In memoriam
Radu Călin Cristea
C sau Despre frontierele inocenţei (Editura Albatros, 1984; Premiul
A cureştiului sau despre memoria fără amintiri, Editura Semne, 2009;
F 2017. A fost redactor la Europa Liberă (1990‑2002), directorul Mu‑
É eram studenţi, iar el, pe cît de fermecător în haina lui de catifea
A P O S T R O F
C înd pregătim această ediţie a revistei pentru tipar, numărul de
îmbolnăviri de COVID-19 din lume a ajuns la 46.643.798,
numărul de morţi din lume a ajuns la 1.202.081.
În România:
• numărul total de îmbolnăviri a ajuns la 250.704
• numărul de îmbolnăviri pe zi trece mereu nu numai de
5.000, ci chiar de 6.000
• numărul de pacienţi aflaţi în terapie intensivă este peste 900
• numărul de paturi la terapie intensivă este în continuare
prea mic
• numărul de medici specialişti nu a crescut şi e greu de cre‑
zut că o să crească
• numărul total de morţi din cauza acestei infecţii a ajuns la
7.153
• pămîntul are tot mai multe morminte
• populaţia ţării este mai mică
• sistemul medical românesc şi-a cam atins limita la mijlocul
lunii octombrie.
n Ciudat mod de‑a fi al exegezei româneşti în anul de graţie 2020, să
J ucătorul de rezervă de Mircea Zaciu. Citesc şi
eu Ramuri, şi de ce dau? De textul lui Adrian
Popescu despre Zaciu, afectuos, dar şi de afir‑
maţia acestuia cum că Zaciu „are un lirism bine
temperat“, despre care „cititorii care nu ştiau au
aflat din volumul de versuri, scos tot de Mircea
Petean“, deci la Editura Limes. Cu prima afir‑
maţie sînt de acord, cu a doua, nicidecum: chiar
dacă Mircea Petean are aceleaşi iniţiale cu mine,
M.P., restul nu se mai potriveşte, Jucătorul de re-
zervă al lui Mircea Zaciu a fost editat de subsem‑
nata şi de Ion Vartic.
Pe coperta I: Bogdán Zsolt în rolul Regelui din Hamlet.
Spectacol regizat de Vlad Mugur la Teatrul Naţional Cluj, 2001.
Foto: Nicu Cherciu.
În atenţia colaboratorilor
Textele pentru revista noastră pot fi trimise
pe adresa de e-mail <revista.apostrof@gmail.com>.
În respectul limbii române pe care o slujim,
luăm în considerare pentru publicare numai
texte scrise cu diacritice. Pentru orice întrebări,
vă rugăm să folosiţi numai e-mail-ul de mai sus.
2 • APOSTROF
R adu Călin Cristea (30 aprilie
1955, Ineu, Jud. Arad – 17 octom‑
brie 2020, Bucureşti). A absolvit Facul‑
tatea de Limba şi Literatura Română a
Universităţii din Bucureşti (1978). Po‑
et, critic literar, jurnalist. Debut absolut
în 1973, în revista timişoreană Orizont;
debut editorial cu volumul Emil Botta
pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Alte volume: Literaturile Bu-
Luntre şi punte, 12 conversaţii despre tranziţie, Editura Paralela 45,
2010; Împăratul cu şapcă, Regimul Băsescu şi elitele sale, Editura Rao,
zeului Naţional al Literaturii Române, director interimar al TVR.
L‑am cunoscut la Cenaclul de Luni, pe vremea cînd şi el, şi eu,
albastră, pe atîta de ambiţios şi plin de planuri literare măreţe. Nu
l‑am mai văzut decît o singură dată, la începutul anilor 2000. O
luase şi el, ca alţi cîţiva optzecişti, pe o cale intelectuală plină de
pericole, căci punea în discuţie probleme şi, de asemenea, principii
politice, aşa că şi‑a atras multe duşmănii.
Am mai pierdut un optzecist, unul din grupul iniţial, pentru că
la început puţini am fost, şi pe parcurs mulţi am devenit. Să îi fie
ţărîna uşoară. (M.P.)
n
*
D e dreapta extremă şi‑acuma. Dacă este să mă iau după presa li‑
terară, românii sînt un popor de dreapta extremă şi‑acuma. Nu
dau nume de reviste, de cronicari, de cărţi comentate, dar tare mai
este vizibilă, zic şi eu ca Z. Ornea pe vremuri, aderenţa obstinată a
multora faţă de naţionalismul verde: destui comentatori se strădu‑
iesc să demonstreze că iluştrii noştri Cioran şi Eliade, plus Noica, au
avut dreptate să scrie ce au scris în epoca lor legionară, dar nimeni
nu‑şi mai aminteşte că, în numele ideilor predicate de ei, e drept,
după învăţăturile altora, au murit nişte oameni, de etnie evreiască şi
naţionalităţi diverse, inclusiv cetăţeni români de etnie evreiască.
uite mereu de victime, de cei morţi în Holocaust. Aplicat consec‑
vent pentru amîndouă tipurile de totalitarism din secolul al XX‑lea,
acest criteriu ar face ca victimele Gulag‑ului să fie uitate, iar ideolo‑
gii şi propagandiştii comunismului să fie ridicaţi în slăvi.
C ritica literară ca bătută a morţii. Foarte violente ultimele luni
din România. Nu‑i vorba despre aruncarea în aer a bancoma‑
telor, deşi ar fi de‑ajuns şi asta. Nici numai despre cum îşi vorbesc
între ei politicienii. Ci despre cum sînt scrise textele critice din re‑
vistele literare. În mica noastră lume literară, insulta, calomnia,
atacul la persoană, procesul de intenţie etc. se practică, ce‑i drept,
încă din secolul al XIX‑lea. Dar spectacolul pe care‑l dau acum
unii critici literari care ţopăie voios pe cărţi (de poezie ori de criti‑
că, recent apărute) ca pe cadavre, bucuroşi că n‑ar fi bune, în spe‑
ranţa că în curînd o să ajungă să joace bătuta morţii chiar pe cada‑
vrul autorilor... spectacolul acesta este un semn de gravă patologie
socială. Simptomatic nu numai pentru criticii ori revistele cu pri‑
cina, ci pentru viaţa literară de astăzi, care musteşte de pofta de
a‑şi ucide autorii. Pe cei însemnaţi, bineînţeles, aceia mai mărunţi
sînt ocrotiţi cu grijă. (M.P.)
n
Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
Apostrof
În atenţia autorilor
Vă rugăm să trimiteţi orice fel de tipărituri numai
ca scrisoare (nu colete poştale) şi numai pe adresa:
Revista Apostrof
C.P. 1095, Of. P. 1 Cluj; Cluj-Napoca

Alex Ştefănescu,
autoportret cu portrete
E u şi comunismul se numeşte cea mai re‑
centă carte a lui Alex Ştefănescu – iar
termenii acestei relaţii ostentativ anunţate
în titlu nu sînt nicidecum egali. Compusă,
dacă am numărat bine, din 41 de episoade
prozastice, un fel de tablete, cartea lui Alex
Ştefănescu frapează în primul rînd prin to‑
nul direct şi plin de vervă, acelaşi ca în co‑
mentariile lui critice ori în Istoria literaturii
române contemporane. Punîndu‑şi (cronolo‑
gic) ordine în amintiri, autorul face, strict
din punctul său de vedere, portretul regi‑
mului în care s‑a născut, portrete ale unor
oameni pe care i‑a cunoscut, şi, în acelaşi
timp, îşi schiţează autoportretul şi autobio‑
grafia.
Personajul principal al acestor proze nu
lipsite de (auto)ironie şi sarcasm, care pare
a fi chiar autorul, apare ca un om predis‑
pus, din candoare şi entuziasm vital, să in‑
tre în toate încurcăturile şi să facă toate
gafele care îi dăunează. Într‑o societate
normală, niciunul dintre gesturile acestuia
n‑ar fi socotite nici gafe, nici culpe, ci pur
şi simplu entuziasmele şi curiozităţile unui
copil/ apoi tînăr/ apoi adult care se mişcă
prin lume. Atîta doar că lumea în care a
evoluat acesta, mîndra noastră lume socia‑
listă, nu a fost normală, ci regimul comu‑
nist românesc, impus ţării prin armata de
ocupaţie sovietică şi consfinţit prin înţele‑
gerile dintre marile puteri la sfîrşitul războ‑
iului mondial. Aşa că... În Eu şi comunismul,
Alex Ştefănescu narează evoluţia sa (ori
numai a personajului cu acelaşi nume pe
care l‑a inventat) de la un punct zero al în‑
ţelegerii lumii, la un punct terminus. Şi
anume, în copilărie, cînd era pionier, lua
lucrurile aşa cum îi erau spuse, aşa că, pus
să decupeze litere de carton pentru o lozin‑
că (cu care să fie întîmpinată vizita lui Geo
Bogza în şcoală), îşi întreabă profesoara de
ce nu sînt făcute lozincile din litere lumi‑
noase de neon: „Profesoara căreia i‑am pus
această întrebare a tăcut, m‑a privit speriată
şi m‑a trimis înapoi la treburile mele” (p.
24). Mai apoi, din accident în accident, din
boacănă în boacănă, ajunge la acest punct
terminus al comprehensiunii, care este
chiar această carte: una în care judecă regi‑
mul comunist.
Alex Ştefănescu, semnatarul unei recla‑
maţii privitoare la căminele studenţeşti, a
fost anchetat de securitate pentru culpa de
a fi semnat un text critic; iar iniţiatorul re‑
clamaţiei‑memoriu, studentul de la drept
Dan Munteanu, a fost închis, din 1965
pînă în 1972, apoi a dispărut pentru tot‑
deauna – nu se ştie unde. Tinicheaua acestei
semnături şi a anchetei de securitate l‑a ur‑
mărit pînă la căderea regimului. Nici Nicu
Ceauşescu – căruia autorul îi face un por‑
Editorial
Marta Petreu
tret neconvenţional, pe baza unei audienţe
– nu l‑a putut ajuta să scape cu totul de ur‑
mările care au decurs din acest prim gest
normal, deci greşit. A reacţiona normal în‑
semna a greşi, atît faţă de regim, care te
considera duşman, cît şi faţă de tine însuţi,
căci te puneai în pericol, cam asta arată
prozele lui Alex Ştefănescu.
Pentru cineva care vrea să reconstituie
biografia autorului, Eu şi comunismul este o
carte doldora de detalii; aşa am aflat şi eu
că autorul s‑a născut în oraşul Bredicenilor,
la Lugoj, că a crescut la Suceava, că jocul
de‑a cazemata (un şanţ oarecare botezat
bombastic cazemată) a fost luat ad litteram
de „organe“, aşa că securitatea a‑nceput să
caute arme, să‑i chestioneze pe profesori
etc., pînă cînd unul a avut ideea să viziteze
şanţul cu pricina..., că în timpul facultăţii,
datorită faptului că fusese anchetat de Se‑
curitate şi exclus din UTC, a fost ocolit de
colegi, că, împreună cu soţia lui, a fost
profesor la ţară, la Cajvana, că Nicolae Ma‑
nolescu l‑a ajutat să se mute la Tomis, la
Constanţa, c‑a ajuns la SLAST şi‑a lucrat în
Casa Scînteii şi aşa mai departe. Şi că în
1989, a cîştigat, printr‑un text, la un con‑ • Alex Ştefănescu, Eu şi comunismul, Curtea Veche,
curs internaţional, un metru pătrat de 2020.
pămînt în America. Nu scrie ce‑a făcut cu
el. cedeul lui se vede bine în „Furtul binefăcă‑
Poate pentru că am convingerea că ni‑ tor“, în care contrazice teza marxistă a
meni nu poate ieşi dintr‑un regim totalitar binefacerilor sociale care rezultă din lipsa
fără sechele, textul cel mai impresionant de proprietate; liderii comunişti nu aveau
din Eu şi comunismul îmi pare a fi „Un cîine nimic, dar aveau totul la dispoziţie, obser‑
ţinut prea mult în lanţ“; aici, autorul îşi vă el, apoi demonstrează:
inventariază sechelele pe care regimul le‑a
întipărit, contra voinţei lui, în gesturile lui „De cîte ori mi‑a dispărut oglinda retrovi‑
cotidiene: de la faptul că nu se‑aşteaptă ca o zoare de la maşină şi am dat bani grei pe
brichetă să se aprindă de la prima încercare, altă oglindă retrovizoare, numai eu ştiu. Ion
la jena de a‑şi declara iubirea pentru patrie, Iliescu a cumpărat vreodată în viaţa lui o
fiindcă patriotismul a fost transformat în oglindă retrovizoare pentru maşina pe care
baloane de săpun în timpul ceauşismului. o avea la dispoziţie?“.
La fel, consideraţiile lui despre compromi‑
sul scriitorilor, în care‑i culpabilizează pe Q.E.D.
ispititori, nu pe autori, mi se par de bun- n
simţ. 22 octombrie 2020
Autorul are şi iluzii mitificatoare despre
perioada de dinaintea comunismului, de
pildă aceea că atunci ţăranii n‑ar fi furat
(iar mie‑mi vine să‑l invit să recitească Pavel
Dan ori Rebreanu); la fel, are şi clişee de
evaluare a unor situaţii (nu dau exemple).
Din cînd în cînd, părăseşte epicul şi încear‑
că, de pildă în „Fatalitatea caricaturii“, text
cu o atitudine aproape nietzscheană, să facă
fizionomia regimului folosindu‑se de in‑
strumente teoretice. E mai plastic şi mai
convingător, cred, în schiţele lui strict pro‑
zastice, mai ales cînd foloseşte ca expunere
şi argumentare un procedeu insolit, un fel
de reducere la limită (analog metodei mate‑
matice de reducere la absurd, cred eu); pro‑
Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 3

Nu este om, ci maşină: Gheorghe Ţiţeica
Î n toamna lui 1896, când Gheorghe Ţiţei‑
ca avea doar 23 de ani, a ajuns la Paris cu
o bursă românească de merit, iar întâlnirea
lui cu Gaston Darboux a fost un eveniment
unic care poate schimba o viaţă. Programul
de doctorat al lui Ţiţeica avea să dureze trei
ani şi să se desfăşoare sub îndrumarea lui
Darboux, ale cărui lucrări la ora aceea se bu‑
curau deja de recunoaştere internaţională.
Gaston Darboux era unul dintre cei mai in‑
fluenţi geometri ai epocii sale, şi Ţiţeica era
perfect conştient că are şansa de a lucra cu
cel mai bun. La vremea aceea, Darboux în‑
deplinea şi funcţia de decan al Facultăţii de
Ştiinţe. Între multe alte contribuţii, a scris o
carte în patru volume intitulată Théorie
générale des surfaces, al cărei ultim volum
abia venise de la tipar în toamna când Ţiţei‑
ca a ajuns la Paris. Pentru multă vreme, tra‑
tatul lui Darboux a fost una dintre referinţe‑
le principale în domeniul geometriei, iar
ideile studiate în acel tratat amplu aveau să
guverneze dezvoltarea geometriei în deceni‑
ile ce vor urma. Pentru tânărul student ro‑
mân trebuie să fi fost un moment de graţie.
Îi era clar că se află în centrul universitar al
lumii, în laboratorul în care se nasc ideile
cele mai temerare ale momentului.
Din perioada aceea, circulă despre Dar‑
boux mai multe istorii. Se spune că topolo‑
gul danez Poul Heegaard (1871‑1948) a
venit în vizită la Paris, după ce a absolvit fa‑
cultatea la Universitatea din Copenhaga în
1893, înarmat cu o scrisoare de prezentare
către Darboux. Heegaard a aşteptat în anti‑
cameră vreme de patruzeci şi cinci de minu‑
te, după care secretara i‑a comunicat că
domnul profesor Darboux a mototolit scri‑
soarea de recomandare şi a aruncat‑o direct
în coşul de gunoi. Astfel, aşteptarea nu mai
avea sens: oaspetele danez a plecat fără a
schimba niciun cuvânt cu Darboux. Heega‑
ard a avut parte de o primire mult mai bine‑
voitoare din partea lui Felix Klein în Ger‑
mania, iar peste câţiva ani avea să confirme,
producând rezultate de interes în topologie.
Simplul fapt de a fi fost acceptat şi con‑
firmat în cercul studenţilor lui Darboux era
o performanţă în sine. Teza lui Ţiţeica nu a
fost decât un prim pas într‑o carieră de
maximă creativitate în cercetare. Nu cred
că ar fi o afirmaţie hazardată dacă aş spune
că Ţiţeica a fost primul cercetător autentic
produs de şcoala de la Bucureşti, un mate‑
matician care a rămas activ toată viaţa în
domeniul său de cercetare.
Ar merita povestit aici felul în care a
apărut acel domeniu al geometriei numit
4 • APOSTROF
Adâncul acestei
calme creste
Legătura dintre Programul de la Erlangen
al lui Felix Klein şi poetica din Joc secund
Bogdan Suceavă
geometrie diferenţială afină. Descoperirea a
avut loc la Bucureşti, în primăvara care a
precedat răscoalele din 1907. După ce a de‑
venit profesor plin la Universitate, în 1903,
Gheorghe Ţiţeica a avut o perioadă de cerce‑
tare extrem de fertilă, care a durat mai bine
de o decadă. A publicat o serie de articole
importante între 1906 şi 1916 în cele mai
prestigioase reviste ştiinţifice ale vremii, aşa
cum erau Comptes Rendues şi Rendiconti.
Ţiţeica avea 33 de ani atunci când prima lui
lucrare despre legătura dintre curbură şi
transformările liniare i‑a apărut la Paris.
Dacă despre prestigiul unei reviste aşa
cum este Comptes Rendues, a Academiei de
Ştiinţe din Paris, nu e nevoie să insistăm prea
mult, ar trebui spus că Rendiconti del Circolo
Matematico di Palermo fusese fondat în 1884
de matematicianul Giovanni Guccia (1855-
1914), fiul unei importante familii foarte
bogate siciliene, înrudită cu nobilimea din
sudul Italiei. Giovanni Guccia şi‑a susţinut
doctoratul sub conducerea lui Luigi Cremo‑
na (1830‑1903) la Roma şi şi‑ar fi dorit să
introducă Palermo în circuitul academic
mondial. În acest sens, a dotat Cercul Mate‑
matic cu un loc de întâlnire, cu o bibliotecă
şi i‑a pus la dispoziţie finanţarea necesară.
Aceste intenţii au atras colaborări valoroase
şi lucrări de crucială importanţă pentru ma‑
tematica de la finele secolului XIX şi începu‑
tul veacului următor apărute în Rendiconti.
Între altele, Complément à l’analysis situs, pu‑
blicat acolo de Poincaré în 1899, sau ultima
lucrare a lui Poincaré apărută în 1912 tot în
Rendiconti, intitulată simplu Sur un théorème
de géométrie, un studiu care a dat naştere
unor cercetări cu consecinţe importante pâ‑
nă în vremurile noastre.
Unde se va fi întâlnit prima oară Barbi‑
lian cu Ţiţeica? Ţiţeica era deja celebru pe
plan internaţional când Barbilian începea
liceul. Era alegerea lui, o alegere generoasă,
de a desfăşura o activitate importantă în
domeniul educaţiei în România, între altele
coordonând şi organizarea Concursului
Gazetei matematice. Ţiţeica scria rapoartele
anuale asupra Concursului şi a decernării
premiilor, care erau publicate în Gazetă ca
editoriale. Câştigătorul ediţiei din 1912 a
fost Dan Barbilian, elev în clasa a VI‑a la
Liceul Lazăr, despre care editorialul Gaze-
tei consemnează „că a îndeplinit condiţiu‑
nile pe care le cerem noi pentru această
deosebită cinste“. Acesta a fost contextul în
care Barbilian l‑a cunoscut oficial pe Ţiţei‑
ca. Nu avea să‑i urmeze sfaturile întotdeau‑
na, dar primul context din care a primit
informaţii de la prima sursă despre impor‑
tanţa contribuţiilor matematice ale Progra‑
mului de la Erlangen trebuie să fi fost legă‑
tura lui cu unul dintre cei mai bine
informaţi geometri ai momentului.
Din punctul de vedere al actelor oficia‑
le, putem spune că Dan Barbilian a studiat
între 1914 şi 1921 matematica la Facultatea
de Ştiinţe din Bucureşti. Studiile i‑au fost
întrerupte de perioada în care şi‑a satisfăcut
serviciul militar în timpul primului război
mondial. Între 1921 şi 1924, Barbilian s‑a
aflat în Germania, unde a cochetat o vreme
cu ideea de a scrie o teză sub îndrumarea
lui Edmund Landau. La un moment dat,
în 1922, Gheorghe Ţiţeica l‑a povăţuit,
printr‑o scrisoare, să se mute la Hamburg
şi să îşi scrie teza sub îndrumarea lui
Wilhelm Blaschke. Dar Barbilian avea să
opteze pentru teoria numerelor şi pentru
Edmund Landau, o opţiune consistentă cu
interesele lui de cercetare de mai târziu,
mai precis de după 1938. Acest proiect
academic nu va fi încununat de succes şi, în
1924, Barbilian a revenit în România; avea
să‑şi susţină doctoratul abia cinci ani mai
târziu, la Universitatea din Bucureşti, sub
conducerea lui Ţiţeica.
Ideile care s‑au aflat la baza tezei de doc‑
torat a lui Barbilian sunt descrise astfel în
prefaţa la teză: „În prima ei parte cercetarea
de faţă înseamnă un comentariu şi o încerca‑
re de prezentare unitară a câtorva teoreme
de închidere care, analitic, revin la figuraţia
adunării funcţiunilor (h)ipereliptice cu două
variabile. În cursul redactării am fost în
măsură să lărgesc şi să precizez sensul enun‑
ţurilor lui O. Staude şi Felix Klein cu privire
la fenomenele de închidere de pe cuadricele
(h)omofocale şi suprafaţa lui Kummer.“
Dar relaţia dintre Ţiţeica şi Barbilian era
mult mai profundă: ce mentor s‑a dovedit a
fi Ţiţeica! Sunt îndrumători de doctorat care
nu lasă o atât de pronunţată urmă în cercul
de idei al doctoranzilor lor. Când Barbilian
şi‑a susţinut teza cu Ţiţeica, se cunoşteau de
mai bine de 15 ani, iar Barbilian îl citise pe
Ţiţeica înainte să se întâlnească. Găsim între
paginile inedite ale lui Barbilian următoarea
însemnare, la nota intitulată „Normale la
conice“: „Când Ţiţeica ne‑a împărţit subiec‑
te pentru a fi dezvoltate în seminar, neuita‑
tului meu Tata Moşu i‑au căzut «Diametri
conjugaţi», iar mie «Normale la conice» şi
«Secţiuni circulare în cuadrice». Nu pot fixa
o dată exactă. Probabil după Crăciunul din
1914, adică după Sf. Ion 1915, epoca mena‑
jului meu comun cu Mişu Vlădescu“. Cău‑
tând ultima generalitate a ideii, Barbilian
n‑a fost mulţumit de forma pe care ideea o
luase în primă instanţă şi explică situaţia
astfel: „Mi‑aduc aminte, a fost vorba de pu‑
blicarea lucrării. Ţiţeica mi‑a cerut foaia, dar
n‑am dat‑o. Vroiam să pun ultima mână. O
pun acum, după 36 de ani“. Aşadar, în anul
1950 Barbilian revenea la temele pe care le
discutase cu Ţiţeica în primii ani de faculta‑
te. Şi nu doar atât, aici trebuie făcută o legă‑
tură mult mai profundă: prin intermediul
acelui seminar cu Ţiţeica este cel mai proba‑
bil că Barbilian a studiat în mai mare pro‑
funzime geometria lui Apollonius, geome‑
tria conicelor, explorată în mare adâncime
pentru prima dată de cel mai înzestrat şi mai
profund dintre geometri antici. Barbilian
s‑a gândit la astfel de probleme toată viaţa,
aşa că prin fire secrete conexiunea cu ceea ce
el va numi mai târziu metrica apoloniană tot
studiilor făcute sub îndrumarea lui Ţiţeica îi
sunt îndatorate. Ţiţeica l‑a ghidat pe Barbili‑
an spre acel cerc al ideilor unde Barbilian va
atinge maxima profunzime. Cu cât mai
mult răsfoim notele lui Barbilian, cu atât
mai mult putem vedea cum Ţiţeica şi‑a lăsat
amprenta pe formarea sa, până la punctul la
care opera matematică a celor doi poate fi
privită într‑o continuitate de informaţie in‑
separabilă. Iată de pildă (în aceeaşi sursă, la
p.317): „Demonstraţia de mai jos mi‑a fost
sugerată de citirea unuia din cele mai fru‑
moase articole ale lui Ţiţeica, din G.M.,
«Despre teorema lui Hesse» cam de prin
1906. L‑am citit în toamna 1944, în zilele
cele mai grele pentru mine, împrumutat bi‑
bliotecii G.M.“
Atunci când scrie un „Comentar la arti‑
colul lui Ţiţeica «Asupra cercurilor armonic
înscrise într‑o conică», din Gazeta matema‑
tică (Martie 1912), XVII, nr.7“, notă răma‑
să inedită şi redactată pe 15 februarie 1956,
Barbilian îşi îngăduie tot soiul de aprecieri:
„Ţiţeica, nicidecum Abramescu, nu ajunge
la soluţia naturală a problemei care foarte
simplă şi are un interes teoretic netăgăduit.
Amândoi n‑au observat, că locul este o (h)
iperbolă echilateră. Dacă ar fi fost făcut
atent asupra acestei particularităţi, poate că
Ţiţeica ar fi găsit soluţia de mai jos. Abra‑
mescu, sigur, nu.“ Soluţia „naturală“ nu este
deloc „simplă“, ci dă măsura strălucirii min‑
ţii lui Barbilian, care era, ca rezolvitor, redu‑
tabil! Îl vedem în aceste note încă în compe‑
tiţie, încă mândru de ceea ce poate realiza
pe teritoriul geometriei demodate. Câteva
pagini mai târziu orgoliul triumfă din nou:
„Astfel, primul număr al Gazetei matemati‑
ce care aducea primul meu succes (publica‑
rea soluţiei mele la problema lui Panaitopol)
conţinea şi elementele acestei mici întreceri
cu Ţiţeica, unde, hotărât, m‑am dovedit
mai pătrunzător ca el.“ În faţa cărei instanţe
aşadar putea spune Barbilian „hotărât“?
Sunt nişte pagini care nu vor fi publicate în
timpul vieţii sale. Există un „hotărât“ în
absolutul geometriei, acolo unde trebuie să
vezi soluţia pe o cale mai naturală şi cu o
înţelegere mai profundă decât oricine altci‑
neva, şi să o înfăţişezi cu claritate. Barbilian
e neiertător cu sine când notează: „Da, dar
după 44 de ani, astăzi când sunt un alge‑
brist şi un aritmetician format... În anii de
atunci ar fi trebuit să strălucesc, găsind solu‑
ţia elegantă de mai sus!“
În însemnările acestea se regăseşte o
prejudecată de matematician, ceva ce ţine
negreşit de natura formaţiei. Adevărata
strălucire intelectuală nu e neapărat eviden‑
tă, ci mai degrabă subtilă, eventual ezoteri‑
că. Ascunsă şi profundă, nu ar avea cum să
se dezvăluie de la prima privire. Marile idei
nu se expun în vitrină. Ceea ce este perfect
recomandabil unei reclame publicitare poa‑
te fi, în esenţă, tocmai opusul unei reţete
de strălucire intelectuală. Există strălucire
evidentă, aşa cum diamantul Koh‑i‑Noor e
evident strălucitor, dar există şi perle de
frumuseţe subtilă, greu perceptibile pentru
cei care nu‑s în posesia codului. Aceasta e
bătălia pentru profunzime care se dă acolo.
Matei Călinescu a înţeles foarte bine că
idealul lui Barbilian „e clasic şi a fost admi‑
rabil definit de Minkowsky (vorbind de
Dirichlet): «un minim de formule oarbe
unit cu maxim de idei vizionare».“ Dar nu
este oare aceasta tiparul acelor poeme cu
două stanţe, sintetizante, esenţializate, du‑
pă modelul pierdutelor ode pindarice?
În fond, ce ni se pare strălucitor? Nu
suntem imediat de acord că ar fi vorba des‑
pre o manifestare spontană a inteligenţei,
despre o idee neaşteptată, surprinzătoare, o
clarificare imediată care duce orice analiză
un pas mai departe? Un om strălucitor e
cineva care izbuteşte în mod esenţial cel
puţin o asemenea intervenţie, măcar o dată
în viaţă. Cineva incapabil de strălucire e
cineva care fie nu a dat vreodată semne de
• Dan Barbilian (Ion Barbu)
spontane manifestări de inteligenţă, fie a
avut multiple ocazii să fie strălucitor şi nu a
lăsat în urmă decât un siaj elocvent de ma‑
nifestări mediocre. Barbilian sugerează
despre unii dintre contemporanii săi că ci‑
neva n‑ar fi capabil de strălucire. A făcut‑o
în anii treizeci în presă, iar în anii cincizeci
în paginile inedite. A fost probabil nedrept
în unele cazuri. În altele, a fost probabil
excesiv de exigent.
Barbilian apreciază strălucirea, o caută, o
frecventează, trăieşte pentru ea. Şi unde se
află această strălucire? Poate fi o frază inteli‑
gentă ascunsă într‑un text de proză. Poate fi
o replică senzaţională bine prezentată de un
actor pe scenă. Poate fi o linie melodică
surprinzătoare şi hipnotică. Poate fi o con‑
strucţie amplă, de o anvergură colosală, ale
cărei componente să fie plictisitoare şi grele,
precum pietrele care intră în componenţa
piramidelor egiptene, în timp ce strălucirea
să rezide în construcţia de ansamblu (aşa
este, de fapt, Război şi pace, romanul lui Lev
Tolstoi). Aştepta de la Istoria literaturii ro-
mâne a lui George Călinescu să fie aşa ceva,
şi lucrarea cu pricina numai asta nu era, ci
conţinea o construcţie profund marcată de
subiectivitatea criticului, care îşi aroga astfel
o poziţie dominantă în raport cu ansamblul
de informaţii al unei literaturi. Pentru Bar‑
bilian o asemenea structură era greu de ac‑
ceptat: şi organizarea informaţiei trebuie să
fie înzestrată cu strălucire. În orice formă
s‑ar prezenta, asta căutăm, asta ne atrage:
răspundem strălucirii aşa cum floarea soare‑
lui răspunde luminii soarelui. În absenţa
strălucirii nu ne interesează prezenţa respec‑
tivă, discursul respectiv, efortul acela. Avem
nevoie de strălucire ca să ne păstrăm intere‑
sul. Strălucirea defineşte stilul cuiva şi asta
începe de la prezenţa pe scenă a actorilor la
vestimentaţia cuiva în viaţa de zi cu zi; de la
felul cum scrie un autor la felul cum vorbeş‑
te un politician. Iar dacă cineva ne face să
bănuim că e incapabil de strălucire, nu mai
urmărim, nu mai citim, uităm. Nu ni se
poate cere să tolerăm absenţa graţiei. Putem
ierta multe, dar asta nu.
Cât despre Tolstoi, Barbilian scrie în
1920, la 25 de ani, că „marile realizări iau
întotdeauna înfăţişarea unei protestări nelă‑
murite împotriva propriei personalităţi cu-
rente a creatorului. Gândiţi‑vă numai la
Tolstoi. El nu e cu adevărat mare decât
când, dincolo de viaţa organică (în a cărei
analiză se complace şi reuşeşte totdeauna),
întrezăreşte existenţa unei ordini spirituale.
Acelaşi lucru, în sens invers, e de observat la
Dostoievski. Comoţiunea ce ne pricinuieşte
romanul său e cu atât mai puternică, cu cât
o mai bogată şi mai sugestivă materialitate
dă corp spiritualităţii.“ Nu scrie ca un mate‑
matician, ci ca poet. Formaţia sa ca matema‑
tician nu este completă, dar maturitatea ca
artist e în devenire, atâta vreme cât îşi pro‑
pune asemenea generalizări. Nu ne pot scă‑
pa aici conexiunile cu temele creştine ale
unor poeme din Joc secund, în special „Lemn
sfânt“, probabil poemul cel mai spiritual din
întregul ciclu, ca tematică şi ca idee: „În vă‑
ile Ierusalimului, la unul,/ Păios de raze,
pământiu la piele:/ Un spic de‑argint, în
stânga lui, Crăciunul,/ Rusalii ard în dreap‑
ta‑i cu inele.// Pe acest lemn ce‑aş vrea să
curăţ, nu e/ Unghi ocolit de praf, icoană
veche!/ Văd praful ‑ rouă, rănile ‑tămâie?/
Sfânt alterat, neutru, nepereche.“ Ideea că
sacrul reprezentat de imaginea lemnului
crucii rămâne neschimbat peste secole e de‑
opotrivă o imagine creştină, dar şi o căutare
a principiului invariant. Poetul Ion Barbu
n‑ar fi putut descrie altfel lemnul crucii, de‑
cât descriind ce nu se schimbă peste timp
„neutru“ şi „nepereche“. Lemnul crucii este
acoperit de praf, dar nu principiul.
Strălucirea poate fi ascunsă, secretă,
ameninţată de uitare. Astfel, într‑un text din
1940, scris pentru a fi parte din dosarul de
profesor, Barbilian spune: „Exemple ilustre
(Gauss, Riemann, Weierstrass) arată că o
parte însemnată (în cazul lui Riemann: cea
mai însemnată) din contribuţia ştiinţifică
rămâne ascunsă în caietele de cursuri ori în
manuscrise. Redusă la scară, constatarea
aceasta rămâne valabilă şi pentru cercetătorii
mărunţi.” Nu e cert dacă acest „mărunţi“
reflectă o nuanţă neapărat depreciativă. Pen‑
tru dosarul lui de profesor universitar, din‑
tre cele 82 de lucrări listate, numai 45 fuse‑
seră publicate; unele dintre ele sunt scrisori
către specialişti sau comunicări susţinute în
diverse seminarii. Mai târziu, într‑o notă
datată 8 august 1954, Barbilian scrie: „Con‑
tribuţia pe care o aduc e importantă şi rog
pe cei care vor dispune de materialul meu
postum să o publice. Este, oarecum, contra‑
partida proiectivă a faimoasei generalizări
inversive a lui Casey, a acestei probleme de
contact.” (Momentul acestei însemnări era
1954.) Nota respectivă a fost publicată în
ediţia de Pagini inedite de la Albatros, din
1984, o ediţie îngrijită de Gerda Barbilian şi
Viorel Gh. Vodă.
n
Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 5

