Baia Mare

Baia Mare, municipiul - reşedinţă al judeţului, se află în partea vestică a Maramureşului, la

poalele Munţilor Igniş. Fiind cel mai mare şi mai important centru urban, economic şi cultural din
Maramureş, Baia Mare are o populaţie de aproape 123.700 de locuitori (în 2012). Se află la o
altitudine medie de 230 m şi este traversat de la est la vest de Săsar, afluent al râului Lăpuş. Cel
mai vechi centru din Baia Mare este în Piaţa Libertăţii. În jurul pieţii există multe construcţii în stil
baroc sau gotic, printre care şi casa impresionantă a lui Iancu de Hunedoara.

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş

Situat pe strada Monetăriei, nr. 1-3; a fost inaugurat în 19 iunie 1954. Din anul 1951
instituţia a funcţionat sub titulatura Muzeul Regional Baia Mare, având în subordine muzeele
raionale din Satu Mare şi Sighet (din 1954), precum şi muzeul orăşenesc Baia Sprie.
Administrează un patrimoniu de peste 70.000 de piese structurate în colecţii de
arheologie, istorie, tehnică şi bibliotecă. Exponatele ilustrează evoluţia istoriei locale începând cu
secolul al XIV-lea. Secţia de Arheologie prezintă mărturii despre existenţa unor aşezări umane în
zonă, încă din zorii preistoriei. Deţine o colecţie impresionantă de arme medievale: paloşul
oraşului, spade, săbii, cămăşi de zale,etc. Prezintă turiştilor sigiliile breslelor reconstituind viaţa
economică din trecut.
Programul de vizitare este luni - joi: 10.00 - 15.30, vineri: 10.00 - 14.00.

Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare

 Situat pe strada Dealul Florilor, nr.1, a fost inaugurat în anul 1904. În 1899, a luat fiinţă la
Baia Mare "Asociaţia Muzeală Băimăreană" a cărei membrii au donat sau au determinat pe alţii să
doneze obiecte ce urmau a constitui primele colecţii ale muzeului băimărean. Deţine un patrimoniu
de peste 7000 de piese, multe având valoare de tezaur. Astăzi îşi desfăşoară activitatea în
clădirea fostului Teatru de Vară. Deţine un spaţiu expoziţional de aproximativ 500 mp. Cea mai
importantă realizare a fost atelierul de restaurare construit în fostele spaţii ale cabinelor de
proiecţii.

Muzeul Judeţean de Artă - Centrul Artistic Baia Mare

Situat pe strada 1 Mai nr. 8, la circa 200 m de vechiul centru al oraşului. Clădire
monument de arhitectură datată din 1784 şi care a avut menirea de a fi Oficiul Salinar din
Maramureş, ulterior l-a avut ca proprietar pe avocatul dr. Teofil Dragoş, fost primar.

Este singular în ţară, în sensul că expune exclusiv lucrări realizate de artişti care au lucrat
efectiv în Colonia artistică de la Baia Mare din 1896 până astăzi. Expune peste 250 lucrări
semnate de 90 de plasticieni bine cunoscuţi pe plan naţional şi internaţional. Deţine peste 3.300 de
piese.
Monumentul Ostaşului Român

Amplasat la intrarea pe Câmpia Tineretului. Operă comemorativă realizată de Andrei

Ostap, monumentul a fost dezvelit în anul 1960. Dedicat militarilor români care au căzut pe câmpul
de luptă în Al Doilea Război Mondial. Are o înălţime de 10,65 m şi lungime de 16 m.
 Sfatul Bătrânilor din Baia Mare

Situat pe strada Gheorghe Şincai. Operă a artistului Vida Gheza. Prima versiune a lucrării
a fost realizată în lemn (1972) şi se află în prezent în colecţia Centrului Artistic Baia Mare (Muzeul
de Artă). Replica actuală datează din 1973. Grup statuar alcătuit din cinci personaje ce reprezintă
societatea tradiţională maramureşeană în care factorul de decizie, legiuitorul, este alcătuit dintr-un
sobor al bărbaţilor nobili şi al barbaţilor înţelepţi.

