă, iar eu am vorbit tot
timpul cu Roy Mason, pe atunci ministru pentru Irlanda de Nord. Inițial,
după ce i-am explicat unde lucrez, nu a vrut să discute cu mine,
spunându-mi că BBC critică în mod nejustificat guvernul pentru măsurile
de securitate stricte din provincie, dar când i-am precizat că eu vin din
Israel, unde măsurile de securitate sunt și mai stricte și, după părerea
mea, necesare, s-a îmblânzit.
Joi, 15 iunie, a avut loc vizita la British Aerospace și la fabrica de
motoare de avion Rolls Royce de la Filton, lângă Bristol, la aproape 200
km distanță de Londra. Am văzut un prototip Concorde, pe atunci în
construcție, și, după vizitarea halelor și discuțiile cu reprezentanții
companiei, am intrat în sala de mese, unde era servit prânzul. Ștefan
Andrei l-a întrebat pe interlocutorul său dacă vorbește franceza și, la
răspunsul afirmativ al acestuia, mi-a dat din nou liber.
Am ieșit din sala de mese și m-am alăturat colegului meu Christian
Mititelu, venit în calitate de reporter BBC. Ne-am așezat în fața
bufetului organizat pentru ziariștii și corespondenții britanici și
români și am luat o serie de gustări excelente udate din plin cu coniac
și vinuri franțuzești. S-ar putea zice că am exagerat aici cu referirile
la mâncare și băutură, dar adevărul este că acest tip de belșug părea a
fi, atunci, o caracteristică de bază a modului în care organizau
britanicii asemenea evenimente.
În jurul orei 16.00, întregul grup de oaspeți și demnitari britanici s-a
întors la Londra în cele două avioane în care veniseră la Bristol. De la
aeroportul Heathrow și până în centrul Londrei am asistat la un balet
unic al motocicliștilor din brigada de escortă a Poliției Metropolitane.
În Marea Britanie nu se oprește circulația când trece limuzina prim-
ministrului sau chiar a reginei. În schimb, o echipă de câțiva polițiști
pe motociclete blochează consecutiv două sau cel mult trei intersecții
înaintea limuzinelor, timp de două sau trei minute, după care accelerează
spre următoarele intersecții. Limuzinele oficiale trec deci nestânjenite,
provocând inconveniente minime celorlalți utilizatori ai șoselei. Am
ajuns astfel într-un timp record la Banqueting House (Sala Banchetelor),
din Whitehall, cartierul ministerelor și al Parlamentului. (De la o
fereastră a primului etaj al acestei clădiri a pășit regele Charles I24
pe eșafodul înălțat afară pentru execuția lui, la 13 ianuarie 1649.)
Aici, la Banqueting House, a avut loc acum ceremonia semnării
documentelor oficiale referitoare la acordurile încheiate în cursul
vizitei.
Seara, la ora 20.00, am sosit la hotelul Claridge’s, unde avea loc
banchetul oferit de președintele Ceaușescu și soția sa gazdelor
britanice. Afară se desfășura o manifestație anti-Ceaușescu, organizată
de asociația Uniunea Mondială a Românilor Liberi a lui Ion Rațiu, care
era însă blocată de poliție.
În sala de recepții, am fost așezat între ducesa de Kent și Ștefan
Andrei. La dreapta acestuia ședea regina-mamă, iar în dreapta ei, Elena
Ceaușescu. Ministrul român s-a întreținut în franceză cu regina-mamă,
care cu Elena Ceaușescu comunica însă prin intermediul interpretei
acesteia. Nu s-au ținut discursuri, ci numai toasturi, și, în general,
atmosfera a fost mai relaxată. În timp ce conversam cu vecina mea din
stânga, ducesa de Kent, am crezut că aud recitându-se o poezie. Am întors
capul și, într-adevăr, Elena Ceaușescu recita din poezia Muma lui Ștefan
cel Mare a lui Bolintineanu, iar interpreta ei traducea versurile pentru
regina-mamă, care lăsa impresia că nu a auzit în viața ei ceva mai
interesant. Nu știu dacă Elena Ceaușescu dorea să exemplifice astfel
eroismul românilor în lupta pentru independență, acesta fiind în acei ani
atuul pe care miza Nicolae Ceaușescu, independența față de marele frate
comunist de la Răsărit, dar țin minte că toți cei din jurul ei dădeau
semne că nu prea se simțeau în largul lor. Să zicem că, în cel mai bun
caz, a fost un episod neconvențional. Dar trebuie spus, spre meritul
Elenei Ceaușescu, că recita cu pasiune.
Am fost întrebat de multe ori între timp ce impresie mi-au făcut
vizitatorii, ce impresie le-au lăsat englezilor, cum s-au comportat etc.
etc. Văzuți de aproape și în afara cadrului familiar lor, soții Ceaușescu
păreau și mai mici decât erau în realitate. Am avut senzația că în Marea
Britanie n-au fost în elementul lor. De fapt, la recepția de la
Claridge’s am auzit-o la un moment dat pe Elena spunându-i soțului ei, pe
la sfârșitul banchetului, ceva de genul: „Hai, Nicule, că m-am săturat!“
Într-un fel, este și de înțeles: oricât de luxos era stilul lor de viață
la București, nu se putea compara cu fastul monarhiei britanice vechi de
secole, cu stilul și ținuta reprezentanților ei și ai clasei politice
britanice.
S-a scris mult de atunci despre această vizită, că i-a fost impusă
reginei de către guvernul laburist al lui James Callaghan, dornic să
vândă urgent avionul Bac l-11, care era în pericol să nu mai fie primit
pe aeroporturile principale ale lumii din cauză că devenea prea poluant,
că guvernul britanic a închis ochii la ignorarea drepturilor omului de
către regimul Ceaușescu sau că, pentru a-i contraria pe sovietici, l-au
încurajat pe Ceaușescu în așa-zisa lui politică de independență. Este
cert că în Marea Britanie s-a regretat ulterior, chiar și fie numai tacit
la nivel oficial, invitația adresată Ceaușeștilor. Marea Cruce de Cavaler
al Ordinului Bath, conferită atunci de regină, i-a fost retrasă lui
Nicolae Ceaușescu în 1989. Autocenzura multor oficiali britanici față de
ce se petrecea în România începuse să dispară treptat, cu câțiva ani
înainte. Pe de altă parte, nu se poate nega că imaginile televizate ale
cuplului Ceaușescu în caleașca regală, la Palatul Buckingham și alături
de regină și liderii britanici la recepțiile fastuoase au avut impact în
România și au insuflat multor români un sentiment de mândrie.
Vizita mi-a confirmat încă o dată, deși nu mai era de mult nevoie, ce
noroc am avut să pot părăsi România comunistă. Și aceste confirmări
veneau periodic. Într-o după-amiază am primit un telefon:
— Dorian?
— Da.
— Dorian Galbinski?
— Da, cine sunteți?
— Sunt Nelu (nume schimbat).
Mi l-am amintit imediat. Nu fusese un prieten apropiat, nu făcuse parte
din grupul nostru, dar ne întâlneam uneori la „ceaiuri“, la prieteni
comuni, sau vara, pe faleza Cazinoului.
— Nelu, ce faci, unde ești?
— Sunt vaporean şi acum mă aflu în portul Londrei. Aş vrea să te văd.
— Desigur, vin să te iau.
I-am spus Andei că vom avea un oaspete la cină și am plecat să-l aduc.
Revederea a fost, inițial, destul de plăcută. Am stat la masă, am vorbit,
ne-a povestit despre Constanţa, eu i-am povestit ce am făcut între timp.
La un moment dat am început să întreb despre foștii mei prieteni:
— Și ce mai fac Veronica și Radu?
— Foarte bine, sunt amândoi avocați și au un băiețel.
— Și Mihaela?
— Și ea e bine, s-a măritat, are și ea o fetiță.
— Și vărul tău, am uitat cum îl cheamă, tot ofițer de Securitate?
— Nu, l-au dat afară, au zis că nu era serios.
— Și tu…?
— Nici eu nu mai sunt cu ei, dar să știi că despre tine nu am spus
niciodată nimic.
Am simțit brusc fiori reci prin tot corpul. Întrebarea mea, neterminată,
se voia: „Și tu?… Tu ce mai faci?“ O înțelesese greșit! Nici nu mai țin
minte cum am continuat conversația, cum l-am dus înapoi în port.
Am fost neom câteva zile. Cum spuneam, l-am cunoscut în perioada în care
mai eram elevi de liceu, la vârsta de 16 sau 17 ani, după care ne mai
întâlneam arareori, când veneam acasă, de la facultate. Departe de a-i fi
recunoscător că despre mine „nu spusese niciodată nimic“, mă sufocam de
furie la gândul că, în cei doi ani în care drumurile ni se încrucișaseră,
nu am pățit nimic numai grație „mărinimiei lui“. Și puteam s-o pățesc!
Din inconștiența tinereții, spuneam bancuri politice, ironizam lozincile
comuniste, îmi băteam joc de limba de lemn și spuneam, cui voia să audă,
în cercul meu intim, evident, că nu mai știu ce să fac ca să plec. Și, m-
am mai gândit: „Bine, bine, pe mine m-o fi «protejat», dar pe ceilalți
prieteni? Despre ei, ce a spus?“
La începutul lui august, Mamina mi-a telefonat că starea lui Nae s-a
agravat și a cerut să vină Anda s-o ajute. Cu toate menajamentele
posibile, i-am spus Andei că tatăl ei e foarte bolnav și că n-ar fi rău
să plece în Israel. Nu m-am așteptat la șocul pe care i l-au provocat
vorbele mele și nici la reproșurile pe care mi le-a făcut că nu i-am spus
de la început. Mi-am dat seama că tocmai vrând s-o feresc de o traumă i-
am declanșat o criză fizică și psihică pe care ar fi trebuit s-o prevăd
și s-o evit dacă m-aș fi gândit la sensibilitatea ei.
A plecat imediat la Tel Aviv, unde și-a găsit tatăl într-un fotoliu cu
rotile, practic un invalid, cu cancer generalizat, în ultimele faze de
descompunere fizică. Cum nu mai putea fi îngrijit acasă, a fost dus la un
azil pentru cazuri terminale. Zeii nu au fost miloși cu el, i-au luat
totul, dar nu și mintea, și din cauza asta a murit neîmpăcat, revoltat,
protestând cu puținele puteri pe care le mai avea. Zilele acelea au fost
atât de îngrozitoare pentru Anda, încât moartea tatălui ei a venit ca o
ușurare. Știu, este un clișeu pe care îl detestăm toți, dar nu e mai
puțin adevărat că reflectă realitatea… După câteva zile Anda a revenit la
Londra, aducând-o și pe mama ei, urmând să decidem împreună care este cea
mai bună soluție pentru ea.
*

În septembrie, eram într-o seară cu Harry la club, când a intrat un coleg

de la secția bulgară, alb ca varul. S-a oprit la masa noastră și a
îngăimat:
— Au încercat să-l asasineze pe Markov.
N-am știut inițial ce să credem. Secția bulgară era vecina noastră la
etajul cinci în aripa sud-estică a clădirii Bush House din centrul
Londrei, în care își aveau sediul BBC World Service și Serviciile
externe, cum se numeau pe atunci. Gheorghi Markov venise la BBC prin
1972, adică la doi ani după ce am ajuns eu acolo. Era un tip înalt, nu
foarte volubil, aș spune chiar că destul de retras. Ne întâlneam și prin
clădire, pe holuri, dar dacă era vreo problemă, ceva care se întâmpla în
Bulgaria, intram la ei în birou și îi întrebam. Sau invers, dacă era
nevoie, veneau ei la noi. Aveam relații colegiale foarte bune, deși nu
foarte strânse. Nu știam multe despre el, abia după ce a fost asasinat am
aflat o mulțime de lucruri. Știam că a scris în Bulgaria, că a publicat
cărți, că era foarte cunoscut, ba chiar că la un moment dat făcuse parte
din elita comunistă a țării. Dar nu am știut, de exemplu, că el colabora
și la Europa Liberă, de unde transmitea analize caustice privind regimul
Todor Jivkov, pe care îl cunoscuse foarte bine, din interior.
Fiecare membru al BBC trebuia să semneze, de la bun început, un
angajament că nu poate avea nici o activitate plătită, mai ales legată de
jurnalism, decât cu aprobarea expresă a BBC-ului. Or BBC-ul nu încuraja
atacarea directă a liderilor comuniști, cum a făcut Markov. Am fost
foarte mirat că primise permisiunea să lucreze și pentru Europa Liberă,
chiar dacă sub un pseudonim. Revenind însă la seara cu pricina, Markov
era în drum spre serviciu și aștepta autobuzul în stație, când a fost
înțepat în picior cu o umbrelă de către un bărbat care a îngăimat o
scuză, s-a urcat într-un taxi și a dispărut. Când a ajuns la BBC, Markov,
văzând că nu-i trece durerea de la înțepătura cu umbrela, și-a examinat
mai atent piciorul, a văzut o mică umflătură și i-a spus colegului:
— Cred că am fost otrăvit.
Markov râdea, explicând că a fost o încercare nereușită de asasinare.
Curând însă a început să se simtă rău și a fost dus la spital. Iar
colegul acesta al lui a venit jos la club să împărtășească cuiva, oricui
voia să audă, grozăvia. Sincer, inițial nu l-am crezut, mai ales că avea
reputația că bea destul de mult. A doua zi ne-am lămurit… Exista
suspiciunea că Markov fusese într-adevăr victima unei tentative de
lichidare.
În ciuda eforturilor medicilor, nu a putut fi salvat. Culmea este că, la
câteva zile după aceea, buletinul de seară de la BBC a început cu știrea
că un al doilea membru al Secției bulgare a fost găsit mort în locuința
sa. Era vorba de un tânăr sub 30 de ani, descoperit fără suflare în josul
scărilor din casă. De astă dată am fost convinși că fusese și el
asasinat. Până la urmă s-a dovedit însă că a fost o moarte accidentală.
Dar puțin timp după aceea s-a produs la Paris o nouă tentativă de
asasinat împotriva altui disident bulgar, și tot cu o umbrelă. El a
supraviețuit însă; alicea trasă cu umbrela, nefiind perfect etanșă,
lăsase să se scurgă o parte din otrava folosită, ricin.
În Marea Britanie, orice moarte neexplicată sau inexplicabilă trebuie
discutată în fața unui așa-numit coroner (medic legist), care face un fel
de anchetă și la urmă dă un verdict. Câteodată verdictul rămâne „deschis“
(open verdict), pentru că nu sunt dovezi în nici o direcție. Nu mai țin
minte exact ce verdict s-a dat în cazul lui Markov, cred că omucidere cu
autori necunoscuți. S-a spus că fusese avertizat de câteva ori să
înceteze atacurile la persoană împotriva membrilor regimului lui Todor
Jivkov, dar a ignorat avertismentele.
Oricum, asasinarea lui Markov, în mijlocul Londrei, ziua-n amiaza mare,
ne-a pus pe gânduri. Ne-am spus că dacă regimurile comuniste au început
cu chestii din astea, mai ales că fuseseră și cazurile de la Europa
Liberă și atacarea Monicăi Lovinescu la Paris în anul precedent, era clar
că-și schimbaseră radical atitudinea față de posturile străine. Atmosfera
de la Bush House devenise foarte, foarte sumbră. Se spune că unii șefi de
secții est-europene încetaseră de atunci să mai mănânce la cantina BBC-
ului, că își aduceau de acasă sendvișuri ca să fie siguri că nu vor fi
otrăviți. Mă rog, nu știu dacă e adevărat sau nu, dar știu că dintr-odată
parcă deveniserăm puțin mai atenți. Până atunci, veneam la birou cu
mașinile noastre și parcam în curtea unei clădiri vecine de vizavi, dar
apoi nu ni s-a mai permis. Au apărut curând după aceea legitimațiile de
intrare în clădirea BBC-ului, au început să fie încuiate studiourile.
Măsurile de securitate s-au înăsprit după asasinarea lui Markov, bănuiesc
că și atacul asupra lui a jucat un rol, nu numai atentatele
republicanilor irlandezi. Schimbările s-au făcut însă în așa fel încât să
nu alarmeze.
Misterul Markov a dăinuit și după prăbușirea comunismului est-european.
Mulți au sperat, după ’89, că se va afla cine a dat ordinul asasinării
lui. Nu s-a aflat. S-au făcut tot felul de speculații, au fost tot felul
de zvonuri, dar nu s-a putut afla cu certitudine cine poartă
responsabilitatea finală a deciziei asasinării lui. Și, până la urmă,
versiunea care a rămas în mintea oamenilor este că Markov a fost asasinat
de un agent al serviciilor secrete bulgare, care a cerut ajutorul rușilor
pentru otrava folosită și pentru umbrela modificată. Atacul, ca și altele
de acest gen, purta mesajul: „Nu puteți dovedi nimic, dar știți că noi
suntem. Așa că aveți grijă!“ Și nu a fost ultimul mesaj de acest gen
transmis Occidentului de către… știm noi cine.
*

Andrew Piper și-a pierdut răbdarea cu adjunctul lui, Larry, și nu mai

știa cum să scape de el. Dar Larry mai avea un an până să iasă la pensie.
În cele din urmă, Andrew a găsit o soluție tipic englezească: cu ajutorul
administrației, s-a creat un post nou, pe un an, de „redactor responsabil
de relațiile cu industria britanică“, iar Larry a fost sfătuit și
încurajat să candideze. Practic, „i s-a făcut o ofertă pe care n-o putea
refuza“. S-a găsit și o încăpere pentru biroul necesar acestui post și
toată lumea a fost mulțumită. Funcția de șef adjunct al Secției române
rămăsese acum vacantă și eram aproape sigur că o voi obține. Andrew îmi
dăduse numeroase semne că pe mine mă vrea. Poate dăduse semne similare și
altora? Consensul general în secție era că sunt doar doi candidați:
Christian Mititelu și cu mine. Dar înscrierile încă nu începuseră.
Cu câteva săptămâni înainte de data fixată pentru interviurile în fața
comisiei care avea să decidă cine va fi numit în post, am avut o mică
dispută cu un coleg cu care relațiile erau reci de câtăva vreme.
Spiritele s-au înfierbântat, a avut loc un schimb polemic dur și, la un
moment dat, colegul m-a apucat de reverele hainei și m-a zgâlțâit.
Instinctiv, i-am tras un pumn în obraz și atunci mi-a dat drumul. A ieșit
din cameră și s-a dus să se spele, pentru că lovitura îi crăpase buza și
îi curgea sânge. L-am rugat pe Christian să le spună colegilor că nu mai
pot lucra și că plec acasă, ca să se calmeze lucrurile.
Acasă le-am spus Andei și Maminei că era radiofonică a carierei mele s-a
încheiat și că trebuie să ne gândim la alternative. Nu am dormit toată
noaptea. Îmi părea extrem de rău că nu m-am putut stăpâni. Nu s-ar fi
întâmplat, sunt convins, dacă nu m-aș fi simțit agresat fizic.
A doua zi, la birou, consternare generală. Lăsând la o parte salutul lui
Mircea Stoe: „Bună ziua, Cassius Clay“ (numele inițial al boxerului
Muhammad Ali), atmosfera era destul de sumbră. Am fost convocat la Peter
Fraenkel, care, fără nici un preambul, m-a întrebat:
— Ce pedeapsă crezi că meriți pentru ceea ce ai făcut?
I-am răspuns foarte calm că sunt conștient că e vorba de un sackable
offence (delict pasibil de concediere) și deci mă aștept la orice.
— Poate n-o să se meargă până acolo, dar oricum este foarte grav, a
adăugat el.
Mi-a comunicat că se va desfășura o anchetă oficială asupra incidentului,
dar că ea nu afectează totuși aranjamentele pentru ocuparea postului de
șef adjunct al secției. I-am răspuns că nu pot candida atâta vreme cât
asupra mea planează amenințarea cu un vot de blam, în cel mai bun caz, și
concedierea, în cel mai rău. Și, oricum, am adăugat, nu mă pot prezenta
în fața unei comisii pe care să încerc s-o conving că sunt omul cel mai
potrivit pentru postul respectiv decât dacă mă simt în afara oricăror
suspiciuni. Chiar în timp ce vorbeam, îmi dădeam seama că făcusem ceva
ireparabil. Peter m-a sfătuit să nu mă încăpățânez prostește și să-mi
prezint candidatura, promițându-mi că va încerca să termine ancheta
înainte de data interviurilor. Andrew mi-a spus ulterior cam același
lucru:
— Sunt în BBC o mulțime de șefi cu pete în dosar. Poți să obții postul și
să primești apoi un vot de blam. Cele două nu sunt corelate. Așa că
sfatul meu este să candidezi.
Zilele treceau și nu mă puteam hotărî, în pofida sfaturilor familiei,
prietenilor și colegilor. Cu câteva zile înainte de data-limită pentru
prezentarea candidaturilor, am fost convocat la Alexander Lieven, șeful
Serviciilor europene. Mi-a spus cât de uluit a fost când a auzit ce s-a
întâmplat, că nu-și poate închipui cum am ajuns tocmai eu, care aveam
reputația că sunt un om foarte calm, să lovesc un coleg. A adăugat că
știe cât de mult mă apreciază toată lumea, și că ar fi foarte păcat ca
această greșeală, fie ea chiar foarte gravă, să pună capăt unei cariere
promițătoare. I-am mulțumit, dar am adăugat că nu voi candida dacă
ancheta nu va fi încheiată înainte de interviu. A dat din cap a neputință
și mi-a urat succes.
La încheierea perioadei pentru prezentarea candidaturilor se afla
înscris, cred, un singur candidat, Christian Mititelu. În aceeași zi am
primit o scrisoare de la administrație prin care eram informat că ancheta
nu putea fi încheiată înainte de data interviurilor din cauza plecării
„părții vătămate“ în concediu, dar că pentru mine prezentarea
candidaturii rămâne posibilă până în ajunul interviurilor în fața
comisiei. Am răspuns imediat în scris că nu mai sunt interesat de postul
respectiv și deci nu candidez. Începusem deja să mă gândesc la
alternative. Didier îmi oferise un post la Paris, ca organizator de
colonii de vacanță pentru copii, ceea ce făcea și el, cu un salariu egal
cu cel pe care îl aveam la BBC. Dar asta însemna să renunț la radio. M-am
gândit că e bine să nu iau deocamdată nici o hotărâre sub impulsul furiei
și să aștept să văd ce se întâmplă. Poate ancheta se va termina totuși la
timp ca să mai pot candida? Poate voi fi complet exonerat? Poate vor
amâna alegerea unui nou șef adjunct dacă au numai un candidat? Îmi
treceau prin cap tot felul de idei care nu demonstrau decât naivitatea și
ignoranța mea în legătură cu modul în care funcționa o instituție ca BBC.
M-am dus la Gyuri și l-am rugat să mă ajute să redactez o scrisoare
adresată superiorilor și administrației în care să-mi precizez poziția.
Gyuri nu a fost prea încântat de rugămintea mea, dar a cedat la
insistențele mele repetate. Argumentul principal al justificării mele era
că am fost supus constant unor provocări gratuite din partea colegului
meu și că, în timp ce acesta a avut conflicte cu aproape toți membrii
secției, eu nu am avut decât unul singur, cu el, și nici acesta din vina
mea.
Christian s-a prezentat în fața comisiei și, cum era firesc, a obținut
postul. A urmat pentru mine o perioadă neagră. Era primul mare insucces
din viața mea, o catastrofă, cu atât mai mult cu cât mă consideram
profund nedreptățit și abandonat tocmai de cei care ar fi trebuit să mă
apere.
După câteva săptămâni a venit și rezultatul anchetei: și eu, și colegul
pe care-l lovisem am primit vot de blam cu un ultim avertisment. În caz
de recidivă, concediere imediată fără drept de apel. O pedeapsă mai puțin
aspră decât mă așteptam, deoarece, așa cum se menționa în scrisoarea
oficială, se acceptase ideea că am fost supus unor provocări repetate,
realitate confirmată de toți colegii consultați în cursul anchetei. Slabă
consolare totuși pentru mine. În ultimele săptămâni devenisem parcă o
stafie, fără vlagă, fără voință, fără direcție. După câteva zile am
telefonat la Ambasada SUA de la Londra, solicitând o audiență la atașatul
cultural. La audiență i-am spus că lucrez la BBC, dar că aș vrea să mă
angajez, dacă se poate, la Vocea Americii. Mi-a răspuns că e ceva rar ca
un BBC-ist în funcție să vrea să treacă la americani, dar că va comunica
mai departe dorința mea și mă va contacta apoi pentru a-mi transmite
răspunsul.
Într-o seară, șeful secției, Andrew Piper, m-a luat la club, a adus de la
bar două beri și m-a întrebat ce se întâmplă cu mine.
— Ce mai întrebi? Ce, nu știi? Mi s-a făcut cea mai mare nedreptate din
viața mea!
Andrew a sorbit calm din paharul cu bere, s-a uitat fix în ochii mei și a
răspuns:
— Și cine, mă rog, ești dumneata, domnu’ Galbinski, să nu suferi nici o
nedreptate în viață?
Brusc mi s-a făcut lumină în cap. O mare, mare lumină! Adevărat, cine
sunt eu să nu-mi meargă nimic prost? Și dacă asta este o mare nedreptate,
ce să mai spună alții care au avut mult mai mult de suferit, care au
pierdut totul? I-am rămas toată viața profund recunoscător lui Andrew că
m-a ajutat să ies din lumea perfectă a iluziilor și să intru în cea
reală, chiar dacă a făcut-o cu brutalitate. În engleză se spune sometimes
you have to be cruel to be kind (uneori, trebuie să fii crud ca să fii
bun).
Treptat, de-a lungul anilor, tot gândindu-mă la cele întâmplate, am ajuns
să recunosc sincer că nu mi s-a făcut nici o nedreptate, că BBC-ul a
procedat corect, ba mai mult, că m-a tratat cu îngăduință și că de fapt
eu eram cel care purta cea mai mare vină. Ar fi trebuit să știu să
dezamorsez situațiile explozive, să ignor provocările, să evit situațiile
ambigue. Dacă nu am știut să fac toate astea, dacă m-am pus în situația
din care nu am văzut altă ieșire decât cu pumnul, atunci mi-am meritat
soarta. În plus, faptul că în trecut refuzasem „colaborarea“ cu
conducerea sugera că nu aveam stofă de lider în administrație. Așadar,
oricum o luai și o întorceai, era clar că locotenentul regimentului meu
din Israel avusese dreptate când mi-a prezis că nu o să fiu niciodată
șef. O fi văzut că nu am ceea ce trebuie. Oamenii ăștia se pricep la…
oameni!
Spre sfârșitul anului mi-a venit ideea unei emisiuni dedicate lui Arthur
Koestler, care urma să împlinească în anul următor, în septembrie 1980,
vârsta de 75 de ani. Numai cei de același leat cu mine sau mai bătrâni
mai știu ce a însemnat Koestler pentru generația noastră. Am povestit
înainte cum am întâlnit pentru prima oară numele lui în 1968, la o bază
militară israeliană „de undeva din sud“, pe coperta cărții Le Zéro et
l’Infini, pe care o citea un soldat pe nume George Kauffman, originar tot
din România, și cu care m-am împrietenit. Am căutat imediat și alte cărți
scrise de Koestler și le-am citit pe nerăsuflate: La lie de la terre
(Drojdia Pământului), Les hommes ont soif (Oameni însetați), Thieves in
the Night (Hoți în noapte), cele două volume autobiografice etc. Dar cu
cât citeam mai mult, cu atât nedumerirea mea era mai mare. Cum a fost
posibil, mă gândeam, ca un om cu o minte atât de ascuțită, cu un uriaș
simț al umorului, cu o imaginație fantastică, dar și cu atâta clarviziune
și un mare talent literar, să îmbrățișeze atât de multe cauze pe care să
le abandoneze după un timp? A fost comunist și a devenit anticomunist, a
fost sionist și a abandonat sionismul. La un moment dat a renunțat să mai
scrie pe teme politice și s-a concentrat asupra temelor științifice. Sau
paraștiințifice. (Prin testament a lăsat o importantă sumă de bani
universității care va înființa o catedră de parapsihologie.) Nu mi-am
putut răspunde la întrebare. Eram tânăr și evident încă destul de naiv.
În 1980 însă, consideram că-l cunosc destul de bine pe Koestler, după ce-
i citisem aproape toate cărțile, eseurile și articolele, ca să mă încumet
să abordez o temă atât de vastă și dificilă. Așa că i-am împărtășit lui
Andrew planul meu, că aș vrea să fac o emisiune intitulată „Arthur
Koestler – martor al vremurilor sale“.
— Grozav, a răspuns Andrew, îți aranjez eu interviul.
— Ce interviu? am întrebat simțind cum mă cuprinde frigul.
— Cu Koestler, bineînțeles!
Nu mai puteam da înapoi. Și începeam să-mi dau seama tot mai mult de
enormitatea sarcinii. M-am dus să-i cer sfatul lui Gyuri.
— Vai de capul tău, mi-a spus Gyuri. Te mănâncă de viu. Nu e ceea ce se
numește a nice guy. O fi el un geniu politic și literar, dar are
reputația că e un om rău, misogin și mizantrop. Încearcă să scapi, să te
eschivezi.
Da, dar cum? Mai ales că după câteva zile am primit răspunsul de la
agentul literar al lui Koestler, care îmi fixa o întâlnire cu scriitorul
peste câteva luni. Am început să recitesc cărțile lui, să mă documentez
cât se putea mai bine și să citesc tot ce se scrisese despre el și opera
sa. Dar tot nu știam ce aveam să-l întreb. Era clar că nu puteam să-i
spun: „Maestre, cum se face că ați îmbrățișat atâtea cauze diferite, ca
să le abandonați rând pe rând pe toate?“ Cred că mă arunca pe ușă afară.
Însemna că degeaba l-am citit dacă nu înțelesesem esențialul: că deși
toate căutările lui au eșuat și nu a găsit nimic – sau aproape nimic –
din ceea ce promiteau toți și toate, pe Dumnezeu, raiul pe pământ,
mântuirea, egalitatea etc., deși nu a găsit decât zei contrafăcuți, cel
puțin a încercat. Or, aici era cheia. Trebuia să mă concentrez în această
direcție.
Mai era o săptămână până la data interviului. Îmi spuneam zilnic, „fie
ce-o fi“. Și a fost. Un telefon.
— Sunt agentul literar al domnului Koestler. Sunteți amabil să-mi spuneți
despre ce doriți să discutați cu el?
— Despre întreaga lui operă și activitate politică și socială. Emisiunea
se va intitula „Arthur Koestler – martor al vremurilor sale“.
— Dar domnul Koestler nu mai discută de mulți ani despre cărțile lui
politice.
— Păi ascultătorii români, am continuat eu, n-au avut ocazia să citească
aceste cărți și oricum nu cred că se poate vorbi despre Koestler omițând
Întuneric la amiază, Un testament spaniol și celelalte.
— Îmi pare rău, dar dl Koestler nu mai dorește să discute decât despre
cărțile lui științifice.
Brusc am văzut lumina mântuirii!
— Da, și mie îmi pare foarte rău, dar în acest caz trebuie să renunțăm,
am spus. Nu mai pot face emisiunea propusă.
(Koestler s-a sinucis împreună cu soția sa, Cynthia, la Londra în martie
1983, lăsând o notă explicativă în care spunea, printre altele, că abia
așteaptă să fie „din nou ne-născut“. Avea 77 de ani. Personal, i-am
înțeles gestul, mai ales că era foarte bolnav. I se potrivea perfect.
După moartea lui au apărut mai multe biografii bine documentate, care
descriu în detaliu și geniul său, dar și marile sale defecte de
caracter.)
Și totuși până și astăzi mai am uneori păreri de rău că, deși am avut o
ocazie rară, am ratat întâlnirea cu unul dintre principalii idoli ai
tinereții mele. Mă gândesc uneori că poate i s-ar fi făcut milă de un
jurnalist tânăr și l-ar fi ajutat. Sau, ceea ce pare mai probabil, m-ar
fi „mâncat de viu“, cum s-a exprimat Gyuri. Oricum, n-o să știu
niciodată!
*

La 1 decembrie s-au împlinit zece ani de când ne-am stabilit în Anglia.

Mama Andei, Irina – sau Mamina, cum îi spunem toți –, a rămas la noi, și
micul ei apartament din Ramat Aviv a fost închiriat de sora Jaffei,
Bracha. Mamina are grijă de Alex când noi suntem la lucru, o iubește
mult, dar refuză categoric să rămână singură cu ea chiar și o singură
noapte, nu vrea să aibă o asemenea responsabilitate.
Liviu și Jaffa și-au cumpărat o casă, evident, cu o ipotecă pe 25 de ani,
în nordul Londrei. E interesant cum au reușit să rămână ei în Anglia. În
1975, după doi ani de cursuri postuniversitare la Guildhall School of
Music, Liviu a decis că ei rămân la Londra. I-am explicat că nu e așa de
simplu, că trebuie să plece înapoi (și din străinătate să facă cerere de
stabilire în Regatul Unit) și că pentru a i se aproba cererea are nevoie
de un permis de muncă din partea instituției care-i va oferi un post.
Liviu a trimis scrisori la sute de școli din Anglia, ba chiar și din
Canada, oferindu-și serviciile de profesor de pian sau de muzică. Nu a
primit decât un singur răspuns, de la un colegiu catolic din Ware, situat
cam la jumătatea drumului dintre Londra și Cambridge, care căuta un
profesor de pian cu jumătate de normă. Cerșetorii nu au de ales, spune un
vechi proverb englezesc (Beggars can’t be choosers), așa că Liviu s-a dus
la interviu, a primit postul și a început să facă naveta de două ori pe
săptămână, pentru un salariu destul de mic. Dar era un început. După
câteva luni, colegiul a obținut pentru el permisul de muncă, apoi i-a
asigurat în fiecare an prelungirea vizei, iar în 1979 i s-a acordat
rezidența permanentă. Între timp fusese angajat ca profesor de pian și la
o școală particulară din nordul Londrei, Saint Anthony, o așa-numită
public school, publică în sensul că aceste școli sunt accesibile oricărui
copil din marele public, ai cărui părinți pot plăti taxele școlare foarte
piperate.
După zece ani ne simțeam acasă la Londra. De fapt, acomodarea se
încheiase după vreo cinci ani, când spre sfârșitul unui concediu la
Chandolin, în Elveția, cu Andy și Didier, plus fetița lor, Eforia, Anda a
spus „ajunge, vreau înapoi acasă“. Mi-am amintit atunci, și am înțeles
perfect cuvintele lui Arthur Koestler, care în prefața uneia dintre
cărțile sale povestește cum s-a refugiat în Anglia la începutul anilor
’40, cum, chiar după ani de zile, încă îi displăcea totul: vremea,
mâncarea, igiena dentară a englezilor etc. „Dar“, adăuga el imediat,
„este suficient să petrec câteva săptămâni în Europa ca să mă simt
britanic până în măduva oaselor“.
Noi ne-am adaptat după câțiva ani, dar credeți-mă că nu a fost ușor.
Anglia era, și încă este în multe privințe, enervant de diferită de tot
ce cunoșteam noi din Europa: începând de la circulația pe stânga,
ferestrele care se deschid spre exterior (deci de la primul etaj în sus
nu le poți spăla singur), robinetele separate de apă caldă și apă rece,
mile în loc de kilometri, yarzi în loc de metri, livre în loc de
kilograme și terminând cu celebrele eufemisme britanice, totul este
complet străin nou-venitului. Sigur, decimalizarea monedei, trecerea
lirei sterline de la 20 de șilingi a câte 12 pennies fiecare la 100 pence
și aderarea la Comunitatea Economică Europeană (cum se numea pe atunci)
au făcut Regatul Unit mult mai „european“. (Dar, așa cum s-a văzut
ulterior, la referendumul din 2016, nu a fost suficient ca să rămână
alături de celelalte țări europene din Uniune.) Pe de altă parte, cum
spunea Nathan Rosenberg la câțiva ani după ce plecase din Londra la
Viena, „Londra este ca un drog, dacă l-ai luat timp de trei ani la rând
devii dependent și nu te mai simți la fel de bine nicăieri în lume“.
Adevărat, dar depinde și de om. Dacă îți place libertatea, dacă vrei să
fii lăsat în pace să-ți trăiești viața așa cum dorești, atunci Anglia
este pentru tine. Încă. În ciuda corectitudinii politice care acaparează
treptat fiecare ungher al vieții publice și private a cetățenilor și a
restricțiilor impuse de autorități. Consolarea britanicilor este însă:
„La alții e mai rău“. Și au dreptate. Ei au înțeles de mult că în viață
alegi de cele mai multe ori nu între bine și rău, ci între rău și mai
puțin rău.
După o serie de greve și tulburări care aproape au paralizat țara și au
provocat o inflație galopantă de peste 20%, la alegerile din 1979
partidul guvernamental laburist a fost învins. Victoria a revenit
conservatorilor, iar Margaret Thatcher, liderul partidului, a devenit
prim-ministru. Ea și-a propus să vindece „omul bolnav al Europei“, cum
ajunsese să fie numită Marea Britanie, prin analogie cu Imperiul Otoman
de odinioară.
*

La redacție ies la pensie Mircea și Toto Stoe, Aurel Bogdănescu, Mihai

Niculescu și, din cămăruța sa de la etajul trei, Larry Galia. Sosesc o
serie de colegi noi: din Israel, Christian Thau, Iosif Klein și Ivan
Helmer. Ivan a venit cu soția sa, Eligia, care va fi ulterior angajată ca
dactilografă. Apoi, Ilie Tecuță din Italia și Adrian Velicu din Suedia.
Thau a fost realizator la Televiziunea Română și este și specialist în
rugby, sport pe care chiar l-a practicat. Klein a fost profesor de
franceză, Helmer a fost regizor în România, elev al lui Penciulescu, iar
Velicu a studiat pentru un doctorat în literatură, după ce primise o
bursă în Finlanda, cred. Era o nouă schimbare majoră a gărzii, ca aceea
făcută cu zece ani înainte, care mă adusese și pe mine la BBC.
1980

