-15 1
BOEM@
Mai 2023 (Anul XV) Nr. 5 (171) - 46 pagini
ISSN 2066-0154
Apare sub egida A.S.P.R.A.
Asociaţia Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice
Editor: Editura Boem@
5 / 2023
COLEGIUL DE REDACŢIE
Director: Petre Rău
Redactor-şef online: Mihail Gălăţanu
Redactor-şef adjunct: Denisa Lepădatu
Redactori: Constantin Oancă, Tănase Dănăilă,
A.G. Secară, Mihaela Vaida, Dan Ion Sanda,
Grigore Grigore, Lucia Pătrașcu, Cristina Roşu
Grafică: Elena-Liliana Fluture
Tehnoredactare: Daniela Caşu
Colaboratori: Maria Timuc (Bucureşti), Luca
Cipolla (Italia), Lidia Grosu (Chișinău), Florin
Logreșteanu (Craiova), Ana Opran (Vaslui), Ligia
Popa (Cluj-Napoca), Melania Cuc (Bistriţa),
Carmen Racoviță (București)
XXXXXXXXXXXXXX
Revista literară BOEMA o puteţi citi şi pe site-ul
www.boema.inforapart.ro
actualizat permanent de: Editura Boema
Email: boema@inforapart.ro,
petrerau@yahoo.com
Telefon: +40726 337376
ADRESA REDACŢIEI: Str.Regiment 11 Siret, Nr. 17,
Bloc C20, Ap. 42, parter, Galaţi, 800331
Abonamente: boema@inforapart.ro, tel: 0726 337376
o În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răs-
pund în mod direct de conţinutul materialelor publicate.
o Materialele trimise trebuie să fie în format electronic
(Word, RTF, PDF) și să conțină diacritice.
o Din respect pentru cititorii noștri, revista nu publică
decât în mod excepțional texte apărute în alte publicații
(inclusiv pe internet).
Literatură
și
Artă
www.boema.inforapart.ro
DIN CUPRINS
Poezie: Șt. O. Iosif (p.5), Ella Leynard (p.8), Tudor Ștefan
Goția (p.16), Liviu Baitel (p.21), Dan Șalapa (p.22), Nicu
Brezoianu (p.24), Mihai Horga (p.31), Maria Anastasiu
(p.32), Constantin Stancu (p.36)
Proză: Cătălin Rădulescu: Cele trei tomberoane ale lui
Fredd (p.10), Nina Gonța: Ucraineanul îndrăgostit (p.17),
Mioara Paguțe: Jenică (p.29), Lucian Ienășescu: Întâlnire
întâmplătoare (p.37), Eugen Oniscu: Inima străinului - Nu-
velă-foileton (18) (p.42)
Cronică de carte: Ionel Necula: Rodica Lăzărescu și ispita
confesiunii (p.12) / Silvan G. Escu și ideea dedublării în dis-
punere epică (p.13) / Vasile Ghica – revenire la Cocuța Cona-
chi (p.14), Lucia Pătrașcu: Elena Fluturel - Cap Compas
Amsterdam (p.26), Viorel Coman: Dincoace de patul armei
(p.27)
Note de lectură: Alexandru Cazacu: Diplomație și istorie
culturală (p.6)
Eseu: Vicu Merlan: Patriotismul și istoria / Capsula Timpu-
lui la Vaslui (p.30), Petre Rău: Din nou despre matematica
lui Nichita Stănescu (3) (p.39)
Istorie literară: Ștefan Andronache: Preludiul iubirii dintre
Natalia Negru și Șt. O. Iosif (p.3)
Note de călătorie: Ștefan Andronache: Chaumont, castelul
disputat de trei femei și grădina înfrumusețată de artiștii lu-
mii (p.33)
Eveniment: Ana Opran: Festivalul cărții la Paris - Impresii
pe viu (p.9)
Lumea copiilor: Angela Burtea: Tilică la scăldat, Tilică și
Lori (p.38)
Anunț: Redacția: Festivalul Internațional al Aforismului,
Ediția a VII-a, Tecuci 2023 (p.21/31)
Cărți: Redacția: Cărți sosite la redacție (p.45)
Grafică:
Coperta I: Carmen Racovitza – Acrilic
Coperta IV: Adam Martinakis – Articulate
Interior: Grafică de Elena-Liliana Fluture
2
 Ștefan ANDRONACHE
Preludiul iubirii dintre Natalia Negru și Șt. O. Iosif
De la logodna cu un sărut la nunta de la Buciumeni
Cu puțin înainte de sfârșitul anului 1902, pe când
talentatul poet Șt. O. Iosif de abia își luase în primire o
slujbă cât de cât sigură, aceea de custode de sală de lec-
tură la Biblioteca Fundației Universitare „Carol I“ din Bu-
curești, s-a întâmplat ca una dintre numeroasele studen-
te al Universității, pasionată de literatura franceză, să-i
solicite acestuia cartea de factură romantică „De l’Alle-
magne“ de Madame de Staël.
Din acel moment, Natalia Negru, sensibila cititoare,
se îndrăgosti subit de tânărul bibliotecar, motiv pentru
care avea să frecventeze instituția de cultură „cu o regu-
laritate de școlar premiant“1. Studenta, care mai „mai
mult visa decât citea“2, a început să urmărească cu privi-
rea mișcările custodelui care obișnuia să urce „ca un
drac pe scară“ pentru a scormoni „din raft în raft“3 cărțile
cerute de abonați.
După vreo lună de zile, deci pe la jumătatea lunii ia-
nuarie a anului imediat următor, cititoarea Natalia Negru,
care își propusese cu orice risc să pătrundă în intimitatea
supraveghetorului sălii de lectură, a cărui creație îi era
deja cunoscută din paginile revistei „Semănătorul“, l-a ru-
gat pe acesta să lectureze versurile entuziaste pe care
le închinase „Unui poet“ și în care, chiar dacă lui Iosif i
se făcuse un direct și întemeiat reproș, autoarea îi avan-
sa și o propunere salvatoare: „Te iei numai cu haiducii și
prin codru o pornești/ Și de gât cu ei, zici doina, nebu-
natec crai ce-mi ești! // E frumos, nu zic, prin codri; dar
nu ți s-a mai urât?/ N-ai dori și o fetiță ce să-ți ție de
urât?…“4.
Firește că în urma unui astfel de avans, Iosif, care
era un ardelean serios și sobru ce până atunci reușise a
se ține tot mai departe de aventurile de ordin sentimen-
tal, nu a mai rezistat. El a simțit dintr-odată cum începe
să-și piardă mințile, iar inima i s-a umplut de lumină, cum
avea să mărturisească ulterior.
Într-o scrisoare adresată, pe 4 februarie 1904, priete-
nului său Sextil Pușcariu, „sărmanul grămătic“ de la Fun-
dație încearcă să-și descarce sufletul atât de puternic
marcat de sentimentul iubirii: „…De vreo două săptămâni
umblu zăpăcit, nu pot dormi nopțile. […] Dragă Sextil,
sunt îndrăgostiți lulea de un drac de copilă drăguță și
cuminte și deșteaptă, mă! E o studentă în anul al II-lea la
Litere și o cheamă Natalia. […] Mi-a atras atenția de la
început felul simplu și totuși elegant de a se îmbrăca și
mișcările corpului ei pline de armonie, figura luminoasă
cu trăsături așa de nobile și mai ales ochii; ochii aceia
vineți bătând în verde m-au pus pe gânduri“. După ce îi
3
Natalia Negru Șt. O. Iosif
precizează prietenului său că a îndemnat-o să scrie
literatură, el se arată nu numai din cale-afară de opti-
mist, ci chiar dispus să ia o decizie importantă: „Eu
am nădejdea să scot din ea o scriitoare faină! Mai
ales dacă oi lua-o de nevastă!“5.
Referindu-se la versurile „domniței visătoare“, în-
tr-o primă epistolă pe care i-o adresează acesteia, Io-
sif, încă tulburat, conchide încurajator: „Dar dumnea-
ta ești poezia însăși! […] În versurile d-tale e ceva din
acel zâmbet misterios, ceva din misterul ochilor al-
baștri care mi-au robit toate gândurile. Și de aceea
ești de două ori mai primejdioasă și mă tem de d-ta,
cum s-ar teme un rob înamorat de stăpâna lui“6.
Reacția Nataliei Negru a fost cât se poate de
promptă și transparentă: „Idealul meu a fost și este -
să pot face pe cineva fericit cât oi trăi/ Te-am întâlnit
pe tine. Dumnezeu să-mi ajute!/ Rămâi!/ Ești visul
meu dintâi,/ Iubirea mea din urmă“7.
Studenta Natalia Negru a prezentat, în cadrul
seminarului profesorului Mihail Dragomirescu, un re-
ferat despre poezia „Doina“ a lui Șt. O. Iosif, succesul
acestuia entuziasmându-l pe autor care, atunci când
a aflat de această întâmplare, „a fluierat toată ziua de
bucurie“. Mai mult, gestul Nataliei l-a determinat să o
cunoască și chiar să o stimeze mai mult 8.
Din dragostea sa pentru Lia, cum îi plăcea să o
dezmierde, Șt. O. Iosif se gândește să-și reia studiile
universitare întrerupte, să aibă mai multă grijă de pro-
pria-i sănătate și chiar să-și facă un viitor. Lia este
cea care îl mobilizează la „viață și la luptă“, îi inspiră
un plus de curaj.
Schimbarea fericită din viața sa, poetul i-o face
cunoscută și colegului său Zaharia Bârsan: „… Vei fi
bănuind că sunt ca și logodit […] Voi munci de dimi-
neața până seara ca un rob, pentru ca seara să pot
fi rege! […] Sunt fericit, dragă Zaharia, așa de fericit,
încât mă întreb dacă mai există pe lumea asta un om
mai fericit ca mine. Eu, care mă credeam un copil fără
noroc, oropsit de lume, străin de bunurile vieții, rătă-
cind cu ochii plânși într-o ceață adâncă, m-am pome-
nit deodată în pragul celui mai frumos rai, scăldat în-
tr-o lumină fermecătoare“9.
Treptat-treptat, între Natalia, care se afla în pro-
vincie, fie la Galați, fie la Tecuci sau Buciumeni, și
Steo, reținut în București de serviciu ori de preocupă-
rile sale literare, avea să se înfiripe o bogată și emo-
ționantă corespondență, insolitul roman epistolar, ce
(continuare în pag. 4)
(urmare din pag. 3)
avea să contureze pe parcurs, probând dimensiunile și
combustia sentimentului ce-i unise pe cei doi prota-
goniști.
Rândurile dedicate de Șt. O. Iosif „florii de câmp, dră-
guței și scumpei Cicoare“, după care simțea că se topeș-
te, par a fi scrise cu o cerneală ce a împrumutat nu atât
culoarea cât mai ales temperatura sângelui său: „Simt
așa de limpede că ar fi fost un mare păcat să murim îna-
inte de a ne cunoaște ori să trăim departe și înstrăinați
unul de altul“10; „Tu și numai tu mi-ai deschis porțile iubirii
adevărate, puternice - și azi am simțit adânc, pentru întâ-
ia oară, că trăiesc și trebuie să trăiesc - pentru tine“11;
„Mă întorc spre tine, dragă Lia, ca la un izvor de gânduri
sfinte, de bucurii curate, la care sufletul meu obosit de
mizeriile vieții de peste zi, găsește totdeauna dulce alina-
re“12; „Să trăiesc numai prin tine și pentru tine, ce vis
nebun de frumos! […] Acolo în cuibul tău de la Buciumeni
visez eu să muncesc alături de tine, să răsfoim împreună
cartea sfântă a istoriei neamului și să evocăm figurile
voievozilor noștri, să ne pierdem în lumea lor, iubindu-i
și iubindu-ne …“13.
Aceasta nu ezită să-i mai dezvăluie chiar și câte
o trăire de factură lirică: „Eu inima ți-am dat-o ție,/ Ți-
am dat comoara mea de visuri,/ Prinosul tot de bucu-
rie,/ Ți-am dat și lacrimi și surâsuri.“19
Și gânguritul celor doi, „logodiți cu o sărutare“,
având „drept inel un fir de iarbă“20, continuă pe ace-
eași notă de factură sentimentală, pentru că amândoi
se înțeleg de minune și par a se topi unul în celălalt.
Mai mult chiar, Șt. O. Iosif se îndrăgostește ire-
mediabil și de Moldova, provincia istorică a iubitei sa-
le: „Vai, ce frumoasă e Moldova, Li!... Ce frumoasă e
țara domniței Li, frumoasă ca și fata lui Negru-împă-
rat de la Buciumeni. N-aș schimba un petec de pă-
mânt din țara asta pe toată împărăția pământului, cu
frumusețile lui îndepărtate. Aici aș vrea să trăiesc și
să mor, alăturea de Lia mea adorată ...“21.
Alegerea idolului Nataliei, Ștefan cel Mare, drept
pretext al viitorului poem cu caracter istoric, intitulat
„Din zile mari“, constituie una din dovezile puternicii
iubiri pe care tânărul logodnic o nutrea acesteia. Din
acest motiv, Iosif avea să descindă, în cursul lunii mai
1904, în Bucovina, aflată pe atunci în Austria, pentru
a se documenta cât mai bine asupra vieții și faptelor
Domnitorului, pentru a călca cu piciorul locurile de ca-
re acesta și-a legat numele.

Casa Nataliei Negru din Tecucelul Sec - Buciumeni, 1967

Și poetul excesiv de îndrăgostit continuă să se con-
feseze cu gingășie și prospețime în demersul său ce
dezvăluie dovada unei mari iubiri, neavând vreun cores-
pondent în epistolele altor scriitori de-ai noștri care trecu-
seră printr-o stare similară: „Tu pentru Steo ești un altar
[…] Și mi-s așa de dragi ochii aceia, încât nu mă îndur
să-i sărut. Ei m-au fermecat de la început […] Cu ei m-
am împrietenit în taină, și pentru ei aș muri bucuros dacă
mi-ar cere-o“14; „ …Să ne uităm chiar și pe noi înșine în
sfânta armonie a sufletelor noastre. Acesta-i visul visu-
rilor mele și ce poate fi mai frumos, Lia, ca o tovărășie
literară? Mână-n mână, nedespărțiți să pășim către lumi-
nă și adevăr, să ne îmbărbătăm unul pe altul și, la fiecare
pas, să descoperim un motiv mai mult că ne iubim“15.
Dar și „crăiasa“ Natalia Negru se străduiește să vi-
breze pe aceea lungime de undă cu „farul vieții“ ei.16 Iată
doar câteva dintre trilurile acesteia:
„Luceafărul meu scump, din ce în ce strălucești mai
Mormantul scriitoarei N. Negru din Cimitirul Tecuciului
frumos, și Lia din ce în ce se-nnebunește mai mult de
dragul tău“17; Natalia Negru, prin scrisorile sale pline de îmbăr-
„Acum Steo e «Steluța» adorată a Liei, e sprijinul, e bătare în care își dezvăluie iubirea neștirbită față de
dumnezeul ei. E logodnicul cel dulce, pe care îl visează neamul românesc, avea să-l determine, să depă-
de atâta vreme, și acum, când l-a întâlnit, îl adoră, îl pier- șească starea depresivă care-l cuprinsese, pe când
de din ochi de drag ce-i, și l-ar dori mereu aproape, să-l (continuare în pag. 5)
simtă, să-l ție de mână ...“18.

4
 (urmare din pag. 4)

se afla la Mănăstirea Putna, din cauza lipsei de inspi- St. O. IOSIF

rație: „Steo, dragă, nu pot să spun cât vreau... nu mă mai
iubi deloc pe mine, iubește numai pe Ștefan cel Mare, Acolo
iubește-ți poemul ca pe copilul tău și fă tot ce-ți stă în
Tu, singuratică şi-albastră,
putință ca să-i asiguri soarta cea mai fericită și nemu-
rirea“22. Rătăcitoare-n infinit,
În fine, după aproximativ douăzeci de luni de când La ce mă chemi necontenit
cei doi tineri se logodiseră „c-o sărutare“, avea să Acolo-n colţul de fereastră,
sosească și ziua cea mare, poate cea mai frumoasă din Să te ador înmărmurit?...
viața lor pe care au petrecut-o împreună. Şi spune-mi ce-nrudită vrajă
Pe 25 iulie 1904, la Buciumeni, Șt. O. Iosif și Natalia Şi ce îndepărtat mister
Negru s-au căsătorit religios în fața altarului bisericii din
Mă face pururi să te cer
comună. Naș de cununie le-a fost căpitanul Ilie
Corodeanu23 din Tecuci, iar la memorabilul eveniment, Deasupra capului de strajă,
care s-a dorit discret și intim, au participat și câțiva dintre Stea singuratică pe cer?...
prietenii lor apropiați: scriitorul Mihail Sadoveanu,
pictorul Kimon Loghi și istoricul Nicolae Iorga. Acestuia Cântec de primăvară
din urmă îi datorăm și unul dintre cele mai reușite
portrete ale celebrului cuplu care, din nefericire, peste Vii să-mi bați iar în fereastr ă,
șase ani, avea să cunoască un deznodământ tragic: Tânăr soare auriu,
„Iosif e în frac, pentru întăia oară, are peteală și flori de Și zăpada de pe coastă
alămăiu pe piept și ochii mari și buni îi strălucesc de Fuge ca argintul viu.
bucurie supt marele păr romantic, bine clădit pe frunte; Saltă gureșe șuvoaie.
vălul alb acoperă fața fină cu ochii zâmbitori, albăstrii, a
Spumegate și zglobii.
mlădioasei mirese în rochie albă“24.
Cântă cinteze-n zăvoaie
Note: Și-n văzduhuri ciocârlii!
Ca zăpada care piere
1 1
Șt. O. Iosif, „Opere“, vol. IV, Editura „Minerva“, București, 1981,
Scrisoare adresată lui Sextil Pușcariu, p. 423 După veacul iernii greu,
2
Idem Piei și tu de-acum, durere,
3
„Corespondență: Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Natalia Negru…“,
Editura pentru Literatură, București, 1969, Natalia Negru către Șt. O. Iarna sufletului meu!
Iosif, 11 iunie 1903, p. 126 Albe la fereastră, două
4
Șt. O. Iosif, op. cit., Scrisoare adresată lui Sextil Pușcariu, p. 425
5
Ibidem, p. 423 Crengi de măr mi-au înflorit:
6
Ibidem, Scrisoare adresată Nataliei Negru, p. 443 Vino, primăvară nouă,
7
„Corespondență: Șt. O. Iosif …“, Natalia Negru către Șt. O. Iosif, p.
Vreau să uit c-am suferit...
115
8
Șt. O. Iosif, op. cit., p. 709
9
Șt. O. Iosif, op. cit., Scrisoare către Zaharia Bârsan, p. 588; Revedere
„Corespondență: Șt. O. Iosif…“, p. 415
10
Șt. O. Iosif, op. cit., Scrisoare adresată Nataliei Negru, p.501 De la fereastră, din vagon,
11
Ibidem, Scrisoare din 23 mai 1903, p. 461
12
Șt. O. Iosif, op. cit., p. 461; „Corespondență: Șt. O. Iosif …“, Șt. O. Văd satul alb sclipind în zare,
Iosif către Natalia Negru, 27-28 mai 1903, p. 122 Un şuier lung... Tresar mişcat...
13
Șt. O. Iosif, op. cit., p. 457
14
Ibidem, p. 473 Simt inima bătându-mi tare.
15
„Corespondență: Șt. O. Iosif …“, Șt. O. Iosif către Natalia Negru, p. Văd poarta ţărnii... Turnul vechi...
152
16
Șt. O. Iosif, op. cit., Scrisoare adresată Nataliei Negru, pp. 453-454;
O casă... două... toate ninse!
„Corespondență: Șt. O. Iosif …“, Natalia Negru către Șt. O. Iosif, p. Şi gara... lume... Uite-ai mei!
136 M-aşteaptă toţi cu braţe-ntinse...
17
„Corespondență: Șt. O. Iosif, …“, Natalia Negru către Șt. O. Iosif, 13
iulie 1903, p. 140 E mult de când nu ne-am văzut,
18
19
Ibidem, p. 167 E-atâta haz şi bucurie!
Ibidem, p. 191
20
Șt. O. Iosif, op. cit., Scrisoare adresată Nataliei Negru, p. 462 Doar numai frăţiorul mic
21
Ibidem, p. 508 Se uită lung: nu mai mă ştie...
22
„Corespondență Șt. O. Iosif …“, Natalia Negru către Șt. O. Iosif, p.
200 În ochii lui naivi şi mari
23
Ibidem, Natalia Negru către Șt. O. Iosif, p. 218 Citesc un gând, o dulce teamă...
24
N. Iorga, „Sate și mănăstiri din România“, „Minerva“, București, 1905,
p. 112
Şi parc-ar vrea să-ntrebe-ncet:
“Cine-i urâtul ăsta, mamă?...



5
 Alexandru CAZACU
Diplomaţie şi istorie culturală
Prin natura activității sale, diplomatul se confruntă în
primul rând cu mentalitățile și mediul cultural al gazdelor
unde trebuie să prezinte mesajul țării pe care o repre-
zintă. În acest ambient el va încerca să urmărească
diverse obiective specifice nobilei sale profesiuni. Una
dintre aceste ţinte ale misiunii sale este şi prezentarea
civilizaţiei spaţiului său de provenienţă. Dincolo de
aspectul instituţional, care face ca astăzi să existe direcţii
sau chiar organisme ministeriale special dedicate unui
astfel de demers, este important ca legatul trimis la post
să cunoască arealul unde emite mesaje din cât mai multe
puncte de vedere, dar în acelaşi timp să stăpânească
foarte bine elementele identitate ale zonei care îi face
onoarea să-l investească cu o astfel de delegare. Istoria
diplomaţiei române a fost marcată de nume mari
aparţinând domeniilor cultural-ştiinţifice. Printre aceştia
scriitorii, au fost mereu în prima linie a corpului diplomatic
încă de la înfiinţarea acestuia. Este suficient să amintim
în ordine cronologică pe Vasile Alecsandri, Diuliu
Zamfirescu, Scarlat Cantacuzino (Charles Adolphe),
Valentin Lipatti, Ion Brad, Horia Roman Patapievici sau
Nicolae Manolescu. Această scurtă dar reprezentativă
panoplie a personalităţilor culturale care au activat în
zona diplomaţiei arată că nivelul a fost, şi sperăm că este
şi acum, ridicat. Această ambianţă a dus (pe la sfârşitul
anilor şaizeci ai secolului trecut) la prezenţa în
ambasadele noastre a unei stari de spirit unde s-au putut
exprima persoane de calitate, indiferent de genealogia
lor, pe lângă funcţionarii şi conducerea impusă politic. S-
a încercat şi deseori s-a reusit, în ciuda multor vicisitudini
ideologice, ca odată cu scrisorile de acreditate şi numirile
în funcţie en pied ori ad interim să se ofere pe lângă acel
diplomatic service şi o imagine onestă, fără ostentaţie a
universului românesc.
Domnul George Apostoiu, absolvent al facultăţii de
Litere din Bucureşti a avut o activitate diplomată întinsă
pe aproape patruzeci de ani în oraşele: Bruxelles,
Luxemburg, Paris (UNESCO şi Uniunea Latină), Roma,
Moscova şi Havana. Domnia sa încă din anii şaptezeci a
început să aibă o intensă activitate publicistică cu privire
la actualitatea culturală şi politica internaţională. Este
traducător din literatura francofonă şi este în continuare
o persoană preocupată de marile probleme interna-
ţionale dar şi foarte ataşat de spaţiul său natal fiind
dealtfel şi cetăţean de onoare al oraşului Bolintin-Vale.
George Apostoiu propune cititorilor un volum, cum puţine
sunt în peisajul publicistic local, dealtfel abundent în
producţii editoriale. Rod al mai multor ani, cartea se de-
marcă printr-o privire aparte asupra culturii române. În
aparenţă sunt doar eseuri de istorie literară, însă pa-
ginile volumului conţin mai degrabă crochiuri de isto-
rie culturală. Un domeniu pe care puţini îl abordează
din punctul de vedere al unui diplomat. Iar tocmai
această trăsătură plasează acest volum pe un palier
ce merită frecventat.
În paginile „Vieţile scrisului - Prestigiul actua-
lităţii‟ apărut la editura Eikon în anul 2021, găsim
interogaţii, teme de reflexie şi analize culturale ple-
când de la pretexte literare. Întregul parcus al litera-
turii române, din care autorul selectează câţiva repre-
zentanţi semnificativi, este văzut ca un proces în
mișcare cu o zonă orizontală a evoluţiei conceptelor
şi cu o alta verticală, provenită din celelatte zone
umaniste. Interesant şi atrăgător pentru lector este că
unii autori aleşi (constituind canonului literelor româ-
neşti) nu sunt ilustraţi cu operele lor arhicunoscute,
preferându-se acele lucrări cu puternic caracter ino-
vativ.
Mihai Eminescu este prezentat într-un frumos
eseu cu nuvela „Sărmanul Dionis‟ de la care ar trebui
să putem învăţa a privi cu „mai mulţi ochi‟ scriitorii şi
creaţiilor lor redescoperind astfel vieţile scrisului. Ni
se reaminteşte că Ion Pillat este cel care instaurează
acest prestigiu al actualitătii în lucrarea sa de critică
„Portrete lirice‟. I se relevă poetului calităţile unui
peisagist care se foloseşte de sensibilitatea produsă
de cadrul natural şi de prelungirea trecutului ca o
originală formulă a bucuriei de a trăi. Prozatorul Ioan
Slavici este analizat şi explicat din perspectiva
alegerilor sale, care au fost uneori în răspăr cu opinia
generală. Dar tocmai această nesincronizare îl relevă
de clasicul nostru nuvelist şi prozator ca fiind perfect
coerent şi onest cu el însuşi dacă se ţine cont de
provenienţa şi formarea sa iniţială într-un climat
multietnic şi multireligios ilustrat în capodopera sa
(continuare în pag. 7)
6
(urmare din pag. 6)
„Mara‟. Dar şi de a sa etica-prima care a fost greu de
aliniat cu o flexibilitate balcanică fie ea, nu de puţine ori,
utilă în vârtejul evenimentelor atunci când istoria se
precipită. Lucian Blaga este analizat cu o analiză… isto-
rică despre „Gândirea românească în Transilvania seco-
lului al VIII-lea‟. Lucrarea redactată de poet în ultima sa
parte a vieţii când este volens-nolens funcţionar al
Bibliotecii din Cluj, este o analiză lucidă a importanţei
Şcolii Ardelene pentru etnia română covârşitor majoritară
din Ardeal, privită nu doar sub determinismul geografico-
istoric. Şi din analiza acestui insolit material răzbate
concepţia potrivit căreia „omul este o fiinţă istorică‟.
Corelată cu celelalte idei filosofice ale poetului, se poate
obţine o imagine întregită a personalităţii marelui Lucian
Blaga. Mircea Vulcănescu este propus pentru revizitare
cititorilor datorită excepţionalităţiii sale morale. Dincolo
de extraordinara „Dimensiunea românească a fiinţei ‟ şi
de grupul şi revista „Criterion‟ rămâne acel îndemn al
filosofului spus înainte de a pieri în condiţii inumane în
penitenciarul unde ispăşa o condamnare politică. Acele
cuvinte valorează mai mult chiar decât o întreagă operă
„Să nu ne răzbunaţi!‟. Emil Cioran, filosoful şi eseistul ce
a dinamitat cu volumele sale prejudecăţi şi tabuuri în
opera sa în limba română cu „Schimbarea la faţă a
României‟ sau „Lacrimi şi sfinţi‟, ca ulterior să devină
unul ditre cei mai mari stilişti de limbă franceză cu „Précis
de décomposition‟ sau „Histoire et Utopie ‟, este văzut de
George Apostoiu ca un remarcabil seducător ce
fascinează estetic. Chiar şi când nu are dreptate sau
emite opinii pripite. Enfaza, contradicţiile, tonul jucat şi
teatral adesea este dus până la un maxim care solicită
cititorul. Opera sa este completă şi analiza acesteia are
relevanţă luându-se în considerare integrala cărţilor
scrise de Emil Cioran în ambele limbi. Tudor Arghezi este
prezentat cu o proză aparent pentru copii „Tablete din
ţara de Kuty‟ şi cu romanul „Cimitirul Buna Vestire‟ amble
nişte distopii. Domnul Apostoiu atrage atenţia că odată
cu această lucrare autorul „cuvintelor potrivite‟ realizează
o adevărată insurecţie estetică prin limbă, construcţie şi
imaginar deschizind porţile unei noi abordări literare.
Valoarea luată sub toate formele sale face diferenţa între
textele argheziane şi cele ale suprarealiştilor care
abordaseră sub diverse forme ruptura de tradiţie.
Lui Marin Preda i se relevă mai accentuat simţul istoric
al evenimentelor luându-se ca probă romanul „Delirul‟ şi
celebrul său articol „Obsedantul deceniu‟. Mecanismele
şi secretele prin care istoria copleşeşte omul este una din
problematicile cheie ale operei marelui prozator, Iar
implicarea lui personală în istorie este încă supusă
diverselor analize şi puncte de vedere. Doar că Marin
Preda reuşeşte să influenţeze chiar şi puţin istoria prin
opera sa şi sentimentul de siguranţă pe care îl dădea
prezenţa sa în forurile culturale şi politice ale vremii.
Augustin Buzura este reanalizat prin prizma contestărilor
curajoase pe care acesta le-a avut faţă de fostul regim în
densele sale romane precum „Refugii‟ şi „Drumul cenu-
şii‟ dar şi a eseisticii publicată după renunţarea la dem-
nităţi publice în volumul „A trăi, a scrie‟. Este de aseme-
nea urmărit şi apreciat modul în care robustul prozator a
realizat construcţia unei instituţii culturale de repre-
zentare a culturii române în străinătate. Apoape de finalul
vieţii, Fănuş Neagu nu reuşeşte să-i acorde domnului
7
Apostoiu un interviu, însă îi oferă pagini din al său
„Jurnal‟ unde se poate descoperi un om pentru care
scrisul ca profesie de la care nu ia niciodată pauză,
iubirea de semeni şi o anumită raportare la divinitate
reprezintă totul. Criticul Eugen Simion este prezentat
în principal cu al său cunoscut jurnal francez „Timpul
trăirii - Timpul mărturisirii‟. Interesul contă în ce fel a
înţeles şi a fost influenţat universitarul român de
fenomenul literar din Franţa a cărui hegemonie
culturală avea să mai existe şi după război. La o nouă
lectură jurnalul arată cum pentru cei din ţară, pentru
latinii Orientului, cultura sosită din Occidentul liber
devenea un fel de colac de salvare dar şi o şansă de
a mai putea continua aventura intelectuală naţională
cu anumite concesii. Importantul şi influentul critic
literar Nicolae Manolescu este discutat cu privire la
recepţia şi diferenţa dintre cele două ediţii ale cărţii
sale „Istoria critică a literaturii române - 5 secole de
literatură‟, magnum-opus-ul directorului revistei
„România Literară‟. Cu toate omisiunile şi unele
imperfecţiuni pe care domnul Apostoiu nu se fereşte
să le evidenţieze, concluzia este că volumul este al
doilea de acest fel, ca importanţă în literatura română
după „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent‟al lui George Călinescu. I se observă
criticului şi universitarului Mircea Martin, în lucrarea
sa definitorie „Identificări‟ influenţa pe care a avut-o
asupra sa şcoala critică de la Geneva. S-a putut astfel
lua în considerare toate căile care confirmă valoarea
estetică a unei opere:lingvistice, istorice, culturale
ajungându-se într-un punct de limpezime şi claritate
unde criticul se retrage la capătul unui demers de
radicaliate a clarităţii şi de fidelitate faţă de opera
analizată. Eruditul om de cultură Dan Hăulică, este
văzut în calitatea sa de ambasadorul României la
organizaţia UNESCO. În contexte dificile, spiritus -
rectorul al revistei „Secolul XX‟ a reuşit graţie
prestigiului său intelectual şi nu numai, ca multe
proiecte internaţionale în zona culturală să cuprindă
şi spaţiul carpato-danubiano-pontic, pentru domnia
sa integrarea europeană a ţării noastre era „le mot
juste pour un tradition qui existait déjà‟. Romanticul
Dimitrie Bolintineanu, numit de domnul Apostoiu,
păstrând proporţiile, drept„un Hugo român‟ este pus
în lumină pentru contribuţia sa la începuturile poeziei
şi prozei româneaşti odată cu apariţia cărţilor
„Legende istorice‟, „Florile Bosforului‟, „Manoil‟ şi
„Elena‟ dar şi pentru importanţa jurnalismului său
naţional. Poetul format la Paris a fost puternic implicat
în mişcarea naţională, iar după revenirea din exil fiind
pentru o scurtă perioadă chiar şi ministru. Se atrage
atenţia asupra sincretismului dintre spiritul valah de
provenineţă şi europenizarea datorită aderarea la
romantism şi la mişcarea paşoptistă a acestui scriitor
aflat la temelia literelor româneşti. În finalul volumului,
George Apostoiu readuce în discuţie echilibrat,
clasica tensiune dintre tradiţie şi sincronism în
contextul existenţei „fomelor fără fond‟ indicate de
Titu Maiorescu. De fapt diferenţa dintre acceptarea
călinesciană a întârzierii şi graba sincronizării propu-
să de Eugen Lovinescu în „Istoria civilizației române
moderne ‟. Diferenţă care, la o justă interpretare, se
dovedeşte a fi mai degrabă complementaritate. Se
(continuare în pag. 20)

