Mircia Dumitrescu, Sculptura, Text de Ion Frun‑
zetti, fără editură, fără an.
C Laurence Meiffret a refăcut, printr-o admirabi‑
A siou, care a debutat la Bucureşti şi a devenit celebră
F anul 1966, la vîrsta de 69 de ani. O carte tulburătoare.
É Constantin Udroiu, I colori del cuore, A cura di
A P O S T R O F
Eli Lotar, coordonatori: Damarice Amao, Clément
Chéroux, Pia Viewing, Paris şi Bucureşti, Muzeul
Naţional al Literaturii Române, Jeu de Paume:
Editions du Centre Pompidou, 2019.
Un superb album despre Eli Lotar, fiul lui Ar‑
ghezi, mare fotograf francez. Realizat prin colabo‑
rare româno-franceză.
Eli Lotar, Scrisori 1924-1926, selecţie Damarice
Amao, traducere Alina Ioan, Bucureşti: Editura
Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2019.
Din nou, un volum rezultat prin colaborarea
Muzeului Literaturii cu Centre Pompidou. Scriso‑
rile lui Eli Lotar către prietenul său Dinu Mereuţă
sînt, din punct de vedere documentar, o mină de
aur. O recuperare culturală splendidă.
În atenţia colaboratorilor
Textele pentru revista noastră pot fi trimise
pe adresa de e-mail <revista.apostrof@gmail.com>.
În respectul limbii române pe care o slujim,
luăm în considerare pentru publicare numai
texte scrise cu diacritice. Pentru orice întrebări,
vă rugăm să folosiţi numai e-mail-ul de mai sus.
2 • APOSTROF
Un superb album al genialului artist. Cu excep‑
ţia prezentării lui Frunzetti, imaginile, foarte pu‑
ternice, sînt lăsate să vorbească de la sine.
Laurence Meiffret, Génica Athanasiou. Viaţa pasio-
nantă a unei actriţe române din avangarda parizia-
nă, Institutul Francez din Bucureşti & Editura
Muzeul Literaturii Române, 2019, ediţie bilingvă.
lă şi minuţioasă muncă de cercetare, biografia pli‑
nă de mistere a actriţei românce Génica Athana‑
la Paris, în mediile de avangardă. A fost prietena, iubita, inspira‑
toarea lui Artaud. A fost actriţă de teatru şi de film. A murit în
Luisa Valmarin e Ida Libera Valicenti, Associazio‑
ne Nikopeia, 2019.
Cuprinde texte despre pictorul român Con‑
stantin Udroiu (n. 1930) care a trăit în Italia,
cronologia vieţii lui, opinii critice şi reproduceri
după tablourile sale cu subiect profan sau sacru.
Cosmin Ciotloş, Elementar, dragul meu Rache, De-
talii mateine sub lupă, Bucureşti: Humanitas, 2017.
Cartea de debut a criticului literar Cosmin
Ciotloş (s-a mai scris la Apostrof despre ea). Eseu
despre lumea lui Mateiu Caragiale şi prefigurările
ei culturale, sursele culturale sau chiar evenimen‑
ţiale (faptul divers atroce înregistrat de ziare) ale
prozei lui Mateiu. Scriitură precisă, analiză de fi‑
neţe, bună cunoaştere a culturii româneşti din a
doua jumătate a secolului al xix-lea şi începutul secolului xx în care
putem presupune, împreună cu autorul, că s-a scăldat Mateiu Ca‑
ragiale.
n
Premieră Strigoii la Berlin
A şa cum am anunţat în numărul trecut, Emi‑
nescu, Enescu, Carmen Sylva, Cornel Ţăra‑
nu, Sabin Păuţa, Gabriel Bebeşelea şi soliştii Ro‑
dica Vica, Tiberiu Simu, Bogdan Baciu, Alin
Anca sînt, laolaltă, autorii unui eveniment cultu‑
ral de rangul întîi, şi anume Enescu la Berlin. În
26 septembrie, la Konzerthaus Berlin, Werner-
Otto-Saal, premiera a avut loc în faţa unui public
de 2000 de persoane, care la sfîrşit a aplaudat în
picioare.
În fotografie: Adrian Anca, Bogdan Baciu,
Rodica Vica, Gabriel Bebeşelea, Cornel Ţăranu,
excelenţa-sa Emil Hurezeanu, ambasadorul Ro‑
mâniei la Berlin, Tiberiu Simu. După cît sînt de
zîmbitori, credem că fotografia a fost făcută du‑
pă spectacol. (M.P.)
n
Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
Apostrof
În atenţia autorilor
Vă rugăm să trimiteţi orice fel de tipărituri numai
ca scrisoare (nu colete poştale) şi numai pe adresa:
Revista Apostrof
C.P. 1095, Of. P. 1 Cluj; Cluj-Napoca

Blaga şi astrofizicienii
C upola sistemului filosofic construit de
Blaga se află, fără nici o îndoială, în Dife-
renţialele divine. Aici, în virtutea dreptului de
a formula „dogme“ pe care şi l‑a argumentat
în Eonul dogmatic, Blaga postulează că facto‑
rul metafizic central, numit Marele Anonim,
are o însuşire neliniştitoare: şi anume, capaci‑
tatea de a se autoreproduce ad indefinitum, de
a crea, la nesfîrşit, alţi Mari Anonimi, care la
rîndul lor au capacitatea de a crea alţi Mari
Anonimi, care la rîndul lor…
„Avînd întru totul conştiinţa că propunem un
mit metafizic, atribuim Marelui Anonim po‑
sibilitatea de a se «reproduce» ad indefinitum,
în chip identic, aceasta fără a se istovi şi fără
a‑şi asimila substanţe din afară“.
Pentru această posibilitate nelimitată a fac‑
torului metafizic central de a se autorepro‑
duce, Blaga a recunoscut că nu găseşte un
cuvînt potrivit; între timp, însă, evoluţia
tehnicilor ştiinţifice a adus pe lume şi pro‑
dusul reproducerii, şi cuvîntul care defineş‑
te modalitatea reproductivă: clonare. Mare‑
le Anonim are deci însuşirea autoclonării
spontane şi nelimitate. Filosoful avertizează
că, dacă Marele Anonim s‑ar lăsa să‑şi des‑
făşoare această neliniştitoare fecunditate, ar
rezulta, la nivel cosmic, teoanarhie. Aşa că,
pe baza faptului că lumea este ordonată şi
legică, filosoful presupune că factorul cen‑
tral a fost prevăzător şi‑a interzis automulti‑
plicarea.
„Posibilităţile reproductive ale Marelui Ano‑
nim rămîn însă, graţie unor măsuri speciale,
o veşnică virtualitate, căci din deslănţuirea
procesului reproductiv ar rezulta fie alte «to‑
turi divine», adică tot atîtea sisteme autarhi‑
ce, cari s‑ar sustrage pazei şi controlului cen‑
tral, fie sisteme egocentrice, cari ar încerca să
se substituiască întîiului şi tuturor celorlalte.
În amîndouă cazurile s‑ar declara, într‑un fel
sau altul, o gravă teo‑anarhie“.
Atitudinea prevăzătoare a Marelui Ano‑
nim se întîlneşte şi‑n mitologie. De pildă, în
mitologia antică repovestită de Ovidiu, Ze‑
us se abţine să se atingă de zeiţa Thetis,
pentru că oracolele i‑au prevestit că dintr‑o
asemenea unire s‑ar naşte pe lume „un
stăpîn mai mare decît el“. Aşa că, abţinîn‑
du‑se, într‑un fel de autocastrare liber con‑
simţită, de la procreaţia maximală, Marele
Anonim se dovedeşte a fi la fel de prevăzător
ca Zeus. În consecinţă, el creează, dar strict
limitat: în loc să emită alţi Mari Anonimi,
emite din sine numai diferenţiale divine,
adică cioburi substanţiale minuscule şi sim‑
ple, o diferenţială divină fiind „un segment
absolut simplu sub unghi structural şi mini‑
malizat la extrem sub unghi substanţial“. Iar
această creaţie în răspăr, cum o numeşte
Blaga, explică discontinuitatea reală – ştiin‑
ţific constatată la nivel subatomic şi la nivelul
luminii – a tot ceea ce există pe lume.
Viziunea lui Blaga este şi nu este coşma‑
rescă. Blaga a avut dorinţa şi intenţia de a
Marta Petreu
crea o mitosofie, ceea ce e mai mult decît un
mit, dar mai puţin şi mai ales de alt ordin,
de altă natură, decît o metafizică „ştiinţifi‑
că“, placată pe ştiinţa extrem‑contempora‑
nă lui. Acestea fiind zise, să adaug că mai
există mitologii în care zeii, ca puteri pri‑
mordial‑cosmogonice, creează şi, apoi,
pentru a salva „centralismul existenţei“ şi
ordinea universului creat de ei, îşi ucid pro‑
genitura. De pildă, în mitologia respectiv
cosmogonia elenă, „semeţul Cronos“ îşi
consumă pruncii divini abia născuţi:
„Ci rînd pe rînd, semeţul Cronos
 îşi înghiţea de zor copiii
Iviţi din sacrul sîn al mamei şi aşezaţi
 în poala ei“,
pentru că
„Aflase, datorită Gliei şi‑a cerului (Uranus)
 cu mii de stele,
Cum că ursita‑i hărăzeşte să fie‑nvins de‑un
 fiu al său“.
Lupta pentru existenţă şi pentru putere es‑
te, în civilizaţiile de tip paternalist, cu tatăl,
Freud a avut, din acest punct de vedere,
dreptate; nu este oare mecanismul oedipian
verificabil sută la sută în proza kafkiană, de
altfel sincronă psihanalizei freudiene? în
Verdictul, de exemplu?, în care fiul, Georg
Bendemann, se autoelimină în urma ver‑
dictului patern? Nu descrie Preda, în Moro-
meţii, relaţia pur oedipiană dintre Morome‑
te şi fiii săi? Aceste naraţiuni ne arată că
pentru a exista ordine, în cosmos sau în
cosmosul familial, e necesar ca puterea să
vină de la o singură sursă, iar nu să fie îm‑
părţită între surse multiple.
În Diferenţialele divine, deci, Blaga sus‑
ţine, în primă instanţă, că Marele Anonim
poate crea nelimitat, poate produce la ne‑
Editorial
sfîrşit alţi Mari Anonimi; iar în a doua in‑
stanţă, susţine că acesta, ca autor al lumii,
ca Dumnezeu, previne teoanarhia şi dezor‑
dinea lumii sale prin faptul că se abţine de
la procreaţie; de la autoclonarea spontană.
Iată însă că metafizicienii zilelor noas‑
tre, adică astrofizicienii, au imaginat un
scenariu prin nimic inferior primei părţi a
celui imaginat de Blaga. Discutînd despre
Univers şi despre viitorul lui, pe termen
lung (lung din punct de vedere cosmic, nu
uman; adică pe termen de miliarde de ani)
nefast, căci destinat sfîrşitului, astrofizicie‑
nii au imaginat un procedeu de salvare pen‑
tru urmaşii omenirii de azi: şi anume, cre‑
area de către oameni, din acest univers, a
unor universuri‑copil.
Autorul ideii este fizicianul Lee Smolin,
iar alţi fizicieni, precum Paul Davies şi Mar‑
tin Bojowald (acesta din urmă lucrează în
domeniul teoriei gravitaţiei cuantice cu bucle)
au dus‑o mai departe. Cînd universul nostru
se va apropia de sfîrşit – sau mai devreme, de
ce nu? – oamenii vor crea arca salvării: nu una
de lemn, ca biblicul Noe, ci un ditamai alt
univers. Punctul de generare ar putea fi o
gaură neagră, spun metafizicienii experimen-
tali de azi. Noul univers, numit univers‑copil
(Paul Davies) sau univers‑fiică (Martin Bo‑
jowald), se va desprinde de universul‑mamă,
adică de acesta în care ne aflăm, cam aşa cum
se desprinde o pară coaptă de ramul pe care a
crescut, şi va funcţiona autonom, salvînd ceea
ce este de salvat din acesta. În viziunea lui
Martin Bojowald, supoziţia pe care se înalţă,
precum săgeata apei spre cer, această soluţie
de salvare este următoarea:
„Fiecare gaură neagră din cosmos poate da
naştere propriilor sale universuri‑fiică, iar fi‑
ecare univers‑fiică poate genera, prin găurile
negre care le conţine, universuri‑nepoate şi
aşa mai departe“.
O ipoteză la fel de familiară ca descrierea de
către Blaga a maximelor posibilităţi genera‑
toare pe care potenţial le are Marele Ano‑
nim. Martin Bojowald recunoaşte că specu‑
laţia sa reprezintă o „poziţie metafizică“ şi că
el însuşi se află pe poziţia „metafizicii experi‑
mentale“ – aceasta nefiind altceva decît vari‑
anta extrem‑contemporană a metafizicii,
practicată de metafizicienii zilelor noastre,
adică de astrofizicieni, mereu în absenţa fi‑
losofilor‑metafizicieni.
Ca să vezi cu ce se‑ntîlneşte, pe termen
lung, căci faţă de momentul scrierii şi
publicării volumului Diferenţialele divine
în viitor, metafizica vizionar‑mitică a lui
Blaga – cu ştiinţa de astăzi a Universului.
Sau, invers, ca să vezi cît de mitic gîndesc şi
scriu astrofizicienii, ajungînd să regîndeas‑
că gîndul unui mare filosof român pe care,
pentru că operele acestuia nu erau traduse,
nu au avut cum să îl citească.
n
17‑30 august 2019
Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 3

H élène Carrère d’Encausse, secretar
perpetuu al Academiei Franceze, a ţi‑
nut în 2010 o conferinţă intitulată „Le
Mystère de l’Académie“, în care a citat un
memorabil cuvânt rostit de Paul Valéry
asupra rostului acestei instituţii: „Într‑o lu‑
me instabilă, în care puterea politică este
subjugată absurdului şi contingentului şi
angajată într‑o luptă perpetuă pentru exis‑
tenţă, o rezistenţă în faţa grabei, a confuzi‑
ei, a versatilităţii, a pasiunilor reale sau si‑
mulate este indispensabilă. Ne gândim la o
insulă în care s‑ar conserva cel mai bine
cultura umană! Nu depinde decât de noi să
aducem pe nesimţite spre această magistra‑
tură ideală Academia Franceză“.
Academiile s‑au născut ca să fie societăţi
savante, menite să promoveze cunoaşterea
pe tărâmul ştiinţelor şi al artelor. Modelul
modern al organizării acestor aşezăminte a
venit spre centrul şi sud‑estul Europei din‑
spre Occident şi, mai ales, dinspre Franţa,
locul în care erudiţia individuală a secolului
al xvi‑lea şi erudiţia colectivă a secolului al
xvii‑lea au creat premisele cele mai potrivi‑
te unor astfel de întreprinderi. Răsăritul
avea propria tradiţie în acest sens, dezvolta‑
tă în Noua Romă (Constantinopol) şi, în
general, în Imperiul Roman de Răsărit
(numit de către istorici ulterior, destul de
târziu, Imperiul Bizantin). Prin urmare,
Noua Romă a preluat mesajul Occidentului
în Levant, după ce, în Antichitate, „Grecia
cucerită îl cucerise pe sălbaticul eu cuceri‑
tor“. Cu alte cuvinte, Grecia, cucerită cu
armele de către legiunile Republicii Roma‑
ne, îl cucerise prin limbă şi cultură pe rudi‑
mentarul, pe atunci, roman. Aşa că cele
două jumătăţi ale Europei s‑au completat
mereu şi şi‑au vărsat preaplinul una spre
cealaltă, alternativ. Numai că forţa acestei
tradiţii răsăritene – care a dăinuit politic o
mie de ani după cucerirea Romei de către
barbarii germanici – a fost slăbită foarte
serios după căderea Constantinopolului la
1453 şi „luarea în captivitate“ a Marii Bise‑
rici. Astfel, modelul occidental de cunoaş‑
tere ştiinţifică şi de creaţie artistică a deve‑
nit ademenitor chiar şi acolo unde „Bizanţul
după Bizanţ“ lăsase urme adânci, adică în
„Commonwealth‑ul bizantin“ (Dimitri
Obolenski).
Societăţi savante cu rang de academii,
de universităţi sau de colegii majore s‑au
creat pe teritoriul de azi al României încă
din secolul al xvi‑lea, dar au avut domenii
limitate şi existenţe destul de efemere. Pri‑
ma instituţie modernă de acest fel, de mo‑
4 • APOSTROF
O pledoarie pentru
Academia Română
între academiile
europene
Ioan‑Aurel Pop
del european, s‑a creat în România – la
scurtă vreme după unirea Principatelor
Române – în 1866, ca instituţie literar‑is‑
torică, care a dobândit globalitate (s‑a ex‑
tins spre toate marile domenii de cunoaşte‑
re şi de cercetare) pe parcursul celei de‑a
doua jumătăţi a secolului al xix‑lea.
Academia Română, după toate avataru‑
rile prin care a trecut după al Doilea Răz‑
boi Mondial, are astăzi calitatea de cel mai
înalt for ştiinţific şi cultural al României,
for care reuneşte personalităţile de prim
rang, din ţară şi din străinătate, din toate
domeniile creaţiei intelectuale şi care are,
prin lege şi prin vocaţie, menirea de insti‑
tuţie fundamentală de cercetare. Cele două
rosturi fundamentale ale Academiei Româ‑
ne – consacrarea celor mai mari personali‑
tăţi din toate domeniile (ştiinţe fundamen‑
tale, sociale, tehnice, discipline umaniste)
şi desfăşurarea unor activităţi de vârf în
cercetarea ştiinţifică şi creaţia culturală –
plasează instituţia pe fundalul vechii tradi‑
ţii care marchează profund prezentul şi care
pregăteşte, intens şi competent, viitorul.
Î n faţa acestui copleşitor rol istoric al
Academiei Române, jucat de peste un se‑
col şi jumătate, strategia instituţiei este
marcată nu numai în toate actele oficiale cu
putere de lege sau de regulament, ci şi în
menirea sa istorică, în toate înfăptuirile sa‑
le din perioadele de libertate, egalitate, fră‑
comuniştii, în 1948,
i‑au exclus
peste o sută de membri,
i‑au băgat
în închisori câteva zeci şi
i‑au ucis
în detenţie vreo zece
ţie şi democraţie, succedate de la 1866 în‑
coace. Prin urmare, instituţia are în sine
marea forţă intelectuală şi morală de a
funcţiona după reguli precise, după cutu‑
mă şi după tradiţie, fără inovaţii pripite.
Academia Română cultivă şi promovează
ştiinţa şi cultura naţională şi universală. Es‑
te evident că, în ciuda vechilor dihotomii şi
accepţiuni, ştiinţele fundamentale, natura‑
le şi tehnice‑aplicative ocupă astăzi ponde‑
rea cea mai mare în cercetare şi în educaţia
generaţiilor tinere. Pentru unii exegeţi, şti‑
inţa este nu doar o parte a culturii contem‑
porane, dar este chiar partea cea mai sub‑
stanţială. De altminteri, conform organi-
zării mai recente a înaltei instituţii, cea mai
mare parte a secţiilor şi a institutelor şi cen‑
trelor de cercetare aparţin domeniilor ştiin‑
ţelor exacte, naturale şi aplicative. Toată
dinamica lumii noastre trepidante, de la
începutul mileniului al treilea, se bazează
pe noile forme de cunoaştere (şi pe aplicaţi‑
ile lor) din matematică şi informatică, din
fizică, din chimie, biologie, medicină, psi‑
hologie, agronomie, business, din ingineri‑
ile de tot felul. Fără aceste realităţi, marcate
acum de digitalizare, nici nu ne putem
imagina funcţionarea lumii prezentului şi
viitorului.
Totuşi, ca în orice lucru omenesc, există
şi în aceste forme noi de cunoaştere şi de
funcţionare a societăţii, o mare primejdie,
aceea a transformării sofisticatelor tehnolo‑
gii, din metode superioare şi eficiente,
aflate în serviciul omului şi umanităţii, în
scopuri în sine. Iar această tendinţă, pusă
deja în practică, din păcate, de către anumi‑
te instituţii, forţe, persoane influente, îşi
produce roadele nedorite, care alterează
profund esenţa umană şi‑i transformă pe
unii tineri în analfabeţi funcţionali. De
aceea, Academia Română se cuvine să‑şi
reamintească mereu de obiectivele sale ini‑
ţiale, anume cultivarea, promovarea, apă‑
rarea şi explicarea limbii şi literaturii româ‑
ne, a istoriei naţionale, a etnografiei, a
artei, a umanioarelor în general. Din acest
punct de vedere, Academia rămâne o insti‑
tuţie identitară, poate cea mai înaltă insti‑
tuţie de apărare a identităţii românilor în
cadrul concertului european. Limba şi lite‑
ratura, ca şi istoria trebuie să aibă mai întâi
un statut de discipline de bază în şcoala
preuniversitară. De aceea, coordonarea
strategiei educaţiei româneşti de către Aca‑
demie este fundamentală. În marile culturi
europene şi mondiale de tradiţie, aceste
exigenţe pot să pară mărunte, limitate şi
chiar naţionaliste, când de fapt ele sunt
menite să apere pluralitatea şi intercultura‑
litatea, împiedicându‑ne să devenim uni‑
formi sau chiar roboţi.
Buna funcţionare a Academiei depinde,
natural, de mersul societăţii în ansamblu,
dar depinde, în primul rând, de coeziunea
sa internă, de forţa sa morală şi materială.
Această forţă morală se realizează prin soli‑
daritatea membrilor, a secţiilor, a filialelor,
a institutelor, a centrelor de cercetări şi de
creaţie, a tuturor angajaţilor, a fundaţiilor
şi asociaţiilor etc. Secţiile şi filialele au în
grijă anumite institute şi centre de cercetări
şi asigură legătura dintre aceste entităţi.
Academia nu promovează numai valori
ştiinţifice, estetice sau filosofice, ci şi valori
morale, democratice, deontologice. Scopu‑
rile cercetării nu ne pot fi indiferente, de‑
oarece experienţa istorică din toate timpu‑
rile arată cum admirabile invenţii, care
puteau să schimbe în bine viaţa oamenilor,
au ajuns să fie folosite în scopuri distructi‑
ve, odioase, inumane. Pentru prevenirea
unor asemenea derapaje, toate programele
de cercetare şi de creaţie ale institutelor şi
centrelor Academiei au în prim plan binele
oamenilor şi al omenirii, binele României
şi al Europei.
Academia Română, ca orice instituţie
ştiinţifică şi culturală, participă la schimbul
internaţional de valori intelectuale. Ritmu‑
rile locale de dezvoltare, ca şi necesităţile
României ca ţară nu sunt întotdeauna sufi‑
ciente pentru stabilirea standardelor de va‑
loare din cadrul instituţiei noastre. De
aceea, este nevoie de contacte dinamice cu
instituţiile de cercetare de prim rang din
lume şi de atragerea de fonduri interne şi
externe, care să ne asigure cercetări compe‑
titive, de vârf, în toate domeniile. Condu‑
cerea Academiei se străduieşte să cultive
valoarea şi să reclădească încrederea în dia‑
logul european şi în idealurile Europei
unite. Contactele intense cu instituţiile si‑
milare europene şi mondiale ne ajută să ne
autoexaminăm periodic, să ne autoreglăm
şi să reuşim să menţinem performanţele
sau/şi să atingem altele noi. Este bine să fie
activate şi reactivate toate pârghiile de coo‑
perare internaţională şi de dialog academic,
de la comisiile bilaterale de istorie până la
implicarea în Federaţia Europeană a Aca‑
demiilor de Ştiinţe şi Umanioare (allea),
care reuneşte 59 de academii din 40 de ţări.
P ublicarea deopotrivă a lucrărilor origi‑
nale actuale şi ale operelor clasicilor (în
sens de modele) din toate domeniile, dar şi
a numeroaselor periodice ale Academiei, in‑
stitutelor şi centrelor este o îndatorire de
primă importanţă. Editura Academiei de la
Bucureşti şi colectivele editoriale de la nive‑
lul unor filiale se ghidează, de regulă, după
programe coerente şi de lungă durată, prin
care s‑a asigurat prestigiul netăgăduit al
acestor lucrări. Un exemplu de urmat este
acela al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă
şi Artă, care, cu tenacitate, competenţă şi
constanţă, a scos, din anii 2000 până acum,
peste 200 de volume ale marilor noştri scri‑
itori. Este cel mai grăitor model de program
de interes naţional care porneşte de la un
scop fondator al Academiei Române şi care
s‑a dovedit de succes. Cu ocazia centenaru‑
lui Marii Uniri, a rezultat o impresionantă
sumă de sinteze ale tuturor domeniilor pa‑
tronate de secţiile noastre. Fireşte, Acade‑
mia, prin natura sa de păstrătoare a valori‑
lor recunoscute, nu face, de regulă, experi-
mente, adică nu se hazardează să scoată în
prim plan ineditul cu orice preţ şi nu urmă‑
reşte să lanseze posibili (potenţiali) creatori.
Există alte instituţii destinate să promoveze
şi să exhibe avangarda, să încurajeze şocul
cultural, ipotezele riscante, formulate de
unii debutanţi.
Activitatea ştiinţifică a membrilor Aca‑
demiei, a cercetătorilor din instituţie sau
• Ioan-Aurel Pop
din afara sa este reflectată, în mare măsură,
în periodice numeroase şi prestigioase, in‑
dexate în bazele de date internaţionale. Dar
a face distincţii cu valoare discriminatorie,
în acest empireu al creaţiilor şi al personali‑
tăţilor de elită, între creaţia ştiinţifică şi cea
literară, între ştiinţele exacte şi umanioare,
între un articol de fizică dintr‑o revistă
străină şi unul de gramatică românească
dintr‑o revistă a Academiei este nu numai
nedrept, incorect şi subiectiv, dar este total
lipsit şi de colegialitate. Nu se pot compara
elemente incomparabile, deoarece este fără
sens, fără relevanţă şi chiar imoral. Apreci‑
erea activităţii unor specialişti din domeni‑
ile umaniste prin factorul de impact sau
indicele Hirsch este lipsită de orice relevan‑
ţă, în condiţiile în care 70‑80% din scrieri‑
le acestora, elaborate în româneşte, sunt
complet ignorate de cei care fac măsurăto‑
rile internaţionale.
Strâns legate de publicaţii şi de lucrările
originale sunt manifestările ştiinţifice şi
culturale, naţionale şi internaţionale, co‑
memorările, celebrările, aniversările unor
membri etc. Cercetarea şi creaţia se fac cu‑
noscute nu doar prin publicaţii, ci şi prin
comunicări, prin dialoguri directe, faţă în
faţă, în locuri cu încărcătură emoţională
istorică, aşa cum sunt Aula Academiei, au‑
lele filialelor din ţară şi ale institutelor, bi‑
bliotecilor etc. Atenţia conducerii Acade‑
miei se cuvine să fie canalizată pe calitatea
unor asemenea manifestări, pe frecvenţa
lor, pe deschiderea lor către societate, pe
invitaţiile adresate, pe discursurile inaugu‑
rale şi cuvintele de salut, pe autorităţile in‑
vitate. Academia este şi o societate savantă
care datorează membrilor săi un respect
suprem, reverenţă, condescendenţă, polite‑
ţe. Ceremoniile care se petrec în incinta
Academiei nu pot să aibă în prim plan, ca
protagonişti, decât Academia şi membrii
săi de ieri şi de azi. De asemenea, acordarea
patronajului Academiei unor manifestări
ştiinţifice şi culturale se face de comun
acord şi cu multă parcimonie, în acelaşi
spirit al conservării prestigiului instituţiei.
O mare civilizaţie nu este neapărat aceea
care are multe personalităţi în trecut, ci
aceea care ştie să‑şi onoreze personalităţile
pe care le are în prezent.
Academia Română este, de o bună bu‑
cată de timp, şi o instituţie de instruire şi
de educaţie, deoarece organizează activităţi
de calificare profesională superioară, cur‑
suri postuniversitare, doctorate, conferind
şi alte titluri ştiinţifice şi academice. Acest
fapt o aşază în competiţie cu marile univer‑
sităţi tradiţionale, alături de care trebuie să
promoveze o atmosferă de armonie şi de
complementaritate între cercetare şi instru‑
ire. Şcoala de Studii Avansate a Academiei
Române (scosaar), la nivel central, în fili‑
ale şi în institute, are menirea să fie în prim
planul vieţii ştiinţifice naţionale şi să ofere
un model de bune practici şi un exemplu de
urmat instituţiilor similare din universităţi.
A intrat în practica Academiei Române
acordarea de burse doctorale, post doctora‑
le şi de cercetare pe bază de concurs, ceea
ce stimulează cercetarea şi garantează re‑
zultate de calitate. În plus, noile domenii şi
direcţii ale ştiinţei, mai ales cele interdisci‑
plinare, impun adaptarea institutelor Aca‑
demiei la aceste exigenţe, părăsirea unor căi
bătătorite şi adoptarea altor tehnologii, în
pas cu eficienţa şi calitatea. Astăzi se invocă
foarte des excelenţa, care poate să fie o no‑
ţiune la modă, ca atâtea altele, dar înainte
de a ajunge la excelenţă, adică la „ieşit din
comun“ sau la „neîntrecut“, avem datoria să
asigurăm funcţionarea normală a institute‑
lor, statutul cercetătorilor şi doctoranzilor
noştri, finanţarea cercetării, decenţa salari‑
ilor, condiţii de muncă adecvate profilului
cercetării etc.
Institutele de cercetări ale Academiei
Române au o tradiţie, o experienţă în func‑
ţionare şi rezultate care pun Academia pe
prima poziţie sau între primele poziţii din
România şi, în anumite discipline şi specia‑
lităţi, între primele din Europa. Cercetarea
a intrat însă, de câteva decenii bune, într‑o
dinamică nemaiîntâlnită în trecut, dinami‑
că bazată pe o acerbă concurenţă, pe apara‑
turi de înaltă tehnicitate, pe competiţia va‑
lorilor şi pe atragerea celor mai valoroşi
cercetători etc. De aceea, în institute, expe‑
rienţa seniorilor trebuie neapărat îmbinată
cu forţa de creaţie a tinerilor. Cercetarea
ştiinţifică, inclusiv în domeniile umaniste
şi în ştiinţele sociale şi economice, nu se
mai face static, descriptiv şi sistematic, pre‑
cum odinioară. Digitalizarea a pătruns
peste tot şi, odată cu ea, metodele eficiente,
lucrul în echipă sau în grup, racordarea la

Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 5
 afara ei, pentru că ea este cea mai înaltă
tematica de vârf internaţională, crearea de
grupuri mixte în cadrul academiilor şi in‑
stitutelor europene. Academia Română se
confruntă, ca şi alte academii, cu „scurge‑
rea creierelor“, cu plecarea multora dintre
specialiştii tineri şi buni.
Academia Română participă, conform
legii şi statutului său, la schimbul internaţi‑
onal de valori ştiinţifice şi culturale, este
parte a unor prestigioase organizaţii de
profil internaţionale, cu scopul promovării
spiritului academic, al ştiinţei şi culturii de
cel mai înalt nivel şi al apărării valorilor
europene. Academia Română veghează,
alături de alte instituţii, la buna funcţiona‑
re a „Accademiei di Romania“ din Roma şi
a „Institutului Român de Cultură şi Cerce‑
tare Umanistică“ de la Veneţia, întemeiate
de Vasile Pârvan şi, respectiv, de Nicolae
Iorga, ambii membri ai Academiei. Ele au
fost fondate, ca şi dispăruta Şcoală Româ‑
nă din Paris, sub egida Academiei sau şi
sub egida Academiei. Prezenţa bursierilor
statului român la Roma şi la Veneţia coin‑
teresează Academia în pregătirea pe această
cale de specialişti pentru propriile institute.
Academia Română a fost menită încă
de la înfiinţare să se afle constant în servi‑
ciul naţiunii române, ceea ce şi face de
peste un secol şi jumătate. Aceasta înseam‑
nă că Academia nu se poate izola în turnul
său de fildeş, în ştiinţa şi erudiţia pură,
ignorând comunitatea. Academia consacră
valori interne ale societăţii româneşti şi
valori externe puse în slujba societăţii şi fa‑
ce cercetare şi creaţie de excepţie pentru
Cetate şi pentru omenire. De aceea, Acade‑
mia trebuie să fie parte a tuturor proiecte‑
lor care au ca scop ştiinţa, cercetarea, dar şi
mersul general al României, al Europei şi
al lumii în ansamblu. Academia Română
are experţi pentru toate domeniile vieţii,
iar expertiza sa trebuie să fie solicitată, ofe‑
rită şi prezentă în toate întreprinderile de
un anumit nivel, care urmăresc binele ţării
şi al planetei. Academia este şi o instanţă
morală, menită să sancţioneze abaterile
grave de la respectarea democraţiei şi a bi‑
nelui public, de la legile fundamentale, de
la protecţia mediului, a bunurilor de patri‑
moniu, a monumentelor, a tradiţiilor. De
aceea, se cade ca Academia să aibă raporturi
bune, de dialog, cu toate instituţiile statu‑
lui, cu toate entităţile importante, publice
şi private şi acorduri de colaborare cu insti‑
tuţiile echivalente, de acelaşi rang. Membrii
Academiei trebuie să facă parte din toate
acele instanţe care stabilesc strategia şi
funcţionarea educaţiei naţionale, ale cerce‑
tării ştiinţifice şi ale creaţiei artistice şi vo‑
caţionale, statutul României în cadrul UE,
accesarea fondurilor europene, cooperarea
internaţională pe toate planurile, proiectele
de ţară etc. Toate instituţiile statului trebu‑
ie determinate să trateze Academia Româ‑
nă cu respect, demnitate şi deferenţă, ea
fiind la fel de veche şi de onorabilă ca şi
Constituţia, ca şi monarhia constituţiona‑
lă, ca şi România modernă. Pentru a bene‑
ficia permanent de acest tratament, Acade‑
mia Română are nevoie de o ţinută
impecabilă, adecvată misiunii sale istorice
şi rolului său contemporan. Pe scurt spus,
Academia poate funcţiona în acord cu mi‑
siunea sa numai dacă este independentă faţă
de orice imixtiune a politicului. Academia
Română nu poate să fie controlată şi evalu‑
ată ştiinţific şi cultural de către instanţe din
6 • APOSTROF
instituţie de consacrare, de cercetare şi de
creaţie ştiinţifică şi culturală. Academia are
resursele necesare ca să‑şi evalueze propriile
institute şi centre, dar trebuie, în schimb,
să contribuie, alături de specialiştii din
universităţile de vârf şi din institutele naţi‑
onale de cercetări, la evaluarea, clasificarea
şi ierarhizarea altor colective de acest fel.
Activităţile Academiei Române sunt –
cele mai multe – de amploare naţională şi
internaţională. Cercetările, invenţiile, ino‑
vaţiile şi creaţiile culturale şi artistice ale
membrilor Academiei şi ale cercetătorilor
din institute şi centre oferă soluţii pentru
probleme de viaţă, pentru funcţionarea
bună a comunităţii, pentru protecţia me‑
diului, pentru mai eficienta gestionare a
prezentului şi pentru pregătirea în cunoş‑
tinţă de cauză a viitorului. Unii dintre
membrii Academiei şi ai institutelor sale
sunt onoraţi periodic cu titluri (recunoaş‑
teri) de valoare naţională, europeană şi
mondială, sunt invitaţi la universităţi de
prestigiu, publică lucrări care revoluţionea‑
ză anumite domenii etc.
Academia trebuie să fie „suflet din su‑
fletul neamului“ nostru – cum ar fi spus
George Coşbuc – dar nu poate să coboare
la nivelul vieţii cotidiene, să se asocieze cu
instituţii de nişă şi să participe la iniţiative
Academia Română
poate fi distrusă uşor,
dar nu s‑ar obţine alt avantaj
pentru naţiune
decât o seamă de sicrie în plus
mărunte. Academia se îndreaptă spre socie‑
tatea românească de câte ori necesităţile o
impun, dar este bine ca ofertele de colabo‑
rare să vină şi dinspre comunitate, iar con‑
ducerea instituţiei să facă selecţia necesară
şi să opteze în deplină cunoştinţă de cauză.
Aceasta se impune nu numai datorită fap‑
tului că Academia a construit România
înainte ca s‑o facă oamenii politici şi înain‑
te ca ea să existe cu graniţe oficiale, pe
hartă, ci şi pentru că instituţia trebuie să‑şi
păstreze prestigiul şi autonomia neştirbite.
Există azi o tendinţă de diminuare a
rolului academiilor, mai ales în fostele ţări
comuniste, pe motiv că regimurile de dic‑
tatură ar fi supralicitat rolul acestor foruri.
Nu este, însă, cazul Academiei Române,
căreia comuniştii, în 1948, i‑au exclus peste
o sută de membri, i‑au băgat în închisori
câteva zeci şi i‑au ucis în detenţie vreo zece.
Ulterior, evident, regimul a urmărit să‑şi
aservească instituţia, dar nu a reuşit pe de‑
plin. Ca urmare, i‑a confiscat institutele de
cercetări şi i‑a oprit complet primenirea,
deoarece, între 1974 şi 1989, i‑a interzis să
mai primească noi membri. Academia Ro‑
mână, conform planurilor dictaturii lui
Ceauşescu, urma să moară de la sine, în
chip biologic, prin decesul tuturor mem‑
brilor săi. Că unii membri au făcut com‑
promisuri, nu este de mirare, după ce li s‑a
inoculat spaima de excludere, detenţie şi
moarte. Nu toţi marii creatori de valori au
stofă de eroi ai rezistenţei, iar valorile au‑
tentice rămân pentru vecie, independent de
atitudinile de viaţă, demne sau laşe, ale au‑
torilor lor. Prin urmare, vocile ridicate îm‑
potriva Academiei Române nu urmăresc
decât să mai distrugă o instituţie‑etalon a
civilizaţiei noastre moderne.
Astăzi, în era digitalizării, Academia
participă, în cel mai înalt grad, la elabora‑
rea şi la schimbul valorilor ştiinţifice. Aca‑
demiile nu sunt instrumente sau mijloace
aflate în subordinea politicului, ci instituţii
de consacrare şi de creaţie de prim rang,
instituţii care dau măsura elitei unei comu‑
nităţi. Ştiinţa nu are, în general, graniţe
naţionale şi nu trebuie să fie limitată de
limbile pe care le vorbim sau de mentalită‑
ţile pe care le avem. Academiile lumii au
şansa să fie cel mai important mijloc de
cooperare ştiinţifică internaţională la nivel
instituţional din lumea contemporană şi
trebuie să fie conştiente de acest rol. Aceas‑
ta trebuie să se întâmple mai ales acum,
când se simte în lume, în anumite medii, o
reticenţă faţă de cunoaşterea ştiinţifică şi o
rezervă faţă de rolul benefic al culturii ge‑
nerale şi când educaţia nu se mai bucură de
încrederea pe care o merită. Academiile pot
revigora Europa, dacă vor reuşi să impună
un rol fundamental cunoaşterii şi educaţiei
bazate pe cercetare, pe cultură generală şi
chiar pe erudiţie. S‑a demonstrat de două
milenii încoace că omenirea nu poate pro‑
gresa şi nici chiar exista fără cercetare, fără
investigaţie şi fără anchetă în lumea încon‑
jurătoare, fără chestionarea naturii şi socie‑
tăţii, fără a răspunde provocărilor cotidie‑
ne. Din această perspectivă, academiile au
şi vor continua să aibă – în ciuda unor
sceptici şi cârtitori – un rol esenţial în soci‑
etate, fiindcă societatea omenească nu
poate fiinţa fără ştiinţă şi fără cunoaştere,
iar cunoaşterea de cel mai înalt nivel se rea‑
lizează, în mare măsură, în academii. Aşa
cum am spus mai sus, există o zicere înţe‑
leaptă – atribuită lui Nietzsche, dar care
vine dintr‑o zestre mult mai veche –: un
popor se caracterizează nu atât prin oame‑
nii mari pe care îi are (în trecut), cât prin
felul în care îi stimează şi îi preţuieşte pe
aceştia (în timpul vieţii). Academia Româ‑
nă poate fi distrusă uşor, dar nu s‑ar obţine
alt avantaj pentru naţiune decât o seamă de
sicrie în plus, pe când conservarea, susţine‑
rea şi revigorarea Academiei Române –
chiar dacă membrii săi nu sunt decât nişte
bătrâni – ar putea conduce lumea româ‑
nească spre noi performanţe în ştiinţă, artă
şi cultură în ansamblu. Să nu ajungem,
după ce ne vindem tinerii în cele patru
vânturi, să trebuiască să ne cumpărăm bă‑
trânii!
n
Poeme

• Foto: Ana-Maria Găvan.

de Radu Găvan
În Leipzig e vorba în fiecare zi, şi despre prietenie şi căldură. Joia e şi despre
un uriaş blând, cu suflet mare. Joia e despre altă lume.
Miercuri
Vineri
Pe drum
Sunt în regatul cărţilor, la hotel am o cameră frumoasă, micul
Avionul a decolat şi ca întotdeauna dejun e spectaculos, patul meu e moale şi stofa costumului meu e
mi-am simţit inima în gât şi o presiune teribilă între tâmple moale şi ziua e plină de promisiuni, am ţigările mele şi cafeaua şi
ca şi când capul meu era un balon şi toată libertatea din lume şi nu am nimic. Ziua asta e despre
nişte guri îl umflau suflându-mi cu furie în urechi singurătate. Am ajuns unde îmi doream şi totuşi un gol şi mai
Cu fălcile încordate, ca un buldog furios mare se cască în mine. Seara, mă duc într-un hypermarket de
Şi ochii cârpiţi lângă hotel şi caut jucării şi ursuleţi gumaţi. Iau o cutie mică de
La două mii, trei mii, şapte mii de metri lego, apoi îi găsesc pe River Scott şi Louise Nash “Ambasadoa‑
Strângând Bivolul nopţii între degete şi apoi rea” şi sunt fericit. Afară viscoleşte. E frig şi vântul îmi arde faţa,
încercând să adorm, să ascult muzică, să citesc, să dorm, dar sunt fericit. Păşesc de unul singur pe câmpul alb şi pustiu, ca
 o nelinişte un rege în exil. Un rege în ninsoare. Fără cal, fără supuşi, cu o
subtilă rozându-mi măruntaiele. pungă cu maşinuţe şi ursuleţi gumaţi într-o mână şi o pungă de
hârtie de la KFC în cealaltă. Mănânc singur în cameră.
În Viena
Sâmbătă
Am mai fost aici
Eram tânăr şi eram Tot n-am apucat să vizitez Leipzigul. Sunt un turist leneş. Spre
cu ea şi poate de aceea înserare, un tramvai arhiplin mă poartă spre centrul oraşului.
aeroportul părea minuscul Cobor. E încă frig. E martie şi e iarnă. Înghit străzi. Fac poze.
Acum pare să nu se mai termine Ajung la Schauspielhaus. E seara de lectură. Scriitori mari
Oameni: prea mulţi, vorbesc şi citesc pe o scenă micuţă. Sala e plină.
întotdeauna prea mulţi În întuneric, oamenii ascultă în tăcere, apoi aplaudă.
Vorbesc cu două fete, şi asta e cea mai bună parte, apoi  Înăuntrul său, scriitorul zâmbeşte.
fumez o ţigară într-o cuşcă şi Pe scena luminată, din întunericul său, fără să-i vadă pe cei
beau suc de portocale  din faţa sa,
şi aştept. scriitorul vorbeşte. Singur, întotdeauna singur.
Hainele îmi sunt îmbâcsite de fum  Seara asta e despre o clipă de fericire.
Mintea îmi e amorţită.
Într-un sfârşit, se termină şi aeroportul ăsta şi Duminică
Strânge centura, strânge din fălci
Strânge Bivolul între degete Cel mai bun şi cel mai trist mic dejun din ultima vreme, apoi
Strânge pleoapele un ultim drum prin târg
Dormi. şi
înapoi în cameră, înapoi în microbuz, înapoi în aeroport, înapoi
În Leipzig
Avionul a decolat şi privesc pe geam
Am părăsit luminile aeroportului şi Luminile Leipzigului se pierd şi totul a fost doar un vis. Închid
Cerul Leipzigului arăta ca un val uriaş şi negru  ochii.
acoperind lumea Înapoi spre o altă zi de luni.
Ne-am înghesuit într-o maşină, nişte scriitori mai mari
 sau mai mici
Şi am traversat şoseaua, apoi străzile oraşului care Creaţie
în noapte ar fi putut fi orice oraş din lume, orice oraş fără gropi
 şi bombe căzând pe străzile întunecoase să vezi viaţa în toată splendoarea sa
Orice oraş în care oamenii beau bere şi mănâncă aripioare de pui printre razele alburii şi reflexiile albăstrii
 şi merg la teatru şi râd cu poftă. din hăul cel mai adânc,
să auzi şoaptele îndrăgostiţilor
La hotel, am privit o vreme pe fereastră, şi gemetele torturaţilor
apoi am coborât şi am mers pe un câmp pustiu, vântul era rece, în cea mai senină zi şi în cea mai tulbure noapte,
 dar îmi era foame, să percepi poezia unui trup contorsionat pe podeaua rece
până la un KFC, unde am mâncat singur la o masă privind în gol,  a închisorii
apoi şi durerea din ochii mamei în clipa naşterii,
m-am întors în cameră, eram îngheţat şi mă simţeam fericit să-ţi priveşti umbra
 şi singur şi şi ea să te privească îndărăt,
îmi era teamă să o îmbrăţişezi şi printre lacrimi să-i ceri iertarea,
dar mai mult eram fericit şi curios şi să atingi o coală albă
asta era tot ce mi-aş fi putut dori în acea clipă. şi în urma degetelor să rămână viaţă.
n
Joi

Joia e despre Edith,

privirea mea din altă lume. Joia e despre ţigări fumate în frig şi
cafele fierbinţi şi în primul rând despre literatură, dar despre asta

Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 7

 Jurnal de cărţi
Triptic Abăluţă
T rei culegeri de versuri a publicat în
2018 Constantin Abăluţă, unul dintre
cei mai valoroşi poeţi români ai ultimei ju‑
mătăţi de secol: Trecerea în alt ocean, Poem
pentru cei ce nu‑s de faţă (ambele la Casa de
pariuri literare) şi Mai sincer ca Himalaya
(la Casa de Editură Max Blecher). Şi‑n
2017 îi apăruseră o plachetă, trăiesc în faţa
dumneavoastrĂ (cu majusculă finală în loc
de iniţială! – la Editura Charmides), şi vo‑
lumaşul‑interviu Drumul furnicilor şi cîteva
escale printre nori. Un dialog cu Constantin
Abăluţă, realizat de „un cristian“ (din nou
la Casa de pariuri literare). Dacă socotim,
tot din 2018, şi ediţia a 2‑a, „revăzută, adă‑
ugită şi definitivă“, a excepţionalului ro‑
man distopic Groapa roşie (iarăşi la Charmi‑
des, cu prefaţa mea), avem confirmări în
serie ale prolificităţii unui autor devenit din
toamna trecută octogenar. Primordialmen‑
te poet, exersat şi în celelalte genuri, dintot‑
deauna foarte productiv, multă vreme sub‑
evaluat, Constantin Abăluţă a acumulat în
timp o operă masivă, care i‑a adus şi recu‑
noaşterea cvasi‑unanimă.
Nu slăbeşte – vasăzică – ritmul, ba chiar
accelerează. În paralel cu scrisul, continuă
să şi deseneze şi să picteze, cum face din
tinereţe, cînd talentul plastic i‑a adus o di‑
plomă de arhitect (dar n‑a practicat). Expu‑
ne în configuraţii variabile, singur sau în
„colective“, de pildă, recent, în cadrul pro‑
iectului de grup cu manifestări anuale Zia-
rul neconvenţional (de astă‑dată la Muzeul
de Artă Modernă şi Contemporană „Pavel
Şuşară“, în mai‑iunie 2019). Neobosit
Constantin Abăluţă!
Primele două plachete din 2018, lansate
simultan şi cu coperţi asemănătoare (de
poet semnate), se deschid cu scurte „îndru‑
mări de lectură“, cum a mai procedat Con‑
stantin Abăluţă şi‑n alte cărţi ale sale din
ultimii ani, dotîndu‑le cu note introductive
sau cu postfeţe. Interesante ca mărturii de
scriitor, textele nu trebuie crezute fără veri‑
ficări. Autorul spune despre Trecerea în alt
ocean şi despre mai vechiul Drum al furnici-
lor: „Simt că acestea s‑ar putea să rămînă
cele mai importante volume ale mele“ (Pre-
ambul, pe p. 1, cea „de gardă“!); însă cealal‑
tă culegere a tandemului recent, Poem pen-
tru cei ce nu‑s de faţă, depăşeşte Trecerea...
Au un soi de „supratemă“ comună, prelun‑
gită din trăiesc în faţa dumneavoastră: se‑
nectutea, apăsată de conştiinţa finalului
apropiat. Formula din prima culegere e a
reflecţiilor libere, consemnate lejer, cu
spontaneitate divagantă, cu oricîte devieri
şi asocieri neaşteptate, graţioase, uneori
dictate de mecanica limbajului, de parcă
poetul n‑ar face altceva decît să se supună
fără crîcnire inspiraţiei. Textele sînt datate
ca‑ntr‑un jurnal (cum le‑am considerat şi
pe cele din trăiesc..., în glossa de pe coperta
a iv‑a), însă nu sînt chiar atît de neelaborate
cît pretinde autorul, care le defineşte prin
„simplitate, concentrare şi directeţea abor‑
8 • APOSTROF
Ion Bogdan Lefter
dării temelor“, ca şi „prin lipsa oricărei
emfaze“. Un contra‑argument la‑ndemînă,
formal, imediat sesizabil: majoritatea poe‑
melor au 14 versuri, ca sonetele, chiar dacă
nu sînt rimate, structura „fixă“ fiind aproa‑
pe anulată de fluenţa nonşalantă, ju‑
cat‑„naivă“ a notaţiilor. Or, sonetele, fie şi
„deconstruite“, nu‑s tocmai „simple“! Para‑
bola Trecerii în alt ocean din textul titular,
„marea trecere“ proiectată parabolic într‑un
infinit acvatic alternativ, va fi şi ea subtil
construită ca imanenţă corporală derivată
din bucuria acţiunii creatoare („Trăiesc cele
mai frumoase zile din viaţa mea/ Scriu ne‑
întrerupt ca marea cu valurile ei“...), încît
fiinţa care‑şi asumă lumea prin transcriere
s‑o poată transfera, prin „misterioasa trece‑
re“, „atunci cînd va veni vremea“, în viaţa
următoare, „în alt ocean“ (toate secvenţele
citate sînt de la p. 30; mai apar în poem
meduze, hipocampi, rodii, zebre, palmi‑
eri...). În rest – improvizaţii superioare.
Pe cînd în Poem pentru cei ce nu‑s de faţă,
spre deosebire de cel ce continuă să trăias‑
că, să scrie şi să‑şi publice producţiunile
(„traducînd“ titlul din 2017; acum textul
aşezat În loc de prefaţă poartă titlul Bucuria
celui care este încă de faţă...), e vorba despre
antecesori şi despre alte personaje întîlnite
de‑a lungul vieţii, evocaţi/evocate într‑o
„epopee“ memorialistică sui generis, com‑
pusă din secvenţe epice şi portretistice (nu
chiar – cum spune autorul la p. 7 – „un mit
al familiei tradiţionale româneşti“, dar nici
departe...). Ramura paternă şi cea maternă
sînt reconstituite în primele două cicluri,
Călătorind prin odăile tatei şi printr‑ale
...mamei, în tablouri impresionante. Enun‑
ţuri cursiv‑narative, în versuri lungi, obli‑
gate de formatul „poche“ al cărţii să conti‑
nue pe rîndul sau rîndurile următoare, uşor
retras/e în pagină. Un text, despre mătuşa
„Dragalili“, e o proză‑proză de 4 pagini,
sfîşietoare. Ciclul al treilea, Călătorind prin
odăile lumii, adaugă mai concise reflecţii
despre senectute, la prezent, în linia subti‑
tlului secţiunii, Adevărul clipei trăite, cu
bunul instinct al generalizării şi‑aici para‑
bolizante, la scară planetară. Un fir tematic
– chiar că „fir“! – îl furnizează numele
„Abăluţă“, „o aba ceva mai subţire“ (p. 15),
din care s‑ar fi „ţesut“ istoria familiei (cf. şi
p. 7). Amuzant‑tuşant! De remarcat că şi
Poemul pentru cei ce nu‑s de faţă mărturiseş‑
te euforia notaţiei continui: „Bucuria de a
fi scris versuri/ despre tot ce trăieşte/ e
mare. Nimeni şi nimic/ nu mi‑o poate lua“
(p. 55).
Cu totul altceva – în Mai sincer ca Hi-
malaya, subintitulată Poeme politice: exerci‑
ţiu pamfletar, în registru virulent‑satiric.
Din start, în poemul care dă titlul primului
ciclul şi‑al ansamblului, dăm peste un ma‑
nifest al dezabuzării, totodată condamnare
agresivă a realităţii din jur, descrise în fra‑
zări scurte, tăios‑sadice, inclusiv a instanţei
naratoare, cu – doar – şansa de a nu‑i da
crezare, de vreme ce prea de tot se autode‑
nigrează, mai şi adăugînd la final o aluzie
la şubreda‑i sănătate („boala mea de
plămîni“ – p. 8). Sînt menţionate „Guver‑
ne, legi./ Morală din congelator./ Abjecţie
la borcan“ etc. (p. 7). În textul următor,
Amenajaţi‑vă o morgă de apartament, apare
„turbăria guvernamentală“ (p. 9), apoi, ca
totul să fie inechivoc, vin la rînd un Poem
politic şi unul ...politic de apartament, Testa-
mentul anarhistului ş.a.m.d., undeva năvă‑
leşte un „mîrlan de parlamentar“ (p. 15) şi
„povestitorul“ devine şi el legislator (p. 16),
mai departe aflăm că „guvernul ăsta cade“
(p. 17), deputaţii votează cu... şireturile (cf.
p. 23), consemnate fiind o multitudine de
absurdităţi şi de orori. Ciclul al doilea, Mă
opun broaştei ţestoase, va fi un poem în 3
părţi pe un motiv preluat de la poetul in‑
surgent Yves Mazagre, iar al treilea, Regele
protozoarelor, va strînge alte 8 vagamen‑
te‑„sonete“, în stilul casei. Versurile cele
mai reuşite nu mai au nimic „politic“, nu
mai păstrează din proiect decît o anume
asprime a discursului, un ton sec şi cinic,
ceea ce nu exclude tropismele expresive.
Crudităţi şi mai riscante în ultimul ciclu,
Statuia care vomită, compus din 3 poeme
secvenţiale, ultimul readucînd în carte „gu‑
vernele“ (p. 60), „ocîrmuirea“ (p. 62), „du‑
rerile de bun rămas ori de bun găsit/ pe
care mi le pricinuieşte această decăzută
planetă“ (p. 65).
Puseu negativist! Plastic în gama aleasă
(cu unele stridenţe evitabile), dar adevăra‑
tul Constantin Abăluţă lucrează cu fire mai
subţiri, fine, în poeme nu neapărat senine,
adesea le simţim triste pe dedesubt, dar ţe‑
sute cu bucuria de‑a trăi şi de‑a scrie „neîn‑
trerupt ca marea cu valurile ei“...
n
 Muzeu Apostrof

• Mircia Dumitrescu, grup statuar Cioran, Eliade, Ionescu, amplasat în curtea Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti.

Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 9


Moartea existenţială
Ştefan Bolea
C ostică Brădăţan,
profesor de studii
umaniste la Universitatea
Texas Tech din SUA şi
profesor onorific de filo‑
sofie la Universitatea din
Queensland din Austra‑
lia, este autorul mai mul‑
tor cărţi de filosofie, con‑
cepute deopotrivă în
română şi în engleză, printre care amintim:
O introducere la istoria filosofiei româneşti în
secolul XX (Nemira, 2001), The Other Bi-
shop Berkeley (Fordham University Press,
2006) ş.a. Studiul A muri pentru o idee.
Despre viaţa plină de primejdii a filozofilor,
(traducere de Vlad Russo, Bucureşti: Hu‑
manitas, 2018) a apărut în versiunea origi‑
nară în 2015 la editura Bloomsbury.
Volumul lui Brădăţan este o exploatare a
morţii existenţiale, care creşte în noi în
timp, pe măsură ce ne consumăm destinul.
Din această perspectivă, moartea este o ne‑
cesitate, imprimând urgenţă vieţii. „Moar‑
tea ... nu înseamnă întotdeauna negare a
vieţii – ea are uneori capacitatea paradoxală
de a o spori, de a o intensifica într‑atât încât
... insuflă o viaţă nouă vieţii înseşi ... [V]iaţa
are nevoie de moarte. Dacă moartea ar fi
într‑un fel sau altul proscrisă, viaţa ar primi
şi ea o lovitură necruţătoare“ (p. 15). Sau, în
termenii lui Pasolini, citat de autor: „Este ...
absolut necesar să murim ... fiindcă, atâta
vreme cât trăim, nu însemnăm nimic, iar lim‑
bajul vieţii noastre ... este intraductibil” (p.
17). Sunt de acord cu Brădăţan că „[d]acă
am deveni nemuritori într‑o bună zi, am
putea muri din lipsă de sens în ziua urmă‑
toare“ (ib.), dar în acelaşi timp mă întreb
dacă, ţinând cont de faptul că nu putem să
nu murim, această acceptarea a morţii nu
constituie o raţionalizare. Ne adaptăm la
moarte aşa cum o facem la un rău necesar:
nu e ca şi cum nemurirea ar fi o opţiune
(tehnologică, de pildă). Dacă am fi nemuri‑
tori, s‑ar schimba definiţia existenţialistă a
omului ca fiinţă întru moarte, iar anxietatea
ar primi o lovitură necruţătoare în statutul
ei de afect ontologic fundamental.
Capitolul Primul chip din A muri pen-
tru o idee mi se pare cel mai reuşit – şi la el
mă voi referi în principal în continuare –,
autorul ocupându‑se de filosofiile lui
Montaigne, Heidegger şi Landsberg, dar
explorând şi domenii conexe precum lite‑
ratura (Tolstoi), istoria artei (Munch),
studiile de film (Bergman). Trebuie să
observ că, în acest context (al exploatării
morţii existenţiale), mi se pare stranie ab‑
senţa lui Cioran, existenţialistul marginal,
filosoful imanenţei morţii în viaţă.
Pornind de la o idee concepută de Sarah
Bakewell, Brădăţan consideră că preemi‑
10 • APOSTROF
nentă pentru Montaigne e „problema «cum
să trăim» ... Întrebare vastă, cu mai multe
straturi şi uneori fluidă, care nu trebuie
confundată cu problema etică mai îngustă
«cum ar trebui să trăim»“ (p. 53). În viziu‑
nea eseistului francez, nu obligativitatea
etică primează, ci felul practic în care reu‑
şim să navigăm pe talazurile violente ale
existenţei: „cum să nu murim“. Eseul lui
Montaigne, „A filozofa înseamnă să mu‑
rim” este comentat cu admiraţie de autor,
relevându‑se dubla sa calitate de automode‑
lare şi de „dezvrăjire“ a privirii de Meduză
a morţii. To live isto die în versiunea filoso‑
fului francez sună astfel: „Tot ce trăiţi îl
răpiţi vieţii; în paguba ei este. Neîncetata
lucrare a traiului vostru este să clădiţi
moartea. Sunteţi în moarte cât sunteţi în
viaţă. Căci sunteţi după moarte, când nu
mai sunteţi în viaţă“ [Vous estes en la mort
pendant que vous estes en vie. Car vous estes
après la mort quand vous n’estes plus en vie.]
(p. 69). Reflecţia lui Montaigne este de o
bogăţie paradoxală, părând să combine o
concepţie pre‑existenţialistă cu viziunea li‑
niştitoare a lui Epicur. Suntem în moarte
doar în timpul vieţii. La aceasta se adaugă
întrebarea logică: dacă viaţa este moarte,
atunci ce este moartea? O întrebare la care
nu cred că putem replica optimist, aidoma
lui John Donne.
Interesantă e şi interpretarea nuvelei
Moartea lui Ivan Ilici din perspectiva im‑
personalului „se“ heideggerian. Adăugăm
că şi romanul Învierea suportă o lectură
heideggeriană. În viziunea lui Costică Bră‑
dăţan, Tolstoi este un fenomenolog superi‑
or lui Heidegger, pentru că nu descrie ex‑
perienţa morţii proprii, imposibil de probat
pentru existent: accesul la moartea care ar
trebui să „individualizeze“ este derivat din
moartea celorlalţi. Mai ales incursiunea în
istoria artei mi se pare demnă de reţinut,
filosoful comentând litografia expresionis‑
tă Autoportret cu braţ scheletic (1895) a lui
Edvard Munch. „Un autoportret cu o mână
gata consumată de moarte e o reprezentare
a finitudinii noastre în tot ce are mai cum‑
plit. Imaginea vorbeşte de la sine despre
făptura noastră muritoare, şi o face mai
grăitor decât a putut‑o face vreodată un
opuscul filozofic“ (p. 74). Ochiul întors în
interior al artistului şi, mai ales, mâna sa
(prin care îşi exercită imboldul creator)
roasă de moarte pot constitui un pandant
funerar la concepţia lui Montaigne. Condi‑
ţia umană e definită de finitudine: cum li‑
mita dintre viaţă şi moarte e elastică (Sar‑
tre), sunt clipe când strânsoarea mâinii
morţii devine severă, năprasnică şi atunci
simţim pieirea în suflet, ca în atacurile de
panică. Adaug că ar fi fost interesant de
analizat şi picturile lui James Ensor, Otto
Dix ori Arnold Böcklin ş.a. în raport cu
creaţiile lui Munch.
Pornind de la alegoria tauromahică a
lui Landsberg, în care azvârlirea în lume a
Dasein‑ului e comparată cu intrarea unui
taur în arenă, doar pentru a fi sacrificat de
temnicerul‑şef (pentru a aminti şi de re‑
prezentarea pre‑kafkiană a lui Morus, un
alt filosof comentat de autor), Brădăţan
ajunge la prezentarea filmului A şaptea pe-
cete de Ingmar Bergman şi despre jocul de
şah cu Moartea al personajului principal,
Antonius Block (interpretat magnific de
Max von Sydow). „A juca şah cu Moartea
– scrie filosoful român – este un scop în
sine, care conferă vieţii un sens izbăvitor.
Fireşte că vom fi învinşi ... Dar scopul nu
e să evităm moartea, ci să trăim fără tea‑
mă şi fără umilinţe înainte ca ea să vină.
Ca să murim cum se cuvine trebuie să în‑
văţăm cum să murim – şi ce cale mai bună
avem spre a învăţa decât jocul cu Moartea
însăşi? La sfârşitul jocului suntem altcine-
va... A provoca Moartea la o partidă de
şah, a juca partida, a înfrunta toate terti‑
purile şi a pierde cu eleganţă nu reprezintă
doar un semn de cutezanţă, ci şi de înţe‑
lepciune. Este înţelepciunea lui Sisif. Ab‑
surdul situaţiei, faptul că e fără scăpare, că
rezultatul e inevitabil – toate acestea nu
contează până la urmă. Ceea ce contează
este fapta însăşi. Fapta îşi este propria răs-
plată“ (pp. 114‑5). Deşi înţeleg eleganţa
unui losing battle, a unei confruntări fără
sorţi de izbândă, purtată în maniera sa‑
murailor, mă întreb dacă are relevanţă da‑
că răposăm cu sau fără demnitate, ţinând
cont că oricum murim şi, mai mult, luând
în considerare faptul că moartea loveşte
năprasnic, fără a ne consulta în prealabil.
Au murit Camus, Cioran sau Culianu cu
demnitate? De altfel, ideea unui joc în care
eşti obligat să pierzi e neplăcută nu numai
din cauza absenţei surprizei, ci şi din pri‑
cina masochismului inerent al întreprin‑
derii. Nu există soluţie în această situaţie:
chiar dacă vei deveni altcineva la sfârşitul
jocului, moartea te va ucide şi pe tine, şi
pe noua ta versiune îmbunătăţită.
Vreau să remarc, în încheiere, că o bună
parte din savoarea cărţii e dată de acele in-
termezzi, consemnate cu caractere cursive,
care dau volumului o trăsătură contrapunc‑
tică şi care etalează talentul de eseist al lui
Brădăţan, eliberat din „labirintul“ biblio‑
grafiei secundare. Citez un fragment despre
Sein und Zeit: „Heidegger este un scriitor vi-
olent. Nu în sensul că foloseşte un «limbaj vio-
lent», ci în acela, mai subtil, că violentează
limbajul însuşi, ca şi cum ar vrea să‑l facă
«să‑i vină mintea la cap». Un text al lui Hei-
degger aduce mai degrabă cu o cameră de
tortură decât cu o mostră de scris“ (pp. 78‑9).
Trebuie remarcat că metoda „torţionaru‑
lui“ Heidegger înfrânge cu succes şi azi re‑
zistenţa multor victime.
n

1989 şi problema conştiinţei încărcate
E xistă două şcoli de
gândire care se ocupă
de evaluarea impactului
intelectualilor asupra so‑
cietăţilor în lumina trans‑
formărilor postcomunis‑
te. Pe de‑o parte, avem
explicaţia lui Timothy
Garton Ash despre revo‑
luţiile din 1989 ca „resu‑
recţii morale“ care au pus accent pe statutul
crucial al intelectualilor ca reprezentanţi de
marcă ai unui nou stil politic. În opinia mea,
cea mai importantă idee pe care au produs‑o
aceştia a fost reevaluarea noţiunii de „cetăţe‑
nie“. Chiar dacă idealul lor nu a fost unul
dominant, este important că cele mai multe
dezbateri din spaţiul public s‑au axat pe ide‑
ea de civilitate, pe ce anume defineşte apar‑
tenenţa cuiva la o societate şi la o comunita‑
te politică (Ash, Lanterna magică).
Într‑un fel, am putea spune că succesul
intelighenţiei critice se bazează pe realita‑
tea unui corp social activ, conştient de sine,
împuternicit. Pe de altă parte, regretatul
istoric Tony Judt ne‑a oferit o imagine în
oglindă a explicaţiei lui Ash. El considera
că disidenţii liberali nu au avut vreodată un
impact prea puternic asupra societăţilor lor
şi că tradiţiile antiliberale postcomuniste
din regiune, dublate de efectele de durată
ale leninismului, reprezintă obstacole ma‑
jore pentru orice democraţie liberală care
încearcă să aibă succes în regiune. Din
această perspectivă, ar exista un trecut prea
puţin utilizabil la îndemâna exponenţilor
pluralismului. Dimpotrivă, există o memo‑
rie puternică şi neprocesată a victimizării
reale sau imaginate, o imensă auto‑ideali‑
zare şi foarte puţină disponibilitate pentru
empatie şi compasiune.
În opinia mea, dacă privim mai atent la
cele două argumente, am putea descoperi
cu surprindere că ele nu sunt pe atât de di‑
ferite pe cât ar putea părea. În Epoca postbe-
lică, Tony Judt scria:
„Aşa cum a notat în trecere Edmund Burke
despre o generaţie anterioară de activişti re‑
voluţionari: «Cei mai buni au fost oameni ai
teoriei». Cei mai mulţi dintre ei [intelectualii
critici] erau chiar nepregătiţi pentru chesti‑
unile politice şi tehnice încurcate care aveau
să apară [...] Unul din motivele declinului
intelectualilor a fost acela că mult discutata
lor etică anticomunistă ori nevoia de a con‑
strui o societate civilă, conştientă din punct
de vedere moral, spre a umple spaţiul ano‑
mic dintre individ şi stat, au fost înlocuite
de problema practică a realizării economiei
de piaţă“.
Într‑adevăr, societăţile fragmentate şi
deziluzionate ale fostului Bloc sovietic au
devenit un fel de nisipuri mişcătoare pen‑
tru ideile şi discursul celor care anterior
produseseră delegitimarea sistemului co‑
munist. Pare că, în vidul creat după decesul
sovietismului, în ambianţa atavică şi fragilă
Vladimir Tismăneanu
postmodernă, mesajul disident despre res‑
ponsabilitate, civilitate şi buna societate ca
polis anti‑machiavelic s‑a pierdut, cumva, pe
drum. Dar aceste declaraţii de intenţie nu
ajung dacă nu se ţine cont şi de un alt ele‑
ment. Largi pături ale populaţiei s‑au năs‑
cut în comunism şi au trăit cel puţin jumă‑
tate din viaţă (sau din anii formativi) în
timpul „socialismului real existent“.
Altfel spus, o constantă a acestor comu‑
nităţi au fost „milioanele de fire subţiri ale
falsităţii, conformismului şi compromisu‑
lui“ (Timothy Garton Ash). Majoritatea
celor care au trăit în Europa de Est au isto‑
rii personale de dinainte de 1989, care au
fost fundamental alterate de experienţa
(post)totalitară. Aşa cum a spus cândva şi
Václav Klaus într‑o intervenţie prezidenţia‑
lă: „niciun fost comunist, niciun fost disi‑
dent; niciun agent [al fostului regim], ni‑
ciun moralist, a cărui simplă prezenţă pe
scenă este o aluzie a curajului pe care nu
l‑ai avut: conştiinţa ta încărcată“.
Depozitarii speranţei
democratice după ’89
Dacă am putea pune
laolaltă atracţia magneti‑
că exercitată de uşurăta‑
tea unei existenţe post‑
moderne detaşate şi po-
vara unei potenţiale vino‑
văţii şi conformismul în
relaţie cu trecutul, am
avea un răspuns complet
cu privire la motivele
pentru care rolul intelectualilor critici s‑a
diminuat atât de mult după 1989. Foştii
disidenţi, eroii, sunt deopotrivă un spin în
coasta concetăţenilor lor (ex: memoria) şi,
aparent, un model perimat pentru o gene‑
raţie mai tânără al cărei potenţial empatic
este mai degrabă scăzut. Această formă
complexă de uitare este, de fapt, cel mai
mare pericol la adresa împământenirii valo‑
rilor democratice în regiune. Aceste socie‑
tăţi nu au avut o tradiţie liberală extensivă
şi solidă la care să se întoarcă. Prin urmare,
ele trebuie să preţuiască lecţiile mişcării
disidente spre a câştiga o influenţă etică
împotriva tentaţiilor colectiviste şi egalitare
care mijesc sub pojghiţa subţire a politicii
actuale.
Intelectualii critici au presupus că prin
detectarea capcanelor istoricismului mar‑
xist şi potenţialului său totalitar vor anula
elementele de atracţie din toate ideologiile.
S‑a dovedit a fi, desigur, o iluzie. După
1989, mulţi oameni s‑au lăsat atraşi de
principii abia articulate şi adesea autoritate.
Am asistat la emergenţa doctrinelor legate
de rasism, naţionalism turbat şi corpora‑
tism social. În aceste condiţii, cât mai con‑
tează intelectualii în lumea politică postco‑
munistă? Avea oare dreptate Leszek
Kołakowski să observe că dezamăgirea in‑
Sub lupa memoriei
telighenţiei faţă de teleologiile redemptiv-
apocaliptice a dus la o retragere din zona
atitudinilor profetice?
Acelaşi Kołakowski consemna declinul
tentaţiei oraculare şi dispariţia acelei boli
care poate fi numită idolatria politicii:
„Există cu mult mai puţină intenţie de a
oferi un sprijin necondiţionat ideologiilor
defuncte şi mai multă înclinaţie pentru a
sta deoparte de chestiunile politice, tendin‑
ţa logică de a te retrage în zone mai sigure
şi specializate. Ca urmare, probabil că avem
acum mai puţini lunatici şi escroci influ‑
enţi, dar şi mai puţini profesori intelectuali“.
În ceea ce mă priveşte, consider că inte‑
lectualii critici şi‑au păstrat şansa de a fi
direct implicaţi în redefinirea şi reconfigu‑
rarea spaţiului public în Europa postcomu‑
nistă. Dezbaterile curente, tentativele revi‑
zionismului istoric şi etnicizarea unor
aşa‑zişi ţapi ispăşitori, oferă intelectualilor
un rol vital ca pedagogi civici ai cetăţii. Ei
abordează neliniştile zilelor noastre înar‑
maţi cu propriile lor patru decenii de expe‑
rienţă a umilirii, auto‑flagelării şi redeştep‑
tărilor morale. În calitatea lor de spărgători
de tabuuri şi practicanţi ai unei arte politice
diferite, ei se fac apostolii gândirii necon‑
venţionale.
Câtă vreme nu va exista o clasă politică
credibilă, câtă vreme partidele politice vor
fi incapabile să formuleze interese distincte
care să reflecte angajamente ideologice coe‑
rente şi consistente, intelectualii vor fi me‑
reu necesari pentru continuarea tranziţiei
democratice. Ralf Dahrendorf a fost cel
care a formulat superb acest principiu:
„acolo unde intelectualii sunt tăcuţi, socie‑
tăţile nu au un viitor“. A arătat în mod co‑
rect că într‑o societate divizată în mod
cronic şi într‑un spaţiu public aflat perma‑
nent sub presiunea globalizării, reţeaua de
idei şi acţiune nu şi‑a pierdut potenţialul de
a revitaliza politica sau de a fi cea mai im‑
portantă sursă de libertate (Dahrendorf,
După 1989).
De aceea, devine de o importanţă vitală
ca intelectualii să fie critici vizavi de dera‑
pajele morale care pun în pericol neexperi‑
mentatele democraţii din Europa Centrală
şi de Est. Ei sunt cei care au suferit direct şi
dramatic consecinţele limitării libertăţilor
de bază şi nu există niciun motiv să credem
că vor uita prea uşor preţul pe care l‑au
avut de plătit pentru toate aceste privaţiuni.
Pe de altă parte, intelectualii trebuie să
evite tentaţia auto‑glorificării, dar şi senti‑
mentele unei anumite impotenţe istorice.
Deşi nu sunt nici pe departe atotputernici,
intelectualii liberali din regimurile postco‑
muniste rămân depozitarii speranţei demo‑
cratice.
n
Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 11
Revolta
de Gellu Dorian
Şi mie-mi este greu, dar stau cu ea de cînd mă ştiu,
uneori îmi este chiar lehamite şi o las să se văicărească
 în piaţa roşie
ca o pată de mozaic veneţian,
o şterg de praf,
o aşez lîngă mine în pat,
îi spun de ce Ferlinghetti a refuzat premiul Janus Pannonius,
rîde cu gura pînă la urechi,
se scarpină-n cur de plăcere,
sare din cărţi în cărţi ca un copil obraznic
din poala mamei în cea a mamiţicii,
din cea a mamiţicii în cea a nimănui,
mi-e greu, zău, nu vă mint, să o astîmpăr
aşa cum fac educatorii cu delincvenţii care n-au mamă, n-au tată,
n-au nimic, iar libertatea lor este doar un petic de cer
în care Dumnezeu nu mai apare,
o iau altfel, îi povestesc de cînd eram mai tînăr,
o apucă năbădăile, îşi aruncă straiele şi stă în pielea goală
în faţa a o mie de bărbaţi dezbrăcaţi
care trec prin ea ca fulgerul prin tabla acoperişului,
o duc la San Francisco să-l asculte pe poetul rebel ajuns
comunist într-o ţară liberă,
la aproape o sută de ani
recitînd despre moartea lui Ginsberg,
stă tolănită de plăcere în pledurile lui,
nu-i pasă că plec singur acasă,
unde poetul este un fel de vinovat că scrie în limba maternă,
aruncat ca mucul de ţigară din gura baronului
 în cea a boschetarului
care-l molfăie de plăcere dar nu ştie de ce va muri fericit
din această cauză,
o aştept la aeroport, după cîteva zile vine boţită ca un cearşaf
 de bordel,
stă cocoţată pe o aripă,
îşi flutură eşarfa roşie din care îl scapă pe Evtuşenco
ca pe un papagal dintr-o colivie în care se cînta respublika
 maia radnaia,
hohoteşte ca o femeie satisfăcută,
mă face de rîsul lumii cînd mă sărută cu gura plină de peşte,
îmi trage o palmă, casc ochii,
mă trezesc cu ea în pat ca un prunc în braţele mamei risipitoare
întoarsă acasă, oferindu-mi sînul ei gras
din care trag laptele amar al înstrăinării ca pe un drog
pentru care nimeni nu mă va pedepsi,
12 • APOSTROF
e nebună pur şi simplu,
e nespus de frumoasă,
e cu toată lumea în ea şi de fapt goală ca o cutie din care au fost
furate toate cartuşele de ţigări,
citesc doar numele pe care le-a purtat de la Homer pînă la mine,
eu de fapt nu mai contez, îmi spune cu nonşalanţa pe care
 i-am mai
întîlnit-o sub cîteva coperţi
în care s-a refugiat în căutarea unui nume care s-o poată scoate
 în lume,
ce vrei, bă, ce să fac la botoşani,
să mă las pradă anonimatului, bucuriei lui,
să-i văd pe toţi rataţii cum îmi rîd în nas,
în timp ce eu sunt curva care pot sta la fel de bine pe moulin rouje
sau la vatican,
na, că nu vreau, nu-mi pasă,
fug în america,
fug la paris unde pielea mea se vinde uscată în sticluţe mici
din care, trasă pe nas, se naşte poetul aşteptat, gonflabil,
pe care-l vor pune în vitrină în pielea goală,
cu pletele verzi,
cu şnapsul la nară,
bun de tăvălit prin istorii şi dicţionare, prin cărţi şi reviste,
bun de scos la premii ca armăsarii în iarmaroace,
bun de uitat în piere lachaise alături de Jim Morrison,
să-l calce-n picioare ochii care n-au mai citit nimic,
scos din canon pentru a face altora loc, care au nevoie
subită de glorie, acum sau niciodată,
e mult mai frumoasă sălbatică decît dichisită,
aici unii o plimbă de lesă pe malul dîmboviţei,
pe la Operă printre cicisbei,
printre bătrînei în a căror ţeastă încă mai cîntă Zavaidoc
în timp ce Zaraza ciuguleşte boboci de trandafir
 din pantalonaşii îngerilor
de dincolo de Styx,
chiar crede că ar putea să mă atragă şi pe mine în jocul ei
prin care piticii scăpaţi de la circ fac tumbe
printre focuri bengale,
însă niciunul, dacă i s-ar oferi un premiu de cincizeci de mii
 de euro,
nu l-ar refuza –
aşa cum stă unul în fiecare an cu ochii holbaţi
către o academie de gheaţă şi apoi este certat
de toate gunoaiele, gîfîind după glorie ca o locomitivă cu aburi
pe nişte şine fără traverse
duse în braţe de o şatră de ţigani –
tolăniţi printre fustele ei
cred că pot intra în Parnas cu trotineta lor de carton
furată de pe internet cînd neatenţi poeţii de peste ocean
se joacă cu ea aşa cum fac fluturii la curul rinocerilor
în care au înflorit din bălegarul uscat liliecii exotici,
nu-mi este deloc uşor,
m-a luat de mînă cînd m-am născut şi m-a aruncat peste casă
 de cinci ori,
amphidrimia, amiphidromia, strigau lăsîndu-mă să înot
 în cerul plin de noroi,
într-o zi ca oricare alta din care am ieşit cu numele călit
ca din cazanul cu gheaţă lama cuţitului
care spinteca burta viţelului cînd mă voi întoarce din lume
după ce am risipit totul,
ştia lucrul ăsta
şi acum mă trage în toate părţile spre nicăieri,
e din ce în ce mai tînără,
mai atrăgătoare,
ostenit, îmi stă în braţe şi rîde ca o nebună în mijlocul străzii
printre maşini,
cine s-o apere,
cine o să o închidă în carte ca-ntr-o celulă din puşcăria plină
 de rafturi,
nimeni, desigur, ştie şi ea, n-o va putea trimite acolo
unde în milioane şi milioane de copii stă în rochiile ei
pe care doar cei ce ştiu s-o iubească i le mai scot
şi fac dragoste zile în şir
pînă cînd le aruncă scheletele ca pe nişte vreascuri pe foc,
în timp ce ea trece la altul, apoi de la unul la altul
pînă cînd, zău aşa, nu-mi este deloc uşor
să o iau de la capăt, să-i arăt patul în care am dormit o veşnicie
şi acum mă nasc iar în braţele ei,
uneori nu mai are cuvinte să se răsfeţe pe ele ca pe nişte perne
 pline cu puf,
se aşază pe palmele mele şi adoarme,
n-o pot trezi decît şuvoaiele sîngelui care-şi povesteşte malurile
între care curge,
mă ademeneşte,
e nespus de frumoasă, aşa mută cum stă în ea
ca o cărămidă în trupul femeii ruptă din trupul bărbatului,
mă face şi pe mine mut, golit ca o fîntînă de ciutură
care a umplut mii de guri însetate,
doar orbii nu ne văd –
şi lumea e din ce în ce mai plină de orbi –,
cum să le scoţi întunericul din ochi cu unghiile moi
 ca nişte pernuţe
puse în laba pisicii,
ghearele dorm acolo adînc în somnul lor
din care în curînd se va auzi mieunatul,
hi-hi-hi se aude în visul ei,
hi-hi-hi, în visul meu,
cîţiva inşi rîd în zgomote în turnurile lor de fildeş,
ea nu mai poate urca pînă acolo,
mi-e greu şi mie să o aburc,
e din ce în ce mai grea,
deşi e din ce în ce mai mică,
un bob de nisip dintr-o stîncă pe care au ros-o apele
în care şi-au spălat straiele călătorii spre nicăieri,
e nespus de tristă,
mi-e greu şi mie s-o văd aşa,
o urc în tren şi tăiem lumea în felii, în lung şi-n lat,
de sub farduri i se văd ochii Tonitza şi gura Munch,
urechea Van Gogh,
pletele Da Vinci, şalul Esenin, eşarfa Duncan,
genele Durer,
în jurul capului aureola cuvintelor şlefuite în atelierele Eminescu,
sub braţul meu stîng un album oferit de braţul meu drept,
vom coborî în ultimul oraş din lume,
ne vom aşeza la o masă plină de pahare –
uitaţi, vom trăi şi după moate,
ea doldora de cuvinte,
eu mut, umbră cu coatele roase la o masă plină de umbre.
n
My Funny valentine
de Ştefan Manasia
Doi muncitori de la gaz în salopete roşu-gri.
Perechea de angajaţi la spaţii verzi.
Abur în ceainic. Abur în cafetieră. Caut farfuria
mînjită cu cremă de la eclerul pe care spuneai
că-l mănînci la micul dejun. Înainte să pleci
cu fratele tău, spre satul din Dobrogea,
la o înmormîntare. Arlechinii de la apă şi canal.
Ai deschis fereastra şi ai lăsat-o aşa,
cît să intre, în cor gregorian, mierle şi
vrăbii stîrnite de zăpada uşoară. Cît să dispară
fumul ţigării din care pofticioasă ai tras.
Mica mea Gilles Deleuze. Mica mea Simone de Beauvoir.
Pe tipii în salopete albastre, cu vestă şi geacă de fîş,
îi văd patrulînd trotuarele-n doi. La supermarket,
în faţa dozatorului de la colţ. Le e insuportabil
să intre doar unul cu pantofi de vinil noroiţi
în magazinul aseptic ori să traverseze scuarul.
Pentru că mizeria în care trăiesc şi care înseamnă BANI
îi umileşte (şi-n clipele astea) prea tare.
Le frige obrajii, stomacul.
Iar pentru asta (măcar atît) nu i-a pregătit şcoala.
Condamnaţi să peripatetizeze –
dar timizi şi asexuaţi:
cum are să ducă, de-acum, fiecare
freziile, lalelele, trandafirii?
orhideea împachetată savant?
inimioara din carton plastifiat,
plină cu vişine trase în ciocolată?
Anaconda strînge în fălci capibara. Umilinţa
sugrumă tandreţea. Tineri. Aproape obscen.
La douăzeci şi, la treizeci şi.
În pufoaice-nfoiate îi surprinzi panicaţi:
Dacă şi mîine, de Valentine’s Day, stăruie lumina asta
şi norişorii pictaţi şi şpreiaţi peste tot, şi zăpada,
topindu-se, continuă să strălucească, şi apa,
acidă şi moale, şi mîine poleieşte trotuarele,
ce mă fac,
ce mă fac?
n
Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 13

