I. B. O. R.

MEDIUL CĂRTURĂRESC DE LA CURTEA DOMNEASCĂ ÎN „EPOCA

BRÂNCOVENEASCĂ”
ŞTEFAN IONESCU
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, curtea domnească a fost şi un centru de viaţă
culturală şi artistică de mult mai mari proporţii decât a fost cea a lui Matei Basarab (1632-1654).
Viaţa la curtea brâncovenească se desfăşura într-o atmosferă cu totul deosebită, de aceea de la
curtea lui Matei Basarab, de pildă.
Viaţa la curtea de la Târgovişte a lui Matei Basarab era aspră, fără prea mult rafinament. Dominau
obiceiurile şi stilul bizantino-persan de la Serai, bineînţeles, din motive politice. Iar cel mai mare
duşman al lui era Vasile Lupu, domnul Moldovei, care-i jinduia scaunul domnesc şi împotriva
căruia s-a războit în trei rânduri. Turcii nu puteau uita că Matei Basarab se impusese domnitor prin
voinţa lui şi împotriva voinţei sultanului, care în 1632 numise domn al Ţării Româneşti, în locul lui
Leon Vodă, pe Radu Iliaş. În asemenea împrejurări Matei Basarab trebuia să respecte nu numai
poruncile turcilor ci şi protocolul oriental, pentru a nu fi bănuit de hainie. Matei Basarab iubea arta
militară dar şi divertismentele cinegetice. Paul din Alep povesteşte că Matei Basarab fiind un
vînător pasionat, statornicise la curte tradiţia ca în ajunul Crăciunului să se servească la masa
domnească bucate din propriul său vânat. Matei Basarab era sever, chiar crud. Preţuia disciplina în
cel mai înalt grad; pedepsea aspru pe oşteanul nedisciplinat şi poruncea arestarea şi chiar executarea
tuturor acelora care erau prinşi de străji umblând noaptea pe uliţele Târgoviştei. Ca şi la curtea de la
Iaşi, unde stăruiau aceleaşi obiceiuri, zilnic mitropolitul trebuia să binecuvânteze ospăţul domnesc.
Domnul păstra obiceiul bizantin al schimbării dregătorilor din an în an.
De la 15 august 1694, când Constantin Brâncoveanu a inaugurat noua curte de la Târgovişte, ţara a
avut două reşedinţe. La Bucureşti era reşedinţa oficială, cu dregătoriile, bineînţeles, în incinta curţii.
Aici erau primiţi străinii şi locuia şi voievodul în timpul iernii. În schimb, la Târgovişte era
reşedinţa de vară. Curtea târgovişteană păstra un caracter familial; pe aici trecea drumul spre
frumoasa ctitorie de la Hurez pe care abia o târnosise în septembrie 1694. Dar mai era ceva.
Târgoviştea, reşedinţa preferată a lui Brâncoveanu, era la adăpostul munţilor, în apropierea
trecătorilor şi a potecilor prin care oricine se putea strecura la vreme de primejdie, dincolo de munţi,
în Transilvania, unde erau tot români și stăpânea un împărat creştin. Curtea domnească de la
Bucureşti, „Curtea veche", era centrul vieţii culturale şi artistice a Ţării Româneşti.
Cum voievodul ştia că este spionat de stăpânii lui de la Constantinopol, având la curte chiar un
agent oficial şi cum la curte veneau mereu dregători otomani, Constantin Vodă a căutat să dea curţii
un aspect cât mai oriental. Încă de la constituirea statelor române în secolul XIV, la curţile domneşti
de la Argeş, Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi, costumul domnesc era confecţionat din
materiale rare, deseori unicate. Costumul de curte a fost totdeauna de mare valoare prin materiale şi
somptuos prin stilul său bizantin, mai ales din secolul XV, după căderea Constantinopolului (1453),
de când voievozii români au preluat misiunea bazileilor privind ecumenitatea creştină.
Considerându-se apărători ai creştinătăţii, ei nu se puteau îmbrăca cu mai puţină strălucire decît
bazileii. Sultanii se considerau, de la Mohamed II, cuceritorul Bizanţului, succesorii de drept :şi de
fapt ai împăraţilor bizantini cărora le preluaseră, odată cu măreaţa cetate a lui Constantin cel Mare,
şi obiceiurile de la curte. În schimb, îmbrăcămintea boierilor era orientală. În jurul lui Constantin
Vodă, mişunau marii boieri cu bărbile lor maiestuoase, gătiţi după moda ţarigrădeană.

1
Hainele erau lungi, bogat decorate. Când boierii veneau la curte, însoţiţi de un alai de slugi al căror
număr era în raport cu dregătoriile ce le ocupau, îşi scoteau ghetele şi se încălţau cu papuci, înainte
de a urca scările palatului domnesc. Jupânesele, se adunau în odăile doamnei. Imbrăcămintea eu-
ropeană era, totuşi, acceptată, numai la curte şi numai pentru străinii în slujba ei. Oriental era şi
ceremonialul meselor domneşti. La confirmarea în domnie, turcii îi trimit lui Brâncoveanu „caftan
şi cucă cu agă turc". Radu Greceanu, cronicarul curţii, scrie în legătură cu înapoierea voievodului
de la Adrianopol, că după ce s-a citit hatişeriful pentru reînnoirea domniei, a îmbrăcat ,,şi pă turcul
ce venise cu măria sa [. ..] cu cojoc de samur", apoi ,,pă boiarii caimacami cu felegele cu pacele de
samur ...”. Chiar şi negustorii şi meşteşugarii se îmbrăcau tot după moda orientală. Meşterii zidar,
pietrar şi lemnar, pictaţi la Hurez, purtau caftan de postav sau catifea; la fel, Pîrvu Mutu, zugravul,
în autoportretul bine cunoscut. Totuşi, la curte, se puteau vedea şi unele aspecte occidentale, dată
fiind prezenţa multor străini care erau secretari domneşti, secretari ai cancelariei pentru traduceri
din şi în limbi străine, medici, preceptori ai beizadelelor, etc. Toţi aceştia erau greci sau italieni,
germani, francezi şi raguzani. Grecii veneau, îndeosebi, din Veneţia, de unde erau prigoniţi pentru
ideile şi credinţa lor ortodoxă; iar ceilalţi erau aduşi la curte pentru priceperea şi învăţătura lor.
Printre aceştia, Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, făcea o notă aparte la
curte prin fantezia portului său european. La fel, doctorul Bartolomeo Ferrati, se distingea şi prin
îmbrăcăminte. Medicii, oameni cultivaţi şi educaţi în stilul european, purtau peruci albe şi se
îmbrăcau ca medicii de la curţile occidentale, cu haină neagră, încheiată pînă la gât.
Atmosfera orientală de la curtea domnească, împănată cu spioni turci în frunte cu Divan Efendi
era, de fapt, o perdea diplomatică. După ea, voievodul putea să-şi urmărească politica lui de
apropiere de imperiali, de ruşi şi chiar de alte puteri europene mai depărtate şi, în acelaşi timp,
putea să-şi desfăşoare politica lui culturală. Căci Constantin Brâncoveanu era un spirit european în
costum bizantin. Înăuntrul zidurilor Curţii vechi viaţa a fost şi în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu, nesigură în permanenţă şi dramatică uneori. Sentimentul de nesiguranţă îl trăia, în
primul rînd, voievodul. El ştia că oricând se putea aştepta la mazilire, că numeroşii şi puternicii lui
duşmani complotau mereu împotrivăi. Temerea lui se vede din însemnările lui de taină, în care
este permanentă preocuparea de a şti ce se întâmplă la Constantinopol. Tot constantă este şi ura
voievodului împotriva Porţii care asuprea domnia şi exploata ţara. Căuta să-şi pună în siguranţă
parte din averi depunând bani la Veneţia; se refugia, mai ales în timpul verii, la Târgovişte, pentru
a putea fugi la vreme de nevoie, dincolo de munţi, în Transilvania românească, în care scop s-a
îngrijit să obţină protecţionale de la cabinetul vienez. Acelaşi sentiment de nesiguranţă, ere
provocat şi de intrigile dintre boieri şi din urile deslănţuite între ei. Deşi viaţa la curte era dominată
de evenimentele politice şi de nesiguranţa ce caracterizează orice epocă tulburată de războaie şi
nemăsuratele ambiţii ale marilor puteri imperialiste, totuşi Constantin Brâncoveanu a reuşit să
realizeze o vastă operă culturală şi să o impună ca un factor activ în viaţa poporului şi a statului,
fiind un mare protector al literelor şi artelor, un adevărat "Caius Maecenas” al lumii feudale
româneşti.
Răspântie între trei lumi ce reprezintă tot atâtea stiluri de cultură — Occident, Orient, Bizanţ —
spaţiul carpato-balcanic, în general, şi cel carpato-danubian, îndeosebi a fost supus tuturor
seismelor istoriei. Cultura română a suferit consecinţele condiţionării destinului istoric al
poporului român. După patru secole de manifestare în forme slavo-bizantine, la sfârşitul secolului
XVII, cultura română a început să se afirme pe noi temeiuri izvorâte, multe din ele, din spiritul

2
occidental. Manifestările de cultură şi artă din timpul domniei lui Brâncoveanu, marchează
continuarea şi maturizarea unui proces de afirmare eultural-artistică.
Din cauza vitregiei istorice în care a trăit poporul român, cultura lui s-a dezvoltat abia din secolul
XIV dar nu în acelaşi ritm cu cultura occidentală. Cultura română a cunoscut puţine manifestări,
fiind tutelată de spiritul ortodox, tipăriturile fiind, aproape în exclusivitate, în limba slavonă, iar
ieşirile la lumină reducându-se la mici perioade istorice şi la câteva personalităţi de valoare euro-
peană. Singura manifestare majoră a fost în domeniul artei religioase, mai ales în arhitectură şi
pictură şi, într-o oarecare măsură, în sculptură. In toată această perioadă istorică, dominante au fost
literatura şi arta populară, răspândite în tot spaţiul dacic, dată fiind puternica forţă creatoare a
sufletului românesc.
