Iaşi.

Dicţionar

1. *** Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi (1860-1960), Bucureşti,

1960.
2. *** Cum a fost refăcut Iaşul. Culegere de note şi documente…, Iaşi.
3. *** Istoria Universităţii din Iaşi, Iaşi, Editura Junimea, 1985.
4. ASACHI, GHEORGHE. Casa lui, ridicată “după planuri proprii”, e astăzi sediul
institutelor de cercetare [lingvistică şi filologie, ştiinţe sociale] ale Academiei. Centrul
de Ştiinţe Sociale al lui Liviu.
5. BĂDĂRĂU, DAN (1893 - 2 iulie 1968) îşi ia licenţa în Drept la Iaşi, apoi titlul de
doctor în Filosofie la Sorbona [Doctorat d’État]: teza principală e Essai sur la pensée
[1924]. În teza secundară se ocupă de metafizica lui Vasile Conta. Luptă în războiul
din 1914-1918. E “primul paraşutist român” !!! Devine conferenţiar şi apoi e
“chemat” profesor la Universitatea din Iaşi, din 1926 pînă în 1949, cînd e dat afară şi
trece la Institutul de istorie din Bucureşti şi, mai tîrziu, la Centrul de logică al
Academiei, unde era director Athanase Joja. Moare la 2 iulie 1968. A fost membru
corespondent al Academei române. Un delicat, spune Vasile Pavelcu. Eu descopăr un
erudit, care citează fără să clipească atît din Sextus Empiricus cît şi din stalinistul
Dînik... A comentat pe Aristotel. [Aflu că s-a păstrat un manuscris despre “istoria
Iaşilor”; cf. M.R. Iacoban, ieri, 24 ian. 2007, la vizionarea filmului documentar: “Iaşi:
capitală de război”].
6. BĂDĂRĂU, DAN şi CAPROŞU, IOAN, Iaşii vechilor zidiri pînă la 1821, Iaşi,
Editura Junimea, 1974.
7. BĂILEANU, GHEORGHE, BEJENARU, AUREL, AGRIGOROAIEI, ELIDIA [?],
Memoria locurilor ieşene. Ghid turistic, Iaşi, 1974.
8. BOGDAN, N[ICOLAE] A., Oraşul Iaşi, Iaşi, Tipografia Naţională, ed. a II-a, 1913-
1915, 522p. Piatra “mobilă” din biserica armeană dă anul 1395. S-a ripostat că data e
în cifre “latineşti” [34-35]. Podul lui Trancu, de lemn [51]. La 1913, iluminarea se
face în centru cu lămpi electrice cu arc. În stradele laterale, cu lămpi electrice
incandescente sau petrol. Noaptea, totuşi, e “aproape-întuneric” [51]. Un plan al
oraşului, executat de ing. Grigorie Bejan, arată că lîngă fabrica de ţigarete era un
hipodrom. Strada Ştefan cel Mare nu dă direct în strada Arcu, ci prin strada Cuza
Vodă. Calcaina e în Sărărie. Şcoala de Arte şi Meserii este la bariera Sărăriei. Strada
Gh. Mîrzescu duce din Cuza Vodă în I.C. Brătianu [56-57]. Beilicul e locul unde se
află monumentul cu Grigore Al. Ghica Vodă, decapitat în 1 octombrie 1777. Acolo
fusese Conacul Turcesc [84]. Vodă Grigore îşi are mormîntul în biserica Sf. Spiridon,
alături de fiul său, Scarlat, “victimă, vai, a medicilor”, scrie pe marmora funerară
[227]. În 1 octombrie 1875, are loc o solemnă procesie cu popi, mitropoliţi şi tot
tacîmul şi se inaugurează actualul monument al domnitorului Grigore Al. Ghica [329-
330]. De la Trei Ierahi pînă în Tîrgul Cucului e Podul Vechi: strada liceului Vasile
Alecsandri [85]. Străzi la 1913: Banu, Ionescu, Lt-col. Langa (fosta Baston), Lascar
Catargiu (fosta, pînă pe la 1905-1910, Română), Gîndu, Lozonschi (şi fundac; de la
hotel Dacia la Seminar), Gh. Mîrzescu (fostă a Primăriei) [se întretaie cu strada Cuza
Vodă], Sarata, Trancu, Văduvelor, Smîrdan (fostă Frecău), Adunaţi (e stradă, mahala)
[90-93]. În toamna 1912, se încearcă o masivă schimbare de nume pentru străzi. Nu
reuşeşte [93]. Rezbelul de secesiune: boierii din Iaşi încearcă o schismă, în 3 aprilie
1866. Proiectul separaţiei aparţine [şi] lui Teodor Boldur-Lăţescu. Vor să proclame ca
domnitor pe Nicolai Rosetti-Roznovanu. Mulţimea inocentă se îndreaptă spre Curtea
Domnească. În oraş se propagă “groaza şi dezordinea”. Regimentul muntean de ulani,
încartiruit în Curte, anume, intervine hotărît şi “Uliţa Mare se inundă de sînge
nevinovat”. Însuşi mitropolitul Calinic Miclescu e rănit de o baionetă. Încercarea de
secesiune eşuează. De atunci, Iaşul nu mai voieşte separare, deşi plînge după ea
[167]. Biserica Trei Sfetitelor e reconstruită şi sfinţită din nou la 3 octombrie 1904, în
prezenţa onor Familiei Regale [209]. Biserica Sfîntu Sava [212-215]. În preajma
stradelei Sarata, e biserica Sf. Lazăr [223]. Biserica Lipovenească e pe malul stîng al
Bahluiului, după ce a fost, înainte de rectificarea rîului Bahlui, pe malul drept.
Renovată între 1872 şi 1882 după planurile arhitectului Ştefan Emilian [245].
Seminarul Veniamin se mută de la Socola în palatul lui Mihail Sturdza, renovat şi
completat cu noi clădiri, în 1886 [254]. Şcoala normală Vasile Lupu e, din 1891, într-
o clădire din via Pester: Institutul agronomic? [255-6]. Şcoala de Arte şi Meserii e la
bariera Sărăriei. Localul ei e inaugurat în 1896 [256, 261]. Şcoala centrală, apoi
Şcoala Normală de Învăţătoare “Mihail Sturdza”, se mută în noul local din Toma
Cozma, pe locul fostelor case ale poetului Costache Conachi, în 1890. Azi, Corpul D
al Universităţii [259]. În Toma Cozma este şi Şcoala Primară de băieţi Carol I [acolo
unde va fi o tentativă de asasinat a lui Traian Bratu, în 1 martie 1937] [261]. Şcoala
Fiilor de Militari e în strada Carol, unde e acum Spitalul Militar. Fosta casă a lui
Costache Sturdza [262]. Universitate: noua clădire din strada Carol e din 1897 [265].
În strada Carp, e Pensionatul Humpel, apoi al Societăţii “Femeilor Române
Ortodoxe” [265, foto]. Şcoala primară de la Trei Ierarhi e pe locul Hanului Turcesc
[265]. Externatul de fete “Oltea Doamna” e în strada Muselor. [Acolo a învăţat, după
1944, mama] [266]. Seminarul Catolic se mută, în iulie 1907, într-o clădire din dosul
grădinei Copou [268]. În strada I.C. Brătianu e Cabinetul de Istorie Naturală [270].
Prin 1911, se înfiinţează o societate cu numele Cultura Positivă, unde se ilustrează
îndeosebi dr. Panaite Zossin, promotor al principiilor lui Comte [272]. Teatrul
Naţional de la Copou [inaugurat la 6 ianuar 1846] arde în 17 februarie 1888, o
miercuri [277, 304]. Pe la 1840, actor dramatic e Dim. Gherghel, care joacă rolul lui
Ionatan, în trupa lui Caragiali [284]. Proces literar de plagiat între Em. Filipescu şi
Matei Millo [290]. Pe la 1876-1877, se dau representaţiuni dramatice în grădinile de
la Pomul Verde şi Chateau aux Fleurs. Dar nu spune unde e Pomul Verde [300]. În
noiembrie 1881, vine în Iaşi actriţa Sarah Bernhardt de la Comedia Franceză. Joacă
sensaţional în trei spectacole. Unul se numeşte Frou-Frou. Preţurile cresc de cinci ori.
Dar publicul dă năvală. Succes deplin [302]. [Bratu spune: în aprilie 1893, la Sidoli
joacă marea actriţă Sarah Bernhardt. A venit probabil de mai multe ori. Sau data nu s-
a ţinut de toţi minte!!!] [Concluzie: a venit de mai multe ori!]. Grădina Tivoli e un
teatru de vară [304]. În februarie 1894, se decide şi începe construirea unui nou local
pentru Teatrul Naţional. Devizul întrece un milion lei. Templul muselor e gata foarte
repede [306]. Inaugurarea festivă are loc în zilele de 1 şi 2 decembrie 1896. Discurs
oficial ţinut de primarul Nicolae Gane. Matei Millo joacă “Poetul romantic”, comedie
într-un act. Venitul seratei din 1 decembrie să dă săracilor. Al celei de a doua, din 2
decembrie 1896, artiştilor din Societatea Dramatică [308-309]. Nu participă regele şi
regina! În toamna lui 1860, se înfiinţează Şcoala de musică şi declamaţiune.
Funcţionează în casele Petrovanu din strada Lăpuşneanu [315]. Evangheliştii la 1877:
<În capela cimitirului Eternitatea s-au fost pictat pe la 1876-77 păreţii interiori de
către Petru Verussi, fost profesor la Şcoala de Belle-Arte locală; dar chipul cum
Verussi găsise de cuviinţă să înfăţişeze sfinţii şi arhanghelii săi, cari prezentau prea
evidente forme plastice şi nuduri contrarii stilului acceptat în Biserica română, stîrni o
adevărată furtună în presa locală şi în Consiliul Comunal, încît pictorul fu nevoit să-şi
“slăbească” sfinţii şi sfintele prea rotofee, zugrăvite de el, şi să acopere cu voaluri
braţele şi picioarele lor, pe cari le înfăţişase prea “decoltate”. Reparîndu-se mai anii
trecuţi capela cimitirului, Administraţia Comunală găsi de cuviinţă a dispune să se
tencuiască din nou păreţii capelei, pe cari erau picturile lui Verussi, şi astfel dispărură
pentru totdeauna cîteva lucrări de artă, cari oricît ar fi dat ele de vorbă celor ce ţin
încă la stilul archaic// al zugrăviturei bisericeşti de la noi, aveau totuş meritul lor şi
trebuiau păstrate cel puţin ca o încercare de tranziţie între pictura bisericească din
veacurile precedente şi arta modernă a picturei> [324-325]. Statuia lui Cuza Vodă se
ridică într-o serbare ce are loc în zilele de 25-27 mai 1912. În presenţa Familiei
Regale [326]. Statuia lui Miron Costin e la răspîntenea dintre strada Cuza Vodă şi
strada Gh. Mîrzescu [326]. Sub statuie s-a pus un sicriuaş de metal cu oseminte dintr-
un mormînt al Costineştilor din satul Basarabeşti [327]. Tribulaţiile statuiei lui Asaki.
Aşezată, în 1905, în faţa şcolii ridicate pe locul vechiului Han Turcesc [327]. În 15
octombrie 1905, cu mare solemnitate se dezvăleşte în faţa Teatrului Naţional statua
lui Alecsandri [328]. Crucea lui Ferentz. Nu are nici un rost altul decît de a veghea
nişte bieţi mercenari ucişi la anul 7225 de armia vitează a domnitorului Mihai
Racoviţă [330]. Obeliscul Leilor [din grădina Copou] e inaugurat la 8 noiembrie
1834 [331]. Sala gotică [Trapeza Treisfetitelor], unde, zice-se, a fost însuşi împăratul
moscal, Petru cel Mare, s-a restaurat din temelii începînd cu 1905 [332]. Feredeul
turcesc s-a dat jos în 1894 şi s-a ridicat în locul lui Baia turco-romană, spre
indignaţiunea lui N.A. Bogdan, care nu mai găseşte nimic din formele vechii clădiri
[332]. [Dar lui Iordan baia îi place]. La 1873, începe pavarea cu asfalt a străzilor
centrale [374]. Hala de zid şi fier se ridică tot în 1873 [374]. Dispoziţie a Primăriei:
din 1 septembrie 1876, nu se mai pot face înmormîntări pe lîngă biserici, ci numai la
Eternitatea şi Galata. Armenii îşi fac cimitir separat în Tătăraşi [375]. În 1897,
concesii pentru societăţi germane în legătură cu iluminatul public şi tramvaiul electric
[380]. Casa Lascar Cantacuzino-Paşcanu [Cronica] devine sediu al Primăriei, prin
1907-1908 [382]. Jockey Club e fostul hotel d’Angleterre [416, foto]. În 17 iunie
1890, se inaugurează clădirea spitalului de copii Caritatea, în strada Patruzeci-de-
Sfinţi [438]. Spitalul israelit este azi Maternitatea din Elena Doamna, în fosta stradă
Albă [442]. Avîntul modernizării: Prin 1846, negustorii aduc din străinătate articole
de lux, cărţi şi noua modă la veşminte. Anteriul face loc fracului, cuşma, aşa-
numitului “capel cibus”: “Luxul face prăpăstii în boierime”, subliniază Bogdan.