Ella LEYNARD
Să stăm de vorbă, Doamne
Câte-s frumoase, câte trudite, cât e chin, bănuiesc, știi
Cum până adânc în oase apasă durerea inimii,
Cum picioarele noastre o poartă de multe ori ca și cum
E ușoară ca o pană de pasăre căzută în drum.
Eu, omul, din când în când de pe drumul durerii mă adun nu are nici măcar vina de a nu ne fi adus aproape
Îndrăznesc din nou să chem aproape gândul tău bun
Sunt prea istovită ca oboseala să mai pot să o simt
Când să fi uitat durerile în bucurii să le preschimb?
Bine știi, le-am primit fiind cel mai de preț de la tine dar
Fiindu-mi aruncate în cale, mă așez pe câte un zar
Privesc împrejur, caut spre tine, spre cerul tău prea înalt prin iute flacără,
Și îmi spun că între tine și noi ar fi un foarte mic salt.
De aceea, Doamne, te rog să ne privești un pic mai bine,
Cheamă-ne, căi ocolitoare ne vor rămâne străine
Și din când în când poți coborî din gândul tău
la noi în gând,
Foarte curând îl vei fi întâlnit pe fiecare pe rând.
Vor spune ei câte-s frumoase, câte trudite, cât e chin,
Eu îți spun că și-n vise, mâini nevăzute ne toarnă venin
În graba dimineții, pe gât îl dăm, ne-am obișnuit
Să credem că-n dulcea licoare, dorul amar s-a odihnit.
Din acel rai al tău
Din raiul acela al tău ai coborât aici, printre oameni
și m-ai întâlnit și pe mine,
ți-ai spus că fusese o mișcare greșită și nu te vei ierta
prea curând pentru ea.
A doua zi te-ai lăsat ispitit de gândul răscolind un impuls
care păruse de mult pierdut,
de a mă reîntâlni și a treia zi te-ai surprins
așteptând cu atâta bucurie răspunsul meu,
iar a patra zi mi-ai dat, în sfârșit, o întâlnire
pe o stradă din lume.
A cincea zi ți-ai pierdut deja liniștea,
plecasem prea curând sfidându-ți toate așteptările
și contrazicându-ți speranțele de neînțeles
pe care ți le-am provocat.
A șasea zi ai înțeles cât de mare e greșeala și cât de
mare va fi lupta să te vindeci
de boala cumplită care îți invada trupul
și inima din minte
și să îmi sfărâmi imaginea din tabloul
care va cădea singur, inexplicabil, din locul lui
și se va spulbera în mii de bucăți
și ai așteptat a șaptea zi cu înfrigurare,
să îți dau eu, de astă dată, întâlnire,
să îmi spui mieros să închid ochii
și să întind palmele
pe care mi-ai pus până la cele mai fine
cioburi din tabloul meu
vrând să rămân convinsă că eu
și destinul nostru l-am sfărâmat.
Și dacă trece
Timpul. Încep să înțeleg că toată însemnătatea lui
prea puțin înseamnă,
mult mai devreme,
poate că nu a avut niciun cuvânt de spus aici,
întâlnirile au destinul lor adunând,
luminând destinul oamenilor.
Anotimpul acesta - ca o arsură trecând
se va stinge, epuizat, spre binecuvântata toamnă
și un gând mă îmbie să intuiesc
că nouă ne vor prii altfel de gesturi,
care vor avea mai multă înțelepciune.
Sfârșitul acesta al verii - în care gândurile
încurcate în razele de soare încep să facă riduri,
iar vântul uscat trecând prin ele
a stors fiecare argument
și fiecare contraargument al acestei întâlniri
pe care doar noi o vedem sub pecete de păcat.
Această zi - pornesc prin soarele
pe care încă îl simt devastator,
lăsând gândurile pe masă, printre foi,
grija zilei își ia din nou rolul de tiran
cu aiuritor de multe capete,
dar un zâmbet crud apare singur și vrea să spună
că totul este mai ușor ca gândurile
pe care le-am lăsat acasă.
Clipa. N-am apucat din nou s-o simt, s-o prind,
uneori mă sfidează,
alteori îmi râde în nas când trec
și mereu rămân pe loc, sunt singură și,
fără să privesc în urma ei,
simt c-a lăsat mereu cu mine un loc pentru
un gând, pentru un vers pe care-l simt acum,
singur se construiește.

8
 Ana OPRAN
Festivalul cărții la Paris
Impresii pe viu

Plouă mărunt. Parisul e posomorât. Ai impresia că

întreaga lui istorie, cu nesfârșitele-i cortegii de personaje
si succesiuni de scene, iese din noapte și invadează
străzile. Și totuși nimic nu-i sperie pe locuitori. Valuri,
valuri curg spre Grand Palais Éfémère. A început sărbă-
toarea cărții în capitala franceză. Un weekend de po-
veste: 21, 22, 23 aprilie 2023. Peste 250 000 de volume,
peste 1000 de autori, 238 de întâlniri, conferințe dezba- rare cu Centrul Național al Cărții a venit, în comple-
teri, dedicații, ateliere sunt găzduite de magicul „palat tarea standului, cu broșura „ !5 nouvelles raisons dʹ
efemer”, la Sorbona, Casa Poeziei, Academia pentru aimer la littérature roumaine”, conținând recenzii sau
Climat, Muzeul de Arte și Meserii, Colegiul Bernardinilor. fragmente ale unor opere precum: „Voci la distanță”
Partener al evenimentului, „Le Point”, în editia sa (Gabriela Adameșteanu). „A râs și tata” (Remus
special din 20 aprilie titra: „Când Manara ilustrează Boldea), „Solomonarul” (Florin Chirculescu), „Străină-
Numele trandafirului” – punctând tandemul de vis dintre tate” (Augustin Cupșa), „Șoferul din Oz”, (Dan Lungu)
celebrul desenator italian de BD, Milo Manara, și sobrul și altele.
semiolog, romancier și professor universitar Umberto Un argument în plus pentru ca publicul româ-
Ecco. Italia este, și la această ediție, invitatul de onoare. nesc parizian să fie prezemt în mai mare măsură la o
De altfel peste 300 de autori vin din diverse colțuri ale astfel de intâlnire de suflet cu limba și literatura ro-
lumii. Quebec Édition, de exemplu, aduce o selecție de mână.
peste 25 de case de editură canadiene.
Printre întâlnirile memorabile: Erri de Luca („între
pământ și cer”), Beatrice Salvioni („O fetiță blestemată”),
Giuliano da Ampoli („Magul de la Kremlin”), Marie Helène
Lafon („Izvoarele”), Marc Levy, Anthony Passeron
(decernarea Premiului cititorilor și bibliotecilor pariziene
pentru „Les enfants endormis”). Este ziua internațională
a cărților și bibliotecarilor!
Animația și efervescența spirituală nu scad nici în
cea de-a treia zi. La Gallimard tronează Annie Ernaux,
alături de Gabriela Adameșteanu ( La fontaine de Trevi),
Dinspre Agora (spațiu special amenajat pentru eveni-
mentele televizate,Tv.fr), dar și dinspre alte colțuri ale
expoziției răsună aplauzele spectatorilor cuceriți de verva
autorilor și a prezentatorilor.
La standul României prezența mass-mediei e mai
discretă. Vârfuri de interes: întâlnire cu romanciera Gabri-
ela Adameșteanu, interviul cu romanciera și criticul literar
Adriana Babeți, întâlnire cu scriitorul moldovean Iulian
Ciocan (distopia ”Et demain les Russes seront la”, în 23 aprilie 2023, Paris
traducerea Floricăi Courriol). Recitalul de poezie româ-
nească în limba franceză a fost un moment liric tulbu-
rător.
Trebuie remarcat faptul că standul românesc de la

această ediție a fost mai flexibil, mai putin teapăn, cu un
aer mai tineresc decât cel din martie 2019, dar nu ascund
că, în calitate de român, mi-aș fi dorit o reprezentare
zonală mai largă și mai bogată a literaturii române
actuale. Institutul Cultural Român de la Paris, în colabo-
9

Cătălin RĂDULESCU
Cele trei tomberoane ale lui Fredd
- Staaai! Cine e?...
Din orgoliu, sau doar pentru că se aflau sub zodia
necuvântătoarelor, cele trei nu-i răspunseră.
- Stai că trag!..., trecu la următorul nivel, introducând
şi cartuş pe ţeavă, deşi cele trei neînsufleţite nu
dăduseră niciun semn că s-ar pregăti să părăsească ilicit
locul faptei. Însă faţă de încăpăţînarea lor de a rămâne
în continuare necomunicative, slobozi un foc de armă în
aer, încununând de succes decizia acelor iresponsabili
ce îi eliberaseră un permis de port-armă.
De abia atunci, sesizabil, unul din cele trei recipiente
destinate acumulării gunoiului menajer tremură uşor
perceptibil.
- Opreşte-te, dom’ ne, doar n-o să omori un om doar
pentru că voia să-ţi şparlească un tomberon?...
În faţa invocării ce-i amintea de vremuri zbuciumate –
aia cu fiecăruia după necesităţi – conveni că poate
exagerase puţin, ochii umezindu-i-se instantaneu de
nostalgie. Doar nu erau în Epoca de Piatră, să ucidă un
om pentru orice fleac! Şi fiindcă tot veni vorba – îşi aminti
că mai făţiş, mai pe ascunziş - rudele, cunoscuţii,
colaboratorii şi chiar subordonaţii – îi dăduseră ca nume,
pe post de poreclă, patronimul unuia din celebrele
personaje din cunoscutul film animat. – Cea din urmă
categorie, la serviciu, priveau în răstimpuri la sacoul
şefului lor, la o eventuală proeminenţă ce ar fi devoalat
că superiorul are la dânsul unealta infernală pentru care
avea patalama de la organele în drept. Dar el nu şi nu,
degeaba, privindu-i cu compătimire, continuând să le
vorbească blând şi rar, agrementat de obişnuitele rate
centenare cu care clipea – constata că aceştia ochesc
mai departe cu teamă lateralele sacoului şi, după ce în
răstimpuri proprietarul respectivului obiect de
vestimentaţie îşi flutura haina ca pentru a se mai răcori,
aceştia dădeau mai departe curs suspiciunilor rezonabile
pe care le aveau, începănd de astă dată să-i fixeze
insistent buzunarele brăcinarilor.
Dinspre cele trei recipiente, după ce al doilea avu la
rându-i o tremurătură perceptibilă, se auzi un glas
sugrumat:
- Promiţi că dacă plec singur şi nesilit de nimeni,
sărind gardul din spate, nu tragi?...
După ce răspunsul de consimţământ se lăsă aşteptat
pentru un răstimp neaşteptat de lung, acesta nici nu veni
prin viu-grai. Aşa că eventualul beneficiar al unui ipotetic
glonţ luă tăcerea filosofică a celuiulalt drept consim-
ţământ tacit. Precum umbra unei rachete de croazieră,
silueta hoţomanului făr’ de noroc se profilă pentru o clipă
pe gardul de cărămidă care la partea superioară era
acoperit la un unghi de 45 de grade cu ţiglă având în
componenţă mici excrescenţe metalice – pentru ca
imediat, dincolo de zid, să se audă un bufnet surd,
produs de vegetaţia în care aterizase. Se putea ghici
genul de verdeaţă în care nimerise după arşşş-ul prelung
exhibat, prin aerul răcoros al nopţii, urmat de un foşnet
insistent de fesă fricţionată energic prin stofa
pantalonilor. După încă două grăitoare foşnituri de
vegetaţie şi un tuset scurt, se făcu linişte deplină.
Continua să ţintească cu privirea melancolic la
gardul pe unde tocmai se produsese „ evadarea”,
Asta era lumea, ăsta era adevărul.
Civilizaţii strălucite create de anumite popoare,
fuseseră precedate de ciocniri sângeroase între
neamuri, cuceriri şi samavolnicii, care duseseră în
cele din urmă, la naşterea acelor popoare.
Catedralele de la Soare-Apune fuseră durate cu
elemente arhitectonice şterpelite de la Soare-
Răsare, din muribundul Byzantion; de multe ori unii
curmaseră fericirea altora, lipsindu-i chiar şi de viaţă
- în numele progresului ce avea să vie, neintuit nici
măcar de asasini.
Chiar şi dânsul, odinioară, înlăturase ferm pe cel
ce păruse a sta în calea fericirii sale, atunci când
fusese să-şi aleagă soaţa. Acela, mai norocos şi mai
iute de fire, îi pusese pe deget un inel de logodnă
viitoarei lui consoarte, neştiind că dânsul, într-un
rând, aflat în parc la o partidă de barbut cu prietenii,
pusese ochii pe Dânsa, aflată pe o bancă cu
prietenele, stricându-se de râs din pricina împărtăşirii
ultimelor cancanuri din minuscula lor urbe. Despre
adevărul că Ea era cea mai frumoasă dintre cele
patru nu existaseră controverse, în schimb în materie
de cine să se ducă să i-o şi spună – lăsară să
hotărască tot zarurile. Care deciseră că el avea să fie
sorţul în materie de enunţare a acelui adevăr
elementar. Aşa că fără nicio ezitare, îi lăsă pentru
totdeauna singuri pe ceilalţi trei tovarăşi cu care
venise în parc şi, ca o săgeată slobozită dintr-o
arbaletă, se îndreptă spre dânsa cu doar un scurt
popas în dreptul unei floricele ce creştea nevinovat în
spaţiul verde, pe care o smulse suficient de brutal
înainte de a-şi continua traiectoria pentru ca aceasta,
o dată oferită fetei împreună cu declaraţia-
constatare, să-şi scuture stins atât petalele, cât şi
sepalele. Reacţia nubilei a fost de uşoară stupoare,
a colegelor de pe bancă - în spiritul politicii correct:
îi aplicaseră fiecare câte o palmă pentru comiterea
de discrimunări între membrii aceluiaşi gen, ele
neprimind aceeaşi măgulitoare gratulaţiune.
Zile întregi s-au plimbat pe puţinele străzi ale
micului burg, braţ la braţ. În răstimpuri, el arunca
priviri fioroase podoabei circulare de argint de pe
inelarul ei stâng – verigheta de logodnă. După care
continua să păstreze aceeaşi tăcere semnificativă,
aristocratică. Până la urmă, ea tot îi spusese,
neîntrebată de nimeni, povestea acelei şaibe de
metal preţios, anume că îi fusese dăruită de cel cu
care familia ei ar fi vrut ( folosi din prudenţă
condiţionalul optativ) să o mărite. Un tip mai înstărit,
tocmai potrivit – din punctul lor de vedere – pentru
acele vremuri tulburi. Lucru acum însă imposibil de
realizat, după „incidentul” din parc – ( era nu numai
frumoasă, ci şi glumeaţă – constată dânsul fericit). –
Era sigură? – întrebă dânsul apăsat. – După o scurtă
ezitare, privindu-i lucirile ochilor ce nu prevesteau
nimic bun, dânsă punctă clar: - Absolut! – Atunci
acel element de pe inelarul Ei care, simbolic, părea
să stea în calea fericirii lor, trebuia să dispară! Dânsa
era de acord că aceasta era de acum o realitate
elementară? – Sigur!, punctă ea din nou şi sub
imboldul instinctului de conservare, neluându-şi nicio
(continuare în pag. 11)
10
(urmare din pag. 10)
clipă ochii din privirile lui sticloase.
După care, braţ la braţ, continuară peregrinările
diurne prin oraş. Trecând, într-un rând, pe lângă lacul
parcului din urbe, Ea avu o inspiraţie de moment, dând
să-şi scoată verigheta de pe deget spre a o arunca
simbolic, în apă, sperând astfel că va consfinţi o dată
pentru totdeauna ruperea acelei logodne, cu speranţa că
vor înceta şi acele priviri fiorase ce-i ţinteau ca un fier
roşu inelarul. – NU! , opri el cu gest ferm manevra. – Vor
continua acele peregrinări prin burg până când vor
da nas în nas cu fostul pretendent la fructul interzis,
care îndrăznise să ia acea iniţiativă, făcându-i acel
dar! I-l va da să îl înghită! Acolo, pe stradă, sub ochii
lor! Şi ai opiniei publice!...
Aşa că raitele pe străzi erau întrerupte în răstimpuri şi
prin vizitarea celor două cinematografe, a celor patru
resturante, trei cofetării, şase bistrouri şi a singurului
muzeu al orăşelului. Nimic. Fie acţiona factorul
intâmplare, fie fostul concurent aflase de supliciul ce i se
pregătise, ascunzându-se hăituit, cu multă grijă. Într-un
rând, exasperat de acele raiduri faţă de care ţinta se
pitea cu acribie, îi smuci energic mâna cu verigheta
buclucaşă pe care i-o smulse de pe deget: - Uite-aşa o
să i-o dau s-o-nghită! – duse spre gură într-un gest
ilustrativ podoaba, înghiţind-o dânsul din greşeală.
Ulterioarele şi înfriguratele căutări matinale din zilele ce
au urmat în rezultatul ultim al digestiei nu au mai scos
niciodată la iveală buclucaşa şaibă de argint: verigheta
dispăruse pentru totdeauna!
Oftă amplu. Cerul începea, treptat-treptat, să se
decoloreze de ziuă. Se auzi în surdină un fel de scârţâit
sforăit şi sacadat ca de uşă cu balamalele neunse.
Pisicuţa Miţa ajunsese lângă piciorul lui şi, arcuindu-şi
ca un accent circumflex spinarea, i se gudura tandru de
gleznă. Zâmbi. Îşi amintea de copilărie. Pe lângă
plăcerea de a diseca cu lama pe burtă oac-oacurile care-
i traversau grădina după câte o ploaie mai abundentă –
o plăcere deosebită avea când speria pisica, simulând
că o va arunca în fântână. Înainte de a o lăsa pe pământ,
privea amuzat zbaterile spasmodice de de asupra
oglindei de apă. Caracteristica asta poznaşă, pamfletară,
şi-o păstrase şi la anii maturităţii; într-un rând, în
întreprinderea în care lucra şi avea şi funcţie, îi spusese
cu toată seriozitatea unui subrdonat că soţia lui, care
avea loc de muncă în aceeaşi locaţie, tocmai discută pe
coridor cu directorul într-un colţ mai abscons al palierului
despre cum să se întâlnească diseară când el,
subordonatul, avea să fie în trenul ce avea să-l ducă în
delegaţie, anume ticluită, în scopul eliberării pentru
câteva zile a acesteia de constrângerile maritale; omul
se făcuse palid la faţă şi, luând-o încet pe o altă secţiune
de culoar, ajunse la partea de coridor îndicată; acolo,
într-adevăr, se aflau directorul – un om trecut de o vârstă
care îl privi pentru o clipă satiric pe sub ochelarii metalici
– şi soţia sa care, aflată la o distanţă decentă de celălalt,
asculta concentrată zisele starostelui, ce constau în
indicaţii preţioase pe care dânsa şi le nota migălos într-
un carneţel, consultând în răstimpuri şi nişte grafice
desfăcute pe măsuţa din proximitate – totul având ca
scop asigurarea faptului că cincinalul va fi îndeplinit
negreşit în patru ani şi jumătate. Omul refuzase să mai
plece în delegaţie. După nu mult timp, îşi luase şi
transferul. Îşi obţinuse, până la urmă, şi transferul din
11
viaţa conjugală, trecând într-o lume mai bună. – Unui
alt subordonat îi adresase, cu altă ocazie, în preajma
Sărbătorilor de profil, rugămintea de a-i încălzi puţin
piftia aflată în frigiderul din birou, asta în ajunul
pauzei de masă. Pentru tot restul zilei, angajatul se
fofilase ca o umbră prin clădire, pentru a nu da ochii
cu şeful său, intrigat fiind de hohotele de râs ce se
auzeau mai îndesat ca de obicei din diversele birouri
aflate de o parte şi de alta a palierului. Inclusiv din
încăperea unde era cazat directorul, căci şi acesta
avea un pronunţat simţ al umorului care, la un
moment dat, deschizând energic cu piciorul uşa
biroului, ieşise pe braţe, pe post de introducere în
dormitorul nupţial, cu una din angajate care de
asemenea îşi avea de coleg soţul real în întreprin-
dere, respectivul ins, aflat la jumătatea coridorului,
stricându-se de râs privind la acea parodie a unei
nopţi nupţiale. - La nu prea mult timp, şi angajatul ce
nu adusese la îndeplinire preferinţele culinare ale
şefului său direct, îşi luase doar transferul.
Pisicuţa Miţa continua să îşi execute calin frecuşul
afectuos de pantalonii stăpânului, scoţând în
răstimpuri mârâituri scurte de mulţumire. Faţa i se
lumină de ruminaţiile amintirilor din copilărie, aşa că
luă mica felină şi, fără să lase arma din mână, o duse
de asupra fântânii rustice ce o avea în mijlocul curţii,
spre a o speria niţel. Animalul se sperie un pic mai
mult, mai ales că nu înţelegea nici rostul ţevii de pistol
ce o avea în imagine în stânga sa. Contorsionându-
se, cu un mârâit chinuit şi mieunături panicate, se
agita spasmodic într-o parte şi-ntr-alta, muşcând
chiar uşor mâna ce o năpăstuia. Căzu în apă cu un
clipocit slab, a cărei oglindă, în lumina palidă a
zorilor, se agită în câteva cerculeţe. Pentru câteva
zeci de secunde se auzi un gâlgâit ca de sifon de
chiuvetă cu exces de aer în el, ce fâsâie enervent în
puterea nopţii. După alte câteva bule de aer, liniştea
se înstăpâni.
Dezolat, puse capacul de lemn pirogravat atârnat
de stâlpul scripetelui.
Cum de se putuse petrece nenorocirea?...
Suferea sincer, ca şi cum s-ar fi aflat la căpătâiul
unei căprioare muribunde.
Adus de briza dimineţii, un duh rău părea să
bântuie zona.
Într-un început de depresie, îşi privi ţeava
pistolului ce nu mai fumega de mult şi se răcise cu
totul.
Atmosfera din jur arăta că dimineaţa a înaintat în
virtute.
Îndatoririle emergente de familie îl prinseră în
turbionul lor, abătându-i rapid gândurile, extrăgându-
l totodată din ghearele hrăpăreţe ale începutului de
depresie.
Nepotul său, un puști de 13 ani, nu reuşise în
seara precedentă să înveţe integral poemul ce-l
primiseră ca temă în acest scop, poem ce, prin
structura sa, risca să-l detroneze din supremaţia
seculară pe cel mai mare poet aborigen, ale cărui
volume deveniseră mult prea accesorii ca să mai
merite a ocupa loc în bibliotecă, din acest motiv
făcându-le loc pe un modest raft din debara. – „Odă
(continuare în pag. 15)
 Ionel NECULA
Rodica Lăzărescu și ispita confesiunii
Acum, că mai marii județului Vrancea au hotărât
suprimarea revistei Pro saeculum, căreia Rodica
Lăzărescu îi dăduse o reputație cum nu s-a mai întâmplat
în toată devenirea spirituală a teritoriului binecuvântat de
legendara Vrâncioaie, Acum că s-a întâmplat ceea ce nu
trebuia să se întâmple (suspendarea uneia din cele mai
căutate publicații de cultură) fosta dispeceră a revistei s-
a repliat în propriile sale proiecte, pentru care, îmi
imaginez, revista nu i-a lăsat prea mult timp la dispoziție
Insist asupra revistei. Cunosc bine potențialul
intelectual și economic al Vrancei. Am lăudat ori de câte
ori mi s-a oferit ocazia faptul că executivul de la Focșani
a găsit resursele necesare pentru editarea acestei reviste
și nu cred că prin suprimarea ei, prin economiile
cumulate, bugetul județului va rezolva toate problemele
materiale cu care se confruntă. Toate județele reclamă
insuficiența fondurilor, toate și-ar dori o redistribuire mai
generoasă din sărăcăcosul nostru buget, dar nu se
năpustesc automat asupra cheltuielilor culturale și nu le
consideră răspunzătoare de precaritatea calității vieții.
Eram convins că un regim liberal va arăta mai multă
deschidere pentru cultură, pentru o mai bogată viață
spirituală, c-au înțeles ceva din maniera lui Brătianu care
antrena în Războiul de Independență pe pictorul Nicolae
Grigorescu, pe poeții Alecsandri și Coșbuc. Nu știu cu cât
va crește calitatea vieții oamenilor din județ datorită
acestei economii, dar știu cât s-a pierdut. Revista
conferea județului o identitate și un specific pe care nu le
poate compensa galbena de Odobești sau brazii de pe
masivul Zboina
Revin acum la d-na Lăzărescu și la proaspătul său
volum de interviuri - Pe firul confesiunii... (Editura
Semne, București, 2023) - în care sunt incluse mai multe
convorbiri, cele mai multe apărute în Pro saeculum în
vremea când o păstorea cu energie și dăruire, dar și șase
dialoguri luate unor ctitori de reviste culturale din țară,
precum Radu Umeanu de la Acolada, Mariana Pândaru-
Bârgău, de la Ardealul literar, Cornel Simion Galben de
la Cadran cultural, Costin Tuchilă de la Leviathan, Ovidiu
Pecican de La Mongolu și Nicolae Panaite de la Expres
culural.
Ceea ce surprinde la interviurile luate de Rodica
Lăzărescu este principiul de care e călăuzită autoarea,
atunci când realizează un interviu. Eu aștept de la
interlocutor nu atât un discurs teoretic , profesoral,
îmbibat de citate și trimiteri, cât o confesiune. Să-și
scotocească adică în tainițele/podul sufletului, să aducă
în lumină amintiri de mult uitate, gânduri și trăiri poate
considerate pierdute, să transforme colbul uitării în
praf de stele și să spună din spatele vorbelor: iată-
mă, acesta sunt eu, omul cu bunele și relele lui, citiți-
mi suflatul, dincolo de cărțile scrise pe care le poate
citi oricine.
Or, ceea ce spune autoarea în acestă manșetă de
carte este o adevărată profesie de credință
Cu această încredințare așezată la cheia porta-
tivului său dialogal era firesc să rezulte niște interviuri
interesante, cu conținut, cu substanță și cu gene-
roase descinderi prin viața privată a interlocutorului .
Oricum, dac-ar fi să-mi încept comentariul cu câteva
observații de ordin general, aș remarca faptul că
majoritatea scriitorilor intervievați au obârșii rurale și
vorbesc despre satul lor ca despre un Macondo va-
lah, purtând semnele veșniciei și a bunelor rânduieli.
Ion Andreiță s-a născut în Perieții de Olt, Vasile Ghica
în Priponeștii Galațiului, Constantin Coroiu în satul
Sârbi aparținând de Țifeștii Vrancei, Vasile Pop-Ne-
greșteanu în Negreștii Oașului iar istoricul Ion Scurtu
undeva pe la poalele Ceahlăului, Probabil că nu și-a
propus intenționat, dar interviurile sale acoperă, în
linii generale, cam toată geografia țării.
Apoi, toți interlocutorii autoarei s-au afirmat ca
scriitori în timpul proletcultismului agresiv, fiecare
resimțindu-i viciile dferit, de la caz la caz și descur-
cându-se după cum s-a putut. Surprinde traseul fabu-
los de enfant terrible, a lui Mircea Radu Iacoban și
ascensiunea lui rapidă încă din timpul studenției,
afirmându-se ca o mare promisiune - ca scriitor, ca
dramaturg, dar și în domeniul mass-mediei - și nu se
poate spune că nu le-a onorat cu asupra de măsură.
(continuare în pag. 13)
12
(urmare din pag. 12)

