Conacul Bellu - un exemplu de conservare şi valorificare

monumentală
Conacul Bellu din Urlaţi ar merita să fie mai bine cunoscut. Are toate
datele unui succes muzeal: o arhitectură care nu poate lăsa rece pe
nimeni, oricât de neavenit ar fi, o colecţie de obiecte de artă şi
mobilier impresionantă prin diversitate şi calitate, un personal
calificat şi profesionist, materiale de informare etc. Dar are, zic eu, şi
un mare ghinion: acela de a fi amplasat într-o zonă deloc turistică.
Practic, nu prea ai cum să dai de el întâmplător: dacă nu te duci
special la Urlaţi ca să-l vezi, nici că îl vei vedea vreodată. Ca
necunoscător în ale arhitecturii tradiţionale, eu am aflat de acest
conac abia recent, răsfoind cărţile lui Ghika-Budești, Grigore Ionescu,
Corina Nicolescu şi ale altora, unde însă nu am găsit decât cel mult
câte o fotografie alb-negru. Pare ceva frumos, mi-am zis, o mai fi
existând? O scurtă incursiune pe net mi-a confirmat că da. Şi cum
întâmplarea a făcut să am un drum prin zona Ploieștiului, m-am
abătut spre Urlaţi. Pentru cine nu ştie, la Urlaţi se ajunge din şoseaua
Ploiești-Buzau, prin localitatea Albeşti-Paleologu, din care se face un
drum de vreo 6 km până la Urlaţi. Ajunşi acolo, trebuie să întrebaţi de
conac, că nu sunt indicatoare. Conacul e undeva pe o colină
împădurită, la care se ajunge pe nişte străduţe lăturalnice (adresa
exactă: Str. Orzoaia de Sus, nr. 2., telefon 0244 271721, program de
vizitare 9-17, luni închis). Despre istoria sa nu v-aş spune decât că a
aparţinut unei familii de aromâni, originari din Pindu Macedoniei,
stabiliţi la noi prin anii 1780. În Valahia, familia Bellu a făcut averi şi
s-a înrudit cu mari familii boiereşti autohtone. Alexandru Bellu
(1850-1921), unul dintre ultimii membri importanţi ai acestei familii,
a fost un om de cultură, avocat, numismat şi fotograf - unul din
precursorii artei fotografice romaneşti (fotografiile sale cu ţărani
români au fost reproduse în albumul "La Roumanie en images",
apărut la Paris, în 1919). Oricum, ceva articole sunt pe net, din păcate
nu şi o pagină oficială a Muzeului Conacul Bellu. Şi acum, pozele. Din
păcate, numai din exterior, că în interior nu era voie.
PUBLICAT DE COSTIN PATRASCU LA 12:33

AFLAT LA NO. 13, Boulevard des Italiens, restaurantul numit “Café

Riche” era în a doua jumătate a secolului XIX, unul dintre cele mai reputate
localuri pariziene în care se întâlnea la masă protipendada epocii. După cum
spune un ghid de la cumpăna secolelor XIX şi XX: “Printre restaurantele de
prim ordin nu pot fi omise câteva cafenele, care se conformează în parte
titlului lor, dar care în fond sunt mai ales restaurante şi servesc “a la carte”
dejunuri şi dineuri care fac concurență prin calitatea serviciului,
celebrităţilor culinare ale Parisului.” Şi menţionează: Café Durand, Café
Riche, Cafe Anglais şi alte trei sau patru aşa zise “cafenele”.
De fapt “Café Riche”, din cauza poziţiei sale speciale, juca şi un rol
particular în lumea artistică a vremii. Aflat la o aruncătură de băţ de Opera
din Paris, celebra Salle Garnier, construită între 1862 şi 1874, “Café Riche”
era locul de întâlnire al clientelei oamenilor cu stare, compusă din marea
burghezie, politicienii şi artiştii acelei epoci.
