Arcașul

fără arc
Ștefan Liiceanu a trăit în Japonia aproape 20 de ani. Pe
lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absol-
vit la University of Tokyo un master, cu specializare în
budism și istorie culturală niponă. E în continuare îndră-
gostit de Japonia, de literatura ei, de pictogramele kanji
(cu care îi place să transcrie texte vechi), dar și de ceramica
Kutani, pisicile Maneki, păpușile Kokeshi, chimonourile
de mătase, așa că, din dorinţa de a aduce în România câte
ceva din produsele uneia dintre cele mai rafinate civilizaţii,
a iniţiat în cadrul Grupului Humanitas proiectul magazi-
nelor Takumi (www.takumi.ro).
Arcașul
fără arc
Povești, pilde și vorbe de duh
din China, Japonia și Coreea
alese, traduse și prefaţate de
ȘTEFAN LIICEANU
Ilustraţii de
mihail coşuleţu
Redactor: Mona Antohi
Coperta: Mihail Coșuleţu
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cristian Negoiţă
DTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru

Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa integrală

sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice formă, punerea sa
la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de calculatoare, stocarea temporară
sau permanentă pe diverse dispozitive sau în sisteme care permit recuperarea
informaţiei, gratuit sau în scop comercial, precum şi alte fapte similare, fără
permisiunea scrisă a editurii reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia
dreptului de autor şi se pedepsesc conform legilor în vigoare.

© HUMANITAS, 2020, pentru prezenta versiune românească (ediţia digitală)

ISBN 978-973-50-7000-7 (pdf )

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723.684.194
Această carte este dedicată părinţilor mei, care,
printre multe altele, mi-au hrănit spiritul, m-au
încurajat să visez, să citesc, să călătoresc departe,
să trăiesc cu o minte liberă și să investesc în
cunoaștere. Le mulţumesc din inimă.
 Prefaţă
Cei doi Buddha din Bamiyan

În centrul Afganistanului se află Valea Bamiyan, încon-

jurată de o zonă muntoasă cu o altitudine de circa 2.500
de metri. Acolo, în secolul al VII‑lea d.Cr., pietrari și
sculptori – nu se știe câţi la număr și nici la ordinele
cui – au cioplit în roca muntelui, la distanţă de 800 de
metri una de alta, două grandioase statui ale lui Buddha,
una de 38 de metri înălţime, alta de 55 de metri. Stilul
artistic al statuilor, cunoscut sub numele de artă Gandhāra
(numită și „artă greco‑budistă“), purta pecetea sculp-
turii eline aduse în inima Asiei de către generalii lui
Alexandru cel Mare. Călugărul budist chi­nez Xuan
Zang, care a ajuns în regiunea Bamiyan în anul 643 în
căutare de texte sacre, a consemnat că cele două colo-
sale statui erau înconjurate de zeci de mănăstiri, unele
săpate în stânca muntelui, care adă­posteau câteva mii
de călugări, și că vizitatorii erau copleșiţi de grandoarea
celor doi Buddha sculptaţi în munte. Până în a doua
parte a secolului XX, când progresele tehnologice au

7
 făcut posibilă construcţia altor monumente budiste mai
impunătoare în ţări precum Japonia, China și India,
cele două statui din Ba­miyan erau cele mai mari repre-
zentări în piatră ale lui Buddha din lume.
De la mijlocul anilor 1990, Afganistanul a fost treptat
înghiţit de mișcarea islamică a talibanilor (cuvânt care
înseamnă „studenţii Islamului“), până când aceasta a
ajuns să controleze trei sferturi din teritoriul ţării. Au
urmat nenumărate execuţii în public, multe orchestrate
pe marele stadion Ghazi din capitala Kabul, zeci de
școli au fost închise și femeile au fost obligate să poarte
burqa și să lucreze acasă, altminteri fiind însoţite la
orice ieșire de o rudă de sex masculin. Regimul taliban
nu s‑a oprit însă aici. În concordanţă cu principiile is-
lamice, planul de reformare socială a trecut la distruge-
rea „idolilor falși“. Aproape 3.000 de obiecte au fost
făcute praf cu toporul la Muzeul Naţional din Kabul.
În anul 1999 a venit și rândul celor două gigantice statui
de la Ba­miyan. Fiind însă cunoscute în toată lumea și
având dimensiuni atât de mari, guvernul taliban nu a
trecut imediat la treabă. Abia la finele lunii februarie
2001, ordinul de distrugere a fost dat de șeful suprem
taliban, care a declarat că acţiunea se rezumă de fapt la
„a sparge rocă de munte“ și că, oricum, nimeni nu are
de suferit, de vreme ce în Afganistan nu mai există nici
un credincios budist. Dar executarea ordinului nu a fost
deloc ușoară, de parcă cele două statui refuzau să pără­
sească această lume.

8
 Talibanii au tras în ele mai întâi cu muniţie antiae-
riană și lansatoare de rachete, dar efectul a fost neglija-
bil. Apoi au detonat mine antitanc la picioarele celor
doi Buddha, în jurul cărora odinioară călugării mer-
geau în procesiune incantând texte budiste și meditând,
dar, din nou, fără ca rezultatul dorit să fie obţinut. În
cele din urmă, soldaţii talibani i‑au pus pe localnicii din
zonă să se caţăre pe statui și să dea găuri în care să în-
dese dinamită. Timp de trei săptămâni de „muncă asi-
duă“, cum a declarat șeful suprem taliban, cele două
statui au fost împănate cu explozibilul adus la faţa lo-
cului în douăzeci de camioane. La mijlocul lunii martie,
explozibilele au fost detonate, în strigătele exaltate ale
talibanilor: Allahu Akbar!, „Mare e Dumnezeu!“. A dis­
pă­rut astfel în câteva clipe o moștenire artistică ce dăi-
nuise paisprezece secole în inima Asiei, parte preţioasă
a patrimoniului omenirii.
Bineînţeles, drama de la Bamiyan nu a fost un inci-
dent izolat în istoria lumii. Au existat, de‑a lungul vre-
mii, nenumărate alte episoade de ștergere a memoriei
colective în numele unei ideologii. Interesant e să obser­
văm că victime ale acestor barbarii au căzut în primul
rând operele de artă care puteau fi admirate în splen-
doarea lor tangibilă. O statuie sau un templu se văd, sar
în ochi, se impun ca simbol fizic al unei idei. De aceea,
ca depozitare ale memoriei, ele provoacă, stârnesc, lă-
sând impresia celor care le distrug că se înstăpânesc asu-
pra istoriei. Spre deosebire de acestea însă, cărţile din

9
vechime și ideile pe care le transmit au avut în general
mai mult noroc. În mod paradoxal, se pare că este mai
ușor să distrugi o statuie decât o carte. Așa se face că
statuile din Bamiyan nu mai există, în timp ce textele
din care s‑a născut această carte pot fi citite și astăzi.

China: Piatra de temelie a înţelepciunii

din Asia de Est

Nu puţine cărţi din Asia Orientală, unele vechi de peste

2.500 de ani, au reușit să dăinuie până în ziua de azi.
Revoluţiile culturale care au însoţit instaurarea unor
regimuri totalitare nu au putut să le facă să dispară de
pe faţa pământului, așa cum au făcut talibanii cu cei
doi Buddha din Bamiyan. Faptul că avem încă sub ochi
mărturia trecutului se datorează cărţilor clasice din
care au fost selectate poveștile aflate în acest volum.
Graţie lor, putem sta de vorbă cu spiritul oamenilor
care au trăit în acea parte a lumii cu sute și mii de ani
în urmă. Și lucrul acesta are de ce să ne umple de emo-
ţie. Căci ei sunt, cu o vorbă faimoasă, „inimile moarte
care bat pentru cei vii“.
Cea mai mare parte din povestirile volumului de faţă
provin în mod firesc din China. Spun „firesc“ deoarece
cultura clasică a Extremului Orient s‑a născut în China,
radiind peste toate ţările din jur cu o intensitate cople-
șitoare, de la Vietnam (până și numele acestei ţări

10
provine din chineză, însemnând „ţinutul de la sud de
Yue“, Yue fiind un vechi stat din sudul Chinei), la Mon­
golia, la Coreea, la Japonia. Pentru Asia de Est, China
a fost în bună măsură ceea ce a fost Imperiul Roman
pentru Occident. Diferenţa fundamentală dintre aceste
două mari civilizaţii, pe lângă conţinutul lor spiritual,
constă în faptul că, în timp ce romanii au împrumutat
enorm de la grecii antici, China antică s‑a definit pe sine
fără nici un precedent extern, devenind sursa și motorul
tuturor schimbărilor culturale petrecute în Extremul
Orient. Ea a fost prima civilizaţie din acea parte a lumii
care, în jurul secolului al XIII‑lea î.Cr., a descoperit
scrisul. Ideogramele din acele vremuri, foarte asemă-
nătoare grafic și semantic cu hieroglifele egiptene, erau
scrise pe oase de animale și carapace de broaște ţestoase,
fiind folosite în ritualurile de divinaţie. Acel sistem de
scriere a evoluat constant până în perioada dinastiei
Han (202 î.Cr.–220 d.Cr.), când s‑a ajuns la forma defi-
nitivă folosită și în zilele noastre. Ideogramele chineze
(numite hanzi, ceea ce înseamnă „literele poporului
Han“) au fost importate, mai devreme sau mai târziu, de
multe ţări din jur. Astfel, în Vietnam, din secolul I d.Cr.
și până la începutul secolului XX, când s‑a trecut prin
decret la scrierea latină, au reprezentat standardul de
scriere. La fel, din secolul I d.Cr. până în secolul al XV‑lea,
Coreea a folosit exclusiv sistemul de scriere chinez. În
secolul al XV‑lea, regele Sejong a inventat un alfabet
fonetic pentru a reda limba coreeană în scris, pe nume

11
hangul, folosit alături de scrierea chineză până în seco-
lul XX, când a devenit principala formă de scriere în
acea ţară. În Japonia, ideogramele chineze au ajuns în
jurul secolului al IV‑lea d.Cr., până atunci japonezii ne-
având un sistem de scriere. Scrierea japoneză folosită în
zilele noastre provine integral din ideogramele chineze
vechi de mii de ani, cu modificările necesare pentru a
exprima particularităţile gramaticale ale limbii nipone.
Odată cu scrisul s‑a transmis și gândirea chinezilor
din Antichitate, mai precis corpul literar alcătuit din
cărţile clasice. Acestea, având o tematică ce se întinde
de la confucianism la daoism și la istoria Chinei antice,
au devenit fundamentul civilizaţiei în toate ţările care
au adoptat sistemul de scriere chinez, așa cum în
Europa textele latine au fost materie de studiu timp
de secole. De‑a lungul a sute de ani, în Japonia și Coreea,
un om era considerat educat doar dacă era suficient
de versat în aceste cărţi clasice ale Chinei antice. Până
și în prezent, un subiect obligatoriu în liceele nipone
este așa‑numitul kanbun, adică „literatura poporului
Han“. Un renumit intelectual confucianist din Japonia,
Ogyū Sorai (1666–1728), a rezumat cel mai elocvent va­
loarea gândirii născute în China antică. „Deși“, spunea
el, „schimbarea este esenţa istoriei și fiecare epocă e
diferită faţă de altele, civilizaţia clasică chineză este
imuabilă și se situează deasupra timpului. În învăţătu-
rile maeștrilor chinezi din Antichitate, nu există nici
trecut, nici prezent“.

12
 Fiind confucianist, Ogyū Sorai se referea în primul
rând la învăţăturile lui Confucius (551–479) și ale urma-
șilor acestuia. Dar Confucius nu a fost singurul învăţat
chinez, deși cu siguranţă este cel mai renumit. Între
secolele VI și I î.Cr., în China au trăit o sumedenie de
gânditori preocupaţi de probleme etice, existenţiale,
politice și economice. Ţelul acestor intelectuali nu era
atât obţinerea cunoașterii de dragul cunoașterii, cât mai
degrabă a cunoașterii care putea contribui la transfor-
marea fiecărui individ într‑un om superior și, ca atare,
la edificarea unei societăţi care aspira la perfecţiune.
*
Trei mari școli de gândire au clădit civilizaţia Chinei an-
tice: confucianismul, legalismul și daoismul. Au existat și
alte curente intelectuale în afara acestora, dar nici unul
nu a contribuit atât de mult la formarea civilizaţiei chi-
neze și a identităţii culturale a statelor din jurul Chinei.
Cei ce aparţineau confucianismului puneau accent pe
armonia socială, pe altruism, pe respectul între indivizi
și, deopotrivă, pe ritualurile cvasireligioase care confe-
reau societăţii unitate și identitate de sine. În ochii lor,
monarhul era tatăl poporului, un exemplu de morali-
tate pentru restul cetăţenilor, iar bărbatul era capul
familiei, și el un reper de conduită morală. Respectul
faţă de tată și părinţi, la nivel de membru al familiei,
respec­tul faţă de monarh, la nivel de membru al socie-
tăţii, precum și educaţia erau considerate a fi cheia socie­
tăţii ordonate. Monarhul, la rândul lui, avea datoria să

13
urmeze exemplul celor Trei Auguști și Cinci Împăraţi,
personaje mitice despre care se credea că trăiseră între
anii 3000 și 2000. Ei erau întruchiparea monarhului
perfect, a celui care face totul pentru poporul său și
nimic pentru el însuși. În realitate, domnitorii chinezi
din ultimele cinci secole înainte de Cristos erau departe
de idealul de monarh, mai ales că trăiau într‑o perioadă
de dezbinare socială, în care se duceau permanent răz-
boaie pentru teritorii și putere.
De fapt, perioada dintre anii 475 și 221, cunoscută
sub numele de Perioada Statelor Combatante, în timpul
căreia șapte regate s‑au războit necontenit, a zguduit
din temelii societatea chineză. Gânditorii și învăţaţii din
acele vremuri se străduiau să contribuie la reașezarea
societăţii într‑o matcă stabilă, oferindu‑și sfaturile și
înţelepciunea domnitorilor care deţineau puterea poli-
tică și care erau dornici să îi asculte. O bună parte dintre
acei gânditori (numiţi you shi, sau „învăţaţi itineranţi“)
călătoreau dintr‑un regat în altul și cereau regelui au-
dienţe. Multe dintre poveștile din această carte, cu-
prinse în capitolele „Natura umană“ și „Înţelepciune“,
sunt po­vești cu rol de învăţătură spuse de un gânditor
renumit unui rege. În general confucianiștii credeau
că, prin natura lui, omul este o fiinţă bună și că tot răul
existent în oameni este rezultatul pervertirii acelei na-
turi de către factori externi.
În contrast, legaliștii, printre care cel mai renumit
era Han Fei (circa 280–233), considerau că omul este
mai aproape de animal decât de un ideal împlinit și că

14
trebuie domesticit și strunit prin puterea legii, a re-
compensei și pedepsei. În ochii legaliștilor, disciplina
socială nu putea fi impusă decât de către monarh și
guvernul lui. Legalismul, potrivit unui cunoscut isto-
ric al gândirii chineze antice, Feng Youlan (1895–1990),
a apărut în rândul unor oameni care erau politicieni
înainte de toate, dedicaţi creării, pentru domnitorii
pe care îi slujeau, a unei mașinării de stat puternice și
centralizate.
În sfârșit, daoismul s‑a dezvoltat în rândul clasei edu-
cate care nutrea o profundă neîncredere faţă de insti-
tuţiile umane și prefera să se retragă din lume, căutând
înţelegerea Căii Naturii (Calea) ca adevăr suprem și
mod de viaţă autentic. Fondatorul daoismului este con-
siderat a fi Laozi („Bătrânul Maestru“, secolul al V‑lea
î.Cr.), un personaj misterios a cărui existenţă nu a putut
fi niciodată atestată cu certitudine. Cartea atribuită lui,
Dao De Jing, vorbește despre virtuţi precum simplitatea,
naturaleţea, compasiunea, spontaneitatea, contempla-
rea lumii naturale și, mai ales, ideea de „inacţiune ac-
tivă“. „A face fără să faci“ este o idee frecvent întâlnită
în tratatele daoiste, precum și în povestea Arcașul fără
arc, prezentă în acest volum. Nu este vorba de a‑ţi pe-
trece viaţa nefăcând nimic, de a fi pasiv, ci de a face un
lucru în mod perfect și cu detașare în același timp, a‑l
face aproape inconștient. Acest concept nu este lesne
de înţeles pentru occidentali, dar există un bun exemplu
în cartea lui Zhuangzi (circa 369–286), un alt faimos

15
 daoist. Este vorba de povestea unui măcelar vestit, pe
nume Ding. Regele a auzit de măiestria acestuia și i-a
cerut să‑i facă o demonstraţie. Măcelarul a pus mâna
pe cuţit și a tranșat impecabil o vacă, sub privirile pline
de admi­raţie ale regelui, apoi i‑a spus acestuia că el pri-
vește vita pe care o tranșează cu spiritul, și nu cu ochii,
și că nu gândește când taie, ci lasă cuţitul să urmeze
anatomia animalului, fără a aplica o forţă prea mare.
Astfel, Ding tăia vaca fără să o taie, spre deosebire de
alţi confraţi din breasla lui, spunea el, care doar taie:
„Măria Ta, un măcelar destoinic își schimbă cuţitul o
dată pe an, pentru că tranșează vita cu meșteșug. Un
măcelar nepriceput e nevoit să‑și schimbe cuţitul lună
de lună, pentru că el căsăpește vita. Cuţitul meu este
vechi de nouăsprezece ani și, deși am tranșat mii de vite
cu el, arată de parcă tocmai a fost ascuţit la tocilă“, i‑a
spus el regelui. Această idee o transmiteau daoiștii și
domnitorilor, îndemnându‑i „să fie regi fără a fi regi“.
Cu toate că mesajul fiecăreia dintre cele trei școli era
diferit, adepţii lor reflectau cu toţii la aceleași probleme
fundamentale și, mai cu seamă, asupra naturii umane,
motiv pentru care anumite idei considerate a fi un ade-
văr universal erau expuse și validate de acești gânditori
indiferent de provenienţa lor. Astfel, putem găsi pilde
confucianiste în tratate daoiste, sau învăţături daoiste
în cărţi compuse de cei din școala legalistă, fără a exista
o competiţie vădită între cele trei școli de gândire.

16
 Când folosim, pentru gândirea chineză, cuvântul
„tratat“, nu trebuie să avem în vedere omologul occiden-
tal al cuvântului. Cultura extrem‑orientală nu gândea
în sisteme, în acele „lungi lanţuri ale raţiunii“ de care
vorbea Descartes, nu făcea nici „discursuri asupra me-
todei“ și nu‑și propunea nici să stabilească cu precizie
limitele cunoașterii întemeiate. „Tratatele“ nu erau
construite, scrise după o regulă a continuităţii sau a
demonstraţiei logice. Temele erau diverse, cu treceri
abrupte de la meditaţia filozofică la dezbaterea în jurul
bunei guvernări, la întâmplări sau personaje istorice.
Fragmentul, flash‑ul gândirii, anecdota izvorâtă dintr‑o
intuiţie sunt aici suverane, totul virând în aceste scrieri
către forma concis‑sapienţială. Nu întâmplător singura
apropiere adecvată o putem face cu scrierile de tip stoic,
cu Ma­nualul lui Epictet, de pildă. Chiar și cele mai so-
fisticate idei sunt exprimate aici cu o desăvârșită sim-
plitate, sub forma unei secvenţe de viaţă, a unui dialog
în care nu se schimbă mai mult de câteva replici.

Clasicele chineze

Poveștile și pildele din această culegere cuprinse în ca-

pitolele „Natura umană“ și „Înţelepciune“ provin în
principal din șapte cărţi chineze compuse în ultimele
șase secole dinainte de Cristos. Stilul literar e total liber,
e „postmodern“, am zice astăzi, nu există o continuitate

17
clară între capitole, și cei ce le‑au scris sar deseori de la
o idee la alta, fie relatând evenimente istorice din China
antică, fie dezbătând teme filozofice sau discutând de-
spre mitologie sau muzică. Nu puţini istorici consideră
că acest „stil“ e o dovadă că textele în cauză au suferit
modificări și adăugiri de‑a lungul timpului sub pensula
mai multor scriitori. Deși sunt atribuite unei singure
persoane, în realitate este foarte probabil că au fost re-
zultatul efortului mai multor gânditori dintr‑o școală
sau alta. Feng Youlan, pe care l‑am mai citat, afirmă răs­
picat că puţine texte filozofice din China antică sunt
scrise într‑o formă compactă. În general, autorul sau
discipolii lui au grupat la un loc idei și pilde din diferite
surse, rezultând acel întreg deconcertant care le face să
semene atât de puţin cu scrierile închegate ale culturii
greco‑latine sau occidentale. Dar aceasta nu înseamnă
că ideile prezentate cu un firesc desăvârșit sunt mai
puţin valoroase. Atracţia faţă de simplitate e trăsătura
distinctă a spiritualităţii Asiei Orientale, care se regă-
sește atât în scrieri, cât și în arta plastică.
Dintre cele șapte cărţi pomenite mai sus, două au
fost scrise de confucianiști (Mencius, Xunzi) și două de
daoiști (Liezi, Zhuangzi). Din școala legalistă am ales
clasicul Han Fei Zi, un text din jurul anilor 250 î.Cr.
Altele două sunt cărţi de istorie, și anume Zhan Guo
Ce („Analele Statelor Combatante“), un text scris în
jurul secolului al II‑lea î.Cr., și Lü Shi Chun Qiu („Cro­
nicile Maestrului Lü“), una dintre cele mai importante
cărţi ale Chinei antice, însumând toate cunoștinţele

18
oa­menilor de atunci. Cea de‑a doua carte a fost scrisă
în anul 239 î.Cr. la iniţiativa unui politician și om de
afaceri foarte înstărit, pe nume Lü Buwei (291–235),
apropiat al regelui din statul Qin care a unificat cele
șapte State Combatante în anul 221 î.Cr., devenind ast-
fel primul împărat al Chinei.
Ceea ce este remarcabil la această carte istorică, pe
lângă conţinutul vast și structura clară, este geneza ei,
care atestă dorinţa adâncă a chinezilor antici de a păstra
cunoașterea pentru generaţiile următoare. Cel mai
mare istoric al Chinei antice, Sima Qian (circa 145–86),
povestește că Lü Buwei a chemat o sumedenie de învă-
ţaţi, mai precis trei mii la număr, la curtea regelui Qin
și i‑a răsplătit generos pentru a așterne pe hârtie toate
cunoștinţele lor conform unui plan bine gândit al cărţii.
La final, Lü Buwei a fost atât de încântat de tratatul scris
de armata lui de învăţaţi, încât a dat ordin ca o copie să
fie atârnată lângă poarta capitalei Xian Yang, alături de
o notă care oferea o mie de monede de aur oricărui în-
văţat care putea să adauge sau să șteargă o singură literă
a tratatului fără a‑i altera perfecţiunea.
În capitolul „Înţelepciune“ din volumul de faţă se
află și două povești moderne, dar care reprezintă o pre-
lucrare literară a unor vechi legende chineze. Este vorba
despre Arcașul fără arc (bazat pe cartea Liezi, din secolul
al V‑lea î.Cr.) și Luna deasupra muntelui (poveste după
un text chinez din secolul al VII‑lea d.Cr.), ambele fiind
opera scriitorului nipon Atsushi Nakajima (1909–1942).
Murind la doar 33 de ani, Nakajima a lăsat în urma sa

19
un număr de scrieri foarte preţuite în Japo­nia, dar
puţin cunoscute în Occident. Era un excelent cunoscă-
tor al literaturii și filozofiei chineze, și marele lui merit
este de a fi readus la viaţă, amplificând naraţiunea și
dându‑le o mai mare profunzime, legende care îi fasci-
naseră pe chinezii antici.

Întrucât am dorit ca poveștile din prezenta culegere să

fie cât mai variate, am inclus în acest volum și un ca-
pitol dedicat umorului. Umorul face parte din moșteni-
rea culturală a oricărei societăţi. Dar el se îmbină și cu
alte trăsături și valori ale societăţii, motiv pentru care
asia­ticii nu râd neapărat când aud glume occidentale,
pentru că le consideră prea alambicate, după cum nici
occidentalii nu se tăvălesc pe jos de râs ascultând glume
din Asia, pentru că li se par prea simple, dacă nu de‑a
dreptul copilărești. În anii pe care i‑am petrecut în Japo­
nia, am avut ocazia să ascult nu de puţine ori anecdote
care, povestite între colegi, îi făceau pe toţi să râdă, dar
eu trebuia să fac efortul, din politeţe, să mă încadrez în
atmosfera generală. Îmi vine, de pildă, în minte această
întâmplare relatată la o bere, după orele de muncă, de
unul dintre colegii de la bancă. „Aseară, când am ajuns
acasă, m‑am dus în baie să mă spăl pe mâini. Am închis
ușa după mine, dar nevastă‑mea agăţase pare‑se negli-
jent prosopul în cui, drept care m‑am pomenit cu el în
cap.“ Au râs toţi de s‑au prăpădit.
Nu înseamnă însă că asta e starea generală a umoru-
lui în toată istoria Extremului Orient. O căutare exten­

20
sivă în cărţile cu acest subiect poate scoate la iveală un
număr de povești pline de un umor rafinat, perfect com­
patibile cu gustul cititorului occidental. În principal am
folosit două cărţi din China. În primul rând, este vorba
de o colecţie de povești umoristice intitulată Xiao Fu
(„Depozitul de râsete“), operă a romancierului Feng
Menglong (1574–1646), un erudit care a trăit în vecină-
tatea marelui oraș Shanghai. A doua carte este un volum
clasic al umorului cu titlul Xiao Lin („Pădurea de râ-
sete“), colecţie de anecdote scrisă în secolul al II‑lea
d.Cr. de către daoistul Handan Chun (132–221).

Japonia

Felul în care Japonia a marcat, într‑o perioadă de timp

bine delimitată, care începe cu Ryūnosuke Akutagawa
(1892–1927), literatura lumii în secolul XX nu‑și are
echivalentul contemporan decât în literatura lati-
no‑americană și, dacă e să privim în urmă, în perioada
de explozie a literaturii ruse în secolul al XIX‑lea. Însă
doar nouă, europenilor, fenomenul literar japonez ne‑a
apărut ca un miracol modern, născut fără rădăcini, nu
se știe cum și de unde. În realitate, lucrurile nu stau așa.
Dacă japonezii, spre deosebire de chinezii din Anti­
chitate, n‑au avut o aplecare către filozofie, logică sau
literatura sapienţială, ei au compensat această lipsă ex­
plo­rând, prin literatura de tip romanesc și prin poezia

21
simplă și delicată, latura emoţională și sentimen­tală a
naturii umane.
Până în secolul al X‑lea, cultura care exista în Japonia
fusese importată integral din China. Măreţia culturală
a Chinei antice era covârșitoare prin chiar natura ei,
fără ca cineva să‑și fi propus s‑o promoveze în mod sis-
tematic. Se respira în spiritul ei. Curtea regală niponă,
singurul loc în care exista o cultură elevată, era domi-
nată de textele clasice chineze, de scrisul chinez, de
statui budiste copiate din China, de ritualuri confucia­
niste. Până și prima capitală a Japoniei, Nara, a fost
ridicată în secolul al VII‑lea urmând în detaliu struc-
tura capitalei chineze din acele vremuri, Chang’an.
Erau consideraţi norocoși tinerii japonezi din pătura
socială de vârf trimiși să studieze în China, oarecum ca
românii din secolul al XIX‑lea care nu intrau în proti-
pendadă decât după ce făceau marea drumeţie la Paris,
centrul cultural al Europei.
Abia din secolul al XI‑lea Japonia a început să se
desprindă de influenţa Chinei și și‑a creat propria lite-
ratură. În ea nu vom mai regăsi nici meditaţiile subtile
ale chinezilor antici, nici pildele menite să formeze
carac­terul, nici acele idei succinte care‑și propuneau să
puncteze natura umană în universalitatea ei. Dimpo­
trivă, fragilitatea fiinţei, efemerul, delicateţea, concretul,
emi­nenţa clipei – adică tot ce face să intre în vibraţie
spiri­tul nipon – își găseau expresia adecvată în poezie și
în ficţiunea rafinată. Deja la jumătatea secolului al VIII‑lea

22
 exista o antologie de poezie (Man’yōshū, „Colecţia celor
zece mii de frunze“), dar abia în era Heian (secolele
VIII–XII) se naște marea literatură clasică, marcată de
două capodopere, Genji Monogatari (Povestea lui Genji –
înce­pu­tul secolului al XI‑lea) de Murasaki Shikibu (pe
care pu­blicul occidental o cunoaște prin prelucrarea
făcută de Marguerite Yourcenar în Povești orientale) și
faimosul jurnal Makura no  Sōshi (Cartea pernei sau
Însemnări de căpătâi) al doamnei Sei Shōnagon (sfârșitul
secolului al XI‑lea), pe care, la noi, a introdus‑o în cir-
cuitul cultural interbelic gustul pentru exotism al lui
Mircea Eliade.
Cu toate acestea, în literatura niponă există destule
povești provenite din tradiţia folclorică și, mai ales, o
solidă linie a budismului zen, ambele fiind surse potri-
vite pentru o culegere de povești scurte cum este cartea
de faţă. Din acest motiv, în capitolele „Budism zen“ și
„Povești și fabule“ se află majoritatea poveștilor nipone
selectate pentru prezentul volum (Satori, Leneșul, Dru­
mul înnoroit, Hoţul și luna, Ryōkan și luntrașul cel rău,
Dacă spui…, Cocorul serii, Fata fără mâini, Visul cumpărat,
Broasca din Tokyo și broasca din Kyoto, Nobilul pasionat
de povești).
În capitolul „Povești și fabule“ am ales și două fabule
din Coreea: Tigrul nerecunoscător și De ce se dușmă­nesc
câinii și pisicile. Aceste fabule, care de altfel se regăsesc
cu variaţiuni și în folclorul chinez și japonez, provin
dintr-o culegere de povești din popor a profesorului de
cultură coreeană In-seop Jeong (1905–1983), culegere

23
scrisă de autor direct în limba engleză pe baza unor
interviuri din jurul anilor 1930 cu o multitudine de oa-
meni din zonele rurale ale Coreii.

Ultimul capitol al volumului cuprinde o selecţie de ma-

xime, majoritatea provenite din textul clasic chinez Cai
Gen Tan („Discursuri despre rădăcinile legumelor“),
scris de învăţatul Hong Zicheng (1572–1620). Nu se știe
mai nimic despre acest autor, în afară de faptul că, după
o perioadă petrecută în aparatul birocratic chinez din
acele vremuri, s‑a retras din societate și a dus o viaţă fru­
gală, dedicându‑se scrisului. Hong Zicheng este un ade­
vărat precursor al raw veganilor de astăzi. Se spune că
prezenţa sintagmei „rădăcinile legumelor“ în titlul cărţii
sale trimite la faptul că Hong Zicheng dusese mult timp
o viaţă de sărăcie lucie, mâncând doar rădăcini, și că, în
urma acestei experienţe, reușise să devină mai mult spirit
decât trup.

Poveștile culese în prezentul volum pot fi citite fără a

avea în mod special cunoștinţe despre cultura și istoria
Extremului Orient și nici despre personajele sau locu-
rile menţionate în text. Cu toate acestea, am simţit ne-
voia să ofer o imagine cât mai completă a contextului
poveștilor. Din acest motiv, pentru cei curioși, la finalul
volumului se află un glosar care adaugă o sumedenie de
detalii atât utile, cât și interesante. Termenii ce se regă-
sesc în glosar sunt indicaţi în textul poveștilor cu un

24
asterisc și ordinea lor este alfabetică. Astfel, dacă citi-
torul vede de pildă numele Yang Zhu și este doritor să
afle mai multe despre acest personaj, poate consulta
partea finală a glosarului, la litera Y. Trebuie însă reţi-
nut că termenii care apar de multiple ori în povești sunt
indicaţi cu un asterisc doar la prima apariţie.

Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea

cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată.
Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de
mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât
să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiu-
nile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără
pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își con-
duce interlocutorul până la punctul iluminării, radio-
grafierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa
e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă
legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care
generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme,
umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără
arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită
niciodată – toate aceste pagini minunate m‑au făcut
fericit la gândul că, traducându‑le, pot să le pun și la
îndemâna altora.
Ștefan Liiceanu
Arcaşul fără arc
i. natura umană
 Toporul furat 
疑心暗鬼

Un om nu‑și mai găsea toporul prin ogradă. A tot cău-

tat, dar în zadar, nici urmă de unealta lui. După un timp,
omul a început să‑l bănuiască de furt pe băiatul veci-
nului. Uitându‑se cu atenţie la felul în care umbla bă-
iatul încolo și‑ncoace, își dete seama că mersul lui era
mers de hoţ. De altfel, până și expresia feţei îl trăda.
Apoi, stăpânul toporului băgă de seamă că nu numai
gesturile băiatului, dar și cuvintele sale îl dădeau în vi-
leag ca fiind hoţul toporului. A mai trecut o vreme și,
săpând din întâmplare într‑o văioagă de lângă casă,
omul nostru își găsi toporul. Dând iar ochii cu băiatul
vecinului, nimic din gesturile, căutătura sau cuvintele
lui nu mai aducea acum cu un hoţ.
 Mizi și regele 

彌子衛君

În vremuri îndepărtate, în regatul Wei* trăia un om pe

nume Mizi. Din fericire pentru el, Mizi era foarte în-
drăgit și preţuit de stăpânul regatului. Ușa lui îi era
oricând deschisă. Una dintre legile regatului Wei spu-
nea că oricui ar fi îndrăznit să se urce în caleașca regală
fără aprobarea clară a regelui urmau să‑i fie tăiate, ca
pedeapsă, ambele picioare.
Într‑o zi, mama lui Mizi a căzut grav bolnavă și ves-
tea a ajuns la el noaptea târziu. Fără să șovăie, Mizi a
chemat de îndată caleașca regală, fără a mai aștepta
aprobarea regelui, și a dat fuga să‑și vadă mama. Auzind
acest lucru, regele a spus:
― Ce om nobil! De dragul mamei lui a fost în stare
să uite legea, riscând să rămână fără picioare.
Bineînţeles, Mizi nu a fost pedepsit.
În altă zi, Mizi se plimba într‑o livadă alături de rege,
sporovăind liniștiţi și relaxaţi. Mizi a cules o piersică și,
mușcând din ea, a simţit că era foarte dulce, un fruct

32
cu adevărat excepţional. Fără să mai stea pe gânduri i‑a
întins regelui piersica pe jumătate mâncată. Impresionat,
regele a spus:
― Iată un om care mă iubește cu adevărat! Numai
din dragostea lui oarbă pentru mine nu și‑a dat seama
că îi oferă tocmai regelui o piersică cu salivă pe ea.
Cu timpul și odată cu bătrâneţea, farmecul lui Mizi
a dispărut, iar afecţiunea regelui pentru el a început și
ea să se ofilească. Într‑o zi, Mizi a făcut un gest socotit
de rege jignitor. Adresându‑se apropiaţilor de la curte,
regele a spus vădit supărat:
― Cândva omul acesta a îndrăznit să se folosească
de caleașca mea fără să‑mi ceară voie, iar cu altă ocazie
a îndrăznit să‑mi ofere o piersică pe jumătate mâncată!
Deși faptele trecute ale lui Mizi nu se schimbaseră
cu nimic, până la urmă a fost găsit vinovat pentru că
sentimentele stăpânului său s‑au schimbat și dragostea
acestuia s‑a transformat în ură.
 Cincizeci de pași, o sută de pași

五十歩百歩

Demult, doi regi stăpâneau ţinuturi învecinate, dar nu-

mai bine nu se aveau. De fapt, se dispreţuiau adânc și
fiecare îi dorea celuilalt moartea. Cum era de așteptat,
în cele din urmă s‑a ajuns la război și fiecare rege și‑a
adunat oastea, gata de luptă. Toată lumea știa că urma
să aibă loc o bătălie crâncenă și că cele două armate se
vor încleșta cu suliţe, săbii și pumnale.
Într‑una din armate erau doi soldaţi care, neavând
deloc spirit războinic, se temeau foarte tare de ce urma
să se întâmple. Cum s‑a apropiat armata vrăjmașă de
oastea celor doi, unul din ei a pălit de spaimă, și‑a arun-
cat de îndată armura și suliţa și a fugit mâncând pă-
mântul. S‑a oprit hăt, la o sută de pași mai în spate.
După puţin timp, celălalt soldat a dat și el bir cu fugiţii,
neavând curajul să‑și măsoare puterile cu dușmanii.
Numai că el s‑a oprit după doar cincizeci de pași. L‑a
privit pe primul și i‑a spus:
― Ce laș ești!

34
 Zengzi a omorât un om

曾参殺豬

Zengzi se număra printre discipolii cei mai străluciţi ai

lui Confucius*. Era un om de o calitate extraordinară
și de o educaţie fără cusur. Pe când trecea printr‑o pro-
vincie departe de casă, s‑a întâmplat ca un om de prin
acele ţinuturi, care s‑a nimerit să aibă același nume cu
al lui, să omoare pe cineva. Nu a trecut mult și s‑a răs-
pândit vestea că Zengzi era un criminal. Un apropiat al
familiei s‑a dus degrabă la mama lui Zengzi și i‑a spus,
îndurerat și cutremurat, că acesta omorâse un om. Ne­
crezând o iotă, mama lui Zengzi a răspuns:
― Imposibil! Așa cum îl știu eu, fiul meu nu ar
omorî o muscă, darămite un om. Precis e vreo confuzie
la mijloc.
Și a continuat liniștită să toarcă lână.
A mai trecut ceva timp și un alt apropiat al familiei
a vizitat‑o pe mama lui Zengzi, spunându‑i:
― Îmi vine tare greu să vă dau de știre că fiul dum-
neavoastră a luat deunăzi viaţa unui om.

35
 Din nou, mama lui Zengzi nu a băgat în seamă cu-
vintele vizitatorului și și‑a văzut liniștită de tors. După
câteva zile, și‑a făcut apariţia în pragul casei mamei lui
Zengzi un cunoscut care i‑a dat aceeași veste tulbură-
toare. Auzind a treia oară această veste, ea a aruncat
fusul, au podidit‑o lacrimile și a luat‑o la goană pe câmp,
jelindu‑se cu disperare.
Iată cât de schimbătoare este natura umană! Nici
caracterul impecabil al lui Zengzi și nici încrederea ma-
mei lui în el nu au putut să spulbere o minciună repe-
tată de trei ori.
 Natura umană este fundamental bună

人之性善

Într‑o zi, filozoful Gaozi* l‑a provocat pe renumitul

Mencius* la o discuţie despre natura umană.
Primul a spus:
­­― Natura umană este precum apa care se învârte-
jește într‑o albie strâmtă. Dacă îi deschizi o gură de
scurgere către est, apa curge către est. Dacă îi deschizi
o gură de scurgere către vest, apa va curge, bineînţeles,
către vest. Natura umană este precum apa aceasta. Nu
este nici fundamental bună și nici fundamental rea,
după cum nici apa din exemplul nostru nu are vreo
înclinaţie prin natura ei să curgă către est sau către vest.
Ascultând acest argument, Mencius a răspuns:
― Într‑adevăr, apa nu e înclinată să curgă nici către
est, nici către vest. Dar se poate oare spune că apa poate
curge la fel de bine în jos sau în sus? Pornirea naturii
umane către bine este precum pornirea apei de a curge în
jos. Nu există oameni care să nu fie fundamental buni, așa
cum nu există apă care să nu curgă în chip firesc în jos.

37
 Și Mencius a continuat:
― Bineînţeles, dacă lovești apa cu putere, ea va sări
în sus, și va trece chiar și pe deasupra capului tău. La
fel de bine poţi construi un baraj la poalele unui deal și
apa va curge în cele din urmă în sus. Dar sunt oare
aceste mișcări ale apei în concordanţă cu natura ei fun-
damentală? Nu. Ele sunt doar rezultatul acţiunii din
exterior asupra apei. La fel se întâmplă cu oamenii care
fac fapte rele – ei nu le fac pentru că sunt răi de la sine,
ci pentru că sunt influenţaţi de factori din afara lor care
nu au legătură cu natura lor de bază.
 Natura umană este fundamental rea

人之性悪

Dezbătând ideea de bine și rău în om, filozoful Xunzi*

a spus:
„Fără îndoială, natura fundamentală a oamenilor este
rea, iar dacă există fapte bune făcute de oameni, acestea
nu sunt decât rezultatul eforturilor de a îndrepta natura
fundamentală a omului. De la naștere, omul are în fire
o atracţie către orice lucru avantajos sau prielnic lui.
Dacă această atracţie puternică pentru binele propriu
este lăsată să se dezvolte neîngrădit, atunci oamenii nu
mai știu să facă gesturi altruiste și se ivesc mereu gâl-
cevi, fiecare ţinând‑o pe a lui și urmărindu‑și doar pro-
priul interes.
De asemenea, natura umană este din naștere crudă
și, dacă ea este lăsată în voia sorţii, oamenii ajung să se
lovească unii pe alţii, să se războiască, să se sluţească,
să‑și piardă orice simţ de dreptate. Tot din naștere oa-
menii au o atracţie către lucrurile care le aduc plăcere
fizică. Dacă această latură a omului nu este îngrădită,

39
el devine sclavul plăcerii, și așa se pierd și buna educa-
ţie, și ordinea socială. În acest fel, dacă dăm frâu liber
naturii fundamentale a omului, nu se ajunge decât la
decădere, lipsă de morală și de integritate, la războaie
și la haos în societate.
Așa stând lucrurile, numai prin îndrumarea unui
conducător strălucit, prin educaţie și prin accentul pus
pe reguli și maniere este posibil ca natura umană, de-
ficitară din naștere, să fie controlată și să existe ordine
și echilibru în societate. E limpede că natura omului
este fundamental rea și că binele din om este doar rezul-
tatul acţiunii omului asupra naturii sale rele.“
 Maimuţele și ghindele

朝三暮四

În regatul Song* trăia un crescător de maimuţe. Dragos­

tea lui pentru aceste animale era nemărginită, iar ele vie­
ţuiau fericite laolaltă, bucurându‑se zi de zi de îngrijirea
atentă a stăpânului lor. Se pare că crescătorul de mai-
muţe era atât de apropiat de animalele lui, încât oricând
era capabil să le ghicească dispoziţia. Maimuţele, la
rândul lor, erau foarte atașate de stăpânul lor și deseori
puteau și ele să‑i ghicească sentimentele.
Atât de departe a mers crescătorul de maimuţe în
grija lui faţă de iubitele sale animale, încât a ajuns să‑și
dea afară din casă toţi membrii familiei, și astfel, având
mai puţine guri de hrănit, i‑a rămas mai multă hrană
pentru maimuţe. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul
a trecut, crescătorul de maimuţe a sărăcit, căci cheltuia
din ce în ce mai mulţi bani pentru întreţinerea maimu-
ţelor, devenite tot mai numeroase.
Curând și‑a dat seama că, în lipsa banilor, era nevoit
să reducă porţiile de mâncare ale maimuţelor. Totuși,

41
se întreba el cu teamă, fiind silit să facă asta, oare nu
cumva maimuţele nu‑l vor mai iubi la fel de mult? Oare
nu cumva dându‑le mai puţină hrană se vor îndepărta
de el? Frământat de aceste gânduri și căutând din greu
o soluţie, în cele din urmă el a decis să recurgă la un
șiretlic.
Așadar a chemat maimuţele și le‑a spus:
― Mă gândesc să vă dau fiecăreia câte trei ghinde
dimineaţa și patru seara. Ce părere aveţi?
Auzind vorbele stăpânului, de îndată maimuţele
s‑au supărat nevoie mare și au început să facă tărăboi.
Prevăzând această reacţie, crescătorul de maimuţe a
venit degrabă cu o altă propunere:
― Atunci ce‑aţi zice dacă v‑aș da fiecăreia patru
ghinde dimineaţa și trei seara?
Imediat maimuţele s‑au liniștit și au început să dan-
seze de fericire.
Precum în această poveste, omul superior* știe să
mânuiască mulţimea slabă de înger, așa cum crescăto-
rul a știut să le facă pe maimuţe când supărate, când
fericite promiţându‑le, de fapt, același lucru.
 Așteptând să vină iepurele
守株待兎

În regatul Song trăia un ţăran. Într‑o bună zi, arând

pământul ca de obicei, ţăranul a observat în apropiere
un iepure fugind încolo și‑ncoace. Nu departe se afla
trunchiul tăiat al unui copac. Fugind prea repede și fiind
bezmetic, bietul iepure s‑a izbit cu capul de trunchi și
și‑a rupt gâtul, murind pe loc. Ţăranul era în al nouălea
cer că se pomenise din senin cu un iepure numai bun
pentru cină. Așa că a lăsat plugul deoparte și s‑a pus pe
așteptat lângă trunchi, poate‑poate își mai rupea gâtul
vreun iepure. Tot satul s‑a prăpădit de râs de prostia
ţăranului.
 Concubina cea șireată

魏王遺楚王美人

În regatul Chu* domnea regele Huai*. Într‑o bună zi,

re­gele din ţinutul vecin Wei* i‑a trimis o curtezană de
o frumuseţe răpitoare. Nu i‑a trebuit mult timp regelui
Huai să se îndrăgostească lulea de noua sa concubină,
lucru pe care nu s‑a căznit să i‑l ascundă lui Zheng Xiu,
concubina sa principală. Spre mirarea regelui, Zheng
Xiu nu numai că nu a dat nici un semn de gelozie, ba,
din contră, i‑a dăruit nou‑venitei veșminte, lenjerie, va-
riate decoraţiuni pentru camera în care urma să locu-
iască, precum și tot felul de fleacuri femeiești.
Regele a căzut pe gânduri: „Prin natura lucrurilor,
femeile își slujesc soţul dăruindu‑i feminitatea lor.
Firesc ar fi ca ele să fie geloase când el se arată dornic să
se bucure de graţiile altei femei. Dar iată că Zheng Xiu
a mea nu arată nici urmă de gelozie, deși știe cât de mult
îmi place noua concubină, ba chiar o răsfaţă pe aceasta
mai mult decât o fac eu însumi. Bănuiesc că situaţia
aceasta arată totalul devotament al supusului faţă de

44
rege, precum cel al vlăstarelor care‑și slujesc părinţii cu
mare grijă până la moarte“.
După ce Zheng Xiu s‑a convins că regele a băgat de
seamă și este impresionat de atitudinea ei lipsită de orice
urmă de gelozie, s‑a dus la noua concubină și i‑a spus:
― Măreţul nostru rege Huai este topit după tine, așa
cum sigur știi. Dar poate ar trebui să‑ţi spun că un sin-
gur lucru nu‑i este pe plac la tine, și anume forma na-
sului. Ca să fii cu adevărat desăvârșită în ochii lui, nu
trebuie decât să‑ţi acoperi nasul cu mâna.
Îndatoritoare, noua concubină i‑a mulţumit pentru
sfat lui Zheng Xiu.
După o vreme, regele a cerut ca noua concubină să
petreacă seara cu el. Spre mirarea lui, aceasta stătea me-
reu cu mâna la nas. A doua zi regele a chemat‑o pe Zheng
Xiu și i‑a relatat întâmplarea ciudată, cerându‑i părerea.
Zheng Xiu a răspuns timid:
― Mărite rege, am o idee, dar nu cred că s‑ar cuveni
să vă spun eu astfel de lucruri mărunte.
Regele a devenit cu atât mai curios și a insistat ca
Zheng Xiu să‑i spună despre ce este vorba. Aceasta a
continuat:
― Ei bine, dacă nu am încotro și trebuie să vă spun,
atunci fie. Noua concubină mi s‑a destăinuit cu câtva
timp în urmă cum că nu suferă mirosul dumneavoastră,
de aceea își ţine mâna la nas, să nu‑l simtă.
Regele s‑a supărat foc și cât ai clipi a poruncit să i se
taie nasul noii concubine și să fie alungată de la palat.