Primele contacte cu spiritul occidental se produc în Transilvania, în secolul XVI, unde reforma a
atras consecinţe şi pe plan cultural, însă, din motive istorice, Transilvania fiind izolată de Moldova
şi Ţara Românească, dar şi religioase, ortodoxia neavând nici o legătură cu spiritul luteran sau
calvin, aceste prime contacte cu Occidentul de la începutul secolului XVI s-au oprit în
Transilvania. În Ţara Românească, influenţa occidentală a pătruns adânc prin sudul Dunării de la
Veneția şi Raguza, iar în Moldova, prin Polonia.
În sudul Dunării, ţara care a beneficiat cel mai mult de roadele spiritului occidental a fost Serbia
dată fiind poziţia ei geografică şi apropierea de Veneţia, fereastra Occidentului către Europa
răsăriteană. În asemenea condiţii, sârbii preluând de la Roma şi Veneţia în primul rînd, arta
tipografică, au transmis-o chiar de la începutul secolului XVI şi românilor. Prima tipăritură în
ţările române datează din anul 1508, şi este un Liturghier slavonesc, apărut la Târgovişte din
porunca lui Radu Vodă, la tipărirea căruia a colaborat şi un călugăr sârb, Macarie, fugit din
Muntenegru şi refugiat la curtea voievodului muntean. În 1545, la Târgovişte începea să lucreze o
altă tipografie adusă de la Veneţia de către un alt sârb, Dumitru Liubovici. Este probabil că
târgovişteanul Coresi, care şi-a mutat tipografia în Şcheii Braşovului, a învăţat meşteşugul
tipografic tot de la sârbii veniţi în ţările române căci aceştia aduceau odată cu ei, atît planşele cât şi
literele tipografice.
O a treia cale de pătrundere a spiritului european, a fost în Moldova prin Polonia în ale cărei
colegii iezuite germina spiritul occidental. Este demn de relevat faptul că această filieră este tot
italiană. Încă din secolul XV, Poggio Bracciolini (1380 - 1453), secretarul papei Bonifaciu II,
susţine ideea originii latine a limbii române, după cum şi viitorul papă Pius II, vorbind despre
războaiele romane şi despre cucerirea Daciei, recunoaşte originea daco-romană a românilor.
Grigore Ureche şi Miron Costin, formaţi la şcoala latinizantă poloneză, sînt nu numai prestigioşi
cronicari, ci şi susţinători fermi ai originii daco-romane a românilor şi a latinităţii limbii române.
Umanismul se structurează în mediul cărturăresc din Europa occidentală în secolele XIV—XV,
este dependent de fenomenul Renaşterii, de crearea statelor naţionale, de descoperirea “lumii noi”,
fiind generatorul de plan social al burgheziei. Umanismul apare ca o doctrină antropocentrică
opusă doctrinei teocentrice. Prin cultul faţă de om, umanismul afirmă plenipotenţa raţiunii şi prin
aceasta contestă tutela religiei asupra culturii în general şi a ştiinţei. Umanismul este o manifestare
specifică spiritului european prin cultul pentru persoana umană, Fiind specific şi exclusiv
european, acest curent de gândire şi-a fixat originalitatea pe toate formele de creaţie ale culturii
europene. Artiştii încep să-şi semneze operele, ştiinţele se eliberează de sub carcasa dogmei
teologice, scriitorii cântă natura, iar cultul pentru cultura greco-romană i-a făcut pe umanişti să se
întoarcă la Platon şi Aristotel, ca fiind cei mai reprezentativi filozofi ai antichităţii.
3
Această nouă viziune asupra omului şi vieţii, afirmată de spiritul culturii occidentale, a determinat,
odată cu pătrunderea acestei culturi în ţările române şi formarea unui umanism românesc. Iar dacă
umanismul românesc este puternic afirmat în epoca brâncovenească, nu înseamnă că s-a format
atunci, îşi are origini mai vechi. Curentul nou care a înlocuit treptat formele culturii slavo-
bizantine, s-a resimţit în Transilvania încă din secolul XVI, prin reformă, iar în Moldova şi Ţara
Românească, prin primii cronicari care au afirmat originea daco-romană a poporului român. Demn
de amintit rolul jucat de oraşul Braşov, îndeosebi centrul românesc din Şchei. În jurul bisericii Sf.
Nicolae din Şchei s-adesfăşurat o puternică viaţă culturală românească ale cărei ecouri s-au auzit
în cele trei ţări române. Chemarea lui Coressi de la Braşov la Târgovişte şi tipăriturile româneşti
făcute acolo între anii 1557-1581 nu sunt întâmplătoare. Şi tot prin puternica tradiţie românească
din Şchei se explică şi rezistenţa românilor din Ţara Bârsei la unirea bisericii ortodoxe cu biserica
de la Roma. În prima jumătate a secolului XVII, cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin au
constituit desfăşurarea acestui proces umanist ale cărui încheieri le aflăm la curtea brâncoveneaseă
şi la Dimitrie Cantemir.
Cum poate fi definit umanismul românesc?
În primul rând, se constată că formele incipiente ale umanismului. românesc nu intrau în
conflict cu religia. Treptat, vechea cultură slavo-bizantină este înlocuită cu valori spirituale
tradiţionale sau cu influenţe occidentale astfel că devine posibilă structurarea culturii române
moderne; limba română este introdusă în biserică, înlocuind slavona care era inaccesibilă pentru
înţelegerea slujbelor religioase de către masele populare; se manifestă preocupări privind originea
poporului român; unele forme ale culturii greco-romane se fac simţite în preocupările cărturarilor
vremii; adevărul ştiinţific, începe să fie căutat dincolo de interpretarea lui religioasă; este
recunoscută raţiunea ca singura putere de cunoaştere a realităţii. Introducerea limbii române a
privit, în principal biserica, tipăriturile fiind precumpănitor religioase; despre originea romană a
poporului român au vorbit întâi cronicarii moldoveni sub influenţa curentului umanist polonez;
cultura greco-romană s-a restrâns la introducerea limbii greceşti şi la răspândirea unor cărţi
populare; căutarea adevărului ştiinţific, o descoperim la Nicolaus Olahus, Udrişte Năsturel,
Nicolae Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir; în sfârşit, omul si nu
divinitatea este finalitatea oricărei culturi. Iar formele pe care şi le-a însuşit umanismul românesc
sunt proprii, izvorâte din profundele aspiraţii ale sufletului românesc pentru libertatea lui politică,
socială şi de creaţie în toate domeniile culturii.
Constantin Brâncoveanu a inaugurat un nou stil politic, bazat, în afară de noi metode
diplomatice, pe actul de cultură şi răspândirea ei în straturi cât mai largi. Pentru voievod, mijlocul
cel mai potrivit pentru a crea un prestigiu ţării dincolo de hotarele ei, era cultura şi implicatul ei,
arta. Adevăraţii lui ambasadori au fost cărturarii şi cărţile, bisericile şi palatele pe care le-a înălţat.
De aceea, pe drept cuvânt, s-a vorbit de monarhia culturală a lui Constantin Brâncoveanu.
Voievodul îşi alegea dregătorii şi dintre cărturari, aşa cum s-a întâmplat cu fraţii Radu şi Şerban
Greceanu, sau cronicarul Radu Popescu. Oriunde era invitat de către domnitor, Sevastos
Kiminitul, directorul Academiei domneşti, era „pus mai sus di toţi boierii”.
Om de aleasă cultură, cunoscător al limbilor greacă şi latină, Constantin Brâncoveanu a
manifestat din tinereţe o mare pasiune pentru studiu şi carte. Mănăstirile Bistriţa, Dintr-un lemn şi
Surpatele au fost înzestrate, printre altele, şi cu câte un exemplar din evanghelia, tipărită în limba
română la Bucureşti, în 1682. Numit de către unchiul său, Şerban vodă Cantacuzino, ispravnic
pentru tipărirea bibliei în limba română, Brâncoveanu, mare logofăt pe atunci (1687) a creat
4
pentru traducători un adevărat fond special filologic şi teologic, pentru a le înlesni cât mai mult
munca. Ajuns voievod, Brâncoveanu şi-a procurat nenumărate cărţi rare din domenii foarte
variate. În anul 1708, el şi-a transferat biblioteca la mănăstirea Hurez. Între cele 425 de volume şi
manuscrise, cîte se mai păstrau în 1861, cînd le-a descoperit A.Î. Odobescu la mănăstirea Hurez,
se aflau printre altele, colecţia de autori bizantini publicată de Charles du Cange du Fresne, în
timpul regalităţii lui Ludovic XIV. Faptul este semnifîcativ pentru că demonstrează, pe de o parte,
interesul major manifestat de voievod faţă de străbunii lui materni, cei doi Cantacuzini, împăraţi ai
Bizanţului în secolul XIV, iar pe de alţă parte autorii bizantini sunt printre primii care s-au ocupat
de istoria poporului român. Istoricul Laonicul Chalcochodyles constituie în opera sa, Historiarum
de origine et rebus gentis turcorum, ultimul cronograf asupra Imperiului bizantin, de la 1287-
1462, fiind un preţios izvor pentru istoria poporului român. Prezenţa în această bibliotecă, a unor
cărţi apărute la Londra, Paris, Amsterdam, Koln sau Roma, cu foarte diverse teme de istorie sau
drept, matematică şi astronomie, teologie sau literatură, dovedeşte nivelul culturii voievodului.