În jurul anului 1875, la una din mesele acestui faimos restaurant, puteai
întâlni în fiecare zi, la ora prânzului, un bărbat brun, cu o barbă şi mustață
bogată, dar cu o calviţie pronunţată, cu ochii uşor închişi, care dădeau
privirii sale un aer un pic visător. Îmbrăcat cu haine sobre de culoare închisă,
dar purtând o largă lavalieră neagră, acest domn părea, mai degrabă, un om
de ştiinţă sau un filozof, decât un artist sau, cel puţin, un amator de artă.

Şi totuşi, în mod regulat, apăreau, la ora dejunului, tineri cu aspect

sărăcăcios, care veneau cu câte un tablou bine împachetat sub braţ şi care îl
rugau pe “maître d’hôtel” să-i autorizeze să schimbe câteva cuvinte cu
personajul nostru. Acesta, chiar fără să se uite la tabloul propus, scotea 200
franci din buzunar şi cumpăra opera de artă.
Aşa a ajuns doctorul de Bellio să posede, în câţiva ani, cea mai importantă
colecţie de tablouri ale pictorilor impresionişti din lume. Pentru că pictorii
pe care îi întâlnea purtau numele Manet, Monet, Sisley, Pissaro, Renoir sau
Berthe Morisot.
Să vedem cine era acest domn “de Bellio”, care a avut flerul şi gustul
necesar pentru a descoperi înaintea majorităţii amatorilor de artă pe acești
artişti, care astăzi fac nu numai prima pagină a revistelor de artă, dar şi
recordurile de preț în licitaţiile internaţionale de pictură.
***
Familia Bellu era la origină aromână, din Moscopole în Macedonia, şi făcea
parte din aşa numiţii “armatolos” sau “kleftes”, triburi de războinici şi
bandiţi din nordul Greciei, care au jucat un rol important în timpul războiului
de independență a acestei ţări. Se presupune că aveau o origină comună cu
cei care purtau acelaşi nume şi care serviseră Veneţia la începutul secolului
XVIII.
După distrugerea oraşului Moscopole de către autorităţile turceşti, în semn
de represalii împtriva celor ce se ridicaseră cu armele în mână contra
asupririi otomane, familia Bellu, ca şi mulţi alţi negustori din oraş, s-au
mutat la Viena, capitala Imperiului Austriac. Era epoca de dezvoltare a
comerţului european, care a condus la crearea unor vaste reţele bancare în
estul Europei şi, în consecinţă, la naşterea unor imense averi, domeniu în
care familiile aromâne s-au distins în mod special.
Banca Bellio, fondată la sfârşitul secolului XVII, funcţionează pe teritoriul
Imperiului Austriac, dar are şi ramificaţii în Imperiul Otoman, în special în
Grecia şi în Principatele Dunărene. Astfel, familia Bellu a ajuns în Ţara
Românească pe la 1780, datorită relaţiilor întreţinute cu egumenul Mânăstirii
Colțea.

Mormântul familiei de Bellio în cimitirul Pére Lachaise din Paris

Este greu de spus, privind evoluţia familiei Bellu, dacă aceștia sunt greci sau
români. Pe de o parte, membrii familiei vorbeau în egală măsură cele două
limbi, aveau nenumărate legături de afaceri cu comunitatea greacă din
Balcani, dar, pe de altă parte, cu excepţia căsătoriei unui Bellu cu sora lui
Alexandru Mavrocordat, eroul bătăliei de la Misolonghi, ei s-au înrudit mai
ales cu familii de boieri români printre care: Bălăceanu, Văcărescu, Știrbey,
Câmpineanu, Paleologu şi Filipescu. Ei înşişi îşi spuneau “macedoneni”,
deşi o astfel de “naționalitae” nu exista în Balcani.
