INIMA STRĂ INULUI

Nuvelă

Eugen Oniscu

Prefață

Viața, acest dar divin, cel mai de preț lucru primit de la Dumnezeu, adeseori este nedreaptă, injustă
devenind prin prisma încercărilor la care suntem supuși, un calvar, o cruce mult prea grea de suportat și
de purtat.

Nuvela ”Inima străinului ” vine să ne arate cât suntem de fragili sub povara crucii mai cu seamă atunci
când, din motive mai mult sau mai puțin întemeiate refuzăm să căutăm ajutor celest lipsindu-ne
convingerea că am putea găsi sprijin în divinitate.

Scriitorul Eugen Oniscu abordează acest subiect în nuvela sa într-un context extrem de actual, invocând
două realități de notorietate ale prezentului: exodul românilor spre occident și pandemia de care
întreaga omenire este zdruncinată.

Derularea poveștii are ca si debut cronologic evenimente petrecute în urmă cu un deceniu atunci când
personajul principal, tânărul Eusebiu decide să părăsească România, motivat fiind de o decepție în
dragoste, secondată de mirajul occidentului.

Foarte interesantă și de reținut descrierea plecării românilor din țară, acest vis al vestului, ce ademenea
oferind un trai și o viață mai prosperă cel puțin din punct de vedere material dar nu și al impactului social
și emoțional adesea neglijat sau minimalizat.

Revenit în patria natală după zece ani, pentru o scurtă vacanță în frumosul oraș de pe malul Dunării unde
își petrecuse anii tinereții, descoperă cu un gust amar că lucrurile au cam stagnat și totul i se părea
neschimbat. Timpul tânărului fiind limitat, se impune luarea unei decizii iar acesta se vede pus în fața
unei dileme: să se întoarce în frumosul Berlin sau să rămână în țară alături de familie?

Scoțând la rampă în lumina reflectoarelor subiectul dezrădăcinării românilor, atât de arzător și de febril
al zilelor noastre, acest ”trend” al emigrării ce distruge familii întregi și lasă părinții îndurerați, face din
scriitorul Eugen Oniscu un mesager al adevărului, al realității contemporane.

Eusebiu decide totuși să meargă înapoi în Germania pentru calitatea vieții occidentale fiind adaptat la un
mod de viață net superior versus meleagurile natale. De asemenea îl ajută în luarea deciziei existența
unui alt motiv, o tentativă sentimentală eșuată, cu Elena. Aceasta trecea printr-o perioadă dificilă cu fiica
sa ce necesita o intervenție chirurgicală pe cord deschis dar neavând suma necesară operației se afla sub
presiunea stării de urgență și îl abordează cu răceală și dezinteres de aceea pentru el reîntoarcerea părea
chiar o scăpare.

După reîntoarcerea la Berlin tânărul se lovește de un alt insucces sentimental, cu Flavia, care era animată
de puternice idealuri creștine pe care le susținea cu tărie, făcându-și din acestea un adevărat sens al vieții
ei, dar în care Eusebiu nu se regăsea și care în mod evident duc la despărțire.

Conexiunile interumane și mai ales cele sentimentale joacă un rol important în viața fiecăruia dintre noi,
modelându-ne și schimbându-ne traseul vieții iar autorul Eugen Oniscu prin nuvela ”Inima străinului ”
ajunge la inima cititorului oferindu-i șansa să se regăsească în întâmplările și personajele din povestire .

Analizând parcursul vieții proprii Eusebiu ajunge la concluzia că a avut o serie de dificultăți în viață, mai
ales pe plan sentimental a avut de suferit negăsind formula magică în a lega o prietenie trainică, de
viitor.

El devine obsedat de acest aspect al sorții și încearcă să găsească comuniunea cu divinitatea, dar cum
nebănuite sunt căile Domnului iată că, în anturajul unor amici aflați și ei în Berlin dar mai cu seamă cu
ajutorul lui Marcu găsește răspunsurile pentru problemele ce-l frământau pe plan spiritual și afectiv și
redobândește calea sufletului către Dumnezeu. În acest context au loc întâlniri spirituale cu cei câțiva
prieteni mai vechi sau mai recenți, printre ei aflându-se și sora lui Marcu, tânăra și frumoasa Sefora, care
îi cucerește aproape instantaneu inima lui Eusebiu și în mai puțin de două luni devin un cuplu fericit unit
prin jurământul căsătoriei.

Însă destinul joacă o carte extrem de dură, viața Seforei fiind brutal curmată în urma vaccinării anti-
covid, o decizie luată individual de Sefora, în condițiile date de pandemie.

Autorul Eugen Oniscu descrie detaliat un episod cumplit din viața lui Eusebiu care intră într-o cruntă
depresie în care se adâncise după pierderea ființei iubite. Moartea partenerei declanșează în el un
sentiment ce duce la distrugerea totală în relația cu divinul neputând admite tragedia ce i-a fost
destinată într-un moment al vieții în care-și găsise fericirea alături de Sefora. Totul s-a năruit în universul
tânărului rămas văduv fără preaviz. În opinia lui, Dumnezeu era vinovat, pentru că lăsase o asemenea
tragedie să aibă loc.

Ajuns într-o stare deplorabilă la limita disperării provocată de drama ce o traversa, găsește pentru a doua
oară sprijin psihologic în Marcu fratele Seforei un om credincios cu ample cunoștințe religioase. Cu tactul
unui învățător experimentat și înțelept și cu ajutorul lui Fabian, un bătrânel renegat de familie pentru
convingerile sale despre pandemie, cei doi reușesc să-i arate prin nenumărate discuții și exemple bine
argumentate că singura soluție viabilă ca să iasă din starea în care se afla este credința în Dumnezeu.

Autorul ne prezinta cum astfel Eusebiu face pace cu divinul, îl reprimește pe Dumnezeu în suflet și încet
recâștigă credința de care s-a lepădat după trauma psihică suferită și decide să se întoarcă în România
după doi ani de la ultima vizită.

Maturizat de tragedia trăită și întărit în credință, în puterea și existența divină oferă și el ajutor celor din
anturajul lui îndemnând pe cei în nevoie la împăcarea cu Dumnezeu.

O regăsește pe Elena total schimbată, devenită o persoană mult mai caldă și prietenoasă, după perioada
dificilă prin care trecuse cu fiica ei, acum restabilită în totalitate și între cei doi se produce o scânteie ce
va declanșa o flamă a iubirii unindu-și destinele în fața lui Dumnezeu în anul următor.

Eugen Oniscu, cu o vădită măiestrie scriitoricească, aduce în fața cititorului, o serie de evenimente, care
clădesc această nuvelă bine structurată și ne surprinde cu realități ale momentului, cu adevăruri
nespuse, cu bucurii tristeți și drame ale sufletului prin care trecem și pe care le trăim cu toții.

Într-o perioadă în care valorile ne sunt răsturnate și în care moralitatea devine o bijuterie de lux ce nu se
prea poartă iată că Eugen Oniscu prin scriitura sa, pune un accent deosebit pe latura spirituală a ființei
umane îndrumând spre credință cu exemplificări și pasaje biblice și încercând parcă prin aceasta o
reîntoarcere a cititorului la divinitate, la credință, la valorile creștine reale, la familie, căsătorie, prietenie,
adevăr și speranță.

Felicit autorul pentru această lucrare remarcabilă, cu descrierea perioadei dificile, fără precedent, cu un
impact răsunător, în care ne aflăm, de care întreaga omenire este terorizată și adusă la marginea
disperării fără a se întrevedea un final.

Salut apariția nuvelei ”Inima străinului” pe care o recomand călduros cititorilor și transmit aprecieri
scriitorului îndeosebi pentru curajul și flerul de a pune degetul pe rana sângerândă a întregii omeniri.

25 Ianuarie 2022

Johnny Ciatlos Deak

senior editor Globart Universum

jurnalist, membru al Uniunii Jurnalistilor Independenti din România

Capitolul (1)

În vara anului 2019 Eusebiu Bădescu plecă în concediu din Berlin spre orașul său natal din România. Nu
mai fusese de zece ani acasă, și în tot acest timp călătorise mult și întâlnise fel și fel de oameni, se
confruntase cu situații grele uneori, ba mai mult de atât fusese căsătorit și nevasta sa îl lăsase. Toate
acele circumstanțe ale vieții sale de emigrant îl transformaseră într-un om călit în vâltoarea vieții. Ar fi
putut să vină mai des acasă în concediu, dar nu dorise pentru că la douăzeci și nouă de ani suferise o
mare decepție în iubire și dorise să plece fără a se mai uita în urmă. În acel an murise mama sa și profund
îndurerat își dădu demisia de la poștă unde lucra ca funcționar și emigră în speranța că va uita totul.

Sosi în orașul său natal de lângă Dunăre. Plin de amintiri și toate acele răni ale inimii sale pe care le
credea cicatrizate simți cum se deschid din nou. Îi reveni cu putere în minte acel episod dramatic când
fiind tânăr și naiv, crezuse cu toată puterea ființei sale în inocența iubirii. Și apoi revăzu cu ochii minții
cum prietenul său cel mai bun cu care pe atunci își împărtășea toate secretele, îl trădase și îi luase
logodnica. Emigrase pe când avea douăzeci și nouă de ani cu inima frântă de moartea mamei sale și de
faptul că își pierduse logodnica. Și se întorcea după zece ani ca unul ce văzuse și trăise multe situații
neprevăzute pe care viața de emigrant i le așezase în calea sa.
În momentul când pătrunse în curtea casei părintești unde era tatăl său și un frate de-al său ce avea
familie, i se păru că toate erau neschimbate așa cum le lăsase atunci când plecase. Curtea lor, grădina cu
flori din fața casei lor pe care mama sa o îngrijea mereu pe când trăia, casa copilăriei lui așa cum o avea
în minte clădită cu gust cu camere mari confortabile ce îi amintea de bucuria nevinovată a copilăriei.
Totul părea că îl așteaptă și că îi urează bun venit acasă. Primul care îl întâmpină fu tatăl său ce în zece
ani îmbătrânise mult. Iar atunci când îl văzu începu să lăcrimeze și spuse:

– Eusebiu măi băiatule ce mult te-ai schimbat…

După care îl îmbrățișă și-l sărută pe ambii obraji. Apoi tatăl său îi atinse cu mâinile sale zbârcite de
bătrânețe, părul, obrajii și îl privi îndelung. El la rândul său îl privi pe bătrân și rămase uimit de părul alb,
fruntea încrețită de riduri, ochii înlăcrimați și fața brăzdată de riduri. Îmbătrânise mult tatăl său la cei
șaptezeci și cinci de ani pe care îi avea.

– Cum ți-a fost măi băiatule printre străini? Of, că mult mai amărât, în fiecare an ai avut câte un concediu
și nu ai dorit să vii niciodată acasă. Se pare că acea decepție cu Adina te-a afectat mult, dar mai bine să
nu mai vorbim despre asta. Lucrul cel mai minunat este că ești aici și că eu pot să te văd să te ating, lasă-
mă să mă mai uit odată la tine…

Și tatăl său pe care îl chema Alexandru îl mai privi odată îndeaproape admirându-i părul negru, ochii săi
căprui în care strălucea bucuria revederii și fața sa pe care se discernea acea expresie a omului călit în
vâltoarea vieții de emigrant.

– Încă ești bine dar te-ai maturizat mult, ai trecut prin bucurii și tristeți singur acolo printre străini, îmi
pare rău că nu am fost acolo ca să te sfătuiesc, să te încurajez când era nevoie. Ai preferat să suferi
singur, să lupți cu viața așa cum tu ai crezut de cuviință. Iar la telefon de câte ori vorbeam cu tine nu îmi
dădeai prea multe informații despre cum o duci acolo, despre cele mai intime sentimente ale tale.
Întotdeauna ai fost diferit de frații tăi pentru că nu ai fost așa deschis ca ei, tu mereu te închide-ai în tine
și nimeni nu putea să știe ce este în lumea ta interioară, ce gânduri îți roiesc în minte și ce anume te
frământă. Mama ta spunea… Eusebiu este mult mai sensibil decât ceilalți, să-l tratăm cu mai multă
delicatețe. Și avea săraca dreptate erai favoritul ei. Poate că nu ar fi trebuit să amintesc despre ea, dar nu
pot pentru că tu semeni la chip foarte mult cu mama ta, încât îmi aduci aminte de ea și de viața noastră
de odinioară. Of, cât de diferit îți plănuiam noi viața ta și cum mai credeam că am să mă joc cu copii tăi și
vei rămâne aici cu noi și iată că realitatea este cu mult mai dură. Dar să ne mulțumim că ești sănătos și că
te-ai întors chiar dacă numai în concediu, deși se pare că Alin ți-a pregătit o surpriză și poate că vei
accepta și îmi vei face o bucurie nespus de mare.

– Mă bucur și eu să te revăd…

Apoi se întâlni cu Alin fratele lui care era cu doi ani mai mic ca el și cu Cristina soția acestuia și cu cei doi
copii ai lor care îl priveau ca pe un străin neînțelegând ce caută acel om în casa lor. O auzi pe Sorina fata
mai mică a fratelui său întrebând:

– Tată omul acesta este fratele tău?

– Da, și este unchiul tău pe care trebuie să-l respecți.

Văzu uimirea de pe chipul fetiței de opt ani și surâse. Toată acea revedere îl zgudui emoțional pe
Eusebiu. Alin îi propuse să vină să lucreze cu el în șantierul naval și să lase viața de emigrant. Iar Cristina
ce lucra ca educatoare la o grădiniță, îi spuse că în următoarele zile avea să-i facă cunoștință cu o
prietenă de-a ei care era singură. Eusebiu ca să nu-i supere le spuse că se va gândi la oferta lui Alin ce
lucra ca inginer în șantierul naval și care ajutase mulți prieteni și cunoscuți cu un loc de muncă în
șantierul naval. Și de aceea îi putea oferi și lui Eusebiu un loc bun de muncă.

A doua zi Eusebiu ieși spre seară să se plimbe pe faleza orașului. Era stăpânit de un sentiment straniu,
deși își îndrăgea locurile natale și simțea că România era patria lui se simțea străin acolo. Mentalitatea
oamenilor, tot mecanismul vieții, toate i se păreau atât de diferite de tot ce văzuse și trăise în occident.
Până și faleza pe care de atâtea ori ieșise ca copil, adolescent, tânăr, i se părea atât de demodată, pentru
că văzuse în Spania faleze mult mai bine amenajate și de aceea totul i se părea c-a rămas în urmă. Iar el
se simțea ca un străin acolo între ai lui și apoi văzuse atât de mulți români ce emigrau spre o viață mai
bună încât se credea parte din acel dramatic exod. Realitatea tristă era că se obișnuise să trăiască
departe în occident.

În timp ce se întorcea spre casă, se întâmplă un lucru la care se gândise mult de tot în timpul vieții sale de
emigrant și anume, cum va reacționa când o va revedea pe Adina. Și într-adevăr chiar în fața lui în timp
ce străbătea unul din marile bulevarde ale orașului, era Adina însoțită de fata ei ce avea în jur de nouă
ani. Adina era foarte puțin schimbată de cum o știa înaltă, blondă, cu ochii albaștri, radiind acea
frumusețe feminină ce îl ținuse subjugat mult timp și îi rănise adânc inima. Privirile lor pentru câteva
clipe se întâlniră și văzu în ochii ei uimire, părea foarte surprinsă de revederea sa și puțin vinovată. Putu
citi totul în ochii ei doar în câteva clipe cât dură revederea lor. De asemenea putu să discearnă și faptul
că era fericită și că lucrurile îi mergeau bine în viață. Acea revedere îl întristă nespus de mult. Trecură
unul pe lângă altul fără aș spune ceva. Își simți inima îndurerată dar se gândi că trebuia să se comporte ca
un om matur și ca de obicei să-și ascundă cele mai profunde sentimente ale lui. Trebuia să-și îngroape
acea durere ce țâșnise la suprafață din adâncul inimii sale.

În următoarele zile hotărî să-i facă o vizită unui unchi de-al său, fratele mamei sale pe nume Costea, și
soției acestuia, Mădălina, mătușa lui. Nu se simțise niciodată bine în preajma acelui unchi al său datorită
faptului că era un om cu un trecut dubios și avea cu totul alte valori decât tatăl său, nu îl îndemna să
umble niciodată pe căile cinstei, ba din contră mereu îi spunea că pe orice cale trebuie să facă avere. De
aceea mergea la acea vizită cu inima strânsă conștient fiind că va trebui ca jumătate de ceas sau mai mult
să suporte din politețe aberațiile unchiului său. Costea locuia într-o vilă destul de luxoasă și îl primi foarte
bucuros împreună cu mătușa sa.

– O iată-te bărbat în toată puterea cuvântului, deși am spus că tu nu trebuia să emigrezi pentru că aveai
un mare viitor ca funcționar la poștă, chiar dacă Adina te-a decepționat și lucrați amândoi la poștă. Îți
cereai transferul la un alt oficiu poștal și îți găseai o altă fată…

– Haide lasă-l nu îl mai amărî acum cu lucrurile trecute, îl întrerupse Mădălina pe Costea.

– Bine nu voi mai răscoli trecutul dar spune-mi ce faci acolo la Berlin?

– Lucrez la o fabrică de dulciuri, sunt mulțumit de cum îmi merg lucrurile acolo.
– Asta e bine pentru că la noi lucrurile merg din ce în ce mai rău și salariile sunt mici, zise Mădălina.

– Deci doar un simplu salariat, asta e bine pentru început. Dar nu poți rămâne așa trebuie să îți deschizi o
afacere, poate de exemplu o agenție prin care să duci oameni la muncă în Germania, vreau să zic ceva
prin care să curgă bani și să duci o viață ușoară. De ce să te chinui trudind ca un rob toată viața? Încearcă
să pui mâna pe ceva mai bănos în viață nu te mulțumi cu puțin, chiar vrei să fii doar un simplu truditor cu
brațele? Aspiră la mai mult învață să țintești mai sus, sau dacă ai ceva capital poți deschide o afacere aici
la noi, eu cu legăturile mele te pot ajuta și așa viața ta se poate schimba pentru tine în mod radical. Nu
căuta atât de mult corectitudinea și cinstea, ci calea de a face bani pentru că asta este esența vieții. Doar
cei bogați decid și stăpânesc totul, pe când la cei săraci până și înțelepciunea lor este disprețuită, dacă
vrei să fii cu adevărat puternic în ziua de astăzi trebuie să ai bani, altfel vei rămâne un sărac nenorocit pe
care nu îl va băga nimeni în seamă…

În timp ce Costea își urma pledoaria, Eusebiu îi privea fața și vedea aceleași trăsături deși adâncite în
bătrânețe de istețime și viclenie, ba mai rău chipul lui Costea avea imprimat ca o pecete perversitatea
morală după care își ghidase întreaga viață. Iar faptul că la bătrânețe perora aceeași filozofie de viață lui
Eusebiu i se părea normal. Iar fi părut straniu dacă Costea ar fi vorbit despre noblețe de caracter, atunci
ar fi rămas surprins. Plecă de acolo cu sufletul amărât pentru că nu putuse niciodată să se implice în
activități prin care să exploateze oamenii numai de dragul banilor.

În toți acei zece ani nu reușise să strângă decât trei mii de euro pe care îi avea pe card. Cum ar fi putut să
le spună că avea doar trei mii de euro! În anii cât fusese însurat cheltuise mult din cauza faptului că
întreținuse o fetiță pe care fosta sa soție o avea dintr-o altă căsătorie. Apoi după divorț se mutase din
Spania în Germania unde începuse totul din nou și toată acea mutare implică costuri. Iar în Berlin salariile
nu erau chiar așa de mari cum oamenii credeau, pentru că Berlinul era un oraș al emigranților socotit cel
mai sărac din Germania. Însă în ciuda acelor circumstanțe nefavorabile nu voise să se mute din Berlin în
partea de vest a Germaniei care era mai bogată, pentru că îl fascina Berlinul orașul plin de farmecul
atâtor oaze naturale formate din râuri, păduri, parcuri naturale cu adevărat minunate. Mai mult de atât,
în marele oraș putea să stea singur cu durerea sa interioară, iar când dorea să se deconecteze de tot
vacarmul vieții, atunci ieșea în una din minunatele oaze naturale unde simțea cum se reface.

Toată acea lume multiculturală a Berlinului îl atrăgea, îi plăceau acei emigranți veniți din aproape toate
colțurile lumii cu dorința de a reuși, de aș făuri un viitor în marea metropolă europeană. Își făcuse și în
Berlin câțiva prieteni, ba chiar și la muncă se înțelegea bine cu unii colegi dar nu mai dorea să se mai
împrietenească cu nimeni atât de tare pentru aș dezvălui cele mai intime secrete ale sale, după cum
făcuse odată în naivitatea tinereții cu Cosmin care îl trădase și îi luase logodnica. Își amintea uneori tot
acel episod dramatic și se înfuria pentru că nu înțelegea cum putuseră Adina și Cosmin să îl trădeze.

Odată pe când era într-un cerc de emigranți români în Spania, discuția ajunse la subiectul trădării în
iubire și un om ce părea foarte experimentat spuse: ,,La capitolul acesta prietenii cei mai buni se despart,
iar sentimentele cele mai nobile de prietenie uneori sunt călcate în picioare pentru că fiecare dorește să
își atingă scopul. Natura umană este înfiorătoare când se ajunge la acest capitol și cei mai buni prieteni
pot deveni mari dușmani. Iar femeia care credeai că este a ta te poate trăda foarte ușor. În acest punct
mulți au fost loviți dur de tot și înșelați în așteptările lor cele mai dragi. Tinerii ar trebui educați cum să
reacționeze când primesc în viață astfel de lovituri.” Vorbele acelui om îl răscoliră mult și îl determinară
să se întrebe: ,,Oare avem ceva atât de misterios și de rău în natura noastră încât nici măcar noi înșine nu
suntem conștienți decât atunci când se ivesc anumite momente ce ne provoacă să reacționăm într-un
anume mod ce uneori ne surprinde și pe noi? Asta înseamnă că deținem o natură degenerată grozav și
avem nevoie de regenerare morală! Dar de unde poate veni o asemenea schimbare în natura noastră?”

Erau întrebări pe care și le punea căutând un răspuns. Avea impresia de câte ori lua contact cu oamenii
că trebuia să fie foarte atent și să nu își deschidă prea mult inima pentru că îl puteau lovi necruțător. De
aceea devenise foarte prevăzător pentru că și soția sa îl trădase, deși se purtase bine cu ea îl părăsise
brusc și plecase în Italia. Nu știa dacă ea avea acolo pe cineva de fapt nici măcar nu îl mai interesa, pur și
simplu acel divorț îi adusese alte răni la cele pe care le avea. Era un lucru straniu pe care nu îl înțelegea
într-u totul și anume, de câte ori se apropia de o ființă omenească cu cele mai bune intenții un timp toată
acea relație părea minunată și el dădea tot ce avea mai bun în ființa sa ca totul să iasă cât mai bine însă
după un timp primea lovituri necruțătoare care îi lăsau răni adânci ce cu greu se cicatrizau.

Așa că atunci când Cristina îi propuse să-i facă cunoștință cu prietena ei, se gândi că era posibil ca totul să
înceapă bine și apoi să primească alte lovituri dure. Însă nu dorea să o supere pe cumnata sa și îi spuse că
era de acord. La sfârșitul acelei săptămâni urma ca Elena, așa o chema pe acea femeie să vină la ei acasă
pentru a cina împreună. Toată acea așteptare îl umplea de neliniște pentru că în adâncul ființei sale în
ciuda rănilor sale interioare încă nutrea ideea că ar fi bine să se însoare din nou dacă ar găsi o femeie
potrivită pentru el. Așa că aștepta plin de emoție acea duminică în care Elena avea să fie invitata lor.

Capitolul (2)

În dimineața zilei de duminică în care Elena avea să fie invitata lor, Eusebiu se simțea foarte emoționat și
puțin stresat. Plecă să cumpere pâine de la un magazin din cartier. Pe drum se întâlni cu unii vecini pe
care îi salută politicos, observă că unii îl priveau straniu, pe când alții îl cercetau stăruitor din priviri. Se
întâlni și cu Relu un fost coleg de școală. Relu când îl văzu îl îmbrățișă și îl sărută pe ambii obraji, apoi îl
invită să servească împreună o cafea. Se așezară amândoi la terasa unui bar din cartier, după care Relu
animat fiind de bucuria întâlnirii lor întrebă:

– Cum ți-a mers pe acolo printre străini?

Eusebiu în linii mari îi povesti viața lui de emigrant și chiar despre divorțul său dar fără a intra în
amănunte prea intime. Relu îl ascultă atent privindu-l cu ochii săi mici verzi care reflectau în acele
momente compătimire pentru tot ce suferise Eusebiu. Apoi fața rotundă a lui Relu ce de obicei emana
bucuria de a trăi, se crispă puțin într-o expresie de tristețe și spuse:

– Nici mie lucrurile nu mi-au mers prea bine în viață, am divorțat apoi am avut și alte relații care au
sfârșit rău. Locuiesc singur și lucrez la Kaufland unde descarc marfă și o așez în rafturi, iar salariul nu este
prea mare. Timpul liber mi-l petrec într-un mod minunat atunci când găsesc câte un prieten cu care mai
pot discuta, în rest singurătatea de acasă mă ucide, de aceea doresc sociabilitate, vreau să stau cât mai
mult între oameni. La muncă îi înveselesc pe toți cu felul meu de a fi, deși în interiorul meu mă roade
singurătatea. Însă cele mai dure momente pentru mine sunt orele grele ale nopții când nu pot dormi, îmi
revăd viața punct cu punct observând un șir întreg de eșecuri, și mă gândesc la femeile ce sau perindat
prin viața mea, îmi dau seama că m-am purtat rău cu ele și le-am făcut rău, poate de aceea am rămas
singur și sufăr. Tu măcar ai fost bun la învățătură, ai urmat școala mai departe și ai dobândit un bun post
de muncă pe care din cauza decepției în iubire l-ai abandonat. Pe când eu nu am învățat, mi-am făcut de
cap și asta m-a costat, apoi am muncit din greu în construcții un timp până ce am ajuns la Kaufland. Viața
m-a îngenuncheat uneori dar niciodată nu m-am lăsat bătut pentru că am în mine o bucurie uriașă de a
trăi cu care m-a înzestrat Dumnezeu, iar după ce străbat perioade de tristețe mă înveselesc și îi caut pe
oameni pentru că vreau să comunic cu ei. Atât de mult îmi place să comunic încât nu pot trăi o viață
retrasă. Aud că sunt unii ce preferă o viață cât mai izolată însă pentru mine nu funcționează așa ceva, și
poate că și tu trăind printre nemții ce sunt reci, individualiști, egoiști, și nu prea sociabili te-ai învățat să
trăiești ca ei.

– Da, asta cam așa este, deși țin să menționez că am întâlnit printre nemți oameni deosebit de educați și
altruiști.

Apoi discutară îndelung despre anii de școală și alte amintiri comune după care se despărțiră. Eusebiu
după ce luă pâine se întoarse acasă unde știa că trebuia să vină Elena. Totul era ca înfășurat într-o
atmosferă de sărbătoare, masa fusese așezată de Cristina în sufrageria casei unde totul sclipea de
curățenie, fața de masă era albă, tacâmurile de pe masă sclipitoare și peste tot trona voia bună. Tatăl lui
îmbrăcat ca de sărbătoare îl privea cu bunăvoință. Eusebiu când privea acea masă și mobila sufrageriei cu
vitrina plină de bibelouri, fotoliile de culoare grena, canapeaua mare îmbrăcată într-un material
asemenea pielii tot de culoare grena, și mica lor bibliotecă își dădea seama că toate îi aminteau de mama
sa și de ocaziile speciale când lua masa cu toții în sufragerie.

Pe pereții din sufragerie erau tablouri cu picturi pe care le pictase mama sa, vaze cu flori, peisaje
naturale, știa cât de mult iubise mama sa ce fusese talentată la pictură acele tablouri. Apoi prin mintea sa
începu a i se perinda amintiri din copilărie și adolescență petrecute alături de mama sa. Pe atunci totul
fusese frumos iar peste toate amintirile copilăriei și adolescenței sale trona chipul mamei sale plin de
acea iubire maternă ce mereu era atentă la nevoile lor. Nu putea accepta moartea ei și faptul că vedea
acele lucruri din sufragerie de care ea fusese legată, îl determina să tragă concluzii dureroase: ,,O, cât de
trecători suntem! În urma noastră nu mai rămân decât amintirile pentru că suntem cu toții niște ființe
atât de vulnerabile și sortite morții. În curând se va duce și tata și viața va merge înainte, iar cei morți
dragi nouă nu vor mai rămâne decât în inimile noastre și în cele mai frumoase amintiri.”

Invitata lor din acea zi Elena, era o femeie de treizeci și șapte de ani căreia îi murise bărbatul în urmă cu
doi ani de cancer. Lucra ca profesoară de muzică. Avea o fată de paisprezece ani ce avea o problemă la
una din valvele inimii și trebuia operată în cel mult două luni. În perioada când Eusebiu venise în
concediu ea era foarte stresată datorită faptului că pentru aș opera fata la o clinică privată îi trebuiau în
jur de două mii de euro, iar zilele se scurgeau și nu reușea să strângă acea sumă de bani. De aceea era
foarte stresată și alertată în acea perioadă, gândul îi era mai tot timpul la Felicia fata ei și cum ar putea
procura acea sumă de bani. Locuia împreună cu mama ei în casa părintească. Aproape că nu ar fi dorit să
accepte invitația familiei Bădescu, însă Cristina cea mai bună prietenă a ei insistase mult și îi dezvăluise
faptul că acolo va fi și Eusebiu cu care ar fi minunat dacă ar face cunoștință. Elena obiectă că în acea
perioadă nu era interesată de cunoașterea unui bărbat, totuși de dragul prietenei ei acceptă invitația.
Elena era de înălțime mijlocie, având părul lung șaten, ochii negrii, fața rotundă, destul de simpatică, de
felul ei era foarte autoritară uneori aproape fără să-și dea seama se comporta foarte autoritar cu cei din
jurul ei ca și cu elevii de la școală. În mare parte de la Cristina cunoștea poveste vieții lui Eusebiu. În acea
zi în care era invitată pătrunse în casa familiei Bădescu foarte preocupată de problema ei ce o măcina,
fiind îmbrăcată într-o rochie albastră de vară, încălțată cu sandale negre, având cu ea poșeta ei neagră de
care nu se despărțea atunci când mergea la școală. În timp ce făcu cunoștință cu ea, Eusebiu rămase
plăcut impresionat de înfățișarea ei și modul ei de a fi. Se așezară la masă, deși mâncarea era foarte
bună, Alin și Cristina își dădeau tot interesul ca totul să decurgă cât mai bine și să existe o atmosferă de
voie bună. Eusebiu avea impresia că Elena atunci când se raporta la el devenea foarte rece și distantă. Îi
dădea impresia că dorea să păstreze o anumită distanță și să-l cunoască mai bine. La un moment dat
discuția ajunse la viețile emigranților și la exodul masiv al celor ce pleacă. Și Elena spuse adresându-se lui
Eusebiu:

– Cum ai putut tu să arunci peste bord toată școala pe care ai făcut-o și postul ce l-ai avut și să pășești în
necunoscut? Pentru că toată viața de emigrant din câte înțeleg eu nu este decât o viață marcată de
incertitudini. Înțeleg că a existat o anumită problemă ce te-a împins în acea direcție, dar eu personal nu
pot să fac așa ceva pentru că aici am locul meu de muncă pe care l-am dobândit în urma studiilor, o am
pe mama și fetița mea, prietenele mele, și sunt legată de locurile natale unde am siguranța zilei de mâine
încât nu pot să las totul și să caut aventura prin alte țări. Nu regreți niciodată faptul că ai lăsat totul și ai
plecat?

Eusebiu simțind privirea ei ațintită asupra lui se intimidă puțin însă reuși să-și revină repede și răspunse
la obiecțiile și întrebarea ei:

– A fost un timp când mi-a părut rău, dar acum nu pentru că m-am obișnuit cu viața de emigrant iar în
occident trăiesc destul de mulți români ce caută o viață decentă.

– Îl vom determina să nu se mai întoarcă acolo ci să rămână acasă și să lucreze cu Alin în șantierul naval,
zise tatăl său.

– Da, interesant deci cu toții plănuiți să-l opriți acasă, spuse puțin ironic Elena.

– Se pare că toți au complotat împotriva mea pentru a mă reține.

– Trebuie să rămână, nu îl vom mai lăsa de data aceasta să plece, întări din nou tatăl său.

Eusebiu se intimidă din nou, nu îi plăcea faptul că toate acele lucruri se dezvăluiau. Cristina intui totul și
schimbă discuția, întrebând-o pe Elena dacă a reușit să facă rost de banii necesari pentru a o opera pe
Felicia. Elena în linii mari începu să le vorbească despre prețurile exagerat de mari de la clinicile private și
termină spunând că nu își pierde încrederea și că va face rost de bani. Povesti cum fusese refuzată de
două bănci pentru a face împrumutul de care avea nevoie. După ce terminară masa Cristina propuse ca
Eusebiu să o conducă pe Elena acasă.

Ziua se pleca spre seară. Pășeau pe stradă unul lângă altul ca doi străini. Eusebiu avea sentimentul că ea
era foarte rece și distantă. Îi răspundea sec la întrebările lui și conversația nu se lega de fel. De când
auzise de problema ce o apăsa pe Elena, îl frământa un gând și anume cum să facă să-i ofere el acea
sumă de bani de care avea nevoie dar să procedeze în așa fel încât să nu o jignească. Observase că Elena
era o femeie foarte mândră și se temea să înceapă discuția în acel sens. Însă după un timp în care se
apropiară de casa ei spuse încurcându-se puțin:

– Eu pot să-ți ofer suma de bani de care ai nevoie dacă tu…

Se înroși puțin și nu mai putu continua, văzu cum Elena deodată se schimbă la față, părea chiar foarte
indignată.

– Ascultă, drept cine mă crezi? Voi cei care veniți din occident cu bani pe care numai voi știți prin ce
mijloace ia-ți câștigat credeți că aici la noi totul este de vânzare! Ai impresia că dacă îmi dai acești bani eu
îți voi sări în brațe…

– Mai înțeles greșit de tot…

– Nu mă întrerupe când eu vorbesc, zilele trecute a venit un individ pe nume Doru pe care tot prin
intermediul unei prietene l-am cunoscut. Ei bine acest Doru a apărut cu un mercedes ca să mă
impresioneze și după ce am luat masa împreună cu el, prietena mea și soțul ei la un restaurant, Doru m-a
condus acasă și în timp ce voiam să cobor din mașină în fața casei mele îmi pune mâna pe umăr și îmi
spune: ,,Uite Elena cum stau lucrurile, dacă pe perioada cât voi sta în concediu vei fi drăguță cu mine eu
îți voi da suma de bani de care ai nevoie. Cred că mă înțelegi foarte bine.” M-am abținut pentru că sunt o
persoană educată să nu îi dau o palmă dar am exclamat plină de indignare: ,,Nenorocitule cum poți vorbi
așa și cum crezi că eu aș putea cade așa de jos. Se pare că dincolo de incultura ta pe care timp de o oră a
trebuit să o suport la masă ești și un om fără scrupule. Să nu cumva să mai apari vreodată pe la poarta
mea.” Am plecat indignată din mașina lui, iar acum constat că toți cei ce veniți din occident sunteți la fel.
Oare nu vă este rușine?

– Încă odată îți repet, pe mine mai înțeles total greșit, eu doar voiam să spun că îți ofer suma de bani de
care ai nevoie fără ca tu să te simți ofensată și fără a pretinde nimic în schimb. Iar dacă nu poți accepta
eu îți ofer banii și sub formă de împrumut. Dar se pare că încă ești sub influența propunerii mârșave a
acelui individ și de aceea ai reacționat atât de vehement.

Elena tăcu și lăsă puțin capul în jos, părea căzută pe gânduri. După câteva clipe ridică capul și îl privi pe
Eusebiu, în privirile ei era ca ceva de gheață. Pe Eusebiu acea privire îl tulbură.