Nu insistă asupra tuturor truismelor acestei epoci, care a

marcat cultura românească nișțe decenii bune. dar nici
n-o ignoră și nu-i trece cu vederea siluirile impuse. Apărut
de niciunde, fără istorie și fără legitimitate Partidul
Comunist confiscase tot și în acest tot se-nțelege că intra
și viața spirituală.
De ce nu s-a scris o istorie a Partidului Comunist? Ar fi
rezultat, spune Nicolae Gheran, că a fost creația unui
minuscul grup de evrei basarabeni, justificând ironia unei
notații argheziene pe care o redau cu aproximație din
Bilete de papagal; Partidul comunist este o bisericuță cu
puțini credincioși; din când în când se adună și se
întreabă care din ei a trădat (p.177).
Ar mai fi ceva: ceea ce surprinde la Rodica Lăzărescu
este solida sa pregătire prealabilă în vederea realizării
unui interviu. Toate convorbirile sale o găsesc bine
pregătită, o cunoscătoare deplină a operei celui pe care
îl intervievează Am făcut această precizare pornind de la
constatarea că au apărut în ultimii ani câțiva intruși
specializați în autori de interviuri, care, se vede de
departe,, n-au c itit un rând din opera celui pe care îl
chestionează. Sigur că un scriitor poate avea o opinie
personală și în legătură cu epidemia de covid sau cu
războiul din Ucraina, dar statutul său social este cel de
scriitor iar interviul trebuie să vizeze cu precădere viața
și în cele din urmă opera în care s-a transfigurat
experiența lui de viață și de observator atent la cea ce se
întâmplă în vâtejul vieții sociale. Alergătura hamsterului (Editura Kafka, București,
Cea de a doua diviziune a cărții este conacrată 2023).
convorbirilor cu redactorii unor cunoscute reviste de Omul este o ființă complicată, poate percepe
cultură care vitaminizează mediul spiritual românesc și-i neantul, vagul, vidul, golurile din textul lumii, le poate
imprimă o direcție, o tendință, un sens. Cum am arătat asuma ca angoase, ca vertij și zădărnicie iar acestea
deja, regăsim aici numele unor cunoscuți redactori de îi pot produce atâtea înfățișări ciudate sau chiar
reviste de cultură, publicații cu mare trecere la public, contradictorii, că literatura nu le poate ignora.
care și-au consolidat deja o personalitate distinctă în Degeaba avertizase Noica: lăsați neantul în pace
peisajul cultural românesc. dacă vreți să nu vă îngroziți de prăpăstiile lui, că
Este o carte interesantă și poate fi citită cu interes de scriitorii, așezați în neliniștile unui existențialism
toți iubitorii de cultură adevărată. O felicităm pe autoare epistemic continuă să se deconteze din vulnerabi-
și-i recomandăm să continuie acest travaliu trudnic și litățile induse acestui veac.
anevoios - ca orice demers realizat în cooperare. Scris la persoana întâi, romanul conservă câte ceva
din biografia autorului - o biografie complicată, trecută

 printr-o casă de copii abandonați, mai apoi prin

Silvan G. Escu și ideea dedublării
în dispunere epică
Reținusem de la Freud că omul, în devenirea lui
singulară trece obligatoriu prin trei stadii sau trepte de
împlinire: Sinele - copilăria în care domină instictul, cu
precădere cel de conservare, Eul - adolescența un stadiu
mai evoluat în care domină intuiția (instinctul emancipat,
trecut prin instrucție), dar și dorința insului de a se
remarca și de a se impune într-un cadru social determinat
și Supraeul - maturitatea, instanța tutelară în care
prioritară este normativitatea și imperativele care regle-
mentează colectivitatea - asumate creator în conduita și
comportamentul celor ce compun comunitatea. M-am
gândit deseori că pe acest cadru conceptual se poate
broda o literatură interesantă cu metamorfozări com-
plicate care pot trece ușor în pagini de roman. Este exact
ceea ce realizează Silvan G. Escu în romanul său
opulența omului ajuns peste noapte bogat, pentru ca
în cele din urmă să devină intelectual, ca absolvent al
Facultății de istorie. În toată această succesiune de
situații autorul se dedublează, se privește în oglindă,
Eul provoacă Sinele, dar peste toate planează
Supraeul, cadrul comunitar, conștiința individuală
ridicată la rang de responsabilitate colectivă. Vlad și
Toma Credinciosul sunt cele două fațete ale aceluiaș
personaj care se urmăresc, se observă, se provoacă
reciproc și se destăinuie unul-altuia pentru a da
conținutuil acestui roman.
Din toată suita aceasta de metamorfozări, de
scormoniri prin propriile sale interioare, autorul
ajunge să să se cunoască pe sine, să dea seama
despre prezența sa în lume, într-o lume aflată și ea
într-o continuă schimbare postdecembristă, așa încât
cititorul ia act despre un destin complicat, dar și
despre derapajele la fel de complicate ale societății
românești, incapabilă să găsească un trend normal
de evoluție. Paginile despre lumea satului mai ales,
(continuare în pag. 14)

13
(urmare din pag. 13)

în care cârciuma a devenit locul central, un fel de Poiană

a lui Iocan dominată de mediocritate și gregarism
constituie partea cea mai convingătoare în ceea ce
privește abilitățile narative ale autorului.
Destinul autorului se conjugă sinuos, dar și concordatar
cu lumea pe care o traversează, iar Vlad și Toma
Credinciosu - cele două ipostaze ale aceluiaș personaj -
ajung să se recunoască, să se bucure și să se admită
reciproc. Am dus-o așa, (în fel de fel de peripeții),
mărturisește Vlad, naratorul mărturisirilor din roman,
până când m-am reîntâlnit cu Toma (...) Din primul
moment când a avut ceva bani, Toma și-a îndreptat
atenția și mila spre cei năpăstuiți, copii oropsiți și
abandonați la Casa de copii (ai nimănui) pe care i-a ajutat
și pe care mai târziu când s-a îmbogățit, i-a sponsorizat
cu sume importante (p. 98, 103).
Aceasta e cartea O dispunere mărturisitoare despre un
destin care se dedublează, se privește în oglindă, se
fracturează și se recompune într-un azimut înalt, cel al
Supraeului, pentru a privi lumea de jos în sus și de sus în
jos, în funcție de vitregiile veacului și de ceea ce îi rezervă
viața. Până la urmă, ideea dedublării se dovedește
oportună și productivă pentru a optimiza o desfășurare
narativă. Salutăm ideea acestui demers curajos, mai
puțin bătătorit în epica românească, apreciem felul în
care autorul i-a exploatat resursele narative și-l așteptăm
să revină în vitrina cu noutăți și cu alte izvodiri epice.

 venției sale în realizarea actului cel mare, al Unirii

Principatelor Române, chiar cu riscul de a-și sacrifica
viața de familie și cu ratarea șansei de a deveni prima
Vasile Ghica - revenire la Cocuța Conachi doamnă a Moldovei.
Reconstituim momentul. Consultarea electorală a
Inimosul scriitor tecucean Vasile Ghica a revenit în
populației avusese loc în iulie 1957 și rezultatul
vitrina cu noutăți publicistice cu o nouă carte despre
fusese favorabil partidei separatiste. Caimacanul,
Cocuța Conachi - subiectul său preferat de mai multă
nimeni altul decât soțul Cocuței Conachi, reușise, -
vreme, asupra căruia stăruie cu o consecvență mai puțin
sigur prin tot felul de falsuri, manipulări, promisiuni și
obișnuită și cu toată recuzita de mijlolace și posibilități
vexațiuni furibunde - să împiedice exprimarea liberă
rezolubile. Este deja autorul unei monografii despre fiica
a opțiunilor pentru Unire. Totul părea iremediabil
logofătului - poet Costache Conachi, a unui excelent
pierdut. Vogoride și cei din tabăra separatistă jubilau.
pliant omagial cu Cocuța Conachi difuzat cu generozitate
Se putea considera deja mare domnitor pe tronul lui
în multe instituții școlare, a unei intervenții viguroase
Ștefan cel Mare. Nu avea nici o îndoială că Turcia își
pentru includerea subiectului în manualele de istorie și
va păstra promisiunile și-i va trimite firmanu de
pentru fixarea în cremene a efigiei sale, ca loc public de
domnie. Se-nțelege că Rezultatul Moldovei făcea
omagiere și de recunoștință pentru energica sa
inutilă consultarea electorală a populației din Țara
intervenție într-un moment greu al istoriei noastre
Românască.
moderne.
O dezamăgirea copleșitoare și un sentiment de
Noua monografie. Ecaterina (Cocuța) Conachi-
zădărnicie cuprinsese și tabăra unioniștilor. Vor
Vogoride - eseu despre eroina din umbră, Editura Eikon,
urma, desigur, pșroteste. acuzații, dezvăluiri, dar
București, 2023) este o ediție nouă a monografiei ante-
șansele de a fi luate în considerație erau minime.
rioare - firește. revizuită, îmbunătățită și mai bine structu-
Istoria lumii e plină de alegeri măsluite, mistificate și
rată - și un nou prilej de omagiere a vajnicei luptătoare de
manipulate, dar în cele din urmă omologate și
la 1859, fapt ce s-a petrecut în acest an, de ziua Unirii în
considerate valide și veritabile.
cadrul unei frumoase festivități publice organizată la
În acst moment greu intră în scenă Cocuța Cona-
biserica din Țigănești - cu participarea Înaltpreasfințitului
chi. Nu există dovezi sigure și convingătoare privind
Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a Parla-
furtul corespondenței secrete primită de soțul său de
mentului, a Guvernului și a unui numeros public, interesat
la cancelariile din Viena și Stambul de unde primea
de subiect.
instrucțiuni privind împiedecarea cu orice preț a Unirii
Cum era de așteptat, cartea reconstituie traseul
celor două Principate Românești. Publicarea acestor
existențial al eroinei de la 1859 și insistă asupra inter-
scrisori în presa internațională a declașat un
(continuare în pag. 15)

14
(urmare din pag. 14)
scandal așa de mare c-a tulburat întreaga Europă, iar
Turcia s-a văzut nevoită să anuleze alegerile falsificate și
să stabilească un nou scrutin electoral.
Repet, nu există nici o dovadă sigură că tocmai fata lui
Conachi a săvârșit furtul coresponenței soțului ei, dar e
greu de presupus că - indiferent cine și cum a fost
săvârșit furtul - ea a fost străină și neimplicată în act. Sunt
mai multe variante, dar indferent spre care dintre ele
optăm, Cocuța Conachi este greu de scos din ecuație.
Dar Vasile Ghica în cartea sa mai face o precizare care
nu trebuie trecută cu vederea. Chiar dacă prin nu știm ce
împrejurări s-ar găsi un document din care să rezulte că
nu ea a sustras scrisorile, meritele i-ar rămâne foarte
importante. Pentru că a fost permanent în toiul luptei
pentru Unire, alături de marile personalități ale epocii, în
special de Costache Negri, fratele ei căruia i-a furnizat
permanent, din interior, date esențiale despre actele
mârșave ale trădătorului ei soț (p. 32 ).
Așa este, dar ideea este prea importantă ca să fie
expediată în câteva cuvinte aleatorii. Ea trebuie dezvol-
tată și cel care ar putea s-o facă cel mai convingător este
tot Vasile Ghica pe care îl așteptăm într-o continuare a
demersului.
Încă ceva: O diviziune mai desfășurată a cărții (18
pag.)se referă la Ambasadorii Unirii și-i de înțeles restric-
țiile autoimpuse. Totuși, oricît de mari ar fi fost acestea
trebuia găsit un spațiu și pentru Alexandru Papadopol
Calimah care a fost unul din fermenții acestui act istoric
și cel mai credincios demnitar al lui domnitorului Cuza.
Dar meritele cele mari ale cărții rezultă din repro-
ducerea integrală și facsimilizată a scrisorilor primite de
camacan, cu instrucțiuni exacte de ceea ce trebuie să
facă pentru a rămâne în grațiile Porții care-l va răsplăti cu
caftanul de domnitor. Mulți istorici au vorbit de aceste
scrisori, dar n-au reprodus din ele decât fragmente dispa-
rate. Vasile Ghica le reproduce în totalitate și merită toată
lauda pentru acest fapt.
Nu știm dacă autorul va reveni asupra acestui subiect
incitant, dar eu știu că este loc pentru o continuare iar
Vasile Ghica este cel mai indicat să continuie. Dacă o va
face sau nu, este dreptul său să hotărască.

15
(urmare din pag. 11)
Perdelei-de-Bucătărie”. – Era înduioşător până la
lacrimi textul poemului, evocând iubirea imposibilă
dintre două entităţi din lumi diferite: o perdea ciupită
de molii şi ceainicul ce susura de erotism pe ochiul
aragazului, care la rându-i căzuse în dragoste pentru
perdea; situaţia imposibilă era deplânsă de celelalte
obiecte din bucătărie, care îşi exprimau fiecare jalea
în felul lor: scaunul scrâşnea pe cimentul bucătăriei
mai tare ca de obicei atunci când era folosit de
stăpâni; telul căzu într-un rând din cuiul său ţopăind
de câteva ori pe pardoseală; într-o seară, becul, într-
o gravă criză de anevrism căzu într-o comoţie
cerebrală care, după o flamă scurtă, îl transformă în
ţăndări, în urletul disperat al siguranţei electrice din
cofretul de pe hol, care pe bună dreptate se întrebă
prin acea pocnitură de ce trebuie ea să sufere pe post
de victimă colaterală; doar sifonul de sub chiuvetă
bolborosea gâlgâit şi filosofic ori de câte ori era
acţionat robinetul, într-un idiom necunoscut celorlalte
obiecte din bucătărie, dar care erau înduioşate până
la lacrimi de tonul elegiac. – Poemul se isprăvea epic:
îndrumată de o pală de curent gelos, perdeaua se
învolburează într-un rând şi îmbrăţişează tandru pipa
ceainicului ce bolborosea pe ochiul aprins al
aragazului ce ar fi trebuit să le devină naş, luând
instantaneu foc, în sâsâiturile din ce în ce mai
ascuţite ale acestuia. Scena este surprinsă la timp de
unul din locatarii locuinţei, stingând-o la vreme ca să
nu se întâmple o nenorocire. Ceilalţi stâpâni ai casei
o privesc descumpăniţi, ajungând la concluzia că
pentru dânsa nu se mai poate face nimic, necesitând
a fi schimbată. În ultimile imagini pe care le va avea
din bucătărie, din colţul unde fusese aruncată, îşi
vede surata mai tânără şi textură mai scurtă ce avea
să o înlocuiască, în bolboroselile din ce în ce mai
slabe ale ceainicului care hotărând să se sinucidă,
fierbe fără apă o noapte întreagă. Totul se termină
prin comuniunea ceainic-perdea care, prin casare,
ajung spre fericirea comună în aceeaşi ghenă de
gunoi.
Era emoţionant poemul. De aceea, era mirat cum
de puştiul său nu fusese suficient de impresionat ca
să-l reţină dintr-o simplă ocheadă. Ah, dacă l-ar fi
avut dânsul în manual la vârsta de şcolar! Din
nefericire, în acele vremuri nu se scriau stihuri atât de
simțitoare!...
Concluzionând aceasta, intră în casă în trilul timid
ar primelor păsărele ce se deşteptau pentru o nouă
zi. Şi, uitând a-şi lăsa unelta din mână în safe, intră
în camera băiatului pentru o ultimă examinare
şcolară.

Tudor Ștefan GOȚIA
Două durate
primăvară.
freamătul nepotolit al izvoarelor
precum un ornic
în măruntaiele pământului
bate fără pic de milă
secundele și viața
bătrânilor stejari ce stau în cercuri
ca șahiștii în parc.
trunchiurile brăzdate de riduri,
coroanele ce găzduiesc
fulgerele luminoase ale zenitului.
albinele și-au scos la uscat
pe marginile stupilor
cămășile lor mov de noapte,
din pânzele-nflorate
se revarsă balsamul parfumat
al poeziei.
rândunica-și scaldă penele
în cafeaua tare dintr-un basm arab
pe care o bea în fiecare
dimineață pe crengile
albe ale merilor.
rănile harpei
ce nu o lasă să-și înalțe
aripile ei de egretă,
cântul sticleților dintre crengi
e martor la întâlnirea mirabilă
a florilor de cais cu lumina.
ne purtăm pe aripi de fluturi,
pe crupele regești ale cailor sălbatici
cu coamele de mătase aurie,
pe spuma din potire de cleștar,
noi, două simple durate
în vântul amiezii de-aprilie.
Anotimp necunoscut
închiriem un anotimp
necunoscut încă nouă
între frunza de viță de vie
și umbra ei de pe asfalt
miresme dionisiace
de struguri purpurii
pe masa de stejar la care
se scrie poemul
dintre frunză și umbră,
o ninsoare inversă
noi, veșnici chiriași
în anotimpul necunoscut
din sufletul nostru...
Smochin neroditor
respirația zilei de vară
pătrunde în întreaga grădină,
în filozofia teilor
și a troienelor de flori aurii, delicate.
gândurile, domol melc ce se târăște
pe trotuarul mângâiat
de șoaptele proaspetei ploi
ori între paginile unui vechi
manuscris în limba slavonă.
cochilia de sidef a melcului
lasă dâre de lumină
pe trunchiul găunos al salciei,
suflarea zefirului în
adâncul tăcut al frunzelor.
cântecul greierilor
pe vârfuri de forsythia,
pângărește smochinul
neroditor dintre pagini.

