Scrisul

Serie nouă Anul XVII

Nr. 11 (195) 2019
Românesc
Revistă de cultură fondată la Craiova, în 1927, serie nouă, din ianuarie 2003
Publicată de Scrisul Românesc Fundația-Editura, recunoscută CNCS

Florea
FIRAN

Maria Tănase
și valorificarea folclorului românesc

F estivalul-Concurs Național
al interpreților cântecului
popular românesc „Maria
Domină cântecele oltenești, tatăl
fiind oltean, apoi cele sud-arde-
lenești, de unde este mama sa.
Corneliu Baba, Portretul Mariei Tănase, 1957 (detaliu)

Tănase“, manifestare de anvergură Talentul și inteligența au ajutat-o să

ce se desfășoară la Craiova din
1969, ajunsă la a XXV-a ediție, care
e și una jubiliară, a readus în prim-
plan figura emblematică a celei ce a
fost denumită „Doamna cântecu-
lui românesc“. Maria Tănase este
creatoarea unui stil de înaltă ținută
și valoare artistică, stilul autentic
al cântecului popular proaspăt
și nealterat ca „un fruct cules
de-a dreptul de pe ramura lui”.
Precum Ion Creangă, cu poveștile
și povestirile sale, Maria Tănase
este o creatoare în sensul că preia
cântecul și-l însușește, apoi și-l
Eseu modelează prin felul ei de a simți
și numai după aceea îl comunică
Oana Băluică printr-o interpretare originală ce
Emanuel D. Florescu o singularizează. Profesorul Mihai
Poezie Proză Pop susținea că „există un cântec
Rodica Grigore
Andrei Codrescu Adrian Sângeorzan al Mariei Tănase, personal, dincolo
Carmen Firan Gabriela Rusu-Păsărin Radu Polizu de cântecul popular propriu-zis”.
Teodor Burnar Anda Simion Constantin Zărnescu Repertoriul de cântece populare
Emilian Ștefârță al Mariei Tănase are o amprentă
personală în concordanță cu
obârșia și originea părinților săi.
pătrundă tainele profunde ale cân-
tecului popular, experiența artistică
și de viață i-au înlesnit posibilitatea
de a trece cu ușurință de la o vari-
etate de genuri la alta îmbogățind
mijloacele de expresie artistică, de
la cântece de joc la doine, cântece
ceremoniale, cântece de leagăn,
la cântece de mahala, cântece de
revistă (întotdeauna în stil popu-
lar), romanțe etc. Cu pasiune și
perseverență a cutreierat țara cău-
tând și culegând versuri și melodii
care au dat contur cântecelor sale.
Muzica populară este, neîn-
doielnic, genul de manifestare
artistică cel mai îndrăgit la noi.
Izvoarele nesecate ale folclorului
au dat la iveală comori de fru-
musețe, păstrate din generație în
generație, cu venerația pe care
omul o are față de simțirea colec-
tivă, față de un bun transmis de la
strămoși, pentru a fi liantul sufle-
tesc, esența etnicității noastre.
Continuare în p. 2

Constantin Cubleșan – Sonetul eminescian p. 4

Monica Spiridon – Povestiri împotriva istoriei p. 5

Adrian Cioroianu – Clișee și false impresii despre istoria p. 6

și prezentul francezilor
Mihai Ene – Homeric p. 7

Ioan Lascu – Optzecismul – o literatură de avangardă p. 8

Horia Dulvac – Un Blaga postmodern și subversiv p. 10

Dumitru Radu Popa – Nobelul 2019: iarăși scandal... p. 13

Colocviile „Scrisul Românesc”, ed. a XIV-a pp. 20-23
 Eseu
2 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 Scrisul Românesc
Continuare din p. 1
Florea FIRAN
Sumar
Maria Tănase
și valorificarea folclorului românesc
Florea Firan, Maria Tănase și valorificarea

N
folclorului românesc / pp. 1-3
Constantin Cubleșan, Sonetul u cred că ar fi hazardat să afirm Scrisul Românesc
eminescian / p. 4 că la păstrarea ființei naționale a Revistă de cultură
Monica Spiridon, Povestiri împotriva
românilor, alături de limbă, pe lângă
alți factori culturali și artistici, cânte- Fondată la Craiova, în 1927,
istoriei / p. 5 de către criticul D. Tomescu.
cul stă la loc de cinste, lui datorându-i Serie nouă, din 2003,
Adrian Cioroianu, Clișee și false impresii despre nu numai prilejurile unor bucurii
istoria și prezentul francezilor / pp. 6, 7 întemeiată de Florea Firan
prezente, dar și migăloasa cizelare a
Mihai Ene, Homeric / p. 7 Editată de: Fundația – Revista
gustului pentru frumos, ritmul sufle- Scrisul Românesc
Ioan Lascu, Optzecismul – o literatură de tesc, existența acelui unic alean sau a
avangardă / p. 8 viguroaselor ritmuri bărbătești pe care ISSN 1583-9125
Emanuel D. Florescu, Pe culmile sârbele și numeroasele alte jocuri îl Revistă înregistrată la OSIM
transmit celor înlănțuiți în iureșul lor. cu nr. 86155 din 11.04.2007
lucidității / p. 9
Cântecului popular românesc îi Membră A.R.I.E.L.
Horia Dulvac, Un Blaga postmodern
datorăm nu numai apropierea dintre
și subversiv / p. 10 Revista apare cu sprijinul
oameni, porțile larg deschise de la Societății de avocatură
Red., Cărți primite / p. 10 suflet la suflet, trăirile comune care „Săuleanu și Asociații”
Gabriela Rusu-Păsărin, Blestemul rămân permanențe ale vieții. El a potolit dorul și suferințele românu-
nemuritului / p. 11 lui, în el și-a vărsat focul, prin el și-a povestit necazurile și bucuriile, Redacția
Oana Băluică, Un thriller de iarnă și o iarnă dragostea și temerile, el a fost suportul memoriei pentru mesajele
ca un thriller / p. 12 atât de importante pe care le transmit vârstele unele altora, ca o Director:
Dumitru Radu Popa, Nobelul 2019: iarăși înlănțuire în coloana fără sfârșit a vieții. Florea FIRAN
scandal... / p. 13 Toată această simțire acumulată în ciclul vieții sau al anotim- Secretar general de redacție:
purilor cu exuberanța tinereții, cu echilibrul maturității și nostalgia Gabriel COȘOVEANU
Adrian Sângeorzan, Insula / pp. 14, 15 bătrâneții în pragul marilor despărțiri, cu murmur de frunze și ape,
Andrei Codrescu, Poeme: Avem deja porumb, Colegiul redacțional:
cu trilul păsărilor, parfumul florilor și al pajiștilor, cu sentimentul Adrian CIOROIANU
Poezie din automat, Fără titlu / p. 15 pădurii, al câmpiei, cu vastul registru de stări sufletești – bucurie, Andrei CODRESCU
Carmen Firan, Poem: Doar atât / p. 15 tristețe, durere, speranță –, toate acestea și-au găsit în cântecul popu- Eugen NEGRICI
Radu Polizu, Drumul iadului / p. 16 lar mijlocul de expresie cel mai fidel, cel mai traductibil în termeni Gheorghe PĂUN
generali, în adevărata limbă omenească – emoția. Dumitru Radu POPA
Rodica Grigore, O călătorie prin Dumitru Radu POPESCU
Putem vorbi de o nevoie de cântec așa cum ne sunt necesare
literatură / p. 17 Lucian Bernd SĂULEANU
elementele vieții biologice. „Scoateți din sufletul nostru dragostea Monica SPIRIDON
Constantin Zărnescu, Legiunea străină pentru frumos – avertiza J. J. Rousseau – și veți scoate tot farmecul Emilian ȘTEFÂRȚĂ
(Parabolă, kafkiană, postmodernă) / p. 18 vieții.“ Cântecul este o permanență a vieții, fie că descătușează ener-
Teodor Burnar, Poeme / p. 18 gii sau le reface. Așa se explică formidabila vitalitate, longevitatea Redactori:
Mihai ENE
Anda Simion, „Obsesii”, spectacolul luptei sau prolificitatea, vechimea, aria de răspândire, numărul extrem de Oana BĂLUICĂ
cu tine însuți / p. 19 mare al melodiilor populare, cu nenumăratele variante. Mihai FIRICĂ
Red., Okeanos: „Observator Cultural”, În același timp, pentru a înțelege mai bine raportul dintre Ion PARHON
muzica populară și viață, influența temperamentală a mediului, Lucian-Florin ROGNEANU
„Orizont” / p. 19
a factorilor istorici și sociali, să ne gândim la diferențele pronun- Redactori asociați:
Red., Colocviile „Scrisul Românesc”, țate care au existat și se păstrează încă între diferitele zone din Florentina ANGHEL
ed. a XIV-a / pp. 20-23 țara noastră, între cântecele din Banat și cele din Oltenia, între Răzvan HOTĂRANU
Emilian Ștefârță, Valorizarea antichității cele din Maramureș și Transilvania sau Dobrogea. Sensibil la cele Dan IONESCU
etrusce și romane din perspectiva mai mici particularități specifice ale zonei și locuitorilor ei, ca Alexandru OPRESCU
renascentistă și modernă la Florența / p. 24 Gabriela RUSU-PĂSĂRIN
și la influențele ce pot să survină la un moment dat, cântecul le
înregistrează cu o rigoare uimitoare păstrându-le, de asemenea, Corectură:
cu o forță pe care timpul nu poate s-o slăbească. Claudia MILOICOVICI
Abonamente Cântecul popular românesc reprezintă tinerețea noastră Tehnoredactare computerizată:
la Scrisul Românesc perpetuă, vitalitatea și forța de creație a unui popor cu resurse
artistice inepuizabile. Specialiștii de notorietate au recunoscut
Georgiana OPRESCU
Abonați-vă la revista „Scrisul Românesc“ și veți avea
un prieten apropiat. Abonamentele se fac prin rețeaua fără rezerve cromatica inimitabilă, valoarea plastică de infinite Redacția și Administrația: Craiova,
proprie și Poșta Română, se pot achita și la sediul revistei
resurse ale cântecului popular și ale creației folclorice în genere Str. Constantin Brâncuși, nr. 24
sau în contul: RO 03BRDE170SV21564261700, Tel./Fax: 0722753922; 0251/413.763
Agenția Mihai Viteazul, Craiova. – pornite tocmai din firea de artist, din disponibilitățile, tempe- E-mail: scrisulromanesc@yahoo.com
Costul unui abonament anual cu taxele incluse este de 100
lei. Pentru abonații din străinătate este de 140 $ sau de 125 € .
ramentale și bogatele universuri sufletești ale poporului nostru. Web: www.revistascrisulromanesc.ro
Informații primiți la tel.: 0722.75.39.22; Fax. 0251.413.763 Inițierea unui festival al muzicii populare mi s-a părut a fi, în Cont: RO03BRDE170SV21564261700
primul rând, un gest de responsabilitate în concordanță cu semnifi- BRDE Agenția Mihai Viteazul, Craiova
cațiile profunde ale cântecului în viața poporului nostru, împlinirea
unei datorii pentru păstrarea și valorificarea unui gen artistic major, Abonamentele se pot face la sediul
redacției: Str. Constantin Brâncuși,
păstrat la loc de cinste în simțirea tuturor. O asemenea manifestare nr. 24, Craiova, județul Dolj
vine să scoată în evidență, o dată mai mult, larga popularitate a cre- sau scrisulromanesc@yahoo.com
ației folclorice muzicale românești, într-un moment când procesul Responsabilitatea opiniilor exprimate
de urbanizare a șters, în multe țări, produsele similare lăsând în aparține integral autorilor.
locul lor un gol de neînlocuit. Ce înseamnă altceva repeziciunea cu Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.
care se succed în muzica ușoară „modele“, decât neaderența la per- Tiparul: Tipografia PRINTEX Craiova,
manențele simțirii omului, la tradiția poporului respectiv. → str. Electroputere, nr. 21, tel. 0251 580431
 Eseu
→ Spre deosebire de un asemenea destin impla-
cabil al împrumuturilor ostile auten­ticității, de
existența pasageră a acestor hibrizi fără calitatea
perenității și rodniciei, doinele, baladele, cânte-
cele populare păs­trează caracterul durabilității
rămânând în afara oricărui capriciu al gusturilor,
bucurându-se de plăcerile unanime ale pu­blicului
continuând a fi la fel de tinere după trecerea anilor.
Acesta este atributul cel mai de preț al adevăra-
telor valori artistice: tinerețea fără de bătrânețe,
darul de a aduce mereu bucuria în suflet.
Festivalul-Concurs poartă numele aceleia pe
care ne-am obișnuit s-o evocăm drept „Doamna
cântecului românesc“, Maria Tănase, fată cu
zvel­tețea trestiei, cu glas de privighetoa­re și
inimă mare ca să încapă toată bucuria și tristețea
câtă există în cântecele cu care ne-a înfrumuse-
Maria Tănase și Mihail Sadoveanu , 1956
țat viața. Nimeni ca ea nu a știut să iubească și să
înțeleagă cântecul. S-a apropiat de el ca mama de
copil, ca iubita de dragoste, ca apa de maluri și
vântul de frunze și flori, cântecul vieții l-a auzit
șoptit la harfa naturii și vibrațiile sufletului. Prin
ea viersul a fost scos din starea lui naturală și a
dus în starea artei care creează sau învie. Prin
ea totul s-a amplificat la dimensiunile înțelegerii
omenești într-un poem al vieții de toate zilele,
în care, nașterea și moartea, dragostea și ura,
bucuria și tristețea au coe­xistat în acel fior al
adevărului exprimat prin frumusețe. Cândva,
mărturisea: „Uneori mă încearcă simțământul
că melodiile îmi vin de undeva, de departe, din
străfundul conștiinței populare, se furișează în
mine, visând parcă, le ascult și înregistrez…“
Maria Tănase s-a bucurat de prietenia și
prețuirea unui mare număr de personalități din
lumea artistică și lite­rară: Constantin Brăiloiu,
Constantin Tănase, George Vraca, Constantin
Brâncuși, George Enescu, Ionel Perlea, Mihail
Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Gala
Galaction, Geo Bogza, Ion Pillat, Ion Vinea,
Harry Brauner, Ștefan Roll ș.a. O simplă înși-
ruire a gândurilor acestor personalități și avem
în față profilul unei mari artiste: M. Sadoveanu
– „...Când o aud pe Maria, glasul și cântecele ei
le intuiesc venind din străfundul milenarei plă-
made tracice. Mă regăsesc, cu tot ce-i mai bun
în mine, în sti­hurile și melodiile interpretate de
ea.“; Lucian Blaga – „...Am convingerea că femeia
aceasta a fost sortită să scormonească su­fletul
nostru până în străfund, să-i smulgă comorile
de cântece și înțelepciune, să ne strecoare, rea-
mintindu-ni-le, fiorul veșnici­ei, și prin forța ei
interpretativă să zvârle pretutindeni în lume
lumina lor inedită, obârșită de straturile vulca-
nice ale melodi­ei și filosofiei noastre populare.“;
Ionel Perlea – „Eu cred că Maria Tănase deschide,
cu excepționala-i personalitate, epoca adevăra-
tei interpretări a cântecului nostru popular.“; Ion
Pillat – „Maria reprezintă, fără nicio îndoială, o
Scrisul Românesc
personalitate complet originală
în viața noastră artistică. Când
o ascult, retrăiesc puternic viața
complexă, vibrantă, a satului
nostru.“. Se spune că la trecerea
în eternita­te a Mariei Tănase,
a participat întreg Bucureștiul,
pe Calea Victoriei nu se mai
putea circula. Ion Vinea avea să
scrie: „Astăzi, Maria Tănase a
încetat de a mai fi o ființă. Ea
e numai cântec. Și cum poți
plânge oare un cântec?“
Maria Tănase a fost artista
care a întrupat în persoana
sa multiple valențe, fiind
nu numai interpretul, dar și
regizorul, scenograful, maestrul de lumini și
recu­ziterul aparițiilor sale scenice de neuitat.
Paleta bogată de imagini a cântecului popular
– peisajul inefabil cu ceruri, râuri, munți, adân-
cimi, piscuri și abisuri – a fost recreată de marea
artistă. Așa cum spunea Tudor Arghezi, ea a
creat din nou cântecul popular, „Ea știa să calce
cuvântul și silaba și să dea , fără greș, ghirlanda
în relief a unui suflet de opincă… Cine calcă
silaba românească, stihul și cântarea, ca subtila
Maria Tănase? Diavolul. Nici el.“
Geo Bogza, la rândul lui, spunea că „Maria
Tănase e un cântăreț înzestrat, în primul rând, cu
inteligență, ironie, îndrăz­neală, nonconformism…
Vocea ei, fără portativ și fără bemol la cheie, e înve-
lită de o inteligență înnăscută. O inteligență ca a
unui spărgător de nuci, care a spart coaja lucrurilor
pentru a ajunge la miezul pur al cântecului.“
Individualitatea sa artistică nu i-a îngăduit
să cultive vreun soi de epigonism în umbra cre-
ației popula­re, atât de defavorabil complexei
dezvoltări a marii creații, a marii muzici. În
același timp, a mers la izvorul folcloric cu pio-
Suzana Doicescu, Constantin Brâncuși și Maria
Tănase la New York, 1939
șenie și cu neostoită sete de frumusețe și adevăr,
identificându-se cu profunzimile substanței și
nu doar cu particularitățile exterioare, imitabile
ale creației populare. Maria Tănase a turnat în
formele populare propria sa lume de gânduri
și sentimente, propria sa concepție filosofică
asupra vieții, naturii, ca și asupra existenței
umane. Cântecele ei au un substrat filosofic cu
trainice filoane aurifere tocmai pentru că – așa
cum bine spune un cunoscut pro­verb oriental –
grădina artei rămâne uscată și neroditoare dacă
nu este udată de apele filosofiei. Prin aceasta, ea
Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 3
a redimensionat universul moral
al poeziei și cântecului popular,
umanismul lor nealterat.
Ce pildă mai demnă pentru
concurenții veniți din toate
colțurile țării decât această inter-
pretă dublată de spiritul erudit al
cu­legătorului de folclor și al muzi-
cianului care-l prelucrează fără a-i
altera esențele, înlăturând doar
prisosul, asperitățile, „cor­purile
străine“, accentuând însușirile cu o
aptitudine la cel mai înalt grad de
compa­rație, întronând identitatea
dintre interpret, text și melodie.
De la început am urmărit ca Festi-
valul și Concursul „Maria Tănase“
să constituie totdeauna o adevărată școală pentru
zecile și sutele de interpreți care au venit și vor
veni la Craiova, o lecție concretă despre alcătuirea
repertoriului, alegând dintre toate piesele întâlnite
autenticul, cuceritor prin frumusețe și aderență
la public, într-un cuvânt, adevăratele valori și
interpretându-le astfel încât solistul să scoată în
evidență întreaga lor frumusețe.
Prezența unor personalități din rândul
interpreților muzicii populare românești are,
de asemenea, scopul de a adânci impresia
legăturii dintre text, melodie și interpret, rolul
creator revenind acestuia din urmă, care redă
prin vocea lui unitatea plastică a unor valori
de importanță egală. Pe scena Festivalului s-au
perindat talente certe care i-au imprimat un
caracter și o recunoaștere unanimă, oferind
posibilita­tea aprecierii stilurilor de interpre-
tare și a varietăților folclorului muzical după
ținut și zone. O asemenea întâlnire a cântecu-
lui de pe întreg cuprinsul țării dă posibilitatea
înțelegerii nuanțate a categoriei de specific,
element determinant în cântecul popular. De
fapt, problemele ridicate în prezent de folclorul
muzical și răspândirea lui au constituit la fie-
care ediție obiectul unor vii dezbateri în cadrul
sesiunilor de comunicări științifice organizate
cu participarea unor specialiști prestigioși și a
cercetătorilor din toate zonele folclorice.
Festivalul și Concursul „Maria Tănase“,
departe de a urmări latura spectaculară, s-a anga-
jat să fie din ce în ce mai mult un act de cunoaștere
și inițiere, de valorificare a fondului folcloric nați-
onal, precum și a unor talente cu posibilități de
afirmare. Selecționând cele mai promițătoare
talente din rândul soliștilor vocali și instru­
mentiști, reprezentanți ai tuturor județelor țării,
ampla trecere în revistă a speranțelor interpreta-
tive ale muzicii populare româ­nești a constituit
un bun prilej pentru cunoașterea perspectivelor
de afirmare în acest sector artistic. Juriul, format
din personalități de autoritate notorie în viața
noastră muzicală, a avut posibilitatea formulării
unor aprecieri de ansamblu asupra unui domeniu
al vieții artistice cu o dinamică proprie, vie, de
multe ori imprevizibilă în evoluția ei.
Prezentând de la ediție la ediție un plus
de câștig, atât în organizare, cât și în calita­tea
manifestărilor, Festivalul și Concursul cânte-
cului popular românesc „Maria Tănase“ și-a
propus să-și consolideze re­putația de manifes-
tare artistică națională de tradiție care servește
în egală măsură la afirmarea cântecelor și inter-
preților din toate județele țării. ■

