Valeriu Gherghel, conspect după Roncaglia, Gino, “Buone e cattive fantasie: la

riflessione sugli enti inesistenti nella logica di Bartholomaeus Keckermann”, in

Metaxù. Materiali e ricerche sul pensiero simblico e zone di confine, 13 (1992), 80-
104.

Tratamentul ‘obiectelor inexistente’ în logica lui Bartolomaeus Keckermann (1571-

1609). K. se înscrie în aristotelismul protestant german. Pentru medievali, chimera
este, de regulă, o entitate imposibilă. Keckermann o situează totuşi printre posibile.
Domingo de Soto: “… ly chimera de materiali non significat vera entia, sed solum
ficticium et imaginabile, ponitur tamen ly ens in eius deffinitione, quia non habemus
aliud nomen communius impositum ad significandum illlud ens ficticium”. Adică:
“termenul chimaira nu semnifică prin sine [una dintre] fiinţele reale, ci numai o
entitate fictivă [falsă, ireală]; cu toate acestea, în definiţia ei, folosim termenul ‘ens’
[fiinţă], întrucît nu avem un nume potrivit, care să aibă funcţia de a semnifica o atare
fiinţă imaginară”.

Keckermann exclude “entia ficta” dintre obiectele logicii. El deosebeşte, cu

limpezime, entităţile fictive posibile (acelea care nu încalcă principiul contradicţiei)
de entităţile imposibile şi autocontradictorii. “Ficta possibilia” sînt obiecte “cum nihil
sint, nihi tamen repugnat esse, ut mons aureus, item domus solis, quam 2. Metam.
Fingit Ovidius ex auro, pyropo, ebore; item chimaera, et alia figmenta, ac bonae
phantasiae”. Astfel de entităţi sînt producţii mentale: dar nu provin din noesis, ci din
phantasia (după cum spune comentatorul aristotelic, Asclepius). Pentru “phantasia”,
medievalii vor folosi termenul “imaginatio”. Chimaira trece la medievali drept “ens
impossibile”: e un monstru cu cap de leu, trup de capră (sau, mai tîrziu, de fecioară) şi
coadă de şarpe sau de dragon. Din punct de vedere logic, chimaira se compune din
părţi incompatibile. Încercarea de a pune împreună natura leului, a caprei şi a şarpelui
era considerată o imposibilitate logică. Logicienii aveau în minte, probabil, “opoziţia
termenilor disparaţi”. Atribuirea unei astfel de proprietăţi unui subiect era percepută
ca o operaţie implicit contradictorie.

În logica tîrziu scholastică, se iveşte, aşadar, o tensiune între “definiţia logică” şi

aceea “literară” a chimairei. Marsilius de Inghen spune: “Quidam enim dicunt sic,
quod chymera est ens compositum ex incompossibilibus componi. Alii diffiniunt sic:
chymera est animal compositum ex capite leonis, ventre capre, cauda draconis et sic
de aliis partibus animalis” [“Comentarii in librum Perihermeneias”, in Marsilius of
Inghen, Treatise on the Properties of Terms, ed. by E. P. Bos, Dordrecht-Boston-
Lancaster, 1983, p.192]. Dar ambele definiţii, consideră Marsilius, se referă la o
entitate imposibilă. Definiţia logică trimite nu doar la o entitate imposibilă, dar şi
inimaginabilă: e cu neputinţă, crede acelaşi Marsilius să-ţi imaginezi o contradicţie
(cerc pătrat). În schimb, în al doilea caz, chimaira e imaginabilă: e, prin sine, o “res
imaginata”. Pentru K.: chimaira e atît posibilă, cît şi imaginabilă. Melanchton spune
că agregatul de termeni separaţi e contradictoriu. Dar pentru K., chimaira nu uneşte
esenţe, naturi, ci trăsături exterioare şi indiferente ale celor trei bestii (leu, capră,
şarpe): aceste trăsături sînt compatibile, facînd din chimaira o entitate posibilă: prin
urmare, o “bona phantasia”.

