BOEM@
Revistă de Literatură şi Artă
iulie-august-septembrie 2022 (Anul XIV) Nr. 7-8-9 (161-162-163) - 116 pagini
ISSN 2066-0154
Apare sub egida A.S.P.R.A.
Asociaţia Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice
Editor: S.C. InfoRapart SRL Galaţi - Editura InfoRapArt
7-8-9 / 2022
COLEGIUL DE REDACŢIE
Director: Petre Rău
Redactor-şef: Mihail Gălăţanu
Redactor şef adjunct: Denisa Lepădatu
Redactori: A. G. Secară, Tănase Dănăilă,
Grigore Grigore, Mihaela Avram, Dan
Ion Sanda, Lucia Pătrașcu, Cristina Roşu
Colaboratori: Maria Timuc (Bucureşti),
Luca Cipolla (Italia), Laura Ilinca (Paris),
Carmen Racoviță (Bucureşti), Lidia
Grosu (R. Moldova), Ligia Popa (Cluj
Napoca), Silvia Curteanu (Iași), Melania
Cuc (Bistriţa), Petru Jipa (Germania)
Grafică: Elena-Liliana Fluture
Tehnoredactare: Daniela Caşu

Revista BOEM@ poate fi citită şi pe site-ul
www.boema.inforapart.ro
actualizat permanent de: InfoRapArt
Email: boema@inforapart.ro
Telefon: 0726 337376
ADRESA: Str. Regimentul 11 Siret, Nr. 17,
Bloc C20, Ap. 42, parter, Galaţi - 800331
Abonamente: boema@inforapart.ro
Tel: +40 (0)726 337376
o Materialele trimise la redacție trebuie să fie în for-
mat electronic (Word, RTF, PDF etc.) și să conțină
diacritice.
o Din respect pentru cititorii noștri, revista nu publică
decât în mod excepțional articole apărute anterior în
alte publicații (inclusiv pe internet).
o În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii
răspund în mod direct de conţinutul tuturor mate-
rialelor publicate.
Literatură
și
Artă
www.boema.inforapart.ro
DIN CUPRINS
Poezie: Dumitru Băluță (p.5), Mihaela Avram (p.6), Arsenie Augustin (p.7), Mihai
Merticaru (p.10), Lidia Grosu (Rep. Moldova) (p.14), Adriana Apostol (p.15), Ionuț
Pande (p.19), Alexandru Cazacu (p.22), Angi Melania Cristea (p.28), Elisabeta
Furtună (p.32), Gabriel-Andrei Timofte (p.36), Ana-Maria Stuparu (p.39), Timur
Chiș (p.39), Constantin Bejenaru-Beco (p.40), Victor Tanasă (p.43), Mihaela Guda-
nă (p.44), Paul Sânpetru (p.46), Mihaela Poduț Ienuțaș (p.62), Mihaela Claudia
Condrat (p.67), Mirela Cocheci (p.68), Ioana Dumitru (p.70), Maria Filipoiu (p.76),
Mónika Tóth (p.77), Eugenia Rada Ioniță (p.77), Aurel Scarlat (p.77), Nicolae Tzone
(p.82), Sebastian Golomoz (p.84), Aurel M. Buricea (p.91), Vasile Dan Marchiș
(p.96), Alensis de Nobilis (p.101), Sorin Vânătoru (p.107), Ștefan Petică (p.111),
Gheorghe Ungureanu (p.112)
Proză: Lucian Ienășescu: Povestind despre Ronela (p.29), Bogdana Baciu: Segmentele
domnului profesor (p.31) / Căldură mare (p.103),, Eugen Oniscu: Inima străinului (8)
(p.37), (9) (p.55), (10) (p.93), Maria-Alexandra Ciurea: Copacul înflorit de la fereastră
(p.42), Florin Logreșteanu: Vine iarna… (p.51), Mioara Păguțe: Destine frânte (p.59),
Grigore Cotul: Trenulețul (p.61), Lucian Adulmeanu: Camuflaje (p.71) / Fiziognomi-
ce (p.75), Oana Trandafir: Cartea salvează viața / Împăratul cu suflet de artist (p.78) /
Muntele (p.79), Anee-Maria Popoiu: Aventurile din Valea - Vis de lemn (p.80), Cătălin
Rădulescu: Epigonii lui Fahrenheit (p.92)
Cronică de carte: Melania Cuc: „Ghemul ischemic” sau „evadarea în libertatea promisă
de un dumnezeu al Poemului” (p.3) / Jenița Naidin - „Crâmpeie de Viață” / Convorbiri
cu Menuț Maximinian (p.4), Constantin Stancu: Despre suferință în literatură. Puterea
exemplului - Eugen Dorcescu (p.8), Alexandru Cazacu: Erudiție și umanism (p.16),
Elisabeta Drăghici: O investigație a lumii românești în romanul „Sonia ridică mâna” al
Laviniei Braniște (p.45), Petre Rău: Iubirea la tinerețe - între înger și demon (p.47), Va-
lentin Lupea: Epistole nesigilate ale unui suflet problematizat către umanitare (p.57),
Adi G. Secară: De la litera X către litera Z… Exordiu la un roman-jurnal, al singurătății
Tatălui (p.85), Geanina Bîrlădeanu: Mariana Vicky Vârtosu - Într-o strajă perfectă a
“Dimineților furate” (p.95), Ionel Necula: George Coandă și literatura fantastică (p.98)
Eseu: Petre Rău: “Aventurile” matematice ale lui Giacomo Casanova (p.12), Sorin Vâ-
nătoru: Stalin, un bun Dumnezeu / Moarte violentă în accident de circulație / A crede în
Dumnezeu / Sărbătoare religioasă / Filosofia cartofului (p.18), Ligia Popa: Jurnalul unei
snoabe. Nuremberg - incursiune în lumea lui Durer (p.20) / Sicilia, Antonello di Messina
și perfecțiunea detaliilor (p.53) / Misterioasa doamnă cu hermina a lui da Vinci sau ma-
rea pasiune din tabloul din Cracovia (p.89), Andrei Paraschivescu: Libertatea și timpul
(p.23) / M.O.I. (Mystics Of India) (p.64), Gabriela Grigore: Popularitatea lui Eminescu
în rândul tinerilor (p.65)
Note de lectură: Lucia Pătrașcu: Eustache, de Magdalena Iugulescu (p.33) / Bob de
rouă, hrană pe tărâmul poeziei… (p.73) / Solfegiu, de Gheorghe Andrei Neagu (p.105),
Ghiță Nazare: Cât de mult mi-aș fi dorit ca acest amurg să fie răsărit (p.35), Laura Ilin-
ca: Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac (p.100), Constantin
Stancu: Din brazdă la farmacia poetului (p.104), Adi Secară: Un om curajos în Estul
sălbatic al Poeziei (postfață) (p.110)
Debut: Anca-Denisa Șogor: Cartea limbilor - un manifest (p.97)
Eveniment: Tudosia Lazăr: Ecouri culturale (p.108)
Catrene vesele: Constantin Bidulescu: Catrene (p.41)
Lumea copiilor: Miruna Cantia: Versuri (p.113)
Cărți: Redacția: Cărți sosite la redacție (p.114-115)
Grafică:
Coperta I: Chad Knight - Digital sculpture (1976)
Coperta IV: Carmen Racovitza – Asemic page
Interior: Grafică de Elena Liliana Fluture, Carmen Racovitza
2
 Melania CUC
„Ghemul ischemic” sau „evadarea în libertatea
promisă de un dumnezeu al Poemului”
Scriitorul Ioan Cioba ne-a obișnuit să vină în fața
cititorilor cu cărți de esență lirică specială, personală; cu
volume de poeme moderniste, dar care au ca sâmbure
viabil, viața în toată complexitatea și frumusețea ei.
Deși în ultima perioadă ne-a surprins plăcut cu o
trilogie epică de o arhitectură și compexitate socio-politică
suficient de cosmopolită pentru a ne distrage, parcă,
atenția de la relația sa de dragoste mai veche cu Poezia,
Ioan Cioba intercalează între cele trei volume ale romanu-
lui scris, și o carte nouă de poezie.
Apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj Napoca,
volumul liric a beneficiat de o ținută grafică elegantă ce se
datorează colaborării notorii dintre autorul cărții și artistul
Radu Feldioreanu, artist ale cărui lucrări grafice, și de
data asta, completează vizual nevăzutul, Cuvântul, pe
care ni-l sugerează poetul. Cu o experiență dublată de
har, și graficianul și scriitorul, singular și laolaltă fac din
„Ghemul ischemic” un exercițiu ca de zbor-dublu înspre
recunoașterea frumuseții Omului în secolul nostru.
Ghemul, ca noțiune a vieții continue, cu trecerea „firu-
lui” prin mai toate elementele esențiale, cele care țin în
echilibru mintea și sufletul, ghemul devine matricea din
care pornesc toate poemele din această carte frumoasă și
ca obiect, și ca lectură.
La prima vedere și cunoscând stilul, nu doar moder-
nist, dar și complex, laborios, al poetului Ioan Cioba, am
putea crede că aveam de-a face cu un singur poem-
gigant, un poem segmentat pe idei și metafore, translatat
prin pagini pentru ca de la început până la finalul cărții să
ne identificăm fiecare dintre noi cu ghemul - fir-al-vieții-
strict-personale.
Desigur că intenția autorului, de-a ne implica în trava-
liul scrisului său, există, pentru că acest „joc interactiv”
(scriitor-cititior) nu lasă nicio secundă textul să lânce-
zească, să se dilueze, dar meritul autorului se definește
evident, prin puterea sa de creație, autentică facere a unei
lumi în care Poezia radografiază-pe-viu, ne arată tarele,
umbrele și penumbrele îndoielilor și certitudinilor noastre.
Poezia lui Ioan Cioba ne și vindecă de spaima pe care o
trăim zilnic, ca indivizi, în devălmășia unui timp din ce în
ce mai grăbit.
În poemul “Ghem cu cearcăne” poetul face constata-
rea: „ne-au rămas zilele scurte...”.
Nu despre zilele din calendarul clasic e vorba aici, ci
despre zilele pe care nu mai aveam timp să le trăim cu
viețile noastre la intensitatea cu care se crede că le trăiau
înaintașii. Nu ne mai miră puterea de reacție a autorului,
care face din fiecare pagină în parte un fel de redută vizi-
bilă doar de pe partea luminată a lunii noastre de naștere.
3
El ne avertizează încă de la începutul cărții, zicând:
„când ai un scut/ atât de fraged cum e trupul/
spaimele mătură des/ toate urmele cerului/ nădușit
din păduri te întoarce/ doar mâna dibace a dimine-
ții/ ca o limbă de clopot/ ridicând lespedea ochilor”.
Eu, cititorul, iau aminte și deși nu intenționez să
schimb destinul poemului, nu pot să nu mă gân-
desc (și) la trupul meu fizic, și la cel mental, ener-
getic etc. pentru ca, citind mai departe să mă las
cu totul absorbită de filosofia sa poetică, autentică,
care transpare ca o apă freatică prin sedimentele
de sare ale unui lac secat.
Găsim în texte un fel de materializare a fericirii
personale, dar și a uneia generale, găsim de fapt
umbra fericirii pe care ți-o conferă creația autentică
semnată de Ioan Cioba. Este o „umbră” bună,
generoasă precum cea din jurul arborilor care
protejează, dar și distruge florile câmpului, buruie-
nile. Poezia lui Ioan Cioba nu este foc de artificii,
nu este acel ronțăit de floricele după care nu rămâ-
ne nimica. Poezia sa te pune în mișcare, gândești
mai altminteri decât o făceai mai înainte de ai fi citit
cartea.
Titlul GHEMUL ISCHEMIC, inițial te duce cu
gândul la inimă și rețeaua de vase sanguine cărora
le datorăm bucățica noastră de viață, dar dincolo
de imaginea pur anatomică, care, vrem sau nu
vrem, ne vine în imaginație, sunt „ghemele” poveș-
tilor noastre eterne, valențe ale unui arhaism ateh-
nic prin care ne raportăm la lumea modernă, teh-
nicizată, robotizată, și care este, parcă, gata să
explodeze. Poetul, cu armele sale, imaginația și
darul de-a lega între ele cuvintele, ne arată lumi
foarte posibile, lumi lăuntrice unele dintre ele, altele
sunt numai desenate din vârf de peniță. O serio-
zitate asumată, asociată cu Omul cel care nu face
rabat de la calitatea lucrării sale, indiferent care
este „lucrarea”, se simte aproape pe fiecare filă, o
deslușești și ești bucuros că ai reușit să fii parte din
această enigmă. Pentru că, da, cartea de față este
o enigmă menită să ne scoată din amorțeala coti-
diană, să ne demonstreze că oricât de încâlcit ar fi
ghemul vieților noastre, există un mod prin care
(continuare în pag. 4)

(urmare din pag. 3)

separăm firele, derulăm zilele și evenimentele, mergem

mai depare.
De la nuanțe de tragism antic, aproape la vibrații lirice
de un erotism ce nu are nimic în comun cu obrăznicia
modei literare de astăzi, de la greutatea apei adunată-n
ghem la vâltoarea generală, până la nostalgii și rotații
caligrafiate pe calendare autentice, totul se încheagă, se
leagă cu nodul gordian al metaforei. Cum azi trăim la
viteză maximă, noi, oamenii, cetățeni ai Planetei, nu vom
încerca sisific, demodat, să dezlegăm silabele, cuvintele
de legătură. Nu mai aveam răbdarea să descâlcim ițele,
ghemele, să desfacem NOD-ul care ne desparte scriitor
de cititior. Noi suntem forța și vom tăia în carne vie
(metaforic vorbind), vom deșira ghemul - ischemic, așa
ca niște copii ce scot măruntaiele unui ceasornic și apoi,
nu mai știu, nu mai pot să le asambleze la loc.
Ca un avertisment, liric din fericire este această carte,
pe care Ioan Cioba a scris-o, nu ca să ne sperie, nici să
ne distreze, doar pentru a ne face părtași unui experi-
ment filosofic-literar rar, și care ne „aprinde beculețele” /
ne face să gândim și să trăim un pic mai frumos între
jaloanele noastre de înstrăinare.
„Ghemul ischemic” este o carte despre curajul de a
merge pe firul poveștii, iar acolo unde povestea se termi-
nă, să căutam firul lipsă, Cuvântul care nu doar că zi-
dește, ne transformă din viețuitoare în Oameni.
Felicitări, Ioan Cioba!


Jenița Naidin - ,,Crâmpeie de Viață” /
Convorbiri cu Menuț Maximinian
Editura Napoca-Star, Cluj, 2021
Jenița Naidin și-a câștigat un loc meritoriu în peisajul
cultural bistrițean contemporan, prin cărțile sale, dar mai
ales a atins notorietatea în publicistica locală, fiind un
promotor editorial real, voce proaspătă și imparțială în
pezentarea unor noi titluri de carte, dar și a autorilor, pe
care i-a ales după afinități și calități mai mult sau mai
puțin personale.
Autoare a mai multor volume cu atingeri înspre sfera
spirituală, cărți motivaționale în esență, dar care au ace-
eași coloană vertebrală, Credința, Jenița Naidin s-a an-
gajat, prin scris și în teme de arheologie-literară, astfel că
a dat tiparului o lucrare minuțioasă, documentată la fața
locului, și care explică perioada în care Lucian Blaga a
locuit în casa sa de la Bistrița, o carte de istorie literară
clară și care a fost bine primită de cititiori, dar și de critica
literară.
De curând, Jenița Naidin a răspuns întrebărilor gaze-
tarului și scriitorului Menuț Maximinian, într-un soi de
“spovedanie”, de sinceritate frustă, iar răspunsurile sale,
așezate în capitole distincte, au stat la baza cărții la care
facem azi și aici referire.
„Crâmpeie de Viață” nu are nimic mirobolant, nu are
nici temă și nici detalii care să șocheze cititorul. Este o
carte așezată pe un fir-de-viață de Om care, mergând cu
valul destinic, și-a sacrificat visele de tinerețe, dorințele și
potențialul intelectual, pentru a împlini rostul cel de toate
zilele: împlinirea familiei, câștigarea unui trai de-
cent. La schimb, va reuși să-și schimbe destinul du-
pă jumătatea vieții.
De la specialistul în probleme de drept constitu-
țional, de la omul rațional și dedicat sisisfic muncii
într-un birou cu maldăre de dosare, până la scrii-
torul delicat, aplecat cu toată ființa sa asupra între-
bării: Ce este sufletul?, a fost un drum golgotic
lung, dar fără de care Jenița Naidin nu ar fi parcurs
acel catharsis personal care a desăvârșit-o ca om
religios și ca scriitoare ce se hrănește ideatic cu
spaimele, cu durerile și lacrimile sale. Toate au fost
și sunt asumate doar pentru a împlini porunca divi-
nă, a urma Calea.
Mai întâi a fost Cititoare, asiduă și rafinată, Je-
nița a atins prin lectură acel stadiu al devenirii sale,
iar azi știe cum, își permite să aleagă lectura cea
care înalță și vindecă sufletul omului. Alege „grâul
de neghină”.
Într-un puzlle bine ordonat, în paginile cărții de
față, Jenița Naidin urcă pe firul vieții dinspre naște-
re, copilărie, tinerețe... Drumul spre maturitate, într-
o metropolă haotică aproape, se face într-o etapă
cronologică înțesată cu obișnuitele probleme ale
umanității. Autoarea cărții alege și își sacrifică Visul
pentru mai binele familiei sale. Neîmplinirea spiri-
tuală își pune amprenta pe sufletul său și urmează
boala, durerea ca o ispășire ce va culmina cu Vin-
decarea. Dar, până acolo este un drum lung și plin
de capcane, de pericole reale și imaginare.
(continuare în pag. 5)
4
(urmare din pag. 4)

În carte, Jenița Naidin răspunde la întrebările puse de

Menuț Maximinian, sincer, fără să stea pe gânduri, face
mărturisiri ca într-o curgere de evenimente care nu mai țin
de propria-i persoană, parcă dorește să se debaraseze,
să uite o seamă de etape din parcursul vieții... Parcă.
Pentru că, Jenița Naidin nu trișează, ea își asumă greșeli-
le și încearcă pe cât este posibil omenește, să le conver-
tească în fapte de Bine.
Cu citate multe și consistente, cele mai multe preluate
din doxologia ortodoxă, dar și din filosofii lumii, celebri,
autoarea ilustează lumea sa lăuntrică, acea latură către Dumitru BĂLUȚĂ
care tinde sufletul cel conștient de prezența, energia,
divină.
Nimic fără Dumnezeu! Aceasta ar fi deviza cărții la ***
care facem referință, iar autoarea sa, Jenița Naidin, este
un exemplu de om contemporan care a reușit să atingă Uşa intangibilă a istoriei
acel echilibru dintre tumultul vieții profane și taina mereu se pare că iarăşi este forţată
vindecătoare a Dumnezeirii. şi afară e secolul XXI...
În linii mari, cartea este o biografie aproape comună
generațiilor anilor 50 din veacul trecut, doar că “eroina”
noastră are conștiința existenței sale ca o stea polară, ***
are un Vis către care tinde, deși știe că bucuria de a-l îm-
plini ține de sacrificiu, de trecerea prin labirintul pragmatic Iarnă-i, dar vremea repede se încălzeşte,
al unui timp și al unui destin profesional implacabil, dar vântul fierbinte ne bate din spate.
care, cu arme precum lacrima și rugăciunea, cărțile și Încaltea, de nu s-ar aprinde pământul!
singurătatea, acest destin va fi schimbat după o matrice a
sufletului.
Copil de la țară fiind și eu, m-am regăsit în multe dintre ***
„fișele” acestei povești de viață. Am făcut conexiuni imagi-
nare cu autoarea și am înțeles zbuciumul ei, boala, De dimineaţă ninge în martie.
suferința, sacrificiul de mamă, și mai ales arderea conti- Nu ştiu dacă mai înfloresc brânduşile,
nuă a aripilor unui vis care părea să se tot îndepărteze, dar în liniştea asta miroase a ceenuşă.
nu să se apropie. Literatura.
Meritul lui Menuț Maximinian în acest dialog editorial,
este acela de-a ști să extragă, prin întrebări potrivite, e- ***
sența. El nu intervine când fluxul „poveștii” ține cititorul
cu sufletul la gură, el doar pune accente pe etapele cro- Mă doare tare inima la Chişinău,
nologice, secționând acolo unde firul narativ tinde să se că cerul s-a surpat la Harkiv peste
dezlâneze, și provoacă aducerea în prim-plan a unor anii studenţiei mele – ce stupidă realitate!
amintiri ce se constituie în cărămizile templului din care,
Jenița Naidin oficiază cu smerenie (cuvântul îi aparține),
dar și cu un curaj care certifică scriitorul autentic, cel care ***
nu se teme să facă publică o parte din lumea și sufletul
lui, dacă acea „poveste” poate face un bine, poate fi un În miezul pietrei
exemplu pentru alții care trec prin furcile caudine ale pre- s-a cuibărit reptila.
zentului. Se zvârcoleşte-n strâsoare
Credința nestrămutată și relația cu sine, acea comuni- încât se zguduie zidul
une dintre Eul muritor și Dumnezeu cel veșnic, sunt eta- celestei lumini.
lonul convingerilor autoarei, sunt parametrii personali în
care se situează azi, și de unde privește lumea cu blân- În zori piatra pe piatră
dețe și înțelegere. nu mai ţine.
Cartea de față este o Biblie personală a Jeniței Naidin, Maica din icoane,
iar pentru Menuț Maximinian, cartea constituie un „rechi- rând pe rând,
zitoriu” jurnalistic reușit, dar care nu judecă, doar o așea-
ză pe Jenița Naidin acolo unde îi este locul, printre oa- leagănă în braţe
menii buni și inteligenți ai locului. întru înviere
copiii năpăstuiţi,


iar lumea, fără ei, rătăceşte
cu cenuşa în poală...

(continuare în pag. 6)

5
(urmare din pag. 5)

în sensul cum e acolo

***
Te plângi pe moarte, când nu mai crezi
că o vei învinge, dar nu e vina ei
că-i oarbă şi însingurată, că nu are de ales.
***
Este o linie dreaptă între frumos şi urât?
Care o fi diferenţa între
moartea frumoasă şi moartea urâtă?
pe unde n-am mai trecut,
ce este ceea ce încă n-am mai trăit -
eternitatea...
Dar la ce ne-ar folosi eternitatea aia,
când altă variantă decât viaţa nu-i.
Deci, despre viaţă poţi să ne întrebi,
despre cum trăim întreabă-ne orice.
***

Cu siguranţă, va urma o pace

***
ca şi după tolstoian-ul „ Război şi lumea”,
Când eram copil, dar una de plumb,
mama mereu spăla cerul o linişte ca apele adânci şi reci,
de un ecou ubicuu al războiului fără mişcare,
şi pâinea avea gustul foametei. care zeci de ani va trebui diluată,
ca să o putem respira
Adesea copilăria mea
mergea desculţă pe iarba cu tot plinul teluric...
culcată la pământ în urma tatii Christos resurrexit,
iar coasa da nobis vitam novam!


trecea prin gândurile lui,
plângând cu lacrimi verzi.

Tocmai când tata ducea pe umeri

gloria amurgului,
mama, cu râvnă, spăla de sânge
tărâmul pe care au vieţuit. Mihaela AVRAM

*** ANOTIMPURI
Caii timpurilor noasre Brațele noastre,
au obosit, rădăcini crescute-n adâncuri
iar noi îi mânăm mai încolăcesc câteodată
şi-i mânăm aşa, alte brațe înălțate spre cer.
că le sar potcoavele din copite, Nici legănarea lor nu mai
pierzându-şi-le sprijină albul florilor de cireș
pe drumuri secundare. căzut în noroiul
Îi gonim tălpilor noastre.
de se poticnesc în bolovani, Cu fiecare zi trecută,
îi alergăm orice cuvânt devine pasăre
cu bice de fulger, agățată de brațe
iar realitatea întinde și orice floare devine
alte curse, primăvară,
mai lungi şi cotite. născută din cuvânt.
Brusc, oamenii devin copaci,
într-un absurd al vieții
Despre viaţă întreabă-ne orice în care dispar anotimpuri.

Oricâte apusuri o fi să adormim,

nu vom putea vreodată să spunem,
nici într-o limbă,
grai sau dialect,

nici într-un limbaj pământean
sau virtual,
6

Arsenie AUGUSTIN
***
Când vezi ridicându-se fumul
Peste tufele pitice de trandafiri,
Lasă în urmă Cavanul
Cu șoaptele lui inutile.
Ascunde-ți în cea mai pură lumină
Visul metalic ce-ți scrâșnește sub tâmple,
Cazi la picioarele celor
Cu mâini albe de ceară și taci...
Urcă-n clopotnița veche de sus;
În ea stau îngeri
Rotindu-și zborul pe trupul serii adânci,
Își strâng mantia-umbră
Împrejurul clipelor măsurate-n ungher
De uitare.
***
Tăcere asemeni nopților ce-alunecă-n insomnie,
Zid de-amintiri și veghe,
Ascunse neliniști în beznă albastră...
Așa mă retrag în mine!
Străbate o sete cum n-a mai fost
Iar urma iluziilor moarte
Sub greutatea de stânc-a negării
Se pierde din nou în gândul ce nu spune nimic.
Doar zgomote-apar, singuratice,
Și vor să fie îngropate-n cimitirul
Cu o mie de necunoscuți.
Am văzut cum dansează absurdul vioi
În drum purtând ghirlandele zeilor;
Lasă-l să treacă, mergi înainte spre granița
Dintre înalt și cădere.
***
Strig noaptea! Toate stelele sunt prezente...
Se prăbușesc în lumina lor
Gândurile sugrumate de aceeași mână
Ce sădește măslinul.
Înăuntru înfloresc colonii singulare de clipe,
Se-aștern urme vechi sângerânde
Lăsate pe marginea drumului
De mielul alergând spre un înger.
Heralzii cuvintelor boante amuțesc,
Se-avântă și pun nisip în clepsidra de bronz
Iar sub ochii fremătând nebunie
Bat aripi în ritm de tăceri.
Uite! În spatele beznei albastre, un pas
Grăbit spre niciunde să-și dospească
Fericirea sub streșini de cer.
7
***
Ți-ai luat cuvintele, le-ai strâns
În palmă și le-ai pipăit ca pe un trup de munte
Neted, calm, înviorat de creste.
Gol așteptai în fiecare dimineață
Venirea soarelui-arzând tăcut.
Cu zbucium, la poalele Cavanului, râdeai
Sub tinda zeilor
Iar seara, cu mâinile făcute aripi de țărână,
Lăsai în urma ta frumosul.
Azi tainele silabelor rostite-n palme
Sunt râuri, pietre, flori sau maluri
Ce scriu solii cu picurii de umbră.
Cerul și el răspunde,
Dărâmă zidul vechi și gros
Și-așează-n locul lui clepsidra ce măsoară sfincșii.
***
Pentru Poemul născut în ziua a opta
Cu apus de tăcere și ochi-întuneric
Pot arde nestins ani
La răscruce asemeni aprinsului
Rug din biblicul munte.
Ecouri sparte între cerul de jar
Și lumina mocnind peste anotimpul visării
Se-aud iar tremurând ca
Un țărm zbuciumat și prelung.
***
De lut ți-e chipul și visele de fum,
Apleacă-ți fruntea, risipește cerul aspru
Schimbând în zâmbet
Tăcerile
Ce ieri se încrustau neașteptat sub
Pleoapele de umbră.
Trezește-n tine caldul glas al serii
Când urcă înspre inimă lumina
Și se așterne limpede
Strivind în calea ei răcoarea ierbii.
Poate e greu nisipul din clepsidră,
Sau tainele ascunse-n ziduri
Sunt răsuflări
De îngeri cu un zbor abrupt.
Tu cântă! Șoptește morții că și vinul
S-a prefăcut în foc, în veac..
.

 Constantin STANCU
DESPRE SUFERINȚĂ ÎN LITERATURĂ.
PUTEREA EXEMPLULUI - EUGEN DORCESCU
Marian-Cătălin Ciobanu (n. 21 septembrie 1996,
Timișoara - absolvent al Facultății de Litere, Istorie și
Teologie, Secția Filologie Clasică, din Universitatea de
Vest) a fost în tărâmul fascinat, așa cum afirmă în cartea
sa Et in Arcadia ego (Timișoara: Editura Eurostampa,
2022), o carte de eseuri literare, unde abordează critica
asupra cărților care i-au punctat existența. Legătura cu
partea spirituală a vieții este esențială și criticul își asumă
riscurile pentru a pătrunde într-o lume a valorilor profun-
de, năzuind spre absolut, demers mai puțin abordat de
tinerii iubitori de literatură. La Timișoara s-a coagulat o
școală serioasă de hermeneutică, la Facultatea de Filolo-
gie. Mirela-Ioana Dorcescu a stimulat acest grup (Școala
de literatură Eugen Dorcescu - 80), transmițându-i valo-
rile solide care generează plusvaloare literară. Poetul Eu-
gen Dorcescu a participat/participă activ în cadrul grupu-
lui, opera sa și viața sa punând în mișcare foamea după
frumusețe, absolut, cultură. Autorul, însă, abordează într-
o notă critică serioasă cărțile poetului Eugen Dorcescu,
este interesat de fenomenul POET, alături de cărțile scri-
se de Anișoara-Violeta Cîra, Mirela-Ioana Dorcescu, Ma-
riana Pâșlea sau Silvia-Gabriela Almăjan.
În cartea de față, Marian-Cătălin Ciobanu abordează
fenomenul literar dintr-o poziție mai complexă, extinzând
studiile sale și asupra altor iubitori de literatură care s-au
exprimat în legătură cu opera poetului Eugen Dorcescu.
Se simte din lectura textului seriozitatea în munca
depusă, maturitatea în analiza textelor, responsabilitatea
față de temele cărților analizate. Este un exercițiu exis-
tențial, tânărul critic asumându-și, astfel, o viziune asupra
vieții, acceptă experiența de față ca un dat necesar. Căr-
țile analizate sunt profunde, vizează viața și moartea,
abisul cunoașterii, relația omului cu Dumnezeu, relațiile
dintre oameni, dinamismul societății, cântecul poetului
între strigăt și rugăciune.
Eseurile ne prezintă Poetul ca risc asumat în fața
eternității: poezia și jurnalele lui Eugen Dorcescu. Intrăm
în lumea suferinței și a fericirii, în spațiile luminoase ale
artei, în efortul artiștilor de a moderniza permanent for-
mele și de a accede la esențe. De remarcat că, în anali-
za sa, eseistul pătrunde în lumea literară îmbinând teme-
le din poezie cu linia empirică a jurnalului, liricul fragil și
viața ca realitate atroce. Sunt analizate jurnalele lui Eu-
gen Dorcescu, respectiv Îngerul Adâncului. Pagini de jur-
nal (1991-1998)”, Adam - Pagini de jurnal (2000-2010),
editate în anul 2020, prin munca asiduă a soției, care a

recuperat, alături de autor, mesajul scriitorului des-
pre vremurile în care a trăit. Sunt analizate și Bibli-
cele (2021), o stihuire a textelor din Biblie, o capo-
doperă poetică necesară care echilibrează peisajul
literar de la noi, afectat de nebunia digitală actuală
și de relativismul esteticii.
Relația dintre om și Dumnezeu este abordată în
eseurile dedicate volumului lui Eugen Dorcescu
Moartea tatălui, în paralel cu volumul Tatăl / Padre
de Coriolano González Montañez, poet spaniol,
prieten al primului. În paralel, avem și analiza des-
pre Celesta (O poveste de dragoste), romanul sem-
nat de Mirela-Ioana Dorcescu, necesară din pers-
pectivă biobibliografică, a relației dintre EL și EA în
lumea atinsă de miracol, prin cuvintele dantelate
ale iubirii mature, esențiale, cu sens profund.
Criticul remarcă de la început rădăcinile operei
lui Eugen Dorcescu: Biblia, un mesaj despre ade-
vărul profund, cultura care unește mințile oame-
nilor, credința care-i leagă de divin, iubirea care îi
apropie, valorile înalte care constituie contextul în
care se poate trăi la nivel superior. Avem o punte
între generații, Marian-Cătălin Ciobanu dovedind că
acestea se pot lega prin aceste valori, că ruptura
poate fi evitată, pierderea tradițiilor înalte și a rădă-
cinilor, pentru cine acceptă, poate fi abandonată din
perspectivă existențială. Aici se relevă cheia aces-
tei cărți, continuitatea prin dedicare și inițiere, lu-
mea poate fi recuperată și la nivel livresc, și la nivel
de viață. La Eugen Dorcescu limitele dintre litera-
tură și viață se întrepătrund, viața se clădește nu
numai pe suferință, ci și pe frumos. De fapt, măreția
presupune, de-a lungul timpului, și suferință, ne-
dreptate, durere. Frumusețea face lumea mai
(continuare în pag. 9)
8
(urmare din pag. 8)
scrib, adevăratul autor este Dumnezeu prin inspi-
suportabilă. rație divină. Astfel, scribul trăiește intens dorul după
Cartea este și o mărturie despre inițierea într-o lume YHWH, și află sensul vieții după aplecarea sa asu-
aparte, atinsă de har. Începe simplu, cald, profund. pra versetelor puse în versuri cu pasiune și dedi-
Întâlnirea cu Poetul este semnificativă: „Era tăcut, atent care. Se subliniază importanța suferinței, o temă
la tot ce-l înconjura, dar absorbit de propriul abis” (p.16). care se repetă în volum. Literatura de înțelepciune,
Impactul schimbă tablourile existențiale. Continuă: „Sim- așa cum a fost stihuită are o menire clară: „să-l
țeam că venea din alt timp. Nu aparținea timpului meu, trezească pe om din delirul ambițiilor sale deșarte”
deși îl împărtășea cu mine, cu noi toți” (p. 16). Eseistul (p. 80). Concluzia se impune de la sine, merită
este atent și la contextul social în care se petrec lucrurile: reținută: „Versificarea textelor biblice de către Poetul
„Cu toate realizările ei tehnologice, societatea apuseană Eugen Dorcescu reprezintă un act superior de con-
modernă nu posedă o reală înțelegere a morții, sau a sacrare perenă a autorului în conștiința literară și în
ceea ce se întâmplă în momentul morții, sau după istoria literaturii române. Geniul liric, inovația artis-
moarte. Am aflat că astăzi oamenii sunt învățați să nege tică, spiritul înalt, nobil, autoritatea și credința de ne-
moartea, spunându-li-se că ea nu este decât anihilare și strămutat ale Poetului în Cel ce este ridică BIBLI-
pierdere. Înseamnă că majoritatea lumii trăiește fie în CELE la nivel de capodoperă” (p.87).
negarea morții, fie în teroarea ei” (text preluat de Marian-
Cătălin Ciobanu din Cartea tibetană a vieții și a morții,
după Sogyal Rinpoche). La fel și Eugen Dorcescu pune
în lumină eterna luptă dintre carne și duh…
Scriind despre Jurnalul (de fapt, jurnalele) Poetului,
eseistul remarcă nota referitoare la artiștii de astăzi -
„rătăcind într-o lume de umbre carnivore”… Omul fără
Dumnezeu nu înseamnă nimic, doar pulbere, cenușă,
„astral gunoi”…, iar scrisul este expresia unei profunde
suferințe… Sunt multe note evidențiate de tânărul critic,
unele profunde, altele esențiale, dovadă că pasta textului
l-a prins în vârtejul ei dens. Apoi susține: „Originală, prin
conținut și formă, Adam îmbină specia jurnalieră cu cea a
romanului, propune o formulă dramatică impresionantă,
modernă și rămâne o operă de necuprins, scrisă la un
nivel foarte înalt de înțelegere a lumii, a sinelui și a
relației dintre sine și Divinitate” (p.39).
Se remarcă înstrăinarea omului Dorcescu de cele
lumești, inclusiv de problemele familiale, timpul măcinând
ființa, iar schimbările dramatice din societate și din
oameni, marchează individul, o forță centrifugă pulveri-
zează familia… Iată drama umană, omul însingurat până
la absolut, el și Dumnezeu singuri în Univers.
Ruptura dintre generații este accentuată, notele sunt
adânci, falii în societate: „În acest context demonic, ge-
nerațiile tinere îi alungă pe scriitorii bătrâni și erudiți, pe
dascălii bătrâni și erudiți, din cărți, biblioteci, școli, univer-
sități, ascunzându-și malițiozitatea și infatuarea sub con-
cepte-paravan, precum democrația și libertatea” (p.63).
Eul poetic este afectat de nihilism, dar poetul este Analizând relația dintre Eugen Dorcescu și
salvat, dacă acceptă tot ce curge de la El Shaddai Mirela-Ioana Dorcescu (Borchin) în cartea Celesta,
(Dumnezeu)… criticul afirmă: „protagoniștii suferă separat, dar
Concluziile eseistului sunt clare, ideile s-au decantat, durerea, ca și pustietatea sufletească îi apropie…”
cel inițiat acceptă realitatea din realitate: „Îngerul Adân- (p. 149). Din povestea de iubire nobilă, a rezultat un
cului și Adam nu sunt lecturi facile – numai nu lector efect puternic, vizibil în operele celor doi. De fapt,
avizat și familiarizat cu universul dorcesian poate desco- lucrurile s-au limpezit, El și Ea s-au redescoperit la
peri, cu adevărat, mărgăritarele din substanța lor. Ele un alt prag spiritual, cu impact și asupra literaturii.
compun o carte monumentală, scrisă pentru a demasca Concluzia se impune cu acuitate existențială,
și a cutremura, pentru a-l determina pe cititor să își pună curajul eseistului este evident, el intră în camera
întrebări serioase și să privească cu alți ochi spre sine și secretă a celor doi: „Mai întâi, așadar, ea probează
spre lume” (p.70). distincția animus-anima. Astfel, animus, Teodoru,
Când abordează poezia lui Eugen Dorcescu din caută anima, pe Arina, contaminat fiind de inocența,
Biblice, eseistul constată că există o legătură profundă candoarea, sensibilitatea și natura feminină, mater-
între textul scris și textul sacru. Baza se află în studierea nă a animei. (…) În schimb, Arina, anima, caută și
Bibliei și trăirea cu acuitate a adevărului provenit din găsește la Teodoru acel pater virilis, însemnând
cuvintele dantelate, inspirate. Reține că: „Experiența refugiu, siguranță, stabilitate” (p.154). Se subliniază
stihuirii nu este doar poetică, devine o experiență exis- un aspect profund, operele lor deschid o poartă
tențială” (p.77). Subliniază că Poetul se declară doar (continuare în pag. 10)
9
(urmare din pag. 9)

largă spre intimitatea unui cuplu de intelectuali, ceea ce

arată că literatura română are tărâmuri exploatate mai
puțin, dar care sunt aduse în prim-plan prin această
carte de eseuri.
Analiza cărții de față poate continua, suficient de
subliniat că Marian-Cătălin Ciobanu s-a aplecat asupra
operelor cu interes, a analizat și aspectele legate de
stilul și forma poeziei sau a prozei scrise de Poet,
remarcând „secțiunea de aur” a textului, ritmul, armonia
cu restul Creației, universalitatea și abisul din opera
acestuia, inclusiv rimele folosite, inedite, ca efort de Mihai MERTICARU
cunoaștere prin literatură și cu impact spiritual.
La început, editorul Livius Petru Bercea, sublinia,
DUIOS CĂLCÂND PE JAR
chiar din prefață, originalitatea hermeneuticii tinere,
atrăgând atenția asupra unei eveniment editorial: „Et in … am intrat în lumea aceasta
Arcadia ego este nu numai o carte de debut, ci și o carte pe calea robilor înotând prin apa tulbure
de vizită a unui critic în formare, cu multiple posibilități de a îndoielii şi a suspinelor
afirmare într-un domeniu care trebuie să rămână sensibil în spate ducând o raniţă plină cu temeri
la receptarea reală a valorilor” (p.10). cu blesteme şi păcate ancestrale
O carte care punctează în literatură personalita-tea, duios călcând pe jar şi pe spini
viața, disponibilitatea, exemplul unui „scriitor de primă fericit că numai o săgeată bine-ascuţită
linie”, Eugen Dorcescu, exigent cu sine și cu valorile pe mi-a rămas înfiptă între coaste
care ar trebui oamenii să se bazeze dacă doresc să
acceadă în acel tărâm fascinant și faptul că linia aceasta mândru că n-am scăpat niciodată în noroi
se poate continua prin cei care se leagă de realitatea crucea pe care urma să fiu răstignit
abisului, acceptând suferința ca indicator spre alt spațio- ameţit de simfonia minciunilor fulgurante
timp... de sub cupola himerei
*Marian-Cătălin Ciobanu, Et in Arcadia ego, eseuri de criti- vrăjit de zigzagul clipei lunecoase prin fluviul de
că literară, 181 de pagini, Timișoara: Editura Eurostampa, cuvinte
2022. Prefața Livius Petru Bercea. Cartea este dedicată me- muşcat de o singurătate turbată
moriei tatălui autorului. Coperta I: Jurnalul lui Eugen Dorcescu. fermecat de cântecul de sirenă al deşertăciunii şi
Manuscrisul. După o fotografie de Mirela-Ioana Dorcescu. Cop.
de potecile basmului în care m-am rătăcit
IV-a: Marian-Cătălin Ciobanu. Fotografie Tatiana S. Mesaroș.
*Cărți analizate de autor: Eugen Dorcescu, Îngerul mângâiat de neant şi
Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), Editura Mirton, 2020; ispitit de zâmbetul colorat al iluziei
Eugen Dorcescu, Adam – Pagini de jurnal (2000-2010), Editura găunoase
Mirton, 2020; Eugen Dorcescu, Biblice, Editura Eurostampa, tânjind cu petulanţă după o străfulgerare de
2021; Literatură comparată: Coriolano González Montañez,
absolute
Tatăl/ Padre, traducerea Mirela-Ioana Dorcescu, Editura
Eurostampa, 2021 și Eugen Dorcescu, Moartea tatălui, Editura și o așchie de liniște
Marineasa, 2005; Emil Grama, Synaisthesis. Eseu plastic la pentru a-mi găsi sălaşul într-un limb
poezia lui Eugen Dorcescu, Editura Eurostampa, 2021; al disperării din miezul nimicului cel mare
Anișoara-Violeta Cîra, Realismul simbolic: eseistica și proza prizonier în năvodul unei aprehensiuni
Mirelei-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, 2018; Mirela-Ioana
taina şi tăcerea înnobilându-mă
Dorcescu, Celesta (O poveste de dragoste), Editura Mirton,
2018; Mirela-Ioana Dorcescu, Hermeneia, Editura Mirton, 2019 totul e şi va fi iluzie
etc.
din străvechime aşa decide

 domnul Parmenide…

NOSOGRAFIE
…un licorn printre oglinzi paralele
flama unei vederi pare a fi dar nu e
e şi nu e o hieroglifă săpată în
peretele peşterii din icoana unei clipe
paradoxale
două umbre zdrelite urcă muntele
cu câte un bolovan pe umăr
care-s eu şi care-i Sisif?
m-am trezit urcând şi coborând în această viaţă
aşa m-am pomenit că vine viscolul ca să
mă înveşmânte în hlamida cu ţurţuri reci
(continuare în pag. 11)
10
(urmare din pag. 10)
SILFIDĂ
amurgul furişându-se să-mi înfigă în spinare …erai aşa de tristă că în jurul tău
cuie înroşite în vâlvătăile sale toate se transformaseră în piatră
noaptea strecurându-se să-mi toarne otrava cărbune zgură smoală și înmmlăștinată nevolnicie
întunecimii la rădăcini
nălucile târându-se să doarmă în visul meu într-un târziu când ai zâmbit entazic
pustiul din jur s-a făcut grădină luxuriantă
în timp ce mă las sărutat de tânguirea şi
mireasma depărtărilor când ai râs în hohote
hotarele îmi încredinţează flamura dorului zările au început să te strige pe nume
de ţărâna udată de valuri de spaime şi lacrimi balta plină cu nămol a devenit izvor cristalin
călăuză în abisuri mi-e steaua singurătăţii apoi fluviu rostogolindu-se-n cascade și-n ocean
uitarea mă jefuieşte de amintiri de miracole
mlaştina melancoliei dospeşte în sângele meu femeie
amarul mi-e cântecul valului spart de catedrală a încântării cu portal întrandafirat
ţărmuri străine erai o tăcere elizeică eram un extaz
speranţa erai o fee pantée
orbul care pipăie urmele de praf şi pulbere eram o alboradă dinamitardă
fericirea
iluzie becisnică pierdută pe o insulă necunoscută feciorească uimire
norii mă învaţă pribegia femeie silfidă
tu nu ştii că numele tău
inima îşi face picioare din doi spini şi e feerie și cânt celest
cutreieră lumea
drapel al celor învinşi tu nu ştii că eşti lacrima
sufletul meu flutură pe cel mai înalt catarg… care sprijină muntele
să nu se prăvălească în neant
BEŢEŞTI tu încă nu ştii că fără tine
…aceleaşi explozii de miresme şi culori te întâmpină toate planetele ar lua-o razna
la intrarea în satul natal prin Univers…
aceeaşi orgă gravă de melancolii şi înfiorări
NOI
acelaşi glas de clopot se tânguie în clopotniţa bisericii
de pe dealul de unde copil fiind atingeai cerul cu …mergând noi la coasă ori la sapă
fruntea zilnic am traversat cu piciorul gol prin apă
aceeaşi tăcere pansează cu smerenie rănile râul de nenoroace încolo şi încoace
mult prea adânci cu care se făloşesc sătenii aproape o viaţă întreagă (cine să ne mai
strecurându-se bâjbâind prin amintirile din celălalt veac înţeleagă?)
liniştea izvorăşte din fiecare piatră apoi nu l-am mai traversat
din pustiul zilelor îndoliate că nu mai aveam treabă în sat
din atâtea răni nevindecate
am mers în lungul lui (împotriva vântului)
din clipocitul gândurilor nerostite de la izvoare până la vărsare în mare
din pădurea rămasă doar în amintire în sfârşit am dat de gustul mării de alte
şi din tristeţea zăvorâtă în lăzile de zestre nenoroace
Bistriţa curge printre fiordurile de aur ale memoriei ce de nenoroace pe la răstoace!
ducând la vale umbrele peştilor zglobii de odinioară ce splendoare!
paşii tăi măsoară adâncimea dintre mâhnirea de ieri ce culoare! (aplauze din picioare)
şi cea de azi a beţeştenilor mult mai bogaţi în pagube noi de aici nu mai plecăm acasă
îl vezi pe copilul ce-ai fost umblând desculţ prin (noi acum dansăm ca peştele în plasă)
bruma dimineţilor de fum nouă ne şopteşte un vechi tipic
în tâmple încep să-ţi viscolească nostalgii că suntem mai bogaţi când nu avem
şi auzi ecoul carelor de lemn nimic
neamurile te urmăresc de după gardurile într-o vâslind spre viitor cu spatele înainte
rână şi nu ştiu pe cine caută în astă amărăciune un zid invizibil ne încarcerează şi ne minte
străinul ce-şi poartă lacrima pe obraz noi ştim că în orice sfârşit
ca pe un scump trofeu sau ofrandă adusă unui zeu există un alt început nedefinit
prin oase îţi curge o înserare un fel de poem nescris
care mult te doare umbră a umbrei unui vis…
prin gânduri îţi bat vânturile toamnelor
cu rod jefuit de nerod
cocorii pleacă rânduri-rânduri
de-atâta pustietate mult te mai în gânduri…
11

 Petre RĂU
“Aventurile” matematice ale lui Giacomo Casanova
Puțini știu despre aventurierul italian Casanova că a
fost un veritabil scriitor, dar și un bun matematician. Se
pare că era beneficiarul unei inteligențe sclipitoare, altfel
nu pot fi explicate unele din faptele sale curajoase din
care a reușit să supraviețuiască cu destulă iscusință.
Giacomo Casanova și-a schimbat numele de mai
multe ori în cursul vieții, fiind nevoit să trăiască scurte
perioade de clandestinitate, însă pe cel din a doua parte
a vieții, Jacques Chevaliere de Seingalt, l-a păstrat până
la capăt. Este și numele cu care a semnat câteva lucrări
importante.
S-a născut în 1725 la Veneția și practic a dominat a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea cu spiritul său de
aventurier iubit și admirat în special de femei. A fost
ecleziastic, astrolog, violonist, dar și consilier militar,
spion, diplomat și bibliotecar. Scandalurile amoroase însă
l-au alungat repede din viața bisericească. Desigur,
trăsătura sa cea mai cunoscută și admirată a fost aceea
de prinț seducător, salvat din multe situații complicate de
influența femeilor care se îndrăgosteau cu repeziciune de
el. De altfel, cuvintele „libertin” și “Casanova” aproape că
au devenit sinonime în limbajul curent.
Datorită apetitului său pentru cheltuieli nesăbuite, dar
mai ales pentru faptul că intra adesea în faliment din
cauza pasiunii sale exagerate pentru jocurile de noroc,
era hăituit și amenințat cu interdicții și claustrări. După ce
evadează ingenios și chiar spectaculos dintr-o închisoare
a Palatului Dogilor, ajunge la Paris unde, în scurt timp
pune bazele loteriei statului francez și capătă o oarecare
reputație financiară și un nume în rândul aristocrației.
Desigur, peste tot era ajutat de farmecul său personal în
a câștiga influență, inclusiv pe baza unor intrigi din care
nu lipseau femeile, multe dintre ele celebre la acea
vreme.
În peripețiile sale prin Europa a străbătut aproape
toate marile capitale și a cunoscut mari figuri artistice
precum Voltaire (cu care a intrat într-o dispută publică cu
privire la religie), Goethe, se pare că s-a intersectat și cu
Mozart, dar a avut ocazia să se asocieze și cu regalitatea
europeană, să aibă printre apropiați cardinali și chiar papi
ai vremii, a cunoscut-o pe Catherina cea Mare, l-a întâlnit
pe Benjamin Franklin etc.
Povestea lui Casanova este de fapt povestea unui
seducător ideal. Ea a devenit deja un mit iar imaginea lui
este cunoscută azi ca un fel de alter ego al lui Don Juan.
Dar lumea îl apreciază și ca scriitor, pentru că a lăsat
omenirii câteva dintre lucrările sale în această direcție.
Cea mai importantă dintre ele este, desigur, celebra sa
autobiografie intitulată “Histoire de ma vie” („Povestea
vieții mele”), cuprinzând aventurile și escapadele sale
amoroase, lucrare ce reprezintă azi o splendidă frescă a
societății secolului al XVIII-lea din capitalele Europei.
Casanova a scris peste douăzeci de lucrări printre care
poezii, eseuri, critică, piese de teatru, un pamflet satiric,
chiar și un roman (de fapt o lucrare timpurie de science-
fiction), a realizat o traducere a Iliadei și a compus multe,
multe scrisori, nu numai pentru el ci și pentru alții.
Eu însă am să mă refer aici la una din laturile mai
Giacomo Casanova
puțin cunoscute ale vieții sale, aceea de matema-
tician.
Azi știm foarte bine că viitorul mare seducător
și-a fondat în tinerețe educația culturală pe trei
piloni solizi: filologie, istorie și științe matematice.
Se spune că încă de mic, Casanova a demonstrat
o inteligență rapidă, un apetit intens pentru cunoaș-
tere și o minte curioasă. A terminat Universitatea
1
din Padova unde, pe lângă filosofia morală, chimie
și alte discipline care i-au asigurat o licență în
drept, a studiat și matematica. În acea perioadă a
vieții a practicat și câteva jocuri de noroc care l-au
îndatorat destul de repede, devenind de pe atunci
un perdant obișnuit, căutat adesea pentru datoriile
pe care le acumula. Cu toate acestea, obiceiul cu
jocurile de noroc nu și l-a abandonat niciodată.
Din matematică, Casanova a îndrăgit, se pare,
aritmetica, combinatorica și teoria probabilităților,
aceasta din urmă fiind atunci la început de drum,
dar având un puternic imbold datorită jocurilor de
noroc ajunse la mare modă. Pesemne că la fel de
mult a îndrăgit și geometria euclidiană, întrucât
mulți ani din viață s-a ocupat cu unele probleme
geometrice, dar mai ales cu demonstrarea celebrei
probleme a duplicării cubului.
Există numeroase dovezi că Giacomo
Casanova a purtat corespondență cu mai mulți
iubitori de matematică ai timpului. La Paris, marele
matematician d‟Alembert i-a ascultat una dintre
prelegerile sale în care a prezentat proiectul legat
de loterie. Tot la Paris a discutat cu matematicianul
Condorcet despre o prelegere a lui Franklin în
legătură cu direcția baloanelor de hidrogen. Con-
dorcet studia pe atunci intens teoria probabilităților -
știință descoperită anterior de celebrii matema-
ticieni Blaise Pascal și Pierre Fermat - și avea deja
(continuare în pag. 13)
12

(urmare din pag. 12)
contribuții importante la aplicarea acestora la loterie și
alte jocuri de hazard, dar și în probleme sociale, toate
fiind continuate apoi de un alt mare matematician
francez, Laplace.
La Roma, Casanova s-a împrietenit cu matematicianul
și fizicianul francez Francesco Jacquier, profesor la
catedra de matematică și faimos pentru o ediție comen-
tată la “Principia mathematica” a lui Newton.
Diferite discuții matematice a purtat și cu regele
Federico al II-lea al Prusiei sau cu Ecaterina a II-a a
Rusiei. Aprecierile sale se refereau adesea la principiile
și avantajele sistemelor de loterie națională.
Întâlnim la Casanova și unele observații fizice și
matematice interesante despre simetrie, despre balistică
ș.a. A manifestat un interes personal și pentru oameni
mai puțin celebri, dar care și-au arătat apetența pentru
studiul matematicii, mărturii ce pot fi citite și din amintirile
sale cuprinse în cartea autobiografică, dar și de la cei
care au povestit mai târziu despre toate acestea.
Unii istorici ai matematicii care au scris la modul
apologetic despre preocupările în acest domeniu ale lui
Casanova, s-au străduit să ne înfățișeze și o altfel de
fațetă a seducătorului arhetipal de femei care s-a ales la
viața sa cu multe infecții venerice: aceea a calității de
intelectual autentic a acestuia.
Cu diferite ocazii a practicat și ocultismul, în special
alchimia care era la mare modă pe atunci, dar și
numerologia care, datorită memoriei sale excelente, l-a
ajutat să păcălescă mulți oameni.
A avut mai multe perioade din viață când, beneficiind și va putea lega prietenii cu înalți demnitari fran-
de o minte sclipitoare, se îmbogățea rapid, dar apoi, tot cezi. Mai mult de atât, încrederea căpătată îl va
rapid, ajungea să piardă totul și să o ia de la capăt. Așa conduce pe charismaticul venețian să lucreze în
cum am mai spus, frecventa des saloanele de jocuri de folosul regatului francez, vânzând obligațiuni
noroc, a fost un mare pasionat al acestor jocuri de pe franceze în Amsterdam și devenind chiar spion al
urma cărora a câștigat, se pare, mulți bani, dar a și ajuns Franței, activitate care se pare că se armoniza
în mai multe rânduri la limita subzistenței. perfect cu calitățile sale.
Jocurile de noroc erau, la vremea aceea, o recreere După succesul cu înființarea loteriei statului
comună în cercurile sociale și politice. În memoriile sale, francez și-a dorit în multe rânduri să-și vândă
Casanova discută despre multe forme de jocuri de noroc aceste idei și altor state. Așa se face că a călătorit
de la acea vreme. În afară de jocurile de loterie se mai în ținuturile germane, în Anglia, ba chiar și la
practicau, multe alte jocuri, pe bani, precum: faro, basset, Moscova și Sankt Petersburg în scopul de a-și
piquet, biribi, primero, quinze și whist. Existau tot felul de cesiona schema de loterie altor guverne, doar ca
trișori, tot felul de trucuri celebre care circulau în cercuri să repete marele succes pe care l-a avut cu
restrânse, unele dintre ele fiind expuse în tratate scrise guvernul francez și, mai ales, să se îmbogățească.
de matematicieni. Existau înșelătorii de tot felul, de care Însă, pe oriunde a încercat, în această direcție nu
însuși Casanova nu era deloc străin. s-a mai bucurat niciodată de vreun succes notabil.
Casanova recunoaște că nu a fost suficient de Să nu uităm însă că, la vremea aceea, jocurile de
disciplinat pentru a fi un jucător de noroc profesionist: „Nu loterie - cărora Casanova se străduia din răsputeri
aveam nici suficientă prudență ca să mă opresc atunci să le dea un nou impuls - suscitau în societate
când eram în pierdere, nici suficient control asupra mea discuții aprinse, chiar violente, și erau considerate
atunci când câștigam”. Avea o fire compulsivă și ca fiind imorale, creează dependență, îi sărăcesc
nesăbuită, mai ales în preajma unei noi aventuri sexuale. pe unii și-i predispun la fraudă pe alții etc.
Iată ce mai mărturisește: „De ce am pariat când am simțit Spre sfârșitul vieții Casanova se retrage în
pierderile atât de intens? Ceea ce m-a făcut să pariez a Boemia, petrecându-și ultimii ani despre care ne
fost avariția. Îmi plăcea să cheltuiesc, iar inima îmi mărturisește că au fost “plictisitori și frustranți”,
sângera când nu puteam face asta cu banii câștigați la deși a fost perioada cea mai productivă pentru
cărți”. scrisul său. Aici a lucrat ca bibliotecar pentru
De pe urma loteriei înființate la Paris după modelul contele von Waldstein în castelul Dux (azi
venețian bazat pe proiectul său guvernul francez a Duchcov din Republica Cehă).
încasat sume importante, iar Casanova a cunoscut o Deși n-a fost niciodată pe deplin mulțumit,
perioadă extrem de interesantă și profitabilă în metropola stabilirea definitivă în Boemia i-a oferit totuși
franceză, devenind chiar un personaj important pentru (continuare în pag. 17)
statul francez. Ba chiar se va îmbogăți într-un timp scurt
13
 cunună
tot ele – şi valuri în spume,
năvală a trupului şi fiinţei
ce a rămas
trecutul de ieri, prezentul de azi...
Îşi ia un răgaz
cu ochii pe golful
neuitării totului ce am fost
doar pentru timpul
cât o nouă undă ar deveni
Niciun ţărm o va sparge
Lidia GROSU din fărâme
(Rep. Moldova)
în mine se va retrage
IZVOR ŞI CER PE TERRA, ŞI EDEN...
BIJUTERIE-A INIMII, IUBIREA
Apă de se năştea,
cu numele de izvor rămânea. Bijuterie-a inimii
Pasăre de era, Îmi este iubirea...
în zborul ei Cerul îl reflecta; Cuib al păsării din mine,
Floare de răsărea, Poezia,
anotimpul Edenului îl cucerea... Predestinată să zboare,
Şi orice-ar fi fost, Noi galaxii
rupere de lumină disemina. Ale frumuseţii din jur cucereşte
Cu a sufletului, de ea,
Mai apă,
Încântare.
mai pasăre,
mai anotimp de Eden, De moarte să nu-i vorbiţi:
prin toate rămas-a c-un nume – Iubirea-şi adoră înflăcărarea,
FEMEIA – mama, sora, iubita... – Pentru lumea de aici şi de-Acolo,
a tainei scânteie, aprinsă în Cer Pentru continua
cu gând de lumină, Fericita-ntâmplare
şi viaţă pe Terra. În care
Cerul şi Pământul
Superba-ndurare
Rămân armonie
a Lucrării Monumentale,
Şi-a vieţii întruchipare
e sacrificiul întru înălţarea
spre Acel care viaţă i-a dăruit – Iubiţi IUBIREA!
întru viaţă – Împărtăşită şi dăruită
şi modelata, de El, în lumină, cărare Devine cerc larg al Luminii
a veşniciei generaţiilor curgătoare Nicicând de ea obosită.
prin timp nesfârşit.
DESCHIDE-TE, CALE
Nicicând mai legată
de alte tărâmuri, Un singur minut dăruit
mereu vinovată că-i Cer şi Pământ, Cu votul speranţei
Ea – mamă, ea – soră, ea – iubită, ea – femeie, Astăzi e bucuria
are nevoie de-aceeaşi lumină Cu zâmbetul larg
Pe care ţi-o dăruieşte aici – legământ, Al exuberanţei.
scânteie a gândului Lui Dumnezeu, Zilei de mâine
IZVOR, şi CER pe pământ, şi EDEN... Nu pot fi laş
Nici delapidator al Luminii –
ÎN APA CURATĂ A STĂRILOR Bun dăruit tuturor
Cu binecuvântare divină.
În acest golf
al neuitării totului ce am fost În ateliere telurice,
râu de exclamaţii Noi constelaţii
te vei revărsa Vor imprima strălucire
la reconstituirea Mării Incandescente Rătăcitei vibraţii
de Emoţii-Săgeţi... Ce rezona cu debusolarea:
nestăpânită de mine Noi cu noi înşine
ne vor tulbura În confruntare...
E tot ce am putut păstra Am ales să fim reînviaţii,
deocamdată Ci nu condamnaţii
pentru timpuri mai bune –
(continuare în pag. 15)
Apa curată a stărilor –
14
(continuare în pag. 14)
Pentru veşnica vină
De a ne conjuga
Mereu cu răul cel mic...
Nicicând onoare ar fi
Falsul sânge cu noţiunea
Ce nu-ncape-n dicţionare...
Eşti tu un pseudopărinte?
Pseudobunic?
Deschide-te, cale,
Spre Neam prin noi zori
Pasul e-n stare
Să-ţi ocrotească
Dalbul din crinii
De Cer doritor.
DOUĂ INFINITURI
Această trăire
E-a sufletului meu înveliş...
Culori se perindă
A despărţire, a întâlnire
Dar gama lor toată-i iubire
De neînvins.
Două infinituri
C-un drum între ele
Ce le uneşte:
Despărţirea, îndurerată,
Meticuloasa-ntâlnire
Care-i zâmbeşte
Aleg să-şi strângă la piept
Revenirea,
Cu ochii de soare,
La cele ce nu trec pe-alături
Şi-a lor prezenţă-o vesteşte.
PROMENADĂ
...O stradă
Rătăcită în firile noastre
Două capete-nnoadă
Cu ecoul unor câini asmuţaţi
De pasul ce-ncet se grăbea:
N-aveau de unde cunoaşte
Că fericirea
Nimeni şi nimic
Nu o poate-alarma.
Aceşti maidanezi, asemenea nouă,
Marcaţi de-ntâlnire şi despărţire
Rămân minut de veşnicie
Împreună cu felina
Ce ne întretaie
Capătul străzii… a fericire.
...Inseparabile, inimile noastre ...
Între despărţire-întâlnire
Trandafiri vor îmboboci
Cu dorul de revenire.
Adriana APOSTOL
În orașul cu floare de tei
În orașul cu floare de tei
s-au pierdut, pașii mei, pe alei,
îmbătați de aroma de mir
izvorâtă din galben potir.
Și m-am pus pe visat, cu temei
sub perdeaua din floare de tei,
adunând la steluțe-n buchet
din copacul cu verde cochet.
Pe o bancă pierdută-n decor,
sub lumina de vis mă strecor,
văd luceafărul- tânăr holtei,
are zâmbetul florii de tei.
Mă privește șoptind fericit,
că sunt floarea din teiul dorit,
mă curtează cu versuri de stea
și își cântă, cu dor, dragostea.
În orașul cu floare de tei,
printre arbori ce poartă ani grei,
un luceafăr și-o floare de vis,
spre iubire un drum și-au deschis.
Împlinirea de părinte
Zâmbet de copil mă-nalță către vis de fericire,
Împlinirea de părinte mi-este zbor, dar și menire,
Mă hrănesc cu glasul sincer- clinchet cristalin și dulce
Și îmi las palmele calde pe obraji fini să se culce.
Brațe-fire de luceafăr mă înbracă-n asfințituri,
Iar pe fruntea-mi însemntată de trecut, îmi ning săruturi
Nu e stare mai plăcută decât rolul cel de mamă,
Nici poveste mai frumoasă care la iubit te-ndeamnă.
Un copil e dimineața ce se-arată după ușă,
Este veselă aromă răspândită, de brândușă,
Zbor de-albastre libelule peste lotușii de seară,
Frenezie de cuvinte ce spre infinituri zboară.
Mama e icoană sfântă și altar de închinare,
Pruncul ei e însăși viața, este dor și alinare,
Între ei doi stă iubirea- podul neclintit de ape,
Punte de înțelepciune și credință cât încape.
M-ai preafericit Tu, Doamne, cu această misiune,
Cea mai mândră dintre toate, ce o fac cu pasiune
Și dintr-un instinct angelic, încolțit în mădulare,

 M-ai făcut să fiu părinte, vieții să îi dau valoare.