Surtucarii se înmulţesc în chip vertiginos. Se face intens negoţ cu pendule, lampe,
etajere, ecranuri, girandole etc., dar şi cu exotice producte alimentare: brînzeturi
franţuzeşti, salamuri de Bologna, pateuri şi posmagi de Strasbourg, macaroane de
Napoli, fructe zăhărite, vinaţuri străine. Se importă şi cărţi. Gheorghe Asachi îşi bate
joc de acest avînt modernizator şi scrie nemilos despre impulsul cu pricina, în Albina
românească. [339]. Industrii la Iaşi, enumerate de Bogdan: mori sistematice de făină,
fabrici de tors, care produc sforărie, o imensă fabrică de tutun [în proprietatea
 Statului; tutunul e monopol], uzine de electricitate pentru mişcarea tramvaielor,
fabrici de ape... minerale [Bogdan le consideră pesemne un moft], fabrici de
parfumerie etc. Dar totul, de fapt, se importă din străinătate [340]. În 7 iunie 1891, e
ales primar lt.-col. Constantin Langa [379].
9. BOGDAN, N[ICOLAE] A., Tîrgul Iaşilor, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923.
10. BOGDAN, N[ICOLAE] A. & C.I. EREMIA, Cel mai nou ghid al Iaşului, Iaşi,
Editura Damaschin, 1932, 240p. IIB.23819.
11. BOTEZ, DEMOSTENE, Memorii, I-II, Bucureşti, Editura Minerva, 1970-1973,
495p-333p. Bun portret al lui Mihai Ralea. E un egitat. De o proverbială nerăbdare.
Suferă de o violentă nevoie de mobilitate [183]. E un “gînditor vesel” şi “trăieşte
viaţa ca un om nealterat de întrebări” ! [187]. Pare un comod, un oriental. Este un
encicloped dezordonat şi nu a putut da o operă vastă în nici un domeniu [188].
Trăieşte într-o “veşnică goană” [192]. “Nu era prea ordonat din fire” [197].
Conjuncturist. Un voiajor înnăscut. Un “temperament esenţialmente mobil”. Are “o
agitaţie structurală” [204]. Lipsit de răbdare pentru discursul desfăşurat. E specialist
în eseul “fără proporţii” [207]. În ultimii ani, citeşte îndeosebi romane poliţiste [209].
Nu e făcut pentru lectura răbdătoare, pentru romanul fluviu [209]. Mătuşa lui Ionel
Teodoreanu este Florica Muzicescu [215]. Sofia Muzicescu-Teodoreanu, mama
scriitorilor, e fiica lui Gavril Muzicescu. Ca şi Florica, este o excelentă pianistă [216].
Casa părinţilor lui I. şi Al.O. Teodoreanu e în strada Kogălniceanu [217]. Bunicii lui I.
Teodoreanu stau în Zlataust. Cum moare Ionel [227-228]. Filiala Uniunii Scriitorilor
din Iaşi îşi are sediul în casa unde la etaj e Jockey-Clubul, iar la parter fosta cofetărie
Tuffli, apoi Vlădescu [239]. Al. Philippide bătrînul este un ciufut irascibil, vestit
pentru umoarea acră. Locuieşte într-o casă de la începutul străzii Kogălniceanu,
aproape de colţul cu strada Muzelor. E un “proverbial irascibil” [243]. Poartă mereu o
geantă mare, umflată de foi. Are un “aer de om înfuriat”, o “reputaţie de om ursuz”,
de turbulent [244]. Cezar Petrescu “scrie dezlănţuit, ca un halucinat” [262].
Constantin Stere se căsătoreşte cu Aneta Radovici şi are un băiat pe care-l
fotografiază zilnic, ca să-l vază cum creşte [288]. Primul sediu al “Vieţii româneşti” e
în strada Cuza Vodă. Se intră printr-un gang mizeros într-o curte infectă. Acum pe
locul redacţiei e un bloc modern [302]. Al doilea sediu este în Lăpuşneanu 33. Al
treilea şi ultimul, după 1923, e în Alecsandri, în palatul “Vieţii româneşti”…
Ibrăileanu suferă de o “neîncredere rea” în sine şi în propriile idei. E nesigur. Se
îndoieşte de sine [339, 360]. “Ibrăileanu era marxist, materialist deci” [351],
“urmărea pasionat realizările sovietice” [354]. În strada Română, nu locuieşte jos, ci
sus de tot, în dreptul străzii Asaki [361]. Casa din Fundacul Buzdugan. Spre a nu fi
deranjat din somn, sub ferestrele odăii lui Ibrăileanu se află cutii de lemn şi suluri de
sîrmă ghimpată [366]. Ibrăileanu face notaţii pe cărţi, pe tot felul de hîrtii, pe cutiile
de ţigări! Semn de dezordine... Redacţia revistei “Însemnări literare” este în casa lui
Demostene Botez, din Ralet 7. Casa devine a lui Topîrceanu care şi moare acolo
[369]. Topîrceanu e scund, subţire, spilcuit. Pentru corectarea înălţimii poartă pantofi
cu toc înalt. E teribil de ordonat, aproape maniac [391]. Poartă cu sine mereu o
oglindă de buzunar şi un pieptene [392]. Bănuitor şi irascibil din senin [393]. Cînd
moare, în 7 mai 1937, Topîrceanu este depus pe catafalc, în sala rondă a Academiei
Mihăilene, unde este pinacoteca Iaşului [405]. Otilia Cazimir stă în Bucşinescu. Cînd
oficialitatea vrea să dărîme mahalaua pentru a zidi blocuri, Otilia face petiţii şi obţine
 anularea intenţiilor impioase. În totul, Memoriile lui Demostene Botez sînt o
impostură şi o impertinenţă. Volumul II nu cuprinde nimic. [436].
12. BRĂTIANU, GHEORGHE I. [21 ianuarie/3 februarie 1898 – 24 aprilie 1953]. Fiul
lui Ion I.C. Brătianu. Profesor la Universitatea din Iaşi, între 1923-1940. Apoi la cea
din Bucureşti, 1940-1947. Fruntaş al PNL. Iniţiază, în 1930, disidenţa “georgistă”.
Moare în temniţă.
13. CANTACUZINO, GEORGE M., Arcade, Firide şi Lespezi. A trăit între 1899 şi 1960.
Lucrări de restaurare la palatul Mogoşoaia. [Proiectează clădirile administrative de la
Mitropolie]. Spune că “Iaşul e un poem terminat”.
14. CAZIMIR, OTILIA [12 februarie 1894 - 1967], Prietenii mei, scriitorii…, Bucureşti,
Editura pentru Literatură şi Artă, 1960.
15. CAZIMIR, OTILIA, Însemnări pe marginea anilor, ediţie îngrijită şi prefaţată de
George Sanda, Iaşi, Editura Junimea, 1973, 400p. Otilia Cazimir salută cei patruzeci
de ani de la înfiinţarea PCR, în 1961, prin volumul Partidului de ziua lui. A tradus
Mesteacănul alb de Bubenov.
16. CIHODARU, CONSTANTIN, Începuturile vieţii orăşeneşti în Iaşi, Iaşi, 1971.
17. CUZA, A.C. (1857-1947), profesor universitar la Iaşi, creează în 1923 partidul Liga
Apărării Naţional Creştine. Autor de versuri ateiste. Avea casa în Codrescu.
18. DAFIN, ION, Figuri ieşene.
19. DAFIN, ION, Iaşul cultural şi social. Amintiri şi însemnări, Iaşi, Viaţa românească,
1928, 224p. Exemplarul a fost dat de ilustrul autor profesorului Octav Botez [există
astăzi o stradă Octav Botez] cu o sensibilă dedicaţie. La Podul Lung [Podul Roş?] se
găsea negustorime măruntă [7]. Încă din vremea autorului, Iaşii declină [8]. E şi
sentimentul lui Rudolf Suţu. Dar şi al lui Ibrăileanu, cum am văzut dintr-o scrisoare.
Grădina Domnească de la Socola se va numi Rivalet [49]. A.C. Cuza scoate ziarul
"Ciomagul". Publică "spirituale articole" [61]. A.C. Cuza creşte la “şcoala socialistă”
[118]. Constantin Stere are o “atitudine de satrap”. Ins despotic, vede în ceilalţi nişte
“simple manechine” [152-4]. Conservatorul Al. A. Bădăreu, ca primar, e un
binefăcător al urbei. El rezolvă, de pildă, alimentarea cu apă potabilă a oraşului. Şi tot
el organizează ample lucrări de asanare în zona mlăştinoasă a oraşului. La Rîpa
Galbenă este, pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, un loc infect, unde se aruncă
gunoaiele. Bădăreu ridică acolo “admirabilul monument de artă”, Esplanada
Elisabeta, care poate fi văzut şi azi [165-166]. Pe scena teatrelor din Iaşi luminează
actorii străini: Sarah Bernhardt, Rossi, Adelina Pati, Mounet-Sully [194-5]. De la noi,
Aristitza Romanescu, Grigore Manolescu [198-199]. State Dragomir îl şarjează într-
un spectacol, la Sidoli, pe Gh. Mârzescu, avocat, profesor universitar şi om politic. A
doua zi, la curs, Mârzescu îl felicită nesupărat pe actor [care îi era student]. Dar
studentul se teme de represalii şi se mută de la Drept la Litere [204-205]. [Suţu:
Pomul Verde se află în strada Gh. Mârzescu.].
20. DIMITRIU, C., PĂTRU, ION, Noul ghid al Iaşului, Iaşi, Progresul, 1927.
21. GHIBĂNESCU, GHEORGHE, Originea Iaşilor. Studiu istoric, Iaşi, Dacia, 1904. E
strada care urcă de la Bahlui spre Palat.
22. HEROVANU, EUGEN, Oraşul amintirilor, ediţie, studiu introductiv şi note de Ion
Ardeleanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975 [pr. ed. 1936], 216p. Republicată cu
croşete. Autorul s-a născut la 13 septembrie 1874. Moare la 31 decembrie 1956.
Profesor la Facultatea de Drept din Iaşi, pînă în 1929. Apoi profesor şi avocat la
 Bucureşti. În ultimul deceniu din sec. XIX, face ziaristică ofensivă la gazete din Iaşi.
Pe locul unde e Victoria azi, mai în spate, se afla Liceul Naţional (clădirea veche).
Ulterior Academia de pictură şi Pinacoteca (Academia Mihăileană) [17]. Între
clădirea veche şi cea nouă a Liceului Naţional se afla Arcul [18]. Internatul Liceului
Naţional se află, pe la începutul secolului XX, în fundacul Lozonski. Aici e pensionul
lui Amédée Weitzecker [pomenit şi de N. Iorga] [28]. Ca să ajungă la liceu, autorul
merge din fundacul Lozonski pe strada cu acelaşi nume, prin faţa palatului Sturdza
(seminarul Veniamin), pe strada Ştefan cel Mare, pe strada Golia (Cuza Vodă) şi
ajunge, în fine, în Piaţa Unirii, unde e grădina Traian [31]. Zice că Teatrul Naţional
arde în februarie 1888 [31]. În 1892, Compania de Operetă din Craiova ţine
spectacole la teatrul Sidoli. Proprietar e Teodor Sidoli, care construieşte sala pentru
circul său. Apoi fraţii Cesar şi Franzini. La Circul Sidoli se ţin spectacole de teatru,
operă etc. [35]. “Iaşul aminteşte într-un mod surprinzător imaginea Florenţei văzută
de la San Miniato…” [41]. Aproape de Liceul Naţional e strada Gându, unde e casa
actorului Petre Liciu. Cînd vine primăvara, Bahluiul se revarsă peste casele sărăcimii
de la periferia oraşului [43-44]. În colţul dintre Golia şi Alecsandri e librăria Daniel
[49]. Pînă în 1909, cînd se aduce apă de Timişeşti, oraşul e alimentat de apari şi
sacagii. Apa vine prin conducte numai la Sfîntu Spiridon, la Golia [unde e Casa
Apelor şi cişmea] şi la Cabinet. De acolo e luată de apari, în spinare, în două cofe
(cam 30 de kg.). Aparii sînt de o murdărie superlativă! [50]. Pe vremea cînd străzii
Costache Negri i se zicea Podul Vechi, străzii Anastasie Panu, Uliţa Sfintei Vineri,
străzii Păcurari, Podul Verde (?), strada Golia se chema Uliţa-pavelei-de-lemn [51]. În
epocă, oraşul Iaşi devine celebru prin sinucideri. Iată cum prezintă flagelul un
publicist inventiv: “... Cocotele se omoară cu veronal. Vînzătoarele întîi se iubesc cu
vreun derbedeu pe la Galata sau Nicolina, apoi devin pesimiste şi se îndoapă cu sodă
caustică pînă le plesnesc ochii. Femeile din lumea bună se împuşcă în dormitor, cu
uşa încuiată, perforîndu-şi apendicele sau splina. Elevele de la pensioane sau de la
şcoala de moaşe, fie că nu le-a răspuns ‘individul’ la amor, fie că le-a profanat
sentimentele de totdeauna, se omoară la grădina Copou, sorbind o litră de tinctură de
iod…” [127]. Cunosc, totuşi, o singură sinucidere: cea a domnişoarei Plesnilă, care se
aruncă pe fereastră. Şi mai aflu una. Pe un mormînt din cimitirul Eternitate se
sinucide, în 1928, soţia nuvelistului Stejar Ionescu [cf. Botez]. S-a sinucis, după
primul război, şi poetul Rodion-Steuermann. Statuia lui Eminescu, operă a
sculptorului Schmidt-Faur, stă la început în faţa Universităţii. Mediocră [133]. În faţa
Teatrului Naţional [inaugurat la 1 decembrie 1896] stă, mai întîi, statuia în marmură
albă a lui Gh. Asachi, realizată de sculptorul Georgescu. Cineva propune, pentru
potrivirea dintre statuia lui Miron Costin de bronz şi cea din faţa teatrului, de piatră,
să facă din acelaşi material [bronzul] şi statuia lui Asachi. Altul propune ca statuia lui
Costin să fie dată cu var [188]. Mai tîrziu, s-a lucrat şi s-a pus în faţa teatrului statuia
lui Alecsandri.