Biblioteca a fost organizată la Hurez pentru că voievodul intenţiona ca, complexul monahal de
acolo să devină o mare instituţie culturală. Ar fi fost prima bibliotecă naţională în sensul
organizării ei, mai cu seamă că poruncise ca toate cele cinci tipografii domneşti să trimită câte un
exemplar bibliotecii, din fiecare volum tipărit.
Interesul manifestat faţă de cultură şi de cărturari se vede şi din modul în care a înţeles să-şi
instruiască fiii. În 1701, apare Cuvînt panegiric la marele Constantin şi Cuvînt panegiric la
martirul Ştefan, scrise în greceşte de Ştefan Brâncoveanu. În anul 1703, acelaşi, tipăreşte tot în
greceşte, la aceeaşi tipografie, Cuvântpanegiric la adormirea Născătoarei, pentru ca, în 1704, să
apară tot la Bucureşti şi tot în greceşte şi o Cuvîntare la patima cea mântuitoare, întocmită de
Radu Brâncoveanu. Tot el este autorul şi al unui Cuvînt panegiric la Sf. Nicolae. Şi tot în acelaşi
an, 1704, Antim a mai tipărit la tipografia bucureşteană, Paralele greceşti şi romane, ale lui
Plutarh, traduse în greaca modernă de către Constantin Brâncoveanu, fiul cel mare al domni-
torului. Traducerea unor biografii din opera lui Plutarh, lucrare clasică a antichităţii privind marile
ei figuri, de către Constantin, fiul mai mare al voievodului, poate să însemne şi dorinţa
nemărturisită a acestuia de a-si pregăti fiul să-i urmeze în scaunul domnesc. Vieţile paralele, se
înscriu printre acele lucrări chemate să formeze educaţia şi să completeze instrucţia unui prinţ,
unui moştenitor de tron. Că voievodul muntean nutrea gândul de a pregăti pe fiul său mai mare
pentru domnie rezultă şi din tipărirea, la îndemnul şi cu cheltuiala lui, a cărţii lui Vasile
Macedoneanu, Capitole îndemnătoare, traduse de către Hrisant Notara, pe atunci „arhimandritul
prea sfântului şi dumnezeescului mormânt. Alcătuită din 66 capitole, lucrarea cuprinde învăţături
ale lui Vasile Macedoneanu, „împăratul grecilor", către fiul său, Leon.
Un aspect mai puţin cunoscut din multipla activitate cultural-religioasă a lui Brâncoveanu este şi
acela_legat de sprijinul ce l-a dat tuturor acelora care au avut de pătimit pentru convingerile lor,
fiind nedreptăţiţi. Când, în 1709 patriarhul Hrisant intervine pe lângă voievod să primească la
curte pe Ioan Avramios, parohul coloniei greceşti, din Veneţia, izgonit de acolo, acesta îl primeşte
de îndată şi-l numeşte predicatorul curţii. Mai elocvent este cazul învăţatului Ion Cariofil. În
conflictul dintre dogmaticii exegeţi de la Academia din Fanar şi învăţatul Ion Cariofil, decretat
eretic şi calvinist, pentru interpreţările lui teologice, Constantin vodă a fost alături de învăţatul
grec. Cu toate că în 1694 a apărut în tipografia din „Iaşul Moldovei” în greceşte, Manualul contra
lui Ion Cariofil scris de Dositei, patriarhul Ierusalimului, prin care învăţatul grec era declarat eretic
de către academia din Fanar, totuşi nimic n-a împiedicat pe voievod ca trei ani mai tîrziu, în 1697,
5
să poruncească tipărirea la Snagov a răspunsului lui Ion Cariofil care dădea o replică critică
Academiei din Fanar, prin autoritatea a trei mari învăţaţi: Ion Cariofil, Constantin Cantacuzino şi
Sevastos Kiminitul, sub oblăduirea mitropolituIui Teodosie al Ungro-Vlahiei şi cu aprobarea
voievodului muntean. Când a constatat că s-a făcut o mare nedreptate a intervenit să restabilească
adevărul, indiferent cine-1 nega, fie că era Academia din Fanar sau Dositei, patriarharul
Ierusalimului.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, a avut un însemnat rol nu numai la formarea cărturărească a
nepotului său, ci şi la manifestările de cultură pe care acesta le-a iniţiat. Astfel, el se înscrie printre
marii umanişti români alături de înaintaşul său din secolul XVI Nicolaus Olahus, primatul
Ungariei, precum şi de contemporanii lui, Dimitrie Cantemir şi Nicolae Milescu. Stolnicul şi-a
mărit toată viaţa biblioteca, aşezată în conacul de la Mărgineni.
Ceea ce este deosebit de preţios de urmărit în biblioteca stolnicului este, fără îndoială, stăruinţa lui
de a se documenta asupra originii şi formării poporului român, pe temeiul lucrărilor cu autoritate
ştiinţifică. Nenumărate sunt cărţile în legătură cu istoria Transilvaniei, pentru că această tară
făcuse corp comun cu Moldova şi Ţara Românească, în veacul de început al dacilor şi apoi ai
daco-romanilor. Astfel, el îşi procură cunoscuta operă a lui Jean Jaeques Boissard, Panoniae
historia chronologica, care cuprinde o istorie a Transilvaniei pînă la Sigismund Bathory. Prestigiul
deosebit de care se bucura stolnicul, nu numai la curte sauîn ochii voievodului, ci si faţă de străini
reiese şi din solicitarea pe care i-a adresat-o contele Marsigli, care nu era numai un distins militar,
ci şi un mare erudit, de a-i trimite informaţii şi lămuriri ştiinţifice în legătură cu originea romană a
poporului român, pentru lucrarea ce o proiecta asupra Daciei, rămasă neterminată.
Stolnicul a fost un cărturar prin vocaţie. A refuzat scaunul domnesc la moartea fratelui său Şerban
pentru a avea timp liber să studieze.
Influenţa pe care stolnicul a exercitat-o nu numai în afacerile politice ci şi în manifestările
culturale, a creat, la un moment dat, începând cu anul 1707, un tacit conflict cu Brâncoveanu, care
nu se mai voia tutelat de unchii săi, Constantin Cantacuzino şi marele spătar Mihai Cantacuzino.
Consecinţele nefaste ale acestui conflict au dus, cum se ştie, atât la drama de la 15 august 1714,
cînd au fost ucişi toţi Brâncovenii, cât şi la aceea de la 7 iunie 1716 când au fost ucişi
Cantacuzinii. Prin mediul cărturăresc de la curtea domnească trebuie să înţelegem vasta şi variata
activitate culturală, cu concursul celor mai de seamă cărturari români ai vremii, printre care
amintim pe mitropolitul Teodosie, Radu şi Şerban Greceanu, lordache Cantacuzino, Antim
Ivireanu, David şi Teodor Corbea, etc. precum şi a multor învăţaţi greci. Constantin Brâncoveanu
a urmărit, pe de o parte, formarea unei elite cărturăreşti, prin învăţâmântul neoaristotelic predat la
Academia domnească de la Sf. Sava, iar pe de alta, ridicarea nivelului cultural şi dezvoltarea
conştiinţei naţionale a poporului român de pretutindeni. Formarea unei conştiinţe naţionale a
constat din traduceri în limba română realizate de cărturarii români de la curte. Iar ca un
corolar al acestei politici culturale, s-a ajuns ca prin introducerea limbii române în biserică şi prin
traduceri (şi în limba greacă) să se grăbească lichidarea culturii slavo-bizantine şi să se poată lupta
împotriva catolicismului pentru apârarea ortodoxiei răsăritene.
La Academia, domnească de la Sf. Sava condusă din anul 1689, până la moarte, în septembrie
1702, de către învăţatul grec Sevastos Kiminitul, s-a predat un învăţământ neoaristotelic.
Neoaristotelismul nu trebuie înţeles stricto senso, ca un învaţământ al filozofiei lui Aristotel ci
trebuie înţeles ca o metodă de gândire ştiinţifică. De aici se desprind organic, implicaţiile: raţiune,
materie, ştiinţă; adică, intervine disjungerea revelaţiei divine de adevărul raţional al ştiinţei prin
6
abandonarea principiului scolastic. Neoaristotelismul, predat mai ales în epoca brâncovenească,
face din Teofil Corydaleu, ultimul mare interpret al lui Aristotel. Spune chiar Teofil Corydaleu: eu
am explicat în toată cartea mea (Despre naştere şi pieire, n.n.) părerea lui Aristotel, "nu pentru a o
urma ad litleram ci pentru a ne refugia în sfintele taine ale credinţei”. Nu trebuie să se uite că în
afară de şcolile înalte_din Occident, numai la Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi putea fi
predat un învăţămînt liber. Academia patriarhatului din Fanar precum şi celelalte din Orient, erau
sever controlate, fie de dogmatismul ortodox, fie de spiritul intolerant otoman.
La Academia patriarhatului din Fanar au fost numeroase şi chiar dramatice ciocniri între umanişti
şi dogmatici. Învăţaţi ca Ion Cariofil, director al Academiei din Fanar între anii 1641 – 1665
sau_Sevastas Kiminitul, director între anii 1671-1681, au trebuit să renunţe la conducere şi să se
refugieze la Bucureşti din cauza dezlănţuirii fanatismului dogmatic al învăţaţilor cu spirit
conservator. Victime ale aceluiaşi dogmatism au căzut si Pantelimon Ligaridis, organizatorul şcolii
greco-latine de la Târgovişte, precum şi Ghermanos de Nyssa. care a contribuit atât la traducerea
Bibliei cât și la organizarea Academiei din Bucuresti.
