nymphette_dark99

© 2013 Cristina Nemerovschi

© 2013 Cărțile Arven

Această carte este o operă de ficțiune. Orice asemănare

cu personaje, locuri sau evenimente reale este fie
întâmplătoare, fie presupune o intenție artistică din
partea autorului. Este interzisă reproducerea totală sau
parțială a textelor, pe orice suport tipărit sau digital, fără
acordul deținătorului de drepturi de autor.

Cărțile Arven: un trademark

Herg Benet Publishers
Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti
România
www.hergbenet.ro
editor@hergbenet.ro

Foto copertă: ©2013 Andrei Aleshyn

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEMEROVSCHI, CRISTINA
nymphette_dark99 / Cristina Nemerovschi ; - Ed. a 2-a. -
Bucureşti: Herg Benet, 2013
ISBN 978-606-8335-88-9

821.135.1-31

Tipărit în România
 cristina nemerovschi
nymphette_dark99

roman
ediţia a 2-a

2013
 Supranumită de critici “rebela literaturii române
de azi”, licenţiată în Filosofie, cu un master despre L.
Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în
2010, cu romanul Sânge satanic.
Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai
ales de public, fiind reeditată doar câteva luni mai târziu.
În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fe-
nomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără
și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese
de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referințe
elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori
precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck
Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și
a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul
Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului
2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture.
Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, Pervertirea,
a apărut în 2012 la editura Herg Benet. Cartea a fost supu-
să controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fi-
ind întrerupte, temele romanului fiind considerate “imo-
rale, violente și indecente”.
Ani cu alcool și sex este al treilea roman semnat de
Cristina Nemerovschi, fiind o continuare la Sânge satanic.
Cartea a apărut în noiembrie 2012, la editura Herg Benet.
În prezent, Cristina Nemerovschi lucrează la partea finală
a trilogiei Sânge satanic.
Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în mai
multe antologii, atât din România, cât și internaționale.
 And there’s nothing wrong with me
This is how I’m supposed to be
In a land of make believe
That don’t believe in me
It says home is where your heart is
But what a shame
Cause everyone’s heart
Doesn’t beat the same
Everyone is so full of shit
Born and raised by hypocrites
Hearts recycled but never saved
From the cradle to the grave
And I leave behind
This hurricane of fucking lies
I don’t feel any shame, I won’t apologize
When there ain’t nowhere you can go
(Green Day – Jesus of Suburbia)
 1.