La Doina îi cunosc pe Șoni și Lelia Galiș. Șoni, un tânăr matematician

care promite, este vărul Doinei. Au venit ca turiști, dar imediat ce au
sosit au solicitat azil politic. (După cum aveam să aflu mai târziu, Șoni
este fiul lui Alexandru Ioanid, principalul acuzat în procesul care a
urmat așa-numitului Mare jaf de la Banca Națională, din 1959.) Au două
fetițe care au rămas la București, Taina și Alina, care urmau să vină și
ele la Londra după câteva luni. Aveam să devenim foarte buni prieteni. Îi
vom întâlni și mai târziu.
Andy a divorțat de Didier și ne-a vizitat la Londra. Nu voia să mai
rămână la Paris și a decis să vină cu fata ei, Eforia, în Anglia și să
lucreze ca bibliotecară. Și-a găsit un post la International School of
English, unde a lucrat ani de zile și a fost foarte apreciată. Ulterior a
lucrat ca translatoare pentru poliție. A stat cu chirie în mai multe
apartamente. Are un talent unic: pune-o într-o magherniță și viziteaz-o
din nou după două săptămâni – o vei găsi locuind într-un cămin cald și
primitor. Motivul divorțului? Numeroasele aventuri extraconjugale ale lui
Didier. Păcat, dar asta e. Se pare că la Paris, dacă nu ai permanent
amante, nu ești parizian cu adevărat.
Alex este adorabilă. Are acum peste patru ani, vorbește perfect limba
română și o vorbește non-stop. De un an merge la grădiniță, și observ cum
engleza înlocuiește treptat româna. Cu Nadina vorbește numai în engleză.
Iar după ce a intrat la școala primară a încetat să mai răspundă în
românește. Noi îi vorbim în română, ea răspunde în engleză. Într-o zi am
acuzat-o că a mințit.
— Eu nu mint niciodată! mi-a răspuns indignată, adăugând, după o scurtă
pauză, decât dacă trebuie! (I never lie, unless I have to.)
Regiunea în care locuiam, Lee Green, era frumoasă, dar avea și
dezavantaje, fiindcă din cele două trenuri pe oră spre centrul Londrei
unul era aproape zilnic anulat din cauza grevelor sau a lucrărilor la
terasament. În plus, începusem să mă gândesc serios să ne mutăm înapoi în
nordul Londrei, unde erau școli mai bune pentru Alex. Învăța la o școală
particulară, pentru că nu eram prea încântat de școlile de stat din zonă.
Dar nici cu cea particulară nu prea mă împăcam. În primul rând deoarece
consider că, în schimbul impozitelor pe care le plătim, statul ar trebui
să asigure măcar un sistem de educație corespunzător, și în al doilea,
pentru că, după părerea mea, închiderea unui copil într-un gen de ghetou
educativ îl înstrăinează de viața reală de afară. Locuințele din nordul
Londrei erau însă mult mai scumpe și nu aveam mari speranțe că ne vom
putea muta. Oricum, am început atunci să urmărim mai atent piața
imobiliară.
L-am cunoscut pe actorul Ștefan Iordache, care avea reputația de a fi cel
mai bun actor shakespearian al României. A făcut o vizită la Londra,
împreună cu un coleg, la invitația Consiliului Britanic (British
Council), organizația guvernamentală răspunzătoare de relațiile culturale
cu alte țări. Cum nu vorbea engleza, am fost rugat să-i fiu translator.
L-am vizitat împreună pe dramaturgul Arnold Wesker la locuința sa din
Highgate, în nordul Londrei. Wesker, un dramaturg prolific, autor a peste
50 de piese de teatru, nuvele etc., era cunoscut și jucat în România.
Apoi, am asistat la Teatrul Național la o piesă în care juca John
Gielgud, după părerea generală cel mai mare actor shakespearian al
tuturor timpurilor, care ne-a primit după reprezentație câteva minute în
cabina sa, vizită aranjată evident de Consiliul Britanic.
— I-ați văzut inelul de Bulache? ne-a întrebat Iordache când am ieșit din
cabină.
— Ce inel? Și cine e Bulache? am întrebat eu.
— Gielgud poartă un inel pe degetul mic, o convenție nescrisă prin care
homosexualii se recunosc între ei. Și Bulache asta înseamnă, homosexual,
a adăugat el.
(Am aflat ulterior de scandalul care era cât pe ce să pună capăt carierei
lui Gielgud. În 1953, curând după ce fusese înnobilat de regină pentru
serviciile aduse culturii britanice, Gielgud a fost arestat într-o seară
într-o toaletă publică din elegantul cartier Chelsea și acuzat de
„inoportunare persistentă a unor bărbați în scopuri imorale“, de fapt, că
ar fi făcut avansuri homosexuale unui bărbat care s-a dovedit a fi un
polițist în civil. Când Gielgud a apărut în boxa acuzaților sub un alt
nume, un reporter l-a recunoscut și a publicat știrea. Gielgud a pledat
„vinovat“ și a fost condamnat la plata unei amenzi de 10 lire sterline.
Dar condamnarea lui a declanșat o aprigă dezbatere publică, care s-a
încheiat în 1967 prin decriminalizarea homosexualității între adulți,
eliminându-se astfel teama și teroarea în care trăiau sute de mii de
persoane. Gielgud nu a ascuns niciodată că era homosexual, dar nici nu a
făcut paradă de acest fapt.)
A doua zi am plecat cu Ștefan Iordache la Stratford-upon-Avon, unde am
vizitat cottage-ul Annei Hathaway, soția lui Shakespeare, cu care a avut
trei copii, după care ne-am dus la casa în care a locuit marele Will. Mai
târziu, în fața lespezii de pe mormântul lui Shakespeare din biserica
Holy Trinity din oraș, Iordache m-a întrebat într-un târziu:
— Crezi că a fost conștient de ce a făcut?
I-am răspuns fără nici o ezitare:
— Cred că nu.
— Și eu cred la fel, a continuat el. A spus, dacă nu tot, aproape tot, și
de atunci nu se face altceva decât să se repete, cu alte cuvinte și sub
alte forme, ce a spus el.
— Inclusiv To be or not to be? am întrebat.
— Mai ales.
I-am fost recunoscător în gând lui Iordache că, prin el, am depășit
calitatea de simplu turist care bifează că a vizitat și locul în care a
trăit Shakespeare. (În septembrie 2008, când am aflat despre moartea
timpurie a actorului, i-am urat în gând să-i fie somnul lin.)
În 1982, dacă memoria nu mă înșală, a venit în vizită o delegație condusă
de prim-ministrul Constantin Dăscălescu. Am fost interpretul prim-
ministrului Margaret Thatcher, la reședința sa oficială din Downing
Street nr. 10, unde delegația română a fost invitată la un dineu oficial.
Presa, dar în special ziarul Times, nu s-a arătat foarte încântată de
vizită (ca să folosesc și eu stilul eufemistic englez), din contră. Un
domn din anturajul premierului român s-a apropiat de mine (îi fusesem
prezentat cu puțin timp înainte) și mi-a spus, textual:
— Nu putea fi rugat ziarul Times să aștepte până plecăm ca să ne atace
așa cum a făcut-o?
Am zâmbit, dar imediat mi-am dat seama că nu glumea. Vorbea foarte
serios.
— Doar nu vă închipuiți că cineva putea adresa o asemenea rugăminte
conducerii ziarului, am răspuns. Articolul tot ar fi apărut, dar în acest
caz împreună cu rugămintea.
— Ei, lăsați, că mai știm și noi cum se petrec lucrurile, a încheiat el,
dând din mână a lehamite.
Nu mi-a venit să cred! Chiar era convins că o simplă intervenție
telefonică din partea cuiva sus-pus putea aranja lucrurile.
La dineu am stat între premierul Margaret Thatcher și prim-ministrul
Dăscălescu, puțin mai în spatele lor, și am tradus conversația. La
plecare, Margaret Thatcher mi-a mulțumit și, în timp ce-mi întindea mâna,
mi-a spus:
— But you, poor thing, didn’t have anything to eat (Dar tu, bietul de
tine, n-ai mâncat nimic) și, întorcându-se spre unul dintre oamenii ei, a
întrebat: Don’t we have any leftovers? (Nu ne-au mai rămas niște
resturi?)
Leftovers sunt ori resturile de la masă pe care le dai la pisică sau la
câine, ori ce rămâne de la masă și se poate mânca mai târziu. Eu
cunoșteam pe atunci doar prima interpretare, și cred că m-am schimbat la
față, dar am reușit să murmur:
— Nu trebuie, doamnă prim-ministru. De aici mă duc direct acasă, unde mă
așteaptă soția cu cina.
Chiar înainte de a ieși din reședința oficială, m-a ajuns din urmă un
membru al personalului, care mi-a șoptit:
— Nu trebuie s-o luați în seamă. Știți că doamna are, uneori, expresii
originale de felul ăsta.
— Nici o problemă, am răspuns.
Într-adevăr, cunoșteam reputația doamnei Thatcher în acest domeniu. Era
și unul din motivele pentru care nu era prea agreată de așa-zisa lume
bună din elita conservatoare, care se referea la ea ca „fata băcanului“,
tatăl ei fiind în tinerețe proprietarul unei băcănii. Dar astfel de
critici pălesc în fața realizărilor ei, mulți englezi considerând-o al
doilea mare premier al secolului trecut, după Churchill.
Episodul cu privire la articolul pe care Times „n-ar fi trebuit să-l
publice chiar în ziua sosirii delegației române“ a ilustrat cum nu se
putea mai bine problema cea mai dificilă de care m-am lovit în cursul
carierei mele de interpret între partea engleză și cea română, și nu
numai între politicieni: diferența între mentalitățile dintr-o țară
liberă și cu adevărat democrată și o țară cu un regim comunist
dictatorial.
Exemplul cel mai bun care-mi vine în minte este vizita a doi
reprezentanți ai Casei de filme „Alexandru Sahia“, cam tot în perioada
aceea, sau poate un an sau doi mai târziu. Am vizitat studiourile de film
de la Pinewood, de lângă Londra, unde tocmai se turnau câteva scene din
cel mai recent film James Bond cu Roger Moore. Unul dintre oaspeți – să-l
numim domnul C. – m-a întrebat:
— Ce studii poate să aibă regizorul?
— Nu cred că cineva i-a pus vreodată această întrebare, am răspuns.
— Păi atunci pe ce bază a fost angajat?
— Probabil pe baza reputației și experienței sale.
— În cele din urmă da, desigur, a continuat C., dar inițial? Pentru
primul lui film sau al doilea?
— Nu știu, poate că producătorii și-au asumat un risc, poate că regizorul
i-a convins cu ideile lui, important este că sistemul funcționează.
Mi-am dat seama că nu l-am lămurit, dar…
A doua zi am vizitat cel mai mare depozit de recuzită din Londra.
Directorul, care era și patronul firmei, ne-a condus prin toate
încăperile conținând costume de epocă, uniforme militare britanice,
franceze etc., păstrate și întreținute cu grijă la temperaturi și grade
de umiditate optime. La discuția care a urmat în biroul directorului, la
o cafea, domnul C. mi-a spus:
— Rugați-l să ne arate un formular-tip de închiriere a costumelor.
— Nu avem formulare sau contracte-tip, a răspuns patronul după ce am
tradus întrebarea. Tranzacția se face pe bază de scrisori. Uitați, aveți
aici scrisoarea de la un regizor italian: „Dragă Sammy (ăsta e numele
meu), încep un film a cărui acțiune se petrece în epoca napoleoneană și
am nevoie de vreo 200 de uniforme de soldați francezi de atunci. Sper că
nu ți-ai mărit prea mult prețurile de la ultima noastră tranzacție. Multe
salutări Silviei (soția mea). Al tău, cu prietenie, Franco“. Iar asta, a
continuat el, întinzând vizitatorilor o altă foaie de hârtie, este copia
răspunsului meu: „Dragă Franco, ți-am expediat 200 de uniforme de soldați
francezi din epoca napoleoneană. Prețurile au crescut între timp, dar
foarte puțin. Mult succes cu noul film. Al tău prieten Sammy“.
— Da, văd, a rostit C. înapoind patronului scrisoarea. La noi, până nu ai
nu știu câte aprobări și ștampile de la o mulțime de birouri, nu rezolvi
nimic. Întrebați-l ce se întâmplă dacă, să zicem, atunci când uniformele
vin înapoi se constată că 20 sau 30 dintre ele sunt pătate sau rupte.
— Se poate întâmpla, a răspuns Sammy, le dăm atunci la curățat și la
reparat și îi trimitem factura lui Franco.
— Dar dacă el nu recunoaște? a reluat domnul C.
— Nu știu dacă să punem întrebarea asta, am spus eu cât se poate de
diplomatic.
Colegul lui C. a fost de acord. C. însă a insistat, și atunci am tradus.
Reacția lui Sammy a fost previzibilă, pentru mine cel puțin.
— De ce să nu recunoască, dacă e adevărat? a întrebat el foarte mirat.
C. a bâiguit ceva aducând a scuză și ne-am luat la revedere de la Sammy.
— E altă lume, a murmurat C. în timp ce ieșeam.
Nici că se putea o remarcă mai pertinentă în acel moment.
*

Spre sfârșitul anului 1980 Gyuri mi-a spus că Mașa Slonim, de la Secția
rusă, vinde un apartament în Hampstead Village, într-un bloc vechi. (Mașa
este nepoata lui Maksim Litvinov, fostul ministru de externe al lui
Stalin, în anii ’30.) Gyuri m-a prevenit însă că apartamentul este într-o
stare jalnică. Am contactat-o pe Mașa și am stabilit o dată pentru a-l
vizita. Mi-a adus cheile la birou și ne-am dus să-l vedem toți patru
(Anda, Mamina, Alex și cu mine).
De la stația de metrou Hampstead am parcurs vreo 500 de metri pe strada
principală cu cafenele, buticuri, librării, case vechi și pitorești,
totul mustind a atmosferă de secolul al XIX-lea. Blocul, pe patru
niveluri, este pe Keats Grove, strada pe care a locuit, la trei case mai
sus, poetul John Keats (1795–1821), casa lui fiind în prezent muzeu, și
chiar vizavi de o intrare a imensului parc-pădure Hampstead Heath. Acesta
are o suprafață de 320 de hectare, conținând câteva lacuri, numeroase
pajiști și coline, porțiuni de pădure cu copaci foarte bătrâni și o floră
extrem de bogată și variată. Este unul din punctele de atracție din
Londra. Deci poziția apartamentului e cum nu se poate mai bună.
Apartamentul Mașei, cu numărul 17, se află la etajul doi.
Intrăm și instantaneu ne piere glasul. Am fost preveniți că nu este în
stare bună, dar nu ne-am închipuit că poate arăta ca după un
bombardament: geamuri sparte, podele desfundate, pereți coșcoviți și
tencuială care cade în momentul în care o atingi. De fapt, apartamentul
era nelocuit și nelocuibil. Mașa trăia cu un lord la reședința acestuia.
În blocul respectiv, apartamente similare se vindeau atunci la prețuri de
aproximativ 50-55.000 de lire sterline. Mașa cerea pe al ei doar 38.000,
conștientă de sumele necesare pentru a-l face din nou locuibil. Era
totuși un apartament cu potențial, suprafața de 110 metri pătrați, o
sufragerie mare care dădea în bucătărie, baie, trei dormitoare, un salon
spațios cu vedere la strada principală, cum avea și unul dintre
dormitoare.
Blocul fusese construit pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, și mai avea
șemineurile și cornișele originale. Îl vedeam cu ochii minții gata
renovat, zugrăvit și mobilat, și îmi plăcea. Anda și mama ei nici să nu
audă. Le-am explicat că este singura noastră șansă de a reveni în nordul
Londrei, că va trebui să muncesc eu timp de aproximativ un an la
reparații, că vom trăi un an în praf și moloz, dar că după acest
sacrificiu vom avea un apartament luxos într-un cartier dintre cele mai
frumoase și mai cosmopolite din Londra, locuit de artiști, scriitori,
muzicieni, politicieni etc. Argumentul care le-a convins însă să accepte
a fost lipsa oricărei alternative, certitudinea că fără asumarea
riscurilor inerente nu aveam posibilitatea să ne mutăm în Hampstead,
cartierul la care visam de zece ani.
Am semnat contractul cu Mașa, care m-a sfătuit să schimb broaștele de la
apartament, pentru că la Moscova și la Leningrad (cum se mai numea
atunci) mai treceau din mână în mână legături de chei potrivite pe care
le foloseau cei care aveau posibilitatea să facă un voiaj la Londra.
— Apropo, Mașa, ce înseamnă baistruk, cum îmi striga bunica când nu eram
cuminte în copilărie? am întrebat-o.
— E un cuvânt ucrainean, m-a lămurit ea, și înseamnă bastard!
Bănuiam eu că nu e un termen drăgăstos, dar, oricum, din partea bunicii?
Casa din Upwood Road am vândut-o destul de repede, și la începutul anului
1981 ne-am mutat în Hampstead. Pe Alex, care avea acum aproape șase ani,
am înscris-o la o școală de stat. Avantajele mutării în nord au devenit
evidente din prima zi. Aveam un autobuz, numărul 24, direct până la gara
Charing Cross din centrul Londrei, la cinci minute de mers pe jos până la
redacție, aveam metroul cu care în 15 minute ajungeai în centru, eram
înconjurați de magazine, restaurante, parcuri, și locuiam acum foarte
aproape de majoritatea prietenilor. (Am locuit acolo patru ani, și Anda
mi-a mărturisit mai târziu că i-a considerat anii cei mai frumoși din
viața ei, atât de mult i-au plăcut apartamentul și cartierul.)
Am prevăzut corect. Ne-a luat un an să readucem apartamentul pe linia de
plutire, an în care, cu excepția orelor petrecute la birou, mi-am
consacrat fiecare minut liber muncii în apartament. Mi-am mărit ipoteca
la bancă astfel încât să pot plăti materialele și reparațiile necesare.
Încălzirea centrală și circuitele electrice le-am înlocuit cu ajutorul
unor firme specializate. La fel am procedat pentru tencuitul unor
porțiuni ale pereților. Dar restul am făcut singur, învățând din mers.
După ce trei geamgii, unul după celălalt, au măsurat ferestrele, dar nu
au mai venit la data convenită deși le acceptasem devizele fără nici o
discuție, am decis să pun eu geamurile. Am reușit, după dificultățile
inerente începătorului. Am înlocuit scândurile putrede din podele, în
baie am pus faianță, și am găsit-o a doua zi dimineață pe podea. După ce
un specialist a tencuit camera de baie, faianța a prins. Am pus tapet pe
tavan și l-am găsit a doua zi dimineața pe jos. Un vecin mi-a explicat că
trebuia să spăl întâi tavanul cu sugar soap, pentru că tapetul nu prindea
pe varul cu care se vopsise anterior. L-am ascultat și tapetul a rămas
lipit. Aproape orice am făcut a început printr-un eșec care m-a obligat
însă să mă opresc și să învăț. Pot afirma însă că până la sfârșitul
lucrărilor devenisem competent într-o mulțime de meserii. Nu mă pricep la
tencuit și zidărit, în rest, mi-am făcut singur reparațiile necesare la
locuință toată viața. Aș fi preferat să n-o fac, dar n-am avut niciodată,
până în ultimii ani, banii necesari angajării unor oameni de meserie.
În vară, am primit o scrisoare de la prietenul meu din Constanța, Niky
Ceaușu, informându-mă că invitația pe care i-o trimisesem să mă viziteze
la Londra a fost acceptată de autoritățile române, că a primit pașaport
și viză de turist și că sosește peste câteva zile la gara Waterloo. Ne
despărțiserăm cu peste 15 ani în urmă. L-am așteptat la gară. Eram
amândoi schimbați, dar nu prea mult. Trebuie să spun că din momentul în
care am început să lucrez la BBC, în 1970, Niky asculta zilnic emisiunile
noastre și le comenta în scrisori. După un timp, într-una din ele mă
informa că s-a căsătorit cu o infirmieră pe nume Emilia, o fată minunată
care o acceptă pe sora lui, Rodica, persoană cu handicap, și are mare
grijă de ea. M-am bucurat și l-am felicitat.
Anda și Mamina l-au primit cu drag, iar Alexandra conversa permanent cu
el în românește, cu accent englezesc.
— Cei 15 ani care s-au scurs de când nu ne-am văzut parcă nici n-au
existat vreodată, mi-a spus el când ne-am dus la culcare în prima seară,
după ore întregi de depănat amintiri și de informare reciprocă în
legătură cu familia și prietenii.
Am fost de acord. Dar ne înșelam amândoi!
Diferențele au început să apară încă de a doua zi, când a văzut Hi-Fi-ul
meu, un Philips destul de vechi.
— Păi eu am un Hi-Fi mai modern decât al tău. De ce nu-ți cumperi unul
mai bun? a întrebat el.
— Fiindcă ăsta încă merge bine, fiindcă radioul aici este excelent, avem
posturi pentru fiecare gen de muzică, și fiindcă prefer să-mi cheltuiesc
banii pe călătorii, să văd Parisul, Barcelona și atâtea altele.
— Și am observat că ai doar un costum, a continuat el, eu am trei!
— Adevărat, am răspuns eu, nu port costume, cel pe care l-ai văzut în
șifonier îl folosesc doar la ocazii oficiale.
S-a mirat, dar n-a mai spus nimic.
L-am luat cu mine la BBC. I-am făcut cunoștință cu colegii, a asistat la
transmisiuni. Îi plăcea mult. (La Constanța, în tinerețe „făceam
emisiuni“ de muzică ușoară la magnetofonul meu Tesla, și el era un disc-
jockey mai talentat decât mine.) Mă însoțea zilnic la redacție și stătea
cu mine opt ore, până când Christian Mititelu mi-a spus:
— Ce-l aduci pe ăsta în fiecare zi? Nu știi că la întoarcere va trebui să
raporteze Securității tot ce a văzut aici?
— Și ce a văzut aici? am ripostat. Ce se servește la cantină? Ce
transmitem la radio ca să audă toată România?
Christian avea însă, probabil, dreptate.
În fiecare zi, descopeream noi deosebiri între Niky și mine. Este
adevărat că-i spusesem de câteva ori să se simtă ca la el acasă, dar nu
mă așteptasem s-o ia literal, chiar dacă la el acasă proceda astfel:
aștepta să fie servit și nu ridica nici un deget să ajute. Dar, mi-am
spus, poate este timid, poate nu vrea să deranjeze. Am avut și o ceartă
pe tema homosexualității, el rămânând un homofob înveterat și
neînțelegând atitudinea tolerantă din Vest în această chestiune.
S-a plimbat în toată Londra împreună cu soacra mea, au văzut Cats,
celebrul musical al lui Andrew Lloyd Webber, pe scurt a petrecut o lună
de vis, cum afirma ulterior în scrisoarea de mulțumire. Nu a fost însă o
vizită ușoară. Multe au rămas nespuse între noi. Era cum nu se poate mai
clar că aparțineam acum unor lumi diferite. Explicațiile brutale au venit
ulterior, după prăbușirea regimului Ceaușescu.
*

Niky Stoian se căsătorise în anii ’70 cu o tânără franțuzoaică, Murielle,

care l-a familiarizat cu meditația transcendentală, pe care ea o
practica. Dar Stoian nu este omul care să facă lucrurile pe jumătate. A
devenit pasionat, și-a dat demisia de la BBC și a plecat în Elveția, la
sediul mișcării conduse de Maharishi Mahesh Yogi. În urma unui curs
special, a devenit profesor de meditație transcendentală. În Occident,
mișcarea a avut și are în continuare numeroși adepți, unii celebri, ca
Beatles de exemplu. Obiectivul meditației este dobândirea păcii
interioare și a unei stări de bine. Greșeala lui Stoian a fost să-și
închipuie că în România lui Ceaușescu se putea vorbi despre obținerea
unei stări de bine și altfel decât prin intermediul Marelui Cârmaci.
În ajunul uneia dintre călătoriile lui la București, Niky Stoian a
înnoptat la mine și l-am întrebat cum poate crede că regimul îl va lăsa
să predea ceva, orice, care scapă de sub controlul său.
— E suspect! i-am spus.
— De ce să fie suspect? Este o simplă tehnică de relaxare.
Și era sincer convins că nu are de ce să se teamă. În plus, mi-a spus că
atunci când Maharishi îți trasează o sarcină nu poți refuza. Urmarea este
bine cunoscută. Cei care au participat la cursurile sale de meditație au
fost concediați și trimiși la „munca de jos“. Stoian a fost judecat și
condamnat în contumacie, dar amnistiat ulterior, în 1983. Am fost cu
toții mirați că a putut fi atât de naiv, deși era renumit printre noi
pentru atracția lui față de teorii exotice în general, inclusiv pentru
teorii ale conspirației, căutând întotdeauna ce se ascunde în spatele
aparențelor. Avea el și o vorbă preferată: „șahiștii“, adică cei care
pregătesc minuțios mutările politice ale rușilor și ale altora.
Ulterior s-au lansat numeroase acuzații la adresa lui, printre care și
una că ar fi colaborat de la bun început cu Securitatea, ca să scoată la
suprafață adversarii ascunși ai regimului. Eu cred că Niky poate fi
acuzat de un singur lucru, de naivitate. Dar, în acest caz, nu s-ar putea
spune că au dat dovadă de naivitate și cei care s-au înscris la cursul
lui și au avut de suferit ulterior? Întreb doar!
Întors la Londra, Stoian a făcut cerere de reangajare la BBC, în aceeași
perioadă în care Jimmy Cornell dorea și el să se reangajeze în urma
aventurilor sale pe mări și oceane. Au fost amândoi reangajați în Secția
română. Lui Jimmy i-am prezis că nu va rezista mai mult de un an pe
uscat, ceea ce s-a și întâmplat. Și-a cumpărat un nou iacht, s-a îmbarcat
cu familia și de atunci a scris numeroase cărți despre navigație, a
organizat curse transatlantice de ambarcațiuni mici, pe scurt a dovedit
că, atunci când îți dorești ceva cu toată pasiunea și îți canalizezi
toate eforturile în direcția respectivă, nu se poate să nu reușești.
Cunosc puțini oameni care să-și fi transformat pasiunea în carieră cu
atâta succes.
1980 a inaugurat un deceniu caracterizat prin creșterea ritmului
angajărilor, dar și al demisiilor la BBC Secția română. Mulți stau, în
cel mai bun caz, câțiva ani, după care ori demisionează, ori nu li se mai
prelungesc contractele.
Victor Eskenasy (nume de microfon, Victor Moroşan), angajat în 1984, a
demisionat după numai un an și a plecat la Europa Liberă, la München.
Victor mi-a fost un prieten foarte drag. Mi-am dat însă foarte repede
seama că nu avea să rămână multă vreme la BBC. Era istoric, fusese un
discipol al lui Șerban Papacostea, intenționa să-și continue cercetările
în domeniul istoriei, în special cele despre istoria evreilor din România
(avea să scrie mai târziu cărți importante pe această temă), și își
închipuia că va putea lucra în domeniul lui și la postul de radio. Nu
avea habar de politica BBC. Era ultrasensibil la tot ce părea sau aducea
oricât de departe a antisemitism. (Trei decenii mai târziu, aveam să
detectez același tip de sensibilitate la Mihail Sebastian, citindu-i
jurnalul. De fapt, am găsit multe asemănări între personalitățile celor
doi. În 2019, când Victor ne-a părăsit pentru totdeauna, am publicat un
elogiu în amintirea acestui om extraordinar.)
*

O impresie deosebită asupra mea a făcut și Bogdan Berciu, cu care m-am

împrietenit repede și care a intrat curând în gașca noastră din care
făceau parte Harry (Horia Barbu), Chris Thau (Radu Cosma) și Ilie Tecuță.
Berciu fusese regizor principal la Baia Mare, a emigrat în Franța în 1981
și de acolo a venit la Londra la BBC, unde, sub pseudonimul Veniamin
Arnăutu, a redactat emisiuni culturale. Avea mult umor și un foarte
dezvoltat simț artistic. Emisiunile lui te încântau și te inspirau. El
mi-a făcut cunoștință cu muzica lui Leonard Cohen. (Am undeva o
videocasetă pe care am intitulat-o „Conversația“ și care este
înregistrarea unei seri petrecute acasă la Harry în ziua în care și-a
inaugurat video-recorderul abia cumpărat. Ne-am prostit vorbind în
română, franceză și engleză, Bogdan repetând ce i se părea extrem de
hilar, și de fapt era: „Avec ce prileeej…“)
După un timp însă a început să dea semne de boală psihică. Devenise
paranoic. Într-o zi nu a venit la redacție și nici nu a telefonat. A doua
zi la fel. A treia zi, Mititelu ne-a rugat pe Harry și pe mine să mergem
la Bogdan acasă și să vedem ce e cu el. Ne-am dus pe o ploaie torențială
în sudul Londrei, unde locuia, după ce se despărțise de soția lui. Am
sunat la interfonul de la ușa principală și Bogdan a deschis fereastra
apartamentului său de la ultimul etaj, etajul patru, dacă îmi amintesc
bine.
— Salut, Bogdan, noi suntem, am venit să te vizităm, i-am strigat de jos.
— A, nu, ați venit să mă omorâți, așa cum l-ați omorât și pe Isus, a
răspuns Bogdan.
— Să luăm asta drept o remarcă antisemită? l-a întrebat Harry, râzând.
— Bineînțeles că nu, voi sunteți prietenii mei cei mai buni, dar tot nu
vă deschid ușa.
Am discutat așa preț de vreo jumătate de oră. Eram uzi până la piele. În
cele din urmă, spunându-i că plecăm, ne-a strigat că vine el jos. A
coborât și, de-acum foarte neliniștiți de comportamentul lui, l-am condus
la cel mai apropiat spital, Bethlem, fără să știm că este un renumit
spital psihiatric. Cum am intrat, o infirmieră a venit spre noi
exclamând:
— Bogdan, ce s-a întâmplat? Unde ai fost? De cât timp nu ți-ai mai luat
medicamentele?
Infirmiera l-a apucat de braț și l-a condus printr-o ușă care se încuia
imediat automat. Așa am aflat că Bogdan urma de câtăva vreme un tratament
intensiv la acel spital și că situația lui era îngrijorătoare. Se pare că
starea lui de spirit se deteriorase când a aflat că nu i se va mai
reînnoi contractul la BBC. După o vreme și-a revenit și s-a împăcat cu
soția. Apoi am pierdut contactul cu el. După câțiva ani, în 1999, am
aflat că a murit. Încetase să mai mănânce și să mai bea, fiind convins că
alimentele și apa erau otrăvite. Avea doar 47 de ani.
La redacție, eforturile lui Christian Mititelu (Cristofor Mureșanu) de a
imprima un caracter mai românesc emisiunilor începuseră să dea roade.
Transmiteam mai des în acea perioadă tot mai multe interviuri și eseuri
obținute de la personalități din exilul românesc: profesorul Ghiță
Ionescu, Ion Caraion, Neagu Djuvara, Ioan Petru Culianu, Ion Negoițescu,
părintele Gheorghe Calciu, pastorul Iosif Țon și alții. Dintr-odată, a
crescut și interesul publicului românesc pentru emisiunile noastre.
În Europa, lucrurile începuseră să se miște. Alegerea unui papă polonez,
Ioan Paul II, și apariția sindicatului Solidaritatea în Polonia, în 1980,
schimbaseră mult regulile jocului. Este adevărat că autoritățile poloneze
au decretat starea de urgență și i-au persecutat pe disidenți, dar nu se
mai punea problema înăbușirii în sânge a mișcării anticomuniste. În
Rusia, liderii septuagenari sau octogenari se succedau la intervale
scurte, iar intervenția militară sovietică în Afganistan începuse să
secătuiască resursele umane și economice ale Moscovei. Se simțea și acolo
boarea schimbărilor.
Ianuarie 1983 a fost una dintre cele mai negre luni din viața familiei
mele: Anda a fost diagnosticată cu cancer la sân. Și primele cuvinte pe
care mi le-a spus după ce am ieșit din cabinetul doctorului au fost:
— Mi-a dispărut complet frica permanentă că mă voi îmbolnăvi de cancer.
Boala era abia în faza inițială, dar chirurgul care a tratat-o, un indian
pe nume Santilal Parbhoo, ne-a spus că Anda are „o formă lentă, dar
foarte încăpățânată“ și, de aceea, va adopta o abordare treptată, în
funcție de evoluție. De fapt, Parbhoo ne-a mai spus:
— Nu avem nici cea mai vagă idee de ce unele femei fac cancer și altele
nu, de ce unele se vindecă, iar altele mor, de ce același tratament dă
rezultate la unele, iar la altele nu. Nu știm nimic. Tot ce facem este să
tragem de timp în speranța că azi, mâine sau foarte curând cineva va
descoperi sau inventa procedura care să ducă la vindecarea cancerului.
În aprilie, Anda a fost operată. Cum toate testele au dovedit că nu se
formase nici o metastază, Parbhoo a extirpat doar tumoarea, de mărimea
unui bob de mazăre, și câteva țesuturi adiacente. În mai, pentru a-i
schimba Andei ideile, am plecat numai noi doi cu mașina în sudul Franței,
la Saint-Paul-de- Vence și Grasse.
Saint-Paul-de-Vence este o comună medievală nu departe de mare, plină de
muzee și galerii de artă, iar Grasse este un orășel situat pe colinele de
la nord de Cannes, pe Riviera Franceză, locul de naștere al câtorva
dintre cele mai renumite parfumuri franțuzești. A fost o vacanță
minunată, toată regiunea era în floare, și timp de zece zile am uitat de
boala ei și de tot calvarul prin care trecuserăm. În cursul
peregrinărilor intram în toate muzeele și galeriile întâlnite în drum și
solicitam afișe pentru expoziții. Le mai am și acum înrămate, în casă:
Fundația Maeght, Expoziție Dalí, Paul Klee și altele.
Ni s-au schimbat iar șefii. Andrew Piper a plecat înapoi la World Service
în engleză, iar la cârma Secției române a venit o femeie, Mary Rayne. O
cunoșteam de câțiva ani, fiindcă era una dintre analistele pentru Europa,
ale cărei comentarii le traduceam frecvent. S-a familiarizat destul de
repede cu activitatea secției și cu membrii acesteia.
În redacție, ca la multe alte locuri de muncă, se făceau și se desfăceau
„bisericuțe“, apăreau tensiuni și chiar conflicte, dar în general
situația a fost, după părerea mea, mai bună decât la alte posturi de
radio (în anii ’90, la București, o ziaristă mi-a spus că ne preferă pe
noi, cei de la BBC, pentru că „voi nu vă bârfiți colegii, cum fac cei de
la alte posturi de radio“).
În 1982 expirase contractul de trei ani al lui Chris Thau, iar Ilie
Tecuță și cu mine am petrecut ore întregi încercând s-o convingem pe Mary
Rayne să-i dea un nou contract de cel puțin un an, ca să obțină rezidența
permanentă. Am reușit, Mary i-a oferit un nou contract, dar numai pe un
an, și era clar că Thau trebuia să înceapă să-și caute altceva. Ziarul
Times îi publicase câteva articole despre rugby și între timp devenise un
excelent cunoscător al scenei rugbistice britanice și internaționale.
Deci la poarta asta trebuia să bată. Iosif Klein era și el după al doilea
contract și se gândea de asemenea la viitor. Ilie era căsătorit cu o
italiancă, Eva, care lucra la consulatul Italiei la Londra, aveau doi
copii, și, cu toate că la el problema nu era la fel de urgentă, dorea o
schimbare.
Ocazia s-a ivit curând, în vara lui 1985, când Judy Buncher, șefa Secției
române de la Vocea Americii, a venit de la Washington la Londra în
căutare de oameni. M-a contactat, amintindu-mi că am solicitat cu câțiva
ani înainte posibilitatea de a lucra la Washington, și, împreună cu
Chris, Ilie și Iosif Klein, ne-am prezentat la ambasadă pentru interviu
și testele respective. Am trecut toți patru cu brio toate probele și ni
s-au oferit contracte. Ilie și Iosif au acceptat. Chris, care începuse
între timp să fie cunoscut pe scena presei sportive din Marea Britanie, a
declarat că nu mai este interesat, dar a devenit corespondent ocazional
pentru Vocea Americii la Londra. Iar eu nici nu-mi mai amintesc de ce m-
am prezentat la examen pentru că, între timp, nu mai eram supărat pe BBC.
Și, oricum, eu n-aș fi dat Londra pe Washington!
În mai 1985 ne-am mutat din nou. Cu mare regret am fost nevoiți să
părăsim apartamentul din Hampstead, pentru că Alex trebuia să meargă la
liceu, iar în zonă nu exista nici o școală superioară bună.
Sistemul de învățământ britanic este extrem de complicat, dar, pe scurt,
cuprinde sectorul de stat și cel privat, cu așa-numitele public schools.
Am explicat anterior că, deși sunt numite public, aceste școli sunt de
fapt particulare și percep taxe de școlarizare foarte piperate. Sectorul
de stat este împărțit între așa-numitele școli comprehensive, adică
generale, pentru oricine, și cele numite grammar schools, selective, care
primesc numai elevi capabili să treacă examene destul de pretențioase.
De-a lungul anilor, guvernele succesive, mai ales cele laburiste, au
închis multe din școlile selective, pe motiv că promovează inegalitatea
în educație. Reducerea numărului acestor școli a dus la o concurență și
mai mare pentru admiterea la puținele grammar schools rămase. Nu este
neobișnuit să se prezinte la aceste școli, chiar și în ziua de azi, zece
sau chiar cincisprezece candidați pe un loc. Părinții fac orice să-și
vadă odrasla la o asemenea școală, cu disciplina mai strictă, programa
școlară mai tradiționalistă, activități sportive, artistice și muzicale
mai numeroase, pe scurt, o școală la fel de bună – dacă nu chiar mai bună
– ca una particulară, cu singura diferență că este de stat, deci
gratuită.
Ca să vă faceți o idee despre sumele implicate în cazul școlilor
particulare, la ora când scriu aceste rânduri, în 2019, media taxelor
pentru un an școlar în clasele pentru elevii cu vârste cuprinse între 11
și 18 ani este de 15.000 de lire sterline, deci pentru șapte ani de
școală totalul este de peste 100.000 de lire sterline. (Prin comparație,
prețul mediu al unei locuințe în Marea Britanie este de circa 230.000 de
lire sterline.)
Nu departe de noi, se află Henrietta Barnett25, o grammar school cu
reputația de a fi cea mai bună școală de fete din țară, clasându-se
aproape în fiecare an în fruntea listei celor mai bune o sută de școli.
Anual se prezintă peste zece fete pe un loc. Aproape toate iau meditații
particulare din timp, ca să treacă examenul de admitere. M-am interesat
și eu. Liviu mi-a spus că mama unui elev de-al lui, căruia îi predă
lecții particulare de pian, este o meditatoare excelentă și că va vorbi
cu ea.
— Nu mai avea nici un loc liber, dar este dispusă s-o evalueze pe Alex,
mi-a spus a doua zi.
După evaluare, meditatoarea, Lauren, mi-a spus, cu toate menajamentele
necesare:
— Nu știe nimic, nu știe nici măcar tabla înmulțirii. Chiar dacă aș avea
loc s-o iau, nu mai are timp să ajungă la nivelul cerut, examenele de
admitere dându-se peste șapte luni.
Am rugat, insistat, implorat și, în cele din urmă, numai pentru că eram
fratele lui Liviu, a acceptat să o primească două ore în fiecare duminică
dimineață, cu condiția ca eu să-i verific temele pe care le va avea de
făcut acasă, ca să nu mai piardă ea timp prețios din cele două ore pe
săptămână.
Acasă, furios, am telefonat școlii la care mergea fata mea, Fitzjohn
School, și am solicitat o audiență la director. M-a primit după câteva
zile un tânăr în jur de vreo 35 de ani, în blugi și un tricou care
cunoscuseră și zile, și culori mai bune.
— Fata mea, la vârsta de 10 ani, nu știe tabla înmulțirii, i-am declarat
fără nici un preambul.
— A, noi avem alte metode, a răspuns el, superior. Întâi vrem să ne
asigurăm că elevul înțelege sensul cifrelor, înțelege ce reprezintă un
număr…
— Dumneata știi tabla înmulțirii? l-am întrerupt eu.
— Bineînțeles.
— Și cum ai învățat-o?
— Pe dinafară.
— Cunoști altă metodă de a învăța tabla înmulțirii? am insistat eu.
— Nu, a recunoscut el.
— Pe scurt, domnule director, la vârsta de șase ani, după doi ani de
școală particulară, fata mea știa tabla înmulțirii până la șapte. În cei
patru ani în școala dumitale a uitat și ce știa atunci. Ce știe însă
foarte bine e că în eventualitatea unui război nuclear noi nu pățim
nimic, pentru că locuim în sectorul Camden, iar primăria laburistă, care
controlează și școala dumitale, a declarat acest sector zonă
denuclearizată. Vă doresc o zi bună!
Și am ieșit, clocotind de indignare. Idei ca ale lui, dacă erau ale lui,
au făcut din sistemul de învățământ, și nu numai cel britanic, ceea ce
este acum.
Raționamentul nostru este că, dacă Alex reușește să intre la Henrietta
Barnett, va merge pe jos la școală de la noua noastră locuință, iar dacă
nu, vom avea banii necesari s-o trimitem la o școală particulară,
întreținerea casei în care ne-am mutat costând mult mai puțin decât cea a
apartamentului din Hampstead. Inconvenientul este că noua casă, un
cottage, într-un grup de patru, cu grădină în față și în spate, are doar
două dormitoare pe lângă salon și bucătărie. Cam mică pentru noi, dar de
la început am sperat că voi putea construi ulterior încă un dormitor, în
pod.
Casa fusese ridicată în 1910, în cadrul unei inițiative a filantroapei
Henrietta Barnett, care a avut viziunea unui cartier realizat în așa-
numitul stil Arts and Crafts (Arte și Meserii), un curent artistic și
artizanal de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cartierul, numit
Hampstead Garden Suburb, cuprinde numeroase spații verzi, două pădurici,
Big Wood și Little Wood, și locuințe pentru toate clasele sociale și
toate pungile. În centrul cartierului s-au construit școala care-i poartă
numele și două biserici uriașe. Locuințele de la marginea cartierului
erau destinate muncitorilor care aveau să le și facă, casele fiind din ce
în ce mai arătoase pe măsură ce te îndrepți spre est, unde se află
faimoasa Bishops Avenue (Bulevardul Episcopilor), cu palate de zeci de
milioane de lire sterline, proprietarii lor fiind magnați industriali,
petroliști, armatori greci și șeici arabi și, mai recent, oligarhi din
fosta URSS.
Zona a avut de la bun început o asemenea căutare, încât muncitorii
constructori nu au mai putut cumpăra nimic. În 1985, se mai putea găsi
ceva cu echivalentul a trei salarii medii. La ora actuală însă, ai nevoie
de 20 de asemenea salarii anuale ca să cumperi casa cea mai modestă din
zonă. Noi am putut-o cumpăra atunci fiindcă avea și o reducere de preț,
deoarece necesita multă muncă pentru a fi adusă la standardele moderne.
De data asta însă, nu am mai ezitat. Aveam experiență.
În ianuarie 1986, Alex a dat examenele de admitere la Henrietta Barnett
și, pentru orice eventualitate, la trei licee particulare. Am așteptat-o
la ieșirea de la examenul de engleză.
— Ce v-a dat? am întrebat-o.
— Să facem o compunere pe una din următoarele trei teme: Cea mai recentă
vacanță, Părinții mei și Ianuarie.
— Și ce ai ales? am întrebat cu un vag sentiment de neliniște.
— Ianuarie, a răspuns ea.
— Ce-ai putut să scrii tu despre ianuarie? am explodat eu. Spune-mi, de
exemplu, cum ai început.
— Ianuarie este poate singura lună din an în care se mai poate vedea
zăpadă de anul trecut…, a rostit ea cu o voce mică.
Am rămas fără glas. Uitasem că în Marea Britanie orice școală, oricât de
slabă, tot îi încurajează pe copii să gândească singuri de la o vârstă
fragedă și nu să repete conștiincios textele, așa cum ni s-a cerut nouă
sub comuniști. După examenele scrise a urmat interviul cu directoarea
școlii, redutabila Miss Leslia Marjoribanks. Una din întrebările pe care
i le-a pus Alexandrei a fost dacă merge în fiecare duminică la biserică
împreună cu familia. Fata s-a gândit puțin, după care a răspuns cu toată
seriozitatea:
— Nu, noi nu mergem sâmbăta la sinagogă, răspuns pe care directoarea l-a
citat apoi ani de-a rândul.
Așteptarea chinuitoare a durat până în martie, când am primit rezultatele
examenelor de la cele patru școli. Trecuse la cele trei particulare, dar
la Henrietta Barnett îi lipseau câteva puncte ca să obțină media necesară
admiterii. În consecință, fusese plasată pe o listă de rezervă. Am scris
imediat directoarei, exprimându-mi dezamăgirea că nu a fost acceptată,
explicând că din principiu sunt împotriva educației private, dar în
situația actuală, neavând de ales, va trebui, cu orice sacrificiu, să o
trimitem pe Alex la o școală particulară. Cu returul poștei, am primit de
la directoare confirmarea că i se oferă lui Alex un loc în anul școlar
care începea în septembrie 1986.
Nu pot descrie bucuria provocată întregii familii de succesul fetiței.
Intrarea la Henrietta Barnett este și în ziua de astăzi considerată drept
câștigarea lozului cel mare la loteria educației. Cursul secundar
petrecut aici, calitatea și dedicarea corpului didactic, motivația
elevelor, toate asigură dobândirea cunoștințelor, dar și a atitudinii
care le vor fi de mare ajutor în orice domeniu, mai târziu în viață. Am
asistat la transformarea Alexandrei, în decurs de șapte ani, din fetița
care la 10 ani nu știa tabla înmulțirii, într-o adolescentă sigură pe ea,
care a luat bacalaureatul cu media necesară intrării la orice
universitate prestigioasă din țară. Și am primit și eu multe lecții, am
învățat, printre altele, să nu mai am iluzii că puteam să judec corect
situații și evenimente despre care nu aveam nici cea mai vagă idee,
meteahna est-europeanului atotștiutor.
În septembrie am avut o delegație din România, doi căpitani de marină,
invitați de Ministerul Apărării de la Londra. Gazda a fost contraamiralul
M. Am vizitat, printre altele, Centrul de Hidrografie de la Taunton, în
Devon, unde am văzut prima hartă marină desenată de mână de căpitanul
Cook. Simțul istoric al britanicilor este atât de puternic (mai ales în
Marina Militară – The Royal Navy), încât despre amiralul Nelson, ca să
dau doar un exemplu relevant aici, se vorbește de parcă abia ieri s-a
primit știrea morții sale în bătălia de la Trafalgar. În portul
Portsmouth am vizitat o vedetă rapidă modernă, un vas de patrulare a
coastei, cu un echipaj de numai patru oameni. Vizitatorii – dar și eu,
care trăiam aici – au fost profund impresionați de modul în care s-a
prezentat căpitanul vedetei, un tânăr sub 30 de ani, de felul cum vorbea,
cum explica, precum și de ținuta lui. M-am gândit atunci că au de ce să
fie mândri de marina lor.
În ultima seară a vizitei, contraamiralul rezervase o masă la un cunoscut
restaurant. A fost o cină foarte plăcută, relaxată și foarte amicală. S-
au spus anecdote, istorioare etc. Când chelnerul ne-a adus la sfârșit
paharele de whisky și le-a plasat pe suporturile de carton, mi-am amintit
un vechi banc despre patru tipi la o berărie. Barmanul le aduce patru
halbe și le pune pe suporturile de pahare de pe masă. După un sfert de
oră, clienții comandă alte patru halbe. Barmanul le aduce, dar, nevăzând
suporturile pe masă, aduce alte patru, pe care pune halbele. Scena se
repetă după alt sfert de oră, dar de data asta, văzând că și al doilea
rând de suporturi dispăruse, barmanul pune halbele direct pe masă.
„Pișcoturi nu mai aveți?“, întreabă atunci unul dintre tipi…
Bancul a avut mare succes, mai ales pe lângă contraamiral. Două zile mai
târziu, am primit scrisoarea oficială de mulțumiri. Nu era nimic
neobișnuit în mulțumirile primite după vizita unei delegații. Neobișnuită
a fost ultima frază din scrisoarea contraamiralului, după ce mă asigura
că-mi va înlesni realizarea unei emisiuni radio despre Royal Navy, dacă
BBC va găsi de cuviință că merită: „Între timp, vă trimit pișcoturile pe
care le găsiți în plic, ca să le oferiți dacă se ivește ocazia!“ În plic
am găsit patru suporturi de pahare cu imagini ale emblemelor
Departamentului de Hidrografie.
Prin 1984, cred, unele nemulțumiri care mocneau în secție s-au
cristalizat într-o scrisoare adresată de un grup de colegi șefei secției,
Mary Rayne, și semnată în stil round robin, adică în jurul unui cerc, ca
destinatarul să nu știe cine a semnat primul și să decidă că acesta a
fost instigatorul inițiativei. În scrisoare, semnatarii se plângeau,
printre altele, de ceea ce considerau drept atitudinea prea autoritară a
conducerii, de criticile severe la cea mai mică greșeală, și de faptul că
realizările nu erau recunoscute. Și altele. Am semnat și eu scrisoarea,
deși inițial am încercat s-o opresc, explicând colegilor că în viață știi
numai cum începi o acțiune, nu și cum se termină, nu poți anticipa toate
consecințele. Fiind însă în minoritate, am cedat.
O copie a scrisorii a fost trimisă conducerii Serviciului sud-est
european, care, după „analizarea cuprinzătoare a situației“, a decis
mutarea lui Mary Rayne pe alt post și organizarea unui concurs pentru
ocuparea postului rămas vacant. După câteva săptămâni, s-a anunțat
numirea noului șef, Christian Mititelu. La scurt timp după aceea s-a
organizat concurs pentru postul de șef adjunct. Nu intenționam să mă
prezint, dar mi s-a dat de înțeles că aveam cele mai mari șanse. M-am
prezentat și, după interviuri, s-a anunțat noul șef adjunct: Nicolae
Stoian (Nicolae Costin). M-am gândit atunci că votul de blam din dosarul
meu cântărește mult mai mult decât fusesem încurajat să cred. Mi-am
promis în gând că nu voi mai candida niciodată la vreun post de conducere
în BBC.
În toamna lui 1985, Iosif Klein și Ilie Tecuță au plecat la Washington.
Eva, soția lui Ilie, a fost mutată la consulatul din capitala americană.
În locul lor și al celor plecați mai înainte, sosesc oameni noi. Printre
ei, Oana Lungescu (nume de microfon, Ana Maria Bota), Ruxandra Obreja
(Alexandra Ionescu) și Traian Ungureanu, venit din Germania de Vest, unde
primise azil.
Niky Stoian a funcționat însă ca adjunct doar puțin timp, și nu știm nici
până în ziua de astăzi ce s-a întâmplat că a revenit în secție ca
redactor, funcția de adjunct fiind din nou scoasă la concurs. A candidat
Ruxandra Obreja (Alexandra Ionescu), și a reușit. Cred că era prin 1988.
Tot cam pe atunci s-a anunțat înființarea unui nou post, de redactor
principal (senior producer). Am candidat mai mulți, printre care și Ivan
Helmer (Benedict Adamescu) și cu mine (Dorian Galor), dar postul l-a
obținut Oana Lungescu (Ana Maria Bota). Ca să fiu sincer, îl merita cu
prisosință, mai mult decât oricine altcineva dintre noi. Dar unii dintre
noi mai consideram că promovările trebuie bazate și pe vechime, or Oana
era relativ nou-venită și foarte tânără. Cred că avea cel mult 30 de ani.
La sfârșitul anului 1986 a sosit din Austria Mihai Vasilescu, cu care m-
am împrietenit foarte repede. Mihai mi-a povestit că lucrase ca inginer
fizician la un institut nuclear construit la ordinul lui Ceaușescu pe un
deal de lângă Colibași. A primit la un moment dat, pe la mijlocul anilor
’70, o bursă PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare) în
Canada, la Chalk River Nuclear Laboratories. Acest lucru a contat când,
printr-un concurs de împrejurări, s-a ajuns ca el să fie numit director
adjunct științific al IRNE – Institutul de Reactori Nucleari Energetici.
Mihai a fost director științific la acel institut din martie 1982 până în
octombrie 1985, când a participat la o conferință la Agenția
Internațională de Energie Atomică, la Viena, și a decis să nu se mai
întoarcă. Mie mi s-a părut însă că, deși a plecat astfel, a lăsat o
impresie bună în institut. Și spun asta fiindcă uneori, după 1989, când
apăreau chestiuni legate de programul nuclear românesc și i se cerea să
facă un interviu cu specialiști în domeniu, era întotdeauna întâmpinat cu
bunăvoință și uneori cu: „Ce mai faceți, dom’ director?“ Iar când a
izbucnit la un moment dat în presă un scandal legat de afirmațiile că
România a avut un program pentru fabricarea de plutoniu, Mihai, care zice
că programul n-a trecut nicicând de o etapă primitivă, a intervievat
(prin telefon) un specialist care fusese în conducerea sistemului nuclear
în timpul lui Ceaușescu. Asistam și eu la înregistrarea pe bandă, în
studio, și, la un moment dat, când Mihai a pus o întrebare, omul a zis:
— Păi știți și dumneavoastră cum a fost!
— Dar acum nu știu, a zis Mihai, întreb și eu ce cred că ar vrea să afle
ascultătorii noștri.
(Bine că nu era un interviu în direct.)
După ce l-am cunoscut mai bine, am înțeles de ce a rămas în Occident. Ca
personajul principal din Titanic vals, care a cerut alegătorilor să nu-l
voteze, Mihai le ceruse superiorilor lui să nu-l pună într-o funcție de
conducere, unde trebuia sa ia decizii care influențau soarta oamenilor.
Nu dorea să fie răspunzător de soarta nimănui, mai ales în teribilii ani
’80, în România. Probabil că a avut și alte motive, dar mie mi-a plăcut
să-l descopăr pe acesta. Mihai și-a luat numele de microfon Edgar Șelaru.
Dar, după cum a aflat după ’89, colegii de institut i-au recunoscut vocea
deja de la primele apariții pe post…
*