Constantin Brâncoveanu a avut o grijă deosebită faţă de Academia de la Sf. Sava. În 1707, după
reorganizare, îi asigură ca venit permanent pentru plata profesorilor, dobânda de 810 taleri de la
cei 30.000 de taleri depuşi la Zecca veneţiană. În august 1707, la cererea voievodului, Hrisant
Notara, patriarhul Ierusalimului, trece la reorganizarea scolii de la Sf. Sava. Din program reiese că
la Academia domnească se introducea în mod oficial studiul clasicismului grec al filozofiei şi al
ştiinţelor naturii. La Şcoala de la Sf. Sava adevărată universitate pentru români dar şi pentru
străini, se preda literatură clasică greacă dar şi poemele homerice, filozofia şi retorica, dar şi
ştiinţele, precum: astronomia, acustica şi fizica dar şi metafizica (aristotelică) şi matematica (pita-
goreică), cu profesori reputaţi, binecunoscuţi în Orientul european. In afară de Sevastos Kiminitul,
amintim pe George Maiota, cretan, cu studii la Roma şi Veneţia. Un alt dascăl strălucit a fost dr.
Ioan Comnen cu studiile desăvîrşite la Academia patriarhatului din Fanar; a predat fizica, teoria
medicinii şi matematica. Panait Sinopeus, cu studii italiene, a fost profesor de fizică şi matematică.
Menţionăm, de asemenea, pe Mitrofan Grigoraţ, editor de cărţi religioase, erudit şi scriitor; pe Ma-
xim Peloponisianul, pe Teodor Simion şi Ion Avramios. Constantin vodă a înfiinţat şi o catedră
pentru predarea medicinii, profesor fiind numit dr. Bartolomeo Ferrati.
În anul 1707, i se propusese domnitorului, de către savantul german H.W. Ludolf să angajeze
profesori de la Halle pentru organizarea si dezvoltarea învăţamântului de la Sf. Sava. Tentativa
însă n-a reuşit, probabil din motive religioase. Prin prezenţa unor profesori germani protestanţi, s-
ar fi dat o grea lovitură ortodoxiei răsăritene apărată de Constantin vodă. Academia domnească
atinsese un înalt nivel ştiinţific ceea ce îl determină pe învăţatul grec Al. Heladius, să afirme în
1713, cînd a vizitat-o, că această instituţie merită numele de academie.
Ataşamentul lui Constantin vodă faţă de cultura europeană şi mai ales faţă de universităţile italiene
a mers până acolo încât a trimis la Padova, pentru studii, mai mulţi elevi ai Academiei de la Sf.
Sava.
Academia domnească din Bucureşti a corespuns unor realităţi politice si spirituale precise. Prin
poziţia lor ca state semiautonome şi semiindependente, Ţara Românească şi Moldova au constituit
un refugiu nu numai pentru negustori ci şi pentru toţi acei cărturari sau oameni politici ce aveau de
apărat un ideal de libertate, cum a fost cazul revoluţionarilor şi cărturarilor greci care au luptat
pentru libertatea poporului lor. Această înaltă şcoalâ a fost un adevărat centru al luptei

7
antiotomane a popoarelor creştine din Balcani şi unul din motivele uciderii domnitorului. Oraşul
Bucureşti era singurul mare centru de cultură din Europa răsăriteană.
Predarea în limba greacă a învăţământului academic aduce în discuţie atât introducerea acestei
limbi prin traduceri, în circuitul culturii române, cît şi formarea curentului elenist.
Operă a voievodului, introducerea limbii greceşti a avut o deosebită însemnătate din mai multe
puncte de vedere; ea a fost determinată din motive de ordin religios, cultural, politic şi economic.
Introducerea limbii greceşti a fost o necesitate nu numai pentru a se putea elimina, definitiv limba
slavonă din biserică ci şi pentru a exista un instrument de comunicare pentru traducerea textelor
religioase sau laice, într-o perioadă în care limba română nu devenise încă aptă pentru a înlocui
slavona din biserică şi pentru a înlesni traduceri din alte limbi. În acelaşi timp, cu ajutorul
traducerilor în limba greacă a cărţilor dogmatice putea fi combătută propaganda catolică şi
protestantă ce se făcea pe scară întinsă în tot Occidentul şi avea repercusiuni şi în ţările române. Pe
plan politic, introducerea limbii greceşti a fost cu putinţă întrucât în ţările române se refugiaseră
mulţi greci fugiţi din Constantinopol din cauza fanatismului dogmatic al Academiei din Fanar,
căreia turcii îi lăsau o liberă manifestare pentru a adânci cât mai mult conflictul dintre ortodocşi şi
catolici. Țările române, erau singurele care în Europa răsăriteană se mai bucurau de
semiautonomie şi semiindependenţă, celelalte popoare balcanice fiind încorporate în paşalâcurile
Imperiului otoman.
Astfel, au devenit un centru alelenismului din care s-a putut purta şi lupta de eliberare a Greciei,
mai cu seamă de la sfîrşitul secolului XVIII după izbucnirea revoluţiei franceze. Ceea ce era limba
latină pentru Occident, era limba greacă pentru Orientul european, limba prin care puteau fi
răspândite ideile, cunoscute ştiinţele şi afirmate naţiunile dat fiind rolul indirect pe care 1-a avut
limba greacă pentru dezvoltarea limbilor naţionale.
Limba greacă a făcut posibilă formarea unor cărturari cu idei moderne, umaniste şi a uşurat
trecerea de la învăţământul religios medieval şi slavon la învăţământul modern, prin laicizarea lui.
Bibliotecile Academiei române din Bucureşti şi Iaşi numără mai mult de 200 de manuscrise ale
filozofului grec Teofil Corydaleu (1570— 1646), adică mai multe manuscrise decât se află în
Grecia şi Turcia din opera acestui filozof care a introdus la Academia din Fanar, unde a fost
profesor şi director, studiul învăţământului aristotelic.
Voievodul muntean a căutat ca, în afară de cărturarii români de la curte, printre cei străini să fie cît
mai mulţi greci. Aşa se explică prezenţa la Curtea domnească a lui Gherman de Nyssa, a
doctorului Ioan Comnen, devenit episcop al Silistrei, a lui George Maiota, predicatorul curţii,
căruia i-a urmat Ion Avramios, fostul paroh al coloniei greceşti din Veneţia, a învăţatului Ion
Cariofil, a lui Sevastos Kiminitul, directorul Academiei domneşti. Acestora li se adaugă patriarhul
Dositei al Ierusalimului, precum şi Hrisant Notara învăţat distins şi devenit şi el, după moartea
unchiului său, patriarh al Ierusalimului.
Cărturarii amintiţi au contribuit, cu sprijinul voievodului şi al stolnicului, la răspândirea literaturii
greceşti în ţările române. Numai din fabulele lui Esop, sunt cunoscute 15 manuscrise la Academia
română. O altă formă de pătrundere a literaturii greceşti a fost a scrierilor istoricilor bizantini. O
mare circulaţie au avut însă aşa numitele cărţi populare, opere ale spiritului bizantin în care se
contopeau spiritul grec cu dogma creştină şi cu fantezia fabuloasă a lumii orientale.
Paralel cu traducerile în limba română s-au făcut şi nenumărate traduceri în limba greacă, tot la
porunca voievodului. In 1692, Slujbele Sf. Parascheva în greceşte. În anul 1701, apare la Snagov
cartea lui Sevastos Kiminitul, Eortologiu. În septembrie 1703 apare la Bucureşti sub îngrijirea lui
8
Antim şi cu cheltuiala lui Gh. Castriotul, binecunoscutul agent diplomatic al lui Brâncoveanu la
Moscova, Invăţătura dogmatică a bisericii răsăritene. Unele exemplare sînt dedicate lui Dositei,
patriarhul Ierusalimului, iar altele, ţarului Petru I al Rusiei. Ceea ce înseamnă că această carte era
şi pentru cinul bisericii ortodoxe ruse. Amintim şi Aforismele lui Hipocrat, vestitul medic din
Antichitate, traduse din greaca clasică în neogreacă. Prin învăţaţii greci, dintre care mulţi şi-au
sfârşit zilele pe pământul ţării, a pătruns în cultura română, curenul elenist. După prăbuşirea
Bizanţului mai toţi cărturarii greci au fugit în Europa, au ajuns în Italia, la Veneţia. Aici, avea să se
afirme elenismul în cel mai înalt grad; au funcţionat 25 de tipografii greceşti, ieşind nenumărate
cărţi umaniste în versiune greacă. Prin lipsa ei de dogmatism şi de pondere ideologică, pătrunzând
în aria de afirmare a culturii române, de factură slavo-bizantină, limba greacă nu a făcut decât să
dărâme vechiul dogmatism slavo-ortodox, să înlăture spiritul anacronic al vechii culturi, făcând
receptiv spiritul romanesc la noi orizonturi de cunoaştere şi creaţie. Astfel, s-au creat condiţii
optime pentru pătrunderea oricărei influenţe venită mai ales din Occident, ce s-a asimilat pe fondul
tradiţional şi popular al culturii romane.
Una din preocupările constante ale voievodului şi cărturarilor din jurul lui a fost de a veni în
ajutorul poporului român din tot spaţiul Daciei. Dacă în Moldova circulau cărţile ieşite de sub
teascurile tipografiei din Iaşi, iar tipăriturile brâncoveneşti pătrundeau fără nici o greutate, în
Transilvania problema era mai complexă. Acolo, voievodul muntean trebuia să lupte, în primul
rând împotriva tendinţelor iezuite de unire a bisericii ortodoxe cu biserica de la Roma. El a
susţinut această luptă tipărind cărţi în limba română la tipografia din Bălgrad, unde a trimis un
tipograf format de Antim, Mihai Stefanovici.