4 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Constantin
CUBLEȘAN
A supra celor șase sonete eminesciene
antume și alte douăzeci și șapte pos-
tume, scrise toate între 1873 (Cum
oceanu-ntărâtat) și 1880 (Veneția), s-au pro-
nunțat de-a lungul anilor nenumărați critici,
teoreticieni și istorici literari, având în vedere,
mai ales, forma lor impecabilă, ilustrând ceea
ce se numește, în general, poezia formelor fixe.
Între acestea, două studii relativ recente, cel al
lui Petru Creția (din volumul Eminescu editat
și comentat, 1994) și cel al lui Adrian Voica (din
volumul Versificația eminesciană, 1997) au stat
la baza discuției generate de Paula Daniela
Epurianu în volumul O perspectivă asupra
sonetului eminescian (Ed. Tim, Reșița, 2005,
Colecția Eminescu, nr. 10), reprezentând, de
fapt, o nouă lectură analitică aplicată, a acestora.
Cu metodă și rigoare, domnia sa cată a dezvolta
și nuanța opiniile celor doi exegeți, adăugând
demersului lor o anumită ordonare (ordine)
didactică, privitoare la încadrarea și explicitarea
detaliată atât a conținutului tematic, ideatic, cât
și a performanțelor prozodice ale autorului lor,
utile, nici vorbă, publicului cititor (tânăr) de azi.
Într-o Predoslovie teoretică, autoarea abor-
dează ideea de armonie, trimițând, cum era
și firesc, la viziunea anticilor asupra armoniei
universale („Ideea de armonie își are obârșia
în filosofia lui Pitagora, care pleca de la desco-
perirea unor legături nebănuite între domenii
aparent îndepărtate”), lumea văzută ca ordine
și echilibru, în măsură și simetrie, armonie,
deci Cosmos. În poezie, care este ea însăși un
„univers armonios organizat”, provocarea de
a da acesteia forme desăvărșite a dus la dez-
voltarea a numeroase specii lirice – rondelul,
glosa, pantumul, gazelul, trioletul ș.a. până la
orientalul kaiku – între care sonetul a cunoscut
o mare amploare, încă din perioada Renașterii
italiene, când Petrarca, Dante, Michelangelo
ș.a. au impus sonetului „o structură aproape
matematică, riguroasă ca o formulă, plină
neîndoios de magia sa”. Romanticii și-au
adus, la rândul lor, o contribuție însemnată la
dezvoltarea sonetului într-o nouă atitudine.
Aici își află, după opinia exegetei, locul nova-
tor Mihai Eminescu. Stilul romantic se lupta
– spune autoarea – pentru exprimarea taini-
cului, depărtatului, indefinitului, indicibilului,
preluând aprecierea dintr-un comentariu al
lui Constantin Ciopraga (Poezia lui Eminescu,
1990). „Creația lui Eminescu – adaugă Paula
Daniela Epurianu – este dovada vie a apar-
tenenței sale la acest revoluționar mod de a
concepe existența și de a realiza creația. Iar
sonetele sale, prin diversitatea lor tematică,
redau in nucce complexitatea spiritului său.
Până la el în literatura română nu se instaurase
o tradiție a sonetului, deși acesta începuse a
fi cultivat din epoca pașoptistă; așadar Emi-
nescu îi este ctitor și precursor, un model sau
un etalon pentru toată lirica ulterioară”.
Scrisul Românesc
Sonetul eminescian
Ca o caracteristică ce se remarcă de la bun
început este propunerea „subiectivismului per-
soanei întâi”. Acesta devine „modalitatea de a
medita asupra sensurilor existenței raportate
la scară universal-cosmică, meditație etern
amară, filtrată prin concepția scepticilor a lui
«Totul este trist în lume!»”.
Preluând de la Petru Creția ideea că în
sonetele eminesciene totul începe și se sfârșește
cu imaginea oceanului, autoarea dezvoltă un
comentariu demn de a fi reținut, în acest sens.
Lirica mării și a apelor, spune autoarea cercetării
sonetului eminescian – traduce „o aspirație cos-
mică a poetului: setea de absolut, întotdeauna
frântă dramatic de conștientizarea zădărniciei,
a trecerii ireversibile, de imperativul nescris al
supunerii la o ciclică mecanică a devenirii. În
fiecare din aceste texte, oceanul, marea – a se
face distincția necesară între masculin și femi-
nin ca principii călăuzitoare de alte impulsuri
– apoi izvoarele, Veneția, defuncta mireasă a
lui Okeanos suferind etc. constituie simboluri
sau chiar măști alegorice sub care se ascunde
experiența subiectivă a unui contorsionat spirit
poetic romantic, capabil de sentimente cutre-
murătoare/devastatoare prin dinamismul lor”.
Se stăruie astfel asupra nuanțelor diferite și dis-
tincte în care imagistica apei (oceanul, marea)
își află tratarea în sonetele eminesciene. Așa,
bunăoară, în sonetul Azi oceanu-ntărâtat, așezat
în pandant cu Adânca mare..., Oceanul apare
„fie în ipostaza unui titan izgonit din împărățiile
înaltului, luptând înverșunat să-și (re)cuce-
rească hegemonia, dar căzând îngenuncheat,
ca într-o osândă a propriei ponderabilități; fie,
mai bine, întruchipează o zeitate neptunică ce
are în sine elanuri uranice sau prometeice și
care, neacceptându-și limitele regatului, visează
să domine întreg universul”. Cu astfel de inter-
pretări punctuale, ale fiecărui sonet în parte – se
face cuvenita departajare între sonetele antume
și cele postume, dar mergând și pe coordona-
tele tematice: sonetele acvatice, sonetele iubirii/
erotice, ale ciclului veronian, sonetele adorației,
ciclul Petrino, sonetele satirice ș.a. – înaintează
în descripții și comentarii sugestive, capabile
a pune în relevanță atât ideatica eminesci-
ană cât și tehnica prozodică a acestuia. Iată,
bunăoară, semnalizând ecouri din lirica ero-
tică renascentistă, autoarea se oprește asupra
sonetului Vorbește-ncet care „se situează în zona
cea mai senină și totodată ce mai ferventă, în
poezia unei împliniri eterne”, asemănându-se
„cu dialogul dintre Romeo și Julieta în scena
balconului (…) acest sonet surprinde o rară
epifanie, împărtășirea din harul fără seamăn al
iubirii concepute în cel mai pur mod platoni-
cian și rugămintea înfiorată a îndrăgostitului de
a păstra veșnic tainica iluminare”.
Interesante sunt observațiile privind sonetele
satirice, oprindu-se sugestiv asupra versurilor
din ciclul Petrino, unde „efectul invectivei este
Eseu
tăios ca o lamă călită în focul desconsiderării
disprețuitoare”; când se fixează asupra unei
adrese precise, tonul este mult mai virulent,
un duel agresiv din care adversarul iese pur și
simplu nimicit”. De reținut aprecierile făcute
asupra limbajului poetic când, aflat „în zorii
înstăpânirii sale este supus unei revoluții, poetul
acordând drept de cetate chiar și unor termeni
injurioși, considerați nepotriviți, unor imagini
ce pot scandaliza gustul estetic conservator, iar
aceasta cu mult înainte de Arghezi cel din Bles-
teme sau Flori de mucigai” care este „o cutezanță
demnă de un modern, nu de un întemeietor”.
Sunt precise observațiile privind prozodia
eminesciană. Poetul, apreciază exegeta, „are
marele merit de a fi statornicit versul ende-
casilabic, pe care l-a cultivat cu consecvență
și rigoare”. De asemenea, „tehnica accentuării
și utilizarea ingenioasă a cezurii mobile dau
endecasilabicului eminescian o personalitate
inconfundabilă și, deopotrivă, semnalează
unele asemănări cu cel italian. Sonetele pos-
tume, ca și cele antume oferă numeroase
argumente în favoarea ideii că cezura mobilă
este o permanență a ritmului, care nu poate
fi minimalizată, pentru că, grație ei, poetul
obține variate linii melodice, pentru a scoate
în relief un cuvânt anume sau o sintagmă,
după caz”. Concluzionând, privitor la tehnica
versificației, în parafrază la afirmația lui Petru
Creția, că poezia aceasta e a unui „meșteșugar
în veche luptă cu forma”, dar și a unui meș-
teșugar „îndrăgostit de o cadență care i se
potrivește în tot ce are de spus”.
Remarcabil este comentariul simbolisticii
din sonetul Veneția, dar și din celelalte pe care
le recitește cu disciplina dascălului analist în
fața elevilor săi. În acest sens este de remar-
cat punerea în pagină istorică a fundalului
de epocă din care se inspiră sonetul Maria
Tudor, dând relații privitoare la alte opere
literare inspirate de același motiv („un sonet
care pleacă de la un subiect istoric dintr-o
epocă tulbure și sangvină ce a constituit sursa
de inspirație a unor drame romantice, între
care cea a lui Victor Hugo /…/ este vorba de o
teribilă femeie a cărei măreție și suverană cru-
zime seamănă cu a mării. Spre acest chip îl va
fi atras pe Eminescu o înclinare asemănătoare
cu a lui Baudelaire din L’Ideal. În varianta finală
sonetului, psihologia feminină a trăirilor com-
plexe, oscilând încordat între spaimă și mânie,
amintind de mitica Medeea, este total disoci-
ată de imaginea mării, deși păstrează impresia
de irațional și instinctiv și aceeași grandiloc-
vență a unor stări proiectate pe coordonate
supraumane”).
Punerea în discuție actuală a sonetelor
eminesciene, pe care o oferă Paula Daniela
Epurianu este, neîndoios, utilă procesului
didactic de familiarizare a tinerilor cititori de
azi cu opera poetică a lui Mihai Eminescu. ■
 Cronică literară
Povestiri
împotriva istoriei
G en cu tradiție antebelică, romanul isto-
ric românesc a fost cultivat în decadele
de după război de două categorii de
scriitori, din motive opuse. Prima compune, la
comanda puterii, o manufactură istoricizantă,
poleită naționalist, cu iz patriotard-propagan-
distic (Mihai Diaconescu, Radu Theodoru,
Francisc Păcurariu, Ileana Vulpescu ș.a.). Cea-
laltă scrie cărți cu fund dublu, în care istoria
este o simplă mască adaptată circumstanțelor.
(Dana Dumitriu, Silviu Angelescu între alții).
Formula adoptată de Ștefan Agopian face breșă
în această dublă tradiție. Așa cum, în Zmeura
de câmpie, Mircea Nedelciu a inventat o rețetă
de roman împotriva memoriei, Ștefan Agopian
a brevetat o formulă narativă pe care o putem
numi povestirea în pofida Istoriei. Personajele
lui Agopian nu contenesc să-și raporteze des-
tinele la Istorie și chiar la o serie de istorisiri
fixate în scris, proiectând astfel un cadru în
care se mizează decisiv pe posibilitatea mișcării
libere cu gândul, a închipuirii și a visului.
Romanul Tache de Catifea reușește să
impună nu numai rețeta epică inconfundabilă
menționată mai sus, ci și o amprentă stilistică
particulară − amenințată în prozele ulterioare
să alunece în manierism, transformându-l pe
autor în propriul său epigon.
Aparent, cartea are toate atributele romanului
istoric. Cititorul neprevenit îi acordă imediat pe
credit statutul acesta, pentru care ea oferă o serie
de garanții referențiale, omologate de poetici și
prizate de scriitori notorii, de la Walter Scott
încoace. Autorul o ancorează solid de reperele
unor evenimente memorabile (mișcarea eteristă,
răscoala lui Tudor Vladimirescu, revoluția de la
1848 în Principate) și îi oferă constant o armă-
tură documentară − sinteze, tratate, antologii de
texte, pe care le citează emfatic, permițându-și
un anume răsfăț pozitivist.
Romanul este foarte greu, dacă nu impo-
sibil, de povestit: în el nu se întâmplă aproape
nimic. Trama epică, atâta câtă este, poate fi
rezumată în câteva vorbe: Tache Vlădescu, Boie-
rul Lapai și Piticul deambulează fără grabă, din
popas în popas, sub pretext că vor să se înroleze
în armata lui Tudor. Călătoria se dovedește mai
degrabă o finalitate fără scop, pretext de taifas
nesfârșit și de plutire în infinitul posibilului.
„Rețeta Agopian” presupune și un relief tem-
poral accidentat, care ar fi făcut deliciile unui
stilist ca Tudor Vianu. Să luăm ca exemplu fraza
introducătoare a romanului, care poate stârni citi-
torului comun o anume perplexitate. Dezbrăcată
de faldurile sale stilistice învăluitoare, ea declară,
în esență cam asta: Acum sunt mort de multă
vreme, de atunci de când Mamona cel Tânăr mă va
omorî. De altfel, deschizând la întâmplare cartea,
putem întâlni oricând un dialog ca cel de mai jos,
unde, în anul de gratie 1847, ni se povestește ce va
să mai fie după revoluția din anul următor, urmă-
rindu-i cu gândul pe cei care nu vor fi murit încă:
Scrisul Românesc
„— Știu, spuse ea, că va veni o revoluție.
Numai că eu nu sunt vreo Ana Ipătescu.
— Cine este această Ana? întreabă Tache
într-o doară.
— Că ea nu știe cine este Ana, fiindcă revo-
luția încă nu a venit.”
Acrobației temporale ingenioase îi vine în
sprijin predilecția romancierului pentru tot
felul de subțirimi modale. Gândul personajelor
lui Agopian o ia pe lângă ce a fost sau ce este,
pornind pe calea lui ar fi sau ar fi fost (să fie)
− moduri gramaticale cu valoare de prezumtiv
sau de potențial: „Cuvintele astea nu le-a spus
nimeni − precizează Tache − dar, nu-i așa? ar fi
putut să le spună oricare dintre noi, eu sau boier
Lapai sau Piticul.”
În afară de cei trei prota-
goniști numiți mai sus, cartea
mișună de personaje abulice,
care se mulțumesc să aștepte
senine împlinirea unei fatalități
adeseori consemnate în cărți:
„Noi suntem cartea, suntem
băgați într-o carte scrisă de
cineva. Vezi ce simplu?” −
explică Tache, cel poreclit de
Catifea. La rândul lui, Autorul
fictiv asumă fără frustrații o
lege care s-ar putea numi legea
liberului arbitru al ficțiunii: „Tache de Catifea,
cel mort și uitat a devenit Personaj, iar eu, ambi-
ționând chiar aceasta, am devenit Autor. M-a
numit așa, cu acest nume batjocoritor, știind
mai bine ca mine că sforțarea de a aduna câteva
fapte la un loc, ambiția aceasta este fără vreun
rost oarecare.”
Odată cu romanul Tobit, scriitorul inaugu-
rează un așa-numit ciclu biblic, continuat cu
Sara, care nu face decât să reia și să complice
− cam forțat − formula. Scenografia istorică
e prizată cu un plus de emfază pozitivistă,
în modul cel mai evident jucată. O listă de
referințe documentare, în mare parte inven-
tate − chiar când sunt atribuite cu aplomb lui
Nicolae Iorga − autentifică formal pretențiile
romancierului de a reconstitui cu mijloace
epice un moment din efemera ocupație a Olte-
niei de către austrieci, în veacul al XVIII-lea.
Istoria se năpustește, strivitoare și perversă,
asupra protagoniștilor cărții, melancolicul Tobit
(boiernaș autohton) și scutierul său Heiler. Cu
toate acestea, destinul personajelor rămâne nea-
tins de presiunea conjuncturii, ascultând mai
curând de o providență livrescă. (Ea se făcuse
simțită pe alocuri și în Tache de Catifea sau
în prozele miniaturale din volumul de debut,
Manualul întâmplărilor.) Tandemul Tobit-Heiler
trimite caricatural la cuplul Don Quijote-Sancho
Panza. Potriviri străvezii mai sunt aranjate și între
„anii de învățătură și de peregrinări” ai lui Tobit
și cei ai lui Werther. Modelul livresc autoritar
rămâne însă Biblia. Cartea biblică are în centru
Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 5
Monica
SPIRIDON
călătoria lui Tobie-fiul și a lui Rafail-îngerul, care
o pețesc pe Sara, fiica lui Raguel din Ecbatana.
Trâmbițată în gura mare de romancier,
supra-determinarea livrescă a cărții merită o
examinare atentă fiindcă, în fapt, mai toate
potrivirile între viața personajelor și modelele
lor biblice sunt fabricate de tatăl lui Tobit −
un vânător perseverent de aluzii, menite să-i
înalțe existența la o demnitate paradigmatică.
Romanul lui Agopian consemnează scrupulos
manevrele grație cărora viața e fățuită astfel încât
să capete o respectabilă patină livrescă. Silit de
împrejurări, Tobit-tatăl, improvizează așa cum
poate. Atitudinea autorului față de modelarea
livrescă − pe care tot el o sugerase personajelor
− rămâne ambiguă. Exhibată pe de
o parte, ea este compromisă pe de
alta: de undeva, din culise, autorul
se amuză pe seama personajului său,
care se chinuiește cum poate ca totul
să arate ca la carte: „M-am dus să mă
culc și de după somn să mi se arate
Rafail și călătoria de afaceri și de
nuntă. Numai că Rafail nu s-a arătat
decât spre iarnă și atunci scornit de
tatăl meu”.
Spre deosebire de romane, unde
anumite certitudini ale realului
sunt măcar invocate, chiar și numai
pentru a fi contrazise, în cele șase proze scurte
din Manualul întâmplărilor ni se înfățișează doar
luxurianta posibilului. Dincolo de aspectul lor
heteroclit, povestirile se înșiră ca mărgelele pe
ață, urmărind peripețiile unui tandem bizar,
alcătuit din Ioan Geograful și Zadic Armeanul,
într-o Valahie apocrifa (cum a etichetat-o, inspi-
rat, Petru Creția) plasată la începutul vechiului
trecut. Un fel de contra-lume, unde a face e sino-
nim cu a spune, fiindcă − ni se explică undeva
– „statul și așteptatul și vorbitul e tot ce se poate
întâmpla”. Dacă în romane modelul de construc-
ție este suita variațiunilor imaginare pe o temă
dată, în povestiri ni se oferă numai jocul deru-
tant al variantelor.
Proiectat pe eșichierul promoției sale de scri-
itori, autorul lui Tache de catifea, al Sarei și al lui
Tobit face o figură aparte. El nu pare a fi renunțat
la ambiția prozei de a închipui și de a inventa
− cu un alt cuvânt, de a fabula. Arbitrariul de
expansiune, afișat, al povestirii o face cu atât mai
stufoasă, iar hatisurile închipuirii devin de nepă-
truns. Avem aici un exemplu rar de ficțiune în
care autocentrarea și vocația epică a literaturii
se susțin, nu se subminează, cum se întâmplă la
majoritatea prozatorilor contemporani.
Libertatea de invenție și apetitul fabulatoriu îl
apropie, într-o anumită măsură, pe Ștefan Ago-
pian și de o linie consacrată a prozei de la noi:
Mircea Eliade − Ștefan Bănulescu. În cărțile sale,
ființează o Oltenie livrescă și quasi-mitică, cu pre-
cizarea că avem de-a face cu o lume care (știe că)
se trage din scrise și, în primul rând, din cărți. ■