De câțiva ani, Liviu organiza tabere de vară pentru elevii lui de la

colegiul la care preda muzică. Taberele „Sport și muzică“ ofereau
copiilor o săptămână de activități sportive dimineața și muzică după-
amiaza, totul încheindu-se printr-un spectacol cu participarea tuturor în
ultima zi, în prezența părinților.
În 1986 m-a invitat să particip ca monitor la tabăra pe care o organiza
în Elveția, și, în locul onorariului, puteam să le iau cu mine pe Anda și
Alex. Veneau și soția lui Liviu, Jaffa, și cei doi copii ai lor, Olivier
și Oscar. Ne-am dus cu toții în două autocare. Atunci am înțeles de ce,
în ciuda costului piperat plătit de părinți pentru aceste vacanțe, Liviu
nu a realizat niciodată un profit. În tabără avea, printre altele, și un
chioșc în care vindea copiilor dulciuri și băuturi răcoritoare. Într-o
zi, a venit un puști și a cerut o Coca-Cola.
— Un franc, i-a spus Liviu.
— Păi n-am bani, a replicat puștiul.
— Bine, ia sticla gratis, a adăugat fratele meu.
— Așa faci tu afaceri? l-am întrebat eu, cu un aer superior.
Liviu s-a uitat la mine mirat.
— Cum adică, dacă unui copil îi este sete, refuzi să-i dai de băut pentru
că nu are un franc? m-a întrebat el.
Am înțeles atunci și de ce tata, care visase toată viața lui să facă
afaceri, ducea orice inițiativă sau idee în acest sens spre locul ei de
veci. Liviu era, la urma urmelor, băiatul lui. Eu, cel puțin, am știut
din fragedă copilărie că noi, bărbații Galbinski, nu avem nici o
înclinație pentru așa ceva. Singura din familie care a reușit în afaceri
a fost mătușa Malka, și nu pentru că ar fi avut vreun talent special, eu
considerând-o foarte cinstită și foarte naivă, ci tocmai pentru că
inspira încredere oamenilor cu care trata. Dădea împrumuturi sau marfă
fără să ceară garanții sau semnătură, doar „pe cuvânt“, își respecta
întotdeauna promisiunile și dovedea răbdare și înțelegere în toate
tranzacțiile. Poate că ăsta a fost secretul că nimeni nu a înșelat-o
vreodată. Sau poate a avut noroc.
În Elveția ne-am întâlnit atunci cu Andrei, vărul Andei, Coca, soția lui,
ambii medici stabiliți în Germania de Vest, și cu fiica lor, Raluca.
Andrei este fiul unui frate al lui Nae, Menen, medic renumit în
Bucureștiul interbelic pentru că nu lua onorarii de la pacienții săraci,
ba le cumpăra chiar el medicamentele, cu banii lui. Anda și familia lui
Andrei nu se mai văzuseră din România. Ne-au invitat la ei, la Herborn,
un mic orășel nu departe de Frankfurt.
În noiembrie am primit vestea cât se poate de proastă că Anda a făcut
cancer la al doilea sân. Nu era o metastază, ci un cancer nou, hormonal.
Parbhoo a tratat-o rapid și a vindecat-o de noul cancer, dar în același
timp au fost descoperite metastaze de la cancerul inițial. Greu de
descris cum ne-a lovit vestea. BBC-ul s-a comportat exemplar, rar să
găsești un patron mai înțelegător și mai grijuliu cu salariații săi cum
era BBC în acei ani. După numeroasele zile libere acordate pentru
tratament, concedii medicale și concedii de recuperare, i s-a propus
Andei să iasă la pensie din motive de boală, cu pensia plătită de BBC.
Anda nu a fost deloc încântată să se pensioneze la vârsta de 42 de ani,
dar nu mai putea face față. I s-a calculat pensia și a primit și
despăgubiri în valoare de câteva mii de lire sterline. Cu o parte din
acești bani am hotărât să construim dormitorul din pod la care ne gândeam
de când ne mutaserăm. Anda și cu mine am dormit în toți acești ani în
salon, pe o serie de saltele și perne aranjate pe un fel de estradă, care
ziua se transformau în canapele. Ni s-a recomandat un constructor
irlandez, care, împreună cu un ajutor, a transformat podul într-o
frumoasă cameră de mansardă, cu vedere spre grădina din spate. A devenit
camera Alexandrei, iar noi ne-am instalat, în sfârșit, în dormitorul
principal al casei.
Fotografiile pe care Chris Thau i le-a făcut Andei în această perioadă
arată o femeie încă tânără și frumoasă, dar cu o expresie permanentă de
îngândurare, dacă nu chiar de tristețe, pe chip. Dar asta era tot. Nu
lacrimi, nu accese de furie, nu întrebări de genul „de ce eu?“. Atunci am
decis că femeile sunt mult mai puternice și mai curajoase decât bărbații,
că aceștia ajung, dacă ajung, foarte târziu la maturitatea pe care
femeile o dobândesc, în general, imediat după anii tinereții, mai ales
dacă au și copii. Sunt mai bine pregătite pentru toate greutățile,
previzibile sau nu, pe care viața ți le aruncă în cale. Am văzut asta la
Anda și la alte femei, mai târziu.
De ce atacă unele boli tocmai la jugulară? Muzicieni care fac scleroză în
plăci sau își pierd auzul, pictori care orbesc, sculptori care fac
artrită ș.a.m.d. Iar la femei, în special, atacă adesea tocmai acea parte
din corp care era foarte importantă pentru ele sau cu care se mândreau:
balerine care își pierd un picior sau ambele în accidente, sau fotomodele
pe chipul cărora apar tot felul de eczeme. La Anda, boala i-a atacat
sânii, de care fusese foarte mândră în tinerețe. Bineînțeles că în
contextul acestei boli teribile asta nu mai avea nici o importanță,
totuși… Și moralul contează!
În 1988 cancerul revenise cu metastaze la plămâni și la oase. Parbhoo a
decis că a sosit momentul unui tratament mai agresiv și a recomandat
chimioterapie. Anda a suportat greu nopțile de tratament în spital,
efectul secundar cel mai afurisit fiind puternica senzație de greață. Dar
a îndurat totul cu un stoicism nemaipomenit, imposibil de imaginat până
atunci la o femeie pentru care tot ce ținea de viața de zi cu zi părea
foarte greu, cum se vedea chiar și din modul cum vorbea. Am mai spus că
Anda nu trebuia să se „ducă“ undeva, ci să „alerge“ acolo. Pentru ea nu
„ploua“, ci „turna“. Cu atât mai mult am fost uluiți, toți cei care am
cunoscut-o, de curajul Andei în fața bolii.
În vară, tratamentul era terminat și mă gândeam că vacanța pe care urma
s-o facem împreună cu familia lui Andrei lângă Biarritz avea să-i schimbe
din nou gândurile. Dar chiar în dimineața plecării, în august, cu
valizele deja în mașină, ne-a spus că ea nu mai merge, că nu este în
stare să reziste la călătoria cu mașina și, în general, la efort. Am
insistat, dar văzând că este hotărâtă, am spus că nu mai plecăm nici noi,
Alex și cu mine. Anda ne-a îndemnat să ne ducem, argumentând că fata are
nevoie de soare și mare, și că oricum și ea se va odihni în absența
noastră, se va plimba cu mama ei și vor merge la spectacole. În cele din
urmă, am scos valiza ei din mașină și am plecat numai cu Alex. Primii
kilometri nici nu știu cum i-am parcurs, din cauza lacrimilor care-mi
șiroiau pe obraji. A fost prima oară când fata mea m-a văzut plângând, și
s-a speriat. După un timp însă, m-am calmat și am decis să-i fac
Alexandrei o vacanță de neuitat.
Prima escală a fost la Meung-sur-Loire, localitate la sud de Orléans,
pomenită de Alexandre Dumas în Cei trei muschetari. Acolo s-a întâlnit
cititorul prima oară cu d’Artagnan, venit călare pe calul său roșcovan.
Am tras, evident, la Hotelul Muschetarilor, unde ni s-a dat o cameră în
care pe un perete atârna portretul lui Athos.
— Chiar crezi că Athos a dormit aici? m-a întrebat Alex.
— Mai mult ca sigur, altfel ce rost avea tabloul lui în cameră? am
răspuns cu aplomb.
Mai are timp să creadă în povești, să viziteze poate într-o zi și
Castelul d’If, de lângă Marsilia, unde i se vor arăta și celulele în care
au stat abatele Faria și Edmond Dantès, sau insula din largul Coastei de
Azur unde a fost încarcerat Omul cu masca de fier. În definitiv,
francezii sunt mai maeștri decât alții la transformarea ficțiunii în
realitate (cel mai recent exemplu notabil fiind unele muzee din Franța în
care afli cum i-au învins ei pe ocupanții germani, fără prea mare ajutor
de la anglo-americani).
Seara, la restaurant, deși i-am vorbit chelnerului în franceză, el a
insistat să răspundă într-o engleză corectă, dar cu un foarte puternic
accent francez. După primul fel, în timp ce vorbeam (în engleză) cu fiica
mea, chelnerul m-a întrebat:
— Uoz it guuuud?
— It uoz veehry guuuud, i-am răspuns fără să mă gândesc, cu același
puternic accent franțuzesc.
Chelnerul mi-a aruncat o privire lungă, să se asigure că nu-l iau peste
picior, și a plecat. Alex a izbucnit însă într-un râs homeric, din care
nu se mai putea opri. La masa alăturată, un băiețel de vreo doi ani s-a
uitat la ea și a început și el să râdă în hohote, ceea ce a declanșat
râsul părinților lui, de la care s-au molipsit și celelalte persoane din
restaurant. Râdeau cu toții fără să știe de ce. În cele din urmă ne-am
potolit, dar până în ziua de azi mă mir că chelnerul nu m-a otrăvit apoi
cu felul principal. A acceptat foarte grațios scuzele și explicațiile
mele oferite odată cu primirea notei de plată.
A doua zi ne-am continuat călătoria, și spre seară am ajuns la casa de
vacanță pe care o închiriasem împreună cu Andrei. Ei erau deja acolo,
Andrei, Coca și fiica lor, Raluca, mai mare cu vreo trei ani decât Alex.
Seara am ieșit la o terasă pe malul mării, unde am mâncat un excelent
pește la grătar și am băut un Chablis foarte bun. Pe drumul de
întoarcere, Coca ne-a spus:
— A fost excelent, dar știți ceva? Când aveam 19 ani am fost la mare în
România, și într-o seară, pe plajă la Tataia, am mâncat guvizi prăjiți și
am băut un vin alb de regiune, de 12 lei sticla. Parcă totul a fost mai
bun decât ce-am mâncat și băut în seara asta.
— A fost altă percepție, Coca, i-am răspuns. Aveai 19 ani, erai la mare
cu prietenii, poate erai și îndrăgostită; atmosfera, tinerețea, toate
astea s-au combinat să dea cel mai bun gust guvizilor și cea mai bună
aromă vinului.
Andrei a fost de acord:
— E o greșeală să încerci să retrăiești momente din trecut. Mai bine să
ne concentrăm asupra prezentului.
Am vizitat Biarritz și numeroasele stațiuni de-a lungul coastei, am
trecut în Spania și am petrecut o zi la San Sebastian, iar în altă zi am
ajuns până la Pamplona, am făcut plajă, pe scurt a fost o vacanță foarte
plăcută, umbrită doar de absența Andei. Ne-am întors acasă, la Londra,
bronzați și în formă. Anda arăta și ea parcă mai odihnită, mai relaxată.
Chris Thau a fost numit redactor-șef adjunct la revista internațională
Rugby World. Publică regulat, în fiecare număr, câteva articole plus
fotografii sportive. Călătorește de asemenea mult în străinătate: Franța,
Italia, Irlanda, dar și Australia, Noua Zeelandă, în general, în toate
țările în care rugby-ul este unul dintre sporturile preferate. Recent ne-
a prezentat ultima lui cucerire, o tânără de 29 de ani pe nume Lesley,
recent despărțită de primul ei soț. E foarte frumoasă, arată ca un star
de cinema și, în plus, a studiat la Oxford, deci trebuie să fie o fată
deșteaptă. Când este în străinătate, Chris mă sună și mă roagă să-i
trimit flori lui Lesley, din partea lui. Florăreasa de la colț, care ne
cunoaște, este convinsă că am o amantă.
În decembrie, președintele URSS Mihail Gorbaciov a făcut istorica sa
vizită la New York, unde și-a ținut la ONU faimosul discurs în care a
anunțat un program de reducere unilaterală a arsenalului nuclear. Eram de
serviciu în noaptea dinaintea sosirii sale la New York. La ora 2 noaptea
am primit buletinul de știri în engleză de la redacția centrală. Prima
știre era, evident, apropiata sosire a liderului sovietic în SUA. În
știre era și următoarea frază: „La New York s-au luat măsuri stricte de
securitate împotriva unui eventual atentat împotriva liderului sovietic,
din partea unor posibili extremiști israelieni“. I-am telefonat
redactorului de serviciu de la zona europeană și i-am spus:
— Vreți să spuneți posibili extremiști evrei, nu?
— Un moment, să verific.
După câteva secunde a reluat:
— Nu, în depeșa corespondentului nostru la New York scrie israelieni, m-a
asigurat el.
— Lăsați depeșa, dvs. vedeți vreo diferență între evrei și israelieni?
— Să fiu sincer, nu! a spus redactorul.
— E o mare diferență, și în știre e greșit. Trebuie spus evrei, nu
israelieni. Eu așa o să spun, l-am informat.
— Vă puneți capul în joc, m-a avertizat el.
— E capul meu și fac cu el ce vreau, am conchis, așezând receptorul în
furcă.
(Știrea se referea la posibilitatea unor manifestații – poate chiar
atentate – din partea extremiștilor evrei din SUA care cereau URSS să
permită emigrarea evreilor sovietici în Israel.) După vreo trei sferturi
de oră, pe toate ecranele și la difuzoare:
— Anunț urgent: În știrea despre Gorbaciov la New York înlocuiți imediat
cuvântul israelieni cu evrei. Repetăm…
Probabil că-l sunase acasă pe șeful lui să-l întrebe. BBC-ul este foarte
scrupulos, dar uneori știrea este doar atât de precisă pe cât de bine
informat e cel care o redactează, sau o verifică, sau o traduce. Și
greșeli se fac, nu multe, dar se fac. Problema este că dacă, de exemplu,
se face o greșeală într-o știre despre Portugalia ea e poate sesizată și
corectată de redactorii de la secția portugheză, dar nu și de cei de la
redacția rusă, care nu știu că e o greșeală și transmit știrea ca atare.
În general însă, redacția centrală este imediat informată de orice eroare
și ea anunță prompt celelalte secții. Dar, cum spuneam, unele mai scapă…
Agenția Centrală de Informații a guvernului britanic, care se ocupă de
comunicare și marketing, publică o revistă în numeroase limbi europene,
printre care și româna. Revista se numește Panoramic britanic și este
distribuită gratuit organizațiilor de stat și oficialităților din toate
țările europene. Sunt întrebat dacă nu vreau să traduc revista, care
apare bimensual. Este totuși cam mult pentru un singur om, și atunci îi
întreb pe Ruxandra Obreja și Mihai Vasilescu dacă nu vor să participe.
Acceptă și ne apucăm de lucru. Subiectele ne sunt destul de familiare:
politice, culturale, sociale – în general aceleași teme pe care le tratăm
la BBC. Nu exclusiv însă.
În unul din primele numere, traduc un articol despre Academia de Poliție
din nordul Londrei, unde cadeții, chiar înainte de examenul de absolvire,
sunt invitați să ia parte la un joc. Este un joc de genul Monopoly:
participanții sunt împărțiți în trei grupuri și primesc fise. Unii
primesc un anumit număr de fise, alții ceva mai multe, iar cei din a
treia grupă primesc cele mai multe. Regulile jocului sunt clare, dar pot
fi schimbate în orice moment de grupul care are atunci cel mai mare număr
de fise. La sfârșitul jocului, cei care au început cu cel mai mare număr
de fise au acum toate fisele din joc, iar celelalte grupuri nu mai au
nimic.
— Cum vi s-a părut jocul? îi întreabă comandantul pe cadeți.
— Este foarte inechitabil, foarte nedrept, răspund aceștia, într-un glas.
— Adevărat, încuviințează comandantul, și așa este și societatea
capitalistă ale cărei reguli va trebui să le aplicați, adaugă el. Sunteți
în stare să acceptați asta și să vă puneți în slujba capitalismului
britanic? Pentru că, dacă nu, nu are rost să depuneți jurământul! încheie
el.
Am fost uluit. I-am telefonat contactului meu de la Agenție și l-am
întrebat dacă nu cumva este o greșeală.
— Chiar vreți să spunem comuniștilor și populațiilor lor că sistemul
nostru este nedrept, în timp ce ei se laudă cu sistemul lor? am întrebat.
— Dar este adevărat, Dorian, capitalismul e un sistem nedrept. Știe toată
lumea. Și nu ne strică nici nouă puțin glasnost, a răspuns el. Nu este
nici o greșeală, dă-i înainte cu traducerea.
Am lucrat cu succes la Panoramic britanic câțiva ani, până când
contractul a fost preluat de o firmă olandeză, mi se pare. Ne-au întrebat
dacă acceptăm o reducere (drastică) a onorariilor, ceea ce am refuzat
toți trei. Compania ne-a informat că va angaja atunci traducători din
România, dar nu am auzit ca revista să mai fi apărut vreodată.
Spre sfârșitul anului 1988, am primit la redacție un vizitator de seamă,
Silviu Brucan, care se întorcea dintr-o vizită în SUA. S-a întreținut cu
Mititelu și cu alți șefi din BBC. Ne-a vorbit despre apropiata sa
călătorie la Moscova, unde spera să fie primit de Mihail Gorbaciov.
— Nu este riscant pentru dvs.? l-a întrebat un coleg.
— Cred că nu, a răspuns Brucan. Mai avem și noi prieteni, a adăugat el cu
un zâmbet misterios.
Câteva luni mai târziu, mai precis la 11 martie, a avut loc o mică
recepție în birourile lui Peter Udell, șeful Serviciului est-european. Nu
mai țin minte cu ce ocazie. Era în jur de ora șase seara. La un moment
dat, a intrat un membru al serviciului de la recepție, a întrebat cine
este dl Christian Mititelu, s-a apropiat de el și i-a spus ceva pe un ton
scăzut. Mititelu a ieșit, dar s-a întors după vreo cinci minute. A venit
direct la mine și mi-a șoptit:
— Hai să mergem în redacție. Am o „bombă“ în buzunar.
Se referea la așa-numita Scrisoare a celor șase, semnată de liderii
comuniști Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu,
Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan, oameni grei în
Partidul Comunist, care criticau politica regimului Ceaușescu. Cum era de
așteptat, toți șase au fost rapid arestați, interogați și li s-a impus
arest la domiciliu. (Au fost eliberați abia pe 22 decembrie, odată cu
prăbușirea regimului.)
Au circulat o mulțime de zvonuri pe marginea rolului jucat de Secția
română BBC în acest episod, unul fiind că cineva din redacție ar fi
informat ambasada de primirea scrisorii. Pot confirma că în răstimpul de
mai puțin de o oră scurs între primirea scrisorii și citirea de către
mine a paragrafelor principale în direct, în emisiunea de la ora 21.00,
ora României, nimeni altcineva din redacție, cu excepția lui Mititelu și
a Ruxandrei Obreja, adjuncta lui, nu a avut cunoștință de ea. Iar după
transmiterea ei în emisiune, ce rost mai avea să fie informată ambasada
României, când scrisoarea era oricum de domeniul public? Dar „spionita“ a
lucrat și de data asta.
Oricum, lucrurile s-au precipitat. În vară, turiștii est-germani au
început să ia cu asalt ambasadele vest-germane din Budapesta și alte
capitale central-europene, sau să treacă din Ungaria în Austria. În toate
țările comuniste din Europa apăruseră semne că vechea ordine nu mai
rezistă mult. Prăbușirea pieselor dominoului comunist a început în
Polonia, după seria de greve din anul precedent, când guvernul Jaruzelski
a recunoscut în august sindicatul Solidaritatea, cu care a început să
poarte convorbiri. Un an mai târziu, în august 1989, Polonia a avut,
pentru prima oară în ultimele patru decenii, un guvern condus de un
necomunist, Tadeusz Mazowiecki, membru al Solidarității. Au urmat căderea
Zidului Berlinului, revoluția de catifea din Cehoslovacia; rând pe rând
regimurile comuniste din Europa Centrală și de Est au fost și ele
aruncate la „lada de gunoi a istoriei“, una din expresiile favorite ale
activiștilor comuniști, rezervată capitalismului. Numai România părea
imună la contaminare. Ceaușeștii erau atât de siguri de ei, încât semnele
tot mai numeroase că ceva putea fi grav în cazul în care ajunge până la
ei nu i-au impresionat deloc. Iar exemplul cel mai grăitor în acest sens
este faptul că până și după izbucnirea tulburărilor de la Timișoara, în
decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu nu și-a amânat sau anulat vizita în
Iran, atât de sigur era de lealitatea poporului său. Realitatea este că
nici unul dintre analiștii sau experții în problemele comuniste nu a
prevăzut tăvălugul care urma să măture în calea lui „Lumea Nouă“
comunistă. Acum, cu mintea românului de pe urmă, este clar că venirea lui
Gorbaciov la putere în URSS, cu glasnostul și perestroika lui, nu putea
avea alt deznodământ în contextul falimentului economic al blocului
comunist și al secătuirii resurselor financiare și umane ale URSS în
războiul din Afganistan.
Din vara lui 1989, aveam la Budapesta propriul nostru corespondent, în
persoana ziaristului Gyula Keszthelyi. El avea să ne alerteze în
decembrie în legătură cu evenimentele de la Timișoara, care au declanșat
revolta împotriva lui Ceaușescu.
1989 a fost poate anul cel mai greu din viața mea. Starea Andei se
agravase. Am auzit de clinica Gerson din Mexic, lângă Tijuana, denumită
și Spitalul Oaza Speranței, care printr-un regim alimentar, terapii și
tratamente foarte stricte ar fi vindecat de cancer mulți pacienți. Am
vizitat la Londra și o fostă comentatoare de la BBC care urmase
tratamentul Gerson pentru un cancer de piele foarte agresiv și era acum
în remisiune. Anda se îndoia însă de miracolele clinicii Gerson.
— Nu crezi că dacă era adevărat s-ar fi dus acolo și șahul Iranului? Sau
alte persoane celebre care nu se gândesc la cât va costa tratamentul? m-a
întrebat într-o zi. O să urmez totuși Dieta Bristol, care este un regim
alimentar special combinat cu terapii alternative fizice și spirituale,
și spune-i lui Niky Stoian că vreau să fac meditație transcendentală, a
adăugat ea.
Niky a venit și a inițiat-o în practica meditației, dându-i și mantra
personală, un cuvânt care trebuie repetat în cursul meditației. Apoi am
plecat împreună la Bristol, oraș la 160 km distanță de Londra, pentru
prima sesiune a regimului cu același nume. Soții sau partenerii
pacienților erau încurajați să participe și ei la ședințe, la mesele în
comun și la diverse activități, în spirit de solidaritate cu bolnavii.
Recunosc că nu am fost în stare. De la prima cină, unde ni s-au servit
niște grăunțe, băuturi și feluri de mâncare complet necunoscute, mi-am
dat seama că nu voi face față. În primul rând, pentru că nu aveam
motivația necesară, și în al doilea, pentru că am fost convins că
principiul era „dacă te-ai îmbolnăvit mâncând lucruri cunoscute și
comportându-te ca toți ceilalți, vindecarea nu poate veni decât consumând
alimente necunoscute, noi pentru tine, și adoptând obiceiuri noi“.
Chiar și medicul care o trata pe Anda la Londra, Parbhoo, când i-am cerut
părerea, i-a spus Andei:
— Desigur, urmează Dieta Bristol dacă vrei, nu intră în conflict cu
tratamentul convențional, dar să nu-ți faci reproșuri dacă nu va da
rezultatele promise. Nu este vina dumitale.
Dieta Bristol nu promitea de fapt vindecarea, ci o altă atitudine, mai
pozitivă, față de boală… A doua zi la prânz nici nu m-am mai dus în sala
de mese, ci am ieșit și am mâncat într-un restaurant chinezesc. Anda nu a
zis nimic, dar am văzut clar că era foarte decepționată. Când ne-am
întors la Londra, mi-a reproșat că nu o sprijin în lupta ei împotriva
bolii. Din punctul ei de vedere avea poate dreptate. Din al meu, nu. Și
deși am făcut ulterior tot ce mi-a stat în puteri să fiu alături de ea,
se vedea că este în continuare dezamăgită de comportarea mea. La un
moment dat, sentimentul că nu sunt în stare să fac nimic pentru ea, că
sunt incapabil să o ajut, devenise atât de acut, încât am simțit că nu
mai pot funcționa. Iar când, într-o zi, trecând pe lângă spitalul local,
m-am pomenit dorindu-mi să fiu bolnav, să stau într-un pat de spital fără
nici o grijă, să se ocupe alții de mine, mi-am dat seama că trebuie să
fac ceva. Și l-am rugat pe Mihai Vasilescu să-i vorbească despre mine
psihanalistului la care se ducea el pe atunci, Louis Schendler.
Louis locuiește într-un apartament uriaș în centrul Londrei, cam prăfuit,
cu mobilă desfundată, dar plin de plante care de care mai exotice. E un
tip de statură mijlocie, de vreo 45 de ani. Ce-mi place la el este că nu-
și dă aere de specialist, pare foarte modest. Mă întreabă de ce cred că
am nevoie de psihoterapie și îi explic situația mea și a Andei, neomițând
nici un amănunt. Mă ascultă fără nici o întrerupere timp de jumătate de
oră. Când termin, lasă să treacă un timp și în cele din urmă mă întreabă:
— Când te-ai simțit fericit ultima oară?
Întrebarea mă ia prin surprindere, nu mă așteptam la ea. Mă gândesc
intens, dar după o vreme simt că-mi curg lacrimi pe obraji.
— Mi-ai răspuns, spune Louis. De aici vom porni.
M-am dus la el săptămânal timp de două luni. Am înțeles atunci de ce
americanii sunt în psihoterapie ani și ani de zile. Psihoterapeutul este
cel mai bun prieten al tău: te ascultă, te înțelege, nu te critică
niciodată. Dar avantajul principal este că față de el nu ai reticențe, îi
spui tot. Într-un fel, a luat locul preotului la care pe vremuri oamenii
mergeau să-și mărturisească păcatele. Nu știu, dar poate există o
legătură între declinul religiei și dezvoltarea psihoterapiei.
(Dezavantajul acesteia din urmă este totuși că nu te absolvă, nu-ți iartă
păcatele.)
După vreo zece ședințe însă Louis mi-a spus:
— Dorian, poți s-o convingi pe soția ta să veniți data viitoare împreună?
Aș vrea să aud și versiunea ei.
Anda a acceptat și m-a însoțit la următoarea ședință. I-am lăsat singuri
și am reintrat în cameră când a terminat de povestit cum vede ea
lucrurile.
— Credeți că sunt nerezonabilă în ceea ce aștept de la Dorian? a întrebat
ea.
— Regret să vă spun, doamnă, a început Louis ezitând, că în
subconștientul dvs. Dorian nu există ca persoană independentă, ci este un
organ al corpului dvs., și vă supără faptul că uneori nu reacționează
corespunzător, conform voinței dvs.
S-a lăsat o tăcere de plumb. Ne-am luat la revedere și am plecat. Acasă,
Anda mi-a spus că nu este deloc de acord cu evaluarea lui Louis, că
oricum era de așteptat de la un psihanalist bărbat și că va căuta o
psihanalistă care s-o ajute. A găsit într-adevăr o psihoterapeută în
cartierul nostru și a început să se ducă la ea. Nu am întrebat-o
niciodată ce discutau, dar după câteva ședințe am constatat o mare
ameliorare în atitudinea ei față de mine, iar într-o zi mi-a spus chiar:
„Săracul de tine, știu că nici ție nu-ți este ușor…“
În vară ne-am dus câteva zile în nordul Țării Galilor, unde am vizitat
printre altele și Portmeirion, un sat turistic construit în stilul
satelor italienești, care a fost și este în continuare folosit de
numeroase case de filme și companii de televiziune pentru filmele sau
serialele lor. A fost ultima vacanță a Andei, și cred că eram toți
conștienți de acest lucru, încercând să ne bucurăm pe cât posibil de
momentele petrecute împreună.
Toamna lui 1989 ne-a luat prin surprindere prin succesiunea rapidă a
evenimentelor din Europa Centrală și de Est, unde regimurile comuniste
cădeau unul după altul, fără violență, ultimii lideri comuniști
recunoscând că partida e pierdută fără ajutorul sovietic de tip Budapesta
1956 și Praga 1968, ajutor care nu mai putea fi acordat acum dintr-o
mulțime de motive bine cunoscute.
Cred că o primă lovitură cu răsunet în Occident dată atunci regimului
Ceaușescu a fost fuga Nadiei Comăneci la sfârșitul lui noiembrie. Trei
săptămâni mai târziu, Timișoara exploda în revoltă deschisă. Nu pot
descrie atmosfera din redacția română în acele zile de decembrie, când
ne-au sosit primele zvonuri și apoi, aproape imediat, confirmarea privind
episodul László Tőkés și manifestațiile anti-Ceaușescu. Încercam cu
febrilitate să contactăm în România oameni care ne puteau furniza
informații verificate. La început a fost greu, aproape imposibil să
obținem legături telefonice, dar după fuga Ceaușeștilor din București tot
mai mulți cetățeni au fost dispuși să vorbească, alții ne-au contactat
din proprie inițiativă și, oricum, Bucureștiul și celelalte orașe erau
deja pline de corespondenți străini, inclusiv BBC, care relatau de la
fața locului. În redacție ni s-a instalat acces direct la Televiziunea
Română și puteam urmări și noi desfășurarea evenimentelor. Au fost zile
de bucurie, entuziasm, speranță. Era de necrezut: visul atâtor oameni,
considerat de multe decenii mai fantastic decât aterizarea
extratereștrilor (pentru că „roata istoriei nu se mai întoarce“, nu-i
așa?), se realiza în fața ochilor noștri.
Când am văzut la televizor, în redacție, imagini de la așa-zisul proces
al soților Ceaușescu și cadavrele lor după execuția sumară și foarte
grăbită, m-a încercat un sentiment de silă și de rușine pentru
personajele prezente. M-a fulgerat atunci gândul că în scenele la care
tocmai asistasem Ceaușescu fusese singurul care dăduse dovadă de
demnitate.
— Nu s-a procedat nici corect și nici elegant, am spus cu voce tare. Am
simțit milă pentru Ceaușești, și nu trebuia.
Un coleg mi-a replicat imediat pe un ton cam tăios:
— Vorbești așa fiindcă n-ai fost acolo în ultimii ani. Și vorbești ca un
englez, fiindcă ești aici de multă vreme. E adevărat că nu trebuia linșat
de autorități în urma unui fals proces, și nu trebuiau făcute publice
acele imagini odioase, pentru că astfel România s-a compromis ca stat în
ochii lumii. Știu asta de la prieteni englezi care s-au arătat
dezgustați. Dar nici tu, nici ei nu puteți înțelege ura la care s-a ajuns
după toate suferințele prin care a trecut populația. De ce a fost la noi
mai rău decât în toate țările comuniste vecine? Nici rațiile și cozile și
frigul din case, nici întunericul și nici distrugerea satelor nu au fost
consecințele vreunei catastrofe naturale sau ale unei invazii, n-au venit
alții peste noi să ne impună ceva… Nu, totul s-a făcut doar că așa au
vrut ei! Și lumea era conștientă de acest lucru. Iar după ce a mai tras
și armata în protestatari… dacă îi dădeau drumul pe stradă lui Ceaușescu,
oamenii l-ar fi sfâșiat în bucăți. Ce să mai zic, că m-ai și enervat!
Pentru tot ce-am îndurat acolo, eu și ai mei, și tot ce am văzut acolo,
și pentru că am fost nevoit să fug din țara mea, să știi că, dacă aș fi
putut, l-aș fi omorât cu mâna mea!
Cred că s-a înfierbântat puțin spre sfârșit, dar un lucru era sigur.
Voise să-mi arate cât mai clar că era vorba de o ură de neîmpăcat. Am
tăcut. În definitiv, era adevărat că, emigrând, eu fusesem ferit de
societatea multilateral dezvoltată a lui Ceaușescu și de tot ce comporta
ea. Deci poate nu aveam dreptul să vorbesc.
Chris Thau, care lucra atunci ca freelancer și pentru ziarul Times, a
plecat pe 3 ianuarie la București, împreună cu alți trei ziariști de la
Times. S-a întors pe 16 ianuarie, și de la aeroport a venit direct la noi
acasă, unde se aflau și alți prieteni care doreau s-o vadă pe Anda. Chris
i-a adus Andei un tort de ciocolată Joffre, pe care l-a purtat pe sus tot
drumul, de la cofetăria din București de unde-l cumpărase și până la
Londra. Fusese prăjitura favorită a Andei, și Chris ținuse minte. Anda s-
a bucurat enorm, dar mai mult pentru gestul lui Chris decât pentru
plăcerea de a mânca după atâția ani prăjitura ei preferată. De câteva
zile nu mai mânca aproape nimic, abia mai mergea, și căpătase acea
seninătate pe care o dobândesc numai cei care s-au împăcat cu soarta lor,
cei care au decis că lupta s-a încheiat și care așteaptă acum liniștea și
pacea deplină. Dar chiar și în acele momente o mai interesa ce se
întâmpla în România. L-a întrebat pe Chris o mulțime de lucruri: cine
este la putere la București, cum reacționează oamenii de rând și cum
arată Bucureștiul. Chris ne-a șocat spunându-ne că nu a fost o revoluție,
ci o lovitură de stat organizată de Securitate cu sprijin din afară.
Zicea că are numeroase dovezi în acest sens și că totul fusese aranjat
dinainte. Nu l-a crezut nici unul dintre noi. Ulterior s-a dovedit că,
într-un fel, a avut dreptate, însă numai parțial. A fost o lovitură de
stat, dar inițial a fost și revoluție. Se potrivea foarte bine aici
butada lui Mircea Crișan (spusă în alt context): „Ați luat lupta dreaptă
a poporului și ați strâmbat-o“.
A doua zi, îmi călcam cămășile în salon și Anda stătea în fotoliu.
— Știi că nu mai am mult, nu? mi-a spus fără urmă de milă de sine.
Ei, ce răspunzi la o asemenea întrebare? Am încercat să găsesc o replică:
— Nu știu, dar dacă e adevărat, când ajungi la poarta raiului, spune-i
Sfântului Petru să te lase să mă aștepți pe o bancă chiar lângă intrare,
pentru că vin și eu foarte curând. Spune-i că tu n-ai avut niciodată
simțul orientării și că o să te rătăcești în rai fără mine.
— O, Dorian, problema nu e la poarta raiului, ci până ajung acolo, iar pe
drumul ăsta nu poți să mă însoțești.
Când scriu acum rândurile acestea, mă întreb cum de nu m-am dat atunci cu
capul de toți pereții, cum am reușit să nu înnebunesc. În aceeași seară
au venit la noi doi membri ai Societății de caritate Marie Curie, care
ajută bolnavii de cancer și familiile lor. Fuseseră alertați cu mai multe
luni în urmă de doctorița familiei, Edwina Fairey, și unii dintre colegii
lor ne vizitaseră între timp. Doctorița o văzuse pe Anda în cursul
dimineții și mă avertizase că se apropia sfârșitul, poate în cel mult 48
de ore.
— Cu ce vă putem ajuta? m-a întrebat unul din infirmieri.
— Pe mine cu nimic, mulțumesc, dar poate o puteți pregăti pe fiica mea
pentru lovitura pe care o va primi.
— Știi că mama e foarte bolnavă, nu? a întrebat-o el pe Alex.
— Da, știu, a răspuns fata, și mi-e teamă că o să moară fără să afle cât
o iubesc.
— Păi, spune-i, a îndemnat-o tânărul infirmier.
— Nu cred că mai aude sau înțelege, a mărturisit Alex cu tristețe în
glas.
— Auzul este ultimul simț care moare, a insistat infirmierul. Du-te și
spune-i.
Alex a intrat în dormitor la Anda și i-a spus:
— Te iubesc mult, mama.
— Și eu te iubesc mult, a răspuns Anda, după care mi s-a adresat mie: Du
copilul de aici, te rog.
De câteva zile Anda dormea într-un fotoliu, găsind patul neconfortabil.
Noaptea am trezit-o să-și ia medicamentele.
— De ce m-ai trezit? Visam așa de frumos, o lumină mare și caldă. Și
acum, nimic… Ce ghinion! Ce nenorocire!
Mi-a cerut de băut. I-am adus un suc de portocale.
— Minunat, a spus, după ce a luat o sorbitură.
— Da, e foarte bun, am încuviințat.
— Nu, nu sucul, ci tu.
A readormit, dar după scurt timp a început să se agite. I-am telefonat
doctoriței Fairey, care a venit în scurt timp. Era ora patru dimineața.
Anda se agita în continuare.
— Faceți ceva, am implorat-o pe doctoriță, vedeți că se chinuie.
— Nu se chinuie, se duce, a răspuns ea.
Anda și-a smuls tubul de perfuzie din braț și ne-a spus:
— Este o crimă ce faceți cu mine, că nu mă lăsați să plec.
Dr Fairey a scos din geantă o seringă gata pregătită și i-a făcut Andei
injecția, probabil un sedativ, deoarece agitația s-a oprit aproape
imediat. Am rămas singur cu ea, ascultându-i respirația mică, dar
regulată. Aproape de ora șase a deschis ochii, mi-a strâns mâna și mi-a
spus în engleză:
— My first death (prima mea moarte).
După care a închis din nou ochii și a plecat încet spre lumina ei mare și
caldă. La ora șase și jumătate nu mai era. De-acum încolo nu avea să-i
mai fie frig niciodată, nu mai trebuia „să alerge“ sau să suporte ploaia
care „toarnă“. Cenușa ei a fost înhumată sub un rododendron miniatural,
în locul cel mai însorit din grădina unui crematoriu din nordul Londrei…
Note