Susţinând lupta românilor ardeleni împotriva propagandei catolice, Constantin Brâncoveanu
demonstra înalta lui conştiinţă românească. El ştia că poporul român si-a putut apăra fiinţa
naţională de-a lungul secolelor, cu toată vitregia istoriei, fiindcă şi-a păstrat limba si credinţa. În
1682, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, începuseră să se manifeste îngrijorări printre
românii ardeleni din cauza propagandei iezuiţilor, e drept într-o formă timidă, cu toate că Mihai
Apafi, principele Transilvaniei, era un prieten al curţii domneşti de la Bucureşti. In schimb,
propaganda calvină activa mai organizat. În 1683 „popa Ioan den Venţu", cleric român calvinizat a
tipărit, cartea Sicriul de aur, iar în 1685 apare la tipografia din Bălgrad cartea Cărarea pe scurt o
lucrare puritană engleză, tot cu grija „popii Ioan den Venţu". Insistenţa cu care „popa Ioan den
Venţu" aminteşte, fiecărui român de Dumnezeul său exprimă tendinţa calvinizantă a acestor
traduceri în limba română. Şi tot din iniţiativa şi cu îngrijirea „popii Ioan den Venţu", apare la
Bălgrad, în 1869, în româneşte, cartea de rugăciuni Ceaslovăţ. Prin traducerea unor lucrări
religioase în limba română se urmărea răspândirea calvinismului în marea comunitate a românilor
ardeleni.
Constantin Brâncoveanu nu putea rămâne indiferent. El a înţeles să intervină pentru apărarea
bisericii ortodoxe şi solidarizarea cât mai puternică a românilor ardeleni în jurul ei. De aceea,
voievodul a iniţiat traducerea în limba română a celor mai de seamă cărţi de cult. Prin această
iniţiativă el contribuia la introducerea limbii române in biserică. Începutul fusese făcut cu ani în
urmă de către Matei Basarab cu tipărirea Cazaniei. Însă, exemplul cel mai apropiat 1-a avut
voievodul de la Şerban vodă. În 1680, apare la Bucureşti Liturghia în limba română. În cadrul
aceloraşi preocupări ale lui Şerban vodă şi a înalţilor ierarhi ai bisericii ortodoxe se integrează şi
traducerea românească a Bibliei. Tipărirea ei a durat din noiembrie 1687 pînă în septembrie 1688,
iar îngrijitorul acestei vaste opere (932 pagini) a fost Constantin Brâncoveanu, pe atunci logofăt.
9
În anul 1701, la îndemnul mitropolitului Teodosie, episcopul Mitrofan tipăreşte la Buzău
Psaltirea. În biserici, slujbele erau rostite în româneşte, la cancelaria domnească hrisoavele erau
scrise în limba română. În 1712, Gheorghe Radovici, ucenic al lui Antim, tipăreşte un Octoih, „pre
limba noastră românească". Toate aceste traduceri au fost răspândite în cele trei ţări române din
care bisericile ortodoxe din Transilvania au fost printre cele dintâi. Constantin Cantacuzino
dăruieşte chiar în anul 1701, când a intervenit unirea bisericii ortodoxe cu biserica de la Roma,
unei biserici din Telechea Recea, din Făgăraş un Pentigostar. Iar bisericii din Făgăraş, ctitorul ei,
Constantin Brâncoveanu, îi dăruieşte un Mine. La fel, printre cărţile de la mănăstirea Sâmbăta de
Sus, tot ctitorie brâncovenească, găsim o biblie din 1688, o Evanghelie din 1697 şi un Octoih. Tot
aici se află şi o Biblie în manuscris, transcrisă în 1711, de Popa Bucur din Sâmbăta de Sus. Chiar
după uciderea voievodului, cărţile lui continuă să se răspândeaşcă în Transilvania mai ales.
Răspândirea cărţii brâncoveneşti în Transilvania, a avut nu numai o consecinţă naţională şi
religioasă, ea a fost şi un stimulent pentru românii ardeleni de a traduce chiar ei cărţile de cult.
Traducerile în limba română a cărţilor de cult au îndeplinit, în afară de un rol religios şi unul de
ordin naţional contribuind la ridicarea conştiinţei naţionale a tuturor românilor.
Cu toate eforturile pentru introducerea limbii române în biserică totusi procesul de înlocuire a fost
destul de greu fiindcă limba slavonă era considerată limbă sfântă iar marea majoritate a cărţilor
erau scrise în slavoneşte. De aceea, concomitent cu tipărirea în limba română a cărţilor de cult s-a
simţit nevoia şi a tipăririi unei gramatici slavoneşti. Ceea ce s-a întâmplat încă din 1697. Antim,
tipograful de la Snagov în acea vreme, a tipărit acolo o asemenea gramatică. Constantin vodă a
manifestat intenţia nu numai de a da maselor largi ale poporulni român traduceri de cărţi cu
caracter religios sau moralizator, ci şi traduceri cu conţinut laic.
În 1691, apare la Bucureşti, cartea Mărgăritarele, în traducerea românească a fraţilor Radu şi
Şerban Gre-ceanu.
„Folosul de opşte", a fost unul din principiile de bază ale politicii culturale a lui Brâncoveanu. El
exprimă tendinţa voievodului de a contribui cât mai mult la ridicarea nivelului cultural al
poporului român. De aici, raţiunea literaturii laice şi, în primul rînd, a literaturii morale. În anul
1700 apare de sub teascurile tipografiei de la Snagov, Floarea darurilor. Alcătuită în secolul XIII
de călugărul bolognez Tomaso Gozzadini, această culegere de maxime şi istorioare cuprinde 34 de
capitole: definiţia virtuţii sau viciului; sentinţe şi proverbe. O altă carte de înţelepciune este şi
lucrarea Pilde filosofeşti, apărută la tipografia din Târgovişte, în 1713. Este o adevărată carte de
înţelepciune întrucât cumulează precepte alese din marii gînditori ai Antichităţii, fiind tipărită_în
două ediţii româneşti. Concepţia politică a voievodului care sprijinea răspândirea cărţilor ce puteau
contribui la ridicarea nivelului cultural, nu numai a românilor ci şi a tuturor acelora, care
cunoşteau limba greacă din Balcani. Dintr-o menţiune a lui Anton Maria del Chiaro din Istoria,
delle moderne rivoluzioni della Valachia, reiese că în acelaşi an a fost tipărită tot la Târgovişte şi
Alexandria, vestita istorie fantastică şi imaginară a lui Alexandru cel Mare. Originalul datează din
secolul III î.e.n. In 1562 se găsea, în biblioteca de manuscrise de la mănăstirea Neamţ. Această
copie a fost tradusă în limba română în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Literatura de curte,
scrisă în româneşte, a împlinit un rol de seamă în desfăşurarea procesului de maturizare a limbii
române. Traducerea Bibliei în limba română, operă a umaniştilor romani,. Radu şi Şerban Gre-
ceanu pentru desăvârşirea căreia au fost folosite şi fragmentele traduse de Nicolae Milescu, iar
textul integral a fost revăzut de stolnicul Constantin Cantacuzino, a fost făcută pentru a se
intensifica acţiunea de pătrundere a limbii române în biserică. Așa se explică faptul că a fost
1
realizată de cărturari laici. Vorbindu-se în limba poporului în biserică se contribuia la ridicarea
nivelului lui cultural Aşa s-a ajuns ca limba română, una şi aceeaşi pentru toti românii, să fie
vorbită şi scrisă în toate cele trei ţări române, împlinind în felul acesta un mare rol privind unitatea
naţională a poporului român.
Un capitol însemnat în politica culturală a voievodului îl constituie, desigur, mecenatul său față de
ctitoriile din Orientul creştin. Fie la sfatul înalţilor ierarhi ai bisericii răsăritene care petreceau
multă vreme la_curtea brâncovenească, unii avînd aici “case patriarhireşti", ca patriarhul Dositei al
Ierusalimului sau Hrisant Notara, fie îndemnat de exemplul bazileilor, voievodul muntean a făcut
nenumărate daruri la Sf. Munte. Românii au dăruit acestui mare complex monahal alcătuit din 20
de mănăstiri, mai mult decât toate popoarele ortodoxe la un loc, în bani, obiecte de cult sau cărţi,
în afară de restaurări sau de reparaţii de clădiri. Românii, voievozi, boieri sau oameni simpli, sus-
ţin şi refac mai toate mănăstirile de la Sf. Munte, începând încă din secolul XV, relaţiile lor cu Sf.
Munte datând încă de la 1350, de când mănăstirea Cutlumuş a fost „lavră mare" a Ţării Româneşti
Cu asemenea tradiţii, desigur un domnitor profund creştin ca Brâncoveanu, nu putea decît să
continue şi chiar să depăşească prin generozitate pe toţi înaintaşii lui. A dăruit bani, obiecte de cult
şi cărţi; a restaurat multe aşezăminte religioase. De asemenea, au fost închinate multe mănăstiri
din ţară, cu toate averile lor, ceea ce a atras o gravă deposedare a avutului Ţării Româneşti
(aproximativ 25% din venitul Ţării Româneşti trecuse în proprietatea Sf. Munte şi numai din
decembrie 1863, prin secularizarea averilor mănăstireşti, s-a pus capăt acestei situaţii). Constantin
Brâncoveanu a fost asemănat cu Constantin cel Mare, Justinian sau alţi împăraţi bizantini.
Sevastos Kiminitul, directorul Academiei domneşti, spunea despre voievodul muntean că „istoria
încă nu a cunoscut vreun împărat mai darnic ca el". Pentru nevoile bisericii răsăritene, voievodul a
tipărit 31 de cărţi greceşti. A susţinut lupta ortodoxiei împotriva calvinilor, a luteranilor şi a
catolicilor. În anul l690 în Bucureşti, în limba greacă, un Material în contra schismei papistaşilor,
deşi se încercase zădărnicirea tipăririi acestei cărţi, dat fiind conţinutul ei anticatolic şi polemic.
