MONUMENTUL

XXII
Lucrările Simpozionului Internațional  
Monumentul – Tradiție și viitor 
Ediția a XXII‐a, Iași, 2020 

Volum coordonat de  
Lucian‐Valeriu LEFTER și Aurica ICHIM 
 

DOXOLOGIA 
Iași, 2021 
  
 
Clădirile Institutului Notre Dame de Sion
din Iași. Casa Alecu Balș și
Filarmonica „Moldova”
 
Sorin IFTIMI* 
 
Strada Cuza Vodă din Iași 
Cunoscută în  vechime sub  denumirea  de  „ulița  Goliei”, strada 
Cuza  Vodă  face  legătura  dintre  Piața  Unirii  și  Târgul  Cucului,  fiind 
una dintre arterele centrale ale orașului. Ulița ce duce la Golia a fost 
considerată o limită a orașului, la sfârșitul secolului al XVI‐lea. Atunci 
când a fost construită biserica Goliei, dincolo de traseul acestei străzi, 
era  situată  cumva  dincolo  de  limita  orașului.  S‐a  spus  chiar  că  ulița 
marchează linia unui vechi șanț de delimitare a orașului. Din secolul 
al XVII‐lea, ulița Goliei făcea delimitarea între Târgul Vechi și Târgul 
Nou,  sau  Târgul  de  Sus  (Bd.  Independenței).  Inițial,  terenurile 
străbătute de această stradă au aparținut unor mari familii boierești: 
Cantacuzino, Balș, Sturdza, Ghica și Callimachi. Acestea beneficiau de 
venituri  însemnare  prin  chiriile  percepute  de  la  dughenele  negus‐
torești instalate pe terenurile ce le aparțineau. În câteva cazuri, dincolo 
de șirul dughenelor (reclădite în timp  cu parter și etaj), regăsim câteva 
vechi  palate  sau  biserici  boierești.  Strada  a  fost  un  adevărat  vad 
comercial. Acest fapt a atras în special negustori evrei, care au ajuns, 
în scurt timp, să domine activitatea comercială a zonei și să locuiască 
majoritatea clădirilor de pe traseul străzii.  
Denumirea de strada „Cuza Vodă” a apărut în 1910, în contextul 
disputelor  pentru  înălțarea  unui  monument  al  Unirii  de  la  1859. 
Primăria a decis, în acel an, să fie construită o statuie al lui Cuza se‐
parat  de  Monumentul  Unirii.  În  acest  scop  a  cumpărat  teren  și  a 
proiectat piațeta Cuza Vodă (în fața restaurantului „Select”), care avea 
124 
 
să  aibă  în  centru  o  statuie  mai  modestă  a  domnitorului  Unirii1.  În 
grabă, a fost schimbată și denumirea uliței Golia în aceea de „strada 
Cuza  Vodă”,  deși  statuia  nu  am  mai  fost  dezvelită  în  acel  an.  Tot 
atunci, și ulița Albă a devenit strada „Elena Doamna”. 
Această stradă istorică a rămas aproape singura din vechea capi‐
tală a Moldovei care mai conservă un front continuu  de clădiri vechi, 
așa cu arătau străzile orașului acum un secol. Este adevărat, că unele 
clădiri au fost înlocuite cu „plombe” ce au completat câteva imobile 
dispărute, dar în ansamblu se păstrează atmosfera orașului, așa cum 
este ea cunoscută din cărțile poștale ilustrate. Se întâlnesc atât clădiri 
în  stilul  eclectic  de  la  sfârșitului  secolului  al  XIX‐lea,  cât  și  clădiri  a 
căror fațade pot fi încadrate în stilurile art‐nouveau, neoromânesc sau 
block‐haus. 
 
„Piața Primăriei” de altădată 
 Strada Goliei (Cuza Vodă), amplasată între cele două bulevarde 
mai importante (Bd. Ștefan cel Mare și Bd. Independenței), a devenit 
un ax central al orașului, numai bun pentru a amplasa pe acest traseu 
sediul Primăriei, clădirea din care este administrat orașul. Se păstrează 
aproape neschimbate și cele două piațete care au marcat însemnătatea 
străzii. Prima este Piață a Primăriei, împodobită cu statuia cronicarului 
Miron  Costin;  se  știe  că,  între  1860‐1890,  Primăria  se  afla  pe  locul 
actualului Teatru Național. Ulterior, Primăria s‐a mutat, pentru scurtă 
vreme, în casa Balș‐Sturza, fosta bancă „Moldova” (astăzi sediul Poștei 
Române). Cealaltă este Piața „14 decembrie 1989” de astăzi, a jucat și 
ea  rolul  unei  Piețe  civice  atașate  sediului  Primăriei,  între  anii  1910‐
1970,  atunci  când  sediul  conducerii  orașului  era  casa  Cantacuzino‐
Pașcanu (azi Starea Civilă). 
 
 
 

 
* Muzeul de Istorie a Moldovei – Complexul Muzeal Național „Moldova” ‐ Iași 
1 Sorin Iftimi, Hotelul Continental și Piața Cuza Vodă din Iași, în „Monume‐

ntul”, XIX, 2018, p. 449‐469. 
 125 
 
Casa Alecu Balș, vechiul nucleu al ansamblului Notre Dame de 
Sion 
De‐a  lungul  străzii  Goliei  s‐au  aflat  cândva,  în  secolele  XVII‐
XVIII,  întinse  proprietăți  ale  familiei  Balș.  În  afară  de  locul  casei 
devenite  sediu  al  Filarmonicii,  clădirea  în  care  funcționează  astăzi 
Poșta Mare (Oficiul Poștal nr. 1) a fost o casă Balș‐Sturdza. Pe aceeași 
stradă  se  află  și  Biserica  Sf.  Dimitrie‐Balș,  o  adevărată  necropolă  a 
familiei, al cărei prim ctitor a fost Ion Balș (1663‐1738). Din fiul aces‐
tuia, Lupu Balș (1691‐1782), descind Bălșeștii care au avut proprietăți 
întinse în această zonă urbană2.  
Informația curentă din Lista Monumentelor Istorice, care arată că 
clădirea aflată în discuție este „casa Alecu Balș” și că ar fi construită pe 
la 1815, nu se potrivește cu datele oferite de genealogia familiei. Nu 
știm  pe  ce  se  bazează  această  datare,  dacă  ea  este  documentată  sau 
intuitivă. Cert este că în acel an, 1815, Alecu Balș avea doar 14 ani, și 
deci  nu  putea  să  fie  el  constructorul  clădirii.  Probabil  că  surse  din 
epocă,  de  pe  la  1860,  denumesc  această  clădire  „casa  Alecu  Balș”, 
deoarece acesta era proprietarul casei în anii respectivi. Monumentele 
istorice  ar  trebui  să  fie  denumite  însă  după  personajul  care  le‐a 
construit, dacă se poarte stabili acest lucru, nu după proprietarii care 
s‐au succedat ulterior. 
Dacă  păstrăm  anul,  1815,  constatăm  că  −  potrivit  spiței  genea‐
logice  −  proprietatea  de  aici  aparținea  tatălui  lui  Alecu,  Constantin 
Balș,  zis  și  „Ciuntul”  (1744‐1829),  care  a  urmat  o  frumoasă  carieră, 
devenind vornic (1790) și apoi logofăt (1800‐1814). Mai mult, acesta a 
fost și „caimacam”, adică locțiitor de domn, în anii 1800, 1812. El a fost 
căsătorit de două ori, mai întâi cu fiica beizadelei Mihai Racoviță, iar 
apoi cu Anița Catargiu (m. 1812). Un asemenea personaj avea datele 
potrivite pentru a fi ctitorul uneia dintre cele mai spațioase și scumpe 
clădiri din Iași, care oferea o bună reprezentare a statutului său social. 
Anul potrivit trebuie să fi fost, mai curând, după una din cele două 
 
2 Arborele genealogic al familiei Balș, publicat de Florian Budu‐Ghika, este 
un  instrument  de  lucru  foarte  necesar  în  deslușirea  înrudirilor  și  biografiilor 
descendenților familiei. 
 
