1

CUPRINS

CUPRINS………………………………………………………………………………………...2

INRODUCERE………………………………………………………………………………..…3

CAPITOLUL I

TRIODUL ÎN VIAȚA BISERICII………………………………………………………….…..7

I.1. Evoluția Triodului…………………………………………………………………….……....7

I.2. Structura Triodului…………………………………………………………………………..11

I.2.1. Perioada pregătitoare a Postului Mare……………………………………………....11

I.2.2. Postul Mare………………………………….…………………………………….….16

I.2.3. Săptămâna Mare………………………………………………………………… ….24

CAPITOLUL II

TRIODUL ÎN VIAȚA CREDINCIOȘILOR………………...………………………………..30

II.1. Atmosfera și starea sufletească a credincioșilor în perioada Triodului………………...…30

II.2. Rolul postului în viața credincioșilor……………………………………………...………32

II.3. Rugăcinea-temă centrală în perioada Triodului…………………………...………..…......35

II.3.1. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul…………..……………………………….….......42

II.3.2. Rugăciunea personală…………………………………………………...…...…….46

2
II.4. Triodul îndeamnă credincioșii la îndeplinirea ascultărilor………………………………….47

I.5. Rucodelia (lucrarea zilnică) în perioada Postului Mare…………………………………..…50

CAPITOLUL III

UNICITATEA ȘI SPECIFICITATEA SLUJBELOR ÎN PERIODA TRIODULUI………53

III.1. Triodul o perioadă a pocăinței………………………………………………..….….......58

III.2. Scopul lecturii liturgice în perioda Triodului……………………………... …………….68

CONCLUZII……………………………………………………………………………………73

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………..........75

CURRICULUM VITAE……………………………………………………………………..…84

DECLARAŢIE...........................................................................................................................85

3
 INTRODUCERE

Mărturisec că am început a scrie această lucrare despre Triodul în viața Biserici și a

credincioșilor deoarece am simțit nevoia de a-mi lămuri unele lucruri cu privire la această
minunată și deosebită perioadă liturgică din an, ce face parte din cadrul Bisericii Ortodoxe.
Spiritualitatea ortodoxă ne cheamă să trăim bucurii felurite de la o sărbătoare la alta, de la un
timp liturgic la altul, bucurii care dau varietate şi strălucire vieţii creştinului, şi care, totodată,
sunt chemări spre un urcuş spiritual din ce în ce mai înalt.
Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, se împarte în trei mari perioade, cu dată de
început variabilă, în funcţie de data Sfintelor Paşti: perioada Triodului - care începe cu trei
săptămâni înainte de Postul Mare, durează până în Sâmbăta Paştilor; perioada Penticostarului -
care începe din Duminica Învierii şi durează până la Duminica tuturor Sfinţilor şi perioada
Octoihului - cea mai lungă perioadă a anului bisericesc, ea începând odată cu Postul Sfinţilor
Apostoli şi ţinând până la începutul Triodului din următorul an.1
Una dintre cele mai importante perioade ale anului bisericesc este cea a Triodului. Ea a
fost rânduită de Sfânta noastră Biserică să fie vreme de pregătire pentru întâmpinarea după
cuviinţă a celei mai mari sărbători creştine, Învierea Mântuitorului, temelie a credinţei noastre
creștine precum spune Sfântul Apostol Pavel:,, Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci şi
propovaduirea noastră, zadarnică şi credinţa vostră” (I Cor. 15,14).
Perioada Triodului este cuprinsă între Duminica Vameșului şi a Fariseului și Duminica
Paştelui, perioadă care reînnoiește sau comemorează slujirea arhierească a Mântuitorului Hristos
sau activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile și moartea
Sa pe cruce. Este vreme de pocăință, post și rugăciune pentru că, scăldați în baia iertării și a
curățirii de păcate, a reînnoirii noastre sufletești, să-L întâmpinăm pe Hristos cel înviat.

1
Arhim. Chiril Lovin, Triodul - călăuză duhovnicească spre Înviere, Ziarul Lumina, 24 Ianuarie 2010.

4
 Perioada aceasta de zece săptămâni, dintre care trei pregătitoare pentru începerea
Postului Paştelui, a Postului Mare sau al Paresimilor şi şapte săptămâni de post, îşi are denumirea
de Triod, de la cartea de slujbă care se folosește în Biserică în aceast interval de timp.
Perioada de formare, dezvoltare şi definitivare a Triodului este destul de lungă, ajungând
până în secolul al XIV-lea. Pornind de la colecția de cântări numite tropare (Tropologhionul), el
s-a format ca o carte de sine, cuprinzâd toate slujbele divine din perioada celor zece săptămâni pe
care se întinde.
Cartea liturgică numită Triod, ca şi perioada în care se folosește, sunt deosebit de
importante pentru creştinii ortodocşi. Ea cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din
perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor) din
canoanele Utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în cartea Octoihului şi
în Minei (ce cuprinde slujbele sfinţilor din fiecare lună), în Triod acestea nu sunt formate din opt
(nouă) ode ci, de regulă, numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a
fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au
completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al
VIII-lea2. Este o perioadă în care slujbele Bisericii au o profunzime și bogație deosebită. În
cadrul Laudelor mari și mici întâlnim foarte multe lecturi biblice ale Vechiului și Noului
Testament, mai ales din Vechiul Testament, pasaje care fac referire directă la persoanele și actele
de pocănță din istoria mântuirii.
În această perioadă a Triodului se întâlnește cel mai amplu și mai vechi post al Bisericii,
și anume postul Sfintelor Paști sau Postul Mare, și tot în această perioadă a Triodului, mai cu
seama în perioada Postului Mare, se întâlnesc toate cele trei Liturghii ale Bisericii Ortodoxe. Este
singura perioadă din anul liturgic când se întâlnesc toate cele trei Liturghii ale Bisericii. Este o
perioadă specială de pregătire, de pocăință pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători creștine,
care este Învierea Domnului. Această perioadă a Triodului este o permanentă chemare la înnoire,
la un nou început sau un început bun3.
Triodul îmbină pregătirea liturgică pentru praznicul Paştilor cu pregătirea duhovnicească
a creştinilor. Prin frumuseţea şi sobrietatea slujbelor, prin conţinutul cântărilor şi citirilor,
Triodul face ca această perioadă să fie de un farmec deosebit şi de o trăire atât de puternică, încât
2
Ibidem.
3
Triodul - Perioda pocăinței!, Luat de pe site-ul: http://www.crestinortodox.ro/forum/album.php?albumid=69 ,
accesat: 27.04.2014.

5
cel care se apropie cu credinţă, trece şi merge cu el, simte în toată fiinţa lui fiori pe care numai o
adevărată şi înăltă trăire spirituală îi poate da. 4
Influența imnelor Triodului asupra sufletului este sporită și de frumusețea lor poetică,
inegalabilă. Poezia imnelor liturgice în general, ca și cea a imnelor Triodului, nu este o
versificare mai mult sau mai puțin obișnuită, ci transpunerea unui aspect care, în fața realităților
naturii sau ale spiritului, știe să traducă entuziasmul sau, într-un limbaj viu colorat.
Caracterul poetic al acestor imne este determinat de acel grad de simțire în care se
tălmăcesc adevăruri de Teologie. Triodul este un adevarat tezaur al Teologiei noastre ortodoxe,
popularizată sub forma de imne, cântări și rugăciuni. Cu adâncul său conținut religios, Triodul îl
transformă pe credincios cu puterea credinței, a rugăciunii şi a faptelor bune și-l trimite la lupta
cu demonii şi cu nesăbuitele sale patimi. Tonul general al Triodului este de postire, rugăciune,
smerenie și pocăință. Toate cântările și citirile care alcătuiesc Triodul se caracterizează printr-o
adâncă întelegere şi analiză psihologică a sufletului omenesc şi îndeamnă şi predispun pe
credincioșii, care ascultă slujbele divine și participă efectiv la ele, la o rugăciune sinceră, trezesc
simțul regretului sau părerii de rău pentru păcatele săvârșite, dorința și setea de a posti, de a se
pocăi și de a-și îndrepta viața5. 
Lucrarea de față intulată ,,Triodul în viața Bisericii și a credicioșilor” cuprinde trei
capitole intitulate asfel: capitolul I - Triodul în viața Bisericii în care tratez despre: Evolulția
triodului, Structura Triodului, Postul Mare, Săptămâna Mare; capitolul II este intitulat: Triodul în
viața credincioșilor în care vorbesc despre atmosfera și starea sufletească a credincioșilor în
perioada triodului, despre rolul postului în viața credicioșilor și rugăciunea ca temă centrală în
perioda Triodului; iar capitolul III este intitulat: Unicitatea și specificitatea slujbelor în perioada
Triodului, în care tratez despre unicitatea, frumusețea și specificitatea sluijbelor, din care
descoperim că Triodul este o perioadă a pocăinței.

4
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Pocăință şi înviere în Triod, Luat de pe site-ul:
http://www.crestinortodox.ro/religie/pocainta-inviere-triod-69607.html, accesat la data 25.04.2014, p. 1.
5
Ibidem, p. 2.

6
 CAPITOLUL I

TRIODUL ÎN VIAȚA BISERICII

I.1. EVOLUȚIA TRIODULUI

Anul liturgic ortodox este împodobit cu o serie de sărbători, posturi, pomeniri și alte
numeroase slujbe. Această alcătuire a anului bisericesc are scopul de a reîmprospăta, de a
comemora și îndeosebi de a face pe credincios să retrăiască spiritual și periodic cele mai
importante momente din viața și activitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos precum și din
întreaga sfântă istorie a mântuirii, cu evenimentele și persoanele mai însemnate de dinainte și
după întruparea Domnului.
Încă din timpul creștinismul primelor secole Întruparea, Patimile și Învierea lui Hristos
constituiau o singură realitate și tocmai datorită acestui fapt, viața spirituală a creștinilor însemnă
în esență nașterea, viețuirea, moartea și învierea cu Hristos. Întreaga învățătură, cultul și viața
creștinismului primar erau străbătute de mesajul Învierii Domnului Iisus Hristos, de bucuria
Învierii, dimpreună cu toate evenimentele premergătoare.6
Biserica a statornicit să reprezinte și să reînnoiască întreaga viață și activitate a
Domnului Iisus Hristos în cursul fiecărui an bisericesc, în toate cele trei aspecte ale misiunii
Sale: învățătorească sau profetică, arhierească sau de mare preot și cea împărătească sau de
biruință asupra păcatului și morții. Pe filonul acesta au fost alcătuite și rânduite și cărțile de cult,
precum și cele trei mari perioade ale anului liturgic, denumite după principal carte de slujbă pe
care le folosesc la strană cântăreții în fiecare din aceste perioade: perioada Triodului7 -prepascală,
care reînnoiește activitatea arhierească a Mântuitorului, realizată prin Jertfa Sa, prin Patimile și
6
Nicolae Arseniev, Mistica și Biserica Ortodoxă, traducere din limba rusă de prof. dr. Remus Rus, Editura Iri,
București, 1994, p. 19.
7
Perioada de 10 săptămâni dinainte de Paști, care ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Duminica
Pașilor, fiind inclusă și perioada Postului Mare, al Paștilor.

7
moartea Sa pe Cruce, perioada Penticostarului8 - pascălă, cea care celebrează oficiul împarătesc
al Domnului Cel slăvit și îndumnezeit după Înviere, precum și pe Hristos Împăratul și
Întemeietorul Bisericii Sale, și perioada Octoihului9 - postpascală, care comemorează și readuce
înaintea credincioșilor activitatea învățătorească sau didactică a lui Iisus, înainte de Patimile Sale
și de Înviere.10
Triodul este cunoscut atât ca o carte de cult, cât și ca o perioadă liturgică a anului
bisericesc. Practic, aceste două noțiuni sunt într-o intrdependență indivizibilă. Nu se poate stabili
exact ce a apărut mai întâi: materialul imnografic al cărții sau etapele perioadelor Triodului, ci
este vorba de un proces foarte complex care s-a dezvoltat diferit, în funcție de timp și de loc.
Scopul amândurora era pregătirea ascetică și mistagogică a creștinilor pentru Paști, iar pentru
catehumeni, această perioadă constituia și pregătirea pentru primirea Botezului în Sâmbăta
Mare11.
Perioada Triodului s-a dezvoltat în jurul Postului pregătitor pentru Sfintele Paşti. Trebuie
să deosebim aici postul penitenţial de 40 de zile şi Săptămâna Patimilor, care au apărut separat.
Postul de câteva zile înainte de Paşti este atestat din secolul al II-lea, fiind ţinut pretutindeni de
creştini în amintirea vinderii, a pătimirilor, a răstignirii şi a îngropării Domnului.
În secolul al III-lea este atestat postul întregii Săptămâni a Patimilor, în Siria şi Egipt. Pe
de altă parte, postul de 40 de zile a luat naştere din dorinţa creştinilor de a urma modelul
Mântuitorului, Care, după Botezul Său, a postit 40 de zile, biruind ispitele diavolului. Acest post
se ţinea cu stricteţe în Egipt şi el începea după încheierea sărbătorii Botezului, urmând ordinea
cronologică a istorisirii Evanghelistului Marcu, Apostolul Egiptului (Marcu 1, 9-13) şi a lui
Matei (4, 1-11). De asemenea, întrucât în primele secole creştine catehumenii se pregăteau prin
post pentru primirea Botezului la Paşti, exista şi un post ţinut de această categorie.
În secolul al IV-lea, odată cu uniformizarea datei Paştilor, prin hotărârea primului Sinod
Ecumenic (Niceea, 325), s-a trecut la organizarea unitară a acestor perioade de post prepascal

8
Perioada de 8 săptamâni, ce începe cu Duminica Învierii, a Paștilor, până la prima Duminică după Rusalii sau a
tuturor Sfinților.
9
Perioada ce ține tot restul anului de la sfârșitul timpului Penticostarului, până la începutul perioadei Triodului
(durează variabil între 40-26 săptămâni în funcție de data Paștilor).
10
Pr. Prof. dr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură Creștină,
Editura Partner, Galați, 2008, p.135.
11
Ierom. Dr. Petru Pruteanu, Perioada Triodului. Sinteză Istorico-Liturgică, Luat de pe site-ul:
www.blog.teologie.net, accesat la data 20.04.2014, p. 1.

8
(postul celor 40 de zile, postul catehumenilor şi postul Săptămânii Patimilor), ajungându-se la
actualul Post al Paştilor, de şapte săptămâni. La Ierusalim, în preajma anului 380, pelerina Egeria
aminteşte chiar de opt săptămâni de post. Tot Ierusalimul este spaţiul în care apare şi o perioadă
de pregătire spirituală liturgică pentru Marele Post şi în care ia naştere imnografia Triodului,
reprezentată prin Sfinţii Andrei Criteanul (†740), Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Andrei
cel Orb, Ştefan Savaitul şi Marcu Savaitul, episcopul Idruntului.
Carte de cult, Triodul, întocmită în cea mai mare parte între sec. VII-IX de către numeroși
autori (mulți necunoscuți) și Sfinți Părinți imnografi, dintre care cei mai însemnați au fost :
Sofronie al Ierusalimului, Sf. Andrei episcopul Cretei (+726), Cosma Ierusalimiteanul (sec.
VIII), Teofan Graptul mitropolit al Niceei (+843), Teodor Studitul (+826) cu fratele său Iosif
Studitul, Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin (sec. VII), Andrei Orbul, Ștefan Savaitul, Marcu
Savaitul, Casia, Leon VI Filosoful, Clement Studitul (sec. IX), Simeon Metafrastul (+970),
Nichifor Kallist Xanthopol (care a scris Sinaxarele Triodului), etc.12;
O altă etapă a dezvoltării Triodului este marcată de imnografia bizantină, cu cele două
curente ale ei: cea catedrală şi cea monahală studită. Cea dintâi este ilustrată de compoziţiile lui
Teofan Graptul (†845), Iosif din Sicilia (†863), Casia monahia, împăratul Leon cel Înţelept,
Simeon Metafrast (†970), Tarasie patriarhul şi Gheorghe al Nicomidiei, iar cealaltă este
reprezentată de Sf. Teodor Studitul (†826), Iosif al Tesalonicului, Clement Studitul (sec. al IX-
lea), Nicolae şi Antonie Studiţii (sec. al XI-lea). Astfel, formarea perioadei liturgice şi a
imnografiei Triodului s-a efectuat treptat, între secolele VIII-XII13.
La început, cartea Triodului, dar și perioada corespunzătoare, ținea dinaintea Postului
Mare până la Cincizecime. Abia în sec. XII aceasta a fost împărțită în Triodul Postului și Triodul
Cincizecimiii (Pascal) numit mai târziu și Penticostar14.
Începând cu sec. al XII-lea Triodul era aproape în forma pe care o are astăzi.
Introducerea sărbătorii Sfântului Grigorie Palama în sec. al XIV-lea, după disputele isihaste, ne
conduce către încheierea definitivă a ciclului duminicilor şi sărbătorilor şi la compunerea
Sinaxarului care comentează momente importante din perioada Triodului.

12
Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din carțile de ritual și cântarea bisericească, Editura Partener,
Galați, 2006, p. 128.
13
Diac. Ciprian Bâra, Triodul, râvnitoare pregătire pentru Înviere, Ziarul Lumina, 25 februarie 2013, p. 3.
14
Ierom. Dr. Petru Pruteanu, Perioada Triodului. Sinteză Istorico-Liturgică, op. cit., p.1

9
 Secolul al XV-lea ne aduce ultima intervenţie în Triod prin adăugarea Prohodului
Domnului în Sâmbăta Mare, Prohod ce reprezintă punctul culminant al Săptămânii Mari.
Tezaurul acesta, ce reprezintă rodul a zece secole de trăiri ascetice şi liturgice, pentru credincioşii
zilelor noastre se rezumă la o ascultare smerită şi la o încercare de a pune în practică, de a trăi
temele importante concentrate în formă de virtuţi teologice15.
Până în sec. XII, perioada Triodului ținea dinaintea Postului Mare, până la Cincizecime.
Din sec. XII s-a făcut despărțirea Triodului Postului de Triodul Pascal (care a devenit mai apoi
Penticostarul). Triodul, așa cum îl avem azi, a fost completat ulterior, până spre sec. XIV și fixat
definitiv prin tipărirea și publicarea sa în limba greacă la Veneția în anul 152216.

I.2. STRUCTURA TRIODULUI

15
Diac. Ciprian Bâra, Triodul, râvnitoare pregătire pentru Înviere, op. cit., p. 4.
16
Jose Gosdidier de Matons: Romanos le Melode – Hymnes, Tome I, Paris, 1964, p. 13, apud Prot. Nichifor Todor,
Despre geneză și prezența Triodului în Biserica noastră, în Mitropolia Ardealului, An XVI (1970), Nr. 5-6, p. 283.

10
I.2.1. PERIODA PREGĂTITOARE A POSTULUI MARE

Triodul este compus din trei părți: perioda pregătitore, Postul Mare propriu-zis și
Săptămâna Mare, care îl intoduc treptat pe credincios în ,,viața în Hristos” până în punctul ei
ultim, Crucea. Fiecare oficiu al ciclului liturgic zilnic, fiecare zi a săptămânii sau fiecare din
săptămânile Triodului sunt în același timp o imagine redusă a ansamblului ciclului, o adaptare a
Paștelui la condițiile specifice treptei ierarhice a timpului liturgic căruia îi aparțin, și o etapă în
vederea celebrării Patimii care scandează și măsoară cotinuitatea efortului ascetic17.
Dacă analizăm istoric și liturgic evoluția zilelor liturgice din perioada Triodului din
perspectiva denumirilor și repartizării lor în zilele noastre, observăm că aceste denumiri sunt de
cele mai multe ori legate de conținutul textului Evangheliei ce se citește la Liturghie, dar și
textele imnografice. Avem însă și anumite excepții care ne amintesc și de alte denumiri ale
praznicelor din Triod care erau în vechime, în primele etape de formare ale acestei cărți18.
Perioada Triodului începe cu Duminica Vameşului şi a Fariseului, care este şi duminica
a XXXIII-a după Rusalii, şi se termină cu Sâmbăta Mare. Este o perioadă care cuprinde zece
săptămâni, dintre care, trei dintre ele sunt săptămâni pregătitoare pentru Postul Mare. Celelalte
săptămâni, şapte la număr, sunt săptămâni ale postului. Toată această perioadă liturgică este
rezultatul unei îndelungate evoluţii care urcă până în perioada de pruncie a Bisericii.
Originea Triodului se confundă cu perioada de pregătire în vederea sărbătorii Paştelui
prin post. Postul acesta pascal avea o lungime variabilă. O zi sau două înainte de Paşti în primele
trei secole, şi mai târziu Săptămâna Mare era o săptămână cu post pentru toţi creştinii. De la
epoca apostolică mulţi dintre creştinii mai zeloşi îşi vor prelungi postul pascal până la patruzeci

17
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat - Mistgogia timpului liturgic, Traducere de diac. Ioan I. Ică, Jr., Editura
Deisis, Sibiu, 2003, p. 292.
18
Ierom. Dr. Petru Pruteanu, Perioada Triodului. Sinteză Istorico-Liturgică, op. cit., p. 2.

11
de zile, care reprezintă o imitare a postului Mântuitorului Hristos în pustie, înainte de începutul
activităţii Sale. Cele patruzeci de zile de post s-au răspândit în toată lumea creştină19.
Sfântul Atanasie cel Mare, în anul 330, la sărbătoarea Botezului Domnului, când la
sfârşitul Liturghiei se anunţa data Paştilor, semnalează o pregătire de patruzeci de zile pentru a
putea sărbători cum se cuvine Paştile. În Epistolele Sfântului Atanasie, postul Săptămânii celei
Mari, săptămâna înainte de Paşti, rămâne distinct de cel al Păresimilor, fapt rămas până astăzi în
conştiinţa Bisericii. Cauza extinderii perioadei Triodului cu două săptămâni pregătitoare în sec.
IX-X şi în sec. al XII-lea cu săptămâna vameşului şi a fariseului poate fi atribuită aceluiaşi zel al
credincioşilor20.
Paresimile sau Postul Mare este precedat de trei săptămâni pregătitoare, introductive de
la începutul Triodului, ce durează zece săptămâni. Numele de Triod21 are etimologia de la
majoritatea cântărilor cuprinse în canoanele din această perioadă, grupate în câte trei ode sau
cântâri liturgice, spre deosebire de alte cărți liturgice care au canonul compus din nouă cântări.
Triodul (numit în vechime la noi și ,,Tripesneț”; în greacă ,,Triodion”, iar în slavo-
rusă ,, Postnaia”22 ) a devenit cartea de căpătâi pentru timpul dinainte de Paști.
Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion τριώδιον, format din
cuvintele ,,tria” (τρια), trei, şi ,,odi” (ώδή), odă, adică cântare în trei ode / strofe. Practic, în viaţa
liturgică, Triodul are două sensuri:
 Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada
prepascală, precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează
perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi
Fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne
pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii
noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat.
 Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din
perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor /
peasnelor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse

19
Diac. Ciprian Bâra, Triodul, râvnitoare pregătire pentru Înviere, op. cit., p. 5.
20
Makarios Simonipetritul, Triodul explicat - Mistagogia timpului liturgic, op. cit., p. 295.
21
Ibidem, p. 27.
22
Prof. Univ.dr. Andrei Ivanov, Dicționar religios rus-român, Editura Bizantină, București, 2003, p. 395.

12
 în Octoih (carte) şi Minei (cărţi ce cuprind slujbele sfinţilor din fiecare lună) în Triod
acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci de regulă numai din trei. Compunerea celor
mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de
fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale
Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea23.
Cele trei săptămâni de dinainte de Postul Mare care încep cu a patra duminică de dinainte
de Postul Mare - reprezintă săptămânile pregătitoare. Fiecare din aceste săptămâni are o temă
proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau
la Sfânta Liturghie:
1. Duminica Vameşului şi Fariseului (Luca 18, 9-14 - prima duminică a Triodului)24,
2. Duminica Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32)25, şi
3. Duminica Înfricoşatei Judecăţi (numită şi Duminica lăsatului sec. de carne; Matei 25,
31-46).
4. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării sau Duminica
lăsatului sec. de brânză - Matei 6, 14-21.
În această perioadă premergătoare, Biserica ne pregăteşte pentru postire, dar ne şi
introduce încet-încet în atmosfera Postului Mare. Este o pregătire spirituală, care ne pregătește
pentru luptele duhovniceşti ale perioadei Postului Mare. Astfel, o dată cu pilda vameşului şi
fariseului, Sfinţii Părinţi ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc şi garanţia lui este virtutea
smereniei26. De asemenea, prin cântările ei, Biserica ne îndrumă la limanul pocăinţei, prin aceste
imne care ne vor însoţi până la Florii: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că
mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un
Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale’’27. Pe de o parte, există o gradaţie a postirii, care
23
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, op. cit., p. 301.