Poeme
de Ady Endre
Îţi păzesc ochii
Ørizem a szemed
În mâna mea bătrână
Mâna ta dragă o ţin,
Ochii mei, străjeri bătrâni,
Îţi păzesc ochii blajini.
În plină urgie, eu,
Sălbatic vechi, îngrozit
Rău, am ajuns la tine
Şi-aştept cu tine unit.
În mâna mea bătrână
Mâna ta dragă o ţin,
Ochii mei, străjeri bătrâni,
Îţi păzesc ochii blajini.
Pentru ce, şi până când
Mă mai ai, nu-ntrezăresc, nu intuiesc,
Dar mâna ta e-n a mea
Şi ochii dragi ţi-i păzesc.
1918
Palatul sărutului
Az alvó csók-palota
La unirea Vieţii cu Moartea
– Până acolo puţini răzbat,
Doar masculii prea mâhniţi răzbat – ,
Doarme-n ceaţă al sărutului
Tăinuit palat.
În mii de săli femei, câte una,
Frumoase, de vigoare pline,
Fierbinţi, aşteaptă în suspine
Şi-un clopot de-alarmă în clocot
E inima-n tine.
Uşi după uşi deschizi pe furiş,
Peste tot e femeie şi pat,
Parfum, văpăi de dorinţă şi pat,
Labirint de vis, şi dai mereu
De-un Nu răspicat.
Acolo te vei zbate în veci,
Înfrigurat, tânjind după sărut,
Cu flori de gheaţă, fără sărut,
Şi peste pletele-ţi negre Toamna
Îşi va cerne bruma crunt.
1907
n torul, gardienii, preotul. De cealaltă parte,
Traducere de
Incze Katalin
14 • APOSTROF
Andrei Gazsi
la o margine de viaţă
Alice Valeria Micu
C âte o carte poştală pe
lună este volumul de
poezie apărut la editura
Şcoala Ardeleană anul
acesta, cu care Andrei
Gazsi, autor al altor două
cărţi – Libertatea ca semn
de carte şi Cu alte cuvinte,
ambele scoase la editura
Limes – ne conduce în at‑
mosfera penitenciarului. Autorul aduce o
altă perspectivă, din Zarca deţinuţilor de
drept comun, a poeziei inspirate de univer‑
sul carceral, alături de poemele inspirate de
tragismul deţinuţilor politici, scrise de Ni‑
chifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Militaru,
Valeriu Gafencu şi alţii, fără să amintesc
autorii din literatura universală. Cu meta‑
fore, dar şi cu limpezimi stilistice, Andrei
Gazsi schimbă camera video cu care a lu‑
crat mulţi ani, cu un alt instrument de lu‑
cru – cuvântul, şi decupează secvenţe din‑
tr-o lume guvernată de limitări, de
constrângeri, de posibilitatea celor privaţi
de libertate de a comunica cu cei dragi doar
prin intermediul unei cărţi poştale şi aceea
o singură dată pe lună. Este vorba de o
practică din perioada anterioară momentu‑
lui decembrie 1989, evident, când autorul
şi-a înscris în traseul biografic munca de
controlor de calitate într-o fabrică pe lângă
un penitenciar transilvan. De la acest amă‑
nunt devenit titlu, porneşte un şir de misi‑
ve din interiorul închisorii, de la un deţi‑
nut, înspre mama sa. Avem, aşadar, nu un
dialog, ci un monolog din spatele gratiilor,
pe care autorul, vizibil impresionat de în‑
tâmplările şi destinul celor întâlniţi acolo,
le-a închis în sfera unui personaj simbolic.
De-a lungul poemelor, descifrăm po‑
veşti presărate cu expresii argotice specifice
mediului (bimbangiu), decodificăm secven‑
ţe dintr-o lume cunoscută mai mult celor
care au avut în familie nefericite întâmplări
ce au dus la privarea de libertate a celor mai
temperamentali dintre ei. Sunt acolo cu
poreclele lor, cu drame, resentimente, frus‑
trări, tristeţi, Corbu, Mache baschetbalis‑
tul, Bulgarul, Weinberg, precum şi educa‑
e mama deţinutului fără nume, elementul
de forţă spre care se îndreaptă el cu gândul:
„Tu eşti, dragă mamă, catargul de care mă
ţin vertical/ în călătoria mea înspre centrul
pământului“ (Tractoarele întorceau brazde
lungi şi negre prin nori). Pentru a supravie‑
ţui, totul e tradus în termenii vieţii libere,
cea care pulsează nestingherită de infernul
interior: „Sângeram deopotrivă în celula
proaspăt văruită./ În grădina de legume a
penitenciarului ploua molcom./ Aciuit sub
căpiţa de fân,/ câinele fără nume.“ (Vântul
tăiat în buza clopotului). Dacă zidurile, gra‑
tiile, gardienii marchează limitele de miş‑
care ale celor închişi, gândurile şi trăirile
sunt de nestăpânit şi viaţa liberă chiar de
acolo începe, dureros: „Tramvaiul trece
prin mijlocul dormitorului“ (Iubeşte-mă,
apoi fă ce vrei...). În dialogul cu sine, mascat
sub chipul cărţilor poştale adresate mamei,
deţinutul îşi recapitulează amintiri din co‑
pilărie, o revede pe fata morarului, pe Ni‑
na, iubita cu ochi negri, vatman pe tramva‑
iul 102, pe fata trecând pe sub aripa
liliacului, pe fata în sandale maro ori pe
vecina ce mirosea a vaci şi lăcrimioare.
E în aceste poeme un sens giratoriu în
care se înscriu destine individuale, perso‑
naje pitoreşti, anonimi uitaţi, istoria cu
metehnele ei, strigăte, singurătăţi, dureri şi
moarte. Autorul a rafinat experienţa sa de
viaţă, transpunând un episod impresionant
în sensibilitatea transplantată deţinutului.
El este convertit la rang de simbol al claus‑
trării: „Toată puşcăria s-a îndesat în mine“
(La o margine de viaţă). Ascuns îndărătul
acestei voci, el aleargă pe străzile înguste
ale unui labirint carnavalesc întunecat, de
unde trimite mesaje duioase, strigăte mute
într-un alfabet morse poetic, cum sunt fi‑
nalurile poemelor, post-scriptum-uri pline
de tandreţe şi de dragoste: „P.S. Dragă
mamă, rămâi acolo, în poarta casei, / aici,
dincoace, lumina s-a stins, e noapte, e
noapte, / cât un infern/ unde nici Dumne‑
zeu nu îndrăzneşte să deschidă uşa.“ (Cu
mâinile prin inima mea); „ P.S. Aici nimeni
nu pune întrebări, / ce e programat să se
întâmple se întâmplă. /Aici doar speranţa
ucide cu adevărat, dragă mamă. / În dru‑
mul tău spre biserică, nu uita, / opreşte-te
la ceasornicarul de sub gang/ şi întreabă-l
dacă a reuşit să repare/ ceasul meu argintat,
cu rubine.“ (Pe cumpăna orizontului). Sau
„P.S. Dacă auzi câinii lătrând în nopţile-ţi
fără de somn,/ nu închide poarta, să nu sar
gardul...“ (Sureti).
Trauma celor închişi e ridicată la rang
de suferinţă vindecătoare. Ea şterge distan‑
ţe, dureri, învaţă iertarea: „Când vor păşi
prin gândurile tale/ atât mama ta dulce, cât
şi mama celui ucis de tine,/ dă-le bineţe,
ele-s vinovate/ doar de prea multă iubire“
(Puterea cuvântului sau lecţia primei zile).
Dacă pentru fapta comisă, pedeapsa e lun‑
gă, misivele poetice sunt chiar o ispăşire
prin asumarea repetată a vinovăţiei, prin
rememorarea tuturor lucrurilor pierdute,
şi, în acelaşi timp, o prelungire a condam‑
nării, căci a scrie înseamnă a trăi, iar în in‑
teriorul gratiilor, viaţa e infinit mai lungă,
timpul trece în ritm anevoios, iar comuni‑
carea ce pare iniţial o gură de aer este, în
sine, o infinită şi dureroasă mutilare de si‑
ne, acolo unde nu e iubire, nu e puritate, ci
doar întunericul lipsei de libertate, întune‑
ricul de la marginea vieţii.
n
 Petru Dumitriu

Ţinea mult să‑l retraduc

Jean‑Louis Courriol

L -am cunoscut pe Petru Dumitriu în

carne şi oase absolut întâmplător, în
1995, la un Salon du Livre, la standul
Éditions de la Table ronde, în compania
lui Vladimir Dimitrievici, fondatorul
editurii L’Âge d’Homme, care publica în
coediţie cu Table Ronde autori români.
Ştiam, în mare, că scriitorul român
fugise din ţară, îi citisem câteva cărţi,
mă impresionase mai cu seamă Incognito,
publicat încă din 1962. De la primele
replici, mi-a plăcut spiritul lui eferves‑
cent, eleganţa francezei sale, apoi
umorul în limba română când a înţeles
că o vorbesc bine. Cred că i-a plăcut şi
l-am interesat când i-am răspuns, la
obişnuita întrebare: „Cum ajunge un
francez să vorbească limba română atât
de bine?“ etc., că aveam la bază studii de

limbi clasice, lucru care mi-a zis că-l
impresionează; apoi, am fost pe aceeaşi
lungime de undă în vederile noastre
politice anti-comuniste. 
Eram însoţit de Florica, soţia mea, de
asemenea traducătoare de literatură
română şi franceză, cu care a discutat
puţin, la acelaşi târg, apoi de mai multe
ori la telefon, putea fi un excelent om de
lume. Arăta bine – fizic, era chiar
charmant – cum a ţinut să observe şi
• Petru Dumitriu
soţia mea! Credeam că vom reţine tot ce
ni se întâmplă în viaţă şi, din păcate, nu
ne-am notat totdeauna convorbirile
• Jean‑Louis Courriol
telefonice, de unde să ştim, dragă Marta
Petreu, că ne vei solicita într-o zi să
publici în Apostrof acest dosar ?
Am păstrat în schimb cele două scrisori
pe care mi le-a trimis şi în care relua cele
ce discutasem în detaliu la telefon. Ţinea
mult să-l retraduc. Am vrut să-i fac
această bucurie şi m-am prezentat, naiv,
la editura Seuil, la Paris, pe strada Jacob
(pe atunci), dar mi s-a spus că editura
nu este interesată să RE-EDITEZE
opera lui Petru Dumitriu. Probabil că nu
aveau chef să o facă cu un nou traducă‑
tor…Totuşi, ceva s-a republicat, din câte
ştiu, cel puţin L’Homme aux yeux gris.
Ceea ce reţin, legat de Petru Dumitriu,
este că imaginea luminoasă, veselă, aş
zice aproape zglobie, pe care mi-am
făcut-o când l-am cunoscut, s-a schimbat
pe parcurs, era destul de pesimist, chiar
foarte, mai ales după 1996.
Regret acum că nu i-am scris mai mult
şi nu l-am incitat să-mi răspundă. Poate
că istoria literaturii române ar fi câştigat
câteva „confidenţe de scriitor” în plus.
Mai reţin şi că în critica totalitarismului
el se înscrie pe linia lui Soljeniţîn

(cronologic, acesta apare mai tîrziu…) şi

măcar pentru asta trebuie respectat.

DOSAR Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 15

16 • APOSTROF DOSAR
DOSAR Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 17
 [1] dv. Acestea fiind zise vă transmit cele mai frumoase sentimente şi
omagii soţiei dvs.
Petru Dumitriu Al d-voastră, Petru Dumitriu
către Jean-Louis Courriol PS Drepturile cinema şi TV ale originalului românesc sunt
proprietatea mea. Le puteţi discuta (negocia) în numele meu.
Metz, 9 aprilie 1995
Note (J-L C): Ceea ce a adăugat peste text apare la noi între paranteze.
Dragă d-le Courriol, * Foloseşte adjectivul russolâtre inventat de el: -âtre fiind un sufix peiorativ (ceva
Gândul mă trimite des la d-voastră, la rolul atât de important ce ar trimite la prea).
ce-l aveţi în relaţiile culturale franco-române. Iar de când am
văzut filmul lui Pintilie mă gândesc şi mai mult la dvs. Filmul e
bun, foarte bun, dar are neajunsul că face din părinţii mei nişte
personaje mai puţin impresionante decât modelul, şi deci mai
puţin fascinante pentru spectator. Tatăl meu apare ca un tânăr nu [2]
foarte energic, mama nu atât de energică şi de inteligentă pe cât era Petru Dumitriu
– or, acest tânăr ofiţer plin de medalii din Primul Război Mondial
care are o dată cutezanţa de a se căsători cu o fată aparţinând naţiei către Jean-Louis Courriol (fax)
„din totdeauna duşmane“ şi a doua oară curajul de a refuza să as‑
culte de un ordin ilegal, criminal, pe care-l execută alţii nu el, Dragă Prietene,
aveau, el şi mama, personalităţi mai puternice şi mai ataşante decât Iată scrisoarea către Seuil pentru dvs. ca prieten şi traducător.
apar în film, iar asta în detrimentul chiar al filmului, care ar fi Mulţumesc pentru tot.
putut avea mai mult succes (dacă ar fi avut mai multă „forţă“, şi Al d-voastră, Petru Dumitriu
dacă dl P. ar fi avut o carură mai mare). (Acestea fiind zise, dl P.
este o persoană talentată, iar filmul bun). Către editura Seuil, strada Jacob, nr. 27, Paris, arondis-
Cronica de familie conţine o serie întreagă de povestiri ce-ar mentul 6, prin bunăvoinţa d-lui J-L Courriol
putea fi ecranizate pentru cinema sau tv, ca un serial. Dar traduce‑
rea franceză din 1957-59 era proastă, iar cartea a nimerit într-o
lume literară „de stânga“ – nu sunt singurul care a fost prost primit Dragi Prieteni,
în acei ani, a se vedea marele Soljeniţîn la puţin timp după mine, a După cum ştiţi, sunt autorul volumelor Boyards publicate la
se vedea confratele meu polonez Hlasko, sinucis la Wiesbaden, Seuil. Prietenul meu, dl Courriol, este după părerea mea cel mai
discipolul şi compatriotul său, Jerzy Kosinski, care s-a sinucis re‑ bun traducător din română în franceză.
Doresc să traducă Les Boyards (Cronică de familie) din nou şi
cent în sua, a se vedea cel mai mare poet de limbă germană de
integral cele 3 volume (a căror traducere publicată, respectiv vol. 1
după război, Paul Celan, evreu român din Bucovina, cu care am
şi 2, fără vol. 3, era proastă şi comporta numeroase omisiuni).
avut onoarea să fiu prieten, refugiat la Paris şi care s-a sinucis re‑
Dl. Courriol mă va reprezenta vis-à-vis de Seuil, va negocia cu
cent, Gherasim Luca, suprarealistul român sinucis şi mai recent,
d-voastră în numele meu, voi semna contractul cu Seuil pregătit
tot înecându-se în Sena… Dacă Occidentul n-ar fi fost atât de ru-
împreună de el şi de dvs.
solatru* sau chiar rusodul (iertare! din grecul doulos, servitor, şi În caz că Seuil şi d-lui nu vor ajunge la o înţelegere mă va re‑
servus-sclav…), Cronică de familie a umilului dvs servitor nu ar fi prezeta atunci faţă de un alt editor. Care va voi să publice o nouă
fost atât de slab primită. traducere, în sfârşit bună şi completă a Cronicii de familie.
Or, este loc pentru o mai bună lectură a textului, cu condiţia ca Al d-voastră vechi autor al casei.
el să fie tradus într-o franceză adevărată şi cu temperament. Este Petru Dumitriu
loc şi pentru o mai bună „mediatizare“. Quai R…. Metz
Aţi avea bunăvoinţa să aruncaţi un ochi pe original, de curând
publicat de Editura Fundaţiei Culturale Române, Aleea Alexan‑
dru 38, Sector 1, Bucureşti 71273, tel. 679-68-43 şi 633-11-62,
director doamna Doina M., care vă va trimite sigur un exemplar
(în trei volume)? Ar putea exista o posibilitate de cooperare între
[Éditions du] Seuil şi Fundaţia Culturalà Română, sau, respectiv,
[3]
iar asta ar fi mai important, între traducător, asociat cu autorul şi Petru Dumitriu
TV românească; în fine, plasarea originalelor (24 de povestiri, către Jean-Louis Courriol
dacă nu mă înşel), ca serial pentru tv în Occident, cu sau fără cola‑
borarea românilor. 9.12.1996
Aceasta e doar o idee – dar mi se pare că de la Davila (crinoli‑
ne, asasinat politic neelucidat, din 1862? 1864?, nu-mi mai amin‑ Dragă Prietene,
tesc şi puţin contează) până la La Belle Époque, la Marele Război
şi până prin anii 1950 s-au acumulat o grămadă de subiecte din După convorbirea noastră telefonică de la ora 17, am căutat
care n-ar fi decât de ales. Ştergând murdăriile marxist-leniniste prin hârtii şi vă trimit (originalul) scrisorii fixate, fiindcă vă poate
fără de care această carte nu ar fi fost tipărită. fi de folos, à propos de Boyards (CRONICĂ DE FAMILIE):
În sfârşit. E o lungă misivă, dar justificată de subiect. – titlu problematic, nu-mi aparţine
Răspundeţi-mi când puteţi d-voastră, când doriţi. Ştiu că traduce‑ – traducere proastă
rea va cere mult timp şi că va trebui mai întâi lămurită Editura – numeroase tăieturi după gustul (?) editorului (Chadkiewiez)
Seuil sau, în caz de răspuns negativ, căutat alt editor. Dar cartea va – fără vol. 3.
intra sau a şi intrat în istoria literaturii române, deci, eşecul primei Dacă Seuil nu vrea să publice o altă traducere, adică pe a
traduceri cauzat de foarte proasta traducere, de tăieturile la sânge d-voastră, în 3 vol., text integral plus registrul personajelor, vă rog
(operate de Michel Chodkievicz, pe atunci un debutant) în origi‑ atunci să binevoiţi a căuta un alt editor. Merci. Al dvs, P. D.
nal şi de circumstanţele politico-culturale ale anilor ’57 şi n
următorilor n-ar trebui s-o condamne definitiv la o uitare Traducere de
nemeritată. Şi nici s-o lipsească de succes cinematografic şi media‑ Florica Courriol
tic mai mult decât probabil.
ROG Dacă nu aveţi timp, daţi măcar un semn.
Dacă aveţi alte idei, putem căuta împreună o asociere prin con‑
tract între autorul originalului şi traducător, nu ca atare, ci ca
agent literar. Poate vă gândiţi şi la Marin Karmitz (colaboratoarea
lui principală este Doamna Anne-Valentine Delacroix [urmare din
p. 4]: tel…., persoană foarte capabilă, cu nume demn de a purta
crinolină romantică şi de a figura în Cronică de familie!) Sper că
ideea mea o să vă intereseze şi că ea va suscita chiar altele în mintea