Spiritualitatea
ca vitalism
Iulian Boldea
U nul dintre poeţii
importanţi ai litera‑
turii române postbelice,
Ioan Alexandru, debu‑
tează în anul 1964 cu vo‑
lumul Cum să vă spun,
carte definitorie pentru
neoexpresionismul tran‑
silvan, printr‑o „poezie a
obstinaţiei de a fi, a «in‑
flaţiei» materiei etern germinative, a luptei
îndârjite cu obstacolele, dar şi a fireştii se‑
dimentări a generaţiilor într‑o stratificare
de natură să asigure echilibrul unui cosmos
durabil“ (Ion Pop). Poezia se împărtăşeşte
dintr‑un orizont al tainelor, în care frenezia
jubilativă are valenţele unui tragic nesubli‑
mat, vizionarismul purtând amprenta su‑
biectivităţii atrase de adâncurile genezice
ale lumii, prin gesturi simbolice arhetipale
(„Beau lapte din şiştar cu botul, zgomo‑
tos,/ Gâtlejul îmi pocneşte, ce straşnic, de
plăcere,/ Mă simt în seara asta nespus de
bucuros/ Şi freamăt de iubire şi putere.“).
Ioan Alexandru, O sută şi una de poezii
(Editura Academiei Române, 2017), anto‑
logie şi cuvânt înainte de Mircea Platon,
rezumă o activitate lirică amplă, textul in‑
troductiv relevând itinerariile poetului
transilvan, de la „discursivitatea egotistă“ şi
vitalistă a primelor volume, la ciclul Imne-
lor, ce relevă disponibilităţile unui „poet
multitudine”, considerându‑se că „prin te‑
matica naţional‑liturgică, creştină“, Imnele
au condus la „decomunizarea ad hoc a poe‑
ziei româneşti“. Semnificative sunt, pentru
cunoaşterea poeticii lui Ioan Alexandru, şi
eseurile sale, „scrise într‑un limbaj de ex‑
tracţie patristică şi tributar înţelegerii hei‑
deggeriene a poeziei şi presocraticilor“.
Ideea de comuniune este, astfel, revelatorie,
în măsura în care întâlnirea dintre oameni
„este originea templului. Pe această întâlni‑
re, pe acest cort de aşteptare unde omul
intră în comuniune cu celălalt”. „Referinţe‑
le critice“ din ultima secţiune a cărţii sinte‑
tizează momentele cele mai importante ale
receptării critice a operei lui Ioan Alexan‑
dru.
Necesitatea confesiunii se conjugă în
poezia de început a lui Ioan Alexandru cu
o căutare obstinată a propriei vocaţii, a ex‑
presiei creatoare, într‑un elan impetuos de
clarificare interioară. Năvalnicul poet este
asemenea unui „zeu al tinereţii“ aflat în
faţa unei naturi germinative, de o frenezie
exorbitantă, un eu ce caută să‑şi înţeleagă
propriul rost şi propria fiinţă, angoasele şi
nostalgiile, într‑o înfiorare jubilativă, în
care melancoliile sunt distilate în extaze ale
unui cântec grav, profund şi tulburător
6 • APOSTROF
totodată, în care se regăsesc aluviuni ale
unui substrat genezic, primar, cu inflexiuni
ale unor rituri şi ceremonialuri arhaice
(„Ploaia a trecut. Clopotul ei pe deal/ Îl
mai aud în hohote piezişe./ Fă‑mă, Doam‑
ne, copita unui cal/ Ori nezvântat un steag
pe‑acoperişe!// Drum de pământ cu aripi‑
le‑n fum,/ Creangă cu prune roşii ruptă de
furtună/ Pe‑o uliţă cu foarte mulţi copii,/
Ori curcubeu strigând într‑o fântână;//
Punte tremurată peste‑un râu/ Venit din
munţi pe ape‑nvolburate,/ Şi‑atât de limpe‑
de c‑ai vrea să‑l treci/ Cu ochii‑nchişi şi
mâinile la spate;// Culoarea răstignită în
frunzele de plop,/ Dorul aprins în za‑
rea‑aceea udă…/ Ploaia a trecut. Clopotul
ei, în deal,/ Pe limbi de‑argint uşoare mai
asudă“.). Lirismul confesiv este, astfel, di‑
namizat, tensionat în spirit expresionist, cu
o energie a patosului empatic, prin care
peisajului i se conferă valenţe afective, fiind
spiritualizat sau supus torsiunii gândului
(„Culoarea răstignită în frunzele de plop“).
În Viaţa deocamdată (1965) şi Infernul dis-
cutabil (1967) frenezia e înlocuită de gravi‑
tate, patosul se estompează, printr‑un fel
de repliere a eului înspre propriile trăiri,
sumbre, dramatice („piatra rotundă a pu‑
trezit de mult“, „sacii‑n pod sunt plini de
păsări moarte“.). Versurile ilustrează parcă
un program al sincerităţii liminare („Eu fac
ceva ce mi se pare mai aproape de moarte
decât de eroare, de viaţa omului, decât de
limbajul lui, care poate fi uneori o trădare
a faptelor“), substanţa poemelor fiind arti‑
culată prin prisma unei identificări cu sti‑
hiile, cu forţele germinative ale universului,
în faţa cărora capacitatea fiinţei umane de a
ordona şi explica este mai degrabă relativă.
Poemele au densitate, se alcătuiesc printr‑o
tehnică a aglutinării de materie şi trăire,
redând peisaje halucinatorii, dar şi o geo‑
grafie ritualică şi hieratică aflată la limita
dintre cotidian şi oniric.
Spiritualitatea telurică, rurală, de stirpe
blagiană se întâlneşte în aceste creaţii cu
ritul, cu arhaicul integrator, nefiind absen‑
te reprezentările dionisiacului sau unele fi‑
guri mitologice (Oedip, împovărat de pro‑
priul destin, Sisif, emblemă a demnităţii şi
suferinţei continue, sau Iov, deposedat de
speranţă, supus unei damnări tragice). Sa‑
tul însuşi este, în această geografie simboli‑
că, „un tărâm fabulos şi inexistent, o lume
eternă şi neschimbătoare, unde mormintele
se şterg sub iarbă şi unde în aer plutesc
miresme aţâţătoare ca în paradis“ (Nicolae
Manolescu). Volumul Vămile pustiei (1969)
rezumă o voinţă de limpezire şi esenţializa‑
re, viziunile fiind marcate de o amprentă
reflexivă din ce în ce mai persistentă, prin
apelul la concept, la livresc, la simbol. Re‑
verberaţiile confesive sunt înlocuite de ale‑
gorii şi reprezentări stilizate, simbolice, ale
lumii, pustia fiind înfăţişată, cum s‑a spus,
ca revers al infernului, cu reflexe ideale,
într‑o evidentă detentă spre un orizont
transcendent mântuitor, al ascezei şi revela‑
ţiei („în drum spre Fiinţă prin jertfa Fiin‑
ţei“). Desigur, poezia lui Ioan Alexandru
îşi expune de acum încolo rădăcinile ro‑
mantice, cu un interes constant pentru
imn, vis, ritual, simbol şi mit, dar şi cu ex‑
punerea imaginii creatorului de tip mesia‑
nic, „întemeietor în grai“ al unei patrii cu
arhitectura ideală.
Imnele lui Ioan Alexandru reprezintă o
ruptură de creaţia dinainte, o mutaţie de
accent şi de registru liric. Imnele bucuriei
(1973) consacră o asceză a formei, apropia‑
tă de tiparele clasicizate ale limbajului, dar
şi o detaşare de atitudinile grave, sumbre,
dramatice dinainte, cultivându‑se acum o
muzicalitate sugestivă, armonii şi sonori‑
tăţi reflexive, un fel de claritate iniţiatică
prin care tradiţia este elogiată şi valorizată
pozitiv, cotidianul având, astfel, un substrat
simbolic, o aură a transcendenţei, un hiera‑
tism aproape insesizabil, angoasele, înfio‑
rările sau melancoliile fiind atenuate sau
abolite. Mai târziu, Imnele Transilvaniei
(1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele
Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii
(1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Ma-
ramureşului (1988) furnizează, repetitiv, o
producţie lirică amplă, inegală, cu realizări
notabile, dar şi cu scăderi semnificative,
datorate alunecării în etnicism, în idealiza‑
rea istoriei, dar şi unei retorici fastidioase.
Între programul dintr‑o pagină introducti‑
vă (o „refacere a vestigiilor“, „afirmarea
relaţiei sacrale pe care aceasta lume a ştiut
s‑o păstreze ca umană, pur şi simplu, in‑
tr‑un firesc cuceritor“, credinţa în „puterea
cântecului imn şi tăria de a tămădui în
spiritul Logosului”) şi realizările concrete
ale logosului poetic se află o discrepanţă
clară. Etapa „imnică” a liricii lui Ioan Ale‑
xandru a transferat în registrul poetic fer‑
vori ale filosofiei, reverii sapienţiale, suges‑
tii mitico‑ritualice sau forme festive ale
logosului întemeietor, „în linia expresionis‑
mului blagian, învrednicit, căftănit cu
semnele ortodoxiei şi ale tradiţionalismului
spiritual“ (Eugen Simion).
Selecţia operată de Mircea Platon în
antologia O sută şi una de poezii este adecva‑
tă. Sunt reţinute poeme din cele douăspre‑
zece volume apărute între anii 1964 şi
1988, de la Cum să vă spun până la Imnele
Maramureşului, la care se adaugă două
„poezii din senin“ din 1964, conturându‑se
astfel o imagine edificatoare a poeziei lui
Ioan Alexandru.
n
Poeme
de Emilian Galaicu-Păun
Coincidentia oppositorum
Bucuria de a-ţi arăta Trei Ierarhi, de curând restauraţi,
ar fi fost fără margini să-i fi prins în schele, măcar pe un sfert,
cât să vezi cum – de vreme ce arhitectura-i o muzică-n piatră –
îşi dau mâna, de parcă s-ar prinde în horă strâns, lemnul şi fierul.
Ce plăcere mi-ar fi făcut să născocesc pentru tine, ad-hoc,
o poveste cu meşteri zidari, lucrând – unii – pe schele de lemn
şi urcându-se – alţii – pe schele de fier. Cioplind, primii, motive
vegetale, şi ultimii – bine’nţeles – geometrice: parte
femeiască, biserica-şi pune corsajul „în frunze de viţă-de-vie“/
bărbătească, Ierarhii se-ncing cu chimiru-nstelat.
Dinastii de pietrari, moştenind nu doar schela – de lemn sau
 de fier –
ci şi brâul pe care-l lucrează – din tată în fiu – ca pe-o sfoară
de pământ, şi acela pietros. Brâuri-brâuri, biserica toată
e-o grădină a raiului – câte ozoare, atâtea răzoare! –,
suspendată şi ea, între cer şi pământ.
...În oraşul lui George Emil (sic!) Palade (Nobel ’74)
Herta Muller (Nobel ’09), venită la FILIT în 2014 – iar două
invitaţii de care-am făcut rost, ca participant, la Serata ei îmi dau
 speranţa
c-ai putea să apari şi tu, seara, la Iaşi. Vei rămâne pe noapte?
Şi a doua zi, când vom ieşi în oraş, să-ţi arăt de aproape Ierarhii,
Alexandru Vlad ne va ieşi înainte/ privirea lui ne va petrece,
 din urmă?
Ne vom ţine de mâini, făcând turul bisericii – schelă de carne
 şi oase?
(Mladă tânără, tu / eu, la vârsta de fier)
Pocitania
băieţel-degeţel buchisind alfabetul – şi încă din fragedă copilărie-i
creşteau pleoape la degete, în loc de unghii. aduse din foarfece, cât
să nu-şi zgârie faţa în somn – după ce că visează cu ochii
 deschişi –,
să nu-şi intre ţărâna în mână – de unde-i cu cartea în mână
 născut –,
niciodată tăiate din carne, cât timp i le-a mama.
iar ieşirea din copilărie – de unde eraţi doar colegi & prieteni,
acum iată-vă brusc contingent, cum staţi smirna în faţa comisiei
medicale – se face la ordinul: „decalotaţi!“.
conştiinţa – tot mai încărcată – că mâna cu care scrii, mâna aceea
face laba, şi n-ai ce să-i faci, câtă vreme nici tu n-ai pe nimeni.
îndârjirea cu care te ţine, ca-n menghină, tatăl din strâns,
iar când simte că-i scapi, dă să-ţi taie pornirea:
„ce sunt astea, băiete?! prepuţuri, nu unghii!...“
(«все поэты жиды»2 te aşteaptă să-ţi intri în mână,
înainte să-ţi vină mănuşă. şi tot ea brăţară, pe ambele mâini, când
шевеля кандалами цепочек дверных3 eşti somat să deschizi.)
băieţel-degeţel, adu-ţi degetu-ncoace şi uită-te4 cum, de la mâna
 la gură, răsare-n
vârful degetelor alfabetul latin, chit că buzele încă-s chirilice.
înţelegerea – avant la lettre – că scrisu-i o traumă (stă mărturie,
spart, obrazul colegei de bancă grăbită să-şi vâre stiloul în gură
ca să scrie la fel cum vorbeşte – cursiv şi din prima).
touche-à-tout, băieţelul. toucher et jouer, poezia.
ca o ceapă mustind de plâns, pe dinăuntru, şi fără s-o
fi zdrobit în pumn nimeni, ca s-o îndulcească, fiinţa –
 doar pleoape
şi batiste/batiste şi pleoape, prin care mai mult te prevezi
 decât vezi.
o făptură de jur-împrejur numai pleoape-n foiţe de ceapă
şi batiste-n foiţe de biblie, care visează să încrucişeze
trandafirul lui Rilke cu a lui Celan Niemandsrose.
veghea câtor popoare, purtată în gene, o are-n vedere?
somnul cărei naţiuni s-a lăsat cu priveghi? şi nimicului
al cui ochi fără pleoape îi stă împotrivă?
şi această – de două milenii, pe mică pe ceas – întrebare:
 „eu, Doamne?“
n

ce frumos îi zvâcneau – într-a-ntâia, când prima lor învăţătoare,

iar apoi doi elevi de serviciu le verificau, la intrarea în clasă,
curăţenia mâinilor, să n-aibă unghii – la degete pleoapele.
cum clipeau, toate-odată, când să mânuiască peniţa. cu câtă
mirare
atingea, în scris, pieliţa de nou-născut a cuvintelor – fără să
i se-aplice vreodată-o corecţie, cu rigla-n palmă, dar pus
să transcrie, la prima greşeală, din nou pe curat toată pagina.
dat exemplu-n toţi anii de şcoală, de-a nu-şi fi ros unghiile.
nici cât negru sub unghie, copilăria.

şi deja se anunţă – senină? deloc! – vremea de pubertate,

când odată cu pilozitatea/cu sângele calendaristic, băieţilor
le cresc gheare, iar fetele-şi fac manichiura. şi unii, şi alţii
exhibându-şi însemnele speciei – ei încă la vârsta pedepselor
corporale, şi ele deja premiante-ale trupului de bucurie supremă.
vremea datului şi a faptului,
când un foşnet de pânză de rochie face să ţi se ridice catargul –
şi catarg, şi Ulise legat de, tot tu! – vulnerabil
la chemarea sirenelor – „ia-te în mâini!“ –,
chit că mâinile mele sunt îndrăgostite1, şi-n loc să apuce,
2 (rus) „Toţi poeţii sunt jidovi“ (Marina Ţvetaieva)
bat din pleoape sfios, pe când alţi mateloţi şi-au şi pus-o cât 3 (rus) mişcând cătuşele lănţişoarelor de la uşi – vers din poemul lui Osip Man‑
ai pocni, vorba vine, din degete, cu câte-o fată/pe când delştam.
toate fetele-s dintr-o atingere. 4 Ioan, 20:27: „Apoi a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile
Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credin‑
1 vers din poemul Vârsta de aur a dragostei, de Nichita Stănescu. cios».“

Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 7

 Jurnal de cărţi
Versurile Doinei Cornea,
de la 50 la 89 de ani
Î n căutarea îngerilor
pierduţi, culegere de
versuri ale Doinei Cor‑
nea (Editura Şcoala Ar‑
deleană, 2019), e – de
fapt – o carte memorială.
Prefaţa Anei Blandiana,
apoi textul‑„argument“ şi
nota asupra ediţiei sem‑
nate de Leontin Horaţiu
Iuhas, fiul dizidentei clu‑
jene, oferă informaţiile şi explicaţiile nece‑
sare. Poeziile au fost scrise fără vreo inten‑
ţie de afirmare literară, doar ca notaţii
personale, oferite celor dragi. Aspectul de
„album de familie“ e confirmat de reprodu‑
cerile a patru picturi ale Doinei Cornea în
ulei pe cartoane: un autoportret, figura
„Mamei Lucreţia“, soră a tatălui, şi copiii
Ada (Ariadna) şi Tin‑Tin (diminutivul me‑
zinului, de la Leontin), toate realizate între
1966 şi 1971. Se adaugă cîteva fotografii
de arhivă personală: singură, în miezul vie‑
ţii, încă tînără şi frumoasă, luminoasă,
sau... pe schiuri, la Făget, apoi şi mai în ur‑
mă, împreună cu soţul său, Leontin Cornel
Iuhas, avocat de meserie, şi cu cei doi copii
mici, ţinuţi de el pe genunchi, ea – şi mai
tînără şi mai frumoasă, zîmbind din spate,
de deasupra lor. Către final – două cadre de
supraveghere preluate din dosarul de ur‑
mărire pe care Securitatea comunistă i‑l
deschisese aprigei protestatare. Iar la urmă
– un text tot în versuri al fiicei Ariadna,
căsătorită Combes, trimis din Franţa ca
scrisoare mamei, în 1981, şi, cea mai recen‑
tă, o imagine cu ele două ţinîndu‑se de
mîini la Brest, sub un copac bătrîn, cu
trunchi incredibil de noduros, probabil
spre finalul vieţilor lor, căci silueta curajoa‑
sei doamne e micşorată de ani, adusă de
spate, deci trebuie să fi fost cu puţin timp
înainte ca fiica să se stingă, prima, din via‑
ţă, în 2016, la doar 62 de ani. Mama a ur‑
mat‑o în 2018, pe 4 mai. 24 de zile mai
tîrziu, pe 30 ale lunii, ar fi împlinit 89 de
ani.
Textele „de escortă“ şi imaginile aşează
poeziile în contextul potrivit. Nu doar că
Doina Cornea n‑a avut deloc veleităţi de
autoare şi dorinţă de publicare, dar a şi în‑
ceput să le scrie abia de la 50 de ani înainte,
deci din 1979, cam cînd se producea şi ra‑
dicalizarea ei intelectuală şi politică. Ariad‑
na rămăsese în Franţa în 1976 şi se mărita‑
se acolo. Credincioasă greco‑catolică, deci
cu un plus de independenţă şi de revoltă
împotriva sistemului comunist, şi mai
opresiv faţă de „uniţi“ decît faţă de orto‑
docşi, cu fiica „fugită“ în Occident, Doina
Cornea îşi va asuma, parcă uitînd de fragi‑
litatea ei fizică, de constituţia minionă şi
8 • APOSTROF
Ion Bogdan Lefter
plăpîndă, rolul de contestatară deschisă a
regimului. Ariadna a susţinut‑o, trans‑
miţînd scrisorile de protest ale mamei sale
către presa franceză şi internaţională. Între
timp, acasă, la Cluj, Doina Cornea şi‑a ţi‑
nut cursurile la Universitate pînă‑n 1983,
cînd, urmare a dizidenţei sale, a fost conce‑
diată, şi a tradus cărţi filozofice şi religioase
care au întărit‑o şi le‑ar fi fost sprijin moral
şi altora dacă s‑ar fi putut publica. Le‑a
putut oferi spre lectură doar apropiaţilor,
în maniera „samizdatelor“ ruseşti şi Cen‑
tral‑europene, în cercuri foarte restrînse.
Aveau să vadă lumina tiparului abia după
1990: texte de Mircea Eliade, Ştefan Lu‑
paşcu, Petru Gherman, Vladimir Ghika
ş.a. În plus, în şi mai discretă formulă, a
simţit nevoia să reflecteze şi să se confeseze
în versuri pe care – aflăm de la fiul său – le
citea copiilor crescuţi mari şi le‑a dactilo‑
grafiat ca „volumaşe“, dăruindu‑le şi cîtor‑
va prieteni şi foşti studenţi (cf. ediţiei de
faţă, Argument, p. 11). Spre deosebire de
traduceri, n‑a dorit să‑şi publice poeziile în
perioada postcomunistă. Leontin Horaţiu
Iuhas consideră că ele au ieşit, după pictu‑
ră, dintr‑„o nevoie de echilibru în viaţa ei“,
constituind „o fărîmă de frumos ce trebuia
să contrabalanseze răul şi mocirla în care
era nevoită să trăiască“ (Ibid.). Tot aici –
mărturisirea fiului despre publicarea cărţii:
„După plecarea mamei, m‑am simţit dator
să scot la lumină acele părţi care sînt mai
puţin cunoscute din activitatea Doinei
Cornea, dar care îi completează/ personali‑
tatea cu o sensibilitate mai puţin vizibilă
pînă acum” (p. 11‑12). Poate că, într‑o in‑
terpretare mai apăsat‑politică şi mai
adînc‑psihanalitică, notaţiile în versuri,
pansive, sentimentale, dubitative, au „com‑
pensat“ fermitatea etică a mesajelor difuza‑
te public printr‑o paradoxală asumare a în‑
doielilor existenţiale. Curajul cu care a
înfruntat colosul totalitar nu excludea vul‑
nerabilitatea pe care, în loc să şi‑o masche‑
ze, şi‑a recunoscut‑o cu francheţe. Aşa era
ea, cu sufletul ei mare şi cu fiinţa ei mărun‑
tă: şi dîrză, şi emotivă, pe de‑o parte bătă‑
ioasă, cu convingeri puternice, pe de alta
frămîntată de gînduri, de incertitudini.
„Radiografii“ ale unei sensibilităţi, poeziile
se‑aşează alături de însemnările zilnice pu‑
blicate şi ele pe cînd autoarea trăia, cu
aproape un deceniu înaintea sfîrşitului:
Jurnal. Ultimele caiete (Fundaţia Academia
Civică, 2009). Pagini mişcătoare şi‑atunci,
în proza notelor cotidiene din anii protes‑
tatari şi de după 1989, şi‑acum, în versuri.
Poemele sînt simple, directe. N‑a intere‑
sat‑o deloc, dar absolut deloc, pe Doina
Cornea să scrie „frumos“, n‑a căutat ima‑
gini expresive, nu s‑a lăsat ispitită de diavo‑
lul „originalităţii“. Nici n‑a scris mult: fără
textele introductive şi fără cel al Ariandei
Combes, scăzînd şi ilustraţiile şi filele de
titlu ale secţiunilor cărţii, poeziile ocupă
doar 90 de pagini, cu tot cu variantele cîtor‑
va. Sînt reunite plachetele dăruite de Doina
Cornea apropiaţilor, În căutarea îngerilor
pierduţi (1986) şi Lacrimi de aramă (1988),
la care Leontin Horaţiu Iuhas a adăugat
grupajul Cine‑a otrăvit Iubirea?, cu texte lă‑
sate de mama sa în afara celor două „volu‑
me“, şi‑a recuperat Şi alte cîteva poezii proba‑
bil ulterioare, lăsate nedactilografiate, scrise
de mînă pe „fiţuici, capete de hîrtie” (p.
109), inclusiv trei poeme consemnate în
jurnalul dizidentei, şi Ultimele – două – cior-
ne... Tematic, sînt notaţii naturiste sau de
observaţie cotidiană, mici evocări şi, frec‑
vent, reflecţii asupra vieţii şi adresări către
divinitate. Uneori rimate aproximativ, alte‑
ori albe. Candoarea lor trebuie acceptată,
nu judecată literar. Sînt, toate, datate la
sfîrşit, deci autoarea le simţea ca pe un alt
fel de „jurnal“, de mărturisire.
O mostră, Parcul: „Cît era, o Doamne,
parcul de pustiu!/ Doar cîte‑un trecător
fără privire/ Ce se‑ntorcea grăbit de la uzi‑
nă./ Vîntul de primăvară mătura/ (cum
mătură de obicei/ vîntul de toamnă frunze‑
le moarte)/ Gunoaiele de pe alei, hîrtii
murdare,/ Pahare de‑ngheţată goale/ Ce
mă priveau, ochi nefireşti,/ Crescuţi pe faţa
bolnavă‑a peluzei…// Doar copacii seculari
stăteau cuminţi/ Urmîndu‑şi firea. Nevătă‑
maţi,/ Candoarea [corect şi simpatetic intuită
– n.m. I.B.L.] ei şi‑o înălţau,/ Şi crengile li
se învălmăşeau/ În aurul apusului de soa‑
re…// Atunci am înţeles că/ Peste josul
viermuit şi întinat,/ Chiar fără să‑l atingă,/
Se‑ntinde, ca un zbor curat,/ Pe‑ale crengi‑
lor altare,/ Iubirea lumii, tăcută, nesfîrşită,/
În tainica‑i iertare“ (p. 43‑44).
Argumentul fiului şi mai ales prefaţa
Anei Blandiana, La cincizeci de ani, în care
poeziile Doinei Cornea sînt considerate,
tot în ecuaţie compensatorie, „cealaltă par‑
te, secretă, deprimantă, a curajului, cu atît
mai eroic cu cît nu avea ca punct de sprijin
în univers, în timp ce ne ţinea locul în faţa
lumii întregi, decît credinţa şi iubirea“ (p.
7) – impresionante, ca întreagă această
carte‑document, deci preţioasă, dată fiind
minunata persoană despre care aduce măr‑
turie...
n

