Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
EUGEN ONISCU
Lumea suferinzilor
LED Force
Iași
2024
2
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
ISBN: 978-606-95881-5-4
4
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Cuvântul autorului
Lumea suferinzilor
6
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Eugen Oniscu
7
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
8
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
9
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Apoi în februarie 2024 tot la Editura LED Force din Iași am publicat o
nuvelă în format D.E.M. Document Electronic Multimedia, cu titlul:
„Inima Străinului”.
10
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
11
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Constanța Popescu
Poet - Membră a Uniunii Scriitorilor din România
14
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
15
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Suflet sărman
Într-o seară de iarnă goală, mă întorceam de la o întâlnire de tineret,
însoțit de câțiva tineri.
Pe atunci, la cei douăzeci și patru de ani pe care îi aveam, eram cuprins
de o mare înflăcărare, când susțineam anumite idei.
Îmi aduc aminte, că și în acea seară îmi susținusem cu înverșunare opinia.
Pe atunci, nu aveam prea multă experiență și de aceea tot entuziasmul
meu mă împingea spre fanatism religios.
Acum, privind în urmă, îmi dau seama, ce bine ar fi fost, dacă nu m-aș fi
angrenat în unele controverse religioase și aș fi stat liniștit în banca mea.
Dar pe atunci gândeam altfel și cuprins de elanul tinereții mele, mă
avântam în unele dispute pe teme biblice, și așa făcusem și în acea seară.
Mergeam pe stradă, continuând discuția cu acei tineri ce mă însoțeau.
La un moment dat, când se așternu o clipă de tăcere între noi, Ionuț îmi
spuse privindu-mă:
- Tu ai avut dreptate în ceea ce ai susținut, pentru că lucrurile sunt așa cum
ai afirmat.
Am rămas surprins, privindu-l cu mirare pe acel tânăr de nouăsprezece
ani, care în urmă cu ceva timp îmi atrăsese atenția.
Întrebasem pe cineva cei cu el, de unde venea, și aflasem că venea
dintr-o lume dură a satului și că lucra de câțiva ani cioban la o stână.
Un timp, privindu-l în acea biserică mă întrebasem:
„Oare cât înțelege el despre Dumnezeu?”
Și deodată tot ceea ce spusese, îmi dezvăluia faptul că în adâncul ființei
lui, exista o sete a sufletului său după Dumnezeu.
Străbătuse un drum greu prin viață, până la cei nouăsprezece ani ai săi.
De altfel, totul se citea pe chipul său, marcat adânc de vicisitudinile vieții.
Nu era prea înalt și nici prea corpolent, avea părul negru puțin încrețit,
ochii căprui, în care i se citea acea foame după lucrurile spirituale.
Fața sa dădea impresia unui suflet sărman, înfrigurat de necazurile vieții
și care venise să se încălzească la focul Evangheliei.
16
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
18
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Este o lucrare măreață, la care simt în ultimul timp, că mă cheamă tot mai
mult Dumnezeu.
Chemarea lui Dumnezeu, pentru ai implica pe oameni în slujire, are
multiple forme.
Însă pentru mine, simt că atunci când mă aplec asupra foii albe pentru
a scrie, am profundul sentiment că Duhul Sfânt mă însoțește, în ciuda
imperfecțiunilor mele în ale scrisului.
Doresc foarte mult, să mă ridic la înălțimea chemării lui Dumnezeu, prin
propovăduirea adevărurilor Sale, prin intermediul fascinantului act al
scrisului.
Pentru mine, nu există satisfacție mai mare, decât să pornesc în această
măreață aventură a scrisului.
Fascinat fiind, de un astfel de drum, chiar dacă pe alocuri mai apar și
obstacole.
Până la urmă, ceea ce contează, este faptul că lumina care se coboară de
sus, poate ajunge la oameni și prin mine, un instrument plin de
imperfecțiuni.
De altfel, am învățat faptul, că de-a lungul istoriei, unii din mesagerii
lui Dumnezeu, au avut unele defecte, însă nu și mesajele pe care ei le-au
transmis oamenilor.
De aceea, țin să menționez încă o dată, că literatura de astăzi trebuie să
aibă o menire sfântă, altfel nu va rezista în fața provocărilor vieții, și ceea
ce este și mai trist, nu îi va ajuta pe oameni.
Să scriu, pentru a aduce lumină în sufletele celor sărmani, cred că
aceasta este menirea mea în lume.
Literatura zilelor noastre ar trebui să înnobileze oamenii, și nicidecum
să-i degradeze.
Omul, are nevoie ca prin ceea ce citește, să simtă că sufletul său se înalță,
spre tot ceea ce este cu adevărat valoros.
Țin să menționez, că am scris aceste rânduri, din perspectiva unui scriitor
religios, care consideră că, deși literatura trebuie să descrie viața umană
în toate dimensiunile ei, ceea ce ar trebuie să primeze, este dimensiunea
lucrurilor sfinte, pentru că noi toți avem nevoie de Dumnezeu.
19
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
20
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
21
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
23
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
24
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
26
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
27
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
28
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Lumea suferinzilor
De ceva timp îmi stăruie în minte o amintire de demult, care într-o
oarecare măsură răspunde la unele frământări şi întrebări pe care unii
oameni le au.
Am să aştern în continuare această amintire a mea iar la sfârşit voi scrie
şi întrebările acestea frământătoare lăsând apoi cititorul să tragă
concluziile de rigoare.
Mă revăd acum când scriu, cum eram acum douăzeci de ani în urmă
într-o stare de zbucium plimbându-mă prin acea masă de oameni din
Madrid.
Priveam acele feţe pe care le întâlne-am în cale, negrii şi albi, străini şi
cetăţeni spanioli.
Acel furnicar de oameni ce luptau continuu pentru a supravieţui, pentru a
reuşi în viaţă.
Totul nu era şi nu este decât o luptă dureroasă uneori cu oaze calde şi
fericite, dar durerea e însă cadrul principal al scenei, pentru că trăim
într-o lume a suferinţei.
Însă dincolo de freamătul luptei crâncene de a supravieţui economic
sau pentru a urca la un nivel profesional cât mai înalt, sunt alţii ce caută
numai îmbogăţirea prin mijloace meschine.
Am întâlnit şi o categorie de oameni ce se prăbuşesc moral şi material fără
să mai facă nici un gest de aş opri prăbuşirea se lasă în voia căderii şi
parcă aşteaptă momentul impactului în fundul prăpastiei, acest impact
poate fi ori prăbuşirea definitivă ori redeşteptarea personală spre un nou
început.
Dar dincolo de zbuciumul luptei, de trudă şi oboseală, de meschinătate
şi ignoranţă, de foame şi îmbuibare, de dezechilibru şi echilibru din vieţile
oamenilor există speranţă întru-un viitor luminos prin intermediul
comuniunii cu Dumnezeu. Îmi analizez uneori trecutul şi îmi dau seama
că dacă nu aş fi fost susţinut de puterea divină m-aş fi prăbuşit în marea
masă a mulţimii ce m-ar fi strivit şi asimilat, aş fi rămas ca un nenorocit
sărman printre atâţi şi atâţi cu aceiaşi soartă.
29
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
33
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
34
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Cam la trei ani după ce l-am cunoscut, am părăsit orașul Tulcea, și apoi
ceva mai târziu și România.
Un timp am mai vorbit cu el la telefon, apoi timp de mai mulți ani legătura
noastră s-a întrerupt, până spre finalul anului 2016 când un prieten m-a
pus din nou în legătură cu Flavius.
Am avut câteva convorbiri telefonice interesante și ne-am bucurat
reciproc.
El m-a invitat ca, cu ocazia când voi ajunge la Tulcea să-l vizitez.
Și chiar mă gândeam că atunci când voi ajunge în orașul meu natal să-l
caut.
Mă gândeam cu bucurie la o posibilă revedere a noastră, și îmi
aminteam de nostalgia acelor vremuri trecute, când eu un tânăr
neexperimentat în ale vieții, îl ascultam pe acel bărbat călit în vâltoarea
vieții, povestindu-mi viața sa și întoarcerea sa la Dumnezeu. Îmi aduc
aminte că uneori spunea cu oarecare mândrie că numele său a fost purtat
de un împărat roman.
Dar lucrurile nu au ieșit așa cum eu mă așteptam.
Cineva m-a sunat de la Tulcea și mi-a spus că Flavius se află internat în
spital, eu l-am sunat și am vorbit cu el.
Iar el mi-a spus că are doar o simplă răceală și ceva la ficat, și că nu este
nimic grav.
Se externă din spital, iar la anumite intervale de timp am continuat să
avem convorbiri telefonice.
Însă observam că glasul său nu mai avea vitalitatea de odinioară, era stins,
ba uneori întrerupea brusc convorbirea noastră, spunând că nu mai poate
vorbi pentru că este obosit, și are nevoie de odihnă.
Îmi aduc aminte de ultima noastră convorbire telefonică, am vorbit pe
teme biblice, apoi discuția noastră a trecut la cultura rusă, datorită faptului
că el era un mare admirator al acestei culturi.
Mă impresiona faptul că avea unele cunoștințe și puteai conversa cu el
destul de plăcut.
Eu credeam pe atunci că se va recupera.
36
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
37
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Pe mine vestea morții lui m-a surprins, în mintea mea persistau acele
amintiri despre el pe care le aveam din tinerețea mea.
Așa cum îl cunoscusem ca un om plin de viață, de entuziasm, simțe-ai la
el că avea o vie dorință de a trăi intens viața.
Nu puteam asocia acea imagine, cu imaginea trupului său neînsuflețit,
așezat într-un scriu care a fost pus apoi în mormânt.
Mai ales zâmbetul său de bucurie atunci când îl vizitam, îmi stăruia în
mintea mea.
Și atunci m-am gândit în felul următor:
„Cât de trecători suntem noi oamenii?
Și ce scurtă este trecerea noastră pe pământ?
De aceea este bine ca, cât stă în puterea noastră să înfăptuim binele.
De asemenea este bine ca viața noastră să fie mereu predată în mâinile lui
Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii.
Pentru că nu știm niciodată ce ne poate aduce viitorul.”
Umblând cu Dumnezeu, avem cel puțin speranța învierii, ce ne
îndulcește oarecum peregrinarea noastră pe acest pământ, unde uneori
avem parte de amărăciune și necaz.
De aceea este bine să nu uităm cât de trecători suntem asemenea ierbii
de pe câmp.
Dar minunat este faptul că în acest context al durerii și amărăciunilor
vieții, Dumnezeu are capacitatea de a pune și bucurie în inimile noastre,
ba mai mult de atât și mărețul gând al veșniciei.
„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui, a pus în inima lor chiar și
gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la
sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”
(Ecleziastul 3-10)
38
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
39
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Bătrâna
Viața unui om are o mireasmă anume ce se răsfrânge peste cei din jurul
său. Și chiar după moarte, mireasma unei vieți încă mai dăinuie în
amintirile celor ce au fost influențați să pășească pe cărările binelui.
O viață de om poate avea o mare influență atunci când este pătrunsă de
harul lui Hristos.
De obicei astfel de oameni sunt frumoși din punct de vedere spiritual
și de la ei se revarsă lumină peste cei din jurul lor.
Privindu-i te întrebi:
„Cum reușesc să rămână curați, demni și buni, într-o lume în care răutatea
predomină?”
Mi-a rămas adânc imprimat în memoria mea, chipul unei bătrâne de
optzeci de ani cu care am fost vecin.
Impresiona la ea tactul ei, și mai ales înțelepciunea cu care își trăia
credința.
În adolescență nu prea am băgat-o în seamă pentru că nu mă interesau
idealurile ei.
O ajutam uneori tăindu-i lemne, sau făcându-i alte servicii.
Însă după ce am împlinit douăzeci de ani, interesat fiind de trăirea unei
vieți spirituale, am început să fiu atras de acea minunată bătrână.
Cei mai mulți din cartier îi spuneau mamaia Bălan, datorită faptului că
știa să se facă iubită și respectată de toți cei din jurul ei.
Chipul ei mă impresiona, avea părul alb, strâns într-un coc, iar pe față
i se oglindea bunătate și blândețe creștină.
Ochii ei de o nuanță de verde spre albastru transmiteau mereu speranță,
bucurie creștină, fața ei marcată de riduri era plăcută mai ales atunci când
zâmbea te impresiona liniștea ei sufletească.
Mergea puțin șchiopătând și se ajuta de un baston, iar în ciuda
bătrâneții ei locuia singură în căsuța ei modestă și își făcea tot menajul
singură.
De câte ori mă duceam să o vizitez rămâneam uimit de curățenia ce
domnea acolo la ea în casă.
40
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
42
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
(2 Corinteni 2; 14-16)
43
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
44
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Depănând o amintire
Unele din cele mai frumoase lucruri pe care le purtăm în viață cu noi
sunt amintirile.
Însă constat că chiar și unele din cele mai frumoase amintiri ale mele sunt
legate ca un lanț de amintiri dureroase ce cândva mi-au produs răni în
suflet, iar acum au rămas doar cicatricile ce le port în adâncul ființei mele.
De fapt cred că fiecare om are o colecție de amintiri undeva în mintea
sa și uneori își ia timp pentru a le răsfoi.
Iar de multe ori ceea ce trăim în prezent ne readuce cu putere în minte
ceea ce în trecut am trăit și se aseamănă cu unele evenimente ale
prezentului, cred că aceasta este acea minunată conexiune dintre
conștientul și subconștientul uman.
În continuare doresc să descriu o amintire de pe vremea când eram elev
sau mai precis din prima mea zi de școală.
De fapt am amintiri despre multe zile de școală și liceu, despre profesori,
elevi, prieteni, de asemenea unele perioade din timpul petrecut în școală
sau șters din mintea mea însă prima mea zi de școală mi-a rămas adânc
imprimată în mintea mea.
În acel început al lunii septembrie din anul 1979 am mers cu tatăl meu
și mi-a cumpărat uniformă și rechizite școlare și un ghiozdan mare
albastru, îmi aduc aminte că ajuns acasă tata m-a pus să mă îmbrac cu
acea uniformă și cu ghiozdanul în spate apoi mi-a pus șapca de școlar pa
cap și a zâmbit spunându-mi:
- Arăți ca un adevărat școlar, am să fac din tine un elev premiant.
M-am uitat și eu în oglindă și mi se părea că arăt atât de caraghios cu
acea uniformă și șapca cu cozoroc însă tata zâmbea mulțumit.
El avea mari planuri cu mine de câteva luni mă iniția în tainele alfabetului
și încerca să mă învețe și alte lucruri care în opinia lui erau de mare folos
unui nou sosit pe băncile școlii.
Sosi și ziua de cincisprezece Septembrie, fiind de mic copil o fire foarte
timidă aveam mari emoții deși fusesem și la grădiniță îmi dădeam seama
că școala este ceva mai serios și nu e de glumit cu învățătura.
45
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Cel puțin asta înțelesesem de la tatăl meu care deși era bun cu mine
când era vorba de carte devenea serios și foarte exigent.
Școala la care eu trebuia să merg era în cartierul nostru.
O școală generală cu clase de la I - IV însă cu profesori foarte exigenți de
asemenea învățătoarea la care căzusem era o rudă mai îndepărtată cu noi
și îi mergea vestea că era foarte exigentă iar pe elevii mai leneși îi
pedepsea destul de aspru cu un bastonaș bătându-i la palme.
Dar mai mult de atât tatăl meu nu dorea să se facă de râs cu mine îmi
spunea că eu trebuie să fiu un elev model, îmi dădea multe instrucțiuni în
această privință.
Așa că sosi și momentul când am pășit în curtea școlii cu toată
costumația mea și acel ghiozdan mare printre băieți și fete și unii părinți
ce își aduseseră copiii.
De asemenea și pe mine tatăl meu mă adusese până acolo foarte atent ca
totul să se desfășoare așa cum el plănuise.
Se strigară listele ne încolonară și în câteva minute eram într-o clasă mare
spațioasă alături de o fetiță în bancă, aveam în fața mea un abecedar cu
coperți albastre și o floare.
Iar la catedră învățătoarea care timp de patru ani avea să mă dăscălească
inițiindu-mă în lumea materiilor școlare, uneori lăudându-mă, alteori
certându-mă de multe ori chiar tolerându-mi rămânerile mele în urmă mai
ales în perioada când am fost bolnav de hepatită.
Adevărul este că era foarte exigentă și bine pregătită în domeniul ei.
Se ocupa de fiecare școlar în parte iar acolo unde observa că școlarul nu
pune nimic de partea sa pentru a avansa începea cu pedepsele ce puteau
crește în intensitate de la o zi la alta până ce școlarul de frică se punea pe
treabă.
În acea zi după toate acele impresii cu abecedarul în ghiozdan mă
îndreptam spre casă.
Și în momentul când am ieșit din curtea școlii am traversat strada să mă
îndrept spre casă atunci am rămas rușinat de faptul că pe o stradă pe care
trebuia să trec pentru a ajunge acasă erau vecinii ieșiți pe la porți unii își
așteptau copii ce veneau de la școală alții ieșiseră să vadă școlarii.
46
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
48
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
50
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
51
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
54
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Astăzi se aud unele voci care spun că suntem manipulați și dirijați din
umbră spre dezastru, de cei care conduc lumea și fac jocuri meschine în
spatele cortinei.
Dar eu îmi pun întrebarea:
Oare nu mai există nici o posibilitate de reabilitare a acestei situații?
56
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
57
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Îmi aduc aminte că nici măcar atunci când am cheltuit acei bani nu am
avut nici o plăcere, ci doar o urmă de regret datorită faptului că făcusem
ceva rău.
Nu am simțit acea bucurie pe care o aveam atunci când mama îmi dădea
bani și mergeam la cofetărie, nici pe departe.
Am fost bucuros când acei bani sau terminat pentru că măcar așa nu mai
dețineam ceva de pe urma acelui episod rușinos.
Zilele trecute un om m-a rugat cu insistență să-i fac o scrisoare fostei
lui soții de care era divorțat, ca apoi să o public în Facebook în văzul
tuturor adresându-i acelei femei anumite sfaturi și mustrări.
Și atunci această întâmplare din anii copilăriei mi-a venit din nou cu
putere în minte, și l-am revăzut cu ochii minții pe acel băiat ce înainta cu
acei zece lei în mână pe faleză rușinat de ceea ce făcuse.
Și am înțeles că nu puteam să scriu acea scrisoare pe care acel om mi-o
cerea.
Ba mai mult de atât un prieten mi-a spus:
- Dacă vei scrie acea scrisoare, te vei coborî jos de tot și tot ce ai scris
până acum va fi eclipsat.
Eu nu am mai fost demult pe faleza orașului Tulcea în plină vară, și
mi-ar face plăcere ca cândva în viitor să pot admira din nou Dunărea cu
toate frumusețile ei.
De fapt când voi păși pe acea faleză, îmi voi revedea filmul întregii mele
vieți până în momentul când am părăsit orașul meu natal.
Și mai mult ca sigur că acolo pe faleză mă voi reîntâlni cu acel băiat de
zece ani cu cele două monezi în mână, pentru că el mă așteaptă acolo, iar
eu sunt tare nerăbdător să îl revăd, și îi voi spune să arunce cei zece lei în
apele Dunării pentru că doar așa nu va mai suferi.
De asemenea îi voi spune că uneori în viață facem anumite lucruri de
care apoi ne este rușine.
Nu trebuie să ne prăbușim, ci să ne ridicăm și să pornim mai departe pe
drumul vieții, iar atunci când ne întâlnim din nou cu ocazii ca cele ce în
trecut ne-au cauzat căderi să dovedim că ne-am însușit lecții prețioase din
căderile noastre.
60
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
61
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
62
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
64
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
65
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Mădălin era un copil firav, cu părul negru, ochii căprui, chipul său de
copil era frumos, foarte sensibil și timid, era inteligent și avea o voce
frumoasă.
Uneori când ne reuneam în serile de iarnă în cameră la Tudora el ne citea
cu glasul său melodios, plăcut, pasaje din Sfintele Scripturi, îmi făcea
plăcere să ascult cum citește, se vedea pe fața lui încă de pe atunci că
lucrurile sfinte îi făceau o deosebită plăcere.
Îmi aduc aminte că odată după ce a participat la un concurs biblic în
cadrul unei biserici a câștigat o carte despre Viața lui Iisus în două volume
de care el era foarte încântat.
Însă Mădălin suferea mult pe atunci, după cum înțelesesem fusese foarte
legat de tatăl său, și pierderea acelei ființe dragi lui îi lăsase o rană adâncă
în sufletul său de copil.
Peste tot îi vedea pe prietenii săi însoțiți de tații lor și el doar cu mama sa
bolnavă, și asta îl afecta mult după cum îmi dădeam eu seama pe atunci.
Suferă mult în interiorul lor astfel de copii când își pierd tatăl, mai ales
dacă au fost legați de părintele lor și dacă acesta s-a purtat bine cu ei și
i-a iubit, atunci suferința lor este și mai mare.
Doar în timp ce ei înaintează în viață și cresc, începând să înțeleagă, și
discerne viața cu cele bune și rele ale ei, astfel de răni pe care le primesc
încă din fragedă copilărie încep să se cicatrizeze, însă uneori nu de tot
undeva în ființa lor mai persistă acea durere cauzată de pierderea acelei
ființe dragi lor.
După ani de zile, am aflat că odată cu scurgerea vremii, Mădălin a devenit
preot și nu m-am mirat pentru că am intuit la el încă de pe atunci când era
doar un copil o înclinație și plăcere pentru lucrurile sfinte.
Am petrecut ore plăcute în acea iarnă cu Mădălin și mama sa discutând
și lecturând din Sfintele Scripturi.
Îmi aduc aminte că după ce Mădălin ne termina de citit câte un pasaj
biblic, Marcela împreună cu Tudora, începeau să cânte cântări creștine,
aveau amândouă voci frumoase și se armonizau destul de bine împreună.
Uneori și Mădălin cu vocea lui melodioasă cânta împreună cu ele, eu
pentru că aveam o voce groasă, mă mulțumeam să-i ascult și admir.
66
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
69
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
70
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
71
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
72
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
(Psalmul 27:8)
74
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Începea să-mi placă stilul acela de viață, pe care într-o oarecare măsură
îl cunoșteam și prin prisma bunicului meu cu care în anii copilăriei
făcusem câteva vizite pe la unele mănăstiri.
De asemenea bunicul meu mereu îmi povestea câte ceva din viața
preoților de la mănăstire pe care el îi admira.
Am întâlnit în acea perioadă acolo un om ce ieșise la pensie, era educat
și îmi dădea impresia că toată viața lui făcuse o muncă de birou, își lăsase
barbă și el, și venise la mănăstire pentru al căuta pe Dumnezeu, dormea
acolo cu călugării, se închina și muncea zi de zi cu ei.
Privindu-l pe acel om aveam impresia că toată viața lui gustase din plin
plăcerile lumii, iar la bătrânețe se decise să-l caute pe Dumnezeu.
Îmi dădea impresia unui om ce în mod sincer a venit pentru un timp în
acel loc pentru a se depărta de cele lumești și a pătrunde în dimensiunea
lucrurilor sfinte.
