Valeriu gherghel

Lecturi și (e)lucubrații

Una dintre cele mai interesante istorii ale lecturii aparţine, cu siguranţă, scriitorului
argentinian Alberto Manguel. Actul lecturii este privit din cele mai neaşteptate
perspective: Manguel descrie minuţios postùri ale lecturii (nu s-a citit întotdeauna aşezat
la o masă), locuri şi momente (în grădină, la umbra unui copac, ziua, noaptea, la o lampă,
la lumina fumegoasă a lumânării), cărţi admirate, anecdote legate de cărţi, bibliofili,
bibliofagi, cititori, bibliotecari, scribi, miniaturişti etc.
Voi începe, desigur, cu un citat: „Am căutat pretutindeni fericirea, dar nu am găsit-o
nicăieri, cu excepţia unui ungher, în care m-am regăsit cu o cărţulie în mînă”. Citatul
aparţine misticului Thomas a Kempis (secolul XV), autorul lucrării Imitatio Christi.
Cartea lui Manguel este (şi) o colecţie de “istorii extraordinare”. Se povesteşte, astfel,
că marele vizir persan Abdul Kassem Ismail, care a trăit în secolul al X-lea, avea o
bibliotecă uriaşă, de 117.000 de volume, de care nu consimţea să se despartă niciodată.
Când pornea într-o călătorie, el încărca uriaşa bibliotecă în spinarea a 400 de cămile,
formând o caravană fabuloasă. Mai mult: vizirul îşi învăţase cămilele să înainteze în
ordinea alfabetică a autorilor…
Geoffrey Chaucer spune, în Cartea ducesei (ducesa lui fiind un cititor insomniac) că a
citi în pat e mai plăcut decât orice joc de societate.
Patul pentru citit devine în Evul Mediu o piesă de mobilier importantă şi scumpă, care
se lasă, adesea, moştenire. În acest chip, Eustatios Boilas, un aristocrat din Bizanţ, lasă
prin testament urmaşilor mai multe cărţi hagiografice, o Cheie a viselor, un exemplar
din Romanul lui Alexandru şi un pat aurit.
În 1374, regele Edward III a plătit, în moneda timpului, 70 de livre, 13 shillingi şi
patru pence pentru o antologie de povestiri romaneşti. El intenţiona să o păstreze în
dormitorul regal, locul cel mai potrivit pentru lectura unei astfel de cărţi. Se poate
presupune că Edward III nu citea în picioare.
Până şi călugării citesc aşezaţi în pat. Într-un manuscris miniat din secolul XIII, o
imagine înfăţişează un tânăr pustnic hirsut, aşezat pe pat, îmbrăcat în straiul aspru
monahal, cu o pernă albă la spate şi picioarele acoperite de o cuvertură.
În pofida acestor exemple, lectura în pat nu este un obicei foarte vechi. Patul grecilor,
numit kline (în dialogul Republica, Platon afirmă că există o Formă a patului!), lucrat din
lemn, decorat cu ornamente preţioase, nu era deloc potrivit pentru lecturi.
Romanii mâncau şi, uneori, citeau culcaţi pe o parte, într-un pat cu decoraţii bogate,
care se numea lectus. Când cădea noaptea, aprindeau un soi de lampă, în care ardea o
feştilă (o bucată de ţesătură impregnată cu ceară). Lampa purta numele de lucubrum. La
lumina ei vagă, romanii citeau şi “(e)lucubrau” într-o pace fragilă.
În schimb, menţionează Alberto Manguel, în istoria sa, poetul persan (de viziune
epicuriană), Omar Khayyam, recomanda să citim poeziile afară, sub cerul liber, în pacea
foşnitoare a grădinii.
În sfârşit, poetul englez Shelley, care a fost adesea un original şi un lunatic, citea
istoriile lui Herodot complet despuiat, pe o stâncă la malul mării…
 Referinţe:
Pentru a ne face o idee despre ce a însemnat lectura de-a lungul istoriei, se pot
consulta cu folos:

1. Eco, Umberto, Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie, traducere de Anamaria

Gebăilă, Bucureşti: Editura RAO, 2007, 220p.
2. Gherghel, Valeriu, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin
la Samuel Pepys, Iaşi: Polirom, 2006, 267p.
3. Manguel, Alberto, Une histoire de la lecture, Arles: Actes Sud, 1998, 428 p. Originalul
acestei istorii a apărut, mai întâi, în limba engleză, în 1996.

Cîte feluri de lecturi există

Cu câtva timp în urmă, am prezentat succint Istoria lecturii a lui Alberto Manguel.
Din păcate, nu avem încă o versiune românească a cărţii. Pentru a vă îndemna să o căutaţi
şi să o răsfoiţi (măcar!), reproduc în cele ce urmează un fragment caracteristic. Menţionez
că Alberto Manguel vede în lectură o operaţie mai complicată decât simpla percepţie a
semnelor înscrise într-un text.
Semnul sesizat şi (ne)înţeles de cititor nu e doar semnul lingvistic. Manguel se referă,
cum vom vedea, la semnul natural. Când câinele lui Chrysippos (care e, pentru filosoful
grec, o făptură foarte inteligentă, întrucât stăpâneşte secretul inferenţelor condiţionale!) ia
urma vânatului în pădure, el se ghidează după urme (adică după nişte semne naturale). Şi
nu dă niciodată greş în „lectura” lui.
Aşadar: „Citirea literelor de pe o pagină este numai una dintre multiplele faţete ale
unei funcţii comune nouă tuturor. Astronomul citind harta unor stele care nu mai există;
arhitectul japonez citind pământul pe care va fi zidită o casă pentru a o feri de duhurile
rele; zoologul citind urma animalelor în pădure; jucătoarea de cărţi citind gesticulaţia
partenerei sale înainte de a pune pe masă cartea câştigătoare…
dansatoarea citind notaţiile coregrafului şi publicul citind mişcările dansatoarei pe
scenă; ţesătoarea citind desenul complicat al covorului care urmează să fie ţesut;
organistul citind portativele diverselor linii muzicale, orchestrate pe pagină; părintele
citind chipul pruncului pentru a descifra semne de frică sau de bucurie; ghicitorul chinez
citind străvechile dâre de pe carapacea unei broaşte ţestoase…
amantul citind trupul iubitei pe întuneric, în pat; psihiatrul ajutându-şi pacienţii să-şi
citească visele tulburătoare; pescarul hawaian băgându-şi mâna în apă pentru a citi
curenţii oceanului; fermierul privind cerul pentru a citi vremea – toţi aceştia împărtăşesc
cu cititorii de cărţi meşteşugul descifrării şi traducerii semnelor.
Unele dintre aceste lecturi sînt marcate de cunoaşterea faptului că ceea ce este citit a
fost creat chiar în acest scop de alte fiinţe umane – de exemplu, partiturile sau semnele de
circulaţie – sau de zei: carapacea broaştei ţestoase sau cerul nopţii. Altele sunt rodul
întâmplării.
În fiecare caz însă, cititorul este acela care citeşte sensul; cititorul este acela care
conferă unui obiect, unui loc, unui eveniment sau recunoaşte în ele o anume lizibilitate;
cititorul este acela care trebuie să atribuie sens unui sistem de semne şi după aceea să-l
descifreze.
Cu toţii ne citim pe noi înşine şi citim lumea din jurul nostru pentru a întrezări ce şi
unde suntem. Citim pentru a înţelege sau pentru a începe să înţelegem. Lectura este,
aproape în aceeaşi măsură ca respiraţia, funcţia noastră esenţială”.
Iată un minunat elogiu al lecturii!