24. Charles, rege al Angliei și Scoției (1600–1649), executat în urma

războiului civil.
25. Henrietta Barnett (4 mai 1851–10 iunie 1936) a fost o cunoscută
scriitoare și reformatoare socială. Ea și soțul ei, Samuel Augustus
Barnett, au fondat, în 1884, primul „university settlement“ la Toynbee
Hall, în zona mai sărăcăcioasă a Londrei, East End, așezământ caritabil
și centru de reformă socială. De asemenea au avut o activitate susținută
în vederea construirii cartierului rezidențial model Hampstead Garden
Suburb.
 5
Tranziţie în România, mari schimbări la BBC

Londra, 1990

După funeraliile Andei, plâng tot timpul și nu vorbesc cu nimeni.

Doctorița familiei îmi prescrie sedative și îmi dă un certificat medical
pe două săptămâni, după care îi cer încă două. Acceptă, dar „după aceea,
dacă nu te întorci la lucru, te duc eu de mână“, îmi declară ea cu toată
seriozitatea. Mă simt atât de nenorocit, încât cea mai mică dovadă de
simpatie, cea mai vagă formulă de compătimire ia în ochii mei proporții
uriașe.
Mă duc la spital să le mulțumesc încă o dată lui Parbhoo și asistentei
lui, Tina, pentru atenția acordată Andei. Apoi, de Paști, le-am trimis
amândurora felicitări, cum făceam de câțiva ani, de sărbători. De data
asta nu mi-au mai răspuns. Îmi dau atunci seama că am dezvoltat un fel de
dependență de persoanele care au jucat un rol important în ultimele luni
de viață ale Andei și că, menținând contactul cu ele, nu mă despart
definitiv de ea. Nerăspunzându-mi la felicitări, Parbhoo și Tina vor să
mă ajute, tăind acest cordon ombilical creat de furtuna din mintea mea.
Îmi trece prin gând să-l sun pe Louis, să mă duc la el, să mă ajute. Mă
răzgândesc, amintindu-mi cuvintele lui Byron: „Oh Time! The beautifier of
the dead, adorner of the ruin, comforter and only healer when the heart
hath bled…“ („Tu, Timp, ce pui ruinilor podoabe / Tu, singurul ce-alini
și vindeci boala / Din inime zdrobite, triste, slabe…“26 )Mă duc la Erica
Elman, fosta noastră dactilografă, care a iubit-o mult pe Anda. O vizitez
destul de des de când a ieșit la pensie și a devenit văduvă.
— Un rabin i-a spus odată unui bărbat într-o situație similară cu a ta că
are numai două opțiuni: să sară în groapa soției decedate sau să sară
peste groapă. Dorian, tu faci ce este cel mai rău, stai și plângi pe
marginea gropii. Nu ajută nimănui, nici ție, nici fetei tale, nici
restului familiei, nimănui.
A spus-o poate mai bine decât ar fi făcut-o Louis.
În iunie, Mititelu, care m-a menajat destul de mult după moartea Andei,
mă întreabă dacă n-aș vrea să plec la București pentru o lună. Toți
ceilalți veterani din redacție au jucat deja, unii chiar de două ori,
rolul de trimiși speciali. Părinții Leliei Galiș se află în perioada asta
la Londra, și tatăl ei, Emil Balomiri, îmi spune:
— Poți locui în apartamentul nostru de pe Magheru, chiar lângă Piața
Romană. Am vorbit cu cel mai bun prieten al meu din București, avocatul
Ioan Corpaci, care a acceptat cu plăcere să te ajute cu tot ce ai nevoie,
pentru că tu nu mai ai pe nimeni în România și nici nu știi să navighezi
prin curenții puternici și înșelători ai vieții bucureștene, mai ales în
perioada asta. Așa că prietenul meu te va aștepta la aeroport și îți va
sta la dispoziție. Uite, ăsta e numărul lui de telefon.
Înainte de plecare am o discuție cu Traian Ungureanu, care fusese deja la
București de două ori. Îi pun tot felul de întrebări:
— Unde schimb bani?
— Oriunde! Și prim-ministrul îți schimbă, răspunde el fără nici o umbră
de zâmbet.
— Cum decontez cheltuielile?
— Toți îți vor da chitanţe, cel mai ușor lucru din lume. Pot să-ți dau și
eu.
Nu mai insist. Mai târziu am constatat că tot ce-mi spusese era adevărat.
În august, un avion British Airways mă aduce înapoi în locul pe care îl
părăsisem cu peste 25 de ani în urmă și pe care nu credeam că o să-l mai
revăd vreodată. Primele imagini din țara natală sunt dezolante: culorile
spălăcite cu care nu mai eram obișnuit, în puternic contrast cu cele din
Londra, câinii vagabonzi de pe aeroport, instalațiile rudimentare din
terminalul aeroportului, toate contribuie probabil la aerul sumbru pe
care îl arborez când mă întâlnesc la „Sosiri“ cu avocatul Corpaci și cu
fiul lui, Radu, un tânăr brunet și foarte chipeș de vreo 20-21 de ani,
student la automatică și calculatoare.
În Dacia familiei, am străbătut Bucureștiul de atunci, care nu mi-a
schimbat deloc primele impresii, și am ajuns pe Calea Moșilor, la
locuința familiei Corpaci. Stăteau la etajul trei, și ascensorul nu mai
funcționa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am urcat pe scări
și am intrat în apartament, unde m-a izbit imediat un puternic miros de
benzină. Nu a fost nevoie să cer explicații. Chiar pe hol am văzut vreo
șase canistre pline cu benzină.
— E penurie mare, m-a lămurit Radu, și ne facem rezerve ori de câte ori
găsim.
În apartament le-am cunoscut pe Oana, sora lui Radu, o fată frumoasă, cu
vreo doi ani mai mare decât el, și care tocmai terminase tot Facultatea
de Automatică, și pe Buni, bunica lor din partea mamei. Mama se
despărțise de soțul ei și plecase în Germania imediat după căderea
regimului comunist.
Am fost invitat la cină, unde, printre felurile de mâncare foarte
gustoase pregătite de Buni, am purtat cu familia Corpaci o discuție
extrem de animată despre ce se întâmpla în România, cum se vedea situația
privită din Anglia și, în general, din Occident, cum credem noi,
ziariștii, că va evolua situația, pe scurt, despre tot. Seara târziu,
Radu m-a dus cu mașina la apartamentul părinților Leliei, unde aveam să
locuiesc patru săptămâni.
Primele zile au trecut rapid, cu aclimatizarea. M-am dus la Ministerul de
Externe pentru acreditare, la Senat, Camera Deputaților, la sediul
partidelor principale și la redacțiile marilor cotidiene. Traian
telefonase la Cuvântul, unde avea prieteni, directorul Radu G. Țeposu și
Ioan Buduca, și-i rugase să mă ajute. Prima mea vizită la redacția
revistei s-a desfășurat normal, fără probleme, până ce am rugat-o pe
secretară să-mi arate unde este toaleta.
— Pe coridor, ultima ușă pe stânga, mi-a spus ea, dar luați și astea cu
dvs. Și mi le aduceți pe urmă înapoi, a adăugat ea, întinzându-mi un bec
și un sul de hârtie igienică.
Deși auzisem de acest nou paragraf introdus în Codul manierelor elegante
al lui Ceaușescu, tot nu mi-am putut camufla șocul. Secretara a zâmbit
însă prietenos și m-a asigurat că totul este în regulă.
(Am revenit apoi relativ des în România, și treptat Traian mi-a făcut
cunoștință cu mulți alți jurnaliști, precum și cu politicieni. Traian
părea să cunoască pe toată lumea. Mi-am dat seama, nu mult după aceea,
cât de important era acest lucru. În ultimele luni ale lui 1991, când s-a
întețit conflictul din FSN între Ion Iliescu și Petre Roman,
reprezentanții ambelor tabere îl căutau pe Traian ca să-și prezinte
poziția. Ajunseseră efectiv să-și dea replica, unii altora, prin
intermediul BBC. BBC era din ce în ce mai ascultat și avea tot mai multă
credibilitate. De fapt, de-a lungul mai multor ani, majoritatea actorilor
de pe scena politică românească au ținut să-și facă auzită poziția și la
BBC.)
Au trecut aproape două luni de la Mineriada din 13–15, iunie, dar urmele
ei sunt încă foarte prezente, pe ziduri, în Piața Universității, în
conversațiile oamenilor. Londra îmi spune să-l caut pe Marian Munteanu,
proaspăt eliberat din închisoare, și să-i iau un interviu. L-am găsit cu
ajutorul noilor prieteni de la Cuvântul. Marian Munteanu mi-a descris
activitatea lui de lider al protestelor studențești, bătaia cruntă la
care a fost supus de către minerii veniți la București și detenția care a
urmat. Până în ziua de azi îmi amintesc însă sentimentul nedefinit că
ceva nu se potrivea între ce se știa despre el și ce-mi spunea pe bandă.
Nu am fost foarte mulțumit de interviu, dar redacția l-a transmis. Abia
când a devenit mai târziu liderul Mișcării pentru România am înțeles acel
sentiment nedefinit. Vina era a mea: eu mă așteptasem să aud declarațiile
unui democrat antitotalitar, or încă de atunci se putea detecta în
cuvintele lui izul opiniilor sale, care aveau să iasă la suprafață mai
târziu.
Seara am luat cina la Athénée Palace cu Vartan Arachelian și Jana
Gheorghiu de la Televiziunea Română. Nu-i cunoșteam, dar Chris Thau, care
este prieten cu ei, mă sfătuise să-i invit, spre avantajul „ambelor
părți“, cum se exprimase. A fost o seară foarte plăcută, am aflat o
mulțime de lucruri despre scena politică și socială din acele zile.
Începeam să mă simt, pentru prima oară în viața mea, jurnalist. La
recomandarea chelnerului, am comandat morun la grătar, pește pe care nu-l
mai mâncasem de peste 25 de ani. A fost foarte bun, doar vinul a
dezamăgit, fiind semidulce. (Mi-a trebuit mult timp să descopăr puținele
vinuri albe seci de atunci.)
A doua zi însă am crezut că mi-a sunat ceasul. Am avut cea mai gravă
intoxicație alimentară din viața mea: vomă, febră, frisoane, toate
simptomele clasice. Cu ultimele puteri am sunat o prietenă din Londra
care întâmplător se afla la București să-și vadă mama și ea a fost cea
care a avut grijă de mine două zile, până mi-am revenit.
Radu era în vacanța de vară și s-a pus imediat la dispoziția mea cu Dacia
familiei. Îi plăteam, evident, cursele și timpul pierdut cu mine.
Preferam să merg cu el din mai multe motive: era mai sigur și mai comod,
dar motivul principal era că Radu avea un talent unic, înnăscut (pe care
și l-a păstrat până în ziua de azi), de a deschide orice ușă, de a intra
instantaneu în grațiile oricui, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân. Eram
foarte des invitat la ei la masă, dar, cum se zice, „mă simțeam și eu cu
câte ceva“, mai ales că în acea perioadă de capitalism incipient nu
exista încă bunăstarea alimentară de mai târziu, iar eu, ca și ceilalți
corespondenți străini, aveam acces la magazinul diplomaților de lângă
Ateneu.
Într-o seară am întrebat-o pe Oana de ce stă tot timpul acasă și nu se
vede cu prietenii.
— Păi nu avem unde să ne ducem! a răspuns ea.
— Noi ne adunam acasă la unul dintre noi, stăteam de vorbă sau dansam
până dimineața, am continuat eu.
— Păi și noi am vrea, dar nu avem nimic de băut, a spus Oana.
În seara următoare i-am adus o sticlă de whisky, una de coniac și două
sticle de vin.
— Uite, ai aici băutură, du-te și distrează-te cu prietenii.
Am rămas discutând cu Radu și cu tatăl lui. Spre surprinderea mea, Oana a
revenit după vreo două ore.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
— Nimic, mi-a răspuns ea. Am băut sticlele și petrecerea s-a terminat.
Tatăl ei mi-a explicat:
— Nu mai este ca pe vremea dumitale, sau a mea. Din punct de vedere
material, și nu numai, tinerii ăștia au dus-o greu, poate mult mai greu
decât noi. La sfârșitul anilor ’50 și în anii ’60, când noi eram de
vârsta lor, atmosfera nu era atât de apăsătoare cum a fost în ultimii
zece ani. Aveam programe distractive la radio și televiziune, lumină și
căldură în case, pe scurt, o viață mult mai bună decât în ultimii ani ai
regimului Ceaușescu. Așa că nu e de mirare că tinerii de azi sunt așa cum
sunt.
Am înțeles atunci de ce nu prea vezi oameni zâmbind pe stradă, de ce
domnește încă o atmosferă destul de sumbră și, mai ales, de ce, deși port
o bluză și jeans ca foarte mulți bărbați de aici, adesea sunt interpelat
pe stradă direct în engleză.
— Ai aer de străin. Te uiți direct în ochii oamenilor, zâmbești, nu te
foiești, nu dai semne că nu te simți în largul tău. Deci se vede de la o
poștă că nu ești localnic, mi-a explicat o corespondentă de la Associated
Press, căreia îi împărtășisem nedumerirea mea.
Că nu sunt localnic, a constatat și barmanul de la Intercontinental, unde
îl luasem pe Radu să bem o bere. Mi-a pus un pahar în față, a deschis
sticla de bere și a plasat-o alături. Am apucat paharul, l-am înclinat la
vreo 45 de grade și am început să torn berea încet, din sticla la fel
înclinată.
— Ce faceți, domnule? m-a întrebat barmanul uimit.
— Torn așa ca nu facă spumă, i-am răspuns.
— Puteți scutura sticla două zile că tot nu face spumă, m-a asigurat el.
E bere românească! (Așa era pe atunci. Azi, berea românească poate
concura ușor cu mărci de bere internaționale.)
În al doilea sfârșit de săptămână am plecat cu Radu la Constanța. Niky,
cu care vorbisem la telefon chiar a doua zi după ce sosisem, ne-a
așteptat la intrarea în oraș. Ne-am dus la apartamentul lui din Tomis
III, aproape de Mamaia, unde am cunoscut-o pe soția sa, Emilia. Mai
târziu, am parcurs pe jos distanța până la locuința celui mai vechi
prieten al meu, avocatul Radu Cârligel. Nu era acasă, ușa mi-a deschis-o
un tânăr înalt, cu o față plăcută și prietenoasă, pe nume tot Radu.
— Sunt Dorian, prietenul de la Londra al tatălui dumitale, m-am prezentat
eu.
Răducu (așa îi spun toți ca să-l deosebească de tatăl lui) i-a telefonat
acestuia la birou și într-un sfert de oră a fost acasă. Una din primele
lui întrebări a fost:
— Ai aflat cine te-a turnat că făcuseși cerere de emigrare?
Spre groaza mea, mi-am dat seama că timp de 25 de ani întrebarea i-o fi
chinuit probabil pe toți prietenii mei, și nu este exclus ca unii dintre
ei să-i fi suspectat pe alții că ar fi fost autorii scrisorii anonime
trimise decanului.
— Eu m-am autodenunțat, și văd acum că am făcut o mare greșeală că nu v-
am spus atunci. Îmi cer iertare de mii de ori!
I-am rămas recunoscător că nu m-a acuzat de nesimțire, lipsă de
considerație sau mai știu eu ce. Probabil că în sinea lui a răsuflat
ușurat aflând că nici unul dintre prietenii noștri nu s-a făcut vinovat
de vreo infamie față de mine. A sunat telefonul. Radu a ridicat
receptorul:
— Salut, Miky, nu, nu pot acum. Tocmai a venit Dorian de la Londra și
stăm de vorbă. Da, da, ăla cu scrumbia. OK, te sun eu. Ciao!
— Ce scrumbie? am întrebat eu mirat.
— Ai uitat? Prietenii mei știu toate poveștile noastre. Pescuiam împreună
pe digul de lângă Cazinou. Tu nu prea aveai răbdare, dacă nu prindeai
nimic timp de jumătate de oră, începeai să te plictisești și aruncai cu
pietricele în apă, speriind peștii, sau începeai să cânți sau tot felul
de prostii de felul ăsta. În ziua aia „dădeam la guvizi“, dar „nu prea
trăgea“. La un moment dat, m-am dus la toaleta din Cazinou și, când m-am
întors, am scos undița din apă să verific dacă mai avea momeală. Ce să
vezi? De cârlig era atârnat scheletul unei scrumbii. Când am scos-o
afară, mi-am dat seama că era prăjită. Era unul din resturile mesei
noastre de prânz și una din glumele tale de pescar amator!
Radu și cu mine fuseserăm primii băieți din Constanța care, în 1957, ne-
am scos permise de pescuit pentru pionieri. Costau 25 de lei pe un an. La
mare, la Ghiolul Mare sau la Ghiolul Mic, ori de câte ori apărea vreun
inspector, toți băieții o luau la fugă, numai noi doi rămâneam calmi,
întinzând mândri permisele noastre la control. (În Anglia, nu am mai
pescuit decât după ce s-au născut băieții mei, Danny și Adam, pe care i-
am învățat să pescuiască. Radu Cârligel a devenit însă pasionat și a
rămas toată viața lui unul dintre pescarii amatori renumiți din
Constanța. Și se pare că a meritat ca, de dragul unui film la care
cumpărase bilete prietena lui, Veronica, să se mute de la coada lungă la
înscrieri la Istorie, unde eram amândoi, la cea mult mai scurtă de la
Drept, la Universitatea din Iași. A devenit unul dintre avocații bine-
cunoscuți și respectați din Constanța, fiind la un moment dat și unul
dintre directorii Baroului.)
După-amiază am vizitat-o pe Sabina, fosta colegă a mamei la cooperativă
și cea mai bună prietenă a ei. E la pensie cu soțul ei, Sile. Fata lor,
Tinuș, cu care am fost prieten de la vârsta de patru ani, locuiește la
câteva sute de metri distanță, pe strada Cuza Vodă, într-o vilă cu trei
etaje. I-am vizitat și pe ea și soțul ei, director la o întreprindere din
oraș. Au un băiat, Răzvan. Locuiesc într-un apartament mare și frumos
mobilat. După câteva minute, bate cineva la ușă și intră un bătrân
distins, cu părul alb. Îl recunosc imediat, Iani Lascaridi, bun prieten
din tinerețe cu tata. Mă roagă să le transmit părinților toate cele bune.
M-am dus apoi la atelierul unde a lucrat tata cu prietenul lui, Titi.
Acesta se afla încă acolo, deși se apropia de vârsta pensionării (era cu
câțiva ani mai tânăr decât tata). L-am găsit, evident, mai îmbătrânit,
dar altfel neschimbat. Și, în sfârșit, m-am dus în Piața Sfatului, s-o
vizitez pe bona noastră, Vasilica, care locuia, când am plecat noi, într-
o mică garsonieră, la subsolul unui bloc.
— Nu mai locuiește aici doamna Lotreanu, îmi spune o vecină. S-a mutat cu
soțul ei vizavi, vedeți, acolo unde este poarta aia de fier.
Am traversat și am sunat la poartă. Pe bărbatul care a venit să deschidă
l-am recunoscut imediat: Fane, soțul Vasilicăi. M-a condus într-o cameră
mică, unde Vasilica zăcea în pat. Era foarte bolnavă. A început să plângă
când m-a văzut, dar s-a liniștit repede și m-a descusut despre mama,
despre toate rudele noastre, despre viața „dincolo“. Le-am lăsat
cadourile, o sticlă de whisky, două cartușe de țigări americane și ceva
bani și am plecat, cu inima-mi plângând, promițându-le că o să-i mai
vizitez. Nu a mai fost să fie, Vasilica a murit curând după aceea.
Seara, Radu, Veronica, Niky, Emilia și cu mine ne-am dus la un restaurant
din Mamaia, al cărui șef era un alt bun prieten din tinerețe, Stere. Ne-
am așezat la o masă și am cerut să vorbim cu responsabilul. E greu să
redau aici explozia de bucurie a lui Stere când m-a văzut, telefoanele pe
care le-a dat imediat și prin care în mai puțin de o oră a adunat la
restaurant majoritatea membrilor grupului nostru din tinerețe: Bebe C. și
vărul lui, Viorel, soția lui Stere, Rodica, Tinuș și alții. După o seară
memorabilă, a doua zi, duminică, am făcut împreună o excursie cu o barcă
cu motor la „Insulă“, pe Ghiolul Mare, unde am petrecut toată ziua
depănând amintiri, dar mai ales eu povestindu-le ce făcusem în ultimii 25
de ani.
Înapoi la București, are loc o manifestație antiguvernamentală lângă
Piața Universității. Un grup numeros de manifestanți se confruntă cu
cordonul de polițiști echipați cu scuturi, căști și bastoane de cauciuc.
— Voi sunteți poliție? le strigă un manifestant pe un ton de dezgust. Am
auzit săptămâna trecută o emisiune la BBC despre Scotland Yard. Aia da
poliție, dom’le, nu ca la noi. Independentă, știe care e rolul ei, ce
trebuie să facă, nu așteaptă să i se dea ordine. Și nici nu jură credință
reginei sau prim-ministrului, ci jură să asigure respectarea legilor. Voi
ce știți să faceți? Să ne omorâți la revoluție!
Spiritele se înfierbântă, rândurile mulțimii se îngroașă și se revarsă pe
bulevarde. Se aruncă cu pietre, se sparg geamuri. Sunt cu Radu pe
Bulevardul Republicii. Deodată se aud sirene, sosesc în trombă câteva
mașini de poliție din care debarcă în fugă scutierii. Manifestanții o iau
la fugă, care încotro poate. Eu cu Radu stăm pe loc și am rămas singurii
de pe stradă. Un polițist corpolent se repede în direcția noastră și
înalță bastonul să mă lovească. Ridic deasupra capului reportofonul pe
care scrie cu litere mari BBC și-i strig:
— Sunt reporter la BBC la Londra.
El lasă bastonul jos, se uită lung la mine și-mi spune răstit:
— Cărați-vă!
Apoi se îndepărtează în fugă în urmărirea manifestanților. Mă uit la
Radu. Este mai alb la față decât pomul văruit de care se sprijină.
— Nu te simți bine? îl întreb.
Se uită la mine ca la un nebun:
— Ei, oricum, Dorian, am scăpat ca prin urechile acului, spune el cu
vocea tremurândă.
— De ce? Eu sunt cetățean britanic, i-am răspuns cu siguranța
inconștientului.
Și în momentul acela mi-am amintit de un episod petrecut cu 15 ani în
urmă, în 1975, când a fost asasinat președintele Madagascarului.
Televiziunea BBC a prezentat atunci un reportaj în care un corespondent
i-a întrebat pe câțiva turiști britanici de pe o plajă dacă s-au temut
pentru soarta lor, fiindcă în tot orașul erau schimburi de focuri.
— De ce? au răspuns aceștia mirați. Noi suntem turiști britanici.
Îmi aduc aminte că am explodat în fața televizorului și i-am spus Andei:
— Ăștia sunt complet cretini. Ce, glonțul se oprește și cere să-ți vadă
pașaportul înainte de a-ți zbura creierii? De unde siguranța asta de bou
care merge neabătut pe uliță, convins că nu i se poate întâmpla nimic?
— De la faptul că ei s-au născut în libertate, Dorian, mi-a răspuns ea.
Ei nu pot înțelege, decât poate la nivel superficial, ceea ce este în
afara cadrului lor familiar.
Acum, în 1990, căzusem în același păcat. Cei 25 de ani trăiți în
libertate îmi atrofiaseră vigilența de altădată, suspiciunea, chiar
temerea că pericolul e mereu după colț. Așa cum am aflat a doua zi,
pașapoartele germane ale unor corespondenți ai Europei Libere nu au putut
para loviturile de baston ale scutierilor care, ca să parafrazez un vechi
banc, „întâi loveau și după aia întrebau“. A fost un alt punct de
cotitură în viața mea, m-a readus la realitate.
La sfârșitul lui august, am invitat familia Corpaci la un restaurant să
sărbătorim cea de-a 46-a mea zi de naștere.
— Să mergem la un restaurant ca pe vremuri, i-am rugat, cu muzică din
operete până la ora zece și muzică de dans după aceea.
— Nu mai există restaurante din astea, mi-a răspuns Corpaci tatăl. Iar
cele cu muzică de acum… mai bine lipsă!
Am insistat și în cele din urmă ne-am dus la un restaurant din centru
care părea să se apropie cel mai mult de cele din mintea mea. Dezastru
total! Gălăgie, o muzică total necunoscută (manele?), mâncare insipidă,
iar atmosfera… după atâtea indicii vă las s-o ghiciți. Dar poate că a
fost un final potrivit pentru prima mea vizită, un gen de avertisment ca
pe viitor să nu-mi mai las imaginația s-o ia înaintea realității.
În avionul care mă duce înapoi la Londra, fac în minte bilanțul primei
reveniri în România. Constanța prăfuită și în paragină, aproape de
nerecunoscut. Case coșcovite, trotuare și străzi desfundate. Casa în care
am locuit noi la nr. 87 pe Cuza Vodă nu mai există. În locul ei este acum
o parcare. Nici casa bunicilor nu mai e. Am stat minute în șir în fața
cinematografului Regina Maria (numele vechi, care mai dăinuia în memoria
oamenilor în 1965, când am plecat), unde văzusem pe vremuri sute de
filme. Nu am recunoscut clădirea, nu mai corespundea cu imaginea pe care
o aveam eu în minte. Peninsula, în delăsare totală! Unde sunt
restaurantele și cofetăriile de odinioară? Plăcintăriile și bragageriile?
S-au construit cartiere noi, spre Mamaia, cu blocuri muncitorești de
arhitectură uniformă. Prietenii, da, i-am recunoscut, dar și ei, și eu
suntem acum alții. Însă stați puțin! Ce vreau eu de fapt? Ce caut? Nu
cumva mă caut pe mine și pe ei la vârsta de 20 de ani? Acum înțeleg, în
sfârșit, din plin, ce vrea să spună Aznavour în La Bohème: „On était
jeunes, on était fous… La bohème, La bohème… Ça ne veut plus rien dire du
tout!“ (Eram tineri, eram nebuni… Tinerețea boemă… Asta nu mai înseamnă
acum nimic.) Și totuși…
Pe la sfârșitul anului, Șoni mi-a telefonat să-mi dea vestea tristă a
morții avocatului Corpaci, tatăl lui Radu, într-un accident rutier.
Vestea m-a lovit în moalele capului. Abia îl cunoscusem, îmi devenise
foarte apropiat și abia așteptam să-l revăd la următoarea vizită la
București.
În redacție sosesc în anii ’90 o mulțime de membri noi. Unii stau puțin
și pleacă mai departe, sau se reîntorc în România după o activitate de
câțiva ani sau chiar de câteva luni la Londra. Alții rămân pe termen
lung.
La succesul BBC-ului în România au contribuit fără îndoială și
expozițiile itinerante BBC, adică turneele autobuzului roșu londonez prin
principalele localități din țară. Posturile locale anunțau sosirea și
locul în care aveam să parcăm autobuzul. De dimineață se forma o coadă în
zona respectivă. Autobuzul sosea, Trevor, șoferul principal, făcea rapid
aranjamentele necesare expoziției, după care se deschideau ușile, noi,
cei trei sau patru redactori ieșeam, ne prezentam și stăteam de vorbă cu
vizitatorii, dându-le explicații și răspunzând întrebărilor lor. Peste
tot am fost întâmpinați cu aplauze, urale, oamenii ne aduceau dulceață,
palincă, fructe. Trevor nu mai văzuse în viața lui scene asemănătoare:
— Nu am crezut că niște simpli jurnaliști radio pot să inspire atâta
dragoste ascultătorilor lor.
I-am explicat că pentru oamenii aceștia noi reprezentam mult mai mult,
eram un fel de emisari ai libertății. Unii, mai în vârstă, ascultau Radio
Londra, cum era cunoscut postul de radio, încă de la începutul celui de-
al Doilea Război Mondial, în 1939. Nu crezuseră niciodată că vor avea
ocazia să ne vadă în carne și oase, dar acum prezența noastră în mijlocul
lor era, pentru ei, dovada cea mai palpabilă că s-a încheiat coșmarul de
45 de ani. Deci noi eram și beneficiarii excesului de bucurie de care
românii dădeau încă dovadă în acele zile. La Pitești, au fost și câțiva
care ne-au întrebat:
— Este cumva și domnul Vasilescu cu dvs.?
Au fost dezamăgiți când le-am răspuns că nu.
— Știm că la radio se numeşte Edgar Șelaru, dar l-am recunoscut imediat.
A fost coleg cu noi, a fost și directorul nostru la Institutul de
Reactori. Ce om, domnule! Transmiteți-i vă rugăm multă sănătate și toate
urările de bine.
La Râmnicu Vâlcea, la locul fixat pentru parcarea autobuzului, anunțat
din timp în presa locală, ne așteptau o mulțime de oameni, în frunte cu
un grup de preoți ortodocși. Întâmplător, când am ajuns, eu am fost cel
care a coborât primul. Preotul cel mai în vârstă m-a îmbrățișat, mi-a
strâns viguros mâna și a spus:
— Slavă Domnului, n-am crezut că vom mai apuca clipa aceasta pe care o
așteptăm de aproape 50 de ani. Ați făcut enorm pentru noi, dvs., cei de
la BBC și de la alte posturi străine. Dar puteți face și mai mult. Puteți
ajuta biserica noastră, care a fost oropsită atâta vreme. Sunteți
ortodox, nu?
— Da, am răspuns fără nici o ezitare, și avem tot mai multe emisiuni
despre religie sau cu teme religioase.
(Acasă, la Londra, când am povestit episodul, fiica mea, Alex, m-a
admonestat:
— De ce-ai ascuns că ești evreu? Ai vreo problemă cu asta?
— Deloc, Alex, i-am răspuns. A fost o reacție instinctivă. Imaginează-ți
scena: oameni care au trăit decenii sub comunism, au fost persecutați
pentru convingerile lor religioase, oameni care, pentru prima oară, pot
merge acum liber la biserică, îi văd într-o zi pe cei care le-au menținut
zeci de ani flacăra speranței și i-au încurajat. Un preot îl îmbrățișează
la întâmplare pe unul dintre ei și-l întreabă dacă este ortodox,
întrebare perfect firească, marea majoritate a românilor fiind ortodocși.
Gândește-te cum s-ar fi simțit preotul dacă i-aș fi răspuns: „Nu, de fapt
sunt evreu!“ Ar fi fost pus în încurcătură, stingherit, poate nici n-ar
fi știut cum să reacționeze. Nu-mi place să pun pe nimeni în situații
jenante. Nu erau nici locul și nici momentul să răspund altfel.
Fata mea m-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Ai perfectă dreptate. Nu am știut toate astea!)
La Constanța am parcat autobuzul în centru, nu departe de Teatrul de
Stat. Imediat ce am deschis ușile, a urcat un cuplu în vârstă de aproape
70 de ani. M-am prezentat:
— Sunt Dorian Galor (numele meu de microfon).
— Sunteți domnul Galbinski, nu-i așa? a întrebat doamna direct.
— Da, doamnă, ăsta este numele meu adevărat.
— Sunt doamna Herjenescu, fosta dvs. profesoară de chimie. Am știut
totdeauna că veți ajunge departe!
M-am simțit emoționat până în străfundurile sufletului. I-am luat mâna și
i-am sărutat-o. Am stat apoi mult de vorbă despre Anglia, BBC, familia
mea și, evident, despre viitor: cum credem noi, ziariștii, că vor evolua
lucrurile?
În cele două zile cât am stat la Constanța, am avut o nouă ocazie să-mi
revăd o mulțime din vechii prieteni și cunoștințe, care au venit să ne
vadă la autobuz. Am primit și o invitație să dau un interviu la postul de
radio local, Radio Constanța. Seara dinainte am petrecut-o la un
restaurant cu prietenii și, deși nu am băut excesiv, a doua zi dimineață,
la ora interviului, mă simțeam cam… lent, dacă mă pot exprima astfel.
— Ce simțiți acum, întors în locul dvs. natal, pe care nu credeați că-l
mai veți revedea vreodată? m-a întrebat prezentatoarea emisiunii, după ce
le-a spus în câteva cuvinte ascultătorilor cine sunt și cu ce ocazie mă
aflu în oraș.
Am deschis gura, dar din ea nu a ieșit nici un sunet. Eram total
paralizat. După câteva secunde de pauză, care la radio par secole, am
reușit să răspund și interviul a decurs apoi satisfăcător, nu înainte
însă ca prezentatoarea să sublinieze emoția care m-a cuprins la început,
în fața microfonului constănțean. Poate a avut ea dreptate. Eu am pus
incidentul pe seama mahmurelii. Poate însă că, la fel ca în cazul „crizei
de nervi“ din armată, realitatea biruise și de data asta imaginația.
La al doilea tur de corespondent special la București, în 1991, am locuit
pe Intrarea Armașului, lângă Grădina Icoanei, în apartamentul lui Alex
Leo Șerban, critic de film, prozator și eseist. Îmi făcuse cunoștință cu
el colega mea Oana Lungescu, care era o bună prietenă a lui. Leo s-a
mutat temporar la mama sa (care îl adora) și mi-a lăsat mie garsoniera
lui. Ne-am împrietenit repede. Nu era deloc greu să te împrietenești cu
un om ca el, dacă apreciai delicatețea, sensibilitatea, spiritul critic,
eleganța, mă rog, tot ce-l caracteriza pe Leo. Venea des să mă viziteze,
m-a ajutat și el foarte mult la începuturile mele de corespondent special
la București. Eu pierdusem de ani de zile legătura cu mediul cultural din
România și nu știam prea multe despre Leo atunci când l-am cunoscut.
Regret că nu am cultivat cu mai multă atenție prietenia noastră și că
după scurt timp am pierdut contactul. M-a șocat moartea lui timpurie, în
2011.
Îmi făcusem deja unele relații în lumea politică, socială și literară a
Bucureștiului. Eram, ca și ceilalți corespondenți străini, destul de
cunoscut și ni se deschideau o mulțime de uși. Nu neapărat din simpatie
pentru presa occidentală, cât din dorința multora de a fi prezenți în
atenția publicului sau din tot felul de alte motive. De exemplu, prin
intermediul unui prieten recent, Anton, un tânăr medic român stabilit în
Germania de Vest, dar revenit pentru un doctorat la București, am fost
invitat la o serată la unchiul lui, scriitorul Dinu Săraru. Acesta căzuse
în dizgrație imediat după 1989 și se gândea probabil că nu i-ar fi dăunat
să fie readus în atenția publicului de un corespondent BBC. Am găsit că
scriitorul e o gazdă foarte plăcută și un interlocutor interesant și
prietenos.
În timp ce discutam, s-a apropiat de grupul nostru un bărbat brunet, ceva
mai tânăr decât mine.
— Dl Dorian Galor, de la BBC, m-a prezentat Anton.
— A, domnul Galbinski, încântat să vă cunosc personal!
— Știți numele meu adevărat? l-am întrebat.
— Nu numai numele, ci și o mulțime de alte lucruri, am avut în grijă
dosarul dvs. de la Securitate.
— Ce dosar, domnule? Eu am avut dosar? Am fost o plevușcă prea mică
pentru Securitate!
— Dvs. poate că da, a încuviințat interlocutorul meu, dar lucrând la BBC,
la Bush House, instituție strategică, erați, ca și colegii dvs., în
contact direct cu disidenți și cu agenți sub acoperire ai
contraspionajului britanic, MI6. Ca atare, prezentați interes pentru
Securitate. Vă asigur că ați avut dosar și că a fost în grija mea.
— Spunându-mi deschis toate acestea, deduc că v-ați reprofilat în ultima
vreme, am spus eu ca să schimb subiectul.
— Da, aveți dreptate. M-am privatizat.
— Aveți o Securitate particulară?
— A, nu, acum sunt patronul unui birou de schimb valutar.
— Bineînțeles, am încheiat eu.
De fapt avea dreptate. Unii dintre șefii redacțiilor est și central-
europene erau, dacă nu chiar agenți MI6, cel puțin în contact mai mult
sau mai puțin periodic cu organizația. În definitiv, după război a urmat
perioada Războiului Rece, iar Occidentul trebuia să se apere de
infiltratori.
Se știa că Securitatea supraveghea intens personalul din redacția în
limba română. Într-o telegramă trimisă la „Centru“, la 6 aprilie 1972,
celula Securității din Ambasada României la Londra propunea, în urma
angajării în ultimii doi ani a doi tineri din Israel și doi din Franța,
un plan prin care să se organizeze acțiuni de infiltrare în Secția
română, folosindu-se Israelul sau o țară occidentală ca intermediar
pentru trimiterea de agenți în Anglia. „Sucursala“, se spunea în
telegramă, „va acționa în continuare pe lângă «Martin», pentru a studia
noile posibilități“.
Cine era Martin, nu am nici cea mai vagă idee. Dar este oare cert că era?
Mulți securiști inventau agenți de influență doar ca să se dea mari în
ochii șefilor. Foștii colegi de la BBC care au avut curiozitatea să-și
citească dosarele după 1989 mi-au spus că numele meu de microfon apărea
uneori și în dosarele lor, câteodată corect, câteodată stâlcit, de
exemplu Dorian Gabor (probabil din cauza paraziților!). Nimic senzațional
în ceea ce mă privește. Majoritatea prostii, lucruri neinteresante sau
poate chiar inventate, tentative ale informatorilor de a-și convinge
stăpânii că-și merită simbria. Acesta este motivul principal pentru care
nu doresc să-mi citesc dosarul. Cel secundar este că aș putea totuși găsi
acolo note informative de la unii oameni pe care îi consider încă
prieteni. Și nu vreau.
În 1990, când am revenit prima oară în România și mulți îmi spuneau: „Nu
vorbi cu cutare, că a fost informator“, răspundeam invariabil: „Cine sunt
eu să-i judec pe alții? Am avut șansa nemaipomenită să pot pleca și să nu
fiu pus la încercare. Vreau să cred că aș fi rămas un om integru, că nu
m-aș fi lăsat șantajat, că aș fi refuzat să «torn», chiar dacă mi s-ar fi
spus că fata mea nu va intra la facultate, sau că nu mi se «dă» un
apartament, dar nu am cum să știu. Cum nu am fost pus în situația lor,
prefer să nu-i judec. Să se judece ei singuri, dacă vor, când sunt seara
în pat, cu lumina stinsă, numai cu ei înșiși“.
Soția lui Radu Câmpeanu, liderul liberalilor, m-a întrebat într-o seară,
la sediul partidului:
— Cine este considerat în Vest cel mai bun politician din România?
— N-o să vă placă răspunsul meu, doamnă, o previn, după care adaug: Ion
Iliescu!
Explozie de proteste și exclamații de indignare.
— M-ați întrebat cine este considerat cel mai bun politician român. Vă
răspund, Ion Iliescu. Nu are importanță aici dacă sunteți sau nu de acord
cu politica lui. Nu asta contează, ci eficacitatea mesajului său politic.
Or, din acest punct de vedere, el este în frunte.
L-am cunoscut pe deputatul George Stancov. Merg cu el la o ședință a
Parlamentului.
— Ce părere aveți? m-a întrebat după aceea, la o cafea.
— Nu mai am nici un dubiu. Din cauza lui Caragiale, e greu să mai faci
politică în limba română. După el, nu mai poate fi luat în serios
discursul multor politicieni din România, i-am răspuns.
Cunosc treptat tot mai mulți politicieni din toate partidele, intervievez
miniștri, secretari de stat etc. Aproape toți, după interviuri, mă invită
să mai rămân la o cafea, să stăm de vorbă. Toți vor să afle cum este
văzută România din Occident și care sunt șansele țării de a fi primită,
la un moment dat, în NATO și în Comunitatea Europeană.
Avem, în sfârșit, un birou permanent la București. Este un apartament cu
trei camere, baie și bucătărie, pe strada Maria Rosetti, lângă Piața Ion
Luca Caragiale, nu departe de Grădina Icoanei. Cunosc foarte bine blocul,
aici au locuit sora tatei, Ghita, cu Sandu și cei doi băieți ai lor și am
stat de multe ori la ei, în copilărie. Nu mai știu la ce etaj, dar parcă
nu este același apartament.
Salonul este folosit ca birou. Până acum, am transmis la Londra
relatările și înregistrările audio într-un mod extrem de rudimentar:
demontând priza de telefon și conectând cu două clame reportofonul sau
firul microfonului la cablul telefonic. Acum avem, cât de cât, un studio
și aparatură mai bună, iar rezultatele s-au îmbunătățit dramatic. Invităm
politicieni, sociologi, ziariști și oameni de cultură în studioul nostru,
organizăm mese rotunde cu mai mulți participanți, avem deja corespondenți
în toată țara, pe scurt, foarte repede am devenit o prezență marcantă pe
scena mass-media din România.
În iulie am revenit pentru un nou stagiu la București. La sfârșitul
lunii, a sosit și fiica mea, Alex, căreia voiam să-i fac cunoștință cu
România și prietenii mei, să vadă unde m-am născut și am copilărit. Radu
s-a oferit să ne ducă la Constanța cu Dacia lui. Sora lui, Oana, și o
prietenă de-a ei ne-au însoțit, profitând de ocazie să petreacă două zile
la Mamaia.
Pe drum, ne-a prins o ploaie torențială de vară. În amurg, ajunseserăm la
Poarta Albă, unde Radu a oprit mașina, ca să ajute o femeie care stătea
în ploaie lângă autoturismul ei fumegând, cu capota ridicată. În timp ce
Radu trebăluia la motorul ei, din curtea învecinată a ieșit un bărbat cu
fața și cămașa pline de sânge, urmărit de o femeie înarmată cu un
făcăleț, care striga:
— Ai venit la curvă, nenorocitule, nu? Lasă că-ți dau eu curvă!
Bărbatul a dispărut pe uliță și femeia a reintrat în casă. Radu, care
repornise motorul mașinii în pană, a revenit la noi, dar când a vrut să
pornească mașina, Alex i-a strigat:
— Mai stai, nu pleca, vreau să văd curva!
Am izbucnit toți în râs. Cred că Alex nici nu cunoștea înțelesul
cuvântului. Până la vârsta de patru ani a vorbit numai românește, limba
folosită la noi în casă, la Londra. După aceea însă a trecut la engleză.
Mai vorbește și acum românește, dar nu la fel de bine ca la patru ani, și
ca să înțeleagă trebuie să-și traducă în gând, dintr-o limbă în alta. De
exemplu, pe când avea vreo zece ani, după ce lui Thau i-a scăpat o
înjurătură în românește, Alex m-a întrebat în engleză:
— Tata, cum poate Chris Thau să facă dragoste cu sărbătoarea de Paște a
cuiva?
Deci nu știu ce spera ea să vadă atunci, ieșind din curtea acelei case de
la Poarta Albă.
La Constanța, i-am arătat grădinița unde am mers de la patru la șase ani,
apoi liceul la care am învățat, locurile pe care s-au aflat ultimele două
case în care am locuit, faleza, Cazinoul, i-a cunoscut pe toți prietenii
mei, l-a revăzut pe Niky, pe care îl întâlnise la Londra, și și-a
reîmprospătat vocabularul românesc.
Întorși la București, am fost invitați într-o seară la ziaristul R., unde
se mai aflau câțiva colegi și prieteni de-ai lui.
— Sunteți bogat, domnule Galbinski? m-a întrebat o tânără ziaristă.
— Nu, domnișoară, trăiesc din salariul de la BBC.
— Ei, nu chiar, a intervenit R., cu una din glumele lui insinuante, cu
două tăișuri, mai face uneori ore suplimentare pentru serviciul de
contraspionaj britanic MI6 și pentru Mossad.
— Sunteți cumva evreu? m-a întrebat un tânăr.
— Întâmplător, da, i-am răspuns zâmbind, de ce întrebați?
— A, așa, vreau doar să vă spun că eu sunt foarte antisemit. Vă
deranjează? a continuat el privindu-mă intens.
— Deloc, din câte am înțeles, aici, în România, antisemitismul este
considerat de unii un drept fundamental al omului!
Hohotul de râs care a urmat a risipit atmosfera încărcată din ultimele
momente.
Chiar înainte de a ne întoarce la Londra, Alex a vrut să vadă Templul
Coral din București, pe care Mamina i-l descrisese ca fiind o sinagogă
foarte frumoasă. (M-am mirat că Mamina îl cunoștea, ținând seamă de
aversiunea ei nedisimulată față de religie, în special cea mozaică.) În
ziua când ne-am dus, sinagoga era închisă. Ni s-a explicat că numărul
extrem de mic de evrei rămași în București nu justifică deschiderea
Templului decât vineri seara și sâmbătă dimineața.
— Noi ne întoarcem mâine, miercuri, acasă la Londra, i-am spus
secretarei.
— Atunci stați puțin să văd ce pot face.
După câteva minute a sosit un bărbat în vârstă de vreo 60 de ani cu o
legătură de chei și ne-a făcut semn să-l urmăm. A descuiat ușa și ne-a
poftit înăuntru. Este într-adevăr impresionant. Un amestec de eleganță și
sobrietate, incrustații și culori care parcă te îmbie la rugăciune și
meditație. În timp ce Alex făcea turul sinagogii admirând tot ce vedea,
ghidul nostru m-a întrebat când am emigrat:
— În 1965, i-am răspuns. Am trăit aproape șase ani în Israel, după care
am plecat la Londra, unde lucrez la radio BBC.
— Ați făcut bine că ați plecat. Ați avut o viață frumoasă și i-ați
asigurat același lucru și copilului dvs., a spus el cu căldură.
— Dvs. de ce ați rămas? am întrebat.
— De prost. Aici m-am născut, în anii ’30 și ’40 mi-am spus că furtuna
antisemită o să treacă, și a trecut, am spus că o să treacă și
comunismul, și a trecut și ăsta, dar nu m-am gândit că în tot acest timp
trece și viața mea. Știți, domnule, așa a fost și în Germania în 1933.
Cei care au fost mai speriați, mai slabi, au plecat și au scăpat. Cei
„logici“, cei încrezători în natura umană, în cultura germană, în
Dumnezeu sau mai știu eu ce au ajuns în lagărele morții. Englezii dvs. au
o vorbă: când nu știi sau nu ești sigur, dacă e să greșești, e preferabil
s-o faci printr-un exces de precauție, a încheiat el cu amărăciune.
În 1991, cred, Christian Mititelu a fost detașat într-un post la un nivel
mai înalt, iar Ruxandra a devenit șefa interimară a secției, cu Oana
Lungescu ca adjuncta ei. Ulterior, s-au mai creat două posturi de
redactori principali, dar de data asta nu a mai candidat nimeni. După
luni întregi de îndemnuri din partea șefilor, ignorate de potențialii
candidați, Ruxandra ne-a rugat pe mine, pe Traian și pe alții să candidăm
la cele două posturi, care aveau să fie temporare, pe numai șase luni,
până ce se clarifica situația. Am acceptat toți.
Funcția implica ceva mai multă răspundere, un oarecare rol de
supraveghere și, evident, un supliment la salariu. La data interviurilor
eram însă în străinătate și nu m-am putut prezenta. În scrisoarea pe care
am primit-o ulterior de la administrație se preciza că „cererea dvs. a
fost examinată cu mare grijă în absența dvs. și comisia a decis să vă
numească în postul temporar de redactor principal, pe o perioadă de șase
luni“. Traian a fost numit și el. Un coleg a întrebat la administrație
care au fost cauzele eșecului său.
— Nu ați făcut o impresie bună în fața comisiei, a fost răspunsul.
— Și Galbinski a făcut? a întrebat el indignat, pe bună dreptate, ținând
cont că eu nici măcar nu mă prezentasem în fața comisiei.
După șase luni, administrația ne-a rugat să mai rămânem în post timp de
trei luni, după care ne-a trimis o scrisoare oficială, lui Traian și mie,
în care ne informa că „pe baza activității dvs. din ultimele nouă luni în
funcția de redactor principal, conducerea a decis că, în cazul dvs., nu
mai este nevoie de interviuri suplimentare și sunteți confirmați
permanent în aceste funcții“. Episodul a demonstrat, încă o dată, că o
companie își poate modifica sau adapta regulamentul cum crede ea de
cuviință.
*