15
 Alexandru CAZACU
Erudiţie şi umanism
Exegeţii fenomenului liric au căzut demult de
acord că poezia este o formă continuă de exploatare a
tuturor cuvintelor unei limbi, dar si un spațiu al libertății
fără limite. Dincolo de varii abordări avangardiste, ce nu
vor înceta să-şi facă prezenţa, ele fiind experienţe
necesare oricărei literaturi, există un timbru peotic ce îşi
face simţită prezenţă printr-o formă de exprimare emanci-
pată şi tradiţionalistă deopotrivă. Este vorba despre acei
„poeţi Ianus‟ care dispun de o cultură literară foarte bine
asimilată, dar şi din alte zone artistice ce le converă o
justă privire înapoi cunoscând domeniul de până la ei,
dar reuşind să aibă acel aggiornamento generaţional,
încercând de asemenea să anticipeze formele de expri-
mare viitoare.
Cartea poetului, filmologului, omului de radio şi
eseistului Titus Vîjeu apărută în anul 2021 la Editura
Academiei din Bucureşti „O sută şi una de poezii‟ este
o astfel de demonstraţie. Volumul este o antologie
alcătuită de Ion Brad care semnează şi prefaţa, nota bio-
grafică respectiv selecţia reperelor critice, aparţinând au-
torului.
Se poate urmări evolutiv şi recapitulativ modul în
care poezia lui Titus Vâjeu este propusă cititorului. Atât
lectorului de atunci, la data apariţiei volumelor din care s-
au extras poezii representative, cât şi celui de acum. De
la primele versuri ale volumului până la ultimele o notă
constantă şi una din caracteristicile poeziei rămâne
creuzetul cultural ce îmbracă şi organizează manifestarea
poetică pe lângă intuiţia şi empatia necesarea oricărui
slujitor al lirei : „Ce fel de dealuri s-au mutat dincolo / de
s-a împiedicat bătrânul cântăreț /.../ și-n răbufnirea-
nceată de sub zgură / un câine cu menirea de-a păzi / s-a
otrăvit luând cuvinte-n gură / Tu poți să ne treci în infernul
pur/încins până la lacrima îndoielii / şi vom feri în lături
de-ai să vii / Euridice ne vei fi urmașă (Euridice). Cititorul
este în faţa unor texte, care, în ciuda faptului că sunt
grevate masiv de trimiteri cultural, reuşesc să rămână
mereu apolinice. Biografia şi punctele ei de inflexiune
sunt estompate ori comunicate cu parcimonie, tensiunea
fiind deturnată cel mai adesea în contemplaţie, balanţa
dintre etic şi estetic fiind mereu atent echilibrată : „Dar el,
printre sciți, va fi fost/mai fericit decât ești/ tu printre cărți
? /..../ Numai lacrima / înghețată pe obrazul lui / îi speria
pe barbari / făcându-l pe tânărul rege /să-l
îndrăgească.Lacrima ta / acoperind / cenușa încă
fierbinte /a literelor‟ (Epistola despre Publius).
Legatura consubstanțială între realitate si limbajul
care definește această realitate, precum şi „pragul
necesar al realului ‟ de care vorbea Camil Petrescu
folosit pentru a trece în zona ideii sunt aduse
aproape de ţinutul unde naturarul şi scripturalul se
metamorfozează imagistic ; „Părul tău disperat / Ca
o vulpe rămasă pe scara autobuzului (efortul
șoferului / de-a o prinde între ușile pneumatice, /
călătoria în care auzi / strigătul Isadorei și chiar / o
vezi prin ceața / solemnă, amestecată / cu vapori
de benzină). / Părul tău mirosind încă blând / a
pădure / animal fericit‟ (Strigătul). O sensibilitate
receptivă la taine, continuă amânarea dezlegării
misterului şi eterna preferință pentru a indica o
meraviglia che nessuno vede mai se poate observa
chiar şi în versuri ce evocă paradisiace şi posibile
întoarceri în ciuda ştiutei curgeri heraclitiane
:„Întoarceri acasă prin grâul copil/ în care
Dumnezeu abia își așterne efigia / întoarceri în
casa părinților buni /ca un basm, ca o amânare./
Întoarceri târzii pe-un covor fermecat / pe care noi,
călătorii de-o viață / l-am luat demult, la plecare. /
Era amurg ? Era dimineață ?‟(Matca). Iluminarea
şi transfigurarea erotică este mai degrabă dirijată
către o formă emoţională tratată septentrional unde
lucrurile sedimentate se relevă încet, poezia nefiind
un spaţiul al jumătăţilor de măsură :„Vom mai vorbi.
Vom risipi cuvinte / ca altădată, prin păduri, pe
străzi / acum se lasă seara și ne minte / orgoliul cu-
auritele lui prăzi /..../ Vom mai vorbi. Nu poate să
învingă / tăcerea asta- patimă și gând / precum o
vară-n care-aștept să ningă / Vom mai vorbi. Vom
mai vorbi curând‟( Scrisoare - către o iubire
tăcută) Valorificarea emoțională a spațiului se
îmbină cu balsamul bucolic al imaginarului intr-o
zonă liminal senzorială :„în dragostea terestră a
soarelui iubind / era un mânz ca o părere albă / cu
ochii arși în ultimul război / eram atât de tineri într-o
vreme / că el păștea de-a dreptul / din iarba
strânsă-n noi‟ (Mânzul orb). Introspecţia vertical
(continuare în pag. 17)
16
(urmare din pag. 16)
şi orizontală nu lasă loc de reverii şi amintiri bovarice chiar
dacă se poate sesiza în arrière-planul multor poezii omul
ce a studiat asiduu şi a predat arta cinematografică
„Eliberat de osânda acelui blestem/ de a privi lumea ca în
cărți, astăzi știu/de ce clădirea bibliotecii centrale/se-
apleacă sub povara sumară/a unui bob de rouă prăvălit /
pe acoperișuri‟ (Lumina amurgului)
Uneori, confesivul și reflexivitatea pot duce la
reinventarea stărilor intermediare unde decupaje imagis-
tice aduc tensiune între descriptiv și participativ: „ Când
vorbele își spintecă trupul/asemenra samurailor rebeli,/
zăpada este o pasăre flamingo/ dansând pe umerii tăi /
când îngerii te descoperă-n noaptea marilor ierburi visând‟
(Zăpada ca o pasăre flamingo). Alteori himericul extras
din tangibil propune temei tratate, precum în poezia
japoneză, solemnităţi surpinzătoare: „Libelula face parte /
tot mai solemn/ din artă, părăsind realitatea,/ aripa ei
seamnănă tot mai mult / cu un manuscris căruia/ nu i se va
cunoaște nicicând / autorul.‟ (Libelulă)
Autorul este un poeta doctus pentru care exercițiul
intelectual al liricii nu reprezintă o formă de revrăjire a
lumii, nici de sublimare sau deconstrucție a acesteia. Este
vorba de ranforsarea edificiului calității umane. Care
implicit poate îmbunătăți relațiile intre semeni. Este un
exerciţiu pe care Titus Vîjeu îl face de câteva decenii
împreună cu alte manifestări artistice căci domnia sa ne va
îndemna mereu: „Să-ți lași în cărți decolorate-aezii,/ să te
întorci în nopți de ger copil, / să-ți amintești privind în luncă
iezii / de vechiul vers din Schiller : Kunst als Spiel‟

(urmare din pag. 13)
prilejul de a se dedica pe ultimii ani din viața în principal
studiilor și meditațiilor, dar mai cu seamă scrierii și
publicării autobiografiei sale monumentale, a câtorva
tratate matematice, lăsând și o parte din ele inedite. În Dux
Casanova și-a reluat studiile matematice și, în special, s-a
aplecat asupra problemei mai vechi de care fusese
interesat toată viața: duplicarea cubului. Acestei probleme
i-a dedicat trei lucrări științifice publicate în limba franceză
la Dresda în anul 1790: Solution du probléme deliaque
(Rezolvarea problemei deliace), Corollaire à la duplication
de l'hexaèdre (Corolar la duplicarea hexaedrului), Dé-
monstration géométrique de la duplication (Demonstrarea
geometrică a dublării cubului).
Prima dintre acestea este un tratat științific despre
problema dublării cubului, în care venețianul își încearcă
„norocul” și în pasiunea sa pentru matematică. El prezintă
o serie de calcule prin care soluționează problema doar
parțial, deoarece rezultatele nu sunt în totalitate exacte,
fără însă a oferi explicații detaliate. Cu toate acestea,
tratatul a avut la vremea aceea o bună rezonanță în
mediul academic, chiar dacă nu i-a permis lui Casanova
să se impună ca matematician.
2
Problema duplicării (dublării) cubului este una dintre
problemele celebre de construcție geometrică, care
datează de pe vremea antichității și care a rămas
nerezolvată. Este vorba despre un cub de latură a și se
cere construirea, doar cu rigla și compasul, a unui
segment de lungime x, astfel încât noul cub cu această
17
latură să aibă volumul dublu față de cel inițial.
Aceasta ne conduce algebric la rezolvarea ecuației
algebrice 𝑥 3 = 2𝑎3 a cărei soluție este, știm azi s-o
3
notăm așa, x = a 2. Dar acest segment nu poate
fi construit numai cu rigla și compasul. Această
imposibilitate este cu atât mai evidentă cu cât chiar
și cazul particular a = 1 ne conduce la a construi
3
segmentul egal cu 2.
Foarte convins de descoperirea lui în privința
rezolvării acestei probleme, nici nu a mai așteptat
confirmări despre corectitudinea demonstrației
sale și și-a publicat rezultatele la care ajunsese. În
epoca sa, Casanova se pare că a fost un matema-
tician influent.
Din punct de vedere epistemologic, lucrarea
publicată de Casanova rămâne una interesantă. În
mod ingenios, el folosește o interpolare numerică,
ce i-a permis să ajungă la o foarte bună apro-
458
ximare rațională, = 1,2582417..., corespunză-
364
toare extragerii rădăcinii cubice din 2, adică 2 =
3
1,2599210... Această diferență ar putea fi apre-
ciată astfel: la un cub de latură 20 cm eroarea este
mai mică de 4 zecimi de milimetru. Așadar, o
rezolvare în care avem o oarecare precizie de
execuție, nu însă și de raționament, așa cum
probabil ar fi spus Descartes dacă ar fi întâlnit-o.
Căci în realitate, soluția adevărată a problemei de
duplicare a cubului nu poate fi exprimată ca fiind
raportul a două numere întregi (adică nu este un
număr rațional).
Adevărata ocupație a lui Casanova a fost să
trăiască în mare parte din inteligența sa iute, nervii
săi de oțel, norocul, farmecul social și banii care
adesea ajungeau la el în semn de recunoștință,
dar și prin șmecherie.
Prințul Charles de Ligne, care avea preocupări
scriitoricești, l-a cunoscut îndeaproape și l-a
înțeles bine pe Casanova. El nu a ezitat să spună
că l-a considerat pe Casanova drept cel mai
interesant bărbat pe care l-a întâlnit vreodată: „nu
există nimic în lume de care să nu fie capabil”.
În Boemia, la Dux, Giacomo Casanova -
personajul care a conviețuit ca unul dintre cei mai
mari seducători de femei din istoria omenirii, dar a
supraviețuit și ca jucător de noroc, astrolog și
spion, traducător al Iliadei în dialectul său
venețian, scriitor, matematician și cu multe alte
preocupări - își va finaliza opera și își va găsi
pașnicul sfârșit în anul 1798, trimițându-ne
împăcat ultimul său mesaj, ultimele sale cuvinte:
“Am trăit ca un filosof, mor ca un creștin”.
1
Piero Del Negro, Giacomo Casanova și Universi-
tatea din Padova, Caiete pentru istorie al Universității
din Padova, 25 (1992).
2
Charles Henry, Les connaissances mathématiques de
Jacques Casanova. Buletin de istorie și bibliografie a
științelor matematice, 15 (1882).

 acestei Judecăţi de Apoi: nu vreau să fiu un credin-
cios care crede pentru că crede, nici un credincios
sfâşiat de credinţă, care îi adaugă lui Dumnezeu
complexele îndoielilor sale, în vreme ce credinţa
rămîne doar un instrument pentru a scăpa de ele, o
sfântă agitaţie psihomotorie!
Acum, răstignit între huiduielile mulţimi şi un cos-
mos demenţial, cred pentru că m-am călit în necre-
Sorin VÂNĂTORU dinţă, la apogeul necredinţei mele, mă simt liber şi
voios în Dumnezeu!
Stalin, un bun Dumnezeu Dar, Doamne, sunt un răstignit fără margini. Un
infractor singur, fără acuzare!
Ce metodă rapidă şi eficientă putem găsi într-un mo-
ment de avarie existenţială?
În cazul unui stop cardio-respirator, când toate mane-
Sărbătoare religioasă
vrele complicate de resuscitare se dovedesc ineficiente, Patriarhul ridică mâinile spre cer, deasupra mulţi-
există soluţia simplă a injectării de adrenalină direct în mii adunate şi în faţa carelor de televiziune: "Cred
inimă. într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Ce-
Într-un univers relativ, paradoxal şi brutal, în care rului şi al Pământului, al celor văzute şi nevăzute!"
melancolia metafizică e mai mult durere, depresie şi La spitalul Sfântul Ioan, un copil închide televizo-
diabet pe sistem nervos, ar trebui să cerem apariţia pe rul şi ridică mâinile să apuce Biblia de deasupra pa-
cer a unei revelaţii mântuitoare, a unui administrator tului. Deschide Cartea şi găseşte foaia de observaţie
între plăpânda fiinţă umană şi ancestrala incoerenţă uitată de medic: "Leucemie acută. Tratament: Pred-
neîndurătoare. Să-l cerem pe Stalin. El este un principiu nison, 3 miligrame pe zi. 6 zile. Exitus."
de ordine bolşevică utilizat în electrotehnică. Electronii
îşi menţin direcţia încât lumina se poate aprinde, de Filozofia cartofului
asemenea, el poate exorciza dracul din proprietăţile
Există o prezenţă ocultă şi morocănoasă, o subti-
halucinante ale particulelor elementare, din cauza căro-
litate a realităţii, care se exprimă în cele mai comune
ra nu mai ştim ce e bine şi ce e rău.
locuri ale habitatului uman: o masă amorfă se întinde
Stalin putea fi un bun Dumnezeu, dacă n-ar fi existat
în cele mai ascunse unghere ale megalomaniei uma-
politica. A ştiut să taie nodul gordian, dilema viscerală a
ne, o evidenţă placidă şi insidioasă. Este vorba de
realului, veşnic întinsă condiţiei umane spre rezolvare.
grămezile de cartofi şi de cartoful însuşi.
Stalin a fost un mujic terapeutic, simptomul nevrotic
Cartoful este nehotărârea de a fi. Este ceea ce ră-
al unui Absolut nazist, care continuă să-şi experimen-
mâne după ce chiar şi logicile cu trei valori au eşuat.
teze capriciile pe oameni.
Cartoful este o entitate orfană, doar dacă nu se
află în grămadă. El nu contrariază nici inteligibilul,
A crede în Dumnezeu nici determinismul acestei lumi. Conceptul de cartof
Nu ştiu dacă există zece milioane de îngeri şi nouă reuneşte neutralitatea legilor naturii vegetale cu me-
milioane de diavoli, ştiu numai că Dumnezeu se câştigă diocritatea vieţii domestice. Cartoful este subconști-
prin muncă! entul pieţelor şi al bucătăriilor, rumoarea mocnită a
Pe Dumnezeu îl meriţi numai dacă îl construieşti pe nimicului concret.
cont propriu, dacă nu te leneveşti într-o credinţă dulcea- Luaţi un cartof, ridicaţi-l în dreptul ferestrei şi pri-
gă, pentru a scăpa de frică! viţi-l! Veţi remarca o tăcere zgomotoasă, gata să
Nu vreau să cred în Dumnezeu, ca să mă odihnesc îndure idealismul şi precaritatea vieţii noastre.
în credinţa mea! Când este tăiat în două, el se deschide pe sine,
Dumnezeu este Calea, Adevărul şi Viaţa, numai du- trecând în exuberanţa verzei. Faţă de aceasta, carto-
pă ce ai înfruntat frica absolută! ful este introvertit, arhetipal şi perfid: ştie mai multe
Dumnezeu nu se poate mişca dacă stai smirnă în el! despre noi, decât ştim noi despre el. Este mistic, pe
Mă smulg din strînsoarea amorţelii colective şi mă când varza deschide închisul pe care cartoful îl con-
eliberez într-o singurătate absolută, orfan de suprana- ţine. Apariţia personalităţii acestuia este iminentă, ea
turalul unui creştinism de uz intern: nu a existat nicio subzistă, husserlian, în intenţionalitatea verzei spre
Revelaţie! înţelepciune.
Dar faptul că merg pe stradă şi primesc pietre şi bas- Contrar unor eventuale opinii, cartoful nu se asea-
toane în spate, după ce am spus asta, mă îmbrînceşte mănă cu piatra, care este înţeleaptă până la idioțe-
să cred că Revelaţia a existat, ca Elucubraţie absolut nie. Cartoful nu se aseamănă nici cu o bucată de
necesară în evoluţia conştiinţei, că totalitatea exis- lemn ruptă din gard. Aceasta păstrează memoria vie
tenţei este un delir sistematizat, un nonsens cu sens, a gardului, în vreme ce cartoful poate fi adunat cu
care imprimă lumii un ritm mereu scos din fire şi face din strigătul vânzătoarei de la tarabă, operaţie din care
adevăr o Revelaţie de mâna a doua, o chestie mediocră, vor rezulta două singurătăţi: una a universului, cea-
o terfeleală. laltă a omului.
Orice fel de limbaj aş folosi, de Revelaţie tot nu scap, Dar filozofii s-au închis în peşteră şi au uitat.


dar nici ea de mine. Numai aşa pot să intru şi să ies din
ea când vreau, să-mi pun cenuşă în cap şi să strig
18

Ionuț PANDE
Tatăl...
Tatăl meu a coborât de pe cruce,
se încălzește la flacăra lumânării,
apoi își aprinde pipa eternității.
-Vrei un fum? mă întreabă.
- Nu încă...
Îl privesc curios...
Nu are ochi, doar un abur
se rotește, tulburând neantul.
M-a întrebat despre salcâm și despre luna Mai,
apoi s-a așezat peste un câmp cu maci,
pe care m-a rugat să i-l aduc aproape.
Mi-a cerut și-un izvor din care
a sorbit cu dor, cu dor, cu dor...
iar când izvorul a secat, i-am adus altul.
Tatăl meu a băut toate izvoarele
și s-a așezat peste toate câmpurile
și m-a întrebat despre toate lunile Mai...
Băiete, e un frig teribil aici!
Învelește-mi oasele cu un petic de carne!
Tatăl meu a oftat.
S-a încălzit la flacăra lumânării,
apoi și-a adunat oasele sub lemnul putred.
În trupul meu pătrunde un frig turbat
și carnea nu-l acoperă!
Ochii își risipesc fumul peste pași nevăzuți
și pașii trec din univers în univers,
până mi se așază sub picioare.
Tatăl meu, Tatăl tău, Tatăl Nostru...
Cuantică
Cine sunt eu?!
Timpul acesta decăzut,
bătrân, bolnav de absolut,
picioare arcuite sub poveri,
cu ochii poposiți prin meri,
cu glas de greier răgușit
și soarele în piept murgit.
Cine sunt eu?!
Un spațiu-n minte nesfârșit,
un univers neisprăvit,
un cântec fin de neuroni,
pe note de curenți sincroni,
din gravitații, un impuls,
cu patimă, de stele smuls,
pământ întins peste rotunde,
din ochi pornite,- albastre unde.
Cine sunt eu?!
19
Un nimeni pripășit în rost,
un semn că-n trup de lut am fost
și descompus în invective,
printre abstracte adjective,
dar și fiorul de poem
când, din Adam, o Evă chem,
un infinit de aporíi,
un sunt, am fost și voi mai fi!
Borduri
"Am despicat văzduhul în ape moarte, vii!"
La margine de hăuri, privirea stă deșartă,
Iar umbra lin plonjează în retezări de gând,
Mai scheaună un câine, o cucuvea mă ceartă,
Un glas își arde smirna, iar timpul curge blând.
Un tril aleargă spațiul, un vânt împinge clipa,
Abisul se întinde obraznic și dulceag,
'N-arome de iluzii, destinu-și arde pipa,
Un fir atârnă viața, cuvântu-i un briceag.
Coboară în genune, peste un alb de lapte,
Un stol de 'naripate, cu zbor de curcubeu,
Se-afundă-n cerc lumina, silabă intr-o carte,
Deasupra-i cer cu stele, prăpastia sunt eu.
Între alb și negru
Primăvara, o pacoste peste copilărie.
Anii socotesc tainul sideral.
În mugur, ramul e braț de nădejde.
Curcubeul îmbracă dorințe.
Pământul scutură, din pulberi, izvoare.
Un ochi bea Infernul, altul gustă Raiul.
Pașii îndărătnicesc gândul.
Pe sânul stâng aleargă emoții desculțe.
Tălpile sărută roua cuvântului.
Aripile scriu poezia zborului.
Când norii cad peste soare,
se strânge în pumn furia metaforei.
Pasărea pieptului fredonează imnul libertății,
ecoul trage viitorul aproape.
Nu e toamnă mai rece ca ultima cugetare.
Frunzele sunt clipe arse până la vertebre.
Poezia stă îngrămădită intr-o grimasă.
Lutul își decojește miezul amar.
Oasele scurmă rămășițele luminii.
Omătul gros înțepenește osia timpului.
Realitatea a decăzut din drepturi.
Iată, Universul se-ntinde peste mine!
Reverențe
E Punct, e Haos, e Cuvânt, mă-nchin,
mă rog și... mă frământ!
Când Cerurile se închid, pe masă mai așez un blid.
Când în icoană mă strecor, din inimă îmi fac pridvor.
Cu Soare tâmpla îmi ating, s-aprind Lumina când mă sting
Atunci când Domnul vrea un dar, sacrific gândul pe altar.
Iată, pe masă mă așez o amforă de lut și-un crez!
'N-eterice văpăi mă scald, când roua-i bobul de smarald.
Și ochii-mi stau un luminiș, când întunericu-i hățiș.
Mă duc, mă duc să mă însor cu noaptea zi, cu ziua dor!
Hai, urcă Lume din pământ, pe umeri Omului cel Sfânt!

 Ligia POPA
Jurnalul unei snoabe
Nuremberg - incursiune în lumea lui Durer
Arta nu oferă rețete de fericire și nu impune modele
cât lungi motive de observație de studiu și introspecție,
de explorare în profunzimi pe care bidi-mensionalitatea
ecranelor, azi omnipotente, nu le poate oferi.
Dă bine și de ”nas subțire” să faci diferența între un
rafaelit și un baroc, să poți fonfăi afectat ceva din cărțile
de bază ale artei, un Irving Stone, că e mai de începători
și are multă acțiune e ok, nu fenomenal și să termini
apoteotic în colecțiile lui Thierry Mugler, genialul creator
de modă care de la costumele futuriste desenate pentru
un videoclip a lui George Michael prin anii 90 a sărit la
expoziții mișto, cu bilete greu de obținut. Arta e a noastră,
a tuturor, snobi și ne-snobi, categorii între care delimi-
tările apar când se naște observația, constanța și analiza,
dincolo de memorie. Când Ce ai observat? înlocuiește
Ce ai văzut?. Cel puțin așa cred... că arta e o invitație la
liniște, la odihnă, la răbdare cu tot și toate. Cu noi.
Arta este călătorie, iar călătoria este o artă, fiindcă și
una și alta presupun o schimbare de perspectivă. A
călători de dragul artei, deci, nu poate fi decât o
completare, o simfonie și o minunăție în sine, iar asta se
simte extraordinar în Nuremberg, orașul lui Pachelbell, Albercht Durer - Autoportret
Durer, a creioanelor Faber Castell. Și al nazismului, dar mai interesante... dar sunt și altele.
asta e un capitol pe care încercăm din răsputeri să îl Revenind la galeria principală a orașului, adu-
uităm. Oricum, ca să fim sinceri,orașul nu e impresionant ce surprize. Bun, aici se pot afla lucruri neștiute,
în sine, dimpotrivă pare excesiv de discret prin tot și cumva, despre pictor. Cel mai important dintre
toate. Dar e liniștit, fermecător, fiecare detaliu este așa acestea este legat de copyright, fiindcă după ce
cum trebuie. Cuvântul care îl definește e fermecător, cu desenele lui au fost copiate de un florentin, Durer l-
toate înțelesurile lui. a dat pe acesta în judecată, a câștigat și, apoi, a
De numele lui este legat cel al lui Albercht Durer, cerut împăratului Maximilian ca să îi certifice printr-
geniul curiozității, descoperirilor și al Renașterii germane. un document dreptul asupra muncii, proprietatea
Propun, deci, spre analiză, un pictor-călător, un intelectuală. Acesta a fost, deci primul proces pen-
deschizător de drumuri, un om al locului, dar un ma-re tru drepturi de autor din istoria artei.
explorator al altor lumi, detalii, timpuri. Orice. Nici nu știu Tot un deschizător de drumuri a fost și în ceea
dacă, în istoria artei, mai e vreun caz comparabil cu cel al ce privește marcarea operelor prin semnătură, așa
lui Durer, ca inovație și clasicism Habar nu am. Poate că el a fost primul care și-a semnat tablourile cu
Leonardo, dar el e altceva. E italian. Interesant este că, inițialele (ceva ce seamănă a poartă, cu un D de-
dacă compari cumva studiile de anatomie și proporții ale desubt, sigur se poate vedea cu lupa în fiecare din-
corpurilor ale celor doi, apar similitudini interesante și o tre pânze).
serie de detalii anatomice absolut geniale, rare în epocă. Michelangelo era un admirator a lui Durer și a
Practic, cei doi pictori cunoșteau corpul omenesc mai trimis scrisori de recomandare pentru acesta, când
bine decât medicii secolului al XVI-lea. a fost în Italia. Dincolo de asta, Durer era un fan a
De fapt, dacă ar fi să sintetizăm tot ceea ce a fost lui da Vinci, asta se știe și, ce e ciudat e că și da
Durer, așa cum apare el la Nuremberg, dar nu numai, ar Vinci părea fascinat de pictorul german, așa cum se
fi că acesta a fost un geniu într-o lume a curiozității poate observa din studii și câteva schițe. Deci cei
dezlănțuite și a descoperirilor. Să nu uităm că artistul doi coloși mari ai Renașterii s-au descoperit, s-au
german a început să deseneze și să se afirme nu mult studiat reciproc, s-au stimulat.
după ce Cristofor Columb descoperise America și în Amândoi au deschis drumuri. Durer a pictat pri-
perioada în ca-re Luther reforma creștinismul, ducându-l mul autoportret la 13 ani, dar acesta nu a fost doar
spre Reformă. Lumea se reforma din temelii, iar Durer prima sa imagine, ci primul autoportret din artă, așa
reforma arta. că este mai mult decât important. Ulterior, el revine
În oraș îl găsim în două locuri, la casa care îi poartă cu alte autoportrete, iar cel în care apare cu părul
numele, unde a și locuit la sfârșitul vieții, și în Muzeul lung, îmbrăcat cu o haină de blană este o revoluție
Național, unde are destul de multe din tablourile sale în sine. Pictorul se redă în postura hieratică, de Isus
importante. Lipsesc, ce e drept, câteva, cum ar fi cele (cu care și seamănă).
biblice, acum la Uffizi, autoportretul cu blană, de la (continuare în pag. 21)
Munchen și Salvator mundi, din New York. Astea ar fi

20
(urmare din pag. 20)
Adorarea magilor
Atunci, când a fost prezentat lumii, oamenii au
înghețat, era o blasfemie cât casa. Oricum Durer a
cochetat cu Reforma lui Luther, așa că nu era fixat în
dogmă. Oricum el a explicat că e o nouă abordare, că e o
imagine a artistului-creator, că Dumnezeu și Iisus sunt în
toți oamenii și, mai ales, în artiști. De aici încolo s-a
consacrat artistul-idol, vedeta.Pop-artistul. Mai mult:
artistul-intelectual perfect conștient de măreția lui. Ciudat
că acesta a apărut din munca minuțiosului german...
Ceva viziune avea... că și-a dat seama ce po-tențial
au gravurile sale, așa că, decât să îi fie imitate gravurile
lui, mai bine și le-a multiplicat singur și le-a pus în
vânzare, așa că a făcut o avere bună din copiile astea,
răspândite azi cam peste tot în lume. Un punct bun de
plecare pentru arta de serie. Și ce bună e... Ce ne-am
face fără Miro-urile de apartament?
Deci Durer este un pictor-complet, un om al ino-
vației, dar care a respectat normele clasiciste. A fost un
renascentist absolut, care a descoperit neopaltonismul în
prima lui călătorie în Veneția și Italia, călătorie care l-a
schimbat total și pentru totdeauna. Acolo a învățat nor-
mele Antichității, să iubească omul și, să nu uităm, să
picteze perfect fal-durile materialelor, pânzelor, blănurilor.
Mama
21
Sărbătoarea ghirlandelor de trandafiri
Durer a adorat detaliile, a pictat atât de meticu-
los vestitul iepure tânăr (care are doar o copie
Hoffman în oraș), încât imaginea acestuia pare a fi
nu un tablou, ci o fotografie, deși în vremea aceea
nici măcar la nivelul de experimente nu exista. Dacă
vreți un experiment interesant, vă propun să vă luați
o lupă și să îl studiați cu atenție. Fiecare detaliu
este important și, dacă tot e lupa în zonă, să o
folosim pentru Adorația magilor care, ce e drept, e
la Florența. Aici fiecare element e un spectacol în
sine, fiecare personaj are ceva de spus și de
simbolizat. Dăm chei de lectură? Atenție la clădirile
romane din fundal și, riscant, la naționalitatea
hoțului din planul al doilea. Cam xenofob, nu?
Deci, fascinant, captivant, dinamic și eficient,
cam așa e Durer de la Nuremberg, așa e orașul în
care multe par ca atunci, la începutul secolului al
XVI-lea, fără a fi nici pe departe demodate sau
sterile. E un artist care încă ne poate oferi surprize,
chei de lectură ca toate geniile din artă și nu numai.
Portret

 Alexandru CAZACU Iertarea
Miliamperii ce fac să miște
Sub zodia alegerii
conversațiile telefonice intercontinentale
Anotimpul şi-au luat fața de la noi își trag puțin sufletul
odată cu soarele devenit Asfințitul s-a prins în păienjenișul iederei
un glob de lumină mată ascuns undeva în straturile norilor Un crepuscul mov învelește casele
când totul este lăsat sub zodia alegerii și păsări mari se rotesc desupra pieței medievale
și a farurilor aprinse de vehicule De acum orice ușă
prin ploia ce îngroapă piața centrală se poate deschide cu tine în prag
cu statuie ecvestră și baldachin Din buchetele de trandafiri
și asfințitul se lasă așteptat ori poate a venit deja uitate in sălile de concerte
odată cu știrile despre invazii de insecte sau trupe își va începe albul nopții asaltul
și urmele paharelor pe albul feței de masă Va ninge cu fluturii și pajuri
seamănă cu harta orașului peste tăcere și lume
unde singurătatea nu se mai poate lua înapoi nici înainte Iertarea se adună în inimi
Lentilele ochelarilor privite invers redau lumea desfăcută precum fructele verii
și mâna ta puțin slabită mângâie degetele mele în pumii unui copil
apropiindu-le şi departându-le ușor
ca și cum le-ar pregăti pentru jocul acela barbar
Un triaj de ploi
în care cuțitul trece printre ele
sub ritmul crescendo al tobelor lovite precis de sălbatici Un triaj de ploi duminica aceasta
întâlniri și gesturi esențiale
sentimente și absența lor
Ținuturi probabile apoi tranzacționarea ilicită cu amintiri
fragmente disparate dintr-o necunoscută arheologie
În amiaza toridă de vară
adunate într-o montură de ipsos
razele zilei ca nişte șerpi de foc strecurându-se
şi strânse aproape
printre ierburile grădinii din fața sălii de așteptare
cum sângele în tăieturi
fostă cândva ring de licitaţii
din care au ramas doar perdelele și stâlpii Fotografia unui peisaj
ca un peisaj care nu te mai recunoaște ce își duce în spate rama
când ai senzația că pereții de atunci au să te înghită precum melcul cochilia peste ierburi
iar cei de acum nu vor schița nici un gest ca să te apere când ne iubim mereu în Octombrie
în golul de timp ca un crater fumegând Departe prin supralumina geamului
care nu mai dorește victime se poate zării câmpia
și admiți cum fiecare lucru frumos precum ciorna unei scrisori de dragoste
care ți s-a întâmplat cândva iar leul ce trece prin cercurile de foc al toamnei
nu face decât să arate cât de blazate și insipide ne păzește la ușă
sunt toate celelalte care se petrec zilnic
ca nişte rătăciri pe aleile
unor ținuturilor probabile sperând că undeva Umbra egretelor
vei spune „Bună seara‟
Aleea cu aluni înfloriți
iar chipul tuturor celor din jur
peste care se adună sunetele unui menuet
se va preschimba-n vitralii
ca într-o vară neîncepută
dând senzația de depărtare
când ceasurile arată sutele de ani în loc de ore
Punctul de fugă
și mina calmă a locuitorilor cetății
Punctul de fugă al unui tablou renascentist se reflectă-n sticlăria muzeelor de artă
mișcându-se spre răsărit contemporană
odată cu lumina iarnatică pe strada nesfârșită Un strat de colb se depune pe limbile clopotelor
printre case vechi calcinate și tufe de brazi pitici și tot ce se cheamă înfrângere
Un gest simplu al privirii urmat de altele are ceva din numele zilei
când nu mai ai încredere în adevărul orașeleor iar umbra egretelor planând
iar toate obiectele se încustrează-n umbră ține mult timp loc de fereastră
prin jocul aparențelor peste casele înghesuite de lucruri
ca o mână ce strânge în gol aerul sub platoșa unui roșu amurg
dincolo de geamul vag acoperit cu zăpadă unde lacrimile peste fardul actorilor
de unde oricând se poate apropia sunt ca niște pârâuri printre stânci multicolore


ziua de miercuri

22

Andrei PARASCHIVESCU
Libertatea şi timpul
«Understanding is not computational.
Understanding requires consciousness.»
Roger PENROSE
Inteligența este o condiție a libertății. Libertatea (inde-
terminismul) nu poate fi redusă la necesitate (determi-
nism).
Realitatea e ceea ce se face. E un progres și nu un
lucru. E ceea ce se face și nu un fapt realizat.
Credem că libertatea nu poate fi redusă la necesitate:
de aceea insistăm că libertatea ţine de nedefinit și nu de
determinism.
Schimbarea interioară (timpul) este liberă, spre deose-
bire de schimbarea exterioară (spațiul) care este mișcare.
De acolo vin sofismele școlii Eleei (paradoxul lui Zenon,
Ahile și broasca țestoasă, etc.). Nu putem descompune
mișcarea în spațiu, deoarece durata nu este de aceeași
natură cu întinderea.
Timpul e succesiune; spațiul e simultaneitate. Timpul e
calitate; spațiul e cantitate.
Libertatea e negată atunci când timpul e confundat cu
spațiul. De aici toată „critica” lui Kant care are drept obiect
tocmai această confuzie.
Să vedem definițiile lui Kant despre timp și spațiu.
„Reprezentarea originală a spațiului este așadar o
intuiție a priori și nu un concept”. (CRP)
„Timpul este o reprezentare necesară ce servește
drept fundament pentru toate intuițiile. (…) Timpul este
(deci) dat a priori”. (CRP)
Potrivit lui Kant, spațiul este deci „o intuiție a priori”, iar
timpul este „fundamentul tuturor intuițiilor a priori”. Cu alte
cuvinte, ambele sunt „intuiții a priori”, deci de aceeași na-
tură.
Dar cum poate o succesiune (timp) să fie de aceeași
natură cu o simultaneitate (spaţiu)?
Din cauza acestei confuzii între timp și spațiu ajungem
– cu Kant – la un Dumnezeu logic a cărui existență este
inaccesibilă omului ca un lucru de neatins „în sine” sau ca
„transcendență” absolută a inteligenței umane.
Dumnezeu nu este logic, el este, mai degrabă, psiho-
logic.
Libertatea, la Kant, trebuie căutată în afara capacității
de înțelegere a omului. Asta numește el foarte des „a
priori”.
Cunoașterea sau „rațiunea pură”, la Kant, ajunge la
„estetica transcendentală” prin „metodologia transcenden-
tală”. Estetica transcendentală a lui Kant este studiul for-
melor „a priori” ale sensibilității: spațiul și timpul.
Peștera lui Platon este aici „metodologia transcenden-
tală” iar umbrele sunt „estetica transcendentală”.
O lume guvernată de dumnezeul logic al lui Kant este
23
o lume înghețată. O lume bazată pe himere și nu
pe fenomene reale este o lume atemporală.
În timp există doar consecințe: cauza e unică și
se numește libertate. Ceea ce este liber acţionea-
ză. Ceea ce este liber are de ales. Ceea ce este
liber există.
Originea întregii lumi este libertatea. De aceea
există ceva decât nimic. Leibniz a pus această
întrebare care nu are nevoie de răspuns. Dacă
libertatea nu ar exista, lumea nu ar exista. Pur și
simplu.
Cauza timpului este libertatea.
Cauza spațiului este timpul.
Timpul este, în esență, indeterminism.
Spațiul este, în esență, determinism.
De aici și faptul că timpul nu este de aceeași
natură cu spațiul. Timpul e succesiune (memorie),
spațiul e simultaneitate (juxtapunere).
Deoarece libertatea este cauza timpului și ori-
ginea a tot ce există, observăm că ceea ce există
s-ar putea să nu fi existat. Dar tocmai: existența nu
e altceva decât acțiune. De la instabilitatea vidului
(cuantic) şi până la diviziunea celulară, totul este
acțiune. Materia e acțiune și viața e mișcare.
Libertatea fiind un absolut, vom distinge aici
două aspecte legate direct: stocarea energiei pe
perioade foarte îndelungate și eliberarea acestei
energii de către inteligență într-o clipă.
Conceptul de energie se defineşte în raport cu
conservarea ei. Conceptul de masă se defineşte în
raport cu inerția, adică mișcarea. Formula lui
Einstein arată chiar asta: cantitatea de energie este
relativă la masă: E=mc². Se presupune aici că
viteza luminii, c, este constantă. Dar dacă nu este
așa?
Aici se pune întrebarea următoare: libertatea e
specifică inteligenței sau libertatea se aplică și la
ceea ce numim materie? Cu Principiul Incertitudinii
al lui Heisenberg ajungem la frontiera dintre inteli-
gență și materie. Comportamentul unei particule
(materia) nu poate fi determinat de inteligență
(omul).
Apoi există funcția de undă definită de ecuația
Schrödinger. Ea descrie evoluția în timp a unei par-
ticule masive non-relativiste (viteza sa este infe-
rioară vitezei luminii).
Oamenii de știință cred că nu există liber arbitru.
Motivul este că domeniul de acțiune al științei nu
este cel psihologic (timp) ci cel logic (spațiu).
Când identificăm timpul cu spațiul, precum Kant,
vrem să explicăm timpul prin intermediul spațiului.
Dar cum să explicăm o succesiune printr-o simul-
taneitate? Cum să explicăm „paradoxul lui Zenon”?
Spațiul este consecința timpului; timpul este cauza
spațiului. Libertatea este cauza timpului care trece,
de unde şi caracterul ei imprevizibil sau indefinibil.
Dacă relativitatea ia timpul drept constantă (c =
viteza luminii), mecanica cuantică îl ia drept proba-
bilitate. Se trece de la certitudinea relativistă la
incertitudinea cuantică. Și cine spune incertitudine
spune libertate.
Să vedem politicienii. Sunt cei care spun, că
(continuare în pag. 24)
(urmare din pag. 23)
Lenin, „libertatea la ce bun?” sau „cei care nu sunt cu noi
sunt împotriva noastră”. Sunt alții care spun că „libertatea
mea se termină acolo unde începe cea a altora” și ne
vorbesc despre „aceşti oameni care nu sunt nimic”. În
sfârşit, au fost şi cei care au spus „statul sunt eu!” sau,
mai recent, „Republica sunt eu!”
Să înțelegem că libertatea nu este o relație
deterministă, ci nedeterminată și indefinibilă sau inefabilă.
Este cauza timpului care e – în sine – cauza acțiunii.
Întrucât statul e un grup de de ființe umane, libertatea
fiecăruia constituie ceea ce numim o democrație sau o
dictatură. Libertatea regilor poate fi sau mai degrabă
poate deveni o democrație la fel cum poate deveni o
dictatură. Există libertatea democraților (Ghandi,
Mandela, etc.) aşa cum există și libertatea tiranilor (Mao,
Hitler, etc.).
Animalul nu e liber pentru că nu introduce
nedeterminare în lucruri. Numai omul e liber, deoarece
inteligența introduce indeterminarea în lucruri prin alegere
conștientă. Animalul actionează din instinct, omul
actionează prin inteligenţă care este alegere gândită şi nu
`
doar instinct de supravieţuire.
Libertatea, care e cauza a tot ce există; cauza
existenței însăşi, e atât libertatea unui democrat ca
Gorbaciov, cât și cea a unui tiran ca Putin. Nu e vorba
aici de libertatea de alegere, ci mai degrabă de libertatea
de-a avea de ales. Democratul e democrat pentru că nu
alege tirania și tiranul e tiranic pentru că nu alege
democrația. Alegerea democratului se bazează pe curajul
de a păstra pacea. Alegerea tiranului se bazează pe
dorința de a porni războiul.
Războiul declanşat de Putin în Ucraina se bazează pe
teama lui de sentimentul anti-rus, care este cuplată cu
teama că însăși existența Rusiei ar fi amenințată. „La ce
bun o lume fără Rusia?” întreabă Putin. La asta se poate
răspunde: la ce bun o Rusie care merge la război
zdrobindu-și vecinii sub pretextul sentimentului anti-rus?
La ce bun exterminarea poporului ucrainean? La ce
bun să omori copii, femei și bătrâni? S-a vorbit despre
„denazificare” prin mijloace naziste (asasinate, violuri,
distrugeri de orașe întregi, crime de război, etc.). Vorbim
aici despre încălcarea drepturilor omului și exterminarea
unui întreg popor sub pretextul că este anti-rus.
În sfârșit, vorbim de opusul libertății, care este
anihilarea ființei. Dar există, ca orice anihilator, şi anihi-
larea anihilatorului. Se numește MAD, un termen militar,
care înseamnă nebun în engleză și este, de fapt, sfârșitul
civilizației; sfârşitul fiinţei umane; sfârşitul inteligenţei;
sfârşitul libertăţii; sfârşitul timpurilor.
Libertatea are două aspecte sau două instincte: as-
pectul individual și aspectul colectiv. Libertatea indivi-
duală, sau instinctul de libertate individuală, este relația
indefinibilă dintre individ și actele sale. Omul, lăsat de
capul lui, e anarhist.
Urmează apoi libertatea colectivă, care e tot o relație
indefinibilă între societate și actele ei. Va exista, în orice
societate, un echilibru între libertatea individuală și
libertatea colectivă.
Acest echilibru va fi inconstant fiindcă e legat de
variația dintre nevoile societății și cerințele individului.
Dar alături de instinctul de libertate există și instinctul
de revoltă sau ostilitate. Lângă înger se află - de
asemenea - îngerul căzut. La orice putere există o
contraputere: opoziția.
Cu cât societatea devine mai complexă, cu atât
grupuri diferite pot intra în conflict în raport cu
propriile lor interese. Atunci opoziția devine o
instituție.
Prezența unei opoziții devine astfel un criteriu
de clasificare a societăţilor:
- liberale/dictatoriale;
- democratice/autoritare;
- pluralist-constituționale/monolitice.
În Franța, apariția regimului parlamentar a
coincis cu separarea puterilor în stat.
Existența unei opoziții politice nu este un proces
continuu, ci mai degrabă unul discontinuu: apare în
anumite momente.
Dacă timpul trece este pentru ca libertatea să se
poată manifesta. Libertatea se află la originea
timpului, iar timpul este la originea spațiului pentru
a permite forma lui de manifestare, adică evoluția
lui sau evoluția existenței lui. Noi nu suntem în
timp; timpul este în noi, el e cel care ne creează și
ne transformă în fiecare clipă.
Libertatea este, întâi de toate, o libertate de
creație, de aici Evoluţia Creatoare a lui Bergson.
Dar, vai, există și libertatea de distrugere care este
proprie inteligenței. A fi liber este mai întâi a fi liber
să gândești. A te gândi la tine nu e suficient și de
aceea apare religia. Existențialismul german, care
vine după Blaise Pascal, conduce la celebra
formulă a lui Heidegger „a fi acolo” și această
formulă, Sartre a tradus-o prin „realitate-umană”.
Pentru Sartre „fiecare persoană este o alegere
absolută de sine” (FN) și „nu există determinism,
omul e liber, omul e libertate” (EU).
Dar uităm aici un fapt esențial care este întâl-
nirea dintre libertate și timp: conștiința. Conștiința
nu este doar memorie, ci mai ales invenție sau o
exigență de creație.
„A fi acolo” se transformă în ceea ce Bergson
numea „o anumită uimire foarte particulară pe care
aş numi-o uimirea de a fi acolo” (ES).
Dar conștiința e încă şi mai mult: e supravie-
țuirea trecutului în prezent; ezitare sau alegere.
Existențialismul lui Sartre a fost considerat o
filozofie pasivă și de expectativă. Când introducem
conștiința, adică înlocuim existența în contextul ei
temporal, cauzat de libertate, înțelegem de ce
conștiința e legătura indispensabilă dintre „a fi
acolo” și „uimirea de a fi acolo”.
Ce înseamnă „a fi acolo” dacă nu a acționa; a
alege; a crea? Totul se mișcă sau totul este în
mișcare. Lucrurile nu sunt cu adevărat lucruri: sunt
mai degrabă acțiuni pentru a folosi o idee berg-
soniană. Iar acțiunile sunt consecința gândirii. E
mai întâi gândirea și apoi actul care explică această
gândire. Dar odată ce actul a fost consumat con-
secința lui produce un nou gând care va provoca
un nou act. Acesta este motivul pentru care
conștiința intervine permanent ca supraviețuire a
trecutului în prezent. Gândirea pătrunde astfel în
(continuare în pag. 25)
24
(urmare din pag. 24)
prezent prin intermediul conștiinței.
Am spus că totul se mișcă sau totul e-n mișcare. Într-
adevăr, ceea ce Deleuze a numit „mișcarea retrogradă a
adevărului” este ideea că neantul precede existența (ne-
ființa precede ființa); dezordinea (haosul) precede
ordinea; posibilul (virtualul) precede existentul (realul).
Dar cum ar putea un obiect (sau chiar universul însuși)
să apară ex nihilo? Știința ne vorbește despre „insta-
bilitatea vidului cuantic” la originea Big-Bang-ului.
În spațiu, mișcarea unui obiect nu înseamnă că în
urma obiectului care s-a deplasat rămâne un loc gol, ci
înseamnă că un alt obiect va lua locul obiectului care s-a
deplasat. Substituţie deci și nu dispariție. Viteza
(mișcarea) este direct proporțională cu spațiul. Mișcarea
este așadar o consecință a spațiului.
Spațiul e direct proporțional deopotrivă cu timpul, și cu
viteza (mișcarea). Asta înseamnă că spațiul este o
consecință a timpului.
Dar care este cauza timpului? Ce face ca timpul să fie
întârziere?
Conștiința e cauza timpului, credem noi. Materia e
necesitate din cauza absenței vieții. Dar viața e conștiință
și conștiința e libertate. Viața e așadar cea care
transformă necesitatea în libertate.
Schematizând, vom avea ceva de acest gen:
Viața introduce așadar nedeterminarea (libertate) în
materie (necesitate). Cu alte cuvinte, materia fără
conștiință e doar ruina universului.
Am spus la început că libertatea nu poate fi rezolvată
în necesitate. Asta înseamnă a spune despre conștiință
că nu se poate rezolva singură în materie. Conștiința
creează materia, ceea ce revine la afirmaţia că ordinea
temporală (conștiință) e cauza ordinii spațiale (materie).
După cum a demonstrat Bergson, timpul nu este de
aceeași natură cu spațiul.
Viața conștientă produce și domină materia.
Libertatea produce și modelează necesitatea.
Energia acumulată în materie (de exemplu: uraniu sau
plutoniu) este eliberată de viață (conștiință). Această
energie a fost acumulată ca o necesitate spațială și elibe-
rarea ei spontană nu poate fi decât temporală.
Timpul e așadar o tensiune sau o contracție, în timp
ce spațiul e o relaxare sau o destindere. Tensiunea vine
din greutatea libertății, iar destinderea vine din manifest-
tarea timpului în spațiu. Contracția este o acumulare
temporală de energie, în timp ce destinderea este o eli-
berare spațială a acestei energii. Acest proces este la
lucru în nașterea și moartea stelelor. Nașterea unei stele
e o contracție, în timp ce moartea unei stele e o des-
tindere.
25
Cea care hotărăște între determinism și liberul
arbitru este conștiința. Ea este cea care decide;
care alege; care face indefinibilul concret, tangibil,
real. Pentru artist libertatea este opera încă neter-
minată. Pentru Dumnezeu, libertatea este opera
desăvârșită.
„Suntem liberi atunci când actele noastre ema-
nă din întreaga noastră personalitate, când o expri-
mă, când au cu ea această asemănare indefinibilă
care se găsește uneori între operă și artist” (DC).
Libertatea; adevărata libertate e deci stilul;
adică esența personalității sau, dacă preferăm,
întregul sine care este personalitatea.
Artistul nu știe dinainte ce formă va lua opera
sa, deoarece opera nu este gata făcută, ci în de-
venire: e o conștiință care acționează continuu sau
care este în curs de a lua o decizie. Actul produce
opera reală (spațiu, formă) pornind de la o decizie
virtuală (timp, acțiune).
Opera ţine de domeniul calității și chiar al unei
continuități calitative care poartă amprenta noutății;
a creaţiei.
Artistul nu cunoaște dinainte forma pe care o va
lua opera sa, ci devine conștient de această formă
a posteriori.
Lucrarea neterminată are ceva paradoxal din
cauza libertăţii pe care o poartă în ea: creația
artistică este o acțiune sui generis pentru că pare
să vină de la sine. Artistul încearcă un sentiment de
uimire când îşi contemplă opera încheiată. Asta pe
plan uman (opera neterminată). Pe plan divin e
vorba de opera desăvârşită.
Noțiunea de eveniment în filosofie desemnează
o schimbare majoră de importanță capitală care
marchează sfârșitul unui proces și începutul altui
proces. De exemplu, revoluția este un eveniment
care încheie o epocă și generează una nouă.
Evenimentul este în esență temporal: el constituie
o întrerupere în timp. Dar cum rămâne cu apariția
timpului însuși? Ei bine, este o singularitate. Și nu
orice singularitate, ci o singularitate relativistă.
Debutul timpului, ne spune știința, e consecinţa
„instabilitatăţii vidului cuantic” și provoacă un Big-
Bang, adică o singularitate de temperatură infinită.
Să presupunem acum că universul e ciclic. După
dilatarea sa, universul se va contracta pentru a
reveni la starea inițială: temperatură infinită. Am
spus, mai sus, că procesul este același cu cel al
morții și nașterii stelelor.
Dar cum timpul nu este de aceeași natură cu
spațiul, o cauză a timpului trebuie definită și
această cauză nu poate fi de natură spațială
precum „instabilitatea vidului cuantic”. Această
cauză e, de asemenea, începutul și sfârșitul
timpului. Această cauză nu e temporală (sic!). Şi nu
este nici logică. Această cauză e de ordinul calității
și nu al cantității. Această cauză, fiind cauza
timpului, nu poate fi reală, ci virtuală; mentală;
spirituală; transcendentă în raport cu timpul.
Această cauză nu poate fi nici vid, nici neant, ci
existența în sine: libertatea.
Este atât o cauză inițială (naștere) cât și finală
(continuare în pag. 26)
(urmare din pag. 25)
(moarte). Dar dacă moartea este considerată ca o renaș-
tere, putem înțelege cu ușurință că aici e vorba despre
existența însăși și această existență presupune o ordine
implicită (timp) pentru a o desfășura în ordinea explicită
(spațiu). Libertatea este aici totală: „Sunt cel care este”
sau „Cuvântul a devenit trup” sau această descriere uimi-
toare a Sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cu-
vântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. A-
cesta din urmă a fost, la început, cu Dumnezeu. Prin el
totul s-a făcut și fără el nimic nu s-a făcut din tot ce s-a
făcut”. La începutul lumii, deci al timpului și al spațiului,
era, așadar, Cuvântul. Acest Cuvânt este, mai presus de
toate, Gândire.
Dumnezeu nu poate fi un scop, ci mai degrabă o
cauză. Dacă Dumnezeu ar fi un scop, atunci ar fi
determinist; totul ar fi cunoscut dinainte; totul ar fi dat:
Dumnezeu ar fi o ființă logică în vreme ce, după cum am
văzut, el este mai degrabă psihologic. Pentru ca
libertatea să existe, totul nu trebuie să fie dat deodată și
chiar mai mult: totul nu trebuie să fie dat deloc.
Nu avem de-a face aici cu „Gândirea Gândirii” lui
Aristotel, ci mai degrabă cu sufletul lumii lui Plotin care
cade într-un corp pentru a se individualiza prin întrupare.
Corpul e în suflet, nu invers. Pentru Plotin, inteligența și
UNU sunt legate prin sufletul lumii. Inteligența este
ordine. UNU e ceea ce există: „Sunt cel care este”. UNU
e „libertatea pură”, deoarece e, „prin el însuşi ceea ce
este”. Adevărata libertate e recunoașterea binelui și, prin
urmare, drumul către bine în cunoștință de cauză. Pentru
Plotin, Binele absolut este identic cu UNU. Izvorul
suprem al oricărei libertăți este libertatea absolută:
Binele care este UNU.
Dacă inteligența este ordine și UNU este Binele
suprem, sufletul lumii are nevoie de timp pentru a se
individualiza; a se întrupa într-un corp („Cuvântul a
devenit trup”).
UNU al lui Plotin este echivalentul lui UNU din
Parmenide (Platon, Parmenide).
Dezordinea este deci tot ceea ce e contrar inteli-
genței.
UNU e anti-destin. Dacă acţionăm din necesitate
exterioară, e ca să facem ordine sau să introducem
incertitudine în lucruri; să aducem sau să organizăm
materia pentru a o face inteligibilă inteligenţei. Acolo
unde inteligenţa e prezentă, există hazard. Acolo unde
inteligența nu e prezentă, nu există hazard: e doar
natura.
Astfel, pentru a ajunge la UNU, e nevoie de
inteligență și pentru a dispune de inteligență trebuie ca
sufletul lumii să se încarneze într-un corp: a se
individualiza. Așa trecem de la individual la Universal.
Viața inteligentă, scria Poe, nu e decât „infinite
individualizations of Himself ”. Și motivul este următorul:
„all these creatures have, il a greater or less degree, a
capacity for pleasure and for pain: but the general sum of
their sensations is precisely that amount of happiness
which appertains by right to the Divine Being when
concentrated within Himself ” (EK).
Individualul e unic iar unicul e suma infinitelor
individualizări ale lui UNU.
Ființa, concentrată în ea însăși, durează și trebuie să
se manifeste în spațiu, iar timpul este aici trecerea
de la libertatea de alegere în conștiință și această
conștiință e tocmai dedublarea gândirii în act, al
cărui rezultat e reîntoarcerea gândirii către ea însăşi:
opera de artă.
Opera divină e desăvârşită fiindcă e o individua-
lizare infinită a Ființei în timp ce opera omenească e
doar o aspirație către absolutul universal.
Putem reprezenta timpul prin spațiu? Răspunsul
este da dacă vorbim despre timpul scurs spune
Bergson. Răspunsul este nu dacă vorbim despre
timpul care trece, spune din nou Bergson. Nu se
poate interpreta o succesiune (timp) printr-o simulta-
neitate (spațiu).
Paradoxurile Școlii din Elea reflectă „această ilu-
zie prin care se confundă succesiunea și simulta-
neitatea, durata și întinderea, calitatea și cantitatea”
(DC).
Fiecare lucru are propria sa durată. Apa fierbe la
100°C. Viața unui fluture este mai mică decât viața
unei păsări care este mai mică decât viața unui om
care este mai mică decât viața unei țestoase care
este mai mică decât viața unui sequoia etc. „Nu
există un singur timp, ci diferite desfășurări ale tim-
pului, în sfârșit, mai multe durate” (IT). De aseme-
nea, „a măsura timpul înseamnă a conserva simulta-
neități” (IT).
Timpul permite nedeterminarea în lucruri: este
nedeterminarea însăşi, spune din nou Bergson.
Timpul, fiind succesiune, necesită o memorie (deci o
conștiință) care să poată observa un înainte și un
după, adică o schimbare de stare, adică timpul
însuși.
Săgeata lui Zenon care parcurge distanța AB, a
posteriori a luat un timp T pentru acest traseu, astfel
încât să putem reprezenta timpul prin spațiul deja
parcurs: AB = VxT de unde timpul T este egal cu
distanța AB împărțită la viteza V a săgeţii.
Dar dacă vrem să reprezentăm timpul în fiecare
clipă a traseului AB nu este posibil pentru că traseul
nu e de aceeași natură cu traiectoria. Nu avem aici o
infinitate de puncte între A și B ci un număr finit ce
corespunde distanței AB. Diferențiala dT=dX/dv nu
poate fi redusă la zero, deoarece asta ar echivala cu
a spune că viteza este infinită acolo unde distanța e
zero și, în ambele cazuri, mișcarea ar fi abolită.
Mișcarea, în spațiu, nu poate fi deci descompusă
la infinit, deoarece duratele sunt multiple și finite, în
timp ce spațiul e unic și infinit.
„Sufletul lumii creează timpul”, spune Plotin. „Du-
rata există în raport cu conștiința noastră” (IT) fiindcă
e nevoie de memorie ca să afirmăm că timpul trece.
Dar ce e conștiința dacă nu o fuziune de ele-
mente heterogene? Și ce e spațiul dacă nu un an-
samblu de poziții simultane? Dacă încercăm acum
să introducem durata în spațiu, ne dăm seama că
vrem să „plasăm succesiunea în inima însăşi a si-
multaneității” (DC).
Durata e o multiplicitate calitativă, în timp ce spa-
țiul este unitate cantitativă. Nu se poate înlocui cali-
tatea prin cantitate; succesiunea prin simultaneitate.
În durată are loc o fuziune a elementelor. În spațiu
există juxtapunere de elemente deoarece două
(continuare în pag. 27)
26
(urmare din pag. 26)
corpuri nu pot ocupa același loc în același timp (simulta-
neitate).
Problema libertății se naște așadar din această confu-
zie între succesiune și simultaneitate, între durată și
spațiu, între calitate și cantitate.
Proprietățile duratei (timp) sunt incertitudinea, ezitarea,
imprevizibilul.
Proprietățile spațiului sunt certitudinea, decizia, deter-
minismul.
Inteligența, care este o condiție a libertății, e un curent
de conștiință care traversează materia pentru organizarea
și transformarea ei într-un instrument al libertății. Materia
(necesitatea) e trecutul, în timp ce spiritul (libertatea) e
ceea ce imaginează viitorul.
Înțelegem atunci că întrebarea lui Lenin „Libertatea la
ce bun?” l-a iritat pe Bernanos fiindcă libertatea e o cauză
absolută, suficientă sieşi.
Fără libertate totul ar fi dat dintr-o dată și Dumnezeu ar
fi un Dumnezeu logic, determinist și rece: atunci mașina ar
înlocui omul.
Înțelegem apoi importanța libertății, care este cauza
existenței, o cauză necesară pentru a evita potențialul
neant; eșecul inteligenței în fața prostiei; triumful omului
asupra mașinii și al spiritului asupra demonului anihilării
universale.
Înțelegem, în sfârșit, că detractorii libertății au o
adevărată problemă cu timpul și că reţin din timp numai
perioadele de distrugere și anihilare (războaiele de religie
și războaiele de dominație) sub pretextul că trebuie
(„a fi acolo”) (FT) sau la afirmația lui Sartre „Nu
alegem să fim liberi: suntem condamnați la
libertate” (FN) răspundem: a fi înseamnă a fi liber
deci libertatea este o cauză absolută: suntem
acolo pentru a iubi și a fi iubiți; suntem acolo pen-
tru că libertatea o permite; suntem acolo pentru că
timpul ne permite şi pentru că timpul este con-
secinţa libertăţii. „A fi acolo” înseamnă a fi timpul:
inteligența e conștiință și conștiința e timp: suntem
consecința timpului pentru că libertatea o permite.
De noi depinde să vedem ce viitor vrem să
construim și ce istorie vrem să scriem pentru
generațiile viitoare ce reprezintă conștiința, ferici-
rea sau nenorocirea lumii. Cu toată energia
acumulată în armamentul atomic de astăzi,
libertatea de a alege a trecut de la „a fi acolo” la a
fi acolo sau a nu mai fi acolo. Trebuie să
distrugem noi armele pentru ca armele să nu ne
distrugă pe noi.
Bibliografie
DC = Datele Imediate ale Conştiinţei (Bergson)
ES = Energia Spirituală (Bergson)
IT = Ideea de Timp (Bergson)
CRP = Critica Raţiunii Pure (Kant)
EK = Eureka (Poe)
FN = Fiinţa şi Neantul (Sartre)
EU =Existenţialismul este un Umanism (Sartre)
EN = Enneadele (Plotin)
FT = Fiinţă şi Timp (Heidegger)


construită o lume nouă pe ruinele celei vechi. Pentru
detractorii libertății (fanatici și secte) cartea există pentru a
fi o lume și de aceea ei caută și așteaptă numai
apocalipsa: scrierile sfinte, pentru ei, sunt mijloace de
distrugere viitoare, în timp ce pentru cei sănătoși la minte
lumea există ca să fie o carte: nu există profeție în scrierile
sfinte; există doar evenimente trecute care ne sunt
povestite pentru ca istoria umanităţii să evite războiul;
violenţa; anihilarea.
În vremurile în care trăim, apocalipsa înseamnă
distrugere atomică totală și definitivă. Atunci nu va mai fi
nimeni care să reconstruiască o lume nouă pe ruinele
celei vechi.
Omenirea geme, astăzi, sub greutatea progreselor
bazate pe determinism. Depinde de ea să găsească
sensul cuvântului progres care înseamnă, mai presus de
toate, incertitudine, inteligență, iubire, şi reprezintă
echivalentul devizei Republicii Franceze și Republicii Haiti
în sensul că libertatea este cauza egalității care este
consecința fraternității: aceasta e cea care ne face pe toți
egali, în timp ce libertatea ne arată calea spre iubire ce nu
e altceva decât opera desăvârrşită; modelul de urmat:
Dumnezeu.
Dumnezeu nu e un scop în sine: el este, mai presus de
de toate, o cauză absolută și această cauză nu poate fi
alta decât libertatea: timpul care împiedică neantul. Avem
timp înaintea noastră pentru a evita greșelile făcute în
uma noastră. Dumnezeu nu salvează omenirea:
Dumnezeu permite existența decât neantul.
La întrebarea lui Leibniz „De ce există ceva decât
nimic?” răspundem: pentru că libertatea există, pentru că
ea permite timpul (finit) care permite spațiul (infinit).
La afirmația lui Heidegger despre motivul lui „Da-sein”
27

Angi Melania CRISTEA
Antiartă
sângele meu slav construiește ziduri de
antisentimente
tu parchezi în spatele teatrului național
apoi iei la pas centrul și îți pare că vezi
umbrele demitizate ale poeților craioveni
cum fumează din țigări electronice
și încearcă să aibă o viață birocratică
asediați de rutine și de metaiubiri
am mâinile lipite de omoplații tăi pulsez ca la imperius
însă descopăr în tine
mediocritatea clipei saliva amară cu care
îți întoarce ceasul
tu deverbalizezi partea mea yoyo și din toată
aritmia ții strâns în palme
fashionismul meu iconic
antisentimentele prin care te-am așezat în
livrescul zilei
Iernile roșii
în iarna asta prin cartierul meu
păsări negre beau din sângele calului întins în
zăpadă
și se rotesc peste liniștea ce respiră din cimitir
este un cartier de snobi de oameni fixați în
stereotipii
unde ferestrele se deschid rar ca și inimile
răsuflarea calului părăsit în nămeți îmi urcă
precum o neliniște în iriși
dau moartea pe repeat îi ascult bit-ul cotidian
și nu pot să închid ochii înțelepți ai animalului
decât după ce mângâi spinarea împovărată de
clipe iarba care îi crește dezinvolt între coaste și
lumina desăvârșită a aripilor
vara caii slăbănogi pasc printre buruieni și
construcții la roșu
câțiva câini își umezesc limba în bălțile
de după ploi
numai iernile vin în cartier cu arbori ce defilează
din patriotism
în locul armatelor de îngeri
iar ninsorile se revarsă peste pragul lui Dumnezeu
până în cartierul cu oameni blazați
și simulează un război al cerului
în care oameni și animale sângerează
#viețideimprumut
fără întrebări despre condiția umană


se face politică și demonii urbei beau la taverne

falii de existență plutesc crepuscular
iar și iar românismul se propagă în eter
iar eu simt cum dematerializarea politicului
și a cuvântului
sapă gropi funerare

tu vei fi întotdeauna copacul cu rădăcini

înfipte în beton
acel lemn ud din care fabrici ore în timp ce dezavuezi
arealul
călare pe retina unui timp-voiajor
te voi citi prinsă în capcana orașului înnobilat de
funcționari publici și de artiști veleitari
cu sângele meu slav manifest #antiprozaism

28

Lucian IENĂȘESCU
Povestind despre Ronela
M-am mutat mai aproape de fabrică, la câteva sute
de metri, după ce, din centrul orașului, întârziasem de
câteva ori. Ieșise o dată un mic circ. Maistrul, culmea,
cel îngăduitor, mă chestionase destul de aspru, am
scăpat, drept scuză, că întârziase tramvaiul, drept care
el se enervase, câțiva colegi se amuzaseră. Plus
câteva ironii. Cu vechea gazdă, din centru, ajunsesem
la scandal, după ce, în perioada liceului, înghițisem
destule...
„Tramvaiul, ce tramvai, mă, lasă-mă dracului ! ” Doi
din preajma maistrului chicoteau, unul pomenise de
tramvaiul tras de cai, în care urcasem eu, drept care
întrebasem dacă sunt băut de la primele ore. Sudorul
respectiv era roșu până-n vârful nasului și avea
reputația că era băut cam în fiecare zi. „Ai...mă-tii, o să-
ți trag vreo două când plecăm...” M-am înființat la el, la
sfârșitul programului și a trebuit să-i aduc aminte ce
zisese. Era roșu ca racul și cam nesigur în mișcări, mi-
a făcut semn cu mâna să plec, zicându-mi să-mi văd
mai bine de tramvaie.
M-am mutat la un început de toamnă. Aflasem
despre o cameră de închiriat de la o femeie, care
fusese la băi, îl cunoscuse, prin nu știu ce împrejurare,
pe domnul Marghidan. Că avea ceva camere, om de
treabă și, într-adevăr, când m-am dus la el, mi-a arătat
clădirea din curte, fostă bucătărie de vară, vreo
doisprezece metri pătrați. Arăta groaznic. Să mă mut,
să nu mă mut, m-am tot întrebat. Până la urmă, am
făcut-o.
Joia era ziua în care evadam din preocupările mele
statice și ambițioase. De obicei, după amiaza mi-o
petreceam în oraș. Intram în cea mai mare librărie (era
după ce primeau marfă), mă întorceam cu câteva cărți,
mergeam la un film sau mă plimbam pe malul râului.
Într-o zi, tocmai ieșisem din librărie când m-am izbit de
cineva. Mi-am cerut scuze în fața tinerei, când ea m-a
privit insistent. Emil? Da, tu ești Ronela. Mi-am adus
aminte de colega de liceu, mai mare decât mine cu un
an. Presupusa iubită.
„Ce faci aici?”
„Eu știu. Ce fac cam toți oamenii... Am ieșit în
oraș...”
„Nu, dar te-am văzut agitat, îngrijorat de ceva...”
I-am povestit despre bucătăria de vară care arăta
cumplit, în care trebuia să mă mut în câteva zile, după
ce zugrăveam, reparam ce se putea...Dar unde lucram
Ea lucra contabilă la cooperație. Nu puteam merge
29
undeva? Nu puteam, pentru că ea se grăbea. Se
făcuse nevăzută.
A doua zi mă aștepta în fața fabricii. Se hotărâse
să mă ajute. Două după-amieze durase lucrul.
Fosta bucătărie de vară arăta omeneşte, deși
Ronelei nu-i plăcea deloc. ”Aici n-o să poți sta mai
mult de un an. E întunecoasă și iarna e frig.” ”Nici n-
o să stau.” Nesperat ajutorul ei, plus că a făcut să
se înfiripe ceea ce am putea numi o relaţie. Văruise,
plombaserăm împreună găuri în pardosea, în fine,
civilizaserăm nesperat spaţiul, altfel sărăcăcios pe
mai departe, dar îngrijit. Mi-am adus un dulap și o
masă. Gazda, bătrânul domn Marghidan Livius
venea de câteva ori pe săptămână să se minuneze,
spunându-mi că n-aveam idee cât de prost arătase
camera cam întotdeauna, chiar și când trăise soţia
lui, dar pe urmă... „Nu-i așa?” ”Da, așa-i.” Bună fata,
conchidea, la adresa Ronelei, or, constatând asta,
îşi luase o piatră de pe inimă. Asta a fost impresia
mea, tonul lui era mai însuflețit decât de obicei.
Înainte să apară ea, îmi repetase că pot să aduc
orice femeie, numai să fie de treabă. Surprinzător,
eu nici nu mă gândisem la asta. Întâi, că intențio-
nam să stau cât mai puțin, până la vară, să dau
examen la facultate și speram să intru. Apoi, nu
voiam să-mi încurc existența. În timpul liber, voiam
să mă pregătesc pentru facultate, să citesc...
Altădată, bătrânul adăugase chestia cu tipa, care să
fie de treabă, de înțelegere și, insistase, să nu ne
fure. Nu mi-a fost prea limpede ce să ne fure, câtă
vreme în corpul principal de clădire, unde locuia el,
n-avea nimeni acces, în rest, prin curte, nu se arăta
nimic tentant...Pe urmă m-am dumirit...s-ar fi putut
teme pentru toporul, căruia-i schimbase de curând
coada, din magazia cu lemne, plus câteva scule
mărunte, dosite de el undeva pe aproape, sub aco-
periş.
După masa şi seara, imediat ce încheiam soco-
telile la fabrică vreau să zic, belfeream. Citeam din
greu, uneori mă chema la televizor, răspundeam
cam fără chef: bine, când or transmite meciurile de
fotbal ale lui Dinamo. Apropo, la meciurile lui
Dinamo, mă bucurasem emorm: 3-0 cu Hamburg, 2-
3, în deplasare, în Germania, calificare, eliminasem
pe Dinamo Minsk.
O idilă. A fost? N-o fi fost? Figura care îmi revi-
ne cel mai stăruitor în minte din anii sfârşitului de
liceu este cea a Ronelei (Ronela şi mai cum?), cu
toate că n-am cunoscut-o prea bine. Câteva ședințe
de cenaclu literar, două ediţii de olimpiadă de româ-
nă, la nivel de liceu, plus două-trei întâlniri. Scrise-
sem un text la olimpiada de literatură care i-a plăcut,
a recunoscut, l-a numit “bombă”. I-am spus că l-am
nimerit, pur şi simplu, mi se pare că tocmai asta
credeam despre reuşită. Nu, a zis, ei i-a plăcut, plus
că l-au apreciat şi alţii. Figura ei rotundă, delicată,
ochii mici s-au umplut de lumină bine-voitoare, ceva
de felul unei discrete invitaţii, asta citisem eu.
Zâmbetul s-a prelungit, l-am întâlnit şi a doua oară.
Am înţeles că trebuie să plusez, cu impertinenţa
care însemna modul tăios, brutal - singurul pe care
îl stăpâneam – de a-mi afirma personalitatea. Să
(continuare în pag. 30)
(urmare din pag. 29)
dau năvală!
Am invitat-o la film, brusc, fără introducere, formu-
lasem pieziş, ceva de felul: Deci, să mergem atunci la
film... Or asta coincidea – se simţea de la o poştă – cu
ambiţia mea brutală de a începe o idilă. M-am izbit de
ceva duios, dar de neclintit. Rezerva ei zâmbitoare,
îngăduitoare (iarăşi) m-a cam stânjenit. Măcar de ar fi
spus nu, dacă ar fi zis ceva. Replicam tăios, în acest
caz. Ea a tăcut, încurcată, surprinsă.
„Vrei să spui că îl ai pe Sinesie sau cum s-o fi
chemând cel cu care am văzut că te plimbi... ”
„Prietenul meu, da.”
„Foarte bine, renunţă la el. Sunt convins că mă
preferi. Ai zis că ţi-am plăcut.”
„Mi-a plăcut textul.”
„Mai mult decât atâta s-a înţeles...Dai înapoi?”
A insistat, cu voce stinsă, afectată: i-a plăcut ce am
scris, asta a spus toată vremea. Poate n-am înţeles eu.
„Bine, nu-i spune atunci lui Sinesie sau cum îl
cheamă, nu-i spune că mergi cu mine la film”.
Şi atunci am descoperit imposibilul: faptul că era
hotărâtă, la nevoie tăioasă. Apăsând cuvintele care-i
conveneau.
„Îmi place cum scrii. În schimb, pe prietenul meu îl
plac ca bărbat.”
„Bine, atunci spune-i lui Sinesie, dac-așa se chea-
mă, să-şi schimbe numele, e aiurea de tot.”
S-a zmuls de lângă mine, ostentativ. Paşii ei s-au
urmat nervos pe culoarul de la etajul doi al liceului. Abia
dacă mi-a mai vorbit, devenisem pentru ea inamicul.
Ronela, şi mai cum? Din însemnările făcute în clasa a
XI-a, în timpul orei de fizică.
Ronela îmi părea femeia care nu ştie să spună nu.
Poate temându-se că te-ar răni. Nu era prea sigură pe
sine, drept care se ferea. Evita pe mulţi, pur şi simplu.
Nu doar că nu-i aborda, îmi spusese, nu se lăsa atrasă.
Dacă totuşi o făcea, i-am propus, în timp ce o
sărutasem, o apropiere mai mare, la care nu a răspuns.
Se închidea în sine, îmbufnată şi tăcută şi, dacă nu
dădea să plece, rămânea într-o stare de blocaj (asta
puteai să înţelegi), atrăgându-te şi pe tine.
Mă aştepta în faţa fabricii, la ora trei, retrasă şi cam
plictisită. Puteai crede, cum rotea capul într-o parte şi-n
alta, evitând poarta, că aşteaptă tramvaiul. Acasă, îmi
recita poezii scrise de ea. Erau splendide. Foarte
talentată, o îndemnam să scrie în continuare. Cheful ei
de vorbă se epuiza, îi povesteam eu, mă îndemâna la
asta, lucruri serioase și bazaconii. Ea se minuna.
Rămânea tăcută.
Mai departe? Ascundea ceva, avea rezerve serioase
în a se comporta cât de cât dezinvolt, a părea, în
sfârșit, în apele sale. Ocupa, de regulă, loc pe singurul
scaun de la masă disponibil, celălalt fiind plin de cărți.
Mie nu-mi râmânea decât să mă așez pe pat, cumva în
spatele ei, mă simțeam, uneori, ca naiba. Mă
muncisem enorm să o conving că merită să fie altfel,
mai relaxată, când, în astfel de condiții, cu altă fată,
renunțam, eventual o conduceam cu exagerată politețe
până la ușă, o sărutam și o asiguram că sunt ultimele
cuvinte. Dar țineam la Ronela, nu era atât de ușor să ne
despărțim.
Într-o seară, venise extrem de tristă, n-avea
dispoziție pentru nimic. Am avut impresia că va
spune ceva, după care va pleca. Am încercat s-o
îmbrățișez, m-a respins la fel ca altădată. Trebuie
să-mi zică ceva, m-a avertizat, cu voce stinsă.
Începusem să povestesc… Mi-a spus, întrerupându-
mi povestea, că va trebui să se mărite, că amânase
momentul câteva luni (cam de atunci se întâlnea cu
mine?). Mărturisirea era făcută printre lacrimi. Am
întrebat-o dacă se simte vinovată şi dacă da, faţă de
mine. A evitat, oricum nu era în stare să prelun-
gească discuţia. N-a vrut să mă rănească? A, am
zis, ai mizat pe inteligenţa mea, mă lăsai să intuiesc
că aparţii altcuiva. Numai că eu, dragă Ronela, nu
sunt atât de deştept, nu sunt cel talentat, cum ai
crezut tu. Din bunătate, bunăvoinţă, mă vedeai
deștept, sunt convins de asta.
„Mă simt înșelat, trădat, zău dacă nu !”, am
patetizat. De unde eu văzusem o relație...
„Îmi pare rău, dar trebuia să-ți spun.”
”Ești fină, serioasă, Ronela, deci doare și mai
rău.”
I-am spus că e cazul să avem despărțirea de
adio sau cum i-am zis. A trebuit să parlamentez cu
ea minute în șir. Forțând lucrurile, ea nefăcând, de
la un anumit moment, nimic, am ajuns să mă zbat
deasupra ei imperial, cumva răzbunător. Imediat ce
am încheiat, s-a făcut nevăzută, fără a mai spune
nimic, s-a săvârșit în înunericul străzii.
Te rog să mă ierţi pentru tot, mi-a scris, biletul l-
am găsit, zilele următoare, atârnat în clanța ușii de
la odaie.
Aici m-am blocat de-a binelea, la drept vor-
bind, mă simțeam cumva vinovat. În condițiile as-
tea, de ce o fi făcut-o ea? Oricum, se zbuciumase
destul, acceptându-mă totuși în forul ei, ocupat de
altcineva, cu mult timp înainte. Sinesie, sau cum îl
chema, cel din timpul liceului?