24
Deși sunt mulți liturgiști care consideră că și duminica care o precede pe acesta, a lui Zaheu Vameșul este legată
organic de Triod, dar numai moral-spirutual, nu și liturgic. Cf. : Ierom. Dr. Petru Pruteanu, Perioada Triodului.
Sinteză Istorico-Liturgică, op. cit., p. 2.
25
În trecut, până prin sec. X-XI această pericopă se citea în duminica a II-a a Postului Mare. Și astăzi imnografia din
această duminică reflectă acest lucru. Generalizarea acestei duminici ca a IX-a înainte de Paști s-a făcut abia în a
doua jumătate a sec. XIV, când în a II-a duminică a Postului Mare s-a instituit pomneria Sf. Grigore Palama.
Manuscrisele arată că acest lucru s-a întâmplat ceva mai devreme, prin sec. XII. Cf. : Schememann Alexander,
Postul cel Mare, Editura Doris, București, 1988.
26
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, op. cit., pp., pp. 302-305.
27
Catvasier sau Octoih Mic, Editura Instutului Biblic și de Misiune Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p.
52.

13
ne obişnuieşte cu asceza quadragesimală. Săptămâna care urmează Duminicii Vameşului şi
Fariseului este una de dezlegare la toate (nici miercurea şi vinerea nu se posteşte în această
săptămână). Unii cred că acestă dezlegare este dată spre întărirea fizică înainte de post, dar se
pare că adevăratul motiv este legat de așa numitul Post Arțivurion28.
Săptămâna care urmează Duminicii Fiului Risipitor este una normală, adică se posteşte
miercurea şi vinerea, iar sâmbăta pomenirii morţilor este menită să ne aducă aminte de filosofia
cea adevărată, care este cugetarea la moarte. Sfinţii Părinţi ne cheamă să ne rugăm Dreptului
Judecător pentru veşnica fericire a tuturor celor adormiţi din veac în dreapta credinţă, pregătindu-
ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoşătoarei judecăţi29.
După Duminica Înfricoşatei Judecăţi 30, nu se mai mănâncă carne, ci doar ouă, peşte şi
produse lactate. Acestă Duminică a lăsatului sec de carne ne pregăteşte spre dobândirea fricii de
Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, punându-ne înainte priveliştea Judecăţii. Urmează
Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică şi duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri
şi vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) şi cu
metaniile mari, însoţind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Miercuri și vineri din această
săptămână sunt zile aliturgice. În sec. IX-XII la Constantinopol în aceste două zile se oficia
Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite cu unele mici modificări de rânduială față de Postul
Mare. Neliturghisirea în aceste 2 zile poate fi înțeleasă doar ținând cont de regula de postire a
monahilor palestinieni din acea vreme (monahii palestinieni aveau un post foarte aspru, fără nici
un fel de dezlegare, în zilele de miercuri și vineri ale acestei săptămâni, ca o pregătire pentru

28
Este vorba de un post de doliu ce dura o săptămână, pe care episcopul Serghie Armeanul (sec.VI) l-a instituit în
cinstea câinelui său pierdut - Arțivurion. Primul care s-a ridicat împotriva acestui, nebunesc obicei, a fost Eftimie
Pribleptos care a și scris celebrul său tratat ,,Contra Armenilor”. Acest post armenesc a fost condamnat de-a lungul
veacurilor și de alți Părinți ai Bisericii: Ioan Postitorul, Teodor Sduditul, Nicolae Grămăticul (Canonul 16), ș.a. Și
copții și sirienii aveau acum cu zece săptămâni înainte de Paști, un post de trei sau șapte zile în memoria pocăinței
ninivitenilor , dar mai ales pentru a scăpa de epidemii. Se pare că nici acest post nu a fost încurajat de Biserică. Deci
scopul dezlegării din această săptămână nu este unul, pedagogic, sau ,fiziologic, menit să întărească trupul omului
înainte de post, căci ar fi fost instituit cu o săptămână mai târziu. Nu aceasta a fost intenția, ci una exclusiv
apologetică și polemică. Astăzi, putem spune fără sfială, deși unii nu ar fi de acord, că această dezlegare (harți) nu-și
mai găsește rostul, pentru că nu mai există această problemă legată strict de contextul vieții religioase de atunci.
Creștinii nu țin nici posturile noastre ortodoxe, cu atât mai puțin sunt tentați să țină acest post eterodox.
29
Arhim. Chiril Lovin, Triodul - călăuză duhovnicească spre Înviere, op. cit., p. 5.
30
Această duminică deși este destul de veche se pare că apre abia la începutul sec. VII, când împăratul Heraclius a
instituit o săptămână (neutră) în care nu se mănânce carne, ci numai lactate, acesata ca stare de compromis între cei
care se certau dacă Postul Mare trebuie să fie de 7 sau 8 săptămâni. Mai târziu această regulă a fost considerată ca o
pregătire pedagogică pentru asceza aspră a Postului Mare.

14
Postul Mare)31. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceţilor, în care cerem rugăciunile
tuturor Sfinţilor Cuvioşi şi ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoinţă trupească şi
spirituală, ca să ne învrednicim şi noi a urma vieţii lor iubitoare de osteneli.
Duminica lăsatului sec de brânză ne aminteşte de izgonirea lui Adam din rai. Motivul
căderii protopărinţilor în păcat este, în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi, prin
contraexemplul lor, suntem chemaţi să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul
care tocmai urmează să înceapă. Un tropar din canoanele Utreniei spune: Vino, ticălosul meu
suflet, de plângi astăzi, pentru cele ce s-au făcut cu tine, aducându-ţi aminte de goliciunea cea
dintâi din Eden, prin care ai fost scos din desfătare şi din bucuria cea neîncetată.
Sfinţii Părinţi ne spun că tema izgonirii lui Adam din rai, legată de Duminica lăsatului
sec de brânză, reprezintă şi o transpunere în cult a expulzării temporare a penitenţilor în afara
bisericii, care, odinioară, avea loc în această duminică. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor
bisericii (ca, oarecând, Adam în faţa uşilor încuiate ale Edenului) şi să-şi plângă păcatele până la
sfârşitul Postului Mare, când erau reintroduşi în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din
comunitatea bisericească. De aceea, imnografia acestei Duminici se întemeiază pe imaginea lui
Adam tânguindu-se înaintea porţilor raiului, având un caracter docmatic și mai ales
anthropologic și soteriologic. Această rânduială explică prezenţa picturilor reprezentând
izgonirea şi plângerea lui Adam în proximitatea locului unde penitenţii îşi imitau protopărintele
în străpungere şi lacrimi, adică în afara bisericii, pe suprafaţa exterioară a zidurilor ei, sau,
uneori, în pronaosul acesteia32.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm
aminte că, aşa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din rai şi din desfătarea, şi din
petrecerea împreună cu îngerii şi a ajuns gol şi departe de faţa lui Dumnezeu, aşa şi noi,
păcătuind, ne despărţim de Biserica robilor Săi Sfinţi şi dezbrăcăm prin păcat veşmântul
dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne şi care, precum credem, este Hristos (Galateni
3, 27)”33. Cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai se încheie această perioadă pregătitoare, a
doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al
iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii şi şi-o dau unii altora la intrarea în Postul

31
Ierom. Dr. Petru Pruteanu, Perioada Triodului. Sinteză Istorico-Liturgică, op. cit, p. 3.
32
Arhim. Chiril Lovin, Triodul - călăuză duhovnicească spre Înviere, op. cit., p. 5.
33
Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Editura Deisis, Studiu introductiv şi Traducere: Diac. Ioan I. Ică Jr.,
Sibiu, 2003, p. 86.

15
Mare, făcând metanii unii altora. Acest obicei a primit cu timpul o însemnătate liturgică fiind
numită rânduiala iertării, în timpul căruia se obișnuește pe alocuri să se cânte la strană Canonul
Paștilor. 34 Această vecernie este prima slujbă a Postului Mare.

I.2.2. POSTUL MARE

Postul Mare începe în lunea care urmează după Duminica Izgonirii lui Adam din
Rai (sau Duminica lăsatului sec de brânză); Luni şi marţi din prima săptămănă a Postului Mare
sunt zile aliturgice datorită ascezei totale (post negru) a monahilor în aceste două zile. Stricteţea
postului e mai mare faţă de celelalte săptămâni. Zilele liturgice se disting și ele structural și
tematic de zilele de post: ele formează un cuplu articulate cu perioda pregătitoare în principal de
Sâmbăta lui Teodor și simetric ultimilor două duminici din Postul Mare prin Duminica
Ortodoxie și a Sfântului Grigore Palama35.
La Pavecerniţa Mare din primele patru zile se adaugă Canonul Sfântului Andrei
Criteanul, preluat din joia săptămânii a V-a şi împărţit în patru secţiuni. În tot Postul Mare,
rugăciunile au un pronunţat caracter penitenţial şi au un fundament biblic mai evident.
Sâmbetele Postului Mare au o rânduială specială, dat fiind că în aceste zile este
permisă comemorarea sfinţilor şi stricteţea ascezei, se relaxează puţin, ca şi în duminici. Prima
sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron 36 şi este legată nu de
pomenirea propriu-zisă a lui (care e pe data de 17 februarie) 37, ci de minunea colivelor făcută de

34
Ierom. Dr. Petru Pruteanu, Perioada Triodului. Sinteză Istorico-Liturgică, op. cit, p. 4.
35
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat-Mistagogia timpului liturgic, op.cit., p. 336.
36
Sfântul Mucenic Teodor Tiron trebuie deosebit de omonimul său, Teodor Stratilat, prăznuit pe 8 februarie și 8
iunie. Soldat roman originar din Euchaita (provincia Sinope) Asia Mică, el a incediat Templul Mamei zeilor din
Amasea, fiind ars de viu sub Maximiam pentru marturia creștină. Biserica sa din Euchiaita a devenit un faimos
centru de pelerinaj. Cel mai vechi Text despre Sântul Teodor Tiron e un panegiruc atreibuit lui Grigorie Al Nyssei
(P.G. 46, p. 736-789.).
37
Proloagele, Vețile Sfinților și cuvinte de învățătură pe luna Februarie, Editura Mitoropoliei Olteniei, Craiova,
1900, p. 56.

16
el în Postul Mare38. Următoarele trei sâmbete: a II-a, a III-a şi a IV-a sunt dedicate pomenirii
morţilor.
Sâmbăta a V-a a Postului Mare este numită şi Sâmbăta Acatistului Născătoarei de
Dumnezeu. Originea sărbătorii Acatistului se datorează eliberării minunate a Constantinopolului
de asediul perşilor, în anul 626. Odată cu generalizarea acestei sâmbete, bizantinii au început să
sărbătorească şi alte trei victorii asupra duşmanilor, câştigate tot cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu
(istorisite la sfârşitul Triodului)39.
Denumirea de Sâmbăta Acatistului este legată de cântarea în picioare a acestui imn
închinat Fecioarei Maria40. Se pare că acest imn, ,,Apărătoarei Doamne...”, exista şi înainte de
626 şi el a fost compus fie de patriarhul Proclu, fie de patriarhul Serghie al Constantinopolului.
Acest Acatist a fost, o vreme, imnul poporului bizantin. Despre adevăratul autor al Acatistului
Maicii Domnului ar fi Sfântul Roman Melodul41, un sirian care a trăit în Constantinopol
(jumătatea sec. VI d. Hr.)42.
Duminicile Postului Mare poartă denumiri specifice, după cum urmează:
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1, 43-51),
2. Duminica Sfântului Grigorie Palama,
3. Duminica Sfintei Cruci,
4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca43.

38
În prima sâmbătă din Postul Mare e prăznuită amintirea unei intervenții miraculoase a Sântului Teodor pe vremea
lui Iulian Apostaul (361-363). Acesta poruncind ca toate bucatele vândute în piețe să fie stropite cu sângele
victimelor jerfite idolilor, ca să-i întineze pe creștini după prima săptămână a Postului Mare, Sfântul Teodor s-a
arătat arhipiscopului Eudoxiu Al Constantinopolului (360-369) decoperindu-i planul împăratului și poruncindu-i să-i
îndemne pe creștini să nu cumpere bucate, ci să-și facă o fiertură de grâu îndulcit din Euchaita. Cf. panegiriucului
atribuit patrihului Necarie (381-397) în P.G 39, 1821-1841, de unde a trecut în Viața compilată de Simeon
Metrafrastul și de aici în Sinaxarul Triodului din prima sâmbată a Postului Mare.
39
*** Triod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
40
Sf. Roman Melodul, Imnele Pocăinței, Studiu introductiv Andrew Louth, Traducere şi note de Parascheva
Grigoriu, Editura Trisaghion, București, p. 8.
41
Sf. Roman Melodul este cel ce a adus în Biserică folosirea Troparului și a Condacului. Știm din viată Sfântului
Roman că atât har primise de la Prea-sfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoarea, că izvora din el îmțelepciunea cea
dumnezeiască și glasul său îi uluiau pe toți cu frumusețea versuirii . Vedem în Proloagele, Vețile Sfinților și cuvinte
de învătătură pe luna Octombrie, op. cit., 3-4.
42
*** Antologhion Paisian, Perioda Triodului, Tomul I, Editura Sofia, București, 2005, p. XXXII.
43
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, op.cit, 336.

17
 Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-
lea) a proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel, închinată inițial prăznuirii proorocilor. Atât
Apostolul cât şi Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeţilor Vechiului Testament, în
frunte cu Moise.
Denumirea actuală de Duminica Orodoxiei vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei
asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, de
împărăteasa Teodora și Mihail III în special aspra iconoclasmului ( reizbucnit într-o a doua fază
între 815-834) pentru a fi sărbătorită în fiecare an, în prima duminică a Postului Mare. Se
obişnuieşte în anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane (în amintirea
biruinţei iconodulilor în anul 842) şi să se citească Synodikonul Ortodoxiei, care este un act în
care sunt anatemizaţi ereticii din toate timpurile şi sunt fericiţi apărătorii dreptei credinţei (în
cadrul oficilor liturgice se citea Synodikonul care proclama Ortodoxia și condamna toate ereziile
anterioare și aclama reconcilierea oficială dintre Biserică și Imperiu) 44.
Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie
se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama
(† 1359) 45
ca apărător al isihasmului are o importanţă duhovnicească foarte profundă pentru
acest post, în care suntem chemaţi să ne rugăm cât mai mult şi să încercăm bucuriile unei vieţi
duhovniceşti, de credinţă, liniştire a minţii şi curăţie. Dedicarea duminicii a II-a din postul Mare
prăznuirii Sântului Grigorie Palama a avut loc în intervalul 1445-1545. O sugestie în ceea ce
privește autorul slujbei și introducerea ei ar putea veni de la acrostihul teotokiilor, care arată că
autorul canonului imnografic din Triod e un oarecare ,,Gheorghe” 46, acest Gehorghe ar fi de fost
Gheorghe Scholarios, faimosul teolog bizantin și adversar al ,,unirii” de la Florența și primul
patriah sub otomani, înainte de tunderea sa în monahism în 1450, când a primit numele
Ghenadie, și de la care ni s-a mai păstrat încă un canon în cinstea Sântului Grigorie Palama. Cel
mai probabil, introducerea prăznuirii Sfântului Grigorie Palama în Triod după Duminica
Ortodoxiei, ca prelungire a acestuia, a avut loc după cucerirea Constantinopolului de către

44
Ioan I. Ică jr., Synodicon al Ortodoxiei, în revista Mitopolia Ardealului 30, An 1998, Nr. 7-8, pp. 440-457.
45
Patriahul Filothei II Kokkinos (1300-1379) al Constaninopolului a compus în jurul anului 1360 în cinstea Sf.
Grigorie Palama o slujbă (imne și canon) și un Cuvânt de laudă despre viața lui. În aprilie 1368 Patrihul Filotehei
decreteză să fie prăznuit public în toate mitropoliile Patriarhiei Ecumenice, probabil pe 14 Noiembrie, ziua mutării
la cer - cof. : Sfântul Grigorie Palama, Feciora Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri
duhovnicești, Scrieri II, Studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 8.
46
Ibidem, p. 9.

18
otomani în 1453 la Athos, unde s-a compilat și improvizat slujba actuală. Sensul identitar și
polemic al introducerii prăznuirii Sfântului Grigorie Palama în Triod este transparent: Sfântul
Grigorie Palama al patrulea Teolog, devine sinonim cu Ortodoxia - unde deține o poziție
comparabilă cu ceea a Sfântului Toma d*Aquino în Biserica Romano-Catolică, e sinteza și
încheierea, piatra unghiulară a edificiului dogmatic al Bisericii patristice și garantul indentității
ortodoxe în fața heterodoxiei Bisericii Catolice (și a islamului)47.
Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pentru apropierea
jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un
popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti. Aceasta era în trecut a Vameșului, dar acesta nu
pentru că n-ar fi existat prăznuirea Sfintei Cruci, doar că acesasta nu era în III-a duminică, ci
miercuri în săptămâna a IV-a când se înjumătățește Postul Mare. Și în perezent, se spune
că ,,perecum prin lemn (pomul) care era în mijlocul raiului desfătărilor a venit căderea, tot așa
prin lemnul (Crucii) care este în mijlocul Postului, primim mântuirea” 48. Am putea spune că
aceasta nu corespunde întru totul adevărului întrucât Duminica a III-a este puțin înainte de
jumătatea Postului Mare, deci vechea așezare a sărbătorii Închinării la lemnul Sf. Cruci era mai
bună. Dar tocmai pentru că această sărbătoare a primit o cinstire foarte mare s-a hotărât mutarea
ei în zi de duminică. Luni, miercuri și vineri în săptămâna a IV-a au rămas zile speciale de
închinare la Sf. Cruce printr-o rânduială specială de la Ceasul I 49. Începând cu săptămâna a IV-a,
se adaugă la Liturghie ecteniile pentru cei spre luminare, fapt ce vădeşte vechea practică a
pregătirii pentru Botez a catehumenilor50.

47
Ibidem, p. 10.
48
*** Triod, op. cit., în sinaxarul din duminica a III-a.
49
Ierom. Dr. Petru Pruteanu, Perioada Triodului. Sinteză Istorico-Liturgică, op. cit, p. 5.
50
A doua categorie de catehumeni (mai avansați), adică ,,cei pentru luminare, trebuia să se înscrie în lista celor care
doreau să se boteze la Paștele din acel an, în cazul în care trecuse cu bine prima perioada de catehumenat, care putea
dura câțiva ani. Această însciere se făcea în primele două săptămâni ale Postului Mare (cf. Canonului 45 Laudiceea),
în prezența părinților sau vecinilor candidatului, care dădeau mărturie despre viața lui. În a treia duminică din Post li
se dădea răspunsul dacă erau sau nu acceptați pentru acel an, apoi se închinau la Sf. Cruce (duminică, luni, miercuri
și vineri în săptămâna a IV-a a Postului Mare - de unde și practica de aztăzi) și începeau un process didactic foarte
intens, care culmina cu învățarea Simbolului de Credință. Tot începând cu săptămâna a IV-a, mai exact de miercuri,
se spunea pentru această categorie o Ectenie și o Rugăciune aparte. În fiecare zi de joi a Postului Mare (în
săptămânile: V, VI și VII), ei trebuiau să se prezinte în fața episcopului sau a preotului, pentru a prezenta ceea ce au
învățat pe parcursul săptămânii (cf. Canonului 46 Lauduceia), urmând ca în Vinerea Patimilor să fie citite
exorcismele și lepădările. Cf. : Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentării.,
Ediția a III-a, Sibiu, 2005, pp. 250-251.

19
 Duminicile a IV-a și a V-a sunt consacrate unor modele vii ale vieții duhovnicești. Aceste
două praznice sunt apropiate atât în ceea ce privește originea, cât și funcția și tema lor, asfel că
pot fi private împreună. Prăznuirea Sfintei Maria Egiptenca a apărut înaintea celei a sfântului
Ioan Scărarul, fiind indicată de unele manuscrise ale Triodului începând din secolul XI, chiar
dacă atunci acestă instituire era departe de a fi fost generală: numerose documente continuă să
prescrie pentru acestă duminică doar comemorarea bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr din
vechiul sistem al lecturilor de la Ierusalim, care supraviețuiește până astăzi în canonul Utreniei
Duminicii a V-a.
Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul începe să fie atestată în manuscrise din secolul XIII,
iar în secolul XV se regăsesc aproape toate documentele. Anterior, Duminica a IV-a era
rezervată comemorării parabolei samarineanului cel bun, al cărei canon s-a păstrat la Utrenia
duminicii până în zilele noastre. Instituirea târzie și extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat
probabil din dorința de a completa în mod armonios structura Triodului51.
Sfântul Ioan Scărarul s-a născut nu cu mult înainte de 579 şi a trăit până în jurul anului
649. A intrat în Mănăstirea din Muntele Sinai la vârstă de 16 ani. Până la acea vârstă el îşi făcuse
o educaţie solidă în toate ştiinţele timpului. Aleasa lui pregătire în ştiinţele vremii i-a adus
numele de Ioan Școlasticul. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, monahismul este calea îndumnezeirii,
prin excelenţă. Această îndumnezeire derivă din pasiunea pentru virtute şi dorinţa nestinsă de
Dumnezeu52.
S-a nevoit în linişte în muntele Sinai, iar la o vârstă înaintată a devenit egumenul
mănăstirii din Muntele Sinai, cel umblat de Dumnezeu. Cei împreună nevoitori cu el îl admirau
şi-l considerau o nouă apariţie a lui Moise, deoarece aşa cum Moise a urcat în muntele Sinai, a
intrat în nor şi a primit tablele legii dumnezeieşti, aşa cuviosul Ioan a urcat pe munte şi
„ascunzându-se sub norul greu de nepătruns, primeşte legea formulată de Dumnezeu, fiind
ridicat la contemplaţie prin trepte cugetătoare”53.
Această lege scrisă de Dumnezeu, pe care a primit-o cuviosul Ioan este cuprinsă în cartea
sa numită Scara, şi constituie un rezumat al petrecerii monahale. Scara este un diamant al
literaturii ascetice, o comoară de mare preţ pentru Biserică. Lectura Scării e cea mai imporatntă
51
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat - Mistagogia timpului liturgic, op. cit.,p. 356.
52
Ignatie Monahul, Viaţa monahală în texte alese, Cuvânt de început al Arhim. Prof. Vasile Prescure, Editura
Lucman, Bucureşti, 2006, p. 268., citându-l pe Sfântul Macarie Egipteanul.
53
Ierotei Vlahos-Mitropilit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, p. 210.

20
dintre lecturile patristice din Postul Mare și călăuza discernământului ce trebuie să însoțească
făptuirea tuturor virtuților. În ea este expus tot parcursul omului spre îndumnezeire. Cartea
începe cu lepădarea de lume, continuă cu despătimirea, înstrăinarea, ascultarea, pocăinţa,
aducerea-aminte de moarte şi plânsul de- bine-făcător; în continuare pătrunde în lumea Patimilor
şi avansează prin expunerea virtuţilor, iar către sfârşitul cărţii prezintă cele mai desăvârşite trepte
ale vieţii dumnezeieşti54.
În „Scara” Sfântul Ioan spune că nimeni nu poate să între în cămara cerească de nuntă a
celor încununaţi, dacă nu i-au premers prima, a doua şi a treia lepădare. Ca primă lepădare este
definită lepădarea de lucruri, şi de oameni şi de părinţi. A doua lepădare este tăierea voii proprii,
iar a treia lepădare este lepădarea de slava deşartă55.
În opera Sfântului Ioan Scărarul se poate afla releveul de ansamblu al metodelor
duhovniceşti, care poate fi pus în practică în perioda Postului Mare. Moştenind de la Părinţii din
vechime, perspectiva amplă, el ne pune înainte felurite îndrumări unele ordonate chiar alfabetic
şi întocmeşte un nomenclator al evlaviei şi ascetismului, la care nu ar mai fi mult de adăugat
pentru a avea vocabularul complet al spiritualităţii moderne. Viaţa Sfântului Ioan Scărarul se
poate numi un cântec de laudă. Poate fi caracterizat ca om de rugăciune şi de contemplaţie. Urcă
şi el pe munte şi intră în întunericul nestrăbătut, primind legiuirea şi vederea de Dumnezeu
întipărită, în care urcă prin trepte înţelegătoare. A fost considerat un nou Moise apărut, model ce
trebuie urmat 56.
Sfântul Ioan Scărarul a scris Scara în vremea când era egumen. Cartea este considerată
ca reprezentând „tablele legii duhovniceşti”, adresată „noului Israel, adică celor ieşiţi de curând
din Egiptul şi marea gândită cu mintea”57.
Scara este scrisă într-un limbaj simplu popular, autorul preferă comparaţiile
împrumutate din viaţa de fiecare zi, proverbele şi zicătorile. Scrie din propria-i experienţă, dar se
bazează totdeauna pe tradiţie, pe învăţătura Părinţilor. El se referă direct sau mai voalat la

54
Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, trad. intr. note de Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Timişoara,
2004, p. 155.
55
Ibidem, p. 155.
56
Monahul Daniil din Raith, Viaţa Sfântului Ioan Scărarul, în Filocalia, vol. IX, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Intitului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 37.
57
Epistola lui Ava Ioan, egumenul mănăstirii Raith, către Ioan minunatul egumen al mănăstirii Sinai, în Filocalia,
vol. IX, op. cit., p. 39.

