EUGEN ONISCU - 2024 Lumea Suferinzilor

EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor
1
EUGEN ONISCU
Lumea suferinzilor
LED Force
Iași
2024
2
Corectura: Cristian Arsenoi

Tehnoredactare: Cristian Arsenoi
Paginare: Cristian Arsenoi
Concepția grafică a coperților: Cristian Arsenoi
Director general: Cristian Arsenoi
Coperta 1 - Fotografie internet
Coperta 2 - Fotografie internet
Ilustrații - Imagini internet
Editura LED Force:

Strada Sălciilor Nr.8 Bl.828 Sc. A Et.2 Ap. 8 Iași - România
E-mail: edituraledforce@yahoo.com
Adresă site - https://wordpress.com/posts/edituraledforce.wordpress.com
Telefon: 0754 654 635
Persoană de contact: Cristian Arsenoi
ISBN: 978-606-95881-5-4
Toate drepturile sunt rezervate:

Copyright © 2024: Eugen Oniscu
Copyright © 2024: Editura LED Force
Editura LED Force - Noi... nu tăiem copacii

3
4
Cuvântul autorului
Lumea suferinzilor
Pe când selectam din laptopul meu textele pentru

această carte, am trăit un sentiment înălțător și anume,
am simțit că pot clădi ceva măreț.
Într-adevăr o carte este un lucru minunat pe care un
autor îl oferă oamenilor.
O carte se poate impune prin valoarea ce o conține și poate influența și
aduce lumină.
Ce minunat e că există atâtea cărți bune ce ne pot ajuta să pășim pe căile
binelui!
Și ce minunat e că de-a lungul timpului scriitori valoroși ne-au lăsat ca
moștenire gândurile lor cele mai sublime sub forma unor diferite lucrări
literare.
De aceea am spus mereu că toți cei ce nu vor să citească pierd enorm de
mult.
Cartea de față este o culegere de mărturii, în mare parte axate pe viața
mea de emigrant, deși sunt și texte ce tratează și alte etape.
În timpul cât am trăit ca și emigrant am cunoscut diferiți oameni și situații
interesante, unele din aceste episoade le-am așternut în scris.
De asemenea am portretizat unii oameni, ce mi s-au părut interesanți, din
anumite puncte de vedere.
În toți acești ani, ai peregrinării mele prin Europa Occidentală, am
studiat omul, încercând să cunosc, cât mai mult despre natura umană.
De aceea pot afirma, că textele cuprinse în această carte sunt o
încercare de a explora natura umană și a căuta să înțeleg astfel coroana
creațiunii lui Dumnezeu, care este omul.
Pe de altă parte, prozele cuprinse în carte, pot oferi o lumină asupra
vieților de emigranți și pot oferi o perspectivă, celor ce vor să emigreze.
Viața unui emigrant poate fi uneori dură, însă există și oaze de bucurie.
În unele însemnări am încercat să surprind natura umană, într-o fază a
decăderii morale, însă am arătat întotdeauna calea spre restaurare.
5
Recitind toate aceste texte ce alcătuiesc cartea, am devenit și mai

conștient că în tot drumul meu ca și emigrant, Dumnezeu a fost cu mine
și nu m-a lăsat singur ci m-a călăuzit și ocrotit.
Am trăit perioade frumoase dar am avut parte și de situații limită.
Însă puterea tainică a lui Dumnezeu, m-a susținut să nu mă prăbușesc și
în final mi-a oferit izbândă.
Doar așa, am avut putere să scriu această carte, ce doresc să-i ajute pe
oameni să pășească pe cărările binelui.
De asemenea, pe lângă alte teme cartea explorează fascinantul orizont al
cunoașterii lui Dumnezeu, am încercat, să așez înaintea cititorilor,
utilizând un limbaj simplu, frumusețea caracterului, lui Dumnezeu.
De aceea cred, că prin ceea ce scriu, oamenii îl pot cunoaște mai bine
pe Dumnezeu și se pot apropia de Sfintele Scripturi, pentru a lectura
despre imensa iubire divină.
Consider că orice om poate păși spre lumină și poate înțelege
dimensiunile vaste ale Planului de Mântuire.
Datorită faptului că trăim într-o societate, ce pe zi ce trece își pierde
valorile creștine fundamentale, apare nevoia de cărți, care să ne
reamintească faptul că toate lucrurile în viață sunt minunate, când sunt
făcute împreună cu Dumnezeu.
Despărțiți de El nu vom afla decât nefericire și distrugere.
Istoria ne învață despre aceste lucruri.
Vestea bună este, că ne putem găsi fericirea eternă, doar atunci când ne
întoarcem la Cel ce ne-a creat.
Literatura de calitate are ca scop înnobilarea ființei umane.
Întotdeauna a fost așa, iar Dumnezeu a lucrat în literatura popoarelor
inspirând diferiți scriitori pentru a oferi o literatură înălțătoare.
Nu ne putem lăsa târâți de spiritul veacului în care trăim, pe motiv că
acum este la modă să scriem și să citim o literatură nevaloroasă.
Dimpotrivă și astăzi prin intermediul literaturii, Dumnezeu ni se
descoperă.
6
Doresc foarte mult ca această carte, să fie precum o lumină caldă