45
 Lingușire și adevăr

齊國之鄒忌

În regatul Qi* trăia un bărbat pe nume Zou Ji. Nu

numai că era un om de vază, ministru important și res-
pectat la curte, dar era și foarte chipeș. Într‑o dimineaţă,
Zou Ji s‑a îmbrăcat cu hainele sale cele mai de soi, s‑a
uitat îndelung în oglindă, observându‑și cu mare aten-
ţie trăsăturile chipului, și a întrebat‑o pe soţia sa:
― Cine este mai arătos, eu, sau bărbatul acela renu-
mit pe nume Xu, care locuiește în nordul orașului?
Soţia a răspuns de îndată:
― Tu ești cel mai frumos, nici nu încape îndoială.
De fapt, nu ar fi o exagerare să spunem că ești cel mai
frumos bărbat din întreg regatul Qi.
Zou Ji nu era totuși convins de spusele soţiei, așa că
i‑a pus aceeași întrebare concubinei sale. Și aceasta a
fost imediat de părere că Zou Ji este clar mai chipeș
decât acel Xu din nordul orașului.
A doua zi, Zou Ji a fost vizitat de un bun amic, care
venise să‑i ceară o favoare. Cei doi au petrecut mult

46
 timp la masă, vorbind despre una, despre alta. La un
moment dat, Zou Ji și‑a întrebat prietenul:
― Cine crezi tu că este mai chipeș, eu, sau Xu?
Fără să stea pe gânduri, prietenul a răspuns:
― Nici nu încape îndoială că tu ești mai chipeș
decât Xu!
Zou Ji era acum mulţumit. Dacă și soţia, și concu-
bina, și prietenul îi spuseseră că este mai frumos decât
Xu, atunci cu siguranţă acesta era adevărul, gândea Zou
Ji. Dar iată că a mai trecut o vreme și la casa lui Zou Ji
s‑a înfăţișat nimeni altul decât Xu, care dorea să dis-
cute cu el o afacere oarecare. Zou Ji l‑a măsurat din cap
până-n picioare, a dat fuga în faţa oglinzii și s‑a privit
din nou, apoi tare dezamăgit și‑a dat seama că nu este
pe mă­sura lui Xu, care, limpede, era un bărbat cu mult
mai chipeș. Bietul Zou Ji s‑a frământat toată noaptea,
neînţelegând de ce toţi cei apropiaţi lui îi spuseseră un
mare neadevăr. În cele din urmă, Zou Ji s‑a luminat:
„Cu toţii suntem așa de ușor de lingușit! Soţia mea m‑a
minţit din dragoste, concubina m‑a minţit de teamă să
nu mă supere, iar amicul meu m‑a minţit pentru că își
vedea interesul. Ce prost am fost!“
A doua zi, Zou Ji s‑a dus la rege și i‑a relatat pe înde­
lete întâmplarea.
― Măria Ta, iată că, din dragoste, sau teamă, sau
inte­res, adevărul poate fi așa de ușor denaturat!
Cu aceste cuvinte Zou Ji și‑a încheiat povestea.
Regele a fost tare mișcat de spusele dregătorului său și
de îndată a poruncit:

47
 ― Cei care vor avea curajul să‑mi arate greșelile de
guvernare vor primi o răsplată mare. Cei care mă vor
critica în public și ale căror vorbe vor ajunge la urechile
mele vor primi și ei o răsplată, deși nu atât de mare!
După acest ordin, palatul regelui s‑a umplut de oa-
meni care îl criticau pe șleau, dar care îl și sfătuiau de
bine. Și așa regele a domnit cu mare vrednicie asupra
supușilor săi.
 Revenirea în locurile natale

燕人返國

Demult, în regatul Chu trăia un om care se născuse în

regatul Yen*. El își părăsise tărâmurile natale la o vârstă
fragedă și trăise o bună bucată de viaţă în regatul Chu,
care se afla departe de regatul Yen, la sud. Ajuns la o
vârstă înaintată, omul acesta s‑a hotărât să‑și viziteze
locurile de baștină, mânat de o dorinţă fierbinte de a‑și
redescoperi obârșiile. Așa că a pornit la drum lung, mer­
gând către nord, acolo unde se afla ţara de baștină. Întâm­
plarea a făcut ca la drumeţie să i se alăture prieteni din
ţara în care crescuse. Au tot mers, au tot mers, până când
grupul de drumeţi a ajuns în ţinutul Jin*, aflat la jumă-
tatea distanţei dintre Chu și Yen.
Perindându‑se prin capitala regatului Jin, prietenii
s‑au gândit să‑i facă o farsă.
― Uite, aici e capitala regatului în care te‑ai născut
tu, Yen, îţi dai seama? i‑au spus.
Omul nostru s‑a tulburat cu asupra de măsură, dar
nu s‑a arătat prea surprins și a căzut pe gânduri. Mer­
gând prin oraș, au trecut pe lângă un mic templu.

49
 ― Uite, acesta este templul care apără locul nașterii
tale! au spus amicii lui, râzând în barbă.
Și bietul om a suspinat adânc, fiind din nou cuprins
de emoţie. Au mai mers cât au mai mers, până când au
ajuns în dreptul unei colibe părăsite.
― Uite, asta era cândva coliba tatălui tău! au spus
prietenii omului, și ochii acestuia s‑au umplut de îndată
de lacrimi.
După ce l‑au lăsat puţin să se reculeagă, prietenii l‑au
împins mai departe la drum, până când au ajuns la un
cimitir.
― Vezi moviliţa aceea? Este mormântul tatălui tău!
Îţi dai seama? au spus amicii.
Bietul om a izbucnit în hohote de plâns. După ce a
plâns zdravăn, prietenii i‑au mărturisit că îi făcuseră o
farsă și că se aflau încă departe de locurile lui natale.
Omul nostru a fost stânjenit, dar nu a comentat nicicum
gluma proastă ce i se făcuse.
Au pornit mai departe la drum și în cele din urmă au
ajuns în regatul Yen, locul de baștină al omului nostru.
El a putut vedea și capitala regatului, și templul de lângă
casa lui, până și coliba și mormântul tatălui lui. Dar
emoţiile nu îi mai erau acum la fel de adânci precum
cele trăite în locurile în care prietenii îi jucaseră farsa.
 Avarul și tigrul

虎之皮

În vremuri îndepărtate trăia un bătrân tăietor de lemne.

Zi de zi cutreiera pădurile tăind copaci, al căror lemn îl
vindea pentru a‑și câștiga traiul. Bătrânul era cunoscut
ca fiind foarte zgârcit. Strângea orice ban cu mare grijă,
până când monedele de argint puteau fi schimbate în
monede de aur, iar aurul acela era tot ce conta pe lume
pentru bătrânul tăietor de lemne.
Într‑o zi, tăind lemne ca de obicei, bătrânul a fost ata-
cat de un tigru. Fiul tăietorului de lemne se afla în preaj­mă
și a văzut de îndată că tatăl era la ananghie. Având un
cuţit mare asupră‑i, fiul s‑a năpustit imediat după tigru.
Cumplitul animal nu putea avansa prea repede cărând
în gură un om, așa că nu a durat mult până când fiul l‑a
ajuns din urmă. Deși se afla în gura tigrului, tăietorul de
lemne mai trăia încă și, când și‑a văzut fiul gata să înjun-
ghie animalul de pradă, odată a răcnit către el:
― Nu strica blana tigrului! Orice ar fi, nu face asta!
Putem obţine pe ea o grămadă de bani. Omoară‑l, dar
nu găuri blana asta frumoasă!

51
 În timp ce fiul șovăia, ascultând îndemnurile ferme
ale tatălui și gândindu‑se cum ar putea să omoare ani-
malul fără să‑i străpungă blana cu cuţitul, tigrul a pro-
fitat de ocazie și dintr‑un salt a dispărut cu prada în
desișul pădurii, unde nu mai putea fi prins. Zgârcitul
a fost devorat.
 Copacul uscat
枯桐

Un om avea în grădină un copac mare Paulovnia*, care

din păcate se uscase. Copacul uscat nu‑l supăra prea
tare, cu atât mai mult cu cât curtea omului era foarte
largă. Într‑o zi, un vecin l‑a vizitat și i‑a spus:
― Cum, nu știi? Un copac Paulovnia uscat aduce
mare ghinion! În locul tău n‑aș lăsa așa lucrurile.
Omul nu a stat mult pe gânduri și a tăiat copacul,
nedorind să aibă parte de nenorociri. Nu după mult
timp, același vecin a venit la el și i‑a spus:
― Mi‑ar prinde bine niște lemn ca să fac focul, nu‑mi
dai mie copacul tăiat?
Omul s‑a mâniat cumplit. „Vicleanul ăsta m‑a pus
să tai copacul doar pentru că îl voia pentru lemne de
foc. Ce prost am fost!“ a gândit el.

53
 Piticul și piesa de teatru

矮子看戲

Demult, într‑un târgușor locuia un bărbat pitic. Nu avea

mai mult de un metru. Într‑o zi, plimbându‑se agale pe
străzile orășelului, a auzit deodată, în depărtare, sunete
vesele de tobe și gonguri. Tare curios să vadă ce se în-
tâmplă, s‑a dus în mare grabă către locul de unde se
auzea zarva. Numai că acolo se adunase o mulţime de
oameni și săracul pitic nu se putea apropia prea mult.
― Ce se întâmplă aici? Nu pot să văd, i‑a spus piticul
unui gură‑cască, iar acesta a răspuns:
― Aaa, este un spectacol de teatru.
― Ce palpitant! a răspuns omul nostru, tot încer-
când în zadar să se strecoare printre ceilalţi.
Tocmai atunci din mulţime s‑au auzit mai multe
voci:
― Excelent, bravo, mai vrem, mai vrem!
Fără îndoială, piesa de teatru era pe gustul spectato-
rilor. Piticul a mai stat puţin, dar, cum nu reușea să vadă
nimic, s‑a hotărât, amărât, să plece. Îndepărtându‑se

54
puţin de mulţime, a fost oprit de un trecător care mer-
gea către spectacol.
― Pare să fie o piesă de teatru. Cum este spectacolul?
l‑a întrebat trecătorul pe pitic.
Acesta i‑a răspuns de îndată sigur pe sine:
― O, e o piesă cu totul excepţională!
 Cum se vinde un cal deosebit

伯楽一顧

În regatul Yen trăia un crescător de cai. Într‑o zi, el s‑a

dus la târg cu unul dintre cei mai buni cai ai săi ca să‑l
vândă, însă, oricât a așteptat, nu a apărut nici un cum-
părător care să ia seama la calitatea deosebită a armă-
sarului. Crescătorul a mai stat trei zile la târg, dar fără
nici un rezultat. La capătul celor trei zile, era nu numai
obidit, ci și tare deznădăjduit pentru că nu se ivise nimeni
care să aprecieze cu adevărat ce cal deosebit oferea spre
vânzare. S‑a tot gândit ce să facă și i‑a venit o idee. S‑a
înfăţișat la Bo Le*, cel mai vestit preţăluitor de cai din
acele vremuri. Atât de apreciat era Bo Le pentru price-
perea sa de a evalua caii, încât până și regele îi ceruse
să‑i găsească cel mai bun cal ce exista în China.
Ajuns la Bo Le, crescătorul de cai i‑a spus:
― Maestre, am un cal foarte bun, dar nimeni nu
pare să vadă acest lucru. De fapt, am stat în târg timp
de trei zile și n‑am primit decât ofertele ce se fac înde-
obște pentru caii obișnuiţi. Nici nu mă gândesc să vând

56
acest cal de o valoare ieșită din comun la un preţ ieftin.
Așadar, te rog să vii cu mine la târg, să te faci că nu mă
cunoști și să cercetezi calul. Te poţi plimba în jurul lui
cât dorești, dar rugămintea mea apăsată este ca atunci
când te îndepărtezi de cal, după ce ai terminat exami-
narea lui, să te întorci și să‑i mai arunci o privire. Fă asta
pentru mine și vei fi răsplătit din belșug!
Zis și făcut. A doua zi crescătorul a apărut la târg cu
calul său excepţional și s‑a pus pe așteptat să vină un
cumpărător care să‑i ofere un preţ corect. Ca de obicei,
nimeni nu părea să vadă valoarea calului. Dar deodată
a apărut Bo Le, care a început să analizeze calul. S‑a tot
uitat la el, i‑a dat târcoale, l‑a cântărit din ochi, apoi a
dat să plece. Totuși, după câţiva pași, s‑a întors și i‑a
mai aruncat o privire lungă calului. De îndată, cumpă-
rătorii l‑au asaltat pe crescătorul de cai, oferindu‑i pe
armăsar un preţ de zece ori mai mare decât în zilele
precedente.
 Cade cerul

杞憂

Demult, în regatul Qi* trăia un om care se temea necon-

tenit că cerul poate să cadă și pământul să se surpe.
Unde ar mai locui el dacă s‑ar întâmpla o asemenea nă-
pastă? se tot întreba omul. De fapt, era atât de îngrijorat,
încât nu mai mânca și nici nu mai dormea. Un înţelept
a aflat despre bietul om chinuit și, din milă, s‑a dus la
el să‑l lumineze și să‑i ridice povara de pe umeri. Odată
ajuns, i‑a spus:
― Cerul nu este decât o mare masă de aer adunat
laolaltă, nu există nicăieri vreun loc unde să nu fie aer.
Că mergem, că stăm, că ne întindem, că ne aplecăm, că
respirăm, noi, oamenii, ne petrecem fiecare zi înconju-
raţi de acest aer. Cum să‑ţi fie teamă că cerul poate să
cadă, din moment ce cerul este pretutindeni?
Omul îngrijorat a răspuns degrabă:
― Dacă cerul este doar o mare masă de aer, atunci
de ce nu cad peste noi soarele, luna și stelele?
― Soarele, luna și stelele sunt doar niște corpuri de
lumină care există în această mare masă de aer numită

58
cer. Nu au cum să cadă, și chiar dacă ar cădea, fiind doar
lumină, nu au cum să‑i rănească pe oameni, a răspuns
înţeleptul.
Însă omul îngrijorat tot îngrijorat rămânea:
― Bine. Dar dacă cerul nu se prăbușește, dar pămân-
tul se surpă, ce ne facem? a întrebat el.
Înţeleptul a răspuns:
― Așa ceva este imposibil. Pământul nu e decât o
mare cantitate de sol adunat laolaltă, care umple vidul
în toate cele patru direcţii. Toată ziua stai, umbli, alergi
și sari pe pământ și nu se întâmplă nimic, pentru că solul
nu are unde să se surpe și să dispară. Chiar nu există nici
un motiv să te temi că pământul s‑ar putea surpa.
Abia când a auzit aceste ultime cuvinte, omul îngri-
jorat s‑a liniștit și i‑a mulţumit din inimă înţeleptului.
Acesta din urmă a fost și el foarte fericit că îl ajutase pe
omul din Qi.
 Atenţie la detaliu

張小舎

În China din perioada dinastiei Ming trăia un inspector

de poliţie extrem de respectat. Faima i se trăgea de la
faptul că avea o atenţie la detaliu cu totul ieșită din co-
mun, graţie căreia își dădea seama cu mare ușurinţă de
orice fărădelege.
Într‑o zi, plimbându‑se prin incinta unui templu,
inspectorul a văzut trei bărbaţi dormind într‑un colţ al
clădirii principale, cu un pepene mare lângă ei, tăiat în
felii, dar neatins. Degrabă inspectorul și‑a chemat po-
liţiștii și i‑a arestat pe cei trei bărbaţi, acuzându‑i de
furt. Interogaţi la secţia de poliţie, nu a durat mult timp
până când cei trei au admis că deunăzi spărseseră o casă
din zonă și furaseră tot ce era de valoare. Localnicii erau
uluiţi: „Cum de e posibil așa ceva? Incredibil! Doar vă-
zând niște oameni de rând dormind, inspectorul a și
mirosit că erau hoţi. Mare talent are acest om, instinc-
tul lui este atât de fin, că te și miri cum de există așa
ceva pe lume!“
La puţin timp după această întâmplare, inspectorul
a fost invitat la o petrecere. Unul dintre colegii lui s‑a
60
apropiat respectuos de el și l‑a întrebat cum de ghicise
atât de ușor că cei trei erau niște borfași. Inspectorul a
zâmbit și i‑a răspuns colegului:
― Ei, nu‑i nici un secret. Nu trebuie decât să fii atent
la detalii și să ai o logică elementară, asta‑i tot.
Nemulţumit cu acest răspuns, colegul l‑a rugat să
explice mai mult, moment în care câţiva invitaţi au
auzit discuţia și au făcut roată în jurul inspectorului,
așteptându‑i cu nerăbdare cuvintele.
Plictisit, dar obligat să răspundă pentru a nu‑i jigni
pe cei din jur, inspectorul a continuat:
― În general, oamenii cinstiţi muncesc ziua și dorm
noaptea. Când am văzut trei bărbaţi vânjoși trăgând la
aghioase în miezul zilei, de îndată am devenit bănuitor.
Apoi, cei care își permit un pepene așa frumos îl taie și
îl mănâncă pe loc, nu îl lasă așa, de izbeliște. Cei trei au
tăiat pepenele în felii și l‑au pus lângă ei. De ce ar fi
făcut una ca asta? Simplu, pentru ca pepenele să atragă
muștele care le‑ar fi deranjat somnul. Fapta lor ar fi fost
de înţeles într‑o casă de bogătași, dar în nici un caz în
văzul lumii. În plus, hainele celor trei indicau clar că nu
aparţineau unei clase sociale înalte, deci cu atât mai
mult nu și‑ar fi permis să irosească un pepene bun.
Singura explicaţie este aceea că recent cei trei făcuseră
rost de bani nemunciţi. Luând în considerare aceste
observaţii, îmi era clar că aveam de a face cu niște in-
fractori care comiseseră un furt. Și evident, când au fost
anchetaţi, au recunoscut adevărul.
Toţi cei adunaţi în jurul lui au fost tare impresionaţi.

61
 Suspiciunea

瓜田李下

Demult trăia un învăţat, pasionat de cărţile clasice* și

foarte erudit. Avea un singur defect: era mereu prea
atent la ce credeau oamenii despre el. Nu suporta ca cei
din jur să creadă ceva neadevărat despre el și, ca atare,
se străduia mereu să nu lase vreo impresie greșită.
Într‑o zi, și‑a dat întâlnire cu un grup de prieteni,
toţi la fel de inteligenţi și de învăţaţi. Urmau să se vadă
în mijlocul naturii, să se bucure de frumuseţea ei și să
dezbată tot felul de idei. Prietenii au ajuns primii la
locul de întâlnire. Au așteptat, au așteptat, dar învăţa-
tul întârzia să se arate. După ceva timp, iată‑l, în sfâr-
șit, că apare. Când s‑a apropiat de grupul de prieteni,
aceștia au observat că omul mergea chinuit, fiindcă nu
avea decât un pantof. Iar pălăria îi stătea ciudat, încli-
nată mult pe o parte.
Prietenii l‑au întrebat ce păţise. Acesta a răspuns:
― Am pornit la drum să mă întâlnesc cu voi, și prima
parte a drumului a fost minunată. Am văzut lacuri,

62
piscurile munţilor de o frumuseţe răpitoare. Apoi, am
trecut pe lângă un câmp de pepeni. Erau așa de verzi și
bine copţi! Din păcate, m‑am împiedicat și mi‑a zburat
un pantof taman printre pepenii aceia. Dar nu am în-
drăznit să mă duc să‑l iau, sigur trecătorii ar fi bănuit
că vreau să fur pepeni. Am mers mai departe așa, cu un
singur pantof, dar îmi era greu să mă uit înainte, căci
trebuia să am grijă pe unde calc. Am ajuns astfel pe o
cărare cu piersici plini de rod. Cum mă uitam numai
în jos, am dat cu capul de o cracă și nu numai că m‑am
lovit, dar și pălăria mi‑a căzut pe o parte. Dar ce era să
fac? Dacă ridicam mâinile să mi‑o așez cum se cuvine,
oamenii ar fi crezut că vreau să fur piersici!
 Satori

悟り

În vremuri îndepărtate, într‑o mică cabană din inima

munţilor trăia un bătrân meșter. El își ducea traiul sim-
plu, luând lemn din pădure și făcând tot felul de usten-
sile pentru bucătărie, de la linguri la spatule.
Într‑o seară de toamnă târzie, bătrânul s‑a așezat
lângă focul din vatră și s‑a pus să facă o pereche de ra-
chete de zăpadă dintr‑un lemn de bambus. Deodată, în
pragul ușii a apărut un om cu o figură stranie, care i‑a ce-
rut bătrânului să‑l lase să se încălzească la foc. Meșterul
l‑a invitat înăuntru pe străin, dar, de îndată ce acesta
s‑a așezat lângă vatră, o senzaţie tare neplăcută l‑a în-
cercat pe bătrân. „Nu cumva ciudatul ăsta vrea să mă
mănânce?“ s‑a întrebat în sinea lui meșterul.
Străinul l‑a privit fix și, cu un zâmbet șters, l‑a întrebat:
― Meștere, ce ai spune dacă ghicesc ce ai gândit adi-
neaori?
Fără să aștepte un răspuns din partea gazdei, străinul
a repetat cuvânt cu cuvânt ce gândise bătrânul. Meșterul

64
s‑a tulburat și și‑a spus: „Poate ar trebui să‑l omor pe
ciudatul ăsta cu cosorul, până nu păţesc ceva“. Cum și‑a
terminat gândul, misteriosul vizitator a rostit din nou
cu voce tare exact ce‑i trecuse prin cap meșterului. Apoi
a continuat:
― Bătrâne, eu sunt Satori1. Nimic din ce gândești
nu‑mi scapă.
Meșterul s‑a făcut palid și, după ce și‑a tras niţel su­
fletul, și‑a propus să nu se mai gândească la nimic. Însă,
inevitabil, un gând, două tot i‑au mai trecut prin cap
fără să vrea, și ciudatul vizitator le‑a ghicit numaidecât,
parcă bucurându‑se de neputinţa bătrânului de a‑și goli
mintea complet.
― Orice ar fi, te vei gândi la ceva, asta‑i natura omului.
Este imposibil să nu ai nici un gând în sinea ta, conștient
sau nu, așa că nu te poţi ascunde de mine, a spus Satori.
Acum, bătrânul meșter s‑a dat bătut și s‑a retras puţin
mai departe, ocupat cu bucăţile lui de bambus. Tot înco-
voind bucăţile de bambus cu mare efort, una i‑a sărit din
mână și l‑a lovit drept în faţă pe vizitator. Acesta a dat fuga
afară și s‑a făcut nevăzut în adâncul muntelui, strigând:
― Oamenii sunt fiinţe înfricoșătoare. Fac lucruri pe
care nici eu nu le pot desluși!

1. În această poveste Satori este personificarea conștiinţei

umane. Cuvântul satori vine de la verbul satoru din limba japo-
neză, care înseamnă „a înţelege, a pricepe adânc, a vedea din-
colo de aparenţe etc.“. În budism, satori înseamnă pur și simplu
„iluminare“.

65
ii. umor
 Noaptea nu se circulă

夜禁

Demult, într‑un sat trăia un om care nu putea merge de-

cât foarte încet. Sărmanului om îi trebuiau ore și ore pen-
tru a parcurge distanţe pe care semenii lui le acopereau
în minute. Într‑o zi, omul cu această meteahnă s‑a hotărât
să meargă la cetatea cea mai apropiată, pentru a cumpăra
diverse lucruri necesare traiului. Cetatea nu era foarte
departe, dar cum el mergea atât de încet, deși a pornit la
drum la prânz, soarele deja apunea când a ajuns la zidu­
rile cetăţii. Un paznic l‑a oprit și l‑a întrebat unde se duce.
― Am niște treburi pe lângă primărie, a răspuns omul.
De îndată paznicul l‑a arestat pentru încălcarea in-
terdicţiei de circulaţie pe timpul nopţii, o lege impusă în
acea cetate.
― Nu înţeleg de ce mă arestaţi, este abia seară, a pro­
testat omul nostru. Paznicul a răspuns sec:
― Având în vedere cât de încet mergi dumneata, vei
ajunge la destinaţie după ora 10 seara, când interdicţia
de circulaţie este valabilă!

69
 Secretele meseriei

秘術

Trăia odată un hoţ foarte viclean și nespus de înzestrat

pentru ocupaţia lui. Era un hoţ atât de priceput, încât,
deși furase ani și ani de zile, nici măcar o dată nu fusese
prins. Ajuns la o vârstă respectabilă, s‑a lăsat de mese-
rie, alegând să trăiască o viaţă liniștită. Hoţul acesta
avea un fiu care era ros de gândul că ar fi mare păcat să
nu înveţe secretele meseriei de la tatăl său și să lase arta
furatului să se piardă după o singură generaţie. Așa că,
zi de zi, fiul își bătea tatăl la cap să‑l înveţe secretele
meseriei. Dar tatăl lui răspundea mereu la fel: „Nu am
ce să te învăţ. Doar o faci, și gata!“
Într‑o seară, fiul hoţului s‑a furișat în casa unui bo-
gătaș cu gândul să fure cu măiestria tatălui său. Tânărul
hoţ a remarcat că bogătașul era încă treaz, așa că a decis
să se ascundă pe moment și să aștepte. S‑a uitat în jur și
a văzut un cufăr mare de haine, care, ce noroc!, nu era
încuiat. S‑a vârât de îndată în cufăr și s‑a pus pe așteptat.
După o vreme, bogătașul a hotărât să se culce, dar în

70
drum spre odaia de odihnă a observat că uitase să încuie
cufărul de haine, așa că l‑a încuiat, a stins luminile din
casă și s‑a retras în pat. Casa s‑a cufundat într‑o liniște
deplină. Fiul hoţului se tot gândea ce‑ar putea face să
iasă din belea, însă nu‑i venea în minte nici o soluţie.
Orele curgeau una după alta, a trecut și miezul nop-
ţii, și tânărul hoţ era deja disperat, simţindu‑se ca un
animal prins în capcană. În cele din urmă, i‑a venit o
idee. A început să zgârie pereţii de lemn ai cufărului cu
unghiile, imitând zgomotul pe care l‑ar fi făcut un șo-
bolan. A tot zgâriat, până când bogătașul s‑a trezit din
somn. „Aoleu, a intrat un șobolan în cufărul de haine,
o să‑mi distrugă preţioasele veșminte!“ s‑a gândit bo-
gătașul și s‑a dus în grabă să deschidă cufărul. Profitând
de întuneric și de panica ce‑l cuprinsese pe stăpânul
casei, fiul hoţului s‑a strecurat din cufăr fără a se face
simţit și a dispărut în bezna nopţii.
Ajuns acasă, cu inima bătându‑i de să‑i iasă din piept,
tânărul hoţ s‑a repezit la tatăl lui și i‑a povestit întâm-
plarea, apoi a adăugat pe un ton mânios:
― Am fost la un pas de moarte pentru că n‑ai vrut să
mă înveţi secretele meseriei! Te‑am rugat de atâtea ori,
dar niciodată nu ai binevoit să mă înveţi! Oare îţi dai seama
ce s‑ar fi întâmplat dacă nu mă gândeam să imit zgomotul
unui șobolan? Mai mult ca sigur acum mă aflam deja în
faţa judecătorului, care îmi dădea pedeapsa capitală!
Tatăl, cu un aer senin, și‑a privit fiul și i‑a răspuns:
― Bravo, bravo, te‑ai descurcat excelent! Vezi, chiar
nu am nimic să te învăţ.

71
 Bucătarul obosit
習性

Trăia odată un bucătar foarte iscusit, a cărui pricepere

era râvnită de o sumedenie de bogătași. Trecea zi de zi de
la o casă la alta și gătea cu mare artă pentru acei oameni,
apoi pleca la casa lui modestă. Într‑o zi, bucătarul a
ajuns acasă seara târziu, tare obosit după ore și ore de
gătit, dar s‑a gândit totuși să prepare niște mâncare
pentru iubita lui soţie. Aceasta s‑a așezat lângă el, să‑i
ţină de urât. Bucătarul a scos o bucată de carne, a tăiat
o felie groasă și imediat și‑a băgat‑o în sân. Soţia lui,
tare mirată, l‑a întrebat:
― Dragul meu, de ce ţi‑ai băgat în sân bucata aia de
carne? Ce faci cu ea?
Clipind de câteva ori, bucătarul a răspuns:
― A, da, sunt tare obosit, am uitat că sunt la mine
acasă.

72
 Jumătate de preţ

半値

Odată, prefectul unui mare oraș a dat un anunţ printre

neguţătorii locului cum că vrea să cumpere două lin­
gouri de aur pur. Dornic să‑i intre în graţii, de cum a
aflat vestea, un neguţător s‑a repezit la sediul prefec­
tului cu două lingouri frumoase și i le‑a prezentat. Pre­
fectul a fost impresionat de calitatea metalului și de
frumuseţea lingourilor, așa că a dorit să le aibă. L‑a
întrebat deci politicos pe neguţător ce sumă de bani îi
datorează. Neguţătorul a răspuns curtenitor:
― Stimate prefect, preţul de piaţă al aurului este în
prezent atât și atât, dar, pentru că dumneavoastră îmi
faceţi onoarea să cumpăraţi de la mine, vă vând la jumă­
tate de preţ.
Auzind aceste cuvinte, prefectul și‑a instruit aghiotan­
tul să ia un lingou, iar pe al doilea să‑l returneze neguţă­
torului. Neguţătorul a primit lingoul, apoi s‑a pus să
aștepte plata pentru cel de‑al doilea, aflat acum la pre-
fect. Însă, în loc să‑i dea vreun ban, prefectul i‑a spus:

73
 ― Mulţumesc, te‑am plătit deja.
― Stimate prefect, i‑a răspuns mirat neguţătorul, nu
am primit nici un ban de la dumneavoastră.
Atunci prefectul, indignat, a ridicat tonul la neguţă-
tor și i‑a spus:
― Îţi baţi joc de mine? Nu ai spus că preţul celor două
lingouri este jumătate din cât ar trebui să fie? Asta în-
seamnă că preţul a două lingouri este valoarea unui
lingou, lingou pe care ţi l‑am dat. De fapt, nu ai pierdut
nimic.
După aceste cuvinte, a pus paznicii să‑l dea afară pe
neguţător.
 Preţul grâului

麦之値段

Într‑o zi, un moșier din Suzhou* și‑a trimis slujitorul la

Podul cu Arţari, un loc renumit din China unde se vin-
deau tot soiul de mărfuri. Misiunea slujitorului era să
afle preţul grâului. Slujitorul a plecat numaidecât și,
după o bună bucată de drum, a ajuns la piaţa cu pricina.
A început să se uite la forfota din jur, căutând negusto-
rii care vindeau grâu, dar, până să‑i găsească, a dat peste
un bucătar ambulant care servea trecătorilor porţii de
tăieţei la niște mese mici, improvizate. Văzând că slu-
jitorul era cam dezorientat și nu se hotăra încotro să o
apuce, bucătarului i‑a trecut imediat prin minte să câș-
tige un ban ușor pe seama lui. Așadar l‑a invitat curte-
nitor să mănânce tăieţei.
― Vă rog, vă rog, gustaţi tăieţeii mei, sunt excelenţi,
i‑a spus bucătarul cu un zâmbet larg pe faţă.
După drumul obositor, slujitorul era tare înfometat
și a fost mai mult decât bucuros să i se ofere tăieţeii. Ba
chiar a mai cerut un bol. De îndată ce și‑a terminat masa,

75
slujitorul s‑a ridicat și a dat să plece, fiind convins că
tăieţeii erau pe gratis, însă bucătarul s‑a schimbat la faţă
și i‑a cerut să achite nota de plată.
― Îmi pare tare rău, dar nu am nici un ban la mine,
eu doar am venit să aflu preţul grâului pentru stăpânul
meu, a bolborosit slujitorul, moment în care bucătarul
i‑a tras scurt șase palme peste obraji și a început să‑l
boscorodească.
Sărmanul slujitor a rupt‑o la fugă și nu s‑a mai uitat
în spate până când a ajuns la moșie.
― Ei bine, ai aflat cam care mai e preţul grâului? l‑a
întrebat moșierul.
― Mă tem că nu am reușit să aflu, dar, Excelenţa Voas­
tră, am aflat măcar preţul tăieţeilor, a răspuns slujitorul.
Moșierul nu s‑a supărat, ba chiar a vrut să știe și el
preţul tăieţeilor și l‑a întrebat pe slujitor cât era.
― După calculele mele, trei palme pe obraz pentru
un bol, ăsta‑i preţul, a răspuns el.
 Ciorapii
靴下

Într‑o zi, un om din Jiang Nan* s‑a dus în vizită la o

cunoștinţă. Era o zi tare călduroasă, așa că omul a decis
să plece de acasă fără ciorapi. Ajuns la destinaţie, a fost
imediat primit de gazdă, însă, când să intre, câinele
gazdei l‑a mușcat tare de un picior. Gazda s‑a repezit să
alunge câinele, însă faptul era deja consumat și omul
suferea cumplit. Uitându‑se la laba piciorului, a văzut
că sângera binișor. În pofida durerii, s‑a întors către
gazda care nu mai contenea să‑și ceară scuze și a spus:
― Vai, ce bine că nu mi‑am pus ciorapii, i‑aș fi pătat
de sânge!

77
 Pisica

Într‑un sat trăia un pescar împreună cu soţia lui. Cum

aceasta era cam ușuratică, s‑a simţit atrasă de un tânăr
din vecinătate, un bărbat pe cât de atrăgător, pe atât
de prost. Dorind să‑și petreacă noaptea cu tânărul, dar
fiind și foarte grijulie să nu se dea în vileag faţă de soţul
ei, femeia l‑a instruit pe noul ei iubit astfel:
― Deseori soţul meu pleacă la pescuit noaptea și
atunci poţi să vii să mă vezi. Dar, ca să fim siguri că
nimerești o astfel de noapte, când te apropii de casă, să
miauni ca o pisică. Astfel voi ști dacă pot să te primesc
sau nu.
Zis și făcut. De câteva ori la rând, planul celor doi a
mers șnur: pescarul era plecat pe mare, tânărul amorez
mieuna și soţia pescarului îl primea în casă. Într‑o seară,
tânărul a venit din nou la casa pescarului, numai că de
astă dată pescarul nu plecase pe mare. Tânărul a înce-
put să miaune pe lângă casă. Auzindu‑l, soţia pescaru-
lui s‑a făcut lividă și a strigat de la geam:

78
 ― Pis, pis, pis, nu ai voie să vii azi, soţul meu n‑a fost
la pește, așa că nu am ce să‑ţi dau de mâncare. Vino din
nou mâine‑seară!
Soţul era amuzat de seriozitatea cu care femeia vor-
bea cu pisica, când deodată a auzit de afară:
― Am înţeles, atunci vin mâine‑seară!
 Vânzătorul de oale
鍋売商人

Un negustor de oale de metal avea un mod foarte ori­

ginal de a atrage atenţia clienţilor. Zi de zi, așeza oalele
în piaţă una lângă alta, apoi lua câte una și dădea tare
cu ea de pământ, strigând cât îl ţinea gura:
― Priviţi ce oale rezistente! Asta‑i calitatea pe care
o vând eu! Cumpăraţi, cumpăraţi cu încredere!
Într‑o zi, vânzătorul și‑a etalat ca de obicei oalele în
piaţă și trecătorii s‑au adunat să vadă demonstraţia.
Vânzătorul a luat o oală la întâmplare, a dat cu ea de pă­
mânt cu putere, dar iată că oala s‑a făcut ţăndări. Sim­
ţind privirile ascuţite ale celor din piaţă, negustorul s‑a
gândit cum să iasă din încurcătură. Sigur pe sine, a spus
de îndată:
― Aţi văzut? Tocmai v‑am arătat ce înseamnă o oală
de proastă calitate, una pe care eu nu v‑aș vinde‑o nici-
odată!

80
 Prostul familiei

馬鹿

În vremuri îndepărtate trăia în China o doamnă deo-

sebit de înstărită, care, din păcate, avea un fiu deosebit
de prost. Întrucât băiatul ajunsese la o vârstă numai
bună de însurătoare, doamna a aranjat să‑i peţească o
mirea­să dintr‑o familie distinsă. Pentru a se însura,
băiatul trebuia să‑și viziteze viitorii socri, așa că mama
lui a plă­nuit să‑l înveţe ce să spună ca să nu se facă de
râs și, astfel, nici familia miresei să nu‑și dea seama cât
de prost era sărmanul băiat în realitate. Grijulie, mama
și‑a închipuit cum va arăta dialogul fiului ei cu viitorii
socri și s‑a căznit să găsească replici cât mai bune
pentru fiul său. Acesta urma să ducă drept cadou un
evantai decorativ de o rară frumuseţe, cu o scenă din
natură pictată cu mă­iestrie de către un mare artist.
Intuind că familia miresei și anturajul ei vor pune în-
trebări despre superbul evantai, mama și‑a învăţat
băiatul să răspundă cu propoziţia „Da, este o scenă cu
adevărat deosebită“.

81
 El urma totodată să ajungă la familia miresei călare
pe o iapă de rasă. Mama lui s‑a gândit că gazdele sigur
vor discuta despre iapă, așa că l‑a învăţat pe băiat să răs­
pundă, cu modestie curtenitoare: „Este robustă, bună
la cărat, crescută chiar la ferma noastră, dar nu e, desi-
gur, demnă de atenţia dumneavoastră“.
Ajuns la familia miresei, băiatul a fost întâmpinat de
viitoarea lui soacră. Politicoasă, aceasta îl întrebă despre
mama sa. Băiatul răspunse fără ezitare:
― Este robustă, bună la cărat, crescută chiar la ferma
noastră, dar nu e, desigur, demnă de atenţia dumnea-
voastră.
Soacra, îngrozită de ce auzea, i‑a răspuns viitorului
mire:
― Mi s‑a spus că provii dintr‑o familie cultivată. Ce
vorbe sunt astea?
Dezorientat, sărmanul băiat prost s‑a gândit că în-
curcase ordinea răspunsurilor învăţate de la mama sa
și de îndată răspunse pe un ton voios:
― Da, este o scenă cu adevărat deosebită…
 Hăţurile măgarului

長い手綱

Un bărbat voia să intre pe poarta unei cetăţi cu o pră-

jină de bambus, dar nu reușea s‑o strecoare nici pe
orizontală, nici pe verticală. Dar nici s‑o taie în bucăţi
mai mici nu voia, căci și‑ar fi pierdut utilitatea. Bietul
om se tot frământa cum să rezolve problema, când un
trecător i‑a spus:
― La vreo patru sute de kilometri de aici locuiește
cel mai deștept om din ţinut, maestrul Lisan. Poate n‑ar
strica să te sfătuiești cu el, sigur îţi va da o soluţie.
Cum a terminat de vorbit, iată că apăru călare pe un
măgar însuși Lisan, care venise întâmplător cu treburi
la cetate. Oamenii s‑au strâns să‑l întâmpine pe înţelept,
fericiţi pe deasupra că‑l va ajuta pe omul cu prăjina. Dar
când s‑au apropiat de înţelept au văzut că acesta călărea
pe fundul, și nu pe spatele măgarului, cum ar fi fost
firesc. Oamenii au întrebat de îndată motivul, la care
Lisan le‑a răspuns indignat:
― Nu vedeţi că hăţurile sunt prea lungi?

83
 Cu evantaiul la mormânt

塚を扇ぐ

Într‑o zi, renumitul filozof Zhuangzi* se preumbla pe

la poalele muntelui Nan Hua*. Tot plimbându‑se agale,
a văzut o tânără care stătea îngenuncheată în faţa unei
moviliţe proaspete, îmbrăcată în haine de doliu. În
mod ciudat, femeia agita frenetic un evantai de mătase
albă deasupra moviliţei. Mirat de această scenă bizară,
filozoful a venit mai aproape și a întrebat‑o de ce face
una ca asta. Dând în continuare din evantai, femeia i‑a
răspuns:
― Stimate domn, acesta este, după cum vedeţi, mor-
mântul proaspăt al iubitului meu soţ. Dacă aţi ști cât
de mult ne iubeam! Nu cred să fi existat vreodată o
dragoste mai mare ca a noastră. De fapt, de multe ori
ne‑am jurat dragoste eternă. Mai demult, soţul meu
mi‑a spus că, dacă ar fi să moară înaintea mea, mi‑ar da
voie să mă recăsătoresc, dar numai după ce se usucă
pământul pe mormântul lui. De aceea stau aici și fâlfâi
din evantai.

84
 Visul de‑a‑ndoaselea

逆夢

În vremuri îndepărtate trăia un om amărât îndatorat

până peste cap și care nu avea niciodată destui bani
să‑și ducă traiul de pe o zi pe alta. Odată, la poarta
casei lui a apărut cămătarul. Sărmanul om, dator vân-
dut, ar fi făcut orice numai să nu vorbească despre bani
și datorii. Așadar, după ce au discutat una‑alta, i‑a spus
cămătarului:
― Eu am trăit deja destul, nu prea mai am multe zile
în faţă. Că tot vorbim despre viaţă, află că ieri am avut
un vis foarte straniu. Am visat că zilele mele se încheie
și că în curând nu voi mai fi pe lumea asta.
Cămătarul a izbucnit în râs și i‑a răspuns:
― Fraierule, ce naiv poţi să fii! Nu pot crede că nu
știai asta la vârsta ta înaintată! Dacă visezi ceva anume,
în realitate se‑ntâmplă pe dos! Asta e magia viselor! De
fapt, visul tău înseamnă nu că vei muri în curând, ci,
din contră, că mai ai mult de trăit. Ești un om norocos!
Datornicul a ascultat calm, apoi a răspuns:

85
 ― Hmmm, ce chestie! Dacă așa zici dumneata! Că
tot vorbim despre vise, am mai avut unul deunăzi. Am
visat că ai venit la mine și ţi‑am plătit toată datoria!
 Curmalele otrăvite

毒柿

Un maestru budist avea o ditamai grămada de curmale

uscate, pe care le păstra într‑un bol mare, în camera lui
de la templu. Cum acele fructe îi plăceau tare mult, nu
avea de gând să le împartă cu nimeni, ci să le savureze
singur. De teamă că tânărul său discipol ar putea să mă­
nânce pe ascuns din preţioasa grămadă de curmale,
maestrul i‑a spus acestuia:
― Deși arată apetisant, trebuie să știi că aceste
curmale sunt otrăvite. Dacă mănânci din ele, mori în
mai puţin de o oră, așa că nu cumva să faci greșeala să
le atingi!
Într‑o zi, când maestrul era plecat, tânărul discipol
nu s‑a putut abţine și a mâncat toate curmalele. Ca și
cum boacăna asta nu era de‑ajuns, a mai spart din gre-
șeală și călimara maestrului, cel mai de preţ obiect al
acestuia. Apoi tânărul discipol s‑a întins în pat și s‑a
acoperit cu mai multe pături. După o vreme, maestrul
a revenit la templu și de îndată a văzut bolul de curmale

87
gol și călimara spartă. Supărat nevoie mare, s‑a dus la
discipol și l‑a întrebat cum de făcuse o asemenea boacănă.
Cu un ton suav, cerșind iertare, discipolul a răspuns:
― Maestre, eu fiind tare stângaci, am spart călimara
ta mult preţuită. De îndată am înţeles ce greșeală de
neiertat făcusem. Nu îmi mai rămânea decât să mor, așa
că am mâncat toate curmalele otrăvite, ca să‑mi pun ca-
păt vieţii. Așadar acum stau în pat și îmi aștept sfârșitul!
Maestrul a fost atât de impresionat de ingeniozitatea
discipolului, încât nu a putut decât să râdă și să nu mai
amintească niciodată de acea întâmplare.
 Două minciuni

Demult trăia un nobil fascinat de minciuni. Atât de mult

îi plăcea să i se spună minciuni gogonate, încât a oferit
mâna frumoasei sale fiice oricui i‑ar spune două minciuni
perfecte. De îndată, toţi mincinoșii din toate ţinutu­rile
regatului s‑au înfăţișat la casa lui, înșiruind nenumărate
minciuni, dar nobilul nu era impresionat, fiind toate min­
ciuni lipsite de imaginaţie și ușor de dibuit.
Până când, într‑o bună zi, în faţa nobilului s‑a pre-
zentat un tânăr care i‑a spus:
― Vara care vine va fi fără îndoială extrem de caldă.
Dacă Excelenţa Voastră vă apucaţi acum să săpaţi un
tunel sub oraș, la vară acolo va fi răcoare și sigur vă veţi
îmbogăţi vânzând tunelul!
Nobilul a râs și i‑a spus tânărului:
― Admirabil, ce minciună sfruntată! Și care este a
doua minciună, tinere?
Degrabă tânărul și‑a băgat mâna în sân și a scos un
document:

89
 ― Aici am dovada scrisă și semnată că tatăl Exce­
lenţei Voastre a împrumutat de la mine fabuloasa sumă
de o sută de mii de arginţi cu puţin timp înainte de a se
prăpădi. Am venit să recuperez această datorie.
Nobilul s‑a făcut palid. „Dacă admit că și asta este o
minciună gogonată, trebuie să‑i dau mâna fiicei mele,
dar, dacă spun că nu e o minciună, atunci trebuie să‑i
dau tânărului o sumă enormă de bani“, a gândit nobilul.
În cele din urmă, nobilul a recunoscut că și a doua spusă
a tânărului este o minciună sfruntată și i‑a oferit fata
de soţie.
 Mersul oamenilor din Handan

邯鄲之歩

Într‑un sat de provincie pe nume Shuo Ling, din regatul

Yen, trăia un tânăr dintr‑o familie de rând. Printr‑o oca-
zie neașteptată, tânărul a ajuns să viziteze regatul vecin
Zhao*, o zonă cu mult mai dezvoltată și cu o capitală
impunătoare, renumitul oraș Handan*. Ajuns acolo, a
observat în scurt timp că felul în care oamenii locului
mergeau era diferit – clar mai elegant, mult mai atră-
gător faţă de mersul celor din satul lui. Tânărul nu a
stat mult pe gânduri și s‑a hotărât să înveţe și el să
meargă precum locuitorii din Handan. Întors acasă,
sigur ar fi urmat să facă furori cu acel stil de mers, își
închipuia el.
Cât a locuit în Handan, tânărul s‑a îndeletnicit numai
și numai cu imitarea mersului localnicilor, dar treaba
asta nu era defel ușoară. După o vreme, ajunsese să imite
mersul din Handan destul de bine, dar, deși se străduise
din plin, era încă departe de perfecţiune. Din păcate,
șe­derea sa în Handan se apropia de sfârșit și acum

91
tânărul trebuia să se întoarcă în satul lui. Ajuns la mar-
ginea orașului Handan și cuprins de o mare dezamăgire
că nu putuse să meargă exact ca localnicii, tânărul și‑a
spus că ar fi mai bine să uite de acest eșec și să revină la
mersul pe care îl învăţase de mic în ţara sa. Dar mare
i‑a fost mirarea să constate că nu mai ţinea minte cum
se merge în ţara lui! Era ca și cum corpul uitase mersul
din ţinuturile natale. S‑a chinuit un timp să‑și reamin­
tească, însă orice efort a fost în zadar. Acum tânărul nu
mergea nici precum cei din Handan, nici precum con-
cetăţenii din Yen. Așa că, în cele din urmă, bietul tânăr
s‑a întors în satul lui mergând în patru labe.
 Leneșul

不精者

În vremuri îndepărtate, trăiau doi soţi, oameni harnici

și cinstiţi, care munceau zi de zi pentru a putea pune
ceva de‑ale gurii pe masă. Spre marea lor tristeţe, aveau
un fiu care era întruchiparea absolută a lenei. Acesta
nu făcea nimic cât era ziua de lungă. Zăcea de dimi-
neaţa până seara, pierzând timpul fără nici un scop în
viaţă. Tatăl lui era atât de mâhnit de lenea fără de mar-
gini a odraslei, încât, după o vreme, nici nu mai su-
porta să dea ochii cu el.
Într‑o zi, tatăl s‑a gândit să‑și trimită fiul într‑o că-
lătorie, cu speranţa că această experienţă îl va schimba
cumva. S‑a sfătuit cu soţia lui, și ea a fost de acord.
Fiind părinţi grijulii, înainte de a‑și lua rămas‑bun, cei
doi au hotărât să‑i pregătească băiatului merinde de
tot felul, ca să nu moară de foame pe drum. Zis și făcut.
Soţia a pregătit o sumedenie de bucate, apoi cei doi au
îndesat merindele într‑un sac pe care l‑au pus în spi-
narea fiului cel leneș și i‑au dat drumul în lume.