În 1817 împăratul Francisc I a ridicat pe Constantin Bellios, trimisul
principelui Caragea, la rangul de baron austriac. În acelaşi timp, Constantin
Bellio (ortografia numelui acestei familii ia forme diferite în funcţie de
limba țării în care e menţionat, ba chiar şi a alfabetului utilizat) lăsa sume de
bani importante bisericilor grcești din Austria, crea fonduri de ajutorare a
spitalelor şi săracilor din Viena, Bucureşti şi Atena, după cum sprijinea şi
lăcaşuri care se ocupau de copiii orfani. Tot Bellio a creat Societatea
Arheologică din Atena şi, prin testament, a lăsat regelui Oton o sabie de
valoare, iar tânărului stat grec, care nu poseda un astfel de obiect, o casă de
bani. Fondul Bellio, la origină în 1838, în valoare de 112.000 drahme,
administrat de Banca Naţională a Greciei, reprezintă astăzi echivalentul a
multe milioane şi serveşte ca ajutor material tinerilor greci fără resurse,
pentru a-și putea realiza studiile superioare.
Începând din aceeaşi perioadă şi timp de două secole, diferiţi membri ai
familiei Bellu au asumat responsabilităţi înalte în Principatele Dunărene,
precum: Mare Vistiernic, Mare Logofăt al credinței, miniştri de justiţie, al
cultelor şi de interior, deputaţi, senatori etc.
La începutul secolului XIX, averea familiei Bellu era una dintre cele mai
importante din Muntenia. Ea a fost consolidată în mare măsură mulţumită
unor alianţe judicioase. De exemplu, Alexandru Bellu (1799-1853) s-a
căsătorit în 1823 cu Irina, fiica Marelui Ban Barbu Văcărescu şi a Zoichii
Paleologu, soră cu Marele Logofăt Iancu Filipescu.
Mare parte din averea familiei se compunea din moşii. Astfel, la moartea
unui descendent, numit tot Alexandru Bellu, după ce fusese deja expropriat
de reforma agrară în 1923, au mai rămas terenuri suficiente puntru a lăsa
fiecăruia din cei şapte copii, 800 ha de pământ şi 150ha de pădure!
În Bucureşti, averea familiei Bellu cuprindea terenuri care se întindeau de la
Piaţa Chirigii, până la Şoseaua Viilor de astăzi, precum şi pe Podul
Mogoșoaiei sau str. Dionisie Lupu din zilele noastre. Casele Bellu de pe
Calea Victoriei, donate de familie statului român, sunt astăzi sediul
Academiei Române, căreia un alt Bellu, în 1941, i-a lăsat întreaga lui avere.
În 1930, Eliza Bellu, născută Știrbey, a donat, tot Academiei Române, casele
şi via sa din Urlați.
Din păcate, numele familiei Bellu nu mai este astăzi amintit la Bucureşti
decât de cimitirul Şerban Vodă, numit de toţi bucureştenii “Cimitirul Bellu”,
pentru că a fost construit pe un terun oferit de Barbu Bellu, ministru al
Cultelor şi Justiţiei, la mijlocul secolului XIX.
***
Georges de Bellio, clientul de fiecare zi al restaurantului “Café Riche”, era
fiul vornicului Bellu din Muntenia şi al Irinei Văcărescu, a căror căsătorie
am menţionat-o mai înainte.
Născut la Bucureşti pe 25 februarie 1826, Georges de Bellio s-a instalat la
Paris în 1851 unde şi-a făcut şi studiile de medicină, specialitatea lui fiind
homeopatia. Pe urmă a abandonat profesia de medic, însă mulţumită averii
considerabile de care dispunea, şi-a constituit o colecţie de pictură clasică
din care făceau parte artişti reputaţi, precum Frans Hals, Clouet, Poussin sau
Fragonard.
În acelaşi timp, de Bellio face cunoştinţă în calitate de pacienţi, cu diferiţi
pictori impresionişti, pentru a căror operă se pasionează. Era probabil în
jurul anului 1875, pentru că se ştie că în 1876 de Bellio cumpărase deja trei
tablouri de la Berthe Morisot, între care “Le Déjeuner sur l’Herbe”. În 1877,
catalogul Salonului Impresioniştilor menţionează trei tablouri de Monet,
împrumutate de Georges de Bellio: “Les Tuileries”, “Le Parc Monceau” şi
“Pont de Rome, Gare Saint-Lazare”.
