Valeriu Gherghel

Și totuși: ce înseamnă a trăi?

a) Opinia poetului

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai
degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna),
moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul trăitor. Și apoi, la ce bun să faci adunări și
scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre,
de culoarea cenușii), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la ceva. În fond, nimic nu te
consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungînd
orice iluzie, orice fantasmă filosofică, bilanțul cu pricina nu poate transforma prezentul
într-o beatitudine și faptul morții în ceva acceptabil și binevenit.
Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică
spaimă în fața morții, cînd se gîndește la ea: „De ce m-aș teme de moarte? Icre negre am
mîncat, vin de Porto am băut (și avea o nuanță vineție), femeile m-au căutat, și nu în
număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în
California, la Doi Peri, l-am citit pe Heidegger și mi-am luat doctoratul cu el, îl stimez ca
filosof, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămîne
loc pentru a unsprezecea, eu merg pe jos, îl las șofer pe Val Gheorghiu), de muncit n-am
muncit nici o secundă la Stat, n-am fost serv nimănui, sînt în orice clipă pregătit, moartea
poate să vină oricînd, o aștept...”. Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10
martie 2003.
N-am conchis din afirmația poetului că un om trebuie să mănînce neapărat icre negre
pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici
măcar faptul că poetul chiar nu simțea oarece anxietate, cînd medita la sfîrșit. Am
priceput doar că el sugera astfel o legătură secretă (pe care eu n-o zăresc, deocamdată)
între caviar și resemnare, între caviar și bravură: „Nu mă tem”...
Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea
este o imposibilitate, se întîmplă doar altora, într-o serie temporală care nu coincide
niciodată cu a noastră. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul
Mediu, era o practică obișnuită, nimeni nu pleca în rai fără o mică recapitulare. Pentru
insul de azi, a devenit ceva facultativ, un moft. Moartea nu ne obligă la nimic. Și de ce
am privi îndărăt? Trecutul nu mai poate fi modificat...
Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta,
marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curînd (asta
înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care
începe așa: „Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci de ani simţea
cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi poate şi voinţa de a continua să
trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se
îngrămădesc şi curg unul după altul fară grabă şi fară opriri prin orificiul strîmt al unei
clepsidre” (p.230).
Și apoi: „Făcea ultimul bilanţ al vieţii sale, voia să strîngă la un loc, din imensul
morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur ale momentelor fericite... În umbra
care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea
să facă un calcul simplu... 'Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi... trei
cel mult'. Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească:
tot restul, şaptezeci de ani” (pp.239-240).
Din păcate, concluzia este una singură, o repet: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv,
mai ales cînd nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese
întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decît să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl
amîni indefinit. Judecata o vor face alții...
13 septembrie 2017, miercuri

a) Opinia princepelui

Așadar, cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare
că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de
a vedea dacă ai fost fericit sau nu, ce pui la activ și ce pui la pasiv? Unde pui un + și unde
un -? Greu de spus.
Ajungem încă o dată la întrebarea încuietoare, care m-a obsedat cu mult timp în urmă:
ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau
viața este numai o necesitate îndurată și înțelegerea resemnată a acestei necesități, cum
credea Spinoza? Îmi aduc bine aminte că, ori de cîte ori mi-am pus-o, n-am găsit cel mai
potrivit răspuns pentru întrebarea în cauză, deși verbe de acțiune există din belșug.
Am putea sesiza, dei, o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi de Lampedusa.
Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), într-un hotel din Palermo,
principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît
timp a trăit efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în
considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar
senin). Nu pune nici un preț pe suferință. Și nu trage nici o înțelepciune din ea.
Să examinăm evenimentele (firișoarele de nisip în mormanul de cenușă al indiferenței)
pe care le notează cu +:

1. nopțile petrecute în observator scrutînd rotirea agonică a aștrilor, făcînd calcule,

așteptînd cometele; dar poate, își spune protagonistul, aceste ore prefigurează
„beatitudinile morţii”;

2. prezența liniștitoare a cîinilor;

3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;
4. sensul tradiţiei şi al persistenței exprimate în piatră şi în apă (vezi, totuși, expresia
medievală „a scrie pe apă”, ca sugestie a zădărniciei!),
5. clipa oprită dintr-o dată în loc,
6. o plimbare matinală prin pădure, o conversație cu pădurarul, vînătoarea,
7. cîteva minute de reculegere într-o mănăstire benedictină, printre mirosurile de
mucegai, de zid vechi, de lumînări sleite;

Și apoi: „Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt”:
8. zece minute de frison amoros, parfumul unui trup tînăr.

Şi de ce nu?
9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,
10. mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite,
11. înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare.

În sfîrșit, concluzia: „În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu
adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu
aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...”1.

Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic

doar cînd te bucuri. Te bucuri îndeosebi în solitudine. Și nu trăiești propriu-zis cînd
suferi. Suferința nu face parte din viață. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate
momentele de activitate creativă, acelea invocate de Flaubert. Cercetările astronomice ale
pricepelui țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor,
episodic, al iubirii. Pentru aristocratul Salina, a trăi nu înseamnă cîtuși de puțin a iubi,
iubirea e un hazard neglijabil...