6 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Adrian
CIOROIANU Clișee și false impresii
despre istoria și prezentul francezilor
S âmbătă, 16 noiembrie a.c., vestele gal-
bene au ieșit iarăși în stradă la Paris,
ca să aniverseze un an de la începutul
mișcării lor de protest – și, previzibil, s-a lăsat
iarăși cu devastări, vitrine sparte, altercații și
arestările aferente. A doua zi, duminică, am
ieșit la plimbare prin cartierul fostelor hale
ale Parisului ‒ Les Halles sunt acum un centru
comercial de tip mall cu trei etaje sub nive-
lul străzii ‒ și parcă trecuseră hunii (dar unii
loviți de incontinență!): pahare făcute cioburi
prin fața teraselor care nu apucaseră să închidă
devreme cu o zi înainte, urină și/sau vomă din
loc în loc, pe la baza zidurilor, pubele răstur-
nate, saci de gunoi împrăștiați etc. Dată fiind
ziua de odihnă, curățirea va mai aștepta puțin
– dar, de luni încolo, totul va redeveni (relativ)
curat, așa cum orașul acesta este mai tot timpul.
Consiliul de Stat Paris, seara
Povestea vasului în care aruncăm
ce vrei și ce nu vrei
Sărmanul Eugène Poubelle, dacă ar fi văzut
acest peisaj descris mai sus cred ar fi suferit cu
certitudine! Cine a fost acest Poubelle? Deja
bănuiți: prefect de Sena spre sfârșitul secolu-
lui XIX, el e cel care, după anul 1883 (!), i-a
obligat pe toți proprietarii de apartamente sau
case din Paris să pună, în stradă, în fața clă-
dirilor, câte trei vase mari, între 40 și 120 de
litri (în funcție de numărul locatarilor), toate
acoperite cu capace. Unul era pentru gunoiul
menajer, altul pentru hârtie și țesături, iar altul
pentru sticlă. Și, în schimbul unei taxe plătite
de toți proprietarii, autoritatea locală se obliga
să ridice periodic rezidurile din vase. Astăzi, la
aproape 140 de ani de la ideea lui Poubelle, la
parterul clădirii în care locuiesc, într-o cameră
de serviciu mereu curată, sunt trei pubele mari:
una pentru gunoi menajer, una pentru sticle,
una pentru hârtie și plastic...
Ideea acelui Poubelle a fost atunci atât de
binevenită, impactul ei asupra curățeniei Pari-
sului atât de mare, saltul în igienizarea străzii
a fost atât de brusc încât modelul s-a extins în
toată lumea civilizată; mai apoi, la câțiva ani,
Academia Franceză (cea care actualizează peri-
odic dicționarul limbii) a înregistrat pubela ca
substantiv comun; Poubelle era atunci încă în
viață, probabil s-a bucurat.
Scrisul Românesc
Cât de murdari erau, de fapt,
regii Franței?
Mulți (inclusiv unii români) cred că regii
Franței (ca și alții din Europa medievală și
premodernă) erau mai curând soioși, că aveau
perucile pline de păduchi și că purtau parfu-
muri pentru a-și masca odorile corporale nu
tocmai agreabile. Așa să fie?
Desigur, adevărul (ca întotdeauna în istorie)
e mai nuanțat. Această imagine a unui trecut (în
sens propriu) murdar al regilor și aristocrației
etc., ca și presupusa împuțiciune a locuitorilor
din târguri etc. sunt mai curând clișee apărute
târziu, în secolul XIX, după ce savantul Pas-
teur a revoluționat cunoașterea microbilor. În
realitate, oamenii epocii premoderne nu erau
neapărat murdari – doar că erau necunoscători
în privința aspectelor științifice ale igienei. În
fond, băi publice în orașe existau încă din anti-
chitatea greco-romană (dacă nu și anterior), doar
că nimeni nu știa cum se propagă microbii și
epidemiile. În secolul XIV, când ciuma neagră
a ucis aproape jumătate din populația Europei
(mai ales în perimetrele urbane), medicii timpu-
lui cereau ca străzile și cadavrele să fie stropite cu
oțet și ca fiecare om să aibă asupra lui o fiolă cu
oțet, pe care să o mai miroase din când în când ‒
cam acesta era nivelul cunoștințelor epocii!
În privința regilor, unii dintre ei au fost
mai murdari, alții au fost maniaci ai spălatului.
Bunăoară, Ludovic al XIV-lea și Versailles-ul său
nu prea străluceau de curățenie, medicii curții
crezând atunci că apa caldă favorizează răspân-
direa bolilor (!), drept care curtea regală mirosea
a parfumuri tari, a oameni nespălați, câini, cai
și vaci de lapte etc. Dar, înaintea lui, un alt rege
s-a comportat cu totul diferit ‒ precum Henri al
III-lea, cel care, în timpul Renașterii, a făcut din
Luvru una dintre cele mai strălucitoare curți ale
Europei. După unii istorici, homosexual, Henri
al III-lea, de o rară eleganță, stătea cu orele în
discuții cu croitorul său și (pentru că nu suporta
parfumurile puternice) impunea anturajului său
reguli igienice drastice ‒ adică, îi punea să se spele.
Cât de scund era Napoleon?
Acum doi ani, când am ajuns la Castelul
Fontainbleau, am stat minute în șir în fața unui
veston purtat altădată de Napoleon Bonaparte.
Față de înălțimea mea de 1,90 m., haina fostu-
lui împărat era cam de dimensiunile sacoului
meu de uniformă din clasa a VIII-a. Doar că
acest clișeu, al scundului Napoleon, e la fel de
fals ca și multe altele.
După toate mărturiile păstrate, Napoleon
avea înălțimea de 1,68 m. Potrivit registrelor
militare din epocă, fix 1,68 era înălțimea medie
a voluntarilor înrolați ca soldați în anul 1792.
Sub domnia împăratului Napoleon, orice tânăr
peste 1,62 m. putea să intre în armată. Astăzi,
știm că, în istoria speciei, înălțimea medie a
Eseu
Bleu-alb-roșu
Jurnal parizian (XXIX)
bărbaților și femeilor unei comunități depinde
de o mulțime de factori: abundența sau absența
hranei, tipul de muncă dominantă (de exemplu,
în timpul civilizației agricole înălțimea medie
a scăzut – datorită miilor de aplecări pe care,
anual, le face cineva care sapă, seamănă, culege
etc.), rezistența indivizilor (în Evul mediu, în
timpul iernilor europene mureau mai mulți
oameni slabi decât oameni grași – de aici vorba
din toate mediile rurale, inclusiv prin România,
„grasă și frumoasă”, adică o femeie care era mai
plinuță avea mai multe șanse să apuce primă-
vara decât o femeie slabă) etc. Mai aproape
Muzeul Luvru într-o seară ploioasă
de noi, în principal din cauza malnutriției și
a stresului mamelor, oamenii născuți în anii
celui de-al Doilea Război Mondial și în primii
cinci ani de după au fost, în medie, mai scunzi
decât alte generații, născute în timp de pace.
Așadar, pentru epoca lui, Napoleon n-a
fost nici prea înalt, nici prea scund. Și nu are
rost să-l privim prin prisma lumii noastre de
azi. Dealtfel, în general și istoric vorbind, fran-
cezii tipici, mai ales cei din centrul Franței și
zona pariziană, nu sunt înalți (după standar-
dele noastre de azi). De exemplu, doi francezi
cunoscuți de toată lumea, precum Alain
Delon și Jean-Paul Belmondo au avut (în anii
de formă maximă) 1,77 m., respectiv 1,76 m.
Pentru anii ’60, ei erau bărbați înalți. Azi, aces-
tea sunt înălțimi medii (în paranteză fie spus,
ambii fii ai lui Alain Delon au peste 1,85 m).
Ce nume au francezii ‒ și de când?
În fine, pentru că am amintit mai sus câteva
nume proprii (Poubelle, Pasteur, Delon ș.cl.), să
vedem cum s-a ajuns la... aceste patronime. În
toată Europa medievală (vezi numele din Europa
nordică de azi sau cel de-al doilea nume al ruși-
lor), bărbatul numit X era identificat ca fiind fiul
bărbatului Y, după cum femeia Z era, de regulă,
fie fiica mamei sale W, fie fiica tatălui cunoscut.
În jurul anului 1000 (în linii mari, secolul X),
mai ales în Europa catolică, creșterea populației
a dus la apariția unei „descrieri” suplimentare:
Lungul, Scurtul, Bogatul, Săracul, Cizmarul,
Ciobanul, Văcarul sau nume legate de locuri de
baștină etc. care, în timp, din porecle au devenit →
 Cronică literară
Eseu
Homeric
D acă în perioada comunistă scriitoarele
se remarcaseră mai degrabă în poezie,
fiecare generație literară propunând
nume sonore, de la Nina Cassian, Maria
Banuș ori Veronica Porumbacu, urmate de
Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Gabriela
Melinescu și până la Angela Marinescu, Marta
Petreu sau Mariana Marin, romancierele de
excepție fiind rare, după 1990 scriitoarele
încep să se îndrepte și spre proză,
uneori venind dinspre poezie,
precum Simona Popescu sau
Ruxandra Cesereanu. Cert este
că, mai ales după 2000, avem un
val de prozatoare care, cu îndrăz-
neală și tenacitate, iau în primire
din ce în ce mai mult și domeniul
romanului: Cecilia Ștefănescu,
Claudia Golea, Ioan Baetica,
Florina Ilis etc.
Deși diferită ca tematică și
abordare, Doina Ruști se remarcă
în literatura română în același
val temporal benefic pentru lite-
ratura scriitoarelor, debutând în anul 2004 cu
romanul Omulețul roșu, care a impus-o încă de
la început în conștiința criticii și cititorilor din
România și nu numai. Au urmat Zogru (2006),
Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani
(2009), Manuscrisul fanariot (2015) și Mâța
Vinerii (2017), romane care au configurat un
univers ficțional aparte, la confluența dintre rea-
lism și fantastic, dintre interesul pentru istorie
și tentația poveștilor extraordinare. Cărțile sale
au fost traduse în mai multe spații culturale,
bucurându-se atât de aprecierea criticilor, cât și
a cititorilor
Cel mai recent roman al Doinei Ruști, Home-
ric, purtând un titlu chiar mai sugestiv, enigmatic
și provocator decât cele anterioare, ceea ce este
în sine o performanță, comprimă, în atmosfera
unor povești fermecătoare care se întrepătrund
cu o știință a construcției desăvârșită, întregul
univers romanesc al autoarei. Avem de-a face
aici cu o lume pestriță, concentrată în mahalaua
→ nume de familie ereditare, transmise de la o „de stare civilă” ale oricărui nou-născut, toate
generație la alta. În Franța, în anul 1539, regele
Francisc I a dat un edict prin care preoții din
toate parohiile regatului de atunci trebuiau să
țină registre, în care obligatoriu să noteze datele
Nu numai oamenii se bucură de Sena
(Imagini foto de A. Cioroianu)
Scrisul Românesc
bucureșteană Gorgani, al cărei pandant misterios
și fantasmatic în reprezintă pădurea Cotrocenilor,
astăzi dispărută. Deși nu avem date cronologice
concrete, putem desluși un „Bucuresci” de sfâr-
șit de secol fanariot, de-acum mai bine de două
sute de ani, o periferie pestriță și vioaie, balcanică
și orientală. E lumea lui Nastratin Hogea al lui
Anton Pann, o lume venerată mai apoi de un
Ion Barbu în ciclul Isarlâk. E o lume levantină,
în care grundul valah e împănat
de grecisme și turcisme, deși nu
acestora li se oferă importanța
maximă. Este, în fine, lumea dom-
niței Despina Băleanu și a fratelui
său vitreg, spițerul Lambru, lumea
ghicitoarei Ciptoreanca și a vrăji-
toarei Mărmănjica, a zugravului
Pantelimon Iorga, a lui Mărin
cafegiul și a aventurierului
Ahmet. Între Eros și Thanatos,
între atracție erotică și fatalita-
tea destinului care pândește în
locuri și din direcții neașteptate,
se desfășoară destinele tragice ale
acestor personaje, într-o atmosferă de basm ori-
ental și de magie autohtonă. Din fiecare pagină se
înalță spre cititor diferite miresme, arome și izuri,
parfum de pâine arsă ori de magiun, de plante
vindecătoare sau otrăvitoare, parfum de femeie
și miros de uleiuri și vopseluri, iz aromat de cafea
la ibric sau aspru, de măcelărie. Și peste toate,
fantomatica pădure Cotroceni, care își trimite
spiritele o dată cu aburii enigmatici și trezește
angoasă, dar și fascinație. O fantomă începe să
bântuie mahalaua Gorgani, iar oamenii încep să
dispară unul câte unul.
Autoarea nu alege centrul acestei lumi,
Curtea Domnească, precum în Principele lui
Eugen Barbu, neinteresată aici de spectrul
puterii sau de cel social. Dimpotrivă, este o
lume liminală, mahalaua, marginea, acel spațiu
de graniță capabil să facă și trecerea dinspre
real spre fantastic.
Romanul e construit cinematografic, alter-
nând planurile narative și poveștile, focalizând
cununiile, toate decesele etc. De ce a făcut asta?
Printre altele, pentru facilitarea impozitării (!).
Pentru istorici, aceste registre sunt o mină de
aur; în Estul Europei, spațiul bizantin ortodox a
mai întârziat, din acest punct de vedere. Și astfel,
numele de familie au devenit parte din identita-
tea francezilor – de la naștere până la moarte.
Dar, cum de-a lungul generațiilor puțini francezi
știau efectiv să scrie sau să se iscălească, numele
au avut o ortografie aleatorie. Poubelle, teoretic,
poate veni de la Peaubelle (cea/cel cu pielea feței
frumoasă); Delon poate veni de la Delong, Dulong
(a celui înalt, a celui mare); Pasteur vine clar fie
de la păstor (ciobanul oilor), fie de la pastorul
spiritual al sufletelor, în religie ș.a.m.d.
Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 7
Mihai
ENE
perspectivele și personajele rând pe rând, oferind
prim-planul tuturor fără să piardă din vedere
niciodată „desenul din covor”. Există o volup-
tate a povestirii, cu resorturi nostalgice, care se
consumă în interiorul acestei lumi ficționale
ce se hrănește din sine. Tehnica misterului și a
amânării, a tergiversării, cât și plăcerea degustării
detaliilor senzoriale vine în descendență mate-
ină, deși lumea Crailor de Curtea-Veche avea
să o urmeze acesteia la peste un secol distanță.
Lansara cărții Homeric la Universitatea din Craiova
Amestecul de realism magic, dar care folosește
resurse mitologice autohtone, și savoare balca-
nică duce la crearea unui spațiu unic și original
în proza românească, deși tangențe și continui-
tăți se pot întrezări și în alte direcții, fie pe linia
fantasticului, fie pe cea a reconstrucției istorice a
secolului fanariot. Vecinătăți care devoalează afi-
nități elective, așa cum este și pasiunea autoarei
pentru diversele ierburi cu proprietăți terapeu-
tice, halucinogene, mistice sau otrăvitoare.
Cartea este însoțită de o hartă care loca-
lizează mai bine geografia romanescă și îi
precizează cele mai importante puncte în care
au loc diversele întâmplări ale poveștii, o lectură
ideală fiind aceea care urmărește totodată acest
parcurs fabulatoriu în desfășurarea sa concretă.
Cu o minuție de bijutier, cu o documentare
de cărturar rafinat, cu o imaginație care debor-
dează și cu un talent de povestitor desăvârșit,
Doina Ruști ne face să intrăm din nou într-o
lume fantastică și fascinantă, care te ține captiv
și te face să te atașezi, pe rând, de fiecare dintre
personajele pe care le creează și să-ți dorești ca
povestea să continue la nesfârșit. ■
Post scriptum:
Apropo de cele spuse și fără nicio legătură cu
Napoleon Bonaparte sau cu cei amintiți anterior
(J), numele semnatarului acestor rânduri (Cio-
roianu) vine de la un/unele sat/e din Sud-Vestul
Olteniei, cam între Segarcea și Galicea Mare:
acolo, de câteva sute de ani, se află satul Cioroiași
(iar mai jos un sat Cioroiu Nou ‒ poate a existat
și unul Vechi, strămutat din cauza unui jaf al tur-
cilor sud-dunăreni?). Ei bine, pare-se, Cioroienii
sunt neamul celor care au plecat din Cioroiași,
migrând, local, în alte zone ale Olteniei, pe o arie
de câteva zeci de kilometri. În cazul României
Mici, fixarea, treptată, a numelor de familie va
aștepta începutul secolului al XIX-lea. ■
(va urma)

8 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Ioan
LASCU
Î n viziunea lui Mircea Nedelciu, cel mai
cunoscut prozator al generației ’80, lite-
ratura textuantă și literatura textualistă
semnifică două direcții, două „aspecte” ce
privesc dezvoltarea literaturii moderne. Prin
mijlocirea celei dintâi se intervenea constructiv
în societate, în vreme ce grație celei de a doua
se evita marșandizarea artei. Datorită literaturii
textuante promovate de optzeciști, prin inter-
venția constructivă în societate erau eludate
formulele oficiale ale realismului neoprolet-
cultist (re)lansat prin tezele ceaușiste din iulie
1971; combătea concomitent limba de lemn a
activiștilor și a documentelor de partid, a presei
comuniste în ansamblu. Sub aceste aspecte
putem vorbi de noutatea literaturii optzeciste
și, în același timp, de caracterul ei subversiv.
Totodată se poate vorbi și despre funcția ei pro-
filactică și, cu siguranță, se înțelege de ce. Drept
pentru care scriitorii optzeciști, în primul rând
prozatorii, propuneau noi metode de a scrie,
adică noi tehnici literare. Pentru întâia oară
literatura era privită, abordată și produsă ca
text și nicidecum ca operă literară. Libertatea
de creație asumată în pofida rețetelor ideolo-
gice, procesarea textuantă a scriiturii, noile
stiluri și structuri incitau, la urma urmei, la
ignorarea sau la spargerea unor canoane, a
unor principii de estetică învechite de decenii
și chiar de secole. De aceea Mircea Nedelciu
este îndreptățit să vorbească despre literatura
textuantă ca despre o mișcare de avangardă,
o literatură „total refractară la relațiile de tip
mercantil”. Aici „mercantil” trebuie citit ca
„aservit” sau „maculat politic și ideologic”. În
sistemul socialist ceaușist mercantilizarea/mar-
șandizarea însemna ideologizare și politizare.
Precaut, Mircea Nedelciu aduce în discuție și
o excludere automată a acestei literaturi de la
masa succesului, a existenței vii, ea fiind pân-
dită de riscul aneantizării „(prin nemultiplicare
tipografică, prin refuzul altor posibilități de
difuzare etc.)”. Altfel spus, ea putea să intre sub
incidența cenzurii regimului de tristă amintire.
Așadar, dacă literatura va fi acceptat com-
promisul marșandizării ori al politizării ea se
va fi pervertit și va fi pervertit în consecință și
sensibilitatea receptorilor, în cel mai bun caz va
fi fiind o literatură „banală și depersonalizată”;
în acest mod ea va contribui, din nenorocire,
„la deformarea și degradarea gustului consuma-
torului, care, izolat în acest impas, nu mai este
capabil pe viitor să stabilească o relație estetică
de receptare cu nicio operă de artă autentică”.
Nedelciu făcea astfel de aserțiuni în Prefață la
Tratament fabulatoriu. Era acesta și unul din
modurile de manipulare întrebuințate întru
„formarea omului nou”. „Omul nou” urma să
fie (și chiar a fost!) lipsit de discernământ critic,
interzis de la valorile autentice, gata mereu să
ingurgiteze hapurile propagandistice servite de
slujitorii regimului. Prin urmare arta nu trebuia
Scrisul Românesc
Optzecismul –
o literatură de avangardă
nici marșandizată, nici aservită ideologic. În
acest fel „se agravează dicotomia artă mino-
ritară/artă majoritară, are loc o proclamare a
nihilismului de către artiștii înșiși etc., etc.” (id.).
Conștiința artistică, invocată acum de
Mircea Nedelciu, trebuie să se opună oricăror
tentative de mercantilizare. În acest fel se des-
chide o nouă discuție despre avangardă. Artiștii
înșiși vor instrumenta „proclamarea nihilismu-
lui” ca „o reacție la comercilizarea artei, o reacție
a creatorilor și ea se manifestă, de obicei, sub
forma artei de avangardă” (s. m, I. L.). Artiștii
de avangardă sunt în general nihiliști, pretinde
Mircea Nedelciu, fiindcă resping „arta tradiți-
onală” și „valorile clasicizate ale acesteia”, ca o
reacție spontană, firească, legitimă chiar. Con-
testările avangardiste sunt, de regulă, violente și
clamoroase, ostentative și spectaculare, pentru
că emană, după zicerea suprarealistului Antonin
Artaud, dintr-un certain état de fureur. Desigur,
avangardele de la începutul secolului al XX-lea,
ele mai întâi, au urmărit cu tot dinadinsul să
facă furori într-o continuă stare furibundă.
Avangardiștii mai pretind că vor practica o artă
revoluționară, că vor înfăptui o bulversare efec-
tiv revoluționară în artă, drept pentru care unii
au crezut că sunt capabili să inventeze chiar o
artă a revoluției. Suprarealiștii francezi au visat
la o atare revoluție, au visat chiar la un om nou,
înnoit spiritual, la a cărui formare rațiunea și
iraționalul, conștiința și inconștientul, spiritul
diurn și cel nocturn erau apelate să conlucreze.
S-a ajuns chiar la unele apropieri, eronate însă,
între suprarealism și marxism, între revolu-
ționarea gândirii și revoluția proletară, dar
suprarealismul urmărea edificarea omului
complet, întreg, în timp ce marxismul urmărea
totalitatea, imperiul mondial și sfârșitul fericit al
istoriei. Suprarealismul se dezvolta ascensional,
pe verticală, pe câtă vreme marxismul evolua
liniar, pe orizontală. Suprarealiștii notorii din
tinerețe, cei mai cunoscuți fiind Louis Aragon
și Paul Éluard, au „dezertat” în tabăra stângii
comuniste devenind cu totul altceva decât fuse-
seră în acea juvenilă „stare de furie”.
În sfârșit, dacă Mircea Nedelciu se gândea
la o avangardă, care să facă opoziție, între
altele, la comercializarea artei, în subsidiar el
avea în vedere o literatură neaservită ideolo-
giei comuniste, care să nu fie transmisă, pusă
în circulație, prin cvasigeneralizata limbă de
lemn. Tocmai în acest fel literatura optzecistă
a putut fi o literatură de avangardă. Pe deasu-
pra, protagoniștii acestei literaturi pulverizau
canoanele și alegeau drept „teze” noile lor
concepții teoretice și metodologice de a scrie.
Acestea erau dezvoltate, absorbite în propriile
texte, erau „literaturizate”. O avangardă subtilă,
aproape o avangardă de... catifea, atâta timp
cât ea nu a stârnit interdicțiile, amputările și
opoziția deschisă ale cerberilor ideologici și
cenzorilor comuniști.
Eseu
Mircea Nedelciu
„Avangarda este cel mai bun exemplu pentru
subtila putere integratoare a sistemului. În pofida
acestei puteri și datorită ei, de fiecare dată când
o operă literară autentică ajunge să capete exis-
tență reală (adică reușește să aibă un public), ea
cucerește această existență împotriva civilizației
determinate de modul de producție capitalist”.
(op. cit.). Ca să înțelegem încotro țintea Mircea
Nedelciu este de ajuns să înlocuim „modul de
producție capitalist” cu „sistemul de propa-
gandă comunist”. Ambele păreau și chiar erau
(vremelnic!) obiective și imparabile. Important
era să păcălești vigilența paznicilor „democrației
populare”. De altminteri, în epocă circula și o
butadă amară care dădea de înțeles că propa-
ganda comunistă, o demagogie la zi, înlocuia
chiar și modul de producție socialist, pentru că
realitățile întunecate ale epocii, în primul rând
sărăcia și criza de subproducție, erau ocultate,
ba chiar substituite, prin cuvintele sforăitoare ale
propagandei de partid. Era suficient ca dictatorul
Ceaușescu să vorbească în vreo cuvântare despre
„marile realizări ale oamenilor muncii”, în bună
parte existente doar în rapoarte și statistici, că
presa și propaganda le consfințeau ca niște reali-
tăți benefice! Ca într-un act magic, cuvântul era
învestit cu puteri supranaturale: cu alte cuvinte,
dacă primul om al regimului decreta că trebuia
realizat cutare obiectiv, era ca și când acesta se
și îndeplinise și era raportat ca atare!
Prin pulverizarea a numeroase cutume
și canoane literatura optzecistă a devenit o
literatură eminamente deschisă, pretabilă la
o multitudine indefinită de experimente. Pe
aceste căi se putea interveni constructiv în
societate, creându-se o literatură textuantă care
punea în valoare limbaje multiple și crea stiluri
noi, care oferea noi formule literare cu statut de
produse liber „fabricate” și promovate. Litera-
tura optzecistă a consacrat, în felul ei, privind
singură către sine, conceptul de opera aperta
al lui Umberto Eco. ■
 Eseu
Pe culmile lucidității
C itez dintr-un filosof celebru al secolului
XX: fiecare om poartă nu numai viața
sa, ci și moartea sa. Nu, nu l-am citat
pe Heidegger, deși a susținut și el o viziune
similară și a fost indubitabil unul dintre cei
mai reprezentativi filosofi ai secolului trecut,
ci pe contemporanul lui și conaționalul nostru,
scepticul, disperatul, dar și lucidul gândi-
tor Emil Cioran. A fost atât de sceptic până
acolo că s-a autointitulat scepticul de serviciu
al unei lumi în declin, a fost atât de disperat
de natura vieții și de iminența
morții, încât a scris Pe culmile
disperării (1934), dar s-a dove-
dit și foarte lucid, tocmai pentru
că și-a argumentat în mod dis-
cursiv scepticismul minții și
disperarea inimii. Și tot asemeni
lui Heidegger, nu a perceput
moartea ca pe un fenomen ce
survine fatidic doar la sfârșitul
vieții, ci ca o prezență metafizică
permanentă în destinul omului
și în evoluția vieții lui. Moartea
ar fi astfel o fidelă companioană
a vieții, după cum viața ar fi o
tacită complice a morții.
În această sceptică para-
digmă filosofică, omul poate muri figurativ de
mai multe ori în viață și din mai multe motive
subiective. Simt că mor de singurătate, de iubire,
de disperare, de ură și de tot ce lumea asta îmi
poate oferi, se confesa lucidul filosof în volumul
interbelic menționat. Un apogeu al disperă-
rii resimțite într-o existență cam absurdă l-a
constituit paradoxul iubirii vieții și morții
în același timp și-n egală măsură, exprimat
subtil în paginile volumului: vreau să mor, dar
îmi pare rău că vreau să mor! Disperarea lui
acută l-a determinat să mărturisească că nu
mai nutrea nici măcar speranța unei morți
imediate. Și avea dreptate să fie sceptic cu imi-
nența morții la doar 23 de ani! Disperarea lui
mult prea timpurie s-a cronicizat în timp și
l-a bântuit inexorabil până la vârsta de 84 de
ani, când s-a petrecut unica întâlnire reală cu
moartea. Și-a purtat atunci moartea, așa cum
își purtase și viața. Cu disperarea omului ce ar
vrea instinctiv să mai trăiască, cu scepticismul
filosofului conștient de absurditatea existenței
și cu luciditatea înțeleptului care nu se teme
de fiorii unei morți ce-i pune capăt disperării
morbide.
Încă cu șase decenii în urmă, în același
volum de debut, afirmase că frica de moarte
îl determină pe om să umble după eternitate
sau să-și dorească himerica nemurire. Or, ce
argumente ar avea omul pentru ca să viseze la
concretizarea unui asemenea deziderat existen-
țial? Că după alungarea din Paradis, omul nu se
mai poate ridica de la statutul de subordonat
al destinului sau din postura ingrată de învins
Scrisul Românesc
al sorții. Iar un obstacol insurmontabil în acest
sens îl reprezintă chiar idealul perfecțiunii, pe
care singur și l-a fixat ca reper canonic, dar care
se dovedește realmente unul utopic. Motive de-a
aspira la o nemurire calitativ superioară, ar avea
totuși destule! Ele derivă tocmai din natura
pervertită a omului și din felul precar al exis-
tenței lui. Aruncat fără voia lui într-o existență
efemeră, limitată, dar plină de suferință, omul
imperfect se consideră fatalmente prizonierul
unui destin implacabil și irevocabil, care-l aduce
efectiv pe culmile disperării.
Cioran își asumă lucid
viața suferindă și fragilă ce îi
este hărăzită, dar nu o aprobă
resemnat ori obedient. Dim-
potrivă, se revoltă cu aceeași
disperare patologică și se ceartă
cutezător cu divinitatea discre-
ționară și cu apologeții ei naivi.
Însă fără vreo șansă reală de a-și
ameliora destinul detestabil, de
vreme ce nu-și poate schimba
natura! Omul este un simplu
obiect gânditor și vizionar, dar
chinuit de propria existență în
care oscilează ineluctabil între
neputința manifestă și accepta-
rea reticentă. A fi om înseamnă a te identifica
ineluctabil cu fenomenul ignobil al căderii și
cu consecința incomodă a suferinței. A fi om
este realmente o povară, de vreme ce omul se
dovedește o experiență ratată și un veritabil eșec
existențial.
În atare condiții pesimiste, individul uman
nu mai este considerat o valoare în sine, o încu-
nunare a creației divine sau un zenit a evoluției
naturale, ci doar un pion insignifiant pe tabla de
șah a lumii impasibile. Faptul că exist dovedește
că lumea n-are nici un sens, asertează aforistic,
enigmatic și paradoxal filosoful de la Rășinari.
De ce ar conta și la ce ar folosi existența indi-
viduală unică, meteorică, precară și minusculă
în infinitatea spațiului și-n eternitatea timpului?
Interogația lui filosofică se adresează omului
contemporan, care este sfâșiat de conflictul
lăuntric între dorințele abstracte și realizările
concrete sau între așteptările optimiste și per-
spectivele realiste. Angoasa lui congenitală,
amplificată și de trauma rezultată în urma
acestui conflict etic intern, se manifestă printr-o
frământare abisală a ființei sale și o permanentă
răscolire a sinelui bulversat, care caută disperat
soluții de ieșire din criza existențială acută.
Pentru Cioran, rațiunea umană, cultura
diversificată a omului unic sau spiritualitatea
lui complexă nu reprezintă niște soluții perti-
nente și eficiente, căci viața și spiritul se află
pe poziții aproape antagonice. Câtă singură-
tate trebuie pentru a avea spirit! Câtă moarte
în viață și câte focuri lăuntrice! O rezolvare mai
convenabilă i se pare ideea aparent morbidă
Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 9
Emanuel D.
FLORESCU
a sinuciderii. Întrucât nimic nu justifică viața
iar moartea este singura certitudine a vieții,
gestul sinuciderii i se pare unul absolut firesc
și chiar rezonabil. Sinuciderea implică con-
știința de sine, singurătatea, curajul, orgoliul
și luciditatea. Ea presupune o anumită dem-
nitate în fața morții, în care omul își asumă
rolul principal de judecător iar Dumnezeu îl
joacă doar pe cel secundar de martor ideal. În
sinucidere este un plus de libertate, căci omul
se crede astfel stăpân măcar pe moartea lui. Și
totuși, ideea de a exista este o ispită prea mare
pentru omul muritor, și-n consecință, ispita de
a exista este păcatul pe care și-l asumă voluntar
și integral. Deși în lume suferința este absolută
și-l afectează esențialmente pe om, deține însă
avantajul că doar ea îl poate schimba cu adevă-
rat în mod radical și-n scop purificator.
În aceste condiții, cultivarea metodică a
scepticismului constituie o soluție potențială
de care se agață cu fervoare, chiar dacă riscă
să fie o cenzură însușită rațional. Scepticismul
luminează drumul lucidității, care este atât o
gândire ce nu se lasă târâtă, coruptă ori mani-
pulată, cât și o atitudine salutară în contextul
dramatic al unei existențe tragice. Prin practi-
carea lucidității se poate ajunge la cunoașterea
ultimă, și-n acest fel luciditatea devine ea însăși
o mistică fără absolut. O fi poate o nebunie a
vieții și a gândirii filosofice, dar o existență care
nu ascunde o mare nebunie, n-are nicio valoare!
Omul contemporan trebuie să depășească faza
normală a scepticismului, pentru a ajunge la
luciditatea prin care poate să-și înțeleagă
propria condiție existențială și să și-o asume
conștient, pentru a putea înfrunta cu demni-
tate moartea cea iminentă. Trebuie să ajungă
deci la un apogeu al lucidității minții. Dar acest
salt psihologic este posibil numai dacă se reali-
zează de pe culmile disperării inimii! ■
Revista și Editura
Scrisul Românesc
CONCURS DE DEBUT
Se adresează celor care nu au împlinit 35 de
ani și nu au debutat publicistic sau în volum.
Concursul se desfășoară în următoarele sec-
țiuni: poezie, proză, teatru, eseu. Lucrările vor fi
semnate cu un motto, care se va regăsi, de aseme-
nea, și pe un plic închis atașat manuscrisului. El
va cuprinde numele și prenumele concurentului,
data de naștere, adresa, numărul de telefon și pre-
miile obținute la alte concursuri literare.
Manuscrisele vor fi trimise,
până la data de 1 sept. 2020, pe adresa:
Revista – Editura Scrisul Românesc,
str. C. Brâncuși, nr. 24, Craiova.
Un juriu alcătuit din critici și istorici literari
va acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune.
Relații suplimentare se pot obține la:
Tel: 0722/753 922; 0251/413 763
 Cronică
10 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 Scrisul Românesc literară