Întîmpinarea la principiile catolice şi la chestiunile lui Chiril Lucaris precum şi a lui Dositei,
patriarhul Ierusalimului, Manual în contra rătăcirii calvine. În 1699, tipografia lui Antim tipăreşte
la Snagov textul grec al Mărturisirii credinţei ortodoxe.
În cadrul politicii lui cultural-religioase voievodul a sprijinit si înfiinţarea de tipografii dincolo de
hotarele ţării, în Orientul creştin. Voievodul a poruncit lui Antim să sape litere arabe pentru a
tipări cărţi de ritual pentru creştinii din Antiohia. În 1701 este scos la Snagov, un Liturghier greco-
arab, având rugăciuni de împărtăşanie numai în arabă. S-a mai tipărit la Snagov, în 1702, un
Ceaslov greco-arab folositor ca şi Liturghierul, preoţilor ortodocşi din lumea arabă. Iar pentru a-i
ajuta cît mai mult a instalat prima tipografie arabă la Alep. În 1706, apare la Alep, Psaltirea
araba. Întâia prefaţă, scrisă de Athanasie, patriarhul Antiohiei, este dedicată voievodului roman şi
conţine un elogiu la adresa lui. Cunoscut în tot Orientul creştin şi rugat de regele Wakhtang IV al
Iviriel, poate şi la îndemnul lui Antim, Constantin vodă l-a ajutat pe îndepărtatul monarh cu piese
şi meşteri. A trimis în Georgia litere de tipar şi o echipă de lucrători în frunte cu Mihai
Stefanovici, care lucrase până atunci la tipografia din Râmnic.
Aria geografică în care se răspândeşte cartea brâncovenească religioasă sau laică, depăşeşte aşadar
cu mult hotarele ţării. Din nordul Transilvaniei şi pînă la Alep, de la Kiev şi până la Adriaţica,
tipăriturile sau daniile brâncoveneşti au constituit, deopotrivă, acte de cultură şi acte ale spiritului
ecumenic al voievodului muntean. Asemeni marilor lui înaintaşi preluase misiunea împăraţilor
bizantini de a apăra, în continuare, lumea creştină răsăriteană. Tipăriturile răspândite nu numai în
1
ţările române ci şi în spaţiul balcanic şi, mai departe la Ierusalim, Alep şi Tiflis, urmăreau şi
pregătirea unei atmosfere prielnice voievodului muntean pentru orice eventualitate politică privind
eliberarea ţării de sub jugul otoman. Antim, de pildă, nu a rămas numai un mare cărturar şi o mare
figură a bisericii, el a fost şi un apărător al bisericii ortodoxe române. Când în 1708 a fost ales
mitropolit a vorbit în româneşte, iar în 1710, scrie patriarhului de la Constantinopol, că el conduce
o instituţie legată de destinele ţării. Antim ţine să precizeze că această instituţie nu este legată de
destinele patriarhiei de la Constantinopol. Antim avea să cadă pentru cauza naţională, luptând
împotriva fanarioţilor, în 1716, cînd Nicolae Mavrocordat, domnitorul ţării a poruncit să fie ucis,
oamenii fanariotului aruncându-l în apele Mariţei bulgare.
Tipărirea atâtor cărţi religioase şi laice a constituit o adevărată sarcină financiară pentru vistieria
ţării ca şi pentru cămara domnească. Totuşi, aceste cheltuieli au fost făcute avându-se în vedere
multiplele finalităţi de ordin naţional, religios, cultural şi politic, pe care le-au împlinit tipăriturile
brâncoveneşti.
Varietatea preocupărilor ideologice dar şi politice ale voievodului, dat fiind conţinutul atît de
divers al tipăriturilor apărute din îndemnul şi cu cheltuiala lui, în cele cinci tipografii, precum şi
sprijinirea Orientului creştin cu cărţi, bani sau tipografii, ne dezvăluie o complexă personalitate
culturală. Ceea ce, aparent, poate părea contradictoriu, întrucât se tipăresc cărţi, deopotrivă,
religioase sau laice, româneşti sau greceşti, exprimă, în fond, o politică polivalentă şi unitară a
culturii. Cartea a fost pentru voievod o armă de luptă, fie pentru apărarea românilor ardeleni şi
ortodoxiei în general, fie pentru pătrunderea limbii române în biserică sau ridicarea nivelului
cultural al românilor, prin răspândirea literaturii laice. În felul acesta, voievodul muntean a creat
un nou climat spiritual, nu numai la curtea sa, ci chiar în masele largi populare, deschizând ochiuri
de lumină, spre lumea modernă..
Personalul din care era alcătuită mica lume a ostenitorilor în toate domeniile culturii şi artei, nu
mai este exclusiv bisericesc, ci începe să fie preponderent laic. De asemenea, cărturarii laici nu
mai aparţin numai claselor dominante, ci provin şi din clasa boiernaşilor sau ţărănească. Acelaşi
fenomen se constată şi în ceea ce priveşte înalţii ierarhi ai bisericii: mitropolitul Teodosie, era fiu
de ţăran din Veştem, iar Antim Ivireanu, mitropolitul, tipograful, adus de voievod de la
Constantinopol, fusese rob la turci. Atât prin cărturarii români cît şi prin cei străini cu toţii adunaţi
în jurul voievodului şi al stolnicului, s-a realizat timp de un pătrar de veac, un puternic mediu
cultural în care se dezbăteau probleme, se creau curente, se formau cărturari. În afară de opera
culturală împlinită de Academia de la Sf. Sava, cărturarii de la Curtea domnească au contribuit prin
răspândirea cărţii religioase şi laice în limba română, în toate părţile locuite de români, prin cronici
sau prin cărţile populare, la ridicarea nivelului cultural a poporului român de pretutindeni şi la
formarea unei conştiinţe naţionale. S-a înfăptuit o adevărată revoluţie spirituală care a contribuit în
timp, la desprinderea lentăa românilor de sub mistica medievală din acea vreme.
În timpul scurtei domnii a lui Ştefan Cantacuzino (1714, martie 25 – 1715, decembrie 25)
activitatea tipografiilor domneşti poate fi considerată ca încheiată. În 1715, tot Antim, a tipărit, de
astă dată la Bucureşti, nişte Sfaturi creştine-politice, pentru domnitor, întocmind o antologie de
sentenţe. Cum mitropolitul trăise drama Brâncovenilor şi cum cunoştea împrejurările în care
Ştefan Cantacuzino ajunsese domn, a ţinut să-i recomande şi o „sentenţă" în care se afirmă că
„prin trei lucruri bune se cunoaşte de toţi guvernarea bine condusă, după filozofi. Dacă, se găseşte
pâine cu îmbelşugare, justiţie luminată în tot locul şi dacă siguranţa există pretutindeni, pentru ca
să umble oamenii fără frică şi fără nevoinţă".
1
Intrarea târzie a culturii române în circuitul valorilor culturii occidentale, se datorează fatalităţii
geografice a hotarelor Daciei îndeosebi, şi a hotarelor sud-est-europene, în general. Sud-estul
european nu a putut fi încadrat politic Occidentului din cauza dominaţiei otomane exercitată
asupra popoarelor din acest spaţiu, izolându-le. Geografic, cultura europeană se delimitează în
Occident, dar spiritual este prezentă şi în răsăritul Europei îmbogăţită cu forme ale culturii
bizantine. Prin consumarea acestui proces de infiltrare a culturii occidentale în spiritualitatea
românească, cultura ei a căpătat o nouă individualitate, de astă dată naţională, proprie.
Cultura română este produsul unei sinteze originale ce are la bază un spirit creator originar în care
epoca brâncovenească aduce o contribuţie de seamă.
Când, în 1720, în timpul domniei primului fanariot, Nicolae Mavrocordat, după ce ţara trecuse
din 1716, de Ia uciderea lui Ştefan Cantacuzino, prin atîtea grele încercări aduse de războiul
austro-turc din 1716—1718, a putut apare în tiparniţa domnească din Bucureşti, în limba română,
Octoihul, tipograful Sava ieromonahul, scrie o notiţă - semnificativă - în care cere iertare
cititorului pentru multele greşeli de tipar din textul cărţii: ,, ... Că veţi şti fraţilor şi aceasta, că
oamenii cei învăţaţi au căzut şi rămânând numai eu însumi, Dumnezeu ştie cu câtă nevoinţă am
tipărit rămăşiţa ce-au rămas, cu oameni proşti şi neînvăţaţi".
Integrând în opera culturală a lui Constantin Brâncoveanu şi artele, stabilim, indirect, şi finalitatea
lor politică. Pentru că, prin arte, mai ales că ele s-au închegat într-o unitate stilistică, Constantin
vodă a întregit definirea epocii lui, dând strălucire, nu numai domniei, ci şi istoriei poporului
român.

Aspecte ale vieţii spirituale în epoca lui Constantin-Vodă Brâncoveanu prin prisma relaţiilor
cu Cantacuzinii

În Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 autorul ei, rămas anonim,
probabil un dregător din preajma lui Constantin-vodă Brâncoveanu, situaţie care i-a permis să
insereze o serie de informaţii remarcabile, atestând că Brâncoveanu a fost un produs al familiei şi
educaţiei Caatacuzinilor. Mama domnului, rămasă văduvă de tânără, a cerut şi a obţinut ajutorul
fraţilor ei, Şerban, Constantin şi Mihai pentru a-şi creşte fiii Barbu şi Matei şi, în special, pe micul
Constantin ajuns abia la vîrsta de un an.