126 
 
căsătorii,  ambele  cât  se  poate  de  prestigioase.  Anul  1812,  când  a 
devenit  caimacam,  îi  oferea  motivul  și  mijloacele  de  a  construi  o 
asemenea clădire de reprezentare, dar este și anul decesului celei de‐a 
doua  soții,  ceea  ce  făcea  ca  Constantin  Balș  să  nu  fi  avut,  probabil, 
elanul  sufletesc  necesar  pentru  întreprinderea  unei  asemenea 
investiții.  Teoretic,  oricând,  până  la  1829,  logofătul  Constantin  Balș 
putea să construiască un asemenea imobil. Stilul neoclasic al clădirii se 
încadrează foarte bine în această datare. 
Constantin Balș a avut patru fii, toți cu cariere publice însemnate: 
Iordache  Balș  mare  vistier  (1801),  Constantin  Balș  vornic  (1814), 
Teodor Balș mare hatman, logofăt, general al Armatei Moldovei (cel 
cu moșia de la Darabani) și Alexandru (1801‐1864), devenit vornic și 
logofăt.  
După cum se vede, logofătul Alecu Balș a moștenit probabil casa 
părintească  prin  dreptul  mezinului,  fiind  cel  mai  mic  dintre  frați  și 
dator  să  poarte  grija  părinților  la  bătrânețe.  Dacă  presupunem  că 
această casă a fost construită de el și nu de tatăl lui, nu putea să o facă 
decât după 1830, sau chiar mai târziu, la o vârstă matură și după ce 
ajunge  în  funcții  publice  importante.  Alecu  Balș  a  avut  și  el  două 
căsătorii, prima cu Casandra Cantacuzino‐Pașcanu (1809‐1851), iar cea 
de‐a doua, în 1831, cu Elenco Sturdza (m. 1854), divorțată de viitorul 
domnitor  Grigore  V  Ghica.  Elenco  era  fiica  fostului  domnitor  Ioan 
Sandu Sturdza (1821‐1828). Un asemenea mariaj putea să ofere prilejul 
unui  proiect  ambițios,  ca  acela  de  a  construi  una  dintre  cele  mai 
impozante locuințe particulare din capitala Moldovei.  
Din această a doua căsătorie a lui Alecu Balș s‐a născut fiul omo‐
nim  Alexandru  Al.  Balș  (1838‐1894),  fost  senator  și  prefect  de  Iași, 
consilier al Curții de Conturi. El a fost căsătorit cu Ruxandra Sturdza‐
Miclăușeni  (m.  Genova  1878).  Acest  Alexandru  Balș  este  cel  care  a 
vândut  casa  părintească  din  Iași,  la  1868,  către  Congregația  Notre 
Dame de Sion. Urmașii săi, cu cariere importante, își făcuseră un rost 
prin  noua  capitală  a  țării,  București,  sau  chiar  prin  străinătate.  
Alexandru Balș (1861‐1899) a fost consul general al României la Buda‐
pesta.  Elena  s‐a  căsătorit  cu  dr.  Ion  Cantacuzino,  medic  bacteriolog, 
profesor  universitar.  George  (1869‐1934)  a  fost  inginer,  membru  al 
 127 
 
Academiei Române și președinte al Crucii Roșii din România. Fiul său 
Matei  Balș  (1905‐1989)  a  fost  decan  al  Facultății  de  Medicină  din 
București. Un important spital din capitală îi poartă numele. În fine, 
fiul  cel  mai  mic  al  lui  Alexandru  Al.  Balș,  Matei  (1873‐1927)  a  fost 
magistrat,  președinte  al  Curții  de  Casație.  Fiul  său,  arhitectul  Ștefan 
Balș (1902‐1994) a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice de 
la București. Din această calitate, el a salvat multe monumente din Iași 
și  din  Moldova.  Ștefan  Balș  este  și  cel  care  a  restaurat  biserica  Sf. 
Dimitrie‐Balș din Iași, o adevărată necropolă a familiei, unde au fost 
adunate pietrele de mormânt ale celor mai mulți membri ai familiei. 
Fiii lui Constantin Balș („Ciuntul”) și urmași de‐ai lor și‐au avut mor‐
mintele la această biserică. 
În spațiosul salon de la etajul acestei case erau găzduite nume‐
roase  concerte  pentru  delectarea  societății  ieșene.  Aici  a  concertat 
Franz Liszt, în 1847 și tot aici ar fi avut loc legendara întâlnire a marelui 
muzician cu Barbu Lăutaru. 
 
Informații cartografice extrase din planuri de epocă 
În  arhiva  Episcopiei  Catolice  din  Iași  și  în  colecțiile  Arhivelor 
Statului  nu  s‐au  păstrat  vechile  planuri  ale  proprietății  familiei  Balș 
din această zonă, și nici ale caselor Millo sau Taussig, care vor intra 
ulterior în proprietatea Institutului Notre Dame și vor servi la extin‐
derea  clădirilor  acestei  instituții.  Totuși,  vechile  planuri  ale  orașului 
Iași pot oferi o imagine asupra evoluției urbanistice a zonei. Planurile 
rusești din secolul al XVIII‐lea sunt sumare pentru această zonă și nu 
oferă detalii semnificative. Planurile din secolul al XIX‐lea dezvăluie 
câte ceva, în această privință.  
Astfel,  planul  realizat  de  G.  Bayardi,  la  1819,  oferă  imaginea 
parcelării zonei. La prima vedere, pe copia colorată a acestui document 
cartografic pare să nu fie reprezentată casa Balș. Oare aceasta nu exista 
încă, în forma de astăzi? În realitate, pe locul respectiv este reprezentat 
un  patrulater  despre  care  credem  că  reprezintă  casa,  deși  acest 
patrulater nu a mai fost colorat de realizatorul copiei planului Bayardi. 
Surpriza  este  că,  potrivit  acestui  document  cartografic,  casa  Balș  nu 
ocupa întreaga deschidere a acestui cvartal dinspre strada Cuza Vodă. 
128 
 