Cel ce conducea totul acolo în calitate de stareț și preot era părintele
Spiridon, caracterul acelui preot mă impresiona, el avea în jur de șaptezeci
de ani, era scund de statură, cu părul mare alb, de asemenea avea o barbă
mare, albă, impunea respect prin însuși prezența lui în acel loc.
Uneori îl priveam cu atenție în timp ce el slujea în timpul slujbei de
duminică, atunci vedeam cum sprâncenele lui albe stufoase împreună cu
fruntea sa, se încruntau într-un semn de respect, de asemenea în acele
momente ochii săi albaștri exprimau extaz spiritual.
El slujea cu venerație în acea biserică mică, pe pereții căreia erau
pictați diferiți sfinți și mucenici ai bisericii ortodoxe.
În schimb, dacă îl întâlneam în alte zile la lucru între noi, sau la masă, fața
lui în acele momente era mai destinsă, avea atunci imprimată în ea un
sentiment părintesc, se adresa tuturor cu bunătate creștină.
Îmi aduc aminte de ultimele mele vizite la acele slujbe religioase, totul
își pierduse farmecul de odinioară pentru că descoperisem culmi mai
înalte de atins în ceea ce privește cunoașterea adevărului biblic.
Îl priveam pe părintele Spiridon prosternat în fața icoanelor pentru a se
închina, și îmi dădeam seama datorită unor cărți pe care le citeam pe
atunci, că icoanele au fost introduse în biserică la început ca niște tablouri
75
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
76
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
77
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
78
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
80
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
84
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
85
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
86
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
87
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
88
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
89
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
90
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Evanghelistul
În anul 1999 într-un mic oraș din nordul României își ducea viața un
tânăr pe nume Cristian Tudose ce venise din sud-estul țării și se căsătorise
cu o tânără deosebită.
Erau pe atunci timpuri grele din punct de vedere material, însă fără
pandemii și fără amenințarea iminentă a războiului.
România murea pe zi ce trecea tot mai mult din punct de vedere industrial
și nu mai oferea perspective celor tineri.
De aceea mirajul occidentului îi atrăgea pe cei mai mulți din dorința de a
prospera material.
Cristian cu soția sa locuiau în casa socrilor săi și lucra ca evanghelist laic
în acel oraș și în împrejurimi.
Pentru mulți îndeletnicirea sa părea o adevărată nebunie.
Însă el avea ferma convingere că Dumnezeu îl chemase la acea lucrare.
Dis-de-dimineață lucra la grădina lor de lângă casă, ducea vaca la
păscut și apoi pornea pe drumul pietruit ce străbătea câmpia.
Până la oraș erau doi kilometri și cum nu avea mașină mergea pe jos.
Era bucuros și încrezător pentru că știa că Dumnezeu avea să-i de-a
înțelepciune pentru a le putea propovădui oamenilor simpli cu care zi de
zi se întâlnea, vestea bună a mântuirii.
Intra prin casele oamenilor, discuta cu ei și le citea din Sfintele Scripturi
despre dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc.
Toată acea lucrare îl bucura, însă uneori se întrista atunci când vedea
rezistența unora în fața Evangheliei.
Într-o ocazie pătrunse în casa unor oameni și le vorbi îndelung despre
Planul de Mântuire.
Acolo locuia un bărbat pe nume Valeriu de șaizeci și șapte de ani, de
înălțime mijlocie, cu părul și barba încărunțite, având o privire iscoditoare
cu care îl cerceta îndelung pe Cristian.
Soția lui Valeriu era mai liniștită și căuta să-l tempereze când acesta se
înfierbânta mai tare în timpul discuțiilor.
91
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Însă Cristian trecea peste toate acele amărăciuni ale vieții găsindu-și
plăcerea în comuniunea cu Dumnezeu și în bucuria de a împărtăși
oamenilor lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Uneori îl vizita pe un om pe nume Alexa care era bolnav de artrită și
se ajuta de două cârje pentru a umbla.
Alexa îl asculta cu atenție și uneori îi punea întrebări.
Pe Cristian deși îl bucura acel fapt, era totuși și întristat pentru că uneori
îl găsea beat pe Alexa care în ciuda bolii sale mai consuma alcool.
Însă Cristian știa un lucru și anume, că semințele Evangheliei cădeau în
sufletele oamenilor cu care se întâlnea.
Odată vizită o familie ce trăia o dramă.
Vasilica femeia din acea casă i-l arătă pe Chirilă bărbatul ei și începu
să-l acuze pentru că avusese o aventură cu o altă femeie.
După ce Vasilica încetă să-și mai acuze bărbatul, Cristian deschise Biblia
și îi citi lui Chirilă cele zece porunci după care încercă să-i arate drumul
întoarcerii la Dumnezeu.
Chirilă îl asculta fără să zică nimic.
Cristian plecă din acea casă cu gândul că luase parte la drama acelei
familii, conștient fiind de faptul că la cei douăzeci și șapte de ani ai săi se
simțea depășit de astfel de drame.
Mergea cu bucurie în casa unor oameni mai înstăriți ce ar fi putut să fie
după vârstă părinții săi.
Acolo cu Nelu ce fusese muzicant întreaga sa viață studia Biblia.
Nelu era un bărbat de înălțime mijlocie cu un început de chelie, având fața
blajină a unui om de treabă ce se bucura sincer că la bătrânețe ajunsese să
descopere adevăruri minunate din Cuvântul lui Dumnezeu.
La invitația unui prieten merse cu acesta la mai multe case dintr-un sat
ce era înconjurat de păduri.
Oamenii erau primitori și chiar interesați de Evanghelie.
Intrând în curtea unor gospodari fură întâmpinați de un bărbat de șaptezeci
de ani ce le declară că cel mai bine este ca oamenii să rămână la tradițiile
strămoșești.
93
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Cristian îi spuse:
- Noi venim să vă aducem o veste bună și anume, că Hristos revine a
doua oară și se va termina cu domnia păcatului, a durerii și morții.
Acel om rămase surprins de acele cuvinte și îi ascultă mai departe cu
interes.
Cristian observa că de câte ori stătea în fața oamenilor și le deschidea
Cuvântul lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt îl lua în stăpânire și simțea
cum prin el harul lui Hristos se revărsa spre oameni.
Într-o zi însorită de vară, participă undeva la țară la o înmormântare și
fu invitat de pastorul acelei comunități să predice la cimitir.
Era înmormântat un bătrân de nouăzeci de ani a cărui familie numeroasă
plângea acolo la mormânt.
De asemenea veniseră și mulți oameni din sat și Cristian le predică despre
moartea lui Hristos și cum trupul fără viață al Mântuitorului fu pus în
mormânt și se părea că nu mai există speranță pentru neamul omenesc.
Însă în dimineața învierii Iisus ieși biruitor din mormânt aducând astfel
oamenilor vestea bună a mântuirii.
După acea înmormântare fu înconjurat de un grup de bătrâni ce se
închinau în duh și adevăr, unii din acei bătrâni purtau barbă și dădeau
impresia unor oameni ce umblau cu Dumnezeu.
Îl felicitară pe Cristian pentru predica sa și îi cerură unele informații
despre lucrarea sa ca evanghelist.
Erau și zile când oamenii îl respingeau și nu găsea persoane cu care să
stea de vorbă.
Într-o astfel de zi după mai multe încercări nereușite în a se apropia de
oameni plecă într-un parc.
Parcul era plin de verdeață și se înălțau acolo mai mulți brazi.
Cristian se așeză pe o bancă.
Printre ramurile brazilor coborau spre el razele de soare luminându-i fața
și sporind frumusețea verdelui viu al ierbii.
După un timp se așeză lângă el un bărbat robust ce avea în jur de cinzeci
de ani și după ce discutară un timp despre anumite aspecte ale vieții,
începură a vorbi despre lucrurile sfinte.
94
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
96
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
97
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
98
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
O rază de speranță
Pe străzile însorite ale unui oraș din nordul României, mergeau Ovidiu
și Ioan pentru a face o vizită unei familii.
Era în luna Mai.
Totul era frumos în jurul lor, primăvara venise cu putere, își desfășura
toată splendoarea ei, de la copacii înfloriți, florile specifice primăverii,
iarba de un verde viu, și cerul albastru senin.
Primăvara schimbase totul, și umplea întreaga natură cu farmecul ei,
păsărelele cântau neasemuit de frumos.
După ce merseră un timp în tăcere Ioan spuse:
- Familia la care doresc ca astăzi să facem o vizită, este o familie cu
probleme, ei se numesc Relu și Ana.
Relu are ca și mine în jur de cinzeci de ani, lucrează la un magazin
alimentar, cred că este un fel de administrator acolo, câștigă destul de bine
după cum am înțeles eu.
Ana este foarte bolnavă abia se mai ridică din pat, nu știu exact ce boală
are dar cred că este ceva grav.
Problema acestei familii este că Relu are o amantă și cu ea își cheltuie
banii, ba mult de atât duce și unele lucruri din casă la acea femeie.
Ana a aflat, au avut certuri mari, cred că nici acum nu sunt într-o relație
bună.
Au mari probleme, și Ana suferă foarte mult datorită acestor certuri.
- Trist, foarte trist, spuse Ovidiu ce era un tânăr de douăzeci și opt de ani.
Merseră un timp în tăcere.
Ovidiu admira toată frumusețea primăverii ce îl înconjura, cartierul pe
care îl străbăteau era alcătuit din case ce aveau grădini și pomi, așa că
toată renașterea naturii la viață se putea admira din plin.
Nu putea înțelege Ovidiu privind acel tablou plin de frumusețe naturală,
cum de oamenii mai puteau să-și facă rău unii altora, cum de nu puteau
înțelege măreția și bunătatea Creatorului lor prin intermediul naturii.
După un timp cei doi ajunseră în fața unei case spațioase, învelită cu
tablă, bine îngrijită, cu un gard de fier.
99
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
(Evrei 4;14-16)
100
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
101
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
102
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
103
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
La răscruce
Eram în permisie din armată într-o frumoasă seară de primăvară
îmbrăcat în uniforma militară.
Am luat un autobuz, apoi metroul și am ajuns în Gara Obor pentru că la
acea oră nu mai aveam tren din gara de nord spre Tulcea, iar trenul pleca
la ora douăzeci și trei, era ora optsprezece așa că îmi mai rămâneau câteva
ore bune pâna la plecarea trenului.
M-am hotărât să mă plimb prin zona gării încercând să mă relaxez
puțin de tot acel stres al vieții de soldat.
Mergeam încet, gânditor printre trecătorii de pe stradă privind acel tablou
format din oameni, mașini, clădiri și toată acea forfotă a vieții de pe atunci
din București.
După un timp fiindu-mi sete am intrat într-un bar să beau un suc, era
cam pustiu barul la o masă erau patru țigani ce beau bere.
După ce am băut sucul la tejgheaua barului m-am îndreptat spre ieșire însă
în timp ce treceam prin dreptul țiganilor deodată unul ce era în capul
mesei solid, lat în umeri cu niște brațe puternice ce îmi dădea impresia că
era un om foarte temerar îmi spuse:
- Hei soldatule de la ce unitate ești?
I-am dat toate detaliile unității din care făceam parte după care el îmi
spuse:
- Și eu am fost soldat, și de aceea înțeleg ce înseamnă viața de soldat.
După ce am terminat perioada de instrucție și am depus jurământul militar
am lovit un cadru militar ce îmi făcea viața imposibilă.
M-au trimis în batalion unde am stat o perioadă apoi am ieșit de acolo
continuându-mi armata.
Soția îmi era acasă însărcinată, însă nu m-am lăsat, eram grozav pe atunci.
A venit însă și ziua cea mare a liberării.
Va veni și pentru tine...
L-am ascultat puțin, apoi l-am refuzat politicos când mi-a oferit de băut
și am ieșit din nou în stradă, continuându-mi plimbarea prin București
amestecându-mă printre trecătorii ce treceau pe lângă mine în acea
104
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
106
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Am mai discutat ceva timp cu Victor apoi ne-am despărțit, el mi-a urat
armata ușoară iar eu i-am urat ca lucrurile să-i meargă bine în viață.
Îndreptându-mă spre gară mă gândeam la Victor, la drama lui, la alegerea
pe care trebuia să o facă îmi puneam întrebarea:
Oare va avea el valoarea necesară de a se însura și a salva acele doua
vieți?
Dar de fapt ar salva trei vieți cu a sa proprie.
Până la urmă dacă nu se însoară cine știe ce tragedie se mai poate întâmpla
cu acea fată?
Ajuns pe peronul gării eram puțin trist pentru ca nu îi vorbisem mai
mult îmi veneau în minte idei mai valoroase ca acelea pe care i le
spusesem și îmi părea rău că nu i le mai puteam împărtăși.
M-am urcat în tren meditând așezat la geamul unui vagon priveam
pasagerii ce urcau în tren, după un timp se auzi șuieratul locomotivei apoi
acel zgomot specific momentului când trenul se pune în mișcare și trenul
porni din gară.
Între timp se întunecase ieșiseră stelele ce străluceau pe cerul de
primăvară, iar eu priveam orașul luminat de electricitate, de care mă
îndepărtam, gândindu-mă câte vieți de oameni se desfășoară în București
și câte din ele sunt fericite sau poate unele umbrite adânc de nefericire?
Iar acea fată acolo la țară așteptând cu sufletul îndurerat ca Victor să se
hotărască.
Cine poate cântări tot zbuciumul din inima ei.
Iar astăzi după atâția ani lucrurile nu sau schimbat deloc nici chiar în
aceasta societate post modernă în care trăim, ba mai mult aș zice că sau
agravat.
Tinerii din zilele noastre se confrunta și ei cu probleme ca ale lui Victor
sau mai mari.
Am scris aceasta povestire în mod special pentru tineri, pentru că îmi dau
seama că ei se află la o răscruce de drumuri, pe unul este un mare indicator
pe care scrie:
„Toți cei ce doresc să devină hedoniști să meargă pe acest drum pentru că
vor găsi plăcere prin intermediul alcoolului, drogurilor, senzualității.”
107
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
108
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
109
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
110
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
111
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Octombrie la Babadag
Era o toamnă bogată și nespus de frumoasă.
Se culegeau viile, porumbul, fructele de toamnă, peste tot era belșug.
Dar mai ales îmi plăcea mireasma toamnei, acel miros al frunzelor ce
cădeau îngălbenite pe jos.
Cerul și natura ofereau un spectacol natural pe care nu mă mai săturam
să-l admir.
Lucram pe atunci la drumuri.
De la Tulcea plecam câțiva muncitori cu mașina firmei la Babadag unde
efectuam lucrări pe străzi.
Îmi aduc aminte că lucram pe o stradă ce urca în deal, iar de pe acel
deal puteam să văd o parte a orașului.
Și ceea ce îmi plăcea mai mult era că dincolo de casele unele mai răsărite,
altele mai modeste și blocurile nu prea înalte și arătoase se întindea o
pădure de stejari falnici.
Îmi plăcea să privesc de pe deal orizontul ce mi se desfășura în față pentru
că acel peisaj era frumos, cerul și pădurea păreau că se contopesc la
orizont ca într-o îmbrățișare a frumuseții naturale.
Pe atunci la drumuri se lucra din greu, mai mult manual.
De aceea noi muncitorii făceam cu târnăcoapele decapări în asfaltul
deteriorat și apoi cu lopețile aruncam molozul pe trotuare de unde trebuia
încărcat în remorca unui tractor al firmei.
Ne aduseseră și un picamăr mic de culoare galbenă pe care îl mânuia cu
pricepere un lipovean scund de statură pe nume Serghei ce avea în jur de
treizeci de ani, blond cu ochii albaștrii, nu prea masiv dar călit de pe urma
muncilor brute pe care le făcuse.
Fața lui era interesantă pentru că exprima foarte bine ceea ce el era în
realitate.
Avea uneori expresia unui om de treabă ce era ostenit de munca sa, sau
în anumite circumstanțe exprima atitudinea unui golan ce făcea ce îi
trecea lui prin cap ca să se distreze și să pară cât mai grozav în fața
celorlalți muncitori.
112
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
114
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Deși spre miezul zilei ploaia se opri, însă norii cenușii ce acopereau
cerul prevesteau ploaie.
Pe la miezul zilei ne așezasem sub niște copaci să mâncăm.
Cornel după ce a mâncat un sandviș în mașină ne-a spus că se duce la un
bar din apropiere să bea o cafea.
Nu aveam voie să consumăm băuturi alcoolice la locul de muncă și de
acea el spusese că va bea cafea deși noi știam că avea să consume bere.
După ce am mâncat și timpul alocat pauzei s-a scurs ne-am ridicat și
am continuat cu lucrul nostru.
Se scurse o jumătate de oră și Cornel nu apărea.
De obicei el venea la timp și stătea lângă noi pentru a nu ne lăsa să chiulim
și căuta pe cât posibil să ne determine să muncim cât mai mult.
După ce mai trecu puțin timp apăru Cornel cu mașina.
Am observat că în față lângă el era așezată o femeie grăsuță despre care
cu greu s-ar fi putut afirma că este cât de cât plăcută la înfățișare.
Pe locul din spate era o altă femeie ce stătea cu capul în jos pentru aș
ascunde fața de noi muncitorii.
Cornel se apropie cu pași repezi de Serghei și îi spuse făcându-i cu ochiul
că va lipsi un timp pentru că are puțină treabă.
Apoi plecă cu mașina împreună cu cele două femei.
- Cornel a agățat femeile la bar, dacă află nevastă sa îl omoară, spuse
râzând Serghei.
Unii din muncitori începură să se amuze încântați de faptul că Cornel
putea să-și permită să facă asemenea escapade.
În ochii lor părea un adevărat bărbat de viață.
După mai bine de o oră Cornel apăru frecându-și mâinile de bucurie și
apropiindu-se de Serghei, îi tot șoptea cât de bine se distrase cu acele
femei.
Despre Cornel știam că avea o familie frumoasă și împlinită, și că
locuiau undeva prin centrul orașului într-un apartament confortabil.
Un timp crezusem că deși afișa acel aer de om realizat față de noi poate
că era totuși de treabă.
Însă acea întâmplare îmi arătase că mă înșelasem mult în privința lui.
115
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
116
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
117
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Mărturia tinereții
Într-o seară înnourată și rece de noiembrie pășeam pe faleza orașului
Tulcea alături de un prieten pentru a face o vizită unei familii.
Dunărea era învolburată, valurile se izbeau cu putere de țărm mișcând
continuu micile ambarcațiuni ancorate pe acolo.
Cerul era foarte înnourat dar totuși nu ploua, însă se prevedea o noapte
rece cu precipitații.
Luminile de pe faleză erau slabe.
Înaintam în noapte printre blocurile înșiruite pe faleza învăluită în
întuneric.
Vântul vuia tare și în acel vuiet aveam impresia că distingeam un cântec
de jale.
Într-un târziu, ajunși la destinația noastră după ce urcarăm cu liftul, ne
oprirăm la ușa unui apartament unde prietenul meu sună, ușa se deschise
și în prag apăru o doamnă ce avea în jur de patruzeci de ani, înaltă, slabă,
ce părea foarte preocupată.
Ne conduse puțin speriată de apariția noastră într-un mic salonaș mobilat
cu gust acolo pe un fotoliu de culoare roșie stătea un bărbat ce cred că
avea în jur de patruzeci și cinci de ani, ce era chel și avea fruntea înaltă,
iar privirea sa și toată expresia feței sale îmi dădea impresia că aveam în
fața mea un intelectual, de altfel acel om era profesor de filozofie.
Era prima oară când eu veneam în acea casă și mă întâlneam cu acel
profesor.
După ce se făcură prezentările, ne așezarăm.
Lucica, așa o chema pe acea doamnă începu să ne spună că băiatul ei mai
mare care se numea Florin, după ce avusese o discuție mai dură cu Sandu
așa îl chema pe acel profesor de filozofie, plecase de acasă fără să le spună
unde anume se dusese.
Drama acelei familii era că Lucica mai fusese căsătorită odată, iar din
prima ei căsătorie îl avea pe Florin care nu se înțelegea deloc cu Sandu
noul partener de viață al mamei sale.
118
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
119
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
121
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
(Maleahi 4-2)
Doamne al oștirilor,
ferice de omul care se încrede în Tine!
123
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
124
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Ceva nu merge iar interpretarea este mai mult artificială, iar actorul nu
a reușit o interpretare plină de profesionalism a personajului respectiv.
Am înțeles că unii din acești cerșetori lucrează pentru alții ce stau în
umbră și dirijează totul, iar ei trebuie să le ofere zilnic acestora o anumită
sumă de bani, iar dacă nu o au cine știe ce se poate întâmpla.
Am observat că cei aflați la coadă mai toți erau înalți, voinici, oameni
buni de muncă, ce ar fi putut face ceva cu brațele, însă preferau să se
dedice cerșetoriei, cine știe poate unii erau forțați de acei șefi ai lor ce stau
în umbră.
Acei cerșetori stând la coadă îmbrăcați cu acele haine vechi ponosite cu
acele cartoane sub braț, vorbeau între ei râdeau, erau destinși ca niște
oameni ce și-au terminat ziua de muncă și simt nevoia de puțină
conversație.
Cu ceva timp în urmă am văzut un om ce era spaniol cerșind întru-un
loc pe unde treceau mulți turiști, erau de asemenea multe restaurante în
zonă, iar acel om stătea în picioare cu mâna întinsă între trecători, iar când
vedea pe cineva mai bine îmbrăcat și considera el că acea persoană are
bani atunci cu o agilitate extremă se îndrepta spre acel om îi făcea o
reverență și îi cerea bani.
Acel cerșetor era un bărbat cam de cinzeci de ani însă puternic, ager,
cel puțin așa îmi dădea impresia după modul cum se mișca.
Oare de ce cerșea acolo în loc să-și caute ceva de muncă?
Dacă tot am scris câte ceva despre cerșetori, am să redau o discuție pe
care am avut-o într-o altă zi cu unul din ei.
Așteptam pe cineva pe unul din marile bulevarde din Valencia la un
moment dat atenția mi-a fost atrasă de un bărbat ce avea în jur de șaizeci
de ani, era cocoșat și mergea cu dificultate ajutându-se de o cârjă, se oprea
din când în când pentru a le cere bani trecătorilor.
Era îmbrăcat cu niște haine vechi ponosite, avea o haină mare de costum
neagră, niște blugi și adidași în picioare, purta pe cap o șapcă neagră, era
nebărbierit cu sprâncenele stufoase, fața sa osoasă părea cioplită din
piatră, fruntea sa, nasul mare puțin coroiat, obrajii cu găuri, totul pe chipul
său îmi dădea impresia că fusese modelat de vicisitudinile vieții.
126
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Era un om osos încă puternic la cei șaizeci de ani ai săi după tenul său
brunet mi-am dat seama că era un țigan român, s-a apropiat de mine
întrebându-mă:
- Ești român?
- Da, i-am spus eu.