21
Capadocieni, la Nil, la Evagrie, la Apoftegme şi la Părinţii din Apus: Casian din Marsilia şi
Grigorie cel Mare.
Scara care duce la cer a Sfântului Ioan Scărarul învaţă pe monah isihasmul în toate
manifestările lui şi în acelaşi timp îi prezintă toate potecile mistice, după cum, de asemenea, şi
înşelările mistice care sunt create poate pentru a-l abate de la acest drum sfânt. Caracterizează în
multe locuri viaţa monahală, ca viaţă unică şi model unic de viaţă.58
Explică în cuvinte simple scopul ascezei, pătrunde adânc în lumea patimilor şi
avansează prin expunerea virtuţilor, dezvoltând aceste lucruri pe aproape tot cuprinsul operei
sale. Virtuţile şi patimile interacţionează, scopul ascezei nefiind omul bun sau omul virtuos, ci
omul unit cu Dumnezeu. Ascultarea, lupta variată împotriva patimilor, rugăciunea şi iluminarea
nu au nici un efect fără lepădarea de patimi. Sfântul Ioan este convins că: „ Isihia trupului este
ştiinţa firilor şi a simţurilor, în timp ce isihia sufletului este ştiinţa gândurilor”59.
În cuvântul întâi al cărţii sale monahul sinait tratează problema îndepărtării de viaţa
deşartă şi a lepădării de lume.60. Teologia Sfântului Ioan Scărarul este originală deoarece
vorbeşte despre stări înalte ale vieţii duhovniceşti, despre dragostea dumnezeiască şi iluminare,
dar le include în cadrul tradiţional ortodox, care este ascultarea, pocăinţa şi lupta pentru curăţia
inimii, stări care trebuie să le avem în periada Postului Mare.
Personalitatea şi învăţătura Sfântului Ioan Scărarul au influenţat în mare măsură tradiţia
ascetică a Bisericii Ortodoxe. Pe de o parte el a exprimat tradiţia pe care a găsit-o în epoca sa, şi
care el însuşi a trăit-o în mare asceză, iar pe de altă parte el a influenţat petrecerea monastică
ulterioară61.
Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) şi a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca 62)
ne pun înainte pilda de nevoinţă a acestor doi Sfinţi. Aceste două duminicii au aceeași funcție,
ele propun credincioșilor, care se apropie de capătul eforturilor lor, modele vii, ,,icoane ale vieții
duhovnicești privite după cele două dimensiuni esențiale ale sale: înfrânarea-enkrateia (Ioan
Scărarul) și căința-metanoia (Maria Egiptenca). Aceşti doi sfinţi ne însufleţesc cel mai mult în

58
Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, în Filocalia, vol. IX, p. 221.
59
Ierotei Vlahos-Mitropilit de Nafpaktos Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, op. cit., p.
211.
60
Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia , vol. IX, op. cit., pp. 54-55.

61
Ibidem, p. 55.
62
Se prăznuiesc: Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie.

22
această perioadă a Postului Mare - Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să
purcedem pe calea virtuţilor, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viaţa sa de pocăinţă, este un
exemplu de îndreptare şi de sfinţire a conduitei.
Duminicile Sfinților Ioan Scărarul și Maria Egiptenca propun modele vii ale vieții în
Hristos potrivit celor două modalități esențiale ale ascezei: asceza și căința 63. Practic în vinera
săpămânii a VI-a se încheie Postul Patruzecimii care este prima parte a Postului Mare și
începănd cu sâmbăta lui Lazăr, dar mai ales cu lunea săptămânii a VII-a, începe o altă etapă a
Postului Patimilor sau Postul Paștilor care are o altă stucură și dinamică.

63
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat - Mistagogia timpului liturgic, op. cit., pp. 361-362.

23
 I.2.3. SĂPTĂMÂNA MARE

Postul Mare se încheie cu Duminica Floriilor (sau: Intrarea Domnului în Ierusalim), după

care începe Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare, care precede Paştile.
În viața și spiritualitatea creștină ortodoxă Săptămâna Patimilor, prin frumusețea
ceremoniilor, prin însemnătatea evenimentelor pe care le transpune, prin bogăția doctrinară și
prin semnificația mistico-simbolică a slujbelor sale este privită ca o adevarată încununare a
perioadei Triodului, a acestui urcuș spre Înviere și chiar ca o culme a întregului an liturgic,
bisericesc.
Cu numele de Saptămâna Mare o găsim încă din secolul al IV-lea în Constituțiile
Apostolice (V, 15) și la alți numeroși Sfinți Părinți, printre care cel mai adesea la Sfântul Ioan
Hrisostom, când vorbește în predicile și omiliile sale despre însemnătatea acestei săptămâni 64, iar
acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână,
începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai
special, de pregătire pentru Paşti şi o continuare firească şi mai intensă a Postului Mare de 40 de
zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii.
Întreaga Săptămână a patimilor este o meditaţie la pătimirile Domnului, dar şi la ultimele
fapte şi învăţături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor
noastre duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii.
Săptămâna Patimilor face parte din rândul celor mai însemnate săptămâni din cultul
liturgic, alături de săptămâna postpascală numită Săptamâna Luminată, legate armonios între ele.
Ea încheie sirul săptămânilor din cursul unui an bisericesc, care începe cu săptămâna de după
sărbatoarea Învierii. Cele doua săptămâni dinainte și după Paști formează de fapt inima cultului
și vieții creștine în general, căci ele ne fac să retrăim evenimentele de căpătâi din istoria
mântuirii, Jertfa și Învierea Domnului 65. Este numită încă din vechime Sfânta și Marea
Săptămâna „datorită măreției lucrurilor ce s-au săvârșit în zilele ei, iar cu adevarat sunt sfinte

64
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 145,1, P.G., t. LV, col. 519, apud Pr. Prof. Dr. Ene Brăniște, Liturgica
generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, op. cit., p. 131.
65
Inochentie al Odesei, Cuvântări la Sfântul și Marele Post, traducere de Nicodim Băcăoanul, Editura Anastasia,
București, 1998, p. 187.

24
aceste zile, pentru curăția cu care le petrec adevărații creștini și pentru sfințenia pe care ele o pot
aduce tuturor celor ce le petrec cum se cade”66.
Cu timpul, de la numele întregii Săptămâni Mari, a trecut la acestă denumire și toate
zilele acestei săptămâni. Zilele cuprinse în această săptămâna încheie perioada mare a Triodului,
timp de pocaință și de pregătire spirituală pentru praznicul cel mare al Învierii. Întreaga durată a
Săptămânii Mari reprezintă momente de adânca contemplare la Patimile, Răstignirea, Moartea și
Îngroparea Domnului, dar și la ultimele fapte și învățături lăsate de El, pentru mântuirea noastră.
În săptămâna aceasta credincioșii pot merge treaptă cu treaptă alături de Mântuitorul
Iisus Hristos, pot fi solidari cu evenimentele petrecute înainte de Înviere, prin participarea la
slujbele divine săvârșite în fiecare zi. Ea prezintă câteva trăsături, mai ales din punct de vedere
cultic, liturgic, care-i dau o notă de unicitate și de solemnitate în același timp.
Săptămâna Sfântă a Patimilor este cea mai propice perioadă de adorare a lui Dumnezeu,
de laudă, de mulțumire, de cerere și îndeosebi de pocăință și întristare datorată păcatului pentru
care Mântuitorul a suferit , de curățire, dar cu perspectivă spre nădejdea învierii. Pe filonul acesta
al preamăririi, al reînnoirii activității de mântuire a lui Dumnezeu, dar mai ales al pocăinței și al
învierii sunt rânduite și alcătuite mai toate riturile, lecturile scripturistice și imnografia îndeosebi
din Săptamâna Mare. După punerea înaintea credincioșilor a dramei Jertfei mântuitoare săvârșită
de către Domnul nostru Iisus Hristos din iubire nemăsurată pentru creația Sa, după parcurgerea
întregului urcuș spiritual de pregătire sufleteasca și trupească, de curățire prin Sfintele Taine,
prin sădirea pocăinței în firea credincioșilor, Biserica către lumina cea neînserată a Învierii
Mântuitorului: „ Astăzi iadul strigă suspinând: Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit
și pe Adam l-a înviat. De cei peste care eram împarat sunt lipsit, și pe care i-am înghitit, puternic
fiind, pe toți iam vărsat. Deșertat-a mormintele Cel ce a fost răstignit; slăbit-a putere mortii.
Slavă, Doamne, Crucii Tale și Învierii Tale.” (stihira 3, glasul al VIII-lea, de la Doamne strigat-
am, din Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbăta Patimilor) 67.
Slujbele din acest răstimp au o tonalitate sobră, de adâncă tristețe, de meditație profundă
asupra faptelor de Jertfă petrecute în ultima săptămâna din viața pământească a Mântuitorului,
marcate de trăiri intense, de o adevarată tensiune lăuntrică. La toate serviciile divine care au loc
în fiecare biserică sunt prezentate evenimentele acestea într-o desfășurare dramatic înlănțuită ce
ne cuprinde pe fiecare dintre noi facându-ne parcă să retrăim aievea și să fim părtași la
66
Ibidem, p. 188.
67
*** Triodul…, op. cit., p. 671.

25
suferințele Domnului nostru Iisus Hristos. Deși aceste slujbe sunt cu o tonalitate elegiacă, sobră,
melancolică ele au o stralucire tristă, cum este numită de către mulți teologi. Expresia aceasta
exprimă ceea ce Sfinții Părinți numesc o „antinomie”, un adevăr care sfidează logica firească,
normală, descrie o stare sufletească paradoxală caracterizată printr-o îmbinare profundă între
durere și fericire68.
Cultul Bisericii în perioadă Săptămânii Mari fascinează tocmai prin acest mod de
prezentare dramatic, de tânguire dar și de speranță, de ancorare în lumina și bucuria Învierii.
Fiecare zi din această săptămână ne înfățișează fapte și momente din istoria sfântă a mântuirii,
din Vechiul și Noul Testament, cu menirea de a ne intensifica eforturile duhovnicești astfel încât
să luăm parte cu Mântuitorul la Împărăția sa69.
Deniile săvârșite în această perioada sunt o altă însușire a Săptămânii celei Mari, sunt
acele servicii divine, utrenii cu un caracter de priveghere (fără să fie unite cu Vecernia sau cu
Litia), săvârșite seara, către noapte, în ajunul zilelor respective. Ele ne duc cu mintea la primele
veacuri creștine, când cultul divin se desfășoară mai ales seara, spre ziua următoare creându-se
astfel o atmosferă mai potrivită de rugăciune și de liniște, de comuniune cu Dumnezeu70.
Din totdeauna slujbele de seară au fost mai gustate de credincioși și mai impresionante,
întrucât au o putere pătrunzătoare mult mai mare asupra sufletelor celor prezenți. Seara și la
începutul nopții, sufletul nostru eliberat de grijile cotidiene este mai disponibil spre rugăciune,
meditație și reculegere. Astfel în această tainică atmosferă de noapte, la lumina candelelor și
lumânărilor, în auzul psalmodierilor imnografice ne putem înălța mai ușor gândul la Dumnezeu,
la menirea noastră în această lume, la viața noastră pusă acum în legătură cu evenimentele
mântuitoarelor Patimi, și chiar la sfârșitul nostru, când vom da socoteală pentru faptele săvârșite.
Sunt slujbe pline de frumusețe poetică și imnografică, de un real dramatism și tocmai de aceea
sunt atât de căutate și de apreciate de către credincioși71.
Deniile, ca slujbe de dimineață săvârșite seara, au și acel scop de „transformare a
întunericului serii în lumină liturgică, ca simbol al trecerii sufletului, prin rugăciune, pocăință și
postire, de la întunericul păcatului la lumina viețuirii sfinte potrivit Evangheliei lui Hristos”, iar
68
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Săptămâna Patimilor în viața creștină ortodoxă, în revista Glasul Bisericii, An
LII (1996), Nr. 1-4, p. 34.
69
Ibidem, p. 35.
70
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Câteva lămuriri în legatură cu vremea savârșirii Utreniei Sâmbetei celei Mari: sâmbăta
dimineața sau vineri seara, în revista Mitropolia Banatului, An VI (1956), Nr. 4-6, p. 56.
71
Ibidem, pp. 56-57.

26
mai ales Deniile Săptamânii Patimilor „ cheamă credicioșii la rugăciune și priveghere, meditând
asupra întunericul păcatului prezent în răutatea patimilor omenești”72.
Săvârșirea Deniilor începe din seara Duminicii Floriilor, și se desfașoară în fiecare zi,
seara, până în Sâmbăta Patimilor, după rânduiala prescrisă de Tipicul bisericesc și de Triod. Ele
se oficiază potrivit rânduielilor pentru Utreniile zilelor de rând din Paresimi, dar cu specificul că
au rânduită citirea pericopei evanghelice, iar pentru aceasta preotul trebuie să se înveșmânteze cu
felonul, fie după sedealna de la ultima catismă, fie îndată după troparul de la „Aliluia”, iar la
timpul cuvenit să se deschidă ușile împărătești, pentru ca preotul să citească Sfânta Evanghelie
din fața ușilor73.
În această săptămâna, la Ceasurile sau Laudele mici ale zilei, se obișnuiește să se
citească în primele trei zile, așa numiții „stâlpi ai Evangheliei” (Tetraevangheliu), adică
Evangheliile sinoptice în întregime, în mijlocul bisericii, pâna la momentul patimilor Domnului,
așa cum arată rânduiala tipiconală. La fel sunt specifice și unice citirea solemnă a Ceasurilor
Mari sau împărătești în Vinerea Mare, după indicațiile Triodului74.
Bogăția ritualurilor liturgice speciale cum ar fi: scoaterea Sfintei Cruci și a Sfântului
Epitaf în mijlocul bisericilor din Joia și Vinerea Mare, scoaterea Sfântului Agneț de la Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare din Joia Patimilor, din care pregătește Sfânta Împărtășanie pentru
cuminecarea bolnavilor în tot cursul anului, apoi procesiunea de ocolire a bisericii de la Denia
Prohodului Domnului și altele asemenea dau și ele o conotație de splendoare și unicitate acestei
săptămâni75.
Înveșmântarea aproape obligatorie a slujitorilor bisericești și a lăcașurilor de cult în
culori închise, de doliu și tânguire, sunt o altă caracteristică a Săptămânii dinainte de Paști, când
se face comemorarea tristelor pătimiri ale Fiului lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Biserica
urmărește și prin toate aceste slujbe și mijloace exterioare cultice, prin veșminte, prin
iconografie, și chiar prin arhitectura să aducă pe credincioșii săi la o credință trăită a Celor ce au
fost în trecut, cu ceea ce se trăiește în prezent76.

72
P. F. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul
postului..., pp. 200-201.
73
*** Tipicul bisericesc, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976, p.
163.
74
Ibidem, p. 164.
75
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală…, op. cit., p. 257.
76
Ibidem, p. 257.

27
 Este o săptămână binecuvântată în care creștinii comemorează și reînnoiesc momentele
culminante din viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, participând cu toată ființa la
ceremoniile și procesiunile Bisericii legate de suferințele, patimile, răstignirea și îngroparea
Domnului. Este o perioadă cu semnificații liturgice și duhovnicești unice77.
În Săptămâna Patimilor, gândurile creștinilor se îndreaptă negreșit către Jertfa și Crucea
Mântuitorului și mulți credincioși socotesc acum ,,timpul cel mai potrivit pentru jertfa postului,
pentru că bucuria Învierii să fie pe masura sacrificiului făcut, vreme de adânca și rodnică
pocăință pentru primirea lui Hristos în Sfânta Euharistie, devenind perioada în care se
împărtășesc cei mai mulți credincioși din Biserică”78.
Modul de postire din Săptamâna Patimilor este special. Potrivit rânduielilor canonice
tradiționale, în această săptămână postul se asprește mai mult decât în celelalte zile din Paresimi.
În toate zilele săptamânii, în afara de joi, se recomandă, pentru cei ce pot să țină, post complet
sau pentru cei mai slabi, ajunare pâna seara, când se poate mânca puțină pâine și se bea apă. Ziua
de joi este o zi obișnuită de post, dar se manâncă tot odata pe zi, seara, hrană uscată79.
Acest timp al Triodului, prin urcuşul lui ascetic, liturgic şi mistic, ne ajută să păşim pe
calea vieţii duhovniceşti. De multe ori, noi uităm scopul existenţei noastre pământeşti, ne
pierdem în grijile cotidiene şi revenim la vechiul mod de vieţuire, ce nu mai are ca scop
primordial căutarea mai întâi a împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii Sale. Dacă pricepem
aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştile, de ce este nevoie de post şi ce implică acesta.
Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele
sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi
noi, pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea.
Bineînţeles, căutarea împărăţiei lui Dumnezeu este calea cea strâmtă ce se parcurge cu efort şi
renunţări şi, de cele mai multe ori, alegerea ei nu este lucru uşor. Soluţia ce ne este dată de
Biserică pentru deschiderea ochilor noştri spre aprecierea cum se cuvine a darului făcut nouă de
către Fiul lui Dumnezeu, la Învierea Sa ca om, este Postul Paştilor.80

77
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Săptămâna Sfintelor Patimi în viața creștină ortodoxă, op. cit., p. 33.
78
Ibidem, p. 34.
79
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală…, op.cit, p. 257.
80
Arhim. Chiril Lovin, Triodul - călăuză duhovnicească spre Înviere, op. cit, p. 7.

28
 CAPITOLUL II
TRIODUL ÎN VIAȚA CREDINCIOȘILOR

29
 II.1. ATMOSFERA ŞI STAREA SUFLETEASCĂ A CREDINCIOŞILOR ÎN PERIODA
TRIODULUI

Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei în perioda Triodului să întâmpine Paştile,

sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie printr-o lungă perioadă
de reculegere şi post. Pentru credincioși în perioda minuntă a Triodului se întâmplă multe lucruri
specifice, unice şi minunate și anume:
 muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare.
 cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu
ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi
acestea cu harul lui Dumnezeu).
 slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi
rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei
Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
 veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă
(neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)81
 postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, a posti înseamnă timpul de adresare
intensă prin rugăciuni către Dumnezeu și abținerea de la mâncare de origine animală
prescrisă de Biserică82. În această perioadă a anului liturgic Bisreica face credicișilor o
invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale,
prin transformarea şi transfigurarea ei, prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână
în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul
rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor) etc.
Toate acestea creează o întreagă atmosferă în viaţa noastră, atmosferă care să ne conducă
la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau
strălucitoare sau luminoasă). Sintagma aceasta - tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) simplă
şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem

81
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală…, op.cit, p. 257.
82
Prof. Univ.dr. Andrei Ivanov, Dicționar religios rus-român, op. cit., p. 300.

30
toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte,
însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor
de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a
pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta
ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care
împreună-călătorim pe calea spre înviere83.

II.2. ROLUL POSTULUI ÎN VIAȚA CREDICIOȘILOR

83
Pr. Asist. Dr. Ioan Valentin Istrati, Dicţionar liturgic, Ziarul Lumina, Luat de site-ul http://ziarullumina.ro/agenda-
creștinului/dicționar-liturgic-106, Miercuri 11 martie 2009.

31
 Postul și rugăciunea, doi sălpi ai credinței, prin post se potolesc și se nimicesc patimile,
mai ales desfrul, iar prin rugăciune se potolesc și se nimicesc toate celelalte patimi ale sufletului,
ale inimii și ale minții: gânduri rele, fapte rele, răzbunare, ură, invidie, răutate, mândrie, gănduri
rele, răzbunare, invidie, răutate, măndrie etc. Prin post credinciosul, își spală vasul sufletului și al
trupului de cuprinsurile necurate ale poftelor și viciilor lumești; prin rugăciune, harul Duhului
Sfânt coboară în sufletul astfel golit, astfel limpezit - iar plinătatea credinței tocmai aceasta este:
sălășluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Postul întărește și înmulțește rugăciunea, prin acestea
două se adeverește credința, iar credința face cu putință ceea ce este cu neputință84.
Postul cel Mare este foarte important în viața creștină, noțiunea de post 85 în învățătura de
credință ortodoxă reprezintă o rânduială disciplinară a Bisericii prin care se urmărește
îndrumarea credincioșilor pe calea adevăratei viețuiri creștine, în virtuți și cinstire de
Dumnezeu86.
Postul din punct de vedere creștinesc este „înfrânarea de toate mâncărurile, sau, la caz de
boală, numai de la unele, de asemenea și de băuturi, de toate lucrurile lumești și de toate
dorințele cele rele, pentru că în felul acesta, creștinul să poată face rugăciunea lui cu ușurință și
să împace pe Dumnezeu, încă să și omoare poftele trupești și să câștige harul lui Dumnezeu”87.
Înfrânarea prescrisă de post implică atât trupul, cât și sufletul 88. Astfel, prin cumpătare și
fugă de îmbuibare a trupului, sufletul va fi ferit de vicii, de păcate, de petreceri nefolositoare,
care ar putea să-l ispitească pe creștin, să-l facă să uite de comunicarea cu Dumnezeu prin
rugaciune. Atât sufletul, cât și trupul au beneficii de la post, căci el întărește trupul și Curățește și
ușurează sufletul. Aduce sănătate trupului și înaripează sufletul 89. Prin post, omul își ridică
suletul din temnița pământescă și srăpungănd întunericului animalității ajunge în lumina

84
Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a II-a, Editura Ileana, București, 2006, p. 181.
85
Termen provenit din limba slavă : nocmy (postu)=post, cf. DEX – Dicționar explicativ al limbii române,
Ediția a II-a, Editura Univers enciclopedic, București 1996, p. 829.
86
Pr. Prof Dr. Ene Braniște, prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoțtinte religioase, Editura
Diecezana, Caransebeș, 2001.
87
***Carte de învătațură creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1978, p. 137.
88
***Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. în românește de Alexandru Elian, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, An 1981, partea III, răsp. La întrebarea
VII, p. 144.
89
***Carte de învățătură creștină ortodoxă, op. cit., p. 199.

32
Împărăției lui Dumezeu, în Patria cea adevărată. Postul îl face pe om mărinimos, blând,
recunoscător și ascultător,puternic, hotărât, îndrăzneț și în fața oamenilor și în fața demonilor90.
Postul își are temeiul încă din vechime, el fiind practicat de mai toate popoarele lumii,
chiar din diferite religii. Biserica Ortodoxă îți are reglementarea postului pe baza Sfintei
Scripturi și a Sfintei Tradiții, unde se dau nenumărate mărturii în sensul acesta, datoria postului
fiind expres arătată prin porunca a doua bisericească „să țină posturile rânduite de Biserica”91.
Cântârile liturgice din perioda Triodului sunt adevarate ,,cateheze imnografice”92, făcând
adesea referire la importanța postului pentru viața creștină și îndeamnă la păzirea lui
duhovnicească, adică la împletirea lui cu rugăciunea, cu ferirea de păcate, cu pocăință și cu
faptele de milostenie: ,,Venit-a postul, maica curăției, cea care învinovățește păcatul și este
vestitoarea pocăinței, purtarea îngerilor și mântuirea oamenilor; să strigăm credincioșii:
Dumnezeule miluiește-ne pe noi!”93. De asemenea cântările din perioda Triodului reamintește
tot timpul și întărește în același timp că adevăratul post este întristarea de răutăți, înfrânarea
limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurămăntul
mincinos94.
Postul Paștilor numit și al Paresimilor dinainte de sărbătoarea Învierii Domnului Iisus
Hristos este dintre cele patru posturi de mai multe zile rânduite de Biserica Ortodoxă cel mai
lung și mai aspru și de aceea are și denumirea de Postul Mare sau Postul propriu-zis. Are
menirea să pregătească duhovnicește pe credincioși pentru marea sărbatoare sau comemorare a
Patimilor și Învierii Mântuitorului.
Totodata el evoca postul de patruzeci de zile ținut de către Domnul Iisus Hristos în pustie
înainte de începerea activității Sale mântuitoare (Matei IV, 2; Luca IV, 1-2), de unde și numirea
de Paresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (tessarokosti, în grecește95, Velikii
Post: Postul Mare sau Sviataia Cetâredesiatnita : Sfânta Patruzecime, în slavo-rusa96).