30

Bogdana BACIU
Segmentele domnului profesor
„Ca o piesă de teatru, așa este viața: nu interesează cât de
mult a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat – Seneca”
Toată lumea știe definiția unui segment. În rândurile
următoare o să prezint o suită de informații, de lungime
variabilă, definită în cadrul unei vieți. O să mă ajut de
puncte pentru a le delimita. Acestea fiind scrise, pot
începe povestea mea.
* bla înmulțirii, dar nu mai avea răbdarea din tinerețe.
A urcat dealul spre locul unde era legat calul său,
Puiu. Trebuie să îi ducă două găleți de apă și să îi co-
boare fân din fânar. Privește poteca verde împrejmuită
de ochiul-boului și brusturii crescuți pe marginea pârâ-
iașului care nu voia să dispară nici pe perioada cea mai
secetoasă din an. Respiră greu. Are șapte zeci și doi de
ani și nu poate renunța la animale. Burta îi atârnă greu.
Nu a mâncat prea mult, totuși.
Deodată se oprește. Vede o pată mare albă care ne-
chează ușor. Puiu l-a văzut și se bucură. Gălețile pline
cu apă, atât de grele la venit, vor fi goale și ușoare la
întoarcere. I-ar da drumul calului să alerge prin poiană,
dar nu ar mai putea să-l prindă. Bătrânețea își spune
cuvântul. Este singur. Are două fete, dar sunt plecate la
oraș, departe.
Puiu îl împinge cu botul. Vrea fân. Ieslea este goală.
Privește scara de lemn, care pare tare șubredă. O urcă
cu grijă, nu a cedat sub greutatea lui. Are furcă în mână
și se pregătește să ia o pală de fân. Podeaua îi fuge de
sub picioare și aterizează cu un zgomot surd la picioa-
rele calului. E pe spate și nu se poate ridica. La contac-
tul cu pământul a simțit cum îi trosnesc oasele. ...
Oare cât o fi ceasul? L-a trezit respirația caldă a unei
năluci albe. Trăiește. Puiu îl privește fornăind. Stelele
strălucesc pe cer. Își mișcă brațul drept. Caută greoi
într-un buzunar de la pantaloni. Vechiul telefon cu taste
este acolo și mai funcționează. Pe cine să sune? Soția?
A murit de cancer în urmă cu opt ani de zile. Fetele? ...
*
În clasă este liniște ca de mormânt. În bănci copiii
stau cuminți și copiază pe caiete definițiile segmentului
și a dreptei. Sunt desenate și câteva exemple. În rândul
din spatele clasei doi copii râd. Desenează flori și co-
paci. Nu observă umbra ce a ajuns lângă ei. Umbra
unui bărbat înalt, cu mustață pe fața-i serioasă. „Au!
Au!” Două castane dureroase le reamintesc că au alt-
ceva de făcut în timpul orei de matematică. S-au făcut
mici sub privirile colegilor de clasă. Iar i-a prins?
……………………………………………………………….
Supărați, au umplut o pagină numai cu puncte. Clo-
poțelul îi salvează de la o catastrofă...
*
Telefonul sună fără încetare. Nu răspunde nimeni. A
înghețat și tot corpul îl doare. Cum a ajuns acasă, în
patul lui, nu ține minte. A doua zi, doi vecini au spus că
31
l-au adus ei. Îi apelase noaptea și cu greu au înțeles
ce s-a întâmplat.
După două zile și-a sunat fiica cea mare. Aceas-
ta locuia în București. I-a spus că a căzut. Din fânar.
Vorbele parcă au trecut în aer, mici segmente de
dreaptă, care, l-a final, s-au transformat în puncte,
care au dispărut în neant.
A trecut Paștele, fiicele erau cu el acasă, chiar și
nepoții. Nepotul cel mare a rămas alături de el o
săptămână până începea școala. Aveau mâncare
destulă, dar cine să o încălzească?! Era slăbit și
mai mult zăcea în pat. Nepotul nu se dezlipea de te-
lefon, cadou de la el. A încercat să repete cu el ta-
Când îl privea butonând telefonul, chiar dacă era
corigent la matematică, o suna pe maică-sa la Bu-
curești. „Ce rușine! Primul corigent din familie! Și la
matematică!”
Săptămâna a trecut repede. Mâncarea a fost
aruncată la câini. Era mucegăită. Nu muriseră de
foame. Cumpăraseră diverse alimente de la maga-
zinul din sat și s-a încumetat să pornească mașina,
să meargă la târg să cumpere mici. Aveau frigiderul
plin cu mici făcuți la grătarul din târg.
*
Timpul a trecut. A ajuns într-un final la spital.
Trebuie să facă perfuzii cu antibiotice timp de patru
săptămâni. Patru segmente egale, care ar putea for-
ma un pătrat, ca rezerva unde zace cu pampers pe
el. Când una dintre fete a venit în vizită s-a întâlnit
cu doamna psiholog. „Cred că suferă foarte mult.
Cum a fost și cum a ajuns acum... Cred că îi este
foarte greu...”
Uită și sună noaptea non-stop. Începe de la ora
patru dimineața. Ghinion. I s-a stricat telefonul. A
doua zi a primit altul. Uneori este lucid și îi este
teamă. Trebuie să facă operație pe inimă. Pe inima
lui cu care a iubit munții, animalele, femeile, nepoții
și viața. Cine mai era ca el? Domnul profesor și, un
timp, domnul director...
*
Ciocănitul în ușa încuiată este din ce în ce mai
puternic. Doi copii stau speriați în patul acoperit cu
plapuma de lână. O voce de bărbat se aude de du-
pă ușă spunând vrute și nevrute. Este întuneric. Un-
deva, în curte, în fânar sau în porumbii din spatele
casei, o femeie stă ascunsă în noapte. Așteaptă să
treacă micile segmente de timp, minutele scurte ca
niște puncte, soarele să răsară și liniștea să se po-
goare.

 de-atâta așteptare și nu știa dacă mai poate
să urce, funiile fâlfâiau ca prapurii care-nsoțesc
morții la groapă fâl la dreapta, fâl la stânga
și-i era frică să-i nu-i tremure cărarea,
să nu-ncurce drumul și să cadă-n hău.
Când tata a terminat de pictat trepte și funii
bunica l-a chemat la ea și i-a spus:
să trăiești mamă, mi-ai terminat scara,
de-acuma mă duc, să ai grijă de-ai tăi!

Sapă, omule fântână!

Elisabeta FURTUNĂ Câinele pământului

smulge rana vântului,
Dublu colții lui de cremene
rup din pântece de lună
I-am dat visului, natură spectrală, corp ca s-o facă mătrăgună
și l-am făcut om cu două fețe. și tot țipă ne-ncetat
Am făcut dintr-o sincopă a lucidității pe pământul însetat
un diurn și un de-a-ndoaselea. sânge, sânge, sângere
Și? m-a-ntrebat cu mirare primul, din luceferi plângere
trecător clandestin prin fața vieții mele și din stele căzătoare
mergând la pas, nu se grăbea niciodată, fuioare de întristare
iar când ajungea în dreptul meu pe pământul care moare!
înnopta enervant cuvintele Apa din fântână rea
în fumul pipei din care trăgea. Și? nimeni n-o poate bea.
Diurnule, nu știi ce-nseamn-a visa, Haide, omule fântână,
și n-ai cum să-mi furi poezia! sapă, sapă pân-oi da
Inima ta e câine furios, latră din nou de apă
să alunge, dar mârâi degeaba, ca să scapi pământ
te-am agățat în plasa de vise și de moarte, și să faci
fac cu tine ce vreau, te exorcizez, cuvânt din humă
nu-mi vei îngenunchea cuvântul. și poem să faci
Și-adoua zi, pe-nserat, trecând cu-același pas, din lună.
și-a păstrat totdeauna mersul egal,
era de-a-ndoaselea, l-am prins sub pleoapă, Orașul fără salcâmi
l-am trecut prin lacrimă și i-am șoptit:
Ne vom întâlni astă seară sub lună, Salcâmii orașului au dispărut,
la marginea luminii unde copacii crengile lor au încetat de mult
adormiți de oboseala de-a naște muguri să mai cânte pe străzi a iubire,
au devenit bănci de vise, iar eu, îți promit, de teama scrâșnetului topoarelor
voi dezghioca tăcerea ca s-auzi cum s-au ascuns cu tristețe în mine.
se rotunjește visul din care te-am plăsmuit. Spaima frunzelor
s-a strecurat pe retină,
Poveste despre tata și bunica ce gust de lătrat
are lacrima prefăcută-n felină!
Pictase atâtea trepte, totdeauna de jos în sus, Străbat orașul însingurat
încât mâinile lui mă dureau a lemn de mesteacăn, și car toți pomii în oase,
lemn alb, meșterul Ion, lemnarul satului, din țeastă îmi cresc
spunea totdeauna că-i bun doar pentru cruci ramuri lungi cu miros
să facă lumină în noaptea celui care pleacă. de muguri răniți ce mângâie
L-am privit toată vara aceea în care doar trepte-n întunericul dorindu-l lumină.
urcuș a pictat, trepte albe, ca lemnul de cruce, În poem inocența s-a frânt,
încât toată casa a-nceput să miroas-a tămâie. spaimele se-aud cum cad
Treptele creșteau, iar în casă mirosul de tămâie împrăștiindu-se din rădăcini
se-mpletea cu mirosul de busuioc sfințit, în coaste, în sânge și-n gând,
am crezut că-l adusese bunica, de la biserică, în versuri e freamăt,
dar mirosea a busuioc verde și ea, în vara aceea, eu și voi, salcâmi, suntem
a stat la pat, nu se văita de nimic, doar îl privea stol de cintezi și prigorii de lut.


pe el cum împletea pe hârtie trepte și funii
trepte și funii și ea se-nchina să le termine
până-n toamnă să poată pleca, obosise

32
 Lucia PĂTRAȘCU
EUSTACHE, de Magdalena IUGULESCU
„Te-am așteptat în fiecare zi... să ne salvăm de singurătate.”
Noul volum de proză, intitulat „Eustache”, semnat
de scriitoarea Magdalena Iugulescu, publicat la Edit-
ura Fundația Culturală Antares, Galați în anul 2019,
este cel de al patrulea titlu, ce atestă pasiunea pentru
scris a acestei autoare. După „Cosmin” - 2013, „Issabel”
– 2015 și „Cecilia -2017, trei volume consistente ca
întindere și, mai ales, bogate în tematica diferită,
ancorată fiecare în realitatea nu tocmai plăcută a
timpurilor pe care le traversăm (Cosmin, un copil care-și
trăiește singur adolescența, în timp ce mama lui este
plecată la muncă în străinătate, Issabel, o bătrână
italiană care are nevoie de serviciile unei îngrijitoare
(româncă) venită din altă țară și Cecilia, o tânără
plecată în Turcia, să-și afle un rost) și care obligă la
sacrificii din partea tuturor categoriilor de vârstă (copil,
adult sau tânăr la început de drum). Acest nou roman,
cu un titlu masculin (deși, dacă s-ar fi păstrat tradiția
titlurilor feminine, s-ar fi putut numi Otilia, eroina cărții),
are o altă nuanță, mai duioasă, mai romantică, ce
pornește, parcă, dintre amintirile din copilărie și colindă
pe potecile iubirii, în căutarea celui ales, plecat și el în
alte părți. Iar coperta semnată de Ana-Maria Iugulescu,
o ilustrație simplă, albă și senină, sugerează, prin cele
două profiluri suprapuse, cap de fată și capul lui
Eustache, legătura armonioasă dintre cei doi, care
gândesc la fel, au aceleași interese și vor urma același
itinerar.
Faptul că Otilia, personajul principal al romanului,
pleacă în Spania pentru a-l găsi pe Vlad, nu ar fi o
noutate pentru cititorii scriitoarei, obișnuiți cu pasiunea
sa pentru călătorii, pasiune, pe care au întâlnit-o și în
celelalte romane și, pe care, cu generozitatea ce o
caracterizează, o împărtășește celorlalți, cu toate
experiențele sale, descriind doct și cu lux de amănunte
tot ceea ce vizitează (muzee, mânăstiri, catedrale,
statui, evenimente culturale...), astfel încât geografia și
istoria locurilor intră în atenție împletită cu întâmplările
din povestea romanului. Ceea ce surprinde este
noutatea că o însoțește țapul Eustache, al doilea
personaj al romanului, omniprezent, omniștiutor și
întotdeauna capabil de a-și ajuta partenera de călătorie.
Pentru a putea face o descriere fidelă a călătoriei sale
prin Spania (și descrierile sale au o prospețime aparte!),
Otilia nu folosește mijloace de transport obișnuite și
confortabile, ci, ca un adevărat globetrotter, străbate
drumuri neumblate, pe care nu întâlnește oameni,
singurul tovarăș fiind Eustache. Ajunsă în Spania cu
avionul, începe per pedes călătoria, pornind din
Barcelona și, după ce trece prin aproximativ 16-17 zone
33

interesante, ce necesită opriri și comentarii meritorii,
ajunge la Valencia, punctul terminus al călătoriei,
unde țapul Eustache o întâlnește pe ieduța Ariadna,
pierdută în copilărie, când au fost despărțiți, el fiind
dăruit Otiliei. Pe fată o așteaptă aceeași melodie a
lui Cris Rea, ce a însoțit-o tot drumul, pentru a
ajunge în tovărășia lui Vlad, dându-i, ca o parolă de
recunoaștere, semnalul că finalul acestei călătorii
este aproape. Cele două povești de iubire, dintre
Otilia - Vlad și Eustache – Ariadna, o dublă istorie
sentimentală, pornesc din aceeași origine, au ace-
lași traseu destinal, se păstrează mereu proaspete
și au un final fericit. Vlad este copilăria, adolescen-
ța, o himeră sau marea iubire? Viitorul va da răs-
punsuri la aceste întrebări.
Romanul curge într-o logică proprie, indiferent de
planul epic, pe care îl alege înțelegerea și accep-
tarea celui care lecturează paginile sale. Mereu
ocupată de atingerea perfecțiunii în proză (criticul
Valentin Popa precizează în prefață: „Eustache se
recomandă ca unul din cele mai bune romane româ-
nești din ultimii ani și, cu siguranță, cea mai valo-
roasă operă literară a autoarei.”), autoarea Magda-
lena Iugulescu a căutat o abordare multidimensio-
nală pentru acțiunea din acest roman.
Totul poate fi considerat un adevărat jurnal de
călătorie, care începe la Barcelona și se finalizează
la Valencia, trecând prin spații zonale diferite, fie-
care cu bogăția sa de atractivitate, stabilizată în
timp de prețioase edificii, catedrale, muzee, palate...
Totul poate fi considerat o adevărată poveste de
dragoste între Otilia și Vlad, poveste începută la
grădiniță, care se valorifică acum prin cele optspre-
zece scrisori de iubire așezate tainic în caietul cu
coperte bleumarin (cititorul va descoperi pasiunea
(continuare în pag. 34)
(urmare din pag. 33)
scriitoarei pentru culoarea aceasta, atunci când va afla
că adidașii Otiliei sunt bleumarin, apoi, pe rând, micro-
buzul este bleumarin, șapca lui Carlos, la fel, sacoul,
cravata lui Vlad și rochia ei de la banchet, costumul lui
Dorian, cămașa lui Șerban are carouri colorate alb cu
bleumarin, până și apusul pe Mediterana are nuanțe de
gri cu bleumarin), caiet ascuns la rândul său și găsit
întâmplător în căptușeala unei valize roz, la care Otilia
renunță în această călătorie. În aceste scrisori niciodată
trimise, niciodată citite până acum, fata găsește măr-
turiile de iubire ale băiatului. Sunt scrisori cărora ea în-
săși le întărește veridicitatea cu evocarea amintirilor
sale, la fel de vii și acum, amintiri ce coincid cumva cu
nuanțe autobio-grafice din viața scriitoarei. Popasul
acesta între fiecare scrisoare (niciodată nu vor fi citite
două, la rând!) și comentariile Otiliei, exprimate interior
și cu aceleași trăiri, de atunci, armonizează percepția
cititorului cu asprimea drumului sau dormitul pe sub
copaci și perseverența continuării spre o finalitate
sperată. Ar fi intersant de punctat aleatoriu câteva cita-
te, pentru a înțelege trăirile Otiliei pornită în aventura
vieții sale, ca un fel de „trecere”, ce contabilizează prin
diateza trecut-prezent, un fel de provocare de a schim-
ba destinul.
„Ești mică și încapi oriunde” (pg. 18), spune Eus-
tache, referindu-se la un eventual pat încropit pe spi-
narea lui, pentru ca drumul Otiliei să fie mai ușor. O
asemănare cu scriitoarea însăși, o poveste reală?
„Și mi-am dorit ca până la ziuă să nu uit că am
trăit tot timpul cu impresia că eu sunt Isolda, iar
Tristan este Vlad. Eresuri nocturne...” (pg. 48), ori:
„...noaptea întreagă am visat că-l căutam pe Vlad
printre stalactitele și stalagmitele din peștera lui
Gaudi” (pg. 70), recunoaște Otilia. „Cred că fiecare
dintre noi are reprezentarea iubirii într-un fel; eu mi-
o imaginez străbătând lumea de mână, în doi.”(pg.
337), se spovedește Otilia.
„De ce nu veneai numai la mine? Eu eram apără-
torul, eu eram responsabilul cu îndeplinirea dorin-
țelor tale...”(pg. 59), mărturisește Vlad în Scrisoarea a
III-a, confirmând impresia că Eustache, cel ce o ocro-
tește acum, este un alter ego al lui Vlad, ca într-un fel
de identificare cu acesta.
Totul este o altfel de poveste în care imaginarul
feminin al Otiliei aduce alături de ea pe Eustache, țapul
fermecat, cel care crede tot, știe tot și, ca un adevărat
nemuritor, a trecut prin mai multe vieți în toate perioa-
dele istorice și, ca într-o reîncarnare repetată, are expe-
riența celui ce a tranzitat vremurile, iar în imaginația
scriitoarei, păstrează pentru Otilia gingășia unui atent
ocrotitor. Spune autoarea: „...dar, de fapt, Eustache
cine este? (...) un înger păzitor... soarta, norocul, un
miraj...o fantasmă...umbra ta...o plăsmuire...” Eul in-
terior al Otiliei îl percepe ca fiind aproape de sufletul ei,
gata oricând să o ajute, să o ocrotească, să o sfătu-
iască.
Totul este o creație rotundă. Fiecare plecare dintr-un
loc în altul prilejuiește o nouă cunoaștere, o nouă
înțelegere și, hotărât lucru, prin comparație, o întoar-
cere la casa bunicii, împreună cu care Otilia a gos-
podărit, a țesut, a mers cu mieii la păscut, amintiri cal-
de, definind ceva sacru, o duioșie a copilăriei, ce nu se
va pierde. „Și-mi vin în gând, bucătăria de vară și
casa de iarnă a bunicii, formate, fiecare, dintr-o
singură cameră. În vacanța de Crăciun, cerce-
velele din lemn ale geamurilor se încastrau în
stratul gros de gheață înflorată...” (pg.229).
Întregul roman este o pledoarie pentru perse-
verența în a călători, a cunoaște, a căuta iubirea
adevărată acolo unde trebuie. În călătorie, imagi-
narul și amintirile Otiliei determină trăirea acută a
sentimentelor de perseverență în căutarea iubirii, de
a păși prin lume pe urmele iubitului după îndemnul
unui aceluiași cântec îndrăgit de amândoi ale cărui
versuri populează paginile romanului.
Pe parcursul călătoriei sale, Otilia are întâlniri
neașteptate cu foști tovarăși de joacă, vecini, colegi
de școală, ajunși astăzi oameni maturi, cu familie,
cu stare materială echilibrată, pentru fiecare dintre
ei, aducând din mintea sa amintiri speciale și de la
fiecare primind atitudini binevoitoare, în care bucuria
revederii este unanimă. Oricât ar insista fiecare
dintre aceștia, ea nu rămâne pe loc, se eschivează
sub diferite pretexte și pornește mai departe.
În periplul său pe pământul spaniol, romanciera
face mereu comparații cu alte meleaguri vizitate în
Franța, Elveția, Scoția, constatând frumusețea fie-
cărui loc, cu specificul și savoarea proprie emanând
din gepografia, istoria și cultura fiecărui popor, cu
mărturii statornice și respectate, ce aduc în memo-
rie oameni, fapte și făuritori, într-o desăvârșită ar-
monie de culturi.
Uneori teama de singurătate și nevoia de
tandrețe se calchiază în pasiunea cu care adoptă de
două ori niște boboci de rață, întâi pe Lala și Lara,
apoi după ce acestea mai cresc și sunt lăsate pe
mâini bune, pe Mara și Mira. Sunt suflete calde și
neastâmpărate, care-i mângăie cu duioșie clipele de
îndoială și singurătate.
Această călătorie în Spania brodată pe o poves-
te de iubire din adolescență, făcută deseori pe spi-
narea lui Eustache și, privind cerul, o face să simtă
cum împărăția lumii o îmbrățișează cu ideea gân-
dului fericit că ea este parte cu atâtea frumuseți.
Împletirea cu multe comparații între tot ceea ce
întâlnește nou, convingător și ceea ce este acasă,
dă o nouă dimensiune de înțelegere a lumii: „Pă-
mântul nu-mi aparține mie sau numai unora din-
tre noi.” (pg. 198). În tot acest periplu, roman-ciera
utilizează figuri de stil, modalități de expresie, cele
mai vizibile fiind descrierea și portretistica în care
metaforele dau un strai strălucitor acestui text, ce va
rămâne unul dintre cele mai bune creații literare.
Romanul, în sine, este o îmbinare de real și imagi-
nar, ce construiește un fagure încărcat cu mierea
înțelegerii și a iubirii.


 34
 Ghiță NAZARE
CÂT DE MULT MI-AȘ FI DORIT
CA ACEST AMURG SĂ FIE RĂSĂRIT*
AMURG ÎN DOI este cea de-a nouăsprezecea carte
semnată de Georgeta Muscă-Oană, la care se adaugă
peste 20 de antologii în care autoarea este prezentă.
Creația sa este încununată de peste 25 de premii și
mențiuni acordate la diferite concursuri locale, zonale și
naționale, se bucură de referințe elogioase în multe
reviste literare și de educație (Convorbiri literare-Iași,
Arena literară-București, Luceafărul-Botoșani, Steaua
Dobrogei-Tulcea, Basarabia literară și Axis Libri, Dună-
rea de Jos, Boema, Porto-Franco, Școala gălățeană, Ar-
monii de toamnă, toate din Galați.
Revenind la cea mai recentă apariție editorială a
Georgetei Muscă-Oană, considerată drept un debut în
proză, vom spune, de la bun început, că autoarea
rămâne „tributară” poeziei. Amurg în doi este o carte de
proză care abundă însă în expresii poetice. Doar câteva
exemple sunt concludente: „glas de apă șipotindă”,
„sărutu-nrourat al dimineții”, „spicele vibrând în pârg”,
„iarba lăcrima sub coasă”, „lacrimile neplânse”, „zenitul
împlinirii îi surâdea în priviri”, „soarele așeza cercuri de
foc peste piscurile răzlețe”, „dragostea din cuvinte și de
dincolo de cuvinte”, „silabele adorm însângerate etc. etc.
Amurg în doi, cel puțin la prima citire, este o carte de
dragoste dulce-amară, sfârșind prin a fi, mai degrabă, o
dramă de viață. Astfel, o dragoste curată, adolescentină, La un moment dat, la un început de septembrie,
care promitea „o viață ca-n povești”, se întrerupe brusc, căsătoria dintre Alex și Inura a deveni un fapt
„accidental”, fiecare dintre cei doi îndrăgostiți, Inura și împlinit, cei doi plecând într-o lună târzie de miere,
Alex, personajele principale ale cărții, pornind pe drumuri la Eforie Nord.
separate. Soarta, ca de multe ori în viață, nu le surâde, Din păcate, ca un blestem al sorții, amurgul în
dimpotrivă! După ce-și pierd perechea vieții, se doi nu a durat prea mult. Inura a început să-i
regăsesc, după 25 de ani, cu prima dragoste. Declarațiile vorbească lui Alex despre moarte ca și cum ar fi
de dragoste ale celor doi, acum la vârsta seniorilor, a văzut-o, știa că așteaptă doar să-i întindă mâna și
deplinei maturități, sunt copleșitoare, apoteotice, venind se cutremura la gândul că finalul era mai aproape
parcă din inimi adolescentine, aflate la prima încercare a decât ar fi putut gândi. Inura a mai avut doar
dragostei. „Iubirea – îi spune Inura lui Alex – este cea puterea să spună: „Cât de mult mi-aș fi dorit ca
mai pură formă de energie din Univers. Este catedrala în acest amurg să fie răsărit!” (p.138).
care sufletul arde, aleargă, râde și plânge, cade și se Georgeta Muscă-Oană dovedește și prin această
înalță, dar are și cele mai profunde momente de liniște” carte că este un excelent povestitor, în proză și în
(p.48). În context, este semnificativ efortul disperat al lui versuri, că este un mare iubitor al frumuseților
Alex de a o convinge pe Inura de dragostea sa pentru naturale, un fin observator al mersului vieții, cu
ea: „În fiecare zi voi veni cu aceeași dorință nestăvilită de bucuriile și cu dramele ei, un bun psiholog, o fire
a găsi un loc în inima ta! Îmi dai voie să-l caut? M-am sensibilă, adesea încercată de viață. Sunt tot atâtea
risipit ani la rând, alături de tine simt că mă adun, mă argumente pentru o lectură plăcută, captivantă.
regăsesc.” (p.59). Valoarea volumului, o îmbinare fericită între
Alex se străduia din răsputeri să-i învingă Inurei scep- ficțiune și realitate, este întregită de prefața
ticismul, neîncrederea în puterea dragostei. „Oare nu semnată de cunoscutul scriitor și critic literar Adi
este prea târziu? Mă mai poți smulge oare acum din bra- George Secară, de frumusețea și semnificația
țele singurătății?”, insista Inura. Alex era însă categoric: copertelor (autoare, Mariana Eftimie Kabbout) și de
„Prin tumultul tinereții am mers alături, prin maturitate ne- acuratețea cu care a fost realizată la Editura STEF,
a însoțit tăcerea, dar trebuie să te țin de mână când Iași.
pășim prin înțelepciune bătrâneții...Mi-ai lipsit mult, dar
*Georgeta Muscă-Oană, Amurg în doi, Editura STEF,
acum te simt atât de aproape încât am senzația că nu ai
Iași, 2022
fost nicio clipă departe...Te-am așteptat decenii, voi
aștepta și acum să vii definitiv lângă mine...Alături de tine
mă simt ca privilegiat. Ești frumosul din viața mea, ești
fericirea și împlinirea deplină. Te iubesc acum, aici și
dincolo de timp.” (p.118).

35
Gabriel-Andrei TIMOFTE
Iubesc
Și te iubesc,
căci iubirea este respirația
ce ține aprinsă pulsația
din mine!
Și te privesc,
căci privirea este fixația
ce ține vizibilă tentația
spre tine!
Simțuri
Și plâng,
în ne-ncetatul dor al așteptării
târzii, lungi și reci.
Ochii
Prin ochi,
iubirea poți simțit
amețindu-te de dor
cuprins fiind
de un ghimpe
ce nu te lasă să simțit
cum e sa mori
de ochi și dor.
Testament
Și scriu,
Așteptând ca din condeiul inimii tale
Să umplu un testament ce nu se va sfârși
Pân' ce cuvintele n-or să mai poată spună
Că Tu și Eu, că Eu și Tu, ne vom iubi!

Și privesc,
în labirintul tapetat de ei
de ochii cei căprui.
Și merg,
dar totuși rămân paralizat
la poarta unei inimi.
Și bat, tot bat,
...încă bat!
Priviri
Și se priveau,
de la apus la răsărit
Într-un enigmatic dans nocturn
Șoptindu-și că iubirea-i un etern infern
Dar că focul va fi reaprins
de-un phoenix nestins
Și că privirea-i un eros ce nu poate fi învins!

În timp Prietenie
Prietenie,
Timpul,
concept tăcut
e un interval
simțit
dintre
doar prin iubire,
a plăcea și a iubi
lacrimi, dor
ca gândul
și suferință.
în închisoarea sa
Mi-e dor
văzând cum
de tine
tu, un răsărit
elogiu antic
apui
cu patos
în inima unui viteaz
platonic
purtat de val
întors împotrivă-mi!
robit amar.
Lăsând în ea Ce este?
pumnalul răsucit Prietenie!
spre a vedea
cum el
se stinge
în timp!

36

Eugen ONISCU
INIMA STRĂINULUI
Nuvelă-foileton (8)
În primăvara anului 2021 veni la Eusebiu din nou
prietenul său, Titu și se instală în locuința sa. Titu își
găsi de lucru în construcții la niște vechi prieteni de-ai
săi. În orele când erau liberi stăteau amândoi de vorbă
timp îndelungat despre tot ce se întâmpla în lume. Titu
era un mare adept al teoriilor conspiraționiste și pe
Eusebiu îl uimi cu ideile lui, ba chiar îi dădu să asculte
unele documentare care puneau totul într-o altă lumină
și dădeau foarte multă credibilitate teoriilor conspira-
ționiste. În acea perioadă primi o invitație de la colega
sa de muncă. Marcela, pentru a participa la o întâlnire la
ea acasă unde aveau să se dezbată probleme de o
mare importanță, după spusele Marcelei. O întrebă de
Flavia și află cu consternare că Flavia murise răpusă
fiind de coronavirus. După ce luptase îndelung cu boala
și stătuse un timp internată la A.T.I. murise așa cum
trăise cu marea ei încredere în Dumnezeu, asemenea
unei copile ce se încrede în tatăl ei.
Marcela, văzând că Eusebiu se întristă, îi zise:
– Nu te întrista, poate că a fost mai bine așa pentru
ea. Apoi în dimineațaÎnvierii se va ridica din nou la viață
și va trăi într-un cer nou și un pământ nou dăruite de
Dumnezeu tuturor celor ce îL iubesc și au murit crezând
în El.
– Ce spui? Există deci o astfel de dimensiune a vieții
de după moarte?
– Sigur, prin Hristos se poate. Vino la întâlnirea de la
mine acasă la care te-am invitat și vei afla mai multe
lucruri.
Eusebiu rămase surprins datorită faptului că Marcela,
acea femeie simplă ce muncea cu el la fabrică și avea
între colegi un comportament ireproșabil în câteva
cuvinte îi deschisese în fața ochilor săi un orizont
fascinant care îl uimea. Despre Marcela știa că era
căsătorită și avea doi copii, iar la muncă vedea pe fața
ei smerenie și o încredere în ceva mai presus de orice
putere omenească. De asemenea știa că Marcela avea
încredere în Dumnezeu și că îi iubea pe oameni pentru
că o vedea comportându-se la fabrică cu mult altruism.
Dar nu crezuse că acea femeie simplă, ar deține cheia
la frământările lui! De aceea rămase uimit cu câtă
convingere îi vorbise de o lume a celor mântuiți și de
câtă siguranță exista în glasul ei că va fi o răsplată a
celor credincioși. Deci cheia pentru marele probleme ale
omenirii o dețineau oamenii simpli ce începuseră încă
de pe acest pământ să trăiască dimensiunea veșniciei!
Îi făgădui că va veni împreună cu Titu la acea
întâlnire. Ziua stabilită era într-o duminică după amiază.
Locuința ei se găsea în cartierul Neukölln ce în mare
parte era populat de turci. În acea duminică a întâlnirii,
Eusebiu în timp ce străbătea împreună cu Titu străzile
37
acelui cartier privind la oamenii pe care îi întâlnea,
avea impresia că se afla în Istanbul și nu în capitala
Germa-niei. Peste tot pe unde erau oaze de verdeață
primăvara își arăta frumusețile ei prin care îi chema
pe oameni la viață. Renașterea naturii la viață nu
ținea cont de virusul ce făcea ravagii în lume și nici
de restricțiile aberante pe care guvernele lumii le
impuneau oamenilor. Primăvara cu suberba ei frumu-
sețe își instaurase domnia peste tot.
Clădirea în care se afla apartamentul Marcelei era
veche, avea doar patru etaje și nu avea lift. După ce
sună jos la interfon, urcă scările cu Titu până la etajul
patru și intrară într-un apartament destul de vechi,
zugrăvit în alb și mobilat așa cum de obicei emigranții
își mobilează apartamentele, fie cu mobilă de la mâ-
na a doua sau cu mobilă mai ieftină. Însă acel apar-
tament era mobilat chiar destul de frumos, se vedea
că cei ce îl locuiau își dăduseră tot interesul pentru
ca apartamentul lor să fie curat și plăcut. Marcela îi
întâmpină cu multă bunăvoință. Copiii Marcelei nu e-
rau acasă, plecaseră cu alți prieteni de-ai lor cu bici-
cletele în parcul Grunewald. Și nici bărbatul ei ce era
șofer și lucra pe tir nu era acasă pentru că era plecat
într-o cursă.
În salonul apartamentului erau trei fotolii, o cana-
pea mare de culoare verde închis, o masă de sufra-
gerie cu câteva scaune, o mobilă cu vitrină, un suport
pe care era un televizor Philips cu ecran mare. Masa
era acoperită cu o față de masă de culoare albă cu
dungi grena, pe masă erau așezate două tăvi cu pră-
jituri de casă și câteva sticle de apă minerală lângă
care se aflau mai multe pahare. Prin ferestrele larg
deschise pătrundeau razele de soare aducând mi-
reasma primăverii și înviorând atmosfera. Era acolo
un bărbat brunet, solid, de înălțime mijlocie cu ochii
mari căprui, având fața luminată de un zâmbet senin.
Fața sa era ca a unui om ce descoperise o taină mi-
nunată, arăta ca un om simplu și în același timp pă-
truns de ceva deosebit se numea, Marcu. Era îmbră-
cat într-un trening negru marca Adidas, încălțat fiind
cu adidași albi de aceași marcă. Tot acolo era un alt
bărbat ce avea în jur de patruzeci și doi de ani, cu
părul puțin încărunțit, slab, înalt, îmbrăcat cu un tri-
cou alb și blugi gri, încălțat fiind cu pantofi negri, dă-
dea impresia unui om foarte manierat, se numea Li-
viu și lucra ca electrician, de fapt era coleg de muncă
cu Marcu.
Pe unu din acele fotolii de culoare verde închis,
era așezată o femeie ce era sora lui Marcu și care
avea în jur de patruzeci de ani, cu părul negru lăsat
pe spate, cu un chip frumos ce emana multă
gingășie, și niște ochi negri strălucitori, de asemenea
pe fața ei se distingea bunătate, se numea Sefora. În
acea ocazie era îmbrăcată într-un costum de blugi și
încălțată cu teniși negri. Sefora, al cărei bărbat
murise în urmă cu câțiva ani într-un accident rutier,
rămase doar cu băiatul ei ce avea nouăsprezece ani,
dar acesta plecase în America de nord la niște rude
mai înstărite pe care le avea din partea tatălui său și
studia acolo informatica. Ea lucra de câțiva ani la Ria.
În jurul ei roiau destul de mulți bărbați de diferite
naționalități printre care și nemți atrași de frumusețea
(continuare în pag. 38)
(urmare din pag. 37)
ei, însă ea fiind foarte interesată de învățăturile creștine
dorea să-și găsească pe cineva ce era animat de
aceleași idealuri ca și ea.
Liviu venise în acea ocazie acolo pentru că era
interesat de Sefora, o urmărea de ceva timp și la muncă
îl implora pe Marcu să îl ajute să o poată cu-ceri,
exprimându-și dorința de a se căsători cu ea da-că va fi
acceptat. Liviu fusese însurat, dar divorțase de nevasta
sa lăsând-o pe aceasta să crească fetița lor căreia îi mai
trimitea bani. După ce făcură cunoștință discuția începu
cu marea dramă pe care o trăiau cu toții și anume,
episodul numit coronavirus. Titu, care nu rata nicio
ocazie pentru a-și expune ideile sale pe care le avea din
cadrul teoriilor conspiraționiste începu să le vorbească
tuturor despre faptul că exista un plan pus la cale de
oculta mondială pentru decimarea populației. Fu întrerupt
de Liviu care îi spuse:
- Cum poți să mai crezi așa ceva acum când trăim
timpuri în care guvernanți lumii întregi și întreaga lume
medicală fac eforturi mari pentru a ne salva și a readuce
situația la normalitatea de odinioară? Acum avem și
vaccinurile pe care bine ar fi să ni le facem cu toții pentru
a colabora în vederea eradicării acestui virus, iar tu
debitezi astfel de lucruri, nu îți dai seama că blamezi
efortul unor oameni ce vor să ne ajute. Nu te mai uita la
astfel de teorii conspiraționniste pentru că îți vor infecta
gândirea și vei vedea lumea numai în culori sumbre.
- Ai citit cartea 1984 de George Orwell?
- Hai să nu exagerăm și să nu forțăm interprettarea
cărții lui Orwell la vremurile noastre, îi răspunse Liviu.
Însă Titu nu se lăsă și replică:
- Eu personal cred că această carte este de actua-
litate pentru vremurile noastre ca niciodată până acum în
istoria omenirii.
- La scară planetară ne luptăm cu o pandemie necru-
țătoare și tu te ții de teorii conspiraționiste!
- Oare este pandemie sau plandemie? întrebă puțin
ironic Titu.
Liviu nu apucă să-i răspundă pentru că soneria sună
prelung și în câteva clipe în încăpere însoțit de Marcela
își făcu apariția un bărbat de cinzeci și cinci de ani pe
nume Iulian, ce era inginer constructor și lucra ca șef de
șantier. Iulian era un bărbat înalt, impunător, cu fața
brăzdată de riduri și marcată de tristețe. Îi murise de
câțiva ani soția și rămăsese cu trei copiii ce studiau pe la
diferite facultăți din Berlin. Marcu lucra ca electrician pe
șantierul unde Iulian era șef și făcură cunoștință, iar prin
intermediul lui Marcu o cunoscu pe Sefora căreia îi purta
o admirație deosebită și o dorea ca nevastă, însă nu
îndrăznea să-i mărturisească nimic. Era un om cu o
inimă bună și îi plăcea să-i ajute pe românii pe care îi
întâlnea prin Berlin cu un loc de muncă sau cu orice
altceva. De asemenea era interesat de tot ceea ce se
întâmpla în lume și îi plăceau acele discuții ținute în spirit
românesc ce aveau în centru cunoașterea lui Dumnezeu.
După ce îi salută pe toți, Iulian se așeză pe un fotoliu ce
era liber.
- Deci nu pandemie, ci plandemie ai spus, eu însă nu
cred în aceste teorii ale conspirației, zise Liviu.
- Da, despre plandemie este vorba, voi nu vedeți
că ei acum urmăresc o resetare a lumii întregi și bine-
înțeles implementarea neomarxismului pe orice cale?
Dar cea mai mare prostie ce mi-a fost dat să o
aud este lozinca lor: “Nu vei mai avea nimic însă vei
fi fericit.” Nu înțeleg un lucru, dacă mă vor deposeda
de tot ce am și voi ajunge să muncesc ca o vită de
povară doar pentru ei, ce îi mai interesează dacă voi
fi fericit sau nu! O lume fără valori creștine și fără
familia tradițional creștină este pierdută. Spun acest
lucru pentru că știu prea bine ce înseamnă
comunismul, aveam douăzeci și patru de ani când în
România a căzut sistemul comunist și știu cât de
mult a suferit tata de pe urma lor pentru că nu era
membru de partid. Am citit și cărți pe care le-au scris
cei ce au fost întemnițați pentru că nu erau de acord
cu comunismul, sau cei ce au făcut pușcărie pentru
credința lor. Comuniștii au comis mari orori mai ales
în perioada când au preluat puterea și au înjosit
demnitatea umană. Lumea ar trebui să se ferească
de implementarea comunismului ca de lepră. Deși
văd la ora actuală cum tinerii sunt cuceriți tot mai
mult din punct de vedere ideologic de neomarxism
pentru că ei nu știu ce înseamnă acest flagel numit
comunismul, zise Iulian.
- Ce spui nu este decât o pagină tristă a istoriei.
Deși trebuie să recunoști că comunismul a avut și o
parte luminoasă, mă refer la faptul că din punct de
vedere economic a existat un real progres și se
putea trăi în România destul de decent. Apoi să nu
uităm că vorbim de un comunism de tip modern, și
când afirm acest lucru mă refer la neomarxismul de
tip progresist care fie că ne place sau nu va crea o
altă lume mult mai bună decât cea actuală. Voi nu
realizați că sistemul capitalist este pe punctul de a
se prăbuși și împarte lumea în oameni foarte bogați
și toți ceilalți ce în mare parte sunt săraci. Acea linie
a familiilor cu o stare materială de mijloc s-a cam
pierdut. De aceea este nevoie de marea resetare ce
ne va da prilejul să începem din nou construind mult
mai bine și lumea va fi altfel! Nu credeți că am
dreptate? întrebă Liviu.
- Este adevărat că sistemul actual are nevoie de
o reformă, dar în nici un caz marea resetare! Iar tot
ce au început deja să facă este extrem de periculos
pentru societatea umană. Și când spun acest lucru
mă refer în primul rând l-a implementarea unei
educații sexuale aberante în școli, și impunerea
certificatului de vaccinare ce cât de curând va fi
legalizat. Mi se pare totul de noaptea minții și mai
ales mă revoltă faptul că vor să ne interzică dreptul
de a ne închina lui Dumnezeu în mod liber, zise
Iulian.
- La orizontul existenței noastre se așează nori
foarte amenințători, episodul corona-virus nu este
decât o mică parte, iar implementarea abuzivă a
neomarxismului este un alt pericol cu care ne
confruntăm, și în viitor va însemna o puternică
amenințare. Straniu este fapul că se caută să se
înceapă din America de nord, cunoscută fiind ca
tărâmul libertății. Eu personal nu cred că ei pot clădi
o lume mai bună, și am observat că au o ură
înverșunată împotriva omenilor ce se încred în
Dumnezeu, pentru că unor astfel de oameni nu le
pot înrobi mintea și sufletul. Credința în Dumnezeu
(continuare în pag. 43)
38

Ana-Maria STUPARU
Și plânge
E-o lume deșartă, dar iată că ninge
Și drumul de ieri azi e baltă de sânge
Dansează-n lumini clipa morții ce frânge
Și vise, și visuri… iar soarta se stinge.
Să-mi scrii deseori, să mă vrei când eu nu
Mi-e dor să te știu, să-ți citesc sufletul
E totu-n cădere, minutul iar curge
Și plânge, și plânge, și plânge.
Și doare destinul
Sunt umbre rămase de la apusul trecut
Pe chipul meu palid, pe mâna de lut.
Îmi piere și timpul, minutu-i incert,
Iar gândul îmi curge amar și absent.
Mă doare un vis, o clipă - uitare
E negru pe ceru-mi lipsit de iertare
Mă doare o viață, un om de demult
Și doare destinul pe care mi-l plâng.
Și despre tine am să spun povești...
Pe tine am să scriu elogii vaste
Și despre tine am să spun povești
Acum, în veacul de iubiri albastre,
Când nu-ți mai sunt și nu-mi mai ești.
Te căutasem în miezul nopților pustii,
Dar n-am găsit decât o amintire,
O urmă de ce-ar fi și de iubire,
Acum, când nu-ți mai vin, când nu-mi mai vii.
Și mi te-aduc aminte și azi, ca și-atunci,
Doi ochi frumoși și visuri mari, nestăvilite...
Un drum ce-l ascundeau stejari și stânci,
Un drum cu năzuinți neprimenite.

39
Timur CHIȘ
Dragostea în mucava
Facebook-ul îmi amintește că azi ai adormit,
Printre florile primăvăratice,
De frig zgribulite.
Dragostea noastră am pierdut-o
Printre biții internetului,
Am uitat să scriem cu cerneală,
Și albastrul de pe mucava,
l-am înlocuit cu negrul literelor de pe ecranele
laptopurilor.
Mucavaua a ajuns la gunoiul dragostelor târzii.
Război pe internet
Clipele nopților sunt pline de amenințări,
Promisiuni de bitcoin, oamenii caută,
Și banii lichizi i-am transformat în vise,
Doar dragostea am pierdut-o,
Printre cablurile netului.
Să cumpărăm viață veșnică,
Zilnic căutăm, pe pagini de web,
Doar iubirea o vindem,
Pentru câteva clipe de trăiri în virtual,
Am pierdut și nopțile iubirilor, dintre cearceafurile
mototolite.
Pe cine căutăm
Printre copacii golași de frunze, te caut,
Zăpada înghețată sub bocancii uzi scrâșnește,
Și dragostea uitată în găleata cu apă,
A înghețat de atâta frig.
Oasele obosite de atâtea zile trecute prin viață sunt,
Prin speranță în iubire, noi navigăm,
Și uitările le adulmecăm,
Cu dragostea, valsuri printre cruci dansăm.
Pe cine căutăm în iubire.

 Balada Poemelor de Șapte Stele
Mie însumi la 75 de ani
Sunt Smintitul-Luntre și Punte.
Mi-s dragi atât vârfurile de Munte,
Cât și lucrurile cele mai mărunte
Pe care nu le văd așa cum sunt ele
Ci așa cum sunt Eu-Teleleu-
Cel mai bizar boț de jar
Bejenar printre galaxii paralele
Cu-o pereche de –aripi colosal de grele
Atras de Înălțimi amețitor de rebele,
Constantin BEJENARU-BECO Survolând gând de gând,
Telefonul Vântului Livrescul smintelilor mele,
Moto: „ Telefonul Vântului nu este un obiectiv Transfigurate-n Poeme de Șapte Stele.
turistic. Nu-l căutați pe hartă.” (Laura Imai Messina)
Cu-adevărat există acest Telefon Poezia Grădinii
Într-o cabină amplasată
În mijlocul unei grădini Adulmec Poezia Grădinii
De pe Muntele Kujira-Yama Ca în Copilărie mirosul
În nord-estul Arhipelagului nipon. De pâine prăjită
Oameni de toate vârstele Pe Plită.
L-au căutat și-l caută neîncetat, „Poezia Grădinii” în care
Deși nu-i conectat la vreo rețea, Arborii, harfele celeste,
Pentru-a intra în legătură Încep să-nflorească!
Cu cei dragi plecați dintre cei vii Mai întâii zarzării,
Spre țări din alte planete – constelații – galaxii. Apoi caișii și cireșii
Așadar îndrăzniți să mărturisiți trauma Din care mă-nfrupt
La „Telefonul Vântului” de pe Muntele Kujira-Yama, DE Ziua-mi Lumină-onomastică
Unde veți Vorbi cu cei care, Apoi Perii și Merii și ultimul
Deși v-au părăsit, vă veghează de Gutuiul Bătrân pe care-l păstrez
Dincolo necontenit. Pentru Timpul Înfloririi Iubirii,
Când prinde Glas Galactic
Balada Liberului arbitru Și-mi vorbește Duhovnicește
Moto: „DUMNEZEU este LUMINA” Despre confrații mei întru Veșnicie
Sf. Apostol Andrei – Ocrotitorul României Orfeu, Homer, Ovidiu, Dante,
Pentru că DUMNEZEU Shakespeare, Eminescu… Amin (Așa să fie)!
Este hic(aici) et (și) nunc (acum)
Moartea absurdă a lui Eschil
Nu undeva și cândva, - In memoriam Tănase Carașca -
Ca să fim mântuiți
Prin tinerețe fără bătrânețe Pliniu cel Bătrân povestește
Și, mai ales, prin Frumusețe, Că un oracol ar fi prezis
Există El – Puterea bună Moartea absurdă a lui Eschil –
Care ne atrage spre ea Că va muri de căderea
Prin forări abisal-semiotoco-mitilogice, Unei case peste el.
Dar și forța răului care de-asemenea ne vrea. În anul 456 î.e.n.,
Așa că-ntre-ntuneric și Lumină, Părintele tragediei grecești
Cum sufletele noastre cer trezvie Faimosul autor al Orestiei,
Ca să se-nsenineze-n Veșnicie, Născut la Elefsina în 452î.e.n.
Pentru-a avea Cale-Adevăr-Viață senină Se afla în Sicilia la Gela
Și Taina tainelor să înțelegem În împrejurimile orașului
Depinde doar de noi ce vrem s-alegem. Și așezat pe-un colț de stâncă
Admira albastrul Mediteranei.
Cobaiul Destinului În acel moment de răgaz
Un zăgan a trecut în zbor
Cobai al destinului
Cu o broască țestoasă în gheare
Deși am pierdut
Pe deasupra lui și confundându-i
Precum Iov totul,
Chelia galbena c-un petic de stâncă,
Mai puțin sufletul
A dat drumul țestoasei spre
Alinat doar de prietenii săi
Ai sparge carapacea.
Elifaz, Bildad, și Tofar,
Impactul a fost letal, astfel că
Nu m-am lepădat nicio secundă
Eschil a fost ucis de o casă –
De Stăpânul Uni®Versului:
„Casa” unei broaște țestoase!
Domnul a dat, Domnul a luat
Fie-i Numele binecuvântat!”
 40
 Vorbe, vorbe...
Un adevăr mereu aproape,
În vorbă, fără îndoială,
De bagi mai mult decât încape
Devine iute... vorbă goală.

Geniile

Oricine poate recunoaşte,

Constantin BIDULESCU Sunt mai puţini ca altădată,
Un geniu tot mai rar se naşte
Deosebiri În schimb nu moare niciodată.
Uneori ne scapă
Cam tot ce se mişcă, Constatări
Albina înţeapă, Fără soare nu ai prinde
Iar umorul pişcă. Asfinţituri,
Focul sacru nu se-aprinde
Nedumerire Cu chibrituri.
E ceva ce mă surprinde,
Prostul este mărginit Axiomă
Dar prostia lui se-ntinde
Când ceva ţi se cuvine
Dincolo de infinit.
Dar de altul va depinde,
Să nu ceri, că nu e bine,
Diferenţă
Ci pretinde.
Bărbaţii la plictiseală
La amante zboară, Deosebire
Femeile nu înşeală
Ele... doar compară. De crezi întotdeauna
Că are peşte balta,
Trenul vieţii A crede este una,
A fi credul e alta.
Avem argumente,
În al lumii veşnic tren Teatrul
Viaţa circulă în plen
Pe compartimente. Nu lăsa timpul să treacă,
Sau să macine în gol,
Paradox În viaţă, teatru joacă...
Cei ce nu au niciun rol.
Uneori te enervezi
Şi priveşti fără să vezi, Despre viaţă
Dar alteori reuşeşti
Să vezi fără să priveşti. Adevăr mereu folositor
Din tolba de înţelepciune:
Două truisme Când viaţa iei peste picior
Ea piedici multe îţi va pune.
Numai covoarele se nasc
A fi călcate-n picioare.
Gloria
De-abia când pizmele renasc
Poți observa a ta valoare. Prestigiul de moment
Uşor o să zboare,
Viaţa Gloria când moare
Nu face testament.
Viaţa e frumoasă
Şi e preţioasă,
De-aceea e sortită
Să fie scump plătită.

41
 am privit-o cu adevărat pentru prima oară de când
începusem să-mi strâng lucrurile. Părea așa de tris-
tă, de parcă înfățișa o poveste demult terminată. Și,
mi-am spus atunci, chiar asta făcea.
Ploua încet și eu încă stăteam acolo, în cadrul
ușii. Se prea poate să fi rămas acolo câteva ore,
privind în gol, pentru că, atunci când m-am hotărât
să mă mișc, ploaia bătea puternic în geam, de parcă
Maria-Alexandra CIUREA voia să intre în casă. Am deschis larg fereastra și
am lăsat-o să intre - ce mai aveam de pierdut? Nu
Copacul înflorit de la fereastră mai putea să strice nimic - pe birou nu mai era
laptopul aprins, sau vreun caiet deschis care aștepta
Era acolo în fiecare anotimp. Iarna era acoperit de
să îmi încep tema, sau vreun proiect de predat
zăpadă grea și mă minuna cât e de puternic. Toamna era
pentru ziua următoare, sau vreo carte care dorea de
plin de frunze colorate și deveneam nostalgică - parcă mi-
mult timp să fie deschisă. Normal, nici măcar biroul
era dor de niște oameni pe care încă nu-i întâlnisem.
nu mai era acolo. Acum, era doar o mare băltoacă,
Vara nici măcar nu-l vedeam - fereastra mea era inutilă,
fereastra larg deschisă, și atât. Știu la ce vă gândți -
pentru că nu stăteam mai deloc în casă. Dar primăvara se
era o mare prostie și puteam să distrug parchetul,
întâmpla ceva magic și înflorea. Și, atunci -da! atunci îl
sau ceva de genul ăsta, dar, în momentul ăla, numai
vedeam, îl vedeam cu adevărat. Îl vedeam cu sufletul.
la asta nu gândeam. Am scos capul pe fereastră,
Colora albastrul senin al cerului cu pete roz, din loc în loc,
așa, în ploaie - nu puteam să plec fără să-mi iau la
și țintea numai către soare. Asta iubeam la el cel mai mult
revedere de la prietenul meu, oricât aș fi încercat să
– că era mereu drept și credeam că nimic nu l-ar putea
scap de acest moment dureros. L-am văzut printre
doborî.
picăturile mari de apă - era înflorit și parfumul florilor
Nu aveam prieteni în vremea aia (cine are, de fapt,
combinat cu mirosul de ploaie mă amețea. Am des-
vreunul?), așa că stăteam acolo, la fereastră și îi
chis gura, ca să îi spun „Ne mai vedem!”, dar nici nu
vorbeam. Îi povesteam tot ce mi se întâmpla, îmi
am apucat să rostesc primul cuvânt, când s-a
cunoștea toată viața. Nu răspundea niciodată nimic, dar
întâmplat - o lumină puternică a străpuns cerul. Apoi
simțeam că mă aude, că mă ascultă. Câteodată, îl
un tunet, urmat de o altă bubuitură răsunătoare. M-
vedeam cum se legăna ușor în vânt, ca și cum îmi făcea
am dus în spatele camerei, nesigură de ce altceva
un semn tăcut din ramuri - „Da, te înțeleg”. Cu fiecare
ar trebui să fac, dar am reușit să realizez ce
anotimp, îmi șoptea alte gânduri, mă împingea către alte
cauzase al doilea zgomot. Copacul meu nu se mai
sentimente. Și, chiar de acolo, de la fereastră, simțeam
vedea. Ploaia se potolise acum și m-am apropiat din
că trăiesc. Doar stând pe loc și vorbind. Pentru că el, deși
nou. Două fâșii enorme de lemn erau acum la
nu putea să-mi spună nimic, era singurul care știa cum să
pământ, de parcă o mână nevăzută dorise ca acest
mă asculte.
personaj al vieții mele să arate plăcut chiar și în
Am fost prieteni ani de zile. Era, dacă vreți, cel mai
moarte - era spintecat chiar pe jumătate. Era, poate,
bun prieten al meu. Și singurul. Primăvara, deschideam
prea frumos de privit pentru un sfârșit, prea
fereastra și respiram adânc - mirosea a flori. Nu pot să
simetric... perfect, așa cum fusese și până în acel
exprim o senzație mai pură, mai plăcută. Și atunci, timpul
moment. Petale roz de flori dansau fără grabă spre
se oprea și eu deveneam natură. Îl iubeam, ca pe o
pământul reavăn, parcă dorindu-și să prelungească
persoană. De fapt, prin mine și pentru mine, el asta
aceste clipe. Și atunci, am înțeles - nu puteam pleca
devenise - un om. Acolo, cu fereastra deschisă, îi citeam,
fără să mă despart de el, nu puteam începe un nou
sau ascultam muzică împreună cu el. Uneori muzica ce-
capitol dacă nu îl încheiam pe cel din urmă. Nu
mi plăcea mie, alteori muzica ce-i plăcea lui - ciripitul
puteam să fiu două persoane diferite în același timp
păsărilor, care venea chiar din crengile sale și foșnetul
- un adult cu visuri, gata să înfrunte realitatea, și un
frunzelor sale. Muzica lui... Ce frumos! - să poți să cânți,
copil speriat, al cărui singur prieten real era un
chiar fără să ai gură...
copac. Câteodată, oricât de mult pare că ne ajută
Dar știți cum se întâmplă - toate au un sfârșit și nu
unele lucruri sau persoane, uităm că ele pot ajunge
avem ce să facem decât să nă plecăm capul în fața
să facă opusul - să ne țină legați de ele, blocați într-
destinului. Și a trebuit să plec - să părăsesc locul în care
un anumit loc (o fereastră, de exemplu) și să nu ne
am crescut, camera mea, fereastra mea și copacul meu.
lase oportunitatea de a descoperi Lumea. Știți, așa
Am vrut să o fac repede, ca să nu simt durerea, să nu am
e mai confortabil - să rămâi într-o zonă în care nu ți-
timp să mă gândesc. Să îmi continuu viața de parcă nimic
e rău, dar nici foarte bine. Și ajungi să crezi că nu
nu se va schimba. Așa că nu m-am gândit, ci m-am
poți mai mult, când tu ai putea, poate, să cucerești
pregătit mecanic - mi-am făcut bagajele de parcă plecam
Universul.
în vacanță, nu de parcă mă mutam permanent din casa în
Am ieșit din vechea mea cameră fiind tristă, dar
care îmi petrecusem toată viața de până atunci. Nu m-am
mulțumită. Nu era ca și cum mă despărțeam de un
uitat deloc pe fereastră, nu m-am gândit la toate amintirile
prieten imaginar - copacul meu era mai mult de atât.
pe care le strângeam în cutii de carton (de parcă meritau
Era ca și cum părăseam o persoană în care lăsam o
doar atât de puțin!), nu am privit pereții care rămăseseră
versiune mai slabă a mea, o versiune de care nu
goi după ce dezlipisem toate posterele. Camera a rămas
avusesem curajul să mă despart până atunci, așa
goală - micul meu univers era dărâmat - și abia atunci mi-
că Natura însăși acționase pe cont propriu. Nu e că
am permis să realizez cât sunt de slabă. Și am privit-o, (continuare în pag. 43)
42
(urmare din pag. 42)
nu l-am iubit sau că am încetat vreodată să-l iubesc, însă
a venit momentul în care a trebuit să renunțăm unul la
altul și să ne dăm șansa să renaștem pe cont propriu. Și
ce final mai frumos am fi putut avea, decât printre petale
roz și picături de ploaie?
Mi-am dus bagajele la noua mea casă, unde aveam
să locuiesc singură, dar, chiar și așa, la doar un telefon și
cinci minute cu mașina depărtare de părinții mei. Chiar și
în aceste condiții, era un început măreț al independenței
mele. Nu am început să despachetez - aveam suficient
timp pentru asta. Cum bine știți, doar ce plouase, așa că Victor TANASĂ
am ieșit să fac o plimbare. Mirosea a ploaie, a liniște și a
primăvară. Păsările își făceau din nou, timid, glasurile
auzite. Mergeam fără nicio direcție, când am ajuns într-un Linii de fugă
mic părculeț din apropiere, unde am observat imediat o
pată imensă de culoare - rozul ăla pal, al primăverilor. Nu Mă fascinează aburul dimineții
mai văzusem niciodată atât de mulți pomi înflotiți la un
dansând frenetic,
loc, eu care toată viața îl venerasem pe singuraticul de la
fereastra mea. Am început să mă plimb printre ei, apoi să ca o fecioară orientală,
dansez, apoi să râd cu voce tare ca o nebună, fără să mă în căldura
gândesc că cineva m-ar fi putut auzi. Se pare că nu soarelui renăscut.
trebuise să merg prea mult ca să găsesc toată fericirea
asta care se afla la doar câțiva pași de mine. Se pare că Din cupele primei zambile
trăisem atât de mult timp ignorând diversitatea Creației, îmi sorb dulceața parfumată
încât nici nu observasem vreodată un lucru atât de a dragostei nestăvilite de viață
minunat. Se pare, în sfârșit, că trebuie să pierzi ceva și a dorului de absolutul tainic
important ca să vezi cât de mult te limita și cât de multe ascuns în linia orizontului
experiențe ratai din cauza lui.
care parcă fuge veșnic de mine...
Mi-am continuat plimbarea, fără să ies, însă, din
starea aceea de delir care mă cuprinsese. Eram, acum, Mă fascinează torsul lin
mai atentă decât fusesem vreodată la ce mă înconjura.
al automobilului meu, dar
Nu mă gândeam la timpul pierdut din urmă, ci doar la
infinitul dinaintea mea. Priveam fiecare copac în parte și cu zvâcniri precise
mi-i făceam pe toți prieteni. Cât de mulți aveam acum, de armăsar arab
după doar o zi de libertate! pursânge, ce fornăie
Ajunsesem la ulimul copac din această imensă și se smucește nervos
mulțime, cel mai mare și cel mai plin de flori. Era, însă, de-a lungul fâșiei gri-mov
alb, nu roz ca toți ceilalți. Era diferit și îl iubeam. Mă de asfalt curat,
mișcasem fără nicio grabă printre pomi și totuși, legile
scrâșnind în măsele
destinului și-au făcut treaba. Este oare o surpriză că tot
printr-un copac înflorit avea viața mea să capete sens? jăratic încins
De ce zic asta? Deoarece chiar atunci, sub copac, l- ascuns adânc sub capotă.
am văzut pe El...
Mă cheamă dorul de tine

 când ești departe,

mă poartă în avânturi
iremediabil și
(urmare din pag. 38)
total asumate și devorate
ne înnobilează, pe când adeziunea la neomarxism ne bucăți moi și zemoase
întinează sufletul și ne transformă într-o societate uni-
din inima mea
formmizată destinată să fie manipulată și controlată după
interesele unei elite ce conduce totul din umbră, argu- ce se visează
mentă Marcu. turbocompresorul fără greș
- Sunt într-u totul de acord cu tine Marcu, de altfel noi al neostoitei mele dorințe.
am mai discutat pe această temă, spuse Iulian.
- Dar care este calea spre Dumnezeu și cum pu-tem fi
înnobilați de credința creștină? întrebă Eusebiu.
- continuare în pagina 55 -


43
 să încolțesc sâmburi de poveste cuminte.
Când m-am ridicat dintre ierburile mele?
Mă încuiasem în adâncul liliacului tău ceresc,
ce înflorise atât de albastru!

*
Stau și ascult inima ta,
o aud cum își înșiră emoțiile în timp.
Mihaela GUDANĂ Avem o cărare visată demult,
* necălcată de pas, nevăzută de ochi,
Ne vom muta neumblată în noi.
aproape Avem o cărare a minții,
de sfatul scoicilor. labirintul prin care
În trupul lor cuvântul nespus sapă adânc în ființă.
crește o inimă roșie. Se mișcă ceasul mereu.
Pe mal Orbirea este imposibilă,
nisipul caută clepsidre se văd limbile șerpuitoare ale așteptării
pentru noi. din cadranului încântător.
Femeia cu flori Stau și ascult cum respiri aerul
în obraji care mă înconjoară.
te așteaptă Mă adulmeci flămând,
în cel mai frumos tablou. mă cauți cu mâinile gândului mereu,
Marea din ochi mă bei din pumnii pe care
te-a găsit îi umpli noaptea cu ploi.
într-o poveste Ziua ta mă va uda,
adevărată. inima ta va cânta mereu,
trupul tău se va lipi
*
de trupul dorului meu.
Ce frumoasă femeie ți-am fost!
Privită din toate unghiurile, *
lumina a dat semne de fericire în ochii tăi. Aș vrea să am umărul tău,
Toată pulberea din după amiaza mea, să port pe el
acele culori fără seamăn frumusețea grea a macilor,
de la începutul apusului să am obraji de flori roșii
ți le-am așezat simplu, și chipul fericirii nespuse.
în palmele timpului Uneori viața vrea să aprindă flori
ce păreau fără margini. între mine și tine.
Ce frumoasă femeie ți-am rămas! Când focul se întinde până la inima ta,
Numai tu știi urmele zâmbetului urechea ta aude între noi
de la colțul ochilor, melodia vântului pentru împletire.
umerii ridicați după ultima întrebare, Aici eu, acolo tu,
numai tu știi că aripile le-am întins cu brațele pline de flori nedăruite.
pentru că am nevoie de zbor lângă tine. Ce dor nebun arde
Privește! pe rugul neputinței!
Ce femeie frumoasă îți sunt! Ia florile verii,
și toate florile care vor veni,
*
Lumea îți înflorește în bucăți. Știu că îmi dăruiești înflorirea.
La fiecare capăt câte-o așteptare Ce iubire mare doarme în ochii lor!
se așază pe mugurii ochiului ceresc. Întreabă florile
Drumul aprinde întrebări. dacă se simt bine în parfumul lor,
Când m-am pornit în oglinda ta? ia liliacul de braț
Mi se lipise de gene lumina și spune-i
și nu mai aveam întunericul cu mine. tu cum mai trăiești?


