Gellu Naum

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Gellu Naum

Gellu Naum
Date personale
Născut 1 august 1915[2]
București, România
Decedat 29 septembrie 2001 (86 de ani)
București, România
Părinți Andrei Naum și Maria Rosa Gluck
Naționalitate România, origini aromâne
Cetățenie România
Ocupație poet, prozator, dramaturg, traducător, eseist
Limbi limba română[1]
Studii Universitatea din București,
Universitatea Sorbona
Activitatea literară
Mișcare/curent
suprarealism, proletcultism
literar

1
 Specie literară eseistică, poezie, proză, teatru
Operă de 1. Poezii în revista Cuvântul,
debut 2. Drumețul incendiar (1936)
Opere „Libertatea de a dormi pe o frunte”, „Calea
semnificative șarpelui”
Influențe[ascunde]
André Breton
Note
Premii Preis der Stadt Münster für Europäische
Poesie[*]
Modifică date / text

Nascut in 1915, Gellu Naum a studiat filozofia la Bucuresti si Paris. La sfarsitul

anilor '30 se afla in cercurile avangardei, in apropierea lui Andre Breton, alaturi de
Victor Brauner si Gherasim Luca. Se intoarce in 1940 in Romania, e mobilizat, dar
trupul lui e imobilizat; ramane in spital o vreme, intr-o stare hipnotica. In timpul
dictaturii antonesciene duce o activitate literara clandestina, iar la sfarsitul
razboiului grupul sau suprarealist se poate in fine exprima. Pentru scurt timp.
Comunismul nu admite abaterile de la dogma. Scrie carti pentru copii, traduce.
Suprarealismul lui Gellu Naum nu-i o reteta literara, ci un mod de-a fi. Scrie
poezii, piese de teatru, un roman. Se retrage la Comana, unde timpul, spatiul si
obiectele arata altfel. Cand a murit, in 2001, cei care l-au cunoscut sau doar l-au
citit si-au dat seama ca unul dintre cei mai mari scriitori pe care Romania i-a avut
vreodata nu mai era printre ei.

Gellu Naum (n. 1 august 1915,[2] București, România – d. 29

septembrie 2001, București, România) a fost
un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant
român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe
plan european.

Cuprins

 1Biografie
 2Operă
o 2.1Poezii
o 2.2Proză și eseu
o 2.3Teatru
o 2.4Literatură pentru copii

2
 o 2.5Opere traduse în alte limbi
o 2.6Traduceri
 3Premii și distincții
 4Note
 5Bibliografie
 6Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în
luptele de la Mărășești și al soției acestuia, Maria Naum, născută Rosa Gluck.
În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în
urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul.
Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București,
studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost
percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter
subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.[3]
La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde
își continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind o teză de doctorat despre Pierre
Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist
francez animat de André Breton.
Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim
Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă
între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii
(suprarealiste) s-a mutat la București".
După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de
exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul
cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul.
În anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult
apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele
calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente
în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie,
pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această
perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel
Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.
Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu
volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu
obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe
să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea
romanului Zenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din
poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice
în Germania, Franța, Olanda și Elveția.

3
Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii
importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate
literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian
Academy Arts Award, 2002 ș.a.).
Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului
suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea
suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice
afirmări de sine.
Literatura română
Operă[modificare | modificare sursă]
Pe categorii
Poezii[modificare | modificare sursă]
Istoria literaturii române
 Libertatea de a dormi pe o frunte, Evul mediu
Tipografia Steaua Secolul 16 - Secolul 17
Artei, București, 1937 (cu un Secolul 18 - Secolul 19
desen de Victor Brauner; tiraj de Secolul 20 - Contemporană
96 de exemplare)
Curente în literatura română
 Vasco de Gama, Institutul de Arte
Grafice Umanism - Clasicism
"Rotativa", București, 1940 (cu un Romantism - Realism
desen de Jacques Hérold; tiraj de Parnasianism - Simbolism
150 de exemplare pe hârtie velină) Naturalism - Modernism
 Culoarul Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
somnului, București, 1944 (cu un Suprarealism - Proletcultism
portret de Victor Brauner) Neomodernism - Postmodernism
 Poem despre tinerețea noastră, Scriitori români
Editura
S.N., București, 1960 (ilustrații Listă de autori de limbă română
de Jules Perahim) Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
 Soarele calm, Editura pentru
Poeți - Eseiști
Literatură, București, 1961 (copert
Nuveliști - Proză scurtă
ă și ilustrații de Jules Perahim)
Literatură pentru copii
 Athanor, Editura pentru
Literatură, București, 1968 Portal România
 Poeme alese, Editura Portal Literatură
Albatros, București, 1970 (cu un
portret de Victor Brauner) Proiectul literatură
 Copacul-animal, Editura v•d•m
Eminescu, București, 1971
 Tatăl meu obosit. Pohem, Cartea
Românească, București, 1972
 Poeme alese, Cartea Românească, București, 1974
 Descrierea turnului, Editura Albatros, București, 1975 (în același an, o ediție
completă, în afară de comerț a fost tipărită la Editura Litera)

4
 Partea cealaltă, Cartea Românească, București, 1980
 Malul albastru, Cartea Românească, București, 1990
 Fața și suprafața urmat de Malul albastru. Poeme (1989-1993), Editura
Litera, București, 1994
 Focul negru, Editura Eminescu, București, 1995
 Sora fântână, Editura Eminescu, București, 1995
 Copacul-animal urmat de Avantajul vertebrelor, Colecția Avangarda, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2000
 Ascet la baraca de tir, Editura Fundației Culturale
Române, București, 2000 (postfață de Ioana Pârvulescu)
 Calea șearpelui, Editura Paralela 45, Pitești, 2002 (postum; ediție îngrijită și
prefațată de Simona Popescu)
 Despre identic și felurit. Antologie, Editura Polirom, București, 2004 (postum; prefață
și notă de Simona Popescu)
 Exactitatea umbrei, Editura Paralela 45, Pitești, 2010 (postum, seria Premiul
Eminescu)
 Vârsta semnului. 52 de poeme alese și rostite de Gellu Naum, Editura Casa
Radio, București, 2011 (postum; cu o prezentare de Simona Popescu și un
documentar radiofonic de Anca Mateescu)
 Opere I. Poezii, Editura Polirom, București, 2011
Proză și eseu[modificare | modificare sursă]

 L'image présente à l'esprit (Imaginea prezentă în minte), Paris, 1939 (în exemplar
unic)
 Medium, Tipografia Editura Modernă, București, 1945 (cu șase reproduceri
fotografice)
 Critica mizeriei, în colaborare cu Paul Păun și Virgil Teodorescu, Colecția
suprarealistă, București, 1945
 Teribilul interzis, Atelierele Tipografiei "I.C. Văcărescu", Colecția
suprarealistă, București, 1945 (cu un frontispiciu de Paul Păun; tiraj de 300 de
exemplare numărate pe hârtie velină)
 Spectrul longevității. 122 de cadavre, în colaborare cu Virgil Teodorescu, Colecția
suprarealistă, 1946
 Castelul orbilor, Atelierele Tipografiei "Bucovina", Colecția
suprarealistă, București, 1946 (tiraj de 300 de exemplare, dintre care 100 exemplare
numărate pe hârtie velină)
 L’Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil
Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, București, 1947
 Éloge de Malombre. Cerne de l'amour absolu (Elogiul Malombrei), în colaborare
cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția Infra-
Noir, 1947
 Filonul, Editura Tineretului, București, 1952
 Tabăra din munți, Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., București, 1953
 Poetizați, poetizați..., Editura Eminescu, București, 1970

5
 Zenobia, Cartea Românească, București, 1985, 1991, 2003
 Întrebătorul, Editura Eminescu, București, 1996, 1999
 Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Editura Paralela
45, Pitești, 2003 (postum)
 Opere II. Proza, Polirom, 2012
Teatru[modificare | modificare sursă]