16

Nina GONȚA
Ucraineanul îndrăgostit
(fragment din cartea în lucru, ULTIMA ETAPĂ -
însemnări dintr-un cămin de bătrâni)
Despre războiul din Ucraina am scris și încă mai scriu
în cartea Replici sau… Gândesc ca mine, aici, însă, o să
vă istorisesc o poveste… cu un ucrainean, căci aveam
să locuiesc acum în Ucraina, dacă îi răspundeam, prin
anii `80 ai veacului trecut, la sentimente. Dar soarta a vrut
că eu să ajung în România și nu în Ucraina, la Jmerînca,
un orășel din regiunea Vinița, în prezent des bombardat
de ruși, în urma războiului declanșat de Rusia putinisto-
șovinistă împotriva Ucrainei și a întregii lumi civilizate.
Destinul omului, de fapt, îl constituie… alegerile lui.
Tot eu am ales, în 1993, să nu merg cu tatăl fiicei mele
în Rusia, când el a hotărât să părăsească R. Moldova (și
pe noi), motivul - nu voia să învețe limba română (o scurtă
perioadă, până să revină cârmuirea prorusă, s-a cerut
obligativitatea cunoașterii ei). Deși de naționalitate -
hacas, o populație din Orientul Îndepărtat (rusificată), de
lângă Abacan (care se învecinează cu Mongolia),
aproape absorbită în aceste multe secole de ocupație
rusească, el gândea și vorbea numai în limba rusă. Se
trăgea dintr-un tată hacas și o mamă cu origini ucrainene
și poloneze, din regiunea Livov. Au ajuns în Siberia în
urma deportărilor culacilor, prin anii `30 ai veacului trecut.
Dar am deviat de la subiectul amoros, frumos.
Era în anul 1981. Fusesem chemată iar, la nici doi ani
de la intervenția chirurgicală la plămânul stâng, în clinica
Pirogov (a Institutului Secenov) din Yalta. La un control.
După operație, eram monitorizați în decurs de cinci ani,
se scriau disertații pe seama noastră, a celor operați în
acea clinică.
Ne simțeam ca într-o stațiune. Chiar dacă la etajele
superioare se făceau operații, noi, aceștia de după, pur
și simplu, ne odihneam sub supraveghere medicală.
Mergeam la plajă, la dansuri, la distracții. O lună de zile.
Gratis. Numai costul drumului îl plăteam. Atât. Dacă era
în zilele noastre, nu reușeam să scap cu zile, eram
moartă demult, cu puterea mea financiară.
Astfel, m-am recuperat în acest oraș al eucaliptului,
de trei ori. De fapt, greul rămăsese în trecut, deși încă nu
mă simțeam sănătoasă. Aveam o stare psihică proastă
din alte motive. În august 1979, am suferit acea inter-
venție chirurgicală grea, căci plămânii și inima sunt
principalele organe care ne stabilesc sănătatea noastră
funcțională, apoi au urmat alte necazuri. La numai jumă-
tate de an, a decedat mama, în scurt timp, vara, am avut
divorț cu… prima mea dragoste. N-am scris nimic despre
asta, că prea mult am iubit și prea dezamăgită am rămas.
Am încercat o singură dată să scriu, am pornit chiar o
carte, dar am abandonat-o, am șters-o din calculator. Nu
am avut nici puterea, nici inspirația necesară pentru ea.
17
Se vede că n-a meritat.
…Ucraineanul Micola din Jmerînca ajunsese în
clinică, pentru investigații. Cei veniți cu acest scop
erau cazați la etajul doi. La primul se aflau cabinetele
medicale și sălile de tratament / recuperare. Cele mai
„grele” etaje erau trei și patru. Trei – preoperațional,
patru – operațional și terapie intensivă.
Stăteam mai mult izolată și tristă, poate aveam o
mică depresie, cine știe. Nu-mi ardea de socializare,
de distracții, de nimic. Unicul lucru, după procedurile
medicale, mergeam la plajă, unde îmi căutam un loc
cât mai ascuns. Să stau singură cu gândurile mele.
Sau stăteam la balcon chiar și în zilele cu mult
soare, cu o carte în mână. Uneori nu citeam, o țineam
deschisă, iar eu – cu mintea… aiurea. Până într-o zi,
când m-am trezit cu Maria Alexeievna, anestezista
din timpul operației și curatora mea. Ea îmi ducea
dosarul și avea grijă de toate analizele și rezultatele
mele, în timp ce tinerii medici se ocupau de lucrările
lor științifice sub îndrumarea, presupun, a somității,
profesorului Socolov.
Era o femeie de vreo 50 de ani, poate nu rusoaică,
odată am auzit-o vorbind cu cineva în ucraineană. E
clar, cu mine vorbeau toți numai în rusă.
- Auzi, fetițo! (fetița avea 31 de ani…). Gata cu
smiorcăielile și cu fața asta posomorâtă, care nu te
prinde. Unde-i zâmbetul frumos? La anii tăi, trebuie
să fii cu cineva pe o plajă sau la un restaurant. Nu ești
prima și nici ultima care a divorțat. Dacă n-a rezistat
după operația ta, nu te merită!
- N-am chef să merg nicăieri. Nu mă simt bine azi.
- Dar ieri te-ai simțit rău? Că tot aici erai, în
tristețea ta. Da, ești operată, ești invalidă, dar asta e
vremelnic. Acum… singură, ți-a decedat și mama,
dar… viața merge înainte. Crezi că mama ta nu te ve-
de de acolo, de sus? Sunt convinsă că nu-i place
tristețea ta.
- O să merg undeva, mâine.
- Nu mâine, azi, acum! Uită-te cât ești de
frumoasă, ce păr ondulat castaniu-roșcat ai. E vopsit?
- Nu. I-am făcut puțină nuanță cu hena, de aia
pare, la lumina soarelui, un pic, roșcat.
- Am să vin peste jumătate de oră să verific. Să nu
te mai găsesc aici, că mă supăr rău de tot!
Și… a plecat. Era o femeie directă, activă. La înce-
put, mă cam temeam de ea, mai târziu, însă, i-am
descoperit bunătatea din suflet, tupilată discret sub
firea-i aspră. Peste ani (vreo doisprezece), când am
mai mers la Yalta, mă opream la ea… Cu soțul
(hacasul) și cu fiica noastră, de numai doi anișori.
Câine-câinește… m-am aranjat. Când ești tânără,
arăți bine în orice. Până la venirea mea acolo, având
timp berechet (că eram pensionată pe caz de boală
și nu aveam dreptul să fiu încadrată în câmpul
muncii), mi-am revizuit toată garderoba. Am tăiat,
scurtat, aruncat, prefăcut. Toate. Pentru că nu aveam
bani să-mi cumpăr haine noi. Pensia de invaliditate,
grad doi, de numai 56 de ruble, nu-mi permitea.
În tot acel răstimp am învățat să tricotez, să cos,
să fac, să desfac. Astfel, mi-am tăiat o rochie de
mătase veche și, din poale, mi-am încropit o fustă, iar,
ca să fie și mai cochetă, din materialul rămas i-am
(continuare în pag. 18)
(urmare din pag. 17)
cusut o… dantelă.
Pe-atunci, abia apăruseră pe la noi prosoapele
plușate. Făcusem rost de câteva mai mici și, în loc să mă
șterg cu ele pe față, mi-am cusut două topuri, unul gălbui
și altul verzui. A fost foarte simplu: le-am cusut într-o
parte, apoi le-am făcut bretele (manual, că încă nu
aveam mașină de cusut). Se potriveau de minune cu
acea fustă fină, în desen mărunt, maronie. Îmi mai
cususem și o rochie pentru plajă, dintr-un ștapel albastru,
ieftin. Cu astea, practic, am venit la Yalta. Și câteva
costume de baie… vechi.
Dar înfățișarea mea (abia acum îmi dau seama!) era
trăsnet. O tânără minionă, subțirică, cu bust bogat, cu un
păr ondulat ce se revărsa peste umeri, la lumina solară –
mai mult roșcat. În picioare aveam, totuși, ceva nou.
Sandale cu toc subțire și înalt, din multe curelușe jos, dar
și sus, pe care le urcam și… le împleteam pe gleznă... și
mai sus.
Culoarea lor – un verde închis, ce se potrivea cu
restul, în întregime.
Așa m-am îmbrăcat și am ieșit afară, aiurea…
Aveam vreo săptămână de când mă aflam la
recuperare.
O zi însorită. O după-amiază de iulie sau început de
august, acum nu-mi mai amintesc cu precizie. Știu numai
că în fața clinicii creștea un cais, care rodise mult în acel
an, acum… mai rămăseseră câteva caise pe o creangă,
sus de tot.
Stăteam în fața blocului nostru și nu știam încotro s-o
apuc. Involuntar m-am uitat la cele câteva caise din vârful
pomului.
- Vrei să ți le dau? aud în spatele meu o voce de
bărbat.
- Îiii, întorc capul, nu știam ce să-i răspund.
Văd un flăcău chipeș, înalt, blond, sportiv, îmbrăcat
într-un maiou bleumarin, cu pantaloni scurți, albi, de vară.
Părea coborât dintr-o revistă de modă.
N-am reușit să-mi revin, că el deja era sus, pe acea
cracă și rupea caisele. A coborât la fel de repede, ca un
Mowgli contemporan și mi le-a întins. Le-am luat în
mână. Una și-a lăsat-o lui, pe care a aruncat-o în gură,
aproape înghițând-o. Apoi s-a revărsat într-un zâmbet
total. Plin de energie tinerească, de soare și optimism.
- Mănâncă, ce te uiți, m-a îndemnat per-tu, de parcă
ne cunoșteam de o viață. Eu sunt Micola, din Jmerînka.
- Unde-i asta? am întrebat fără să mă jenez, nu auzi-
sem de această localitate.
- În Ucraina, regiunea Vinița. E aproape de Moldova.
- De unde știi că sunt de-acolo?
- Știu, știu, râse zgomotos. Te urmăresc de câteva
zile, de când ai venit, tot voiam să te prind pe undeva, să
facem cunoștință. Unde ai stat ascunsă?
- N-am prea ieșit. Numai dimineața, devreme, cobor
pe cărărușa cu treptele din pietre aranjate, cred că o știi,
până la malul mării, să respir aerul răcoros de dimineață
și să fac exercițiile de respirație.
- Aaaa, ce bravo ești, ai voință să te scoli până la de-
jun și să faci toate astea?!
- Trebuie… Am un an și jumătate de la intervenția chi-
rurgicală. Ajută. Tu ai făcut-o sau urmează?
- Eu… am scăpat. Mi-au făcut investigațiile și plec
acasă. N-o să fiu supus intervenției. …A fost greu?
- Greu. Ce fericit ești!
Între timp mergeam din parcul Masandra, unde se
afla clinica, în jos, spre oraș.
- Îți place Yalta?
- Foarte! Până la operație am mai fost, și după,
cred că deja sunt aici a șasea oară…
- Atunci poți să-mi fii ghid.
- De când ești venit aici?
- Mi-a mai rămas o săptămână, dar s-ar putea să
plec mai devreme, dacă nu m-au programat la
operație.
- Te-ai bronzat frumos. Pe mine mă prinde greu.
Așa pățesc întotdeauna. Chiar dacă stau în Yalta, cu
lunile.
- Hai să ne plimbăm pe Naberejnaia…
Optimismul și veselia lui m-au acaparat, totuși. Am
acceptat.
Avea 31 de ani, niciodată însurat, studii medii
speciale, lucra la calea ferată, îi plăcea cu ce se
ocupă, părinții - încă tineri. Mai avea o soră, mai mică,
dar care era căsătorită deja și născuse o fetiță.
Povestea toate fără să-l întreb. Era o fire deschisă și
luminoasă. Eu nu eram în momentul potrivit... Nu
reușisem să ies din carapacea unde intrasem și unde
voiam mereu să mă refugiez. Acum mă gândesc că,
poate, a fost cooptat de Maria Alexeievna să mă
scoată din bârlog, în lume. Cine știe…
Nu mă întreba nimic, voia să mă facă să râd, să-
mi scoată un zâmbet. Atât. A reușit!
Ne întorceam lihniți de foame și numai aproape de
clinică ne-am dezmeticit cât s-a făcut de târziu și că
am ratat cina.
- Am niște brioșe în cameră. Stai aici pe bancă,
acuș vin.
Ce bune au fost! Cu apă de la izvorul ce curgea
alături.
- Să ieșim pe poartă, să ne mai plimbăm prin parc,
vrei?
- Nu, mi-au obosit picioarele, în încălțările astea
cu toc. Și e târziu.
- Frumoase sandale ai… Dar mâine, mâine ieșim
undeva împreună?
Era atâta rugă în vocea și în ochii lui, că iar… am
acceptat.
A doua zi, după ce ne-am plimbat pe „Nabe-
rejnaia”, „promenada” de la malul mării, mi-a propus
să intrăm într-un restaurant din apropiere.
Pe atunci în orișicare restaurant, mai ales seara,
se dansa, aveau o mică orchestră și soliști.
Era un bărbat foarte, foarte frumos și bine făcut,
înalt, bronzat. Tandru, atent. Dansa bine (nu ne-am
călcat pe picioare). Dar nu s-a mișcat nimic în sufletul
și în inima mea pentru el, aveam inima pustiită de o
dezamăgire totală în iubire, în bărbați și în viață, în
general.
Când ne întorceam, aproape să intrăm pe teritoriul
clinicii, a încercat să mă sărute, iar eu, ca o smintită,
aproape că l-am împins, speriată. Acum văd cu totul
altfel acel moment și înțeleg cât a fost de ciudat să
mă comport în așa hal. Dar, dacă nu iubești…
Și, totuși, m-a întrebat, timid și cu speranță în glas:
- Mâine… ne vedem?
- Să ajungem până mâine.
(continuare în pag. 19)
18
(urmare din pag. 18)
- De ce gândești pesimist? Ai scăpat anul trecut din
așa operație grea și tu ești atât de tristă… Cum a fost, ai
să-mi povestești?
Nu i-am răspuns. Am repetat:
- Să ajungem… până mâine.
În mintea mea, deja hotărâsem ce-o să fac. La masă
(cu Micola eram în schimburi diferite), vecin îmi era un
cazah strașnic de înalt (de obicei ei nu sunt atât de înalți),
venit nu demult în clinică, tot la investigații, cazat tot la
etajul doi. Vedeam, deși tânără și fără experiență (feme-
ile intuiesc și simt totul), că mă soarbe din ochi, că nu-i
sunt indiferentă. De obicei, nu prea vorbeam cu el,
mâncam și plecam, așa că toate încercările lui de a mă
face să mai rămân la taifas cu el, dăduseră greș. În acea
zi, însă, chiar eu am pornit discuția:
- Cum e borșul de sfeclă azi?
- Ca de obicei, foarte gustos, iar dacă mai pui și și o
lingură de smântână…
- Chiar voiam borș de sfeclă, îmi place.
Cazahul, văzând atâta deschidere din partea mea, pe
loc a prins curaj și-mi zice:
- Nu vreți să ne plimbăm împreună azi? Eu sunt pen-
tru prima oară în Yalta, atât e de frumos aici!
- Daaa, mai ales în parcul Masandra, pe cărărușele lui
cu pietriș colorat, cu băncile inedite. Și eu, când am venit
pentru prima dată, am rămas surprinsă de eucaliptul ce
crește pretutindeni ca un tufar obișnuit, de magnolia de
diferite soiuri care, atunci când înflorește, te copleșește
cu frumusețea și mirosul ei.
Cazahul se uita încântat la mine, surprins plăcut că
mi-am dat drumul la limbă. Eu, însă, mă prefăcusem într-
o mică scorpie care urmărea un plan, voiam să-l atrag,
să ies cu el, ca să scap de ucraineanul Micola. De ce
voiam asta? Pentru că m-a intimidat încercarea lui de a
mă săruta, pentru că încă toate gândurile-mi erau
îndreptate spre fostul meu soț.
Ce proastă! zic acum, când scriu aceste rânduri, dar
toate femeile din lume care au iubit și iubesc mă vor
înțelege. Sunt femei și… femei. Sunt femei practice,
carele fac pe toate din interes, chiar și dragostea… și
sunt femei (adevărate, socot eu!) care trăiesc… după
cum simt și care niciodată nu vor schimba dragostea pe
lucrurile practice. Idealiste și romantice! Sunt numai cu
bărbații de care se îndrăgostesc, iar cei care nu le trezesc
sentimente, nu au nicio șansă să se apropie de ele.
Poate sunt puține, poate multe din astea, nu știu. Eu m-
am îndrăgostit, am suferit, am pierdut, dar… am iubit. În
primul rând, eu trebuie să iubesc, numai atunci bărbatul
pe care l-am ales are șanse.
- Mergem acum, după dejun? Aștept la ieșire.
- Da, numai să-mi iau haina potrivită.
Când am ieșit, l-am zărit, cu coada ochiului, pe Micola.
A sărit de pe o bancă să vină înspre mine. M-am prefăcut
că nu-l văd și i-am zis cazahului (îmi spusese cum îl
cheamă, chiar la sosirea lui acolo, dar n-am reținut, apoi
mi-a fost jenă să-l întreb):
- Mergem pe aici, pe după clădire, ieșim exact în parc.
Ca să nu dau ochii cu Micola, să nu trecem pe lângă
el, rămas înțepenit, în picioare, lângă bancă.
Devenisem crudă din cauza trădării, a divorțului, mă
răzbunam pe aceștia care nu aveau nicio vină de situația
mea? Cred că da, deși poate atunci nu conștientizam
acest lucru, o făceam din instinct și, straniu lucru, nu a-
19
veam nicio vagă mustrare de conștiință.
Cazahul era profesor universitar, avea vreo 42 de
ani. Poate că era și însurat. N-am mai aflat, nu mi-a
vorbit nimic despre starea lui civilă. Eu, însă, am
scăpat vreo două vorbe, că sunt după un proaspăt
divorț (proaspăt, deși trecuse un an și jumătate?).
Când mi-a spus că e profesor, predă chimia (vai,
chimia, care niciodată nu s-a lipit de mine, deși luam
note bune, că învățam totul pe de rost) într-o
universitate din Alma-Ata (pe atunci capitală a
Republicii Sovietice Socialiste Kazahstan, parte
componentă a fostei URSS), am regretat că-l folosesc
pentru a scăpa de Micola. Dar… momentul căinței a
fost scurt.
Cazahul a fost foarte operativ. Până la prânz, ne-
am plimbat în parcul Masandra. Era o zi de sâmbătă
și nu aveam tratamente, iar după-amiază am cu-
treierat Yalta. Am intrat și într-un restaurant mic, dar
elegant și… am dansat. În timpul dansului, m-a atras
strâns spre el. Am înțeles că de acesta trebuie să fug
și mai abitir, de aceea, când am ajuns la clinică, i-am
zis că mă doare capul (pe atunci beam nițel alcool,
servisem un fel de cocteil amestecat cu multe chestii).
Chiar mă durea, dar foarte puțin, eram, pur și simplu,
amețită plăcut. Dar creierul meu judeca lucid, mai ales
când cazahul mă sfredelea cu ochii lui oblici, de
culoarea ghindei coapte, de-mi dădea impresia că-mi
citește absolut toate gândurile „criminale” în legătură
cu el, că știe deja că mi-am pus în gând să-l folosesc
în scopurile mele meschine. Nici nu se putea compara
cu ucraineanul deschis la suflet și naiv, om
cumsecade. Profesorul, de vreo doi metri înălțime,
aplecat asupra mea (îmi rupeam gâtul să țin fața în
sus, înspre el), n-avea să se lase dus de nas de o
mogâldeață de 1 metru 52 cm, chiar dacă eram cu
părul castaniu-roșcat în valuri revărsat pe umeri, cu
bustul apetisant și cu sandalele acelea trăsnet,
înfășurate pe piciorușe tinerele. Am simțit că trebuie
să fug și… am fugit, nemaiașteptând să-mi propună
ceva pentru a doua zi. Căci nu aveam să scap basma
curată de ochii aceștia mijiți și migdalați, părul negru,
costumul și cravata lui de ultima modă.
A doua zi, la dejun, am întârziat, special am
întârziat, ca să nu dau ochii cu el, la prânz la fel, iar la
cină n-a venit… el. Am răsuflat ușurată. Dar n-a venit
nici a doua zi, nici a treia. În locul lui, a fost așezat un
altul, un moldovean de-al nostru, Mihai, tot așa, racolat
dintr-o stațiune, dar care acum era planificat la
operație peste câteva zile. Palid și speriat în legătură
cu ce îl aștepta, vorbea numai despre acest lucru, iar
eu îl susțineam și îl încurajam cât puteam. El mi-a zis
despre cazah, că a plecat acasă. Aaaa… de aceea a
fost atât de… activ. Cine știe ce planuri își făcuse și el
în penultima lui zi de ședere în clinică, în legătură cu
mine. Voia ceva romantic, de moment, un roman scurt
de stațiune, pe care să și-l aducă aminte înainte de a-
și legăna copilul sau de a se culca în pat cu nevastă-
sa. Așa am gândit atunci, deși nu știam aproape nimic
despre el și, poate, mă umpleam de… păcate.
Credeam că am făcut o faptă eroică! Micola însă
nu s-a mai apropiat de mine. A plecat peste câteva zi-
le. La investigații nu stăteau mai mult de două săptă-
mâni. Noi, cei de după operație, rămâneam 30-45 zile.
(continuare în pag. 20)
(urmare din pag. 19)
Așa că, având timp la dispoziție, am mai „experi-
mentat” câteva escapade de acest fel cu diverși tipi, dar
nimănui nu i-am permis să mă atingă măcar cu un sărut,
îi părăseam de cum le simțeam intenția.
Într-o zi, o asistentă de la masaj mi-a zis în față,
râzând: „Ia vezi, se vor aduna toți și te vor bate!”.
Poate chiar meritam o bătaie, ca să mă scoată din
starea aceea de neliniște și disconfort, când nu-ți poți
găsi locul, nu știi ce e cu tine și ce vrei. Și din gândurile-
mi păguboase.
Numai Maria Alexeievna îmi aproba tot ce făceam:
„Bravo, fată dragă, așa să procedezi, bărbații merită asta
pe deplin”.
Cine știe ce a avut de îndurat în viața ei, din cauza lor,
de ajunsese la astfel de concluzii.
Tamara, o prietenă care se operase odată cu mine,
era și ea chemată din aceeași cauză și pentru aceeași
perioadă. De fapt, voiau s-o opereze și la celălalt plămân,
dar se răzgândiseră (scriu acum și mă întreb, oare mai
trăiește, că era cu vreo patru ani mai mare ca mine;
ultima dată am fost la ea, împreună cu fiică-mea, în
2006). Poate ar trebui s-o caut pe rețelele de socializare,
că i-am pierdut numărul de telefon…
Ea m-a înțeles… și mi-a zis:
- Încă îl iubești pe fostul, prostul tău soț, și suferi, dar
o să-ți treacă. Uite, terminăm aici și mergi cu mine la
Moscova, să-ți schimbi gândurile, poți să-ți mai iei puțin
concediu după acest medical. Ai fost vreodată la
Moscova? Ai să locuiești la mine!
- Merg! m-am hotărât dintr-odată, după cum îmi este
obiceiul.
Moscova mi-a plăcut grozav, chiar dacă am văzut
cupluri tinere în stare de ebrietate pentru prima dată în
viața mea, într-o atât de mare cantitate… numerică.
Într-o seară, când stăteam la masă… Apropo, avea
un soț mai tânăr ca ea, foarte frumos, dar, după cum se
uita la mine, am înțeles că era un „don juan” și vai de
capul ei, bolnavă, ce viață ducea cu el. Și mai trăgea cu
păhărelul. În acea seară, ea mi-a spus:
- Văd că numai de Ionel al tău vorbești, zici că a plecat
cu un prieten la muncă în Kemerovo, știi unde anume?
Dacă-l iubești, trebuie să mergi la el, să te împaci cu el…!
Sunt foarte mândră de felul meu, dar, cu toată
mândria mea, am aflat de la soția acelui prieten al lui
chiar și un număr de telefon, cât și alte indicii. Era într-un
orășel poluat, de mineri, foarte mic, aveam să-l găsesc
ușor. Am luat bilet de avion până la Irkutsk, cu escală
scurtă nu mai țin minte unde, apoi un autobuz care m-a
dus la destinație.
Nu vă mai povestesc și istoria asta toată, de altfel,
destul de interesantă, plină de peripeții (sovietice), chiar
l-am întors pe „rătăcit”, a revenit în Moldova, dar ceașca,
odată spartă, oricât ai lipi-o, tot va crăpa iar în bucăți și
se va risipi. Peste ani, când mi-a trecut boala primei
dragoste (a cam durat, să știți…), mă întrebam și nu
înțelegeam de loc pentru cine și pentru ce am suferit atât,
de nu m-am putut uita la alți bărbați mult timp, fiind
complexată, consecință a acelei (prime) trădări.
Dar asta a fost viața mea, pentru care îi mulțumesc
bunului Dumnezeu că încă o menține... vie. Iar ucrai-
neanul Micola mi-a mai dat de veste, peste vreo cinci ani.
Printr-o telegramă, în care mă înștiința că va trece prin
localitatea noastră cu trenul. Dacă vreau să ne vedem, el
organizează o întâlnire...
Nu i-am răspuns la telegramă, nu m-am dus la gară
la ora indicată.
Habar n-am cum a găsit numărul de telefon de la
serviciu și m-a sunat, mai târziu, de la Jmerînca lui,
să-mi spună ce-a făcut în toți acești ani. Că o femeie
rămăsese însărcinată de la el și a fost nevoit să se
căsătorească cu ea, că i-a născut gemeni, dar acum e
proaspăt divorțat, n-a mers, n-o iubește, poate nici
ea… etc. Dacă vrem să fim împreună, el face tot
posibilul pentru asta…
Nu știu ce voia el să facă, dar eu, când am mai
auzit că are și doi copii gemeni pe care i-a părăsit, i-
am trântit direct, că nu pot, că sunt într-o relație și-s pe
cale să mă mărit. Nimic adevărat, doar ca să-l…
potolesc. De atunci, n-am mai auzit de el. Acum, cu
războiul din Ucraina, de câte ori aud că rușii au
bombardat regiunea Vinița, îmi aduc aminte de el. Pe
unde o fi? Ce e cu el?
Iată așa e viața asta! Cât e de haină, uneori! Pe
cine iubim noi, nu ne iubesc ei, iar cine ne iubește este
abandonat… de noi.
Sau, poate, anume prin asta e atât de frumoasă
viața, prin imprevizibilitatea ei, prin misterul din jurul
nostru și prin dragostea care se înfiripă în sufletele
omenești și constituie sensul primordial al acestei
vieți.

(urmare din pag. 7)
preferă şi se apreciază efortul constructivist pentru un
mo-dernism raţional. Atunci când această abordare a
fost pusă în practică de către toţi factorii decizionali s-
a putut realiza racordarea spiritului contemporan la
fondul creat în timp de tradiţie.
Pentru Clifford Geertz cultura este o rețea de sem-
nificații în interiorul căreia omul este suspendat. Iar
specificul unui popor nu poate fi înțeles decat înțele-
gând produsele sale culturale ca o conexiune între
microistorie şi macroistorie şi ca o formă de analiză de
tip „history from bellow‟ în sensul studiului mentali-
tăţilor generate în mai multe ţări de istoricii şcolii de la
Annales. Paginile acestei cărţi reprezintă un mic tur de
forţă prin cultura naţională. Sunt eseuri scrise cu lim-
pezime și eleganță şi reușesc să capteze un interes
ce ţine de o zonă pluridisciplinară. Astăzi, când s-a
ajuns la concluzia că la originea multor asocieri sau
conflicte stau aspecte de natura culturală, este mai
mult decât bine venită o astfel de viziune a unui diplo-
mat de carieră. Personalitățile catalizatoare care au
oferit un model intelectual ne sunt prezenate cu o rafi-
nată capacitate de interogație ce antrenează cititorul
într-un excurs intelectual despre trecut și prezent. To-
tul cu ajutorul „paradisului de lângă noi‟, cum frumos
numeşte domnul George Apostoiu literatura.

20
 Festivalul Internaţional al Aforismului
Liviu BAITEL
Ediția a VII-a, Tecuci, 12-13 octombrie 2023
Să fie pace
Organizatori: Fundația „Pelin” și Biblioteca Municipală
Să fie pace pe pământ
„Ștefan Petică” Tecuci
Acum şi-ntotdeauna
● Concurenții vor trimite câte 30 de aforisme nepublicate
Din zilele care mai sunt
și nepremiate la alte concursuri. Lucrările vor fi prezen-
Să izgonim furtuna
tate pe o pagină nesemnată. Pe altă pagină vor comu-
nica: adresa electronică, poștală, telefon și un CV de ma- Nimic din noi nu va mai fi
ximum 50 de cuvinte. Nimic nu va rămâne
Scriitorii consacrați sunt rugați să trimită câte 20 de Războiul de nu-l vom opri
aforisme/10 epigrame pentru rubrica Hors concours a Şi nu cândva, ci mâine
Antologiei. Să fie pace între noi
● Expedierea lucrărilor se va face în perioada 15 mai - 15 Acum ori niciodată
iulie a.c., pe adresa: vasghica@gmail.com. La umbra tristului război
● Se vor acorda: două premii Opera Omnia, Trofeul Fes- Durerea e răsplată
ti-valului, premiile I-III, premii speciale, premii de exce-
lență, diplome, plachete, cărți etc. Întinde-mi mâna frate bun
● Participanții se pot înscrie pentru prezentarea unor Să fim iar împreună
referate despre aforism/epigramă, dar și a unor amintiri, Doar pacea, secolele spun
impresii (de la edițiile anterioare), interviuri, recenzii, pe Iubire mai adună
care le vor trimite organizatorilor până pe data de 15 iulie
a.c. Să-ți iubești pământul
● Conform tradiției, în prima parte a manifestării, 250-300 Să-ţi iubeşti câmpiile şi cerul
de elevi își vor etala, în fața scriitorilor invitați (cca 60), Munţii-nalţi şi marea cea albastră
cunoștințele lor în materie de aforism. Codrii seculari hrănind misterul
● În program: sesiune de comunicări, lansări de carte, Dorului ce-nseamnă ţara noastră
prezentarea Antologiei Festivalului, ediția a VII-a, 2023,
Să-ţi iubeşti pământul ce ascunde
dezbateri, gala elevilor, turnirul aforiștilor și al epigra-
Printre brazde trupuri de eroi
miștilor, scurt concert de muzică clasică
Apărând hotarele pe unde
● Pentru „Gala laureaților”, premianții vor pregăti câte 10
Au zidit cetate pentru noi
aforisme, care vor fi citite în fața publicului.
● Pentru întâlnirile cu publicul, premianții și invitații de la Să iubeşti şi cărţile pe care
„Secțiunea aforism” vor pregăti câte o serie de 15 aforis- Le-au lăsat drept sfântă moştenire
me. Pentru toată vremea viitoare
● Invitații epigramiști vor pregăti câte un grupaj de 5 Eminescu şi a lui oştire.
epigrame/catrene sau 8 distihuri.
● Întâlnirile cu publicul vor avea loc în școli, biblioteci și Vom fi cu toții
în Ateneul Pelin. Minciuna stă în locul regelui la masă
Premianților și invitaților le recomandăm să facă o foar- Iar domnitorul e plecat într-o plimbare
te exigentă selecție a materialelor trimise pentru Con- Prin ţară nimănuia nu-i mai pasă
curs, pentru Antologie, dar și a celor prezentate în fața Au grijă doar de băutură şi mâncare
asistenței.
● Organizatorii asigură masa, cazarea și decontarea Prin cârciumi se petrece în neştire
transportului (pentru distanțe mai mari de 200 de km). În cinstea zeului nebun ce stăpâneşte
● Informații suplimentare: Vasile Ghica, email: Perfid şi negru, cu a sa oştire,
vasghica@gmail.com Pământul care parcă se sfârşeşte
Din necuprinse vremuri de lumină
Președinte de Onoare: prof. și traducător Creola The- A rămas doar amprenta unui nor
nault Băltărețu, doctorat obținut la Univ. Paris Ouest Iar lumea-ntreagă, astăzi, se închină
Iluziei cu chip amăgitor
Președintele Fundației: Doru-Eugen Pelin
De nu vom căuta din nou iubire
Președintele Festivalului: Vasile Ghica.
Şi pace între noi, cu orice preţ

 Vom fi cu toţii doar o amintire

Robită de-ntuneric cu dispreţ.

