Adina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978, în Bucureşti.

A absolvit Regie
ADINA POPESCU de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter şi jurnalist cultural, ulterior redactor,
la Dilema veche. 

Prima ei carte pentru copii, Doar un zbor în jurul lumii, a apărut în 1999.

Interesată în primul rând de literatura pentru copii, a mai publicat Miriapodul hoinar
şi alte poveşti, Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în
benzi desenate, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu, dar şi un Manual de şpagă în
cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001).
În 2015, a publicat Povestiri de pe Calea Moşilor, o carte iniţial destinată
adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului
care să-i poarte în anii 1980. 
Trilogia fantastică O istorie secretă a Ţării Vampirilor a câştigat în 2013
Marele Premiu al concursului de creaţie literară Trofeul Arthur. Adina a scris această
carte în trei volume în aproape 10 ani, timp în care a mai scris despre bone, gunoieri,
pescari, vecini care dau muzica prea tare, biciclişti, ambasadori, scriitori, ciobani şi
alte reportaje narative, la graniţa cu ficţiunea.
Adina Popescu este coordonatoarea revistei Ordinul Povestitorilor, înființată
în 2015, care adună între paginile ei cele mai hazlii, mai năstrușnice și mai originale
povești și ilustrații ale copiilor.
 INTERVIU
CINE E PÂNĂ LA URMĂ ADINA POPESCU? CE ESTE EA? CUM V-AȚI DESCRIE?
ADINA POPESCU: E OARECUM AMUZANT, PENTRU CĂ DIN PĂCATE SAU DIN FERICIRE, AM MAI MULTE PROFESII
SAU MESERII SAU JOB-URI SAU CUM VREI S-O IEI, ÎN PARALEL, TOATE ÎN DOMENII HAI SĂ LE ZICEM CREATIVE.
PENTRU CĂ ÎN ROMÂNIA NU PREA SE POATE ALTFEL, TREBUIE SĂ TE ADAPTEZI ȘI TE READAPTEZI ÎN
PERMENENȚĂ CA SĂ SUPRAVIEȚUIEȘTI, DAR ȘI CA SĂ REUȘEȘTI SĂ TE EXPRIMI, SĂ AJUNGI LA UN PUBLIC. NU
PREA SE POATE CA ÎN ALTE ȚĂRI MAI AȘEZATE SĂ FACI O SINGURĂ ȘAIBĂ ȘI AIA SĂ FIE ȘAIBA TA, SĂ O FACI DE
ATÂTEA ORI PÂNĂ CÂND EȘTI RECUNOSCUT PENTRU ȘAIBA PERFECTĂ A LUI POPESCU. TREBUIE SĂ FACI ȘI ȘAIBE
ȘI PIULIȚE ȘI UN PIC DE BOBINAJ, DE TRAFORAJ ETC. MĂ REFER LA ACESTE DOMENII CREATIVE CARE NU PREA
SUNT ELE BĂGATE ÎN SEAMĂ, LA NOI. PÂNĂ CU PUȚIN TIMP ÎN URMĂ ZICEAM CĂ SUNT JURNALISTĂ PÂNĂ CÂND
MI-AM DAT SEAMA CĂ CEEA CE SCRIU NU PREA MAI ARE LEGĂTURĂ CU JURNALISMUL. N-AM MAI FĂCUT O
ANCHETĂ SERIOASĂ DE PRESĂ DE VREO 15 ANI. APOI, ÎN URMĂ CU VREO CINCI ANI, ERAM LA RADIO ȘI
REALIZATOAREA EMISIUNII M-A NUMIT SCRIITOARE. OI FI SCRIITOARE?
DA, AM CÂTEVA CĂRȚI PUBLICATE, ÎNSĂ NU AM O „OPERĂ” ȘI NICI BUST ÎN PARCUL MUNICIPAL. CAM AȘA ÎI
VEDEAM EU PE SCRIITORI. NU TRĂIESC DIN SCRIS ȘI MAI DEGRABĂ DIN OCUPAȚII COLATERALE SCRISULUI, CA
MULȚI ALȚII DE ALTFEL. FAC ATELIERE DE SCRIERE CREATIVĂ CU ADULȚI ȘI CU COPII, DAR NU MĂ POT NUMI
PROFESOARĂ, NICI MĂCAR MENTOR. ȘI, ÎN PLUS, MAI FAC ȘI FILME DOCUMENTARE, ATUNCI CÂND MAI PRINDEM
CÂTEO FINANȚARE ȘI ÎMI PLACE ȘI ASTA. AM TERMINAT REGIE DE FILM, DAR NU MĂ CONSIDER REGIZOARE.
UNDE MĂ REGĂSESC EU ÎN TOATĂ ACEASTĂ STRUȚO-CĂMILĂ CU CARE M-AM PRICOPSIT? CRED CĂ, ÎN PRIMUL
RÂND, SUNT UN OM CARE SCRIE. LA MODUL IDEAL, ASTA AR FI ȘAIBA MEA. HM, CUM M-AȘ DESCRIE? CRED CĂ
SUNT UN OM ONEST ÎN CEEA CE FACE, NU M-AM SIMȚIT NICIODATĂ O IMPOSTOARE ȘI, CREDE-MĂ, SUNT MULȚI.
MIRCEA Mircea Cărtărescu s-a născut pe data de 1 iunie 1956,
în București.  Despre copilăria sa, el va afirma că ea „reprezintă principala
CĂRTĂRESCU sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”.  Face parte din
grupul poeților optzeciști care au frecventat Cenaclul de Luni condus de
criticul literar Nicolae Manolescu, dar în timpul studenției a participat și la
ședințele cenaclului „JunimeA”, conduse de OviI S. Crohmălniceanu.
Absolvent al Liceului „Dimitrie Cantemir” din București, el va urma
cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română.  În 1980 prezintă teza
de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-
a transformat în volumul "Visul chimeric", reeditat în anul 2011.  În
anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză
despre Postmodernismul românesc, coordonată de profesorul Paul Cornea,
publicată în același an la editura Humanitas, de asemenea reeditată. 
Mircea Cărtărescu a debutat cu poezii la Cenaclul de Luni și
în România Literară în anul 1978, coordonat de profesorul Nicolae
Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit și proză
la Cenaclul de proză "Junimea" condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De
altfel a publicat o proză în antologia Desant'83. A debutat în volumul
individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul
1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, intre care
se remarcă Poeme de amor sau Totul.
 Unele dintre cele mai importante lucrări de proză ale lui Mircea Cărtărescu includ 
Visul, (Cartea Românească, București, 1989 - Premiul Academiei române pe 1989), Nostalgia (ediție
integrală a cărții Visul, Editura Humanitas, București, 1993) și trilogia Orbitor:
• Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, București, 1996
• Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, București, 2002
• Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, București, 2007