90
Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 138.
91
***Carte de învățătură creștină ortodoxă, op. cit., p. 199.
92
Makarios SimonopetritulI, Triodul explicat - Mistagogia timpului liturgic, op. cit., p. 39.
93
Stihira , glasul al V-lea, de la stihoavna Uteniei de luni din prima săptămână a Sfântului și Marelui Post,
în Triod, op. cit, p. 124.
94
Episcopul Nicodim, Predici la Postul Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune Al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2005, p. 51.
95
Vasile MitrofanoviciI, Teodor Tarnavschi, Nectarie Cotlariuc, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cursuri universitare,
Cernăuți, 1929, p. 188.
96
Prof. Univ.dr. Andrei Ivanov, Dicționar religios rus-român, op. cit., p. 300.

33
 În imnografia bisericească a Triodului, Postul Mare este numit metaforic și „ calea
mântuirii”, „ușile pocăinței”, „maica curăției” sau „vremea luptelor duhovnicești” .
Alexander Schmenann în lucrarea sa, Postul Mare îl mai numește: „călătorie
duhovnicească către Paști, pregătire pentru plinirea Paștelui97”, „începutul primăverii
duhovnicești” , „sprijinitor al pocăinței”98 etc.
Postul Sfintelor Paști, astfel începe, potrivit rânduielii bisericești, în seara Duminicii
Lăsatului sec de brânza și durează până în seara Sâmbetei din Săptămâna Mare. Învățătura de
credință ortodoxă, și cărțile ei de cult (îndeosebi Triodul) și canoanele bisericești dau o serie de
precizări și îndemnuri privind modul și vremea de postire înainte de Paști. Chiar dacă practic
Postul Paștilor durează șapte săptămâni, a rămas ca și îndătinată denumirea generală de Postul
Paresimilor sau Patruzecimea, întrucât pe lânga cele patruzeci de zile (șase săptămâni) de la
începutul Postului, Săptămâna Patimilor dimpreuna cu Sâmbăta lui Lazar și cu Duminica
Floriilor sunt socotite zile și praznice aparte. Urmând învățăturilor Mântuitorului și exemplul
Lui, Biserica a învățat încă de la începuturi, că scopul principal al viețuirii creștine este
dobândirea mântuirii, pierdută prin păcătul neascultării și al lăcomiei. Și tocmai de aceea a
statornicit postul în viața creștină, conștientizând rolul acestuia în urcușul duhovnicesc99.
Învățătura creștină subliniază tocmai o strunire a trupului, o educare a acestuia, chiar
prin restricții alimentare, prin oprirea de la excesele de alimente și băuturi, prin postire. Postul
este ofranda înfrânării, pentru că și trupul se va învrednici de mila lui Dumnezeu, căci el este
instrumentul atât al faptelor bune cât și al păcatului. Pe unde vine intră păcatul pe acolo trebuie
să vină și mântuirea. Păcatul trupesc al lui Adam a trebuit să fie distrus prin patimile trupești ale
Mântuitorului100. Tocmai de aceea postul în general și Postul Mare oferă șansa fiecărui credincios
să ajungă pe drumul ce duce spre desăvârșire și să ajute la mântuire.

97
Alexander SCHMENANN, Postul cel Mare, editia a II-a, traducere din limba engleză de Andreea și
Laurențiu Constantin, Editura Doris, București, 1998, p. 11.
98
P.F. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame și sete după Dumnezeu- înțelesul și folosul
postului, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2008, pp. 85-86.
99
Ibidem, p. 86.
100
Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericescă - Manual pentru duhovnicie, Editura Credința strămoșească,
2009, Iași, p. 247.

34
 II.3. RUGĂCIUNEA-TEMĂ CENTRALĂ ÎN PERIODA TRIODULUI

Suljbele din Postul Mare sunt caractrizate prin participarea trupului şi a sufletului la
rugăciunea comunitară mai importantă decât de obicei. Rugăciunea ocupând un loc central în
perioda Triodului. Triodul vorbește despre ea în mod constant în scrierile sale, îndrumând atât pe
cei căsătoriți cât și pe cei necăsătoriți în mod sistematic și teoretic, într-un fel concret și viu
despre diferitele particularități ale rugăciunii. Prin aceasta, ne oferă o experiență personală a
modului în care trebuie să se facă rugăciunea, învățând în același timp pe cei căsătoriți cât și pe
călugări cum trebuie să se ferească de ispitele care vin de la trup, de la diavol și de la oameni.
Din punct de vedere istoric, vedem din Triod că în Vechiul Testament rugăciunea este împreună
cu milostenia un element esențial al pietății interioare personale 101.
Învătățurile din perioda Triodului ne arată în permaneță că rugăciunea, înțeleasă bine,
este clipa hotărâtoare într-o luptă duhovnicească. Ca putere duhovnicească, rugăciunea are a face
numai cu ființe și puteri duhovnicești, ea reprezentând dorința fierbinte a unui om, ca biruința lui
Iisus asupra satanei să se întindă asupra celorlalte ființe, care stau, încă sub stăpânirea lui. În
rugăciune, omul devine sensibil la prezența lui Dumnezeu, care face să fie întărită credința
noastră. Unii părinți, vorbesc chiar despre o experiență a veșniciei prin rugăciune, astfel
Arhimandritul Sofronie scoate în evidență faptul că această experiență a veșniciei prin rugăciune
îl face pe omul credincios să fixeze mintea asupra lui Dumnezeu, iar El va face la un anumit timp
să facă prezent duhul veșnic în inima sa.102
Din punct de vedere moral rugăciunea reprezintă raportul omului cu Dumnezeu, ea este
însă o faptă a libertății. Desigur, creștinul se poare ruga și individual, însă această expresie nu ar
fi foarte potrivită, pentru că omul nu se roagă niciodată singur, ci în comuniune, deoarece este
membru al Bisericii. Experiența duhovnicească a rugăciunii se dobândește prin rugăciune
neîncetată, despre care vorbesc toți părinții bisericii „rugați-vă neîncetat” (I Tes 5,17; Efes

101
Pr. Prof Dr. Ioan Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1994, p. 338.
102
Arhim. Sofronie, Rugăciunea- experiența vieții veșnice, traducere și prezentare de Diac. Ioan Ică jr., Editura
Deisis, București, 1998, p. 89.

35
6,18)103. Acest îndemn nu este o figură de stil, el trebuie să fie înțeles în sens propriu, dar care nu
trebuie redusă la un cuvânt. Nu înseamnă nici că această rugăciune ar fi destinată în mod
exclusiv monahilor, ci deopotrivă și mirenilor căsătoriți sau singuri, care se pot ruga și ei
neîncetat.
În epistola I către începători, Părintele Paisie Aghioritul, vorbește despre începutul
petrecerii monahicești, cu referire exactă la rugăciunea neîncetată și cunoașterea de sine. Astfel,
Părintele oferă tânărului monah, un îndreptar un model de urmat, foarte simplu care poate fi
folosit și în familie, folosind un limbaj atât de simplu pe cât era și părintele. Dobândirea
experienței rugăciunii, potrivit Părintelui Paisie nu trebuie să se facă cu începerea unei asceze
seci, ci înmulțirea metaniilor unite cu rugăciunea, punându-se în față omorârea omului vechi
pocăința și smerenia.104 Accentul în rugăciune este necesar atât pentru monahi cât și pentru cei
căsătoriți să cadă pe pocăință, pentru dobândirea rugăciunii celei adevărate, pentru că aceasta va
aduce smerenia, iar smerenia, harul lui Dumnezeu. Conștientizarea stării de păcătoșenie a omului
face ca inima să se înmoaie, oricât de împietrită ar fi ea.
Un alt aspect al rugăciunii pe care îl întălnim la părintele Paisie, este acela că omul nu
trebuie să se roage pentru persoanele cu istorii trupești. 105 Pentru că vrăjmașul văzându-l pe om
că se roagă pentru cei păcătoși va veni să-i împileze sufletul cu gânduri necurate sau cu năluciri
de toată noaptea. Această rugăciune este necesară a fi făcută cu discernământ, fără mândrie
(precum Vameșul din prima săptămână a Triodului) și mai ales cu nădejdea că cel pentru care
facem rugăciuni va dobândi cereasca mântuire de la Hristos Domnul.
Perioda Postului Mare ne îndrumă la o viață trăită în Hristos, care presupune răstignirea
patimilor și înălțarea prin credință și dragoste întru nădejdea mântuirii. O viață autentică
ortodexă într-o nu se poate zidi decât pe temelia faptelor bune izvorâte dintr-o inimă înfrântă și
smerită, să jertfim omenescul din noi, desăvârșindu-ne întru sfințenie: ,,cereți și vi se va da,
căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide. Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta
și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află.”( Matei 7, 13).106

103
Georgios Mantzaridis, Morala creștină, vol. II, Omul și Dumnezeu. Omul și semenul. Poziționări și perspective
existențiale și biotice, trad. Diac. Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006, p. 136.
104
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cale către cer. Epistole, trd. Din elenă de ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul, Chilia
Buna Vestire, Schitul Lacul, Sfântul Munte Athos, p. 63.
105
Ibidem, p. 65.
106
Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos,
București, 2006, p. 7.

36
 Un alt aspect din perioada Triodului care este demn de luat în seamă este acela că îi
îndemnă pe monahi, dar și pe mireni să se depărteze de mijlocele zgomotoase ale acestei lumi
pentru a dobândi rugăciune cea întru Hristos. Afirmația că liniștea este o rugăciune tainică este
foarte adevărată, recomandarea fiind nu numai monahilor, ci și mirenilor. 107 Mai mult decât atât,
a te ruga într-o lume secularizată, este foarte greu de pus în practică, dar nu imposibil, însă prin
credință, omul reușește să comunice cu Dumnezeu, să Îi spună durerile și suferințele sale, iar
acesta în marea Sa bunătate, va primi tot cuvântul cel bun care iese din gura omului. Omul
contemporan, soț, soție și copii sunt chemați să își întărească credința și rugăciunea prin
motivații personale, reflectate, devenind un focar pentru întărirea credinței și rugăciunii în
mediul său social.108
Omul de azi ajunge să rămână singur, experiența rugăciunii îl întărește pe omul de azi în
dobândirea calității de fiu al Tatălui ceresc. Rugăciune este un mod de a dobândi harul divin, dar
și factor de însănătoșire și întărire spirituală a ființei umane. De aceea, Canonul cel Mare care se
citeşte în prima săptamână și săptămâna a 5-a din Postul Mare reprezintă pentru noi o rugăciune
cutremuratoare prin care, recunoscându-ne nevrednicia, fugim totodată să ne curățim de orice
patimă, pentru că astfel curățiți și reveniți la frumusețea cea dintâi, să ne facem părtași darurilor
cerești.
În capitolul despre rugăciune din volumul ,,Trezire duhovnicescă” al Părintelui Paisie
Aghioritul se arată prezentarea celor mai practice învățături cu privire la rugăcine, care sunt
flositoare pentru cei care vin la Biserică dar și pentru cei care o practică în familie. Ceea ce este
de remarcat este faptul că părintele atunci când vorbește despre rugăciune nu folosește cuvinte
mari, teologice, academice, nu folosește teorii despre rugăciune, ci ne pune în față o serie de
cuvinte vii, limpezi, profunde, care fac din adevăratul creștin mădular viu al Bisericii. Astfel,
părintele accetuează că rugăciunea trebuie făcută cu durerea inimii, cu umilință și străpungere,
fără mândrie (mărime de suflet), pentru că ea nu este o plăcere.109
O altă învățătură pe care o avea Părintele Paisie pentru cei care veneau să îi ceară sfat,
era aceea că, în rugăciune omul trebuie să se ferescă de imaginație. Mai precis, părintele spunea
că imaginația este bună, este o putere mare, dacă se pune în valoare, dar, pentru a nu ne înșela
107
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan. Cuvinte I, Chilia Buna Vestire,
Schitul Lacu, Sântul Munte Athos, pag. 164.
108
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, ed. a II-a, Cuvânt înainte de
arhim. Gheorghios Grigoriatul și prefața de Olivier Clemente, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 30.
109
Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pag. 30.

37
diavolul cu închipuirile, este bine să evităm să plecăm gândul către imaginație. 110 Înscrindu-se în
duhul Sfinților Părinți, care învățau că este absolut necesar să ne ferim de fantezie (imaginație).
Această modalitate de dobândire a experienței rugăciunii în, și prin, Hristos Iisus, reprezintă un
țel pentru societate și în special pentru familiile creștine, pe care orice familie sau orice creștin
trebuie să și-l asume, împropriind în sine întreaga persoană a lui Hristos.111
Triodul ne arătă că jertfa curată a inimii omului este rugăciunea, ea trebuie adusă în
orice loc cu timp şi fără timp, aşa cum se făcea în epoca de început a creştinismului, după cum
arată şi Constituţiile apostolice: „În orice parte a pământului ţi se aduce tămâie de rugăciune şi
cuvinte ca unuia ce ştii rugăciunile celor ce tac”112.
Tertulian spunea că rugăciunea este jertfa spirituală care a desfiinţat vechile sacrificii,
iar adevăraţii adoratori, după cum ne învaţă Evanghelia: „îl vor adora pe Tatăl în duh şi-n adevăr,
căci Duh este Dumnezeu” (In. 4, 23-24). Potrivit învăţăturii lui Tertulian, monahul este
adevăratul adorator, adevăratul preot care rugându-se în duh, sacrifică în duh rugăciunea sa lui
Dumnezeu, ca pe o jertfă proprie şi bine primită. Această rugăciune, monahii și credincioşii,
mădularele vii ale lui Hristos sunt datori să o înalţe, între psalmi şi imnuri, la altarul lui
Dumnezeu, prin ea dobândind cele de folos pentru suflet, de la Dumnezeu113.
Participarea la slujbele săvârşite în comun şi pravila de chilie, cu citirea psalmilor şi
mulţimea rugăciunilor, mai cu seama în perioda Postului Mare, nasc în suflet dorinţa tot mai
aprinsă de o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog defineşte pe monah
ca fiind cel care permanent se împărtăşeşte de Dumnezeu. Monahul este cel ce nu se amestecă cu
lumea şi vorbeşte pururea numai cu Dumnezeu. El văzându-L pe Acesta e văzut, şi iubindu-l pe
Acesta e iubit, şi se face lumină, fiind luminat în chip negrăit 114, căci cu adevărat acela este
monah care fiind singur cu Dumnezeu şi în Dumnezeu cel singur, gol de toate gândurile şi
cugetările, vede numai pe Dumnezeu într-o minte fără cugetări, iar „chilia lui e cerul şi el este
soarele”. Spaţiul mult iubit de monah este chilia lui. Ea este palatul său personal în care se

110
Idem, Cuvinte duhovnicești, III, Nevoință duhovnicescă, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 230.
111
Ibidem, p. 225.
112
Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu aşezămintele şi canoanele Apostolice, trad. Pr. Prof. I. Mihălcescu,
Chişinău, 1928, p. 199.
113
Tertulian, Despre rugăciune (cap. XXVIII), în Apologeţi de limbă latină, P.S.B., vol. 3, trad. studii, note şi com.
de Prof. N. Chiţescu, Editura Instutului Biblic și de Misiune al Bisricii Oortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pp.
244-245.
114
Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti (Imnul 3), trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în Studii
de teologie dogmatică, Craiova, 1991, p. 343.

38
întâlneşte cu Hristos şi se naşte cu El. Şederea lui în chilie nu este rezultatul vreunei solitudini
bolnăvicioase, lepădarea de lume nu este o stare negativă, ci este rezultatul vieţuirii, vederii şi
comuniunii cu Dumnezeu, este plinătatea bucuriei şi cel mai înalt punct al celor dorite115.
Monahul trebuie să rămână în chilie, căci ea îl va învăţa tot lucrul. Vieţuirea
călugărească se concentrează toată în rugăciune. Însingurarea chiliei şi a pustiei sunt locul
rugăciunii. Având mintea preocupată de rugăciune, monahul nu poate să gândească decât
frumos, nu se mânie, nu rătăceşte în necunoscut, el vede cu ochii minţii pe Dumnezeu asemenea
psalmistului care zice: „Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca
să nu mă clatin” (Ps.15, 8). Sfântul Ioan Scărarul spune că cel ce a gustat din rugăciune, cel ce a
atins frumuseţea rugăciunii va fugi de mulţime, căci „ce lucru dacă nu rugăciunea, face pe cel ce-
o îndrăgeşte ca pe un asin sălbatic iubitor de pustie, slobod de cerinţele amestecării cu
oamenii?”. Sfăntul Ioan Scărarul apare drept modelul monahului şi al ştiintei duhovniceşti în
care suntem inţiaţi în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului şi tipicul
slujbelor116. Venerându-l în Dumnica a patra din Postul Mare, contemplăm monahul desăvărşit,
aşa cum ar trebui să devină fiecare, dacă ar realiza aşa cum se cuvine învățămintele Triodului.
Chiar şi numai evocarea virtuţilor sale e un prilej de prăznuire şi de bucurie pentru toţi
credincioşii deveniţi monahi în timpul Postului Mare.
Lipsa rugăciunii, treptat ucide trupul, inima şi mintea. Necugetând la cele duhovniceşti,
sufletul moare, puţin câte puţin, depărtându-se de Dumnezeu şi de aceste lucruri, rămâne surd
faţă de ele. Întreaga viaţă a monahului e întemeiată pe cunoaşterea lui Dumnezeu. Rugăciunea
trebuie să fie mereu personală, faţă către faţă. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se uni cu Fiinţa
Sa Dumnezeiască, fără a distruge caracterul său personal. Această formă de nemurire a fost
făgăduită de Hristos117.
Rugăciunea este darul cel mai înalt şi fără de preţ făcut de Creator creaturii, rânduite de
Dumnezeu să stăpânească pământul; prin rugăciune omul comunică cu Cel ce l-a creat, precum
un fiu cu părintele său, arătându-i simţămintele sale de admiraţie, de laudă şi de recunoştinţă.
Rugăciunea luminează, înnobilează faţa celui ce se roagă, iar uneori i-o face asemenea unei feţe
de înger. Ea ţine vie legătura omului cu Dumnezeu şi deschide uşa milostivirii Lui118.
115
Ibidem, p. 500.
116
Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului (Cuv. XXVII), trad. intr. note de Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura
Învierea, Timişoara, 2004, p. 269.
117
Ibidem, p. 270.
118
Ibidem, p. 272.

39
 În perioda Potului Mare toată suflarea trebuie să-şi petreacă timpul în rugăciune, mintea
rămânând în inimă (nu alergând şi rătăcindu-se în cele deşarte), şi atunci Hristos se sălăşluieşte
în ei ca în unul ce şi-a împodobit casa gândirii strigând pe Hristos prin chemarea lui necontenită,
căci Scriptura zice: „Pomeni-voi Numele Tău în tot neamul şi neamul” (Ps. 44, 18). Atunci îşi va
înfrumuseţa simţurile trupurilor cu împlinirea poruncilor şi îşi va asigura limbile cu imnele
dumnezeieşti ce sunt cuprinse în minunata carte Triod, iar puterile sufletului le va înnobila cu
puterea rugăciunii, atunci va bine-plăcea Domnului şi cu trupul şi cu sufletul119.
Toate mădularele Bisericii în perioada Postului Mare trebuie să-şi aducă aminte de
Dumnezeu, să-şi ridice mintea din toate şi aruncând-o spre Dumnezeu, să îşi reverse toată
dispoziţia inimii lor înaintea Lui, alipindu-se de El. Aducerea aminte de Dumnezeu e vederea lui
Dumnezeu, care atrage spre sine Însuşi vederea şi dorirea minţii şi o învăluie cu lumina venită de
la El.
În Postul Mare credinciosul, dar în mod special monahul, urmând exemplul
Mântuitorului care „se retrăgea în singurătate şi se ruga” ( Lc. 5, 16 ) trebuie să se retragă în
singurătatea chiliei sale să vegheze în rugăciuni neîntreruptă ziua şi noaptea 120 asfel desăvărşind
rugăciunea. Urmând pe Anna văduva, care rugându-se totdeauna fără întrerupere, stăruia în a fi
vrednică de Dumnezeu121, precum şi în Evanghelie este scris: „nu se îndepărta de la templu, cu
post şi rugăciune slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea”( Lc. 2, 37 ), monahul trebuie să facă din
chilia sa (iar credinciosul din camera sa) templu din care să înalţe lui Dumnezeu rugăciune.
Rugăciunea cu adevărat bună este aceea care face să se înfiripeze în suflet o concepţie
clară despre Dumnezeu, iar sălăşluirea lui Dumnezeu în inima monahului constă tocmai în a-l
avea pe Dumnezeu temeinicit în gând. Numai atunci devine templu al Duhului, când gândirea
statornicită la El nu se mai lasă întreruptă de grijile pământeşti, când cugetul nu se lasă tulburat
de patimi trecătoare. Monahul ca „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu lasă totul de-o parte şi se retrage
în el alungând orice patimă, care-l aţâţă spre necumpătare şi săvârşeşte fapte care duc la
virtute”122. Crediciosul trebuie să cugete la lucruri vrednice de chemarea cerească şi să ducă viaţă
„vrednică de Evanghelia lui Hristos” (Filip. 1, 29) şi „să nu aibă mintea împrăştiată şi nici să se
lase atras de vreun lucru departe de amintirea lui Hristos de vrerile şi judecăţile Lui”123.
119
Ibidem, pp. 272-274.
120
Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească (cap. XXVII), P.S.B., vol. 3., p. 481.
121
Ibidem, p. 485.
122
Sfântul Vasile cel Mare, Corespondenţă (Scrisoarea 3, IV), în P.S.B., vol. 12, p. 120.
123
Ibidem, p. 154.

40
 Sfântul Macarie Egipteanul vorbind despre rugăciunea continuă (care trebuie să-i fie
nelipsită monahului) spunea: „monahul trebuie să persevereze în rugăciune pentru că în cortul
virtuţilor ea este culmea”124, căci rugăciunea este manifestarea zelului suprem şi temelia
practicilor virtuoase prin care dobândeşte zilnic restul virtuţilor cerute de la Dumnezeu 125.
Monahul nicicum să nu caute să cunoască pe Dumnezeu numai după cuvânt, ci să-l aibă în inimă
cu toată simţirea şi cunoştinţa. Ca om al lui Dumnezeu, monahul trebuie să locuiască în cortul
dumnezeiesc, dar, în acelaşi timp, să se facă el însuşi munte al neprihănitei dumnezeiri126 .
Sfântul Vasile cel Mare spunea că monahul prin rugăciunea neîncetată ajunge la
„contemplarea frumosului” fixându-şi ochii asupra creaţiei127. Contemplaţia este reîntoarcerea la
starea originară a omului inocent. Ea presupune un suflet ce priveşte în jurul lui, în căutarea unui
gând vrednic de Dumnezeu128, care se lasă cuprins de pomenirea lui Dumnezeu ce se află în el129.

II.3.1. RUGĂCIUNEA SÂNTULUI EFREM SIRUL

Rugăciunea Sfantului Efrem Sirul este o rugăciune foarte valoroasă și folositoare

credincioșilor, dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, aceasta poate fi socotită
rugăciunea specifică a Postului. Acestă rugăciune, în ciuda scurtimii ei, ascunde în ea o mare
bogăție de cugetări și simțăminte sfinte, și ne înfățișează foarte lămurit toate nevoile noastre
124
Sfântul Macarie Egipteanul, Epistola Sfântului Macarie Egipteanul, în Scrieri, P.S.B., vol. 34, trad. de Pr. Prof.
Dr. Constantin Corniţescu, Editura Instutului Biblic și de Misiune al Bisricii Oortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p.
80.
125
Idem, Omilii duhovniceşti, în P.S.B., vol. 34, p. 27.
126
Idem, Epistola Sfântului Macarie Egipteanul, în P.S.B., vol. 34, p. 70.
127
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în P.S.B., vol. 17, pp. 442-443.
128
Idem, Omilii la Hexaimeron, în P.S.B., vol. 17, p. 71.
129
Idem, Corespondenţă, în P.S.B., vol. 12, p. 120.

41
duhovnicești, vedem în ea un șir nesfârșit de virtuți sfinte, cu care trebuie să-și împodobescă
sufletul fiecare creștin, și o ceată întunecată de patimi și păcate negre, de care tot creștinul este
dator să-și ferescă inima130.
În timpul Postului Mare, ea trebuie să fie recitată la sfârşitul oficiului ciclului zilnic din
lunea Săptămânii I până în miercurea Săptămânii Patimilor (cu excepţia sâmbetelor şi
duminicilor în care rânduiala liturghică are un character festiv), precum şi miercurea şi vinerea
Săptămânii Lăsatului sec de brânză, ale cărei oficii sunt de tip cvadragezimal.
Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică,
Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă; în total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se
săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se
rosteşte de obicei rugăciunea. Pr. Petroniu Tănase spune că numerele opt şi nouă, de câte ori se
zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin
numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a
vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii131. Înainte de concediere şi în dată binecuvântarea
preotului, trebuie facute trei metanii mari recitând în tăcere la fiecare dintre ele o parte a
rugăciunii: ,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele…’’.
După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12
închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru
stihuri, care se repetă de trei ori:
1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!
4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!132
Apoi se recită din nou rugăciunea, iar la prima şi a doua parte se fac metani mici, iar la
ultima parte a rugaciunii: ,,Aşa Doamne şi împărate….’’ se mai face o metanie mare. Numai în
timpul Postului Mare, după această rugăciune se repetă grupul de rugăciuni legate de ,,Sfinte
Dumnezeule….’’, astfel că acesta e reluat de trei ori în cursul fiecărui oficiu.133

130
Episcopul Nicodim, Predici la Postul Mare, op. cit., p. 74.
131
Pr. Petroniu Tănase, Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei, în Convorbiri duhovnicești, Episcopia
Romanului și Hușilor, 1984, p. 570.
132
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat-Mistagogia timpului liturgic, op. cit., p. 132.
133
Ibidem, p. 133.