93
 Leneșul a pornit la drum fără nici o destinaţie clară.
A mers, a tot mers, îndepărtându‑se tot mai mult de casa
lui. După ce a mai mers o bună bucată de vreme, i s‑a
făcut foame. Dar îi era atât de lene, încât numai ideea
să‑și dea jos sacul din cârcă și să mănânce merindele
pre­gătite cu grijă de mama lui îl încremenea pur și sim-
plu. S‑a așezat pe o piatră din drum, așteptând să vină
cineva destul de înfometat ca să‑i dea jos sacul din cârcă.
„Dacă apare careva, voi împărţi hrana cu el fără pro-
bleme“, și‑a spus fiul cel leneș.
După un timp, din direcţia opusă a văzut apropiin-
du‑se un bărbat cu o pălărie de paie mare pe cap. Omul
mergea cu gura larg deschisă, așa că fiul cel leneș și‑a spus
că i‑a surâs norocul. Iată, se apropia un om înfometat și
sigur va primi ajutor. Când bărbatul a ajuns în dreptul
lui, leneșul i‑a propus să mănânce împreună, dacă îi dă-
dea jos sacul cu merinde din spate. Bărbatul însă i‑a răs-
puns că nu‑i e foame. Mirat, leneșul l‑a întrebat:
― Atunci de ce umbli cu gura căscată?
― Mi s‑a lărgit șnurul de la pălărie, dar mi‑e lene să‑l
strâng mai bine, așa că merg cu gura căscată ca să nu‑mi
cadă pălăria, a răspuns trecătorul.
Fiul cel leneș a rămas fără cuvinte, dându‑și seama
că există leneși și mai mari decât el. În același timp, și‑a
dat seama ce năpastă este lenea și s‑a hotărât să se
schimbe.

94
 Leacul împotriva morţii

不死之薬

Într‑o zi, la curtea regelui din statul Chu s‑a înfăţișat

un om cu o sticluţă dintr‑un leac magic, care, chipurile,
te făcea nemuritor. În acea zi, regele nu se afla la palat,
așa că paznicul care l‑a întâmpinat pe darnicul vizitator
a preluat leacul și l‑a dus cu mare pompă până la aghio-
tantul regelui, explicându‑i ce puteri magice avea bău-
tura din sticluţă. Acesta l‑a întrebat pe paznic:
― Chestia asta poate fi băută?
Paznicul a răspuns pe loc:
― Da, poate fi băută!
Aghiotantul a luat medicamentul, a dispărut după
primul colţ și a dat pe gât toată sticluţa. Întors la palat,
regele a fost înștiinţat de paznic despre minunatul dar.
Însă nici urmă de leacul magic! Regele l‑a chemat pe
aghio­tant, care, fără a încerca o clipă să se ascundă, a
mărturisit totul. Clocotind de furie, regele a poruncit de
îndată gărzilor să‑l execute pe aghiotant. Aflat în cătu­­șe
în faţa regelui, acesta a vorbit cu un calm desăvârșit:

95
 ― Măria Ta, eu l‑am întrebat pe paznic dacă conţi-
nutul sticluţei poate fi băut, și el mi‑a răspuns ferm că
da. Drept urmare l‑am băut. Nu am nici o vină, vina e
de partea paznicului. În plus, ce am băut eu ar trebui să
mă facă nemuritor. Dacă mă execuţi și mor, nu numai
că omori un om nevinovat, dar o să râdă și curcile de
toată tărășenia, căci e limpede că omul acela și‑a bă­tut
joc de tine.
După un timp de gândire, regele a fost nevoit să‑l lase
liber pe aghiotant.
 Pantofarul sărac

靴之底

Un om a decis să‑și deschidă un mic atelier de reparat

pantofi, dar fiind foarte sărac nu avea decât o bucăţică
de piele cu care putea petici gaura din talpa unui singur
pantof. În nici un caz bucata de piele nu ar fi ajuns pen-
tru mai mulţi clienţi. Chinuit de această încurcătură,
pantofarului i‑a venit o idee. S‑a gândit să peticească
talpa pantofului unui client în așa fel încât bucata de
piele să cadă după puţin timp și el să o culeagă de pe jos
și să o refolosească pentru următorul client. Planul a
mers șnur. Un client intra, pantofarul îi peticea talpa
pantofului, apoi clientul pleca și pantofarul îi lua urma.
După câteva zeci de metri, găsea pe jos bucata de piele
și revenea la atelier să se ocupe de următorul client.
Curând, pantofarul înţelese că, dacă nu voia să se
ţină mult după clienţi, trebuia să peticească încălţările
cu totul și cu totul de mântuială. A încercat în fel și chip
să facă asta fără a trezi bănuielile clienţilor și, cu vre-
mea, a devenit foarte iscusit.

97
 Într‑o bună zi, a peticit pantoful unui nou client și,
ca de obicei, s‑a luat după el. A mers ce a mers, dar n‑a
dat peste peticul de piele. A mers o sută de metri, apoi
două sute, trei sute, dar peticul era de negăsit. Hotărât
să‑l recupereze cu orice preţ, pantofarul a urmărit cli-
entul toată ziua, însă fără nici un rezultat. Când soarele
cobora spre apus, pantofarul s‑a dat bătut și s‑a întors
tare amărât la atelier, neștiind ce va face a doua zi fără
acel petic de piele. Tot bolborosind cuvinte amare, a
descuiat ușa atelierului și, când a dat să intre, în prag,
pe jos, îl aștepta peticul de piele.
 Yang Pu și câinele
楊布之狗

Renumitul filozof Yang Zhu* avea un frate pe nume Pu.

Într‑o zi, Pu a plecat de acasă devreme, având mai multe
treburi de rezolvat în oraș. Drumul urma să fie destul
de lung, așa că Pu și‑a luat mai multe haine la el, în caz
că ar fi fost nevoie să se schimbe. De plecat a plecat
purtând o splendidă haină albă, ţesută din mătase. Pe
drum a început să plouă și Pu și‑a schimbat degrabă
hainele, ca nu cumva apa să‑i șifoneze minunata tunică.
Și‑a pus în schimb o haină neagră și și‑a văzut de tre-
buri. După câtva timp, Pu a revenit acasă, însă câinele
lui nu l‑a recunoscut și l‑a lătrat fioros. Tânărul s‑a su-
părat și a dat să bată câinele, dar fratele lui, Yang Zhu,
a intervenit:
― Nu bate câinele, de ce să‑l baţi? Nici tu nu ești mai
breaz. Dacă el ar pleca alb ca neaua, cum și este, și s‑ar
întoarce negru, tu l‑ai mai recunoaște?

99
 Fiul ghicitorului

易者

Într‑un sat trăia un ghicitor care era foarte mâhnit pen-

tru că fiul său nu voia să‑i înveţe meseria și să ducă tra-
diţia mai departe. „Toată știinţa mea va pieri când eu
nu voi mai fi, de ce nu vrei să te învăţ?“ își tot întreba
ghicitorul fiul, iar acesta răspundea iar și iar: „Viitorul
nu poate fi ghicit de nimeni, ce este prostia asta, să ghi-
cești? Nu e nimic de ghicit!“ Dar tatăl nu voia să se dea
bătut.
Într‑o zi ploioasă, un om a venit la casa ghicitorului
să i se prezică viitorul. Tatăl și‑a chemat fiul și, ca să‑l
oblige să ia meseria în serios, i‑a spus clientului că fiul
său îi va ghici viitorul. Tânărul nu se prea simţea în
apele lui, dar, fiindu‑i rușine de client și mai ales nedo-
rind să‑l jignească spunându‑i ce crede el despre arta
ghicitului, în cele din urmă a acceptat. Fiul și clientul
s‑au așezat la masă cu o cană de ceai, iar în spatele lor
maestrul ghicitor era numai ochi și urechi.
― Locuiești la nord‑est, nu‑i așa? a întrebat fiul.

100
 Clientul a confirmat.
― Și numele tău de familie este Zhang, nu‑i așa? a
continuat fiul.
Din nou clientul a confirmat.
― Astăzi ne‑ai onorat cu prezenţa dumitale pentru
că soţia ţi‑a cerut să mergi la ghicitor, nu‑i așa?
Clientul, impresionat tot mai mult de priceperea
tânărului, a recunoscut că, într‑adevăr, ideea fusese a
soţiei lui. După ce s‑a încredinţat că tânărul este clar-
văzător, și având încredere în spusele acestuia, clientul
a ascultat tot felul de preziceri, a plătit generos și a ple-
cat acasă foarte mulţumit.
După ce fusese martor la prestaţia plină de măiestrie
a fiului, tatăl era mut de mirare.
― Cum de știai atâtea lucruri despre omul ăsta pe
care nu l‑ai văzut niciodată în viaţa ta? a întrebat tatăl.
Fiul a răspuns:
― Avea hainele ude leoarcă pe spate, de la umeri până
la șale. Cum vântul a bătut puternic dinspre nord‑est,
iar noi locuim la sud‑vest, e clar că el venise dinspre
nord‑est. Apoi, când m‑am uitat îndeaproape, pe um-
brela lui apărea simbolul orașului Qinghe. Fie și numai
din asta puteam să‑mi dau seama că vine de la nord‑est,
dar mai important era – toată lumea o știe – că majo-
ritatea locuitorilor din Qinghe au numele de familie
Zhang. De aici am dedus că, foarte probabil, și numele
lui de familie e tot Zhang.
Tatăl s‑a gândit puţin și a spus:

101
 ― Bun, ai un spirit de observaţie foarte ascuţit, nu
încape îndoială, dar de unde puteai ști că acest client a
venit azi la noi la cererea soţiei lui?
Fiul a început să râdă și i‑a răspuns tatălui:
― Ce om normal se duce pe o zi ploioasă la ghicitor?
Pentru el însuși, sigur n‑ar face‑o. La fel, nici pentru
părinţi, chiar dacă l‑ar ruga. Așa că sigur a venit la în-
demnul soţiei lui. Doar pe ea n‑o putea refuza!
 Suliţa și scutul
矛盾

În regatul Chu trăia un negustor de arme. Omul acesta

avea de vânzare suliţe și scuturi. Pe o alee a pieţei, el purta
un scut, arătându‑l tuturor cu mare pompă și spunând:
― Nu există un scut mai rezistent ca acesta! Nici o sa­bie,
nici o suliţă nu‑l pot străpunge! Cumpăraţi, cumpăraţi!
Apoi, se perinda în altă parte a pieţei și zicea în gura
mare:
― Uitaţi ce suliţă! Nimic nu rezistă în faţa ei! Cum­
păraţi, cumpăraţi!
Un trecător l‑a tot urmărit prin piaţă și l‑a prins când
urma să schimbe strigarea de vânzare de la suliţă la scut.
― Și ce se întâmplă dacă eu cumpăr suliţa dumitale
și altcineva scutul, cine va câștiga bătălia? a întrebat omul.
Vânzătorul de arme s‑a făcut de îndată nevăzut.

103
 Garantul

保証人

Un om avea o datorie mare, dar nu reușea să strângă

banii pe care trebuia să‑i plătească. După un timp, cre-
ditorul lui și‑a pierdut răbdarea și a trimis un recupe-
rator să vadă ce se poate face. Cum l-a zărit în poarta
casei, datornicul s‑a speriat și a luat‑o la fugă, până când
a dat peste o fântână adâncă, dar secată, și a sărit în ea.
Recuperatorul s‑a ţinut după el și, ajungând la fântână,
l‑a rugat de îndată să iasă afară.
― Nu ies, pentru că nu am nici o leţcaie să‑ţi dau! a
strigat din fundul fântânii datornicul.
În chip neașteptat, recuperatorul era un om milostiv
și s‑a gândit să‑l ajute totuși pe datornic.
― Ieși de acolo, doar nu poţi sta la nesfârșit în fun-
dul fântânii. Dacă ieși, o să ard dovada scrisă a datoriei,
a spus el.
După tăcere îndelungată, s‑a auzit vocea datornicului:
― Îţi mulţumesc din inimă, dar tot nu pot să ies,
pentru că sunt un om foarte sărac și nu văd cum o să‑mi
duc viaţa mai departe.

104
 Recuperatorul s‑a gândit puţin, apoi a răspuns:
― Totuși, ar trebui să ieși. Dacă ieși, îţi dau și nis-
caiva bani și orez. Dar, te rog, ieși odată de acolo.
Din nou s‑a lăsat tăcere. În cele din urmă, datornicul
a răspuns:
― În cazul ăsta aș ieși, dar, vezi dumneata, am un
prieten foarte bun, care e și mai sărac ca mine. Mereu
mă gândesc să‑l ajut, însă nu am cum. Dacă îmi dai zece
arginţi pentru el și ce mi‑ai promis mai devreme, atunci
da, aș ieși din fântână.
Recuperatorul a simţit că‑și pierde răbdarea și, pe
un ton tăios, i‑a spus datornicului:
― M‑am oferit să te ajut omenește, acum îmi ceri
bani și pentru prietenul tău. Nu crezi că exagerezi?
Datornicul i‑a răspuns:
― Înţeleg foarte bine ce simţi. Atunci măcar dă‑i
banii prietenului meu cu împrumut. Garantez eu pen-
tru el, nu ai de ce să‑ţi faci griji!
 Tăcerea

Patru călugări budiști, prieteni buni, și‑au propus să

mediteze adânc timp de o săptămână, fără a scoate nici
un cuvânt. În prima zi, au meditat cu toţii într‑o tăcere
desăvârșită și, când a apus soarele, s‑au retras la culcare
fără a fi schimbat un cuvânt, mândru fiecare în inima
lui de disciplina dovedită. După puţin timp, lămpile cu
ulei care le iluminau camera au început să pâlpâie și
unul dintre călugări nu a mai îndurat dansul lor tremu-
rător. Fără să se gândească, a strigat la unul dintre slu-
jitorii templului:
― Mai pune ulei în lămpi!
Al doilea călugăr, tare surprins că primul vorbise și,
astfel, își încălcase promisiunea, a deschis și el gura fără
să vrea:
― Parcă ne legaserăm să nu scoatem o vorbă timp
de o săptămână.
Al treilea călugăr s‑a înfuriat nevoie mare și i‑a muș-
truluit pe cei doi:

106
 ― Proștilor, ce‑aţi făcut, de ce‑aţi vorbit?
S‑a așternut liniștea. Apoi, după puţin timp, s‑a au-
zit vocea celui de‑al patrulea călugăr:
― Numai eu am păstrat legământul tăcerii!
 Hoţul inspirat

賢い泥棒

Un hoţ a aflat că o bătrână din satul lui avea o grămadă

de monede de argint și și‑a pus în gând să le fure. Drept
care, când i‑a căzut mai bine, s‑a furișat în toiul nopţii
în casa bătrânei și, în timp ce ea dormea buștean, s‑a
pus să caute peste tot monedele de argint. A scotocit
cotlon cu cotlon, a cotrobăit și printre hainele femeii,
însă în zadar, nici urmă de bani. După câteva ore de
căutat, înciudat de isteţimea cu care bătrâna își ascun-
sese banii, hoţul n‑a vrut să se dea bătut cu una, cu două.
S‑a apropiat de patul în care bătrâna dormea dusă și i‑a
murmurat la ureche:
― A venit un hoţ să‑ţi fure banii! O să‑ţi ia toţi banii!
Și s‑a băgat pe dată sub pat. Bătrâna s‑a întors pe‑o
parte și pe alta, apoi s‑a trezit vorbind singură:
― Ce vis ciudat! Dacă este un semn?
S‑a ridicat, a aprins o lumânare, apoi s‑a dus în odaia
alăturată, a tras covata în care se spăla și, de sub pardo-
seală, a scos o pungă mare cu bani. S‑a pus pe numărat

108
banii și, după ce s‑a încredinţat că nu lipsea un gologan,
i‑a pus la loc și s‑a întors în pat, boscorodind supărată
că se ostenise atâta din pricina unui vis. Bineînţeles,
hoţul, care urmărise atent totul, de cum a auzit‑o sfo-
răind, a luat de sub covată punga cu bani și s‑a făcut
nevăzut în adâncul nopţii.
 Usturoiul furat

盗まれた大蒜

Trăia cândva un ţăran sărman care nu avea decât un pe-

tic de pământ. S‑a gândit să cultive pe el usturoi. A avut
mare grijă de recolta lui și, când usturoiul era numai
bun de cules, și‑a ridicat o colibă lângă tarla, ca să
doarmă acolo pe timpul nopţii, de teamă că hoţii ar
putea să fure preţiosul rod al trudei lui. A dormit în
colibă o noapte, două, trei, dar nici urmă de musafiri
nepoftiţi. Drept care ţăranul și‑a zis că ar fi mai bine să
se ducă acasă. Zis și făcut. Dar când a doua zi s‑a întors
la peticul său de pământ, ia usturoiul de unde nu‑i!
Mare deznădejde l‑a cuprins pe bietul ţăran!
Cu lacrimi în ochi, a făcut o plângere la judecătoria
din sat. Judecătorul, un om tare deștept, l‑a chemat să‑i
asculte păsul și l‑a întrebat cum de nu prinsese hoţul.
― Înălţimea Voastră, nu eram la faţa locului, a răs-
puns ţăranul.
― Atunci de ce nu aduci un martor care să fi văzut
hoţul? a întrebat judecătorul.

110
 Ţăranul a răspuns că nimeni nu‑l văzuse și, drept ur­
mare, nu există martori.
― Dar dovezi, a continuat judecătorul să‑ntrebe,
dovezi ale furtului nu cumva au rămas la faţa locului?
Amărât, ţăranul a răspuns:
― Înălţimea Voastră, nu a rămas nici o urmă la faţa
locului. Tot ce a rămas e coliba pe care o ridicasem ca
să păzesc recolta.
După câteva clipe de gândire, judecătorul i‑a spus
ţăranului:
― Se pare atunci că numai coliba se afla la locul
faptei când ţi s‑a furat usturoiul. Așa că o vom aduce la
tribunal ca parte pârâtă, iar mâine mata ai să te prezinţi
ca reclamant al colibei.
Vestea că o colibă urma să fie judecată pentru furt
s‑a răspândit ca fulgerul în tot satul. Oamenii erau ui-
miţi de un astfel de caz și nu mai vorbeau decât despre
coliba chemată la tribunal, așteptând cu mare nerăb-
dare ziua judecăţii. Când aceasta a venit, tribunalul era
plin ochi de mulţimea celor curioși. Jandarmii au adus
coliba și au pus‑o în locul destinat pârâţilor. Judecătorul
a acuzat coliba de furt, i‑a oferit ocazia să se apere, dar,
cum coliba nu a scos nici un cuvânt, judecătorul a dat
ordin să fie bătută, în speranţa că‑și va recunoaște vina.
Jandarmii au început să bată coliba cu bâtele până când
au făcut‑o zob. Nu mai rămăsese din ea decât o grămadă
de scânduri. Apoi, cum judecătorul le‑a ordonat să nu
se oprească, jandarmii au trecut la biciuitul scândurilor,

111
sub privirile uluite ale oamenilor. Spectacolul a devenit
atât de hazliu, încât cei prezenţi la judecată se tăvăleau
pe jos de râs și au început să facă mare zarvă. Atât a
așteptat judecătorul. I‑a acuzat pe cei de faţă de sfidare
a instanţei și i‑a amendat pe fiecare cu douăzeci de că-
păţâni de usturoi, după care a poruncit jandarmilor să
ferece ușile tribunalului: nimeni nu mai avea voie să
iasă din sală până nu plătea amenda.
Oamenii au protestat, spunând că nu au usturoi asu-
pra lor, așa că judecătorul le‑a dat voie, unul câte unul,
să se ducă în piaţă, supravegheaţi de jandarmi, și să
cumpere douăzeci de căpăţâni de usturoi. La scurt timp,
tot usturoiul din piaţă se vânduse, și unii au fost nevoiţi
să caute în satele învecinate. Spre seară, tribunalul era
plin de usturoi. Judecătorul a poruncit ca acesta să fie
aranjat în grămezi, urmând ca fiecare sătean să declare
de unde cumpărase usturoiul. Când amenzile au fost
toate plătite, ţăranul păgubit a fost chemat să cerceteze
grămezile și să spună dacă nu cumva printre ele se afla
și usturoiul furat. Fără să șovăie, ţăranul a indicat câ-
teva grămezi ca fiind usturoiul lui. Judecătorul a cerut
neîntârziat să se verifice de unde fuseseră cumpărate
acele grămezi. În scurtă vreme, a ieșit la iveală că tot
usturoiul fusese cumpărat de la singura prăvălie din sat.
Proprietarul prăvăliei a fost adus pe dată la tribunal
ca să dea socoteală. El a declarat că usturoiul îi fusese
vândut în urmă cu două zile de un sătean, pe care l‑a
numit. Săteanul a fost și el adus la tribunal și nu a durat

112
mult până când a mărturisit că el furase usturoiul.
Hoţul a fost pedepsit cu patruzeci de lovituri. În schimb,
ţăranul păgubit a primit tot usturoiul adunat la tribu-
nal, iar judecătorului i s‑a dus vestea pentru cerbicia pe
care o dovedise în limpezirea cazului.
 Din tată în fiu

親代々

Demult, în marele oraș Chang’an*, trăia un renumit

doctor pe nume Wang Sheng. Își alesese meseria de
doctor pentru că aceasta fusese îndeletnicirea familiei
sale de generaţii întregi. Majoritatea pacienţilor săi erau
fie înalţi demnitari, fie oameni din clasa cu dare de mână
a orașului, motiv pentru care Wang Sheng era foarte
înstărit. De fapt, nici măcar nu se sinchisea să consulte
pacienţi care nu erau dispuși să plătească sume mari de
bani la fiecare vizită.
Bogătașii din Chang’an aveau obiceiul ca în toiul
verii, când era căldura mai necruţătoare, să organizeze
ospeţe în minunatele lor grădini, la care erau invitaţi
numai oaspeţi de vază. Cu toţii stăteau la umbra pomi-
lor și se răcoreau, bucurându‑se de mâncăruri alese și
purtând fel de fel de discuţii. Iată că și doctorul nostru
avu ideea de a organiza un ospăţ. Cheltui o sută de arginţi
și cumpără cele mai delicioase fructe de mare și cărnuri,
cerându‑i bucătarului său să prepare o masă de neuitat.

114
Pregătirile au mers șnur, însă în ziua aleasă pentru ospăţ
a început o ploaie năprasnică. Nici măcar un invitat nu
s‑a mai făcut văzut.
Doctorul și‑a chemat servitorul și i‑a spus:
― Celor pe care îi invitasem le datorez faptul că sunt
un om înstărit și, drept recunoștinţă, voiam să le ofer un
ospăţ pe cinste. Iată însă că ploaia mi‑a stricat toate pla-
nurile. Din pricina căldurii, mâncărurile alese pe care le
pregătisem se vor strica în scurt timp. Ia‑le și așază‑le
frumos în sala de oaspeţi. Le voi oferi ca ofrandă în amin­
tirea pacienţilor care și‑au pierdut viaţa din cauza tra-
tamentului greșit dat de mine.
Mâncărurile au fost de îndată aranjate cu mare aten-
ţie în sala de oaspeţi a lui Wang Sheng. Acesta s‑a așezat
în genunchi și a murmurat o rugăciune:
― Sunt doctor din tată în fiu și de‑a lungul timpului
oi fi făcut și eu câte‑o greșeală cu diagnosticul și medi-
caţia prescrisă. S‑ar putea să am pe conștiinţă moartea
unor pacienţi. Iată de ce ofer aceste gustări în amintirea
celor care și‑au pierdut viaţa din pricina tratamentelor
date de mine. Veniţi, vă rog, și bucuraţi‑vă de ele.
N‑a terminat bine rugăciunea, că de afară s‑a auzit
un vuiet care se apropia tot mai mult. Doctorul s‑a uitat
pe geam și a văzut că fantomele a sute de oameni se în-
dreptau spre casa lui. Acestea au pătruns în sala de oas-
peţi, s‑au pus la masă și au mâncat și au băut pe săturate.
După care au dispărut. Wang Sheng nu‑și revenise pe
de‑a‑ntregul din uimire, când a auzit din nou un vuiet

115
care creștea. S‑a uitat iar pe geam și a văzut alte sute și
sute de fantome, cu mult mai multe ca înainte. S‑au în­
ghesuit toate în sala de oaspeţi și au dat să se pună la
masă. Doctorul, tulburat la culme, a întrebat una dintre
fantome de ce reveniseră, din moment ce tocmai mân-
caseră și băuseră pe îndestulate. Fantoma i‑a răspuns sec:
― Cei dinaintea noastră au fost pacienţii dumitale.
Noi suntem pacienţii tatălui dumitale!
iii. înţelepciune
 Hangiul și concubinele

楊朱過宋

Odată, renumitul filozof Yang Zhu călătorea prin re-

gatul Song cu un grup de discipoli. Ajunși în estul
ţinu­tului, au poposit la un han. Hangiul avea două con-
cubine. Una era o femeie foarte frumoasă, pe când cea-
laltă era urâtă. Spre mirarea lui Yang Zhu, hangiul se
purta mai afectuos și respectuos cu concubina urâtă,
tratând‑o pe cea frumoasă cu răceală.
Întrebându‑l pe hangiu de ce se purta astfel, acesta
i‑a răspuns:
― Concubina frumoasă se crede foarte frumoasă și
este fudulă, așa că mie nu‑mi mai pare așa frumoasă.
Concubina urâtă se crede urâtă și este modestă și rezer-
vată în tot ce face, încât nu‑i mai văd urâţenia fizică.
Auzind aceste cuvinte, Yang Zhu le‑a spus de îndată
discipolilor:
― Luaţi aminte și nu uitaţi! Dacă ești nobil, dar nici
o clipă nu te gândești la nobleţea ta, atunci oriunde te‑ai
duce vei fi respectat și îndrăgit de oameni.

119
 Moșierul și slujitorul

周之尹氏

Un moșier pe nume Yin locuia în regatul Zhou*. Acolo

avea un conac și mult pământ, precum și o sumedenie
de slujitori, care se ocupau necontenit de treburile casei.
Atât de multe erau de făcut, încât bieţii slujitori mun-
ceau din zorii zilei și până seara, fără pic de odihnă.
Printre ei se afla un bărbat peste care trecuse vremea
și care nu mai avea puterea de altădată. Cu toate acestea,
stăpânul Yin îl muncea fără milă. În timpul zilei, sărma-
nul om trudea din greu, iar noaptea, frânt de oboseală,
dormea tun. De fapt, noapte de noapte visa că este stă-
pânul unui mare regat, mai presus de oamenii de rând,
și că avea în grijă soarta poporului și a întregului regat.
În visele sale, nu exista bucurie pe care să nu și‑o îngăduie,
de la ospeţe cu cele mai fine delicatese la călătorii înde-
părtate și la spectacole de neuitat. Dar de cum deschidea
ochii devenea din nou slujitorul care muncea pe brânci.
Văzându‑l trudind din răsputeri, un cunoscut i‑a plâns
de milă și a încercat să‑i ofere alinare. Însă slujitorul i‑a
răspuns împăcat:

120
 ― Viaţa unui om durează cam o sută de ani, împăr-
ţită egal între zile și nopţi. Într‑adevăr, ziua robotesc
necontenit și viaţa îmi este amară, dar noaptea stăpânesc
peste un mare regat și pot face orice îmi poftește inima.
Așadar nu văd de ce ar trebui să mă simt nefericit.
Între timp, stăpânul Yin avea mintea ocupată cu afa-
cerile marii sale moșii. Într‑atât îl apăsau grijile și înda-
toririle, încât treptat a ostenit și la suflet, și la trup.
Noapte de noapte cădea răpus de oboseală, dar somnul
numai lin nu‑i era. Se visa slujitor pe o moșie, muncit
peste fire, ocărât și biciuit pentru orice greșeală ar fi
făcut. Nopţile îi erau atât de chinuite, încât mormăia
în somn și se răsucea în pat de nenumărate ori. Ușurarea
venea abia în zorii zilei, când Yin se trezea.
Tulburat, Yin a decis să ceară sfatul unui prieten
apropiat. Acesta i‑a răspuns:
― Rangul tău e cu mult peste cel al oamenilor de
rând și te bucuri și de o mare avuţie. Dar noaptea visezi
că ești un biet slujitor și te chinui. Bănuiesc că este firesc
ca fericirea și durerea să se echilibreze mereu. Nu văd
cum ai putea să speri ca ziua să fii mare moșier, iar
noaptea să visezi că ai cea mai minunată și îmbelșugată
viaţă. Nu crezi că ceri prea mult?
Reflectând asupra spuselor prietenului său, Yin a
hotărât să ușureze viaţa slujitorilor, să nu‑i mai mun-
cească atât, dar și‑a luat și el de pe cap o parte din grijile
care îl măcinau. După un timp, și‑a recăpătat sănătatea
și a devenit mai senin.

121
 Calul pierdut

塞翁失馬

În apropierea unei fortăreţe trăia un bătrân vestit ca

ghicitor. Într‑o zi, calul său mult preţuit a scăpat din
grajd și a dispărut în ţinuturile barbare de la nordul
fortăreţei. Toţi cei din jur i‑au plâns de milă bătrânului
ghicitor, gândindu‑se cât de necăjit trebuie să fie pentru
pierderea animalului. Dar, nepăsător, el le‑a spus:
― De ce‑ar fi asta neapărat o pacoste? Poate este un
lucru de bun augur.
După câteva luni, calul s‑a întors și, spre surprinde-
rea tuturor, era însoţit de un alt cal, la fel de frumos.
Cunoscuţii bătrânului s‑au grăbit să‑l felicite pentru
întâmplarea fericită. Ca și înainte, la fel de senin, bătrâ­
nul le‑a spus:
― De ce‑ar fi asta neapărat un prilej de mare bucurie,
și nu, mai degrabă, un neajuns?
Întâmplarea face că fiul bătrânului era călăreţ price-
put. Așa că nu a așteptat mult până să pună șaua pe
calul cel nou. Tot călărind, într‑o zi a căzut de pe cal și
s‑a ales cu un picior rupt.

122
 Ca de obicei, oamenii s‑au grăbit să‑l compătimească
pe bătrân, dar acesta, indiferent, le‑a răspuns:
― De ce‑ar fi neapărat o pacoste? Poate că până la
urmă tot o ieși ceva bun din întâmplarea asta.
A mai trecut un an și barbarii din nord au năvălit în
număr covârșitor. Tinerii fortăreţei s‑au adunat, cu ar-
curi și săgeţi, și au luptat cu mare vitejie, dar în cele din
urmă nouă din zece au pierit de mâna vrăjmașilor. Fiul
bătrânului însă, fiind beteag și neputând lupta, a scăpat
cu viaţă și a trăit mai departe alături de tatăl său.
Iată că nu putem spune niciodată când fericirea face
loc năpastei și când năpasta se preschimbă în fericire.
Cu adevărat, taina schimbării evenimentelor pe parcur-
sul vieţii noastre nu poate fi deslușită.
 Nimic mai rău ca un guvern putred

苛政猛於虎也

Într‑o zi Confucius trecea pe la poalele muntelui Tai*,

alături de discipolii săi. Lângă un cimitir, a auzit plân-
setele sfâșietoare ale unei femei. Maestrul a coborât din
trăsură și s‑a adresat femeii:
― Auzindu‑vă plânsul, îmi dau seama că aţi păţit o
mare nenorocire.
Femeia a răspuns, jelindu‑se:
― Acum câtva timp, socrul meu a fost omorât de un
tigru. Și soţul meu a avut parte de aceeași soartă. Dar
acum mi‑am pierdut până și copilul în ghearele tigrului.
Mirat, Confucius a întrebat:
― Dar cum se face că, așa stând lucrurile, nu aţi
părăsit aceste meleaguri?
Femeia i‑a răspuns:
― Pentru că aici nu avem un guvern putred1.

1. În textul chinez original, termenul este 苛政. Primul ca­

rac­ter înseamnă „brutal“, „dur“, „injust“, un sens general nega-
tiv, orice nu este bun, iar al doilea caracter înseamnă „guvern“

124
 Impresionat, Confucius s‑a întors către discipolii săi
și le‑a spus:
― Luaţi aminte și nu uitaţi! Un guvern putred și
corupt este mai rău decât un tigru înfometat.

sau „politică“. Deci, în această combinaţie de caractere, tra­

duce­rea înseamnă un guvern rău, adică putred, stricat, opresiv,
nedrept etc.

125
 Hui Ang și regele Kang

惠盎見宋康王

Într‑o zi înţeleptul Hui Ang* s‑a înfăţișat într‑o audi-

enţă la regele Kang* din Song. Regele și‑a făcut apariţia
tropăind ţanţoș și, tușind cu înţeles, l‑a repezit de în-
dată pe oaspete:
― Eu preţuiesc oamenii îndrăzneţi și puternici și îmi
displac cei care predică moralitatea. Ce ai avea tu să mă
înveţi?
Auzind aceste cuvinte, Hui Ang i‑a răspuns calm
regelui:
― Cunosc o cale prin care, de‑ar îndrăzni cineva să
vă atace cu un pumnal sau cu o sabie, acestea nu v‑ar
străpunge trupul. Tot prin această cale, de‑ar încerca un
om puternic să vă pună viaţa în primejdie, orice lovitură
ar da greș. Aţi vrea oare să cunoașteţi această cale?
Regele Kang și‑a schimbat pe loc purtarea și, bucu-
ros, i‑a răspuns oaspetelui:
― Minunat! Este exact ce aș dori să aud!
La care Hui Ang a continuat:

126
 ―Totuși, Măria Ta, chiar dacă cel îndrăzneţ s‑ar în­
cumeta să vă lovească cu un pumnal sau cu o sabie și nu
și‑ar atinge scopul, și chiar dacă cel puternic v‑ar pune
viaţa în primejdie, dar ar da greș, tot v‑aţi afla într‑o
situaţie umilitoare ca rege, nu‑i așa? Dacă aș putea să
vă arăt o cale prin care nici cel îndrăzneţ, nici cel puter-
nic să nu fie o ameninţare, oare v‑ar interesa?
Regele Kang, tot mai curios, a răspuns din nou:
― Minunat! Este exact ce aș dori să știu!
Hui Ang a continuat:
― Măria Ta, adevărul este că, chiar dacă cel îndrăz-
neţ nu s‑ar încumeta să vă atace și nici cel puternic nu
v‑ar pune viaţa în primejdie, asta nu înseamnă că astfel
de oameni nu ar avea dorinţa ascunsă s‑o facă – nu‑i
așa? Dacă eu aș ști o cale prin care nici un om nu ar avea
nici măcar intenţia să vă facă rău, nu aţi dori să cunoaș-
teţi această cale?
Regele Kang a răspuns de îndată:
― Nemaipomenit! Pentru asta mă rog mereu în sinea
mea!
Hui Ang a continuat:
― Măria Ta, dar, chiar dacă aș putea să vă arăt o ast-
fel de cale, asta nu înseamnă că oamenii v‑ar iubi sau v‑ar
preţui, nu‑i așa? Dacă v‑aș arăta o cale prin care toţi oame­
nii din lume, bărbaţi și femei în egală măsură, v‑ar dori
binele și v‑ar preţui, aţi dori să o aflaţi? Abia această cale
ar fi de patru ori mai valoroasă decât calea celor îndrăz-
neţi și a celor puternici, pe care spuneaţi că îi admiraţi.

127
 Auzind aceste cuvinte, regele Kang a răspuns gânditor:
― Adevărul este că asta aș dori cel mai mult să aflu.
La care Hui Ang a continuat:
― Măria Ta, renumiţi filozofi precum Confucius și
Mozi* cunoșteau această cale. Nici unul dintre ei nu
domnea asupra vreunui ţinut și nu avea vreo funcţie
importantă, dar nu exista bărbat sau femeie să nu‑i ad-
mire și să nu‑i preţuiască, sperând să aibă cândva ocazia
să fie iluminaţi și îndrumaţi de către astfel de oameni
măreţi. Măria Ta este un mare domnitor, cu mulţi slu-
jitori și o armată puternică. Dacă Măria Ta ar urma
calea acestor filozofi, toţi oamenii din regat ar avea de
câștigat și v‑ar iubi, iar Măria Ta s‑ar putea ridica mai
presus de Confucius și Mozi.
Cu aceste ultime cuvinte, Hui Ang s‑a retras. După
o perioadă de tăcere, regele Kang s‑a întors către curte-
nii săi și le‑a spus:
― Foarte inteligent acest înţelept! Tot ce mi‑a spus
m‑a lăsat fără cuvinte.
 Mama lui Mencius
își schimbă locuinţa de trei ori
孟母三遷

În vremea în care renumitul învăţat Mencius era doar

un copilaș, locuia împreună cu mama sa în apropierea
unui cimitir. Mencius nu avea altceva de făcut toată
ziua decât să privească slujbele religioase, și joaca lui
consta în a imita tot ce vedea. Cânta pe cât de bine pu-
tea precum călugării, fără să înţeleagă mai nimic din
cuvintele rostite la înmormântări, apoi se prefăcea că
aduce ofrande celor decedaţi. Văzând cu ce se îndelet-
nicește micul Mencius, mama lui și‑a spus că locul acela
nu este prielnic pentru a crește un copil așa cum se cu-
vine. Drept urmare, s‑a hotărât să se mute într‑un alt
cartier, de data aceasta lângă o mare piaţă unde se vin-
deau fel de fel de mărfuri.
Nu a trecut mult timp și Mencius a început să‑i imite
pe negustorii care strigau în gura mare ca să atragă clien-
ţii și să câștige bani din vânzări. Din nou, mama sa s‑a
gândit că nici locuinţa de lângă piaţă nu este prielnică
pentru educaţia micului Mencius și s‑a hotărât să se
mute din nou.
129
 A treia locuinţă a ales‑o lângă o școală confucianistă.
Acum micul Mencius privea ceremoniile învăţaţilor, le
asculta discursurile și, ca de obicei, a început să imite
cât de bine putea tot ce vedea la școală. De astă dată
mama lui a fost mulţumită și a hotărât să se stabilească
definitiv în locuinţa de lângă școala confucianistă, cu
convingerea că fiul său va avea în sfârșit un izvor potri-
vit de educaţie.
 Mama lui Mencius rupe fusul

孟母断機

Într‑o zi, pe când renumitul filozof Mencius era doar un

tânăr student, și‑a terminat cursurile de la școala con-
fucianistă pe care o frecventa de câtva timp și s‑a întors
acasă. Tocmai atunci mama lui torcea de zor cu un fus.
Văzându‑și fiul, l‑a întrebat degrabă:
― Cum merge cu învăţatul, ai făcut progrese, fiule?
Mencius a răspuns:
― Nu, mamă, n‑am avansat deloc, nu prea îmi arde
de învăţat.
Fără să spună un cuvânt, mama lui a luat o sabie și
a făcut harcea‑parcea fusul și tot ce torsese cu trudă până
atunci. Mencius, speriat, cu o voce timidă, și‑a întrebat
mama de ce făcuse așa ceva.
Mama, înfuriată nevoie mare, dar pe un ton așezat,
i‑a răspuns:
― Am muncit să torc din greu, dar acum am distrus
tot ce făcusem ca să vezi mai bine că nu este nici o dife­
renţă între fapta mea și lipsa ta de tragere de inimă la

131
învăţătură. Omul superior este un om educat, își face
un nume prin cunoștinţele lui și ajunge departe, din-
colo de chinurile omului de rând. Dacă te oprești din
învăţat, nu vei fi niciodată un om deosebit, ci doar un
rândaș, aflat în voia sorţii. Precum fuiorul meu neter-
minat din pricina căruia tu și tatăl tău nu veţi mai avea
ce veșminte să purtaţi! Atâta vreme cât nu vrei să te
faci hoţ la drumul mare, n‑ai voie să lenevești și să fii
un pierde‑vară, căci atunci ai să ajungi doar un amărât
de rând.
Speriat de cuvintele mamei sale, dar și înţelegând
preţioasa lecţie, Mencius nu s‑a mai oprit din învăţătură
zi și noapte, devenind un mare erudit, care și‑a câștigat
faima pe acest pământ.
 Vis și realitate

鄭人得鹿

Demult, în regatul Cheng* trăia un tăietor de lemne

care abia își ducea viaţa de pe o zi pe alta. Într‑o bună
zi, el s‑a dus în pădure să caute lemne. Mergând pe una
din potecile muntelui, s‑a pomenit deodată în faţă cu
o căprioară speriată. Animalul a alergat spre tăietorul
de lemne, sperând să treacă pe lângă el, însă acesta, iute
de mână, a lovit căprioara cu toporul și a omorât‑o pe
loc. S‑a uitat în dreapta, în stânga, temător ca nu cumva
cineva să‑l fi văzut și să‑i fure prada, dar nu era nici
ţipenie de om. Drept urmare, a ascuns repede căprioara
sub frunze, stăpânindu‑și cu greu bucuria că prinsese
o pradă atât de preţioasă. Apoi a plecat să caute lemne,
cu gândul să ia căprioara la întoarcere.
După o vreme, tăietorul de lemne s‑a decis să se în-
toarcă acasă, dar nu mai găsea locul unde ascunsese
căprioara. A tot căutat, dar în zadar. În cele din urmă
și‑a spus că probabil visase că prinsese căprioara și a
luat‑o spre sat. Pe drum, clocotind de ciudă că nu găsise

133
minunea de căprioară, fie că visase sau nu, omul vorbea
singur, repetând toate amănuntele întâmplării și amă-
rându‑se la fiecare pas că nu putea duce acasă un vânat
atât de bun. Întâmplarea a făcut ca un trecător să‑l audă
pe tăietorul de lemne boscorodind și, luându‑se după
povestea lui, a ajuns exact la locul unde se afla căprioara.
Nu a stat mult pe gânduri, a înșfăcat‑o și a plecat cu ea
acasă, fericit nevoie mare. Ajuns acasă, i‑a povestit pe
nerăsuflate păţania nevestei lui.
― Cu puţin timp în urmă, un tăietor de lemne se pare
că a avut un vis în care prinsese o căprioară, dar nu știa
unde îi lăsase leșul. Eu însă l‑am găsit, așa că se pare că
visul acelui om era adevărat!
Nevasta i‑a răspuns:
― De unde știi că nu tu ai visat că ai auzit tăietorul
de lemne vorbind despre cum a prins căprioara? De
unde rezultă că există un tăietor de lemne? Din moment
ce tu ai căprioara, nu înseamnă oare că visul tău este cel
adevărat?
Soţul s‑a gândit puţin și i‑a spus soţiei:
― De fapt, tot ce știu este că eu am căprioara. Nici
nu‑mi mai pasă care din noi a visat.
Între timp, tăietorul de lemne a ajuns la casa lui și și‑a
propus să uite întâmplarea și să nu‑și mai facă sânge rău.
Cu toate astea, noaptea a visat atât locul exact unde
ascunsese căprioara, cât și pe omul care o găsise. A doua
zi, luându‑se după vis, l‑a căutat pe cel care îi furase
vânatul. Nu i‑a trebuit mult până să‑l găsească și l‑a dat

134
imediat în judecată, pretinzând că acea căprioară era
de drept a lui.
Cazul a ajuns la judecător. Acesta a ascultat uluit
povestea, apoi i‑a spus tăietorului de lemne:
― Dacă chiar ai prins căprioara, după cum susţii,
atunci nu este corect să spui că ai visat întâmplarea.
Dacă, pe de altă parte, chiar ai visat această întâmplare,
atunci nu este corect să spui că tu ai prins căprioara,
din moment ce asta s‑a întâmplat în vis, nu în realitate.
Pârâtul a luat căprioara în realitate și îţi contestă drep-
tul asupra ei. De asemenea, nevasta lui a recunoscut că,
în visul pe care‑l avusese soţul ei, căprioara era a altuia,
dar, în același timp, ea a negat existenţa omului care a
prins‑o. Sigurul lucru cert e că avem o căprioară moartă.
Vă propun să o împărţiţi pe din două și cu asta să închi-
dem cazul.
Fiind vorba despre o întâmplare atât de ciudată, a
ajuns la urechile regelui.
― De necrezut! Oare judecătorul o să viseze că a tăiat
în două căprioara? a spus el, apoi a cerut părerea prim‑mi­
nistrului.
Acesta s‑a gândit un timp, apoi a spus:
― Este peste puterile mele să disting între a visa și a
nu visa. Dacă Măria Ta dorește să afle diferenţa dintre
a visa și a fi treaz, ar trebui să‑i cheme în ajutor pe Îm­
păratul Galben* sau pe Confucius. Dar, din moment ce
nici unul, nici celălalt nu mai sunt în viaţă, cine oare ar
putea să ne dea o părere corectă? Așa că, până la urmă,
cel mai bine e să avem încredere în decizia judecătorului.