 Insula. Ceasornicăria Taus. Poate Eleonora, Cartea Românească, București, 1979

 Exact în același timp. Teatru, Editura Palimpsest, București, 2003 (postum; ediție
îngrijită și prefațată de Ion Cocora) da da'
Literatură pentru copii[modificare | modificare sursă]

 Așa-i Sanda, București, 1956

 Kicsi Sari, București, 1956
 Cel mai mare Gulliver, București, 1958
 Cartea cu Apolodor, București, 1959 (desene de Jules Perahim)
 Das Buch von Apolodor (Cartea lui Apolodor), Editura
Tineretului, București, 1963 (tradusă în germană de Franz Johannes Bulhardt)
 A doua carte cu Apolodor, București, 1964
 Cartea cu Apolodor, Editura Ion Creangă, București, 1975
 Cărțile cu Apolodor, Editura Ion Creangă, București, 1979
 Amedeu, cel mai cumsecade leu, poezii, Editura Ion
Creangă, București, 1988 (desene de N. Nobilescu)
Opere traduse în alte limbi[modificare | modificare sursă]

 Das Buch von Apolodor , Editura Tineretului, București, 1963 (traducere în germană
de Franz Johannes Bulhardt)
 Zebegény a pingvin, Ifjúsági Kiadó, Bukarest, 1963 (traducere în maghiară de Erik
Majtényi)
 Zebegény újabb kalandjai, Ifjúsági Kiadó, Bukarest, 1965 (traducere în maghiară
de Erik Majtényi )
 Gladiátor az autóbuszban: versek, Albatrosz Könyvkiadó, Bukarest, 1976 (traducere
în maghiară de Balogh József)
 Mon père fatigué, Arcane 17, Paris, 1983 (traducere în limba franceză de Sébastien
Reichmann)
 Der Pinguin Appolodor, Editura Ion Creangă, București, 1982 (traducere în limba
germană de Rolf Bossert);
 Zähne von Worten zermalmt, Editura Kriterion, București, 1983 (traducere în limba
germană de Anemone Latzina)
 My Tired Father, Editura Inkblot, Oakland, 1986 (traducere în limba
engleză de James Brook)
 Zenobia, Wieser Verlag, Klagenfurt, [Salzburg], 1990 (traducere în limba
germană de Georg Aescht)

6
 Partea cealaltă / L'autre côté, Cartea Românească, București, 1991 (ediție bilingvă,
traducere în limba franceză de Annie Bentoiu și Andrée Fléury)
 Zhnobia, Editura Forma, Atena, 1992 (traducere în limba greacă de Victor Ivanovici)
 Black Box, Wieser Verlag, Klagenfurt, Salzburg, 1993 (traducere în limba
germană de Oskar Pastior și Georg Aescht)
 The advantage of vertebre, San Francisco, 1993 (traducere în limba
engleză de James Brook și Sasha Vlad; ediție în afara comerțului)
 Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische
Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în
traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
 Zenobia, Maren Sell, Calman Lévy, Paris, 1995 (traducere în limba
franceză de Luba Jurgenson și Sébastien Reichmann)
 L'ekzakto de l'ombro, Eldonejo Bero, Berkeley, 1995 (traducere în esperanto de
Sasha Vald și Ionel Oneț)
 Patro mia laca. L'avantaĝo de l'vertebroj, Eldonejo Bero, Berkeley, 1995 (traducere
în esperanto de Sasha Vald)
 Zenobia, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1995 (traducere în limba
engleză de James Brook și Sasha Vlad)
 Rede auf dem Bahndamm an die Steine, Amman Verlag, Zürich, 1998 (traducere
în limba germană de Oskar Pastior)
 My Tired Father, Green Integer København & Los Angeles, 1999
 Oskar Pastior entdeckt Gellu Naum, Europa Verlag, Hamburg-Wien, 2001
 Pentru Gellu Naum = For Gellu Naum, Editura Vinea / Editura
Icare, București, 2002 (ediție bilingvă coordonată de Iulian Tănase)
 La quinta essenza / A cincea esență. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție,
traducere, eseu introductiv și biobibliografie de Geo Vasile, Editing
Edizioni, Treviso, 2006, 312 p.
 Gramatica labirintului / La grammatica del labirinto. Antologie bilingvă româno-
italiană, selecție, traducere, postfață și biobibliografie de Geo Vasile, Editura Ex
Ponto, Constanța, 2008, 314 p.
 Vasco da Gama și alte poheme = Vasco da Gama and other pohems, Editura
Humanitas, București, 2007 (ediție bilingvă; introducere și traducere în limba
engleză de Alistair Blyth)
 A sziget (Insula), revista Játéktér, Cluj, nr. 1/2017, p. 56-95. (traducere în maghiară
de Balázs Imre József)
 Zebegény, a pingvin, Kriterion, Cluj, 2018 (ed. completă; traducere în maghiară de
Balázs Imre József și Majtényi Erik) ISBN 9789732611791
Majoritatea notelor bibliografice au fost extrase din antologia Literatura română de
avangardă, îngrijită de Gabriela Duda, Universitatea din Ploiești, Editura Humanitas,
1997, ISBN 973-28-0730-X

 Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și

selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;
Traduceri[modificare | modificare sursă]

7
 Căpitanul Fracasse, Le Capitaine Fracasse de Theophile Gautier, Colecția
Cutezătorii, Editura Tineretului, 1967

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

 1958 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii, București

 1968 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri, București
 1975 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, București
 1986 - Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară,
București
 1992 - Premiul național de poezie „Mihai Eminescu”, Botoșani
 1992 - Premiul Republicii Zair pentru poezie străină, Kinshasa
 1995 - Premiul Fundației Culturale Române pentru excelență artistică, București
 1997 - Premiul revistei Flacăra „Magician al cuvântului”, București
 1999 - Premiul european de poezie, Münster
 2002 - Titlul de „Cavaler al Literaturii” acordat de Academia de Științe, Literatură și
Arte Oradea (ASLA)
 2002 - The American Romanian Academy Arts Award

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015

2. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ Avangarda românească (II)

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 Ion Pop, Gellu Naum: poezia contra literaturii, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2001
 Simona Popescu, Salvarea speciei: (despre suprarealism și Gellu Naum), București,
Editura Fundației Culturale Române, 2000
 Simona Popescu, Clava: critificțiune cu Gellu Naum, Pitești, Editura Paralela 45,
2004
 Vasile Spiridon, Gellu Naum (micromonografie), Brașov, Editura Aula, 2005
 Alina Ologu, Gellu Naum: experimentul poetic, Constanța, Editura Pontica, 2007
 ***, Athanor. Caietele Fundației "Gellu Naum", nr. 1/2004, p. 68 și nr. 2/2008, p. 144

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Site-ul oficial
 Balogh Jozsef, Gheața poetului Gellu Naum, Ziarul de Duminică, 26 februarie 2003.
 [nefuncțională – Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. 2 arhivă]

 [nefuncțională – Catalogue 130-N: Modern Art: Rarities of the Avant-Garde arhivă]

 Editura LiterNet Tatăl meu obosit ISBN 973-8475-91-0

 Gellu Naum, o voce autentică a suprarealismului românesc, 29 septembrie
2012, Ziarul Lumina

8
Interviuri

 GELLU NAUM: Cronica unui interviu anuntat, Svetlana Cârstean, Observator

cultural - numărul 88, octombrie 2001

DOSAR

"Lovitura aceea între umeri şi gît" - Întîlniri cu Gellu Naum

Simona POPESCU Dan STANCIU

Distribuie cu:

Publicat la 30 September 2011

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011)

"Lovitura aceea între umeri şi gît" este un vers dintr-o poezie a lui Gellu Naum şi conţine o
trimitere la una dintre practicile spirituale (de "trezire") ale zen-ului. Învăţătorul, avînd un
kyosaku (baston de bambus cu un capăt plat), aplică discipolilor adormiţi o lovitură peste umeri,
ca să-i trezească.

Cum, cine, ce...