Răsărisem toată în timp,
m-ai luat să cunosc rădăcinile din lumea ta,

44
 Elisabeta DRĂGHICI
O investigație a lumii românești în romanul
“Sonia ridică mâna” al Laviniei Braniște
Am citit câteva din cărțile Laviniei Braniște și mărturi-
sesc că m-au convins de calitățile scriitoarei. Ea trebuie
urmărită îndeaproape din mai multe motive: subiectele
alese surprind realități românești ce sunt redate simplu,
transpunând cititorul în spațiul real; stilul narativ este în
acord cu vorbirea curentă, mai ales în primele scrieri
(fapt care frapează inițial, dar care, în același timp, parcă
ar vrea să ne trezească la realitate și să ne determine să
ne controlăm exprimarea); viziunea este specifică perioa-
dei tinereții, impregnată de marca feminină (nu feminis-
tă!) - și avem nevoie de astfel de abordări; este brăilean-
că și acest fapt invită la solidaritate și la urmărirea evo-
luției acestei scriitoare (cel puțin eu așa am de gând să
fac).
Romanul Sonia ridică mâna (căci despre acesta scriu
aici) este, dintr-un anumit punct de vedere, o frescă a
familiei românești din zilele noastre, o părticică din socie-
tatea românească (trecută prin comunism) care, „tră-
iește” acum prin tinerii ce sunt în plină exercitare a exis-
tenței lor. Personajul principal, Sonia, explorează o temă
care adesea a făcut subiectul disputelor interpersonale
ori sociale: comunismul, viața în comunism, pionii aces-
tora (persoanele cheie, liderii, securiștii etc.), stilul de via-
ță ori nivelul de trai, fericirea românilor și „siguranța” ofe-
rită de fostul regim.
Din prisma palierului artistic invocat în carte (realize-
rea unui film de către Vlad Petre, „un regizor de patruzeci
și cinci de ani care de douăzeci își dorește să debuteze
în lungmetraj”) se vrea reproducerea unei secvențe a ani-
lor trecuți, Sonia trebuie să reconstituie câteva scene din
anul 1974 din viața personajelor cheie feminine ale unei
pături sociale elitiste comuniste, Zoia și Elena Ceaușes-
cu, construind un scenariu de film. Ceea ce s-a petrecut
în urmă cu zeci de ani, se vrea transpus acum în maniera
modernității (a cancanului, după cum ni se sugerează),
prin intermediul filmului.
Investigația realizată pentru scrierea scenariului face
ca personajul să exploreze perioada comunismului așa
cum apare în documente oficiale (caută în articole de
presă, cercetează arhivele CNSAS-ului, caută cărți în
anticariate etc.) dar și prin intervievarea celor apropiați ei.
O căutare ce arată dificultatea de a culege informații cre-
dibile despre o perioadă trăită de români, dar și procesul
pe care îl parcurge personajul pentru a descoperi detalii
din viața unor persoane.
Din altă perspectivă, cea a experienței Soniei, romanul
45
reprezintă o explorare a societății trecute, în mani-
eră feminină, o căutare a unei tinere care sub pre-
textul documentării pentru scenariu de film, reali-
zează o investigație a unei perioade căreia nu-i
aparține decât prin părinți și bunici. O experiență pe
care tinerii secolului nostru, născuți după căderea
comunismului, o trăiesc prin intermediul explorărilor
și a dezvăluirilor în articolele de presă, dosare ale
CNSAS-ului, ori pur și simplu, prin mărturiile celor
în vârstă.
Titlul romanului este sugestiv, simbol al poziției
tinerilor în societatea noastră, o expresie, un model
de neputință de exprimare în public a unui tânăr
care observă ce se întâmplă în jur și care vrea să
pună întrebări. Sonia, care participa la o conferință
pe tema vieții în comunism, ridică mâna să întrebe
ceva, dar nu prea sus, așa că nu este observată -
vrând să pună o întrebare profundă ce ar fi dorit să
atragă atenția asupra luării superflue a problema-
ticii comunismului de către participanții la un eveni-
ment dedicat. În opoziție cu stilul de gândire al per-
sonajului principal, se impune un alt tânăr - un
exemplu al lingușitorului, al inteligentului social care
„sigur va ajunge cineva”.
Cine este Sonia? Este o tânără care are de scris
un scenariu pentru un film la solicitarea unui regizor
neconsacrat în lumea artistică. Ideea filmului se
centrează pe redarea unor momente mamă-fiică
din viața Elenei Ceaușescu și Zoei Ceaușescu. So-
nia provine din familie destrămată, crescută de ma-
mă care nu îi destăinuie comunicarea cu tatăl. Este
găsită de o soră vitregă (dintr-o altă căsătorie a ta-
tălui său) preocupată să-și revendice „moștenirea”
(un apartament). Legătura cu familia este redată în
(continuare în pag. 46)
(urmare din pag. 45)

diferite momente prin care cunoaștem pe mamă, iubitul, o

soră vitregă, o mătușă, bunicul din partea tatălui. De alt-
fel, scena în care este prezentată vizita ei la bunic încheie
romanul. Romanul ne dezvăluie și iubirea Soniei - o rela-
ție cu un tânăr, Paul, doctorand, pentru care „luptă în felul
ei” și de la care află tardiv că este căsătorit. Iubire care se
consumă într-un București „toxic și scump, isteric și îm-
potmolit”.
Cu acest roman Lavinia Braniște își arată evoluția, cu-
cerirea unei relative complexități și un început de filoso- Paul SÂNPETRU
fare asupra vieții, unele scene fiind chiar reușite, ilustrând
stări de spirit ale românilor. Asistăm la etalarea unor idei Ploaia de-o clipă şi de-o zi
precum: „bărbații și femeile sunt ficțiuni politice care rezul- Aproape din senin câteva clipe
tă din asimetria de putere și recunoașterea acestui fapt ar de-a picurat absurd, preacălător,
duce la o criză instituțională” sau „Viața are răspunsuri înseamnă că aflând singurătatea,
simple prin părțile noastre pentru că supraviețuirea are o pasăre a străbătut un nor.
soluții simple”.
Rămâne încă deficitară redarea scenelor intime. Este Iar dac-apoi s-a pus pe lungă ploaie
evidentă stângăcia în descrierea momentelor de tandrețe şi se dilată spre zenit uimirea
sau, din contră, a celor ce implică relații sexuale. Exage- înseamnă că nici pasărea nici norul
rarea feminității prin invocarea repetată a ciclulului mens- unul din altul nu-şi găsesc ieşirea.
trual găsesc că este supărătoare și știrbește din valoarea
textului. Dar, sunt de admirat descrierile trăirilor interioare Percepţii selective
care caracterizează deplin personajul feminin al zilelor Atâtea lucruri subesenţiale
noastre. Iată un exemplu de trăire interioară (când află că comod le stăpânim şi cu aplomb;
iubitul este căsătorit): „Simte cum i se videază pieptul și ca din pământ o telekinezie
acolo își face loc o mare durere. Simte gheara în gât și pătratu-i moaie alungit în romb.
deschide gura ca să poată respira. Aceasta e pierderea, Ne scapă mult în zona de supremum
se gândește”. precizia secundei ce-o începi
Însă evoluția autoarei trebuie urmărită, iar viitoarele ca somn, ca vis, ne scapă clipa morţii,
cărți citite, căci sigur maturitatea va aduce alte romane nici investirea vieţii n-o percepi
mult mai puternice, cu atât mai mult cu cât Lavinia Bra-
niște continuă să descrie femininul românesc. Este nevo- Şi tu, erou oniric tatăl meu,
ie de astfel de autori și de astfel de romane. te-arăţi în somn mai viu decât erai,
Sonia ridică mâna este un roman reprezentativ atât din de te-aş striga trecând un prag de fum
perspectiva apartenenței la literatura scrisă de femei cât aş fi convins că-mi scapă iar un rai
și prin subiectul femininului în proză. Asemeni Henriettei
Yvonne Stahl care a descris viața unei femei ancorată în Evrika!
timpul ei (cel de dinaintea instaurării comunismului), ce Chère Marie-Claire
trăiește drama realizării târzii a visului - de a avea pământ Marie Saintclaire
și pe care îl „pierde” în fața comunismului (prin colectivi- acum şi aici
zare), Lavinia Braniște, prezintă o altă ipostază a femini- poartă-te ca acum ca pe-aici
nului din societatea românească: a tinerei care s-a născut îţi spun (că suntem doar noi)
după căderea regimului comunist și care, documentându- că vor veni şi ei
se pentru un scenariu, explorează personaje diverse: pă- cu dicţionarele cele mai noi
rinții (care au divorțat), o soră vitregă (dintr-o căsătorie a se vor pune pe scris şi peroraţii
tatălui), un bunic ce avusese un rol de jucat în fostul re- vor aştepta de la tine ovaţii
gim, dar care acum se declară revoluționar.
Așa cum aflăm din textul scris de Mihai Iovănel, pe ei umblă cu călimara la ore fixe în mână
coperta a patra a romanului, Sonia ridică mâna reprezintă (iar tu care n-ai scris nimic de vreo lună)
o „căutare a comunismului pierdut”, o „căutare a provin- după cerneala de un albastru răguşit
ciei pierdute”, „căutare a identității de gen” și „căutarea îi vei cunoaşte
noilor configurații sociale din lumea metropolitană de azi”. nimeni până la ei nu s-a născut
Sonia ridică mâna a apărut la editura Polirom în anul şi nu se va mai naşte!
2019. Este un roman premiat: Premiul „Nepotu̕̕ lui Tho - au şoldul legănat
reau” în 2019, Premiul pentru Proză al Revistei Ateneu în şi-o aripă vag-interioară
2020, Premiul “Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de


Femei, secțiunea Proză în 2020.


46
 Petre RĂU
Iubirea la tinerețe - între înger și demon
[ Laura Ilinca - “Hai să ne rujăm împreună”,
editura Hermann, Sibiu, 2022 ]
A pătrunde în lumea creatorilor de romane nu e deloc
o treabă la îndemâna oricui. Realizarea în sine a unui
roman bun este un act temerar, nemaipunând la
socoteală că, inevitabil, de aici înainte trebuie să depui
ceva efort să te menții pe linia de plutire a creațiilor
valoroase. La limita superioară, de pildă, ne-am putea
aminti, de pe aici de pe la noi, faptul că nici măcar unui
prozator eminent precum Marin Preda, cu întreaga sa
pleiadă complexă de creații remarcabile, nu i s-a
recunoscut pe deplin puternicul său talent, fiind și azi urât
de unii - așa cum ne spunea recent criticul Eugen Simion
- pentru că a devenit, fără voința sa, un fenomen
compozit, un fel de prag ce nu prea poate fi trecut, pentru
multele repere literare de această speță.
Lecturând recent primul roman al Laurei Ilinca, “Hai să
ne rujăm împreună”, mi-a fost dat să constat că am
parcurs una dintre cărțile cele mai expresive din ultimul
timp. Am fost captat de stil, ca individualizare a formulării,
dar și de inventivitatea tematică. Fraza curge adesea
fulgurant și nu o singură dată, trăgând înainte cu coada
ochiului, am trăit emoția că mai e puțin până la capăt și
mă întrebam cum de va încăpea ceva esențial și
definitoriu în atât de puține cuvinte care mai urmau și
trebuiau să desăvârșească lucrarea.
Laura Ilinca încearcă să pătrundă în lumea creatorilor
de romane cu o carte care, cred eu, îi face cinste. O carte
densă, răscolitoare, cu detalii largi la fiecare pas. Încep
prin a recunoaște că tema, una potrivită a fi transpusă în
scenografia oricărui film de bună calitate, m-a subjugat de
la primele pagini. Este, neîndoielnic, o carte pentru
adolescenți, cu un substrat social special, textul
beneficiind de o forţă interioară proprie şi accelerată de la
o pagină la alta, te ţine cu sufletul la gură, creează un
suspans fără să-ţi lase impresia că ai şti ce urmează, deși
finalul ar putea fi unul deloc greu de intuit. Așa încât,
întâlnim aici o artă certă a scriiturii serioase, chiar dacă
avem de-a face cu o scriitoare aflată la început de drum.
Titlul cărții definește cuprinzător și tentant cu
precădere o temă atractivă, arătând și în acest mod
inspirația autoarei. Dar, “romanul este o carte cu oameni”,
spunea Mircea Eliade la un moment dat despre această
categorie de ficțiune în proză de dimensiuni apreciabile.
Laura Ilinca știe bine asta și-și populează cartea cu
personaje pitorești, iar pentru o bună parte din acestea se
preocupă să investigheze - și o face în mod magistral -
47
trăirile lor psihologice, ca să ne dezvăluie cele mai
de seamă conflicte interioare.
Eroii principali sunt Ana și Mag, ea - o profe-
soară de istorie la un liceu provincial de semina-
riști, el - elevul ei din ultimul an. La începutul unui
nou an școlar, tânăra profesoară se trezește într-o
neașteptată stare de neliniște în fața unei singu-
rătăți ce devine apăsătoare și unica sa reacție e
încercarea de a conjuga practic momentul cu fuga
din această solitudine care o copleșește. De
aceea, prinde în brațe, aproape cu disperare, dar și
cu inima complet deschisă, prima ofrandă care i se
ivește în cale: propriul ei elev.
După cum putem descoperi limpede din lectura
cărții, autoarea se străduiește din plin să
zugrăvească, într-o manieră credibilă, o poveste a
unei lumi laice într-un cadru atins cumva de
tentația clerică. O poveste impetuoasă, petrecută
într-un mediu plin de viață, cu inimi tinere și fragile,
dispuse să trăiască patetic sau chiar nesigur. Totul
pare aservit impunității și inocenței elanului
tineresc, căci când este mai mare iubirea decât în
tinerețe: “Dar iubirea ne-a fost mai presus de
iubirea / Celor mai bătrâni decât noi, doi copii /
Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii” (Edgar Alan
Poe – “Annabel Lee”). Eroii sunt tentați să se abată
de la vocația lor educațională, subjugând totul unor
îndrăgostiri frugale abrupt desprinse din tărâmul
raționalului. Este până la urmă un fel de meditație
despre bine și rău, despre moral și imoral, despre
adevăr și neadevăr, o reflecție asupra lungului
drum de la alb la negru, în niște împrejurări în care
aproape că nu mai contează ceilalți din jur. De
altfel, tinerii eroi se distrează adesea, ascultă
albume de muzică la modă, e preferată trupa
(continuare în pag. 48)
(urmare din pag.47)
Holograf, au preferințe pentru poezia lui Minulescu, sunt
întruchipate subsecvențe din „Războiul stelelor”…
Ana, înfățișându-ni-se uneori ca fantasmă a feminităţii,
va fi despuiată de sentimente și va trăi o vreme într-un
spaţiu devenit claustrofobic. Tânăra protagonistă a roma-
nului pendulează în voie de la o lume la alta a oniricului.
O întâlnim în postura de îndrăgostită iremediabil de elevul
său, purtată pe un tărâm magic, dar incert, într-o ciudată
călătorie cu destinul. Ea este o femeie frumoasă, grați-
oasă, dar mult prea tânără ca să nu-și lase imaginația să
o transporte într-o lume mult visată. În plutirea nestin-
gherită a gândurilor ei răvășite, are surpriza să observe
că s-a îndrăgostit iremediabil de propriul ei elev, cu șapte
ani mai tânăr decât ea. Dar tot ea e nevoită să suporte
unele umilințe și nedreptăți inerente în mediul școlar
autohton. De pildă, nevrând să dea satisfacție clasei care
jubila la vorbele țepoase ale lui Mag, „conducător de
turmă” în clasa lui, încearcă să-și apere autoritatea în fața
elevilor, să evite bălăcăreala reproșurilor și obrăzniciilor
lui Mag: „- Băiete, uite care-i treaba, dragoste cu sila nu
se poate. La fel și învățătura. Dacă nu te interesează
câtuși de puțin să aprofundezi subiectul, e pierderea ta.
Am vrut să îți ofer o altă perspectivă. Îți respect, însă,
decizia de a vrea să rămâi limitat. Tocmai de aceea îți
propun să nu mai vii la oră. Din ce văd eu, știi suficient, o
să iei proba de istorie la bacalaureat. Poți cere unui coleg
lecțiile și înveți acasă. Ori singur, din carte. E clar că nu
mai ai nevoie de ora mea.”
Este, până la urmă, povestea unei evadări din viața de
zi cu zi, povestea unei tinere cu o sensibilitate excesivă.
Romanul explorează profund subconștientul pentru a
aduce la suprafață câteva dimensiuni stranii ale acestuia.
Este surprinsă o latură bizară a vieții omenești, cea
subjugată unei îndrăgostiri iremediabile de o ființă care,
conform unor statute sociale rigide, n-ar trebui să fie
compatibile cu viața cotidiană.
Lungul prolog dezvăluie parțial din conținut, așa încât
unele întâmplări devin oarecum previzibile, în timp ce
unele personaje aproape că pot fi recunoscute și
identificate. Dar nicidecum nu poate fi vorba de vreo
stângăcie inerentă debutului, ci mai degrabă de o formă
de individualizare și alegație proprie, pentru că, citind
povestea, devii captiv în propria-ți lectură, iar curiozitatea
îți va merge într-atât de departe, încât n-o mai poți
abandona decât la capăt. Alambicarea prin oniric a
planurilor ideatice ne pune în fața unei povestiri
halucinante, deloc ușor de digerat. Descoperim însă cu
ușurință că, în fond, asta a fost și intenția autoarei,
întrucât un pic de ermetizare a narațiunii sporește
misterul și indiscreția, prin sudarea la un fir epic
tulburător. În fond, avem de-a face cu o poveste
tulburătoare, de un dramatism generos, ascuns, la modul
subtil, unei percepții imediate.
Unele personaje, de regulă cele destinate a fi puse în
situații limită specifice, au nume din trei litere: Ana, Mag,
Ema. Altele din doar două silabe: Alin, Paul, Emil, Costin,
Sorin, Călin… De aici am putea deduce că autoarea și-a
ales cu răbdare și gust numele eroilor cărții sale.
Ana se pare că, subjugată unei dorințe lăuntrice,
visează o poveste de dragoste, o unică poveste de dra-
goste a ei, chiar dacă aceasta este întrucâtva împotriva
canoanelor creștinești și educative. Se autoîncurajează și
se înarmează să suporte consecințele până la
umilință, implicațiile n-o deranjează și n-o smulg de
pe panta reveriei sale. Ea continuă cu dezinvoltură
să-și pună planul în aplicare, seducătoare,
fascinantă prin reveria ei sublimă, venită parcă din
străfunduri de lume. Dar, în loc ca lumea să
rămână fascinată de forța ei vitală și de zbuciumul
ei interior, visul devine mult prea obositor pentru
cei prea preocupați de grijile cotidiene, care nu-și
alocă suficient timp să descopere frumuseți
nebănuite chiar și în canoanele depășite moral.
Așa că, seducția nu durează prea mult, lumea
poate fi în stare să o condamne și s-o izoleze de
îndată ce ar descoperi vreo lipsă de pricepere și de
neimplicare în “adevăratele” treburi lumești.
Dar Ana mai este îndrăgostită, tot iremediabil, și
de propria sa imagine. Ea nu se poate abține să-și
suscite singura plăcere pe care o are, visul.
Trăiește într-o naturalețe autentică, nativă, naște
dorința de a pluti mereu la suprafață, dar trăiește
totodată și sub apăsarea brutală a eliberării dintr-
un legământ cu sine, fiind în același timp și
posesoarea ideală a unei naivități și impasibilități
patologice, nu știe să se comporte cu lumea reală
și nici să-i respingă tentațiile, pentru a contracara
răul care tinde să se prăvălească exact peste ea.
Cititorul ar putea căpăta iluzia că se poate trăi și
într-o lume care condamnă astfel de intenții
necontrolate și le așază pe raftul imoralității.
Împreunarea este una pur idilică, așteptările sunt
pe măsură, deși nu acestea sunt semnele care ar
lăsa să se întrezărească finalul catastrofic.
Ana nu este deloc întruchiparea femeii zidite în
perete. Dimpotrivă, este o eroină care se avântă -
cu dezinvoltură dar și cu nesăbuința specifică
tinereții - într-o aventură periculoasă, una care-i
poate pune sub risc o carieră onorabilă de profesor
într-o școală de seminariști.
Spre final ițele se destramă cu repeziciune,
cortina subțire care acoperă visul cade abrupt iar
realitatea se dezvăluie dură și rece. Capitolul final
devine pe de-a-ntregul lămuritor: fiecare dintre
protagoniști își va relua viața în propriile mâini,
separat. Fără prea mari remușcări, Mag abandon-
nează primul și definitiv visul său tineresc care l-a
tulburat doar câteva luni. Căci, în toamna aceluiași
an, el și Costin se trezesc în capitală și devin
“proaspeți studenți la Teologie Pastorală și, ca
întotdeauna colegi de cameră și cei mai buni
prieteni, așteptau cu emoție ceremonia de deschi-
dere a acelui an universitar.” Îndrăgostirea de Ana
rămâne în neacoperire, i-a tăiat-o scurt și i-a blocat
telefonul, nedorind să-i mai dea o a doua șansă:
„Eu nu mai vreau să știu nimic despre ea, n-am de
ce. Nu mai vreau!”. Dragostea bărbaților la o vârstă
fragedă nu pare a fi una trainică, vorbă preluată și
de Mircea Eliade în “Huliganii”: “Nu e nimic de făcut
cu tinerii... Ca să mai găseşti dragoste, trebuie să
iubeşti un bărbat de la patruzeci de ani în sus”. De
altfel, și Sadoveanu ne amintește că de “demonul
tinereții” e mai bine să fugi...
(continuare în pag. 49)
48
(urmare din pag. 48)
Acţiunea nu este una constant cronologică, uneori are
un caracter discontinuu, cu reveniri în timp şi chiar cu
anticipări. Nici naratorul nu este unul omniscient. El
poate fi întâlnit atât în ipostaza de cel ce cunoaște limitat
întâmplările, dar și în “pielea” Anei - eroina de drept a
romanului, ba chiar și în gândurile mărturisite de Mag și
presărate între capitole. Cert este că, în această
alambicare, nu contează carnația propriu-zisă a scriiturii,
fondul ei emoțional, cât modalitatea de transpunere a
discursului, felul în care acesta este recepționat de cititor.
Pentru că el, discursul, are capacitatea sa intrinsecă de
stilizare, care-l face să strălucească prin impact vizual,
cu atât mai mult cu cât frazele se avântă adesea într-un
soi de paradă a detaliilor.
Romanul împrumută parțial stilul unor însemnări de
jurnal, ceea ce ne este dovedit de grija Anei pentru a-și
însemna gândurile în „caietul roz”. În căutarea propriului
jurnal, singurul care-i știa pe de-a-ntregul rătăcirea, Ana
se pierde în febrilitatea gesturilor, în credința că va găsi o
rezolvare, o justificare printre amănuntele răsfoite, în
speranțele reîmprospătate, în frământările nesfârșite și,
cel mai deasupra, în dominanța poveștii ei de dragoste:
„Căută cu atenție precipitată prin sertarul măsuței de la
televizor. Își lăsă, molatic, mâna pe caietul roz, mângâind
leneș coperta mototolită, ușor îndoită. Pictată cu
trandafiri galbeni, ea se ițea banal și maiestuos, în
lumina fastuoasă a unui răsărit plin de speranță. Un
început pentru o nouă zi. Sau poate pentru o nouă viață.
Un răsărit pe care Ana îl sculpta cu dibăcie și mereu
același neastâmpăr înfrigurat, în sufletul ei, de fiecare
dată când se transpunea în acel timp imuabil al poveștii
ei de iubire. O poveste rămasă a fi stăpână în ea aseme-
nea unei păsări curajoase ce abia își înălțase aripile cu
avânt către soare, pentru a se topi brusc și prea
devreme, ca un avatar al lui Icar în timpuri moderne.”
Afabil și cumpătat, cu nuanțe totuși vădit edulcorante,
volumul recondiționează amintiri și emoții din etapele
tinereții. De fapt, el poate fi citit ca un fel de ritual erotic al
tinereții, sub un spectacol lingvistic în care întâlnim
formulări neobișnuit de bine construite pentru un debut.
În fapt, se dorește a fi o proză a atingerii pragului de sus
al emoției.
Autoarea nu-și implică personajele în procese de
introspecții, în incursiuni psihanalitice ale trecutu-
lui, pentru că nu există traume vechi importante care să fi
lăsat vreo amprentă asupra parcursului lor existențial.
Deși niciunul dintre eroi nu este la prima experiență
erotică, ni se lasă impresia că sunt de fapt, fiecare dintre
ei, la un fel de început de drum. Însăși trauma relației
amoroase dintre tânăra profesoară și elevul ei nu are
vreo reflexie pur sesizabilă, chiar dacă e perfect posibilă.
Ea este doar neobișnuită, nu rezonează aproape cu
nimic cunoscut, cu atât mai puțin în mediul juvenil. De
altfel, aproape că nici nu există în carte o lume a
adulților, personajele principale sunt, în cvasitotalitatea
lor, abia trecute de pragul maturității. De aceea, cartea
nu ne propune un discurs al unor personaje hiperlucide,
în miezul unei relații socotită a fi imorală, incompatibilă
cu viața obișnuită, care nu trebuie să fie vizibilă, ci mai
degrabă ascunsă de ochii și urechile lumii.
Așa cum am mai precizat, există strecurate în carte
planuri narative separate, ca două oglinzi puse față în
49
față, care fuzionează și funcționează în tandem. În
afară de gândurile și frământările Anei, apar scurte
și succinte gânduri ale lui Mag, în care este expusă
realitatea utopică în care se implică o vreme și și-o
asumă, chiar dacă în final îi repugnă, accentele se
schimbă, relația se prăbușește, eroul nu mai este
atras deloc de dragostea începută și totul se
transformă într-o prelungire a unei traume care
pare din start sortită eșecului.
Personal, m-am așteptat să întâmpin cu savoare
deznodământul, deși el mi se prefigurase încă de la
începutul narațiunii. Dacă însă aș fi întâlnit un
happy-end, probabil că aș fi fost fericit ca cititor
obișnuit, dar cu siguranță aș fi fost dezamăgit de
valoarea intrinsecă a lucrării.
Judecând după titlu și făcând corelația cu
subiectul pasionant al cărții, am putea gândi că
oamenii, printr-o luptă fantastică cu visul, par a-și
găsi sensul propriei existențe abia când se
eliberează din vis, când acesta se disipează și
dispare în neant. Titlul face parte din genul celora
care atrag atenția adolescenților, mulți imaginându-
și că vor întâlni în el multă dragoste, pasiune, ceva
nefericire, dar și un happy-end pe măsură. Cu alte
cuvinte, în baza titlului, te aștepți să ai de-a face cu
o poveste romantică.
În spatele unei narațiuni nesofisticate, cuvintele
dau impresia unei acumulări de scris monoton și
ritmic. Chiar și dialogurile împrumută din stilul de
ansamblu al compoziției lirice, construite într-o
structură clasică articulată și agreabilă, trimițându-
ne uneori vorbele la modul sacadat și izbăvitor: „-
Ai spus ceva? și aproape că se sperie ea însăși de
goliciunea propriei voci, de paloarea prezenței sale
în perimetrul strâmt, populat rareori de mai mult de
zece suflete, al cancelariei.” Ele, dialogurile,
deseori antrenante, părând naturale, împreună cu
monologul interior scot în evidență zbuciumul
lăuntric al personajului, cauzat de incertitudinile
evenimentelor prin care trece. În general, frazarea
are claritate și consistență. Ana este într-o
permanentă derută interioară: când este un
observator rece, când exaltat, când copleșită de
mulțumire deplină. Dominanta principală însă nu
este luciditatea, percepția rațională a propriilor
trăiri. Ea este o eroină în căutare de certitudini, o
pasionată conștientă, observând totul în jur cu
febrilitate. Deși încearcă să-și construiască situații
pe baza unor argumente lucide, tot ea le respinge
apoi pentru a le înlocui cu altele care i se par mai
potrivite. Analizează cu meticulozitate fiecare gest,
fiecare atitudine și fiecare cuvânt, dar rămâne
mereu surprinsă în fața unor imprevizibile situații.
Permanența tulburărilor și frământărilor sale
ilustrează firea dilematică a eroinei, care nu poate
înțelege decât superficial atitudinea celor din jur,
care o tratează când ca făcând parte din familia
celor angajați în educație, când cu răceala unor
gesturi nepotrivite. Contrarietatea ei sporește, ea
înmărmurește surprinsă de fiecare dată de noi
enigme. Dar și ceilalți de lângă ea au un compor-
tament ambiguu și ezitant. Reacția Anei este
(continuare în pag. 50)
(urmare din pag. 49)
impetuoasă, cu gesturi nestăpânite și chinuitoare. Așa
că, nu e de mirare că autoarea preferă să o lase, la
sfârșitul povestirii, încă dominată de incertitudini. Și asta
în pofida faptului că finalul romanului descrie tocmai
încercările eroinei de a se consola, continuând să-și
analizeze stările, gândurile și reacțiile în raport cu alții.
Scurtele treziri la realitate au rolul de a o readuce pe
eroină cu picioarele pe pământ, dar pentru puține mo-
mente: “Clopoțelul o scutură aspru, ca pe o jucărie
zornăitoare, trezind-o brutal la realitate... Trase adânc
aer în piept, să poată înfrunta scările... Și marea de ochi
care o aștepta. Sau care se uita prin ea. Nu conta. În fața
tuturor trebuia să rămână așa cum nu era niciodată în
fața ei însăși, nici joia, nici vinerea din acea toamnă cu
totul diferită în viața ei: impenetrabilă. Verticală. Obiec-
tivă. Ca să nu i se tulbure vocea... Să nu-i tremure mâi-
nile atunci când va face prezența și atunci când el o va
privi...”.
Povestea de dragoste invadează tot romanul, acapa-
rează totul și se torsionează în jurul celor doi prota-
goniști: Ana și Mag. De aceea vom observa că Mag nu
prea are timp să petreacă cu cei din familia sa, Ana
însăși aproape că nu are o familie și nici vreun istoric,
aproape toate celelalte personaje sunt doar lianturi pen-
tru a întregi și coagula povestea propriu-zisă.
Condiţia umană nu este pusă la încercare, chiar dacă
unele scene de umilință se regăsesc pe panta reveriei
care parcă se substituie uneori realității cotidiene, fără
însă a-și face loc în faţă cu orice preţ. Ana este o
profesoară seducătoare, fascinantă prin comportamentul
ei tineresc în detrimentul pedanteriei, tot ce îi aparține
pare sublim, venit parcă din străfunduri de lume. Și
totuși, în loc ca lumea din jurul ei să rămână încântată de
forţa şi de zbuciumul ei interior, ea devine prea inob-
servabilă pentru cei preocupaţi de grijile cotidiene și nu
rămâne decât o porțiune din ea pe care o închină alocării
de timp ca să descopere frumuseţi nebănuite. Aşa că,
seducţia nu durează prea mult, pentru că în această
capcană este prins cel mai important dintre eroii de
alături, pe care îl izolează de îndată, descoperind în el
lipsa de pricepere şi de implicare a tânărului lipsit de
experiență. Cei doi protagoniști devin iremediabil
îndrăgostiți, fiecare de imaginea unică a celuilalt. Ana nu
se poate abţine să-şi expună singura intenție pe care o
are, de a-l corupe pe tânărul abia trecut în tagma
maturității. Naturaleţea ei nativă naşte dorinţa de a pluti
mereu la suprafaţă, deși o face parcă cu apăsarea
brutală a eliberării dintr-un legământ. Fiind beneficiara
unor graţii deosebite, dar şi posesoarea ideală a unor
naivităţi şi impasibilităţi patologice, ea nu ştie să se
comporte cu victima ei şi nici să-i respingă tentaţiile.
Romanul este scris într-o manieră în care nu întâlnim
aproape deloc metafore complicate, nici subtilități
pretențioase sau premise filosofice profunde. Așa cum
am mai spus, textul în sine conține un control al scrisului
asumat de autoare. Scrierea este îmbrăcată într-un stil
simplu și agreabil, cu o frazare limpede la nivel textual,
dând senzatia că poartă o singură topică, de regulă una
medie, ici și colo cu adaosuri de întărire, în care sunt
scoase în evidență atât expresivitatea artistică, cât și
puritatea limbajului.
Scriitura Laurei Ilinca ar mai putea fi caracterizată și
prin aceea că este una emoțională. Textul propriu-
zis este unul îmbietor, captivant și plin de candoare.
Discursul evaluează conviețuirea umană sub diferite
aspecte, descifrând și răstălmăcind uneori ascunzi-
șuri de gânduri, dovadă vizibilă a seriozității și matu-
rității scrisului său.
Fără îndoială, autoarea deține un har natural în
arta povestirii. Primul ei roman rămâne o scriere
consistentă despre un destin romantic, în care se
cultivă un psihologism palpitant al claustrării, reflec-
tând o lume interioară insolită, aflată sub imperiul
fragilității și incertitudinii, dar atractivă și plină de
farmec. Sunt amestecate gânduri, sentimente și as-
pirații umane, toate surprinse la vârsta tinereții,
dincolo de masca unei lumi cunoscute, posibil dintr-
o gamă propriei autoarei, într-o controlată dorință de
defulare și sub umbrela unui univers al inducțiilor de
o puritate incontestabilă.
Cartea, desigur, ar merita o dezbatere mai largă
decât am putut eu cuprinde aici în comentariile me-
le. Comentariele mele pot fi cel mult o introducere la
o analiză detaliată. Am, însă, convingerea că
romanul Laurei Ilinca va fi în curând în atenția unor
analiști de soi care îl vor despuia de întreaga haină
lingvistică și-i vor găsi poate locul potrivit în panoplia
literaturii române actuale.
Părerea mea este că avem de-a face cu un de-
but reușit, care pulsează printr-o abundență a ima-
ginilor într-un demers de clarificare existențială, prin
care nostalgia cititorului poate fi suscitată la tot
pasul. Cu o copertă inspirată, deopotrivită cu textul,
cu o dezbatere pe măsură, cred că romanul Laurei
Ilinca deţine toate atuurile pentru a fi pe lista cu
nominalizările pentru un premiu literar important.
O carte însă vorbeşte şi singură. Paginile ei re-
flectă prin ele însele surprinzător de exact satisfac-
ţia finală a cititorului. Eu doar am avut rolul să
mărturisesc despre un har incontestabil.
În concluzie, cartea ne propune cartografierea
tiparelor comportamentale ale unei relații incerte,
întrucâtva imorale, privită adesea printr-o lentilă
subtil feministă. În fond, autoarea e un reflector
privilegiat al propriei existențe și al societății în care
trăiește. Cu siguranță romanul poate fi pe placul
unor suflete tinere pătrunse de fiorul primei
însingurări. Dar nu numai. Citiți și vă veți convinge!

50

Florin LOGREȘTEANU
VINE IARNA...
Doctorul Gorincioiu se plimbă o vreme pe dinaintea
Spitalului Elias. Este o oră potrivită să nu întâlneacă pe
cineva, activitatea din acest moment al zilei fiind deose-
bit de febrilă. Era familiarizat cu ea. Se pensionase nu-
mai de câteva luni, după mulții ani dăruiți semenilor
neajutorați. Fusese orgoliul lui să se considere un mic
Dumnezeu făcător de minuni; era încredințat că așa
gândeau pacienții și colegii mai tineri despre el. Iar
când inevitabilul s-a produs...
A trăit clipe în care fusese aproape de infarct în mo-
mentul când doctorul Crețu, directorul cel tânăr al spita-
lului, îi adusese la cunoștință decizia administrației: în
urma încetării activității doctorului Gorincioiu, postul său
fusese anunțat pentru un apropiat concurs de angaja-
re. „Asta e regula, doctore. O cunoști, probabil, mai bine
decât mine!” nu l-a menajat noul șef al spitalului.
Simțise că avea încă puterea să mai continue. Perfor-
manțele lui, recunoscute, publicațiile, cursurile de la uni-
versitate, de o ținută ireproșabilă, îl îndreptățiseră să
spere. „Asta e regula!...” i s-a repetat, grăbindu-l să-și
facă bagajele și să plece.
Acum, sprijinit de un chioșc de ziare pentru a nu pu-
tea fi observat dacă cineva din personalul spitalului și-ar
fi aruncat privirile spre bulevard, doctorul Gorincioiu
caută locul în care se aflase până nu demult cabinetul
său: două ferestre înalte, fără perdele. Totdeauna a
susținut că oamenii trebuie să renunțe la acest ace-
soriu, bucurându-se direct de lumina solară. La început,
îi este greu să le identifice. Toate ferestrele de la catul
întâi au primit draperii viu colorate - o idee a noii con-
duceri pe care el, încă fiind în slujbă, o respinsese...
Este derutat. I se pare că le-a identificat, dar nu are
certitudinea c-a reușit s-o facă.
„Am onoarea, domnule doctor!” aude și întoarce ca-
pul. Un bărbat între două vârste trece pe lângă el, stre-
curându-se printre trecători. Mai aude: „Vine iarna...”
Nu l-a recunoscut. Iar cuvintele sunt de prisos. Chiar
ridicole. Dar ce-ar fi putut să-i spună un fost pacient oa-
recare?... Decide să se îndepărteze și el în direcția opu-
să...
Doctorul Gorincioiu e singur. N-a fost căsătorit nicio-
dată. Părinții i-au murit cu mulți ani în urmă. Decesul lor
nu l-a durut prea mult, obișnuit să ignore durerea în
saloanele spitalului pe care l-a slujit o viață. I-a dispărut
din memorie și imaginea fratelui stabilit în Canada.
Până la pensionare, și-a făcut din meserie o religie.
Astăzi, încearcă un sentiment ciudat de dezechilibru.
Cum să-și umple timpul?... N-are prieteni, ci numai
51
oameni care-l respectă. Altădată considera că nu-
mai respectul îi era de ajuns; respectul venit din par-
tea celorlalți, nu și al său pentru alții, pacienți și co-
legi. Lupta cu boala oamenilor, ignorându-i. Nu-i pă-
sa cine-i erau pacienții. Suferința lor, ca și lacrimile
de recunoștință, la sfârșit, îl lăsau la fel de indife-
rent. Micul Dumnezeu exulta când reușea să învin-
gă boala: micul diavol... „Legea trebuie respectată,
doctore, trebuie să fii de acord cu mine! De altfel,
nici nu cred că gândești diferit...”
Noul director al spitalului are pe jumătate vârsta
lui; și mai puțin de jumătate din experiența bătrânu-
lui doctor. Nu ezită însă să-i vorbească despre mă-
sură, o noțiune care trebuie să ne însoțească în via-
ța socială, ca și în aceea privată. Este un erudit - dă
de înțeles - educat pe multiple dimensiuni ale cu-
noașterii și un legalist cu ciudate semnificații atribu-
ite acestui cuvânt. Așa i se pare doctorului Gorin-
cioiu, ascultându-l: „Putem fi eminenți în meseria
noastră, dar nu mai presus de măsura pe care ne-o
impune viața socială, doctore Gorincioiu. Ceva ana-
logic cu simbolul lui Asclepios, medicul lovit de trăs-
net fiindcă a avut orgoliul de a se considera egal cu
Dumnezeu... Nu-l poți ignoara pe Dumnezeu. În alt
sens, nu poți ignora legea... Statuile reprezintă tre-
cutul, nicidecum prezentul. Iar legile sunt făcute
pentru oamenii care trăiesc în prezent...” Altfel spus,
legea îi cerea să renunțe și să plece...
Cum ar fi putut continua?... Să scrie o carte în
care să-și adune studiile publicate în țară și străină-
tate. Multe dintre ele îi aduseseră prestigiul, altele i-l
consolidaseră. Ideea prinsese contur. A urmat o se-
lecție riguroasă, deși n-ar fi vrut să renunțe la nimic.
I se păruse că amputează ceva din ființa lui, dar tre-
buise s-o facă. Editorul îl prevenise: „Nu mai mult de
200 de pagini. Cărțile, în general, se vând greu.
Cele de știință devin un adevărat calvar financiar
pentru editură...” S-a conformat. O ultimă pretenție a
editurii: „Referințele științifice. Lipsesc. Poate de la
Academie. V-ar ajuta chiar Ministerul Sănătății...”
Doctorul Gorincioiu îngălbenise. S-a bâlbât, refu-
zând: „Mă cunoașteți... Sunt numărul unu în dome-
niul meu... Cum m-aș putea coborî?...” „Asta-i pro-
cedura, domnule doctor... Formală, dar cu rang de
lege. E o lucrare științifică, în fond...” Acceptase. Cu
strângere de inimă, a apelat la doctorul Crețu; un
tinerel fără anvergură științifică, dar bine poziționat
în breaslă. A fost ascultat, i s-au pus întrebări ca
unui rezident oarecare, când dorește să încerce
ceva. În cele din urmă, doctorul Crețu l-a refuzat:
„Doctore, apreciez pregătirea dumitale, prestigiul de
care te bucuri, meritat. Dar ai ieșit din sistem. Nu
pot gira științific un pensionar... Asta e legea... O pot
face pentru specialiștii mei... Dumneata ești astăzi
un fost... Nu mă judeca greșit... Există o măsură...
Și legea...” Umilit, doctorul Gorincioiu a renunțat la
proiect...
„Am onoarea, domnule doctor... Ce spuneți de
vremea asta capricioasă? Vine iarna...” După
banalele cuvinte, necunoscutul se îndepărtează.
Doctorul Gorincioiu nu e surprins de abordare. Un
(continuare în pag. 52)
(urmare din pag. 51)
fost pacient... A avut atâția... cum să-i ții minte pe toți?...
Palidă consolare... Din când în când mai primește un
telefon. Tot mai rar. Îl bucură când este solicitat de foștii
rezidenți. Îi invită la domiciliul său. Unde în altă parte?...
A neglijat să-și deschidă un cabinet particular. Dedicat
vieții spitalului, munca la Elias i-a fost de ajuns. Și, de
altfel, era prea în vârstă să încerce o experiență nouă,
în fapt, o aventură profesională. Cei mai tineri nu ezitau.
Cabinetele particulare și evadările în străinătate devein-
seră o practică rentabilă. El... Tinerii medici care îl vizi-
tau începeau prin a-și declara regretul că nu mai e prin-
tre ei. Le fusese mentor și părinte, un Hipocrate con-
temporan, bla, bla, bla... „Vă înțeleg, dar fiecăruia îi vine
rândul să facă un pas înapoi, încerca doctorul Gorin-
cioiu o explicație timidă. E o lege a firii... Mai e și una
socială...” „Da, dar...” „Nu, nu există excepții. Nu trebuie
să crezi în excepții...” Bătrânul doctor se încăpățâna să-
și ascundă dezamăgirea, propria dramă, susținând
ceea ce nu crezuse niciodată, ceea ce nu credea nici
astăzi, claustrat în singurătatea care săpa în el clipă de
clipă. „Despre ce este vorba?” Aborda solicitarea tine-
rilor medici cu o însuflețire care-i fusese totdeauna
particulară, la orele de la facultate ca și la spital și-n
cele din urmă, epuizat, îi privea drept în ochi: „M-am
făcut înțeles? Pot relua...” „Nu, nu, i se răspundea. Ni s-
au clarificat lucrurile încă din primele fraze ale expunerii
dumneavoastră, dar nu v-am întrerupt. Am retrăit
momentele din anii de rezidențiat, atât de fascinante.
Păcat pentru știință de pasul făcut înapoi, de care ați
vorbit...” Era inutil să le spună că el nu se gândise
niciodată la acel pas...
„Vine iarna, domnule doctor, suntem în noiembrie, dar
un noiembrie atât de rece nu-mi amintesc să mai fi
fost...”
Necunoscutul n-a trecut mai departe, cum se întâm-
pla de obicei cu cei care-l abordau. Dimpotrivă, i s-a
alăturat pe aceeași bancă din lemn de la intrarea în păr-
culețul Elias. Parcul nu se numea nicicum, dar, fiindcă
aici își trăgeau răsuflarea cei care veneau sau ieșeau
din spitalul cu acest nume, apelativul fusese însușit de
pacienți ca și de medicii din spital.
„Vine, domnule, e firesc, a trecut vara, i-a urmat toam-
na cu capriciile ei, acum, toamna face pasul înapoi. Le-
gea naturii n-am inventat-o noi...”
Din nou legea; din nou pasul înapoi... Cuvintele
acestea îl obsedează. Și, în adevăr, îi marcaseră viața,
luându-l prin surprindere. Se întoarce spre bărbatul îm-
brăcat prea sumar pentru anotimpul rece: „Care-i
povestea?” „Povestea? Ah, povestea s-a încheiat de-
mult”. Doctorul Gorincioiu înălță din umeri. Toată viața
crezuse că este dator lumii și că lumea îl caută numai
atunci când se află în cumpănă; când existența îi este
amenințată. Doctorul Gorincioiu, micul Dumnezeu pă-
mântean, o putea repune pe linia de plutire. „Acciden-
tul nu mi-l explic nici acum, continuă necunoscutul. Cu
siguranță, stupid. Să te prăbușești de pe bicicletă în
plină stradă! Să fii lăsat să zaci lângă rigolă ore în șir,
fără ca nimeni să se aplece asupra ta! Să auzi aceleași
cuvinte plesnindu-ți urechile: ”Om tânăr și beat... Aici te
duce alcoolul, dacă nu ai măsură... Sau drogat...
Fără rușine...”
Își șterse nasul și ochii apoși cu o batistă mare.
„Ce-a fost?” întrebă doctorul, fără curiozitate și fără
să-l privească.
„Parcă dumneavoastră nu știți, ridică tonul necu-
noscutul. Preinfarct... Așa, din senin... Nici atunci și
nici astăzi nu pun alcool pe limbă. Dar oamenii...”
De ce-ar fi trebuit el să-l țină minte? gândi doctorul,
agresat de replică. Să-l țină minte?... Câți ca el i-au
trecut prin mână... Orice individ se consideră buricul
pământului. Vanitatea de a crede că viața îl are în
centrul ei...
„Într-un târziu, am ajuns pe mâinile dumneavoas-
tră, continuă celălalt. Mi-ați redat speranța de a trăi
într-o afurisită de cumpănă a vieții mele...”
Și din nou singur. Timid, bărbatul s-a îndepărtat,
amintindu-i ceva de iarnă; din nou de iarnă...
Decembrie... Început de iarnă atipic. Temperaturile
au crescut, hainele groase au rămas în așteptare.
Doctorul Gorincioiu primește tot mai rar câte-o vizită.
Foștii rezidenți au învățat suficient de la el pentru a-și
construi cariera potrivit propriilor opțiuni. Încearcă să-i
înțeleagă. Mentorul lor a ieșit din sistem, metodele lui
de lucru au devenit desuete; sau sunt pe cale să
devină. La Elias, doctorul Crețu impune noi principii
de abordare a actului medical. Practicant câțiva ani în
Franța și Germania, ignoră ce-a fost, promovează
noul. Numai bolile au rămas aceleași, reflecteză ușor
ironic doctorul Gorincioiu. A ieșit din sistem, păstrând
pentru el nostalgia tradiției...
Ignoră alternanța zilelor reci cu cele calde. Capri-
ciile naturii par să sfideze o lege pe care însăși natu-
ra a impus-o: dacă-i iarnă, iarnă să fie!...
Cuvântul lege începe să-l irite. Se simte urmărit de
el mai mult, pe măsură ce încearcă să-l evite. La mij-
locul lunii, își simte amenințată sănătatea. La început,
o tuse rebelă, guturai și transpirație atunci când nu
era cazul. Stabilește un tratament după propria-i pri-
cepere. Niciun rezultat; starea sănătății este tot mai
precară. Firește, nu-și impută ineficiența. La Elias, pe
vremuri, astfel de afecțiuni nu-l preocupau. Intrau în
atribuțiile medicilor de duzină; a mai tuturor colegilor.
El, micul Dumnezeu, lupta cu agresivitatea unor boli
grave. Nu se sfătuia cu nimeni, colegii nu-i erau și
colaboratori. Dar reușea. Totdeauna a reușit...
Bătrânul doctor se simte tot mai rău, zace la pat de
câteva zile. Ceaiurile și pastilele pe care a început să
le înghită cu pumnul se dovedesc inutile. Ar trebui să
sune un specialist, dar ezită. În puținele momente,
când se simte ceva mai bine, își reproșează gândul
de-a mai face un pas înapoi, umilindu-se.
Într-o noapte, către sfârșitul anului, insomnia l-a
ținut treaz până dimineață. Prin fereastra camerei a
surprins căderea primei zăpezi. A urmărit zborul ză-
natic al fulgilor cu gândirea aiurea. Târziu, a conștien-
tizat ce se întâmplă afară. „A venit cu adevărat iarna,
murmură. Trebuia să se-ntâmple. Natura își are legile
ei de la care nu se abate niciodată” Iar legea. Singu-
ra forță dominatoare. Descurajat, începu să plângă.

52
 Ligia POPA

Sicilia, Antonello di Messina

și perfecțiunea detaliilor
Se spune că nu poți înțelege un popor cu adevărat,
dacă nu îi înțelegi gastronomia, modul de a mânca și,
dacă ne gândim bine, ideea este mai mult decât
interesantă. Poate din acest motiv, am susținut mult, când
am avut ocazia, să ne întoarcem în biblioteci, să ne
regăsim rețetele tradiționale, să dăm bucătăriei românești
complexitatea pe care o merită. Dimitrie Cantemir, Păsto-
rel Teodoreanu și nu numai, ne-ar fi ajutat. Nici în artă nu Sicilia, cea mai mare insulă din Marea Mediterană
strălucim. Ne lăudăm cu Brâncuși, care este genial, poate sud, de a fi combinat nuanțele într-un mod inega-
mai sunt câteva vârfuri, dar nu multe. Suntem uneori labil și pentru perspectivele complexe vizibile în
nesiguri pe noi, trăim în tipare culinare, în dogme artisti- unele dintre tablourile lui, Nu în Annunciata....unde
ce, ca și cum nu am acorda timp și atenție, creativitate, fondul e aproape inexistent.De fapt, prin acest
nici mâncării, nici formelor și nici culorilor. portret, renunță la multe dintre convențiile artei
Opusul e Sicilia, insula plină de soare și energie din mariane de reprezentare. Tânăra Maria apare, în
Mediterană, locul preferat al lui Goethe, a lui Sartre, Mag- mod suprinzător, singură, citind, probabil în camera
na Grecia, paradisul gusturilor și culorilor. ei, o carte care pare a fi scrisă în greaca veche. În
Aici se mănâncă peste tot: în port, pe drum, sub Etna, tablou nu apar simbolurile care o însoțesc de
în defilee, pe mare... oriunde și de fiecare dată altfel. Fie- obicei: norul, crinul, porumbelul. Este doar ea.
care fel de mâncare e o provocare a descoperirii, a
compunerilor și recompunerilor, a rețetelor clare sau
secrete. Toate te invită la înțelegere și decriptare, ca arta
lor. Sute de combinații, de gusturi, de nume, de ingre-
diente și condimente. Luăm de exemplu la caponata, o
mâncare tradițională din legume cu sos, pe care fiecare
casă o interpretează altfel: poate fi cu ardei sau fără,
agro-dulce sau nu, cu muguri sau fără, fiecare familie își
are rețeta secreta și sfântă. Fiecare detaliu e important
până la nivelul de simbol. Gustul e un dar al divinității și
are cel puțin un sfânt local: Giuseppe del Trapanese.
Totul e o artă: arancini, pasta alla Norma, caponate,
cannoli, frittule, pani con meusa, pesto alla rapanese,
couscous trapanese, insalata di arance. E o altă lume a
gusturilor...

Antonello di Messina - Portretul unui bărbat (poate fi autoportret)

Bucătia este aparent simplă, dar complexă, cam ca un
tablou de Antonello di Messina, pictorul lor preferat, de
casă, cum ar veni, care nu este străin nici de România,
unul dintre tablourile lui cu greutate putând fi văzut la
Sibiu.
Analogia o vom face apelând la un tablou totem al
insulei: Vergine annunciata, expusă într-un loc special din
palatul Abatellis din Palermo. O capodoperă a simplității
și misterului, care atinge perfecțiunea.
Vasari, istoricul etalon al artei renascentiste italiene, îl
reamarcă pe pictorul sicilian, mare călător al vremii,
pentru meritul de a fi adus culorile flamande, în ulei, în
53
Cum știm că e Sfânta Fecioară? Cum o repre-
zintă pictorul? Prin mantia albastră (culoarea ei),
simbolul laturii ei divine suprapuse hainei rosii, care
vorbește despre latura ei umană. Din haina pur-
purie se văd două părți, în zona pieptului și a…
pântecului, în care este déjà un alt suflet: Isus.E
om? În tabloul lui da Messina, cam da.
Cum spuneam, Maria este surprinsă în cel mai
important moment al vieții ei: al apariției îngerului
care o anunță că va fi mama Mântuitorului.Prezența
lui se reflectă în paginile cărții, ridicate de mișcarea
(continuare în pag. 54)
(urmare din pag. 53)
aripilor.
Antonello di Messina – Annunciata di Palermo (1475)
Maria îl ignoră pe privitor și se uită direct spre înger,
pare surprinsă. Cu o mână se apără, cu cealaltă își se
acoperă. Pare concentrată, dar nu speriată…
…și aici vine surpriza: poziționarea privitorului,
alături de arhanghel, la același nivel, la picioarele
Mariei. Este omul un înger pentru pictor? Se pare
că da. Ce odă mai frumoasă pentru om ar putea fi?
Revenind la fundalul întunecat (paradoxal pen-
tru da Messina, un maestru al cadrului încărcat,
foarte atent construit) putem vedea un alt simbol
surprinzător: este povestea unei fete care iese din
întuneric pentru a deveni cea mai importantă
femeie din Univers. Frumos? Mai pare simplu ta-
bloul? Aș spune că nu. Este extrem de complex în
simplitatea lui, ca Sicilia, ca bucătăria siciliană care
și ea, fără îndoială e o artă. Este un tablou care
suportă și invită la alte decriptări, la descoperiri de
simboluri și semnificații așa cum doar creațiile lui
da Vinci credeam că o face, fiindcă arta adevărată
este infinită.

54
 Eugen ONISCU
INIMA STRĂINULUI
Nuvelă-foileton (9)
- Iată o bună întrebare pentru Marcu la care cred că
va răspunde cu plăcere, zise surâzând Sefora.
Eusebiu o privi și înțelese că ei îi plăcuse întrebarea
lui și că îl privea cu bunăvoință și interes.
- Mă bucur că în tumultul acestor vremuri atât de tul-
buri există oameni ce îL caută pe Dumnezeu! Calea lui
Dumnezeu este cea a unui drum pe care în această via-
ță îl parcurgem pas cu pas, îndurând uneori greutăți,
însă fiind animați de harul Său minunat pentru a nu ne
da bătuți. Iisus ne-a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Trăim în
această lume și observăm cum oamenii aleargă pe dife-
rite căi ale distracției pentru a găsi fericirea. Dar există și
oameni precum noi, ce căutăm ceva mai înalt și aspirăm
după iluminare și noblețe, și ajungem la concluzia că tot
acest freamăt este datorită faptului că harul Său ne-a
atins inima și noi am răspuns pozitiv la o astfel de atin-
gere divină. Apoi începem să descoperim că în această
lume a răutății există oameni ce propovăduiesc vestea
bună a mântuirii și ni se deschide în fața noastră fasci-
nanta dimensiune a eternității de care devenim tot mai
mult atrași. Numai gândul că există noul Ierusalim, locul
în care oamenii mântuiți din toate timpurile vor locui în
prezența lui Dumnezeu, ne motivează să pornim în ma-
rea aventură a cunoașterii lui Dumnezeu ce nu se rea-
lizează decât prin contemplarea lui Hristos și a jertfei ce
El a realizat-o la Golgota pentru noi toți! Încerc să schi-
țez un prim intinerar pentru ca tu și toți ceilalți care sunt
interesați să poată înțelege bunătatea lui Dumnezeu ce
în mod duios ne cheamă să pășim pe această cale a
mântuirii…
- Stai puțin, dar dacă există un astfel de Dumnezeu,
de ce există și răul pe pământ și de ce suferă oameni
nevinovați? întrebă Titu după ce îl întrerupse pe Marcu.
- Din perspectiva noastră umană, limitată, nu este
ușor de înțeles acest subiect. Dar tot Marcu ar putea cel
mai bine să vă lămurească, remarcă Sefora.
Marcu stătu puțin pe gânduri, apoi zise:
- Este o întrebare cu care m-am întâlnit de multe ori
în timp ce am discutat cu diferiți oameni din Scripturi.
Unii m-au întrebat de ce a îngăduit Dumnezeu pande-
mia ce a decimat vieți omenești! Pentru că toată aceas-
tă pandemie pentru mine este evident că este o lucrare
ce vine de la Satana pentru a-i distruge pe oameni…
- Te întrerup din nou, pentru a te întreba ce crezi tu
despre această pandemie, sau mai bine zis plandemie,
întrebă din nou Titu.
- Eu cred că originea acestui virus la ora actuală este
necunoscută, pentru că pe internet circulă trei posibile
ipoteze, dar niciuna din ele nu are dovezi suficiente pen-
tru a-și susține justețea. Se crede că virusul ar fi fost
creat în mod artificial în laborator și dat în lume pentru
depopularea planetei și cu scopul de a porni marea
resetare de o elită ce conduce totul din umbră. Apoi
există ipoteza că în mod accidental a fost scăpat din
laborator și așa a început dezastrul numit coronavirus.
Și există și explicația precum că virusul vine de la lilieci,
55
explicație care în ultimul timp devine tot mai greu de
crezut…
- Dar tu personal ce crezi, care dintre cele trei
variante este cea adevărată? întrebă nerăbdător Titu.
- Îmi este greu să mă pronunț datorită faptului că
nu există dovezi suficiente pentru a argumenta că
una din cele trei ipoteze ar fi cea adevărată.
- Mai bine ar fi să nu tot căutăm să despicăm firul
în patru și să respectăm tot ceea ce autoritățile ne
cer și să fim mai echilibrați ferindu-ne astfel de extre-
me și să avem răbdare că totul se va termina cu bine,
zise Liviu.
- Ce spui tu, Liviu, este pozitia pe care autoritățile
doresc să o adoptăm, dar eu personal, chiar dacă nu
am dovezi suficiente, cred că este la mijloc un plan
diabolic, spuse Iulian.
- Eu tot la fel cred și doresc să te ascult pe mai
departe cum explici existența răului și a suferinței în
contextul în care afirmi că există un Dumnezeu plin
de bunătate! zise Titu.
- Dar dacă dorești ca Marcu să explice aceste
lucruri nu îl mai întrerupe mereu, spuse Eusebiu puțin
supărat pe Titu.
- Da, Eusebiu are perfectă dreptate ar trebui să-l
lăsăm pe Marcu să vorbească neîntrerupt, zise Sefo-
ra privind spre Eusebiu, privirile lor se întâlniră din
nou și Eusebiu simți dorința de a o cunoaște mai bine
și de a fi prietena sa.
- Nu este nicio problemă că mă întrerupe, are
multe frământări și nedumeriri și de aceea o face,
pentru că dorește lămuriri. Dar să revin la ceea ce
spuneam și anume, de ce tace Dumnezeu și nu inter-
vine, pentru că răutatea și păcatele lumii noastre sunt
mari! Dar Dumnezeu nu va tăcea la nesfârșit, ci va
interveni pentru a-i ajuta pe oameni. Un alt lucru care
este foarte important este faptul că nu trebuie să pri-
vim tot ce se întâmplă ca având o finalitate doar aici
pe pământ, ca și cum totul este doar aici și acum și
că tot ce se termină rău pe acest pământ va rămâne
pentru totdeauna așa. Să nu uităm că Dumnezeu lu-
crează și privește lucrurile din perspectiva veșniciei
Sale, iar cei ce aici au suferit pe nedrept, în lumea
celor mântuiți vor avea parte de mângâiere. Ca răs-
puns la întrebarea de ce există răul pe pământ și de
ce Dumnezeu nu îi pune capăt, trebuie să încep să
explic cum a fost odată în ceruri în lumea desăvârșită
a lui Dumnezeu unde a început mai întâi lupta dintre
bine și rău ce mai apoi a fost transportată pe pământ.
Pentru că aici pe planeta albastră prin căderea lui
Adam și a Evei, lui Satana i sau deschis larg porțile
pentru a instaura împărăția întunericului. De ce nu a
eradicat dintr-o dată Dumnezeu răul? Cum s-a imply-
cat El în această luptă dintre bine și rău? Ce inseam-
nă Golgota pentru noi și cum putem înțelege prin
prisma jertfei lui Iisus sacrificiul imens al iubirii divine
oferit în favoarea noastră? Am să încerc să vă explic
începând cu precizarea că Dumnezeu n-a creat
răul…
- Te întrerup din nou. Dacă ne luăm după credin-
țele populare ce ne spun că Satana este întruchi-
parea răului, atunci de ce spui că Dumnezeu nu a
creat răul, pentru că Satana este tot o creatură a lui
(continuare în pag. 56)
(urmare din pag. 55)
Dumnezeu?
- Important este să înțelegem că Dumnezeu a creat
un heruvim numit Lucifer, ce era purtătorul de lumină și
care stătea în preajma tronului lui Dumnezeu, căruia,
dintre toate ființele create de Dumnezeu, i s-a descoperit
cel mai mult dragostea divină. Însă cum a devenit acest
heruvim neprihănit, Satana, cel ce este ucigaș de oa-
meni și tatăl minciunii este ceea ce Sfintele Scripturi
numesc taina fărădelegii despre care doresc să vă vor-
besc și să o așez în contrast cu taina evlaviei care este
întruparea lui Iisus în cadrul planului de mântuire…
Marcu se opri puțin pentru a închide telefonul său
mobil ce sună.
- Discuția de astăzi începe să fie foarte interesantă și
să sperăm că vom reuși cu răspunsurile noastre să fim la
înălțimea așteptărilor oaspeților noștri, care după cum
văd au frământări mari, cel puțin Eusebiu cu care lucrez
la fabrică de ceva timp și pe care îl știu că este un băiat
de treabă caută de ceva timp calea mântuirii, spuse Mar-
cela.
- Asta îmi place și mie la întâlnirile noastre că Marcu
ne introduce în profunzimile Sfintelor Scripturi și ni-l des-
coperă pe Dumnezeu într-o lumină nouă care pe mine
mă fascinează. De aceea nu doresc să pierd aceste
întâlniri, iar când nu reușesc să vin simt un gol în sufletul
meu. La lucru nu am timp să stau de vorbă cu Marcu, de
aceea îmi plac aceste întâlniri ce gravitează în jurul
cuvântului lui Dumnezeu. Dar să-l lăsăm pe Marcu pe
mai departe să ne explice lucrurile minunate ale lui Dum-
nezeu, zise Iulian.
- Lucifer a trăit în ceruri într-un mediu desăvărșit, cum
s-a transformat El dintr-un heruvim neprihănit în Satana
autorul răului, al păcatului și morții, este greu să înțele-
gem datorită faptului că prin condiția noastră umană sun-
tem limitați. Teologii de-a lungul timpului au căutat să
dea unele explicații și au spus că în inima lui neprihănită
a început să se nască invidia datorită faptului că nu era
chemat la sfaturile Dumnezeirii acolo unde erau prezenți
Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt. Apoi s-a mai spus că a fost
gelos pe poziția lui Hristos din ceruri. Cert este că Lucifer
era foarte iubit de îngeri și era condu-cătorul oștilor
îngerești. Dar rămâne o taină faptul că într-o lume ca a
cerului perfectă fără a putea fi ispitit din exterior a apărut
păcatul în inima Sa. Sfintele Scripturi ne spun că la un
moment dat El a dorit să fie ca Cel Prea Înalt, o istorie
asemănătoare este răzvrătirea lui Absalom împotriva ta-
tălui său David. Unii îmi spun dacă Dumnezeu este
atotștiutor și cunoaște viitorul de ce l-a creat pe Lucifer?
Răspunsul meu este că atunci când Dumnezeu a creat
ființe morale libere și-a asumat riscul ca la un moment
dat aceste ființe să se răzvrătească împotriva Sa. După
transformarea interioară a lui Lucifer, în ceruri a început
un război de natură ideologică având în centru caracterul
lui Dumnezeu. Lucifer în mod serios începea să pună la
îndoială faptul că Dumnezeu își iubește ființele create, și
astfel a început să semene discordia printre îngeri cap-
tând atenția unora. Hristos l-a prevenit de pericolul în
care se afla și de faptul că aducea discordie în acea
lume desăvârșită. Dar Lucifer nu l-a ascultat și s-a trans-
format în Satana, pentru că păcatul are o putere miste-
rioasă în a transforma în rău orice ființă care se supune
atracției sale! Războiul ideologic din ceruri ajunsese
la un punct în care nu s-a mai putut ca Satana să
mai rămână acolo și a fost aruncat pe pământ și așa
a început istoria durerii și morții de pe planeta
noastră. De ce Dumnezeu nu l-a distrus dintr-o dată
pe Satana? Pentru că atunci îngerii ar fi socotit ca
juste acele afirmații prin care Lucifer susținea că
Dumnezeu nu îi iubește cu adevărat și le îngră-
dește libertatea. Dumnezeul dragostei era prezentat
de Lucifer ca un adevărat tiran înaintea universului.
De aceea i s-a dat timp Satanei să-și desfășoare
activitatea pentru ca îngerii și lumile necăzute în
păcat să înțeleagă natura răului. Marea luptă este
atât de profundă și dramatică. În contrast cu taina
fărădelegii, în Sfintele Scripturi ne este revelată
taina evla-viei care nu este altceva decât întruparea
lui Iisus pentru a salva neamul omenesc din robia
păcatului și al elibera din împărăția întunericului. Dar
și taina evlaviei ridică o întrebare și anu-e: De ce ne
iubește Dumnezeu atât de mult? Pentru că a
preferat decât să ne piardă, să riște foarte mult în
persoana lui Iisus ce a riscat în cadrul planului de
mântuire să fie pierdut pentru totdeauna. Pe paginile
Sfintelor Scrip-turi de la Geneza la Apocalipsa ne
este relevată știința mântuirii toate celelate subiecte
sunt secun-dare sau ne ajută într-un fel sau altul să
înțelegem această știință. Întruparea lui Iisus este
un act de iubire ce ne uimește enorm de mult pentru
că nu putem explica în totalitate cum Iisus ce este
Dum-nezeu în mod deplin a putut să devin om în
mod deplin pentru a ne salva pe noi! Apostolul Pavel
îl numește cel de-al doilea Adam pentru că El a
recâștigat tot ce s-a pierdut prin primul Adam. Dar
să încerc să vă explic care este diferența dintre
natura umană a primului Adam și natura celui de-al
doilea Adam. Primul Adam a avut o natură desăvăr-
șită pentru că a fost primul om ce a ieșit din mâinile
lui Dumnezeu ce l-a modelat din țărână după care i-
a suflat în nări suflare de viață și astfel Adam a
devenit un suflet viu. Adam și Eva au locuit în Ede-
nul creat de Dumnezeu special pentru ei. Viața lor
acolo era nespus de frumoasă, trăind în mijlocul
naturii înconjurați fiind de animalele ce pe atunci nu
aveau capacitatea de a face rău, mă refer la ceea
ce azi există în regnul animal și anume cum anima-
lele se sfâșie și devorează una pe alta, păcatul a
schimbat starea lucrurilor. Mai presus de orice altce-
va privilegiul lor era nespus de mare pentru că
aveau comuniune cu Dumnezeu și îngerii față către
față. O astfel de viață trebuie să fi fost nespus de
frumoasă. Însă a urmat căderea lor în păcat ce a
fost poarta prin care păcatul, răul, durerea și moar-
tea au intrat în lume. Și generații după generații de
oameni au pășit pe calea cea largă a neascultării.
Neamul omenesc era sortit pierii, iar Satana jubila.
Însă în ceasul cel mai întunecat al istoriei omenirii,
când demonii domneau peste viețile oamenilor, Iisus
s-a întrupat și a devenit copilașul din Betleem. Aici
este marea taină a evlaviei pe care o tot contem-
plăm, înțelegând doar mici licăriri din profunzimea și
frumusețea ei. A urmat apoi copilăria și adolescența
lui Iisus, și până la vârsta bărbăției Satana a căutat
(continuare în pag. 59)
56
 Valentin LUPEA
EPISTOLE NESIGILATE
ALE UNUI SUFLET PROBLEMATIZAT CĂTRE UMANITATE
Etimologic vorbind, vocabula EPISTOLA provine din
grecescul EPISTOLE care în limba română înseamnă
LITERA, termen extins şi generalizat în cuvântul EPIS-
TOLA (calchiere lingvistică directă), alias SCRISOARE,
RĂVAŞ etc.
Epistola este o specie literară a genului liric al litera-
turii culte, cu profunde nuanțe didacticiste specifice
clasicismului şi care denumeşte o scriere literară în
versuri realizată cu respectarea canoanelor unei scrisori,
putând fi adresată la modul convențional unui destinatar
real sau fictiv şi care se distinge, de cele mai multe ori,
printr-un conținut filosofic, artistic sau moralizator,
încadrându-se în acel pachet de opere literare alcătuit
sub formă de scrisori, ilustrând aşa-zisul gen epistolar în
cadrul genului liric al literaturii culte, gen care s-a
dezvoltat la greci în secolul al IV - lea, înainte de Hristos,
fiind destinat unui auditoriu larg expunând un subiect
polemic sau dezbătând complex anumite teme. În lumea
arabă, ABD al - HAMID AL - KATIB este cunoscut drept
primul creator care a făcut din epistolă un gen literar. La
noi îl putem aminti pe Grigore Alexandrescu cu
EPISTOLĂ CĂTRE VOLTAIRE sau mai recent pe Gabriel
Liiceanu cu SCRISORI CĂTRE FIUL MEU, după care
genul acesta ar fi un fel de stratagemă prin care autorul
se adresează unui destinatar care nu este altcineva
decât cititorul.
Aşadar epistola este o compoziție în proză sau în
versuri, scrisă sub forma unei scrisori către o anumită
persoană sau un anumit grup de persoane. La nivel
literar ar fi două direcții de bază ale dezvoltării epistolei în
versuri : una care derivă din EPISTOLELE lui Horațiu şi
alta care derivă din EPISTOLELE lui Ovidiu (EPISTOLAE
HEROIDUM sau HEROIDES). Direcția pornită de la
Hotațiu sau posthorațiană abordează teme filosofice, fiind
cea mai populară formă în perioada Renaşterii. Direcția
dezvoltată din Ovidiu sau postovidiană abordează subi-
ecte romantice şi sentimentale, fiind cea mai populară
formă epistolară a evului mediu european. Un reprezen-
tant al primei direcții ar fi Apostolul Pavel (epistolele pau-
liene fiind prinse-n Biblie), care a contribuit enorm de mult
la creşterea creştinismului într-o religie de nivel mondial.
Istoricul acestui tip de scrieri cuprinde multe şi
distincte situații în care anumite personalități ale vremii au
conceput asemenea scrieri în momente foarte diferite.
Bunăoară, atât de bine cunoscuta corespondență literară
între scriitori, care corespondență s-a purtat şi se mai
poartă încă pe varii motive, sau între alte categorii
profesionale, nu credem că şi-ar găsi locul cuvenit în
cadrul acestui gen liric epistolar deoarece vizează de cele
mai multe ori fie probleme personale, intime care au o
importanță valorică pe planul istoriei literare, nu al creaţiei
literare, fie discuţii indirecte dar cu tentă directă, de ordin
polemic între două personalitâți. Aceste corespondențe
nu au nimic comun, sau aproape nimic, cu epistolele în
proză sau în versuri, care aparțin genului liric al literaturii
culte, aşa zisului gen epistolar care tratează probleme
57
filosofice, artistice şi moralizatoare adresate unui
destinatar fictiv, rareori nominalizat, dar chiar şi-
atunci, ele se adresează de fapt, indirect cititorilor,
fiind scrise în fond chiar pentru ei.
Domnul Ioan Romeo Roşiianu, prin epistolele
sale tindem să credem că este o personalitate ce
derivă din ambele direcții enunțate mai sus,
combinând în scrisorile domniei sale atât subiecte
filosofice, cât şi subiecte romantice, sentimentale,
mai ales cele provenite din dragoste, din iubire, fie
ea împărtăşită sau neîmpartăşită.
Prin scrisorile sale în acest domeniu, poetul,
prozatorul, jurnalistul, eseistul şi criticul literar Ioan
Romeo Roşiianu a reuşit să dea o nouă viață
genului epistolar, să-i dea un nou imbold, îmbo-
gățindu-l cu noi aspecte specifice speciei literare
numită EPISTOLA DE DRAGOSTE, în care destăi-
nuirile sufletului atât de chinuit al eroului liric, des-
tăinuiri de nuanță filosofico-sentimentală,având în
prim plan iubirea, dragostea cu reverberațiile ei mai
mult dureroase, dar şi cu momentele ei moraliza-
toare ne fac să observăm acel şuvoi al unei des-
cărcări energetice creatoare demne doar de marii
realizatori literari ai genului.
Această specie artistică a genului epistolar, ca
subdiviziune a genului liric, pe care o cultivă Ioan
Romeo Roşiianu are la bază stilul epistolar pe
care-l întâlnim în toate cele trei volume ale domniei
sale, sugestiv intitulate: SCRISORI DE DRAGOS-
TE PIERDUTĂ (Baia Mare, Editura eCreator, 2018)
; SCRISORI DE DRAGOSTE IROSITĂ (Baia Mare,
Editura eCreator, 2019); SCRISORI CĂTRE IZO-
LETA (București, Editura Detectiv Literar, 2020).
Făcând cunoştință cu scrisorile pe care autorul
le-a selectat în aceste trei cărți, şi mai ales cu cele
din volumul SCRISORI CĂTRE IZOLETA, ultimul
apărut, în anul 2020, la Editura Detectiv Literar din
București, înregistrat la Biblioteca Naţională a
(continuare în pag. 58)
(urmare din pag. 57)
României cu ISBN : 978-606-021-076-4/821.135.1; Tehno-
redactare: Adalbert Solticzki; Coperta: Florin Dochia (după
o ilustrație din PITORESCUL RUSIEI, Vol. 5, deta-
liu,VRĂJITOARE), putem uşor concluziona faptul că
"scrisorile " domnului Ioan Romeo Roşiianu, aşa după cum
am mai spus-o şi cu altă ocazie, sunt nişte meditații
profunde asupra vieții şi nevieții, meditații concepute şi
trăite în perioada nefastă a unei pandemii diabolice asupra
căreia pluteşte şi va mai pluti încă multă vreme un mare
semn al întrebării, tot aşa cum cele câteva zeci de
milioane de euro cheltuite pentru achizionarea acelor "
sicrie zburătoare" numite IZOLETA au dispărut misterios
odată cu obiectele achizionate (izoletele) fără să mai
întrebe cineva ce s-a întâmplat cu ele, meditații concepute
şi trăite la granița dintre viață şi neviață, şi-n care
problematica existențială a apăsat omenirea la modul
esențial, generând urmări dureroase şi cu efecte prelun-
gite multă vreme, cu ramificații de-a dreptul halucinante,
acolo unde nici măcar nu ne-am fi aşteptat.
Parafrazându-l pe Fhillipe Geluk care spunea că morții
nu ştiu că sunt morți, analogic vorbind am putea spune că
de multe ori nici viii nu ştiu că sunt vii. Poate că în clipa de
faţă, acum când scriem şi citim suntem morți şi nici măcar
nu ne dăm seama. Multele şi variatele destăinuiri lirice
cuprinse în SCRISORI sunt cutremurător de adânci şi
pline de interes. Imaginea artistică cuprinsă în SCRISO-
RILE domnului Ioan Romeo Roşiianu scoate în evidență
un erou liric tipic aflat în nişte împrejurări la fel de tipice.
Suntem tentați să spunem, şi nu credem că ne înşelăm,
faptul că autorul promovează SCRISOAREA, EPISTOLA
ca o nouă specie a genului liric, undeva la graniţa lui cu
genul epic, la granița dintre liric şi prozaic, ca să nu zicem
liricul prozaic sau prozaicul liric, cu atât mai prețios cu cât
întâlnim în ele, adevărate salbe de figuri de stil (tropi) în
care metafora şi personificarea se află la loc de cinste.
Uimeşte la modul amețitor plecarea sau venirea şi iarăşi
plecarea iubitei în ochii dilatați ai eroului liric. Deşi prozaic,
lirismul SCRISORILOR este extrem de profund.Tare
profund. Bunăoară, atmosfera morbidă din salonul de
spital, cu moartea ascunsă după dulapul cu medicamente,
jucând zaruri de una singură, dând în cărți şi-n bobi suflete
pierdute, cu asistenta voluptoasă punându-i perfuzii şi
dându-i senzația că viața şi speranța vor renaşte în
arterele lui bătrâne, şi cu iubita, al cărei chip frumos iarăşi
nu era prezent ca să-i aline orbitele goale ale ochilor lui cu
priviri lipsite de sens, m-a tulburat profund. Este un tablou
apocaliptic al tristeții şi al speranței, al nădejdii şi al
deznădejdii, al acestui carusel al vieții pe cale de ducă, în
care iubita este şi nu este, vine şi pleacă, sau pleacă şi
vine la fel ca o nălucă in toiul nopții, ca să-i numere pe
degete respirațiile duse (SCRISORI DE PE PATUL DE
SPITAL). În fond, ce e viața? Viața e vis. E fum, dar şi
creație. Creație divină. Frumoasă creație. De fapt, estetic
vorbind, mă refer la disciplina ESTETICII ca artă a
frumosului, şi URÂTUL macabru poate deveni frumos
artistic, nu numai FRUMOSUL frumos. Apoi visul acesta
frumos al vieții stă mereu sub semnul urât şi negru al
morții macabre care dă târcoale sau care stă la pândă
după " bibliotecile ticsite cu cărți " şi care are grijă să se
facă văzută şi auzită, "o văd cu coada ochiului îi simt
respirația rece în ceafă o aud ascuțindu-şi coasa c-o
plăcere de criminal în serie" (SCRISOARE DIN DOMI-
CILIUL MEU FORȚAT). Iubita fără nume, femeia
în general, este mereu evocată pentru a aduce
ceva la modul teoretic în mintea conştientă a
eroului liric, alinarea durerii, astâmpărul iubirii, ne-
voia stridentă de destăinuire, de eliberare inte-
rioară, sau invocată sub forma unei ființe supe-
rioare cu puteri deosebite întru salvarea acestui
biet suflet. În asemenea circumstanțe, iubita fără
nume, ideea de iubită vine cu dispare şi iarăşi
vine, există şi nu există, devenind un lait - motiv al
SCRISORILOR făcându-l pe poet s-o localizeze,
s-o identifice în SCRISORI CĂTRE IZOLETA,
dându-i acest nume iluzoriu care, pentru a deveni
o certitudine, poartă şi titlul volumului. Sufletul
chinuit al eroului are nevoie de certitudini, dar de
multe ori ceața care-l înconjoară este atât de
groasă încât sufletul se pierde prin ea (SCRI-
SOARE DESPRE SUFLETUL MEU ŞI CEAȚA
GROASĂ), momente în care sufletul doare adânc
şi crunt pentru că de multe ori în viață am oferit
iubire acolo unde trebuia să oferim doar indife-
rență.
Minunate şi apăsătoare sunt în acelaşi timp
frământările lirice despre iubire. Da. Iubirea stă de
când lumea în centrul universului, atât ideatic,
tematic, cât şi faptic, fizic, la fel ca şi moartea. În
fond viața este doar o haltă în drumul nostru către
moarte, în peregrinajul nostru înspre " Dincolo ".
Frumos, cutremurător de frumos şi dureros în
acelaşi timp este discursul lirico - prozaic al
domnului Ioan Romeo Roşiianu care-şi doreşte la
un moment dat liniştea pentru faptul că liniştea nu
pune întrebări. Adevărat. Liniştea nu pune
întrebări, dar în linişte se pun totuşi multe întrebări.
Ea, liniştea, prezintă cadrul propice pentru a
dialoga noi cu noi înşine pentru a privi introspectiv
în sufletul nostru. De multe ori pierdem totul în
viață, dar râmânem însă bogați pentru că nu ne-
am pierdut pe noi (SCRISORI DESPRE NEMU-
RIRE ŞI LACRIMI DEŞARTE). Splendidă cuge-
tarea, ca de altfel întreaga creaţie a domnului Ioan
Romeo Roşiianu în care farmecul prozei aparente
se-mpleteşte cu liricul într-un mod de-a dreptul
derutant, în sensul constructiv al cuvântului. Viața
şi moartea, iubirea şi dragostea, frica şi speranța
ca sentimente supreme devin astfel aici, în SCRI-
SORI izvoare nesecate de inspirație pentru autorul
lor. Rezultatul nu poate fi decât ceva năucitor de
frumos, de-a dreptul halucinant. Este sau "…era
atunci Iubito, când simțeam că putem muri unul
pentru altul şi că nu putem păți nimic". (SCRI-
SOARE DESPRE NOAPTEA ÎN CARE M-AI RĂ-
NIT), şi are mare dreptate eroul liric liniştindu-se
pe undeva sau consolându-se cu ideea că a apu-
cat acele vremuri în care-şi putea îmbrățişa cu dra-
goste prietenii, acele vremuri în care, fără niciun
fel de teamă"… dădeam sticla de vodcă din
mână-n mână / şi se întorcea întotdeauna goală /
goale au fost şi femeile mele în viaţa mea dar erau
frumoase / cu sufletu-n mâini şi cu pasiunea
arzând în vene / am trăit vremea chiştocului cules
de pe jos / şi a terasei pe care m-a tras asfințitul
(continuare în pag. 59)
58

(urmare din pag. 58)
de mână / eram cu prietenii, Iubito şi nici măcar frig / nu
mi se făcea vara / nici măcar cald nu mi se făcea iarna /
eram cu ei, Iubito şi timpul stătea pe loc în clepsidrele
sparte / de atunci şi până acum am îngropat milioane de
amintiri / şi de cuvinte / am scris depeşe de răscolit
morții-n iubite avute / am reuşit în vise şi-n singura viață
avută / am făcut ca prostul de planton în loc să trăiesc şi
mai bine "(SCRISOARE DESPRE SINGURA VIAȚĂ
AVUTĂ ŞI UN SFÂRŞIT IMINENT). Da, dar oricum, un
semn de regret întotdeauna a existat şi va exista, "am
făcut ca prostul de planton, în loc să trăiesc".
Adâncimea cugetărilor sale ajunge la apogeu în
meditatii de tipul " iubim viața pentru că este o minciună
frumoasă / urâm moartea pentru că ea este un crunt
adevăr/ acum n-a mai rămas nimic în mine de acuzat şi
de zdrobit / de aceea-ți spun să nu uiți că-n aceeaşi
cutie / intră şi pionul şi regele / ultimul lucru pe care-l
vede un soldat nu e glonțul / ci pământul sau cerul /
ultimul lucru pe care-l simte un om care iubeşte ca mine
/ e durerea acută "(SCRISOARE DESPRE O POEZIE
PE CORD DESCHIS)
SCRISORI CĂTRE IZOLETA este şi va râmane o
carte tulburătoare prin adevărurile spuse în ea, prin
simţirile şi sentimentele trăite şi enunțate în ea, prin
fricile şi speranțele care bântuie viața unui suflet
problematizat şi chinuit de imaginea haitei de lupi tineri
şi înfometați care stau mereu la pândă gata să atace, o
carte care se încheie pe undeva aşa ca-n poveste, când
naratorul se apropie de sfârşitul poveştii, spunându-i
liniştitor iubitei următoarele cuvinte pline de tâlc şi-nțeles
filosofic, cuvinte care se vor pe undeva liniştitoare şi
împăcătoare cu sine : " Aşa a fost, Iubito şi nu ştii cum
va fi mâine după ce azi te-am regăsit / erai departe de
mine, Iubito şi totuşi aproape vibrai / te-am strigat cu
toate şoaptele aglomerate în gât / cu toate cuvintele
gemute ți-am făcut cu mâna / aşa a fost, Iubito când te-
am chemat să ne continuăm povestea / trecerii prin
lume / pe sânii şi pe coapsele tale mai vreau să-mi
adorm o vreme trăirea / te-am găsit şi nu vreau să mai
pierd amintirea de acum / între coperți vreau să te-nchid
ca-ntr-un turn mireasa furată cândva / să despart ziua
de noapte, Iubito mai vreau şi viața aceasta de moarte /
mai vreau să-ți arăt cum din amontele vieții plutesc pe
apa simțirii amintiri din amonte / în aval, Iubito pustiul stă
la pândă uitarea pe maluri şi moarte-şi ascute iarăşi
coasa."(COPERTA a IV - a A CĂRȚII).
Mereu şi mereu, acelaşi lait - motiv se-ntoarce, se
reîntoarce sub forme noi şi vechi de când lumea şi
pământul, forme care-n fond dau noblețe şi statornicie
artei poetului Ioan Romeo Roşiianu, fiind pe undeva şi
ghidul creației sale.