Cetatea Baia Mare

Punctele mai importante păstrate:
Turnul Măcelarilor, strada Izvorului nr. 2, strada Monetăriei nr. 1 - 3, strada Podului nr. 19.
Datează din secolul al XV-lea;

Cea mai mare parte (strada Izvorului, strada Monetăriei, strada Podului) a fost construită
sub domnia lui Matei Corvinul (1458-1490), a fost demolată şi reconstruită de mai multe ori. Pe
baza unei hărţi din 1783 se poate constata, că incinta fortificată a oraşului medieval a avut un plan
neregulat, apropiat de un oval. Dotată cu mai multe turnuri care au fost intreţinute de diferite
bresle, în izvoarele scrise fiind amintite Turnul măcelarilor, Turnul roşu, Turnul blănarilor, Turnul
dogarilor şi Turnul olarilor. Porţile erau îndrptate spre cele patru direcţii cardinale, adică spre
localităţile mai importante ale regiunii. În anul 1703 o parte dintre haiducii aflaţi în tabăra curuţilor,
conduşi de vestitul Pintea Viteazul, reuşeşte să intre în oraş. Haiducul Pintea Viteazul a fost
împuşcat în apropiere de Turnul Măcelarilor.
 Turnul Măcelarilor, de pe strada Izvorului, datează din secolul al XV-lea;
Bastionul Monetăriei, alături de Turnul Măcelarilor, este una dintre puţinele urme ale
vechii fortificaţii a oraşului. Clădirea monument istoric este legată de numele haiducului, prin
faptul că aici a fost răpus în 1703. Pentru băimărenii de azi, Turnul Măcelarilor este cunoscut mai
mult ca locul unde făceau cumpărături la „piaţa ruşilor”.

Turnul Măcelarilor din Baia Mare, cunoscut de băimăreni şi sub denumirea de “Bastionul
măcelarilor”, este o clădire istorică ce datează din secolul XV şi era unul din cele şapte turnuri
care consolidau centura zidului cetăţii. Construcţia de formă circulară are ziduri construite din
piatră, de aproape un metru grosime. Aici se spune că a fost răpus Pintea Viteazul, la 1703, în 14
august. Ridicat în 1547 de către Gaspar Dragyi, după ce zidul înconjurător al cetăţii a fost ridicat
deja din 1469, ca urmare a unui document privilegiat semnat de regele Matya Corvin. Prin acest
document se permitea oraşului Baia Mare ridicarea zidurilor de piatră pentru apărare şi proteja
Poarta de Sud a cetăţii. Bastionul a rămas ca un vestigiu al vechilor fortificaţii medievale ale
oraşului. Clădirea a suferit de-a lungul timpului mai multe intemperii, fiind distrusă şi refăcută de
mai multe ori. În urmă cu 31 de ani, clădirea a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean, făcând
parte din lista obiectivelor de patrimoniu naţional, categoria A.
Muzeul Judeţului Maramureş, cu sediul în Bastionul Monetăriei de pe Strada Monetăriei,
a fost deschis oficial în 1904. Muzeul de Arheologie şi Istorie are colecţii valoroase de ceramică,
diverse obiecte de bronz, argint, aur, piatră şi os, monede şi bancnote, arme, ceasuri, documente,
fotografii, etc. Cele mai multe ilustrează istoria zonei Baia Mare şi mai ales trecutul său ca
important centru de minerit.
 Turnul Ştefan Baia Mare

Turnul Ştefan este turnul - clopotniţă al fostei biserici cu hramul "Sfântul Rege Ştefan"
din Baia Mare. Turnul este situat între străzile Crişan şi 1 Mai, în imediata apropiere a Pieţii
Libertăţii - Piaţa Centrală (Circulus fori) - a vechiului oraş. A fost construit în secolul al XV-lea.
Prima atestare documentară a bisericii "Sfântul Ştefan" datează din 1347, însă construcţia
este inaugurată oficial abia în 1387. Turnul, construit din piatră masivă, a fost ridicat la iniţiativa
principelui Ioan de Hunedoara, pentru a marca victoria de la Ialomiţa (1442) împotriva otomanilor.
Construcţia turnului începe după anul 1446, însă este finalizată abia în 1468, sub domnia lui Matia
Corvinul.

