Valeriu Gherghel

Mirosul filosofilor

În general, filosofii au dispreţuit mirosurile şi miresmele, socotind că mirosul este un

simţ secund. Înainte de orice, grecii au fost vizuali. Metafizica lor e una a luminii şi
tenebrelor, a prezenţei şi absenţei, iar estetica una a văzului şi vizibilului. Universul elin
se constituie pornind de la văz şi nu de la miros sau auz. Orice istorie a esteticii trebuie să
ţină cont de această realitate.
Despre miros, filosofii antici scriu în treacăt. Platon menţionează “efectul liniştitor al
mirosurilor plăcute”, Aristotel edifică o clasificare generală a mirosurilor în şase specii:
înţepător, dulce, amar, acru, uleios şi putred, Sextus Empiricus pune un câine să raţioneze
pornind de la miros. Cam atât.
În schimb, pentru teologii creştini, mireasma este o manifestare a purităţii şi un simbol
al sfinţeniei (moaştele – nu-o aşa? - au întotdeauna o bună mireasmă). Păcatul prezintă
un miros neplăcut, greu, apăsător. În Evul Mediu, curtezana e puta, putain, termeni care
derivă din latinescul putidus: putred, rânced, stricat… Fecioara din Cântarea cântărilor,
Shulamith, e, în primul rând, o făptură vegetală, o întocmire de arome şi mirodenii.
“Reabilitarea simţurilor” din epoca Luminilor va aduce în atenţia tuturor şi olfacţia,
prin Traité des sensations al lui Condillac. Citez după Borges desfăşurarea cunoscutului
experiment mental, imaginat de filosoful francez:
“Étienne Bonnot de Condillac închipuie o statuie de marmură, trasată şi configurată
aidoma unui trup de bărbat, lăcaş al unui suflet pe care nicicând nu l-a simţit sau gândit.
Condillac începe prin a-i hărăzi statuii un singur simţ: mirosul, poate cel mai puţin
complex dintre toate. Biografia statuii începe cu o aromă de iasomie; pentru o clipă, în
univers nu va fi existat decât acea mireasmă, mai bine zis, ea va fi fost universul care,
după încă o clipă, va fi fost parfum de roză, şi apoi de garoafă. Imediat ne atrage luarea-
aminte faptul că în conştiinţa statuii există o aromă unică; când ea persistă, deşi stimulul i
s-a dus, rămâne amintirea; odată ce o impresie prezentă şi una trecută stau în atenţia
statuii, avem o comparaţie; de cum percepe statuia analogii şi diferenţe, apare judecata;
dar, dacă judecata şi comparaţia se repetă, e gata reflecţia; şi, fiindcă o amintire plăcută e
mai vie decât impresia neplăcută, apare imaginaţia. Odată cu darurile înţelegerii, se nasc
şi cele ale voinţei: iubirea şi ura (atracţia şi aversiunea), speranţa şi teama. Conştiinţa
trecerii prin multe stări îi va sugera statuii noţiunea abstractă a numărului; cea de a fi
parfum de garoafă şi de a fi fost parfum de iasomie, noţiunea eului. Autorul îşi va dărui
apoi omul ipotetic cu auz, gust, vedere şi, în fine, pipăit. Acest ultim simţ îi va dezvălui
[statuii] existenţa spaţiului…”.
Exerciţiul lui Condillac nu va avea, deocamdată, urmări. Pentru Immanuel Kant, care
va admira, totuşi, aroma amăruie a cafelei, mirosul e nociv: “Cel care îşi scoate din
buzunar batista parfumată le impune tuturor celor din preajmă mirosul, împotriva voinţei
lor, şi îi obligă să se desfete, dacă vor să respire. Acesta este şi motivul pentru care
obiceiul nici nu mai este la modă”. În opinia puritanului gînditor, mirosul e, adesea, o
formă a indiscreţiei şi agresiunii. Atmosfera se cuvine a fi inodoră.
Departe de a împărtăşi opinia negativă a lui Immanuel Kant, modernitatea va opta
pentru o atitudine echivocă: pe de o parte, va alunga miasmele şi mirosurile înţepătoare
sau uleioase (ca să folosim adjectivele lui Aristotel), pe de alta va dezvolta o industrie
sofisticată a parfumurilor “artificiale”, chiar dacă omul modern păstrează distincţia dntre
mirosul fin şi mirosul barbar (sau proletar).

P.S. Cîţiva experţi igienişti au făcut ipoteza că tămâia şi celelalte arome care ard în
biserici au fost inventate, mai întâi, pentru a acoperi miasmele unei populaţii prea puţin
obişnuite cu apa. Am folosit pentru a redacta această notă bibliografia de mai jos.

Referinţe:
1. Constance Classen, David Howes, Anthony Synnott, Aroma: The Cultural History of
Smell, New York: Routledge, 1994, 248p.
2. Alain Corbin, Le miasme et la jonquille: L’odorat et l’imaginaire social XVIIIe – XIXe
siècles, Aubier: Montaigne, 1982.
3. Madalina Diaconu, Despre miresme si duhori. O interpretare fenomenologică a
olfacţiei, Bucureşti: Humanitas, 2007, 238 p.
4. David Le Breton, Les saveurs du monde. Une anthropologie des sens, Paris: Métaillié,
2006.