Alte lucrări:
• Travesti, Editura Humanitas, București, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe 1994; a
devenit roman grafic în limba franceză; Travesti (benzi desenate) - 2011
• Enciclopedia zmeilor, Editura Humanitas, București, 2005
• Gemenii, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
• REM, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
• Mendebilul, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
• Frumoasele străine, Editura Humanitas, București, 2010
• Fata de la marginea vieții - povestiri alese, Editura Humanitas, București, 2014
• Solenoid, Editura Humanitas, București, 2015
• Melancolia, Editura Humanitas, București, 2019
 POEZII
Faruri, vitrine, fotografii..., Cartea Românească, București, 1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980
Poeme de amor, Cartea Românească, București, 1983
Totul, Cartea Românească, București, 1985
Levantul- poem epic, Cartea Românească, București, 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990[19]
Dragostea. Poeme (1984-1987), Editura Humanitas, București, 1994
50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, Editura Brumar, Timișoara,
2003
Dublu album, poeme, Editura Humanitas, București, 2009
O seară la Operă, poeme, Știința, Chișinău, 2009
Nimic. Poeme (1988-1992), Editura Humanitas, București, 2010 [20]
Eseu și publicistică
Visul chimeric, Editura Litera, București, 1992; Editura Humanitas, București, 2011;
Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Editura Humanitas, București, 2002
De ce iubim femeile, Editura Humanitas, București, 2004
Baroane!, Editura Humanitas, București, 2005
Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, București, 2012
Peisaj după isterie, Editura Humanitas, București, 2017
VASILE
ALECSANDR Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei
Alecsandri, născută Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea
I fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a
petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei
lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău.
A avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită
cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea
Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele
Moldovei.
Tatăl acestuia, Vasile Alecsandri (1792-1854) s-a căsătorit în 1816 sau în 1817
cu Elena Cozoni, fiica pitarului Dumitrache din Târgu Ocna. În anul 1818, tatăl
poetului s-a ocupat printre altele și cu comerțul cu sare, conducând caravanele de
sare de la Târgu Ocna spre râul Prut, pentru export (vezi Drumurile sării de la Târgu
Ocna).
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o
moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A
început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman
Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim.
Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături
de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie
și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.
Volume de poezie
Monumentul lui Vasile Alecsandri în Chișinău, Republica Moldova.
Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul I (1852)
Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul II (1853)
Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)
Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)
Proze
Istoria unui galben
Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
Iașii în 1844
Un salon din Iași
Românii și poezia lor
O primblare la munți
Borsec
Balta-albă
Călătorie în Africa.
Un episod din anul 1848
Proze din periodice
Capela din Mircești unde este înmormântat Vasile Alecsandri.
Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
Melodiile românești
Prietenii românilor
Lamartine
Alecu Russo
Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
Din albumul unui bibliofil
Vasile Porojan
GRIGORE S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în
ALEXANDRESCU mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M.
Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o
inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și
franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din
București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade
Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui
acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții,
în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.
G. Alexandrescu, timbru din 1960
O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor
scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat
funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În
ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.
A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o
scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah,
deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist
român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci
el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației
actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară
strălucit.”
• Opere (volume publicate în timpul vieții)
Poezii (1832)
Fabule (1832)
Meditații (1835)
Poezii (1838)
Fabule (1838)
Poezii (1839)
Memorial (1842)
Poezii (1842)
Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Poezii mai importante