Putem  constata  chiar  că  proprietatea  alăturată,  înzestrată  și  cu  o 
clădire de colț (în formă de „L”) spre ulița Zoiei (str. Vasile Stroiescu), 
era  mai  întinsă  decât  cea  deținută  de  marea  familie  Balș.  Planul 
aducțiunii apelor Capitalei, ridicat la 1843 de către inginerul Mihalic 
de  Hodocin  și  tipărit  abia  în  1857,  la  Institutul  Albinei,  al  lui  Gh. 
Asachi,  oferă  alte  detalii.  Casa  este  inscripționată  cu  numele  „vorn. 
Alecu Balș” și de aici probabil s‐a impus, în istoriografie (inclusiv în 
Lista  Monumentelor  Istorice)  denumirea  de  „casa  Alecu  Balș”,  deși 
probabil  că  imobilul  a  fost  construit  de  tatăl  acestuia,  logofătul 
Constantin Balș („Ciuntul”). În acest plan mai întâlnim și denumirea 
de „Ulița Măjilor” (= carelor de pește), cea mai veche denumire a străzii 
Primăriei (Mârzescu). Se observă și rețeaua de conducte prin care se 
realiza aducerea apei potabile la casele Balș și Millo, ca cișmele în curte 
și nu la interiorul clădirilor. Pe colțul dinspre strada Zoe se observă o 
clădire dreptunghiulară alungită, ce se desfășoară doar pe strada Cuza 
Vodă, fără aripa de pe strada Stroescu.  
Planul  Rașec,  din  1844,  arată  o  altă  organizare  a  parcelarului, 
acesta  pare  a  fi  altfel  organizat  (ca  și  în  planul  Hodocin),  în  patru 
parcele  dispuse  paralel  cu  strada  Cuza  Vodă.  Planul  orașului  Iași 
întocmit de Fr. Peytavin, la 1857, oferă varianta cea mai apropiată de 
starea  locului  în  preajma  achiziției  terenului  și  clădirilor  de  către 
Institutul  Notre  Dame  de  Sion.  Între  ulița  Măjilor  (str.  Mârzescu)  și 
ulița Hanului Zoiei (str. Vasile Stroiescu) proprietățile sunt mult mai 
bine conturate. Se observă cu siguranță conturul casei Balș și terenul 
destul de limitat al grădinii din spate; între casa Balș și casa Millo, din 
spate, se mai află o parcelă intermediată. Pe strada Cuza Vodă, dar pe 
celălalt colț al cvartalului, spre ulița Zoe, observăm o clădire masivă, 
desfășurată mai ales pe strada secundară (Zoe). Aceasta trebuie să fie 
casa  Dr.  Taussig,  al  cărui  teren  se  va  construi,  la  1900,  Pensionatul 
Notre Dame de Sion, clădirea nouă.  
 
 
 
 
 
 129 
 
Institutul Notre Dame de Sion – Iași 
Théodore  Simon  Ratisbonne  (1802‐1884)  s‐a  născut  la  Strasbourg 
(Franța), într‐o familie de bancheri evrei3. În 1846, la Paris, a pus bazele  
Ordinului  „Notre  Dame”.  Congregația    Notre  Dame  de  Sion,  a  fost 
recunoscută definitiv de Sfântul Scaun în 1863. Surorile acestui Ordin 
monahal s‐au stabilit în Moldova, la Iași și Galați, la începutul domniei 
principelui  Carol  I,  cu  sprijinul  episcopului  Salandari4.  Prima 
reședință pusă la dispoziție de episcopul Iosif Salandari, la 1866, a fost 
casa Rosetti‐Baston, de pe strada cu același nume (astăzi str. Colonel 
C.    Langa),  din  apropierea  Bisericii  Catolice.  Clădirea  nu  se  mai 
păstrează astăzi, dar înfățișarea ei poate fi cunoscută dintr‐o litografie 
realizată de J. Rey, la 1845. 
Surorile  misiunii,  sprijinite  de  episcopul  catolic,  au  căutat  o 
clădire corespunzătoare care urma să devină sediul Institutului Notre 
Dame de Sion din Iași. A fost aleasă casa vistiernicului Alecu Balș, una 
dintre cele mai frumoase și spațioase case din oraș, situată în centrul, 
chiar în apropierea Primăriei. Episcopul Salandari o descria, în 1871, 
ca fiind „una dintre cele mai frumoase și mai mari case din Iași, cu o 
grădină  anexă  împrejmuită  cu  ziduri”5.  Surorile  și‐au  început 
activitatea în acest imobil prin 1869, mai întâi cu o chirie de 6000 lei pe 
an. Până în 1871, surorile catolice au reușit să achite valoarea casei Balș, 
cu sprijinul episcopului Salandari, care a solicitat ajutor financiar de la 
superiorul general al conventualilor. Surorile Ordinului Notre Dame 
au continuat să folosească și vechea reședință din casa Baston, de unde 
s‐au retras abia în 1878. 
Un studiu dedicat restaurării casei Balș, ca sediu al Academiei de 
Arte  „George  Enescu”,  a  fost  publicat  acum  câțiva  ani6.  Noua 
 
3 Sora Marie Camelle NDS, Théodore Ratisbonne (1802‐1884). Itinerar în lu‐
mina cuvântului, Presa Bună, Iași, 1998. 
4  Dănuț  Doboș,  Instituele  Notre  Dame  de  Sion  (I:  1866‐1900),  în  „Buletin 
Istoric”, II, 2001, p. 50. 
 Dănuț Doboș, op. cit., p. 53. 
5

  Ion‐Daniel  Vișan,  Mihaela  Popiniuc,  Florentina  Bălăucă,  Reabilitarea 

6

„Casei Balș” din Iași (strada Cuza Vodă nr. 29). Universitatea de Arte „George Enescu”, 
în „Monumentul”, XIII/2, 2012, p. 7‐29. 
130 
 
proprietate dispunea de foarte mult teren, chiar în mijlocul orașului, 
ceea ce oferea perspectiva unei dezvoltări însemnate a complexului de 
clădiri, în deceniile următoare7. Noul corp al Institutului Notre Dame 
a  fost  construit  pe  un  teren  alipit  acestei  proprietăți,  pe  care  se  afla 
locuința  Dr.  Taussig,  evocat  de  Rudolf  Suțu  în  memoriile  sale.  Dr. 
Taussig  (c. 1890) venit ca medic la Epitropia Sf. Spiridon din Iași, apoi 
pe cont propriu ani de zile acesta a dezvoltat o avere însemnată : avea 
vii,  case  multe,  ca  acelea  din  str.  Gh.  Mârzescu,  lângă  Banca  Dacia, 
unde  odinioară  a  fost  școala  superioară  de  meserii  și  Primăria;  apoi 
marea clădire, actuala Notre Dame de Sion, unde pe vremuri fusese 
Seminarul Veniamin, casele din strada Stroescu fostă Zoe, unde locuia 
cu familia etc.”8. Este posibil ca medicul să fi cumpărat anterior terenul 
pe care și‐a construit casa tot de la familia Balș. 
În casa Balș a început să funcționeze, din 1879, Școala Primară de 
Fete  a  Institutului  Notre  Dame  (care  funcționase  anterior  în  casa 
Baston de lângă Episcopia Catolică). Apoi activitatea congregației s‐a 
extins,  fiind  înființate  un  Liceu  de  Fete,  o  Școală  de  Meserii,  un  Curs 
primar de Pension, alături de o Grădiniță, un Cămin pentru studente, un 
Orfelinat și un Dispensar Policlinic9. În 1868 erau înscrise 50 de eleve la 
Marele Pensionat, 15 orfane la Orfelinatul Sf. Andrei și circa 100 de fete 
la  școlile  externe.  „Educandatul”  (Pensionul)  era  destinat  în  special 
fetelor ortodoxe și israelite care proveneau din familii înstărite din Iași. 
În 1870, Institutul avea 38 de călugărițe care se ocupau de instrucția 
școlară a circa 200 de eleve din Pensionat și Orfelinat, precum și de cele 
circa 100 de fete care frecventau Școlile Externat. 
Institutului „Notre Dame de Sion” a avut un rol istoric însemnat 
în Primul Război Mondial, mai ales în timpul refugiului de la Iași, din 
1916‐1918.  În  spațioasele  sale  imobile  a  funcționat  Spitalul  Francez 
(1917‐1918), destinat mai ales ofițerilor, condus de un Comitet patronat 
de  Jeanne  Blondel,  soția  fostului  consul  al  Franței,  sub  controlul 