42
 Primul stih este rugăciunea vameşului, care „stând departe... îşi bătea pieptul zicând:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13). Este o rugăciune plină de căinţă care a
înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a
recunoscut păcatele, smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu milă; iar cel ce se
smereşte, după cursantul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).
În stihul al doilea rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ
şi s-a rugat zicând Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12). Păcatul nu este numai o
călcare de poruncă, ci şi o necurăţie, pentru că diavolul, începătorul şi unealta păcatului, este
numit „necuratul”, o lepră care cuprinde în întregime pe om. La cine să alerge omul, dacă nu la
Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti,
pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13)134.
Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „mâinile Tale m-au făcut
şi m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „E adevărat, recunosc că sunt păcătos,
căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt
făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel ce m-a zidit şi Cel ce mă mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul
nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-
mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.
Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai am păcătuit dar greşelile mele sunt
fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă
ar trăi omul numai un ceas, zic părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut
şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut
necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Să ne cerem
iertare păcatelor, aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea, cum avem
nevoie de pâine. La fel şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!”.
Cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte apăsarea conştiinţei
pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; iar pe de alta, încrederea în
milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt
cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie
să însoţească pe om pe calea mântuirii; fără să se lase prins de teamă, sau lipsit de nădejde, ci

134
Pr. Petroniu Tănase, Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei, op. cit., p. 573.

43
îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simţiri au înălţat pe
vameşul, au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului135.
Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori, pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime:
Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne
curăţeşte de toate spurcăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate
cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime pe calea pocăinţei. Ele se rostesc în tăcere, fiecare
le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se
lucrează tainic în inima fiecăruia136.
În slujbele religioase din perioada Triodului, rugăciunea apare şi revine mereu ca un
refren. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele
Postului Mare? Pentru că ea recapitulează în ea şi sintetizează, poate într-un fel unic, toate
elementele pozitive şi negative ale pocăinţei, şi constituie un fel de verificare pentru ostenelile
noastre personale de-a lungul Postului. Căci toate strădaniile noastre au ca scop, mai întâi,
eliberarea noastra de cateva boli duhovniceşti, care ne influentează viaţa şi fac practic imposibilă
chiar şi încercarea de a ne întoarce noi însine către Dumnezeu. Ele sunt în acelaşi timp păcate sau
patimi de care trebuie să ne ferim sau pe care să le lepădăm: trândăvia, grija de multe, iubirea de
stăpânire şi grăirea în deşert. 
Aceste patru pacăte sau patimi, sunt o cuprindere în sine a celor opt păcate capitale sau
mai precis şapte dacă socotim mândria şi slava deşartă acelaşi păcat, şi anume: lăcomia
pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, întristarea, mânia, trândăvia şi slava deşartă sau
mândria. Trândăvia este păcatul lenei, grija de multe înglobează lacomia şi iubirea de argint,
iubirea de stăpânire corespunde slavei deşarte, ori mândriei, iar grăirea de rău poate să cuprindă
şi mânia. Desfrânarea şi întristarea sunt combătute în partea a două a rugăciunii unde cerem să ne
împodobim cu câteva virtuţi de seamă: curăţia, gândul smerit, răbdarea şi dragostea, deasupra
situându-se putinţa de a ne vedea greşelile proprii şi de a nu osândi pe aproapele, văzând doar
paiul din ochiul lui şi nu bârna din ochiul nostru. Şi aceste aşa zise ţeluri pozitive ale pocăinţei
sunt expresia celor şapte virtuţi capitale: înţelepciunea sau prudenţa, dreptatea, curajul, forţa sau
tăria, cumpătarea, credinţa, nădejdea, dragostea137.

135
Ibidem, p. 574.
136
Ibidem, pp. 575-580
137
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat-Mistagogia timpului liturgic, op. cit., p. 132

44
 Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, scurtă dar foarte cuprinzătoare, se distinge printr-o
forţă extraordinară de a ne determina să ne întoarcem gândul, simţirea şi voinţa de la păcat spre
virtute. Aceasta înseamnă de altfel pocainţa şi de aceea, rugăciunea aceasta este una dintre cele
mai populare şi mai îndrăgite din perioada Postului, deşi ar trebui să o spunem mereu, căci mereu
avem nevoie de pocăință, de înnoire şi transformare a fiinţei noastre, lepădând balastul păcatului
şi ţesându-ne aripile înălţării prin virtute.
Însoţirea rugăciunii de metanii, ne arată că întreaga noastra fiinţa - trup şi suflet face
pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului, iar sufletul se roagă prin trup. Ea rezumă
întreg programul duhovnicesc al Postului Mare articulând în trei grupuri de cereri principalii
termeni ai vocabularului duhovnicesc şi echilibrând prin sobrietatea ei diversitatea dezvoltărilor
catehezei imnologice138.
Rugăciunea Sfântului Efrem reprezintă, aşadar, o invocare concisă şi este structurată
în asamblul programului vieții duhovniceşti propus de Triod. Articulându-şi cererile în perechi
de termeni opuşi, ea sugereză scopul comun: ishia şi concentrarea menite să liniştescă humusul
compusului uman, cu harul dumnezeiesc să poată pătrunde în el şi să-l facă să înflorescă
diferitele virtuţi spre lauda lui Dumnezeu139.

II.3.2. RUGĂCIUNEA PERSONALĂ

În perioada Triodului rugăciunea trebuie să fie o preocupare cât mai intensă din partea
fecărei persoane care face parte din Biserică, de aceea pe lângă rugăciunea comună din fiecare zi,
monahul şi credinciosul „este dator să-şi împlinească rugăciunea personală cea din toată vremea
şi pravila de chilie” (cameră)140. Rugăciunea este expresia dragostei omului faţă de Dumnezeu.
138
Ibidem, p. 133.
139
Ibidem, p. 143.
140
Art. 68, alin. 1 și 2 din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi
disciplinară a mănăstirilor, în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române- extras, Editura Istutului Biblic de Misiune al
Biserecii Ootodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 115.

45
Întrucât rugăciunea curată presupune un mediu potrivit, un climat al isihiei simţurilor mai ales,
monahul îşi alege locuri liniştite ca să-şi exprime această dorinţă a sa de a se uni cu Hristos,
deasemenea crediciosul mirean în casa lui trebuie să aibă un loc special unde să se roage.
Îndemnul „rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17) trebuie să fie o preocupare fericită a tuturor
credincioşilor.
Sfântul Vasile cel Mare acordă o mare importanţă rugăciunii comune, dar ea trebuie să fie
unită cu rugăciunea de la chilie şi ziua şi noaptea. El îndeamnă pe monahi să petreacă timpul în
chilie, nu zile, nici nopţi „ci timp de mulţi ani slăvind pe Stăpânul, noapte şi ziua imitând pe
heruvimi”141.
Rugăciunea personală este săvârşită în afara timpului rânduit pentru rugăciunea comună.
Ea se poate săvârşi atât la chilie (cameră) în timpul liber, dar şi în timpul diferitelor ascultări la
care fiecare participă. În perioda Triodului pravila de la chilie (acasă) este formată dintr-o serie
de rugăciuni care este dată de preotul duhovnic, având au caracter obligatoriu (acatiste, paraclise,
rugăciunea Doamne Iisuse, ş.a.). Când monahul sau credinciosul nu poate participa la rugăciunile
în comun (la cele şapte Laude), poate (chiar are datoria, în limita timpului disponibil) să
săvârşească şi aceste rânduieli de rugăciune la chilie, în acest caz rugăciunea comună capătă
caracter de rugăciune personală142.
În perioada postului și nu numai scopul rugăciunii personale este dobândirea unei stări
deosebite, definită drept o deprindere nepătimitoare, care printr-o iubire ultimă răpeşte pe
piscurile minţii înţelegerea plină de înţelepciune şi duhovnicească 143. Ea este pur şi simplu starea
sufletului fixat în Dumnezeu printr-o neîncetată pomenire a lui Dumnezeu144. Această stare de
rugăciune desăvârşită este definită şi stare de nepătimire, stare de pace, stare îngerească sau
dintru început, fiindcă este reîntoarcerea la condiţia originară a omului, adică la starea naturală a
sufletului creat după chipul lui Dumnezeu.

141
Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele (Cuv. I. X ), în P.S.B., vol. 18, p. 71.
142
Ierom. Nicodim Sachelarie, Asceza în primele veacuri creştine şi regulile monahale ale Cuviosului Pahomie,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, p. 58.
143
Sfântul Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 80.
144
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, în P.S.B., vol. 57, pp. 489-490.

46
 II.4. TRIODUL ÎNDEAMNĂ CREDINCIOȘII LA ÎNDEPLINIREA ASCULTĂRILOR

Toată perioada Triodului arată cum credincioșii trebuie întotdeauna să aibă urechile spre
ascultare şi mâinile pregătite spre împlinirea acesteia 145. Cei care nu a înţeles valoarea ascultării
nu poate să simtă aerul libertăţii duhovniceşti. Ascultarea este mai presus de orice faptă ascetică
şi deţine cununa martiriului146, de aceea omul trebuie să o îndeplinească, pentru a deveni el însuşi
martir. Echivalenţa între ascultare şi martiriu este pusă în legătură cu spiritul de slujire.
Sârguinţa totală în muncă şi în ascultări obligă la renunţarea continuă faţă de voinţele
proprii, ori prin această renunţare, prin această tăiere a voii, sângele curge nu materialiceşte, ci
duhovniceşte în inimile noastre147.
Ascultările trebuie făcute cu răbdare, având permanent în faţă, virtutea tăierii voii. Din
partea monahilor se cere ascultare absolută. Sfântul Teodor Studitul în una din catehezele sale
îndeamnă pe monahi la ascultare astfel: „Fiţi ascultători în toate şi vă supuneţi, ca fierul în mâna
fierarului, celor ce vrem noi după voia Domnului; şi veţi trăi fără grijă, iar viaţa voastră va fi fără
primejdie148.
Ascultarea, are la Sfântul Teodor Studitul un sens teologic adânc, el spune că: „Noi am
fost izgoniţi din paradis pentru neascultare şi nesupunere, de aceea preabunul Dumnezeu a
binevoit ca noi să căpătăm din nou raiul prin ascultare şi supunere, care îl duc pe om la starea
fericită din trecut”149.
Ascultarea duce pe cel care o împlineşte la o viaţă de rânduială şi la siguranţa căii spre
mântuire. Sfântul Ioan Scărarul numeşte ascultarea mormânt al voinţei sau lepădare a judecăţii
proprii150
După modelul lui Hristos, ascultarea reală, autentică, înseamnă pentru fiecare creştin, dar
mai ales pentru monah, vieţuirea în intimitatea şi prietenia cu Dumnezeu, şi aceasta conduce pe
145
Ignatie Monahul, op. cit., p. 230, citându-l pe Sfântul Vasile cel Mare.
146
Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 79.
147
Sfântul Teodor Studitul, Marile Cateheze, I, 32, apud Pr. Dr. Mihail Voicescu, Locul şi importanţa monahismului
în viaţa bisericii după Sfântul Teodor Studitul, în Studi Teologice., Seria a II-a, An XXXVI, Nr. 5-6, 1984, p. 342.
148
Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 89.
149
Sfântul Teodor Studitul, Micile cateheze, 382-383, op. cit., p. 358.
150
Sfântul Ioan Scăcarul, op. cit., p. 79.

47
om la libertate, la experienţa unei vieţi libere în Duh, căci: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul
Domnului acolo este şi duhul libertăţii” (II Cor. 3,17). Pentru monah, ascultarea capătă
dimensiune spirituală atunci când naşte smerenia, izvorul tuturor virtuţiilor, ca leac împotriva
egoismului prin trăirea autentică a învăţăturii Mântuitorului: „M-am pogorât din cer ca să nu fac
voia Mea, ci voia celui care M-a trimis”(Ioan 6, 38).
Ascultarea se traduce în viaţa fiecărui monah printr-o atitudine fermă de fugă de sine,
printr-o eliberare de egoismul individualist, în favoarea aproapelui, prin înţelegerea şi respectul
semenului şi prin trăire în duhul smereniei lui Hristos. Viaţa în ascultare este adeseori socotită
mai uşoară, pentru că eliberează de griji, şi asigură pe monah că nefăcându-şi voia lui, face voia
lui Dumnezeu. Ascultarea eliberează libertatea, răstignind iubirea de sine. Dintre cele trei
făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit a fi cea mai grea, din două motive cu
totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei151.
Disciplina ascultării monahale ridică firea din infirmitate, precum scoate mândria din
personalitate. Prin nevoinţa ascultării călugăreşti, monahul învaţă să primească înlăuntrul său
voia şi viaţa tuturor fraţilor împreună - nevoitori cu el. Monahul care nu face ascultare, chiar
dacă posteşte sau dacă face alt lucru ce i se pare bun, nu va agonisi nici măcar o singură virtute.
Viaţa sub ascultare duce la un singur scop, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu152.
Ascultarea în mănăstire are regulile ei, dar dincolo de reguli are o semnificaţie adâncă, ea
făcând parte din asceza celor ce vor să se desăvârşească. Este unul din instrumentele desăvârşirii.
Ascultarea trebuie bine înţeleasă atât de cel care porunceşte cât şi de cel care ascultă. Ascultarea
stă la începutul vieţii monahale, şi din ea se naşte smerenia, temelia tuturor virtuţilor 153. În forma
ei radicală, ascultarea monahilor a fost comparată cu mucenicia martirilor.
Ascultarea este, piatra unghiulară a monahului, are un suport adânc teologic şi
antropologic ei îi acordă atenţie toată tradiţia eclesiastică. Cu ascultarea cu care se încearcă şi
monahul, şi care este considerată dumnezeiască harismă, omul neagă dispoziţia care i-a condus
pe protopărinţi la cădere, sau la îndepărtarea de Dumnezeu. Primii oameni au ales autonomia, nu
legea dumnezeiască - theonomia, şi au pierdut paradisul. Monahul, săvârşind asceza ascultării,

151
Ignatie Monahul, op. cit., p. 63.
152
Tomáš, Špidlík, op. cit. p. 69-91.
153
Ignatie Monahul, op cit., p. 39.

48
urmează în mod absolut şi hotărâtor voinţa părintelui spiritual, ca să se deprindă să urmeze cu
hotărâre voinţa lui Dumnezeu, astfel încât să se lepede de sine însuşi154.
Ascultarea este un act religios şi, ca atare, trebuie să fie liberă, altfel şi-ar pierde
semnificaţia religioasă. Ea este rodnică numai atunci când are caracterul unei tăgăduiri libere a
voinţei şi a înţelegerii de dragul învăţării voii lui Dumnezeu

II.5. RUCODELIA (LUCRAREA ZILNICĂ) ÎN PERIOADA POSTULUI MARE

Din învăţăturile din perioda Postului Mare descoperim că viaţa contemplativă trebuie
împletită cu munca. Munca trebuia apreciată ca fiind un mijloc care fereşte pe om de împrăştiere,
drept o formă de asceză, dar şi o slujire a societăţii, în izvor de venituri pentru a putea face
milostenie celor săraci. Sfântul Ioan Gură de Aur propune o adevărată teologie a muncii cu
mâinile, care, mai târziu la Sfântul Teodor Studitul, va fi considerată un criteriu al râvnei155.
În perioada Triodului munca nu trebuie să fie obositoare (în mănăstire), mai ales că în
această periadă slujbele bisericeşti sunt mai lungi decăt în periada Penticostalului şi Octoihului,
ea trebuie să fie exercitarea bucuroasă a înţelepciunii. De aceea munca şi rugăciunea în Perioda
154
Pr. Stylianos Papadopoulos, op. cit., p. 132.
155
Tomáš Špidlík, op. cit., pp. 153-165.

49
Triodului trebuie să fie cei doi luceferi spre care să graviteze toată fiinţa omului, desprins de
lume, nu ca să vegheze, ci ca să activeze cu forţe sporite. Munca este ceea ce fereşte de multe
păcate şi de multe greşeli, de aceea tot timpul de care dispunem trebuie ocupat cu munca şi
rugăciunea. Aşa cum rugăciunea fără muncă nu dă roade, tot astfel nici munca fără rugăciune nu
poate da roade bune156.
Monahismul pustnicesc, ce începe în Egipt cu Sfântul Antonie cel Mare, are printre
armele de luptă cu vrăjmaşul, şi munca, cea cu care pustnicii se îndeletniceau împletind-o cu
rugăciunea lucru care este necesar şi pentru toţi membrii Biserici. Descriind viaţa Sfântului
Antonie, Sfântul Atanasie cel Mare, spune că într-o zi era bântuit de gânduri rele care nu-l lăsau
să-şi vadă de mântuire. De aceea sfântul vărsa lacrimi către Dumnezeu. Atunci i s-a arătat
îngerul Domnului care lucra puţin, apoi se ruga; din nou se apucat la împletit o rogojină, şi peste
câtva timp iar se apuca de rugăciune. În cele din urmă îngerul i-a spus sfântului: „Fă aşa şi te vei
mântui”157.
Iar când Sfântul Pahomie, părintele monahismului de obşte, a mers la bătrânul pustnic
Palamon, acesta, înfăţişându-i greutatea vieţii călugăreşti i-a spus: Rânduiala vieţii monahale, aşa
cum ne-au învăţat înaintaşii noştrii, aceasta este: în toată vremea priveghind jumătate de noapte,
cugetând necontenit la cuvântul lui Dumnezeu; uneori lucrând cu mâinile de seara până
dimineaţa, împletind funii din păr sau din şuviţe de foi de palmier, ca astfel să înfrângem somnul
şi să ne agonisim hrana pentru trup, agoniseala care trece peste nevoile noastre să o dăm
săracilor”158.
Fericitul Ieronim spunea despre monahii din Egipt: „Mănăstirile din Egipt au acest
obicei de a nu primi pe nimeni dacă nu ştie să lucreze ceva; aceasta nu atât pentru a-şi procura
hrana trupească ci mai ales pentru mântuirea sufletului, ca nu cumva mintea să rătăcească prin
gânduri pierzătoare şi să se dezmierde cu ele”. De asemenea, Sfântul Ioan Cassian, care a trăit
câtva timp în Egipt şi care era adânc cunoscător al vieţii monahale de acolo, ne mărturiseşte
astfel despre munca nevoitorilor din pustie: „călugării unesc privegherea cu munca manuală, ca
nu cumva trândăvia să-i târască la somn, şi nu întrerup, nici lucrul nici meditaţia. Ei lucrează

156
Ignatie Monahul, op. cit, p. 331.
157
*** Patericul sau Apoftegmele Părinţilor pustiei, op. cit., p. 43.
158
Arhim Ioasaf Popa, op. cit., pp. 211-212.

50
deopotrivă facultăţile trupului şi ale sufletului, ca să împletească strădaniile omului din afară cu
cele ale omului dinlăuntru159.
Greutatea lucrului este ca o ancoră tare şi nemişcată cu care ei se împotrivesc pornirilor
vătămătoare ale trupurilor lor şi valurilor tulburătoare care bântuie mintea, ca astfel să-şi
astâmpere nechibzuiala şi uşurătatea între pereţii chiliilor lor, ca într-un port liniştit, veghind
asupra lor înşişi şi îndeletnicindu-se cu cugetarea la cele sfinte. Ei se feresc nu numai de ispitele
şi poftele vinovate, ci se păzesc şi de orice gândire trândavă şi deşartă160.
Sfântul Pahomie rânduieşte ca fiecăruia să i se dea munca după putinţa şi după priceperea
sa. Sfântul Eftimie cel Mare, legiuitorul vieţii de obşte din Palestina, stăruie foarte mult asupra
muncii cu braţele: „Fraţilor, călugării, mai ales cei tineri, trebuie să facă din munca fizică
paznicul sufletului lor”161.
Sfântul Vasile, încercând să lămurească cuvintele Mântuitorului:,, nu vă îngrijiţi pentru
sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca...” (Mt. 6, 25-34)
unor monahi din ţinutul Pontului, care nu voiau să lucreze cu trupul, spune că prin acestea
Mântuitorul nu a vrut să înveţe nelucrarea, ci să arate iubirea sa de oameni, această iubire de
oameni nu trebuie să fie pricină de trândăveală pentru monahi, ci dimpotrivă, de luptă, de muncă
grea. Sustragerea de la muncă şi stăruirea în lenevie este, după Sfântul Vasile cel Mare un păcat
mare care atrage după sine excluderea din obşte a celui vinovat. Cel ce fuge de munca fizică nu
este vrednic de hrana sa162.
Precum fiecare are nevoie de hrană zilnică, tot aşa are nevoie de muncă zilnică după
putere. Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe monahi ca mişcând mâinile la muncă, să se roage în
timpul lucrului, mulţumind celui care i-a dat putere mâinilor pentru lucru, şi priceperea
cunoaşterii pentru înţelegerea ştiinţei. Avva Şenuti de Atripe, socotea munca monahului un
mijloc şi nu un scop, un mijloc pentru câştigarea hranei zilnice. Munca este întruchiparea
ascultării, iar ascultarea este o îndeletnicire cucernică. Ea este o datorie pentru toţi, atât pentru
pusnici, cât şi pentru cei din obşte163.
Din cele arătate mai sus se observă că munca fizică a fost nelipsită din viaţa şi învăţăturile
Sfinţilor părinţi, ea a fost pusă pe aceeaşi treaptă cu îndeletnicirea duhovnicească, cu rugăciunea;
159
Ibidem, p. 212.
160
Ibidem, p. 213.
161
Ibidem, p. 214.
162
Sfântul Vasile cel Mare, Reguli Mari 37, în P.S.B., vol. 18, p. 276.
163
Ibidem, p. 276.

51
rugăciunea, cântarea psalmilor şi imnelor duhovniceşti trebuiau să însoţească lucrul mâinilor, că
munca era obligatorie, ea avea ca scop domolirea patimilor vătămătoare, sporirea evlaviei.

CAPITOLUL III
UNICITATEA ȘI SPECIFICITATEA SLUJBELOR ÎN PERIODA TRIODULUI

Cultul ortodox reușește să transpună în forma rituală învățătura de credință a Bisericii, să

înfățiseze prin ceremoniile sale bogate întreaga istorie a mântuirii și mai ales să stabilească
legătura comuniunii dintre om și Dumnezeu, prin imnele și rugăciunile sale. Cântârile liturgice,
imnografia s-au îmbogățit treptat pentru toate sărbatorile și zilele anului bisericesc cu creații
inspirate și originale, izvorâte din elanul și dorința credincioșilor de a da expresie cât mai
puternică și mai apropiată de sufletul lor a învățăturii și a trăirii creștine. Prin toate alcătuirile

52
slujbelor și prin rânduielile liturgice din acestă perioada a Triodului se urmărește conștientizarea,
primenirea spirituală și trupească a credincioșilor astfel încât să se înainteze cât mai mult pe
scara desăvârșirii și înnoirii vieții164.
Începând cu Duminica Vameșului și Fariseului și până la lăsatul secului pentru Postul
Mare, prin pericopele scripturistice, prin rânduielile liturgice și prin cântările bisericești din
cadrul slujbelor obștești se realizează îndeosebi o pregătire psihologică a credincioșilor pentru
vremea postului.
După aceste duminici pregătitoare pentru vremea Postului Paștilor, urmează celelalte
duminici ale Paresimilor dimpreună cu alte momente și zile cu referire la conotațiile specific
postirii, dar cu perspectiva optimista spre Înviere. Se pun înainte astfel, smerenia, întoarcerea
spre căință, conștiința serioasa la Judecata ce urmează după această viață și reflectarea asupra
semnificației postului în viața fiecărui creștin.
Sunt făcute cunoscute credincioșilor la slujbele din acest răstimp, modele de pocăință de
urmat din viețile sfinților, îndemnuri patristice spre o viață creștină adecvată, spre o viețuire
echilibrată precum și numeroase texte liturgice pline de semnificații duhovnicești pentru o trăire
autentic ortodoxă pe calea mântuirii. Pentru toate aceste considerente, Triodul este socotit
un ,,adevărat tezaur” al Teologiei ortodoxe facut cunoscut sub forma de imne, cântări și
rugăciuni165.
În perioada Triodului slujbele sunt deosebite, multe dintre ele sunt unice, specifice
numai acestei perioade. Ele sunt mai lungi, metaniile se înmulţesc, hrana se împuţinează, postul
cunoaşte o asprime şi aduce după sine şi rugăciune multă. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul,
Pavecerniţa Mare, Deniile sunt unele din slujbele specifice, care dau frumuseţe cultului şi
îndeamnă pe credincios la trăire duhovnicească şi liniştire sufletească. Cântări de o frumuseţe
rară şi cunoscute mai de toţi creştinii: „Cu noi este Dumnezeu..., Doamne al puterilor..., În
mormânt Viaţă...”, ne fac să fim cu sufletul plin de bucurie pentru această perioadă a anului.
Astfel, perioada Triodului începe cu o duminică a iertării, a îmbrăţişării, iar după
parcursul a patruzeci de zile de post, rugăciune şi priveghere stăruitoare, în care toţi lucrăm,
fiecare după putere, cu smerenie curăţirea şi restaurarea firii noastre, ajungem la finalul călătoriei
în Duminica Învierii, duminica îmbrăţişării întru bucurie, când cântăm: „Ziua Învierii, să ne
164
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Valoarea doctrinară și literară a imnelor bisericești ortodoxe, în Liturgica
generală..., op. cit., p. 730-732.
165
Pr. Petru Iacobescu, Triodul și Învierea, în Mitropolia Banatului, An VI (1956), Nr. 4-6, p. 34.