- Eu sunt țigan din Galați, sunt la cerșit pe aici ce să-i faci trebuie să trăiesc
și eu, nu fur pentru că îmi dau seama că nu merge pe aici cu furatul te
bagă spaniolii imediat la pușcărie, sunt atât de fricoși spaniolii că atunci
când mă apropii de ei pe la terasa unui restaurant, intru printre mese să
cerșesc imediat ei pun mâinile pe poșete ca nu cumva să fur ceva și îmi
dau bani, câștig cam o sută de euro pe săptămână, deci patru sute de euro
pe lună, ce să-i faci asta-i viața.
- Ești cu familia aici?
- Da cu băieții, dar ei lucrează în Alzira la portocale, însă nu merge, bani
puțini nu mai merg lucrurile ca altădată.
Am fost și în Italia în mai multe locuri vorbesc bine italiana și spaniola,
aici am o cameră închiriată stau liniștit nu mă deranjează nimeni, nu aș
sta dar ce să faci în România acolo muncești o zi întreagă pentru o bucată
de pâine, știu cum este am lucrat cu ziua în România pentru câțiva lei te
muncesc românii de te omoară.
Iar să plec în altă parte, în Germania, Franța, sau Norvegia, este greu dacă
nu ai pe nimeni trebuie să tragi la cineva altfel este foarte greu.
Dar hai să-ți arăt ceva.
Dintr-o dată își îndreptă spatele ce până atunci îl ținuse cocoșat, iar
piciorul cu care mersese greu până atunci și-l îndreptă și cu agilitatea unui
tânăr făcu câteva mișcări din picioare.
Iar ochii săi negrii exprimau bucuria unui șmecher de meserie, de
asemenea îmi dădea impresia unui om ce umblase mult prin lume și
învățase multe din viață și bune și rele.
- Spaniolii cel mai sfânt pe lume au femeia și câinele de astea două lucruri
nu trebuie să te atingi, am învățat asta și respect ca să pot și eu cerși și trăi
pe lângă ei.
127
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
- De unde ești?
- Eu sunt spaniol m-am născut aici în Valencia.
Am rămas surprins de răspunsul lui l-am întrebat din nou:
- Nu mai ai rude, prieteni, la care mai poți apela, pentru a cere ajutor sau
de ce nu încerci la azile?
- Nu, mai am pe nimeni, iar la azile ca spaniol nu mă primesc îmi spun ca
prioritate au emigranții fără adăpost, apoi sunt acele azile specifice pentru
cei dependenți de droguri sau pentru unii bolnavi, de asemenea alcoolicii
au întâietate, pentru noi localnici este mai greu să fim primiți într-un azil.
- Atunci șansa ta să ieși din situația în care te găsești nu este decât un loc
de muncă?
- Da, într-adevăr așa este și de două ori am fost pe punctul de a ieși, însă
închipuieți găsisem ceva de muncă pe lângă aeroport la o spălătorie de
mașini, însă nu am avut în ziua aceia bani de metro, iar a doua zi când am
ajuns postul era ocupat.
Apoi a doua oară, un alt loc de muncă și la fel l-am pierdut pentru că
mi-au furat telefonul.
Dacă ai ști cât de greu este să-ți păstrezi igiena ta personală în viața
asta de stradă.
Uneori dimineața după o noapte de iarnă în care trec printr-o adevărată
luptă pentru supraviețuire, dacă cineva îmi dă câțiva euro eu știu că acea
persoană îmi salvează viața în acea zi.
Nu exagerez când spun aceasta, pentru că eu așa înfrigurat și înfometat
pot să intru într-o patiserie și să-mi cumpăr ceva de mâncare pot bea un
ceai cald și stau câteva ore acolo.
Cine nu a trecut prin așa ceva nu știe ce înseamnă această viață, este
diferit, dacă vezi un film pe această temă sau citești o carte, sau privești
oamenii străzii ce stau pe la intrările de metrou, nu poți înțelege această
suferință și rușine până ce nu ajungi să dormi în stradă.
Încă odată aveam în fața mea cazul unui om suferind ce avea nevoie
de ajutor, iar eu stăteam în fața lui neputincios.
Îmi dădea impresia acel om în timp ce îmi vorbea că fusese cândva bine
așezat în societate.
131
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Cred că avea școală și o calificare în ceva mai înalt, însă căzuse de acolo,
se prăbușise.
Oare ce i-a determinat căderea un eșec în dragoste, ceva la locul de
muncă, am observat că nu dorea să vorbească despre trecutul său.
Acel tânăr îmi dădea impresia că suferise o depresie puternică, din care
încă nu-și revenise pe deplin, mai purta încă acele urme caracteristice
persoanelor ce trec prin așa ceva.
Între timp s-a deschis ușa centrului de ajutorare și apăru un bărbat cu
o față foarte severă ce avea în jur de șaizeci de ani, încerca să impună o
oarecare disciplină, dădea un fel de numere cine era pentru baie, haine,
mâncare, sau la avocat, trebuia să specifice fiecare persoană ce dorea și
primea un bilet cu un număr.
După ce a împărțit biletele a zis că de moment nu se poate intra trebuie
să mai așteptăm.
Între timp venise multă lume, femei și bărbați majoritatea erau emigranți,
însă mai veniseră și câțiva spanioli.
După încă patruzeci de minute de așteptare se deschiseseră ușile,
prioritate au avut țiganii români pentru că erau primii.
Eram curios pentru că era prima dată când eram într-un astfel de loc, mă
interesa tot ceea ce vedeam și auzeam.
Interiorul misiunii era mult mai plăcut decât exteriorul, era curățenie și
condiții decente în care oamenii străzii puteau mânca sau face o baie.
Ne-au invitat pe toți să luăm loc pe niște scaune în fața unor mese pe care
niște femei mult mai binevoitoare decât omul de la intrare aduceau tăvi
mari pe care erau cornuri și diferite produse de patiserie, apoi lapte cu
colacao în pahare mari.
Am văzut cum unii mâncau cu poftă și beau cantități mari de lapte, iar
alții refuzau să mănânce ceva.
Acele femei m-au întrebat și pe mine dacă nu vreau să servesc ceva, am
spus că nu și au rămas mirate că nu vreau să beau măcar puțin lapte cald.
După ce s-a terminat tot de pe masă, s-au strâns mesele și au început
după numere să intre la duș și la bărbierit țiganii.
132
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
133
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Noi toți oamenii prin Hristos avem viață veșnică, este marea veste
bună a Evangheliei.
În Biblie ni se vorbește de asemenea despre fericita noastră speranță,
vestea celei de a doua veniri a lui Hristos pentru a pune capăt suferinței
umane.
Însă astăzi mai beneficiem de minunatul Său har răscumpărător din
păcatele noastre pentru a trăi veșnicia împreună cu Iisus.
Din acea seară, când am stat la centrul de ajutorare printre oamenii
străzii, m-am gândit uneori la tot ce am văzut acolo, mi-au plăcut câțiva
tineri protestanți ce erau acolo și coordonau activitatea de acolo, o făceau
cu bucurie și plăcere.
Pe de altă parte m-am gândit la ce s-ar putea face pentru cei din lumea
de jos.
Cred că mult bineînțeles, cu discernământ.
134
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
136
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
137
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Limite umane
L-am cunoscut pe Tozaru Marian la o biserică unde venise să ceară
ajutor.
Printre cerințele sale se afla și dorința sa ca cineva care știa spaniolă, să
meargă cu el la medic, la asistența socială pentru a-i traduce.
L-am însoțit de câteva ori și am reușit să-l cunosc și să stau de vorbă cu
el.
Chiar acum când scriu îl văd cu ochii minții un bărbat grăsuț, înalt, tuns
scurt după obiceiul căpătat în armată unde lucrase un timp ca plutonier.
Cu fața rotundă nuanțată de o roșeață ce nu îi dispărea niciodată, privind
cu ochii să-i șmecherește având un zâmbet ce aveam impresia că
transmitea tuturor următorul mesaj:
„Sunt căzut bine, însă voi care vreți să urmați binele trebuie să mă ajutați
ca să fiți la înălțime iar eu știu să vă păcălesc așa cum îmi convine.”
Era reprezentantul unui stil de viață, al unei categorii de oameni și
anume vagabonzii, îi plăcea viața trăită astfel îl încânta să fie liber, să
consume alcool, să aibă aventuri și apoi când dădea de greu venea repede
la biserică să fie ajutat.
Au unii oameni o sete de a vagabonda, de a nu depinde de o familie, de
un program de viață, de a nu avea niște norme morale după care să-și
organizeze viața, doar plăcerea de a trăi cum ei vor.
La început oamenii de la biserică l-au ajutat pe Marian dându-i un loc
de dormit, hrană, bani, haine.
Însă după ce un timp se comporta exemplar pentru a câștiga încrederea,
se punea pe băut și se manifesta violent verbal iar uneori chiar fizic.
Din această cauză ușile unor case unde altădată găsea mâncare și adăpost
i s-au închis, ajunsese să doarmă în parc pe o banca într-un sac de dormit,
mâncare avea de la un azil unde îi dădeau trei mese pe zi.
Nu înțelegeam de ce nu îl primeau să și doarmă la azil el îmi tot spunea
că i se făcea o mare nedreptate acolo și că era pus la cale acolo un adevărat
complot împotriva lui pentru a nu i se da o cameră.
138
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
139
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
140
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Poți să mergi chiar azi la azil te vor primi, lasă-ți bagajul acolo îți vor
da o cameră, vei putea astfel să trăiești mai decent...
Auzind aceste vorbe Marian sări în picioare nemailăsând-o pe asistenta
social să continue, începu să vorbească într-un amestec de cuvinte
românești și spaniole:
- Mulțumesc stimată doamnă pentru cât de mult bine îmi faceți, iar despre
băutură nici vorbă eu nu beau, iar dacă nu beau se subînțelege că nici
violent nu sunt, e doar un complot, însă acum mă duc acolo am o cameră
totul s-a schimbat mulțumesc.
Părea transfigurat de fericire îi săruta mâinile asistentei, iar la un
moment dat se întâmplă ceea ce nu mă așteptam și anume acel zâmbet al
lui plin de triumf, de batjocură, de superioritate, ca și cum ar spune:
„Am învins, i-am păcălit, sunt căzut material dar îi domin, îi înving, iar în
ascuns pot să beau să fac ce vreau eu, ha, ha, ha.”
Râdea grotesc aș zice, zâmbetul lui mă făcea să mă rușinez aș fi vrut să-l
temperez puțin, asistenta social cercetându-l spuse:
- Își bate joc de noi, îmi râde pur și simplu în față!
- Da așa cred și eu, i-am spus, însă acea doamnă continua să-l privească
cu compasiune, bucuroasă că îl putea ajuta.
Iar eu mă întrebam unde era adevărata superioritate?
Cine învingea de fapt pe cine?
Iar Marian acolo cu zâmbetul lui batjocoritor ce pe mine mă jignea însă
acea doamnă se purta cu el cu atâta clasă și bunăcuviință.
Întâlnești în Spania unele persoane atât de educate și cu o inima atât de
generoasă.
M-am despărțit de Marian ce plin de fericire a plecat cu valiza spre
azil, iar eu mă îndreptam spre casă meditând la faptul că primisem o lecție
mare despre ceea ce înseamnă compasiune, maturitate, toleranță.
A doua zi primesc un telefon de la Marian, în care îmi spunea:
„Sunt din nou în stradă în final nu au vrut să mă primească au oamenii
lor, mi-au luat valiza iar pe urma s-au răzgândit și nu mi-au mai dat
camera, te rog vin-o daca vrei încă odată cu mine la asistenta social pentru
a o ruga să mă ajute.
141
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
143
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
144
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Oamenii treceau pe lângă noi unii foarte grăbiți, alții mergând normal
și aruncând câte o privire acelui om ce plângea ca un copil rugându-se de
mine să-l primesc în apartamentul cel aveam pe atunci închiriat.
Vedeam mașinile ce treceau cu zgomot vuind pe Avenida General Aviles,
soarele strălucea pe cerul senin de toamnă încălzind totul.
Atunci am hotărât că trebuie să plec fără să-i spun nimic.
Marian a înțeles ceea ce vreau să fac și a încercat o ultimă rugăminte, eu
însă i-am întors spatele și am plecat, am înțeles atunci și acolo ceea ce
înseamnă să îți cunoști limitele umane.
Peste o săptămână treceam întâmplător pe lângă un parc iar pe o bancă
cu o sticlă mare de bere lângă picioare era Marian, beat ce-l puțin după
fizionomia lui așa reieșea avea alături o pungă unde probabil avea
mâncare și băutură, m-am gândit să mă duc direct la el să-i spun:
„Hei acum ce mai spui, tot mai susții că nu consumi alcool?”
Însă m-am rușinat de acel impuls al meu gândindu-mă că de fapt nu
sunt judecătorul său și privindu-l mi-a fost milă de el am înțeles că aveam
în fața mea un om prăbușit în ghearele unui viciu, al unei dependențe
teribile.
Peste alte doua săptămâni l-am întâlnit la biserică era cu prietena sa
Irina, foarte bucuros, curat îmbrăcat am bănuit că avea camera l-am
întrebat cum o mai duce, iar el mi-a răspuns plin de entuziasm:
- Am o cameră locuiesc cu Irina, niște spanioli m-au ajutat tot la un fel de
azil să închiriez o cameră, plătesc foarte puțin și sunt bine, chiar foarte
bine.
După un an m-am întâlnit cu el pe unul din marile bulevarde din
Valencia. Era foarte umflat la față din cauza alcoolului, fața sa roșie și
buhăită de alcool avea ceva grotesc.
Mă privea cu viclenie iar la obiecțiile mele privind halul în care ajunsese
îmi răspunse:
-Ce să-i faci dacă vinul este atât de bun.
-Unde locuiești acum?
Râse sarcastic apoi îmi spuse:
145
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
-Am cameră, ba nu, o seară dorm în incinta unei bănci apoi în altă parte
pe unde pot...
Buhăit de băutură cu hainele nespălate arăta ca o adevărată epavă umană.
Din acea zi nu l-am mai întâlnit.
Istoria lui mi-a adus aminte de o clasa de oameni ce trăiau pe vremurile
Lui Iisus, și se îmbulzeau pe lângă El pentru că doreau foarte mult
binecuvântări vremelnice, care este adevărat într-o oarecare măsura fac
viața mai plăcută.
Însă nu doreau acele adevăruri mântuitoare pe care Iisus venise să le
dăruiască oamenilor, doreau doar darurile pe care Marele Binefăcător le
oferea cu generozitate, dar nu și prezența Sa.
Oare astăzi lucrurile stau altfel?
Nu se întâmplă același lucru cu unii oameni ce vin din medii diferite
având o educație diferită însă cu toții doresc să aibă sănătate, un loc de
muncă sigur, o casă confortabilă, o familie care să-i iubească, și unde să
existe o atmosferă caldă, umană, să-și vadă copiii fericiți, uitând că toate
aceste binecuvântări vin de la Dumnezeu.
Trebuie să înțelegem că toate darurile minunate pe care le primim în
această viată le avem doar prin prisma jertfei de la Golgota.
Să-i mulțumim Lui Dumnezeu că este plin de iubire și a ales să ne salveze,
și nu să ne distrugă, și ne înconjoară cu atâtea binecuvântări.
Oare este atât de greu să înțelegem că nu vom fi niciodată fericiți cu
adevărat dacă întoarcem spatele iubirii de la Calvar?
146
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
147
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
148
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Însă în acele momente mi-au venit în minte acele minunate cuvinte ale
Înțelepciunii Divine:
Și i-am întins mâna, dar mai bine zis jumătate de mână, el însă îmi
cuprinse întreaga mână strângând-o cu putere.
I-am privit din nou fața și ochii săi negrii, și am fost și m-ai adânc
impresionat de abisul spiritual pe care îl reflecta întreaga sa fizionomie,
toată ființa sa îi era învăluită în întuneric.
Ba mai mult de atât aveam impresia că noi doi aparțineam unor lumi
diferite, și în ciuda faptului că stăteam acolo pe trotuar față în față în
realitate din punct de vedere spiritual eram la mari distanțe unul de altul.
Cândva în trecutul îndepărtat mă întâlnisem pe străzile vieții cu unii
oameni din lumea acelui tânăr și reușisem pe unii să-i cunosc mai bine,
iar mentalitatea lor nu îmi era necunoscută.
Știam că doar cu câteva cuvinte oricât de bine spuse ar fi fost acele
cuvinte, distanțele dintre mine și el nu dispăreau.
- Dă-mi și tu cinzeci de cenți, îmi spuse el.
Iar eu l-am întrebat:
- De ce nu cauți ceva de muncă?
- Nu este de muncă pe aici, mi-a răspuns el.
Surâzând i-am răspuns:
- Cum cu atâtea locuri de muncă ce se găsesc în Berlin și tu nu găsești
nimic?
- Te muncesc unii patroni și nu te plătesc, muncești degeaba, îmi răspunse
el.
În parte avea dreptate, sunt și unii exploatatori ce iau oameni la negru
și îi muncesc peste măsură, apoi le plătesc doar ceea ce li se scurge printre
degete.
150
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
151
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Însă cine poate știi surprizele ce ni le poate aduce viitorul fie în ceea ce
privește evoluția lumii noastre pe un drum sau altul, sau a vieți unui om
în parte?
152
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
153
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Spovedania unui om
Era o seară rece, noroasă, plouase în acea zi de iarnă, iar norii cenușii
amenințau cu încă o bună ploaie pe noapte.
Lucram pe atunci ca paznic pe șantierele din Valencia, de câte ori plecam
de acasă pentru a începe munca de noapte, aveam un sentiment de
disconfort, mă gândeam că cel mai bine este ca omul să lucreze ziua, iar
noaptea să stea acasă cu familia sa.
Aproape toate nopțile le începeam cu o mică stare de zbucium
interioară pe care căutam să mi-o calmez singur, gândindu-mă că totul nu
era decât temporar, și curând voi reveni la o viață normală și mă voi putea
odihni ca oamenii, dormind acasă nopțile și nu stând ca o pasăre de noapte
pe șantier, atent la fiecare zgomot din noapte.
Șeful de personal îmi spusese că în acea seară îmi va aduce un coleg
nou.
De obicei, stăteam câte doi noaptea pe șantierele mai mari unde pericolul
de a se fura era mai mare din cauza atâtor lucruri de valoare ce se aflau
acolo.
Mă întrebam ce fel de om o fi cel ce trebuia să vină în acea noapte, mă
puteam oare înțelege cu el, în mod normal curând aveam să aflu.
Când am ajuns la șantier, era deja acolo îmbrăcat în uniforma firmei,
cerceta locul și mă aștepta, șeful de personal îl adusese iar apoi plecase.
Era un bărbat de cinzeci și cinci de ani înalt, robust, cu un început de
chelie, cu fruntea brăzdată de cute adânci, sprâncenele aproape șterse,
ochii verzi mari, expresivi, ce de la bun început mi-au dat impresia că
oglindeau multă durere și în același timp un haos sufletesc teribil, iar mai
târziu aveam să aflu că nu mă înșelasem, nasul mare croit frumos ce-i
dădea chipului său un aer de bărbăție, obrajii săi erau brăzdați de cute,
întreaga expresie a feței lui îmi dădea impresia unui om căzut într-un abis
din care se zbătea și numai reușea să iasă.
Iar după toate discuțiile noastre nocturne aveam să aflu că așa și era.
Ne-am salutat după care el îmi spuse:
- Mă cheamă Julio!
154
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
I-am spus numele meu, iar apoi am început să-i arăt acel serviciu ce
trebuia să-l păzim împreună, după ce am terminat am mai discutat puțin
amândoi după care el îmi spuse:
- Am fost pastor metodist aproape douăzeci de ani.
Văzând nedumerirea mea, scoase din portofel legitimația sa de pastor și
mi-o arată, am rămas și mai surprins atunci când am văzut acea fotografie
a sa ce era făcută pe când avea treizeci de ani, contrastul era izbitor, acolo
în poză arăta cu totul alt om și nu era faptul că era mult mai tânăr ci
întreaga expresie a feței și lumina ochilor erau atât de diferite în poză,
vedeam un bărbat în plină vigoare a tinereții cu ochii radiind de speranță
creștină iar întreaga expresie a feței lui îmi dădea impresia că în acea
perioada a vieții sale era plin de patosul celor ce predică cu toată puterea
ființei lor Evanghelia.
L-am privit din nou și într-adevăr era o mare deosebire între el cel de
atunci și omul din fața mea, mi-am pus întrebarea:
- Oare ce a cauzat această schimbare, și de ce nu mai este pastor?
Însă știam că trebuia să aștept pentru a auzi povestea lui de viață, eram
conștient că nu puteam așa deodată să-l întreb pentru că era de mal gusto
cum zic spaniolii adică de proastă educație.
Însă știam că în nopțile ce vom sta împreună, ușor omul se va deschide.
Îl admiram pentru modul său de a se comporta avea clasă în tot ce făcea,
educație, bun simț, și acea autoritate pastorală ce nu-i dispăruse de
asemenea avea o personalitate puternică, în modul său de a fi discerneam
demnitate și prezență bărbătească, însoțite de inteligență.
Am învățat multe lucruri interesante de la el, discutam mult împreună
despre artă, politică, cărți, filme, diferite teme din viață și bineînțeles
religie, în toate îmi era superior avea experiența sa pastorală și cunoștea
bine viața și oamenii.
Discutând într-o seară îmi spuse:
- Am avut o firmă a mea în Málaga, trebuia să mă ocup de prosperitatea
firmei și în același timp duceam o viață spirituală, de asemenea pregăteam
predici, știi atunci când trebuie să pregătești o predică în fiecare zi.
155
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
156
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
160
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
161
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Pierde vară
Pe când aveam douăzeci și doi de ani, înainte de a porni pe drumul
emigrării, un timp am lucrat la drumuri într-o echipă de asfaltatori.
Șeful de echipă se numea Tomiță, avea pe atunci în jur de patruzeci și doi
de ani, era un om cu experiență de viață, avea înmagazinate în mintea lui
lucruri bune și rele pe care le împărtășea celor mai tineri din echipă pentru
ai instrui pentru viață.
După cum el îmi istorisise, viața lui provenea dintr-o familie săracă de
la țară, făcuse doar câteva clase primare în satul lui, pentru că de mic copil
părinții săi îl dăduseră la stână pentru a avea grijă de oi.
Însă el avu ambiție și la nouăsprezece ani veni la oraș să își caute ceva de
muncă.
După spusele lui, atunci când păși pe străzile orașului căutându-și ceva de
muncă, era dispus să muncească orice, să măture străzile, să facă absolut
orice muncă numai să câștige bani.
Găsi de muncă pe șantier în construcții, unde se califică în meseria de
dulgher. După un timp intră la drumuri, la început ca muncitor necalificat,
apoi învăță meserie să paveze, să pună borduri sau pavele de piatră pe
aleile parcurilor.
Dar mai presus de orice, învăță să tragă la greblă la asfalt, cu o unealtă de
lemn în formă de greblă după ce ceilalți muncitori întindeau cu lopețile
asfaltul fierbinte, el îi dădea un nivel modelând astfel viitoarea șosea.
Cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai bun în acel domeniu
fiind foarte apreciat de șefi.
Deveni omul de încredere al patronului, și așa ajunse șef de echipă.
Știa să lucreze foarte bine și să aducă beneficii acelei firme.