 
7 Fabian Doboș, Congregația „Notre Dame de Sion”. 150 de ani de activitate în 
Moldova (1866‐2016), Ed. Sapientia, Iași, 2016, p. 29.  
8 Rudolf Suțu, Iașii de odinioară, II, Viața Românească, 1930, p. 344‐347. 
9 Dănuț Doboș, op. cit., p. 57. 
 131 
 
medical al Dr. Coullaud, șeful Misiunii Medicale Franceze. Spitalul a 
fost coordonat de medicii Sorrel și Moure și deservit de infirmiere de 
la „Société des blessés militaires”. Aici au experimentat Dr. Seymour 
Nemours‐Auguste  și  Dr.  Lancien  ambrina,  miraculosul  medicament 
pentru arsuri. Ceva mai târziu au funcționat, în paralel, un spital de 
război rusesc și unul destinat ofițerilor români10. 
Informații  istorice  sumare  privitoare  la  imobilele  Congregației 
Notre  Dame  de  Sion  au  fost  oferite  de  memorialistul  Ion  Mitican. 
Prima clădire folosită ca sediu a fost casa Balș de pe ulița Goliei, situată 
pe  colțul  dinspre  strada  „Primăriei”  denumită  din  1907  „Gh. 
Mârzescu” (astăzi strada „Gh. I. Brătianu”). Autorul amintit scria că în 
anul  1866  se  deschide  în  Iași  Institutul  Notre  Dame  de  Sion,  care  a 
cumpărat casa Alecu Balș (1868), imobil ce a devenit sediul central al 
acestuia. Pe la 1880 i se adaugă și clădirea învecinată, casa vornicului 
Nicolae Millo din str. Gh. Mârzescu (astăzi corpul vechi al Colegiului 
de  Artă  „O.  Băncilă”).  Tot  pe  atunci  a  fost  achiziționată  și  casa  Dr. 
Taussig  din  strada  Goliei  (Cuza  Vodă),  colț  cu  strada  Zoe.  Această 
stradă,  pe  care  s‐a  aflat  Hanul  Zoiei  de  altădată,  a  fost  redenumită 
cândva după 1920, „Vasile Stroescu”. Acest personaj, boier basarabean 
și mare filantrop, fusese primul președinte al Parlamentului României 
Mari. Această din urmă calitate a făcut ca numele său să fie dat unei 
străzi  centrale  din  Iași,  chiar  dacă  personajul  nu  a  avut  legături 
speciale cu acest oraș și nu a deținut proprietăți în zonă. Ion Mitican 
amintește  despre  „incintă  uriașă  de  ziduri  din  cărămidă  roșie”, 
afirmând  că  Sala  de  festivități  a  Pensionului  „Notre  Dame”  a  fost 
proiectată de arhitectul Iulius Reinicke (1900)11, ceea ce nu se confirmă, 
după cum vom vedea. După 1947 în casa Balș a fost naționalizată și 
transformată  inițial  în  cămin  studențesc.  Apoi  în  această  clădire  s‐a 
mutat  Conservatorul.  În  celălalt  imobil  al  Institutului  Notre  Dame, 

 
  Sorin  Iftimi,  Misiuni  diplomatice  în  România  /  Diplomatic  Missions  in 
10

Romania  /  Mission  Diplomatiques  en  Romanie,  Primăria  Municipiului  Iași,  Dar 

Development Publishing, București, 2018, p. 116‐120. 
11 Ion Mitican, Din Târgul Cucului în Piața Unirii, Editura Tehnopress, Iași, 

2003, p. 193. 
132 
 
„casa Millo”, situat în spatele casei Balș,  avea să se instaleze Liceul de 
Arte  Plastice  „Octav  Băncilă”.  Fosta  capelă  catolică  a  școlii  a  fost 
reamenajată  pentru  a  deveni  sala  de  concerte  a  Filarmonicii 
„Moldova” Iași, înființată în 1942. 
 
Dosarul imobilului Notre Dame de Sion (1898‐1940). 
La  Serviciul  Județean  al  Arhivelor  Naționale  Iași  (SJAN  Iași), 
fond Primăria Municipiului Iași, Dosare imobile, se păstrează dosarul 
cu  numărul    327/24,  denumit  „Institutul  Notre  Dame  de  Sion”,  str. 
Golia (Cuza Vodă) nr. 24, Despărțitura III. În acesta sunt consemnate 
lucrările mai însemnate sau doar de întreținere, după corespondența 
avută cu Primăria Iași în vederea obținerii avizelor necesare. Dosarul 
reprezintă  o  bună  sursă  de  informare  pentru  restauratorii  acestui 
monument de arhitectură.  
Casa Alecu Balș, fostă reședință boierească, construită pe la 1815, 
a fost nucleul dezvoltării complexului  de clădiri al Institutului Notre 
Dame. Prin vechime, prestigiu și confort, acest edificiu domina Piața 
Primăriei  de  odinioară.  În  Lista  Monumentelor  Istorice  (LMI),  la 
pozițiile 995‐997 cod IS‐II‐m‐B‐03846, este înregistrat ansamblul „Filar‐
monica Moldova” str. Cuza Vodă nr. 29, datat destul de aproximativ 
„secolul XIX”. Clădirile‐monument de aici sunt înregistrate în listă și 
separat:  poziția  996  cod  IS‐II‐m‐B‐03846.01,  „Notre  Dame  de  Sion”, 
datată  „1860”;  poziția  997,  cod  IS‐II‐m‐B‐03846.02,  Casa  Alecu  Balș, 
datată 1815. Casa Balș trebuia înregistrată prima, pentru că venea la 
rând,  după  Farmacia  Ghițun,  de  la  numărul  precedent,  și  pentru  că 
este clădirea mai veche și mai valoroasă ca monument. Clădirea mai 
mare,  denumită  „Notre  Dame  de  Sion”  a  fost  adăugată  vechiului 
nucleu, la 1900. Odată cu pierderea dreptului de folosire a clădirii de 
către  Filarmonica  „Moldova”  și  restituirea  făcută  către  Biserica 
Catolică, probabil că denumirile ansamblului și a părților cuprinse în 
listă vor trebui revizuite, pentru mai multă exactitate. 
Primele date din dosarul de imobil, constituit pe la 1897, se referă 
la Casa Balș, singura existentă pe acel teren la momentul respectiv. În 
vara  anului  1898,  antreprenorul  Luigi  Cesa,  din  însărcinarea  maicii 
superioare  Maria  Zelia  de  Sion,  solicita  autorizație  pentru  unele 
 133 
 