EUGENIA SARVARI: Zsolt, cît au din
tine personajele tale?
BOGDÁN ZSOLT: Tot atât câtă apă poa‑
te să aibă un copac, urcând de la rădăcini şi
pierzându‑se în albastrul cerului. Aproape
nimic şi foarte mult. Personajele mele au
memoria strecuratului în imensele capilare
ale vieţii. Au memoria magicei chimii a tot
ce se întâmplă acolo. Şi‑n fond, n‑au nimic.
Nu ştiu. Poate, totuşi, pasiunea.
E.S.: În spectacolele în care te‑am văzut am
observat că ai un mod foarte personal de a‑l
asculta pe celălalt, ca şi cum te‑ai uni cu el, ca
şi cum ai vrea să‑l iei în tine. Cum ai învăţat
şi de la cine ai învăţat asta?
B.Z.: Partenerul e o valută forte. Cu cât ai
mai mult din el, din partener, cu atât este
mai bogat personajul pe care‑l joci. Asta am
învăţat treptat, de la marii actori ai teatrului
românesc. Să joci singur, când ai un parte‑
Poem
de Lena Chilari
şiroiul de lacrimi aşteaptă 
să se prelingă peste porii fierbinţi 
ambii ştim că acest castel ţine captivă
inima mea 
                             săraca 
nu ştie să smulgă acel colţ al tău 
şi să-l arunce leilor la devorat 
oftăm ambii pe piese diferite care 
nu vor fi ascultate niciodată 
concomitent 
suntem pierduţi/
                          pierdută 
şi răniţi/
             rănită
îţi jur că am încercat să şoptesc 
dar toate poveştile de dragoste 
ireale nu sunt despre cei care strigă 
în gura mare sau măcar despre cei reali
ai vreodată impresia că trăieşti într-o lume falsă? 
dacă aş fi băiat aş vrea să iubesc un băiat 
atingerile lui ar fi mici exerciţii de concentrare 
/unde se află suspinul tău tandru?/
aş săruta fiecare înjurătură şi aş netezi fiecare 
palmă a tatălui tău dezamăgit 
ţi-aş spune: 
iartă-mă că suntem nişte proşti 
că nu înţelegem iubirea  n
iartă-mă că plăteşti pentru că ne temem de dracu’
şi de necunoscut în faţa unor amanţi de acelaşi sex 
băieţii agresaţi de oameni 
se transformă în martiri desfiguraţi. 
Bogdán Zsolt
ner este un păcat. Un păcat care se numeşte
mândrie. Se numeşte iubire de sine. Ori
talentul, capacitatea asta ludică, ca şi teatrul
e un lucru sacru. Doamna Mariana Mihuţ
are o vorbă – o ştiu de la prieteni, colegii
mei din Bucureşti –, că în teatru sunt im‑
portante două lucruri: unu – să‑ţi asculţi
partenerul şi al doilea… Ni, mă, că pe ăsta
l‑am uitat...
E.S.: Dacă l‑ai fi întîlnit în realitate pe As-
trov, ce ai fi făcut, ce l‑ai fi întrebat?
B.Z.: L‑aş fi întrebat: „Bună ziua, m‑am
rătăcit. Spuneţi‑mi, vă rog, cum să ies din
pădurea asta întunecată? Care potecă duce
spre sat?” La care el mi‑ar fi spus: „Dar de
unde veniţi, din care parte?” Iar eu: „Vin
din viitorul despre care le tot vorbeaţi lui • Bogdán Zsolt
Vania, Soniei şi Elenei. Eu sunt omul cel de
după o sută de ani, pe care l‑aţi încărcat cu care‑mi pare foarte rău. Pe omul de atunci?
atâtea responsabilităţi”. Dacă s‑ar putea, l‑aş sugruma. Sau, şi mai
Sau poate l‑aş fi ajutat, în linişte, să bine, l‑aş ocoli.
planteze pomi, să bandajeze răni, fără să‑l
întreb nimic. E.S.: Cine ai vrea să fii şi cine te temi să fii?
E.S.: Privind îndărăt, ce ai vrea / cum ai vrea B.Z.: Aş vrea să fiu un zâmbet plin, pe
să schimbi ceea ce ai făcut? malul unei lacrimi. N‑aş mai vrea să fiu ci‑
neva. Mă tem să fiu cineva.
B.Z.: Privind îndărăt, cred că aş vrea să fi
fost mult mai atent, mult mai prezent, mult n
mai conştient în tot ce am făcut. Ca să pot Interviu realizat de
să spun acum cu tărie, că nu era nimic de Eugenia Sarvari
schimbat. Dar am făcut multe greşeli de
spune-mi: 
ai vreodată impresia că trăieşti într-o lume crudă? 
hai să ne sufocăm în sărutări 
până când societatea nu ne va 
omorî 
în numele durerii, amar. 
comentariile pasiv-agresive sunt cele ce ne definesc relaţia.
mă detest că nu am destulă bunătate atunci 
când calc peste cochiliile melcilor tăi. 
ar trebui să le devorezi şi să le freci 
mucozitatea cu soluţie de curăţat traume. 
iubirea mea, oare trebuie să taci din gură 
atunci când o fetiţa de 16 ani din Israel 
este violată la un hotel de 
treizeci de bărbaţi? 
“să nu te bagi în politică fiindcă te închide”
“vrei să-l mântui de zile pe tat-tu?”
aş vrea să nu pot asta dar nu mă numesc diabet. 
durerea mea din piept e de inimă rea. 
ştiu că mă compari şi ştiu că vii peste 
patul meu atunci când dorm ca să mă 
scuipi cu flegmă. 
fiecare duce o cocoaşă şi un viol în spate 
fiecare vede sângele de la uşa vecină 
şi trece pe lângă –
manipulăm ca să obţinem ce vrem 
apoi nu mai ştim dacă am vrut cu adevărat acel lucru 
mă bat peste piept ca să înăbuş durerea 
şi plâng pentru că acum fetiţa nu are decât să moară
her mother’s nickname for her was useless 
Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 9
 Proză
Sfârşitul Lumii pe furiş
S fânta de pe Vale nu era acasă, plecase la
nişte rubedenii într‑o aşezare destul de
îndepărtată, aşa că sătenilor le luase ceva
timp până să se dumirească în privinţa Sfâr‑
şitului de Lume pe care îl trăiau. Şi poate
s‑ar fi lămurit mai devreme dacă văduva
cernită a Prezidentului n‑ar fi ascuns, plină
de ruşine şi sfială, cele ce le trăia în fiecare
noapte după primele nouă scurse de la în‑
mormântarea neiubitului ei soţ. Până la ur‑
mă, într‑o adunare pe înserate de femei cu
lucrul în mână, vorba în guşă şi urechea
deschisă larg spre a sorbi cum se cuvine bâr‑
fele învăluite în miere şi venin, văduva nu‑şi
mai putuse ţine gura închisă şi, cu toate că
se temea cumplit nu numai că alelalte
n‑aveau să‑i dea crezare, dar că ar fi şi râs de
ea, cu chicoteli ascuţite şi usturătoare, cu
neputinţă de îndurat, femeia cernită îşi por‑
nise istorisirea către surate. A zecea noapte
după îngropare, Prezidentul intrase în casă,
cu zgomot de blide sparte, pocnet de uşă şi
vâjâieli de vânt scurte, menite să le ridice
părul de pe mâini ălora de le auzeau. La în‑
ceput, femeia crezu că visează, mai ales că se
scălda într‑o moliciune cu totul neputin‑
cioasă şi simţea cum creierii îi erau învăluiţi
de o apăsare leneşă, dătătoare de ameţeli şi
de ţiuituri în urechi. Sta întinsă pe pat, fără
să se poată mişca, şi, deşi nu izbuti să‑l va‑
dă, ghici după zgomote şi purtare că Prezi‑
dentul cel puhav îi venea în ospeţie, adus de
năzăreala visului rău. După ce zgâlţâise
clanţa şi trântise uşa ca de obicei, bărbatul
începu să înjure şi să‑i ceară nevestei soco‑
teală pentru ce făcuse ea toată ziua, vreme
în care el muncise în folosul obştii şi al fa‑
miliei. Femeia, tot închipuindu‑şi că visea‑
ză, ştiu ce avea să urmeze. Bărbatul îi strigă
că el nu cerea mai mult decât puţin respect,
că o luase gata descăpăcită de altul şi armă‑
sărită apoi de un şir lung de hăndrălăi
(ajunsă aici cu povestea, văduva întrerupse‑
se firul şi le lămurise pe surate cum, în
noaptea nunţii, fusese la fel de neîntinată ca
Fecioara Maria, numai că, atunci când îi
săltase cămaşa şi se repezise să‑i zdrenţuias‑
că fetia, ginerică era aşa de beat, încât a do‑
ua zi nu mai ţinuse minte cum, după ce o
străpunsese scurt şi dureros iar ea ţipase,
adormise deasupra ei, legănat de mişcările
din coţăitoare, şi pornise să sforăie cu hor‑
căieli de vier înecat în grăsime), că, dacă nu
şi‑ar fi făcut el pomană cu ea, n‑ar mai fi
luat‑o nici dracu’, că nici măcar frumoasă
nu era, dacă tot nu voiseră ursitoarele să‑i
dea hărnicie şi pricepere într‑ale gospodări‑
ei; ce făcuse ea toată ziulica, îşi scărmănase
fofoloanca de nu izbutise să dea gust la o
amărâtă de iahnie de fasole?; păi, nici nu ai
cum să greşeşti asemenea mâncare, se face
aproape singură, toate proastele din sat o
nimeresc gustoasă, numai ea nu... Şi femeia
amorţită auzi şi văzu cum cratiţa se izbeşte
de peretele de lângă ea, iar boabele de faso‑
10 • APOSTROF
(fragment)
Bogdan Popescu
le, năclăite în zeamă groasă de roşii, dreasă
cu piper, boia, mărar şi dafin, pornesc la
vale, lăsând dâre unsuroase şi bine mirosi‑
toare pe varul albăstrit cu sineală. Bărbatul
nu conteni cu sudalmele şi glasul lui gâjâit şi
întărâtat o învinovăţea din ce în ce: mânca‑
rea ei era o borâtură de mort, aia care îi iese
pieritului pe gură când începe să‑i fiarbă în
burduf şi dă peste răscoale şi la care nici mă‑
car un porc înfometat nu s‑ar putea uita.
Înfuriat până la turbare, bărbatul izbi cu
pumnul într‑o coşniţă spânzurată de un cui
bătut pe jumătate în grindă. Se rostogoliră
pe podeaua de pământ spoit cu balegă de
cal câţiva ardei roşii uscaţi, o pungă cu boa‑
be de porumb ciocantin pentru floricele şi
un dărab de săpun cu coaja înnegrită şi mi‑
rositor a pelin. Împletitura de răchită fu ur‑
mată de oalele, cratiţele, ulcelele, paharele,
lingurile, furculiţele şi toate blidele aflătoa‑
re pe plita rece, pe masa acoperită cu o foaie
de muşama cafenie ori pe poliţele ţintuite
de pereţi. Cuminte, nemişcată şi împăcată
cu ceea ce ştia de aproape două decenii că
urma să i se întâmple, femeia se puse pe aş‑
teptat ghionţii, palmele peste faţă şi picioa‑
rele în burtă. Încercă zadarnic să se chir‑
cească, năzuind că astfel şi‑ar fi pus oarecum
la fereală de lovituri ochii, pieptul şi vintre‑
le. Dar nu se petrecu nimic aşteptat. Prezi‑
dentul încetă să urle şi să spargă prin bucă‑
tăria care era şi odaie de dormit. Îl simţi
cum se apropie de pat, ca o suflare călduţă
de vânt; mai apucă să bage de seamă că
omul ei, ca niciodată, nu se mulţumi să‑i
salte până la brâu poalele cămăşii de noapte
ci, blând, i‑o trase peste cap şi aruncă ţesă‑
tura uşoară spre tavan, cu o mişcare largă,
dar lină, încât femeia avu răgaz să‑şi vadă
cămaşa de noapte plutind uşor, umflată de
aerul pe care îl străbătea molcom, apoi aş‑
ternându‑se cu un foşnet abia auzit pe po‑
deaua plină de cioburi. Omul se lungi lângă
ea şi porni s‑o dezmierde domol, aşa cum
muierii adormite nu i se mai prilejise. Îi
mângâie fiecare petic de piele cu degetele,
palmele, buzele şi, înainte să se cufunde
într‑o negură binefăcătoare despre care îşi
închipui că era fericirea însăşi, femeia mai
apucă să simtă pe obraz mireasma de cim‑
brişor şi de pelin răspândită de răsuflarea
caldă şi răcoroasă a bărbatului care o strân‑
gea în braţe. Suratele fură străbătute cu toa‑
tele de un fior ce le umplu de ruşine de în‑
dată ce se făcu simţit. Dar despre asta nu
suflară o vorbă măcar şi săriră cu gura pe
văduvă («Fă, ţie‑ţi plăcu să o iei sub coadă
de la strigoiu de bărbatu‑tău!?»). Femeia
Prezidentului nu se lăsase tulburată de vor‑
bele cu ţepi şi le răspunsese suratelor, ai că‑
ror peri de pe mâini încă nu‑şi domoliseră
semeţia, că nu avea cum să ştie dacă duhul
acela, ori ce ar fi fost, o pătrundea cu adevă‑
rat; ea simţea numai o fericire dincolo de
trup, un soi de leşin în care intra încet, ca
într‑un heleşteu de miere curată şi călduţă...
În visul ei, visa că visează... Iar când se dez‑
meticea – asta însemnând că nopţi la rând
duhul acela îi fusese musafir —, de fiecare
dată ţinea ascunsă în suflet o amintire care
parcă nu era a ei, o rămăşiţă a unui lucru
despre care nu putea spune că i se întâmpla‑
se cu adevărat («Te‑a zărghit văduvia, fato...
– cârâi ca o cloşcă o muiere mai în vârstă.
Las’ că‑ţi trece! Peste un an să pui ochii pe
un om bun şi să vă luaţi, cât mai eşti tânără.
Şi‑o să te scotocească ăla cum trebuie, de‑o
să uiţi şi de Dumnezeu, şi de Dracu’, şi de
strigoii din capul tău...»). Văduva se aştep‑
tase la aşa ceva şi nu se dase bătută. Le po‑
vestise cum, în urma pândelor înfrigurate
de la miezul nopţii, îl zărise pe duh venind
călare pe un butoi ce se ţinea deasupra dru‑
mului, fără să‑l atingă. Butoiul rămânea cu‑
minte pe prispă iar el intra în odaia‑bucătă‑
rie pe nesimţite, uneori chiar fără să
deschidă uşa. Spre deosebire de prima
noapte, nu spărgea blidele şi n‑o ocăra. Nu‑
mai îi făcea ce‑i făcea şi o lăsa să plutescă în
heleşteul de miere. Între timp, însă, asupra
Satului cu Sfinţi începuseră să se prăvăleas‑
că, una câte una sau mai multe deodată, pa‑
costele care le răvăşeau ogoarele şi ocoalele
de vite şi care, mai cu seamă, le legau bărba‑
ţilor – dobitoace şi oameni – bărbăţia. Şi
toate astea poate n‑ar fi fost de ajuns s‑o
împingă pe văduvă la mărturisiri: prea era
fericită – cu toate că nu ştia de ce – în urma
nopţilor petrecute cu duhul (pe atunci nu‑l
numea „strigoi“), ca să îi pese cât negru sub
unghie de supărările ălora din sat ori ale lu‑
mii întregi... Nu‑i ţinuse prea mult fericirea
din puterea nopţii: îl prinsese pe duh – de
atunci încolo pornise a‑i zice numai şi nu‑
mai „strigoi“ – cum, după ce o lăsase pe ea
să se scalde în miere străvezie şi călduţă, se
strecurase şi în odaia de alături şi se destră‑
bălase, chiuind drăceşte şi înfăptuind lu‑
cruri de neînchipuit, cu trupul gol, alb şi
adormit al fiicei lui de ani cincisprezece...
Poate că văduva, doritoare până la sfâşiere
de sine să‑şi păstreze cât mai multă vreme
cu putinţă amintirile fericirilor netrăite cu
adevărat noapte de noapte, i‑ar fi îngăduit,
până la urmă, strigoiului să‑i spurce copila,
mai ales că fata nu da niciun semn că ar fi
ştiut ori bănuit măcar un dram din ceea ce i
se întâmpla în puterea nopţii. L‑a rugat, în
fiecare seară înainte de culcare, pe Dumne‑
zeu s‑o ierte, cu toate că era încredinţată că
nimic din cele ce se petreceau nu era aievea,
că totul era rodul minţii ei rătăcitoare şi al
sufletului năzuitor la fericire. Nici prin cap
nu‑i trecuse că strigoii se pot prăsi, că sunt
în stare să‑şi răspândească sămânţa neagră
în pântece de femei aflate în viaţă; se lămu‑
rise, însă, când fata, cam temătoare şi cu
ochii plecaţi, îi şoptise că rânduiala femeias‑
că din fiecare lună nu mai venise şi că nu
ştia ce să facă. Văduva nu adăstase nicio cli‑
pită: s‑a înfipt cu amândouă mâinile în zu‑
lufii prea tinerei desfrânate şi a poftit‑o, în
vreme ce o izbea cu ţeasta de perete, să‑i
spună cât mai degrabă cu cine se coţăise şi
cum de îl învoise pe dobitoc s‑o împuieze.
Fata ţipase, se jurase că era fecioară, săruta‑
se icoanele şi îmbrăţişase picioarele ma‑
mă‑sii, cerşindu‑i milă şi crezare. Văduva o
îmbrobodise, ca să‑i ascundă obrajii vineţi,
ochii umflaţi şi buzele sparte, şi plecase cu
ea la Sfânta de pe Vale, întoarsă acasă de la
rubedenii şi dibace ca nimeni alta şi vredni‑
că în cele femeieşti şi ale moşitului. Sfânta
se cam schimbase la faţă, dar nu lăsase tul‑
burarea să i se întrevadă în vorbe când o
înştiinţase pe văduvă că fiica ei era şi una, şi
alta, adică şi fată mare, şi borţoasă («Acu‑
ma, păruse baba că glumeşte, ca să mai în‑
moaie încrâncenarea femeii cernite, rămâne
să vedem dacă Duhul Sfânt a făcut pocino‑
gul, ori cine ştie cine altcineva...»). Femeia
înnegurată nu rostise vorbe de prisos («Să
lepede!») şi vrăciţa se grăbise să caute prin
lădiţele de lemn pline cu leacuri. A pus‑o pe
fată să bea, vreme de trei zile, fiertură de
năsturel şi de garoafă sălbatică şi o zeamă
usturătoare făcută din frunze de dracilă stă‑
tute în frunte de tescovină. Tot în cele trei
zile, trebuia să se ungă pe dinăuntrul locu‑
lui ascuns cu o pomadă făcută din untură
de gâscă, ţelină şi praz fierte şi scurse, răşină
de pin, ulei de trandafir, miere de salcâm şi
căcăreze de şobolan. Fata mai trebuia să ţo‑
păie întruna pe călcâie, să se cocoaţe cât mai
sus şi să sară, ţinându‑şi picioarele drepte
atunci când tălpile izbeau pământul, să salte
singură pe umăr saci cu grâu şi să‑i care de
colo‑colo («Dacă nici după astea trei zile nu
lepezi, vii să te împung cu andreaua», zisese
la sfârşit doftoroaia şi vrăjitoarea, cu un glas
care da de înţeles că acea din urmă lucrare
era de neocolit). În nopţile care urmaseră,
strigoiul ieşit din trupul slăninos al Prezi‑
dentului îşi făcuse iarăşi de cap şi cu văduva,
şi cu fiica îmborţoşată, cu sângele şi fetia
mustind de otrăvuri. La sfârşitul răgazului
pe care li‑l dase, Sfânta pregătise lucrurile
de trebuinţă înainte să apuce cele două să‑i
calce bătătura. Urmărită de ochii speriaţi ai
însărcinatei, bătrâna presără o mână bună
de boabe de tămâie peste jarul dintr‑o tini‑
chea afumată, aşternu pe pat un prosop cu‑
rat, pe care fata mai întâi se aşeză, apoi se
lăsă, tremurând, pe spate, printre icoanele
răspândite pe macatul verde. Pe plită cloco‑
tea molcom un ceaun din care ieşeau aburi
de buruieni de leac. Sfânta apucă o andrea
lungă, de oţel înnegrit, şi o plimbă de mai
multe ori, fără grabă, prin flacăra gălbuie a
candelei ce străjuia icoana Fecioarei cu
Pruncul. Răcori oţelul încins cu o cârpă în‑
muiată în rachiu (Către văduvă: «Dez‑
brac‑o! Saltă‑i genunchii şi desfă‑i cum tre‑
buie! Apucă ceaunul, înveleşte‑l în ştergar şi
pune‑i‑l cu fundul pe vintre când îţi spun
eu!» Către fată: «Nu mişti nici dacă îţi crapă
ochii în găvane!») şi aşeză pe pat la îndemâ‑
nă o cruce din lemn, găurită de cari («Acu‑
ma!», porunci baba). Femeia Prezidentului
coborî ceaunul încins, îmbrăcat într‑un
ştergar de bumbac, pe pântecele fiicei. Sfân‑
ta socoti în gând câteva clipite, apoi împinse
andreaua spre măruntaiele fierbinţi ale co‑
pilei care plângea şi icnea, fără să îndrăz‑
nească să mişte («Gata, uite, acuşica, curvu‑
lice mică!», o îmbărbătă, glumind numai cu
vorba, doftoroaia). Din pântecele chinuit
izbucni pe prosop, sub genunchii ţepeni, un
soi de piftie însângerată. Baba apropie tă‑
• Bogdan Popescu. Foto: Mircea Struţeanu.
mâierniţa şi crucea de lemn şi porni o mor‑
măială rând pe rând ţâfnoasă, rea şi bătăioa‑
să. Pe măsură ce glasul urca şi cobora,
îmbrăcând în sunete vorbele de nepriceput,
ghemul tremurător de sânge mucos se chir‑
cea şi se lăţea, părând că se străduieşte să se
întocmească în altă alcătuire («Ieşi!», ţipă
vrăjitoarea pe înţeles, cu glas poruncitor, ce
nu îngăduia neascultare). Din cocoloşul tre‑
murător ce‑şi schimbase culoarea spre ne‑
gru, se întrupă o jiganie nu mai mare decât
un şoarec. Arătarea se ridică pe labele de
dinapoi şi, dând cu ochii de cruce şi cu na‑
sul de fumul tămâii, o porni într‑o goană
nestăpânită şi bezmetică prin odaia scundă
şi strâmtă, scoţând urlete de diavol certat cu
paloşele de foc ale Sfinţilor Arhangheli. Cu
toate că făptura străbătea încăperea, izbin‑
du‑se de toate cele, cu iuţeală de glonţ, mu‑
ierile avuseseră timp, înainte de pornirea
goanei, să‑i zărească înfăţişarea de lup miti‑
tel, dar fioros, cu colţii gata crescuţi şi cu
ochii roşii înspăimântători, de jivină turba‑
tă. Pricoliciul răsturnase blidele de pe masă,
azvârlise pe jos câteva dure din plită, smo‑
tocise şi scuturase o steblă de busuioc atâr‑
nată de grindă, vărsase murăturile şi rosto‑
golise putinica în care zăcuseră, spărsese
putineiul pe care Sfânta nu‑l mai bătuse de
zeci de ani, dar pe care nu se îndurase să‑l
dea ori să‑l azvârle în pod, lângă alte multe
hârburi, căci îl avea moştenire de la un lung
şir de strămoaşe care îl daseră din mână în
mână fiicelor celor mai vrednice (umbla
vorba că toate vrăjitoarele din şirul cel lung
de dinaintea Sfintei călăriseră putineiul în
puterea nopţii, ca să le care oriunde aveau
nevoie la împlinirea trebilor ascunse). Bă‑
trâna încerca să întindă către năluca nestă‑
pânită crucea şi tămâierniţa, dar nu izbutea
să‑i urmărească mişcările zăpăcitoare, înso‑
ţite de răcnete care păreau o amestecătură
diavolească de răgete, chiţcăituri, guiţături,
hămăieli, behăituri, orăcăieli şi chelălăituri
sfâşietoare de cotarlă cu maţele străpunse de
dinţii furcii. Dintr‑o dată, în odaie se lăsă
liniştea. Se mai auziră câteva clipite urletele
care se îndepărtau şi se stingeau în întuneri‑
cul de peste sat. Femeile rămaseră cu privi‑
rile lipite îndelung de ochiul de geam spart
de către demon, în căutarea sa pe viaţă şi pe
moarte a unui loc de scăpare din chinurile
pricinuite de cruce şi de fumul înmiresmat
(«Piei!», mai rosti Sfânta cam cu jumătate
de gură: avusese de gând să ardă de tot le‑
pădătura drăcească; fusese, însă, mult mai
mare şi mai puternică decât socotise ea şi nu
o prinsese în tinicheaua cu jărăgai presărat
din belşug cu boabe de tămâie). Fecioara
lăuză zăcea mai departe fără să cuteze să
mişte, cu genunchii desfăcuţi şi cu ochii ie‑
şiţi din găvane pironiţi în tavanul împestri‑
ţat cu pete de muşte. În goana sa dezlănţu‑
ită, Pricoliciul o călcase pe obraji şi lăbuţele
năclăite de sânge se întipăriseră pe pielea
albă. Câteva dintre urmele stacojii fură spă‑
late şi cărate la vale de lacrimi. Mamă‑sa o
îmbrăcă şi o puse pe picioare. În vremea as‑
ta, Sfânta ştersese, grijulie, cu un colţ de
ştergar înmuiat în aghiasmă, icoanele de pe
pat, pe care, de asemenea, demonul le spur‑
case cu călcătura. Mama şi fiica dară semne
de plecare («Cât îţi dau?», întrebă femeia
Prezidentului, cu glas pierit de istoveală.
«Nu‑mi dai nimic. Nimicuţa nu‑mi dai! La‑
să aşa... Mergeţi, că ăl mic nu se mai întoar‑
ce. Ăl mare, tată‑său, nu ştiu ce să‑ţi spun...
Mergeţi... Trimite mâine pe cineva să‑mi
pună ochiu’ ăla de geam...») şi, înainte să
deschidă uşa scârţâitoare cu ivăr greu, de
fier bătut cu barosul, văduva lăsă pe colţul
mesei de lemn un ban de argint de pe vre‑
mea regilor, pentru că ştia fără greş că un
lucru pe veresie sau o muncă (mai ales pre‑
cum cea a Sfintei) neplătită nu poate duce la
nicio urmare bună.
n
Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 11

Poezie
În interiorul febril
al lumii
Constantin Cubleşan
U n presentiment al
zădărniciei existenţi‑
ale („totul curge/ atroce
de la bun început/ de la
facerea lumii încoace“ –
Ieşirea din carapace) pare
dominant în poeziile
acestui recent volum al
lui Alexandru Ovidiu
Vintilă: Transparenţa
unui popor de foci (Bistriţa: Charmides,
2019), căutând o soluţie pentru a înfrunta
moartea („moartea în rochie de rândunică“
– Când adevărul), determinând astfel o fri‑
sonată retragere în sine, dar una care cu‑
prinde perspectiva integrării în lumea largă
a contemporaneităţii pe care şi‑o asumă
oarecum biografic: „m‑am născut chiar
când a izbucnit/ primul război balcanic dar
cu 65 de ani/ mai târziu/ e o stare anume
când te naşti pentru prima oară/ e o limpe‑
zime de două feluri/ o retragere în lumea
largă/ poate de aia port un sacou azuriu cu/
o pasăre de lemn prinsă/ la butonieră“
(Când ţi se întâmplă lucruri). E un gest mai
degrabă extravagant decât unul de teribi‑
lism avangardist. Aşa încât plimbările (rea‑
le sau imaginare) pe meridianele lumii, nu
sunt decât asumări ale unei dramatice exis‑
tenţe cotidiene: „Chiar în timpul nopţilor
albe/ într‑un Leningrad străbătut/ de la un
capăt la altul/ de un râu de vodkă/ tremură‑
tor ca un şarpe/ sau ca degetele alcoolicilor/
dimineaţa/ când totul pare a fi sau/ chiar
yy Shakespeare,
interpretat de
Adrian Papahagi,
I, II, Visul unei
nopţi de vară...;
Sonete. Romeo
şi Julieta...,
Polirom, 2020.
12 • APOSTROF
este/ pe un câmp îngheţat/ un gest zadar‑
nic...“ (Leningrad); sau: „dihonia creşte şi
descreşte/ într‑un oraş îndepărtat/ o citade‑
lă arsă de soare puţinul curaj/ pe care‑l mai
ai/ după un război nimicitor/ şi altele care
au mai fost şi probabil vor mai urma/ la li‑
mită mereu la limită viaţa/ o pasăre lungă
ca o sfoară/ istoria trăită şi cea netrăită/ pâ‑
nă la sfârşitul lumii mai e“ (Beirut).
Poetul e un contemplativ, oarecum me‑
lancolic („de la un timp/ simţi acut mersul
lumii/ stai nemişcat şi zgomotul/ te acope‑
ră“ (În fiecare zi), având certitudinea ca în‑
tâmplările vieţii se împlinesc în anotimpul
îngheţului: „azi vom avea o după‑amiază
cu vânt moderat/ cu ninsori superficiale/
atingerea ta frige şi doare/ în acest ţinut
pământean se trăieşte intens/ iarna“ (Până
vine iarna).
Poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă e
străbătută de fiorii unor emoţii calme, to‑
tuşi dramatice, revelatoare într‑un univers
în care orizontul real i se pare a fi cel ce
consemnează moartea („Moartea e un
obiect/ care ne leagă de viaţă/ viaţa e un
obiect/ care ne leagă de moarte“ – ***) şi
sentimentul finitului existenţial e cel care îi
marchează atitudinile vitale: „ţi‑e frică de
faptul că totul se va sfârşi“ (Amour chien
fou). Nu e totuşi o lirică pesimistă. Verbul
său este unul rezultat dintr‑o perspectivă
realistă asupra dinamicii confuze a lumii:
„trăieşti într‑o altă lume/ nici vie nici
moartă“ (Pasărera nu), ceea ce îi determină
adâncirea în sine, în interiorul unei intimi‑
tăţi febrile dar mereu responsabile: „scu‑
fundaţi în noi singuri şi/ absolut răspunză‑
tori pentru faptele noastre“, ce se transferă
în cuvintele poemelor devenite astfel măr‑
turisitoare („ritmul căderii lumii printre
cuvinte” – Fiii şi fiicele lui Iosif ). E în acelaşi
timp meditativă, poetului îi place să recur‑
gă la un mod de exprimare aforistic, panse‑
istic, în care finalurile sunt cel mai adesea
lăsate în suspensie, tocmai pentru a marca
un continuum fiinţial: „s‑a înălţat şi/ a co‑
borât/ a coborât şi/ s‑a înălţat/ până la
glezna Lui/ lumea“ (Din împărăţia lumii
lor).
Numeroasele trimiteri la localităţi oare‑
cum exotice (borne geografice) pe care le
evocă programatic („pe podul Londrei/
furia transparentă a unor ţipete de păsări/
galbene veste roşii ca sângele/ lucruri răsă‑
rind din apele mării moarte“ – Ceasul mor-
ţii), la fel cum face dese trimiteri la numele
unor poeţi de marcă ai contemporaneităţii
(Ungaretti, Mandelstam, Becket) nu este
semnul unei sorginte livreşti a poeziei. Ci,
mai degrabă, semnul nevoii de cuprindere
în demersul său a universalului fără limite
(„scrutând zările spre antipozi o privire de
Cãrþi primite la redacþie
yy 23
gînditori în
autoprezen-
tări subiecti-
ve, culegere
realizată de
Marin Diaco-
nu, Bucureşti,
Fundaţia
Naţională
pentru Ştiinţă
şi Artă, 2020.
linii/ orizonturi întretăiate” – Pasărea nu).
Totul e sentimentalizat cu o cenzură mar‑
cată a exprimării de sine, chiar şi în poeme‑
le în care este evocată prezenţa fiinţei iubi‑
te: „un metapoem e ceva despre frumuseţea
sonoră a/ timpului tău/ fascinaţia atmosfera
că exişti şi nu eşti iluzia că/ respirăm unul
prin altul/ toate lucrurile pe care le‑ai îm‑
pachetat cu grijă un/ corp poate fi un trup/
şi un trup poate fi un corp iluminarea în
imediata/ apropiere a privirii“ (În acelaşi
timp).
Obsedantă e revenirea la ceasul morţii,
de care se apropie, inevitabil, cu anume
frică, dar mai degrabă cu emoţia revelării
trăirilor frumuseţii lumii: „cum frica/ şi
drumul ocolitor e tot înspre moarte/ într‑o
bună zi niciun cuvânt/ nicio literă pe întu‑
nericul acesta sângele/ se scurge în continu‑
are pe sub piele ca/ într‑un vis/ slovă de
slavă Domnului/ pentru partea frumoasă a
lumii/ izvoarelor/ prietenii vii sau morţi
s‑au stâns/ într‑un cerc mut“ (Că regele lu-
mii tale e gol). Nu e totuşi o spaimă cât o
nelinişte a trecerii prin viaţă fără a putea
să‑i influenţeze acut mersul căci, e prefera‑
bilă o neangajare, un refugiu în vis („în
somn/ în singurătate“) prin care să partici‑
pe, totuşi, paradoxal, la dinamica diurnă a
lumii: „ordonând lumea sau având impresia
că o poţi/ ordona (…) pe prag odihnesc
ofrandele/ unei dimineţi tihnite/ e timpul a
sosit vremea/ înoţi spre insula fericiţilor şi
asta să fie/ şansa ta/ de a‑ţi ţine ochii închişi
într‑un fel/ de tăcere“ (În lumea unui singur
limbaj).
Lirica lui Alexandru Ovidiu Vintilă e
pe cât de calmă pe atât de frisonată în inte‑
riorul trăirilor sale intime din care se gene‑
rează, poetul având conştiinţa că de acolo,
totuşi, trebuie să vină şi să se impună liniş‑
tea fiinţială peste lume: „în subsolurile un‑
de se prepară anotimpurile/ prielnice (…)
istoria cu ferestrele deschise/ spre/ stemele
şi/ stepele inimii” (Pe măsură ce ritmul vie-
ţilor noastre). E aici neliniştea unei conştiin‑
ţe vibrante a veacului său.
n
yy Guillaume
de Lorris, Jean
de Meun,
Romanul
trandafirului,
I-II, trad. de
Reghina Das-
căl, Valentina
Mureşan, An-
dreea Şerban,
introducere şi
indice de Re- yy Felix Aftene şi Lucian Dan
ghina Dascăl, Teodorovici, Mustaţa lui Dali şi alte
Polirom, 2020. culori, pictoroman, Polirom, 2020.
 Sub lupa memoriei

Diavolul este expert

în alibiuri şi sofisme…
Vladimir Tismăneanu

U nii gânditori fac

distincţia între o eti‑
că a intenţiilor şi una a
consecinţelor. În ceea ce
mă priveşte, după decenii
de studiere a problemati‑
cii Răului (Diavolului) în
Istorie, nu cred în acurateţea acestei diho‑
tomii. Iadul, s‑a dovedit de atâtea ori, e pa‑
vat cu intenţii nobile. Diavolul este specia‑
list în raţionalizări, alibiuri şi sofisme.
Mă uitam deunăzi la un documentar
despre Wilhelm Furtwängler (1886–1954).
Dirijor genial. Nu a fost nazist, a încercat
să evite rinocerizarea. Şi totuşi, a dirijat, pe
data de 20 aprilie 1942, concertul festiv de
ziua aniversară a lui Adolf Hitler. O enor‑
mă flamură cu svastică străjuia scena. În
sală, Dr. Joseph Goebbels, ministrul pro‑
pagandei şi alţi demnitari nazişti. Răsuna
magnific Simfonia a Noua. Imposibil de
separat aici etica intenţiilor de aceea a efec‑
telor. Dacă etica este cuvântul potrivit...
Tot la capitolul „intenţii“ aş vrea să vor‑
besc puţin şi despre controversatul sovieto‑
log Stephen Cohen, decedat anul acesta pe
18 septembrie. Să fi fost el un naiv? Printre
altele, Cohen a fost studentul favorit al lui
Robert C. Tucker. Biografia lui Nikolai
Buharin pe care a scris‑o rămâne un reper
în istoria sovietologiei. Tot el a trăit prăbu‑
şirea Uniunii Sovietice ca pe o tragedie
personală. Timp de mulţi ani, obişnuiam
să‑i citesc rubrica „Sovieticus“ în The Nati-
on. Speranţa lui era ca, prin minune, visuri‑
le lui Buharin să se împlinească. Însă Buha‑
rin era mort de multă vreme şi la fel şi
iluziile sale.
În anii lui Boris Elţîn, Stephen Cohen a
devenit din ce în ce mai nervos. Îmi aduc
aminte că am recenzat pentru Philadelphia
Inquirer memoriile lui Egor Ligaciov, prin‑
cipalul adversar al lui Mihail Gorbaciov.
Stephen Cohen a scris o introducere în care
proslăvea „sănătosul om sovietic“. Însă
atunci când s‑a transformat într‑un neruşi‑
nat apologet al lui Vladimir Putin şi al pu‑
tinismului, am încetat să‑l mai citesc.
Stephen Cohen rămâne un deconcer‑
tant caz de scholar adevărat care s‑a trans‑
format în „tovarăş de drum“. Şi a făcut‑o
nu în anii 1930, ci în anii din urmă, când
arhivele sunt deschise şi vorbesc – de fapt,
urlă – despre criminalitatea bolşevismului
în toate încarnările sale. Până la urmă, pre‑
ţuitul său Buharcik votase pentru suprima‑
rea nemiloasă a rebeliunii din Kronstadt în
martie 1921. Până la sfârşitul zilelor sale,
Stephen Cohen a fantasmat despre „bolşe‑
vismul cu o faţă umană”. În schimb, ceea
ce a ajuns să susţină a fost show‑ul propa‑
gandistic al KGB‑ului.
Am văzut deunăzi recentul film al Ag‑
nieszkăi Holland, Mr. Jones. Pelicula descrie
tragica foamete din Ucraina, cinismul „to‑
varăşilor de drum“ (corespondentul New
York Times, abjectul mitoman Walter Du‑
ranty, se evidenţiază ca ticălos de frunte,
însă n‑a fost singurul), precum şi curajul
unei persoane care a refuzat să susţină pro‑
paganda stalinistă. „Revoluţia de la vârf“ a
însemnat exterminare. Milioane de fiinţe
au fost înfometate, deportate, asasinate.
Cu toţii am auzit de teza, antiteza şi
sinteza lui Hegel. Karl Marx a perceput
această relaţie ca pe un conflict şi nu ca pe
progres natural şi lent. Cantitate în calitate
a devenit, în viziunea sa, cantitate împotri‑
va calităţii. Cantitatea însemna capitulare.
Gradualismul însemna trădare. Pentru
Hegel şi Marx, Istoria însemna triumf, cu‑
cerire; în cele din urmă, avea să dea naştere
Utopiei concrete, spre a folosi conceptul lui
Ernst Bloch. Trebuia să fie suprema „nega‑
re a negării”, după cum eterna perfectare a
societăţii perfecte avea să pună capăt nevoii
(şi chiar posibilităţii) unor schimbări ulte‑
rioare.
Să nu înţelegem însă greşit: intenţiile
lui Marx n‑au fost deloc precum cele ale lui
Lenin. Germanul credea că o clasă socială
poate fi abolită fără genocid. Şi‑a imaginat
perfecţiunea materială şi fericirea existenţi‑
ală în viaţa reală. A promis că tehnologia
burgheziei, spiritul proletariatului şi toate
drepturile liberale vor fi unite sub regatul
libertăţii. Marx a insistat că această Revolu‑
ţie este ceva pozitiv, nu o nimicitoare apo‑
calipsă. Nu minţea despre lipsa de violenţă
a viziunii sale; a rămas intenţionat vag şi
neclar pentru că nu ştia cum anume se poa‑
te împlini acest vis, deşi îl credea posibil.
Tot astfel a arătat şi mântuitul proletari‑
at, clasa‑Mesia a istoriei, tipul de crez ora‑
cular şi iraţional care a perpetuat susţinerea
necondiţionată a multor oameni pentru
devastatorul, tragicul şi violentul experi‑
ment al secolului XX. Aşa cum înţelept
avertiza şi Karl Popper: „Cei care ne promit
paradisul pe pământ n‑au produs nicicând
altceva decât iadul“.
n

Poem Cusută pleoapă lângă pleoapă peste ochiul mare care ne

gândeşte şi copiază o ruină străină
de Cristian Ciulică
Limfă magnetică la bord
peste ultimul şaman ce ejacula în somn
2* şi inunda oraşul meduzelor de răsărit

Auschwitz-Birkenau, Jaworzno, Gross-Rosen În tristul nor negru şi simplu

Kinkaeski, Changi, Cabanatuan mai cade şi-acum, din când în când
un om nebun
Dă-mi limba ceasului pe cerul gurii arzând
sculptat cu stalactite în centrul urii
Din noi toţi curgea un om alb Kameshkovo, Semipalatinsk, Solovki
Peste toată ruina veacurilor în care îţi fracturam femurul Poarta Albă, Gherla, Periprava
Peste cărămizile medievale şi sub lemn Tongrim, Yodok, Onsong.
n
Coboară în visele lungi
Când răsăritul a simţit că vom muşca din iepurele viu
Tu, lacăt gol şi putrezind în sânge clocotit

Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 13


Studii clasice
Scriitorii români,
antichitatea greco‑latină
şi studiile clasice
Cristian Vasile
M ai ales după 1947,
comuniştii români
– pe urmele sovieticilor –
au început să asocieze
Roma antică îndeosebi
cu imperialismul (occi‑
dental) şi cu sclavagis‑
mul. În aceste condiţii,
schema marxist‑leninistă
privind istoria avea să îşi
pună amprenta şi asupra studiilor clasice.
Declinul acestora îndeosebi în primul dece‑
niu postbelic a fost accentuat şi de pierde‑
rea unui mare clasicist, profesorul Nicolae
I. Herescu, animatorul Institutului de Stu‑
dii Latine, care după 23 august 1944 a ales
să nu se mai întoarcă în România aflată în
curs de comunizare. Odată cu el s‑a stins şi
Revista clasică (subintitulată Orpheus Favo-
nius), una dintre cele mai prestigioase pu‑
blicaţii de profil. Într‑o epocă de atotputer‑
nicie în spaţiul ideologic a unor factori
decizionali precum Leonte Răutu, Iosif
Chişinevschi, Mihail Roller et al. dispare şi
Anuarul Institutului de Studii Clasice de
pe lângă Universitatea din Cluj odată cu
Institutul de Studii Clasice. Specialiştii în
studii clasice rămaşi în ţară au fost con‑
strânşi să se adapteze noului context, unii
dintre ei făcând mari compromisuri politi‑
ce – precum Constantin Balmuş – alţii fi‑
ind supuşi unor periodice demascări şi hăr‑
ţuiri (cazul profesorului Dionisie M.
Pippidi căruia cerberii ideologici i‑au re‑
proşat o atitudine de „împăciuitorism“ faţă
de regimul politic „monarho‑fascist“ din
Grecia). În acelaşi timp, nu au scăpat de cri‑
tici vehemente nici chiar unii intelectuali
ataşaţi de regimul comunist precum Iorgu
Iordan şi Alexandru Graur, acuzaţi inclusiv
de ataşament suspect faţă de lingvistica ro‑
manică. Abia spre finele anilor 1950, do‑
meniul va cunoaşte o revigorare determi‑
nată de factori obiectivi (diminuarea
radicalizării totalitare) şi subiectivi (nevoia
de legitimare internă a regimului comunist
autohton corelată cu tentativa de instru‑
mentalizare a unor scriitori antici legaţi de
spaţiul românesc). Spre exemplu, poetul
14 • APOSTROF
Ovidiu avea să fie evocat chiar într‑o şedin‑
ţă festivă a Marii Adunări Naţionale la 20
septembrie 1957, iar în anii 1957 şi 1959
autorităţile au avizat favorabil apariţia peri‑
odicelor Revista de filologie romanică şi ger-
manică şi, respectiv, Studii clasice. Pe de altă
parte, latina şi elina au devenit după 1948
un soi de fruct oprit într‑o ţară care cunoş‑
tea nu doar sovietizarea, ci şi rusificarea
(slavizarea), aşa că unii intelectuali (pre‑
cum tânărul istoric Şerban Papacostea) au
început să ţină jurnal în limba latină (genul
acesta de diarişti a apelat la insolitul refu‑
giu lingvistic nu atât din frondă, cât din
prudenţă, socotind că – odată descoperit
de către Securitate sau de alte organe repre‑
sive/ideologice – textul subversiv va fi mai
greu de descifrat).
Destinul studiilor clasice şi reflectarea
culturii greco‑latine în operele scriitorilor
autohtoni au făcut obiectul unei cercetări
de tip monografic care a fost publicată
acum câţiva ani – v. Alexandra Ciocârlie –
În oglinda antichităţii. Scriitorii români şi
cultura greco‑latină, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2016, 264 p. Deşi planul poli‑
tic este mai puţin prezent în carte, el nu
lipseşte; însă miza autoarei este aceea de a
surprinde în primul rând modul de asimi‑
lare a valorilor antice de către scriitorii ro‑
mâni de‑a lungul ultimelor secole (p. 7). A
luat în considerare scriitori din trecutul
mai îndepărtat, moderni şi contemporani,
de la Ion Budai‑Deleanu, Mihai Eminescu
la Radu Petrescu, Octavian Paler şi Gheor‑
ghe Crăciun. În literatura română, „am‑
prenta Antichităţii greco‑latine se lasă mai
greu desluşită decât prezenţa unui model
francez, italian ori german“, însă „există un
număr destul de însemnat de opere literare
româneşti de inspiraţie antică“ (p. 5). Toc‑
mai din acest motiv o selecţie – care a în‑
semnat şi excludere – a fost inevitabilă, iar
criteriul care a ghidat trierea pare să fi fost
relevanţa scriiturii şi a autorului în ansam‑
blul abordărilor beletristice, în special din
secolele XIX şi XX.
O idee care apare în mod recurent în
carte este aceea că scurgerea timpului nu
împiedică neapărat înţelegerea şi asumarea
valorilor Antichităţii, iar autoarea ilustrea‑
ză fericit acest punct cu citate din diverse
texte ale unor scriitori importanţi. Există şi
situaţii (aparent) paradoxale precum cea a
lui E. Lovinescu, la bază profesor de limba
latină, care devine istoricul şi criticul literar
promotor al modernismului, al unei litera‑
turi contemporane ce nu are foarte multe
în comun cu scrierile autorilor antici gre‑
co‑latini (pp. 17‑25).
Planul de reformă cultural‑ideologică
pe linie marxist‑leninistă propus în 1955
de Mihai Ralea Comitetului Central al
PMR, conceput probabil cu voie chiar de la
Gh. Gheorgiu‑Dej, propunea timid, indi‑
rect, inclusiv reabilitarea studiilor clasice şi
a publicaţiilor academice de specialitate. În
acest context, apare revista Studii clasice, iar
Tudor Vianu – cel mai bun prieten al lui
Ralea – poate publica într‑un mod mai
dezinhibat, nu sub presiunea infernală de la
începutul anilor 1950, mai multe mărturii
despre formaţia sa clasică şi chiar studii
dedicate antichităţii şi literaturii latine (Re-
naştere şi Antichitate, spre exemplu, text
evocat şi de Alexandra Ciocârlie în volumul
său – pp. 62 şi urm). Pe de altă parte, orga‑
nele represive comuniste şi birocraţia cultu‑
ral‑ideologică îl repudiază pe Vintilă Horia
căruia tocmai i se tipărise în 1960 Dieu est
né en exil. Journal d’Ovide à Tomes (éditions
Fayard, Paris, 1960), un roman impresio‑
nant, recompensat cu prestigiosul Premiu
Goncourt. Potrivit Alexandrei Ciocârlie,
cartea lui Vintilă Horia întruchipează o
foarte specială identificare a unui scriitor
contemporan cu figuri ale antichităţii gre‑
co‑latine. Atunci când imaginează pribegia
lui Ovidiu la Tomis, V. Horia transpune cu
multă sensibilitate şi emoţie propria sa ex‑
perienţă a exilului (pp. 8‑9). Ironia sorţii
face ca acelaşi M. Ralea să sprijine – din
postura sa de şef al diplomaţiei culturale
(în calitate de preşedinte al Institutului
Român pentru Relaţii Culturale cu Străi‑
nătatea) acţiunea regimului politic de la
Bucureşti de compromitere în Franţa a lui
Vintilă Horia, soldată cu anularea decernă‑
rii Premiului Goncourt. Trecutul antisemit
şi pronazist l‑a ajuns din urmă pe Vintilă
Horia, dar implicarea sa politică prototali‑
tară din interbelic şi din anii 1940 nu îl
diminuează cu nimic pe marele scriitor care
a adus în atenţie cu mult talent nostalgia
ţării natale şi raportarea deosebit de inven‑
tivă la creaţia poetului latin (p. 10).
După 1960, studiile clasice au putut
respira un aer mai puţin poluat de cenzura
ideologică, iar scriitorii au fost supuşi mai
puţin constrângerilor editoriale specifice
obsedantului deceniu. Alexandra Ciocârlie
oferă cititorilor, între altele, exemplul lui
Radu Petrescu – cu a sa Meteorologie a lectu-
rii (Editura Cartea Românească, 1982) –
în care socotea chiar că la originea întregii
literaturi europene s‑ar afla Iliada şi Odise-
ea, opere homerice faţă de care toate celelal‑
te scrieri se raportează fie într‑un mod or‑
todox, fie eretic (p. 76). Cu toate acestea,
dincolo de aparenta libertate de abordare a
temelor antice şi greco‑latine în beletristică
şi studii clasice, mai ales după 1971, „nebu‑
nia“ şi megalomania lui N. Ceauşescu (co‑
relată cu percepţia publică de rigoare) i‑au
pus în gardă şi pe cenzorii care suprave‑
gheau textele circumscrise acestui domeniu
cultural: în consecinţă, volumul profesoru‑
lui Eugen Cizek despre Nero primeşte bun
de tipar cu titlul neutru şi „cuminte“ Sec-
venţă romană, iar cartea clasică a lui E.R.
Dodds din 1951 (The Greeks and the Irrati-
onal/Grecii şi iraţionalul) poate apărea abia
în 1983 şi doar cu un titlu schimbat (şi în‑
şelător): Dialectica spiritului grec.
Cartea Alexandrei Ciocârlie este o foar‑
te reuşită punere în temă în legătură cu
modalitatea de a medita asupra relaţiei
dintre literatura antică şi cea modernă,
materializată prin adecvate exemplificări ce
se confundă uneori cu cazul unor scriitori
inspiraţi în mod profund de miturile şi
motivele autorilor greci şi latini.
n
 Ion Urcan

Jurnal
Ion Urcan

P
oet şi istoric literar, Ion Urcan
(21 septembrie 1955‑21 martie
2020) a lăsat, printre alte manuscrise,
şi un amplu jurnal, de aproximativ
900 de pagini. După cum ne‑a spus
soţia lui, scriitoarea Ileana Urcan, în‑
semnările acoperă o lungă perioadă
de timp, din 1985 pînă astazi. Publi‑
căm cîteva fragmente, primite de la
dna Urcan, căreia îi mulţumim pen‑
tru colaborare. (A.)
dimineaţă la 4. Pe la 11, după ce am termi‑
nat, ne‑am dus cu toţii la o bere la „Ciocâr‑
lia“, în Casa Ion Zidaru. Clădire splendidă,
din secolul al XVI‑lea, ce trebuia destinată
unei instituţii culturale. La 12, drum spre
casă, pe o noapte senină, cu aer pur şi înalt.
Multe stele, o linişte aproape totală şi nici
ţipenie de om în întunericul străzilor cura‑
te, cu marginile înţesate de copaci mari.
Bocănitul pantofilor pe asfalt şi un fel de
ecou vătuit al vocilor noastre. Bistriţa, un
orăşel frumos, plin de flori şi nemaipome‑
nit de curat.