– Uite care este treaba, poate că tu ești un specimen rar și nu ai gânduri meschine ca Doru. Însă crede-
mă, eu în aceste momente nu simt nevoia să încep o relație. Am multe alte probleme pe cap și nici de
pretendenți nu duc lipsă. Așa că ar fi mai bine să nu îți faci mari iluzii cu mine și să-ți cauți pe altcineva.
Iar în privința banilor, chiar nu pot accepta pentru că asta înseamnă chiar dacă tu ai cele mai bune
intenții să rămân îndatorată față de tine și nu pot accepta așa ceva. Mă voi descurca așa cum
întotdeauna în viață m-am descurcat când m-am confruntat cu probleme. Iar acum trebuie să mă întorc
acasă pentru că fetița mea mă așteaptă. Îți doresc toate cele bune.

Spunând acele cuvinte Elena îi întoarse spatele și plecă spre casa ei. Eusebiu rămase câteva clipe privind
în urma ei. Își dădu seama că făcuse o gafă în modul cum procedase pentru ai oferi bani. Înțelegea că
Elena avea o inimă mândră și fusese jignită de Doru și de aceea totul se soldase cu un eșec. Porni spre
faleza orașului cu gândul de a rămâne puțin singur cu propriile sale gânduri. Ajuns pe faleză se așeză pe o
bancă și privi soarele ce cobora spre asfințit și cum razele sale se răsfrângeau în apele Dunării. La țărm
erau ancorate câteva ambarcațiuni ușoare iar la celălalt mal se întindea un sat de pescari pe a cărui plajă
cândva copil fiind alergase, se zbenguise plin de bucurie și inocența copilăriei. Se revăzu apoi ca
adolescent, vara mergând împreună cu alții de vârsta lui pentru a face baie și plajă. Totul era diferit pe
atunci, își aduse apoi aminte de clipele când însoțit de Adina veneau pe faleză și totul părea să fie frumos
între ei doi. Dar totul se spulberase din cauza perfidiei lui Cosmin.

Făcu un efort și schimbă cursul acelor gânduri dureroase și contemplă din nou apele Dunării și razele
roșiatice de soare ce se oglindeau în apă. Departe, la orizont cerul și întinderea apelor păreau că se
contopesc asemenea amintirilor frumoase și triste ce se suprapuneau în mintea sa. Simțea din nou un fel
de chemare a occidentului, nu ca să facă neapărat bani ci asemenea marinarului care odată ajuns pe
uscat duce dorul apelor mărilor și oceanelor, asemenea acelor personaje pe care în vremea adolescenței
le descoperise în cărțile lui Karl May și care duceau dorul vestului sălbatic atunci când ajungeau în lumea
civilizată. El simțea nevoia să plece din nou spre occident pentru că acolo în iureșul vieții de emigrant
simțea că îi este locul.

Îi părea rău de tatăl său și de faptul că îl va îndurera din nou. Dar ce putea să facă acasă să lucreze cu Alin
și apoi să înceapă să se adapteze în România. Poate dacă Elena ar fi acceptat să înceapă o relație de
prietenie sau măcar dacă iar fi dat o speranță poate că ar fi rămas. Dar așa să trăiască singur în orașul
natal i se părea un chin prea mare. Cel puțin în Berlin se pierdea în mulțime și apoi îi plăcea marele oraș
cu oazele sale naturale și spera să-și găsească acolo o tovarășă de viață, unde șansele erau mai mari. În
sufletul său la acel capitol erau contradicții mari, uneori voia să rămână singur și alteori dorea din toată
inima o soție. Pe cineva care să-i fie alături ducând împreună cu el tot greul vieții. Se simțea din nou
înfrânt la acel delicat capitol și simțea că cel mai bine ar fi să se întoarcă înapoi.

Știa că în Berlin inima i se va ușura pentru că acolo viața îl va cuprinde și împinge să trăiască intens, să ia
decizii, să lupte cu valurile vieții de emigrant. Dar și acolo exista acea lume a celor implicați în traficul de
droguri și prostituție și uneori pe străzile Berlinului se intersecta cu astfel de oameni sau auzea istorii
halucinante despre viața acelor oameni. Însă existau și acele culoare trasate de civilizație pe care în mod
decent își putea trăi viața sa. Deci era clar, nu mai putea rămâne decât zilele de concediu ce le mai avea
și apoi să se întoarcă înapoi ca unul ce își cunoștea foarte bine drumul. Avea impresia că viața sa era
asemenea apelor Dunării ce curgeau trecând prin orașul său natal și ajungeau departe străbătând orașe
și țări.

Capitolul (3)

Zilele din concediul lui Eusebiu se scurgeau cu repeziciune una după alta. În tot acel timp încercase să
stea cât mai mult în preajma tatălui său, pentru că dorea să ia cu el de acolo imaginea bătrânului ce îl
iubea și îi dorea tot binele din lume. Și el la rândul său îl respecta și iubea pe tatăl său pentru că se
purtase bine cu ei și mai mult de atât se înțelesese de minune cu mama lor ce fusese casnică creând
astfel o atmosferă caldă, onestă, datorită căreia ei putuseră să studieze și să se formeze ca oameni. Ani
de-a rândul îl admirase pe tatăl său pentru modul cum se jertfise prin muncă pentru ca ei să nu ducă lipsă
de nimic. Iar acum când îl vedea bătrân și neputincios îi era milă de el.
Într-o seară când se întorcea de la plimbare, când ajunsese în dreptul unor vitrine luminate ale unui
mare magazin se întâlni față în față cu Cosmin prietenul său de odinioară, pe a cărui chip timpul își
pusese amprenta, încărunțise puțin și dădea impresia unui om matur. În cei zece ani de când nu se mai
văzuseră Cosmin devenise un tată și un soț model, iar la poștă unde lucra își făcea în mod conștiincios
serviciul. Toată acea transformare survenise în viața lui Cosmin ca urmare a acelui episod rușinos în care
îl înșelase pe Eusebiu, își dăduse seama că procedase rău față de cel mai bun prieten al său și hotărâse să
facă mari schimbări în viața sa pentru a nu mai nenoroci pe nimeni. Cosmin era singur și păru foarte
surprins de întâlnirea lor. După ce se priviră preț de câteva clipe în ochi, Cosmin spuse:

– Salut Eusebiu, te-ai întors?

– Da, pentru puțin timp.

– Ești bine?

– Poate că ar fi mai bine ca noi doi să nu mai continuăm această discuție și fiecare din noi să pornească
pe drumul său în viață.

– Trebuie să înțelegi că am fost tineri amândoi pe atunci, iar eu am greșit față de tine, dar până la urmă
Adina a ales…

– Dacă nu intervenea-i cu tertipurile tale lucrurile erau altfel acum. Dar ai manipulat totul în favoarea ta.
Pe mine nu mă păcălești din nou, te-ai învăluit în minciună și înșelătorii și doar așa ți-a reușit planul, ai
profitat de faptul că eu îți destăinuiam totul, pentru că prietenia noastră se baza pe faptul că trebuia să
ne spunem totul și fiecare să vegheze la fericirea celuilalt mai presus de a sa.

– Da, ai dreptate dar nu am putut să mă ridic la un ideal al prieteniei atât de înalt datorită faptului că tu
pe atunci mi-ai mărturisit că ai impresia că Adina oscilează între noi doi și că ar fi mai bine ca eu să stau
cât mai departe de ea. Observasem și eu că în inima ei se dădea o luptă pentru a alege între noi doi și
atunci m-am decis să acționez pentru că și eu o iubeam cu aceeași ardoare ca și tine, dar este adevărat,
eu în această privință nu eram atât de sincer ca tine să-ți mărturisesc totul. Pe când tu îmi veneai cu
mărturisiri, eu duceam o luptă titanică și mă gândeam să-ți mărturisesc totul și să dispar pentru ca voi
doi să fiți fericiți, dar crede-mă, nu am putut pentru că Adina cu farmecul ei m-a învins. Recunosc, am
recurs la necinste pentru a te îndepărta de Adina. Eram tineri Eusebiu, înțelege, tu erai mult mai pur în
sentimentele tale pe când eu am încercat să țin ritmul cu tine un timp, dar nu am putut, m-am prăbușit
jos de tot.

– Nu neg faptul că ai părți bune în caracterul tău, dar atunci când vrei să obții ceva la tine scopul scuză
mijloacele și în acele momente uiți de orice valori morale. M-ai prezentat într-o lumină proastă în fața ei
și așa ai câștigat tu. Și acum ce crezi că îți voi ierta totul și ne vom îmbrățișa și vom merge să bem ceva și
să ne amintim doar de părțile frumoase ale tinereții noastre. Nu pot să fac așa ceva și îți spun, asta este
ultima oară când eu îți mai vorbesc.

– Îmi pare sincer rău pentru toată durerea ce ți-am cauzat-o în trecut, ți-am luat logodnica după ce te-am
prezentat într-o lumină proastă înaintea ei și m-am căsătorit cu ea. Dar înțelege ce îți spun, ea a fost
împinsă spre tine de un sentiment frumos, dar trecător, apoi și-a dat seama că marea iubire a vieții ei
sunt eu în ciuda defectelor mele. De ce nu vrei să accepți acest lucru? Au trecut zece ani de atunci, poate
că ar trebui să mă ierți…

– Pleacă din fața mea, simpla ta prezență îmi produce repulsie.

Cosmin încercă să mai spună ceva însă se opri și plecă puțin rușinat. Eusebiu își continuă drumul spre
casă plin de indignare. Toată starea sa sufletească de bine se spulberase din cauza întâlnirii cu Cosmin și
a discuției ce o purtase cu acesta. Și în timp ce pășea pe străzile orașului printre trecători de la acele ore
ale serii, începu să revadă tot acel episod din tinerețea sa ce îi schimbase viața. O iubise foarte mult pe
Adina și fusese adânc rănit în cele mai frumoase sentimente ale sale. Își aducea aminte cum în acea
perioadă un coleg de muncă îi spusese că îl văzuse pe Cosmin cu Adina și Cosmin îi explica ceva, iar Adina
era foarte atentă. Cam pe atunci începură să apară și neînțelegerile între ei până ce totul se soldase cu o
ruptură definitivă. Printre reproșurile ei era și faptul că el era prea exaltat, prea inocent, și nu cunoștea
viața reală și nu era pregătit să-și întemeieze o familie. Știuse încă de pe atunci că toate acele vorbe le
inoculase Cosmin în mintea ei, și cine știe ce alte lucruri oribile fusese Cosmin în stare să inventeze
pentru a o determina pe Adina să renunțe la el. Dar acel episod era încheiat de mult și nu se alesese
decât cu consecințe dureroase.

Ajuns acasă, constată că în sufrageria lor era tatăl lui împreună cu Costea, Alin și Cristina. Cu toții erau
prinși într-o discuție foarte aprinsă, Eusebiu rămase puțin pe hol și îl auzi pe Costea spunând:

– Alin, copiii tăi se vor face mari și vor privi la tatăl lor și vor vedea un biet inginer ce nu a adus altceva
decât un salariu lună de lună acasă și a locuit cu ei în casa părintească neputând să facă mai mult în viață.
Păcat de capacitățile tale dacă vei continua să te rezumi doar la o viață mediocră. Eu vreau să vă învăț să
nu treceți prin viață doar ca niște oameni mediocri, ci să trăiți pe picior mare după cum se spune în
popor și asta se poate doar dacă aveți bani. De aceea trebuie să intri în afaceri și să devii bogat, să ai o
vilă și o mașină scumpă pentru tine și alta pentru nevasta ta. Și apoi copiii cresc și nu trebuie să-i înveți cu
modestia ci cu luxul și cu faptul că ei sunt speciali pentru că sunt copiii tăi. Iar soția ta nu trebuie să
trudească ca o sclavă la grădiniță îngrijind copiii altora, din contra voi trebuie să aveți o menajeră care să
vă îngrijească copiii și să vă facă tot menajul casei. Eu doresc să vă trasez adevăratul drum pe care
trebuie să-l urmați în viață și voi mă tot contraziceți. Oare este atât de greu să mă înțelegeți?

– Drumul pe care tu îl trasezi nu este un drum al cinstei, ci al dezonoarei, spuse Alexandru ce părea puțin
indignat.

– Bătrâne, mereu ai fost un om rămas în urmă cu idei stranii ce nu te-au ajutat la nimic și pe copiii tăi tot
după astfel de idei i-ai educat. Ce ai realizat tu în viață? Ai lucrat ca fierar betonist apoi te-ai pensionat,
deci toată viața ta ai fost supus unui program fiind la ordinele unor șefi muncind uneori peste măsură
suportând mereu nedreptăți și mereu cu frica în sân că nu vei putea aduce un amărât de salariu acasă
pentru a putea să supraviețuiești lună de lună împreună cu familia ta. Dar dacă tu ai trăit așa, cel puțin
pe copiii tăi nu trebuia să-i educi așa, măcar pe ei trebuia să-i determini să pășească pe un alt drum.

– I-am învățat să urmeze binele în viață, în primul rând prin puterea exemplului și mă simt mulțumit de
asta, întări Alexandru.
– Ai îmbătrânit cu aceleași idei învechite ca și cum cinstea pe care ai predicat-o toată viața ta le va putea
ține de cald sau de foame copiilor tăi. Cel puțin pe ei nu trebuia de mici să-i intoxici cu asemenea idei
demodate. Voi chiar nu priviți lumea din jurul vostru și oare nu vă dați seama că totul se învârte în jurul
banilor! Cine are bani impune legile jocului vieții, asta este toată ecuația vieții. Săracii rămân pe dinafară
la cheremul celor bogați. Lumea este condusă la ora actuală nu de oameni ce au caractere nobile, ci de
mari miliardari ce conduc totul din umbră. Iar toți ceilalți se supun puterii lor pentru că nu au încotro,
acesta este jocul vieții. Partea nostimă este că în acest joc mari magnați ai lumii vor câteodată să joace și
rolul unor cavaleri ai altruismului strecurând țânțarul și înghițind cămila, și sunt oameni naivi care cred în
onestitatea lor și îi aclamă, chiar se prosternează înaintea lor. Bogăția marilor magnați le impune respect
și unii chiar cred că aceștia și-au făurit averile doar umblând pe căile cinstei. Oare cum au putut aceștia
să facă sute de miliarde doar jucând cinstit? Voi trebuie să înțelegeți că nu vă cer să deveniți niște
miliardari de talie internațională, dar cel puțin pe plan local, aici la noi puteți să dominați printre cei ce
învârt diferite afaceri și fac bani. Trist este faptul că nu am copii pe care să-i inițiez în lumea afacerilor, și
de aceia apelez la voi nepoții mei. Of, măcar tu Alin nu mă decepționa și ascultă-mi sfaturile pentru ca să
mă pot bucura și eu de succesul tău financiar.

Capitolul (4)

Eusebiu intră în sufragerie salută și se așeză pe un fotoliu, pentru câteva clipe privirile tuturor fură
îndreptate asupra lui după care Alin zise:

– Eu profesez la muncă ceea ce îmi place, și mai mult de atât îi promovez pe cei mai buni muncitori. Caut
mereu să-i ajut pe oamenii care nu au un loc de muncă să-și poată câștiga o bucată de pâine. Mă bucur
cu familia mea, iar viața mea este împlinită chiar dacă nu am o casă proprie, plănuiesc ca în următorii ani
să-mi construiesc în curtea casei părintești pentru că avem pământ destul o casă cu mansardă. Iar casa
părintească va rămâne la dispoziția celorlalți frați ai mei, sunt mulțumit și cu mașina pe care o am și cu
care mă pot deplasa, nu doresc mai mult sunt bine așa. Nu am de ce să nenorocesc pe nimeni pentru a
face avere, pericolul care îl au cei ce aleargă într-o goană nebună după avere este că atunci când lovesc
în alții de fapt lovesc în propriul lor suflet care rămâne gol și meschin și cu timpul în ciuda averii lor acești
oameni devin profund nefericiți. Sunt destule cazuri de oameni bogați care sau sinucis realizând că viața
lor nu are nici un sens.

Chipul lui Alin în acele momente exprima entuziasm și acea forță a tinereții îmbinată cu noblețe de
caracter. După cum vorbea așa își trăia viața în slujba oamenilor și fiind devotat familiei sale.

– Ce bine ai vorbit Alin! Și cât de mult mă bucur că ai o astfel de viziune despre viață! Exclamă Alexandru.

– Și eu sunt într-u totul de acord cu soțul meu, completă Cristina.

– Filozofia celor învinși, asta ai tot perorat pentru că te-ai obișnuit să gândești, să vorbești, să trăiești, ca
un om învins. Îmi puneam unele speranțe în tine dar mai dezamăgit. Iar Eusebiu mai demult ma
dezamăgit, mai rămâne Vlad dar nici de la el nu sunt mari așteptări pentru că lucrează de câțiva ani buni
doar ca brutar în Spania. Alexandru, tare ți-ai mai nenorocit băieții, concluzionă Costea.

Eusebiu pe lângă Alin mai avea un frate care era mezinul familiei pe nume Vlad și o soră pe nume Aurelia
ce trăiau în Spania.

– Eu cred că nu oricine poate călca peste alții pentru a face avere și de admirat sunt acei oameni ce au
făcut avere având principii și respectând anumite reguli, zise Eusebiu puțin indignat.

– Cândva se putea face avere având și norme morale, dar acum se pare că este mai greu pentru că lumea
a cam luat-o razna, remarcă Alexandru.

– Cel puțin aici în acest punct ai înțeles bine bătrâne, lumea s-a schimbat mult în rău, acum dacă mai vrei
să pozezi și în mare moralist o poți face doar după ce ți-ai văzut saci în căruță, altfel nu. Acum totul nu
este decât o goană după bani, nu vedeți ce fac marile corporații prin România și cum distrug economia
noastră prin faptul că plătesc impozite foarte mici în ciuda faptului că au beneficii uriașe. Iar legile se dau
tot în favoarea marilor corporații pentru că așa sunt regulile jocului. Cine intră într-o astfel de competiție
în care adesea mici comercianți sunt spulberați iar firmele românești sunt împovărate cu taxe tot mai
mari, nu se mai gândește la valori morale sau la porunca biblică, iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. O
utopie mai mare ca aceasta nu mi-a fost dat să aud, spuse Costea.

– Sara, sora ta, și mama copiilor mei avea un alt concept despre viață în comparație cu tine, era
interesată de frumusețea artei și de aceea picta. Era o femeie înțeleaptă și foarte diferită de tine cu
toate că sunteți frați, spuse Alexandru.

– Da, cunosc câte ceva din aspirațiile și înclinațiile ei artistice, dar eu vă vorbesc despre altceva și anume
despre viața reală în care lucrul cel mai important este să știi să faci bani. Iar lumea îi admiră pe cei ce
reușesc să facă bani. Voi nu vedeți că întreaga lume se supune în fața celor bogați care dacă vor pot să
apară și cu noblețe de caracter, după cum v-am mai spus ei au puterea datorită poziției lor să fie când
cavaleri învăluiți în întuneric, sau adevărați eroi ai nobleței după cum le dictează interesele lor
interpretând ambele roluri cu șarm. Iar săracii nu trebuie decât să li se supună, despre asta ne învață
viața reală nu despre altceva. De aceea cei tineri ar trebui să pornească în marea cursă a vieții având
dorința de a face bani, iar pentru asta au nevoie să-și angreneze toate forțele pentru a reuși. Dar se pare
că Alin și Eusebiu sunt lipsiți de motivația de a face o astfel de cursă. Se gândesc prea mult la drepturile
altora și la faptul că alții vor avea de suferit dacă ei îmi vor asculta sfaturile. Se pare că o mare parte din
vină o are și Sara pentru că i-a educat în acest spirit, zise Costea.

Alexandru îl contrazise din nou pe Costea. Eusebiu îi mai ascultă un timp fără să mai intervină în discuție
apoi se retrase în camera sa. Mai avea doar trei zile și trebuia să plece iar întâlnirea cu Elena de care își
legase într-un fel speranțele de a rămâne fusese un eșec. Așa că nu mai spera nimic și dorea ca din nou
să fie parte din lumea emigranților. Deși erau și în occident lucruri care nu îi plăceau, comparând totul cu
viața politică și socială din România, tot Berlinul rămânea mai de dorit pentru aș trăi viața. În penultima zi
a plecării sale îi anunță pe ai săi că de moment pentru încă ceva timp se va întoarce în Germania.

– Mă dezamăgești din nou și eu care am crezut că îmi vei face bucuria să mai rămâi. Oare nu este destul
de greu pentru mine că Vlad și Aurelia trăiesc și ei departe de casă? Întrebă îndurerat Alexandru.

Uimit întrebă și Alin:

– Dar poți lucra cu mine de ce pleci?

– De data aceasta mă duc doar pentru un an și apoi în următoarea vară mă voi întoarce definitiv,
răspunse Eusebiu.

Apoi ieși în curte pentru a nu mai vedea mâhnirea tatălui său. Se așeză pe o bancă în fața casei privind
straturile de flori ce îi aduceau aminte de mama sa și de duioșia cu care ea îngrijea florile. Trandafirii și
gladiolele străluceau frumos în bătaia soarelui, razele solare erau prinse ca într-un joc al luminii printre
petalele multicolore ale florilor. Cristina se apropie de el și îi spuse:

– Elena este foarte disperată pentru că nu reușește să procure suma de bani de care are nevoie pentru
operația fetei. De asemenea m-a rugat să-ți transmit că regretă mult faptul că te-a înțeles greșit și de
aceea atunci când tu ai dorit să-i oferi bani te-a tratat prea dur. Acum eu doresc să te rog un lucru ce vine
de la mine și nu de la Elena, mă gândeam că ar fi minunat dacă ai putea să o împrumuți pe Elena cu suma
de bani de care are nevoie. Ea este o persoană foarte corectă și îți va restitui banii în cel mai scurt timp
posibil. Mă doare mult pentru că este prietena mea cea mai bună să o văd cum se zbate ca peștele pe
uscat. Apoi cred că Felicia are dreptul la o șansă la viață și poate că totul a fost rânduit de providență ca
tu să o poți ajuta.

Eusebiu căzu puțin pe gânduri și privi câțiva fluturi frumos colorați ce zburau din floare în floare. În zborul
fluturilor era atâta inocență și frumusețe, observă că fluturii stăruiau mai mult pe petalele gladiolelor.
Contrastul dintre culorile petalelor de gladiole ce erau roșii, roz cu alb, mov, galbene, și culorile de pe
aripile fluturilor care erau o îmbinare de negru și galben impregnate într-un desen perfect îl inspiră să
spună:

– Da, ai perfectă dreptate este pentru mine o ocazie uriașă pentru a face un bine, îți voi lăsa banii înainte
ca să plec.

– Este un gest de altruism din partea ta, îți mulțumesc în numele ei. Și chiar dacă de moment între voi doi
nu s-a legat nici un firicel de prietenie, eu totuși cred că pe viitor lucrurile s-ar putea schimba. Elena are
nevoie de timp pentru că acum ea este foarte îndurerată și se concentrează pe boala fetei ei. Dar după
ce va rezolva cu această problemă va deveni alta și tu vei fi primul spre care va privi în mare parte
datorită gestului de generozitate pe care l-ai făcut pentru ea.

– Poate că va ieși până la urmă ceva…

– Speranța moare ultima, eu încă mai cred că voi doi ați putea fi împreună pentru că sunteți două
persoane minunate.

Eusebiu o ascultă cu atenție și nu îi mai răspunse pentru că Sorina se apropie de ei și Cristina plecă cu ea.

Capitolul (5)

După două zile, lăsându-l pe tatăl său profund îndurerat Eusebiu călătorind cu avionul sosi în aeroportul
din Berlin. De la aeroport luă un autobuz, apoi un tramvai și fu plăcut surprins de forfota marelui oraș.
Avea impresia că se întorcea în lumea unde de moment aparținea. Cel puțin avea serviciu, o garsonieră
închiriată și câțiva prieteni. Ajuns acasă, deschise geamurile pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în
locuința neaerisită de ceva timp. Apoi ieși pe balcon și privi furnicarul de oameni și mașini ce se avântau
pe străzi în acea zi. Locuia la etajul patru într-o clădire impunătoare într-un cartier destul de populat al
Berlinului.

Razele de soare îi mângâiau în chip blând fața. Se așeză pe un scaun pe care îl avea în balcon și continuă
să privească mișcarea vieții ce în valuri se derula prin fața sa. ,,O, ce minunat ar fi dacă aș avea și eu o
soție și copii precum Alin! Dar se pare că la mine totul este extrem de complicat! Și o luminiță de
speranță apăruse cu Elena dar s-a stins aproape de tot. Nu cred că între mine și ea va mai fi ceva. În ciuda
faptului că Cristina este optimistă, eu nu cred pentru că Elena este prea rece și distantă atunci când se
raportează la mine. Dar totuși până la urmă cine știe…” În acel moment șirul gândurilor sale se întrerupse
pentru că telefonul său sună prelung. Era un apel pe messenger cu cameră video, deschise și pe ecranul
telefonului se profilă chipul Elenei ce era foarte emoționată:

– Bună Eusebiu ai ajuns cu bine?

– Da, am avut parte de un zbor perfect.

– Eusebiu ești un om deosebit, iar eu te-am judecat greșit de aceea te rog să mă ierți. De asemenea
doresc să îți mulțumesc pentru banii pe care mi i-ai dat. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ajutorul tău! Eu țin
să spun că îți voi înapoia toți banii fără nici o problemă. Iar mai mult de atât, fetița mea vrea să-ți
mulțumească pentru gestul tău nobil.

Pe ecranul telefonului apăru chipul unei fete de paisprezece ani cu părul șaten, ochii cenușii, îmbrăcată
într-un tricou roșu, foarte timidă, ce rosti cu voce slabă:

– Vă mulțumesc mult de tot, Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Eusebiu simți un val de căldură în tot corpul și o emoție puternică îi străbătu întreaga ființă. De mult nu
mai simțise așa ceva. Nu apucă să-i mai răspundă nimic fetei pentru că pe ecran apăru din nou chipul
Elenei care îi spuse:

– După cum vezi fetița mea este foarte timidă, noi îți dorim tot binele din lume. Acum te las că trebuie să
mergem la clinica unde va trebui să fie operată pentru că trebuie să i se facă niște analize, deci la
revedere.

– O zi bună vă doresc și eu.

După ce ecranul telefonului se închise Eusebiu privi cerul albastru, și gândi: ,,Fetița este ca un înger! O,
de ar ieși totul cu bine și să nu apară alte complicații. Elena în schimb este acum uluită de gestul meu dar
cine știe ce va fi după ce totul va trece se va mai gândi ea oare la mine sau mă va uita? Of, că tare greu
mai este să pătrunzi în sufletul unei femei! Dar de ce privesc eu totul atât de pesimist și nu încerc să fiu
mai optimist după cum Cristina îmi spunea? Poate că una din marile mele probleme este că mi-am
pierdut încrederea în oameni! Adevărul este că nu ar trebui să privesc oamenii doar prin prisma lui
Cosmin și Adina sau a fostei mele soții. Nu, pentru că există și oameni deosebiți, aici la Berlin am întâlnit
destui. Este adevărat că există și oameni ce dau dovadă de neomenie dar asta nu înseamnă că întreaga
omenire este acoperită de ticăloșie, există și suflete nobile ce urmăresc cu adevărat binele. Nu totul este
învăluit în răutate, există speranță în ciuda faptului că mi-am cam pierdut încrederea în oameni.
Cuvintele acestei fetițe mă fac să renasc la viață și să mă ridic cu bucuria în suflet că există lumină în
viață. Trebuie să încep să trăiesc altfel și să ofer din nou încredere altora și să nu mai caut să mă izolez
atât de mult de oameni, fiindu-mi mereu frică că mă vor lovi și îmi vor provoca alte răni care se vor
cicatriza greu în inima mea. Și până la urmă a trăi cu adevărat înseamnă să primești și lovituri, fără
asemenea lovituri se pare că viața nu este posibilă!”

Eusebiu își începu din nou munca sa la fabrica de dulciuri. La anumite intervale de timp Elena îl suna sau
o suna el. Începu între ei prin intermediul internetului o încercare de a se cunoaște reciproc. Operația
Feliciei reuși chiar foarte bine și Felicia începu să se recupereze destul de bine după acea operație.
Eusebiu era nemulțumit de faptul că rareori Elena se arăta afectivă în convorbirile cu el, mai mereu se
arăta rece și autoritară, Eusebiu avea impresia că îl trata ca pe elevii ei de la școală. Se gândea că Elena
avea acel defect profesional datorită profesiei ei. Timpul trecea și relația lor nu avansa deloc, ba mai mult
de atât observă că în ultimul timp doar el o căuta pe Elena și de câte ori o suna părea deranjată, însă
masca acel lucru după care nu stătea prea mult de vorbă pe motivul că are alte treburi.

Sosi toamna și relația lor de prietenie aproape că murise. Eusebiu o suna rar de tot pentru că vedea că
Elena deși era o femeie deosebită nu îl dorea pe el ca partener de viață. Îi repetase de câteva ori că îi va
restitui banii deși el îi spunea mereu că nu era nevoie. În acea perioadă o colegă de muncă îl întrebă dacă
nu ar dori să-i facă cunoștință cu o femeie pe nume Flavia. Eusebiu îi răspunse afirmativ iar Marcela așa o
chema pe acea colegă a sa îi spuse:

– Eusebiu, femeia pe care doresc să ți-o prezint are o frumusețe interioară deosebită, însă din punct de
vedere fizic nu este prea prezentabilă, dar mai bine te las pe tine să tragi concluziile după ce o să vă
cunoașteți.

Eusebiu fiind ferm convins că relația cu Elena murea tot mai mult pe zi ce trecea, acceptă. La început
vorbi la telefon cu Flavia apoi se întâlniră. Eusebiu fu foarte dezamăgit de faptul că Flavia după aparențe
părea că fusese cândva frumoasă, dar în momentul când el o întâlni era foarte suferindă. În primul rând
avea un diabet în stadiu destul de avansat, apoi din cauza unor probleme ce le avusese în copilărie,
internată fiind în spital din cauza neglijenței unui medic îi fu amputat piciorul drept de la genunchi în jos
și pusă o proteză. Putea merge aproape normal cu acea proteză. Iar mai mult de atât avea o miopie mare
și purta ochelari adecvați. Chipul Flaviei cu ochii ei de o nuanță de albastru spre verde erau mari și
reflectau o lumină a inocenței, fața ei exprima multă bunătate, părul ei șaten îi cădea pe umeri, glasul ei
era plin de căldură umană și părea al unei copile ajunse la vremea maturității, avea patruzeci și doi de
ani. Însă partea cea mai expresivă a chipului ei era acea paloare a suferinței ce îi acoperea fața, era o
ființă foarte sensibilă și bolnăvicioasă.

Fusese căsătorită cu un neamț care o lăsase din cauza bolilor ei, de pe urma acelei căsătorii avea o fată
de douăzeci de ani ce nu mai locuia cu ea. Flavia un timp lucrase ca funcționară la bancă apoi din cauza
bolilor de care suferea se pensionă. Locuia singură într-un apartament cu două camere, acompaniată
fiind doar de cățelul ei. Faptul că Eusebiu apăru în viața ei, o umplu de bucurie pentru că inima ei de
femeie tânjea după un soț alături de care să-și trăiască viața. Era o cititoare pasionată a Bibliei. Din cauza
miopiei asculta Biblia în format audio pe internet. În cuvintele Sfintelor Scripturi își găsea toată
mângâierea și uita de toate amărăciunile vieții ei. În tot ce făcea era pătrunsă de un spirit creștin
autentic.

De la prima lor întâlnire, Eusebiu fu impresionat de calitățile ei și dezamăgit de aspectul ei pentru că

arăta atât de fragilă și bolnăvicioasă. Îl impresionă mai ales vocea ei angelică și inocența ei, la un moment
dat ea îi spuse:

– Pentru mine mai presus de orice este Dumnezeu, iar viața mea o trăiesc în lumina învățăturilor
evanghelice unde îmi găsesc alinarea, inima îmi este umplută cu dragoste divină și sunt nespus de fericită
în ciuda suferințelor mele.

Pe Eusebiu îl uimiră acele cuvinte ale ei. Pe măsură ce timpul trecea și se întâlneau, observa tot mai mult
dorința ei de al avea ca soț. Începu în mod serios să se gândească tot mai mult dacă să se căsătorească cu
ea sau nu. ,,Am ajuns la un punct în această relație când trebuie să mă hotărăsc ce voi face. O accept pe
Flavia așa cum este cu toate calitățile și defectele ce le are, sau mă retrag din această relație? Ea este
atât de mult atașată de mine și într-adevăr are nevoie de cineva care să o însoțească pas cu pas în viață.
Dar simt că nu pot să accept o soție ce are o proteză, deși poate că aș putea să fac un efort și să o accept
așa cum este. Oare ar fi posibilă o astfel de căsătorie, mai ales că ea are un suflet deosebit? Uf, de ce
viața mă pune pe mine față în față cu astfel de probleme?”

După frământări și o intensă luptă interioară Eusebiu decise că era mai bine să rupă acea prietenie cu
Flavia. Acea ruptură îl îndureră nespus pentru că nu mai era acum cineva ce îi rănea lui inima ci el rănea
inima unei ființe nevinovate. Își dădea seama că procedase greșit, și mai ales îl îndurera faptul că văzuse
dezamăgirea de pe chipul ei când el îi spuse că nu mai dorea să continue acea relație de prietenie.
Rămase un timp într-o stare de nefericire interioară pentru că se simțea ca unul ce nenorocise din punct
de vedere sentimental o ființă cu un suflet minunat.

Capitolul (6)

În acel timp veni la el un vechi prieten de-al său din Spania pe nume Titu ce era un tânăr înalt, cu părul
șaten, nu prea corpolent, având o minte ageră și ducând un stil de viață de aventurier. Titu trăise cu mai
multe femei și mai mereu lucra puțin, apoi pleca mai departe atras fiind de alte locuri, nu rămânea prea
mult într-un loc pentru a prinde rădăcini, căuta doar aventura și plăcerea de a călători și a vedea locuri
noi. Se instală în locuința lui Eusebiu dormind pe un pat rabatabil. Îi povesti lui Eusebiu tot ce mai făcuse
în ultimul timp și cum locuise în ultimele luni la un caritas din Hamburg și cum fu trimis de la acel caritas
să lucreze la o tipografie. Încercă să-l lămurească pe Eusebiu să se mute în Hamburg unde viața era mai
prosperă și mai frumoasă. Lucră aproape două luni cu Eusebiu la fabrica de dulciuri, după care își luă
salariul și plecă la Viena unde un prieten de-al său îi promisese să-l angajeze la o fabrică de încălțăminte.

Eusebiu nu putea înțelege cum Titu având mari calități și doar treizeci și șase de ani, umbla dintr-un loc în
altul fără să-și facă un rost în viață. Un vagabond mereu pe drumuri care își dedicase viața doar în
căutarea aventurii și a călătoriilor nesfârșite. ,,Oare care este rostul vieții lui Titu? Se pare că doar
aventura. Dar eu pentru ce trăiesc care este rostul meu pe acest pământ? Pentru ce mă zbucium pentru
a avea o locuință, un loc de muncă, într-un cuvânt un rost pe lume? Și poate că în curând îmi voi găsi o
femeie și mă voi însura și apoi? Poate voi avea copii, dar oare acesta este adevăratul sens al vieții pe
pământ? Trăim, muncim, suferim, ne întemeiem o familie, avem copii și viața ne este brăzdată de
această iubire umană egoistă și apoi totul se termină la moarte! În fața morții nu mai contează cine am
fost în această viață pentru că devenim cu toții foarte neputincioși și moartea ne cuprinde pe toți! Dar ce
este moartea, o trecere în altă lume sau sfârșitul tuturor lucrurilor? Poate că idealurile creștine de care
este însuflețită Flavia sunt cele mai importante în viață? Dar până la urmă și creștinii practicanți mor și
rămân în morminte, iar raiul și iadul nu știu dacă există? Deși cred că Dumnezeu există pentru că pe când
eram foarte pasionat de astronomie și citeam cărți în domeniu, găseam acolo ideea că universul este
proiectat de o minte infinită. Deci Dumnezeu există, dar probabil că El este undeva în universul vast și nu
privește atât de mult spre suferința noastră a oamenilor de rând. Iar toată această viață a noastră nu
este altceva decât o goană după a avea puțină fericire ca apoi în fața morții să capitulăm cu toții. Toată
această realitate dură a vieții mă înspăimântă! Simt uneori că există ceva deosebit în această viață pe
care omul trebuie să descopere pentru a fi cu adevărat fericit sau măcar pentru a simți că trăiește cu
adevărat.”