53
luminăm cu prăznuire şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe
noi, să iertăm toate pentru Înviere…”166.
În rânduiala liturgică nu există categorie de rugăciune lungă sau scurtă, deoarece relaţia
sa cu perioadele, timpurile şi ceasurile de rugăciune este înrădăcinată într-o înţelegere clară a
acestor timpuri şi ceasuri. În monahism timpurile şi ceasurile ca atare nu au mare importanţă.
Importantă este împărţirea rugăciunii astfel încât să umple întreaga viaţă şi pentru acest motiv
rugăciunea este aşezată într-un cadru al timpului. Timpul nu are decât semnificaţia de timp de
rugăciune. Rânduiala de rugăciune monastică este total diferită ca origine, scop şi conţinut de
rânduiala liturgică pe care Biserica a cunoscut-o la început. Toţi vieţuitorii mănăstirii (începători,
fraţi, rasofori şi monahi), în frunte cu stareţul sunt îndatoraţi să ia parte cu toată evlavia la
slujbele religioase rânduite după Tipicul mănăstiresc”167.
În prioada postului Mare toate madularele Bisercii Ortodoxe sunt datore „să ia parte cu
tot sufletul, în primul rând, la cele şapte Laude ale rugăciunii şi cântării de obşte” 168 şi la Sfânta
şi Dumnezeiasca Liturghie care reprezintă o „cunună a tuturor laudelor Bisericii”169.
Slujbele liturgice ale duminicilor, ale praznicelor împărăteşti şi ale sfinţilor din această
perioadă a Triodului se găsesc în cartea de slujbă numită Triod, combinate cu slujbe din Minei.
În duminicile din perioada Triodului se cântă slujba din Octoih cu slujba din Triod, iar pentru
sfinţii din Minei care cad duminica se cântă această slujbă (din Minei) numai dacă sfântul
respectiv reprezintă hramul bisericii sau este sfânt cu polieleu.
Există o deosebire între Triod, Octoih şi Minei care constă din numărul de cântări ale
canonului. În Octoih şi Minei canoanele sunt de nouă cântări, dar în Triod sunt de trei cântări
(ode). De aici şi numele cărţii de Triod. Cele mai multe dintre canoanele Triodului, precum şi
ordonarea şi introducerea lor în cult sunt atribuite Sfinţilor Teodor şi Iosif Studitul (secolul al IX-
lea, de la Mănăstirea Studion). Cartea Triodului dă şi îndrumări de tipic, nu numai asupra felului
cum se săvârşesc unele slujbe ale sfinţilor, ci şi îndrumări privind veşmintele pe care trebuie să le
îmbrace preoţii în perioada Triodului - culoare neagră în zilele de rând, purpurie sau luminoasă

166
 Diacon Ciprian Bâra, Triodul, râvnitoare pregătire pentru Înviere , Ziarul Lumina, 25 februarie 2013.
167
Art. 67 din Regulamentul…, în Legiuirile…, op. cit., p. 115.
168
Art. 68, alin. 2 din Regulament..., în Legiuiri..., op. cit, p. 115.
169
Art. 69, pct. 8 din Regulament..., în Legiuiri..., op. cit, p. 116.

54
în sărbători, precum şi în ce priveşte acoperămintele (Sfintei Mese, ale proscomidiarului,
tetrapodului, analogului) şi dvera, care trebuie să fie toate de culoare închisă170.
La sfârşitul cărţii de slujbă a Triodului este redată viaţa Sfintei Maria Egipteanca, scrisă
de Sofronie, patriarhul Constantinopolului (secolul al V-lea), şi Tipicul lui Marcu sau „Capetele
lui Marcu” privitoare la rânduiala sfinţilor şi ale praznicelor care cad în perioada Postului Mare.
Unul dintre elementele semnificative ale acestei perioade este citirea Canonului cel Mare,
scris de Sfântul Andrei Criteanul, un imn de pocăinţă în care sfântul autor, aduce în lumină
exemple de sfinţi, dar şi de păcătoşi care s-au pocăit, din Vechiul şi Noul Testament, spre a fi
modele de întoarcere a credincioşilor. Tot în Canonul cel Mare sunt şi exemplele celor păcătoşi
care au pierdut lumina lui Dumnezeu prin patimi - ca exemple de neurmat. Prin această
recapitulare şi concentrare a istoriei, sfântul autor arată că sufletul uman unic cuprinde în sine
întregul univers, adunând în sine istoria, pentru a o dărui într-un mod unic. Omul pocăit este
deopotrivă tâlharul cel bun, femeia păcătoasă; primitorul de străini este un alt Avraam, râvnitorul
de cele sfinte este un alt Ilie. Sfinţii concentrează cerul în inimi prin rugăciune şi îl revarsă
personal lumii prin minuni. Tot astfel şi omul este chemat să asume lumea în iubire şi s-o
dăruiască lui Dumnezeu sfinţită prin jertfă şi lumină interioară171.
Slujbele Postului celui Mare cuprinse în Triod, exprimă regretul credinciosului pentru
îndepărtarea de la poruncile lui Dumnezeu şi pentru pierderea fericirii raiului şi invoca îndurarea
lui Dumnezeu pentru redobândirea fericirii pierdute, preamăresc postul ca pe un mijloc de
dobândire a virtuților şi a mântuirii, pregătind pe creştini pentru luminata zi a Învierii. Prin
selecționarea şi aranjarea temelor şi ideilor din imnele şi rugăciunile slujbelor Triodului, prin
expresia lor tristă, dar în acelaşi timp încununată de o speranța vie, prin ceremoniile pline de
dramatism, dar şi de optimism creştin, se urmăreşte reînvierea fiinţei umane păcătoase,
dezbrăcarea ei de patimi şi determinarea recunoaşterii nevredniciei ei.  Dar toate acestea
alimentează şi hrănesc strădania destinului de a se mântui şi uni cu Dumnezeu, fiind atras de
acea simfonie a Triodului, care cântă greul păgubitor al păcatului şi-l introduce în armonia
perfectă şi mângaietoare a luminatei învieri172.

170
Pr. Asist. Dr. Ioan Valentin Istrati, Dicționar liturgic, Ziarul Lumina, 11 martie 2009.
171
Ibidem
172
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Pocăință şi înviere în Triod, op. cit., p. 5.

55
 Triodul ne arată că viaţa omului, dar în special viaţa monahului trebuie să fie toată
rugăciune, deoarece cântatul cel îndelungat de psalmi trebuie întrerupt de odihnă, se cade a se lua
după vremea întrebuinţată de către sfinţi, care se cuvine să-i fie pildă. Astfel psalmistul David
spune: „La miezul nopţii m-am sculat ca să te laud pe Tine, pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps.
118, 6) sau „Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, vesti-voi şi va auzi glasul meu” (Ps. 54,
19) sau „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118, 164). Monahii
şi credincioşii urmând aceste îndemnuri sunt datori să aducă de şapte ori pe zi laudă lui
Dumnezeu prin cântări şi rugăciuni de obşte173; timpul de rugăciune fiind împărţit în şapte
rânduieli de Laudă, purtând numele de cele şapte Laude de rugăciune.
Sfântul Vasile cel Mare referindu-se la importanţa ceasurilor de rugăciune spunea: „Nici
un ceas de rugăciune nu trebuie neglijat de cei care s-au hotărât să trăiască cu sârguinţă întru
mărirea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Însuşi. Schimbarea rugăciunilor şi cântărilor de psalmi
potrivit ceasurilor de rugăciune este folositoare, deoarece prin uniformitate, sufletul ajunge
adeseori într-o stare de răceală iar prin schimbarea psalmilor şi citirilor râvna lui capătă din ce în
ce mai multe puteri noi şi privegherea lui se înnoieşte”174.
Monahul este dator să participe la Cele şapte Laude care sunt: Vecernia, Pavecerniţa,
Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul I (constituind o singură Laudă) şi Ceasurile: III, VI, IX şi Sfânta
Liturghie. Monahii, cei ce s-au hotărât să vieţuiască întru slava lui Dumnezeu şi a Hristosului
Său, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, nu trebuie să dispreţuiască nici unul din timpurile
de rugăciune. În timpul rugăciuni monahii şi credincioşii trebuie să-şi păstreze pe cât se poate
mintea neîmprăştiată pentru ca sufletul să nu se depărteze de Dumnezeu, de lucrurile şi darurile
Lui, nici să se depărteze de mărturisire şi de mulţumire pentru toate.
Adunându-se la rugăciune, monahii şi credincioşi mireni sunt datori a împlini rânduiala
„cu toată îngăduinţa şi cu răbdare”175 până la psalmul cel mai de pe urmă, socotind mare păcat
părăsirea rugăciunii, dând curs astfel învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare care spune: „Căci dacă
atunci când guşti mâncarea spre întărirea trupului tău rămâi tot timpul la trapeză şi până ce nu te
îndestulezi de cele lipsă nu pleci uşor de la masă, doar dacă vei fi silit de mare nevoie, oare nu
mai vârtos trebuie să stai până la sfârşit când te hrăneşti cu hrana duhovnicească, întărindu-ţi

173
Art. 68, alin. 2 din Regulament..., în Legiuiri..., op. cit., p. 115.
174
Sfântul Vasile cel Mare, Reguli mari (reg. 37), în Scrieri - partea a doua P.S.B., vol. 18, trad. de Prof. Iorgu D.
Ivan, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989, p. 280.
175
Art. 70, lit. b din Regulament..., în Legiuiri..., op. cit., p. 117.

56
sufletul cu rugăciune? Căci cu cât este mai presus cerul de pământ, cu atât este mai presus
sufletul de trup. Sufletul este asemenea cerului, căci în el petrece Dumnezeu; iar trupul asemenea
pământului, pe care se mişcă oamenii cei muritori şi dobitoacele necuvântătoare. De aceea,
nevoile cele trupeşti potriveşte-le cu ceasurile de rugăciune, să te înarmezi ca să nu-ţi pleci
urechea spre gândul care te abate de la cele rânduite”176.

III.1. TRIODUL O PERIOADĂ A POCĂINȚEI

Prin cântările și rânduielile din perioada Triodului credincioșii sunt călăuziți spre învierea
duhovnicească prăznuită deodată cu marea sărbatoare a creștinătății, cu Învierea Domnului.
Toate slujbele din acest răstimp au o tematică adecvată, de pocăință, de postire și milostenie și
urmăresc îndeosebi transformarea noastră lăuntrică.
Tema fundamentală a acestor duminici din Postul Paștilor este pocăința. Se pune accentul
mai ales pe pocăință, ca stare de permanentă veghe asupra sufletului, pe penitență, pe căință în

176
Sfântul Vasile cel Mare, Dreptarul (regulamentul) Sfântului Vasile cel Mare, cuprinzând teoria şi practica vieţii
de obşte, în Rânduielile vieţii monahale, ediţia Mănăstirii Dobruşa, 1929, reeditată la Editura Sofia, Bucureşti, p.
248.

57
sensul propriu al cuvântului, dar și pe pocăință ca „Mărturisire sacramentală”, văzută ca
împăcare cu Biserica pentru păcatele săvârșite după Botez, urmată de practica unei îndrumări
duhovnicești particulare. Prin lecturile biblice specifice din aceste zile se pune tot mai mult
accentul pe pocăință cu toate implicațiile și aspectele ei177.
Ideea centrală care străbate cartea Triodului şi întreaga perioada în care se
întrebuințează, este aceea a pocăinţei. Triodul este prin excelență cartea pocăinţei. Nici o altă
carte liturgică, întrebuinţată în cultul divin al Bisericii Ortodoxe nu cuprinde atât de multe
referiri şi nu accentuează atât de mult starea de păcătoşenie a omului şi nici nu insistă aşa de
mult, asupra necesităţii pocăinței, așa cum o face Triodul. Această pocăință nu se face însă decât
proiectată în perspectiva învierii, o altă idee majoră a Triodului. Căci nu se poate concepe înviere
fără pocăintă şi nici pocăinţă nu se face decât spre sau pentru înviere178.
În Postul Mare odată cu venirea statornică la adunările cântării şi rugăciunii de obşte,
fiecare dintre noi are datoria de a-şi controla şi de a-şi primeni viaţa lui de evlavie, după
înţelepciunea din scrierile Sfinţilor Părinţi sau luând povaţă din cuvântul viu al bărbaţilor
încercaţi (Sf. Grigrie Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Andrei Criteanul), dar mai cu seamă
trezindu-ne neîncetat cu chemarea lui Iisus şi mărturisindu-ne cât mai des la duhovnic, ca nu
cumva neispitindu-ne în nici un fel cugetul şi încrezându-ne peste măsură în socotinţa noastră, să
cădem din treapta evlaviei, să ne împietrim şi să ne uscam în netrebnicie ca smochinul cel
blestemat.
Mărturisirea este o condiţie esenţială pentru dobândirea mântuirii. Cel ce-şi mărturiseşte
păcatele sale capătă iertare de ele după cum Scriptura zice: „spune tu întâi păcatele tale ca să te
îndreptezi” (Is. 43, 26).
Învățăturile şi cântările Triodului arătă că cea dintâi lege a vieţuirii duhovniceşti este
pocăinţa. Trebuie să ajungem la o aşa stare sufletească încât să zicem asemenea psalmistului
David „nedreptatea am urât şi am dispreţuit, iar legea Ta am iubit” (Ps. 118, 163). Să luam drept
învăţător al fricii teama de veşnica judecată, cunoscând că vremea pocăinţei este vremea
lacrimilor, iar când ne vom încredinţa cu tot dinadinsul că ni s-au curăţit păcatele prin sângele lui
Hristos, după marea lui milostivire şi după mulţimea bunătăţilor lui Dumnezeu care zice: „şi
când vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna
177
John Meyendorff, Teologia bizantină, trad. în rom. din limba engleză de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 260.
178
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Pocăință şi înviere în Triod, op. cit., p. 6.

58
le voi face” (Is. 1, 18); atunci vom căpăta putere şi pricepere de a plăcea lui Dumnezeu şi vom
zice: „Seara se va sălăşlui plângerea iar dimineaţa bucuria. Schimbat-ai plângerea mea întru
bucurie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins în veselie. Doamne Dumnezeul meu în veac te voi
lăuda” (Ps. 29, 5 şi 11-12). Mărturisirea vine ca o revărsare sufletească a unor sentimente de
părere de rău, de chinuire morală, ca o necesitate pentru redobândirea unui echilibru şi a unei
dorinţe de viaţă nouă179.
Prin Spovedanie este deschisă adevărata vedere prin Duhul Sfânt a lui Hristos, simţirea
lui fiind purificată lucru care îl vedem clar în săptămăna a 5-a din post, prin exemplu Cuvioasei
Maria Egipteanca. Spovedania presupune durerea pentru propriile păcate, lacrimile conştiinţei
pentru propriile slăbiciuni, dar şi fiorul profetic al raiului. Ea trebuie să fie totală, sinceră fără
ocolişuri, fără ascunzişuri şi însoţită de lacrimile bogate ale pocăinţei. Cel ce doreşte să ducă o
viaţă potrivit poruncilor Domnului, trebuie să nu păstreze secretă, în sine nici o mişcare a
sufletului, ci să-şi deschidă tainele inimii lui duhovnicului, astfel se va întări, răul se va
învrednici de vindecarea corespunzătoare180.
În sens creştin, aşa cum se desprinde şi din cântările şi rugăciunile Triodului, pocăinţa
este întreaga lucrare de restaurare a fiinţei noastre căzute în păcat, de întoarcere la starea cea
dintâi, dinainte de a păcătui. Este încercarea noastră de reaşezare în rânduială a sufletului şi a
vieţii noastre stricată prin pacăt, dorinţa de echilibrare după ce am pierdut direcţia sau echilibrul
vieţi. Păcatul intrat în noi ne aduce dezordine şi neoranduială, departare de Dumnezeu şi stricarea
firii. Pocăința nu face altceva decât să ne readucă frumuseţea, demnitatea şi puritatea firii noastre
de dinainte de pacăt. Pocaința înseamnă o curaţire permanentă şi sistematic făcută a fiinţei
noastre, aşa cum curaţăm un vas, care s-a murdărit, înlăturând toate depunerile care îl întinează,
îl deteriorează şi-i acoperă frumuseţea sau aşa cum ne curăţăm casele în care locuim, lucrurile şi
obiectele de care ne folosim, sau așa cum ne spălăm trupurile. Dacă ne curăţim trupurile, cu atât
mai mult este nevoie să ne curăţim şi sufletele de zgura păcatului care se așează peste strălucirea
lui.
Pocăinţa este un act complex care angajează întreaga noastra fiinţă. Pocăinţa nu înseamnă
numai mărturisirea păcatelor, ea înseamna cutremurarea omului care, văzând înălțimea sau
imaginea slavei dumnezeieşti din care a căzut, întinându-o cu păcatul, tinde să se întoarcă la
frumusețea ei. Pocăinţa este o părere de rău care vine din adâncimea cea mai profundă a
179
Sfântul Vasile cel Mare, Reguli mari (reg. 26), P.S.B., vol. 18, p. 263.
180
Ibidem

59
conștiinței omenești, este dorința de reîntoarcere ca încredințare, în iubirea şi milostivirea lui
Dumnezeu. De aceea, nu este de ajuns să spunem am păcătuit, ci mărturisirea capătă sens şi
devine lucratoare numai dacă păcatul este înțeles şi trăit în toată adâncimea şi tristețea sa181.
Prin Taina Pocăinţei ne curăţăm, iar prin lacrimi primim harul iertării. Pocăinţa este o
moarte şi o înviere duhovnicească din patimi; prin ea se dă curs învăţăturii Mântuitorului
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Bucuria pe care a
vestit-o Hristos mironosiţelor este simţită de noi atunci când în locul păcatelor, viaţa noastră este
înmiresmată de virtuţi ca şi cu nişte aromate de mult preţ, după cum se spune şi în Canonul
Învierii: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a
Învierii. Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!”182.
Una din cele mai interesante şi mai valoroase piese din Triod este Canonul cel Mare sau
Canonul de pocăinţă, cum i se mai zice, compus de  Sfântului Andrei Cretenul. Acest Canon de
pocăinţă este redactat la sfârştul vieţii sale, ar fi după unii autori expresia experienţei sale
personale a căderii în păcat şi a întoarcerii, acesta, fiind antrenat pentru un moment în erezia
monotelită de către împăratul monotelit Philipikos, fără să fi fost totuşi un partisan ai ei, ci
revenid la credinţă.183 În acet fel, el poate fi cinstit drept ,,mistagogul căinței” care-i conduce în
mod sigur pe credincioşi pe calea pe care a srăbătut-o el însuşi.184
Opera Sfântului Andrei, arhiepiscopul Cretei, unul din cei mai aleşi învăţători ai
pocăinţei, Canonul cel mare, numit aşa nu numai din pricina mulţimii stihurilor şi troparelor (250
de tropare), ci şi pentru sublimitatea ideilor, profunzimea simtamintelor ce le exprimă şi pentru
puterea sau energia expresiei, poate fi socotit o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre
proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jalea, căinţa şi nădejdea.
Canonul cel mare este cântat în primele patru zile ale săptămânii celei dintâi a Postului,
apoi în întregime la denia din Joia săptămânii a cincea, canonul redă în versuri pline de lirism
poetic, tema izbăvirii, din osânda păcatului, prin umilinţă, pocăinţă şi fapte bune: ,,De unde voi
începe a plânge faptele mele cele ticaloase? Care începere voi pune, Hristoase, tânguirii acestei
de acum? Ci, ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor’’.

181
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Pocăintă şi înviere în Triod, op. cit., p. 6.
182
***Canonul Învierii, Cânt. 1, în Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1999, p. 16.
183
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, op. cit., p. 365.
184
Ibidem, p. 366.

60
 Începutul îndreptării este, conform primei ode din canon, recunoaşterea stării de
păcătoşenie în care ne aflam, părerea de rău după pierderea ,,frumuseţii celei dintâi’’. Părerea de
rău după această frumuseţe, ca moment psihologic de mare importanţă în procesul pocăinţei,
apare ca o constantă a întregului canon. Părerea de rău deschide izvorul lacrimilor de pocăinţă
care are darul de a spală păcatele care au întunecat frumuseţea noastra: ,,Spală-mă, Stăpâne, în
baia lacrimilor mele mă rog Ţie, albă făcând haina trupului meu ca zăpada’’, în spiritualitatea
ortodoxă şi în procesul pocăinţei, lacrimile au avut un loc eşenţial. Ele sunt un mijloc curăţitor, o
uşurare a inimii, fiind recomandate de Sfinţii Părinţi.
Lacrimile sunt stări sufleteşti de umilinţă, de părere de rău pentru păcate. Sfântul
Grigorie Palama numeşte plânsul, baie a iertării precum şi al doilea Botez 185. Căci, dupa cum în
Biserica veche, în care sfintele se dadeau cu adevărat sfinţilor, a existat un botez al dorinţei,
echivalent în cele din urmă cu însuşi Botezul, tot aşa lacrimile neîncetate ale pocăinţei, umilinţei
şi dorinţei după împărăţia lui Dumnezeu, nu pot să nu ne-o aducă şi să nu ne facă locuitorii ei.
Lacrimile pocăinţei nu sunt semn de slăbiciune, proprii firilor slabe, femeilor şi copiilor, cum se
spune uneori, ci ele reprezintă fermitatea dorinţei noastre, tăria darurilor noastre după cele
inefabile, puterea duhovnicească ce dobândeşte totul, agonisindu-şi mântuirea. Aşa cum spune
Apostolul, ,,întristarea potrivit lui Dumnezeu lucreză în suflet pocăinţa fără părere de rău spre
mântuire’’(2 Co 7,10)186. Prin urmare, atât în dezvoltarea sa liniară, cât şi în sânul fiecărei ode,
Canonul cel Mare sugerează un moment pascal de trecere de la Vechi la Nou prin căinţă,
străpungerea inimii şi nevoinţele ascetic, care singure vor putea actualize şi face vii lăuntric
lecţiile Scripturii187.
Din Canonul cel Mare alcătuit de Sfântul Andrei Cretenul se constată că cercetarea
conştiinţei trebuie practicată serios, stăruitor, minuţios, metodic şi îndelung. Fiecare dintre noi
este dator ca în fiecare noapte să-şi revizuiască modul în care şi-a petrecut ziua, iar dimineaţa să-
şi facă o trecere în revistă a modului în care şi-a petrecut noaptea, astfel încât să se ştie cum
lucrează sufletul fiecăruia. Sfântul Vasile cel Mare spune: la sfârşitul zilei, când se va înceta
orice lucrare trupească şi duhovnicească, se cuvine ca fiecare să-şi cerceteze, cu inima lui,
înainte de odihnă conştiinţa. Şi dacă a făcut ceva ce nu trebuie sau oprit, fie gând, fie discuţie,

185
Sf. Grigorie Palama, Fecioara Maria şi Petru Athonitul – prototipuri ale vieştii isihaste şi alte scrieri
duhovniceşti, Scieri II, Editura Sibiu, 2005, p. 390.
186
Ibidem, p. 398.
187
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, op. cit., p. 368.