18 • APOSTROF DOSAR

D upă un debut matur (Cărţile omului
dublu. Teatralitate şi roman în regimul
comunist, Cluj-Napoca, Limes, 2011), ce
trăda omul de teatru şi criticul literar, cu
subtile comentarii dedicate unor autori
postbelici, Anca Haţiegan publică o carte
al cărei titlu, Dimineaţa actriţelor, aminteş‑
te titlul unui volum despre poeţi români
din secolul al xix‑lea.
Ion Vartic a surprins
exact intenţiile tinerei au‑
toare, care „întreprinde în
Dimineaţa actriţelor o
adevărată Nekya, invo‑
când şi readucând printre
noi spiritele unor artiste
care, în condiţiile nefavo‑
rabile ale începutului tea‑
trului românesc, au dus
existenţe precare, marcate de suferinţă“.
Dimineaţa actriţelor (Iaşi: Polirom,
2019) rămâne, până la un punct, o replică
dată de autoare propriului volum de debut,
în care teoreticianul se întâlnea la modul fe‑
ricit cu criticul literar, sub semnul unui de‑
mers hermeneutic seducător şi profund. An‑
ca Haţiegan face aici un gest recuperator,
susţinut fără îndoială de seriozitatea şi de
incontestabila vocaţie a cercetătorului, care
are plăcerea nereţinută de a descoperi adevă‑
ruri de la începuturile teatrului şi de a le
propune într‑o configuraţie cât se poate de
atractivă, dovedind, după cum consideră Ion
Vartic, „prin pasiunea recuperării trecutu‑
lui“, afinităţi cu un Ioan Massof.
Dacă la începutul secolului al xix‑lea
„mişcarea teatrală din Transilvania era ca şi
inexistentă“ (autoarea menţionează spectaco‑
lele date în limba română de trupa teatrală a
unui Gerger), atenţia Ancăi Haţiegan se în‑
dreaptă spre Muntenia şi Moldova, acolo
unde se află „precursoarele celor dintâi actri‑
ţe şi profesioniste dedicate scenei româneşti“.
Autoarea comentează cu plăcerea teoreticia‑
nului şi a criticului ceea ce ar constitui pre‑
staţia artistică a actriţelor (a „precursoare‑
lor“) din zorii teatrului românesc. În
capitolul Marghioala din Moldova se găsesc
suficiente secvenţe emblematice din acest
punct de vedere: „Marghioala nu are replici
şi manifestări «civile», precum celelalte per‑
sonaje, fiind aşadar încarnarea perfectă a ac‑
torului, care dispare complet în spatele măş‑
tii. Întrupând‑o pe Astreea, ea e în centrul
tabloului alegoric animat din final şi princi‑
pala sursă a simbolismului piesei. În acelaşi
timp, absenţa cuvântului şi rolul alegoriei
care îi este atribuit o dezumanizează pe Mar‑
Despre dimineaţa
actriţelor
Mircea Moţ
ghioala şi fac din ea o figură abstractă care
aminteşte de condiţia femeilor admise cu ti‑
tlu excepţional, în cadrul reprezentaţiilor din
Evul Mediu (...). Participantele la misterele
medievale (precursoare ale actriţei profesio‑
niste) aveau un rol pur decorativ, de «corp-
imagine»“.
Atenţia autoarei se concentrează, în pri‑
mul rând, asupra actriţelor profesioniste, ca
foste eleve ale unor şcoli româneşti de muzi‑
că şi artă dramatică. Pentru Anca Haţiegan o
privire asupra spaţiului teatral european este
absolut necesară pentru a contura contextul
în care fiinţează actriţele noastre. Femeile au
fost acceptate pe scenă începând din secolul
al xvii‑lea, în Anglia în a doua jumătate a
secolului al xviii‑lea, la fel şi în Germania, şi
în Ungaria. Revenind la spaţiul românesc,
cercetătoarea este pe deplin conştientă de
faptul că nu mai are de‑a face cu nişte dile‑
tante, ci cu profesioniste, pe care le priveşte
într‑o altă lumină. Acestea se deosebesc de
Marghioala din Moldova şi de Elena din
Bucureşti nu doar prin studiul sistematic, ci
şi prin faptul că primele „nu şi‑au dedicat (...)
viaţa scenei şi nu şi‑au câştigat existenţa de pe
urma ei“. Anca Haţiegan urmăreşte/constru‑
ieşte biografii exemplare pentru condiţia de
început a actriţei teatrului românesc, fixând
repere existenţiale şi punând, şi de data
aceasta, pe primul plan, documentul. „Bio‑
graful“ rămâne, totuşi, o prezenţă discretă,
ce‑şi asumă mai degrabă rolul unui autor
dramatic, dar şi pe acela al unui regizor, care
manevrează cu multă abilitate informaţiile
ca pe nişte personaje/actori (îmi place să văd
aici o „teatralizare“ a textului autoarei, în
sensul unui joc detaşat, subtil şi inteligent),
pe care le/îi introduce în scenă la momentul
potrivit pentru a asigura acţiune/tensiune
din care dialogul fin (dintre destine) nu lip‑
seşte. Atât Frosa Vlasto (Eufrosina Popescu),
Caliopi, Raliţa Mihăileanu, domnişoara
Lang, cât şi celelalte actriţe sunt plasate
într‑un context a cărui atmosferă nu este ne‑
glijată de autoare, totul pentru a sugera în
ultimă instanţă reconsiderarea femeii prin
arta pe care o slujeşte şi prin implicarea ei în
actul de cultură.
Reţine în mod deosebit atenţia capitolul
O pionieră necunoscută a criticii teatrale. De
data aceasta, Anca Haţiegan are în atenţie
femeia în calitatea ei de critic teatral, de cro‑
nicar dramatic. Cu un ochi avizat, autoarea
face aprecierile necesare şi aşteptate de cititor
(mai ales de acela care i‑a citit cartea de de‑
but) asupra activităţii Mariei Rosetti: croni‑
cile „dezvăluie o teatroloagă matură, bună
cunoscătoare a scenei şi criticii de specialitate
franceze“. Autoarea ştie să „decupeze“ frag‑
mente semnificative din ceea ce scrie Maria
Rosetti, insistând în mod deosebit asupra
unor „comentarii şi explicaţii“ de la care
„teatroloaga“ nu se abţine. Sunt selectate idei
din articole, într‑un scurt rezumat, iar cele
mai semnificative cronici sunt comentate
pentru a scoate în evidenţă personalitatea fe‑
meii cronicar dramatic: cronicăreasa „obiş‑
nuia să povestească subiectul pieselor repre‑
zentate sau care urmau să fie reprezentate (...)
cu scopul declarat de a‑i ajuta pe actori să
pătrundă toate faţetele şi nuanţele rolurilor
pe care le aveau de interpretat“, dar, mai ales,
„pentru a‑i face pe spectatori să prindă şi să
guste toate «frumuseţile» şi «sublimităţile»
textelor“. Maria Rosetti este considerată un
cronicar axat în general „pe comentariul de
text“, fără a uita să se refere la „ jocul actori‑
lor, la costume, decoruri sau la muzica spec‑
tacolelor vizionate“.
Prin prezentarea „cronicarului dramatic“
Maria Rosetti, galeria actriţelor şi a femeilor
din începuturile teatrului românesc este
completă şi susţinută cât se poate de convin‑
gător de un text scris cu personalitate şi cu
plăcerea unui fin fir narativ, ce trimite la un
adevărat ritual al povestitorului, care întreru‑
pe „naraţiunea“ şi face digresiunile necesare,
în maniera cunoscută: „În punctul acesta mă
văd nevoită să fac o nouă digresiune“. Pentru
a relua cu plăcere firul narativ: „Să ne întoar‑
cem însă la Raliţa“.
Anca Haţiegan stabileşte un fin şi nece‑
sar dialog, lipsit de accente polemice, cu
puncte de vedere legate de obiectul cercetării
sale. Dimitrie Ollănescu scrie că Raliţei îi
plăcea „să se îmbrace frumos, să se împodo‑
bească şi să se gătească mai mult decât ar fi
trebuit pe scenă“. Nuanţarea este necesară
din perspectiva finalităţii volumului în pri‑
mul rând: „Este şi aici o doză de ostentaţie
izvorâtă dintr‑un complex de inferioritate,
legat probabil atât de provenienţa modestă a
Raliţei (...) cât şi de condiţia feminină, deva‑
lorizată în epocă“. O răzbunare „pentru toate
umilinţele îndurate“.
Şi totuşi, de ce prezenţa femeii la începu‑
turile teatrului românesc? Autoarea însăşi îşi
pune întrebarea la care, în substanţa sa, volu‑
mul publicat la Polirom dă răspunsul, dinco‑
lo de intenţia de a aduce în prezent figuri ale
teatrului românesc.
Abordată separat de prezenţa bărbatului,
prezenţa femeii este motivată de faptul că
„această separaţie a existat, pentru că prezen‑
ţa femeii în teatru nu a fost de la bun început
un lucru de la sine înţeles, nici la noi, nici în
lumea occidentală“. Dar şi pentru faptul că
„teatrul era iniţial organizat, la fel ca toată
societatea, în jurul bărbatului“. Prezenţa
femeii/a actriţei înseamnă nu doar schimba‑
rea perspectivei asupra condiţiei acesteia, ci
acceptarea unei uşoare mişcări spre un „cen‑
tru“ al atenţiei sociale (şi chiar politice), sub
semnul unei noi mentalităţi. În acelaşi timp,
această prezenţă a actriţei implică semnele
metamorfozei unor manifestări teatrale care,
prin feminitate, se orientează convingător
spre fineţea şi rafinamentul artei autentice.
n
Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 19
 Atelierele melancolicilor
Teona Farmatu, Paul-Daniel Golban, Corina Stoian, Andreea Stoica, Georgiana Tudor
Casele melancolicilor, atelier de scriere
creatoare în proză, 20 aprilie - 1 iu‑
nie 2019, propus şi coordonat de
Ruxandra Cesereanu în cadrul Phan-
tasma – Centrul de cercetare a imagi‑
narului.
E xistă multe case ale melancoliei, dar nu
toate pot fi zărite. Unele pot fi visate,
altele pot fi percepute cu aromele, pielea şi
gustul lor. Dar dintre toate casele melanco‑
liei, cele mai stăpânitoare sunt acelea pline
de obiecte. Dacă ar putea vreodată să-şi
spună ceva, nu ar fi nicio istorie, ar fi doar
timpul în care au aflat de ce trebuie să ră‑
mână acolo unde sunt, să nu asculte decât
aerul care le aminteşte ceva, ca şi cum ar
avea nevoie să se trezească. Obiectele păs‑
trează în ele viaţa de dinainte şi pe cea de
după, ştiind că nu mor niciodată. E şi aces‑
ta un fel de a te face invizibil.
„Pe rafturile astea unde odată se vor aşeza
alte obiecte, ninsorii îi place să se transforme
în praf, aerul atârnă de scheletul candelabru-
lui şi se trezeşte dimineaţa cu acelaşi gust
imprevizibil. Există ochi fără pleoape care nu
mai suportă uşile trântite, fiindcă vor cădea
bucăţi adormite în ireal, spărgându-se
tânguitor; nimeni nu aude cum se pietrifică
memoria, fiindcă odată vor exista alte obiecte,
iar înlocuirea e mereu dureroasă.”
Un loc ascuns privirii trecătorilor, Mu‑
zeul Farmaciei este casa obiectelor medie‑
vale, rămase dintr-un Cluj uitat. Acolo, o
musculiţă se aşază încet lângă nişte sticle
de provenienţă incertă. O puzderie din
obiectele aflate în muzeul aflat în renovare
sunt învăluite de un parfum cvasi-alchimic.
Pe raftul unde s-a aşezat musculiţa stă scris
caligrafic BARNEAPOTEK, o secţiune
dedicată medicamentelor pentru copii, toa‑
te în suporturi colorate de ceramică sau de
sticlă. Într-un colţ, la mică distanţă de toate
acestea, se află un ou de struţ spart, care
conţine un praf magic. Este, de fapt, Pulvis
Mumiae. Este incertă modalitatea prin care
praful acesta, găsit atât de rar, s-a strecurat
până la urmă în colecţia muzeului. Se zvo‑
nea că ingurgitarea lui ar putea duce la ne‑
murire, atât a corpului, cât şi a sufletului.
Poate că totuşi nu este doar o întâmplare.
Acum 2700 de ani, în Egiptul antic, exis‑
tau mulţi copii care au devenit regi la vârste
fragede din cauza multiplelor războaie. O
parte dintre aceştia au murit din cauza ră‑
nilor şi au fost înmormântaţi împreună cu
obiectele şi cu servitorii lor.
Ameţită de praful care se aşază ca o
plapumă a uitării peste încăpere, musculiţa
zboară la cel mai ascuns vas. Se simte pro‑
tejată, ferită de lumină şi departe de golul
asurzitor, care face ca toate obiectele din
muzeu să rezoneze. Vasul vechi de lut în
culori palide de albastru şi verde, cândva
20 • APOSTROF
Obiecte
indispensabil pentru această casă, conţine
urme de teriac. A fost întreg, fără fisuri şi,
fiind păstrătorul unor secrete lumeşti, era
în centrul atenţiei. Borcanul de lut încă as‑
cunde antidotul universal.
Musculiţa priveşte în colţul din dreapta
al camerei, opus ferestrei mici, unde se află
o sobă. În stânga ei, domină un fotoliu vechi
şi scârţâitor. Cel care se va aşeza pe acest
fotoliu va sta cu umărul stâng în dreptul
sobei, dar fără să-i vadă modelul de teracotă
arămie cu flori moarte, vii printr-un joc de
încrucişări geometrice. Umărul drept va fi
de partea ferestrei mici, dar fără să-i zărească
lumina decât printr-o sforţare obositoare a
capului de a se întoarce. Draperiile au fost
trase demult, iar lumina care s-ar disipa ar fi
una solidă din cauza umbrei nucului din
curtea vecină. În faţă, va vedea doar uşa, cu
perdelele îngălbenite de vreme, mustind a
praf şi a urme din vechime. Dar cel care ar
sta, sau care a stat în acest fotoliu, nici nu va
putea să se ridice să plece, singurul lui gând
fiind acela de a se lăsa îmbrăţişat de arcurile
moi, teşite de atâţia stătători. Cotierele sunt
din lemn de palisandru lăcuit, cu bucăţi să‑
rite din loc în loc şi desene cioplite de pe
vremea când copiii surghiuniţi la teme gă‑
seau noi feluri de a utiliza rigla şi echerul pe
mânerele lui. Pe deasupra are aşternută o
fâşie de lână roşie cu striaţii negre în model
de stup, lucrată la război. Pe alocuri, moliile
au cioplit găuri sprinţare. Fotoliul are un
miros dominant de lemn ars şi fum de la
sobă, în care se contopesc o urmă de sudoa‑
re de la toţi obosiţii care s-au tolănit în el,
puţin parfum de la domnişoarele venite în
vizită sau de la cele care urmau să plece în
oraş, plus arome de mâncăruri nedefinite de
la cei care s-au ospătat stând în el. În gene‑
ral, acest miros compus poate fi descris ca
dulce, având acel iz al stătutului şi vechiului
uşor înecăcios.
Aici, departe de primejdie, draperiile
din catifea maschează o porţiune din fe‑
reastră, îngăduind luminii să atingă numai
colţurile mobilierului. Musculiţa rămâne
un timp pe marginea ferestrei, scăldată în
lumina aspră. Încăperea capătă un aspect
neclar în zonele cu umbră. Întunericul nu e
în acord cu ea, îi răneşte ochii, iar zborul
devine încâlcit. Fiecare cotitură trebuie
calculată, pentru a evita impactul cu supra‑
feţele dure. În acest imperiu tăcut, cei mă‑
runţi şi neînsemnaţi pot percepe glasul
discret al obiectelor. Musculiţa se îndreaptă
spre fâşiile umbrite, unde poveştile se aud
mai bine. Se va aşeza în întuneric să asculte
amintirile obiectelor din încăpere.
Pe schela din exteriorul muzeului, ziua
muncitorilor devine tot mai lungă, iar
munca, asiduă. Nemaiputând suporta căl‑
dura sufocantă, unul dintre aceştia se stre‑
coară în holul muzeului pentru a ajunge la
punga cu apă şi mâncare. Bănuind că încă‑
perile adăpostesc obiecte delicate, cu o isto‑
rie complicată, păşeşte prin uşa întredes‑
chisă ca să vadă rafturile împânzite cu
borcane colorate. Pasul îi devine moale, ca
să nu strice atmosfera misterioasă a locului.
Îşi apropie privirea de sticluţa cu minerale,
încercând să descifreze literele rotunde in‑
scripţionate pe etichetă, când strigătul unui
alt muncitor taie liniştea prăfuită. Zorin‑
du-se afară, braţul său atinge balanţa ară‑
mie, provocând căderea acesteia. Impactul
cu pardoseala produce un zgomot ascuţit,
metalic, reveria fiind întreruptă. Uşa este
trântită la ieşire.
***
Atunci, de pe un raft al muzeului, se
trezi un foarfece:
– Ho, parcă m-ar fi scăpat pe mine
domnişoara Anikó când încerca să-şi aşeze
franjurile la rochie. Apoi, ţin minte că ma‑
ma sa a ţipat la ea ca din gură de şarpe.
Spunea doamna că e semn rău, mai ales
pentru ea, fecioară în aşteptarea nunţii; să
scapi foarfecele înseamnă că viitorul soţ si‑
gur te-nşeală şi te va înşela. Fata s-a neliniş‑
tit încât au trebuit să-i aducă săruri. După
ce-şi veni în simţiri, Anikó îi zise mamei:
– Nu mă mai chinui cu poveştile tale!
N-o să-l despartă nicio foarfecă pe Hans de
mine. Mai degrabă ai ridica foarfecele şi
mi-ai da o mână de ajutor cu franjurile.
Balul e diseară, iar eu nu am rochia gata.
Toate astea s-au întâmplat demult; am şi
ruginit de atunci, ar trebui să mă cureţe
cineva.
***
Lângă foarfece, la o mică distanţă, se
găseşte un vas din sticlă colorată. Zgomo‑
tul produs de căderea balanţei îl face să vi‑
breze şi, la rândul său, pare să capete viaţă.
Este un obiect din timpul Şcolii Reforma‑
te, folosit de un băiat de 12 ani al cărui
nume era Miklós. Băiatul era bolnav şi fo‑
losea pudra din borcan la fiecare două zile,
suferind de friguri. Pudra îl ajuta să respire
firesc, chiar dacă Miklós nu izbutea să fie
sănătos.
– Substanţa din borcan ar fi trebuit să
acţioneze ca o doctorie temeinică, spunea
farmacistul, adresându-se bunicului lui
Miklós, în grija căruia era băiatul. Pudra,
făcută din mentă, lumânărică şi alcooluri
uleioase, ar fi trebuit să îl pună pe băiat pe
picioare.
Miklós se liniştea doar pe moment, dar,
de fapt, sănătatea lui se înrăutăţea.
– Nu înţeleg de ce nepotul meu nu se
vindecă, dacă pomada e cu adevărat tămă‑
duitoare.
Săptămânile treceau, praful din borcan
se împuţina, dar boala tot nu dispărea, iar
bunicul lui Miklós, domnul Szilárd, se ară‑
ta tot mai posomorât.
***
Tresare şi vasul de lut, de-i ies din pori
şi rămăşiţele de teriac. Sunetul care umple
camera în urma impactului balanţei cu po‑
deaua îi aminteşte de primăvara anului
1620, când părăsise farmacia. Un tânăr
slujitor intrase în încăpere, iar în grabă dă‑
râmase un borcan cu melasă.
– Îmi pare rău, spusese slujitorul uitân‑
du-se la pudra de pe podea. Sunt trimisul
principelui Bethlen!
La aceste vorbe, ridurile de pe fruntea
farmacistului se adânciră. După un oarecare
răgaz, se îndreptă cu paşi apăsaţi spre raftul
cu antidoturi. Vasul spart zgudui toate
obiectele farmaciei, dar nu şi vasul cu teriac,
care deja era în mâinile farmacistului.
– E cel mai bun antidot pe care îl puteţi
găsi în întregul Principat al Transilvaniei, e
teriac veneţian, spuse farmacistul cu o urmă
de mândrie în glas, dându-i-l slujitorului.
Acesta îi înmână câţiva ducaţi de aur şi
părăsi farmacia.
***
O rădăcină uscată de mătrăgună cade
de pe un taler al balanţei. Se găseşte într-o
cutiuţă de sticlă şi este prinsă la capete cu
ferecături de argint. Ceva din substanţa ei
ameţitoare şi iute hrănise cândva sufletele
femeilor. Pe Blanka, însă, fata din casa fa‑
miliei Schröder, o preschimbase. Era copilă
încă, palidă şi neştiutoare, când slujnica fa‑
miliei, Welma, femeie pricepută la toate, îi
dăruise pe ascuns rădăcina unei plante:
- O să-ţi fie de folos peste ani, când o să
te îndrăgosteşti prima oară şi n-ai să te mai
recunoşti nici tu! Pune-o unde ştii că nu
umblă nimeni! Şi mestecă puţin din ea
când va veni vremea!
Tăcută şi mulţumită de urzeala în care
tocmai fusese prinsă, Blanka a pus rădăcina
într-o cutiuţă, fără nume, aşa încât părea un
obiect obişnuit, potrivit cu odaia ei de fată.
***
„Praful e în mâinile celor care ne ţin, îl
inhalăm ca să rămânem vii şi în lumea
de-aici, să facem ninsoarea mai sălbatică decât
vântul. Astăzi suntem amintiri. Aveţi grijă,
timpul nu mai ştie că între cer şi podele se
sfărâmă bucăţi din noi. Materia noastră se
albeşte la atingere, ochii se închid la ieşire.
Fereastra stă la pândă, paşii voştri ne amplifi-
că muzica. Astăzi suntem amintiri. Ne place
să înţepenim când vă întoarceţi spre noi.“
Acum praful se transformă în ninsoare
şi se înalţă, proiectând poveştile celor ador‑
miţi în uitare. Trecutul renaşte, trezeşte noi
tulburări şi deschide rănile cicatrizate. Ta‑
lerele balanţei întretaie furtuna de praf,
sporindu-i intensitatea, foarfecele se scutu‑
ră de rugină, cutia de sticlă se sparge, pudra
şi teriacul se scutură la rândul lor. Urme de
paşi au rămas pe porţiunea de pardoseală
pe care a căzut balanţa.
– Ce durere! răsună glasul de pe podea.
Nu m-am mai simţit atât de rău de când
afurisitul acela de băieţaş mi-a rupt unul
dintre talere! Pe vremea în care meşterul
m-a făurit, am fost cea mai de seamă balan‑
ţă găsită în Principat.
Cu mulţi ani în urmă, la atelierul său de
prelucrare a aramei, meşterul Helmut Weiss
a primit o vizită neaşteptată din partea lui
Tobias Wayda, primul farmacist al oraşului.
La început, meşterul nu părea să înţeleagă
meseria acestui nou-venit. Era, într-adevăr,
o slujbă neobişnuită pe atunci. A acceptat,
însă, la rugămintea farmacistului, să inven‑
teze o balanţă sortită uzului medicinal.
– Primesc zilnic săruri, minerale, ier‑
buri, pudre, îi spunea Tobias. Am nevoie
• Autorii sau Autorul cu cinci capete.
de o balanţă ca să verific greutatea acestor
doctorii pe care oamenii le vor cumpăra.
Ambele talgere ale balanţei trebuie con‑
struite fără cusur. Nu e loc pentru greşeală.
Am auzit atâtea zvonuri legate de îndemâ‑
narea cu care îţi făureşti obiectele, încât nu
am putut apela la nimeni altul decât la tine!
Ceea ce farmacistul nu a menţionat însă
erau comentariile legate de legătura stranie
dintre meşter şi obiectele pe care le lucra cu
trudă:
– Aveţi grijă! îl avertizase Ida, vecina de
peste drum. Helmut se ataşează atât de
mult de obiectele confecţionate, încât tră‑
ieşte pierderea lor la fel cum ar trăi pierde‑
rea unor oameni dragi!
– Ia te uită, e culmea! Ce vreţi să spu‑
neţi? întrebă nedumerit farmacistul. Sunt
doar nişte obiecte.
– Soţia meşterului a murit doborâtă de
o boală urâtă, iar Helmut nu a trecut nicio‑
dată peste tragedia asta. A devenit atât de
apatic, încât am crezut că îl vom pierde şi
pe el. Tot mai ursuz şi greu de mulţumit,
şi-a dedicat întregul timp obiectelor sale
meşteşugite. Nu cred că l-am mai văzut pe
meşter zâmbind de atunci. Nici măcar bă‑
ieţelului său nu îi dă prea multă atenţie.
– Şi ce-are asta de-a face cu balanţa
mea?
– Vă zic doar să nu fiţi necăjit dacă nu o
veţi primi. În timp ce le confecţionează,
meşterul devine mai senin, le vorbeşte
obiectelor făurite, ajungând chiar să nu mai
renunţe la ele. Adeseori nu respectă înţele‑
gerea făcută cu clienţii săi.
Peste câteva săptămâni, meşterul i-a
spus farmacistului că nu poate respecta
termenul de predare:
– Jonas, băiatul meu, a rupt talerul
stâng al balanţei, confundându-l cu o băr‑
cuţă. S-a furişat afară de dimineaţă şi a dat
drumul bărcuţei pe Someş, împreună cu
fiul Elisabetei. L-am mustrat numaidecât,
dar nu am de ales, trebuie să vă cer să aveţi
răbdare. Voi reconstrui balanţa.
Farmacistul nu a crezut povestea. Deza‑
măgit, se gândea să facă rost de instrument
din altă parte. După două zile, însă, Hel‑
mut a trecut pragul farmaciei cu obiectul
dorit. Niciodată nu a mai văzut Tobias o
balanţă atât de atent lucrată. „Trebuie ferită
de ochii lumii”, a spus în sinea sa, „nu
vreau ca o asemenea minunăţie să fie fura‑
tă.” Surprins de apariţia obiectului şi de
splendoarea de bijuterie a acestuia, farma‑
cistul nu a remarcat regretul întipărit pe
chipul meşterului atunci când a părăsit în‑
căperea fără odorul cu care venise. Ceea ce
a observat, în schimb, au fost vizitele frec‑
vente ale meşterului – mai dese decât cele
are oricărui alt locuitor al oraşului. În timp
ce descria diverse simptome ciudate, privi‑
rea lui părea să caute în permanenţă ceva.
– Din câte ştiu, nu are probleme de să‑
nătate, remarcă într-o zi vecina Ida.
Meşterul nu avea însă nevoie de medica‑
mente, căci altceva îl rodea.
Î ntr-una din zile, în timp ce condiţia bă‑
iatului se agrava, domnul Szilárd mergea
prin centru şi dădu nas în nas cu o vecină,
o femeie pe nume Emma Rosenzweig.
Doamna Rosenzweig era una dintre cele
mai pricepute femei în îngrijirea copiilor,
vestită pentru asta în tot centrul oraşului.
Odată, când era mai mic, Miklós a avut o
infecţie provocată de muşcătura unui şar‑
pe. Atunci, doamna Rosenzweig şi-a adus
ingredientele şi a reuşit să prepare un un‑
guent care l-a vindecat pe băiat.
– Ce te apasă pe suflet, domnule
Szilárd?
– Domnul să te aibă în pace! Uite, sunt
tare necăjit când mă gândesc la nepotul
meu. Nu se simte deloc bine de mai multe
săptămâni, l-a luat cu friguri! Are febră
mare şi mi-e teamă că nu mai apucă multe
zile!
– Îmi pare rău să aud asta! Îl ştiu pe
Miklós de când era mic! Dar haidem să in‑
trăm în farmacie! Poate găsesc un leac po‑
trivit!
Au luat-o amândoi în direcţia farmaciei
şi au intrat la subsol, în speranţa că vor găsi
ceva de trebuinţă. Farmacistul îi salută, dar
nu se pricepea să zică cu exactitate de ce
anume are nevoie băiatul. Doamna Ro‑
senzweig îi şopti ceva farmacistului în timp
ce bunicul lui Miklós era absorbit de toate
ustensilele din jur. Aşa că nici măcar nu ob‑
servă când farmacistul i-a înmânat un mic
flacon care semăna cu cel pe care Miklós l-a

Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 21
 – Ei, poate nu chiar farmacistă, dar ier‑
primit prima dată. Nu mică i-a fost mirarea
când doamna Rosenzweig a spus că acesta
este un dar din partea ei. A mulţumit şi a
ieşit pe scări, intrând în vuietul oraşului. A
mai stat câteva clipe împreună la taclale cu
doamna Rosenzweig, apoi s-au despărţit.
În tot acest timp, Miklós stătea întins pe
pat, parcă pe altă lume.
– Bunicule, unde ai fost?
– Am fost să iau ceva, o doctorie pentru
tine.
Apoi bunicul i-a adus un pahar din li‑
coarea pe care Miklós o şi înghiţi. La puţin
timp, băiatul s-a cufundat într-un somn
adânc. Timpul a trecut în mare lentoare
pentru domnul Szilárd, deoarece nu ştia
dacă acest somn era de bun augur sau rău-
prevestitor. Clipele care treceau prindeau
din ce în ce mai multă însemnătate pentru
sănătatea băiatului. Bunicul său se găsea
într-o situaţie dificilă, neştiind cum să acţi‑
oneze cel mai bine, aşa că s-a îndreptat spre
casa doamnei Rosenzweig în speranţa că va
putea găsi ajutor. Îşi luă sacoul în spinare şi
merse ţintă pe o stradă lăturalnică care du‑
cea acolo unde voia să ajungă. A bătut în
poarta de la intrare şi a aşteptat înfierbântat
un răspuns. Cu siguranţă era cineva acasă,
căci auzise nişte zgomote mici din bucătăria
de vară, iar lucrul acesta îi domoli neliniştea.
Întârzierea nu a fost lungă, căci doamna
Rosenzweig se ivi în faţa porţii:
– Cu ce treabă pe aici? întrebă doamna
Rosenzweig jucându-se absentă cu lanţul de
la gât. Te munceşte un gând, nu-i aşa?
– E ceva în neregulă cu Miklós al meu!
Farmacia e deja închisă, aşa că nu am văzut
altă soluţie decât să vin la tine. Poate m-ai
ajuta cu un sfat, fiindcă sunt la capătul pute‑
rilor!
– Aşteaptă doar să aduc ierburile cu mi‑
ne!
Apoi au pornit-o repede spre casa buni‑
cului, cu o pungă de hârtie pe care femeia o
ţinea la piept şi în care se aflau ingredientele
pentru Miklós.
Doamna Rosenzweig intră în casa bol‑
navului, sigură pe sine, urmată de domnul
Szilárd, încercat de neputinţă. Ea întrebă
dacă Miklós a luat doctoria, iar bunicul răs‑
punse că da. Fără a sta prea mult pe gânduri
şi văzând faţa palidă a băiatului, doamna
Rosenzweig încropi din câteva ierburi o bă‑
utură pe care o încălzi uşor, după care i-o
dădu băiatului aflat în starea dinaintea trezi‑
ei.
– De data aceasta totul va fi bine! rosti
cu încredere doamna Rosenzweig.
Apoi nu le mai rămase altceva de făcut
decât să aştepte.
Miklós s-a trezit undeva înspre seară.
Deşi avea o uşoară ameţeală, se simţea învi‑
orat, nemaiaducându-şi aminte de starea de
apatie în care zăcuse.
– Nu e de mirare că băiatul de la farma‑
cie nu ştie treabă! Nici măcar amestecuri
uşoare nu ştie să prepare! Nu ştiu ce ne-om
face cu el!
Prima dată nu şi-a dat seama de realitate
dar, judecând după faptul că a primit în dar
noul flacon, domnul Szilárd a întrebat-o pe
doamna Rosenzweig, iar dânsa a recunos‑
cut ceea ce bătrânul deja bănuia. Nu farma‑
cistul, ci doamna Emma Rosenzweig avea
în stăpânire medicamentele, dar mai ales
plantele din farmacie, fără ca nimeni să ştie.
– Dar tu de unde eşti atât de plină de
învăţătură? Că nimeni din tot oraşul nu te
ştie farmacistă!
22 • APOSTROF
burile, tincturile şi amestecurile le ştiu pe de
rost! Vezi tu, eu am copilărit cu cehii şi slavii
din Moravia, unde băbuţele îşi moştenesc
învăţăturile din familie în familie, vorbă cu
vorbă. Îmi amintesc cu bucurie de baba
Justina cu care petreceam verile întregi prin
păduri, de la răsărit până la soare-apune! Şi
iată că nu a fost în zadar. Ajut şi la farmacie,
le zic de multe neştiute, dar, neînvăţând
carte, nu pot ţine condica; totuşi, nu mă pot
plânge, sunt răsplătită pe măsură!
– Îţi mulţumesc, scumpă Emma, nu ştiu
cum te-aş putea răsplăti, adăugă bunicul lui
Miklós.
– Sunt sigură că ne vom mai întâlni, îi
răspunse tainic femeia.
A trecut ceva timp de la această întâmpla‑
re; când domnul Szilárd o mai zărea pe stradă
pe doamna Rosenzweig, cei doi îşi zâmbeau
discret, fiecare mulţumindu-i celuilalt, unul
pentru leacuri, celălalt pentru păstrarea secre‑
tului. Devenind client fidel al farmaciei după
boala lui Miklós, prietenia dintre Emma şi
domnul Szilárd s-a transformat în iubire sta‑
tornică peste câţiva ani, căci de fiecare dată
când sănătatea băiatului se şubrezea, bunicul
apela la leacurile Emmei, semn că magia în‑
sufleţeşte şi inimile. Nu doar leacurile sunt
acelea care te scapă de la ananghie, ci şi ome‑
nia şi, mai ales, dragostea.
B lanka şi-a înfăşurat cutiuţa într-o pânză
opacă şi a aşezat-o într-un sertar din ca‑
mera ei, printre câteva perechi de ciorapi.
Ştia că ascundea ceva neîngăduit. Zi de zi
verifica sertarul, să se asigure că nimeni nu-i
descoperise secretul. N-avea decât un confi‑
dent, pe Welma, dar n-ar fi vrut să-i destăi‑
nuie chipul de vrăjitoare din cauza propriei
neatenţii. Blanka avea nouă ani şi, cu o dis‑
creţie aparte, îşi păstra preţioasa taină. Sim‑
ţea că are grijă de o amuletă neobişnuită,
care o neliniştea. Nu ştia ce e, de fapt, rădă‑
cina aceea, nici ce efect ar putea avea.
S-a strecurat într-o zi din odaia ei, având
pe sub rochia de joacă pânza, iar sub ea,
numai rădăcina. A ieşit din casă, a străbătut
aleea şi a luat-o pe Uliţa Podului, stradă lar‑
gă, pe care ştia că se poate plimba oricât.
Nu-şi mai încăpea în fire de bucurie că, în
sfârşit, în liniştea înserării, poate privi rădă‑
cina pe îndelete. Îndepărtată de casă şi de
verva străzii, s-a aşezat pe o bucată de pă‑
mânt şi a smuls nerăbdătoare bucata de
pânză. Ţinea în mână o rădăcină groasă,
încâlcită, care păstra încă urme de pământ
întărit. N-avea niciun miros, dar Blanka ştia
că poate muşca din ea. A închis ochii şi a
gustat. Mesteca lent, convingător şi aştepta
să resimtă efectul. Nu se întâmpla nimic.
Plimbarea devenea încet-încet obiceiul
clandestin al Blankăi. Aproape în fiecare
seară fugea în acelaşi loc, se aşeza, lua o
muşcătură mică şi aştepta. Lumea se închi‑
dea în ea din ce în ce mai mult. Când se în‑
torcea acasă, era Alta. De fiecare dată, altă
fată se întindea în pat şi îşi ţinea ochii des‑
chişi până îi amorţeau pleoapele.
„Nu-i mai pot închide!”
Îi avea tot timpul prinşi de nişte cârlige
închipuite, care o legănau la nesfârşit. Era o
formă de a se simţi oarbă. Poate de-abia aşa
vezi ce se întâmplă în jurul tău cu adevărat:
când se petrece destăinuirea văzului deplin
şi ascuns, căci eşti mereu obişnuit să vezi.
Trecuseră aşa cinci ani, Welma plecase de
mult din casa familiei Schröder, iar Blanka
era acum adolescentă. Se uita în golul din ea
cum privesc pictorii valurile din zare, spe‑
rând că le pot contura umbrele. Fata urmărea
întotdeauna ceea ce nimeni nu observa, ca şi
cum căuta partea invizibilă a obiectelor.
– Te rog să te îmbraci cu rochia de oca‑
zie, avem oaspeţi la masă în seara aceasta!
era porunca mamei, care nu admitea să-i fie
încălcată.
Blanka rămânea neclintită. O privi înde‑
lung, se aşeză pe scaunul de lângă ea şi îşi
aţinti ochii într-un punct neclar, în timp ce
vocea mamei se izbea de un corp împietrit.
„Apoi te întorci la tine după multă vreme, vezi
cum ninsoarea cade şi mai abundent. Vezi cum
era să fii copilă şi să mergi pe Uliţa podului ca
pe mare. Apoi începi să te gândeşti şi mai mult
la tine, să aştepţi la marginea neprevăzutului
şi să te bucuri de pânza îngropată lângă tine.
Apoi se vor amesteca urme de palme cu apă de
ploaie, cu muşcături din rădăcini fără gust, cu
amintirile de azi şi tot va cădea ninsoarea pe
drumul ăsta repetat la nesfârşit.“
P ână să mă cureţe cineva, îmi mai amin‑
tesc după-amiaza aceea, ba cu nori, ba
cu soare, în care domnişoara Elfriede se pre‑
gătea de bal. Mama ei a chemat-o pe slujnica
venită de la Dunăre să mă ridice. Fata asta
cu tenul brun, dar stins de parcă ducea lipsa
soarelui, umbla grijuliu cu mine. Totuşi,
pentru ifosele tinerei săsoaice nu era sufici‑
entă delicateţea ei.
– Leneşo, dă-mi mie foarfecele, nu te
mai închina la el, că franjurile mele nu vor
mai fi gata nicicând! Oricum, tu eşti o vene‑
tică, fiindcă nu ştii să le croieşti după moda
de la Viena.
Atunci Maria mă întinse Elfriedei fără să
priceapă ce dezastru prevesteşte, nici mama
ei nu băgase de seamă. Dar eu ştiam că în
fiecare seară, când domnul Hans venea la
Elfriede, nu întârzia nici la târg şi nici nu i se
strica trăsura, ci poposea mai întâi în curtea
din spate, în odaia Mariei.
– Fată dragă, unde-ţi sunt ochii plecaţi,
mă prinzi în braţe şi simt cum inima ta frea‑
mătă de plăcere, dar ochii, Marie, ochii tăi
negri şi frumoşi unde te poartă?
– Domnule, ştiţi că eu nu sunt de pe aici.
M-au adus cu de-a sila, după ce tatăl stăpânei
mele, jupân Zikeli, mi-a vândut casa. Tata îi
era datornic. Părinţi nu mai am, şi-au luat
zilele de necaz, iar de fratele mai mare nu ştiu
nimic. Nici n-aş avea la cine să mă întorc.
– Dar mă ai pe mine, Marie.
– Domnule Hans, sunt doar o slujnică.
Dacă află domnişoara Elfriede, probabil nici
atât n-am să mai fiu. Cu dumneavoastră îmi
mai trece urâtul, sunteţi singurul care vor‑
beşte cu mine. Şi ceilalţi slujitori de pe aici se
feresc, pentru că sunt fată din sud.
– Dar te iubesc, Marie.
– Şi eu vă iubesc, domnule Hans, la fel
cum iubesc şi durerea. E singurul lucru care
mi-a mai rămas.
Ochii ei negri se tot pierdeau. Mai tăia
un petic din catrafusa aia, îl cosea dincolo.
Iar Hans ieşea prin spate, ca să intre din nou
pe porţile din faţă.
– Bună seara, doamnelor! Domnul Zi‑
keli a mai trimis vreo scrisoare? Am auzit de
la negustorul Arpad că s-a întâlnit cu dânsul
la Leipzig şi că ar fi pe drumul de întoarcere.
– Oi, ce veste bună ne-aţi adus. N-am
primit niciun semn.
– Domnişoară Elfriede, pe dumneavoas‑
tră cum vă găsesc? Cu ce v-aţi îndeletnicit
astăzi?
 Elfriede începea să-i povestească, iar el
asculta şi nu asculta. Gândul lui era la dure‑
rea celeilalte. Elfriede era drăguţă, dar Maria
avea ceva tainic, neliniştitor în frumuseţea
ei. Auzise de la o bătrână în târg că fetele de
la care nu-ţi poţi lua gândul ar fi vrăjitoare.
Mâna Mariei tăia atât de fin cu foarfecele
când o surprindea croind încât, pentru el,
acolo era singura vrăjitorie. Iubea privirea ei
pierdută, deşi ar fi vrut să-i smulgă foarfece‑
le ca să taie firul care o lega de acea durere
de care ea îi vorbise.
Hans Markel era un tânăr la care toate
familiile cu fete de măritat tânjeau. Ar fi
vrut ca mâna lină a Mariei să poată tăia şi
legătura pe care o încheiase cu domnul Zi‑
keli, dar fără acea înţelegere, ar mai fi cunos‑
cut-o el pe fata de dincolo de munţi? Că era
slujnică era una, bunica lui avea o poveste
asemănătoare, iar bunicul preferase să ascul‑
te mai degrabă de şoaptele inimii, decât de
zăngănitul florinilor. Cu toate acestea, bu‑
nica făcea parte din comunitate, toată lumea
o ştia de fată bună, dar săracă şi chiar dacă
nunta lor a fost ceva care a stârnit şicane, în
scurt timp lucrurile s-au aşezat. Pe când
Maria nu-i de-a locului, nici nu arată ca o
săsoaică. N-o putea aduce în familia lui aşa
uşor. De atâta tăcere, Elfriede o chema pe
Maria să-i aducă foarfecele, acul şi gherghe‑
ful ca să le treacă timpul mai repede. Nimeni
nu băga de seamă cum Hans se lumina la
faţă la intrarea Mariei şi nici cum se îmbufna
când vedea cât de grosolan lucra Elfriede cu
foarfecele, deşi tăia doar o aţă. Apoi se pier‑
dea din nou, doamnele Zikeli crezând că
tânărul suferă şi că aşteaptă cu răsuflarea
tăiată să se facă odată căsătoria. O, de s-ar
putea tăia firul?!
Şi firul s-a tăiat. Eu l-am tăiat, nu la mult
timp după noaptea balului. Supărată, Elfrie‑
de m-a dat unui negustor, fiind convinsă că
eu i-am adus năpasta. După lungi peregri‑
nări am ajuns în sertarul farmaciei. Acum
sunt plin de rugină.
A juns la curtea principelui Gábor
Bethlen, neliniştea se topi şi se pre‑
schimbă în fascinaţie. Vasul Thériaque îşi
găsi locul în primul sertar din biroul biblio‑
tecii, unde adesea Gábor îşi petrecea serile în
sihăstrie. Obişnuia să stea multe seri în întu‑
neric, iar într-una dintre acestea, Thériaque
văzu în sfârşit lumina lămpii. Gábor ţinea în
mână vasul, parcă uluit de puterea care se
credea că o conţine.
– Doar de atât ar fi fost nevoie ca un su‑
flet inocent să nu piară. Nişte firicele de praf
ar fi putut să o salveze.
Avea o faţă atât de îndurerată, încât ai fi
zis că în ea se reflectau toate nefericirile lu‑
mii. Întorcea vasul pe toate părţile, vrând
parcă să-i absoarbă esenţa cu ochii. Era sufi‑
cient să-l privească şi astfel să-l învinuiască.
Seara următoare nu a fost foarte diferită
de precedenta. Ba chiar aerul rece ce pătrun‑
dea în cameră pe geamul întredeschis făcea
să fie şi mai mult mister. Chiar şi lumina
devenea apăsătoare.
– Pe când eram la castelul unchiului
Lázár, o cunoscusem pe Hanna, fiica ne‑
gustorului. În ochii ei albaştri era oglindit
cerul, iar râsul ei suna ca un clopoţel. Cu ea
cântam la pian şi dansam, apoi mergeam la
călărit. Alergam prin grajduri, nimic nu ne
putea opri, eram nedespărţiţi.
Nedespărţiţi. Iată din nou că vasul se
află în sertar, în întuneric. Nici întunericul
nu îi putea fi prieten la cât era de pustiit
Gábor. Au urmat câteva seri în care sertarul
nu a mai fost deschis, în schimb, se stârni o
agitaţie, se auzeau voci.
– Cu tot respectul, cum aţi putea renun‑
ţa la titlul de rege pentru a împăca habsbur‑
gii? Nu v-aţi dorit în tot acest timp să ajun‑
geţi rege?
Se auzi pe un ton înalt glasul unei femei,
iar scârţâitul podelei deveni ecoul paşilor săi
neliniştiţi. Smulse parcă din altă lume şi
plutind năucite prin cameră urmară vorbele
lui Gábor:
– Nu de putere am nevoie, pacea e cea
care-mi tulbură mintea.
În scurt timp, uşa s-a închis cu un zgo‑
mot surd, iar apoi se făcu linişte. Sertarul a
fost deschis din nou.
– Eşti tu ceea ce-mi lipseşte? Am în mâ‑
nă ceva ce mi-am dorit cu disperare, dar de
care nu mai am nevoie. L-am primit prea
târziu, antidotul. Nu s-a întâmplat să-l am la
timpul potrivit, ca nimic de altfel.
Oftă adânc, uitându-se în gol cu ochi
aprinşi, strângând în pumn flaconul.
– Hanna îmi povestea cum a stat înainte
la bunicii ei din Viena. În fiecare vară alerga
după fluturi şi împletea coroniţe din flori de
câmp pentru ei. Era o pasăre liberă. Era
simplu pentru ea să trăiască bucuria şi aceas‑
tă uşurinţă de a trăi o aducea tuturor.
Vocea i s-a spart la sfârşit. A rămas ne‑
mişcat, cu ochii umezi aţintiţi spre recipient.
Avea în mână antidotul universal, dar nu şi
pentru otrava care îi inunda inima. Gândul
că ar fi putut s-o salveze îl măcina de-o via‑
ţă. De atunci nu-şi mai găsea locul, pulveri‑
zat fără urmă ca pulberea din flacon împrăş‑
tiată în vânt.
În seara următoare, parcă şi Thériaque se
simţea mai greu, era umplut acum cu dure‑
re, nu cu prafuri tămăduitoare.
– Nu voi reuşi să uit niciodată acea zi.
Slujnica care a intrat în salon ca o furtună i-a
spus ceva unchiului meu în grabă. Apoi
acesta a poruncit să fie chemat vraciul şi a
alergat spre camera Hannei. Ca prin transă,
am zărit-o cu capul culcat pe genunchii un‑
chiului, cu fruntea transpirată, abia mai res‑
pira. La un moment dat, i-am văzut ochii
apoşi. Când a ajuns vraciul, era prea târziu.
O vagă ameţeală îl copleşi. După un
moment de ezitare, se ridică din fotoliu şi se
îndreptă spre un dulap cu o colecţie de vase
din sticlă. Într-una din ele a ascuns flaconul.
Era hotărât să uite de el pentru totdeauna, în
speranţa că s-ar putea elibera de chin.
A ni mai târziu, când lumea uitase de
mult că biblioteca i-a aparţinut cândva
lui Gábor, Ecaterina, slujnica casei, găsi va‑
sul cu Thériaque. La vederea pudrei, price‑
pu imediat încotro trebuie să se îndrepte.
Iat-o la intrarea în farmacie. Era fascinată
de vitrina plină de obiecte misterioase. Oa‑
re ce poveşti ascundeau balanţa, foarfecele,
cutiuţa de sticlă cu ferecături de argint sau
toate acele prafuri îmbrăcate în curcubeu?
Lângă acestea urma să poposească şi vasul
găsit de ea.
„Obiectele îşi amintesc cum toate se uitau la
dânsa şi aşteptau o rafală de vânt care să le
amestece corpurile cu al ei şi să spulbere
mirarea. Nu îndrăzneau să-i spună nimic. Le
urmărea atent cu privirea, dar nu cuteza să le
atingă. Vedeau în fata aceea o promisiune.
Acum îşi simţeau trupurile neputincioase.
Aşa-i, nu le mai folosise nimeni de mult timp,
dar încă sperau.“
***
Odată cu trântirea neprevăzută a uşii, se
trezesc toate aceste amintiri, iar obiectele
din Muzeul Farmaciei îşi regăsesc un glas al
tuturor. În el este surprinsă agonia, dar şi
speranţa că, într-o bună zi, o altă Ecaterina
fascinată sau un farmacist priceput se va
apleca asupra lor, găsindu-le un sens de a fi
care să le scoată din uitare şi să le redea o
fărâmă din gloria de odinioară.
Bzzzzzz. Bzzzz. Pleosc.
Muncitorul izbeşte haina grea de perete,
încercând să amuţească musculiţa sâcâitoa‑
re. Deranjat că a uitat punga cu mâncare în
muzeu, îşi poartă din nou paşii greoi şi
obosiţi pe scările învechite. De-abia acum îşi
dă seama, zăpăcit, de dezastrul pe care l-a
lăsat în urmă: balanţa căzută şi cutiuţa mă‑
trăgunei spartă, cu cioburile împrăştiate
de-a lungul covorului cenuşiu. Temându-se
să nu fie mustrat, încearcă să pună ordine în
haosul ivit mai devreme. Ridică axul balan‑
ţei, apoi talerele acesteia. Nu îi este greu să o
asambleze la loc, fiind iscusit la meşterit di‑
verse. Aruncă o privire împrejur, înţelegând
că îşi aminteşte locul exact în care fusese
aşezat obiectul: pe colţul dulapului de lângă
uşă. Balanţa i-a atras atenţia de când a intrat
prima oară, neînţelegând de ce îl fascinau
aceste instrumente învechite şi lipsite de
utilitate.
Nu cunoaşte nici povestea obiectelor,
nici motivaţia oamenilor de a se îmbulzi în
muzee pentru a le vedea. Se gândeşte, însă,
la toate uneltele noi de meşteşugit găsite în
comerţ, care nu egalează nici pe departe
uneltele bunicului. Care este diferenţa? Cu
trecerea anilor, bunicul şi-a pierdut din vi‑
goarea de odinioară, iar acum îi spune po‑
veşti fiului său, arătându-i piesele cuprinse
de rugină. Timpul, deşi aduce degradare,
îmbogăţeşte cu poveşti lucrurile şi oamenii.
Dar muncitorul nu stăruie asupra acestor
gânduri. Vrea doar să ajungă acasă, căci ziua
este pe sfârşite, iar oboseala îi străbate tot
trupul. Asigurându-se că totul este aşezat la
locul cuvenit, îşi ridică punga cu mâncare şi
părăseşte camera fără ezitare.
Odată cu închiderea uşii, obiectele din
muzeu se adâncesc în acelaşi somn pe care
l-au cunoscut în ultimele secole. Câte zile
sau ani vor trece până la următoarea trezire
din amorţeală? Până la o nouă dezmorţire,
ele vor fi înfrăţite de vidul care le înconjoară,
de vreun vizitator buimac care le va tulbura
liniştea, ori de vreo musculiţă dornică să
asculte poveşti.
„Timpul preschimbă tot, ştergând amintirile
aşa cum dosul palmei şterge lacrimile unei fete.
Nimic nu rămâne, iar timpul seceră aspru tot
ceea ce se împotriveşte mersului său. Aşa cum
rondelurile din trunchiul unui copac sau
ridurile de pe faţa bunicului măsoară nisipul
din clepsidră, lăsând istoria în uitare, obiectele
îşi poartă semnele tăcute pentru un timp care
a fost ori care va să vină. Ele privesc prin ochi
puzderie aceeaşi poveste. E melancolia lor, a
noastră sau a timpului ce ne duce nu se ştie
unde?“
n
Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 23
 O carte în dezbatere
Reconfigurarea
existenţialismului
S ingulară în
editorial
peisajul
românesc
prin amploarea şi consis‑
tenţa sa, cartea lui Ştefan
Bolea – Existenţialismul
astăzi, ediţia a doua, revi‑
zuită şi adăugită, Editura
Eikon, 2019, 482 p. – es‑
te la origine o teză de
doctorat susţinută sub
coordonarea profesorului Andrei Marga.
Dintr‑o perspectivă mai generală, lucrarea
îşi propune să ne ofere o nouă perspectivă
asupra acestui curent care a marcat gândi‑
rea europeană (filosofică, literară şi artisti‑
că) la începutul secolului xx. Pe de o parte,
Ştefan Bolea reface coordonatele în care s‑a
născut acest curent de gândire şi urmăreşte
importanţa sa în context şi prin comparaţie
cu nihilismul şi postmodernismul, pe de
altă parte, reconfigurează existenţialismul
în jurul a trei concepte fundamentale pen‑
tru înţelegerea sa: angoasa, moartea şi au‑
tenticitatea, fiindcă „aceste trei concepte au
o intenţionalitate interdisciplinară (cu mul‑
tiple aplicaţii în psihologie, teologie sau li‑
teratură) şi sunt intercondiţionate, fiecare
dintre ele oferind un indiciu despre cor-
pus‑ul existenţial“ (p. 18). Din această per‑
spectivă, studiul de faţă reuşeşte să aducă la
zi cercetarea românească prin recursul la
bibliografia de ultimă oră în acest domeniu
nu foarte vizitat de filosofii români din ul‑
timii 30 de ani. Premisa lui Ştefan Bolea
este că dacă la jumătatea veacului trecut
existenţialismul îşi propusese să rezolve în
plan filosofic problemele lumii contempo‑
rane, o dată cu apariţia structuralismului şi
a poststructuralismului până la mai recen‑
tul postmodernism, el pare a fi depăşit.
Miza cărţii este tocmai aceasta: de a reda o
nouă perspectivă asupra existenţialismului
prin analizele focusate în jurul celor trei
concepte şi, apoi, a demonstra cum poate fi
aplicată grila existenţialistă în analiza unor
Cãrþi primite la redacþie
• Vasile Voia,
Liviu Rusu.
Adevăr şi
valoare
(monografie),
Cluj-Napoca:
Şcoala
Ardeleană,
2018.
24 • APOSTROF
Petrişor Militaru
fenomene contemporane din zona filosofi‑
ei actuale până spre ceea ce este cunoscut
drept pop culture.
În partea iniţială, cercetătorul clujean
ne oferă, prin acumulare, o definiţie pro‑
prie a curentului existenţialist pornind de
la opt definiţii precedente şi de la cele mai
noi studii în domeniu – cele americane,
englezeşti, germane şi franceze. Apoi, Şte‑
fan Bolea subliniază nu numai că angoasa
este importantă la nivel de istoria ideilor
(„prin angoasă avem acces direct la autenti‑
citate, individualitate şi experimentarea
morţii“, p. 23), ci şi la nivel practic: „prin
hermeneutica acestui concept putem înţele‑
ge direct şi cotidian angoasa noastră în faţa
terorismului, singurătatea melancolică şi
angoasantă a soldatului din Irak (după
cum arată Renata Salecl), dar şi teama de
şomaj (ca la Adorno) sau anxietatea şi izo‑
larea imigrantului care locuieşte în două
lumi şi nu aparţine nici uneia“ (p. 23). De‑
mersul lui Ştefan Bolea începe cu un excurs
în pseudonimia kierkegaardiană, urmat de
o analiză a raportului dintre angoasă şi
Geneză şi de distincţia fenomenologică
dintre angoasă şi frică din Fiinţă şi timp de
Martin Heidegger, pentru ca, la final, per‑
spectiva teologică a lui Paul Tilich să ne
dea, totuşi, o urmă de speranţă: angoasa
poate fi transgresată prin curaj.
Capitolul dedicat fenomenologiei mor‑
ţii face referi pregnante la Heidegger, Fink,
Levinas, Sartre şi are o premisă stimulatoa‑
re: „faptul că ne conştientizăm moartea ne
facem să apreciem viaţa“ (p. 24), în sensul
că tocmai faptul că avem un deadline abso‑
lut ne face să căutăm un sens şi să ne între‑
băm despre o posibilă evoluţie interioară.
În viziunea lui Ştefan Bolea, autenticita‑
tea reprezintă „o virtute instabilă (aproape
imposibilă)“, „un x, pe care trebuie să îl
cultivăm (noi înşine trebuie să fim proprie‑
tarii şi creatorii vieţii noastre; autenticitatea
trebuie gândită în direcţia independenţei şi
• Gherasim
Luca – erou
limită, ediţie
bilingvă, • F.M.
coordonator Dostoievski,
Ioan Cristescu, Scrisori, I
Muzeul Naţional (1837-1859),
al Literaturii traducere de
omâne şi Centre Leonte Ivanov,
Pompidou, Iaşi: Polirom,
2019. 2018.
a autonomiei)“. Analiza porneşte, de aceas‑
tă dată, de la raportul dintre autenticitate şi
falsitate într‑un context filosofic şi psiholo‑
gic ceea ce este un preludiu pentru dezbate‑
rea pe marginea problemei autenticităţii
religioase (Frică şi cutremur de Søren Kier‑
kegaard) pentru a ajunge la analiza autenti‑
cităţii la Martin Heidegger şi la Jean‑Paul
Sartre.
La finalul cărţii, pe lângă o cronologie
a existenţialismului şi câteva scheme ale
celor trei concepte (angoasa, moartea şi
autenticitatea) ce marchează evoluţia şi sen‑
sul acestora în timp, Addenda mai cuprinde
douăsprezece minieseuri interdisciplinare
ce vizează, de exemplu, relaţia dintre auten‑
ticitate şi simulare în filmul Fight Club
pornind de la observaţia lui Robert Bennett
– „Fight Club‑ul militează pentru o campa‑
nie de reumanizare a subiectului prin ex‑
plorarea existenţială a morţii, suferinţei şi a
violenţei“ (p. 378). Din această perspectivă,
opera minimalistului american Chuck Pa‑
lahniuk se află la confluenţa existenţialis‑
mului, nihilismului şi postmodernismului.
Partea de Addenda continuă cu o anali‑
ză a conceptului de agonie la Kierkegaard
şi Cioran, de unde reţinem această observa‑
ţie – „Cioran foloseşte expresii dintr‑un
vocabular neoromantic, cu intenţionalitate
expresionistă («teribilă agonie», «halucina‑
ţii de groază» şi «beţie neagră») amintind
de Poe, Baudelaire şi Gottfried Benn“ (p.
402); apoi, cu o perspectivă existenţială
asupra paranoiei („Paranoicul face parte
din specia extra‑terestră care şi‑a făcut săla‑
şul în iad şi cuibul în abis“, p. 426); cu de‑
finirea conceptului de post‑existenţialism
(„Sinonimul post‑existenţialismului, în
opinia lui Loewenthal, este post‑postmoder-
nismul care poate fi definit ca un succesor
al existenţialismului şi al postmodernis‑
mului, preluând concepte de la Heidegger,
Kierkegaard sau Merleau‑Ponty, dar şi ex‑
plorând critica foucauldiană şi cea a lui
Derrida, Lacan şi Saussure a subiectului.“,
p. 416) sau încearcă să surprindă în ce mă‑
sură este posibilă autenticitatea („Opţiunea
se exprimă în termeni religioşi: vrei să câş-
tigi lumea sau propriul suflet?“, p. 419).
Bucurându‑se pe coperta a patra de re‑
comandarea Martei Petreu şi a lui Ovidiu
Pecican, prin proba de erudiţie de care dă
dovadă demersul interdisciplinar al lui Şte‑
fan Bolea se adresează cititorului speciali‑
zat, însă prin aplicaţiile captivante din Ad-
denda cartea devine o lectură captivantă
chiar şi pentru marele public.
n