De asemenea, pe muncitorii din echipa lui știa cum să-i pună la muncă
și cum să le dea pauze.
Nu înțelegeam cum acolo în mijlocul grămezilor de asfalt fierbinte
lucrând alături de noi, rămânea mereu curat, pe hainele lui nu vedeai pete
decât foarte rar.
162
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
164
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Dar mie nu îmi place cum își trăiește viața, ia banii și dispare, și
într-un sfârșit de săptămână cheltuie tot salariul cu femeile și pe băutură
în anturajul lui.
Și mie îmi place să mă distrez însă nu așa, totul trebuie făcut cu chibzuință
în viață, altfel cu ce te alegi?
Gândește-te la el, se apropie de treizeci de ani nu are casă, nu are bani
strânși, umblă brambura prin viață, și este băiat bun cu calități, însă uneori
îl văd cum vine la serviciu prostit de foame și îmi face greșeli pe care eu
trebuie să le repar în urma lui.
Și tac pentru că știu că e bun și dacă ar mânca așa... ca la mama acasă, el
ar da un bun randament.
Însă așa cum îl văd îmi creează o stare de nervi, să văd un muncitor așa
de bun ca el împotmolit mereu în aceleași circumstanțe din care nu iese
niciodată.
În timp ce noi discutam, la distanță ieșind dintr-un chioșc de băuturi
răcoritoare, venea Marius mergând agale pentru că era o zi de luni, iar
duminică noaptea avusese un chef teribil ce se prelungise până în zori
într-un anturaj rău famat.
Marius avea un obicei destul de rău, de câte ori lua salariul își lua haine
noi, apoi cum banii se dădeau mai mereu vinerea pleca sâmbătă și
duminică cu hainele noi la chefuri, iar luni venea îmbrăcat cu aceleași
haine noi la lucru, muncea cu ele mai multe zile până se deteriorau.
Și venea ziua celuilalt salariu și atunci istoria se repeta, el își cumpăra alte
haine noi cu care avea apoi să vină la lucru, nu înțelegeam de ce nu își lua
niște salopete pentru lucru.
Tomiță privindu-l pe Marius, nu mai putu să se stăpânească și strigă la el:
- Haide măi pierde vară mai repede că avem treabă, ce crezi că toată ziua
ai să-mi stai prin baruri și chioșcuri să te dregi tu după cheful de aseară.”
Marius de la depărtare îi răspunse cu glas stins:
- Ce vrei nea Tomiță lasă-mă în pace.
Apoi Tomiță se întoarse spre mine și îmi spuse:
- L-am numit așa în urma a ceea ce noi am discutat, am vrut ca tu să mă
înțelegi și mai bine.”
165
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
166
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
167
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Dar trecând peste toate detaliile aș dori să descriu momentul cum l-am
cunoscut pe soldatul Emanuel Enaru.
Era iarnă, frig, câmpul care înconjura unitatea de jur împrejur era alb, îmi
făcea o deosebită plăcere să privesc la orizont câmpul acoperit de zăpadă.
Eram istovit, stresat, nu găsesc cuvântul potrivit pentru a exprima starea
mea interioară.
Un caporal de prin București făcea instrucție cu mine.
După amiază la plecarea cadrelor mă întâlnise pe sectoare și mă alerga,
striga la mine, gesticula, la un moment dat îmi puse mâna în gât strigând:
- Bă gloabă mare, îți arăt eu ție armată, te învăț eu pe tine ce înseamnă
armata.
Asta îmi mai trebuia nu era destul cu ce aveam pe cap.
Trânti apoi câteva înjurături, era un tânăr slab cu o față urâtă având o
privire crudă.
Însă în momentul cel mai critic se auzi o voce:
- Corbea dacă soldatul ăsta îți dă una, te-a terminat,
după care începu să râdă.
Caporalul se înfurie și mai tare dar totuși mă lăsă în pace.
Am întors capul și pentru prima oară l-am văzut pe soldatul Emanuel
Enaru, era santinelă la postul numărul unu la poarta unității.
Era de înălțime mijlocie însă ceea ce impresiona la el era fața și în special
ochii albaștrii, o nuanță de albastru deschis, de o culoare ce uneori o
surprinzi pe cer, fruntea înaltă, fața frumos construită reflecta un spirit de
altruism, ca un tablou al oamenilor de treabă.
Bineînțeles că toată această descriere nu se bazează doar pe prima
impresie ci îl descriu așa cum l-am cunoscut și analizat mai târziu.
Nu doresc să se înțeleagă că serviciul militar nu își lăsa-se urme negative
asupra acestui tânăr, dar ceea ce impresiona la el era partea luminoasă a
ființei lui.
Viața sa printre noi era asemenea razelor de soare într-o dimineață de
iarnă încălzind puțin și înviorând atmosfera.
169
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Cât de minunate sunt viețile unor oameni cu care te-ai întâlnit în viață
și te-au influențat în bine, odată cu scurgerea vremii îți rămân despre ei
niște amintiri plăcute.
Au trecut zile, săptămâni, luni, am început oarecum să mă adaptez și
integrez, într-o oarecare normalitate în cadrul vieții de soldat, deși
niciodată trebuie să recunosc nu m-am putut integra pe deplin.
Dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu am putut trece totul cu bine.
Îmi aduc aminte de o seară de iarnă când eram în dormitor și s-a adus
vestea de la corpul de gardă (pe atunci nu făceam gardă mai târziu am
făcut cam șase luni de gardă permanentă) că soldatul Emanuel Enaru a
fost împușcat în cap, și că este în comă la spitalul militar din București.
Am rămas consternați cu toții.
Iată cum se întâmplase incidentul.
După toată procedura care trebuia efectuată înainte de a intra în gardă, mă
refer la primirea armelor, a munițiilor, un soldat pe nume Andrei în corpul
de gardă a luat arma și a început să se joace, să creeze un fel de simulacru
cu scene din filme îndreptând arma spre soldatul Enaru, punând vergeaua
armei pe țeavă scoțând și băgând gloanțe pe țeavă, până când din greșeală
a apăsat pe trăgaci și Emanuel s-a prăbușit într-o baltă de sânge.
A mai trăit în jur de o săptămână apoi a murit.
Ceea ce a fost și mai tragic este faptul că o lună înainte de moartea sa,
cineva din familie a fost la unitate și l-a rugat pe comandant să-l lase într-
o permisie, însă comandantul unității a refuzat spunând poate mai târziu.
Apoi și mai tragic a fost faptul că în momentul morții sale mai avea
doar o lună până la liberare și nu fusese niciodată acasă.
Acel incident mi-a produs multă durere, ceva în mine se frânsese, pentru
că Emanuel era mort.
Nu puteam să-mi imaginez schimbul gărzii pe care îl vedeam uneori prin
unitate când eram la instrucție sau la diferite munci fără acel tânăr frumos
cu acei ochi albaștri din care reflectau sentimente umane autentice.
Acest incident s-a întâmplat în mare parte și datorită faptului că
caporalul de schimb, sau sergentul de serviciu erau soldați gradați din
același leat cu soldații care făceau gardă.
170
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Și când nu mai erau alte cadre prin preajmă, practic nu mai aveau nici
o autoritate asupra soldaților.
În alte unități am văzut că erau sergenți angajați și asta făcea diferența în
corpul de gardă.
Sosi și ziua liberării pentru leatul lui Andrei, dar el a rămas închis în
arestul corpului de gardă la o unitate alăturată.
Îl vedeam uneori când îl duceau la proces sau prin curtea unității mereu
acompaniat de un soldat înarmat.
O schimbare se produsese în el nu mai era acel tânăr voios, pus pe glume,
ci devenise foarte serios.
Îmi dădea impresia că se maturizase brusc, începea să înțeleagă ceea ce
făcuse și anume că dintr-o joacă irațională distrusese doua vieți cea a lui
Emanuel și a sa.
Timpul trecea, făceam gardă permanentă și priveam acel peisaj ce îl
vedeam împrejurul unității.
Era câmp, iar la distanță de câțiva kilometri se vedeau sate.
Erau câmpuri de grâu, de porumb, apoi cerul albastru, plopii înalți din
incinta unității totul îmi strecura în suflet un sentiment al frumuseții vieții
de la țară.
Se apropia liberarea, am observat în rândul soldaților în acele clipe o
nerăbdare, iar în unii o predispoziție spre visare, spre ceea ce vom face în
viața civilă, și cu câtă naivitate mai visam și eu pe atunci, rămâneam ore
în șir în postul unde eram santinelă cu privirea ațintită în zare făurindu-
mi vise de cum va fi viața mea în libertate.
Dar să revin la cele două vieți distruse, cu siguranță că și ei au avut
vise și dintr-o dată au fost năruite.
Mă gândesc la Emanuel, oare ce a fost la el acasă în satul lui când vestea
morții lui a ajuns acolo?
Avea și el o mamă cel iubea, de asemenea o logodnică cel aștepta, alături
de care își făurise atâtea vise.
Oare nu s-ar fi putut evita distrugerea acelor două vieți?
Cred că Andrei de nenumărate ori a reconstruit acea scenă sinistră
spunându-și:
171
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
172
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
173
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
174
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
175
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
- Tamaș ai grijă ce faci vei merge ca soldat la București unde vei întâlni
tot felul de șmecheri în mod special soldații de ciclul doi, supune-te nu îți
pune mintea cu ei, căci dacă îl vei lovi pe unul ai să-l omori sau ai să-l
nenorocești, vei merge în batalion și viața ta va fi ratată, nu vei mai putea
veni curând acasă, nu vei mai vedea munții, pădurile și caii noștri de acasă
care îți plac, iar fata de care ești îndrăgostit va fi a altuia.
Așa că rabdă, trece un an vii acasă și s-a terminat.
Eu nu pot decide pentru tine acolo în armată, ascultă-mă și te vei întoarce
liniștit acasă.
Știi când veneam cu trenul spre București am analizat toate sfaturile
pe care le-am primit de la prietenii mei despre modul cum trebuie să mă
comport în armată, însă nici unul nu se asemăna cu cel primit de la mama,
mi s-a părut plin de înțelepciune și de aceea am decis să-l urmez.
Acum înțelegi de ce mă comport așa, pentru că mi-e dor de libertate, de
viața mea de acasă, de acea fată ce mă așteaptă.
Dintr-o dată în mintea mea ca un fulger, s-a făcut lumină și am înțeles
ce aveam de făcut, dar ca să pun în practică îmi venea greu, nu puteam
așa de ușor ca Tamaș mi-a trebuit un proces întreg de durată mai lungă.
De fapt acesta a fost doar unul din sfaturile pe care Dumnezeu încerca
să mi le transmită în acea perioadă.
Odată eram tot cu Tamaș și cu încă un soldat pe sectoare, iar Tamaș
începu să cânte cu o voce sonoră, bărbătească, fața sa radia de bucurie și
entuziasm în timp ce cânta în limba maghiară.
L-am întrebat ce semnificație aveau acele cuvinte, iar el mi-a spus că în
cadrul ceremoniilor religioase din biserica catolică uneori se cânta acel
imn, iar că mesajul cel transmitea era despre faptul că războiul trebuie luat
dintre oameni pe aripile unui porumbel alb ce se înalță spre cerul senin iar
pacea trebuie să domnească între oameni.
De atunci am urmărit comportamentul lui Tamaș, mereu avea aceeași
atitudine, și nu am mai văzut să fie umilit ca în acea seară.
Însă din modul cum se comporta îmi dădea impresia că era superior
celorlalți prin priceperea pe care o avea în lucrurile practice, prin
demnitatea lui, prin forța ce o avea pentru muncă.
176
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
177
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
178
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
179
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
O moarte tragică
Știrea a fost difuzata pe marile canale de televiziune din Spania și a
șocat prin duritatea ei, era vorba despre faptul că un tânăr polonez de
douăzeci și patru de ani a murit într-un azil, era subnutrit cântarea doar
treizeci de kilograme.
Un alt polonez probabil un prieten de al său cu ajutorul unui telefon
mobil a filmat ultimele momente din viața acelui tânăr.
Se vedea în acel video interiorul azilului, niște oameni ce stăteau la coadă
pentru a primi micul dejun iar, pe un fel de canapea tânărul polonez
culcat, un paznic îl învelea cu o haină.
Imaginea video lui nu era de cea mai bună calitate, după ce știrea a fost
dată s-a spus că polonezul care a filmat a fost dat afară de la azil.
Mai dramatic a fost faptul că tânărul subnutrit fusese internat în spital
unde nu l-au ținut decât o noapte, iar a doua zi i-au făcut biletul de ieșire
din spital în ciuda faptului că era foarte grav.
Purtătorul de cuvânt din partea azilului a spus că au încercat să-i dea
de mâncare normal dar nu mai putea mânca, au încercat apoi cu lapte cu
biscuiți însă starea lui era foarte gravă, mi-am pus întrebarea:
„Oare această moarte nu putea fi evitată?”
Moartea lui mi-a adus aminte de o istorie reală petrecută cu ani în
urmă.
Doi alpiniști urcau pe un versant de gheață, unul urca înainte iar celălalt
venea din urmă, erau legați cu o funie unul de altul, iar la un moment dat
cel din urmă a început să alunece trăgându-l și pe cel de sus după el, a
alunecat pana ce a rămas deasupra unei prăpastii ținându-se doar de funia
cu care era legat de tovarășul său, care reușise între timp să se prindă de
stâncă și să se așeze într-o poziție în care putea să-și susțină colegul.
Cineva care a văzut totul a anunțat echipele de salvare care fiind în
apropiere veneau cu repeziciune, însă în momentul când erau aproape au
văzut cu stupoare că cel de-al doilea alpinist s-a prăbușit în prăpastie.
Au coborât pe acel versant de gheață și l-au salvat pe primul alpinist.
180
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
181
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
182
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Portrete de emigranți
Într-o seară rece de Noiembrie în Berlin mă întorceam cu metroul
acasă.
Deși nu știu dacă o locuință închiriată în străinătate, în care un emigrant
locuiește, poate înlocui acel loc numit acasă din România.
Însă trebuie acceptat și un astfel de loc ca un provizoriu acasă unde îți poți
regăsi liniștea, odihna, de asemenea refacerea puterilor pentru a înfrunta
vicisitudinile vieții din străinătate, și mai ales provocările noilor zile ce îți
stau în față.
Berlin este un oraș frumos, ce se întinde pe o suprafață mare cu multe
spații verzi ce acum sunt îmbrăcate în veșmântul toamnei, cu o altă ocazie
voi încerca să descriu puțin acest oraș.
Uneori este nevoie să călătoresc pe distanțe mari cu metroul sau
autobuzul.
În tot timpul călătoriilor lungi, îmi face plăcere să analizez fețele
oamenilor din metrou, mai ales că în Berlin poți întâlni oameni ce vin din
țări și culturi diferite.
De câte ori sunt prin părțile supraaglomerate ale Berlinului, am un
sentiment ciudat și anume, am senzația că m-aș afla în preajma Turnului
Babel, cred că numai acolo se putea vedea o așa de mare varietate de
persoane.
Îmi face plăcere să mă uit la oameni să-i studiez, îi văd pe unii obosiți
în haine de muncă ce se întorc spre casele lor.
De asemenea sunt foarte mulți studenți a căror înfățișare îți transmit
mesajul că ei se află în dimineața vieții și vor să reușească în marea
alergare a vieții, apoi vezi oameni curați, îngrijiți, pe care privindu-i îți
dai seama că toată viața lor au trăit echilibrat, îmbătrânind frumos.
Există unii cu unele fizionomii pe care le întâlnești prin anumite
cartiere ale Berlinului care înspăimântă prin degenerarea morală la care
au ajuns și care se vede imprimată pe fețele lor.
La una din stațiile la care metroul s-a oprit a urcat un tânăr rus.
183
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Înalt, cred că avea până în treizeci de ani, cu părul mare, blond legat la
spate într-o coadă de asemenea avea o barbă mare blondă, impresionau
ochii săi albaștrii ce reflectau noblețe, iar fața sa avea o expresie frumoasă,
inteligentă, întreaga sa înfățișare îmi amintea de preoții sau călugării tineri
ce-i văzusem cu ani în urmă prin mănăstirile din România.
Avea o atitudine plină de demnitate, părea un tânăr cu o puternică
personalitate.
Era îmbrăcat cu o haină de velură maro, niște blugi și încălțat cu niște
ghete de piele maro, hainele îi erau curate de asemenea era îngrijit,
păstrându-și o bună igienă.
După ce făcu o reverență acompaniind-se de chitară începu să cânte cu
o voce sonoră, melodioasă, puternică, am rămas surprins de talentul său
muzical.
De asemenea am observat că oamenii din metrou erau surprinși de vocea
acelui tânăr.
Îmi amintea de muzica gregoriană iar fața sa era serioasă, concentrată în
timp ce cânta, ochii săi îi străluceau de plăcerea ce el o simțea atunci când
cânta, termină în câteva minute apoi făcu o reverență și porni să strângă
bani de la cei ce voiau să-i dea câte ceva, i-am oferit și eu un euro ca de
la un emigrant la un emigrant.
Mi-a mulțumit înclinându-și puțin statura sa înaltă și m-a privit cu acei
ochi albaștrii senini ce dădeau chipului său tinerețe și frumusețe
bărbătească.
Cred că portretul său ar fi trezit dorința unui pictor de al picta și mai
ales cred că ar fi fost impresionant de surprins acel moment în timp ce el
cânta, expresia feței sale din acel moment merita efortul de a fi pictată pe
pânză, cred că o astfel de pictură ar fi încântat iubitorii de frumos și artă.
Iată mi-am zis, un rus autentic, și deși nu am înțeles cuvintele din
cântecul său pentru că a cântat în rusește, m-a impresionat talentul său.
Însă pe de altă parte cum e posibil ca un asemenea talent să se piardă
îngropat într-un metrou din Berlin.
De ce nu a ajuns departe în lumea muzicii?
184
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
187
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
188
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Amintiri triste
Într-o frumoasă noapte de vară, la o oră destul de târzie, mă întorceam
spre casă admirând bolta înstelată și meditând la anumite idei ce le
descoperisem din cărți.
Străzile pe care înaintam în noapte erau pustii, și casele cufundate în
noapte îmi dădeau impresia că totul în jurul meu se afla într-un repaus
odihnitor.
La cei douăzeci de ani pe care îi aveam pe atunci, mă bucura faptul că
puteam așa singur mergând în noapte să meditez la unele lucruri minunate
descoperite în urma lecturilor mele.
Totul în jurul meu era cufundat în liniștea nopții de vară, încât nu auzeam
decât zgomotul pașilor mei pe caldarâm.
Ce minunate momente am trăit în anii tinereții, și când spun asta mă refer
în primul rând la timpul pe care îl dedicam cititului și la momentele de
meditație ce au urmat în urma acelor ore petrecute aplecat asupra cărților.
Cum mergeam adâncit în propriile mele gânduri, nu mi-am dat seama
de apropierea unui bărbat ce avea în jur de treizeci și cinci de ani, până ce
el a început să vorbească deodată tare, străpungând liniștea nopții.
Am ridicat ochii și l-am privit pe acel om ce era îmbrăcat destul de
curat, cu părul negru pieptănat peste cap, cu ochii căprui și întreaga
expresie a feței destul de simpatică.
Însă era ceva straniu în discursul său ce era interminabil, părea ca
format din mai multe discursuri, iar frazele care le rostea una după alta nu
aveau nici o legătură una cu cealaltă.
Tot ce el spunea era foarte incoerent încât mă uimea, vorbea continuu
cu o voce puternică.
I-am privit ochii săi cu mai mare atenție, și am văzut în ei o lucire stranie
ce trăda pierderea sănătății mintale.
Preț de câteva minute l-am ascultat pe acel om după care am încercat
să-i vorbesc, dar nu era chip să mă asculte pentru că vorbea continuu și
incoerent.
189
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Apoi la fel de brusc cum apăruse, a plecat din fața mea și a pornit în
noapte continuându-și șirul său de vorbe fără nici o legătură între ele.
Acea întâlnire din noapte, m-a umplut de tristețe risipindu-mi starea mea
de liniște interioară.
Am intrat în casă și mi-am făcut un ceai, iar în timp ce îmi beam ceaiul
nu puteam uita acea apariție din noapte.
Mă întrista faptul că un bărbat tânăr, ajunsese în acel hal de nebunie.
Îmi aduc aminte că timp de mai multe zile m-a urmărit în minte imaginea
jalnică a acelui bărbat perorând în noapte cuvinte fără nici un rost. În toată
acea imagine înțelegeam că era atât de multă durere și neputință
omenească.
La ceva timp după acea întâmplare, eram într-o dimineață de vară în
fața spitalului de psihiatrie așteptând pe cineva.
Clădirea veche a spitalului îmi părea sinistră poate și datorită faptului că
știam ce se petrece dincolo de acele ziduri.
În curtea spitalului se aflau mai mulți pomi și câteva bănci, iar gardul ce
înconjura spitalul era din bare metalice ce erau ascuțite la vârf ca niște
sulițe, tot acel gard era vopsit în verde și foarte înalt.
Deodată liniștea acelei dimineți de vară fu întreruptă de strigătul
deznădăjduit al unui tânăr ce ieși pe ușa spitalului și începu să strige:
„Vreau la mama, vreau la mama…”
Era un tânăr înalt, brunet, slab, îmbrăcat în pijamale și purta peste
pijamale un halat de o culoare grena închis.
Alergă foarte repede până la acel gard cu bare metalice și se prinse
deznădăjduit de acele bare.
Apoi începu escaladarea acelui gard, ajungând însă în vârf nu putu să
sară în stradă pentru că vârfurile acelor bare i se înfipseră în pijamale și
halat și rămase suspendat pe acel gard neputând să ajungă în stradă și nici
să se întoarcă înapoi.
Repeta doar cu un glas tânguitor:
„Vreau la mama acasă…”
190
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
În urma lui veniră cu pași repezi doi bărbați, unul din ei era un bărbat
mărunțel și șters, celălalt era de înălțime mijlocie, solid, având niște brațe
puternice, părea să fie un fel de supraveghetor în incinta acelui spital.
Îmi dădea impresia din expresia feței sale rotunde și mai ales din privirile
ochilor săi albaștrii, că era de temut pentru bolnavii mintali din locul
acela, probabil că impunea ordinea acolo prin forța pumnilor.
Am observat că atunci când acel tânăr l-a văzut apropiindu-se de el, a
început să aibă un tremur nervos în glas.
Acel bărbat a pus mâna pe tânărul cocoțat pe gard și ia spus:
„Ce cauți mă aici?”
Răspunsul tânărului din vârful gardului veni cu o notă de profundă
durere ce se simțea în glasul său:
„Vreau să mă duc la mama...”
„Bine, bine, lasă că te duc eu nu avea nici o grijă…,”
spuse acel bărbat puternic ce îmi dădea impresia că își stăpânea cu greu
mânia și dorința de a se năpusti asupra tânărului cu mintea pierdută.
Cei doi l-au ajutat pe acel tânăr să coboare de pe acel gard ducându-l
înapoi în acel spital.