59
(urmare din pag. 56)
să-L învingă cu felurite ispite, însă El a biruit pentru
ca prin biruința Sa să ne ofere nouă o cale spre
Dumnezeu și spre noul Ierusalim. Și astfel avem spe-
ranță că domnia întunericului și a răului va avea un
final. Apoi a urmat acea minunată perioadă de trei
ani și jumătate pe când Iisus fiind bărbat în toată
puterea cuvântului și-a început lucrarea sa publică,
Evangheliile ne consemnează acest lucru. Apoi mo-
mentul jertfei Sale, punctul culminant unde suprema
ură personificată pe deplin în Satana și demonii Săi
și suprema iubire ce era și este Iisus, s-au întâlnit la
Golgota. Iar Iisus a învins în primul rând prin sacri-
ficiu și jertfă. Dacă dorim să înțelegem câte ceva
despre suferința umană, să privim scenele finale din
viața lui Iisus și să înțelegem că suferințele și păca-
tele noastre l-au lovit pe El la cruce. Luând asupra
Sa o natură umană degenerată de păcat, după mile-
nii de degenerare a neamului omenesc Iisus a trium-
fat asupra Satanei, păcatului și morții. Pentru ca noi
să putem păși pe calea mântuirii animați de speranță.
- Impresionant tot ce ne-ai spus, eu personal în
viața mea de până acum nu am înțeles atât de
profund aceste lucruri despre jertfa lui Iisus. Dar de
astăzi doresc să descopăr mai mult din lucrurile Sale
minunate și mă voi dedica în primul rând citirii Noului
Testament, zise Eusebiu.
- Din nou ne uimești Marcu, și tot timpul plec de la
aceste întâlniri ale noastre cu pace sufletească și
dorința de a face bine, spuse Iulian.
- Ești mulțumit de răspunsurile lui Marcu? îl
întrebă Sefora pe Titu.
- Da, a reușit să cuprindă în discursul său multe
lucruri care pe mine mă interesau, îi răspunse Titu.
- Voi sunteți la început și abia începeți să
descoperiți lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Și
ca să mă folo-sesc de un exemplu evanghelic la un
moment dat Iisus le-a spus ucenicilor: „Mai am să vă
spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” Așa
este și cu voi dacă veți dori să mai participați la
întâlnirile noastre eu vă voi împărtășii mai mult din
aceste lucruri, însă voi trebuie să studiați pe cont
propiu Sfintele Scripturi altfel este greu să creșteți
spiritual. Iar dacă din diferite motive nu veți mai putea
participa la întâlnirile noastre mă puteți contacta la
telefon și eu vă voi sta la dispoziție pentru a
răspunde la întrebările voastre, spuse Marcu.
- continuare în pagina 93 -


Mioara PĂGUȚE
Destine frânte
De când mă stiu mi-a plăcut să ascult povești de
viață. De câte ori cineva povestește un fragment din
viața lui ascult fascinată iar ochii minții parca văd un film
pe ecranul imaginației - pe care recunosc, o posed din
plin. Apoi, asemeni pictorului care redă cu pensule și
culori imagini, eu scriu. Șevaletul meu este pixul și hârtia
pe care aștern momente de viață și sentimente trăite.
Undeva, într-un sat, cu mult înainte de marcantul an
1989 cu glasul tremurând de emoție și mândrie, Șerban
le spuse părinților: „Mamă, tată, eu vreau sa fiu
dus pe alte cărări cu alte destinații, și-a terminat
studiile la seral, dar visul lui de a deveni învățător s-
a spart în țăndări. Această întâmplare l-a schimbat
mult, nu mai crede în oameni, a ales sa aibă puțini
prieteni însă adevărați, este rezervat în discuții
politice, aș putea spune că a devenit un om
introvertit, exigent cu el și cu cei din jurul lui încât
uneori asociez tendința de a-l cunoaște mai
profund cu o escaladare pe Everest! Eu am înțeles
de ce și aplaud că această lovitura primită nu l-a
făcut să-și piardă rațiunea și umanitatea. Dovada ?
La câțiva ani după căderea comunismului, în orașul
în care trăia atunci, seara, pe o stradă lăturalnică,
întâmplător s-a întâlnit cu acel pedagog care,
recunoscându-l, s-a speriat, crezând ca o să-l
agreseze pentru răul făcut. Șerban i-a vorbit calm
explicându-i cât rău a făcut frângând destinul unui
tânăr aflat la început de drum în viață, apoi i-a
întors spatele cu dispreț, plecând liniștit.
Credeți că pedagogul a înțeles? Că l-a mustrat
conștiința ? Că și-a adus aminte câte destine a
frânt în acele vremuri? Nici eu! Mai rău este faptul
că astfel de oameni poate încă există în prezent și
cine știe, într-o zi, din răutate, pot frânge destinul
tău...al meu...al ei...al lui...


învățător!”. S-a gândit mult înainte de a lua decizia.
Născut în satul de la poalele Subcarpaților, crescut în
mijlocul naturii devenise un adolescent plăcut privirilor,
înalt ca bradul, cu fața senină și ochii zâmbitori, vesel
din fire, isteț, comunicativ și politicos cu semenii, Șerban
iubea natura, oamenii dar mai ales copiii. Pretențios cu
el și cu tot ce îl înconjoară, a simțit chemarea de a forma
din tinerele vlăstare arbori cu rădăcini adânc înfipte în
pământul țării, a simțit dorința de a reprezenta prima
verigă din lanțul cadrelor didactice care formau din copii
români adulți.
Părinții, țărani gospodari deschiși la minte, oameni
cinstiți cu frică de Dumnezeu, s-au bucurat de dorința
lui și l-au susținut, așa că, iată-l pe Șerban în ultimul an
de liceu, elev bun la învățătură, îndrăgit de colegi și
profesori, un adolescent care promitea sa ajungă
departe profesional!
Ca mulți dintre adolescenți, fiind curios de tot ce se
întâmplă în jurul său, încercând să cunoască mai multe
lucruri despre viața din occident și de ce în țara lui nu se
vorbește despre anumite lucruri politice, mânat și de
teribilismul tinereții, seara, în camera din internatul școlii,
împreună cu alți doi colegi, ascultau la tranzistor un post
de radio interzis în țară și cum erau tineri fără
neexperimentați comentau gălăgios „ca barbatii” crezând
că nu-i aude nimeni. S-au înșelat, au fost auziți! Și
destinul lor s-a schimbat într-o secundă pentru că
pedagogul de serviciu în acea seară era colaborator cu
o anumită instituție care sancționa drastic orice tentativă
de nesupunere a cetățenilor. Și-a pus mintea cu trei
adolescenți și nu i-a păsat ca le distruge viitorul, a făcut
o informare că nimeni nu i-a putut salva, nu a mai contat
că Șerban era elev cu rezultate excelente, că erau tineri
la început de drum, pentru acel pedagog nu a contat că
meseria lui era să ajute la formarea oamenilor, nu să le
frângă viitorul. Și da, iată, a distrus trei destine.
Șerban nu a mai putut ajunge învățător, pașii l-au

60

Grigore COTUL
Trenulețul
Când a venit, avea un trenuleț din lemn, de
maximum un metru, cu zece vagoane. Începând din a
doua seară m-a lăsat și pe mine să mă joc cu trenulețul.
Îmi plăcea tare mult să-i dezleg sau să-i adaug vagoane,
să urlu „Uuuuuu…”. Uneori, se uita pierdut la mine cum
știu să transform un banal trenuleț din lemn într-o
poveste veridică. Asta, datorită sunetelor pe care
reușeam să le imit. Părinții îl vizitau foarte des. Îi
aduceau o grămadă de lucruri, dar și foarte multă
mâncare, deși era grăsuț. Chiar mizam pe asta. La mine
nu mai venea nimeni în vizită. În ultima vreme, până și
prietenii vechi, cu care aveam atâtea prostii făcute în
comun, m-au dat uitării. Am ajuns aici doar cu câteva
haine. O pijama, o pereche de blugi, două-trei tricouri și
un costum demodat, purtat ultima dată la înmormântarea
bunicii vitrege din partea tatălui. Îmi era larg. Tatăl meu a
fost un îngust toată viața. Așa a și murit. Prins de metrou
între peretele tunelului și alt prieten de-al lui, la fel de
îngust.
Trenulețul din lemn era destul de uzat. Mai avea
vopsea originală doar pe ici, pe colo. Parte din ea era
imprimată pe pereții camerei, deoarece, seara, după
stingere, aruncam cu vagoanele lui demontate din
garnitură, să-i lovim pe cei patru-cinci țânțari însetați de
transfuzii. Pe lângă ei, mai cădeau victimă și alte
viețuitoare, muște și gândaci de bucătărie desproprietăriți
de stăpânii lor rigizi și nevolnici. Când măturam, înainte
de stingere, adunam materie primă pentru câteva
insectare. Ne bucuram tare mult de speciile noi. Alungau
rutina. În fiecare dimineață, la ora șase, izbucnea din
tavan, dintr-un dreptunghi obez, o lumină albă, rece, care
ne inunda pleoapele ochilor închiși. Aveam impresia că ni
se plimbă pe sub gene ultimele ploșnițe active din
schimbul de noapte. O tipă zveltă, în alb, ne aducea
bomboanele, mie doar din cacao, maronii, lui doar din
zahăr vanilat, parcă mai gălbui decât știam, dar originale,
după miros. Mereu m-am întrebat de ce această
diferențiere, dar n-am avut îndrăzneala să fac cercetări.
Eram convins că ale mele, cu cacao, erau mai gustoase.
Citeam asta în privirea lui invidioasă. Culmea, eram
colegi de o lună și nu făcusem schimb de bomboane.
Fiecare ni le sugeam sau le înghițeam, în tihnă, după
același ritual, fără aluzii asupra gustului și mirosului
emanat. Cu siguranță, tipa în alb știa ce ni se potrivește
fiecăruia. Plescăiam satisfăcuți până la ultima particulă,
dar nu apucam să savurăm în totalitate gustul, că alte
două tipe, în albastru, ne aduceau micul dejun, pe niște
tăvi din inox, cu delimitări între sortimentele propuse
61
îngurgitării. De data asta, făceam schimburi de
„produse”. Țin minte, într-o dimineață, ne lingeam
reciproc tăvile. El lingea pe tava mea zona în care a
fost dulceața de afine, iar eu tamponam cu un
șervețel locul unde el a avut budinca îndulcită cu
vișine, după care sugeam șervețelul până când
aroma ultimei vișine dispărea în totalitate. Până la
masa de amiază, împărțeam trenulețul în două și ne
jucam fiecare cu partea lui. Eram tare satisfăcut
când, după tragerea la sorți, îmi revenea mie partea
cu locomotiva. Odată, am detașat-o de ultimul
vagon și, cu niște acuarele primite de la vizitatorii
binevoitori, mă chinuiam să-i recondiționez albastrul
de Voroneț, cu care fusese înzestrată la naștere.
Până la masa de amiază, am pictat-o aproape în
totalitate. Două tipe, în galben, mi-au schimbat
cămașa, pătată cu albastrul de Voroneț, preparat cu
atâta grijă, iar altele două, în albastru, ne serveau,
cu multă grijă, masa. Aceeași ciorbă de varză, dar,
la felul doi, mie mazăre goală pușcă, iar lui piure cu
pulpă dezosată de rață îndopată. Privind fix la tava
cu mâncare, am avut un moment de rătăcire. Am
debranșat locomotiva, proaspăt albăstrită, de la cele
zece vagoane, am strâns-o puternic în pumnul
drept, mi-am arcuit brațul și i-am servit-o fix în freză
tipei în alb, care tocmai intra cu bomboanele
obișnuite, deși ținta nu era ea. Acest fapt, total
neașteptat, a zgândărit feng shui-ul personalului
care ne trata cu atâta grijă. Chiar și colegul meu a
cerut să fie mutat cu altcineva, o cunoștință de care
tocmai aflase că a sosit în locație, la plecare, mi-a
lăsat cele zece vagoane din lemn ale trenulețului și
jumătate din pulpa de rață. Locomotiva a fost
păstrată ca probă în urma incidentului iscat de
mine. Tipa în alb a demisionat, fiind înlocuită de una
dintre cele două îmbrăcate în galben, care era
bucuroasă că a fost avansată. Am fost mutat într-o
încăpere mult mai mică, fără jucării, cu un singur
pat și cu pereții capitonați. M-au lăsat să iau cu
mine cele zece vagoane. Mi-au adus, după două
zile, și acuarelele, la insistențele fostului coleg de
cameră. Albastrul era folosit în totalitate. Mă
gândeam să le vopsesc cu negru. Negrul era intact.
Am separat toate vagoanele. Fiecare dintre
ele reprezenta pentru mine un mijloc de apărare
împotriva singurătății. M-am întristat enorm când am
aflat că prietenul meu, cel cu trenulețul, a plecat
acasă. De-atunci, eu țin strâns, în pumnul drept, un
vagon stingher din vechiul trenuleț din lemn. N-am,
neapărat, o țintă. Mă uit spre ușă, ore în șir,
sperând la o masă cu pulpă de rață. Pe mâini mai
am doar niște albastru de Voroneț, probabil, de la
zbaterile nocturne, în care întâlnesc scheletul rigid
al patului.
Mai mult de o cameră cu un singur pat nu
puteam primi. Mi s-a promis, totuși, o cămașă nouă,
cu mâneci mai lungi. Lungi precum zilele și nopțile
ce vor urma.

 Am fost odată

Îmblânzitoarea de lupi
Urma s-a frânt adulmecând mirarea
Și pustiul n-a mai fost pustiu
Se auzeau topindu-se florile de gheață-n
fereastră
Pe podele pași umezi se zvântau înspre foc
O fantasmă plămădită-n ninsoare
Musafir într-o noapte târzie
Mihaela PODUȚ IENUȚAȘ Am fost
Apoi am fost cântec de lună într-o frunză de plop
Cânta o chitară
Și poveste sub pleoape grele de stele
Într-o seară de mai Cândva am fost un tainic drumeag
Peste umărul meu Între două bătăi de inimă
Îndărătul Cândva amurgurile tremurau sub copite
Ochiului prăfuit ca Cai flămânzi de jăratic
O vitrină cu toate manechinele Prin vene goneau
Fără chip Din fântâni de tăceri
Decolorate și goale Se-adăpau uneori
Undeva se stingea o țigară *
Într-un hohot strident și Doamne
Scrâșnetul unui scaun ruginit Cumva am rătăcit drumul
Pe beton Sau drumul s-a rătăcit de mine
Ziua ridica stoluri de Ori eu însămi mi-am fost
Vise gri peste umbra Fata Morgana
Unui clopot bătând Și caii au pierit
De vecernie În mișcătoare nisipuri
Un înger căzuse din cer
Și asculta A fost frig azi-noapte
Își pusese aripile sub genunchi
Lângă el Am umplut cada cu bătăi de inimă calde
Șchiopăta viața De obicei fac duș
În pălărie i se strânseseră cumva Dar mi-era că
Treizeci de bănuți Prea multe se pierd astfel
Dar Și-am stat așa cu ochii închiși
Peste toate Ținându-mi respirația sub ele
Cânta o chitară Până aproape de punctul pierderii conștienței
Într-o seară de mai Savurând senzația de bine
Veneau zorile și
Dacă m-ai fi iubit Trebuia să mă împac
Pe mine cu noaptea de toamnă
Ai fi mers în urma pașilor mei,
Ce mă lăsa încet fără gânduri
Ridicând firele de iarbă,
Și risipă făcea cu ele pe
Păstrând, pentru tine,
Aleile pustii
Atingerea tălpilor mele.
Acoperite cu zgura neputinței
Eu te-aș fi știut acolo
Mărginite de iarbă prăfuită și palidă
Și aș fi zâmbit.
Călcată mult prea mult în picioare
Dacă m-ai fi iubit,
Numai fiindcă puțin mai încolo
Mi-ai fi îmbrățișat umbra,
Ți se năzărea că vezi uneori
Cu umbra ta.
Ceva numai bun pentru ierbarul tău
Eu m-aș fi lăsat pe umărul ei
Care inițial fusese un roman
Și-n jocul de-a v-ați ascunselea,
Și mai puneai câteodată semne de carte
Cu soarele,
Erau câteva pasaje interesante
Aș fi zâmbit.
Între timp ai început să te uiți doar cum
Dacă m-ai fi iubit,
Devin hârtie creponată
Mi-ai fi cules toate gândurile,
Și toate înțelesurile se estompează de parcă
Cele pierdute, cele uitate, cele neterminate,
Cuvintele ar fi obosit
Le-ai fi potrivit atent, ca-ntr-un puzzle,
Ce-i drept unele se făceau translucide
Fiecare, completându-l pe fiecare.
Până mai vedeai prin ele
Iar, când, chipul tău ar fi început să se
contureze, (continuare în pag. 63)
Ai fi zâmbit.
62
(urmare din pag. 62)
De abia de băuse-şi o gură din ea
Zbătându-se ceva sentimente
Mi-era să intru nepoftită sfială
Pe care credeai că
Şi setea pe buze sărată
Le-ai visat
Poate ai o fântână pe aicea și
Dar ele chiar au trăit și s-au născut
Am să scot o găleată cu apă
Într-o noapte când era frig
Mi-am zis
Un frig pentru doi și când
Să fie proaspătă
Ne-am încălzit puțin palmele
Când vii
Poate puțin prea mult
Şi să-mi treacă şi mie de sete
Mie cel puțin
Poate ai să zici
Mi-au rămas câteva cicatrici care dor
Intră ia carafa și umple-o
De câte ori peste urma arsurii
Apoi vino
Mi-e rece.
În casă

Nu ştiu de ce plângeau îngerii dimineață

Este un loc acolo
De fapt era noapte și dădeau din aripi zgomotos
Unde dealul a adormit în iarbă
Când m-au trezit
Și l-au năpădit brândușile de toamnă în somn
Îmi loveau cu pene şi lacrimi în geam
Este un loc acolo
Poate şi lor li se întâmplă să nu mai ştie ce vor
Unde un măr și-a frânt brațul cândva
Doar să simtă
Poate într-o iarnă când
Zăbrelele coliviei de cer
Un corb și-a lăsat singurătatea
Nu ştiu de ce am simțit
Pe crengile pline de omăt
Un fel de răspuns
Prin otavă degete albite
Ca o sete amăruie
Noduroase și reci se răsfiră
Mă durea în piept gândul
Calci ușor să treci peste ele
Apoi se făcu cald
Să nu le faci rău
O vătuire a durerii plecând
Să nu îți faci rău
-Ştii punctul de subtilă voluptate când
Să n-auzi țipătul vremii agonizând
Fericirea vine tot aşa
În pasul tău tot mai greu
Tot atunci? -
În pulberea lor
Şi voiam pe umerii lor să îl pun
Și totuși
Nu stătea
Locul acela te cheamă
Nu stătea de aripi
Vrei să știi dacă dealul visează
Ai ochii mai frumoşi dacă plângi
Și dacă nu
Auzisem
Tu însăți nu ești decât parte
Totuşi nu știu de ce plângeau dimineață
Din vis
Nici de ce eu o fac
Acum
Poate de aceea
În spatele pleoapelor
Şi sigur nu
Doar ochii
În dimineața aceasta țin ochii închiși
Ascult înflorind cicatrici
(Știi cum dor mai mult decât rana?)
Nu
Desenând harta tăcerilor mele
Nu m-ai primit decât pe prispă Cu urma unui eu
E drept mi-ai pus un ştergar pe genunchi Ducând mereu înspre tine
Mi-ai rupt dintr-o pâine caldă încă un colț La răsărit și apus
Şi-un măr făcut poame mi-ai dat să mănânc La miazănoapte și miazăzi
Te grăbeai -destin prins într-o pânză de păianjen
Nici tu nu mâncase-şi nimic de bunăvoie-
Şezi dar să ştii că nu știu când mă-ntorc În dimineața aceasta țin ochii închiși
Ai rostit În spatele pleoapelor
Ori de vrei poți să pleci Pașii tăi foșnind încă în mine
Roua s-a zvântat pe cărare când te-ai dus Trec prin rouă
Aveai cerul în ochi şi nici nu m-ai privit Ascult
Poate știai că n-am unde să merg O boabă îmi alunecă peste zâmbet și peste
Nici uşa în urmă n-ai tras Cicatrici


Și-am rămas să aştept
Asfințitul
Vedeam pe masă carafa plină
63

Andrei PARASCHIVESCU
M.O.I. (Mystics Of India)
După Krishnamurti e acest mistic indian, Sadhguru
care apără tradiţiile din sudul Indiei, ţară spune el “mai
puţin expusă agitaţiilor sociale; cuceririlor şi războaielor
din nord”; o regiune mai ancorată in adevărata natură a
acestei naţiuni cu rădăcini care merg pană in cele mai
indepărtate vremuri ale istoriei umanităţii.
Sudul a dat un matematician de excepţie precum renu-
mitul Ramanujan, născut în 1887, cel care a găsit formu-
lele necesare studiului găurilor negre, noţiune complet
necunoscută la vremea sa.
Dumnezeu şi sufletul omenesc
Şi dacă am vorbit de Ramanujan, se apără aici noţiu-
nea de dumnezeu interior; personal; un dumnezeu care
se construieşte progresiv mai degrabă decât un dum-
nezeu străin duratei. Aici sufletul omenesc nu este o
noţiune individual, ci colectivă. Această viziune asupra
lucrurilor ne aminteşte de Dostoievski, adică de “suntem
toţi vinovaţi”. Există deci sufletul umanităţii şi dumnezeu
nu este un determinist bărbos în cer, nici în afara timpului
(Krishnamurti), ci un absolut accesibil, în interiorul fiecă-
ruia din noi, dar într-o “altă dimensiune” a existenţei care
transcende realitatea fizică.
Luând drept referinţă literară pe Tolstoi, nu putem să
nu legăm această explicaţie de cea dezvoltată în
“Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Misticul nu invent-
tează nimic; el ne aminteşte că totul e aici: memoria
noastră e-n mare parte înnăscută, deci e suficient s-o
chestionezi pentru a regăsi divinitatea. În acest sens,
corespondenţa dintre Tolstoi şi Gandhi ne oferă încă o
dovadă despre ceea ce Tolstoi numea “nerezistenţa la
rău” şi pe care Gandhi o numea “rezistenţa pasivă”.
Dumnezeu şi legile omeneşti
În a doua scrisoare a lui Tolstoi către Gandhi (8 mai
1910) putem citi asta:
“Tocmai am primit scrisoarea dumneavosatră şi cartea
dumneavoastră”
“Autoguvernanţa Indiei” (“Indian Home Rule”)”. Am citit
cartea dumneavoastră cu mare interes, căci cred că
problema despre care vorbiţi în paginile dumneavoastră -
rezistenţa pasivă - este de o importanţă capitală, nu nu-
mai pentru India, ci și pentru întreaga omenire. (…)
Prietenul şi fratele dumneavoastră, Leon Tolstoi”.
Pe intai octombrie 1909, Gandhi îi scria lui Tolstoi:
“Reîncarnarea explică, bazandu-se pe raţiune, multe din-
tre misterele vieţii. Ea a fost o consolare pentru mulţi
rezistenţi pasivi în timpul încarcerării lor în Transvaal”.
Tolstoi îi răspunde lui Gandhi, pe 7 octombrie 1909:
“Cred, intr-adevăr, că o credinţă in reincarnare nu poate fi
la fel de fermă ca o credinţă in nemurirea sufletului şi in
iubirea divină”.
Vorbind despre contradicţia creştinismului, Tolstoi îi
scrie lui Gandhi: “Odată violenţa admisă, oricare ar fi
circumstanţele, legea iubirii e recunoscută ca fiind insufiâ-
cientă, de unde negaţia însăşi a acestei legi. Toată civili-
zaţia creştină, atât de strălucitoare pe din afară, s-a
dezvoltat pe baza acestor contradicţii şi neinţelegeri
evidente, ciudate, cateodată conştiente, cel mai
adesea inconştiente“.
În sfârşit, în ultima scrisoare către Gandhi scrisă
pe 7 septembrie 1910, adică exact cu două luni
înainte de moarte, Tolstoi explică aici cauza însăşi
a vio-lenţei omeneşti: “Guvernele cunosc această
contradicţie la fel de bine al dumneavoastră - cel
englez – cât şi al nostru. Însă e vorba de instinctul
de conservare. De aceea lupta contra violenţei este
urmată mai energic decât orice altă activitate anti-
guvernamentală de către puteri, rusă şi engleză - o
vedem în Rusia, şi o aflăm din articolele revistei
dumneavoastră. Aceste guverne ştiu unde se gă-
seşte ameninţarea cea mai gravă care le poate
atinge şi supravegherea lor e vigilentă căci e vorba,
pentru ele, nu numai de interesele lor, ci de a fi sau
a nu fi. Cu cea mai profundă stimă. Leon Tolstoi”.
Dumnezeu şi înţelepciunea
Avem de a face aici cu un mistic conştient de
rolul foarte important pe care determinismul îl joacă
pe plan spiritual. Şi, lucru rar dacă ne gândim la
Krishnamurti, misticul râde adesea fie când i se
pune o întrebare stupid, fie când trebuie să răspun-
dă la o întrebare stupidă.
“Avem credinţe” spune Sadhguru şi aceste
credinţe sunt preluate de la alţii pe câtă vreme ca
să cunoşti obiectul trebuie multă introspecţie şi
reflecţie. Trebuie să poţi spune “nu ştiu” în loc să
spui “cred” una sau alta. Când un individ se
îndoieşte; când ezită sau spune “nu sunt sigur”
Sadhguru începe să râdă. Şi râde fiindcă îndoiala
este, aşa ca-n Montaigne, starea propice pentru
ceea ce numim noi de obicei a şti. Ştiinţa este o
construcţie de sine şi nu un sistem de gândire, nici
o dogmă religioasă.
Un dumnezeu care ar şti totul ar fi un dumnezeu
determinest deci, prin definiţie, lipsit de libertate.
Un om ignorant ar fi prizonierul ignoranţei lui şi ar fi
deopotrivă un prizonier al determinismului. Pentru a
şti nu trebuie să crezi; pentru a şti trebuie să
trăieşti; trebuie să fii atent la viaţă. Pentru mistic,
mai mult decât pentru orice alt om, pericolul deter-
minismului provoacă râsul, căci nimeni nu poate şti
totul, altfel ar fi dumnezeu şi asta nu e cazul fiindcă
un dumnezeu determinist nu poate exista. Am vrea
chiar să spunem că dumnezeu e libertatea însăşi.
Iată de ce Bernanos a fost atât de scandalizat de
această expresie a lui Lenin care a făcut obiectul a
mai multor conferinţe regrupate sub titlul:
“Libertatea la ce bun?”.
Dumnezeu şi ştiinţa
Pentru Sadhguru ştiinţa de astăzi confirmă înţe-
lepciunea ancestrală prin aceea că totul iese din
vid şi se întoarce la vid. Sau la neant dacă vrem.
Ştiinţa de astăzi se ocupă de “energia vidului”; de
“găuri negre”; de “materia neagră” etc., pe scurt: de
neant sau de “fluctuaţia vidului cuantic”, cea care a
dat naştere uni-versului. Fie! Doar dacă ar fi cazul
ne putem pune între-barea cauzei acestei fluctuaţii
a vidului pe care misticul o atribuie a ceea ce
numeşte el “o altă dimensiune a existenţei”.
(continuare în pag. 65)
64
(urmare din pag. 64)
Ajungem aici la faimoasa problemă a fi sau a nu fi;
găina şi oul; paharul pe jumătate plin şi pe jumătate gol
etc. Dacă totul a ieşit din nimic şi se întoarce la nimic, ce
facem cu memoria? Credem că dispare şi ea la orizontul
găurilor negre sau răspundem, precum ştiinţa de azi, că
nu ştim ce se întâmplă cu informaţia la orizontul unei
găuri negre? Răspunsul este, pentru moment, că informa-
ţia nu poate fi distrusă. Răspunsul este că “pentru a vorbi
despre neant trebuie mai întâi vorbit de existenţă, la care
se adaugă o construcţie mentală suplimentară care este
ideea că obiectul s-a mişcat şi că-n locul lui rămâne un
log gol ” (s.n.) cum a scris Bergson. Ori nu se ştie şi
atunci e mai cuminte să se afirme că nu se ştie decât să
se spună că totul vine din nimic şi se întoarce la nimic.
Dacă o carte există, atunci înseamnă că autorii au
existat cu adevărat.
Dumnezeu şi individul
În India, ne spune Sadhguru, fiecare are propriul său
dumnezeu şi chiar fiecare animal este un dumnezeu
individual: vaca, maimuţa, câinele etc.
` Revenind la Ramanujan, s-a pus problema de a şti
cum a putut rezolva calculi matematice care pentru un
matematician ar lua zeci de ani. Când i s-a pus întrebarea
lui Ramanujan, el a răspuns că noaptea o divinitate
(Shiva) îi arată formulele în timp ce doarme. E deci un
dumnezeu individual cel care permite omului de a
transcende realitatea şi a trece prin ceea ce numim noi
intuiţie, adică posibilitatea de a întrevedea unul din
aspectele realităţii pe care raţiunea singură nu l-ar putea
atinge. “Intuiţia ştie cum să caute, dar nu ştie ce caută.
Raţiunea ştie ce caută, dar nu ştie cum să caute” scria
Bergson.
Pentru a reveni la această idee a sufletului omenesc
ce nu e individual ci colectiv, ea ne îndepărtează de acest
dumnezeu individual, păstrând totuşi distanţele cu un
dumnezeu unic exterior duratei, cum am afirmat la înce-
putul acestui text.
Dacă e un dumnezeu, el trebuie să fie în timp, altfel ar
fi prizonierul determinismului său când el ar trebui să fie
liber, ba chiar libertatea însăşi. A fi liber este a fi liber să
alegi. Bine, dar ce să alegi? Să alegi binele, evident.
Există un aspect interesant legat de reîncarnare la
Tolstoi. Când murim, credem că vom merge în paradis
sau în infern. Nici vorbă, spune Tolstoi. Acolo ţi se va
propune aceeaşi viaţă ca să poţi corecta toate erorile co-
mise voluntar sau involuntar.
Scopul existenţei umane nu poate fi altul decât a face
bine şi dacă există o dorinţă de realizat, aceasta nu ar
putea fi alta decât fericirea omenirii.

65
Gabriela GRIGORE
Popularitatea lui Eminescu în rândul tinerilor
STUDIU DE SPECIALITATE
Criticul literar Vladimir Streinu consideră
în studiul Criticii noștri că școala are un rol
important în familiarizarea tinerilor cu opera
eminesciană și că orelor de literatură datorăm
infiltrarea spiritului eminescian și transformarea
creației eminesciene în piesă fundamentală a
conștiinței noastre culturale.
Vladimir Streinu identifică trei factori in-
terni care au contribuit la popularitatea lui Mihai
Eminescu : filozofia, iubirea și naționalismul.
Filozofia lui Eminescu este clară, limpe-
de, nu a împiedicat răspândirea textelor sale,
dimpotrivă, le-a dat profunzime.
Poetul nepereche al literaturii române a
cunoscut și a valorificat în opera sa ideile epocii. A
aprofundat filozofia europeană (concepțiile
susținute de Kant, Schopenhauer), cât și pe cea
indiană. Una dintre operele care au marcat puternic
gândirea scriitorului a fost Lumea ca voinţă şi
reprezentare de Schopenhauer.
Citându-l pe filozoful german, Eminescu
spunea: "Geniul este mintea aplicată exclusiv la
obiect, subiectul cunoscator pur care iese din con-
tingent si se aşază în faţa metafizicului. El trăieşte
în spaţiul astral, ignorând interesele voinţei lui
individuale".
În concepția schopenhaueriană dualitatea
subiect - obiect este exprimată în reprezentare. La
Schopenhauer, obiectul se identifica de fapt cu
reprezentarea si determină subiectul. El susține: "A
fi obiect pentru subiect şi a fi reprezentarea noastra
este tot una. Toate reprezentările noastre sunt
obiecte ale subiectului, şi toate obiectele subiectului
sunt reprezentările noastre." Aceasta iluzie a exis-
tenței ce îmbracă forme materiale datorită simțurilor
înșelatoare și a relativității lucrurilor, precum și
incapacitatea minții de a percepe adevărul, smulg
poetului unele accente nihiliste: "A fi! Nebunie
tristă şi goală;/ Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;
/ Ce-un secol ne zice ceilalţii o deszic." (Mortua
est)
Iluzia existenței este identificată cu valul"
Maya" din religia indiană, ce împiedica pe om să
vadă lucrul în sine. Cheile ce pot deschide ușa
visului, adică formulele percepției sunt idealurile
(continuare în pag. 66)
(urmare dinpag. 65)
poetice ale lui Eminescu, pe care la-a sintetizat genial în
nuvela Sărmanul Dionis. Proiectându-l pe Dionis în timp
(epoca lui Alexandru cel Bun) și în spațiu (călătoria pe
lună), Eminescu demonstrează relativitatea celor două
coordonate. Ideea vieții ca reprezentare este asemănă-
toare cu transcendentalismul formelor intuiției lui Kant.
Eminescu a tradus Critica rațiunii pure, aflându-se, deci,
si sub influența kantiana. Potrivit acestei concepții, nimic
nu există cu adevărat, totul nu este altceva decât o
proiecție interioară a simțurilor omului.
Încercarea de separare a lucrului în sine de
reprezentare trebuie făcută la nivelul subiectului
cunoscător. Lucrul în sine al ființei este de fapt voința.
Potrivit lui Schopenhauer, voința de a trăi este cauza
existenței lumii, luând în poezia lui Eminescu forma
"dorului nemarginit": "Şi în roiuri luminoase, izvorând din
infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit...", "La-
nceput, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul
era lipsă de viaţă şi voinţă..."(Scrisoarea I).
În accepție schopenhaueriană, "voința de a trăi",
se manifestă într-un prezent etern, singura cale de
vindecare a fricii de moarte. Manifestarea prezentului
etern determină feeria iluzorie a trecutului și a viitorului.
Prezentul văzut ca o clipa suspendată între trecut și viitor
e o idee ce se regăsește în poezia Cu mâine zilele-ți
adaogi. Poetul, convins că prezentul e singurul timp în
care omul trăiește, dezvoltă ideea în versurile: Cu mâine
zilele-ți adaogi,/ Cu ieri viața ta o scazi./ Și ai cu toate
asta-n față/ De-a pururi ziua cea de azi./ Când unul trece
altul vine,/ În astă lume a-l urma,/ Precum când soarele
apune/ El și răsare undeva."
Comparaţia cu soarele, care doar apunând într-o
lume răsare în alta, este preluată din filosofia lui Scho-
penhauer și sugerează continuitatea prezentului etern
chiar și după moartea omului ca individ: "Viitorul și
trecutul/ Sunt a filei două fețe,/ Vede-n capăt începutul/
Cine știe să le-nvețe;/ Tot ce-a fost și o să fie/ În prezent
le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi
socoate." (Glossa).
Prezentul etern demonstrează că viața este
inepuizabilă și, de aici, reiese ideea inutilității sinuciderii
din poemul Mureşan: "Aș omorî în mine o suta de
vieți[...]/ Dar, vai, tu știi prea bine ca n-am să mor pe veci
/ Că vis e a ta moarte cu slabe mâini și reci,/ La sorți va
pune iarăși prin lumile din ceri/ Durerea mea cumplită...".
Între temele proprii creației lui Eminescu, tema
iubirii este surprinsă în diverse ipostaze. Izvorâte din
sensibilitatea pură, excepțională a poetului, din melan-
colia lui structurală și, deopotrivă, din nepotolita lui sete
de viață, de perfecțiune, de absolut, iubirea îi lărgește și-i
întregeşte universul liric, de o autenticitate uimitoare și de
o permanentă și inalterabilă actualitate estetică.
Venere si madona, datând din1870, cronologic,
a doua mare poemă a iubirii dupa Mortua est, începe a
înfățișa viziunea poetului, privind femeia iubită, care este
când inger, când demon. De la imaginea celei pe care o
vede ca pe Madona dumnezee cu diadema de stele,cu
râsul blând, poetul trece la imaginea femeii „fără suflet,
fără foc”, a femeii „demon”, căreia, totuși, îi imprumută
până la urmă „raza inocenței”,ce-i nimbează chipul și pe
care o adora, chiar dac-ar fi demon, căci „e sântă prin
iubire”.
Balada lirică Făt-Frumos din tei se remar-
că prin sonoritățile dulci şi nostalgice ale cornului,
al cărui „glas” răsuna pentru poet „fermecat şi
duios”, pentru susurul izvorului, care creeaza o
atmosferă de basm, și pentru acele largi proiecţii
argintii de lumină selenară. Varianta acesteia,
Povestea teiului, izvorâtă din același fond moral
popular, oglindește dragostea de viață a Blancăi,
sortită de tatăl ei calugăriei, a cărei întâlnire cu Făt-
Frumos, care pribegea prin codru și care îi umple
inima de-un „farmec dureros”, o face să-și afle
împlinirea visurilor ei tinerești în focul iubirii depline.
În idila romantică Lacul, nuferii galbeni,
glasul de ape si foșnetul de trestii vor asista pe
îndragostiții care așteaptă să-și dea întâlnire aici,
ademeniți de minunile pădurii fermecate. În poezia
La mijloc de codru…, un alt mic poem simfonic de
neîntrecută grație, iubirea devine ea insăși un
element al naturii. Tot astfel, poemul Calin (file din
poveste) circumscrie, sub forma transfigurării unei
povești populare, cântarea plină de pasiune a iubirii
în tot ce are ea mai omenesc, mai cald, mai
fermecător, totul petrecându-se în același cadru
minunat al peisajului eminescian, caracteristic
acestei perioade a poeziei lui de iubire.
„Atât de fragedă…” este una dintre cele
mai tulburatoare creații lirice eminesciene, ce se
asimilează sufletului și sensibilității noastre afective
.Apariţia iubitei, atât de suavă și gingașă, are ceva
fantastic, tulburător. Iubita, se desprinde parcă
dintr-o dulce vrajă și plutește, ca visul de ușor în
calea poetului.
Sentimentul însingurării poetului, al înde-
părtării de iubire, evoluează treptat către o poezie a
renunțării, o poezie de tragică evocare a dragostei
stinse, ca „ Din valurile vremii”. El nu-și pierde
credința în rostul iubirii și nici aspirația către o
iubire totală, accesibilă doar marilor lirici și marilor
îndrăgostiți. Vrednic de reținut este și faptul că, în
„Nu mă înţelegi „ una dintre cele mai patetice și
semnificative creații din erotica lui Eminescu, mai
apoi în „ Scrisoarea IV”, poetul consemnează o
dramă mult mai zguduitoare și mult mai esențială
pentru creator, și anume: conștiința că fără iubire și
fără înţelegerea iubitei viața și creația lui încre-
menesc, devin imposibile, fiind lipsite prin aceasta,
de adevăratul lor izvor de forță afectivă și spirituală.
Sentimentul erotic i-a asigurat lui Eminescu
o largă răspândire, poeziile lui fiind celebre, ade-
seori versurile sale sunt puse pe muzică și inter-
pretate de artiști îndrăgiți.
De la primele sale poezii, Eminescu şi-a
manifestat sentimentele de dragoste pentru ţară
şi neamul românesc. În poezia Din străinătate,
pe care-o scrie în 1865 şi o publică în 1866 în
Familia, Eminescu exprimă nostalgia ţinutului natal.
În jurul său poetul vede numai veselie, toţi se lasă
în voia încântărilor şi se bucură de plăcerile ce li le-
ntind zile lipsite de grijă. Între toţi, un singur om e
nemângâiat – poetul nostru: Un suflet numai
plânge, în doru-i se avântă / L’a patriei dulci plaiuri,
la câmpii-i râzători.
(continuare în pag. 67)
66
(urmare din pag. 66)

Încă într-o poezie din copilărie, Ce-ţi doresc eu

ţie, dulce Românie, poetul – în vârstă de numai 17 ani –
în versuri entuziaste, urează patriei sale un viitor mare,
biruinţă asupra duşmanilor, glorie, dragoste de pace şi
frăţie între fiii ţării.
Când ţara-i pe punctul de a-şi căpăta inde-
pendenţa, Eminescu scrie aceste rânduri de dragoste şi
duioşie: „E mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmte hota-
rele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o; dar această ţară
mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e Mihaela Claudia CONDRAT
patria iubită a oricărui suflet românesc”. Tübingen (Germania)
În Scrisoarea a III a însă, e plin de indignare
împotriva acelora care îndrăznesc până şi să rostească incandescenţă
numele ţării; totuşi, într-o notă marginală la aceeaşi
poezie, duioşia triumfă şi Eminescu scrie cuvintele de prin stele goale
simple, dar atât de pline de cuprins: „O maică ţarină îndoliate
dulce!” mă aprind
Pasiunea lui pentru istorie, ilustratã în creaţia
poeticã şi mãrturisitã prin preocuparea permanentã şi petrec în lună
neobositã pentru cunoaşterea trecutului şi a neamului urşii albi
românesc este încã o coordonatã majorã a formaţiei
spirituale a celui mai mare poet care a venerat vreodatã mă doare
pe cei din care s-a nãscut: “Trecutul e în mine şi eu sunt c-am mâncat cuvântul
în trecut / Precum trãieşte cerul în marea ce-l respirã”. nemărturisindu-l
Mihai Eminescu a fost considerat de unii prea
preocupat de ideea naţională, pe când alţii, precum psalm întârziat
Haşdeu sau Grama, l-au acuzat de cosmopolitism, vă-
zându-l ca pe un pericol naţional. „Românul Absolut”, m-am aşezat aşa pocit în faţa Ta
aşa cum era el numit de Petre Ţuţea, a fost un veritabil curata-Ţi faţă şi am zis
patriot şi naţionalist, demn de mărire şi respect. iubire vreau
Daniel Corbu pune întrebarea retorică „A fost de doi la nesfârşit
Eminescu patriot?”, al cărei răspuns se găseşte chiar în din hainele de putregai
rândurile scrise de marele poet şi gazetar: „Dumnezeul nu mi-au rămas decât puţine
geniului m-a smuls din popor cum smulge un nor de aur și-atârnă greu de nemărturisire
din marea de amar” şi „Iubirea de ţară e pururi şi
pretutindeni iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul chiar gol ar trebui să stau
pater şi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, chiar gol ca să-ţi înfrunt
la petecul de pământ sfinţit de sângele părinţilor pot fi dumnezeiasca-ţi puritate
patrioţi.”
Eminescu se bucură de o actualitate mereu mă-nduplec şi mă ruşinez
reînnoită. Opera lui poetică l-a încununat cu nimbul curaj îmi dai cât pot s-aştept
nemuririi, făcându-l să renască cu fiecare generatie. iubire vreau de dor
Ca toate geniile fabuloase, Eminescu va fi mereu mă-ntunec să te am
comoara inepuizabilă către care se vor îndreptă fervoa-
rea şi dragostea nenumăraţilor cititori, pasiunea cercetă-
torilor. Fiind întruchiparea supremă a geniului nostru
naţional, el va trăi indefinit ca şi poporul care l-a dăruit

lumii într-o unică şi fericită întâmplare.
Așa cum considera și criticul literar Vladimir
Streinu, Eminescu nu este doar un poet popular, ci un
adevărat curent poetic.

BIBLIOGRAFIE
1. Clasicii noștri, Vladimir Streinu, Editura Tineretului,
Bucuresti 1969
2. Poezii, Mihai Eminescu, Editura Steaua Nordului,
Bucuresti 2006
3. Istoria literaturii române de la origini până în pre-
zent, G Călinescu, Editura Minerva, Bucureşti 1988

 
67
 Mirela COCHECI
din Valea mea dragă,
ZAMOLXIS - OMUL ZEU pe care necunoscătorii
o numesc Valea Plângerii.
Când omul zeu
Dar le spun eu, acum,
cu dacică sorginte,
că Valea plânge de fericire,
pe cap, oștirii,
pentru că
polovragă* pus-a,
atunci când soarele
au înviat strămoșii
dogorește,
din morminte
pădurile și apele o răcoresc
și au purces
așa încât obrajii ei se prefac
spre Sarmizegetusa.
în dimineți de primăvară.
Cu tălpile scăldate în Olteț
Și-n lacrimile ei de bucurie,
s-au întrupat, călcând
își spală munții
din munte-n munte,
amintirea prafului
jidavi cu braț puternic
de cărbune.
și semeț,
Visez, așadar, la izvoarele cristaline,
din grote reci
la brazii sub care
s-au prefăcut în punte.
îmi odihneam negândurile,
Dar azi, din stei,
la apa răcoroasă a Jiului
obârșia suspină,
în care mă zbenguiam
Zamolxis varsă
copilă fiind...
lacrimă amară,
Visez, visez,
oștirea lui e toată
iar tu, noapte înstelată,
doar ruină...
îmi mângâi visele
Ce-a fost și ce-a ajuns,
și îmi șoptești
sărmana țară!
ușor, la ureche:
(*polovragă=plantă rară, tămăduitoare)
"Ai răbdare!"...

AI RĂBDARE!
VALS
Mă înclin, noapte,
Valsează timpu-n brațe de netimp
veșmântului tău
În ritm de răsărituri și apusuri,
împodobit cu mii de stele
Se-nclină însăși fruntea lui Olimp
și-mi plec fruntea
Să preamărească sensul din opusuri.
la picioarele tale.
Cu umbra ta De jos, de sus, Pământ și Panteon
coborâtă peste trotuarele Lumina și-ntunericul visează
încă fierbinți Un vals în doi pe-o scenă-n Odeon
îmi șterg sudoarea zilei. Și trupurile lor se-mpreunează.
O zi toridă
care mi-a pus pe umeri Un pas-nainte, altul înapoi,
raze de foc, La stânga și la dreapta nemuririi,
făcându-mă Întruchipați într-unul amândoi
să-mi număr pașii Uitând de rânduielile fiirii.
pe asfaltul în clocot. Se contopesc în trei dimensiuni
Tu vii Iar cea de-a patra-ncepe să se nască,
și timidă cum ești, Se-mpart în mii și mii de versiuni
îmi așezi o adiere Și cine-ar cuteza să-i mai oprească?
peste creștetu-mi încălzit
peste care iulie Și-apoi treziți din vis și preumblări
și-a scuturat cu nepăsare Se reîntorc la umbre și la stele
simbolul. Lăsând în urmă mii de întrebări
Și încep să visez... Ce scurmă crunt prin gândurile mele…
Visez pădurile de acasă,
(continuare în pag. 69)
68
(urmare din pag. 68)
Plâng strunele pe liră, bacante îl inundă,
UNIVERS Orpheus le alungă, zadarnică ispită...
Și sfârtecat de pietre, în Hebrus se cufundă,
Din stările
Acolo unde Nimfa-l așteaptă, adormită.
fără de stare,
din nopțile Pleca-se-vor poeții, cu toții, în pleiade,
cu nevisare, În pana lor măiastră iubirea preacuvântă
din semne Și dăinuie, de veacuri, legenda cu naiade,
ce-mi urlau în minte, Blagoslovit de muze, Orpheus cântă, cântă...
din miile
de necuvinte, CUVÂNT, APUS ȘI RĂSĂRIT
Din zori Tu mă citeai ca pe-un surâs,
cu gene nedormite, Iar eu în ochii tăi am râs
din mii Și-am plâns, și m-am topit de dor,
de pagini răsfoite, Și-am înviat, și-am vrut să mor...
din căutări
fără sfârșit, Tu mă citeai ca pe-un păcat,
din rugi Iar eu cu zâmbet vinovat
nălțate-n infinit, În mâna ta am devenit
Din stele Și cer, și lut, și infinit...
numărate iar, Tu mă citeai ca pe-un ecou,
din filele Iar eu mă prefăceam din nou
de calendar, Din foc în apă, iar și iar,
din întrebări Eram când miere, când amar...
fără răspuns,
din răni Tu mă citeai, eu te priveam
cu țipătul ascuns, Și-n ochii tăi creșteam, creșteam...
Din toate Și-ngemănați, am devenit
mi-am zidit un scut Cuvânt, apus și răsărit.
și aripi albe
mi-au crescut, UN TIMP CU „X” ZEROURI
le-am adunat Frica țipătu-și asmute peste asfințitul tern,
pe toate-n vers Semne lungi de întrebare prin văzduhuri se răsfiră,
făcând din ele Mesageri cu glugă neagră aduc zvonuri din infern,
Univers. Frunțile înspăimântate se apleacă și se miră.
Prin ruine de lumină ochii picură-ntrebări…
ORPHEUS
Însă cine să răspundă? Rațiunea pare dusă
Apollo-i dăruise o liră fermecată, Pe-un tărâm fără de sensuri, plin de ură și trădări…
Înmărmurește clipa când strunele cuvântă, Ochii-și picură mirarea peste liniștea apusă.
Când pietrele se mișcă, Olimpul se desfată,
Răsăritul și-asfințitul judecata și-au pierdut,
Blagoslovit de muze, Orpheus cântă, cântă...
Teama stăpânește mintea, orizontul se destramă,
Acordurile zboară, suave, măiestrite Apele-și închid adâncul, în cetăți cu strigăt mut
Și trilul îmblânzește orice sălbăticiune, Întunericul domnește, timpul se așază-n ramă.
Se-opresc argonauții, sirenele-s vrăjite, Și în fiece secundă veștile prin mesageri
Ecourile lirei răzbat până-n genune. Țipă-ntruna în timpanul anotimpului uimit
Cum că nu există mâine, ci există numai ieri…
Vrăjită fu și Nimfa și-i deveni soție,
Frica țipătu-și asmute peste timpul răstignit.
Dar șarpele, mușcând-o, a coborât-o-n gheenă,
El, întorcând privirea, o îmbia să vie... De uimire, de timoare se cutremură zidirea,
Dar ea încremenise-n a hadesului trenă. Ochii mari încep să ningă nebuloasă peste nouri
De-ntrebări, care așteaptă clipa-n care omenirea
Zadarnic se oprise Sisif, cu stânca-n coame
Va putea găsi răspunsuri într-un timp cu „x” zerouri.
Și vulturii-ncetară din Prometeu a rupe,

69
Uită Tantal, zadarnic, de sete și de foame,
Blestemul adormirii nu vru a se-ntrerupe. 

Ioana DUMITRU
Autoportret
Eu mi-s mie suficientă și n-aspir s-ajung la stele
Pe cărări periculoase ce m-apropie de ele,
Mai degrabă le cobor și le-ascund în buzunare
Până se degenerează și sunt bune de casare.
Eu mi-s mie fortăreață: cine-s eu stă între ziduri,
Sunt o ială prea hapsână printre alte mii de mituri,
Nu mă știți de ieri, de astăzi iar de mâine - mai deloc.
Din esența primordială mă desprind și mă disloc.
Nu sunt geniul din penumbră, cum greșit
prea mulți ar crede,
Sunt eșecul din trecut și speranța ce se vede,
Sunt o rază-a unui astru prea stingher și prea departe;
Din eterna zăbovire mă separ ... și sunt o parte.
Nu-mi neg zeul ce ca jertfă mi-a furat copilăria,
Recunosc – e-anevoios să îmi stăpânesc mânia,
N-am încredere în mine – o oglindă prea ciobită
Ce reflectă-amărăciune și n-a fost nicicând iubită.
S-au stins poeții și e jale
Țărâna-a ars sub praful nopții
Și doliu-n ceruri se așterne,
Că ne-au murit cam toți poeții
Și se compun doar baliverne.
Se zbuciumă-n cavou Arghezi,
Pe pat de flori de mucegai,
Cu tremur trist, cu ochii umezi
De rime dizolvate-n ceai.
Iar Macedonski șade-n umbră,
Deplânge simbolismul șchiop;
În "Cânt’ul ploaiei" încă speră
C-a mai rămas încă un strop.
Pe lângă plopi trecut-a Geniul,
Din Luceafăr pogorât,
Sperând că astăzi romantismul
Va fi din nou ca la-nceput.
N-avem minuni în lumea asta
Ca în corole să cuprindem
Taine ce-s vechi - la fel ca vârsta,
Lumini pe care le ucidem.
Azi, patria-mi este hulită.
(Români sunt mulţi, dar nu sunt mândri)
Nu v-a mai fi cu foc iubită
Ca-n odele lu' Alecsandri
E atâta tâlc în "Necuvinte" -
"Noduri și semne"-s în Nichita;
Deși-a trecut la cele sfinte
Nicicând nu-l vom putea uita.
S-au stins poeții și e jale
Și vântu-suflă-n lumănări,
Preschimbă ceara în metale
Și tot lirismu-n dalbe flori.
E prea cald să scriu ceva
E prea cald să scriu ceva.
Cuvintele se descompun
proporțional cu gradele de-afară,
iar literele se topesc
ca „Persistența memoriei” lui Dali.
Sunt prea multe straturi de Tu
care mă învelesc cu nonșalanță
și mă fac să transpir
de sentimente opuse, hexagonal.
E ireconciliabilă zăpușeala din capul meu
și e neiertătoare, ca un executor.
Pasul mi se scufundă în asfaltul încins
dar mă face să mă simt ca un Isus care-a umblat
pe ape(-le Iadului).
N-aș îndrăzni să zăbovesc
în acest Infern mai mult de-o clipă
în care să spulber mitul despre demonii
cu chip de înger.
Îmi ard aripile,
Sunt un Icar cu aspirații prea încăpățânate
și prea nemuritoare.
Gândurile-mi de ceară se topesc,
iar din ele criticii îmi dăruiesc lumănări.
Am suflat în ele s-aprind noi idei.
Chemarea Ta răsună
În sufletu-mi pustiu chemarea Ta răsună
Ca o cântare blândă și duioasă,
Din bolta cea de sus, prealuminoasă,
Din ființa-Ți neființă și mult prea bună.
Căci vocea Ta învinge-a timpului furtună,
Prin veșnicii străbate glorioasă –
E întruparea Ta cea mai frumoasă
Ce mintea omului de rând o încunună.
M-aș despărți, pios, de rătăcire
Și cât pe lume, Doamne, aș umbla,
Trăi-v-oi pururea în voia Ta
Și loc îmi voi lăsa de izbăvire.
Din ființa-Ți neființă și mult prea bună,
Din bolta cea de sus, prealuminoasă,
Ca o cântare blândă și duioasă,
În sufletu-mi pustiu chemarea Ta răsună.