135
 Omul fără amintiri

華子病忘

În vremuri îndepărtate, în regatul Song trăia un om pe

nume Huazi. Ajuns la o vârstă mijlocie, Huazi a făcut
o boală stranie, care îi afecta memoria. Când venea seara,
deja nu‑și mai amintea ce trăise cu cei din jur în timpul
dimineţii, iar dimineaţa nu avea nici o amintire despre
seara precedentă. Uneori, când era pe drum uita să mai
meargă, iar când era acasă uita să stea jos. Sărmanul
om nu mai știa de prezent și de trecut. Membrii familiei
lui Huazi erau tare îngrijoraţi de starea lui, așa că au
chemat un ghicitor să‑i citească viitorul, dar nu s‑au
ales cu nimic. Au chemat apoi un vraci, care a făcut un
complicat ritual pentru însănătoșirea lui Huazi, dar,
din nou, fără nici un folos. Deznădăjduită, familia a che­
mat un doctor, însă nici acesta nu a reușit să‑i vină în
ajutor cumva bietului om.
A mai trecut o vreme fără vreun semn că Huazi și‑ar
reveni. Familia lui era gata să se resemneze, când, iată,
în oraș a sosit un mare învăţat confucianist din regatul

136
Lu*. Acesta a auzit despre ciudatul caz și și‑a oferit aju-
torul, adăugând că n‑are nici o îndoială că‑l va vindeca
pe Huazi. Nevasta și copiii acestuia s‑au arătat dispuși
să‑i ofere învăţatului jumătate din averea lor numai să
reușească. După ce a pus mai multe întrebări despre
cazul lui Huazi, maestrul confucianist i‑a spus familiei:
― Este limpede că boala lui nu poate fi vindecată cu
ritualuri de divinaţie, medicamente sau acupunctură.
Din păcate, până acum v‑aţi irosit timpul de pomană. Eu
voi încerca să‑i schimb mintea și gândurile, căci aceasta
e calea ce trebuie urmată. Și cred că avem o șansă să‑l
scăpăm de năpasta asta.
Învăţatul s‑a pus pe treabă. Mai întâi, l‑a dezbrăcat
complet pe Huazi și i‑a ascuns hainele. Acesta nu și‑a gă-
sit liniștea până nu le‑a dibuit. Apoi, învăţatul a ascuns
toată mâncarea din casă, făcându‑l pe Huazi să caute
neîncetat ceva de‑ale gurii. Pe urmă, maestrul l‑a închis
pe Huazi într‑o cameră cufundată în beznă, iar acesta
a început să caute fără încetare o rază cât de mică de
lumină, pe care când o găsea se liniștea și cădea din nou
în apatia lui fără nici o amintire. După toate aceste în-
cercări, maestrul confucianist a dat de veste familiei:
― Boala este vindecabilă. Dar eu mi‑am moștenit
priceperea de la strămoși și leacurile mele sunt secrete.
Nu le pot împărtăși nimănui. Așadar am să vă rog să‑i
îndepărtaţi din casă pe toţi slujitorii și, deopotrivă, pe
toţi cei apropiaţi, iar eu voi petrece șapte zile cu Huazi,
închis în camera lui. Să nu ne tulburaţi nicicum!

137
 Nevasta și copiii bolnavului au căzut de acord să ur-
meze instrucţiunile maestrului. Nimeni nu știa ce făcea
exact maestrul, dar cert este că nici nu a fost nevoie să
aștepte să treacă cele șapte zile: boala de ani de zile a lui
Huazi a dispărut ca prin minune într‑o singură noapte!
Când Huazi s‑a trezit dimineaţa, era furios nevoie mare.
Și‑a alungat nevasta, și‑a pedepsit copiii și l‑a fugărit pe
învăţatul confucianist cu o suliţă, gata să‑l omoare. Oa­
menii de ordine din regat l‑au legat degrabă pe Huazi
și l‑au întrebat ce l‑a apucat dintr‑odată să se poarte ca
o fiară.
Cu mare regret în glas, Huazi a răspuns:
― Până acum, inima îmi era senină, liberă și fără
hotar, nici măcar nu făceam diferenţa dintre cer și pă-
mânt! Acum, că mi‑am recăpătat simţurile și memoria,
sunt copleșit de amintirile din ultimele zeci de ani.
Mi‑au revenit în minte năpastele suferite, câștigurile și
pierderile, bucuriile și amărăciunile, plăcerile și dure-
rile! Toate au năvălit acum peste mine cu sutele! Nu pot
să mă împac cu gândul că de‑acum înainte toate vor
reveni, toate năpastele, câștigurile și pierderile, bucu-
riile și amărăciunile, plăcerile și durerile... Amintirea
lor îmi va chinui sufletul ca în trecut și nu voi mai avea
niciodată parte de binecuvântata uitare.
 Calul lui Confucius

孔子逸馬

Într‑o zi, calul lui Confucius a scăpat din grajd și a ajuns

pe câmpul de orez al unui ţăran, distrugând o bună
parte din recoltă. Negru de furie, ţăranul a fugărit calul
pe câmp până când, în cele din urmă, a reușit să‑l prindă.
Cum a auzit de acest accident neplăcut, Confucius l‑a
trimis pe Zi Gong*, unul dintre cei mai luminaţi disci-
poli ai lui, să‑i plătească daune ţăranului și să negocieze
cu acesta eliberarea calului prin bună înţelegere. Ajuns
la gospodăria ţăranului, Zi Gong, îmbrăcat ireproșabil
și cu maniere deosebit de alese, i‑a vorbit politicos ţăra-
nului, cerându‑și scuze pentru nefericita întâmplare și
rugându‑l să îndrepte lucrurile ca între oameni civilizaţi.
Neînţelegând vorbirea aleasă a lui Zi Gong, ţăranul s‑a
încruntat și s‑a închis în casă, spunând că nu are ce dis-
cuta cu discipolul lui Confucius. Rămas în curte, Zi
Gong a încercat să‑l convingă ore în șir, plin de curtoazie,
dar totul a fost în zadar. Așa că, obosit și nedumerit, Zi
Gong s‑a întors la maestru și i‑a povestit ce păţise.

139
 Cu un zâmbet pe faţă, de parcă se aștepta la acest re­
zul­tat, Confucius i‑a spus discipolului său:
― Tu și acel ţăran sunteţi două specii diferite. Nivelul
vostru social este mult prea diferit. Din acest motiv, ori-
cât ai fi vorbit cu el, tot nu ai fi ajuns la vreo înţelegere.
Este ca și cum i‑ai servi cele mai delicate gustări unei vaci
sau ai cânta cea mai rafinată muzică unei găini. Nici una
nu ar putea aprecia. Lasă, voi rezolva altfel problema.
A doua zi, Confucius și‑a chemat grăjdarul și i‑a cerut
exact ce‑i ceruse discipolului său cu o zi în urmă. Zis și
făcut. Grăjdarul s‑a dus acasă la ţăran și, după numai
câteva cuvinte, acesta nu doar că nu mai era supărat,
dar a acceptat de îndată despăgubirea și a înapoiat calul.
Diferiţi oameni au priceperi diferite. Numai un om
înţelept poate să ţină cont de diferenţele dintre oameni
așa cum se cade. Din cauza diferenţei de educaţie dintre
ei, ţăranul a fost nedumerit de limbajul rafinat al lui Zi
Gong și, chiar dacă discipolul ar fi încercat să‑i vorbeas­că
într‑un limbaj mai crud, ţăranul și‑ar fi dat seama și ar
fi privit asta ca pe o batjocură, ceea ce ar fi agravat situa­
ţia și mai mult. În înţelepciunea lui, Confucius și‑a
trimis mai întâi discipolul pentru că știa că acesta, plin
încă de aroganţa unui tânăr educat, s‑ar fi simţit jignit
dacă nu ar fi fost el primul trimis să‑l domolească pe
ţăran. Pe de altă parte, maestrul a prevăzut și că, aflând
de eșecul lui Zi Gong, ceilalţi studenţi ai lui ar înţelege
de unde s‑a tras succesul grăjdarului și l‑ar aprecia cu atât
mai mult.

140
 A cumpăra recunoștinţă

馮諼市義

În secolul al III‑lea î.Cr., în estul Chinei trăia un nobil

foarte bogat pe nume Meng Chang*. La palatul lui se
adunaseră peste trei mii de oameni talentaţi, numiţi
„oaspeţi la masă“, toţi destoinici și învăţaţi, care își
pierduseră casa și rostul în urma conflictelor militare
atât de dese din acea perioadă. Meng Chang îi întreţi-
nea pe aceștia în schimbul sfaturilor luminate pe care le
primea de la ei cu privire la tot felul de chestiuni poli­tice,
economice și sociale. Într‑o zi, Meng Chang și‑a che-
mat oaspeţii și a întrebat cine ar dori să‑l ajute să adune
niște datorii de la ţăranii dintr‑o anumită zonă. Unul
dintre oaspeţi, pe nume Feng Shuan, și‑a oferit ajuto-
rul și de îndată nobilul i‑a pregătit o caleașcă. Înainte
de plecare, cu o politeţe deosebită, Feng Shuan și‑a în­
trebat stăpânul:
― Stăpâne, ce să cumpăr cu banii pe care îi voi strânge
de la datornicii dumneavoastră?
Meng Chang i‑a răspuns fără să ezite:

141
 ― Cumpără‑mi ceva ce crezi tu că am nevoie, ceva
ce nu am îndeajuns. Nu știu, te las pe tine să decizi!
După zile întregi de drumeţie, Feng Shuan a ajuns
la destinaţie, un târg mare de ţărani și mici chiaburi. A
dat numaidecât ordin să fie aduși toţi datornicii, care
erau cu sutele. Aceștia s‑au strâns la marginea târgului
pe un ogor, iar când Feng Shuan și‑a plimbat privirea
peste chipurile lor nu a văzut decât o adunătură de săr-
mani ţărani, încovoiaţi de griji și obosiţi, așteptând
răbdători să le vină rândul să explice motivele pentru
care plata datoriei are nevoie de amânare. Lui Feng
Shuan îi era limpede că toţi erau amărâţi și săraci și că
nu aveau cu ce să‑și achite datoria. Văzând acest spec-
tacol trist, Feng Shuan a rămas fără cuvinte, dar, pe de
altă parte, era ros de gândul că, din moment ce acceptase
sarcina de a strân­­ge datoriile, nu putea să se întoarcă la
moșia stăpânului lui fără o leţcaie.
Rumegând o vreme situaţia în care se afla, lui Feng
Shuan i‑a venit pe neașteptate o idee. A cerut fiecărui
ţăran dovada scrisă a datoriei, a comparat declaraţiile
cu lista datoriilor primită de la Meng Chang, apoi a
cerut asistenţilor săi să ardă toate documentele de
faţă cu datornicii. Pe urmă s‑a întors către aceștia și
le‑a spus:
― Graţie mărinimiei stăpânului nostru, vi s‑au șters
datoriile.
În clipa aceea, un cor de urale a izbucnit și feţele săr­
manilor ţărani s‑au umplut de lumină.

142
 Feng Shuan s‑a întors la moșia stăpânului. Acesta l‑a
primit impresionat de cât de repede își încheiase misi-
unea, întrucât știa prea bine ce dificilă este strângerea
datoriilor.
― Trebuie să fii cu adevărat un om inteligent din mo-
ment ce ai rezolvat treaba atât de repede, a spus Meng
Chang, apoi a continuat: Ei, dar, spune‑mi, ce mi‑ai cum­
părat cu banii obţinuţi?
Măsurându‑și cu grijă cuvintele, Feng Shuan a răspuns:
― Mărite stăpân, știind că ai tot ce și‑ar putea dori
un om, de la bijuterii, la cai zdraveni, la pământ, case
și bogăţii, m‑am gândit că nu ai nevoie de nimic mate-
rial. De aceea m‑am gândit să‑ţi cumpăr ceva special, și
anume recunoștinţă.
Mirat, Meng Chang a răspuns:
― Cum adică ai cumpărat recunoștinţă? Nu am mai
auzit vreodată că există așa ceva de cumpărat!
Feng Shuan a răspuns liniștit:
― Stăpâne, ai strâns o mare bogăţie și duci o viaţă
pe care ţăranii aceia amărâţi nici în vis nu și‑o pot ima-
gina. Pentru ei, datoria către Domnia Ta este enormă,
pe când, comparată cu avuţia ta, ea este doar o picătură
într-un ocean. De aceea mi‑am permis ca, în numele
Domniei Tale, să șterg orice datorie.
Meng Chang s‑a încruntat, dar s‑a abţinut să‑l muș-
truluiască pe Feng Shuan și i‑a zis:
― Mda, bine, ce să mai spun acum? Oricum, eu sunt
cel care ţi‑a dat mână liberă să cumperi ceva deosebit

143
cu acei bani, așa că nu s‑ar cuveni să mă supăr pe tine,
ci pe mine!
A trecut un an de la acea întâmplare și, în urma unei
bătălii politice, Meng Chang și‑a pierdut reputaţia, ave-
rea, până și tot anturajul de oaspeţi distinși ai casei. Toate
proprietăţile i‑au fost confiscate de regele ţinutului vecin
și până și viaţa îi era acum în pericol. În toiul unei nopţi
fără lună, înfruntând un vânt rece, Meng Chang a fugit
din capitală însoţit doar de Feng Shuan și o mână de
servitori credincioși. Nu au îndrăznit să poposească o
clipă, ci au călătorit fără oprire zile în șir. După un timp
au ajuns într‑un cătun de ţărani și, spre marea mirare
a nobilului în restriște, sute de oameni i‑au primit cu
căldură, aducându‑le cele mai bune bucate și băutură.
Sătenii le‑au oferit un adăpost cald, iar după ce Meng
Chang, lihnit de foame, a mâncat pe săturate, s‑a întors
către Feng Shuan și i‑a spus:
― Acum înţeleg de ce ai cumpărat recunoștinţă cu
banii aceia: într‑adevăr, așa ceva nu aveam!
 Viaţa este o închisoare

百年壽之大齊

Marele filozof Yang Zhu vorbea cu discipolii săi despre

sensul vieţii. Maestrul a spus:
― O viaţă îndelungată durează o sută de ani. Nici
măcar unul din o mie de oameni nu ajunge la o vârstă
atât de înaintată. Să presupunem că există cineva care
ajunge. Vârsta copilăriei, care trece pe nesimţite, și slăbi­
ciunea care însoţește vârsta avansată consumă aproape
jumătate din tot acest timp. Somnul și lucrurile mă-
runte de pe parcursul zilei consumă cealaltă jumătate.
Apoi, durerea și boala, suferinţele obișnuite, ca să nu
mai vorbim de grija continuă pentru bunăstarea celor
iubiţi, toate acestea consumă puţinul rămas. Dacă fa-
cem un calcul, din toată suta aceea de ani nu mai rămân
decât vreo zece ani, dar nici măcar în acel răstimp nu
putem spune că suntem complet fericiţi și scutiţi de
orice grijă.
Așa stând lucrurile, ne putem întreba, pe bună drep-
tate, pentru ce este viaţa aceasta? Ce plăcere sau împlinire

145
ne poate aduce ea? Bucuria frumuseţii și a îndestulării?
Plăcerea lucrurilor trupești și a simţurilor? Dar, și așa,
nu ne putem bucura pe deplin liberi de aceste plăceri,
căci limitându‑ne la ele societatea ne va judeca aspru și,
oricum, nici noi nu vom fi mulţumiţi doar cu atât. Ne
mai dorim și oarecare faimă în ochii semenilor noștri,
o dovadă că însemnăm ceva pe lumea asta. Ne dorim
puţină faimă, care e oricum vremelnică, dar, pe deasu-
pra, visăm și la un renume după moarte. Până la urmă,
suntem doar niște fiinţe singuratice, prea atente la sim-
ţurile noastre, la ce aude urechea și la ce vede ochiul.
Trăind în acest fel, nu ne putem bucura de prezent, și
nici o clipă nu suntem liberi cu adevărat. Ce diferenţă
mai este atunci între toate acestea și lanţurile care‑l ţin
legat pe un om în temniţă?
 Cunoașterea cutreiera spre nord

知北遊

Într‑o zi, Cunoașterea a pornit să cutreiere spre nord.

A trecut de Râul Negru, a urcat pe Dealul Întunecat și
a tot mers până când a dat peste Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spu­
ne‑Nimic. Cunoașterea i s‑a adresat acestuia:
― Aș dori să te întreb ceva. Ce fel de gândire m‑ar
ajuta să cunosc Calea Adevărului? Ce stare spirituală ar
trebui să caut pentru ca să mă pot odihni în Calea Ade­
vărului? Oare ce metode există ca să pot pricepe Calea
Adevărului?
Astfel Cunoașterea a pus trei întrebări, dar nu a primit
nici un răspuns. Nu că Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spune‑Nimic
nu ar fi vrut să răspundă, doar că nu știa ce să răspundă
și de fapt nici nu avea cum să răspundă. De aceea a tăcut.
Resemnată, Cunoașterea a pornit mai departe la drum
și a luat‑o către sud. A trecut de Râul Alb, s‑a urcat pe
dealul Fără‑Îndoieli și s‑a tot plimbat până când s‑a în-
tâlnit cu Nebunul Sucit. Cunoașterea i‑a pus aceleași
trei întrebări. De astă dată, de la Nebunul Sucit a primit
un răspuns.

147
 ― Ah, știu răspunsul la toate întrebările tale, am
să‑ţi zic de îndată, a spus el, dar în timp ce rostea aceste
cuvinte a uitat ce voia să spună mai departe.
Dezamăgită, Cunoașterea a pornit spre Palatul Impe­
rial, unde se afla Împăratul Galben, un înţelept desă-
vârșit. I‑a pus și acestuia cele trei întrebări. Împăratul
Galben a răspuns:
― Numai fără gândire te vei apropia de Calea Ade­
vărului! Numai când nu o să cauţi o stare sufletească
anume pentru a cunoaște Adevărul te vei putea apropia
de el. Numai când vei înţelege că nu există vreo metodă
pentru a intui Calea Adevărului vei putea să vezi Calea
Adevărului.
Cunoașterea s‑a gândit puţin și i‑a spus Împăratului
Galben:
― Poate că atât Măria Ta, cât și eu putem înţelege
aceste cuvinte. Dar ceilalţi doi pe care i‑am întrebat nu
știau ce să spună. Oare care dintre noi este, până la urmă,
mai aproape de Adevăr?
Împăratul Galben i‑a răspuns:
― Dintre cei doi pe care i‑ai întâlnit, e limpede că
Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spune‑Nimic este cel mai înţelept.
Nebunul Sucit vrea să lase impresia că știe, dar în reali-
tate nu știe nimic. Dar nici eu, nici tu nu suntem aproape
de Calea Adevărului, doar ne dăm cu părerea. De aceea,
cei care știu tac, iar cei care nu știu vorbesc. Și tot de
aceea înţeleptul adevărat practică filozofia fără cuvinte.
Împăratul Galben a continuat să‑i explice Cunoașterii:

148
 ― Calea Adevărului nu poate fi scoasă la lumină și
nici virtuţile ei nu pot fi silite să se dezvăluie. Dar, de-
sigur, poţi practica bunăvoinţa, poţi ţine discursuri
despre dreptate, deși aceasta nu te apropie de Adevăr.
Poţi de asemenea să te ascunzi în spatele ritualurilor
pentru a crea iluzia că știi Adevărul. De aceea se spune
că, atunci când Calea Adevărului nu a mai fost la înde-
mâna oamenilor, a fost înlocuită cu virtutea, când vir-
tutea a dispărut, a fost înlocuită de bunăvoinţă, când
bunăvoinţa a dispărut, a fost înlocuită de spiritul de
dreptate, iar când și acesta s‑a pierdut, a fost înlocuit de
ritualurile sociale. Ritualurile sunt doar niște accesorii
false care ascund imaginea Adevărului și prevestesc
dezordinea socială. De aceea bine se spune că cel care
caută Calea Adevărului face zi de zi tot mai puţin, con-
tinuă să facă tot mai puţin până nu mai face nimic, deși
nefăcând nimic nu lasă nimic nefăcut.
Cunoașterea asculta, și Împăratul Galben a vorbit
mai departe:
― Noi, oamenii, suntem doar o piesă din miriadele
de existenţe care își au originea în Calea Adevărului.
Mi‑e teamă să‑ţi spun că, dacă ne‑am dori întoarcerea
la acea origine, această dorinţă ar fi extrem de greu de
îndeplinit. Numai un Mare Sfânt ar putea face asta cu
ușurinţă. De fapt, viaţa este însoţitorul morţii, iar moar­
tea este începutul vieţii. Oare cine ar putea să înţeleagă
cu adevărat mersul lucrurilor? Omul se naște atunci când
Suflul Universului se condensează, iar de murit moare

149
atunci când acesta se dispersează. Și, cum viaţa și moar-
tea sunt buni tovarăși de drum, de ce ar trebui să ne în­
grijorăm? Dacă mă gândesc mai adânc, există o legătură
strânsă între toate lucrurile din univers, și în acest sens
totul este o unitate. Pe unele le percepem ca fiind fru-
moase, pentru că prin viaţă ele par speciale, iar pe altele
le percepem ca fiind urâte, pentru că prin moarte par
dezgustătoare. Dar trecând de la viaţă la moarte lucru-
rile frumoase se văd ca dezgustătoare și trecând de la
moarte la viaţă lucrurile dezgustătoare apar a fi fru­
moa­­se și deosebite. De aceea se spune că trebuie să în-
ţelegem Suflul care unește toate lucrurile. Înţeleptul nu
uită niciodată că tot ce există în univers este o unitate.
Ascultând aceste cuvinte, Cunoașterea a stat pe gân-
duri și i‑a spus Împăratului Galben:
― M‑am întâlnit cu Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spune‑Nimic
și i‑am pus aceste întrebări. Nu numai că nu a răspuns,
nu știa și nu avea cum să răspundă. Apoi am dat ochii
cu Nebunul Sucit, care voia să‑mi răspundă, dar, până
s‑o facă, uitase deja ce urma să spună. În cele din urmă
am ajuns la tine și mi‑ai dat răspunsul. Așa stând lucru­
rile, de ce oare ai spus că nu ești nicidecum aproape de
Adevăr?
Împăratul Galben a răspuns:
― Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spune‑Nimic este cel care are
cu adevărat dreptate, pentru că nu știe ce să răspundă
și nu poate să răspundă. Nebunul Sucit pare că știe, dar
de fapt nu are nici o idee și uită ce voia să spună. Dar

150
noi doi nu suntem deloc aproape de Adevăr, pentru că
știm asta.
După un timp, Nebunul Sucit a aflat despre dialogul
Cunoașterii cu Împăratul Galben și a ajuns la concluzia
că Împăratul Galben știa despre ce vorbește.
 Sabia căzută în apă
刻舟求剣

Odată un om din regatul Chu traversa marele râu

Yangtze într‑o barcă. Avea asupra lui o sabie pe care o
preţuia în mod deosebit. Din neatenţie însă, sabia i‑a
căzut peste bordul bărcii, direct în apă. În mare grabă
bărbatul a făcut un semn pe barcă în dreptul locului în
care căzuse sabia, spunându‑le celor din jur:
― Aici a căzut sabia mea!
În cele din urmă barca s‑a apropiat de mal și, nerăb-
dător, omul nostru a sărit în apă, în dreptul semnului
scrijelit ceva mai devreme. S‑a scufundat în apă, a tot cău­
tat sabia pe fundul râului, dar nici urmă de ea.
Precum acest nătâng care‑și căuta nepreţuita sabie
în dreptul semnului de pe barcă, mulţi nu văd schimba­
rea perpetuă a vieţii și rămân ancoraţi într‑un trecut
care nu mai există.

152
 Oase de cal mort

死馬之骨

În vremuri de demult, trăia un rege care își dorea mai

presus de orice să aibă un cal nemaipomenit, din cei
renumiţi pentru că puteau fugi într‑o singură zi o dis-
tanţă de o mie de li1. Din nefericire pentru rege, astfel
de cai erau extrem de rari, și stăpânii lor oricum nu erau
dispuși să‑i vândă. Timp de trei ani regele a tot căutat,
oferind neînchipuita sumă de o mie de monede pentru
un astfel de cal, dar în zadar.
După o vreme, un slujitor înţelept de la palat i‑a spus
regelui:
― Măria Ta, lăsaţi‑mă pe mine să vă caut un aseme-
nea cal.
Zis și făcut. Slujitorul a tot căutat, până când, la ca-
pătul a trei luni, a aflat de unde ar putea cumpăra un cal
în stare să fugă o mie de li pe zi. S‑a dus degrabă la ferma

1. Li era o unitate de măsură a distanţei în China antică,

egală cu circa patru sute de metri. Așadar o mie de li înseamnă
o distanţă de aproximativ patru sute de kilometri.

153
cu pricina, dar când a ajuns acolo a aflat că animalul
murise cu puţin timp în urmă. Fără să stea pe gânduri,
slujitorul a oferit cinci sute de monede pentru oasele ca-
lului mort și a revenit cu ele la palat.
Regele și‑a ieșit din fire.
― Eu am cerut un cal viu, nu oasele unui cal mort,
și, în plus, cât de prost poţi fi să dai atâţia bani pe niște
oase! i‑a spus el slujitorului.
Slujitorul s‑a lăsat o vreme muștruluit, apoi i‑a spus
regelui:
― Măria Ta, aţi petrecut mult timp căutând zadarnic
un cal ce poate fugi o mie de li pe zi. Acum se va duce
vorba că, de vreme ce aţi plătit cinci sute de monede
pentru oasele unui astfel de cal, sunteţi gata să cheltu-
iţi și mai mult pentru unul viu. Vă rog să aveţi răbdare
și încredere în șiretlicul meu.
Într‑adevăr, după această întâmplare regele a reușit să
cumpere nu unul, ci trei cai nemaipomeniţi în decur­sul
unui singur an.
 Arcașul fără arc

不射之射

În orașul Handan din regatul Zhao trăia un tânăr pe

nume Ji Chang. Visul lui era să devină cel mai bun arcaș
de pe faţa pământului. Tot căutând un maestru adevă-
rat de la care să deprindă arta arcului, Ji Chang și‑a dat
seama că nu exista vreun arcaș care l‑ar fi putut egala pe
renumitul Fei Wei*. Se pare că acesta era atât de iscu­sit,
încât, din o sută de trageri de la o sută de pași distanţă,
nimerea de o sută de ori o frunză de salcie. Ji Chang a
decis să înveţe de la Fei Wei și de îndată a pornit în
lunga călătorie către acesta, rugându‑l să‑l accepte ca
discipol.
Primul lucru pe care Fei Wei îl cerea noilor învăţă­
cei era să deprindă abilitatea de a nu clipi, orice‑ar fi.
Așadar, Ji Chang s‑a întors acasă și s‑a culcat cu faţa‑n
sus, chiar sub războiul de ţesut al soţiei. Din acea pozi-
ţie bizară, urmărea la nesfârșit mișcarea neîntreruptă a
războiului, încercând să nu clipească. Soţia sa a fost tare
mirată, neînţelegând de ce Ji Chang o privea ţesând

155
tocmai de pe podea. Chiar voia să înţeleagă ce e în capul
soţului ei, dar Ji Chang, neclintit, fără să‑i explice nimic,
i‑a cerut să‑și continue munca. Așa au trecut zilele, Ji
Chang privind fix războiul de ţesut în poziţia aceea ciu-
dată care o uimea pe soţia lui.
După doi ani, Ji Chang nu mai clipea nici măcar când
pedala războiului de ţesut îi atingea genele. Atunci, Ji
Chang a abandonat exerciţiul, dar tot nu era complet mul­
ţumit de rezultate. Drept urmare, a început să se înţepe
în pleoape cu un mic burghiu tare ascuţit, folosit în dul­
gherie, și a constatat că putea să nu clipească. Chiar
dacă se afla în faţa unui foc și deodată săreau scântei în
preajma ochilor lui, Ji Chang tot nu clipea. După atâta
efort și dârzenie, Ji Chang reușise să‑și înţepenească
mușchii pleoapelor. Pleoapele uitaseră parcă să clipească,
și noaptea, dormind adânc, el ţinea ochii mereu deschiși.
După ce a mai trecut timpul, între genele lui Ji Chang
și‑a ţesut pânza un păianjen. Atunci, el s‑a convins în
sfârșit că putea să nu mai clipească orice‑ar fi și s‑a dus
de îndată la maestrul Fei Wei să‑i dea vestea cea mare.
Ascultând cuvintele discipolului, Fei Wei i‑a răspuns
scurt:
― Chiar dacă nu mai clipești, încă nu ești gata să în-
cepi studiul trasului cu arcul. Acum trebuie să înveţi să
privești. Trebuie să poţi să vezi enorm ceea ce este mic şi
ce este minuscul ca fiind mare. Vino înapoi când poţi să
faci asta!
Ji Chang s‑a întors degrabă la casa lui, hotărât să nu‑l
dezamăgească pe maestru. În cusătura unei haine a

156
găsit un păduche, pe care l‑a atârnat de un fir de păr smuls
din cap la fereastra cea mai însorită a casei, orientată
către sud. După aceea, Ji Chang a început să‑și petreacă
zilele, de dimineaţa până seara, fără abatere, privind fix
la păduche. Zi de zi făcea același lucru. La început, nu
vedea decât că era mic. După câteva zile, îi părea tot cât
un păduche de mic. Dar, după ce au mai trecut zece zile,
Ji Chang avu impresia că parcă‑parcă păduchele se ve-
dea puţintel mai mare. Au mai trecut trei luni și pă-
duchele părea la fel de mare ca un vierme de mătase.
Dincolo de fereastră și de păduchele agăţat de un fir de
păr, anotimpurile se schimbau. Cât ai clipi, soarele
blând de primăvară a devenit arzător și a sosit vara. Nu
mult după ce Ji Chang văzuse gâștele zburând în de­
părtare pe cerul încă senin al toamnei, vremea a devenit
mohorâtă și s‑a așternut ninsoarea. Și așa s‑au scurs
zilele, cu Ji Chang stând mereu cu ochii pe păduche.
Când păduchele murea, Ji Chang îl înlocuia cu unul
nou. Se poate să fi schimbat câteva zeci de păduchi.
Așa au trecut încă trei ani. Într‑o bună zi, Ji Chang
observă că păduchele atârnat la fereastră se vedea acum
mare cât un cal. „Asta e!“ și‑a zis Ji Chang. S‑a plesnit
peste genunchi de fericire și a ieșit din casă. Nu‑i venea
să‑și creadă ochilor ce vedea! Oamenii arătau cât tur-
nurile de înalţi. Caii păreau munţi. Porcii erau cât dea-
lurile, iar găinile, cât turnurile de veghe ale castelelor.
Dansând de fericire, Ji Chang s‑a întors în casă, a privit
fix păduchele atârnat la fereastră, l‑a ţintit și a tras o

157
săgeată cu un arc improvizat. Săgeata a nimerit pădu­
chele drept în mijloc, lăsând firul de păr intact.
Ji Chang a fugit degrabă la maestrul Fei Wei, poves-
tindu‑i ce ispravă reușise să facă. Fei Wei a sărit în sus
de bucurie, bătându‑și pieptul, și, pentru prima oară, și‑a
lăudat discipolul:
― Asta e, ai reușit!
De îndată maestrul a început să‑l înveţe fără rezerve
toate secretele artei de a trage cu arcul. După zece zile
de exerciţii, Ji Chang putea deja să nimerească frunza
de salcie de la o sută de pași. Și putea să facă asta fără
greșeală, întocmai ca maestrul său, nimerind ţinta din
o sută de trageri de o sută de ori. După douăzeci de zile,
Ji Chang putea să nimerească ţinta fără abatere ţinând
pe cotul drept o cană cu apă plină ochi. Nici măcar o
picătură de apă nu se prelingea din cană, atât de ferm
și precis îi era braţul.
A mai trecut o lună și Fei Wei l‑a învăţat pe înzestra-
tul discipol tirul rapid. Ca de obicei, Ji Chang a fost la
înălţime. Cu o viteză fulgerătoare a reușit să tragă o sută
de săgeţi, dar nu oricum. Prima săgeată a nimerit perfect
ţinta, a doua s‑a înfipt direct în coada primei săgeţi, iar
vârful celei de a treia a străpuns coada celei de a doua
săgeţi. Și tot așa. Fiecare săgeată din cele o sută trase ajun-
gea cu precizie desăvârșită în coada celei precedente,
până când în ţintă părea a fi înfipt un corp uniform,
perfect drept și continuu de săgeţi ieșite una din alta,
ultima dând impresia că este încă în coarda arcului lui
Ji Chang. Privind de pe lături, Fei Wei i‑a spus:

158
 ― Bravo! E absolut perfect!
După o lună, Ji Chang s‑a întors acasă și a avut o
ceartă cu soţia lui. Înfuriat, a scos arcul, a ţintit ochiul
soţiei și a lansat o săgeată. Totul însă s‑a petrecut atât
de repede, încât femeia nici nu a observat săgeata zbu-
rând pe lângă ochi și răzuindu‑i milimetric trei fire de
păr din gene. Între timp, continua să‑și muștruluiască
soţul. Iată cât de departe ajunsese măiestria lui Ji Chang!
Acum Ji Chang nu mai avea nimic de învăţat de la
maestrul Fei Wei, fiind deja un arcaș de elită. Dar într‑o
zi lui Ji Chang i‑a trecut prin minte un gând hain, care
a început să‑l roadă cumplit. Și‑a dat seama că nu mai
exista pe lume nici un arcaș de talia lui în afară de maes­
trul Fei Wei. Și, cum visul lui Ji Chang era să fie cel mai
bun arcaș din lume, trebuia să scape cumva de omul
care îl învăţase toate secretele artei arcului. Ji Chang s‑a
pus pe așteptat, căutând orice ocazie să‑și ducă la înde-
plinire planul murdar. Și iată că, într‑o zi, aflându‑se
pe un câmp de la marginea orașului, Ji Chang a văzut
cum de departe se apropie cineva. Nu era nimeni altul
decât maestrul Fei Wei. Fără să se gândească de două
ori, Ji Chang a pus o săgeată în arc și l‑a ţintit pe maes-
tru. Acesta însă a simţit pericolul și la rândul lui și‑a
pregătit imediat arcul. Amândoi au lansat săgeţile în
același timp. Cele două săgeţi s‑au izbit una de alta
exact la mijlocul distanţei dintre cei doi și au căzut la
pământ. De îndată ei au relansat alte săgeţi, dar dezno-
dământul a fost același. Nu s‑au oprit până când Fei
Wei nu mai avea săgeţi în tolbă, iar Ji Chang mai avea

159
o singură săgeată. Ji Chang era convins că acum putea
să‑și omoare maestrul și a pus în arc ultima săgeată. Fei
Wei însă nu s‑a dat bătut. A rupt numaidecât tulpina
unui mic arbust cu ţepi și cu ea a doborât dibace săgeata
lui Ji Chang.
În cele din urmă Ji Chang și‑a dat seama că nu avea
cum să‑și ducă la bun sfârșit planul și, deodată, a fost
cuprins de un sentiment de rușine pe care poate nici nu
l‑ar fi simţit dacă ar fi reușit să‑și omoare maestrul. La
rândul lui, Fei Wei s‑a simţit ușurat că pericolul trecuse.
Pe deasupra, era și foarte mulţumit de măiestria cu care
mânuise arcul, o confirmare a talentului său, așa că pe
moment a uitat ura faţă de dușman. În pofida celor în-
tâmplate, cei doi s‑au apropiat unul de celălalt și la mij-
locul drumului s‑au îmbrăţișat. Din ochi le curgeau
lacrimile dragostei dintre maestru și discipol. Codul
moral din zilele noastre nu mai cuprinde astfel de ges-
turi și reacţia celor doi bărbaţi pare ciudată, dar în vre-
murile străvechi așa era lumea. De exemplu, când șeful
regatului Qi, pe nume Huan*, renumit mâncăcios, i‑a
cerut bucătarului-șef Yiya să‑i prepare cea mai gustoasă
masă, acesta, dorind să‑și mulţumească stăpânul, și‑a
sacrificat fiul și i l‑a gătit la aburi. La fel, când marele
împărat al Chinei Shi Huang* avea șaisprezece ani și
tatăl său a murit, în chiar aceeași seară, Shi Huang a
siluit‑o de trei ori pe concubina tatălui său. Toate aceste
povești sunt din acele timpuri îndepărtate.

160
 Cu toate că Ji Chang și Fei Wei se îmbrăţișau, maes-
trul a simţit că mai devreme sau mai târziu ucenicul său
urma să revină la planul lui încăpăţânat de a rămâne cel
mai bun arcaș din lume, așa că s‑a gândit să scape de el
cumva. Și i‑a spus periculosului discipol următoarele
cuvinte:
― Până acum te‑am învăţat tot ce știu. Dacă vrei să
mergi mai departe și să deprinzi misterele absolute ale
artei arcului, va trebui să te duci către vest și să ajungi
pe vârful muntelui Huo*. Acolo trăiește cel mai bun
arcaș din lume, ilustrul maestru Gan Ying*. În compa-
raţie cu priceperea lui Gan Ying, ceea ce putem face noi
doi cu arcul este joacă de copii. El ar trebui să‑ţi fie
maestru, nu mai există nimeni asemeni lui.
Ji Chang a pornit numaidecât spre vest, în timp ce
cuvintele maestrului Fei Wei, cum că el este mic copil
pe lângă acest Gan Ying, îi răsunau fără încetare în
minte. Se pare că strategia lui Fei Wei dăduse roade, căci
trufia nemărginită a lui Ji Chang fusese strașnic zgân­
dărită. Într‑adevăr, neclintit în dorinţa de a se măsura
cu maestrul Gan Ying, Ji Chang a mers zi de zi fără
popas. Cu răni la tălpi și cu picioarele zdrelite, traver-
sând munţi înalţi pe poteci înguste care șerpuiau dea-
supra văilor adânci, după o lună de drumeţie, Ji Chang
a ajuns în sfârșit pe vârful muntelui Huo. Zdrobit de
oboseală, Ji Chang a fost întâmpinat de un bătrân cu
ochi blânzi ca de oaie și tare pricăjit. Bătrânul părea să
aibă pe puţin o sută de ani. Avea o barbă albă lungă și,

161
adus de spate cum era, când mergea și‑o târa pe jos.
Gândindu‑se că Gan Ying este tare de urechi, Ji Chang
i‑a spus cu glas mare motivul vizitei sale. După care,
fără măcar să aștepte răspuns, a scos o săgeată din tolbă,
a pus‑o în arcul său mult iubit din trunchi de salcie și
cu coardă de cânepă și a ţintit un stol de păsări care
zburau în depărtare. Cât ai clipi, cinci păsări au căzut
la pământ. Cu un zâmbet blajin, bătrânul i‑a spus lui
Ji Chang:
― Bravo, văd că știi să tragi perfect cu arcul. Dar,
băiatule drag, ce faci tu este doar să tragi cu arcul. Se
pare că nu știi să tragi cu arcul fără arc.
Cu aceste cuvinte, Gan Ying l‑a invitat pe Ji Chang,
umilit de cuvintele bătrânului pustnic, să‑l urmeze până
în vârful unei stânci abrupte aflate la vreo două sute de
pași mai încolo. Privit de pe stâncă, muntele se înălţa
drept spre cer și era atât de înalt, încât valea de la poale
apărea ca un fir de aţă. Urcându‑se pe o stâncă răzleaţă,
Gan Ying s‑a întors către Ji Chang și l‑a întrebat:
― Ei bine, poţi să‑mi mai arăţi o dată cum tragi cu
arcul?
Ji Chang nu putea acum să facă nici un pas în spate.
Așa că și‑a schimbat locul cu Gan Ying pe piatra care
se clătina puţin. Luându‑și inima-n dinţi, a dat să pună
o săgeată în arc, dar în clipa aceea o piatră s‑a desprins
de sub piciorul lui. Urmărind‑o cu privirea, să vadă
unde cade, l‑a cuprins o groază atât de mare, încât s‑a
ghemuit pe loc. De teamă, picioarele îi tremurau și su-
doarea i se scurgea până la călcâie.

162
 Bătrânul, cu un zâmbet pe chip, i‑a întins mâna, l‑a
ajutat să coboare de pe stâncă și, după ce a urcat el în
locul primejdios, i‑a spus:
― Să‑ţi arăt atunci ce înseamnă a trage cu arcul.
Încă tremurând și palid la faţă, Ji Chang l‑a întrebat
pe Gan Ying unde îi este arcul.
― Arc? Ce arc? a răspuns bătrânul maestru râzând.
Atâta timp cât ai nevoie de arc și de săgeată, încă tragi cu
arcul. Când tragi cu arcul fără arc, nu ai nevoie nici de
arc, nici de săgeată.
Tocmai atunci, în înaltul cerului se rotea în zbor lin
un uliu. Era atât de departe, încât părea a fi doar o să-
mânţă de susan. Gan Ying l‑a privit un timp, apoi l‑a
ochit, făcând gestul de a pune o săgeată în arc. Numai
că nu avea nici arc și nici săgeată. Pe urmă a întins arcul
nevăzut la maximum, ca o lună plină, şi, deodată, a
slobo­zit săgeata, și ea nevăzută. Fulgerat, uliul nici
măcar nu a mai apucat să zvâcnească din aripi și a că-
zut ca o piatră din cer. Ji Chang a rămas trăsnit. Pentru
prima oară a văzut cu ochii lui măiestria desăvârșită a
trasului cu arcul.
Timp de nouă ani Ji Chang a fost ucenicul acestui
bătrân maestru strălucit. Nu există nimeni care să știe
la ce probe l‑a supus Gan Ying pe discipolul său și ce
anume l‑a învăţat. Însă, la capătul celor nouă ani, când
Ji Chang a coborât muntele Huo, oamenii din jur au
băgat de seamă că avea chipul schimbat. Privirea hă-
mesită a omului care nu suferă să piardă și mândria
nemărginită de a fi cel mai bun dintre cei mai buni

163
dispăruseră de pe chipul lui Ji Chang. De fapt, faţa lui
nu mai avea nici o expresie. Arăta ca o păpușă de lemn,
dacă nu avea chiar căutătura unui prost. Nu a trecut
mult timp și Ji Chang s‑a întâlnit cu fostul lui maestru,
Fei Wei. Doar uitându‑se la chipul lui Ji Chang, Fei Wei
a căzut în admiraţie și i‑a spus:
― Așa arată un maestru strălucit. Cei ca mine nici
măcar nu‑ţi ajung la degetul mic de la picior.
Tot orașul Handan, locul de baștină al lui Ji Chang,
fremăta acum de zvonuri că cel mai bun arcaș de pe faţa
pământului revenise acasă. Toată lumea aștepta cu su-
fletul la gură o demonstraţie din partea zeului arcului.
Dar Ji Chang nici nu i‑a luat în seamă. Ba nici măcar nu
a pus mâna pe arc. Mai mult, se pare că își aruncase pe
undeva preţiosul arc din trunchi de salcie cu coardă de
cânepă, pe care îl luase cu el pe muntele Huo și nu mai
știa nici unde se află. Un vizitator l‑a întrebat cum se
explică purtarea lui. Ji Chang a răspuns nepăsător:
― Fapta absolută este să nu faci nimic. Cele mai
bune vorbe sunt tăcerea. Trasul desăvârșit cu arcul este
să nu tragi nici o săgeată.
Se pare că locuitorii din Handan au înţeles repede
cuvintele lui Ji Chang, el devenind imediat mândria
în­tregului oraș. Cu cât nu atingea nici un arc, cu atât se
răspândea faima sa de arcaș desăvârșit.
Tot felul de zvonuri au început să circule din gură‑n
gură. Cum că în fiecare seară, la miezul nopţii, de pe aco­
perișul casei lui Ji Chang se auzea un zbârnâit neînţeles

164
de coardă de arc. Spuneau oamenii că era vorba de spi-
ritul arcului, care, ieșind din trupul lui Ji Chang în timp
ce el dormea, ducea bătălii cu tot felul de demoni pen-
tru a‑l proteja pe maestru. Un neguţător care locuia
aproape de Ji Chang se jura că, într‑o noapte, îl văzuse
pe Ji Chang zburând pe un nor și făcând întreceri de tras
cu arcul alături de cei doi faimoși arcași din Antichitate,
Yi* și Yang Youji*. Orice săgeată trasă de cei trei maeștri
lăsa în urmă un fulger de lumină alb‑albastru, după care
dis­părea în ceruri, undeva în constelaţiile Orion și
Sirius. Până și un hoţ a mărturisit că avusese de gând
să intre în casa lui Ji Chang, dar că numai ce pusese
piciorul pe gard și din casa cufundată într‑o liniște totală
ţâșnise un șuvoi ucigător, care îl lovise drept în frunte.
Hoţul a căzut imediat de pe gard. De atunci, nici un om
cu gânduri necurate nu se mai apropia de casa lui Ji
Chang și nici păsările migratoare nu mai zburau pe
deasupra ei.
Măreţul maestru Ji Chang a început să îmbătrâneas­­că,
an după an faima lui devenind tot mai mare. Gândurile
lui părăsiseră de mult arta arcului și se părea că el pășește
tot mai adânc într‑un tărâm misterios al deplinei liniști
spirituale. Își pierduse până și înfăţișarea de păpușă de
lemn, vorbea foarte rar, iar în cele din urmă oamenii nici
n-ar fi putut spune dacă mai respiră sau nu.
― Nu mai pot face diferenţa dintre eu și altul, dintre
a fi și a nu fi. Ochiul îmi este precum urechea, urechea
precum nasul, nasul precum gura, a spus bătrânul ma-
estru în ultimii săi ani de viaţă.