Horia
DULVAC Un Blaga postmodern
și subversiv *

L ucian Blaga’s life began and ended in

two emblematic silences. Iată cum își
începe Andrei Codrescu introducerea
la traducerea* sa din marele poet și creator de
școală filosofică.
Prima tăcere este deja cunoscuta muțenie (cu
perplexități metafizice) a lui Blaga − cel născut
„mut ca o lebădă”. Sau, cum cita Andrei Codrescu
(în ipostaza unui Horus inițiat, conducându-ne
în lumile de dincolo, ca să stăm de taină cu Blaga,
ca într-un excurs din Cartea tibetană a morților)
din Chronicle and Song of My Years, pentru citito-
rul american: „I began speaking in full sentences…
Ashamed, I held my hand over my eyes, and spoke.
From under the eaves of my fingers and hand, with
wich I was still defending myself from the world,
my voice came whole, drop by drop.”
Cea de-a doua tăcere este una sovietic-gla-
cială: „In 1949, after the Communist takeover
of Romania, Lucian Blaga, one of Romanian
distinguished poets, was once more forced into
silence.” (Un fel de regressus ad uterum nu doar
al ființei naționale, ci și al celei individuale,
cum sugerează Blaga, pentru supraviețuire.)
Să îl citești pe Blaga în traducerea lui Andrei
Codrescu e un demers care uluiește simultan prin
mai multe lucruri. Este o fuziune a unor lumi care
prin simpla lor contopire provoacă încântare.
Blaga cel esențialist, în pericol de a deveni
subiect de parastas, vetust sau ușor sclerotic, se
arată a fi, în traducerea lui Andrei Codrescu,
un vehicul prietenos cu libertatea și cotidianul.
Vocea lui Blaga este preluată cu aplomb,
într-o tehnică proprie, atent inițiată dar și
deconstructivistă. Cum este posibil așa ceva?
Traducători ca Andrei Codrescu o pot face. Un
fel de Blaga postmodern și subversiv. Merita să
fie dus în direcția asta, nu doar în groapa națio-
nalistă, spre care părea că era îndreptat.
Nu doar demersul încântă ci și un soi de
combustie care se produce la rescrierea de
către traducător (continui să cred că un tra-
ducător adevărat este cel aflat în fel privat la
înălțimea autorului) a versurilor blagiene. Ele
par a se recompune prin incantația aproape
re-esențializată, într-un soi de confesiune
metafizicizist-cotidiană. (Tăcerea de care
Andrei Codrescu pomenea
la debutul Introducerii este
de facto respectată.)
Blaga este viu, a fost tot
timpul cu tine, prezent, cu
precaritățile timpurilor,
partener al noului cotidian.
Însuși titlul In prise of
Sleep (Lauda somnului),
anunță un soi de esențiali-
tate a formei (reconstruită
paradoxal în noii termeni ai
deconstrucției și libertății).
O piesă îndelung finisată,
eliberată de redundanțe și
de aceea aptă de zboruri, ca
formele lui Brâncuși.
Capacitatea lui Andrei Codrescu de a
transforma în substanță credibilă tot ce atinge
poetic e probată de la Introduction (unde evo-
luează un traducător și îngrijitor de ediție
expresiv, competent și concis) până la struc-
tura volumului și desigur excelentele traduceri.
Cum ai putea rămâne insensibil, chiar dacă nu
ești un cunoscător rafinat al limbii engleze, la
farmecul cu totul special al acestei întâlniri în
actualitate a poeticii blagiene cu în prezentul?
O altă mirare este eliberarea resurselor de
reconstituire a sacrului. O reconfigurare pe
coordonatele alterității, a poeticilor moderne,
dându-i (sacrului) o nouă viață și eliberându-l
de sub tirania limbajelor redundante și a tradi-
ționalismelor opace.
Introducerea, dosarul bibliografic și siste-
matica demersului fac din cartea de față un
vehicul de cunoaștere competent, sigur și auto-
rizat pentru publicul american, iar
din Blaga un nou/viu prieten.
Practic, Andrei Codrescu a rea-
lizat o selecție, făcând să renască în
noua lor emoție și în nouă limbă,
poemele lui Blaga din întreaga sa
perioadă creativă, de la Poemele
luminii (Poems of Light), 1919, The
Footprints of The Prophet (Pașii pro-
fetului), 1921, IN the Great Passing
(În marea trecere) 1924, In Praise of
Sleep (Lauda somnului), 1929, On
The Great Water Divide (La cum-
păna apelor) 1933, At the Court of
Yearning (La curțile dorului) 1938,
The Unsuspected Stair (New Verse)
Nebănuitele repte, 1943. ■
* In Praise of Sleep, Selected Poems of Lucian
Blaga, translation and with an Introduction by Andrei
Codrescu, Black Widow Press, 2019, Boston.
*O versiune originală a acestei traduceri a fost
publicată cu câteva luni înainte de colapsul regimului
comunist: At the Court of Yearning: Poems by Lucian
Blaga (La curțile dorului, poeme de Lucian Blaga),
Ohio State University Press, 1989.)

Cărţi primite la redacţie 

• Corneliu Baba, Confesiuni și Jurnale. Vol. I: 1944-1965, Ediție îngrijită de Maria Muscalu
Albani, Ed. Muzeul Național de Artă al României, București, 2018, 272 p.
• Mircea Daneliuc, Sfumato, Ed. Polirom, Iași, 2019, 208 p.
• ***, De-a lungul, latul și-n înaltul lumilor lui D. R. Popa, Coordonator Călin-Andrei
Mihăilescu, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2019, 280 p.
• Doina Ruști, Homeric, Ed. Polirom, Iași, 2019, 336 p.
• Ion Chichea, Universul și viața de la alfa la omega, Ed. Alma, Craiova, 2018, 416 p.
• Bernard Minier, Înghețat. Traducere de Diana-Alina Ene, Ed. Trei, București, 2019, 528 p.
• Bolesław Leśmian, Aventurile lui Sindbad Marinarul, Traducere din polonă de Con-
stantin Geambașu, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, 240 p.
• Toma Rădulescu, Ștefan Ciuceanu: un profesor pentru eternitate, Ed. Institutul Național
pentru Studii Totalitarismului, București, 2019, 564 p.
• Janusz Korczak, Cum iubești un copil. Dreptul copi-
lului la respect, Traducere din polonă de Vasile Moga,
Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2019, 454 p.
• Alexandru Ecovoiu, Ambitus, Ed. Polirom, Iași,
2018, 248 p.
• Rodica Lăzărescu, Zigzag printre reviste, Ed. Semne,
București, 2019, 272 p.
• Iulian Tănase, Dumneziac, Ed. Curtea Veche
Publishing, București, 2019, 110 p.
• Dan Duțescu, O mare de iubire... Poezii, Ed. M.
Duțescu, Craiova, 2018, 70 p. Andrei Codrescu la Colocviile „Scrisul Românesc” cu tema
„Avangarda și avangardismul” alături de Carmen Firan,
• Laurențiu Ion, Corporația norilor, Ed. Curtea Veche Dumitru Radu Popescu, Florea Firan și Gabriel Coșoveanu.
Publishing, București, 2019, 80 p. Sala oglinzilor a Muzeului de Artă din Craiova, 2016
 Cronică
literară
Blestemul
nemuritului
A lexandru Ecovoiu este scriitorul care
se confruntă cu sine și cu tendințele
curentelor literare pentru a impune
un stil narativ nonconformist, în răspăr cu
tot ceea ce s-ar numi normalitate în derularea
unei povești cu final dorit benefic. De aceea,
scrierile sale au suscitat controverse, iar critica
literară l-a încadrat în postmodernism, adept
al noului roman francez. Temele romanelor și
nuvelelor sale au trimis lectorul într-un uni-
vers al tenebrelor, misterelor, fantasticului de
tip insidios, încât potențialitatea simbolică a
textelor a funcționat la primul nivel de recep-
tare. Romanul Ambitus (Ed. Polirom, 2018) se
încadrează în acest curent pe care scriitorul și
l-a impus respectând rigorile unei scheme ce
revendică fantasticul la granița cu miraculosul.
Încremenirea timpului și tentativele de ieșire
din timp reprezintă polii axei narative, pendu-
larea între aceste ținte reprezentând tribulațiile
interioare ale eroilor romanului, eroi cu statut
parabolic, cu nume simbolice, cu profiluri ce
invocă hidoșenia sau doar anormalitatea evi-
dentă. Localitatea Verger, unde se derulează
acțiunea romanului, este blestemată, poartă
stigmatul unui șir de interdicții și fracturi în
normalitate, vergonii sunt oameni ce nu mai
mor. Acesta este blestemul și, la început, exube-
ranța aflării unui asemenea atribut al locului i-a
determinat să considere timpul prezent etern o
binecuvântare. Numai că prezentul încremenit
ca timp nu a însemnat și rămânerea în tinerețe
a localnicilor. Cronos e încremenit, dar oamenii
îmbătrânesc, ceea ce va atrage hidoșenia vârstei
marcate de imposibilitatea ieșirii din timpul
îmbătrânit. Nu se mai nasc prunci, oamenii îmbă-
trânesc și nu mor. Este o consumare a materiei în
timp ce sentimentele se degradează, se instalează
panica și disperarea, că vor asista la degradarea
fizică și la neputința de a ieși din timpul încreme-
nit și din spațiul blestemat. Timpul nemurii are
aura inevitabilei putreziciuni, oamenii rămâneau
fără puteri, „umbrele umbrelor”.
„Proiecția nefericitului în timp” este sin-
gura certitudine a unui timp în afara timpului.
Și totuși: „Anul era timpul unei rotiri complete
a Cosmosului în jurul lui Dumnezeu”. Timpul
trăit este un timp satanic, un al patrulea anotimp,
unul diavolesc, un timp negru-beznă, înțepenit,
fără curgere. Lumea aceasta era definită de „con-
tracultură”, „bulversa un trecut tot mai estompat.
Disipat de un șoc temporal. Un viitor aburit
cuprindea necuprinsul. Lipsea condiția sine
qua non: moartea”. Este un spațiu labirint, unde
străinii nu erau primiți, iar cei ce ieșeau mureau.
Doritul fără timp avea bucuria nemuritului.
Singura perspectivă ce se putea defini era cea
egocentristă: „Eu sunt timpul. Blestemul asupra
localității Verger era datorat lui Tiger cel ce nu
era născut din femeie.” De aici autorul introduce
gradual mai multe elemente ce țin de fantastic,
personajul devine grotesc, născut din necu-
noscut într-un timp satanic. Întrebarea care va
genera continuarea grotescului era „Pe Diavol,
Scrisul Românesc
în definitiv, cine l-a făcut, dacă nu tot Domnul?”
„Socotind însă că Domnul făcea tot, lumea pe
care o zidise părea pornită de la două capete,
unul aflat în cer, altul, în iad. Iar pământul prins
la mijloc, înnodat înfășurat, fără scăpare; doar
când avea să se rupă de tot ața lumii avea să se
termine și cu blestematul bob de lut, pulbere îi
era dat să ajungă. Sau poate bobul era singurul
loc ce avea să dăinuiască de-a pururi, vegheat
și de Domnul și de diavol”. Este poate viziunea
bogomilică la care face trimitere scriitorul, sau
poate convingerea din mentalitatea tradițională
populară românească: în bobul de grâu se vede
chipul lui Dumnezeu.
Și poate cea mai îngrozitoare imagine pe
care o conturează cu subtilitate și persuasiune
autorul este cea a muririi sufletului și nu a tru-
pului. Vergonii erau schelete nemurinde, trupuri
golite de sentimente. Fantasticul este motivat
prin natura poveștii: „noi trăim într-un basm”.
Leit-motivul romanului este însă de
remarcat: Adam și Eva trecuseră prin timp
nepreocupați de durată. Acesta este timpul și
spațiul edenic, cel despovărat de timp. Sora
Irma va rupe lanțul timpului, va trece granița
fantasticului și va naște un prunc. Viața își reia
ciclul. „Ambitus interzis. Prinși în tăcere”, între
sunetele grave și cele celeste, Irma și Tiger,
cel născut nu din femeia și care avea un glas
de contratenor, vor avea o fiică, pe care o vor
numi Isusa. Și de aici derivă controversele reli-
gioase, iar Alexandru Ecovoiu va scrie poveste
în maniera mise-en scène a noului roman fran-
cez. Sfânta Treime se presupune că este Pătrime,
pământul nu era rotund, ci pătrat, Dumnezeu
are doi Fii. Toate aceste detalii conduc din nou
în zona stranietății, a încălcării normelor și cre-
dințelor religioase. Timpul fusese suspendat. Iar
în subsidiarul poveștii construită pe micronu-
clei narative având în centru fiecare un personaj
straniu sau cel puțin anormal fizionomic sau
comportamental, persistă o întrebare-cheie: se
Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 11
Gabriela
RUSU-PĂSĂRIN
poate fugi din veșnicie? Fiecare personaj trece
prin stări contradictorii: exuberanța sub semnul
nemuririi și disperarea captivității într-un trup
îmbătrânit, golit de sentimente într-un timp
suspendat. Este, sintetic spus, un Eden al păca-
tului, în care bucuria se degradează și ancorează
în întunericul disperării. Ambitus nu este seni-
nătatea sunetelor celeste, este tăcerea hidosului,
emblem a anormalității. Teluricul și celestul se
vor a fi unite de personaje damnate la nenurire,
o nemurire în sens negative, maleficul trăind în
fiecare personaj camuflat în derizoriul unei vieți
ce nu se sfârșește, dar nici nu este trăită.
Tendința demitizării, controversele pe care le
ridică unele pasaje biblice îl determină pe autor
să ancoreze într-un univers „pe dos”, accentu-
ând latura umană a lui Iisus și tentația păcatului
originar. Este reliefată astfel criza religioasă din
lumea contemporană, care desacralizează cre-
dința și atributele divine ale lui Cristos. Este
tocmai ideea care generează micronucleele nara-
tive, în care Alexandru Ecovoiu excelează. După
apariția romanului Sigma i s-au adus autorului
multe imputări din partea Bisericii Ortodoxe
Române, pentru că personajul Mentorul crește
doi Iisuși pentru a dovedi neputința Învierii,
precum și existența unui frate geamăn al său.
Miza romanului Sigma o reprezintă citatul
din Biblie „Eu, Eu sunt Domnul și în afară de
mine nu este niciun Mântuitor” (Isaia 43, 11).
Dumnezeu este Unul, singurul de origine pur
divină, iar Iisus și apostolii săi sunt predispuși
și expuși păcătuirii prin datul lor omenesc.
Acestei teme i se alătură atmosfera fantastic
pentru a crea un plus de neverosimil și a intro-
duce îndoiala. o puternică explozie la schitul
Vergo. Într-o lume a haosului, unde nemurirea
devine o dramă, se produce o deflagrație care va
culmina cu spargerea tuturor vitraliilor. Călu-
gărița Irma va găsi un copil de trei ani lipsit de
ombilic și, prin prisma acestui detaliu nu exclude
ipoteza ca această ființă însemnată să fie o repre-
zentare sau un mesager al diavolului. Din acel
moment timpul s-a oprit în loc pentru comuni-
tatea din Vergo, care va primi darul nemuririi.
Autorul creează un univers de fantasme,
unde timpul încremenește, iar umanul se degra-
dează. Perspectiva polifonică produce efecte
la lectură, lectorul fiind tentat să urmărească
firul narativ al destinului unui personaj. Teh-
nica folosită îl deturnează însă de la parcursul
diachronic și lasă loc tentației de a prelua un alt
nucleu narativ în speranța deslușirii mesajului.
Ambitus Rămâne romanul contrastelor:
„O spaimă ce tot creștea veselă îi cuprindea
pe mai toți vergonii. (…) Timpul nu avea
doar lungime, ajunsese să aibă și lățime, chiar
și adâncime, o groapă din care nu puteai ieși
pentru a putea vedea ce e cu adevărat în afară”.
O lume cu „înmormântați de vii”, cu fantasme
și spaime care generează criza eternității. Un
roman despre ambitus și abîme, despre criza
identității și credința religioasă într-o lume la
granița cu nefericirea eternității. ■