Toate acele gânduri și frământări ale sale, Eusebiu și le purta adânc în sufletul său neînțelegând de ce
viața era așa de nedreaptă. Vedea oameni cu familii și nefericiți, alții aveau o bună situație materială dar
părea că le lipsește ceva, și foarte puțini păreau cu adevărat fericiți. Unii oameni luptau din greu pentru a
avea cu ce să se descurce lună de lună. În fond ce era un salariu de 1200 de euro pe care îl primea de la
fabrică. Erau banii de care avea nevoie lună de lună pentru a supraviețui. Și mereu aceeași cursă
nesfârșită pentru a termina luna și apoi o lua din nou de la capăt fără a înțelege rostul vieții! Și așa trăiau
foarte mulți oameni ce nu avea altceva decât munca lor și puțină distracție la sfârșit de săptămână și nici
un orizont luminos în viața lor.

Unii se mândreau cu copiii lor, dar și acolo erau mari probleme pentru că copiii creșteau și apoi își
dezamăgeau părinții și totul se termina cu suferință, certuri, abandonuri. Deci viața era un șir întreg de
suferințe mai mici sau mai mari pentru că peste tot vedea oameni stresați, oameni depresivi, oameni
săraci, sau oameni care ca și el aveau răni pe suflet și atunci care era soluția? Nicidecum dependența de
droguri, alcool, senzualitate. Atunci care era calea? Primise acasă o educație axată pe bun simț și valori
morale, dar totul nu era decât ca o mică luminiță într-o lume întunecată și plină de răutate. Viața umană
i se părea ca un uriaș vălmășag de ființe umane ce își căutau fericirea pe un drum greșit. Peste omenire
trona un întuneric spiritual îngrozitor. După toate aceste constatări peste sufletul lui Eusebiu se așeză o
durere adâncă, simțea că viața lui până atunci fusese un mare eșec, crezuse că o femeie îi va lumina viața
dar fusese însurat și nu trăise acea fericire neașteptată. Atunci se tot întreba care era calea de aș depăși
condiția de om ce se zbătea în acel întuneric dens în care trăiau atât de mulți oameni? Oare exista o cale
sau totul era pierdut pentru oameni?

Poate idealurile creștine de care Flavia era animată, însă el nu înțelesese mai mult din ceea ce ea încerca
să-i spună pentru că în acea perioadă era prea concentrat pe faptul dacă să o accepte pe Flavia ca
nevastă sau nu. Avea tot mai mult impresia că făcea parte dintr-o omenire sortită pieirii și un întuneric
moral grozav învăluia viața oamenilor. Era impresia ce zi de zi i se adâncea tot mai mult în mintea sa. Și
lucru straniu, oamenii nu își dădeau seama că trăiau într-o condiție spirituală atât de detestabilă, ba unii
chiar se simțeau destul de bine cu acea stare în care se găseau. Dar el tânjea după altceva, și în adâncul
ființei sale se simțea ca acel pui de vultur ce crescuse între găini și când veni vremea să zboare simțea că
trebuie să se înalțe spre văzduhuri însă nu putea fiindcă se simțea neputincios. Până ce la un moment
dat, gospodarul ce îl văzuse crescând între găinile sale l-a luat în mâini și l-a dus la câmp unde a început
să-i spună vulturului: ,,Tu ești vultur și trebuie să zbori.” Apoi a început să-l arunce în sus pentru al
determina să se înalțe în zbor, și după mai multe nereușite deodată vulturul și-a luat zborul spre înălțimi
depășind condiția de găină în care trăise până atunci.

Dar poate că în fiecare om exista condiția de a zbura spre înălțimi spirituale, și doar trebuia conștientizat
de posibilitatea de a se ridica peste toată condiția de vremelnicie a vieții omenești. Tot acel dor imens
din sufletul său spre ceva mai înalt era prea conștient că nu putea să-l umple cu distracțiile lumești cu
care cei mai mulți în puținul lor timp liber își umpleau viața. Poate că fiecare om la un moment dat în
viața sa tânjise după înălțimi spirituale, dar negăsind calea se refugiase în alcool, droguri, senzualitate.
Dar nu asta era totul, simțea că trebuia să existe și o altă cale pentru că dacă exista Dumnezeu, atunci
trebuia să existe și o cale. Chiar dacă lui i se părea că Dumnezeu este acolo în sfera lui prea distant față
de oamenii de rând, sau poate că se înșela și trebuia să facă pași pe calea cea bună. Dar cum, unde, spre
cine să se îndrepte?

Se gândi să o caute pe Flavia pentru ai împărtăși toate frământările sale. Însă își dădea seama că totul se
terminase între ei. Își aduse aminte de bucuria de pe chipul Flaviei și într-adevăr ea dădea impresia că
zbura peste condiția de vremelnicie omenească. Deci creștinismul ascundea ceva tainic ce trebuia
descoperit? Sau poate calea era alta. Însă un lucru era sigur, calea spre nemurire exista, și pe acea cale
nu puteau umbla decât oameni animați de sentimente nobile, având idealuri înalte, și având parte de o
iluminare ce era într-un vădit contrast cu tot întunericul spiritual în care trăiau atât de mulți oameni și
lucru straniu, unii se simțeau atât de bine în acea beznă morală în care trăiau. Dar el se simțea asemenea
puiului de vultur și voia să zboare să se avânte spre înălțimi, să contemple tot ce era măreț, nobil, să
caute drumul spre nemurire pentru că Dumnezeu exista, era ferm convins de acel lucru. Și atunci exista și
posibilitatea de a intra în eternitatea Sa pentru ei oamenii de rând ce aveau parte de dureri și dezamăgiri
în drumul vieții lor.

Eusebiu începu să-și trăiască viața plin de astfel de frământări și căutând calea spre nemurire, constată că
nu îi era ușor să găsească acel drum minunat, ba din contră mai mereu se împotmolea și dădea de
fundături. Și totuși acea dorință de a zbura din punct de vedere spiritual nu dispărea din inima sa pentru
că era convins că dorea ceva mai mult și că în realitate oamenii se nenoroceau singuri apucând pe căi
greșite. În adâncul ființei sale se cuibărise convingerea fermă că avea să descopere adevărata menire a
omului pe pământ, simțea că trebuie să întâlnească oameni ce ca și el avuseseră astfel de frământări și
descoperiseră calea și primiseră lumina și puterea de a se înălța din punct de vedere spiritual mai presus
de condiția de păcătoșenie și vremelnicie umană.

,,Ar fi prea absurd ca totul să se termine doar aici unde totul uneori este extrem de dureros. Trebuie să
descopăr și să contemplu adevărata frumusețe spirituală.” Acele gânduri îi aduseseră lui Eusebiu un
freamăt în întreaga sa ființă, era ca și cum o atingere divină venită de dincolo de stele îi atinsese inima și
întreaga sa ființă vibrase la acea atingere consimțind să înceapă marea aventură a cunoașterii.

Capitolul (7)

În Decembrie 2019 totul părea normal. Oamenii își desfășurau viețile lor alergând fiecare după propriile
interese. Totul până se răspândi vestea că a apărut în China un virus nou, numit Corona-virus. La început
explicația oficială fu că acel virus vine de la lilieci. Apoi începură să circule pe internet filmări cu oameni
ce se prăbușeau pe jos răpuși de acel virus, deși interesant era faptul că cineva reușea să filmeze exact
momentul când acei oameni cădeau. La început se credea că virusul este doar în China, dar într-un mod
foarte rapid în anul 2020 începu să apară și în Europa. Din Italia se transmiteau imagini de coșmar și chiar
dincolo de continentul european peste ocean în America de nord virusul începu să facă ravagii. Lumea
întreagă era ca ajunsă la o răscruce. Germania fu atinsă de acel virus și în Berlin începură să apară cazuri
de corona-virus. Posturile de televiziune din întreaga lume emiteau emisiuni de coșmar, raportând un
număr tot mai mare de infectări și morți. În țările Europei se părea că umanitatea se confruntă cu ceva
nespus de tragic.

Eusebiu străbătea în acele momente o criză spirituală. Însă începu să observe cu atenție tot ce se
întâmpla în lume. La început crezuse că totul se va termina foarte repede pentru că credea în capacitatea
științei medicale pentru a eradica acel virus. Dar nu se întâmplă așa, dimpotrivă pe măsură ce lunile
anului 2020 se scurgeau virusul făcea ravagii teribile decimând vieți omenești. Apoi autoritățile decretară
ca oamenii să stea închiși în case. Apăreau lozinci precum: ,,Stai în casă și salvează vieți.” Pentru un timp
se închise și fabrica unde lucra el, și trebui să stea izolat la domiciliu. Comunica cu ai lui din România prin
intermediul internetului și înțelegea că și acolo situația era dramatică. În România măsurile erau mult
mai dramatice decât în Germania, se făceau abuzuri, erau amendați bătrânii doar pentru simplu fapt că
ieșiseră la cumpărături la orele când nu aveau voie să iasă afară.

În tot acel babilon, Eusebiu încerca să înțeleagă ce se întâmpla de fapt în lume. Pe internet începu să
descopere diferite scenarii ce circulau, unele erau chiar îngrozitoare și erau numite teorii ale conspirației.
Dar cine conspira împotriva cui? Mass-Media vuia arătând imagini șocante cu oameni internați la A.T.I. și
raportând mereu pierderi de vieți omenești. Se îngrozi când descoperi în cadrul teoriilor conspirative, că
de fapt acel virus fusese creat în laborator și apoi dat în lume pentru scăderea demografică a populației.
Încerca să pătrundă sensul lucrurilor, și nu putea crede acele teorii îngrozitoare ce spuneau că omenirea
trebuie decimată și că totul se face cu ajutorul autorităților de la nivelele cele mai înalte și că există o
societate secretă numită Illuminati, ce conduce lumea din umbră. Din acea societate făceau parte
adevărații stăpâni ai lumii, iar guvernanții tuturor țărilor se supuneau și colaborau pentru a îndeplini
planul lor monstruos. Peste tot în lume începu să se proclame cu putere progresismul-neomarxist, și
lumea întreagă începu prin a fi îndreptată spre noua ordine mondială. O altă teorie ce începu să circule
pe internet era că virusul fusese în mod accidental scăpat din laboratorul din Wuhan și nu mai putea fi
oprit, deși oamenii de știință și medicii făceau eforturi mari pentru al opri. Apoi O.M.S. declară stare de
pandemie mondială și lumea întreagă fu învăluită într-un coșmar teribil.

Lui Eusebiu îi era tot mai greu să descopere adevărul pentru că dorea să știe cu ce se confruntă de fapt
omenirea, cu un plan malefic sau cu o încercare teribilă? Dar nu reușea să afle adevărul în ciuda faptului
că stătea mult timp pe internet și urmărea diferite emisiuni, sau teorii ale conspirației ce păreau să aibă
un sâmbure de adevăr. La orizont apăru vestea că se lucra la un vaccin și datorită acelui vaccin virusul va
fi eradicat și toate vor reveni la normalitate. Eusebiu în tot acel context își puse câteva întrebări: ,,Până
acum am înțeles că eu ca cetățean trebuie să-mi fac partea în societate și autoritățile mă vor proteja. Dar
dacă autoritățile sunt acum împotriva mea și fac parte dintr-un plan malefic și sub pretextul că mă vor
ajuta de fapt mă vor nenoroci tot mai mult? Atunci cine mă poate ajuta pe mine omul simplu? Iar în
aceste teribile zile pentru umanitate forurile cele mai înalte ale omenirii propagă ideologia L.G.B.T. și
neomarxismul! În acest context pe noi oamenii simpli cine ne apară? Doar Dumnezeu cred că a rămas
ultimul refugiu pentru noi!”

Ajuns în acest punct al gândirii sale, Eusebiu constată că nu știa mai nimic despre existența lui
Dumnezeu. Iar în lumea haotică în care trăia, totul se derula doar pe seama supraviețuirii. Pe măsură ce
timpul trecea se termină și acel teribil Lockdown, iar oamenii începură să-și trăiască viața într-o nouă
normalitate. Apoi după ceva timp apăru și vaccinul salvator după spusele unor experți, și experimental
după spusele altor experți în domeniu. Unii chiar pe internet emiteau ideea că vaccinul a fost creat
înaintea virusului, și că acele vaccinuri ce conțineau arn mesager erau de fapt niște seruri experimentale
și nu trebuiau făcute. Pe de altă parte mass media îi făcea o publicitate foarte pozitivă vaccinului. Și astfel
oamenii începură să se vaccineze. Se credea că datorită vaccinului virusul va fi eradicat și totul va reveni
la normalitate.

De la început Eusebiu fu sceptic în privința vaccinului, datorită faptului că prea repede după acel virus
apăruse vaccinul. Știa că un vaccin are nevoie de cel puțin cinci ani pentru a fi îndeajuns testat și abia
apoi utilizat pe oameni. Apoi și teoriile conspirative pe care nu le credea în totalitate îi aduseră un semn
mare de întrebare și uneori se întreba: ,,Oare nu totul face parte din acel plan malefic pentru decimarea
populației?”

Pe măsură ce timpul se scurgea apăru și ideea marii resetări, se părea că odată cu pandemia mai marii
lumii, sau cei ce conduceau lumea și erau organizați în societăți secrete doreau să dea un nou start lumii
și să instaureze noua ordine mondială. Se proclama că o nouă lume avea să vină iar valorile iudeo-
creștine aveau să fie eradicate și lumea întreagă să fie așezată după un alt sistem ideologic și economic.
În noua lume nu mai trebuia să existe proprietate privată, chiar apăru și dictonul: ,,Nu vei mai avea nimic
dar vei fi fericit.” Acel dicton era pentru omul simplu. Pentru că marii promotori ai noii ordini mondiale
dețineau diverse proprietăți și aveau o sete teribilă de îmbogățire și doreau prin orice mijloace să-și
sporească averile.

Marile întrebări care îl frământau pe Eusebiu erau: ,,De unde venea acel virus? Și care era calea de
salvare?” Însă era conștient că era greu ca în tot acel context sumbru să găsească adevărul. Totul era atât
de îngrozitor încât avea convingerea fermă că doar la Dumnezeu mai exista salvare. Oare era Dumnezeu
dispus să salveze neamul omenesc? Sau îl abandonase și Își retrăsese protecția de la oameni? Erau
întrebări care îl frământau și căuta răspunsuri pe internet sau în discuțiile cu unii oameni cu care mai
putea sta de vorbă. Constată că mulți oameni erau dezinformați, unii alergau spre vaccin considerând ca
fiind soluția la problema virusului.

Pe măsură ce timpul trecea, tot mai mulți oameni se vaccinau în diferite zone ale lumii. Apăreau știri
despre efectele secundare ale vaccinurilor. Erau specialiști în domeniu ce arătau spre acele efecte
adverse ale vaccinării oamenilor și argumentând cu argumente științifice spuneau că vaccinarea în masă
trebuia oprită. Pe de altă parte se vedea că vaccinarea devenise o afacere foarte profitabilă ce le
convenea unora. Din cealaltă tabără a promotorilor vaccinului se spunea că vaccinul este bun și că
reprezintă soluția, nu trebuia decât ca oamenii să se vaccineze cu toate dozele pe care guvernul le punea
la dispoziția tuturor și totul va fi bine. Între timp Eusebiu, își reluă lucru la fabrică unde nu erau obligați să
se vaccineze, doar că la anumite intervale de timp toți muncitorii trebuiau să facă teste.

În tot acel context în care viața devenise extrem de sumbră, Eusebiu căuta răspunsuri la întrebările ce îl
frământau, și aproape întotdeauna când căuta cu ardoare răspunsuri, gândul îl ducea spre Dumnezeu.
Dar era conștient că despre Dumnezeu știa puține lucruri, avea nevoie să caute să cunoască mai mult
despre El. Pentru că Dumnezeu i se părea atât de tainic și învăluit în mister, aflat într-o sferă înaltă
neaccesibilă oamenilor, încât nu știa cum să înceapă să caute să-l cunoască mai mult pe Dumnezeu.
Despre faptul că Dumnezeu exista era ferm convins pentru că un timp fiind pasionat de astronomie
rămăsese captivat de frumusețea universului, și de declarațiile unor oameni de știință ce declarau că la
baza genezei universului se afla o minte infinită pe care unii o arătau ca fiind Dumnezeu. Și de acolo avea
și el ideea adânc înrădăcinată în ființa sa că Dumnezeu există.

În ultimul timp o idee îl înfricoșa teribil și anume, se gândea dacă nu cumva tot acel episod sinistru numit
corona-virus era parte dintr-un plan malefic făcut pentru scăderea demografică a populației. Atunci
însemna că pentru el și toți oamenii simpli, salvarea nu era decât la Dumnezeu. Eusebiu deși se străduia
să creadă toate acele explicații care veneau prin intermediul mass-mediei nu putea să abandoneze nici
teoriile conspiraționiste după cum erau numite, pentru că multe din lucrurile pe care acele teorii le
spuseră în trecut începeau să se împlinească sub ochii lui. Așa se întâmplă și cu pașaportul de vaccinare
care începea să fie o realitate tot mai prezentă pe măsură ce timpul se derula și omenirea întreagă
începea să se obișnuiască tot mai mult cu diferitele mutații ale virusului și purtarea măștii.

În toată acea istorie, Eusebiu avea impresia că erau lucruri care nu se spuneau și că autoritățile
ascundeau oamenilor anumite lucruri. Oare care va fi sfârșitul acestui episod sinistru? Sau poate că tot
acest episod cu corona-virus este sfârșitul omenirii? Oare să fi ajuns lumea la final? Dar totuși Dumnezeu
există și asta înseamnă că există și speranță pentru noi. Dar care este calea, și în ce constă această
speranță, sau care este soluția lui Dumnezeu la problema numită corona-virus? Toate acele întrebări
Eusebiu și le punea căutând să găsească răspunsuri apelând la diferite surse de pe internet, însă rămânea
tot mai plin de incertitudini. Totul până într-o zi când în viața lui providența divină lucră în mod
surprinzător…

Capitolul (8)

În primăvara anului 2021 veni la Eusebiu din nou prietenul său Titu și se instală în locuința sa. Titu își găsi
de lucru în construcții la niște vechi prieteni de-ai săi. În orele când erau liberi stăteau amândoi de vorbă
timp îndelungat despre tot ce se întâmpla în lume. Titu era un mare adept al teoriilor conspiraționiste și
pe Eusebiu îl uimi cu ideile lui, ba chiar îi dădu să asculte unele documentare care puneau totul într-o altă
lumină și dădeau foarte multă credibilitate teoriilor conspiraționiste. În acea perioadă primi o invitație de
la colega sa de muncă Marcela, pentru a participa la o întâlnire la ea acasă unde aveau să se dezbată
probleme de o mare importanță după spusele Marcelei. O întrebă de Flavia și află cu consternare că
Flavia murise răpusă fiind de corona-virus. După ce luptase îndelung cu boala și stătuse un timp internată
la A.T.I. murise așa cum trăise cu marea ei încredere în Dumnezeu asemenea unei copile ce se încrede în
tatăl ei.

Marcela văzând că Eusebiu se întristă îi zise:

– Nu te întrista, poate că a fost mai bine așa pentru ea. Apoi în dimineața învierii se va ridica din nou la
viață și va trăi într-un cer nou și un pământ nou dăruite de Dumnezeu tuturor celor ce îL iubesc și au
murit crezând în El.
– Ce spui? Există deci o astfel de dimensiune a vieții de după moarte?

– Sigur, prin Hristos se poate. Vino la întâlnirea de la mine acasă la care te-am invitat și vei afla mai multe
lucruri.

Eusebiu rămase surprins datorită faptului că Marcela, acea femeie simplă ce muncea cu el la fabrică și
avea între colegi un comportament ireproșabil în câteva cuvinte îi deschisese în fața ochilor săi un
orizont fascinant care îl uimea. Despre Marcela știa că era căsătorită și avea doi copii, iar la muncă vedea
pe fața ei smerenie și o încredere în ceva mai presus de orice putere omenească. De asemenea știa că
Marcela avea încredere în Dumnezeu și că îi iubea pe oameni pentru că o vedea comportându-se la
fabrică cu mult altruism. Dar nu crezuse că acea femeie simplă, ar deține cheia la frământările lui! De
aceea rămase uimit cu câtă convingere îi vorbise de o lume a celor mântuiți și de câtă siguranță exista în
glasul ei că va fi o răsplată a celor credincioși. Deci cheia pentru marele probleme ale omenirii o dețineau
oamenii simpli ce începuseră încă de pe acest pământ să trăiască dimensiunea veșniciei!

Îi făgădui că va veni împreună cu Titu la acea întâlnire. Ziua stabilită era într-o duminică după amiază.
Locuința ei se găsea în cartierul Neukölln ce în mare parte era populat de turci. În acea duminică a
întâlnirii, Eusebiu în timp ce străbătea împreună cu Titu străzile acelui cartier privind la oamenii pe care îi
întâlnea, avea impresia că se afla în Istanbul și nu în capitala Germaniei. Peste tot pe unde erau oaze de
verdeață primăvara își arăta frumusețile ei prin care îi chema pe oameni la viață. Renașterea naturii la
viață nu ținea cont de virusul ce făcea ravagii în lume și nici de restricțiile aberante pe care guvernele
lumii le impuneau oamenilor. Primăvara cu superba ei frumusețe își instaurase domnia peste tot.
Clădirea în care se afla apartamentul Marcelei era veche, avea doar patru etaje și nu avea lift. După ce
sună jos la interfon, urcă scările cu Titu până la etajul patru și intrară într-un apartament destul de vechi,
zugrăvit în alb și mobilat așa cum de obicei emigranții își mobilează apartamentele, fie cu mobilă de la
mâna a doua sau cu mobilă mai ieftină. Însă acel apartament era mobilat chiar destul de frumos, se
vedea că cei ce îl locuiau își dăduseră tot interesul pentru ca apartamentul lor să fie curat și plăcut.
Marcela îi întâmpină cu multă bunăvoință. Copiii Marcelei nu erau acasă, plecaseră cu alți prieteni de-ai
lor cu bicicletele în parcul Grunewald. Și nici bărbatul ei ce era șofer și lucra pe tir nu era acasă pentru că
era plecat într-o cursă.

În salonul apartamentului erau trei fotolii, o canapea mare de culoare verde închis, o masă de sufragerie
cu câteva scaune, o mobilă cu vitrină, un suport pe care era un televizor Philips cu ecran mare. Masa era
acoperită cu o față de masă de culoare albă cu dungi grena, pe masă erau așezate două tăvi cu prăjituri
de casă și câteva sticle de apă minerală lângă care se aflau mai multe pahare. Prin ferestrele larg deschise
pătrundeau razele de soare aducând mireasma primăverii și înviorând atmosfera. Era acolo un bărbat
brunet, solid, de înălțime mijlocie cu ochii mari căprui, având fața luminată de un zâmbet senin. Fața sa
era ca a unui om ce descoperise o taină minunată, arăta ca un om simplu și în același timp pătruns de
ceva deosebit se numea, Marcu. Era îmbrăcat într-un trening negru marca Adidas, încălțat fiind cu
adidași albi de aceeași marcă. Tot acolo era un alt bărbat ce avea în jur de patruzeci și doi de ani, cu părul
puțin încărunțit, slab, înalt, îmbrăcat cu un tricou alb și blugi gri, încălțat fiind cu pantofi negri, dădea
impresia unui om foarte manierat, se numea Liviu și lucra ca electrician de fapt era coleg de muncă cu
Marcu.
Pe unu din acele fotolii de culoare verde închis, era așezată o femeie ce era sora lui Marcu și care avea în
jur de patruzeci de ani, cu părul negru lăsat pe spate, cu un chip frumos ce emana multă gingășie, și niște
ochi negri strălucitori, de asemenea pe fața ei se distingea bunătate, se numea Sefora. În acea ocazie era
îmbrăcată într-un costum de blugi și încălțată cu teniși negri. Sefora a cărui bărbat murise în urmă cu
câțiva ani într-un accident rutier, rămase doar cu băiatul ei ce avea nouăsprezece ani, dar acesta plecase
în America de nord la niște rude mai înstărite pe care le avea din partea tatălui său și studia acolo
informatica. Ea lucra de câțiva ani la Ria. În jurul ei roiau destul de mulți bărbați de diferite naționalități
printre care și nemți atrași de frumusețea ei, însă ea fiind foarte interesată de învățăturile creștine dorea
să-și găsească pe cineva ce era animat de aceleași idealuri ca și ea.

Liviu venise în acea ocazie acolo pentru că era interesat de Sefora, o urmărea de ceva timp și la muncă îl
implora pe Marcu să îl ajute să o poată cuceri, exprimându-și dorința de a se căsători cu ea dacă va fi
acceptat. Liviu fusese însurat, dar divorțase de nevasta sa lăsând-o pe aceasta să crească fetița lor căruia
îi mai trimitea bani. După ce făcură cunoștință discuția începu cu marea dramă pe care o trăiau cu toții și
anume, episodul numit corona-virus. Titu care nu rata nici o ocazie pentru aș expune ideile sale pe care
le avea din cadrul teoriilor conspiraționiste începu să le vorbească tuturor despre faptul că exista un plan
pus la cale de oculta mondială pentru decimarea populației. Fu întrerupt de Liviu care îi spuse:

– Cum poți să mai crezi așa ceva acum când trăim timpuri în care guvernanți lumii întregi și întreaga lume
medicală fac eforturi mari pentru a ne salva și a readuce situația la normalitatea de odinioară. Acum
avem și vaccinurile pe care bine ar fi să ni le facem cu toții pentru a colabora în vederea eradicării acestui
virus, iar tu debitezi astfel de lucruri, nu îți dai seama că blamezi efortul unor oameni ce vor să ne ajute.
Nu te mai uita la astfel de teorii conspiraționiste pentru că îți vor infecta gândirea și vei vedea lumea
numai în culori sumbre.

– Ai citit cartea 1984 de George Orwell?

– Hai să nu exagerăm și să nu forțăm interpretarea cărții lui Orwell la vremurile noastre, îi răspunse Liviu.

Însă Titu nu se lăsă și replică:

– Eu personal cred că această carte este de actualitate pentru vremurile noastre ca niciodată până acum
în istoria omenirii.

– La scară planetară ne luptăm cu o pandemie necruțătoare și tu te ții de teorii conspiraționiste!

– Oare este pandemie sau plandemie? Întrebă puțin ironic Titu.

Liviu nu apucă să-i răspundă pentru că soneria sună prelung și în câteva clipe în încăpere însoțit de
Marcela își făcu apariția un bărbat de cinzeci și cinci de ani pe nume Iulian, ce era inginer constructor și
lucra ca șef de șantier. Iulian era un bărbat înalt, impunător, cu fața brăzdată de riduri și marcată de
tristețe. Îi murise de câțiva ani soția și rămăsese cu trei copiii ce studiau pe la diferite facultăți din Berlin.
Marcu lucra ca electrician pe șantierul unde Iulian era șef și făcură cunoștință, iar prin intermediul lui
Marcu o cunoscu pe Sefora căreia îi purta o admirație deosebită și o dorea ca nevastă, însă nu îndrăznea
să-i mărturisească nimic. Era un om cu o inimă bună și îi plăcea să-i ajute pe românii pe care îi întâlnea
prin Berlin cu un loc de muncă sau cu orice altceva. De asemenea era interesat de tot ceea ce se
întâmpla în lume și îi plăceau acele discuții ținute în spirit românesc ce aveau în centru cunoașterea lui
Dumnezeu. După ce îi salută pe toți, Iulian se așeză pe un fotoliu ce era liber.

– Deci nu pandemie ci plandemie ai spus, eu însă nu cred în aceste teorii ale conspirației, zise Liviu.

– Da, despre plandemie este vorba, voi nu vedeți că ei acum urmăresc o resetare a lumii întregi și
bineînțeles implementarea neomarxismului pe orice cale? Dar cea mai mare prostie ce mi-a fost dat să o
aud este lozinca lor: ,,Nu vei mai avea nimic însă vei fi fericit.” Nu înțeleg un lucru, dacă mă vor deposeda
de tot ce am și voi ajunge să muncesc ca o vită de povară doar pentru ei, ce îi mai interesează dacă voi fi
fericit sau nu! O lume fără valori creștine și fără familia tradițional creștină este pierdută. Spun acest
lucru pentru că știu prea bine ce înseamnă comunismul, aveam douăzeci și patru de ani când în România
a căzut sistemul comunist și știu cât de mult a suferit tata de pe urma lor pentru că nu era membru de
partid. Am citit și cărți pe care le-au scris cei ce au fost întemnițați pentru că nu erau de acord cu
comunismul, sau cei ce au făcut pușcărie pentru credința lor. Comuniștii au comis mari orori mai ales în
perioada când au preluat puterea și au înjosit demnitatea umană. Lumea ar trebui să se ferească de
implementarea comunismului ca de lepră. Deși văd la ora actuală cum tinerii sunt cuceriți tot mai mult
din punct de vedere ideologic de neomarxism pentru că ei nu știu ce înseamnă acest flagel numit
comunismul, zise Iulian.

– Ce spui nu este decât o pagină tristă a istoriei. Deși trebuie să recunoști că comunismul a avut și o parte
luminoasă, mă refer la faptul că din punct de vedere economic a existat un real progres și se putea trăi în
România destul de decent. Apoi să nu uităm că vorbim de un comunism de tip modern, și când afirm
acest lucru mă refer la neomarxismul de tip progresist care fie că ne place sau nu va crea o altă lume
mult mai bună decât cea actuală. Voi nu realizați că sistemul capitalist este pe punctul de a se prăbuși și
împarte lumea în oameni foarte bogați și toți ceilalți ce în mare parte sunt săraci. Acea linie a familiilor cu
o stare materială de mijloc s-a cam pierdut. De aceea este nevoie de marea resetare ce ne va da prilejul
să începem din nou construind mult mai bine și lumea va fi altfel! Nu credeți că am dreptate? Întrebă
Liviu.

– Este adevărat că sistemul actual are nevoie de o reformă, dar în nici un caz marea resetare! Iar tot ce
au început deja să facă este extrem de periculos pentru societatea umană. Și când spun acest lucru mă
refer în primul rând l-a implementarea unei educații sexuale aberante în școli, și impunerea certificatului
de vaccinare ce cât de curând va fi legalizat. Mi se pare totul de noaptea minții și mai ales mă revoltă
faptul că vor să ne interzică dreptul de a ne închina lui Dumnezeu în mod liber, zise Iulian.

– La orizontul existenței noastre se așază nori foarte amenințători, episodul corona-virus nu este decât o
mică parte, iar implementarea abuzivă a neomarxismului este un alt pericol cu care ne confruntăm, și în
viitor va însemna o puternică amenințare. Straniu este faptul că se caută să se înceapă din America de
nord, cunoscută fiind ca tărâmul libertății. Eu personal nu cred că ei pot clădi o lume mai bună, și am
observat că au o ură înverșunată împotriva oamenilor ce se încred în Dumnezeu, pentru că unor astfel de
oameni nu le pot înrobi mintea și sufletul. Credința în Dumnezeu ne înnobilează, pe când adeziunea la
neomarxism ne întinează sufletul și ne transformă într-o societate uniformizată destinată să fie
manipulată și controlată după interesele unei elite ce conduce totul din umbră, argumentă Marcu.

– Sunt într-u totul de acord cu tine Marcu, de altfel noi am mai discutat pe această temă, spuse Iulian.
– Dar care este calea spre Dumnezeu și cum putem fi înnobilați de credința creștină? Întrebă Eusebiu.

Capitolul (9)

– Iată o bună întrebare pentru Marcu la care cred că va răspunde cu plăcere, zise surâzând Sefora.

Eusebiu o privi și înțelese că ei îi plăcuse întrebarea lui și că îl privea cu bunăvoință și interes.

– Mă bucur că în tumultul acestor vremuri atât de tulburi, există oameni ce îL caută pe Dumnezeu! Calea
lui Dumnezeu este cea a unui drum pe care în această viață îl parcurgem pas cu pas îndurând uneori
greutăți, însă fiind animați de harul Său minunat pentru a nu ne da bătuți. Iisus ne-a spus: „Eu sunt Calea,
Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Trăim în această lume și observăm cum
oamenii aleargă pe diferite căi ale distracției pentru a găsi fericirea. Dar există și oameni precum noi, ce
căutăm ceva mai înalt și aspirăm după iluminare și noblețe, și ajungem la concluzia că tot acest freamăt
este datorită faptului că harul Său ne-a atins inima și noi am răspuns pozitiv la o astfel de atingere divină.
Apoi începem să descoperim că în această lume a răutății există oameni ce propovăduiesc vestea bună a
mântuirii și ni se deschide în fața noastră fascinanta dimensiune a eternității de care devenim tot mai
mult atrași. Numai gândul că există noul Ierusalim, locul în care oamenii mântuiți din toate timpurile vor
locui în prezența lui Dumnezeu, ne motivează să pornim în marea aventură a cunoașterii lui Dumnezeu
ce nu se realizează decât prin contemplarea lui Hristos și a jertfei ce El a realizat-o la Golgota pentru noi
toți! Încerc să schițez un prim itinerar pentru ca tu și toți ceilalți care sunt interesați să poată înțelege
bunătatea lui Dumnezeu ce în mod duios ne cheamă să pășim pe această cale a mântuirii…

– Stai puțin dar dacă există un astfel de Dumnezeu, de ce există și răul pe pământ și de ce suferă oameni
nevinovați? Întrebă Titu după ce îl întrerupse pe Marcu.

– Din perspectiva noastră umană, limitată, nu este ușor de înțeles acest subiect. Dar tot Marcu ar putea
cel mai bine să vă lămurească, remarcă Sefora.

Marcu stătu puțin pe gânduri, apoi zise:

– Este o întrebare cu care m-am întâlnit de multe ori în timp ce am discutat cu diferiți oameni din
Scripturi. Unii m-au întrebat de ce a îngăduit Dumnezeu pandemia ce a decimat vieți omenești! Pentru că
toată această pandemiei pentru mine este evident că este o lucrare ce vine de la Satana pentru ai
distruge pe oameni…

– Te întrerup din nou pentru a te întreba ce crezi tu despre această pandemie, sau mai bine zis
plandemie, întrebă din nou Titu.

– Eu cred că originea acestui virus la ora actuală este necunoscută, pentru că pe internet circulă trei
posibile ipoteze, dar nici una din ele nu are dovezi suficiente pentru a-și susține justețea. Se crede că
virusul ar fi fost creat în mod artificial în laborator și dat în lume pentru depopularea planetei și cu scopul
de a porni marea resetare de o elită ce conduce totul din umbră. Apoi există ipoteza că în mod accidental
a fost scăpat din laborator și așa a început dezastrul numit corona-virus. Și există și explicația precum că
virusul vine de la lilieci care în ultimul timp devine tot mai greu de crezut…

– Dar tu personal ce crezi, care dintre cele trei variante este cea adevărată? Întrebă nerăbdător Titu.
– Îmi este greu să mă pronunț datorită faptului că nu există dovezi suficiente pentru a argumenta că una
din cele trei ipoteze ar fi cea adevărată.

– Mai bine ar fi să nu tot căutăm să despicăm firul în patru și să respectăm tot ceea ce autoritățile ne cer
și să fim mai echilibrați ferindu-ne astfel de extreme și să avem răbdare că totul se va termina cu bine,
zise Liviu.

– Ce spui tu Liviu este poziția pe care autoritățile doresc să o adoptăm, dar eu personal chiar dacă nu am
dovezi suficiente cred că este la mijloc un plan diabolic, spuse Iulian.

– Eu tot la fel cred și doresc să te ascult pe mai departe cum explici existența răului și a suferinței în
contextul în care afirmi că există un Dumnezeu plin de bunătate! Zise Titu.