În 1619 se reface partea superioară, având forma unei piramide cu baza pătrată, cu patru
turnuleţe şi este înzestrat cu clopote. Nouă ani mai târziu se montează un ceas cu lună. Afectate
în repetate rânduri de trăsnete şi incendii, cele două clădiri suferă mai multe reparaţii capitale,
însă în 1763 se reface numai turnul. Cu acest prilej, se construieşte pridvorul de la partea
superioară.
Intrarea în turn se face prin uşa dinspre sud. Până la primul nivel se ajunge pe o scară de
piatră în spirală. De aici până la foişor, accesul se face pe scări de lemn. Clădirea măsoară circa
50 de metri şi, din pridvor, oferă o panoramă deosebită întregului oraş (vezi Monografia Băii Mari,
1972). Vechiul orologiu mecanic (din secolul al XVII-lea) a fost înlocuit cu un mecanism electronic.
O mai nouă acţiune de reabilitare şi consolidare a zidurilor a fost demarată la sfârşitul anului 2007,
cheltuielile fiind suportate de Ministerul Culturii. Măreţul edificiu nu este doar un important obiectiv
istoric, ci a devenit un reper cultural la sfârşitul anilor '90, când în acest spaţiu s-au desfăşurat
 manifestarea Poezia din turn (la iniţiativa actorului băimărean Paul Antoniu). Atât exponenţii Şcolii
băimărene de pictură, cât şi alţi artişti plastici de renume au fost fascinaţi de silueta bătrânului turn
cu orologiu şi pridvor ţărănesc la mansardă, motiv pentru care a fost imortalizat, din diferite
unghiuri, în memorabile opere de artă.

Casa Iancu (Ioan) de Hunedoara

Situată pe mijlocul laturii de est a pieţei centrale, latura sudică a străduţei Dacia (fosta
Kispenzvero). Este parte a vechiului castel medieval ridicat de Iancu pentru soţia sa Elisabeta.
Istoria locală pune în legătură denumirea clădirii cu vizita băimăreană din 1446 a lui Iancu (Ioan)
de Hunedoara.

Elementele stilistice ale clădirii indică mai degrabă o datare la cumpăna secolelor XV –
XVI. Este legată cu clădirea vecină prin trei arcade, peste străduţă. Dispune de subsol, parter şi
etaj, ocupă aproape integral parcela.

Vechiul Han Vulturul Negru

Situat în centrul istoric al municipiului (în prezent Piaţa Libertăţii). Construit înainte de anul
1970. În 1880 a devenit sediu al Primăriei. Din 1950 până în 1999 clădirea a fost ocupată de
Judecătoria Baia Mare şi de Oficiul de Carte Funciară.
 Casa Lendvay Marton

Situată în centrul vechi al oraşului Baia Mare, în fosta Piaţa Libertăţii la nr. 15, judeţul
Maramureş. Are trei nivele şi a suferit transformări de-a lungul timpului. De remarcat este faptul
că atât parterul, cât şi etajul au plafoanele încăperilor boltite, cu câteva excepţii la etaj. Singurul
edificiu atât de vechi în care s-au păstrat aproape toate camerele de la etaj boltite. Are o
importanţă sporită deoarece în ea s-a născut şi a trăit, în secolul al XIX-lea, unul din pionierii
teatrului băimărean, actorul maghiar Lendvay. În perioada socialistă, la parter au funcţionat
câteva spaţii comerciale, printre care şi un magazin de încălţăminte.