adaosuri  în  spatele  casei  vechi12.  S‐a  primit  autorizație  pentru  a  se 
construi  peste  grupul  sanitar  adosat  la  parter  trei  cabine  situate  la 
etajul  I.  În  anul  următor  un  alt  antreprenor,  Guido  Poltin,  a  primit 
autorizație  din  partea  Primăriei  pentru  adăugarea  unui  etaj  compus 
din trei camere, de fapt o mansardă, care a necesitat modificare formei 
acoperișului dinspre curtea interioară13. La dosar sunt cuprinse schițe 
din care se poate vedea modul în care a fost făcută această amenajare. 
În august 1899, sora superioară solicita Primăriei autorizație pen‐
tru a repara tencuielile soclului casei Balș, care au fost stricat cu prilejul 
lucrărilor  făcute  de  Municipalitate,  în  urma  cărora  trotuarul  din 
dreptul acestei clădiri a fost coborât, având o înălțime mai mică decât 
în cazul amenajării anterioare14. 
Demersurile  pentru  construirea  unui  corp  nou,  de  dimensiuni 
foarte  mari,  au  fost  inițiate  de  sora  superioară  Maria  Zolia  chiar  la 
începutul  anului  1900.  Astfel,  în  14  februarie  1900  aceasta  solicita 
primăriei  Municipiului  Iași  o  autorizație  pentru  „a  face  o  nouă 
construcție,  în  două  etajuri,  pentru  Vorbitor,  sală  de  serbare  și  un 
adaos  pentru  locuințe,  pe  locul  nostru  din  strada  Golia  nr.  24”15.  În 
același timp, cerea Primăriei trasarea alinierii terenului dinspre strada 
Zoe  și  plata  despăgubirilor  cuvenite  pentru  terenul  expropriat  în 
regim de utilitate publică. Arhitectul I. Vignali aprecia că sunt cam 140 
m  spre  strada  Golia  (Cuza  Vodă)  și  161  m  pe  strada  Zoe  (Vasile 
Stroescu). În textul autorizației se arăta că se va construi o clădire în 
două etaje (niveluri, n. ns.), cu subsol, cu grilaj de fier pe soclu de piatră, 
spre fațada principală, dinspre strada Golia, și un rezervor de apă de 
ploaie în ogradă16.  
La  dosar  sunt  anexate  și  copiile  pe  ozalid  ale  planurilor  noii 
clădiri, care avea să fie realizată într‐un interesant stil neogotic, ecou 
al  romantismului  de  la  sfârșitul  secolului  al  XIX‐lea.  În  primul  plan 
noul corp este hașurat cu roșu; este interesant modul în care s‐a făcut 
 
12 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 1‐6. 
13 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 9. 
14 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 13‐14. 

15 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 16. 

16 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 18. 
134 
 
joncțiunea dintre corpul vechi, al casei Balș și construcția nouă. Casa 
Balș  avea  pe  acea  latură,  dinspre  est    un  rezalit  prin  care  se  făcea, 
probabil accesul în clădire; acesta a fost încorporat în clădirea nouă. 
Am anexat acestui articol un număr însemnat de planșe, a căror 
studiere  va  putea  duce  la  observații  interesante.  Semanlăm  în  mod 
special planșele în care este înfățișat interiorul Capelei din corpul nou 
(transformată ulterior în sala de concerte a Filarmonicii). Pereții urmau 
să primească un caroiaj care să sugereze că pereții ar fi construiți din 
blocuri  de  piatră.  Același  procedeu  a  fost  folosit  și  la  Palatul  de 
Administrație și Justiție (Palatul Culturii), pentru realizarea holului de 
onoare,  sugerând  chiar  arcaturile  bolților  gotice  (1925).  Cu  prilejul 
recentei restaurări de la Palatul Culturii, s‐a renunțat la acest element, 
pe motiv că o asemenea tratare este potrivită unei fațade exterioare și 
nu unor pereți interiori. Totuși, sala mare (capela) a Institutului Notre 
Dame  stă  mărturie,  precum  se  vede,  că  procedeul  era  cunoscut  și 
acceptat  în  epocă.  Aceleași  planșe  dezvăluie  și  proiectul  picturii 
interioare,  cu  figuri  de sfinți  ce  ar putea  fi  identificați. Totuși,  există 
fotografii din interiorul capelei care reprezintă alte figuri, niște îngeri 
înaripați. 
O  discuție  aparte  se  poate  purta  cu  privire  la  identitatea  arhi‐
tectului care a realizat planurile palatului adăugat la 1900 complexului 
Notre Dame. Memorialistul Ion Mitican susținea că  Sala de festivități 
a fost proiectată de arhitectul Iulius Reinicke (1900)17. 
Alți  autori  au  afirmat  că  planurile  clădirii  au  fost  realizate  de 
arhitectul Cazaban18 (sau Gruber). Dar pe aceste planșe poate fi desci‐
frată semnătura lui Enrico Gambara; iscălitura sa, în formă mai ușor de 
citit, poate fi întâlnită pe mai multe documente din dosarul imobilului. 
Planurile  noului  complex  au  fost  contrasemnate  de  I.  Vignali,  din 
partea  Primăriei  Iași.  Cei  doi  erau  membri  ai  coloniei  italiene  din 
 
17  Ion Mitican, Din Târgul Cucului în Piața Unirii, Editura Tehnopress, 2003, 
p. 193. 
 Arhitectul „Cazaban” ca autor al planului parterului Institutului Notre 
18

Dame este dat și în inventarul Colecției de Planuri și hărți de la SJAN Iași, nr. 658. 
Putem  constata  însă  că  este  vorba  despre  aceeași  semnătură  ca  și  pe  celelalte 
planuri pe ozalid ca și cele din dosarul de imobil. 
 135 
 