Existenţialismul:
doctrină şi reflexii
Ş tefan Bolea (n. 1980) este poet multi‑
premiat (Război civil, 2005; Noaptea in-
stinctelor, 2009; Gothic, 2011; AntiZeu,
2014), prozator (Caietul Roxanei şi alte Jur-
nale, 2013, 2018; Caietul psihopatului, 2015),
eseist (Theoria, 2015), aforist (Biblia nihilistă,
2017), monograf (Ontologia negaţiei, 2004;
Introducere în nihilismul nietzschean, 2012;
Existenţialismul astăzi, 2012), critic şi istoric
literar (a îngrijit, în cadrul unui proiect mai
vast – intenţia anunţată a realizării unei Con-
traistorii a poeziei româneşti – următoarele
ediţii critice: D. Iacobescu, Quasi, 2014; Iu‑
liu Cezar Săvescu, Poezii alese, 2015; Al. T.
Stamatiad, Poezii alese, 2017), traducător lite‑
rar (John Stuart Mill, Trei eseuri asupra religi-
ei, 2018), doctor în Filosofie şi doctor în Li‑
teratură Comparată, membru al Uniunii
Scriitorilor din România. Dintre colaborări‑
le pe plan internaţional, remarcăm îndeosebi
publicarea autorului în revista anglo‑ameri‑
cană Philosophy Now, precum şi anunţatul vo‑
lum Reading the Jungian Shadow in Ninete-
enth‑Century Literature (Lexington Books,
2020). Operele sale au fost analizate în volu‑
mul Ştefan Bolea: În apele grele ale Rechinului
(Ormeny Francisc, 2010).
Indiferent de genul literar căruia îi apar‑
ţin volumele de mai sus (liric, epic, didactic),
observăm că acestea tind să constituie un tot
unitar – caracterizat, în primul rând, prin
registrul stilistic gnomic şi, în al doilea rând,
prin tema culturii artistice. Putem denumi,
convenţional, acest tot unitar (inspirându‑ne
din proiectul mai sus menţionat al autorului,
dar şi din alte proiecte similare ca unitate
conceptuală din istoria literaturii române şi
universale): Contraistoria filosofică a culturii.
Extrăgând din acest vast proiect, aflat în
plin proces „arhitectural“, lucrările care
aparţin genului didactic, trei sunt curentele
culturale asupra cărora autorul s‑a aplecat,
cu precădere, până acum, rezervându‑le vo‑
lume după cum urmează: nihilismul – On-
tologia negaţiei, Introducere în nihilismul
nietzschean; existenţialismul – Existenţialis-
mul astăzi; simbolismul – Theoria (în bună
parte) şi critica inclusă în Contraistoria poezi-
ei româneşti. Însă această delimitare speciali‑
zată este, fireşte, una relativă: având în vede‑
re numeroasele puncte comune ale istoriei şi
ale doctrinelor acestor curente (în special, în
ceea ce priveşte nihilismul şi existenţialis‑
mul), nu trebuie să ne mirăm că vom găsi
pagini extinse dedicate, în fiecare volum,
filosofiei ori literaturii comparate. Mai mult,
analiza atentă a celor trei curente (şi, spora‑
dic, a altor curente conexe, cum ar fi supra‑
realismul, expresionismul, antiumanismul
etc.) este efectuată prin raportare la un alt
curent, cu rol de piatră unghiulară: postmo‑
dernismul, a cărui oglindă conceptuală
Oliviu Crâznic
ilustrează supravieţuirea (şi actualitatea)
unor concepte cristalizate în secolele trecute.
Raportat la teoria literară, Existenţialis-
mul astăzi (ediţia a doua, revizuită şi adăugi‑
tă, Bucureşti: Eikon, 2019) aparţine stilului
funcţional tehnico‑ştiinţific (caracterul şti‑
inţific al filosofiei este disputat, dar studiile
critice ori de istorie a artei/culturii sunt in‑
cluse, de obicei, în cadrul acestui stil funcţi‑
onal; uneori, în special atunci când apar în
publicaţii periodice, adresându‑se unui pu‑
blic larg, sunt atribuite stilului funcţional
publicistic), curentului literar (şi filosofic)
existenţialist (fireşte!), genului literar [de
graniţă] didactic, speciei literare (din punct
de vedere formal şi, respectiv, tematic) a
monografiei filosofice, subspeciei literare a
filosofiei culturii.
Structura generală a monografiei este
următoarea: Epigraf (Kurosawa, Ikiru);
Mulţumiri/Acknowledgements; Cuvânt înain-
te la ediţia a doua; Argument; [Partea] ˝i.
Geneza existenţialismului (prezentând şi
„preistoria existenţialismului“, „protoistoria
existenţialismului“, „existenţialismul arhicu‑
noscut“, precum şi o interesantă analiză a
antiumanismului – inclusiv un excepţional
comentariu al lui Deleuze asupra evoluţiei
semnificaţiei fiinţei umane); [Partea] ii. Trei
concepte fundamentale (asupra căreia vom
stărui mai jos); Concluzii; Anexe (14 la nu‑
măr – remarcăm, mai cu seamă, Anexele 3,
4, 7, care tratează „postexistenţialismul“,
asigurând un epilog adecvat Genezei...); Re-
zumat/Abstract/Kurzfassung/Résumée (înso‑
ţit de o utilă enumerare a unor cuvinte‑che‑
ie); Bibliografie (principală, secundară,
articole, sitografie: nu mai puţin de 26 pa‑
gini!); Index.
În cadrul Părţii a ii‑a, care constituie, în
fapt, „grosul“ şi esenţa lucrării, Şt. Bolea
expune, explică, interpretează, comentează
şi dezvoltă conceptele de „angoasă“, „moar‑
te“ şi „autenticitate“, insistând asupra modu‑
lui în care sunt văzute acestea de către filo‑
sofii Kierkegaard (şi de către ai săi „autori
pseudonimi“, cu „vocile“ lor distincte), Hei‑
degger şi Sartre. Pe parcurs, sunt relevate şi
opiniile altor gânditori (remarcăm, printre
aceştia, în mod deosebit, pe Kant, Tillich,
Buber, Ortega y Gasset, Large), iar concep‑
tele în cauză sunt aşezate în relaţie cu nume‑
roase alte concepte similare, conexe (anxie‑
tatea, frica, finitudinea, neantul, sinceritatea
ş.a.), ori, dimpotrivă, opuse (curajul, credin‑
ţa, falsitatea) – demonstrându‑li‑se, astfel,
utilitatea şi durabilitatea.
Totodată, facem cunoştinţă şi cu puncte‑
le de vedere proprii autorului monografiei,
dintre care redăm aici, cu titlu de exemplu,
următoarele definiţii originale (reperele
operei):
O carte în dezbatere
– „existenţialismul constituie alternativa
la felul de a fi reductiv al nihilismului şi la
modul fragmentar de operare specific post‑
modernismului, vizând existentul în inte‑
gralitatea sa, într‑un univers care oferă mai
ales non‑sens şi discontinuitate“;
– „angoasa este un afect meontologic,
care vizează nu numai fiinţa, ci şi nimicul ce
irumpe din sânul ei“;
– „[moartea] este direcţionarea conştiin‑
ţei finitudinii către potenţialităţile noastre
deschise de existenţă. (...) trebuie să ne «tre‑
zească» la viaţă, la conştientizarea faptului
că trebuie să trăim, să ne împlinim viaţa“;
– „autenticitatea este o căutare a adevă‑
rului personal simultană cu transcenderea
constantă a dictatului falsităţii“.
Alte importante elemente de originalita‑
te ale monografiei:
1. inter/pluridisciplinaritatea: volumul
nu se rezumă la filosofia (comparată) pro‑
priu‑zisă, ci se extinde asupra altor arii cul‑
tural‑ştiinţifice: arta (ne vom opri îndată
asupra acesteia), psihologia (deosebit de in‑
teresante consideraţiile privind mania şi de‑
lirul paranoid), religia („Încercării lui Avra‑
am“, de pildă, îi sunt repartizate porţiuni
extinse din lucrare) etc.;
2. abordarea cu caracter de ansamblu,
nediscriminatorie: Şt. Bolea analizează nu
doar filosofia literaturii înalte (Lautréa‑
mont, Turgheniev ş.a.), ci şi filosofia indus‑
triei contemporane a divertismentului [in-
telectual] (Dick/Timpul dezarticulat/The
Truman Show, Palahniuk/Fight Club etc.),
pe nedrept ignorată în România. Spunem
„în România“, deoarece peste hotare o astfel
de viziune cuprinzătoare nu mai este consi‑
derată, de mult timp, drept neobişnuită
(EG: numeroase studii rezervate, în Occi‑
dent, substratului existenţialist al filmogra‑
fiei lui J. Whedon), înţelegându‑i‑se perfect
valenţele şi chiar necesitatea;
3. acordarea unei atenţii deosebite – ni se
semnalează încă din Argument – bibliografi‑
ei americane recente (utile, în mod deosebit,
amintitului demers dedicat industriei diver‑
tismentului, dar şi conturării unei percepţii
postmoderne privind existenţialismul), în
condiţiile în care predecesorii lui Şt. Bolea
pe piaţa românească de carte au preferat,
îndeobşte, bibliografia franceză clasică.
Concluzionând, avem de a face cu un
volum apărut în bune condiţii editoriale
(apreciem, mai cu seamă, coperta inspirată şi
tipărirea pe coală albă, de calitate superioară,
rezistentă în timp), semnat de un exeget al
existenţialismului care îşi atinge, incontesta‑
bil, scopul propus: „acoperirea unei lacune
în spaţiul românesc cultural“, „sincronizarea
cercetării româneşti cu cea occidentală“.
n
Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 25

Ciprian Vălcan: Cum aţi decis să învăţaţi
româneşte? A fost gestul excentric al unui
tînăr care voia să facă lucruri neobişnuite sau
a existat un alt motiv?
Sumiya Haruya: N‑a fost un gest al unui
tânăr. Am învăţat engleza la şcoala medie,
germana la liceu, franceza la facultate şi,
după douăzeci de ani de seviciu ca redactor
la diferite edituri şi când m‑am simţit cam
sătul de civilizaţia vest‑europeană, atunci
am aflat ceva despre România.
C.V.: A contat pasiunea dumneavoastră
pentru cultura franceză în decizia pe ca-
re aţi luat‑o de a învăţa româneşte?
S.H.: Din tinereţe i‑am admirat pe
Arthur Rimbaud şi Blaise Pascal, ca şi
pe alţi moralişti.. Dar acest entuziasm
n‑a avut o legătură prea importantă.
Am ales România spunându‑mi că,
dacă cunosc oarecum limba franceză,
ar fi mai uşor de învăţat şi limba româ‑
nă care este tot o limbă romanică.
C.V.: România a fost sub o puternică
influenţă culturală franceză timp de
aproape 200 de ani. Cum au funcţionat
influenţele culturale occidentale asupra
Japoniei şi ce rol a jucat influenţa culturii
franceze?
S.H.: Jules Michelet a apreciat balada
Mioriţa – de altfel, e primul text ro‑
mânesc care m‑a impresionat într‑un ma‑
nual de limba română – pe care prietenul
său, Vasile Alecsandri, i‑a prezentat‑o. Pe
vremuri, când mulţi boieri întorşi de la
Paris au contribuit la unirea principatelor
şi la independenţa Regatului, Japonia şi‑a
deschis graniţele puterilor occidentale. In
yy Vasile
Boari, Cine
sunt românii?
Perspecti-
ve asupra
identităţii
naţionale,
Cluj-Napoca:
Şcola Arde‑
leană, 2019.
26 • APOSTROF
Despre literatura
română în Japonia
Ciprian Vălcan în dialog cu Sumiya Haruya
Sumiya Haruya s‑a născut în 1931, în prefectura Gunma, într‑o familie de agricul‑
tori‑crescători de viermi de mătase. In 1953, a absolvit Universitatea Tokyo, Facultatea
de limba şi literatura franceză. Din anii 1970, fiind interesat de limba română, se ocupă
de traduceri din literatura română în japoneză: Liviu Rebreanu (Ion, Pădurea spânzura-
ţilor), Mircea Eliade (Noaptea de sânziene  şi aproape toate prozele fantastice), Mircea
Cărtărescu (De ce iubim femeile), ş.a.m.d. În anii 1987‑89, a predat literatura japoneză la
Universitatea Populară şi la Universitatea din Bucureşti. In 2004, i s‑a decernat Ordinul
Meritul Cultural în grad de Comandor. (C.V.)
perioada feudală, Japonia shogunilor ski. Racine, Molière, Ionescu, Hugo, Bal‑
Tokugawa avea contact cu Occidentul nu‑ zac, Stendhal, simboliştii, suprarealiştii –
mai printr‑o firmă olandeză autorizată, si‑ impresionism, cubism.
tuată la Nagasaki. După deschidere, a ur‑
mat Revoluţia Meiji, şi anume Restaurarea C.V.: Care era imaginea japonezilor despre
regimului împărătesc. A fost anul 1867. România în perioada în care aţi început să
In cursul Revoluţiei, Franţa a sprijinit fa‑ învăţaţi româneşte? S‑a modificat această
milia Tokugawa, vechea putere. Anglia a imagine sau a rămas neschimbată?
S.H.: Pe la începutul anilor ’70, mai
mulţi japonezi puteau pronunţa trei
nume româneşti: Nicolae Ceauşescu,
Nadia Comăneci şi Dracula. După
cinci decenii, observ că atmosfera nu
s‑a schimbat prea mult, în afară poate
de Simona Halep.
C.V.: Aţi călătorit atît în România co-
munistă cît şi în România de după 1989.
Ce s‑a schimbat în bine şi ce s‑a schimbat
în rău?
S.H.: În anul 1987, Domnul Ion Co‑
teanu, directorul Institutului de ling‑
vistică, la o conferinţă în cadrul Cur‑
surilor de vară pentru limba şi cultura
română, ne‑a vorbit nouă, cursanţilor
străini: „Poporul român este un po‑
• Cioran
por bun la înţelegerea situaţiei. Istoria
noastră n‑a avut niciun sfânt muce‑
nic”. Din anii ’70, eu am început
să‑mi fac cunoştinţe printre oamenii
luat partea învingătorului şi în cursul ur‑ de rând care sunt foarte deschişi, inimoşi
mător al modernizării civilizaţiei a prevalat şi mă întrebam frecvent: cum de aceşti
influenţa anglo‑saxonă. Dar în aria cultu‑ oameni vieţuiesc sub un regim cu totul
rală, mai cu seamă în literatură şi artă nepotrivit caracterului lor? Ion Coteanu
plastică, japonezii au învăţat foarte mult mi‑a lămurit acest mister. Dar, mai târziu,
de la Franţa. Sensibilitate şi Raţiune. Nu calificativul acesta, pasivitatea, faţă de care
mai prejos decât Shakespeare şi Dostoiev‑ şi Jules Michelet şi‑a mărturisit nemulţu‑
Cãrþi primite la redacþie
yy Xavier
Montoliu
Pauli şi Ilinca
Matei (ed.),
yy Sebastià Viaţa printre
Perelló, vieţi =
Voci în La vida
intemperii, yy Alex Cioro‑ entre vides:
traducere de gar (coord.), Festschrift für
Jana Balacciu Postumanis- Jana Balacciu
Matei, Bucu‑ mul, Bucu‑ Matei, Bucu‑
reşti: Mero‑ reşti: Tracus reşti: Omo‑
nia, 2017. Arte, 2019. nia, 2017.
mirea, a fost negat de două ori. Dovadă.
Primul eveniment a fost 1989, decembrie
21. Am fost şi eu la baricada din Piaţa
Universităţii printre tineri şi am constatat
pe viu că evenimentul n‑a fost o simplă
lovitură de stat, ci o adevărată explozie a
mâniei populare, chiar dacă a fost trădat
mai târziu. Al doilea, a fost anul 2017,
manifestaţiile repetate împotriva corupţi‑
ei. În mare, dacă comparăm România din
trecut cu cea de azi, schimbarea în bine e
libertatea exprimării opiniei şi schimbarea
în rău este libertatea corupţiei.
C.V.: I‑aţi tradus în japoneză pe Rebreanu,
Urmuz, Eliade, Goma, Cărtărescu, Săsăr-
man. Cum i‑aţi ales pe autorii pe care aţi ho-
tărît să‑i traduceţi?
S.H.: Am tradus Ion de Rebreanu pentru
că m‑a interesat subiectul intelectualilor
sub regimul maghiar. Subiectul „ţăran” nu
mi‑a fost prima preocupare. Am fost im‑
presionat de necazurile învăţătorului Her‑
delea care nu a vorbit bine limba maghiară.
Japonia a dominat Coreea câteva decenii în
secolul 20 şi i‑a forţat pe coreeni să‑şi
schimbe până şi numele în nume japoneze.
Romanul mi‑a stârnit mustrări de ruşine.
Urmuz. Am fost surprins de faptul că a
existat în România un predecesor necunos‑
cut al avangardiştilor. Mircea Eliade vede
civilizaţia europeană numai ca pe un feno‑
men cu caracter local. Apreciez acest punct
de vedere. El a fost bine cunoscut şi la noi
ca un mare savant însă, până mai recent,
aproape necunoscut ca scriitor de beletristi‑
că. Prezentarea acestui aspect – de scriitor
de beletristică – al lui Eliade mi‑a făcut
mare plăcere. Când am vrut să fiu şi eu mai
contemporan, l‑am descoperit pe Mircea
Cărtărescu, porte‑drapeau al postmodernis‑
mului românesc. Din tinereţe m‑a fermecat
literatura sf (Science Fiction, Speculative
Fantasy). Cuadratura Cercului de Gheor‑
ghe Săsărman a fost scris în vremea lui
Ceauşescu şi atunci n‑a cunoscut nicio po‑
pularitate. Dar e o capodoperă a genului şi
nu este deloc ceva învechit. E un produs
postmodern. Un prieten mi‑a spus odată:
România cunoaşte numai doi disidenţi
adevăraţi: Regele Mihai şi Paul Goma. Go‑
ma însă mi‑a răspuns: Nu sunt disident,
sunt scriitor. Acum pregătesc traducerea
romanului său JUSTA. E un roman palpi‑
tant.
C.V.: Există vreun scriitor român care se bu-
cură de o veritabilă notorietate în Japonia?
S.H.: Cu toate că nu scrie în româneşte,
din păcate, ci în franţuzeşte, adevărata
notorietate română în Japonia este Emil
Cioran.
C.V.: Graţie profesorului Ko Iwatsu de la
Universitatea din Kanazawa, am aflat că
există 19 traduceri din opera lui Cioran în
japoneză, toate făcute însă din franceză. Exis-
tă un alt scriitor român care să fi fost tradus la
fel de mult în Japonia?
S.H.: Există alt scriitor‑savant care este
tradus în japoneză chiar cu mult mai mult
decât Cioran. E Mircea Eliade. Aproape
toate lucrările importante ştiinţifice au fost
traduse în japoneză prin anii ’50‑’80. Marea
majoritate din aceste lucrări ştiinţifice au
• Sumiya Haruya
fost scrise în engleză sau franceză. Pe de altă
parte, literatura lui a fost compusă numai
în româneşte. Mircea Eliade spune că acti‑
vitatea lui ştiinţifică e făcută de spiritul de
zi şi cea literară e produsul spiritului de
noapte, nici unul din aceste aspecte nu poa‑
te lipsi pentru el. Fiindcă a scris opere bele‑
tristice numai în limba maternă – nu putea
el altfel – introducerea literaturii lui în Ja‑
împotrivire
de Iulian Boldea
ruginesc literele pe care le scriu
noapte de noapte
putrezesc în poemele mele
noapte de noapte
spaime nesupuse şi fără memorie
iar pe perete se prelinge tabloul
din rama în care e înmormântat
în aşteptarea unui martiriu complicat
în aşteptarea unei împotriviri
care se prelungeşte iremediabil
până la capătul nopţii
aducând mai aproape
remuşcările cărnii
şi iertările de mâine
n poniei interzice războiul. Dar mai încolo,
ponia a întârziat oarecum. În anii 1980-
2010, am tradus marea majoritate a roma‑
nelor, nuvelelor – în afară de câteva romane
din perioada studenţească. În domeniul
dramaturgiei, Eugen Ionescu e bine cunos‑
cut în Japonia – piesele lui reprezentative
sunt traduse din franceză. Tot prin interme‑
diul francezei, poezia lui Tristan Tzara e
cunoscută.
C.V.: Am aflat că ultima dumneavoastră
traducere din română, Cuadratura cercului a
lui Gheorghe Săsărman, a avut un extraordi-
nar succes, întregul tiraj al primei ediţii (3000
de exemplare) fiind epuizat după doar o săp-
tămînă. Cum explicaţi acest interes al cititori-
lor japonezi pentru un scriitor român?
S.H.: Vorbind mai exact, primul tiraj încă
n‑a fost epuizat. Adevărat, editura prevede
eventuala epuizare şi se pregăteşte pentru
reimprimare. În orice caz, sunt uimit şi eu
de acest fenomen. Bănuiesc că este parţial şi
efectul pre‑promovării făcute de editură şi
succesul copertei. În altă ordine de idei, se
putea recunoaşte curiozitatea cititorilor. În
domeniul sf‑ului şi fanteziei străine, rafturi‑
le librăriilor sunt acaparate de grămada an‑
glo‑saxonă. În acest peisaj, o carte româ‑
nească aduce prospeţime.
C.V.: În copilărie, ne place să ne imaginăm
cum va fi lumea în vremea maturităţii noas-
tre. Corespunde lumea în care trăim astăzi
aşteptărilor dumneavoastră din copilărie?
S.H.: În copilăria mea, Japonia a pierdut
războiul, aproape toate oraşele mari şi mij‑
locii au fost arse de bombe incendiare sau
distruse de bombe atomice. Predarea împă‑
ratului a nimicit sentimentul patriotic şi am
trăit răsturnarea valorilor. Copilul s‑a făcut
pesimist. Singura mea speranţă e o lume
fără război. Idealul e realizat parţial. Franţa
şi Germania nu se mai bat. Constituţia Ja‑
cine ştie? Şi perspectiva civilizaţiei e oare‑
cum dubioasă. Inteligenţa artificială face
progrese şi, în multe domenii, a depăşit
deja capacitatea umană, ceea ce n‑ar însem‑
na binele umanităţii.
n
Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 27

Optzecismul plat
Constantin Cubleşan
A filiat, în anii studenţiei bucureştene,
cenaclurilor conduse de Ov. S. Croh‑
mălniceanu şi Nicolae Manolescu, asimilat
grupului (generaţiei) optzeciste (a debutat
într‑un volum de echipă, alături de Bodgan
Ghiu, Mariana Marin, Alexandru Muşina şi
Ion Bogdan Lefter – Cinci, 1982), Romu‑
lus Bucur ilustrează deplin latura noncon‑
formistă a programului acesteia, exprimată
printr‑o lirică a biograficului implicat fap‑
tului celui mai banal (cotidian) posibil, al
derizoriului din anturajul în care poeticul
se echivalează cu viaţa cea de toate zilele.
Confesiunea, ca modalitate esenţială de
comunicare, apare ca un discurs continuu,
ca un revărsat monoton de evocări fără nerv,
a unei multitudini tematice, factologice, to‑
tul descris până la detalii, cu accent ironic
(autoironic) ce şi asigură coloratura picantă,
dacă se poate spune aşa, a poemelor: „toc
vinete/ şi fac maioneză/ şi rad ceapă/ (minu‑
nat pretext/ pentru lacrimile/ ce‑mi curg/ pe
obraji)/ ea nu se ştie/ unde‑i ar putea/ să nu
mai vină înapoi/ şi atunci ce facem cu/ golul
• Citim în Familia, nr. 7‑8,
un studiu interesant despre
Jurnalul din anii 1935‑46 al
lui Denis de Rougemont:
Beligeranţă intelectuală: farmec şi folos de Florin
Ardelean. Chiar dacă autorul articolului nu este
de acord cu raţionamentul ei, merită amintit
răspunsul Hannei Arendt la interogaţia: cum a
fost posibilă oroarea Holocaustului? Una din
explicaţii e „idealizarea nebunească a supunerii“
din rândurile nemţilor. Din această perspectivă,
se poate spune că romane precum Rătăcirile
tânărului Törless (1906) al lui Musil, sau Supu-
sul (1918) lui Heinrich Mann, dar şi filme pre‑
cum M (1931) al lui Fritz Lang, prevestesc
obedienţa extremă a germanilor, care n‑au în‑
drăznit să iasă din voia unui suveran demonic.
Un alt studiu demn de a fi reţinut se referă la
influenţele Generaţiei Beat asupra Generaţiei X
şi aparţine lui Răzvan T. Coloja. De remarcat că
nu numai Ginsberg, ci şi Gregory Corso e o
posibilă sursă a romanelor lui Palahniuk şi Bret
Easton Ellis. Număr consistent mai ales la pro‑
ză: Cadrilul de Marta Petreu, Dogma. O conta-
giune în trei acte de Flavius Ardelean, Rod de
Mircea Pricăjan, Trista poveste a atât de fragilei
domnişoare Valpurgia Karolina Stoenescu de Ghe‑
orghe Schwartz, Bucătăreasa de Şerban Şerfezi
şi multe altele. Se citeşte cu profit pentru melo‑
mani şi textul lui Adrian Gagiu, Unii nu vor să
numere: am căutat imediat cele trei sonate WoO
28 • APOSTROF
ce rămâne/ nu cel dintre spiţele/ roţii ci ace‑
la/ care‑i poartă numele/ şi toc şi toc/ şi fac
din tot/ mari amfore de noapte/ înfipte din
loc în loc/ în nisip“ (*** o muncă folositoare).
Mizează mult pe metaforicul implicat, pe o
simbolistică a efemerului, ducând verbul, nu
de puţine ori, spre asociaţii de un absurd ce
derivă dintr‑o sorginte suprarealistă („vezi
prin geam o rază de soare/ şi /încerci să/ îţi
închipui/ că e încă vară// /o portocală – nu‑ţi
vine/ s‑o cojeşti de teamă/ să nu apară o zâ‑
nă şoptind ‘apă’/ stingându‑se de sete apoi///
un animal ce se face mic/ ascunzându‑se în
blana sa/ trupul băieţesc/ fără rotunjimi// /
gata vacanţa acum ne îmbrăcăm frumos/ şi
ne jucăm de‑a bărbaţii şi femeile// /“ ‑ ***
dragoste).
Tot din exerciţiile avangardei preia o
grafică/o grafie abracadabrantă, „spectacolul
grafic şi scriptural în care se transformă textul
lui Bucur“ (Al. Cistelecan), aşezând cuvintele
pe verticală ori interpunând versurilor figuri
geometrice, concepând propoziţii grafiate
sub formă de cerc, imagini luate de aiurea,
xerografiate, strofe puse pe două coloane
pentru a fi citite deodată ori în contratimp
etc., etc., poezie a unor stări emoţionale fără
suport emoţional, căci totul este elaborat du‑
pă o reţetă a literaturii neacademice care tre‑
buie să şocheze doar prin insolitul ei. Şi to‑
tuşi, Romulus Bucur e un sentimental
(refulat), un romantic (cenzurat până la a‑şi
interzice orice efuziune în afect), un realist, la
urma urmelor, gata oricând să descripţioneze
anecdoticul, să poetizeze orice element insi‑
pid, natural ori social, în care se poate recu‑
noaşte, totuşi, poeticitatea de subsol a acestu‑
ia. Pe o asemenea scală a liricului programat
îşi aşază însăşi mărturisirea propriului demers
scriitoricesc, prezentat, fireşte, cu umor, în
travesti: „nevastă‑mea/ e fată bună acum/ în
loc să frec pe jos să bat covoare/ sau alte alea
ce intră în atribuţiile/ unui soţ nu model dar
baremi normal/ eu scriu poezii/ pentru liniş‑
tea noastră/ adică îi întind colile de hârtie/
acoperite cu un scris oricum/ greu lizibil şi
văd/ că mă priveşte tandru ca şi cum/ s‑ar
abţine să‑mi zică vreo două/ totuşi frântă de
47, pe care Beethoven le‑a compus înainte de
împlini treisprezece ani şi sonata‑fantezie din
1793, completată recent de Holsbergen. (Ş.B.)
• O revistă interesantă,
pe care am mai prezen‑
tat‑o, e adevărat că nu‑
mai dintr‑un unghi de
vedere literar şi artistic (plastic, de fapt!), este
Reporter global, o variantă românească a celebrei
The Economist, de unde Reporter global preia de
altfel unele articole. Am în faţă mai multe nume‑
re, din perioada august‑octombrie, şi pe baza lor
pot spune că este o publicaţie de cultură socială
în sens larg – socialul cuprinde economia, faptul
divers atroce, problemele de mediu, problemele
politice etc., etc., adică tot ce poate face şi chiar
face o societate. În numărul 66, mi‑au atras
atenţia mai multe articole despre climă şi încălzi‑
rea globală; aflăm poziţia Rusiei despre aceasta
nenorocire, consecinţele pe termen lung ale ne‑
reducerii rapide ale carbonului aruncat în atmo‑
sferă, problemele pe care încălzirea le ridică în
faţa agriculturii, deci a hrănirii populaţiei cres‑
cînde a globului. În numărul 59, este discutat
oboseală/ se aşază cinci minute/ în fotoliu şi
mi le cere/ zicând apoi sânt bune/ lasă‑le aşa
nu schimba nimic/ ştii cum e ca atunci/ când
stau la coadă la lapte/ (parcă ai scris şi o poe‑
zie/ despre asta şi ţi‑au scos/ cuvântul coadă
sau l‑ai scos/ chiar tu ca să eviţi discuţiile/ cu
cenzura oricum tot aia e)/ şi sunt constipată
de trei zile/ şi brusc simt că explodez“ (nevas-
tă‑mea).
Nu altfel se prezintă meditaţiile aplicate,
cu aceeaşi predispoziţie persiflantă, la marile
probleme/teme ale umanităţii: „moartea vi‑
ne într‑o zi cu vânt/ aerul e o epidermă
electrică/ în cafenele oamenii stau perechi/ la
mese/ brusc străzile/ devin pustii şi drepte ca
o fetiţă/ jucându‑se pândită de sub porţi de
maniaci/ bătrâni dispare speriată se lasă o/
umbră cafenie/ te apleci să culegi/ o castană
o mulţime în delir/ prosternându‑se la pi‑
cioarele tale/ un abur amărui gustul rămas/
după o înghiţitură de ceai“ (*** &).
E o poezie a citadinului domestic, o
poezie a banalului prezentat cu ostentaţie
cinică şi motivat de starea continuă de leha‑
mite ce pare a se fi instalat definitiv asupra
universului mic în care fiinţează poetul: „e
o dimineaţă răcoroasă/ de august/ şi ieşi pe
balcon (ar fi putut fi/ în curtea casei ori pe
prispă dacă/ nu te‑ar speria cuvântul/ ori pe
plajă dacă/ ar fi pustie/ te uiţi la alimentara/
de la parterul blocului şi‑ţi aminteşti/ o
scenă de acum aproape un an/ tot diminea‑
ţa când una din vânzătoare/ cu ţigara în
mână apoi în gură şi tot aşa/ se apucase să
măture frunzele uscate/ i s‑a alăturat alta şi
au început/ să discute de‑ale lor“ ş.a.m.d. (o
seamă de personaje secundare).
Fără îndoială, lirica lui Romulus Bucur
e atrăgătoare, paradoxal, prin tocmai mo‑
notonia (repetitivitatea) contemplării (reca‑
pitulării) aceloraşi imagini ale unui derizo‑
riu poetic prin el însuşi, imagini pe care le
reiterează la nesfârşit, sub diversele lor
ipostaze, ca diversitate de manifestare a lor,
în forma desăvârşită a banalului existenţial.
n
„cazul Caracal” şi semnificaţia lui de simptom al
nemodernităţii instituţiilor şi mentalităţii noas‑
tre (un articol interesant al lui Iulian Fota). Co‑
legul nostru, Ion Bogdan Lefter, colaborează la
această excelentă revistă cu acute comentarii de
natură politică şi apoi culturale. În numerele pe
care le am acum, scriitorul face note culturale de
călătorie, ba la Ploieşti, deci la Caragiale, ba la
Oradea. Despre Oradea scrie în două numere
succesive, descriindu‑i splendoarea arhitecturală
şi detaliind istoria unor clădiri sau probleme. În
numărul 65 (20‑26 sept. 2019), ne prezintă fa‑
milia şi Palatul Sonnenfel, adică istoria pildui‑
toare a unei familii de evrei care face avere din
tipărituri, iar Gustav/George Sonnenfeld a fost
deportat, la 20 de ani, la Auschwitz, unde, mira‑
col, supravieţuieşte, se întoarce în ţară în 1945,
ajunge înapoi la Oradea şi... este arestat în de‑
cembrie 1947, vreme de peste trei luni; este eli‑
berat numai după ce semnează, de... bunăvoie şi
nesilit de nimeni, fireşte, donarea averii către
statul socialist‑real în curs de instaurare. Şi altele
de acelaşi fel, pentru că, nu‑i aşa, dacă ai fost
victima extremei drepte, nu te iartă nici extrema
stîngă. În numărul 66, Bogdan Lefter ne prezin‑
tă mîndra cetate a Orăzii, prietenii, cafenelele,
podurile, muzeele, descriind cu amănunte Mu‑
zeul Istoriei Evreilor orădeni, cu pereţii acoperiţi
de numele celor morţi în Holocaust. (R.C.)
n