70

Lucian ADULMEANU
Camuflaje
Larvatus prodeo (Descartes)
Avea aptitudini de inginer meticulos până în vârful
degetelor, dar dacă i se uita vreo femeie în ochi în
tramvai, uita cartea pe care o citea pe scaun. Scaune
din acelea de plastic prins pe structură din metal
necălit, ca sufletul slav mult subțiat de vântul călduț din
sud, trecut peste troian și suflat apoi prin șleaul mare
al Filasteniei. Sufletul lui întors în răstimpuri la vârsta
primelor cețuri pe muchia adolescenței, atunci când
Idiotul sau La chute trebuiau să se vadă în buzunarul
pardesiului bej. Din cauza miopiei, adevărurile îi
răsăreau în față la un metru, nu mai avea timp de nicio
eschivă, nici să poată lua masca indiferenței din
buzunarul interior al stimei de sine. Devenise,
inevitabil, și existențialist, atunci când infinitul și alte
concepte niebelunge ieșiseră din perioada de
garanție, le folosea cu riscul asumat, ca pe o mașină
de tuns, cu cablul bandajat în leucoplast.
Căuta simboluri vechi la zgărdițele caselor
țărănești, atunci când mergea cu echipa să filmeze
vreo bandă de arnăuți, care se producea într-un obicei
de Anul Nou, pentru emisiunea de tradiții. Nu-l ținea
mult, imediat o urmărea pe Dora cum acopera cu
pudră acneea adolescenților mândri de straiele lor
pline de mărgele, batiste și oglinzi. Ironia lui, inevitabil
în jurnal trebuia să scrie mușcătoare, i se agăța de
preferință de colțul drept al gurii, atunci când o vedea
pe aceeași Dora cum arunca dintr-o pungă fulgii de
polistiren peste căciulile brumarii ale haiducilor, cu
ceasuri electronice la vedere, în momentul în care
ridicau, răzbunător, buzduganele învelite cu hârtie
creponată, deja decolorată. Ajunsă pe pământ, zăpada
de poliester era frământată apăsat în glod de opincile
croite din cauciuc de la roți de tractor. „Înapoi să ne-
nturnăm, și leșește să jucăm.” Zăpada asta industrială,
oricât de puțin credit ar avea aici autorul, era și ea
acolo tot o umbră a sacrului camuflat în profan. Poate
în seara aceea se va fi dus în garsonieră Dorei să-i
recite bacovian „chiar pentru asta am venit să-ți spun”,
despre tristețea acelei scene de dimineață, zăpada
butaforică amestecată cu noroi și boască. Și
combinația aia fatală, Dora i-a servit pe haiduci cu
bezele și gospodina, din paharele acelea butucă-
noase, cu streșinică acră. Bine că n-a trebuit să mai
strige textul încă o dată, li se încleștaseră maxilarele.
A filmat și cum gospodarul, sub un păr pădureț,
umflase un mior, cu o țeavă de soc băgată pe sub
pielea de la căputa unui picior, ca să-l poată beli mai
ușor. A filmat, asta a fost dorința Dorei, și pe
reprezentantul local al aristocrației de mir, cu un
păhăruț de palincă în mână, chemat la pomana
mielului, în amintirea vremurilor aburinde ale
adolescenței ei, când după ce un polițist i-a frânt
inima, a doua mare iubire, urma la rând în carnețelul
de bal al unei fete cu pretenții, a fost un student la
teologie. „Dar semănați extraordinar de mult,
preacucernice, cu părintele Niculiță! Sunt o fană a lui,
i-am văzut toate conferințele pe net. E atât de… cum
71
să zic, special pentru mine, chiar dacă acum lucrează
la o televiziune concurentă.” Nervii lui urzicați de
atâta snobism ieftin și inadecvare, au deviat camera
peste gard pe o tufă de scaieți, focus pe măciulia
țepoasă a scaiului. Cu scai de felul acesta arunca
oare cerșetoarelor în păr de hram, la Sântămărie? Cu
bărbații lor făcea troc, sticle de jumătate, pe care le
spăla la pârâu cu nisip și urizici, la schimb cu fluiere,
pe care le scoteau de sub coviltirele lor, așezate
peste coșul căruțelor. Și scaii aceia se camuflau
profan în părul lor. Și tabăra lor de căruțe cu coviltire
de la vărsarea Scabărului în baltă, la locul numit
Scaberna.
⁕
Fidel orașului cu livezi în care meri bătrâni și-au
lăsat crengile aproape de poale, arhitectul ar fi vrut să
proiecteze beciul casei de vacanță a polițistului șef de
la permise după modelul sofisticat al tunelelor
templierilor. În sfârșit ar fi dat și el o probă că merită
să nu pleci afară - „beatus ille homo/ qui sedet in sua
domo”, își tot repeta acest început de limerick
latinesc, atunci când turna uleiul încins cu lingura
peste cele două ochiuri din tigaie. Pânza freatică sau
niște izvoare subterane i-au căpăstrat imaginația, l-au
adus cu picioarele mai aproape de pământ, la o
fundație solidă, inclusiv o cuvă etanșă și fântâna
oarbă cu pompă submersibilă și flotor de auto-
amorsare. Într-un final, a realizat și el că s-ar fi aflat
într-o crasă situație de inadecvare, aproape într-o
contradictio in adjecto. Cum să asociezi casa de
vacanță cu templierii? De la raftul acela plin cu cărți
despre templieri din biblioteca, lemn de nuc, a
comisarului-șef, s-a insinuat această idee subterană
și subordonată.
⁕
Buchinistul cu umerii lăsați, fost profesor de științe
naturale, care trage după el căruciorul pentru butelie
plin de cărți vechi până la anticariatul de la subsolul
unei foste băi rituale de pe un vestigiu de stradă
evreiască, ține pe fundul căruciorului un tratat gros de
rezistența materialelor pe post de lest. La vedere,
volume răzlețite din Comedia umană, zic și eu așa,
se potrivește cel mai bine cu scena. Costumul gri,
demodat și căruțul fac parte din scenariul pe care
profesorul de științe naturale îl scrie în fiecare zi pe
harta orașului, colonia lui de penitențe asumate, cu
lecția bine învățată a lui amor fati. Privirea albastră,
stinsă, care mai licăre din când în când la amintirea
clipelor când a înțeles cum se calculează gradientul
unei funcții definite pe un spațiu Banach cu valori
vectoriale. Surâde, acum își aduce aminte că i se
zicea în facultate Jacobinul, de atunci de când a ieșt
la tablă la un seminar de termodinamică și a făcut
acel calcul.
⁕
Despre maniacii hârtiei igienice împăturite, gata
pregătite, ai lucrurilor împerecheate câte două, după
probabilitatea folosirii lor pereche. Asociațiile de
sprijin pentru învățarea disciplinei și ordinii la domi-
ciliu au telefonul fierbinte. Psihanaliști, cu numele
șters de la transpirația aștepărilor din palmă, atacă în
reviste lucioase plasturii împotriva compulsiunilor de
(continuare în pag. 72)
(urmare din pag. 71)
repetiție. Când asociezi de douăzeci de ori pe zi crupă
cu cravașă, roagă pe cineva să-ți parcheze pentru o
vreme mașina libertății în garaj, nu zic să o neglijezi,
poți să o ștergi zilnic cu piele de căprioară. Între timp
atenție, dacă ți se pune un fluture de molie colibri pe
nas, nu te scărpina la cele două pereche care
testiculează, din când în când, organic viitorul. Asta nu
înseamnă să ai fler. E un semn că tu ești personajul
ficțiunii, dar este suficient să o spui o singură dată.
Maestrul ți-a dat un cec în alb, nu neapărat de hârtie,
poate să fi fost un ochi de baltă cu o libelulă de un
albastru cum a putut apărea numai în visul fondator al
impresioniștilor sau un capăt de eșarfă stacojie tăiată
la inaugurarea unui drum mai scurt pentru întoarcerea
fiului risipitor.
⁕ ⁕
Când ziua se îngână cu noaptea, zeul se
pregătește să pună semnul de carte în marea carte a
naturii, nu înainte ca pe strada aceea scurtă, Intrarea
Sebastian, femeia în capot, după ce și-a strâns
cearșafurile de pe culmea din fața porții, să meargă
până la cutia poștală comună din capătul străzii să își
ridice scrisorile. În ele, iubitul din tinerețe își povestea
viața paralelă, despre vocația lui de scriitor ratată,
pentru că vocația timpului era politehnica. Și cum
trebuie să meargă, chemat într-un vocativ misterios,
până hăt departe în orașul tentacular - aici doamna
strânge un pic din umeri, la gândul antenelor pripășite
prin colțurile casei lor, moștenire a lui bărbatu-său de
la un bunic - pentru niște cerneală mai acătării, un fost
șef de secție de la fabrica lor are deschisă acolo o
papetărie. Riscul mare cu scrisul lui, continuă scriitorul
vocativului existențialist, este să nu cadă în vreo
nostalgie sau melancolie din acelea pasagere, în unda
parfumului unei adolescente cu sarafan. Doamna se
oprește aici să guste dresala, coincidență, așa cum se
făcea la ei în Bucovina. Ți-aduci aminte ghivecii cu
crini de pe pervaz, pe timp îmi este necaz… Realizez
că de câte ori timpul face o rimă involuntară, se
schimbă marele macaz în istoria personală a
personajului care duce greul poveștii. Acela este
scriitor al vocativului, care poate surprinde momentul
acestei schimbări. În rest, se încăpățânează să ducă
mai departe acel proces cu brevetul la lingotiera
pentru oțelul calmat cu cobold și nisip. Știi, de câte ori
presăram nisip peste metalul care fierbea în lingotieră,
să nu crezi că mă bătea gândul să înalț un imn către
Hermes sau să-l invoc pe Paracelsius. Nu, gândul
meu se îndrepta la cornul de berbec din care Balzac
presără nisipul peste foaia proaspăt scrisă ca să
usuce cerneala.
⁕ stânga mea o femeie care aduce mult, la ochi și păr,
Am avut de ales între a căuta ceva pe internet în
chestiunea chederelor din cauza cărora apa a intrat în
portieră și a scrie despre inginerii ratați pentru că au
fost respinși de domnișoarele fundamentaliste din
corul bisericii. Am ales scrisul, în urechi cu Clavecinul
bine temperat și, nu știu de ce, foarte interesat
deodată de Tristele tropice ale lui Claude Levy-
Strauss. Cum este posibil să fii trist la tropice? Bolero-
ul lui Ravel dirijat de Karajan. M-am lămurit că era
vorba de tristețea lui CL-S ajuns profesor de filozofie
la un liceu. Despre inginerul acela trecut de 35 de ani,
care hrănea niște rațe sălbatice, venite la malul
lacului de sub munte. Domnișoara cu care mă plim-
bam pe aleea de lângă lac, schimbând masca poeziei
serafimilor înserării cu cea a disprețului ancestral, din
vremea copilăriei umanității, când ne mai bazam mai
mult pe flerul nasului: Un ratat! Eu, cu replică din
filozofia năistă: Ce om nu se ratează, într-un fel?
Numai rața nu se poate rata, ea are țedila sub t. Eroul
anonim de la tropice a lui CL-S, nici el nu se rata cu
una cu două, își remodela posteriorul ciuntit cu pateu
de cartofi. Karajan, în yacht cu modelul francez, nu s-
a ratat, ba chiar a înflorit spre 60 de ani. Remodelat,
am auzit, cu măști de nămol de Ana Aslan în per-
soană.
Fiecare își va găsi într-o zi pătrățica lui, dar nu va
mai avea destule atribute de pus pe pereți. Se va
tunde, de frica încoronatului microscopic, singur în
oglindă și-i va ieși o tunsoare de copil de la școala
ajutătoare. Vântul va stârni ca și acum praful din
stepele tătare, tu vei lăcrima ca într-un un exercițiu de
curățare a cristalinului. Vântul care nu va lua demons-
trativ partea nimănui, ce motiv ai avea să îți rozi un-
ghiile până în carne? Schița destinului tău este depu-
să, din vremea copilăriei, în banca din galeria cățelu-
lui pământului. Tot acolo îți trimiți chitanțele cu impo-
zitele plătite degeaba pe savoir-vivre și savoir-faire.
Nu-ți vor ieși în veci perechi trăsnite George& Lennie
sau Sancho&Quijote. Și-n general nicio pereche.
Inginerii de la școala profesională care te-au
împresurat, cu tactică de politehniști scăpătați în
cursa pentru prestigiul din gloria anilor '80, în
chestiunea epicureismului și a lui E-pi-cur. Sufocați
de râs pentru gluma lor reușită, ți-au cerut definiții, ca
filolog ce te găseai, dar tu ai evitat discuția despre
etimologii, spunându-le gluma cu moldoveanca venită
în București la lucru care, după primul salariu, îi scrie
mamei că și-a luat pickup. Mama îi răspunde că n-a
făcut bine, când a plecat de acasă nu avea nici pe cur
iar acum și-a luat, mai întâi, pi cap (la o conferință a
noului theologus magister patriae din Hermannstadt,
aici ar fi o pauză de râs, pe care domnișoarele
fundamentalistele în ie din brațul înarmat al ortodoxiei
ar fi saturat-o, fără să-și acopere gura cu un colț al
năframei, cum ar cere tipicul situației).
⁕
Nu știu dacă pe scaunele vechi de șipci, cu vop-
seaua scorojită, din sala asta de așteptare se poate
pune în act vorba lui Hegel, „ceva în altceva este la
sine”, dar cartea pe care o citește pe banca din
cu Meg Ryan, îmi temporiza replierea la sine. Oricum,
Hegel n-a mai avut vreme să scrie și despre
marketing. Pe prima copertă autoarea are un nume
de scenă în care riguros trebuie să se repete două
silabe, pe ultima copertă, ceva cu leacul nu împotriva
uitării, ci împotriva burnout-ului, cred că este suficient
pentru priză la cititoarele de treizeci de ani cu studii
universitare, din categoria white collar. The coffee is
good and the croissant is delicious. Nu e ca-n Virginia
(continuare în pag. 75)
72
 Lucia PĂTRAȘCU
Bob de rouă, hrană pe tărâmul poeziei...
(BOB DE ROU, de Tincuța GHERGHICEANU)
Este admirabil atunci când cineva citește, dar, mai
ales, atunci când scrie poezie. „Poezia este un fenomen
al naturii, precum vântul, precum apele, ea este
pretutindeni, atât în cele văzute, cât mai ales în cele
nevăzute” spune scriitorul Constantin Oancă, un mare
admirator, creator și susținător al cuvântului scris.
Acest al treilea volum de versuri, intitulat „Bob de
rouă”, semnat de Tincuța Gherghiceanu, publicat la
editura Lucas, Brăila, 2022, vine după alte două titluri
„Reverie...”- 2020 și „Nostalgii lirice” – 2021, în care
poeta învăluie sufletul cititorului cu versuri duioase,
pline de căldură și sinceritate. Începuturile sale lirice, la
o vârstă respectabilă, păreau o îndrăzneală, o cute-
zanță, deși, de fapt, erau o lecție de viață. O lecție, pe
care și-o dădea sieși, om plin de singurătate, cu familia
răzlețită pe cărările lumii, dar, mai ales, o lecție pildui-
toare pentru toți: niciodată nu este prea târziu să devii
generos, împărtășind cu ceilalți darul primit de la Dum-
nezeu. Și Tincuța Gherghiceanu dăruiește poezie și
pictură!
Poezia cuprinsă în acest nou volum ar putea fi
considerată de unii cititori doar o simplă versificație,
dacă din miezul ei nu ar răzbate, sclipiri de creație
autentică. Și spunea un alt poet contemporan, trecut,
din păcate, prea devreme, în eternitate, este vorba
despre Stere Bucovală, că atunci când în versurile unui
condeier strălucește măcar o singură scânteie de
metaforă, atunci acela, sigur, va putea deveni un poet.
Este și cazul Tincuței Gherghiceanu, care mai rătăcește
puritatea ideii doar atunci când, urmărind corectitudinea
creației lirice, cu prozodie clasică, gândul aleargă după
o rimă potrivită ca sonoritate, astfel încât să realizeze
eufonia pe care o dorește și, grăbită, alege un cuvânt
ușor. Altminteri, temele poeziilor sale sunt diverse și
bogat reprezentate, iar cititorul va avea bucuria să
întâlnească versuri de iubire, trăiri sentimentale corelate
cu anotimpurile vieții, versuri închinate femeii, mulțumiri
aduse Creatorului și, mai ales, cu înțelepciunea unei
anumite vârste, întrebări existențiale baleind între „a fi
sau a nu fi (to be or not to be)”, ori repere absolute,
„viață și moarte” și îndemnuri pentru semenii săi.
Deoarece Tincuța Gherghiceanu scrie și versuri cu
mesaj, promovând principii corecte de viață, deși,
uneori, existențialitatea individuală nu este confortabilă,
dar poeta, într-un fel de „c'est la vie”, își face curaj și
merge mai departe. Poeziile sale nu sunt doar relatări
rimate, așa cum ar putea părea la prima lectură, la
această impresie contribuind și versificația simplă, prea
simplă, uneori, cu nuanță naivă, asemeni celei ale unor
rapsozi populari, ci ele vin să se prezinte, direct și cu o
maximă sinceritate, ca expresii ale unor trăiri autentice,
ce izvorăsc din experiența de viață a autoarei, o
experiență în care intensitatea sentimentelor umane se
vrea transmisă urmașilor săi, care se vor hrăni cu
această moștenire lirică. Parcă ar conștientiza o idee ce
aparține lui Mircea Eliade, cel care explica faptul că
există o „istorie care se consumă și istorie care se
73
se face”, fiecare om având o istorie a sa, personală,
unul o consumă doar, o trăiește, altul își asumă
realizarea ei, prin micile sale posibilătăți creatoare,
pentru „a găsi un sens rodnic propriei sale exis-
tențe”.
Versurile sale atestă o certă implicare tempera-
mentală, ce ține cititorul/cititoarea într-o stare asoci-
ativă, deoarece fiecare a trecut la un moment dat
prin stări sufletești asemănătoare sau a întâlnit
asemenea situații. Iar exprimări ca acestea: „...când
luna plină îi zâmbește nopții” sau „...cu ochi
scânteietori ca de smarald, noaptea dădea
concerte pe-o vioară” (și cititorul va întâlni în
paginile cărții alte astfel de nestemate!), vor
convinge cititorul de faptul că arderile interioare din
sufletul Tincuței Gherghiceanu, o îndeamnă să lase,
uneori, șevaletul și penelul, ca să se așeze la masa
de scris, pornind pe aripile visului creator: „Aș vrea
să mă asemăn cu zborul de cocori...” (Dorință).
Poeziile acestui nou volum, scrise în prozodie
clasică, păstrează forma de catren, cvinarie, chiar
octavă, cu rimă îmbrățișată, încrucișată, împere-
cheată, cu vers scurt sau foarte lung uneori, cu titluri
explicite. Versurile sunt limpezi ca boabele de rouă
și, în același timp, pline de simboluri speciale,
împletite într-o tendință a înălțării: zbor, aripi,
lumină, o dorință de împlinire a unei fericiri așteptate
mereu, speranțe de viitor. Reperele locale (în parc,
în livadă...) sau temporale, uneori vag definite (iar-
na, primăvara, odată, în copilărie, azi...), vin să ro-
tunjească considerațiile despre trăirile autoarei, care
folosește frecvent forme verbale și pronominale la
persoana întâi, dar și despre îndemnurile, sfaturile
pline de gânduri bune, în poeziile, în care adresabili-
tatea este către persoana a doua. Știind că Tincuța
Gherghiceanu, pe lângă poezie, are bucuria expri-
mării prin pictură, cititorul s-ar putea întreba dacă
pictorița caută sinestezii în creația lirică, toate
(continuare în pag. 74)
(urmare din pag. 73)
aceste forme exprimând cât mai complet dimensiunea
vieții sale interioare bogată, conștientă și plină de
frumusețe.
Dacă ar fi să facem o scurtă prezentare a poeziilor
acestui volum, s-ar cuveni să începem cu poezia
existențială, așezată prima în șirul celor peste o sută
șapte zeci de titluri. Ea se numește (Cine sunt eu). Este
poezia în care autoarea se întreabă retoric: „Am eu
vreun rost și nu încurc nimic? / ... / Sau poate-s
dimineața fără rouă, / ori pajiștea aridă când nu
plouă. / ... / Cine sunt eu? Un trecător cu pasul, / ce
strigă-n hău și nu-și aude glasul?”, pentru ca
următoarea poezie (Pot fi...) să lămurească lucrurile:
„Pot fi ce-mi doresc, tot ce vreau eu să fiu: / un gând
călător spre un suflet pustiu, / o gură de apă în
uscatul deșert, / o inimă vie în trupul inert.” Abia cu
poezia (Și-am început a scrie), cititorul află că autoarea
și-a găsit drumul : „Negustorul care-mparte / norocul
din loc în loc, / mie mi-a ursit o carte / de citit, nu
pentru joc. // Mi-a dat coală de hârtie, / călimară și-
un vechi toc: / -Hai, apucă-te și scrie, / poate ai mai
mult noroc!” A rezultat un volum de versuri, cu multe
teme, analizate din perspectiva trăirilor profunde,
generate de existența delicată a ființei umane supusă
erorilor mari sau mici, ce au îmbogățit viața autoarei cu
experiențe și învățăminte.
Nelipsita temă a iubirii nu ocolește nuanțele prin
care poate trece acest sentiment, mai ales la o anumită
vârstă: vis și amintire: „Ce cald e la noi în odaie / și pe
grindă miroase-a gutui...” (Ploaia și noi); dorință: „Fii
mire la altar, / pune-mi pe cap cunună, / ca-n viața ta
întreagă, / doar eu să te dezmierd” (Doar tu și eu),
așteptări și împliniri, rătăciri, căutări, regăsiri, promi-
siuni: „De-aș fi covor de iarbă verde, / pe așternutul
meu să stai.” (Aș vrea să-ți fiu...), împlinirea de a
împleti dragostea cu poezia: „compune-mi iubirea în
cîteva rânduri / și eu ți-o voi scrie în câteva mii.”
(Oricum, trimpul trece). Deoarece iubirea de poezie,
devine o poezie a iubirii: „Fură-mă din vis, dă-mi în
schimb dorința, / jură-mi poezie prinsă-n vorbe
dulci...” (Să crezi în fericire). Și în versurile acestui
volum, autoarea păstrează alteritatea cu care ne-a obiș-
nuit și astfel aflăm că în dragoste poate suferi o Ea sau
un El. Cu empatie își așază trăirile în sufletul celuilalt,
înțelegând că ambii pot fi răniți în dezamăgirile trăite, ori
pot fi deschiși către iubirea împărtășită.
Un alt grup de poezii prezintă o altă temă mereu
prezentă. Aceasta este imaginea femeii. Nimic nu poate
exista fără femeile de lângă noi, mame, iubite, surori,
fiice, prietene... Toți condeierii au închinat versuri
nemuritoare celor care dau viață și întrețin viața. De
aceea, urările celor dragi se îndreaptă spre chipul iubit:
„De ziua ta ești însuși darul... / Ridică-ți ochii către
Cer / și uită lacrima și-amarul...” (De ziua ta). Întot-
deauna pierderea lor este o durere ireparabilă: „Pe cine
aștepți la masă și fruntea cui o săruți, / cine-ți
spune acolo „mamă” și pe cine dojenești, / ca
atunci, în vremea veche, când umblam pe drum
desculți, / iar tu ne hrăneai destinul cu priviri
dumnezeiești.” (Dor de mamă). Sentimentul de recu-
noștință nu poate fi egalat, rămâne definitiv și etern:
„Dă-mi mâna ta, cu drag să ți-o sărut, / iar în
cealaltă să-ți așez o floare, / să-ți mulțumesc că
sunt ceea ce sunt, / iar, de mă-ntrebi, te-aș vrea
nemuritoare.” (Tu, mamă, chip de înger). De la
femeie începe desăvârșirea creației, pe care
Dumnezeu a dăruit-o omenirii: „...ești viața ce-o
dai, răsărit și-adiere, / ești forță, mister, adevăr
și noroc.” (Femeie, ești darul divin) și tot cu femeia
se continuă viața și devenirea.
În viața noastră anotimpurile se succed ca și în
natură. De-a lungul timpului, individual, fiecare ne
simțim primăvară sau toamnă, vară sau iarnă, după
cum vârsta ne permite, dar și după cum situațiile ne
așază trăirile sufletești. La începutul unei frumoase
iubiri suntem tot o primăvară, după cum singură-
tatea și tristețea ne desenează o iarnă a sufletului.
Poeta se simte în comuniune cu natura, înțelegând
bucuria sau tristețea pământului, atunci când rotirea
anotimpurilor o influențează: „Se îneacă pământul
de apă / sub ploaia cea rece și deasă, / văd tim-
pul cum trece și sapă / în vii amintiri și ... m-apa-
să.” (Plânge cerul, plâng și eu). Poeta acceptă cu
resemnare schimbările din viață, dar dorește un
echilibru, în care acestea să creeze o cunună
armonioasă între tristețe și bucurie: „Lacrimă dul-
ce-sărată, / plângi sau râzi, ori fă ce vrei, / dar fii
bună și te-arată / și prin florile de tei! (O lacrimă).
O altă parte a volumului plimbă cititorul prin poe-
zia cotidianului, a întâmplărilor posibile, dintre care
unele ar trebui corectate. Tincuța Gherghiceanu
trăiește într-o realitate pe care o percepe intens, pe
care adesea nu o înțelege, nu o acceptă și atunci
condeiul său croiește versuri pline de sfătoșenie, în
dorința de a ajuta, de a îndrepta, încercând un fel
de terapie lirică, ca o idee de mesaj că relația dintre
oameni trebuie să fie corectă, demnă și înconjurată
de sinceritate și empatie. De aceea, autoarea nu
pregetă să dea sfaturi, ca un om înțelept, care-și
recunoaște propriile erori, deoarece a învățat ceea
ce era necesar și, cu o generozitate deosebită,
dorește să-i ajute și pe alții. Face acest lucru fără
asprime, fără didacticism. Ca o mamă, care a simțit
durerea singurătății și a despărțirii de cei dragi:
„Pribegind pe drumul vieții, / dragii mei copii ple-
cați, / își duc anii tinereții / de mamă înstrăinați.”
(Călători printre străini) și pentru a feri lumea de
înșelăciuni și iluzii deșarte: „Deșertăciune este
slava lumii, / un fulg de nea ce se topește-n mâ-
nă” (Totul este trecător). Îndemnul la gânduri bune,
iertare și, mai ales, dragoste generează versuri
sensibile și înălțătoare: „Sădește sămânța luminii,
/ din care lumină tot crește, / ca iarba din palma
grădinii... / Apoi iartă tot și... iubește!” (Să te
bucuri de viață).
Legătura cu Dumnezeu și cu Legile Sfinte,
conturează o încredere în puterea omului de a se
conecta cu legile divine și de a trăi armonios și
înțelept: „Am fost orb și m-ai salvat, / ochii-mi i-ai
mânjit cu tină, / din bolnav, m-ai vindecat, / ca să
văd a Ta Lumină.” (Patimi și lacrimi). Credința este
singura care salvează sufletul omului și înflorește în
faptele bune și gândurile curate: „Mai nădăjduiesc
(continuare în pag. 75)
74
(urmare din pag. 74) (urmare din pag. 72)
în Tine / și-n puterea Ta cea mare, / căci mă-ndreaptă Woolf, dar are codiment și E 621 suficient. Imediat
către bine / Sfânta Binecuvântare.” (Mulțumire). umbra lui Platon trece de fiarele turnului lui Eiffel și
Tema înstrăinării, atât de prezentă în timpul nostru, a se lățește în cafenea. Urmează o secvență ruptă-
despărțirii din motive ce au legătură cu traiul precar al bucățică din Phaidros, despre scris, farmakon și
celui drag / celor dragi, care plecă pentru a găsi „un loc memorie. She makes a note of the cafe's name in
mai călduț pentru noi”, conduce la o stare de tristețe her book, in case she wants to come back.
sfâșietoare: „Tristețea se-așterne pe fața durută, / în
brațe-l cuprinde și-l strânge, / o sapă adânc suferința
și-ascultă, / îl sărută întruna și plânge...” (În zori am să
Fiziognomice
plec).
Pe Tincuța Gherghiceanu o vizitează nostalgii, regre-
Scoborât pe peron cu vestigiile unei lecturi
te, autoreproșuri, versurile sale devin confesiuni, în care
frugale din Lavater, îți citea caracterul după rosătura
propriile emoții și trăiri se descătușează într-o exprimare
de la tocul pantofului, umărul drept mai sus ridicat și
lirică directă, plină de sinceritate și adevărul său de viață
cicatricile de pe față. Vârsta ți-o ghicea după
se cere explicat, analizat, expus și iertat. Deoarece legă-
numărul liniilor de pe dosul palmei, de la încheietură
tura cu timpul nu este întotdeauna confortabilă, iar surpri-
până la rădădăcina degetelor. Numai iubirea,
zele vieții pot crea dificultăți de adaptare. Pe lângă pic-
ratarea și disperarea le măsura după metoda
turi, la braț cu versurile sale poleite cu o nuanță ușor
clasică, privindu-te în ochi. Avea până la urmă
pătimașă, cu tristeți și nostalgii, poeta încearcă, și reu-
expertiză și timp de exerciții filosofice de felul
șește, să treacă prin anii aceștia adesea neprietenoși, cu
acesta. Urmase un curs scurt de stoicism. Cât
o constanță identitară de om care este hotărât să înțe-
despre slujbă, se trezea de multe ori, la biroul lui de
leagă ce trăiește, să plătească pentru erorile făcute, să
pe colțul clădirii, la ultimul etaj, meditând cu pixul
iubească oamenii ca făpturi ale lui Dumnezeu și să îi
înțepenit în antetul grav al unei foi. Nici noi nu avem
bucure cu darul său. În ansamblul lor, în ciuda aspectului
pretenții aristotelice, nici premizele nu sunt kafkiene,
de scris lejer și a unei aparente lamentații, a stării de tris-
să tragem concluzia că sunt coapte toate condițiile
tețe, normală situației în care trăiește poeta, poeziile sale
pentru o proză sumbră. Până la urmă, dacă se
marchează, de fapt, o ascensiune spre înțelegere și
lăuda cu ceva aceasta era cunoașterea empirică a
acceptare. Deși scrise într-o manieră simplă, temele
oamenilor, nu se omora el cu principiile. Îi simțea pe
abordate au adâncimi existențiale de viață și de moarte,
cei pârliți după cum mișcau falangele în buzunar,
a căror analiză și expunere este și necesară, și benefică.
când venea vorba de o masă la un restaurant de pe
Conceptul poetic are o complexitate ce cheamă cititorul
pietonală.
la introspecție, îl incită și îl îmbogățește, fără a-i tolera
Din borcanul cu markere și pixuri are slăbiciune,
forma de nepăsare atât de prezentă de ceva timp între
inexplicabil, pentru cel portocaliu, horribile
oameni. Ca o trezire!
dictu&horror vacui! Când venise în orașul care te

 lua încă de la gară la „11 metri”, proaspăt licențiat în

urbea cu vitralii din inima Ardealului, intrase în
clădirea mare portocalie (ajunsă acum berărie!), pe
pereții exteriori cu portretele, mult peste mărirea lor
naturală, ale politrucului local și năierului de la
București, cu meșa revizuită. Dacă tot era Partidul
acolo, voia să întrebe de sediul partidului țăranilor,
avea el o cunoștință la ei. Un imberb, în haine
ușoare și deschise la culoare, îi răspunse, cu valuta
marelui dispreț al unui locuitor al Romei eterne în
mimică, printr-o întrebare: mai există jaful acesta de
partid în România? După care, foarte preocupat, l-a
lăsat cu ochii în soare. Răzbunarea lui, una mocnită
în gând sub forma unor fulgere de chestionare
retorică: știi tu pe cine ai în față, unul care a dus
până la capăt Principia lui Newton, care a ieșit
întreg din răfuiala cu Fenomenologia lui Hegel?


75

Maria FILIPOIU
POEME DORULUI
DOR DE PRIMUL SARUT (sonet de restriște)
Îmi caut primul sărut prin amintiri,
Când mi se face dor de o iubire,
Ce-a fost a sufletelor contopire
Și-i prizonier în tainice trăiri.
A fost doar o inocentă jertfire
De sentimente, ce pluteau în roiri
La matca vieții, dar fără pătimiri
Și năzuința de însuflețire.
Ecoul sărutului mai răsună
Pe portativul inimii stinghere,
Când sufletul pribeag îi cântă-n strună.
Se cuibărește în pustii ungere
Și în tolba regretelor adună
Enigma sorții scrisă în mistere.
DORUL RĂTĂCIT (sonet de restriște)
Se rătăcește doru-n pribegie,
Când sentimentele pe lacrimi se scurg,
Iar iubirea se ascunde în amurg,
Căutând speranța prin veșnicie.
De iubire arde dorul ca pe rug
În sufletul condamnat la sclavie,
Că trădarea ce-a lăsat anarhie,
Distruge inimi cu-al sorții tăvălug.
Privesc iubirea ostatică în zori,
Cu așteptări de dor încărunțite
Și înghețate de-ai dragostei fiori.
Iar sentimentele nefericite
Se-aud suspinând în viscol de ninsori,
Cu dorul în speranțe troienite.
RENAȘTEREA DORULUI (sonet de restriște)
Se plimbă dor pe-a speranței câmpie,
Când cărări de vis prin amintiri parcurg,
Să-l adăpostesc în al inimii burg,
De-a răsări în timp de reverie.
Din boabe de rouă, ce din ochi se scurg,
Se-ncheagă nostalgii în mărturie
Și lăcrimează suflet pe hârtie,
Cerând dezrobire de la demiurg.
Dar spiritul dorului renaște iar
Din apusul toamnelor desfrunzite,
Unui destin nou să-i fie temerar.
Va crește-n speranțe înmugurite,
Și regăsindu-și iubirea în florar,
Vor lăsa rod pe flori de mărgărite.
DORUL CU ARIPILE FRÂNTE
Cu aripile frânte de singurătate,
În sufletu-mi sihastru ca o neagră stâncă,
Dorul pribeag agonizează și se zbate
Să iasă din prăpastia tot mai adâncă.
De dragoste rănit, tânjind după iubire,
Când s-a aventurat în periplu romantic
S-a prăbușit într-un blestem de pătimire,
Cu visul să sfârșească în destin dramatic.
Iar visul adorat de primăvara vieții
S-a închegat pe un val înălțat de idei.
În abis l-au dus valurile tineteții,
Prin toamna bătrâneții să-și poarte pașii grei.
De dor golit duc sufletul în altă lume,
Pe tărâmul unde Iarna Eternității
Îl metamorfozează în chip cu alt nume
Și zbor de vultur sub cerul posterității.
CENUȘĂ DE DOR
Duc vise cu brațe de gând adunate,
Într-un castel al dragostei promise,
Ce adăpostește timide șoapte,
Cu ecouri în poeme nescrise.
Suspină dorul în clepsidră de nisip,
Când împletesc speranța cu iubirea,
Și învăluie tristeți lipite pe chip,
La târg de vise să-i vând amintirea.
Dar dorul e cuprins de magma iubirii,
Zdrobindu-mi inima, ca un tăvălug.
Îmbrăcată în giulgiul nefericirii,
Plânge când ard sentimentele pe rug.
În maramă adun cenușa dorului,
La rădăcina iubirii să o las.
În caut pe-aripile timpului,
Prin altă viață de-ar fi să fac popas.
DOR DE TIMPUL VIEȚII (sonet timpului)
Prin timpul vieții străbat cu soarta mea
Învăluită în ceață și geruri,
Ce îmi înalță sufletul spre ceruri,
O veșnicie lângă străbuni să stea.
Voi duce dorul vieții prin eteruri,
În sufletul ce îmi poartă iubirea
Și făclie luminând amintirea
Din rodnice și glorioase vremuri.
Pe podul către veșnicie trece
Convoiul sentimentelor duioase,
Ce-n Universul tainic mă petrece.
Din dor de viață cresc ramuri stufoase,
De laur, menite să îmi vindece
Spirit zburător spre zări luminoase.

76
 Eugenia Rada IONIȚĂ
Insectar
Fluturii zăpezii au fost prinși cu un ac
Pe o coală albă
Să fie ca o amintire.
Nopțile își tremurau faldurile
În peisajul tăcerilor
Unde culorile șușoteau
Despre cântecul câmpului
Numai așa se păstra numai un strop
Mónika TÖTH Dintr-o viață.
Indolență
stelele nu-mi luminează calea
Indolența se manifesta precaut,
când ai plecat În centrul atenției s-a impus cu curaj.
au plâns florile în grădină Până și mierlele fluierau a pagubă
bijuteriile pe care le-am purtat La toanele verii zbârcite de căldura verii,
la prima întâlnire Irișii își trăseseră și ei caii pe dreapta
au ruginit La trecerea vijeliei.
covorul plânge de dorul tău Vezi, să nu te pui ca martor,
soarele nu mă mai ține în brațe Că indolența căzuse la pace cu sora
stelele nu-mi mai luminează calea geamănă
luna nu mai întoarce lângă fereastra mea Numită hărnicia
și nici curcubeul
nu-mi mai sărută fața bronzată Aurel SCARLAT
am rămas singură ca un copil
abandonat Scrisoare către o pictoriţă
Sus, pe schele, celor sfinţi
*** Să dai umbră şi culoare
cerul albastru Şi durerea ce o simţi,
un copil abandonat Când durerea lor te doare.
pe lângă hambar Şi-i vedea cum te ajută,
De „nălţimi să te apropii,
sunt Mâna vie, nevăzută,
Nu scheletul unei copii.
sunt îndrăgostită
din cap până în picioare Din lumini interioare
de ochii tăi de măceş Chipului vei da lumină,
sunt copil Umbra ta, cea trecătoare,
colorez carte Tuturor să aparţină.
desenez cu cretă
bat copiii la grădiniţă Don Quijote
sunt visătoare Don Quijote de la Mancha
culeg tot timpul Înspre noi îndreaptă lancea:
scoici şi petale - Staţi pe loc! Aşa să staţi,
de trandafir Și să nu înaintaţi.
Voi, români, în justa luptă
cerul pictează un vis frumos
Cu marile mori de vânt,
cerul pictează un vis. Veţi vedea că Dulcineea
în timp ce luna sărută mâinile trudite Este vis de om înfrânt!
când nu eşti aproape
Aţi luptat la Mărăşeşti,
inima mi-e rece
Apoi și pe alte fronturi,
nici vântul nu bate
Iar pe urmă, ca răsplată,
demonii dorm
Aţi primit numai afronturi.
nici umbra nu sforăie
trebuie să vii acum Eu, Quijote de la Mancha,
am surprins îngerii Vă-mprumut cu stimă lancea,
cântând o serenadă Dar, când faceţi alianţe,
Fiţi atenţi şi la... nuanţe.

 
77
 Oana TRANDAFIR
CARTEA SALVEAZĂ VIAȚA
Cum ar fi lumea fără cărți? Cum ar arăta lumea dacă
nu ar citi? Ei bine, lumea fără cărți ar fi lipsită de esență,
plictisitoare și poate chiar tristă. Dacă nu ar citi, oamenii
s-ar afla într-o beznă totală, luminată de un soare ce, în
definitiv, nu e nimic.
Dar de ce ar trebui să citim? De ce ar trebui să
pierdem clipe prețioase din viața asta scurtă cu un vraf
de foi neînsuflețite? Unii spun că o carte poate fi cheia
spre cunoaștere, alții spun că, atunci când citim, sufletul
nostru se află în mai multe locuri deodată. Sunt și mulți
oameni care citesc pentru că „trebuie” și nu au de ales.
Toate aceste teorii sunt adevărate pentru cei ce cred în
ele. Eu cred că aceste obiecte neînsuflețite învie când
cititorii își împart sufletul cu ele, atunci când intră în
profunzimea lor.
Pentru mine, cărțile nu sunt doar niște lumi noi care
așteaptă să fie descoperite, ci sunt cheia spre lumea
mea cea nouă. Eu îmi creez propia lume și depinde de
mine dacă e frumoasă sau urâtă, dacă e tristă sau
fericită, iar fără cărți această lume nu ar fi la fel, poate
nici nu ar exista. Fără cărți aș fi singură. Când sunt
bolnavă, cartea mă vindecă mai tare ca orice
medicament, îmi vindecă sufletul și gândurile.
Lumea poate spune că nu am prieteni, dar adevărul
este că am mult mai mulți prieteni decât cei ce vorbesc.
Prietenii mei sunt acolo la orice oră, oriunde și indiferent
de starea mea de spirit. Ei nu ar exista de nu le-aș da o
șansă și nu ar mai trăi de nu aș crede în ei. Ei locuiesc în
carte, iar cartea locuiește în sufletul meu, în gândul meu
și în visele mele nevinovate.
Cartea nu minte niciodată. Ea nu prezintă doar un
ideal nerealist. Pe lângă zâne și pitici, pe lângă zmei și
Feți-Frumoși există dragoste și ură, prietenie și trădare,
bine și rău. Ea nu ascunde ceea ce știm cu toții deja, dar
ne învață că lumea poate fi mai frumoasă fără mari
sacrificii. De fapt, doar noi trebuie să ne schimbăm. Noi
suntem cheia spre lumea de vis pe care nu o găsim
decât în cărți. Ne trebuie niște ochi mai atenți la ce se
află în jur, niște urechi mai ascultătoare, o minte mai
înțeleaptă și deschisă spre basm. Prin urmare, trebuie să
fim asemenea copiilor mici care se bucură de orice clipă
și văd speranța în orice personaj din povestea preferată,
fie el bun, fie rău.
Când mă refer la o carte mă refer la un loc care aș
vrea să știu că există și în lumea noastră, chiar dacă nu
aceasta este realitatea. Sentimentul pe care mi-l trezesc
aceste gânduri este motivator și mă determină să citesc
mai mult și mai mult. În ultima vreme, din această dorință
s-a născut o nouă pasiune. Pe cât de frumos este să
citești, pe atât de frumos este să scrii, să-ți înșirui
gândurile, să creezi un univers nou și să dai frâu liber
imaginației. Imaginația este instrumentul de bază al
scriitorului, nu stiloul sau hârtia.
De când am descoperit această îndeletnicire de a
scrie propriile povești pot spune că o carte sau o poveste
sau un basm sau oricum vrem să o numim este o
mulțime de gânduri împachetate în frumos și gata de a
salva viața pe acest pământ.
ÎMPĂRATUL CU SUFLET DE ARTIST
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar
mai povesti. A fost odată un târâm îndepărtat condus
de un mare împărat. Și avea împăratul acesta trei fii,
băieți frumoși, în floarea vârstei. Cel mai mare,
Avram era un vânător neîntrecut de nimeni. De dimi-
neață și până la lăsarea serii, acesta vâna felurite
lighioane prin codri. Cel de al doilea, Vlad era iscusit
în arta luptelor. Lupta cu spada ori pumnalul de parcă
îi erau parte din brațe. Se zvonea despre acesta că
nimeni ce se avânta într-o luptă cu el nu ieșea
învingător. Iar mezinul familiei era Ian. Ian nu semăna
nici pe departe cu frații lui, cu părul bălai și chipul
copilăros, acesta își petrecea timpul hoinărind prin
grădinile palatului ori citind în vreun luminiș, fiind
disprețuit de împărat și de frați, dar iubit de curteni. Și
avea împăratul nostru o împărăție vastă. Era atât de
mare, încât nici că o puteai cuprinde cu vederea. Se
spune că, într-o zi, cam pe la amurg, împăratul nostru
îi cheamă pe fii cei mari și le spuse:
- Dragii tatii, ați crescut și ați tot crescut. Sunteți
înalți ca brazii și ageri asemenea vulturilor, eu însă
mă împuținez cu fiecare zi ce trece. Mă simt tot mai
ostenit. Anii mei de glorie au apus. Acum e timpul să
se ridice un nou împărat care să îmi ia locul. De
aceea v-am chemat astă-seară în fața-mi, fii mei.
Gândiți-vă bine și spuneți-mi care din voi se încumetă
în a conduce împărăția. Auzind una ca asta cei doi
flăcăi pornesc a se contrazice și așa, din vorbă în
vorbă, se iscă o bătaie strașnică. Văzând una ca asta
împăratul strigă:
- Ajunge, de nu isprăviți, pe loc capul vă va sta
acolo unde vă sunt picioarele. Pe dată în sala tronului
se lasă o liniște mormântală, iar împăratul continuă.
De nu vă puteți decide voi înșivă, va hotărî soarta.
Auzind zarva iscată, Ian intră în sala tronului cu o
carte pe care o frunzărea în mână. Văzându-l,
împăratul nu avu încotro și continuă:
- Aici erai, fiule, voiam să vorbesc cu frații tăi, dar
pârămi-se că ar trebui să auzi și dumneata. După
cum știți, regele Alb Împărat este pasionat de artă.
Umblă zvonuri cum că acesta ține închis într-unul din
turnurile sale un pictor destoinic, un pictor cum nici că
mai există. Vă cer vouă să o porniți degrabă întra-
acolo, să vă uceniciți lui, să învățați arta picturii și
atunci când veți isprăvi să vă înapoiați la curte, iar cel
ce o va stăpâni cel mai bine va cârmui regatul. Porniți
dar băieții mei.
Nu termină bine împăratul de spus vorbele, că cei
doi fii mai mari au și pornit-o la fugă într-o învălmă-
șeală de nedescris în încercarea de a-și alege cel
mai bun armăsar și cele mai destoinice arme. Nu se
crapă bine de ziuă că cei doi au și pornit-o val-vârtej
la drum. Mezinul însă a plecat spre bibliotecă de un-
de a luat o veche hartă, apoi spre grajdurile împără-
tești. Acolo, după învățăturile unui grăjdar bătrân,
alese o mârțoagă slabă și pricăjită pe care o duce
afară. Apoi, în curtea palatului, întocmește un foc
mare și, la isprăvirea lui, aduce iapa spre a se hrăni.
Aceasta, hămesită cum era, înfulecă pe dată tot
jăratecul, se dete de trei ori peste cap și pe dată se
(continuare în pag. 79)
78
(urmare din pag. 78)
preschimbă într-un armăsar cu coama roșie ca focul.
- Stăpâne, cum vrei să te port, ca vântul ori ca
gândul?
- Ca gândul.
Zis și făcut. Odată încălecat, calul îl purta pe Ian
repede ca gândul peste mări și țări, munți și deșerturi
timp de nouă zile și nouă nopți, iar în a zecea zi flăcăul
descalecă la poarta marelui Alb Împărat. Legă calul în
grajd și se prezentă în fața regelui drept un biet călător
ce cere adăpost și ceva de lucru. Regele, mărinimos din
fire, acceptă cererea făcând-l pe voinic ucenicul înaltului
pictor. Astfel, Ian ajunse în turnul cel înalt. Urcă scările
abrupte până sus, unde dete de artist. Intră într-o
cămăruță mică și întunecată unde îi fu prezentat
băiatului. Zeci de pânze atârnau pe perti pictate în cele
mai măiestrite moduri. Pe podea pensule, acuarele,
guașe erau împrăștiate dezordonat. În acest peisaj urma
să trăiască flăcăul timp de cel puțin o lună. Pe de altă
parte, frații lui nu au izbândit în călătoriile lor. Fără o
hartă, aceștia au colindat zi de vară până-n seară de pe
un tărâm pe altul, ca, într-un final să se arate în fața
tatălui lor fără sorți de izbândă. Dar să ne întoarcem la
mezinul nostru. Ian munci din gerau zi de zi ca ajutorul
artistului. Îl urmărea atent cum lucra, admirând stelele ca
apoi să le transpună pe pânză. Într-o dimineață, se
apropie de Ian și îi spuse:
- Băiete, uneori adevărul e mai important decât apa-
rențele. Spunem cine ești, iar eu iți voi da ce ai nevoie.
Cântărind atent cuvintele, Ian decide că cea mai
bună cale este de a mărturisi cine e. Căzu în genunchi în
fața pictorului și spuse:
- Ai dreptate, sunt Ian, fiul lui Roșu Împărat.
Pictorul îi zâmbi băiatului și îi făcu semn să se ridice.
- Dragul meu băiat, nu o să te întreb ce cauți aici, de
mi-ai fost ucenic înseamnă că ai un suflet mare, dar asta
nu poate cumpăra cine ești, de te va prinde aici, Alb
Împărat te va arunca pe dată în temniță. Trebuie să pleci
numaidecât, dar ține minte: cel mai important instrument
al unui artist nu este o pânză bună ori o pensulă de
calitate. Nu. Cel mai important secret este aici spuse
bătrânul și își puse mâna în dreptul inimii. Sufletul este
cheia. În tot ce vei pune suflet, va deveni o operă de artă
ce te va face pe tine un artist desăvârșit. Acum trebuie
să pleci. La bună vedere!
Cu lecția învățată, tânărul o porni spre casă; după în-
că zece zile se închină în fața tatălui său și îi spuse așa:
- Tată, am făcut tot ce m-ai rugat și îți pot spune că
am aflat un mare secret al unui pictor. Acum sunt pregă-
tit să devin rege, nu îți pot arăta deprinderile dobândite
pe pânză deoarece ce am aflat depășește cu mult
materialul. Știu că sunt pregătit să fiu rege fiindcă o spun
cu suflet, iar asta mă transformă într-un artist desăvârșit.
Auzind vorbele băiatului, împăratul își ridică mezinul
de jos și cu lacrimi în ochi își ceru scuze. Apoi organiză
pe loc încoronarea. Petrecerea a durat trei zile și trei
nopți și la aceasta a participat și Alb împărat. Se spune
că acesta, recunoscând-l pe băiat, îi dete pe dată mâna
fiicei lui. Și au făcut cei doi o nuntă ca-n povești. De
atunci și până acum regele Ian și regina lui domnesc
mânați de dragostea ce și-o poartă unul altuia
conducând cel mai prosper regat de până acum. Și au
trăit fericiți până la adânci bătrâneți…
79
MUNTELE
A fost odată un munte semeț. Primăvara, haina sa
de flori era foarte colorată și înmiresmată, iar ici-colo
era ascunsă de restul lumii câte o floare-de-colț. Vara,
mirosea a iarbă înaltă, iar fluturii, buburuzele și alte
gâze zburdau și se jucau. Toamna, haina muntelui
era colorată precum frunzele ce se veștejesc și cad
din copaci. Toate aceste anotimpuri îi plăceau mult
muntelui nostru, dar iarna nu ere niciodată bine
venită. Acest anotimp friguros nu aducea nimic bun
după el. Fluturii și buburuzele nu își mai făceau
simțită prezența, unele animale hibernau, iar celelalte
căutau în zadar hrană. Florile colorate de altă dată
erau acum acoperite de o plapumă, ce era de fapt
zăpada, care îi displăcea cel mai mult muntelui. Iarna,
haina muntelui era albă, doar pe ici-colo se zărea
verdele brazilor cu frunză veșnică, dar și aceștia erau
acoperiți aproape în întregime de zăpadă. Cu toate că
acest anotimp venea și pleca la fel ca și celelalte,
părea că iarna durează ani întregi și nu doar câteva
luni. Muntele, în schimb, căuta tot timpul câte un
semn de la prietenul lui de pe bolta cerească, soarele,
dar acesta rămânea tot palid și lipsit de putere până la
venirea primăverii.
Au tecut mulți ani și multe ierni geroase până când
omenii și-au făcut apariția în peisaj. Aceștia și-au
construit case la poalele muntelui, vânau animalele
din păduri și dădeau naștere unei scântei care lăsa în
urmă un fum negru și necăcios. Muntele începu să
urască oamenii precum iarna cea friguroasă, ca să nu
mai spunem că îi considera dizgrațioși pentru că erau
lipsiți de blană sau pene și păreau mici și firavi spre
deosebire de urși, lupi și cerbi. Spera că toate aceste
defecte îi vor împiedica pe noii-veniți să trecă peste
iarnă și astfel să plece, dar se înșelă amarnic. Spre
surprinderea lui aceste ființe purtau blană iarna, iar
scânteia, care era focul, îi ajuta să se încălzească. De
asemenea, casele lor erau rezistente și călduroase,
numai bune pentru a rezista viscolului. Muntele nu
avea ce face, trebuia să accepte oamenii prin pădurile
și poienițele lui.
După câteva săptămâni de iarnă aprigă, muntele
privea trist la pădurile lipsite de orice vietate sau
culoare, și pentru că se plictisea a hotărât să vadă
cum se mai descurcau oamenii deoarece din satul lor
se auzea un cântec dulce. Aceștia erau în case, dar
păreau că se distrează împodobind rămuri de brad,
cântând cântece înălțătoare și povestind în fața vetrei.
Mirosuri îmbietoare veneau de la cozonacii copți, iar
copiii mâncau nuci și portocale. Muntelui i-a plăcut cel
mai mult când a văzut o familie îmgrijind și hrănind un
pui de căprioară plăpând și înfrigurat. Aceasta îi
dovedi că oamenii nu erau chiar atât de haini cum
crezu la început.
Astfel, de Crăciun a fost prima dată când muntele
a uitat de frig și a simțit o căldură care venea din
inteior și de atunci și-a schimbat părerea despre
oameni și despre iarnă. A încercat să vadă numai
partea bună a lucrurilor, ființelor și fenomenelor cel îl
înconjoară și-n ziua de azi.
Premiul revistei literare Boem@ la concursul “Condeiul fermecat” orga-
nizat de Biblioteca Județeană “V. A. Urechia” din Galaț, 5 iulie 2022.

Anee-Maria POPOIU
Aventurile din Valea-Vis de Lemn
Un ultim râset s-a grăit,un alt clemencel s-a ivit
în Valea-Ploilor, sau cum era cunoscută local, Valea-Vis
de Lemn. Un alt vis s-a prăpădit odată cu un zâmbet
anevoios, în timp ce o nouă creatură a apărut chiar în
brațele reginei. Loppy, un clemencel plăpând cu un licăr
în ochi, aidoma unor artificii luminând văzduhul.
Ce sunt clemenceii, vă întrebați? Ei bine, demult,
demult de tot, înainte ca bunicii sau străbunicii noștri să
se nască, era un sat departe, departe de tot, Croiești.
Acolo visele erau prelucrate și trimise cu grijă în borcane
de cleștar către SkyOffice, unde plutesc pe păpădii, iar
de fiecare dată când sufli într-una o dorință se îndepli-
nește.
Însă, într-o zi ploioasă, oamenii au inundat locul
de forfotă si ură, iar clemenceii au fost nevoiți să se
ascundă și mai departe. Croindu-și drum printre miile de
suflete, regele din acea vreme a fost încolțit de dorințele
lacome ale oamenilor, iar aceștia au pierit. De fiecare
dată când moare un clemencel un vis părăsește borca-
nul.
În acea zi de marți, sau miercuri, nu se știe
sigur, o dorință cumplită s-a îndeplinit și fiecare om a
primit o creatură ce aducea visele la realitate, doar
câțiva scăpând de pericol si formându-și propriul lor mic
regat. Lumea scăpase de sub control și nimeni nu o
putea echilibra, ei bine, cu exceptia lui Loppy, micul cle-
mencel regal.
Sufletele magice aveau într-adevăr o înfățișare
neobișnuită: urechi ascuțite ce auzeau de la mii de
kilometri depărtare, ochi bulbucați, cu nasul roșu precum
renul lui Moș Crăciun, vocea firavă ce pentru auzul ome-
nesc era ca un ticăit de ceas și în final un zâmbet mereu
întipărit pe micile lor chipuri.
În noaptea Anului Nou, prințului aveau să-i fie
prezentate pentru prima dată artificiile. Părinții lui îi po-
vestiseră despre ele. Le-au descris ca fiind un termen
inedit de fiecare bulbucat, ce împlinește dorințe și are
onoarea să-l vadă.
Fiecare strălucire a cerului, pentru ei, înseamnă
un clemencel eliberat din mâinile umanității. O ușurare
completă sau o bucurie neînchipuit de mare.
Loppy stătea stingher pe o creangă de copac,
așteptând apariția ploii de lumini. Neașteptat, un tunet
colorat a spintecat cerul iar Loppy, speriat, a căzut din
stejarul bătrân înspre un infinit tobogan.
Prințul a plutit pe iarba deasă din câmp până a
ajuns în apropierea satului oamenilor când soarele își
făcuse simțită prezența. Pășind cu teamă pe strada
aglomerată, clemencelul a zărit mii de figuri aievea, dar
parcă fără pic de viață în ele, așteptându-și răbdătoare
sfârșitul. A fost atras profund de lumina ce părăsea o
clădire roz-argintie ce radia de fericire. Neștiind unde se
afla, ticăitorul a dat buzna în mijlocul unui curs de balet,
în Academia familiei Piruette, unde Lilly îl aștepta de o
viață, chiar dacă ea nu știa încă asta.
Lilly era fiica marilor balerini ai familiei Piruette.
Visul său nu fusese încă eliberat din borcan, iar familia
sa folosise toate dorințele pe care clemencelul le
putea aduce la realitate. Aceasta se antrena zi de zi,
noapte de noapte și totul în zadar, căci NICIODATĂ
nu avea să fie la fel de bună ca mama ei.
-Oh! Lilly, ia-ți jucăriile din sala mea de ba-
let!
-Dar nu este jucăria mea, tată!
-Atunci ce este bucata aceasta de pluș?
Mon cherie dă-l afară!
-Acum!
-Mă scuzați, ce căutați aici? a întrebat Lilly
politicos clemencelul ce bombănea gălăgios.
-Bucată de pluș!
-Îmi pare rău pentru comportamentul tatălui
meu, este stresat, nu se mai înscrie nimeni la aca-
demia sa, toți devin talentați datorită clemenceilor.
-Clemencei, zici, asta e soluția! Dorința lui!
Te pot ajuta cu dorința tatălui tău de a avea o lume
fără clemencei în posesia oamenilor, așa nici el nu
se va mai confrunta cu pierderile de la academie.
-Poftim? M-ai pierdut de la dorință...
Micul bulbucat i-a istorisit multele povești ale
creaturilor din Valea-Vis de lemn, explicându-i dorin-
ța sa arzătoare.
Fata l-a condus într-o cameră neașteptat de
vie pentru anotimpul de iarnă. Era plină de păpădii
lăcrămioare și crini.
-Cred că vom avea nevoie de astea! spuse
clemencelul, îndesându-și buzunarele cu flori.
-Nu fi prea sigur de asta! Sigur vom uita de
ele. Acum haide, trebuie să mă întorc la academie
înainte ca tata să suspecteze ceva! Ne întâlnim la
apusul soarelui in spatele clădirii.
Ticăitorul a petrecut ore în șir pregătind un
plan propice situației în care se afla. Avea să o facă
pe mama lui, regina, așa de mândră!...
Seara, însă, a împânzit micul orășel iar fata
și noul său prieten erau ambii nerăbdători, având un
singur scop.
-Sper să-l fac pe tata mândru, chiar dacă
știu că nu voi egala niciodată talentul mamei.
-Sper ca mama clemencel să fie iar fericită,
și pe de altă parte NICIODATĂ în limba ticăitorilor
înseamnă speranță, dorință și motivație.
Cu un singur gând, dar cu mii de sentimente
de teamă, visătorii și-au desfăcut umbrelele confec-
ționate din păpădii și și-au luat zborul spre Sky
Office, marea fabrică de dorințe. Drumul a fost tăcut,
ambii clocotind de nerăbdare.
- Te-ai gândit vreodată ce fel ar fi dacă orice
vis ți s-ar îndeplini?
-Noi, clemenceii, îndeplinim dorințele oame-
nilor, pentru a reuși noi, nu trebuie doar să sperăm,
ci să muncim pentru ceea ce vrem. Ne-am fi eliberat
de mult timp dacă am fi putut.
-Uite! E... un... lac? întrebă fata nedumerită.
-Da! Lacul Boare Argintie, locul unde plutesc
coșmarurile, trebuie să fim atenți, nu putem atinge
apa, sau cel mai mare coșmar al nostru se va înde-
plini. Clemenceii de apă conduc locul, sunt o specie
foarte rară.
-Hai să folosim lăcrămioarele! Petalele lor
(continuare în pag. 81)
80
(urmare din pag. 80)
TI-ului. Da, ați auzit bine, Croiești. După eliberarea
sunt destul de rezistente, spuse Lilly. clemenceilor, aceștia și-au recăpătat tărâmurile
-Bună idee! Ți-am zis că ne vor fi de mare folos! demult pierdute.
Călătorii au îmbarcat în mica floare plăcut înmi- În lumea oamenilor însă, veștile nu erau
resmată traversând lacul plin de orori, până au ajuns așa bune… Oamenii ce-și doriseră viața veșnică,
chiar la porțile SkyOffice-ului. acum populau Croiești-ul cu mii de râsete finale.
-Ce facem de aici? Viața lui Lilly se îmbunătățise complet, în
-Avem nevoie de o costumație ce să ne ajute să contrast cu cea a familiei Piruette a cărei succes
ne camuflam cu fluturii paznici! era de neînchipuit.
-Ce zici de crini? întrebă descurajată balerina. Lilly avea primul ei dans alături de mama
-Crini? Am zis fluturi, nu flori! ei, la un festival de dans. Și-a dat seama într-un
-Minunată idee! spuse uimit clemencelul. final că nu trebuia să fie mai talentată decât mama
Surprinzător, ticăitorul și viitoarea balerină au ei ca să fie bună la balet, ci să fie propria ei reflec-
trecut peste bariere ajungând într-o încăpere fără aco- ție ce se compară și se depășește doar și doar pe
periș unde mii de borcane zăceau pe păpădii. sine.
-Dacă suflăm în păpădia greșită vom elibera și
visul greșit, așa că trebuie să fim atenți! spuse creatura Premiul revistei literare Boem@ la concursul “Condeiul fermecat”
organizat de Biblioteca Județeană “V. A. Urechia” din Galați,
cu ochii bulbucați. 5 iulie 2022.
După multe căutări au găsit visul într-un borcan
ruginit, uitat de vreme, într-un colț misterios de întunecat.
Noaptea se lăsase deasupra norilor, iar singurul
sunet ce mai jongla prin urechile călătorilor era adierea

vântului ce încerca din greu să pătrundă prin porțile fa-
bricii.
De ușurare, fata a oftat adânc, cauzând căderea
unui borcan.
-Nu, nu, nu! Asta nu era în plan! Ce scrie pe
borcan?
-D-d-ispariția Clemen…
Cuvintele cumplite ale fetei nu au avut timp să se
sfârșească, căci o pală de vânt l-a prăbușit pe micul
prințișor, luându-l în zbor.
Sfârșit!
Vă luam doar peste picior!
Lacrimi i-au cuprins pleoapele fetei și o tristețe
amară sufletul. Totul se terminase... În final, academia
tatălui ei nu va mai da roade, iar clemencelul nu-și va
elibera niciodată familia!
Dintr-o dată și-a amintit cuvintele unei “personae”
înțelepte «NICIODATĂ în limba ticăitorilor înseamnă spe-
ranță, dorință și motivație».
A încercat să înlocuiască păpădiile cu lăcră-
mioarele rămase, să lipească la loc borcanul, dar totul a
fost în zadar… Loppy nu mai era.
Uitându-se mai atent în locul unde borcanul a fost
spart, observă că o nouă păpădie creștea. Lacrimile ei au
ajutat floarea să crească, iar dorința ei înflăcărată să-și
recupereze prietenul a apărut pe neașteptate într-un bor-
can, chiar pe mica păpădie abia înflorită, sub forma unor
artificii.
Două clipite mai târziu clemencelul regal apăruse
din nou în fața sa, zâmbind călduros.
-Mulțumesc, mulțumesc! Nu pot să cred că ai
ales să ne eliberezi pe noi, în loc să-ți îndeplinești visul
tău de a deveni balerină.
-Ei, bine, speranța de care îmi povesteai și mun-
ca m-au inspirat să fiu eu magia din visul meu, poate
până la urmă de o aventura ca asta aveam nevoie, să pot
înțelege cu adevărat care este menirea mea…
Micii exploratori au trăit o viață nouă după acea
zi!
Mulți ani mai târziu, totuși în aceeași zi de marți
sau miercuri, Loppy era încoronat drept regele CROIEȘ-
81

Nicolae TZONE
apa de lună mormîntul perfect
mormîntul de negăsit veac după veac
aproape am ajuns la sfîrşit aproape că după miliarde
de tone de pietriş dat la o parte cu mîinile şi cu pleoapele ştiu că dumnezeu mă priveşte curios
fîntîna e gata şi izvorul s-a descătuşat
ieri mi-a fost frig nisipul lunii era rece şi ca să-l încălzesc nu-şi mai aminteşte precis
l-am fărîmiţat între dinţi şi l-am înghiţit
mi-era frig şi era noapte pretutindeni mi-era frig
şi nici nu vedeam începutul mijlocul şi capătul frigului
care mă cotropise
luna nu strălucea dimpotrivă era opacitatea însăşi
era cleiul cel mai vîscos
şi cum nu puteam bea piatra de pe ea mi-am spus
că eu trebuie să sap neapărat cu mîinile şi cu pleoapele cu mîinile şi cu pleoapele să răsfir apă de lună
în piatra de pe ea
eu sînt os din osul lui dumnezeu şi carne
din carnea lui dumnezeu mi-am mai zis
dacă sap fie şi un veac clipă de clipă
nu se poate să nu ajung în cele din urmă la apă
la un izvor sonor şi strălucitor
şi m-am pus imediat pe săpat în miezul lunii
cu mîinile şi cu pleoapele
m-am ajutat chiar cu limba cînd tare de tot
mi-au obosit şi mîinile şi pleoapele
îmi era foarte greu pentru că pietrişul era rece şi dens
îmi era cel mai greu de cînd mă născusem
pentru că apa de lună era foarte adînc îngropată
în piatra de lună
dar ce-am început eu în viaţa mea şi n-am dus
oricîte împotriviri mi s-au aşezat înainte
la bun sfîrşit
am început şi am teminat lucruri mai grele decît
aflarea de apă pe lună
în moarte am fost ca într-o grădină posibilă
şi după ce mi-am trăit moartea indestructibil şi mîndru
m-am întors la cele vii şi fierbinţi
în moarte am dansat cu întunericul absolut
am mîncat şi am băut fără răgaz întunericul absolut
şi plin pînă în rărunchi de întunericul absolut
am revenit în grădina posibilă a vieţii posibile
în viaţa posibilă m-am îndopat cu lumina absolută
am înghiţit zi de zi lumina absolută în maţe şi în plămîni care sapă cu sîngele ei
în viaţa posibilă am dormit cu capul pe lumina absolută
şi m-am învelit în cearşafuri şi în straie
de lumină absolută
eu sînt cred singurul om viu care este suma absolută
a luminii absolute şi a întunericului absolut
m-am născut cu nimeni asemănător dintre cei născuţi
vii şi sînt şi voi rămîne pururi neasemănător
acum sînt pe lună şi sap fîntîna fără sfîrşit
cu mîinile şi cu pleoapele
acum sînt pe lună şi sculptez în miezul lunii
coloana infinită de apă
acum sînt pe lună şi ceea ce a făcut brâncuşi
în timpul vieţii lui pe pămînt şi în miezul pămîntului
fac eu în timpul vieţii mele pe lună
şi în miezul lunii
acum sînt pe lună mi-e frig şi mi-e greu dar presimt
că zi de zi mă apropii de izvorul cu apă bună de băut
şi de scăldat şi de cufundat cu tot trupul în ea
acum sînt pe lună şi tocmai am învăţat cum să fac
focul cu nisip cu praf şi cu pietre
acum sînt pe lună şi tocmai am învăţat
cum să-mi croiesc
haine din pietre cum să-mi cos cămaşă de pietriş
cum să-mi împăturesc sub cap perne de nisip
printr-un ochean imens
dacă atunci cînd a făcut luna
a lăsat sau nu a lăsat vreun firicel de apă vie în ea
ştiu că o singură lacrimă de-a lui de-ar fi rămas în
piatra de lună
o voi găsi într-o bună zi o voi ridica în palmă
şi voi sorbi din ea cu nesaţ
ştiu că nu voi muri pînă cînd nu voi ajunge
sap cu bună credinţă pot spune că sap cu entuziasm
că sap cu o crîncenă plăcere adolescentină
sînt mamă şi tată singurul muritor care sapă
o fîntînă în lună
mi-e foarte greu aproape că nu mai am
nici mîini şi nici pleoape aproape că am ajuns
în mijlocul lunii şi apă de lună încă nu am găsit
dar deja o miros deja îi aud clipocitul
deja răcoarea i-o simt
între timp dumnezeu şi-a amintit „am pus cîndva
la începutul începuturilor un strop de apă pe lună”
între timp dumnezeu şi-a amintit „am ascuns cîndva
la începutul începuturilor ori la sfîrşitul începuturilor
în miezul de piatră al lunii apă de lună”
eu sap înainte curajos fără nici un fel de frică în oase
sap în mine însumi adînc mi-e foarte clar acest lucru
sap cu mîinile şi cu pleoapele în mine însumi
mult mai adînc
mult mai profund decît am făcut-o vreodată
eu sînt mamă şi tată eu sînt luna şi tot eu sînt
şi piatra de lună şi apa de lună
dar tot atît de adevărat este că chiar sînt pe lună
şi chiar sap aici de cînd mă ştiu o fîntînă în care
să clipocească apa de lună
e un frig de crapă pietrele de pe lună e un întuneric
de plesneşte în aşchii metalice întunericul de pe lună
sînt în întregime o rană încă vie
în piatra de lună după apa de lună
ce-o mai fi oare pe pămînt o fi vară o fi primăvară
(continuare în pag. 83)
82
(urmare din pag. 82)
o fi toamnă sau iarnă
ce-o mai face iubita vieţii mele fără de mine lîngă
coapsele ei de cristal lîngă ţîţele cu sfîrcuri de rubine
ce-or mai face doamne iisuse
ce-or mai face poemele mele
fără de mine în preajmă de ele
eu le-am învăţat după ce ele m-au învăţat cum să le învăţ
cum să trăiască fără mine şi departe de mine
ele ştiu că mă voi întoarce la ele viu şi în pumni
cu apă clară de piatră de lună
stau în genunchi în miezul fîntînii pe care o sap
deseori adorm în genunchi în miezul fîntînii
pe care o sap în piatra de lună
recunosc că uneori mi-e teamă că tunelul
pe care îl sap va ajunge cu vîrful pe cealaltă parte a lunii
şi că nu voi găsi nicidecum apă de piatră de lună
recunosc că deseori mi-e frică şi că mă întreb buimac
în bărbie dacă nu cumva nu o fîntînă sap în miezul lunii
ci chiar mormîntul mi-l sap mormîntul meu auster
şi singuratic şi secret mormîntul perfect
mormîntul de negăsit veac după veac
stau cum scriam în genunchi şi sap cu braţele
şi cu pleoapele şi cu limba din gura arsă de sete
piatra din miezul lunii e tot mai greu de sfărîmat
e tot mai greu de spart în pietricele şi în nisip
dar uite iisuse uite mamă şi tată uite iubito
şi priviţi şi voi poemele mele dragi mîndre şi tandre
de pe pămîntul de-acasă
priviţi priviţi şi iarăşi priviţi apa rece ţîşneşte deodată
din îndepărtata şi foarte îndepărtata ţară de piatră tare
din miezul de lună
dar uite uite uite uite uite uite uite acum am
în căuşul palmei apă de piatră de lună
şi beau cu nesaţ apă rece de piatră de lună
dar uite uite uite uite uite uite uite apa de piatră
de lună creşte sub mine şi mă ridică încet încet
din miezul de lună la suprafaţa lunii
dar uite uite uite uite uite uite uite apa de piatră
de lună sporeşte sub mine în mine şi deasupra de mine
şi-mi vindecă rănile
îmi spală cu undele ei cristaline mîinile şi pleoapele
şi limba din gura încă plină de pietriş şi de nisip
de piatră de lună
acum sînt cu picioarele înfipte în suprafaţa de piatră
a lunii
şi lîngă mine în dreapta mea străluceşte apa fîntînii
proaspăt născute
e bine mi-e bine sînt foarte obosit şi foarte fericit
şi pot iată liniştit şi împlinit să mă-ntorc acasă
poate că unii şi alţii vor regreta că n-am pierit cu totul
în ţara de piatră rece şi stranie a lunii
poate că alţii şi unii nici nu-şi vor mai aduce aminte
de mine
83
poate că nici ceilalţii nu vor fi aflat vreodată
că m-am născut om viu că am trăit în timpul bietei
sau grozavei lor vieţi
şi că tot în timpul bietei ori grozavei lor vieţi am murit
de mai multe ori dar şi că de mai multe ori decît am
murit
am înviat şi am scris cu de-amănuntul tot ceea ce
mi s-a întîmplat şi în viaţa de dinainte de a fi murit
şi în moarte şi şi în vieţile de după ce din morţi
am înviat
iisus m-a însoţit mereu între morţi şi m-a încurajat
mereu să înviez dintre morţi
mereu şi mereu ori de cîte ori am murit iisus a venit
şi m-a căutat şi m-a găsit şi m-a însoţit şi m-a înviat
şi m-a învăţat din nou să trăiesc
să trăiesc şi să scriu
dar nu mă plîng zău că deloc nu mă plîng
şi nici că-mi pasă că alţii ori unii ori ceilalţii
cred că am părăsit definitiv lumea viilor
zău zău zău chiar deloc nu mă plîng
şi chiar nici că-mi pasă că unii ori ceilalţii ori alţii
susţin mincinoşii că nu m-am mai întors niciodată
pe pămînt în podul palmelor la vedere
cu apa de piatră rece a lunii
nou-născuţii însă mă ştiu încă din prima zi
de după naşterea lor
surîd misterioşi în leagănele mici şi albe legănate
de mame care îşi spală ţîţa cu apă de piatră
de lună
adusă din miezul lunii de mine
nenăscuţii însă rîd fericiţi în pîntecul fetelor tinere
care deja le povestesc despre mine
şi despre aducerea
de către mine pe pămînt a apei magice
de piatră de lună
nenăscuţii toţi nenăscuţii lumii sînt eu
abia întors din miezul lunii cu apă rece
de piatră de lună pe buze
nenăscuţii toţi nenăscuţii lumii
sînt eu eu eu eu eu eu eu
şi iarăşi eu abia întors din miezul de piatră al lunii
cu apă fără de moarte rece şi limpede de piatră
de lună
sub limbă şi pe limbă şi în limbă
şi deasupra de limbă
şi sub inimă şi în inimă şi jur împrejul inimii

 iubita mea cu trup de primăvară
îmi zâmbește din ceașca de cafea
e timpul să tăcem împreună...
între noi privirile țin loc de cuvinte
și ne apropie ca 7 de 8
iubirea ca o pasăre despre care credeam că
nu mai sosește
a supraviețuit
tăcerii
distanței
Sebastian GOLOMOZ războiului
salvându-mă de la o moarte rilkeană
Dacă te visez
cu ochii dezmierd literele numelui tău
într-o lume fără coordonate pe amândoi ne ține treji noaptea promisă
timiditatea-i doar o domnișoară câtă iubire, atâta poezie.
vetustă
imaginația e tratată precum o Aceleași gânduri
rimă subestimată
astăzi frumusețea are haine în dimineața-n care
subțiri și scurte n-am deschis ochii
la timp
(nici poeziei nu-i plac am învățat cum
cuvintele lungi să pictez
lăsați-o să respire...) o așteptare

pe o barcă danubiană între ochi și inimă

la mila 80 profunzimea tăcerii
marii visători se apropie developează visuri
de-al doilea majorat fericirea se pregătește
prietenul meu pictorul în sin-gu-ră-ta-te
visează să moară poezia ca o resurecție
ca Picasso a sensibilității
îngropat sub un munte decolorează
de fese și sâni scepticismul cu care
eu precum Van Gogh ne măsuram singurătățile
privesc florile
scârțâitul ușii
ca pe niște femei
taie liniștea julienne
sunt un trup de visuri
sub pătura albastră
dacă te visez conexiunea wireless rezistă
înseamnă că în paturi diferite
exiști. inimile noastre
respiră
aceleași gînduri.
Câtă iubire, atâta poezie
în călătoria dintre suflete Visătoarea infantă
jurnaliștii caută senzaționalul
azi plouă pe interior
poeții chiar îl găsesc
plouă cu aşteptări
mă mutam des. destul de des. plouă cu neîmpliniri
oricum, mult mai des decât mi-aș fi dorit cu o ceaşcă de cafea într-o mână şi
dar cum succesul este ecoul cu o carte în cealaltă
unui vis îndrăzneț visătoarea infantă îşi pregăteşte visul
în orașul gândurilor mele proaspăt scos din laboratorul inimii
cu o forță blândă îl îmbracă în virtutea răbdării
tristețea e o clădire în prag de demolare (continuare în pag. 88)

84
 Adi G. SECARĂ

De la litera X către litera Z…

Exordiu la un roman-jurnal, al singurătății Tatălui
Moto: „...aveam tăria să mă simt uneori Dumnezeu”
(personajul narator al lui Petre Rău din „Litera X”)