23. IORDAN, IORGU, Alexandru I. Philippide, Prezintă viaţa şi opera lingvistului.
24. IORDAN, IORGU, Memorii, Bucureşti, Editura Eminescu, vol.I-III, 1976, 1977,
1979, 311p., 351p., 381p. L-am crezut doar fabulator. A fost, de fapt, un viclean, un
bizantin şi un cinic. Deşi e greu de caracterizat precis şi exact. Extrag din primul
volum: La finele secolului XIX, fiinţează pentru tineri şi mai puţin tineri, în Iaşi, o
“Societate de muzică şi gimnastică”. Exerciţiile sînt conduse de un maestru gimnast
emerit, foarte pasionat de contorsionări: Vasile Negruţi [gimnastul Negruţi
organizează o demonstraţie în contra lui Carol I, cînd regele vine, în 1887, să
sfinţească Mitropolia, demonstraţie pe care o descrie Iorga, în O viaţă de om…].
Ştrandul din dosul Palatului e ridicat, după primul război, tocmai de membrii aceastei
organizaţiuni atletice de cultivare a somaticului. Acolo, în dosul Palatului
Administrativ, fusese înainte un loc viran, depozit de gunoaie. Ştrandul are un lac
întins pentru canotaj, piscină de înot [37]. Directorul Liceului Internat, Gheorghe
Lascăr, este un furios sadic, cum îl descrie şi Giorge Pascu în nişte amintiri
nepublicate. Lascăr e de o severitate ce se învecinează cu pura cruzime: “reacţiona cu
o violenţă care depăşeşte orice închipuire”. Din pricina acestei severităţi iraţionate şi
spasmodice, elevii fac adeseori crize de nervi. Dar ca Primar e bun. El începe
canalizarea oraşului. Apa se aduce de la Timişeşti, mai bine de 100 de km. Ca efect al
abundenţei lichidului, dispar sau se răresc, în Iaşi, unele maladii infecţioase,
provocate de murdărie şi lipsa de igienă [71-72, 121-122]. Ibrăileanu e un sentimental
temperat de un sceptic. Are o fire aproape feminină [110]. Profesorul de fizico-
chimice (la Negruzzi), doctor de la Sorbona, e un înfumurat, care greşeşte
experienţele şi se face de rîs. El anunţă o anumită culoare a precipitatului şi, spre
humorul clasei, iese altceva de o culoare diferită, care contrazice prea optimista
vestire [131-132]. Un alt didactic se ilustrează îndeosebi prin culoarea apoplectică a
feţei, prin permanenta nuanţă de congestie iminentă [133]. Profesorul de franceză,
A.D. Ionescu (evocat şi de Suţu sau Demostene Botez) e un blazat şi un sceptic, care
nu face nimic în afară de spirite [137]. La fel cu A.D. Ionescu de puturos la scris e
vestitul Axinte Frunză, intelectual care se remarcă exclusiv printr-o “plictiseală foarte
accentuată”. Sub pedagogia lui, Iordan nu face nici cel mai mic progres în
cunoaşterea limbii şi literaturii latine [138-139]. [Despre unii profesori de la Liceul
Internat, date şi în Memoriile lui E. Lovinescu]. La fel de ineficient ca profesor de
lătinie e, desigur, Calistrat Hogaş şi el un bonom, mai productiv literar, totuşi [140].
Cînd Ibrăileanu lipseşte, orele de română îi sînt suplinite de Vasile Bogrea, profesor
ce pare elevului mai degrabă un exhibiţionist. Are o memorie colosală, ca a lui N.
Iorga, şi se prezintă ca un retoric de neoprit şi impenitent [care nu se căieşte, care
persistă în greşală]: “în ce priveşte cursivitatea locuţiunii îl întrece [chiar] pe maestru”
[144-145]. Bun şi priceput este, în schimb, Theodor Neculau, profesor de Ştiinţe
naturale [145-6]. La limba şi literatura germană, Iordan audiază cu plăcere cursurile
lui Traian Bratu [155]. Ibrăileanu nu e un bun vorbitor. Cursurile, ţinute la Litere, i le
stenografiază şi i le publică Iordan, în 1910 şi 1911 [156]. Alexandru Philippide [157-
159]. Are un “fel aparent aspru şi voit popular” de a fi şi de a se adresa celorlalţi
[161]. Dar cel mai priceput profesor d.p.d.v. didactic rămîne Traian Bratu [159].
Redacţia “Vieţii româneşti”: un organ de laudă mutualist. Ca şi Junimea: o societate
de “admiraţie reciprocă” [173]. La Sidoli este o sală imensă, fostă circ [179]. Are cam
5000 de locuri ! E pe strada Unirii, la doi paşi de Piaţă [206-207]. Prin 1905, se joacă
L’aiglon de E. Rostand cu Sarah Bernhardt “în rolul titular” [???] [180]. Calistrat
Hogaş mănîncă sardanapalic: cîte 40 de sarmale o dată, alături de mămăliga
subînţeleasă [236]. În Lăpuşneanu 32, e un imobil cu două etaje, sub aspect de cub.
Aici locuieşte o vreme şi lingvistul H. Tiktin [284]. În Lăpuşneanu 33, va fi redacţia
“Vieţii româneşti”, după ce arde cea din Golia. Delavrancea ţine, din dragoste,
discursul funerar la înmormîntarea senatorului Ion Săftoiu şi, pentru că oratorul are o
sănătate şubredă, răceşte şi moare şi el [în 1918]: culmea maladivului, a morbidului
[287]. [Delavrancea moare în 29 aprilie 1918 şi este înmormîntat la Eternitate].
Generalul Berthelot stă în “casa mare şi frumoasă, de pe strada 40 de sfinţi, a
profesorului G. Bogdan de la Facultatea de Medicină, care e cu adevărat un
“franţuzit”, prezentîndu-se Jorj Bogda] [290]. N. Iorga îşi instalează redacţia
“Neamului românesc” într-o casă din pasajul [trecătoarea] Banu, o stradă îngustă din
faţa bisericii, care leagă Lăpuşneanu cu I.C. Brătianu [şi de unde nu se mai păstrează
decît casa unui medicinist, şef al organizaţiei de tineret ţărăniste, ucis prin 1946 de
comunişti] [290]. În intimitate, “A. Philippide era departe de a fi ursuz şi cu atît mai
puţin mizantrop” [vol. 1, 306]. Din vol.2. Cînd proprietarii “Vieţii româneşti” îşi
valorifică în bani titlurile de proprietate, Giorge Pascu e nemulţumit şi le intentează
un răsunător proces. Ibrăileanu [mărturiseşte lui Iordan] că îi cedează o parte din bani.
Fără a stinge cîtuşi de puţin ura maladivă a lui Pascu [2, 14]. Animozitatea faţă de
Ibrăileanu, de pildă, îl va împinge la gesturi de o violenţă extremă. Atacurile
furibunde ale păgubitului se vor termina abia odată cu moartea lui Ibrăileanu. G.
Pascu are, desigur, “un temperament excesiv” [14, 198]. Din 1927, are la dispoziţie
Revista critică, organ al Institutului de filologie, finanţat de Stat, unde publică
“atacuri fulminante” [198]. Situaţia amară a lui Giorge Pascu e descrisă în broşura:
Un caz nenorocit şi trist. Cazul Giorge Pascu, Iaşi, 1937, semnat de 13 profesori de la
Litere [199]. Prefectul poliţiei, Constantin Manciu, e asasinat, ziua în amiaza mare, de
Corneliu Zelea Codreanu, în 1924 [25]. I. Găvănescul e un tembel [va fi evocat dulce
de Ion Petrovici]. Se va dovedi, ulterior, a fi fost senator legionar [127]. Mihai Ralea
e rapid, dă impresia de superficialitate, chiar de expediere a lecţiei. E lipsit de ordine
şi rigoare didactică. Prelegerile sale se ilustrează printr-o proverbială dezlînare. Bun e
doar ca eseist [132]. Andrei Oţetea ţine catedra de Istorie universală. Constantin I.
Balmuş e un entuziast ascuţit cu depresii aşişderi. E victima unei “sensibilităţi
excesive” [131-132]. Prin chemare vine şi Dan Bădărău, profesor decent, cu doctorat
în Filosofie la Paris. Foarte liniştit, preocupat aproape numai de sarcinile didactice.
Publică în “Însemnări ieşene” articole pioase despre Moldova: “Capitalei ei i-a
consacrat o frumoasă carte, apărută postum prin ostenelile unei prietene din ultimii
ani ai vieţii sale şi cu concursul oarecum tehnic al cercetătorului ieşean Caproşu”
[132]. [În îngrijirea lui Vasile Pavelcu, la editura Academiei i s-au publicat, tîrziu, trei
volume de scrieri alese]. Traian Bratu, excelent profesor şi rector priceput, moare în
iulie 1940, la Bucureşti, în sanatoriul doctorului Gerota. Are numai 65 de ani. În seara
lui 1 martie 1937, legionarii încearcă să-l asasineze [135]. Pe la orele 20, după o
şedinţă de Senat, Traian Bratu se îndreaptă spre casă, pe Toma Cozma. Stă în
Păcurari, colţ cu strada Manolescu. O uşoară burniţă, frig. Strada e slab luminată. În
dreptul şcolii elementare Carol I, după ce trece de Liceul Internat, Traian Bratu e
atacat de trei indivizi. Unul îl loveşte cu un satîr. Nemernicul îi face o rană adîncă de
doi-trei centimetri. Bratu e transportat la Sf. Spiridon şi supus unei operaţii imediate.
La spital, cu soţia, vine şi C. Balmuş [276-277]. Alţi profesori ieşeni: Alexandru
Myller. Biblioteca Seminarului de matematică devenită legendară [176-177]. Simion
Sanielevici şi el matematician [177]. N. Şerban e titularul catedrei de Franceză, ins
dubios, cu doctoratul la Sorbona. Teza lui e intitulată Leopardi et la France. Unii
spun că i-a compus-o altcineva, un francez [189-190]. Legionarul D.G[ăzdaru],
profesor de Filologie romanică, succesorul lui Iordan la catedră, e trimis director al
 Şcolii române din Roma [197, 307]. Problema stridiilor apare în Franţa. Lumea e
amorezată de acest dubios aliment. Stridiile trec drept “delicatesuri de calitatea întîi”.
Lui Iordan nu-i plac din motiv că se “mănîncă crude, au aspectul antipatic, de gelatină
aproape murdară” şi trebuie asezonate în toate chipurile spre a putea fi aruncate mai
lesne pe ţeava gîtlejului [215]. Baia comunală (repudiată de N.A. Bogdan) îi place,
totuşi. Are motive şi decoraţiuni turceşti [217]. Îşi cumpără casa din Lascăr Catargi
70, pe care o donează în 1946 Ministerului Sănătăţii [şi pe care n-am identificat-o!]
[218]. Ca director al Teatrului Naţional, prin 1929-1930, Iordan aduce ca regizor pe
Ion Aurel Maican şi-l plăteşte boiereşte [256]. Piese de teatru se jocă, în limbi străine,
la Sidoli şi Trianon, cinematograful de pe Lăpuşneanu, actualul cinematograf
Republica [o lege, a lui Iorga [?], interzice spectacolele în limbi străine în teatrele aşa-
zis naţionale] [260]. Petre Andrei e “ambiţios la culme, energic, convins că are o
misiune înaltă de îndeplinit”. Are tot ce-i trebuie unui dictator de clasa a II-a [286].