25 iul. ’85
Drum obositor, în zori, la Sângeorz‑Băi,
cu Ileana, Duca şi Filip, pentru amenajarea
muzeului de acolo.
Clădirea muzeului, bună de dărâmat.
Renovată în bătaie de joc, arată jalnic – o
magherniţă. Obiectele – un talcioc. Masa
noastră, la pensiunea „Hebe“, la limita din‑
tre mâncarea omenească şi lături, un ames‑
tec apătos şi insipid de orez, cartofi şi sos
fără identitate, cu limbă de porc fiartă.
Pentru noapte, ne‑au dus în tabăra de
pionieri „Hebe“, într‑o încăpere numită
„izolator“, unde urma să dormim toţi pa‑
tru. Imposibil de rămas; camera, ca de alt-
minteri întreaga clădire – unde trebuie să
vină sâmbătă copii de prin ţară – e şi ea o
mizerie cu linoleum scorojit, rupt, slinos,
cu un covor de iută pătat de motorină şi
plin de praf. Întreaga clădire are un aspect
de temniţă, deşi e făcută doar de câţiva ani,
anume ca să fie tabără şcolară.
După‑masă, drum şi mai obositor la
Bistriţa. În autobuzul ticsit, doi ţigani ti‑
neri, blonzi, cu mustăţi şi pălării mari,
vorbesc, cu o politeţe impecabilă şi cu ges‑
turi colocviale elegante, un dialect frumos,
punctat cu abstracţiuni şi neologisme ro‑
mâneşti.
2 aug. ’85
Notez noaptea, la 11,30, trezit după un
somn de şase ore. Am venit de la slujbă
amândoi foarte obosiţi şi, după ce am mân‑
cat, am dormit de la 5,30.
În vara asta, cu zile de toamnă rece şi
ploioasă întrerupte de călduri tropicale, re‑
umatismul meu s‑a simţit în largul lui.
Am vorbit cu Grigore Bradea pentru
Crucea de aer pe care vreau s‑o pun la mor‑
mântul mamei.
5 aug. ’85
Seara la 10, la muzeu, să încărcăm
într‑o camionetă obiectele pentru „expozi‑
ţia omagială“ de la Bucureşti. Vor pleca
29 aug. ’85
Am citit Satul şi alte povestiri de Ivan
Bunin. Mi se pare comparabil cu zeii pro‑
zei ruseşti, dacă nu chiar deasupra lor. Am
recitit Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri.
Proză excelentă, stăpânită perfect. În nuve‑
lă sau roman, ar fi putut da capodopere.
Scrisorile „economice“, de prisos în carte şi
puţin cam ciudate.
Marţi seara, la Oliv, citesc ultimul vo‑
lum de versuri al Domniţei Petri. Mă în‑
treabă cum mi s‑a părut. Răspund că slab.
Cartea, într‑adevăr – o sumă de exerciţii
sterile, lipsite de substanţă poetică. Sonete‑
le, calpe, făcute cu foarfecele. O formă fixă
trebuie să fie strălucită, memorabilă.
Oliv îmi spune că valoarea poetului, a
omului de cultură în general, stă în primul
rând în moralitatea lui.
Pe la amiază, a sosit de la Şieu‑Odorhei
un tractor cu o luntre monoxilă, găsită de
curând de nişte copii care se scăldau în râu.
După ce am pus cu toţii mâna şi am dus‑o
în curtea muzeului, directorul i‑a spus lui
S. (care se ocupă de conservare) să ia o
perie de rădăcini şi să cureţe barca, să o
pună la punct. S. a răspuns că barca trebuie
mai întâi măturată şi ştearsă de murdărie,
apoi frecată cu peria de rădăcini, operaţii
pe care ar fi normal să le execute femeia de
serviciu, după care el ar urma să trateze
luntrea cu o soluţie fungicidă şi să o im‑
pregneze cu ulei de in. Directorul i‑a ripos‑
tat că asta nu e treabă de om de serviciu, ci
de conservator. Nu‑şi mai amintea că, de
curând, oamenii de serviciu spălau cu nişte
perii, de‑a valma, în găleţi, cioburile aduse
chiar de el de la săpăturile arheologice.
În final, S. i‑a spus femeii de serviciu să
măture şi să frece luntrea cu peria, însă
aceasta i‑a răspuns, întocmai ca o servitoare
din comedia dell’arte, obraznică şi leneşă dar
protejată de favorurile baronului, că ea nu
va face aşa ceva, fiindcă „treaba asta nu ţine
de ea“, că acolo „trebuie pusă putere“ şi
deci e necesar „un bărbat tare“. Replica
măturătoarei i‑a amuţit pe toţi, dar cea mai
haioasă a fost mutra directorului, care ex‑
prima o laşitate de nedescris. Chintăuan şi
d‑na Pop jubilau.
Mergând apoi să ne cumpărăm ţigări,
S. mi‑a spus, indignat, cum G. mereu îi
aduce aminte că au copilărit împreună.
Chestia asta, mai ales, îl scoate pe S. din
sărite. „Cum să copilărim împreună?! Eu
nici nu l‑am văzut! Stătea pe o străduţă
dosnică, într‑o casă ţigănească cu fereştile
la o palmă de caldarâm. Mă‑sa vindea bere
la un birt mizerabil, unde se purta rău cu
clienţii, nu dădea niciodată restul de la
cinci lei cui cumpăra o sticlă de bere. El
poate că e chiar ţigan, iar eu am fost băiat
de familie bună. Tata era directorul peni‑
tenciarului, iar bunicul a avut o groază de
pământ. Cum să copilăresc cu el?!“ – splen‑
did, chiar dacă nu întru totul exact, splen‑
did ca atitudine.
Apoi, îmi arată două respectabile
doamne în vârstă, care treceau pe stradă:
„Le vezi pe astea? Sunt surori. Prin ‘48‑’49,
dacă nu plăteai cei câţiva lei pentru chirie
sau curent, venea unul de la primărie cu
căruţa şi‑ţi lua din casă ce găsea: covorul,
masa, aparatul de radio. Ele, când l‑au vă‑
zut că vine, s‑au dezbrăcat în pielea goală,
în casă. Când s‑a uitat ăla prin geam şi le‑a
văzut, a luat‑o la sănătoasa, nici nu le‑a că‑
utat mai mult“.
7 aug. ’85
Scriu puţin. Cartea, la care mă gândesc
tot mai mult ca la un remediu împotriva
inutilităţii – de fapt, împotriva a tot ceea ce


DOSAR Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 15

 ţia), au cerut tatălui lor creioane şi hârtii,
e urât şi opresiv în viaţa pe care o duc – se
întrevede încă greu.
De ce scriu atât de puţin? Nu vreau să
spun că ar trebui neapărat să scriu mult,
dar un ritm de cinci‑şase texte pe an este
infim. E prea puţin ca să fii prezent, astăzi,
când argumentul cantitativ e o obsesie a
celor ce scriu, ca şi a celor ce nu scriu.
Ştiu bine că snobismul cărţii pe an ca‑
lendaristic, de care toţi sunt bântuiţi, e mai
degrabă o prostie, dar asta nu mă justifică.
Ar trebui să scriu nu doar ceva mai mult, ci
şi mai bine!
De câteva zile, sunt nişte dimineţi seni‑
ne, de o limpezime nefirească. Mi‑ar plăcea
să fiu liber şi să călătoresc de unul singur.
23 aug. ’85
Între 14 şi 19 august m‑au trimis la
Bucureşti, pentru „expoziţia omagială“.
Timp de o săptămână, băiat la toate. Trap
epuizant prin Muzeul de Artă al RSR şi
prin capitala caniculară.
L‑am cunoscut pe Bedros Horasan-
gian, căruia i‑am dus câteva cărţi de la Oliv.
Armean mic, îndesat, bărbos, jovial, ex‑
trem de inteligent. Românească uşor mar‑
cată, în ceea ce priveşte intonaţia – altmin‑
teri perfectă. La întrebarea mea, puţin
deplasată, dacă este armean practicant şi
cunoaşte limba, a răspuns grăbit: „Da, dar
sunt scriitor român!“ Graba lui de a‑mi
răspunde astfel trădează o anume anxieta‑
te. E de vină, probabil, pe lângă teama de
Securitate, naţionalismul dâmboviţean,
care văd că face ravagii.
Acum o Săptămână, deci vinerea trecu‑
tă, un oarecare cu nume caraghios, din
anturajul lui Barbu, le făcea lui Bedros şi
lui Groşan un veritabil proces de intenţie.
Îi găsea, chipurile, talentaţi dar lipsiţi „de o
orientare estetică justă“. Probă de absurd şi
de ridicol. Cum poate fi orientarea estetică
justă sau injustă? Ea poate deveni astfel doar
sub tutela ciomagului ideologic. Aceşti oa‑
meni vor să impună din nou o literatură
stupidă, propagandistică, vinovată tocmai
de păcatele pe care crede a le găsi bunei li‑
teraturi de astăzi. Să‑l învinuieşti pe altul
tocmai de păcatele tale!
La bistroul „Simplon“, doi frăţiori, un
băiat şi o fetiţă de patru‑cinci ani, blonzi,
zdrăvenei, mânjiţi pe mâini şi pe obraji, cu
hăinuţe întregi dar murdare. Stăteau pe
treptele din faţa intrării şi lingeau pe rând
dulceaţă dintr‑o alveolă de plastic. Alta,
neîncepută, o păstrau pe mai târziu. Ro‑
mâni sau probabil ţigani din rasa blondă.
Înfrigurarea, graba înfometată cu care lin‑
geau dulceaţă, dându‑şi febril unul altuia
micuţa cutie. Fetiţa, cu o neverosimilă ex‑
presie de îndârjire matură pe chip. În mod
sigur, nu erau cerşetori: nici măcar nu se
uitau la trecători, necum să ceară sau să în‑
tindă mâna. Ei se descurcau singuri, şi atât.
M‑am şi văzut săturându‑i tobă, pe amân‑
doi, cu patruzeci‑cincizeci de lei, dar m‑a
blocat viziunea părintelui intrigat (sau poa‑
te chiar ofensat!) care putea fi prin preajmă.
În hol la hotelul „Union“, un cuplu de
chinezi cu patru mici copii dolofani, îm‑
brăcaţi în şorturi, tricouri şi şepci occiden‑
tale. Ciripeală necontenită, neastâmpăr de
cuib de rândunici. Văzându‑mă că scriu
(făceam procesul‑verbal să predau expozi‑
16 • APOSTROF
apoi s‑au apucat să deseneze – cu surprin‑
zătoare îndemânare şi fantezie – şi să‑mi
arate întruna micile năzbâtii, vârându‑mi
foile sub nas, ciripind şi făcând un haz ne‑
maipomenit, încât toată lumea din hol se
uita la ei cu vădită încântare. Pentru prima
oară văd feţe de chinezi destinse, liniştite,
demne, fără acel aer reţinut, impenetrabil,
suspicios şi timorat.
Bucureşteanul de rând.
În parc la Ateneu, aşteptând să treacă
vizita cuplului Ceauşescu, ca să predau ex‑
poziţia. Pe bancă, lângă mine, câţiva oa‑
meni mai în etate. Doi soţi, discutând des‑
pre ce „s‑a dat“ peste zi. S‑au ales cu doi
pui congelaţi într‑o plasă. Pe poşeta doam‑
nei (muşama neagră) se plimba o gâză. Au
prins‑o şi discutau dacă s‑o omoare sau nu.
„N‑o omorî, este o gărgăriţă din aia mare“.
„Ba nu, intervine altcineva, e o gărgăriţă de
haine“. „A, răspunde soţul, e o gărgăriţă...“
După care o ia şi o pune pe trotuar, în faţa
mea. Văd cu stupoare că e un gândac de
Colorado şi le spun ce este. „Doaaaa?!“ ‑
mă întreabă miraţi şi transmit şi celorlalţi :
„E un gândac de Colorado!“ Oare aceşti
oameni bătrâni n‑au văzut în viaţa lor o
grădină de cartofi?! Au peste şaizeci de ani
şi nu ştiu – incredibil! – cum arată gândacul
cartofilor! Ce ştiu aceşti oameni?!
La fel de interzis rămân când, ridicân‑
du‑se să plece, după ce stătuseră o oră ală‑
turi de mine, se întrebau unii pe alţii de ce
e adunată lumea în faţa Muzeului de Artă.
„E înăuntru Ceauşescu, le răspund, vizitea‑
ză o expoziţie de 23 August“. Iarăşi acel
„Doaaaa?!“, ca picat din lună, după ce o oră
întreagă văzuseră cordoanele de miliţie,
lumea cu pancarte, portrete şi eşarfe, ce
aştepta aliniată în faţa intrării Muzeului, la
cincizeci de paşi de parc.
Sâmbătă, 14 sept. ’85
Am citit, ieri, Merele antonovka de Bu‑
nin. Nu e, de fapt, o povestire, ci un efluviu
de nostalgie tiranică, incontrolabilă. Poezie
autentică a pământului şi a sufletului ru‑
sesc. Înainte, însă, aceasta a fost o realitate
a acelui pământ şi a vieţii lui Bunin însuşi,
iar când ţi se ia aşa ceva, nu e de mirare că
deteşti Revoluţia cum a detestat‑o Bunin.
Ieri, zi rece, frumoasă, de toamnă. In
ultima vreme, dorm foarte mult şi am o
continuă stare de somnolenţă.
Marţi, 23 sept. ’85
Duminică, pe str. Cuza Vodă 8, să
cumpăr cărţi de la un bătrân polonez. D‑l
Skibniewski, emigrat în 1939, la împărţirea
Poloniei, s‑a stabilit la noi în ţară. A lucrat
mulţi ani ca agronom la ICAR Bistriţa, de
unde are o pensie, iar acum vrea să se reîn‑
toarcă în Polonia. Un bărbat blond, fili‑
form, extrem de slab şi de palid, străveziu
aproape, dar vioi, deşi are către 70 de ani.
Foarte distins, cu trăsături fine, ochi lim‑
pezi albaştri, zâmbet blând, puţin stânjenit
de situaţie: îşi vinde cărţile. Este urmaşul
unei familii de nobili, rămas holtei.
Sora lui, venită de câţiva ani să‑l îngri‑
jească, este o boieroaică educată la Paris şi a
călătorit în toată Europa. Soţul ei a luptat
în RAF, în brigăzile poloneze. Şi ea, blon‑
dă, aproape deloc încărunţită, însă potrivi‑
tă la statură şi de o corpolenţă sănătoasă,
are aerul unei preotese de ţară din Ardeal,
DOSAR
femeie împlinită, care a crescut o casă de
copii şi şi‑a slujit soţul cu credinţă toată
viaţa, iar acum îşi trăieşte bătrâneţea cu
cinste, seninătate şi înţelepciune. Privirea
pătrunzătoare şi fineţea zâmbetului sunt,
însă, de pe alte meleaguri, iar „sângele al‑
bastru“ e vizibil, în ciuda hainei modeste.
Casa în care locuiesc acum a fost a unui
alt frate de‑al lor, care, după ce a stat multă
vreme în România, a fugit în RFG, aşa că
statul român a confiscat clădirea, dar li s‑a
permis fraţilor transfugului să rămână în
ea, în calitate de chiriaşi.
Văzând că iau cărţi franţuzeşti, doam‑
na mă întreabă pentru cine le cumpăr.
Când îi spun că pentru mine, începe să‑mi
vorbească franţuzeşte, aproape impecabil
(nu‑şi mai aminteşte unele cuvinte: „O,
mon Dieu, j’ai oublié mon français“). Po‑
vestindu‑mi istoria cu casa, îmi spune:
„Croyez‑moi, monsieur, je ne regrette
point cette maison. Nous avons perdu des
maisons pas comme ça. Nous avons perdu
l’hôtel de la famille et de très belles mais‑
ons, en Pologne. Ma foi, nous avons perdu
des choses. Je regrette plus ces livres trempés
(e vorba de recentele inundaţii) que cette
maison‑là“.
O ţaţă din vecini îşi iţeşte capul peste
gard şi‑i strigă în graiul neaoş local:
„Dòmnă, ţ‑am scos şî dumñitale morcojii
şî şeapa!“ – la care ea îi răspunde în cea mai
corectă românească literară: „Stai puţin,
Măriuţă, că vin eu imediat până la tine!“
27 oct. ’85, duminică
De „Ziua recoltei“, în piaţă. La ora 9,
încă brumă în locurile umbrite. Mesele
lungi de ciment, aproape goale. La do‑
uă‑trei rânduri de mese, câţiva precupeţi cu
rădăcini de hrean, gogonele verzi, mărar,
cimbru, crizanteme atinse de ger. Foarte
puţine fructe. Pe latura dinspre stradă, pla‑
se de rafie, borş şi moare de varză. În spate,
la chioşcurile „Gostat“, se dădeau la un
ghişeu cutii cu fulgi de fasole. La coadă,
vreo cincisprezec‑douăzeci de oameni.
Vânzătorul, un tânăr arogant, bine îmbră‑
cat, se certa cu o femeie căreia nu voia să‑i
schimbe două cutii defecte, din care curse‑
seră fulgii. Un domn lua apărarea femeii,
spunându‑i vânzătorului că mâine îşi va
căuta de lucru în altă parte, dar nu părea
nici el convins de ceea ce spunea.
La 10, ne‑am întors acasă cu toţi banii
în buzunar şi cu plasa goală. La radio, cân‑
tece despre toamnă. Pe cer, huruit de eli‑
coptere. Ştabii de la partid, poate chiar
Ceauşescu în persoană, se duc la Dealul
Negru, la vânătoare. Zi minunată de toam‑
nă târzie. Până seara, am citit E. M. Forster,
Aspecte ale romanului.
Vineri, 15 nov. ’85
Zile de ploaie, nu prea reci. Căldură
avem câte două‑trei ore pe zi, dimineaţa şi
seara. Curentul se întrerupe mai rar şi pen‑
tru mai puţin timp, probabil datorită vre‑
mii îngăduitoare sau drept consecinţă a
militarizării „sectorului energetic“.
La muzeu, acelaşi marasm. Suntem, cu
scurte întreruperi, într‑un perpetuu şanti‑
er. Aceeaşi muncă de salahori, decoratori
etc., care, de doi ani încoace, ne dă tuturor
sentimentul inutilităţii şi al descalificării.
Sunt hotărât să mă întorc, cu prima oca‑
zie, în învăţământ. Dar când va fi această
ocazie?
 Sâmbătă, 16 nov. ’85
Ieri, după o zi goală, petrecută în biroul
neîncălzit, m‑am întors acasă îngheţat. Afa‑
ră, vântul tăios aducea fulgi rari. Soarele,
într‑o spărtură de nori, spre apus, mare,
nefiresc de mare şi galben. Pe clădirile din
faţa mea, o ciudată lumină de amurg aprin‑
dea geamurile şi îndepărta halucinant per‑
spectiva, mântuind pereţii de greutatea lor
de piatră, dându‑le o faţă iluzorie şi conto‑
pindu‑i cu aerul ce părea, lânced şi rarefiat,
gata de plecare de pe această lume. Spre
apus, soarele părea să ducă totul în lumina
lui galbenă, retrăgându‑se dinaintea norilor
îngheţaţi şi grei, ce veneau dinspre munţi.
Lumea împărţită în două, între toamna
luminată, pornită spre apus, târându‑şi
după sine peisajul în tonuri calde ca pe un
decor pictat – şi o iarnă nocturnă, cu vânt
puternic, aducând dinspre munţi, odată cu
întunericul, învălmăşeala de nori sumbri,
grei, din care curgeau protuberanţe înghe‑
ţate, flăcări metalice de un alb sclipitor,
cositorit.
Vineri, 29 nov. ’85
Aseară, în timp ce dormeam, a venit la
uşă un soldat cu o hârtie care‑mi cere să
merg, în 2 decembrie, la comisariatul mili‑
tar pentru o verificare medicală.
Săptămâna trecută, vineri, au venit în
oraş, pentru centenarul Rebreanu, mulţi
scriitori din Bucureşti, chemaţi prin UTC.
„Generaţia ’80“ (Nedelciu, Iaru, Lefter,
Cuşnarencu, Iliescu şi nu mai ţin minte ci‑
ne) – toţi, fără excepţie, oameni modeşti şi
serioşi, tipi civilizaţi, cultivaţi, decenţi,
contrar publicităţii ce li se face în anumite
cercuri.
L‑am întâlnit pe Groşan, pe care l‑am
invitat acasă. Am stabilit împreună să merg
sâmbătă seara, la 9, să‑l iau de la hotel. La
ora cu pricina, îl găsesc în restaurantul ho‑
telului, în compania unei dame din oraş, pe
care o cunosc. Moment uşor penibil, con‑
fuz. Se scuză şi mă roagă să revin duminică
seara la 8, lucru pe care, bineînţeles, nu‑l
fac. Pleacă duminică, cu trenul de noapte.
Luni, mă întâlnesc întâmplător, pe stradă,
cu dama din restaurant, care‑l scuză că nici
duminică n‑a putut fi, la 8, la hotel (mai
lipsea să mă fi dus iar!) şi mi‑a lăsat la ea o
carte cu dedicaţie.
La casa de cultură, luni, întâlnirea cu
delegaţia Uniunii Scriitorilor, la care au
vorbit DRP, Ungheanu, Ioan Alexandru şi
alţii, mai mărunţi. Toţi, cu discursuri ina‑
decvate publicului foarte eterogen. Au citit
lungi comunicări ocazionale, fără prea
mare interes. A fost şi fiica scriitorului, o
bătrânică din alte vremuri, înduioşătoare
ca un copil îmbătrânit fără vreme.
Ioan Alexandru, în mare formă. După
ce a fost prezentat de către oficialităţi drept
„tovarăşul I. A.“, a început direct cu Cain şi
Abel. Idei naţionalist‑religioase, un limbaj
de ieremiadă, cu gestica şi tonul dezlănţuit,
de profet în transă ori de posedat. În rân‑
dul auditoriului, tensiune maximă. O bună
parte a sălii, plină cu preşedinţi de sfat po‑
pular de la ţară şi tot felul de activişti, l‑a
considerat beat, şuşotindu‑şi unul altuia
epitetul.
Oficialităţile, foarte încurcate şi jenate,
foindu‑se caraghios pe scaune, îl priveau ca
pe un dement stânjenitor care nu trebuie
oprit, pentru că este cunoscut de toţi ca un
cal breaz, dar, desigur, nici nu trebuie luat
în serios. Superioritate, condescendenţă.
După ce şi‑a terminat cuvântul, poetul s‑a
întors la locul lui, unde se ştergea de tran‑
spiraţie (asudase vorbind!) cu gesturi de
ţăran la coasă, a băut apă ţinând paharul cu
amândouă palmele, ca pe o ofrandă, apoi
s‑a liniştit şi pe chip i s‑a întipărit o senină‑
tate de copil.
Pentru mine, experienţa a fost tulbură‑
toare. Nimic mai nepotrivit ca alăturarea
dintre acest om şi membrii nomenclaturii
locale, ca două substanţe ce nu se pot com‑
bina în vecii vecilor, oricât te‑ai chinui să le
amesteci. Aşa trebuie să fi arătat inspiraţii,
marii profeţi sau întemeietori de religii. Un
spirit religios profund şi autentic, altmin‑
teri decât lasă să se înţeleagă poezia lui im‑
nică excedentară şi dubioasă din ultima
vreme. Merită să reiau scena mai în amă‑
nunt, când voi avea timp.
Vineri, 6 dec. ’85
Ieri am stat acasă, în ziua mea liberă, şi
am scris. Caraşii pe care i‑a cumpărat Ilea‑
na miercuri de dimineaţă n‑au murit încă
toţi. Au rezistat fără apă aproape douăzeci
şi patru de ore, vreo trei dintre ei. I‑am
pus, pe la 9, în apă şi toţi trei şi‑au revenit
complet. M‑a apucat iar mila aceea nesfârşi‑
tă de bietele vietăţi şi mi‑a trecut prin cap
să‑i duc, într‑o pungă cu apă, să‑i arunc în
râu, dar mi‑am dat seama că nu vor avea
prea multe şanse, râul fiind acum aproape
secat şi extrem de poluat.
M‑am şi văzut încercând să cobor de pe
malul înalt, abrupt, până la firul de apă
murdară şi adâncă de‑o şchioapă, cu punga
cu peştii în mână, sub eventualele priviri
ale trecătorilor „serioşi“. Pe ceilalţi i‑am lă‑
sat 24 de ore să se asfixieze, iar pe ăştia,
fiindcă au fost mai tari, îi iert. Pe ceilalţi,
desigur că n‑am să‑i arunc, ci am să‑i mă‑
nânc fripţi. Milă de babă caraghioasă.
Deci, ori e una, ori e alta. I‑am luat din
apă şi, ca să sufere cât mai puţin (dar, de fapt,
totul), i‑am pus în lighean peste ceilalţi, du‑
pă ce le‑am aplicat câte o lovitură scurtă,
precisă, cu mânerul unui cuţit greu, în cap.
Au murit instantaneu, îi simţeam cum mi se
încordau şi fibrilau, o secundă, în palmă,
apoi se destindeau definitiv. Dacă mănânc
carne cu plăcere, atunci să‑mi rezolv pe cont
propriu mustrările de cuget, fără să mă joc
de‑a destinul cu trei peştişori, mâncându‑i
pe ceilalţi zece care n‑au putut rezista.
Aud, de multe ori, oameni vorbind –
chiar în ziare am citit uneori – tot felul de
lucruri despre abatoare, mai ales poeţii fi‑
ind sensibili la viziunea carnagiului, a heca‑
tombei. Dar, cu bucăţica, tuturor ne place
carnea. E, într‑adevăr, ridicol să ne îngădu‑
im sensibilităţi absurde, principial interzise.
Animalele de sacrificiu au şi ele demnitatea
lor naturală, pe când a noastră, fiindcă
gândim şi vorbim, e într‑o permanentă
primejdie.
Vineri, 13 dec. ’85
Ieri, întorcându‑ne de la slujbă, Ileana a
intrat în cofetăria de lângă poşta nouă, să
cumpere ceva. Pe trotuarul din spatele poş‑
tei, venea o femeie. Un mantou bej impeca‑
bil, perfect croit, pe un corp zvelt dar împli‑
nit, la apogeul feminităţii. Trăsături distinse
dar schimonosite de efort. Cizme echtesLe-
der, lungi, gri‑bej, puţin mai închise decât
mantoul, şi ele perfect mulate pe un picior
cum scrie la carte, atât ca linie cât şi ca pro‑
porţii. Pălărie de fetru autentic, bleu‑ciel, cu
boruri nu prea ample. Eşarfă albă. Pe umeri,
DOSAR
o geantă dolofană. Aşişderea, în ambele
mâini, câte un gentoi, plus pungi de plastic.
Le ducea greu, noroc că tocurile cizmelor,
deşi înalte, nu erau prea subţiri. Se îndoia
înainte din mijloc, iar geanta de pe umăr o
înclina şi într‑o parte. Părea o servitoare
frumoasă dar nedreptăţită de soartă, care
beneficiază clandestin de garderoba stăpâ‑
nei, şi care ţine să demonstreze că ştie să
poarte haine de doamnă cu aceeaşi vrednicie
cu care duce coşniţele. Încâlcită printre
genţi, pungi şi plase, i se ghicea poşeta.
În ultimul timp, am citit D. Constantin
– Inteligenţa materiei, Borges – Cartea de
nisip, S. Vlad – Frigul verii. Recitesc roma‑
nele bretone. O permanenţă, Biblia.
Duminică, 15 dec. ’85
Ieri am cumpărat un foarte frumos bră‑
duţ, pentru pomul de Crăciun.
Aseară am fost cu Ileana la şcoala de
muzică, unde ne‑a invitat Cristina S., pen‑
tru o „seară de iarnă“. Un program cu piese
scurte şi accesibile, pentru copii, din
Schubert şi Schumann. Vreo zece copii, cel
mai mic de cinci ani, cel mai mare de doi‑
sprezece, au recitat poezii adecvate vârstei,
alese probabil de Oliv, din Şt. O. Iosif, I.
Vinea, O. Cazimir, E. Farago ş. a. Poeziile,
în tematica pieselor. Întrucât publicul, vreo
treizeci de persoane, s‑a compus exclusiv
din părinţii copiilor şi câţiva prieteni ai
profesoarelor, pruncii s‑au purtat fără far‑
mec. Pianistele, nu prea degajate, dar în
mână. Piesele, o mică bucurie.
Aseară, după ce ne‑am întors acasă cu
nostalgia progeniturii – nedeclarată, desi‑
gur –, la radio se anunţă că şeful statului,
nemulţumit de indicele natalităţii, vrea să
mai înăsprească constrângerile în acest
sens, şi, printre alte „măsuri“, va spori şi
„contribuţia fixă a persoanelor fără copii“.
Ne mai lipseşte peticul de pânză cusut pe
haină, apoi închisoarea sau lagărul.
17 dec. ’85
Ieri dimineaţa, zăpadă de o palmă. Pes‑
te zi s‑a topit. Acum plouă.
Am avut, ieri, o zi grea, plină de umi‑
linţa şi durerea sterilităţii noastre. Venită în
vizită la soţ, în biroul nostru, Ioana ne‑a
prezis că nouă o să ne sporească amenda
lipsei de copii în raport dublu sau triplu faţă
de cât o să le crească lor alocaţia pentru
prunci. Ileana, enervată, s‑a dus la fereastră
şi nu i‑a mai acordat nici o atenţie. Atunci,
Ioana a început să relateze, detaliat, cât de
mult a mâncat aseară băieţelul lor, cum
nu‑l mai puteau sătura şi cum, toată noap‑
tea, le‑a cerut ceai. Mi se adresa mie, dar
nici eu n‑o ascultam decât de ruşine. Până
la urmă, a cedat. Mă uitam la Vasile, care
nu şi‑a ridicat ochii din podea.
La amiază, Ileana s‑a dus la Casa Argin‑
tarului, după salarii. Acolo, Lazăr, afumat,
i‑a spus, de faţă cu toţi colegii, că el s‑a
gândit să se organizeze Moş Crăciun pen‑
tru copiii salariaţilor muzeului, iar Moşul
să fie Urcan, Sângeorzan – sau Duca, a
adăugat el, când a văzut cum îl priveşte
Ileana – fiindcă respectivii n‑au copii şi nu
vor fi recunoscuţi de aceştia. Ileana l‑a pus
la punct, prompt, în prezenţa tuturor, după
care nu i‑a mai adresat nici o vorbă.
Aseară, la ora de germană, m‑am des‑
curcat bine. Am luat „vacanţă“ până după
sărbători.
n
Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 17