București. Ei au fondat la București o Antrepriză de Construcții în care 
erau asociați, construind împreună mai multe clădiri din capitală. În 
Iași Vignali a construit esplanada de la Râpa Galbenă, Școala Generală 
nr. 1 Gheorghe Asachi ș.a. Probabil că și asociatul său a avut partea sa 
de  contribuție  la  lucrările  respective.  Se  știe  explicit  că  cei  doi  au 
construit împreună Palatul  Administrativ din Botoșani19. 
  Arhitectul  Enrico  Gambara  locuia  pe  str.  Silvestru  nr.  2,  în 
București20. El a fost președintele Comitetului „Dante” din București 
(1909). A fost, de asemenea, președintele al Comitetului constituit pen‐
tru construirea Bisericii Italiene din București. La 1916, când România 
a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei, Enrico Gambera 
era  delegatul  Crucii  Roșii  Italiene  la  București,  implicându‐se  în 
numeroase activități umanitare21. 
  În 1901, corespondența de la dosar arată că s‐au efectuat lucrări 
pentru  amenajarea  unui  canal  din  beton  pentru  scurgere  a  apei  de 
ploaie.  Acesta  deservea  Spălătoria  și  Bucătăria,  situate  pe  latura 
dinspre strada Primăriei (str. Gh. Mârzescu)22. Racordul canalului la 
canalizarea public, a orașului, a fost efectuat de firma Frații Rameder, 
antreprenorii austrieci care au executat și lucrările de reconstrucție a 
Palatului de Justiție din Iași (Palatul Culturii). 
În mai 1905, Institutul „Sacre Coeur” (= Notre Dame) a solicitat 
Primăriei autorizație pentru lucrări de întreținere la întreg ansamblul 
de  pe  str.  Goliei  („Cuza  Vodă”  din  1910),  dintre  strada  Primăriei  și 
strada  Zoei:  reparații  la  tencuieli,  vopsirea  acoperișului  de  tablă  și 
ulucilor,  repararea  stoleriei  (uși,  ferestre)  ș.a.23.  De  fapt,  problemele 
avute  în  vedere  pentru  reparații  erau  mai  serioase.  Știm  aceasta  din 
referatul lui N. Cugler, arhitectul Primăriei. Acesta scria că „se zice că 

 
19  Gh. Median, Edificii reprezentative ale Botoșanilor. Palatul Adminstrativ, în 
„Acta Moldaviae Septentrionalis”, IX, 2010, p. 104‐111. 
20 Alina Dorojan, L’emigrazione italiana nelle terre romene (1861‐1916), coord. 

Prof.  Francesco  Guida,  Scuola  Dottorale  /  Dottorato  Di  Ricerca  In  Scienze 
Politiche, tom XXV. 
21 Ibidem. 

22 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 40. 

23 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 42. 
136 
 
la bolta capelei ar fi fisuri și chiar pereții ar fi ieșiți din vertical, dar 
nimeni  nu  pătrunde  în  acest  stat  în  stat”,  care  este  Institutul  Notre 
Dame. „Este binecunoscut că chiar în timpul construirii bolta capelei 
nu a avut rezistența voită și făcând presiune lateral au scos zidurile din 
verticală, așa că, deși clădirea era nouă, a trebuit ca pereții săi să fie 
legați  cu  ancore  (metalice),  acesta  este  un  fapt  constatat.  Cum  s‐a 
remediat  nu  știu,  căci  totul  s‐a  petrecut  în  interiorul  acestor  ziduri 
chinezești”24. 
De lucrări s‐a ocupat tot I. Vignali care, în mai 1905, era însărcinat 
de maica superioară să facă reparații de întreținere, tencuieli exterioare 
și  interioare,  reparații  de  sobe,  la  table  acoperișului  și  la  dușumele. 
Acesta  a  solicitat  autorizația  necesară  de  la  Primărie,  pentru  tot 
ansamblul dintre strada Primăriei și strada Zoei. Referatul lui Cugler 
accept să se facă mici reparații la tencuieli, soclu și cornișă; lipituri și 
chituiri  ale  tablei  acoperișului;  reparații  de  dușumele,  putând  fi 
înlocuite  cele  putrede  cu  altele  noi;  curățarea  și  repararea  sobelor25. 
Autorizația necesară a fost emisă de Primăria Municipiului Iași la 15 
iunie 190526. Reparații la tencuieli și vopsitorie vor fi realizate și în anul 
următor, 190627. 
În anul 1910, Institutul Notre Dame a solicitat din nou autorizație 
pentru  reparații, dar mai ales pentru a se construi un etaj peste camera 
dinspre strada Zoe, care făcea legătura dintre clădirea Institutului și 
Spitalul din incinta Notre Dame28. Cel care avea să execute lucrarea, cu 
pereți din zidărie masivă, era antreprenorul Raymond Scolari. Acesta 
trebuia să deschidă în zid o fereastră spre strada Zoiei. De asemenea, 
trebuia să construiască un zid despărțitor, din cărămidă, spre strada 
Zoe29. În anul următor, 1911, Raymond Scolari a fost solicitat pentru 
repararea  tablei  acoperișului  la  clădirea  Spălătoriei,  dinspre  strada 
Mârzescu. 
 
24 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 42. 
25 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 43. 

26 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 44. 

27 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 46. 

28 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 52, 53. 

29 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 55. 
 137 
 
O  solicitare  interesantă  a  Institutului  Notre  Dame,  înaintată 
Primăriei  în  1911,  a  fost  aceea  de  a  cere  să  i  se  reducă  taxa  ape  apa 
curentă  consumată.  Cererea  se  baza  pe  un  hrisov  domnesc  din  anul 
1803, în care fostul proprietar al casei, Constantin Balș, obținuse drept 
de debit pe oarecare apă din conductele publice (deoarece investise, 
probabil, în lucrarea respectivă)30. 
La  dosarul  imobilului  se  află  și  un  proiect  pentru  construirea 
unei Săli de Gimnastică, datat în iunie 1916, care urma să fie amplasată 
în spatele curții, de‐a lungul străzii Stâncă, „spre zidul calcan”31. Era 
cu puțin înainte de intrarea României în Primul Război Mondial. Acest 
context  istoric  a  făcut  ca  sala  respectivă  să  nu  mai  fie  construită, 
probabil, decât după 1918. 
Documentele amintesc și de existența unei sere cu flori aflate în 
curtea  Școlii  „Sacre  Coeur”,  revăcându‐se  acoperișul  și  o  parte  din 
zidărie.  Lucrările  au  fost  începute  fără  autorizație,  fapt  semnalat  de 
agentul  Primăriei,  care  face  demersurile  necesar  pentru  stopare 
urgentă32. 
În luna mai 1924, maica superioară a Institutului Notre Dame de 
Sion  solicita  Primăriei  autorizație  pentru  reparații  la  tencuielile 
fațadelor din străzile Cuza Vodă, Stroescu și Mârzescu. Se intenționa 
înlocuirea porții din scânduri dinspre strada Stâncă, cu un zid de 3 m 
înălțime. Zidul va fi din cărămidă pe fundație de piatră și va avea o 
grosime  de  42  cm33.  În  timpul  războiului  din  1916‐1918  imobilele 
Institutului Notre Dame au suferit diverse degradări. Astfel, la 15 mai 
1924 se solicita autorizație pentru reface a două mici grilajuri de fontă 
pe  fațada  dinspre  strada  Cuza  Vodă,  așa  cum  fuseseră  acestea 
înainte34. 
În anul 1925 se cerea autorizație pentru realizarea unor subzidiri 
necesare la atenansele amplasate spre strada Mârzescu, pe o lungime 

 
30 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 59. 
31 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 60, 63. 
32 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 68. 

33 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 72. 