“În fond, e un om onest” [290]. În 4 octombrie 1940, pe la 12, directorul Chesturii,
agenţi şi poliţişti legionari fac o serie de percheziţii la elementele suspecte: Iordan,
Andrei etc. După două ceasuri, telefonul anunţă moartea lui Petre Andrei. S-au
compus zvonuri cu privire la această moarte. De fapt, Andrei, prevăzut din vreme cu
cianură de potasiu şi fără a-şi anunţa familia, merge în baie şi-şi ia viaţa. Suferea de
astm care dă crize de panică. Pesemne frica i s-a accentuat cu acest prilej şi n-a
rezistat gîndului că va fi asasinat. A ales să moară de mîna lui. Dar nu a fost vorba de
înconjurarea casei, încă de la ora 9, şi nici de crearea unei atmosfere de teroare [304-
305]. Cutremurul din 1940: “În noaptea de 9 spre 10 noiembrie, pe la [orele] 2 sau 3
[din noapte], s-a produs un cutremur extraordinar în ce priveşte gradul de intensitate,
simţit şi la Iaşi, cu aproape aceeaşi forţă ca şi la Bucureşti, unde dezastrul a fost totuşi
mai mare. [O comparaţie între cutremurul din 1940 şi cel din 1977]: Diferenţa de
intensitate dintre ele a fost foarte mică, în schimb, durata celui dintîi [cel din 1940] a
reprezentat, se pare, numai o treime din a celuilalt. De aceea catastrofa produsă de
acesta [cel din 1977] a fost infinit mai cumplită” [311]. În iunie 1941, după joi, 25,
pogromul: sînt asasinaţi 12.000 de evrei. Totul porneşte de la Chestură, clădirea
fostului sediu al societăţii “Viaţa românească” [volumul 2, 327]. Din volumul 3.
Curînd după 23 august 1944, în toamnă, are loc “epurarea” Universităţii din Iaşi (şi a
tuturor celorlalte). Profesorii sînt examinaţi cu atenţie: “Eu am făcut parte din comisia
instituită pentru Universitatea din Iaşi. Preşedinte a fost, e drept (ca şi la celelalte
universităţi, de altfel), rectorul ei, matematicianul Alexandru Myller... În mai puţin de
cinci, şase săptămîni am izbutit să scăpăm universitatea ieşeană de circa treizeci de
profesori, conferenţiari şi asistenţi” [3, 21-22]. Iordan a lucrat rodnic.
25. IORGA N., Ce a fost, ce este şi ce poate fi Iaşul, Bucureşti, Tipografiile romîne unite,
1935.
26. IORGA N., Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ediţie îngrijită, note şi
comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, indice de Mariana Iova, Bucureşti,
Editura Minerva, 1981, 5 vol. Evocarea şcolilor la Iaşi, în vol.1. Universitate, studii în
Franţa (Şcoala de Înalte Studii) şi doctorat la Lipsca, în volumul 2. Mitoman. Are
indiscutabil talent literar, evocativ şi caricaturistic. Din păcate, fraza interminabilă,
deliberat contorsionată, pentru a cuprinde cît mai mult, ascunde semnificaţia şi
întunecă frumuseţea. Proza devine, adesea, un adevărat poem suprarealist. Un
profesor e de o mare placiditate mecanică în gesturi [100]. La Iaşi, “marii birjari
 scapeţi, în mantii de catifea închisă, în jurul cărora flutura mătasea albă deschis a
centurii” [105]. Vasile Burlă “soţ, din iubire romantică, al poetei Matilda Cugler
[113], care se va lua cu altul, mai activ. Portretul lui Philippide: “Un om de o imensă
lectură, de un spirit ascuţit şi pătrunzător… [care] nu făcea decît să ne sperie. Mic,
iute, mînios şi furios, fulgerînd de sub ochelari…” [116] oferă elevilor bibliografii
complete în germană!!!. Iorga resimte “neplăcerea vizitelor parazite” [123]. Autorul
pune grădina Rivalet la Cetăţuia! [127]. “în grădina cusătoreselor care nu în zadar se
chema a Florilor [127-8]. Ieşind muced “din sepulcrul anilor” [137]. Regele: “S-a
oprit, ne-a privit: din ochii de pasăre prădalnică o licărire a trecut asupra noastră, a
fetelor de lîngă noi, şi glasul puţin rauc, cu întîrzieri asupra silabelor străine, a
răsunat…: A! Tumnealor sînt ca să nu înfeţe tumnealor” [153-154]. Imagine
pregnantă: “strălucirea de piatră scumpă a ochiului profund albastru” [196]. La Paris:
abatele Duchesne e un ironic, un Voltaire coborît în catacombele romane: “Cîte oase
de mucenici au fost rascolite de mîna aceea subţire fără a tremura înaintea
sacrilegiului… Unde se închina lumea, nu era întotdeauna sfîntul” [**,19]. “înaintea
valului de erudiţi pe care fabricaţia noastră îi aruncă spre Franţa” [19]. Merge la
Lipsca să-şi treacă doctoratul [**37]. Unde îl preia Lamprecht [**41]. La Veneţia
admiră “canalul glauc” [**51]. “Ochii albaştri de un glauc ca al lagunelor” **69].
27. IVAŞCU, GEORGE, Jurnal ieşean, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1971
28. LEON, AUREL, Iaşi. Monografie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1965, 69p.
29. LEON, AUREL, Umbre 4, Iaşi, Editura Junimea, 1979, 290p. Despre G.M.
Cantacuzino [48-55]. A proiectat clădirile administrative din incinta catedralei
mitropolitane, scările care urcă spre intrarea basilicii, fîntînile de o parte şi alta.
Despre ansamblul arhitectural scrie o misivă lui Oscar Han, în 25 ianuarie 1960.
Artistul locuieşte în chiliile de la Mitropolie şi duce o viaţă de schimnic. Aici pictează
uneori, citeşte. A murit în noiembrie 1960, petrecut de puţini spre cimitirul Eternitate.
Despre Sorana Gurian [108-111]. Are un defect la picior (relevat de Cella Serghi, într-
o carte) şi poartă gheată ortopedică. E impertinentă în dialoguri, sfichiuitoare,
bravează, face impresie de libertinism şi agresivitate, din pricina, poate, a
complexului urîţeniei. Palidă, urîtă la modul fascinant. Cînd stă la Iaşi, locuieşte în
Cuza Vodă. Stă culcată pe divan şi citeşte. Interesată de cancanuri, bîrfe, insinuaţii,
răutăţi. E scuturată de dureri (reumatice?) în contra cărora ia pastile la ore fixe. Are
cocsalgie. Se duce la Bucureşti. Participă la cenaclul Sburătorul. Oferă criticului
Lovinescu bîrfe. A scris romanul “Zilele nu se întorc niciodată”, care face vîlvă la
apariţie. A murit la Paris de cancer. Şi-a scrutat nemilos maladia şi a descris-o în
romanul “Le combat”. A fost înmormîntată creştineşte prin osteneala Monicăi
Lovinescu. Despre Al. Cazaban [30-37]. O replică dată lui Sorbul: “El îi declară că o
va iubi toată viaţa, dar ea ce-o să facă în timpul acesta?” [36]. Alexandru Philippide
locuieşte în strada Mihai Kogălniceanu, peste drum de casa cu cerdac a lui Calistrat
Hogaş [156]. Despre Petru Bogdan [213-222]. A fost prorector al Universităţii. Moare
în refugiu, departe de casă [în 28 martie 1944; cf. Demostene Botez]. Elena [?]
Bogdan îl aduce cu trenul într-o ladă. Ajunge în casa din Sf. Atanasie, pune lada pe
masă. Aprinde lumînări şi scoate capacul [222]. În 1926, Petru Bogdan se mută în
aşa-numita “casă a Veronicăi Micle”, din Sf. Atanasie. Peste drum e casa Sturdza
[218]. Petru Bogdan este bunicul matern al lui Ioan Petru Culianu.
30. LEON, AUREL, Umbre 5, Iaşi, Editura Junimea, 1986, 222p. Pe strada Nicu Gane, a
stat Eduard Caudella. A avut un băiat care a murit de ftizie, în 1916, şi două fiice:
Mary, bolnavă şi ea de ftizie, şi Clara, care o îngrijea. Eduard Caudella moare în
1924. Văduva sa, Emilia Caudella, e vizitată [?] de Leon prin 1932. În casele
Mavrocordat de pe Săulescu, Eduard Caudella animase viaţa muzicală a Iaşilor.
Dăduse concerte la care participa protipendada. Un text despre Elena Ibrăileanu, la
pp.22-27. Casele lui I. Mai întîi, pînă arde, stă în strada Română, la nr.4 [?] (fosta
Karl Marx, actuala Lascar Catargi). Apoi, în Coroi, 4. După 1927, în Fundacul
Buzdugan, 8 [7, de fapt]. Felinar de fontă la portiţa care deschide spre grădina în care
se află casa criticului. Casa e în spatele caselor lui Teodoreanu [Teodorenii, Ionel,
Păstorel şi Lilly, stau la nr.3], Meissner, Borcea. La fereastra lui I.: un păr. Ar trebui să
fie şi astăzi. Nu e. Alături de piatra-inscripţie, care semnalează că acolo a fost casa lui
I. [E o statuie, nu o inscripţie]. Casa era situată unde sînt astăzi blocurile din Păcurari,
pe dreapta. Elena I. (zisă Lenţa) a murit în anii refugiului: la 23 oct. 1944. Fiica lui I.,
Maria Agavriloaie (i se zicea acasă Maricica !, nu Maricioaica, cum scrie Leon)
moşteneşte fizionomia lui I. şi sensibilitatea nevrotică a tatălui ei. Căsătorită cu
profesorul Gheorghe Agavriloaie (după un mariaj ratat cu G. Bîrgăuanu, Piru zice
Bărgăoanu, 229), care redactează, în 1966, o evocare neutră şi searbădă a Vieţii
româneşti. Au mormîntul lîngă cel al lui I. În strada Dimitrov, peste drum de editura
Junimea, o casă în care la etaj au trăit avocatul Alexandru Carp, fratele Elenei I., şi
soţia Florica, pînă tîrziu, ajunşi octogenari. [Casa mai este şi azi. Acolo a fost un hotel
vestit, Binder, unde mergeau junimiştii. Dar editura nu mai e…; în 14 noiembrie
2005, luni]. Convingerea lui I., împărtăşită şi lui Topîrceanu, că e persecutat de o
fiinţă nevăzută, pe care o desemnează discret: El (e consemnată în amintiri de Elena
Carp-Ibrăileanu).
31. LEON, AUREL, Umbre 6, Iaşi, Editura Centaur, 1991, 133p. Giorge Pascu are drept
soţie pe Speranţa Pascu [cu care trăieşte Gh. Cuza, fiul lui A.C. Cuza]. Giorge Pascu e
cuzist şi “ins hilar” [94]. Scarpiologia este ştiinţa de a ghici caracterul cuiva după
cum roade talpa încălţămintei [9]. Povestea cu Dolores Topîrceanu (care voieşte să
valorifice “moştenirea literară” a defunctului) şi Otilia Cazimir. Scena de la catafalc,
în mai 1937, la Academia de Arte Frumoase: Academia Mihăileană [25]. [Povestea e
luată din Demostene Botez]. În 1942, Sadoveanu se căsătoreşte cu Valeria Mitru [57].
Miluţă Gheorghiu stă în Albineţ [62]. Profira e fiica lui Sadoveanu [63]. Delavrancea
locuieşte la Iaşi, în strada Pojărniciei [93]. Cînd moare, e prohodit în biserica Banu
[cf. Săteanu]. Pojărnicie vine de la pojar, foc…
32. LOGHIN, A, AGRIGOROAIEI, I., BOLD, EM., Iaşul contemporan. Scurt istoric:
1910-1969, Iaşi, Editura Junimea, 1969.
33. LOVINESCU, E., Memorii I, 1900-1916, Bucureşti, pp.256-274. Profesorul de la
Şcoala Normală Superioară din Iaşi, Aron Densusianu (1837-1900), care face
interpretări din autorii latini e de o severitate şi răutate legendare. E profesor lui
Ibrăileanu. Tot aici predă şi Petru Rîşcanu (1846-1913), istoric. E un “livid posac şi
plin de sine, scorţos şi taciturn, vid şi important”. Textul “G. Ibrăileanu şi colaboraţia
la Viaţa românească”.