21


Dan ȘALAPA
Lunatecă
E o lună pe cer,
Mare cât toate
Poemele de dragoste
Ale lumii, la un loc,
Aș scrie și eu unul,
Inspirat de peisaj,
Mi-e teamă, însă,
Să nu fiu refuzat
Pe motiv că e spațiul
Prea aglomerat,
Că depozitul de poezie
E supra-versificat,
Și că luna e galbenă
Și din pricina hoților de sfârcuri,
De-au rămas stelele fete-bătrâne,
Iar nopțile sunt confundate
Cu intersecții supra-aglomerate,
Și care, vai, nouă,
Duc tot spre nicăieri...
Oricum, după cum arată,
Luna e încă gravidă
Cu multă poezie.
Lacrimile
Nu știu cât de aproape
Ești tu de Dumnezeu,
Dar știu că El
E foarte aproape,
Aproape, atât de solitar
De aproape de tine,
Că-L poți confunda
Cu distanța
Dintre două linii ale vieții,
Ori cu suprapunerea
A două sau mai multe
Tentații,
Ori cu mai multe
Soluții de compromis.
Așadar,
Ia ziua de azi
Și cântă cu ea la saxofon,
Mergi pe sârmă
Legat la gânduri
Cu șnururile de la adidași,
Uită cozonacii în cuptor
Până iese fum de ambră
Din pofta de mâncare
Și, mai ales,
Nu uita să ștergi praful
Nu atât de pe icoane,
Cât de pe lacrimile lor.
Strada Mare
Desfac fiecare piatră
Din caldarâm
Și scot amintirile orașului,
Galopul cailor,
Rostogolitul roților de trăsură,
Pașii negustorilor uitați
Descărcându-și marfa
Intersectându-se cu zorii,
Cu aburii primei cafele
Și cu umbrele amanților
Părăsind așternuturile;
E tot mersul orașului
Încasetat în fiecare piatră,
O mișcare prinsă-n memorie -
Grifon într-o colivie de bunăvoie,
Puzzle eliberat de orice timp,
Scrisoare către adresanți
Ispitiți de perfecțiunea
Cubului;
Doar niște câini vagabonzi
Aduc prezentul
La timpul prezent
Și latră domol după urmele
Lăsate de-a lungul străzii
De gustul mașinii de pâine...
Poliții
O poliție a sângelui,
O alta a frunzelor
Care numără anotimpuri,
Și, nu ar strica,
Una a pietrelor din caldarâm,
Care numără pașii
Razelor de lună
Când ies la furat
Poveștile cu vârcolaci,
Da, și toate astea,
Să aresteze riduri
Și căderile de pe ramuri,
Și să restituie arginții
Aruncați în răscruci de fântâni;
O poliție a sângelui,
Care fuge din trup,
Care evadează din roșu,
Care inundă deșertul,
Să se scufunde
În nevăzute morgane,
De urgență, vă rog!
Pașii balerinei
Să nu-mi spui
Că nimeni nu mai are
Dreptate pe lume,
Că niciunul dintre noi
(continuare în pag. 23)
22
(urmare din pag. 22)
Nu mai are dreptul la pescuit,
Că nu există printre noi,
Tipi dispuși să-și tragă
Un glonț de argint în tâmplă,
Așa, din întâmplare,
Ori că muzica nu are
Compozitori-fetiș,
Că ploile stau agățate de streșini
Doar să poată curge
În ochii lui Dumnezeu
Ori pe lângă elevi silitori
În drum spre pubertate,
Și nici să nu-mi vorbești
Despre lebede stigmatizate
De poeții care vând asfalt
La colț de ananghie,
Despre stigmate cu viză de flotant,
Agățate la reverul păcatelor virgine,
Și nici despre ce nu mai am chef,
Nici pâine, nici acte de clemență
Să desfășor
În pădurea Albei-ca-Zăpada;
Totuși, schimbă-mi ochii
Ce nu mai pot aluneca
În întunericul ca un bulgăre de ceară,
Dă-i foc,
Și dă-mi foc, voi fi acel fitil
Care să aprindă viermii de fulger,
Semnalele Morse adormite,
Aisbergurile care urmăresc
Titanic-uri neconstruite,
Valsuri suite în podul catedralei,
Să uite cum arată pașii balerinei.
Generic
În orașul acesta,
Doar statuile mai citesc,
Doar vrăbiile mai știu să numere
Grăunţe picate din neant,
Doar liniile curbe
Se aliniază în unghi drept,
Siluetele ultimelor marasme
Renasc în rucsacii plăcerilor,
Se topesc și ultimii ghețari
Amenințați de aurore copy paste,
Câinii au învățat limbi străine
Și dezvoltă afaceri cu hingherii,
Producătorii de filme horror
Sărbătoresc spaima
Drept invenție proprie,
Timp în care două cifre
Și două litere încearcă să reziste
Unui alt în trend, generic de final.
Portal
De aici, încolo,
Prin poarta asta zisă portal,
Intri pe o altă alee,
S-ar putea să te rătăcești,
Dar tocmai ăsta-i farmecul,
23
Să ai parte de o întâlnire
Cu vreo prințesă zăpăcită,
Vreun zmeu tembel
Ori vreun pitic-piticot,
Care să te invite la cafe-bar
Și să-ți dea masa-n brațe,
Pe urmă,
Să te angajezi paznic la bar
Ca să-ți acoperi cheltuiala,
S-o cunoști pe fata patronului,
Și, coupe-de-foudre,
Să vă îndrăgostiți lulea
Unul de altul,
Patronul să vă pună bețe-n roate,
Voi doi să fugiți
Și să vă întoarceți
Tot pe portalul ăsta,
Aci, la noi,
Și să jucăm, frate, la nunta voastră
Până se desființează
Vizele de intrare
În toate portalurile!
Inutilitatea infinitului
Avantajul cerului
Este că-i același
Din orice punct îl privești,
Are aceeași culoare,
Aceeași mărime
Și, ați observat, același gust,
Are și aceeași sfinți,
Dacă îi cauți
Fie din interes,
Fie din deces;
Are însă și un dezavantaj:
Seamănă prea mult cu noi,
Oamenii,
Ceea ce-l face vulnerabil
La trasul cu praștia
Sau la găsitul cuiburilor de ciocârlie,
Vara, prin lanul de seceri,
Sau, mai ales,
La inventat de minciuni
Care să te scape de urecheala
Bunicilor când îți bagi,
Cu de la tine putere,
Degetul prin borcanul
Cu dulceață de basm…
Prin urmare,
Este inutil să fii infinit
Dacă nu poți să tragi chiulul
La ora de matematică
Sau măcar
De la cea de spovedanie.


Nicu BREZOIANU
ELEGII LOVIȘTENE
I curios în zig zag
un pas doi trei o nouă provocare
curiozitatea este un mânz nărăvaș scăpat din
căpăstru
colecționez cristale de speranță ambalate în picături
diforme
pipăi temător caietele lui cioran
un afrodisiac spiritual cu efect efemer
exercițiu existențial al unui sexagenar
rătăcit în caruselul jocurilor ludice
încă mai număr pașii vieții
șaizeci și patru...
II
Brezoi,
ecoul anxietăților mele cuantice
am ieșit să mă plimb la braț cu primăvara credulă, în
plină iarnă
s-a cuibărit aici și melancolia
se prelinge insidios peste fața decolorată a pavelelor
bicolore
Țurțudanul golaș îngurgitează detrical
la picioarele lui Lotru agonizează
implorând Doabra să-i cânte colinda cerbului
și, Coasta! ah - uite Coasta fățarnică pe care mi-am
priponit copilăria
vântul călduț întoarce paginile vieții
trece Curătura gonind spre Pleașa stearpă;
insomniile nopților petrecute sub coama Purcărelului
după o zi de caligrafie obositoare cu oțelul subțire al
coasei
printre siluetele fragile ale florilor de câmp
printre stelele căzătoare și ochii roșii ai fiarelor
pădurii
au fost primele mele ore de libertate pură
decantată din râsul demonic al umbrelor reînviate
și din clipocitul ubicuu al izvorului din Beucă;
peste dealul prelung al Rudelor se rostogolește
dangătul monoton
al clopotului din turnul bisericii vechilor moșneni
în jurul ei la umbra brațelor crucilor smerite
stau la povești spiritele păstorilor lovișteni din alte
timpuri
mă privesc înspăimântat în oglinda amintirilor
disipate
soarele agățat în vârful Chicirlii râde sarcastic
de ce râzi - de ce râzi întreb mirat?
corpul meu obosit trepidează
lin, omule, numai lin! sunt doar emoții tardive,
masca chipului tău te-a trădat
fugi, întoarce-te și fugi
nu trece valea plângerii!
vei îmbătrâni subit și te vei risipi în neant
m-am întors străin printre oamenii timpului
prezent
răsfoind la lumina focului incertitudinile lui
heisenberg
primăvara mă părăsise
III
când a fost vremea să plec de acasă Eu, am
rămas
s-a dus doar trupul firav și necopt care pășea
pe un curcubeu multicolor arcuit peste solzii
argintii ai Oltului
și trupul meu mergea temător, îi era frică și de
umbra lui
se învârtea ca o planetă în jurul soarelui
întorcându-se după o vreme
de unde plecase – contempla începutul;
uneori se oprea să culeagă o lacrimă de rouă ca
să-și astâmpere setea;
du-te îmi spunea mama, du-te și Tu! ca să-ți faci
un rost în lume
privirea ei blândă îmi împletea în șuvițe cârlionții
gândurilor răsfirate peste frunte
și-mi însăila semnul ocrotitor al crucii peste
obrajii îmbujorați;
trupul pleca și venea, pleca și venea, pleca tot
mai departe
uneori venea trudit și înnopta între pernele
apretate din odaia cu miros de gutui
și iar pleca să asculte în cetatea banilor pe Jiu, la
București sau sub munte
la Făgăraș, vibrațiile sincopate ale unui violoncel
insolit – viața;
trupul meu pleca și se întorcea în permanență,
se obișnuise,
dar ființa mea – Eu cel din interior - nu-l însoțeam
niciodată
rămâneam tot timpul acasă rătăcind printre
pămâturi; uneori mă cocoțam
în cireșul păsăresc care se înălța ca o coloană a
infinitului spre Dumnezeu;
într-o zi trupul obosit s-a întors și-a ridicat fața
spre cerul misterios al Loviștei
și s-a rugat: - Doamne, vreau să mă vindec! dar
pentru el se făcuse târziu;
Eu, am rămas...
IV
s-au sfințit apele
duhurile rele priveau neputincioase
fețele lor hâde și sarcastice au rămas împietrite
(continuare în pag. 25)
24

Adriana DANDU
Târziu
(urmare din pag. 24)
Te dăltuiesc sisific în cuvinte,
pierdutul meu, străinul meu,
cu ochii orbi te modelez, iubite,
căzuți pe urma ta de semizeu.
Și în argila-aceasta eteree
nu-i somn destul ca să te vadă,
ești în abisuri răsucit pe-o cheie,
la gâtul unui munte de zăpadă.
Cum să te rup, cui să te cer,
când ești totuna cu abisul
bătut sub coaja de mister
de unde se pogoară visul.
Pe-acoperișul inimii în zdrențe
vin salamandre negre de tăcere
să își vegheze trista tinerețe,
apusă în cotlonul de durere.
Cui să te cer, cărui pustiu
din oameni sau din cuvinte?
e totuși azi mult prea târziu
să te mai recunosc, iubite!
Cântec pentru Ana
Ana, te mai strigă macii ,
torși de vânturi, ninși de astre,
cum izvorul și-a prins matca
între genele-ți albastre.
Te cunosc buzele ierbii
sărutându-ți talpa goală,
când te cuibăreai în rouă
și zorii-ți clipeau în poală.
Tu, știutul pe de rost
al lacrimii și al fântănii,
erai cântec ce-nflorea
miezul de lumină-al pâinii.
Și-ai fost trup de miere pură,
curgător ca însuși graiul
unui neam, rodind pe stâncă
brațe să-nverzească plaiul.
Și-ai fost, Ană, trupul vieții
suflet alb de mănăstire,
cu năframa ta sfințită
de durere și iubire.
Ai fost candelă aprinsă
la un căpătâi de noapte,
25
ai fost leagăn pentru viață,
ai fost punte peste moarte.
Ană, te mai strigă macii
ce din lanuri se revarsă
peste pânza iei tale…
Vino!-ʹNtoarce-te acasă!

pe țancurile Țurțudanului ca într-o expoziție;
din când în când mai cade câte o mască perfidă
iar cioburile necredinței se pierd în albia Lotrului
sprinten haiduc
discret apa curge, timpul curge, viața curge
doar dorul rămâne să mângâie Melcii Doabrei;
din tenebrele Coșoaiei umbra Sfintei Vineri
ne descântă păcatele
îmi spăl fața cu stropi de aghiazmă vindecătoare
mă purific
trupul meu mirosind a busuioc vibrează în
surdină
spiritul ridică pleoapa-i grea și îngână o rugă
creștinească
Doamne, Dumnezeul meu, facă-se voia Ta, a
noastră
și a celor care au nevoit pe aceste plaiuri!
aripile îngerilor sunt vâsle nevăzute
care îmi poartă corabia sufletului
spre țărmul Golgotei
V
noaptea trece spre ziuă
deschid ochii umeziți de vise
stelele s-au stins în surdină, una câte una;
Luna, un semicerc străveziu
plutește în derivă pe un nor încruntat
deasupra mea valsează veșmintele zdrențuite
ale ursitoarelor crude
sfârtecate de sulița ascuțită a Țurțudanului
un cocoș matinal alungă duhurile rele
sunt o excepție a teoriei cuantice
granulele destinului meu incert
animate de o energie incomensurabilă
nu plutesc spre un viitor improbabil
fiindcă nu știu valoarea constantei lui Planck
se lipesc de umbrele trecutului
și mușcă adânc din memoria copilăriei
deschid radioul
un vortex polar amenință Europa
facturile la energie vor exploda
protestez
mai arunc un lemn în sobă

 Lucia PĂTRAȘCU
Elena FLUTUREL - CAP COMPAS AMSTERDAM
(De la Eminescu la Rembrandt și retur)
Iată cum se poate repeta o poveste moldovenească
peste valuri de timp și, desigur, în cu totul și cu totul alte
condiții! De pe meleaguri de poveste, bunicul David
Creangă din Pipirig, își ia nepotul, pe Nică din Humulești,
și-l duce la Broșteni, la școală. Cu aceeași emoție și
hotărâre, bunica Elena Fluturel din Mogoșești își conduce
nepoata, pe Antia-Ștefana, la școală, de fapt la studii
avansate, departe, în Olanda, patria lalelelor. Și, astfel,
nolens-volens se naște această nouă bucurie făcută
cititorilor de către autoarea acestui volum.
Volumul „Cap compas Amsterdam! (De la
Eminescu la Rembrandt și retur)”, semnat de scriitoarea
Elena Fluturel, tipărit la editura PrincepS Multimedia,
Iași, director Filomena Corbu, în anul 2022, cu o Prefață
a scriitorului și editorul Daniel Corbu, aduce o nouă
formulă de întovărășire cu poetul Mihai Eminescu. Este
vorba despre o călătorie la Amsterdam, unde totul
amintește de celebrul Rembrandt Harmenszoon van
Rijn, pictorul și gravorul neerlandez din secolul al XVII-
lea, considerat unul din cei mai mari din istoria artei,
celebru și pentru desenele sale.
Această nouă călătorie este felul în care scriitoarea
Elena Fluturel, legată definitiv de spiritul marelui nostru
poet, Mihai Eminescu, nu pregetă a-i căuta și a-i găsi
urmele (așa cum a făcut-o și în volumul „Repere
eminesciene pe drumuri europene”), nu ostenește a-i
așeza similitudinea valorii sale alături de alte suflete pline
de har și lumină creatoare. Este deja o admirabilă
„deformație profesională” să împletești o călătorie, după
cum se așază situațiile (acum, însoțind nepoata plecată
la studii în „Țara lalelelor”) cu neastâmpărul inimii de a-l
căuta pe Eminescu. O călătorie ce începe pe „Autostrada
cerului” de la Eminescu (România) la Rembrandt
(Olanda) și o întoarcere pe aceeași rută. Este o călătorie
surprinzător de interesantă într-o țară frumoasă, curată,
cu oameni deosebit de harnici, mari iubitori și păstrători
de cultură.
Felul în care este conceput acest nou volum,
judicios structurat cu 38 de subtitluri, o anexă cu
fragmente din considerațiile celor 17 autori, care au
apreciat scrierile Elenei Fluturel și iconografia cu 27 de
imagini foto realizate de nepoata Antia-Ștefana Fluturel,
coperta Janine Pîrvulescu, dă o consistență fermă
descrierii acestei călătorii, deschizând către cititor taine
de cunoaștere a locurilor și a oamenilor. Superficial, ar
putea fi considerată o carte de călătorie și atât! Însă,
volumul, în sine, este foarte interesant prin impresiile
culese cu multă curiozitate, surprindere și „foame” de
frumos și, apoi, redate cu acuratețe și generozitate.
Relaționarea cu oamenii, cu oficialitățile, atunci când a
fost necesar, amabilitatea gazdei și vizitarea orașului
adună amintiri prețioase, numai bune de așezat într-
o carte.
Talentul de scriitor al autoarei, descrierile
grațioase, fac din paginile acestui volum un adevărat
regal pentru cititorul interesat. Iată cum descrierea
imaginilor despre: „…un canal aflat în dreapta
noastră, pe care plutesc (în derivă) zeci de
rățuște, mai mari și mai mici, ca niște cochete
mingiuțe galbene….Razele soarelui se furișează
printre ele și se așază direct pe apa canalului,
topindu-se în undele tremurânde iscate de jocul
micilor înotătoare. O splendidă imagine ce-mi
amintește de eminescianul lacul codrilor
albastru, în care locul nuferilor l-au luat aceste
rățuște atât de drăguțe.” (pag. 167), face trimitere la
Eminescu. Toate descrierile, deseori amănunțite, se
desfășoară în largul lor pe paginile volumului, fie că
este vorba despre ceea ce este semnificativ în aceste
locuri ca geografie a locurilor, istorie a timpurilor și,
mai ales, artă și cultură, fie rezumând un glob de
amintiri despre biblioteci, biserici, spații expoziționale,
săli de concerte, Cartierul Muzeelor, așa cum este
Rijskmuseum, Muzeul Național, cu celebrul tablou
„Rondul de noapte”, semnat de Rembrandt, Muzeul
figurilor de ceară „Madame Tussauds”, versiunea
olandeză, Muzeul de Artă Modernă, Stedelijk,
Basilica „Sf. Nicolae”, ocrotitorul Amsterdamului. Și,
desigur, Piața Rembrandt, cu statuia impunătoare a
acestuia, Podul Torensluis cu statuia lui Multatuli,
marele om de cultură olandez, Eduard D. Dekker,
canalele Amsterdamului, „Veneția Nordului”, cu
ambarcațiunile lor. De altfel, în multe muzee olandeze
se află exponate ce îl prezintă și pe marele nostru
poet. Astfel, două persoane plecate cu treabă în
(continuare în pag. 28)
26
 Viorel COMAN
DINCOACE DE PATUL ARMEI
(Cronica literară a romanului Dincolo de patul armei.
Jurnal de diribau de Vergil Matei)
Romanul Dincolo de patul armei. Jurnal de diribau
confirmă faptul că Vergil Matei este un prozator ieșit din
metamorfozele unui ziarist. Să ne justificăm: ziariștii for-
mează o breaslă oarecum enigmatică. După ce se pierd
în efemeridele publicațiilor, după ce au iluzia că scriu
istoria clipei – și, să recunoaștem, adesea au norocul să
o scrie! - au în final dorința de a-și vedea numele adunat
pe o carte. Chiar dacă numele rămâne în muntele de
steril al presei, totuși, cartea are – sau mai exact: încă
are!: un alt destin.
În literatura contemporană, Ion Băieșu, Radu Cosașu,
Dinu Săraru, Dumitru Popescu și alții au optat în final
pentru literatură, lepădând salopeta de ziarist. La Brăila,
Vasile Rusescu, Corneliu Ifrim, Constantin Turtoi și acum
Vergil Matei au aceeași opțiune.
Vergil Matei scrie proză dezvoltând reflexele de
ziarist. Dacă nu cumva, la o analiză pe text, se poate
vedea că întotdeauna a fost un prozator care și-a tras o
vreme masca de ziarist. Ca atare, el are ochi bine format
pentru observarea realului, nu iubește ficțiunea, rămâne
mereu în marginile faptului trăit, vede semnificația epică
a gestului banal, risipit în cotidian, are ureche excelentă
pentru oralitatea limbajului, mai ales a malformărilor lui.
Harului neîndoielnic de prozator i se adaugă umorul,
ironia și plăcerea neostoită de a povesti. Paginile
romanului său sunt pline de povestiri care se trag una în
alta, curg ca apa în cupele unui havuz. Clipa trăită e
povestită cu lux de amănunte, stoarsă de semnificații ca
o rufă pusă la zvântat.
Dincolo de patul armei. Jurnal de diribau este un
roman atipic, cu semnificații sporite de unda
autobiografică foarte bine calculată, ca o mărturie despre
un timp și un loc, anume stagiul de 16 luni la o unitate
militară specială.
Tema este rară în literatura contemporană. Doar
Petru Popescu a mai publicat un roman cazon: Dulce ca
mierea e glonțul patriei, pe la mijlocul anilor 70 dar în
romanul lui Vergil Matei e altceva. Milităria la diribau
adună o lume de pătați, de vicioși, ratați, recalcitranți,
locuitori cu voie sau fără voie ai unui infern social.
Milităria era o formă de ispășire și purificare.
Recunoaștem, tema are multe capcane. Ceea ce
reușește autorul este evocarea unei lumi de margine,
ignorată de prozatori. Inițial, o umanitate pe care doar
Tudor Arghezi a mai evocat-o în Flori de mucigai și în
prozele din Poarta neagră.
Viața soldaților este, de regulă pe șantier. Chiar dacă
șantierul era în perioada comunistă o ipostază importantă
27
a realității românești, prozatorii români nu s-au arătat
prea interesați de problemele de de aici. Această
realitate nu a avut cum ar fi fost firesc, și o expresie
literară pe măsură. O prudență a prozatorilor români
greu de explicat. Doar Marin Preda în Intrusul, Al.
Ivasiuc în Păsările, Ion Băieșu și Radu Cosașu în
câteva povestiri. Un șantier blestemat este evocat de
Petru Dumitriu în romanul Drum fără pulbere, cu
subiect special: construirea Canalului Dunăre-Marea
Neagră în anii 50.
Șantierul rămâne o școală severă a vieții, o încer-
care a caracterelor și vocațiilor. Ceea ce reușește
Vergil Matei – și aceasta e marea găselniță a roma-
nului – e să reveleze o umanitate ascunsă, tainică, de
mare valoare, dincolo de aparența de tineri
considerați paria ai societății comuniste. De îndată ce
se topește acest strat aparent, răsare ca din nimic
harul meseriașului deplin. Rebelii, contestatarii,
neadaptații, cu o viață în răspăr cu lumea, când e
vorba de normă, de plan, sunt de o hărnicie
exemplară. Șantierul a devenit o excelentă școală a
vieții. Niciunul nu s-a liberat fără să-și schimbe firea:
unul învață să scrie și să socotească, altul învață o
meserie. Cu toții învață lecția solidarității.
Dincolo de patul armei. Jurnal de Diribau nu e
jurnal, cum menționează autorul în titlul secundar al
romanului. Nu e nici roman-reportaj, cum se scrie în
prefață – o specie literară inexistentă. În cel mai bun
caz putem accepta că avem de-a face cu amintirea
unor însemnări. E undeva o mărturisire că autorul
menționează într-un caiet câteva texte. Dar între
timpul trăirii și timpul mărturisirii sunt mai bine de
patru decenii. Între timp, istoria a luat alt sens. Autorul
are buna intuiție de a se despărți de trecut râzând.
(continuare în pag. 28)
(urmare din pag. 26)
Mai degrabă putem elogia memoria de povestitor. Cartea
geme de povești, unele doar însăilate, altele spuse în
detaliu, unele senzaționale, altele grotești sau pitorești.
Sunt evocate fel de fel de încurcături din care povestitorul
iese singur, având un instinct social remarcabil, fie ajutat
de confrați, datorită bunătății sale funciare, ca personajul
Harap Alb din basmul lui Creangă. Aici e povestea unui
adolescent de 20 de ani, trecut, dintr-o eroare prin
strunga aspră a armatei la diribau. Din această
perspectivă avem un bildungsroman foarte interesant,
complex, bine scris, doar cu mici oaze de jurnalism care
răsare ca reflex profesional.
Vergil Matei știe bine ce înseamnă să fii jurnalist –
aspirația sa primordială și se lasă mai greu convins de
statutul de prozator – vocația sa esențială. Un ochi atent
distinge pe fiecare pagină disputa dintre cele două opțiuni
ale scrisului. Neîndoielnic, aici a învins prozatorul cu
ironia și umorul, cu ochiul sever privind caracterele
oamenilor mărunți, unii dovedind un uriaș gol interior, alții
lăsând să se înalțe din firea lor lumina unei omenii, a unei
bunătăți funciare. Trăite la 20 de ani, faptele devin
poveste peste patru decenii mai târziu. Autorul nu are
nevoie de fantezie. Totul este atât de viu memorat încât
timpul parcă și-a suspendat curgerea și uitarea nu s-a
produs.
Tema romanului nu e doar rară cât mai ales atipică în
literatura română. Nu e nevoie decât de câteva reflexe de
prozator pentru a capta din mediul generos umbre de
fabulos, de grotesc sau de absurd.
Urechea e mereu încordată. O formă de refacere a
atmosferei epocii este limbajul pestriț, argotic, cu
malformări semantice devenite azi parfumuri uitate.
Ochiul prozatorului e vigilent, o retină proaspătă
captează gesturi banale dar care, prin acumulare,
compun imaginea unei lumi uitate. Pagina romanului e
dinamică, mereu proaspătă, are ceva de scenariu
cinematografic în genul filmelor lui Emir Kusturica.
În fundal, acest roman reconstituie, dincoace de de
patul armei, o imagine a României la mijlocul anilor 70:
elemente caricaturale ale încorporării, relația gradaților
cu soldații, examenele școlare, procurarea unor alimente
etc.
Există în toate paginile romanului un subtil substrat
polemic.
Dramatismul unor întâmplări este îndulcit de farmecul
limbajului. Vergil Matei are ureche bună de prozator,
aude bine malformările cuvintelor. Limbajul este coțcă-
resc, adesea miștocăresc, cu bucureștenisme, cu neolo-
gisme stâlcite sau cu limbaj cazon propriu.
Autorul are o bună intuiție: cuvintele conservă epoca,
mentalitățile ei. Cocteilul lingvistic este de mare savoare.
Limbajul este a doua dimensiune a cărții și în timp,
sper să mi se confirme intuiția, va rămâne cea mai
rezistentă la erodare.
În structura romanului există în doze homeopatice,
plasate contrapunctic, pentru a realiza un echilibru al na-
rațiunii, referințe la copilăria de la Mărtinești. E o atmos-
feră idilică a lumii rurale, rămase în ritmuri tradiționale:
familia (mai ales mama!), școala, vacanțele, împrejurările
satului, folclorul, sărbătorile.
Acasă devine mereu un punct moral de sprijin. De
câte ori i se întâmpla să trăiască o dramă, amintirea casei
părintești și a copilăriei îl repun pe picioare.
Etica de acasă e un nord moral care îi e călăuză.

(urmare din pag. 26)
aceste locuri, devin excursioniști impresionați de tot
ceea ce poate fi descoperit și admirat. Sunt acei
excursioniști sensibili care nu rămân indiferenți în a
căuta și a cunoaște urma înaintașilor celebri care au
admirat aceleași lucruri.
Tot ceea ce întâlnește scriitoarea Elena Fluturel
confirmă părerile admirative pe care poetul Mihai
Eminescu le avea despre Olanda, țară pe care nu a
vizitat-o niciodată, dar a citit și a scris mult despre ea,
„țară pe care el o elogiase în publicistica sa pentru
hărnicia, corectitudinea, priceperea și
perseverența locuitorilor ei.” (pag.184). Mihai
Eminescu semnalizase în articolele sale specificul
Olandei, „harnica și inteligenta Olandă” și al
locuitorilor săi, oameni harnici, ordonați, așa cum s-
au dovedit de-a-lungul timpului în lupta lor pentru a
câștiga terenul destinat agriculturii atât de necesară
și atât de bine dezvoltată astăzi. O țară frumoasă,
„acea înflorită și puternică Olandă”, plină de viață,
cu oameni vrednici, amabili, mândri și iubitori de tot
ceea ce îi reprezintă, care și în zilele noastre, ca în
fiecare an, face dovadă de generozitate, dăruind flori,
un covor de flori, pentru slujba de Înviere de la
Vatican.
Autoarea se spovedește cu sinceritate: „Cei doi
titani, născuți sub zodii artistice deosebite (Emi-
nescu, sub cea a cuvântului, Rembrandt, sub una
a culorilor) m-au marcat pentru totdeauna, primul,
cu mult timp înainte, celălalt acum, în urma
acestei călătorii, cunoscându-le ambilor talentul
și rodul acestuia materializat în creații de mare
valoare pentru literatura și pictura europeană.”
Nu poate fi bucurie mai mare decât constatarea
că lumea este plină de frumusețe creatoare, cu
oameni minunați, plini de har și de talent și că,
împreună cu ei, poetul nostru nepereche, Mihai
Eminescu, strălucește prin opera sa. Iar faptul că un
om de cultură asumat și talentat, așa cum este
scriitoarea Elena Fluturel, își împletește drumurile cu
aurul atâtor amintiri legate de doi creatori de excepție,
Mihai Eminescu și Rembrandt Harmenszoon van
Rijn, aduce surplusul de admirație pentru aceștia, cei
care vor rămâne mereu surse de inspirație inimitabile.