În vara anului 1992, am fost trimis la Chișinău. Erau ultimele zile ale
conflictului armat între Moldova și Transnistria, care începuse în 1990.
A fost o vizită căreia amestecul de comic și tragic i-a conferit, pentru
mine cel puțin, un caracter unic. Era perioada în care războiul
transnistrean tocmai se încheiase și în zonă domnea, cum am scris în
relatarea mea pentru BBC, „un calm nervos“.
Am plecat din București într-un Mercedes vechi, dar încă funcțional, pe
care biroul nostru îl închiria pentru călătorii mai lungi. (La București
continuam să-l folosim pe Radu cu Dacia lui.) Drumul până la graniță a
fost lipsit de evenimente demne de menționat, cu excepția poate a
faptului că la fiecare câteva zeci de kilometri mașina mai pierdea o
parte din țeava de eșapament.
Pe șoseaua aproape goală care leagă granița de capitala Chișinău,
șoferul, nea Ghiniță, a apăsat pe accelerator și circulam cu aproximativ
120 km la oră. Mă uitam pe geam la câmpuri cultivate, case țărănești,
ogrăzi în care frunze mari de tutun au fost puse la uscat. Mă gândeam că
poate chiar pe drumul ăsta au mers, în sens invers, bunicul meu cu bunica
și patru copii mici, când au părăsit Soroca, în anii ’20, îndreptându-se
spre Constanța.
Mașina a frânat brusc, trezindu-mă din gânduri. Eram la o răscruce de
drumuri, un polițist corpolent a făcut semn șoferului să oprească.
— Ați mers cu peste 100 km la oră într-o zonă în care viteza maximă este
de 80, ne-a spus el politicos.
— E adevărat, am răspuns. Ce facem acum?
— Plătiți amendă pentru exces de viteză, a spus el scoțând din buzunar un
chitanțier și un pix.
Și a început să facă raportul. După numai două cuvinte însă, pixul a
refuzat să mai scrie. Polițistul l-a scuturat de câteva ori, a încercat
din nou, dar degeaba. I-am întins atunci două dintre sutele de pixuri cu
emblema BBC pe care le distribuiam gratuit ca material publicitar.
— Ce sunt astea? a întrebat polițistul.
— Pixuri BBC. Vi le ofer gratuit. Sunt foarte bune.
— Sunteți de la BBC? m-a întrebat el.
— Da, am răspuns, și merg la Chișinău pentru o serie de reportaje.
— Vai, domnule, ce-am făcut? Păi eu și familia mea vă ascultăm în fiecare
seară. Cum să spun eu acum că am amendat pe cineva de la BBC? Și nici nu
mai pot să anulez amenda, că rapoartele sunt numerotate. Vai, ce-am putut
să fac! a continuat el să se căineze.
Amenda era echivalentul a două lire sterline și i-am spus că BBC-ul își
poate permite să plătească această sumă, dar el refuza să continue să
scrie raportul. În acel moment, din stația de autobuz aflată la câteva
zeci de metri distanță s-a apropiat de noi un bărbat tânăr, îmbrăcat în
haine destul de ponosite, care m-a luat deoparte și mi-a șoptit:
— Doriți să cumpărați un inel de aur?
Am izbucnit în râs și i-am răspuns că nu. M-am întors la mașină și în
cele din urmă l-am convins pe polițist să termine raportul și să ne lase
să plecăm.
— Îmi pare foarte rău că nu v-am întrebat de unde sunteți înainte de a
începe să scriu raportul, mi-a spus el întinzându-mi chitanța. Încă o
dată, vă rog să mă scuzați. Drum bun!
După încă o oră, ne-am făcut o intrare triumfală în Chișinău, unde toți
trecătorii se uitau la noi, deoarece cu puțin timp înainte pierduserăm și
ultima parte din țeava de eșapament, cu tobă cu tot.
Am tras la hotelul Cosmos, un edificiu stalinist care cunoscuse cândva și
zile mai bune. Am dat pașaportul la recepție, am luat cheia și am urcat
în cameră. Eram frânt de oboseală și m-am culcat imediat. Călătoria de la
București durase aproape o zi întreagă.
M-a trezit telefonul. Buimac, am ridicat receptorul, privind la ceas. Era
ora 2 noaptea.
— Devocika? a întrebat o voce de bărbat.
— Niet, spasiba, am răspuns, mândru că-mi amintisem brusc rusa învățată
la școală.
A doua zi dimineață, i-am spus funcționarului de la recepție să nu mă mai
trezească noaptea, ci să mă întrebe seara, când îmi dă cheia, dacă vreau
cumva o fată.
— Vai, domnu’, se poate? Nu noi telefonăm, peștii fetelor vă sună direct.
Dar o să am grijă să nu mai fiți deranjat, a adăugat el, curtenitor.
I-am mulțumit și am intrat în restaurantul unde se servea micul dejun. O
hală imensă, cu zeci de mese, și eu singurul client. Într-un colț, un
televizor pe perete în jurul căruia un grup de chelneri și chelnerițe
vizionau cu sufletul la gură un episod dintr-un serial sud-american. M-am
așezat și am așteptat să vină cineva și să întrebe ce vreau. După zece
minute, m-am ridicat m-am dus la grupul de chelneri și l-am rugat pe unul
dintre ei să-mi ia comanda.
— Azi nu servim decât grupuri de turiști, mi-a spus el.
— Ce grupuri, domnule, că hotelul e gol, am răspuns eu, indignat. Și,
oricum, eu sunt aici în regim de bed and breakfast, așa că doresc să iau
micul dejun.
— Nu înțelegeți? Azi nu servim decât grupuri, a repetat el mai rar, dar
și mai apăsat.
— Cheamă-l te rog pe responsabil, am continuat eu, așezându-mă din nou la
masă.
Și mi-am adus aminte că, prin anii ’60, când lucram ca translator la
Mamaia, erau într-adevăr zile când erau serviți la masă numai cei din
grupurile de turiști.
— E vreo problemă? a întrebat lângă mine un bărbat înalt, care tocmai se
oprise la masa mea.
— Da, doresc micul dejun. Am plătit pentru bed and breakfast.
— Dă-i, a ordonat responsabilul chelnerului care aștepta respectuos la
câțiva pași distanță.
Victorie! Am învins sistemul, mă gândeam cu satisfacție, dar și cu
regretul că nu voi putea povesti nici unui prieten englez acest episod,
pentru că pur și simplu nu ar fi înțeles nimic.
Am ieșit din hotel căutând un taxi să mă ducă la Parlament. M-am postat
pe marginea trotuarului, făcând semn la toate taxiurile (mașini Volga)
care treceau. Nu s-a oprit nici unul. În schimb a oprit o ambulanță.
— Unde vreți să mergeți? a întrebat șoferul.
— La Parlament.
— Urcați, vă duc eu.
Am urcat și în zece minute am ajuns la Parlament.
— Cât vă datorez?
— Cât vreți dvs.
Nu eram încă familiarizat cu valoarea banilor moldovenești, așa că am
început să-i pun în palmă, unul după altul, cupoane care erau atunci în
circulație, până când mi-a spus:
— Ajunge, e destul. Mulțumesc.
Și am constatat că de data asta nu m-a enervat nici acel „cât vreți dvs.“
care, împreună cu „pe unde vreți să mergem?“, mă scotea din minți la
București, ori de câte ori luam un taxi. Poate din cauză că pe fața
șoferului moldovean nu am văzut expresia de șmecherie balcanică, prost
camuflată ca naivitate, comună multor taximetriști bucureșteni.
La Parlament am luat câteva interviuri, am discutat cu câțiva
politicieni, după care am decis să mă întorc pe jos la hotel, ca să fac
cunoștință cu orașul. Străzi largi, destul de curate, dar cum ieșeai de
pe arterele principale, după câteva zeci de metri, intrai brusc în epoca
anilor ’30: căsuțe modeste cu curte, străzi înguste, atmosferă
sărăcăcioasă. Lângă o farmacie am văzut un bătrân care plângea. L-am
întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva.
— Îmi lipsește un leu ca să-mi scot rețeta asta, a spus el, și farmacista
nu vrea să-mi dea medicamentul dacă nu am banii potriviți.
I-am întins un cupon de un leu și a insistat să-i spun numele și adresa
ca să-mi înapoieze banii.
A doua zi, primesc un telefon de la aghiotantul colonelului Bergman din
Armata a 6-a rusă staționată în Transnistria. Mă anunță că cererea mea
pentru un interviu este refuzată.
— A făcut cerere și o colegă a dvs. de la BBC în engleză, o domnișoară pe
nume Sanchia Berg, și colonelul a decis că un reporter de la BBC e
suficient, îmi explică el politicos motivul refuzului.
Sanchia mi-a povestit ulterior că prima întrebare pe care i-a pus-o
Bergman a fost:
— Numele dvs. e de origine germană sau evreiască?
Sanchia i-a răspuns că mama ei e spaniolă (de unde numele Sanchia), iar
tatăl ei e evreu.
— Foarte bine, a continuat Bergman, pentru că dacă erați germană nu vă
acordam nici un interviu.
Bergman era, se pare, evreu, și superiorul lui, generalul Lebed, spunea
adesea că e vai și amar de cel care se va atinge de un fir de păr din
capul colonelului (Bergman era complet chel).
Dezamăgirea mea a fost însă de scurtă durată, pentru că aproape imediat
am primit un telefon de la Ministerul Apărării și am fost informat că
solicitarea mea de a vizita linia frontului a fost aprobată și că voi fi
însoțit acolo de un locotenent din forțele armate moldovenești.
În ziua următoare, la 8 dimineața, un tânăr locotenent, într-un GAZ27
sovietic condus de un caporal, mă aștepta în fața hotelului. După un
timp, am ajuns la Nistru. Impresionant! Calm și maiestuos. Am trecut
fluviul cu bacul, răcind instantaneu. Era vară, foarte cald, și nu mă
gândisem că pe fluviu ar putea fi curent.
Pe malul celălalt, am ajuns la Dubăsari. Localitatea era complet
părăsită. În curțile oamenilor, pomii gemeau de fructe neculese care
începuseră să putrezească. Câinii, care în mod normal ar fi lătrat la
apariția oricărui străin, se gudurau acum pe lângă noi, în speranța că
străinii le vor da ceva de mâncare. Domnea peste tot o liniște
nefirească. Parcă îți făcea chiar frică. O atmosferă ireală, foarte greu
de descris.
Pe linia frontului am stat de vorbă cu soldați îmbrăcați în mantale care
păreau a fi din Primul Război Mondial și înarmați cu puști care arătau
cam tot din acea perioadă. Ne-au întrebat dacă nu avem cumva pâine sau
țigări. Pâine nu aduseserăm cu noi, dar le-am dat toate țigările noastre.
Am intervievat un tânăr prizonier, un om simplu, care mi-a răspuns la
toate întrebările cu același refren: că toți suntem oameni și că ar
trebui să fie pace între noi. Sună poate a clișeu simplist, dar nu asta
spun și politicienii? Mai greu este să le explice oamenilor simpli de ce
nu e pace. Să le explice, dacă pot, că războaiele izbucnesc „când ambele
tabere au dreptate“, un alt mod de a spune „când ambele consideră că
dreptatea e de partea lor“.
Am ajuns seara înapoi la Chișinău și l-am invitat pe locotenent la un
restaurant. M-am așezat la o masă în mijlocul localului.
— Nu e bine aici. O să vedeți de ce. Veniți cu mine, a spus el și m-a
condus la o masă din colțul cel mai îndepărtat al restaurantului.
După o jumătate de oră am înțeles. Dopurile sticlelor de șampanie zburau
în toate direcțiile – mai periculos decât pe linia frontului, unde oricum
era în vigoare încetarea focului. La Chișinău, lumea petrecea. Atmosferă
de fin de siècle.
— Și unirea cu România? l-am întrebat pe interlocutorul meu.
— Prostii, a răspuns el. O vor doar câțiva. Mulți nu au uitat cum a fost
tratată Basarabia de patria-mamă între 1918 și 1940. Ca provincie
colonială. Iar noi, moldovenii, ca cetățeni de categoria a doua. Mai bine
independenți.
Pentru reportajul pe care l-am scris atunci, citând opiniile multora
despre reunificare, am primit multe înjurături și remarci ca „ei, el nu
poate înțelege“, sau „nu are cum să știe, nu sunt frații lui“. Erau anii
„podurilor de flori“, ai entuziasmului frenetic declanșat de căderea
regimului Ceaușescu și de independența Moldovei. Viitorul părea într-
adevăr foarte luminos. Cu timpul însă, acest entuziasm a cedat treptat
locul diverselor interese, influențe, realități. (Mai târziu, după
intrarea României în Uniunea Europeană, numărul celor dornici să vadă
Republica Moldova unindu-se cu România a crescut, dar se pare că nu a
depășit niciodată 30% din populație.)
Misiunea mea de „trimis special la Chișinău“ se încheiase. Mai rămânea
problema ajungerii înapoi la București. Mercedesul în care venisem fusese
remorcat înapoi acasă pentru reparații, iar o călătorie cu trenul nu mă
îmbia deloc. Prin intermediul corespondentului nostru la Chișinău m-am
înțeles cu un tânăr, posesor al unui autoturism Pobeda, să mă ducă la
București în schimbul unei sume rezonabile. După primii zece kilometri,
am simțit că mă sufoc. Temperatura din mașină se apropia, cred, de
punctul de fierbere a apei.
— Merge cumva căldura? am întrebat.
— Da, mi-a răspuns șoferul.
— Fiți bun și opriți-o, l-am rugat cu ultimele puteri.
— Nu pot, a venit răspunsul. E fixată pentru iarnă…
Și așa am ajuns la București după opt ore de saună într-o mașină
sovietică. Niciodată nu mi s-a părut Bucureștiul mai frumos și mai
primitor. Mai ceva decât Parisul!
*

Am plecat să mă relaxez câteva zile la Constanța, la prieteni. Am stat la

Radu și Veronica, am mers împreună la pescuit, la restaurant, a fost
minunat. Apoi am stat la Niky.
— Apropo, ai tot Hi-Fi-ul ăla hodorogit pe care l-am văzut la tine la
Londra în 1981?
Eram după cină, instalați în fotolii, cu paharele de whisky în mână.
— Da, i-am răspuns, dar aproape că nu-l mai folosesc, nu am nevoie.
— Doriane, a continuat el însuflețit, este aici la colț un macedonean
care face brânză. Și-a cumpărat un Sony extraordinar, de o mie de dolari.
Spune și tu dacă există dreptate pe lumea asta. Eu, care sunt un mare
meloman, nu pot să-mi permit un asemenea Hi-Fi, iar el, practic un
analfabet, să aibă o astfel de piesă!
În ciuda jurămintelor pe care mi le făcusem în prealabil că nu mă voi
lăsa provocat de nimeni și de nimic în cursul celor patru săptămâni pe
care le petreceam în România cam de două ori pe an, am simțit că mi se
urcă sângele la cap.
— Ce te interesează pe tine, Niky, cum își cheltuiesc alții banii?
Macedoneanul ăsta, cum te exprimi tu, se trezește probabil la ora cinci
în fiecare dimineață să mulgă oile, să facă brânză și iaurt, să-și
câștige astfel existența. Nu e treaba ta pe ce-și cheltuiește banii.
Poate că având „o astfel de piesă“ va începe să aprecieze și el muzica,
va depăși stadiul de analfabet!
Probabil că vorbisem cu prea multă pasiune, pentru că Niky s-a ridicat și
ne-a spus că se duce să cumpere țigări. După ce a plecat, soția lui,
Emilia, care asistase la discuție, mi-a spus:
— Slavă Domnului că am apucat și ziua în care să-l pună cineva la punct.
Uite, așa este tot timpul. Critică pe toată lumea, totul îi pute, dar nu
face absolut nimic ca să meargă și el înainte. Nu vreau să fiu aici când
se întoarce. Noapte bună!
— Dorian, eu am totuși respect pentru opiniile tale, mi-a spus Niky,
revenind. De ce te-ai enervat?
— Nu are rost să continuăm, e greu de explicat, am răspuns și am abordat
apoi alte subiecte, inofensive, care nu aveau nici o șansă să dea naștere
la discuții în contradictoriu.
La una din următoarele mele vizite, cred că era prin 1992, Niky mi-a
telefonat că Emilia este bolnavă și o aduce la București, la un
specialist. Cancer! După operația gratuită (care avea să coste, mi-a spus
el, „doar“ două sticle de whisky, jumătate de porc sau de vițel și 200 de
dolari), Emilia a fost pensionată din motive de boală. Și cum o
nenorocire nu vine niciodată singură, în urma unei restructurări la
institutul la care lucra Niky a fost concediat.
M-am dus la Constanța să-i vizitez. În timp ce el făcea niște
cumpărături, Emilia a început să plângă.
— Suntem terminați. Niky este șomer, iar pensia mea e infimă, nu ne
ajunge nici măcar să plătim chiria la apartament.
Brusc, mi-a venit o idee.
— Cât costă apartamentul vostru?
— Vreo 140.000 de lei, a răspuns Emilia.
Dintr-un calcul mintal rapid, a reieșit că locuința lor costa circa 700
de dolari, o sumă enormă pentru mulți oameni din România de atunci, dar
relativ ușor suportabilă în Occident.
— Îl cumpărăm, am spus, este cadoul meu tardiv de nuntă pentru voi.
După protestele de rigoare la care s-a alăturat și Niky, care se
întorsese între timp, au acceptat banii, cu multă recunoștință.
Câteva luni mai târziu, Emilia a murit și a fost înmormântată, așa cum
ceruse, în rochia primită cadou în 1981 de la soacra mea și adusă de Niky
de la Londra.
În vara lui ’92, părinții mei au făcut o vizită în România. Au fost la
Constanța, unde și-au văzut prietenii din tinerețe, au venit apoi la
București, unde i-am dus peste tot, și ne-am întâlnit și cu unchiul meu
Lonciu și soția lui, Linica. Ei își cumpăraseră un mic apartament pe
strada Vasile Conta, deci în centrul Bucureștiului, și aveau să petreacă
apoi multe luni pe an în România. La un moment dat, tata s-a simțit rău
și un medic pe care l-am consultat l-a sfătuit să se întoarcă în Israel,
ceea ce părinții au făcut după câteva zile.
La Londra, relațiile de colegialitate cu Mihai Vasilescu și cu nou-
veniții Dan Goanță, Andrei Vornic și Nicu Teodorescu s-au transformat în
prietenii trainice, care au rezistat chiar și despărțirilor de mai
târziu. Traian Ungureanu, probabil ziaristul cel mai talentat și cu cea
mai mare priză la public pe care l-a avut redacția BBC în limba română,
era și el foarte prietenos, dar simțeai o oarecare distanță, un gen de
individualism. Nu este deloc un reproș, l-am admirat pentru asta.
Englezii au o vorbă: Familiaritatea dă naștere disprețului (Familiarity
breeds contempt). Nu chiar întotdeauna, dar riscul este mereu prezent. De
fapt, după 1990 nu au mai existat grupuri sau „bisericuțe“ ca înainte,
motivul principal fiind probabil perindarea atâtor oameni noi care
rămâneau puțin timp în redacție, unii chiar doar un an sau doi.
Între timp, activitatea mea de traducător și interpret independent ia
amploare. Primesc regulat documente de tradus din engleză în română,
lucrez intens pentru British Council, Ministerul de Externe și guvern și
pentru diverse companii private britanice și internaționale. Fac o
mulțime de bani, dar în detrimentul vieții mele sociale. Chris Thau mă
sună și mă invită la un party la el și Lesley acasă. Îi explic că trebuie
să termin urgent o traducere.
— Nu te-am mai văzut de luni de zile, îmi reproșează el.
Îi promit că vin curând. Pun receptorul jos și mă gândesc. Are dreptate.
Văd cum în bancă o cifră abstractă crește săptămânal, dar în rest nu mai
am viață. Redacția și traduceri, redacția și delegații. Ei, nu, așa nu
mai merge.
Ziua următoare mă duc la agenția Fiat, comand un Fiat Uno nou, îl achit
integral, iar toate traducerile de care încă nu mă apucasem le ofer
colegilor. Citisem undeva, demult, că pacea interioară se realizează
atunci când decizi să te oprești din goana după agonisire. Nu știu dacă
în totalitate, dar și acesta a fost un punct de cotitură. Dintr-odată am
eliminat presiunea sub care trăiam și de atunci am acceptat să fac doar
ceea ce-mi plăcea.
În vara lui 1993, o nouă vizită la București. Când ajung la birou,
colegii (pentru că acum avem câțiva angajați permanenți) mă întreabă dacă
am fost percheziționat minuțios la vamă.
— Nu, de ce?
— Păi uite ce scrie în ziar pe prima pagină.
Citesc cu voce tare (citez din memorie): „Astăzi sosește de la Londra un
redactor BBC care aduce în valiză echipament de detectare a microfoanelor
de ascultare ascunse, pe care el bănuiește că le-a plantat Securitatea în
redacția lor de la București. Nu are importanță că tipul este un ageamiu
în ale spionajului, gestul contează!“
— Te deranjează? mă întreabă un coleg.
— Sigur că da, nu vedeți că mă face ageamiu? le răspund provocându-le
râsul.
— Și nici măcar vameșii sau polițiștii de la aeroport nu m-au luat în
serios, adaug eu.
Realitatea este însă că eu avusesem suspiciunea că biroul nostru din
București ar fi putut fi bugged (adică „împănat“ cu microfoane ascunse)
și împărtășisem bănuiala mea câtorva colegi. Să-i fi spus unul dintre ei
lui R., care era acum directorul ziarului respectiv? Sau a fost a shot in
the dark, cum se spune în engleză, un fel de glonț la nimereală, poate
lovește ceva? Oricum, l-am întâlnit pe R. în ziua următoare la autobuzul
roșu BBC care venise la București și staționa acum în fața Bibliotecii
Naționale.
— Îți jur, Dorian, că habar nu am avut de articolul de ieri, care a fost
publicat fără știrea mea, mi-a declarat el întinzându-mi mâna.
Am ignorat gestul și i-am răspuns:
— Dacă nu știi ce publică ziarul al cărui director ești înseamnă că nu
ești un director bun, dar nu cred explicația ta. Să rămânem mai bine
aici.
Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.
*

Benny A., noul nostru șef al regiunii europene, mă cheamă la o discuție

amicală. Mă întreabă cum mă descurc ca părinte singur, cum îi merge
familiei din Israel. Îi explic că mă descurc bine, fata are acum 18 ani,
nu am deloc probleme cu ea, că am ajutor și de la fosta soacră, care mai
locuiește cu noi. Tata e bolnav însă, a fost diagnosticat cu cancer
pulmonar avansat, cu metastaze la creier.
— Când l-ai văzut ultima oară? mă întreabă Benny.
— Anul trecut, pentru că nu prea am timp, răspund eu.
— Fă-ți timp! Ca și tine, sunt foarte ocupat, dar acum câțiva ani am
decis să mă duc să-l văd pe tatăl meu, care locuia în Cipru. Când am
ajuns și l-am văzut, m-am speriat. Arăta îngrozitor! „Ești foarte bolnav,
tată“, i-am spus, „te iau la Londra la cei mai mari medici din lume“.
Tata nici să nu audă. În cele din urmă l-am convins, dar m-a făcut să-i
făgăduiesc că, indiferent ce se întâmplă, o să fie îngropat în Cipru. I-
am promis tot ce voia și l-am adus la Londra. Aici medicii n-au avut
decât să confirme temerile mele cele mai negre. Era pe moarte și nici nu
mai putea călători. A murit câteva zile mai târziu. Dorian, știi ce
implică transportarea unui sicriu peste granițe? Nu ai idee! Dar i-am
îndeplinit ultima dorință. Eu am avut noroc că ceva m-a împins să mă duc
să-l văd pentru ultima oară, chiar înainte de a muri. Dar tu nu risca. Nu
se știe niciodată ce aduce ziua de mâine, m-a sfătuit Benny.
A doua zi am luat avionul spre Tel Aviv. Tatei i se propusese
radioterapie, dar refuzase, și familia tocmai decisese să mă cheme în
Israel să încerc să-l conving.
— O să-ți spun ce mi-a spus și mie odată tatăl meu: „Și dacă mai trăiesc
un an, ce? Ce importanță mai are?“
Nu aveam ce răspunde la un asemenea argument.
— Dar o să fac o ședință de radiații la cap ca să le arătăm că nu ai
venit degeaba, a continuat el.
Situația s-a înrăutățit și m-am întors la Tel Aviv după scurt timp, când
tata a fost internat în spital pentru o operație de înlocuire a unei
porțiuni a esofagului distrusă de boală. Am stat cu el o săptămână,
discutând zilnic ore întregi despre Londra, Alex, Liviu și familia lui. A
depănat amintiri din viața lui cu mama. La un moment dat, fără să mă
gândesc, l-am întrebat:
— Regreți ceva din viața ta, tată?
— Un singur lucru, mi-a răspuns, că m-am născut!
Parcă am primit o lovitură în plexul solar. Nu am mai putut vorbi câteva
minute. Tata a ignorat tăcerea mea și a schimbat subiectul. Dar m-am
gândit mult după aceea dacă acel regret reprezenta doar părerea de rău că
întreaga lui viață este anulată de iminența neantului sau părerea că
viața lui nu a avut nici un sens și nu a meritat să fie trăită.
Printre ultimele cuvinte pe care mi le-a spus seara, înainte de a-mi lua
la revedere (a doua zi, duminică, mă întorceam la Londra), au fost și:
„Să ai grijă de Liviu!“
Am ajuns la Londra pe la prânz, iar după-amiază, când în Israel era deja
seară, a sunat mama să mă anunțe că tata a murit. A făcut operația, care
a reușit, dar nu s-a mai trezit la reanimare.
— Nu mai voia de mult să trăiască, a spus mama, dar a așteptat să te mai
vadă o dată!
Am plecat din nou la Tel Aviv, de data asta împreună cu Liviu. L-am
înmormântat pe tata la cimitirul Yarkon, de lângă Tel Aviv. Cu ocaz
\\'7d"\'7b'ia asta am aflat că în Israel nu te costă o avere ca să-ți
înmormântezi o rudă. De fapt, nu te costă nimic. Toate cheltuielile,
inclusiv locul de veci și slujba religioasă a rabinului, sunt acoperite
de stat din fondurile asigurărilor sociale. În felul acesta, guvernul
israelian a eliminat potențialele onorarii exorbitante și multe din
escrocheriile care s-ar fi putut face. De obicei, rudele îndoliate pun
câteva bancnote în buzunarul rabinului care oficiază slujba, că deh,
oameni suntem, dar asta este la latitudinea fiecăruia.
Am stat „șiva“ șapte zile, un fel de veghe după înmormântare, în care
rudele decedatului stau pe perne pe podea, primesc oaspeți care vin să
prezinte condoleanțe și care se așază și ei pe jos. Am revăzut astfel
toate rudele și prietenii din Israel care s-au perindat atunci în
apartamentul mamei. Când am rămas în sfârșit singuri cu ea, Liviu și cu
mine i-am propus să facem aranjamentele necesare s-o aducem la Londra, la
noi. Nici să nu audă! Casa ei este aici, viața ei, prietenii ei, totul e
aici. Ce să facă ea la Londra, unde nu se poate uita nici la televizor,
că nu înțelege limba! Nu am insistat, mai ales că bănuiam care avea să
fie răspunsul ei.
Am plecat înapoi la Londra după ce am stabilit să ne revedem în vara lui
1994 la București, să facem concediul împreună.
În toamna lui 1993, Alex a intrat la facultate la Birmingham, să studieze
istorie și franceză. Nu mi s-a părut o alegere bună, fiindcă Birminghamul
nu este, după părerea mea, un oraș frumos, iar pe lângă studii mai e și
viața studențească, dar ea mi-a spus că secția de franceză de acolo este
printre cele mai bune din țară și că, oricum, toți prietenii ei se duc
tot la Birmingham.
1994