Adio. La Târgoviște
„Catîrul cu clopoței
Anul 1840
Așteptarea
Boul și vițelul
Bursucul și vulpea
ION LUCA
S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă
CARAGIALE numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac
Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său,
Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut
la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812
de Ioan Vodă Caragea în suita sa.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața
Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o
familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac
Karaboas.
Ion Luca Caragiale
Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de
la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-
V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil
Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și
Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București.
Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a
numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de
care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil
Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă
pe voievodul Unirii.
 În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly.
L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în
1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă
antidinastică).
La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor
rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din
cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)[. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de
istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau
la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu,
însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.
Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele
teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la
tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de
declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și
cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
Caragiale și fiul său Mateiu
La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl
declară la oficiul stării civile.
 Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul
Instrucțiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după mai
multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I.
L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888,
cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreții au obținut
succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza
Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare bucureștene,
Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după
ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.

Volume
„Schițe (Traduceri și originale)”, 1897
„Momente”, 1901
„1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”, 1907
„Novele, povestiri”, 1908
„Teatru. Opere complecte”, 1908
„Momente, schițe, amintiri”, 1908
„Schițe nouă”, 1910
 Simona Popescu s-a născut la Codlea, județul Brașov, în anul
1965. Este absolventă a Facultății de Litere a Universității din
București, în anul 1987. Din anul 2014 este conferențiar doctor la
SIMONA POESCU catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din
București. A trecut pe rînd prin funcțiile de asistent și lector
universitar. A fost descoperită de poetul Alexandru Mușina, în
perioada în care era elevă de liceu la Brașov, acesta fiindu-i
profesor de literatură română, a citit din creația proprie la Cenaclul
de Luni, patronat de Nicolae Manolescu, și a fost membră
a Cenaclului Universitas condus de Mircea Martin, cel care a
continuat Cenaclul de Luni si unde au participat majoritatea
membrilor generației nouăzeciste. Este membră a generației literare
nouăzeci și alături de colegii săi din Brașov Andrei Bodiu, Caius
Dobrescu și Marius Oprea a pus bazele unui curent literar intitulat
mașcrisissmul. La începutul activității sale literare a fost membră
a Grupului de la Brașov, format în anii 1980, alături de Andrei
Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, împreună cu care a apărut
în volumul colectiv Pauza de respirație. A fost puternic legată
sufletește de poetul suprarealist Gellu Naum, care a început să
publice în perioada interbelică, și căruia i-a consacrat două cărți.
Este căsătorită cu cunoscutul critic literar al generației
optzeci Ion Bogdan Lefter.
 Opere piblicate
Xilofonul și alte poeme, debut în poezie, (1990), tradus în limba maghiară,
Xilofon, ed.Pont, Budapesta 1998
Pauza de respirație (1991/ împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea),
Juventus și alte poeme, poezie, (1994),
Noapte sau zi, poezie, Editura Paralela 45, 1998,
Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, poezie, Editura Polirom, 2006)[2],
Volubilis, eseuri Editura Paralela 45, 1998,
Salvarea speciei,  Despre suprarealism și Gellu Naum Editura Fundației Culturale
Române, 2000, eseu biografic despre poetul suprarealist Gellu Naum, * Clava.Critificțiune cu
Gellu Naum, Editura Paralela 45, 2004
Exuvii, roman, (1997, 2004), tradus în limbile poloneză, maghiară, franceză de Sebastian
Reichmann
Leagănul pisicii un fragment din romanul Exuvii a fost inclus în manualele școlare (2010).
Autorul, un personaj, Editura Paralela 45, 2015, eseu critic pornind de la teza de doctorat