165
 La patruzeci de ani după ce s‑a despărţit de maestrul
Gan Ying, Ji Chang a părăsit această lume precum fu-
mul care se ridică lin în aer. În toţi acei ani, Ji Chang nu
a mai vorbit despre arc sau săgeată. Bineînţeles, ca scrii­
tor al acestei pilde aș fi dorit să‑l văd pe Ji Chang făcând
multe alte isprăvi prin care să‑și arate din nou spiritul
de monstru sacru al arcului. Dar, în același timp, nu pot
să nu iau în seamă cele scrise în cărţile clasice chineze
sau să înfloresc adevărul. Nimic nu s‑a mai auzit despre
Ji Chang la capătul extraordinarei sale vieţi, cu excepţia
următoarei povești stranii.
Întâmplarea a avut loc cu un an‑doi înainte de moar-
tea lui Ji Chang. Se pare că, atunci când bătrânul ma-
estru și‑a vizitat un prieten, în casa gazdei i‑a atras
atenţia un anume obiect. Era sigur că mai văzuse ceva
asemănător cândva, dar nu își amintea ce este, cum se
numește sau la ce se folosește. Ji Chang și‑a întrebat
prietenul:
― Ce este obiectul acesta și la ce e bun?
Prietenul a început să râdă, fiind convins că Ji Chang
era pus pe glume. Dar Ji Chang a repetat întrebarea, pe
un ton cât se poate de serios. Prietenul său a zâmbit vag,
încă nesigur în privinţa intenţiei oaspetelui. Abia când
Ji Chang a pus pentru a treia oară întrebarea, pe chipul
gazdei s‑a așternut stupoarea. L‑a scrutat cu privirea
pe Ji Chang, sperând că va ghici dacă acesta glumește
sau dacă e nebun. Sau poate dacă nu cumva auzise în-
trebarea greșit. Apoi, cu o privire înfricoșată, prietenul
i‑a răspuns apăsând pe fiecare cuvânt:

166
 ― Vrei să spui că tu, cel mai mare maestru al arcului
din toate timpurile, ai uitat cum arată un arc? Ai uitat
cum se numește și la ce e folosit?
Se pare că o bună bucată de vreme după această în-
tâmplare pictorii din Handan și‑au ascuns pensulele,
muzicienii și‑au tăiat corzile ţiterelor și dulgherii și‑au
pitit uneltele.
 Boala lui Chi Liang
季梁得疾

Filozoful Yang Zhu avea un prieten apropiat pe nume

Chi Liang. Într‑o zi, cel din urmă s‑a îmbolnăvit și după
șapte zile starea lui era deja gravă. Copiii i s‑au așezat
roată în jur și, cu lacrimi în ochi, l‑au implorat să‑i lase
să cheme un doctor. Chi Liang s‑a întors către Yang
Zhu, care era și el prezent, și i‑a spus:
― Prietene drag, uite cât de neștiutori pot fi copiii
mei! De ce nu le limpezești mintea cu niște cuvinte de
înţelepciune?
Yang Zhu s‑a gândit puţin și apoi le‑a vorbit copiilor:

Ce nu știu Cerurile cum ar putea ști oamenii?

Binecuvântările nu vin din Ceruri,
Nenorocirile nu vin din păcatele oamenilor.
Oare eu sau voi suntem neștiutori,
Sau oare știu mai bine doctorii și vrăjitorii?

168
 Copiii lui Chi Liang nu au priceput mesajul lui Yang
Zhu și au chemat trei doctori, pe nume Jiao, Yi și Lu.
Primul doctor a examinat bolnavul, apoi a spus:
― Nu e bine că aveţi febră, iar fluxul forţelor vitale
e slăbit. Sunteţi bolnav pentru că nu mâncaţi ce trebuie
și pentru că vă răsfăţaţi exagerat cu plăceri trupești.
Boala aceasta nu este nici pedeapsa Cerurilor și nici re-
zultatul acţiunilor spiritelor rele. Deși starea dumnea-
voastră este gravă, boala poate fi vindecată.
Ascultând aceste cuvinte, Chi Liang a spus:
― Iată un doctor ca oricare altul! Daţi‑l afară imediat!
Al doilea doctor a examinat și el bolnavul și și‑a spus
părerea:
― În pântecul mamei aţi avut parte de prea puţin
lichid amniotic, apoi, când v‑aţi născut, sânii ei dădeau
prea mult lapte. Boala aceasta nu este dintre cele care
apar pe nepusă masă și dispar pe dată, ci este un proces
treptat și ireversibil.
Confruntat cu noul diagnostic, Chi Liang a spus:
― Iată un doctor bun! Lăsaţi‑l să cineze cu noi și
daţi‑i să mănânce pe săturate!
A venit rândul celui de‑al treilea doctor să‑și spună
părerea:
― Boala dumneavoastră nu s‑a iscat nici din Ceruri,
nici de la om și nici de la spiritele rele. Din clipa în care
aţi primit viaţă și un trup, aţi știut prea bine legile care le
stăpânesc pe acestea. Ce folos v‑ar aduce medicamen­tele
sau alte leacuri? Boala dumneavoastră e de nevindecat.

169
 Chi Liang a fost foarte impresionat de acest răspuns
și a spus celor din jur:
― Iată un doctor excelent! Oferiţi‑i un dar de mare
preţ și însoţiţi‑l cu respect!
La câtva timp după această întâmplare, boala lui Chi
Liang a dispărut. Doar pentru că unii oameni preţuiesc
cu adevărat viaţa nu înseamnă că ei vor trăi etern, după
cum nici îngrijirea atentă a trupului nostru nu ne garan-
tează sănătate veșnică. Tot așa putem spune că oamenii
care nu pun preţ pe viaţă nu mor neapărat devreme,
după cum nici oamenii care nu își îngrijesc trupul nu
sunt neapărat bolnavi. Astfel, sunt unii care preţuiesc
mult viaţa, dar o pierd de tineri, alţii care nesocotesc
viaţa, dar trăiesc mult, alţii care se îngrijesc de trupul lor,
dar tot nu au parte de sănătate, și alţii care nu se îngri-
jesc de trupul lor, dar sunt sănătoși. Am putea spune
că aceasta este o situaţie cu totul absurdă, dar nu e așa.
În aceste cazuri, viaţa sau moartea, sănătatea sau boala
vin de la sine. Apoi, mai există și unii care preţuiesc mult
viaţa și trăiesc îndelungat, după cum există alţii care nu
o preţuiesc și mor devreme. Există unii oameni care au
grijă de trupul lor și au parte de sănătate din belșug,
după cum există alţi oameni care se neglijează și se îm-
bolnăvesc. Aceste situaţii par să aibă un sens raţional,
dar nu este neapărat așa, întrucât și în aceste cazuri viaţa
sau moartea, sănătatea sau boala vin de la sine.

170
 Luna deasupra muntelui

山月記

În orașul Long Xi* trăia un tânăr foarte erudit și talentat

pe nume Li Zheng. În ultimul an al erei Tianbao (755),
Li Zheng a trecut examenul de calificare* pentru a de-
veni funcţionar al statului și a fost repartizat în zona
Jiang Nan, la sud de măreţul râu Yangtze, pentru a se
ocupa de chestiuni militare și poliţienești. Fiind un om
cu o voinţă puternică și tare mândru de priceperea și
educaţia sa, Li Zheng nu închidea ochii noaptea la gân-
dul că statutul său era acela de simplu funcţionar. Drept
urmare, nu a trecut mult timp și și‑a dat demisia, retră-
gându‑se în locul lui de baștină, Guolüe. Li Zheng a
rupt orice legătură cu oamenii și și‑a dedicat tot timpul
poeziei. În sufletul lui, prefera să devină un poet ilustru
a cărui faimă să dăinuie o sută de ani după moartea lui
decât să primească spăsit ordine din partea unor biro-
craţi vulgari, de o inteligenţă vădit inferioară.
Faima pe care și‑o dorea ca poet nu era prea ușor de
atins, și‑a dat el seama cu mare tristeţe, și, de la o zi la

171
alta, era copleșit de amărăciune și sărăcie. Li Zheng a
devenit un om înăcrit, chipul lui a căpătat o expresie
dură, iar trupul i s‑a împuţinat de i se vedeau oasele. Doar
în ochi avea o sclipire intensă și stranie. Băiatul frumu-
șel, rumen în obraji, plin de viaţă, care odinioară trecuse
cu succes dificilul examen de calificare, acum dispăruse
fără urmă. După câţiva ani, nemaiputând suporta să-
răcia lucie în care ajunsese și fiind nevoit să facă rost de
mâncare și veșminte pentru soţia și copilul lui, Li Zheng
și‑a călcat pe inimă și a plecat în est, într‑o mică localitate
unde s‑a angajat din nou ca funcţionar. Luase această
decizie și pentru că era cuprins de o profundă dezamă-
gire că nu reușise să atingă faima literară atât de mult
râvnită.
Între timp, foștii colegi ai lui Li Zheng alături de care
trecuse examenul de calificare se aflau acum în poziţii
înalte în guvern, iar el era nevoit să primească ordine
de la cei pe care odinioară îi desconsidera și dispreţuia
adânc. E ușor de închipuit cât de rănită era mândria bie­
tului om. Li Zheng s‑a cufundat într‑o melancolie pro-
fundă, nu se mai bucura de nimic și a ajuns chiar să fie
stăpânit de o preţuire de sine dementă. A mai trecut un
an, timp în care Li Zheng și‑a dus viaţa chinuindu‑se
astfel. Apoi, când a fost trimis de șefii lui într‑o călăto-
rie de serviciu, Li Zheng a înnebunit de tot. Seara târziu,
aflat la hanul de pe malul râului Ru la care poposise,
s‑a ridicat brusc din pat cu o figură de nedeslușit și,
strigând tot felul de cuvinte pe care nimeni nu le putea

172
pricepe, a dat fuga afară, dispărând în bezna adâncă a
nopţii. Li Zheng nu s‑a mai întors și, deși oamenii l‑au
căutat în munţii din împrejurimi, a fost de negăsit.
Nimeni nu știa ce se întâmplase cu Li Zheng.
Anul următor, un inspector imperial* pe nume Yuan
Can a primit ordin să călătorească la Ling Nan*. Pe drum,
el s‑a oprit într‑un sat numit Shangyu. Nici nu se iviseră
încă zorii zilei când Yuan Can se pregătea deja de ple-
care, însă slujbașul însărcinat cu cazarea demnitarilor
l‑a avertizat că pe drumul pe care urma să‑l parcurgă
umblă un tigru care atacă oameni. Yuan Can a fost sfă-
tuit să mai aștepte puţin și să plece măcar când se crapă
de ziuă, dar acesta, foarte încrezător în marea suită pe
care o conducea, a refuzat și a pornit de îndată la drum.
Mergând la lumina palidă a lunii, care mai era încă pe
cer, drumeţii au trecut printr‑o pădure deasă. Deodată,
dintr‑un tufiș a sărit un tigru înspăimântător. Cu un
răget fioros a dat să‑l atace pe Yuan Can, dar, pe neaștep­
tate, a făcut cale-ntoarsă și a dispărut înapoi în tufiș. De
acolo se putea auzi o voce de om care murmura încon-
tinuu „Era cât pe ce“.
Yuan Can mai auzise cândva acea voce. Deși cuprins
de teamă și uimire, el s‑a trezit spunând:
― Fără îndoială, aceasta este vocea fostului meu pri-
eten Li Zheng.
Yuan Can trecuse examenul de calificare în același an
cu Li Zheng și fusese prietenul lui cel mai bun. Probabil

173
că prietenia lor a fost posibilă datorită firii calde și bla-
jine a lui Yuan Can, care nu a intrat în conflict cu firea
închisă a lui Li Zheng, din pricina căreia oricum acesta
nu‑și făcea prieteni. Un timp nu s‑a auzit nici un răs-
puns din tufiș, doar niște sunete înfundate, ca suspinul
unui om în chinuri. Apoi, o voce slabă a răspuns:
― Într‑adevăr, eu sunt, Li Zheng.
Lăsându‑și teama deoparte, Yuan Can a descălecat
și s‑a apropiat de tufiș, dorind să‑și descopere prietenul
despre care nu mai știa nimic de atâta amar de vreme.
Dar din tufiș nu a ieșit nimeni, ci s‑a auzit din nou acea
voce chinuită care i‑a dat de înţeles lui Yuan Can că Li
Zheng nu mai era om.
― Cum aș putea să mă arăt în faţa ta în această for­mă
înjositoare? Dacă aș face asta, cu siguranţă ai nutri faţă
de mine numai dispreţ și spaimă, a spus vocea.
Totuși, Li Zheng era cuprins de o asemenea bucurie
să‑și revadă prietenul, încât un moment a lăsat deoparte
rușinea și a spus:
― Oare ai putea uita o clipă starea jalnică în care mă
aflu și ai vorbi cu mine cum făceai odinioară?
Peste ani, Yuan Can a simţit cu adevărat grozăvia
acelui moment, dar atunci l‑a acceptat fără să se gân-
dească prea mult și a poruncit alaiului care‑l însoţea să
se oprească pentru ca el să intre în vorbă cu vocea din
spatele tufișului. Yuan Can și vocea din tufiș au schim-
bat tot felul de păreri, de la zvonuri din capitală, la viaţa
foștilor colegi, până la poziţia de inspector imperial a

174
lui Yuan Can și cuvintele de laudă ale lui Li Zheng pen-
tru această reușită. După ce au discutat astfel de lucruri
pe tonul oamenilor care se cunosc bine, Yuan Can a în-
trebat cum de Li Zheng ajunsese în starea în care se afla.
Din tufiș, vocea a început să povestească.
― Acum un an, mă aflam într‑o călătorie de lucru
și am poposit la un han aflat lângă râul Ru. În toiul
nopţii, când încercam să dorm, am auzit o voce strigân-
du‑mă pe nume de afară. Am ieșit din han, urmărind
acea voce care mă chema neîncetat. Mânat de dorinţa
de a o găsi, am început să alerg după ea, în noapte, până
când, deodată, mi‑am dat seama că intrasem adânc în
inima pădurii. Nu după mult timp am observat că fu-
geam în patru labe. Un soi de putere inexplicabilă îmi
cuprindea tot trupul, eram foarte sprinten și lesne să-
ream peste stâncile din jur. Apoi am observat că aveam
blană pe mâini. De cum au mijit zorii zilei mi‑am privit
chipul într‑un pârâu din pădure și am văzut că luasem
forma unui tigru. La început nu mi‑am crezut ochilor.
Apoi m‑am gândit că visez. Mi se mai întâmplase să
visez și în timpul visului să fiu conștient că este un vis.
Dar, când am înţeles, până la urmă, că acum nu era vis,
am împietrit. O teamă adâncă mi‑a cuprins sufletul.
Mi‑am spus că cele mai stranii lucruri se pot întâm-
pla în viaţă și eram tare speriat. De ce oare se întâmplase
așa ceva? Nu aveam nici o idee. Se pare că noi, oamenii,
nu știm, în fond, mai nimic. Din afara noastră ne sunt
impuse lucruri pe care nu le înţelegem și trăim cu ele,

175
acceptându‑le cuminţi, dar nu le putem pricepe cauza.
Acesta este destinul nostru de creaturi vii. De îndată
m‑am gândit să‑mi pun capăt zilelor. Dar exact în acea
clipă un iepure mi‑a trecut prin faţa ochilor. Tot ce mai
era omenesc în mine a dispărut fără urmă. Când mi‑am
recăpătat cunoștinţa, gura îmi era mânjită de sângele
iepurelui, iar blana îi era împrăștiată în jurul meu.
Aceasta a fost prima mea experienţă de tigru. Cât
despre ce am continuat să fac după aceea, până în pre-
zent, mi‑e teamă să povestesc. În fiecare zi, preţ de câ-
teva ore, spiritul meu uman intră în corpul acestui tigru.
În acele ore pot vorbi însă ca orice om, sunt capabil de
gânduri complexe și pot până și recita fragmente din
cărţile clasice. Când, cu mintea mea de om, văd faptele
bestiale pe care le fac fiind tigru, sunt cuprins de dez-
gust, amărăciune și teamă. Am observat de asemenea
că orele în care am conștiinţă de om se împuţinează pe
zi ce trece. O bună bucată de vreme m‑am tot întrebat
de ce devenisem tigru. Deunăzi, am început să mă întreb
de ce am fost cândva om. E îngrozitor! Nu va mai trece
mult timp și spiritul meu uman va fi complet îngropat
de căile bestiei, ca temelia îngropată în pământ și nisip
a unui vechi palat. Când va veni clipa aceea, îmi voi uita
cu desăvârșire trecutul și nu voi mai fi decât un tigru
sălbatic care se va perinda prin păduri. Dacă te voi mai
întâlni din nou ca azi, nu te voi mai recunoaște drept
fostul meu prieten și cu siguranţă te voi sfârteca fără nici
o urmă de regret.

176
 De fapt, eu cred că atât lighioanele, cât și oamenii au
fost la origine altceva. La început ei ţin minte ce sunt.
Apoi, încet‑încet uită și sunt convinși că forma lor pre-
zentă a existat dintotdeauna. În fine, să lăsăm asta! Pe­
semne că dacă conștiinţa umană din mine ar dispărea
complet aș fi mult mai fericit. Dar omul din mine se
teme de acel moment mai mult decât de orice altceva.
Ce lucru înfricoșător, trist și dureros va fi acest dezno-
dământ – să pierd orice amintire că am fost cândva om.
Cum ar putea alţii să înţeleagă ce simt? Nu ar putea
decât dacă ar trece prin ce‑am trecut eu. Dragă amice,
înainte să‑mi pierd orice urmă de umanitate, am o ru-
găminte la tine.
Yuan Can și cei din jur ascultau cu răsuflarea tăiată
întâmplările nemaipomenite pe care le povestea vocea
din tufiș. Ea a continuat.
― Singurul ţel pe care l‑am avut în viaţă a fost să
devin un poet vestit. Dar visul meu a rămas neîmplinit,
și iată ce s‑a ales de mine. Cele câteva sute de poeme pe
care le‑am compus sunt necunoscute. De fapt, mă în-
doiesc că cineva ar putea măcar găsi hârtia pe care au
fost scrise. Cu toate acestea, multe poeme încă sunt vii
în memoria mea, pot să le recit fără greșeală, așa că te rog
să le scrii tu și să le faci cunoscute. Să nu crezi că dacă
mi‑ai face această favoare m‑aș considera un mare poet.
Nu, în nici un caz. Că poemele mele sunt bune sau
proaste nu contează, dar nu aș avea pace în mormânt
dacă nu aș ști că măcar câteva au ajuns la generaţiile
următoare. Și asta pentru că ele reprezintă cea mai

177
 adâncă pasiune a vieţii mele, o pasiune care m‑a ruinat
și mi‑a luat minţile.
Yuan Can i‑a ordonat degrabă unui subaltern să ia o
pensulă și să scrie tot ce urma să recite vocea din tufiș.
Ascunsă în desiș, vocea lui Li Zheng răsuna limpede. A
recitat treizeci de poeme, care lungi, care scurte, elegant
alcătuite, profunde în gândire, toate indicând, de la pri­
mul vers, talentul aparte al poetului. Yuan Can a ascul-
tat cu mare atenţie. Deși nu încăpea îndoială că poemele
erau creaţia unui scriitor de primă mână, el simţea că
ceva foarte subtil le lipsește pentru a fi o operă desăvâr-
șită. Li Zheng a terminat de recitat și deodată și‑a schim­
bat tonul, parcă luându‑se în râs.
― Mi‑e rușine să admit, dar până și acum, în starea
tristă în care mă aflu, visez uneori că un volum cu po-
emele mele stă pe masa nobililor literaţi din Chang’an.
Poţi să crezi că la asta visez când stau culcat în peștera
mea din munţi? Nu e de râs comedia unui amărât care
nu a reușit să ajungă mare poet, dar a devenit în schimb
tigru?
Yuan Can a ascultat aceste cuvinte cu inima grea, amin­
­tindu‑și obiceiul tânărului Li Zheng de a se ridiculiza.
― Ei bine, dragă prietene, după ce am și râs, ce ai
spune să compun un poem despre ceea ce simt acum?
Asta ca să vezi că fostul Li Zheng mai este cumva viu în
blana acestui tigru.
Yuan Can a dat din nou ordin subalternului să no-
teze versurile ce urmau să curgă din tufiș.

178
 Minţile mi le‑am pierdut, transformat în lighioană
Năpasta iar m‑a vizitat, destinul îmi e o capcană
Am colţi și gheare, nimeni nu mă‑nfruntă
Cândva ca tânăr am strălucit cu talent mare
Acum sunt bestie‑n desiș.
Voi visul vi l‑aţi împlinit, aveţi caleașcă și alai
În astă seară privesc la luna strălucind pe munte
Și rag în loc să mai recit alesele‑mi poeme multe.

Lumina lunii a devenit palidă și o rouă de mătase a aco-

perit iarba. Vântul rece care trecea printre pomi le‑a dat
de știre celor din alai că se apropiau zorii și, uitând o
clipă de stranietatea celor petrecute, Yuan Can și însoţi­
torii săi s‑au strâns să deplângă soarta sărmanului poet.
Vocea lui Li Zheng s‑a făcut auzită din nou.
― Adineaori, am spus că nu înţeleg de ce am avut
parte de acest destin, dar dacă mă gândesc mai bine
cred că pot să întrevăd o explicaţie. Când eram om, fă-
ceam orice să evit apropierea de semenii mei, și ei mă
socoteau înfumurat și plin de ifose. Din păcate ei nu
știau că mai degrabă timiditatea mă făcea să mă port
astfel. Bineînţeles, eram mândru de talentele mele și
vedeam limpede că eram cel mai răsărit dintre băieţii
din orașul meu. Dar era o mândrie timidă. Mi‑am dorit
să devin un poet recunoscut de toţi, dar niciodată nu
am căutat îndrumarea unui maestru și nici compania
altor poeţi care ar fi putut să mă ajute să devin mai bun.
În același timp, nu doream să mă amestec cu oamenii

179
de rând, lipsiţi de pasiuni nobile, literare. Dar până la
urmă toate acestea erau doar rezultatul mândriei mele
timide, nimic altceva. Temându‑mă că nu sunt o neste-
mată, nu am făcut nici un efort să mă cizelez. Dar, cre-
zând totuși pe jumătate că poate sunt o nestemată,
m‑am ţinut departe de oamenii obișnuiţi.
Pas cu pas m‑am îndepărtat de lume și de cei din jurul
meu. Mi‑am hrănit iubirea de sine cu îndestulătoare
felii de mânie, rușine și milă adâncă pentru propria per-
soană. Se spune că noi toţi suntem dresori de animale,
iar acele animale sunt sentimentele noastre. În cazul
meu, bestia pe care trebuia să o ţin în frâu era rușinea
pe care o simţeam că nu mă ridic la înălţimea măreţiei
pe care credeam că o văd în mine însumi. Acela era tigrul
meu, cel care m‑a distrus, mi‑a rănit soţia și copilul, mi‑a
îndepărtat prietenii, până când nu a mai rămas nimic
din mine în afară de trupul acesta de tigru care se potri-
vește de minune cu adâncul inimii mele. Îmi dau seama
acum că am risipit puţinul talent pe care îl aveam.
Buzele mele murmurau mereu acea veche zicală cum
că viaţa e prea lungă să o irosești și prea scurtă ca să faci
ceva cu adevărat valoros. Cu toate acestea, înlăuntrul
sufletului meu se cuibăriseră atât teama lașă că lipsa
mea de talent ar putea ieși la iveală, cât și o profundă
ură faţă de lenea care mă împiedica să‑mi cultiv talentul.
Există o sumedenie de poeţi mai puţin talentaţi ca mine,
dar care au devenit iluștri tocmai pentru că s‑au devotat
șle­fuirii propriilor talente și cultivării lor.

180
 Abia acum, că m‑am transformat într‑un tigru, în-
ţeleg acest lucru și un sentiment de amar regret îmi
umple inima. Este limpede, nu mai pot trăi ca un om.
Chiar dacă, în puţinele ore în care mintea mea umană
mai există, aș putea să compun cel mai minunat poem
din lume, cum aș putea oare să‑l împărtășesc altora? Cu
fie­care zi care trece, natura tigrului mă cuprinde tot mai
mult. Și oare ce să fac cu trecutul meu irosit? Când dure­
rea devine insuportabilă, mă urc în vârful muntelui și
rag deasupra văilor pustii. Vreau ca tristeţea care mă
arde ca focul să fie cunoscută. Ieri‑seară, am scos răgete
la lună, sperând că cineva ar înţelege ce este în inima
mea. Dar animalele din jur, de cum mă aud, se fac una
cu pământul, cuprinse de frică. Și munţii, copacii, luna,
până și roua, toate știu că un tigru a înnebunit și rage
cu o furie de nedescris. Aș fi putut să sar sprinten spre
ceruri și să cobor lin pe pământ, plângându‑mi de milă,
dar nimeni sub cer nu ar fi înţeles ce simt, după cum
nimeni nu pricepea ce se ascundea în inima mea deli-
cată când eram om. Blana nu mi‑e udă numai de roua
nopţii...
S‑au ivit zorii zilei și dincolo de copaci sunetul unei
trâmbiţe anunţa dimineaţa. Vocea din tufiș s‑a făcut
auzită din nou.
― Acum trebuie să ne despărţim, prietene drag, în-
trucât în curând îmi voi pierde mintea de om și voi re-
deveni în totalitate tigru. Dacă îmi permiţi, mai am să‑ţi
cer o favoare, legată de soţia și copilul meu din Guolüe.

181
Sărmanii nu mai știu nimic despre mine, și cu atât mai
puţin despre starea în care mă aflu. Rogu‑te, când vei
trece pe acolo, poţi să le spui că am murit? Nu aș dori
nici o clipă să afle despre întâmplarea din noaptea asta.
Știu că poate cer prea mult, dar, dacă ai avea milă de ei,
părăsiţi cum sunt de capul familiei, și te‑ai asigura că
nu mor de foame și frig pe marginea drumului, ţi‑aș fi
recunoscător pe vecie. Știu că, orice‑aș face, nu aș putea
să răsplătesc un asemenea gest de omenie.
Un plânset amar s‑a auzit din tufiș după aceste cu-
vinte, și Yuan Can și‑a asigurat fostul prieten că va face
tot ce‑i stă în putinţă ca să aibă grijă de familia lui. Apoi
vocea lui Li Zheng iar a început să‑și bată joc de el însuși.
― Dacă aș mai fi avut vreo urmă de omenie, aș fi
cerut asta înainte de toate. Un om mai preocupat de
talentul său de poet decât de soarta soţiei și a copilului
lui merită să fie o bestie.
Apoi Li Zheng și‑a implorat prietenul să nu se în-
toarcă pe aceeași cale, ca nu cumva el și alaiul lui să fie
omorâţi de tigrul fioros care sălășluia prin împrejurimi.
Cu aceste ultime cuvinte, Li Zheng i‑a cerut vechiului
prieten să se mai uite o dată în spate, după primii o sută
de pași pe dealul din apropiere. Li Zheng voia să i se
arate în întruchiparea de tigru. Nu pentru a‑și impre-
siona prietenul cu puterea pe care o avea, ci pentru a‑l
convinge să nu se mai întoarcă pe același drum.
Yuan Can și‑a luat rămas‑bun de la vocea din tufiș și
s‑a urcat pe cal. Din nou, a putut auzi scâncetul amar

182
al unui om chinuit. Și Yuan Can a plâns la rândul lui,
călărind absent și întorcându‑și uneori privirile. Când
alaiul a ajuns pe vârful dealului din apropiere, cu toţii s‑au
întors și au privit în spate, către desiș. Au văzut un tigru
ţâșnind din tufișuri și dând târcoale drumului. Tigrul
s‑a uitat la lună, a scos răgete înfricoșătoare de două, trei
ori, apoi a dispărut în adâncul pădurii. Și ni­meni nu l‑a
mai văzut niciodată.
 Mingea de cânepă

快刀乱麻

În regatul Wei de Nord* trăia un nobil foarte respectat

și cu mare autoritate, pe nume Gao Huan*. Nobilul era
de asemenea foarte înţelept și preţuia oamenii practici,
gata să rezolve fără să stea prea mult pe gânduri tot
felul de probleme pe care viaţa li le scoate în cale.
Într‑o zi, Gao Huan s‑a gândit să pună la încercare
priceperea fiilor lui adolescenţi de a rezolva probleme
practice. I‑a chemat, i‑a dat fiecăruia câte o minge de
cânepă făcută dintr-o puzderie de fire și le‑a cerut să le
descâlcească.
Cu excepţia unuia dintre fii, pe nume Gao Yan*, toţi
au trecut la treabă și se chinuiau nevoie mare să pună
deoparte fiecare fir din minge. Gao Yan se mulţumea
să se uite cum fraţii lui se dădeau de ceasul morţii să
descâlcească firele, fără vreun semn că aveau să reu-
șească. Tatăl urmărea cu atenţie ce făceau cei doi fii,
când deodată Gao Yan și‑a scos spada și și‑a ciopârţit
mingea de cânepă în fel și chip. În timp ce fraţii lui se

184
uitau la el cuprinși de mirare, tatăl l‑a întrebat pe Gao
Yan de ce a făcut asta. Gao Yan a răspuns:
― Mi‑am zis că în situaţia în care ne aflăm mai im-
portant pentru mine e timpul meu, nu rezolvarea unei
sarcini evident imposibile. Am ales să tai mingea, lucru
ușor, iar acum pot să‑mi văd de alte treburi.
Tatăl a fost nemaipomenit de mândru de soluţia aleasă
de fiul său. Așa se face că, după mai mulţi ani, Gao Yan
a devenit rege. Deseori oamenii pierd vremea cu rezol-
varea unor treburi neînsemnate, fără să se gândească la
timpul preţios irosit cu ele. Timpul, unul dintre cele mai
de preţ și mai ignorate bunuri pe care le are omul, n‑ar
trebui niciodată pierdut din vedere. Doar cei care știu
să preţuiască timpul vor face ceva deosebit cu viaţa lor.
 Omul cinstit

正直者

În regatul Chu trăia un om cât se poate de cinstit care

dispreţuia minciuna și înșelătoria mai mult decât orice.
Din păcate, tatăl acestui om era un josnic hoţ de oi. Când
și‑a surprins tatăl aducând acasă o oaie furată, fiul a
fost dezgustat și, mânat de desăvârșita‑i onestitate, s‑a
dus la autorităţi fără să clipească și și‑a denunţat tatăl,
care a fost pe dată arestat. Dovezi împotriva lui existau
din belșug, așa că judecătorul l‑a condamnat la moarte
fără să stea prea mult pe gânduri. Cumplit de îndurerat,
omul cel cinstit l‑a implorat pe judecător să fie el exe-
cutat în locul tatălui său. Din nou, fără să șovăie, jude-
cătorul a acceptat.
A sosit și ziua execuţiei. Oamenii s‑au adunat să asiste
la ea, iar călăul era pregătit, așteptând ordinul. Ajuns
la faţa locului, omul cel cinstit s‑a adresat judecătorului:
― Stimate domn, mi‑am denunţat tatăl ca fiind un
josnic hoţ de oi. Nu este oare acesta un gest care denotă
onestitate absolută? Apoi, când tatăl meu a primit pe-

186
deapsa cu moartea, m‑am oferit să‑i iau locul. Nu este
acesta oare un gest de devotament absolut? Pe cât sunt
de cinstit, pe atât sunt un fiu devotat, dar iată că sunt
răs­plătit prin pedeapsa cu moartea. Dacă e să fie așa,
atunci nu cred să existe cineva în tot regatul care să nu
merite această pedeapsă!
Aflând despre condamnarea omului cât se poate de
cinstit, regele statului Chu nu a stat pe gânduri și l‑a
cruţat.
 Pâlcul de copaci

隰斯瀰不伐樹

Într‑un ţinut al regatului Qi trăia un ministru pe nume

Xi Simi. El era mai mare peste administraţia locală și
peste armata încartiruită acolo, gata să răspundă la orice
posibil atac din partea regatelor vecine. Într‑o bună zi,
ministrul a primit pe neașteptate vizita unui renumit
demnitar, pe nume Tian Chenzi. Acesta era unul dintre
înalţii demnitari ai guvernului, provenea dintr‑o fami-
lie nobilă și avea o mare putere politică.
După ce au vorbit pe îndelete despre mersul lucruri­lor
din acel ţinut, demnitarul a cerut să vadă împrejuri­mile
din vârful unui turn de veghe ce se afla în apropierea
casei lui Xi Simi. Zis și făcut. Cei doi au urcat până în
vâr­ful turnului și, o vreme, au admirat priveliștea. În trei
direcţii meleagurile se vedeau până hăt departe, numai
spre sud priveliștea era acoperită de un pâlc de copaci.
Demnitarul a privit pâlcul de copaci, dar n‑a spus nimic.
Cei doi au coborât din turnul de veghe și demnitarul
s‑a întors la tabăra sa. Între timp, Xi Simi a dat fuga
acasă și și‑a chemat degrabă majordomul, cerându‑i să‑i

188
strângă pe toţi slujitorii din casă și să taie neîntârziat
pâlcul de copaci. Bărbaţii și‑au luat topoarele și au dat să
se pună pe treabă, când, deodată, Xi Simi le‑a poruncit să
se opreas­că. Uimit, majordomul și‑a întrebat stăpânul:
― Ne‑aţi zorit să tăiem pâlcul de copaci, oamenii s‑au
dus cu topoarele până acolo, și acum ne spuneţi să re-
nunţăm și să revenim la moșie. Noi ce să mai înţelegem?
De ce v‑aţi schimbat porunca de la o clipă la alta?
Xi Simi i‑a răspuns:
― Înţeleg pe deplin nedumerirea ta. Am să‑ţi explic.
Mai întâi m‑am gândit că faimosul demnitar mă va lă-
uda pentru spiritul meu de observaţie și pentru că am
pus să fie tăiat pâlcul de copaci fără măcar să‑mi ceară
asta. Dar apoi mi‑am dat seama că eram pe punctul să
fac o mare greșeală. Ţi‑e cunoscută zicala „peștele care
se scufundă prea adânc în ocean dă de năpastă“. Nu e
bine să știi prea multe. Mai mult ca sigur că demnitarul
era într‑o misiune secretă, căci altminteri n‑ar fi venit
pe neașteptate. Dacă tăiam copacii, și‑ar fi dat seama că
i‑am citit gândurile și nu i‑ar fi căzut deloc bine, ba chiar
m‑ar fi privit cu neplăcere. Mai știi? Dacă ar fi văzut în
mine o posibilă ameninţare, m‑ar fi vorbit de rău la
curtea regală, ceea ce era totuna cu o condamnare la
moarte. Dar așa, lăsând copacii la locul lor, cu siguranţă
mâine o să mă mustre. De ce am lăsat pâlcul de copaci
să crească? O să aibă și satisfacţia de a‑mi da chiar el
ordinul să‑i tai și, deși s‑ar putea să mă socotească ne-
glijent, măcar n‑o să‑i treacă prin cap că n‑aș fi credin-
cios cârmuirii. Și astfel o să‑mi păstrez capul pe umeri.

189
 Pedeapsa

侵官之害

Odată, domnitorul Zhao* din statul Han* a dat o mare

petrecere la palatul său. După ce a chefuit și a băut vin
din plin, a adormit buștean pe una dintre banchetele
din preajmă. Păstrătorul Coroanei și‑a văzut stăpânul
căzând în somn cum apucase și s‑a gândit că poate‑i va
fi frig, așa că l‑a acoperit cu o haină. A doua zi nobilul
s‑a trezit și, bucurându‑se de grija primită în timp ce
dormea, a întrebat în dreapta și‑n stânga cine îl acope-
rise peste noapte. Slujitorii i‑au spus că Păstră­torul
Coroanei făcuse acest lucru.
Auzind aceasta, nobilul l‑a chemat pe Păstrătorul
Coroanei, dar și pe majordomul său, și i‑a pedepsit pe
amândoi. Pe majordom l‑a pedepsit pentru că își ne-
glijase datoria. Iar pe Păstrătorul Coroanei l‑a pedepsit
pen­tru că își depășise atribuţiile. Nobilul era mulţumit
că nu răcise graţie grijuliului Păstrător al Coroanei, dar
gândul că acesta făcuse ceva ce cădea în afara respon-
sabilităţilor sale îl chinuia mai tare decât teama de a răci
din pricina frigului.
190
 Măcelarul iscusit

庖丁解牛

Odată, un măcelar vestit pe nume Ding a tranșat o vită

de carne pentru regele Hui din Wei, care asista la de-
monstraţie. Mișcarea mâinilor lui Ding, încordarea
ușoară a umerilor, jocul picioarelor, îndoirea genunchi-
lor, toate erau în perfectă armonie, amintind de dansul
sacru al celor din vechime sau de ritmul unei muzici
desăvârșite. Cuprins de încântare, regele nu‑și mai pu-
tea lua ochii de la Ding.
― Aaa, ce minunat! Oare cum se poate să atingi ase-
menea măiestrie? a murmurat regele.
Auzind cuvintele regelui, Ding a pus deoparte cuţi-
tul și i‑a spus:
― Măria Ta, eu caut mereu Calea de dincolo de în-
demânare. Când am tranșat prima oară o vită, ochiul
meu cuprindea doar întregul ei. După trei ani, nu mai
vedeam întregul, ci doar carnea și mușchii. Acum, când
am de tranșat o vită, o tranșez cu spiritul, nu cu privirea.
În timp ce simţurile stau pe loc, spiritul merge unde
dorește. Firea lucrurilor este cea care‑mi călăuzește

191
cuţitul și despică vita urmându‑i întocmai anatomia.
Așa se face că nu‑i ating nici o vână, nici un mușchi ori
zgârci, cu atât mai puţin vreo încheietură.
Măria Ta, un măcelar destoinic își schimbă cuţitul
o dată pe an, pentru că tranșează vita cu meșteșug. Un
măcelar nepriceput e nevoit să‑și schimbe cuţitul lună
de lună, pentru că el căsăpește vita. Cuţitul meu este
vechi de nouăsprezece ani și, deși am tranșat mii de vite
cu el, arată de parcă tocmai a fost ascuţit la tocilă. Părţile
unei vite, în locurile lor de îmbinare, au niște breșe, iar
lama subţire a cuţitului acolo pătrunde. Odată găsită
breșa, tranșarea se face de la sine. De aceea, bătrânul
meu cuţit este ascuţit ca în prima zi. Și totuși, atunci
când dau peste o porţiune greu de tăiat, mă gândesc cu
mare atenţie cum să înaintez, îmi aţintesc privirea asu-
pra acelei părţi și mâna conduce cuţitul cu cea mai mare
băgare de seamă, până când carnea se desprinde de pe
oase cu ușurinţă, așa cum se desface ţărâna dintr‑un
bolo­van de pământ. Atunci rămân neclintit, cu cuţitul
în mână, apoi mă uit împrejur, cuprins de o nemaipo-
menită mulţumire. Odată treaba dusă la capăt, curăţ
cuţitul cu grijă și îl pun la locul lui.
iv. budism zen
 Iluminarea câinelui
狗子仏性

Odată un discipol l‑a întrebat pe maestrul budist Zhao­

zhou Congshen*:
― Spune‑mi, maestre, un câine are în el natura lui
Buddha? Poate fi iluminat?
Maestrul a răspuns:
― Nu are!
Discipolul nu a fost mulţumit de răspuns și a conti-
nuat:
― Dar de ce nu are câinele în el potenţialul iluminării?
Maestrul a răspuns:
― Pentru că nu știe că are în el acest potenţial!

195
 Un deget

倶胝竪指

Juzhi* era un renumit maestru budist. De câte ori i se

punea o întrebare despre esenţa budismului, nu făcea
decât să ridice un deget și să i‑l arate interlocutorului,
fără a scoate o vorbă și fără nici o expresie pe chip. Juzhi
avea un tânăr discipol, dornic să ajungă la înţelepciunea
maestrului. Într‑o zi, când maestrul era plecat de la
templu, a venit în vizită un om de vază, curios să afle ce
poate învăţa de la marele maestru. Dar, cum maestrul
era absent, i s‑a înfăţișat tânărul discipol.
― Rogu‑te, tinere discipol, spune‑mi ce te învaţă
măreţul tău maestru? l‑a întrebat vizitatorul pe discipol.
Fără să stea pe gânduri, discipolul i‑a arătat acestuia
un deget ridicat și nu a grăit un cuvânt. Vizitatorul a
plecat uluit.
Între timp maestrul s‑a întors la templu. Tânărul
discipol i‑a povestit maestrului întâmplarea, mândru de
isprava lui. Maestrul s‑a înfuriat teribil, a luat un cuţit
și i‑a tăiat degetul sărmanului discipol. Acesta, sfâșiat

196
de durere și îngrozit, a dat să fugă, când maestrul l‑a
strigat:
― Tinere învăţăcel!
Din poarta templului, discipolul s‑a uitat la maestru,
care n‑a făcut decât să‑i arate un deget întins. În acel
moment, discipolul a devenit iluminat.
 Drumul înnoroit

原坦山美人を抱く

Odată maestrul zen Tanzan* călătorea prin Japonia cu

prietenul lui, călugărul Ekidō. Pe lângă faptul că dru-
mul pe care mergeau era îngust și plin de gropi, vremea
ploioasă îl desfundase, așa încât noroiul le ajungea săr-
manilor călugări până la genunchi. Tot chinuindu‑se
să înainteze, cei doi au văzut cum din partea cealaltă se
apropia o fată de vreo șaisprezece ani, frumoasă și îm-
brăcată elegant. Cum drumul era îngust și cei doi băr-
baţi erau vânjoși, drumeţii nu puteau să se strecoare
unul pe lângă altul. Așa că Tanzan a luat‑o în braţe de-
licat pe fată și a cărat‑o puţin mai departe, unde terenul
era încă tare. Apoi Tanzan și Ekidō au plecat mai de-
parte, iar fata și‑a continuat drumul.
În inima lui, Ekidō clocotea. După câteva sute de
metri, n‑a mai rezistat și i‑a spus prietenului său:
― Măi, Tanzan, chiar așa? Un călugăr devotat nu
atinge o femeie, cu atât mai mult cu cât e și frumoasă!
Ce ar fi zis cineva dacă ar fi văzut cum ai cărat‑o în braţe
pe fata aceea? Ar trebui să te rușinezi și să te căiești!

198
 Izbucnind în hohote de râs, Tanzan i‑a răspuns:
― Măi, Ekidō, eu am lăsat fata pe marginea drumu-
lui. Mi se pare că tu încă o ţii în braţe!
Ekidō a amuţit și a simţit cum îl cuprinde rușinea.
 Băţul zen

禅杖

Într‑o zi, un bărbat de mare vază s‑a dus în vizită la un

renumit templu budist zen. Nobilul acesta era tare cre-
dincios, ajuta templul cu multe danii și era cunoscut ca
un om foarte serios și respectat. Călugării de la templu
meditau și citeau texte sacre, stând pe jos pe perne, dar,
de îndată ce nobilul și‑a făcut apariţia, cu toţii s‑au ri-
dicat respectuos și l‑au salutat cu mare curtoazie, având
numai admiraţie pentru el. Un singur călugăr însă nu
s‑a ridicat. Nobilul, vădit jignit, l‑a întrebat:
― Toţi călugării au fost respectuoși și s‑au ridicat,
cum e și normal. Numai tu nu ai făcut asta. De ce?
Având în minte ideea de bază a budismului zen, cum
că totul este lipsit de esenţă, efemer și, ca atare, neim-
portant, călugărul a răspuns dezinvolt:
― A te ridica este totuna cu a nu te ridica, a nu te
ridica este totuna cu a te ridica.
― Ah, am înţeles, a răspuns nobilul.
După care a luat din apropiere un băţ din cele folo-
site de călugări ca să stea cât mai drepţi în timpul me-

200
ditaţiei și l‑a lovit peste cap pe tânărul dezinvolt. Acesta
a protestat de îndată:
― Ce e asta, nobile domn, ce‑ţi veni să mă lovești?
Calm, nobilul i‑a răspuns:
― A nu lovi e totuna cu a lovi, a lovi e totuna cu a
nu lovi.
 Steagul în bătaia vântului

非風非幡

Doi călugări zen se uitau la un steag care flutura lin în

bătaia vântului și dezbăteau aprins cauza fenomenului.
Primul călugăr spunea:
― Este limpede că steagul e cauza acestui lucru, de
vreme ce el flutură. Că doar nu vântul flutură, nu‑i așa?
Al doilea spunea:
― Nici vorbă! Vântul face steagul să fluture. Tu nu
vezi? Dacă nu ar bate vântul, steagul nu ar flutura. E de
la sine înţeles!
Și tot așa cei doi se certau pe această temă, fiecare
fiind convins că el are dreptate.
La un moment dat, și‑a făcut apariţia marele maes-
tru Hui Neng*, și cei doi călugări i‑au cerut să spună ce
crede despre dezbaterea lor. Hui Neng s‑a uitat îngădui­
tor la ei și le‑a răspuns:
― Nici steagul nu flutură, nici vântul nu îl face să
fluture. Dacă ceva se mișcă în toată treaba asta, este min-
tea voastră!
Cei doi călugări au fost tare impresionaţi de răspun-
sul maestrului și i‑au mulţumit respectuos.

202
 Bodhidharma își alege succesorul

菩提達磨慧可

După nouă ani petrecuţi în China pentru a răspândi

budismul zen, Bodhidharma* s‑a hotărât să se întoarcă
în locurile sale natale din India. Cum trebuia să nu-
mească un succesor, i‑a chemat pe cei mai străluciţi
discipoli ai săi, în număr de patru. Bodhidharma le‑a
spus:
― A venit vremea să mă întorc de unde am venit.
Spuneţi‑mi ce aţi înţeles voi din tot ce v‑am învăţat în
anii aceștia.
Primul discipol a spus:
― Adevărul suprem nu poate fi nici afirmat și nici
negat. Aceasta este natura lui.
Bodhidharma a răspuns:
― Așa este, dar n‑ai trecut de pielea mea.
A venit rândul celui de‑al doilea discipol să vorbească.
― Adevărul suprem este iluzoriu. Chiar dacă ai no-
rocul să‑l vezi o dată, sigur nu‑l mai vezi a doua oară.
Bodhidharma a răspuns:
― Ai și tu perfectă dreptate. Dar n‑ai trecut de car-
nea mea.

203
 Al treilea discipol a spus:
― Tot ce există este vid în esenţă. Nici măcar nu
există ceva ce poate fi spus despre Adevărul suprem.
― Și tu ai dreptate. Dar n‑ai trecut de oasele mele, a
răspuns Bodhidharma.
A venit rândul ultimului discipol, pe nume Hui Ke*,
să răspundă. Acesta s‑a apropiat de maestru, a făcut o
plecăciune adâncă și a zâmbit, fără să scoată un cuvânt.
― Hui Ke, ai ajuns la măduva oaselor mele! a spus
Bodhidharma.
Și l‑a ales pe acest discipol să‑i fie succesor.
 O zi fără muncă...

