Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TAINA
SCRISULUI (182)
- EXPERIENȚA
MEA CA
SCRIITOR
Din copilărie am fost fascinat de
lumea cărților și citeam cu plăcere în
mod special cărți de povestiri. Pe
măsură ce înaintam în perioada
adolescenței am început să citesc și
altfel de cărți, iar într-un timp mă
atrăgeau cărțile polițiste. Dar cel mai
mult îmi plăceau povestirile scrise de
marii povestitori ai lumii precum Jack
London, Charles Dickens, ș.a. Pe la
paisprezece ani s-a cristalizat în
mine ideea că trebuie să scriu. Am
înțeles încă de pe atunci că orice altceva aș face în viață va fi subordonat creației
literare. Oamenii în mijlocul cărora mi-am trăit copilăria, adolescența și tinerețea nu erau
interesați de literatură și priveau straniu pasiunea mea de a citi cărți. Chiar unii îmi
reproșau că citesc prea mult și că din cititul cărților nu se poate trăi. Partea materială a
vieții îi acapara pe acei oameni prea mult și de aceea nu aveau înclinații spre lectură.
Pe atunci citeam cam tot ce îmi cădea în mână. Pe la cinsprezece ani am găsit o carte
de povestiri și nuvele de Tolstoi, însă înțelegeam doar în parte și de aceea citeam un
timp apoi abandonam lectura acelei cărți ca apoi să revin dorind să-i pătrund înțelesul.
În acea perioadă din viața mea citeam cărți ce erau prea grele pentru vârsta mea. Îmi
aduc aminte că pe când mergeam la bibliotecă și luam anumite cărți, bibliotecara mă
întreba mirată dacă acele cărți erau pentru mine. Uneori scriam mici fragmente pe
caiete. Odată pe când aveam optsprezece ani i-am dictat unui prieten o povestire pe
care el a scris-o pe un caiet. Apoi după un timp m-am reîntâlnit cu el și mi-a spus că a
arătat acea povestire unei persoane ce se pricepea la literatură, iar acea persoană i-a
spus să aibă grijă că povestirea era cu siguranță luată dintr-o carte menționând că am
jucat o farsă dându-mă drept autor. Însă prietenul meu era prea sigur că acea povestire
era creată de mine pentru că conținea elemente din viața reală pe care amândoi le
trăisem.
Pe la nouăsprezece ani i-am descoprit pe Poe și Gorki, dar îl citeam în mod asiduu pe
Tolstoi! Dintre toți el mi se părea cel mai valoros, mă atrăgea farmecul său inegalabil cu
care își scrisese operele literare. Eram pe atunci tot mai atras de viețile scriitorilor și
citeam biografiile lor dorind să aflu ce fel de oameni au fost și cum au trăit. Una din
cărțile ce mi-a dat startul pe drumul scrisului a fost cartea lui Panait Istrati „Cum am
devenit scriitor”.
Îmi aduc aminte că eram în ultimele zile de armată și citeam din acea carte în dormitorul
unde soldații mișunau văzându-și fiecare de treburile lui. La un moment dat s-a apropiat
de mine sergentul de serviciu și s-a uitat atent la coperta acelei cărți și a exclamat cu
voce tare: „Uite ce carte citește ăsta «Cum am devenit scriitor»”! După care a râs
zgomotos. Ceilalți soldați aproape că nu l-au băgat în seamă. Însă eu am înțeles atunci
privindu-i fața acelui sergent cât de departe erau unii oameni în a înțelege măreția
literaturii. Avea dreptate un critic literar ce susținea că atunci când privește fața unui om
își dă seama dacă acea persoană citește cărți sau nu.
În viață m-am confruntat cu întrebarea: „De ce scriu?” Pentru că scrisul dacă nu îți
aduce beneficii materiale nu are rost să continui să scrii. La douăzeci de ani citind „Noul
Testament” am descoperit frumusețea iubirii lui Dumnezeu exemplificată în viața lui
Iisus. Am fost fascinat de persoana și învățăturile lui Iisus, și am început să percep încă
de pe atunci scrisul ca pe o chemare din partea lui Dumnezeu pentru a propovădui prin
scris valorile creștine.
Este fascinant actul scrisului atunci când îl realizezi sub imboldul inspirației divine. Chiar
dacă scrisul meu are și imperfecțiuni, asta se datorează în mare parte faptului că sunt
un autodidact și că nu am studii superioare însă ca mesaj ceea ce scriu cred că are
valoare pentru că este inspirat de Dumnezeu.
Astăzi nu mai concep minunatul act al scrisului fără inspirația ce se coboară de sus. Am
fost întotdeauna fascinat de inspirația pe care au avut-o scriitorii Bibliei, este
impresionant modul cum au reușit în cuvinte simple să redea pe înțelesul tuturor
dimensiunile Planului de Mântuire. Există în scrierile lor simplitate împletită cu
profunzime încât nici într-o viață de om nu putem înțelege în totalitate imensitatea din
Cartea Cărților.
Suflet sărman
Într-o seară de iarnă goală, mă întorceam de la o întâlnire de tineret, însoțit de câțiva
tineri. Pe atunci la cei douăzeci și patru de ani pe care îi aveam, eram cuprins de o
mare înflăcărare când susțineam anumite idei. Îmi aduc aminte că și în acea seară îmi
susținusem cu înverșunare opinia. Pe atunci nu aveam prea multă experiență și de
aceea tot entuziasmul meu mă împingea spre fanatism religios. Acum, privind în urmă
îmi dau seama ce bine ar fi fost dacă nu m-aș fi angrenat în unele controverse
religioase și aș fi stat liniștit în banca mea. Dar pe atunci gândeam altfel și cuprins de
elanul tinereții mele, mă avântam în unele dispute pe teme biblice, și așa făcusem și în
acea seară.