În vara lui 1994, după ce mi-am terminat stagiul la București, am plecat

cu mama și cu Elias la Brașov. Elias este inginer hidrotehnic și a lucrat
la primăria Tel Aviv. Tatăl lui a fost fratele bunicii mele, deci este
văr primar cu Malka, tata și Cună. De la Brașov am luat un taxi să ne
ducă la Castelul Bran. Din conversația noastră, șoferul și-a dat seama că
venim din străinătate, dar nu și de unde. Pe drum, ne-a făcut și
descrierea detaliată a întregului traseu.
— Priviți, acesta este un sat care a fost locuit aproape în exclusivitate
de nemți, oameni foarte gospodari, acum sunt aici o mulțime de țigani.
Dincoace, a continuat el după vreun sfert de oră, au locuit maghiari, și
ăștia oameni de casă. Au plecat și ei. De fapt, țării ăsteia i-a mers
bine atâta vreme cât a avut minorități solide de nemți, evrei și unguri.
De când ăștia au plecat în masă, situația s-a înrăutățit constant, a
încheiat el cu amărăciune.
Mamei și lui Elias le-au plăcut mult Castelul Bran și zonele
înconjurătoare. Mie mai puțin, începusem să detectez primele semne ale
kitsch-ului care avea să se instaleze după câțiva ani. Mama este bine,
și-a revenit după moartea tatei. Nu este așa de singură ca alte văduve,
pentru că are prietenii vechi din Constanța și rudele. Se văd destul de
des.
Elias s-a întors apoi în Israel, dar mama şi cu mine am plecat la
Constanța, unde aveam să sărbătorim împreună cu prietenii ziua mea de
naștere. Împlineam 50 de ani. Am rezervat o masă la un restaurant din
Mamaia. Am petrecut împreună cu Radu și Veronica, Niky și noua lui
prietenă, Camelia (relația lor avea să se termine foarte repede, nu am
întrebat de ce). De fapt, cu Niky lucrurile nu mergeau bine. Observam, cu
cât trecea timpul, că, în loc să încerce să se adapteze la noile
circumstanțe, degringolada lui fizică și psihică era tot mai pronunțată.
Îi muriseră între timp și părinții. Se înrăise și mai mult, vorbea tot
timpul de „ăștia“ de la putere, indiferent cine erau, își înjura colegii
de la Sky, ura pe toată lumea. Vechii prieteni din Constanța, mai ales
Veronica și Radu, i-au oferit permanent ajutorul lor, dar îi evita. Din
mândrie? Din invidie? N-am știut niciodată.
Mititelu, după doi ani petrecuți în detașare, a revenit în redacție în
1993. În această perioadă, rețeaua de posturi locale FM care ne
retransmiteau se extindea cu repeziciune în toată țara. Anii ’90 au fost,
aș spune, anii de apogeu ai postului de radio BBC în limba română. Prin
retransmiterea programelor pe FM, numărul ascultătorilor noștri a crescut
dramatic. În acei ani, Ruxandra și cu mine cutreieram țara, discutam cu
potențialii retransmițători și făceam apoi recomandările necesare
conducerii. (La un moment dat, prin 2000, ne retransmiteau circa 120 de
posturi locale din țară și devenisem unul dintre cele mai ascultate
posturi de radio. Ulterior am obținut și propria noastră lungime de undă
pe FM.)
Vocea BBC se auzea tare și clar nu numai în casele oamenilor, ci și în
restaurante, baruri, cafenele, birouri, taximetre, peste tot. BBC-ul de
acum se deosebea radical de cel în care fusesem eu angajat. Era axat în
primul rând pe teme românești. Aveam acum un birou mult mai mare la
București, cu studiouri moderne și noi angajați. Aveam de asemenea o
prezență foarte puternică în Republica Moldova.
Forma corectă și elegantă a englezei vorbite în Marea Britanie e
cunoscută ca „engleza reginei“ (The Queen’s English). La scurt timp după
1989, cineva a sunat la redacția din Londra și, printre alte lucruri, a
zis:
— Și vă felicit pentru frumoasa limbă românească pe care o vorbiți la
BBC.
— Păi sigur, fiindcă noi vorbim aici… româna reginei, i-a răspuns Mihai
Vasilescu, întâmplător cel care ridicase receptorul.
Nu știu dacă bărbatul care telefonase a înțeles gluma, dar noi am fost
adesea felicitați pentru „limba română corectă și elegantă“ din
emisiunile noastre.
În toamna lui 1994, primesc la Londra vizita lui Harry Knittel, prietenul
meu din copilărie, devenit între timp ambasadorul Israelului la Uniunea
Europeană. Când s-a recăsătorit, și-a ebraizat numele. Acum este Harry
Knei-Tal. Deși nu ne-am văzut de mult, am păstrat contactul în toți
acești ani.
Seara eram invitat la masă la Lesley și Chris Thau, și-l iau și pe Harry.
Ne deschide Marjorie, sora lui Lesley. Este o femeie drăguță de vreo 35
de ani, cu un corp de sportivă, blondă (dar nu cred că naturală). Fac
prezentările necesare și petrecem o seară plăcută discutând politică
internațională, filme și cărți. Întorși acasă la mine, Harry mă întreabă:
— De ce nu încerci să te împrietenești cu sora lui Lesley? E foarte
simpatică!
Îmi mai pusese întrebarea asta și fata mea, Alex, când a cunoscut-o pe
Marjorie în urmă cu vreo doi ani, la un grătar la noi în grădină, unde
Marjorie venise cu Lesley și Chris. I-am dat și lui Harry răspunsul pe
care i-l dădusem Alexandrei:
— Sunt cu 13 ani mai în vârstă decât ea, este englezoaică și nu am avut
niciodată o relație cu o englezoaică, este blondă, și mie îmi plac
brunetele. Dar motivul principal pentru care nu se poate face nimic este
că ea vrea o familie și copii. Eu, la vârsta mea, nu mai vreau copii.
— La 50 de ani, un bărbat este astăzi încă tânăr, doar nu vrei să rămâi
singur tot restul vieții, a insistat Harry.
— Nu, dar nu caut cu tot dinadinsul o parteneră. Dacă este scris, o să se
întâmple, am adăugat eu pe o notă de fatalism.
În ultimii patru ani avusesem o serie de legături cu diverse femei în
Anglia și în România, dar nici una nu dura mai mult de trei luni. Mai era
și altceva. Mamina, mama Andei, continua să locuiască împreună cu noi. În
definitiv, îi promisesem lui Nae că o să am grijă de ea. În ultima vreme
însă, aveam impresia că mă controlează când plec, când vin, mă întreabă
unde am fost. În urmă cu câteva zile, m-am întors de la Chris pe la
miezul nopții. În dimineața următoare mi-a spus:
— Fata mea este la cimitir, iar tu petreci de parcă nimic nu s-a
întâmplat.
Am considerat reproșul cu totul nelalocul lui. Anda murise de aproape
cinci ani. Prietenii și familia mă îndemnau tot timpul să „îmi refac
viața“, dar ori de câte ori vreo femeie singură apărea întâmplător în
anturajul nostru, Mamina începea s-o zugrăvească în culorile cele mai
negre. Am înțeles, se temea că o s-o abandonez și, deși o asiguram
periodic de contrariu, fiind o femeie cu experiență de viață știa că
nimic nu durează, că circumstanțele se schimbă, că promisiunile se mai și
uită. Și de aceea se temea. Dar nici așa nu mai puteam continua.
I-am sugerat atunci că a sosit poate momentul să se mute într-o
garsonieră, încredințând-o că nimic altceva nu se va schimba în relațiile
dintre noi. Nu știu ce a simțit, dar a acceptat. În octombrie, s-a mutat
într-un cămin destinat pensionarilor din cartier care nu mai au nevoie de
o casă sau un apartament mare, și care doresc să locuiască printre oameni
de vârsta lor. Nu sunt acceptate decât persoanele în putere, care se pot
îngriji singure. Chiriile sunt subvenționate, locatarii se bucură de o
grădină frumoasă, club și un personal disponibil 24 de ore din 24.
Căminul este atât de solicitat, încât lista de așteptare ajunge uneori la
doi ani. Mamina a avut noroc, a fost acceptată după o lună. „Au văzut
evident că au de-a face cu o adevărată doamnă“, declara ea după aceea,
fără urmă de ironie, oricui voia să audă. Primii trei ani am ajutat-o
financiar, pensia ei din Israel și mica ei rezervă neputând acoperi
cheltuielile lunare. Ulterior însă, au intervenit serviciile sociale și
câteva organizații de caritate și nu a mai avut nevoie de ajutorul meu.
De Revelion am fost invitat la Chris Thau, care locuia acum într-o casă
mare și frumoasă împreună cu Lesley și cei doi copii ai lor, Katherine și
Alex. Am revăzut-o pe Marjorie, care tocmai se întorsese cu o zi în urmă
de la Chicago, unde o vizitase pe buna ei prietenă Gwen, și povestea acum
cu entuziasm despre cele văzute acolo. Marjorie m-a invitat la o cină
oferită de ea lui Lesley și Chris cu ocazia zilei de naștere a surorii
ei, cină pe care o organiza peste trei săptămâni în garsoniera ei. Cu
acea ocazie, Chris ne-a vorbit despre Regina Margot, cel mai recent film
francez lansat pe piață, pe care tocmai îl văzuse, și nu avea decât
cuvinte de laudă pentru el.
— L-ai văzut? m-a întrebat Marjorie. Nu vrei să mergem împreună sâmbătă?
a continuat ea.
— Aș vrea, dar mâine plec la Orlando, în Florida, la o conferință
internațională, și mă întorc abia săptămâna viitoare, joi. Te sun și
decidem atunci.
A doua zi am plecat la Orlando împreună cu Ruxandra, partenera mea de
cabină, ca interpreți. Lucram des împreună în acea perioadă, la
conferințe internaționale la Londra și în multe orașe din alte țări.
La Orlando, programul nu a fost prea încărcat și în fiecare zi se
organizau excursii pentru delegați. Am fost la Delfinariu și la Acvariu,
dar când delegații s-au dus la Disney World, Ruxandra și cu mine am
închiriat un mic airboat, o ambarcațiune cu o elice mare la spate,
deasupra apei, cu care am făcut o excursie pe Everglades, o zonă
mlăștinoasă din centrul Floridei. Am poposit la o rezervație naturală, un
mic paradis de floră și faună pe o insulă, pe scurt, a fost o excursie
cum nu se putea mai frumoasă, cu atât mai mult cu cât eram în mijlocul
lui ianuarie, dar temperatura era de 20 de grade Celsius.
În penultima zi a conferinței, se discuta securitatea financiară a
băncilor. Unul dintre vorbitori era german. Când și-a început prelegerea,
am rămas mut și la propriu, și la figurat. Nu înțelegeam nimic din ceea
ce spunea, în engleza lui cu cel mai puternic accent german pe care îl
auzisem vreodată. Mi-am zis, fie ce-o fi și am rostit în microfon:
— Doamnelor și domnilor, îmi pare rău, dar nu înțeleg nimic din ceea ce
spune vorbitorul din cauza accentului său. Vom face deci o pauză până la
vorbitorul următor.
Mă mir și acum că am putut privi situația cu atâta calm. Câțiva delegați
din sală s-au întors spre cabinele interpreților, dar pe fețele lor se
putea citi înțelegere.
Am revenit la Londra joi. Noaptea, pe la ora trei, dădeam cu aspiratorul
prin casă, neputând dormi din cauza diferenței de fus orar. Noaptea
următoare la fel. Sâmbătă dimineața am sunat-o pe Marjorie și i-am spus
că nu pot merge la film pentru că o să adorm în sală. Detectând însă o
ușoară notă de dezamăgire în vocea ei, am continuat:
— Dar poți veni la cină dacă vrei, pentru că am gătit și am multă
mâncare. Să fii însă îngăduitoare dacă adorm la masă!
Marjorie a venit pe la ora șapte seara, și… este aici în continuare, când
scriu aceste rânduri. S-au bucurat atunci toate rudele și prietenii mei
care o cunoșteau, în special Alex. Nici Mamina nu a avut ceva de spus
contra ei, sau poate s-a abținut. Marjorie, care studiase franceza la
Oxford, lucra de câțiva ani la Departamentul de marketing de la Orangina,
firma franceză producătoare de băuturi răcoritoare cu gust de portocale.
La sfârșitul lunii mai, am decis să facem primul concediu împreună și am
ales Praga, oraș pe care nici unul din noi nu-l cunoștea. Victor Eskenasy
lucra acolo, la Europa Liberă, care tocmai se mutase de la München.
Am plecat cu mașina și ne-am oprit întâi la Herborn, la Andrei, care
continua să fie profund îndurerat de moartea soției sale, Coca, cu
aproape patru ani înainte. (Mai bine de un an s-a dus zilnic la cimitir
la mormântul ei, a lăsat toate lucrurile ei în camere și în baie, așa cum
fuseseră în timp ce trăia, și ani de zile practic s-a retras total din
viața socială.) Marjorie îl cunoștea de câteva luni, de când Andrei
venise la noi pentru una din sesiunile noastre regulate de
„psihoterapie“, în cazul nostru psihoterapeutul fiind eu, care trecusem
prin ce trecea el acum.
Ne-am dus apoi la Edy și Rodica la Frankfurt, unde am stat o zi și o
noapte. Dimineața am pornit spre est. Am ajuns în Dresda și am fost
foarte mirați să mai vedem urmele unor bombardamente din urmă cu jumătate
de veac. Contrastul dintre vestul și estul Germaniei era încă izbitor.
La Praga am tras la un mic hotel pe malul Vltavei, nu departe de locuința
lui Victor. Întreg orașul era învăluit în parfumul amețitor al teilor în
floare. Victor locuia cu prietena lui, Petronella, într-un apartament
clasic Mitteleuropa, cu camere înalte și spațioase mobilate cu gust și
pline de CD-uri și discuri. (El a devenit de-a lungul anilor un strălucit
comentator de muzică clasică la radio, și nu numai. Printre altele este
faimos interviul lui cu Sergiu Celibidache.) L-am găsit cu o criză de
sciatică, cu dureri îngrozitoare care îl țintuiseră la pat vreo trei
zile. Cum am sosit la ei, i-am dat un flacon cu niște antinevralgice
foarte puternice pe care le luam și eu când aveam dureri de spate.
Efectul lor este aproape imediat.
În timp ce discutam la o cafea, a sunat telefonul. Era șeful lui, Nestor
Rateș, care l-a întrebat dacă vine în ziua următoare la redacție.
—Vin, a răspuns Victor, că mi-a adus Dorian de la Londra niște pastile
fenomenale care practic m-au repus pe picioare.
— Dorian e aici și nu ne face o vizită de curtoazie? Dă-mi-l la telefon,
te rog!
Nestor mi-a urat bun venit la Praga și m-a invitat la dejun în ziua
următoare, la o pizzerie. I-am spus că nu sunt singur, și a invitat-o și
pe Marjorie. Îl cunoșteam pe Nestor doar din vedere, după 1989 ne
încrucișam uneori din întâmplare în vreun restaurant bucureștean sau la
vreo sindrofie oficială. Ne salutam politicos, dar asta era tot. De aceea
m-a mirat faptul că dorea să mă vadă.
— O să intru direct în subiect, mi-a spus el după ce am făcut
prezentările și ne-am așezat la o masă. Nu am adjunct și m-am gândit
imediat la dumneata. Te-am auzit de multe ori la BBC, îți știu tot CV-ul
de la foștii dumitale colegi Victor Eskenasy, Edelina Sterling, Iosif
Klein și alții, care au numai cuvinte bune despre dumneata, așa că-ți
propun postul de adjunct, și ai toate șansele ca peste cinci ani, când
trebuie să ies la pensie, să-mi iei locul. Ce zici?
— Dragă Nestor, nici nu-ți poți da seama cât mă flatează oferta. Mă simt
extrem de onorat. Din păcate însă, sunt nevoit să refuz. Am o fată la
facultate în Anglia, o fostă soacră de 78 de ani de care trebuie să am
grijă și, ca să fiu sincer, ar fi pentru mine o a treia emigrare. E prea
mult. În plus am 50 de ani, mai am zece până la pensie. Dar, încă o dată,
mii de mulțumiri pentru încrederea arătată, i-am răspuns.
M-am ridicat și m-am dus la toaletă. Nestor i-a spus lui Marjorie că nu
înțelege cum pot refuza înainte de a discuta salariul și condițiile de
lucru. Marjorie i-a explicat că eu nu sunt motivat în primul rând de
avantajele materiale și că dacă am refuzat înseamnă că într-adevăr nu
pot.
Când m-am întors la masă, Nestor mi-a spus că nu ia refuzul drept ultimul
meu cuvânt, că să mă mai gândesc și că mă va suna la Londra peste o
săptămână. Ne-am luat la revedere și am petrecut apoi restul săptămânii
cutreierând Praga, vizitând castelul, podurile, casa lui Kafka, berării
și restaurante pitorești, precum și vechiul cimitir evreiesc, unde se
află și mormântul rabinului Iehuda Loew, cunoscutul talmudist, mistic și
filozof din secolul al XVI-lea, creatorul legendarului Golem.
Între timp, la redacția din Londra sosesc tot timpul oameni noi. Printre
cei care au rămas mai mulți ani, sau permanent, s-au numărat Petru Clej,
Sorin Ștefan, Tatiana Niculescu, Dan Goanță, Rodica Culcer, Alexandru
(Ducu) Hâncu, Răzvan Scorțea, Stelian Dorobanțu, Adrian Chiculiță, Raluca
Dana Cotruță, Anca Toader, Vlad Georgescu, Ana Perescu, Nicu Teodorescu,
Delia Radu, Andrei Vornic și alții. Cu toți am avut excelente relații
colegiale.
Emisiunile devin tot mai variate și profesioniste: interviuri cu
președinți, miniștri, politicieni, istorici, ziariști, oameni de cultură,
mese rotunde, emisiuni culturale sau cu teme sociale etc. etc. Primim
acum o mulțime de scrisori și lansăm o rubrică în care răspundem
ascultătorilor care ne scriu. Întregul Serviciu Mondial obține fonduri să
realizeze o serie de emisiuni consacrate persoanelor cu handicap. Sunt
desemnat să realizez eu această serie. Îi dau titlul „Nimeni nu-i
perfect“ (dacă vă mai amintiți, este ultima replică din filmul american
Unora le place jazzul). Mă documentez, primesc de la Ministerul Sănătății
de la București toate autorizațiile necesare și-mi organizez programul:
interviuri la Spitalul de psihiatrie nr. 9 din capitală, vizite la
diverse ONG-uri care se ocupă de persoane cu handicap psihic și fizic, la
orfelinate și cămine speciale. Moștenirea lăsată de regimul Ceaușescu în
acest domeniu este prea bine cunoscută ca s-o mai tratez eu aici. De
fapt, accentul seriei de emisiuni a fost pus pe modul în care se urmărea
și se acționa pentru eliminarea acestei moșteniri. Am întâlnit oameni
dedicați, voluntari care au reușit să schimbe mentalitatea față de
persoanele cu handicap și să le insufle acestora un grad de speranță, de
încredere în viitor. Seria de emisiuni a fost premiată.
În vară, împreună cu alți corespondenți străini acreditați în România, am
primit o invitație să petrecem o săptămână în Delta Dunării, ca oaspeți
ai președintelui României. Am răspuns că voi da curs invitației, și după
câteva zile m-am prezentat la studiourile Radio România pentru o adunare
preliminară.
L-am cunoscut pe Eugen Preda, fostul director general al Radiodifuziunii
Române, care ieșise la pensie cu un an înainte. Domnul de lângă el mi-a
povestit că în multe dimineți când venea la redacție Eugen Preda cerea să
vadă buletinul de știri de la ora 7 și-i spunea: „Pe Galor l-ai auzit
azi-dimineață la 6?“ (Evident, și pe alți colegi, nu numai pe mine.) M-am
simțit măgulit și le-am mulțumit. De partea cealaltă l-am avut ca vecin
la masă pe Emil Hurezeanu, care lucra pe vremea aceea la Radio Europa
Liberă. Atunci am făcut cunoștință cu el. Mi-a spus că nu va putea pleca
la Tulcea odată cu grupul, dar că va veni singur în ziua următoare. Când
i-am spus că voi proceda la fel din cauza unor întâlniri ce nu puteau fi
amânate, m-a invitat să plecăm împreună, mai ales că avea o mașină
împrumutată de la reprezentanța BMW.
Era un BMW Seria 7, o mașină cu motor de 300CP, pe care Hurezeanu i-a
biciuit fără milă pe ruta București–Tulcea. Am crezut de mai multe ori că
mi-a sunat ceasul, dar conducea foarte bine și foarte prudent, în ciuda
vitezei, așa că până la urmă am ajuns întregi la Tulcea.
În dimineața următoare am asistat la o prelegere la Institutul Național
de Cercetare-Dezvoltare „Delta Dunării“, „singurul asemenea institut din
lume“, cum ne-a asigurat directorul. El ne-a vorbit despre flora și fauna
Deltei, despre toate speciile de pești și păsări, despre ecosisteme,
chiar și despre dilema provocată de apariția, la un moment dat, a unui
bizon (sau poate doi, nu-mi mai amintesc exact) pe un ostrov din Deltă.
În timp ce specialiștii se gândeau dacă să-l includă în fauna zonei,
bizonul a rezolvat problema, părăsind regiunea. După o vreme care multora
ni s-a părut o veșnicie (ce să-i faci, așa sunt jurnaliștii), directorul
a încheiat, invitându-ne să comentăm, să cerem lămuriri suplimentare,
dacă e cazul, sau să-i spunem dacă a omis ceva. „Păi, cam asta ar fi…“ a
rostit îngândurat Hurezeanu, oarecum în surdină. Emil Hurezeanu este unul
din oamenii cu cel mai irezistibil simț al umorului pe care i-am
cunoscut. De atâta râs, în cele câteva zile petrecute cu el în Deltă am
făcut febră la mușchii de la abdomen.
Într-un vas fluvial foarte elegant (construit, se pare, pentru Elena
Ceaușescu, dar care l-ar fi respins, negăsindu-l suficient de somptuos
pentru ea), am navigat până la hotelul Lebăda, pe brațul Sulina. Colegii
din București mă invidiaseră auzind că voi sta la Lebăda. După numai
jumătate de oră, i-am invidiat eu pe ei că au rămas la București. Nu mai
descriu aici cum arăta hotelul în 1995 (sper că arată mai bine acum), e
suficient să spun că în dimineața următoare, când m-am așezat pe closet,
am plecat cu el cu tot, closetul nefiind fixat în podea. Am pescuit, am
băut, mâncat și cântat în jurul unui foc de tabără, am spus bancuri, am
povestit întâmplări hazlii din activitatea noastră.
Într-o dimineață, prefectul de Tulcea a venit cu o mică ambarcațiune
rapidă și ne-a invitat, pe Hurezeanu și pe mine, să vizităm Farul vechi
de la Sulina. Avea loc acolo, dacă nu mă înșel, un fel de ceremonie
UNESCO, care adoptase farul în Patrimoniul Mondial. La ceremonie era
prezent și un reprezentant al Ministerului Culturii. Mi-a acordat un
interviu în care a elogiat eforturile ministerului său de a restaura
vechiul far, care este acum muzeu – vizitatorii vor putea afla aici
numeroase detalii interesante despre istoria locului. L-am întrebat cine
vor fi vizitatorii.
— Cum cine? Cetățenii interesați din Tulcea și din restul țării. Oameni
pasionați de istorie și de patrimoniul național.
— În condiții normale, da, am încuviințat eu, dar aici nu sunt condiții
normale. De la Tulcea se poate ajunge numai pe apă, fie cu un feribot
lent, care face cinci ore, fie cu ambarcațiuni mai rapide, care reduc
călătoria cu două sau trei ore, dar la un cost prohibitiv.
— Sunteți de rea-credință, mi-a spus omul de la minister, punând apoi
capăt rapid interviului.
La întoarcere, prefectul de Tulcea ne-a vorbit despre potențialul uriaș
al Deltei pentru turismul internațional, pentru amatorii de natură, de
păsări, pentru pescarii amatori.
— Da, dar cum ajung turiștii aici? am întrebat eu, retoric. Nu există
tren direct de la București, trebuie călătorit ore întregi, prin
Medgidia, iar pe șoselele nemodernizate ale României durează cel puțin la
fel de mult. Cel mai simplu ar fi fost pe calea aerului, dar nu aveți
aeroport!
— Avem aeroport la Tulcea, s-a grăbit prefectul să precizeze.
— Dar nu poate fi folosit, pentru că nu aveți instalații de service și de
realimentare a avioanelor, a intervenit Hurezeanu.
— De unde știți dvs. toate astea? a întrebat prefectul, vizibil
contrariat.
— Nu e nici un secret. Toată lumea știe! Tot ce aveți este potențial
uriaș, cum spuneți și dvs. Dar potențialul nu e suficient să
îmbunătățească viața oamenilor!
Prefectul n-a mai scos nici o vorbă până când ne-am luat la revedere la
debarcaderul hotelului Lebăda. În seara următoare, a venit la recepția de
bun-rămas de la Tulcea, ne-a îmbrățișat pe amândoi și ne-a promis că va
scoate cuvântul „potențial“ din vocabularul său și se va concentra, în
schimb, asupra unor acțiuni practice. Ne-am despărțit cei mai buni
prieteni.
*

În mai 1996, Marjorie a născut un băiat, căruia i-am dat numele Danny. Un
irlandez pe care-l știu de peste 20 de ani și care ne face tot felul de
mici reparații în casă și în grădină mi-a spus, prima oară când l-a văzut
pe nou-născut:
— Asta e, generația nouă… nu se jenează să aibă copii în afara
căsătoriei!
Crezuse că e copilul lui Alex, pentru că nu a cunoscut-o încă pe
Marjorie. I-am clarificat situația și a fost satisfăcut, mai ales când i-
am spus că ne căsătorim în toamnă.
Marjorie dorea să se mărite la ofițerul Stării Civile din cartierul
Chelsea, la primăria foarte la modă pe atunci. Ne-am căsătorit în
septembrie, pe la ora prânzului, în prezența familiilor noastre și a
câtorva prieteni intimi. La ceremonie a asistat și Danny, ținut în brațe
de cel mai vechi prieten galez al meu, Max Caller. Chris Thau a filmat
tot timpul.
(Vreo șapte sau opt ani mai târziu, am pus caseta video s-o vadă și
băieții noștri. Era prezent și un prieten de-al lui Danny, Jessy, un
băiețel foarte precoce.
— Cine e bebe-ul din video? a întrebat Jessy.
— Danny, i-a răspuns Marjorie.
Jessy s-a întors atunci spre Danny și i-a spus:
— N-am știut că ești copil din flori!)
De la primărie am plecat în Regent’s Park, unde Bernard, tatăl lui
Marjorie, închiriase un vaporaș-restaurant pe care am luat prânzul, în
timp ce navigam încet pe canal. Am avut noroc, era o zi superbă de
septembrie și totul a fost perfect. A doua seară, am petrecut cu un cerc
mai larg de prieteni la un restaurant grecesc. În ziua următoare însă,
mama, care venise din Israel, a vomitat sânge și am dus-o cu Salvarea la
spital. Suferea de mai mulți ani de hepatită C, din cauza unei transfuzii
cu sânge contaminat, după ce fusese lovită la Constanța de o mașină, în
anii ’50. După câteva zile a fost externată și a plecat înapoi în Israel.
Și-a revenit, dar după un timp, în 1997, starea ei s-a agravat și nu a
mai putut locui singură în apartamentul din Holon. Am plecat în Israel și
am găsit un cămin de bătrâni în aceeași localitate, unde mama s-a simțit
foarte bine. O vizitam de cel puțin două ori pe an.
— Ce o să fie, Dorică? mă întreba de fiecare dată când mă vedea.
Răspunsul meu era invariabil același:
— O să fie prost, mamă. Viața nu are happy-end. Sfârșitul este
întotdeauna prost. Dar nu asta e problema, ci ce faci între timp.
Încearcă să te gândești numai la prezent.
Da, știu, e ușor să reciți clișeele astea când ești sănătos și în putere.
Dar ce altceva poți face? După un an, în decembrie 1999, Niky Grinberg,
prietenul de o viață al familiei, care o vizita des pe mama la cămin și
ținea legătura cu noi, ne-a telefonat să ne spună că mama a murit. Avea
76 de ani. A mai apucat să-l vadă pe băiatul nostru cel mare, Danny, dar
nu și pe fratele lui, Adam, născut în septembrie 1998.
Cu aproape trei ani înainte, murise unchiul Cună, la vârsta de 78 de ani.
(„O să mor la 78 de ani, ca tatăl meu“, obișnuia el să spună, și așa a și
fost.) Îl văzusem ultima oară în octombrie 1995, când am venit cu
Marjorie, s-o prezint familiei. Era deja foarte bolnav, suferea de inimă.
— Cine știe dacă o să te mai văd vreodată, mi-a spus când ne-am luat la
revedere. O să mor curând!
Ce puteam răspunde?
— De peste 25 de ani, după fiecare vizită în Israel, am murit la plecare,
unul pentru celălalt. Și după câteva luni, un an sau doi cel mult, când
am revenit, am înviat amândoi. De ce să nu fie și de data asta la fel? am
spus eu.
— Ai știut întotdeauna să spui lucrul potrivit la momentul potrivit! Dar
nu numai pentru asta te iubesc eu, mi-a mărturisit Cună îmbrățișându-mă.
De data aceasta însă a avut dreptate. A murit fără să-l mai văd.
Am povestit mai înainte despre afacerea cu cherestea, din Ierusalim, a
mătușii Malka. Femeie extrem de energică, a lucrat până pe la 65 de ani,
când a hotărât să se retragă. Unicul ei fiu, Zvi, trăia de mulți ani în
SUA, unde se căsătorise cu prietena lui hippy, cu care a avut o fată,
Shira. Dar nu avea nici o ocupație, era fiu de bani gata.
Malka s-a dus la San Francisco, a închiriat un spațiu comercial și a
deschis un mic magazin de bijuterii-fantezie.
— Uite, ai acum o ocupație, i-a spus ea lui Zvi. Ai și bani să cumperi o
căsuță la marginea orașului. Vin peste un an să văd ce ai făcut.
Și s-a întors în Israel. A revenit după un an și a găsit magazinul așa
cum îl lăsase, dar cu datorii, pentru că Zvi nu vânduse aproape nimic, de
fapt nici nu se ocupase de afacere. Divorțase între timp și trăia singur.
Citea mult și se droga. Cu banii lăsați de mama lui cumpărase o casă în
paragină la Tiburon, o mică localitate la poalele unui munte, cu vederea
spre celebrul pod Golden Gate de peste golful San Francisco.
— Ai dat atâția bani pentru cocioaba asta? l-a întrebat Malka.
— Nu, banii au fost pentru vederea de la ferestrele cocioabei, a răspuns
Zvi.
Malka a decis să rămână și să revină la viața activă. A angajat
constructori și, într-un timp foarte scurt, în locul cocioabei se ridica
o vilă superbă. A reorganizat magazinul, și afacerea a început să meargă.
Zvi a intrat într-o clinică de dezintoxicare, s-a lăsat și de fumat.
Într-o zi a cunoscut la San Francisco o tânără avocată care dorea un
copil, dar nu și să se mărite. Zvi și-a oferit serviciile în mod complet
dezinteresat, și nouă luni mai târziu tânăra a născut un băiețel pe care
l-au numit Jordan. Zvi era în al nouălea cer. Petrecea aproape tot timpul
cu copilul, făcea din nou sport, începuse să meargă cu bicicleta,
revenise la viață.
În 1998, într-o vacanță cu bicicleta în Israel, a fost accidentat mortal
de o mașină. Malka a luat primul avion spre Tel Aviv, și-a dat
consimțământul ca medicii să folosească pentru transplanturi câteva
organe din corpul lui Zvi și s-a așezat pe podea să stea din nou „șiva“,
gândindu-se probabil la cruzimea destinului ei: succes total în afaceri,
eșecuri și tragedii în viața personală. Ironia este că pe Malka n-au
interesat-o niciodată banii, a trăit foarte modest toată viața. Ce o
pasiona era tranzacția dusă la bun sfârșit.
*

În a doua jumătate a deceniului, cred că era prin 1996, Radu Corpaci a

făcut o vizită la Londra. A stat la noi și l-am plimbat peste tot, am
mers la cumpărături și a vizitat tot ce voia să vadă. Într-o duminică a
venit să mă ia de la Bush House. La sfârșitul zilei de lucru am ieșit din
clădire, ne-am urcat în mașina mea parcată pe străduța alăturată (pe
vremea aceea duminica se mai putea parca gratuit) și am pornit în
direcția City-ului londonez, cu intenția de a coti la stânga chiar
înaintea statuii care marchează intrarea în City, pentru a ne îndrepta
spre locuința mea din nordul Londrei. Nu văzusem filtrul de poliție chiar
din fața statuii și acum nu-l mai puteam evita.
— O să ne oprească, i-am spus lui Radu.
— De ce? a întrebat el mirat.
— Vrem să intrăm duminica în City, unde nu există locuințe și totul e
închis, suntem doi bărbați într-o mașină, și acum câteva zile a avut loc
un atentat IRA în zonă.
Într-adevăr, un polițist ne-a făcut semn să oprim și să tragem pe stânga.
— Suntem de la Brigada Antiterorism și facem verificări, ne-a informat el
după ce ne-a salutat.
— Ca să economisim timp, i-am spus eu polițistului, iată legitimația mea
de redactor BBC, vin de la Bush House, clădirea pe care o vedeți în față,
și acesta este un prieten din România, sosit în vizită.
Polițistul nu mi-a aruncat nici măcar o privire, mi-a luat legitimația
BBC și pașaportul lui Radu și m-a rugat să deschid portbagajul. A văzut
că nu conținea nimic suspect, a verificat și interiorul mașinii, a
telefonat la Ministerul de Interne să verifice autenticitatea vizei de
turist a lui Radu, și s-a apucat să scrie.
După câteva minute ne-a înmânat două rapoarte, unul mie și unul lui Radu,
ne-a înapoiat documentele și ne-a spus:
— Mulțumesc, sunteți liberi.
Am aruncat o privire pe raport. Scria că am fost oprit de Brigada
Antiterorism pentru un control de rutină și că am fost reținut timp de…
de la ora de… la ora de… Iscălitura polițistului și antetul Poliției
Metropolitane.
— Și astea la ce folosesc? l-am întrebat pe polițist, arătându-i
raportul.
— Este alibiul dvs., dacă vă întreabă soția sau prietena unde ați stat
până acum, a răspuns polițistul cât se poate de serios.
— E o plăcere să ai de-a face cu poliția de la voi, a spus Radu cu
admirație.
El mai are și astăzi raportul Brigăzii Antiterorism. Eu l-am pierdut pe
al meu, spre regretul lui Danny și Adam. M-ar fi făcut mai interesant în
ochii lor.
În redacție au avut loc în ultima vreme schimbări importante. În 1997,
Oana Lungescu, care îndeplinise la un moment dat și funcția de șefă
adjunctă ad interim, a trecut la World Service în engleză, și apoi a
plecat cu o bursă în America Latină, de unde a trimis câteva relatări.
(Vorbea perfect și spaniola.) Ulterior a devenit corespondentă World
Service la Berlin și apoi la Bruxelles, pe lângă NATO și Uniunea
Europeană, exact în perioada foarte importantă a extinderii acestora spre
est. (În 2010 a părăsit jurnalismul, când a fost numită purtător de
cuvânt principal al NATO.)
Șefa adjunctă a Secției române BBC, Ruxandra Obreja (Alexandra Ionescu),
a părăsit redacția română fiind numită editor regional pentru zona
europeană. Doi ani mai târziu, în 1999, a devenit Commissioning Editor la
BBC English Network and News Section. Locul ei de șef adjunct a fost
preluat pe rând de Petru Clej, Răzvan Scorțea și Delia Radu.
În 1996, a fost angajat Nicu Teodorescu, un tânăr brașovean care lucrase
la Radio Delta. Ne-am împrietenit repede; el a luat locul Ruxandrei ca
partenerul meu de cabină la conferințele internaționale. De multe ori o
aveam parteneră și pe Lelia Galiș. Am lucrat împreună cu ei ca interpreți
până în 2017, când eu m-am retras. Relații foarte strânse am avut de
asemenea cu Dan Goanță, care a lucrat la redacția din Londra timp de
șapte ani, până în 1999, când a decis să se reîntoarcă în România. Era pe
cât de talentat ca jurnalist TV, radio și de presă scrisă, pe atât de
modest. Am păstrat legătura și după ce a revenit în România, și ieșeam
împreună la restaurant de fiecare dată când veneam la București.
(Avea un uriaș simț al umorului, iar una dintre cărțile lui favorite, ca
și a mea, de altfel, era Vițelul de aur a lui Ilf și Petrov. Pe când
lucra la Europa FM, l-am sunat într-o zi de la Londra.
— Cine să spun că-l caută? a întrebat secretara.
— Spuneți-i că-l caută fiul locotenentului Schmidt (unul dintre
personajele întruchipate de Ostap Bender).
— Chiar așa vreți să vă prezint? a insistat secretara.
— Bineînțeles, domnișoară, pentru că acesta sunt eu!
După câteva secunde, Dan a venit la aparat:
— Dorian, nebunule, ai provocat confuzie în mintea secretarei mele.
Am primit cu consternare și cu o mare tristețe vestea morții sale
timpurii, în septembrie 2006.)
Când mă gândesc acum, cred că la prieteniile noastre în secție a
contribuit mult și intimitatea pe care ne-o conferea fumatul. Când
fumatul în instituții a fost îngrădit și s-au amenajat locuri speciale
pentru fumători, în camera principală a redacției s-a construit un perete
despărțitor din lemn și sticlă, care separa fumătorii de nefumători. L-am
botezat „Acvariul“, și acolo lucram noi, cei care mai foloseam „iarba
dracului“: Ducu, Dan, Traian, Nicu, Mihai, eu și, din când în când, Ana
Perescu. Când eram mai mulți înăuntru nici nu aveai nevoie de țigări,
trebuia doar să respiri adânc și primeai instantaneu doza de nicotină și
gudroane. (Foarte greu să înțelegem azi cum, până în anii ’80, încă mai
fumam în studiouri, în redacție, în autobuze, la etaj, în metrou, în
trenuri, la cinematografe, aproape peste tot.)
Spre sfârșitul lui 1996, chiar înainte de alegerile generale din
Republica Moldova, președintele țării, Mircea Snegur28, și soția lui au
făcut o vizită neoficială la Londra, și i-am fost interpret la o
conferință de presă și la primirea, tot neoficială, la Palatul
Buckingham, la regina Elisabeta II. Era a treia mea prezență la palat ca
interpret pentru regină. De obicei, regina vorbește în fraze destul de
scurte, ca să permită interpretului să facă traducerea consecutivă. De
data aceasta însă, la un moment dat, mi s-a părut că fraza este prea
lungă și atunci am început să traduc, întrerupând-o pe Maiestatea Sa!
Regina s-a oprit, s-a uitat la mine parcă puțin mirată (sau poate așa mi
s-a părut mie), dar a zâmbit. Mie îmi înghețase inima, dar acel zâmbet m-
a readus în fire. Am continuat să traduc și totul s-a terminat cu bine.
— Acum trei sute de ani ți se tăia capul pentru asta, mi-a spus ulterior
un prieten.
Poate că nu, dar protocolul este foarte strict: nu te adresezi reginei
decât dacă ți-a vorbit ea întâi și nu o întrerupi niciodată.
La Buckingham Palace îl însoțisem, cu câțiva ani înainte, pe primul
ambasador al Moldovei independente, care își prezenta scrisorile de
acreditare la Londra. Prin tradiție, regina trimite una din caleștile
sale la adresa unde locuiește noul ambasador, iar acesta vine la palat
îmbrăcat în tradiționalul morning dress și este primit în audiență.
Dimineața devreme, m-am prezentat la hotelul ambasadorului, ne-am urcat
în caleașca deschisă trasă de doi cai negri și am pornit spre palat. Cred
că fotografia caleștii cu noi doi înăuntru, în costume de gală și cu
joben pe cap, se mai află pe etajerele numeroșilor turiști japonezi care
ne-au făcut poze atunci, fără să aibă cea mai vagă idee cine suntem.
*