12 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Oana
BĂLUICĂ
N umele lui Bernard Minier nu este
foarte cunoscut publicului din
România, având în vedere că, deși în
țara natală este supranumit „Stephen King al
Franței”, în România, romanul său – publicat
în 2011 – doar ce a fost tradus. Înghețat (Ed.
Trei, 2019) este un thriller pasionant, incitant,
perfect pentru temperaturile aspre de iarnă
care se anunță deja. Minier a lucrat mulți ani
ca inspector vamal, iar prezentul volum este
chiar romanul său de debut. Cu toate acestea,
trebuie subliniat de la bun început că Înghețat
este ferit de toate stângăciile sau amatorismele
(de înțeles, de altfel) unei scrieri inițiale, el se
constituie într-un debut extrem de matur, bine
articulat și coagulat, care se revendică de la
atmosfera și trama romanului noir, însă reu-
șește să evite schematismul și clișeizarea tramei
sau a resorturilor narative. Punctat pe alocuri
cu mostre superbe și subtile de umor, atât de
limbaj, cât și de situație, romanul captivează
încă de la primele pagini și, chiar dacă, inițial,
trama pare una voit epatantă și cumva ridicolă,
dezvoltarea ulterioară a punctelor narative for-
jează o atmosferă apăsătoare, terifiantă și plină
de suspans în mintea lectorului – aficionado al
genului sau nu.
Incipitul acțiunii derulează o imagine gro-
tescă, surprinsă într-o vale a munților Pirinei,
unde, la uzina hidroelectrică din Arruns, la
2000 de metri altitudine, lucrează în fiecare
iarnă, timp de patru săptămâni, mai mulți
muncitori, pentru a efectua lucrări de repa-
rații și întreținere. În dimineața derulării
acțiunii, un tablou inimaginabil întrerupe
însă schematismul și obișnuința cotidiană,
odată ce trei muncitori descoperă cadavrul
decapitat al unui cal. În același timp, centrul
psihiatric de maximă securitate, care func-
ționează în vale, își primește noua angajată:
psihologul Diane Berg. Institutul de psihiatrie,
ce adăpostește unii dintre cei mai periculoși
criminali, funcționează în valea Saint-Martin,
iar, de la început, tânăra se simte copleșită de
acest decor minimalist, plin de alb și gheață
al Pirineilor. Cazul calului îi este repartizat
comandantului de poliție Martin Servaz, care,
deși intuiește că mintea care pusese la cale un
spectacol de un asemenea grotesc nu poate fi
decât una extrem de periculoasă, este totuși
mirat de faptul că poliția trebuie să ancheteze
omorul unui animal, în condițiile în care cazuri
reale de crimă sunt în continuă desfășurare și
anchetare. Din momentul în care preia însă
ancheta asupra animalului, punctele focale ale
narațiunii încep să se desfășoare cu o fluiditate
și naturalețe ce trădează profilul unui scriitor
extrem de talentat, capabil să conducă și să ges-
tioneze construcții narative de mare amploare
și complexitate, construite pe multiple paliere
și în diferite registre.
Scrisul Românesc
Un thriller de iarnă
și o iarnă ca un thriller
Fără a dezvălui mai mult din trama roma-
nului, pentru a nu declanșa un efect de spoiler,
trebuie spus că lectorul nu ar trebui să se aștepte
la un tipic roman de factură thriller: Bernard
Miner posedă ample cunoștințe de psihiatrie,
probabil, ca urmare a unui efort autodidact,
dar și cunoștințe filologice, iar subtilitățile și
intertextualitățile inserate cu grijă în cuprinsul
narațiunii fac deliciul lectorilor specializați. A
nu se înțelege, de altfel, că neofiții nu se pot
bucura de spectacolul narativ, însă este ade-
vărat că depistarea unora dintre formule sau
a certelor intertextualități necesită anumite
cunoștințe specializate. Însăși figura coman-
dantului de poliție este anacronică și bizară, dar
în același timp, extrem de umoristică: empa-
tică, puternic ancorată în considerente etice
și bine racordată la cercetările actuale, figura
comandantului, care obișnuiește să citeze în
latină diverse observații și formule, captivează
de la început, dar, concomitent, oferă și o notă
de neverosimil, asociată cu timpul și spațiul
desfășurării acțiunii. Cititorul român nu va lăsa
să-i scape, chiar și involuntar, câteva hohote de
râs la propozițiile enunțate cu emfază de Servaz
într-o limbă moartă, obișnuit fiind cu o autori-
tate polițienească ceva mai nerafinată stilistic.
Ceea ce conferă o lectură cu atât mai inci-
tantă a romanului este însă atmosfera pe care
Bernard Miner reușește să o creeze cu migală
și rafinament: descrierile Pirineilor și ale pei-
sajelor din împrejurimi, dominate în mod
continuu de o senzație acută de frig, ce tran-
scende construcția livrescă și se insinuează
treptat în realitatea fizică, elementele de stra-
niu, introduse prin personalitățile personajelor
centrale, care sunt suspecte prin însăși decizi-
ile pe care ajung să le ia, explicațiile riguroase
pe marginea unor practici psihiatrice lipsite
în mod fundamental de etică deontologică,
profundele cunoștințe despre medicamenta-
ție și comportament deviant și, nu în ultimul
rând, inserțiile subtile de piese muzicale con-
temporane și destul de underground pentru
cititorii neracordați la un astfel de climat
artistic reiterează personalitatea unui scriitor
Cronică literară
atipic, preocupat în mod evident de concepția
artistică, nu doar de livrarea unei trame bine
construite.
De altfel, de importanță cardinală sunt și
subiectele pe care scriitorul francez le aduce
în discuție, toate corelate, firește, cu acțiu-
nea care începe să se desfășoare odată cu
anchetarea omorului calului. În momentul în
care primește acest caz, Servaz este profund
implicat într-un alt caz, pe marginea căruia
meditează și care lectorului îi este livrat fără
ca acesta să constituie vreo legătură cu ceea ce
se întâmplă ulterior, dar care, prin interme-
diul unei voci empatice și profund angrenate
social ajunge să realizeze un tablou tragic al
evenimentelor cotidiene din perspectiva pau-
perizării, a detașării emoționale a tinerilor și
a lipsei de solidaritate în interiorul societății.
În aceeași măsură, ancheta asupra calului îl
conduce pe Servaz la anumite
indicii asupra unor cazuri
conectate și interconectate, ce
vizează problematici precum
violul, sinuciderea, corupția și
responsabilitatea. Sunt teme cu
o profundă încărcătură emo-
țională, dar pe care Minier
reușește să le managerieze
excepțional, astfel încât ele nu
par niciodată forțate, epatante
sau deplasate în raport cu trama
narativă. Mai mult, pe alocuri,
vocea auctorială livrează și o
inserție de mici pledoarii per-
sonale ce vizează pauperizarea, lipsa unor
mijloace concrete de ajutorare a persoanelor
aflate într-o situație cu multipli factori de risc,
violența împotriva femeilor, însă reușește să
stabilească un liant narativ complex în jurul
tuturor acestor elemente, determinând lectorul
nu doar să citească cu obstinație, ci și să își
ia pauzele necesare de meditație pe marginea
unor subiecte de actualitate și care, din păcate,
nu sunt suficient de bine reprezentate sau rei-
terate de mass-media.
Înghețat nu este un roman ușor de citit
(dimensiunea poate inhiba, de la bun început),
mai ales din perspectiva unor astfel de inserții,
care inculcă o stare de anxietate și dezamăgire,
însă, de la primele pagini, oferă cu prisosință
mijloacele stilistice pentru continuarea lec-
turii, odată depășită reticența inițială. Este,
probabil, unul dintre cele mai bune thrillere
pe care le-am citit în ultima vreme și este cu
atât mai impresionant faptul că se constituie
într-un roman de debut, așa cum mențio-
nam la începutul acestei cronici. Un astfel de
roman îl recomandă pe Bernard Minier ca pe
una dintre vocile puternice ale genului și va
constitui, cu siguranță, o lectură mult așteptată
pentru pasionații genului. ■
 Eseu
Nobelul 2019:
iarăși scandal...
A nticipam, mai bine cu un an în urmă,
la această rubrică faptul că Premiul
Nobel pentru Literatură nu se va
decerna în 2018 din cauza unui mare scandal
care implica și membri ai Academiei Suedeze,
forul ce conferă distincția supremă, între abu-
zuri sexuale și deturnări de fonduri... A fost o
mare lovitură pentru Academia suedeză și un
semnal de alarmă asupra credibilității și presti-
giului în sine al Premiului Nobel. Au avut loc
o serie de epurări, oricum pentru anul acesta,
când urmau să se decerneze ambele premii,
pentru 2018 și 2019, așteptările erau foarte
înalte, așa încât scandalul anterior să rămână
doar un accident izolat.
Iată că nu a fost tocmai așa. Nobelul pentru
2019 a fost decernat controversatului scrii-
tor austriac Peter Handke, cunoscut pentru
orientarea sa de dreapta, cel ce a rostit o
incredibilă eulogie în 2006, la înmormântarea
lui Slobodan Miloșevici, fostul președinte al
Iugoslaviei, judecat de Tribunalul Internați-
onal pentru crime de război. Odată cu Peter
Handke, i s-a decernat suprema distincție și
poetei și prozatoarei poloneze Olga Tokarczuk,
pentru anul 2018. Amândoi scriitorii, observă
„The New York Times”, sunt din centrul Euro-
pei și cunoscuți pentru felul liber în care își
exprimă ideile politice, adesea polarizate. Dar
a fost premiul decernat lui Handke acela care
a stârnit mare vâlvă, nedumerire, incluzând și
o rară reacție contrară a unei alte importante
organizații literare, PEN America. „Suntem cu
totul bulversați de alegerea unui scriitor care
și-a folosit autoritatea publică pentru a falsi-
fica adevărul istoric și să ofere notorietate unor
persoane vinovate de genocid, ca fostul pre-
ședinte sârb Slobodan Miloșevici și liderului
sârb din Bosnia Radovan Karadzici” a declarat,
din partea organizației, romanciera Jennifer
Egan, președintă la PEN America. Și a adă-
ugat: „Într-o perioadă în care recrudescența
naționalismului, apariția liderilor autocrați și
răspândirea în lume a dezinformării domină
mapamondul, comunitatea literară merita ceva
mai bun decât Handke. Regretăm profund ale-
gerea Comitetului Nobel pentru Literatură.”
Întrebat despre opțiunea Academiei pentru
Peter Handke, Mats Mahn, membru al aca-
demiei și secretarul ei permanent, a spus că
aceasta a fost bazată exclusiv pe argumente
literare și estetice, adăugând că nu este în man-
datul academiei să balanseze calitățile literare
cu convingerile politice.
Dacă premierea lui Handke a fost contes-
tată și criticată în varii cercuri, vestea Premiului
Nobel pentru Olga Tokarczuk a fost primită cu
entuziasm de lumea literară: o romancieră care
experimentează într-o manieră foarte originală
și o poetă iubită de cititorii polonezi și apreciată
mult de critica literară. Peter Handke, austriac
Scrisul Românesc
a cărui mamă era din Slovenia, și-a expus
în numeroase rânduri vederile naționaliste,
exprimând îndoieli asupra masacrului popu-
lației muslime în timpul războiului balcanic.
În contrast, Olga Tokarczuk a criticat frecvent
naționalismul de extremă dreaptă din Polonia,
în asemenea măsură încât i s-a pus eticheta de
„trădătoare”. Editorul ei polonez a angajat, la un
moment dat, gărzi de corp care să o protejeze.
Peter Handke s-a născut în 1942 în sudul
Austriei. Atât tatăl lui biologic cât și cel vitreg
au servit în Wehrmacht. După ce mama sa
s-a sinucis, în 1971, a început să facă vizite
sporadice în Iugoslavia. Parte din copilărie
și-a petrecut-o în Berlinul plin de urmele răz-
boiului, mai târziu s-a înscris la Facultate de
Drept din Graz. Întrerupe însă studiile în 1965,
după ce un editor acceptă să-i publice primul
său roman, The Hornets. Scrie, de-a lungul
timpului, romane, eseuri, scenarii de film (cel
mai cunoscut este cel pentru pelicula lui Wim
Wenderers Wings of Desire), piese de teatru.
Din 1990 se stabilește la Chaville, o suburbie
a Parisului. Critica literară i-a etichetat opera
ca avangardă, dar el a insistat întotdeauna că
este un „scriitor clasic conservator”. Din opera
sa bogată, publicată original în germană, se
distinge în special romanul A Sorrow Beyond
Dreams, aclamat unanim de critică și de citi-
tori, scriere bazată și inspirată de moartea
mamei sale. Michael Wood, recenzând cartea
pentru „The New York Times”, în 1975, exclama
că este cea mai bună piesă de literatură con-
temporană pe care a citit-o în mulți ani. Însă
prietenia cu Slobodan Miloșevici, constanta
Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 13
Dumitru Radu
Din partea
cealaltă
POPA
negare a genocidului sârb în Bosnia, stârnesc
antipatie la adresa lui. Handke e conștient de
asta și, într-un interviu, preconizează că nu va
lua niciodată Premiul Nobel pentru literatură
din pricina poziției lui față de situația din fosta
Iugoslavie. În același an e selectat drept câști-
gătorul prestigiosului premiu german Heinrich
Heine, care i se retrage însă sub oprobiul opi-
niei publice. Iar în 2014, când i s-a decernat
premiul internațional Ibsen, a fost întâmpinat
de protestatari care îl etichetau drept negațio-
nist al genocidului.
În Statele Unite, faimoasa Ferrer, Strauss and
Giroux a publicat traducerile engleze ale operei
lui Peter Handke încă din 1970, începând cu
colecția Kaspar and Other Plays, urmată un an
mai târziu de romanul The Goalie’s Anxiety at the
Penalty Kick. De atunci, FSG a publicat mai bine
de 15 cărți ale autorului austriac. „Handke este
unul dintre marii stiliști ai prozei germane, care
și-a petrecut cariera explorând deopotrivă lumea
naturală ca și pe aceea a conștiinței umane, cu o
precizie extraordinară, umor și curaj”, consideră
președintele FSG Jonathan Galassi.
Olga Tokarczuk s-a născut în 1962 la
Sulechow, în Polonia, din părinți profesori de
școală. Tatăl ei era și bibliotecarul școlii, iar
Olga petrecea ore de-a rândul în bibliotecă,
făcând o veritabilă pasiune pentru literatură,
devorând cărțile din scoarță în scoarță. Mai
târziu a studiat psihologia la Universitatea din
Varșovia și a lucrat o vreme ca psiholog clinic,
dar meseria asta parcă nu i se prea potrivea
și de altfel a și părăsit-o, cum spunea într-un
interviu, când a realizat faptul „că era cu mult
mai nevrotică decât proprii ei pacienți”... Prima
carte, un volum de poezii, a publicat-o în 1980,
dar succesul și marea popularitate i-a adus-o
primul roman, din 1993, The Journey of the
Book-People, o ficțiune ale cărei personaje sunt
în căutarea unei cărți misterioase în munții
Pirinei, în Franța și Spania secolului al șapte-
sprezecelea. Cărții i s-a decernat premiul de
debut în roman de către Asociația Editorilor
Polonezi pentru anul 1993. Dar adevărata con-
sacrare i-a adus-o al treilea roman al ei, publicat
pentru prima dată în 1996, Primeval and Other
Times, care narează istoria de trei generații a
unei familii poloneze, între 1914 și până la
începuturile Solidarității, în 1980. În 2018 ea
a devenit primul autor polonez care a câștigat
prestigiosul The Man Booker International Prize
pentru romanul Flights, care a fost tradus în
engleză de către Jennifer Croft și publicat în Sta-
tele Unite în 2018, de către Riverhead. „Opera
ei e deopotrivă universală și foarte poloneză” a
declarat traducătoarea ei americană.
Ei, și uite așa, între controverse și scan-
daluri, Haruki Murakami tot n-a luat (încă)
Premiul Nobel pentru Literatură. Poate mai
încolo, după ce se vor mai limpezi apele! ■