28

Mioara PĂGUȚE
Jenică
(Din ciclul „Povești adevărate”)
Ion, după numele de botez, Jenică, așa cum îi spuneau
ai lui, era al cincilea copil al soților Teodor și Maria
Onofrei, familie de țărani ce își duceau viața într-un sat
din Moldova. Suspect de cuminte, încă de mic, trăia în
lumea lui neauzind și nevorbind, lucru de mirare pentru
părinți, care se așteptau să fie tot atât de năzbâtios pe
cum erau ceilalți patru copii, de aceea într-o zi s-au suit
în căruță și-au pornit cu el la un doctor de la oraș. După
ce doctorul l-a diagnosticat le-a vorbit părinților cum a
știut el mai bine să-i mângâie la așa veste proastă.
Aceștia au înțeles, în sfârșit, comportamentul copilului, se
născuse surdo-mut, iar în acele vremuri, prin anii 1940,
puterile științei medicale erau inexistente pentru a putea
remedia situația.
Maria a simțit în acel moment că inima ei de mamă s-a
rupt în două, jumătate pentru copilul, pe care eu cred că
dacă ar fi cunoscut poveștile lui I.Al.Brătescu Voinești l-
ar fi asemănat cu puiul de prepeliță cel cu aripa frântă, iar
cealaltă jumătate de inimă a păstrat-o pentru ceilalți copii
care nici ei prea mărișori, fiind încă mai aveau nevoie de
aripa mamei. Teodor, fire mai aprinsă, a vărsat pe drumul
de întoarcere acasă mii de sudalme la adresa cerului că
ce și cât a greșit acest copil să fie astfel pedepsit și cum
o să fie viața lui între oameni, pentru că la acea vreme a
avea un handicap însemna o mare rușine, asta era
concepția aproape generală a oamenilor acelor vremuri
care trăiau la sate, puțini au avut parte să fi învățat măcar
clasele primare. Cu timpul s-au resemnat, Maria și-a
învățat ceilalți copii să nu râdă de necazul lui Jenica,iar
Teodor s-a gândit că îl poate învăța munca câmpului la o
adică poți lucra pamantul și fără să știi carte, pentru că el
în acele vremuri de război nu auzise de vreo școală, la
oraș, pentru surdo-muti și încet-încet viața familiei și-a
reluat cursul. Jenică se dovedea ager la minte, înțelegea
că el nu e ca ceilalți însă se străduia să țină pasul cu ei,
învața să vorbească prin semne iar când frații mai mari îi
arătau cum se scrie literele devenea avid de cunoaștere,
revărsa iubire și respect profund pentru cei din jur, în
mintea și sufletul lui se simțea iubit de familie și asta era
tot ce avea nevoie. Se povestește că avea atât de multă
bunătate încât era imposibil să nu-l îndrăgești ! Dar cum
un necaz nu vine niciodată singur, pe la vârsta de 9 ani
Jenică, și restul familiei au simțit trăsnetul celei mai
dureroase încercări ale vieții, Maria a urcat la ceruri după
ce zăcuse de o boală nemiloasă. Șase copii, între 18 și 4
ani au rămas fără mama lor care încă era tânără și încă
29
mai aveau nevoie de ea să-i călăuzească în viață…
Au urmat niște ani grei, dureroși în care Teodor a
muncit din răsputeri să poată ține băieții în școală la
oraș, fetele au rămas numai cu cât au învățat la
școala din sat și s-au ocupat de creșterea celor trei
copii mai mici, Jenică fiind unul din ei, și-așa au trecut
ceva ani în care și cei mai mici au început să se ajute
unul pe altul iar eu cred că au răzbit greutăților și
datorită spiritului de familie unită pe care Maria l-a
sădit in ei.
Anii au trecut, copii au plecat pe drumul lor doar
Jenică a rămas lângă tatăl lui care între timp s-a
recăsătorit și vremea părea că se scurge liniștită ca
un râu în matca lui, până într-o zi cand aripa morții iar
a lovit crunt casa lui Teodor. Era o zi de toamnă spre
iarnă, friguroasă, mohorâtă, iar Jenică nu știu de ce
tocmai în acea zi a plecat la oraș să-și viziteze fratele.
Fiind prin anul 1959 nu existau mijloace de transport
să lege satul de oraș iar dacă nu te duceai cu căruța
trebuia să o iei pe câmp vreo șapte km și să treci pe
lângă o garnizoană militară. Ajuns la adresa fratelui
nu i-a deschis nimeni, el și soția fiind plecați în oraș
așa că a așteptat câteva ore dar cum nu mai apărea
nimeni s-a răzgândit să mai aștepte și a luat drumul
înapoi spre sat. Sa fi fost în jur de orele 17, după cum
mi s-a povestit ? Nu știu, dar știu că ziua se îngâna
cu noaptea iar el mergea pe câmp cu capul plecat
uitându-se în jos,nici la stânga, nici la dreapta. Oare
la ce se gândea de tot mergând prin frig și aproape
întuneric a pierdut cărarea și s-a apropiat tot mai mult
de garnizoana militară, pe unde nu avea voie sa
meargă ?! Au spus că l-au somat de trei ori, dar cine
să audă dacă el nu putea ?! Au tras foc de
avertisment, el nu s-a oprit și atunci au tras în el! De
când mi-au povestit întâmplarea, mereu m-am gândit
oare el ce a simțit atunci, și-a dat seama că s-a rătăcit
primejdios sau ultimul lui gând a fost o mirare că nu
înțelege ce se întâmplă ? Dar cei care au tras oare
chiar nu puteau să vină prin spatele lui, să-l
imobilizeze și apoi s-ar fi lămurit situația ? Nu știu…
nu vreau să acuz pe nimeni. Povestea asta m-a
impresionat încă din copilărie, de când am auzit-o
prima dată și mă impresionează în continuare soarta
lui crudă și tristă. O viață pierdută din greșeală… Dar
câte nu se pierd așa?! Sunt nepoata lui, eram prea
mică să-l țin bine minte, însă din pozele familiei am
văzut că seamănă perfect cu tata și bunica, iar ca prin
vis, țin minte că un bărbat mă lua în brațe și zâmbind,
mă ridica până la tavanul de lemn al camerei, iar eu
râdeam de bucurie!


Vicu MERLAN
Patriotismul și istoria
De cele mai multe ori ne întrebăm, de unde provine
ideea de patriotism și ce face posibil ca această noțiune
să miște mase mari de oameni, cu o efervescență greu
de înțeles.
Pentru a fi un bun patriot trebuie să-ți cunoști istoria
neamului, rădăcinile prin care își trage seva esența
ancestrală a genomului românesc.
Orice obișnuință, obicei, repetiție sau tradiție, își pune
amprenta asupra genei de neam. Această genă se
transmite intrinsec și necondiționat tuturor românilor,
având în structura ei morfogeneza empatiei de glie,
patriotism și credință în valorile strămoșilor săi.
Convețuirea într-un anumit spațiu, contribuția la
menținerea perpetuă a valorilor naționale, cu rădăcini
adânci în conștiința de grup, au ecouri profunde ce
amprentează generații de patrioți ai neamului românesc.
Actele de vitejie ale strămoșilor au produs vibrații, ce
s-au metamorfozat în legende, tradiții, pilde și simboluri.
Toate obiceiurile comune sau simbolurile, ce s-au
păstrat și perpetuat de-a lungul mileniilor, au la bază o
experiență empirică, repetată și perfecționată, transmisă
și transpusă, în fapte și evenimente.
Așadar, patriotismul reprezintă chintesența faptelor și
experiențelor milenare, ca o rezistență la intruziunile
barbare ale tuturor neamurilor, care ne-au invadat și
nutresc să ne ocupe.
Când experienâa milenară constituie un factor intrisec,
când matricea de neam reprezintă esența românismului,
patriotismul nu este altceva decât suma unei conștiințe,
dornice de a-și păstra nealterată, glia strămoșească,
obiceiurile și tradițiile.
De aceea putem spune răspicat: zestrea unui popor se
regăsește în procupările milenare, materiale și spirituale,
ale comunităților ce au locuit, la un moment dat, un
anumit spațiu determinat.
Sinteza mistică care a susținut vie, conțtiința de neam,
egregorul românesc, l-a reprezentat echilibrul dintre
material și spiritual, dintre statornic și mobil, dintre
patriotismul activ și cel potențial, mocnit.
Astăzi, patriotul este cel care ține în echilibru valorile
naționale cu cele ale altor neamuri (avându-se în vedere
mutațiile prin care trecem în permanență). Patriotul
naționalist luptă pentru acest echilibru precar dintre
atașament și detașare, dintre sănătatea poporului său și
intruziunile neomarxiste, nefirești, ale timpului prezent.
Istoria, prin cumulul de experiențe, impresii și amprente
transformatoare, are efecte calitative și constructive
asupra tuturor patrioților.
Pentru a absorbi esența patriotismului național, fiecare
participant la procesul de transformare politică, extrage
elemente necesare din însăși sorgintea neamului din
care face parte.
Curajul și tăria de caracter, elemente specifice unui
ideal patriotic, provin din spiritul neamului dacic. A-
cestea s-au perpetuat și-n perioadele ulterioare,
ajung până la noi.
Când spunem matrice de neam, avem în vedere
statornicia milenară pe aceste meleaguri mioritice.
Dacă nu ar fi această statornicie, nu ar fi dorul de
glie, de obiceiuri, de tradiții...
Istoria argumentează, fără echivoc, acest aspect
matricial, statornic, în gena poporului român.
Aceste argumente sunt replici clare ale arheolo-
gilor străini, cu referire la teritoriile românești: În mile-
niile anterioare , în jurul Carpaților a existat o civiliza-
ție puternică, prima și singura din Europa...o societate
spirituală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare
de artă...arheolog Marija Gimbutas – arheolog ameri-
can.
Aceste calități ale neamului dac s-au transmis, atât
prin viu grai, cât și prin structura genomică a ADN-
ului românesc.
Suntem aici din toate timpurile, din timpurile fără de
început...
Aceasta este esența patriotismului pe care o ma-
nifestă toți românii prin: Statornicie, Continuitate,
Patriotism și Naționalism autentic spiritual.

Capsula Timpului la Vaslui
Un nonconformist al timpului prezent, profesor
dr. D. V. Marin din Vaslui, unul din cei mai activi
reprezentanți ai presei vasluiene, dar și un scriitor pe
măsură, i-a venit venit ideea de a trimte în timp, într-
o Capsulă a Timpului, momentul prezent, impregnat
pe hârtie, culoare și versuri.
Așadar, deși nu este o noutate, având în vedere
că ori de câte ori o ființă umană construia o casă sau
un grup de persoane o instituție publică, introduceau
într-o sticlă, vas ceramic etc, un document, fie el pe o
piele de animal, fie pe un obiect incizat, monedă sau
chiar pe o hârtie, un mesaj care să amintească de
ctitorii respectivului edificiu.
Însă acest obicei recent, are la bază o tradiție
mai veche, chiar de mii de ani, când într-un mormânt,
sub vatra unei case sau în groapa de fundare a unei
case preistorice, erau depuse intenționat artefacte
simbolice, alcătuite din obiecte din silex, piatră, os,
lemn, piele sau mai târziu metal.
În calitate de arheolog, pot spune că astfel de
obiecte descoperite in situ, au o valoare intrinsecă și
istorică echivalentă cu o comoară. Ele vorbesc des-
pre înaintașii noștri, despre istoria nescrisă a momen-
tului în care au trăit și s-au defășurat în timp și spațiu.
Aceste adevărate capsule ale timpului, permit
încadrări cronologice, deducerea modului de viață,
nivelul de cultură și civilizație, ancore – etalon pentru
cei din viitor.
Revenind la timpurile noastre, o astfel de
capsulă a timpului am văzut că există și în fața
Primăriei din Iași, dar și-n alte locuri de pe Terra. Ele
(continuare în pag. 31)
30
(urmare din pag. 30)

păstrează informații prețioase despre locuri, momente,

fapte și oameni.
Contemporanul nostru nonconformist și inventiv de
la Vaslui, prof. Dr. D. V. Marin, pentru a rămâne și altfel
în istoria județului Vaslui și chiar la nivel național, i-a
străfulgerat ideea de a construi singur o capsulă a timpu-
lui, în fața casei sale din centrul orașului Vaslui, unde să
trimită în timp, opere din cultura literar-științifică, de ale
domniei sale și din palmaresul altor prieteni și con-
temporani de-ai săi, din județ sau alte localități limitrofe.
Consider că inițiativa, dar și fapta în sine, este de Mihai HORGA
lăudat, având în vedere că vine de la o persoană privată
și nu de la o instituție de stat, care ar fi avut mai mult
suport logistic și material. Este o inițiativă rarisimă și chiar
ușor de invidiat. P R I M Ă V A R A (rondel)
Acțiunea în sine are menirea de a transmite înain-
tașilor, un mesaj, o metaforă inedită, despre locul, mo- Din largul zării revin cocorii
mentul, faptele, genialitatea, credința și inventivitatea A nopții pâclă, aripi destramă
personalităților vasluiene din anul 2023. Cu-aprinse raze, săgeți de-aramă
Sinceritatea și spiritul inventiv al profesorului dr. D. Un palid soare străpunge norii...
V. Marin este o sursă de inspirație și pentru alți cerce- Cu „babe” ninse-n fulgi iluzorii
tători ai culturii și științei vasluiene și nu numai. Pe fugă, iarna-și plătește vamă
Din largul zării revin cocorii

 A nopții pâclă, aripi destramă

O primăvară, muguri reclamă
Și-o viață nouă-și deschide porii
Inspir parfumul ce-l dau bujorii
Din florilegiul ca o maramă ...

ANUNȚ În largul zării, aud cocorii

EFORIE

Soare, euforie,
Pe plajă-n Eforie
Vreau linişte şi pace
Numai valul, nu tace!
Neobositul val
Se pupă cu-al său mal
Doi fraţi nedespărţiţi
Vrăjmaşi, dar şi iubiţi
Privesc cum moare valul
Bezmetic, lovind malul
Murind, aduce-n urmă
De valuri mii - o turmă
Ce paşte, val cu val,
Uscatul de pe mal...
Dar, valul ce izbeşte
Malul îl întăreşte
Punându-i la picioare
Ce a cărat din mare
Pietriş, scoici şi nisip...
Mare, nu este chip
Să-mi spui convingător
Cine-i învingător
Şi cine e învins?
Malul, valul prelins?!...


31

Maria ANASTASIU
Palimpsest pe o față de masă
„Când te înghite peisajul”
(nu mă întreba cine a zis chestia asta),
când te înghite ca un leu paraleu,
când te sfâșie, deci, iar nu te înghite pe nemestecate,
ia seama și apucă să-l înghiți tu mai înainte.
Privește acum acest apus de soare acvatic
care ne lasă pe amândoi cu gurile căscate
(ca să-l devorăm desigur, de ce altceva?),
privește-l prin lentilele negre ale nopții,
acest apus din care va răsări întunericul.
Uite cum se înroșește cerul încet ca focul
(iartă-mă pentru banala comparație),
dar azi dimineață am uitat aragazul aprins
și nu m-ar mira dacă până acum de la el ar fi luat foc
toată marea.
La urma urmelor, dintr-o neglijență perfidă,
dintr-o neglijență premeditată a căzut orașul acesta
sublim,
a căzut o dată, acum șase sute de ani, în doar câteva
zile,
și uite numai câte secole îi ia să se ridice,
să se tot ridice,
abia dacă și-a scos vârful nasului din mare,
nu ar fi, deci, mare filozofie ca marea însăși să se facă
scrum
dintr-un simplu foc de paie.
Aici marea e neagră și leneșă ca o pisică îndoliată,
iar eu scriu pe farfuria ta cu vedere la Cornul de Aur
un poem despre orașul acesta în care nu am fost
niciodată.
A scrie poezie, zici tu, înseamnă să-i dai o formă focului,
să-l îmblânzești,
de ce te miri atunci că mă mai și ard câteodată,
eu nu mă joc cu focul, eu îl cioplesc cu mâinile mele ca
pe piatră,
cum cioplește o mână nevăzută apusul acesta de soare
în mozaic,
un palimpsest de apus peste un palimpsest de oraș,
scris, șters și rescris pe aceeași cupolă solară,
cu fiecare zi care vine și trece
ca o succesiune amețitoare de iconoclaști și iconofili,
Isauri și Paleologi,
greci și latini,
înfrânți de hoarda turcească.
În vremea asta marea continuă să ardă până la temelie
și focul se apropie, tot mai tare,
iată, a cuprins deja (ironic, nu?) Turnul Galata,
iată-l că vine încoace,
ia poemul acesta și aruncă-l în foc,
să ardă, să se facă și mai mare pălălaia,
până la Dumnezeu să se ridice fumul,
ardere de tot să se facă,
fum de tămâie.
În vremea asta, noi, așezați fiecare pe câte un mal
al Bosforului,
să-l ținem eu de o mână, tu de cealaltă, ca pe-un
copil,
a ta fie Europa, a mea fie Asia,
a amândurora marea și apusul acesta
pe care îl înghițim de viu.
Atât, și, până la următorul mare cutremur,
să ne cutremurăm la gândul că niciodată un apus
de soare
nu va fi identic cu altul,
cum nicio dragoste nu e identică cu alta
și nicio moarte.
Dă-mi solnița –
acestui peisaj marin îi lipsește sarea.
Sonet la Căderea Constantinopolului
De-ai fi rămas în marea cu țipăt de catarge
Și foc grecesc ai fi cerut să-i puie –
Căldură în potir și în cățuie,
Când nava se cutremură și rage,
De-ai ști ce vânt pe la urechi mă trage,
Trăgând și soclul alb de sub statuie –
Un vânt cumplit ce porțile descuie
Când un mileniu în bucăți se sparge –
Ai ști și tu de ce și-acum mă doare
Când valul iar mă mușcă de picioare
Și ai umbla printr-ânsul ca pe cuie;
Ci dă-mi potirul cu orbite goale
Să beau aceste lacrimi fără care
Nici marea parcă-n apele ei nu e.
La o monedă pescuită din Bosfor
Pe malul ăsta la apus venea
Un basileu din care-mi vine neamul,
Privindu-și chipul într-un val și-n banul
În care de demult se-nchipuia.
Cu zornăit de bani călca el malul
Și malul ca un ban se ruginea,
Iar basileul detronat cânta
Și banul vechi pierea și el ca valul.
Iar tu, venind încoronat cu soare,
Cu anii zornăind în buzunare,
Ce-mi pui pe umeri frumusețea ta
(Când valul unui veac apus mă doare
Și-i port pe toți strămoșii în spinare)
S-adaugi moarte la durerea mea?
 32
 Ştefan ANDRONACHE

Chaumont, castelul disputat de trei femei

şi grădina înfrumuseţată de artiştii lumii
Impresii de călătorie din Franţa

Venind dinspre Blois, unde vizitasem renumitul do-

meniu regal, după ce am traversat Loara, la un moment
dat am observat, pe colina abruptă de pe malul stâng al
râului liniştit şi excesiv de răcoros, fortăreaţa medievală
de la Chaumont.
Pentru a profita şi de cunoaşterea acestui edificiu, o
dată ajuns în localitate, a trebuit să parcurg treptele unei
alei, destul de lungi, pentru a putea ajunge la locul râvnit.
Bucuria mea a fost aceea că, la doar câţiva paşi, am reu-
şit să admir, de pe partea dreaptă, panorama întinsă a
Loarei. În fine, după un oarecare efort fizic, m-am pome-
nit pe un fel de terasă deschisă unde aveam să descopăr
castelul excesiv de graţios ce părea să conveţuiască
laolaltă cu admirabilul parc din jur dominat de prezenţa
spectaculoasă a câtorva cedri seculari.
Intrarea în castelul Chaumont
Mişcându-mă prin acest spaţiu extrem de încântător
şi înmieresmat de prezenţa florilor din jur, bineînţeles că
mi-am aţintit privirea asupra impresionantului edificiu
care părea să nu ducă lipsă de vizitatori. Primul lucru
care mi-a atras, de la început, atenţia a fost înfăţişarea
compactă, echilibrată şi extrem de armonioasă a caste-
lului feudal flancat, dar şi înfrumuseţat, de cele patru tur-
nuri rotunde ieşite puternic în evidenţă.
Pentru a-l înţelege mai bine şi a mă conecta la at-
mosfera specifică epocilor pe care acesta l-a parcurs,
de-a lungul timpului, mi-am propus să încerc să re-
constitui câteva din momentele importante din istoria
edificiului de factură renascentistă, ţinând cont şi de fap-
tul că acesta a ajuns să se situeze, în momentul de faţă,
în topul celor zece monumente de arhitectură cu totul
deosebite din vestita regiune Pays de la Loire.
Fortăreaţa cu caracter defensiv a fost ridicată la
întretăierea secolelor XV-XVI de Pierre de Amboise şi de
fiul acestuia Carol I. Castelul, care imita gustul italian, fu-
sese folosit mai mult pentru petrecerile care aveau loc
după obişnuitele partide vânătoreşti până în momentul în
care Ludovic al XI-lea din Blois, temându-se de un posibil
complot, s-a hotărât să-l distrugă. Refăcut, pe parcurs, el
a intrat, din 31 martie 1550, în proprietatea Coroanei re-
gale.
Camera Caterinei de Médicis
Catherine de Médicis, soţia regelui Henric al II-
lea, pentru faptul că nu-i putea face urmaşi, a fost
nevoită să locuiască mai mult timp aici. Spre deose-
bire de aceasta, temperamentala şi frumoasa Diane
de Poitiers, favorita monarhului, avea să-i aducă pe
lume, doar pe parcursul a doisprezece ani, zece
copii! Din acest motiv, ajungând şi guvernantă a celor
mici, ea ajunsese să fie tratată, în castelul de la Che-
nonceau, ca o adevărată regină.
Caterina, care era o pasionată de astrologie, dar
şi pentru a depăşi momentul separării de rege, a avut
grijă să invite, la Chaumont, tocmai cu scopul de a o
mai consola, pe celebrii Nostradamus şi Cossimo
Ruggieri. Cum, în urma unui duel nefericit, Henric al
II-lea încetează din viaţă, pe 10 iulie 1559, văduva
acestuia, Caterina de Medici, care vreme de peste
douăzeci trăise în umbra rivalei sale, după doi ani,
ajungând să guverneze Franţa, a îndepărtat-o pe
amanta fostului soţ din fastuosul castel de la Chenon-
ceau, luându-i şi bijuteriile Coroanei, oferindu-i, în
schimb, mai puţin atractivul Chaumont.
În Secolul Luminilor, aici s-a afirmat, prin lucrările
sale, gravorul şi ceramistul Jean-Baptiste Nini. Graţie
mulajelor elaborate de el, s-au reconstituit personaje
celebre specifice epocii menţionate. Trebuie să a-
mintim şi faptul că a ajuns, în anul 1810, şi remarca-
bila scriitoare Madame Germaine de Staël ce fusese
exilată de Napoleon.
Trecând prin mâinile diverşilor seniori, domeniul
avea să fie preluat, din 1833, de contele d’Armaron a
cărui principală grijă a fost aceea de a se ocupa de
amenajarea parcului care, până atunci, lipsise com-
plet din decorul domeniului.
Salonul prințesei Maria de Broglie
(continuare în pag. 34)

33
(urmare din pag. 33)
Între anii 1875-1938, întreaga proprietate a apar-ţinut
prinţesei Marie-Charlotte Say moştenitoarea unui bogat
producător de zahăr din Franţa, care, în urma căsătoriei
cu prinţul Amédée de Broglie, i-a preluat şi numele. Da-
torită acestei femei vrednice, dar capricioasă şi impre-
vizibilă, aspectul exterior al edificiului, precum şi aparta-
mentele din interior, restaurate cu grijă de arhitectul Paul-
Ernest Sanson, au reuşit să atingă maximum de confort
şi de rafinament. Serbările somptuoase, cât şi recepţiile
renumite ajunseseră a fi în mare vogă spre sfârşitul
secolului al XIX-lea. Poate că şi din acest motiv, pe aici,
aveau să se perinde mai mulţi suverani ai Europei şi
Orientului, printre care şi regele Carol I al României.
Începând cu 1 august 1938, întreaga proprietate pri-
vată cu monumentul istoric, inclus deja în patrimoniul
naţional, a trecut în proprietatea statului francez care s-a
străduit să-i acorde o atenţie deosebită înzestrând
interioarele castelului cu numeroase piese de mobilier şi
tapiserii.
Privind cu atenţie clădirea, de forma unui patrulater, mi-
am dat seama că asprimea zidurilor de factură feudală,
din perioada de începuturi, a fost mult îndulcită, aripile de
vest şi de sud, beneficiind de introducerea unor elemente
decorative preponderent renascentiste.
După ce am trecut podul suspendat şi pe sub poarta
de acces, protejată de cele două turnuri masive, m-am
pomenit în curtea spaţioasă. Sub pridvorul de la intrarea
în castel a fost reconstituită sala de gardă în care se păs-
trează o ladă uriaşă şi extrem de rară de pe la sfârşitul
secolului al XVI-lea, ce are o greutate de 250 kg., dar şi
câteva panoplii care etalează diverse săbii, săgeţi sau ar-
me otomane.
Conformându-mă indicatoarelor, am urcat impresio-
nanta scară de onoare din piatră cu influenţe italieneşti
ce m-a condus, la etaj, acolo unde aveam să descopăr
sălile de recepţie şi apartamentele în care locuiseră multe
dintre persoanele importante care s-au perindat, de-a
lungul vremii, pe aici.
În aripa de est, mi-a atras atenţia camera pe care o
ocupase, pe tot timpul şederii sale, Caterina de Medici.
Aici se află expus baldachinul masiv, situat chiar deasu-
pra patului reginei, la picioarele acestuia fiind ataşat un
cufăr specific epocii. Pe peretele din dreapta încă se păs-
trează portretul în picioare al distinsei femei. Tot în acest
spaţiu sunt expuse şi celebrele medalioane realizate de
artistului italian Nini, colecţia lui numărându-se printre
cele mai prestigioase din lume.
Alături, aveam să întâlnesc Sala de Consiliu înfru-
museţată de tapiseriile ce decorează pereţii, înzestrată
cu mai multe obiecte de mobilier de epocă, precum şi cu
o pardoseală, extrem de preţioasă, alcătuită numai din
pătrate mici şi colorate din majolică ce fuseseră aduse
dintr-un palat sicilian de la Palermo. Deasupra şemi-
neului a fost aşezat portretul de mici dimensiuni al Dianei
de Poitiers, cea care fusese favorita regelui Henric al II-
lea.
În sala de mese am descoperit un remarcabil şemi-
neu cu motive sculpturale, ce reproduceau elementele
autentice de pe faţada castelului, cât şi un cufăr, din se-
colul al XVI-lea, ce redă lupta înverşunată dintre David şi
Goliat. Pe parcurs, mi-au mai reţinut atenţia: biblioteca cu
mobilier stil Napoleon al III-lea, micul salon cu un pendul
Empire, conceput din marmură şi bronz aurit şi des-
pre care se spune că îl admirase însăşi M-me de
Stäel. Acestora li se adaugă şi marele salon inspirat
de la castelul din Blois, el reconstituind cu rigurozitate
atmosfera rafinată din perioada când trăiseră aici
membrii familiei princiare de Broglie.
Revenind în curte, dinspre partea de apus a
acesteia, am mai privit încă o dată panorama Loarei.
Reţinându-mi atenţia, am ţinut neapărat să vizitez ca-
pela ce m-a impresionat prin decorul său sculptural
de un gotic strălucitor. Vitraliile realizate, în anul
1888, reconstituie istoria castelului Chaumont de la
origini şi până la familia nobiliară de Broglie. Cum mă
nimerisem la aniversarea a trei decenii de la
inaugurarea Festivalului Internaţional al Grădinilor,
am avut posibilitatea să fiu întâmpinat, în biserica
aceasta, de o primă reprezentaţie florală insolită.
Interiorul lăcaşului de cult fusese decorat, pe partea
din mijloc, cu ramuri autentice sau artificiale pe care
fuseseră prinse, într-o dezordine prestabilită, tot felul
de flori ofilite, spice de grâu ori frunze uscate. Acest
ansamblu de elemente vegetale suspendate, ale
căror culori păreau să coabiteze cu vitraliile
ferestrelor din zona altarului, fuseseră realizate de un
cuplu de artişti elveţiei.
Capela castelului inundată de flori
Interesat fiind să descopăr şi alte oportunităţi ale
domeniului, am întâlnit locaţia grajdurilor ce fuseseră
ridicate cu scopul de a adăposti, hrăni şi îngriji caii de
rasă ai familiei de Broglie. Aici se strânseseră, spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, cele mai luxoase şi mai
moderne trăsuri de pe continent, majoritatea acestora
putând fi acum vizitate mai ales de către copiii dornici
să facă cunoştinţă cu atelajele de altădată. Atelierul
de şelărie conservă încă remarcabilele obiecte de
harnaşament produse de firma Hermes pentru caii
proprietarilor. Într-una din anexele ceva mai răsărite
am întâlnit şi un exponate ce făcuse parte dintr-o
expoziţie florală anterioară. Aceasta înfăţişează o
sfera uriaşă, intitulată „Geometria discursivă“, ce re-
constituie Soarele aflat la apogeul zilei, configuraţia
sa, perfect circulară, din sârmă fiind decorată numai
cu frunze de un galben portocaliu.
Parcul de agrement, aşa-zis istoric şi care ocupă
o suprafaţă destul de apreciabilă, a fost creat după
moda englezească. Din loc în loc am observat pre-
zenţa arborilor solitari sau a arbuştilor grupaţi. Aleile
principale, curbilinii, chiar şi cele secundare, mă
(continuare în pag. 35)
34
(urmare din pag. 34)
de către francezi!) sau de adevăratul răsfăţ al clema-
îmbiau la o promenadă prelungită, îmi ofereau tablouri titelor, azaleilor ori trandafirilor căţărători? Specta-
inedite şi armonioase ce se derulau pe ambele laturi. colul fascinant oferit de insecte, de păsări şi, mai ales,
Şi cum în drumul meu am întâlnit şi o seră nu prea de florile parfumate, pe care l-am trăit doar la Chau-
mare, dar destul de înaltă, din curiozitate am pătruns mont-sur-Loire, mi-a stimulat puternic imaginaţia şi
înăuntru. Impresionat fiind densitatea plantelor tropicale m-a încărcat energetic, pentru o perioadă mai lungă
şi acvatice, ce fuseseră adunate laolaltă, într-un spaţiu de timp, determinându-mă să iubesc, de acum în
atât de restrâns, ochii mi-au fugit şi spre grupajul de ele- înainte, şi cu mai multă pasiune natura.
mente arhitecturale şi vegetale suspendate pe care Pa-
trick Nadeau a ţinut să învioreze atmosfera. Din vârful
acoperişului din sticlă am văzut cum atârnau mai multe
structuri din sârmă de forma unor cupole, ce imitau cu
scrupulozitate meduzele de pe fundul mării. Din acestea
autentice fiice ale aerului se prelungeau nişte plante
filiforme, extrem de dense şi excesiv de lungi, culoarea
lor de un verde argintiu ieşind puternic în evidenţă printre
palmierii de nuanţă ceva mai închisă

Grădina fântânei de J.-Ph. Poiree-Ville

Domeniul de la Chaumont-sur-Loire, datorită pre-

ţiosului său castel, locuit şi înfrumuseţat de trei femei
vestite, căruia i se alătură în mod atât de armonios şi
paradisul verde al parcului-grădină, aflat într-o per-
manentă transformare, a ajuns să fie, astăzi, unul din-
tre locurile din ce în ce mai râvnite de către turiştii de
toate vârstele.