Pe mine însă m-a zguduit profund acel tânăr cu acea durere zugrăvită
pe chipul său și strigătul său jalnic:
„Vreau la mama, mă duc la mama...”
Erau cuvintele pe care le repetase de câteva ori.
În adâncul minții sale bolnave probabil că se imprimase în mod profund
chipul duios al mamei sale, iar în noaptea nebuniei în care se zbătea tânjea
după mama sa, convins fiind că doar ea îi putea alina durerea.
Mult timp după acea zi, am fost urmărit de acel strigăt tânguitor al
acelui tânăr.
Și m-am întrebat:
„Oare cum de ajunsese în acel hal de nebunie?”
Am înțeles pe atunci, și înțeleg cu mult mai bine acum că una din cele
mai mari nenorociri ce îl pot lovi pe om este pierderea sănătății mintale.
Trist este faptul că în contextul păcatului, al suferinței umane, uneori se
poate ajunge la pierderea sănătății mintale.
191
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
(Proverbe 3;3-7)
193
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
194
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Lumea prosperității
În ultimul timp are loc un exod masiv al oamenilor ce pleacă din
Spania spre a căuta un viitor mai bun în țări precum: Olanda, Germania,
Anglia, Norvegia, Suedia etc.
Trist este faptul că pe lângă emigranții care pleacă din Spania și se
îndreaptă spre țările lor de origine, fie spre țările amintite sunt și mulți
spanioli ce emigrează de asemenea, am observat că tinerii spanioli ce au
terminat o facultate și nu găsesc serviciu în Spania învață engleză sau
germană și apoi emigrează.
Spania a devenit o țară ce nu mai oferă un viitor sigur celor mai mulți.
Acest exod m-a prins și pe mine, și am hotărât ca încă o dată să emigrez
pentru a începe de la zero în altă parte, am ales Germania fiind pe deplin
convins că este ultima dată când mai emigrez, asigurându-mă pe mine
însumi că mă voi întoarce în România cu banii câștigați, îmi voi termina
casa, îmi voi plătii datoriile și gata cu străinătățile voi face ceva util în
România.
Pe peronul autogării din Barcelona în timp ce așteptam autocarul
pentru Germania atenția mi-a fost atrasă de discuția dintre un bărbat înalt,
puternic, ce era din Bulgaria și o femeie.
Acel om spunea:
„Am lucrat în diferite locuri în Spania timp de opt ani, munci dure, am
rămas cu probleme la spate, însă cel puțin altădată era de lucru aici și totul
era bine, însă acum nu mai este de lucru de aceea plec spre Germania,
băiatul meu este de ceva timp acolo lucrează, este mult de lucru însă
principala problemă este limba germană trebuie să o învăț altfel șansele
sunt mici de a lucra și a reuși.
Ce bine ar fi fost dacă în toată Europa s-ar vorbi o singură limbă nu ar mai
fi atât de greu de emigrat ne-am descurca altfel.”
Iar acea femeie ce era din Brazilia a spus:
„Eu lucrez de mai mult timp în Germania la un restaurant, am învățat puțin
limba, este adevărat că se poate prospera în Germania dar trebuie să
muncești.”
195
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Interesant că acel om după cei opt ani de Spania încă mai era plin de
entuziasm, de elan de a emigra mai departe de a începe din nou in
Germania în ciuda tuturor obstacolelor ce le avea în cale.
Erau în acel autocar oameni din diferite părți ale pământului arabi,
africani, am observat că erau și din diferite țări ale Americii de sud, de
asemenea chiar și o familie de țigani români ce aveau bani i-am surprins
când îi numărau iar pe la toate popasurile cumpărau ce era mai scump de
mâncare. Spanioli nu erau de obicei ei caută cu mult timp înainte de a
pleca ofertele ce sunt pe internet și călătoresc cu avionul la un preț destul
de mic.
Din toate frânturile de dialog ce am prins de la acei oameni, din ceea
ce li se citea pe față am înțeles că aproape toți plecau spre Germania în
căutarea unui nou început în lumea prosperității.
Stând între acei oameni în timp ce călătoream cu autocarul mi-am adus
aminte de un film ce l-am vizionat în ajunul plecării este vorba de filmul
„La nave del destino” (Corabia destinului ) în care era vorba de un grup
de puritani din Europa ce emigrau în secolul XVII din cauza persecuției
religioase spre lumea nouă așa cum se spunea pe atunci despre America,
însă cu ajutorul tenacității căpitanului ei ajung la destinație unde pot să-și
înceapă viața ca și coloni.
Însă deși trec prin multe peripeții până la destinație în tot timpul
drumului în film este foarte bine redat acel freamăt, acel zbucium, acea
dorință a celor ce emigrează de a începe de la capăt și apoi unele priviri
și atitudini din film le regăseam printre noi cei din autocar, ideea
prezentată în film era că până la urmă unii au reușit alții au murit din cauza
molimelor ce apăreau la bord, însă și noi cei ce emigram din nou eram
conștienți că ne așteaptă triumful sau eșecul însă pentru noi era doar o
problemă de ordin material și nu o problemă de viață sau de moarte ca
pentru acei coloni.
La unul din popasuri atenția mi-a fost atrasă de un tânăr african ce era
înalt, slab, cu acele trăsături specifice senegalezilor, stătea foarte retras cu
gluga hanoracului își acoperea capul, am observat că nu mânca nimic, nu
cumpăra nimic...
196
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
197
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
199
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
200
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
201
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
202
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Alfabetul emigranților
De mai bine de un an de zile îmi desfășor viața în Berlin.
În tot acest timp am învățat lucruri interesante despre procesul integrării
într-o țară ca Germania și mai ales despre natura omului.
Pe măsură ce am parcurs tot acest timp am avut tot mai mult convingerea
că toată experiența mea despre ce înseamnă integrarea într-o țară străină
acumulată în Spania de a lungul anilor este foarte mică în comparație cu
ceea ce înseamnă să te integrezi în Germania unde noii sosiți întâmpină
un teren foarte ostil pentru integrare.
Prima școală de limbă germană pentru emigranți la care am participat
era situată într-un cartier predominant de emigranți în mod special de turci
ce aveau mici negoțuri la parterele acelor blocuri vechi în care marea
majoritate dintre ei locuiau, de fapt ei se simt în Berlin ca la ei acasă.
Pentru că după terminarea celui de-al doilea război mondial turcii au
ajutat la reconstruirea Berlinului și așa se face că au rămas continuu în
Berlin iar copii lor ce se nasc aici merg la școli germane și adoptă
mentalitatea germană ce este atât de diferită de cea a turcilor și bineînțeles
de cea românească.
Niciodată acești copii născuți și crescuți în Germania nu vor dori să se
întoarcă în țările lor de baștină, bineînțeles că sunt și excepții însă eu mă
refer la modul general.
În acel cartier în care eram înconjurat de emigranți aveam impresia că
nu sunt un străin ci unul ca și ceilalți ce caută un nou început.
Am înțeles că în alte părți ale Germaniei emigranții sunt priviți mai rău
însă în Berlin nu pentru că locuiesc aici foarte mulți străini din aproape
toate colțurile lumii, de asemenea în acel cartier puteai întâlni unii oameni
cu niște fețe pe care era puternic accentuată degenerarea morală în care ei
ajunseseră, iar unii după fizionomiile și atitudinile lor îți dădeau impresia
că probaseră absolut totul în materie de plăceri păcătoase ce contravin
bunului simț și că nimic nu îi mai putea surprinde.
În acea clasă a școlii de limbă germană eram în jur de treizeci și cinci de
persoane.
203
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
205
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
„Ai mare grijă acest oraș poate pierde suflete valoroase aici o persoană
foarte ușor poate decade și renunța la tot ce e nobil, de asemenea sunt
destui care din cauza stresului și a depresiei și-au pierdut facultățile
mintale, ai mare grijă trăiește echilibrat, pornește în acest proces al
integrării pas cu pas nu aștepta rezultate uriașe deodată ci mulțumește-te
cu ce ai deocamdată căci viitorul îți va aduce și prosperitate trăiește cu un
optimism realist ce îți poate aduce echilibru interior.
De asemenea încrede-te în Dumnezeu și nu înceta în a trăi o viață
spirituală autentică.”
Iar la întrebarea mea:
„Ce fel de oameni sunt germanii?”
Ea mi-a răspuns:
„Eu îi admir pentru că ei gândesc, că în absolut totul ei trebuie să fie
primii, mai ales în domeniul educației, iar unii dintre ei din mândrie vor
să fie mai presus de noi.
Însă ai dintre ei unii ce sunt foarte culți și pasionați de filozofie și
literatură, de asemenea mulți dintre ei trăiesc în stres pentru că nu sunt
mai bogați.
În general sunt foarte muncitori și bine pregătiți profesional în orice
domeniu, vei întâlni însă aici în Berlin și a cea clasă dintre ai lor ce nu au
educație sunt rasiști de fapt există în Oranienburg și un partid al naziștilor
destul de periculoși pentru mulatri și negri, însă vorbind de acea clasă ce
nu are multă educație ei îți fac cele mai multe probleme pentru că mereu
au impresia că noi emigranții concurăm cu ei și le luăm locurile de muncă
și ne înălțăm mai presus de ei în societate, trebuie să ai grijă cu astfel de
oameni.
Însă în general germanii au un orgoliu puternic de a demonstra că ei
sunt cei mai buni în toate, de asemenea sunt foarte rezervați și țin mult la
confortul lor personal.”
Dincolo de orice altă argumentație unii dintre noi emigranții avem o
certitudine și anume faptul că mâna cea bună a Dumnezeului nostru se
află peste fiecare dintre noi într-un mod cu totul special.
208
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
209
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
210
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
214
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Însă să nu uităm că cei mai mulți din acești refugiați ce vin sunt doar
victimele unor jocuri meschine ce se desfășoare în spatele cortinei.
Alfabetul emigranților implică de asemenea să știi să te integrezi în
cultura țării în care emigrezi și mai ales să nu produci haos și dezbinare
în societatea în care vii să trăiești.
De altfel cartea Apocalipsei ne vorbește despre sfârșitul istoriei
suferinței și a păcatului, iar apoi ne spune despre un nou început în cetatea
lui Dumnezeu ce se va coborî pe un nou pământ unde oamenii din orice
popor vor avea acces liber nelimitat la izvoarele fericirii.
Acesta este viitorul omenirii sau mai bine zis a celor ce îndeplinesc
condițiile atât de clar scrise în Cartea Cărților.
Ce se va întâmpla aici și acum?
Este o întrebare care neliniștește pe mulți există o teamă de viitor
teribilă de asemenea unii se întreabă care vor fi consecințele acestui exod
masiv pentru economia Europei.
Cred că doar viziunea noii lumi ce va veni ne va da forța să stăm în
picioare înfruntând vicisitudinile vieții.
Vestea bună a Evangheliei este că există speranță pentru viitorul
omenirii nu vom fi abandonați în haos și distrugere, speranța noastră a
tuturor pentru un viitor luminos se află într-o singură persoană Iisus
Hristos despărțiți de El nu ne așteaptă decât haosul, întunericul spiritual,
spaima pentru ziua de mâine și viitor.
Lumea în care trăim se prăbușește pe zi ce trece tot mai mult din punct
de vedere spiritual și economic.
Ca indivizi avem nevoie să fim susținuți de Dumnezeu să nu ne prăbușim
și să rămânem în picioare având în inimile noastre credință, speranță și
dragoste.
215
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
216
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
217
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
218
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
219
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
220
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Lumea emigranților
Pe o șosea ce șerpuia printre câmpurile de rapiță, înainta un microbuz
ce transporta câțiva emigranți români ce se întorceau spre casă.
Apusul acelei zile era magnific, de la bolta cerească de unde razele
soarelui se răsfirau peste câmpurile în floare de rapiță făcând să
strălucească florile galbene învăpăind întreaga câmpie, până la măreția
pădurilor de conifere ce se întindeau cu copacii lor falnici, la terminarea
câmpurilor de rapiță.
Bolta, apusul de soare, frumusețea câmpiei înflorite, măreția pădurii,
păreau înlănțuite ca într-o horă a serbării și preamăririi frumuseților
naturii.
Acei emigranți străbăteau o parte a Germaniei pentru a ajunge în
România.
În afară de șofer, erau în jur de opt persoane în acel microbuz.
De ceva timp începuse o discuție destul de interesantă între doi pasageri
ce erau așezați în spatele șoferului.
Unul din ei se numea Petre, era un bărbat înalt, cu părul cărunt, ochii
albaștrii, fața sa marcată de riduri dădea impresia că trăise mult timp
departe de casă.
De altfel el muncea de mai bine de douăzeci de ani în occident, venea
de două ori cel mult trei ori pe an acasă, de meserie era lăcătuș mecanic.
Soția sa împreună cu băiatul său locuiau în România.
Petre era nespus de bucuros pentru că la cei cinzeci și cinci de ani ai săi
era bunic pentru prima oară și deși își văzuse pe Messenger nepotul, dorea
să ajungă acasă să-l îmbrățișeze și să-l simtă la pieptul său.
Cumpărase cadouri pentru ai săi, inclusiv pentru nora sa și spera ca cel
puțin pentru o perioadă mai lungă să rămână acasă.
Avea undeva prin Bistrița o vilă unde locuia cu familia sa.
Bărbatul care era în apropierea lui Petre și care discutase până atunci
cu el se numea Alexe, era un bărbat de înălțime mijlocie, viguros și cu un
chip înroșit, întreaga piele de pe fața sa se înroșise din cauza faptului că
uneori consuma destul de mult alcool.
221
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
M-am resemnat să-i tot arăt pe hartă orașul unde voiam să ajung și
stăteam acolo lângă oamenii ce stăteau la coadă și mă frământam teribil
până a sosit un tip ce părea foarte descurcăreț și care era român.
El s-a apropiat de mine și m-a întrebat care este problema mea și când a
auzit despre ce este vorba mi-a luat banii s-a băgat în față și imediat mi-a
cumpărat bilet, după care m-a condus până la locul de unde trebuia să iau
autocarul spre Malaga.
Apoi mi-a spus:
„Eu sunt un hoț de buzunare, dacă voiam îți luam toți banii dar mi-ai căzut
bine și de aceea te-am ajutat.
Pe viitor nu trebuie să mai fii atât de încrezător cu străinii ce se apropie
de tine, chiar dacă sunt români.”
Am rămas surprins de tot ce mi-a spus acel tânăr, de aceea îți dau dreptate
că este foarte important învățarea limbii măcar la nivel basic pentru a
putea pluti pe valurile vieții de emigrant.., argumentă Toader.
- Ei, dar dincolo de toate aceste neplăceri ale vieții de emigrant, realitatea
tristă este faptul că trăim în plin război biologic.., afirmă Alexe.
- Se pare că ai dreptate.., întări Petre.
- Nu că se pare, ci chiar așa este și vor să ne vaccineze aproape forțat deși
ei spun că nu este obligatoriu să te vaccinezi.
Deja la noi la abator sau făcut liste ca să fim vaccinați și ni se spune că
dacă nu ne vaccinăm vom fi dați afară.., argumentă Florin.
- Prea sunteți categorici, dar poate este doar un virus cu care oamenii de
știință și medicii se luptă și vor să ne salveze iar voi îi blamați prin ceea
ce spuneți.., interveni în discuție o femeie de șaizeci de ani al cărei chip
palid și suferind trăda faptul că se lupta cu un ulcer cauzat în urma
divorțului de bărbatul ei cu care conviețuise mai bine de treizeci de ani.
Ea se numea Doina și se întorcea din Germania unde își vizitase băiatul
care muncea în Postdam.
- Ar fi minunat ca ceea ce spui să fie adevărat dar din păcate asistăm la un
plan bine pus la punct pentru scăderea demografică a populației, și se pare
că prin intermediul virușilor creați în laboratoare și a vaccinurilor sunt pe
cale să înfăptuiască tot ce și-au propus.., replică Alexe.
225
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
226
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
227
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
228
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
229
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Timpuri apuse
Pe când eram copil și mergeam în vacanțe la bunicii mei simțeam o
adevărată bucurie.
Casa lor se afla întru-un sat numit Poșta din județul Tulcea ce era așezat
între niște păduri pline de farmecul naturii.
Ei aveau o casă cu o livadă de meri, peri în fața casei apoi grădina de
zarzavaturi, de asemenea o frumoasă vie.
Primăvara și vara era o adevărată fericire să te miști prin acel cadru, să
te joci, să simți că trăiești în acel cadru natural dat omului de la început să
trăiască.
Acel loc idilic al vieții de la țară îmi umplea întreaga ființă, mă
copleșea cu o stare de pace, de fericire mereu crescândă, mereu proaspătă
și care nu se epuiza niciodată.
Iar bunicii mei din partea mamei mă înconjurau cu grija și iubirea lor
duioasă.
Erau imaginea autentică a acelor țărani români ce munciseră o viață iar la
bătrânețe se odihneau bucurându-se că mai pot avea grijă de nepoți.
Mai veneau câteodată și alți nepoți de ai lor, însă am observat că atunci
când ne jucam în livada din fața casei bunicii noștri se bucurau pentru că
ne vedeau acolo în fața lor jucându-ne, râzând plini de acea fericire
copilărească.
Bunicul meu era un om ce trecuse prin multe în viața lui, se trăgea
dintr-un sat din județul Prahova era mocan și ne spunea că bunicul lui,
tatăl sau, fuseseră ciobani avuseseră oi multe iar el urmase o bună parte
din viața sa acea tradiție de familie, deși mai făcuse și altceva fusese
ospătar prin Galați, soldat pe front în timpul războiului, muncitor pe
șantier, lucrător la colectiv și bineînțeles cioban era pasiunea și plăcerea
sa de a merge cu oile la păscut.
Iar seara când ne așezam după cină în jurul său lângă vatra sobei în
care mai mocnea puțin jar începea să ne povestească istorii din viața lui,
pot să spun că avea un dar minunat de a povesti împletit cu un umor al
omului simplu de la țară ce învățase atât de multe lucruri din viață.
230
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
231
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Bunica însă era mai slăbită de anii de viață și greutăți, crescuse mulți
copii și nu se mai ocupa decât de mâncare, curățenie și pasările din curte.
Mă bucuram atunci când bunicul mă lua cu căruța fie la moară, sau la
cooperativă, însă cea mai mare bucurie o aveam atunci când mergeam cu
el la pădure după lemne.
Odată îmi aduc aminte am intrat amândoi cu căruța pe un drum ce
șerpuia printre copaci, urcam puțin în deal iar calul mergea ceva mai lent,
când deodată bunicul m-a făcut atent arătându-mi ceva în față, am întors
capul și am văzut un cerb cu câteva căprioare ce pășteau liniștite între
copaci.
Tot acel tablou natural mi-a rămas adânc imprimat în memorie, de la
cerul senin de vară la culoarea copacilor, apoi verdele viu al ierbii și
căprioarele păscând atât de liniștit, deodată calul a fornăit, apoi a nechezat
iar căprioarele s-au speriat fugind în pădure, iar bunicul s-a întors spre
mine zâmbind și mi-a zis:
- Ai văzut câtă frumusețe a creat Dumnezeu iar unii spun că totul a evoluat
și că nu ar exista un Creator, însă uităte numai la aceste culori frumoase
naturale, apoi daca privești o floare cine a colorat-o atât de frumos?
Îi plăcea să țină discursuri despre credința sa, despre convingerile sale
profund religioase, nu îi plăcea comunismul pentru că îi luase pământul,
oile, caii, avusese înainte de a începe colectivizarea cam două sute de oi
și câțiva cai și mai rămăsese cu zece oi, un cal și găini, primea de
asemenea o pensie.
Uneori îl auzeam când mai stătea de vorbă cu un vecin ce îl vizita adesea
spunând:
- Comunismul va cade așa am înțeles din cărți va ieși din nou la lumină
credința.
Una din cele mai mari bucurii ale bunicilor mei era atunci când
duminica le veneau copiii de la oraș în vizită și se umplea casa și curtea
de nepoți.
Puneau vara o masă mare plină cu de toate la umbra unui măr, erau de
toate pe acea masa și bineînțeles vin din via bunicilor, iar bunicul în capul
mesei radia de fericire, știam cum avea să se sfârșească ziua pentru el.
232
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
233
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Însă la unii din acești slujitori am văzut un fel de fariseism adică o lipsă
a unei vieți spirituale ai impresia că sunt ca niște actori într-o piesă de
teatru.
Dar părintele Pavel era un om ce trăia o viață spirituală autentică.
Înalt, slab cu fruntea și fața frumos construite, ochii negrii ce reflectau
acel patos cu care își trăia creștinismul era un om foarte echilibrat în
gândire, în vorbire iar când zâmbea pe fața sa se putea vedea o expresie
de bunătate și liniște sufletească.
Bunicul meu era un admirator al părintelui Pavel îl considera un om al
lui Dumnezeu, iar eu ca copil fiind stând în preajma acelui om mă
rușinam, poate era din pricina firii mele timide, sau poate că mă simțeam
intimidat de măreția acelui om (bineînțeles că toată această descriere nu o
fac doar pe acele impresii ale copilăriei ci pe tot ce am descoperit despre
el în adolescență și tinerețe).
Cred că Dumnezeu are oameni deosebiți în orice confesiune religioasă
important este ca atunci când suntem chemați să urcăm pe o treaptă mai
înaltă a cunoașterii adevărului este bine să nu ne împotrivim chemării
divine.
Dar să revin la acei ani minunați ai copilăriei, ai vacanțelor petrecute
acolo la țară în casa bunicilor, îmi aduc aminte de mirosul pâinii, al
plăcintelor ce bunica le scotea din acel cuptor mare de afară de asemenea
mâncarea gustoasă pe care o pregătea.
Seara cu greu ne opreau bunicii de la joacă să ne spălăm, să putem
mânca, ce frumoasă era viața pe atunci istoviți de joacă ne așezam cu
bunicii în jurul mesei auzeam behăitul oilor ce veneau de la păscut în
liniștea serii.
Apoi lin de tot noaptea se așeza peste sat învăluind totul în întuneric
iar stelele sclipeau frumos pe cer, iar seara când ne culcam în pat simțeam
liniște și eliberare în toată ființa mea de copil.
Oare de ce era totul atât de frumos pe atunci?
Mi-au rămas adânc imprimate în memorie portretele bunicilor, uneori
bunicul cântând din fluier sau povestindu-ne câte ceva seara iar bunica
într-un colț împletind.
234
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
235
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
236
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
237
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
238
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
239
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Privindu-l în timp ce predica înțelegeam mai bine acel măreț verset din
Evanghelia după Ioan ( 12-24):
240
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
241
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
242
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Un om suferind
Călătoream de la Valencia spre un sat numit Perello însoțit de un
prieten și o femeie tânără ce venise cu fetița ei.
Scopul nostru era să facem niște vizite unor oameni ce aveau nevoie de
ajutor.
Priveam din mașină acel peisaj ce se întindea în fața mea, o pădure de pini
frumoși înalți cu frunziș verde, iar unde se termina pădurea începea plaja,
de-a lungul Mării Mediterane.
Un tablou natural ce fascina, prin faptul că puteam vedea atât de
aproape acea minunată pădure și marea, iar peste tot în atmosferă
frumusețea primăverii.