– Dar dacă dorești ca Marcu să explice aceste lucruri nu îl mai întrerupe mereu, spuse Eusebiu puțin
supărat pe Titu.

– Da, Eusebiu are perfectă dreptate ar trebui să-l lăsăm pe Marcu să vorbească neîntrerupt, zise Sefora
privind spre Eusebiu, privirile lor se întâlniră din nou și Eusebiu simți dorința de a o cunoaște mai bine și
de a fi prietena sa.

– Nu este nici o problemă că mă întrerupe, are multe frământări și nedumeriri și de aceea o face pentru
că dorește lămuriri. Dar să revin la ceea ce spuneam și anume, de ce tace Dumnezeu și nu intervine
pentru că răutatea și păcatele lumii noastre sunt mari! Dar Dumnezeu nu va tăcea la nesfârșit ci va
interveni pentru ai ajuta pe oameni. Un alt lucru care este foarte important este faptul că nu trebuie să
privim tot ce se întâmplă ca având o finalitate doar aici pe pământ, ca și cum totul este doar aici și acum
și că tot ce se termină rău pe acest pământ va rămâne pentru totdeauna așa. Să nu uităm că Dumnezeu
lucrează și privește lucrurile din perspectiva veșniciei Sale, iar cei ce aici au suferit pe nedrept, în lumea
celor mântuiți vor avea parte de mângâiere. Ca răspuns la întrebarea de ce există răul pe pământ și de ce
Dumnezeu nu îi pune capăt, trebuie să încep să explic cum a fost odată în ceruri în lumea desăvârșită a
lui Dumnezeu unde a început mai întâi lupta dintre bine și rău ce mai apoi a fost transportată pe pământ.
Pentru că aici pe planeta albastră prin căderea lui Adam și a Evei, lui Satana i sau deschis larg porțile
pentru a instaura împărăția întunericului. De ce nu a eradicat dintr-o dată Dumnezeu răul? Cum s-a
implicat El în această luptă dintre bine și rău? Ce înseamnă Golgota pentru noi și cum putem înțelege
prin prisma jertfei lui Iisus sacrificiul imens al iubirii divine oferit în favoarea noastră? Am să încerc să vă
explic începând cu precizarea că Dumnezeu n-a creat răul…

– Te întrerup din nou, dacă ne luăm după credințele populare ce ne spun că Satana este întruchiparea
răului, atunci de ce spui că Dumnezeu nu a creat răul pentru că Satana este tot o creatură a lui
Dumnezeu?

– Important este să înțelegem că Dumnezeu a creat un heruvim numit Lucifer ce era purtătorul de
lumină și care stătea în preajma tronului lui Dumnezeu, căruia dintre toate ființele create de Dumnezeu i
s-a descoperit cel mai mult dragostea divină. Însă cum a devenit acest heruvim neprihănit, Satana cel ce
este ucigaș de oameni și tatăl minciunii este ceea ce Sfintele Scripturi numesc taina fărădelegii despre
care doresc să vă vorbesc și să o așez în contrast cu taina evlaviei care este întruparea lui Iisus în cadrul
planului de mântuire…

Marcu se opri puțin pentru a închide telefonul său mobil ce sună.

– Discuția de astăzi începe să fie foarte interesantă și să sperăm că vom reuși cu răspunsurile noastre să
fim la înălțimea așteptărilor oaspeților noștri, care după cum văd au frământări mari, cel puțin Eusebiu cu
care lucrez la fabrică de ceva timp și pe care îl știu că este un băiat de treabă caută de ceva timp calea
mântuirii, spuse Marcela.

– Asta îmi place și mie la întâlnirile noastre că Marcu ne introduce în profunzimile Sfintelor Scripturi și ni-l
descoperă pe Dumnezeu într-o lumină nouă care pe mine mă fascinează. De aceea nu doresc să pierd
aceste întâlniri, iar când nu reușesc să vin simt un gol în sufletul meu. La lucru nu am timp să stau de
vorbă cu Marcu, de aceea îmi plac aceste întâlniri ce gravitează în jurul cuvântului lui Dumnezeu. Dar să-l
lăsăm pe Marcu pe mai departe să ne explice lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, zise Iulian.

– Lucifer a trăit în ceruri într-un mediu desăvârșit, cum s-a transformat El dintr-un heruvim neprihănit în
Satana autorul răului, al păcatului și morții, este greu să înțelegem datorită faptului că prin condiția
noastră umană suntem limitați. Teologii de-a lungul timpului au căutat să dea unele explicații și au spus
că în inima lui neprihănită a început să se nască invidia datorită faptului că nu era chemat la sfaturile
Dumnezeirii acolo unde erau prezenți Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt. Apoi s-a mai spus că a fost gelos pe
poziția lui Hristos din ceruri. Cert este că Lucifer era foarte iubit de îngeri și era conducătorul oștilor
îngerești. Dar rămâne o taină faptul că într-o lume ca a cerului perfectă fără a putea fi ispitit din exterior
a apărut păcatul în inima Sa. Sfintele Scripturi ne spun că la un moment dat El a dorit să fie ca Cel Prea
Înalt, o istorie asemănătoare este răzvrătirea lui Absalom împotriva tatălui său David. Unii îmi spun dacă
Dumnezeu este atotștiutor și cunoaște viitorul de ce l-a creat pe Lucifer? Răspunsul meu este că atunci
când Dumnezeu a creat ființe morale libere și-a asumat riscul ca la un moment dat aceste ființe să se
răzvrătească împotriva Sa. După transformarea interioară a lui Lucifer, în ceruri a început un război de
natură ideologică având în centru caracterul lui Dumnezeu. Lucifer în mod serios începea să pună la
îndoială faptul că Dumnezeu își iubește ființele create, și astfel a început să semene discordia printre
îngeri captând atenția unora. Hristos l-a prevenit de pericolul în care se afla și de faptul că aducea
discordie în acea lume desăvârșită. Dar Lucifer nu l-a ascultat și s-a transformat în Satana pentru că
păcatul are o putere misterioasă în a transforma în rău orice ființă care se supune atracției sale! Războiul
ideologic din ceruri ajunsese la un punct în care nu s-a mai putut ca Satana să mai rămână acolo și a fost
aruncat pe pământ și așa a început istoria durerii și morții de pe planeta noastră. De ce Dumnezeu nu l-a
distrus dintr-o dată pe Satana? Pentru că atunci îngerii ar fi socotit ca juste acele afirmații prin care
Lucifer susținea că Dumnezeu nu îi iubește cu adevărat și le îngrădește libertatea. Dumnezeul dragostei
era prezentat de Lucifer ca un adevărat tiran înaintea universului. De aceea i s-a dat timp Satanei să-și
desfășoare activitatea pentru ca îngerii și lumile necăzute în păcat să înțeleagă natura răului. Marea luptă
este atât de profundă și dramatică. În contrast cu taina fărădelegii, în Sfintele Scripturi ne este revelată
taina evlaviei care nu este altceva decât întruparea lui Iisus pentru a salva neamul omenesc din robia
păcatului și al elibera din împărăția întunericului. Dar și taina evlaviei ridică o întrebare și anume: De ce
ne iubește Dumnezeu atât de mult? Pentru că a preferat decât să ne piardă, să riște foarte mult în
persoana lui Iisus ce a riscat în cadrul planului de mântuire să fie pierdut pentru totdeauna. Pe paginile
Sfintelor Scripturi de la Geneza la Apocalipsa ne este relevată știința mântuirii toate celelalte subiecte
sunt secundare sau ne ajută într-un fel sau altul să înțelegem această știință. Întruparea lui Iisus este un
act de iubire ce ne uimește enorm de mult pentru că nu putem explica în totalitate cum Iisus ce este
Dumnezeu în mod deplin a putut să devin om în mod deplin pentru a ne salva pe noi! Apostolul Pavel îl
numește cel de-al doilea Adam pentru că El a recâștigat tot ce s-a pierdut prin primul Adam. Dar să încerc
să vă explic care este diferența dintre natura umană a primului Adam și natura celui de-al doilea Adam.
Primul Adam a avut o natură desăvârșită pentru că a fost primul om ce a ieșit din mâinile lui Dumnezeu
ce l-a modelat din țărână după care i-a suflat în nări suflare de viață și astfel Adam a devenit un suflet viu.
Adam și Eva au locuit în Edenul creat de Dumnezeu special pentru ei. Viața lor acolo era nespus de
frumoasă, trăind în mijlocul naturii înconjurați fiind de animalele ce pe atunci nu aveau capacitatea de a
face rău, mă refer la ceea ce azi există în regnul animal și anume cum animalele se sfâșie și devorează
una pe alta, păcatul a schimbat starea lucrurilor. Mai presus de orice altceva privilegiul lor era nespus de
mare pentru că aveau comuniune cu Dumnezeu și îngerii față către față. O astfel de viață trebuie să fi
fost nespus de frumoasă. Însă a urmat căderea lor în păcat ce a fost poarta prin care păcatul, răul,
durerea și moartea au intrat în lume. Și generații după generații de oameni au pășit pe calea cea largă a
neascultării. Neamul omenesc era sortit pierii, iar Satana jubila. Însă în ceasul cel mai întunecat al istoriei
omenirii, când demonii domneau peste viețile oamenilor, Iisus s-a întrupat și a devenit copilașul din
Betleem. Aici este marea taină a evlaviei pe care o tot contemplăm, înțelegând doar mici licăriri din
profunzimea și frumusețea ei. A urmat apoi copilăria și adolescența lui Iisus, și până la vârsta bărbăției
Satana a căutat să-L învingă cu felurite ispite, însă El a biruit pentru ca prin biruința Sa să ne ofere nouă o
cale spre Dumnezeu și spre noul Ierusalim. Și astfel avem speranță că domnia întunericului și a răului va
avea un final. Apoi a urmat acea minunată perioadă de trei ani și jumătate pe când Iisus fiind bărbat în
toată puterea cuvântului și-a început lucrarea sa publică, Evangheliile ne consemnează acest lucru. Apoi
momentul jertfei Sale, punctul culminant unde suprema ură personificată pe deplin în Satana și demonii
Săi și suprema iubire ce era și este Iisus, s-au întâlnit la Golgota. Iar Iisus a învins în primul rând prin
sacrificiu și jertfă. Dacă dorim să înțelegem câte ceva despre suferința umană, să privim scenele finale din
viața lui Iisus și să înțelegem că suferințele și păcatele noastre l-au lovit pe El la cruce. Luând asupra Sa o
natură umană degenerată de păcat, după milenii de degenerare a neamului omenesc Iisus a triumfat
asupra Satanei, păcatului și morții. Pentru ca noi să putem păși pe calea mântuirii animați de speranță.

– Impresionant tot ce ne-ai spus, eu personal în viața mea de până acum nu am înțeles atât de profund
aceste lucruri despre jertfa lui Iisus. Dar de astăzi doresc să descopăr mai mult din lucrurile Sale
minunate și mă voi dedica în primul rând citirii Noului Testament, zise Eusebiu.

– Din nou ne uimești Marcu, și tot timpul plec de la aceste întâlniri ale noastre cu pace sufletească și
dorința de a face bine, spuse Iulian.

– Ești mulțumit de răspunsurile lui Marcu? Îl întrebă Sefora pe Titu.

– Da, a reușit să cuprindă în discursul său multe lucruri care pe mine mă interesau, îi răspunse Titu.

– Voi sunteți la început și abia începeți să descoperiți lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Și ca să mă
folosesc de un exemplu evanghelic la un moment dat Iisus le-a spus ucenicilor: „Mai am să vă spun multe
lucruri, dar acum nu le puteți purta.” Așa este și cu voi dacă veți dori să mai participați la întâlnirile
noastre eu vă voi împărtășii mai mult din aceste lucruri, însă voi trebuie să studiați pe cont propriu
Sfintele Scripturi altfel este greu să creșteți spiritual. Iar dacă din diferite motive nu veți mai putea
participa la întâlnirile noastre mă puteți contacta la telefon și eu vă voi sta la dispoziție pentru a
răspunde la întrebările voastre, spuse Marcu.

Capitolul (10)

– Vă rog ca acum după toate discuțiile spirituale să poftiți la masă și să serviți câte ceva, îi invită Marcela.

Apoi aduse de la bucătărie două platouri în care erau chiftele cu carne de vită, cașcaval, castraveți și roșii.
Se îndreptară cu toții spre masă. Sefora se așeză în capul mesei, Liviu se repezi pentru a se așeza lângă
ea, însă Titu se interpuse în mod intenționat în calea sa și îl împinse ușor cu umărul pe Eusebiu pe
scaunul cel mai apropiat de Sefora. Eusebiu neavând încotro, și datorită faptului că celelalte scaune erau
ocupate, se văzu nevoit să se așeze în dreapta Seforei. În stânga ei la o mică depărtare era Marcu care nu
băgase de seamă ce făcuse Titu și nici ceilalți nu văzuseră. Marcela venind din bucătărie cu un coș de
pâine și văzându-i pe Sefora și Eusebiu în capul mesei spuse:

– Uite ce pereche frumoasă avem în capul mesei!

– Lui Eusebiu îi trebuie o femeie atât de frumoasă pentru că duce o viață de om singuratic, zise râzând
Titu.

– Dar cum de-l vezi pe Eusebiu ca partener pentru Sefora și nu mă vezi pe mine, spuse Liviu adresându-se
Marcelei.

– Nu te supăra Liviu, am spus asta pentru că sunt frumoși amândoi și le stă bine împreună, zise Marcela.

Eusebiu se înroși la față și se rușină.

– Poate ar fi mai bine să nu mai vorbim despre aceste lucruri, spuse Sefora și ea puțin rușinată.

– Dar dacă noi te vom răpi, zise râzând Titu.

– Asta nu se poate pentru că mă apără Marcu, îi replică surâzând Sefora.

– Ești cam îndrăzneț și gândești cam mult cu voce tare! Ce faci tu prin Berlin, ce lucrezi? Îl întrebă Iulian
pe Titu.

– Momentan lucrez în construcții dar nu voi sta mult la Berlin, după ce îmi iau banii plec mai departe, nu
stau prea mult într-un loc.

– Interesant stil de viață, dar nu te-ai gândit să te oprești într-un loc pentru a prinde rădăcini? Întrebă
Iulian.

– Nu pentru că mie îmi plac călătoriile, mișcarea, și să cunosc locuri și oameni noi. Mă plictisesc într-un
loc fug de rutină și obligații, vreau să-mi trăiesc viața în mod liber fără nici o urmă de îngrădire.

– Acum ești tânăr și trăiești după cum îți place, dar când ai să mai înaintezi în vârstă ai să realizezi că tot
acest stil de viață nu este atât de bun după cum crezi tu acum, spuse Marcela.
– Este posibil, dar deocamdată încă mai pot și de aceea mă avânt pe drumuri cu bucurie pentru că îmi
place stilul meu de viață, îi răspunse Titu.

– Poate într-o zi o femeie te va determina să te oprești și să începi să trăiești și tu altfel, spuse Iulian.

– Nu cred, cu mine nu funcționează așa ceva. Însă cu Eusebiu da, de aceea am spus că o vom răpi pe
Sefora.

– Iar începi, zise Sefora.

– Marcela după cum se vede oaspeții tăi vor să ne fure ce avem mai frumos, zise Iulian.

– Glumește și el pentru a ne mai descreți frunțile, spuse Marcela.

– Se pare că lui Titu îi plac mult astfel de glume, zise Marcu.

– Este bine că am putut cu toții să ne mai descrețim frunțile, îmi pare rău că familia Dobre nu a venit
astăzi să se bucure cu noi, dar să sperăm că în ocaziile viitoare vor veni, spuse Marcela.

După acea seară petrecută în casa Marcelei, Titu nu se lăsă până nu îl determină pe Eusebiu să-i ceară
Marcelei numărul de telefon al Seforei și să o sune pentru a o invita la o întâlnire. Eusebiu se conformă
într-u totul și spre surprinderea lui, Sefora acceptă să aibă o întâlnire cu el. Eusebiu era ca năucit, iar Titu
jubila de bucurie și plecă spre Bremen felicitându-l pe Eusebiu și urându-i succes. Încă de la prima lor
întâlnire Eusebiu și Sefora își dădură seama că simțeau o atracție irezistibilă unul spre celălalt, pentru că
amândoi deși veneau de pe drumuri diferite în viață, suferiseră mult și aveau răni în suflete. Și de obicei
când două persoane cu răni adânci în inimile lor se întâlnesc în mod instinctiv, își dau seama că ei se pot
ajuta reciproc. Și mai ales doresc ca prin unirea lor să-și schimbe soarta și să-l facă pe celălalt fericit. Între
ei totul decurse foarte repede de la prima lor întâlnire, urmă o altă întâlnire și apoi începură a simți tot
mai profund că nu mai puteau trăi unul fără celălalt și se aprinse între ei acea scânteie a iubirii și spre
surprinderea tuturor celor ce îi cunoșteau la o lună de zile de la prima lor întâlnire erau căsătoriți.

Eusebiu predă garsoniera sa agenției de unde o avea închiriată și se mută în locuința Seforei. Viața
pentru Eusebiu își schimbă deodată culoarea și totul deveni nespus de frumos. Trăia din plin în cele două
dimensiuni ale vieții, în cea a vieții de familie și în același timp ajutat de Marcu și Sefora făcea pași mari în
a-L cunoaște pe Dumnezeu. Se simțea minunat în marea metropolă europeană ce îl uimea și după ani
prin contrastele ce le avea în ceea ce privește cartierele, clădirile, zonele, pentru că întâlnea clădiri noi ce
arătau progresul civilizației și modernismul în toată puterea cuvântului. Și erau și acele cartiere periferice
pline de emigranți cu clădiri vechi construite de multă vreme, în unele zone din acele cartiere mișunau
tot felul de oameni dubioși, însă ceea ce îi plăcea cel mai mult erau parcurile naturale în care veverițele
se zbenguiau prin copaci și păsărelele îl încântau cu trilurile lor.

Deși era pandemie, pe măsură ce lunile anului 2021 se derulau Eusebiu se simțea tot mai fericit alături de
Sefora și plănuia ca în următorul an să-i facă o vizită tatălui său pentru a o prezenta pe Sefora. Însă veni și
luna Septembrie ce pentru Eusebiu avea să fie o lună nefastă, ce avea să-i spulbere întreaga sa fericire. În
acea lună Sefora veni cu propunerea ca ei să se vaccineze pentru că spunea ea, medicul ei de familie un
neamț de treabă o convinsese că vaccinul era o mare inovație a științei medicale și o va proteja mult de
boală. Apoi ea argumentă, dacă era așa nu avea rost ca ei să suporte consecințele nefaste ale bolii, și a
lipsei pașaportului de vaccinare. Printre altele îi spuse că avea și programare pentru vaccin și că îl va
programa și pe el tot la medicul ei. Eusebiu deși nu era într-u totul de acord cu vaccinarea acceptă ca să
nu o supere.

Sefora își făcu vaccinul, prima doză cu Pfizer și urma ca după trei săptămâni să facă și rapelul. Dar ceva
nu fu în regulă pentru că după ce își făcu vaccinul începu să se simtă rău de tot. Fu la spital la urgență,
apoi veni acasă și iar fu nevoită peste trei zile să meargă la spital pentru că ceva nu era în regulă cu
sănătatea ei după ce își făcuse acel vaccin, și se simțea foarte rău. La zece zile după ce își făcuse acel
vaccin Sefora muri în spital. Pe Eusebiu moartea ei îl aduse într-o stare de disperare totală. Nu putea
înțelege cum fusese posibil așa ceva. Un nenorocit de vaccin îi distrusese viața! Marcu fu și el foarte
afectat, și încercă să-i ridice moralul lui Eusebiu. Însă Eusebiu era căzut într-o stare de totală disperare și
ajunsese chiar să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, întrebându-se în mod repetat: „Oare de ce
îngăduise El acea moarte?” Nu mai dorea nici o consolare din partea nimănui ci doar să rămână singur.

Uneori se gândea să-și facă și el acel vaccin și nu numai două doze, ci trei sau patru doze după cum se
anunța că în Israel și în alte locuri în lume oamenii începuseră să facă, în speranța că îl va omorî și pe el,
și chiar așa se gândea că va proceda pentru a termina cu acea viață chinuitoare ce îi mai rămăsese de
trăit. Nu îl mai interesau nici explicațiile lui Marcu despre dimensiunea suferinței umane în contextul
marii lupte dintre bine și rău. Dorea să fie singur cu propria sa durere. De la fabrică pentru că contractul
său de muncă se încheiase îi propuseră să-l renoveze, el însă se negă și plecă în șomaj. Cu ai săi de acasă
nu mai comunica de loc, deși îl sunau și îi trimiteau mesaje pentru că aflaseră de drama lui. La un
moment dat Alin îi scrise că va veni după el pentru al lua acasă. Însă el îl sună pe Alin și îi spuse că
dorește să fie lăsat în pace.

Se mută la o pensiune într-un cartier periferic al Berlinului. Acea pensiune era sărăcăcioasă și locuită în
mare parte de emigranți și de unii nemți ce aveau probleme cu consumul excesiv de alcool și droguri.
Clădirea pensiunii avea trei etaje și era veche, vopsită în gri, ușile de la intrare erau de lemn vopsite în
verde, însă modelul acelor uși era vechi așa cum cu ani în urmă se făceau ușile. La recepție era un neamț
pe nume Schimitd ce avea o barbă mare, și fața obosită și marcată de toată rutina vieții de la pensiune.
Pentru a ajunge în camera lui ce era la etajul trei, trebuia să urce o scară de lemn cu balustradă tot din
lemn ce era făcută tot după un model ce amintea de timpurile de demult. Acea scară în timp ce locatarii
acelei pensiuni o urcau sau coborau scârțâia, și mai ales noaptea acel scârțâit părea jalnic, lui Eusebiu de
câte ori pășea pe acea scară de lemn vopsită în maro, acel scârțâit îi adâncea și mai mult sentimentul de
jale ce îl purta în inima sa.

Pensiunea avea camere mai mari și camere de o persoană. Camera lui era de o persoană, situată la etajul
trei cu geamurile dând în strada din fața pensiunii, unde se întindeau șiruri de blocuri cu trei sau patru
etaje. În fața pensiunii era un chioșc unde un arab vindea kebab. Mobilierul camerei sale era sărăcăcios,
cu un pat de o persoană, un șifonier mic, și o masă cu două scaune lângă pat avea și o mică noptieră cu o
veioză. Tot acel mobilier era foarte uzat ca și parchetul ce își pierduse aproape de tot culoarea maronie
ce o avusese cândva, semn că pe acolo de a lungul timpului trecuseră mai mulți chiriași. Cel puțin
ferestrele erau mari și atunci când le deschidea aerul curat pătrundea în acea cameră.
Eusebiu observase că în acea pensiune locuiau arabi, bulgari, polonezi, și chiar români. Dar el nu mai era
interesat să se mai relaționeze cu cineva. Viața sa intrase într-o fundătură groaznică și nu putea să mai
iasă pentru că nu putea accepta moartea Seforei. În afară de ea nu se mai gândea la nimic în mod special.
Era ca lovit de un șoc emoțional puternic încât nu mai era interesat de nimic. Iar împotriva lui Dumnezeu
se răzvrătise pentru că nu înțelegea de ce El nu o protejase pe Sefora de moarte.

Capitolul (11)

Într-o seară pe când stătea adâncit în gândurile sale sumbre, auzi o bătaie insistentă în ușa camerei sale.
Rămase surprins pentru că de o săptămână de când locuia în acea pensiune nu se relaționase cu nimeni,
saluta scurt pe cei ce îi întâlnea și căuta să nu intre în vorbă cu nimeni.

– Da intră, spuse.

Ușa se deschise și în încăpere își făcu apariția un bărbat ce avea în jur de șaptezeci de ani și pe care
Eusebiu își aduse aminte că îl mai văzuse și salutase în câteva rânduri. Acel om locuia pe același palier cu
el. Era înalt, cu părul rar și cărunt, având un început de chelie, pe chipul lui ieșeau în evidență ridurile
adânci ce îi brăzdau fruntea și obrajii, ochii săi cenușii reflectau o lumină a bunătății și suferinței, dădea
impresia unui om ce suferise mult în viață. Nu era prea corpolent însă la anii săi dădea impresia că încă
mai era în putere, era îmbrăcat cu blugi negri, tricou albastru, și o geacă subțire neagră, încălțat fiind cu
adidași bleumarini.

– Bună seara, scuză-mă că dau buzna așa deodată, dar dl Schimitd de la recepție mi-a spus că ești român
și cum camera mea se află pe același etaj cu a ta m-am gândit: „Iată un compatriot cu care ar fi minunat
dacă aș schimba câteva cuvinte.” Îți mărturisesc sincer că mă plictisesc grozav aici la pensiune. Deși nu
am crezut niciodată că voi ajunge aici, dar într-un fel sunt mulțumit pentru că putea să fie și mai rău, au
vrut să mă interneze la un azil de bătrâni și au vehiculat ideea că ar trebui să fie un azil de boli mintale
pentru că acum aproape toți aii mei mă consideră nebun și au vrut să scape de mine. Dar și eu am
drepturi și sunt un om liber, de aceea nu m-am lăsat internat într-un azil și așa am ajuns aici. Dar se pare
că m-a luat gura pe dinainte, asta și datorită faptului că stau aici la pensiune de mai bine de două luni și
nu prea găsesc amatori cu care să stau de vorbă. Iar tu îmi pari ramolit de tot ca lovit de o cometă. Cei cu
tine? Dacă ai nevoie de o mână de ajutor eu pot să te ajut.

– Cel mai bine ar fi să mă lași în pace, nu vreau să mai am de-a face cu nimeni…

Eusebiu spuse acele cuvinte cu ciudă și ar fi vrut să-l alunge pe acel om din camera sa. Dar ceva îl atrăgea
la acel om, poate privirea aceea în care se împletea bunătate și suferință. Într-adevăr acei ochi cenușii,
arătau că acel om suferise mult în viața sa. Fața sa dădea impresia că era un om aspru încercat de viață și
nicidecum un nebun.

– Ei haide, permite-mi să mă așez. În ciuda a ceea ce tu mi-ai spus eu pot citi oamenii pentru că am trecut
prin multe în viață și am căpătat experiență. De aceea cred că tu ești un om suferind, iar eu sunt unul ce
a gustat din plin tot felul de încercări și suferințe. Așa că te rog dă-mi voie să mă așez.

Spunând acele cuvinte, Fabian se așeză pe unul din scaunele ce se aflau în jurul mesei. Eusebiu stătea pe
pat.
– Hai să-ți mărturisesc ceva, sunt cam trei zile de când am aflat că ești român și am tot căutat un prilej
pentru a intra cu tine în vorbă dar tristețea ta atât de adâncă m-a împiedicat până acum. De exemplu ieri
te-am văzut în parcul din apropierea pensiunii, erai pe o bancă și am trecut de două ori prin fața ta dar
nu mai băgat în seamă, eu însă te-am observat cu atenție, am stat și pe o bancă din apropierea ta și așa
am putut să te observ mult timp. Dar tu erai atât de departe cu gândul, în lumea durerilor tale încât nu
erai atent la ce se petrece în jurul tău. Ai avut un kebab din care ai mâncat jumătate apoi l-ai aruncat la
coșul de gunoi. Nici frumusețea toamnei și nici oamenii nu îți atrăgeau atenția pentru că rămâneai
adâncit în lumea ta de gânduri. Și la un moment dat am fost pe punctul să te abordez dar chiar atunci mi-
a sunat telefonul, era una din fiicele mele așa că a trebuit să răspund. Însă acum am venit pentru a
conversa cu tine, permite-mi să-ți spun că mă cheamă Fabian și tu ești…

– Eusebiu…

– Bine Eusebiu, ascultă-mă puțin, orice te-a lovit să nu uiți un lucru că în acest moment sunt oameni în
lumea asta ce trec prin suferințe mult mai mari ca ale tale așa că trebuie să fii bărbat și să-ți dai ție însuți
o șansă la viață. Mă asculți, ești prezent la discuția noastră și când spun asta nu mă refer la prezența ta
fizică ci mă refer dacă cu mintea ta încerci să captezi ceea ce eu caut să-ți spun?

– Da, încerc să fiu cât pot de atent, spuse Eusebiu ce începea să fie tot mai atras de Fabian care îi părea
un om interesant.

Și mai ales era convins că el și Fabian aveau în comun un lucru și anume suferința. Diferența dintre ei era
că Fabian era un supraviețuitor ce dăduse piept cu problemele și rămăsese în picioare pe când el avea
impresia că suferința sa avea să-l doboare de tot. De aceea simțea că avea nevoie în acele momente de
Fabian pentru că mai mult decât ceea ce vorbea Fabian, cu fața sa transmitea un mesaj pe care Eusebiu
începea să-l înțeleagă în felul următor: „Oricât de mult te-au lovit valurile vieții, nu te lăsa ci ridică-te
pentru că viața este o minune ce merită trăită.” Și mai ales acei ochi cenușii ai lui Fabian transmiteau acel
mesaj de speranță. De asemenea era ceva plăcut în tonalitatea glasului lui Fabian, era vocea unui om de
treabă, glasul său îți dădea de înțeles că pe lume mai sunt și oameni de treabă ce vor să ajute atunci când
pot și li se oferă ocazia.

– Am observat că ieri în parc după ce ai mâncat jumătate din kebab au început deodată să-ți curgă
lacrimile și repede făcându-te că îți ștergi nasul ți-ai șters lacrimile cu un șervețel. Poți să-mi vorbești
dacă vrei de durerea ta oricât de adâncă ar fi, pentru că sunt un om călit în tot felul de suferințe și pot să
suport multe lucruri și să-ți ridic moralul. Apoi îți este de folos să vorbești cu cineva pentru că durerea pe
care o porți în inima ta te poate distruge dacă nu o împărtășești. De aceea te întreb ce ai pățit?

-Mi-a murit nevasta cu care eram căsătorit doar de câteva luni, spuse Eusebiu și lăsă capul în jos.

– Când prima mea soție a murit eu aveam douăzeci și nouă de ani și ea a murit la nașterea fetei mele,
caută să înțelegi cum m-am simțit atunci și cum a trebuit să mă descurc ca să-mi cresc fetița. Despre
această perioadă dramatică din viața mea dacă dorești într-o zi am să-ți povestesc cu lux de amănunte.
Important pentru tine acum este să te ridici și să nu te lași doborât de această teribilă povară a durerii,
iar cu ajutorul bunului Dumnezeu se poate.
– Nu este ușor, mai ales că acum m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.

– Nu este bine să te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu.

– Nu înțeleg de ce nu a ocrotit-o pe soția mea!

– Așa suntem noi oamenii, când lucrurile ne merg bine, de obicei uităm de Dumnezeu și nu vrem să se
amestece în treburile noastre. Dar dacă ni se întâmplă ceva, atunci El este de vină. Asta o spun ca regulă
generală. Dar la tine se pare că este altceva pentru că tu pari un om ce l-a căutat pe Dumnezeu, ți-ai
depozitat încrederea în El și ai fost profund dezamăgit de această tragedie. De ce a murit soția ta?

– Și-a făcut vaccinul și i-a fost fatal.

– Uf, de asta mă consideră ai mei nebun pentru că le-am tot predicat până ce i-am înfuriat că vaccinul
este experimental și nu ar trebui administrat oamenilor. Iar la replicile lor ironice precum că eu nu sunt
cadru medical și de aceea nu ar trebui să vorbesc, le-am arătat argumentele medicilor ce sunt împotriva
vaccinării, dar totul a fost în van pentru că tot ca nebun m-au etichetat. Asta și datorită faptului că le-am
tot spus că la ora actuală în lume există un plan diabolic pus la cale de elite, adică de marii magnați ai
lumii ce stau în buncărele lor de lux și complotează cum să ne distrugă pe noi. Iar guvernanții nu sunt
decât niște instrumente ale lor, nimic altceva. Ba mai mult de atât, au făcut și lagăre pentru reeducarea
celor ce nu se vaccinează și refuză astfel pașaportul verde. Și cât de curând, dacă nu intervine Dumnezeu
va începe dezastrul, adică toți cei ce se opun dictaturii sanitare și refuză ideologia neomarxistă vor avea
de suferit. Dar eu încă mai sper în intervenția lui Dumnezeu pentru că îmi este milă de oameni. Din
istorie am învățat un lucru și anume că ori de câte ori s-au ivit comuniștii pe scena lumii, au înființat
imediat și gulagul, pentru că ei nu suportă ca oamenii să nu fie de acord cu ideologia lor.

– Este îngrozitor ce spui!

– Ce mult aș dori eu ca ai mei să aibă dreptate și eu să mă înșel, dar când mă uit la ce se întâmplă în lume
mă întreb: Oare cum pot fi oamenii atât de naivi și se lasă atât de ușor înșelați și manipulați? Dar aici și
mass-media are o vină mare, televiziunile au tot transmis informații exagerate și au distorsionat
adevărul, iar oamenii s-au speriat, așa au funcționat lucrurile până acum în acest sumbru episod numit
corona-virus!

Capitolul (12)

Se auzi din nou o bătaie în ușă.

– Aștepți pe cineva?

– Nu.

Eusebiu se ridică de pe pat și deschise ușa. Rămase surprins pentru că în fața ușii era Marcu.

– Salut Eusebiu, pentru că nu îmi răspunzi la apelurile telefonice și nici la mesaje m-am decis să te vizitez.

– Bine ai venit, intră te rog.

– Dar văd că ai musafiri dacă te deranjez mă retrag, spuse Marcu.

– Nu rămâi, el este Fabian.

Marcu se apropie de Fabian îi întinse mâna și făcură cunoștință. Apoi se așeză pe scaunul liber de lângă
masă.

– El este fratele soției mele un om deosebit.

– Mă bucur de cunoștință, zise Fabian.

– Am fost în ultimul timp loviți de o tragedie, dar trebuie să ne ridicăm și să ne suportăm suferințele cu
demnitate, zise Marcu.

– Pentru tine poate este mai ușor Marcu, dar eu nu pot face așa ceva pentru că sunt distrus total în urma
pierderii Seforei…

– Marcu are dreptate, tu trebuie să te ridici și să-ți porți crucea cu demnitate, întări Fabian cele spuse de
Marcu.

– Eu trăiam atât de fericit alături de Sefora, acele luni cât am fost căsătorit cu ea a fost cea mai frumoasă
perioadă din viața mea. Apoi inițiat de Marcu și cu ajutorul ei începusem să-L cunosc pe Dumnezeu și
totul în viața mea era atât de înălțător! Și deodată toată acea tragedie ce m-a lovit spulberându-mi
întreaga mea fericire. Iar acum am ajuns un om suferind care și-a pierdut credința în Dumnezeu, și mai
mult de atât m-am răzvrătit împotriva Sa. Și mă tot întreb: De ce a îngăduit El o astfel de catastrofă în
viața mea?

– Sefora era cu doi ani mai mică ca mine, de mici am crescut împreună, nu am fost decât doi copii la
părinții noștri care acum sunt distruși de moartea ei. Băiatul ei de asemenea m-a întrebat de ce a permis
Dumnezeu acest lucru, am căutat să-l liniștesc cum am putut. Pe de altă parte deși inima îmi este
îndurerată a trebuit să mă ridic și să trăiesc pentru că am familie, o soție și doi copii ce au nevoie de
mine. Dincolo de orice tragedie, viața merge înainte chiar dacă acum nu pot înțelege în totalitate și
explica de ce Dumnezeu a îngăduit o astfel de nenorocire! Dar știu un lucru, că în viețile celor ce îL
urmează pe Dumnezeu orice pe acest pământ se termină rău, în eternitate se va schimba în bine. De
aceea Eusebiu pentru că ai ajuns într-o criză dramatică, te îndemn să citești cartea lui Iov, pentru că doar
așa vei putea înțelege câte ceva și vei putea depăși acest moment greu pentru tine. Ar fi minunat să
ajungi să spui ca Iov după ce și-a pierdut copiii, averea, sănătatea, cuvintele sale sunt consemnate în Iov
în 1-21: ,,Gol am ieșit din pântecele mamei mele, și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a
dat și Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” Așa că nu te lăsa biruit de durere, ci ridică-te și
caută să te împrietenești din nou cu Dumnezeu, zise Marcu.