M-am născut în noaptea de 21 spre 22 de-

cembrie. Poate dacă ar fi fost un 22 decembrie
din oricare alt an, nu 1999, aș fi scăpat de prenu-
mele imbecil, grețos și insuportabil de Victoria.
Dar așa, fiind ‘99, deci aniversarea a zece ani de
la revoluția pulii, creierul de găină beată al mai-
că-mii s-a gândit că ar fi un frumos gest de patri-
otism să îmi zică Victoria. Dar n-a fost de ajuns.
Ca și cum Victoria nu e un nume destul de je-
nant, s-au gândit ei doi, părinții mei – capra și
șobolanul, să mă potcovească și cu o denumire
de prăjitură. Victoria Violeta. Violeta, prăjitura
aia idioată cu șerbet mov. Am urât prăjitura asta
din tot sufletul. Nu mi-am mâncat tiza decât de
vreo patru ori în toată viața mea, și m-am bu-
curat cinic când a cam fost scoasă de pe piață.
Probabil cofetarii o asociau cu vreun simbol al
comunismului, iar cofetăriile astea noi, de fițe,
nu prea mai expuneau Violete. Nu dădea bine.
Așa că am rămas cu al doilea prenume cumva
degeaba, fiindcă până și prăjitura dispăruse.
Nu că Victoria mi-ar fi plăcut mai mult ca
Violeta. Absolut deloc. Dar, drăcia dracului, tu-
turor celor care mă întâlneau, în vreun fel sau al-
tul, le cădea cu tronc prenumele ăsta. “Victoria,
ce nume frumos, cât de sonor este!” Ajunsesem
să mă feresc să leg relații strânse cu cei cărora le
plăcea prenumele meu. Când întâlneam un om
care pufnea în râs la auzul numelui Victoria, da,
pe el făceam tot posibilul să-l păstrez în preajmă.
Când terminasem clasa a patra, Victoria suna
pentru mine ca loviturile învățătoarei care mă
scotea în fața clasei și mă bătea cu linia la palmă.
Era printre singurii oameni care îmi pronunțau
prenumele întreg, și o făcea parcă cu o pasiune
uriașă, punându-și în tonul aspru cu care mă
striga toată amărăciunea vieții ei de femeie cu
trei copii, părăsită de bărbat.
Ceilalți se obișnuiseră deja să mă strige
Vicky.
Nașterea mea în noaptea de 21 spre 22 de-
cembrie nu mi-a adus doar un nume imbecil.
Mi-a adus și relații complicate cu mama, care,
imediat cum m-a născut, a simțit că mă urăște
în aceeași măsură în care mă iubește, dacă m-o
fi iubind pe atunci. Era încă oarecum tânără,
avea 23 de ani și, deși însărcinată în luna a opta,
se pregătea de o trecere în noul mileniu cât se
poate de wild, cu o petrecere la o cabană alături
de prietenii lor cei mai buni, ai ei și ai tatii, o
gașcă de vreo doișpe persoane. Cu băutură, ar-
tificii, sex și ce alte metode de distracție or mai
fi avut ei pe vremea aia. Dar eu, încăpățânată și
nesimțită, i-am rupt apa pe nepregătite, obli-
gând-o să meargă la spital și să petreacă acolo
Crăciunul și zilele de după, transformând ro-
chia grena pentru gravide sexy și pantofii cu toc
cui planificați pentru 31 decembrie într-un vis
care a rămas pentru totdeauna neîmplinit. Asta
e, pesemne că n-am vrut să mă nasc în 2000. Am
vrut să fiu un copil al vechiului mileniu. Nu m-a
iertat niciodată pentru asta.
În ce-l privește pe tata, șobolanul, a fost
mereu blegul familiei. Nu avea niciun cuvânt
de spus. Cred că nici legat de numele meu nu
a avut o părere proprie. Mda, vechiul blestem al
bărbatului care își ia o femeie mai frumoasă de-
cât merită, sau decât crede societatea că merită.
Tata a fost mereu panicat că mama îl va părăsi,
că îl va înșela, că se va plictisi de el. De plictisit
se plictisise, asta e adevărat. Pe toți ne plictisea
tata, ne irita aerul lui mereu apatic, calm, placi-
ditatea lui de șobolan trist cu coada plecată, ca
și cum nimic n-ar fi mai important decât meciul
de fotbal de sâmbătă seara de la TV și jocul de
table seara, în spatele blocului, când nu era prea
frig afară. Jobul la agenția de turism unde învâr-
tea toată ziua niște hârțoage nu-i oferea subiec-
te palpitante pe care să le discute cu noi când
ajungea seara acasă, așa că își făcea datoria de a
comunica strictul necesar cu familia întrebân-
du-mă pe mine dacă e totul în regulă la școală
și dacă am luat vreo notă. “Îhâm”, îi răspun-
deam invariabil, zilnic, cu gura plină de suc sau
mâncare, și nici măcar nu se obosea să mă des-
coasă dacă “îhâm” însemna da sau nu. Evident
că, din cauza acestei lipse acute și stupide de
comunicare, el era convins că sunt încă virgină.
Mama probabil bănuia că nu mai sunt, după ce
îmi găsise în sertarul biroului pastile de a doua
zi, prezervative, cătușe cu blăniță și un test de
sarcină pe care îl cumpărasem preventiv, fără să
fie deocamdată nevoie să-l folosesc. Nu erau sin-
gurele motive care să-i dea de bănuit; mai erau și
acele momente în care mă surprinsese împreună
cu Dev, în camera mea.
Revenind la tata, nici legat de Tedy nu era
în stare să ia decizii. Le lua tot capra. Când l-au
exmatriculat prima dată pe frati-miu, în clasa a
opta, fiindcă îi găsiseră jurnalul în care descria
cu amănunte cum avea de gând să pună o bom-
bă în sala de sport și cum avea să-și tortureze co-
legii, lucrându-le îndelung beregata cu un cuțit
bont, mama a decis la ce școală avea să-l mute.
Șobolanul a ridicat din umeri, cu un “cum crezi
tu că e mai bine”. Eu mă pregăteam de banchetul
de sfârșit de clasa a patra. Mă bucuram că scap
de scorpia de învățătoare și că exista o șansă, cât
de mică, ca nimeni să nu-mi mai spună Victoria
în viitor.
Mda, naivități. Ce pot să spun, eram mică pe
atunci. Nu înțelesesem partea nasoală că nume-
le, odată primit, rămâne cu tine până la capăt și
că, mai mult decât atât, el îți construiește o parte