Am observat că era foarte atent la toată acea lume a bisericii, și îi urmărea cu viu
interes pe toți acei oameni religioși ce erau atât de diferiți de lumea din care el venea.
Privea cu admirație tinerii de acolo pentru că îi vedea curat îmbrăcați, manierați, cu un
anumit grad de cultură, iar el prin atitudinea lui îmi dădeam seama că se simțea atât de
inferior tuturor. Însă răceala lumii din care venea și care i se așezase pe suflet îl
determina să caute cu ardoare focul Evangheliei, pentru aș încălzi inima sa apăsată de
greutățile vieții.
De aceea susțin că într-un fel anume, toate acele vitregii i se citeau lui Ionuț pe chipul
său. Impresionant era faptul că el venind din acea lume dură, ce știu prea bine că își
avea limbajul ei vulgar și apoi caracterele necizelate pe care el trebuie să le fi întâlnit
acolo, ei bine în ciuda tuturor acelor lucruri își urma dorința sufletului său și anume, îl
căuta pe Dumnezeu cu ardoare.
La scurt timp, după acea seară a trebuit să părăsesc pentru câțiva ani orașul meu natal.
Apoi întorcându-mă am întrebat de Ionuț, și mi s-a spus că nu a mai rezistat pe drumul
credinței și s-a întors înapoi la aceea lume de unde venise. Am înțeles că depindea
foarte mult de acel patron al stânei, și nu mai avea unde să se ducă. Nu știa să facă
nimic altceva, datorită faptului că de la o vârstă foarte fragedă nu lucrase decât la stână.
Așa că, acei oameni de la stână îi interziseseră să mai vină la biserică, și el cedase
supunându-se lor și fiind astfel absorbit de toată acea lume din care făcea parte. Însă
cine știe ce roade au putut să aducă semințele Evangheliei căzute în ogorul inimii lui de
a lungul anilor.
Apoi eu am luat drumul emigrării, fiind cuprins de tot acel freamăt al exodului atâtor
români ce continuă și astăzi. Oare nimic nu va opri acest exod al nostru spre vestul
Europei? Oare nu mai există nici o șansă să avem un trai decent în țara noastră? Cel
mai probabil că și Ionuț nu a mai rezistat atracției unei vieți mai bune și a pășit spre
occident, rupând astfel toate acele legături cu lumea din care făcea parte. Cert este
faptul că el făcea parte dintr-o categorie de oameni care în ciuda vitregiilor vieții, în
ciuda faptului că nu au trăit într-un cămin unde totul se axează pe valori creștine, în
ciuda faptului că nu au o educație dobândită în școli, își urmează acea sete a lor după
tot ce este nobil din punct de vedere spiritual.
De aceea cred că literatura de azi ar trebui să aibă menirea de a aduce lumină pe calea
vieții unor astfel de oameni. Cel puțin aceasta este opinia mea despre literatură, nu pot
concepe să scriu fără să am în vedere acest scop înalt. De asemenea, am observat că
atunci când inspirația se coboară asupra mea simt că a scrie este ca și cum aș
compune o muzică neasemuit de frumoasă. De aceea îmi place să mă las cuprins de
acest măreț act al scrisului până unde mă va conduce Dumnezeu. Numai astfel pot să
aduc speranță în sufletele oamenilor prin ceea ce scriu, este o lucrare măreață la care
simt în ultimul timp că mă cheamă tot mai mult Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu
pentru ai implica pe oameni în slujire are multiple forme. Însă pentru mine simt că atunci
când mă aplec asupra foii albe pentru a scrie, am profundul sentiment că Duhul Sfânt
mă însoțește în ciuda imperfecțiunilor mele în ale scrisului.
Doresc foarte mult să mă ridic la înălțimea chemării lui Dumnezeu prin propovăduirea
adevărurilor Sale, prin intermediul fascinantului act al scrisului. Pentru mine nu există
satisfacție mai mare decât să pornesc în această măreață aventură a scrisului. Fascinat
fiind de un astfel de drum, chiar dacă pe alocuri mai apar și obstacole. Până la urmă
ceea ce contează este faptul că lumina care se coboară de sus poate ajunge la oameni
și prin mine, un instrument plin de imperfecțiuni. De altfel, am învățat faptul că de-a
lungul istoriei, unii din mesagerii lui Dumnezeu au avut unele defecte, însă nu și
mesajele pe care ei le-au transmis oamenilor.
De aceea țin să menționez încă o dată că literatura de astăzi trebuie să aibă o menire
sfântă, altfel nu va rezista în fața provocărilor vieții, și ceea ce este și mai trist nu îi va
ajuta pe oameni. Să scriu pentru a aduce lumină în sufletele celor sărmani cred că
aceasta este menirea mea în lume. Literatura zilelor noastre ar trebui să înnobileze
oamenii, și nicidecum să-i degradeze. Omul are nevoie ca prin ceea ce citește, să simtă
că sufletul său se înalță spre tot ceea ce este cu adevărat valoros. Țin să menționez că
am scris aceste rânduri din perspectiva unui scriitor religios, care consideră că deși
literatura trebuie să descrie viața umană în toate dimensiunile ei, ceea ce ar trebuie să
primeze este dimensiunea lucrurilor sfinte, pentru că noi toți avem nevoie de
Dumnezeu. De aceea cred că prin intermediul scrisului se poate oferi o influență
înălțătoare pentru ființa umană.