14 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Adrian
SÂNGEORZAN
D
upă o lună mi-am luat inima-n dinți
și am plecat să caut Insula Șarpelui și
tot arhipelagul acela al trecutului care,
fără să-l fi poftit, se ținuse scai după mine. Am
luat-o și pe mama, care murise cu patru ani
în urmă, când mă vizitase la New York ultima
dată și care zăcea într-o urnă pe care îi promise-
sem s-o duc acasă și s-o așez lângă bunicii mei.
Am tot amânat momentul, dar nu mă simțeam
vinovat pentru asta, pentru că îmi făcuse și ea
destule. După ce tata n-a mai fost cu noi, mama
pusese monopol pe viața mea. Cred că de asta și
fugisem până la urmă din țară, să scap de sufo-
carea ei de anaconda maternă. Poate exagerez.
Când avionul cobora spre Timișoara, am
văzut de sus Mureșul unduindu-se ca un șarpe
fără sfârșit. Am încercat să caut la curburile lui
insula noastră, dar zburam prea sus. Văzute de
la mare înălțime, trecutul și prezentul devin mai
mici și mai puțin importante. Din Cosmos nu se
mai vede nimic, dar eu ajunsesem acolo pe alte
căi și mă întorsesem să îmi aduc aminte, nu să uit.
Pe aeroport mă aștepta Sandra care m-a
îmbrățișat și pupat ca pe vremuri. Aveam
amândoi fluturi în stomac și păr cărunt, dar
doream să arătăm tineri și în formă.
— Doamne, prin câte ai trecut și tu… Mi-a
povestit Irina!
Sandra conducea un Jeep nou și m-a dus
la Hotelul Continental unde îmi rezervase o
cameră.
— Hai, odihnește-te puțin și vorbim mai
târziu. Vin deseară să te iau la masă.
— Când mergem la Insulă?
— De-abia ai ajuns. Tot fără stare ai rămas…
Până a venit Sandra m-am plimbat prin cen-
trul orașului. Îi știam fiecare colț, de la Catedrală
la Operă, de La pești la Lupoaică, dar aproape că
nu mai recunoșteam nimic. Era un alt oraș care
cel puțin în centru mirosea a nou și a cafea bună.
Am luat un expresso la o terasă și am privit
oamenii sperând că voi vedea o față cunoscută.
N-am văzut niciuna, dar toți arătau bine îmbră-
cați, veseli, normali, frumos înșurubați într-o
viață de care eu fugisem cu disperare. Oare mai
știu eu de ce fugisem? De ce am trecut Dunărea
înot riscându-mi viața? Am tot comandat cafea
și am privit tinerii din jur până am început să
am palpitații. Am simțit vibrația telefonului dat
de Sandra și i-am auzit vocea.
— Ce faci? Te-ai odihnit?
— Beau cafea la o terasă și încerc să văd o
față cunoscută.
— Întoarce puțin capul mai la dreapta.
Atunci am văzut-o pe Sandra făcându-mi cu
mâna în timp ce traversa strada și venea spre
terasa la care ne întâlnisem cu toții de atâtea ori.
Avea corpul încă suplu și mers de femeie tânără.
S-a așezat la masă și mi-a atins ușor mâna.
— Ce zici? Arată totul altfel, nu-i așa?
— Da. Mă întrebam oare de ce am plecat
Scrisul Românesc
Insula
eu peste ocean? Mircea era cel înnebunit cu
America…
— S-o luăm încet! Prea vrei să le știi pe
toate din prima zi. Avem timp. Întâi trebuie să
rezolvi problema cu cenușa mamei tale și cu
casa pe care-ai moștenit-o. Până nu se pără-
ginește și ea.
— Am o casă aici?
— Cea pe care o tot revopseai la fiecare doi
ani…
Nici când am ajuns în anul patru de facul-
tate nu puteam să am o vară liniștită. Mama
îmi spunea mereu:
— Voi acolo, pe insulă, puteți face ce vreți.
— Tocmai de asta ne ducem acolo.
Vasily Vereshchagin – Insulele Kuril
— Ești inconștient. Vă gândiți că fetele astea
pot rămâne gravide? Nici nu mai e taică-tu să
vă ajute cu un avort. Știi bine că sunt interzise.
Copii vă trebuie vouă? Apoi sunt viperele astea
verzi. Mereu moare câte unul mușcat de ele.
Dumnezeule, sunt îngrozită!
Și o ținea așa continuu, între fete și vipere,
până când vedea că nu merge și că eu tot mă
voi duce să dorm la cort pe insulă cu Ingrid,
Sandra, Mircea. Atunci mama schimba subiec-
tul și-mi spunea:
— De un an tot spui că-mi vopsești bucă-
tăria. Uite și tu cum arată, dacă nu e mână de
bărbat în casa asta. Trebuia să fac și eu ca tatăl
tău, să-mi aduc pe unul…
— Bine, facem târgul. Încep din seara asta
și peste zi vin cu trenul și dau cu pensula până
termin. Seara mă întorc pe insulă.
Era un tren personal care mergea până
într-un sat aproape de Mureș. Mi-l amintesc
și acum pentru că acela a fost trenul tinereții
mele. În prima zi mi-am luat bilet și am urcat
la întâmplare într-un vagon. Era un tren plin
de navetiști, în care toți se știau între ei de ani
de zile de când plecau dimineața la uzină și
se întorceau seara în satul lor, să mai tragă
Proză
Continuare din nr. 9
o brazdă sau să scoată un rând de cartofi.
Aproape toți jucau cărți sau table cu șepcile
date pe ceafă. Stăteam în picioare și mă uitam
la ei ca și cum n-am fi făcut parte din aceeași
lume. Într-un fel nici nu făceam. A apărut
controlorul cu geanta lui de piele neagră și
lucioasă, chipiul jerpelit și a privit cu blândețe
ceata de navetiști încinși. Când i-am întins
biletul, s-a răstit la mine.
— Ce-i asta? Bilet? Unde mergi?
— Cobor la Neuedorf. O să fac puțină
navetă și eu câteva zile.
— Tinere dragă, cine te-a învățat să iei
bilet? Mama? Rău te-a învățat. Aici eu sunt
șeful, unul mic, dar am acasă trei copii, vor
și ei o ciocolată… pricepi? Mi-a găurit nervos
biletul și m-a privit aspru.
Trenul mergea încet pentru că șinele nu
mai fuseseră reparate de pe vremea împăra-
tului și între traversele de lemn creștea iarba.
La un moment dat toți din vagon au ieșit din
compartimente și au pornit unul după altul
spre primul vagon. Controlorul a scos capul
pe fereastră, a suflat din fluier și atunci trenul
aproape că s-a oprit. Mergea, dar foarte încet, ca
un car cu boi. Am rămas singur în vagon și am
ieșit la fereastră să văd ce se întâmplă. Coborau
cu toții din primul vagon și începeau să culeagă
în grabă prune și mere din pomii încărcați care
creșteau pe margine. Toți aveau pungi și plase,
inclusiv controlorul, care coborâse primul și
culegea din fugă. După ce și-au umplut plasele
urcau în ultimul vagon. Îi aruncau și mecani-
cului de locomotive o pungă și trenul începea
încet să prindă viteză, atent să nu uite vreun
navetist pe câmp. Controlorul a trecut pe lângă
mine și mi-a dat două mere și două prune.
— Sunt grozave. Nu-i păcat să se strice în
pom? Mâine adu-ți și tu o plasă.
Prin satul Neuedorf treceam ca printr-un
loc uitat de Dumnezeu. Jumătate din șvabi erau
deja plecați în Germania și casele lor părăsite
se vedeau de departe. Acolo nu mai vopsea
nimeni niciun perete pentru că toți așteptau
să plece. Locuințe vechi de piatră, unele făcute
cu sute de ani în urmă când fuseseră aduși aici
de împărat să scoată afară belșugul care zăcea
ascuns în pământul bogat al Banatului. Să dea
o pildă românilor. Unii spun că aici a trimis
Viena toți infractorii de care voiau să scape,
dar dacă ăștia fuseseră infractori ne puteam
imagina ce lume trebuie să fi fost acolo.
Tot ce clădiseră germanii atâta vreme se
părăginea de la un an la altul. Ultima casă avea
acoperișul într-o parte, ca și chipiul controlo-
rului de bilete, și din camera din față ieșea pe
fereastră un dud care vara era plin de fructe.
Crescuse înăuntrul casei nemțești între podelele
putrede și ieșise afară la lumină prin fereastră,
ca un strigăt de neputință. Sau de libertate.
Pe Ingrid am întrebat-o direct dacă are
intenția să plece, pentru că șvabii și sașii intra-
seră într-o stare de exod ireversibil. Păreau ca
o turmă rătăcită care se întorcea „acasă” după
sute de ani. Până la urmă acasă era pentru ei
aici, nu erau niște oameni rătăciți, dar locul
 Poezie
Proză Scrisul Românesc Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 15

Andrei Carmen
CODRESCU FIRAN

Avem deja porumb Doar atât

Am decis să ne corcim cu plante și animale pe cale Cât din noi e lăsat întâmplării
de dispariție. Unii dintre noi vor aripi și cozi. Eu doresc și cât alegerii țintite
aripi și coadă dar și un buchet permanent de liliac când timpul își încurcă șireturile șiretlicurile
permanent înflorit din creștetul meu peste cap șapcă făcând din viitorul promis un prezent bun la toate
și dacă e posibil și o extra pereche de ochi pe tâmple. un ciob de oglindă în care se reflectă pădurea
Aș merge și-n patru labe convertit cum deja sunt la patruped. crescută în urma ta și pălăria
În seara asta ploioasă ne vom aduna cu foarfecele genetice fluturată într-o zi de vară
în sufrageria mea din Brooklyn să ne desenăm corpul nou. pe o etajeră între cărți și imortele prăfuite
Mâine poate că ninge și facem primii pași pe zăpada virgină. din copilărie rămasă nepurtată
Suntem așteptați de omenire ca primii avatari în Lumea Nouă.
Această poezie ne anunță. N-o să fim surpriză cum a fost Columb. cât va fi mâine din ce era ieri
și cât ne mai rămâne acum
Poezie din automat se subțiază lumina ori se îngroașă întunericul
potecile taie sau ocolesc același drum
Poezie se scrie și fără memorie punctuație sau pix.
Poezie se scrie și la miezul nopții pe stradă când plouă. peste cât se vor împreuna apele
Poezie se scrie pe pergament pe piele sau anevoios pe piatră. se vor împreuna mâinile cu firișoare albastre
Poezie se scrie și fără limbaj fără mâini și fără limbă. râuri subțiri curgătoare în dreptul inimii
Poezie se scrie cu ochii tăi fix țintiți în ai mei ca patru ouă. planetă de vise pulsând insomniacă
Poezie o să existe și după sfârșitul lumii a zis graffiti pe zid. de cât e nevoie să ai măsura propriei tale măsuri
Poezie e răspuns la întrebarea: ce-a fost lucrul ăsta? să acoperi cu palma pământul devenit o nucă
Poezie e tot ce-a fost lucrul nenumit care-i deja trecut. strecurată în buzunar de o bunică șăgalnică
care a răsturnat legile fizicii
Fără titlu și rânduirea stelelor doar pentru tine
Un șarpe în oglindă la cât începe numărătoarea să semene a verdict
numerele să se amestece între ele
șireturile să se înnoade pe gât
timpul e bob de nisip
doar atât.

începea să miroase a deșert. Mulți nu erau
fericiți în Germania, pentru că erau doar niște
străini, chiar dacă aveau ochi albaștri și vor-
beau Hohe Deutch. Se întorceau în vizite în
care afișau o nostalgie stranie, neobservată
de noi care aveam ochi doar pentru mașinile
lor fabuloase și hainele din Vest. Ingrid mi-a
răspuns nemțește, că mă va anunța ea când va
hotărî să plece. Dacă am fi putut, am fi plecat cu
toții în Germania. În afară de Mircea care avea
vise mai exotice și voia să treacă mări și oceane.
— Ce naiba visați toți doar RFG? Eu vreau
să ajung la papuași sau într-o rezervație de
Cherokee.
Din sat până la râu mai aveam puțin. Mă
așteptau cu toții pe insula noastră, la care, când
râul era umflat, puteai ajunge doar cu barca.
Noi aveam sistemul nostru de transport. O
anvelopă mare de tractor, bine umflată, pe care
o trăgeam pe o sfoară instalată între stejarul
de pe insulă și un altul pe mal. Eu și Mircea
înotam pur și simplu. Căram acolo fetele,
corturile, mâncare, apă, lanterne, baterii, case-
tofonul cu muzică, țuică, prezervativele care se
găseau pe sub mână de la sârbi, și tot ce ține de
un camping mai prelungit. Stăteam pe insulă
uitați de lume până nu mai știam în ce zi a
săptămânii suntem.
Când plecam acasă era tristețe mare, iar
dudul care creștea prin casa din Neuerdorf
era ceva mai înalt și mai stufos. Făceam poze
în fiecare an și asistam neputincioși la golirea
și năruirea acelui sat. Dar noi n-aveam timp
de nostalgii pentru că iubeam viața cu pasi-
une, oricum ar fi fost. Pasiunea celor tineri
care cred că nu mai trebuie să ia mari decizii
în viață. După trecerea cu bine a primilor trei
ani de arhitectură trebuia doar să mai faci trei,
dacă voiai, apoi să termini și să iei un post bun
undeva într-un oraș. Naivi eram.
Cu Ingrid nu discutam subiectul plecării ei
pentru că știam că e tabu. Când emigra o fami-
lie de șvabi sau de evrei, care plecau în Israel sau
America, de obicei aflai a doua zi după plecare.
Ingrid părea fericită cu mine. Eram colegi și
aveam o relație care părea să crească frumos. Ca
și dudul acela, care pe mine mă scotea din minți
pentru că locul lui nu era într-o casă. Când tre-
ceam pe acolo Ingrid se uita în altă parte.
Îi văd și acum așteptându-mă să vin seara,
încă plin de vopsea, cu mâncare proaspătă,
fructe, și cu veșnica mea nevoie de acțiune.
Noroc că în patru zile am terminat cu vopsitul
și i-am închis gura mamei. Bilet de tren n-am
mai luat. Îi strecuram controlorului niște bani
în buzunar și coboram lângă Neuedorf să culeg
mere adevărate și prune. ■

16 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Radu
Călătorind cu
Flyingmonk
POLIZU
C ând călătorești în Nepal nu vrei să auzi
cuvântul „banda”. Înseamnă „închis” și
este întotdeauna rezultatul unei greve
generale, care din păcate se întâmplă foarte
des într-o țară cu o situație politică precară.
Vestea grevei a venit pe seară și cu ea inter-
dicția magazinelor și a restaurantele de s sta
deschise, precum și blocarea întregului trans-
port public. Zvonurile pomeneau de violențe,
și de o bombă artizanală care s-a detonat în
apartamentul celor care o construiau omorân-
du-i pe teroriști. Greva însă era ca și asigurată
pentru orele dimineții și devenea din ce în ce
mai neclar cum o să pot pleca spre Mustang.
Cum dimineața nimic nu mișca în Pokhara,
după câteva telefoane a devenit clar că trebuie
să căutam un „jeep special pentru turiști” cu
care am plecat cât am putut de repede ca să
nu dăm cumva de supraveghetorii de grevă. Și
bine am făcut căci pe parcurs am fost opriți de
poliție care ne aduna, câteva jeepuri împreună,
și ne gonea să mergem în convoi cu viteza cât
mai mare ca să ne forțăm drumul printre cei
care poate ar fi încercat să asigure bunul mers
al grevei. Pot să spun că a fost prima dată când
poliția m-a forțat să gonesc prin orașe și sate
cât se poate de repede!
Acum mulți ani, în Tibet, discutasem cu
niște prieteni despre circuitul Anapurnei și mai
ales de segmentul de la Jomson la Pokhara, o
drumeție de vreo 7 zile cu dormit pe la „tea
house”-uri mâncând „pancakes”, un fel de clă-
tite groase, care îi conferise numele de „Calea
clătitelor”. Cărările de munte ale circuitului erau
singurul drum de acces către Jomson și mare
mi-a fost surpriza ca recent să aflu, de la altci-
neva, că se poate ajunge cu „jeepul” la Jomsom
pe un drum recent deschis. Ce înseamnă însă
că „s-a deschis” am văzut mai pe la jumătatea
drumului de la Pokhara unde începea porți-
unea nouă pe care aș putea numi-o „drumul
iadului”. Pentru că singura lucrare făcută pe
acea porțiune a drumului a fost faptul ca fost
tăiat în stâncă dar în majoritatea locurilor,
drumul pare doar o cărare de drumeție făcută
ceva mai mare ca să încapă o mașină.
Este greu să descrii un astfel de drum.
Traversezi într-una albiile râurilor, uneori
conducând prin ele, autobuzele rămân blo-
cate în râu și trebuie să-ți găsești un alt loc
de trecere ca să le ocolești, treci pe sub stânci
atârnate imponderabil deasupra drumului
din care cad ocazional pietre, conduci pe înăl-
țimi fără parapet deasupra apelor învolburate,
camioanele care lucrează la drum îți blochează
avansarea pentru că nu au suficientă putere să
urce remorcile pline de bolovani, buldozerele
închid drumul timp de o oră pentru a-și face
treaba, poți găsi un tractor de-a latul drumului,
pentru altă jumătate de oră, care își descarcă
rocile, turmele de capre, altfel foarte pitorești,
Scrisul Românesc
Drumul iadului
te blochează până reușesc să traverseze văile,
dar de cele mai multe ori trebuie să dai îna-
inte și înapoi ca să faci loc unei alte mașini,
pentru că rareori drumul este suficient de lat
pentru două mașini. Indiferent de mașina cu
care mergi ești scuturat ca un sac de cartofi, iar
centura pe care ar fi bine să o porți te ferește
ca să nu te lovești continuu de tavan sau de
pereții mașinii în timp ce muntele pare că se va
prăvăli peste tine în orice moment. Ești fericit
când mașina oprește la unul din numeroasele
puncte de control ca să evadezi din interiorul
jeepului în care te simți ca într-o mașină de
spălat fără apă.
Cele câteva sate, unele cu mănăstiri budiste
care apar pe drum, sunt un popas binecuvântat
după care intri în zona Anapurnei și din spatele
norilor se ivesc primele vârfuri înzăpezite pro-
iectate pe cerul albastru. Primul sat tradițional
care apare în cale este Ghaza, cu un rând de case
tibetane pe malul unui râu. După el urmează
Marpha, un sat locuit de populația Thakali,
extrem de pitoresc, cu o mănăstire a sectei
Nyingma, cea mai veche școală de budism
tibetan pornită cam de prin secolul al optulea.
Samtenling Gompa este agățată pe înălțimea
Proză
muntelui de unde poți admira casele satului,
toate cu acoperișuri plate, fiecare cu două etaje,
cel de jos rezervat animalelor. Printr-un ajutor
generos extern satul este foarte bine întreținut
păstrându-și arhitectura tradițională, cu tunele
de acces vopsite în alb și străzi înguste pe care
sunt aliniate clădirile, multe având la parter
magazine care vând obiecte religioase tibetane,
măști, cărți, lucruri căutate de călătorii care se
abat prin sat. Satul este înconjurat de livezi de
meri, principala sursa de venit a populației.
De pe una din aleile din Marpha pornește
drumul de acces către tabăra de la bază vârfului
Dhaulagiri. După Marpha drumul dispare și
toate mașinile se strecoară prin albia râului în
speranța ca râul nu va crește peste noapte și se
vor putea întoarce. Apoi, atunci când poate nu
te mai așteptai să ajungi vreodată în față apare
Jomsom, a cărui unică stradă are pe ambele
părți hanuri, hoteluri si restaurante. Doborât
de drumul de mai mult de zece ore de hurdu-
cături te prăbușești într-un somn odihnitor din
care te trezesc dimineața razele soarelui proiec-
tate de vârful Nilghiri care tronează maiestos
peste orășel. Oriunde ai fi în oraș dimineața
vei auzi motoarele micilor avioane de 12 locuri
ale companiei Tara Airlines care decolează
către Pokhara într-un zbor de 20 minute, de
pe o pistă conturată pe coasta muntelui, ridi-
cându-se prin defileul din față deschis timid
între vârfurile Nilghiri si Dhaulagiri. Vântu-
rile Himalaei fac însă ca avioanele ușoare să
fie suflate ca niște avioane de hârtie între cei
doi masivi drept pentru care sunt doar două
zboruri pe zi în fiecare direcție, cât se poate de
dimineață când vântul încă nu s-a pornit. Dacă
nu au plecat până la ora 8, avioanele rămân pe
pistă din cauza pericolului produs de curenții
puternici care au produs câteva accidente tra-
gice în trecut. Impredictibilitatea curselor face
ca opțiunea „drumului din iad” să fie aleasă de
mulți călători: 10 ore de hurducături în loc de
20 minute line. Jomsom este parte din Lower
Mustang unde influența tibetană începe să-și
facă simțită prezența.
Micuțul sat Thimi cu casele de lut și steaguri
cu sutre tibetane, peștera de deasupra satu-
lui folosită ca loc de meditație și mănăstirea
Kutsab Ternga de deasupra Lacului Dhumba
sunt locuri de pelerinaj pentru nepalezii care
se abat prin părțile locului. Vechea mănăstire
dedicată lui Guru Rimpoche, care a donat cinci
obiecte de neprețuit locului, este pictată în
întregime cu figuri din Cartea tibetana a mor-
ților, figuri fioroase ivite din vise de coșmar.
Chorten-ul care te întâmpină când urci parcă
îți arată să continui spre vârful dealului care-ți
oferă o imagine spectaculoasă a Anapurnei de
la Nilghiri către vârful Telicho, binecuvântate
ca întreaga suflare a locului de sutrele stegule-
țele tibetane împrăștiate de vânt. ■
 Cronică literară
O călătorie prin literatură
C unoscute publicului cititor în multe vari-
ante (pentru copii, pentru adolescenți
sau pentru specialiștii în problemele
Orientului etc.), cele O mie și una de nopți
reprezintă, după cum s-a spus nu o dată, cele
mai citite texte, după Biblie și opera lui Sha-
kespeare, cu toate că, paradoxal, în lumea arabă
receptarea de care povestirile acestea au avut
parte nu a fost întotdeauna favorabilă, în anu-
mite perioade ele fiind considerate exemple ale
unui limbaj licențios sau chiar „modele” pentru
o moralitate îndoielnică. În Europa, însă, faima
lor a fost – și este – imensă, important rămânând
și amănuntul că cititorul obișnuit nu reține nea-
părat exemplele de curaj, credință sau trădare,
măiestrie literară sau vervă a dialogului, ci în
primul rând o serie de personaje și de întâmplări:
abilul Ali Baba învingându-i, prin istețime, pe cei
patruzeci de hoți, Aladin și lampa
sa fermecată, temerarul Sindbad
Marinarul și, desigur, în primul
rând frumoasa și inteligenta Șehe-
rezada, cea care spune povești
pentru a-și salva viața amenin-
țată de crudul rege Șahriar. Jorge
Luis Borges considera această
schemă narativă modelul prin
excelență pentru arta povestirii
(și a povestitorului), subliniind
că oricine realizează, la sfârșitul
lecturii, că doar prin integrarea în
lumea textului, cititorul poate să
suspende nu numai incredulita-
tea, ci chiar să întrerupă continuitatea realității
exterioare și să-și depășească, cel puțin pentru
un timp (timpul dedicat lecturii...), soarta și
condiția muritoare. Pentru că O mie și una de
nopți întrupează textul privit ca univers, lucru
pe care îl intuiește perfect și scriitorul polonez
Bolesław Leśmian (1877-1937), după cum se
vede din cartea sa intitulată Aventurile lui Sind-
bad Marinarul, publicată în anul 1913.
Aici, la fel ca și în celebra culegere arabă, auto-
rul determină o povestire să ia naștere din alta.
De aceea, coincidențele se multiplică, paradoxu-
rile apar la tot pasul, iar viața cea mai obișnuită
pare a fi guvernată de legi supranaturale, uneori
minunate, iar alteori înspăimântătoare, de natură
a supune ființa umană amenințării permanente
a hazardului și deciziilor arbitrare. Bolesław
Leśmian știe că modelul narativ și simbolic din
Nopțile arabe a fost reluat, nuanțat, pastișat sau
analizat din varii perspective nu numai de Vol-
taire, Stevenson sau Meredith, care au practicat
exercițiul rescrierii sau repovestirii, dar și că
faima celor O mie și una de nopți a rămas legată
pentru totdeauna de numele lui Richard Burton,
cel care a publicat, între 1885 și 1888, o ediție
completată cu note și comentarii, devenite, în
spațiul anglofon, cel puțin la fel de celebre ca
textul povestirilor ca atare.
Scrisul Românesc
Se pare că poveștile despre și cu Sindbad
Marinarul, prezente în ediția lui Burton, sunt o
adăugire relativ târzie la textul original al celor
O mie și una de nopți, căci nu apar în cele mai
vechi mansucrise ale acestora, datând din seco-
lul al XIV-lea, ci sunt incluse doar în variantele
ulterioare, de secol XVII. Influențate în mod
evident de textul epopeilor homerice (mai ales
de Odiseea!) și de relatările vieții și faptelor lui
Alexandru Macedon, aceste aventuri ale extra-
ordinarului marinar au trezit de la bun început
interesul cititorilor, mai cu seamă datorită temei
călătoriei pe baza căreia sunt ele structurate,
dar și pentru că Sindbad însuși e un personaj
fascinant și imposibil de uitat. Contemporan al
califului Harun al-Rashid, Sindbad e bântuit de
nevoia de a călători, de a pleca departe de casă,
de a descoperi ceea ce încă nu știe nimeni. Defi-
nită, conform dicționarelor,
drept acțiunea de a străbate o
distanță, drumul pe care îl face
cineva spre un loc (mai) înde-
părtat sau parcurgerea unei căi
mai lungi, deplasare, plimbare
ori voiaj, călătoria înseamnă,
pentru cel care o întreprinde,
o îmbogățire a experienței și,
deopotrivă, o experiență ini-
țiatică, câtă vreme călătorul
nu este, la sfârșitul drumu-
lui, identic cu cel care era la
începutul acestuia. În plus, nu
putem uita că există numeroase
diferențe între călătoriile reale și cele imaginare,
granițele între ele rămânând, uneori, greu de
stabilit... Căci, întotdeauna, în literatură și în
realitate, drumurile parcurse au semnificat mai
mult decât simpla deplasare în spațiu, marcând
atât efortul omului de a cunoaște, cât și (mai cu
seamă!) dorința de descoperire de sine.
Exact din acest punct pornește polonezul
Bolesław Leśmian, în încercarea de a spune
cât mai convingător o istorie eternă, aceea a
unui om care, vrând să vadă necuprinsul lumii,
ajunge să se cunoască în primul rând pe sine. E
vorba, în cartea sa, despre șapte aventuri, șapte
călătorii, șapte trepte ale cunoașterii și, desi-
gur, ale inițierii, căci aventurile-călătorii ale lui
Sindbad reprezintă traseul inițiatic al acestuia,
drumul său spre deplina maturizare și înțelegere
a marilor adevăruri ale lumii și ale propriei vieți.
Nu întâmplător, multe dintre aceste aventuri
sunt precedate de experiența visului, căci visul
are rolul de a mijloci accesul la o cunoaștere
superioară, inaccesibilă altfel, și, deopotrivă,
faptul că muzica însoțește, prin diferite elemente
(lăuta de aur a Urgelei, focul magic din palatul
vrajitorului Barbel, ca să ne limităm la aceste
exemple), revelațiile protagonistului.
Vorbind despre Bolesław Leśmian, poetul
Czesław Miłosz, laureat al Premiului Nobel
Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 17
Rodica
universală
GRIGORE
Literatură
pentru Literatură pe anul 1980, spunea că auto-
rul Aventurilor lui Sindbad Marinarul „reprezintă
un fenomen unic în literatura universală, meri-
tând pe deplin să stea alături de marile figuri ale
literaturii lumii”. Căci, după cum au demonstrat
numeroșii interpreți ai operei sale, Leśmian își
depășește cu mult epoca, nefiind complet înca-
drabil în programul estetic al simbolismului,
cu care a fost contemporan, dar nici în acela al
modernismului la a cărui impunere în Polonia a
avut un rol esențial. Structura creației sale e plu-
ristratificată, mult mai complexă decât ar putea
să pară la prima vedere, dar și legată cu nume-
roase și puternice fire de elementele tradiției
poloneze și deopotrivă de cele ale marii culturi
universale. Iar acestea, toate, se văd încă din
volumul său de debut în poezie, apărut în 1912,
urmat, la doar un an, de Aventurile lui Sindbad,
carte scrisă în proză, însă fiind, în esență și în
ceea ce are mai bun, mare poezie.
Din păcate, abia după cel de-al Doilea
Război Mondial opera lui Bolesław Leśmian va
avea parte de studiile critice care o plasează, pe
drept cuvânt, alături de marile cărți ale litera-
turii universale, iar scriitorul va deveni centrul
canonului literar polonez. Căci, imediat după
apariția volumelor sale de poezie ori de proză,
el a fost mai degrabă ignorat, poate și pentru că,
spre deosebire de majoritatea contemporanilor
săi, care încercau să impună filonul național și
rămâneau, din păcate, cantonați în vechile tra-
diții culturale poloneze, Bolesław Leśmian era
pasionat de filosofie, raportându-se deja la ideile
lui Henri Bergson și mai ales la acel „élan vital”
teoretizat de filosoful francez. Ca urmare, struc-
tura ritmică a creației sale va fi menită a exprima
chiar această „forță vitală”, de natură a exprima
esența universului și a ființei umane și de a
oferi cititorului viziunea unei realități superi-
oare, scriitorul depășind astfel și limitele și toate
posibilele limitări ale vechiului contract mime-
tic. Pe de altă parte, Leśmian se va apropia și de
legendele și poveștile poloneze, combinând ele-
mentele simbolice ale acestora cu altele, livrești,
venite pe filiera culturii unviersale, așa cum se
întâmplă în Aventurile lui Sindbad Marinarul.
Mereu deschis spre inovațiile stilistice ori
simbolice, Bolesław Leśmian a fost apropiat,
de exegeții recenți, inclusiv de orientările avan-
gardiste, vorbindu-se despre existențialismul
ori creaționismul operei sale. Însă, mai presus
de toate acestea, cărțile sale demonstrează
capacitatea scriitorului de a intui marile ade-
văruri ale lumii și ale existenței umane, dar și
rara artă de a le transmite cititorului în cadrul
unor structuri lirice ori narative de o limpe-
zime uimitoare, dar care, dincolo de aparenta
simplitate, reprezintă punctele de reper ale unei
complexități artistice de excepție. ■
Bolesław Leśmian, Aventurile lui Sindbad Marinarul.
Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018.