În mai, am transmis o emisiune comemorativă despre Israel, unde se

împlineau 50 de ani de la întemeierea statului. Nu e deloc ușor să
realizezi o asemenea emisiune dacă vrei să păstrezi imparțialitatea BBC,
ceea ce impune să intervievezi reprezentanți ai ambelor tabere, evrei și
palestinieni, într-o chestiune în care spiritele pot deveni foarte repede
incandescente.
Am intervievat telefonic un colonist dintr-o așezare israeliană din
Cisiordania, originar din România. L-am întrebat dacă, după părerea lui,
există vreo șansă de reconciliere între cele două părți.
— Absolut nici una, atâta timp cât arabii nu acceptă dreptul nostru la
existență pe acest pământ și continuă actele de terorism împotriva
familiilor noastre. Ați văzut, chiar recent, au atacat un autobuz și au
ucis o femeie și doi copii, a răspuns el.
— Dar ei susțin că aceste acte sunt comise din disperare, de oameni care
au ajuns la capătul răbdării, care nu mai văd nici o altă soluție de a
reintra în posesia pământurilor lor, ocupate de Israel, am replicat eu.
— Astea nu sunt pământuri ocupate, domnule, ci eliberate. Iudeea și
Samaria (denumirea din Antichitate a teritoriului Cisiordaniei) aparțin
Israelului.
— De când? am întrebat eu.
— De când au fost date evreilor de Dumnezeu, a venit răspunsul.
Ei, aici m-a prins! Nimic nu omoară mai rapid o discuție pe teme politice
decât introducerea unui argument cu caracter religios.
— Aveți vreo dovadă? am insistat, doar așa, ca să văd până unde merge.
— Ce dovadă mai bună vreți decât Biblia? a întrebat el, sincer mirat. Dar
văd că sunteți de rea-credință, refuz să mai continuăm.
Și a închis telefonul. Colegul care era cu mine în studio m-a întrebat:
— Ce-ai făcut, Dorian?
— Ce-am făcut? I-am pus niște întrebări pertinente.
— Da, numai că acum am rămas fără interviu.
De-a lungul anilor, am fost acuzat, implicit și explicit, de multe: că nu
simt „românește“, că nu simt „evreiește“, că aș avea o atitudine
antiisraeliană. Sunt acuzații nefondate. Se spune că imediat după
întemeierea statului Israel, în 1948, șeful poliției nu știa cu ce
menajamente să-l informeze pe prim-ministru, David Ben Gurion, că a fost
arestată prima prostituată evreică. Răspunsul premierului l-a surprins:
— Slavă Domnului, începem și noi să fim o țară normală, ca toate
celelalte.
Asta am vrut și eu, normalitate. În definitiv, de aceea am ținut atât de
mult să plec din România. Am vrut să fiu eu, eu individul, nu membru al
unui colectiv, să nu fiu obligat „să simt“ ce simt alții. Nu am vrut
niciodată să fac parte din vreo organizație, vreun partid etc. În România
adolescenței mele era imposibil, iar în Israelul anilor ’60 era, în cel
mai bun caz, foarte greu, dovadă problemele pe care le-am avut la kibutz.
Din acest punct de vedere, Anglia a fost pentru mine gazda ideală, m-a
lăsat în pace. Dar în Anglia, am înțeles un lucru important: poți detesta
să te înregimentezi, să fii „om de colectiv“, dar poți descoperi bucuria
de a fi om de echipă. Și nu am fost niciodată antiisraelian, mi-am
păstrat în continuare cetățenia israeliană. Prin 1973, un englez m-a
întrebat ce sunt eu, de fapt. Crezând că fac o glumă bună, i-am răspuns:
— Jewish, but freelance (Evreu, dar pe cont propriu).
Imediat mi-am dat seama că nu era o glumă. Spusesem adevărul.
În vara lui 1998, cumnata mea Lesley a născut un al treilea copil,
George, iar două luni mai târziu Marjorie a născut al doilea băiat,
căruia i-am dat numele de Adam.
— Ești complet nebun, fusese reacția fiicei mele, Alex, când i-am spus că
Marjorie era însărcinată din nou. La vârsta ta?
La nașterea lui Danny, Mititelu îmi acordase un concediu de paternitate
de cinci zile. De data asta mi-a acordat doar două.
— De ce? am întrebat.
— Pentru că la tine devine un obicei, și redacția nu-și poate permite
luxul să te lase să lipsești la fiecare doi sau trei ani, când îți naște
soția, a venit răspunsul.
Am râs amândoi. După câteva luni, Alex mi-a spus:
— E bine totuși că ați mai făcut un copil. Mă bucur foarte mult.
În Occident, vârsta medie la care oamenii fac copii este între 30 și 40
de ani, în comparație cu între 18 și 28 de ani, cum era în urmă cu
jumătate de veac. Dar să ai un copil la 54 de ani, cât aveam eu când s-a
născut Adam? Destul de rar totuși; asta dă naștere la tot felul de
situații jenante, dacă nu ai simțul umorului, sau hilare, dacă îl ai.
Nimeni dintre cei care mă cunosc în cartier (locuiesc aici de 13 ani) nu
se aștepta să mă vadă împingând un cărucior de copii.
— Nepoțelul? m-a întrebat Derek, patronul magazinului de fructe și legume
din colț, când am ieșit prima oară cu Danny în căruț.
— Nu, fiul, am răspuns eu, declanșând un potop de scuze.
Trei ani mai târziu, când am ieșit la plimbare cu Danny de mână și Adam
în căruț, Derek mi-a spus cu prudență:
— Felicitări. Este…?
— Al doilea meu fiu, am răspuns.
— Desigur, desigur, s-a grăbit el să adauge.
(Nouă ani mai târziu, când am ieșit să-mi plimb nepoțica, fiica
Alexandrei, Derek nu a mai făcut nici un comentariu. „Să nu mă pun cu
nebunul“, și-o fi spus în gând.)
Într-o zi, pe când avea vreo șase ani, Adam a ieșit de la școală furios.
— Ce s-a întâmplat? îl întreb.
— Proasta asta de Amy, răspunde el. Iar mi-a spus: „A venit bunicul tău
să te ia acasă!“
— Adam, e o greșeală ușor de înțeles, eu sunt probabil mult mai în vârstă
decât tatăl ei.
— Da, răspunde Adam, dar nu e vina ta. Și pe urmă, mai bine să am un tată
bătrân decât să nu mă fi născut deloc!
Nici nu-mi termin bine gândul că până și un copil de șase ani poate da
dovadă de înțelepciune, când începe să se căineze:
— Sunt un eșec. Danny mă bate la toate, la tenis, la fotbal, la Nintendo.
— E mai mare decât tine și a practicat mai multă vreme toate astea,
încerc eu să-l consolez. Nu mai spune că ești un eșec. Și nu te mai
compara cu alții. Tu ești unic. Nimeni și nimic pe lumea asta nu e ca
tine.
— Ba da, răspunde el. Uită-te pe jos. Umbra mea!
Am rămas paf! Dacă îmi venea mie ideea asta, m-aș fi considerat genial.
Dar, dacă mă gândesc bine, copiii m-au surprins întotdeauna cu ideile
lor. Trebuie doar să fii atent la ce spun. Eu am știut asta încă de la
Alexandra, și de aceea am fost răsplătit cu o mulțime de observații
uneori comice.
O altă perlă a lui Adam legată de obsedanta concurență a lui cu Danny s-a
produs câteva luni mai târziu, chiar de Revelion. După ce a numărat toate
fotografiile vizibile din casă în care apărea el sau fratele lui, i-a
spus lui Marjorie:
— Aveți cu Danny o fotografie mai mult decât cu mine. Înseamnă că-l
iubiți mai mult pe el. Este cel mai groaznic Revelion din viața mea!
Dar episodul cel mai hazliu pe marginea marii diferențe de vârstă între
tată și fiu a avut loc în vara aceluiași an, la Constanța, unde venisem
cu Adam într-o scurtă vacanță. Veronica i-a făcut cadou o minge de fotbal
și ne-am dus în parc. Adam a început să bată mingea și, după câteva
minute, i s-a alăturat o fetiță cam cu un an mai mare decât el. Sora
acesteia, mai mică, având probabil cel mult șase ani, a vrut și ea să se
joace, dar sora ei a gonit-o, spunându-i:
— Tu nu știi engleza (nici ea nu știa decât Hello).
Sora cea mică a venit și s-a așezat pe bancă lângă mine.
— Sunteți bunicul lui, nu-i așa? a întrebat ea.
— Nu, sunt tatăl lui!
— Aoleu! a rostit fetița făcând ochii mari și, după câteva secunde de
pauză, a reluat: Și mama lui câți ani are?
— Patruzeci și șapte.
— Aoleu, aoleu! și-a reluat ea vaietele.
— De ce aoleu?
— Păi cine o să aibă grijă de el când…
Și s-a oprit brusc, aruncându-mi o privire stingherită. Și azi mi-o mai
amintesc cât de drăgălașă era!
La începutul anului 2000, când am revenit după un stagiu la București,
Marjorie mi-a spus că a găsit pe înregistratorul telefonului un mesaj în
limba germană, dar nu a recunoscut vocea. Am avut o presimțire sumbră și
m-am dus la Mamina.
— A murit Andrei, m-a anunțat ea fără menajamente. Atac de inimă masiv.
Vestea i-o dăduse Raluca, fiica lui Andrei, care trăia de câțiva ani în
SUA, unde se măritase cu un farmacist. Păcat! La mulți ani de doliu după
Coca, Andrei reușise să iasă la suprafață. A început o relație cu o
infirmieră de la spitalul unde lucra, cu peste 25 de ani mai tânără decât
el.
— Este o femeie extraordinară, mi-a spus el, dar are și un mare defect, e
măritată. Deși, pentru mine, e dispusă să divorțeze de soțul ei.
Povestea a provocat un miniscandal în mica localitate Herborn, unde
fiecare cunoaște pe fiecare, dar ca de obicei, după scurt timp, gura
lumii a găsit alte subiecte. Ne-au făcut împreună o vizită la Londra și
au stat câteva zile la noi. Tânăra era drăguță și se vedea imediat că e
îndrăgostită de el. Nici nu era greu, Andrei era un bărbat foarte bine,
cult, manierat, cu o situație materială și socială foarte bună. Pe scurt,
o partidă, cum se spune pe scena tranzacțiilor matrimoniale. Era la fel
de clar că și el este prins de ea. Era tânără, sportivă și, cel mai
important, îl iubea. Iar lui Andrei i-a plăcut toată viața să fie iubit.
Aș îndrăzni să spun că el a fost mereu îndrăgostit tocmai de adorația pe
care i-au arătat-o toate femeile din viața lui, începând cu Tammy, mama
sa, apoi prima lui soție și, în cele din urmă, Coca. Este foarte posibil
ca doliul neobișnuit de lung pe care Andrei l-a purtat după moartea Cocăi
să se fi datorat și pierderii piedestalului pe care ea îl construise
pentru el. (La fel cum, după moartea Andei, mi-a lipsit multă vreme și
dependența ei de mine. Devenisem dependent de dependența ei!)
Și în cazul lui Andrei, moartea a lovit, ca un făcut, tocmai când omul se
scuturase, se ridicase de la pământ și reîncepuse să se bucure de viață
și de tot ce oferă aceasta mai bun. Avea doar 60 de ani. Un alt cântec de
lebădă!
În aprilie am plecat la San Francisco, la Malka. Casa ei este într-adevăr
superbă. Spațioasă, luminoasă, mobilată simplu și cu mult gust. Îmi dă
cheile de la mașina lui Zvi, un BMW M5, decapotabil. De a doua zi mergem
peste tot: ne plimbăm pe malul oceanului pe sub Golden Gate, de unde
vedem insula Alcatraz, cu fosta închisoare purtând același nume, și
vizităm obișnuitele atracții turistice din oraș, dar băieții noștri au
fost captivați abia de cele văzute în ziua următoare.
Ieșim din San Francisco și ne îndreptăm spre sud, pe Route 101. Ne oprim
la Monterey, în apropierea unui parc în care intrăm să ne dezmorțim
picioarele. În mijlocul parcului tronează o veche locomotivă Pacific.
Danny, care încă de la doi ani făcuse o pasiune pentru trenulețele de
lemn din seria Thomas the Tank Engine, rămâne pironit locului când o
vede. Abia mai poate să-mi spună:
— Tata, rămânem aici!
Și acolo am stat trei ore, timp în care Danny, Adam și alți copii s-au
cățărat și au coborât din toate direcțiile pe și de pe locomotivă.
Bucuria lor era aproape palpabilă.
Pentru seara respectivă, Malka rezervase cu săptămâni în urmă o masă la
un foarte la modă restaurant mexican din Tiburon. Am luat loc la masă,
dar după numai câteva minute, din senin, Adam, care avea atunci un an și
șase luni, a aruncat un cuțit în direcția unei femei de la masa
alăturată. Vă imaginați repercusiunile, dacă proiectilul și-ar fi atins
ținta. L-am scos pe Adam din restaurant și m-am plimbat cu el în timp ce
Marjorie și Malka mâncau înăuntru, după care m-am schimbat cu Malka și am
mâncat și eu ceva în grabă, dar seara a fost ruinată. Adam a fost un
pericol public până pe la vârsta de trei ani, când s-a mai calmat.
I-am cunoscut și pe fiul lui Zvi, Jordan, un băiețel de vârsta lui Danny,
și pe mama lui, Beth, avocată (între timp devenită judecătoare), o femeie
foarte drăguță și prietenoasă, cu care am păstrat ulterior legătura.
Malka ne-a spus că a început pregătirile pentru revenirea în Israel,
fiindcă nu o mai reține nimic în California. O înțeleg perfect. În aceste
trei săptămâni la San Francisco, mi-am dat seama de uriașa diferență
între viața de aici și cea din Europa. Pentru californieni, Europa parcă
nici nu există. De fapt, nici restul SUA nu prea figurează în buletinele
de știri. America este atât de vastă și variată, încât nu e de mirare că
foarte mulți americani nu au fost niciodată în străinătate, nici măcar nu
au pașaport. Într-un fel e o situație similară cu diferența de interes
dintre Europa apuseană și cea răsăriteană dinainte de 1989. Est-europenii
știau mult mai mult despre vest-europeni decât invers. Poate este ceva ce
ține de aspirațiile individuale.
În august 2001 am făcut concediul la Bran, la pensiunea Pedestru,
recomandată de Șoni și Lelia, care fuseseră acolo cu fetele. Am fost de
fapt un grup mai mare, au venit cu noi și fiica mea, Alex, cu prietenul
ei, Michael, și Chris Thau cu Lesley și cei trei copii ai lor, Katherine,
Alex și George. Mai povestesc încă și acum că băieții mei au descoperit
la Bran ce înseamnă adevărata mâncare. Până atunci doar „se hrăniseră“,
ca să nu moară de inaniție. Nu mi-a venit să cred când l-am văzut într-o
seară pe Danny încercând să pună în buzunar, pe furiș, o felie de chec.
— E pentru micul dejun, mi-a explicat el în șoaptă, văzând privirea mea
dezaprobatoare.
I-am spus că nu e nevoie să-și facă rezerve, pentru că va primi la micul
dejun alte bunătăți.
Am vizitat castelul, ne-am plimbat cu căruța trasă de cai, am urcat pe
munte, am mers în satul Peștera și la Moeciu. Toți au fost încântați de
pensiune, de talentele culinare ale amfitrioanei, de peisajele regiunii.
De la Bran am plecat spre litoral, pentru o săptămână, la Eforie. Am stat
într-un hotel „comunist“, cu mobilier cam tot din perioada roșie. Vacanța
la mare nu a fost la fel de reușită ca aceea de la Bran, dar am trecut-o
la capitolul experiențe. Tatăl lui Marjorie, Bernard, rămas văduv în
1999, a venit și el la Eforie, petrecând câteva zile foarte plăcute într-
un fotoliu din barul în aer liber al hotelului, bând bere, fumând și
privind marea.
În septembrie 2002 am fost interpretul unei delegații a Forțelor Aeriene
Române. Am vizitat sediul RAF Personnel and Training Command
(Comandamentul pentru Instruirea Personalului din Forțele Aeriene
Regale). La școala de pilotaj de acolo, se pot vedea pe pereții
coridoarelor fotografiile tuturor – și accentuez, TUTUROR – absolvenților
de la începuturile forțelor aeriene și până în ziua de azi.
— Frumos că au păstrat totul, dar au avut și norocul că nu au fost
niciodată ocupați de o putere străină, a comentat unul dintre membrii
delegației, și avea dreptate.
Multe s-au pierdut în România, ca de altfel și în alte țări din Europa de
Est, din cauza invaziilor periodice de-a lungul timpului. Pragmatismul
englezilor a ieșit din nou la iveală când unul dintre vizitatori și-a
exprimat mirarea că mulți piloți de luptă britanici nu au o diplomă
universitară:
— Noi îi învățăm cum să omoare și să distrugă, nu să-l înțeleagă pe
Proust, a oferit explicația unul dintre instructori.
O explicație cinică, poate, dar nu mai puțin realistă.
Victorie! Aseară, într-un restaurant cu familia și prieteni foarte
apropiați, am avut ocazia să-i impresionez cu savoir faire-ul meu, cu
manierele mele de om de lume. Vrând să subliniez cu mâna o precizare pe
care o făceam, am răsturnat paharul cu vin roșu pe fața de masă. Calm,
degajat, imperturbabil, am ridicat două degete, doi chelneri s-au repezit
cu o față de masă curată, și, în mai puțin de un minut… stați puțin, e o
scenă familiară, nu? Numai că, de data asta, eroul principal am fost eu,
nu colonelul în retragere de acum 30 de ani. Cum spunea, pare-mi-se, un
mare matematician român, „nu e rușine să te naști prost, dar este, dacă
mori prost“.
Alex terminase facultatea în 1997. A făcut patru ani, trei la Birmingham
și unul la Nancy, în Franța. A candidat la un post în market research
(sondarea pieței). A obținut postul și a avansat rapid, devenind în numai
doi sau trei ani senior researcher. În același timp, a cunoscut un tânăr,
Michael, care lucra ca asistent de cercetare pentru un membru al Camerei
Lorzilor, după care a fost angajat la Holocaust Educational Trust. După
facultate, Alex a revenit acasă, la camera ei, și își petrecea o mare
parte din timp cu micul Danny, care o striga Aua. În 2001, Alex și
Michael s-au mutat împreună într-un mic apartament nu departe de noi.
În iarna lui 2000 cunoscusem la redacție o tânără din Chișinău, Liliana
Vițu, care se afla la Londra într-o vizită de studii pentru jurnaliști
din Moldova, organizată de BBC. În septembrie, a revenit la Londra pentru
un masterat în studii europene moderne. O fată foarte frumoasă și
inteligentă, și o foarte bună jurnalistă, în ciuda vârstei foarte
fragede. Ne-am împrietenit. Venea des la noi, le-a prezentat băieților
desenele animate rusești cu Zaiț și Volk (iepurele și lupul) și făcea
baby-sitting pentru ei. Avea un talent unic să-l adoarmă pe Adam
mângâindu-l pe mână. Băieții o adorau. A început să colaboreze la
emisiunile BBC, cu relatări și analize despre Republica Moldova. Între
timp, redacția din Chișinău, condusă de Alexandru Canțîr, contribuia, cu
știri și relatări din Moldova, la o bună parte a emisiunilor noastre.
După următorul meu stagiu la București, am petrecut din nou câteva zile
la Constanța, cu prietenii din copilărie. Veronica și Radu, la fel de
drăguți și ospitalieri ca de obicei. Cu Niky, iar probleme. Într-o seară
mi-a spus:
— Bagă mâna în vaza de pe măsuța de lângă tine și scoate ce găsești
acolo.
Am scos din vază doi pumni de hârtiuțe. Le-am desfăcut și m-au trecut
fiori recunoscându-mi scrisul: erau multe din bilețelele pe care i le
trimisesem în liceu, în anii în care am fost colegi. Le păstrase aproape
patru decenii!
— E totuși foarte nedreaptă viața! mi-a spus el în seara aceea. Am pornit
amândoi de la același start, în urmă cu 40 de ani, din perioada din care
sunt bilețelele astea. Și uite unde ești tu acum și unde sunt eu!
Era clar. Nimic nu mai putea să-i schimbe ideile sau să-l scoată din
letargia în care se afla de ani de zile. Doi ani mai târziu, după o
absență de câteva zile de la Radio Sky, colegii alarmați l-au găsit mort
în baia apartamentului său, și pe sora lui cu handicap umblând din cameră
în cameră, căutând ceva de mâncare. O adevărată tragedie! Ne-am gândit
mult după aceea la soarta lui. Poate suferea de o boală psihică? Avea
uneori, cum am mai spus, ieșiri inexplicabile, dar indiscutabil a dus o
viață grea: moartea în condiții neelucidate a tatălui său, pe când Niky
era copil, refuzul lui de a-l accepta pe tatăl său vitreg ani de zile,
până când și-a dat seama că era totuși un om cumsecade, sora cu handicap
de care a avut grijă după moartea părinților săi, dar și înainte, și
toate pe fundalul comunismului de tip ceaușist, iar apoi dificultățile
tranziției și moartea soției. Lovitură după lovitură. E de mirare că nu a
rezistat? (Acum câțiva ani am publicat un articol intitulat „Cine l-a
ucis pe Niky Ceaușu? Comunismul, sau capitalismul?“. Nici până azi nu am
găsit răspunsul.)
În martie 2003, Alex și Michael s-au căsătorit. Au venit la recepție și
băieții noștri, pe care însă Marjorie i-a dus acasă la ora zece seara și
i-a lăsat în grija Lilianei Vițu. La 1 noaptea, când ne-am înapoiat
acasă, Liliana s-a uitat mirată la noi și ne-a întrebat cum am venit.
— În mașina noastră, i-am răspuns eu.
A început să râdă în hohote:
— Tatăl miresei mai e în stare să conducă mașina când se întoarce de la
nunta fiicei sale? Păi la noi, la Chișinău, te aduceau pe brațe, și nu în
seara nunții, ci a doua sau a treia zi, a explicat ea.
În iunie, Ducu mă sună într-o seară să-mi dea o veste îngrozitoare: Stelu
(Stelian Dorobanțu – Victor Bratu) a murit într-un accident pe munte. A
căzut într-o râpă în munții Piatra Craiului. Avea doar 49 de ani. Era un
coleg prietenos, serios și apreciat. În redacție – consternare și
atmosferă de doliu. Stelu fusese ofițer și era foarte mândru de asta.
Explicând odată modul în care făcuse o relatare, a precizat că a vorbit
astfel fiindcă onoarea armatei era foarte importantă pentru el. Am
apreciat mult atitudinea lui, mai ales că, după trei ani de armată, și eu
am convingerea că armata este o școală foarte bună pentru respectarea
unor valori fundamentale.
Este remarcabilă diversitatea domeniilor din care au provenit de-a lungul
anilor membrii redacției române. Se numărau printre noi și absolvenți ai
unor facultăți de limbi străine, cum erau Ruxandra Obreja, Oana Lungescu
și Rodica Culcer. Dar în cazul marii majorități a celor veniți până în
primii doi ani după 1989, angajarea lor la BBC a însemnat o schimbare
radicală de profesie. Mititelu și Stoian, de exemplu, fuseseră ingineri,
Ivan – regizor de teatru, Harry – actor, Mihai – inginer fizician, Sorin
Ștefan – arhitect, Dan Goanță – inginer energetician, Ducu – medic, iar
Stelian Dorobanțu absolvise Academia Militară. Dintre toți membrii
redacției, lucraseră înainte de ’89 în jurnalism doar Chris Thau și
Traian Ungureanu. Aceasta s-a datorat, nu în mică măsură, faptului că
BBC-ul a dorit ani de zile să-și formeze propriii jurnaliști, printr-o
serie de cursuri interne pe care le-am amintit înainte.
Detașările redactorilor de la Londra la București începuseră să se
rărească în primii ani ai noului deceniu. De câtva timp, circulau tot
felul de zvonuri privind reducerea drastică a redacțiilor europene ale
Serviciului Mondial, BBC având aparent nevoie de fonduri cu care să
lanseze un canal de televiziune în limba arabă și, în general, să se
concentreze mai mult asupra Asiei.
Traian avea de câtăva vreme dezacorduri cu conducerea în legătură cu
stilul său de prezentare la microfon. Era acuzat că „editorializează“,
adică introduce opinii și note personale, dezechilibrând balanța fină a
imparțialității BBC. Jurnalismul nefiind o știință exactă, se poate
întotdeauna argumenta, cum se și face de fapt, că, dacă pentru unii
cineva e terorist, în viziunea altora e luptător pentru eliberare
națională, ca să dau doar un exemplu. Există apoi cunoscutele scuze: „Am
fost greșit înțeles, cuvintele mi-au fost scoase din context,
imparțialitatea nu se poate realiza într-un singur comentariu, ci de-a
lungul unei perioade de timp“, și câte altele. Traian nu a folosit însă
nici una din aceste scuze pentru a se apăra. A lăsat să se înțeleagă că
el consideră important să spună cum vede el lucrurile. Or, la BBC,
eșafodajul pe care se clădesc comentariile și analizele se sprijină pe
doi piloni solizi: unu, pe de-o parte… și doi, pe de altă parte. Lui
Traian i se reproșa că nu respectă acest echilibru. (Îmi amintesc replica
sarcastică a lui Woody Allen într-o scenă în care el iese de la un
documentar despre ororile Holocaustului și un tip care stă la coadă să
intre în cinematograf îl întreabă cum e filmul: „Părtinitor“, răspunde
Allen, „nu dă și punctul de vedere opus!“)
Traian a fost avertizat de câteva ori, oficial și neoficial, după care a
fost retrogradat de la redactor principal la simplu redactor. Ulterior,
în baza unei reorganizări a redacției, mai mulți redactori au fost
invitați să dea din nou examen de angajare. Traian a fost singurul căzut
la examen, unul dintre reproșurile care i s-au adus fiind că „se cam
bâlbâie la microfon“. Ar fi fost poate mai corect, au spus unii, ca
Traian să fie dat afară pentru „încălcarea principiilor BBC“ decât să i
se spună, după 14 ani de carieră, că „a fost cel mai slab membru al
redacției“, cum a povestit el ulterior.
Concedierea lui Traian l-a făcut pe Ducu să demisioneze în semn de
solidaritate. Zdenka Krizman (șefa regiunii Europa) m-a rugat să-l
conving să-și retragă demisia. Nu am reușit. La redacția din București
și-au mai dat demisia în semn de protest câțiva redactori, iar prietenii
lui din România au scris articole de solidaritate cu Traian.
Ivan și cu mine am profitat de restructurarea care avea loc și am
acceptat oferta BBC de pensionare înainte de termen (eu cu șapte luni,
iar Ivan cu un an și jumătate înainte). Am primit compensațiile
financiare corespunzătoare și am ieșit la pensie, eu la 15 ianuarie 2004,
iar Ivan în aprilie. De această restructurare a profitat și Nicu
Teodorescu, care lucra la BBC Londra de opt ani. Într-o seară, când era
în tura de noapte, i-a spus lui Mititelu că pleacă și el.
— Unde să pleci? i-a răspuns Mititelu, ești de serviciu, faci emisiunea
de dimineață!
— Nu, nu plec acum, l-a lămurit Nicu, vreau să spun că plec și eu de la
BBC!
Ca și altor colegi, și lui Mititelu i-a venit greu să creadă că cineva
alege din proprie inițiativă să plece de la BBC, considerat de mulți
drept o culme a carierei pentru un jurnalist român în străinătate. Cu
aceeași mirare fuseseră primite, cu alte ocazii, demisiile lui Cristian
Dumitrache, Victor Eskenasy, Dan Goanță și alții. Dar asta era vechea
mentalitate, că nu există viață în afara BBC, sau că, în cel mai bun caz,
dacă există, nu este de aceeași calitate. De fapt, pentru majoritatea
dintre cei care au plecat, exact opusul a fost norma.
La mica petrecere organizată în redacție cu ocazia plecării mele, noul
șef al secției, Răzvan Scorțea, mi-a amintit că în baza regulamentului
BBC nu pot fi invitat să colaborez la nici o emisiune timp de trei luni.
Așadar, „pe 15 aprilie stai lângă telefon“, a încheiat el. Redacția mi-a
făcut cadou un aparat de radio DAB, de tipul celor recent apărute, și un
microfon BBC de studio montat pe un postament, cu inscripția: „Aici BBC.
La microfon Dorian Galor. 1 decembrie 1970 – 15 ianuarie 2004“.
Acasă, pun cadourile colegilor pe masă, îmi torn un scotch zdravăn și
privesc microfonul.
— E un microfon la care ai vorbit? mă întreabă Danny.
— Probabil, răspund ca să nu-l dezamăgesc, și chiar este posibil să fie
un microfon scos din uz, în fața căruia să fi citit vreodată știrile în
cei 34 de ani cât lucrasem, până atunci, în redacție.
Ce noroc am avut! M-am dus să studiez istoria la Iași, pentru că istoria
mi-a plăcut întotdeauna, dar am ales-o prin eliminare, fiindcă orice
altceva m-ar fi plictisit la culme. Asta a fost partea proastă a
precocității mele și a faptului că citeam de la vârsta de patru ani. Mai
târziu nu am fost atras de nimic. Tot ce mi-a plăcut a fost să citesc.
Dar din asta nu se poate trăi decât poate dacă ești un bun critic
literar, or eu nu dădeam semne că aș avea veleități în această direcție.
Iar ca profesie, nu mă atrăgea absolut nimic.
Oferta BBC-ului m-a luat cu totul prin surprindere, dar am profitat din
plin de această întâlnire a șansei cu necesitatea. Părerea mea! (cum
obișnuia să spună fostul premier român Nicolae Văcăroiu). Mi l-am amintit
împreună cu toți ceilalți politicieni, miniștri și președinți pe care i-
am cunoscut și intervievat: la Adrian Năstase mi-au plăcut politețea și
manierele, la Petre Roman – franceza lui impecabilă și fluxul
discursului, la Corneliu Coposu – integritatea și rectitudinea, evidente
și în modul deschis în care răspundea întrebărilor, atenția acordată
interlocutorului și modestia sa. Lui Emil Constantinescu i-am luat primul
interviu după ce s-a anunțat numirea lui în fruntea Convenției
Democratice. El fusese primit atunci cu mare entuziasm de susținătorii
opoziției.
La președintele Ion Iliescu am fost fascinat de capacitatea lui de
adaptare: în decurs de numai un deceniu și ceva, a evoluat de la
comunistul convins care s-a grăbit să semneze tratatul cu URSS, și care
nu era nici măcar gorbaciovist, după cum a arătat-o poziția lui ambiguă
în cursul puciului din august 1991 de la Moscova, trecând apoi prin
„democrația originală“, la acceptarea ideii – în anii 2000 – că România
se va integra în NATO și Uniunea Europeană. Și, prin încă o întoarcere de
180 de grade, a acceptat și ideea reconcilierii cu regele Mihai, pe care
în 1990 îl dăduse afară din țară… Nu putem ști cât de sinceră a fost
această convertire, dar de fapt nu are nici o importanță. Rezultatul
contează. Sigur, rolul lui dubios în evenimentele din decembrie 1989,
mineriadele și mașinațiile politice de care a fost acuzat rămân în
continuare sub un mare semn de întrebare. (Procesul care i-a fost
intentat în aprilie 2019 pentru „crime împotriva umanității“ a fost
amânat pe motiv că starea sănătății sale s-a înrăutățit. Aceasta era
situația când am încheiat această carte.)
Dacă mă gândesc acum, evoluția României în anii ’90 nu putea fi alta.
PSD, urmașul partidului comunist, deținea toate pârghiile de influență
ale statului, inclusiv radioul și televiziunea, și avea și oameni cu un
anumit tip de experiență propagandistică. Partidele istorice erau
reprezentate, cel puțin la început, mai ales de oameni în vârstă, care au
fost înfățișați de adversarii lor politici drept revanșarzi și depășiți.
Iar dacă adăugăm aici și nivelul politic al electoratului român de
atunci, avem toți parametrii itinerariului pe care l-a urmat România cel
puțin zece ani…
Pe președintele Băsescu nu l-am cunoscut în această calitate. Încetasem
să mai vin ca trimis special la București. Dacă îmi amintesc bine, l-am
intervievat o dată pe când era ministrul transporturilor. Și mi s-a părut
că am stabilit imediat un raport, ca între constănțeni.
Am avut așadar șansa, destul de rară, de a-mi câștiga existența făcând
singurul lucru care mi-a plăcut. Timp de peste trei decenii, aproape
zilnic, abia așteptam să ajung la redacție. Nu numai pentru activitatea
din ce în ce mai interesantă, după primii ani, ci și pentru vorbele de
spirit și conversațiile spumoase cu colegii.
Spuneam la un moment dat că, în general, după ce îmi acordau
interviurile, mulți mă invitau să mai rămân la o cafea și la o discuție.
Prin 1992 sau 1993, un ministru m-a întrebat dacă nu aș fi interesat să
mă întorc în România să ajut la reconstrucția țării. (Probabil că
întrebări similare erau puse și altor colegi de-ai mei.)
— Avem nevoie de oameni ca dvs., domnule Galbinski, mi-a spus el,
necorupți și cu experiența din Vest!
— Problema este, am răspuns eu, că în România, ca și în alte țări de
altfel, ești urcat inițial pe un piedestal, dar nu după multă vreme se
găsește cineva care, cu un brânci puternic, să te arunce înapoi la
pământ.
— Ne cunoașteți bine, a zâmbit el.
Și că veni vorba de corupție, în România anilor ’90 aceasta părea să fi
ajuns la apogeu. Cu ocazia unei greve a vameșilor dintr-un oraș la
Dunăre, nemulțumiți de salarii, s-a aflat că, în realitate, nici unul nu
trăia din salariu, ci din șpaga primită la graniță. Contrabanda era în
floare și toți vameșii trăiau pe picior mare, într-adevăr. La intrarea în
oraș, se construise un cartier cu vile. Multe dintre ele erau ale
vameșilor.
— Cum ați reușit, din salariul dvs. oricât ar fi de bun, să construiți
vila în care locuiți și să conduceți acest Audi care trebuie să coste o
avere? l-a întrebat reporterul BBC pe șeful postului vamal.
— Am făcut economii, ne-am restrâns, lucrează și soția, a răspuns
vameșul, fără nici cea mai vagă urmă de ironie.
— Ce ar trebui să facem, domnule Galbinski, ca să stârpim corupția din
justiție? m-a întrebat, tot la o cafea post-interviu, fostul ministru al
justiției Petre Ninosu.
— Să dați salarii uriașe judecătorilor, ca să nu mai fie tentați să ia
mită. În Anglia așa se procedează, iar un judecător de la Curtea Supremă
poate câștiga până la un milion de lire sterline pe an. Dacă e prins că a
luat mită, este imediat demis, își pierde pensia, care la magistrați este
substanțială, și mai este și supus oprobriului public. De când am ajuns
în Anglia, în 1970, nu am auzit de vreun judecător concediat pentru luare
de mită. Se gândesc probabil că riscul e prea mare, am răspuns.
— Soluția nu ar merge la noi, a răspuns gânditor Petre Ninosu. Chiar cu
un salariu de un milion de lire sterline, dacă un interlop i-ar oferi
judecătorului două sau trei milioane, acesta ar putea fi tentat să-l
achite.
Combaterea corupției era o temă care revenea periodic în emisiunile
noastre și în raporturile mele cu oficialii români. Când mă întrebau,
curioși, cum este tratată problema în Marea Britanie, le povesteam ce-mi
spusese odinioară prietenul meu Max Caller, pe care îl intervievam des.
Max a îndeplinit aproape toată viața funcția de director executiv la
diverse primării de sector din Londra, unde există un mare potențial de
corupție în sfera lucrărilor publice. Este vorba de mita care se poate
oferi uneori funcționarilor primăriei pentru a favoriza o companie sau
alta la acordarea contractelor.
— Natura umană este aceeași oriunde, îmi spunea Max, fie că vorbim de
Londra, București sau Paris. Diferența constă în nivelurile de control și
verificare, care în Anglia sunt numeroase, și în ce riscă cel descoperit.
Și, totodată, în faptul că dacă e prins nu mai are cu cine să cadă la
înțelegere, că nu-l mai scapă nimeni. Dacă mi-ai cere, ca prieten, să
intervin la un subaltern al meu pentru ca soacra ta să primească, peste
rând, un mic apartament social, te-aș refuza instantaneu, fiindcă
adjunctul meu atâta așteaptă ca să-mi ia locul, să fac o greșeală de
genul ăsta. Deci eu nu te refuz pentru că sunt un om moral sau am
principii, ci pentru că mi-e teamă că-mi pierd postul și pensia.
Un răspuns foarte similar mi-a dat unul dintre ofițerii de poliție cu
care am petrecut o noapte în mașina lor, cu prilejul emisiunii despre
Scotland Yard menționată de acel manifestant din Piața Universității. L-
am întrebat pe polițist dacă i s-a oferit vreodată mită.
— O singură dată, mi-a răspuns el, pe când eram la circulație. Într-o
noapte, am oprit un Porsche care mergea cu peste 180 km pe oră pe o
autostradă unde viteza maximă era de 110 km pe oră, delict pentru care
șoferul risca să stea câteva luni la închisoare și să-și piardă carnetul
doi ani. „Ia servieta asta cu zece mii de lire sterline în ea și să uităm
totul“, mi-a propus el cu aplomb. Am refuzat, nu fiindcă sunt
incoruptibil, ci fiindcă suma era prea mică să merite riscul pierderii
postului și a pensiei. Ăsta era atunci salariul meu pe șase luni. Pentru
o sută de mii aș fi riscat poate, dar cine avea să ofere o asemenea sumă
pentru o infracțiune de circulație?
În ce privește amenzile pentru exces de viteză, sunt cunoscute
numeroasele amenzi primite de prințesa Anne, fiica reginei, și de alți
membri ai familiei regale, precum şi de numeroși miniștri și secretari de
stat. Amenzi date, evident, cu tot respectul cuvenit.
Toți cei cărora le povesteam crâmpeie din viața în Anglia erau fascinați
de ce auzeau: de faptul că o mare parte din corupția de mică anvergură a
fost eliminată prin închiderea ghișeelor, a locurilor unde publicul se
întâlnea cu oficialitatea. Nu mai puteai acum să strecori o bancnotă
funcționarului ca să-ți grăbească eliberarea unei adeverințe, de exemplu,
sau să-ți dea o aprobare. Notele de plată au început să fie achitate de
la un moment dat prin poștă, ulterior prin internet sau direct din contul
bancar. Pensia a fost mulți ani plătită printr-un cec trimis prin poștă
și ulterior vărsată direct în contul bancar. În foarte puține locuri din
Anglia mai vii față în față cu vreo persoană oficială. Știu că, între
timp, s-au făcut mari progrese și în România în această direcție, dar în
anii ’90 toate astea păreau de domeniul științifico-fantastic.
Da, mi-am amintit cu plăcere de toată activitatea mea în România și Marea
Britanie, de numeroșii oameni dintr-o bucată pe care i-am cunoscut și cu
care, ca să folosesc una dintre expresiile mele preferate, mai ales ca om
de radio, m-am plasat instantaneu pe aceeași lungime de undă.
Note

26. Vezi Byron, Pelerinajul lui Childe Harold, în Byron, Poezia, vol. I,
trad. Aurel Covaci, Univers, București, 1985.
27. Acronim pentru Gorkovski Avtomobilnîi Zavod (Uzina de automobile
Gorki), cu sediul în Nijni Novgorod.
28. Primul președinte al Republicii Moldova, 1990–1997.
 6
Şi un fel de happy-end… deocamdată

