„— Munții aceștia, vorbi starețul, sunt străbătuți de peșteri

și drumuri săpate în stâncă, nu se știe de către cine și de

când. Asemenea locuri sunt porți spre alte lumi. Unii oameni le
caută pentru a se însănătoși, alții vor să trăiască veșnic. Din
păcate, sunt folosite și de solomonari. Magnetismul lor sporește
puterea leacurilor din ierburi, sau a filtrelor de dragoste. Sau
a vrăjilor. Trebuie să o aduceți aici pe această Ana. Am să scot
eu demonii din ea. Ea și bătrâna din infern au zămislit această
armată de năluci din sufletele pazvangiilor pe care i-ați ucis.
Ține crucea asta, zapciule! Te va apăra!
Chemă un călugăr și îi spuse să meargă să vadă care pandur
sau haiduc nu are cruce la gât și să le dea unele simple, din
lemn.
— Să-l duc pe Simion departe? La București? La Bălgrad?
— Nu cred să-i ajute! Boala lui e mai veche. Cei săraci cu
duhul sau cu mințile tulburate, bătrânii care au dat în mintea
copiilor, toți sunt neajutorați în fața puterilor ce sălășluiesc
în munți. Dintotdeauna au vorbit prin ei. S-au văzut nătângi ce
prevestesc viitorul, te pot citi ca pe o carte, sau au chiar
puteri vindecătoare. Noi, preoții, credem că este vorba despre
cerurile de jos. Dumnezeu și sfinții lui sunt deasupra. Alteori,
vrăjitorii coboară în iad. Băiatul ăsta cred că e legat de Ana
prin dorința trupească.
— Ah, prost ce sunt! L-am ținut închis să învețe, nu l-am
lăsat să cunoască muierea ca ceilalți flăcăi!
Starețul clipi, surâse, dar nu zise nimic.”