"Cum l-aţi cunoscut pe Gellu Naum?", mă întreabă acum cîteva luni o doamnă de la un post de
televiziune. Şi întrebarea mă ia prin surprindere, ca de obicei, deşi, evident, n-ar trebui. E
nevoie de un răspuns scurt, nu e timp pentru poveşti, pentru detalii. "L-am cunoscut de mai
multe ori", spun, după o mică ezitare.

"Cine e Gellu Naum pentru dumneavoastră?", mă întreabă de la radio. "Lovitura aceea între
umeri şi gît." Dar asta nu e pentru radio. "O parte din imaginarul meu." "Eşti un imaginar",

9
strigă într-o poezie (într-un vis) "o fată cu o păpuşă de cîrpe în braţe", "prietenă de multă
vreme". "Închipuiţi-vă gestul ei narativ." Or, eu nu-mi pot permite gesturi narative la radio. Şi-
apoi, gesturile narative au nevoie de atîtea alte gesturi... La radio spui doar că e un scriitor pe
care te bucuri că ai avut norocul să-l cunoşti.

"Ce pierde un cititor care nu-l citeşte pe Naum?", mă întreabă de la gazetă. "Pierde legătura cu
un poet important, pentru care poezia era un mod de viaţă", răspund. Şi mă întreb: oare ce
înseamnă pentru alţii "poezia ca mod de viaţă"? După suprarealişti, au spus-o atîţia, care n-au
nici o treabă cu adevărata semnificaţie. "Pentru mine, omul e literatura lui...", declara Herta
Müller, referindu-se la Gellu Naum, într-un interviu din 2005. Descoperisem şi eu asta în 1987,
cînd l-am cunoscut. Indiferent cum ai pune accentul, omul e literatura lui. (Omul e literatura lui!
Omul e literatura lui.) În ambele sensuri, exact în acelaşi timp!

"Ce-aţi învăţat de la Gellu Naum?", mă întreabă cineva. Am încercat să deprind "cadrul

retragerii în adînc / acel mod de a trăi şi aşa mai departe" (ca să mă folosesc de nişte versuri de-
ale lui). Am descoperit că "lucrurile cele mai obişnuite şi mai uşor de trecut cu vederea" devin
"puncte de miră ale unei limpeziri (acesta e un fel de a vorbi) pe cît de vastă pe atît de greu de
suportat". Am aflat multe despre unele lucruri "etrap o ep emilbus". Am învăţat nişte semne. La
propriu. Nişte mici gesturi, ca să mă apăr. Le folosesc, chiar dacă nu sînt sigură că ajută la ceva.
Am avut revelaţia forţei pe care ţi-o poate da renunţarea. Am încercat să iau în serios anumite
detalii (inclusiv unele din vis), care funcţionează ca nişte "certitudini eruptive". Să preţuiesc acel
"misticism" pe care l-aş fi lăsat acolo unde credeam că-i e locul, în copilăria mea, puternic
marcată de... suprarealism (ce ştiam eu?!). Am realizat cît e de important (el spune "necesar")
"să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă în plus va trebui să
ne gîndim la tot ce am uitat restituind astfel strălucitoarea tăcere care se cuvine" ("şi fiecare
dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vîrsta unei poetice
dimensiuni indiferente care se anulează de la sine"). Nu în ultimul rînd, mă folosesc, la rîndul
meu, de avantajul discursului dezarticulării (fără să uit o clipă de "avantajul vertebrelor").

"Dar de la Lygia Naum?" Refuzul falsei conştiinţe. Dialectica toleranţei şi a radicalismului. Să

arăt ce gîndesc, oricare ar fi consecinţele. Ea avea o vorbă: "Să nu dai oase la cîini". Să nu dau
oase la cîini! Dacă mă apuc de un lucru, să-l fac bine pînă la capăt, fără grabă, ca în povestea cu
indienii. Care e povestea cu indienii? Cică erau nişte misionari însoţiţi de nişte călăuze, indieni.
Călăuzele se opreau din cînd în cînd şi stăteau aşa, liniştiţi, cu ochii în zare. "De ce staţi, aţi
obosit?", au întrebat misionarii. "Nu, aşteptăm să ne ajungă din urmă şi sufletele noastre", au
10
răspuns călăuzele. Să fac lucrurile fără grabă, cu suflet. Să aştept, dacă e nevoie. Nu e (doar)
odihnă, aşteptarea.

"Ce ţi-a adus întîlnirea cu Gellu şi Lygia Naum?" Deprinderea unui anumit tip de experienţă de
viaţă. Şi prieteni, unii necunoscuţi. Ultima dată, pe un site, Lola Dream Factory, o fată scrie că îi
plac "bucuria, Alice şi micul Prinţ, domnul Gellu, Simona, Le Facteur Cheval, Il Postino, Anais,
Aguda - plaja din gînd". Descopăr acolo şi o fotografie din tinereţe a lui Gellu Naum într-o barcă.
Nu ştiu de unde a luat-o. Eu n-am văzut-o niciodată. Studenţilor mei le vorbesc adesea despre
Le Facteur Cheval. Să-mi fi fost, fata, studentă? Trăieşte undeva în străinătate. Cine-o fi? E
prietena mea.

"Ce e suprarealismul?" "Cine e Gellu Naum?" Mi-aduc aminte că mi-a povestit el odată cum a
fost întrebat în Germania de un ziarist foarte grăbit ce e suprarealismul. Şi-atunci, spre
stupoarea jurnalistului, s-a ridicat de pe scaun, şi-a luat rămas-bun şi-a plecat, nu înainte de a
adăuga că e vorba despre viaţa lui. Dacă e grabă, mai bine rămîne pe altădată... Îmi vine şi mie,
uneori, să fac stînga-mprejur (sau dreapta-mprejur)... Ce-aş putea spune la radio, la televizor, la
gazetă despre suprarealism şi despre Gellu Naum? Îmi vine greu şi să ţin un curs despre el la
Facultatea de Litere. Ce poţi face într-o oră, două, într-un cadru - oricît de liber - totuşi
universitar? Să sistematizez? Să spun ce poate spune oricine, din cărţi "de specialitate"? Deşi,
cînd te gîndeşti ce înţelege cîte unul de capul lui... Zenobia? Se apucă să povestească ceva
despre "un cuplu care stă într-o mlaştină şi ea poartă rochii din plastic găurit" (cum mi-a spus
odată cineva, apoi altcineva)! Iar la examen, ce să ceri? Poate cîteva pagini personale, de jurnal,
după modelul Tatăl meu obosit... Jurnal lacunar!

Citesc toată poezia lui Naum (şi, în general, poezia poeţilor care mă interesează) ca pe un jurnal
lacunar!

Studenta mea Ilinca, de la anul doi, la care ţin cursul despre avangardă, îmi dă nişte pagini
minunate din jurnalul ei... lacunar. Ilinca poartă mereu cu ea două ceasuri (am observat asta
într-o zi, la un curs)!

11
"Ce să le zic puştilor despre poezia lui Naum?", mă întreabă N., care e profesor. "Nu ştiu,
vorbeşte-le despre Nasturii de aur cusuţi peste tricou", sugerez. Asta e o excelentă emblemă a
amestecului pe care îl face între sacru (să-i zicem aşa) şi cotidian. Unde mai pui că puştii or să
înţeleagă la fix, li se potriveşte şi ca imagine: un tricou pe care sînt cusuţi nasturi de aur! Cool!

"Am făcut o poezie din tinereţea lui la clasă. N-au înţeles nimic", îmi mărturiseşte tînărul
profesor din oraşul C. Cum poţi înţelege un poet printr-o poezie? Mai bine le-ar fi spus ceva
chiar despre Gellu Naum. O poveste. Şi-apoi citite mai multe poezii, nu doar din stricta tinereţe.
Căci există şi o tinereţe fără bătrîneţe - şi-o viaţă fără de moarte -, despre asta e vorba, de fapt,
în toată poezia lui Naum. Ce-ar fi ca ora de română să înceapă chiar de aici?