A desea, folosim concepte în viaţa de zi
cu zi, fără să ne gândim că au şi o valen‑
ţă filosofică. Aşa se întâmplă, de exemplu,
cu termenul de clipă. De obicei, spunem,
„aşteaptă o clipă“, sau „totul a durat doar o
clipă“, fără a ne da seama că de‑a lungul
istoriei gândirii, conceptul de clipă a jucat
un rol decisiv în filosofiile despre timp.
Scopul articolului de faţă e de a prezenta,
cât de concis se poate, câteva concepţii des‑
pre clipă din marile sisteme de gândire ale
lumii.
La fel ca majoritatea conceptelor filoso‑
fice, şi cel de clipă îşi are originea în inima
filosofiei antice, anume în dialogul Parme-
nide al lui Platon. Să ne reamintim că acest
dialog constituie concepţia henologică a lui
Platon, i.e. concepţia despre Unu. Totul
începe cu întrebarea: „Dar nu este el (Unul)
mai vârstnic atunci când îmbătrâneşte toc‑
mai potrivit timpului prezent, timpul situat
între „era“ şi „va fi“, întrucât călătorind de
la „odinioară“ la „pe urmă“ el nu va sări
nicicum peste acum, peste clipă? Se răspun‑
de: desigur că nu. Interlocutorul intrigat,
răspunde interogând la rândul lui, dacă
atunci, nu conteneşte Unul oare să îmbă‑
trânească, ci este din capul locului mai bă‑
trân? Întrucât, mergând fără contenire
înainte, el nu se va lăsa ţinut în loc nicicând
de către acum, ceea ce merge înainte fără
oprire, prezentându‑se realmente ca şi cum
s‑ar prinde de amândouă, de acum şi de
apoi; el (Unul) dându‑i drumul lui acum şi
lăsându‑l, pentru a‑l apuca şi a‑l prinde pe
apoi, ajunge astfel la mijloc, între apoi şi
acum. Când Unul devine mai vârstnic, vine
în întâmpinarea lui clipa, el conteneşte din
devenire, iar atunci este mai bătrân. Însă
clipa de faţă îi este veşnic prezentă lui Unu
(idee pe care o vom întâlni mai târziu şi la
Kierkegaard), însoţindu‑l pe acesta (pe
Unul) de‑a lungul întregii lui fiinţări. Prin
urmare, tot timpul când Unul fiinţează,
fiinţează veşnic. În concluzie, Unul fiinţea‑
ză pururea şi devine totodată mai vârstnic
în raport cu sine, dar şi mai tânăr. Conse‑
cinţa la care se ajunge este că, Unul deve‑
nind şi fiinţând tot atâta timp cât el însuşi
există, nu este mai tânăr sau mai vârstnic
decât sine.
Sintetizând relaţia dintre Unul şi clipă
în dialogul platonician, putem afirma că
Unul nu poate sub niciun raport să sară
peste clipă. Dându‑i totuşi drumul lui acum
şi prinzându‑l pe apoi, el ajunge la mijloc
între acum şi apoi. Deodată‑ul, clipa, se află
între mişcare şi repaus, se află de asemenea
şi în afara timpului. Deodată‑ul este lucrul
către care şi de la care se schimbă atât miş‑
Istoria clipei
David Mândruţ
cătorul, cel care se îndreaptă spre repaus,
dar şi nemişcătorul, care se îndreaptă spre
mişcare. Mai mult, şi Unul, întrucât stă în
repaus şi deopotrivă se găseşte în mişcare,
se va schimba în ambele direcţii, fiindcă
numai astfel împlineşte amândouă aceste
rosturi, iar, schimbându‑se, el se modifică
deodată. Atunci când se schimbă, el nu se
poate găsi în vreun timp şi ca atare nu va fi
în mişcare şi nu va fi nici nemişcător.
Sărind peste filosofia medievală (în care
întâlnim sintagma de nunc stans), ajungem
în inima filosofiei clasice germane şi anume
în sistemul lui Immanuel Kant. Clipa îşi
are locul în Critica raţiunii pure, în capito‑
lul despre analogiile experienţei, mai exact
când este abordată succesiunea şi simulta‑
neitatea. Gânditorul iluminist susţine că
orice trecere de la o stare la alta are loc
într‑un timp care e cuprins între două mo‑
mente, din care cel dintâi determină starea
din care iese lucrul, al doilea, pe cea la care
ajunge. Ambele sunt deci limite ale timpu‑
lui unei schimbări, prin urmare ale stării
intermediare dintre cele două stări, şi apar‑
ţin ca atare întregii schimbări. Orice
schimbare are o cauză care îşi dovedeşte
cauzalitatea în tot timpul în care are loc
schimbarea. Mai mult chiar, filosoful susţi‑
ne că noi nu putem cunoaşte niciodată clipa
naşterii şi clipa morţii, fiindcă pentru o
clipă este nevoie de două momente succesi‑
ve, ori noi nu avem niciun moment înainte
de naştere sau după moarte.
Vom continua cu teoria lui Hegel din
Fenomenologia spiritului. Acum (identic cu
clipa) a încetat deja să fie în timp ce este
arătat. Acum care este un altul decât cel
arătat şi vedem că Acum este tocmai acesta,
de a nu mai fi în timp ce este. Acum, în fe‑
lul în care el ne este arătat, este ceva ce a
fost şi acesta este adevărul lui, el nu este
adevărul fiinţei. Este totuşi adevărat că el a
fost. Dar ceea ce a fost nu este de fapt o
esenţă, el nu este şi era vorba de fiinţă.
În cele ce urmează, Hegel schiţează di‑
alectica Acum‑ului. Când noi îl indicăm pe
Acum, el este afirmat ca fiind adevărul. Îl
arată însă ca pe ceva ce a fost, ca pe ceva
suprimat. Dar, ce a fost nu este şi supri‑
mând faptul că a fost, adică faptul că se
suprimă al doilea adevăr, se neagă prin
aceasta negaţia lui Acum şi revine, astfel, la
prima afirmaţie: Acum este. Nici Acum,
nici indicarea lui Acum nu sunt ceva sim‑
plu, nemijlocit, ci o mişcare care are în ea
momente diferite.
Un Acum, consideră Hegel, este abso‑
lut mulţi Acum şi acesta este adevăratul
Acum, Acum ca simplă zi, care are în sine
mulţi Acum, ore. Un atare Acum, o oră,
este deopotrivă multe minute, şi acest
Acum este deopotrivă mulţi Acum etc. In‑
dicarea este deci ea însăşi mişcarea care ex‑
primă ceea ce Acum este cu adevărat, anu‑
me un rezultat, adică o mulţime de Acum,
luaţi împreună şi indicarea ne confirmă
experienţa că Acum este un universal.
Pentru Kierkegaard (Conceptul de anxie-
tate) omul este o sinteză de suflet şi de trup,
i.e. de vremelnic şi de veşnic purtat de spi‑
rit. Dar între acest vremelnic şi veşnic tre‑
buie să existe un punct de legătură, acesta
fiind clipa. Subliniez că în dezvoltarea con‑
ceptului de clipă, filosoful danez a fost in‑
fluenţat decisiv de Platon. Clipa desemnea‑
ză prezentul ca pe ceva care nu are nici
trecut şi nici viitor. Clipa desemnează ex‑
cluderea pur abstractă a trecutului şi viito‑
rului, iar în felul acesta şi a prezentului, şi
atunci clipa tocmai că nu va mai fi prezen‑
tul, deoarece intermediarul dintre trecut şi
viitor nu există deloc. O clipă este o indica‑
ţie a timpului, a timpului atins de veşnicie.
Clipa este acea ambiguitate în care tim‑
pul şi veşnicul se ating unul pe altul, insti‑
tuind în felul acesta conceptul de vremelni‑
cie, unde timpul întretaie mereu veşnicia,
iar veşnicia întrepătrunde mereu timpul.
Clipa şi viitorul instituie, la rândul lor, tre‑
cutul. Dacă nu avem clipa, veşnicia apare
atunci dinapoi, ca trecut. Dacă însă clipa
este instituită, dar numai ca diviziune,
atunci viitorul este veşnicie. Iar dacă clipa
este instituită, la fel este şi veşnicia, precum
şi viitorul, care apare din nou ca trecut.
Natura nu trăieşte în clipă, iar istoria înce‑
pe tocmai prin clipă. Probabil unul dintre
cele mai cunoscute aforisme ale lui Kierke‑
gaard din acest text este următorul: „clipa
nu este atomul timpului, ci atomul veşnici‑
ei.“ Prin această expresie, filosoful danez
vrea să sublinieze caracterul infinitezimal
al clipei în raport cu eternul, clipa fiind to‑
tuşi o parte componentă a veşniciei, chiar
dacă rămâne în stadiul de atom.
În încheiere, aş dori să menţionez o
utilizare psihologică a conceptului de clipă,
anume cea din psihoterapia existenţială. În
descoperirea fiinţei, Rollo May, pe urmele
lui Kierkegaard, susţine că această clipă
poate avea un impact decisiv asupra solici‑
tantului din terapie. Această clipă este un
aşa‑zis „aha‑moment“, acel punct, în care,
în urma multor gânduri care se bat cap în
cap, vine ca din senin soluţia într‑o clipă.
Putem spune că este un moment de revela‑
ţie, în care răspunsul la o problemă vine
din adâncurile noastre, soluţia ieşind la su‑
prafaţă din inconştient chiar.
n
Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 29
 Momente
Grupul Altavilla
Z iua de 30 iulie a fost una dintre cele mai
fierbinţi ale anului 2019, cu temperaturi
de peste 40 de grade, una dintre rarele ocazii
când pe străduţele pietonale ale orăşelelor
medievale presărate pe malul Rhinului – al‑
tfel pline de turişti doritori să parcurgă renu‑
mita Burgenstrasse care lega cu secole în urmă
graniţa franco‑germană de Praga – nu întâl‑
neai nici ţipenie de om. Toropit de arşiţă şi
parcă părăsit părea şi burgul Eberbach, ridi‑
cat la rang de oraş liber imperial devreme,
încă din prima jumătate a veacului al xiii‑lea,
un loc legat de‑a lungul întregului ev mediu
de soarta şi de voinţa principilor electori, ar‑
hiepiscopii de Mainz, dar des pomenit şi din
pricina unor personalităţi remarcabile, pre‑
cum Johannes Gutenberg (circa 1400 ‑
1468). Şi totuşi, un eveniment cu totul aparte
pentru împrejurările pomenite avea să‑i ani‑
me pe iubitorii de cultură din micul oraş‑mu‑
zeu: prezenţa grupului „Altavilla“ de la Uni‑
versitatea Babeş‑Bolyai din Cluj‑Napoca, mai
precis, din cadrul Catedrei de Filosofie Pre‑
modernă şi Românească, care reuşea să sfide‑
ze soarele dogoritor.
Întâi, ce este „grupul Altavilla“? În
2013, proiectul uefiscdi, idei pn-ii-id-pce-
2012-4-0272, „Raportul între filosofie şi
teologie în comentariile cisterciene la Sen-
tinţe. Impactul comunităţii cisterciene asu‑
pra Universităţii din Paris în secolul al
xiv‑lea“, găzduit de Centrul de Filosofie
Antică şi Medievală din cadrul Facultăţii
de Istorie şi Filosofie a pomenitei universi‑
tăţi, a reunit, sub coordonarea a doi specia‑
lişti, Monica Brînzei şi Alexander Baum-
garten, opt studenţi, lipsiţi de experienţă,
însă entuziaşti, dornici să se cufunde în
descifrarea manuscriselor medievale lati‑
neşti, descoperind în arta descifrării vechi‑
lor scrieri cu ajutorul instrumentelor paleo‑
grafiei latine o nouă pasiune intelectuală şi
chiar o vocaţie.
Cinci ani de muncă, de reuniuni perma‑
nente ale echipei şi de discuţii, au sudat şi
maturizat „grupul Altavilla“. Rezultatele
30 • APOSTROF
Monica Brînzei
obţinute prin aceste strădanii individuale şi
de grup nu au întârziat să apară şi, pe lângă
diversele conferinţe naţionale şi internaţio‑
nale (Paris, Oxford, Porto Alegre, Boston,
Leuven) la care a participat, grupul a publi‑
cat, în cele din urmă, un volum în limba
engleză într‑un context editorial prestigios,
sub egida Brepols (Turnhout, Belgia), în
colecţia „Studia Sententiarum“. Cartea a
văzut lumina tiparului sub titlul The Cister-
cian James of Eltville († 1393). Author in Paris
and Authority in Vienna, ed. M. Brînzei, C.
Schabel (Studia Sententiarum, 3), Brepols,
Turnhout, 2018, 510 p. (ISBN: 978-2-503-
58188-0), reunind articolele de specialitate,
elaborate de fiecare dintre componenţii
„grupului Altavilla“: Alexandra Anisie, Ale‑
xandra Baneu, Daniel Coman, Luciana
Cioca, Andrei Marinca, Ioana Curuţ, Mă‑
dălina Pantea, Alexander Baumgarten, Mo‑
nica Brînzei, alături de câţiva colegi interna‑
ţionali, Chris Schabel (University of
Cyprus), William Courtenay (Wisconsin
University), Andrew Cuff (University of
Washington).
În paralel cu acest volum, un alt tom,
însumând circa 800 de pagini, se află într‑o
etapă finală de elaborarea şi conţine ediţia
critică a textului la‑
tin al Questiones
asupra Sentinţelor
compus de acelaşi
Jacobus de Alta‑
villa, un elaborat
ştiinţific compara‑
bil cu o teză medie‑
vală de doctorat,
dacă ţinem seama
de faptul că un ase‑
menea travaliu de
comentare era obli‑
gatoriu pentru toţi
cei care doreau în
Evul Mediu să obţi‑
nă mult râvnitul ti‑
tlu academic de
magistru în teolo‑
gie (magister in the-
ologia). Jacobus de
Altavilla redacta acest text la Paris în 1369,
însă din cauza problemelor cu care se con‑
frunta scaunul papal de la Avignon, tulbu‑
rări care vor conduce în cele din urmă la
„Marea Schismă Apuseană“ (1378‑1417),
se vedea silit să revină în locurile sale de
baştină şi să se dedice unei cariere mai de‑
grabă administrative decât academice, la
mănăstirea cisterciană din Eberbach (fon‑
dată la 11 februarie 1136 de monahi veniţi
chiar de la Clairvaux), acolo unde a şi slujit
vreme de aproape 25 de ani în calitate de
abate, până la moartea sa. Plecarea din Pa‑
ris a pus punct carierei sale universitare,
dar prietenia lui cu Henricus de Langen-
stein (circa 1325‑1397), un reprezentant
marcant în procesul de coagulare a Facultă‑
ţii de Teologie şi a Universităţii din Viena,
a făcut ca textul lui Jacob şi implicit, prin
el, ideile şi doctrinele importate din Paris
să treacă în mediul vienez, constituindu‑se
astfel într-unul din textele de bază în iniţi‑
erea învăţământului teologic vienez. Pe
scurt, format la Paris şi considerat o autori‑
tate la Viena, autorul nostru, Jacobus de
Altavilla, reprezintă un personaj‑cheie,
ignorat de exegeza contemporană internaţi‑
onală, dar relevant pentru înţelegerea cir‑
culaţiei ideilor, doctrinelor şi tendinţelor de
gândire în mediul scolasticii târzii.
Aşadar, volumul publicat sub egida Bre‑
pols sub auspicii universitare clujene a fost
lansat, discutat şi primit cu entuziasm de
colegii germani care au apreciat atenţia acor‑
dată de echipa românească unui episod im‑
portant al patrimoniului lor cultural. Dr.h.c.
Wolfang Riedel, preşedinte al Kloster Eber-
bach Freundeskreis, a ţinut un cuvânt de des‑
chidere, urmat de o intervenţie a dr. Adinel
Dincă (Präsentation der „Altavilla“ Arbeits-
gruppe der Babeş‑Bolyai‑Universität in Klau-
senburg/Cluj‑Napoca, Rumänien) de la Uni‑
versitatea Babeş‑Bolyai, având ca miză
prezentarea grupului şi a proiectului clujean
de editare a „Comentariului“ autorului cis‑
tercian. Dr. Hartmut Heinemann, arhivist
şi specialist în istorie locală, a ţinut o confe‑
rinţă centrată pe activitatea lui Jacobus în
calitate de abate al mănăstirii (Lehrer in
göttlicher Kunst – Jacob von Eltville, Abt von
Eberbach, 1372‑1392). La final, prof. dr.
Leonhard Hell de la universitatea Guten-
berg din Mainz împreună cu dr. habil. Mo‑
nica Brînzei au făcut împreună o prezentare
a profilului intelectual şi academic al lui
Jacobus de Altavilla (Von Paris nach Wien –
Leben und Werke von Jacobus von Eltville).
Prezentarea volumului The Cistercian
James of Eltville († 1393). Author in Paris
and Authority in Vienna a avut loc în cadrul
idilic al abaţiei cisterciene Eberbach, una
dintre cele mai vechi fondaţii de acest gen
din arealul german, bastion al culturii şi
tradiţiei monastice renane până la închide‑
rea sa, în secolul al xviii‑lea. Impozanta
abaţie revine, însă, în atenţie în 1986, când
serveşte drept scenă pentru bine‑cunoscuta
ecranizare a celebrului roman semnat de
Umberto Eco, Numele Trandafirului. În
prezent, fosta mănăstire găzduieşte un di‑
namic centru cultural, precum şi o renumi‑
tă antrepriză viticolă.
Volumul colegilor de la Cluj dedicat sa‑
vantului teolog cistercian Jacobus de Alta‑
villa, apărut în anul 2018 într‑unul dintre
cele mai exigente cadre editoriale de profil,
a fost sărbătorit cu entuziasm de către me‑
diul academic german (teologi, arhivişti,
istorici de artă, iubitori de istorie şi cultură
locală) în sala de conferinţe a muzeu‑
lui‑abaţie Eberbach, la numai câţiva metri
de mormântul autorului nostru din a doua
jumătate a secolului al xiv‑lea.
n
 Revista Apostrof
Talon de abonare începând cu
se poate cumpãra ___________________ REDACÞIA:
în urmãtoarele Marta Petreu
 abonament trei luni (3 numere) – 15 lei
puncte de difuzare:  abonament şase luni (6 numere) – 30 lei
(redactor‑ºef)
Ion Vartic
 abonament un an (12 numere) – 60 lei Alice-Valeria Micu
Reţeaua centrului de difuzare a presei (secretar general de redacţie)
Inmedio Nume _______________________________ Ştefan Bolea
(redactor)
din marile centre comerciale din ţară. Prenume _____________________________ Radu Constantinescu
(corector)
str. __________________________________
Librãria de Artã Gaudeamus Czégely Erika
nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3. (tehnoredactor)

sector ______ localitate __________________ Edit Fogarasi

(webmaster)
Librãria Book Story cod poştal _____________ judeţ __________ Vignetele revistei reprezintã
Cluj‑Napoca, Piaţa Unirii nr. 8. telefon_______________________________ variaþiuni grafice de Mihai Barbu
dupã desene de Franz Kafka.

EDITOR:
Uniunea Scriitorilor
q
Cãtre cititorii revistei Apostrof din România

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România
Conform prevederi-
lor Statutu­lui, Uniunea
Scriitorilor din Româ­nia
nu este responsabilã
pentru po­litica editorialã
a publicaþiei ºi nici pen­
tru conþinutul materia-
lelor publicate.
Comitetul Director
al Uniunii Scriitorilor
5 iunie 2003
Revistă finanţată
Vã puteþi abona la revista Apostrof direct Preþul abonamentului, pentru persoane cu sprijinul:
la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice ºi biblioteci din România, este de:
plãtiþi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni,
prin: • 30 lei pentru 6 luni,
• 60 lei pentru un an.
1. mandat poºtal, pe adresa:
Uniunea Scriitorilor din România Preþul abonamentului include taxele
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, poºtale de expediere.
cod poştal: 010071 Preþul abonamentului pentru cititorii din
strãinãtate este de:
2. virament bancar, pe adresa: • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni,
Uniunea Scriitorilor din România • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni,
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, • 48 euro sau 60 usd pentru un an. ministerul culturii
Certificat de înregistrare fiscală (CIF): şi identităţii naţionale
2786991 Preþul abonamentului include taxele
Cont bancar: poºtale de expediere par avion.
RO65RNCB0082000508720001 ADRESA REDACÞIEI:
Deschis la: Banca Comercială Română,
Cluj‑Napoca
Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta
nr. 5 sector 3, Bucureşti Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e‑mail:
revista.apostrof@gmail.com
Cuprins
www.revista‑apostrof.ro

Pentru corespondenţă:
• Café Apostrof • Cu ochiul liber Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj‑Napoca, 400750
Premieră Strigoii la Berlin  2 Andrei Gazsi
la o margine de viaţă Alice Valeria Micu 14
• Editorial Manuscrisele primite la redacþie
Optzecismul plat Constantin Cubleşan 28
Blaga şi astrofizicienii Marta Petreu 3 nu se înapoiazã.
• Dosar: Petru Dumitriu
• Puncte de reper
Ţinea mult să-l retraduc Jean‑Louis Courriol  15 ISSN 1220‑3122
O pledoarie pentru Revista este înregistratã la
Academia Română între • Eseu
osim cu nr. 2R023733/14.12.2014.
academiile europene Ioan‑Aurel Pop 4 Despre dimineaţa actriţelor Mircea Moţ  19
• Poeme • Atelierele melancolicilor Revista apostrof este membrã
Radu Găvan 7 Obiecte Teona Farmatu, a Asociaþiei Revistelor,
Revolta Gellu Dorian 12 Paul-Daniel Golban, Imprimeriilor ºi Editurilor
My Funny valentine Ştefan Manasia 13 Corina Stoian, Literare (ariel), asociaþie cu
Andreea Stoica, statut juridic, recunoscutã
împotrivire Iulian Boldea 27 Georgiana Tudor 20
de Ministerul Culturii.
• Jurnal de cărţi • O carte în dezbatere
Triptic Abăluţă Ion Bogdan Lefter 8 Tiparul:
Reconfigurarea Centrul de Presã Reformat
• Muzeu Apostrof existenţialismului Petrişor Militaru 24
Existenţialismul:
 9 doctrină şi reflexii Oliviu Crâznic 25 Unica responsabilitate
• Cronica literară a revistei Apostrof
• Ospăţul filosofilor este de a găzdui opiniile,
Moartea existenţială Ştefan Bolea 10 Despre literatura română oricît de diverse,
• Sub lupa memoriei în Japonia Ciprian Vălcan 26 ale colaboratorilor.
Istoria clipei David Mândruţ 29 Responsabilitatea pentru
1989 şi problema conştiinţei
încărcate Vladimir Tismăneanu 11 • Revista revistelor conţinutul fiecărui text
îi aparţine,
• Biblioteci în aer liber 28
în exclusivitate, autorului.
Îţi păzesc ochii; • Momente
Palatul sărutului Ady Endre 14
Apostrof
Grupul Altavilla Monica Brînzei 30
(traducere de Incze Katalin)

Anul XXX, nr. 10 (353), 2019 • 31