În anii următori, Georges de Bellio cumpără atât de multe tablouri
impresioniste, că în curând apartamentul său, situat 1, Boulevard de Clichy,
devine neîncăpător şi este obligat să închirieze un magazin în aceeaşi zonă,
unde stochează în permanență picturile şi de unde selecţionează periodic pe
cele care îi decorează locuinţa.
Bineînţeles că Bellio cumpăra aceste tablouri cu un preț care astăzi pare
ridicol. De exemplu, celebrul “Impression- soleil levant”, pictat de Monet în
1872, a fost expus la fotograful Nadar în 1874, în cadrul primei expoziţii de
ansamblu a noii mişcări artistice şi a provocat, în derâdere, denumirea
grupului: “impresionist”. De Bellio cumpără acest tablou prezentat într-o
licitaţie a colecţiei Ernest Hoshedé, cumnatul lui Monet, pe data de 5-6 iunie
1878, pentru suma ridicolă de 210 franci. Acelaşi tablou pentru care, câţiva
ani înainte, Hoshedé plătise o sumă de cinci ori superioară!
Totuşi de Bellio era providenţa pictorilor în mizerie din acei ani. Însuşi
Renoir scrie: “De fiecare dată când unul dintre noi avea o nevoie urgentă de
200 franci, alerga la ora dejunului la “Café Riche”. Era sigur că îl va găsi pe
Dl. de Bellio, care cumpăra, chiar fără să-l privească, tabloul ce i se aducea.”
Însă de Bellio, în calitatea lui de medic, nu asigura numai supravieţuirea
fizică a pacienţilor lui, artişti, ci se ocupa şi de liniştea lor spirituală. Ca
dovadă nenumăratele scrisori de mulţumire adresate de Claude Monet, între
care una în care îi spune că situaţia lui era atât de disperată, încât fără
ajutorul lui de Bellio, s-ar fi sinucis.
Iar Camille Pissarro, într-o scrisoare adresată fiului său Lucien în 1893,
vorbeşte despre sfaturile date de doctorul român, spunând: „Lucru
stupefiant, de Bellio spune, ă propos de ultima mea expoziţie, că am mers
mai departe decât Monet, că arta mea e mai serioasă şi că am depăşit “Les
Peupliers” a lui Monet…”
De altfel când, în 1889, a fost lansată o subscripție în favoarea văduvei lui
Manet, prin care admiratorii lui îşi propuneau să ofere statului francez
tabloul “Olympia”, prima scrisoare primită a fost cea a doctorului de Bellio,
care oferea suma de 1000 franci-aur.
La un moment dat, chiar şi averea considerabilă a lui Georges de Bellio n-a
mai fost suficientă pentru cumpărarea de noi tablouri, devenite din ce în ce
mai scumpe. Totuşi colecţia acumulată şi care, dacă ar fi rămas în întregime
în posesia unui singur proprietar, ar fi astăzi cea mai completă din lume în
ceeace priveşte pictura impresionistă, era, la sfârşitul vieţii lui Georges de
Bellio, mai vastă chiar decât cea aparţinând lui Gustave Caillebotte. Se pare
că ea cuprindea mai bine de treizeci de tablouri semnate numai de Claude
Monet!
Georges de Bellio s-a căsătorit cu Catherine Rose Guillemet, cu care a avut
o singură fată, Victorine, în 1863. Aceasta s-a măritat în 1893 cu E. Donop
de Monchy, cu care nu a avut copii.
Victorine a moştenit colecţia de tablouri a tatălui ei, după moartea acestuia,
pe 26 ianuarie 1894. După decesul ei, în 1957, douăzeci dintre cele mai
remarcabile tablouri, care aparţinuseră doctorului de Bellio, au intrat în
colecţia Muzeului Marmottan din Paris, sub numele “legs Donop de
Monchy”. Printre ele, celebrul “Impression-soleil levant”, precum şi alte
picturi de Monet, Renoir, Caillebotte, Pissarro, Berthe Morisot, Honoré
Daumier.
Două dintre tablouri au o valoare documentară particulară. Primul o
reprezintă pe Victorine, în 1892 puţin timp înainte de a se mărita, şi este
semnat de Auguste Renoir. Celălalt (vezi imaginea de mai sus) îl înfăţişează
pe doctorul de Bellio, în jurul anului 1877, şi a fost pictat de Nicolae
Grigorescu, la Paris.