(https://domaine-chaumont.fr/fr;
http://www.cestenfrance.fr/chateau-de-chaumont/)


Meduzele lui Patrick Nadeau

Întrucât adusesem în discuţie, mai înainte, şi

Festivalul Internaţional al Grădinilor, trebuie să spun că
la Chaumont-sur-Loire, începând cu debutul primăverii şi
până toamna târziu, îşi dau întâlnire în generoasele spaţii
ale domeniului de 35 hectare: artiştii florali, arhitecţii,
designerii şi plasticienii de origine franceză sau din
diverse colţuri ale lumii.
Fiind atraşi de subiectele istorice ori poetice, de
dezideratele cu caracter pedagogic sau ecologic, şi dând
frâu liber propriei creativităţi, ei se străduiesc (şi chiar
reuşesc) să pună în scenă diverse sculpturi, oglinzi
multiplicate, reflexii multicolore, noi forme de vegetaţie
etc., toate acestea pledând în favoarea afirmării grădinii
ideale, care ar trebui să concorde cu aspiraţiile lumii con-
temporane. Desigur că proliferarea unor astfel de expe-
rimente ar putea contribui la o îmbunătăţire a relaţiilor
dintre om şi natură, generând şi garantând, prin inven-
tivitatea nestăvilită a tinerilor botanişti şi artişti, la o cât
mai bună dispoziţie şi un plus de fericire pentru fiecare
dintre noi.
Zecile de grădini estetice şi vegetale, instalaţiile
circulare, bazinele şi fântânile, precum şi chioşcurile şi
coridoarele improvizate, pe care vizitatorii le întâlnesc, la
fiecare pas, îi transpun într-o lume ireală.
Aşadar, cum să nu mă fi simţit minunat aici, la
Chaumont, când mi-a fost dat să întâlnesc zburând, în
juru-mi, libelule, albine, chiar şi fluturi monarh, să aud
cântecul greierilor sau ciripitul păsărilor, să mă las
ademenit de frumuseţea florei spontane (atât de agreată
35

Constantin STANCU
Poeme pe frânghii de plastic
Corbii
M-ai făcut din țărâna pământului, dintr-o brazdă adâncă,
pentru a mă obișnui să fiu călcat în picioare.
Ai suflat viață peste mine,
pentru a înțelege logica tornadelor.
Mi-ai picurat cuvinte în creier, pentru a mă obișnui cu
bârfele și jicnirile de fiecare zi.
Mi-ai dăruit moartea, pentru a putea păși dincolo
de pragul de sânge al lumii.
M-ai conectat la eternitate,
pentru a pricepe limitele suferinței.
Îmi arunc telefonul celular lângă piroane,
ciocan și coroana de spini, pe iarba grasă, bogată,
mustind a viață.
Nu mă apelează nimeni din moarte,
am fost prăsit de toți,
voi deprinde singur procedura subtilă a învierii…
Poate soldatul îmi va bate în cuie, pe creier,
această realitate
mirosind a oțet de mere și a fiere amară.
Deasupra mea corbii sunt pregătiți să-mi ciugulească
ochii obosiți, care te-au văzut.
Istoria pe frânghii de plastic
Așa se face istoria – de la un fir de iarbă la o mână cu
șapte degete…
Când moartea face ore suplimentare,
regii schimbă capetele între ei cu eleganță.
Nu vei afla cât aur se află într-o coroană,
dar lumea aplaudă și cade tencuiala în Paradis.
E vremea să-ți ascult povestea, e și povestea noastră,
altfel o va lansa formatorul de opinie după trei zile,
în acest timp bordurile nu vor zbura,
balcoanele nu vor mai arde cu flacără mare
de la cuvintele puse la uscat pe frânghii de plastic,
inflamabile…
E ziua în care se strâng deșeurile lumii și
lumea este fericită pentru că a mai recuperat
ceva din istoria noastră pierdută în emoții
cumpărate la licitație…
Un paradis scos la licitație
Există un loc uitat, spălat de râuri cu nume ciudate,
toate au un început brutal între două lumi,
un secol luminos într-o secundă de sticlă,
apoi un secol de oțel, nu știu dacă voi mai trăi atât,
mâinile îmi sunt slăbite și orice poate sfâșia plasa
de siguranță
a prezentului etern, chiar și cuvintele mele, poate
un exil imprevizibil. Înaintez spre o Europă cu două
chipuri,
la marginea drumului văd un portret mare de
femeie,
plouă și apa spală scrisorile celor plecați
la muncă, în războaie, în călătorii pe mare,
spre o patrie care nu este a lor.
Ești frumoasă, ai și un card de identitate cu
margini uzate.
Oricum, în acest cartier doar tăcerea este o
certitudine
și panseluțele cumpărate la licitație.
Am o hartă secretă a haosului, mă voi orienta în
așa fel
încât să ajung în rezervația cu domeniile statului;
…în paralel cu toate speranțele mele parfumate.
Un flux sangvin curge spre fotografiile mirositoare,
miroase și a paradis scos la licitație spre
dimineață…
Viitorul are gust de măr modificat genetic
O luăm de la început, un univers miriapod,
gând cu antene lungi, de chitină,
un măr în care locuiește lumea și nu se mai satură
de gustul dulce-acrișor, aproape perfect pentru
șefii de la etaj.
Un măr cu rotundă coajă ca un obraz de copil,
până și viitorul are gust de măr modificat genetic.
Insecta se izbește de sticla ferestrei ca de o veste
neașteptată și
moare strivită de propria greutate.
E bine, mai există gravitație în ferestre,
mi-e frică să vă spun: lucrurile se repetă cu
repeziciune,
totul seamănă cu o insectă în căutarea fructului
interzis…
Și plâng - și nu știu de ce - și lacrimile
au greutatea argintului din mâna trădătorului…

36

Lucian IENĂȘESCU
Întâlnire întâmplătoare
Făcurăm cunoștință, eram mai mulți de față, și
imediat ce-mi spusesem numele, Paul Seferineanu, el
m-a întrebat pe nerăsuflate: .„Ați lucrat la Întreprinderea
de spirt...?” M-a surprins întrebarea, m-a lovit în plex,
încât am răspuns: „Nu, nu.” Pe urmă nu mai știu ce s-a
întâmplat, am mai schimbat câteva vorbe și el s-a
retras. Era ales viceprimaral localității, numele Bolovan
nu însemna nimic pentru mine, pe când al meu îi
spunea ceva, de bună seamă, pentru că lucrasem, în
urmă cu aproape treizeci de ani, la fabrica respectivă.
Mai puțin de doi ani, plus că am avut concedii neplătite.
O fi fost la resurse umane sau cum se chema pe atunci
? Am mințit, ceea ce nu mi se întâmplă prea des, în fine,
o făcusem. Răspunsesem la primul instinct, ca să spun
așa, eram înconjurat de prieteni și nu vedeam absolut
necesar, nici tocmai potrivit, ca cineva, care-mi era un
unui... Poate voi povesti cândva despre munca din
acea fabrică, secția cazangerie, în care nimerisem
absolut întâmplător când terminasem liceul și
căzusem la facultate. De ce acolo? Fiindcă acolo
primisem repartiție de la liceu. Eu mă dusesem, alții
probabil că nu, mă îndoiesc că fusesem singurul trimis
la acea fabrică. Nu-mi plăcuse deloc, nu eram pregătit
pentru, de unde toate stângăciile, nepriceperile,
ezitările în fața unor lucruri elementare pe care trebuia
să le fac.
Și vine cineva care-ți amintește despre aseme-
nea lucruri la prima întâlnire, cu trei-patru amici de
față. Ei, amicii, puteau lua în considerare întrebarea și
face ceva caz: ce, mă, ai lucrar la spirt, la spirt și n-ai
devenit un alcoolic? Puteai să treci și tu în cv, păi nu,
muncitor la?...
În câteva zile, mi s-a făcut o atmosferă destul de
proastă la serviciu, cel puțin asta s-a încercat. Cred că
Ioanichie Ardelean a lansat totul, ca bârfă a săptă-
mânii. Fusese de față când mă întrebase Bolovan ?
Nu chiar de față, a fost undeva prin preajmă. A auzit și
a lansat mai departe, ceea ce, într-o atmosferă dornică
de picanterii, bârfe, fleacuri, a prins. Aici s-a spus că,
dinadins am căutat angajarea pe un asemenea post,
pentru a putea spune, la urmă, că sunt intelectual
provenit din clasă muncitoare, ceea ce atunci era un
avantaj, dădea bine la dosar. Numai că s-au schimbat
vremurile.
Totuși, mi-am spus, după un anumit timp, afec-
tând o anume stare de indiferență, din răspunsul meu
cu două negații înlănțuite, spuse moale, se putea, la o
adică, înțelege că nu e exclus să fie și așa.


străin, să aducă vorba despre un trecut pe care nu-l
ascundeam neapărat, dar îl dezvăluiam (nu găsesc
verbul potrivit !) cu oarecare grijă. Eram la un
târg al meșterilor populari, ne oprisem undeva, într-un
loc ceva mai izolat, pentru a bea o bere și a discuta
nimicuri, când apăruse vicele și doi însoțitori. Se
cunoștea cu cineva, vreunul dintre prietenii mei, nu-mi
dau seama exact, destul că ne trezisem cu ei.
L-am sunat imediat pe Gil Madroane, inginer la
apă-canal, cândva fusese și el la spirt, stagiar, după ce
trecusem eu pe acolo.
-Cunoști pe unul Bolovan care a lucrat la fabrica
de spirt, nu știu ce ?
-Și ce-i cu el ?
-Zice că mă știe...Adică nu, m-a întrebat de-a
dreptul, din primul moment, ai lucrat acolo, nici tu dacă,
nu cumva, ci de-a dreptul... Eu nu l-am întâlnit
niciodată...
-Stai să mă gândesc...Unul cam de înălțimea ta,
brunet bine, păr cârlionțat, acum poate cărunt ?
După câteva momente:
-Da, Ioan Bolovan, a lucrat acolo, nu mai știu
unde... Da de unde te cunoaște, când tu zici că nu...
-Naiba știe. Și i-am rămas în memorie, încât
cunoaște numele, poate că persoana, cum arăt și așa
mai departe...
-Ai fi făcut tu ceva...
Mi-a venit să-l înjur, amical, firește, dar m-am
abținut.
Nu-mi plăcuse reacția lui Bolovan, de-a dreptul
asemănătoare unui uliu, se năpustește din zbor asupra
37
 TILICĂ ȘI LORI
Angela BURTEA
Bate-n geam cu mâna udă
Un prieten bun și drag,
TILICĂ LA SCĂLDAT -Măi Tilică, nu sunt surdă,
-Ce-ai făcut, Tilică, astăzi Vino-ncet până în prag!
Prin ce pod mi te-ai ascuns? -Nu pot, Lori, zău nu pot,
Căci ograda noastră plânge M-a prins badea la furat,
Și nici vaca tu n-ai muls! Am scăpat, dar mă socot
Cum să ies nevătămat.
Prin grădină-i numai iarbă,
Florile nu le-ai udat, -Ești murdar ca vai de tine,
Iar găinile-nsetate Apa se scurge șiroi,
De la poartă au țipat. Fugi în staul pân’ nu vine
Tata cu vreun măturoi.
-Vin îndată, maică bună,
De la scaldă eu sosesc, N-apucai să-l văd departe,
Soarele cu raza-i lină Căci din sânul încărcat
Mi-a șoptit să nu trudesc. Cădeau merele furate
Iar Tilică disperat.
Am zâmbit și-am stat pe gânduri
Ce să fac, să am un rost, -Aici ți-ai găsit, băiete,
Dar cum Astrul dă și sfaturi Striga tata mâniat,
M-am tot dus și rău n-a fost! Fructele nu sunt prea coapte
Și nici bune de furat!
-Ți-a fost bine, puiul mamei,
Obosit n-ai cum să fii…
Căci la gârlă, printre ape,
Numai glasuri de copii…

Ți-ai găsit o zi nefastă,

Dar te iert, ești un copil,
Așa cum și eu odată
Prin livezi mergeam tiptil.
-Supărată ești, măicuță?
întrebă copilu-ncet. Bune, dulci și aromate
Mere, pere ori gutui
-Poate sunt, Tilică mamă, Le mâncam pe săturate
Anii s-au cam dus în zbor, Și nu le dădeam oricui.
Iar în prundul dinspre coamă
Doar cu gândul mai cobor! Recunosc, aveam o zână,
Supărarea trece-ndată, Cum e fata mea acum,
Căci tu ești Tilic-al meu Și pentr-un cuvânt în taină
Și de n-aș fi coaptă-n vârstă Adunam doar ce e bun…
Te-aș urma în jocul tău! Prietenia este floare rară, dar nu imposibil de găsit!
Tilică e pe drumul cel bun!
Mama a trăit ceea ce trăiește Tilică, el nu! Mama rămâne veșnic Tu cum ți-ai descrie prietena/prietenul?


vie în sufletul copilului! Dacă ar fi să alegi o culoare și s-o așezi
pe chipul mamei tale, care ar fi aceea? Motivează-ți alegerea!

38

Petre RĂU
DIN NOU DESPRE
MATEMATICA LUI NICHITA STĂNESCU
(3)
Un alt poem stănescian, bine cunoscut dar și con-
troversat, care abundă în utilizarea conceptelor despre
numere este “Altă matematică”, [12]. Poemul este de fapt
o abordare poetică îndrăzneață a matematicii, în care nu
se mai ține seamă deloc de faptul că numerele cardinale
și ordinale au luat naștere printr-un proces de abstracție,
ignorându-se atât natura obiectelor cât și ordinea lor. Se
recunoaște azi că valoarea reală a acestor definiţii constă
în simplitatea şi generalitatea lor. Și dacă parcursul logic
al acestei abstractizări, avându-l drept contributor de bază
pe matematicianul Georg Cantor, a pornit de la mulțimi
particulare la număr cardinal asociat, deci de la individual
la general, de la concret la abstract, Solomon Marcus
sesizează pe bună dreptate faptul că în poezia lui Nichita
Stănescu, ni se propune, în replică, un parcurs pe dos,
care reintegrează numerele în concreteţea din care ele s-
au desprins. “În acest fel toate operaţiile elementare cu
numere sunt abrogate“, spune savantul român.
În poem descoperim că eul liric se abate de la reali-
tatea acceptată a abstractizării amintite și adoptă un ton
condescendent la adresa limbajului matematic. Spre
deosebire de poemul “Matematica poetică”, în celălaltă
poezie „matematică” binecunoscută a autorului și făcând
parte din același volum lucrurile sunt împinse într-o zonă
cu o oarecare densitate onirică, în care eul poetic îşi dă
frâu liber imaginaţiei şi alătură argumentației obiecte care
nu au niciun fel de legătură între ele.
Poemul este construit prin alternarea a două planuri:
unul abstract, cel al realității matematice, cu un vers
perfect rațional rupt dintr-o matematică elementară, şi unul
concret, cel al reprezentărilor vizuale, care se dorește a fi
o flagrantă și ilogică contradicție a primului, de fapt o
replică la o nedumerire inițiată de conjuncția “dar” imediat
după enunțul inițial: „Noi ştim că unu ori unu fac unu, / dar
un inorog ori o pară / nu ştim cât face. / Ştim că cinci fără
patru fac unu, / dar un nor fără o corabie / nu ştim cât face.
/ Ştim, noi ştim că opt / împărţit la opt fac unu, / dar un
munte împărţit la o capră / nu ştim cât face. / Ştim că unu
plus unu fac doi, / dar eu şi cu tine, / nu Ştim, vai, nu ştim
cât facem. // Ah, dar o plapumă / înmulţită cu un iepure /
face o roscovană, desigur, / o varză împărţită la un steag
/ fac un porc, / un cal fără un tramvai / face un înger, / o
conopidă plus un ou, / face un astragal… // Numai tu şi cu
mine / înmultiţi şi împărţiţi / adunaţi şi scăzuţi / rămânem
aceiaşi… // Pieri din mintea mea! / Revino-mi în inimă!”.
Cu un limbaj modern, tipic ironic, sugerând pe alo-
curi o creație a absurdului, poezia conține câteva enun-
ţuri simple dar pline de gravitate, menite să pună în difi-
39
cultate orice tentație rațională.
Practic, chiar dacă operația matematică enun-
țată este una acceptată de către eul liric, ea se va
dovedi imediat a fi insuficientă. Eul încearcă să
concretizeze ceva abstract, imposibil de concretizat!
De aici şi tenta parodică a poemului care vrea să
scoată în evidenţă neputinţa matematicii: dacă vrem
să rezolvăm o ecuaţie matematică în plan abstract,
putem fără nicio problemă, în schimb dacă o
aducem într-un plan al reprezentărilor vizuale şi
încercăm să înlocuim o cifră cu un obiect, atunci
vom întâmpina probleme.
Și totuși, miza reală a acestei poezii este
iubirea. În versurile finale, când se revine brusc la
sobrietatea expresiei și la seriozitatea discursului,
eul poetic încearcă să rezolve misterul iubirii
folosindu-se de formule matematice care la final nu
dau rezultatul scontat. Există totuși concepte și
concepte. A le amesteca, sau a le juxtapune fără
rațiune, nu înseamnă decât a crea o dezordine, o
imposibilitate. Vorba lui Engels, preluată de la
Hegel, care spune ceva asemănător despre
lucrurile abstracte: “Poţi mânca mere, pere, dar
niciodată fructe“.
Să credem că Nichita a vrut în acest poem doar
să ne arate că există și un alt mod în care se pot
vedea lucrurile? Sau poate că matematica,
percepută de poet ca fiind atât de rigidă în formele
ei definitorii, chiar dacă este o unealtă vitală pentru
fiecare dintre noi, ar trebui să ni se prezinte cu o altă
față, una mai umană? Oricum, cele susținute de eul
liric nu sunt nicidecum contra-argumente în
defavoarea matematicii pe care fiecare dintre noi o
aplicăm, voluntar sau neintenţionat, în folosul
propriei noastre existenţe.
Tot o criză a cunoașterii am mai întâlnit la poet
și într-un volum anterior, “11 Elegii”, și o vom mai
întâlni și în volumul ”Operele imperfecte”. Nichita și-
ar dori mai degrabă o redirijare către lucrurile mai
compatibile cu sensibilitatea, cu însăși imperfecțiu-
nea ființei și a lumii. Ori matematica se află exact în
cealaltă extremă, ea are reputația perfecțiunii.
Dintre marii matematicieni ai lumii Nichita îi
recunoaște pe Pitagora, Euclid, Ptolemeu și Cantor,
cărora le și amintește numele în poemele sale.
Cel mai îndrăgit pare însă a fi Ptolemeu, Nichita
dedicându-i nu un singur poem, ci un volum întreg,
“Laus Ptolemaei” (1968). Ptolemeu a fost un renumit
astronom, matematician şi geograf grec, care şi-a
elaborat lucrările la Alexandria prin secolul al II-lea
d.Hr. Cea mai importantă lucrare a sa este
“Matimatiki syntaxis“, cunoscută prin titlul său arab
“Almagest”. Ea conţine principalele cunoştinţe de
astronomie şi geometrie ale vremii, împreună cu o
concepţie originală a sistemului geocentric.
În volumul amintit, poetul manifestă o înclinare
spre adevărurile izvorâte din experienţă, manifes-
tând, în stilul său, un oarecare dispreţ pentru
cunoaşterea teoretică bazată pe raţionament. Aşa
cum observă şi poetul Ştefan Augustin Doinaş, el
“cultivă aici logica dinamică a contradicţiei pentru a
evada din capcana identităţii“, nefiind interesat de
(continuare în pag. 40)
(urmare din pag. 39)
adevăruri ontologice directe, ci doar de ceea ce poate
deveni omul în trecerea sa prin universul vieţii. În acelaşi
timp foloseşte în exces oximoronul (vezi celebrul vers
“Foaie verde de albastru... “), ceea ce-l conduce, remarcă
același poet, la o manieră admirabilă de deconstrucţie a
realului.
Volumul preia practic ideile lui Ptolemeu referitoare la
poziţia Pământului ca centru al universului şi le „îmbracă”
sub o haină poetică şi oarecum ludică. Aici poetul se
declară împotriva minților raţionale care au mutat
Pământul la periferia universului şi chiar le cere socoteală
acestora pentru că au transformat planeta noastră în
„sluga soarelui”.
Ca exemplu, amintim poezia “Câmp” din acest volum
unde sunt parodiate logica şi argumentaţia ştiinţifică post-
ptolemeică, după care Pământul are o formă sferică şi se
învârteşte în jurul unui soare unic în galaxia noastră.
În poemul „Cântec de scos apa din urechi”, [07],
întâlnim o lamentație a eului liric adresată lui Ptolemeu, în
interiorul căruia regăsim o perspectivă poetică asupra
universului format nu din idei, ci din lucruri aflate într-o
continuă metamorfozare: „...Doamne, Ptolemeu, blândule,
/ niciodată nu mi se face dor de idei / ci numai de lucruri,
schimbându-le / din unu în trei și în cinci.[...] / Mi-e dor de
pietre, mi-e dor de carne, de trei, / de cinci, de șapte, de
paisprezece...”.
Recunoaşterea operei lui Ptolemeu este pentru poet
un act de credinţă. Lumea creată de savant este ideală şi
exercită asupra poetului o atracţie magică. De aceea, în
poemul „Despre moartea lui Ptolemeu”, [07] se apelează
în final chiar la un celebru vers eminescian pentru a
sugera şi întări această recunoaştere: “...Nu pot să cred
că a murit, / mirosul lui de om viu / stăruie în aerul meu. /
Gesturile lui îmi flutură încă / aerul / şi glasul i-l aud în
timpane / ca şi cum adevărul ar putea / să aibă trup ome-
nesc; […] / Niciodată n-am să învăţ că el a murit“.
Opera lui Ptolemeu îi oferă poetului, pe lângă logica
distorsionată a operațiilor și raționamentelor matematice,
pe lângă imaginile matematice abstracte precum nume-
rele întregi ca expresii ale unor mulțimi discrete de obiecte
distincte și individuale, prilejul de a aborda la fel de bine și
cu aceeași temeritate imaginile abstracte ale întinderilor
geometrice, mai precis, concepte precum punctul, linia,
suprafaţa, volumul - imagini cu conținut neîmpărțit în părți
dar având calitatea că se pot divide la nesfârşit.
Heron din Alexandria susținea că: “Geometria şi-a
format obiectul prin abstracţie din cauză că, dintre
corpurile fizice care sunt tridimensionale şi au materie,
geometria a separat materia din ele şi a creat corpurile
geometrice, adică volumul şi prin abstracţie a ajuns la
punct“. Mai înainte însă Platon, în “Republica“, ne spunea
că: “Geometrii folosesc figuri vizibile şi judecă pe ele, dar
ei nu se gândesc la aceste figuri, ci la altele, cu care
seamănă, dar care nu pot fi văzute decât în minte“.
Se pare că geometria îi asigura o oarecare linişte
sufletească poetului Nichita Stănescu, așa cum de altfel o
și declară în poemul “Autobiografie la Belgrad”, [16]:
“Geometria e liniştea / întâmplării!...”.
Dintre conceptele geometrice Nichita manifestă o
admirație specială pentru punct. Se ştie însă că există
multe controverse cu privire la definiţia acestei noțiuni
geometrice fundamentale, unele dintre ele datând încă din
antichitate. Pornind de la faptul că punctul nu are
dimensiuni, se naşte o întrebare complexă cu
referire la inexistenţa unui echivalent al punctului
prin abstractizarea sa în spaţiul fizic. Nichita nu
găseşte o soluţie anume pentru această dilemă, dar
obsesia pentru punct o manifestă cu prisosinţă în
poezia sa: “...În univers urlă un punct / de durerea
unui cerc / care-l înconjoară“ (Spirit de haiku).
Punctul intervine peste tot. De pildă, ca să te
îndoiești de linia dreaptă, trebuie să știi mai întâi din
câte puncte este făcută. Asta ne propune de fapt
Nichita. Asta pentru că totul e simplu, atât de simplu,
încât devine de neînțeles. Punctul se află pretutin-
deni, trebuie doar să poţi să-l vezi: “El este înlăuntrul
- desăvârşit, / și / fără de margini, e profund / limitat./
Dar de văzut nu vede. // El este înlăuntrul desăvâr-
șit, / interiorul punctului, mai înghesuit / în sine decât
însuşi punctul... “ (“Elegia întâia”, [04]), şi, mai ales,
trebuie să-l cauţi şi să-l înţelegi: “Ca să te îndoieşti
de linia dreaptă / trebuie să ştii mai întâi din câte
puncte / e făcută... “ (“Despre viaţa lui Ptolemeu”,
[07]).
În „Aleph la puterea Aleph”, [07], ni se spune
că punctele sunt peste tot în univers și că pot fi
asociate cu numerele: „Numerele sunt numele
punctelor. / Ele sunt numele celor mai mici exis-
tențe, / punctele. [...] / căci toate lucrurile sunt făcute
din puncte. [...] / Punctele sunt în mișcare, sau
nu sunt. [...] / Punctele sunt în mișcare, deci și
numele lor / sunt în mișcare. [...] / Dacă un punct
poate fi egal / cu toate punctele, / numărul lui / poate
fi egal cu toate numerele / punctelor...”.
Linia este și ea, ca toate celelalte, formată din
puncte. Cu privire însă la numărarea punctelor din
care este formată linia, trebuie să facem trimitere la
infinit sau mai precis la unul din infiniții desemnați de
aleph (infinit de puterea continuului, n.a.). Iată o
astfel de trimitere în poemul „Despre viaţa lui
Ptolemeu”, [07] care începe cu o laudă la adresa
vredniciei maestrului geometru Ptolemeu: „Ptole-
meu a crezut în linia dreaptă. / Ea este. / Numără-i
punctele și dacă poți / spune-mi câte sunt. // Ca să
te îndoiești de linia dreaptă / trebuie să știi mai întâi
din câte puncte / e făcută...”.
Prin punct, eul liric este obligat să-și recunoas-
că identitatea, chiar dacă această încercare poate
părea incomodă și din acest motiv este nevoit să se
lamenteze și să ceară sprijinul divinității, ca în
poemul “Fel de sfârșit”, [10]: „...Deşi urăsc punctul,
Doamne, / locuiesc într-un punct”.
Punctul poate reprezenta el însuși un infinit,
pentru că Nichita recunoaște un întreg univers
îngrămădit într-un punct. Dar și infinitul poate deveni
un punct dacă este privit de la o distanță... infinită.
Așadar, punctul poate fi imens, cât un cosmos, dar
și minuscul, undeva la capătul infinitului: „...Aici şi
infinitul văzut din infinit / este un punct [...] / Iată
acum principiul: / cea mai mare dimensiune din
cosmos este / punctul. / Unul nu este mai mare
decât altul. / Muntele este un punct / şi firul de iarbă
este tot un punct...” („Contemplarea lumii din afara
ei”, [13]).
(continuare în pag. 41)
40
(urmare din pag. 40)
Dualitatea punct-unitate este omniprezentă în poe-
zia stănesciană. Cum eul liric este convins că totul este
format numai din puncte, și cum există tot atâtea unități
câte puncte sunt, înțelegem că întreaga epistemologie ar
trebui să înceapă de la această dualitate: „...Unu este un
punct / oricât ar creşte / oricât s-ar îndoi şi s-ar întrei / şi s-
ar împătri / şi de mare, s-ar nesfârşi la nesfârşit… / Faţă
de ceea ce este cât un punct este. [...] / Nu există doi /
Calul şi cu mine suntem un punct. / Nu există trei / Drumul
şi calul şi eu de-a-ncălare pe el / suntem un punct. [...] /
De la zero la unu de la nimic la punct / se întinde miracolul.
/ Între zero şi unu, între nimic şi punct arde duhul! // I-ha
nu există decât unu; / numai punctul! / Doi, trei şi patru /
şaptezecişişasele faţă de ceea ce este, / este un punct...”
(„Un om de cal”, [13]).
Nicio tangentă nu poate exista fără un punct de
sprijin, însăși definiția ei ne-o cere. Mai greu însă ne putem
imagina cum am putea avea o tangentă la un punct solitar,
care este el însuși și punct de sprijin, așa cum ne invită
eul liric în „Euclid și soldatul latin”, [14]: „...O tangentă la
un vultur / atinge un punct. / O tangentă la un punct / atinge
un punct...”.
Și totuși, viziunea de mai sus este posibilă dacă
acceptăm că însuși punctul își este suficient sieși: „...cum
punctul își rămâne sieși / larg” („Neobișnuitul firesc”, [14]).
Unor figuri geometrice Nichita le acordă o importanţă
specială, dedicându-le câte un poem întreg în volumul
“Operele imperfecte“, [14]. Poetul ne predă, în inconfun-
dabilul său stil, adevărate lecţii despre cub, cerc şi alte
figuri geometrice.
Volumul respectiv se deschide cu un poem remar-
cabil “Lecţia despre cub” şi se încheie cu la fel de celebrul
poem “Lecţia despre cerc”, ambele fiind poezii progra-
matice (cu valoare de artă poetică), în care este surprinsă
magistral relaţia dintre perfecţiunea aparentă a lumii
materiale şi imperfecţiune.
După Nichita Stănescu, frumosul se naște din im-
perfecțiune. Este și mesajul pe care ni-l transmite poemul
„Lecția despre cub”. Cubul este un corp geometric perfect.
Nu este singurul cu această caracteristică de excepție, de
pildă în spațiu mai distingem la fel de perfectă și sfera. În
poem, prin câteva gesturi într-o succesiune închipuită de
eul liric, se petrece un act creator, marcat prin verbe la
indicativul prezent. Pornind de la o bucată de piatră,
gesturile conduc la o transformare continuă a pietrei “până
când cubul iese perfect”.
Indicațiile cu toate operațiile ce trebuiesc efectuate și
cu toți pașii de parcurs sunt aproape asemănătoare cu
unele pe care le putem întâlni în cazul unei rețete gas-
tronomice. Modalitatea de exprimare a discursului liric
este însă sublimă. După ce se creează un cub perfect,
moment care ar fi trebuit să reprezinte finalitatea operei de
artă sculpturală, un colț al acestuia “se fărâmă”, ceea ce
oferă prilejul unei contemplații finale, tardivă dar pildui-
toare, de fapt, o definiție de mare subtilitate ridicată la rang
de principiu: “- Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi
avut un colț sfărâmat!” Așadar, o perfecțiune temporară va
fi înlocuită cu una prezumtivă, iar actul acesta trebuie făcut
neapărat de mâna creatorului: „Se ia o bucată de piatră, /
se cioplește cu o / daltă de sânge, / se lustruiește cu ochiul
lui Homer, / se răzuiește cu raze, / până când cubul iese
perfect. / După aceea se sărută de nenumărate ori cubul /
cu gura ta, cu gura altora / și mai
41
ales cu gura infantei. / După aceea se ia un ciocan
/ și brusc se fărâmă un colț de-al cubului. Toți, dar
absolut toți zice-vor: - Ce cub perfect ar fi fost acesta
/ de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”
Poemul final al volumului, “Lecţia despre cerc“,
pare a fi închinat memoriei celebrului Arhimede, cel
despre care legenda ne povestește că, în timp ce
armata romană cuceritoare a dat năvală în curtea
sa, tocmai desena pe nisip niște cercuri și i s-a
adresat soldatului care s-a apropiat amenințător:
“Nu le atingeți!”, după care cel mai mare matema-
tician și fizician al antichității a fost ucis. Poezia con-
ține ideea sacrificiului pentru darul infinit al naturii și
surprinde la modul subtil paradoxul creației, fiind tot
o invitație de acceptare a imperfecțiunii ca perfec-
țiune: “Se desenează pe nisip un cerc / după care
se taie în două, / cu același băț de alun se taie în
două. / După aceea se cade în genunchi, / după
aceea se cade în brânci. / După aceea se izbește
cu fruntea nisipul / și i se cere iertare cercului. /
Atât”.
Referințe - volumele de poezii (fără antologii)
[01] Sensul iubirii, 1960, Ed. pentru Literatură și Artă
[02] O viziune a sentimentelor, Ed.pentru Literatură, 1964
[03] Dreptul la timp, Editura Tineretului, 1965
[04] 11 elegii, Editura Tineretului, 1966
[05] Roșu vertical, Editura Militară, 1967
[06] Oul și sfera, Editura pentru Literatură, 1967
[07] Laus Ptolemaei, Editura Tineretului, 1968
[08] Necuvintele, Editura Tineretului, 1969
[09] Un pământ numit România, Editura Militară, 1969
[10] În dulcele stil clasic, Editura Eminescu, 1970
[11] Belgradul în cinci prieteni, Editura Dacia, 1972
[12] Măreția frigului, Editura Junimea, 1972
[13] Epica Magna, Editura Junimea, 1978
[14] Opere imperfecte, Editura Albatros, 1979
[15] Noduri și semne, Editura Cartea Românească, 1982
[16] Oase plângând (versuri ad-hoc la Belgrad), 1982
[17] Strigarea numelui, Editura Facla, 1983
[18] Argotice (poezii culese în 1955), Ed. Românul, 1992
(Va urma)