După succesul din anul 2021 al romanului „Casa cu

fluturi” (Premiul „C. Ștefănescu” al Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala Iași), noul proiect al scriitorului Petre
Rău, „Litera X”, era așteptat cu îndreptățită curiozitate.
Și expectativele nu vor fi înșelate!
Este în primul rând o carte despre frumusețe în fel și
chip, de la fotografia unei adolescente finlandeze, ruptă...
frumos de o iubită româncă, la frumusețile matematicii,
ale primelor iubiri, frumusețea plăcerilor erotice, frumuse-
țea Gândului, din acest punct de vedere fiind pagini și de
eseu filosofic, epistemologic, cuantic aproximativ, poves-
tire erotică, ceva între Umberto Eco și Camil Petrescu,
experiența mistică a matematicii…
Dar este și despre pandemie, ca și despre războiul din
Ucraina, de la un moment dat, despre mici și mari deza-
măgiri, mici și mari bucurii pe care ți le poate „dărui” Viața!
Fractalic sau holografic, scriitorul dăruiește, prin eroul
narator (care poate avea puncte comune cu însuși scrii-
torul), Jurnalul unor noi ani de ciumă, a unui nativ din zo-
dia Peștilor (este o aluzie și la romanul lui Camus, chiar
este relatată boala în sine, COVID-19, contactată în ciuda
tuturor precauțiilor; se moare de covid; în altă ordine de
idei, se argumentează: „Nu scriu acest jurnal cu gândul că
într-o zi vor fi mulți dintre cei dornici să-l citească. Scriu
aici doar sub presiunea propriei mele descătușări. E bine-
le la care eu însumi sunt primul și poate singurul bene-
ficiar. Uneori am senzația că sunt îndrăgostit de mine
însumi, de vreme ce-mi acord atâta timp ca să punctez
aici tot felul de gânduri, tot felul de amintiri și visuri de-ale
mele. Mă gândesc uneori cum mi-ar fi stat ca scriitor de-
adevăratelea, dar îmi dau seama că sunt ridicol. Pentru
că nu vreau altceva decât să-mi pun pe hârtie sufletul,
fără să am vreo reticență, fără să fiu nevoit să fabulez,
fără ascunzișul unui personaj inventat și, desigur, fără
obligația unei anumite stilistici. Poate nu știu bine să
mânuiesc condeiul, dar să povestesc propria-mi viață știu
sigur că pot. Dovadă e că nici azi n-am uitat să revin aici,
și azi mi-am făcut timp să trec aici gândul care m-a stăpâ-
nit cel mai mult”; „Fac ceva altfel decât ar trebui să fac, ca
să respect tradiția. Îmi scriu propriul jurnal pe calculator.
Ori toate jurnalele celebre de care îmi amintesc au fost
scrise de mână. Pe vremea aceea nu exista un calculator,
cel mult s-ar fi putut apela la o mașină de scris, care și ea
nu există decât de trei secole.
De ce fac asta? Dacă scriu propriul meu jurnal
pe calculator va mai avea acesta vreo notă de
autenticitate?
Niciodată n-am mai scris un jurnal înainte, deci
nu aveam experiența necesară, dar mi se părea că
unei astfel de lucrări nu prea îi stătea bine să fie
scrisă decât de mână. Așa știam din cărți, din toate
documentările mele superficiale pe această temă.
Și eu ce fac? Mă abat de la o regulă minimală?
Fiindcă intrasem deja într-un impas, mă apuc să
recitesc tot ce am scris până acum”.
**
Dacă nu este un roman numai de dragoste, în
legătură cu aceasta se poate pune întrebarea: Dar
oare dragostea este, paradoxal, poate fi o… boală?
Care poate fi (și) a… singurătății?
Recent, Petre Barbu publica la Polirom „Vremea
tatălui”; Petre Rău și-ar fi putut subintitula noua
carte și „Singurătatea Tatălui”, deoarece, printre
rânduri, se poate citi că marele regret al persona-
jului principal este îndepărtarea de singurul copil
biologic, Cosmin, în urma unui complicat divorț.
Scrie undeva: „Conjuncturile l-au ajutat pe Cosmin
să depășească cele mai mari hopuri ale tinereții și
vigorii. L-am ajutat în acele momente când am
considerat că avea cel mai mult nevoie de mine.
Și-a văzut visul împlinit și i-a fost foarte ușor apoi
să mă abandoneze. S-a ferecat repede în castelul
lui, lăsându-mi mie doar singurătatea. Ceea ce pro-
babil că și meritam, dacă nu chiar am invocat-o”. În
altă parte: „Singurătatea e ticăloasă. Mai ales în
timpul unei pandemii. E ca o fântână adâncă cu
apă rece, mult râvnită, dar inaccesibilă”. Sau:
„Inteligența impune însingurare, spune un studiu
științific. Asta ar avea la bază un adevăr, susțin
(continuare în pag. 86)

85
(urmare din pag. 85)
oamenii de știință, cu care eu nu prea sunt de acord.
Anume, acela că oamenii inteligenți sunt aroganți fiindcă
nu-și găsesc parteneri de discuție printre cei aflați în
preajma lor. Cu alte cuvinte, cei din jur nu se ridică la
nivelul așteptării lor, deci nu prea pot relaționa cu ei. Eu
cred, mai degrabă, că oamenii deștepți, cu precădere
marii creatori, au nevoie de multă liniște. Iar liniște mai
mare decât prin însingurare nu găsești nicăieri. Cred că
așa se explică lucrurile. Ceea ce nu este echivalent cu
vreo aroganță a celor inteligenți, dimpotrivă. Ei singuri se
autoizolează, simt nevoia asta”.
Și nu în ultimul rând: „I-am explicat încă o dată că
singurătatea pentru mine nu e ceva catastrofal, nu e o
stare pe care să nu o pot duce, că am treburi care mă țin
ocupat și care îmi permit să fiu conștient că am pentru ce
trăi. În plus, singurătatea mă și hrănește spiritual, îmi este
folositoare pentru imaginație. Mă stimulează să invoc
amintiri. Mi-a permis să iau totul de la început, să învăț
lucruri de care probabil nu m-aș fi atins niciodată, de pildă
să gătesc, și asta exact după poftele și necesitățile mele
din acest punct de vedere.
Dar Cătălina a venit cu propriile-i replici, în stare să
mă pună pe gânduri. Mi-a zis că singurătatea poate să
aibă o mireasmă celestă, dar asta este doar o amăgire,
căci în realitate singurătatea are în ea un sâmbure diavo-
lesc”.
Fragmentele din ultimele paragrafe sunt și ele semnifi-
cative: „Se spune că atunci când îți dăruiești dragostea
cuiva, ai renunțat deja la singurătate. Ori la mine parcă se
ține scai singurătatea asta. Iubesc, cred că sunt iubit, dar
trăiesc într-o singurătate crasă. O simt ca pe un fel de
eșuare. Mă resemnez cumva la gândul că, până la urmă,
toți murim în singurătate. Până la urmă există și o singu-
rătate finală”.
**
M-am referit la un moment dat la eroina Cătălina.
Poate cu ea s-ar fi putut începe, așa cum începe și
cartea: „Cătălina își dorea un copil cu mine. Când mi-a
spus, mărturisesc că nu mi-a displăcut. La scurt timp însă
m-am speriat rău, deși m-am ferit cumva s-o fac să înțe-
leagă asta la telefon. Să am un copil la vârsta mea? Și
mai ales cu o femeie de nici treizeci de ani?”
Și poate ar fi indicat să continui cu un alt fragment,
care încheie primul cerc al recomandării noastre: „Ciudat
este faptul că mă gândesc din ce în ce mai des la Cătă-
lina. Cine e Cătălina? O femeie pe care o tot visez fără să
o cunosc mai bine. Poate a inventat-o chiar mintea mea
(subl. mea, A.G.S.), iar eu i-am zis Cătălina, așa, ca să
aibă un nume și să-mi fie mai simplu s-o invoc.
Cred că vrea să-mi aducă liniştea. Are părul auriu şi
mătăsos, revărsat pe spate. Câteva şuviţe îi acoperă
obrazul. Vorbește rar, inexpresiv, ca şi cum ar fi suflat
vântul. Culcă-ţi capul pe umărul meu, mi-a spus odată, şi-
ţi va fi bine! Vei scăpa de ceea ce vrei să uiţi! Am făcut ce
mi-a zis. Am pus capul pe umărul ei alb, moale ca iarba
şi, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai ştiut cine
sunt. Am stat aşa multă vreme, părul îi mirosea a vânt şi
a noapte şi cred că nu mai era nicio diferenţă între mine şi
arborii care mi se părea că foşnesc în jur sau de pe o coli-
nă invizibilă.
Cine sunt eu? am întrebat-o, dar răspunsul nu mă
interesa. Totuşi, ea mi l-a dat pe loc, iar acesta m-a
intrigat. Eşti un om urmărit de un rug. Cum adică
urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard până
transformă totul în cenuşă. Uneori, nu. Uneori îi
urmăresc pe oameni ca pe nişte fiare. Ridică-ţi
puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am
dreptate.
Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. N-am văzut
nimic. Gândul mi s-a dus în noaptea neagră şi
umedă de afară, plină de urmele ploii care căzuse
seara, acolo însă nu ardea niciun foc. Fără să schi-
ţeze vreun gest, ca o fantomă a ierburilor, Cătălina
aştepta. Nu există niciun rug în pădure, am zis. Dar
nu în pădure, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De
fapt, asta e ceea ce te chinuie. Duci cu tine, în
sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează. Și rana
asta se cheamă fiul tău!”
Romanul lui Petre Rău, de o luciditate aproape
de cea a celor care au văzut ielele, de unde aluzia
la Camil Petrescu, dar aluzia este și la unele scene
erotice, amintind de „Patul lui Procust”, nu încear-
că, referindu-se la Frumusețe și frumuseți, deloc să
înfrumusețeze în vreun fel universul (și uman) în
care trăim: omul este așa cum este, cu cele bune și
cele rele, cei apropiați, precum nepotul George, pot
fi cea mai mare deziluzie a vieții, există dureri și
Suferință (boli, descrise literar), dar și…
Sudoku („ceva atât de simplu și de măreţ pre-
cum sudoku n-am întâlnit niciodată”), poker („...joc
al hazardului. Dacă n-ar fi fost așa, nu mi-ar fi plă-
cut, deci niciodată nu l-aș fi îmbrățișat. Ba, mai
mult, niciodată nu aș fi alocat timp să-l studiez în
detaliu din punct de vedere matematic. La acest joc
se poate blufa, poți avea cea mai bună mână posi-
bilă, dar și cele mai proaste cărți, poți juca magni-
fic, poți pierde la fel de bine precum poți și câștiga.
Se zice că un joc bun de poker înseamnă multă
răbdare, un joc excelent însă înseamnă mult curaj”
- despre poker mai sunt pagini memorabile, dar
noul poker, cel electronic, va fi și… diabolic, una
dintre sursele răcelii dintre unchi și nepot, dar
poate, dincolo de posibile sugestii (iubirea poate fi
și poker sau sudoku?), avem literar-muzical, mo-
zartian, aproape (și aici mă gândesc la „Don Gio-
vanni”, prin prisma „gândirii mozartiene”, nu nea-
părat prin muzica pură a acestuia) o altă herme-
neutică a eternului Don Juan (care nu este deloc
numai un fustangiu; o carte a lui George Bălan,
inventatorul musicosophiei, „Arta de a asculta pe
Mozart”, îl reabilitează pe Don Juan!):
„Exact aceeași scuză am invocat mai mereu și
pentru faptul că - din păcate, sau poate din fericire,
habar n-am cum e mai potrivit - n-am putut deloc
să stau departe de femei... Se spune că un bărbat
caută la o femeie reflecția propriei lui nebunii. Iar
eu cred în vorba asta. Cred că un bărbat va căuta
mereu femeia potrivită lui, femeia care îl va reflecta
și îi va citi sufletul, care va fi până la urmă nebunia
lui... Se mai spune că un bărbat caută o femeie
care să-l facă să se simtă puternic, încrezător, stă-
pân și ocrotitor, pentru că doar așa poate fi bărbat.
Sincer, mie chiar îmi place să mă regăsesc în
(continuare în pag. 87)
86
(urmare din pag. 86)
cuvintele calde și în îmbrățișarea unei femei, pentru că
doar atunci voi ști că sunt acasă, că am liniștea de
acasă... Ca bărbat am iubit și voi iubi o femeie regă-
sindu-mă în cea mai frumoasă parte din ea. Femeia care
îmi citește sufletul își va găsi totdeauna loc în inima mea
de bărbat. Celelalte se vor rătăci un timp pe un drum
nesigur și se vor retrage repede... Aș muri câte un pic
dacă aș ști că acasă n-am o femeie pe măsura bărbatului
care simt că sunt. Să o pot privi ca pe o doamnă. Pentru
că și eu voi fi la fel de domn și de aceea aș dori ca ea să
fie doamnă în ochii mei și a celor din jur... Ca bărbat sunt
tentat mereu să aleg, să aleg femeia propriei mele neb-
unii. Așa gândesc uneori în singurătatea mea. Așa mi-am
dorit cam dintotdeauna, așa mi-aș dori și de aici înainte.
Dar oare la mine mai există înainte?”
Cuantic, nici nu contează: Elena, prima iubire, poate
și fosta soție, cine mai știe, Mirela, profesoara de româ-
nă, Rose (Roza), Cătălina l-au purtat și îl vor purta pe
personaj dincolo de timp și spațiu, în eternitate(a Cuvân-
tului), speculațiile sale teologice fiind și ele interesante,
deseori având un parfum cioranian, chiar autoportretul
care rezultă fiind, existențial vorbind, apropiat de un
posibil romanțat Cioran ori un străin camusian!
**
Încet, încet, ne apropiem și de misterioasa literă X, pe
care, la modul ideal, vă vom lăsa să o descoperiți: un
tatuaj misterios, o altfel de literă stacojie, care poate fi o
altfel de amintire, Unica amintire, o promisiune, un X cât
o viață, cât peste/pentru o viață, un fel de semnătură, un
simbol opus nebuniei și cumințeniei vieții, „un talent as-
cuns sau un vis care se va împlini târziu”.
Un „X” care poate fi, exagerând puțin, și semnificația
căutării sacralității (pe urmele unui apostol, Sfântul An--
drei), preocuparea pentru Sacru, pentru Dumnezeu fiind
deseori atinsă, atât în dialogurile cu un preot, cât și în
pasajele autoreferențiale, de la știință la credință fiind
numai un pas, chiar dacă pare mai mult, conform benzii
lui Möbius: „Un studiu științific recent în domeniul fizicii
cuantice aduce dovada indubitabilă a faptului că, folosin-
du-ți gândurile, poți schimba iluzia realității - aici ar trebui
să menționăm că însuși Albert Einstein credea cu tărie
că „realitatea este doar o iluzie, chiar dacă este una atât
de persistentă”. Deși pare dificil să ne imaginăm că lu-
mea în care trăim este doar o imagine creată doar cu
ajutorul minții noastre și, cu atât mai surprinzător, că
această realitate inexistentă se poate modifica doar prin
puterea gândurilor noastre, totuși dovezile în acest sens
încep să se facă prezente din ce în ce mai pregnant. Oa-
menii de știință ne demonstrează, în special prin mijloa-
cele și tehnicile noi pe care ni le oferă azi fizica cuantică,
că de fapt ceea ce numim noi realitate nu este nimic
altceva decât o simplă iluzie (subl. A.G.S.) Aceasta ar fi
generată prin impulsurile pe care creierul le oferă în
fiecare secundă a vieții și se poate modifica ori de câte
ori dorim doar prin puterea gândului. Undele de lumină
acționează precum niște particule, iar acestea constituie
materia care învăluie întreg Universul. S-a descoperit
recent că materia poate circula în Univers pe distanțe
imense într-un timp extrem de scurt, folosind așa numi-
tele tuneluri cuantice. În acest fel, materia părăsește spa-
țiul într-un anumit moment, printr-un anumit loc și în
același moment îl perforează într-un alt loc, aflat la
87
milioane de ani lumină. Proprietatea este una stra-
nie, pentru că astfel Universul se transformă într-un
tot unitar care este constituit dintr-o serie de proba-
bilități. Tot la Einstein întâlnim și credința că legile
matematice se referă la realitate, dar în măsura în
care realitatea nu este sigură, atunci nici aceste
legi nu par atât de sigure. De asemenea, Niels
Bohr susținea cu tărie că tot ceea ce numim noi
realitate este alcătuit dintr-o sumedenie de lucruri
care nu pot fi considerate atât de reale”.
Spuneam mai sus de un anume stil... „ciora-
nian”! Iată un exemplu: „Neliniştea e un car cu boi
la care te înhamă răul. E incorect să spun că îmi
vreau viaţa de dinainte. De fapt, n-o mai vreau.
Adevărul e că mi-am pierdut ţinta. Îmi duc răul şi
casa cu mine. Eu sunt o ruină în mine însumi. Dar
uneori mă simt și mugure. Ciudat. Mi-am găsit un
dezastru de care să mă agăţ. Mi-am găsit un rău
prin care să-mi motivez dizarmonia. Dar răul nu e
doar tot ceea ce văd și simt în jurul meu. Nu răul
acesta mă macină. Răul sunt eu însumi. Aştept
ziua miraculoasă în care să nu simt nimic, ziua în
care să fiu puternic. Aici şi acum, cuvinte care nu
mai pot fi încarnate. „Aici” mă trage în josul sinelui.
„Acum” mă duce în vârtejul depersonalizării.
Pesemne că Dumnezeu este şansa mea. Alţii
voiau de la mine ceva ce oricum nu era în regulă.
Dacă mâna mea ar fi o peniţă de aur şi eu aş scrie
cu ea despre pulberile şi negura lumii, nimeni nu ar
putea să rămână nepăsător.
În ultimii ani nu am făcut decât să fiu un maimu-
ţoi care jonglează cu normalitatea. Aici, în mine,
acum este numai cenuşă.
Da, m-am săturat să fiu adult. Mi-e dor să fiu
copil. Le-am dat unora bucăţi din sufletul meu,
bucăţi pe care ei nu şi le doreau, dar totuși s-au
înfruptat din ele până la îndestulare. Iar eu am
rămas dezgolit. Pe veci?”
„Acum știu că mintea mea vede realitatea prin
niște filtre învățate cândva. Acum cred că port cu
mine o terapie și, chiar dacă n-aș mai fi în stare să
accept să mai trec prin ce am trecut, mi-aș fi dorit
totuși să-mi pot verifica teoria și ceea ce am născo-
cit ca să mă pun la adăpost de așa primejdii. Îmi
place să cred despre mine că am învățat destul
pentru o viață de om, dar mai ales că am devenit
un fin observator al meu.
Cred că știu să mă stăpânesc mai bine, să-mi
canalizez toate resursele ca să nu fug, să nu mă
agăț, dar nici să nu atac atunci când mi-e greu. Știu
că așa mă apăr, dar mai știu că e nedrept să mă
protejez de ce mi se oferă cu dragoste.
Poate că ar fi trebuit mai devreme să mă apropii
de oameni doar în felul meu. Ar fi trebuit să nu mă
las descoperit atunci când m-am simțit în siguranță.
Să fi declarat de fiecare dată răspicat când doream
să coexist alături de cineva sau când aș fi vrut să
mă retrag.
Am învățat să fiu mult prea atent la cum îi
rănesc eu pe ceilalți, oricât de justificat mi s-ar fi
părut. Și, cel mai important, am învățat să îmi cer
iertare, să spun cât de mult regret că am produs o
(continuare în pag. 88)
(urmare din pag. 87) (urmare din pag. 84)

durere și că aștept iertarea, cu tot disconfortul cu care ar pentru o altfel de iubire

veni ea.
toamna cu ochi căprui
Am realizat dintotdeauna că relațiile nu sunt perfecte,
că oamenii nu sunt perfecți, că eu nu sunt perfect, dar o scapă ca de fiecare dată
sunt dispus să rămân prezent ca să repar ce am distrus. de blestemul îndoielii
Adică exact ceea ce altădată mi-a dat mare încredere. cu tâmpla sprijinită de amintiri
Dar... Acum nu aș mai schimba nimic. Nimic din mine. pentru ea imposibilul
Nimic din ce mi s-a întâmplat. Acum ar trebui să fiu recu- nu-i decât o consolare
noscător că mă știu pe mine însumi, îmi știu universul
a oamenilor mici
meu interior bogat. Acum, când am eliberat din mine atâ-
tea povești ce mă dureau, parcă îmi este mai simplu să visarea fiind o parte esenţială
încerc să trăiesc cu bucurie bucățica de viață ce mi-a mai a existenţei şi a împlinirilor sale
rămas”. care au născut sinestezii.
Dar, la urma urmelor, poate cea mai importantă ar
putea fi… Credința! Iată un fragment semnificativ: „Prima Carte de nisip, memoria
mare convingere a mea este că oamenii trebuie lăsați să-
și urmeze credința. Mai mult, credința trebuie apărată, Carte de nisip, memoria
pentru că este poate una dintre cele mai benefice căi de sensibilă la refrenul suferinței
a merge înainte, de a nu eșua, de a nu abandona, de a se încăpățânează să se deschidă
nu claca atunci când dai peste necazuri mari - și ele sunt la pagina la care tata îmi reproșa că
inevitabile pentru mai toți dintre noi. Așa că, deviza cea
sunt cuminte ca o fată
mai corectă mi se pare a fi: crede în ceva; iar dacă nu ai
suficiente motive să crezi în tine și în puterile tale, crezi și încă de pe-atunci am înțeles că
în ceva care te-ar putea completa, care ți-ar putea fi s-a ales praful de visul lui de
sprijin, fie și numai prezumtiv. Chiar dacă Dumnezeul tău tată de băiat puternic
nu are un contur complet în mintea și în inima ta, crezi
într-unul ca el, la fel cum fac și ceilalți, pentru că nicio- – poetul e un prestidigitator de cuvinte
dată n-ai să poți face orice ți-ai dori pe lumea asta, ce sfidează imposibilul cu
niciodată n-ai să poți să ai tot ce ai vrea, fiindcă ești o aripile unui porumbel –
ființă limitată. Numai rațiunea și bunul simț nu te pot duce
la limita clarificării a tot ce înseamnă ființa umană pe lu- paharul în care îmi înec insomniile
mea aceasta, la deslușirea misterelor care mereu ne vor nu mai știe nici el câte
înconjura cu voia sau fără voia noastră, și nimic altceva regrete încap într-o silabă
nu-ți va sta la discreție. În acest spirit, îmi amintesc o
remarcă pe care am întâlnit-o într-o carte de popularizare cu fiecare dezamăgire îi dau tatălui dreptate
a matematicii, cartea lui George Gamow, “Unu, doi, trei... sensibilitatea la un bărbat e un defect pe care
infinit”, care ne prezintă o poezioară ce-ar putea, cred eu, nu-l iartă nicio femeie
caracteriza ceea ce am susținut pe tema la care m-ai
invitat la discuție: “Un tânăr de la Oxford încercase / Să toastez în cinstea slăbiciunii mele
scoată radical din infinit / Dar după ce într-una calculase / – și bunicul lua mereu moartea peste picior –
La zecimale, s-a împotmolit // Și-a renunțat, găsind că e pe buze de pian dezacordat vânez visul
prea greu, / La orice-nseamnă studiu matematic: / Vă- – asul din mâneca singurătății –
zând că-i mai ușor, tot sistematic / S-a îndreptat atunci ca Icar pregătindu-mă pentru zbor
spre Dumnezeu”.
(...) Pe tema aceasta, pentru a avea convingerea că între patru pereți liniștea-i
voi reuși să-mi expun întreaga concepție, simt mereu defunctă fără testament și
nevoia să scriu o carte. Dar oare îmi va ajunge numai trupului colecționar de cicatrice
una?”
i-ar trebui un transplant de
Cu siguranță că nu! Așadar, cititorii vor aștepta…
măcar un fel de continuare, dacă nu ceva cu totul și cu celule stem hematopoietice
totul nou! Deși, într-un fel, deja ne este dor de Cătălina rănile sunt calde
și… amantul ei misterios…
iar bunica doarme
și nu mai are cine

 să-mi coasă aripile.


88
 Ligia POPA

Misterioasa doamnă cu hermina a lui da Vinci sau

marea pasiune din tabloul din Cracovia
Polonia nu este ceea ce am putea, în mod
normal, numi ”leagăn al artelor” și culturii, dar poate
oferi surprize, comori extraordinare, din păcate adesea
urmărite și ele de același spirit al tragicului ca întreaga
țară. Vorbim despre un spațiu interesant, fără îndoială
și, poate, cel mai curat pe care l-am văzut vreodată.
Paradoxal pentru o țară din Estul Europei.
Noua istorie a pus, de fapt, Polonia pe o traiec-
torie a eficienței totale, a atragerii de fonduri europene,
a alinierilor aducătoare de bani și progres. Cumva asta
se simte peste tot și acest happy-end acoperă ceva din
dramele războaielor, a progresului și decăderii, a lagă-
relor, al celui de la Oswiecim, în special, al marilor tra-
gedii. Imensul câmp de concentrarea se află, de altfel,
nu departe de Cracovia, de orașul-etalon al polonezilor,
pe care l-am văzut la un început de vară. Am și văzut și
lagărul, dar asta este o altă poveste. Oricum le-aș
recomanda celor care merg acolo ca înainte să citească
marile cărți de supraviețuire a lui Primo Levi și, mai
ales, a clujencei mele Olga Lengyel înainte de a face
pasul și de a trece dincolo de porțile de la Auschwitz,
pentru ca ceea ce văd să nu fie doar un colaj de cifre și
imagini înșirate.
opera de artă pe care o asociem cel mai puternic
orașului de pe Vistula: Doamna cu hermină de Leo-
nardo da Vinci, de la Muzeul Czartoryski.
Trebuie să spunem încă de la început că
marea comoară a polonezilor este acum închisă și
păstrată în condiții de mare siguranță în muzeul lor,
într-o cameră întunecată, cu temperatură controlată
în care adesea nu se poate intra, iar când se poate,
accesul este permis doar pentru grupuri mici, iar
fotografierile sunt total interzise. Este o copie a ta-
bloului în foaier pentru poze. Astfel, întâlnirea cu ar-
ta lui da Vinci devine un moment sacru, serios, unic,
care absoarbe toată atenția. Spre deosebire de Mo-
na Lisa, care se află în sala principală a Luvrului,
printre alte opere de artă și e înconjurată mai mereu
de mulțimi de fani, doamna polonezilor e singură,
într-o cameră întunecată, cu o lumină specială pe
ea. E unică... și linistită după o viață extrem de a-
venturoasă.

În oraș, în Cracovia, există, ca o completare a

poveștii evreiești, ghettoul, care acum e un loc plin de
viață, cu muzică evreiască, cu restaurante cu mâncăruri
tradiționale, cu librării tipice și clădiri neatinse de la în-
ceputul războiului. Zona din cartierul Podgorze a fost
locul în care a funcționat o mișcare de rezistență destul
de importantă (marcată prin însemne turistice), dar care
nu a putut împiedica deportările masive și lichidarea
finală. Pare un decor de film populat de oamenii de
acum.
De fapt, Podgorze e locul în care se poate mânca
bine, mâncare tradițională cu gust de polonie și europă
centrală, cu multă smântănă, cu varză, cu ouă, găluște
umplute - pierogi simple, dulci sau sărate - și bere sau
vodkă. Gusturi simple și tari, băuturi simple și tari... se
simte vecinătatea Rusiei în bucătăria poloneză. Ca toate tablourile lui da Vinci și acesta este
(continuare în pag. 90)
În contrast cu lumea Războiului Mondial este
89
(urmare din pag. 89)
Se pare că inițial în tablou, în spatele fetei era
de o complexitate aparte, e de citit ”în cod”, de observat un peisaj, cel mai probabil un cadru din Palatul
și de gândit. Prin el, Leonardo a pictat cea mai fru- Sforza din Milano dar ulterior acesta a fost acoperit
moasă poveste de dragoste a Renașterii, cea mai deli- cu fondul de culoare înschisă care se poate vedea și
cată și mai pasională, dar fără un final fericit, după nor- azi și crează un contrast evident cu albul herminei,
mele de azi, dar una normală și de bun augur atunci, în animalul care o protejează pe Cecilia și... se uită
1488-1490, când a fost realizat. direct la privitor. Și ea, la rândul ei, îl ține cu putere,
Acesta este un portret al Ceciliei Gallerani, ca pe un alter-ego al ei... Ciudat e faptul că degetele
amanta de 16 ani a puternicului Lodovico Sforza, o copilei sunt pictate de da Vinci ca fiind neobișnuit de
tânără cultă, frumoasă, fiică a unor milanezi modești, lungi, nenaturale, iar el nu făcea greșeli. Să nu uităm
așa cum se poate vedea din tablou- rochia simplă că Giorgio Vasari, istoricul de artă care a lăsat cel
specifică femeilor din clasa de mijloc, îndrăgostită de mai important tratat despre renascentiști, remarcă
prea bogatul ei protector. Povestea despre cum a fost faptul că marele pictor, ucenicul lui Verrocchio, alt
sedusă, oprită de la o căsătorie aranjată, despre cum a mare observator al lumii reale, are meritul de a fi re-
fost amantă, a născut un copil nelegitim și apoi a fost voluționat redarea corpului uman după studii aprofun-
îndepărtată este cunoscută, dar ceea ce povestește Da date de anatomie și matematică. Da Vinci nu ar fi
Vinci este mult mai intens. greșit niciodată cu așa ceva... e altceva acolo. O
În primul rând, trebuie să remarcăm animalul, disperare, un secret.
hermina, care, dintr-un anumit punct de vedere pare
adevăratul personaj-principal al poveștii. Aici este un
joc de cuvinte, numele grecesc al acesteia e galen și
pare asociat pentru a duce cu gândul la numele de fa-
milie al fetei. Este un animal sălbatic, cu blana imacu-
lată care semnifică puritatea morală și nevinovăția,
potrivit Dicționarului de simboluri a lui Chevalier și Ghe-
erbant. Se pare că inițial a fost un alt animal pictat în
poalele fetei, dar acesta a fost înlocuit de ciudatul carni-
vor care, ca să spunem povestea până la capăt, preferă
să moară, dacă va cădea într-un șanț decât să își mur-
dărească blana ulterior. Era acesta un fel a lui Leonar-
do de a protesta față de tratamentul nedrept a lui Sfor-
za, cel care a plătit tabloul, vizavi de fată? Probabil că
da, chiar dacă o asemenea idee pare extrem, dar ex-
trem de revoluționară pentru finalul de secol al XV-lea
când a fost pictată capodopera.La gâtul fetei este un
șirag de granate albastre, foarte simplu, ca simbol al
fidelității Ceciliei.
Cel mai interesant aspect, însă, este legat de
poziția modelului în tablou. Spre deosebire de celelalte
din portretele lui da Vinci, Mona Lisa, La belle feronierre
și Ginevra da Benci, Cecilia își ignoră privitorul și se
uită, zâmbind fascinată, într-o altă parte, probabil la iu-
bitul ei Sforza care a stat cu ea în timp ce îi poza lui
Leonardo. Cam pasional... Ea pare total absorbită de el,
total dominată, până și zâmbetul, la fel de frumos ca cel
al Giocondei, pare a-i fi dedicat puternicului ei iubit,
care e mereu cu ea și o supraveghează.

Despre acest tablou se spune că este primul

mare tablou modern, că e excentric și inovativ în ab-
solut, deschide drumuri și perspective pentru toți
pictorii care au urmat și tocmai de aceea e de anali-
zat și analizat în profunzime, fiindcă mai are încă
secrete ascunse, poate simboluri care, dincolo de
pasionala poveste de dragoste protejată de pura
hermină, ne pot surprinde.
Încă o dată Leonardo a schimbat percepții ale
istoriei, așa cum a făcut-o și în alte cazuri, precum
cel al Cinei cele de taină, din Milano sau a Giocondei.
Putem fi sinceri și să recunoaștem că azi nu ne mai
putem imagina momentul din Biblie fără imaginea
(continuare în pag. 97)

90
 Aurel M. BURICEA
dincolo de gând
mi-e trupul acum doar o coajă de ou
pregătit să-l las morţii vamă de plâns
cu toate păcatele vieţii l-am uns
doar versul va fi pentru lume cadou
se va topi materia în unde
dincolo dispare spaţiu şi vreme
i-am dat iubirii ultimele teme
când spiritul Tău Doamne mă pătrunde
mi-a fost gândirea Ta calea spre Cuvânt
hrană de-a pururi credinţa divină
în cugetul născut din sfântul pământ
de acolo n-am s-aud lumea plângând
rugăciunea mea se face lumină
într-un univers necunoscut de gând
vis din vis
sunt pregătit Doamne să cobor spre cer
nu voi lua calea fără-ntoarcere
nimic din ce mi-ai urist în facere
singura faptă am putere să-ţi cer
lasă numele meu pe cartea vieţii
să-nveţe versuri din cer cel nenăscut
din gradina sfântă în taina de lut
compuse la flacăra dimineţii
să poată trăi în vis arta de-a fi
şi-n această simfonie sublimă
să integrez lumina într-o rimă
hrană sfântă să-i fie zi după zi
să nu mai trudească pe ţărm de blestem
de vis neînplinit mai tare mă tem
rugă sfântă
pe malul sfintei ape de-o viaţă plâng
aştept clipa sublimă din depărtări
s-a scufundat oare sub valuri de mări
sau zace-n mari păcate pe-un ţărm nătâng
ruga mea s-a făcut aripi de cocori
spre ţărmuri promise zboară de-o viaţă
între aceste lumi e-o neagra ceaţă
de-mi sunt anii călători din noapte-n zori
dincolo de a fi nu-i nicio cale
iluzia nemuririi se pierde
cum cad pe alei galbene petale
sigur am sa mă-ntorc în câmpie
91
cum cântă natura în iarba verde
când fapta divină din cer mă-nvie
mărturisire
nu vine ziua în care să te uit
iubirea noastră va trece peste veac
orice furtuna nu-i poate fi alt leac
dacă-n minunea sfântă mereu mă uit
în carnea mea creşte lumina din meri
imaginea toamnei îţi fura chipul
din munţii de piatră plânge nisipul
uniţi vom trece de-ale morţii poveri
în firul de iarbă voi fi vedere
inima mea va pulsa în natură
unde nu vei trăi altă măsură
dacă nu opreşti această cădere
vom visa de-a pururi prin veşnicie
cât va cânta lumea în poezie
microscop cosmic
lumea toată văzută cu nesaţiu
hrană pentru cuget mi-a fost natura
orice iubire a rodit cultura
si-a mărit în gând al luminii spaţiu
vai cît de mic este acest univers
un bob de grâu văzut din depărtare
atât de mică terra noastră pare
lacrimă neagră privită-n ochi invers
cum ai pus Doamne lupa peste lume
în materie ai transformat gândul
şi-ai lăsat moartea mereu să ne-adune
cred că vom fi veşnic în cuvântul sfânt
atunci când îmi vine şi mie rândul
şi se va odihni trupul în pământ
îngerul câmpiei
cu inima am iubit satul noi doi
prin veac părinţii ne-au fost icoane vii
natura ne-a-nvăţat cântecul din vii
odele câmpiei le-am scris amândoi
umbra Lui Hristos în lanul de grâu copt
tablouri galbene sfinţite vara
cu mierea de albine pictând ţara
am dus taina luminii în cifra opt
câmpul de floarea soarelui înflorit
oglinda din suflete ninse de zori
izvor unde străbunii au adormit
te-aştept Fănuş în casa mea dintre ulmi
să fim prin sfintele taine călători
cănd steaua din Bărăgan plânge pe culmi
(din volumul Crucea din muguri – sonete)

 refugiaţi în afara societăţii întăresc simbolul rezis-
Cătălin RĂDULESCU
tenţei la barbarie şi tuşează mai bine aceste valen-
Epigonii lui Fahrenheit1 ţe indelebile, indiferent de natura unui sistem totali-
tar care oricât de tehnologizat ar fi, nu va putea
Vremea plăcută, primăvăratecă, cu al ei aer îmbăl-
niciodată să subjuge întru totul cugetele libere
sămat de miresmele celui de-al doilea anotimp din an –
decât poate distrugându-le fizic, distrugere care în
nu se acorda deloc cu apărătoarea bucală a cărei purtare
naraţiune este simbolizată de nimicirea fizică a
devenise o obligaţie permanentă. Dar nu mai conta,
oraşului de către o putere militară exterioară, tot
peisajul minunat din jur, caracteristic unei alei de parc
simbolic, rămânând în viaţă exact cei ce opuse-
pline de trandafiri – plus cerul de un albastru pastelat
seră rezistenţă, parcă chezaş al renaşterii viitoare
contracarau, din plin, acest mic neajuns.
din cenuşă şi ruină.
În plus, era fericit. Foarte fericit. Fata ce o avea la
Aerul serafic al zonei se mai încălzise, continu-
dreapta sa rezonase. Rezonase la ceva care în vremurile
ând să fie îmbălsămat de grupele de trandafiri care
amarnice pe care le trăiau, care numai pronunţarea în
înfloresc totdeauna în mai. Dar pe crugul fără pată,
spaţiu public a substantivului respectiv - „cultură” - era
parcă şi elicopterele se mai înmulţiseră. Se vede
motiv de stânjeneală. Totuşi, era democraţie. Nu ca în...
treaba că acel colţ de Rai avea un efect benefic
– …după cum îţi spuneam, cartea ajunsese în acea
asupra echipajelor, căci în alte câteva situaţii cu
societate obiect nu de ocară, ci de-a dreptul delict...
cetăţeni contravenienţi, copiloţii se limitau la
Beatty, comandantul şefului postului de pompieri, nu a
avertismente prin pantomimă – arătătorul la obraz
ezitat să aplice procedura – adică arderea completă a
plus pliciuirea impetuoasă a buzelor cu palma.
locuinţei cu tot cu materialul interzis – chiar subordona-
- Noi trăim vremuri fericite, impregnate de liber-
tului său, Montagne – şi fără doar şi poate l-ar fi şi arestat
tate, în care liberul-arbitru ce ne precede acţiunile
– dacă acesta nu şi-ar fi transformat cu ajutorul aruncă-
nu este încorsetat decât de legi fireşti, juste şi de
torului de flăcări şeful într-o torţă vie. Fiindcă trebuie spus
bun-simţ. Iar eventualul inamic extern ce pare să
că într-o lume unde clădirile fuseseră în totalitate
ricaneze vag la frontierele noastre, va fi pe veci
ignifugate, îndeletnicirea pompierilor devenise opusul
ţinut la distanţă, de alianţele trainice pe care le
rostului iniţial clasic, maşinile lor fiind echipate acum cu
avem, sigure şi eficiente, încheie dânsul ca o
rezervoare de napalm la care erau ataşate aruncătoarele
completare la scurta recenzie a operei literare.
de flăcări.
În acel moment, monumentul format din trei
Fata îl asculta concentrată. Doar aparent. Sus,
plăci prinse între nişte piloni se prăbuşi cu un buf-
treceau din când în când elicoptere. Unul dintre acestea
net înfundat. Trecuseră de atâtea ori pe lângă dân-
trecu neverosimil de aproape de sol; atât de aproape,
sul, fără să citească mesajele încrustate în granit!
încât îl văzură surprinzător de clar pe cel din dreapta
Undeva, în faţă, la câţiva kilometri, păreau că se
pilotului cum trage portiera şi le face semnul semnificativ
ridică în talazuri uriaşe valurile Oceanului înspumat
spre obraz, cu arătătorul; apoi, co-pilotul îşi acoperi cu un
care parcă se pregătea să îi măture. Concomitent,
gest impetuos gura cu palma; înţeleseră pe dată aluzia,
toate elicopterele se grupară spre a porni în acea
executându-se de asemenea prompt, ridicându-şi la loc
direcţie, fiind de bănuit că, cu toate alianţele sigure
botniţele atot-protectoare de nu se ştie ce; gestul de
şi eficiente, inamicul de la frontiere nu se mai
clemenţă din mână făcut de asemenea de co-pilot le
mulţumise doar să ricaneze, acum aflându-se
dădu o oarecare nădejde că deşi sigur identificaţi facial şi
probabil la următoarea etapă – tatona-rea.
genetic, pe cardurile de credit social nu aveau să le vină
Se apropiară de fostul monument, din care
bine-meritatele penalizări pecuniare cu care erau
aproape intacţi nu mai rămăseseră decât pilonii;
asortate acele abateri.
două dintre plăci se făcuseră ţăndări, devenind
- Important este ca, în vremuri distopice, ca acelea pe
ilizibile mesajele ce le conţinuseră. Doar pe a treia,
care le descrie reputatul autor de SF, să încercăm să nu
serios avariată, se mai putea distinge îndemnul
ne lăsăm umiliţi, reîncepu dânsul pasionat recenzia
mobilizator către populaţie de a diminua consumul
monumentalului roman1 potrivindu-şi mai bine cârpa pe
leguminoasei denumită fasole, care prin retenţiile
buze, aşa încât să acopere şi fosele nazale. – Conştiin-
provocate puteau dinamiza prea mult mişcarea de
ţele treze, ca cea a lui Guy Montag, sau catalizatorul –
rotaţie şi influenţa axul Planetei, iar prin presiunea
reprezentat de tânăra Mc Clellan – cugete antonime ale
exercitată în organism puteau afecta două organe:
căpitanului Beatty şi al celorlalţi tovarăşi de serviciu din
şi inima şi cordul.
cadrul postului de pompieri însărcinaţi cu imolarea
1 Fahrenheit 451 – Ray Bradbury
domiciliilor şi implicit a cărţilor din ele - exponenţi ai
mancurtizării şi cenzurii conştiinţelor dintr-o societate
sclerozată şi lugubră. Profesorul Faber şi bătrâneii 
92

Eugen ONISCU
INIMA STRĂINULUI
Nuvelă-foileton (10)
- Vă rog ca acum după toate discuțiile spirituale să
poftiți la masă și să serviți câte ceva, îi invită Marcela.
Apoi aduse de la bucătărie două platouri în care erau
chiftele cu carne de vită, cașcal, castraveți și roșii. Se
îndreptară cu toții spre masă. Sefora se așeză în capul
mesei, Liviu se repezi pentru a se așeza lângă ea, însă
Titu se interpuse în mod intenționat în calea sa și îl
împinse ușor cu umărul pe Eusebiu pe scaunul cel mai
apropiat de Sefora. Eusebiu neavând încotro, și datorită
faptului că celelalte scaune erau ocupate, se văzu
nevoit să se așeze în dreapta Seforei. În stânga ei la o
mică depărtare era Marcu care nu băgase de seamă ce
făcuse Titu și nici ceilalți nu văzuseră. Marcela venind
din bucătărie cu un coș de pâine și văzându-i pe Sefora
și Eusebiu în capul mesei spuse:
- Uite ce pereche frumoasă avem în capul mesei!
- Lui Eusebiu îi trebuie o femeie atât de frumoasă
pentru că duce o viață de om singuratic, zise râzând
Titu.
- Dar cum de-l vezi pe Eusebiu ca partener pentru
Sefora și nu mă vezi pe mine, spuse Liviu adresându-se
Marcelei.
- Nu te supăra Liviu, am spus asta pentru că sunt
frumoși amândoi și le stă bine împreună, zise Marcela.
Eusebiu se înroși la față și se rușină.
- Poate ar fi mai bine să nu mai vorbim despre
aceste lucruri, spuse Sefora și ea puțin rușinată.
- Dar dacă noi te vom răpi, zise râzând Titu.
- Asta nu se poate pentru că mă apără Marcu, îi
replică surâzând Sefora.
- Ești cam îndrăzneț și gândești cam mult cu voce
tare! Ce faci tu prin Berlin, ce lucrezi? îl întrebă Iulian pe
Titu.
- Momentan lucrez în construcții, dar nu voi sta mult
la Berlin, după ce îmi iau banii plec mai departe, nu stau
prea mult într-un loc.
- Interesant stil de viață, dar nu te-ai gândit să te
oprești într-un loc pentru a prinde rădăcini? întrebă
Iulian.
- Nu pentru că mie îmi plac călătoriile, mișcarea, și
să cunosc locuri și oameni noi. Mă plictisesc într-un loc
fug de rutină și obligații, vreau să-mi trăiesc viața în mod
liber fără nici o urmă de îngrădire.
- Acum ești tânăr și trăiești după cum îți place, dar
când ai să mai înaintezi în vârstă ai să realizezi că tot
acest stil de viață nu este atât de bun după cum crezi tu
acum, spuse Marcela.
- Este posibil, dar deocamdată încă mai pot și de
aceea mă avânt pe drumuri cu bucurie pentru că îmi
place stilul meu de viață, îi răspunse Titu.
- Poate într-o zi o femeie te va determina să te
oprești și să începi să trăiești și tu altfel, spuse Iulian.
- Nu cred, cu mine nu funcționează așa ceva. Însă cu
Eusebiu da, de aceea am spus că o vom răpi pe Sefora.
- Iar începi, zise Sefora.
- Marcela după cum se vede oaspeții tăi vor să ne
93
fure ce avem mai frumos, zise Iulian.
- Glumește și el pentru a ne mai descreți frunțile,
spuse Marcela.
- Se pare că lui Titu îi plac mult astfel de glume,
zise Marcu.
- Este bine că am putut cu toții să ne mai
descrețim frunțile, îmi pare rău că familia Dobre nu a
venit astăzi să se bucure cu noi, dar să sperăm că în
ocaziile viitoare vor veni, spuse Marcela.
După acea seară petrecută în casa Marcelei, Titu
nu se lăsă până nu îl determină pe Eusebiu să-i
ceară Marcelei numărul de telefon al Seforei și să o
sune pentru a o invita la o întâlnire. Eusebiu se
conformă într-u totul și spre surprinderea lui, Sefora
acceptă să aibă o întâlnire cu el. Eusebiu era ca
năucit, iar Titu jubila de bucurie și plecă spre Bremen
felicitându-l pe Eusebiu și urându-i succes. Încă de la
prima lor întâlnire Eusebiu și Sefora își dădură
seama că simțeau o atracție irezistibilă unul spre
celălalt, pentru că amândoi deși veneau de pe
drumuri diferite în viață, suferiseră mult și aveau răni
în suflete. Și de obicei când două persoane cu răni
adânci în inimile lor se întâlnesc în mod instictiv, își
dau seama că ei se pot ajuta reciproc. Și mai ales
doresc ca prin unirea lor să-și schimbe soarta și să-l
facă pe celălalt fericit. Între ei totul decurse foarte
repede de la prima lor întâlnire, urmă o altă întâlnire
și apoi începură a simți tot mai profund că nu mai
puteau trăi unul fără celălalt și se aprinse între ei
acea scânteie a iubirii și spre surprinderea tuturor
celor ce îi cunoșteau la o lună de zile de la prima lor
întâlnire erau căsătoriți.
Eusebiu predă garsoniera sa agenției de unde o
avea închiriată și se mută în locuința Seforei. Viața
pentru Eusebiu își schimbă deodată culoarea și totul
deveni nespus de frumos. Trăia din plin în cele două
dimensiuni ale vieții, în cea a vieții de familie și în
același timp ajutat de Marcu și Sefora făcea pași mari
în a-L cunoaște pe Dumnezeu. Se simțea minunat în
marea metropolă europeană ce îl uimea și după ani
de zile prin contrastele ce le avea în ceea ce privește
cartierele, clădirile, zonele, pentru că întâlnea clădiri
noi ce arătau progresul civilizației și modernismul în
toată puterea cuvântului. Și erau și acele cartiere
periferice pline de emigranți cu clădiri vechi construite
de multă vreme, în unele zone din acele cartiere
mișunau tot felul de oameni dubioși, însă ceea ce îi
plăcea cel mai mult erau parcurile naturale în care
veverițele se zbenguiau prin copaci și păsărelele îl
încântau cu trilurile lor.
Deși era pandemie, pe măsură ce lunile anului
2021 se derulau Eusebiu se simțea tot mai fericit
alături de Sefora și plănuia ca în următorul an să-i
facă o vizită tatălui său pentru a o prezenta pe
Sefora. Însă veni și luna Septembrie ce pentru Euse-
biu avea să fie o lună nefastă, ce avea să-i spulbere
întreaga sa fericire. În acea lună Sefora veni cu pro-
punerea ca ei să se vaccineze pentru că spunea ea,
medicul ei de familie un neamț de treabă o convin-
sese că vaccinul era o mare inovație a științei
medicale și o va proteja mult de boală. Apoi ea argu-
mentă, dacă era așa nu avea rost ca ei să suporte
(continuare în pag. 94)
(urmare din pag. 93)
consecințele nefaste ale bolii, și a lipsei pașaportului de
vaccinare. Printre altele îi spuse că avea și programare
pentru vaccin și că îl va programa și pe el tot la medicul
ei. Eusebiu deși nu era într-u totul de acord cu vacci-
narea acceptă pentru ca să nu o supere.
Sefora își făcu vaccinul, prima doză cu Pfizer și urma
ca după trei săptămâni să facă și rapelul. Dar ceva nu fu
în regulă pentru că după ce își făcu vaccinul începu să se
simtă rău de tot. Fu la spital la urgență, apoi veni acasă și
iar fu nevoită peste trei zile să meargă la spital pentru că
ceva nu era în regulă cu sănătatea ei după ce își făcuse
acel vaccin, și se simțea foarte rău. La zece zile după ce
își făcuse acel vaccin Sefora muri în spital. Pe Eusebiu
moartea ei îl aduse într-o stare de disperare totală. Nu
putea înțelege cum fusese posibil așa ceva. Un nenorocit
de vaccin îi distrusese viața! Marcu fu și el foarte afectat,
și încercă să-i ridice moralul lui Eusebiu. Însă Eusebiu
era căzut într-o stare de totală disperare și ajunsese chiar
să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, întrebându-
se în mod repetat: „Oare de ce îngăduise El acea
persoană, un sifoner mic, și o masă cu două scau-
ne lângă pat avea și o mică noptieră cu o veoză.
Tot acel mobilier era foarte uzat ca și parchetul ce
își pierduse aproape de tot culoarea maronie ce o
avusese cândva, semn că pe acolo de a lungul
timpului trecuseră mai mulți chiriași. Cel puțin
ferestrele erau mari și atunci când le deschidea
aerul curat pătrundea în acea cameră.
Eusebiu observase că în acea pensiune locuiau
arabi, bulgari, polonezi, și chiar români. Dar el nu
mai era interesat să se mai relaționeze cu cineva.
Viața sa intrase într-o fundătură groaznică și nu
putea să mai iasă pentru că nu putea accepta
moartea Seforei. În afară de ea nu se mai gândea
la nimic în mod special. Era ca lovit de un șoc
emoțional puternic încât nu mai era interesat de
nimic. Iar împotriva lui Dumnezeu se răzvrătise
pentru că nu înțelegea de ce El nu o protejase pe
Sefora de moarte.
- Va urma -


moarte?” Nu mai dorea nici o consolare din partea
nimănui ci doar să rămână singur.
Uneori se gândea să-și facă și el acel vaccin și nu
numai două doze, ci trei sau patru doze după cum se
anunța că în Israel și în alte locuri în lume oamenii
începuseră să facă, în speranța că îl va omorî și pe el, și
chiar așa se gândea că va proceda pentru a termina cu
acea viață chinuitoare ce îi mai rămăsese de trăit. Nu îl
mai interesau nici explicațiile lui Marcu despre
dimensiunea suferinței umane în contextul marii lupte
dintre bine și rău. Dorea să fie singur cu propia sa durere.
De la fabrică pentru că contractul său de muncă se
încheiase îi propuseră să-l renoveze, el însă se negă și
plecă în șomaj. Cu ai săi de acasă nu mai comunica de
loc, deși îl sunau și îi trimiteau mesaje pentru că aflaseră
de drama lui. La un moment dat Alin îi scrise că va veni
după el pentru al lua acasă. Însă el îl sună pe Alin și îi
spuse că dorește să fie lăsat în pace.
Se mută la o pensiune într-un cartier periferic al
Berlinului. Acea pensiune era sărăcăcioasă și locuită în
mare parte de emigranți și de unii nemți ce aveau
probleme cu consumul excesiv de alcool și droguri.
Clădirea pensiunii avea trei etaje și era veche, vopsită în
gri, ușile de la intrare erau de lemn vopsite în verde, însă
modelul acelor uși era vechi așa cum cu ani în urmă se
făceau ușile. La recepție era un neamț pe nume Schimitd
ce avea o barbă mare, și fața obosită și marcată de toată
rutina vieții de la pensiune. Pentru a ajunge în camera lui
ce era la etajul trei, trebuia să urce o scară de lemn cu
balustradă tot din lemn ce era făcută tot după un model
ce amintea de timpurile de demult. Acea scară în timp ce
locatarii acelei pensiuni o urcau sau coborau scârțâia, și
mai ales noaptea acel scârțâit părea jalnic, lui Eusebiu de
câte ori pășea pe acea scară de lemn vopsită în marou,
acel scârțâit îi adâncea și mai mult sentimentul de jale ce
îl purta în inima sa.
Pensiunea avea camere mai mari și camere de o
persoană. Camera lui era de o persoană, situată la etajul
trei cu geamurile dând în strada din fața pensiunii, unde
se întindeau șiruri de blocuri cu trei sau patru etaje. În
fața pensiunii era un chioșc unde un arab vindea kebap.
Mobilierul camerei sale era sărăcăcios, cu un pat de o
94
 Geanina BÎRLĂDEANU
MARIANA VICKY VÂRTOSU
ÎNTR-O STRAJĂ PERPETUĂ A „DIMINEȚILOR FURATE”
Cu cele peste 30 de apariții editoriale, atât proză cât
și irizări lirice, autoarea Mariana Vicky Vârtosu multiplică
temporar momentele existențiale între frumusețile
Dubaiului, prin care se perindă pe tot parcursul anului, și
trăinicia locurile natale (plaiurile vrâncene), sub pana
creativă ce prinde uneori o alură aparentă de sacră misă.
Știind că viața este o trecere, romanul Dimineți furate,
publicat la editura Armonii Culturale din Adjud - 2022
(grafică și copertă Ada Roxana Făcăoaru), însumează
prin tandrețe și rafinament o poveste ascunsă de iubire,
sub masca oarecum multicoloră a prieteniei, cu mărturisiri
imaginare ce îmbracă mantaua unui trecut și prezent.
Deși manifestul-elogiu al temei este prietenia, aceas-
ta conturează în mod deliberat romanul Dimineți furate
sau Tinerețe la vârsta a treia de Mariana Vicky Vârtosu,
făcându-l de fapt un roman al experienței, al iubirilor
neînțelese, al descoperirilor de sine, un roman în care
autoarea așază civilizații și culturi diferite (arabe,
japoneze și românești) între oglinzi paralele. Puterea unui
scriitor care reușește să-și integreze personajele inclusiv
prin numele prietenelor într-un fir narativ cu elemente de
analepsă, ce oscilează astfel între realitate și ficțiune, nu
arată altceva decât emoția interioară și înțelegerea
adâncă a poruncii „iubește-ți aproapele mai mult ca pe
tine însuți”, exact așa cum mărturisește și autoarea în
consemnarea notei incipiente.
Construcția romanului discutat este realizată într-un stil
alambicat, care sfidează legile clasice, după cum afirmă
autoarea, dar care are totuși rădăcini moderniste,
asociate cu ideea de experimentare. În acest mod,
ficțiunea modernistă capătă efectul eliberator de a ne
detașa de pericolele, de a ne scufunda într-un text și de a
ne îndruma, în mod indirect, să discernem lumea pe
măsură ce suntem conștienți de ea. Imaginea vieții, a
cărei structură rămâne pentru a fi analizată, constă în
diferența dintre viață și artă tehnică. Firul circular narativ
ce inițiază șirul povestirilor, dar îl și închide, demascând
la final adevăratul moment de distragere a atenției, nu
poartă nicio clipă sentimentul de prolepsă a celor ce
urmează să contureze romanul. Imaginea pescarului care
eviscerează peștele prins se lăsă valorificată de suspans
prin interogarea aparentă a unei posibile crime: „Ai
ucis?”, ducându-ne pe moment cu gândul la parabola
dramatică a Ionei soresciene, dar care nu are rolul decât
de a face trecerea între povestiri prin trasarea granițelor,
astfel încât firele rătăcioare ale narației să rămână evi-
dente.
95
Complexați de probleme existențiale funda-
mentale și axați pe drama împlinirii și a suferinței,
cele două personaje principale, Erica și Gore, care
nu se regăsesc printre personajele propuse la
incipit, sunt de fapt cheia purtătoare de taine,
complicii celorlalte personaje care sunt lăsate să
descifreze labirintul creat, ducând în final la
soluționare prin demascarea adevărurilor. Din text
se desprinde ideea fundamentală că oricât ar fi de
bine ascuns adevărul sub universul iubirii, al
sacrificiului și al prieteniei acesta va reuși să iasă la
suprafață.
Nu am putut să nu remarc faptul că romanul în
discuție împărtășește anumite caracteristici ale
romanelor Virginiei Woolf, o scriitoare engleză,
eseistă, feministă, editoare și scriitoare de povești,
cunoscută drept una dintre figurile modernis-
te literare de frunte ale secolului al XX-lea. Astfel,
asemănările sunt evidențiate prin motivele care fac
ca punctul culminant al parcelei să fie împins la
marginile sale, lăsând un tulburător spațiul gol ce
trebuie umplut treptat prin angoasa labirintului creat
cu minuțiozitate. Minţile personajelor, ce cumulea-
ză un flux al conștiinței aparent limitat, ascuns, se
dezvăluie treptat, fiind plasate la centru prin subiec-
tivitatea naratorială care își asumă rolurile mani-
pulative ale arătării și povestirii. Structurile simbo-
lice repetitive ascund broderia similară și meta-
forică, explorând în mod romantic stările de spirit
abisale și descoperirea misterului experienței inte-
rioare umane în corelație cu un univers extern. Într-
un mod similar personajelor romanelor Virginiei
Woolf, personajele acestui roman, atunci când nu
sunt implicate în realitatea întreprinderilor artistice,
își folosesc darurile extraordinare de sensibilitate și
(continuare în pag. 96)
(urmare din pag. 95)

perspicacitate pentru a privi dincolo de suprafața lucrurilor

și de recreații volatile, adevărurile intrinseci dominându-le
pe cele materiale. Autoarea noastră experimentează în
mod deliberat, identic, forma romanului, minimizând
importanța faptelor, evenimentelor și analizei caracterului
și concentrându-se asupra experienței de viață moment de
moment: intens, recompensând, însumând esența exis-
tenței și transcendentul spațiului, inclusiv limitele tempo-
rale. Funcțiile conștiinței narative sunt asemenea unei
camere tăcute, cu mai multe celule, în care se creează Vasile D. MARCHIȘ
perspective ce constituie povești. Toate acestea sunt puse
în prim plan de către personajele introduse consecutiv,
care și-au permis să-și „vorbească” gândurile și să-și DARUL CEL MAI DE PREȚ
estompeze distincțiile dintre fapte prin motivul inventat al sau: MUZA MI SE DESTĂINUIE
jocului, un joc ce are ca substanță adevărul, dar care duce
la nivelul fictivului. Explorând în mod romantic, uneori dus ”Dacă ai considerat că nu atunci
spre erotic, stările de spirit abisale și descoperirea miste- te simți un poet împlinit
rului experienței interioare umane în corelație cu un prin faptul că poți mânca
univers extern, autoarea, la fel ca scriitoarea V. Woolf, și dormi când dorești
gestionează identificările abstracte cu „valorile” sale, care
sau că poți face altceva
declanșează considerații profunde despre natura ficțiunii și
a femeii în interiorul ei mai degrabă decât parte a unei după bunul tău plac
reţele sociale de impoziţii şi roluri atribuite greșit. Repre- ci când îți dau eu răgaz de la scris...
zentativ din acest punct de vedere este romanul Mrs. Și legat de faptul că unii se întrebau
Dalloway al Virginiei Wolf, care acoperă cronologic o că ce dar pe măsură mi se cuvine mie
perioadă de douăzeci și patru de ore, dar care prezintă când văzându-te că te afli
totuși o viață întreagă de momente întrezărite și amintiri în pregătirea să-mi oferi
din viața Clarissei Dalloway - mai matură versiunea Cla-
cel mai de preț lucru posibil...
rissei din The Voyage Out. Zilele revăzute sunt cele ale
tinereții ei, dar prezente magic în gânduri, o magie Când unii uitându-se la averile lor nesfârșite
asemănătoare Dimineților furate. se întrebau în sinea lor sau în glas deschis
Călătoria efectuată spre interior și înapoi, din romanul că ce bunătăți o să-i dai muzei, adică mie,
discutat, în care personajele speră să retragă momentele ce nu au ei...
cruciale din trecutul lor și să refacă decizii care le-au dus Doar n-o să-i dea marea cu sarea!...
acolo unde se află astăzi, folosind bărbații drept oglinzi,
Când te doseai intrând într-un întuneric
este asemănătoare călătoriei Clarissei care așază cap la
cap reflecțiile sale pentru a ajunge la înțelegerea vieții, de deplin,
care nu se mai simte conectată. spuneai că faci asta
Cu toate acestea, spre deosebire de călătoria Clarisei, să nu-ți sustragă ochii
apreciind umorul fin, de calitate, efectuat cu o noblețe fie o rază de lumină,
atitudinală, autoarea noastră trece, fără a rămâne captivă nu mai spun de alte cele!...
pasajelor de dialoguri, într-o lume care definește prin Atunci unii s-au întrebat
descriere bogăția imaginilor (olfactive, senzitive, gustative,
(când prin bezna în care ai intrat,
auditive) și, ca o adevărată Salomee, știe să le strunească
sub dansul condeiului său scriitoricesc, țintuind cititorul în n-ai la mână nici măcar o lumânare)
lumea feerică creată doar de ea. ce legătură are asta
A vorbi în aceste condiții despre rolul esențial al lecturii, cu darul pe care dorești să-l oferi muzei?...
unde ficțiunea își găsește corespondent în realitate chiar Da, ai dovedit atunci că
prin descifrarea treptelor iubirii înțelese sau nu, prin darul pe care deja mi l-ai oferit
descoperirea adevărurilor, a prieteniei, autoarea vrân- este toată atenția ta!...
ceană îmbracă romanul contemporan ca unul renăscut și
Pentru asta iată-mă!
reabilitat, dovedind o permanentă explorare a esenței cu
uneltele vechi și noi ale manierei creative. Toate aceste Scrie că m-ai dobândit ca recompensă sau
calități reliefează din ce în ce mai clar că Mariana Vicky premiu
Vârtosu își asumă cu toată responsabilitatea pretextele nu ca pe un lucru oarecare,
scriitoricești, având ca esență substanțială siguranța pentru a nu încadra ceva fără noimă,
narației, experiența explorării și distincția creativă, care o în istorie, în geografie
așază într-o ipostază a tinereții continue chiar și la vârsta a
sau mai amplu în viitor…”
treia, într-o strajă perpetuă a Dimineților furate.

 
96

Anca-Denisa ȘOGOR
Cartea limbilor – un manifest
Într-o veche bibliotecă, parfumul cărților devine o
invitație pentru cititorul dornic să le parcurgă filă cu filă,
pentru a le descoperi tainele ascunse. În mijloc,
înconjurată de rafturi înalte pline cu înțelepciune, e
așezată o măsuță rotundă, pe care o simplă rază de
soare o scoate în evidență în fața ochiului străin acelui
loc. Ai crede că e uitată acolo, însă puțini își vor da
seama că amplasarea ei nu este o coincidență ori rodul
ignoranței.
Închisă într-o simplă cutiuță de lemn, o carte cu
un lacăt deschis așteaptă să fie citită. Te-ntrebi din nou
ment, care ajunge să se transforme, la rândul ei, în
aprofundare, din dorința de a nu o utiliza în mod
greșit, în contexte nepotrivite.
De ce doar ce e nou atrage atenția? De ce
nu ne gândim că nu cunoaștem întregul? Cuvintele
pe care le vedem zi de zi, cuvintele pe care le au-
zim sau le rostim sunt doar un fragment din ceea
ce există în vocabularul limbii noastre. De ce tratăm
cu superficialitate o limbă atât de frumoasă, fără a
o cunoaște, și o înlocuim fără să ezităm, fără re-
mușcări, în etape, pornind de la amestecuri de limbi
la nivelul unor fraze? De ce căutăm un cuvânt stră-
in rostit de altcineva și îl adaptăm de îndată voca-
bularului nostru, pe când, în fața unui cuvânt româ-
nesc neobișnuit, începem să ne strâmbăm și îl as-
cundem în filele unui DEX? De ce? ...De ce?
Mi-e DOR să aud că în locul lui „honey” ne
spunem „iubire”. Mi-e DOR să aud că în locul lui
„OK!” răspundem „Bine!”. Mi-e dor, dar nicio altă
limbă nu poate reproduce nici cuvântul „dor”, nici
ceea ce simt.