18 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Constantin
ZĂRNESCU
S oldatul legiunii străine păzea întunecatul
zid mucegăios al unei enorme cazemate;
ușa înaltă și încuiată, în faţa căreia trupul
său deșirat și semeţ forma un X ameninţător și
agresiv, ca o interdicţie. Dar la numai o jumătate
de metru, mai încolo, în ţărână, era și o ciudată
spărtură, în cărămizi, o scorbură, un fel de gol.
Un alt soldat în trecere, pe lângă zidul acela, îl
întrebă pe impasibilul paznic, cu arma la picior
(vorbeau în limbi diferite și se înţelegeau destul
de greu): „Păzești doar această ușă?... Dar... mă
rog, ce e chestia aia? Și cum a apărut ea aici?”, îl
întrebă curios, arătând pietrele sparte și prăbușite,
în spatele cărora se ghicea o altă lume, dincolo
de zid, o adevărată și, poate, fericită promisiune.
Acela nu se clinti; statura sa mândră, înaltă,
verticală, părea un fel de negaţie definitivă și
mută, arătându-se interesat, până în prăpăstiile
conștiinţei, de serviciul său sever și important,
de noapte, în faţa acelei uși, ruginite și miste-
rioase. ,,O păzesc, chiar dacă este închisă!”, îi
șopti înlemnit și mecanic, doar printr-o vibraţie
tremurândă și uscată a buzelor.
* ceanice, aristotelice și aristocratice. Și se visă om!...
Atunci, aplecându-se și introducându-și
capul prin scorbură, celălalt soldat văzu, cu
uluire, că se poate trece, dincolo, corpul său
Poezii
falimentul etern
Dumnezeu e contabilul meu de păcate,
Nu ne auzim foarte des.
El e prins cu tot felul de acte
Caritabile, e subînţeles.
O să trebuiască odată să ne facem bilanţul,
Eu și El, o să fie un stres,
Ce-o să fie atunci, Dumnezeule mare!,
Cifre multe, de neînţeles.
Falimentul etern se-ntrevede,
Am făcut cheltuieli de satrap.
Îmi rămâne o singură șansă:
Dacă dragostea-i deductibilă, scap.
îţi dau credit (pe viaţă)
am reînceput să scriu poezii,
pentru tine, unica raţiune de-a fi,
sunt nebun, îndrăgostit, amândouă:
capitalismu-i early booking la spitalul nouă
de unde s-aveţi timp de poezii,
când umblaţi cu inginerii,
zilele trec de parcă n-ar fi,
partea bună, îmbătrânim împreună
ei zic că iubirea nu-i o afacere,
dar tu ești afacerea mea dintâi,
Scrisul Românesc
Legiunea străină
(Parabolă, kafkiană, postmodernă)
pătrunzând în zid ca un vierme în măr, în vreme
ce paznicul nici măcar nu îl băga în seamă.
Bucuros, el chiar crezu că ieșise. Dar, în loc să
iasă, de fapt nici nu știa că tocmai intrase! Și,
în acel moment, soldatul fu păscut de bleste-
mul ce se abate întotdeauna împotriva acelora
care își trăiesc viaţa în afara sau
în dauna onoarei, onestităţii și
demnităţii: se metamorfoză,
pe loc, în șoarece. Săpă canale
înguste și adânci, găuri și guri
de fugă; și cuiburi și tuneluri
întunecoase; și ajunse, în cele
din urmă, într-un parc subte-
ran, modem, unde se reparau, se
vopseau și se dichiseau fel și fel
de mașini mici. Făcu tot posibi-
lul să evolueze, istoric, pe lângă
gangsteri și mafioţi, lucrători
tenebroși, sau oameni de afaceri,
spre stadiul social de șobolan.
Urcă într-o limuzină luxoasă,
atras de mirosul pielii de taur, al scaunelor transo-
Ieși; dar nu știa că el, de fapt, tocmai intrase,
– îndreptându-se, în viteză, spre întortocheatele
avenu-uri din babilonicul N.Y. Conducea cu o
ei văd numai depunere și retragere,
eu am ochi doar pentru ochii-ţi căprui
în numele Tatălui și al Fiului
introduceţi, vă rugăm, codul PIN,
iubirea e-un credit pe viaţă
fără adeverinţă de venit, amin
singurătatea dă târcoale
singurătatea dă târcoale
pe mari reţele sociale
și nicăieri o inimă
nu doare ca în lupanare
veţi înţelege vreodată
că dragostea-i un sanctuar
și că viaţa
noastră toată
e un dumnezeiesc coșmar?
tu m-ai atins
Nu materialul,
ci imaterialul
ne guvernează viaţa:
femeia pe care nu putem pune mâna
e cea mai palpabilă provocare.
Tu m-ai atins
Și-am devenit real
Proză
Poezie
In memoriam MIKO ERVIN
eșarfă spânzurată în vânt și cu o mână răsfirată,
prin șuviţele blonde și răvășite, graţie vitezei,
ca și în vremurile fericite în care, exuberant și
tânăr, nu își pierduse, încă, demnitatea, aproape
cavalerească și onoarea. Apoi, se rătăci...
Sufletul său cocoșat și chinuit, meschin îl
poseda și îl stăpânea, chiar și prin
vis, până acolo încât, spre a nu se
trăda, se ferea să se lase călăuzit de
vreun om bătrân al orașului, sau
de vreun funcţionar al poliţiei.
Disperă. Făcu de mai multe ori
în șir aceleași erori de conducere,
aceleași trasee, în volute și în cer-
curi, rute și drumuri, semafoare
– tot timpul închise și înfundate.
„Nimic să mă salveze, gândi,
niciun fel de indiciu”. Apoi își
șopti, cu voce tare, parcă mus-
trând un demon dinăuntru: „Nu
se poate!... Trebuie să insist... Tot
voi găsi eu..., în cele din urmă...,
pe aici, pe undeva, vreo gaură...”.
Se pocni de o poartă blocată, ruginită
și-naltă. Iar la trezirea din vis, se pierdu, din
nou, pentru a câta oară, în soarta blestemată a
unei vieţi de șoarece. ■
Teodor
BURNAR
No bells
Tu ești premiul meu
pentru că am scris împreună
cea mai frumoasă poveste de dragoste.
Continuarea
o să ne ia toată viaţa
(și-o să ne dea nemurirea).
Te deum
Dumnezeu, când a creat lumea,
A mai zăbovit o clipă la tine,
și, cu toată opoziţia îngerilor,
Finalmente te-a trimis lângă mine.
Lăudat fie Domnul
Că mi-a dat să-mi văd îngerul
înainte
să-mi văd Creatorul
Cel mai mare lucru
Dragostea nu schimbă lucrurile.
Lucrurile rămân lucruri,
și dragostea rămâne dragoste.
Ce lucru mare
că dragostea este în afara lucrurilor.
 Teatru
Obsesii, spectacolul luptei
cu tine însuți
C ând începe și unde se termină nebunia?
Am trăit-o cu toții cândva, într-o formă
sau alta, în doze mai mici sau mai mari,
pasageră sau cronicizată, ascunsă bine în fal-
durile unei depresii nebăgate în seamă ori ivită
pe neașteptate în nervii întinși precum coarda
unei viori care nu mai suportă arcușul. Lora
trăiește zilnic cu nebunia. Este singura care nu
o părăsește niciodată.
Începutul noii stagiuni a Teatrului Național
„Marin Sorescu” din Craiova ne-o prezintă pe
Lora în toată goliciunea nebuniei sale, într-un
one-woman show pregnant, străbătut (atât la
propriu, cât și la figurat) de ecoul unei colaborări
care și-a arătat și în alte rânduri magnetismul:
Cerasela Iosifescu și Yannis Paraskevopoulos.
Cerasela și Yannis se află, deja, la al patrulea
proiect comun, după Romeo și Julieta, Medeea
și Pescărușul, toate montate la Naționalul craio-
vean. Obsesii, spectacolul care a deschis sezonul
artistic 2019-2020, este un melanj semnat de
Claudiu Sfirschi-Lăudat după texte de Margarita
Karapanou, scriitoare de origine greacă sufe-
rindă de psihoză maniaco-depresivă. Textul jucat
de Cerasela Iosifescu adună fragmente biografice
ale obsesiilor Margaritei, fiică a unei cunoscute
romanciere, în Lora. Și ea este scriitoare și fiică
keanos
Revista Observator Cultural (Nr. 995/2019)
cuprinde o serie de articole și eseuri dedicate
schimbărilor sociale și fenomenului politic
românesc, cu referire în principal la
alegerile prezidențiale, despre care
scriu critici și analiști precum Cris-
tian Pîrvulescu, Caius Dobrescu sau
Iulia Popovici. Camelia Dinu sem-
nează un articol intitulat Poezia rusă
contemporană ca o imensă nevoie de
realitate pe marginea unei recente
antologii coordonată de V. Ștefăneț
și V. Țvetov. Se relevă dificultățile
inerente categorisirii poeziei ruse
contemporane, 17 poeți inventariați în acest
volum realizând cumva o panoramă edificatoare
asupra peisajului rusesc, iar realitatea constru-
ită de vocile poetice trasează niște „coordonate
ale violenței”, în care domină decorul citadin
și solitudinea. Teodora-Alina Roșca semnează
un eseu dedicat unei reinterpretări a romanului
Scrisul Românesc
de scriitoare, și ea își împarte numele cu mama,
pe care o iubește și o urăște deopotrivă, în nota
bipolară în care își poartă întreaga existență.
Apariția scenică a Lorei e precedată de răsu-
netul vocii sale. „M-am născut în luna iulie,
pe seară, în constelația Cancerului. După ce
m-au văzut, mi-au întors spatele”, își începe ea
monologul prefațându-și condamnarea la sin-
gurătate. Adesea, confesiunile înregistrate se
completează cu vocea de pe scenă. Ecoul este
un artificiu important în ecuația spectacolului.
El acompaniază anamneza, umplând sala cu
sunete răsfrânte care invită spectatorul în călă-
toria profundă în sinele personajului. Îmbrăcată
în negru, cu o haină roșie, Lora se plimbă pe
scena gândită de Lia Dogaru ca un podium de
prezentare între axele principale ale vieții sale:
ușa clinicii, un pat, cada care o îndeamnă la
sinucidere, în jurul căreia sunt așezate pastile
supradimensionate, plasele de cumpărături
dobândite în urma shopping-ului compulsiv și
locul evadării prin sexy-line: un covor roșu și
receptoare de aceeași culoare. Lora se plimbă
printre rândurile de spectatori, face cunoștință
cu câțiva, mărturisește că nu se aștepta să fie așa
o coadă la ușa clinicii. Dar nu își face probleme,
ea este de-a casei, nu o vor lăsa să aștepte.
Obsesiile încep să curgă senin, uneori cu
autoironie, alteori sec și tăios, dar mereu sedu-
cător, căci Cerasela Iosifescu nu și-a pierdut
nicio clipă capacitatea de a-și seduce publicul.
Mai mult decât atât, are talentul rar întâlnit de a
gestiona pateticul astfel încât să se simtă inerent
și necesar, în doze perfecte. Singularitatea pre-
zenței sale pe scenă nu este resimțită nicio clipă
drept un neajuns, textul o ajută printr-o echili-
brare atentă a extremelor. Momentele de umor
balansează căderea liberă. Adâncirea în tulbură-
rile interioare este potențată de alegeri muzicale
sorescian Trei dinți din față, cu referire la „vizi-
unea artistică nonconformistă” a autorului și la
îmbinarea dintre planurile colectiv și personal
în conceperea istoriei. Andrei Gogu publică un
inedit interviu cu Adriana Babeți pe marginea
romanului semnat în colaborare cu Mircea
Mihăieș și Mircea Nedelciu (Femeia în roșu),
interviul fiind bazat pe „istoriile
neștiute ale personajelor”.
Revista Orizont (Nr. 10/2019)
dedică acest număr Festivalu-
lui Internațional de Literatură de
la Timișoara, a cărui temă a fost
Libertatea. Între istorie și literatură,
între invitații speciali anul
acesta se numără și Andrei
Codrescu, care a lansat
cu acest prilej volumul
Metroul F. Doi ani pe românește publi-
cat de Scrisul Românesc. Robert Șerban
realizează un interviu cu sculptorul
Doru Covrig, care trăiește de aproape
patru decenii în Franța, cu referiri la
experimentare și experiment, criza de
creație, relația cu critica și criticii de
Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 19
Anda
SIMION
inspirate, o cunoscută marcă a regizorului, de
mare intensitate fiind secvența descătușării pe
fundalul sonor al lui David Bowie. Scăpărătoare
și prezentă în fiecare secundă în rol, Cerasela
Iosifescu pare să fi absorbit cu nesaț frămân-
tările transpuse de Margarita în textele în care
și-a reflectat tulburările psihice.
Lora își radiografiază existența orbitând în
jurul cățelușei sale, Louka, și a mamei. Doar
iubiții săi, unul schizofren, altul psihiatru, și
bărbatul de la sexy-line îi mai colorează, pentru
scurt timp, singurătatea. Altminteri, luminile
sunt doar pe Lora. Deschizând ușa clinicii, dă
peste reflectoare puternice, pentru că miezul
destinului său este să trăiască în tovărășia ei
înseși, cu gândurile proprii mereu în lumină,
mereu dându-i târcoale, mereu însoțind-o.
Numai Dumnezeu o mai însoțește pretutindeni,
alături de ele. Dar Lora nu se împacă nici cu asta.
Captivantă și sinceră, povestea Lorei
așteaptă să fie auzită. O revenire frumoasă
a Ceraselei Iosifescu și a lui Yannis Parasle-
vopoulos pe scena craioveană, cu un proiect
jucat la Arcub, în București, pe care publicul
nostru se va bucura să îl regăsească la Sala I. D.
Sîrbu. Aplauze îndelungate la debutul stagiunii
pentru o chimie între actor și regizor care par-
curge anii fără să își piardă din prospețime. ■
artă. Ancheta numărului curent își propune
să răspundă la dificila întrebare „Ce rămâne
după noi?”, la care răspund un mare număr de
scriitori. Vasile Popovici, în articolul Tinerețea
lui Camus, evidențiază aspecte ale personali-
tății celebrului scriitor francez, dar analizează
și scrierile de tinerețe ale acestuia, creionând,
astfel, corelații interesante. Despre recentul
roman semnat de Carmen Firan – În apele face-
rii (publicat la Ed. Polirom) – scrie Alexandru
Oravitzan, care apreciază volumul ca pe „o
carte ce mizează pe formula polifoniei, a multi-
plelor voci și instanțe narative, pentru a creiona
o lume ale cărei urme mai pot fi resimțite și
astăzi”. O cronică a volumu-
lui Istorie și rasism (publicat de
Marius Turda și Maria Sophia
Quine) este realizată de Grațiela
Benga, ce corelează aspectele
istorice puțin mai îndepărtate cu
practicile actuale de excluziune
și izolaționism politic decripta-
bile în mesajele unor politicieni
precum Boris Johnson și Donald
Trump. Red.
 Evenimente
20 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 Scrisul Românesc culturale

Ediția a XIV-a − 2019

Tema: Realitate și ficțiune, azi

C olocviile Scrisul Românesc, proiect cul-

tural-științific început în 2006 și derulat
fără întrerupere până astăzi, au dezbă-
tut teme importante și de actualitate rezonând
cu mișcările culturale și de idei în plan națio-
nal și universal, au ajuns la ediția a XIV-a. Ele
reprezintă, într-un fel, și un cadru de evaluare
a activității Editurii și Revistei Scrisul Româ-
nesc, prin lansarea de titluri noi, acordarea
unor premii de excelență și debut în volum,
reliefarea profilului revistei având ca obiectiv
fundamental interculturalitatea. Colocviile s-au
desfășurat în zilele de 30 și 31 octombrie în Sala
Oglinzilor a Muzeului de Artă din Craiova și
au avut ca invitați speciali pe Carmen Firan și
Adrian Sângeorzan, scriitori români din New
York, implicați în acest proiect încă de la înce-
put, alături de profesori universitari, critici și
istorici literari, directori și redactori de reviste
și edituri, din Craiova și alte centre universitare
din țară și din străinătate. Deschiderea Colocviilor „Scrisul Românesc”, ziua I
Manifestările au debutat cu Sesiunea de subiect de interes al timpului nostru – raportul
comunicări științifice. Dacă tema din anul dintre realitate și ficțiune. Tema nu este nouă, ea
precedent a fost Unitate prin diversitate..., a cunoscut diverse interpretări în concordanță
tema Colocviilor Scrisul Românesc din acest cu evoluția societății și a literaturii. Realitatea
an s-a menținut în actualitate abordând un concurează imaginația și tinde să o depășească,
într-un moment în care inteligența artificială,
robotica și explozia tehnologică fac posibile cele
mai aventuroase vise.
Intervențiile celor peste 25 de autori partici-
panți la dezbaterea temei Realitate și ficțiune, azi, Adrian Sângeorzan...
din cadrul celei de-a XIV-a sesiuni științifice, au
venit cu interpretări și puncte de vedere de o mare
diversitate reușind să releve raportul dintre rea-
litate și ficțiune, mai ales în zilele noastre când o
Carmen Firan, Florea Firan, Gabriel Coșoveanu, Ioan Lascu criză valorică este puternic vizibilă, cele mai multe
cu exemple din literatura română și universală
și mai puține din sfera tehnologică sau politică,
cum, poate, unii participanți s-ar fi așteptat.
În încheierea sesiunii a fost lansat numărul
special, 10/2019 al revistei „Scrisul Românesc”,
care cuprinde comunicările autorilor înscriși, și
volumul Unitate prin diversitate. Memorie cultu-
rală și spiritualitate românească, cu comunicările
Ioan Lascu... științifice de la sesiunea din 2018. Moment artistic al Filarmonicii Oltenia