a personalității, îți determină într-un fel relațiile
cu cei din jur. De asta, mulți oameni care poar-
tă același prenume au comportamente asemă-
nătoare și sunt previzibili. Pentru că au același
nume. Și pentru că sunt proști, firește, dar asta e
de la sine înțeles.
Tedy schimbase până în 2012 trei școli și șase
licee. Culmea e că niciodată nu pusese cu ade-
vărat o bombă. Nici nu-și omorâse colegii. Doar
vorbea despre lucrurile astea, despre intențiile
lui. De la a doua lui exmatriculare, tot în clasa
a opta, eu știam de fiecare dată când avea să se
întâmple următoarea. Erau tot felul de indicii,
în principal o febră a lui Tedy, un patos cu care
vorbea despre potențialele lui crime. Chestia
asta îi speria pe cei din jur și, când apărea ea,
știam că Tedy va trebui să spună la revedere
foștilor colegi și profi. Mă rog, nu era ca și cum
le-ar fi simțit lipsa, după ce se muta. Singurele
ființe de care îi era dor, după exmatriculare, erau
maidanezii din curtea școlii. Am mers de câte-
va ori împreună să-i revedem, și Tedy i-a hrănit
cu parizer de pui. Ultima noastră excursie de
genu’ ăsta, anul trecut, era să se sfârșească foarte
prost. Fosta lui dirigă, cea care ceruse în consiliu
exmatricularea, îl văzuse pe geamul cancelariei
și sunase la Poliție. Noroc totuși că am avut timp
s-o ștergem la fix.
Ultima găselniță a maică-mii apăruse anu’
trecut în octombrie când, Tedy dat afară pen-
tru a noua oară de la liceu, în urma invariabilei
amenințări cu bomba și cu mutilarea colegilor
pe care frati-miu o însemnase cu markerul pe
peretele budei și pe ușa cancelariei și pe cea a
laboratorului de fizică, capra se gândise să-l în-
scrie la un liceu particular. Spera că va fi scutită
de neplăcuta și stânjenitoarea întrebare care i se
tot punea de la o vreme: de ce a fost exmatriculat
fiul dumneavoastră? Mintea ei aburită însă a mai
născocit ceva: hai s-o mutăm și pe Vicky la liceul
ăsta particular, că are și clase 5-8, ca să rămână în
continuare aici și peste doi ani, când intră-ntr-
a noua. O să cunoască și ea copii mai mari, de
liceu, de la care o să învețe lucruri utile. O să de-
vină mai responsabilă, mai conștiincioasă. Așa
că, vrând-nevrând, am devenit din nou colega
de școală a lui Tedy, care a intrat într-a 11-a C.
Pe mine m-au băgat în a 7-a A. Cu Coco cu tot.
Mă așteptam ca, până la vară, să fiu obligată
să mă mut iar. Tedy voia să dea cu bomba și aici.
Așa că, mi-am zis, Vicky, ai grijă să nu te simți
prea confortabil. Ești aici doar pentru câteva
luni. Și, la naiba, nu mă deranja deloc chestia
asta.
Nu m-a deranjat, până în ziua când l-am în-
tâlnit pe Dev.
Era cândva pe lume un om înțelept, și omul
ăsta înțelept a scris câteva cărți. Se zice că avea
câte un răspuns potrivit la fiecare întrebare.
Indiferent ce ți s-ar fi întâmplat, nu conta cât
de neobișnuit ar fi fost, omul înțelept îți spunea
cauza, apoi remediul. Omul înțelept ar ști să-mi
spună acum ce e cu bulgărele ăsta de nostalgie
care mi-a căzut în cap. De ce mă gândesc la ai
mei, la Tedy, la școală, la maidanezii pe care i-am
hrănit cu parizer de pui în curtea școlii, taman
acum, când stau ca proasta în frig și-n ploaie
și plâng pe dinăuntru după geaca de motor pe
care am uitat-o într-un bar din Brașov, în urmă
cu vreo două ore. Acum, când fac autostopul
și ar trebui să-mi concentrez cumva energia să
oprească un bou și să mă ia până-n București.
Și chiar îmi plăcea mult geaca aia; o luasem
dintr-un second, din micile mele economii, la
numai o săptămână după Întâmplare. Mi-o fă-
cusem cadou, ca un fel de recompensă, ca pe o
modalitate stângace de a mă ajuta să uit și să trec
peste. Îmi plăcuse mult că eu crescusem, iar ea
rămăsese pe loc. La 11 ani, când am îmbrăcat-o
pentru prima dată, îmi era mare, largă. Acum, la
13 ani și 4 luni, mi-a rămas mică. Oare ce-o să se
întâmple cu ea? Cine o va găsi o va purta sau o
va vinde pe net? Va pune un anunț pe un forum
de rockeri, va scrie că prețul ei e negociabil? În
fiecare săptămână, va scădea 50 de lei, doar ca
s-o știe vândută odată? Căcat, mi-e dor, și m-aș
întoarce după ea, dacă aș ști în pula mea în ce
bar am uitat-o.
Avea și un patch drăguț, prins pe mâneca
dreaptă, cu Forgotten Woods. Cadou de la un
fost iubit, de când eram într-a șasea. V., care as-
culta numai nebunii din astea simpatice și care o
crizase luni în șir pe capră cu sunetele “satanice”
pe care le experimenta la chitară, în camera mea.
 “Live fast, die young/Bad girls do it well/
Live fast, die young/Bad girls do it well/Live
fast, die young…” se aude repetat, cu ecou, în
capul meu, încă de când Tedy m-a lăsat singură
în orașul ăsta de lângă munte. Faza e că nicio-
dată nu trebuie să-ți propui să trăiești la limită,
ca să-ți și iasă. Din contră, ca să-ți iasă așa cum
trebuie, e musai să uiți că trăiești, că ești alive, să
nu mai fii conștient de persoana ta și să te lași să
plutești liber în orice direcție ar vrea vântul să
te împrăștie.
Tocmai când îmi fac curaj să ies de sub sal-
cie și să stau iarăși în ploaie cu mâna întinsă,
poate de data asta am noroc, un TIR oprește cu
scârțâituri oribile pe marginea drumului. Un
șofer negricios, mic și urât, scoate capul din el,
mă măsoară din creștet până-n picioare, insistă
cu privirea pe ciorapii mei negri de plasă și pe
lanțurile prinse de fusta-n carouri, se scarpină
în colțul gurii o vreme, analizându-mă, și zice
într-un final:
― Hopa sus, păpușică!
 2.