Familia Cantacuzino de pretinsă, dar nedovedită descendenţă din basileul uzurpator Ion al VI-lea
Cantacuzino (1347- 1354), număra între înaintaşii ei pe acel vestit negustor şi dregător din sublima
Poartă, Mihai Şeitan-oglu, posesorul unei biblioteci bine înzestrată, amator de a fi înconjurat de
oameni de carte, pe vărul său Anton, care, spre 1554 făcea comerţ la Istanbul cu manuscrise rare şi
cu obiecte de artă. Fiul lui Şeitan-oglu, Andronic, a moştenit patima pentru carte, din păcate, mai
puţin valorificată datorită vâltorii care i-a prins viaţa. În schimb, fiii săi, Toma şi Iordache, stabiliţi
în Moldova, elogiaţi de Miron Costin, şi Constantin, aşezat în Ţara Românească, s-au dovedit
iubitori şi slujitori ai cuvântului scris. Constantin, ajuns mare postelnic, de unde şi al doilea
supranume pentru neam, al „Postelniceştiloi", s-a vădit a fi un om interesat în prosperarea vieţii
spirituale a Ţării Româneşti, el fiind întemeietorul primei biblioteci a familiei, în locuinţa de la
Târgovişte şi creatorul, în 1640, a şcolii de slovenie, transformată din 1646 în „schola graeca et
latina". Prin învăţaţii cu care venea în contact la Curtea domnească, între ei înscriindu-se ierarhii
profesori Meletie Sirigul, Gavri Vlassios, etc. postelnicul a dat o educaţie aleasă celor 12 copii ai
săi, printre ei aflându-se şi Stanca.
1
Toţi cei şase fii ai lui, datorită îndrumărilor părinteşti, a dotării lor cu calităţi naturale neobişnuite,
au devenit mari dregători ai ţării . Aceia amintiţi de Constantin Brâncoveanu ca mentori ai săi,
Constantin stolnicul şi Mihai spătarul, ca şi Şerban domnul, neîndoielnic au fost reprezentativi
pentru neam. Constantin s-a afirmat ca unul dintre cei mai învăţaţi boieri ai veacului al XVII-lea,
îndreptăţit numit al „umanismului" românesc. Meritele stolnicului: mărise biblioteca familiei
aflată la Mărgineni, contribuise la ctitorirea Academiei Domneşti din Bucureşti şi la reînfiinţarea
tipografiei în capitala ţării, la tălmăcirea unor opere cu pondere în formarea limbii literare, la
elaborarea a două mari sinteze, cea istorică - Istoria Ţării Rumâneşti - şi cea geografică - Hurta
Ţării Rumâneşti. Imediat după anul 1670, când a revenit din străinătate, până în 1716, cînd a pierit,
el şi-a pus, mai mult sau mai puţin, pecetea asupra aproape a tot ceea ce s-a creat în acest domeniu,
în special în timpul domniilor fratelui Şerban, a nepotului Constantin Brâncoveanu şi a fiului
Ştefan Cantacuzino (1714—1716). Mihai spătarul, călător împreună cu Constantin până la Edirne
şi_Istanbul, mai apoi cu mama lui Elina, până la Muntele Sinai, s-a dovedit un om cu rafinate
gusturi în arhitectură şi în artă. apreciat în centrele de cultură din Italia septentrională. În acest sens
pledează în primul rând corespondenţa lui, iar apoi ctitoriile sale de la Sinaia, de la Râmnic, unde
şi-a asociat opera cu aceea a nepotului Constantin Brâncoveanu, semeaţa Colţea din Bucureşti. În
fine, Şerban-vodă, s-a afirmat în familie şi în societatea vremii ca un om cultivat. Calităţile sale
intelectuale s-au reflectat în ceea ce a făcut în timpul vieţii şi în special, în acela al domniei: a
susţinut ca ispravnic al Bucureştilor redeschiderea tipografiei în capitala ţării, 1-a adus ca dascăl al
fiulu său Gheorghe în 1683, pe eruditul trapezuntian Sevastos Kiminites. În fine, Şerban-vodă a
poruncit să se tipărească traducerea Bibliei, act de cultură care, numai el singur, îi conferă gloria
nemuririi.
Din copilărie, Brâncoveanu a învăţat greceşte şi latineşte. Apoi sub îndrumarea aceluiaşi stolnic şi
a fraţilor săi, Brâncoveanu şi-a îmbogăţit neîntrerupt cunoştinţele, ajungând să fie un om care ştia
multe de tânăr.
Totodată legăturile cu Cantacuzinii i-au dezvoltat gustul artistic şi capacitatea de a aprecia clădirile
frumoase, bine proporţionate, cu măiestrie împodobite şi mobilate, căci, din copilărie a văzut şi a
trăit în palatele de la Filipeştii de Târg, de la Mărgineni, de la Coiani, sau în casa din Bucureşti.
Cantacuzinii, mai ales după ce au preluat puterea absolută prin Şerban-vodă, s-au preocupat şi de
formarea practică a Brâncoveanului, încredinţându-i dregătorii mai însemnate sau nu, mai grele
sau mai uşoare, în funcţie de vârsta, de pregătirea şi de priceperea lui, în raport cu conjunctura
istorică respectivă. O pondere aparte au avut deţinerea slujbei de ispravnic al Bucureştilor, de
ispravnic al lucrărilor de construcţie de la mănăstirea Cotroceni şi de ispravnic al tipăririi
traducerii Bibliei la Bucureşti.
Se pare că în viziunea fraţilor Constantin şi Mihai, calităţile Brâncoveanului au fost determinante,
ca la moartea lui Şerban-Vodă să-l impună pe el ca domn.
Preluând tronul, la 28 octombrie 1688, Brâncoveanu a continuat, în prima parte a domniei, opera
spirituală a lui Şerban-vodă şi a unchilor Constantin şi Mihai. Cronicarii au consemnat că domnul
i-a ţinut pe “unchii lui, Costandin stolnicul şi Mihai spătariul în mare cinste". Dar aceiaşi istorici ai
domniei Brâncoveanului au înregistrat schimbarea raporturilor în jurul anilor 1704— 1705, între
domn şi rudele sale.
Cuvintele cronicarului au arătat clar, pentru contemporani motivul neînţelegerii. Cantacuzineştii, şi
între ei în primul rând stolnicul, doreau înlăturarea Brâncoveanului şi a posibilităţii ca el să
întemieze o dinastie.
1
Neîndoielnic luptele pentru putere în vîrful piramidei sociale a marcat întreaga viaţă a ţării,
implicit şi activitatea spirituală a domnului Brâncoveanu.
Brâncoveanu, după modelul unchilor săi, mai ales după acela al stolnicului, s-a înconjurat de un
grup de cărturari distinşi, reputaţi în tot sud-estul continentului şi în Orientul apropiat. Între ei s-au
numărat Sevastos Kiminites, fost profesor şi rector la Marea, Şcoală a Patriarhiei, Ion Cariofil, şi
el fost profesor şi rector la aceeaşi mare Şcoală a Patriarhiei, Ion Molibdos-Comnen, medic şi
filosof, Iacob Pylarino, medicul, contele Bartolomeo Ferrati, un medic excelent practician, Manu
Apostol, om de afaceri preocupat să investească în tipărirea cărţilor, Ion Românul, un pseudonim
sub care se ascundea secretarul italian Giovanni Candido Romano, Antonio Maria del Chiaro,
agerul secretar adus după 1709 şi Mihail Schendos van der Beck, aromân în pofida numelui,
preocupat de medicină şi bogăţiile Olteniei.
Înconjurindu-se permanent de oameni cu valoare intelectuală intrinsecă domnul a avut numai de
profitat căci a auzit discuţii vii, cu reflexii profunde, replici rapide şi precise, judecăţi de valoare.
Prin aceşti intelectuali constituiţi într-o veritabilă Academie bucureşteană a creat un mediu unde
fermentul minţii era obligat să lucreze fără încetare. Constantin vodă s-a preocupat de dezvoltarea
Academiei Domneşti, adăpostită în clădirile mănăstirii Sf. Sava din Bucureşti, pe care o dorea mai
presus ca Marea Şcoală a Patriarhiei. Imediat după stingerea din viaţă a lui Şerban-vodă
Cantacuzino, a revenit la Bucureşti Sevastos Kiminites. Elev al lui Teofil Corydaleu şi al lui
Alexandru Mavrocordat, în ciuda afurisirii lui de către ierarhii ortodocşi conservatori din Stambul,
Constantin vodă Brâncoveanu, cu îndrăzneală conştientă, i-a încredinţat slujba de director al
Academiei, deţinută din 1689 până la moartea care l-a secerat la 6 septembrie 1702, în Bucureşti.
El a fost succedat la direcţia Academiei de alţi erudiţi de valoare, pentru întreaga lume europeană:
Manuel Porphyropulos din Cipru, Gheorghe Hypomenos din Trapezunt.
Aceşti directori au atras din proprie iniţiativă şi din îndemnul domnului şi unchiului său, stolnicul,
un flux continuu de profesori de înaltă clasă căci, evident erau adepţii principiului solid că faima
profesorilor atrage după sine prestigiul instituţiei. Între componenţii corpului didactic trebuie
amintiţi Ion Cariofil, doctorul Ion Molibdos-Comnen, Gheorghe Mayota, Panait Sinopeus, un elev
ai Iui Kiminites, Mitrofan Grigoraş, editor erudit şi scriitor, Maxim Peloponesianul, Theodor
Simion, Ion Abramios, Bartolomeo Ferrati, etc.