– Frumos îndemn care vine din partea unui om ce suferă și el. Dar spune-mi, tu ești predicator sau ai
studiat teologia? Întrebă Fabian.

– Nu sunt decât un om simplu fără studii superioare, de meserie sunt electrician, dar am crescut într-o
familie unde de mic copil mi s-a dat o educație religioasă, și astfel am putut să cunosc Sfintele Scripturi
încă de pe când eram un copil. Iar întreaga mea viață mi-am dedicat-o cunoașterii lui Dumnezeu și
propovăduirii Evangheliei, zise Marcu.

– Ești un om interesant, cred că ai un mare rol în societate și Dumnezeu te folosește pentru ai ajuta pe
oameni din punct de vedere spiritual. Însă revenind la tine Eusebiu cred că ar trebui să te ridici și să
accepți că viața înseamnă și tragedii uneori, doar ți-am mai spus că și eu mi-am pierdut prima soție și a
trebuit să lupt și să mă chinui ca să îmi pot crește fetița. Apoi m-am recăsătorit și am mai avut încă două
fete, iar când fetele mele erau destul de mari nevasta mea m-a părăsit și a plecat cu un alt bărbat, de
atunci trăiesc singur. Trăiam fericit alături de fetele mele și nepoți dar m-au alungat ginerii pe motiv că
sunt nebun. Și totuși nu mă las cuprins de descurajare ci caut să mă bucur de viață. Așa că nici tu Eusebiu
nu ar trebui să te lași îngenuncheat de tragedia care te-a lovit ci privește soarele și spune: ,,Ce frumos
răsare și luminează natura, și cât de frumos este tot ce a creat Dumnezeu!” Numai pentru a contempla
un astfel de tablou merită să trăiești, și să simți toată mireasma asta de septembrie ce îți dă o dorință
enormă de viață. De aceea îți spun trăiește omule, caută să te ridici pentru ce să lași ca durerea să te
doboare? Spuse Fabian.

Eusebiu tăcea, Marcu întrebă:

– De ce ești considerat de ai tăi ca nebun?

– Este o poveste cam lungă, dar am să încerc căutând să nu mă lungesc prea mult să vă spun și vouă cum
a început totul, deși înainte ca tu să vii lui Eusebiu i-am mai spus câte ceva. În România am lucrat ca
funcționar la o instituție oarecare, nu are acum importanță să intru în detalii despre asta. După ce fetele
mele toate trei au emigrat în Germania și sau stabilit aici la Berlin, locuiesc toate trei pe aceeași scară de
bloc. Eu am decis să-mi las casa în grija unei rude și să vin și eu în Germania. Așa că am lucrat în jur de
zece ani până m-am pensionat ca administrator la o școală, iar în ultimii ani am locuit la fata mea mai
mare. Totul a fost destul de bine și mai ales nepoții mei erau toată desfătarea mea pentru că toate fetele
mele, au copii. Totul a fost foarte bine, deși mai apăreau unele reproșuri din partea ginerilor că prea îi
învăț pe copii lucruri religioase. Îmi reproșau că acum sunt alte vremuri și nu prea mai are rost să le spun
copiilor astfel de lucruri. Însă fetele mele mă apărau și copiii erau atrași de mine. Până ce a izbucnit tot
episodul numit corona-virus, și când am văzut câtă manipulare se exercita asupra oamenilor și apoi și
vaccinul ce a apărut, și care este experimental și nu face decât să slujească unui scop foarte meschin, mai
târziu ceea ce s-a întâmplat cu Sefora se va întâmpla cu toți cei ce l-au făcut. Mă cuprinde jalea când mă
gândesc la oameni, pentru că viața fiecărui om are și ceva frumos, și fiecare om vrea să fie fericit și să
trăiască. Iar acești nenorociți ce stau în buncărele lor de lux au hotărât în sfaturile lor sinistre că
populația lumii trebuie să fie redusă pentru că suntem prea mulți și distrugem planeta, și de aici tot
dezastrul ce a început cu viruși și vaccinuri. Oamenii de știință spun că dacă o ducem tot așa cu consumul
și producția excesivă de azi poluând atmosfera, în anul 2050 totul se va nărui și vom avea parte de un
colaps al planetei. Și atunci au făcut acest plan cu un virus creat în laborator care să necesite un vaccin
care în termen de cinci ani să aibă efecte secundare groaznice, și așa vor reduce populația la numărul pe
care ei și-l doresc. Nu vedeți că peste tot se spune că oamenii trebuie să fie vaccinați undeva la șaptezeci
la sută, pentru că astfel vom avea imunitate de turmă și terminăm cu pandemia. La ora actuală sunt țări
ce au terminat cu pandemia, mă refer la Norvegia, Suedia, dar asta ei spun de moment, până vine
următorul val. Apoi ce este straniu cu acest virus este faptul că apare la anumite perioade și apoi dispare,
vara de exemplu aproape că nu mai există iar la sezonul rece apare din nou. Ni s-a dat explicația că în
mod accidental a fost scăpat dintr-un laborator, dar eu nu am auzit ca cineva să spună din care laborator
și să ne arate responsabilii, ce într-o astfel de situație ar trebui sancționați. Apoi dacă există astfel de
laboratoare de unde ies viruși, dacă a ieșit unul cine ne garantează că nu vor mai ieși și alți viruși scăpați
în mod intenționat sau neintenționat. Iar dacă suntem prea mulți și distrugem planeta, oare nu se putea
ca pe baza informației corecte și a educației să fim îndrumați să nu mai consumăm excesiv și să se ajungă
chiar și l-a planificare familială? Deși în 2015 i-au adus pe sirienii cu care au umplut Germania pe motiv că
nu au destui oameni, în special tineri! Dar totul trebuia început cu ani în urmă, acum spun ei este prea
târziu și planeta trebuie să fie salvată iar oamenii terminați prin intermediul unor seruri experimentale.
Iar cei ce vor rămâne vor fi organizați într-un stat globalist în care totul va fi comun și nimeni în afara
conducătorilor nu va mai poseda nimic. Familiile vor fi destrămate, copiii luați de stat și educați, dar ni se
spune că în tot acest turn Babel vom fi fericiți! Pentru că vom avea energie verde și vom mânca la mese
comune și totul se va face doar pentru binele nostru. Ei bine, toate aceste lucruri le-am spus alor mei și a
început dezastrul, în mod special bărbatul fetei mele mai mari s-a supărat și i-a instigat și pe ceilalți doi
gineri împotriva mea. Acuzațiile lui se bazau pe faptul că îi învăț pe copii lucruri oribile și că lumea
viitorului nu va fi nicidecum așa cum eu în mod eronat am înțeles-o. Ștefan se numește bărbatul fetei
mele mai mari, și este o matahală de om pe care l-am ajutat mult, acum lucrează ca administrator la
școala unde eu am lucrat. La un moment dat i-a spus fetei mele: ,,Ori taică-tu și ideile lui conspiraționiste
ori noi” adică el și copiii. Iar eu m-am simțit și am plecat și fata mea a tăcut atât de straniu. Băiatul cel
mai mare al fetei mele ce are șaptesprezece ani m-a întrebat despre teoriile conspiraționiste pentru că
citise ceva pe internet și așa am ajuns să-i împărtășesc și lui și celorlalți nepoți tot ce am înțeles din
planurile malefice ale ocultei. De aceea mă socotesc ei acum nebun. Am voie de două ori pe lună să-mi
vizitez fetele și nepoții, doar sub supravegherea unuia dintre ginerii mei și nu trebuie să vorbesc ,,prostii”
că mă dau afară. Ștefan a făcut toate aceste reguli, însă eu cu fetele mele și unii dintre nepoți mă
întâlnesc mai des, mai ales cu fata mea mai mare. Deci în linii mari v-am istorisit toată drama mea. Iar
acum doresc să te întreb pe tine Marcu, ce crezi despre aceste teorii conspiraționiste și despre vaccinuri?

– În mare parte am înțeles povestea vieții tale care mi se pare destul de dramatică! Revenind la vaccinuri,
săptămâna asta marcat fiind de tragedia cu Sefora am vorbit cu doi medici care sunt și creștini autentici.
Primul medic cu care am vorbit este pro vaccin și mi-a explicat cu lux de amănunte precum că aceste
vaccinuri sunt o inovație în domeniul științei medicale și sunt foarte utile pentru ca oamenii care se
infectează să nu facă o formă gravă și să nu moară de Covid. Mi-a explicat cu lux de amănunte precum că
aceste vaccinuri se bazează pe arn mesager și acționează într-un mod benefic asupra sistemului nostru
imunitar protejându-ne de boală și dacă nu produce imediat efecte secundare cu cât trece mai mult timp
după ce un om și-a făcut vaccinul șansele sunt foarte mici ca să mai apară efecte secundare. Iar după
spusele lui acceptând riscul ca aceste vaccinuri să producă și situații neplăcute ca în cazul Seforei, pentru
binele comun și pentru salvarea multor vieți trebuie să utilizăm aceste vaccinuri. Celălalt medic însă a
fost foarte critic, în primul rând mi-a spus că toată această impunere a vaccinării și a faptului că fără
certificatul verde oamenii nu își pot desfășura în mod normal viața în societate, nu este altceva decât o
dictatură sanitară fără egal în istoria omenirii. Orice om trebuie ca în fața unui act medical precum este
vaccinarea, trebuie lăsat liber să aleagă dacă dorește să-și facă vaccinul sau nu. Apoi mai sunt și
tratamentele alternative care sunt foarte eficiente și ar trebui folosite. Dar la mijloc este o afacere
colosală, pentru că după cum se preconizează din șase în șase luni se vor repeta aceste vaccinuri, atunci
pentru cei ce îl produc este o ocazie uriașă de a se îmbogăți. Și pentru că sunt mulți bani la mijloc au
căpătat sprijinul politicienilor ce colaborează cu marii producători de vaccinuri, acceptând contracte
aberante pentru furnizarea vaccinurilor. Deci tot ce vă spun sunt cuvintele celui de-al doilea medic,
printre altele el mi-a mai spus că toate vaccinurile pentru virusul Covid-19 sunt produse și testate cu linii
celulare care au provenit de la feți avortați, și sunt în realitate niște modificatori genetici. Iar pentru un
om cu o conștiință moral-creștină nu ar trebui acceptate și nicidecum făcute. Un alt lucru pe care l-a spus
și care m-a cutremurat, este faptul că pe termen lung efectele secundare nu se cunosc. Așa că eu sunt
foarte nedumerit și spun că lumea medicală la ora actuală se împarte în două tabere, iar noi oamenii
simpli suntem la mijloc și nu știm ce să facem. Eu nu sunt vaccinat și nu mă voi vaccina din motive
religioase, și cred că am dreptul să decid ce anume să intre în corpul meu și ce nu.

– Da, dar te vor obliga pentru că vor aduce în așa fel lucrurile să nu mai putem trăi fără certificatul verde
și atunci dacă nu ești vaccinat te vor interna în lagăre pentru reeducare. În lumea lor nouă pe care de pe
acum au început să o făurească nu vor intra cei rebeli, spuse Fabian.

– Am mai auzit aceste idei și știu că se dorește implementarea neo-marxismului în lume, însă statul
globalist va eșua și nu se va ajunge la implementarea noii ordini mondiale. Eu cred că o nouă lume sau o
nouă împărăție va veni după cum a profetizat profetul Daniel și aceasta va fi împărăția lui Mesia cea
descrisă în Scripturi ca împărăția slavei. Iată de ce eu la acest capitol am speranță, pentru că nu răul va
triumfa în lumea noastră, ci împărăția lui Mesia ce se va instaura pe pământ. Bineînțeles după cum ne
spun Scripturile pe un pământ nou recreat de Iisus, sub un cer nou în care nu vor mai exista răutate,
durere, și moarte. Și tot ce aici s-a terminat în durere și într-o aparentă înfrângere, acolo se va continua
în triumf! Pentru că va exista o înviere a celor morți în Hristos, și așa Eusebiu vei putea să te întâlnești din
nou cu Sefora. Asta este viziunea mea despre viitor, și chiar dacă acum se pare că răul triumfă este doar
un triumf aparent al răului, victoria finală va fi a împărăției mesianice ce se va instaura pe pământ și
toate fascinantele promisiuni din Biblie despre noul pământ, se vor îndeplini pentru că Dumnezeu are
capacitatea să le împlinească. Nici Satana și nici agenții lui nu se vor putea împotrivi puterii și maiestății
lui Dumnezeu.

– Sunt lucruri foarte interesante cele pe care tu le spui. Dar am și eu o întrebare: Care va fi conflictul final
dintre Dumnezeu și Satana, în ce va consta? Pentru că bănuiesc că Diavolul va căuta să-i înșele pe oameni
privându-i de mântuire. Și încă o întrebare: Cum ar trebui astăzi să trăim, și care este partea noastră
pentru a beneficia de împărăția mesianică de care atât de frumos ne-ai vorbit? Pentru că îți mărturisesc,
nu sunt un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi precum tu, deși cred în Dumnezeu și am simțit cum în
situații grele Dumnezeu m-a ajutat să trec peste greutăți. Mai mult de atât după cum v-am spus și de
nepoții mei i-am învățat să aibă respect față de lucrurile sfinte. De aceea te rog să-mi răspunzi la
întrebările mele pentru că discernământul meu de om greu încercat îmi spune că tu Marcu porți cu tine
cuvintele Eternului Dumnezeu. Și ai un rol minunat între oameni, acela de a le împărtășii vestea bună a
mântuirii. Deci te ascult cu luare-aminte.

Fabian se opri și privi spre Marcu, Eusebiu își ridică și el privirea spre Marcu. Toată acea discuție începuse
să-l învioreze puțin și simțea că Marcu avea să le spună lucruri importante.

Capitolul (13)

Marcu se gândi puțin apoi spuse:

– Am să răspund prima dată la cea de-a doua întrebare, urmând ca apoi să răspund și la prima. De la
început țin să menționez că eu nu monopolizez adevărul și că tot ce eu propovăduiesc puteți verifica pe
baza Sfintelor Scripturi dacă este adevărat sau nu. Am certitudinea că potrivit făgăduinței evanghelice, că
acolo unde doi sau trei sunt adunați în numele lui Iisus, El este prezent prin harul Său, așa că nici noi nu
suntem singuri în această seară. Am să încep prin a vă citi din Biblia ce o am pe telefonul mobil, câteva
versete din cartea Evrei 11: 13-16: „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite;
ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei
ce vorbesc în felul acesta arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea
din care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o
patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit
o cetate.”

După ce citi versetele biblice Marcu făcu o mică pauză și puse telefonul său mobil pe masă, apoi
continuă:

– De aici se desprinde o categorie de oameni ce au trăit ca străini și călători pe acest pământ, așteptând
și sperând că într-o zi vor păși pe străzile noului Ierusalim, orașul pregătit de Dumnezeu tuturor celor
mântuiți. Acest statut de străini și călători spre patria cerească implică în primul rând o umblare cu
Dumnezeu, adică trăind cu inima plină de harul său și urmând învățăturile lui Iisus din predica de pe
muntele fericirilor. A fi străin și călător implică faptul că avem o dublă cetățenie, cea pământească și cea
cerească pe care am dobândit-o în urma unirii cu Hristos. A fi cetățean al patriei cerești înseamnă a te
lăsa astăzi educat de Dumnezeu, ce dorește să ne educe prin harul Său pentru a putea trăi în lumea celor
mântuiți. Noi nu cunoaștem decât lumea noastră plină de păcate și răutate, dar prin intermediul Sfintelor
Scripturi ni se deschide perspectiva unei lumi mai bune în care va fi un triumf suprem al binelui și care va
fi condusă după principiul iubirii care se jertfește pentru binele tuturor. Iisus ne-a demonstrat la cruce
cum este această iubire. Mai ales în momentul când a fost răstignit între doi tâlhari și în timp ce tâlharii
se zbăteau în mâinile soldaților romani ce voiau să-i răstignească, El și-a întins mâinile și a spus: „Tată,
iartă-i căci nu știu ce fac!” Acolo pe crucea Golgotei a strălucit cel mai mult caracterul lui Dumnezeu și
universul întreg a înțeles că acuzațiile Satanei erau false. Dumnezeu a învins în cadrul marii lupte în
primul rând prin iubire.

– Foarte interesant ceea ce spui, mă pui serios pe gânduri, zise Fabian.

– În ceea ce privește răspunsul la prima întrebare despre conflictul final și care va fi apogeul luptei dintre
Hristos și Satana iată ce cred eu: Ultima bătălie pe care cartea Apocalipsa o descrie va fi de natură
spirituală și va avea în centru închinarea. Față în față în acest conflict vor fi închinătorii în duh și adevăr
ce se vor închina lui Dumnezeu cu închinătorii fiarei. Se va forma o alianță foarte ciudată între papalitate
și toate celelalte religii, la această alianță va participa și o parte a protestanților ce din punct de vedere
spiritual vor fi înșelați. Deja în Dubai se lucrează la un proiect al unirii marilor religii ce se numește
chrislam, unde aparent totul se realizează pentru binele omenirii. Iar Antihristul va ieși dintr-o astfel de
alianță și va impune o închinare falsă, înrobindu-i și îndepărtându-i pe oameni de izvorul vieții care este
Hristos. Cu siguranță că și marile puteri ale lumii vor intra într-o astfel de alianță politică-religioasă
pentru a domina masele. Înaintea acelor timpuri va fi o mare criză economică, însă Dumnezeu nu îi va
lăsa pe oameni în necunoștință, ci va avea loc o amplă predicare a Evangheliei veșnice pentru ca oamenii
să fie mântuiți. Și dacă ne uităm și astăzi la ceea ce se întâmplă în lume ne dăm seama că prin
intermediul internetului și a televiziunilor creștine Evanghelia se predică cu putere. Oamenii vor fi
avertizați să nu primească semnul fiarei ce va avea de-a face cu închinarea, sau mai bine zis înrolarea
oamenilor într-un sistem fals de închinare pentru a fi îndepărtați de Dumnezeu. Dar pentru ca voi să
înțelegeți mai mult despre aceste lucruri trebuie să studiați cartea Apocalipsa. Sau dacă doriți, de curând
am început cu un grup de oameni un studiu aprofundat al cărții Apocalipsa la care vă invit să participați
pentru a descoperi împreună tot ceea ce Dumnezeu dorește să știm despre acest teribil conflict dintre
Hristos și Satana.

– Pe mine personal mă interesează să cunosc mai mult despre acest conflict final, spuse uimit Fabian.

– Mă bucură faptul că dorești să cunoști mai mult, o bună panoramă a acestor evenimente o găsești și în
Evanghelia după Matei capitolul 24. Iar acum doresc să vă citesc despre minunatele promisiuni ale lui
Dumnezeu din Apocalipsa 21: 1-3; unde ni se vorbește despre Noul Ierusalim, orașul construit de
Dumnezeu pentru toți cei ce-L iubesc și au așteptat mântuirea Sa. „Apoi am văzut un cer nou și un
pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. Și eu am văzut
coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită
pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie și zicea: „Iată cortul lui
Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi
Dumnezeul lor.” Vestea bună este că oricât de grozave vor fi ultimele evenimente finale acele timpuri vor
fi scurtate din pricina celor aleși și Noul Ierusalim într-un moment anume al istoriei mântuirii se va coborî
și Dumnezeu va locui cu oamenii pentru vecie. Este atât de minunat acest lucru încât nu pot decât să mă
minunez de lucrurile minunate pe care le va face Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Istoria suferinței și a
păcatului se va termina, iar noua lume nu va fi cea plănuită de neomarxiști ci cea promisă de Dumnezeu
patriarhilor și nouă astăzi. Gândul la frumusețea Noului Ierusalim ar trebui să ne motiveze să răbdăm
totul până la capăt și să nu cădem de oboseală în sufletele noastre. Chiar dacă încercările sunt grele după
cum am pățit acum eu și Eusebiu, să avem speranță în Hristos care va face toate lucrurile noi și
minunate.

– Da, este minunat tot ceea ce spui! Mai ales pentru un bătrân ca mine, și îți spun că doresc să particip la
întâlnirile voastre unde se dezbat astfel de lucruri spirituale, spuse cu înflăcărare Fabian.

– Te așteptăm cu bucurie, îi răspunse Marcu.

Discuția din acea seară mai continuă ceva timp. Marcu încercă pe cât fu posibil să-l mai întărească și
încurajeze pe Eusebiu, mai ales insistă pe ideea că chiar dacă Eusebiu se răzvrătise împotriva lui
Dumnezeu din cauza tragediei prin care trecuse era bine să se împace din nou cu Dumnezeu. Apoi la
unele întrebări ale lui Fabian fu nevoit să le citească întreg capitolul 21 din Apocalipsa și să le explice mai
pe larg despre minunatul oraș și mântuirea oferită în dar de Dumnezeu oamenilor.

După plecarea celor doi Eusebiu se pregăti de culcare, dar era foarte zbuciumat încât nu putea să
doarmă, așezat fiind în pat se gândea la tot ce spusese Marcu și la tot ce i se întâmplase lui în ultima
vreme. Pe de o parte simțea dorința să se împace cu Dumnezeu, iar pe de altă parte îi stăruia în minte
acea întrebare sâcâitoare și anume: „De ce tocmai lui a trebuit să i se întâmple acel lucru atât de
îngrozitor?” Într-un târziu doborât de oboseală adormi.
Visă că era echipat ca un alpinist și că escalada un munte ce era un versant abrupt. Urcușul era greu de
tot însă el urca oprindu-se uneori și respirând din greu, privea în sus și nu vedea decât peretele de stâncă
pe care urca și undeva sus de tot cerul albastru, ce îl atrăgea ca un magnet să urce tot mai sus. Din când
în când se oprea și fixa în fisurile stâncii niște țăruși metalici ce aveau la capăt un inel prin care
introducea coarda și așa urca mereu. La un moment dat așa cum se întâmplă, în vis apăru deodată lângă
el Sefora echipată ca o alpinistă și începură să escaladeze amândoi cu bucurie muntele. Escaladarea era
mult mai plăcută în doi. Sefora era foarte temerară și se avânta riscând mult, pe când el căuta să o
tempereze și deodată spre groaza lui ea se prăbuși și dispăru în hăul ce se căsca la picioarele lui. În timp
ce ea începuse să cadă, el încercase să o ajute însă tot acel efort îl făcu să se dezechilibreze și se lovi cu
pieptul de peretele stâncos și începu să alunece în jos până ce se lovi din nou foarte tare de vârfurile
unor stânci și din cauza acelei izbituri funia sa se rupse și el căzu într-un fel de adâncitură a muntelui
foarte întunecoasă. Tot trupul îl durea și simțea că acolo în acea adâncitură va pieri. Între timp se lăsase
noaptea, era întuneric în acel loc unde căzuse și nu se mai putea mișca de durere și groază. Apoi ieșiră
stelele și din locul unde era și stătea întins pe spate putea zări o parte a cerului pe care luminau stelele.
Strălucirea stelelor în noapte îi dădu curaj și începu să escaladeze pereții stâncoși sperând tot mai mult
că va reuși să iasă din acea adâncitură, și cu uimire constată că începea să se crape de ziuă. Cu mult efort
reuși să iasă din acel loc. Zorii acelei zile ce luminau muntele erau magnifici, hotărî să urce din nou și
începu urcușul uneori chinuitor alteori escaladând cu ușurință până ce ajunse în locul unde se prăbușise
și începu din acel loc să urce mai sus și tot mai sus. Fiind foarte atent să nu se mai prăbușească și într-un
final reuși să ajungă pe vârful acelui munte. Privi în jos și constată că priveliștea era minunată pentru că
acel munte era cel mai înalt din tot lanțul muntos ce îl înconjura, iar în jos se vedeau piscurile altor munți
acoperite de zăpadă. Apoi își ridică privirea în sus și privi cerul albastru cu câțiva nori albi pufoși și când
privi mai atent constată că printre acei nori se întrezărea o cetate sclipitoare, aurie, după cum le citise
Marcu din Apocalipsa, era Noul Ierusalim ce în visul său se distingea tot mai clar dintre nori. Era o
splendoare să privești acel oraș ceresc construit din aur și diamante, nu își mai putea lua privirea de
acolo și exclamă: „O, Doamne ce frumos, ce măreț!”

În acele momente se trezi. În cameră era întuneric, pe stradă se auzea zgomotul unor mașini ce treceau
prin fața pensiunii. Își luă telefonul de pe noptieră și constată că era ora patru, se sculă din pat și
deschise fereastra iar aerul rece al dimineții pătrunse în camera sa. Privi cerul plin de stele luminoase și
își aduse aminte de exclamația sa din vis: „O, Doamne ce frumos, ce măreț!” „Ce vis minunat am visat!
Deci trebuie să mă ridic la viață și să mă împac cu Dumnezeu. Nu pot rămâne în această stare de
descurajare, Marcu a avut dreptate trebuie să mă împac din nou cu Dumnezeu. Și mai ales după cum
spunea Fabian trebuie să trăiesc pentru că viața este minunată.”

Capitolul (14)

În acea dimineață pe la orele nouă, Eusebiu plecă într-un parc frumos pe care îl știa de mult timp.
Pătrunse în acel parc unde era un lac pe fața căruia mai multe rațe pluteau și se bălăceau în apa în care
razele soarelui de toamnă se oglindeau. Copacii cu frunze îngălbenite, covorul de frunze pe care călca și
acel minunat soare de toamnă, îi dădeau lui Eusebiu o dorință de viață imensă și mai ales dorea să se
împace cu Dumnezeu, și să înceapă din nou să trăiască o viață spirituală. Urcă pe lângă lac pe o terasă
unde vara acolo erau înflorite diferite varietăți de trandafiri, se așeză pe o bancă și admiră peisajul
toamnei ce părea ai ura un bun venit din nou la viață.
Și ca de obicei când era la o răscruce de drumuri în viața sa, se puse pe gânduri pentru a găsi o soluție.
„Sefora nu mai este și lipsa ei mă îndurerează nespus, dar trebuie să depășesc totul, și am speranța că în
dimineața învierii ne vom revedea. O, ce glorioasă speranță pentru omenire! Iar acum mă aflu în șomaj și
stau la această pensiune, dar prea mult nu mai pot sta, va trebui ori să-mi caut ceva de muncă și o nouă
locuință, ori să mă întorc acasă. Poate că ar fi cel mai bine ca pentru un timp să mă întorc în România.
Dar și acolo ca și aici sunt un străin! Da, Marcu avea dreptate, noi cei ce am început să înțelegem și să
trăim dimensiunea străinilor și călătorilor nu ne mai găsim liniștea aici pe pământ ci tânjim după patria
noastră cerească a cărei cetățeni am devenit. Iar acum aplicând totul doar la mine, în pieptul meu bate o
inimă de străin pentru că oricât aș căuta să prind rădăcini pe acest pământ, inima mea este a unui străin
și nu numai ca emigrant ce este un om înstrăinat de ai lui și de patria sa pământească ci și ca un străin și
călător spre patria cerească. Mă simt asemenea acelor nomazi ce umblau din loc în loc prin Canaan cu
turmele lor căutând pășuni și purtând în inimile lor speranța că într-o zi glorioasă vor locui în patria de
sus, în orașul pe care Dumnezeu l-a construit pentru ei și pentru oamenii mântuiți din toate timpurile.
Oare câți oameni din această mare metropolă europeană trăiesc această dimensiune spirituală? Dar din
mulțimile ce suprapopulează planeta albastră, câți trăiesc sau înțeleg în toată grandoarea ei această
dimensiune biblică a străinilor și călătorilor?”

La scurt timp Eusebiu își luă rămas bun de la Marcu și Fabian și plecă spre România. Dorea ca cel puțin
pentru un timp să fie din nou cu ai lui și să-l mai vadă pe tatăl său. Deși în România totul era sumbru din
cauza crizelor sanitare, politice, economice, ce loviseră țara și mai ales episodul corona-virus ce după
spusele mass-mediei făcea ravagii, spitalele erau pline și mureau destul de mulți oameni. În ciuda acelor
previziuni sumbre, Eusebiu sosi cu avionul la București de unde luă un microbuz spre orașul său natal.
Ajunse pe seară în cartierul său străbătând străzile ce le știa din copilărie. La orele douăzeci și unu totul
era cufundat în întunericul serii, iar pe la colțuri mai luminau becurile de pe stâlpii electrici. Totul părea
neschimbat dar când ajunsese în fața porții lor rămase uimit, își aduse aminte că Alin îi spusese ceva dar
el nu băgase în seamă, în grădina lor se înălța o casă cu mansardă ce părea semeață în noapte. La
parterul acelei case se vedea lumină, deci Alin reușise să-și atingă obiectivul după cum spusese în toiul
acelei dispute cu unchiul lor Costea. Deschise poarta curții lor, se apropie apoi de geamul de la bucătărie
al casei părintești și acolo îl văzu pe tatăl său ce arăta și mai gârbovit și îmbătrânit decât îl văzuse cu doi
ani în urmă. Bătrânul era singur în bucătărie și bea ceai, trist și gânditor, i se făcu milă de tatăl său. Dorise
să le facă o surpriză și nu îi anunțase ca va veni, deschise deodată ușa și rămase pentru câteva clipe în
prag.

– Eusebiu, măi băiatule! Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și te-a adus din nou acasă!

Tatăl său se ridică greoi de la masă se apropie de el și îl îmbrățișă.

– Tu de câte ori te întorci ești tot mai nenorocit, ar trebui să rămâi aici pentru totdeauna.

Apoi bătrânul începu să plângă, nu își mai stăpânea lacrimile din cauza bucuriei revederii. Veniră apoi
Alin cu Cristina ce îi urară bun venit acasă și fratele lui mai mic Vlad, ce era acasă pentru că se întorsese
din Spania unde nu mai putuse lucra pentru că i se cerea să se vaccineze. Eusebiu află cu stupoare că Alin
și Cristina erau vaccinați și că chiar tatăl său se vaccinase. În casă aveau mai mult spațiu datorită faptului
că Alin cu familia sa se mutase în noua sa casă. Eusebiu se instală în camera sa de odinioară, unde totul
era neschimbat așa cum lăsase totul în urmă cu doi ani. În ciuda faptului că continua să se simtă ca un
străin, era totuși minunat faptul că exista acel acasă unde venise. Cine știe pentru cât timp, sau poate
pentru totdeauna. Nici el nu știa sigur ce avea să facă în viitor pentru că peste tot în lume totul devenise
nesigur. Era totuși bucuros că era din nou cu ai lui și gândurile îl duseră la Sefora și la ce minunat ar fi fost
dacă ar fi trăit și ea și ar fi fost cu el. Apoi se gândi la mama lui ce nu mai era, cu doi ani în urmă când
venise regretase doar moartea mamei sale, acum însă mai avea o ființă minunată în amintirile sale cele
mai dragi a cărei moarte o regreta.

Pe cei morți plecați dintre ei îi regreta și se gândise mult în ultimele zile la Berlin, la faptul că era foarte
posibil ca și tatăl său cât de curând să moară și atunci în galeria amintirilor sale avea să fie și el ca unul
drag ce plecase. „Dar atâți oameni ce sunt răpuși de corona virus pentru că au și alte comorbidități, cu
siguranță că au și ei familiile lor ce le duc dorul și îi poartă în amintirile lor. Dar eu cunosc un adevăr pe
care cei mai mulți dintre ei nu îl cunosc și anume, dimensiunea învierii prin Hristos și asta îmi dă o liniște
sufletească în acest loc unde există atâta suferință și moarte. Și ce minunat este faptul că am început să
mă apropii de Dumnezeu din nou și în ciuda răzvrătirii mele din trecut El mă primește cu dragoste!”

Peste câteva zile aflând că Relu fostul său coleg de școală și prieten din liceu, căzuse în patima băuturii și
se înhăitase cu un bețivan cu care bea aproape toată ziua și nu mai lucra nimic pentru că de la Kaufland
fusese dat afară pentru furt. Eusebiu se hotărî într-o seară să-i facă o vizită. Dorise să vorbească cu Relu
la telefon înainte de ai face acea vizită, dar la numărul pe care îl avea de doi ani în urmă răspunsese o
altă persoană, semn că ceva se întâmplase și compania telefonică dăduse numărul unei alte persoane.
Relu locuia pe o străduță îngustă unde mai erau câteva case despărțite de grădini. Casa lui Relu era tot
așa cum o știa de mult, acoperită cu tablă puțin ruginită, cu ferestrele și ușile de lemn vopsite în albastru,
camerele casei erau ca niște vagoane de tren pentru că dintr-un hol de la intrare intrai din cameră în
cameră. Eusebiu strigă la poartă dar nu îi răspunse nimeni din curtea ce părea pustie, învăluită în
întunericul serii de toamnă lătră un câine ce se ivi din spatele unei magazii. Apoi ușa casei se deschise și
în prag se ivi Relu ce întrebă:

– Cine este acolo?

– Eusebiu.

– Cine?

Eusebiu se apropie mai mult de ușă și Relu ce era puțin amețit de băutură zâmbi când îl recunoscu și
spuse:

– O, te-ai întors și ai decis să-mi faci o vizită ca în vremurile de odinioară, trebuie să sărbătorim revederea
noastră. Te rog intră.

Eusebiu intră în casă după ce Relu îl îmbrățișă în pragul casei înădușindu-l cu un miros puternic de votcă.
Străbătură holul ce era slab luminat și intrară într-o cameră în care totul era în neorânduială. În capul
mesei pe care erau mai multe sticle cu apă minerală, vin și votcă, stătea un bărbat masiv, ce avea în jur
de cinzeci de ani cu fața buhăită de alcool și marcată de o viață dezordonată, îmbrăcat cu o maletă verde
și cu niște pantaloni cenușii ponosiți, încălțat fiind cu niște ghete maro foarte uzate. Într-un colț al
camerei era un godin de culoare gri în care pâlpâia focul, patul din acea cameră era răvășit, la televizorul
așezat pe o măsuță se derula o emisiune de știri.

– Hai te rog servește ceva, ce bei vin sau votcă? Întrebă Relu apropiindu-se de masă și dorind să-i toarne
într-un pahar lui Eusebiu ceva de băut.

– Mulțumesc, nu doresc nimic, spuse Eusebiu dezgustat fiind de fumul de țigară și mirosul de vin și votcă
din acea cameră.

– Vii la un prieten și nu vrei să bei nimic ce înseamnă asta? Întrebă bărbatul ce stătea în capul mesei în
timp ce strivi mucul unei țigări în scrumiera de pe masă.

– Am uitat să vă prezint acesta este Silviu iar el este Eusebiu, spuse Relu căutând să pară cât mai amabil.

L-a invitația lui Relu, Eusebiu se așeză pe un scaun, nu îi plăcea de Silviu pentru că îi dădea impresia unui
om periculos.

– Cred că au trecut doi ani de când ai plecat, între timp sau întâmplat multe și situația din România nu
este deloc pe roze, avem corona-virus și morți prin spitale. Iar în ceea ce privește viața politică suntem
praf, zise Relu.

– Da, mi-am dat seama de tot ceea ce se întâmplă, și pe deasupra ne așteaptă o criză economică teribilă,
răspunse Eusebiu.

– Pe mine toate aceste lucruri nu mă interesează pentru că oricum lucrurile merg rău. Eu vreau să trăiesc
intens orice clipă și de aceea beau, pentru că decât bolnav și internat la A.T.I. mai bine sub pat, adică
beat de-a binelea, spuse Silviu și bău un pahar de votcă.

Eusebiu îl privi pe Silviu cum bău acel pahar de votcă plescăind din buze și văzu că fața i se înroșise și mai
tare, semn că în acea seară se cinstise bine.

– Și ce vei face de acum te întorci în occident sau mai rămâi acasă? Întrebă Relu.

– Cred că pentru un timp voi rămâne acasă, îi răspunse Eusebiu.

– Dar tu pe unde mai lucrezi?

– Mai nimic în mod concret doar așa cu ziua pe ici colo. De la Kaufland m-au dat afară pentru că am furat
și acum sunt liber profesionist, îi răspunse Relu.

– Nu este bine să furi poți avea probleme cu poliția, îi răspunse Eusebiu.