Aveam impresia că tot acel tablou îmi strecura în suflet o bucurie de
nedescris, o stare de pace și armonie cu mine însumi și cu tot ce mă
înconjura.
Mă gândeam la cât de fericiți trebuie să fie acei oameni ce trăiau în
acele sate de pe lângă pădure ce zi de zi beneficiau de acel peisaj atât de
frumos.
Primul om pe care trebuia să-l vizităm era un tânăr țigan de douăzeci
și opt de ani, pe nume Alexa, pe care prietenul meu îl mai vizitase și în
altă ocazie.
Am înțeles că declara că nu fusese niciodată fericit, și nu înțelegea de
ce a trebuit să sufere atât de mult în viața lui.
Locuia cu încă o familie într-o casă închiriată în apropierea plajei.
După ce am ajuns și am făcut cunoștință, am început să-l analizez, era un
tânăr solid cu prezență bărbătească, însă ceea ce m-a surprins a fost fața
lui ce era marcată de o expresie de tristețe adânc întipărită, iar ochii să-i
căprui păreau suferinzi.
Expresia feței lui îmi dădea impresia că bucuriile cele mai obișnuite
ale vieții îl ocoleau.
Puțini oameni am întâlnit în viață atât de marcați de nefericire, iar când
vorbea și timbrul vocii sale dădea impresia că fusese în viață lovit de
valurile vieții mai tare decât alții.
243
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
După ce am început să vorbim câte ceva din Biblie, Alexa s-a decis să
ne spună povestea vieții sale:
„De mic copil am cunoscut ce este suferința, aveam doar șase ani când eu
și cu ceilalți trei frați ai mei eram acasă singuri târziu în noapte, mama și
tata erau plecați la niște rude.
Când casa noastră a luat foc, iar focul s-a extins cu putere a ars toată
casa până la temelie.
Vecinii au venit și au încercat să stingă focul însă nu au reușit, au intrat în
casă să ne salveze pe noi copiii, reușind doar pe doi eu și o soră ce avea
opt ani.
Ceilalți doi frați mai mici au murit din cauza fumului, a fricii cine știe.
Era un spectacol tragic să privești acea casă arzând și apoi ruinele ei
fumegânde.
Mama nu a mai putut să-și revină niciodată după cele întâmplate nu
putea accepta faptul că îi pierduse pe cei doi copii ai ei din cauza unei
vizite la niște rude și a murit așa cum se spune în popor de supărare.
La scurt timp oamenii din sat ne-au ajutat și am putut să construim o
altă casă.
Apoi tatăl meu s-a recăsătorit cu o femeie ce avea și ea doi copii.
Așa că am crescut cu mama vitregă ce nu se purta cu noi nici prea bine și
nici prea rău, iar tata abia dacă ne mai băga în seamă.
În copilărie, adolescență și tinerețe mediul m-a transformat, beam
fumam trăiam ca cei din jurul meu pentru că era tot ce eu știam despre
viață.
Într-o zi pe când aveam douăzeci și patru de ani apăru în cartier Vanciu
ce avea cam patruzeci și cinci de ani, un om foarte versat ce mai fusese în
afară, căuta oameni pentru a culege mandarine în Valencia ne făcea
promisiuni mari.
Avea nevoie de cinzeci de persoane, din cauza sărăciei și a faptului că
doream un viitor mai bun am plecat și eu cu acel grup.
După ce am ajuns în Valencia el ne-a predat unor români foarte duri ce
ne-au dus într-o casă în câmp.
Am înțeles că Vanciu luase comision pentru noi.
244
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
245
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
După ce și-a terminat istoria vieții sale noi încercam să-l consolam pe
cât puteam, era o armonie perfectă între noi pentru că în tot cei spuneam
din Biblie sau sfaturi practice despre viață ne completam, cred că Duhul
Sfânt conducea acel dialog.
Mai era acolo prezentă și o altă femeie cu copilul ei mic ce locuia tot
în aceeași casă, ne asculta și ea cu atenție.
Tema centrală a discuției noastre era despre lucrarea lui Hristos în
favoarea oamenilor păcătoși.
Îmi plăcea să privesc acea scenă să văd că în urma a ceea ce noi îi
spuneam apăreau raze de speranță pe fața lui Alexa.
Mă gândeam că toată suferința ce a avut-o în viața lui, tot mediul în care
a trăit nu au reușit să stingă în el acele aspirații spre ceva mai bun, mai
nobil.
Simțeam că era atras de Evanghelie, dorea să cunoască mai mult din
dragostea lui Hristos.
Martin Luther King a făcut o afirmație care mi-a plăcut și anume:
248
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
249
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
250
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
251
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Eu voi fi Același,
până la căruntețele voastre
vă voi sprijini.
V-am purtat,
și tot vreau să vă mai port,
să vă sprijinesc
și să vă mântuiesc.”
(Isaia 46:3-4)
253
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
254
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
„Da, am fost înscris la Job Center pentru curs de limbă germană însă nu
m-am dus.”
O întrerupse tânărul pe acea doamnă după care ea continuă:
„Și să cauți să obții un contract de muncă chiar dacă este și cu jumătate
de normă, cei de la forțele de muncă, te vor ajuta și ei cu bani pentru că
vor vedea că ai voință și vrei să muncești, cu munca la negru nu ai viitor
în Germania.
Dar spune-mi permis de conducere ai?”
„Nu, trebuia să-l fac dar nu am reușit, însă astăzi am sunat la Freiburg im
Breisgau pentru un loc de muncă iar mâine trebuie să sun din nou.
Este vorba de o fermă de cai unde se plătește 1450 de euro, plus cazare
și două mese pe zi.
M-au întrebat dacă eu am mai lucrat la cai și le-am spus că da, de fapt am
avut în jur de zece cai, așa că știu despre ce este vorba.”
Spuse el, iar acea doamnă continuă:
„Bine ar fi să obții acel loc de muncă.
De altfel am citit în ziar că sunt patroni care ei îți plătesc școala de șoferi
și apoi te angajează tot ei la firmele lor, însă așa cum ți-am spus trebuie
să înveți germană, ești tânăr, ambițios, nu te lăsa trebuie să reușești aici în
Germania.”
Apoi acea doamnă mai continuă convorbirea cu acel tânăr încurajându-l
și dându-i unele sfaturi ce mi se păreau destul de bune.
De altfel acea doamnă îmi dădea impresia că cunoștea foarte bine pașii pe
care un emigrant ar fi trebuit să-i facă în Germania.
La una din stații acea doamnă coborî, iar eu îmi stăpâneam cu greu din
cauza timidității mele, dorința de a intra cu acel tânăr în discuție, însă nu
fu cu putință să mai discut cu el, pentru că la următoarea stație coborî și
el.
Iar eu prin geamul autobuzului i-am privit statura înaltă, cu fața sa ce
reflecta atâta elan tineresc și acea dorință a sa de a reuși în viață, de a face
ceva spre a prospera.
257
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
258
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
259
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
O zi a rușinii
Aveam pe atunci șaisprezece ani.
Mă plimbam cu un prieten prin autogară.
La un moment dat, atenția mi-a fost atrasă de un tânăr ce mergea ajutat de
cârje pentru că avea un picior în ghips.
Era însoțit de două fete, una era sora lui, iar cealaltă cred că era prietena
lui.
Una dintre ele ne-a întrebat dacă știm o stradă ce era prin apropierea
autogării, și în mod neașteptat prietenul meu care era mai mare și mai
puternic decât mine, începu să-i răspundă prin cuvinte vulgare iar tânărul
cu cârje spuse:
„Ai grijă cum vorbești, că pun cârja asta pe tine.”
Dintr-o dată mi s-a făcut rușine, mi sau înroșit obrajii l-am tras pe
prietenul meu de acolo și am plecat.
Apoi m-am oprit și i-am spus:
„Pleacă lasă-mă în pace, nu este bine ce ai făcut, îmi este rușine de
comportamentul tău.”
„Ce contează sunt tare și șmecher”, îmi spuse el.
„Atunci du-te și lasă-mă în pace”, am strigat eu la el.
„Cum tu mă alungi pe mine, am copilărit împreună, jucăm fotbal
amândoi, mergem la cinema, ne simțim bine împreună, și acum mă alungi,
ai să mă cauți tot tu, cine te crezi?”
Nu l-am mai ascultat, i-am întors spatele și am pornit spre casă cu fața
încă acoperită de rușine.
„Tu ai fost acolo cu el, l-ai auzit, ai luat parte la tot acel episod rușinos, și
cum de te simți bine în preajma unui astfel de prieten nu vezi că te
distruge”, îmi spuneam.
Zilele treceau, și de câte ori îmi aminteam de acel episod, mă umpleam
din nou de rușine mustrându-mă singur:
„Cum ai putut să cazi atât de jos, nu vezi că această prietenie a ta te târăște
în mocirlă.”
Însă timpul trecea și am început să uit într-o oarecare măsură acea rușine.
260
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
După un timp eram din nou în compania acelui prieten plin de farmec.
Însă atât de vulgar, deschis față de oameni nu se mai manifesta, în schimb,
influența sa asupra mea era distructivă, această prietenie mă cobora tot
mai mult.
Anii treceau, prietenia noastră continua neschimbată, până într-o zi
când mai aveam puțin și împlineam douăzeci de ani.
Începusem în acea etapă a vieții mele să citesc Noul Testament, atunci am
avut curajul ca în ciuda charismei sale, a modului cum ne domina pe toți
din cartier să-i spun:
„De astăzi înainte vreau să rup cu tine definitiv, prietenia cu tine mă
distruge.”
„Cum ai spus?
După tot ce-am făcut pentru tine, după toate clipele frumoase petrecute
împreună, acum mă lași, îmi întorci spatele?”
„În realitate nu ai făcut nimic bun pentru mine, doar m-ai afundat în beznă
spirituală cum faci cu atâția alții”, i-am replicat eu.
„Te crezi mai deștept decât ceilalți, nu crezi că poți scăpa de noi toți și de
tot ceea ce eu te-am învățat, și mă rog cine sunt noii tăi prieteni, pentru
cine mă părăsești dacă cel puțin se poate ști?” îmi spuse el.
„De ceva timp citesc Noul Testament și am descoperit împărăția harului,
de aceea vreau să ies din împărăția păcatului, să trăiesc această nouă și
frumoasă dimensiune a vieții prin har.”
„Ha, ha, ha, întotdeauna ai fost un fanatic, deci este vorba de har, naștere
din nou, mântuire, pentru toate aceste lucruri mă părăsești și crezi că în
dimensiunea asta vei fi fericit, îți spun eu că nu, te vei întoarce înapoi la
mine mă vei căuta, mă vei ruga să te primesc iar în echipa mea de fotbal.
Fără mine ești un nimic, fără pasele mele nu ești în stare să dai nici măcar
un gol în toată partida, sunt curios și eu unde vei ajunge cu tot entuziasmul
de care dai dovadă acum, abia acum te nenorocești cu adevărat, ești atât
de inconștient că nu îți dai seama”, îmi spuse el.
Nu l-am mai ascultat, i-am întors spatele pentru că descoperisem ceva
atât de frumos ca împărăția harului ce merita efortul de a mă rupe de
mediul în care trăisem în copilărie și adolescență.
261
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
262
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
263
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
(2 Corinteni 5:18;19)
267
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
268
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Ieremia (29-11)
270
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
272
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
273
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
274
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
275
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
276
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
277
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
278
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Greutatea nopții
Ar fi mult de scris despre viețile emigranților, despre reușitele lor,
eșecurile lor, bucuriile și necazurile acestor oameni ce în realitate sunt
vieți de oameni ce curg spre împlinire sau distrugere.
Sunt oameni ce emigrează în Spania sau în oricare alt loc al pământului
cu unicul scop de a munci în mod cinstit și a câștiga bani.
Exista însă o altă clasă de oameni ce emigrează dintr-o altă dorință.
De a participa la distrugerea societății și se integrează în lumea drogurilor,
prostituției, a crimei.
Însă ce m-a uimit mereu pe mine este faptul că viețile unor astfel de
oameni iau uneori întorsături uimitoare de revenire pe cărările binelui.
Trist este faptul că nu se întâmplă cu toți așa...
Unii se îngroapă, se insensibilizează în acea parte întunecată a lumii.
Întrebarea care uneori mi-o pun este:
De ce unii aleg un drum al pierzaniei, iar alții aleg drumul binelui?
Mentalitatea, cultura, educația, valorile, dorințele ascunse în taină, ce
anume ne determină alegerile?
Cine poate pătrunde în acest univers cu nume mintea umană și să
răspundă cu exactitate.
Doar unul singur Dumnezeu, și El caută să ne influențeze, ba chiar ne
invită cu dragoste să alegem binele.
Totuși unii refuză invitația divină zicând:
Nu mă interesează, sau este foarte bine dar mai târziu.
Însă există riscul ca acel mai târziu să nu mai sosească pentru că viața
umană este foarte fragilă.
Unii cad de pe căile binelui și se afundă în mocirlă și beznă.
Este adevărat că uneori poate fi destul de greu să te menții pe drumul
binelui.
Dar niciodată imposibil iar dacă se întâmplă să cazi există speranța iertării
și a noului început prin Hristos.
După ce am lucrat în Spania diferite munci, m-am îmbolnăvit cu spatele.
Discopatie lombară și alte complicații la coloana vertebrală.
279
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
280
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Mauri era spaniol și era un bun coleg de muncă, când ne-am despărțit
m-a îmbrățișat și mi-a urat succes în viață, era un om de treabă deși avea
și unele hibe în ființa lui, interesant cum era clădită ființa sa din bine și
rău însă de cele mai multe ori îmi plăcea că reflecta un umanism autentic.
De asemenea avea un umor fin, se deschidea mereu spre oameni cu o
atitudine de prietenie, deținea un simț al dreptății în limitele sale umane.
Un alt paznic cu care am lucrat se numea Corbacho, era un bărbat cam
de treizeci și nouă de ani.
Înalt bine clădit, plin de dinamism, cu prezență bărbătească, părul puțin
încărunțit, ochii verzi expresivi, cercetători.
Expresia feței lui inspira bărbăție, siguranță, plin de curaj și lipsit de orice
teamă, lucrând noaptea cu el simțeai siguranță.
Felul lui de a fi, te făcea să înțelegi că iubea ceea ce făcea și lupta ca
totul să-i iasă bine.
Era spaniol de origine.
Îmi aduc aminte când începea să vorbească, să gesticuleze, cu patos,
trăind din plin totul.
Uneori atingea nivelul fanatismului în sensul bun vorbind.
La data aceea era cel mai vechi de la firma unde lucram, și dorea ca totul
să se realizeze după cum el dorea.
Uneori avea dificultăți cu unii care nu erau de acord cu felul lui de a fi și
a face lucrul.
Am conversat mult cu el, îmi aduc aminte de o noapte de iarna
întunecoasă, ploua în continuu (așa este iarna în Valencia mai mult plouă)
ne era foarte greu să facem rondurile, la un moment dat îmi spuse:
„Suntem doar noi doi în noaptea asta aici, trebuie să avem grijă unul de
altul, să ne acoperim spatele.”
„Nu suntem singuri, Dumnezeu este cu noi...”
M-a privit atent, iar eu l-a rândul meu l-am privit în ochi.
Se dădea o adevărată luptă în el, semăna cu acea parte a dimineții, când
noaptea se termină și începe să se facă ziua.
Ai impresia că în acel moment al dimineții ai asista la o luptă între lumină
și întuneric.
281
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
„Îmi dai impresia că odată, cândva ai crezut în Dumnezeu, i-am spus eu.”
„Da am fost cândva destul de aproape de a fi un om al credinței, dar m-a
împiedicat ceea ce văd la tot pasul în lume.
De ce Dumnezeu nu pune capăt suferinței?
Apoi mai este o problemă în biserici...
Ai de obicei lideri spirituali care manipulează masele în beneficiul lor,
pentru interese personale.
Un fel de perversitate morală prin care cei sinceri devin ca niște miei
sacrificați pentru interesele altora.
Banii voștri, ai credincioșilor și multe alte lucruri devin ale liderilor.
Ce încep să facă un fel de politică de biserică.
De aceea m-am retras din viața religioasă, soția mea crede dar în felul ei
după tradiția bisericii catolice.”
„Dar cu mântuirea ta personală, cum rămâne?
Am să-ți citesc ceva, dar mai bine îți dau ție să citești din Evanghelia după
Ioan; 3-16:”
I-am deschis Biblia și el a citit:
282
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
„Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin cuvântul Domnului: noi cei vii, care
vom rămânea până la venirea Domnului Iisus nu vom lua-o înaintea celor
adormiți.
Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița
lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos.
Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în
nori, ca să întâmpinam pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi întotdeauna
cu Domnul.
Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.”
284
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
- Iar când se întâmplă ceva ei îți întorc spatele, și cât de mult m-am luptat
pentru acest serviciu ca totul să fie bine, m-am ocupat de oamenii care i-
ați trimis aici, unii nu valorau ce înseamnă responsabilitatea.
- Ce știu șefii noștri ce înseamnă ca după ora două noaptea să simți că
aproape cazi de somn și totuși să îți aduni forțele ca să faci ronde, simțind
în felul acesta greutatea fiecărei nopți.
- Firma noastră a devenit o mașinărie groaznică de a exploata oameni.
- Nimic nu mai contează spanioli, străini, important bani să iasă de fapt
nu este decât un mic segment din acest sistem uriaș ce ne dezumanizează
transformându-ne în unelte, iar dacă se rupe una mâine o înlocuim cu alta
așa funcționează sistemul.
Gesticula, vorbea cu voce tare, agitat, nu putea accepta că atâta efort
peste limitele normalului, în viziunea lui făcuse totul absolut bine nu se
putea împăca cu ideea pierderii locului de muncă.
Șeful de personal în mare parte îi dădea dreptate, dar nu putea face
mare lucru erau alți șefi care decideau, iar decizia lor a fost ca pe
Corbacho să-l dea afară iar eu să primesc doar un avertisment.
Însă ce m-a uimit a fost faptul că nu m-au tratat cu duritate așa cum era
de așteptat.
Peste doua zile după ce l-au dat afară a venit să mă vadă, lucram pe atunci
de zi la poarta principală a spitalului.
M-a îmbrățișat era foarte emoționat îmi aduc aminte de cuvintele lui:
- Am dat totul aici, acest serviciu s-a menținut datorită mie au câștigat
bani cu mine, așa sunt ei nu le pasă de noi care îi facem bogați, când nu
le mai iești util te zdrobesc, te strivesc, te calcă în picioare pentru că nu
au sentimente umane ca noi.
- A mai fost o problemă pentru care m-au dat afara.
- Unul din șefi trăiește cu o femeie ce vine câte odată pe aici să mai
lucreze, iar pe departe mi-a cerut să-i fac anumite favoruri însă eu am spus
nu, m-am purtat dur cu ea, ca și cu oricare a trecut pe aici, cu tine de
asemenea pentru că nu am dorit să se piardă acest loc de munca.
Îi priveam fața, expresia feței lui impresiona, părea un artist ce a creat o
operă și dintr-o dată o vede prăbușită, sfărâmată, călcată în picioare.
287
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
290
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
291
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
294
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
II
296
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Și care în ciuda faptului că veneau din lumea a treia aveau niște noțiuni
atât de bune de moralitate.
Ceva timp în urmă am văzut într-un ziar o fotografie a unui tânăr
african îngenuncheat pe țărmul Spaniei.
Într-un gest prin care se înțelegea că sărutase pământul și ridica ochii în
sus în semn de mulțumire.
Se vedea atâta suferință amestecată cu bucuria că în sfârșit după tot greul
a ajuns, era pe pământul atât de mult dorit.
Părea între agonie și extaz...
300
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
301
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
III
Unul din locurile de muncă din Spania de care îmi amintesc cu plăcere
a fost la Ciudad Ros Casares.
Era un șantier mare unde se construiau un fel de locuințe și birouri.
Iar în timpul cât am lucrat eu ca controlador de acceso (paznic) erau în
faza finală, se lucra mai mult la interioare.
Și acum văd în fața ochilor acele edificii înalte, macaralele mișcându-se
pe acolo, apoi acel furnicar de oameni, cred că erau din aproape toate
colțurile lumii: spanioli, africani, portughezi, români, bulgari, egipteni,
ruși, pakistanezi, marocani, brazilieni etc.
Erau două porți mari în acel șantier așa că lucram câte doi paznici pe
tura de zi, noaptea veneau alții de la o altă firmă.
Unul dintre cei cu care am lucrat și am rămas impresionat de modul său
de a fi se numea Husein era din Sahara Occidental.
Privindu-i fața aveam impresia că ceva din acel deșert se oglindea pe
chipul lui.
Îmi aduc aminte că o dată eram amândoi de serviciu iar după ce am
discutat mai multe lucruri, i-am spus:
- Știi ce înseamnă cuvântul Azalay?
O licărire stranie, i-a apărut în ochi un fel de uimire amestecată cu amintiri
plăcute.
- M-ai surprins cu acest cuvânt, de unde ai auzit tu acest cuvânt?
De statură mijlocie, slăbuț, însă ager în mișcări, părea viguros, antrenat în
condiții vitrege.
Fața lui avea expresia omului ce a trăit și copilărit în deșert, a înfruntat
vicisitudinile vieții de acolo, a meditat în deșert la lucrurile sfinte.
Parcă fața îi era modelată de vântul deșertului, de nisipul purtat de vânt și
ridicat în aer.
Ochii căprui cu care privea cu atâta interes totul, încercând să înțeleagă
viața din occident.
Era un musulman foarte devotat credinței lui, ritualurilor acestei religii.
302
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
303
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
- Nu contează cât am suferit sau cât de dură este viața noastră, lucrul cel
mai important pentru mine este că într-o zi mă voi înfățișa înaintea
Judecătorului Suprem al omenirii iar pentru mine este important să fiu cu
inima curată.
Ceea ce m-a surprins era faptul că fața lui exprima mulțumire
sufletească, amestecată cu bucuria că face ceva util pentru cei de acasă de
la corturi cei așteptau cu sufletul la gură.
Iar în momentul când caravana se întorcea în acel mic trib, copiii alergau
bucuroși înaintea lor, bărbații ieșeau în întâmpinarea lor, iar femeile
priveau sfioase de la intrarea corturilor, și toți zâmbeau pentru că asta
însemna prosperitate, hrană pentru încă un timp, până ce caravana de sare
(Azalay) avea să pornească din nou, în aventura ei înfricoșătoare.
- Asta era odată, mergeam și eu cu tata prin deșert, mâncam carne de
capră, însă astăzi sunt camioane și alte mașini speciale pentru transportul
sării prin deșert lucrurile acestea au rămas în trecutul nostru
Îmi spuse Husein.
Avea dreptate mai văzusem și alte documentare unde sarea era
transportată cu camioanele, însă în deșert s-au întâlnit cu o veche caravană
de sare ce mergea încet la pasul cămilelor, probabil că pe undeva, oamenii
mai practicau încă acel vechi obicei al vieții din deșert.
Munca noastră în acel șantier dintr-un anumit punct de vedere era
interesantă, pentru că ne dădea posibilitatea să cunoaștem câte ceva din
viețile unor oameni din țări și culturi diferite.