34. LOVINESCU, E., Memorii II, 1916-1931, Craiova, Editura Scrisul românesc, [1932].
35. LOVINESCU, E., Memorii. Aqua forte, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt, Bucureşti,
Editura Minerva, 1998, 841p. Citez: “macabeu scuturat de mişcări convulsive” [14];
despre Miron Pompiliu, vestigiu al eminescianismului [17-18]; Gh. Lascăr: “bucuria
suspectă a acestui om de a produce durerea fizică, arta rafinată cu care bătea sau
disloca urechile” [18]; “venerabilul Aron Desusianu ne impunea prin prestigiul unei
barbe albe imaculate, al unei severităţi şi răutăţi devenite legendare” [19]; “eu am
creat versul anapestic român” [20]; prelegerile lui Iorga sînt o “digresiune continuă”
şi impun prin “impresionanta dezordine” [22]; în pagina lui Iorga “informaţia
parazitară se răsfaţă trufaş” [23]; Iorga e un “irascibil” [28]; Maiorescu prezintă
studenţilor cazul de “televiziune, nu numai în spaţiu, ci şi în timp, povestit în
Dichtung und Wahrheit, în care, mergînd călare spre satul Fredericei, tînărul Goethe
s-a văzut venind din faţă, tot călare, bătrîn, în haine de consilier aulic, aşa cum avea
să fie peste vreo patruzeci de ani” [30]; “cazul de televiziune al lui Goethe pe drumul
către Sesenheim” [30]; “supus la regimul bromurii” în balamuc [37]; “victima
freneziei admirative” a dlui LP [39]; “o cordialitate plebee” [48]; “ciocoismul nu este,
de fapt, decît afirmarea stăruitoare prin vorbă şi atitudine a unei situaţii de care te
sperii singur şi pe care d. Iorga a fixat-o într-o formulă lapidară: Ştii dumneata cine
sînt eu?” [51]; mă privi cu “un zîmbet de ironie transcendentă” [52]; compune
“serenade amoroase” [57]; “o frunte bombată de încordarea unei inteligenţe vizibile”
[59]; “neoiobăgia eredităţii” [61]; “atica şi meliflua sa elocinţă” [72]; din inima
sultanului eminescian se revarsă copacul ce adumbreşte toate hotarele pămîntului
[77]; indignaţia lui s-a multiplicat în articole de o rară violenţă [87]; “stridenţa
glasului de păun a dlui Dragomirescu” [90]; ins “strident şi nevricos” [91]; un individ
sordid, în care totul anunţa demenţa, o demenţă cu adevărat iminentă [105]; Al. T.
Stamatiad e “un caracter cominatoriu” [121]; în poematica sa “amorul e privit ca o
pugilistică” [125]; portretul lui Ibrăileanu: “simplu licenţiat de la Iaşi, netrecînd
niciodată hotarul ţării, ocupîndu-se în tinereţe, ca militant socialist, numai cu
chestiuni sociale, fără nici o pregătire de literatură mai veche şi, probabil,
necunoscător chiar al literelor chirilice, consumator diletant de beletristică franceză
sau tradusă în limba franceză, prin jocul combinaţiilor politice de provincie, adică
prin autoritatea d-lui C. Stere, d. Ibrăileanu suplinea în acel moment Catedra de
literatură română de la Universitatea din Iaşi [126-127]; marea poetă Riria citeşte
asistenţei ceva din operele sale; începe cu graţie: “Frunză verde petroleu…” [129];
cutare e “victimă a unei încordări intelectuale prea mari”/excesive [134]; are “o
pedagogie de natură explozivă” [135]; răutatea înflorită pe reziduurile unor insuccese
[152]; “un verbalism înflorit şi spongios” şi “un stil de propoziţii simple”, fără
coordonări şi subordonări; noua “tendinţă /stilistică/ a mai fost probabil ajutată şi de o
lungă frecventare a lui Tacit” [160]; “în topică /Lovinescu se caracterizează însuşi/
prin aşezarea, logică altfel, a circumstanţialelor înaintea principalelor” [161]; “un om
acru, distant şi clorotic” [184]; “versurile poetei cîntă litania unui amor fără extaze”
[189]; “privirea cănitului satir” [190]; coborî spre mine “în gîngurit de columbă”
[192]; “nimeni nu i-a obiectat lui Asachi originea armeană” [213]; “istoria românilor
a fost scrisă de evreul Xenopol” [214]; un strident i se pare Şerban Cioculescu [251];
flora instinctuală; “de la Ion, Mateiu moştenise ceea ce, considerat numai în rezultate,
se numeşte sterilitate, iar privit şi în cauze, ia numele de înaltă conştiinţă artistică”
[288]; “la temelia minţii lui Mateiu stăpînea o memorie uluitoare şi dezordonată, de
autodidact fără alegere, cu apucături enciclopedice” [289].
36. LOVINESCU, MONICA, La apa Vavilonului, Bucureşti, Humanitas, 1999, 277p.;
date despre Sorana Gurian. În 1950, vine din Israel la Paris. Moare de cancer, în iunie
1956. O lasă pe Monica legatară prin testament. E îngropată creştineşte. Deşi
traducătoarea lui Kafka, Marthe Robert, ar fi voit o îngropăciune sfidător-atee [96-
97]. Cioran e de o “vitalitate de-a dreptul virulentă” [117].
37. LUPU, N. Dr., “Amintiri”, in Amintiri despre G. Ibrăileanu, vol. II, antologie şi
bibliografie de Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, Editura Junimea, 1976, pp.99-100. Îl
cunoaşte în strada Albineţ, unde locuieşte Ion Botez.
38. MICLEA, ION, Iaşii marilor iubiri, prefaţă de Constantin Ciopraga, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1971.
39. MITICAN, ION, Cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă prin Tîrgul Ieşilor, Iaşi, 1990,
191p. La p.188: strada Dîmbu a primit denumirea de strada Mihai Eminescu, “fiindcă
pe lîngă Boltă coboara strada Mihai Eminescu, în zona ei măcar vreo cinci clădiri îşi
revendică gloria întîlnirii sau găzduirii poetului”. Ultima dintre acestea e la capătul
străzii, într-o grădină bătrînească din Sărărie. Ea se afla în casa profesorului junimist
N. Culianu (1832-1915), împărţită acum între numerele 3-5 din strada Eminescu.
Casa e în stil moldovenesc, cu balcon. În ea locuieşte o vreme şi scriitorul Sandu
Teleajen (Morcovescu, 1893-1963). În 1910, în 3 aprilie (cf. “Opinia”), stradele
Dîmbu şi Bulgaru nu primiseră numele scriitorilor Eminescu şi Creangă. Dar
schimbarea e din acest an. Plopii fără soţ s-ar afla în strada Gheorghe Asachi, nr.14,
crede Ion Mitican, unde este o clădire cu etaj şi balcon [cf. Constantin Ostap, “Ziarul
de Iaşi”]. Lumînări de stearină. La nr.13 din Păcurari casele Negruzzi, unde se mai ţin
întîlnirile Junimii după mutarea revistei la Bucureşti [10]. 10 scrisori de false amintiri
cu Eminescu publică în “Arhiva” (ianuarie 1902) Riria, adică Coralia Gatoschi, mai
întîi căsătorită cu Vasile Burlă şi apoi cu A.D. Xenopol [113]. Chateau aux Fleurs e
grădina întemeiată de fraţii Daniel şi Otto Max în Cuza Vodă, în dreapta palatului
Poştei, pînă în uliţa Primăriei (strada Dobrogeanu-Gherea) [154]. Casa Esmeraldei
Mavrocordat se află în Săulescu, la nr.6 [156]. Eminescu din sculptura de la Fundaţie
i se pare autorului “înfăşurat într-o mantie celestă” [183]. El păruse contemporanilor
înfăşurat doar într-un cearşaf… Vizavi de Boltă se păstrează casa familiei Şt.
Vârgolici [188]. În sf. Atanasie e o casă moldovenească cu coloane. Acolo se crede că
a locuit Veronica Micle. Într-o casă de la capătul străzii M. Eminescu [nr.1] ar fi
locuit poetul. A aparţinut lui N. Culianu [188].
40. MITICAN, ION, Prin Iaşi cu Veronica Micle. Itinerar sentimental, Iaşi, Editura
Cronica, 1996, 165p.+ reproduceri. Un delir romanţat. “Asemenea om, stea luminoasă
pe orizontele României, trebuia alungat? Aveau îndrituirea cele cîteva zeci de papugii
bucureşteni, scoşi pe străzi?” [29: în legătură cu alungarea lui Cuza]. Veronica
locuieşte cu Ştefan Micle, o vreme, în strada Butu. Casa nu mai este [41]. S-a
construit în locul ei alta. Cornelia Emilian stă în Vovidenie 4 [???]. Aici a dormit
Eminescu. Casa se păstrează şi azi, deşi nu există nici o inscripţie pentru a semnala
importanţa ei. De verificat! [44]. În strada Horia 5-7, funcţionează Reuniunea
Femeilor Române. Localul costă 2.500 de galbeni. E aşezarea postelnicului Costache
Carp, din uliţa Talpalari (Horia, 5), o casă înaltă, avînd zece odăi la etaj şi şapte jos.
Aparţinuse boierului Dinu Negruzzi, tatăl scriitorului Costache Negruzzi şi bunicul
lui Iacob Negruzzi şi apoi logofătului Alexandru Sturza [81]. Casa Esmeraldei
Mavrocordat din strada Săulescu, nr.4-6, despre care scrie şi Rudolf Suţu, este astăzi
 grădiniţă sau cămin de copii [?]. Acum e în reconstrucţie [14 decembrie 2008,
duminică]. Casa lui Codrescu din strada Asachi [83, 88]. E “casa dintre plopi” [90].
Ştefan Micle [care avea cu 30 de ani mai mult] despre soţie: “Veronica este o soţie
model, mamă duioasă şi iubitoare” [98]. În 6 septembrie 1879 [?], după moartea, în
august [la 6 august 1879, scrie G. Călinescu], a lui Ştefan Micle, Veronica se
consolează în braţele lui Eminescu [dar nu în casa din strada Butu, ci la Bucureşti,
pare a sugera Călinescu]. A doua zi îi scrie: “Scumpul meu drag, nu ştiu cum să încep,
cum vei găsi această lettră rosă! Nu mă mai recunosc după noaptea noastră întreagă”
[124]. De unde citează scumpul de Ion Mitican? În 3 august 1889, Veronica se
sinucide cu arsenic [154]. Altcineva explică moartea ei ca efect al unei intoxicaţiuni
accidentale, fiindcă femeia recurge la cantităţi mari de bromură de potasiu, spre a-şi
calma nervii [157]. În strada Butu, grădina de altădată a Veronicăi Micle e acum
împărţită la nr.14 şi 16 [163]. [cf. şi G. CĂLINESCU, Viaţa lui Mihai Eminescu,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, pp.235-257: Eminescu a putut să pară mereu un
”îndrăgostit nefericit de o femeie meduză” [235]; faptele unei femei au o logică
inefabilă, ce “scapă printre degete”; Veronica are în fotografii buze subţiri şi supte,
trăsături anguloase, chipul lunguieţ şi livid, trivializat cu vremea [236]; e blondă:
Bălăuca; soţul Veronicăi, Micle era “un om neprihănit”, nebănuitor [239]; amorul
eminescian e un voyeurism şi o răbdătoare pîndire a fereştilor luminate: “Cînd
degerînd atîtea dăţi/ Eu mă uitam prin ramuri/ Şi aşteptam să te arăţi/ La geamuri.”;
are şi umor Călinescu: “Pentru a ne da seama de structura eroticii lui Eminescu şi a
înţelege astfel mai bine raporturile ce au putut să existe între el şi Veronica, versurile,
mai mult decît scrisorile, sînt un document preţios” [244]; alt citat: “Îndură-te şi lasă
privirea s-o consol/ La alba strălucire a gîtului tău gol, / La dulcea rotunzire a sînilor
ce cresc..."”[245]; din Sărmanul Dionis: prin cămeşa de pînză a femeii se străvăd
"boureii sînilor"”[246]; la Eminescu iubirea e “exclusiv posesie şi amplexiune” [de la
amplexus,-us: încolăcire!]; poetul e atras de “voluptatea ferină” [247; ferinus: de
animal sălbatec, bestial; Gell. voluptates ferinae: plăceri bestiale]; Veronica se
născuse la 22 aprilie 1850; la 14 ani, se căsătoreşte cu profesorul Ştefan Micle, mai
vîrstnic cu 30 de ani; astfel, căsătoria pare “aproape un incest”; negreşit, “Veronica e
nepregătită pentru hymen” [248]; la 6 august 1879, Ştefan Micle răposează: “Nici
două săptămîni nu trecuse de la moartea lui Micle, şi [îndoliata Veronica] aştepta cu
nerăbdare să alerge la Bucureşti” [253] pentru pensie; copulaţia oferă femeii prilejul
de a-şi mărturisi epistolar “beţia divină şi nebuniile fericite” [253]; Veronica îl
dezmiardă în scrisori pe Eminescu cu “Miţicule iubit”, “Titi” [?], “Miţiculică”,
“Bebe”, “Bebeluş” etc. [254]; Eminescu compune şi următorul catren misogin: “Cu
ochii umezi şi fierbinţi/ De văduvă vicleană/ Credeai c-o să mă scoţi din minţi, /
Sărmană...” [256]; cimilitură: “Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită...”
[amorul sau pudenda pars?].