– Dar pe tine ce te privește că va avea probleme cu poliția? Iar dacă a furat nu a furat de la oameni ci de
la corporațiile care ne jecmănesc pe noi, de aceea viața noastră este grea. Nu vezi viruși, vaccinuri, și alte
prostii și cum omoară oameni la A.T.I. de aceea eu spun că beau și petrec după cum îmi place iar când o
fi să crăp, mă duc și gata, zise Silviu.

– Viața poate fi trăită și altfel, și mă refer la faptul că am putea trăi raportându-ne la Dumnezeu în fața
căruia suntem responsabili pentru modul cum ne trăim viața, zise Eusebiu.

– Și mă rog de ce sunt eu responsabil înaintea lui Dumnezeu? Trăiesc după cum îmi place în tot haosul
din lumea asta. Nu am de ce să dau socoteală nimănui de viața mea, îi replică Silviu.

– La finalul tuturor lucrurilor va exista o judecată și toți vom fi judecați după binele sau răul pe care l-am
făcut în toată viața noastră. De aceea nu putem trăi călcând în picioare toate legile divine și umane fără a
ne gândi la consecințe, spuse Eusebiu.

Silviu râse zgomotos, își mai turnă votcă în pahar apoi spuse:

– Relu, ăsta este trimisul lui Dumnezeu pentru tine, pregătește-te să fii dădăcit și să primești morală.

Relu tăcu, părea stingherit. Eusebiu își dădu seama că era de prisos să mai continue acea discuție. Se
ridică și se îndreptă spre ieșire urmat de Relu. Ajuns afară Eusebiu respiră adânc aerul curat de toamnă.
În casă simțise că se înăbușă cu mirosul tare de votcă și fumul de țigară.

– Scuză-mă Eusebiu, mai prins într-un moment prost.

– Nu face nimic, dar pentru că îmi ești prieten am să-ți spun ceva, rupe cu astfel de prieteni pentru că te
vor distruge.

– Și ce să fac Eusebiu, nu vezi cum sunt toate acum și ce șansă mai am eu pentru o viață mai bună?
Trăiesc așa pentru că am devenit un ratat, ție îți pot mărturisi acest lucru altora nu.

– Bine, dar poți începe o nouă viață trăind mult mai bine.

– Cum Eusebiu? În aceste vremuri grele spre cine să mă îndrept pentru a mă ajuta?

– Mă refer la faptul că din punct de vedere spiritual ai putea să te ridici și să începi o viață nouă
căutându-L pe Dumnezeu.

Relu zâmbi puțin ironic și Eusebiu înțelese că era mai bine să nu mai continue acea discuție. Se despărți
de Relu și rămase cu un gust amar după acea vizită. Mai ales îl urmărea imaginea lui Silviu cu fața buhăită
de alcool și plescăind mulțumit din buze atunci când bea votcă. Avea impresia că trebuia să-l mai sune pe
Relu într-o altă zi încercând să-l motiveze să rupă cu astfel de tovărășii și să înceapă o viață nouă, înainte
de a se despărți de Relu îi luase noul număr de telefon.

Capitolul (15)

În următoarele zile Eusebiu îi scrise un mesaj pe messenger lui Cosmin. Dorea să mai aibă o întrevedere
cu acesta pentru că ajunsese l-a concluzia că procedase greșit cu Cosmin la ultima lor întâlnire. Datorită
faptului că urma învățăturile lui Iisus, dorea să-l ierte pe Cosmin. Spre surprinderea lui Eusebiu, Cosmin îi
răspunse imediat la mesajul său spunându-i că ar putea să se întâlnească cu el în două ceasuri, într-un
parc din apropierea poștei unde lucra. Eusebiu veni la acea întâlnire nerăbdător să încheie acel episod
dramatic din viața sa. Era o zi de octombrie frumoasă, se simțea mireasma toamnei în aer. Eusebiu pășea
în acel parc pe covorul de frunze ce se striveau sub greutatea pașilor săi. Privea crengile copacilor cu
frunze îngălbenite și îi făcea plăcere să simtă soarele de toamnă încălzindu-i fața și cerul acela tomnatic îi
plăcea să-l admire pentru că îi dădea speranță că totul ar putea să fie bine. Chiar dacă România străbătea
crize sanitare, economice, politice, Dumnezeu putea face lucruri mari pentru oamenii de rând, era
convingerea fermă a lui Eusebiu. Condiția era ca oamenii să-L caute cu o inimă curată pe Dumnezeu și să
se lase cu toții de înfăptuit răul.

Cosmin apăru în parc cu aerul unui om matur și preocupat.

– Salut Eusebiu, mă bucur că dorești să mai stăm de vorbă, au trecut dacă bine îmi amintesc de la ultima
noastră întâlnire doi ani.

– Da, au trecut foarte repede și au fost bogați în evenimente.

– Așa este totul s-a demarat ca într-un maraton, sau întâmplat foarte multe lucruri nu tocmai plăcute. Tu
ești bine sănătos?

– Da, sunt destul de bine.

– Caută să te menții sănătos sunt vremuri de pandemie. Apoi vezi ce se întâmplă prin spitale, oamenii nu
înțeleg starea de pericol în care ne găsim și refuză vaccinarea și de aici tot dezastrul.

– Crezi că vaccinul reprezintă soluția, dar de ce nu se folosesc și tratamentele alternative?

– Știu ce vrei să spui Eusebiu, dar la noi nu se prea găsesc decât pe piața neagră! Eu de exemplu m-am
vaccinat ca să nu fac o formă gravă a bolii.

– Da, am înțeles. Uite de ce te-am chemat, la ultima noastră întâlnire te-am tratat destul de dur și m-am
gândit că ar trebui să te iert și să ne împăcăm. Ceea ce m-a determinat să procedez așa, este faptul că în
urma unor experiențe dramatice din viața mea l-am descoperit pe Dumnezeu și am început să trăiesc o
viață spirituală, și de aceea doresc ca acum să-mi ghidez viața după învățăturile lui Iisus.

– Mulțumesc Eusebiu, îmi iei o povară de pe inimă ce mă apasă de mai mulți ani, iar faptul că te-ai
apropiat de Dumnezeu este un lucru bun, și eu acasă am pe noptieră două versiuni ale Bibliei și citesc
seara înainte de a adormi. Pot să-ți spun că simt că această carte are o putere nemaipomenită, uneori
când sunt cuprins de anumite greutăți citesc și mă rog, ei bine atunci am impresia că trec Marea Roșie
precum evreii conduși de Moise. Îți spun că văd cum marea necazurilor mele se deschide și eu trec prin
credință spre limanul izbăvirii. Vremurile care le trăim sunt grele și oamenii au nevoie de Dumnezeu.

– Interesant este faptul că tu ai ajuns să descoperi puterea lui Dumnezeu!

– Viața m-a adus în acest punct Eusebiu. Și încă odată îți spun că regret amar purtarea mea necinstită din
trecut, nu m-am purtat ca un adevărat cavaler. Dar acum lucrurile s-au schimbat mult, sunt un om matur
nu vreau să mai fac rău nimănui. Iar tu arăți ca un om ce a trecut prin multe Eusebiu, poate că ar trebui
să te oprești și să rămâi aici în orașul nostru pentru că avem nevoie de oameni responsabili pentru a
începe reclădirea României. Am speranța că din tot haosul politic va ieși ceva bun, și la guvernare vor
ajunge și oameni destoinici și vom începe să construim totul din nou. De ce se poate în Ungaria, Polonia,
Cehia, și la noi nu? Chiar dacă avem acum o clasă politică care nu merită să ne guverneze pentru că au
trădat de mult interesele României. Va trebui să-i îndepărtăm și să-i votăm pe cei destoinici care vor cu
adevărat binele poporului român. De astfel de oameni avem nevoie ca să renaștem din propria noastră
cenușă, asemenea păsării Phoenix. Iar tu Eusebiu ești un fiu al acestei țări, ai responsabilitatea să ajuți la
ridicarea neamului românesc atât de obidit în ultimii treizeci de ani. Nu totul este pierdut în România, se
pot face încă lucruri minunate în ciuda circumstanțelor sumbre în care ne desfășurăm viața. Apoi cu tot
acest val al globalismului nici occidentul nu mai este ce a fost. Mai gândește-te la tot ce ți-am spus, iar
dacă ai nevoie de ceva eu îți stau la dispoziție și te pot ajuta să-ți găsești ceva de muncă. Încă odată îți
spun, mă bucur mult de iertarea oferită și mi-ar face plăcere să ne mai întâlnim și să mai stăm de vorbă.

– Poate că ne vom mai întâlni, important este faptul că între noi s-a făcut pace.

Își strânseră mâinile și se despărțiră.

Încă de când venise acasă primise trista veste că unchiul lor Costea era bolnav de cancer de pancreas și
se afla într-o stare destul de gravă. Tot amânase să îi facă o vizită lui Costea și de la întâlnirea cu Cosmin
se mai scurseră încă câteva zile după care Eusebiu se hotărî să-i facă o vizită lui Costea. După ce sună la
telefon și vorbi cu mătușa sa Mădălina, aceasta îi spuse că putea să-l viziteze fără probleme pe Costea
dar că ar fi mai bine să-l viziteze dimineața pentru că uneori diminețile acesta se simțea mai în putere.
Sosi la casa lui Costea într-o dimineață de octombrie însorită pe la orele zece. Pătrunse în vila luxoasă a
lui Costea și fu introdus de Mădălina în camera în care Costea zăcea bolnav. Era o cameră mare, bine
mobilată. Costea stătea pe pat rezemat de mai multe perne, arăta diferit de cum îl văzuse cu doi ani în
urmă, părul îi căzuse, fața lui era suptă de boală și palidă, iar în privirea sa se deslușea o groază de
suferință și moarte. Pe masa de lângă patul său avea mai multe medicamente, iar pe noptiera de la
capătul patului era nuvela „Moartea lui Ivan Ilici” de Tolstoi.

Costea când îl văzu schiță un zâmbet și spuse cu glas slab:

– Eusebiu, te-ai întors măi băiatule am auzit de drama prin care ai trecut și îți mărturisesc că îmi pare rău.
Dar după cum vezi nici eu nu o duc bine, sunt din plin lovit de boală și se pare că în curând mă voi coborî
în locuința morților. Of, că tare apăsător mai este sentimentul conștientei faptului că mai am puțin de
trăit.

– Dar poate că nu totul este pierdut?

– Cel mai trist este faptul că nu mai am de ce să mă prind în aceste momente groaznice, pentru mine nu
mai am nici un sprijin. Lucrurile pe care am clădit în viață, precum banii și posesiile materiale acum se
dovedesc înșelătoare. Iar sufletește sunt îngrozit și tremur pentru că îmi este frică de moarte. Ție îți pot
spune adevărul pentru că tu ai un suflet curat, tot timpul mi-ai dat impresia asta. Mai demult căutam să-
ți umplu capul cu idei despre faptul că ar trebui să faci bani și bani și că doar asta este important în viață.
Pe când acum stau și mă gândesc la tot ce am acumulat de-a lungul anilor și la modul cum am trăit și îmi
dau seama că totul a fost deșertăciune și goană după vânt, iar acum la final sunt un om bolnav și
nenorocit de tot.

Pe fața lui Costea se citea o suferință adâncă și un zbucium sufletesc teribil.

– Încă mai există speranță, Dumnezeu te poate ajuta în aceste clipe grele.
– Ai devenit un om credincios, se pare că experiențele amare prin care ai trecut și timpurile de acum
marcate de pandemie te-au adus la Dumnezeu. Dar cu mine nu funcționează așa, pentru că eu am în
spate o viață întreagă în care am făcut rău Eusebiu. Bine este că mătușa ta nu este aici ci la bucătărie, ca
să nu ne audă. Am făcut în viața mea fel și fel de afaceri murdare numai să scot bani, am înșelat și
nedreptățit oameni nevinovați. Am avut amante pe care le întrețineam în lux și am consumat uneori
destul de mult alcool, iar acest cancer pe care îl am se pare că este o consecință a faptului că cândva am
consumat băuturi tari. Iar acum te întreb, cum poate un om ca mine pe patul de moarte să spere că
Dumnezeu îl poate ajuta?

– Prin Hristos tuturor ne sunt iertate păcatele dacă le mărturisim și părăsim, astfel ne putem împăca cu
Dumnezeu și prezența Sa se coboară în inimile noastre împovărate și pline de temeri eliberându-ne și
oferindu-ne pacea Sa.

– Eusebiu tu nu înțelegi că pentru mine este prea târziu pentru că am făcut mult rău! Pe calea vieții mele
Dumnezeu a căutat cândva să mă oprească de pe drumul pierzaniei. Am simțit asta, însă eu pe oamenii
ce îmi vorbeau de calea credinței le răspundeam cu dispreț și batjocură, deși în inma mea am simțit
cândva chemarea lui Dumnezeu la mântuire și să mă întorc spre El, însă m-am împotrivit mereu și inima
mea odată cu scurgerea vremii a ajuns să se împietrească, așa că pentru mine este prea târziu.

– Bine dar sunt în Biblie descrieri ale unor mari păcătoși precum Maria Magdalena, Zacheu, tâlharul de
pe cruce, ce atunci când s-au întâlnit cu Iisus au primit cu bucurie chemarea la mântuire.

– Da te înțeleg, toate aceste descrieri sunt pentru a oferi speranță ca cei păcătoși să se întoarcă la
Dumnezeu. Dar există pe paginile Evangheliilor consemnată și istoria vieții lui Irod, ei bine acest împărat
iubea într-un fel adevărul mântuitor, dar iubea și dezmățul și se pare că acest lucru i-a fost fatal. În final a
ajuns să-i taie capul lui Ioan Botezătorul pe care în alte ocazii îl asculta cu plăcere. Dar vezi tu, când Ioan
a ajuns să-l mustre pentru faptul că nu era admis după lege să ia nevasta fratelui său atunci l-a
insistențele Irodiadei l-a închis. Iar când fata ei care îi plăcea lui Irod a dansat înaintea lui, și el de bucurie
a spus că poate să-i ceară orice, cererea fetei îndemnată de mama ei a fost teribilă pentru că a cerut
capul lui Ioan Botezătorul. Irod nu s-a opus și nici cei prezenți la masă, cu toate că s-a întristat a trimis
soldații pentru ai tăia capul lui Ioan Botezătorul. Cred că atunci când i-a tăiat capul lui Ioan, Irod a pierdut
ultima sa șansă pentru a se mai întoarce la Dumnezeu. Iar atunci când Iisus batjocorit fiind de unii din
mulțime și de soldații ce îl escortau, a fost trimis de Pilat la Irod. Când l-a văzut Irod a dorit ca Iisus să-i
vorbească, să audă un cuvânt și pentru el chiar și de mustrare sau să-L vadă făcând o minune, însă nimic
doar o tăcere de neînțeles pentru Irod. Așa sunt eu, simt că dacă aș încerca să apelez la Dumnezeu acum
nu aș avea parte decât de o tăcere îngrozitoare. Sunt de fapt roadele amare pe care le culeg după o viață
trăită departe de Dumnezeu.

– Însă Dumnezeu este bun, ar trebui să încerci să-L cauți poate că răspunsul ar fi diferit de cel pe care
Iisus l-a oferit lui Irod.

– Nu, băiatule îți mulțumesc pentru interesul tău, dar am dat de mult cu piciorul la toate ocaziile ce de-a
lungul vieții mele Dumnezeu mi le-a tot oferit pentru a mă întoarce la El și a înceta să mai fac răul. Zilele
acestea am tot citit nuvela lui Tolstoi „Moartea lui Ivan Ilici” și m-am înfiorat pentru că crezând că voi găsi
acolo un sprijin pentru a înfrunta moartea, nu am găsit decât groaza unui om în fața morții. A reușit atât
de bine Tolstoi în nuvela asta să redea moartea și frica omului de moarte, încât te înspăimântă atunci
când fiind în situația mea o citești. Nu găsești nici măcar un licăr de speranță ci doar moartea nespus de
îngrozitoare descrisă cu lux de amănunte și atât de real. Am înțeles din prefața cărții că Tolstoi a avut în
minte un caz real din care s-a inspirat pentru a scrie nuvela.

– Da, nuvela asta și mie mi-a produs o impresie apăsătoare când cu ani în urmă am citit-o.

Eusebiu mai încercă să-i schimbe gândurile lui Costea, însă totul fu în van pentru că acesta era ferm în tot
ce afirma. Plecă de la unchiul său apăsat de tristețe. Înțelegând că între Dumnezeu și Costea de-a lungul
vieții acestuia fusese o luptă în care Costea se înverșunase în mod constant să rămână pe calea răutății.
Iar dacă din punctul de unde se afla Costea se mai putea împăca sau nu cu Dumnezeu, pentru Eusebiu
era un lucru de care se simțea depășit. Deși încercase să-l anime pe Costea să facă pași în al căuta pe
Dumnezeu dar se părea că totul fusese în van.

Capitolul (16)

Într-o seară pe când stătea în camera sa, bătu la ușă Alin, care după ce intră îi spuse:

– A venit la noi în vizită Elena și când a auzit că ai venit s-a bucurat și a spus că dorește să te vadă.

– Mai bine nu, ce rost mai are?

– Poate că ar trebui să vii mai mult din politețe. Dar să-ți spun prin ce a trecut ea în acești doi ani în care
tu ai lipsit. La scurt timp după plecarea ta, Elena s-a măritat cu un profesor de fizică, au trăit un an
împreună după care sau divorțat din cauza unor infidelități ale acelui profesor. Acum ea este o femeie
liberă, nu îți spun acest lucru ca să te împing spre ea, doar îți spun că a întrebat de tine și am văzut că s-a
bucurat că ești aici, și a cerut mai multe amănunte despre tot ce ți s-a întâmplat în ultimii doi ani și
Cristina a trebuit să-i spună totul. Cred că nu ar fi frumos din partea ta să nu vii să o vezi și stai puțin de
vorbă cu ea. A mai spus că are în contul ei bancar în jur de 1000 de euro pentru tine, urmând ca restul
banilor să ți-i restituie mai târziu. Așa că te rog vino până la noi. Și încă un lucru după divorțul ei, într-un
moment de sinceritate având chiar lacrimi în ochi i-a spus Cristinei că era mult mai bine dacă te lua pe
tine și nu te trata cu multă răceală. Eu ți-am spus cam tot ce eu am crezut de cuviință că trebuie să știi.

– Da, cred că ai dreptate nu pot refuza să nu o văd, ar fi prea nepoliticos.

Eusebiu porni împreună cu Alin spre casa acestuia. Pătrunseră în hol apoi în salon, de câte ori intra în
casa fratelui său, Eusebiu avea impresia că totul acolo de la zugrăveala de pe pereți la mobila și tablourile
de acolo, totul dădea o mărturie negrăită că acea casă era locuită de o familie împlinită și fericită. Elena
era așezată pe o canapea, alături de ea stătea Cristina. Când îl văzu pe Eusebiu fața i se lumină, se
apropie de el și îl îmbrățișă și îl sărută pe ambii obraji.

– Acest om merită aprecierea și respectul meu pentru că într-un moment greu pentru mine m-a ajutat și
astfel am putut să salvez viața fetei mele.

Eusebiu o privea mirat pe Elena pentru că în atitudinea ei era ceva schimbat față de el, nu mai era rece și
autoritară ci mult mai umană și nici pe departe atât de mândră ca odinioară. O privea atent și constată că
puțin se trecuse și Elena în acei ani de când nu o mai văzuse, îi apăruseră mici riduri pe față dar încă mai
era o femeie destul de atrăgătoare.

– Mă bucur și eu să te revăd, îngăimă cu greu Eusebiu surprins de atitudinea Elenei față de el.

– Te rog să mă ierți că am întârziat doi ani pentru a-ți restitui suma de bani, îți voi da jumătate din
datorie acum și ceilalți în scurt timp. Am nevoie de numărul tău de cont bancar și îți fac online transferul
bancar.

– Nu este nevoie, dacă îți este greu lasă pe mai târziu.

– Ce băiat minunat, îmi spune că pot să-i restitui banii mai târziu. Dar așa ceva nu se mai poate pentru că
am întârziat destul. Așa că facem după cum am spus. Dă-mi te rog numărul contului tău bancar.

Eusebiu îi dădu datele contului său bancar, iar Elena îi făcu transferul bancar de pe telefonul ei. După
care privindu-l pe Eusebiu spuse:

– Te-ai maturizat mult în doi ani, arăți ca un adevărat bărbat și mă bucur că ai avut putere să treci peste
tot ce ai suferit, să știi că și eu am avut parte de un episod dramatic. Dar nu mai vreau să vorbesc de
nefericire, ci de bucuria revederii cu un om ce mi-a ajutat fata să trăiască.

Mai discutară puțin, apoi Eusebiu fu aproape împins de Cristina să o conducă pe Elena spre casa ei.
Porniră amândoi pe strada aproape goală luminată în parte de becurile electrice de la stâlpii de pe
stradă. Întunericul serii și răceala toamnei învăluiau totul.

La un moment dat Elena spuse:

– O prietenă de-a mea la câteva străzi de aici a deschis un mic restaurant, eu doresc să intru puțin este
foarte plăcut acolo. Tu te grăbești spre casă?

– Nu, dar nu pot intra pentru că nu am pașaport de vaccinare.

– Ascultă-mă Eusebiu, eu sunt foarte îndatorată față de tine și am să-ți mărturisesc un lucru pe care până
acum nu l-am spus nimănui. Ei bine, află că am o prietenă foarte bună care este medic și cu ajutorul ei m-
am vaccinat la chiuvetă după cum se spune. Așa că dacă vei avea nevoie de pașaportul verde pentru a
lucra, eu pot să te ajut. În curând nu se va mai putea munci și trăi în societate fără pașaportul verde.

– Nu doresc să fac așa ceva mai ales după cum am auzit astfel de abateri se pedepsesc penal.

– Eusebiu, hai să fim cu picioarele pe pământ, chiar nu vrei să te trezești deloc unde este nevastă-ta
acum dacă a dorit să facă lucrurile corect? Și câți ca ea au murit în toată lumea, iar despre toți acești
oameni nu se spune decât foarte puțin sau se ascund de mass-media aceste tragedii. Și mulți alții au
rămas cu efecte secundare groaznice pe viață. Apoi Gigi Becali îi roagă pe guvernanți să-l lase să producă
tratamente alternative și nu îl lasă, și de aici reiese și mai bine toată politica asta mârșavă a lor cu
vaccinurile ce trebuiesc făcute pentru că reprezintă soluția cea mai eficientă. Totul nu este decât o
afacere pentru ca unii să se îmbogățească, despre asta este vaccinarea. Iar tu vrei să fii corect în fața unui
astfel de sistem? Greșești foarte mult. În schimb eu nu voi lăsa să îmi distrugă viața. Ce crezi că sunt atât
de naivă să nu îmi dau seama de tot jocul lor meschin?
– În parte ai dreptate.

– Nu în parte ci în totalitate am dreptate, spuse Elena în ochii căreia se aprinse o luminiță de indignare.

Eusebiu tăcu. Merseră câteva minute în tăcere. Apoi Elena rupse tăcerea:

– Mă tot gândesc la noi și la întâlnirea noastră de acum doi ani, la faptul că ne întâlnim din nou acum ca
doi oameni liberi ce au trecut fiecare prin câte o dramă. Și îți spun că destinul ne unește din nou, nu
crezi?

– Nu știu ce aș putea să zic în această privință.

– Eu am ferma convingere că destinul ne unește din nou și nu voi mai face greșeala de acum doi ani să te
resping, ci îți spun că mâine ești invitat la mine acasă pentru a cina cu mine și fata mea, ești doar
salvatorul ei. Ce zici accepți?

– Elena eu nu mai sunt omul de acum doi ani, m-am schimbat mult înțelege-mă.

– Am înțeles de la Cristina că acum practici credința creștină și ești atras de Dumnezeu. Ei bine, să știi că
și eu am o credință și îi admir pe bărbații ce vor să trăiască după anumite principii biblice, așa că în
această privință nu văd nici un inconvenient.

– Nu sunt pregătit acum pentru a începe o relație pentru că am suferit mult după pierderea soției mele,
am nevoie de timp nu pot așa deodată să încep o altă relație.

– Te înțeleg dar să știi că cei morți, morți rămân, iar noi trebuie să trăim Eusebiu și să ne bucurăm de
viață chiar și în circumstanțele grele pe care le avem datorită pandemiei. Iar de unul singur nu vei reuși
să depășești tot ce s-a acumulat în sufletul tău, ai nevoie de cineva care să te ajute. O femeie în viața ta
îți va alina durerile și apoi eu nu sunt chiar o necunoscută pentru tine, sau poate că ești supărat pe mine
pentru că acum doi ani te-am refuzat, atunci îmi cer iertare Eusebiu.

– Nu ai de ce să-ți ceri iertare pentru că ai ales ce ai considerat atunci că ar fi mai bine pentru tine, și îmi
pare rău că totul ți-a ieșit rău. Acum dacă între noi doi ar putea să fie ceva…

Eusebiu se opri pentru că Elena îi prinse mâna sa rece, simți în palma sa mâna ei caldă, a unei femei
singure și dorința ei de-al avea ca partener de viață. Se priviră în ochi și văzu în ochii ei o strălucire ce îi
făceau și mai frumoși ochii ei negri. Își desprinse ușor mâna din a ei și spuse:

– Scuză-mă Elena dar încă nu pot, mă simt încă atât de prizonier trecutului meu.

– Te înțeleg Eusebiu, adevărul este că prea m-am grăbit să interpretez eu după mintea mea reîntâlnirea
noastră, ai dreptate să lăsăm timpul să le așeze pe toate. Dar te rog, invitația la cină rămâne valabilă,
vino la noi pentru ai face o bucurie fetei mele ce acum este o adevărată domnișoară, își amintește de
tine ca de binefăcătorul ei. Și nu mâine căci este miercuri și sunt ocupată, ci duminică pentru că voi fi
liberă, deci așa rămâne.

– Bine voi veni duminică la cină. Acum trebuie să ne despărțim, vreau să mă întorc acasă să fiu singur cu
propriile mele gânduri pentru că reîntâlnirea noastră mi-a răvășit sufletul.
– Da, te înțeleg rămâi cu bine Eusebiu și încă odată mulțumesc pentru tot binele pe care ni l-ai făcut.

Eusebiu se despărți în acea seară de Elena foarte zbuciumat, încercând să înțeleagă cumva atitudinea și
cuvintele ei atât de schimbate. Se frământă mult timp în noapte până ce reuși să adoarmă. A doua zi spre
seară la apusul soarelui, se duse pe faleza orașului pentru a medita puțin și a încerca să-și facă puțină
ordine în gândurile sale. Faleza la orele serii era locul său preferat unde venea pentru a admira apele
Dunării și a medita. În acea seară pășea îngândurat pe faleza aproape pustie. Un vas mare își anunța
sosirea în port, sirena suna prelung în apropierea falezei, ambarcațiuni mai mici ancorate pe acolo se
legănau mișcate de valuri. La celălalt mal al Dunării învăluit în razele aurii ale apusului era satul de
pescari îmbrăcat în veșmintele toamnei, se vedeau și oameni ce mișunau pe acolo și bărci de lemn
acostate la mal. Razele roșiatice ale soarelui la apus continuau să se răsfrângă peste sat și să se
oglindească în apele Dunării.

Eusebiu surâse în fața acelui peisaj frumos și îi păru rău că nu avea talentul mamei sale la pictură pentru
că iar fi plăcut să picteze acel țărm îndepărtat și învăluit în razele soarelui la apus. „Oare ce este mai bine
să fac acum, să mă reîntorc în occident sau să rămân în România cu ai mei? Însă ar trebui să țin cont în
luarea unei decizii că occidentul a devenit un loc unde drepturile și libertățile omului sunt tot mai mult
călcate în picioare. Poate că de moment ar trebui să rămân pentru că în ultimul timp am trecut prin
atâtea și bune și rele, încât am nevoie ca să meditez puțin și să mă liniștesc pentru că am fost prea
zbuciumat. În ultimul timp am trăit prea intens descoperind multe lucruri noi și atât de tainice pentru
mulți oameni cum ar fi de exemplu, cunoașterea lui Dumnezeu. Da, ar trebui să explorez din plin acest
orizont al cunoașterii divine și să caut să-i cer încă odată lui Dumnezeu iertare pentru păcatul răzvrătirii
mele. În ceea ce privește posibilitatea ca între mine și Elena să înceapă ceva, de moment nu mă pot
pronunța pentru că așa cum a spus și ea, timpul le va așeza pe toate la locul lor și mai ales după cum va fi
voia lui Dumnezeu. Încă mă simt prea legat de Sefora cu toate că a murit, nu pot acum să încep din nou
cu o altă femeie, deși trebuie să recunosc că apariția Elenei în viața mea m-a zbuciumat destul de tare.
De moment însă am nevoie să trăiesc din nou cu bucurie și să-L caut pe Dumnezeu, simt că asta trebuie
să primeze acum în viața mea pentru că timpurile sunt extrem de grele.” După ce monologă astfel
Eusebiu porni de-a lungul falezei îngândurat dar cu inima înviorată de speranța că chiar și în acele
condiții sumbre alături de Dumnezeu se putea răzbi prin negurile vremurilor ce cu toții le străbăteau.

În următorul an, Eusebiu avea să se căsătorească cu Elena și să înceapă o viață nouă, rămânând în orașul
său natal.

Capitolul (17)

La început noua viață pe care Eusebiu o începu alături de Elena fu minunată. Se mută în casa părintească
a Elenei, unde împreună cu ei mai locuia mama și fata Elenei. Eusebiu căuta să se poarte exemplar cu
soacra sa și în mod special cu Felicia care îl trata cu respect pentru că în trecut o ajutase cu bani pentru
operația ei. Încă de la început Eusebiu observase că Felicia era inteligentă și foarte sensibilă, deși îi era
recunoscătoare pentru că o ajutase îl privea cu spaimă văzând în El un intrus ce intrase în intimitatea
vieții ei pe care și-o trăia alături de mama și bunica ei. Felicia era o fire total opusă mamei ei. Îi plăcea
foarte mult literatura și în mod special îl citea în acea perioadă pe Dickens, iar pentru a putea intra în
universul ei și a se împrieteni cu ea se apucă să citească și el din marele scriitor englez. Ba mai mult de
atât cu ocazia zilei ei de naștere îi oferi cadou o ediție completă a operelor lui Dickens, și văzu că acel
cadou îi produse o mare bucurie.

Mama Elenei era o bătrână suferindă ce își trăia viața bucurându-se de nepoata și fiica ei. Pe Eusebiu îl
privea cu admirație și îl trata cu bunăvoință datorită faptei bune pe care acesta o făcuse în trecut față de
nepoata ei. În tot acel timp Eusebiu nu încetase deși se însurase din nou să nu stea de câte ori avea
prilejul cu tatăl său care rămăsese singur în casa lor. Vlad plecase înapoi în Spania la lucru, iar Alin cu
familia sa locuia în casa nouă pe care și-o construise. De aceea bătrânul se plângea de singurătate și că își
trăiește bătrânețea singur și că copii săi nu au mai mult timp pentru el. Eusebiu începu munca în
șantierul naval alături de fratele său Alin.

Totul era nou și minunat pentru el, lucra în România printre oameni ce unii dintre ei avuseseră parte de
ani de emigrare. Pe zi ce trecea muncind între acei oameni căuta să se comporte cu altruism și cu timpul
ajunsese să fie stimat de unii colegi de muncă. Într-una din zile primi un telefon de la mătușa sa prin care
îl anunța că unchiul său Costea era pe moarte și că dorea să-l vadă. Plecă la casa unchiului său animat de
dorința de ai împărtăși încă o dată lui Costea vestea bună a mântuirii. Pentru că Eusebiu după toate
întâmplările dramatice pe care le trăise la Berlin și în urma discuțiilor cu Marcu prin prisma căruia îl
cunoscuse pe Dumnezeu, devenise un ucenic al lui Hristos. Iar acasă se simțea ca un înstrăinat ce
revenise între ai săi căutând un nou început.

Pe Costea îl găsi foarte slăbit de boală.

- Îți mulțumesc Eusebiu că ai venit, spuse Costea surâzând slab.

- Și eu mă bucur să te revăd...

- Mă apropii de clipa morții și totul este atât de înfricoșător...

Eusebiu începu pe cât îi fu posibil să-i spună cuvinte de speranță, dar totul se soldă cu un refuz total din
partea lui Costea de a accepta vestea bună a mântuirii. Iar după câteva zile Costea muri. În tot timpul cât
participă la înmormântarea unchiului său, Eusebiu privi îndelung chipul acestuia a cărei față acoperită de
paloarea morții reflecta toată acea împotrivire și rezistență în fața iubirii lui Dumnezeu. Și îi păru rău că
unchiul său murise cu inima împietrită.

De la început viața lui Eusebiu alături de Elena, deși frumoasă în parte uneori era umbrită de anumite
ieșiri ale Elenei care în anumite circumstanțe dorea ca totul să se facă doar cum ea voia. Eusebiu era
foarte tolerant cu ea și căuta pe cât era posibil să nu o supere. Dar nu întotdeauna reușea să suporte tot
comportamentul ei impulsiv cu calmitate. Odată în timpul unei discuții după ce ea îi replică ceva foarte
tăios, el îi spuse:

- Nu crezi că ar trebui să dai dovadă de mai mult rafinament, ești doar o persoană cultă!

- Ce, cum îndrăznești? Nu cumva ai făcut pe blândul până acum și începi să-ți scoți colții!

- Poate că ar trebui să fii și tu puțin mai supusă sub puterea bărbatului tău.

- Ascultă, tu dacă citești Biblia și o înțelegi așa cum poți, ai impresia că timpurile patriarhale sunt de
actualitate. Ei bine eu îți spun că nu, sau dus demult. Și nu uita un lucru, că prin căsătoria cu mine ai
urcat și tu pe o treaptă mai înaltă în societate, de aceea ai face bine să te cizelezi mai mult și să nu încerci
să te impui ca bărbat în fața mea pentru că nu ai nici o șansă.

Eusebiu pentru câteva clipe rămase în tăcere pentru că aveau doar puțin timp de când erau căsătoriți și
era prima lor ceartă ce izbucnise între ei. Își dădu seama că trebuia să se abțină pentru că mânia Elenei
de obicei trecea ca un foc de paie și apoi își cerea scuze de la toți cei pe care îi jignise. Însă în acea ocazie
nu putu să se abțină și făcu marea gafă să toarne gaz pe foc în loc de apă.

- Elena, tu ai nevoie să citești și să recitești învățăturile biblice ca să înveți să-ți controlezi temperamentul
tău impulsiv.

- Cum îndrăznești tu să-mi faci mie morală în casa mea? Și apoi îți sunt superioară ca educație și dacă m-
am măritat cu tine am făcut-o și pentru a te cizela, dar se pare că vrei să trăiești așa cum tu totdeauna ai
trăit ca un om de rând ce nu are mari aspirații în viață. De aceea îți zic, bagă-ți bine mințile în cap și nu
căuta să mă înveți pe mine cum să-mi trăiesc viața, ai grijă că te încumeți cam mult.

În acele clipe Eusebiu își aduse aminte de caracterul plin de rafinament și blândețe pe care îl avusese
Sefora și cum în lunile cât fusese căsătorit cu ea până la moartea ei nu avuseseră nici o ceartă. Acea
amintire îl determină să izbucnească:

- Ai nevoie de rafinament Elena, pentru că în ciuda calităților tale ai o hibă în ființa ta și anume,
comportamentul tău impulsiv ce te trage în jos...

- Cum îndrăznești tu la mine în casă să-mi dai lecții, cine te crezi?

- Sunt un om care în circumstanțe grele a învățat lucruri minunate, de aceea experiența mea de viață mă
califică pentru a-ți da aceste lecții și a-ți spune că greșești.

- Eusebiu, tu nu ești în măsură să faci așa ceva, cu cine îți închipui că stai de vorbă. Chiar acum cere-ți
iertare și revizuiește-ți comportamentul...

- Nu eu trebuie să-mi cer iertare ci tu și mai ales trebuie să-ți cizelezi temperamentul...

- Nici un cuvânt mai mult, ce ai impresia că vei face pe moralistul cu mine, tu chiar nu înțelegi că nu ești
în măsură să-mi dai mie lecții? Și ascultă-mă bine ori te supui mie în totului tot ori ne despărțim.