Această donaţie a decis probabil pe ultimul fiu în viaţă al pictorului Claude
Monet, Michel Monet, care a oferit Muzeului Marmottan picturile şi
desenele tatălui său rămase în familie, precum şi nenumărate opere care au
aparţinut prietenilor celebrului pictor. Acest gest a fost făcut, probabil, după
cum spune Yves Brayer, academician şi conservator al Muzeului
Marmottan, de către Michel Monet, care: “… sans doute, se souvenait-il de
l’ami de son père, le Docteur Bellio et îl était de la même génération que
Mme. Donop de Monchy”.
Din păcate, deşi în muzeul din cartierul Passy pot fi văzute câteva din
scrisorile şi documentele legate de activitatea colecţionarului „de Bellio”,
vizitatorii au puţine şanse să înţeleagă legătura lui excepţională cu aceşti
pictori şi importanța donaţiei, care nici nu poartă numele lui.
***
Cât despre familia Bellu din România, ea a avut de suferit după 1944, ca şi
toţi acei „foşti” pe care regimul comunist îi ura atât de mult. Puţin importă
ce au lăsat ei statului, istoriei, culturii române sau universale!
Pe la mijlocul anilor ’90, după cum povestea un articol publicat de Gabriela
Gherman în VIP la Bucureşti, ultimul descendent al familiei Bellu locuia
într’un apartament sordid din Drumul Taberii. Deşi făcuse războiul ca ofiţer
de artilerie, fusese rănit de două ori şi decorat pe frontul rus, Alexandru
Bellu a avut mult de suferit după 1946, datorită „originii nesănătoase”.
Când Academia Română i-a oferit un ajutor, el a refuzat să-l primească, din
demnitate. Totuşi după 1990, el mai spera să poată recupera şi restaura
reşedinţa familiei Bellu de la Urlați.
Însă cea mai frumoasă amintire pe care o avea Alexandru Bellu, a rămas
vizita la Paris din 1981. Când s-a dus la Muzeul Marmottan şi s-a prezentat
directorului, a fost primit cu toată cinstea cuvenită urmaşilor familiei
donatorului unei colecţii de o asemenea valoare.
Iar după trei zile, a primit şi o scrisoare de mulţumire din partea autorităţilor
franceze, însoţită de un cec de 2.000 franci!
Adrian Irvin Rozei, Domaine de Creiscels, august 2002
—
P.S.: Nici celebrul “Café riche” n-a avut o soartă prea strălucitoare. După ce
a ars la începutul secolului, un imobil de raport, care astăzi este sediul unei
bănci pariziene, a fost construit în locul lui prin epoca şi în stilul anilor ’30.
În schimb ceva din ambianța vremurilor trăite de Dr. de Bellio, poate fi
regăsită două străzi mai departe, pe rue Le Peletier, la restaurantul numit
“Au Petit Riche”.
De fapt “Au Petit Riche” era un bistrou deschis în 1854 pentru „les petites
gens”, care nu se puteau amesteca cu „le beau monde”! Cu alte cuvinte:
birjarii, maşiniştii şi funcţionarii de la Opera din Paris, care erau direct sau
indirect în slujba celor ce frecventau ”le Café Riche”.
Mulţumită nenumăratelor aventuri (incendii, reconstrucţii, decoraţii
modificate şi refăcute, diferite soiuri de clientelă etc), „Au Petit Riche” a
devenit astăzi „un loc de memorie”, cu o ambianță călduroasă şi care
serveşte specialităţile tradiţionale ale bucătăriei franceze într-un cadru
istoric. Tradiţia legăturii cu lumea artistică e păstrată, serviciul fiind asigurat
până după miezul nopţii, pentru satisfacerea celor care vor să dineze după ce
ies de la spectacolele de teatru sau muzică din cartier.
—
*Deviza înscrisă pe frontispiciul Cimitirului Bellu, din Bucureşti