Într‑o lume lipsită de melancolie,
privighetorile s‑ar apuca să râgâie.
(Cioran)
Către o imposibilă
definiţie
M elancolia e dificil de definit. După
Robert Burton, autorul clasicei Anato-
mia melancoliei (1621), este aproape întot‑
deauna legată de tristeţe („Tovarăşa de nedes‑
părţit, «maica şi fiica melancoliei, chintesenţa
ei, simptomul şi cauza principală» [...] Ele se
ivesc una din cealaltă şi se condiţionează reci‑
proc, întregind un cerc, având în vedere că
tristeţea este atât cauză, cât şi simptom al
acestei boli“) şi de frică („Frica ne îmboldeşte
imaginaţia să zămislească ce vrea ea, îl chea‑
mă pe diavol să vină la noi şi ne tiranizează
existenţa cu plăsmuirile fanteziei mai mult
decât toate celelalte emoţii, mai ales în întu‑
neric“). Pentru Baudelaire, melancolia este o
variantă a spleen‑ului: „Când ploaia îşi întinde
şiroaiele ei dese/ Ca gratiile unei imense puş‑
cării/ Şi‑o hoardă ticăloasă de mari păianjeni
ţese/ În creierele noastre reţele fumurii;//... –
Şi lungi şi nesfârşite convoaie mortuare/ În‑
cet şi fără muzici prin suflet trec mereu;/ Spe‑
ranţa‑nvinsă plânge; şi rea, dominatoare,/
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul
meu.// (tr. Al. Philippide). De asemenea, am
putea spune că plictiseala heideggeriană are
conexiuni şi cu melancolia, şi cu anxietatea:
„Pentru noi, termenul «plictisitor» are pur şi
simplu semnificaţia de greoi sau anost, ceea ce
nu înseamnă însă «indiferent». […] Ceea ce
plictiseşte, plictisitorul este ceea ce ne ţine în
loc, şi totuşi ne lasă pradă golului“ (Conceptele
fundamentale ale metafizicii). Substantivul
urât, care este o combinaţie de spleen, malaise,
cafard, antipatie, dezgust şi anxietate, ar pu‑
tea fi aproximat melancoliei.
Cel puţin trei componente sunt „palpabi‑
le“ în structura melancoliei: prima este anxi‑
etatea, afectul (me)ontologic care vizează atât
fiinţa, cât şi nefiinţa. Sentimentul nihilist al
vidului interior, pe care îl regăsim şi în plicti‑
seală, e legat de prima componentă. Mai de‑
parte, melancolia are un substrat paranoid
(Secţiunile 2 şi 3). Ultima şi cea mai impor‑
tantă componentă se referă la faptul că me‑
lancolia vizează moartea (fie ca sinucidere, fie
ca „moarte a sufletului“) (Secţiunea 3). De la
început, observăm o ambiguitate inerentă în
toţi termenii apropiaţi de melancolie. Este
melancolia o subspecie a anxietăţii? Ne atrage
golul interior spre neant şi dincolo de noi în‑
şine? Şi, din nou, ce înseamnă „moartea su‑
fletului“, chestiune care este un contrasens
din punct de vedere biologic? Mai mult, care
18 • APOSTROF
Melancolie
sau depresie?
Ştefan Bolea
este relaţia dintre melancolie şi depresie? Da‑
că din perspectivă psihiatrică, cele două sunt
indistinctibile, mai are sens distincţia cultu‑
rală dintre cele două? (Secţiunea 4) Vom în‑
cerca să aducem la lumină câteva din aceste
aspecte.
Anxietate, Paranoia,
Trândăvie
F ericirea supraabundentă se varsă în anxi‑
etate sau în melancolie. Marile noastre bu‑
curii sunt întinate de anticipaţia pierderii ul‑
terioare. „Un vis ne otrăveşte când dormim./
Un gând ne pângăreşte‑apoi trezia“ (Shelley).
Cea mai infamă sperietoare, moartea, pri‑
meşte conotaţii pozitive, când avem viziunea
esenţei coşmareşti a existenţei. După Robert
Burton, „chiar şi în toiul bunei‑dispoziţii, al
veseliei şi al stării noastre de bine există un
dram de tristeţe şi o umbră de amărăciune“.
S‑ar putea să avem un defect inerent care nu
ne permite să savurăm continuu bucuria. Poa‑
te că gustul fericirii se înrudeşte cu plictiseala
şi că, parafrazându‑l pe Schopenhauer, plicti‑
seala e mai lipsită de speranţă şi mai toxică
decât durerea.
În viziunea lui Burton, melancolia condu‑
ce spre paranoia. Realitatea melancolicului e
distorsionată de percepţia sa: „când omul îşi
imaginează ceva în mod fals, tot astfel crede
că sunt şi lucrurile; şi aşa va fi, iar el astfel
doreşte ca aceste lucruri să fie“. Sau, în terme‑
nii lui Samuel Butler din Caracterele (1659),
„melancolicul ... conversează mai ales cu
Imaginaţia sa, care, fiind capabilă se prezinte
greşit pentru el lucrurile, îl face să creadă, că
acestea par altceva decât sunt“. Melancolia şi
paranoia ar putea fi forme extreme ale solip‑
sismului: „Sunt numai Eu! Trăirea mea
transcende graniţele speciei!“ Factorul pro‑
iectiv din paranoia izolează subiectul melan‑
colic, rupându‑l de alteritatea sa imediată.
„Dacă doi oameni merg împreună pe jos,
au o conversaţie, îşi spun ceva în şoaptă la
ureche, o glumă sau o istorioară de orice fel,
el [melancolicul] are impresia că cei doi vor‑
besc despre el. Sau dacă aceştia stau de vorbă
cu el, este dispus să răstălmăcească fiecare
cuvânt rostit de ei şi să îl interpreteze cât mai
rău cu putinţă. Nu suportă ca o altă persoană
să se uite stăruitor la el, să i se adreseze, să
glumească, să îl ia peste picior sau să fie fami‑
liar cu el, să‑l strângă în braţe, să arate cu
degetul spre el [...] Îl munceşte gândul că este
observat şi multă vreme după aceea impresia
această falsă despre ce i se întâmplă continuă
să‑l frământe“ (Robert Burton). Paranoia
conduce la o stare de vid interior şi la un soi
de izolaţionism: „[Creierul unui melancolic]
e bântuit ca o locuinţă cu spirite şi fantome
rele, care‑l îngrozesc şi‑l persecută, până când
rămâne gol şi abandonat“ (Samuel Butler).
Emil Kraepelin considera că melancolia/
depresia are un fond paranoid în influentul
Manual de Psihiatrie publicat în 1883, care a
fost editat de 8 ori în timpul vieţii sale. Iată
câteva din „ideile imperative“ ale depresivi‑
lor: „frica de a fi înţepat de o aşchie şi de a
muri de septicemie [...], impulsul de a arunca
oameni în apă, frica de a fi furat pâine sau
bani [...], de a fi comis toate crimele menţio‑
nate în ziare“. Un anumit pacient „era chinuit
de gândul că ucidea oamenii cu gândul şi se
considera vinovat de moartea regelui Ludo‑
vic“. Poate că dimensiunea separatoare (solip‑
sistă) a melancoliei este un factor agravant al
maladiei: noaptea întunecată a melancoliei
pregăteşte drumul către falsul, dar spectacu‑
losul răsărit al psihozei.
„Lenevia minţii este mult mai dăunătoare
decât cea a trupului. Mintea care nu este ascu‑
ţită prin folosirea ei înseamnă boală, rugina
sufletului, o plagă, însuşi iadul“, susţine Bur‑
ton, adăugând că trândăvia este „salteaua pe
care se tolăneşte lâncezind însuşi diavolul,
perna lui preferată şi locul lui de tihnă“. Orice
activitate intelectuală are un efect antidepresiv
şi, în termenii lui William Blake, „harnica albi‑
nă n‑are timp de tristeţe“. Această perspectivă
protestantă („Să facem lagăre concentraţiona‑
re pentru trândavi! Să vindecăm lenea!“) pare
să ignore faptul că melancolia (şi, mai mult,
depresia) este o maladie care paralizează voin‑
ţa. Burton remarca: „Când fiii lui Israel au ri‑
dicat glasul împotriva faraonului din Egipt,
acesta a poruncit să se dubleze norma de lucru
a supuşilor săi şi să li se stoarcă şi ultima pică‑
tură de sudoare; şi cu toate astea ei şi‑au dus
sarcina la bun sfârşit – căci adevărata cauză
pentru care se răzvrăteau şi se înrăiseră era că
«ei erau puturoşi»“. Ne‑am putea întreba: este
Arbeit macht frei sloganul terapiei prin muncă?
O variantă a principiului „veţi cunoaşte Mun‑
ca şi Munca va vă elibera“ (pentru a citi greşit
Ioan 8:32)? În definitiv, conform Genezei
(3:17), munca este consecinţa căderii: „Bleste‑
mat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală
să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!“
De ce şi insomnia, şi hipersomnia (somnul
excesiv) sunt ambele simptome ale depresiei?
În timp ce insomnia sugerează că există un
conţinut deranjant în „apele tulburi“ ale id‑ului,
care ar putea fi un pas preliminar spre boala
mentală, hipersomnia indică, în termeni
post‑schopenhauerieni, că voinţa de moarte e
mai puternică decât voinţa de viaţă. „Când ai
insomnie, nu eşti niciodată cu adevărat ador‑
mit şi niciodată cu adevărat treaz“ (Fight Club).
Am putea spune că acelaşi lucru este valabil
pentru hipersomnie: somnul nu mai este o
funcţie vindecătoare, ci agonie pură. Şi prin
insomnie, şi prin hipersomnie, depresivul este
rupt simultan de luciditate şi de tihnă, de con‑
ştiinţă şi de uitare. Cel afectat de depresie nu
şi‑a ales maladia, aşa cum noi putem alege să
fim „albine harnice“ sau să ne „ascuţim min‑
tea“. „Moartea fără moarte“ a depresiei, pentru
a‑l parafraza pe Kierkegaard, este traversarea
unui infern imanent sau experimentarea dam‑
nării într‑o lume fără zei şi demoni şi, mai ales,
fără serotonină. De fapt, vidul şi tortura depre‑
siei ne fac să concepem moartea într‑o manieră
pozitivă: dar poate că aceasta e o perspectivă
optimistă, pentru că în cercurile mai adânci ale
infernului, moartea ca anestezie ar putea fi în‑
locuită de „murirea infinită“ a agoniei.

Melancolia pe tărâmul
nemuririi moarte
Î n Wether (1776), Goethe asociază melan‑
colia cu soarele său negru, mai exact cu
moartea. „Am petrecut o noapte înspăimântă‑
toare şi, vai, o binefăcătoare noapte. Ea mi‑a
întărit hotărârea şi mi‑a statornicit‑o. Vreau să
mor!“ Pentru absolutul Eros‑ului, singura
continuare calitativă este absolutul Thanatos-
ului. „Moartea este principiul romantizării
vieţii noastre“, în cuvintele lui Novalis. Scri‑
soarea de sinucigaş a lui Werther anticipează
nota testamentară a lui Kurt Cobain: „Mai
bine să arzi decât să te ofileşti“. Putem inter‑
preta acest principiu mortuar astfel: e prefera‑
bil să explodăm într‑o amintire traumatică
decât să ne ofilim ca o antichitate burgheză
prăfuită (foşti amanţi devin soţi fără viaţă).
Werther continuă: „Mii de planuri, mii de
proiecte se îngrămădeau în sufletul meu, şi, în
sfârşit, în mintea mea a răsărit, întreg şi neclin‑
tit, cel din urmă şi unicul gând: «Vreau să
mor!...» M‑am culcat; şi acum, dimineaţa, în
liniştea deşteptării, gândul stăruie mereu, tot
aşa de puternic, în inima mea: «Vreau să
mor!...» Nu e deznădejde, e o certitudine. Da,
Lotte ! De ce să nu spun? Unul din noi trei
trebuie să plece, şi acela vreau să fiu eu. O, iu‑
bita mea! În inima aceasta sfâşiată de multe ori
s‑a furişat cu furie gândul... să‑l omor pe soţul
tău!... să te omor pe tine!... şi să mă omor!...
Acum m‑am hotărât. Când te vei urca pe
munte, într‑o seară frumoasă de vară, adu‑ţi
aminte de mine cum veneam de‑atâtea ori din
vale, şi atunci uită‑te spre cimitir, la mormân‑
tul meu, cum unduie vântul iarba înaltă, în
lumina soarelui care apune...“
Cum spuneam, melancolia gravitează în
jurul soarelui interior al morţii: când viaţa se
goleşte de sens, devenind o tortură absurdă,
melancolicul descoperă, aidoma lui Epictet,
că „uşa casei incendiate e deschisă“. Suicidul
ar putea fi ideea fixă a melancolicului: el aş‑
teaptă de la moarte ceea ce credinciosul aş‑
teaptă de la Dumnezeu. „Acum ştiu când va
veni ultima dimineaţă... Când Lumina nu va
mai răni nici Noaptea, nici iubirea... Când
somnul va deveni un vis neîntrerupt“, scrie
Novalis, adăugând că „inima mea secretă e
fidelă Nopţii şi fiicei sale, Iubirea creatoare“.
Eros şi Thanatos sunt identice pentru poetul
german: la fel ca pentru Isolda, sobrietatea
diurnă e nimic pe lângă dulceaţa Lie-
bestod‑ului. Melancolia lui Novalis ar putea fi
un simptom al sentimentului de „sfârşit de
lume“: „Totul îşi schimbă înfăţişarea, până şi
soarele, totul îmbătrâneşte, până şi neferici‑
rea...“ (Cioran, Tratat de descompunere)
După Schopenhauer, atunci când viaţa e
absolut insuportabilă, moartea devine saluta‑
ră. Dacă a fi înseamnă a suferi, a muri în‑
seamnă a pune capăt suferinţei. Dar dacă am
experimenta, asemenea domnişoarei X, una
din pacientele lui Jules Cotard, care suferea
de delir de negare, imposibilitatea morţii?
„Domnişoara X... afirmă că nu are nici creier,
nici nervi, nici piept, nici stomac, nici intesti‑
ne, nu‑i mai rămân decât pielea şi oasele, corpul
dezorganizat [corps désorganisé] (după cum
singură se exprimă). Delirul acesta de negare
se extinde chiar şi asupra unor idei metafizi‑
ce, care, odinioară, erau obiectul credinţelor
cele mai ferme; ea nu are suflet; Dumnezeu
nu există şi nici Diavolul. Domnişoara X...
nemaifiind decât un corp dezorganizat, n‑are
nevoie să mănânce ca să trăiască, ea nu va
muri de moarte naturală, va exista veşnic da‑
că nu va fi arsă, focul fiind pentru ea singurul
sfârşit posibil“ (Du délire des négations aux
idées d’énormité, 1880). Dacă moartea ar fi, de
fapt, continuarea suferinţei, ca în poemul lui
Baudelaire, Scheletul plugar? „Sau poate vreţi
să daţi dovadă/ Că, stăpânit de‑o cruntă soar‑
tă,/ Făgăduitul somn al păcii/ Nu‑i sigur nici
în groapa moartă,// Că şi neantul ne înşeală,/
Că însăşi moartea, vai, ne minte,/ Şi că în
veci de veci, de‑a pururi/ Va trebui, ca
mai‑nainte,/ În vre o ţară neştiută/ Să sfărî‑
măm pămîntul crud/ Zdrobindu‑ne, pe sapă,
talpa/ Piciorului de sînge ud?“ (tr. D. Iaco‑
bescu). Poate că şi iadul are subsolurile sale:
dacă infernul imanent poate fi folosit ca sim‑
bol pentru lumea noastră seculară („infern =
această lume“), nu este de neconceput că ar
putea să existe infernuri inferioare fără nicio
referinţă la ideea de paradis.
Maurice Blanchot, într‑o linie de argu‑
mentaţie care aminteşte de teza sa din Con-
versaţia infinită referitoare la nihilismul fiin‑
ţei, susţinea în Partea focului că „ambiguitatea
negativului este legată de ambiguitatea mor‑
ţii. Dumnezeu este mort, ceea ce poate să
însemne un adevăr încă mai crunt: moartea
nu mai este posibilă […] Nu mai murim, iată
adevărul, dar urmează de aici că nici nu tră‑
im, suntem morţi trăind chiar, suntem, esen‑
ţialmente, supravieţuitori. Astfel, moartea
curmă viaţa noastră, dar ea nu curmă posibi‑
litatea noastră de a muri; ea este reală ca
sfârşit al vieţii şi aparentă ca sfârşit al morţii“.
Se pare că moartea şi Dumnezeu aparţin
aceluiaşi context ontologic, nu numai pentru
că Dumnezeu şi moartea lui Dumnezeu au o
vibraţie înrudită. Dumnezeu imită moartea
(nu şi invers): moartea este limita reală a exis‑
tenţei noastre, în timp ce Dumnezeu este
personificarea setei noastre de nemurire. În
timp ce creştinii ortodocşi speră că Isus Hris‑
tos va călca „cu moartea pe moarte“, Dumne‑
zeu nu e nimic altceva decât versiunea spiritu‑
alizată a brutalităţii biologice a morţii. Mai
mult, Dumnezeu şi moartea sunt hegemo‑
nici: controlul şi puterea lor sunt autoritare,
supreme şi nu poţi să te cerţi/ să te lupţi cu ei.
De asemenea, cum remarcă mai mulţi autori,
dacă nu ne‑ar fi frică de moarte (anxietatea
noastră fundamentală), n‑am avea nevoie de‑
loc de Dumnezeu („viaţa eternă“ nu e nimic
altceva decât „moartea eternă“).
Pacienţii cu melancholia simplex (definiţia
lui Kraepelin) sau melancolie anxioasă severă
(versiunea lui Cotard) sunt ceea ce am numi
azi schizofreni paranoizi. Conexiunea dintre
depresivi şi paranoizi este, aşa cum am menţi‑
onat deja, inflaţia enormă a Eului, care merge
în paralel cu „orbirea“ faţă de celălalt şi faţă de
lumea exterioară. Mai mult, distincţia dintre
interior şi exterior se estompează, fenomen
observabil în filmul Repulsie (1965) al lui
Roman Polanski: Eul devine o casă bântuită
şi hărţuirile mecanismelor defensive ale Eului
sunt personificate de cei care încearcă să pă‑
trundă pentru a o viola pe eroina principală
interpretată de tânăra Catherine Deneuve.
Când nu există diferenţiere între interior şi
exterior, fantezia devine realitate: „Somnul şi
trezia unui melancolic sunt unul şi acelaşi lu‑
cru, încât el nu ştie cum să le distingă şi, de
multe ori când visează, el crede că este com‑
plet treaz şi că are viziuni“ (Samuel Butler).
Cu toate acestea, melancolia şi depresia
trebuie diferenţiate de faza nucleară a parano‑
iei. Psihoticul evoluează spre un soi de mega‑
lomanie magică (în termenii lui Philip K.
Dick, avem un sindrom Ragle Gumm), în
timp ce melancolicul devine un micromaniac
dezvrăjit pentru care lipsa de valoare perso‑
nală devine norma. Psihoticul e regizor şi
actor principal într‑un film cosmic, în timp
ce melancolicul e un figurant captiv într‑o
hipersomnie perpetuă, experimentând inani‑
ţia psihologică într‑un univers golit de iluzii
şi de negaţii seducătoare.
Melancolie? Depresie?
P utem compara diferenţa dintre depresie
şi melancolie cu distincţia dintre frică şi
anxietate. În timp ce frica are mereu un
obiect concret, anxietatea e un soi de su‑
per‑frică („frică de frică de...“) care se referă la
nimicul fiinţei. Într‑o manieră similară, de‑
presia are ca origine o pierdere concretă (cele‑
bra asociaţie freudiană a depresiei cu doliul),
în timp ce melancolia se referă la o pierdere
ontologică (pierderea mea sau pierderea lumii
mele). Reformulând una din observaţiile Juli‑
ei Kristeva, am putea spune că „orice pierdere
implică pierderea fiinţei mele – şi chiar a Fiin‑
ţei. Melancolicul este un ateist radical şi ur‑
suz“. Într‑un univers post‑nietzschean, acest
„ateism radical“ al celui care a experimentat
moartea lui Dumnezeu se poate referi fie la
moartea Eului, fie la moartea Sinelui: când a
murit Dumnezeu, Dumnezeul interior s‑a vi‑
dat, de asemenea, de sens.
Pentru că melancoliei îi lipseşte concrete‑
ţea depresiei, este mai aeriană, mai gaya şi
mai puţin definită. Depresia este durere, dar
melancolia e o tristeţe acceptabilă care te lasă
să respiri. E confundată cu tristeţea de cele
mai multe ori. Versul trupei Garbage, „mă
simt atât de bine când sunt tristă“ sau ideea
lui Cioran, conform căreia „dacă ai fost o
singură dată trist fără motiv, ai fost toată
viaţa trist fără să o ştii“, vizează mai degrabă
melancolia decât tristeţea. În timp ce melan‑
colia poate fi savurată la modul pervers, de‑
presia are o aromă funerară, care ascunde fie
doliul, fie putrefacţia sufletului care tânjeşte
după anihilare.
Am mai putea intui distincţia dintre de‑
presie şi melancolie într‑un alt mod: prin
muzică. Să ascultăm, de pildă, Andante gra-
zioso din sonata pentru pian nr. 11 în La ma‑
jor K. 331 de Mozart. E o melodie extrem de
melancolică: aceasta are un soi de dulceaţă
anti‑gravitaţională pe care n‑o întâlnim în
stările depresive, când „cerul scund şi negru
ca un capac se lasă“ (Baudelaire). Apoi să
trecem la Marche funèbre din sonata pentru
pian nr. 2 în Si bemol Minor de Chopin, care
e o piesă prin excelenţă depresivă: un urlet
disociativ de doliu, înhumare şi necaz. Apoi,
să ascultăm şi Adagio sostenuto, şi Presto agita-
to din Sonata Lunii în Do diez minor de Be‑
ethoven. Sonata e publicată în 1801, cu un an
după Imnurile nopţii ale lui Novalis, având
ceva din atmosfera acestui poem. În adagio
avem şi melancolie graţioasă, şi depresie seve‑
ră: identitatea dintre Eros şi Thanatos. În
presto găsim faza maniacală a afecţiunii bipo‑
lare. Acestea sunt câteva din exemplele cele‑
bre. Alte mostre de depresie găsim în sonata
cu marş funebru a lui Beethoven, în Moartea
lui Aase de Grieg, în nocturnele lui Chopin.
Mostre de melancolie pot fi identificate în
Largo din sonata nr. 3 a lui Chopin, în Träu-
merei de Schumann, în Impromptus de
Schubert. Iar referindu‑mă la acestea, mă li‑
mitez doar la repertoriul de pian.
Cioran considera în Mărturisiri şi anateme
că „există, desigur, o melancolie clinică, asu‑
pra căreia leacurile au câteodată efect; există
însă alta, subiacentă până şi exploziilor noas‑
tre de bucurie, şi care ne‑nsoţeşte peste tot,
nu ne lasă singuri niciun moment. Nimic nu
ne ajută să ne eliberăm de această malefică
omniprezenţă: ea este eul nostru, pe veci faţă
în faţă cu el însuşi“. Revenind la citatul pe
care l‑am folosit ca motto, aş putea spune că
într‑o lume fără melancolie şi numai cu de‑
presie, privighetorile râgâie după ce au con‑
sumat o supradoză de Prozac.
n
Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 19
 Să ne cunoaştem scriitorii
Gertrude, Hamlet
şi politica
D umitru Radu Po‑
pescu este un dra‑
maturg cu destin artistic
ingrat. Dacă până în
1989 s‑a dovedit a fi au‑
torul cel mai popular şi
mai apreciat în spaţiul ar‑
tistic românesc, provo‑
când discuţii aprinse şi
primind aprecieri critice
elogioase, cu nenumărate piese reprezenta‑
te scenic atât în ţară cât şi în străinătate,
imediat după revoluţie a intrat într‑un ne‑
aşteptat con de umbră. Nu ne propunem să
examinăm cauzele politice şi sociologice ale
neguroasei indiferenţe publice (este un su‑
biect asupra căruia istoria literară se va pro‑
nunţa cu siguranţă), ci doar să semnalăm
apariţia unui volum care încearcă să sur‑
prindă cu exactitate prezenţa actuală a dra‑
maturgului dacă nu în sălile de spectacol
atunci pe plan editorial. Este vorba de lu‑
crarea D.R. Popescu. Teatrul politic, Cluj‑Na‑
poca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2020, de
Constantin Cubleşan.
Trecând în revistă literatura dramatică a
autorului din ultimii treizeci de ani, criti‑
cul subliniază continuitatea şi consecvenţa
demersului artistic al acestuia, dincolo de
conjuncturi politice şi de seisme sociale.
Deşi teatrele nu îl mai joacă, el scrie în flux
continuu virulente satire politice, drame şi
comedii, definite printr‑o atitudine acuzat
polemică şi valorificate exclusiv editorial.
Dramaturgia acestui „scriitor referenţial,
aflat mereu în avangarda generaţiei sale“,
nu s‑a modificat în structura sa definitorie,
afirmă Constantin Cubleşan, iar orizontu‑
rile sale estetice o situează, fără niciun du‑
biu, în sfera literaturii propriuzise.
Adevărul este că specificul construcţii‑
lor dramatice insolite ale lui D.R. Popescu
oferă nu numai spectatorului, ci şi cititoru‑
lui (ba, aş îndrăzni să spun, mai ales aces‑
tuia) tulburătoare trăiri şi satisfacţii. El
yy Andrei
Corbea,
„Nu vrea/
cicatrice”.
Studii despre
Paul Celan la
împlinirea a
100 de ani de
la naşterea
poetului,
Polirom,
2020.
20 • APOSTROF
Radu Constantinescu
„vine în teatru aducând un tip nou de ana‑
liză conflictuală, pe care îl experimentează
şi în romanele sale, dezvoltând, în flux oral,
diverse opinii justiţiare ale protagoniştilor,
acuzatoare, cu adresă la culpabilităţi indivi‑
duale dar şi colective, de ordin moral ori
politic, totul abordat în perspectivă oare‑
cum detectivistică,... construind intrigi
oarecum misterioase, aparent confuze,
într‑o anecdotică stufoasă, pe ample struc‑
turi dialogale“. În sala de spectacol sau în
intimitatea căminului, în egală măsură,
dramaturgia lui nelinişteşte, şochează, răs‑
coleşte subteranele conştiinţei. Aş mai
adăuga faptul că neşansa ignorării scenice a
pieselor sale şi drumul acestora către spec‑
tatori doar sub forma literei scrise se poate
transforma într‑o uriaşă şansă pentru dra‑
maturg. Este de notorietate faptul că, de‑a
lungul anilor, i s‑a reproşat derutanta
structură dramatică a textului, lipsa de or‑
ganizare compoziţională, ignorarea reguli‑
lor clasice. Or, fără îndoială că autorul anti‑
canonic poate fi mai lesne descifrat prin
lecturi recurente, aplicate, care pot lumina
ungherele umbroase ale textului, decât în
ambianţa răvăşitoare a teatrului.
Revenind la volum, acesta cuprinde
scurte analize ale celor mai importante
texte dramatice ale lui D.R. Popescu publi‑
cate în ultimele trei decenii, comentarii
critice concentrate, jaloane ale unor lecturi
viitoare în absenţa reprezentării lor scenice.
Sunt 20 de piese de teatru (una dintre ele,
Cortina, reunind 14 piese într‑un act), emi‑
namente politice, edificate pe adevăruri
existenţiale profunde, de sorginte mitică/
biblică sau disimulate în conflicte shakes‑
peariene şi dezvoltate într‑o perspectivă
parabolică. Criticul observă că dramaturgia
lui D.R. Popescu (ca şi publicistica lui din
ultimii ani!) este nutrită din realităţile coti‑
diene ale perioadei de după decembrie
1989, „tratată în obişnuitul halou parabolic
al unei factologii arborescente... colorate cu
Cãrþi primite la redacþie
yy Gellu
Naum, Varia,
IV, volum
îngrijit de Si-
mona Popes-
cu, Sebastian
Reichmann,
Dan Stanciu,
prefaţă de
Simona
Popescu,
Polirom,
2020.
trimiteri ostentative la evenimente şi perso‑
nalităţi din istoria naţională sau universală,
la cultură şi mitologie“.
Extrem de ofertant este filonul analitic
care explorează filierele shakespeariene ale
dramaturgului român. Constatând că tea‑
trul marelui Will a fost mereu un model
pentru întreaga literatură a lui D.R. Popes‑
cu, criticul precizează că nu este nicidecum
vorba de pastişă, acesta însuşindu‑şi atât de
bine procedeele scenice ale englezului „în‑
cât îşi îngăduie construirea, la rândul său,
în sugestia lor, a unor intrigi oarecum ase‑
mănătoare, aduse în peisajul moral, social,
politic contemporan, cu un halou politic
evident“. Piesa Regina fără somn sau Sinuci-
derea Gertrudei i se pare, în acest sens, re‑
prezentativă, o piesă‑dezbatere, pe teme
morale prin raportare la tragedia Hamlet,
în speţă la comportamentul Reginei Ger‑
truda care trece cu lejeritate din patul soţu‑
lui în cel al asasinului. Nu e singurul exem‑
plu; în Dafnis şi floarea în răscrucea
imperiilor modelul este feeria Furtuna, cu
întregul ei arsenal de travestiuri, de transla‑
re a visului în realitate; iar în Oxigen, unde
personajele îşi redescoperă biografiile cri‑
minale, identificăm din nou sugestii din
Hamlet, cu trimitere la actorii care joacă
scena otrăvirii regelui.
Vorbeam la începutul acestor însemnări
despre destinul ingrat al unui mare scriitor.
Constantin Cubleşan nu rămâne nepăsător
în faţa evidenţei şi încheie apăsat Cuvântul
înainte: „El există, indiferent dacă teatrele
noastre îi acordă sau nu atenţia pe care o
merită... Dumitru Radu Popescu are încă
multe de spus, trebuie doar să ştim să‑l as‑
cultăm“. La cei 85 de ani pe care Leul al‑
bastru i‑a împlinit în această vară, îndem‑
nul criticului devine imperativ.
n
yy Enciclopedia
imaginariilor
din România,
Coordonator
general Corin
Braga, I, Ima-
yy Ştefan ginarul literar,
coordonat de
Manasia, Corin Braga,
Cronovizorul, consultant
roman, ştiinţific Adrian
Polirom, Tudorachi,
2020. Polirom, 2020.

Poduri, ţărmuri
şi duioase treceri
„El trecea prin lumina zilei...”
I maginarul tânărului
D.R. Popescu implică
un scenariu în care sunt
inserate semne iniţiatice,
metafore şi simboluri, pu‑
tându‑se vorbi chiar de o
anumită ostentaţie a aces‑
tora, câtă vreme proza se
legitimează din perspecti‑
va „literarităţii“ şi a con‑
venţiei literare, ce subminează realismul facil
al perioadei. În a sa Istorie critică a literaturii
române. 5 secole de literatură, Nicolae Mano‑
lescu remarcă în proza de început a lui D.
R. Popescu „o anumită originalitate a viziu‑
nii şi a stilului“ şi, mai ales, un scris „îngrijit,
poetic, metaforic“. Criticul insistă în mod
deosebit asupra unei trăsături dominante a
nuvelisticii prozatorului: „D.R. Popescu s‑a
numărat printre primii care au intuit poten‑
ţialul simbolismului poetic în proza post‑
realist socialistă: aproape toate nuvelele lui,
şi bune şi rele, amestecă în apa stătută a rea-
lismului motive iniţiatice, esoterice, alegorii ori
simboluri livreşti“(s.n.).
Semnificaţiile unor naraţiuni din peri‑
oada de început a prozatorului gravitează
în jurul unei treceri în care sunt surprinse
personajele. O nuvelă precum Mări sub
pustiuri, scoasă din manualele şcolare din
motive extraliterare, total străine de crite‑
riul valoric, atrage încă de la început atenţia
asupra motivului: „El trecea prin lumina
zilei şi ştia precis că va muri dacă n‑aveau să
reuşească“. Copilul din Senin de august
trebuie să traverseze un pod, gest ce se im‑
pune prin simbolistica gravă a trecerii. În
Duios Anastasia trecea, trecerea se evidenţi‑
ază încă din titlu, susţinută de amănunte
semnificative: „Cineva strănutase, poate un
cal, poate un om. Şi pe Dunăre se auziră
trecând morţii plângând.(...) Treceau plu‑
tind, în morminte“. La căpătâiul partiza‑
nului sârb trebuie pusă o lumânare: „Să‑i
lumineze drumul când trece poarta raiu‑
lui...“. Sau alte secvenţe încărcate de lirism:
„Vezi, Emile, toate trec, şi Dunărea, şi
frunzele, şi vine o zi când pentru fiecare e
un drum bătut cu flori sau bătut cu mără‑
cini. Nu că mi‑ar fi frică de ziua aceea când
fiecare trece în satul acela fără nume, unde
drumurile n‑au nicio urmă“. Nu este vorba
aici de o simplă traversare a realităţii imedi‑
ate şi de experienţa cunoaşterii acesteia, fi‑
indcă motivul se plasează vizibil sub sem‑
nul unor „rituri de trecere“. Personajele lui
D.R. Popescu trec la o altă condiţie, în cele
din urmă „trec“ în moarte, şi aspectul este
uşor de observat în cele trei naraţiuni mai
sus menţionate.
Să ne cunoaştem scriitorii
Mircea Moţ
Senin de august surprinde o situaţie di‑
ferită de cea din Scufiţa Roşie (autorul are o
naraţiune intitulată Scufiţa Roşie, în care
demitizează finalul fericit al basmului).
Copilul Emil nu se mai duce la bunica, ci se
întoarce de la aceasta, merge acasă, ducând
cu el, într‑un coş, o gâscă. Emil trece de la
casa bunicii la casa părinţilor săi, cele două
extremităţi fiind legate printr‑un pod cu
atributele simbolice recunoscute. În dicţio‑
narul de simboluri al lui Ivan Evseev, podul
este consemnat ca „simbol al legăturii din‑
tre două spaţii sacrale sau între două lumi
contingente, dar valorificate în mod deose‑
bit“. De aceea, „construirea unui pod insti‑
tuie o legătură între două spaţii geografice,
dar şi o punte temporală, o legătură între
vechi şi nou, între un ciclu parcurs şi ciclul
următor, între o viaţă şi alta“ ( Ivan Evseev,
Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Vox,
2007, p. 133). Pe de altă parte, trecerea
unui pod echivalează, după dicţionarul de
simboluri al lui Jean Chevalier şi Alain
Gheerbrant cu „necesitatea de a face un pas
important“. În planul semnificaţiilor sim‑
bolice ale textului, copilul părăseşte casa
bunicii, spaţiul protejând o vârstă aurorală,
imagine particulară a paradisului, care‑i
motivează dialogul cu gâsca, pentru a se
întoarce în cotidianul sugerat de casa pă‑
rintească. El nu mai este un Nils Holgers‑
son purtat de o gâscă prin lume, ci duce el
gâsca simţind metaforic greutatea acesteia.
Podul pe care Emil trebuie să‑l treacă este
într‑adevăr din acest unghi „legătură între
vechi şi nou“ şi între două universuri mar‑
cate de semnele unor vârste diferite ale civi‑
lizaţiei. La jumătatea podului, semn al ezi‑
tării, al răspântiei în ultimă instanţă, al
opţiunii, copilul se opreşte şi mănâncă
ciocolata primită de la soldaţii străini, îi dă
şi Lilei, cu aerul că amândoi „se împărtă‑
şesc“ din alimentul străin de universul ru‑
ral, semn al altei civilizaţii, cea a distrugă‑
torilor de poduri unificatoare. De aici, se
insinuează semnificaţii ale imposibilei tre‑
ceri a podului şi ale morţii copilului.
Personajul din Mări sub pustiuri se con‑
turează şi el în orizontul aceleiaşi semnifi‑
cative treceri. Trecerea echivalează pentru
el cu o probă care‑i dă dreptul la viaţă; el
trece simbolic în ultimă instanţă de la ado‑
lescenţă la maturitate şi această trecere este
legată, de asemenea, de prezenţa simbolică
a unui pod. Prezenţa podului este impusă
de apă iar podul nu poate fi acceptat pe mal
în sus, aproape de izvor, de origine, ci pe
mal în jos. Oricum, podul trebuie să fie nu
doar consistent, „trainic“, ci şi frumos, să
aibă minime atribute estetice. În inocenţa
lui, cântecul copiilor tocmai aceasta suge‑
rează: „Podul de piatră s‑a dărâmat,/A ve‑
nit apa şi l‑a luat./Vom face altul pe mal în
jos,/Altul mai trainic şi mai frumos“. În
absenţa apei, podul este asociat pustiului şi
morţii: „Se vedeau pietrele pe fundul apei,
acolo pe unde ar fi trebuit să curgă apa,
dacă n‑ar fi secat. Pietrele păreau nişte oase
rotunde, nişte rotule, ori nişte cranii mic‑
şorate de căldură“. Mai mult, acest pod are
acum o altă destinaţie, este profanat, fiind‑
că pe el vor trece nemţii în retragere. Perso‑
najul moare, nu poate trece, fiindcă nu s‑a
eliberat de reminiscenţele sale de joc şi co‑
pilărie, înviind însă în mod simbolic într‑o
grădină cu sugestiile vieţii.
În Duios Anastasia trecea motivul trece‑
rii nu mai este asociat unui pod concret,
material, ceea ce întăreşte semnificaţiile
trecerii personajului la o altă condiţie, ape‑
lând la tradiţie. Dacă lipseşte un pod con‑
cret, nu lipseşte în schimb apa, Dunărea,
pe care eroii, partizanii sârbi o trec fără a fi
nevoie de un pod. Anastasia trece de la o
condiţie modestă la una ce ţine de altă lu‑
me decât cea contingentă, marcată de răz‑
boi şi de semnele unei istorii violente. Ea
este învăţătoarea modestă a satului, mai
mult, o suplinitoare, cea care ţine locul
cuiva cu un statut bine stabilit. Anastasia
dobândeşte semnificaţie întorcându‑se la
tradiţie, ceea ce prezentul „profan“ nu poa‑
te ierta. Vinovăţia ei este aceea că refuză
legile unei realităţi degradate, rămânând
credincioasă valorilor autentice, în funcţie
de care se defineşte pe sine însăşi. Ca şi în
cazul adolescentului din Mări sub pustiuri,
moartea personajului feminin este o trecere
spre altă existenţă, numele ei reţinând aten‑
ţia câtă vreme Anastasia înseamnă „înviere
sau înviere pentru viaţa veşnică“.
Personajele celor trei naraţiuni sunt
surprinse în această semnificativă trecere la
modul duios. Dicţionarul limbii române
menţionează la acest termen sensurile de
„mişcător, emoţionant, mângâietor, blând,
dulce“, afectiv, dar şi „jalnic, trist“. Cuvân‑
tul îşi are originea în latinescul doliosus,
dureros. (Reţinem că în două dintre nuvele
personajele se numesc Emil, care semnifi‑
că, după un dicţionar onomastic, „duios“ şi
„blând“). Trecerea în care sunt surprinse
personajele lui D.R. Popescu presupune în
această situaţie un amestec de emoţie şi de
afecţiune ce nu exclude însă jalea şi triste‑
ţea, echilibrate, fără a depăşi limitele fires‑
cului omenesc. Personajele nu sunt în fond
tragice (Vladimir Streinu remarca în nuve‑
la Duios Anastasia trecea motivul Antigo‑
nei, cu toate semnificaţiile acestuia), dar, în
contextul unei realităţi moderne, marcate
de istorie, ele dau replică gesturilor tragice.
n
Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 21