Eusebiu rămase consternat dându-și seama că împinsese lucrurile prea departe. Se gândi să-și ceară
iertare dar își dădu seama că ar fi fost din partea lui un act de slăbiciune și Elena nu ar mai învăța nimic și
ar fi rămas mereu cu ieșirile ei necontrolate.

- Nu eu trebuie să-mi cer iertare, ci tu Elena pentru că în aceste momente nu mă respecți ca bărbat al
tău.

Elena se albi la față, ba chiar începu să tremure și izbucni:

- Ieși din casa mea, dispari și din viața mea nenorocitule cine te crezi?
- Nu îmi vorbi așa pentru că nu sunt copilul tău ci bărbatul tău...

- Eusebiu strângeți lucrurile și pleacă de la mine din casă...

Eusebiu tăcu și în acea seară se mută de acolo. După ce se instală în casa părintească căută să-l
liniștească pe tatăl său spunându-i că între el și Elena era doar o mică neînțelegere care se va rezolva. Nu
putea să-i spună bătrânului că Elena îl jignise destul de tare și nu îi acordase respectul cuvenit ca soț al ei.
De asemenea Alin și Cristina rămaseră foarte surprinși de toată acea întorsătură a lucrurilor, iar Cristina
află de la Elena că Eusebiu se comportase dur cu ea și că nu se putea conviețui cu el pentru că avea un
caracter imposibil pe care și-l formase în urma vieții sale dramatice pe care o trăise și ea încercase pe cât
îi stătuse în putință să-l modeleze dar el nu se lăsase cizelat și învățat.

Într-o zi la muncă fiind în pauză pe când era doar cu Alin, Eusebiu îi mărturisi totul. Alin după ce îl ascultă
cu atenție zise:

- Tu ai avut mare răbdare cu ea, eu în locul tău cred că nu m-aș fi lăsat așa, cel puțin i-aș fi dat unele
replici mult mai usturătoare. De mult am observat că Elena are un comportament foarte impulsiv, deși
nu neg faptul că este o femeie cu mari calități.

- Crezi că aș putea să mă mai reconciliez cu ea?

- Da, dar nu după cum ea vrea. Din câte am înțeles i-a spus Cristinei că te așteaptă să te întorci la ea și să-
ți ceri iertare. Însă eu te sfătuiesc să nu procedezi așa pentru că dacă vei face așa toată viața te va călca
în picioare și va trebui ca mereu să fii la picioarele ei. Trebuie să o determini să vină ea la tine și să-și
ceară iertare. Ea este cea care are nevoie să învețe să te respecte și nu să te trateze după cum îi convine
ei.

- Da, ai dreptate, tot așa gândesc și eu.

Capitolul (18)

Într-o seară pe când Eusebiu stătea cu tatăl său în bucătărie la un ceai, acesta îi spuse:

– De mult doream să îți spun un lucru și anume, este foarte naiv ce crezi tu cum că toată această
pandemie ce dă semne să se termine, deși pare ca o flacără ce este pe cale să se stingă dar totuși nu se
stinge ci continuă să pâlpâie. Ei bine, tu susții că ar fi un fel de făcătură a unor elite ce conduc lumea
întreagă și bineînțeles toate guvernele lumii, eu îți spun că te înșeli amarnic pentru că așa ceva nu se
poate. Spun asta pentru că am și eu ceva experiență de viață, și de aceea cred că așa ceva nu este posibil.
Prea ai luat tu în serios toate aceste lucruri…

Bătrânul se opri puțin și tuși, apoi sorbi din cana cu ceai. În bucătărie se simțea din plin aroma ceaiului de
mușețel. Eusebiu îl privi pe tatăl său și constată că acesta se gârbovise mult și arăta tot mai slăbit.

– De aceea doresc să te sfătuiesc să renunți la astfel de idei, și să-ți trăiești viața ca un om normal precum
fratele tău Alin. Un alt lucru despre care doresc să-ți vorbesc, este noua ta viziune despre viață pe care tu
o ai în urma lecturilor tale din Biblie. Nu vreau să spun că este greșit să crezi în Dumnezeu, ba chiar este
foarte bine să ai o credință în Divinitate dar nu trebuie ca acest lucru să te facă prea diferit de oamenii în
mijlocul cărora îți trăiești viața pentru că tu nu ești predicator sau preot, ci doar un om ce trebuie să
trăiască precum semenii săi. Alin îmi spune că uneori la muncă le predici oamenilor din Sfintele Scripturi
și eu cred că unii te vor ridiculiza pentru asta, cred că ar fi mai bine dacă ți-ai păstra credința ta doar
pentru tine. Sunt tatăl tău Eusebiu și îți doresc tot binele din lume, crede-mă. Aș dori să mor cu inima
împăcată că ți-am spus înainte de moarte tot ce am pe suflet…

– Se pare că ai fost destul de îngrijorat în privința mea?

– Da, m-am tot frământat dacă să-ți spun sau nu și am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să știi ce cred
eu despre tine și mai ales doresc ca tu să-ți revizuiești ideile în ceea ce privește faptul că lumea este
condusă de o elită ce organizează fel și fel de orori din umbră. Și eu m-am gândit mult dacă pandemia
este o făcătură sau nu, și am ajuns la concluzia că așa ceva nu este posibil.

– Ba da, este o manipulare la scară planetară fără egal în istoria omenirii! Am cercetat diferite surse pe
internet și din păcate concluzia la care am ajuns este că totul a fost o înscenare din partea unei elite
diabolice. Și ceea ce este mai trist este faptul că războiul ruso-ucrainean ce se desfășoară atât de
aproape de noi nu este altceva decât episodul doi al pandemiei, totul face parte dintr-un plan macabru.
Îmi pare rău să te contrazic dar există o elită a oligarhilor ce conduce toate celelalte guverne din umbră.

– Oare ar putea fi așa ceva adevărat? Mă uimești mult cu ceea ce spui! Deși eu continui să cred că totul
nu este decât o închipuire omenească și că în realitate nu se poate realiza așa ceva. Dar să lăsăm asta,
doresc Eusebiu ca tu să fii fericit și să nu mai suferi, aș dori să văd că și viața ta este asemenea vieții lui
Alin. Mă întristează mult faptul că mai mereu ai parte de mari eșecuri în viața ta sentimentală. Of, într-un
fel este bine că mama ta nu mai este pentru că s-ar întrista mult văzând cum suferi.

– O să fiu mai bine, nu îți face griji.

– Să sperăm, dar să știi că pe de altă parte mă bucur că ești acasă cu mine.

Se așternu tăcerea între ei. Își sorbeau în tăcere amândoi ceaiul. Eusebiu se gândea la faptul că bătrânul
nu putea înțelege de ce el împărtășește vestea bună a mântuirii, oamenilor și că ar fi fost de prisos să
încerce să-i spună cum iubirea lui Hristos îl motiva să facă acel lucru. În acea noapte până să adoarmă
Eusebiu se gândi la discuția cu tatăl său, și ajunse la concluzia că toată viața duhovnicească pe care el
începuse să o trăiască în ochii celorlați era o adevărată nebunie. Însă în ciuda acelui lucru era hotărât să
meargă înainte pe acel drum ce îi oferea un sens existențial și bucuria de a trăi.

În următoarele zile starea sănătății lui Alexandru se înrăutății și mai mult. Eusebiu împreună cu Alin îl
duseră la un medic. După spusele medicului, tatăl lor începuse să aibă complicații la inimă ce îi creau
dificultăți de respirație. În tot acel timp, întristat fiind de starea sănătății tatălui său, Eusebiu urmărea cu
interes tot ce se întâmpla în lume și mai ales era atent la războiul din Ucraina. Îl îngrijora faptul că în
lume lucrurile mergeau extrem de prost și mai ales inflația era foarte mare și umplea de amărăciune
viețile oamenilor. Apoi mai era și zvonul că era foarte posibil ca Polonia și România să fie introduse în
războiul ruso-ucrainean. Însă un lucru totuși îl linștea și anume faptul că deasupra tuturor trona
Dumnezeu care din veșnicia Sa veghea ca planurile Sale să se împlinească pe căile tainice ale providenței.
De aceea era convins că nici oamenii și nici demonii nu puteau împinge lucrurile mai departe de ceea ce
Dumnezeu îngăduia. Dar exista o problemă și anume, el ca individ trebuia să fie implicat în planurile lui
Dumnezeu și să poată discerne pe marea tumultoasă a vieții lucrarea providenței și chemarea lui
Dumnezeu pentru el, era convins că avea un rol în societate pe care trebuia să și-l împlinească.

Într-o zi spre seară pe când tatăl său slăbit de boală stătea în pat, Eusebiu îi citi din predica de pe
muntele fericirilor, în mod special fericirile rostite de Iisus. Bătrânul după ce îl ascultă cu atenție zise:

– Ce frumos, și ce minunat este faptul că am ajuns ca unul din băieții mei să-mi citească la sfârșitul zilelor
mele din Biblie! Este atât de înălțător tot ceea ce tu mi-ai citit!

A doua zi dimineață când Eusebiu intră în camera tatălui său pentru ai spune că pleacă la muncă, rămase
surprins de faptul că bătrânul stătea cu fața în sus nemișcat asemenea unei stane de piatră. Întreaga față
a tatălui său plină de riduri era marcată de oboseală și boală, însă părea că bătrânul își găsise odihna
deplină. Iar mâinile așezate peste plapumă păreau istovite de toată truda unei vieți de muncă. În prima
fază Eusebiu gândi că bătrânul doarme și că ar trebui să-l lase să-și împlinească somnul. Însă observă pe
fața acestuia o paloare stranie și apoi nu se auzea nici un zgomot, nici măcar o respirație ușoară ca a unui
om ce doarme fără a sforăi. Se apropie de tatăl său pentru ai lua pulsul și constată că nu mai respira, era
rece semn că murise de câteva ore în cursul nopții. Stând în fața trupului neînsuflețit al tatălui său,
Eusebiu simți o durere adâncă pentru acea pierdere. Apoi se gandi la fragilitatea vieții umane și la cât de
trecător este omul asemenea ierbii de pe câmp. Ultima seară petrecută cu tatăl său în care îi citise din
Biblie și uimirea bătrânului îi tot revenea în minte. Iar în acele momente privind acel chip acoperit de
paloarea morții se înfioră.

Pentru înmormântare Eusebiu organiză și plăti totul împreună cu Alin. Vlad împreună cu sora lor din
Spania nu putură veni pentru a participa la înmormântare. După ce totul se termină Eusebiu rămase
singur în casa părintească apăsat de gânduri sumbre și foarte îndurerat de pierderea tatălui său. În
ultimul timp îi stăruia gândul că ar trebui să plece înapoi în occident. Pe de altă parte ceva în el stăruia să
rămână în locul acela și să se împace cu Elena. Și spre surprinderea lui în acele momente se auzi cum ușa
casei se deschide și în prag își făcu apariția Elena. O văzuse și la cimitir printre oamenii adunați pentru
slujba de înmormântare și se bucură că ea în acele momente grele pentru el venise pentru ai fi alături.

– Bună Eusebiu, sincere condoleanțe îmi pare rău pentru tatăl tău…

– Mulțumesc, dar până la urmă trebuie să înțelegem că acesta este ciclul vieții, a trăit, a lucrat, și-a
întemeiat o familie, s-a bucurat de viață și apoi a murit. Oamenii nu înțeleg că asta este doar prima
moarte și că este de fapt un somn din care se pot scula la învierea celor neprihăniți pentru a intra în
împărăția slavei. Moartea a doua este groaznică pentru că de acolo nu mai există șansa mântuirii…

– Ce vrei să spui Eusebiu nu te înțeleg?

– Scuză-mă m-am exprimat ca un instructor de școală biblică care vorbește unor oameni mai avansați în
ceea ce privește cultura biblică. Dar am să încerc să-ți explic mai pe larg pentru ca tu să mă înțelegi. În
Sfintele Scripturi ni se spune că atâta timp cât trăim în această viață avem șansa de a ne împăca cu
Dumnezeu și putem primi și experimenta încă de pe acum viața veșnică ca un dar nemeritat. Iar în fața
morții rămânem cu speranța învierii și la a doua venire a lui Hristos vom învia și ne vom înălța cu El spre
ceruri pentru a trăi veșnicia. Pe de altă parte dacă trăim aici pe pământ respingând la nesfârșit chemarea
duioasă a lui Dumnezeu și într-o zi murim, nu vom avea parte de prima înviere a oamenilor neprihăniți ci
vom învia la sfârșit alături de cei nelegiuți și vom avea parte de moartea a doua din care nu mai există
înviere, adică vom fi distruși pentru totdeauna de focul judecății lui Dumnezeu…

– Este foarte promițător ceea ce ai spus în prima parte, și foarte înspăimântător ce ai spus în a doua
parte.

– Nu am rostit decât adevărul așa cum este revelat în Sfintele Scripturi.

– Mă faci să tremur cu astfel de afirmații, atât de radicale!

– Nu îmi aparțin, se găsesc în Sfintele Scripturi și orice om le poate citi și înțelege dacă vrea.

– Bine te-am înțeles, dar cu noi cum rămâne Eusebiu pentru că înaintea lui Dumnezeu suntem căsătoriți?

– Trebuie să înveți să mă respecți mai mult Elena, așa cum fac eu cu tine.

– Ce, tot eu sunt de vină?

– Ai nevoie să înveți mai mult ceea ce înseamnă rafinament, prea încerci să mă domini cu
temperamentul tău…

– Cum, tot pe mine mă acuzi nu îți este rușine! Și eu care am venit acum să ne împăcăm și să te iau acasă,
cine te crezi tu Eusebiu de îndrăznești să-mi dai tu mie lecții de comportament? Nu uita că îți sunt
superioară din punct de vedere intelectual, educația mea o spune și locul pe care îl ocup în societate. De
aceea eu sunt mult mai în măsură să-ți dau lecții și nu tu mie. Ori îți ceri acum iertare ori eu plec și nu mă
mai întorc la tine niciodată.

Câteva clipe se priviră în ochi. Privirea Elenei strălucea de mândrie rănită și dorința de al domina pe
Eusebiu. Privirea lui Eusebiu reflecta dorința de a o modela pe Elena după cum el credea că este mai
bine.

– Trebuie să înveți Elena ce înseamnă blândețea și supunerea în fața lui Dumnezeu, și ce înseamnă să nu
te mai comporți atât de impulsiv…

– Ce iar îndrăznești…

Elena îi întoarse spatele și ieși trântind cu furie ușa casei. Eusebiu rămas singur privind în urma ei
gândi: ,,Nu mă pot întoarce acum la tine Elena, pentru că asta ar însemna să te las să mă chinui toată
viața. Tu trebuie să înveți să devii o femeie cu tact și rafinament așa cum era Sefora. Deși în cazul tău
cred că va fi enorm de greu și va trebui să treci prin multe pentru a învăța.” Apoi Eusebiu ieși afară în
curte și se lăsă îmbătat de toată frumusețea primăverii. Acel aprilie era frumos, copacii erau înfloriți și
peste tot se întindea verdele viu al primăverii. Stând pe banca din fața casei privi cerul, acele înălțimi
albastre aveau darul de ai mângâia inima sa îndurerată. Și în ciuda neînțelegerilor cu Elena și a morții
tatălui său simți cum în inima sa se coboară pacea, și fu cuprins de o liniște minunată.

Capitolul (19)
Începutul lunii Mai îl găsi pe Eusebiu trăind intens comuniunea sa cu Dumnezeu. Muncea zi de zi în
șantierul naval cu Alin și acolo la muncă de câte ori avea ocazia le împărtășea oamenilor din cuvintele
minunate ale lui Dumnezeu. De asemenea urmărea cu interes tot ce se întâmpla în Ucraina și îl uimea
foarte mult acel război dus cu brutalitate, ba chiar cu sălbăticie și nu înțelegea cu mintea sa de om simplu
de ce nu se căuta o soluție pe cale diplomatică pentru a se opri acel conflict sângeros. Singura explicație
pe care o găsea era că se dorise acel război pentru a se declanșa o puternică criză economică pe fondul
căreia se putea realiza marea resetare mult dorită de oligarhi. Peste tot în jurul său vedea oameni ce se
plângeau că inflația era foarte mare. Viețile oamenilor erau tot mai afectate de consecințele acelui
război.

Eusebiu avea impresia că lumea întreagă se îndrepta spre o noapte a umanității. Apoi îl uimea foarte tare
drama ucrainenilor, vedea și în orașul său refugiați ce fugeau îngroziți din fața bombardamentelor
rusești și totul era ca desprins dintr-un scenariu de groază. Urmărea și pe internet și la televizor emisiuni
de știri și rămânea îngrozit de imaginile de coșmar unde se vedea cum foarte multe clădiri din mai multe
orașe din Ucraina erau dărâmate de bombele rusești. Operațiunea militară a lui Putin continua decimând
vieți de oameni și semănând suferință, groază, și moarte. Pe măsură ce îl urmărea pe Zelinski, acesta îi
dădea tot mai mult impresia că era dirijat de cineva din umbră pentru a împinge lucrurile într-o anumită
direcție. Îi dădea impresia unui actor ce era în slujba elitei mondiale, și nicidecum nu îl putea vedea ca pe
un mare patriot după cum încerca mass-media să îl prezinte.

În acele zile primi de la Elena un mesaj pe messenger unde îi scria: ,,Eusebiu am crezut în tine dar mai
dezamăgit amarnic, te-am crezut un om bun dar în realitate tu ești foarte dur, iar acum am tot mai mult
convingerea că ești și un om rău pentru că mi-ai nenorocit viața, făcându-mă de râs înaintea oamenilor.
Apar în societate ca o femeie măritată ce trăiește singură, iar tu ai obsesiile tale și nu vrei să conviețuim
ca o familie. Dumnezeul în care zici că crezi să-ți răsplătească după tot răul ce mi l-ai făcut.”

Acel mesaj îi tulbură inima lui Eusebiu și pentru prima oară își puse întrebarea: ,,Oare Elena nu are
dreptate? Se pare totuși că mă port prea dur cu ea. Și apoi cum cred eu că ea va învăța să fie blândă și cu
tact, dacă eu stau departe de ea? Oare cu trecerea timpului nu se va înrăi tot mai mult împotriva mea și
reconcilierea noastră va fi tot mai greu de realizat? Se pare că greșesc, însă pe de altă parte dacă mă
întorc acum la ea și nu va recunoaște că are nevoie de modelare în comportamentul ei, viața noastră va fi
ca un dezastru. Atunci cei de făcut?” Acele gânduri îi spulberară lui Eusebiu liniștea sa interioară și îl
aruncară într-o stare de zbucium, iar conștiința sa începu să-l mustre datorită faptului că totuși se
comportase prea dur cu Elena ce era o femeie minunată în ciuda temperamentului ei.

Spre sfârșitul lunii Mai, Eusebiu primi înștiințarea de la locul său de muncă, că el împreună cu alți
muncitori începând cu data de 1 Iunie pentru o perioadă de trei luni de zile erau trimiși în șomaj tehnic.
Alin îi spuse că putea remedia acea problemă, trimițând alt muncitor în șomaj și să-l oprească pe el la
muncă. Însă el se opuse și rămase acasă în șomaj. Având timp mai mult, urmărea cu interes tot ce se
întâmpla în lume și căuta să învețe prin prisma Bibliei din învățăturile minunate ale lui Dumnezeu. Însă în
adâncul ființei sale începuse să se cuibărească ideea că nu procedase corect cu Elena și că în parte era și
el vinovat de despărțirea lor. Se gândi să plece pentru un timp în Hamm un oraș din Germania de unde
Titu prietenul său îl chema să vină acolo la lucru. Ar fi vrut să plece pentru un timp scurt în Germania
pentru că știa că drumul în sine și șederea pentru un timp departe de casă îl va ajuta să ia o hotărâre și să
vadă lucrurile dintr-o perspectivă diferită.

Într-o seară ieși pe faleză, își alese un loc cât mai retras pentru a sta liniștit și a medita în speranța că va
găsi o soluție la problema sa cu Elena. Acea seară de vară era frumoasă, apele Dunării străluceau în
răsfrângerea razelor de soare, pescărușii croncăneau și zburau în cercuri și se așezau apoi pe gărduțul
falezei sau pe micile ambarcațiuni acostate pe acolo. Mireasma apei împletită cu mireasma verii îi dădea
un nou impuls de viață lui Eusebiu. Privea valurile Dunării ce se izbeau de marginea de beton a falezei
atunci când erau împinse de unele vapoare mai mari ce navigau prin apropiere, sau valurile deveneau
mai mici când apele erau străbătute de ambarcațiuni ușoare. În rest observă că atunci când apele erau
liniștite valurile aveau un ritm al lor propriu. Îi plăcea să urmărească jocul valurilor ce îi aducea aminte de
anii copilăriei când venea la Dunăre cu părinții și frații săi și se jucau pe faleză, sau intrau în apă și cum
mama lor era mereu îngrijorată ca nu cumva unul din ei să se înece. De asemenea avea impresia că acea
mișcare a valurilor se asemăna cu zilele vieții lui, pentru că în viața lui trăise zile line și frumoase și trăise
zile în care avusese impresia că valurile vieții aveau să-l doboare.

Șirul gândurilor sale fu întrerupt de sunetul unui apel telefonic, privi ecranul telefonului său și văzu
numele lui Fabian cu care mai conversase la anumite intervale de timp. Răspunse la apelul telefonic:

- Da...

- Salut Eusebiu, se auzi vocea plină de speranță a lui Fabian, ce mai faci?

- Uite stau și admir Dunărea, pentru că am rămas fără muncă și am mai mult timp la dispoziție.

- Este minunat acest lucru! Dar scuză-mă că te întreb, cu Elena nu te-ai mai reconciliat?

Fabian știa de la Eusebiu în parte de conflictul pe care acesta îl avea în noua sa viață de familie.

- Încă nu, dar trebuie să iau o hotărâre în această privință, însă de moment mă gândesc să plec pentru o
perioadă mai scurtă de timp în Germania. Încep să cred că am nevoie de o călătorie pentru a putea
depărtându-mă de aici să văd lucrurile și altfel.

- Nu este bine să pleci așa de departe. Hai că îți propun eu ceva, uite despre ce este vorba, fostul tău
cumnat Marcu este aici în România și are o comunitate în munți unde este predicator laic. Ei bine acolo
se construiește o capelă și un centru medical. Eu mă duc acolo peste câteva zile pentru ca un timp să
lucrez ca voluntar și cred că și pentru tine ar fi minunat să petreci ceva timp acolo și să ajuți prestând
muncă voluntară. Într-un fel și eu și tu suntem datori lui Marcu pentru că el ne-a descoperit calea
mântuirii.

Eusebiu simți în acele momente că invitația lui Fabian era providențială și acceptă. Căzură de acord ca
peste două zile Eusebiu să călătorească până la Iași unde locuia Fabian și apoi de acolo să plece spre acea
comunitate religioasă din munți. Fabian era venit doar de câteva săptămâni din Germania unde erau
fetele, nepoții, și ginerii săi, și era decis să rămână doar pe perioada verii în România pentru aș rezolva
anumite treburi după care dorea să se reîntoarcă în Germania, pentru a fi cât mai aproape de familia sa.

În schimb, Marcu abandonase Germania împreună cu familia sa și trăia într-o vale dintre munți unde
împreună cu alți prieteni de ai săi făcuse câteva solarii și chiar un mic centru medical la care veneau
mulți oameni pentru a fi tratați gratis, pentru că acolo veneau prin rotație diferiți medici ce tratau pe tot
parcursul anului oamenii. Ba mai mult de atât, aveau și o caravană cu care mergeau prin satele și orașele
din apropiere pentru ai trata pe cei săraci ce nu își puteau permite o consultație medicală. Marcu era
sponsorizat în toată activitatea sa de câteva persoane ce dispuneau de bani și care voiau să înființeze
acolo cu timpul un centru medical mai mare. Din acel loc Marcu mai organiza prin satele și orașele ce se
aflau prin preajmă, conferințe medicale unde veneau anumiți medici ce îi învățau pe oameni multe
lucruri legate de sănătate și dietă. De asemenea erau organizate și evanghelizări pe care le susținea
Marcu sau anumiți pastori invitați pentru astfel de evenimente.

Pentru Eusebiu acea ocazie de a petrece un scurt timp acolo în munți, muncind în aer liber și fiind în
comuniune cu acei oameni plini de altruism era precum a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. Se simțea
ca cei doisprezece ucenici atunci când Iisus i-a luat de o parte pentru ai învăța ceva mai deosebit și ai lăsa
să se odihnească puțin. Era mai mult ca sigur că acolo în munți Dumnezeu avea să-i vorbească, și el avea
să înțeleagă cum trebuia să procedeze cu Elena. Și mai ales se bucura că avea să fie din nou cu Fabian și
Marcu, prietenii săi cu care petrecuse clipe frumoase în Berlin. Perspectiva acelei călătorii îl încânta și i se
părea minunată acea ocazie. Era ferm convins că din punct de vedere spiritual avea să urce o treaptă mai
sus în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu. Iar în privința neînțelegerilor dintre el și Elena era
dispus dacă avea să fie convins că Dumnezeu îi arată o cale să o urmeze, indiferent dacă asta însemna să
se întoarcă la Elena și să fie umilit de ea. Inima lui Eusebiu se umplu de bucuria perspectivei acelei
călătorii.

Capitolul (20)

În acea seară, pe când se întorcea spre casă pe străzile aproape pustii cufundate în întunericul serii, la
colțul unei străduțe în apropierea unui bar îl văzu pe Relu ce era împreună cu Silviu. Cu Relu mai
conversase în câteva rânduri și chiar încercase să-l ajute pentru al determina să trăiască altfel. Însă Relu
se opuse și nu dorise ajutorul său. Ajuns în dreptul celor doi, Eusebiu îi salută. Relu veni în întâmpinarea
lui și îi zise:

- Te rog împrumută-mi o sută de lei.

Eusebiu rămase puțin mirat, apoi scoase portofelul și îi dădu banii lui Relu.

- Când un prieten îți cere o sută de lei, poți să-i dai o sută cinzeci că doar dai la un prieten, spuse Silviu și
se apropie de Eusebiu.

La lumina ce reflecta de la un bec din apropiere, Eusebiu îl putu privi și mai bine pe Silviu ce era îmbrăcat
cu haine ponosite, iar fața lui i se păru și mai buhăită de băutură de cum îl văzuse cu ceva timp în urmă în
casa lui Relu.

- Tu nu te amesteca, zise Relu.

- De ce să nu mă amestec doar ăsta vine din Germania și are bani, așa că poate ajuta un prieten la nevoie
sau poate că ne face cinste cu câte o bere, ei ce zici?

Eusebiu simți mirosul puternic de alcool ce venea de la Relu și Silviu și își dădu seama că cei doi băuseră
bine în acea seară.

- Mă grăbesc spre casă de aceea nu pot, se scuză Eusebiu.

- Relu, se pare că prietenului tău îi este rușine să bea o bere cu noi, zise Silviu și râse mai mult forțat.

- Poate că ar trebui să trăiți și altfel, zise Eusebiu dându-și seama că gândise cu voce tare și că nu ar fi
trebuit să fi spus acele cuvinte.

- Cum? Iar îndrăznești să începi cu morala, ce ești tu un învățător? Dacă i-ai dat o sută de lei lui Relu de
acum poți să începi cu morala ta de doi bani. Vezi că te cam întreci și s-ar putea să ai probleme cu mine...

- Stai liniștit Silviu, doar ți-am spus să nu te amesteci. Am copilărit împreună cu Eusebiu și de aceea îi
permit să mă dojenească.

- Da, dar a spus că ar trebui să trăim și altfel adică s-a referit la noi doi, vociferă puțin enervat Silviu.

- Ai remarcat bine, m-am referit la amândoi și am dorit să vă spun că ar fi bine să vă gândiți la modul cel
mai serios că stilul vostru de viață o să vă nenorocească de tot, rosti ferm Eusebiu.

- Asta nu este treaba ta, iar mie nu îmi dă lecții nimeni, strigă Silviu și fața începu să i se înroșească de
furie.

Eusebiu își dădu seama că comisese o greșeală și că nu ar fi trebuit să fi început acea discuție. Relu
interveni și îl trase de acolo pe Eusebiu. Silviu rămase în urma lor, făcură câțiva pași în tăcere.

- Scuză-mă, îngăimă Relu.

Eusebiu nu îi răspunse lui Relu, merseră puțin în tăcere apoi se opriră. Privind spre locul unde era Silviu
pentru a se asigura că acesta era departe și nu îl mai putea auzi Eusebiu zise:

- Îmi pare rău, nu trebuia să spun ceea ce am zis dar suntem prieteni din copilărie și nu am putut să trec
nepăsător pe lângă tine și să văd cum te prăbușești moral. Poți să rupi cu astfel de prieteni după cum ți-
am mai spus și să începi o viață nouă. În următoarele zile va trebui să plec la Iași și apoi în altă parte, dar
mă voi întoarce și dacă vrei te voi ajuta să îți găsești un loc de muncă. Ți-am vorbit de câteva ori despre
Dumnezeu și nu ai dorit să mă asculți însă reține un aspect, dacă vei trăi tot așa nici o femeie de treabă
nu se va apropia de tine niciodată. Te vei nenoroci singur, îmi pare sincer rău pentru tine, pe calea pe
care ai pornit nu vei reuși niciodată să-ți refaci viața după cum dorești. Încă odată îți spun, chiar dacă voi
deveni plicticos, doar alături de Dumnezeu ai o șansă mare de a te reabilita, te rog gândește-te la tot ce
ți-am spus.

Relu îl ascultă atent pe Eusebiu, apoi spuse:

- Mulțumesc pentru sfaturi, întotdeauna mi-ai dorit binele, mă voi ridica, nu mă voi lăsa doborât nici de
influența lui Silviu și nici de nefasta dependență de alcool.

- Dumnezeu să te ajute, mă voi bucura mult să te văd trăind și altfel.

- O să vezi că nu sunt vorbe în vânt, după ce te vei întoarce din călătoria ta vei întâlni în persoana mea un
alt om.

- Eu cred că tu poți să învingi influențele nefaste ce te asediază și să fii un alt om. Și nu uita remediul
pentru orice circumstanță nefavorabilă a vieții este la Dumnezeu, caută-L și te vei minuna de posibilitățile
de dezvoltare spirituală ce se vor deschide în fața ta.

- Mulțumesc, am să țin cont de tot ce mi-ai spus.

Se despărțiră ca doi buni prieteni.

După cum stabili cu Fabian, în zilele următoare Eusebiu plecă din orașul său de lângă Dunăre spre Iași cu
un microbuz în care mai erau câțiva călători. Trecură Dunărea cu bacul, iar după câteva ore ajunse în Iași.
Fabian îl aștepta în autogara unde oprise microbuzul. Revederea lui Fabian îi umplu inima de bucurie lui
Eusebiu, se îmbrățișară. Fabian îl examină puțin pe Eusebiu după care zise:

- Te-ai maturizat mai mult, dar tot tânăr și puternic ești!

Eusebiu privindu-l pe Fabian constată că acesta îmbătrânise mai mult, dar încă se ținea bine. Și ca în
trecut îl uimea la Fabian ochii săi cenușii ce reflectau speranță și bunătate, și acea expresie a feței sale de
om trecut prin multe. Porniră de la autogară cu mașina lui Fabian, un Opel Astra de culoare albastră pe
care acesta îl conducea cu multă grijă fiind foarte atent la traficul aglomerat din Iași.

- Trebuie ca până plecăm să îl vizităm pe Marcu, să-ți arăt Iașul pentru că să știi, este un oraș frumos.

- Mi-ai face o deosebită plăcere dacă am putea ca în zilele următoare să vizităm locurile cele mai
frumoase ale Iașului.

- Da, cum să nu, cu cea mai mare plăcere. Și mai mult decât atât vreau să știi că mă bucur mult că suntem
din nou împreună.

- Și eu mă bucur de revederea noastră. De asemenea doresc să te întreb: Cum este viața oamenilor pe
aici? Mă refer în primul rând la inflația mare și la tot contextul sumbru al neobișnuitului război ruso-
ucrainean.

- Oamenii sunt amărâți, trăiesc greu, și-au pierdut total încrederea în clasa politică aflată la putere. Sunt
timpuri acum în care pentru toți este o mare ocazie să se apropie de Dumnezeu. Iar tu și eu suntem doi
oameni privilegiați pentru că îl cunoaștem pe Dumnezeu, și de aceea nu suntem niște oameni fără
speranță în această lume plină de suferință. Noi doi știm că doar a doua venire a lui Hristos în glorie va
pune capăt suferinței umane. Dar vezi tu bieții oameni trăiesc în întuneric și nu înțeleg planul de
mântuire și evenimentele finale ce au început să se deruleze cu repeziciune și punctul final fericita
noastră nădejde. Ei bine, ei nu cunosc aceste lucruri și de aceea au nevoie să li se spună că Dumnezeu nu
a abandonat omenirea ci are un plan minunat pentru noi toți.

- Se pare că ai devenit un predicator mai bun ca Marcu, zise surâzând Eusebiu.

- O, nici chiar așa, dar să știi că în ultimul timp am citit mult Sfintele Scripturi și unele comentarii biblice,
și am meditat mult la minunatele teme ale sfintei Cărți. Toate aceste descoperiri mi-au luminat
bătrânețea.

În timp ce vorbeau străbătând cu mașina străzile Iașului, Eusebiu privea clădirile mai mari și oamenii ce
mișunau pe trotuare la acele ore ale serii. Era impresionat de tot acel iureș al vieții cu care îl întâmpina
marele oraș. După ce pătrunseră pe niște străzi unde erau mai multe case ce dădeau impresia că erau
locuite de oameni gospodari, Fabian opri mașina în fața unei case mari acoperită cu tablă linda de
culoare verde închis, având o mansardă cu geamuri mari. În fața casei erau doi cireși, un petic de iarbă și
o grădiniță de flori. Cireșii încărcați cu cireșe coapte împreună cu iarba verde și florile dădeau impresia
unui loc edenic. Pășind pe aleea betonată ce se întindea de la poartă până la ușa casei, Eusebiu avea
impresia că venise în vizită la un adevărat prieten. Intră în holul casei, apoi condus de Fabian în sufragerie
unde era o masă mare cu scaune în jurul ei, câteva fotolii de culoare bej cu dungi maronii aranjate în
jurul unei măsuțe de sticlă, o bibliotecă cu multe cărți, un televizor așezat pe un mobilier special și o
mobilă a cărei vitrină era încărcată cu diferite bibelouri de porțelan. Eusebiu se așeză pe un fotoliu.
Fabian plecă la bucătărie și reveni cu o sticlă de nectar de piersici și două pahare.

- Te servesc acum cu nectar și mai târziu o să mâncăm ceva ce am pregătit special pentru tine.

- Nu trebuie să te deranjezi atât de mult.

- Nu este nici un deranj, ci o bucurie foarte mare.