Calitatea profesorilor, numărul lor relativ mare la Bucureşti, nivelul atins de academie, poate
comparabilă cu o Facultate a Artelor din universităţile occidentale, au atras privirile profesorilor
din centrul şi apusul continentului. În anul 1707, savantul german H.W. Ludolf, i-a propus
domnului să angajeze profesori veniţi din oraşul Halle. Brâncoveanu, probabil, din raţiuni
confesionale pentru a nu permite dezvoltarea prozelitismului luteran, nu a dat curs propunerii.
Mărirea numărului profesorilor a pus problema, încă din anul 1700, a reorganizării Academiei.
Începutul răcirii raporturilor dintre domn şi unchiul stolnic, a determinat amânarea reorganizării
acesteia. Abia în anul 1707 a găsit audienţă pentru cererea lui la proaspătul patriarh al
Ierusalimului, Hrisant Nottara. Din corespondenţa purtată de domn cu patriarhul rezultă că
reorganizarea Academiei s-a făcut în august 1707. Se recomanda pentru respectarea ideologiei
vremii, ca la sfârşitul tuturor zilelor de studiu, spudeilor să li se citească şi să li se comenteze texte
din Evanghelie şi din Faptele Apostolilor.
Cursurile se predau în cinci zile ale săptărninii - luni, marţi, miercuri, vineri, sâmbăta, două zile -
joi și duminică - erau lăsate pentru repaos şi învăţătură. În timpul predării se folosea cu predilecţie

1
limba greacă. Se mai folosea limba latină şi în oarecare măsură, limba slavonă, necesară studiilor
literaturii dogmatice, în cancelarie, etc.
Manualele folosite la Academie sunt doar relativ cunoscute, deoarece din puţinele exemplare care
existau, imensa majoritate fie a fost distrusă de inconştienţa oamenilor, fie a dispărut printr-o
acţiune deliberată a duşmanilor lui Brâncoveanu şi ai propagării neoaristotelismului - clerul
ortodox conservator. Dintre cele păstrate în original sau în copie poate fi amintit un manual-
manuscris grec din 1683, cu monostihuri ale lui Pitagora, cugetări ale lui Cato. Alături de acest
manual mai pot fi selectate acela scris de Ion Cariofil în 1697 “Manual despre unele nedumeriri şi
dezlegarea lor”, cel datorat lui Sevastos Kimites din 1699 „Despre virtuţi şi vicii", în fapt o
traducere din Aristotel. În fine, acela special pentru iniţiere în studiul medicinii „Aforismele lui
Hipocratc".
Metoda întrebuinţată de profesori, de la început, a fost aceea a neoaristotelîsmuluî, propagată şi
practicată la Universitatea din Padova de Cesare Cremonini. de la care a preluat-o elevul său
Teofil Corydaleu, însuşită şi aplicată de discipolii săi, între care s-au aflat Sevastos Kiminites şi
Ion Cariofil. Ei au putut s-o utilizeze cu succes, mai ales datorită acceptării de către stolnic şi de
ceilalţi profesori ai Academiei. Prin neoaristotelism, se căuta să se stabilească adevărul cît mai
riguros. Astfel se ajungea la o formă de umanism, căci în centrul atenţiei se punea omul în locul
divinităţii. Aşadar se realiza o laicizare a gândirii şi o eliberare oarecare de sub apăsarea dogmei.
Numărul spudeilor care au învăţat la Academie este cunoscut numai pentru anul 1713: 200 spudei,
el fiind de minimum 150 tineri anual.
Provenienţa lor a fost eterogenă atât din punct de vedere social, cât şi etnic. Fiii domnului, fii de
boieri, cot la cot cu vlăstare din familii modeste. Alături de ei au venit mulţi tineri din sudul
Dunării.
Brâncoveanu i-a încurajat pe tinerii merituoşi, acordându-le „burse" pentru a-şi continua studiile la
Padova şi la Veneţia.
În vederea creării unor condiţii cît mai bune de muncă pentru spudeii şi profesorii de la Academie,
stolnicul, la început, domnul, concomitent cu el şi mai apoi singur, au înzestrat instituţia cu danii
bogate, aducătoare de venituri care satisfăceau nevoile cotidiene. Biblioteca a avut un caracter
didactic, fiind prima de acest gen din ţările române extracarpatice. Cărţile bibliotecii Academiei -
organizată ca o „bibliotecă deschisă", capabilă să primească şi să împrumute mereu lucrări - au
fost aranjate pentru necesităţile curente.
Constituirea Academiei Domneşti şi a bibliotecii s-au înscris într-un curent general: oamenii
epocii doreau să aibă şcoli şi cărţi, dovadă, între altele, întemeierea şcolii de la Colţea. În afară de
biblioteca familiei Cantacuzino, „cea mai mare din epocă", nedepăşită de cea mai tîrzie a
Mavrocordaţilor, au mai existat altele, dintre care le pomenim pe aceea a lui Matei Creţulescu, a
doctorului Iacob Pylarino, a iatrofilosofului Ion Molibdos-Comnen, etc. În această enumerare, un
loc de seamă trebuie să i se acorde bibliotecii constituită de domn la Hurez. În Biblioteca
domnească erau 392 volume, dintre care 115 româneşti, 110 greceşti, 97 greco-latine, 39 slavone,
13 greco-arabe, 6 greco-latino-arabe, 4 latine, 4 greco-române, câte un exemplar german, arab,
georgian şi un lexicon în şapte limbi; 119 volume de teologie, in special de patristică, 159 volume
de rugăciuni (91 erau româneşti), 114 cărţi laice (istorie, geografie, literatură, filosofie, drept.
Alături de cărţile tipărite în bibliotecă se găseau 46 manuscrise dintre care 37 româneşti, printre
ele fiind şi un fragment al „Istoriei Ţării Rumâneşti" scrisă de stolnic.

1
În fine, unul din elementele majore ale vieţii spirituale din epoca brâncovenească a fost constituit
de activitatea tipografilor şi tiparnicilor. Din perioada anterioară preluării tronului, Constantin
Brâncoveanu s-a arătat preocupat de posibilităţile oferite de cartea tipărită, prin răspândirea ei ju-
dicioasă, pentru a opri efectele denaţionalizatoare pe pământurile româneşti, în special în
Transilvania unde acţionau prozelitismul calvin şi misionarismul catolic. El a înţeles poate mai
bine rostul cărţii, când a lucrat ca ispravnic al tipăririi traducerii Bibliei la Bucureşti. După ce a
devenit domn, Brâncoveanu şi-a materializat sentimentele impulsionînd lucrul principalei
tipografii, cea „domnească" din Bucureştii Supravegherea ei a încredinţat-o georgianului Andrei,
fost rob la Stambul, cunoscut mai ales sub numele monahal Antim Ivireanu. Datorită muncii lui de
tiparnic-cărturar în vremea lui Brâncoveanu au funcţionat în Ţara Românească cinci tipografii, cu
activitate mai mult sau mai puţin continuă: la Bucureşti, la Snagov, la Târgovişte, la Buzău, la
Râmnic.
Între cei care au condus tipografiile s-au afirmat, alături de Antim, cărturarii Mitrofan al Huşilor,
Damasehin al Buzăului, fraţii Radu şi Şerban Greceanu.
În anii domniei lui Constantin-vodă Brâncoveanu au apărut în tiparniţele de la Bucureşti şi Snagov
37 cărţi, Ia Buzău 14, la Târgovişte 13, la Râmnic l0, la cea din Alep 4, la aceea din Tiflis 1, deci
un total de 79 exemplare laice şi religioase depăşind cu mult Moldova (Iaşi - 6 cărţi şi Transilvania
(Bălgrad - 4 cărţi, Sâmbăta - 1 carte, Sibiu - 1 carte, Cluj – 1 carte). Antim a tipărit 30 cărţi în
limba greacă, 24 cărţi în limba română, o carte în limba slavonă, 8 cărţi bilingve. Semnificativ este
că numai în 1712-1713 în Transilvania s-au răspândit 70 tipărituri apărute la Târgovişte. În afară
de aceste cărţi tipărite la Târgovişte de elevul lui Antim, Gheorghe Radovici, trebuie pomenite
cele ieşite de sub teascurile de la Râmnic şi Snagov: în ultimii ani au fost descoperite 1.100
exemplare numai în Transilvania, toate provenite din Ţara Românească şi Moldova, care se
ataşează celor 600 exemplare de aceeaşi origine semnalate de N. Iorga.
Este remarcabilă dragostea pătimaşă pentru cărţi a românilor transilvăneni care şi le procurau
în pofida preţului mare, a tirajului redus — sub 1.000 exemplare — ajutaţi deliberat de domnul de
la Bucureşti, care făcea tot ceea ce-i era posibil pentru a le oferi cât mai mult.
Cartea tipărită, din porunca şi cu sprijinul lui Constantin-vodă Brâncoveanu, s-a impus ca un
instrument de lucru al intelectualilor, înlocuind manuscrisele, obiecte de lux, destinate să stea în
bibliotecile marilor mănăstiri sau; ale palatelor. Dimensiunile cărţilor s-au micşorat astfel încât
încăpeau într-un buzunar fiind uşor transportabile, pergamentul a fost înlocuit cu hârtia, ceea ce le-
a făcut mai uşoare. Cartea tipărită în epoca Brâncoveanului, în țară sau în alte părţi, de meşteri
special abilitaţi, a devenit un sol grăitor, convingător, că în Ţara Românească se desfăşoară o viaţă
spirituală de o intensitate neobişnuită, avându-1 ca centru polarizator pe domn.
Sfîrşitul tragic al domnului, înlăturarea brutală a personalităţii sale şi strivirea roadelor pe care
le sădise – pe de o parte de otomani, pe de alta de inamicii interni - familiile boiereşti ostile
gravitând pe lângă Cantacuzini, Mavrocordaţi, etc. - a determinat o întrerupere bruscă a epocii de
înflorire spirituală de atunci, voită ca naţională.