Planetariul şi Observatorul Astronomic Baia Mare

Situat pe Strada George Coşbuc, nr.16, în proximitatea râului Săsar, aproape de centrul
istoric al municipiului Baia Mare. A trecut printr-un proces de renovare începând cu anul 2007,
organizat pe o suprafaţă de 315 mp.
Cuprinde: domul planetariului cu proiectorul (cupola cu diametrul de 8 m şi o capacitate de
100 de locuri), observatorul astronomic cu un hol circular în jurul sălii observatorului, Holul
Observator şi Holul Planetariu, sala de conferinţe şi spectacole (capacitate 100 locuri).
Are posibilitatea simulării unui cer strălucitor cu peste 5.000 de stele, proiectate în
interiorul cupolei. Proiectoare speciale sunt utilizate pentru Soare, Luna (cu fazele sale), planete,
Calea Lactee şi alte corpuri cereşti în poziţia lor exactă.
Dealul Florilor este una dintre cele mai frumoase părţi ale oraşului, unde Monumentul
Soldatului Român, opera lui Andrei Ostap, îi onorează pe cei care au murit luptând împotriva lui
Hitler, în al doilea Război Mondial.
 Rezervaţia de castani comestibili
Situată între Tăuţii de Sus şi Tăuţi Măgherăuş, rezervaţia de castan comestibil de la
Baia Mare constituie cea mai extinsă rezervaţie din Munţii Gutii, cu o suprafaţă de cca 500 ha.
Infiinţată în anul 1952, în anul 1970 s-a delimitat o zona de 51 ha ca zonă ştiinţifică în Culmea
Morgăului (între Valea Roşie şi Valea Borcutului). Arboretul de castan comestibil din zona Baii Mari
este ocrotit prin lege încă din 1962, fiind prima şi cea mai mare arie protejată de acest fel din ţară.
Cunoscut şi sub numele de aghistin, găstan, gastan etc.

Castanul comestibil (Castanea sativa), specie mediteraneeană, ardorescentă, care pe

vremuri forma păduri întregi, în zona Baia Mare, în depresiunile Tismana, Polovragi din subcarpaţii
Olteniei. O interpretare romantică a originii numelui său botanic, susţine că o frumoasă nimfă din
alaiul Dianei, Neea cea castă (casta Neea) a căzut victimă pasiunii lui Jupiter, care urmărind-o cu
asiduitate a prins-o odată când se depărtase de tovarăşele ei. De disperare, aceasta s-a sinucis,
iar Jupiter a transformat-o în castan.
Denumirea de castan comestibil se referă la fructele acestui arbore care sunt
comestibile, fiind considerate în anumite reţete de preparare (vedeţi piure de castane), chiar o
delicatesă. Există, desigur, şi alte modalităţi de mâncare a fructelor, dintre care castanele coapte
sunt foarte cunoscute. Castanul comestibil este cultivat în multe zone ale Europei, fiind cunoscut şi
cultivat încă de pe vremea Romei antice, când a fost introdus treptat în regiuni mai nordice decât
arealul său natural. Mai târziu, începând cu Evul Mediu timpuriu, castanul comestibil a început să
fie cultivat de călugări în grădinile mânăstirilor. Astăzi, în afara livezilor, exemplare vechi de sute de
ani pot fi găsite în întreaga Europă, din Anglia până în România şi din Italia până în Germania.
 Fructele, care sunt foarte gustoase, sunt utilizate ca ingredient ales de către fabricanţii de
ciocolată şi delicatese, fiind frecvent coapte sau prăjite. Sub forma lor prăjită sunt foarte apreciate
în Franţa, Italia şi, mai ales, în Corsica. Coacerea sau prăjirea se pot face fie integral, fie sub formă
granulară, obţinându-se un fel de făină, din care se realizează piureul de castane. Există o
varietate de mămăligă corsicană (denumită polenta sau pulenta) care foloseşte ca ingredient de
bază făină dulce de castane comestibile.
Lemnul arborelui este frumos şi durabil, fiind folosit la confecţionarea de mobilă, butoaie,
material pentru garduri sau chiar ca material de grinzi pentru acoperişul clădirilor, aşa cum ar fi în
Alpujarra, Spania. Datorită tendinţei lemnului de a crăpa în lung şi de a se curba accentuat în timp,
folosirea sa la piese mari de lemn este limitată. Coaja arborelui este o sursă importantă de tanin.
Această specie de castan înfloreşte de regulă mai târziu decât celelalte pe care le putem
întâlni la tot pasul. Fructele sale au proprietăţi remineralizante şi energizante şi se culeg de regulă
pe la mijlocul lunii octombrie. Castanele fără coajă conţin cca 52% apă, 2,6% ulei, 4% protide, cca
40% hidraţi de carbon, săruri de potasiu în cantităţi apreciabile, fier, magneziu, mangan, cupru,
zinc, cantităţi reduse de sodiu, calciu, vitaminele B1 şi B2 şi cantităţi destul de mari de vitamina C
(cca 50 mg%).