La încheierea Sesiunii de Comunicări Ştiințifice a Colocviilor

 Evenimente
culturale
Lansări de carte
Î n ziua a doua a avut loc lansarea celor mai
recente cărți de poezie, proză, istorie și
critică literară: Metroul F. Doi ani pe româ-
nește, versuri de Andrei Codrescu, În apele
facerii, roman de Carmen Firan, Certificat
de virginitate, proză de Adrian Sângeorzan,
Oameni și cărți din Piemontul Bălăciței de
Rodica Pospai Păvălan, Călătorii spre insula
interioară de Viorica Gligor, Scriitori români
în corespondență de Florea Firan. De ase-
menea, în cadrul Colecției „Femei celebre în
literatura română” au fost lansate volumele
Carmen Sylva. Regina-poetă și Elena Farago,
versuri alese din opera celor două autoare.
Volumul Metroul F. Doi ani pe românește,
al doilea scris în limba română de Andrei
Codrescu, după Instrumentul negru (2005),
cuprinde versuri scrise și publicate în revista
„Scrisul Românesc” în perioada 2017-2019.
Prefața intitulată Vânătoarea de poezii Andrei
Codrescu o încheie astfel: „De multe ori am
crezut că-i mai ușor să scriu decât să mă bat cu
mașinile și știrile. Această slujbă neplătită nu
se poate cuantifica: e făcută de dragul poeziei.
Îmi era sete de poezie, aveam nostalgia muzicii
poeziei românești, și trăiam într-un moment
istoric în SUA; că le-am scris pe astea știu/ că
părul mi s-a rărit și a răsărit chelia/ dar timpul
părea oprit cu pălăria/ e de necrezut că-s încă
viu/ aud indivizi cu dalte/ recioplind statuia.”
În apele facerii, roman de Carmen Firan,
apărut la Editura Polirom, e o „poveste de
dragoste plasată în ultimul deceniu de comu-
nism care redă atmosfera acelui timp fără
ostentație, prin existența unor tineri intelec-
tuali prinși în capcana istoriei. Povestea unui
erou fără nume este completată de trei voci
diferite care preiau alternativ firul narativ,
ilustrând realitatea crudă, visurile și utopiile
protagoniștilor. Simțindu-se într-o închisoare
existențială, antieroul acestei cărți decide că
nu s-a născut încă. Nu s-a născut pentru că
încă nu a făcut nimic important, nu are la ce
să privească în viitor și ce să lase în urmă.
Parabola este însă și o frondă împotriva sis-
temului, o formă de rezistență la alienarea
politică în speranța găsirii unui sens al vieții.
Tabloul Bucureștiului din anii ’80 este condi-
mentat cu relații amoroase, cu scene din viața
nomenclaturiștilor, dar și a boemei artistice,
cu o bună observație a realității și o analiză
lucidă, fără încrâncenare, a acelor vremuri.”
Certificat de virginitate, proză de Adrian
Sângeorzan: „România și America, medicina
și literatura se contopesc în povestiri pro-
vocatoare și fascinante. Personaje detaliat
conturate se întâlnesc și se despart sub pretex-
tul unor întâmplări cu tâlc, al unor călătorii
în trecut sau în viitor, spre locuri cunoscute
sau tainice. Lumile construite minuțios de
Adrian Sângeorzan au ceva din căutările și
visurile oricăruia dintre noi. Realitatea este
ficționalizată, iar ficțiunea devine o realitate
Scrisul Românesc Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 21
posibilă. Totul pentru a răspunde acelorași
întrebări care ne frământă de-a lungul vieții:
Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Care ne
este locul în această lume?”
Cărțile celor doi scriitori români din New
York au apărut inițial foiletonic în paginile
revistei „Scrisul Românesc”.
Oameni și cărți din Piemontul Bălăciței
de Rodica Pospai Păvălan – Autoarea, cu un
doctorat în domeniul evoluției mijloacelor
de comunicație în epoca modernă, ne face
cunoscut un volum care are o valoare docu-
mentară deosebită, mai ales când prezintă
103 personalități din Piemontul Bălăciței,
care s-au afirmat, în diferite domenii, în țară
sau în lume, dar a fost o listă mult prea scurtă,
determinată de timpul și posibilitățile de
informare ale acelui moment. Cu siguranță,
autoarea are în intenție o nouă carte pe baza
fișelor strânse în realizarea volumului de față.
Călătorii spre insula interioară de Viorica
Gligor: „Recenziile și cronicile care alcătu-
iesc acest volum au fost publicate în diverse
reviste literare (Amfitrion, Confesiuni, Ori-
zont, Ramuri), de-a lungul câtorva ani, între
2010 și 2019. Imaginea lui mozaicată acoperă
spații literare diverse ca problematică, viziune
creatoare și stil artistic. Prin călătoriile livrești
pe care vi le propun veți (re)descoperi teritorii
cunoscute mai mult sau mai puțin, atât din
literatura română, cât și din cea universală,
așa cum s-au reflectat în oglinda subiectivi-
tății mele. Pentru că, inevitabil, orice demers
interpretativ poartă amprenta gândirii și a
sensibilității celui care scrie.”
Scriitori români în corespondență de
Florea Firan: Scrisorile cuprinse în volum
reprezintă o parte din corespondenţa revis-
tei „Ramuri”, corespondență ce însumase la
încetarea apariţiei publicației (mai 1947), 8
000 de manuscrise. Dintre acestea, prin grija
preşedintelui Societăţii „Ramuri”, Dumitru
I. Ianculescu, au fost selectate şi depuse la
Arhivele Statului din Bucureşti (în prezent la
Arhivele Statului din Craiova), 1172 scrisori
trimise de către 324 persoane. Anterior, D. I.
Ianculescu ni le-a încredințat cu mare încre-
dere pentru o perioadă, pentru a le analiza
și publica. Noi am selectat 582 de scrisori,
aparţinând unui număr de 101 autori: scri-
itori, academicieni, profesori universitari
și din învățământul preuniversitar, demni-
tari, oameni de cultură şi artă, cei mai mulți
colaboratori ai publicației, printre care I.
Agâr­biceanu, T. Arghezi, Em. Gârleanu, N.
Iorga, I. Minulescu, V. Eftimiu, Elena Farago,
Cezar Petrescu, G. C. Ionescu-Şişeşti, L.
Rebreanu, G. Topârceanu, C. Rădulescu-Mo-
tru, T. Vianu, Al. Dima, Ov. Papadima, M.
Romanescu, N. Bănescu, C. D. Ionescu, V.
Papilian, C. Theodorian, D. Tomescu, I.
Biberi ş.a. Volumul are o valoare deosebită
din punct de vedere al istoriei literare.

22 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Versuri de Carmen Sylva. Regina-poetă:
Critica literară românească, cu excepția lui
Titu Maiorescu, este destul de reținută față
de creația Reginei-poete. În plan european ea
este însă apreciată, mai ales în Franța și Ger-
mania, scrierile ei fiind considerate contribuții
la consolidarea culturii în acea epocă. „Revista
Fundațiilor Regale” dedică numărul 12 din
1943 drept „Omagiu Carmen Sylvei” în care
semnează o serie de studii, amintiri și evocări
Dumitru Caracostea, George Enescu, Alice
Voinescu, Ion Șiugariu, D. R. Mazilu ș.a. În
amplul său studiu intitulat Dinastie și creativi-
tate, criticul D. Caracostea o consideră „printre
cei mai buni scriitori contemporani și deasupra
poetelor contemporane”, dar are rezerve față de
poziția sa socială și limba în care se exprimă
susținând că opera lui Carmen Sylva a întâm-
pinat mari dificultăți datorită numărului mare
de scrieri, dar și poziției sale în societate, ca
regină. „Dacă ar fi aparținut păturii noastre
mijlocii și ar fi scris în românește, judecata
criticii n-ar fi șovăit.” În ultimii ani, Carmen
Sylva a revenit în atenția mediului cultural, dar
studii care s-o așeze în istoria literaturii române
se lasă încă așteptate. Ar fi o recuperare și o
deschidere binemeritată pentru cunoașterea
activității sale diverse și bogate rămase în mare
parte necunoscută cititorilor români.
Versuri de Elena Farago: „Poetă de mare
sensibilitate, Elena Farago se distinge prin-
tr-o creaţie complexă şi viguroasă, marcată
de muzicalităţi suave şi claritate imagistică,
folosind uneori metodele semănătoriste ca
fundal pentru o formulă lirică de mediere a
tradiţionalismului cu modernismul de expre-
sie simbolistă. Volumul său de debut, Versuri,
publicat la îndemnul lui Nicolae Iorga în 1906,
denotă o lirică delicată, relevând admirabil
conceptul de feminitate cu sonorităţi abia şop-
tite, cu discreţie şi emotivitate a sentimentelor,
într-un eros marcat de tensiuni şi aşteptări, de
o sinceritate caldă, nedisimulată.”
Au fost prezentate și volumele de debut edi-
torial premiate în anul 2018 și respectiv 2019
cu Premiul „Al. Macedonski – Prima verba”:
Peisaje în interior de Bogdan Popa, Viața ca un
joc naiv de Iustin Niță, Exerciţii de liber arbitru
de Teodor Burnar.
Peisaje în interior de Bogdan Popa:
„Bogdan Popa, licențiat universitar, profesor de
limba și literatura română în localitatea Fun-
dulea, județul Călărași, este gorjean (născut în
Public numeros și divers la Colocviile „Scrisul Românesc”
Scrisul Românesc
Deschiderea Colocviilor, ziua a II-a
1984) și, poate mai important decât toate aces-
tea, este un poet adevărat. Probă în validarea
afirmației mele este chiar ciclul de poezii pe
care l-a trimis la concursul de debut, organizat
de Editura și Revista Scrisul Românesc. Stăpân
pe uneltele sale, operator instruit în mane-
vrarea versului liber, el realizează poeme de
mici dimensiuni, într-o manieră încântătoare,
jucându-se cu cuvintele-necuvinte și obținând
efecte rafinate artistic.” (Mihai Duțescu); „E
adevărat cum se spune,/ că frumuseţea e în
lucrurile mărunte/ pe care (doar) neînzestraţii
nu le văd./ Se moare/ în mijlocul indiferen-
ţei generale,/ imperfecţiunea e marca/ acestui
pământ./ Dar poezia singură/ pulsează şi (ne)
strigă prin/ toţi porii imperfecţi ai vremii./ E
ca un melc ce se târăşte neobosit/ prin metas-
taza la zi a lumii./ E toată singurătatea aia/
frumoasă şi necesară./ Azi, când comunicarea
nu mai e/ nici propoziţie, nici carte,/ pe această
platformă a – socială,/ Poezia e, aşa cum citi-
sem undeva,/ un Koala în faţa unei Corporaţii./
E (va fi)/ o formă reală de rezistenţă!” (Poezia)
Viața ca un joc naiv de Iustin Niță: „Viața
e ca un joc. Uneori pierzi, iar alteori câștigi.
Jocul vieții este lung și anevoios, cu urcușuri și
coborâșuri, cu victorii și înfrângeri. Ca să reziști
în lumea aceasta trebuie să îți însușești înfrân-
gerile și să îți corectezi greșelile altfel șacalii
comunității te vor devora. Îngerii nu își au locul
în lumea asta. Vânați pe străzile pustii, înlănțuiți
și subjugați, îngerii-și pierd aripile. Întunericul
este stăpân peste pământ. Domnul și-a pierdut
puterea, abandonați de cei ce ne apărau, cuceriți
încet-încet de umbra ce se aşterne timpuriu.”;
„De spus nu sunt prea multe/ Să mă descriu e în
Quartetul Filarmonicii Oltenia
Evenimente
culturale
zadar/ Căci în umbră-mi place să trăiesc/ Tăce-
rea mea vorbește/ Iar cuvintele sunt de prisos/
În noaptea neagră-mi place să mă pierd/ O să
vă las să mă descoperiți/ Dar gândurile nu o să
mi le deschid/ În inimă nu-mi vei pătrunde/
Mai bine ai renunța străine/ Căci n-ai să mă
cunoști.” (Autoportret)
Exerciţii de liber arbitru de Teodor Burnar,
care a fost prezentat de Mihai Ene, membru
al juriului: Volumul Exerciţii de liber arbitru
al lui Teodor Burnar combină inteligent con-
sideraţii filosofice şi observaţii existenţiale cu
note ironice şi ludice, care transformă anu-
mite credinţe, idei, certitudini sau angoase în
material optim pentru jocul poetic. Ca şi în
titlul la fel de subtil ironic, poemele din acest
volum se constituie în exerciţii (nu doar de stil)
menite să integreze într-un discurs cvasi-post-
modern întrebări şi realităţi biografice a căror
comunicare nu mai poate fi directă sau inte-
rogativ-metaforică, precum în modernitate, ci
mediate de o formă de (auto)ironie calină, dar
nu mai puţin problematizantă sau chiar dra-
matică.„America nu plânge după nimeni,/ E
hâtră, somnambulă şi nebună,/ Pe drumurile ei
întortocheate/ Am rătăcit cu vise-o săptămână/
Când treci Oceanul, să-ţi piteşti aleanul,/
Căci strigă de sub tălpi huma străbună,/ Aici
românii mâncă aguridă,/ Şi-au dinţii strepe-
ziţi după română/ America-i nebună!/ Rea,
dar preafrumoasă,/ Şi drumurile ei le-aş bate
toate,/ Autostrăzile întortocheate,/ Şi liquor
store-urile cu melasă/ Tu grasă, tu obeză
Americă,/ Ce-ameninţi să ne-nghiţi pe toţi şi
toate,/ Să ştii că te-am văzut − şi nu mi-e frică!
(Transatlantic)
 Evenimente
culturale
Festivitatea de premiere
Ioan Lascu primind premiul
Ion Segărceanu prezentat de Florea Firan
Teodor Burnar – premiul de debut
Prof. univ. Andreea Niță ridicând premiul de debut
al tânărului Iustin Niță
Scrisul Românesc Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019 23
G ala Premiilor „Scrisul Românesc” și Ca întotdeauna între partenerii apropi-
ați care ne mediatizează manifestările, TVR
Concursul de Debut în volum au devenit
Craiova a fost și de data aceasta o prezență
evenimente de evaluare editorială și de stimu-
vizibilă și necesară, iar Muzeul de Artă
lare a tinerelor talente. Printre cei care au fost
premiați anul acesta se numără: ne-a oferit cu generozitate un spațiu care
s-a sincronizat perfect cu manifestările cul-
Premiul „Petre Pandrea” tural-științifice și artistice, față de care ne
Ioan Lascu – pentru volumul în manuscris exprimăm întreaga noastră gratitudine! ■
„Cărți ale generației ’80”; Redacția
Premiul „Şerban Cioculescu”
Rodica Grigore – pentru susținerea, cu
continuitate, a rubricii „Literatură
universală”
în revista „Scrisul Românesc”;
Premiul „Corneliu Baba”
Ion Segărceanu – pentru întreaga
activitate artistică;
Premiul de debut în volum pe 2019
la secţiunea Poezie, „Al. Macedonski –
Prima verba”:
Teodor Burnar și Iustin Niță Quartetul Teatrului de Operă „Elena Teodorini”
Pe parcursul manifestărilor Expoziţia de
cărți şi reviste „Scrisul Românesc 2006-2019”
a oferit participanților prilejul de a-și completa
biblioteca cu noutăți editoriale și numere din
revistă și au putut lua autografe de la autorii
prezenți. Cele două zile de manifestări cul-
tural-științifice au fost încheiate cu momente
artistice susținute de actori ai Teatrului Nați-
onal „Marin Sorescu”, Anca Dinu și Petronela
Zurba (care au recitat versuri de Carmen
Sylva, Elena Farago și Andrei Codrescu), și Actrițele Anca Dinu și Petronela Zurba
soliști ai Filarmonicii Oltenia și Teatrului de
Operă „Elena Teodorini”, constituiți în două
quartete, instituții cu care Scrisul Românesc
are proiecte editoriale în parteneriat.
Colocvii „Scrisul Românesc” din 2019 au
reprezentat și un prilej deosebit de întâlnire
a publicului craiovean, în special a tinerilor,
cu personalități ale vieții culturale române
din țară și din străinătate. A fost remarcată
prezența elevilor olimpici de la Colegiul
Național „Elena Cuza” și „Ștefan Odobleja” Mircea Pospai, Constantin Pădureanu, Mihai Firică,
din Craiova, însoțiți de profesorii lor.
Claudia Miloicovici, Florea Firan, Mirela Mitu
La finalul Colocviilor „Scrisul Românesc”, ziua a II-a
24 Nr. 11 (195) ♦ noiembrie 2019
Atelier de artist
Emilian ȘTEFÂRȚĂ
Valorizarea antichității etrusce și romane din
perspectiva renascentistă și modernă la Florența
F lorența, creuzet singular, fantastic
și incomparabil al Europei în care
Renașterea erupe din bigotul Ev
Mediu pentru a se topi târziu, natural și fără
constrângeri, în decadentul și luxuriantul
Baroc. Florența, teritoriu al experienței
arhitecturale învăluită în mister al unui
Brunelleschi, locul în care Michelangelo
face o magistrală demonstrație de genia-
litate cu a sa tulburătoare Capela Medici,
orașul în care bazilicile și catedralele și-au
păstrat, neatins de scurgerea secolelor, atri-
butul sacerdotal, aici se găsește ascunsă între
edificii încărcate de istoria locului o bazi-
lică secularizată. În această Florență lăsată
pradă cohortelor de turiști abandonați în
extazul contemplării, în această Florență pe
care o străbați cu răsuflarea tăiată de extaz,
pe Via della Spada își găsește refugiu un
artist remarcabil, considerat de mulți drept
cel mai important sculptor italian al secolu-
lui XX, aici găsim savant reunite operele lui
Marino Marini. Într-un spațiu vast, parti-
ționat minimalist pe orizontală și verticală,
încărcat echilibrat cu sculptură de medie
și mare dimensiune, sunt savant puse în
valoare operele unui mare artist. Parcur-
gând traseul vizitei ajungi târziu să înțelegi
că te afli nu doar într-un templu dedicat
artei ci într-o bazilică creștină de secol
XVIII, edificiu desacralizat în perioada
napoleoniană care după multiple schimbări
de funcțiune, de la sediu al Loteriei Impe-
riale la fabrică de țigări este încredințat în
anii 80 arhitecților Lorenzo Papi și Bruno
Sacchi pentru a o remodela funcțional și
plastic în ceea ce este astăzi, muzeu dedicat
unui singur artist.
Marino Marini este una dintre cele
mai interesante personalități ale scenei
culturale și artistice italiene ale
secolului XX. În anii ’30 -’40,
este cel ce inițiază o cercetare ce
avea în vedere elaborarea unei
forme „pure”, prin recuperarea
modernă și refacerea tradiției
etrusce și medievale.
Tema cavalerului care apare
în acești ani va fi o constantă în
opera sa, aproape un semn sim-
bolic al viziunii sale personale
despre lume. Lui Marini însuși
îi plăcea să spună: „există în
întreaga istorie a umanității ...
figura cavalerului și a calului...
Scrisul Românesc
Scrisul Românesc
La început exista o armonie între ele, dar în
final, mai ales după ultimul război, lumea
mașinii izbucnește violent între ele, ceea ce
rupe această simbioză dramatic, dar nu mai
puțin vie și vitalizantă ”.
Începând cu 1943 se identifică semne
de schimbare a exploatării plastice a temei:
formele se deschid, devin violente, pline de
tensiune, relația dintre cavaler și cal devine
dramatică, conflictuală, după război se
accentuează tensiunea dinamică a lucrări-
lor sale, ajungând la deformare, cu suprafețe
aspre și decupate. Seria de cai și călăreți
evoluează într-atât încât figurile grupului
ajung să se topească, formând blocuri cu
forme dezbrăcate, pline de patos. Această
variație stilistică fundamentală reflectă o
variație violentă în viziunea lucrurilor la
Marino Marini.
Itinerariul propus vizitatorului per-
mite perspective asupra lucrărilor atât de
la nivelul ochiului cât și din perspectivă
ascendentă ori descendentă. Parterul este
ISSN 1583–9125
dedicat temei predilecte abordate de artist,
aceea a metaforei Cavalerului reprezentând
un personaj ce ajunge să își piardă încrede-
rea în rațiune și în controlul de sine.
În sala principală a muzeului s-a dorit să
se combine contrapunctând nuduri femi-
nine de dimensiuni monumentale, având
drept sursă de inspirație Pomonele etrusce
reprezentând zeitatea fertilității, interfe-
rând cu tema predilectă a Cavalerului.
Etajul mijlociu are în acest complex muzeal
valoarea unei pauze pentru reflecție, o
insulă mai intimă, care se concentrează pe
lucrări mai puțin epice, dar, poate din acest
motiv, mai sugestivă și în multe privințe
mai fascinantă și provocatoare. Lucrările
de la ultimul etaj răspund unui concept
foarte particular de „teatralitate” în care
spațiul capătă respirație nouă și extinsă,
iar în acest context, și în raport cu temele,
punerea în scenă este accentuată în mod
deliberat. Ne este prezentată suita Dansa-
torilor, specifică artistului pentru perioada
anilor cincizeci, care repre-
zintă evoluția ultimă și
extremă a artistului.
Cu siguranță drumul
între Michelangelo cu al
său David și Bazilica San
Pancrazio, infim topogra-
fic apreciat, este uriaș din
punct de vedere cultural și
care merită să fie parcurs câtă
vreme își găsește sorgintea
într-o zonă culturală a uma-
nității ce nu încetează de mii
de ani să emane valori abso-
lute, imuabile, remarcabile. ■
24 pag. – 5 lei 11