Fabian se așeză pe un fotoliu în fața lui Eusebiu, după care zise:

- Sau întâmplat multe lucruri în viața mea și în lume de când nu ne-am mai văzut, deși noi doi la telefon
am mai discutat câte puțin. Cel mai important lucru pentru mine este faptul că nu mai sunt considerat de
ai mei drept nebun, pentru că sau derulat o serie de evenimente care au schimbat totul. Dar să încep
prin ați povesti ce s-a întâmplat după ce ai plecat din Berlin. Un timp am umblat cu Marcu pe la
întrunirile pe care le avea cu diferiți oameni cu care studia Biblia. Îl urmam peste tot și eram atent la
învățăturile pe care le dădea, de asemenea studiam în particular Biblia cu un zel nemaipomenit pentru că
simțeam că Dumnezeu mă cheamă să ies din întuneric și să pășesc în lumina Sa minunată. În Germania a
urmat acea perioadă de vaccinare în masă, dintre ai mei s-a vaccinat Ștefan, Petre ce este un alt ginere
de-al meu și Nina fiica mea mijlocie nevasta acestuia. Nepoții nu sau vaccinat niciunul și asta m-a bucurat
nespus. Însă s-a întâmplat o tragedie cu o familie de români ce erau prieteni cu Ștefan și Adina, așa se
numește fata mea mai mare. Ei bine, această familie de români ce nu aveau copii și erau destul de tineri,
având în jur de patruzeci de ani sau vaccinat cu două sau trei doze, nu mai rețin acest aspect iar la opt
luni după ce sau vaccinat au început să aibă mari probleme de sănătate. Au luptat ceva timp cu
miocardita și alte complicații, după care în mod subit au decedat, mai întâi bărbatul apoi la ceva timp și
femeia. Dintre ai mei Petre și Nina de moment nu au probleme, însă Ștefan a început să aibă probleme
serioase iar un medic la diagnosticat cu miocardită și i-a spus că cauza este vaccinul. Și de aici eu am
început să fiu privit altfel după tragedia acelei familii și a îmbolnăvirii lui Ștefan. Iar toți ai mei acum au
început să aibă din nou încredere în mine și chiar Ștefan ce era atât de înverșunat altădată, acum îmi
spune în stilul lui caracteristic: ,,Ai avut dreptate totul a fost o făcătură!” Iar eu pornind de la acest punct
am îndrăznit și le-am prezentat tuturor fiind adunați într-o ocazie laolaltă cu fiicele mele, ginerii și nepoții
mei, le-am vorbit despre planul lui Dumnezeu și despre minunata Sa iubire pentru noi toți. Și m-au
ascultat cu respect, ba chiar au început să-mi pună întrebări legate de ce va fi în viitor, pentru că vezi tu
inflația mare din Germania a zguduit confortul multora și oamenii încep să înțeleagă că în fața statului
paralel ce uneltește pentru ai distruge nu îi apără nimeni, și încep să simtă că au nevoie de Dumnezeu.
Iar războiul acesta a demonstrat cât de crudă, perversă și barbară, este lumea așa zis civilizată. Și de aici
cuprinși de teama pentru ce va fi în viitor oamenii încep să-L caute pe Dumnezeu. Iar unii chiar se trezesc
și își dau seama că au fost mințiți și manipulați în cei doi ani de plandemie, totul pentru ca să primească
un vaccin prin care populația lumii să fie redusă. Mă doare inima atunci când deschid facebookul și
constat că pe zi ce trece mor oameni subit, iar cauza nu este alta decât efectele secundare cauzate de
vaccin. O, cât de ușor au fost manipulați oamenii de mașinațiile marilor oligarhi! Ce bine ar fi fost dacă
oamenii nu ieșeau la vaccin. Cu o neprezentare masivă la vaccinare indiferent de pierderile materiale pe
care le-am fi suportat, îi puteam învinge pe autorii plandemiei, iar cei ce au murit puteau rămâne în
viață. Dar cei mai trist este faptul că mulți din cei ce sau injectat cu acest ser experimental se vor duce.
Vezi tu acum privind în urmă cum toate teoriile ce erau numite conspiraționiste sau împlinit! Și cei mai
rău este faptul că ni se pregătește închisoarea digitală și creditele sociale, iar mulți vor cade din nou în
capcană pentru că nu vor sau nu pot să discearnă de unde vine răul.

- Pe deasupra au adus și războiul din Ucraina.

- Acest război, regizat tot de marii oligarhi este o rușine pentru umanitate.

Apoi Fabian începu să vorbească despre conflictul din Ucraina și despre toate aranjamentele meschine
din culise și cum în continuare omenirea era manipulată prin intermediul războiului să accepte inflația
mare și toate nenorocirile ce veneau ca urmare a acelui război sinistru. Și mai ales insistă asupra faptului
că America împreună cu țările membre NATO susțineau Ucraina luptând astfel împotriva Rusiei. Iar
despre pace in toate discursurile oficiale ale marilor lideri se amintea doar vag și se insista foarte mult pe
sprijinul ce trebuia dat Ucrainei pentru ca astfel conflictul să continue. Sfârșiră discuția din acea seară
prin aș întări reciproc încrederea în Dumnezeu ce se afla la cârma lumii, deși aparent răul părea să
triumfe și mai mult de atât își reamintiră promisiunile divine legate de timpul sfârșitului. Plecară la
culcare în acea noapte cu gândul că Dumnezeu nu îi va abandona pe cei ce și-au pus încrederea în El.

Capitolul (21)

După două zile, timp pe care Eusebiu îl petrecu în mod minunat cu Fabian vizitând Iașiul, porniră spre
comunitatea religioasă din munți. Se întâlniră cu Marcu într-un oraș ce se afla în apropiere de acea
comunitate. Călătoriseră cu mașina lui Fabian până acolo, iar Marcu îi aștepta la un Peco însoțit fiind de
un bărbat ce se recomandă cu numele de George. Marcu se bucură de întâlnirea lor și îi îmbrățișă.
Revăzându-l pe Marcu, Eusebiu se bucură și constată că acesta se maturizase și că chipul său îi amintea
de Sefora și asta îi deschise puțin o rană mai veche din inima sa ce o credea cicatrizată. La fel ca și prima
oară când îl văzuse în Berlin rămase uimit că pe fața sa se oglindea faptul că descoperise o taină
minunată și că acea descoperire îl umplea de bucurie și de aceea împărtășea tuturor vestea bună a
mântuirii.

Cu mașina lui Fabian urmară furgoneta Opel de culoare gri în care era Marcu și George. Furgoneta avea
scoase scaunele din spate și era încărcată cu diferite pachete. După o călătorie frumoasă ce dură mai
bine de o oră, timp în care Eusebiu admiră peisaje frumoase ajunseră într-o vale plină de verdeață ce era
înconjurată de munți falnici pe a căror creste se vedea zăpada ce sclipea în bătaia razelor de soare. Pe
Eusebiu îl încânta toată acea priveliște și avea impresia că vârfurile munților învăpăiați de lumina solară și
bolta cerească ce se întindea ca o cupolă albastră nesfârșită îi transmiteau chemarea de a urca pe
treptele măreției.

Acolo erau câteva case unele cu mansardă și altele doar cu un nivel, și o mică biserică cu o turlă învelită
cu tablă zincată. Eusebiu privind acea biserică cu pereții vopsiți în alb avea impresia că și de acolo venea
o chemare lină, duioasă, de a se întâlni în acel loc cu Dumnezeu. Dincolo de casele răzlețite se întindea o
clădire lunguiață despre care Eusebiu află că era o școală biblică la care veneau voluntari ce doreau să se
pregătească pentru a deveni misionari. În spatele acelei școli era anexat un mic cabinet medical, apoi la o
depărtare de cinzeci de metri se întindeau câteva solarii, în preajma lor era parcat un tractor mic de
culoare verde. În partea dreaptă a școlii la ceva depărtare era o groapă mare, acolo era locul unde se
construia o capelă și un centru medical. Câțiva oameni lucrau la fundația acelor clădiri, unii cofrau iar alții
întindeau fier beton pe care apoi îl îndoiau la anumite dimensiuni pentru a fi asamblat la fundație.

În următoarele zile viața pentru Eusebiu începu să se desfășoare într-un mod cu totul nou. Se scula dis-
de-dimineață, mergea la capelă unde Marcu oficia un scurt moment devoțional și se rugau apoi porneau
cu toții spre diferite munci. Femeile de acolo se ocupau de copii și pe lângă faptul că găteau mâncare
făceau și alte treburi precum munca la solarii. Bărbații în mare parte mergeau la lucru la fundația
clădirilor ce urmau să fie construite. Lui Eusebiu îi făcea plăcere faptul că muncea în acel aer curat de
munte și de asemenea îl încântau oamenii minunați pe care îi întâlnea acolo. Ba mai mult de atât era
fascinat de experiențele cu Dumnezeu pe care unii din acei oameni le povesteau. Ceea ce înțelegea
despre acea comunitate era că câteva familii se desprinseseră din mijlocul societății pentru a se feri de
ascensiunea globalismului, trăind în munți și practicând credința creștină.

Într-o seară, Fabian îi prezentă o femeie ce avea în jur de șaizeci și doi de ani și care se numea Lidia. Pe
Eusebiu îl impresionă acea femeie ce era medic și lucra ca voluntar acolo în acea vară, mergând de
asemenea și cu caravana prin satele din împrejurimi și chiar în orașul din apropiere pentru a-i ajuta pe
oameni. Lidia era înaltă, nu prea corpolentă având părul lung și cărunt pe care și-l ținea legat într-o coadă
la spate. Însă ce impresiona la ea era chipul ei în care se adânceau unele riduri ce îi străbăteau fruntea și
obrajii, dar în mod special la ea ieșeau în evidență ochii ei verzi, mari, luminoși, ce reflectau altruism
autentic, iar în momentul când zâmbea fața ei se lumina pătrunsă fiind de bunătate creștină.

În acele zile datorită efortului depus la acea muncă Eusebiu începu să resimtă dureri în genunchiul
piciorului stâng și fu nevoit în câteva rânduri să meargă la cabinetul Lidiei unde de obicei erau oameni
veniți cu mașinile de prin împrejurimi pentru a fi consultați gratis. De asemenea Lidia adusese și un stoc
de medicamente pe care le oferea oamenilor fără a le lua bani. De obicei Eusebiu mergea seara la
cabinetul ei după ce își termina munca sa. Într-o seară veni împreună cu Fabian care o cunoștea pe Lidia
de mai mulți ani datorită faptului că era din Iași și pe vremuri își tratase fetele la ea. Lidia era singură în
cabinetul ei zugrăvit în alb și mobilat cu acel tip de mobilier specific cabinetelor medicale. Îi invită să se
așeze pe cele două scaune așezate în fața biroului ei. După ce discutară puțin, îi ceru lui Eusebiu să se
întindă pe patul medical și îi examină genunchiul, apoi îi puse o genunchieră specială, îi dădu o alifie și
începură să converseze între ei. La un moment dat Fabian întrebă:
- Domnul doctor Marin ce mai face?

Lidia se întristă puțin și spuse:

- Trăiește în lumea lui, din păcate m-am despărțit de el.

- O, îmi pare rău să aud asta! Dar fetele unde sunt?

- Cele două fete ale mele sunt mari acum, profesează medicina și mă bucur că ele au ales să imite stilul
meu de viață și nu al tatălui lor.

- Asta este minunat, dar ce s-a întâmplat cu dl. doctor Marin pentru că din câte îmi aduc eu aminte era și
el foarte dedicat în a face bine oamenilor?

- Asta a fost la început în perioada când tu ne-ai cunoscut. Pe atunci el își făcuse o pasiune din a le face
oamenilor bine. Însă pe parcurs lucrurile au luat o altă întorsătură datorită faptului că a ajuns un chirurg
bun și foarte faimos și asta i s-a urcat la cap. A început să trăiască în mult lux și apoi a avut aventuri cu
unele asistente ce lucrau cu el. Eu l-am avertizat că nu face bine, mai ales și datorită faptului că pe lângă
medicină a studiat și teologia cu scopul de a-i ajuta pe oameni și din punct de vedere spiritual. Noi când
ne-am căsătorit am pornit în viață medici fiind, cu gândul de a-i ajuta pe oameni. Motto ul nostru era și al
meu a rămas versetul din Evanghelia după Ioan 12-24: ,,Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de
grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” Eu am trăit
de-a lungul anilor urmând exemplul lui Hristos și mi-am educat și fetele în acest spirit al jertfirii de sine.
Însă Marin și-a ales un alt mod de a înțelege și trăi viața. Cel mai mult m-a scandalizat faptul că primea
sume de bani de la oameni pentru a realiza anumite operații. De aceea l-am înfruntat în față și i-am spus:
,,Ție nu îți este rușine în ce hal ai putut să cazi?” Și de aici a început ruptura între noi. Eu am rămas fidelă
principiilor din tinerețea mea, pe când el din punct de vedere spiritual a decăzut. Pe mine mă motivează
foarte mult în continuare imaginea ce se desprinde din Evanghelii a lui Iisus vindecându-i pe oameni,
dedicându-se cu iubire oricărui caz și oricărei persoane ce venea la El, îi insufla speranță. Asta fac eu de
mulți ani și pentru a îndeplini o astfel de lucrare pe lângă medicină am studiat psihologie și teologie atât
cât timpul mi-a permis. Specialitatea mea în medicină este cea de medic internist dar am aprofundat și
alte ramuri ale medicinei, iar la nevoie pot face și o operație care nu este prea complicată pentru că au
fost ocazii când l-am asistat pe Marin în timp ce făcea diverse operații pacienților săi. Pe lângă lucrarea
de slujire ce o fac în favoarea oamenilor și care îmi aduce mari satisfacții, mă bucur și de nepoții mei. Dar
cel mai mult vă mărturisesc în mod sincer mă bucur în comuniunea cu Dumnezeu. Îmi încep fiecare zi
lecturând din Biblie și cerând prin intermediul rugăciunii înțelepciune de la Dumnezeu ca să știu cum să
tratez fiecare pacient.

- Este trist ce aud despre dl. doctor Marin și în același timp minunat tot ce ne-ai povestit despre
motivația ta și lucrarea pe care o faci. Dar despre pandemie, virusul Covid-19 și vaccinuri ce ne poți
spune? întrebă Fabian.

- Am primit în toți acești doi ani de pandemie de nenumărate ori această întrebare, și am răspuns mereu
spunând că virusul a fost creat în mod artificial în laborator, vaccinurile sunt experimentale și nu
trebuiesc administrate oamenilor pentru că după cum s-a văzut nu au ajutat la combaterea bolii. Unde s-
a mai pomenit să vaccinezi de patru ori o persoană împotriva unei boli și acea persoană să facă acea
boală? Iar despre pandemie pot să spun că este de fapt o plandemie ce slujește pentru îndeplinirea
scopurilor meschine a elitei mondiale ce conduce totul după planurile lor și care doresc să implementeze
marea resetare cu toată agenda lor satanică în opinia mea și mai ales se tot bate darabana pe trans
umanism care nu este altceva decât o prostie utopică. Și spun asta eu ca o ucenică a științei medicale
aflate în slujba și spre binele omenirii. Marin în aceste aspecte este și el de aceeași părere cu mine. Din
păcate mulți din colegii mei medici au cedat și au făcut jocul celor de la putere în detrimentul oamenilor
de rând. Unora când le-am atras atenția mi-au spus să-i las în pace pe oamenii de rând și să nu le deschid
mintea pentru că sunt proști și nu înțeleg. Dar lucrurile nu sunt chiar așa pentru că oamenii simpli înțeleg
destul de mult dovada acestui fapt, este eșecul campaniei de vaccinare din România promovată de
politicieni. Am mers întotdeauna pe principiul că nu poți face bine trișând. Iar acum avem și sindromul
morților subite. Ce este îngrozitor și ceea ce mă uimește pe mine este faptul că în ciuda acestor realități
se organizează pentru la toamnă o nouă campanie de vaccinare ce se dorește a fi de succes.

Eusebiu în linii mari îi povesti despre moartea Seforei. La care Lidia spuse vădit emoționată:

- Cum Sefora a fost soția ta? Eu o cunoșteam pe ea de când era copilă și pe fratele ei Marcu de
asemenea. Am regretat enorm moartea ei, a fost o femeie deosebită de o înaltă ținută morală.

Eusebiu auzind acele cuvinte se întristă și simți cum rana din inima sa se deschide și mai mult. Însă în
următoarele zile își găsi din nou în acel loc echilibrul sufletesc, dar nu putea să se bucure în mod deplin în
mijlocul acelor oameni pentru că de undeva din adâncul conștiinței sale îi vorbea stăruitor un glas care îi
spunea: ,, Este nobil ceea ce tu faci în acest loc muncind printre acești oameni, dar față de Elena actuala
ta soție oare ai procedat corect abandonând-o. Ai venit aici și pentru a afla care este voia lui Dumnezeu
în acest aspect al vieții tale, dar nu îndrăznești să te retragi în munți și să ceri prin rugăciune înțelepciune
divină pentru a știi cum să acționezi.” Eusebiu hotărî în sinea sa ca în următoarea zi de închinare de la
sfârșitul săptămânii să nu mai meargă la biserică ci să se retragă în munți pentru a se ruga și descoperi
calea pe care trebuia să o urmeze.

Capitolul (22)

Ziua de închinare sosi și toată activitatea din acea vale se opri. De obicei în acea zi se oficiau diferite
servicii divine în biserica de acolo. Pe când aproape toți încă mai dormeau, Eusebiu porni pe drumul ce se
întindea din spatele solariilor și șerpuia prin pădure. Era decis în acea superbă dimineață de vară să
meargă în natură pentru a contempla frumusețea pădurii, a munților, și a dobândi liniște sufletească. Iar
mai presus de orice dorea să cunoască voia lui Dumnezeu pentru el și Elena, pentru a ști ce avea de făcut
pe viitor. La început drumul era drept, însă pe măsură ce se apropia de pădure urca în pantă. Pădurea se
întindea de la poalele celui mai apropiat munte până spre jumătatea acelui lanț muntos. Din valea unde
locuise în ultimul timp se vedea în mijlocul pădurii o poiană minunată pe care Eusebiu și-o alesese
pentru a petrece acea zi.

Luase cu el într-un rucsac o sticlă de apă, fructe, și ceva de mâncare. Îl bucura nespus faptul că parcurgea
acel drum pentru că simțea că se descătușează de toate frământările ce în ultimul timp îl apăsaseră.
După ceva timp ajunse în pădure și merse în continuare pe drumul ce șerpuia pe acolo indicându-i calea.
Din când în când mai întâlnea și brazi înalți, falnici, pe care se oprea să-i admire. Îi plăcea acea pădure de
conifere, dar mai presus de acele peisaje naturale, frumoase, îl încântau păsările ce cântau în triluri
diferite. Uneori prin frunzișul copacilor pătrundeau raze de soare ce luminau frunzele uscate și crengile
de copaci pe jumătate putrezite ce erau căzute pe jos. Mirosea a iarbă și a pădure, iar urcușul său spre
poiană era frumos și avea ceva măreț, era ca și cum ar fi mers spre o întâlnire deosebită.

Avea sentimentul că cineva îl aștepta în acea poiană pentru ai destăinui din marile taine ale vieții. Era
adânc pătruns în acele momente de sentimente creștine și dorea să se plece cu reverență înaintea
Creatorului ce crease astfel de minunății precum bolta albastră nesfârșită, soarele plin de maiestate,
pădurea, păsările ce puteau cânta atât de minunat și mai presus de orice altceva omul ce avea
capacitatea de a se minuna de toate lucrările creațiunii. După ceva timp ajunse în acea poiană, puțin
obosit de tot acel drum ce îl parcurse își puse jos rucsacul și se așeză pe iarbă privind în vale.
Acoperișurile caselor de tablă colorate în roșu și albastru sclipeau în bătaia razelor de soare, iar turla
bisericii părea cuprinsă ca de o văpaie de foc. În jurul bisericii se vedeau siluetele oamenilor mergând la
închinare.

Eusebiu privind tot acel tablou surâse și simți o pace interioară deosebită, apoi se duse la umbra unor
copaci de la marginea poienii și se rugă, după care scoase din rucsac o ediție a Noului Testament cu
Psalmi ce avea coperți albastre și o cruce aurie gravată pe una din coperți. Începu să citească din Psalmi,
iar după treizeci de minute se opri încercând să mediteze la tot ce citise. Ca întotdeauna îl impresionară
Psalmii pentru că erau scriși în cuvinte simple însă având profunzime. Din acei Psalmi ai lui David
răzbătea iubirea către Dumnezeu pe care marele rege al lui Israel o avusese, și se gândi ce minunat era
faptul că David trăise o comuniune cu Dumnezeu atât de intensă și putuse să lase moștenire omenirii
acei minunați Psalmi scriși într-un mod atât de inspirat.

În toată acea măreție a muntelui pe Eusebiu îl preocupa o problemă și anume, citise în Psalmi faptul că
David se ruga și apoi aștepta răspunsul lui Dumnezeu la cererile sale. Iar în raportul biblic era consemnat
că fuseseră anumite ocazii când Dumnezeu îi vorbise arătându-i lui David calea pe care trebuia să o
urmeze, iar mai mult de atât ascultase experiențele unor oameni ce lucrau în vale și care îi spuseseră că
se rugau în taină și apoi așteptau ca Dumnezeu să le vorbească. Unii spuneau că Dumnezeu le vorbea
prin Sfintele Scripturi, pe când alții spuneau că lor li se revela prin natură. Dar erau și oameni ce afirmau
că asemenea profetului Ilie, Dumnezeu li se adresa prin acel susur blând și subțire aducător de pace și
bucurie. Acei oameni susțineau că pe linia gândurilor după ce se rugau și apoi așteptau, Dumnezeu le
vorbea. Eusebiu începea să înțeleagă că a comunica cu Dumnezeu era o artă pe care puțini oameni o
stăpâneau cu adevărat. Își aducea aminte de ceea ce spusese un misionar într-o ocazie când se discuta
despre rugăciune: ,,A te ruga lui Dumnezeu și a învăța apoi să taci și să aștepți pentru ca El să-ți
vorbească, este o mare performanță spirituală.”

În acele momente Eusebiu înțelese că Dumnezeu până atunci îi vorbise doar prin intermediul Bibliei și
uneori prin conștiința sa. Stând în acea poiană avea tot mai mult sentimentul propiei sale nedesăvârșiri și
era conștient de faptul că era doar un ucenic ce încerca să învețe despre lucrurile lui Dumnezeu. Era încă
departe de a realiza mari performanțe spirituale, însă avea convingerea că pe viitor putea ajunge și la
acel prag de unde să perceapă voia lui Dumnezeu. Acolo în poiană, Eusebiu simți cum inima sa era atinsă
de minunatul har al lui Hristos și asta îl învioră, ba mai mult de atât primi convingerea că în următoarele
zile avea să primească un răspuns referitor la problema lui și că va avea puterea de a discerne că acel
răspuns venea de la Dumnezeu. Acea zi aproape în întregime Eusebiu o petrecu în poiană, citind din Noul
Testament și meditând la ideile mărețe pe care le descoperea. De asemenea își privi toată viața sa și din
alte unghiuri decât o făcuse până atunci, își văzu punctele tari din caracterul său dar și păcătoșenia și
slăbiciunea firii sale omenești. Decise ca în continuare să se lase învățat și modelat de Dumnezeu.

În următoarele zile viața lui Eusebiu se desfășură pe mai departe în mijlocul acelor oameni ce construiau
în acea vale. Mai trecu astfel încă o săptămână și veni din nou ziua de închinare în care aveau ca invitat
un om deosebit despre care Marcu îi spuse că era un pastor experimentat și un foarte bun orator. De
aceea Eusebiu păși foarte emoționat în biserică alături de Fabian dorind să-l asculte pe acel predicator
despre care auzise lucruri interesante. După momentele de rugăciune și școală biblică veni timpul pentru
ora de predică și la amvon urcă pastorul Matei Comănescu ce era înalt, brunet, cu părul puțin încărunțit,
îmbrăcat într-un costum negru, ce impresiona la el era expresia feței și ochii săi căprui ce dădeau
impresia că era un om ce explorase până la cei cinzeci și șapte de ani ai săi mari teme spirituale și că trăia
la un nivel spiritual foarte ridicat. De asemenea impresiona autoritatea sa pastorală și patosul cu care își
expunea ideile. Pe Eusebiu îl încântă încă de la început pastorul Matei cu elocvența cu care predica,
meditația din acea dimineață promitea să fie foarte interesantă.

După cuvintele introductive Matei zise: ,,În tumultul vieții noastre, la orizontul căreia se îngrămădesc nori
tot mai întunecoși există o minunată invitație divină la care bine ar fi să luăm aminte, pe care o găsim în
Apocalipsa 3-20: ,,Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el,
voi cina cu el, și el cu Mine.” Iisus bate la ușa inimii noastre prin harul Său ce ne atinge în mod delicat
inima invitându-ne să-i deschidem. El așteaptă și nu forțează intrarea în inima nimănui, ci pătrunde doar
când este invitat în viața noastră ca un oaspete de onoare. Timpurile ce le trăim sunt extrem de grele
pentru că se întâmplă foarte multe lucruri ce au menirea de a ne frânge toate speranțele noastre de
viață. Viitorul nostru și al copiilor noștri din punct de vedere omenesc pare incert în aceste timpuri post
pandemice și în plin război ruso-ucrainean. Avem și ascensiunea ideologiei neo-marxiste prin care se
dorește a se înlătura toate valorile iudeo-creștine. Și totuși în tot acest tumult Iisus bate la ușa inimii
noastre așteptând un răspuns pe care noi în mod personal trebuie să iL oferim. Nimeni nu poate
răspunde în locul nostru, iar fiecare zi în care mai suntem în viață este o ocazie de a răspunde chemării
duioase a lui Iisus la mântuire. A cina cu El înseamnă punctul culminant al comuniunii cu Dumnezeu la
care un om poate ajunge. Asta înseamnă trăirea unei vieți spirituale aducătoare de speranță și bucurie, în
primul rând pentru noi și cei din jurul nostru ce vor fi binecuvântați de o mireasmă aducătoare de viață.
Iar mai mult de atât în împărăția slavei lui Hristos când cei mântuiți vor intra în Noul Ierusalim acolo va fi
un ospăț în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că vor sta la acea masă împreună cu Iisus oameni
mântuiți din toate timpurile ce se vor bucura în împărăția lui Dumnezeu unde nu va mai fi boală, durere,
moarte, deoarece Iisus va face toate lucrurile noi. De aceea este foarte important ca în tumultul acestei
lumi să ne oprim și să ascultăm în liniște bătăile lui Iisus la ușa inimii noastre și să-i deschidem pentru a
începe veșnicia cu El încă de pe acest pământ. A trăi astăzi o viață spirituală este o pregustare a veșniciei.
Iar dacă suntem înspăimântați de timpurile grele pe care le străbatem și care ne apasă să nu uităm
mesajul Psalmului 46 unde stă scris: ,,Domnul oștirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de
scăpare pentru noi.” Citiți integral acest Psalm și lăsați-vă pătrunși de mesajul aducător de pace și
speranță pe care îl conține. Dar mai presus de orice altceva în aceste vremuri grele să avem încredere în
Dumnezeu și în capacitatea Sa de a gestiona cursul istoriei în favoarea celor ce îL iubesc și sunt chemați
după planul Său...”

Eusebiu îl urmărea cu maximă atenție pe pastor și era tot mai atras de acel discurs religios. La un
moment dat în timp ce vorbea, Matei ciocăni de câteva ori cu degetele în amvonul de culoare maronie
pentru a ilustra modul cum Iisus bate la ușa inimii omenești. Acea predică fu fabuloasă pentru Eusebiu.
După serviciul divin îi împărtăși lui Fabian impresia lui despre acea predică, iar acesta îi confirmă că și el
fu impresionat de patosul cu care Matei își rostise predica. Eusebiu simțea că acolo în vale se întărea și
creștea tot mai mult din punct de vedere spiritual, însă era conștient că nu putea rămâne acolo la
nesfârșit ci trebuia să-și descopere locul său în planul lui Dumnezeu și poate să se întoarcă la soția sa.

Capitolul (23)

Pe când lucra în acea vale Eusebiu primi un mesaj în messenger de la Elena: ,,Bună, doresc să știi că mă
aflu într-o situație foarte grea deoarece mama mea a decedat. Mi-am pierdut serviciul și mai mult de atât
în ultimul timp ma răpus o puternică depresie de aceea sunt prăbușită și nu mai am forță să lupt, iar de la
tine nu am primit decât dezamăgiri amare. Am crezut în tine dar mi-ai înșelat amarnic așteptările. Și dacă
nici în acest ceas atât de greu nu te vei întoarce la mine, atunci voi considera că ești un om rău și că ar fi
cel mai nimerit să divorțăm, măcar așa voi știi că în afară de fata mea nu mai am pe nimeni pe lume. Te
rog gândește-te la tot ce ți-am spus și dă-mi un răspuns.”

Eusebiu rămase pe gânduri după ce citi acel mesaj și înțelese că Dumnezeu îl chema să se întoarcă lângă
soția sa suferindă. Își luă rămas bun de la acei oameni din vale și porni spre casă. Pe timpul cât parcurse
acel drum avea tot mai mult convingerea că trebuia să se împace cu Elena și că nu o putea abandona în
acele momente atât de grele pentru ea. Pe Elena o găsi foarte schimbată era palidă și tristă, însă se
bucură când îl văzu și zise:

- Te rog nu mai pleca de lângă mine, îmi este inima atât de străpunsă de durere încât nu doresc să mă
prăbușesc de tot în tenebrele depresiei fără a mai putea să mă ridic.

- M-am întors pentru a rămâne pentru totdeauna.

Viața începu pentru Eusebiu într-o nouă formă. Începu să se poarte frumos pentru a o ajuta pe Elena să
depășească depresia ce o cuprinsese. Alin îi spuse că era chemat din nou la muncă deoarece primiseră o
comandă pentru construirea unui vapor, așa că începu să muncească din nou în șantierul naval. Acea
muncă printre oamenii simpli îi făcea plăcere și îl încânta. Elena începu să se simtă mai bine și se apucă
să facă online un master sperând ca astfel să-și recupereze postul ei de profesoară pe care îl pierduse
datorită faptului că veniseră tineri mult mai pregătiți decât ea și astfel îi luaseră locul.

Pe Relu îl găsi foarte nefericit datorită faptului că avusese probleme serioase de sănătate din cauza
consumului excesiv de alcool. Ba mai mult de atât stătuse un timp în spital la dezalcoolizare, timp în care
Silviu îi furase de prin casă câteva lucruri de valoare și dispăruse. Nu mai avea bani nici măcar să-și
plătească spitalizarea și era foarte necăjit. Eusebiu îi plăti spitalizarea și îl luă cu el la muncă în șantierul
naval încercând pe cât îi stătea în putință să-l ajute pentru a depăși acele momente grele.

Zilele, săptămânile, și lunile se scurgeau în viața lui Eusebiu cu repeziciune între munca sa și timpul
petrecut cu familia. De asemenea se bucura și de faptul că Felicia îl respecta și se atașase de el. Observa
pe cât îi stătea în putință tot ce se întâmpla în lume și mai ales era atent la războiul din Ucraina și i se
părea că forțe ascunse doreau să facă în așa fel ca acel conflict armat să genereze într-un război de
proporții mondiale. Știa din Scripturi că îngerii lui Dumnezeu încă mai țineau lucrurile în frâu însă
rămânea totuși îngrijorat pentru că în lume lucrurile mergeau foarte prost datorită inflației foarte mari.
Apoi mai era și ascensiunea neobișnuit de rapidă a neo-marxismului ce dorea să distrugă din temelii
lumea așa cum el o știa și să reconstruiască o lume nouă.

Dar cum avea să arate acea lume nouă construită după standardele neo-marxiste? Pe Eusebiu acea lume
nouă atât de mult trâmbițată de globaliști îl îngrozea. Se gândea uneori că poate omenirea se apropia cu
pași repezi de acel teribil timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile, un timp descris
în cărțile Daniel și Apocalipsa în culori foarte sumbre. De un lucru era foarte sigur, omenirea intrase într-
o noapte teribilă iar ieșirea spre lumină nu era decât pe calea lui Dumnezeu. Cel puțin, oricât de mult se
frământa nu discernea alt drum pentru că întunericul spiritual era foarte dens. Avea impresia că în lume
se declanșase o febrilă activitate a demonilor cum omenirea nu mai cunoscuse decât în timpul întrupării
lui Hristos. Peste tot vedea cum demonii lucrau prin instrumentele lor umane pentru a distruge viețile
celor mai mulți și ai priva pe oameni de mântuirea oferită în dar de Dumnezeu.

În tot acel tablou întunecos al lumii era atras de o rază de speranță ce se cobora de la tronul lui
Dumnezeu spre oameni. Citise în Sfintele Scripturi că în acel timp grozav de strâmtorare ce le stătea în
față Dumnezeu nu îi va abandona. ,,În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul
copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt
neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va
fi găsit scris în carte.” (Daniel 12-1) Asta îl bucura pentru că înțelegea că Dumnezeu avea un plan
minunat pentru cei ce își puseră încrederea în El. Despre Mihail înțelesese din studiul său personal al
Scripturi că era Iisus cel ce luptase în ceruri cu Satana și îl aruncase pe pământ. Îl bucura acel minunat
gând că Iisus avea să pătrundă în noaptea umanității pentru a aduce izbăvire. Știa că chiar dacă valurile
vieții izbeau puternic, chiar dacă demonii unelteau și acționau prin oamenii aflați în poziții de conducere
care trădau încrederea cu care fuseseră investiți, avea convingerea că Iisus nu va dezamăgi pe nimeni și
că în momentul cel mai întunecos când încercările vor fi extreme și când totul va părea pierdut și nu vor
mai vedea nici o altă cale, atunci marele voievod Mihail se va ridica pentru a aduce izbăvire și mântuirea
realizată de El la cruce. Erau fascinante acele promisiuni pe care le găsea din abundență în Biblie, îi
plăcea să le citească și recitească meditând la noua lume, nu a neo-marxiștilor ci a celor mântuiți.
Înțelesese că acolo răul, durerea, și moartea vor avea un final.

De aceea cu toate că timpurile erau grele, Eusebiu purta în sufletul său minunata speranță a mântuirii, și
de câte ori avea ocazia îi împărtășea câte unui suflet oropsit câte ceva din Planul de Mântuire. Unii
oameni îl ascultau cu plăcere, ba chiar îi puneau și întrebări dorind să cunoască tot mai mult, pe când alții
spuneau că viața era prea grea și că acele lucruri nu erau decât niște basme. Erau și din cei ce îl ironizau
pentru credința sa foarte naivă în opinia lor, dar astfel de oameni nu îl descurajau pe Eusebiu ba
dimpotrivă îi aminteau de vremurile lui Noe când acesta predicase o sută douăzeci de ani Evanghelia
antediluvienilor și aceștia îl batjocoriseră însă în final venise potopul.

Descoperise că lumea în forma ei actuală avea să-și găsească sfârșitul printr-un potop nu de apă ci de foc
după cum citise în cartea Apocalipsa. Pentru că Dumnezeu nu putea tolera la nesfârșit răul în toate
formele de manifestare, și ca pe vremea lui Noe exista o posibilitate de salvare pentru toți oamenii și
aceasta era mântuirea prin credință și har. Erau timpuri grele cele pe care le trăiau, dar în același timp
exista și ocazia de aur ca oamenii să-L descopere pe Dumnezeu. În vremurile de prosperitate era greu ca
oamenii să-L caute pe Dumnezeu însă confruntându-se cu greul destul de mulți oameni se trezeau din
punct de vedere spiritual și începeau să-L caute pe Dumnezeu.

Eusebiu înțelegea tot mai mult că în fața mașinațiilor demonice-umane, menite să le distrugă viețile
oamenilor simpli doar Dumnezeu le era scăparea. Pentru el acel lucru era foarte sigur și nu mai vedea
nici o altă cale pentru că de peste tot nu veneau decât vești proaste. Lumea se prăbușea tot mai mult din
punct de vedere economic și spiritual și odată cu năruirea ei se stingeau și speranțele multor oameni
pentru o viață mai bună. De peste tot se auzeau voci ce afirmau că niciodată nu se vor mai trăi acele
timpuri de dinaintea pandemiei. Fața lumii se schimbase considerabil de aceea Eusebiu era bucuros că
descoperise singura cale cea a mântuirii și izbăvirii prin har.

Și indiferent cât de întunecoși erau norii ce se îngrămădeau la orizontul existenței omenirii, el primea
pace și speranță în inima sa de la Dumnezeu și credința îl făcea să plutească peste greutățile vieții. Se
simțea ca un mare privilegiat pentru că i se descoperise mult despre împărăția lui Dumnezeu. Îl bucura
nespus faptul că Apocalipsa se încheia cu un nou început în lumea celor mântuiți ce aveau să trăiască în
Noul Ierusalim pe un pământ nou și un cer nou. Viitorul putea fi minunat dacă îl puteau privi prin prisma
promisiunilor divine. Deci nu răul, păcatul, durerea și moartea aveau să-i subjuge pe oameni pentru
vecie, ci viața în paradisul lui Dumnezeu creat pentru toți cei ce aveau să-și pună încrederea în El. Da,
totul era minunat și Eusebiu fremăta de bucurie că exista ceva atât de măreț pentru viitorul oamenilor.

,,Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire,
ca să vă dau un viitor și o nădejde.” (Ieremia 29-11)