Muzeul Satului din Baia Mare se întinde pe 6 ha. Este aşezat pe Dealul Florilor în
apropierea parcului municipal, făcând parte alături de Expoziţia pavilionară dintr-o zonă destinată
agrementului. Aici există încă din anul 1939 o biserică de lemn, monument de arhitectură
populară.
Muzeul prezintă patru zone etnografice din nordul României, cunoscute de-a lungul timpului
ca ţări: Ţara Chioarului, Ţara Lăpuşului, Ţara Codrului şi Ţara Maramureşului. Fiecare dintre
acestea are un specific aparte bine subliniat de către unităţile de arhitectură pe care le prezintă. În
cadrul muzeului s-a încercat şi prezentarea tipurilor de gospodării în funcţie de ocupaţia principală
a locuitorilor din zona de provenienţă a gospodăriei. Astfel avem gospodării de agricultori din Ţara
Lăpuşului, gospodărie de viticultor din subzona Baia Mare, gospodărie de pomicultor din Ţara
Maramureşului etc. Nu au fost omise nici instalaţiile tehnice cum ar fi oloiniţele, pivele, vâltorile şi
morile acţionate de apă.
 Biserica. A fost adusă în Baia Mare din satul Chechiş unde a fost construită în anul 1630
şi a folosit ca lăcaş de cult pentru credincioşii de aici până în anul 1824, când aceştia şi-au
construit o biserică din piatră.

În anul 1990, prin grija Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului din Baia Mare,
biserica a fost restaurată, iar în anul 1998 a fost sfinţită primind Hramul Sfântului Mucenic
Gheorghe şi a reintrat în rândul bisericilor în care se oficiază slujbe. Astfel orice vizitator credincios
găseşte aici un loc de reculegere. În interior biserica a fost iniţial pictată. Azi se mai vad urme ale
picturii doar în altar. Decorul bisericii este relizat prin icoane pe lemn din sec. XVII şi icoane pe
sticlă din centrul Nicula sau din Maramureş. O piesă deosebită care ne atrage atenţia este un
sfeşnic, provenind din satul Breb, datat în sec XVII, cioplit în lemn şi pictat pe ambele feţe.
Muzeul este gândit ca un sat cu 5 zone. Patru dintre acestea reprezintă cele patru zone
etnografice ale judeţului, iar a cincea este destinată instalaţiilor tehnice, mori, pive, vâltori, pălincii,
oloiniţe, fierării. De asemenea au fost aduse în muzeu şi construcţii cu caracter social cum ar fi
şcolile, casele parohiale, fântânile de uliţă, cârciuma etc.
Gospodărie din Lăpuş