61
care nu erau de datoria lui sau lenevie la rugăciune să nu ascundă păcatul, ci să-l mărturisească
duhovnicului, aşa încât prin rugăciunea lui să poată fi vindecată boala celui ce a căzut într-un
asemenea rău188. Spovedania oferă sufletului multă bucurie, căci Dumnezeu şi îngerii se bucură
atunci când faptele cele rele, gândurile cele ascunse sunt mărturisite.
Mărturisirea păcatelor se poate face oricând. Potrivit cuvântul Sfântului Vasile cel Mare
pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul vieţii întregi: căci cine este fără de păcat? În toată clipa
păcătuim, dacă nu cu fapta, apoi cu cuvântul; dacă nu cuvântul atunci cu gândul. Oricât de mici
sunt păcatele ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie
păstrată în curăţenie dar, totuşi zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie să o curăţim 189,
mărturisirea frecventă reprezintă un mijloc pentru întărirea voinţei, o înfrânare în faţa noilor
ispite.
Din duminica a 2-a din Triod, din perioda pregătitoare a Postului Mare a întorcerii Fiului
risipitor arată că pocăinţa face sau creează pe om din nou. Omul trebuie să se spovedească des
pentru a-şi curăţi fiinţa sa de orice întinăciune şi a o înfăţişa mereu feciorelnică, mirelui fără de
pată care este Hristos. Spovedania nu este ceva formal, ea este o brazdă adâncă în trupul şi
sufletul omului, este o săpare cu cazmaua duhului în străfundurile fiinţei sale, în care duhovnicul
să privească şi să vindece190.
Acestă Duminica fiului risipitor, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care
aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: De la părinteasca
slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru
aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: ,,Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe
mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi’’. În acelaşi spirit, la Utrenia
acestei duminici se cânta Psalmul 136, al înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică,
pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat
de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în
ultimele două duminici dinaintea Postului191.
Prin Taina Pocăinţei dobândeşte starea de har şi de nevinovăţie pe care o avea la Botez
şi intră în comuniune cu Dumnezeu, aşa cum fiul din pilda evanghelică din duminica a 2-a din
188
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt Ascetic II , în P.S.B., vol. 18, p. 204.
189
Idem, Dreptarul (regulamentul) Sfântului Vasile cel Mare cuprinzând teoria şi practica monahismului de obşte
(reg. 341), în op. cit., p. 363.
190
Ibidem, p. 363.
191
Arhim. Chiril Lovin, op. cit.

62
Triod, a intrat în comuniune cu tatăl său, din clipa în care a fost iertat (Lc. 15, 17-24). Pocăinţa
înlătură orice obstacol în calea harului primit la Botez. Harul Botezului reface tendinţele spre
bine, iar harul Pocăinţei întăreşte tendinţele firii de a repara ceea ce a făcut rău, aducând astfel o
nouă intensificare ce porneşte din puterile Botezului, fapt pentru care Pocăinţa a fost numită
reînnoirea Botezului sau al doilea Botez. Mărturisirea păcatelor este condiţia esenţială pentru
îndepărtarea de ele. Prin mărturisirea păcatelor se sensibilizează inima. Iertarea primită prin
pocăinţă constituie pentru cel ce şi-a mărturisit păcatele, un ajutor de prim ordin, o încurajare de
a duce viaţa mai departe, de a înlătura cu desăvârşire din sufletul său efectele răului săvârşit şi
pentru a progresa în direcţia binelui (precum Fiul risipitor). În viaţa celor care, retrăgându-se din
lume au trăit mai intens pentru ea, care s-au mistuit de dorul Împărăţiei lui Dumnezeu, pocăinţa
este o stare permanentă, dar şi ca Taină Sfântă ocupă locul central192.
Părinţii pustiei, vieţuitorii din marile mănăstiri, se retrăgeau acolo pentru a-şi plânge
păcatele. Uneori starea celor care îşi plângeau păcatele ca şi pocăinţa lor profundă erau
prezentate în aşa fel încât creau impresia unei lumi dominate de ideea venirii iminente a
Dreptului Judecător. Pocăinţa lor nu era disperată, ci plină de nădejde şi pătrunsă de spiritul
dreptăţii, marturie clară ce o vedem în saptămna a 5-a din post la Sfânta Cuviasă Maria
Egiptenca. Mărturisirea este o necesitate indispensabilă vieţii duhovniceşti. Precum cel bolnav
are nevoie de tăiere şi de arderi pentru sănătatea pe care au pierdut-o, aşa are nevoie şi omul de
încercări, şi de ostenelile pocăinţei, şi de frica morţii şi a muncilor ca să-şi redobândească vechea
sănătate a sufletului şi să înlăture boala pe care necuminţenia i-a pricinuit-o193.
Vedem în Triod că mărturisirea este mijloc de creştere duhovnicească, iar absenţa ei este
stare de stricăciune. Acest lucru este ilustrat de Cuviosul Isaia Pustnicul astfel: „Precum mortul
este mâncat în mormânt de viermi şi din el curge mult miros urât, aşa şi omul care a păcătuit şi
nu s-a mărturisit, e mâncat de multe gânduri rele şi urâte. Şi precum din mort iese un miros urât,
încât se adună fiarele, dar de a fost miruit trupul mortului, nu se ating de el, nici nu se
răspândeşte din el miros urât, aşa şi de cel ce s-a mărturisit, nu se ating de el gândurile de
deznădejde, de lenevie, de întristare. Precum mărăcinele ce înfăşoară pomul, usucă rodul lui şi

192
Sfântul Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia vol. V, trad., intr. şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 31.
193
Ibidem, p. 31.

63
viermele mănâncă lemnul şi molia haina şi rugina fierul, aşa şi păcatul usucă şi veştejeşte pe cel
ce nu se mărturiseşte”194.
În viaţa Cuviosei Maria Egiptenca vedem că viaţa duhovnicească în urcuşul ei spre
mântuire, se prezintă ca o luptă zilnică şi înverşunată cu păcatul şi cu duhul cel rău, păcatul
reprezentând în lume o dezordine spirituală. De aceea Dumnezeu a socotit de cuviinţă să se
întrupeze luând chip de om, spre a-l ajuta pe acesta să poată birui acest vrăjmaş care i-a adus
moartea, căci „plata păcatului este moartea” 195 (Rom. 6, 23).
Păcatul trebuie pedepsit, zice Fericitul Augustin, ori în cel ce l-a săvârşit, ori de cel
împotriva cui l-a săvârşit. Pentru aceasta Mântuitorul a lăsat două tronuri de judecată: unul pe
pământ în scaunul Mărturisirii, unde omul are posibilitatea şi dreptul de a se judeca şi pedepsi
singur, suplinind pe Dumnezeu în acest rol, şi al doilea scaun în faţa lui Dumnezeu. Fericitul
Augustin oglindeşte acest privilegiu ca fiind un pact încheiat între monah (credincios) şi
Dumnezeu, spunând: „sau vă judecaţi voi pe voi, sau să fiţi judecaţi de Mine, peste voia voastră;
vă las alegerea. Dacă vă judecaţi singuri prin pocăinţă nu mai sunteţi răspunzători în faţa mea,
oricât de păcătoşi aţi fi fost. Deci decât să vă pedepsească Dumnezeu, pedepsiţi-vă voi singuri”
precum Vameşul din Evangelia care se citeşte în prima săptamană a Triodului, săptămână
pregătitoare pentru Postul Mare196.
Prin iertarea păcatelor, credinciosul este eliberat de orice pedeapsă temporală şi veşnică,
şi prin aceasta dobândeşte nădejdea moştenirii vieţii veşnice. Prin mărturisire, crediciosul se
desolidarizează de păcatele săvârşite, el nu mai aşteaptă să fie acuzat şi judecat pentru ele la
Judecata din urmă, ci mai înainte de a ajunge la aceasta, prin mărturisire el însuşi vine înaintea
lui Dumnezeu, se acuză şi se condamnă pentru păcatele săvârşite 197. Spre această pocăinţă ne
cheama Triodul prin rugăciunile şi cântările sale.
Chiar din prima Duminică a Triodului, cea a Vameşului şi Fariseului, căntările bisericeşti
ne aduc aminte şi ne vestesc, printr-un fel de trambiţare a melodioaselor cântări, ca se apropie
vremea pocăinţei. Din această duminică şi până în cea de-a cincea a Postului Mare, cea
închinata Sfintei Maria Egipteanca, Biserica ne aduce mereu aminte, că suntem în vremea
rânduită pentru pocăinţă. Intrăm în această atmosferă a pocăinţei ca într-o curte interioara a
194
Cuviosul Isaia Pustnicul, op. cit., p. 266.
195
Pr. M. Şfichi, Sfânta Taină a mărturisirii, mijloc de păstrare şi promovare a unităţii spirituale a credincioşilor,
în revista M.M.S., An LX (1984), Nr. 1-3, p. 141, Citându-l pe Fericitul Augustin.
196
Ibidem, p. 142.
197
Pr. Irineu Crăciunaş, Învăţătură ortodoxă despre pocăinţă, în revista Ortodoxia, An XII (1960), Nr. 3, p. 395.

64
sufletului nostru pentru care îl rugăm pe Mântuitorul să ne deschidă uşile ei tainice, zăvorâte de
păcat. ,,Ușile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă. Că mânecă duhul meu la Biserica
Ta cea sfântă, purtând locaş un trup cu totul spurcat. Ci, ca un îndurat, curăţeşte-l pe el de toată
necurăţia”. Cântarea ne arată că pocainţa este un act de curăţire a unui trup spurcat sau întinat, în
care sălasluieşte duhul care tinde spre Dumnezeu şi Biserica Sa, ca şi către o baie a măntuirii198. 
În această operă sau lucrare de curăţire, creştinismul se îndreaptă cu încredere spre
Maica Domnului: ,,în calea mântuirii îndreptează-mă, de Dumnezeu Născătoare, căci, cu păcate
grozave, mi-am spurcat sufletul şi în lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci, cu rugăciunile
tale, spală-mă de toată necurăţia”. Păcatele săvârşite în tot felul nu aduc decât întinarea
sufletului, iar lenea e unul din cele mai grele. Din cele şapte păcate capitale, lenea ne face să ne
irosim viaşa trupească şi sufletească, nepreţuind în nici un fel cel mai mare dar facut noua de
Dumnezeu. Tensiunea omului păcătos creşte şi dorinţa de îndreptare devine tot mai puternică.
Omul conştientizează gravitatea păcatului care-i aduce acea cutremurare, trezindu-i în suflet
teama de răspunsul pe care-l va da la înfricosatoarea judecată. Singurul gănd curat este că să
ceară milă asemenea lui David şi îndurare de la Milostivul Dumnezeu.
Cea de-a treia cântare este edificatoare în acest sens: ,,La mulţimea faptelor mele celor
rele, cugetand eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii; ci, îndrăznind spre mila
milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta’’. Este
primul semnal de alarmă care se trage pentru întoarcerea la Dumnezeu, pe o cale care este lungă
şi anevoioasă şi care cuprinde trepte sau urcuşuri uneori greu de suit. De la acest semnal, care
nu-i o simplă aducere aminte, ci o profundă cutremurare, începe procesul pocăinţei. După
conştientizarea stării de păcat, de întinare şi necurăţie, care cere cu necesitate lepădarea de ea, ca
şi spălarea într-o baie, începe pocăinţa199.
În duminica Înfricoşătorei Judecăți, a 3-a a Tridului vedem că pocăinţa este judecată mai
înainte de judecata lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Sunt două judecăţi, una
aici pe pământ în vederea mântuirii, şi alta după sfârşitul lumii, care este judecata osândirii. În
viaţa de acum când, prin pocăinţă, noi din propria noastă voinţă ne găsim vinovaţi, primim
judecata şi intrăm liberi în lumina dumnezeiască, această acuzare se face în taină în străfundurile
sufletului nostru. Numai Dumnezeu, noi şi duhovnicul vedem aici străfundurile ascunse ale
inimii noastre. Clericii, monahii, credincioşii care suferă în viaţa de acum o astfel de judecată nu
198
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Pocăintă şi înviere în Triod, op. cit., p. 7.
199
Ibidem

65
se vor mai teme de o altă cercetare. Tot ce ascundem azi în adâncul inimii nevrând deloc să le
descoperim prin pocăinţă, se va descoperi atunci în lumină, înaintea lui Dumnezeu, înaintea
universului întreg, şi tot cum suntem în realitate, vom ieşi la arătare” 200.
De aceea sfinţii Părinţi socotesc vremea vieţii pământeşti ca vreme de pocăinţă, iar timpul
de după moartea noastră ca fiind vremea judecăţii când pocăinţa nu mai are efect după cum
spune şi Sfântul Evanghelist Luca (Lc. 16, 9-31). Despre aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur
spune: „acesta este timpul pocăinţei (căinţei), acela al judecăţii, acela al întrecerilor, acela al
cununilor, acela al ostenelii, acela al răsplăţii”201.
Pornind de la uşile pocăinţei care ni se deschid, luând în considerare îndemnul
condacului din Canonul cel Mare: ,,Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te pentru ce dormi”,
trecând prin baia canonului de pocăinţă şi însoţind pocainţa noastră de rugăciune Sfâmtul Efrem
Sirul, dorind a ne împodobi camara sufletului nostru cu haina de nuntă a faptelor bune, după ce
am văzut lacrimile pocăinţei, ajungem la dobandirea stării celei dintâi. Aceasta nu înseamnă
altceva decât restaurarea fiinţei noastre, înnoirea şi transfigurarea ei. Prin aceasta nu facem decât
să ajungem la înviere. Căci, ce înseamnă învierea decât transfigurarea fiinţei noastre, eliberarea
de păcat şi ridicarea ei în slavă. De aici şi relaţia strânsă între pocăinţă şi înviere pe care o găsim
la tot pasul în Triod.
Perioada Triodului şi a Postului Mare este comparată, în căntări, cu primavara, cănd totul
se reînnoieşte, înviază dupa o adormire provizorie. Trezirea din somnul păcatului este asemenea
primăverii şi învierii din moarte, prin care cei curaţiţi de păcate, primesc învierea ca pe o
reinnoire. Numai în stare de curăţie şi lumină interioară putem să-l primim pe Hristos cel înviat.
în această privinţă, cântările Bisericeşti ne îndeamnă astfel: ,,Primavara Sfântului Post, care
luminează trupurile şi sufletele tuturor, să o începem luminat, strălucind în razele sfintelor
porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii,
sfinţenia curăţiei, tăria bunei vitejii, ca să ajungem luminaţi la sfânta şi de a treia zi a învierii”. În
această perioadă, credincioșii se roagă: ,,Eu fac cu osârdie îndreptările Tale, dar Tu, Hristoase,
mă învredniceşte să ajung cu pace la cinstită Învierea Ta”.
Ideea pregătirii sufleteşti a credincioşilor prin rugăciune şi post, în vederea luminatei
prăznuiri a Sfintelor Paşti, este presărată cu prisosinţă în câmpul fertil şi roditor al Triodului.
200
Pr. Irineu Crăciunaş, Învăţătură ortodoxă despre pocăinţă, op. cit., p. 396.
201
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici despre pocăinţă şi despre Sfântul Vavila, apud Pr. Irineu Crăciunaş, op. cit., p.
396.

66
Astfel, într-una din cântările din Duminica lăsatului sec de carne de la vecernie, ne rugăm: ,,Să
ne întoarcem la pocăinţă şi să ne curăţim simţirile asupra caroră este războiul... cu nădejdea
darului inimii, întărindu-ne şi întru acest chip vom mânca Mielul lui Dumnezeu întru sfântă şi
purtătoarea de lumină noapte a învierii”202. 
Mărturisirea păcatelor este singura cale de obţinere a iertării şi de refacere a
echilibrului sufletesc. Mărturisirea slăbeşte şi veştejeşte puterea şi influenţa păcatului, căci
precum şarpele scos din ascunzişuri la lumină se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi
gândurile cele viclene, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită se grăbesc să fugă de om203.

III. 2. SCOPUL LECTURII LITURGICE ÎN PERIODA TRIODULUI

Triodul acordă lecturilor scripturistice un loc important în compunerea oficiilor sale.

Celelalte elemente ale anului liturgic fiind supuse evoluţiilor pe care le-a antrenat generalizarea
imnografiei, exceptând lecturile biblice ale Vecerniilor praznicilor din ciclul Mineielor şi
recitirea Psaltirii, leturile din Vechiul Testament sunt rezervate perioadei Postul Mare alcătuind
astfel una din trăsăturile sale caracteristice. Biblia e un element esenţial al vieţii duhovniceşti
ortodoxe şi fundamentul pe care s-a edificat întreaga tradiţie liturgică. Lectura ei îşi găseşte în
chip cu totul firesc locul în slujbele dumnezeieşti, nu numai pentru că odinioară constituia
singurul lor conţinut, dar şi pentru că, fie publică sau privată, lectura Bibliei e mereu eclezială,
deci liturgică. Aşa cum scrie Paul Evdokimov: ,,Întreaga Biserică citeşte Scriptura prin mine,
împreună cu mine”.204

202
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Pocăință şi înviere în Triod, op. cit., p. 8.
203
Sfântul Ioan Cassian, op. cit, p. 136.

204
Ieromonah Macarios Simonopetrirul, Triodul explicat, op. cit., p. 144.

67
 În timpul Postului Mare imnele şi leturile din timpul lungilor slujbe reprezintă o hrană
duhovnicească ce înlocuieşte hrana trupescă, scopul Postul Mare fiind de a întorce dorinta de la
trup la Duh. Aşa cum hrana trupescă dă putere şi consistenţă trupului, acelaşi efect îl are şi
cititul asupra sufletului. Fiind o hrană duhovnicescă, el întăreşte gândul şi dă putere sufletului
făcându-l mai viguros şi mai filozof.205 Lectura trebuie să fie, ca o sămânţă sau ca o hrană
spirituală. Numirea de hrană spirituală a fost fixată în tradiţie de Origen. El este primul care a
stăruit în chip limpede asupra unei citiri dumnezeieşti. El a fost format de povăţuitorii israeliţi,
de la care a învăţat modul de scrutare a cuvântului lui Dumnezeu şi de aplecare asupra lui, de
luare aminte la el. Această numire, va fi folosită totdeauna pentru a caracteriza lectura
duhovnicească. Scriptura cuprinde cuvântul lui Dumnezeu către om de aceia în perioda Triodului
lecturile sunt luate din Noul Testament şi numar mai mare din Vechiul Testament.
Sfântul Ciprian a formulat una dintre regulile fundamentale ale lecturii duhovniceşti
atunci când a spus „sau roagă-te cu sârguinţă sau citeşte! Sau vorbeşte-I lui Dumnezeu sau
ascultă-l”206.
Perspectivele cuvântului lui Dumnezeu, sunt numeroase, scrie Sfântul Efrem Sirul:
„Domnul şi-a colorat cuvântul Său cu nenumărate culori, pentru ca fiecare din cei care îl
scrutează să poată contempla ceea ce-i place. Şi-a ascuns în cuvântul său toate comorile pentru
ca fiecare din noi să găsească bogăţie în lucrurile la care cugetă”207.
Pentru monahii din vechime lectura era o formă de cuminecare, de dialog cu Dumnezeu.
Lectura Sfintei Scripturi trebuie să ocupe o mare parte din viaţa şi asceza credinciosului,
deoarece „în Sfânta Scriptură Dumnezeu stă de vorbă cu el”208, după cum spunea Fericitul
Augustin.
Monahii din vremea Sfântului Pahomie cel Mare citeau şi cugetau neîncetat la Sfânta
Scriptură. Sfântul Pahomie îşi fundamenta învăţăturile pe Sfânta Scriptură pe care o şi explica
zilnic. El învăţa pe ucenici, pe baza Scripturilor, cum să biruie viclenia demonilor şi cum să le
reziste atacurilor, apoi le explica anumite texte mai dificile, cum ar fi cele referitoare la
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cruce şi Înviere, iar la sfârşitul catehezei, Sfântul Pahomie se
205
Ibidem, p. 145.
206
Sfântul Ciprian, Epistola 1, 15, PL 4, 221 B., apud Tomáš Špidlík S. J, Spiritualitatea răsăritului creştin
Rugăciunea., vol. II, trad. de Pr. Ioan Ică, jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 128.
207
Sfântul Efrem Sirul, Commentaire de l’Évangile concordant ou Diatessearon I, 18-19, S.C. 121 (1966), pp. 52-
53, apud Tomáš Špidlík S. J, Spiritualitatea..., vol. II, op.cit., p. 129.
208
Ignatie Monahul, Dicţionar filocalic, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2001, p. 18; citându-l pe Fericitul Augustin.

68
ruga ca ucenicii să reţină cele învăţate. Monahii se retrăgeau la chilii continuând programul de
rugăciune individuală şi meditând la fiecare din învăţăturile primite. Textele erau citite, învăţate
pe de rost, pe marginea lor Pahomie făcând comentarii utile. Textul Scripturii era imediat legat
de practica de zi cu zi209.
Sfântul Pahomie cel Mare îi obliga pe monahii din obştile sale să înveţe să citească,
motivul fiind acela de a-i face pe monahi în stare să aibă un contact nemijlocit cu textele sacre.
Cei ce nu ştiau să citească trebuiau să asculte cu atenţie lecturile făcute în timpul adunări,
meditând la ele toată ziua. Pahomie şi succesorii lui erau convinşi că cine slujeşte lui Dumnezeu
cu osârdie va trăi după învăţătura Sfintei Scripturi. În Scriptură este consemnată o parte din
revelaţia lui Dumnezeu, în care îşi dezvăluie voinţa Sa şi planul Său cu privire la om şi lume.
Sfântul Vasile cel Mare crede că temelia şi sprijinul desăvârşirii sunt gândirea la
Dumnezeu şi cunoaşterea Lui; după spusele sale, tot omul care-l iubeşte pe Dumnezeu are în
chip firesc înclinare spre studiu. Adevărata trăire stă în cunoaşterea teoretică şi în realizarea
practică a celor cunoscute. Oamenii care se desăvârşesc, fie numai prin ştiinţă, fie numai în
trăire, par asemenea oamenilor lipsiţi de un ochi, având de suferit şi pagubă, şi ruşine de pe urma
acestei infirmităţi; pe când cei ce cultivă deopotrivă pe acestea două, par a fi desăvârşiţi, şi
trăiesc fericiţi în viaţă210, spunea Sfântul Grigorie de Nazianz.
Călăuzit de aceste înalte principii, Sfântul Vasile cel Mare, îşi însuşeşte şi el metoda
Sfântului Pahomie cu privire la instruirea intelectuală a monahilor, dându-le mai întâi formaţie
elementară, apoi împărtăşindu-le cunoştinţe despre viaţa monahală, îndemnându-i să citească
numai cărţile îngăduite, adică Noul Testament şi istoriile bărbaţilor cuvioşi, care împreună
alcătuiau „dreptarul purtării, fiind ca nişte icoane însufleţite” ce vindecau tot felul de boli
sufleteşti. După modelul obştilor egiptene, Sfântul Vasile rânduieşte şi ţine conferinţe în comun
pentru monahi, consultaţii în particular pentru fiecare şi conferinţe speciale la care se puneau
întrebări şi se dădeau răspunsuri tuturor. Educaţie intelectuală duhovnicescă este o datoria de
căpetenie a oricărui creştin, întrucât mintea se curăţeşte de balastul păcatelor şi se umple de
Hristos şi de tainele Lui prin adâncirea, de zi şi de noapte, în Sfintele Scripturi şi în convorbiri
duhovniceşti. Lectura Sfintei Scripturi este cuminecătură duhovnicească, prin cuvântul ei

209
Arhim. Ioasaf Popa, Temeiurile vieţii monahale de obşte, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 121; citându-l pe
Sfântul Grigorie de Nazianz.
210
Ibidem, p 121.