1
În timpul lui Keckermann, chimaira e, mai curînd, o fiinţă literară decît una logică.
Thoma d’Aquino, în “De Veritate” (3: 4 ad 6), pare a sugera o astfel de soluţie
(uneori, inexistentul poate fi imaginat): “nihil enim prohibet imaginari montes
aureos, aut chimaeram, ergo nihil etiam prohibet mali ideam esse in Deo”. Cînd ideea
ne-fiinţei face parte din însăşi definiţia “obiectului”, entitatea nu e posibilă şi nici nu
se poate închipui. Exemplul lui Thoma e “orbirea”: nu-ţi poţi imagina orbirea (dar şi
lipsa, absenţa, răul, moartea etc.). În inimaginabil se cuprind, deci, privaţiile şi
contradicţiile. Dar “privatio entitatis” nu intră în definiţia muntelui de aur sau a
chimairei. Aşadar, ni le putem inchipui. Sînt, pentru Thoma, posibile? Răspunsul e
afirmativ. Sten Ebbesen consideră că soluţia problemei se află în distincţia dintre
“potentia Dei absoluta” şi “potentia Dei ordinata”. K. găseşte că există şi “malae
phantasiae”: “Deus creatus”, “ubiquitas hmanae carnis”, “caro deificata”,
“sacrificium incruentum”, “meritum operum in homine peccatore”, “oralis
manducatio corporis Christi”, “universalis selectio seu electio”.

Acestea sînt formele perverse ale imposibilului: “quae ne Deus producere potest”.
Entităţile construite pe contradicţie se află în afara puterii divine. Imposibilul adevărat
este, prin urmare, ceea ce e imposibil pentru Dumnezeu însuşi: el e “naturae Dei
adversantem”. Precum, înaintea lui, Philippus Melanchton (in “Erotemata
Dialectices”), Keckermann (dar şi alţi gânditori de tradiţie protestantă) nu doar că
accentuează importanţa principiului non-contradicţiei, dar îl folosesc şi în disputele
teologice. În “Systema logicae”, K. discută despre: a) entităţile reale (obiectul
propriu-zis al logicii); b) cîmpul vast ocupat de “ficta posibilia”: nu recuză principiul
non-contradicţiei - ele sînt “bonae phantasiae”- ; şi c) “oribilul teritoriu populat de
“ficta impossibilia”: non-entităţi produse de o fantezie eretică şi perversă (“malae
phantasiae”). Bolgia terifică a imposibilului veritabil.

În ”Scientiae Metaphysicae compendiosum Systema”, K. spune că “bonae

phantasiae” reprezintă o “imago entis indirecta”, fără corespondent în realitate, de
felul acelora produse de poeţi (“fabulae Aesopi”). Aceste făpturi ale minţii sînt
“figmenta utilia” [42]. Atît possibilia cît şi impossibilia sînt non-entităţi. Dar “ficta
possibilia” (ca “imagines entis”) se află mai aproape de entităţile reale decît “malae
phantasiae”. Ne-fiinţa nu se poate nici imagina, nici concepe: “quia non-entis nulla
est imago, nullus conceptus per se” [44]. Urmează în chip necesar că “purgatorium” e
un “obiect imposibil şi neimaginabil”: “Pontificii fingunt imaginem purgatorii in
mente sua, sed cum purgatorium sit non ens, non habet imaginem”: “cei care îl
urmează pe Pontifice plăsmuiesc în minte o imagine a purgatoriului, dar pentru că
purgatoriul e o non-entitate, el nu poate avea nici o imagine” [45]. Purgatoriul e un
exemplu de “mala phantasia”. În cazul “fictivelor posibile”, referinţele sînt strict
literare: muntele de aur, casa soarelui imaginată de Ovidiu, chimaira etc. Poetul e un
producător suveran al “posibilelor non-existente”, al “fanteziilor bune”. În schimb,
mintea ereticilor şi a apostaţilor propune doar “fantezii maligne” (precum
“purgatorium”).

2
Cînd comentează exemplul chimairei, logicienii exclud “realizarea” ei în întreg cursul
lumii şi istoriei. Ei vorbesc, totuşi, de “Caesar”: o entitate non-existentă în prezent şi
viitor: nu este, nu va fi, dar a fost. Sau de “Antichristus”: o făptură care nu este, nu a
fost, dar va fi [nota 24]. La Hesiod (Theogonia, 319-372), “chimaira” e o fiinţă cu trei
capete: de leu, de capră şi de şarpe. Chimaera e un “compus de părţi icompatibile”:
pentru acest temei nu poate exista, cf. şi Duns Scotus [nota 27]. Alte exemplificări ale
imposibilului: “species disparatae, bonum est malum, malus est bonus, tenebrae sunt
lux, caecitas est visus, aper est corvus, aquila est columba”: e vorba de imposibilitatea
unui raport de predicaţie, nu direct de un agregat (o ipotetică “acvilă-porumbel”).

La Thoma de Aquino: chimaira e o entitate inexistentă iar “malum et vitium” privaţii.