Îmi aduc aminte de o dimineață înourată de septembrie, ploua puțin nu
eram aglomerat de camioane la poartă, așa că stăteam în gheretă.
Când apăru în fața mea o femeie de origine spaniolă, îmbrăcată într-o
uniformă de la o firmă de curățenie.
Avea în jur de cincizeci de ani purta ochelari, mi-a atras atenția expresia
feței ei marcată de o profundă tristețe și suferință.
Îmi ceru permisiunea să intre în gheretă la mine, până îi vor aduce cheile
ca să poată face curățenie la birouri.
După un scurt schimb de cuvinte începu să-mi spună durerea din sufletul
ei.
304
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
- Tatăl meu a murit de o boală gravă, bărbatul meu este bolnav, mama de
asemenea, iar eu trebuie să muncesc și să-i îngrijesc.
Copii mei s-au căsătorit însă au probleme, în toată viața mea am trecut
prin multă suferință.
Oare de ce?
Femeia avea lacrimi în ochi, îi priveam fața brăzdată de riduri, marcată
de suferință, după cum vorbea așa și arăta îndurerată.
Privind-o îi vedeam viața așa cum ea a povestit-o în două cuvinte suferință
și muncă.
Mi-a povestit mult mai mult decât am redat eu, am înțeles problema ei,
suferise prea mult ar fi dorit altceva de la viață, însă dezamăgirea i-a fost
amară.
Am încercat să o consolez vorbindu-i despre Dumnezeu, dar ea era atât
de pătrunsă de problemele ei încât ceea ce îi spuneam nu făcea decât o
ușoară impresie asupra ei.
Nu reușea să se adune de pe căile vieții ei nuanțate în culorile durerii,
pentru a-mi acorda atenție.
Totuși când ne-am despărțit o rază de ușurare îi apăruse pe față împletită
cu puțină bucurie pentru că își descărcase sufletul, plânsese puțin în timp
ce îmi povestise istoria vieții ei și se simțea ușurată.
Mereu oamenii ce se confruntă cu suferința în viața lor, și care au ceva
noțiuni despre Biblie pun următoarea întrebare:
Daca Dumnezeu este bun atunci de ce suferim?
De ce există suferință în lumea aceasta?
În primul rând pentru că planeta pământ este un front al luptei dintre
bine și rău.
Ne naștem plângând este primul lucru care îl facem, atunci când venim
pe lume ca un preludiu a ceea ce va veni mai târziu în viață.
Iar unele suferințe ce le avem în viață sunt consecințele păcatelor pe care
le facem.
Nu că Dumnezeu ne pedepsește însă orice rău făcut altora mai devreme
sau mai târziu se va întoarce și asupra noastră.
305
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
306
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Locuitori ai acestui pământ care cred că totul este aici și acum, iar a
doua este formată din călători ce călătoresc spre veșnicie.
Eu sunt un străin și călător pe acest pământ pentru că am acceptat invitația
mântuirii, și cred că Dumnezeu are o capacitate infinită, de a ne dărui o
viață fericită, El este singurul care poate să ne ofere o autentică bucurie
și speranță, iar chiar dacă pe acest pământ nu trăim decât licăriri știu sigur
că în eternitate se va realiza pe deplin.
Mi-ar face plăcere ca într-o altă parte a acestui jurnal să pot dezvolta
mai mult aceasta dimensiune a străinilor și călătorilor.
(Evrei 11:13,15,16)
307
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
IV
310
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
311
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
312
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
316
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
(Matei 22;39)
317
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
VI
Lecția pentru noi este că există putere pentru a birui orice viciu și
păcatele noastre oricât de mari pot fi iertate de Iisus dacă le mărturisim și
părăsim.
Viața împreună cu Iisus înseamnă înălțare peste miasmele viciului.
Bunul Dumnezeu să ne ajute să obținem biruințe frumoase acolo unde
acum nu sunt decât căderi și lupte.
322
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
VII
Pe lângă doi paznici ce lucram de zi, mai veneau alți doi paznici de la
o altă firmă pentru paza șantierului pe timp de noapte.
Începeau la ora nouăsprezece iar noi terminam la ora douăzeci, așa că
timp de o oră după ce ei dădeau o tură stăteam de vorbă.
Muncitorii din șantier plecau la ora optsprezece, mai rămâneau puțini,
iar camioane la acele ore aproape că nu mai veneau, după tot vacarmul de
voci, de zgomotele produse de macarale, de camioane și muncitori, în
sfârșit se așeza liniștea peste șantier.
Acele seri de vară după ce greul zilei trecea de asemenea zăpușeala din
timpul zilei, simțeam o bucurie pentru că a mai trecut o zi fără incidente.
De obicei acea oră o terminam în discuții cu Juan și Ortega cei doi paznici
spanioli ce trebuiau să rămână toată noaptea.
Discutam despre viață, cultură, în limita în care ne permiteau cunoștințele
noastre și bineînțeles despre religie.
Îmi aduc aminte de o discuție în care Juan susținea că nu merită să
trăiești viața de acum din perspectiva veșniciei.
- Ce contează este doar clipa plăcerii ce nu trebuie să o lași să-ți scape și
să-ți dai toate silințele să trăiești cât mai distractiv cu putință.
Erau argumente pro și contra în discuția noastră.
La un moment dat Ortega mi-a pus o întrebare interesantă:
- Și cum se va termina istoria vieții pe pământ?”
Îmi amintesc că i-am spus:
- A doua venire a lui Hristos, este punctul culminant al Planului de
Mântuire.
- Deci când Hristos va reveni totul se va termina.
A tras tot el concluzia, apoi căzu pe gânduri părea adâncit în el însuși,
întrebându-se:
„Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?”
Cel puțin în funcție de ceea ce am discutat cred că așa gândea.
După ce am discutat mai mult cu ei pe teme biblice la un moment dat Juan
îmi spune, asemenea mândrului Faraon din antichitate:
323
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
325
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
(Evrei 4:12)
327
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
328
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Povara
În timpul crizei economice din anul 2008 multe familii de emigranți
români din Spania fură destul de mult afectate.
În acele zile apăsa pe umerii celor mai mulți, povara zilei de mâine.
Dintr-o dată, din mijlocul unei vieți îmbelșugate oamenii se treziră ca
dintr-un vis și începură să îndure lipsuri.
Pentru familiile ce aveau copii se deschise o cale și anume, Caritas-urile
ce începură să împartă alimente celor în nevoie.
Pe mulți pierderea apartamentelor ce le aveau cumpărate prin bancă îi
aruncă într-o depresie teribilă.
Interesant era faptul că totuși în acea criză unii erau foarte afectați pe când
alții mai lucrau și puteau astfel trăi destul de decent.
În acele vremuri grele trăia în Valencia o familie de emigranți români,
ce se numeau Iulian și Simona Dobre, ei nu aveau copii.
Iulian era un bărbat de treizeci și cinci de ani, înalt, osos, nu prea viguros,
care probase în Spania diferite munci de la agricultură până la munca
într-o fabrică de produse de curățenie.
Dar peste tot îl însoțea un fel de ghinion straniu pentru că mereu lucra
câteva luni de zile și la locul său de muncă, se făceau restructurări și el
rămânea pe afară.
Nu era nici pe departe un muncitor leneș, ba dimpotrivă muncise cu spor
la campaniile de cules portocale, cartofi, piersici, etc.
Însă ceva nu mergea și rămânea mai mereu fără un loc de muncă stabil.
Apoi, datorită faptului că făcea acele munci brute făcu o discopatie
lombară destul de gravă și nu mai putu lucra muncile grele de altădată.
Acea criză teribilă generată de sectorul imobiliar din Spania îl găsi fără
economii, și fără un loc de muncă.
La început primii șomaj, apoi ajutorul de șomaj.
Dar acele perioade se terminară și el fu nevoit ca în ciuda durerilor sale
de spate să caute să muncească în agricultură cu ziua pe unde mai găsea
câte ceva.
329
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Unde în acele zile oamenii săraci își vindeau diferite lucruri pentru a
supraviețui.
Așa că vândură un DVD player, un radiator, și multe alte lucruri de care
se despărțeau datorită nevoii prea mari pentru că trebuiau să trăiască.
Toată acea luptă pentru supraviețuire era nespus de crâncenă.
Simona fu nevoită să vândă un bibelou la care ținea foarte mult, un cățeluș
de pluș colorat frumos în negru cu maro pe care când îl atingeai începea
să miște capul ca un cățeluș adevărat.
Bineînțeles că acele magazine tip consignații achiziționau toate acele
lucruri la prețuri mici și apoi le scoteau la vânzare cu prețuri mai mari.
Uneori apăsat de povara sărăciei, Iulian ieșea să se plimbe pe marile
bulevarde ale Valenciei sau prin acele cartiere predominate de emigranți.
Peste tot observa fețe triste ce trădau faptul că în acele timpuri mai toți
luptau din greu pentru a supraviețui.
Avea uneori impresia că toată acea povară îl strângea asemenea unei
menghine uriașe din a cărei strânsoare nu mai putea scăpa.
Descurajarea împletită cu amărăciunea se cuibăreau tot mai mult în
sufletul său, simțea că se prăbușește pe zi ce trecea tot mai mult într-un
abis al disperării.
Odată unul din prietenii lui ce încă mai avea un loc de muncă îi spuse
niște cuvinte foarte dure:
- Iulian dacă altul ar fi în locul tău ar face infarct.
Nu îmi dau seama cum poți trăi așa la limita sărăciei, ai grijă să nu mori
de inaniție.
Pe Iulian acele cuvinte îl pătrunseră adânc provocându-i dureri
interioare, dar nu se exterioriză.
Mai ales că acel prieten după ce îi spuse acele cuvinte îi râse în față.
În schimb Simona era mult mai optimistă ca el și căuta mai mereu să-l
încurajeze spunându-i:
- Ai răbdare și ai să vezi că în mod providențial o cale se va deschide și
pentru noi.
331
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
332
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
333
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Pășind în noapte
Era o noapte liniștită, de toamnă.
Ceasul bisericii bătea miezul nopții.
Pe covorul de frunze uscate din parcul ce era situat în fața bisericii, pășeau
doi prieteni, frunzele zdrobite de pașii lor scoteau un zgomot straniu.
Rareori pe șoseaua dintre biserică și parc, mai trecea câte o mașină făcând
puțin zgomot, după care liniștea nopții se așternea din nou.
Unul dintre cei doi se numea Victor, era un tânăr cu un corp atletic ce
și-l formase în urma exercițiilor cu halterele.
La un moment dat îi spuse prietenului său:
- Ajută-mă te rog, numai în tine am încredere.
După ce spuse aceste cuvinte, Victor își desfăcu puțin geaca sa albastră
tip sport și își așeză mai bine pe umăr rucsacul.
Prietenul său se numea Elias, era un tânăr înalt, lat în umeri, însă nu prea
corpolent.
În timp ce mergea alături de Victor era foarte adâncit în lumea sa de
gânduri încât atunci când auzi glasul lui Victor tresări puțin și întoarse
capul.
- Pe moment nu pot Victor trebuie să mă înțelegi, de altfel nici nu prea
am înțeles ce anume vrei tu de la mine.
Victor își privi puțin nedumerit prietenul apoi spuse:
- Hai să ne așezăm puțin pe bancă, apoi am să-ți explic totul încă odată cu
mai multe amănunte.
Se așezară pe o bancă.
Elias era absorbit de anumite gânduri, privi turnurile bisericii, ce în noapte
i se păreau ca niște bastioane ale adevărului.
În ultimul timp era tot mai mult frământat de o întrebare și anume:
„Oare în sânul bisericii se găsește adevărul?
Ei bine dacă da... de ce atunci pe Lev Nikolaevici Tolstoi căutările sale
după adevăr l-au dus departe de biserică?
Ba mai mult de atât a fost și excomunicat din sânul bisericii.”
- Mă asculți? Întrebă Victor.
334
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
335
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
336
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Mă aflu într-o fază în care caut adevărul, sau mai bine zis așa cum tu
ai spus, un sens măreț în viață pentru noi tinerii.
Trebuie să-mi dai timp, ca să pot înțelege eu bine adevărul, și apoi am să
te caut și am să ți-l împărtășesc și ție.
De moment nu sunt decât un căutător al adevărului, este adevărat că aș
putea să-ți împărtășesc și acum multe învățături prețioase, dar nu ar fi bine
pentru că în mintea mea simt că totul este incomplet și de moment caut
prețioasa comoară a adevărului.
Pe una din aleile betonate ale parcului apăru o patrulă de noapte a
jandarmeriei.
Sergentul și jandarmul ce îl însoțea se apropiară de cei doi prieteni.
Parcul era destul de bine luminat de becurile electrice de la stâlpii înșirați
pe aleile parcului și pe strada din fața bisericii.
După ce îi salută pe cei doi sergentul spuse:
- Este o oră cam târzie... îmi puteți prezenta buletinele voastre?
Victor spuse:
- Mă scuzați dar nu am buletinul la mine.
- Ar trebui totuși să porți un act de identitate la tine, mai ales că după cum
văd obișnuiești să stai la taifas la ore târzii noaptea prin parcuri.
Dar pentru că este prima dată când se întâmplă nu este nici o problemă.
Apoi întorcându-se spre Elias spuse:
- Tu ai buletinul la tine?
- Sunt un om liber nu am nevoie să mă legitimez în fața nimănui, de altfel
nici de acte de identitate nu am nevoie... îi răspunse Elias.
Pentru câteva clipe se făcu tăcere.
Sergentul rămase mut de uimire la orice alt răspuns s-ar fi așteptat dar la
așa ceva nu.
Deodată jandarmul ce era cu sergentul făcu doi pași spre Elias și îl lovi de
două ori peste obraz cu palma sa greoaie apoi spuse:
- Ce mă îți bați joc de noi, cine te crezi?
- Ar putea să te coste pentru răspunsul tău și atitudinea ta o noapte la beci,
și cred că după o astfel de noapte, dimineața ai să gândești altfel.
337
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
339
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
340
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
341
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Vieți de emigranți
Povestea fiecărui emigrant are ceva dureros și fascinant, pentru că
fiecare își are drumul său marcat de suferință și apoi încununat de succes.
Orice emigrant a simțit într-un mod cunoscut numai de el, izbiturile
valurilor furioase ale vieții din străinătate.
Deși acele valuri i-au izbit pe toți cei ce au pornit pe drumul emigrării,
unii au suferit mai mult, pe când alții trecând prin aceleași circumstanțe
mai puțin, totul depinzând de firea omului.
Orice emigrant se avântă în drumul său convins de faptul că va triumfa,
și nicidecum nu va avea parte de eșec în noua sa viață.
Încă din primii săi pași, el înțelege că începuturile sunt grele, ba mai mult
de atât totul este atât de diferit de ceea ce el a lăsat în urmă acasă.
De ce emigrează oamenii?
Ce îi împinge să pornească înainte spre țări îndepărtate avântându-se în
alte culturi și obiceiuri, forțându-se să învețe într-un ritm galopant o altă
limbă pentru a putea supraviețui?
Mereu ca răspuns se invocă lipsurile materiale și în mare parte așa este.
Pentru că dorința de a avea o viață decentă, este o forță uriașă ce îi mână
pe oameni și îi face capabili să sufere grozave umilințe în speranța că într-
o zi totul va fi altfel și tot ce este dureros va fi lăsat în spate, și că vor veni
zile mai bune, mai luminoase, precum ivirea razelor soarelui într-o
dimineață de iarnă. Realitatea dureroasă este că în străinătate viața nu este
deloc în roz, ci sunt zile de muncă dură, și apoi tot procesul integrării în
sistemul cultural social, economic în care un emigrant alege să trăiască.
Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că vin și acele oaze de bucurie,
fără de care nimeni nu ar putea răzbi înainte prin toate obstacolele ce viața
de emigrant i le pune în față.
În vara anului 2000 Tudor Sorin porni și el împreună cu soția sa, ce se
numea Valentina pe drumul spinos al emigrării.
Își alesese ca destinație Spania, și în mod special orașul Sagunto pentru
că acolo aveau niște verișori ce îi puteau ajuta.
342
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Viața lor din România până ce Sorin împlinise douăzeci și șapte de ani
iar Valentina douăzeci și cinci, vârstă la care ei se deciseră să pornească
spre Spania se derulase destul de greu.
Avuseseră parte de neajunsuri din punct de vedere material, se văzură
trădați în toate năzuințele și visele lor pentru o viață mai bună de toată
tagma clasei politice ce se perindase până în acel an la conducerea
României, începând cu anul 1990.
Ajunseseră la concluzia că se învârteau ca într-un cerc al sărăciei,
având mereu impresia că vor realiza ceva, dar mereu se împotmoleau și
mai mult în sărăcie.
Nu aveau nici măcar curajul să aducă un copil pe lume de teama că nu îi
vor putea oferi cele necesare vieții, și mai mult de atât aveau impresia că
copilul lor dacă s-ar fi născut ar fi avut parte de un viitor sumbru în
România.
De la clasa politică aflată la putere înțeleseseră un lucru și anume, că
știau să promită frumos înainte de alegeri, dar niciodată nu își îndeplineau
promisiunile, ba mai mult de atât după ce erau la putere știau să dea o
serie de explicații prin care deformau realitatea.
De asemenea, încercau să-i facă pe oameni să creadă că este o perioadă
de tranziție și că undeva într-un viitor îndepărtat, și bineînțeles dacă ei vor
avea parte de mai multe mandate vor veni cu siguranță și realizările. Sorin
lucrase câțiva ani ca lăcătuș mecanic într-o fabrică până ce acea fabrică
se închisese ca multe alte fabrici din România, iar muncitorii rămăseseră
în șomaj, Valentina lucrase și ea un timp ca vânzătoare la un magazin
alimentar.
Apoi rămăsese fără lucru, patronul o concediase pe motiv că avea prea
multe angajate la acel magazin, și că nu putea face destule vânzări pentru
aș putea plăti impozitele și salariile angajatelor sale.
Ei proveneau din familii de muncitori ce mai aveau și alți copii și nu
puteau să le ofere prea mult din punct de vedere material.
După nunta lor locuiseră un timp la părinții lui Sorin, iar apoi la niște rude
mai în vârstă.
343
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
moment își dădeau seama că dacă s-ar fi întors ar fi avut parte de mari
suferințe și sărăcie.
Și apoi mai mult de atât, ce viitor putea avea copilul lor într-o astfel de
țară muribundă din punct de vedere economic.
Odată cu trecerea timpului veniră vremuri grele pentru mai multe țări ale
Europei.
În anul 2007 începu acea teribilă criză economică, și Spania ca și multe
alte țări, fu afectată destul de grav.
Viețile emigranților în primul rând fură zguduite de acea teribilă criză.
Dintr-o dată în Spania începură să nu mai fie locuri de muncă, multe firme
se închiseră și mulți muncitori intrară în șomaj, și familii întregi fură
împinse spre sărăcie.
Mulți își dădură înapoi apartamentele sau vilele, căutând chirie sau
rămânând cu familia în stradă și apelând la Caritasuri, sau la ajutorul
social pentru a putea supraviețui.
Patronii în construcții ce altădată aveau oameni ce munceau pentru ei,
fură nevoiți să-și închidă firmele și să dea înapoi la bancă casele lor
luxoase.
Viața emigranților fu profund afectată și nici spaniolii nu scăpară neatinși,
iar mulți dintre ei apucară pe drumul emigrării căutând un nou început în
afara granițelor Spaniei.
Tot mai mulți emigranți în acele timpuri grele, primeau ajutoare de la
Caritas pentru a putea supraviețui împreună cu copii lor.
De asemenea unii frecventau cantinele pentru săraci.
Peste tot în Spania în acei ani ai crizei începu o teribilă luptă pentru
supraviețuire.
Viața cuplului de emigranți fu afectată teribil.
Sorin rămase fără muncă și mai găsea rar de tot muncind cu ziua câte
ceva.
Valentina în acele vremuri era casnică îngrijind de copilul lor.
Începură să învețe din nou să trăiască din puțini bani, făcând mari
economii.
Predară și ei apartamentul la bancă.
349
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
350
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
352
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
354
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
- Stai liniștit Victor pentru că nu este nici un deranj, suntem între ai noștri
și mai mult de atât doar ți-am spus că la noi în casă poți veni oricând... îi
răspunse Toma.
- Victor nu ai dori să mănânci ceva?... întrebă Silvia.
- Dacă aveți ceva bun da, dar puțin mai târziu, acum doresc doar un pahar
cu apă...
După ce bău puțină apă minerală Victor spuse:
- Săptămâna asta nu am lucrat decât două zile și foarte greu la betoane,
mă tot gândesc să plec din Spania poate spre România deși nu am nimic
acolo, pentru că am investit totul aici și realitatea dură este că am pierdut
totul.
Dar ce să-i faci trebuie să găsesc o cale de a mă ridica, și sunt convins că
mă voi ridica nu pot să mă las doborât de tot.
- Victor noi am mai discutat despre asta, tu nu ești doar o victimă a crizei,
ci cu strângere de inimă ți-o spun și tu știi că nu ca să te acuz, ci să-ți
trezesc conștiința pentru a te determina ca pe viitor să nu mai comiți acest
gen de greșeli ce te-au distrus pentru că tu singur te-ai nenorocit...spuse
Toma.
- Da, aveți perfectă dreptate și eu m-am tot gândit la asta mai ales că
aveam într-un timp o stare destul de bună din punct de vedere material.
Dar se pare că femeile m-au adus la ruină. Însă vreau să lupt să-mi revin,
deși în ultimul timp cu fiecare efort pe care îl fac de a mă ridica, am
impresia că mă prăbușesc și mai tare.
Sunt ca un om ce a căzut într-o mlaștină și cu cât încearcă și se zbate mai
mult pentru a ieși, se afundă și mai tare.
Deși lupt și nu vreau să mă pun pe băutură ca unii din cei ce sunt la
părăseală cu mine, înțeleg de altfel că ei consumă alcool doar pentru a uita
de tragismul situație lor.
Însă eu vreau să mă ridic din nou la o viață decentă pentru că sunt om.
- Toată căderea ta a fost ca urmare a faptului că nu mi-ai ascultat sfatul
atunci când ți-am spus să rămâi cu prima ta soție și cu fetița ce o aveți
împreună.
359
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
360
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Sau mai bine zis după cum a zis și înțeleptul Solomon, realizez și mai
bine faptul că puțină nebunie biruie multă înțelepciune și slavă.
Și mă tot gândesc cum a fost posibil ca eu să mă prăbușesc atât de jos.
Pe de altă parte mă gândesc la cum este orânduită lumea în care trăim, la
tot pasul îți ies în cale fel și fel de ispite.
Și cel puțin aici în Spania oamenii vor să-și trăiască viața doar dedându-
se plăcerilor păcătoase, și neluând în seamă faptul că există un Dumnezeu
care la final ne va chema pe toți la bara judecății Sale.
Ei bine, pe mine ceea ce mă ține în picioare este doar credința în
Dumnezeu, deși sunt conștient că am ajuns în acel stadiu al fiului risipitor
ce îngrijea de porci și se uita cu jind la roșcovele ce porcii le mâncau.