34 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 75. 
138 
 
de 16 m și a doi pereți interiori ce prezentau crăpături, fiind deplasați 
din cauza terenului slab pe care a fost făcută zidăria veche35. 
La  18  martie  1927  se  constată  că  în  curtea  Institutului  Notre 
Dame pe linia dinspre strada Mârzescu, s‐a refăcut o magazie de zid 
de  4,30  x  7,40  m.  S‐a  înălțat  zidăria  și  s‐a  refăcut  acoperișul    fără 
autorizație.  Destinația  aceste  construcții  urma  să  fie  aceea  de  garaj 
auto36. 
S‐a  mai  păstrat  o  adresă  din  24  iunie  1930,  prin  care  sora  su‐
perioară a ordinului Notre Dame de Sion, solicita Primăriei autorizație 
pentru  reparația  completă  a  fațadei  dinspre  str.  Mârzescu.  Aceeași 
cerea refacerea trotuarului pe porțiunea respectivă de către Primărie37. 
În 1931 au fost necesare reparații la instalația de apă, conductele fiind 
ruginite38.  În  același  an  s‐au  mai  efectuat  reparații  la  tencuielile 
fațadelor39. Este prezentă și o schiță de aliniere a străzii Mârzescu, colț 
cu  strada  Stâncă,  în  care  linia  trasată  pe  planurile  Primăriei 
presupunea retragerea pereților unei clădiri aflate pe acel loc40. La 18 
septembrie 1937 maica superioară cerea autorizație pentru adăugarea 
unei anexe la un local de școală existent. Va suprapune două „etaje” 
(niveluri) din cărămidă arsă la construcțiile situate spre strada Vasile 
Stroescu41.  
Albumul fotografic „Notre Dame de Sion” (c. 1930‐1940). În Arhive, 
dar și în diverse lucrări mai vechi pot fi identificate diverse imagini de 
epocă  ce  pot  oferi  documente  vizuale  privitoare  la  evoluția  ansam‐
blului de clădiri ale Congregației Notre Dame de Sion. O însemnătate 
documentară deosebită o are însă un album de fotografii ce ilustrează 
Pensionatul „Notre Dame de Sion”. Acesta oferă o imagine atât asupra 
clădirilor  componente,  atenanselor,  grădinii,  cât  și  a  principalelor 

 
35 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 79. 
36 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 83. 

37 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 85. 

38 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 87. 

39 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 88. 

40 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 90. 

41 SJAN Iași, Primăria Municipiului Iași, Dosare de Imobile, nr. 327/24, f. 114. 

 
 139 
 
interioare. Sunt ilustrate fațadele Casei Balș și a Pensionatului, galeria 
de  coloane  din  spatele  corpului  principal,  spre  grădină,  o  alee  a 
parcului cu statuia din piatră a lui Isus, Școala, Orfelinatul, casa Millo, 
precum și Sala de Primire, Vorbitorul, Refectoriul, marele dormitor al 
elevelor. Deosebit de interesante sunt imaginile din interiorul capelei 
de la etaj; acestea oferă numeroase detalii privitoare la aspectul inițial 
al amenajărilor interioare. Aceste fotografii se pot dovedi deosebit de 
utile pentru procesul de restaurare a monumentului. 
 
* 
Schimbarea destinației clădirii principale, după 1947, din capelă 
în  sală  de  concerte  a  Filarmonicii  din  Iași  a  dus  la  reamenajarea 
interioară  a  imobilului.  În  aceste  împrejurări  s‐au  pierdut 
decorațiunile interioare originale, fără să se realizeze în acei ani, din 
câte  cunoaștem,  o  documentație  privitoare  la  aceste  aspecte. 
Fotografiile de interior din perioada interbelică păstrează însă aspectul 
original al sălii, cu numeroase detalii de amenajare sau decorative. Se 
pot observa și traversele metalice de la nivelul superior al sălii, care nu 
aveau  doar  un  rol  decorativ,  ci  au  fost  introduse  pentu  fixarea 
zidurilor pereților, afectați de greutatea tavanului în ogivă. Copiile în 
ozalid  după  planurile  originale  ale  clădirii,  mai  ales  secțiunile, 
păstrează  de  asemenea  detalii  însemnate  pentru  restaurarea 
imobilului. În funcție de destinația pe care o vor avea aceste clădiri, 
documentația  istorică  oferă  informațiile  necesare  pentru  a  conseva 
înfățișarea originală a clădirii. 
140 
 
ABSTRACT 
The  nucleus  of  the  Catholic  Institute  located  on  29  Cuza  Vodă  Street  was 
represented  by  ʺAlecu  Balșʺ  House,  one  of  the  most  spacious  aristocratic  housing  in 
Moldaviaʹs old capital. If we comply with the date from the National Register of Historic 
Monuments (IS‐II‐m‐B‐03846), namely 1815, it results that this house was built by the 
father of Alecu, logofăt (head of the chanceller) Constantin Balș, before 1829. The last 
descendant of the family to own the house was Alexandru Al. Balș (1838‐1894), former 
senator and prefect of Iași. His son, architect Ștefan Balș (1902‐1994), was a member in 
the Commission for Historic Monuments. The nuns of the Order Notre Dame of Paris 
(ʺSacre Coeurʺ) have settled in Moldavia, in Iași and Galați, with the support of bishop 
Salandari, in the beginning of Prince Carol Iʹs rule. Their first headquarter was Baston 
House, located near the Catholic Bishopric. The Catholic Institute first rented the Balș 
House (1869) and then managed to buy it, in 1871. 
The new wing of the Notre Dame Institute (The Philharmonic) was built in 1900 
on a land annexed to this property, which sheltered the house of Dr. Taussig (ca. 1890), 
who came to practice medicine at St. Spiridon Bishopric. The construction was made in 
an interesting neo‐Gothic style, a reverberation of Romanticism in the late 19th century. 
The project was carried out by Enrico Gambara, an Italian architect settled in Bucharest, 
in association with architect I. Vignali from Iași. After 1947, the destination of the main 
building  was  changed  from  chapel  to  concert  hall  of  Iași  Philharmonic,  therefore  the 
interior of the building was refurbished. This is the context in which the original interior 
decoration was lost. However, the original aspect, with numerous layout and decoration 
details, has been preserved in photographs made in the inter‐war period. Likewise, the 
blueprints  of  the  original  plans  of  the  building,  especially  of  its  sections,  provide 
significant details for its restoration. 
Keywords:  aristocratic  house,  aristocratic  family,  concert  hall,  neo‐Gothic 
style, catholic institute. 
 141 
 
Ilustrații 
 

 
Fig. 1 ‐ Piața Primăriei, cu casa Balș și casa Dr. Taussig, pe locul căreia s‐a construit 
 noul ansamblul al Institutului Notre Dame de Sion (BCU Iași) 

 
Fig. 2 ‐ Ansamblul clădirilor Institutului Notre Dame de Sion. 
142 
 
 
 
 
 

 
Fig. 3 ‐ Casa vistiernicului Alecu Balș. Releveul fațadei și planul etajului. 
(după Istoria Arhitecturii în  România) 
 
 
 
 143 
 

 
Fig. 4 ‐ Casa Balș văzută din spate, Bolomey (c.1850)  
 