Suprarealismul nu le aparţine doar suprarealiştilor - sau, vorba lui Gellu Naum, "aşa-zişilor
suprarealişti". Suprarealiştii îl identifică în felul lor, au metoda lor (bazată pe simţuri). Altfel,
"fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii".

Suprarealismul - ca şi poezia despre care Gellu Naum spunea că e "două lucruri" - e de două
feluri. Cel al vorbelor, uneori poetice, şi cel al faptelor poetice. Şi primul poate fi cîteodată
interesant. Pe urma lui vin cei care scriu despre metafora suprarealistă, imaginea suprarealistă,
imaginarul suprarealist şi aşa mai departe. Se pot face teze de doctorat, studii despre
suprarealismul de limbaj, imagistic, literar, vizual (uneori doar retinal), artistic. Se pot scrie
poezii, literatură (bună, mediocră sau proastă de-a dreptul). Există însă, cum spuneam, şi un
suprarealism al faptelor, al întîmplărilor poetice* care ţin, paradoxal, de o zonă obiectivă - nu
pot fi controlate, nu pot fi declanşate raţional, nu sînt deliberate (de aceea se şi spune "hazard
obiectiv"). Despre ele nu poate vorbi oricine, nu se poate vorbi oricum. Suprarealismul, înainte
de orice altceva, înseamnă, cu o expresie a lui Gellu Naum, "să ţi se-ntîmple nişte lucruri".
Restul e... literatură.

12
* Fapte sînt în Nadja sau în Le paysan de Paris sau în textele lui Artaud, Daumal, ca să dau doar
cîteva exemple. Fapte sînt şi cele care ţin de „imaginaţia activă“ (împrumut aici expresia lui
Jung) sau de acţiunea „interior-exterioară“ (parafrazîndu-l pe Gellu Naum).

Cîndva, am încercat să-i iau un interviu lui Sarane Alexandrian, care scrisese o carte despre
Victor Brauner. L-am întrebat ce înseamnă suprarealismul pentru el. Nu ştia cine sînt, o fi zis că-
s vreo ziaristă care bifează evenimente, trimisă de gazetă. Îmi vorbea ca din carte. Citisem deja
prin volume "de resort" ce auzeam. L-am întrebat, din nou, ce e suprarealismul numai pentru
el, dacă îmi poate spune ceva foarte personal. S-a uitat fix în ochii mei şi mi-a povestit o
întîmplare cu o pasăre care a intrat în camera în care stătea, exact cînd a aflat de moartea lui
Victor Brauner. Apoi, în 2001, la o lună sau două după întîlnirea cu Alexandrian, se stingea din
viaţă Gellu Naum. Cînd am primit vestea la telefon, o vrabie a intrat pe balconul cu ferestre mai
mult închise decît întredeschise. La scurt timp, au urmat o serie de întîmplări legate de el şi de
Sarane Alexandrian, la Paris (am scris despre toate astea în Clava).

P.S. De curînd am dat de un vers ignorat atîta vreme: "s-a întîmplat ceva interesant cu o pasăre
la fereastră într-o lume umedă".

Nu vorbesc cu oricine despre Gellu Naum. Acum cîţiva ani stăteam într-un autobuz cu un amic.
Ne povesteam unul altuia - eliberaţi de convenţii şi de inconturnabilele mecanisme de apărare -
întîmplări bizare din viaţa noastră. După poveştile lui, i-am spus şi eu întîmplarea cu vrabia care
a intrat în balcon înainte să primesc telefon că s-a stins din viaţă Gellu Naum. Ei, şi cum
spuneam eu asta, chiar atunci s-a întîmplat să trecem pe lîngă o stîncă pe care am văzut
amîndoi, scrise mare de tot, literele G şi N. Nu mai văzusem sigla pentru Gaz Natural pînă atunci
pe o stîncă! Şi scrisă cu ditamai literele de-o şchioapă! După cîteva luni, am citit relatarea făcută
de amic în jurnalul pe care şi l-a publicat. Juca rolul raţionalului, mă taxa pentru coincindenţa cu
literele de-o şchioapă de parcă aş fi declanşat-o eu, de parcă mă făceam vinovată pentru asta
eu, definitiv înghiţită, vai!, de iraţionalul suprarealist! Ce să-i răspund? Realitatea era de vină,
amice! De atunci mi-am spus să nu mai vorbesc cu oricine despre unele şi altele... Nu merită. A
se oculta (vorba lui André Breton)!

13
L-am cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum

Aşadar, l-am (re)cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum din toamna lui 1987 pînă acum, în
2011. Din 2001, doar prin recitire. Se tot leagă lucrurile, continuă să cristalizeze. Mi-au rămas
amintirile legate de el, cărţile lui, dar mai ales acel secret care face ca ele să fie mai mult decît
nişte cărţi de hîrtie, iar amintirile - mai mult decît trecut. Dar s-o iau cu începutul, chiar dacă am
mai vorbit despre asta.

Era în 1987, terminam Facultatea de Litere şi trebuia să-mi iau un subiect pentru lucrarea de
diplomă. L-am ales coordonator pe profesorul Paul Cornea, mi se părea cel mai deschis ca mod
de a privi literatura. Ar fi putut accepta chiar şi un subiect despre postmodernism, la o adică -
pe vremea aia mă interesa mult, era ceva nou şi doar simpla rostire a cuvîntului îi deranja teribil
pe toţi proştii ("proştii inteligenţi", cum ar spune Gellu Naum) -, ceea ce îmi dădea o mare
satisfacţie! M-am oprit, totuşi, la avangardă - avangarda era un fel de postmodernism al
interbelicului, gîndeam. Exista pe-atunci o colecţie la Editura Minerva, "Introducere în opera
lui..." (erau nişte cărţi micuţe, albe, foarte prietenoase). Domnul Cornea mă putea recomanda
ca să-mi public acolo lucrarea de diplomă. Ce şansă! Tema putea fi o problemă. Cît de
"pasabilă" (plasabilă) putea fi în 1987 o carte despre un avangardist? Poate un avangardist
mort, mi-a sugerat el. M-am dus acasă şi, în timp ce citeam eu nişte pagini de unul, altul
(morţi!), am luat o decizie care m-a scos din toate frămîntările: să scriu despre un avangardist
viu. Punct. Şi aşa l-am ales pe cel mai viu dintre avangardişti: Gellu Naum. Nu aveam să mai am
parte de carte pe chestia asta. Pierdeam totul - pe timpurile acelea, o carte apărută în juneţe, în
condiţiile de cenzură "multilateral dezvoltată", era ceva aproape neverosimil. Am avut parte, în
schimb, de Gellu şi Lygia Naum... Aveau să însemne mult pentru mine.

Nu ştiam mare lucru despre suprarealism şi nici despre Gellu Naum cînd am început să scriu
pentru lucrarea mea studenţească, aşa că am tot căutat cărţi lămuritoare prin biblioteci publice
şi private. Am găsit mult prea puţin. Aproape regretam că nu-mi luasem un subiect mai
frecventat sau măcar ceva despre postmodernism. Ce dacă nu aveam bibliografie? Nici pentru
Naum nu găseam mai nimic. Nu exista nici o carte despre el, cîteva pagini ici-colo, în contextul
avangardismului interbelic. Ca şi cum de atunci nu s-ar mai fi întîmplat nimic nou. Am scris
despre el cu sentimentul că-l salvez de nişte clişee care circulau, de prizonieratul în ceva
istoricizat: "suprarealismul istoric" (în plus - sau în minus - românesc) în care fusese îngheţat. Îl
aduceam spre postmodernism, îl făceam contemporanul meu, vorbeam despre ironia poeziei
lui şi despre poezia cotidianului (care e şi suprarealist!). I-am arătat lucrarea lui Croh (Ovid S.
14
Crohmălniceanu), pe care-l ştiam de la cenaclul "Junimea" (era printre puţinii adevăraţi
cunoscători ai avangardei). Mi-a spus că i se pare interesant cum îl aduc pe Naum spre zilele
noastre, că ar merita să public ce-am scris.