41. MITICAN, ION, Gara amintirilor.
42. MITICAN, ION, Strada Lăpuşneanu de altădată, Iaşi, Tehnopress, 2002, 146p.
Palatul Elencu Sturza-Păstrăvanu devine, mai tîrziu, cunoscut ca Jockey Club [8]. E
dărîmat în 1959. În 12 februarie 1960, ceva mai în spate, începe a se construi Casa
Tineretului [24]. În faţa Muzeului Unirii, palatul lui Neculai Istrati, trecut în
stăpînirea senatorului N. Drossu [97]. Între 29 mai 1928 şi 13 februarie 1929, alături
de palatul Cuza, antreprenorul Fr. Rechita ridică cinematograful Trianon [Republica],
 cu 1500 de locuri, ventilaţie şi încălzire centrală. Planul e lucrat de arhitectul I.
Schreiber [100-101]. La cinematograful Trianon, legionarii vor ţine adunări.
43. MITICAN, ION, Din Tîrgul Cucului în Piaţa Unirii, Iaşi, Editura Tehnopress, s.a.,
347p.
44. MITICAN, ION, Uliţa Mare din demult uitate vremuri, Iaşi, Tehnopress, s.a., 303p.
45. MÎRZESCU, GHEORGHE GH. (1876-1925). Liberal. În 1924 propune legea prin
care comuniştii sînt trecuţi în ilegalitate.
46. PASTIA, SCARLAT (1827-1900). Primarul “fără arginţi”. Cel care a donat terenul
din Tătăraşi pentru un cimitir comunal. Sub Scarlat Pastia se ridică hotelul Traian. A
fost înmormîntat în cavoul unchiului său Al Sturzescu, realizat în marmură de
sculptorul Friderico Gaetano Villa. Osemintele lui Scarlat Pastia au dispărut din
columbarul din subsolul cavoului. Supranumit primarul fără arginţi.
47. PĂTRĂŞCANU, D.D., Schiţe şi amintiri. Evocă Iaşii tinereţii lui Ibrăileanu, Iaşul
“fără tramvai, fără electricitate, fără Piaţa Unirii”... Tatăl lui Lucreţiu.
48. PETROV, EMIL, Din evoluţia urbanistică a oraşului Iaşi. Extinderea şi populaţia între
1819-1936, Iaşi, Terek, 1937.
49. PETROVICI, ION [1882-1972]. Profesor la Universitatea din Iaşi. Ministru în mai
multe rînduri. Condamnat de comunişti. Date despre recluziune în “Sub semnul
înţelepciunii” - dialog despre omul Ion Petrovici cu profesorul Gabriel Ţepelea -, în
Ion Petrovici, Probleme de logică, ediţie îngrijită de Constantin Sălăvăstru, Iaşi,
Editura Agora, 1996, pp.221-228. În 1924, Ion Petrovici publică volumul Probleme
de Logică (după o primă ediţie din 1911): titlul unuia dintre studii: “Metoda inductivă
a ‘rămăşiţelor’”!
50. PETROVICI, ION, Amintiri universitare, Bucureşti, Editura Alcalay, 1920.
51. PETROVICI, ION, Figuri dispărute, Bucureşti, Editura Ancora, 1924.
52. PETROVICI, ION, De-a lungul unei vieţi. Amintiri, Bucureşti, Editura Pentru
Literatură, 1966.
53. PETROVICI, ION, Prin meandrele trecutului. Evocări inedite. Pagini
memorialistice, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1979, 324p. O evocare a lui
A.D. Xenopol [86-89]: “La început m-au izbit în înfăţişarea lui – de altfel, clasică
figură de savant, fără mustăţi, dar cu favorite – unele aspecte deficitare. Avea un mers
curios, parcă ar fi fost scuturat de o pilă electrică; ochii săi albaştri, după ce te fixau o
clipă, rătăceau plimbîndu-se primprejur; dar mai ales un tic mai straniu, acela de a-şi
aproba distrat interlocutorul, orice ar fi spus acesta, dînd din cap şi trăgîndu-se de
barbete, repetînd mecanic: ... Pozitiv, pozitiv, pozitiv!" [87]. [Vezi şi nota despre
Riria, la Mitican, 1990: 10 scrisori de false amintiri cu Eminescu publică în “Arhiva”
(ianuarie 1902) Riria, adică Coralia Gatoschi, mai întîi căsătorită cu Vasile Burlă şi
apoi cu A.D. Xenopol [113].] soţia lui Xenopol, versificatoare închipuită]. Vorbirea
lui Iorga e “abundentă şi vertiginoasă” [171]. O evocare a profesorului I.
Găvănescu[l] [199-210]. Şi una a lui Ibrăileanu [211-217]. Rămîne mereu foarte
retoric şi exterior.
54. PODUL TRANCU, de lemn. S-a ridicat in 1932. A fost darîmat in 2005. Şi s-a
construit unul de piatră.
55. POMUL VERDE, pe strada Mîrzescu care trece prin faţa Teatrului Naţional. La
Pomul Verde e, mai întîi, cabaret. Grădina se află în strada Gh. Mârzescu, alături de
casele Goldner. Mai tîrziu: local pentru reprezentaţii ale trupelor israelite [informaţie
 la Rudolf Suţu, volumul 2, 473]. Eh, l-am identificat. Şi nu numai eu. Acum e o placă
în faţa Teatrului Naţional, în latura sa dreaptă… [25 decembrie 2005, duminică]. E
clar: lîngă/în faţa Teatrul(ui) Naţional sînt casele Goldner, unde Iorga duce la
tipografie, prin 1887 [?!], nişte manuscripte ale lui Vasile Burlă, la care stă în gazdă,
dintr-un manual de gramatică grecească [cf. Iorga, O viaţă de om…, 1, 126].
56. POPESCU, NICOLETA; PAPUC, LIVIU; TĂTĂRUCĂ, RADU, Biblioteca Centrală
Universitară “Mihai Eminescu” – Iaşi. Monografie, Iaşi, 1989, 176p.+ 64 ilustraţii. A
avut ca directori, printre alţii pe: Giorge Pascu !!! (1882 – 1951), în două rînduri;
prima dată, din 1914 pînă în 1 septembrie 1922 şi, a doua oară, din 1 februarie 1927
pînă în mai 1932; Petre Andrei (1891 – 1940), Karl Kurt Klein (1897 – 1971), din 1
iunie 1932 şi pînă în 30 noiembrie 1937; Bronislav Irion (n.1903 – m?), din 1937 pînă
în 1949; Grigore Botez (1910 – 1981), din 1949 pînă în 1976; Mihai Bordeianu (1929
– 1985), din 1976 pînă în 1995; Corneliu Ştefanache (n.1933), Al. Călinescu (n.1945).
57. RACOVIŢĂ, OSVALD (1887-1974), primar din perioada interbelică. Întemniţat de
comunişti. A sfîrşit ca legător de cărţi.
58. RÎPA GALBENĂ a fost ridicată prin efortul lui Nicolae M. Gane (1838-1916).
Inginerii Primăriei propun, în 5 septembrie 1897, un “Plan general pentru unirea
străzii Carol cu strada Garei prin valea Rîpa Galbenă”. Ce a fost Rîpa Galbenă aflăm
din romanul lui Teodoreanu “Turnul Milenei”. În 1898, Nicolae M. Gane, ca
preşedinte de Senat, solicită ca proiectul să fie aprobat de către Ministerul de Interne,
ceea ce se şi întîmplă la 13 aprilie 1898. Recepţia provizorie a lucrării are loc la 1
martie 1901. Se dezveleşte o placă de marmură care desemnează şi pe creatorii
proiectului: inginerul şef Charles Chaigneau şi arhitectul I. Vignali. În 1901, primar
devenise A.A. Badareu.
59. SĂTEANU, C., Carnaval literar. Anecdote politice şi culturale, Iaşi, Tipografia
Albina, 1930, 216p. Sala numită “Elefantul” a Muzeului Istoric din Tîrgul de Sus
(strada Brătianu) al societăţii Medici şi Naturalişti [4]. Tragedianul italian, Ernesto
Rossi, joacă în 1893, la teatrul Sidoli, piesa Othello. Exclamaţia lui Gh. Panu [9].
Junimiştii se adună la hotelul Binder [l-am verificat chiar azi, 3 decembrie 2005,
sîmbătă: e clădirea de lîngă sediul “Convorbirilor literare” în anii ‘80], pe la orele 6
seara [fondatori, lipoveni, caracudă] [75]. Prohodul lui Delavrancea [m. 29 aprilie
1918] se face la biserica Banu. Vlahuţă arată atît de îndurerat de parcă ar asista la
propria înmormîntare [99]. M. Sorbul strigă cu disperată putere: “Nene Barbule, nene
Barbule! Cum te-ai dus şi cui ne laşi?” [99]. Femeile din timpul Directoratului umblă
învestmîntate într-un simplu gaz, spune într-un interview, G. Ibrăileanu [163].
60. SIMIONESCU, I., preşedinte al Academiei române între 1940-1944. Profesor la
Medicină. Are o placă pe casă. Casa e undeva aproape de Sărărie! Am fost miercuri,
29 martie 2006.
61. STERE, ERNEST [1912-1979], Studii şi articole, ediţie îngrijită, note, biografie şi
postfaţă de Virgil Catargiu, Iaşi, Casa editorială Demiurg, 2005, 226p.
62. STRĂZILE IAŞULUI, articol publicat în 25 decembrie 1936 al revistei “Însemnări
ieşene”: “Alte străzi ieşene poartă – fără nici un rost – nume de animale indigene,
exotice sau chiar mitologice: Cocoarei, Cerbului, Rîndunica, Leului, Vespei,
Albinelor…, Neptun, Mercur, Jupiter, Venerei, Cupidon… Fantezia edililor a atins
culmea prin denumiri ca: str.Alpilor, Florenţa, Gheţari… Străzi cu nume de
personalităţi avem cît lumea. Cităm, de pildă: str.Grigoraş, Perju, Gheorghiu, Deliu,
 Georgescu, Ionescu, Niţescu, Măcărescu, Băluşescu etc. etc. Toţi aceştia au fost
oameni foarte cumsecade, dar astăzi nu ne mai spun nimic… Găsim, aşadar, o ploaie
de denumiri improprii, ciudate, absurde. Şi nu s-a găsit loc pentru spătarul Nicolae
Milescu”. Şi astăzi, consemnează Constantin Ostap, în “Ziarul de Iaşi”, 4 februarie
2006, p.7A, se păstrează nume ca: Împăcării, Cometa, Prudenţei, Leului, Neptun,
Jupiter, Cupidon, Perju, Deliu, Ionescu, Băluşescu. Dar nu s-a revenit la numele vechi
al străzii Costache Negruzzi (în loc de Horia) şi al străzii A.D. Xenopol.
63. STRADA ALECSANDRI. Sediul şi tipografia “Vieţii româneşti”. La etaj a locuit
Mihai Ralea. Apoi sediul chesturii de poliţie, unde în 1941 au fost ucise cîteva mii de
evrei [13000, spune o placă]. În dreapta, la colţul cu Golia, casa care ar fi adăpostit o
tipografie a Junimii.
64. STRADA COSTACHE NEGRI. Podul Vechi. Unde e liceul “Vasile Alecsandri”.
Alături, biserica Sf. Sava.
65. STRADA COSTACHE NEGRUZZI e azi strada Horea. Aici sînt şi nişte case ale
familiei Negruzzi. Strada se numea Costache Negruzzi din 1865.
66. STRADA CUZA VODĂ. Mai întîi, Golia. Uliţa-Pavelei-de-Lemn? Primul sediu al
“Vieţii româneşti” aici a fost. Se intra la redacţie printr-un gang obscur într-o curte.
Acolo era şi tipografia. Acum e un bloc, zice Demostene Botez.
67. STRADA GÂNDU, coboară din Arcu spre Bahlui şi ajunge în strada Uzinei. Aici a
fost casa părinţilor lui Petre Liciu.
68. STRADA LOZONSCHI e fosta stradă Crişan (un nume nepotrivit).
69. STRADA MITROPOLIEI e fosta Cloşca.
70. STRADA NICOLAE GANE, leagă Vasile Conta cu Lascăr Catargi. Un imobil, se
semnalează printr-un mesaj inscripţionat, e ridicat chiar pe locul casei unde au locuit
odinioară venerabilul profesor Ştefan Micle şi iubita lui consoartă, zburdalnica
Veronica Micle. Mai sus, e casa lui N. Gane, o anexă a MLR (cu Valentin Talpalaru).
Strada unde au locuit Ştefan Micle şi Veronica se numea Butu.
71. STRADA PĂCURARI. Nu mai e aproape nimic din ea. Doar localul Cremenalului.
Există în colţul cu stradela Manolescu o casă veche. A lui Traian Bratu? La nr 13,
casele Negruzzi: aici se mai ţin şedinţe ale Junimii, după mutarea revistei Convorbiri
literare la Bucureşti. Tot aici casa lui Gheorghe Racoviţă.
72. STRADA ROMÂNĂ. Se numeşte, de prin 1905, Lascăr Catargi. Apoi Karl Marx. În
stînga, erau casele Gherghel. În casele Sturdza azi e Studioul TV. În dreapta, şcoala
Mihai Kogălniceanu, unde a învăţat George Mihai Palade, viitorul savant premiat cu
Nobel. Cum urci, pe stînga e şi casa lui Petre Andrei.