Aprilie 2004

Schimbări mari. Transmisiunile, prezentarea și realizarea emisiunilor se

mută de la Londra la București. Rolurile se inversează. Redacția de la
București se mărește. Mititelu iese la pensie. Pentru postul său, rămas
vacant, principalii candidați au fost Răzvan Scorțea și Petru Clej.
Postul l-a luat Răzvan, și primele felicitări din redacție le-a primit,
din câte știu, de la Petru. Se face concurs și pentru conducerea biroului
de la București. Postul l-a luat Tatiana Niculescu. După aproape zece ani
la Londra, Tatiana pleacă la București să pună pe picioare noua redacție.
La 15 aprilie 2004, adică la exact trei luni de la pensionare, Răzvan m-a
sunat într-adevăr și m-a invitat să-mi reiau activitatea pe bază de
contracte anuale. Iar prima emisiune pe care m-a rugat s-o realizez a
fost așa-numitul „Jaf de la Banca Națională din 1959“ cunoscut și drept
Afacerea Ioanid. Pe scurt, în acel an, un grup de șase foști membri ai
partidului comunist au fost arestați sub acuzația că au jefuit o mașină a
Băncii de Stat a RPR, furând suma de 1.600.000 lei (aproximativ un sfert
de milion de dolari la vremea aceea). O promisiune de clemență i-a
determinat să accepte să apară într-un film „documentar“ cu o presupusă
reconstituire a jafului. Ulterior, filmul a fost prezentat în circuit
închis partidului, membrii „bandei“ au fost judecați, condamnați la
moarte și executați, cu excepția singurei femei din grup, Monica Sevianu,
căreia, pentru că era însărcinată, i s-a comutat pedeapsa.
M-am documentat, am vorbit mult cu Șoni, fiul lui Ioanid, cu oameni care
i-au cunoscut pe așa-zișii membri ai bandei, l-am sunat și pe Silviu
Brucan, care, ocupând unele dintre cele mai înalte funcții în regimul
comunist, trebuia să știe cum s-au petrecut lucrurile. L-am întrebat ce
s-a întâmplat, de fapt, atunci.
— Păi, dacă vă spun dvs. acum, ce mai scriu eu în memoriile mele? a
glumit Brucan, evitând astfel să dea un răspuns.
L-am contactat și pe Danny Ben Itzhak de la Ierusalim, fiul Monicăi
Sevianu, care, amnistiată după câțiva ani, a fost lăsată să emigreze în
Israel.
— Cu siguranță că mama dvs. v-a povestit ce s-a întâmplat atunci, i-am
spus.
— Da, mi-a răspuns, și tot ce vă pot spune este că nu a fost așa cum s-a
relatat ulterior.
Nu am reușit să mai aflu alte detalii. Șoni și mulți alții cred că a fost
o înscenare de la început până la sfârșit. Alții cred că „ceva a fost“,
dar ce exact, nimeni nu poate spune. Poate că atunci când toate
personajele care au participat la acel episod vor fi trecut într-o lume
mai bună se vor deschide și dosarele sigilate, dacă mai există, în care
se află adevărul despre Afacerea Ioanid. Episodul a avut loc în perioada
campaniei antisioniste declanșate în toată țara în 1958, de care am mai
amintit.
Lucrez la redacție, în medie, trei zile pe săptămână și, în general, la
aceleași rubrici ca înainte de pensionare: emisiunea de răspunsuri la
scrisorile ascultătorilor, știri, analize, programe documentare. Au
plecat mulți dintre vechii colegi. Cu unii am rămas însă în relații
foarte strânse. Nicu Teodorescu a devenit unul dintre cei mai apreciați
și căutați traducători și interpreți de limba română. Lucrează pe cont
propriu. Participăm, ca interpreți, la numeroase conferințe
internaționale. Temele sunt, în cele mai multe cazuri, legate de medicină
și industria farmaceutică, studii clinice, dar și relații patroni–
sindicate, litigii în justiție și altele. Călătorim împreună la
Barcelona, Madrid, Paris, Sofia, Atena, Stockholm, Frankfurt, München,
Berlin, Roma, Budapesta, Varșovia, Praga (destinația preferată a multor
organizatori de conferințe) și alte orașe. Aranjamentul Nicu–Lelia–eu
funcționează foarte bine, și adeseori avem suficient timp liber între
sesiunile de lucru ca să vizităm și orașele în care au loc conferințele.
Nicu e partenerul ideal. „Noi doi am călătorit împreună mai des decât am
făcut-o cu soțiile noastre“, spune el. Ca să nu mai menționez cât am râs
de glumele sau accidentele lingvistice care se întâmplă uneori în cariera
de interpret pentru traduceri simultane din cabină, unde nu ai timp să te
gândești.
La o conferință medicală la Praga, a trebuit să traduc că injecția se
administrează în buttocks. Nu mi-a venit imediat în minte cuvântul
„fese“, și am spus că „injecția se administrează în buci“. Nicu, lângă
mine, era să cadă de pe scaun. Mai mulți medici și infirmiere din România
s-au întors spre cabină, unii zâmbind, alții chiar râzând. Am râs și eu.
Și e doar o mostră de astfel de incidente.
Alex mă anunță că și-a dat demisia de la compania de marketing unde lucra
și unde devenise senior researcher cu un salariu foarte bun, și s-a
angajat reporteră la un ziar local, Hendon Times, cu jumătate din
salariul pe care-l avea în marketing.
— De ce, Alex?
— Păi nu mi-ai spus tu tot timpul că banii sunt importanți, dar că ceea
ce faci în viață e mai important? Îmi place mult mai mult jurnalismul
decât marketingul, și în jurnalism simt că pot ajuta oamenii!
Ce-i mai puteam răspunde, când invoca tocmai sfaturile mele? Ulterior a
devenit și redactor, și a lucrat la mai multe ziare locale. Are aceeași
funcție și în prezent. I s-au făcut câteva oferte de promovare la ziare
și reviste mai importante, dar preferă să lucreze cu jumătate de normă la
ziare locale, ca să se poată ocupa și de copii.
Ivan, rechemat și el la datorie, după ce ieșise la pensie anticipată în
aprilie 2004, și-a descoperit vocația. Realizează o emisiune săptămânală
de muzică clasică, pe care el dorea de fapt de mult să o facă, dar
înainte nu existaseră condițiile necesare. Emisiunea, „BBC Clasic“, se
bucură de un mare succes, și nu numai în România. Sosesc la redacție
scrisori de apreciere și din Canada, SUA, Israel etc.
De mulți ani, una din sarcinile mele era să realizez „Revista anului“, o
recapitulare a principalelor evenimente din anul care se încheia la 31
decembrie. În general, emisiunea era gata înregistrată înainte de 20
decembrie, ca să evităm aglomerația din studiouri în timpul sărbătorilor.
Dacă intervenea ceva important între 20 decembrie și 1 ianuarie, data
când se transmitea emisiunea respectivă, veneam la redacție și făceam
modificările necesare.
În decembrie 2004, am terminat toată procedura pe la mijlocul lunii,
pentru că pe 20 plecam la o pensiune la Poiana Țapului, într-o vacanță de
două săptămâni împreună cu Alex și Michael, cele două surori ale lui
Michael, prietenii noștri Max și Linda Caller. Urmau să mai vină Liliana
Vițu de la Chișinău și Radu de la București. Am lăsat banda înregistrată
cu emisiunea și o notă cu indicații despre ce trebuie făcut în
eventualitatea unui eveniment major între 15 decembrie și 1 ianuarie.
La 26 decembrie, am auzit la radio știrea devastatorului tsunami din
Oceanul Indian. M-am gândit să sun imediat la Londra ca să le atrag
colegilor atenția să includă catastrofa naturală în „Revista anului“, dar
mi-am spus să nu exagerez. În definitiv, lăsasem vorbă, luasem toate
precauțiile necesare. Din motive care au rămas însă obscure, nimeni nu a
făcut nimic și emisiunea a fost transmisă fără menționarea evenimentului,
care a rămas în centrul atenției organizațiilor de știri până mult după 1
ianuarie, când s-a transmis emisiunea cu pricina.
Unul dintre ascultătorii noștri, care scria regulat la redacție, nu m-a
iertat și nu uita apoi să întrebe de fiecare dată ce se mai aude cu
tsunami, chiar după ce-i oferisem explicațiile detaliate privind
omisiunea. Știu, nu aveam nici o scuză decât aceea că în viață nu trebuie
să iei nimic ca de la sine înțeles. Un prieten mi-a povestit odată cum
procedează el în relațiile cu lumea. De exemplu, cum decurge conversația
lui, la telefon, cu un hotel la mare:
— Bună ziua, aș dori să rezerv o cameră dublă, cu balcon și vedere la
mare pentru săptămâna 15–22 iulie.
— Da. Avem o cameră dublă pentru această perioadă.
— Cu balcon și vedere la mare?
— Da.
— Hotelul are bazin de înot?
— Da!
— Și va fi apă în bazin la data sosirii noastre, sau bazinul va fi în
reparații ori în perioada de întreținere anuală?
— Va fi apă în bazin.
— Accesul la bazin intră în prețul camerei?
— Da.
— TVA este inclusă în prețul camerei?
— Da.
— Și pe lângă acest preț, mai există taxe suplimentare?
— Nu.
Și tot așa, o listă exhaustivă de întrebări.
— Nu trebuie să presupui niciodată nimic, spunea el.
Și avea dreptate. Aproape de fiecare dată când am luat ceva de bun, de la
sine înțeles, fără să verific, m-am păcălit.
În 2005, Malka și-a vândut vila de lângă San Francisco și s-a reîntors în
Israel. M-am dus s-o văd. Se oferise, cu câtva timp înainte, să plătească
ea taxele la un liceu particular pentru Danny. I-am putut spune acum că
Danny tocmai fusese admis, pe baza examenului de pian, la școala
selectivă de stat la care doream să meargă. Evident, aici nu existau taxe
școlare. Iar un alt avantaj era că frații și surorile elevilor care
învață la acest liceu sunt automat admiși, fără examen, la vârsta de 11
ani, așa cum a intrat și Adam trei ani mai târziu. „Ai intrat pe biletul
meu“, nu uita Danny să-i reamintească apoi ani de zile fratelui său.
Malka a fost o femeie extrem de generoasă. A câștigat mulți bani în viața
ei și pe aproape toți i-a dat familiei, prietenilor și în scopuri de
caritate. După moartea fiului ei, Zvi, în 1998, practic m-a adoptat, iar
din 2000 ne trimitea periodic cadouri și ne ajuta dacă aveam nevoie. De
fapt, în ultimii zece ani, până în 2015, când ne-a părăsit pentru
totdeauna, am petrecut cel puțin o lună pe an la ea, la Ierusalim. Eram
ultimul cu care Malka mai putea vorbi despre tatăl ei, Srul, despre
frații ei, Cună și tata, și despre sora ei, Ghita. Partea israeliană a
familiei, prin alianță, nu cunoștea viața acestora așa cum am cunoscut-o
eu.
Într-o zi, un taximetrist foarte amabil, pe nume Moshe Amram, a ajutat-o
să-și ducă sacoșele la etajul trei, unde locuia. Data următoare când a
avut nevoie de un taxi, l-a sunat pe el, și după o vreme nu călătorea
decât cu Moshe. Treptat, odată cu înaintarea ei în vârstă, Moshe i-a
devenit indispensabil. O ducea la policlinică, la farmacie, la
cumpărături, îi știa pe de rost toate medicamentele și avea grijă să le
ia la timp, îi gătea, îi ținea casa în ordine, o scotea zilnic la
plimbare pe jos sau făceau excursii la Marea Moartă și în alte locuri
exotice. Pe scurt, devenise „om de companie“. De fapt, se împrieteniseră.
Malka era regulat invitată la ei la masă, cu soția lui Moshe și cele trei
fiice ale lor, dintre care una era atunci secretara premierului
Netanyahu. Moshe nu mai lucra ca taximetrist, ci se afla acum 24 de ore
din 24 la dispoziția mătușii mele. Cum era poate și normal, serviciile
sociale s-au sesizat, sau au fost sesizate, că Malka îi plătește lui
Moshe un salariu mult prea mare, pe lângă cadourile generoase pe care i
le face din când în când. Fiind înregistrat la biroul lor drept ruda cea
mai apropiată a Malkăi, m-au invitat la Ierusalim la o conversație
amicală.
— Nu vă deranjează că Malka îi dă atâția bani lui Moshe? m-a întrebat o
tânără asistentă socială la întâlnirea pe care am avut-o.
— De ce să mă deranjeze? Sunt banii ei, este în deplinătatea facultăților
ei mintale și-și poate cheltui banii cum vrea și pe ce dorește, am
răspuns.
— Desigur, desigur, s-a grăbit ea să mă liniștească. Doream doar să știm
dacă sunteți la curent cu ce se întâmplă.
— Sunt, mătușa mea îmi spune tot și se consultă cu mine. Vă asigur că
nici eu și nici un alt membru al familiei nu am fi în stare să facem ceea
ce face Moshe pentru ea, nici măcar pentru un salariu de zece ori mai
mare. Mătușa mea este un om destul de dificil. Moshe are o răbdare
infinită cu ea, îi ghicește dorințele înainte ca ea să le exprime. Dar
cel mai important este că nu am văzut-o niciodată pe mătușa mea, înainte
de a-l fi cunoscut pe Moshe, mai calmă, mai binedispusă și bucurându-se
mai mult de viață. Aș spune că Moshe a avut mare noroc s-o întâlnească pe
Malka, dar și Malka a avut un mare noroc să-și petreacă ultimii ani de
viață cu un ajutor atât de prețios.
Nu știu în ce măsură am convins serviciile sociale, dar de atunci au
păstrat o oarecare distanță. Celelalte rude au continuat să nutrească
suspiciuni în legătură cu motivele lui Moshe. Sper însă că între timp s-
au lămurit. Moshe a rămas cu Malka până în ultima clipă a vieții ei, în
ultimul an fiind ajutat și de o infirmieră din Bangladesh, July. Nici
Moshe și nici eu nu am vrut ca Malka să-și sfârșească viața într-un cămin
de bătrâni, și am făcut tot ce a fost posibil să fie îngrijită acasă. Am
reușit, meritul principal revenindu-i lui Moshe. Din 2015, Malka se
odihnește în cimitirul Ghivat Shaul de la intrarea în Ierusalim, alături
de fiul ei, Zvi.
În 2006 a murit Didier. Suferea de boala neuronilor motori, „motor neuron
disease“. Avea doar 62 de ani. Îl vizitasem de două ori la Paris în anul
precedent și ne-am plimbat în Jardin du Luxembourg, el în căruțul cu
rotile, iar eu împingându-l. „Ce am ajuns!“ spunea el cu amărăciune. Cu
puțin timp înainte se căsătorise cu infirmiera cu care trăia și cu care
avea o fetiță. Am fost la incinerarea lui, la crematoriul Père Lachaise.
Ceremonia a durat trei ore, timp în care prietenii au vorbit despre el,
au depănat amintiri, au ascultat muzica lui preferată. La sfârșit,
familia lui a primit urna cu cenușă, caldă încă.
În 2007, Alex a născut o fetiță căreia i-au dat numele Sadie, o formă mai
veche a numelui Sarah. (Adam nu auzise niciodată acest nume, iar când a
aflat că Alex și Michael doreau să i-l dea nepoatei lui, a sugerat, în
stil diplomatic, englezesc, o alternativă: „Helen ar fi un nume foarte
frumos!“ a spus el. Părinții au rămas însă neclintiți!) Deci sunt bunic.
Acum eu sunt tata-mare sau Papa. De fapt, Sadie și, după doi ani și ceva,
Jack, fratele ei, mă strigă Opa, forma prescurtată a lui Opapa, bunic în
germană. De ce? Așa, ca să fim originali, pentru că nu avem nimic german
în familie, în afară de mașinile de spălat și uscat rufe, aspirator și
boiler.
Mamina locuiește de 12 ani într-o garsonieră foarte spațioasă dintr-un
complex destinat persoanelor independente de peste 60 de ani, situat la
cinci minute de mers pe jos de casa noastră. Până recent, a fost într-
adevăr independentă. Ieșea în fiecare dimineață și se ducea în centru, se
întâlnea la magazinul ei preferat, Selfridges, cu prietena ei, Mioara, și
cu alte doamne (toate din România), beau cafea, mâncau prăjituri și
puneau țara la cale (ca în Bucureștiul tinereții lor). Venea des la noi
la masă, iar eu o vizitam zilnic. Rămăsese aceeași femeie elegantă de pe
timpuri. Dar vârsta începea să-și spună treptat cuvântul. Împlinea totuși
90 de ani. Cu excepția unor forme ușoare de diabet și hipertensiune, nu
suferise toată viața nici o operație sau boală majoră. Dar acum nu mai
era sigură pe picioarele ei și uneori era confuză. Alertate, serviciile
sociale i-au trimis imediat o asistentă care o vizita de două ori pe zi.
Eu mă duceam de asemenea zilnic, încercând să-i fiu de folos în diverse
feluri.
Într-o zi, am sosit la ea pe când stătea de vorbă cu o inspectoare de la
serviciile sociale, care venise s-o întrebe dacă este mulțumită de
ajutorul primit. Am bătut la ușă și, când Mamina a răspuns „Da, poftim“,
am descuiat cu cheia mea și am intrat în apartament. Inspectoarea s-a
prezentat și apoi a întrebat:
— Și dvs. cine sunteți?
— Sunt fostul ginere al doamnei Nadler și o ajut din când în când.
— Fostul ginere? De când nu-i mai sunteți ginere?
— De 17 ani, de când fiica ei – soția mea – a decedat.
— Și o mai vizitați la 17 ani de când nu-i mai sunteți ginere? a întrebat
ea mirată.
— Asta demonstrează ce persoană extraordinară sunt eu, nu-i așa? n-a
pierdut Mamina ocazia să-și exprime din nou admirația față de sine
însăși.
Îi spuneam adesea că este ca papa de la Roma. Nu exprimă opinii, ci dă
decrete infailibile! Nu vorbea prea frumos despre suratele ei, femeile,
pe bărbați îi disprețuia și… „nu-ți plac nici animalele“, adăugam eu
uneori. Era de modă veche, nu lucrase niciodată în afara casei, deci se
ținuse departe de lumea reală. Nae o protejase și, cu excepția mea,
nimeni nu îndrăznea să-i iasă din cuvânt. Față de mine avea un oarecare
respect de mulți ani, de la prima ei vizită la Londra. Într-o seară, în
urma unei observații pe care mi-a făcut-o pe un ton ridicat, i-am spus
calm, dar răspicat:
— Sunteți la mine în casă, iar aici numai eu am dreptul să ridic vocea.
A făcut ochii mari, mi-a spus noapte bună și s-a retras.
(De fapt, după o tinerețe în care nu am avut în vocabular cuvântul NU
când mi se cerea vreun serviciu, eu dorind să fiu pe placul tuturor,
într-o zi m-am răzvrătit. Și m-am răzvrătit chiar împotriva mamei. I-am
spus că nu mă duc la aeroport să-l aștept pe un văr de-al ei din America,
pe care nici nu-l cunoșteam, și care venea la Londra.
— Să-și ia un taxi!
Mama s-a supărat, nu era obișnuită s-o refuz, deși la Liviu nu apela
niciodată, pentru că știa că n-o să obțină nimic de la el. După două
săptămâni însă i-a trecut supărarea. Atunci am decis că nu voi mai ține
seamă de părerile altora, că voi face doar ceea ce cred eu că e bine, și
cui nu-i place treaba lui. În plus, am mai decis că cine mă laudă vrea
ceva de la mine, iar cine mă critică este invidios. Știu, e poate o
generalizare cu totul simplistă, dar pentru mine a funcționat perfect. Nu
am mai fost afectat de atunci de critici și nici nu mi-am luat nasul la
purtare după laude.)
Mamina primea acum o mică pensie din Israel, o pensie de bătrânețe
acordată automat în Marea Britanie tuturor persoanelor în vârstă de peste
80 de ani, un ajutor social suplimentar și o alocație lunară de la o
organizație de caritate. Și-a putut permite să angajeze și o persoană de
companie, o femeie din România, pe nume Sidonia, care a ajutat-o mult.
La un moment dat, Mamina mi-a spus că a venit poate momentul să intre
într-un cămin de bătrâni. La început m-am opus, dar după un an a căzut în
apartament. A stat câteva zile la spital, a revenit acasă, dar după un
timp iar a căzut. A adus din nou vorba despre căminul de bătrâni, și de
data asta nu am mai contrazis-o. Am găsit un cămin foarte bun, nu departe
de locuința lui Alex. Am fost plăcut surprinși să constatăm că asistenta
în grija căreia Mamina a fost dată era originară din Cluj, o femeie
foarte drăguță și săritoare. Știam însă că Mamina nu se va simți bine
acolo, fusese toată viața foarte independentă, era prea individualistă ca
să se poată adapta. Și, într-adevăr, așa a fost. Era foarte prietenoasă
cu membrii personalului și cu acei rezidenți care mai știau pe ce lume
sunt, dar se ținea deoparte, petrecea mai tot timpul în camera ei,
practic aștepta cu stoicism sfârșitul.
Acesta a venit cu trei zile înainte ca Mamina să fi împlinit vârsta de 94
de ani, în 2011. O vizitasem în seara dinainte, îi dusesem plachie de
crap gătită de mine.
— O s-o mănânc mâine, mi-a spus ea, că acum parcă am puțină indigestie.
A murit noaptea, în somn, nederanjând pe nimeni. Ultimele ei cuvinte ar
fi putut să fie: „Vă arăt acum cum moare o lady“. Și știți ceva? Ar fi
avut dreptate!
*

Danny are un simț ucigător al umorului, uneori intenționat, alteori

accidental, dar nu știi niciodată care. Eram împreună în mașină când a
sunat Șoni. l-am spus lui Danny să răspundă el.
— Tata nu poate vorbi, conduce, l-a informat Danny pe Șoni.
— Da? Și unde mergeți? a întrebat Șoni.
— Drept înainte, a venit răspunsul sec al lui Danny.
În vara lui 2008, la 25 iunie, știre-bombă: BBC în limba română se
închide. Și la Londra, și la București și Chișinău. Se închide după o
prezență pe unde de aproape 69 de ani (prima emisiune fusese transmisă la
15 septembrie 1939, la numai câteva zile de la declanșarea celui de-al
Doilea Război Mondial).
Cum eu lucrasem la BBC mai mult decât oricare alt membru al redacției, 38
de ani, Răzvan mi-a acordat onoarea de a citi la microfon, pentru ultima
emisiune în limba română, o scurtă istorie a redacției. După o trecere în
revistă a activității noastre de-a lungul celor aproape șapte decenii,
mi-am exprimat speranța că spiritul BBC, transmis prin miile de emisiuni
de-a lungul anilor, va dăinui. Și cu un efort supraomenesc de a-mi
împiedica vocea să tremure de emoție, le-am urat ascultătorilor, din
partea tuturor colegilor de la Londra, București și Chișinău, toate cele
bune. După care prezentatorul de la București a încheiat ultima emisiune
în limba română a postului de radio BBC de la Londra. Era 1 august 2008.
Una dintre „cele mai de succes secții ale Serviciului Mondial BBC“, cum o
considerau șefii corporației după 1995, își încetase activitatea.
*

Fata lui Nicu, Iulia, a reușit și ea la liceul Henrietta Barnett. Din

cauză că ei locuiesc la aproximativ 12 km distanță de școală, Nicu o va
aduce în fiecare dimineață cu mașina. M-am bucurat, pentru că în felul
ăsta o să ne vedem mai des, „la cafea“. La Henrietta Barnett, Iulia
strălucea la toate materiile cu excepția matematicii. Nicu l-a întrebat
pe Mihai dacă nu ar putea s-o ajute, și Mihai a fost încântat. Iar
ulterior Iulia a luat examenele la matematică cu nota maximă.
Mihai i-a meditat pe cei trei copii ai mei. Este un meditator excelent,
dar punând atâta suflet, uneori mai ridica vocea ca să explice ceva,
apăsat, copilului. Cu copiii noștri nu a fost o problemă, pentru că erau
obișnuiți, erau „vaccinați“, dar cu copiii englezi, delicați ca fulgii de
nea (snowflakes), nu ar fi mers. Și o să vă dau aici un exemplu: Adam a
avut la grădiniță, la vârsta de patru ani, o prietenă pe care o chema
Emily. Părinții ei erau amândoi psihologi și adepți ai celor mai avansate
metode de educație. Într-o zi, Emily era la noi acasă și se juca cu Adam
și Danny. La un moment dat, observând că stă tristă într-un colț, am
întrebat-o ce s-a întâmplat.
— Adam has hurt my feelings (Adam m-a jignit sau, dacă traduc literal,
Adam mi-a rănit simțămintele).
Am reușit să-i împac și s-au jucat frumos mai departe. În ziua următoare,
m-am dus la un mare magazin și i-am luat pe băieți cu mine. În timp ce
căutam ce doream, Adam îl fugărea pe Danny printre rafturi.
— Tata, Adam mă lovește tot timpul, mi s-a plâns Danny.
L-am admonestat pe Adam și i-am spus de câteva ori să înceteze, dar el a
continuat. După ce l-am amenințat de câteva ori și tot nu s-a oprit, i-am
tras două la fund și atunci s-a potolit. Înapoi în mașină, a rămas tăcut
minute în șir, ceea ce la el nu prea se întâmpla.
— Ce este? Ce-i cu mutra asta? l-am întrebat.
— Mi-ai rănit simțămintele, a răspuns el, cu vocea tremurândă. (Mare
actor!)
— Ce simțăminte? am întrebat pe un ton cam răstit.
Adam a replicat scurt:
— Simțămintele din popou! (The feelings in my bottom!)
Fenomenul snowflakes nu este nou, dar a luat mare amploare odată cu
corectitudinea politică. Fratele meu, Liviu, povestește că în 1976, după
primul trimestru de când începuse să predea pian la colegiul catolic din
Ware, a scris rapoartele despre elevi. Raportul unui elev suna cam așa:
„Regret să spun că X nu a făcut nici un progres în aceste trei luni, nu a
venit la jumătate din ore, iar când a venit, s-a prezentat total
nepregătit. Nu manifestă nici un interes pentru pian, și de aceea sugerez
să nu mai ia lecții“.
Rapoartele erau citite de directorul Departamentului de Muzică, înainte
de a fi trimise părinților. Acesta l-a chemat pe Liviu în biroul său și
i-a spus:
— Uite, dumneata ești nou și poate nu știi cum merg lucrurile la noi.
Aceasta este o școală particulară, și părinții plătesc bani buni ca
odraslele lor să învețe aici. În consecință, doresc să audă numai lucruri
bune despre copiii lor. Fii și dumneata mai maleabil, scrie că băiatul
face eforturi susținute, că progresează, deși poate nu chiar așa de rapid
cum ar fi de dorit, chestii de genul ăsta.
Liviu nu a fost convins de eficacitatea acestei abordări, dar de atunci,
când scria rapoartele, a ținut seamă de recomandările șefului lui.
(Liviu a scris o carte intitulată The Ivory Touch – Atingerea fildeșului
– despre experiențele sale ca profesor de pian, în care povestește o
mulțime de întâmplări hazlii. Preferata mea este povestea unui șeic arab
care l-a angajat pe Liviu prin telefon să-i predea lecții de pian fiului
său. A întrebat de preț, și Liviu i-a spus că lecțiile costă 300 de lire
sterline pe trimestru, o oră pe săptămână. La data și ora fixate, un
Rolls Royce s-a oprit în fața casei lui Liviu, și din mașină au coborât
șoferul în livrea și un băiețel. Șoferul i-a înmânat lui Liviu un cec de
300 de lire și a așteptat în mașină până când copilul și-a terminat
lecția de pian. Săptămâna următoare, mașina l-a adus din nou pe copil,
iar șoferul și-a cerut mii de scuze lui Liviu că a uitat cecul acasă.
— Păi ați plătit data trecută pe trei luni înainte, i-a spus fratele meu.
— A, nu e 300 de lire ora de pian? a întrebat mirat șoferul.
— Nu, l-a asigurat Liviu râzând, este mult mai ieftină.)
La sfârșitul lui 2009, am primit vestea tristă a morții celui mai vechi
prieten al meu, avocatul Radu Dan Cârligel, din Constanța. Ne știam de la
vârsta de doi ani, când familiile noastre locuiau în case alăturate, pe
strada Anghel Saligny. La mine în casă a cunoscut-o pe prietena și colega
mea de clasă Veronica, fata cu care avea să se căsătorească și să
trăiască toată viața. Mi-am promis să-i vizitez mormântul cu prima
ocazie.
În aprilie 2012 am primit telefonic, de la Veronica, invitația la agapa
organizată cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la terminarea liceului,
promoția 1962. Reacția mea inițială a fost să nu mă duc.
— La supermarketul din cartier văd mult mai multe fețe familiare decât
voi vedea acolo, i-am spus soției. M-am despărțit de un grup de tineri de
18 ani, fete frumoase, băieți musculoși, cu mult păr pe cap, toți plini
de speranță, avizi de viață, și voi întâlni acum oameni bătrâni, unii
bolnavi, care îmi vor vorbi despre colesterol, hipertensiune, reumatism
și alte boli. Ca să nu mai spun de cei care or fi murit între timp. Ce
rost are?
Colegii mei se mai întâlniseră la 20 de ani de la terminarea liceului, în
1982, când însă nu puteam să vin în România, deoarece, lucrând la BBC,
eram probabil persona non grata. Atunci am regretat că nu i-am putut
revedea. Or, ca să nu regret încă o dată, mai târziu, am decis în cele
din urmă ca acum să mă duc. Am luat avionul, apoi trenul de la București
la Constanța, și joi, 26 iulie, la ora 18.00 mă aflam în fața liceului
meu, alăturându-mă grupului care aștepta.
Am fost nevoiți să ne prezentăm unul altuia. Nimeni nu a rostit fraza:
„Vai, dar nu te-ai schimbat deloc!“ Există totuși o limită! Exploziile de
bucurie se produceau numai după pronunțarea numelor.
— Sunt Dorian!
— Dorian, eu sunt Adriana, îți mai amintești romanța noastră (platonică,
desigur) din clasa a opta?
— Bineînțeles, Adriana!
— Sunt Coca, mi-ai făcut cadou niște mărgele în clasa a doua, când aveam
opt ani!
— Da, Coca, pentru că te iubeam! M-am îndrăgostit de tine instantaneu
când, după ce învățătorul nostru, Dima, m-a tras de urechi pentru că nu
aveam creion, tu mi-ai șoptit: „Dorian, eu am două“, și mi-ai oferit cu
generozitate unul.
— Marin, te-am iertat că nu m-ai lăsat niciodată să copiez de la tine.
Și seria ar fi continuat dacă nu am fi fost invitați să intrăm în clasă.
S-a strigat catalogul și am fost informați despre soarta foștilor noștri
profesori. Majoritatea au murit. Cei rămași în viață sunt acum fragili,
au peste 80 de ani și, locuind în alte orașe, nu au putut veni. Am ținut
un moment de reculegere pentru profesorii și colegii decedați, după care
ne-am îndreptat spre restaurantul Zorile, unde urma să aibă loc masa
festivă și unde aveam să încercăm să povestim în câteva ore ce am făcut
în ultimii 50 de ani. Am renunțat însă foarte repede, concentrându-ne în
schimb asupra amintirilor comune.
— Tu, oricum, nu trebuie să ne spui nimic. Știm multe despre tine, mi-au
mărturisit mai mulți foști colegi. Te-am ascultat ani de zile la BBC.
Știam că Dorian Galor erai tu. Bine ai făcut că ai plecat, pentru că
altminteri, cu gura ta mare, ai fi ajuns la închisoare.
— De ce? am întrebat cu falsă candoare.
— Păi nu mai ții minte când în clasa a noua profesoara de chimie, doamna
Herjenescu, a întrebat dacă știe cineva cui se datorează bogăția în sare
a lacurilor noastre? Te-ai ridicat și ai spus: „Uniunii Sovietice!“ Nu
știu dacă erai inconștient sau voiai să vezi până unde poți întinde
coarda, a intervenit o altă colegă. Și mai ții minte când, în clasa a
zecea, la latină, te-ai arătat mirat că existau cuci pe vremea lui
Vergiliu? a adăugat ea.
După o oră, nici unul dintre noi nu a mai văzut ridurile, chelia sau
burtica celuilalt, sexagenarul durduliu Viorel de lângă mine a dispărut,
cedând locul suplului Viorel din fotografia din gara Iași, când ne-am dus
în grup, în 1963, în weekend, la cabana Bârnova, iar Mary are și azi
liniile aceluiași corp superb de odinioară. Începusem chiar să detectez
pe fețele foștilor mei colegi trăsăturile lor proaspete din tinerețe.
Nu am avut timp să vorbesc pe îndelete cu fiecare, dar a fost o seară
extrem de plăcută. Pentru câteva ore, ne-am simțit din nou tineri și
exuberanți. Ne-am luat la revedere, gândindu-ne probabil că nu ne vom mai
revedea. Am mai rămas câteva zile la Constanța, să regăsesc locurile
copilăriei și adolescenței. Dar primii mei 20 de ani de viață trăiți
acolo nu mai existau decât în memoria mea și a oamenilor care mă
cunoșteau. În ultima zi petrecută în orașul natal, m-am dus împreună cu
Veronica la cimitir, la mormântul lui Radu.
Am plecat înapoi la Londra cu sentimente amestecate. Făcusem o călătorie
înapoi în timp într-un loc pe care, în mintea mea, l-am regăsit nu foarte
departe de punctul în care-l lăsasem cu 47 de ani în urmă. Dar în
realitate era foarte diferit. Mi-am amintit atunci de cuvintele citite
undeva, demult, că „trecutul este o altă țară“, și m-am gândit că în
cazul meu era de două ori adevărat.
*

Danny a studiat din 2014 la Universitatea Bristol, situată la vreo 170 km

distanță de Londra, la Facultatea de Fizică. De la matematică,
meditațiile cu Mihai pentru bacalaureat au trecut și la fizică, și Danny
a făcut o pasiune pentru știință. A terminat în 2018 cu diplomă de
masterat în fizică. M-am întrebat atunci ce va face după aceea. Cu
rezultatele pe care le-a obținut Danny, mi-a spus Mihai, sigur i se va
oferi un doctorat la o universitate de prestigiu. Ceea ce s-a și
întâmplat. Danny a primit o bursă și a început un doctorat în fizică la
Imperial College din Londra, exact acolo unde și-a dorit. De fapt, ar fi
trebuit să ne dăm seama de mult că era atras de viziunea științifică
asupra vieții. În copilărie, a fost un copil destul de retras,
introvertit. Într-o duminică l-am luat cu mine la redacție. L-am
înregistrat pe bandă, l-am lăsat să se joace la computer, a avut o după-
amiază plăcută. La întoarcerea cu metroul, m-am uitat la un moment dat la
ceas.
— Cât e ceasul, tata? m-a întrebat el.
— Trei și zece, i-am răspuns.
— Bine, dar ce înseamnă asta? a insistat el cu voce tare.
Toată lumea din vagon a izbucnit în râs.
— Vocea inocenței, vocea adevărului, a rostit pasagerul de lângă mine.
Mulți ani mai târziu, când studia fizica, Danny mi-a explicat de ce
timpul nu există.
Lui Adam nu-i plac științele, în schimb are un simț artistic foarte
dezvoltat. Iubește teatrul, credem că are talent și scrie extrem de bine.
De fapt nu înțeleg cum ia note atât de bune, făcându-și temele, cu
regularitate, în ultima zi. Poate e unul dintre acei oameni care nu pot
funcționa decât sub presiune! În 2017 a intrat la Facultatea de Engleză
și Studii de Teatru de la Universitatea Warwick. După doi ani, a plecat
cu o bursă Erasmus la Paris, la Sorbona. L-am vizitat de trei ori, am
fost în Montmartre, Cartierul Latin, Marais, la braserii. I-a plăcut atât
de mult, încât Nicu îmi spunea că s-ar putea să nu se mai întoarcă. S-a
întors însă pentru anul patru, ultimul, la Warwick. Prietena lor din
copilărie, Iulia, fiica lui Nicu, termină ultimul an de limbă și
literatură engleză la Cambridge.
Se spune că dacă ai un prieten bun în viață ești binecuvântat. Din acest
punct de vedere, sunt sub o ploaie de binecuvântări, iar secretul unei
prietenii de durată este menținerea contactului permanent. Edy și Rodica
trăiesc la Frankfurt și ne vedem odată la câțiva ani, dar am păstrat tot
timpul legătura telefonică, iar mai recent prin e-mail sau Skype. În
septembrie 2019 au venit la noi, și după câteva zile am făcut toți patru
o excursie de zece zile în vestul Scoției. Mihai și Vera locuiesc în
Israel, dar ne vedem regulat, fie la Londra, fie la Tel Aviv. La Londra
ei locuiesc la fiul lor, dar în Israel noi nu putem locui nici la hotel,
nici la familie, nu avem voie decât la ei. Și facem vacanțe împreună și
cu ei, în Israel și Anglia.
După ce m-am căsătorit cu Marjorie și mi-a cunoscut prietenii, ea mi-a
spus în cursul unei călătorii în Israel:
— Mariana ne-a așteptat la aeroport la miezul nopții, Mihai și Vera ne-au
dus la Eilat, la Marea Roșie, unde am stat câteva zile, pe socoteala lor,
la hotelul unde au abonament anual. Ce-ai făcut tu în trecut pentru
oamenii ăștia că se poartă așa cu noi?
— Absolut nimic. Sunt prietenii mei, i-am răspuns.
— Bine, și eu am prieteni, dar nu ar face ce fac prietenii tăi.
— Știu, dar ei sunt prieteni speciali, am încheiat eu.
Cu anii, a înțeles. Și când în focul unei discuții aprinse în prezența ei
trecem la limba română, Marjorie nu se supără, pentru că acum, după
atâția ani împreună, înțelege aproape tot ce vorbim. Bine, bine, ați
putea spune, prieteni de genul ăsta îți faci în copilărie sau în
tinerețe, nu după vârsta de 30 de ani. Am avut noroc și aici, cu Chris
Thau, Șoni și Lelia, Ivan, Victor Eskenasy, Mihai Vasilescu, Nicu și
Andreea Teodorescu. Astfel de prietenii constituie unele dintre cele mai
prețioase bunuri din viața mea și de aceea le cultiv cu mare grijă și
dragoste.
La începutul lui 2019 a murit unchiul Lonciu. Ziarele au publicat
articole elogioase, amintind ce rol important a avut el în lumea
baschetului din Israel. Văduva lui a primit condoleanțe de la federațiile
de sport din țară și de la oficialități. La 86 de ani, când a murit,
Lonciu era ultimul din generația părinților mei. Se pregătește generația
mea.
Am ajuns la punctul în care aș vrea să închei povestea mea. Vreți să
știți probabil ce răspuns am găsit la cele două întrebări fundamentale,
nu?
Ei bine, cred că frica de moarte e o prostie. Știu, ea există, dar dacă
ți-e frică de moarte înseamnă că ești în viață, iar când ești mort nu-ți
mai este frică. Simplu! Dar cel mai bun răspuns l-a dat, după părerea
mea, regretatul actor italian Vittorio Gassman, când a fost întrebat dacă
îi este frică de moarte: „Frică? Nu! Îmi face scârbă“. (Paura? No! Mi fa
schifo.) E, cred, sentimentul cel mai potrivit față de nedreptatea
sfârșitului inevitabil al tuturor strădaniilor din viața unui om.
Sfârșitul dragostei pentru familie și prieteni, al tuturor năzuințelor de
o viață, pe scurt, al unui întreg univers, un „sfârșitul lumii“
individual, personal. Cum să nu-ți facă scârbă? Sună a clișeu? Poate. Dar
de la Shakespeare încoace, cum zicea și Ștefan Iordache, nu s-a mai spus
nimic nou, ci aceleași lucruri, altfel.
De mult am considerat viața o călătorie în care mulți pornesc cu intenția
să demonstreze că valorile părinților sunt false sau, în cel mai bun caz,
depășite. Iar după o viață întreagă de căutări și experiențe, cei mai
mulți ajung la concluzia că nu există, de fapt, alte valori, nu s-au
inventat valori noi, ci le avem tot pe cele vechi de sute de ani. Poate
modificate, adaptate, dar aceleași. Aceasta a fost, cel puțin, experiența
mea.
Și „sensul vieții“? Când avea vreo 12 ani, Danny m-a întrebat într-o zi
ce rost are viața dacă tot murim la un moment dat. I-am răspuns că, după
părerea mea, viața ca atare nu are nici un sens, dar că poate avea sensul
pe care i-l dă fiecare. Numai că la partea a doua a acestei afirmații am
ajuns abia după o viață întreagă de căutări și experiențe. La vârsta lui
Danny, judecam la fel, mă întrebam dacă merită efortul. Iar gândurile
astea m-au chinuit toți anii adolescenței mele, până pe la vreo 18 ani,
când am decis că numai sinuciderea poate pune capăt zbuciumului intern și
întrebărilor fără răspuns. Imediat însă, piticul din capul meu,
autocenzorul meu, m-a întrebat: „Dar de ce să te grăbești? De ce să
devansezi un deznodământ inevitabil? Vine el singur, oricum. Până atunci
însă, poți avea mici bucurii: mai mănânci un cataif, mai vezi un film,
mai săruți o fată frumoasă cu care te plimbi pe faleză într-o seară de
vară, te mai întâlnești, discuți și râzi cu prietenii. Nu te mai gândi la
sfârșit, ci la ce poți face între timp“. I-am dat dreptate. Și asta am
făcut apoi toată viața. Am trăit.
Mulțumiri

Mulțumesc mult tuturor celor care m-au ajutat să termin această carte.
Îi datorez foarte mult colegului și vechiului meu prieten Mihai
Vasilescu. Am discutat împreună cartea rând cu rând și ne-am sfătuit; au
apărut astfel multe modificări și nu puține idei noi. Rolul lui Mihai a
fost mult mai mare decât rolul obișnuit al unui editor. Printre altele,
cum ne leagă o prietenie strânsă de peste 30 de ani, el a știut adesea,
fără alte explicații, exact ce doream eu să spun și mi-a putut sugera cum
să mă fac mai bine înțeles.
De asemenea țin să le mulțumesc fiicei mele, Alex, și vechilor mei
prieteni Chris Thau, Nicu Teodorescu, Ducu Hâncu și mult regretatului
Victor Eskenasy, care m-au împins și m-au încurajat să continui, ori de
câte ori, dintr-un motiv sau altul, anunțam că abandonez proiectul. Și nu
au fost puține aceste ocazii…
Și, în fine, multe mulțumiri Tatianei Niculescu, vechea mea colegă de la
BBC, care cu un ochi sigur a sesizat posibile îmbunătățiri esențiale în
compoziția cărții și ale cărei sfaturi și sugestii m-au ajutat mult în
fazele finale ale pregătirii manuscrisului pentru publicare, precum și
Monei Antohi, redactorul cărții, pentru atenția cu care a citit și editat
manuscrisul, pentru sugestiile, precizările, modificările și, în general,
intervențiile sale extrem de pertinente și valoroase.
Așadar, dacă vă place cartea, meritul este în bună parte al lor.
Coliţă foto

Bunicii mei din partea tatălui, Srul și Sara Galbinski, Constanța, prin
1950. Foto: Studioul Barta.

Mama și atelierul ei de corsete, Constanța, 1957.

De la stânga: vărul Zvi și unchiul Cună, în planul al doilea, la

căsătoria lui Cună cu Viky, în rochie albă în mijloc în prim-plan,
decembrie 1961, Tel Aviv.

La 20 de ani, când am plecat din România, 1965.

În fața fortăreței Masada, înainte de depunerea jurământului, martie

1967.

La El Kantara, Canalul de Suez, iunie 1967.

Jucând table în cort cu camarazii, El Kantara, august 1967.

Cu Christian Mititelu, editând o bandă, înainte de transmisie, Londra,

1982.
Foto: BBC Publicity

Anda, Londra, 1985. Foto: C. Henry

La microfon la Bush House, Londra, 1985. Foto: Dana Albu

Alex, Londra, 1987.

Foto: C. Henry

De la dreapta: Christian Mititelu, Nicolae Stoian,

Traian Ungureanu, Marina Dumitrescu, regele Mihai, regina Ana, Mihai
Vasilescu, Oana Lungescu și Dorian Galbinski (Londra, sfârșitul anilor
’80). Foto: BBC Publicity

Autobuzul roșu la Timișoara. În prim plan: Dorian Galbinski, Petru Clej,

Niky Ceaușu.
În picioare, de la dreapta, Nicolae Stoian, Ruxandra Obreja, un membru al
secției Engleza la radio, secretara secției române, Beverley Hill, și o
membră a secției Engleza la radio (începutul anilor ’90).
Foto: Trevor

Marjorie și Adam la Chiusi, Italia, 2006.

Marjorie și Danny în Bretania, Franța, 2007.

Dorian, Marjorie, mătușa Malka, Adam și Danny la Ierusalim, în 2009.

Alex, Michael, Sadie și Jack la Londra, 2020. Foto: Adam Soller

Photography