Apoi l-am întîlnit pe Gellu Naum însuşi. "Atunci am primit lovitura aceea între umeri şi gît" (cum
spune într-un poem). Cărţile despre suprarealism au pălit. Imediat după '90, îmi propunea
cineva să public ce-am scris despre Naum (se adunaseră peste 100 de pagini). Era ceva şi pe
vremea aia să ai o carte: aş fi putut debuta ca eseistă (critic literar?). N-am vrut. Îl cunoscusem
pe Naum. O carte despre Gellu Naum fără Gellu Naum? Şi omul era literatura lui!

Lygia Naum, Gellu Naum şi Pădurea cu Sens(uri)

I-am cunoscut pe Lygia şi Gellu Naum cînd aveau peste 70 de ani. Priviţi împreună, erau ca nişte
adolescenţi. Aveau secretele lor, limbajul lor, semnele lor incomprehensibile, sistemul lor poetic
de orientare în lume, care-i fascina chiar şi pe cei care nu pricepeau nimic, de fapt. Se
entuziasmau ca nişte adolescenţi şi, cînd se supărau, o făceau serios, cu un fel de pasiune
justiţiară care-i făcea să şi greşească uneori. Dar mai ales aveau acea credinţă, pe care o au toţi
adolescenţii, că destinul lor e dincolo de viaţă şi de moarte şi că asta are o confirmare zilnică,
prin micile întîmplări atît de importante. Poate că acest "adolescentinism" intens şi luminos îi
făcea să fie înconjuraţi de atîţia oameni tineri. În ultimele luni de viaţă, doamna Lygia mă uimea
cu muzica pe care o asculta, cu filmele pe care le "vedea" (cu "povestaş" alături, căci era
aproape oarbă) şi pe care le primea de la junii ei prieteni. Îmi amintesc cum mi-a descris două
cadre dintr-un documentar despre Cirque du Soleil: unul în care cineva arunca în faţă un cerc
care se întorcea la el; altul în care unii făceau nişte mişcări leeente, leeente... într-un spectacol
plin, altfel, de agitaţi. Ei îi plăcuse ăsta cu cercul lui. Aşadar, tot ce trimiţi cu elan înainte vine
înapoi la tine - mai sînt şi liniştiţii pe lume, îşi văd de arta lor de a trimite în lume lucruri, care să
se-ntoarcă. Ultimul film pe care l-am împrumutat de la ea a rămas la mine, n-am mai avut cînd
să i-l dau înapoi. Era despre un băieţel cu cap rotund care se naşte într-o lume de "capete
ascuţite", Oblio. Alungat de cei "neasemănători" lui în Pădurea fără Sens, Oblio descoperă că
lucrurile, pe lume, sînt altfel decît par (altora, celor mai mulţi). Şi-i spune însoţitorului său,
căţelul Săgeată: "Săgeată, eu credeam că pădurea e doar o adunătură de copaci. Dar e mult mai
mult decît atît. Sînt vîrfuri de copaci, orizonturi şi pajişti. De toate". Îl leg pe Oblio (băieţelul din
film şi filmul), acum, definitiv de Lygia şi de Gellu Naum. Ei au venit pe lume (şi) ca să arate că
totul are rost, că "pădurea nu e doar o adunătură de copaci". Că e nevoie pentru asta de

15
"adolescentinismul" fără vîrstă din noi şi de multă dragoste pentru viaţă. Dacă ele există,
Pădurea fără Direcţii, fără Indicatoare, se umple de minuni (şi mici, şi mari), de sens, de Sensuri.

Dacă ar mai trăi, l-aş întreba cum vine asta: "să studiezi în formă de stup"? Şi cum e cu căutarea
"cuvintelor hexagonale"? Cine e, de fapt, Gerda Cosmin care stă pe strada Maria Rosetti, într-o
poezie? Doamna Gerda este cea care spune în Zenobia: "Toţi ne cunoaştem, dar ne-am pierdut
legăturile". Interesant... Cine e Alexiou ăla "mort demult"? (Cînd e întrebat: "eşti supărat pe
mine?", el nu răspunde şi "se duce mai departe"). Oare "uitarea gînditoare" e ceea ce înţeleg eu
prin ea? Dar "privirea-gîndire"? Ce e aia "Furia A?" (m-a întrebat şi pe mine prietena noastră
comună, Iulia). L-aş întreba despre "Muntele analog", despre Mungo-Park. Mai multe despre
romanticul Jean Paul. Ce vrea să spună cu "Din măduvă ai făcut jocuri de cărţi"? Care sînt "cele
32 de semne distinctive ale oricărei mari fihinţe"? Cum e "licoarea de pietricele cunoscută încă
de pe vremea lui Basile Valentin"? De ce vorbeşte el despre "trista şi ciudata noastră nevoie de
a scrie"? De ce tristă? I-aş pune o grămadă de întrebări acum, începînd cu unele pe care le-am
găsit într-o poezie: "că de ce punctul acela de fixaţie ar trebui şters fiindcă nici el nu e fixat
nicăieri / că de ce lucrul acela ne cere o îndelungă pregătire şi nu se realizează nici într-o singură
zi nici într-o singură viaţă / că de ce experienţa cea mai directă vorbeşte indirect / că de ce
deasupra tuturor influenţelor care ne murdăresc stau influenţele lucrurilor"?

I-aş povesti ce-am mai descoperit recitindu-l. Ultima oară, despre "pomul luminos": "Deasupra
prin tavane sfărîmate creştea în aer pomul luminos / el n-avea crengi nici frunze dormea printre
impulsii / în beznele ştiutului". Dar mai ales le-aş povesti, lui şi doamnei Lygia, "nişte lucruri"
care mi s-au întîmplat. Fapte poetice, vorba lui. Poate le-aş arăta şi cum se manifestă, inevitabil,
"revanşa". Prin domnul X, prin doamna Y. Mi-au explicat chiar ei cîndva cum stau lucrurile cu
ceea ce numeau "revanşa" (un fel de, în cel mai bun caz, "plictiseală", care vine întotdeauna
după un lucru bun pe care l-ai făcut - " revanşa" fiind şi o confirmare!).

Pe doamna Lygia aş întreba-o, tot ca într-o poezie, "însă de ce?". Ea ar şti exact la ce mă refer.

16
Mă gîndesc că l-am cunoscut pe Gellu Naum prea devreme. Aş fi avut mai mult curaj să vorbesc
cu el ceva mai tîrziu. Acum, de pildă. El mi-ar povesti nişte întîmplări de-ale lui şi eu altfel aş
asculta. Aş avea şi eu ce să-i povestesc, întîmplări de-ale mele. "Cu tine nu-mi pierd vremea cu
explicaţiile", mi-a spus cîndva. Îl oboseau "străinii", cei care nu vorbeau limba lui, faptul că e
nevoie de lămuriri la tot pasul, începînd chiar cu cuvîntul poezie, de pildă (pentru care
majoritatea folosesc un sens exact pe dos faţă de cel folosit de el), sau chiar suprarealism.

Şi despre nişte cărţi aş vorbi, altfel.

Şi mai simt nevoia, din cînd în cînd, să-i cer un sfat doamnei Lygia. Ea nu-l dădea, propriu-zis: te
făcea să ajungi singur la o concluzie, la... sfătuirea de sine.

***

Gellu Naum, un poet de încredere

Trei întrebări pentru Dan Stanciu

Erai elev la Liceul "N. Tonitza" cînd l-ai cunoscut pe Gellu Naum. Cum s-a întîmplat?