Gospodărie de agricultori din zona etnografică Lăpuş, datată în secolul XIX, a fost adusă în
muzeu în anul 1978. Este compusă din casă de locuit, găbănaşul (cămara) şi oloiniţa (presa
pentru ulei). Gospodăria Lăpuş formată din casă cu trei încăperi, cămară şi presă pentru obţinerea
uleiului. Oloiniţa cu surub este datată la 1912.
Gospodărie din Costeni, datată la sfârşitul secolului al XVIII-lea pe baza informaţiilor din
teren, dar şi a unei monede găsite la fundaţia casei, monedă datată la 1780. Gospodăria
Costeni formată din casă cu trei încăperi, sură cu două grajduri, cămară şi coteţ care este etajat
având la parter spaţiu pentru porci, iar la etaj pentru păsări.
 Gospodăria Ungureni a fost casă parohială. În comunităţile săteşti din nordul României
preoţii erau şi ei alături de enoriaşi ţărani şi trăiau aproape în aceleaşi condiţii.

Gospodărie Berbeşti ( casa şoferiţei – Ţara Maramureşului)

Gospodăria Berbeşti aparţinînd Ţării Maramureşului este datată pe baza inscripţiei de pe
meşter grindă la 1806. Inscripţia de pe meşter grindă: "grâu 5 zloţi, mălaiu 4 florinţ, Ani 1806. 16
iunie. Pop Stefan".

Gospodaria din Berbesti – este formată din casă şi sură. Casa este datată din anul 1806.
Inscripţia de pe grindă cuprinde de asemenea numele meşterului care a construit această casă şi
date referitoare la preţul produselor agricole în perioada construcţiei. Casa are trei încăperi, casa,
tindă şi cămară. Este construită din lemn de stejar, fasonat pe patru fete şi îmbinată în Cheutori
drepte. Şura, este construită tot din lemn de stejar în acelaşi sistem. Ea are două grajduri
laterale, iar la mijloc locul care adăposteşte uneltele agricole. Atrage atenţia porţile surii decorate
cu motivul solar. Poarta de intrare în gospodărie are trei stâlpi ornamentali cu motivul funiei şi
motivul solar.
Gospodăria Petrova (casa Gheorghe Bilaşcu - Ţara Maramure-şului) a fost adusă în
muzeul nostru în anul 1974. Casa, găbănaşul şi poarta provin din satul Petrova, zonă etnografică
Maramureş.
 Este datată, pe baza informaţiilor primite, la mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru muzeul
nostru achiziţionarea acestei gospodării a fost foarte importantă. Din punct de vedere arhitectonic
este o construcţie tipică perioadei respective pentru păturile înstărite ale populaţiei din zonă, iar
din punct de vedere al păstrării memoriei înaintaşilor, aici s-a născut cel care a pus bazele şcolii
româneşti de stomatologie, prin înfiinţarea facultăţii de stomatologie din Cluj, Dr. Gheorghe
Bilaşcu.
Gospodăria Bozânta Mare (subzona Baia Mare)

Casă este datată pe baza inscripţiei în chirilică, de pe meştergrindă. Aceasta conţine mai
multe informaţii legate de construcţia casei precum şi anul construcţiei (în chirilică, dar şi cu cifre
romane) 1847. "Această casă s-au făcut în iunie 11 zile. Scris-am Tămaş Ion în 1847. Tămaş
Onuţ meşter". Această casă a fost folosită o perioadă şi ca lăcaş de cult atunci când biserica din
sat a ars, folosind mai apoi ca şi casă parohială. Este formată din trei încăperi, două camere de
locuit şi o tindă.
Casa Finteuşu Mare este foarte importantă, fiind veriga de legătură între casa cu două
încăperi şi cea cu trei încăperi. Aici cămara se transformă în cameră de locuit, cu o destinaţie,
probabil, doar pentru gătit în prima fază, fiind doar cu puţin mărită faţă de dimensiunile unei
cămări.