73. STRADA SF. ATANASIE. Casa Culienilor. La numărul 13. Strada urcă din faţa
localului Bolta Rece spre Sărărie. Dă acum, printr-o derivaţie, în strada Octav Botez,
unde e ultima casă a profesorului Botez [şi unde în 25 decembrie 2005, duminică, în
faţa porţii, s-a oprit o maşină cu tineri: din maşină a coborît o fată care a mers la cîine
şi, apoi, a deschis poarta]. Strada Octav Botez porneşte şi ea din Sărărie şi duce în
strada Bălcescu, fostă a Muzelor. Referatul lui Octav Botez la teza lui G. Călinescu e
neglijent, cu greşeli de ortografie (Ion Bălu, 190).
74. STRADA VOVIDENIE. La nr.4 e casa Corneliei Emilian. Care l-a adăpostit pe
Eminescu, bolnav. Dar e adevărat ce scrie Mitican?
75. STRADELA IONESCU. Coboară din Toma Cozma spre Păcurari. Dar nu ajunge în
Păcurari, se închide ca un fundac. La nr.4 stă G. Călinescu. Peste drum e o casă datată
 1931. Şi o biserică. Gazda e Mihai Mihăilescu, funcţionar la Uzina de electricitate
[zice Aurel Leon]. Marino spune că a fost în acest loc, prin septembrie 1944, şi casa
căzuse sub bombardament. A mai apucat să ia o scrisoare. A văzut şi cărţi pe jos, prin
moloz. Minte? [Nu minte. Melania Mihăilescu îi scrie o misivă să-l anunţe că edificul
a căzut sub bombardament [Bălu, 293]. Aici G. Călinescu scrie mari părţi din “Istoria
literaturii române…”. Casa (refăcută) mai este şi astăzi, bătrînă, povîrnită, cu mari
crăpături. Are o placă albă, de marmură...
76. STRADA UZINEI nu se mai numeşte astfel din 2005. A fost rebotezată Mitropolit
Petru Movilă. Cînd în 1899, sînt date în funcţiune primele două uzini electrice
comunale din Iaşi (Uzina de lumină şi uzina electrică a tramvaielor) denumirea de
strada Moţoc se schimbă în cea de strada Uzinelor. După 1927, se desfiinţează uzina
de la tramvaie şi alimentarea lor e asigurată de “uzina de lumină” modernizată. De
atunci strada este a Uzinei (la singular). Pe strada Uzinei e o “baie publică”. Am
vizionat-o acum două seri [în 12 dec. 2008, vineri].
77. SUŢU, RUDOLF, Iaşii de odinioară, vol.I-II, Iaşi, Tipografia Moldovei, 1923, 316p,
Viaţa românească, 1928, 507p. Un prea pios al Iaşilor. Scrie prost, bombastic, nu
verifică informaţiile, e verbios. Totul e semnificativ pentru autor. Matei Millo joacă în
grădina Tivoli din strada Banu [1, 36]. Secta scopiţilor [scapeţilor]: sînt vegetarieni,
vin din Basarabia [1, 44-45]. Cabinetul de istorie naturală, unde e un schelet masiv de
elefant, era în strada I.C. Brătianu. Casa aparţinea vornicului D. Ralet. Aici se reunesc
deputaţii, în 5 ianuarie 1859 [158]. Una dintre femeile locului ajunge regina Serbiei.
E vorba de Natalia Keşcu, fiica cea mare a colonelului Keşcu şi a Pulcheriei Sturdza.
Pulcheria este, la rîndul ei, fiica coanei Marghioliţa Rosetti Rosnovanu. Natalia se
căsătoreşte cu Milan, regele Serbiei. Revine în vizită la Iaşi, în 1887 [2, 52-53; cf. şi
Mitican]. Crîşme: [La] Respect general, La umbra lui Hamlet [89]. În 1891, se
introduc tramvaiul şi lumina electrică [135]. Gavril Muzicescu, dirijorul corului
metropolitan...[142]. [Fiicele lui Gavril Muzicescu: Florica şi Sofia, foarte abile la
pian. Ultima, Sofia, e mama lui Ionel Teodoreanu şi a lui Păstorel]. În strada Gîndu, e
casa părinţilor lui Petru Liciu, actorul. În faţa Liceului Naţional [172]. Baia: de la
feredeul turcesc, unde e baie, aproape de mlaştina Bahluiului, doamnele aduc un soi
de praf cu care-şi depilează [“care scotea părul”], prin intensă frecare manuală, trupul
în partea din jos (moda vine, scrie Suţu, de la grecoaice). Sînt nişte “proaste” care
imitează acest “obicei absurd”. Memorialistul vorbeşte chiar de hemoragii [176]. În
locul Feredeului turcesc se ridică baia comunală: romană [188]. Baia se face de către
dame des, adică “după fiecare curăţire lunară” [176]. Biserica lipovenească e
proiectată de Ştefan Emilian [184-5]. Spătarul Ioan Botez scrie fiului trimis la
învăţătură: “Caută Nicule şi te străduieşte, să nu rămîi un gogoman” [194]. Eduard
Caudella primeşte directoratul orchestrei Teatrului Naţional [196]. O casă Negruzzi
(?), din Păcurari, găzduieşte adunările Junimei, după ce Maiorescu pleacă la Bucureşti
[204]. Grigore Ghyca-Deleni are iniţiativa ridicării statuiei lui Vodă Cuza din Piaţa
Unirii [in 1912]. Ridicarea se petrece în 1912 [206]. Teatrul Naţional se află, pînă la
ridicarea celui nou, în strada Carol (fosta Podul Verde), pe locul Universităţii de azi
[210]. Teatrul ia foc în 17 februarie 1888. În 1905, ieşenii circulă pe velocipede:
biciclete [235]. În strada Săulescu sînt casele Mavrocordat: casa Esmeraldei
Mavrocordat, despre care scrie Mitican, dîndu-i şi poza; prima casă din Săulescu!]
Tot pe Săulescu era şi casa poetei Magda Isanos. [261]. Un edificiu cu două rînduri,
 îngropat în pămînt, se află la colţul uliţei Podul Verde [mai apoi, Carol]. Acolo e
Jockey Clubul, sus [jos, e Tuffli]. Înainte fusese hotel d’Angleterre [265]. Cornelia
Emilian înfiinţează Liga femeilor şi militează pentru dreptul de vot [casa ei în
Vovidenie, 4] [1, 171]. La Grădina Tivoli-Buch, din strada Banu, vin artişti de la
Opera italiană. Se ţin spectacole de teatru [134]. În colţul străzii Păcurari cu Toma
Cozma, pe stradela Manolescu: casele lui Traian Bratu [profesor de limba şi literatura
germană], fost rector al Universităţii: case mici. [187]. Institutele-Unite: pe strada
Muzelor, ulterior liceul de fete Oltea Doamna [205]. Aici a fost profesor de germană
Eminescu. Care se poartă “cam brusc” cu elevii şi produce o revoltă. Universitatea
[veche] a funcţionat o vreme în edificiul Facultăţii de Medicină [227]. Edificiul a fost
dărîmat. Strada 40 de sfinţi, cu biserica unde a fost dascăl Ion Creangă, devine după
întîiul război mondial, strada General Berthelot [254]. La Pomul Verde e, mai întîi,
cabaret. Grădina se află în strada Gh. Mârzescu, alături de casele Goldner. Mai tîrziu:
local pentru reprezentaţii ale trupelor israelite. După ce grădina “Pomul Verde” e
mistuită de flăcări se ridică o clădire modernă [volumul 2, 473].
78. ŞTEFĂNESCU-DELAVRANCEA, BARBU [1858-1918] e înmormîntat [cf. articolul
din ZI, luni, 9 ianuarie 2006, nr.6, p.7A, articol semnat de Constantin Ostap] în
cimitirul Eternitate. A murit la Iaşi, în casa din strada Pojărniciei nr.2 a Elizei Tulbure,
în ziua de 29 aprilie 1918. Tocmai se semnase “pacea de la Buftea” [24 aprilie 1918].
Funeraliile au loc într-un cvasi-anonimat. Serviciul religios la biserica Banu. Participă
Take Ionescu, Ion Petrovici, Octavian Goga, ambasadorul Franţei, contele de Saint-
Aulaire. Cuvîntările îndoliate nu se publică din pricina cenzurii. Abia mai tîrziu se va
afla ce a spus la catafalc, de exemplu, Robert de Flers: “Rămas bun, domnule
Delavrancea. Ai împlinit bine sarcina dumitale frumoasă şi aspră. Aş fi vrut să pot
pune în sicriul d-tale trandafirii Franţei… I-aş fi legat cu două panglici împletite de
culorile steagurilor noastre”. Profesorul Ion Petrovici, pe atunci director general al
teatrelor, patetizează insinuant şi bombastic: “Culcă-te, maestre, cu faţa spre răsărit ca
să nu auzi decît cîntecul văilor noastre înflorite şi nu plînsul munţilor… Şi vor trece
ani şi munţii noştri vor răsuna tot mai puternic, slăvind numele acelui care a fost
marele lor cîntăreţ, bucată ruptă din inima lor însîngerată dar pururea vie” [Ion
Petrovici e un subversiv!]. În 1936, la mormîntul lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea
[din parcela 21/I], Primăria oraşului montează un bust în bronz, realizat de sculptorul
Ion Mateescu. Publicistul C. Stănescu adevereşte: “Delavrancea a fost înhumat în
cimitirul Eternitate din Iaşi. […] Pe mormîntul său s-a înălţat un piedestal pe care i s-
a aşezat chipul turnat în bronz, opera sculptorului I. Mateescu, din iniţiativa fostului
primar C. Toma”. Bustul cu pricina dispare [e vandalizat] prin 1944. Pioşii vizitatori
la cimitir, inclusiv C. Ostap, în data de 14 mai 2005, îşi exprimă in petto dorinţa de a
ridica la mormînt un bust sau măcar o efigie în bronz, asemănătoare efigiei de la
mormîntul din apropiere al pictorului C.D. Stahi [1844-1920]. Recent, surpriză!,
vechea cruce de la mormîntul lui Delavrancea a fost înlocuită cu un frumos
monument de marmură albă, care poartă efigia scriitorului. Opera aparţine
sculptorului Constantin Crengăniş. Lucrarea a fost comandată şi finanţată de un nepot
al dramaturgului, stabilit în Franţa, pe nume Roger Bouffe. Cimitirul “Eternitate”, din
dealul Tătăraşilor, împlineşte la 1 septembrie 2006, 130 de ani de la inaugurare.
79. TEATRUL EVREIESC, în strada Gîndu. Clădirea lui e dărîmată prin 1958-1960,
odată cu Academia Mihăileană. Scaunele ei sînt puse pe foc de localnici.
80. TEODOREANU, IONEL, Masa umbrelor, Bucureşti, 1946. [Reeditare: 1957]. El e
cel care a dat celebritate informaţiei că după ce strînge mîna amicilor, Ibrăileanu şi-o
şterge cu alcool sau cu sublimat [cf. Amintiri despre, 1, p.271]. Şi Demostene Botez
contribuie la mit. El vorbeşte de clanţele acoperite în bandaje alcoolizate.
81. TRANCU-IAŞI, GR. L., Amintiri ieşene, Bucureşti, Tipografiile Române Unite,
1933, 117p. Are domnul ministru (n.1873) o permanentă fugă de idei. Face artele
gimnastice: paralele, trapez, saltul mortal, lupta herculeană [7]. Şcoala de comerţ e în
Sf. Atanasie, între Bolta Rece şi biserica Sf. Haralamb [17]. Hotelul Vanghele e în
dosul Mitropoliei [21]. [Despre el scrie şi Iorga]. E viscol cînd e înmormîntat Ion
Creangă [22]. Pretinde că l-a cunoscut pe Eminescu. Undeva e Strada de Jos, unde e
un oarecare Solomonică Zaraful [25]. Regina Natalia a Serbiei [29]. Podul Vechi e
Costache Negri de azi [31]. Primăria a fost unde e Teatrul Naţional azi. S-a mutat apoi
în clădirea Cronicii [34]. Sora lui Trancu se mărită cu dr. Francisc Rainer, curator al
lui Ibrăileanu [49]. Piaţa Unirii este, în timpul lui Trancu, la 1880-1900, mult mai
mică. Îngustă spre hotelul Traian. Acolo e crîşma lui Gerşen Horn. Circul Sidoli. Sala
Pastia. [56]. În str. Română, e palatul Sturdza: Beizade Viţel (ia în fiecare zi viţelul în
spate, pînă se face bou) [57]. Înfiinţează Partidul Muncii [61]. În ziua de 1 mai 1917.