Critică literară
O revizuire spumoasă
a istoriei literaturii
sau despărţirea
de G. Călinescu
Petrişor Militaru
Î n 1941, G. Călinescu
publica Istoria literatu-
rii române…, avându‑l ca
model pe Francesco de
Sanctis (Storia della lette-
ratura italiana, 1870-
1871) şi dădea culturii
noastre un tom care sta‑
bilea canonul literaturii
române (1521-1940) ce
configura mentalul colectiv românesc prin
raportarea la cele patru mituri identificabi‑
le în imaginarul antropologic autohton.
Deloc întâmplător, cea mai recentă carte
publicată de Cătălin Ghiţă (O scurtă istorie
ironică a literaturii române. În Contrapunc-
tul lui G. Călinescu, Craiova: Aius, 2020)
se deschide cu o succintă analiză la rece
tocmai a acestor patru mituri întemeietoa‑
re pentru neamul românesc: i) cel al lui
Traian şi al Dochiei (în care „Traian se hâr‑
joneşte pe pajiştile alpine ale proaspăt ane‑
xatei provincii Dacia, în tentativa de a‑şi
face poftele cu casta fiică a lui Decebal”, p.
32); ii) Mioriţa („baciul moldovean are o
relaţie cel puţin stranie cu oaia favorită,
convertită […] în instrument confesional,
la limita inefabilului, care, precum ştiu deja
alpiniştii, ameninţă structura antropică a
oricărei stâni din Carpaţi“, p. 33); iii) mitul
Meşterului Manole (în care acest „Arthur
nord‑dunărean […] recurge la scenarii
compensatorii revelate oniric“, p. 35) şi mi‑
tul erotic al Sburătorului („un incubus, cum
i‑ar spune literatura horror, sau un vampir
goth, conform scenariilor de televiziune din
secolul al XX‑lea“, p. 37). Dacă Istoria… că‑
linesciană apărea într‑un moment în care
literatura noastră avea probleme de statut şi
căuta să se legitimeze în faţa celorlalte lite‑
raturi europene, în prezent Cătălin Ghiţă
consideră că istoria literaturii române are
nevoie de un reboot menit să aducă în
prim‑plan o viziune adecvată vremurilor
actuale. Scurta istorie… se structurează în
şase capitole, la care se adaugă o introduce‑
re şi câteva concluzii. Primul este dedicat
22 • APOSTROF
miturilor fundamentale, iar al doilea, „În‑
ceputuri tardive: 1698‑1839“, ne izbăveşte
de primele iluzii privind istoria noastră lite‑
rară: Scrisoarea lui Neacşu din Dlăgopole e
o scriere pur administrativă, iar Macarie,
Eftimie şi Azarie, ca şi Neagoe Basarab,
Varlaam şi Antim Ivireanul au scris texte
slavoneşti care cinstesc istoria culturală a
Bisericii Ortodoxe, neavând din perspecti‑
va conceptului de intentio auctoris nicio
acoperire în plan estetic. Pe lângă aceşti
autori ce reprezintă „filonul scriptural“,
mai există şi „filonul oral“ (Alexandria, Al-
binuşa Fiziologul, Archirie şi Anadan, Esopia
ori Varlaam şi Ioasaf), cărţi populare naive
care ţin de domeniul antropologiei. La
acestea se adaugă versuri în limbi străine
ale cărturarilor medievali (p. 45): Petru
Cercel, Nicolaus Olahus, Miron Costin,
Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu sau Do‑
softei, cel „inspirat“ de Jan Kochanowski.
Urmează perioada cronicarilor munteni
(Stolnicul Constantin Cantacuzino – „sin‑
gurul erudit dintre munteni“, Radu Popes‑
cu – „cel mai simpatic pamfletar“ din lite‑
ratura română veche şi Radu Greceanu) şi
moldoveni (Grigore Ureche, Miron Cos‑
tin, Ion Neculce), niciunul dintre ei nepro‑
punându‑şi „să scrie literatură artistică“.
Abia cu Dimitrie Cantemir (1673‑1723)
asistăm la „primul moment real din istoria
scurtă a literaturii române” (p. 60, s.n.),
moment contracarat de apariţia poeţilor
Văcăreşti, dar şi a lui Costache Conachi sau
a „ludicilor plebei“ Barbu Paris Mumulea‑
nu, Anton Pann şi Ioan Prale, neotruba‑
duri cu primordiale în apariţia manelelor
din spaţiul mioritic. Textul dedicat filoso‑
fului Eufrosin Poteca ce evocă vizita pe ca‑
re înalta faţă bisericească o face în prima sa
vizită la Pesta unde „îşi poartă paşii sfinţiţi
spre o casă de toleranţă“ (pp. 75‑78), ca şi
comentariul despre textul‑manifest Intro-
ducţie al Daciei literare (1840, p. 93) sunt
printre cele mai spumoase din carte.
Al treilea capitol, succint intitulat „Am‑
biţie şi revoluţie: 1840‑1865“, se deschide
cu autori ca Grigore Alexandrescu, I. Heli‑
ade Rădulescu (adept al excesului de „su‑
blim mitic“), Kogălniceanu, Alecu Russo,
Negruzzi şi Bălcescu şi se închide cu Bolin‑
tineanu, Boliac, Andrei Mureşanu, Alec‑
sandri, Odobescu, Nicolae Filimon, B.P.
Hasdeu şi Ion Ghica, cel înzestrat cu „o
îndrăzneală epică ieşită din comun“. „Pro‑
gres accelerat: 1866‑1900“ se numeşte cel
de‑al patrulea capitol al cărţii, ce începe cu
Societatea Junimea („fără de care cultura
română ar fi fost infinit mai săracă“) şi
merge pe acelaşi ton critic dezinvolt până la
Coşbuc, „cel mai insidios revenant din lite‑
ratura română“ (p. 190). Aici ne atrage
atenţia analiza la Povestea poveştilor de Ion
Creangă prin prisma conceptului de politi-
cal correctness (pp. 159‑160). Penultimul
capitol, „Iluzii sfărâmate: 1901‑1920“, cu‑
prinde un interval istoric în care se înscriu
scriitori ca Octavian Goga, Sadoveanu,
Alexandru Davila până la poeţii simbolişti,
unde Bacovia ar fi putut fi „un personaj
demn de anarhiştii din Demonii lui Dosto‑
ievski“ (p. 224). Liviu Rebreanu (cu care
încetează „idealizarea omului de la ţară“ în
literatura noastră, p. 237) este prozatorul
cu care începe capitolul final, având un ti‑
tlu sugestiv – „Incertitudini şi ameninţări:
1901‑1920“, în timp ce Hortensia Papa‑
dat‑Bengescu este descrisă ca fiind „o ro‑
mancieră autentică, profundă şi novatoare,
pe care nu‑mi permit s‑o ironizez nici mă‑
car în aceste rânduri degrabă însăilate” (p.
237), un bun prilej pentru a aduce unele
edificări terminologice precum cele dintre
conceptul de literatură feminină şi cel de
écriture féminine (p. 283).
Având în vedre analizele menţionate
anterior şi faptul că modele mărturisite ale
lui Cătălin Ghiţă sunt Eugen Ionescu (cel
din volumul Nu, 1934), Mircea Martin (G.
Călinescu şi „complexele“ literaturii române,
1981) şi Eugen Negrici (Iluziile literaturii
române, 2008), putem vedea în această car‑
te şi o „nicasiană“ despărţire de G. Căli‑
nescu: pentru Cătălin Ghiţă opera lui G.
Călinescu serveşte drept pretext şi context
spre a revizui literatura română din per‑
spectiva criticii actuale şi lumii prezente.
Acest tip de „despărţire“ reprezintă o deli‑
mitare pe care numai un connaisseur şi‑o
poate „permite“. În plus, pe urmele lui Al.
Paleologu (cel din Amicus Plato…) a cărui
carte „ţinteşte cu maximă precizie nucleul
idiosincratic al sistemului noician“ (Cristi‑
an Bădiliţă), mutatis mutandis afirmaţia
este valabilă şi în raportul Cătălin Ghiţă vs.
G. Călinescu. Nu numai că scriitura uni‑
versitarului craiovean este degajată, dar
asumată, liberă, dar nu delirantă, ironică,
dar argumentată, însă chiar şi formatul
Scurtei istorii ironice… (tip Le Livre de Poche)
merge în răspăr cu masivitatea şi densitatea
Istoriei… călinesciene. Deşi tonul general al
volumului este unul demitizant, demersul
său, este, în fond alternativ (à la Michel
Onfroy), restructurant, propunând o nouă
perspectivă asupra canonului literar româ‑
nesc. Pe lângă micile şi savuroasele ironii,
există şi exemple fecunde pe care eruditul
comparatist le aruncă discret ca pe nişte
seminţe ce pot sta la baza unor studii com‑
paratiste: de pildă „similitudinile frapante”
dintre Ţiganiada lui Budai‑Deleanu şi The
Dunciad (1743) a lui Alexander Pope (pp.
73‑74), romanul Amândoi de Rebreanu şi
policier‑urile lui Georges Simenon sau Ray‑
mond Chandler (p. 236) ori poezia Măga-
rii şi libertatea (1935) a lui Al.O. Teodorea‑
nu ce anticipează trama din Ferma
animalelor (1945) a lui Orwell (p. 255).
Semnificativă este şi ideea de „contrapunct“
din subtitlul volumului, ce în plan metodo‑
logic, constituie un transfer de tip interdis‑
ciplinar din domeniul teoriei muzicale în
sfera istoriei literare, menit să ne arate că
demersul critic se bazează pe suprapunerea
a două sau mai multe linii discursive de si‑
ne stătătoare, sustenabile la nivel argumen‑
tativ fiecare în parte, dar care dau un tot
organic sau o viziune mult mai complexă,
actuală şi savuroasă asupra istoriei literatu‑
rii române. Această carte a lui Cătălin
Ghiţă nu face decât să întărească schiţa de
portret pe care Al. Cistelecan a trasat‑o cu
o măiestrie de esenţă orientală: „Cătălin
Ghiţă e un erudit (asta fără‑ndoială) nonşa‑
lant, cu rigoare la idee, dar destins şi sim‑
patic la tratare“.
n
 Ancheta
Cum v-aţi adaptat la provocările vieţii online? Ce şanse mai are cultura înaltă în universul digital?
Simona Popescu
V iaţa online doar s‑a
adăugat celeilalte. Nu e
pierdere, e adaos. Ciudat,
dar ceva din „structura“ de
înţelegere şi comunicare cu
Lumea prin online s‑a in‑
filtrat, în cazul meu, şi în
vis. Poate o să vorbesc cîndva pe larg despre
asta.
Net‑ul (şi) cu informaţii atît de preţioa‑
se, uneori, sau, altfel, inaccesibile – texte,
cărţi întregi, site‑uri de literatură, de artă
etc., nu mai vorbesc de YouTube‑ul cu mu‑
zici – făcea deja parte din cele de zi cu zi.
Retrasă în carapacea mea, venea, prin
ecran, lumea cea frumoasă la mine, se um‑
plea camera şi se umplea mintea de
sound‑uri minunate, de imagini, de voci, de
prezenţa unor necunoscuţi care‑mi deve‑
neau apropiaţi (şi ei nici nu ştiau!).
Totul s‑a intensificat de cînd cu pande‑
mia. Dialogul cu prietenii s‑a înteţit. Cel
puţin în primă fază. Întîlniri pe Zoom,
iniţiate într‑o clipă, cu unii cu care nu reu‑
şisem să mă văd de luni de zile, căci fiecare
e atît de ocupat! Se poate întîmpla ca o
conversaţie online să fie, uneori, mai boga‑
tă şi mai profundă decît una obişnuită.
Trebuie să ai răbdare să‑l asculţi pe celălalt
pînă la capăt, fără întrerupere. Ai faţa lui pe
ecran, în prim‑plan. Îl priveşti fără stinghe‑
reală în ochi. Apropierea e, uneori, parado‑
xal, mai mare cînd oamenii se află la dis‑
tanţă. Apropiere ca şi fizică, deşi virtuală.
Între ecran (unde e chipul celuilalt) şi tine,
o distanţă de trei palme. Timpul se dilată,
poate pentru că spaţiul se îngustează.
Cursurile de la Litere (Bucureşti) le‑am
ţinut pe WhatsApp, cîte două ore, în inter‑
valul fixat în orar. Am scris despre scriitori
şi cărţi în direct, cum ar veni, spontan, în
funcţie de reacţia studenţilor care au prins
mai mult curaj să se desfăşoare decît la în-
tîlnirile obişnuite. Din cursul de la anul III
– „Ce e un autor?“ – ar putea ieşi de‑o carte.
A mers foarte bine şi cursul de scriere crea‑
toare de la Master. Două ore de discuţii şi
scris, pregătite cu cîteva zile înainte (link‑uri
spre cărţi şi spre filme, capturi de texte din
varii scriitori etc.) – scris contracronometru
(viteza e, uneori, magie!, aveau dreptate
suprarealiştii) pe teme date. Fiecare în casa
lui, dar împreună, ca în clasă! Cu studenţii
de la cursul facultativ de scriere creatoare
pe Facultate am reuşit să organizăm două
festivaluri de literatură – unul de poezie,
celălalt de proză – la care am avut şi invi‑
taţi. Nu ştiu dacă ne‑ar fi ieşit aşa bine
Viaţa online
offline. Ba chiar nu ştiu dacă ne‑am fi mobi‑
lizat. Entuziasm la cote neobişnuit de mari.
Stranie – şi îmbucurătoare – solidaritate.
Nu ştiu cum o să meargă totul acum, cînd
vom trece pe platformele recomandate de
Universitate. Vedem...
În altă ordine de idei, sigur, zona online
e una crepusculară, deschisă nu doar fa-
ke‑news‑urilor, ci şi fake‑urilor de toate felu‑
rile, inclusiv culturale, dacă vreţi. Mi‑am
făcut, din curiozitate, pentru prima dată,
un cont de Facebook, sub acoperire, pe care
l‑am desfiinţat după trei zile! O lume în
care ierarhia e stabilită mai degrabă de acti‑
vismul în reţea, de autopromovare, de necu‑
noscuţii care admiră mai mult pisica sau
copilul scriitorului decît pe scriitor sau tex‑
tele lui. O lume străină, complet paralelă cu
mine. În primele săptămîni de pandemie
am început, împreună cu cîţiva studenţi
de‑ai mei de la cursul de scriere de anul
trecut, un roman pe WhatsApp. Ne pica
bine să fim împreună. Ne luam cu ale noas‑
tre, mai uitam de ce e afară. Două luni de
comunicare zi de zi şi, uneori, dincolo de
miezul nopţii. Cu ocazia asta, am făcut
personajului meu, o fată care studiază japo‑
neza, un cont pe Instagram. Am pus acolo
cîteva fotografii şi l‑am îngheţat. Dar fata,
personajul meu, şi‑a făcut mulţi followers,
musai să le ofere din cînd în cînd inimioare,
necondiţionat, aşa e frumos. De ceva vreme
nu l‑am mai deschis. Totuşi, e ceva tulbură‑
tor pe Insta. O lume de imagini. Curgînd
continuu, din lumea largă. Fără cuvinte
(mai mult fără!). Oameni de tot felul pe
care parcă îi cunoşti, în spatele imaginilor.
O să scriu poate cîndva despre cîţiva dintre
ei. Despre, de pildă, Le Chasseur de Trefle:
cu trei culori, din sute de liniuţe trasate zil‑
nic cu nesfîrşită răbdare face mereu alte şi
alte modele, naraţiuni, personaje. „Scriitu‑
ră“ care se autogenerează continuu. Le
Chasseur de Trefle, mon semblable... E vorba
aici de cultură? Aş zice... viaţă. Viaţa e inte‑
resantă sub toate formele ei.
Cît despre cultura înaltă online... Aş în‑
locui „înaltă“ cu... „adevărată“. Lucrurile se
complică. Despre asta, cu altă ocazie.
Dan Gulea
F enomenologie. Omul bionic, descen‑
dent al universului hipertehnologizat,
cu ample referinţe în literatura de acum un
veac, de inspiraţie futurist‑constructivistă,
a fost updatat de Andrei Codrescu într‑un
eseu despre „postumani“, în speţă despre
Redacţia Apostrof
fiinţele care trăiesc „peste
60%“ în virtual sau în pre‑
lungiri electronice ale exis‑
tenţei – sau ale corporalită‑
ţii. Din perspectiva clasei
de mijloc, care îşi
permite(a) astfel de prelun‑
giri electronice, fiecare ce‑
tăţean devenea un „soldat universal“, cu
gadgeturi şi device‑uri. Dar, aşa cum se
ştie, clasa de mijloc este cel mai adesea, în
societatea noastră, doar o fantasmă aspira‑
ţională, iar gadgeturile, bionicul în sine de‑
vin de neatins, (re)descoperindu‑se profun‑
da lipsă de modernizare a plaiurilor
mioritice; de modernizare‑elementară:
250 000 de copii, în timpul stării de urgen‑
ţă, nu au avut acces la educaţie – şi nu au în
mod real nici acum, în sistemul „hibrid“;
terminalele, tabletele electronice, promise
de guvern, nu au ajuns nici până acum la
destinaţie, aşa cum cifre foarte mari arătau
abandonul şcolar – în anii „obişnuiţi“. Iar
de la şcoală – cea mai simplă proiecţie a vi‑
itorului – începe schimbarea societăţii.
Pe de altă parte, faptul că şcoala a deve‑
nit un ecran are foarte multe avantaje; şi
dezavantaje, pentru că lumea educaţională,
profund reglementată (i.e. birocratizată)
s‑a transfomat, la „trecerea în online“, în
exact opusul – dereglementare profundă,
sistemică; din martie 2020, un corp profe‑
soral aflat în mod constant la colţul de ru‑
şine al societăţii (dintre motive: ore de lu‑
cru pe săptămână considerate puţine,
muncă de asemenea considerată uşoară,
fără productivitate), a trebuit, în cea mai
mare parte, să se instruiască rapid în folosi‑
rea computerului şi a internetului, să folo‑
sească propriile resurse pentru a asigura
comunicarea cu elevii şi studenţii: conturile
personale de reţea, resursele media perso‑
nale (filme, materiale – în cele mai diverse
sensuri), precum şi abonamentele persona‑
le; la o scară mult mai mare decât înainte,
ştergându‑se astfel graniţa privat – serviciu.
În schimb, principalul avantaj al şcolii
online este reconsiderarea rolului profeso‑
rului, începând să iasă din marginalizarea
la care fusese supus de băutorii consacraţi
de cerneală, pentru că societatea (compusă
din părinţi şi din copii!) realizează, din
nou, importanţa educaţiei.
Preistorie. Cât despre prima etapă a
revoluţiei informaţionale, de la sfârşitul
anilor 1990, ea a fost una graduală; am
„deschis“ prima adresă de mail în 2003 – şi
a rezistat vreo 4 sau 5 ani, până când a fost
dezintegrată. Am abandonat casetele audio

Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 23
 acoperişul casei, ploua. Din loc în loc, cas‑
pentru dischete – apoi pentru CD‑uri, în
fine: pentru cloud‑uri. Multe instituţii
(majoritatea...) şi‑au creat prima adresă de
mail după anul european 2007, – dar pe un
cont google sau yahoo, aşadar neinstituţio‑
nal, fără domeniu propriu; şi acum, pagini‑
le sunt greoi‑rudimentare, motoarele de
căutare nu răspund după relevanţă. Iar
„şocul“ nu a fost puternic resimţit – mai
ales că supremaţia hârtiei încă este relevan‑
tă pentru multe instituţii (şcolare).
Online‑ul este astfel un loc al singurătă‑
ţii absolute (cu toate deliciile libertăţii şi ale
autonomiei), un loc al avatarurilor, domi‑
nat de cultura populară (superstiţii şi „vira‑
le“), acel loc care creează timp şi spaţiu –
adesea în mod decisiv.
Şi puţină cultură. Iar „cultura înaltă“,
ea nu este dependentă de forme; celelalte
„lockdownuri“, cum se spune acum, au dat
mari descoperiri; din cultura populară a
internetului am aflat că Newton a scris te‑
oria gravitaţiei în timpul unei mari ciume,
iar marea plagă a Europei de la jumătatea
secolului al XIV‑lea este şi ea un exemplu
care a intrat în literatură. Ciumele „mai
mici“ (pentru că de la noi), precum cea a lui
Caragea de la începutul secolului al XIX‑lea,
au lăsat şi ele urme în cultura noastră po‑
pulară, dar şi tematice, în literatură (Scriso-
rile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri,
Manualul întâmplărilor al lui Agopian...).
Fireşte, cultura se va retrage pentru o vre‑
me în acest univers digital, de unde va ieşi
cu noi forme.
Lucian Vasiliu
Nu poţi să‑nveţi
să operezi online!
Profesor doctor Vlad Ciurea
C um văd viaţa? În fântâ‑
na apei natale, în cerul
satului astral, în cochilia
unui melc pietrificat pe co‑
lină, într‑un ciob de oglin‑
dă retrovizoare, într‑un
bob de orez rostogolit pe
duşumeaua bisericii, în
ochii tonitzieni în urbea lui
Tache, Ianke şi Cadâr, într‑o pagină de slovă
psalmică în traducerea Mitropolitului Do‑
softei, în roua de pe streaşina unei case
vechi, maramureşene, dar şi în „zgomotul
zarafilor“, în „ostentaţia îmbogăţiţilor“, în
„precaritatea educaţiei“ (nu neapărat de azi),
în „frenezia distracţiilor“ (am preluat sintag‑
me interbelice, semnate de Octavian Goga,
Otilia Cazimir sau de Gala Galaction, în
texte de odinioară, cu bătaie până în zilele
noastre, când „patrimoniul de idealism“ se
află în suferinţă).
Cum văd viaţa online? Tot în câteva rân‑
duri, fiind un anacronic, mai puţin cultivat
în chestiuni de informatică. M‑am născut
într‑o casă parohială de ţară, cu lut pe jos,
dar cu multe cărţi şi presă culturală în bibli‑
oteca tatălui meu (student interbelic cernău‑
ţean). Despre calculatoare, televizoare, tele‑
foane nu putea fi vorba. Înfloreau nucii,
zburdau mieii pe coclauri, zbârnâiau greierii
prin curte. Înălţau zmeie. Când vreun avion
traversa cerul, ne ascundeam în clădirea
şcolii, în biserică sau în vreo casă apropiată!
Eram după puţini ani de la stingerea
celui de al Doilea Război Mondial. Prin
24 • APOSTROF
chete de soldaţi germani, ruşi, italieni, ro‑
mâni ţineau loc de vase pentru captarea
apei pluviale.
Viaţa online m‑a aflat nepregătit. No‑
roc de fiica Luiza, de fiul Cezar, de soţia
Iolanda, care, răbdători cât s‑a putut, m‑au
iniţiat cât de cât în noua „pădure de simbo‑
luri“.
Îmi pare rău că la invitaţia unui generos
„trecutolog“ (preocupat de documente de
odinioară, interzise, cenzurate sau apărute
din neantul imprevizibilului), pre numele
său Ion Mitican (inginer ceferist ieşean), nu
am dat curs, preocupat să reînsufleţesc
muzeele literare ieşene după Căderea zidu‑
lui berlinez. Ion Mitican (1931‑2012), au‑
tor al unor valoroase cărţi despre Iaşii de
altădată, organiza, gratuit, la Clubul CFR,
cursuri de iniţiere. Foarte utile, mai ales
acum, după ce a dat Michiduţă‑Covid al
XIX‑lea peste noi!
Mă adaptez. Treptat, treptat. Văd cum
lucrează copiii noştri (un timp, fiica, stu‑
dentă la Cluj, apoi continuând studiile în
Germania şi Franţa; mai recent, fiul, stu‑
dent în Marea Britanie, cu prelungire în
Bucureşti). Teletravaliul (că telemunca e
mai brută, contabilă etc.) e la putere!
Văd cum soţia dialoghează în univers
mult mai larg, pe palierul Institutelor Fran‑
ceze din Bucureşti, Cluj‑Napoca, Timişoara
etc. Cum face (şi alege) cumpărături utile
(de la cărţi la roşii de casă). Cum este în co‑
respondenţă cu vecinii (mai ales în chestiuni
de interes comun, precum colectarea deşeu‑
rilor, voluntariat ecologic etc.). Nu mai iese
la poartă, pentru a pune comunitatea la cale,
precum odinioară, mătuşa Ileana! Are prie‑
teni, colegi, îşi redescoperă amici de bancă,
de clasă, matematicieni în Canada sau vapo‑
reni în Italia. Înţeleg că reţelele de socializare
te ajută să organizezi acţiuni comune, pre‑
cum călătorii (deocamdată este mai dificil,
cu ariciul‑covid în spate!), aniversări, eveni‑
mente civice, spectacole.
Aflu de la fratele meu mai mic, inginer
pensionar, dar activ când este solicitat pe
şantiere hidrotehnice, şi nu numai, sunt
înştiinţat că există grupuri online de şah (el
este şi un bun şahist), de restauratori de
biserici, de formaţii rock, de pescari, de
sportivi.
Văd la colegii mei de secretariat, mar‑
keting, contabilitate, tehnoredactori (nu
neapărat foarte tineri!) cât de util le este
cunoaşterea calculatoarelor în dialogul cu
autori din Taiwan sau Spania, în finalizarea
contractelor, în difuzarea cărţilor etc.
Mă gândesc, deseori, cum ar fi dialogat
online junimiştii Ion Creangă (aflat la Boj‑
deuca din Ţicăul Iaşilor) cu jurnalistul şi
scriptorul Mihai Eminescu, redactor la
„Timpul“, în Bucureşti!
Evident, mă refer la partea bună, pe ca‑
re o simt, a Internetului. Dacă ar fi să mă
opresc asupra relelor, mi s‑ar face părul
măciucă: corupere de minori, jafuri, glume
stupide, like‑uri inculte, gramatică stâlcită,
vocabular submediocru, manipulări în ma‑
să (diversiuni, discreditări, intoxicări etc.),
campanii electorale stupide, prost gust etc.
Înţeleg că suntem în situaţia de a vieţui
din ce în ce mai mult în VIAŢĂ ONLINE
(de partea invizibilă ocupându‑se din ce în
ce mai mult, responsabili programatori,
antropologi, jurişti, economişti, ingineri,
psihologi, psihiatri, sociologi ş.a.). Constat
că în online se rezolvă deseori probleme
spinoase (de‑ar fi să reamintesc de Roşia
Montană, de Gazele de şist, de Industria
Farma).
Pentru noi, ca editură Junimea şi revistă
Scriptor, viaţa online e de mare ajutor. Cul‑
tura înaltă îşi caută locul, deseori sufocată
de buruienile care invadează câmpul on-
line. Disputa BINE‑RĂU continuă! Viaţa
rămâne palpitantă, mai ales în combinaţia
recentă: cea tradiţională, rustică, să zicem,
cu cea online, citadină, să‑i spunem.
Cocoşii sătenilor continuă să triumfe pe
garduri, broaştele să brotăcească, stelele să
se scalde în fântâni („Sapă numai, sapă,
sapă/ Până dai de stele‑n apă“ – Lucian
Blaga).
Şi, uite‑aşa, domnule Samuil Micu‑
Klein, mă trăieşte viaţa: online!
Ion Pop
R ecunosc şi eu, ca om
tot mai mult „de modă
veche“, că apariţia interne‑
tului a schimbat destule
lucruri în viaţa mea, unele
devenite obişnuinţe. Rapi‑
ditatea cu care pot găsi, de
câţiva ani buni, informaţii aproape despre
orice e cu totul minunată şi reconfortantă
– dar sunt conştient că ea e departe, totuşi,
de a suplini, documentarea ştiinţifică seri‑
oasă şi adâncită. Am făcut o mare econo‑
mie de timp apelând la tastele calculatoru‑
lui meu, chiar manevrate cu o anume
stângăcie, începând cu „culegerea“ în liniş‑
te a textelor, continuând cu conservarea sau
expedierea lor (şi a unor imagini) într‑un
timp incredibil de scurt către orice punct
de pe glob, fără lungile deplasări la poşta
tradiţională, sau rărindu‑le foarte mult.
Numeroase cărţi greu accesibile altfel, co‑
lecţii întregi de reviste, bibliografie critică,
au intrat pe calea asta şi în biblioteca mea
virtuală, fără complicaţiile de acum câţiva
ani legate de împrumuturi interne sau ex‑
terne. Am putut depozita, tot prin inter‑
net, şi o cantitate uluitoare de muzică, con‑
certe şi spectacole, înregistrări ale unor
mari artişti, – mai toată muzica clasică a
lumii –, filme din toate epocile etc.
Pe de altă parte, însă, bombardamentul
cu tot felul de ştiri, propunerile aproape
agresive de „împrietenire“ cu te miri cine,
insistenţa de a face cunoştinţă cu oameni
cu care nu ai nimic în comun, senzaţia de
falsă comunicare cu prea multă lume, co‑
mentariile adesea prosteşti şi triviale de pe
facebook, linkedin etc. – pălăvrăgeala uni‑
versală – m‑au deranjat tot mai mult, drept
care m‑am deconectat de la unele din aceste
reţele zadarnic vorbăreţe, care m‑ar fi făcut
să pierd aproape tot ce am câştigat ca eco‑
nomie de timp şi energie. Nu mai am viaţă
destulă pentru fleacuri.
În momentul de faţă, ca mai toată lu‑
mea, nu sunt, desigur, foarte încântat de
trecerea majorităţii activităţilor noastre, so‑
ciale şi culturale, în regim „on line“. Voi
spune, însă de la început, că trebuie să fim
realişti, situaţia sanitară actuală, de forţă
majoră, face necesare aceste schimbări şi
nu‑i pot înţelege pe cei care, având o foarte
îngustă perspectivă asupra libertăţilor şi
drepturilor individuale, protestează contra
aşa‑ziselor „atentate“ la aceste „drepturi“
prin reglementările oficiale făcute, de altfel,
peste tot în lume la această oră de mari neli‑
nişti, sau le sfidează inconştienţi de pericole‑
le existente pentru ei şi cei din apropiere. Un
exemplu recent este cel al tradiţionalului pe‑
lerinaj ieşean la moaştele sfintei „Parasche‑
va“, cu manifestări incredibile ale unor oa‑
meni pentru care credinţa nu poate fi
întărită de un sacru osuar lăuntric, ci se cere
dovedită prin simţul elementar şi primitiv al
pipăitului. Ce departe suntem, totuşi, de
tensiunea spirituală din cunoscutul psalm
arghezian...
Acestea fiind spuse, e limpede că trece‑
rea în spaţiul virtual a comunicării restrânge
evident (şi constrânge) mult posibilităţile de
transmitere a mesajelor din toate domeniile
de activitate şi, mai ales, pe cele culturale,
care solicită majoritar un tip de interacţiune
„pe viu“, fie că e vorba de sala de spectacol
teatral, de concerte clasice ori de alt gen, de
foşnetul atât de prietenos al paginilor de
carte, de reuniuni de dezbatere literară şi de
artă, de multiplele varietăţi de recitaluri po‑
etice, muzicale, actoriceşti, cu atmosfera lor
altfel respirată... În domenii mai tehnice,
industriale, administrative, acest mod de
comunicare nu pare fi la fel de frustrant, ba
în unele cazuri, chiar dimpotrivă, reducerea
contactelor publice (cozile nesfîrşite, cu aş‑
teptări şi amânări la ghişeele administrative
etc.), măsurile restrictive se dovedesc a fi
chiar benefice: birocraţia, cu enormele pier‑
deri de vreme în faţa ghişeelor de tot felul, a
fost şi va fi obligată să se reducă drastic, în‑
demnând la căutarea de soluţii mai simple şi
de rezolvări mai rapide a tot soiul de îndato‑
riri. Observ că într‑o oarecare măsură şi ac‑
tivitatea şcolară s‑a adaptat şi se acomodează
treptat cu noua situaţie, nu fără obstacole,
desigur şi cu deficienţe încă mari, legate de
absenţa unor dotări tehnice; însă acolo unde
acestea există, pot observa, chiar printre
şcolarii din familia mea, că au o maleabilita‑
te şi o capacitate de adaptare neaşteptat de
mare. Nu e, însă, de neglijat, desigur, nici
slaba adaptabilitate la noile mijloace de co‑
municare a unui număr încă important de
funcţionari, chiar de profesori, şi nu numai
a lor, fie din nepricepere, fie, nu rareori, din
comoditate ori din rea‑voinţă.
Revenind la chestiunea culturii şi a su‑
pravieţurii ei în aceste noi forme de comu‑
nicare, am remarcat că au apărut foarte
multe surse de informaţie electronică, pro‑
venite cu precădere din străinătate, mai ales
despre marile muzee, artişti eminenţi,
opere literare de valoare, invitaţii la întâlni‑
rea cu natura din toate zonele lumii. La
noi, dacă interesul pentru cultura autentică
ar face parte şi din politica de stat, ar fi fost
(şi ar mai fi) momentul ca emisiunile cul‑
turale, cu teme de literatură – dialoguri cu
scriitorii, analize ale cărţilor din vitrina cu
actualităţi, dialoguri cu actori reputaţi,
dezbateri organizate atractiv cu specialişti
din domeniul ştiinţelor, prezentările de ex‑
poziţii ale unor artişti reprezentativi, filme
artistice de referinţă din istoria cinemato‑
grafiei şi din creaţia de film actuală, româ‑
nească şi străină, să se înmulţească, pentru
a compensa, măcar parţial, absenţa din să‑
lile de spectacol, din librării şi biblioteci, a
multor iubitori de artă şi literatură care,
pur şi simplu, se tem acum să iasă din casă.
O revizuire a „grilei“, cum se spune, de
programe culturale, îndeosebi la TVR, ar
fi, cred, o mare urgenţă, ca o reparaţie, –
dictată, iată, în vreme de criză – a desfiin‑
ţării necugetate a canalului TVR Cultural
de către decidenţii ignari şi neşlefuiţi spiri‑
tual care au făcut, deja cu ani în urmă,
acest act ruşinos. Cum se pare că pandemia
va mai dura, ar fi încă timp pentru ca o
reformatare cu accent cultural să aibă loc,
imaginând şi programe speciale pentru
elevi – de educaţie plastică şi muzicală, de
„lecturi particulare“ etc., popularizate în
rândul publicului tânăr. De ce nu s‑ar face,
paralel, şi publicitate şi pentru astfel de
emisiuni? Dar sunt, poate, prea idealist...
Sunt, desigur, soluţii de avarie, dar care
ar putea supravieţui şi după sperata traver‑
sare cu bine a tunelului pandemic. Dacă nu
doar „muşchii“ ci şi mintea unor angajaţi
din mass media ar „vrea“ să facă mai mult
decât fac, poate starea de „normalitate“ , fie
şi relativă, s‑ar obţine mai uşor şi mai cu‑
rând. În locul atâtor ştiri contrafăcute şi
„adevăruri“ falsificate şi contorsionate ide‑
ologic, în locul flecărelii pe teme frivole ce
ocupă exasperant ecranul TV. – care, e, to‑
tuşi, cel mai privit, chiar dacă e concurat de
„singurătatea colectivă“ de pe facebook,
instagram şi alte spaţii de mâncat seminţe
şi de scuipat coji verbale, – ar fi, poate,
momentul unei reconsiderări responsabile
a soluţiilor de ieşire din „cuşca“ provizorie
în care prea mulţi se simt închişi prin ucaz
guvernamental.
E de sperat, totuşi, că vom apuca şi vre‑
muri mai bune pentru toţi şi toate. Rămâne,
însă, întrebarea, dacă „marea cultură, oblo‑
jită în chip aşa de precar deocamdată în
mediul „on line“, – în care, cum se vede, nici
„mica“ cultură, cea elementară, nu e îndea‑
juns protejată, – va trăi cu adevărat o resus‑
citare după momentul de acum al crizei
pandemice. Tare mă tem că şi după ieşirea
din „tunelul“ virusat mica luminiţă visată
pentru cultura mare se va vedea tot la un
capăt îndepărtat, al altui tunel. Acarii, impi‑
egaţii şi mecanicii de locomotivă culturală
din scumpa noastră patrie, ca să nu mai
vorbesc despre funcţionarii din Ministerul
Transporturilor şi de reţeaua feroviară înve‑
chită, nu se vor preschimba peste noapte în
noi, bravi promotori ai Luminilor...
Ioana Ieronim
P e la mijlocul anilor
1980, am scris un lung
ciclu de aşa‑numite „poe‑
me electronice“, pe care
le‑am împărţit în două vo‑
lume. Erau inspirate de in‑
teresul meu pentru fizică şi pentru „muzica
nouă“, legată de mijloace electronice. Se
simţea apropiindu‑se o lume nouă. Energia
şi inevitabilitatea ei. Lume pe care multe
glasuri o refuzau, calificând‑o drept
dezumaniza(n)tă. Postumană. Şi pe care eu
doream să o văd în sfera omenescului. În
toamna lui 1989, fiica mea învăţa despre
computere, la Bucureşti, cu creta pe tablă.
În 1993 am început pentru prima oară să
folosesc un computer (ar fi obiect de mu‑
zeu acum), cu mult sprijin chiar din partea
fiicei mele. Adaptare din mers.
Anii trec repede şi tot mai repede, nu
ştii de când această nouă ambianţă de lucru
a devenit o a doua natură. Cândva eu nu
puteam scrie poezie decât cu creionul.
Acum mi se poate întâmpla şi direct în
computer. Instrumentul mi‑a devenit la fel
de familiar ca un creion. Cândva consul‑
tam, cu dexteritatea experienţei, dicţionare
şi enciclopedii, acum apelez mai mereu
online la acelaşi gen de referinţe. De o vre‑
me, asemenea surse au devenit acceptabile
şi pentru studiul ştiinţific.
Întrebarea APOSTROF are multe posi‑
bile deschideri, într‑un domeniu vast. Co‑
mentariile mele sunt, desigur, cu totul
parţiale
Nu fără dreptate, putem avea serioase
frustrări culturale. Peisajul a devenit şi mai
haotic (Harold Bloom numea secolul XX
haotic…). Creaţia momentului este cantita‑
tiv explozivă, în destulă măsură şi datorită
comodităţilor lumii virtuale. Busolă nu
prea se mai găseşte. Numărul de like ori
share dă, la repezeală, măsura succesului.
Să luptăm împotriva tehnologiei care ne
oferă o “viaţă online“, ca un fel de luddiţi ai
zilelor noastre? Ar fi, desigur, zadarnic. Iar
păcatele nu sunt ale tehnologiei, ci ale felu‑
lui în care o folosim. Nu venim în acest
mediu ca nişte nou‑născuţi, ci cu tot cu
bagajul nostru de bine şi de rău.
În ce priveşte lipsa de orientare, şcoala
şi programe naţionale bine conduse ar fi de
o importanţă vitală în stabilirea unei hărţi
– valabile valoric, chiar dacă relativ schim‑
bătoare – a creaţiilor spiritului uman. Nu
poate fi accentuată destul necesitatea repe‑
relor, când, dincolo de Covid, suntem atât
grav ameninţaţi de proliferarea unei întregi
ambianţe post‑adevăr.
În măsura în care vom apela şi de acum
înainte la constelaţii fixe ale culturii, ceea
ce considerăm cultură înaltă nu ar avea de
ce să fie incompatibilă cu universul digital.
Sunt multe zeci de ani de când limita din‑
tre cultura înaltă şi cultura joasă a devenit
fluidă. Metabolismul între cele două zone
este viu şi profitabil. Şi nici constelaţiile fi‑
xe nu sunt nemişcătoare, ci în frecventă re‑
considerare, generaţie după generaţie. Mo‑
mentul nostru în timp se defineşte mai
degrabă prin efemeridă, prin obiectele de
unică folosinţă … în timp ce cultura în ge‑
neral, cu atât mai mult cea înaltă, are a face
cu timpul lung, cu durabilitatea. Dar ale
noastre sunt toate, şi timpul lung, şi clipa.
Deunăzi, când mi‑am propus să recitesc
Bhagavadgita, n‑am reuşit să găsesc volu‑
mul pe raft – şi l‑am găsit, în câteva secun‑
de, online. Chiar în mai multe versiuni. În
universul virtual, cel născător de efemeride,
azi avem la dispoziţie, cu un click, orice
opere considerate esenţiale, după toate ca‑
noanele.
Dacă e posibilă şi crearea de cultură
înaltă? De ce nu? Pe măsura forţei, expresi‑
vităţii, substanţei creatoare. Şi pe măsura
reacţiei de validare. Comoditatea mijloace‑
lor n‑ar trebui să ne inducă şi comoditatea
minţii… Îndrăznesc să mă auto‑citez cu un
text liric scris, acum o vreme, pe tema dată:
“Învaţă să scrii poemul/ pe care‑l trimiţi prin
e‑mail într‑o clipă/ dar el durabil să fie, deplin
/ rugăciune săpată în piatră.“
Sorin‑Mihai Grad
A
ctivitatea online este, nu doar pentru
mine, o componentă esenţială a vieţii
actuale. Dacă m‑ar întreba cineva cum ar
arăta viaţa mea fără internet, n‑aş prea şti ce
să răspund. Ultima dată când nu am intrat
deloc pe internet timp de mai mult de o zi a
fost în primăvara lui 2009. De când l‑am
utilizat pentru prima oară (în toamna lui

Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 25
 intermediul cărora ţin legătura cu autorii şi
1998 când eram în anul doi de facultate),
internetul a devenit o prezenţă constantă în
viaţa mea. Şi îi datorez în mare măsură cari‑
era mea literară (şi viaţa mea actuală în ge‑
neral, căci unde altundeva
puteam să‑mi întâlnesc ju‑
mătatea când de două dece‑
nii îmi petrec în faţa unui
ecran de calculator mai
mult de jumătate din
aproape fiecare zi?). Destul
de repede am găsit şi câteva
site‑uri care conţineau literatură, scrisă atât
de autori consacraţi cât şi de contemporani
vag sau deloc celebri. Deja în 1998 existau
locuri unde oricine putea publica orice şi
chiar câteva reviste care apăreau exclusiv on‑
line, precum şi site‑uri care conţineau cărţi
electronice, unele dintre acestea chiar în
limba română (majoritatea fiind în engle‑
ză). Nu a durat mult şi am priceput cum se
pot crea pagini de web, ceea ce m‑a motivat
să‑mi adun şi revăd notiţele şi fragmentele
pe care le scriam de prin gimnaziu, cu sco‑
pul de a alcătui un prim volum de versuri,
care a fost „lansat“ în noiembrie 1999 îm‑
preună cu primul meu site literar (între
timp dispărut). De atunci, scriu exclusiv la
calculator tot ce produc legat de literatură.
Nici nu a fost nevoie să‑mi găsesc un pseu‑
donim pentru creaţiile literare, cum intenţi‑
onam, pentru că o poezie semnată cu nu‑
mele meu a apărut la poşta redacţiei într‑o
revistă (trimisă de cineva probabil apropiat
mie atunci care nu şi‑a dezvăluit [cel puţin
până acum] identitatea) şi, încurajat de acest
prim succes neaşteptat, am trimis [prin
e‑mail] câteva poeme către unele reviste li‑
terare. Nu peste mult timp, versuri semnate
de mine au fost publicate de reviste online
ca Respiro şi Revista Română de Literatură
Online şi în antologiile electronice Noesis.
Ulterior, am propus volumul [prin e‑mail,
cum altfel?] spre publicare unor edituri şi
am început să trimit poezii şi spre reviste
care apăreau pe hârtie. Tot prin intermediul
internetului mi‑au ajuns poeme şi în publi‑
caţii americane de profil şi am avut acces la
din ce în ce mai multe creaţii literare. Mai
mult, de vreo şapte ani cumpăr cărţi şi re‑
viste de hârtie doar când nu au variante
electronice sau audio. Fără internet nu ar fi
existat nici revista literară EgoPHobia (o pu‑
teţi citi pe www.egophobia.ro), pe care am
lansat‑o în 2004 (alături de cel care m‑a in‑
vitat să răspund acestei anchete şi pe care
l‑am cunoscut [surpriză!] prin intermediul
unui schimb de e‑mail‑uri) şi e, din câte
ştiu, alături de tiuk! singura dintre cele care
apăreau pe atunci care continuă să fie publi‑
cată cu regularitate. Pe scurt, chiar dacă nu
sunt un nativ digital precum se autoprocla‑
mă cei din generaţiile mai recente, nu pot
spune că am avut probleme de adaptare la
provocările vieţii online.
Internetul are desigur şi laturi negative,
de la dependenţa pe care o creează la fur‑
turi de identitate, viruşi sau activităţi ilega‑
le, dar nici măcar despre ciocolată nu se
poate spune că ar avea numai efecte poziti‑
ve, aşa că stă în puterea noastră să nu ne
lăsăm [se]duşi de val şi să ne descoperim
propriul echilibru în această lume care de‑
vine din ce în ce mai virtuală.
De câţiva ani, [cam] toate revistele lite‑
rare şi editurile, la fel ca majoritatea autori‑
lor care‑şi iau în serios cariera, au site‑uri
sau măcar profiluri pe reţele sociale prin
26 • APOSTROF
cititorii. Multe cărţi (majoritatea prin alte
ţări, mai puţine, ce‑i drept, la noi) apar (şi)
în format digital. Muzica şi filmele se dis‑
tribuie prin intermediul internetului, de
când cu pandemia aproape exclusiv. Specta‑
cole de teatru şi balet pot fi apreciate prin
intermediul tehnologiei digitale în condiţii
deseori mai bune decât de pe cel puţin ju‑
mătate din fotoliile unei săli de spectacole.
Fotografiile sunt tipărite din ce în ce mai
puţin, fiind păstrate şi vândute în format
digital. Picturi şi sculpturi de diverse valori
sunt oferite nu doar în galerii, ci şi pe si‑
te‑urile acestora. Marile muzee ale lumii
pot fi vizitate online sau prin intermediul
dispozitivelor de realitate virtuală. Arta
digitală, incluzând şi aşa‑numitele medii
noi, e din ce în ce mai apreciată şi larg ac‑
ceptată, iar distanţa dintre ea şi aşa‑zisa
cultură înaltă nu prea mai există. (O între‑
bare care izbucneşte de aici este ce mai în‑
seamnă cultura înaltă în aceste vremuri
când universul nostru devine din ce în ce
mai digital?) Mai important decât cum
ajunge cultura la om este ca ea să ajungă,
indiferent în ce formă şi prin ce metode.
Chiar dacă ea este la un click sau la o uşă
distanţă, deseori nu facem minimul efort
de a‑i oferi prilejul să ne îmbogăţească vie‑
ţile. Uneori ne lipseşte educaţia necesară,
alteori curiozitatea sau interesul, şi nu e de
vină internetul pentru acest lucru.
Alexander Baumgarten
Î n Cartea I a Politicii, pe
la început, Aristotel îi
evocă pe primii oameni
spunând despre ei că se
descurcau cu un cuţit bun
la toate şi că pe vremea lui
aşa continuă să trăiască să‑
racii: însă oamenii mândri ai oraşelor stră‑
bat voios drumul spre realizarea propriei
lor naturi de fiinţe politice specializându‑şi
instrumentele. Aristotel nu e deloc ironic
acolo, însă remarca lui poate fi legată de ce‑
ea ce scria Platon, foarte trist, în Timaios,
despre craniul omenesc care aduce întru‑
câtva cu forma sferică a lumii, dar are spăr‑
turi şi prelungiri care demonstrează faptul
că omul este în lume şi are nevoie de in‑
strumente, pe când lumea nu mai e în ni‑
mic şi de aia e perfectă. Aşadar, cu cât ai
nevoie de mai multe instrumente, cu atât îţi
probezi imperfecţiunea. Şi Diogenes Laer‑
tios ne transmite o anecdotă despre Socrate
care se plimba prin urbe şi se mira de câte
lucruri nu are nevoie.
Epidemia covidului mă pune violent în
faţa acestei reflecţii: cei din jur îmi recoman‑
dă vesel un număr exploziv de mijloace on-
line prin care îmi pot ţine cursurile, eu sunt
la începutul semestrului, mă simt bruiat,
speriat, blocat, am o angoasă care îmi perfo‑
rează corpul şi învăţ galopant şi confuz cum
să le folosesc. Cu cât ele îmi oferă mai multe
forme inteligente de organizare, cu atât mă
simt mai dezorganizat şi mai panicat în faţa
atâtor avantaje. Ne oprim, cu toată universi‑
tatea magiştrilor şi şcolarilor, în faţa unei
singure platforme de comunicare, care ne
costă scump pe toţi şi a cărei intrare printre
noi este aplaudată fără niciun fior dat de
bănuiala asemănării calului troian. Putem
introduce şi elimina studenţi în ea, putem
invita colegi, putem iniţia sau părăsi conver‑
saţii, ne putem seta culorile de fundal cum
vrem, putem pune michimauşi oriunde, ca‑
tegorii fixe de partajare se asociază amabil
(dar necesar) cu conţinutul gândirii noastre
(e ştiinţă? atunci, automat iconiţa cursului
meu devine un microscop, deci dintr‑o dată
pot să simţ cumplit şi să văz monstruos); uite,
pot pune la cursul meu de Aristotelism o
frunzuliţă dacă vreau, la cel despre Augustin
un şerpişor drăguţ. Apoi, pot trimite şi pri‑
mi notificări (în latină cuvântul se referă la
ceva care produce o cunoaştere; în practică,
mulţimea notificărilor îmi consumă timpul
şi răbdarea pentru a le şterge), pot însoţi cu
acorduri muzicale cursul, pot primi şi trimi‑
te emoticoane, multe, multe, aparent infini‑
te şi acoperind complet gama sentimentelor
pe care mi‑aş putea dori să le trimit colegilor
mei, iar globul pământesc e setat să îmi arate
discret Americile.
Totul este desăvârşit, trebuie să mă bu‑
cur, sunt la adăpost de epidemie şi îmi pot
transmite firul gândurilor la cursuri. Mă
nelinişteşte doar caracterul copleşitor al
ofertelor formale pe care le‑am înşirat. Re‑
flectez la contrasensul următor: pe de o
parte, cursul meu face elogiul exerciţiului
mental al abstractizării, al suprimării imagi‑
nii cu conceptul, al gradaţiei facultăţilor
cunoaşterii, pentru a ajunge la adevăr şi la
puterea de a opera cu acesta din urmă, aşa
cum spune Aristotel în tratatul Despre suflet.
Pe de altă parte, noua formă în care îl pre‑
zint face tot ce poate (şi poate!) împotriva
conţinutului lui, blocându‑mă în lumea ex‑
perienţei sensibile şi, eventual, imaginative.
Totul e drăguţ şi jovial, dar când văd cum
studenţii mei umanişti, de la un an la altul,
au tot mai mari dificultăţi în a articula fraze
cu subordonate complexe, mă întreb dacă
nu cumva uriaşa ofertă a platformelor digi‑
tale surpă eficient puterea gândirii abstracte
şi dacă nu cumva pandemia e ca un accelera‑
tor de particule care mă poate ajuta să reflec‑
tez foarte serios la efectele ei, acum acciden‑
tale, mâine esenţiale: creştere a supravegherii
populaţiei, idiotizare prin creşterea mijloa‑
celor de comunicare, izolare în confortul
emoticoanelor care nu mai sunt demult actul
comun al sensibilului cu facultatea de simţ,
cum spunea venerabilul pe care îl predau.
Alexandru Jurcan
L
a război, ca la război…
Adaptarea e absolut im‑
perioasă, dacă doreşti con‑
tinuarea vieţii, sub alte
auspicii. Ai fost propulsat
în altă etapă, fără să ţi se
ceară acordul. Un alt fel de
naştere. Poţi fi nemulţumit, înfuriat, însă
cine să‑ţi monitorizeze crizele? A apărut
internetul, ca o provocare uriaşă, ca un re‑
chin cu comportări bizare. Nimic nu mai
poate fi ca înainte. Imensul ghem infinit de
informaţii e sub nasul tău. Te plimbi tot
mai puţin, eşti virusat, interiorizat. Opţiu‑
nile ţi se colorează în alt mod.
Apoi, colac peste pupăză, pandemia –
soră bună cu viaţa online. Distanţare, spai‑
mă, suspiciune. Relaţiile umane intră în
umbră. Rămâi tot mai mult în casă, în…
cuşcă, în faţa laptopului. Ce e de făcut?
Stai: există filme, spectacole, cărţi, acolo la
doi paşi. Eşti atent la bătăile în uşă. Nu mai
ai simţul umorului. Ce vei face cu atâtea
haine, dacă preferi pijamaua? Deschizi du‑
lapuri, după atâta vreme şi sortezi, ba mai şi
arunci. E grav că ţi‑ai pierdut simţul umo‑
rului, chiar nu ţi‑ai dat seama? Pe stradă,
eşti cu ochii în patru. Poţi înjura sub mas‑
că, poţi vorbi singur. Cei indezirabili nu te
recunosc. Protecţie perfectă. Ai o preocu‑
pare nouă: ce mască să alegi, ieşind din ca‑
să. Dacă eşti profesor, ţii lecţii online, astfel
că elevii pătrund oarecum în intimitatea ta.
Cum ne adaptăm? Plantele şi animalele
nu stau pe gânduri când se schimbă condiţi‑
ile de viaţă. Cactusul are spini, se apără. Noi
devenim crispaţi şi ne îndepărtăm de se‑
meni. Focile fac găuri în gheaţă pentru a
putea respira. Noi putem despica măştile?
Ne dor urechile, ni se aburesc ochelarii. Hai
să respirăm mai puţin! Un lucru pozitiv: ne
spălăm în neştire, mereu şi mereu, iubim
asepticul, dezinfectăm, ştergem, cumpărăm
produse de calitate, schimbăm măştile (acest
minunat cuvânt, din sfera teatrului –„mas‑
ca“ – are acum alte conotaţii).
Ce şanse mai are cultura înaltă în univer‑
sul digital? Unii vor citi mai mult ca înainte.
Filme se pot vedea – sigur că nu în condiţii‑
le sălii de cinema. Se poate asculta muzică.
Putem scrie, exact ca înainte. Mai greu e cu
teatrul, privat fiind de respiraţia sălii, de
impactul vibrant. Să nu ne amăgim: nimic
nu va mai fi la fel. Secolul preferă o mantie
atipică, brodată cu izolare şi restricţii. Să ne
adaptăm, să nu disperăm, să fim intuitivi
precum focile, să găsim soluţii salvatoare. Să
continuăm… Ce zicea Camus? – „numesc
adevăr ceea ce continuă“.
Nicolae Coande
I niţial nu citeam bine
exordiul anchetei şi mă
cam mirasem de atari în‑
trebări. Adică, de ce nu
am fi deja obişnuiţi cu un
astfel de instrumentar al
vieţii şi de ce ar trebui să
ne simţim încorsetaţi? Sunt aproape 100 de
ani de la apariţia tubului catodic şi vreo 50
de la primul calculator IBM. Dar mi‑am dat
seama că este vorba despre schimbarea radi‑
cală a modului în care scriem/gândim după
apariţia ordinatorului, a tastelor şi a faptului
că nu mai scriem cu o singură mână (în ca‑
zul în care cineva nu este chiar ambidextru).
Bunicii noştri scriau cu pană de gâscă sau cu
tibişir pe tăbliţe, ca scribii din antichitate.
Iniţial, trecerea s‑a făcut greu. Îmi plă‑
cea să scriu de mână încă la mult timp după
ce calculatoarele deveniseră obişnuite. Cum
scriam mai ales poezie, nu părea să fie o
problemă de volum. A scrie şi a corecta sau
chiar a tăia este o plăcere atunci când îţi
recunoşti propriul scris, intenţia. Rescrii. A
cumpăra caiete, paste de pix, creioane sau
cerneală pentru stilou – iată o activitate!
Însă, după un timp, redacţiile revistelor
se cam mirau că nu le trimit texte redactate
şi a trebuit să mă convertesc. Dar secreta‑
ra‑dactilografă ce‑o mai face? Încă scriu de
mână poeme sau texte scurte, însă majorita‑
tea cărţilor de după 2000 sunt scrise la
computer, cu o altfel de viteză, cu alte abili‑
tăţi ale ambelor mâini, chiar dacă ţeasta e
aceeaşi, una şi indivizibilă. După această
dată, am lucrat câţiva ani la un ziar şi a tre‑
buit să mă adaptez la viteza lumii contempo‑
rane. Nu spun că nu mi‑a prins bine.
Lumea online sau cea virtuală este lumea
chipurilor infinite, a fotografiei şi a filmului
pe mari suprafeţe, a imaginilor care se mul‑
tiplică. Poate părea un ocean primordial
unde te scufunzi fără să bagi de seamă, dacă
nu ar fi artificială, creată pentru atingerea
unor distanţe altădată inaccesibile. Omul
este un artificiu al său propriu în această
ipostază atinsă în 2020, un simulacru credi‑
tabil şi totuşi de necrezut. Unii spun că se
poate şi mai rău/bine de atât. Cei care frec‑
ventează târgurile de ştiinţă, robotică vor‑
besc deja de o lume science‑fiction. Roboţi,
femei cibernetice, device‑uri uluitoare, noi
lumi apar acolo şi omul obişnuit simte că
trece o graniţă – sau mai multe.
Nu văd de ce s‑ar speria scriitorul. El
poate ţine capul la pământ şi să audă un
tremur al lumii sau poate ridica ochii spre
vârfurile munţilor ninse de lumina lunii.
Păsările în zbor le vede încă, iar cântecul lor
este mai frumos decât rington‑urile telefoa‑
nelor mobile. Poate simţi sub tălpi „foşnirea
mătăsoasă a mărilor cu sare.“ Încă simte sub
tălpi nisipul plajelor văratice. Mesajul e lu‑
mea, iar lumea va crea noi lumi atâta timp
cât va fi ceva de spus aici pe pământ. Cultu‑
ra înaltă nu are de ce să se sperie, chiar dacă
ştiinţa, arta şi literatura de clasă sunt în căr‑
ţile adunate în epoca Gutenberg, iar nu în
stocurile cibernetice care adesea se „ard“
înainte de vreme. Am auzit cândva că BBC a
băgat un milion de lire sterline în digitaliza‑
rea bibliotecii sale, iar ulterior sistemul ar fi
capotat. Se poate întâmpla. Sper ca n‑au
aruncat arhiva. La fel, unele biblioteci ame‑
ricane care nu mai aveau depozite pentru
cărţile lor vechi. Aruncau pur şi simplu căr‑
ţile care nu aveau cititori, iar acestea erau
dintre cele mai rare. Nu cărţile vor sufoca
lumea, ci plasticul sau siliciul din care par
făcute azi toate obiectele, inclusiv unele fiin‑
ţe umane.
Egiptenii au inaugurat în 2002 o biblio‑
tecă la Alexandria, care poate lua până la 8
milioane de volume. E un cilindru de 32 de
metri înălţime şi 160 de metri circumferin‑
ţă. Un papirus spaţial, aţi ghicit. Cartea
zboară acolo. Poate pentru că egiptenii sunt
mai vechi şi ştiu mai multe despre ce se poa‑
te întâmpla cu timpul şi cu oamenii. Nu
poţi evolua decât în spirală. Callimachus,
autor antic, poet, bibliotecar la Alexandria, a
fost cel care a propus actualul sistem de evi‑
denţă a cărţilor, iar deasupra rafturilor („bi‑
bliothekai“ asta înseamnă) bibliotecii azi
dispărute el a pus o inscripţie care a dăinuit:
„Locul unde sufletele îşi vor găsi leacul“.
Uite ce propun eu: să dăm online‑lui ce
e al tehnicităţii finite şi sufletului ce este al
neperisabilului. Unicitatea unui sentiment
multiplicat în atâtea oglinzi cât poate îndura
universul online al lumii speculative. Un
poem care să ne amintească de vremurile
obişnuite: „Îmi scrii că eşti pe cale să desco‑
peri o nouă dezolare/ precum şi modul în
care se poate face un capital roşu/ din stocuri
cumpărate şi revândute pe aceeaşi piaţă/
unde oamenii cred că mâna de fier e totul –
un labirint/ presat din metru în metru în
baloţi uşori ca fulgul./ Al cui? Aici nu mai
continui şi trebuie să mă gândesc/ la noutate
aşa cum bătrânul capitalist‑poet trebuie să/
inventeze mereu ceva altfel lumea se duce
dracu. A sa./ Ziua începe cu‑n val de mare
pe o ceaşcă smălţuită./ Sunt aici să privesc
frumuseţea crăpată a cafelei. “
Imaginea unui cititor căutând o carte în
biblioteca literaturilor ce se bifurcă.
 
Oliviu Crâznic
Î ntr‑un roman scris în
anul 1863 (Parisul în seco-
lul al XX‑lea), J. Verne anti‑
cipa (printre altele) utiliza‑
rea pe scară largă a unui
sistem de „calculatoare me‑
canice“ interconectate elec‑
tric, utilizat de către populaţie cam în mo‑
dul în care a început să fie utilizat în anii ’90
Internetul. Toţi în Zanzibar (J. Brunner,
1968) descrie remarcabil lumea începutului
de Mileniu al Treilea – inclusiv importanţa
covârşitoare pe care o ocupă astăzi interacti‑
vitatea şi socializarea multimedia. În Maşi-
năria se opreşte (E.M. Forster, 1909), rasa
umană a pierdut contactul cu lumea natura‑
lă, trăind în izolare cu ajutorul (apoi în sluj‑
ba) unei „omnipotente“ Maşinării. În Soare-
le gol (I. Asimov, 1957), facem cunoştinţă
cu o societate în care contactul fizic este ri‑
guros evitat, interacţiunea umană având loc
strict prin intermediul tehnologiei hologra‑
fice. Iar în pelicula cinematografică intitula‑
tă Contaminare (2011), un virus provenit de
la lilieci (via bucătăria asiatică), similar unei
gripe, declanşează o pandemie.
S‑ar putea crede, prin urmare, că apari‑
ţia Internetului şi a reţelelor de socializare
„virtuală“, dependenţa societăţii de Inter‑
net, precum şi actuala pandemie, nu ar fi
trebuit să ne ia prin surprindere. Desigur,
de la speculaţia beletristică ori cinemato‑
grafică (chiar cu bază ştiinţifică) până la
realitate este cale lungă; şi, după cum s‑a
dovedit deja, nu am fost, încă nu suntem
pregătiţi pentru cele menţionate mai sus.
Internetul începuse să ne domine viaţa
dinainte de pandemie; acum, dominaţia se
extinde. Vrând‑nevrând, distanţa pare a fi,
momentan, singura metodă sigură de a
evita infectarea cu un virus letal; ne putem
aştepta, prin urmare, ca această distanţă
(„socială“) să reprezinte caracteristica viito‑
rului previzibil.
Ceea ce nu trebuie să scăpăm din vede‑
re, referitor la „Era online“ (spre care ne
îndreptam oricum, de bunăvoie, dar care a
sosit, forţat, mai devreme decât am fi do‑
rit), este faptul că, actualmente, omul de
rând nu stăpâneşte tehnologia de care se
serveşte. Puţini utilizatori ai Internetului
conştientizează (luându‑şi măsuri adecvate
de precauţie) riscurile activităţii „online“:
modul în care se pot pune la cheremul in‑
fractorilor, unele consecinţe asupra sănătă‑
ţii fizice şi psihice, amploarea manipulării/
dezinformării multimedia, intruziunea în
viaţa privată a individului (după modelul
sugerat de G. Orwell în 1984).
Aşadar, „viaţa online“ nu reprezintă
altceva decât o opţiune care a devenit, în
mod fortuit, obligaţie – depinde numai de
noi să o transformăm din nou în opţiune
(eradicând pandemia) şi să îi maximizăm
avantajele, reducându‑i dezavantajele în ace‑
laşi timp (prin îmbunătăţirea tehnologiei şi
a conduitei noastre ca utilizatori ai acesteia).
În ceea ce priveşte cultura înaltă, riscul
„înecării“ în incultură şi semidoctism,
într‑un mediu în care are acces toată lumea şi
în care, prin urmare, erudiţii se pot afla nu‑
mai în minoritate, este unul deloc neglijabil
– tot aşa cum informaţiile serioase, de încre‑
dere, se pierd sub valuri de informaţii false şi

Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 27
 necesare sute de ani. Se dezvoltă în continu‑
de opinii neavizate, făcând tot mai dificilă
„descoperirea“ adevărului, a valorilor.
O posibilă soluţie: crearea unui Internet
Certificat (pus la dispoziţie în schimbul
unui abonament „scump“) destinat ştiinţe‑
lor, artelor, jurnalismului profesionist. Este
probabil ca ahtiaţii după divertisment să se
ferească de o asemenea investiţie (păstrând
Internetul „ieftin“) – iar conţinutul neco‑
respunzător (calitativ, nu din punct de ve‑
dere al opiniilor: în nici un caz nu propu‑
nem o îngrădire a libertăţii de exprimare, şi
aşa tot mai drastic îngrădită în noul mile‑
niu!) ar putea fi înlăturat de către persoane
calificate, remunerate în acest scop.
În orice caz, cultura trebuie să găsească
o cale pentru a se adapta unui „online“
cvasitotal (chiar în cazul fericit al stingerii
pandemiei); este şi posibil, şi necesar (în
ciuda tranziţiei bruşte, cu dificultăţi ine‑
rente), implică însă multe eforturi, multă
promovare şi mult discernământ.
Leo Butnaru
Î ndrăznesc să cred că
sunt printre cei care, în
bună măsură, au intrat în
specificul vieţii online.
Astfel că azi, după două de‑
cenii de colaborare via in‑
ternet cu prietenii, colegii, editurile, presa,
cu lumea, adică, mi‑ar fi greu să‑mi imagi‑
nez cum, în ce condiţii de scriere/transcrie‑
re/redactare, publicare, difuzare mi s‑ar fi
întâmplat cărţile şi antologiile traduse din
literatura mai multor ţări, cum aş fi expedi‑
at, via poşta, ca pe timpuri, mapele cu cele
1 600 de pagini ale Panoramei poeziei avan-
gardei ruse, sutele de pagini ale Panoramei
poeziei avangardei ucrainene, manuscrisele
cu poeme, proză, teatru de Hlebnikov, Ma‑
iakovski, Ţvetaeva, Mandelştam, Ahmato‑
va, Pasternak, Harms etc., etc., unele din
ele în două volume; antologiile Avangarda
– jertfa Gulagului, manifestele, dramaturgia
avangardei ruse trimise spre Madrid (unde
l‑am editat în româneşte pe Igor Bahterev),
Bucureşti, Iaşi, Cluj, Constanţa, Alba Iulia,
Bistriţa, Tel Aviv, apoi cărţile mele apărute
în Franţa, Rusia, Germania, Bulgaria, Ser‑
bia, Azerbaidjan, Ucraina, Tatarstan. Bine‑
înţeles, în modul poştal tradiţional, această
muncă, această colaborare, aceste eforturi şi
rezultate se întâmplau, totuşi, însă într‑o
amânare rudimentar‑ralanti, mai costisitoa‑
re (şi ca timp, şi ca bani, şi ca nervi), mai
obositoare. Mai ales azi, când şi poştele
sunt în carantină! Nu, nu înalţ aici imn de
glorie internetului, vieţii online, doar fac o
simplă, iminentă şi elocventă, cred, consta‑
tare, „impusă“ de epoca în care trăim, mun‑
cim.
Viaţa online, alias neuroexistenţa cu‑
prinde, „populează“ tot mai mult sfera pu‑
blică, deci şi pe cea individuală. Nu mai
putem fi sută la sută, dar poate nici cinci‑
zeci la cincizeci monade, suficienţi sieşi fie‑
care în propria‑i celulă „personalizatoare“.
Prin urmare, precum spuneam, cred că
sunt dintre cei care înţeleg şi încearcă să se
edifice mai plenar despre cvasimiraculoasa,
s‑ar putea crede, creativitate a programato‑
rilor, cyberinventatorilor, specialiştilor, en‑
tuziaştilor, unii, la începuturi, consideraţi
nişte marginali, ce au făcut atât de mult/
multe, pentru care în lumea reală ar fi fost
28 • APOSTROF
are imensa, infinita Reţea Informaţională,
ca un fel de sistem nervos al noosferei, con‑
comitent oferindu‑i acesteia infinite prelun‑
giri în univers. E, poate, un început de
joncţiune cu „sistemele nervoase“ ale altor
planete, al însuşi Universului. A crescut
multiplu randamentul... vital, existenţial,
creativ al omului/omenirii. S‑a extins gra‑
dul de libertate, prin care sunt depăşite sta‑
vilele statale de orice ordin, sunt înfruntate
vămile, evitate ingerinţele şi agresiunile
cenzurii. Iar în ce te priveşte pe dumneata,
ca individ, ca om, ca scriitor, ca cititor în
noua stare de fapt/fapte mondializată, uni‑
versalizată, depinde cum îţi organizezi,
cum îţi „administrezi“, altfel spus cum îţi
trăieşti această viaţă online care, avem mo‑
tive să presupunem, deocamdată e ceva in
nuce, un început de declanşare a altor ener‑
gii şi forme a lor tot mai efervescente, ne‑
maicunoscute până azi, ducând într‑o nouă
eră neuroumană, neurocosmică, de transfor‑
mare a mentalităţilor, universului spiritual.
Suntem în pragul unei noi epoci, specificul
căreia ar fi concreşterea conştiinţei omului
cu cosmosul/universul, a tehnicii cu ţesutu‑
rile organice, întru apariţia roboţilor cuge‑
tători; epoca „reciclării“ şi reorientării ato‑
milor şi cuantelor în câmpuri fizice
conducătoare de semnificaţii, toate astea
accelerând mult procesele de elaborare şi
emisie a cugetului, conştiinţei, creativităţii
umane. Adică, deja am exista nu doar în
post‑istorie, ci şi în ceva... post‑realitate.
Astfel că, într‑o anumită măsură, omenirea
ar trăi (şi) în virtualitate. Omul şi‑a depăşit
condiţia de cosmonaut, devenind şi virtuo-
naut. (Nu vă încearcă senzaţia că virtualita‑
tea ar fi ca şi cum, concomitent, interiorita‑
te, dar şi exterioritate... cosmică?! Ceva de
dincolo de... infinit...) Suprarealitatea „de
cândva“ devine virtualitatea de astăzi, de
mâine, cu totul altfel de viaţă şi de acţiune.
Este epoca „dispariţiei“ distanţelor, ţărmu‑
rilor, mărginirilor, îngrădirilor. Implicit, e
o stare de citire şi înţelegere oarecum altfel
a titlului cărţii de poeme a lui Boris Paster‑
nak Peste bariere. Această stare parcă nu s‑ar
deosebi (deocamdată) radical de lumea
obişnuită, perceptibilă, însă deja presupune
alte legităţi, necunoscute „lumii clasice“ de
ieri. Ori, mai bine zis, ne oferă posibilitatea
de‑a opta pentru ele. Legităţi cărora „ne
supunem“ conştient sau pe care le lăsăm în
subconştient, ele ducându‑ne chiar spre
viaţa online, virtuală. Pe care unii o consi‑
deră aproape ideală, alţii, din contra, o cred
catastrofală. Oricum, viaţa online e autenti‑
că în context şi interrelaţionări psihofizice;
e controlabilă şi posibil de dirijat. (Deocam‑
dată?... Încă nu se ştie...)
Cu toate ale sale, cunoscute şi necunos‑
cute, „pipăibile“ şi presupuse, internetul
versus existenţa online reprezintă o inima‑
ginabilă complexitate de factori reali‑virtu‑
ali coagulanţi, care provoacă entuziasme,
încuviinţări, dar şi critici, argumentele şi
contraargumentele situându‑se între oarece
competenţă şi naivitate recalcitrantă.
Dar care ar trebui să fie poziţia, atitudi‑
nea scriitorului în această epocă de viaţă
online (neuroumană, neurocosmică) pe mult
timp de azi înainte, chiar pentru totdeau‑
na? Astăzi, creaţia sa nici nu ar exista, par‑
că, dacă nu ar apărea în internet – fapt...
real într‑un spaţiu... virtual! De aici înain‑
te, prezenţa scriitorului în internet va fi...
obligatorie (precum, cândva, serviciul mili‑
tar, inclusiv în cazul hoplitului Socrate...).
De aici încolo, un lucru se limpezeşte tot
mai mult: precum spaţiul şi timpul, infor‑
maţia e o categorie general‑universală. Iar
literatura, grosso modo vorbind, ţine de entro‑
pie, în multiplele sale forme de informaţie ce
ajung(e) la noi inclusiv ca inducţie (şi intui‑
ţie, şi... seducţie; şi inspiraţie, bineînţeles!)
estetică şi senzitivă. Iar cronospaţialitatea
„bântuită“ de entropie/semnificaţii, adică şi
de literatură, este apanajul sui generis al in‑
ternetului, deci şi al vieţii online ca stare de
universalitate. Pentru că deja internetul „a
umblat“ şi „umblă“ serios la filosofia umană
existenţială (şi de... creaţie). Cele ce apar as‑
tăzi formulate în chestionare şi răspunsuri
despre relaţia om‑internet, om‑vieţuitor‑on‑
line peste un timp vor deveni capitole de ri‑
guroasă ţinută academică în celebre tratate
filosofice.... hyper‑virtuale. Despre epoca
unor energii sau forme a acestora tot mai
efervescente; despre neuroumanitate, neuro-
cosmicitate, despre transformarea mentalită‑
ţilor, universului spiritual în general.
Vasile V Filip
A m traversat apariţia
computerului personal
(PC) şi apoi a internetului
cu sentimente şi experienţe
foarte asemănătoare cu ce‑
le ale lui Duţu din Comoa-
ra lui Slavici; respectiv, tre‑
când prin toate fazele (previzibile, de altfel,
dar mai niciodată prevăzute) ale celui care,
întemeindu‑şi viaţa pe ritmul unei munci
tenace şi pe ideea împlinirii prin familie, e
tentat, totuşi, de perspectiva găsirii unei
comori; pe care o şi găseşte, ca să constate
ulterior că ea e foarte greu de chivernisit şi
că, pentru liniştea şi fericirea vieţii sale per‑
sonale, mai bine nu ar fi găsit‑o.
Dar lumea nu o trag înainte cei ca Duţu
(sau ca mine). Şi totuşi, nu strică să plecăm
cu toţii urechea la experienţele deloc plăcu‑
te sau confortabile ale unor astfel de oa‑
meni, cuminţi, dar nu îndeajuns de cuminţi
ca să nu‑şi dorească mai mult decât au. Iată
ce m‑a îndemnat să răspund provocării
„Apostrof“, care circumscrie o problemă
autentică a lumii contemporane.
Mi‑am scris prima carte cu entuziasmul
adolescentin (şi mă refer acum la planul
tehnic) al celui ce nu visase să aibă pe masă
o unealtă atât de miraculoasă (precum
PC‑ul), la care să nu conteze faptul că ai
greşit, că bâjbâi, că tai sau adaugi, că vrei să
schimbi; care să aibă propria memorie, fi‑
ind capabilă să caute, să găsească, să identi‑
fice, să numere, să indexeze… Iar apoi, la
cărţile ulterioare, Internetul să ofere surse
practic nelimitate de informaţie, să se pună
problema unei bibliografii specifice.
Dar, entuziasmul obnubilează pruden‑
ţa, perspectiva critică. Uiţi că, precum în
planul social, al mai tuturor fenomenelor
de democratizare (de după Revoluţia fran‑
ceză, dar mai ales de după Primul Război
Mondial), şi în planul cultural reperele se
tulbură, se diluează. Nu dispare doar nobi‑
limea, ci – în mare parte – şi nobleţea (cea
care, conform cunoscutului dicton francez,
„obligă“). „Revolta maselor“, precum re‑
vărsările de ape, erodează, nivelează în jos.
E atât de uşor să scrii, e atât de uşor să‑ţi
dai cu părerea (deşi Caragiale avertizase că
nu trebuie să te simţi şi obligat la asta), în‑
cât – în gălăgia de voci ca de subsol al Ţiga-
niadei – părerea avizată, vocea autentic ar‑
monioasă nu se mai aude. „Online“, deşi se
vrea maximă deschidere spre lume, seamă‑
nă tot mai mult cu a‑ţi săpa propriul tunel.
Pandemia a radicalizat fenomenul. M‑a
prins într‑o izolare nu atât autoimpusă, cât
asumată (post‑profesional, dar pre‑pande‑
mic), pe care mă obişnuisem s‑o asociez
claustrării penitenciare. (Monte Cristo, fă‑
ră episodul d’If, ar fi fost un vierme fericit.)
Voi scoate din ea o nouă prefacere, poate
un nou zbor. Dar „democratizarea“ s‑a mai
produs o dată, prin pandemie, mai ales cu
efect de compromitere a ceea ce – asumat
– ar fi putut fi o experienţă spirituală (pe
lângă beneficiul în plan medical). Căci asu‑
marea e o problemă individuală, pe când
pandemia – una colectivă, resuscitând „re‑
volta maselor“. Care vor „normalitate“ fără
suişuri şi coborâşuri, ca şi cum viaţa (a
spiritului, mai ales) ar fi o câmpie plată, nu
o mare nestatornică, insidioasă prin exce‑
lenţă.
Cultura înaltă? E a indivizilor de excep‑
ţie într‑un mediu omogenizat „în sus“;
adică, în care majoritatea indivizilor, asu‑
mându‑şi riscul singurătăţii, şi‑au săpat
tunelurile până la capăt, găsind ieşirile la
lumină.
Adică, într‑un mediu post‑online. Un
mediu în care Dorel va fi învăţat să dea cu
ciocanul la locul potrivit, iar Duţu să‑şi chi‑
vernisească comoara care i‑a picat pleaşcă.
Gellu Dorian
D acă e să mă refer doar
la viaţa mea, în con‑
textul internetului şi al
pandemiei virotice prin ca‑
re trecem, aceasta nu s‑a
schimbat cu nimic mai
mult decît mi‑au schimbat‑o trecerea anilor
şi sănătatea care se lasă greu încercată.
Doar cei care pun accent prea mare pe
uneltele muncii lor, în sensul că internetul,
tehnologia digitală, toate cuceririle acestea
de ultimă oră le‑au creat o dependenţă ase‑
mănătoare cu substanţele halucinogene, ţi‑
gara, cafeaua, tabieturile mofturoase ale
existenţei de zi cu zi, doar aceia pot consta‑
ta firescul acestei schimbări şi chiar şi‑au
mulat viaţa pe canoanele impuse de aceste
pasagere cuceriri, cu efecte paradigmatice
în existenţa lor. Eu, cînd a fost de scris cu
creionul, cu tocul cu peniţă, cu stiloul, cu
pixul, ori la maşina de scris, am făcut‑o la
fel de firesc ca acum cînd scriu, în cele mai
multe cazuri, direct la laptop‑ul meu, şi el
săracul, din primele generaţii, fără însă a
pune accent pe acest lucru, să simt o schim‑
bare în viaţa mea, aşa cum aş face‑o, de
exemplu, dacă aş cîştiga peste noapte o su‑
mă mare de bani la loto, dar nici atunci.
Totul, prin urmare, ţine de o cumpătare,
de o raţionalizare a stărilor provocate de
factorii externi vieţii şi voinţei mele. Mă fo‑
losesc de internet ca de o carte din bibliote‑
că, uneori mai rapid, mai eficient, dar de
fiecare dată după ce consult „enciclopedia
internetului“, merg la cărţile din bibliotecă
şi mai verific, să fiu sigur – am văzut enor‑
mităţi pe net, încît nu mă bazez prea mult
pe informaţiile de acolo.
Cît priveşte pandemia aceasta de Covid
19, virus din multitudinea de Coronavirus
care circulă prin lume de multă vreme, mai
mult de cît mi‑au schimbat viaţa alte legi
scrise sau nescrise ale convieţuirii sociale,
nici aceste „legi“ ale momentului nu‑mi pot
schimba într‑atît de mult viaţa, încît să pot
spune că de ieri viaţa mea este alta, am altă
percepţie despre mediul înconjurător, des‑
pre oameni, despre filosofia vieţii, să zic
aşa. Nu, deşi unele obişnuinţe au fost înlo‑
cuite de altele, unele circumspecţii au deve‑
nit traiul de zi cu zi, cu speranţa că totul va
intra în normal. Deşi normalul de azi pe
mîine nu mai e nici el ce‑a fost altădată.
Chiar şi în ce priveşte contactele, care, şi
înainte de pandemie, erau în cele mai multe
cazuri online, nu prin poşta curentă sau
telefonic, ceea ce intra în firescul cursului
informaţional în care se aşază lumea. Este
adevărat că, din punct de vedere cultural,
modalitatea impactului şi contactele faţă în
faţă, interactivitatea dată de cultura vie, de
comunicare directă, au avut de suferit şi
efectele se fac simţite în sensul rău al cuvîn‑
tului, iar acumulările sunt doar artificiale,
false, inconsistente. Or, adevărată cultură
se face prin acumulări solide, verificate şi
confirmate de receptorii care fac în special
esenţa actului cultural performant, ca repli‑
că imediată sau în timp dată celui care
produce actul cultural. Se va simţi din acest
punct de vedere un dezechilibru, negreşit.
Însă acest lucru nu trebuie să ducă la dispe‑
rare, disperare care creează depresii, con‑
vulsii şi abandon, în fond elementele igno‑
ranţei generale, care oricum exista şi‑şi
aduna roadele în manifestările aberante ale
unei lumi decadente, aşa cum vedem că
este marea masă a comunităţilor pentru
care se fac cîte se fac.
Nu, viaţa mea nu s‑a schimbat, din acest
punct de vedere, ci trece; şi eu zic că nu
îmbătrînim, ci doar înaintăm în vîrstă! Ne
schimbă din cei ce suntem în cei ce nu mai
suntem!
Ilie Rad
S unt aici, de fapt, două
probleme majore: apa-
riţia internetului şi apariţia
pandemiei. Să le luăm pe
rând.
Eu am venit la Univer‑
sitate în anul 1995, când
am concurat pentru un post de lector la
recent înfiinţata Facultate de Ştiinţe Politi‑
ce şi Administrative. Încă de la înfiinţare,
facultatea a beneficiat de sprijinul financiar
şi logistic primit de la IREX (International
Research and Exchanges), o organizaţie
americană nonprofit, axată pe educaţie
globală şi dezvoltare, care a mai sprijinit
atunci, simultan, o universitate din Polonia
şi alta din Ungaria. Cred că meritul princi‑
pal în includerea noii facultăţi în programul
IREX îi revine rectorului de atunci, Andrei
Marga, care avusese înainte o bursa de cer‑
cetare la Woodrow Wilson Center, din
Washington DC (SUA). În fine.
După o vizită a unor experţi americani
la facultatea noastră, prin 1995 sau 1996,
l‑am auzit pe Emil Boc, lector şi el la facul‑
tate, spunând: „Introducerea Internetului
va fi un mare pas înainte pentru noi!“
Atunci am auzit pentru prima oară cuvân‑
tul internet, a cărui semnificaţie nu o cu‑
noşteam.
La puţin timp, s‑a introdus internetul la
facultate (funcţionam atunci în clădirea
Echinox), iar nouă, profesorilor, ni s‑au
creat primele adrese de email. Ne‑am dat
seama, instantaneu, ce miracol era acest
internet. Puteam comunica instant cu ori‑
cine din lume, gratuit. M‑am gândit atunci
cât de uşor comunicam eu cu ţara şi cât de
grea a fost acea comunicare la începutul
secolului XX, când unii din năndrenii mei
au ajuns în America. Treceau luni de zile
până ajungea o scrisoare din America în
România şi invers.
Al doilea pas pe care l‑a făcut instituţia
mea a fost acela de instalare a unor moni‑
toare mari în săli, conectate cu unele uni‑
versităţi americane, pentru ca noi să putem
urmări, în direct, cursurile unor profesori
americani. Cred că obiectivul nu s‑a reali‑
zat, din cauza diferenţei de fus orar dintre
America şi România.
A apărut apoi şi posibilitatea ca unele
cursuri ale profesorilor din Cluj‑Napoca să
poată fi audiate de studenţii extensiilor pe
care le are UBB. Nici această posibilitate nu
cred că a fost folosită, pentru că s‑a demon‑
strat că erau mai utile cursurile mai concen‑
trate, dar ţinute “faţă în faţă“.
Apariţia internetului nu ne‑a schimbat
viaţa radical, dar ne‑a simplificat‑o în mod
cert.
Apariţia pandemiei, da, aceasta ne‑a
schimbat vieţile în mod radical. Am publi‑
cat în perioada pandemiei două cărţi (Scri-
sori către Liviu Rusu şi America din Cort-
land), dar, pentru că nu le‑am putut lansa,
am senzaţia că ele sunt neterminate, că nu
au botezul pentru a ieşi în lume.
Cum m‑am adaptat la viaţa online?
Destul de repede, graţie băieţilor mei
(Mihai şi Tudor) şi energicelor mele asis‑
tente, inteligente şi talentate, Carmen
Ţâgşorea şi Alexandra Ormenişan, care
mi‑au creat conturi şi m‑au ajutat să ţin
cursurile online.
La cursurile „faţă în faţă“, de pildă, îi
rugam pe studenţi să vină numai dacă sunt
efectiv interesaţi de problemele discutate,
frecvenţa la cursuri nefiind obligatorie,
conform Chartei UBB. Iar dacă veneau, îi
rugam să se abţină de la folosirea telefonu‑
lui. Deziderat greu de atins.
Acum se conectează la un curs online
mai mulţi studenţi decât ar fi venit efectiv
în varianta „faţă în faţă“ a cursului. Ca să
fie cursul „interactiv“ şi în acest mod, în‑
treb: „Alexandra, sau Lorena, sau Sergiu,
ce ziceţi de această explicaţie? Ce ştiţi de
cutare lucru?“ Văd că Alexandra, Lorena şi
Sergiu sunt conectaţi, numai că ei nu răs‑
pund. În locul imaginii lor mişcătoare,
apare o imagine statică. Deci sunt conectaţi
doar formal.
Cursurile online sunt o variantă de ava‑
rie. Am arătat că acum zece ani am avut
posibilitatea să ţinem cursuri online, dar
acestea nu şi‑au dovedit eficienţa. E adevă‑
rat, aveam alternativa tradiţională. Acum
nu o mai avem. Decât nimic, mai bine ceva.
Pot acum să particip, în timp real, la
vernisajul unei expoziţii care are loc la Wa‑
shington sau Moscova. Dar apoi, abia aş‑
tept să ajung în cele două metropole, pen‑
tru a vedea expoziţia respectivă “pe viu“.
Cultura înaltă din mediul digital nu va
fi o cultură înaltă, ci un surogat.
n
Anchetă realizată
de Apostrof
Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 29

Nescio, pe numele
său Jan Hendrik
Frederik Grönloh,
s‑a născut pe 22 iu‑
nie 1882, la Amster‑
dam. Pseudonimul
său este o aluzie la
„nomen nescio“,
sintagmă folosită în
literatură cînd auto‑
rul unei opere citate
este necunoscut. În
1899, şi‑a terminat
studiile la Şcoala de Comerţ din Amsterdam, după care şi‑a început
o carieră înfloritoare în cadrul firmei de export Holland‑Bombay
Trading Company. Din 1901 pînă în 1903, face parte din comuni‑
Nescio
tatea Tames, fondată împreună cu cîţiva prieteni, în‑
cercînd să trăiască după idealurile socialismului uto‑
pic. Acest grup de tineri artişti şi boemi, fără simţ
practic, se află la originea celor trei nuvele De uitvreter
/ Linge‑blide (1911), Titaantjes / Micii Titani (1915)
şi Dichtertje / Poetaş (1917). Un al patrulea ansamblu
de crochiuri şi scurte istorii ce aduc în scenă aceleaşi
personaje a fost adăugat trilogiei, sub titlul de Mene tekel (1946).
Nescio s‑a stins din viaţă pe 25 iulie 1961, la Hilversum, în Ţările
de Jos. După numeroase traduceri, printre care cea în franceză, de
la Gallimard, şi cea în germană, de la Suhrkamp, nuvelele au fost
publicate în 2012, sub titlul Amsterdam Stories, în prestigioasa co‑
lecţie a Editurii New York Review of Books Classics. Publicăm aici
al doilea capitol din Linge‑blide, după ce în primul capitol, Bavink şi
Japi s‑au întîlnit pe vaporul spre Veere, o comună în provincia Ze‑
elandia, Ţările de Jos. [Jan H. Mysjkin]

Linge‑blide
Nescio

T imp de două zile, Bavink şi Japi cutreie‑

rară prin Veere şi deja se tutuiau. Ore
întregi stăteau aşezaţi pe acoperişul de la
Hospitaal şi contemplau Walcheren‑ul,
Kreek‑ul şi Veergat‑ul, şi estuarul Ooster‑
schelde, şi dunele din Schouwen. Iar de‑o
parte, puteau zări din nou Dikke Jan, tur‑
nul din Zierikzee, acum la nord. Şi de cea‑
laltă parte, Goes şi Lange Jan, turnul din
Middelburg, axa Walcheren‑ului, inima
acestei lumii. Şi marea înainta şi se retră‑
gea; apa urca şi cobora. Şi în fiecare seară
îşi făcea apariţia căpitanul şchiop al portu‑
lui care aprindea mai întâi un felinar verde
pe Noorderhoofd, estacada dinspre nord;
apoi cobora, trebuia să înconjoare tot mi‑
cul port, înainte de‑a reapărea la piciorul
turnului, şi acolo deschidea uşa de lemn,
urca scara de lemn şi aprindea farul. Şi Ja‑
pi îi spunea atunci: „S‑a mai dus o zi, ju‑
pâne!“, şi căpitanul şchiop îi răspundea:
„Da, domnule, încă una“. Şi dacă priveai
atunci spre Schouwen, vedeai rotindu‑se
lumina farului, apărând şi dispărând. Şi la
o oră distanţă, în larg se legăna geaman‑
dura plutitoare, clipind. Şi apa bătea ma‑
lurile, urca şi cobora, iar în timpul nopţii,
nevăzut, soarele aluneca spre nord. Şi ast‑
fel, ultima lucire a zilei străbătea nordul
odată cu el şi devenea prima lucire a unei
noi dimineţi. Astfel se atingeau zilele, ca
de obicei în luna iunie.
Pentru pământ, lucrul ăsta se petrecea
fără probleme. El se mulţumea să se roteas‑
că în jurul propriei axe, urmându‑şi drumul
în jurul soarelui, fără nicio conştiinţă. Dar
oamenii de pe pământ, îşi băteau capul cât
era ziua de mare, osteniţi, neliniştiţi şi trişti,
de parcă fără osteneala asta, neliniştea asta
şi tristeţea asta, seara n‑ar mai fi venit.
Japi nu se lăsa păcălit. Soarele cobora
singurel în mare, în spatele dunelor din
Walcheren. Dar Bavink, câteodată, nu se
simţea în apele sale.
Bavink era un tip care de obiciei lucra
din greu. Oamenii îl găseau mai degrabă
înzestrat. Lui puţin îi păsa. Nu vindea de‑
cât atunci când era nevoit. Îşi punea cele
mai bune pânze într‑un colţ, şi nu‑şi mai
arunca niciodată ochii pe ele, mereu ne‑
mulţumit. Atâta timp cât lucra, totul mer‑
gea bine, dar de îndată ce termina, începea
să se frământe; uneori, se simţea sleit. Dacă
oamenii ar şti cum vedea el lucrurile, cum
îl ţineau ele în prinsoarea lor, şi‑ar râde de
mâzgăleleli sale, de reproducerea lugubră şi
stângace a maiestăţii lor. Bavink avea lungi
perioade când nu făcea nimic, doar trândă‑
vea, privea leneş lucrurile şi se târa printre
ele, fericit că totul era „al naibii de frumos“,
cum zicea el. Îl durea ţeasta gândindu‑se la
toate încercările alea zadarnice, la acea
muncă „nu lipsită de merite“. Nu lipsită de
merite! Îi venea să vomite numai când se
gândea la asta. „O muncă nu lipsită de me‑
rite!“, spuneau ei. Ce ştiau ei? Se vede trea‑
ba că lor Dumnezeu nu le‑a jucat un renghi
şi nu i‑a scuturat aşa ca pe el.
Ar fi vrut să se lase de pictat, dar nu era
atât de uşor: când ai în tine chestia asta,
trebuie s‑o dai la iveală. Şi pătimirea reîn‑
cepea, lucra, lucra zi şi noapte, picta ziua,
îşi frământa creierii noaptea, se concentra,
persevera, veghea să nu‑i scape nimic din
mână de data asta. Nu mai mânca, nu mai
dormea; la început, fuma trabuc după tra‑
buc, dar şi cu asta se sfârşea după prima zi.
Resimţea atunci momente de cea mai pură
fericire, mai intense decât atunci când se
afunda moale în „tot acel frumos atât de
savuros“. Şi cutare sau cutare veneau să va‑
dă; stăteau în spatele lui, câte doi, câte trei
sau patru, uitându‑se, dând din cap, ară‑
tând cu degetul. Şi deodată, se termina.
Bavink dădea drumul la un „Fir‑ar!“, apoi
se ducea să se întindă pe patul său îngust,
punea să i se aducă o duşcă de rachiu şi nu
mai făcea nimic. Câteva zile mai târziu,
pânza era pusă alături de celelalte. Zilele
următoare era abătut, obosit, frânt, închis
în el, bolnav, şi începea din nou „a‑şi lipăi
papucii“, cum zicea el: a face nimic, a lene‑
vi, a umbla de colo‑colo. Dacă avea nevoie
de bani, se ducea la „coşul său de gunoi“, să
caute vreo „mică pânză“ „pe care putea lua
ceva“ şi o vindea. Nimeni n‑ar fi putut să‑i
schimbe felul său de‑a fi. Aşa era el croit.
Forţa şi fragilitatea sa erau inseparabile una
de alta. Şi când vindea ceva, îşi vâra mone‑
dele în buzunar, îşi zornăia florinii şi rixda‑
lele şi o lua fluierând pe Kalverstraat. Saluta
atunci vesel, ridicându‑şi sus de tot mâna,
când te întâlneai cu el.
Atunci, se apropia cu familiaritate, îţi
arăta misterios „mălaiul“, cu un râs sonor şi
spunea: „Sărmanii gogomani, nu‑i aşa?“
Nu accepta niciodată bancnote: nu pot
zornăi. Aur îi trebuia lui, şi arginţi, iar
când erau prea mulţi, zicea că „o să vină
după restul altă dată“.
Ăsta era Bavink; şi se înţelege că un
domn care se străduia să lâncezească îl inte‑
resa nespus de mult. Avea ce învăţa de la el.
Un tip care găseşte că‑i amuzant să se lase
bătut de vânt, cu hainele şi trupul îmbibate
de răsuflarea lui sărată, un tip care‑şi linge
buzele pentru a regăsi „acel al naibii de
bun“ gust al mării şi seara îşi adulmecă în‑
delung mâinile, ca să inspire largul mării.
Un tip care e mulţumit că există şi că e bine
sănătos, şi umblă cu bucurie între cerul şi
pământul Bunului Dumnezeu, un tip care
găseşte că‑i idiot ca oamenii să‑şi dea atâta
osteneală, oameni de care îşi râde sus şi ta‑
re, un tip care, mereu cu un surâs de beati‑
tudine pe buze, se lasă încântat liniştit de
apă, de aer, de nori şi câmpuri, şi care se
lasă pătruns de ploaie, fără să‑i dea atenţie
şi care sfârşeşte prin a spune: „Cred că sunt
muiat“, şi apoi râde. Un tip care ştie să ia o
cină scumpă şi să bea un rachiu scump ca
nimeni altul din Olanda şi care alteori,
pornit la drum (căci nu stătea tot timpul
aşezat, i se întâmpla să hoinărească zile în‑
tregi), trăieşte zi după zi doar cu pâine
goală şi se emoţionează până la lacrimi
pentru că la ţară „o bucăcioară de pâine e al
naibii de gustoasă“.

30 • APOSTROF
 Şi când Bavink lucra, Japi venea să se aşeze
lângă el în iarbă sau înăuntru, stând de‑a‑n căla‑
re pe un scaun şi fumând. Şi când erau înăuntru,
Japi aducea un al doilea scaun, ca să‑şi pună pe el
un păhărel după care întindea din când în când
mâna. Şi îl făcea pe Bavink să fie în vervă. Ba‑
vink nu‑i adresa nimănui altcuiva vreun cuvânt
când lucra; cu Japi stătea de vorbă.
–  La dracu, zicea Japi, puţin ne pasă dacă‑i
bun au ba, faci şi tu ce poţi, eşti şi tu doar un
biet om, odată pentru totdeauna. Trebuie să
pictezi. În orice caz, nu te poţi abţine. Lucruri‑
lor le este tot una dacă nu le redai aidoma cum
sunt. Şi oamenii nu pricep oricum nimic. Nici
despre lucruri, nici despre pictura ta, nici despre
tine. La urma urmei, aş putea să‑mi petrec tim‑
pul mai cu folos decât să stau aici să mă îmbăt,
căscând gura la mâzgălelile tale. Mă pot simţi
oare mai rău de atâta?
– Nu, nu‑i bine, spunea el atunci, mult prea
albastru; îţi aminteşti ce‑am hotărât ieri, nu?
Mult prea albastru, amice. Crezi că te‑ar fi miş‑
cat până‑n străfunduri dacă ar fi fost nuanţa asta
bizară de albastru?
Japi era o adevărată comoară pentru Bavink,
care‑l lua pretutindeni cu el. Bavink a făcut din
Japi ceea ce era atunci când au apărut împreună
la Amsterdam.
Japi deveni repede lefter. Pentru nimic în lu‑
me Bavink nu l‑ar fi lăsat să plece. Japi n‑avea
decât să se ducă să scotocească el însuşi prin
„coşul de gunoi“. Şi Japi a deprins repede tainele
meseriei. Niciodată „lada de rateuri” n‑a fost mai
rentabilă. Şi de‑atunci, Bavink plătea totul sau
aproape totul. Japi primea câteodată ceva bani
de la ai lui. Dar erau o picătură în ocean, căci se
întâmpla ca domnii ăştia să trăiască precum
nişte capitalişti adevăraţi; când le venea cheful,
se duceau câteva zile la Amsterdam, câteva zile la
Bruxelles, la Paris, la Luxemburg; au stat chiar
două săptămâni în Normandia. Japi căra de obi‑
cei după el o lădiţă: un „pui al marii lăzi de rate‑
uri“, cum zicea el. În Franţa şi în Belgia, agăţa
oamenii pe stradă, suna pe la uşi. Bavink n‑ar fi REDACÞIA:
suportat nicio sutime din toate astea venind din
partea oricui altcuiva. Dar nimeni altcineva nu Marta Petreu
se pricepea a‑l menţine pe Bavink în viaţa, după (redactor‑ºef)
cum spunea Bavink. Conversaţia cu Japi era ine‑
puizabilă. Şi avea o memorie a peisajelor ceva de Ion Vartic
minune. Pe linia de cale ferată dintre Middel‑ Alice-Valeria Micu
burg şi Amsterdam, cunoştea totul, fiecare
câmp, fiecare şanţ, fiecare casă, fiecare alee, fie‑ Ştefan Bolea
care boschet, fiecare mic franjure de landă din
Brabant, fiecare macaz. Când după ore de mers Radu Constantinescu
pe întuneric, îl trezeau pe Japi, care dormea ne‑
întors pe banchetă, ca să‑l întrebe: „Japi, unde Czégely Erika
suntem?“, trebuia mai întâi să aştepţi să se tre‑
zească de‑a binelea, apoi asculta pentru câteva Edit Fogarasi
clipe păcănitul trenului, înainte de‑a spune:
„Cred că suntem aproape de Etten‑Leur“. Şi era Vignetele revistei reprezintã
întocmai aşa! Putea să povestească cu precizie variaþiuni grafice de Mihai Barbu
cum în cutare sau cutare zi umbra cutărui copac dupã desene de Franz Kafka.
din apropiere de Zaltbommel cădea pe cutare
sau cutare alee şi ce vapoare lunecau, în cutare
EDITOR:
sau cutare moment, în dreptul Kuilenburg‑ului,
q U
niunea Scriitorilor
pe Lek, în momentul în care treceau podul căii din România
ferate. Şi Japi se aşeza lângă fereastră, la pândă:
„Uite ici, apoi uite colo“. Timp de ore bune. Şi REVISTĂ FINANŢATĂ
atunci când zărea ceva ce cunoştea deosebit de CU SPRIJINUL:
bine, dădea din cap, râzând. Sau spunea: „Uite,
copacul ăla nu mai e“; sau: „Hei, acum au apărut
merişoarele, nu erau ultima oară“. Sau: „Acum
cincisprezece zile, soarele se găsea chiar după
vârful copacului ăstuia, acum e puţin la stânga
lui şi mai jos, asta fiindcă suntem cu cincispreze‑
ce zile mai târziu şi mai suntem şi cu zece minu‑
te în întârziere“.
n ministerul culturii
Traducere din neerlandeză de
Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin
ADRESA REDACÞIEI:
Cluj‑Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
cod 400079

Cuprins Tel., fax: 0264/432.444

e‑mail:
• Café Apostrof O revizuire spumoasă revista.apostrof@gmail.com
a istoriei literaturii www.revista‑apostrof.ro
In memoriam Radu Călin Cristea 2 sau despărţirea
Cînd pregătim... 2 de G. Călinescu Petrişor Militaru 22
Pentru corespondenţă:
Revista revistelor 2
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
• Editorial • Sub lupa memoriei Cluj‑Napoca, 400750
Alex Ştefănescu, Diavolul este expert
autoportret cu portrete Marta Petreu 3 în alibiuri şi sofisme… Vladimir Tismăneanu 13 Manuscrisele primite la redacþie
• Puncte de reper • Dosar: Ion Urcan nu se înapoiazã.
Adâncul acestei calme Jurnal Ion Urcan 15
creste Bogdan Suceavă 4 ISSN 1220‑3122
• Eseu Revista este înregistratã la
• Cronica literară Melancolie sau depresie? Ştefan Bolea 18 osim cu nr. 2R023733/14.12.2014.
Spiritualitatea ca vitalism Iulian Boldea 6
• Să ne cunoaştem scriitorii
• Poeme Revista apostrof este membrã
Gertrude, Hamlet a Asociaþiei Revistelor,
Emilian Galaicu-Păun 7 şi politica Radu Constantinescu 20
Imprimeriilor ºi Editurilor
Lena Chilari  9 Poduri, ţărmuri
şi duioase treceri Mircea Moţ 21
Literare (ariel), asociaþie cu
Cristian Ciulică  13 statut juridic, recunoscutã
• Jurnal de cărţi • Ancheta „A“: Viaţa online de Ministerul Culturii.
Versurile Doinei Cornea, Simona Popescu, Dan Gulea,
Lucian Vasiliu, Ion Pop, Tiparul:
de la 50 la 89 de ani Ion Bogdan Lefter 8 Centrul de Presã Reformat
Ioana Ieronim, Sorin‑Mihai Grad,
• Conversaţii cu... Alexander Baumgarten, Alexandru Jurcan,
Nicolae Coande, Oliviu Crâznic, Unica responsabilitate
Bogdán Zsolt 9 Leo Butnaru, Vasile V Filip,
(interviu realizat a revistei Apostrof
Gellu Dorian, Ilie Rad 23-29
de Eugenia Sarvari) (anchetă realizată este de a găzdui opiniile,
de Apostrof) oricît de diverse,
• Proză ale colaboratorilor.
Sfârşitul Lumii pe furiş • Biblioteci în aer liber Responsabilitatea pentru
(fragment) Bogdan Popescu 10 Linge‑blide Nescio 30 conţinutul fiecărui text
• Cu ochiul liber (traducere din neerlandeză de îi aparţine,
Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin) în exclusivitate, autorului.
În interiorul febril al lumii Constantin Cubleşan 12
Apostrof
Scriitorii români, antichitatea
greco‑latină
şi studiile clasice Cristian Vasile  14

Anul XXXI, nr. 11 (366), 2020 • 31