– o fi fost oare uitată de cineva? Te îndoiești dacă acel
lacăt își are rostul, devenind incapabil să-și facă datoria
– aceea de a păstra secrete tainele cărții. Însă puțini știu
că nu în lacăt se ascunde taina. Lacătul e doar o iluzie, (urmare din pag. 90)
pe care mulți o confundă cu adevărul. Cine reușește, davinciană, fără încordarea fețelor lui Isus și apos-
totuși, să vadă dincolo de iluzie, se lovește îndată de tolilor din cea mai cunoscută frescă din lume, sau
zidul semantic ascuns între file. pictura modernă fără surâsul Mona Lisei. Și Doam-
Deschizi cartea - prima pagină. Stau grămădite na cu hermina? Ea e pasiune pură, dar trebuie să o
pe primul rând două cuvinte: Limba română. Anticipând înțelegem.
cu nerăbdare să fie lecturate cu mult interes, cuvintele
acestei limbi se adună pe filă, ca într-un spectacol, și se
prezintă fiecare, cu o politețe și o modestie ieșită din
comun. Dar...ce să vezi, se schimbă foaia prematur și-
apar acum alte lexeme, care dau buzna pe hârtie și se
ceartă între ele, crezând fiecare, în propria ignoranță, că
unul atrage atenția cititorului mai mult decât celălalt.
Pe această bucată de hârtie dezorganizată sunt
scrise cuvinte străine, cu semne diferite. Noutatea hră-
nește curiozitatea. Ai fi în stare să sorbi din priviri rându-
rile pline de sensuri comune, mascate în cuvinte nefami-
liare, și ai da pagină cu pagină, repetând etapele pentru
celelalte limbi întâlnite. La final, ai închide cartea, fără a
reveni asupra primei pagini, peste care ai trecut confun-
dând lectura cu un maraton, dând un verdict: e prea
comună. ...Mintea ta e prea comună, căci ai omis farme-
cul pe care îl căutai cu mult efort în alte locuri. De parcă
nu ar fi destul, când ai ieși din biblioteca veche, în minte
ți-ar rămâne lexemele străine, pe care le-ai include în
nefericite asocieri de cuvinte, pentru a hrăni iluzia înțe-
lepciunii - într-o speranță, banală, de a ieși din comun.
Dacă aș avea de ales între noutate și apro-
fundare, aș alege-o pe cea din urmă. Noutatea, fie ea
lingvistică, fie ea raportată la alte domenii, este instabilă,
este o tentație periculoasă. Noutatea e o sclipire de mo-
97

 Ionel NECULA
George Coandă și literatura fantastică
Mi-l amintesc bine. Venise de la Târgoviște special
pentru a fi alături de prietenul său, poetul Dumitru Pri-
cop, care își lansa o alcătuire antologică, un fel de
corolar al creației sale poetice. Am înțeles atunci că
prietenia la George Coandă nu este defel cicumstanțială
și supusă capriciilor, ci un fapt bine înțelenit în fondul
său intim, cu adânci vibrații subiective și poetul târgoviș-
tean chiar o ține la mare preț. Faptul c-a traversat
jumătate de țară pentru a fi prezent la festinul poetic al
prietenului său vrâncean mi s-a părut pilduitor, cum
numai spiritele mari sunt în stare s-o facă și să-i confere
active lucrătoare. Totul se petrecea în faimosul conac al
logofătului-poet Costache Conachi și poetul coborâse
din vechea capitală a Țării Românești pentru a se
bucura de bucuria prietenului său.
Vorbesc despre poetul George Coandă, pentru că la
acea vreme nu-l știam, probabil nici nu se remarcase ca
prozator. Au trecut de atunci ani buni, sărbătoritul de
atunci s-a mutat de multă vreme într-o altă galaxie, dar
gestul lui George Coandă mi-a rămas în memorie ca un
exemplu de felul cum se exprimă și cum se cultivă o
prietenie.
Acum, dacă tot a ajuns pe masa mea de lectură
romanul său fsantastic homocosmos (Editura Bibliote-
ca, Târgoviște, 2018), încerc să dau seama despre ea.
Marea problemă a literaturii fantastice este găsirea
unei fisuri în real prin care să se infiltreze fabulosul,
ficțiunea, imaginația. Mircea Eliade, bunăoară recurgea
la ceea ce putea să clatine cadrul spațio-temporal, din
ținuta statuată de Kant, ca forme apriorice ale
sensibilității umane.
Avea dreptate. Într-un cadru spațio-temporal normal,
în care faptele, întâmplările, lumea însăși poate fi
așezată într-o devenire rațională, marcată de logică și
firesc în care cadrul spațio-temporal își păstrează logica
obișnuită, clasică, nu este loc pentru fabulație, pentru
fantezie, pentru o imaginație liberă și necantonată.
Ficțiunea nu face casă bună cu normalitatea, cu logica.
Sigur că sunt mai multe modalități de dereglare a
normalității: Emilian Marcu, bunăoară, imaginează o
ceartă, o dispută între autoritatea locală politică și
arhivarul-cărturar - totul pliat într-un cadru medieval, iar
Ana Dobre imaginează o răscoală a personalelor lui
Mircea Cărtărăscu, nemulțumite de tratamentul adminis-
trat de autor.
Mai este o problemă: Cum poate fi perturbată rațio-
nalitatea? Hegel spunea că ceea ce este real este și
rațional, de unde putem deduce că fictivul, imaginația
reclamă o realitate aflată în dereglare, dezordine,
dezechilibru - singura care poate fi articulată într-o
dispunere literară fantezistă. Dar problema e alta;
poate fi dereglat spațiul fără o tulburare corespun-
zătoare a timpului? Nu mai spun că și reciproca e la
fel de legitimă. Mircea Eliade în La țigănci în Nopți
la Seramfore și în alte dispuneri literare, ne încre-
dințează că ambele forme ale sensibilității umane -
Sloațiul și Timpul - se conturbă și se intercondi-
ționează reciproc. O dezordine, o dereglare a rându-
ielii spațiale generează o tulburare la fel de acidă și
în rânduiala statornicită în timp și fixată în tradiție.
Revin acum la carte. George Coandă nu-și de-
contează povestirile dintr-o realitate dereglată, ci pur
și simplu dintr-o altă realitate, una ipotetică, posibilă
de care avem cunoștințe vagi,deci ideală pentru
literatura fantastică. Eroii povestirilor sale fantastice
nu provin dintr-o realitate telurică, realitatea cercului
strâmt, cum prevăzuse Eminescu, ci dintr-o cosmo-
gonie de dincolo de circumferință, de fapt de dincolo
de spațiu și timp, dintr-o altă dimensiune, una în care
omul își pierde condiția pământeană și devine cosmic
și imponderabil. George Coandă își îngăduie o cute-
zanță pe care chiar și Cioran și-a reprimat-o. Unul
microeseurile sale din Tratat de descompunere
este titulat Plimbarea pe circumferință, ceea ce în-
seamnă că n-a avut cutezanța trecerii într-un dincolo
de lumea dată.
George Coandă explorează - sigur, cu mijloace
literare -această dimensiune, își asumă rolul lui Data,
dintr-un film cu mare trecere într-o vreme, și-i de
mirare cât de bine și-a pus la punct instrumentarul
științific și lingvistic în abordarea acestei lumi plină de
(continuare în pag. 99)
98
(urmare din pag. 98)
taine și de mister. Autorul vorbește despre sidero-
crucișătoare de patrulare, despre autostrăzi de serviciu,
despre, rachete fotonice, despre Marea Constelație
Albastră, despre Marele Quasar Proto, despre Galaxii și
Pleiade și cititorul înțelege că este vorba de o lume
imaginară, unde timpul devine veșnicie iar spațiul capătă
o infinitate copleșitoare. Nu este chiar haosul de început,
punctul zero al Facerii și al devenirii umane, dar ține,
oricum, de mecanica universului în care lumea devine
una a himerilor, adică a ceea ce semnifică poporul
Universului, în care omul este un simplu atom impon-
derabil.
De zeci de mii de ani exploatăm elementul vital ce ni
s-a dat prin actul biblic al Facerii, acel protonium inițial, și
rezervele sunt departe de a se epuiza. Suntem în
marginea neființei, constată niște navigatori cosmici
drenați de o voce cosmică spre Steaua Polară.
continuarea este aici, în Pământ. Nu pentru totdeauna.
Până în ziua când nu va mai rămâne nimic, nici un dram
de protonium (p.41).
Din cea de a doua diviziune a cărții, Neliniștile lui
`Lynx Ulysses, aflăm despre aventura acestui inspector
galactic - pe care Marele Sideral îl folosea dseori în
misiuni de rutină - într-o misiune mai complicată, o
călătorie mai lugă în Antars Ceti. Acest inspector galactic
avea treizeci de ani și trecea drept cel mai inițiat teluric. În
Pământul, spusese astronomul Țiolkovski, este
leagănul omenirii, dar e periculos pentru om să
trăiască tot timpul în leagăn.Vine vremea maturității
sale, când leagănul trebuie părăsit. Cartea lui
George Coandă este o confirmare literară a acestei
idei iritante, dar verosimilă, plauzibilă. În nesăbuința
lui, omul va face planeta nelocuibilă și va trebui să
caute alte universuri în care să-și continuie
aventura viețuirii. E o carte excelent elaborată. pe
o temă care nu este la îndemâna oricui. Pentru
mine a fost o surpriză plăcută să-l găsesc pe poetul
George Coandă într-o ipostază de romancier cu
atributele excelenței la cheie. În literatura rămână
trece drept o carte unicat și sper că breasla
scriitorilor o va aprecia și-o va avea în vedere
atunci când se vor decerna premiile literare pe
acest an. Cred că merită să fie declarată cartea
anului și autorul poate fi felicitat pentru felul cum a
pus în galanterie literară o temă așa de pretenți-
oasă și aridă. S-a întrecut pe sine și merita să-l
scrie pe o pânză de borangic pentru a servi
cititorilor în lecturile lor duminicale.
Îl felicit sincer pe autor, pentru această bijuterie
livrescă,îl recomand călduros tuturor iubitorilor de
carte bună și-i promit că-i voi urmări în continuare
și cu interes nescăzut viitoarele sale isprăvi nara-
tive.


plus, avea pasiune pentru poezie și-l ținea la mare preț
pe Walt Whitman. De data aceasta, Linx Ulysses
primește o misiune mai specială, aceea de a explora
planeta locuită de oameni. Cum era de așteptat, are loc o
confruntare dramatică a celor două civilizații. între două
comunități de ființe umanoide. La urma urmelor aș vrea
să știu de unde vine el și ce vrea. Și nu pot să-l ucid, e
descoperit. E drept, sunt mai tare, mult mai tare, am o
armă și asta mă îndreptățește să-l distrug. De ce! (p.56).
Există o dinamică în interiorul Galaxiilor, o continuă
Facere și des-Facere. Unele planete, care altădată
fremătau de viață devin inerte și transferul de speranță
devine imperativ. Mai cu seamă după Era Înțelepciunii
Nucleului Alert își fac apariția așa-numitele Pagode ale
Amurgului, adică niște elipse de invazie. Viața de pe
planetele devenite inerte, deci incapabile s- o conserve și
să-i asigure continuitate evadează, caută alte locații, alte
condiții prielnice speranței.Bunăoară, umanitatea din
Luridana, își găsise, după îndelungate peregrinări, o
patrie. De fapt o oază unde va renaște și va continua o
lume nouă păstrând doar amintirea și datele genetice ale
planetei umane. Noua viață va fi continuarea. O reînviere
(p.68).
Scenariul nu este chiar o ipoteză hazardată, ci răs-
frânge însuși destinul uman, trecut și el prin această me-
canică a devenirii astrale.
Misiunea lui Linx Ulysses era să găsească biblioteca
de informatică holografică unde sspera să afle toate lă-
muririle despre sine, despre propriile sale rădăcini (cercul
strâmt din care descinsese), despre gnomul uman și
despre prima antichitate a umanității. Asemeni Luceafăru-
lui eminescian descoperise că istoria omului este istoria
propriei sale deveniri. Întoarcerea pe Pământ nu ar fi fost
decât suferința unui Ulisse căutându-și Ithaca (p.79).
Așadar, nu-i mai rămânea decât să-și trăiască dorul

99
 Laura ILINCA

Vara in care mama a avut ochii verzi,

de Tatiana Țîbuleac
Editura “Cartier Popular”, 121 pagini
O carte despre care s-a mai scris și se va mai scrie. O
carte citită într- o zi. Un microroman de debut, premiat și
pe care l-am ales să-l citesc în urma recomandărilor. O
carte bine scrisă, cu un filon emoțional profund, de la
început șocantă (vocea naratorului este a adolescentului
Aleksy, fiul unei familii poloneze dezbinate, schilodite de
moartea fiicei lor - Mika), mai întâi prin exprimarea direc-
tă, frustă, a sentimentelor neobisnuite ale unui fiu pentru
mama sa, care, la 39 de ani, nu reușise încă să ajungă la
inima băiatului: “o uram mai mult ca oricând", “as fi ucis-
o cu jumătate de gând", apoi, prin limbajul brut, aproape
despuiat de CEA mai mică finețe și sensibilitate: “curvă",
“bețivă", “neroadă", toate astea venind din partea copilu- durându-l până la os, pe adolescentul obligat să se
lui despre mama lui. maturizeze fortat, recunoscând și dezvoltând în el
E povestea unui licean care are o bunică și prieteni, emoții și puteri necunoscute până atunci, pe care
care este îndrăgostit, dar mutilat de divorțul părinților și doar spectrul bolii și al fricii de moarte le pot gene-
de absența tatălui (ce ar fi meritat, poate, din această ra.
perspectivă, mai multă repulsie și dispreț decât mama). Este o carte extrem de profundă, care poate
Nu e indiferență, nu e resemnare, este o atenție la detalii răsturna concepții și pe care nu aș putea să o reci-
fizice și psihice, care o caracterizează pe femeia muri- tesc curând... Prea multă dramă, prea mult sus-
bundă. Intriga este sfâșietoare: diagnosticul de cancer ce pans, prea multă suferință, prea multă luptă cu sine
vine ca o pedeapsă în plus pe destinul lui Aleksy, cel și, dincolo de toate, în fond, un mare câștig: o vic-
care, ca o ironie, trebuie să aibă grijă de mama până în torie a Iubirii care permite atâta sacrificiu de sine
ultima clipă. Autoarea, astfel, realizează cu un simț sen- care, dacă ne luăm după primele pagini, nu l-am
zitiv deosebit, impresia de nesfârșită tristețe. Limbajul, crede capabil pe Aleksy sau pe un adolescent, în
simplu și în fraze în general scurte, este, însă, pătrun- general.
zător prin descrierea inedită a unor scene și a unei vaste
palete de sentimente. Nu vreau să rup misterul și farme-
cul lecturii, de aceea amintesc doar scena, greu de uitat,
unde băiatul (care-și petrece o vară cu mama într-un

sătuc din Franța) îi face baie acesteia, incapabilă din
cauza bolii să mai ducă o viață normală, ea fiind doar una
din ipostazele unei viziuni cu totul stranii, mergând până
la cutremurare, a relației mamă-fiu. Până la sfârșit, când
mama pleacă spre steaua ei, aflată “la capătul cozii" din
Ursa mică, adolescentul află că, de fapt, o iubește, a iu-
bit-o dintotdeauna, iar grija dusă la obsesie pentru fiecare
mic gest sau gând ale mamei, emoționează prin cuvinte
potrivit alese.
Aceleași cuvinte care sapă adânc în cititor, ascuțindu-i
sensibilitatea, se regăsesc în oglinda frazelor scurte, dar
de o imagine stilistică aparte, care constituie, în sine,
doar așa, sub formă de fraze, unele capitole. Toate aces-
te “titluri" sunt metafore ale ochilor mamei, deveniți un
laitmotiv al romanului: submarine, scoici etc. Sunt aceiași
ochi, a căror culoare este descoperită și interiorizată,

100

Alensis de NOBILIS
Pelerin fără ochi
Hop în ding de clopot, bat fiorii cuie,
Ard litanii nalte zori pe ciot de turlă,
Călători prin sine duc pe cap cucuie
Înnodând în vânturi fire de șopârlă.
Ancore cu lanțuri de temeri în moaște
Prind cu apucarea în iviri o șoaptă;
Din ninsori, abisul fruntea zilei paște,
Proiectând în iriși flori de cataractă.
Pulberi de memorii cern fărâme lucii,
Ca și cum ființa are fulgi să toarcă,
Arhitecți măsoară gândul ca năucii,
De la capăt poate vor să se întoarcă.
Trupurile-n lucruri par că-s hialine,
Sinele tresare fin din strop în strop,
Lumenii culorii duc, pe șei, coline
Zărilor golașe, ca-ntr-un fel de troc.
Pe la mese albe beau tăceri tămâie,
Pictori de fantasme toarnă vin în ceară,
Numai fericirea, cam bătrână, suie
Fardurile-n cușcă. Ar pleca să moară...
Letopiseț
Tu-mi împleteai privirile-n andrele,
Eu zugrăveam fiori c-un trafalet;
Purtai ascuns un filament secret
Care te ține sclava mea, ma belle.
Te împungeam cu nesfârșirea-n ac
Să coasem palme, inimi între ele,
Loveai cu sfârcul tâmplele de stele
De după tivuri, pe furiș, pac-pac.
Ți-am adunat suspinul făr′ de preț
Să-l beau pe șolduri, mugur de ninsoare,
Văzduhul tremura de-ngrijorare
De te iubesc sau doar îți gust din floare.
La caii mării jar am dat – nutreț
Și te-am deschis din nou: letopiseț.
Călător în clipă
Înjunghiam fantasme cu ochi de malahit,
Ea, tâmpla întrebării, cu spinii m-a învins,
Dar de sub tivul zării înaltul s-a ivit,
În lojele nirvanei cu adieri m-a-mpins.
Pagoda, tulburării, de-ai cugetat să-i dai,
Trofee din extaze pe care urc spre sori,
Cristale cer șoptite foneme fără grai,
Doar marginile vremii iau, abajur, culori.
101
Lianele de gânduri învârt în jur lasouri
Cu rugi și anateme rostite din sargase,
Îngheață respirații în mirii din tablouri
Pe care îi pictează abisuri preafrumoase.
Teluric și eteric se prind în sunet valma
Cu ondulări de forme ce nu încap în pliu,
Atârnă, orizonturi, de gene, prea sfioase,
De parcă ies din muguri în lume prea târziu.
Întinderi nepătrunse torc vânturile smulse,
Acoperă pe creștet din val în val fiorii;
Din ochiul clipei oarbe cad secundare plânse
Și-n treacăt le așază drept gene călătorii.
Lumina
Lumina se ridică-n sine trează,
Pojghița de pe rază o strângea;
Îmbrățișări din piept o-nmlădiază,
S-ar lua în brațe, lumii să se dea.
Alunecând ca-n valsuri palatine,
Și-a scos vederea moale ca din sân
Să vadă-n firi, în ape și destine
Cristal divin sau falsul lui păgân.
Argintul o privea ca pe-o pepită,
Părea ivită clipei într-o doară;
Avea în loc de trupul gol o vară
Ce-ai fi crezut că e din rai venită.
Lucea pe pieptu-i lunecarea ludă
Ar fi poftit să iasă-un pic din fire,
Din raza sa de falduri de privire,
Însă-i era rușine că-i prea nudă.
Cu fruntea pipăia cum de pe sine
Fotonii-n stropi de ochi s-ar destrăma
Și i-ar fi luat în gene, i-ar mai ține,
Dar ochii lumii curg din geana sa....
Dincolo de pictură
Ieși dincolo cum treci printr-o pictură,
Parcă pătrunzi printr-un ținut poros,
Iar nașterea ți-ar fi vreo aventură
Sau un avort dintr-un spital frumos.
Însă pe margini formei i se-ocupă
Întreg conturul, vastul bulevard,
Parcă se uită neguri reci prin lupă
Spre ochii tăi ce-n raze nude ard
Spre hurii bete ce ar vrea să-nsume
În frunți de pâine mile de vedenii,
Iar Paradisul, hâtru, toarnă glume
Din flori de ghețuri să strănute renii.
Când orizontul trece ravisant
Cu ochi pe muchii și cu togă nouă,
S-aducă noime vriunui adrisant,
Clocesc idei pe vânturi și se ouă.
Doar stâlpul minții aburește beat,
Parcă-i o umbră crudă de impala
Ce bea văzduh din cercul împăiat,
Spre care cucii zboară –alandala.
Numai apostoli ies dintr-un echer,
Șoptesc la mantre de ne lasă paf,
(continuare în pag. 102)
(urmare din pag. 101)
Îs îngerii pe țeste plini de fler,
Iar axis mundi-i scară pentru jaf.
Cumva, din cercuri, o lentilă mată
Privește-n minți cu ochiul ei de cui,
Dar mult prea clară, însă prea înceată,
Vederea-i prinde în lasou destui.
Plutind pe-ntinderi parcă dai onorul
Unui tai-pan ce tremură-n trufie,
Ai vrea să tai în litere. Toporul
E mintea ta cu lama cenușie.
Dai orb cu turnuri, ape să răstoarne,
Din curcubeu cresc lujeri în sinapse,
Apoi din gânduri o să-ți cadă coarne,
Se rup, fărâme, cuiele din coapse.
Un Infinit gelos, ca un bandit
Ți-adulmec puful înflorit din vin
Și te desfac în umeziri solare;
Sunt un bondar astral ce casă n-are
Și-ți curge-n buze din polenul fin.
Știi, galaxii mi te-au adus, mătuși
Ce te-au scăldat în aburi de culoare,
Să ningi în mine fulgi de-nfiorare,
Să ne jucăm până cădem răpuși.
Sunt Al, lumino, fiu născut de mit,
Pe lujerii iubirii sunt chiar agă,
Privește-mi ochii de abis, te roagă
Să te visezi în mine, mag, tu, magă.
Însă din hău, în noi, înfige-al său cuțit
Un Infinit gelos, ca un bandit.
Înflăcărare
Genele îmi cresc în zare, tâmpla se înțeapă-n stea,
Pun pe galaxie șaua și-o pleznesc cu o nuia,
Și încalec peste fumuri, cai lactee răsfățate
De pulsari și de comete peste plete agățate.
Mân vecia cu o loitră de la carul de-ntuneric,
Trag de frâuri infinitul care necheză isteric;
Mă îmbăt de fulgerarea printre hopuri de mistere,
Trag la carul meu de arderi înjugatele himere
Ce mi-au frânt copilăria pe o muche de vergea,
Sunt deasupra, peste clipă, iar vecia peste ea,
Rup cu mâna ciob de stele, crăpătură de oglinzi,
Nesfârșirea e uimită, scoate câini de beznă-n tinzi
Să mă lege de picioare cu-ale sale reci lasouri,
Respirația-mi să-nnoade cu fantome în carouri;
Îi dau pinteni cu un chiot pe acoperișul frunții,
Iar pândarii-i dau în lături cu alaiul beat al nunții.
Dau scântei pe gene, albe, cu privirea le aprind,
Trag de margini infinitul, Universul să-l întind,
Dau cu fulgerul cu care zbor abise să destram
Vânturile depărtării de pe-al frigurilor ram.
La un vânt de azvârlire se ițește parc-o toană
Care-n sine prinde formă și alură de icoană;
La vederea ei –păzește– ca într-un făcut îngheț
Și îmi văd într-o clipire linia întregii vieți.
Veșnicia de sub mine scapă slobodă pe-ntinderi,
Iar himerele din juguri îmi înfig colții în umeri,
Infinitul, frâu măiastru, mă-nfășoară cu dileme,
Pieptul e golit de fulger, numai gheață am în vene;
Dintr-odată, ca prin farmec, toate-acestea se topesc,
Doar abise prea bătrâne se desfac – eu amețesc,
Curg în neant ca păpădia scuturată de bătrână,
Iar din spate, Universul mă privește într-o rână...
Dezlipirea de umbră
Privește-n urmă, umbră, rămân doar licurici,
Tăcerea-i vinovată, se-ncuie în statuie;
O cheamă înserarea, să-i spui că nu-s aici.
Dar seara e rănită, îi curge-amurg din cuie.
Trec arhitecți de vremuri pe marginea cărării,
În orizont măsoară – n-au grabă – lot cu lot,
Vor construi vreodată un templu al uitării
Pe malul renunțării la toate – nu de tot.
Fantasme obosite de nebăgarea-n seamă
Duc somnul neființei, pistrui de-nfiorări,
Din abajurul nopții pun pelerini în ramă,
Cu timbre de văzduh pe frunți, iluminări.
Feciori pitiți în rouă ar vrea un pic de rai
Să-i dedulcească zorii cu flori de eremite
Iar păsări de candoare să cadă-n evantai
Când marea de fiori meduze-n flori înghite.
Mă luminam din îngeri eu, munte de fior,
Pe fire de văzduhuri ce furișează ramuri,
Aș fi urcat, vezi bine, pe fluturi dirijor,
Dar umbra mea de mine e prinsă bine-n hamuri...
Din vreascuri de-ntuneric ieșea al beznei rât
Să grohăie secunde cu ochii-i de ciclade
Spre vânători de umbre ce cântă amărât
Din chioarde de privire, ce crezi? Upanișade.
Nu-i mare-așa durerea de a pleca din om
Din marginea privirii, un suflet ca un strop,
Dar nu știi cum pe urmă te vânturi, biet atom,
Tot rătăcind prin bezne, și singur, și miop...
Dar semnul vine iute și uși, și porți descuie
Spre aula din vârfuri ce duce-n absoluturi,
Te-nfășură extazuri ce-n tine turnuri suie
De curcubee albe, să poți pleca în fluturi.
Mai lină mi-e pășirea peste eter și-mi pare
Că gândul meu de luare e un eden mai viu,
Dar pân′ la veșnicie mai am de-o fulgerare:
Vezi? Mă adie forma, eu nu o mai adiu.
(Din volumul Dezlipirea de umbră, în curs de apariție)

 102

Bogdana BACIU
Căldură mare
Picioarele se mișcă ritmic pe asfaltul care pare
să se topească. Nicio adiere de vânt nu mișcă frunzele
copacilor, care stau aliniați ca niște soldăței de plumb
pe pasajul pietonal. Suntem în sectorul 3 din Bucu-
rești, unde primarul a hotărât să nu fie tăiați, astfel
oamenii fac slalom printre ei. Este adevărat, fac um-
bră; dar în aceste zile toride nu prea fac față situației.
Văd, din tramvaiul care merge cu roțile încinse
pe șinele bune odată, furnicarul de oameni ce se
îndreaptă grăbit spre piață. Este dimineață și toată
lumea, în special pensionarii, trag căruțuri pentru cum-
părături după ei. Cobor și intru și eu la răcoare. Piața
de la Râmnicu Sărat nu este la fel de mare ca cea de
la Obor, dar este veselă, pestriță și bogată. Flori, legu-
me și fructe de sezon, lactate, carne și haine frumos
așezate pe umerașe. Toată lumea își lăudă produsele.
Se râde, se glumește, se mai lasă la preț... Apoi
furnicarul se întoarce spre stația de tramvai. Totul se
face rapid și cu precizie. Razele soarelui puternic se
fac simțite pregnant și lumea se grăbește spre case.
Parcurile mari sunt pline cu părinți, bunici și
copii, câini și pisici. Rochii înflorate, pantaloni scurți,
tatuaje, râsete. Pe un gazon verde, unde țâșnește apă
pentru păstrarea verdelui crud al ierbii, un bărbat a
pierdut războiul cu sticla de bere de lângă el și doarme
liniștit cu fața ascunsă în iarba, acum udă.
Undeva, într-un bloc, la parter, un bătrân stă
nemișcat pe un scaun și privește afară. Nici nu respiră.
Pare un tablou. Deodată o pisică îi sare în brațe ca și
cum pictorul ar fi simțit nevoia să adauge un pic de
culoare operei sale.
* și motociclete stau la stop. Așteaptă să se facă verde
Spitalul este plin de medici, vizitatori, asistente,
pacienți. Aerul condiționat abia face față. Este atât de
cald!
La etajul 11, la Chirurgie cardiovasculară este
aproape liniște. Cei câțiva vizitatori fac un pic de zgo-
mot, asistentele, infirmierele și doctorii sunt silențioși.
În camera 35 un bărbat se plimbă cu greutate. Se
apropie de geamul întredeschis. Doamne, ce cald
este! Mai sunt câteva zile și o să fie externat. În capul
cu părul alb sunt mii și mii de gânduri. Spatele îl doare
un pic. Anestezia a trecut. De dimineață a făcut cimen-
tare la coloană. Nu vrea să mai stea în spital. Știe că
nu ar trebui să gândească urât, aici i-a fost salvată
viața...
Unde să se ducă? Acasă la fiica lui sau acasă, în
satul lui, în provincie? Ginerele nu l-a vizitat deloc la
spital. S-au certat demult pe trei fire de ceapă. Amân-
doi încăpățânați. Bătrânul ar trebui să nu-și facă atâtea
gânduri. Nu știe că ginerele lui urăște spitalele și nu
este nici genul care să vorbească non-stop la telefon.
Nici el nu mai sună pe nimeni. Are telefon nou, nu știe
să-l folosească. A mințit că a șters numerele.
Privește afară, pe geamul întredeschis și vede
clădiri, mașini și oameni grăbiți sub puterea soarelui.
Știe că acasă este strânsul fânului în toi. Grădinile
lui sunt necosite, par neîngrijite pe lângă cele unde
103
plastele și clăile sunt deja făcute de oameni vrednici.
Are oile, caprele și calul la munte. La iarnă ce o să le
dea de mâncare? Păsările din curte sunt hrănite de
un vecin. Acum, pe căldura asta, cu siguranță fac
baie în pământul din curte, stârnind praful, sub privy-
rea celor doi câini legați aproape de ele. Oare au des-
tulă apă și mâncare? Unde sa se ducă? ...
*
Băiatul de 12 ani a trecut cu bine peste cele
două corigențe de la matematică și de la istorie. Vrea
la mare. Nu are astâmpăr. Nu înțelege de ce nu se
poate. Vrea să facă ceva, dar ce? Are o idee. Îi cere
mamei 10 lei. Așteaptă ca aceasta să plece spre
spital, își sună un coleg de suferință și pleacă. Unde,
vă întrebați? La Otopeni, să vadă avioanele. E sim-
plu. Și-au făcut, repede, planul. Merg cu autobuzul
123 până la Gara de Nord, apoi urcă în Săgeata
Albastră. Doamna de la ghișeu îi întreabă dacă au
carnetele la ei. De ce nu s-au gândit? Nu și-au luat
nici apă la ei. Noroc cu mama care i-a dat bani și de
apă. Au ajuns la Otopeni. Ce de avioane! Nimeni nu îi
întreabă nimic. Sunt înalți și vocile deja li s-au schim-
bat. Ce aventură! Este târziu. Telefonul sună în buzu-
narul de la pantalonii scurți. Nu răspunde. Nu poate fi
decât mama lui. Dacă ar știi ea! Se face deja întune-
ric. Parcă nu mai este așa de cald, 123 nu mai vine
odată... Telefonul sună. Mama. Este ora 22.00. Răs-
punde vocii îngrijorate. Apare autobuzul. Aleargă
împreună cu colegul lui să-l prindă. Răsuflă amândoi
ușurați. Peste o jumătate de oră o să fie acasă. Știe
că o să fie pedepsit, dar ce aventură! Un duș și atât.
Este transpirat tot și lipicios ca și cum ar fi avut lipite
pe el zeci de caramele topite la soare.
*
Fiind atât de cald te-ai fi așteptat să fie puțină
lume sau mașini pe străzi. Mașini, biciclete, trotinete
și să ia startul ca la o adevărată cursă. Un motociclist
nu are loc printre mașini. Atrage atenția unui șofer:
”Hei, nu ești doar tu pe drum!” O sprânceană se ridică
ușor pe chipul celui care este la volanul mastodon-
tului de firmă. Două bătrânici, care așteptau pe trotu-
ar, privesc totul ca la cinematograf. Au rochii înflorate
și pălării de paie pe cap. „Căldură mare! Hi, hi! Se
încing spiritele! Căldură mare!”
*
Un strop de ploaie ar fi binevenit peste orașul ce
se topește ușor. Dar nu este niciun nor, așa că ne
mulțumim cu stropii căzuți din fântânile arteziene care
sunt prin tot orașul. Cele mai impresionante sunt cele
cântătoare din Sectorul 1, de la Piața Unirii.
Milioane de picături urcă spre cer, vrând parcă
să răcorească soarele care le face în ciudă. Nu reu-
șesc decât să formeze curcubee, să răcorească
oamenii și să se supere și mai tare, urcând continuu
spre cer și căzând în cascade spre pământ.

 Constantin STANCU
DIN BRAZDĂ LA FARMACIA POETULUI
Ion Pachia-Tatomirescu ne oferă cartea AFORIS-
MELE CELOR CINCI ELEMENTE DE FUNDAMENT
COSMIC, apărută la Timișoara: Editura Waldpress,
2022, o face cu seriozitate, aplicat, cu mesaj actualizat
și profund.
El concentrează în acestea viziunea valahă veche
despre Univers, face o punte între vremuri și ne arată
cultura zalmoxiană, specifică acestor locuri.
Această viziune este precreștină și anticipează
multe din temele creștine așa cum s-au coagulat de-a
lungul timpului, prin fuziunea dintre textele Vechiului și
Noului Testament. Sunt teme care pun arhicultura și
arhiliteratura într-o nouă lumină, alături de marile
culturi ale vremii vechi: egipteană, indiană, ebraică,
babiloniană, iraniană, greacă etc. Cu alte cuvinte, aici
a existat o civilizație care a fost preocupată de Creație/
Geneză, forțele care modelează lumea, poziția omului
în raport cu Universul, locul lui Dumnezeu/ Creatorul în
lume, pasiunea pentru păstrarea valorilor descoperite/
relevate/ accesate de oamenii de aici. Nu suntem
singuri, am fost parte a unei civilizații care s-a stins,
dar care își arată energiile și-n actuala cultură. Lumile
comunicau și atunci. Canalele erau altele și ritmul mult
mai lent, dar punțile s-au realizat.
Apelând la aforisme, autorul ne prezintă această
lume prin cuvinte simple, directe, practice, uneori
paradoxale, concise, energice, alegorice. El fixează
cadrul în care s-a coagulat lumea zalmoxiană/ valahă
în forțele care au dinamizat-o în istorie. Cartea are
reper aforismele ideatice/ brazdă, cum le numește
autorul, și care sunt talonate de aforismele farmacie,
poeme scrise de acesta pe baza temelor autoimpuse
și impuse de istoria veche. Rețeta îi aparține, este
originală, cu accente noi și suflu arhaic. Cartea este o
punte între cărțile lui Ion Pachia-Tatomirescu, leagă
ideile, temele zalmoxiene de opera sa și stabilește
legături definitive între aceste două planuri. Este un
demers cultural înalt, accesibil mai ales inițiaților, celor
care cunosc istoriile arse, preocupați de rădăcinile
noastre. În cenușa imperiilor se află diamante…
Elementele care au stat la baza Universului,
conform culturii vechii, au fost Aerul, Apa, Focul,
Lemnul, Pământul, toate forțe (împărați) modelatoare
ale existenței. Poetul le trece prin versurile sale, prin
prisma proprie pentru a descoperii marile taine. În
Cerul al Zecelea e Dumnezeu inexorabil, de neatins.
Lumea s-a creat nu în șapte zile, conform viziunii
ebraice, s-a creat în zece zile, susțineau valahii.
Sunt preluate și cizelate temele și ideile din cărțile
publicate, mai ales carte Drept-Zaloxianul Donares >
Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), Cosmografie
(2019); Aforismele apei (1999); Bomba cu neuroni
(1997); Caligraful de psalmi (2013); Comete-n cea de-
a 65-a vale (2012); Compostorul de nori (2004); De-a
fotonii (2017); Dumnezeu între sălbatice roze (1993)
etc.
Cartea valorifică cultura veche așa cum apare în
cărțile unor mari cărturari: Mircea Eliade (De la Zal-
moxis la Gengis-han -1980); Constantin Pârvu (Uni-
versul plantelor – 1997); Romulus Vulcănescu (Mito-
logie română -1985); Nicolae Pop (Perimetru senti-
mental – dialoguri cu scriitori olteni -1980) etc.
Constatăm că există o „farmacie”, un laborator
special al artistului, necesar, pentru fiecare element și
o corespondență între elemente. Lumea valahă
atingând, uneori, prin efortul cunoașterii, alte lumii,
până-n Pacific. Bucuria cunoașterii lumii tinde spre o
„nuntă cosmică”. Suntem chemați la un anotimp în
Cogaion, muntele sacru. Avem aer în Templele
Însângerate, dar și pericolul care pândește din Aer…
Evident, plutim pe o adâncă Apă. De la Apa
amniotică la sângele pământului. Apa își găsește
singură drumul, este măsura lucrurilor, ascunde
marile tezaure. Drumul apei îl simți din momentul
nașterii, iar fulgii sunt „visele Apei”…
În mitologia valahă focul are un loc aparte, semn
și putere. El formatează materia informă, luminează
căile. Omul are un foc al ființei. Jocul cu focul este
între limite maxime, de la iubire la pedeapsă. Focul
forțează limitele, Aeticus Ister (eroul valah) a ajuns
la Centura de Foc a Pacificului, iar istoria a consem-
nat jocul cu jarul în decembrie 1989, la Timișoara.
Lemnul are ceva sacru, bisericile au fost de lemn.
Sunt enumerate diferite neamuri de lemn, preferate
de daci: alunul, fagul, socul, băgărinul, dăcinul,
bradul, dudul, Lemnul Domnului…
Ni se indică semnificația Pământului în mitologia
noastră, legat de teluric și de conlucrările cu celelalte
(continuare în pag. 106)
104
 Lucia PĂTRAȘCU

SOLFEGIU, de Gheorghe Andrei NEAGU

Volumul „Solfegiu”, semnat de scriitorul Gheorghe
Andrei Neagu, publicat la editura StudiS, Iași, 2022,
urmează o desfășurare riguros calendaristică a ultimilor
ani, în care scriitorul a publicat cu rigoare un număr
important de creații proprii. Titlul acestui nou volum, pe
lângă faptul că se leagă personal de orele de muzică
începute pe la unsprezece ani și continuate (de altfel,
este titlul unei întâmplări redate în carte), rezultând
participarea la anumite spectacole muzicale (după cum
reiese din biografia sa), are și conotații strict
profesionale. Cu vârful degetelor, plimbă inteligența
condeiului scriitoricesc pe portativul întâmplărilor, având
grijă ca de fiecare dată notele creației să formeze câte
un solfegiu diferit unul de celălalt. Fiecare titlu, fiecare
întâmplare este o mică suită muzicală aparte, ce
participă la închegarea unui tot literar congruent și
armonios exprimat.
În general, nu este simplu să lecturezi volumele
semnate de Gheorghe Andrei Neagu. Toate au o
încărcătură ce încătușează cititorul și-l ține legat în
desfășurarea paginilor, fără gând de răgaz. O continuă
tentație de cursă lungă alături de personajele din carte.
Este și cazul acestui volum de proză scurtă, ce
cuprinde paisprezece titluri și tot atâtea situări în
întâmplări neașteptate. Scrierile sale pot părea
întâmplări obișnuite, însă maniera în care acestea sunt tăiatul porcului în ziua de Ispas), toate, personaje
scrise este captivantă și posibilă. expresive cu ajutorul cărora scriitorul Gheorghe An-
După ce am lecturat unele volume semnate de drei Neagu își creează po-vestirile cu dublu înțeles,
Gheorghe Andrei Neagu și n-am rezistat tentației de a- criticând lăcomia unora, nesimțirea altora, nepăsa-
mi exprima părerile despre unele dintre ele, constat, rea față de bunul comun, etc., defecte, atitudini
încă o dată, că nu este ușor să te afli în tovărășia negative, ce contravin unei conviețuiri armonioase.
acestora, ca cititor căruia i se solicită o atenție Descrierile sunt puține, scurte, dar intens
deosebită, un raționament corect, ce așază totul în punctate: „Și răpăitul ploii se zbate pe acoperișul
spațiul geografic și temporal respectiv și, mai ales, o casei” (pag. 48); „Seara începu să se furișeze
înțelegere empatică a lucrurilor. Așa erau vremurile, prin sat. Orizontul încețoșat dispărea puțin câte
așa erau oamenii, așa se țeseau întâmplările. puțin. Fumul din coșurile caselor se risipea în
Temele acestor proze scurte sunt felurite. Par întunericul ce apăsa tot mai tare pe acoperișuri”
așezate absolut aleatoriu, după voia și clipa de inspira- (pag. 105). Uneori metafore inedite strălucesc
ție a autorului. Par a avea o anumită independență, printre rândurile din carte: „...raze gâtuite se
însă toate urmează firul roșu din amintirile scriitorului, străduiesc să pătrundă înăuntru.” (pag. 48).
fir, ce poate croșeta la nesfârșit realitatea cu imaginația, Este de remarcat limbajul presărat cu multe
rezultând o dantelărie fermecătoare prin veridicul expresii specifice, prin care cititorul intră în lumea lui
situațiilor cu o încărcîtură emoțională deosebită. „bădie Andrei” și a „țațaiei Virginia”, așezându-se în
Pot fi teme absolut personale (În curtea casei mele; zona geografică din care provine scriitorul (este
Lădoiul cu orz; Solfegiu; Telefonul), ce dezvăluie nemțean, prin naștere și apoi, vrâncean convins prin
întâmplări și sentimente dezvoltate în perioada copilă- meandrele vieții). Expresii ca: coromâzlă, fâsca,
riei, adolescenței, tinereții sau maturității. Ori altele pestelca, zâmnic, chișleag, pocrișe, meleșteu,
(Dezertorul; Lunetiștii), ce tratează tema războiului și a făină de ciocantini, dă niște paie la șișcă, dau
urmărilor sale, ce au avut influențe majore asupra vieții culoare textului, situându-l și pe cititor în ținutul natal
tuturor și, îndeosebi, a celor care s-au aflat în mijlocul al autorului, ce-i aduce în ani atâtea amintiri
evenimentelor. proaspete acestuia.
Apoi, întâmplări ce aduc în fața cititorului portrete Nu putem trece cu vederea faptul că peste două-
accentuate prin trăsăturile fizice și, îndeosebi, carac- zeci de pagini din volum alcătuiesc o altă proză, o
teriale (pădurarul Vladimir, lacom și oportunist; Sile altă poveste, ce punctează, selectiv și ordonat, o
Bârjo-van, împătimit iubitor de cai; căruțașul Farfurie, viață de om dedicat cuvântului scris. Este vorba
cel care a hotărât să trăiască în apartament, la bloc, cu despre capitolul „Biografie selectivă”, ce aduce spre
familia, dar și calul său; Alexe, posesorul unui lâmâi, ale cunoaștere, celor care nu au aflat până acum, toată
cărui fructe sunt râvnite de toți; Dragomir, ocupat cu (continuare în pag. 106)

105
(urmare din pag. 105)
strădania autorului, entuziastă, neobosită de a participa
la connstruirea sa ca un scriitor cu întreg potențialul său
intelectiv și afectiv, ca un personaj ce va rămâne în
literatura română un important truditor al ei.
Volumul de proză „Solfegiu”, semnat de scriitorul
Gh. Andrei Neagu, este încă o dovadă că autorul, scri-
ind, este hotărât să se păstreze în lumea reală, acope-
rindu-și angoasele inerente cu unele cumpărături făcute
la misitul timpului: „Sunt misit. Vând clipe. Clipe de
fericire unor nefericiți ca dumneata!” (pag. 92).
Scrierile sale atestă o certă implicare tempe-
ramentală, ce aduce cititorul într-o stare asociativă,
deoarece fiecare a întâlnit, probabil, întâmplări asemă-
nătoare, trăite personal sau auzite de la alții, capabile
să influențeze starea emotivă a fiecăruia. Activitatea
socială, relațiile cu oameni de cultură importanți au
influențat benefic destinul scriitorului, iar activitatea
publicistică, făcută cu ardoare și ca editor de publicații
literare, l-au poziționat în miezul problemelor,
îndemnându-l la promovarea literaturii române în țară și
peste hotare.
Gheorghe Andrei Neagu este un scriitor complet, cu
un bogat prezent literar, referitor la volumele publicate
deja și, desigur, cu un încă frumos viitor literar, dovedit
prin valoarea scrierilor sale, deoarece, creația acestui
scriitor este viguroasă, o creație în care conștiința
literară este bine conturată, integrându-se meritoriu în
contextul literar actual.
Fără a avea pretenția unui teoretician consacrat, nu
putem încheia aceste scurte și incomplete considerații,
fără a sublinia faptul că în panteonului literar vrâncean
s-a făcut ceea ce se cuvine, așezându-se pentru poste-
ritate numele scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, care,
prin existența și creația sa, face din scrierile sale o
zestre ce merită prețuită, ca fiind născută din dorința de
a îmbogăți avuția literară a spațiului literaturii române și
de a promova valoarea acesteia.

(urmare din pag. 104)
elemente. Suntem pe un Pământ al Nașterii, oameni cu
picioarele pe Pământ. Unora le fuge Pământul de sub
picioare. Există un hotar între Dacia („Grădina lui
Dumnezeu”) și Infern…
Ion Pachia-Tatomirescu ne provoacă la o călătorie
prin sfera cunoașterii vechi, de la ierburi, arbori, plante,
zone - la marile ieșiri: fotonii, genezele, paradoxul. Sunt
elemente de fiecare zi și elemente care se contopesc în
istorie pentru a genera istorie. Cultura valahă are
greutatea ei și stă lipită de celelalte culturi ale lumii.
Aforismul Brazdă desenează esențele, prinde
misterul:
„Se spune că există de la nașterea planetei noastre
«conserve de Aer pur» în granituri, în cremene, în gra-
nituri, în cremene, în marmură, în «pietre de râu», dar și
în «pietre de fulger»; o notabilă parte din acest Aer
primordial se eliberează la cioplirea / spargerea pietre-
lor cu picamăre (pickhammere), cu târnăcoape, cu cio-
cane, ori în moderne conca-soare…” (p.33).
Poetul este chemat să „vadă” în interiorul fenomene-
lor, Aforismul Farmacia - Poem îi solicită talentul și
efortul:
„Aer-e, vânt epocal/ turbare-n coamă de cal/ și-n
războinic triumfal,/ elansat-rinocefal,/ dă-mi ozon cu
pălărie/ - pălărie saturnie -, / nu cum cel din bălărie,/
ori din forjă de Bănie -/ c-am orașu-n colilie/ și-n
frunze de ciocârlie…” (p.34).
Autorul se folosește de limbajul arhaic, are simțul
special al limbii în dinamica ei, plusând cu noile
descoperiri care au modelat gândirea omului
modern, fără să piardă esențele, specific gândirii
valahe, vechi cuvinte cu esențe aspre.
Cogaion, muntele sacru al Daciei, apare în
numeroase ipostaze. Fiecare religie este legată de
un munte. Sion – la Evrei, Olimp – la Greci, Cogaion
– la valahi. Muntele revine în textele scrise, este o
prezență dinamică, un anotimp care are dimensiuni
aparte în sfera spirituală, poetul simte miracolul și-l
exprimă prin versuri dantelate. Notează: Cogaion,
muntele nostru din cortex, amprenta pusă în sufletul
oamenilor. Brusc, ninge acolo, o ninsoare ca o
spălare de erori. Este muntele cel frumos, din
înălțimi se vede altfel istoria Daciei, este un „relief
de sunet”…
„Pământ fertil de păsări, fertilă vale-adâncă,/
soarele doarme-n scorburi, în miere, printre urși/
înnobilați de iarnă, în ochi de ierburi încă/ nebănuiți
pădurii de-atâția luceferi scurși” (p.173). În
aforismul – brazdă Ion Pachia-Tatomirescu reține,
din vremuri scurse, epopeea care a marcat lumea
de atunci. În orizontul anilor 1605 î. H., Zalmoxis
(Salumos, Salmos, Zalmoxe) a dispărut din viața
valahilor de parcă „l-a înghițit Pământul”, dar a
apărut după cinci ani, conform ritualului cogaionic
de a se face „nemuritor”, sub noul chip vădit al
peșterii, ca un miracol, ca o înviere…(p. 173).
Prin cărțile sale, Ion Pachia-Tatomirescu ne
arată o altă față a literaturii române, partea dispusă
să preia vechile valori și să le potențeze sensurile,
deschiderile. Este sensibil la marile probleme ale
omului, face elogiul Universului și a Creatorului
apelând la elementele culturale aparent străine
unele de altele. Unele se regăsesc în mișcarea
paradoxală a lumii. Ține echilibru între manieră și
original, apelează la nou fără să volatizeze trecutul,
este pasionat de absolut și de o patrie veșnică,
ținută în Brațe de Dumnezeu. Are curajul să
tălmăcească regulile Cosmosului, apelând la
elasticitatea limbajului, întorcându-se la natura pură
și calmă. Păstrează energiile Logosului și le explică
prin mijloace literare, cu alte cuvinte: ELEMENTE
DE FUNDAMENT COSMIC...
August 2022.

106
 Sorin VÂNĂTORU
Literatura ca tun protonic împotriva cancerului
După fiecare combinaţie de verbe,
conjuncţii, substantive, adverbe,
după fiecare construcţie literară,
poezie sau proză,
ar trebui să luăm textul respectiv şi să dăm fuga la cel
mai apropiat spital.
Vom cere să ni se aducă un bolnav.
El îşi va da jos pansamentul care acoperă tumoarea
şi va pune citostaticele pe noptieră.
Imediat vom scoate din buzunar compunerea literară
şi vom începe să o citim chiar în faţa tumorii.
Dacă ansamblul de cuvinte şi imagini ale scrierii nu
are un efect vizibil
asupra structurii moleculare canceroase,
înseamnă că deocamdată nu am găsit
„cuvântul ce exprimă adevărul”,
pe care îl căuta Eminescu.
Deschiderea cerurilor în sufragerie
Sunt în bucătărie.
Fac nişte ciorbă,
mi-a mai rămas ceva Vegeta.
Într-o singurătate absolută adaug piper,
misticul e infinitul minus unul- îmi zic,
trec prin holul întunecat, hainele încremenite în cuier
prevestesc mereu ceva, dau colţul spre vest, trec un
prag, o celulă fotoelectrică a vieţii, mă lungesc în pat,
între nodul de cale ferată şi radiotelescoape,
într-o dumnezeire imprevizibilă,
strălucirea Lui e de nedescris,
sunt gata să strig: Amin,
dar cineva sună la uşă.
Borcanul cu prenadez
Sunt foarte bucuros.
Mi-a reuşit scrierea, îmi zic.
Mă uit în dreapta:
un băţ de chibrit stă la 67,45 de grade
faţă de borcanul cu prenadez.
Privesc fix unghiul
şi încep să mă îndoiesc de ceea ce scriu.
Martirii creştini, sinucigaşii!
Dumnezeu să-i ierte!
Martirii creştini, printre care şi Brâncoveanu
-un exemplu satanic de cruzime
faţă de proprii copii-
au ucis în ei şi sămânţa dumnezeiască,
prin care se puteau înmulţi talanţii,
dar şi-au iubit mai mult fanatismul.
Excesiva justificare primitivă a credinţei
i-a transformat în hălci de carne sfâşiate de lei,
şi în candidaţi la tăierea în două cu ferăstrăul!
Când obsesia luminii devine iraţională,
ea poate aduce întunericul.
Au ucis raţiunea dumnezeiască.
Dumnezeu avea nevoie de ei vii,
nu de sinucigaşi sfinţiţi!

închid ochii, Tocmai Dumnezeul lor i-a pedepsit,

prin însuşi faptul că au murit în chinuri
ferestrele se deschid,
groaznice,
lustra cade, ceea ce martirii au luat drept moarte în numele
se prăbuşesc peste mine Domnului!
tavanul,
blocul, Acceptarea lor de a muri pentru credinţa,
atmosfera, afirma de fapt conştiinţa unui Dumnezeu
ecuaţiile cosmologice, asemenea lor,
sunt un abur care iese din moloz spre ceruri, un Dumnezeu al morţii şi distrugerii,

Aleluia! Aleluia!, un Dumnezeu de măcelărie!


toate peceţile s-au rupt,
sunt o lumină sălbatică,
o luciditate nebună,
sunt Dumnezeu minus unul

107
 Tudosia LAZĂR
ECOURI CULTURALE
Așa cum tot ce este frumos repede se termină, tot
astfel s-a întâmplat și cu evenimentul din ziua de 3
septembrie, zi în care a avut loc sărbătorirea zilei limbii
române la „Oaza lui Năstăsache”. De această dată, o
ploaie măruntă, dar hotărâtă să continuie mai mult timp,
ne-a determinat să ne adăpostim într-un loc închis, care
ne izola de peisajul mioritic în care se desfășuraseră
șezătorile noastre literare de fiecare dată. Poate ploaia
de afară spera să renunțăm. Dar noi nu ne-am lăsat
deja câteva zile și încă mai simt parfumul și frumu-

influențați de ea și am decis că, chiar dacă nu puteam
sețea acelor momente. Văd încă privirile în care se
admira frumusețea peisajului de pe malul râului Bârlad,
citea căldura și bucuria de a fi acolo a celor prezenți.
unde susurul undelor ar fi purtat pe ele cântecul greie-
Și, cum după un timp ploaia s-a oprit, se pare că și
rilor; fără covor roșu, am deschis festivitatea după pro-
ea a ascultat vorba dulce românească și, spășită, a
gramul stabilit. În ciuda a tot și a toate, frumoasa limbă
plecat. Regreta, se pare că în „egoismul” ei „ploile
românească s-a ridicat spre cerul înnorat în ritm și rimă,
nu mi le-a stricat”!
în frumoase povestiri sau mesaje și urări de „La mulți
Măreția acestei sărbători ne va lumina, cred,
ani!”, în cântec și voie bună! Pentru câteva ore am fost o
întreaga noastră vocație scriitoricească! Tuturor
familie care a simțit la fel și a dorit același lucru: să con-
celor care au participat la eveniment le mulțumesc
solidăm și să apărăm citadela limbii strămoșești, să o
cu multă prețuire! Le promit că, dacă vom fi sănă-
îmbogățim cu scrierile noastre, care să rămână în timp
toși, vom sărbători și pe mai departe în fiecare an
amprente pentru generațiile viitoare.
ZIUA LIMBII ROMÂNE, tot aici, la „La oaza lui Năs-
Am cinstit astfel cum se cuvine această sărbătoare
tăsache”, bineînțeles, cu permisiunea gazdei! La
națională și promotorii (cei care au luptat ca ea să existe)
mulți ani, dulce și frumoasă limbă strămoșească!
nu au rămas uitați, numele lor fiind menționate ca un
merit deosebit ce li se cuvine. Dacă domnul Alexandru
Florin Țene - președintele L. S. din România a putut să-și
exprime prețuirea pentru această zi printr-un mesaj,
doamna Lygia Diaconescu, scriitoare de prestigiu, direc-
toarea revistei „Starpress” și scriitorul Corneliu Leu - tot
atât de valoros, ne-au părăsit cu ceva timp în urmă,
mergând în dumnezeescul cenaclu literar al îngerilor,
nemaiputând fi alături de noi. Pe aceștia din urmă am
putut doar să-i comemorăm la biserica din sat, la bustul
poetului Ștefan Petică, primul simbolist în poezia româ-
nească, născut în satul Bucești. Acesta a scris și publicat
de la o vârstă foarte fragedă, cât alții într-o viață. Aseme-
nea lui Eminescu, s-a stins de tânăr, lăsând în urma sa
adevărate opere ale literaturii românești! Dumnezeu a
„scăpat” pocalul cu harul scrisului în satul acesta, poate
așa se explică de ce peste mai multe zeci de ani în satul
lui Ștefan Petică, chiar pe ulița cu același nume, s-au
născut și au crescut trei scriitoare. Olimpia Sava, Ana
Dobre și Tudosia Lazăr (subsemnata).
Ca organizatoare a evenimentului, mi-am îndeplinit un
vis, acela de a aduce un omagiu celor trei poeți: Ștefan
Petică, Lygia Diaconescu și Corneliu Leu, pentru tot ceea
ce au făcut în viață ca limba română să prospere și în
versuri să-nflorească!
Toți cei prezenți au contribuit la reușita acestui
eveniment aducând omagiu limbii noastre, prin prezenta- (continuare în pag. 109)
rea unei noi lucrări, prin cântec și voie bună! S-au scurs
108
(urmare din pag. 108)

109
 Adi SECARĂ
Un om curajos în Estul sălbatic al Poeziei
(Postfață)
De curând, am scris despre o altă carte de poezie în
care dialogul vers-ilustrație este la fel de intens, dens,
inspirat ca și în volumul pe care abia l-ați încheiat! Este
vorba de dialogul Denisei Crăciun cu regretatul Silviu
Bârsanu, în „Între sistolă și epistolă”, apărut la Ed. Eikon,
București, în anul 2021. Acolo era o conversație între o
discipolă a lui Umberto Eco și Salah Stétié, ca să dăm
doar două nume, și un rebel, aici este o conversație între
doi iubiți privilegiați de îngeri, doi soți, graficiana, Doina
Talabă, fiind, fără doar și poate, o nouă Ligia Macovei,
dacă vreți (și păstrând, într-un fel, proporțiile), și mă refer
la cunoscutele desene realizate pentru edițiile Eminescu,
poetul Adrian Talabă, un neo-romantic clar, nădăjduind
pur și simplu la... narațiunea faptului de a fi, a deveni și
mai ales de a simți ca un poet care învinge vremurile.
Astfel, „Sărutul” „E primul pas făcut înspre iubire,/ Şi pri-
mul semn al dragostei el este,/ Să-i acordăm şi preţuire,/
Şi totul se transformă-ntr-o poveste.” La fel, versul clasic
solicită demn „prețuire” și, vorba lui Eminescu, „Îl vede
azi, îl vede mâni,/ Astfel dorința-i gata...”
Curajos demersul poetului Adrian Talabă de a îm-
blânzi dorința stihului rebel astăzi, gata să cucerească
scriitorul, repet, astăzi, să-l domine, să facă din el ce
vrea el, stihul-stihie, iar nu ce vrea poetul din el!
Cred că ați sesizat deja Bucuria omului de a se juca
serios cu versul, cuvântul, sentimentul, dincolo de mode
și curente literare, de a dansa precum Zorba sub stropii
de rouă, de ploaie, de valuri de mare, valuri stârnite și de
prăbușirea unor iluzii...
Dar Adrian Talabă îmblânzește frumos și iluziile, Dra-
gostea trebuie să implice și Recunoștință, iar versul său
este și omagiu, mulțumire: „Îţi mulţumesc, fiinţă iubită,/
De clipele aduse-n dar./ Tu eşti mereu nepreţuită,/ Cu
tine-n viaţă, nimic nu e-n zadar.”
Între „metaforă”, transfigurare, care va să zică, și
„vers”, Adrian Talabă alege (sau este ales) „versul”, care
este atât de aproape de... „versus”, având origine comu-
nă, etimologic vorbind, preferând o situare cât mai aproa-
pe de origini, de candoarea Începuturilor, doar spune Ion
Barbu: „sfânt e doar începutul”, iar retrăirea acelor
vremuri este pentru poet un comandament care trebuie
îndeplinit, respectat!
Deoarece Poezia fost mereu... un „Dor”: „Nu e normal
ca un singur nor/ Să fure raza soarelui./ Dar e normal ca
dintr-un dor/ Să fie al tău, să fii a lui.” Particularizând (și
mai mult): „Mi-e dor de zâmbetul tău,/ De buzele tale mi-
e dor,/ Gândindu-mă la trupul tău,/ Pe care, mereu am
să-l ador.” este căutată o anume muzicalitate, nu meta-
fora („...viorile/ Cu cântul lor, să te dezmiardă”. Sau:
„Cântând la mandolină, versu-mi vine/ De departe, se
vede că sunt îndrăgostit.”), cel puțin până la o nouă
abordare a fenomenului!
Simplificând la maxim, cartea este o declarație de
dragoste, îndemn la uitarea Rațiunii (artei lirice), totem
fiind asumat, în cinstea Zilelor de Dragobete sau de Sf.
Valentin, un „iepuraș de pluș”: „De iepuraş, eu am uitat,/
Numai la tine m-am gândit.// Şi ne-am iubit, iubit,/ Cu
multă pasiune,/ În noi, iubirea a biruit,/ Uitând de rațiune”
„Zâna” poetului inspiră un erotism deseori
îndrăzneț (în exprimare), inspirând chiar un... „eseu”
care are un miez fierbinte: „Ţi-am admirat şi chipul,/
Şi părul ondulat,/ Ţi-am sărutat şi sânii,/ Şi pântecul
cel plat.// Şi, coborând privirea,/ În zona intimă-am
ajuns,/ Tu ai admirat mărirea,/ Apoi, încet, uşor, eu
te-am pătruns.” Tensiunea crește când apare și...
Moartea (Iubirii, în special), speranțele renascentiste
fiind aproape în van, un text precum „De nu sunt eu
alesul” aducând aminte de șlagărul lui Alexandru
Jula, „Soția prietenului meu”!
Așteptarea muzei capătă greutate din multe
puncte de vedere, din perspectiva discuțiilor avute
cu poetul atât în particular, cât și la ședințele
cenaclului „Noduri & Semne”, unde Adrian Talabă
participă conștient de lungul drum al Poeziei către...
sine: „Aştept muza/ Să mă-nveţe,/ Cum să vin/ Să-ţi
dau bineţe.// Aştept muza/ Să pot scrie,/ Cum să ai/
Doar bucurie.// Vine muza/ Mâzgălesc,/ Şi îţi scriu/
Că „te iubesc”!// Vine muza/ Muza bună/ Şi-ţi spun,
dulce,/ Noapte bună!”
Auto-ironizându-se cu mâzgăleala, Adrian Tala-
bă, cu maturitate („Visez… visez…/ Să nu calci pe
visurile mele…”), face, cum spuneam (la o ședință
de cenaclu), primii pași. Poate nu atât de importanți
pentru o anume Istorie, dar cu siguranță decisivi
pentru „povestea” sa, deoarece toți avem acest
drept de a ne visa într-o poveste, unde mereu ar
trebui să punem întrebări: „Privesc de la fereastra
deschisă,/ Cu braţele spre cer,/ Aceasta este azi
pedeapsa/ Să fiu în lume un simplu pasager?//(...)
Aş vrea să ştiu de ce/ Iubirile sunt trecătoare?/ Apa
izvoarelor e rece/ Şi mamele sunt răbdătoare./ Aş
vrea să ştiu/ De ce natura e perfectă?/ Poate-am să
aflu, într-un târziu,/ De ce trăim în lume aşa de-
mentă?// Aş vrea să ştiu/ Şi cum va fi în altă lume?/
(continuare în pag. 111)
110
(urmare din pag. 110)

Vom merge, oare, pe acelaşi drum?/ Sau cineva se ţine

Ștefan PETICĂ
doar de glume.” Cântarea care n-a fost spusă
Cu siguranță, dacă dragostea de poezie va continua,
Poezia îi va răspunde în fel și chip lui Adrian Talabă. Cântarea care n-a fost spusă
Volumul pe care abia l-ați încheiat este dovada unui E mai frumoasă ca oricare,
început frumos de prietenie, ca în filmul „Casablanca”, Misterul ei e o beţie
iubita fiind pasibilă să-i ceară să mai „cânte”, trecerea De voluptoasă-ndurerare.
spre subiectul religios (doar știm din Sfintele Scripturi
În nota sfântă care piere
(„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar
În tremurările sfioase
dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi
A unor rugi de Magdalene
chimval răsunător./ Şi de aş avea darul proorociei şi Curg clare lacrimi preţioase
tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea
atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, Dar în cântarea fără nume
nimic nu sunt./ Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş Ascunsă-n negrele vioare,
da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu- E-o tragedie tăinuită;
mi foloseşte./ Dragostea îndelung rabdă; dragostea este Plâng albe vise m orte-n floare.
binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu
se trufeşte./ Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu Tristeţea lor neprihănită
caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte Atât e de chinuitoare
răul./ Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de Că pune-n suflete pătate
adevăr.” ș.a.m.d.) fiind mai mult decât interesantă: O mistică înfiorare.
„Soarele şi Luna/ Sunt ochii Domnului Iisus/ Cu ei Şi o chemare zace-n ele
priveşte spre Pământ/ Mereu, din cer, de sus.// EL ne De-o strobitoare nostalgie:
veghează mersul/ Şi ne dă gândul cel bun,/ Din prima zi Tortura ei necunoscută
din an/ Până dincolo de Crăciun.// Ne e mereu speranţa/ Este suprema poezie.
Tot EL ne este bucuria,/ Şi e mereu cu noi/ S-aducă
mântuirea.”, influența liricii populare spunându-și aici Şi cel menit să ducă dorul
cuvântul, apropierea Sacrului și (de) Profan(ului) fiind Cântărei sfinte şi alese
clară: „Ce poate fi în viaţă mai frumos,/ Când cu iubitul Îşi simte inima cuprinsă
eşti în gânduri,/ De parcă ai pluti, din cer, de la Hristos,/ De suferinţi neînţelese.
Cu dragostea lui, până-n adâncuri.// Ei s-au iubit a nu
În flacăra nemistuită
ştiu câta oară,/ Şi cu tandreţe, pe trup s-au mângâiat,/
S-aprinde sufletul şi arde
Azi, îngerii din cer coboară,/ Şi-n dragoste i-au
Şi moare dornic de misterul
înveşmântat.// Şi s-au iubit, şi poate încă se iubesc,/ Cântării stranii de pe coarde.
Trăind în taină poveste de amor,/ Pe aripi de înger încă
mai plutesc,// Că şi iubirea-i dată tot de Creator.” Ah, când în inemi sbuciumate
Pentru cine adoră plimbările prin parcuri, ar putea Orice dorinţe-ncet se curmă,
spune că este o poezie de „tip Cișmigiu & Co” (cu o mică Sdrobiţi vioara fermecată:
aluzie la un roman), un bun început pentru orice iubire Grozav e cântecul din urmă.
(literară): „Şi, deodată, de undeva ai apărut,/ Cu părul
blond, cu aur poleit,/ Parc-am ştiut că acesta-i un Când Vioarele tăcură
început,/ Cu cea din vis, tu semănai leit.// Drumurile
noastre, cu flori erau pavate,/ Copacii toţi, cu drag ne Vioarele tăcură. O, notă cea din urmă
salutau,/ Inima-n piept prinsese a se zbate,/ Vorbele-n Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
glas, de dor ne tremurau.// Îţi mulţumesc, iubita mea din Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
vis,/ Că lângă mine astăzi îţi duci paşii,/ Mă simt de parc- Pe visurile stinse din suflete-ostenite.
aş fi în paradis,/ Şi mă înalţ spre cer până la aştri.” Dar, Arcuşurile albe în noaptea solitară
încet-încet, veți vedea (sau deja ați văzut) că nimic nu Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
poate fi simplu sau naiv: și norii se pot îndrăgosti, un nor Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară
poate fi chiar ființa îndrăgostitului, chiar te poți întreba Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!
dacă în paradis va fi mereu numai lapte și miere, oare ce
se va mai întâmpla? Singurătatea și Tristețea, oare ce Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
roluri vor avea? În următoarele cărți ale lui Adrian Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Talabă, dar și acolo unde nu ar trebui să fie nici Pe flaute de aur în seri de evocare
supărare, nici suspin? A imnurilor triste din templele uitate.
Aproape în altă ordine de idei, niciodată nu este prea
Murise însă cântul de veche voluptate,
târziu, acesta ar fi un alt mesaj (al apariției) cărții: Şi triste şi stinghere vioarele părură
„Niciodată nu-i târziu să iubeşti,/ Să schimbi tristeţea-n
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
fericire,/ Când ochii dragi îi întâlneşti/ Şi îţi aduc doar
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.
bucurie.// Azi vreau să cred în tine,/ Aş vrea să cred ce-
mi spui/ Aş vrea să cred în ochii tăi,/ Aşa mari, frumoşi,

111
(continuare în pag. 113)

 Gheorghe UNGUREANU
Satul
Satul meu e unic, ceea ce
Mă face unic și pe mine
În felul meu romantic
Și sentimental
Într-o altă vale, sub un alt nume
In-ești, in-eri
Sau sub oricare altă terminație
Probabil
Că n-aș fi putut avea
O astfel de relație
Așadar, satul meu e singular
E durabil și, cumva
Prin simbioză resimt
Eu însumi o astfel de metamorfoză.
Epigonii
Epigoni sunt toți artiștii...
Ei stăruie să repete
În mic și ateu
Actul de glorie al creației
Deși, firește că bagheta
Magică se găsește
Numai și numai de la Dumnezeu
Artiștii, copii răsfățați ai
Sorții revin mereu la rea-
Litatea cea tragică.
Bipede
O cultură de bipede, rod al aventurii
Firii, se ridică, se repede
Spre mirajul nemuririi
Un drum urcă fiecare spre himerul
Ideal pe poteca-nșelătoare
Dintre ‟nalt și abisal.
Se adună spații goale întărind
Vechiul mister: De ce vrei
Cu mâini murdare să prinzi
Stele de pe cer?
Ne complacem în tăcere, înspre
Viitor beția, fără vlagă
Și puterea ne-o tărăște inerția
Soarele, sfidare crasă, mă atrage
Și mă-nbie priveghind ce va să fie
Pe un colț retras de masă:
Tomul de filozofie.
În aceeași măsură
S-a stins și ultimul felinar
La birtul din fundătură
Timpul bate o singură măsură
Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Prezent prezent prezent.
Ca un făcut, în spate se află
Cimitirul unde vremea, formal
Își întrerupe firul, adică
Absent absent absent.
Sunt, așadar, două ipostaze
Ale existenței: clienți, rezidenți
Împărtășind aceeași stare de perplex
Evident, evident, evident.
Suferința
Pământul e bolnav de atâtea ere
Care i-au supt din vlagă
Astenia ajunge să se ntindă ca o plagă
Să-i afecteze grav anatomia.
Au fost dintâi, e drept, schimb prin care
Pământul se-mplinea precum făptura
Apoi, s-a interpus arhitectura
În calea dezvoltării naturale.
Și astfel, a ajuns să-și poarte soarta
Secătuit, cu cicatrici – atele -
I-au împânzit în grabă toate cele
Și-i dau acum paloare ca de moarte.
Concomitent cu zborul către stele
Pământul e bolnav de-atâtea ere.
Arme
Arma infanteristului
Sunt picioarele care
Să-l ducă în marș forțat
Oriunde se găsește ceva de apărat
A artileristului
Firește, să vadă
Iară ofițerul
Se bazează neapărat
Pe voce și uniforma sa de paradă.
Toți ceilalți
Oameni aplecați sub vremi
Savanți, ignoranți
Maeștri, novici sau mireni
Nu rămân
Decât cu speranța creștină, singura
Care îi acoperă precum o pelerină.
(continuare în pag. 113)
112
(urmare din pag. 112)

Miruna CANTIA
Cu atenție
Priviți atent, veți constata Hai-hui la şcoală
Că România, patria mea
n-o fi acum chiar inimă dar Era o zi frumoasă de primavară,
cu siguranță este un fel de iar eu mă pregăteam de școală.
stomac al Europei... Când am ajuns, doamna profesoară
priviți cu ochii minții câte ne-a întâmpinat,
popoare migratoare din orient Ne-a spus că are o surpriză,
a digerat cuprinsul ei dintre
la care nici n-am visat!
Carpați și mare pentru au însuflet
Un continent... priviți așadar Atunci Harry Potter pe ușă a intrat
Foarte, foarte atent! și pe toți ne-a fermecat.
Eram așa fericită să-l întâlnesc și să pot să-i
La sindrofie vorbesc…
Invitat la sindrofie Îl priveam toți cu admirație,
Fără papion și frac, nu ne mai doream recreație.
Sunt drumețul în pustie Însă... iată, are loc o reacţie...
Cu veșmânt, un simplu sac.
N-am știut, sărman de mine Deodată, urlete puternice se aud în depărtare
Ce intrare să aleg Erau zmeii; l-au urmărit pe Harry Potter
Și-am râvnit la cupe pline să-l omoare,
Nu la ce-i curat dar sec. Magia lui nu le era pe plac, oare?
Lăcomit-am la mâncare Și-a luat sabia, bagheta magică și a pornit la luptă,
Etalată-n chip alert Să-nvingă zmeii răi și-apoi să fugă,
De la cap pân la picioare În ajutor repede au venit Roșu și Verde Împărat,
Când aveam un trup deșert. Căci el le dete veste, când pe zmei i-a aflat,
După ani de rătăcire Armatele lor mari, pe zmei i-au înconjurat,
De miraje și de fum Iar Harry Potter capetele le-a tăiat.
Schimb intrarea pe ieșire Dar de la zmeul mare ce credeți c-a aflat?
Chiar în clipa de ajun.
Că pe Ileana Cosânzeana o ține captivă la palat,

 Și n-o eliberează din turnul cel înalt!

Dar Harry Potter pe gânduri nu a stat,

(urmare din pag. 111)
căprui.”
Parcă poetul chiar s-ar uita în ochii Poeziei în sine, ar
fi hipnotizat de o formă a ei, de un zâmbet, de stropul ei
de dragoste pentru arta cuvintelor, pentru mantra care
este mama tuturor repetițiilor: „Priveşte-n ochii mei,/
Priveşte-n adâncul lor,/ Vei găsi şi dragoste,/ Vei găsi şi
dor.”
Parcă ar da, dacă este să facem un rezumat,
dreptate Criticului (George Călinescu): „Dragostea se
naşte din priviri, creşte pe buze şi moare în lacrimi.” Dar
și (Sfântului) Ioan Gură de Aur: „Dragostea este bucuria
de a face altora bucurie.”
Cine știe să se bucure de cuvintele omului, va ști să
citească și printre rânduri: lui Adrian Talabă nu-i este
frică de gustul unei cafele cinstite, nici de zațul în care se
pot ghici alte cuvinte, ale viitorului! Iubirea este, chiar de
unii spun că nu-i pot demonstra existența!
Poezia este!
Punctum!
El, de îndat‟, la casa zmeului s-a teleportat,
Acolo la palat ce credeți c-a găsit?
Era un balaur cu șapte capete cu care s-a jucat..
Căci el avea bagheta, magia l-a ajutat!
Luptam și noi cu monstrul, deloc nu ne-am lăsat
Am mers cu toți din clasă și fata am salvat!
Clasa noastră acum era în flăcări,
ne aflam în palat,
Frumosul Harry Potter însă, ne-a protejat
Și cu bagheta lui, focul a spulberat.
Apoi pe prințesa Ileana de mână a luat,
A spus încet o vrajă și iarăși am zburat.
El și Ileana erau din nou fericiți
Ne-au invitat pe toți la nunta lor de vis
Trei zile și trei nopți a fost ca-n paradis!
Premiul revistei literare Boem@ la concursul pentru elevi “Condeiul fermecat”
organizat de Biblioteca Județeană “V. A. Urechia” din Galaț, 5 iulie 2022.

 
113


 CĂRŢI SOSITE LA REDACŢIE

Gülten Abdula Nazare - Bir asirin ardindan / Lavinia Braniște – Sonia ridică mâna Petre Rău – Satul meu în toate dorurile mele
Büyük Taarruz, Ed. InfoRapArt, 2022 Ed. Polirom, 2019 Ed. InfoRapArt, 2022

Dumitru Băluță – Liniștea părea o încercare Tache Grigoraș - Cumpăna vieții mele și niște Ioan Gheorghiță – Sfinxul Dunării. Poetul
Editura Pontos, Chișinău 2022 poezii, Ed. InfoRapArt, 2022 Ed. Art Creativ, 2022

Dumitru Băluță – Umbre de cristal Constantin Bejenaru – Beco – Poeme sapiențiale Dumitru Băluță – Inițial - Poeme
Editura Pontos, Chișinău 2021 asemeni Cobrelor Regale, Ed. Pim, 2022 Ed. Pontos, Chișinău 2021

114
 CĂRŢI SOSITE LA REDACŢIE

Neluța Stăicuț - Bunica, scumpa mea bunică Olimpia Sava – Amintiri de pus la icoană Tudosia Lazăr – Cu destinul nu-i de glumă
Ed. Izvorul cuvântului, 2022 Ed. Olimpias, 2015 Ed. Olimpias, 2022

Olimpia Sava – Legende despre haiduci Camelia Florescu – Nu-s o fată ca oricare Mariana Vicky Vârtosu – Dimineți furate
Editura Olimpias, 2020 Ed. InfoRapArt, 2022 Ed. Armonii Culcurale, Adjud, 2022

Adrian Talabă – Un strop de dragoste Adrian Talabă – Întrebări fără răspuns Geanina Bîrlădeanu – Lentile indiscrete
Editura InfoRapArt, 2022 Editura InfoRapArt, 2022 Ed. Papirus Media, Roman 2021

115
116