Eugen ONISCU
INIMA STRĂINULUI
Nuvelă-foileton (18)
Ziua de închinare sosi și toată activitatea din acea
vale se opri. De obicei în acea zi se oficiau diferite servicii
divine în biserica de acolo. Pe când aproape toți încă mai
dormeau, Eusebiu porni pe drumul ce se întindea din
spatele solariilor și șerpuia prin pădure. Era decis în acea
superbă dimineață de vară să meargă în natură pentru a
contempla frumusețea pădurii, a munților, și a dobândi
liniște sufletească. Iar mai presus de orice dorea să
cunoască voia lui Dumnezeu pentru el și Elena, pentru a
ști ce avea de făcut pe viitor. La început drumul era drept,
însă pe măsură ce se apropia de pădure urca în pantă.
Pădurea se întindea de la poalele celui mai apropiat
munte până spre jumătatea acelui lanț muntos. Din valea
unde locuise în ultimul timp se vedea în mijlocul pădurii o
poiană minunată pe care Eusebiu și-o alesese pentru a
petrece acea zi.
Luase cu el într-un rucsac o sticlă de apă, fructe, și
ceva de mâncare. Îl bucura nespus faptul că parcurgea
acel drum pentru că simțea că se descătușează de toate
frământările ce în ultimul timp îl apăsaseră. După ceva
timp ajunse în pădure și merse în continuare pe drumul
ce șerpuia pe acolo indicându-i calea. Din când în când
mai întâlnea și brazi înalți, falnici, pe care se oprea să-i
admire. Îi plăcea acea pădure de conifere, dar mai presus
de acele peisaje naturale, frumoase, îl încântau păsările
ce cântau în triluri diferite. Uneori prin frunzișul copacilor
pătrundeau raze de soare ce luminau frunzele uscate și
crengile de copaci pe jumătate putrezite ce erau căzute
pe jos. Mirosea a iarbă și a pădure, iar urcușul său spre
poiană era frumos și avea ceva măreț, era ca și cum ar fi
mers spre o întâlnire deosebită.
Avea sentimentul că cineva îl aștepta în acea poiană
pentru ai destăinui din marile taine ale vieții. Era adânc
pătruns în acele momente de sentimente creștine și
dorea să se plece cu reverență înaintea Creatorului ce
crease astfel de minunății precum bolta albastră
nesfârșită, soarele plin de maiestate, pădurea, păsările
ce puteau cânta atât de minunat și mai presus de orice
altceva omul ce avea capacitatea de a se minuna de
toate lucrările creațiunii. După ceva timp ajunse în acea
poiană, puțin obosit de tot acel drum ce îl parcurse își
puse jos rucsacul și se așeză pe iarbă privind în vale.
Acoperișurile caselor de tablă colorate în roșu și albastru
sclipeau în bătaia razelor de soare, iar turla bisericii
părea cuprinsă ca de o văpaie de foc. În jurul bisericii se
vedeau siluetele oamenilor mergând la închinare.
Eusebiu privind tot acel tablou surâse și simți o pace
interioară deosebită, apoi se duse la umbra unor copaci
de la marginea poienii și se rugă, după care scoase din
rucsac o ediție a Noului Testament cu Psalmi ce avea
coperți albastre și o cruce aurie gravată pe una din
coperți. Începu să citească din Psalmi, iar după treizeci
de minute se opri încercând să mediteze la tot ce
citise. Ca întotdeauna îl impresionară Psalmii pentru
că erau scriși în cuvinte simple însă având profun-
zime. Din acei Psalmi ai lui David răzbătea iubirea
către Dumnezeu pe care marele rege al lui Israel o
avusese, și se gândi ce minunat era faptul că David
trăise o comuniune cu Dumnezeu atât de intensă și
putuse să lase moștenire omenirii acei minunați
Psalmi scriși într-un mod atât de inspirat.
În toată acea măreție a muntelui pe Eusebiu îl
preocupa o problemă și anume, citise în Psalmi faptul
că David se ruga și apoi aștepta răspunsul lui
Dumnezeu la cererile sale. Iar în raportul biblic era
consemnat că fuseseră anumite ocazii când Dumne-
zeu îi vorbise arătându-i lui David calea pe care
trebuia să o urmeze, iar mai mult de atât ascultase
experiențele unor oameni ce lucrau în vale și care îi
spuseseră că se rugau în taină și apoi așteptau ca
Dumnezeu să le vorbească. Unii spuneau că Dumne-
zeu le vorbea prin Sfintele Scripturi, pe când alții
spuneau că lor li se revela prin natură. Dar erau și
oameni ce afirmau că asemenea profetului Ilie, Dum-
nezeu li se adresa prin acel susur blând și subțire
aducător de pace și bucurie. Acei oameni susțineau
că pe linia gândurilor după ce se rugau și apoi aștep-
tau, Dumnezeu le vorbea. Eusebiu începea să înțe-
leagă că a comunica cu Dumnezeu era o artă pe care
puțini oameni o stăpâneau cu adevărat. Își aducea
aminte de ceea ce spusese un misionar într-o ocazie
când se discuta despre rugăciune: “A te ruga lui Dum-
nezeu și a învăța apoi să taci și să aștepți pentru ca
El să-ți vorbească este o mare performanță spirituală”
În acele momente Eusebiu înțelese că Dumnezeu
până atunci îi vorbise doar prin intermediul Bibliei și
uneori prin conștiința sa. Stând în acea poiană avea
tot mai mult sentimentul propriei sale nedesăvârșiri și
era conștient de faptul că era doar un ucenic ce
încerca să învețe despre lucrurile lui Dumnezeu. Era
încă departe de a realiza mari performanțe spirituale,
însă avea convingerea că pe viitor putea ajunge și la
acel prag de unde să perceapă voia lui Dumnezeu.
Acolo în poiană, Eusebiu simți cum inima sa era
atinsă de minunatul har al lui Hristos și asta îl învioră,
ba mai mult de atât primi convingerea că în următoa-
rele zile avea să primească un răspuns referitor la
problema lui și că va avea puterea de a discerne că
acel răspuns venea de la Dumnezeu. Acea zi aproa-
pe în întregime Eusebiu o petrecu în poiană, citind din
Noul Testament și meditând la ideile mărețe pe care
le descoperea. De asemenea își privi toată viața sa și
din alte unghiuri decât o făcuse până atunci, își văzu
punctele tari din caracterul său dar și păcătoșenia și
slăbiciunea firii sale omenești. Decise ca în continua-
re să se lase învățat și modelat de Dumnezeu.
În următoarele zile viața lui Eusebiu se desfășură
pe mai departe în mijlocul acelor oameni ce constru-
iau în acea vale. Mai trecu astfel încă o săptămână și
veni din nou ziua de închinare în care aveau ca invitat
un om deosebit despre care Marcu îi spuse că era un
pastor experimentat și un foarte bun orator. De aceea
Eusebiu păși foarte emoționat în biserică alături de
Fabian dorind să-l asculte pe acel predicator despre
care auzise lucruri interesante. După momentele
(continuare în pag. 43)
42
(urmare din pag. 42)
de rugăciune și școala biblică veni timpul pentru ora de
predică și la amvon urcă pastorul Matei Comănescu ce era
înalt, brunet, cu părul puțin încărunțit, îmbrăcat într-un
costum negru, ce impresiona la el era expresia feței și
ochii săi căprui ce dădeau impresia că era un om ce
explorase până la cei cinzeci și șapte de ani ai săi mari
teme spirituale și că trăia la un nivel spiritual foarte ridicat.
De asemenea impresiona autoritatea sa pastorală și
patosul cu care își expunea ideile. Pe Eusebiu îl încântă
încă de la început pastorul Matei cu elocvența cu care
predica, meditația din acea dimineață promitea să fie
foarte interesantă.
După cuvintele introductive Matei zise: ,,În tumultul
vieții noastre, la orizontul căreia se îngrămădesc nori tot
mai întunecoși există o minunată invitație divină la care
bine ar fi să luăm aminte, pe care o găsim în Apocalipsa
3-20: ,,Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul
meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu
Mine.” Iisus bate la ușa inimii noastre prin harul Său ce ne
atinge în mod delicat inima invitându-ne să-i deschidem.
El așteaptă și nu forțează intrarea în inima nimănui, ci
pătrunde doar când este invitat în viața noastră ca un
oaspete de onoare. Timpurile ce le trăim sunt extrem de
grele pentru că se întâmplă foarte multe lucruri ce au
menirea de a ne frânge toate speranțele noastre de viață.
Viitorul nostru și al copiilor noștri din punct de vedere
omenesc pare incert în aceste timpuri post pandemice și
în plin război ruso-ucrainean. Avem și ascensiunea
ideologiei neo-marxiste prin care se dorește a se înlătura
toate valorile iudeo-creștine. Și totuși în tot acest tumult
Iisus bate la ușa inimii noastre așteptând un răspuns pe
care noi în mod personal trebuie să i-l oferim. Nimeni nu
poate răspunde în locul nostru, iar fiecare zi în care mai
suntem în viață este o ocazie de a răspunde chemării
duioase a lui Iisus la mântuire. A cina cu El înseamnă
punctul culminant al comuniunii cu Dumnezeu la care un
om poate ajunge. Asta înseamnă trăirea unei vieți
spirituale aducătoare de speranță și bucurie, în primul
rând pentru noi și cei din jurul nostru ce vor fi binecuvântați
de o mireasmă aducătoare de viață. Iar mai mult de atât
în împărăția slavei lui Hristos când cei mântuiți vor intra în
Noul Ierusalim acolo va fi un ospăț în adevăratul sens al
cuvântului. Pentru că vor sta la acea masă împreună cu
Iisus oameni mântuiți din toate timpurile ce se vor bucura
în împărăția lui Dumnezeu unde nu va mai fi boală, durere,
moarte, deoarece Iisus va face toate lucrurile noi. De
aceea este foarte important ca în tumultul acestei lumi să
ne oprim și să ascultăm în liniște bătăile lui Iisus la ușa
inimii noastre și să-i deschidem pentru a începe veșnicia
cu El încă de pe acest pământ. A trăi astăzi o viață
spirituală este o pregustare a veșniciei. Iar dacă suntem
înspăimântați de timpurile grele pe care le străbatem și
care ne apasă să nu uităm mesajul Psalmului 46 unde stă
scris: ,,Domnul oștirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov
este un turn de scăpare pentru noi.” Citiți integral acest
Psalm și lăsați-vă pătrunși de mesajul aducător de pace și
speranță pe care îl conține. Dar mai presus de orice
altceva în aceste vremuri grele să avem încredere în Dum-
nezeu și în capacitatea Sa de a gestiona cursul istoriei în
favoarea celor ce Îl iubesc și sunt chemați după planul
Său...”
Eusebiu îl urmărea cu maximă atenție pe pastor și era
tot mai atras de acel discurs religios. La un moment dat în
43
timp ce vorbea, Matei ciocăni de câteva ori cu dege-
tele în amvonul de culoare maronie pentru a ilustra
modul cum Iisus bate la ușa inimii omenești. Acea
predică fu fabuloasă pentru Eusebiu. După serviciul
divin îi împărtăși lui Fabian impresia lui despre acea
predică, iar acesta îi confirmă că și el fu impresionat
de patosul cu care Matei își rostise predica. Eusebiu
simțea că acolo în vale se întărea și creștea tot mai
mult din punct de vedere spiritual, însă era conștient
că nu putea rămâne acolo la nesfârșit ci trebuia să-
și descopere locul său în planul lui Dumnezeu și
poate să se întoarcă la soția sa.
Pe când lucra în acea vale Eusebiu primi un
mesaj în Messenger de la Elena: ,,Bună, doresc să
știi că mă aflu într-o situație foarte grea deoarece
mama mea a decedat. Mi-am pierdut serviciul și mai
mult de atât în ultimul timp ma răpus o puternică
depresie de aceea sunt prăbușită și nu mai am forță
să lupt, iar de la tine nu am primit decât dezamăgiri
amare. Am crezut în tine dar mi-ai înșelat amarnic
așteptările. Și dacă nici în acest ceas atât de greu nu
te vei întoarce la mine, atunci voi considera că ești
un om rău și că ar fi cel mai nimerit să divorțăm,
măcar așa voi știi că în afară de fata mea nu mai am
pe nimeni pe lume. Te rog gândește-te la tot ce ți-am
spus și dă-mi un răspuns.”
Eusebiu rămase pe gânduri după ce citi acel
mesaj și înțelese că Dumnezeu îl chema să se
întoarcă lângă soția sa suferindă. Își luă rămas bun
de la acei oameni din vale și porni spre casă. Pe
timpul cât parcurse acel drum avea tot mai mult
convingerea că trebuia să se împace cu Elena și că
nu o putea abandona în acele momente atât de grele
pentru ea. Pe Elena o găsi foarte schimbată era
palidă și tristă, însă se bucură când îl văzu și zise:
- Te rog nu mai pleca de lângă mine, îmi este
inima atât de străpunsă de durere încât nu doresc să
mă prăbușesc de tot în tenebrele depresiei fără a mai
putea să mă ridic.
- M-am întors pentru a rămâne pentru totdeauna.
Viața începu pentru Eusebiu într-o nouă formă.
Începu să se poarte frumos pentru a o ajuta pe Elena
să depășească depresia ce o cuprinsese. Alin îi
spuse că era chemat din nou la muncă deoarece
primiseră o comandă pentru construirea unui vapor,
așa că începu să muncească din nou în șantierul
naval. Acea muncă printre oamenii simpli îi făcea
plăcere și îl încânta. Elena începu să se simtă mai
bine și se apucă să facă online un master sperând
ca astfel să-și recupereze postul ei de profesoară pe
care îl pierduse datorită faptului că veniseră tineri
mult mai pregătiți decât ea și astfel îi luaseră locul.
Pe Relu îl găsi foarte nefericit datorită faptului că
avusese probleme serioase de sănătate din cauza
consumului excesiv de alcool. Ba mai mult de atât
stătuse un timp în spital la dezalcoolizare, timp în
care Silviu îi furase de prin casă câteva lucruri de
valoare și dispăruse. Nu mai avea bani nici măcar să-
și plătească spitalizarea și era foarte necăjit. Eusebiu
îi plăti spitalizarea și îl luă cu el la muncă în șantierul
naval încercând pe cât îi stătea în putință să-l ajute
pentru a depăși acele momente grele.
Zilele, săptămânile, și lunile se scurgeau în viața
(continuare în pag. 44)
(urmare din pag. 43)
lui Eusebiu cu repeziciune între munca sa și timpul
petrecut cu familia. De asemenea se bucura și de faptul
că Felicia îl respecta și se atașase de el. Observa pe cât
îi stătea în putință tot ce se întâmpla în lume și mai ales
era atent la războiul din Ucraina și i se părea că forțe
ascunse doreau să facă în așa fel ca acel conflict armat
să genereze într-un război de proporții mondiale. Știa din
Scripturi că îngerii lui Dumnezeu încă mai țineau lucrurile
în frâu însă rămânea totuși îngrijorat pentru că în lume
lucrurile mergeau foarte prost datorită inflației foarte mari.
Apoi mai era și ascensiunea neobișnuit de rapidă a neo-
marxismului ce dorea să distrugă din temelii lumea așa
cum el o știa și să reconstruiască o lume nouă.
Dar cum avea să arate acea lume nouă construită
după standardele neo-marxiste? Pe Eusebiu acea lume
nouă atât de mult trâmbițată de globaliști îl îngrozea. Se
gândea uneori că poate omenirea se apropia cu pași
repezi de acel teribil timp de strâmtorare cum n-a mai fost
de când sunt neamurile, un timp descris în cărțile Daniel
și Apocalipsa în culori foarte sumbre. De un lucru era
foarte sigur, omenirea intrase într-o noapte teribilă iar
ieșirea spre lumină nu era decât pe calea lui Dumnezeu.
Cel puțin, oricât de mult se frământa nu discernea alt
drum pentru că întunericul spiritual era foarte dens. Avea
impresia că în lume se declanșase o febrilă activitate a
demonilor cum omenirea nu mai cunoscuse decât în
timpul întrupării lui Hristos. Peste tot vedea cum demonii
lucrau prin instrumentele lor umane pentru a distruge
viețile celor mai mulți și ai priva pe oameni de mântuirea
oferită în dar de Dumnezeu.
În tot acel tablou întunecos al lumii era atras de o rază
de speranță ce se cobora de la tronul lui Dumnezeu spre
oameni. Citise în Sfintele Scripturi că în acel timp grozav
de strâmtorare ce le stătea în față Dumnezeu nu îi va
abandona. ,,În vremea aceea se va scula marele voievod
Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va
fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt
neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea
aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi
găsit scris în carte.” (Daniel 12-1) Asta îl bucura pentru
că înțelegea că Dumnezeu avea un plan minunat pentru
cei ce își puseră încrederea în El. Despre Mihail
înțelesese din studiul său personal al Scripturi că era
Iisus cel ce luptase în ceruri cu Satana și îl aruncase pe
pământ. Îl bucura acel minunat gând că Iisus avea să
pătrundă în noaptea umanității pentru a aduce izbăvire.
Știa că chiar dacă valurile vieții izbeau puternic, chiar
dacă demonii unelteau și acționau prin oamenii aflați în
poziții de conducere care trădau încrederea cu care
fuseseră investiți, avea convingerea că Iisus nu va
dezamăgi pe nimeni și că în momentul cel mai întunecos
când încercările vor fi extreme și când totul va părea
pierdut și nu vor mai vedea nici o altă cale, atunci marele
voievod Mihail se va ridica pentru a aduce izbăvire și
mântuirea realizată de El la cruce. Erau fascinante acele
promisiuni pe care le găsea din abundență în Biblie, îi
plăcea să le citească și recitească meditând la noua
lume, nu a neo-marxiștilor ci a celor mântuiți. Înțele-sese
că acolo răul, durerea, și moartea vor avea un final.
De aceea cu toate că timpurile erau grele, Eusebiu
purta în sufletul său minunata speranță a mântuirii, și de
câte ori avea ocazia îi împărtășea câte unui suflet oropsit
câte ceva din Planul de Mântuire. Unii oameni îl ascultau
cu plăcere, ba chiar îi puneau și întrebări dorind să
cunoască tot mai mult, pe când alții spuneau că viața
era prea grea și că acele lucruri nu erau decât niște
basme. Erau și din cei ce îl ironizau pentru credința
sa foarte naivă în opinia lor, dar astfel de oameni nu
îl descurajau pe Eusebiu ba dimpotrivă îi aminteau de
vremurile lui Noe când acesta predicase o sută
douăzeci de ani Evanghelia ante-diluvienilor și
aceștia îl batjocoriseră însă în final venise potopul.
Descoperise că lumea în forma ei actuală avea
să-și găsească sfârșitul printr-un potop nu de apă ci
de foc după cum citise în cartea Apocalipsa. Pentru
că Dumnezeu nu putea tolera la nesfârșit răul în toate
formele de manifestare, și ca pe vremea lui Noe
exista o posibilitate de salvare pentru toți oamenii și
aceasta era mântuirea prin credință și har. Erau
timpuri grele cele pe care le trăiau, dar în același timp
exista și ocazia de aur ca oamenii să-L descopere pe
Dumnezeu. În vremurile de prosperitate era greu ca
oamenii să-L caute pe Dumnezeu însă confruntându-
se cu greul destul de mulți oameni se trezeau din
punct de vedere spiritual și începeau să-L caute pe
Dumnezeu.
Eusebiu înțelegea tot mai mult că în fața mașina-
țiilor demonice-umane, menite să le distrugă viețile
oamenilor simpli doar Dumnezeu le era scăparea.
Pentru el acel lucru era foarte sigur și nu mai vedea
nici o altă cale pentru că de peste tot nu veneau decât
vești proaste. Lumea se prăbușea tot mai mult din
punct de vedere economic și spiritual și odată cu
năruirea ei se stingeau și speranțele multor oameni
pentru o viață mai bună. De peste tot se auzeau voci
ce afirmau că niciodată nu se vor mai trăi acele
timpuri de dinaintea pandemiei. Fața lumii se
schimbase considerabil de aceea Eusebiu era
bucuros că descoperise singura cale cea a mântuirii
și izbăvirii prin har.
Și indiferent cât de întunecoși erau norii ce se
îngrămădeau la orizontul existenței omenirii, el
primea pace și speranță în inima sa de la Dumnezeu
și credința îl făcea să plutească peste greutățile vieții.
Se simțea ca un mare privilegiat pentru că i se
descoperise mult despre împărăția lui Dumnezeu. Îl
bucura nespus faptul că Apocalipsa se încheia cu un
nou început în lumea celor mântuiți ce aveau să
trăiască în Noul Ierusalim pe un pământ nou și un cer
nou. Viitorul putea fi minunat dacă îl puteau privi prin
prisma promisiunilor divine. Deci nu răul, păcatul,
durerea și moartea aveau să-i subjuge pe oameni
pentru vecie, ci viața în paradisul lui Dumnezeu creat
pentru toți cei ce aveau să-și pună încrederea în El.
Da, totul era minunat și Eusebiu fremăta de bucurie
că exista ceva atât de măreț pentru viitorul oamenilor.
“Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la
voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenoro-
cire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” (Ieremia 29-
11).
-Sfârșit-

44
 CĂRŢI SOSITE LA REDACŢIE

George Corbu – Caragiale versus Urmuz Emil Mureșan – Ierusalime / Jerusalem Petre Rău – Lucian Blaga. Poezia luminii
Editura Leviathan 2023 Editura Triade, 2020 Editura Boem@, 2023

Emil Mureșan – Apene de păun / Feathers of Vergil Matei – Dincolo de patul armei Tiberiu Tudor - Enisala
Peacock, Edirura Grinta, Cluj-Napoca, 2017 Editura Lucas, Brăila, 2018 Ed. Mușatinia 2022

Petre Grigore – Croazieră pe Nil și alte povestiri Maria Tirenescu – Zâmbet de copil Maria Tirenescu – Bunici și nepoți
Editura Axis Libri 2019 Cugir, 2022 Editura Pim, 2022

45
46