一日不作一日不食

În secolul al VIII‑lea d.Cr. trăia în China un maestru

zen pe nume Baizhang*. Maestrul era foarte erudit, de-
dicat studiului și practicii budismului zen, și în templul
în care locuia avea parte de respectul și admiraţia tutu-
ror călugărilor. Se pare că Baizhang preţuia în mod deo­
sebit munca fizică care făcea parte din rutina zilnică a
vieţii de călugăr: curăţatul templului, grădinăritul, că-
ratul apei, agricultura etc. Toate aceste activităţi le erau
cunoscute călugărilor sub denumirea de zuo wu. După
ani și ani de trai la templu, Baizhang a ajuns la o vârstă
înaintată, dar aceasta nu‑l oprea să muncească zilnic,
ca în tinereţe, meditând, dar și depunând mult efort
pentru activităţile zuo wu.
Temându‑se să nu se obosească prea tare, discipolii
lui l‑au rugat să nu mai muncească atât, ci mai degrabă
să petreacă timpul meditând, instruindu‑și învăţăceii
și citind texte sacre. Maestrul nici nu a vrut să audă.
Discipolii s‑au gândit să găsească o altă cale prin care

205
să‑l facă să nu mai muncească zilnic, așa că i‑au ascuns
mătura, grebla și găleata. Maestrul le‑a tot căutat za-
darnic, iar toţi cei din jur se prefăceau că nu știu nimic.
În cele din urmă, Baizhang s‑a dat bătut și s‑a retras să
mediteze. Au trecut orele și a venit vremea mesei. Dis­
cipolii s‑au adunat la trapeza templului alături de maes­
tru, dar acesta nu a luat nici măcar o îmbucătură. Miraţi,
discipolii l‑au întrebat motivul pentru care refuză mân-
carea. Baizhang a răspuns:
― O zi fără muncă este o zi fără mâncare!
 Hoţul și luna

月と泥棒

Maestrul zen Ryōkan* trăia ca un pustnic în mica lui

colibă din mijlocul naturii. Într‑o seară, un hoţ a pătruns
în colibă, dar nu i‑a luat mult timp să‑și dea seama că
nu era absolut nimic de furat. Coliba era goală. Singurul
obiect ce i‑a sărit în ochi era pătura pe care maestrul
dor­mea în acele clipe. Hoţul și‑a spus că nu poate să
plece cu mâna goală, așa că s‑a gândit că măcar pătura
merită furată. A început să tragă încet de ea, sperând
să o scoată de sub Ryōkan fără a‑l trezi. Maestrul a sim-
ţit, a înţeles ce se întâmplă și, în bunătatea lui, s‑a dat
încet la o parte, prefăcându‑se că doarme în continuare.
Hoţul a împachetat pătura și s‑a făcut nevăzut cu ea în
noapte. După ce hoţul a plecat, Ryōkan s‑a ridicat, re-
flectând la cele întâmplate, apoi a deschis unica fereas-
tră a colibei și s‑a uitat la luna plină, care lumina tot
cerul cu măreţia ei. „Ah, hoţul n‑a putut să‑mi fure
luna“, și‑a spus maestrul zâmbind, și de îndată a scris
o poezie cu aceste cuvinte.

207
 Ryōkan și luntrașul cel rău

良寛と意地悪ごんぞう

Maestrul zen Ryōkan era cel mai îndrăgit om în satul

lângă care locuia. Toată lumea preţuia omenia și blân-
deţea călugărului, dar mai ales faptul că el nu se supăra
niciodată pe nimeni, indiferent de situaţie. În schimb,
sătenii îl detestau pe luntrașul care ducea oamenii de
pe un mal pe altul al râului din apropierea satului, pen-
tru că acesta avea o fire rea, era mereu pus pe harţă și îi
vorbea de rău pe toţi cei din jur. Pentru că nu credea că
ar exista cineva care să nu nutrească cel mai mic senti-
ment de ură sau ranchiună, luntrașul și‑a pus în minte
să găsească un prilej pentru a‑l supăra pe Ryōkan.
Prilejul n‑a întârziat să apară. Într‑o zi, maestrul a
venit la ponton și l‑a rugat pe luntrașul cel rău să‑l ducă
pe celălalt mal al râului.
― Sunt în mare grabă, domnule luntraș, vă rog să
mă treceţi râul cât mai repede, i‑a spus Ryōkan.
Luntrașul a vâslit spre mijlocul râului, apoi, în mod
intenţionat, a început să vâslească foarte încet și i‑a spus
călugărului:

208
 ― Maestre, uite ce zi frumoasă! Nu e păcat să tra-
versăm râul în grabă?
Ryōkan l‑a rugat totuși pe luntraș să se grăbească,
dar acesta a răspuns cu aceleași cuvinte și, tachinându‑l,
a adăugat:
― Dar unde te grăbești? De ce atâta nerăbdare?
Maestrul a stat o clipă pe gânduri, apoi râzând ne-
vinovat a răspuns:
― Da’ chiar, oare unde mă grăbeam așa? Uite, încerc
și eu să‑mi amintesc, dar nu reușesc. Așa că se pare că
nu e nici o grabă.
Luntrașul s‑a enervat că nu reușise să‑l supere pe
Ryōkan și, în plus, se simţea și luat peste picior, ceea ce
l‑a înfuriat și mai tare.
Ajunși în locul cel mai adânc al râului, luntrașul a
început să lovească apa cu vâslele ca să‑l ude pe Ryōkan.
La început l‑a udat puţin, apoi tot mai mult, până când
maestrul era ud leoarcă. În tot acest timp, luntrașul se
gândea cu mare satisfacţie ce‑i va spune maestrului
când acesta își va arăta supărarea: „Dumneata ești că-
lugăr, nu‑i așa? Or să te superi din așa puţin lucru arată
că nu ești un călugăr adevărat!“ Numai că Ryōkan stă-
tea nemișcat și chipul îi era senin. Nici urmă de supă-
rare nu se vedea pe faţa lui.
Luntrașul era scos din sărite că planul lui meschin
nu dădea roade, așa că a încercat altceva. De astă dată,
a înclinat barca repede când în dreapta, când în stânga,
până când maestrul a căzut în apă. Luntrașul aștepta

209
ca Ryōkan să se înfurie pentru cele păţite și să‑i vor-
bească urât, dar a văzut deodată că sărmanul călugăr se
chinuia să rămână deasupra apei. De fapt, Ryōkan nu
știa să înoate și se îneca. Speriat, luntrașul a tras barca
lângă maestru și l‑a scos din apă. Sleit de efort și teamă,
acesta i‑a spus:
― Domnule luntraș, mi‑ai salvat viaţa, îţi mulţu-
mesc tare mult!
Luntrașul a fost cuprins de o rușine fără margini și
l‑a trecut pe călugăr râul fără să mai scoată o vorbă. La
scurt timp după această întâmplare, luntrașul s‑a dus
la coliba maestrului, și‑a cerut iertare din inimă și l‑a
rugat să‑l primească discipol.
 Cel mai valoros lucru din lume
猫頭

Maestrul zen Jianzhi Sengcan* a fost întrebat de unul

dintre discipolii săi:
― Maestre, spune‑mi, te rog, care este cel mai valo-
ros lucru din lume.
Sengcan a răspuns de îndată:
― Cel mai valoros lucru din lume este capul unei
pisici moarte.
Discipolul, complet nedumerit, a replicat la rân­dul lui:
― Cum asta, maestre? De ce ar fi capul unei pisici
moarte cel mai valoros lucru din lume?
― Pentru că nimeni nu poate pune vreun preţ pe el,
a răspuns maestrul.

211
 Cea mai bună bucată
盤山精底肉

Într‑o zi, călugărul zen Panshan Baoji* a plecat de la tem­

plul său cu bolul de orez pentru a cerși mâncare prin
satul apropiat, un obicei răspândit printre cei din această
ramură a budismului. Panshan a trecut pe lângă taraba
unui măcelar și a văzut un client care voia să cumpere
niște carne. Acesta i‑a spus măcelarului:
― Taie‑mi, te rog, cea mai bună bucată de carne.
Măcelarul a lăsat cuţitul jos, s‑a uitat la client și i‑a
răspuns:
― Stimate domn, fiecare bucată e cea mai bună!
Auzind aceste cuvinte, Panshan a fost iluminat.

212
 Dacă spui...

ほう、そうか

Renumitul înţelept japonez Hakuin* trăia la templul

Shōinji, unde preda copiilor scrisul și cititul. O fată din
sat s‑a îndrăgostit de un tânăr dulgher și după o vreme
a rămas însărcinată. Căsătoria fără binecuvântarea pă-
rinţilor era interzisă, iar un copil din flori era socotit o
insultă la adresa societăţii. Din zori și până‑n seară, pe
fată o chinuia gândul la ce avea să se‑ntâmple cu ea și
nu știa cum să iasă din încurcătură. Nu a trecut mult și
părinţii au băgat de seamă că fata lor rămăsese grea.
Tatăl ei s‑a făcut foc și pară de supărare. Și‑a silit fiica
să‑i spună numele bărbatului care o necinstise. De frică,
fata a minţit, dând vina pe respectatul Hakuin. Fiind un
om credincios, care ţinea să urmeze învăţăturile maes­
trului, tatăl a fost uluit de spusele fetei și s‑a dus glonţ
la Hakuin să‑i ceară socoteală.
― Fata mea spune că dumneata ai lăsat‑o grea, așa
că, atunci când o naște copilul, dumneata să ai grijă de
el! a zis tatăl pe un ton răstit.

213
 Hakuin a răspuns atât:
― Dacă spui... 
Copilul a venit pe lume și tatăl fetei s‑a înfăţișat la
Hakuin și i l‑a lăsat în grijă. Sărmanul Hakuin nu știa,
firește, nimic despre cum se cresc pruncii, dar s‑a dus din
poartă în poartă și a cerut lapte de la alte mame lăuze
care alăptau. Între timp, vestea despre fapta lui Hakuin
se răspândise în tot satul, și acum maestrul era ocolit de
toţi oamenii. Faima vieţii lui nepătate a dispărut peste
noapte și nimeni nu mai venea să‑i asculte sfaturile în-
ţelepte. Dar lui Hakuin se pare că nu‑i păsa, ci, blând și
iubitor, avea grijă de copil.  
Peste un an, fata mincinoasă n‑a mai îndurat să as-
cundă adevărul. Într‑o zi, s‑a dus la părinţii ei și le‑a
mărturisit că tatăl copilului era tânărul dulgher, și nici-
decum înţeleptul maestru Hakuin. Din nou, tatăl fetei
a fost uluit și, cuprins de rușine, s‑a dus la Hakuin să‑și
ceară iertare.
― Cucernic învăţător, aș vrea să iau copilul înapoi.
Fata noastră mi‑a mărturisit adevărul și acum știu că
nu dumneata ești tatăl lui. Ne cerem cu toţii iertare și
vrem să ne dai copilul, căci este al nostru și îl iubim, a
spus tatăl fetei, rușinat.
Hakuin a răspuns:
― Dacă spui...

214
v. poveşti şi fabule
 Tigrul prostit de vulpe

狐假虎威

Un tigru înfometat se plimba prin pădure, în căutarea

unei prăzi, când a dat peste o vulpe. Tigrul era gata să
sară pe ea și să o mănânce. Însă vulpea, liniștită, nedând
semne că s‑ar teme cumva, i‑a spus:
― Tigrule, din păcate pentru tine, nu poţi să mă
mă­nânci. Se pare că nu știai, dar zeii m‑au ales, de la
începuturile lumii, stăpâna animalelor. Dacă ţi‑ar trece
prin cap să mă mănânci, te‑ai opune legilor naturii și
te‑ar paște furia nemiloasă a zeilor. Ca să te convingi,
n‑ai decât să mă însoţești într‑o plimbare prin pădure.
Vei vedea cum toate lighioanele vor da bir cu fugiţii de
cum mă zăresc.
Descumpănit, tigrul a acceptat propunerea vulpii și
a pornit la drum prin pădure, vulpea mergând agale în
faţa lui. De îndată ce îi zărea, orice animal o zbughea
mân­când pământul. După o vreme, tigrul a început să
se întrebe dacă nu cumva ceea ce spusese vulpea era de
fapt adevărat. Era limpede că nu minţise, din moment

217
ce nici un animal nu îndrăznea să dea ochii cu ea. Așa
că tigrul s‑a răzgândit, nedorind să abată furia zeilor
asupra lui. Și a zbughit‑o și el printre tufișuri, lăsând
vulpea neatinsă.
 Cocorul serii

夕鶴

Demult, trăia într‑un sat de munte din Japonia un tânăr

ţăran pe nume Yohyō. Era un om cinstit și harnic, dar, cu
toate că trudea pe câmp din zori și până la căderea serii,
abia de își ducea traiul de pe o zi pe alta. Întorcân­du‑se
odată de pe ogor, Yohyō a privit cerul și a văzut un cocor
frumos, alb, strălucitor, care de‑abia reușea să mai zboa­re.
După o vreme, cocorul s‑a lăsat la doar doi pași de Yohyō,
cu o aripă atârnându‑i neputincioasă spre pământ. Băr­
batul a văzut că aripa era străpunsă de o săgeată.
― Sărman cocor, nu e de mirare că nu mai puteai
zbura... a spus Yohyō.
Apoi cu mare grijă i‑a scos săgeata din aripă și i‑a
spălat rana. Cocorul își mișca acum cu ușurinţă aripa
și parcă dădea semne de mare bucurie. Mângâindu‑l,
Yohyō i‑a spus:
― Gata! Greul a trecut, acum poţi zbura din nou...
Dar ai grijă să nu te mai apropii de locurile în care sunt
vânători!

219
 Ca și cum și‑ar fi luat rămas‑bun și ar fi dorit să‑și
arate recunoștinţa, cocorul a zburat de trei ori deasupra
capului lui Yohyō și, după ce a scos un sunet înalt, a
dispărut în depărtare. „Azi a fost o zi plină! Am făcut
o faptă bună și am și muncit cu spor! Și inima, și sapa
îmi sunt ușoare“, și‑a spus fermierul și a plecat agale
spre coliba lui.
A doua zi, ca de obicei, Yohyō s‑a dus la câmp și a
muncit până ce stelele au început să strălucească pe
cerul înalt. Obosit, a plecat de pe câmp cu gândul doar
la odihna binemeritată de care urma să aibă parte.
Ajuns însă în faţa casei, a văzut în poartă o femeie foarte
frumoasă, care părea să‑l aștepte. Ghicindu‑i parcă os-
teneala, ea l‑a întâmpinat cu vorbe de laudă pentru că
se spetise muncind. Pe faţa lui Yohyō plutea o profundă
uimire, convins fiind că frumoasa femeie greșise casa.
Dar, cu un zâmbet cald, ea i‑a spus:
― Știu că aici locuiești, aș dori să fiu soţia ta. Mă nu-
mesc Tsū.
Yohyō, și mai tulburat, a răspuns:
― Stimată domnișoară, glumiţi oare pe seama mea?
Eu sunt un amărât de ţăran. Nimeni nu s‑ar căsători cu
mine, și, chiar dacă ar face‑o, n‑aș fi în stare să pun pe
masă nici măcar orez pentru două persoane.
― Nu trebuie să‑ţi faci griji pentru mâncare, a răspuns
femeia și de îndată a scos un mic sac plin vârf cu orez.
S‑a pus să cureţe orezul, apoi a pregătit o cină deli-
cioasă. Yohyō era de‑a dreptul încântat și nu i‑a luat mult

220
timp până să accepte propunerea misterioasei Tsū, deși
nu putea înţelege de unde dăduse atâta noroc peste el.
Așa au trăit o vreme cei doi în coliba ţăranului, și
mâncarea nu le lipsea niciodată: micul sac fermecat era
mereu plin! După o vreme, Tsū și‑a rugat soţul să‑i con-
struiască o cameră cu un mic război de ţesut. Acesta a
acceptat pe dată să‑i facă pe plac, căci îi era tare dragă
soţia lui. Când micul atelier de ţesut a fost gata, Tsū s-a
bucurat foarte mult și i‑a spus lui Yohyō:
― Ah, ce bine! Pot să ţes ceva frumos! Șapte zile la
rând voi sta acum să lucrez, timp în care te rog să nu
intri sau să nu te uiţi pe gaura cheii. Dacă mă iubești,
vei face ce te rog!
Tsū s‑a încuiat în atelier și timp de șapte zile în toată
casa a răsunat doar ţăcănitul războiului de ţesut. Yohyō
și‑a ţinut promisiunea și nu și‑a deranjat nici o clipă
soţia, stând mereu departe de încăperea în care lucra
Tsū. La capătul celor șapte zile, Tsū a ieșit din atelier
cu un sul de ţesătură în mână, de‑o frumuseţe cum
Yohyō nu mai văzuse vreodată. Mai ușoară ca mătasea,
mai trainică decât cânepa, o ţesătură fără seamăn pe
lume.
― Ia sulul ăsta și mâine du‑te la oraș. Dacă îl vinzi
la târg, cu siguranţă vei obţine o grămadă de bani pe el,
a spus Tsū.
A doua zi omul a făcut ce‑i spusese soţia și, cât ai clipi,
a reușit să vândă minunata ţesătură la un preţ cum nici
nu visase. Cei doi au trăit îndestulat o bună bucată de

221
vreme. Apoi Tsū, cerând din nou să fie lăsată în liniște
timp de șapte zile, s‑a pus iar pe ţesut. După ce a termi-
nat, Tsū i‑a spus soţului ei:
― Cred că după ce vei vinde și acest al doilea sul nu
vom mai avea nevoie de bani vreodată. Du‑te, dar, la
târg cu el, și cu asta mă las de ţesut.
Așa cum făcuse și prima oară, Yohyō s‑a dus la târgul
din oraș. De îndată s‑a răspândit vestea că ţăranul amă-
rât din satul de munte are din nou de vânzare un sul
din materialul nemaivăzut. La târg, s‑a întâlnit cu doi
foști amici, pe nume Unzu și Sōdo, niște pierde‑vară și
oameni de doi bani. În timp ce Yohyō aștepta un cum-
părător, cei doi s‑au tot învârtit pe lângă el și, după ce
s‑a încheiat vânzarea și Yohyō a căpătat o grămadă de
bani, au mers toţi trei la o cârciumă, unde au mâncat
și au băut pe săturate.
Unzu și Sōdo nu înţelegeau de unde putea să aibă
fostul lor prieten acea ţesătură nemaipomenită care îi
aducea atâţia bani, așa că au început să‑l tragă de limbă.
Cum Yohyō era naiv, le‑a povestit de‑a fir a păr cum soţia
lui ţese cu mare trudă, timp de șapte zile, minunea de
material. Apoi a adăugat că de fapt ea nu mai vrea să
ţeasă, socotind că de‑acum viaţa le e armonioasă și îm-
plinită și că banii le vor prisosi.
De îndată ce și‑a terminat Yohyō povestea, cei doi,
care numai prieteni nu‑i erau, s‑au apucat să‑l convingă
că, dacă soţia lui ar ţese alte și alte suluri din minunatul
material, atunci s‑ar putea muta amândoi la oraș, unde

222
sigur ar avea parte de o viaţă de lux, de mii de ori mai
bună decât cea din cătunul lor de munte.
Cuvintele lui Unzu și Sōdo i‑au rămas în minte lui
Yohyō. Orbit de lăcomie, el și‑a împins soţia să facă un
nou sul din preţioasa ţesătură. Tristă că dragostea ei
nu‑i mai ajungea lui Yohyō, Tsū s‑a încuiat ca de obicei
îl atelier și a mai făcut un sul din miraculoasa ţesătură.
Din nou soţul ei a vândut materialul pentru o căruţă de
bani. Dar lăcomia îl înrobise de‑acum deplin și lui Yohyō
i se părea mereu că banii tot nu le ajung. Așadar nu a
trecut mult timp și iarăși i‑a cerut lui Tsū un nou sul.
Oftând, Tsū s‑a retras în atelier, și în casă iar nu s‑a mai
auzit decât ţăcănitul războiului de ţesut. Ca și cum lă-
comia nu‑i era de‑ajuns, Yohyō a început să se întrebe
de unde are totuși soţia lui firele din care ţese acel ma-
terial minunat. Călcându‑și promisiunea făcută odini-
oară, într‑una din serile în care Tsū trudea în atelier,
Yohyō s‑a apropiat tiptil de ușă și s‑a uitat pe gaura cheii.
A rămas înmărmurit: la războiul de ţesut nu se afla so-
ţia lui, ci un cocor! Gingașa pasăre își smulgea cu du-
rere, una câte una, splendidele pene albe și din ele făcea
nemaipomenita ţesătură.
Cocorul a simţit că fusese văzut și a ieșit din cameră.
Clătinându‑se de istoveală, s‑a preschimbat în femeia
care‑i era soţie. Dându‑i ţesătura, Tsū i‑a spus lui Yohyō:
― Eu sunt cocorul pe care l‑ai salvat cu ani în urmă.
Am vrut să‑ţi răsplătesc bunătatea și m‑am făcut fe-
me­ie, oferindu‑mă să‑ţi fiu soţie. Acum, că ţi‑ai călcat

223
promisiunea și ai văzut cine sunt cu adevărat, nu mai
pot rămâne cu tine.
Spunând aceste vorbe, Tsū s‑a transformat în cocor
și și‑a luat zborul pe cerul luminat de lună. Strângând
ţesătura la piept, Yohyō a privit cum silueta păsării se
topește în depărtare și a fost cuprins de deznădejde,
dându‑și seama că toţi banii din lume nu‑i vor putea
aduce fericirea de care avusese parte alături de soţia lui.
 Fata fără mâini

手無し娘

Cu mult, mult timp în urmă, în provincia Mino trăia o

familie înstărită care avea un fiu tocmai bun de însură-
toare. Numai că prin preajmă nu exista nici o fată pe
placul lui. Așa că băiatul s‑a decis să plece într‑o călăto­
rie pentru a‑și găsi aleasa inimii. Într‑o bună zi, aflat în
drumeţie, a auzit niște oameni vorbind despre două su-
rori foarte frumoase din familia Kōnoike, care locuiau în
Osaka. Încurajat de ce auzise, tânărul și‑a pus veșminte
dichisite și, cu aura lui de om de mare vază, a pornit de
îndată către casa celor două surori. Odată ajuns, nu i‑a
venit să creadă cât erau de frumoase. Dar, deși ambele îl
încântau nespus, după o vreme tânărul și‑a dat seama că
cea mare era cu adevărat pe placul lui. Convins că făcuse
alegerea bună, tânărul a revenit acasă și a trimis degrabă
un slujitor la Osaka să ceară mâna fiicei mai mari.
Tânărul nu știa însă că cele două fete nu erau surori
de sânge. Cea care îi cucerise inima fusese de fapt înfi-
ată, pe când mezina era născută în familie. Și dacă ar fi

225
știut, pentru tânărul cel bogat lucrul acesta n‑ar fi avut,
desigur, nici o importanţă. În schimb, mama celor două
surori ţinea morţiș ca el să se răzgândească și să o aleagă
pe mezină. Așa se face că a urzit un plan perfid. A che-
mat‑o pe fiica mai mare și i‑a spus:
― În curând vei deveni mireasă în provincia Mino,
într‑o familie de mare vază, și vei părăsi această casă. Nu
ţi‑ar plăcea să facem o mică petrecere ca să‑ţi iei ră-
mas‑bun de la prietenele tale?
Fiica cea mare a fost tare încântată de idee. Zis și
făcut. Mama a pregătit o petrecere de despărţire. Apoi
s‑a dus degrabă la soţul ei și i‑a spus:
― Dragul meu, nu putem să o trimitem pe fiica noas-
tră ca mireasă la familia înstărită din Mino, nu se poate!
Mirat, tatăl a întrebat:
― Dar cu ce ţi‑a greșit?
Mama fetelor i‑a răspuns îndurerată:
― Am organizat din tot sufletul o petrecere de des-
părţire cu prietenele fiicei noastre, viitoare mireasă, dar
iată că ea s‑a despuiat în toiul petrecerii și a dansat goală!
Uimit, tatăl a răspuns de îndată:
― Ai dreptate, ne‑am face de râs dacă am trimite‑o
ca mireasă la băiatul acela înstărit și la familia lui!
Vicleana nevastă a continuat:
― Atunci nu prea avem încotro. Ia‑o la munte pe
fată, spune‑i că mergeţi să vă uitaţi la flori, și omoar‑o!
Zis și făcut. Tatăl a plecat pe munte cu fiica adoptivă,
chipurile să se bucure de culorile florilor ce împânzeau
muntele în acel anotimp. Nu a trecut mult și fata a

226
zărit o floare cu totul deosebită. Nu mai văzuse nicio-
dată o astfel de floare și și‑a întrebat tatăl, fără să‑i bă-
nuiască nici o clipă gândurile ascunse:
― Ce floare minunată! Cum s‑o chema?
Tatăl i‑a răspuns sec:
― Este floarea ta de despărţire!
Și, cu aceste cuvinte, i‑a tăiat mâinile și a îmbrân-
cit‑o într‑o prăpastie.
De cum a ajuns tatăl acasă și i‑a dat vestea soţiei,
aceasta numaidecât i‑a și trimis o scrisoare tânărului
din Mino, înștiinţându‑l cu mare tristeţe că fiica lor cea
mare murise din pricina unei boli. „Desigur, am fi ono-
raţi să o iei de soţie pe fiica noastră mezină“, a adăugat
mama perfidă. Răspunsul tânărului a sosit fără întâr-
ziere: „Mezina dumneavoastră nu mă încântă!“
Fiica cea mare căzuse într‑un râu adânc, și așa se face
că scăpase teafără, deși nu mai avea mâini. Cu chiu, cu
vai s‑a târât la mal, amărâtă nevoie mare. „Urma să fiu
mireasa fericită a unui soţ minunat. Oare ce am făcut
ca să merit una ca asta?“ își spunea sărmana fată în timp
ce privea cu deznădejde în jur. „Măcar de‑aș găsi un adă­
post, oricât de sărăcăcios“, și‑a spus și a pornit la drum.
După o vreme, a ajuns în faţa unei case impunătoare, cu
o poartă mare. La poartă erau niște copaci de kaki, plini
de fructe coapte, și, cu greu, fata s‑a înfruptat din ele. Slu­
jitorii casei au văzut‑o și au adus‑o în faţa stăpânului,
un om nobil. Întrebând‑o ce e cu ea, fata i‑a povestit
de‑a fir a păr păţania ei.

227
 ― Ai fost aleasă pe bună dreptate ca mireasă, și fap-
tul că nu mai ai mâini nu mă împiedică să‑ţi spun că aș
fi onorat să‑mi fii soţie, a spus stăpânul.
Fata a acceptat, și noul ei soţ a tratat‑o cu mare grijă
și afecţiune.
După câtăva vreme, nobilul a plecat într‑o călătorie
de afaceri în vestul ţării, timp în care fata fără mâini a
născut o drăgălășenie de copil. Cuprinsă de bucurie, i‑a
dat soţului ei vestea minunată într‑o scrisoare, întrebân-
du‑l ce nume să‑i pună pruncului, și a trimis degrabă un
mesager să i‑o înmâneze. Mesagerul era mare iubitor de
saké, așa că pe drum a poposit la o cârciumă din satul
fetei. Întâmplarea face că această cârciumă nenorocită
era ţinută de maștera cea vicleană cu mare trudă, fiindcă
după dispariţia fetei celei mari norocul părăsise familia
Kōnoike. Profitând că mesagerul era ameţit, mama vi-
tregă l‑a căutat prin buzunare și a găsit scrisoarea de bun
augur: „Dragul meu soţ, de curând ni s‑a născut un bă-
ieţel ca o perlă de drăgălaș, ce nume să‑i dăm?“ De cum
a citit acele cuvinte, mama vitregă a clo­cotit de ură și de
îndată a scris o altă scrisoare, chipurile din partea părin-
ţilor distinsului tată: „Fiule, află că soţia ta a dat naștere
unui băiat nemaipomenit de urât, să o alungăm?“ Soţul
fetei fără mâini a primit scrisoarea, a citit‑o amărât, dar
a dat un răspuns cumpănit: „Urât sau nu, este copilul
meu, nu faceţi nimic până nu mă‑ntorc acasă!“
Purtând acest răspuns, tânărul mesager s‑a oprit din
nou pe drumul de întoarcere la cârciuma mașterei. Ca
și mai înainte, a băut până n‑a mai știut de el și a adormit

228
cu capul pe masă. Atât a așteptat femeia cea vicleană!
L‑a căutat de îndată prin buzunare, a găsit răspunsul
stăpânului și s‑a pus să scrie altă scrisoare: „Ce mare
dezamăgire mi‑a adus fata pe care am tratat‑o atât de
mărinimos! Să‑mi facă un băiat atât de urât! Rogu‑vă,
alungaţi‑o neîntârziat!“ Primind scrisoarea, părinţii lui
au fost tare miraţi și îndureraţi, căci își iubeau nora, dar
s‑au gândit să nu iasă din voia fiului lor. Așadar i‑au dat
fetei fără mâini niște bani, i‑au pus copilul în cârcă și
au dat‑o afară din casă.
Sărmana fată a plecat neștiind încotro s‑o apuce. A
tot mers, a tot mers, până ce a ajuns într‑o pădure deasă,
unde nu era nici ţipenie de om. A mai mers o vreme,
până când a însetat. Deodată, i s‑a părut că aude susu-
rul unui râu în apropiere. S‑a luat după susur și, în cele
din urmă, a ajuns la malul unui râu de munte, cu apa
ca cristalul. S‑a aplecat să bea din râu, însă copilul din
cârcă i‑a căzut în apă. Fata era îngrozită, căci, fără mâini,
nu‑și putea salva băieţelul. A sărit în râu după el, s‑a
zbătut să‑l prindă și iată că, dintr‑odată, ce să vezi?, i‑au
crescut la loc mâinile. Înnebunită de bucurie, și‑a salvat
pe dată copilul și s‑a întors la mal. A privit în jur, dar
nu era nimeni. S‑a mai uitat, încercând să înţeleagă de
unde venise minunea, când i‑au căzut ochii pe o statuie
a Sfântului Jizō*. Statuia era veche, acoperită de mușchi,
și de‑abia se mai vedea. Uitându‑se mai îndeaproape,
și‑a dat seama că statuia nu avea mâini. „Am înţeles! În
generozitatea lui, Jizō mi‑a dat mâinile sale. Cu banii
pe care îi am, am să construiesc aici o căsuţă, ca să am

229
grijă de statuie cât oi trăi“, a gândit fata. După o vreme,
pe lângă casă, fata a făcut și o mică ceainărie.
Soţul ei s‑a întors din călătoria de afaceri și, ajuns
acasă, nici urmă de soţie și de copil. Întrebaţi ce se în-
tâmplase, părinţii i‑au spus că nu făcuseră decât să‑i
urmeze instrucţiunile. Descosându‑l apoi pe mesager,
nobilul a pus cap la cap tot lanţul de mârșăvii făcute de
mama vitregă a soţiei sale. Îngrijorat de soarta iubitei
sale, în loc să caute răzbunare, a plecat de îndată în cău­
tarea ei. A tot umblat, întrebând în stânga și în dreapta
de o fată fără mâini, dar nimeni nu o văzuse.
Timpul a trecut, dar el nu s‑a dat bătut. Într‑o bună
zi, a ajuns la râul pe lângă care locuia soţia lui și, ostenit,
s‑a oprit la ceainărie să‑și mai tragă sufletul. În timp ce
sorbea ceai dintr‑o cană, a văzut un băieţel alergând. Băie­
ţelul s‑a apropiat și i‑a spus: „Tata! Tata!“ Mama copi-
lului a venit degrabă și i‑a cerut să nu‑l supere pe drumeţ,
că nu e tatăl lui. Uitându‑se mai atent la femeie, nobi-
lului i s‑a părut că semăna leit cu soţia lui, numai că avea
mâini, deci, și‑a spus el în sinea lui, nu putea fi ea. Și
totuși nu s‑a putut liniști până nu a întrebat‑o dacă nu
cumva văzuse o fată fără mâini. Atunci femeia și‑a dat
dintr‑odată seama cine era drumeţul, i‑a povestit totul
cu lacrimi în ochi și s‑au îmbrăţișat. Cei trei s‑au întors
la casa lor, unde au trăit fericiţi mulţi ani.

230
 Visul cumpărat

夢買長者

În seara din ajunul Anului Nou, un ţăran bătrân a avut

un vis aparte. În acel vis se făcea că bătrânul se afla pe
o corabie plină ochi cu toate comorile imaginabile și că
toate erau ale lui și ale nevestei lui. Cu atâtea comori,
cei doi nu mai trebuiau să trudească zi de zi pe ogor, ci
puteau trăi în tihnă, uitând de toate grijile de până
atunci. A doua zi, bătrânul i‑a povestit încântat soţiei
lui despre acel vis, așteptându‑se la niște vorbe pe mă-
sură. Când colo, bătrâna l‑a repezit spunându‑i:
― Ce prostie de vis mai este și ăsta?
Bătrânul s‑a supărat și, între cei doi, s‑a iscat o ceartă
cât toate zilele. Auzindu‑le ţipetele, un vecin a venit de­
grabă să afle despre ce este vorba. Cum a auzit de vis,
vecinul i‑a zis bătrânului:
― E păcat ca acest vis să fie motiv de gâlceavă în casa
voastră. Dacă nu ai nimic împotrivă, vinde‑mi‑l mie!
Apoi a scos niște bani, nu cine știe ce, și i‑a oferit bă­
trânului. Acesta a fost de acord să‑și vândă visul, mul-
ţumit că primise câteva parale.

231
 Vecinul a plecat fericit acasă. Chiar în seara aceea, pe
malul râului din apropiere a acostat o corabie, din care
a coborât un grup de oameni misterioși. Au bătut la
poarta vecinului și au cerut de‑ale gurii. Vecinul a fost
o gazdă fără cusur, oferindu‑le drumeţilor felurite bu-
nătăţi și saké de cea mai bună calitate. În timpul cinei,
vecinul a încercat să afle câte ceva despre oaspeţii săi
stranii, dar aceștia nu vorbeau mai nimic, ci doar mân-
cau liniștiţi. După o vreme, au dispărut fără urmă, de
parcă nici n‑ar fi fost. Tulburat, omul a început să‑i
caute, până când a ajuns la malul râului. Și iată că acolo
era doar o corabie plină ochi cu comori, și nici ţipenie
de om.
 Un plan nemaipomenit

狐狸的天才計謀

Într‑o zi, o vulpe s‑a întâlnit în pădure cu o nevăstuică.

Vulpea i s‑a adresat plină de respect:
― Spune‑mi, surioară, ce‑ţi place să mănânci mai
mult, pui la grătar, sau raţă la grătar?
Nevăstuica a stat o clipă pe gânduri și a răspuns:
― Deși mâncarea mea preferată este puiul la grătar,
acum, că m‑ai întrebat, nu mi‑ar strica să încerc și raţă
la grătar! Numai că, vezi tu, raţele sunt greu de prins!
Vulpea a zâmbit și a răspuns pe un ton suav:
― Am un plan nemaipomenit, surioară. Dacă vrei
să facem treaba împreună, îţi promit că vei mânca raţă
la grătar după pofta inimii!
― Baţi câmpii! Crezi că‑i așa ușor să poţi mânca raţă
la grătar? Pesemne că‑ţi baţi joc de mine, a răspuns ne-
văstuica, dând să plece.
Vulpea i‑a pus o labă în piept și i‑a șoptit la ureche:
― Vorbesc cât se poate de serios! Dacă te‑nhami la
treabă cu mine, îţi jur că zilnic vei mânca raţă la grătar!

233
 Nevăstuica i‑a cerut vulpii să‑i spună care e măreţul
plan.
― Nu cred că ești la curent cu asta, a spus vulpea, dar
s‑a iscat un mare război între familiile de raţe și famili-
ile de găini. Păsările astea se urăsc și, deocamdată, raţele
sunt în avantaj. De fapt, nu mai e mult și ograda găini-
lor va cădea în faţa forţei covârșitoare a raţelor. Aici ar
fi momentul să intervii tu.
Nevăstuica s‑a uitat nedumerită la vulpe.
― Stai, că nu înţeleg. Îmi ceri cumva să apăr găinile
și să omor raţele? a întrebat ea.
Vulpea a zâmbit din nou și a răspuns:
― Surioară, una e să aperi găinile, și alta e să aperi
găinile omorând toate raţele. Nu‑ţi cer să ataci raţele. De
altfel, după cum bine îţi poţi da seama, toate animalele
s‑ar întoarce împotriva ta dacă ar afla că ai dus la pier-
zanie o întreagă specie de păsări. Ţi‑am promis că vei
mânca raţă la grătar mai încolo, nu acum și nu omo-
rându‑le pe toate. Tot ce vreau este să aperi găinile și să
faci în așa fel încât acestea să se poată regrupa și să con-
traatace raţele cu vădit avantaj.
― Nu văd ce legătură are ce‑mi ceri cu promisiunea
că voi mânca raţă la grătar pe săturate! a răspuns ne-
văstuica, pierzându‑și răbdarea.
Vulpea a continuat:
― Of, greu mai înţelegi! Găinile se tem de tine, dar,
când vor vedea că le aperi împotriva raţelor, vor căpăta
încredere și îţi vor fi recunoscătoare. Eu, la rândul meu,
voi sări în apărarea raţelor, când o să le atace găinile,

234
apoi noi două vom mijloci un fel de pace între cele două
clanuri.
― Tot nu văd nici o legătură între planul tău și cum
aș putea eu să mănânc raţă la grătar! a răspuns nevăs-
tuica, tot mai plictisită și dând iar să plece.
Vulpea, deși obosise tot explicându‑i planul, a răs-
puns răbdătoare:
― S‑ar părea că nu înţelegi unde vreau să ajung. Ia
gândește‑te! După ce facem ce ţi‑am propus, tu vei fi
aliatul oficial al găinilor, iar eu, al raţelor. Dar noi între
noi știm că suntem de aceeași parte, în timp ce găinile
și raţele vor fi încă la cuţite. Ca prietenă a lor, raţele mă
vor lăsa să stau printre ele, așa că voi putea să‑ţi dau pe
ascuns câte o raţă pe zi, pe care s‑o mănânci seara la
grătar. Găinile vor vedea că mănânci raţe, nu găini, și, la
cât de mult le urăsc ele pe raţe, vor fi nespus de fericite.
La fel, tu, ca apărătoare a găinilor, le câștigi încrederea
și o să‑mi dai câte o găină zilnic, fără să bage nimeni de
seamă. Raţele mă vor vedea mâncând găini și o să fie
foarte bucuroase să‑și stingă astfel, zi de zi, setea de răz­
bunare. Așadar nu numai că amândouă vom putea
mânca pe săturate carne de pasăre, fără să mai fim ne-
voite să vânăm, dar atât găinile, cât și raţele ne vor privi
mereu cu admiraţie și recunoștinţă, socotindu‑ne pro-
tectoarele lor. Acum înţelegi?
Nevăstuica a rămas impresionată de planul vulpii și
a spus:
― Cu un aliat ca tine, nu‑mi mai fac griji că n‑o să
apuc să mănânc vreodată raţă la grătar!

235
 Tigrul nerecunoscător

恩知らず虎

Într‑o zi, un tigru a căzut într‑o groapă foarte adâncă, din

care nu putea ieși oricât ar fi încercat. După câtva timp,
un drumeţ a trecut pe lângă groapă și tigrul l‑a implorat
să‑l ajute, promiţându‑i până și o recompensă. Drume­
ţul a rupt o cracă lungă de copac, a aruncat‑o în groapă
și tigrul s‑a căţărat pe ea până la gura gropii, reușind să
iasă cu ușurinţă. De cum s‑a văzut scăpat, tigrul s‑a su­
me­ţit și i‑a spus drumeţului:
― După ce‑am stat în groapă, sunt lihnit și am să te
mănânc!
Bietul om s‑a făcut alb la faţă, dar a avut putere să‑i
răspundă:
― Ești cât se poate de nerecunoscător. Nu numai că
mi‑ai promis o recompensă, pe care văd că nu mi‑o dai,
dar pe deasupra mai vrei și să mă mănânci! Nu se cu-
vine așa ceva. Nu vezi ce urât te porţi?
Numai că tigrul nu dădea semne că i‑ar păsa în vreun
fel de pledoaria sărmanului drumeţ. Îngrozit, drumeţul
a cerut ajutorul unei broaşte care locuia sub o piatră din

236
apropiere. El i‑a explicat broaștei nedreptatea de care
avea parte după ce făcuse ce făcuse, în vreme ce tigrul
îi spunea acesteia că moare de foame și că nu are de ales.
Broasca i‑a ascultat liniștită pe amândoi și le‑a spus:
― Nu pot să zic cine are dreptate. Trebuie să văd
exact ce s‑a petrecut. Unde e groapa?
Dornici de a li se da fiecăruia dreptate, tigrul și dru-
meţul au dus degrabă broasca la groapă și i‑au arătat‑o.
Broasca a zis:
― Bine, ca să înţeleg în detaliu povestea voastră,
acum vreau să văd care era poziţia fiecăruia dintre voi,
unde stătea fiecare?
Tigrul a sărit în groapă, după care i‑a spus broaștei:
― Uite, aici eram eu, pe fundul gropii. După cum
vezi, este foarte adâncă.
Drumeţul a scos craca din groapă și i‑a zis broaștei:
― Eu eram aici, pe marginea gropii, iar craca era
afară. Am aruncat‑o în groapă ca să‑l ajut pe tigru.
Broasca s‑a uitat la drumeţ cu un zâmbet și i‑a spus:
― Acum poţi să pleci, drumeţule, și data viitoare să
nu mai dai o mână de ajutor unei creaturi nerecunos-
cătoare.
Apoi, aruncând o privire în groapă, broasca i‑a spus
tigrului:
― Fiară nerecunoscătoare ce ești! N-ai decât să stai
în groapa asta mult și bine!
Tigrul răgea de supărare, dar nu mai putea să iasă
din groapă. Broasca s‑a întors agale la casa ei, fără să ia
în seamă jelania tigrului.

237
 De ce se dușmănesc câinii și pisicile

犬猫之愛

În vremuri îndepărtate trăiau în cruntă sărăcie un bătrân

pescar și nevasta lui. Locuiau într‑o colibă prăpădită la
malul mării. Zi de zi bătrânul pescar ieșea pe mare și
prindea pește, pe care apoi soţia îl vindea la piaţă pe
câţiva gologani. Într‑o bună zi, pescarul a ieșit pe mare
ca de obicei și a tot aruncat năvodul în speranţa unei
prăzi bune, dar după ore și ore de trudă nu prinsese nici
măcar un singur pește. Amărât și resemnat, s‑a gân­dit
să mai încerce o ultimă oară, apoi să se întoarcă la coliba
lui. Și iată că, de data asta, în năvod s‑a prins un pește greu.
Bătrânul a tras năvodul din apă și a văzut cum peștele
se zbătea neputincios. I s‑a părut chiar că peștele plânge
și că ochii lui îl implorau să‑i dea drumul înapoi în mare.
„Aceasta trebuie să fie o creatură sacră“, și‑a spus pesca-
rul și, fără să mai stea pe gânduri, a dat drumul pește­
lui în mare. Ciudat lucru, peștele a mai scos capul din
apă de câteva ori, parcă uitându‑se la pescar cu recu-
noștinţă, apoi s‑a scufundat și nu a mai fost văzut.

238
 A doua zi, pescarul s‑a dus să pescuiască în același
loc. Nu a trecut mult și în faţa lui a apărut un băiat cu
o pălărie de paie pe cap. Împreunându‑și mâinile în-
tr‑un salut respectuos, băiatul i‑a spus pescarului:
― Vin din partea Regelui Dragon al mării. Măria Sa
m‑a trimis să‑ţi transmit mulţumirile lui pentru că ieri
ai cruţat viaţa tânărului prinţ. Ar vrea să te invite la
palatul Maiestăţii Sale. Te rog să mă urmezi.
După aceste cuvinte, băiatul s‑a întors cu faţa către
mare, a murmurat o incantaţie și apele s‑au deschis, lă­
sând loc unui drum larg. Cei doi au pornit pe acest drum
și, după o vreme, au ajuns la un palat de o strălucire
nemaivăzută. În faţa porţilor erau o sumedenie de slu-
jitori îmbrăcaţi în minunate veșminte. Urmându‑l pe
băiat pas cu pas, pescarul a intrat în curtea palatului,
de‑a lungul unui drum plin de clădiri una mai frumoasă
ca alta, până când a ajuns în faţa uneia mai măreţe de-
cât tot ce văzuse bătrânul pescar până atunci. Acolo a
fost întâmpinat de un bărbat de rang înalt, îmbrăcat în
haine strălucitoare și purtând pe cap o coroană de aur.
Pescarul a înţeles pe dată că se afla în faţa Regelui Dra­
gon. Regele l‑a primit curtenitor și, din acel moment,
pes­carul a devenit oaspete de onoare la palat. Zi de zi
era răsfăţat cu cele mai delicioase bucate, urechile îi erau
mângâiate de muzica fină care răsuna discret în tot pa-
latul și ochii i se desfătau privind la dansul graţios al
femeilor din palat. Multe zile a petrecut astfel bătrânul
pescar, departe de grijile și poverile din lumea oamenilor.

239
 După un timp, pescarul a început să se gândească cu
dor la soţia lui, rămasă singură în coliba lor prăpădită
și frământată de absenţa bărbatului ei. Așadar s‑a dus
la Regele Dragon și l‑a rugat să‑l lase să plece acasă. Re­
gele nici nu voia să audă, dar, în cele din urmă, la insis-
tenţele pescarului, a cedat. În dimineaţa în care pescarul
urma să se întoarcă la casa lui, tânărul prinţ, peștele pe
care îl cruţase odinioară, i‑a spus:
― Tatăl meu îţi va oferi un cadou deosebit înainte să
pleci. Ar fi cel mai bine pentru tine să‑i ceri cupa de mă-
surat din fier care se află în cufărul acoperit cu nestemate
de lângă tron. Este cea mai de preţ comoară din toată
lumea aceasta. Orice i‑ai cere acelei cupe ea îţi va da.
Regele Dragon l‑a chemat pe pescar și l‑a întrebat ce
dar ar vrea să primească la despărţire. Pescarul nu a ce­
rut nimic altceva decât cupa de fier. Uimit, regele i‑a spus:
― Cere‑mi orice numai nu această cupă și vei primi
ce dorești.
Atunci prinţul, care stătea respectuos lângă tronul
tatălui său, i‑a zis regelui:
― Tată, omul acesta mi‑a salvat viaţa. Ce are mai
mare valoare în ochii tăi, viaţa fiului tău, sau cupa aceea?
Te rog, dă‑i ce a cerut.
Încredinţat de cuvintele fiului său, Regele Dragon
i‑a oferit cupa bătrânului pescar și i‑a urat drum bun și
multă fericire.
Pescarul s‑a întors la coliba lui, ţinând cu mare grijă
cupa de fier. Văzându‑l, nevasta lui a prins a juca de bu­

240
curie. Pescarul i‑a povestit pe îndelete toată păţania și
de îndată cei doi s‑au gândit să încerce puterea cupei
de fier. I‑au cerut o casă frumoasă. Cât ai clipi, coliba lor
amărâtă a dispărut și s‑au trezit într‑o casă minunată,
cu un acoperiș solid în locul trestiilor care le acoperiseră
până atunci coliba. Apoi i‑au cerut cupei mâncare și, de
atunci, din ea a curs necontenit orez. Nu a trecut mult
timp și cei doi au devenit oameni înstăriţi.
Într‑o zi, când pescarul era plecat de acasă, o vecină,
femeie vicleană și haină, care ţinea o prăvălie de nimicuri
decorative, a bătut la poarta casei și i‑a oferit soţiei lui
să aleagă și să cumpere una dintre nenumăratele bijute-
rii cu care o ademenea. Vecina cea vicleană i‑a spus:
― Nu am nevoie de bani, dar mă poţi plăti cu orez.
De fapt, am auzit că ai avea o cupă plină tot timpul cu
orez. După cum bine știi, nu există lucruri ascunse pe
lumea asta. Cum zice proverbul: „Șobolanii ascultă ce
spui noaptea, păsările ascultă ce vorbești ziua“. Ce no-
roc pe tine să ai o cupă vrăjită!
Amăgită, nevasta pescarului s‑a tot uitat la bijuterii,
a ales una și apoi a mers la locul unde ţinea ascunsă
cupa de fier și a adus cât orez ceruse vecina. În noaptea
aceea, un hoţ a pătruns în casa pescarului și, pe când
cei doi soţi dormeau adânc, iată că nepreţuita lor cupă
de fier a dispărut fără urmă. Cei doi au bănuit‑o pe vi­
cleana vecină, dar nu aveau nici o dovadă că ea ar fi fost
făptașa. Bătrânul pescar era tare trist de pierderea cupei
și și‑a tot certat soţia pentru prostia ei. Din acea zi,

241
bunăstarea lor s‑a risipit treptat, până când iar au ajuns
foarte săraci. Atât de săraci erau, încât nu‑și mai puteau
hrăni nici câinele și pisica.
Pisica și câinele erau și ei tare tulburaţi de suferinţa
stăpânilor, așa că și‑au pus în minte să găsească și să
aducă acasă cupa de fier. Animalele au început s‑o ur-
mărească pe vecina cea vicleană zi de zi și au observat
că aceasta traversa un râu din apropiere, apoi dispărea
la un vestit hoţ, rudă cu ea, într‑o casă mare din munţi.
De fiecare dată femeia se întorcea din inima muntelui
cu saci plini de orez.
Într‑o seară, cele două animale s‑au furișat în curtea
casei din munţi și au văzut cum hoţul intra într‑o ma-
gazie de piatră, târa afară saci de orez, apoi încuia cu
grijă ușa magaziei, uitându‑se în dreapta și în stânga și
fiind atent la cel mai mic zgomot. Pisica și câinele și‑au
dat seama că undeva, în magazie, se afla pitită cupa pes-
carului. Pisica a luat iniţiativa, l‑a pus pe câine să stea
de pază, a prins un șobolan pe lângă magazie și i‑a po-
runcit să‑l aducă de îndată pe regele șobolanilor din ţinut.
Speriat, șobolanul a făcut întocmai. Pisica i‑a zis rege-
lui șobolanilor:
― Știi cumva dacă în magazia aceea este o cupă de
fier mereu plină cu orez?
Regele șobolanilor a răspuns degrabă:
― Da, într‑adevăr, se află acolo o astfel de cupă, dar,
din ce știm noi, șobolanii, este încuiată într‑un cufăr
de piatră masivă.