Da, eram elev pe vremea aia, bine c-a trecut. Altminteri, erau nişte ani ('69-'70) mai puţin
siniştri decît cei dinaintea lor şi decît cei care au urmat. Un timp, nu lung, s-a putut respira cît de
cît. Aflasem (nu mai ştiu de unde, o fi fost din vreo carte) despre ceva care se chema
suprarealism şi am simţit limpede că într-acolo, spre acele zone, vreau să mă mişc. Aici, în ţara
asta tristă (chiar dacă "poate conţine urme de umor", cum scrie pe ambalajul ei), erau (din cîte
citisem) două "persoane de contact" cu acel ceva: Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Cumva (las
amănuntele deoparte, ca să nu ţes prea multe fire), îl cunoscusem pe Virgil Teodorescu. Era un
ştab măricel, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Central, care (nu mi-e
clar nici acum de ce) avea chef uneori să-şi piardă o jumătate de ceas cu un puşti de liceu. Cînd
ne fixam o întîlnire, chiuleam de la ore şi mergeam să-l vizitez la Uniune, pe Kiseleff, într-o
clădire care astăzi e sediul unui partid politic baban. Locul nu-mi plăcea defel: uşi înalte, clanţe

17
aurite, candelabre, stucaturi şi o sumedenie de scriitori. Tovarăşul vicepreşedinte şedea la un
birou impozant, mă poftea să iau loc, îl luam, mă întreba ce mai e nou (ce să fie? că aveam teză
la chimie?), se perindau diverse glorii, schimbam cîteva cuvinte cu altele, "tovarăşul Stancu vă
roagă să veniţi pînă la dînsul", ridica din umeri neputincios, "cînd vrei, vino să mai vorbim", la
revedere. Din fericire, n-au fost decît trei-patru vizite dintr-astea insipide. Ultima oară (cred că
era prin primăvara lui '70) a fost aşa: intru, în faţa biroului sînt două scaune, pe unul (cu spatele
la mine) stă un domn foarte scund (picioarele nu-i atingeau podeaua), era Pericle Martinescu,
pe celălalt stă un domn înalt, îmbrăcat americăneşte, cu o cămaşă cadrilată şi în blugi, un
scriitor în blugi, îţi dai seama? - am rămas paf. "Gellule, să-ţi prezint un tînăr poet", mă prezintă
tov. vicepreşedinte, Gellu Naum mă priveşte, dăm mîna, ascult nişte vorbe de-ale lor, se face
ora unu, Gellu se ridică, "Vergi, am plecat, să nu m-aştepte Lygia cu masa", către mine: "Vrei să
mă însoţeşti pînă afară?", fireşte vreau, pe hol îmi spune: "Uite, eu plec peste cîteva zile în
Italia, într-un turneu cu Nepotul lui Rameau (textul lui Diderot pe care îl tradusese şi adaptase
pentru scenă), dar cînd mă-ntorc mi-ar plăcea să ne vedem. Îţi dau numărul meu de telefon,
sună-mă de azi în trei săptămîni, să zicem, bine?". Era bine, ba chiar perfect. Şi cum am zis, am
şi făcut. Mai simplu spus, a fost o prietenie la prima vedere.

Cu cine mai mergeai la Comana? Ce făceaţi, despre ce vorbeaţi?

După ce s-a întors din Italia, m-am dus pe la el. Stătea pe strada Galaţi, într-un bloc vechi, de
unde a migrat mai tîrziu (gonit de spaima cutremurului din '77) pe strada Aviator Petre Creţu.
Dar pînă să zburăm pilotaţi de Petre Creţu, au fost şapte ani de Galaţi (strada), cu pauze (vara)
de Comana. Şi de progres continuu, fiindcă la Comana ajungeam cu un tren care pleca din Gara
Progresul. De obicei, mergeam împreună cu Gigi (Gheorghe Rasovszky), colegul meu de înaltă
clasă (a unşpea A) şi cel mai bun prieten (eram ca fraţii, mereu pereche). Ne trezeam devreme
(trenul era pe la opt şi ceva), ne puneam în mişcare (eu de pe strada Compozitorilor, el de pe
Intrarea Progresului - cum vezi, lucrurile se cuplau între ele, şi nu doar onomastic), din gară ne
luam bilete (opt lei unul, la clasa a II-a - la clasa I, cu unşpe lei, mergeau numai boierii),
aşteptam ca trenul să fie tras la peron, ne suiam în el şi, după vreo 40 de minute plus două
ţigări (trecînd prin Jilava, Sinteşti, Vidra şi Grădiştea), coboram în Comana. Uneori, cînd ştia că
venim, Gellu ne aştepta în gară. Dar cel mai adesea nu ştia, pentru că telefoanele mobile erau
pe atunci science-fiction, iar el n-avea acolo nici d-ăla fix. (Paranteză, încă una pe lîngă
mulţimea de paranteze pe care le tot deschid şi închid: în Bucureşti, fireşte, cînd era să ne
vedem, îi dădeam un telefon înainte ((paranteză în paranteză, ca la Raymond Roussel: nu mai

18
ţin minte ce număr avea pe strada Galaţi, pe Aviator Petre Creţu răspundea la 66.68.54)) şi
conversaţia începea, invariabil, cu aceste două formule de introducere, eu: "Am onoarea să vă
salut", el: "Cu toată stima", am închis paranteza.) (Ca să deschid alta: odată s-a întîmplat să
pierdem trenul. Cum următorul era abia pe la 12, am ieşit în şosea să facem autostopul şi
singurul vehicul care a vrut să ne ia a fost un camion încărcat cu buşteni, am ajuns la Comana
călătorind în vîrful unei stive de buşteni care se clătinau la fiecare hop, a fost un drum aproape
epic.)

Aşadar, pe la nouă şi ceva eram în Comana şi de la gară, cu mersul nostru tînăr, în cinci minute
eram la Gellu. Îl găseam fie sus, în camera lui de lucru, fie jos, pe terasă, dînd o pasienţă sau
fumîndu-şi pipa. Lygia făcea o cafea, ne aprindeam ţigări, le fumam. Vorbeam. Vorbea mai mult
el, noi ascultam (nu c-am fi fost nişte copii ascultători, la şcoală sau acasă eram destul de
pramatii, dar era mişto să-l asculţi, povestea fascinant). Am auzit, spuse de el (şi nu o dată, le
relua la răstimpuri, adăugîndu-le vreun detaliu sau un înţeles), toate întîmplările din care mai
tîrziu s-a alcătuit Zenobia. Cînd nu vorbea şi nu-l ascultam pe el, ascultam tustrei (la un
magnetofon Tesla străvechi) felurite muzici: fie ce-i aducea Gigi (vrăjitoriile electrice ale lui Jimi
Hendrix ori, mai încoace, Sex Pistols), fie jazz sau silabele alea sacre intonate prin Tibet, ne
puneam pe noi veşminte sonore. Cîteodată, "noi" fiind nu trei, ci patru sau cinci, sau alte cifre.
Era Sebi (Sebastian Reichmann), într-un costum impecabil din tergal şi nelipsindu-i umbrela (pe
care nu uita s-o uite cînd pleca), parcă abia descins de la Oxford în arşiţa Bărăganului. Era Sanda
(Roşescu), în bluze albe, cu o tunsoare care amintea de Louise Brooks şi cu glasul ei uşor cîntat.
Era Lulu (Iulian Mereuţă), grav şi sardonic, purtînd amical controverse şi o cămaşă de in. Erau
mai apoi, cînd am crescut şi ne-am însurat, "fetele" noastre (cum le spunea Lygia), Cristina şi
Carmen. Cam asta era gaşca sau, dacă ţi se pare prea trivial cuvîntul, asta era egregora.

Şi cînd ne plictiseam de taclale, egregora se deplasa dincolo de vorbe. "Hai să facem o plimbare
prin pădure", ne spunea Gellu. E o pădure amplă în Comana, un rest din Codrii Vlăsiei care
ascunde, nu departe de poteca pe care umbli, rezerve importante de măreţie şi de putere.
Mergeam într-acolo, în pas lejer, ajungeam în faţa unor copaci mari. Îi luam în braţe,
îmbrăţişam fiecare un copac pentru cîteva clipe, respiram în tandem cu lemnul acela vechi şi
viu, care ne transmitea ce ştie şi ce are. Pe urmă făceam cale-ntoarsă (tot noi, dar întrucîtva
schimbaţi), mai simpli în exterior, mai clari pe dinăuntru.