Gospodăria Preluca Nouă (Ţara Chioarului)

Această gospodărie provine din zona etnografică Chioar şi este compusă din casă, şură,
găbănaş (cămară), şaivan pentru oi şi coteţ pentru porci. Casa este construită din lemn de stejar
şi datează de la sfârşitul sec. XVIII. Are trei încăperi, două camere de locuit şi tindă. În faţă pe
jumătate din lungime are o prispă.
 Cămara construită din acelaşi lemn, este deosebit de frumoasă. În întregime este
construită din lemn, iar stâlpii decoraţi sunt la fel de frumoşi ca cei ai unei case. De altfel una din
caracteristicile locuitorilor acestor zone este grija cu care decorau construcţiile indiferent de
destinaţia pe care acestea o primeau. Cămările aveau destinaţia păstrării alimentelor, dar şi a
hainelor mai groase în perioada de vară. Şura este datată la 1861 şi are două încăperi una cu
destinaţia de a adăposti animalele, cealaltă pentru adăpostul uneltelor agricole şi a furajelor pentru
animale.
Gospodăria Prislop (Ţara Chioarului) este compusă din casă, adusă din satul Prislop, şi
găbănaş care provine din Finteuşu Mare.

Casa Băbeşti aparţinea minorităţii maghiare din zona de Câmpie a Sătmarului. Pe baza
informaţiilor din teren este datată în prima jumătate a secolului XIX şi este reprezentativă pentru
perioada istorică cât şi pentru zona respectivă.
Gospodăria din Petrova. Casa este o construcţie masivă din lemn de brad, construită la
mijlocul sec XIX. Ea are două încăperi pentru locuit, tindă şi două cămări. Este importantă
deoarece în ea s-a născut Gheorghe Bilaşcu, cel care va înfiinţa Facultatea de Stomatologie din
Cluj Napoca. Gospodăria mai cuprinde o cămară cu pivniţă şi pridvor şi o şură cu şatră (în faţă
acoperişul este prelungit pentru a putea adăposti carul), precum şi un fânar (locul unde se
adăposteşte fânul necesar animalelor pe perioada de iarnă), construcţie specifică doar zonei
Maramureş.
Casa Giuleşti I este o construcţie de la începutul sec. XIX, tot din lemn de brad. Are
două încăperi, tindă şi cămară.
Casa Giuleşti II este o construcţie datată la 1795. Data este înscrisă pe mester - grindă.
Această casă a fost donată de un localnic comunităţii pentru a înfiinţa în ea şcoală sătească. De
reţinut că în acele timpuri casa şcolii era în acelaşi timp şi locuinţa învăţătorului, care era plătit de
comunitate pentru serviciile aduse.

Artă populară
Cu entuziasm, întregul personal al Muzeului de Etnografie, a depus eforturi mari şi la 1
iulie 1978 a fost inaugurat Muzeul Pavilionar de Etnografie şi Artă Populară.
De-a lungul timpului această expoziţie a fost reorganizată de două ori, în 1992 când în
expoziţie au fost aduse şi obiectele de cult şi în 2002 când întreaga expoziţie a fost reorganizată
pe baza unei noi tematici, primind un nou aspect şi un nou conţinut.
Expoziţia prezintă ocupaţiile tradiţionale, meşteşugurile populare, instalaţiile tehnice, portul
popular, obiectele de cult din cele patru zone etnografice: Maramureş, Lăpuş, Chioar şi Codru. Se
remarcă în mod deosebit colecţia de linguri păcurăreşti cu cea mai veche piesă datată la 1734,
colecţia de căuce, cea de cântare, instalaţiile tehnice dintre care amintim: presa pentru faguri
datată 1878 sau presa de struguri datată 1861.
Nu mai puţin spectaculoase ca vechime, formă şi creaţie artistică sunt şi piesele ce aparţin
numeroaselor centre ceramice ce au funcţionat în nordul României. Cele mai spectaculoase şi
cele care impresionează în mod deosebit publicul, rămân însă icoanele pe lemn şi sticlă. Cu o
valoare inestimabilă documentară şi artistică trebuie remarcată şi colecţia de pecetare a preotului
Mircea Antal din Breb.