242
 La care pisica, pe un ton aspru, a spus:
― Bine. Uite ce vreau de la tine: te duci în magazie
și – nu mă interesează cum – îmi aduci cupa până mâi-
ne‑dimineaţă. Dacă nu, te sfârtec!
Speriat la culme, regele șobolanilor și‑a chemat mi-
ile de slujitori și i‑a pus la treabă. I‑a împărţit în două
armate, fiecare condusă de către un general. Primul
general se numea Dinţi‑de‑Câine, al doilea se numea
Dinţi‑de‑Fierăstrău. Șobolanii au pătruns lesne în ma-
gazie, căci oricum aveau tuneluri săpate peste tot în
curtea casei din munţi, însă nu le‑a fost deloc ușor să
spargă cufărul de piatră. Și‑au ascuţit dinţii cât mai
bine și s‑au pus să roadă cufărul. Au trudit toată noap-
tea, unii au murit de extenuare, până când, la răsăritul
soarelui, au reușit să pătrundă în cufăr. Au luat cupa și
i‑au adus‑o pisicii. Pisica a primit‑o cu mulţumiri, apoi
a șters‑o spre casă la pas grăbit alături de tovarășul ei,
câinele.
Cele două animale au ajuns la râul de la poalele mun­
telui și s‑au sfătuit cum să‑l treacă. Au hotărât ca pisica
să ia cupa în bot și să stea pe grumazul câinelui, iar
câinele să înoate de‑a lungul râului. Zis și făcut. Totul
a mers bine, până când, în timp ce înota, câinele a fost
cuprins de îngrijorare: nu cumva pisica scăpase cupa?
Așa că a întrebat‑o:
― Mai ai cupa, o ţii bine?
Pisica ţinea strâns cupa în gură și nu putea răspunde.
Peste puţin timp câinele iar a întrebat‑o. Ca și mai înainte,

243
nici un răspuns de la pisică. Tot mai neliniștit, câinele
a continuat să întrebe, până când, neprimind nici un
răspuns, s‑a oprit din înot și a lătrat la pisică:
― Mai ai cupa? De ce nu‑mi răspunzi? Dacă nu‑mi
răspunzi, nu mai înot!
Silită să‑i răspundă, pisica a căscat botul și a lăsat
cupa să cadă în apă.
Când au ajuns pe malul celălalt al râului, câinele era
atât de rușinat de prostia de care dăduse dovadă, încât
a fugit acasă cu coada între picioare. Pisica era ceva mai
liniștită și, cum i se făcuse foame, a început să dea târ-
coale de‑a lungul malului, căutând o pradă ușoară. Tot
amușinând prin jur, a observat un pescar care arunca de
zor un năvod în râu. La scurt timp, pescarul a prins un
pește mort, pe care l‑a aruncat. Pisica a luat peștele și s‑a
întors acasă cu el în gură, oferindu‑l stăpânei ei. Fericită
că aveau ceva de mâncare, soţia pescarului a despicat
peștele și iată, minune mare, înăuntru se afla cupa de
fier! Se pare că peștele murise înghiţind‑o. Cei doi soţi
au fost cuprinși de o mare bucurie și, drept recompensă,
au lăsat pisica să stea în casă și i‑au dat voie până și să
doarmă în odaia lor. În schimb, pe câine l‑au lăsat afară,
ca pedeapsă pentru prostia lui. Câinele a fost tare ne-
mulţumit, și iată de ce, de atunci și până în zilele noas-
tre, câinii și pisicile nu mai sunt prieteni, ci se urăsc și
se înfruntă ori de câte ori se ivește prilejul.

244
 Broasca din Tokyo și broasca din Kyoto

江戸の蛙と京の蛙

Demult trăiau două broaște, una la Tokyo, cealaltă la

Kyoto. Fiecare auzise de splendorile și renumele orașu-
lui celeilalte și doreau să viziteze acele locuri măcar o
dată în viaţă. Broasca din Tokyo a plănuit o lungă dru­
meţie până la Kyoto, și‑a pregătit merinde pentru drum
și a pornit agale în marea sa aventură. Broasca din Kyoto
a făcut și ea exact același lucru, așteptând cu mare ne-
răbdare să vadă capitala Japoniei. Au mers și‑au mers
broscuţele, până când, la jumătatea drumului, s‑au în-
tâlnit. Broasca din Tokyo i s‑a adresat celei din Kyoto:
― Unde mergi dumneata?
Aceasta a răspuns politicos:
― Am auzit că Tokyo este un oraș plin de viaţă și de
o mare frumuseţe. Eu am trăit de când mă știu la Kyoto,
dar aș vrea să văd acel măreţ oraș cu ochii mei, așa că
într‑acolo merg.
― Ce coincidenţă! Și eu am auzit că Kyoto este un oraș
plin de minuni, cu atâtea temple, că nu le poţi număra,

245
dar trăind toată viaţa la Tokyo nu l‑am văzut cu ochii
mei, așa că într‑acolo merg, a răspuns broasca din Tokyo.
După acest schimb sumar de informaţii, cele două
broscuţe s‑au umflat și au început să se fălească fiecare
cu orașul ei. S‑au tot lăudat, s‑au tot lăudat, până când
broasca din Tokyo i‑a propus suratei din Kyoto să urce
muntele din apropiere și să vadă fiecare orașul celeilalte,
pentru a putea face o comparaţie mai amănunţită.
Au ţopăit cele două broscuţe până în vârful munte-
lui și, ajunse acolo, s‑au sprijinit una pe cealaltă ca să
poată să se înalţe pe labele din spate. Broasca din Tokyo
se uita atent spre Kyoto, și cea din Kyoto privea în de-
părtare spre Tokyo. După o vreme, s‑au lăsat pe burtă
și și‑au zis una alteia, foarte dezamăgite:
― Nu văd mare diferenţă între orașul meu și orașul
tău. Par identice.
Au mai stat puţin broscuţele și s‑au hotărât să se
întoarcă fiecare în orașul său, din moment ce nu era
mare lucru de văzut la Tokyo sau Kyoto. În dorinţa lor
de a vedea mai repede cele două orașe, broscuţele uita-
seră că au ochii pe spatele capului, așa că, uitându‑se
în direcţia orașului de vizitat, fiecare se uitase de fapt
la orașul ei de baștină.
 Doi pepeni

西瓜

Trăia cândva o bătrână cinstită și bună la suflet, dar care

abia își ducea traiul de săracă ce era. Într‑o zi, spălân-
du‑și hainele la râul de lângă colibă a văzut o pasăre
rănită de un vânător. Biata pasăre abia mai putea să
zboare și, până la urmă, a căzut ca o piatră în râu. Bă­trâ­
nica a scos‑o degrabă din apă, a luat‑o acasă și i‑a îngrijit
rana. A hră­nit pasărea din puţinul ei, până când aceasta
s‑a întremat și a putut din nou să zboare. Peste câteva
zile, pa­sărea s‑a întors la casa bătrânei și, sub ochii miraţi
ai femeii, a lăsat pe masă o sămânţă ovală. Apoi și‑a luat
zborul, făcându‑se nevăzută. Bătrâna s‑a gândit să pună
sămânţa în pământul din curte. A trecut o vreme și din
sămânţă a ieșit un lăstar necunoscut. Privindu‑i frunzele
mai îndeaproape, bătrâna și‑a dat seama că era vorba de
un pepene. Fructul nu a întârziat să apară și, văzând cu
ochii, creștea tot mai mare și era tot mai arătos.
Se apropia sfârșitul anului și bătrâna abia își ducea
zilele de pe o zi pe alta. Nu mai avea de‑ale gurii și nici

247
banii luaţi cu împrumut nu‑i putea da înapoi. De‑atâta
grijă și supărare, căzu la pat. Într‑o zi, slăbită și bolnavă,
s‑a uitat pe geam și a văzut pepenele, care acum era
mare și copt. Și‑a zis că n‑ar strica să guste din el. A luat
un cuţit, l‑a tăiat din vrej și l‑a luat în braţe. Ridicându‑l,
a auzit parcă un zornăit. Când l‑a tăiat în două, nu i‑a
venit să creadă: pe masă s‑a revărsat o grămadă de mo-
nede de aur și argint. Bătrâna și‑a plătit de îndată dato­
riile și și‑a cumpărat de‑ale gurii și tot ce mai poftea.
Acum nu‑i mai era frică de ce se va alege de ea.
Nu departe de casa ei, locuia o altă bătrână, cu o fire
urâcioasă. Zgârcită, boscoroditoare, lacomă și vicleană,
ea începu să fie muncită de gândul că vecina ei se îm-
bogăţise peste noapte. În cele din urmă, reuși să o tragă
de limbă pe bătrâna cea cinstită și, aflându‑i povestea,
își spuse că și ea ar merita să aibă parte de un astfel de
noroc. Așadar începu să‑și spele hainele la râu, scrutând
necontenit cerul, doar‑doar o vedea vreo pasăre. Într‑o
zi, trecu peste râu un stol. Bătrâna cea rea luă o piatră
și lovi una dintre păsări, care căzu taman în râu. Bătrâna
sări în apă să scoată pasărea și o mai lovi de câteva ori,
ca nu cumva să‑i scape. Apoi o luă acasă, așa cum făcuse
și bătrâna cea cinstită, îi îngriji rănile, o hrăni, o întremă
și‑i dădu drumul să zboare.
Peste câteva zile, pasărea se întoarse la casa bătrânei
avare și‑i lăsă pe masă o sămânţă. Fără să mai zăbovească,
bătrâna băgă în pământ sămânţa, ba puse chiar și un gard
în jurul ei. După un timp, văzu cum un pepene crește din

248
lăstar. Bătrâna nu‑și mai încăpea în piele de fericire. Nu
se îndoia că fapta ei avea să fie răsplătită și, cu gândul la
bogăţiile ce urmau să se reverse peste ea, a cumpărat mân-
căruri alese, ba chiar s‑a îndatorat pentru o mulţime de
scumpeturi și pentru cele mai de preţ veșminte.
Se apropia sfârșitul anului și zarafii au început să‑i
ceară să le plătească datoriile. Bătrâna avară nu avea
însă nici o grijă. Le‑a mai cerut un răgaz, cu gândul la
pepenele care urma să se coacă în curând. A venit și
ziua mult așteptată, pepenele se făcuse mare și arăta
din cale‑afară de frumos. Bătrâna a luat un cuţit, a tăiat
pepenele din vrej și, cu chiu, cu vai, l‑a cărat în casă. Ne­
răb­dătoare să scoată la iveală bogăţiile, l‑a pus pe masă
și l‑a tăiat în două. Dar, în loc de aur și argint, din pe-
pene au ieșit doi cerșetori murdari, schilozi și zdrenţă-
roși, care i‑au spus că, de‑acum încolo, tot restul vieţii
lor vor rămâne la ea și vor mânca la masa ei.
 Originea furnicilor

蟻之起源

În vremuri îndepărtate, în China trăia un bărbat alături

de nevasta și fiul său. Omul era sărman și se străduia
din răsputeri să facă rost de‑ale gurii pentru ai săi. Dar
nici în satul în care locuiau ei, nici în împrejurimi omul
nostru nu găsea nimic de lucru. Iar nevasta îi amăra și
mai tare zilele, certându‑l că nu aveau din ce trăi. Într‑o
zi, sătulă de sărăcie și lipsuri, ea i‑a spus bărbatului să
plece oriunde o vedea cu ochii, să‑și găsească ceva de
lucru și să nu cumva să se‑ntoarcă acasă cu mâna goală.
Bărbatul a plecat de îndată și a mers atât de departe,
încât a trecut dincolo de hotarul ţinutului lor. A tot
căutat de lucru, dar în zadar. După o vreme, i s‑a făcut
tare dor de casă, așa că s‑a hotărât să se întoarcă în satul
lui, chiar dacă nu avea nici o leţcaie. Pe măsură ce se
apropia de casă, inima i se strângea, știind prea bine că
nevastă‑sa avea să‑l muștruluiască. S‑a apropiat tiptil de
casă și, neavând curaj să intre, i‑a dat de câteva ori târ-
coale, până când a ajuns sub un geam deschis. Nevastă‑sa

250
vorbea cu băiatul lor și tocmai îi spunea ce cumpărase
de la piaţă în ziua aceea.
Ascultând, bărbatul a fost cuprins de dorinţa de a mai
sta la masă cu ai lui ca altădată. Și‑a luat inima-n dinţi
și a intrat în casă. Nu numai că n‑a fost întâmpinat cu
braţele deschise, dar a fost iscodit de ce se întorsese atât
de curând. Omului i‑a trecut atunci prin cap o minciună
nemaipomenită și, sigur pe el, a povestit cum că nu
găsise de muncă în ţinuturile îndepărtate pe care le bă-
tuse, dar că, tot căutând de lucru, își dăduse seama că
are un simţ al mirosului nemaiîntâlnit.
― Mă gândesc să folosesc acest talent aici în sat, și
cred că voi fi răsplătit pe măsură, a adăugat bărbatul.
Nevasta s‑a uitat lung la el, neîncrezătoare, și pe dată
i‑a cerut să facă dovada puterilor lui nefirești.
― Dacă este așa, spune‑mi ce avem de mâncare în
casă! i‑a cerut ea cu un glas tăios.
Bărbatul s‑a pus pe adulmecat în toate direcţiile.
Fără să stea prea mult pe gânduri, i‑a spus:
― Avem carne de pasăre, dar marinată, negătită încă.
Nevasta a ciulit urechile. Omul nostru a continuat
să adulmece prin aer și i‑a spus femeii că mai simţea
miros de carne de porc, de pește, mai mult ca sigur crap,
plus două feluri de legume, precum și fasole bătută.
Uimită de puterile ieșite din comun ale bărbatului său,
femeia a pregătit de îndată o masă pe cinste, fiind tare
drăgăstoasă cu el. A doua zi, a povestit fudulă la tot
satul ce puteri nemaiauzite avea bărbatul ei. Vestea

251
bărbatului care putea, cu mirosul lui, să ia urma orică-
rui lucru s‑a răspândit în tot ţinutul și a ajuns la ure-
chile regelui.
Întâmplarea face că regele rătăcise un sigiliu de jad
scump, pe care voia să‑l găsească cu orice preţ. Drept
care le‑a poruncit slujitorilor să dea de bărbatul cu mi-
ros nemaivăzut și să‑l aducă la palat. Cum a fost adus,
regele i‑a cerut să adulmece locul sigiliului și i‑a oferit
drept răsplată o slujbă de vază la palat. Pe bietul om au
început să‑l treacă toate nădușelile: se temea că, din
clipă‑n clipă, regele avea să descopere minciuna și că‑l
va pedepsi aspru. S‑a așezat pe podea, gândindu‑se cu
disperare cum să iasă din cumplita încurcătură. Cu cât
se gândea mai mult, cu atât groaza îl năpădea mai tare.
Nici nu mai știa pe ce lume e. Ţinea ochii închiși și mur­
mura fără încetare: „Aoleu, aoleu, ce mă fac, până aici
mi‑a fost!“ Slujitorii nu bănuiau nimic, ba chiar se uitau
curioși și plini de admiraţie, crezând că omul se lăsa cu­
prins de puterile miraculoase care‑l stăpâneau.
Deodată, omul nostru a simţit cum cineva îl trage de
mânecă și a deschis ochii. Doi curteni stăteau lângă el,
livizi la faţă. Cei doi i‑au spus în șoaptă că ei furaseră
sigiliul și, cum erau convinși că omul nostru avea să‑i
descopere după miros, îl implorau să nu‑i dea în vileag.
I‑au spus pe nerăsuflate locul unde ascunseseră sigiliul,
și anume într‑o fântână secată din apropiere, și i‑au pro­
mis și bani mulţi în schimbul tăcerii. Bărbatul a simţit
că i se ia o piatră de pe inimă. Ridicându‑se, a început

252
să adulmece prin aer. A tot adulmecat, slujitorii ţinân-
du‑se după el, până a ajuns la fântână. Și, iată, sigiliul
era acolo! Regele a fost nespus de fericit, l‑a cinstit cu
nenumărate onoruri și cu o slujbă de vază la curte. Însă
bărbatul a refuzat‑o, cerând doar să i se facă o înveli-
toare de zahăr ars, cu gândul să i‑o dea nevesti‑sii să o
ronţăie noaptea, ca să nu‑l bată la cap cu întrebări despre
secretul mirosului lui, și astfel să poată dormi în tihnă.
Regele a fost mirat de cerinţa omului, dar și‑a pus bu-
cătarii să facă învelitoarea de zahăr ars. Omul nostru
s‑a întors acasă cu pătura de zahăr ars, dar nevasta tot
l‑a certat pentru că nu profitase îndeajuns de onorurile
oferite de rege.
La puţin timp după această întâmplare, povestea
omului cu cel mai fin nas din lume a ajuns și la urechile
reginei. Auzise, desigur, și de isprava prin care găsise
cu ajutorul mirosului preţiosul sigiliu pe fundul fântâ-
nii și tare mai poftea să vadă cu ochii ei ce puteri avea
acest om. Așadar a poruncit să fie adus din nou la palat.
Regina a înfășurat un pui de pisică în multe straturi de
bumbac, apoi l‑a pus într‑un coș de nuiele și a chemat
toată curtea și pe omul cu nasul fin, căruia i‑a cerut să
ghicească ce se află în coș. Din nou omul nostru s‑a
trezit într‑o împrejurare cumplită. S‑a tot uitat la coș,
căutând să‑și închipuie ce era în el. Din nou l‑a năpădit
deznădejdea, și bietul om era gata să dea bir cu fugiţii,
dar și‑a amintit că ușile erau ferecate și palatul era plin
de paznici.

253
 Convins că i‑a sunat ceasul de pe urmă, omul nostru
a început să murmure: „Aoleu, pisică moartă, aoleu,
pisică moartă!“, o expresie folosită de oamenii din acele
vremuri în faţa unei mari năpaste. Auzind cuvintele
omului, regina s‑a grăbit să deschidă coșul, din care a
scos puiul de pisică sufocat din cauza bumbacului.
Văzând ce simţ fără de pereche al mirosului avea acest
om, curtenii au fost înmărmuriţi și s‑au gândit că au
de‑a face cu un zeu, nu cu un om. Și, cum locul zeilor
este în ceruri, l‑au luat pe omul nostru și l‑au aruncat
cât au putut mai sus. L‑au aruncat atât de sus, încât,
când a căzut înapoi, s‑a fărâmat în bucăţele mici de tot,
care au acoperit tot pământul și s‑au transformat în
furnici. De‑atunci și până în zilele noastre, prin puterea
mirosului, furnicile găsesc orice fel de mâncare lăsat
neacoperit.
 Nobilul pasionat de povești

話ずきな殿様

În Japonia trăia un nobil care se dădea‑n vânt după po-

vești. Seară de seară își chema slujitorii și îi punea să‑i
spună povești din trecutul îndepărtat. Atât de mult îi
plăcea să asculte povești, încât slujitorii simţeau că
principala lor îndatorire era să‑l delecteze astfel pe stă-
pânul lor. Făceau cu schimbul seară de seară și îi tot
povesteau nobilului la nesfârșit, fără ca acesta să dea
vreun semn de plictiseală. După cum era de așteptat,
de la o vreme slujitorii n‑au mai știut nici o poveste
nouă și nu vedeau ce cale ar fi putut găsi ca să‑și mul-
ţumească stăpânul. În cele din urmă s‑au dus în cel mai
apropiat oraș și au dat de veste că oricine va putea să‑i
spună nobilului povești până când acesta se va sătura
și nu va mai vrea să audă nimic va primi daruri regești.
La casa nobilului s‑au adunat zeci de oameni, care
de care mai știutor de povești. Rând pe rând și‑au în-
cercat norocul, povestindu‑i nobilului câte și mai câte,
dar, oricâte povești ar fi ascultat, acesta îi îndemna să

255
tot spună: „Minunat, minunat, te rog să continui, vreau
să aud încă o poveste!“ Cum era de așteptat, povestito-
rul ajungea în punctul în care nu mai știa nici o poveste
și nobilul se supăra nevoie mare, alungându‑l.
Într‑o bună zi, la casa nobilului s‑a înfăţișat o fată
încredinţată că ea îl va sătura de povești. Nobilul a pri-
vit‑o neîncrezător și i‑a spus:
― Chiar te crezi în stare să‑mi spui povești până mă
satur?
― Desigur, Înălţimea Voastră, a răspuns fata, apoi a
adăugat: Dar să luaţi aminte că, pentru ca poveștile să
curgă frumos, va trebui ca la fiecare propoziţie să‑mi
ţineţi hangul spunând: „Așa, așa, hei, hei!“
Nobilul a fost pe dată de acord, așteptând cu nerăb-
dare poveștile fetei. Așa că fata a tras aer în piept și s‑a
pus pe povestit.
― Demult, demult, în vremuri foarte îndepărtate,
lângă un lac era o salcie mare.
Nobilul a ascultat plin de interes și degrabă a spus:
― Da, și mai departe?
Fata i‑a amintit că trebuie să‑i ţină hangul, pronunţând
acele patru cuvinte. Nobilul s‑a scuzat, a spus „Așa, așa,
hei, hei“ și a continuat să asculte. Fata a spus mai departe:
― La rădăcina salciei își făcuse cuib o familie de
șoareci.
Nobilul nu a întârziat să adauge: „Așa, așa, hei, hei!“
― Fericita familie de șoareci a făcut mulţi șoricei, a
continuat povestea fata, și nobilul i‑a ţinut hangul cu

256
cele patru cuvinte. Șoriceii au crescut mari și au vrut să
vadă lumea, așa că au plecat cu toţii din scorbură și au
ajuns la podul din apropierea lacului, a spus fata, iar
nobilul, doritor să audă mai departe povestea, a răspuns
degrabă: „Așa, așa, hei, hei!“
Fata și‑a continuat povestea:
― Mai întâi a traversat podul șoricelul cel mai mare.
Nobilul a reluat formula cerută. Mai departe, fata a
repetat de o sută de ori cuvintele: „Apoi a trecut podul
următorul șoricel...“, așteptând de fiecare dată ca no-
bilul să spună „Așa, așa, hei, hei!“. După ce a spus de o
sută de ori cele patru cuvinte, nobilul s‑a plictisit și i‑a
zis fetei:
― Gata, nu mai vreau să aud povești, m‑am săturat,
mi‑a ajuns!
Și s‑a retras în camera de culcare. Fata a primit da-
ruri preţioase de la slujitorii nobilului și s‑a întors mul-
ţumită în satul ei.
vi. maxime
Vinul tare, carnea grasă, mâncărurile fie prea condimen­
tate, fie prea dulci – nimic din toate acestea nu repre-
zintă gustul adevărat. Din contră, alimentele fade și
banale, tocmai acestea întruchipează esenţa gustului
adevărat. La fel, omul adevărat nu se remarcă prin tră-
sături nemaiîntâlnite, ci, din contră, viaţa lui este atât
de banală, încât e greu să‑l deosebești de un om obișnuit.

*
Dacă nu ai avut realizări deosebite în viaţă, dar măcar
n‑ai nutrit ambiţii și dorinţe vulgare, atunci cu sigu-
ranţă ești un om care lasă ceva în urma lui. Chiar dacă
erudiţia ta nu este atât de mare încât să‑i uimească pe
unii și pe alţii, dar ai reușit să nu cazi pradă nemulţu-
mirilor și necazurilor de zi cu zi, iar inima ta nu s‑a
lăsat târâtă în toate direcţiile de întâmplările vieţii,
atunci ai putea să pășești liniștit pe tărâmul sfinţilor.

261
 *
Un om în care viaţa clocotește poate fi comparat cu ful-
gerele ce luminează cerul printre nori sau cu o lumânare
care arde intens în bătaia vântului. Un om care nu face
mai nimic este asemeni cenușii unui foc stins sau trun-
chiului de copac uscat. Nici unul din cele două feluri
de‑a fi nu e de dorit. Un om adevărat este nemișcat pre-
cum norii, liniștit precum apa unui lac, dar viu precum
șoimul care plutește în înalt sau precum peștele care sare
pe neașteptate din apă. Așa arată spiritul omului care
cunoaște virtutea.
*
Cel care deschide cărţile de înţelepciune ale celor din
vechime și citește literele fără să înţeleagă frazele este
doar un trist începător. Cel care, aflat într‑o poziţie de
stat importantă, nu se gândește decât la bunăstarea pro-
prie, nepăsându‑i de nevoile oamenilor pe care trebuie
să îi ajute, este doar un hoţ de rând îmbrăcat în haine de
curte. Cel care este erudit, dar nu știe să facă nimic cu
ceea ce cunoaște, este doar un biet papagal care recită
maxime zen. Cel care pune pe picioare o afacere deose-
bită ce nu‑i aduce decât lui bunăstare, iar societatea nu
profită cu nimic de pe urma ei, este doar o floare fru-
moasă care încântă ochiul pentru o clipă.

*
Odată Mencius a spus: „Nu există om care să nu aibă
sentimentul rușinii. Dar dacă nu‑ţi e rușine, însă ajungi

262
totuși să‑ţi fie rușine de propria ta lipsă de rușine, atunci
nu mai are de ce să‑ţi fie rușine“.

*
O sumă mare de bani făcută cadou cuiva nu‑ţi aduce
neapărat recunoștinţa acelei persoane. Dar uneori o sin­
gură masă oferită cuiva îţi poate aduce mulţumire veș-
nică din partea acelui om. Generozitatea excesivă poate
să facă un dușman din cel copleșit de ea, pe când un sim­
plu gest de bunăvoinţă, fie și unul modest, poate naște
adevărata recunoștinţă.

*
Răul cel mai periculos este cel făcut pe ascuns. Binele
cel mai puţin demn de laudă este cel făcut în public.
Altfel spus, răul este cel mai puţin periculos atunci când
este făcut în văzul lumii, iar binele este cu atât mai mult
de lăudat când este făcut pe ascuns.

*
Când lumânarea arde blând, luminând în jur cu discre-
ţia unui licurici, și când toate sunetele se șterg treptat,
este momentul să ne lăsăm învăluiţi de liniște, aștep-
tând să ne cuprindă somnul. Când visele sunt între-
rupte de zorii zilei, dar natura și viaţa din jurul nostru
sunt încă nemișcate, este clipa să ieșim din răvășirea
minţii noastre.
În astfel de momente, dacă reflectăm adânc și ne
lăsăm iluminaţi de înţelepciune, putem lesne intui că

263
simţurile noastre sunt cătușe care ne leagă spiritul, așa
cum și dorinţele și poftele noastre sunt păpușari care ne
manevrează spiritul.
*
Mintea omului poate fi asemuită cu un mic univers.
Bucuria poate fi privită precum o stea sau un nor de bun
augur, supărarea seamănă cu un tunet asurzitor sau cu
o ploaie torenţială, bunăvoinţa seamănă cu o adiere lină
de vânt sau cu roua suavă a dimineţii, severitatea poate
fi privită ca o zi de arșiţă în toiul verii sau ca îngheţul
de la sfârșitul toamnei. Astfel, sentimentele care ne
mișcă de obicei sunt întocmai ca fenomenele naturii.
Nu există om care să nu le trăiască. Important este să
nu zăbovim prea mult în fiecare dintre ele, ci să le lăsăm
să se perinde în fiinţa noastră într‑un ritm egal și natu-
ral. Atunci spiritul va fi la fel cu întreg Universul.
*
Când lucrurile nu merg așa cum ţi‑ai dori, spune‑ţi că
altora le este și mai greu decât îţi e ţie, și atunci sentimen­
tul de dezamăgire care te încearcă dispare de la sine. Tot
așa, când vrei să te culci pe lauri pentru isprăvile tale și
îţi lași spiritul să cadă în trândăvie, spune‑ţi că nu puţini
sunt cei care au făcut și fac lucruri mai măreţe decât tine.
Atunci vei primi imboldul pentru a‑ţi relua fără întârzi-
ere strădaniile.
*
Majoritatea oamenilor știu să citească cărţile scrise, dar
nu știu să le citească pe cele nescrise. Nu puţini sunt cei

264
care știu să cânte la o harpă cu corzi, dar oare cine știe
să cânte la una fără corzi? Dacă te uiţi la lucruri super-
ficial și citești cu ochiul în loc să citești cu mintea, cum
ai putea oare să apreciezi o carte sau sunetul unei harpe?

*
Prostul nu pricepe nici evoluţia lucrurilor, nici rezulta-
tul lor final, pe când omul inteligent înţelege lucrurile
chiar înainte ca acestea să se înfăptuiască.

*
Noi, oamenii, suntem în mod natural încântaţi să auzim
cântecul unei privighetori și dezgustaţi la auzul orăcă-
itului unei broaște. La fel, ochii ne sunt mângâiaţi când
privim o floare frumoasă, dar când vedem o buruiană
ne vine s‑o smulgem din rădăcină. Toate plăcerile și ne­
plăcerile simţurilor noastre sunt, până la urmă, rezulta­
tul minţii noastre, care observă lucrurile înconjurătoare.
Dar ar trebui să nu uităm că, fără nici o legătură cu exis­
tenţa noastră, fiecare obiect din natură nu face decât
să‑și împlinească destinul potrivit legilor naturii.
 Glosar

Baizhang, călugăr zen (百丈懷海): Maestru zen chinez care

a trăit între anii 720 și 814, în sud-estul Chinei. Numele lui
complet este Baizhang Huaihai. A fost discipolul renumitului
Mazu Daoyi (709–788), un alt maestru care a contribuit din
plin la dezvoltarea budismului zen timpuriu din China. Mazu
era cunoscut pentru tehnica ţipatului ca mijloc de a ușura ob-
ţinerea iluminării. În general, Mazu făcea gesturi neașteptate,
vorbea nepoliticos, era brutal cu discipolii, urla, toate aceste
acţiuni fiind menite să-i șocheze pe interlocutori, care erau
astfel treziţi din starea de vegetare de zi cu zi și își făceau o idee
despre iluminare. Odată, Mazu a ţinut un discurs paradoxal,
în stil zen, apoi i-a sucit nasul unui discipol până când acesta a
ţipat de durere, dar cu acest gest, se spune, discipolul a fost
iluminat. Baizhang nu a fost la fel de radical, preferând disci-
plina și viaţa simplă, cuplate cu meditaţia. Referinţe la Baizhang
există și în clasicul zen din secolul al XII-lea Poarta fără intrare.
În capitolul II din această carte, o poveste ne spune cum, de
fiecare dată când Baizhang ţinea o predică zen în holul tem-
plului, era prezent un străin care venea negreșit înainte de
predică și pleca ultimul. După un timp, Baizhang l-a întrebat
cine este, și acesta i-a răspuns că demult fusese stareţul budist

267
din acea regiune. Într-o zi, el a fost întrebat de un discipol dacă
un om iluminat mai este supus karmei, și stareţul i-a răspuns,
greșit, că nu. Drept urmare, stareţul a devenit vulpe timp de
cinci sute de vieţi. După aceste cuvinte, stareţul l-a rugat pe
Baizhang să-l elibereze din această condiţie tristă, la care
Baizhang i-a explicat că nimeni nu este mai presus de legea
karmei. Auzind aceste cuvinte, străinul a fost iluminat și i-a
mulţumit lui Baizhang că a rupt ciclul vieţilor sale sub formă
de vulpe. Străinul a adăugat că Baizhang poate găsi trupul unui
călugăr decedat (bineînţeles, trupul stareţului acum eliberat)
la poalele muntelui din apropiere și i-a cerut să fie înmormân-
tat cum se cuvine.

Bo Le, personaj legendar (伯楽): Cel mai renumit îmblânzi-

tor de cai din perioada Primăverilor și Toamnelor, care a trăit
în secolul al VII-lea î.Cr. Se spune că el a pus bazele artei prin
care puteau fi identificaţi caii de cea mai bună calitate, foarte
necesari într-o perioadă a Chinei antice în care se duceau tot
mai multe bătălii cu ajutorul cailor. Ulterior, atât în China, cât
și în Japonia, numele lui a ajuns să semnifice o persoană deo-
sebit de înzestrată să identifice talentul și potenţialul altor oa-
meni. Există și expresia „și-a întâlnit Bo Le-ul“, cu referire la
o persoană foarte talentată și abilă, dar nerecunoscută de socie­
tate, care deodată este descoperită de un om care îi intuiește
adevărata valoare.

Bodhidharma, primul patriarh zen (菩提達磨): Personaj

semilegendar căruia îi este atribuită transmiterea budismului
zen din India în China. Potrivit legendei, a trăit în secolul al
V-lea sau al VI-lea d.Cr. Nu este o exagerare să spunem că în
Asia el este cea mai cunoscută figură din budismul zen. Până
și numele lui e grandios – bodhi înseamnă „iluminare“ în san-
scrită (de unde și cuvântul Buddha, Cel Iluminat), iar dharma

268
înseamnă „lege“, mai precis Legea Budistă. În Asia există multe
picturi cu imaginea lui Bodhidharma, înfăţișat ca un bărbat cu
barbă deasă, cu un cercel într-o ureche, o mantie simplă pe
umeri și de obicei încruntat, pentru că se gândește mereu la
Adevăr. Legendele despre el abundă. Una dintre cele mai cu-
noscute ne povestește că Bodhidharma a petrecut nouă ani în-
tr-o peșteră, meditând cu faţa la stânci, până a atins iluminarea.
Meditaţia este elementul central transmis de Bodhidharma
călugărilor budiști din China și, de altfel, esenţa budismului
zen. Bodhidharma nu punea un accent deosebit pe textele bu-
diste, cu excepţia unuia numit Sutra Lankavatara, o sutră foarte
importantă compusă în jurul secolului al IV-lea d.Cr. pe care
el a adus-o în China (din acest motiv, budiștii zen timpurii erau
numiţi „adepţii Sutrei Lankavatara“). Această sutră are un me-
saj simplu, dar foarte preţuit în budismul zen, și anume faptul
că toate fenomenele din lume sunt de fapt rezultatul observa-
ţiei minţii umane și astfel nu au o realitate în sine. Ele sunt doar
o plăsmuire a gândirii omului și, ca atare, lipsite de esenţă, ilu-
zorii (în sutră există și o propoziţie, „viaţa este doar un vis“). Cu
alte cuvinte, un iepure, de exemplu, nu există cu adevărat dacă
nu este văzut de un om, în a cărui minte izvorăște conceptul de
iepure. Odată ce a înţeles acest mare adevăr, călugărul zen poate
să-și golească mintea, să scape de „jugul“ clasificării fenomene-
lor din jurul său, de concepte opuse precum viaţă și moarte,
bine și rău, suferinţă și fericire ș.a.m.d., și astfel poate fi elibe-
rat, atingând iluminarea. Sutra aceasta merge mai departe și
afirmă că până și ideea de iluminare, ţelul budismului, este tot
o creaţie a minţii umane și, drept urmare, nici aceasta nu există
în realitate, dar este un concept util pentru cei care caută eli-
berarea totală și practică calea zen.
În Japonia, Bodhidharma este o figură extrem de populară
la nivel laic, fiind numit daruma. An de an, la templele budiste
se ţin sărbători în onoarea lui, elementul central fiind păpușile

269
Daruma. Ele redau în mod simplu, dar foarte sugestiv, figura
lui Bodhidharma, cu sprâncene groase, barbă și mustaţă. Sunt
făcute dintr-un amestec de hârtie poroasă și lipici (papier mâché)
și de obicei pe ele scrie fuku-iri, ceea ce înseamnă „fericirea
vine“. Vândute în templele budiste sau în magazinele de deco-
raţiuni tradiţionale, au mereu ochii albi, fără pupilă, iar culoarea
tipică a păpușii este roșu. Pupilele lipsesc în mod intenţionat,
întrucât „bucuria“ de a le desena îi revine posesorului păpușii.
Se crede că desenarea pupilelor pe ochii păpușii îi aduce aces-
tuia noroc și bunăstare, precum și împlinirea unei dorinţe puse
în momentul desenării primei pupile. În China, Bodhidharma
este asociat și cu artele marţiale, întrucât se spune că el a pe-
trecut mult timp la templul Shaolin, unde i-a învăţat pe călu-
gări tot soiul de tehnici de autoapărare, care ulterior au pus
bazele kung fu.

Cărţile clasice (四書五経): Nouă cărţi considerate a forma

baza filozofiei confucianiste timpurii. În limba chineză veche
ele sunt cunoscute drept Cele Patru Cărţi şi Cinci Clasice. Cele
patru cărţi sunt (1) Marea Învăţătură, (2) Doctrina Căii de Mijloc,
(3) Analectele lui Confucius și (4) Mengzi (Mencius). Cele cinci
cărţi clasice sunt (1) Despre Poezie, (2) Cartea Documentelor, (3)
Cartea Ritualurilor, (4) Cartea Schimbărilor și (5) Analele Primă­
verii şi Toamnei.

Chang’an, oraș (長安): Pesemne cel mai important oraș din

istoria Chinei antice, aflat în centrul ţării. El a fost capitala
Chinei vreme de secole, atingând apogeul prosperităţii în tim-
pul dinastiei Tang (618–907). Numele orașului înseamnă Pacea
Eternă și structura lui arhitecturală a fost copiată până și în
Japonia, a cărei capitală veche, Heiankyō (Nara), a fost fidel mo-
delată după Chang’an. În jurul anului 750 Chang’an era cel mai
populat oraș din lume, având cel puţin un milion de locuitori.

270
Cheng, regat (鄭): Mic regat chinez din Antichitate, care a
existat între anii 806 și 375. Regatul se afla în centrul Chinei
moderne, în provincia numită în zilele noastre Henan. Datorită
poziţiei geografice, care beneficia de numeroase rute comerci-
ale, regatul Cheng era foarte bogat. Cu toate acestea, suprafaţa
lui nu era mare și, fiind înconjurat de state mai puternice și mai
mari, domnitorii regatului erau mereu antrenaţi în diplomaţie
și gata să deschidă cuferele regale pentru a-și cumpăra autono-
mia. În cele din urmă, Cheng a fost anexat de statul vecin Han
și a dispărut ca entitate statală.

Chu, regat (楚): Vechi regat din China antică, care a dăinuit
din secolul al XI-lea și până în anul 223 î.Cr. Din punct de ve-
dere geografic, regatul Chu se afla în partea centrală și sudică
a Chinei, iar în secolul al IV-lea î.Cr. avea cel mai larg teritoriu
dintre Statele Combatante, rezultat al politicilor expansioniste
îmbrăţișate de regii Chu. Regatul era cunoscut ca având o ar-
mată foarte puternică și excelent organizată pentru acele vre-
muri. Cu toate acestea, în anul 223 î.Cr. armatele regatului Chu
au fost învinse irevocabil de către statul Qin din vest, iar teri-
toriul Chu a fost anexat.

Confucius, filozof (孔子): Pesemne cel mai cunoscut filozof

al Chinei din toate vremurile. „Confucius“ este versiunea lati-
nizată a numelui Kong Fuzi, ceea ce înseamnă Maestrul Kong.
Confucius s-a născut în nord-estul Chinei, în micul regat Lu,
și a trăit între anii 551 și 479. A fost activ implicat în politică,
căutând mereu să-i ajute pe suveranii pe care îi vizita, în calitate
de mare înţelept, să clădească un stat ideal și o societate armo-
nioasă, lipsită de conflicte. Sistemul lui de gândire punea ac-
centul pe educaţie, respectul faţă de ceilalţi și faţă de părinţi,
virtute și urmarea ritualurilor tradiţionale al căror rol este de
a confirma și întări coeziunea socială. Respectul și grija faţă de

271
cei din jurul nostru reprezintă una dintre învăţăturile de bază
din confucianism, articulată foarte limpede în cuvintele filo-
zofului: „Nu face altora ce nu ai dori să ţi se facă ţie“. Pe plan
politic, Confucius considera că suveranul trebuie să fie un stan-
dard absolut de moralitate pentru cetăţeni. Dacă oamenii sunt
conduși doar prin legi și pedepse, atunci ei nu vor fi cu adevă-
rat buni, credea Confucius, ci doar niște indivizi mânaţi de
dorinţa de a ocoli legea. Dacă, în schimb, oamenii sunt călău-
ziţi în mod natural prin virtutea deosebită a conducătorului,
dacă sunt educaţi și li se garantează dreptul la proprietate,
atunci ei vor avea un simţ al rușinii și al datoriei, devenind
persoane cu adevărat bune. Toată filozofia lui Confucius este
cuprinsă în Analecte, o colecţie de observaţii ale maestrului
compusă, se crede, de discipolii acestuia. Este cartea de căpătâi
a confucianismului. De-a lungul secolelor, confucianismul a
avut o influenţă inestimabilă atât în China, cât și în statele
vecine (mai ales Coreea și Japonia). În China, Confucius a atins
rangul de zeu, existând multe temple confucianiste în a căror
incintă se află statuia învăţatului. Obiceiul este ca oamenii să
aprindă beţișoare parfumate și să se roage în faţa statuii.

Examen de calificare (科挙): Sistem de selecţie a celor care

aspirau la o poziţie în serviciul civil din China, pe bază de exa-
men, ce a existat între anii 598 și 1905. Sistemul acesta revolu-
ţionar era gândit să-i identifice pe cei care urmau să formeze
aparatul guvernamental al statului prin prisma unor cunoș-
tinţe comune de cultură, confucianism, literatură, istorie etc.
Cei selectaţi erau uniţi prin cunoștinţele și valorile comune, în
timp ce diferenţele dintre experienţele lor personale (locul naș-
terii, condiţia socială și financiară a familiei) erau estompate.
Înainte de toate, acesta era un sistem de selecţie a capitalului
uman bazat pe meritocraţie.

272
Fei Wei, personaj legendar (飛衛): Arcaș legendar din China,
al cărui nume apare menţionat în cartea Liezi din secolul al
V-lea î.Cr. Fei Wei nu mai apare în alte texte istorice și nici nu
se știe cu exactitate dacă a existat.

Gan Ying, personaj legendar (甘蠅): Arcaș nemaipomenit de

talentat din China. Tradus mot-à-mot, numele lui înseamnă
„muscă dulce“ și apare menţionat pentru prima oară în cartea
Liezi din secolul al V-lea î.Cr. Nu se știe când și dacă a trăit cu
adevărat, însă referiri la Gan Ying au fost făcute și în alte texte
chineze, fiind prezentat ca maestru absolut al tirului cu arcul.

Gao Huan, personaj istoric (高歡): Renumit comandant mi-

litar din statul Wei de Nord care a trăit între anii 496 și 547. Deși
la origine chinez, Gao Huan s-a născut și a crescut într-o regi-
une limitrofă dintre China și Mongolia (numită azi Mongolia
Interioară), întrucât bunicul său fusese exilat acolo din statul
Wei de Nord. Din aceste motive, Gao Huan a adoptat multe
dintre obiceiurile culturale ale nomazilor din acea zonă (numiţi
Xianbei). El a dus o viaţă foarte activă, căutând mereu să în-
drepte injustiţiile din societate, și a luptat în numeroase bătălii
în nord-estul Chinei, fie alături de rebelii ce se împotriveau
diverselor reforme agrare, fie alături de oameni de vază pe care
îi vedea ca salvatori ai statului Wei de Nord. În conformitate
cu obiceiurile sociale din acele vremuri, a avut o soţie și șase
concubine, cu care a făcut cincisprezece fii, printre care Gao
Yan, și nouă fiice. Printre concubine se numărau fetele genera-
lului pe care l-a slujit cel mai mult, Erzhu Rong.

Gao Yan, rege (高演): Renumit cârmuitor al statului Qi de

Nord, care a trăit între anii 535 și 561. Numele său regal a fost
Xiaozhao, însemnând regele „pios și luminat“. A fost al șase­
lea fiu al lui Gao Huan. Gao Yan era cunoscut ca fiind un

273
conducător foarte meticulos și abil, erudit, charismatic și dor-
nic să implementeze un sistem de legi cât mai adecvat timpu-
rilor sale. Din păcate pentru el, nu a stat pe tron decât doi ani,
decedând în urma unui accident de echitaţie la frageda vârstă
de 27 de ani. Cu toate că a fost un domnitor lăudat, Gao Yan a
dat dovadă de cruzime și sete de putere atunci când a decis ca
nepotul său, Gao Yin, să fie asasinat. Gao Yin era fiul lui Gao
Yang, al doilea fiu al lui Gao Huan și deci fratele mai mare (cu
nouă ani) al lui Gao Yan. Ascultând profeţiile magilor de la
curte, potrivit cărora nepotul său va urca pe tron într-o zi, Gao
Yan a poruncit ca tânărul Gao Yin, în vârstă de doar 17 ani, să
fie eliminat. Asasinii trimiși de rege au încercat să-l ademe-
nească pe Gao Yin să bea vin otrăvit, dar, când acesta a refuzat,
l-au strangulat. Se spune că mama lui Gao Yan l-a vizitat pe
acesta în urma accidentului grav de echitaţie și, când l-a între-
bat dacă fusese implicat în asasinarea nepotului ei, Gao Yan nu
a putut răspunde, știindu-se vinovat. Din acest motiv, mama
lui a refuzat să-l mai vadă, deși știa că se află pe patul de moarte.
În scurtul timp cât a mai trăit după accident (trei săptămâni),
Gao Yan a fost măcinat de remușcări faţă de fapta comisă și
plin de regrete că-și dezamăgise mama, o mare fărădelege în
tradiţia confucianistă. Înainte de a muri, Gao Yan i-a cedat
tronul fratelui său mai mic, din aceeași mamă, pe nume Gao
Zhan (537–569), cu rugămintea de a nu-l vătăma pe prinţul Gao
Bainian, fiul moștenitor al lui Gao Yan în vârstă de doar opt
ani. În scurt timp însă, Gao Zhan și-a chemat nepotul la palat,
a pus gărzile să-l bată cu bâte și apoi să-l decapiteze, aruncân-
du-i trupul în iazul din faţa palatului, a cărui apă a devenit
roșie. Motivul oficial al execuţiei băiatului a fost faptul că scri-
sese, la îndemnul profesorului lui de caligrafie, o ideogramă
chinezească pe care doar regele avea voie să o scrie, și anume
caracterul chi (敕), care înseamnă „decret imperial“. În anii săi
de domnie, Gao Zhan a fost un conducător incompetent,

274
neglijând afacerile statului, taxând fără scrupule populaţia și
dedicându-se unei vieţi pline de plăceri.