 
Fig. 5 ‐ Locul casei Balș pe planul Iașului făcut de Mihalic d e Hodocin (1857) 
 
 
 
 
144 
 
 
 

 
Fig. 6 ‐ Casa Alecu Balș în Planul orașului Iași de J. Rashek (1844) 
 
 145 
 
 
 

 
Fig. 7 ‐ Casa Alecu Balș și casa Dr. Tausig, pe Planul orașului Iași  
de Fr. Peytavin (1857) 
 
146 
 
 
 

 
Fig. 8 ‐ Notre Dame de Sion (1917). Ansamblul fațadei (SJANI) 
 

 
Fig. 9 ‐ Notre Dame de Sion. Casa Balș în prim plan (SJANI)  
 
 
 147 
 
 
 

 
Fig. 10 ‐ Notre Dame de Sion. Vedere aeriană 
 
 
 
148 
 
 
 

 
Fig. 11 ‐ Locul casei Balș și casa Kisen Thron (viitoare Tausig). 
Plan de situație (c. 1900) 
 
 
 
 
 
 149 
 
 
 

 
Fig. 12 ‐ Notre Dame. Ansamblul arhitectonic cu grădina interioară 
 
 
 
 
150 
 
 
 

 
Fig. 13 ‐ Notre Dame. Fațada dinspre strada Cuza Vodă 
 
 
 
 
 151 
 
 

 
Fig. 14 ‐ Notre Dame. Fațada interioară, dinspre grădină 
152 
 
 

 
Fig. 15 ‐ Notre Dame. Planul Parterului. 
 
 
 153 
 
 
 

 
Fig. 16 ‐ Notre Dame. Fațada dinspre strada Zoiei (Vasile Stroiscu) 
 
 
154 
 
 
 
 
 

 
Fig. 17 ‐ Notre Dame. Secțiune transversală 
 
 
 
 
 
 
 155 
 
 
 
 
 
 

 
Fig. 18 ‐ Notre Dame. Secțiune transversală 
 
 
 
 
 
 
 
156 
 
 

 
Fig. 19 ‐ Detaliu din capela de la etajul I. 
 

 
Fig. 20 ‐ Detaliu din capelă. 
 157 
 
 
 
 
 

 
Fig. 21 ‐ Notre Dame. Corpul dinspre str. Gh. Mârzescu (fragment) 
 
 
 
158 
 
 
 
 
 

 
Fig. 22 ‐ Notre Dame. Sala de sport dinspre strada Gh. Mâzescu 
 159 
 

 
Fig. 23 ‐ Corpul principal. Galeria dinspre curtea interioară 
 
 
 
 
160 
 

Fig. 24 ‐ Corpul principal. Galeria dinspre curtea interioară 
 
 

 
Fig. 25 ‐ Sora Superioară a Institutului Notre Dame 
cu reprezentanții misiunilor militare străine (1917) 
 
 
 
 
 161 
 
 
 

 
Fig. 26 ‐ Notre Dame. Curtea interioară, 1938 
 
 
 
162 
 
 
 

 
Fig. 27 ‐ Capela Institutului, devenită Sală de concerte a Filarmonicii Iași 
 
 
 
 
 
 163 
 

 
Fig. 28 ‐ Notre Dame. Interiorul Capelei 

 
Fig. 29 ‐ Notre Dame. Capela 
(Sistemul de ancorare al pereților din cauza presiunii bolților) 
 
 
 
 
 
164 
 

 
Fig. 30 ‐ Notre Dame. Capela, vedere spre altar 

 
Fig. 31 ‐ Notre Dame.Vedere spre tribuna cu orgă. 
 
 
 
 165 
 

 
Fig. 32 ‐ Notre Dame. Școala 
 

 
Fig. 33 ‐ Corpul pentru clasele secundare și primare, dinspre strada Brătianu. 
În fundal casa Millo, corp al Institutului Notre Dame 
166 
 

 
Fig. 34‐ Corpul pentru învățământul primar și secundar. 
În plan îndepărtat, casa Millo 
 

Fig. 35 ‐ Casa Millo, corp al Institutului Notre Dame 
(În prezent, Liceul de Artă) 
 
 
 
 167 
 
 
 
 
 

 
Fig. 36 ‐ Notre Dame. Orfelinatul 
 
 
 
168 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Fig. 37 ‐ Notre Dame. Vorbitorul (spre strada V. Stroescu) 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Fig. 38 ‐ Notre Dame. Vorbitorul (spre strada V. Stroescu, fostă Zoe) 
 
 
 
 
 
 169 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Fig. 39 ‐ Notre Dame. Refectoriul (spre str. V. Stroescu) 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Fig. 40 ‐ Notre Dame. Marele dormitor. 
 
 
170 
 
 

 
Fig. 41 ‐ Notre Dame. O alee a grădinii, cu statuia lui Isus 
 
 

 
Fig. 42 ‐ Eleve ale Institutului Notre Dame de Sion 
 
 Cuprins

Monumentul – Fereastră ȋn care se oglindeşte Tradiția

şi se ȋntrevede Viitorul (IPS TEOFAN) ........................................... 5

Noi date privind picturile restaurate din naosul bisericii

„Înălțării” din Lujeni (Emil DRAGNEV).......................................... 7
Zidiri și rezidiri de biserici în documente de arhivă (Costin CLIT) ........ 21
O ctitorie a familei Balș: Biserica „Sfântul Dimitrie” din Iași
( Lucian-Valeriu LEFTER, Alexandra CHILIMAN-JUVARA) ........ 67
„Castelul” de la Bâdilița. Mică istorie a unui monument dispărut
(Ştefan S. GOROVEI)....................................................................... 101
Clădirile Institutului Notre Dame de Sion din Iași.
Casa Alecu Balș și Filarmonica „Moldova” (Sorin IFTIMI)...... 123
Biserica de lemn „Sfinții Voievozi” din Poienari, județul Neamț.
230 de ani de tradiție, continuitate și spiritualitate creștină
(Aurel-Florin ȚUSCANU)................................................................ 171
Un monument istoric din Galați, redescoperit (Marius MITROF)........ 183
Mici contribuții la istoria Mănăstirii Gorovei
(Ştefan S. GOROVEI) ...................................................................... 211
Biserica „Sfântul Nicolae” din Vaslui (Andrei CREȚU).......................... 257
Aspecte privind monumentele Arma Infanteriei și
Regele Ferdinand I din zona Piața Victoriei (1941)
(Alin SPÂNU)................................................................................... 291
Portretul arhitectului Jean Burcuș (1896-1987)
(Sidonia TEODORESCU)................................................................ 303
Biserici și capele militare monumente istorice. Aprecieri asupra
bisericilor militare înființate după 1990 (Ion GIURCĂ)............. 319
Biserica „Sfinții Mercurie și Ecaterina” din Rădășeni,
județul Suceava. Starea de conservare
(Alexandrina MUSTEA (CUȚUI)).................................................. 353
Depozitul muzeal. Criterii de constituire și conservare
a obiectelor (Elena MAFTEI).......................................................... 373
Monumentul – Tradiție și viitor.
Momente ale simpozionului, 8 – 10 octombrie, 2020 ............................. 385