19
Se spune că Gellu Naum era o prezenţă copleşitoare. În ce fel?

Despre aşa ceva nu pot depune mărturie. Cum ţi-am zis mai sus, eram foarte fraged cînd l-am
cunoscut, eram în faza aia cînd începi să capeţi contur şi te mişti bezmetic prin lume. Nu ţin
minte să mă fi copleşit (dacă privesc ziua aceea de la distanţa zilei de azi, cred că n-a vrut).
Oricum, eram un teren refractar, care ar fi respins copleşirea şi s-ar fi închis: nu ştiam eu multe,
dar mă feream (din instinct, probabil) de ierarhii sau faime sau alte asemenea prostii. Ce am
simţit cunoscîndu-l a fost o bucurie fără seamăn, întîlneam un poet cu adevărat poet (nu
trubadur, tenor sau goarnă), un poet de încredere, pe care te puteai baza (şi care îmi vorbise
mie din Athanor-ul lui), pentru că îmi doream să fiu, în felul meu, cum era el. Iar el îmi putea
spune (pe ocolite sau de-a dreptul) ce să nu fac, pe unde să n-o iau, cum să nu accept ori să
cedez. Mă gîndesc că asta o fi văzut la mine (recunoscînd-o ca fiind şi a lui, dintotdeauna): o
pasiune a refuzului. Şi m-a tratat, din start, ca pe un egal.

Altminteri, Gellu Naum nu era pe atunci o figură de prim plan a literelor române, altele erau
monumentele momentului. Publicase - în 1969, după o tăcere impusă de peste două decenii -
Athanor şi cam atît (Cărţile cu Apolodor şi restul nu le pun la socoteală, cum nu le punea nici el,
erau palide pîlpîiri sub zgura vremii). Mai nimeni nu ştia (şi chiar ştiind, nu avea de unde citi) ce
scrisese înainte. Apoi, lucrurile s-au mai îndreptat, au început să-i apară (mai lin sau mai
poticnit) noile cărţi, însoţite de recunoaşterea care i se cuvenea. A devenit un nume greu (dacă
nu cu neputinţă) de ignorat.

Pentru mine însă, chestiile astea erau pe undeva exterioare. Sigur, erau clipe fericite cînd îi
apărea o carte (Tatăl meu obosit, să zicem, sau Partea cealaltă), o primeam de la el
(reparanteză: singurul volum de Gellu Naum pe care l-am cumpărat a fost Athanor, dintr-o
librărie de pe bulevardul 6 Martie, vizavi de cinematograful "Timpuri Noi", acum nu mai e,
închid reparanteza), o citeam pe nerăsuflate, o reciteam răsuflînd, admiraţia şi dragostea pe
care i le purtam sporeau - şi gata. Noi ne vedeam mai departe de jocurile noastre. Fiindcă asta
făceam întruna, cînd ne adunam: jucam jocuri. De obicei, în trei: Gellu, Gigi şi eu (Sebi s-a cărat
în Franţa prin '72, n-am apucat să ne jucăm prea mult în patru). Jucam diverse: de la cadavres
exquis (scrise ori desenate) la exorbitante deliruri înregistrate pe bandă de magnetofon sau la
un fel de roman haotic şi deşănţat, prin care evoluau personaje vesele de mahala precum Zoica,
madam Rupcea, Nelu Brăcinaru et alii. Şi mă întorc la ce m-ai întrebat: cum să fiu copleşit de
Gellu Naum cînd ne tăvăleam de rîs ca apucaţii, scriind Saga familiei Brăcinaru?

20
a consemnat Simona SORA

Opere I. Poezii

Stoc epuizat

Editie ingrijita si prefata de Simona Popescu

Opere I. Poezii (800 p.) de Gellu Naum, editie ingrijita si prefata de Simona Popescu, reuneste,
in ordine cronologica, toate cartile de poezie suprarealista ale autorului, de la debutul cu
Drumetul incendiar (1936) pina la postuma Calea Searpelui (2002). Nu sint reluate volumele din
anii ’50, cuprinzind literatura pentru copii sau texte conjuncturale: Asa-i Sanda (1956), Cel mai
mare Gulliver (1958), Cartea cu Apolodor (1959), Poem despre tineretea noastra (1960),
Soarele calm (1961), A doua carte cu Apolodor (1964).

„Poate ca fata si suprafata (binomul din titlul volumului din 1994) ar putea fi o buna metafora
textuala pentru ceea ce a scris, o viata intreaga, Gellu Naum. Cuvintul suprafata nu are legatura
nici cu suprarealitatea, nici cu obisnuita semnificatie de dictionar. Sensul trebuie cautat in alta
parte: ca in cazul gemelor, «suprafata» volumelor lui Gellu Naum este suma «fetelor» poeziilor
lui, care creeaza impreuna o structura cristalina cu «adincime» si stralucire, cu mare putere de
refractare/reflectare.” (Simona Popescu)

„Gellu Naum a fost oracolul unei mari religii. Ca numele uneia dintre scrierile lui, el a fost
Medium. Prin el a vorbit suprarealismul, mai limpede ca oricind, mai de neinteles ca oricind.
Poezia sa este asemenea uneia dintre acele fisuri nelinistitoare si de neexplicat survenite in
zidul iluzoriu al cunoasterii.” (Mircea Cartarescu)

„In cazul lui Gellu Naum, foarte mult m-a impresionat si persoana, pur si simplu mi-a fost drag
din prima clipa omul acela. Si am vazut in ce masura aceasta persoana este si text, si persoana,
deci n-am mai putut sa diferentiez. Il admir pina in ziua de astazi si, pentru mine, este cea mai
buna literatura romana pe care eu o stiu in ultimii cincizeci de ani.” (Herta Müller)

21
„Între poezia «certitudinii eruptive», a «mediumnitatii noastre, a tuturora», si cea a comediei
limbajului, de subminare a previzibilului rostirii, Gellu Naum si-a conturat un spatiu de maxima
libertate a imaginatiei, ce contrazice toate conventiile si in care intimitatea cu misterul
existential lasa mereu loc nelinistii, unei straniu-fascinante anxietati.” (Ion Pop)

„Un stil foarte personal ademeneste in poemele lui Gellu Naum, un fel de a vorbi detasat si
energic, cu familiaritati si sarcasme tisnite in serie, despre experienta singuratatii si a relatiei,
despre cite se intimpla si «cite nu se intimpla in noi si le uitam acolo».” (Lucian Raicu)