Gaozi, filozof (告子): Cunoscut de asemenea sub numele de

Gao Buhai. El a trăit între anii (aproximativ) 420 și 350, fiind
contemporan cu marele filozof confucianist Mencius. Lucrările
lui Gaozi au fost pierdute, dar doctrinele sale sunt rezumate
în cartea lui Mencius, singura sursă care a dăinuit.

Hakuin Ekaku, maestru zen (白隠慧鶴): Unul dintre cei

mai cunoscuţi călugări zen din Japonia. Hakuin a trăit între
anii 1686 și 1769. Numele lui înseamnă „ascuns în alb“, aluzie
la faptul că maestrul se născuse la poalele muntelui Fuji (aco-
perit de zăpadă o bună parte a anului) și spiritul său cutreiera
de obicei printre norii albi. Provenind dintr-o familie foarte
religioasă, Hakuin a devenit călugăr la vârsta de 15 ani din pro-
pria voinţă, fiind mereu măcinat de ideea că cei care nu ur-
mează înţelepciunea budistă ajung în iad. A fost extrem de
dedicat meditaţiei și practicii kōan (întrebări dificile, deseori
paradoxale, menite să forţeze la maximum gândirea practican-
ţilor zen). Un exemplu clasic de kōan atribuit lui Hakuin este
următorul: „Când batem din palme, auzim un sunet. Dar care
este oare sunetul unei singure palme?“ Hakuin se afla mereu
în căutarea iluminării, numită satori în limba japoneză. În bu-
dismul zen nipon, satori se referă mai degrabă la o experienţă
mental-senzorială care înalţă spiritul și îl scoate din sfera mun-
dană, în timp ce în budismul clasic satori înseamnă practic
Nirvana. Când un practicant budist atinge Nirvana, devine un
Buddha, Cel Iluminat (precum Siddhārtha Gautama, fonda-
torul istoric al budismului), și este rupt de lanţul nașterilor și
morţilor prin care trece de nenumărate ori până în acel punct.
În budismul zen nipon, și mai ales la Hakuin, iluminarea este
mai degrabă o stare spirituală temporară, nu absolută sau

275
eternă. Hakuin însuși a spus că în viaţă a avut parte de 18 „mari“
iluminări (una dintre ele având loc la vârsta de 42 de ani, când
a auzit sunetul unui greiere) și nenumărate „mici iluminări“.
El preţuia foarte mult acele stări de graţie și punea accent pe
practica zen imediat după atingerea iluminării, un fel de me-
ditaţie menită să păstreze acea stare spirituală cât mai mult
timp. Hakuin a fost renumit și pentru faptul că predica activ
în rândul populaţiei, încercând să-și înveţe semenii să fie cât
mai buni. De asemenea, Hakuin a rămas în istorie ca un remar-
cabil artist, fiind autorul a peste zece mii de picturi în stilul
simplu zen.

Han, regat (韓): Regat din China antică care a existat pentru
o scurtă perioadă de timp, nici două secole, între anii 403 și 230.
A nu se confunda cu marea dinastie Han (202 î.Cr. – 220 d.Cr.),
în timpul căreia s-a consolidat identitatea naţională a chinezi-
lor. Regatul Han se afla exact în centrul Chinei moderne, pe o
suprafaţă destul de restrânsă, și existenţa lui a fost rezultatul
dezmembrării în trei părţi a marelui regat Jin în secolul al V-lea
î.Cr. Regatul Han se afla chiar lângă statul Qin și a fost primul
dintre cele șase state cucerite de acesta din urmă, care a unifi-
cat China în anul 221 î.Cr. Unul dintre cele mai renumite per-
sonaje născute în regatul Han a fost legalistul Han Fei.

Handan, oraș (邯鄲): Unul dintre cele mai vechi orașe din
China, al cărui nume a rămas neschimbat mai bine de 2.000 de
ani. Orașul a apărut în jurul secolului al V-lea î.Cr., aflându-se
în nord-estul Chinei. Primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang,
s-a născut în Handan. În prezent, Handan are o populaţie de
peste nouă milioane de locuitori.

Huai, rege (楚懐王): Regele statului Chu între anii 329 și 299.
Nu se știe data nașterii lui, ci doar cea la care a decedat (anul
296), aflat în captivitate în regatul Qin.

276
Huan, rege (齊桓公): Domnitorul statului Qi, aflat în nord-
estul Chinei, între anii 685 și 643. Huan a fost un conducător
deosebit de abil, transformându-și regatul, în nici patruzeci de
ani, într-un teritoriu puternic, recunoscut și admirat de statele
vecine. Născut cu numele Xiaobai („micul alb“), Huan a fost
fiul domnitorului Xi (hegemon între anii 730 și 698). Fiind al
treilea fiu, nu avea nici o perspectivă să ajungă pe tron, dar după
moartea tatălui său cei doi fraţi mai mari și un văr s-au războit
aprig pentru putere. Primul frate, pe nume Zhu’Er, și vărul
Wuzhi au obţinut pe rând tronul, dar pentru scurt timp, ambii
fiind în cele din urmă asasinaţi de nobilii de la curte. În acest
timp, mentorul lui Xiaobai, Bao Shuya, îl luase pe acesta din
regat și fugise în exil în statul alăturat. Odată cu moartea dom-
nitorului Wuzhi, Xiaobai și mentorul său s-au întors în Qi, cu
intenţia de a prelua puterea. Numai că Xiaobai nu era singurul
care râvnea la tron. Al doilea frate mai mare al lui, pe nume
Jiu, și el aflat până atunci în exil, nu a așteptat mult până să
revină în regatul Qi cu aceleași pretenţii, mai ales că avea spri-
jinul marelui om de stat Guan Zhong, un ministru extrem de
talentat și respectat, care fusese și tutorele lui. Cu toate acestea,
Xiaobai a reușit să obţină înaintea fratelui său controlul guver-
nului și al armatei și s-a instalat pe tron. Jiu a fost prompt exe-
cutat, însă Xiaobai, numit acum regele Huan, nu știa ce să facă
cu Guan Zhong. În mod spectaculos, Bao Shuya, care fusese
un bun prieten cu măreţul Guan Zhong, l-a convins pe noul
rege să-l cruţe pe acesta, ba chiar să-l numească prim-ministru.
Regele și-a ascultat tutorele și, în pofida așteptărilor, el și Guan
Zhong au format o echipă politică redutabilă, care ani de zile
a cârmuit ţara cu mare succes. Colaborarea dintre cei doi ocupă
un loc deosebit în istoria Chinei, fiind un simbol al reușitei la
care pot ajunge doi oameni ce pun deoparte diferenţele perso-
nale și se concentrează în totalitate pe un ţel comun. În același
timp, și povestea lui Bao Shuya a rămas adânc înrădăcinată în

277
spiritul chinez, el reprezentând imaginea ideală a prietenului
adevărat și a omului care preţuiește talentul înainte de toate,
întrucât l-a salvat pe Guan Zhong, deși putea cu ușurinţă să-l
elimine. Sub domnia lui Huan, capitala regatului, Linzi, a de-
venit un loc de o mare opulenţă și eleganţă, un oraș a cărui
faimă a ajuns în toate colţurile Chinei. După moartea lui Huan,
regatul Qi și-a pierdut rapid din glorie pe fundalul luptelor
pentru putere dintre fiii acestuia. Deși Huan avusese trei soţii,
nici una nu i-a născut băieţi, în timp ce numeroasele lui con-
cubine au adus pe lume șase fii. Cum nici unul dintre ei nu
provenea dintr-o regină, cu toţii aveau pretenţie la tron. Se
spune că cei șase fii s-au luptat pentru putere din prima clipă
în care tatăl lor a părăsit această lume și că trupul lui a fost
lăsat în dormitorul regal mai multe săptămâni. Când în cele
din urmă s-a organizat înmormântarea, trupul regelui Huan
era deja descompus.

Hui Ang, filozof (惠盎): Nu se știu multe despre acest învăţat,

doar faptul că provenea dintr-o familie de intelectuali și era
activ în regatul Song în secolul al IV-lea î.Cr.

Hui Ke, maestru zen (大祖慧可): Al doilea patriarh zen din

China, succesorul lui Bodhidharma. A trăit între anii 487 și 593.
Până să-l întâlnească pe Bodhidharma, Hui Ke fusese un stu-
dent pasionat al daoismului și budismului, dar niciodată nu
găsise un mentor pe măsura aspiraţiilor sale. Legenda spune
că, simţind puterea spirituală a lui Bodhidharma, Hui Ke și-a
dorit atât de mult să devină discipolul acestuia, încât și-a tăiat
o mână în faţa maestrului pentru a-l convinge că e hotărât să
urmeze calea budismului zen. Hui Ke a practicat budismul zen
timp de nouă ani sub îndrumarea lui Bodhidharma, care,
atunci când l-a desemnat ca următorul patriarh zen, i-a înmâ-
nat o copie a Sutrei Lankavatara și mantia sa.

278
Hui Neng, maestru zen (大鑒惠能): Al șaselea patriarh zen
din China, un personaj obscur care a trăit între anii 638 și 713.
Mumia lui este păstrată în incinta templului Nanhua din sudul
Chinei. Hui Neng s-a născut într-o familie săracă, tatăl său a
decedat când el era încă mic, și o perioadă a trăit cu mama lui,
vânzând vreascuri pentru a-și duce traiul. Nu avea o educaţie
deosebită, dar se spune că într-o zi, auzind în oraș un călugăr
care predica dintr-un renumit text budist, și-a dorit de îndată
să urmeze și el calea lui Buddha.

Huo, munte (霍山): Munte din estul Chinei, cu o înălţime de

circa 2.000 de metri.

Împăratul Galben (Huang Di), personaj mitologic (黄帝):

Domnitor legendar chinez care a trăit, potrivit mitologiei, în
jurul anilor 2600 î.Cr. Cultul acestui personaj mitologic a prins
amploare în ultimele cinci secole î.Cr., când Împăratul Galben
a căpătat aura domnitorului virtuos și înţelept care conduce
ţara în mod echitabil, cu ajutorul unui guvern bine pus la punct.
Mulţi înţelepţi din acele vremuri menţionau abilităţile lui po-
litice și statale în discursurile ţinute diverșilor regi. Tot lui i s-a
atribuit inventarea arcului, a agriculturii, a calendarului etc. și
era privit mai degrabă ca o zeitate decât ca un simplu om. În
timp, Împăratul Galben a ajuns să fie recunoscut drept fonda-
torul civilizaţiei chineze, devenind astfel un simbol naţional.

Inspector imperial (監察御史): Post de funcţionar public

înfiinţat după marea unificare a Chinei din anul 221 î.Cr. de
către Qin Shi Huang. Numărul de inspectori imperiali a variat
de la o epocă la alta, însă în general nu existau mai mult de 50
de indivizi, cu toţii oameni foarte educaţi. Principala lor atri-
buţie era aceea de a se deplasa în diversele regiuni ale ţării și de
a inspecta funcţionarea aparatului public local și uneori a

279
armatei. Apoi, inspectorul imperial revenea la curte și prezenta
un raport detaliat al observaţiilor sale.

Jiang Nan, regiune (江南): Literal înseamnă „la sudul râului“,

cu alte cuvinte regiunea ce se află imediat în sudul marelui râu
Yangtze. Bineînţeles, regiunea Jiang Nan nu are o identitate
administrativă, ci se referă la o zonă aproximativă. Principalele
orașe din regiunea Jiang Nan sunt Shanghai, Nanjing și
Suzhou.

Jianzhi Sengcan, maestru zen (鑑智僧璨): Al treilea patri-

arh al budismului zen din China, care a trăit în secolul al VI-lea
d.Cr. Informaţiile despre viaţa sa sunt foarte puţine. Nu știm
decât că a practicat budismul zen sub îndrumarea lui Hui Ke,
aparent în munţi, unde cei doi se ascundeau de persecuţiile
împotriva budiștilor zen din acele vremuri, și că acesta din
urmă a fost tare impresionat de înţelegerea profundă a disci-
polului, motiv pentru care l-a numit Sengcan, ceea ce înseamnă
„călugărul nestemată“.

Jin, regat (晉國): Regat din China antică care a existat între
secolele XI și V î.Cr. Aflat în partea de nord a Chinei moderne,
în regiunea Shanxi, Jin a fost unul dintre cele mai prospere state
între anii 771 și 476, o perioadă definitorie în istoria Chinei antice.
Jin era un regat mare, dar lupta crâncenă pentru puterea politică
dintre familiile de vază aflate la vârful societăţii a dus în cele din
urmă la fragmentarea regatului în trei state individuale, după
o perioadă de război civil. Odată cu acest mare eveniment din
istoria Chinei antice s-a încheiat perioada Primăverilor și
Toamnelor și a început perioada Statelor Combatante.

Jizō, sfânt budist (地蔵菩薩): Un sfânt extrem de popular

în budismul din Extremul Orient. În India numele lui este

280
Ksitigarbha, în China Dizang, iar în Japonia Jizō, toate însem-
nând „cămara pământului“. Jizō este un bodhisattva, un sfânt
din budism care se află pe locul următor ca importanţă după
Buddha. Diferenţa dintre Buddha și un bodhisattva este aceea
că cel din urmă este atât de înţelept și pur, încât poate și el
oricând să devină Buddha, atingând Nirvana, dar alege să nu o
facă, ci să rămână în dimensiunea oamenilor pentru a-i călăuzi
pe calea budismului și a-i ajuta să scape de suferinţa reîncarnă-
rilor. Se spune că Jizō însuși a făcut promisiunea să nu devină
Buddha până când iadurile nu se golesc de sufletele celor rătăciţi.
În Japonia, el este sfântul care-i apără pe copiii care au murit
prematur și care sunt chinuiţi de demoni în iad. Din acest mo-
tiv, mai toate mormintele copiilor niponi au pe ele o statuie din
piatră a lui Jizō, cu trăsături inocente și copilărești.

Juzhi, maestru zen (准胝): Al 11-lea patriarh al budismului

zen din China, care a trăit în secolul al IX-lea d.Cr. Nu se cu-
noaște nimic despre viaţa lui în afară de anecdota din acest
volum.

Kang, rege (宋康王): Ultimul rege al statului Song (al 35-lea),

care a domnit din 328 și până la moartea sa, în 286. Kang era
foarte însetat de putere și a uzurpat tronul ocupat de fratele
său mai mare, comportându-se apoi ca un adevărat tiran.
Însemnările istorice menţionează faptul că a iniţiat diverse
campanii militare împotriva statelor vecine mai mari, a distrus
templele la care se rugau cetăţenii regatului, a maltratat popu-
laţia, având până și obiceiul de a fura soţiile cele mai frumoase
ale subalternilor săi. Domnitor profund nepopular în propria
ţară și dispreţuit în egală măsură de regatele înconjurătoare, în
cele din urmă Kang a fost detronat de armatele coaliţiei a trei
state învecinate, iar teritoriul regatului său a fost împărţit între
învingători. Este interesant de menţionat că regele Kang era

281
 numit de criticii din acele vremuri „Xia Jie din Song“, Xia Jie
fiind considerat cel mai crud, depravat și antipatic conducător
din întreaga Chină antică. Xia Jie a trăit în jurul secolului al
XVI-lea î.Cr., deci cu mult înaintea lui Kang, dar imaginea lui
malefică a dăinuit secole la rând, și faptul că regele Kang a fost
asemuit cu Xia Jie este o bună indicaţie a caracterului acestuia.
Scrierile din Antichitate povestesc cum Xia Jie trăia într-un lux
fără margini, își trata cu cruzime supușii și omora pe oricine îi
stătea în cale. Bucătarul care nu-i gătea pe măsura așteptărilor
era executat pe loc. Aceeași soartă îi aștepta și pe cei care aveau
sarcina să aducă la curte cele mai fine vinuri – dacă regele nu
era impresionat de calitatea băuturii, erau pedepsiţi cu moar-
tea. Se spune că lui Xia Jie îi plăcea să bea mari cantităţi de
alcool și făcea aceasta călărind de obicei pe spatele unei per-
soane importante de la curte. Un ministru nenorocos a ajuns să
fie călărit și, când a obosit și nu s-a mai putut mișca, l-a implo-
rat pe Xia Jie să-l cruţe, numai ca să audă din gura despotului
ordinul de execuţie. Precum regele Kang, Xia Jie era mereu
dornic să se afle în compania femeilor frumoase și avea o sume-
denie de concubine. Favorita sa însă era Mo Xi, de o frumuseţe
nemaipomenită, dar lipsită de orice virtute și simţ moral. Un
text istoric povestește cum Mo Xi, stând pe genunchii lui Xia
Jie, i-a cerut să-i construiască un mare iaz de vin. Vrăjit de far-
mecele ei, acesta nu a pierdut timpul și i-a îndeplinit dorinţa.
Când iazul a fost gata, cei doi au urcat într-o barcă și, în sunete
de tobă, au petrecut ore în șir bând vin direct din el. Mo Xi a
cerut apoi ca trei mii de oameni să fie aduși ca să soarbă tot iazul,
„în patru labe, precum vacile“, dar aceștia nu au reușit să bea
tot vinul și, îmbătându-se, s-au înecat, în timp ce Mo Xi râdea
nevoie mare, găsind scena foarte amuzantă.

Ling Nan, regiune (嶺南 ): Zonă geografică din sud-estul

Chinei, al cărei nume înseamnă „la sud de munţii Nanling“.

282
Această regiune cuprinde Guangdong, Hainan, Hong Kong,
Macao și nordul Vietnamului.

Long Xi, oraș (隴西): Oraș din zona central-nordică a Chinei

moderne. A existat din Antichitate, când poziţia lui era consi-
derată a fi strategică, aflându-se pe Drumul Mătăsii.

Lu, regat (魯): Regat din nord-estul Chinei care a existat din
secolul al XI-lea și până în anul 249 î.Cr. Se afla la sud de rega-
tul Qi, cu care a purtat multe războaie. Lu este renumit pentru
că acolo s-au născut doi mari filozofi ai Chinei, și anume
Confucius și Mozi. Capitala regatului, Qufu, oraș ce există și
în zilele noastre, este locul de baștină al lui Confucius, unde se
află trei locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO (templul lui
Confucius, mormântul lui și casa familiei lui Confucius).
Precum alte regate din secolul al III-lea î.Cr., Lu a fost cucerit
de împăratul Qin Shi Huang, care a unificat pentru prima oară
China în anul 221 î.Cr.

Mencius, filozof (孟子): Cel mai cunoscut filozof confucianist

după Confucius însuși. Mencius este versiunea latinizată, de
către călugării creștini care au ajuns în China, a numelui
Mengzi, care înseamnă Maestrul Meng. Mencius a trăit între
anii 372 și 289. Nu a avut contact direct cu Confucius, care
trăise mult mai devreme, dar se spune că a fost învăţat de Zisi,
nepotul lui Confucius. Mencius s-a născut într-un stat din cen-
trul Chinei, la foarte mică distanţă de locul de baștină al lui
Confucius. Tatăl lui a murit când el avea o vârstă fragedă și a
fost crescut de mama sa cu deosebită atenţie și dedicaţie, deși
în mare sărăcie. În societatea chineză, ea este cel mai renumit
simbol al mamei înţelepte și virtuoase, care dorește mai presus
de orice ca toţi copiii ei să se bucure de o educaţie aleasă.
Mencius s-a dedicat învăţăturii și culturii, fiind ceea ce în zilele

283
noastre s-ar numi un intelectual desăvârșit. A petrecut o bună
parte din viaţă călătorind prin regatele Chinei antice, cu un alai
de sute de discipoli și slujitori și ţinând în faţa diverșilor regi
discursuri despre politică, strategii de stat, societate, lege
ș.a.m.d. Între anii 319 și 312 a fost membru al primei academii
din China, numită Jiaxia, aflată în Linzi, capitala regatului Qi.
Una dintre ideile de bază ale lui Mencius este aceea că oamenii
sunt fundamental buni, dar că această calitate necesită educa-
ţie și un mediu propice pentru a înflori. Un exemplu clasic
folosit de Mencius pentru a demonstra acest punct este cel al
unui copil care cade într-o fântână. Orice om care ar fi martor
la un astfel de accident ar sări neîndoielnic în ajutorul copilu-
lui, spunea Mencius, și asta nu pentru că ar dori să câștige
recunoștinţa părinţilor copilului, nici laudele vecinilor, și nici
ca să evite criticile celor din jur că nu ia atitudine, ci pur și
simplu pentru că oamenii sunt fundamental buni. Pe plan po-
litic, precum Confucius, Mencius considera că suveranul are
menirea să călăuzească societatea și o datorie morală faţă de
supușii lui: el trebuie să fie virtuos, înţelept și, înainte de toate,
un exemplu perfect de conduită. Mencius mai spunea însă că,
dacă un suveran nu este la nivelul sarcinilor și îndatoririlor sale,
atunci poporul are tot dreptul să-l detroneze.

Meng Chang, personaj istoric (孟嘗君): Aristocrat și om de

stat faimos din China antică, care a trăit în secolul al III-lea
î.Cr. în regatul Qi. Când Meng Chang a fost conceput, tatăl lui
avea deja patruzeci de copii. În plus, Meng Chang s-a născut
în a cincea zi a celei de-a cincea luni din calendarul chinezesc,
și se credea că toţi copiii născuţi în acea zi urmau să-și omoare
părinţii. Din acest motiv, tatăl lui a vrut să-l lase să moară de
foame, însă mama sa l-a crescut în secret. Meng Chang este
renumit pentru faptul că primea în casa lui pe oricine avea
măcar un talent, oricare ar fi fost acela. Fiind foarte bogat,

284
Meng Chang a construit o clădire impresionantă în care acești
oameni puteau locui și mânca pe săturate. În schimb ei trebu-
iau să contribuie cu idei originale la bunăstarea micii comuni-
tăţi formate de Meng Chang. Se spune că în casa lui s-au strâns
oameni din toată China, până când numărul lor a ajuns la câ-
teva mii, și că în fiecare seară Meng Chang lua cina alături de
toţi acești oaspeţi. Apoi purta discuţii cu ei, în timp ce, după un
paravan din spate, un scrib nota fiecare cuvânt. Ulterior, Meng
Chang recitea textele și se folosea de ideile discutate pentru a
gestiona mai bine moșia. Există multe povești despre Meng
Chang și invitaţii lui. Una spune cum într-o seară holul în care
se lua cina nu era suficient luminat și unul dintre oaspeţi nu
putea să vadă ce mănâncă nobilul Meng Chang. Drept urmare,
el a insinuat că nobilul mănâncă ce este mai bun și oaspeţii
doar resturile. Meng Chang s-a ridicat de la masă cu bolul în
mână, s-a dus până la oaspete și i-a arătat că era exact aceeași
mâncare. Acesta a fost atât de rușinat, încât și-a curmat pe loc
viaţa. O altă poveste este despre dialogul lui Meng Chang cu
un oaspete deosebit de înţelept care l-a învăţat pe nobil că „ie-
purele isteţ are trei ieșiri din vizuină“, un proverb bine-cu­
noscut în China (proverbul este format din patru ideograme,
iepure–evadare–trei–găuri). Ideea proverbului este aceea că
omul deștept se îngrijește întotdeauna să aibă mai multe pâr-
ghii ca să iasă din ananghie, nu doar una.

Mozi, filozof (墨子): Renumit gânditor chinez care a trăit

aproximativ între anii 470 și 391. În Occident este cunoscut sub
numele latinizat Micius. Mozi a pus bazele unuia dintre cele
mai importante curente filozofice din China antică (numit mo-
hism), opunându-se vehement confucianiștilor și daoiștilor. Cu
toate acestea, sistemul său de gândire nu a dăinuit, fiind dat
uitării odată ce China fost unificată sub statul Qin în secolul
al III-lea î.Cr. Regele statului Qin, ulterior primul împărat al

285
Chinei, era în favoarea sistemului de gândire legalist și se spune
că a dat ordin să fie arse toate tratatele mohiste, iar adepţii lui
Mozi să fie omorâţi. În dinastia Han, ce a urmat la scurt timp
după unificarea Chinei de către regatul Qin, confucianismul a
câștigat teren, devenind școala de filozofie oficial acceptată. În
aceste condiţii, în jurul secolului al II-lea d.Cr. mohismul a
dispărut complet. Mozi era o persoană din clasa inferioară a
societăţii, deși foarte talentat ca tâmplar și inginer în fortifica-
ţii. Mulţi dintre adepţii lui erau mai degrabă muncitori decât
intelectuali sau gânditori. Doctrina lui Mozi era foarte clară și
simplă, fiind astfel urmată de numeroase persoane. Mozi se
opunea războiului nejustificat și agresiunii, acceptând armata
doar ca instrument de apărare. De nenumărate ori Mozi a că-
lătorit în diversele regate din perioada Statelor Combatante
încercând să-i convingă pe regi să nu se angajeze în războaie
de agresiune cu statele învecinate. Mozi predica dragostea uni-
versală dintre oameni (motiv pentru care au fost făcute paralele
între el și creștinism), meritocraţia (mai ales la nivel de guvern),
utilitarismul, moderaţia și, înainte de toate, binele comunităţii.

Nan Hua, munte (南華山): Munte din Taiwan, cu o înălţime

de aproape 3.200 de metri. Numele muntelui înseamnă „floarea
sudului“.

Omul superior (君子): În limba chineză, junzi. Acest concept

este confucianist la origine și se referă la omul ideal. În limba
engleză acest termen este tradus ca „gentleman“. Principalele
calităţi ale unui junzi sunt educaţia, înţelepciunea, disciplina,
moralitatea, benevolenţa, altruismul și lipsa pasivităţii (un om
mereu activ, pus pe fapte).

Panshan Baoji, călugăr zen (盤山寶積): Călugăr zen din

China care a trăit între anii 720 și 814. A fost discipolul faimosu-
lui Mazu Daoyi.

286
Paulovnia, copac (泡桐屬): Copac originar din estul Asiei,
mai ales China și Vietnam. Există și la noi în ţară. Înălţimea este
de circa 15 metri și e renumit pentru că se dezvoltă foarte repede.
Din acest motiv, este plantat extensiv pentru a obţine o sursă
ieftină de lemn. Copacul a fost numit în onoarea reginei Anna
Pavlova a Olandei (1795–1865), fiica ţarului Pavel I al Rusiei.

Qi, regat (齊) (din poveștile Arcașul fără arc, Lingușire și adevăr
și Pâlcul de copaci): Regat important din estul Chinei care a dăi-
nuit între secolul al XI-lea și anul 221 î.Cr. A fost ultimul regat
cucerit de Qin Shi Huang în anul 221, când s-a înfăptuit unifi-
carea Chinei. În jurul secolului al V-lea î.Cr., acest regat era
foarte dezvoltat, iar capitala, Linzi, o mare sursă de mândrie
pentru suveranii lui. Qi a fost primul stat din China antică care
a fondat o academie, în care au locuit și creat o sumedenie de
filozofi faimoși, precum confucianiștii Mencius și Xunzi și le-
galistul Shen Dao. Ultimul rege Qi a fost Tian Jian, care a dom-
nit între anii 264 și 221. Tian Jian a rămas în istorie ca exemplu
de monarh care duce ţara de râpă prin indecizie și lipsa de
iniţiativă. Când regatul Qin cucerise deja cinci din cele șapte
State Combatante (al șaselea fiind Qi), Tian Jian nu a făcut
nimic să-și întărească armata, ascultând sfaturile ministrului
său, care în secret fusese mituit de guvernul Qin. Apoi, când
și-a dat seama că regatul lui este următorul pe lista regelui Qin
Shi Huang, Tian Jian s-a pripit să mobilizeze armata la graniţa
de vest, gândindu-se că Qin, fiind un stat din vest, va ataca din
acea direcţie. Generalul Wang Ben din regatul Qin a atacat însă
de la nord, a cucerit fără efort capitala Linzi și a luat ca prizo-
nieri întreaga familie regală. Tian Jian s-a dus de bunăvoie în
Qin, sperând că regele învingător îi va oferi o moșie, dar odată
ajuns acolo a fost trimis într-o zonă uitată de lume, unde a
murit de foame alături de soţia sa.

287
Qi, regat (杞) (din povestea Cade cerul): Mic regat din China
antică care a existat între secolul al XVI-lea și al V-lea î.Cr.

Qin, regat (秦): Regat important din China antică, aflat la

extremitatea vestică, care a existat între secolul al IX-lea și anul
207 î.Cr. În secolul al III-lea, Qin a devenit un stat extrem de
puternic, organizat după sistemul de gândire al școlii legaliste,
și treptat a cucerit toate teritoriile Chinei.

Ryōkan, maestru zen (良寛): Renumit călugăr japonez care

a trăit în perioada 1758–1831, în prefectura Niigata, în nordul
Japoniei. Și-a petrecut o mare parte a vieţii ca pustnic, dedi-
cându-se poeziei și caligrafiei. Coliba în care locuia (numită
Gogōan) era din lemn și cu acoperiș de paie, având un spaţiu
de nici 15 metri pătraţi.

Shi Huang, personaj istoric (秦始皇): Rege al statului Qin

din China antică care a trăit între anii 259 și 210. A fost primul
suveran care a unificat China, cucerind metodic unul câte unul
fiecare din cele șase State Combatante (existau șapte, inclusiv
Qin). Către finalul vieţii, Shi Huang era atât de obsedat să gă-
sească elixirul vieţii, încât s-a distanţat de politică și de gestiu-
nea marelui imperiu pe care îl clădise.

Song, regat (宋): Song a fost un mic regat din China antică
care a existat în perioada 1100–286 (a nu se confunda cu marea
dinastie Song dintre anii 960 și 1279, care se scrie cu aceeași
ideogramă chinezească). Aflat în partea de est a Chinei mo-
derne, regatul avea drept capitală orașul Shagqiu, care există
și în zilele noastre. Deși a dăinuit sute de ani, regatul Song s-a
aflat între state tot mai mari și mai puternice. Ultimul rege
Song, pe nume Kang, a pecetluit soarta ţării sale printr-o serie
de acţiuni nesăbuite, culminând cu provocarea la război a trei
regate învecinate. Armata celor trei state a cucerit cu ușurinţă

288
regatul Song, care a fost împărţit între ele și a dispărut de pe
harta Chinei antice.

Suzhou, oraș (蘇州): Oraș important de pe coasta de est a

Chinei, cu o vechime de aproximativ 2.500 de ani. În jurul se-
colului I d.Cr. era unul dintre cele mai mari orașe din întreaga
lume. În prezent, este o metropolă cu o populaţie de peste zece
milioane de locuitori.

Tai, munte (泰山): Munte foarte faimos din estul Chinei, aflat
în regiunea Shandong, declarat Patrimoniu Mondial UNESCO
(numele său înseamnă Muntele cel Mare). Vârful cel mai înalt
are circa 1.500 de metri și este numit Împăratul de Jad. De-a
lungul istoriei Chinei, muntele Tai a fost obiectul cultelor re-
ligioase, asociat cu zei și divinităţi.

Tanzan, călugăr zen (原坦山): Călugăr zen nipon (numele

său complet este Hara Tanzan) care a trăit între anii 1819 și 1892.
Foarte erudit, a fost primul profesor de filozofie indiană la
Universitatea Imperială din Tokyo. Era considerat un personaj
controversat și excentric. De exemplu, se îmbrăca în haine oc-
cidentale, apoi peste ele își punea sutana. Deseori consuma
alcool în incinta templului și, în loc de haine preoţești, umbla
îmbrăcat în halate informale. În ziua morţii sale, a trimis câte
o carte poștală tuturor prietenilor și cunoștinţelor sale, în jur
de șaizeci, prin care îi anunţa că părăsește această lume. Tanzan
a decedat la jumătate de oră după ce a scris ultima carte poștală.

Wei de Nord, regat (北魏): Regat din nord-estul Chinei care

a existat între anii 386 și 534.

Wei, regat (衞) (din povestea Mizi și regele): Mic regat din China
antică care a existat între secolul al XI-lea și al III-lea.

289
Wei, regat (魏) (din povestea Concubina cea șireată): Unul din-
tre cele șapte State Combatante din China antică. Un regat cu
o istorie relativ scurtă, a existat între anii 403 și 225. Wei a fost
creat în urma fragmentării în trei a marelui regat Jin.

Xunzi, filozof (荀子): Gânditor chinez care a trăit aproxima-

tiv între anii 310 și 247. Filozofia lui este cuprinsă în cartea nu-
mită Xunzi, un clasic confucianist. Xunzi este renumit prin
contrastul cu Mencius, cei doi mari urmași ai lui Confucius
având poziţii diametral opuse cu privire la natura umană. În
timp ce Mencius credea ferm că oamenii sunt buni din naștere,
Xunzi era de părere că omul este o creatură egoistă, rea, crudă,
chiar animalică, și că numai prin educaţie, disciplină și, la ni-
vel de societate, legi oamenii pot convieţui fără conflicte și so-
cietatea poate funcţiona.

Yang Youji, personaj istoric (養由基): General din regatul

Chu care a trăit în secolul al VI-lea î.Cr. Era cunoscut drept
arcaș extraordinar, ale cărui săgeţi străpungeau șapte armuri.
Yang Youji putea ţinti aripile unei libelule și, din o sută de
trageri cu arcul, nimerea ţinta de o sută de ori. O poveste care
laudă măiestria lui cu arcul ne spune cum regele statului Chu
crescuse o maimuţă albă cu gândul să exerseze pe sărmanul
animal tirul cu arcul. Dar de fiecare dată când ţintea maimuţa
aceasta sărea în aer și prindea săgeata, frustrându-l peste poate
pe suveran. După mai multe încercări eșuate, el s-a dat bătut
și i-a cerut lui Yang Youji să săgeteze animalul. La ordinele
regelui, arcașul a pus o săgeată în arc, a ţintit maimuţa, mo-
ment în care aceasta a început să zbiere de disperare și s-a prins
de un copac.

Yang Zhu, filozof (楊朱): Renumit gânditor chinez care a trăit

aproximativ între anii 440 și 360. El a avansat multe teorii despre
societate și natura umană, cea mai cunoscută dintre ele fiind

290
aceea că oamenii nu ar trebui să se implice în viaţa celorlalţi, să
nu ajute, dar nici să nu pretindă vreun ajutor. Dacă fiecare și-ar
vedea de treabă și s-ar mulţumi cu ce are și ce poate face, nu ar
mai exista conflicte sociale, considera Yang Zhu. El credea și că
omul este o fiinţă fundamental solitară, născându-se singur și
murind singur. Nașterea și moartea nu pot fi împărtășite cu alţi
indivizi. Și, cum viaţa este scurtă, Yang Zhu nu vedea nici un
păcat în a o petrece căutând bucuriile și plăcerile personale.
Astfel, filozofia lui Yang Zhu este foarte similară cu cea a lui
Epicur (342–270). Nu a rămas nici un text atribuit direct lui Yang
Zhu, și tot ce știm despre conceptele sale provine din pasajele
câtorva cărţi clasice, precum Huainanzi și Liezi.

Yen, regat (燕): Regat din nord-estul Chinei, la graniţa cu

Coreea, care a existat între secolele al XI-lea și al III-lea. A fost
unul dintre cele mai puternice regate în perioada Statelor
Combatante și printre ultimele care au fost cucerite de Qin Shi
Huang, primul împărat care a unificat China, în anul 221 î.Cr.

Yi, personaj legendar (羿): Arcaș renumit din mitologia chi-

neză. Se spune că Împăratul Cerurilor a făcut zece băieţi, fiecare
fiind un soare. Împăratul le-a poruncit să apară pe cer în succe-
siune, unul pe zi. Dar băieţii au fost neascultători și, pe timpul
împăratului pământean Yao (secolul al XXIV-lea î.Cr.), au apă-
rut pe cer toţi în același timp, pârjolind totul. Yao l-a rugat pe
Yi să-l ajute, și acesta a pledat în faţa celor zece fii-soare să se
facă văzuţi pe cer în ordine, cum le ceruse tatăl lor, dar ei au
refuzat. Neavând încotro, Yi i-a săgetat pe nouă dintre cei zece
fii, și așa a rămas un singur soare, ordinea revenind pe pământ.

Zhao, personaj istoric (韓昭侯): Domnitor al micului regat

Han care a trăit în secolul al IV-lea î.Cr. Anul nașterii sale nu
este cunoscut, însă se știe că a condus regatul Han între anii
363 și 333. Zhao era foarte conștient că regatul său era atât mic,

291
cât și înconjurat de state mai puternice, având șanse mici să
reziste. Din acest motiv, s-a concentrat pe crearea unui aparat
guvernamental și militar foarte eficient, beneficiind de înţelep-
ciunea ministrului său de încredere, Shen Buhai (400–337),
fondatorul legalismului.

Zhao, regat (趙): Regat din nordul Chinei antice care a existat
între anii 403 și 222. Zhao a fost creat în urma fragmentării în
trei a marelui regat Jin. În anul 222 î.Cr. regatul a fost cucerit
de Qin, și astfel a dispărut ca entitate autonomă.

Zhaozhou Congshen, călugăr zen (趙州從諗): Călugăr bu-

dist din China, foarte longeviv, care a trăit între anii 778 și 897.
A devenit călugăr la vârsta de 18 ani. Pentru a-și adânci cunoș-
tinţele zen, Zhaozhou a umblat necontenit ani de zile în diver-
sele regiuni ale Chinei, întâlnindu-se cu faimoși maeștri din
acele timpuri. Abia la vârsta de 80 de ani s-a stabilit la un tem-
plu din nordul Chinei, unde, se spune, vreme de 40 de ani a
îndrumat un grup restrâns de călugări.

Zhou, regat (周): Regat din China antică, aflat în regiunea ce

corespunde nord-estului Chinei moderne. A fost unul dintre
cele mai longevive state, existând din secolul al XI-lea î.Cr.
până în anul 221 î.Cr., când China a fost unificată de Qin Shi
Huang (259–210), cel dintâi împărat. Zhou a fost primul regat
cucerit de ambiţiosul Qin Shi Huang, care apoi a invadat și
restul statelor vecine, punând astfel capăt perioadei Statelor
Combatante.

Zhuangzi, filozof (莊子): Unul dintre cei mai importanţi

filozofi daoiști ai Chinei antice, care a trăit în jurul anilor
369–286. Nu se știu multe despre viaţa lui, dar, conform scrie-
rilor lui Sima Qian, reputat istoric chinez din secolul I î.Cr.,

292
Zhuangzi s-a născut în estul Chinei, în regatul Song, și o vreme
a trăit ca funcţionar public într-o regiune retrasă. Zhuangzi
era renumit pentru erudiţia sa, dar și pentru faptul că îi satiriza
cu mare succes pe confucianiști. În timp, a devenit atât de cu-
noscut, încât a fost invitat să se mute la curtea regelui Wei din
statul Chu, însă Zhuangzi a refuzat, spunând că preferă să
trăiască sărac și liber decât asemeni unui taur crescut cu mare
grijă, dar care ajunge în cele din urmă să fie sacrificat. Filozofia
lui Zhuangzi este prezentată în cartea cu același titlu, compusă
din 33 de capitole. Alături de scrierile lui Laozi, această carte
reprezintă tratatul de căpătâi al daoismului, deși unii critici
literari se îndoiesc că este opera unei singure persoane.

Zi Gong, filozof (子貢): Unul dintre cei zece discipoli de vârf

ai lui Confucius, care a trăit între anii 520 și 446. Mai tânăr cu
31 de ani decât Confucius, Zi Gong fusese un negustor abil care
acumulase prin multă muncă și disciplină o avere considera-
bilă. Ajuns discipol al marelui filozof, el era deseori lăudat de
maestru pentru elocvenţa sa. Zi Gong a fost totodată activ im-
plicat în politică și diplomaţie.
 Bibliografie

Bibliografie în limbi orientale

Chūgoku Koten Shōsetsu Sen (中国古典小説選), Takeda Akira,

Kuroda Mamiko (ed.), Meiji Shoin, Tōkyo, 2008.
Chūgoku Shōwashū (中国笑話集), Komada Shinji, Chikuma
Shobō, Tōkyo, 1999.
Enanji (淮南子 ), Kusuyama Haruki, Shinshaku Kanbun
Taikei 54, Meiji Shoin, Tōkyo, 1979.
Hanwen Dazang Jing (漢文大藏經), CBETA (tripitaka.cbeta.
org), 1998–2020.
Junshi (荀子), Fujii Sen’ei, Shinshaku Kanbun Taikei 6, Meiji
Shoin, Tōkyo, 1969.
Kanpishi (韓非子 ), Takeuchi Teruo, Shinshaku Kanbun
Taikei 11, Meiji Shoin, Tōkyo, 1975.
Lüshi Chunqiu (呂氏春秋), CTEXT (ctext.org), 2006–2020.
Mōshi (孟子), Imasato Sada, Tokuma Shoten, Tōkyo, 1992.
Mumonkan (無門関 ), Nishimura Eshin, Iwanami Shoten,
Tōkyo, 1996.
Nihon Mukashibanashi Hyakusen (日本昔話百選 ), Inada
Kōji, Inada Kazuko, Sanshōdō, Tōkyo, 2003.

295
Resshi (列子), Kobayashi Shinmei, Shinshaku Kanbun Taikei
22, Meiji Shoin, Tōkyo, 1975.
Saikontan (菜根譚), Imai Usaburō, Iwanami Shoten, Tōkyo,
1988. 
Sangetsuki, Riryō ( 山月記・李陵 ), Nakajima Atsushi,
Iwanami Shoten, Tōkyo, 1994.
Sengokusaku (戦国策 ), Moriya Hiroshi, Tokuma Shoten,
Tōkyo, 1996.
Sōshi (荘子), Ikeda Tomohisa, Kōdansha, Tōkyo, 2017.
Zengo Hyakusen – Konnichi ni ikiru ningen heno keiji (禅語百
選‐今日に生きる人間への啓示 ), Matsubara
Taidō, Shōdensha, Tōkyo, 1972.
Zen No Hon – Mu To Kū No Kyōchi Ni Asobu Satori No Sekai
( 無 と 空 の 境 地 に 遊 ぶ 悟 ­­ り の 世 界 ), Wang
Chaoying, Ma Fangnan, Gakushū Kenkyūsha, Tōkyo, 1997.

Bibliografie în limbi occidentale

Chinese Fairy Tales: Forty Stories Told by Almond‑Eyed Folk, Adele

Marion Fielde (ed.), G.P. Putnam’s Sons, The Knickerbocker
Press, New York, 1912.
Folk Tales from Korea, Jeong In‑Seop (ed.), Routledge & Kegan
Paul Ltd., London, 1952.
 Cuprins

Cei doi Buddha din Bamiyan

Prefaţă de Ştefan Liiceanu 7

I. Natura umană 29

Toporul furat 31
Mizi și regele 32
Cincizeci de pași, o sută de pași 34
Zengzi a omorât un om 35
Natura umană este fundamental bună 37
Natura umană este fundamental rea 39
Maimuţele și ghindele 41
Așteptând să vină iepurele 43
Concubina cea șireată 44
Lingușire și adevăr 46
Revenirea în locurile natale 49
Avarul și tigrul 51
Copacul uscat 53

297
Piticul și piesa de teatru 54
Cum se vinde un cal deosebit 56
Cade cerul 58
Atenţie la detaliu 60
Suspiciunea62
Satori64

II. Umor67

Noaptea nu se circulă 69
Secretele meseriei 70
Bucătarul obosit  72
Jumătate de preţ  73
Preţul grâului 75
Ciorapii77
Pisica78
Vânzătorul de oale 80
Prostul familiei 81
Hăţurile măgarului 83
Cu evantaiul la mormânt  84
Visul de‑a‑ndoaselea 85
Curmalele otrăvite 87
Două minciuni  89
Mersul oamenilor din Handan 91
Leneșul  93
Leacul împotriva morţii  95
Pantofarul sărac 97
Yang Pu și câinele  99

298
 Fiul ghicitorului 100
Suliţa și scutul 103
Garantul  104
Tăcerea  106
Hoţul inspirat 108
Usturoiul furat 110
Din tată în fiu 114

III. Înţelepciune 117

Hangiul și concubinele 119

Moșierul și slujitorul 120
Calul pierdut 122
Nimic mai rău ca un guvern putred 124
Hui Ang și regele Kang 126
Mama lui Mencius își schimbă locuinţa de trei ori 129
Mama lui Mencius rupe fusul 131
Vis și realitate 133
Omul fără amintiri 136
Calul lui Confucius 139
A cumpăra recunoștinţă  141
Viaţa este o închisoare 145
Cunoașterea cutreiera spre nord 147
Sabia căzută în apă 152
Oase de cal mort 153
Arcașul fără arc 155
Boala lui Chi Liang 168
Luna deasupra muntelui 171

299
 Mingea de cânepă 184
Omul cinstit 186
Pâlcul de copaci 188
Pedeapsa190
Măcelarul iscusit 191

IV. Budism zen 193

Iluminarea câinelui 195

Un deget 196
Drumul înnoroit 198
Băţul zen 200
Steagul în bătaia vântului 202
Bodhidharma își alege succesorul 203
O zi fără muncă... 205
Hoţul și luna 207
Ryōkan și luntrașul cel rău 208
Cel mai valoros lucru din lume 211
Cea mai bună bucată 212
Dacă spui... 213

V. Povești și fabule 215

Tigrul prostit de vulpe 217

Cocorul serii 219
Fata fără mâini 225
Visul cumpărat 231
Un plan nemaipomenit 233
Tigrul nerecunoscător 236

300
 De ce se dușmănesc câinii și pisicile 238
Broasca din Tokyo și broasca din Kyoto 245
Doi pepeni  247
Originea furnicilor  250
Nobilul pasionat de povești  255

VI. Maxime 259

Glosar267
Bibliografie295