Știu drumul spre casă, adică spre Dumnezeu, dar nu am destul curaj să
pornesc spre Tatăl Ceresc ce știu că mă iubește și mă așteaptă.
Îmi este teamă să nu cad din nou pentru că mă văd atât de vulnerabil în
fața păcatului.
După fiecare relație în care am eșuat, m-am căit de tot răul ce l-am
făcut și m-am întors la Dumnezeu, promițându-i că nu voi mai repeta
greșelile trecutului.
Și un timp mă păstram curat și liniștit, dar apoi urma o altă relație de
concubinaj și iar dezastrul.
De aceea îmi dau seama că l-am dezamăgit mult de tot pe Dumnezeu, și
acum îmi este pur și simplu teamă să mă întorc din nou la El ca un fiu
risipitor.
Dar cred că în final iubirea lui Dumnezeu mă va învinge.
Cel puțin în plimbările mele nocturne am simțit harul lui Hristos
atingându-mi inima, și îmi dau seama că trebuie să mă întorc ca un om ce
a căzut dar se ridică, pentru că vă mărturisesc un lucru, pentru mine nu
există altceva mai minunat pe lume ca iubirea lui Dumnezeu.
Și mă surprinde foarte mult un lucru și anume, cum poate Dumnezeu să
iubească oameni ca mine...
Victor se opri, părea agitat în urma a ceea ce el spusese.
- Victor, noi am mai discutat despre aceste lucruri, deși se pare că acum
ți-ai deschis și mai mult inima spre noi, și de asemenea spre Dumnezeu.
361
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
„Vai de cei ce numesc răul bine, și binele rău, care spun că întunericul
este lumină, și lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceață,
și dulceața în loc de amărăciune!”
Erau acolo mai multe vapoare mari, ancorate, și se vedea toată forfota
specifică vieții portuare.
Un vas mare de pasageri își făcea intrarea în port sunând prelung din
sirenă.
Apele albastre ale mării sclipeau frumos în bătaia razelor soarelui, iar la
orizont, marea și cerul senin de vară, formau un tablou măreț al frumuseții
mării mediteraneene.
- Poate că și tu ești cuprins de acea mentalitate a unora care spun că este
ceva înjositor să faci această muncă de îngrijit bătrâni.
Dar dacă vrei să lucrezi în domeniu, să nu uiți de ceea ce ți-am spus, și
încă ceva, să știi că nici o muncă nu este josnică. Iar în aceste vremuri de
criză, îngrijind bătrâni poți aduce acasă un salariu destul de bun.
Dar schimbând puțin subiectul vreau să-ți spun că acum în aceste vremuri
grele, sunt unii ce spun că pot să se coboare în lumea drogurilor sau a
prostituției, pentru că oricum vremurile sunt grele și trebuie să faci ceva
pentru a supraviețui.
Așa că, datorită situației actuale nu prea ai de ales.
Dar uite că eu am doi copii la facultate, și am putut să rămân pe căile
cinstei fără să mă nenorocesc pe mine și pe alții.
Dacă ai puțin timp, doresc să-ți povestesc două întâmplări care pe mine
m-au răscolit în inima mea, pentru că nu pot să văd tineri ce renunță la
lupta pentru o viață demnă și se afundă în furturi, droguri, sau prostituție.
Așa sunt eu, nu pot să tac când văd astfel de tineri și le spun adevărul,
chiar și celor căzuți jos de tot le spun că viața are suișuri și coborâșuri, și
dacă au făcut o prostie nu trebuie să rămână legați de acel lucru ce ia biruit
toată viața.
Ba din contră, să se ridice și să rupă acele legături cu întunericul, și să
pășească spre lumină pentru a se putea ridica la o viață nouă.
Eu nu pot auzi că sunt circumstanțe ce iau învins pe tineri, și de aceea nu
se poate, ba din contră eu le spun că atunci când circumstanțele sunt grele,
să-și încordeze toate forțele ființei lor, și să lupte.
Iar mai mult de atât îi fac să înțeleagă pe toți cei ce vor să mă asculte, că
într-o astfel de luptă nu vor fi singuri.
367
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
368
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
372
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
373
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Și apoi voi, chiar în viață nu găsiți altceva mai bun de făcut pentru a
trăi, decât să vă coborâți în mizeria în care acum trăiți.”
După care Viorel mi-a spus:
„Nu vezi cât de greu este acum de trăit, iar a găsi ceva de lucru nici vorbă,
șomajul sau ajutorul social se termină repede și apoi rămâi fără nici un
ban și ajungi în stradă.
Și chiar dacă găsești de lucru, te muncesc patronii în aceste timpuri de
criză până scot sufletul din tine pe un salariu de mizerie, și ești ca un rob
al lor fără să mai ai nici un fel de libertate.”
Iar eu i-am răspuns:
„Eu vă sfătuiesc să vă opriți și să meditați puțin, pentru că anii tinereții
sunt trecători, și apoi tot ce faceți acum vă poate distruge viața.
Știu că timpurile sunt grele, dar întotdeauna se găsește un drum pe care să
puteți păși și să trăiți cu demnitate dacă vreți.”
După ce am spus acele cuvinte, am privit-o pe Larisa și am văzut că a
lăsat capul în jos sprijinindu-l în palme.
Și mi s-a făcut milă de acea fată, ce a stat așa câteva clipe, după care a
ridicat capul și m-a privit.
Of, era atât de tânără, îmi aducea aminte de fiica mea. Apoi Larisa a spus:
„Ar fi mai bine să plecăm Viorel.”
Luca se opri, părea foarte mișcat în urma a ceea ce el povestise, tăcu un
timp apoi continuă:
- Atunci m-am gândit la un program religios pe care îl urmărisem pe
internet.
În cadrul acelui program, un orator a povestit o întâmplare pe care m-am
gândit să le-o povestesc celor doi tineri.
„M-ai stați puțin, pentru că doresc să vă povestesc ceva care poate o să vă
ajute în viață.
Un om călătorea cu mașina prin America de Nord, iar la intrarea în orașul
unde el locuia, a văzut că o tânără de douăzeci de ani îi făcea semn cu
mâna să oprească.
Acel om a oprit, și tânăra s-a suit în mașină spunându-i să o lase într-un
anumit punct al orașului.
374
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
375
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
După ce am spus acele cuvinte Larisa a lăsat din nou capul în jos, iar
Viorel a râs și a spus:
„Larisa, tu nu cumva iei în serios ce ne spune acest moralist fără valoare,
ne pierdem vremea cu el, hai să plecăm.”
După acele cuvinte ale lui Viorel, la care eu nu am mai avut putere să-i
dau o replică, Larisa a ridicat capul, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:
„Eu nu sunt intrată de mult în asta, datorez bani doamnei la care stau și
pentru care lucrez, dar voi ieși din lumea asta în care acum mă zbat, pentru
că am un copil în România și vreau să trăiesc altfel, și să-i ofer lui
posibilitățile ce eu nu le-am avut în viață.
Dar să știi, că ceea ce am văzut în România și aici, mă refer la cum sunt
racolate fetele din România și apoi aduse aici pentru a se prostitua, este
nespus de dur.
Sunt oameni foarte răi ce se ocupă cu a aduce fete aici în Spania,
suntem mințite și înșelate...”
„Larisa nu are rost să îi dai prea multe explicații...”
o întrerupse Viorel și se ridică împreună cu Larisa, eu doar i-am mai spus:
„Dacă vrei să rupi cu această viață eu sunt dispus să fac tot ceea ce pot să
te ajut.”
„Mulțumesc, dar eu am socotelile mele, și voi termina cu viața asta
curând.”
Au plecat apoi amândoi, iar eu am rămas mult timp pe terasa acelei
cafenele, gândindu-mă că pentru un interval scurt de timp m-am
intersectat pe străzile vieții cu acei tineri, și nu am putut să fac nimic
pentru ai ajuta.
Uneori viața te așază în unele situații în care pur și simplu îți vezi limitele.
- Da, este dramatic tot ce se întâmplă în lumea asta a prostituției și
drogurilor aici în Spania... spuse Sorin.
Luca tăcu, acea întâmplare îi răscolise mult sufletul.
În jurul lor totul fremăta de viață și zgomot pentru că oamenii doreau să
trăiască și să se bucure de acea zi de vară.
Iar viața cu legile ei uneori nedrepte, îi cuprindea pe toți în iureșul ei
nesfârșit.
376
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
379
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
380
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
384
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Ei bine, voi va trebui să faceți parte din acei oameni în inimile cărora
să mai pulseze viața spirituală, pentru că să știți că lumea aceasta în final
va trece, și totul se va preschimba, făcând loc unei alte lumi așa cum
Biblia ne spune.
De aceea vă îndemn ca pe calea vieții să nu uitați aceste lucruri ce vă vor
fi de mare folos.
Chipul lui Toma după ce el își termină discursul radia de bucurie.
Așa cum stătea în acea seară în mijlocul celorlalți îmbrăcat cu o cămașă
albă, cu blugi negri, încălțat cu sandale bej, scotea în relief imaginea unui
bătrân de treabă ce îmbătrânise frumos, trăind animat de idealuri creștine,
pe care asemenea unei ștafete ar fi dorit să le înmâneze mai departe noii
generații.
- Vă mulțumim pentru îndemnuri și sfaturi, frumos din partea
dumneavoastră, rosti Cristina adânc pătrunsă de cuvintele lui Toma.
- O, să vedeți că lucrurile vor ieși bine, eu cândva insistam să nu plecați,
dar acum îmi dau seama că este mai bine, și cred că așa cum va spus și
Toma, Dumnezeu vă va ajuta să aveți parte de o viață frumoasă.
Silvia rosti acele cuvinte încercând cu greu să se stăpânească pentru a
nu izbucni în plâns pentru că îi iubea pe toți ca pe proprii ei copii.
386
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
388
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Dar era hotărât să mai dea încă odată în viață bătălia noului început,
într-o altă țară. Însă de moment trebuia să aștepte și să meargă cu Șerban
la muncă.
De altfel acea muncă era la negru, și mai mult de atât lucra doar câteva
zile pe lună.
Dar era bine pentru că primea cinzeci de euro pe zi și o masă, iar acei bani
în situația lor erau minunați.
Șerban avea șaizeci și cinci de ani, și își depusese dosarul pentru
pensie. Era înalt, cu părul puțin creț și brăzdat de fire argintii, pielea
închisă ca a spaniolilor, purta mai mereu o mustață groasă ce îi dădea feței
sale un aer de bărbăție.
De altfel, în ultimul timp avea un aer de oboseală imprimat pe fața sa, și
într-adevăr se simțea obosit, nu numai fizic ci și sufletește.
După douăzeci de ani trăiți în Spania, timp în care muncise la cules
mandarine, prin fabrici, în construcții, simțea nevoia să-și ia pensia și să
se ducă acasă în România unde avea o casă frumoasă cu grădină.
Soția sa, era și ea pe punctul de a se pensiona după ce lucrase mulți ani la
o firmă de curățenie.
Aveau împreună două fete ce erau măritate, și pe care ei le ajutaseră să se
așeze la casele lor.
Șerban era frizer de meserie, însă nu reușise să lucreze în Spania ca
frizer, pentru că își dăduse seama, că a închiria spațiul necesar cei trebuia
pentru a deschide o frizerie și a plăti toate taxele era destul de scump.
Era cunoscut printre români că împreună cu Simona soția sa formau o
familie ce trăia într-o deplină armonie.
Mai toți cei ce îl cunoșteau pe Șerban, îl socoteau un om de omenie.
Și așa era, pentru că toată viața sa căutase doar să-și vadă de treburile sale
și de familie.
Lui Sorin îi plăcea o parte a drumului ce îl parcurgeau de la Valencia spre
Teruel, și anume acea parte unde șoseaua șerpuia printre munți, iar la
orizont nu se vedeau decât păduri de pini și brazi, ce acopereau unele
dealuri și se întindeau până la poalele munților.
389
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
391
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Unii din teologii noștri spun altceva, dar eu caut adevărul și mă rog
pentru că vreau să-l descopăr.
La cei șaptezeci de ani ai săi Pilar era plină de viață, și chiar dacă era
prietenoasă și îi plăceau discuțiile, când era vorba de muncă era foarte
exigentă cu Șerban și Sorin.
Într-o ocazie îi arătă lui Sorin în apartamentul pe care ea îl deținea în
Valencia, o bibliotecă mare și îl sfătui ca în viață pe lângă familie să
dedice mai mult timp cărților, să citească pentru că îl sfătuia ea cărțile îl
ajută pe om să-și dezvolte intelectul.
Odată la o pauză de lucru Șerban îi mărturisi lui Sorin:
- Mă simt obosit sufletește și fizic după toată această alergare de douăzeci
de ani prin Spania.
Abia aștept să primesc pensia și să mă retrag acasă în România, unde am
o căsuță cu grădină și pot să-mi lucrez în tihnă grădina și să stau liniștit
cu soția mea, să mă relaxez trăind o viață fără stres.
Am făcut fel și fel de munci alături de oameni ce proveneau din alte
culturi, am avut și conflicte cu unii, dar a trebuit totuși să mă port cu
omenie cu toți nelăsând însă să mi se încalce drepturile mele, nu a fost
ușor de loc.
Dar pe de altă parte am trăit în familie clipe frumoase ce m-au compensat.
Viața de emigrant de aici din Spania m-a învățat multe lucruri, însă pe de
altă parte m-a și istovit sufletește în primul rând, de aceea simt o uriașă
nevoie de odihnă.
Este prea accelerată această viață trăită printre străini.
Pe de altă parte mă gândesc la tine, după cum tu mi-ai mărturisit că vrei
să pleci în Germania, ai grijă nu vreau să te descurajez, dar nu știi limba
și apoi aud că acolo la început este destul de greu.
Eu în locul tău nu m-aș aventura, m-ai încearcă pe aici poate totuși se mai
găsește ceva de făcut pentru că ești tânăr și ai o meserie, ceva trebuie să
mai fie de lucru.
- Am căutat aproape peste tot, dar se pare că pentru mine Spania se închide
și trebuie să pășesc pe teritoriul Germaniei într-o aventură a unui nou
început.
392
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
393
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Erau peste tot înconjurați de brazi înalți sau pini cu ramificații falnice
și peste tot era iarbă verde proaspăt tăiată.
Din balconul lor puteau vedea veverițele zbenguindu-se prin arbori, și
asculta diverse păsărele cântând în triluri.
Simțeau cum inimile lor începeau să pulseze din nou cu speranță, având
certitudinea că vor reuși în noua lor viață ce abia începea.
După două zile de la sosirea lor în Berlin, Sorin începu munca în
construcții la aceeași firmă cu Cătălin, la un patron spaniol ce era asociat
cu alți patroni germani semnând un contract pe termen de un an.
Spre dezamăgirea lui, nu fu cu putință să lucreze laolaltă cu Cătălin, ci fu
detașat cu o echipă formată din spanioli, români, și polonezi pe un alt
șantier.
De la început, Sorin constată că munca în Germania era mult mai dură
ca în Spania, și mai mult de atât îl deranja faptul că șeful de echipă, un
polonez mai mereu apărea în spatele lui și se posta acolo, uneori destul de
mult timp urmărindu-l cum pune el gresie sau faianță.
Acest lucru îl deranja pe Sorin, și uneori făcea greșeli pe care le remedia
repede, pentru că nu era obișnuit să lucreze în așa fel, încât cineva să-l
privească în mod constant.
Dar în final reuși să se impună ca un bun zidar la acea firmă, și primi
asigurarea că trecuse cu bine timpul de probă.
La scurt timp după ce ei se instalară în apartamentul lor, se întâlniră în
scara blocului cu un bătrân înalt, bine clădit ce avea optzeci de ani.
Bătrânul avea părul cărunt, pieptănat pe o parte, ochii mari albaștrii și fața
brăzdată de cute, străjuită de nasul său mare ce dădea chipului său un aer
de bărbăție, iar fața îi era încununată de un zâmbet frumos ce-i lumina
chipul, făcându-l deosebit de plăcut atunci când zâmbea sau vorbea.
Era îmbrăcat cu un trening bleumarin și încălțat cu adidași albi, pentru că
chiar atunci venea de la sala, unde făcea gimnastică de trei ori pe
săptămână.
Bătrânul după ce îi întrebă de unde erau și ce limbi vorbeau, începu să
vorbească cu ei în spaniolă și le comunică că era vecinul lor.
395
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
397
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
398
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Era mulțumit, pentru că pasiunea vieții sale era să-i ajute pe oameni
să-L poată cunoaște pe Dumnezeu.
Era foarte apreciat de comunitatea de români în mijlocul cărora își
desfășura viața, și de multe ori era invitat să predice la amvon la diferite
biserici.
Numele lui era Aaron Stancu și cu toate că nu mai era de ani buni pastor
încă simțea în adâncul ființei sale chemarea lui Dumnezeu de a le predica
oamenilor Evanghelia.
În România avea un băiat ce era pastor, care de fapt era singurul său
copil pe care îl avea din prima sa căsătorie.
După un timp în care discutară generalități privind situația precară a
emigranților din Spania, la un moment dat Costea spuse:
- În ultimul timp mă apasă o problemă, și anume, mă văd făcând acum la
vârsta maturității anumite mici compromisuri.
Și asta datorită faptului că viața noastră nu se desfășoară doar în alb și
negru.
Ce minunat ar fi dacă totul ar rămâne doar așa însă, sunt și acele zone gri
cu care ne confruntăm și uneori nu știu cum să fac ca totul să iasă bine.
Apoi mai sunt și anumiți oameni cu care am de-a face în munca mea și în
viața de zi cu zi, și care pe orice cale caută să mă determine să scot ce este
mai rău din ființa mea.
Pentru că ei atunci când se raportează la mine o fac cu viclenie și răutate,
iar eu îmi pierd calmul în fața unor astfel de provocări și izbucnesc uneori
cu mânie asupra lor.
Deși mai târziu îmi dau seama că nu este bine ceea ce fac.
Pe de altă parte chiar dacă uneori mai fac anumite compromisuri, în
nici o circumstanță nu admit să fac rău aproapelui meu, pe cât posibil caut
să fac bine celor în nevoie.
În schimb cu cei ce mă provoacă devin dur și îmi dau seama că nu este
bine.
De aceea doream să te întreb ce-i de făcut, sau cum ar trebui să mă port
ca să nu mai dau la iveală ce este rău din ființa mea.
400
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
405
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
406
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
407
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
Trist este faptul că deși profetul Balaam pleacă acasă aparent victorios
îndeplinind voia lui Dumnezeu, se pare că în inima sa se dădea o mare
luptă între a rămâne de partea lui Dumnezeu sau a căpăta răsplătirile lui
Balac, foarte posibil că și Satana îl asalta cu ispitele sale teribile.
În final, partea întunecată învinge în el și se întoarce înapoi pentru ca
împreună cu Balac să pună la cale un plan diabolic prin care să-l
nenorocească pe Israel.
Moabiții și Midianiții făcuseră o coaliție pentru a lupta împotriva lui
Israel, și planul lui Balaam era ca israeliții să fie atrași într-o închinare
păgână, și să fie prinși în păienjenișul senzualității.
Dar lucrurile nu se derulează întocmai după planul său, deși într-o
primă fază ar părea că planul său va reuși, însă în final totul este demascat
și el piere ucis fiind de sabia israeliților.
Despre acest trist episod ni se relatează în Cartea Numeri și Apocalipsa.
Dar este bine să te întorci la raportul biblic și să recitești istoria lui
Balaam, apoi poți căuta și comentarii inspirate pentru a putea înțelege cu
mult mai bine viața dramatică a acestui profet ce s-a prăbușit atât de jos,
ajungând să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu.
Despre el, Apostolul Petru ne consemnează un raport foarte trist.
Pe de altă parte toată această istorie ne relevă lupta lui Dumnezeu cu inima
omenească, și mai ales cu dorința omului de a face rău.
O parte din povestea vieții lui Balaam rămâne învăluită în mister, nu
cunoaștem în totalitate tot ce a fost în interiorul său în acea perioadă, și
nici drumul apostaziei sale de la un profet loial lui Dumnezeu la statutul
său de ghicitor.
Toată drama din viața lui Balaam a fost cauzată de iubirea de bani, sau
dacă ne luăm după standardele vremii sale putem spune că a iubit argintul
și aurul împăratului Moabului.
Și această hibă din ființa lui a ajuns în final să-l domine și să-l
nenorocească de tot.
Trist final pentru un om ce a urcat pe înălțimile iluminării divine, și apoi
s-a prăbușit jos de tot.
408
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
- Înțeleg din tot ce mi-ai povestit că viața lui Balaam s-ar fi putut derula
și altfel, dacă ar fi ales să nu lupte împotriva poporului lui Dumnezeu?
Întrebă Costea, impresionat în urma relatării lui Aaron.
- Cu siguranță că a avut marele privilegiu să rămână în galeria eroilor din
cartea Evrei.
Dacă ar fi stat de partea lui Dumnezeu până la capăt, și mai ales dacă
nu s-ar fi aventurat pe terenul Satanei.
Dar după cum ți-am spus, hiba din ființa lui i-a cauzat prăbușirea și nu a
mai avut parte de acel sfârșit glorios al celor neprihăniți pe care l-a enunțat
atât de frumos.
Balaam în lupta cu asalturile Satanei și mai ales cu iubirea de bani a
pierdut bătălia, pentru că a lăsat ca partea întunecată din ființa lui să-l
domine.
Și ce privilegii spirituale a avut, ce comuniune cu Dumnezeu!
El este omul ce dialoghează în câteva rânduri cu Dumnezeu, și din
raportul biblic reiese puternic în relief dorința lui Dumnezeu de a-l salva,
de a-i dărui eternitatea în dar.
Însă în final Balaam în mod fatal alege acel drum al pierzaniei.
Amurgul acelei seri de vară era fermecător, razele soarelui se coborau
spre asfințit și mângâiau toată vegetația mediteraneeană a acelui parc,
scoțându-i și mai mult în relief frumusețea.
Aaron și Costea porniră spre ieșirea din parc.
Ajunși în stradă, merseră un timp până ce pășiră pe un mare bulevard pe
ale cărui trotuare late erau o mulțime de oameni la plimbare în răcoarea
serii de vară.
De asemenea terasele restaurantelor erau arhipline.
La un moment dat Aaron spuse:
- Uneori când mă aflu în locuri ca acesta unde pot să văd o mulțime de
oameni, îmi aduc aminte de acea perioadă din viața mea când aveam
douăzeci și doi de ani, aveam pe atunci o mare dorință de a vesti
Evanghelia.
Ei bine pe atunci când pășeam prin locuri aglomerate și priveam oamenii
gândeam în felul următor:
409
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
„Toți acești oameni pe lângă care trec sunt frații mei, și eu trebuie să le
vestesc Evanghelia, de altfel toți oamenii prin intermediul jertfei lui
Hristos suntem frați.
Eram pătruns pe atunci de un puternic sentiment creștin, începeam să
înțeleg ce a dorit să spună Apostolul Pavel atunci când a spus:
410
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
411
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
412
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
413
EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
414