Gellu şi Lygia Naum, o poveste de dragoste dincolo de cuvinte: convinsă că-şi va ajuta
soţul bolnav să se facă bine, soţia scriitorului s-a ras în cap 19 iulie 2016,
05:55deElisabeth BouleanuDevino fan Salvează în arhivădownload pdfprint article Gellu
şi Lygia Naum (sursă foto : gellunaum.com) Gellu şi Lygia Naum au trăit o poveste de
dragoste care a durat 60 de ani. Dincolo de cuvinte, plină de miracole, bazată pe
comunicare extrasenzorială, suprarealistă, incredibilă şi împlinită. Aşa a fost dragostea
celor doi soţi care s-au întâlnit în timpul războiului şi nu s-au mai despărţit niciodată.
„Pentru mine, de când mă ştiu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat
punctul central al existenţei şi pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”, spunea Gellu
Naum, cel mai reprezentativ scriitor român al curentului suprarealist. Poetul, eseistul,
dramaturgul şi scriitorul de origine aromână a scris, a trăit şi, mai ales, a iubit într-o altă
dimensiune, suprarealistă, în care dragostea a reprezentat scopul central al vieţii.
Jumătatea lui Naum a fost Lygia, femeia cu care a împărţit 60 de ani de căsnicie şi cu
care a trăit o poveste de iubire suprarealistă, asemenea scrierilor sale. Soţiei sale,
Lygia, i-a dedicat romanul ”Zenobia”, scriere inspirată din incredibila lor poveste de
iubire, presărată cu miracole greu de explicat şi înţeles. ”Dragostea, înţelegerea şi
împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi
incomunicabilul”, mai spunea Naum. Pentru scriitor, ”incredibilul şi incomunicabilul” au
început în momentul întâlnirii cu Lygia. Întâlnirile Născut la Bucureşti pe 1 august
1915, fiul poetului Andrei Naum a început să scrie versuri pe vremea când era elev al
Liceului ”Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. S-a apucat de poezie în urma unui pariu pus
cu colegii şi a debutat cu două poezii publicate în revista ”Cuvântul”. S-a dedicat
studiului filosofiei la Universitatea Bucureşti, iar în 1938 a plecat la Paris pentru a-şi
continua studiile la Sorbonna. Revenit în ţară în 1939 a fost mobilizat şi trimis pe frontul
de Răsărit. Lygia a apărut în viaţa lui Naum în perioada în care era concentrat pe front.
Întâlnirea n-a fost dragoste la prima vedere, ci mai degrabă un concurs de împrejurări în
care revelaţia iubirii a venit mult mai târziu. S-au cunoscut la o petrecere în care, în
urma unui joc de societate, lui Naum i-a revenit sarcina de o săruta pe Lygia. S-au
revăzut mai târziu, în casa unui alt prieten, la o şedinţă de hipnoză. Întâmplător, Naum a
fost singurul care a reuşit să o hipnotizeze pe tânăra de 20 de ani. În următorii doi ani,

22
în care Naum a fost concentrat pe front, cei doi s-au văzut sporadic. Revelaţia iubirii a
venit pentru Lygia în 1943. "Pe 12 februarie 1943, Lygia a simţit că trebuie să-l vadă pe
Gellu, care era concentrat la o unitate în Constanţa. Fiindcă era vreme de război, pentru
a putea părăsi Bucureştiul avea nevoie de autorizaţie. S-a dus la poliţie, a stat la o
coadă nesfîrşită şi a obţinut autorizaţia. Sîmbătă, 14 februarie, la ora 11:00 noaptea,
Lygia se afla în Constanţa, căutînd Strada Mircea cel Mare, unde Gellu locuia în gazdă.
A găsit adresa, a bătut în geam şi i-a auzit vocea – îl găsise. În frigul cumplit al acelei
camere, cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima oară, chiar
de Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătoare despre care aveau să afle zeci de ani mai tîrziu",
scrie Iulian Tănase în "Poveste adevărată despre reîntregirea androginului Naum".
Peste un an, a fost rândul lui Gellu Naum să bată la geamul casei din Bucureşti unde
locuia Lygia. ”Şi iată că, într-o seară, plimbîndu-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în
mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela.
Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare,
care mă mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină
simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că o iubesc pe
Lygia. Şocul eliberator a fost atît de puternic, încît nu exagerez cînd spun că lumea,
întreaga lume, s-a oprit pe loc”, povestea scriitorul despre momentul revelaţiei iubirii
pentru Lygia. Din 1944, până la sfârşitul vieţii scriitorului, cei doi au fost nedespărţiţi. S-
au căsătorit în 1946, iar la sfârşitul anilor 60 s-au retras la Comana. Desene pe
nevăzute Alături de Naum, Lygia a învăţat să deseneze legată la ochi. Aşa cum
povestea într-un interviu, soţia scriitorului nu a făcut studii de specialitate şi nu a
experimentat desenul până la Naum. Ideea desenelor pe nevăzute a fost a scriitorului.
A desenat doar alături de soţul ei. ”Am desenat numai cu Gellu, iar ideea cu legatul la
ochi a fost a lui. M-am gîndit întotdeauna că desenele astea mi-au ieşit pentru că eram
eu într-un anumit fel. Am fost somnambulă, în perioadă copilăriei mai ales. Am avut
crize şi mai târziu, dar din ce în ce mai rar. Mi-am imaginat că, atunci cînd desenam, ori
intram într-o stare asemănătoare cu cea somnambulică, ori mă hipnotiza Gellu. Nu cred
ca aş putea ruga pe altcineva să mă lege la ochi, pentru că eu nu am făcut asta decât
cu el, chiar dacă erau prezenţi de multe ori şi alţi prieteni”, mărturisea soţia lui Naum
într-un interviu dat în 2003 pentru Observator Cultural. Zenobia Din dragoste pentru
Lyggia, Naum a scris romanul ”Zenobia”, o scriere la care a lucrat 4 ani. Lygia a aflat la
un an după ce Naum începuse romanul că dragostea lor este transpusă în scris. „La un
an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam
ca nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: «Bine,
iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!». Abia atunci mi-
am dat seamă că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe”,
povestea soţia scriitorului în acelaşi interviu din Observator Cultural, în 2003. Cartea
declaraţie de dragoste cuprinde întâmplări şi fapte trăite de cei doi soţi de-a lungul
relaţiei, multe ieşite parcă dintr-o altă dimensiune în care iubirea dezleagă căi de

23
comunicare extrasenzorială rar întâlnită. „Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă
pelicula; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord si daca domnul Sima ar încuviinţa,
pentru că mi se pare ca ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc
neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva
mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne
ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiti, printre bolovani negri; iar
dumneata, Iason, ai putea sa te duci dracului!” (Zenobia) Ca şi în scrierea lui Naum,
în viaţa reală, cei doi soţi veşnic îndrăgostiţi au comunicat dincolo de cuvinte. Obişnuiau
să-şi dea întâlnire la cinema, fără a specifica la care sală din Bucureşti ar trebui să se
întâlnească. În mod miraculos, reuşeau să se întâlnească în acelaşi loc. Sacrificiu În
1989, la 74 de ani, scriitorul Naum a făcut un infarct şi a stat în spital o lună de zile. Din
dragoste pentru el, convinsă că orice sarificiu din parte ei l-ar ajuta să-şi revină, Lygia s-
a ras în cap. ”Mă gîndeam să fac un sacrificiu, să-mi tai un deget sau o ureche, numai
să se facă el bine. Şi la un moment dat, mi-a venit ideea cu Salomeea şi cu tăierea
parului. Aveam un păr foarte bogat şi mi-am zis că asta era o jertfă importantă. M-am
hotărît să mă rad în cap, şi dintr-o dată am simţit o mare uşurare, ca şi cum aş fi luat o
decizie foarte bună şi sigură. Am rugat un asistent de la spital, care venea să îi ia lui
Gellu tensiunea de două ori pe săptămână, să mă ajute şi să cheme eventual frizerul
spitalului. Nu i-am spus de ce vreau să fac asta, însă i-am explicat ca nu aş fi putut să
mă duc la coafor, pentru că ar fi râs de mine coafeza auzind că, la 68 de ani, vreau să
mă tund precum Sinead O'Connor. Era pe atunci, datorită ei, o modă cu rasul în cap.
Asistentul a fost drăguţ şi m-a ajutat, m-a tuns el însuşi, mirându-se mereu că vreau să
fac un asemenea gest şi spunându-mi mai tot timpul ca o să-mi crească părul la loc de
două ori mai des decît îl aveam. La patru-cinci zile după asta, Gellu s-a făcut bine. Iar
mie nu mi-a mai crescut niciodată părul la fel ca înainte”, povestea soţia lui Naum într-
un interviu din 2003. Gellu Naum a murit pe 29 septembrie 2001, la 86 de ani. Soţia sa
i-a fost alături până în urma clipă. După moartea scriitorului, Lygia Naum s-a dedicat
memoriei soţului său. Deşi orbise la vârsta de 80 de ani, Lygia Naum a pus bazele
fundaţiei Gellu Naum şi Casei memoriale de la Comana şi s-a îngrijit de publicarea mai
multor volume postume ale soţului său. S-a stins din viaţă trei ani mai târziu, la 83 de
ani.

Citeste mai mult: adev.ro/pbc1k3

24