În cabină miroase a tutun și a transpirație.

Tiristul scoate un pachet de țigări fără filtru
și îmi oferă una. Nu refuz. Îmi face cu ochiul.
Îmi aprinde țigara, cu un ochi atent la drum. Pe
urmă îmi întinde și un pet la 2 litri de Ciucaș.
Nu-l refuz nici pe ăsta.
― Unde mergi, păpușică?
― La București.
― Ptiu, zice el, bănuiam. Și io, tot acoloșa.
Ai fost decât la o plimbărică aciea, la munte?
― Oarecum, îi răspund, în timp ce scuip
niște tutun care mi s-a prins de limbă.
― Io-s Gicu.
Mi-a întins deja mâna, stă cu ea suspendată
în aer, așa că îi răspund:
― Victoria.
Nu Vicky, ci Victoria. Să-i spun numele
meu adevărat și insuportabil manelistului urât
și împuțit mi se pare că este ceva sexy, ceva nela-
locul lui, ceva incitant și neașteptat. God, e atât
de urât manelistul, nu cred că am văzut vreodată
un om mai urât. Are barbă, mustață, părul ușor
 Cărți de Cristina Nemerovschi:

Sânge satanic (2010, 2011, 2013)

Pervertirea (2010, 2013)
Ani cu alcool și sex (2012)
nymphette_dark99 (2013, 2 ed.)

În colecția Cărțile Arven

au mai apărut:

Ultima vrăjitoare din Transilvania. Vol. 1: Contesa Aneke

Anna Váry

Ultima vrăjitoare din Transilvania. Vol. II: Mathias

Anna Váry

Acluofobia (10 povestiri macabre)

A. R. Deleanu

www.hergbenet.ro
www.libraria.hergbenet.ro

Cărțile Arven
Marcă a Herg Benet Publishers

Bun de tipar: octombrie 2013. Apărut: 2013.

Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22,
sector 2, București, România.
Comenzi: vanzari@hergbenet.ro