Şi ajunge ministru [80]. Cuiva i se pregăteşte la hotel “o cameră şi o fată” (şofată)
[63]. Din str. Sf. Lazăr porneşte strada Trancu şi Podul lui Trancu [65]. Le pomeneşte,
dar nu face nici un comentariu. Probabil că Podul Trancu a fost ridicat pe banii lui…
[Improbabil, fiindcă Bogdan spune că podul Trancu există în 1913]. Aici în strada
Trancu stă o ghicitoare renumită: “Cridăriţa” [65]. Grădina Tivoli e condusă de Buch.
La “Pomul Verde” joacă trupa lui Segalescu. Toţi mor de rîs [73]. În timpul primului
război, regele Ferdinand locuieşte în casa lui Cuza, în strada Lăpuşneanu, unde a fost
mai tîrziu Creditul Funciar Urban [77]. La începutul străzii Carol, stă regina la o casă
care a fost a unuia din fraţii Weisengrün [77]. Bahlueţul: unde era sinagoga. Săvescu
priveşte spre Bahlueţ. Calcaina e aşadar în partea cealaltă a oraşului [88]. [I-41.69].
82. VELISAR TEODOREANU, ŞTEFANA, Ursitul, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
Uah…
83. XENOPOL, A.D., profesor la Universitatea din Iaşi. Locuieşte, după spusele lui
Florea, într-un imobil frumos din strada Vasile Conta. Dar casa aparţine Coraliei
Xenopol, care scrie poeme dramatice şi poesii, sub pseudonimul Riria. Casa e acum
în părăsire [2 ianuarie 2006, luni]. Riria e soţia lui A.D. Xenopol [Coralia]. Nu are
nici un talent. Asediază pe critici [Bratu, 1959, 169]. Scrie amintiri dubioase despre
Eminescu. Vezi şi notele lui Petrovici. Xenopol merge convulsiv, conectat parcă la
energia unei pile electrice.

Sufletul comertului

O vorba, nu stiu cit de veche, zice ca reclama este sufletul comertului. Adica
negustoria nu e negustorie adevarata fara gura mare si vorba zemoasa a comersantului.
Negustorul isi lauda marfa din rasputeri (dar se lauda si pe sine). El incearca sa-l incinte
pe client, sa-i amorteasca vigilenta, sa-l hipnotizeze. Clientul asculta, intii de toate, un
amplu poem laudativ si abia intr-un final hotaraste ce va cumpăra.

Voi incepe cu un anunt al vestitilor frizeri din strada Lapusneanu 2 (fratii Ionescu), care
se pretind "specialisti in taiatul parului si a(l) barbei". Ei "aranjeaza sprincenele" (sic!) si
pun pe moaţe parul damelor in scopul de a obtine "ondulatiuni permanente". Atelierul de
coafura e ilustrat, zice anuntul, de cei mai buni absolventi ai Scolii Dorthaimer din
Bucuresti. Frizerii nostri practica, desigur, "preturi exceptional de modeste". Serviciul
este "constiincios si higienic".
Proprietarul manufacturii de lumînari de ceara si parafina, "Regina albinelor", din
strada Sfintul Lazar, Ioan N. Haraga, "specialist in industria lumînarilor", da in presa
vremii urmatorul anunt "promotional" (respect cu sfintenie grafia autorului): "In interesul
tuturor bunilor crestini si pentru apararea sfintelor biserici de fumul dezastruos al
luminarilor de parafina facute de orice exploatator in voia intimplarii, cit si pentru
apararea sanatatii fiecaruia dintre noi, recomandam tuturor a intrebuinta la orice serviciu
religios, cit si in casa, luminarile cele mai bune si mai curate din fabrica noastra. Asortat
in permanenta cu luminari de cununie si botezuri, ornate in cele mai frumoase modele
moderne. De asemeni, (la atelier) se gasesc luminari de ceara pura, smirna, tamiia cea
mai curata si icoane bisericesti". Intr-un post scriptum, domnul Haraga face adaos
precizarea: "Fiind singur in bransa, vindem cu preturi care desfid orice concurenta".
Comersantul nostru minte (ca de obicei): el nu e singur in bransa. In mahalaua Lăutari,
la numarul 32, exista fabrica de luminari "Rozina" (sic!). Atelierul de sapun si luminari
"Cerbul" al lui Wolf Lerner, fodat in 1902, produce, si el, "luminari albe si galbene". Nu
toata lumea (in anii '30) beneficiaza de curent electric. Multi locuitori (mai ales din
mahalale Iasilor) folosesc luminarile. Si eu am mai prins, treizeci de ani mai tirziu, lampa
cu "gaz", care mirosea cumplit si oferea, seara, o lumina cu totul precara.
Imaginatia negustorilor (adeseori, dezlantuita, vom vedea) nu produce doar anunturi
de "reclama", in stilul greu de imitat, vadit de citatele de mai sus. Sa retinem si numele
unor stabilimente comerciale. Despre gradina "Pomul Verde" (din strada Mirzescu, 12, in
fata Teatrului National) am mai scris. N-am spus nimic insa despre croitoria "La
Cavalerul Parizian", din strada Sararie, 150 (unde proprietar e Moritz Leibovici), care
urmeaza (dupa cum zice anuntul) linia modei trasata de celebra Casa Daroux din Paris. Si
nici despre restaurantul sau beraria "Gradina Raiului", din soseaua Nicolina. Si nici
despre farmacia "La Inger" din I.C. Bratianu (bulevardul Independentei de astazi).
O alta farmacie se numeste "Providenţa". In fine, un celebru atelier de ceaprazarie si
uniforme militare (din aceeasi strada I.C. Bratianu) poarta numele de "La Patru Sezoane".
In anii '30, isi fac reclama medicii, avocatii, moasele, luminararii, berarii, tipografii,
croitorii, lemnarii, angrosistii, macelarii si asa mai departe. Am ales din bogata oferta a
vremii doar patru cazuri. Astfel, doamna Ecaterina Constantinescu îşi face reclama (citez
intocmai) ca "maseuza speciala in masaje contra gutei, a reumatismului, a obezitatii si a
scrintiturilor". In sprijinul artei sale, doamna Ecaterina Constantinescu aduce certificatul
medicilor si clientilor care, dupa tratament, spune ea, "au ramas pe deplin multumiti".
Doamna Ecaterina isi ofera serviciile in stradela Ipsilante, la numarul 5. In schimb, in
strada Palat, 19, suferinzii recurg la stiinta dentistului Ulrich Flittmann, care e "diplomat
din Paris" (a facut, asadar, studii in strainatate). In strada Ripei 7, locuieste doamna Maria
Gafencu, "moasa cu diploma". In sfirsit, in cabinetul din strada Rosetti, primeste intre
orele 7-9 dimineata celebrul avocat Gh. Racoare (al carui nume pare predestinat, nu-i
asa?, unei cariere ilustre). Daca as trai in anii '30, as frecventa, fireste, cu prietenii mei,
macar din cind in cind, "Gradina Raiului". Dar n-as dispretui nici priceperea doamnei
Ecaterina.
As ramine fara indoiala, vorba anuntului, "pe deplin multumit".

14 aprilie 2006, vineri

Suvenire si impresii

Am citit zilele trecute o pioasa evocatie a Iasilor inceputului de secol trecut. Ea

apartine poetului Ion Dafin, din care nu am citit, vai, nici un vers. Cartea sa ofera o
imagine a orasului de acum 100 de ani. Pentru curiozitatea Dvs. am ales urmatoarele
amanunte mai picante.
Cartea poetului Dafin (pseudonim?) se numeste Iasul cultural si social. Amintiri si
insemnari (editura Viata romaneasca, 1928, 224p.). Exemplarul cercetat de mine e tocmai
acela care a fost daruit de ilustrul poet profesorului de la Litere, Octav Botez (exista
astazi, vecina cu Sf. Atanasie, o strada Octav Botez), cu o sensibila dedicatie.
Inca din vremea autorului, senzatia cetateanului mai elevat este ca tirgul Iasilor se afla
intr-un vertiginos declin. Orasul nu mai este ceea ce a fost odata! Insemnatatea lui a
scazut! Acesta e si sentimentul publicistului Rudolf Sutu, despre care am scris deja sau al
lui Ibraileanu, cum am vazut dintr-o scrisoare. Dar si al cetatenilor de azi, daca nu ma
insel. Ochiul memorialistului Ion Dafin vede pretutindeni detalii exotice, de aspect
memorabil.
La Bolta Rece, de-o pilda, sint "scaune de lemn de-o rusticitate adorabila". Vinul este,
se intelege, mai presus de orice elogiu. Citeva pagini se refera si la rudimentarul ideolog
A.C. Cuza. Aflam astfel ca viitorul politician si-a inceput cariera scotind ziarul
"Ciomagul", unde publica "spirituale articole". A.C. Cuza, e de parere autorul, creste la
"scoala socialista" (sic!), pe trunchiul sanatos al ideilor radicale, asadar. Ca poet, el e
primul cintaret al revoltei ateiste, un novator, cum ar veni, in materie de imprecatii la
adresa lui Dumnezeu. Citez spre edificarea cititorului: "La mormintul meu prieteni lasati
popii toti sa vie, // Dar le spuneti ca-n viata gindul meu a fost ateu, // C-am privit
religiunea ca o goala comedie, // Spovedania minciuna si prohodul o prostie, // Si ca cerul
pentru mine a fost fara Dumnezeu".
Ion Dafin se insala, totusi. Cel dintii autor de versuri sarcastice pe tema divinului
ramine Mihai Eminescu: "Religia? O fraza de dinsii inventata" etc. etc. In consecinta
trairilor explozive si a propagandei lui A.C. Cuza, autorul inregistreaza accesul antisemit
din 16 august 1899, care tulbura linistea Iasilor. La zavera antiiudaica participa
"mahalagii de la periferia orasului", avind deviza "Jos jidanii!" (a existat, se pare, si o
gazeta cu acest titlu). As aminti faptul ca la 1900, populatia urbei noastre e in proportie de
peste 50 la suta de origine mozaica. Pentru a izbucni frictiuni cu celelalte etnii nu e
nevoie decit de scinteia unui nechibzuit…
Un alt personaj evocat de Ion Dafin e poporanistul Constantin Stere, care i se pare a
avea o "atitudine de satrap". Stere e un ins despotic, care vede in ceilalti niste "simple
manechine". In schimb, conservatorul Al. A. Badareu, ca primar, e un binefacator al
urbei. Al.A. Badareu, sustine Dafin, e acela care rezolva, de pilda, alimentarea cu apa
potabila a orasului. Si tot el organizeaza ample lucrari de asanare in zona mlastinoasa a
orasului (partea dintre Gara si dealul Galatei). La Ripa Galbena unde, pina la sfirsitul
secolului al XIX-lea, e un infect depozit de gunoaie, Badareu ridica "admirabilul
monument de arta", Esplanada Elisabeta, care poate fi vazut si astazi (cind, in treacat fie
spus, monumentul are nevoie de o restaurare urgenta). Unul dintre admiratorii lui
Badareu, Vasile Teodoreanu, il numeste entuziast-metaforic "Vulturul Moldovei".
La gazeta "Evenimentul", se ilustreaza Spiru Prasin, una dintre figurile cele mai
pitoresti din trecutul orasului, cel care va fi ucis, prin 1904, intr-un duel cu ziaristul
"Scinteie". Prasin e "o fire foarte simpatica si comunicativa". "Ochiul mintei lui agere
patrunzind adinc", organizeaza un "vestit cenaclu intelectual", la care participa toate
promisiunile literare din urbe, si face planuri vaste de innoire a literelor romane. Spiru
Prasin influenteaza astfel decisiv "tineretul cult iesan" si "imprima o epoca in viata
Iasului". E o exageratie, dar memorialistica accepta (si chiar impune) lirismul si
efuziunea. Pentru "exteriorizarea cugetarilor" acestei tinerimi reunite in cenaclul cu
pricina, Prasin infiinteaza revista "Epigonii". In jurul acestui astru literar, revolutioneaza
M. Codreanu, Eugen Herovanu, Eugen Petit, epigramistul Giordano, George Volenti, Ion
Dafin insusi.
Pe scena teatrelor din Iasi (mai intii la Sidoli si apoi la noul Teatru National)
lumineaza remarcabili actori straini: Sarah Bernhardt, in primul rind, dar si Rossi,
Adelina Pati, Mounet-Sully. Iar dintre actorii romani, Aristitza Romanescu si Grigore
Manolescu. De multa simpatie se bucura ieseanul State Dragomir, actor cu insusiri iesite
din comun, care il interpreteaza pe sfisiatul print al Danemarcei, Hamlet si culege
"aplause nesfirsite". In pofida fizicului, "care nu-l ajuta", il joaca in mod stralucit si pe
Romeo. Pentru acest motiv, crede Ion Dafin, "amintirea lui nu se poate uita usor".
Autorul are cuvinte laudative si la adresa vestitei Aglaie Pruteanu, care e o actrita "de
o frumusete rapitoare", al carei "fizic de-o proportionalitate admirabila, ca si simpatia ce
radiaza din intreaga ei faptura" ii confera o atitudine martiala, semn al "artistilor
desavirsiti".