69
credinciosul îşi hrăneşte sufletul în fiecare zi, aducându-şi aminte cât mai des de marile adevăruri
de credinţă211.
Cunoaşterea Scripturilor, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur „întăreşte mintea, curăţeşte
conştiinţa, smulge patimile înrobite, însămânţează virtutea, înalţă mintea, împiedică cufundarea
monahului sub deznodămintele neaşteptate ale întâmplărilor, îl ridică deasupra curselor
diavolilor, îl face să se sălăşluiască aproape de cer, izbăveşte sufletul de legăturile trupului, face
uşoare aripile lui şi face să intre în sufletul cititorului toate cele bune”212.
Lectura Scripturii este o metodă specială de rugăciune, de pătrundere şi de însuşire a
ceea ce se citeşte. Citirea ei trebuie să fie însoţită de împlinirea a ceea ce se citeşte, după cum
apostolul Iacob învaţă: „Fiţi împlinitori nu numai auzitori ai cuvântului” (Iacob 1, 22). Cuvântul
lui Dumnezeu e în acelaşi timp grăunte şi apă, inima chiar de ar fi de piatră (Mt. 13, 5) se va topi
sub roua duhovnicească, se va fărâma şi va da roade sfinte. Scriptura este şi rămâne izvorul
învăţăturii care în frumuseţează oficiul liturgic iar Sfântului Vasile cel Mare o numeşte „calea
cea mare care duce la descoperirea adevărului mântuitor”213.
Mintea omenească nu poate ajunge să înţeleagă sensul ei duhovnicesc. Acesta este sesizat
mai mult prin rugăciune, pentru aceasta este nevoie de o luminare specială dăruită prin har, care
nu exclude necesitatea efortului uman. În acest sens diversele metode de scrutare a textelor, o
anume practică a exegezei sunt nu doar îngăduite, ci chiar recomandate. Pe primul loc este pusă
exegeza morală. Sensul fără greş al unei lecturi rodnice a Scripturii e aplicat într-o comportare
sfântă214.
Sfântul Isaac Sirul spune: nu te apropia de cuvintele tainice ale Scripturii fără rugăciune,
fără de a cere ajutor lui Dumnezeu; spune: Doamne, dă-mi să înţeleg puterea care este în ele.
Socoteşte rugăciunea ta drept cheia pentru descoperirea adevărului din Scripturi. Sensul infailibil
al unei lecturi roditoare este aplicarea ei la ceea ce ar servi la cunoaşterea textelor biblice215.
Scopul lecturii liturgice din perioada Triodului și cel particular este acela de a face să
pătrundă cuvântul lui Dumnezeu până în inimă, iar acolo acesta devine rugăciune. Scopul
cercetării Scripturilor în perioda Postului Mare este înţelepciunea spre mântuire sau agonisirea
comorilor cunoştinţei duhovniceşti, ca să o predea apoi altora, care însetează de ea. Citirea cu
211
Art. 71, lit. b din Regulament..., în Legiuiri..., op. cit., p. 118
212
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia, 5, apud Tomáš Špidlík S. J, Spiritualitatea..., vol. II, op. cit., p. 144.
213
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole (Epistola 2, 3), în P.S.B., vol. 12..., op. cit., p. 119-120.
214
Ibidem, p. 120.
215
Ignatie Monahul, Dicţionar filocalic, op. cit., p. 20, citându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

70
socoteală a dumnezeieştilor Scripturi aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu,
care nu sunt ca gândurile omului. Citirea ei zideşte duhovniceşte. Citirea deasă a Scripturilor
omoară ca pe nişte fiare sălbatice, patimile iubitoare de materie. Ea este lumină şi hrană pentru
suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că: Scriptura este o farmacie în care monahul găseşte
leac pentru toate bolile. Scriptura este o mină de aur, Scriptura este o mare mângâiere216.
Sfântul Teolipt al Filadelfiei recomandă ca atunci când cineva slăbeşte în rugăciune, să
treacă la lectură şi luând aminte la ceea ce citeşte, primeşte cunoştinţa. Căci precum mâncarea
îndulceşte gustul când este subţiată prin dinţi, aşa şi cuvintele dumnezeieşti întorcându-se mereu
în suflet îmbogăţesc înţelegerea şi o înveselesc217.
Odată cu trecerea timpului slujbele din perioda Triodului, literatura duhovnicească
dobândeşte un sens larg, cuprinzând în ea pe lângă Sfintele Scripturi şi scrierile Părinţilor.
Scrierile Părinţilor au triumfat asupra ereziilor, şi ele s-au bucurat de autoritatea cărţilor
inspirate. Învăţătura a fost primită de la prooroci, din Evanghelie, de la Sfinţii Apostoli, dar şi din
Sfinţii Părinţi cei plini de Duhul Sfânt, iar cei ce resping scrierile Părinţilor nu sunt nici
credincioşi, nici creştini. Aceste cuvinte duhovniceşti sunt stropite cu sângele dragostei faţă de
Dumnezeu şi faţă de marea jertfă a martirului. Ele sunt ferestre prin care putem să vedem slava
dumnezeirii pe care o au sfinţii. Un cuvânt simplu al unui avva, poate sătura pe monah de
foamea de sfaturi şi cuvinte duhovniceşti. Ele îl ajută pe monah să devină un foc care arde
pururea218.
Sfinţii Părinţi prin scrierile lor (Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Efrem Sirul,
etc.) ne învaţă cum să ne apropie de Evanghelie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei. Citirea
cărţilor Sfinţilor Părinţi e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea lor se desprinde
adevărata înţelegere a Scripturilor, credinţa dreaptă, virtutea după îndreptarul poruncilor
evanghelice, adânca cinstire pe care trebuie să o aibă faţă de ele, într-un cuvânt mântuirea şi
desăvârşirea creştină. După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor
Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce vor să atingă desăvârşirea. Sfântul Vasile
cel Mare spune că „vieţile sfinţilor sunt Evanghelia a cincea. Cei ce voiesc să devină desăvârşiţi

216
Ibidem, p. 20.
217
Sfântul Teolipt Mitropolitul Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti, în Filocalia, vol. VII, trad. Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 63.
218
Ibidem, p. 64.

71
în toate virtuţile, trebuie să se formeze după vieţile sfinţilor. În ele găsesc îndreptarul nostru
suflestesc, ele fiind asemenea unor icoane însufleţite”219.
Fiecare trebuie să citească din Sfinţii Părinţi în primul rând în perioada postului ceea ce
i se potriveşte cu felul său de viaţă. Este trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al
fiecăruia, evitându-se transformarea celui ce citeşte într-un visător sterp, nepotrivirea între
gânduri tulburând mintea.220 Fiecare credincios trebuie să aibă pe Dumnezeu prezent în conştiinţa
sa, tot ceea ce gândeşte, grăieşte şi înfăptuieşte trebuie să fie fundamentat pe Sfânta Scriptură şi
învăţătura Sfinţilor Părinţi221 ( învățături care se găsesc în număr foarte mare în ciclul liturgic din
perioada Triodului).

CONCLUZII

În lucrarea de față intitulată: ,,Triodul în viața Bisericii și a credincioșilor” am încercat să

să arăt că Triodul este cunoscut atât ca o carte de cult, cât și ca o perioadă liturgică a anului
bisericesc. Practic, aceste două noțiuni sunt într-o intrdependență indivizibilă. Nu se poate stabili
exact ce a apărut mai întâi: materialul imnografic al cărții sau etapele perioadelor Triodului, ci
este vorba de un proces foarte complex care s-a devoltat diferit, în funcție de timp și de loc.
Scopul amândurora era pregătirea ascetică și mistagogică a creștinilor pentru Paști, iar
pentru catehumeni, această perioadă constituia și pregătirea pentru primirea Botezului în
Sâmbăta Mare.
Denumirea de Triod după cum am tratat în lucarea de fața este legată de o particularitate
a slujbei Utreniei zilelor de rând ale Postului Mare, care la canoane au doar trei ode sau cântări.
De aici şi denumirea cărţii, aceea de Triod, adică trei cântări sau trei ode.
Triodul în cadru Bisericii este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic.
Numită şi perioada prepascală, precedă perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi
219
Ignatie Monahul, op. cit., p. 21, citându-l pe Sfântul Vasile cel Mare.
220
Art. 82, lit. b din Regulament..., în Legiuiri..., p. 122.
221
Sfântul Vasile cel Mare, Reguli mari (reg. 37.2), în P.S.B., Nr. 18., p. 278.

72
urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica vameşului şi
fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi
ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru
întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos Cel răstignit şi Înviat.
Cartea Triod cuprinde toate slujbele săvârşite de Biserică în perioada Postului Mare, pe
săptămâni şi zile, rânduind viaţa lăuntrică a creştinilor spre desăvărșirea lor spirituală. În sensul
acesta, Triodul nu trebuie privit doar ca o simplă carte de cult, folosită în cadrul slujbelor din
acest răstimp al anului bisericesc, ci trebuie văzut ca un îndrumar duhovnicesc, prin intermediul
căruia strădaniile omului sunt canalizate către o înnoire duhovnicească, către o schimbare a vieţii
lăuntrice.
Triodul este, înainte de toate, carte de profundă spiritualitate prin însăşi tema sa
centrală: pregătirea credinciosului, în perioada prepascală, în vederea întâlnirii tainice cu Hristos,
așa cum supune una dintre cântările penticostarului: ,,Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe
Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii” 222. Este o carte de o frumuseţe aparte, un
poem închinat omului, condiţiei sale dramatice, oscilante între păcat şi virtute, între cădere şi
înălţare223.
Perioada aceasta a Triodului, prin slujbele săvârşite, urmăreşte să-l întoarcă pe om din
moartea pricinuită de păcatul celor dintâi oameni, către viaţa împreună cu Hristos, în Împărăţia
Sa. În sensul acesta, Triodul devine un ghid duhovnicesc de înălţare a creştinului, oferindu-i
călăuzirea necesară pe întreg parcursul Postului Mare. În acelaşi timp, prin conţinutul slujbelor
pe care le cuprinde, Triodul îl sprijină pe creştin în strădaniile sale duhovniceşti.
De asemenea sunt făcute cunoscute credincioșilor și întregii Biserici la slujbele din
acest răstimp, modele de pocăință de urmat din viețile sfinților, îndemnuri patristice spre o viață
creștină adecvată, spre o viețuire echilibrată precum și numeroase texte liturgice pline de
semnificații duhovnicești pentru o trăire autentic ortodoxă pe calea mântuirii.
Perioada Triodului, departe de a însemna doar o schimbare a structurii şi a conţinutului
slujbelor Bisericii, ne integrează într-un nou mod de existenţă: vieţuirea desăvârşită din Rai,
adică reîntoarcerea la modul de a fi al celor dintâi oameni, înainte de căderea în păcat.

222
***Penticostar, op. cit., p. 15.
223
Maria Giosanu, Aspecte lingvistice în Triodul de la 1726, luat de pe site-ul:
http://www.cntdr.ro/sites/default/files/c2009/c2009a28.pdf, accesat la 18.04.2014, p. 4.

73
 Calea Triodului este cale către Împărăţia cerească. Majoritatea textelor din slujbele
cuprinse în Triod au în centrul lor preocuparea de a îndrepta atenţia noastră duhovnicească către
această redobândire prin pocăinţă a Împărăţiei veşnicelor bunătăţi, pierdută prin neascultarea
celor dintâi oameni.
Pentru toate aceste considerente, Triodul este socotit un ,,adevărat tezaur” al Teologiei
ortodoxe făcut cunoscut sub formă de imne, cântări și rugăciuni224.
Această perioadă deosebit de importantă din viața Bisericii și a credincioșilor este un
timp de intensă trăire duhovnicească, de o puternică încărcătură harică și cultică. După
parcurgerea Paresimilor, a acestui adevărat urcuș spiritual spre Înviere prin nevoințe și lupte
duhovnicești și trupești susținute de ajutorul harului dumnezeiesc al Sfintelor Taine, prin
eliberarea de păcate și de patimi, prin pocăință, post, rugăciune și contemplație, prin participarea
activă la viața și la cultul Bisericii, credincioșii pot simți cu toată ființa lor emoțiile și bucuria
Învierii Mântuitorului, trecând mai înainte prin impresionantele evenimente ale pătimirii,
răstignirii și îngropării Lui celebrate în Săptămâna Patimilor.

224
Pr. Petru Iacobescu, Triodul și Învierea, op. cit., p. 34.

74
 BIBLIOGRAFIE

I. EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI

1. BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1982.

2. LA BIBLE, Traduction oecuménique, Paris, 1988.
3. BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001.

II. DICŢIONARE

75
4. BRANIȘTE, Pr. Prof Dr. Ene , Braniște, prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de
cunoțtinte religioase, Ed. Diecezana, Caransebeș, 2001.
5. BRIA, Pr. Prof Dr. IOAN, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1994.
6. DEX – Dicționar explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Ed. Univers enciclopedic,
București, 1996.
7. DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Bucureşti, 1975.
8. IGNATIE, Monahul, Dicţionar filocalic, Ed. Cavallioti, Bucureşti, 2001.
9. IVANOV, Prof. Univ. dr. Andrei, Dicționar religios rus-român, Ed. Bizantină,
București, 2003
10. RUS, REMUS, Dicţionar Enciclopedic al literaturii creştine din primul mileniu,
Bucureşti, 2003.
III. IZVOARE

11. ANTONIE CEL MARE, Sfântul, Învăţătura despre viaţa monahală a oamenilor şi
despre buna purtare, în 170 de capete, în Filocalia, vol. 1, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în Filocalia, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.
12. CIPRIAN AL CARTAGINEI, Sfântul, Despre rugăciunea domnească, în Apologeţi de
limbă latină, P.S.B., vol. 3, trad. note şi com. de Prof. N. Chiţescu, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1981.
13. EAGRIE PONTICUL, Sfântul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, vol. I, trad. de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992,
14. IOAN CASIAN, Sfântul, Aşezăminte mănăstireşti, în Scrieri alese, P.S.B., vol. 57, trad.
de Prof. Vasile Cojocaru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,1990.
15. Idem, Către Episcopul Castor, despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. 1,
trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992.
16. IOAN GURĂ de AUR, Sfântul, Apologia vieţii monahale, trad. de Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001.

76
17. Idem, Omilii la Psalmi, 145,1, P.G.
18. IOAN SCĂRARUL, Sfântul, Scara raiului, trad. intr. note de Mitropolit Nicolae
Corneanu, Ed. Învierea, Timişoara, 2004.
19. Idem, Scara Raiului, în Filocalia, vol. IX, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti,1980.
20. Idem, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia, vol IX, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002.
21. * * * Patericul (Apoftegmele părinţilor din pustiu), trad. intr. note şi prezentări de
Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
22. . * * * Psaltirea Sfântului Prooroc David, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992.

23. GRIGORE PALAMA, Sfântul, Fecioara Maria şi Petru Athonitul – prototipuri ale
vieştii isihaste şi alte scrieri duhovniceşti, Scieri II, Ed. Sibiu, 2005,
24. MACARIE EGIPTEANUL, Sfântul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, în Scrieri,
P.S.B., vol. 34, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1992.
25. Idem, Cele şapte omilii, P.S.B., vol. 34.
26. Idem, Epistola Sfântului Macarie Egipteanul, P.S.B., vol. 34.
27. METODIU DE OLIMP, Banchetul sau despre castitate, Discursul V: Thalusia, I, în
P.S.B., vol. 10, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1984.
28. NICOLAE VELIMIROVICI, Sfântul, Predici, Ediția a II-a, Editura Ileana, București,
2006.
29. PETRU DAMASCHIN, Sfântul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V, trad. intr.
şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995.
30. ROMAN MELODUL, Sfântul, Imnele Pocăinței, Studiu introductiv Andrew Louth,
Traducere şi note de Parascheva Grigoriu, Editura Trisaghion, București, 2006.
31. SIMEON NOUL TEOLOG, Sfântul, Cateheze, Scrieri II, Ed. Deisis, Studiu introductiv
şi Traducere: Diac. Ioan I. Ică Jr., Sibiu, 2003,
32. Idem, Imnele iubirii dumnezeieşti, în Studii de teologie dogmatică, trad. de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Craiova, 1991.

77
 33. TEOLIPT, MITROPOLITUL FILADELFIEI, Sfântul, Cuvânt despre ostenelile vieţii
călugăreşti, în Filocalia, vol. VII, trad. intr. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.
34. TERTULIAN, Despre rugăciune, în Apologeţi de limbă latină, P.S.B., vol. 3, trad.
studii, note şi com. de Prof. N. Chiţescu, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981.
35. TIMOTEI ALEXANDRINUL, Istoria monahilor din Egipt, trad. de Arhim. Dr. Ioasaf
Popa, Ed. Lumea credinţei, Bucureşti, 2010.
36. VASILE CEL MARE, Asceticele, în Scrieri- partea a doua P.S.B.,vol. 18, trad. de Prof.
Iorgu D. Ivan, Ed. I.B.M.B.O.R., 1989.
37. Idem, Corespondenţă, în Scrieri - partea a treia (P.S.B., 12), trad. intr. şi note de Pr.
Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988.
38. Idem, Dreptarul (regulamentul) Sfântului Vasile cel Mare cuprinzând teoria şi practica
monahismului de obşte, în Rânduielile vieţii monahale, ediţia Mănăstirii Dobruşa, 1929,
reeditată la Ed. Sofia, Bucureşti.
39. Idem, Omilii şi cuvântări, în Scrieri - partea întâia P.S.B., vol. 17, trad. intr. şi indici de
Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986.
40. Idem, Omilii la Hexaimeron, P.S.B., vol. 17.
41. Idem, Reguli mari, P.S.B., vol. 18.
42. Idem, Reguli mici, P.S.B., vol. 18.

IV. LITERATURĂ SECUNDARĂ

IV.1. LUCRĂRI GENERALE

43. *** Antologhion Paisian, Perioda Triodului, Tomul I, Editura Sofia, București, 2005.
44. *** Carte de învătațură creștină ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1978.
45. *** Catvasier sau Octoih Mic, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2000.

78
46. *** Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. în românește de
Alexandru Elian, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1981.
47. *** Penticostar, Ed. I.B.M.B.O.R., 1999.
48. *** Proloagele, Vețile Sfinților și cuvinte de învătătură pe luna Februarie, Editura
Mitoropoliei Olteniei, Craiova, 1900.
49. *** Regulamentul pentru organizare vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi
disciplinară a mănăstirilor, în „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”- extras, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003.
50. *** Tipicul bisericesc, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1976.
51. *** Triod, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2000.

IV. LUCRĂRI SPECIALE, STUDII ŞI ARTICOLE

52. AGHIORITUL, CUVIOSUL PAISIE, Cu durere şi dragoste pentru omul

contemporan., Cuvinte I, Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sântul Munte Athos, 2005.
53. Idem, Cale către cer. Epistole, trd. Din elenă de ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Chilia
Buna Vestire, Schitul Lacul, Sfântul Munte Athos, 2006.
54. Idem, Cuvinte duhovniceşti, III, Nevoinţă duhovnicescă, Ed. Evanghelismos, Bucureşti,
2003.
55. Idem, Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003.
56. ARSINAV, Nicolae, Mistica și Biserica Ortodoxă, traducere din limba rusă de prof. dr.
Remus Rus, Ed. Iri, București, 1994
57. BÂRA, Diac. Ciprian, Triodul, râvnitoare pregătire pentru Înviere, Ziarul Lumina, 25
februarie 2013.
58. BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Câteva lămuriri în legatura cu vremea savârșirii Utreniei
Sâmbetei celei Mari: sâmbăta dimineața sau vineri seara, în revista Mitropolia Banatului,
An VI (1956), Nr. 4-6, pp. 50-64.

79
59. Idem, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură Creștină,
Ed. Partner, Galați, 2008.
60. DANIEL, P.F., Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame și sete după Dumnezeu-
înțelesul și folosul postului, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2008.

61. DANIIL din Raith, Monahul Viaţa Sfântului Ioan Scărarul, în Filocalia, vol. IX, trad. în
rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980.
62. EMILIANOS, Arhimandritul, Cateheze şi cuvântări. Monahismul – pecetea adevărată,
trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
63. EVDOCHIMOV, PAUL, Înnoirea spiritului, Ed. Pandora, Târgovişte, 1997.
64. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii.,
Ediția a III-a, Sibiu, 2005,

65. GOSDIDIER de Matons, Jose: Romanos le Melode – Hymnes, Tome I, Paris, 1964, apud
Prot. Nichifor Todor, Despre geneză și prezența Triodului în Biserica noastră, în
Mitropolia Ardealului, An XVI (1970), Nr. 5-6, pp. 280-289.
66. GISANU, Maria, Aspecte lingvistice în Triodul de la 1726, luat de pe site-ul:
http://www.cntdr.ro/sites/default/files/c2009/c2009a28.pdf, accesat la 18.04.2014,
67. IACOBESCU, Pr. Petru, Triodul și Învierea, în Mitropolia Banatului, An VI (1956), Nr.
4-6, pp. 30-38.
68. IEROTEI, VLAHOS, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică,
apostolică şi martirică, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005.

69. IGNATIE, Monahul, Viaţa monahală în texte alese, Cuvânt de început al Arhim. Prof.
Vasile Prescure, Ed. Lucman, Bucureşti, 2006.
70. INOCHENTIE al Odesei, Cuvântări la Sfântul și Marele Post, traducere de Nicodim
Băcăoanul, Editura Anastasia, București, 1998.
71. IOAN, I. Ică jr., Synodicon al Ortodoxiei, în revista Mitopolia Ardealului 30, An 1998,
Nr. 7-8, p. 440-457.
72. ISSAS, Ieromonahul, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos,
Bucureşti, 2005.
73. ISTRATI, Pr. Asist. Dr. Ioan Valentin, Dicţionar liturgic, Ziarul Lumina, Luat de site-ul
http://ziarullumina.ro/agenda-creștinului/dicționar-liturgic-106, Miercuri 11 martie 2009.

80
74. LOVIN, Arhim. Chiril Triodul - călăuză duhovnicească spre Înviere, Ziarul Lumina, 24
Ianuarie 2010.

75. MANTZARIDIS, Geogios, Morala creştină, vol. II, Omul şi Dumnezeu. Omul şi
semenul. Poziţionări şi perspective existenţiale şi biotice, trad. Diac. Drd. Cornel
Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006.
76. MEYNDORFF, John, Teologia bizantină, trad. în rom. din limba engleză de Pr. Conf.
Dr. Alexandru I. Stan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1996.
77. MIHĂLCESCU, Pr. Prof. I., Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu aşezămintele
şi canoanele Apostolice, Chişinău, 1928.
78. MITROFANOVICII Vasile, Tarnavschi Teodor, Cotlariuc Nectarie, Liturgica Bisericii
Ortodoxe, Cursuri universitare, Cernăuți, 1929.
79. NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Săptămâna Patimilor în viața creștină ortodoxă, în
revista Glasul Bisericii, An LII (1996), Nr. 1-4, pp. 30-39.
80. NICODIM, Episcopul, Predici la Postul Mare, Ed. I.M.B.O. R., București, 2005.
81. POPA, Arhim. Ioasaf, Temeiurile vieţii monahale de obşte, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1998.
82. RUTEANU, Ierom. Dr. Petru, Perioada Triodului. Sinteză Istorico-Liturgică, Luat de pe
site-ul: www.blog.teologie.net, accesat la data 20.04.2014.
83. SACHELARIE, Ierom. Nicodim, Asceza în primele veacuri creştine şi regulile
monahale ale Cuviosului Pahomie, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2008.
84. Idem, Pravila Bisericescă - Manual pentru duhovnicie, Ed. Credința strămoșească, Iași,
2009.
85. SCHMENANN, Alexander, Postul cel Mare, ediția a II-a, traducere din limba engleză de
Andreea și Laurențiu Constantin, Ed. Doris, București, 1998.
86. ŞESTUN, Pr. EVGHENI, Familia ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de învățătură, rugăciuni, Ed.
Cartea Ortodoxă, București, 2005.
87. ŞFICHI, Pr. M., Sfânta Taină a mărturisirii, mijloc de păstrare şi promovare a unităţii
spirituale a credincioşilor, în revista M.M.S., An LX (1984), Nr. 1-3, pp. 140-148.

81
88. SIMONOPETRITUL, Arhimandrit Emilian, Biserica în rugăciune. Tainica liturghie a
inimii, Sfânta Mănăstire a Buneivestire - Ormilia, Grecia, 2005.
89. Idem, Triodul explicat - Mistgogia timpului liturgic, Traducere de diac. Ioan I. Ică, Jr.,
Ed. Deisis, Sibiu, 2003
90. SOFRONIE Arhim., Rugăciunea - experienţa vieţii vejnice, traducere şi prezentare de
Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Bucureşti, 1998.
91. ŠPIDLÍK, TOMÁŠ S. J, Spiritualitatea răsăritului creştin, trad. de diac. Ioan I. Ică jr.,
Ed. Deisis, Sibiu, vol. II: Rugăciunea, 1998, vol. III: Monahismul, 2000.

92. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt,
ed. a II-a, Cuvânt înainte de arhim. Gheorghios Grigoriatul şi prefaţa de Olivier
Clemente, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
93. TĂNASE, Pr. Petroniu, Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei, în
Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984.

94. VINTILECU, Pr. Petre, Despre poezia imnografica din carțile de ritual și cântarea
bisericeasca, Ed. Partener, Galați, 2006,
95. VOICESCU, Pr. Dr. Mihail, Locul şi importanţa monahismului în viaţa bisericii după
Sfântul Teodor Studitul, în Studi Teologice., Seria a II-a, An XXXVI, Nr. 5-6, 1984, pp.
340-349.

82
 CURRICULUM VITAE

Nume: Hiticaș

Prenume: Marius

Data naşterii: 13.04.1983.

Locul naşterii: Cainu mic

Starea civilă: Necăsătorit

Adresa: Localitatea Cainu Mare, Nr. 203, Județul Bistrița Năsăud

Telefon: 0764678441

Studii: Seminarul Teologic Liceal Monahal ,,Episcop Chesarie Păunescu”- Cernica

83
 Activităţi: Muncitor

Limbi străine: Engleză

Hobby-uri: Șah, Sport

DECLARAŢIE

Subsemnatul, Hiticaș Marius, candidat la examenul de Licenţă la Facultatea de Teologie

Ortodoxă din cadrul Universităţii din Bucureşti, specializarea ,,Teologie Pastorală”, declar pe
propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele şi pe
baza informaţiilor obşinute din surse care au fost citate şi indicate, conform normelor etice, în
note şi în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că nici o
parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau
juridică.

84
Data Semnatura

85