într-o lume cu războaie, ideologii perverse și încercări de a denatura
valorile eterne.
Am convingerea că doar alături de Dumnezeu, noi toți putem fi mai buni
și putem face lucruri minunate.
Am intitulat această carte: „Lumea suferinzilor” după titlul unui text,
pentru că lumea în care trăim, a devenit un loc unde mulți oameni suferă.
Și mai mult de atât perspectivele din fața multora se năruiesc.
Ei bine, într-un astfel de context sumbru consider că oamenii au nevoie
să-L descopere, s-au să-L redescopere pe Dumnezeu.
În fascinanta lume a cărților, se mai naște o carte, ce are scopul de ai
ajuta pe oameni să rămână de partea binelui.
De asemenea, pot afirma cu certitudine, că este un îndrumător spre Iisus
Hristos.
Dorința mea este, ca bunul Dumnezeu să-și reverse binecuvântarea și
pacea peste toți cei ce vor lectura această carte.
Eugen Oniscu
7
8
Pofilul meu de autor

Mă numesc Eugen Oniscu, născut la data de: 10
August 1972 în Tulcea.
Sunt scriitor de proză în mod special de nuvele-
povestiri, eseuri.
Încă din copilărie am fost pasionat de lecturi, iar din
adolescență s-a cristalizat în sufletul meu dorința de a
scrie.
Am început să scriu din tinerețe, căutând de-a lungul timpului să învăț
cât mai mult despre arta de a scrie.
Trăiesc de aproape douăzeci de ani în diaspora.
Am locuit treisprezece ani în Spania, iar acum locuiesc la Berlin în
Germania, unde lucrez și scriu în timpul liber.
De obicei, îmi public scrierile la revistele:
„Armonii Culturale”,
„Boema”,
pe site-ul „Resurse Creștine” ș.a.
În anul 2020 editura: „Armonii Culturale” mi-a publicat o carte de
nuvele-povestiri intitulată „Mesagerul”, iar în aprilie 2021 la „Editura
Epubli” din Berlin am publicat o nuvelă în format electronic, în limba
germană, intitulată: „Über die Enttäuschungen des Lebens” (Mai presus
de dezamăgirile vieții).
De asemenea am participat cu o povestire în cadrul antologiei literare
„Primăvara se numără prozele” organizată de „Editura Inspirescu”
(Pitești) anul 2021, și la proiectul literar „Milenarium” organizat de
Editura „Armonii Culturale”.
În septembrie 2022 am participat cu două povestiri la o antologie
organizată de editura „Globart Universum”.
În anul 2023 am realizat la Editura LED Force din Iași, coordonată de
Cristian Arsenoi, prima mea carte în format D.E.M. Document Electronic
Multimedia, cu titlul: „Puterea celor slabi”.
9
Apoi în februarie 2024 tot la Editura LED Force din Iași am publicat o
nuvelă în format D.E.M. Document Electronic Multimedia, cu titlul:
„Inima Străinului”.
10
Dacă Dumnezeu nu ai, nimic nu ai

Note critice despre volumul Lumea suferinzilor
Dacă ne-ar pune cineva să facem o erarhizare a

celor mai importante lucruri din viața noastră, cum ar
arăta ?
Care ar fi cel mai important lucru pe care l-am
evidenția?
Familia, sănătatea, banii, cariera, iubirea ?
Dumnezeu unde ar fi, pe ce loc?
Așa ca să dea bine și să arătăm că avem în vedere doar lucrurile
imporante, vitale, mulți ar spune sănătatea, apoi familia, copii, sau întâi
iubirea, iar pe la urmă banii, cariera, deși piramida este inversată.
Astăzi marea majoritate își riscă sănătatea, stabilitatea familiei, chiar mare
sau cum o fi ea, iubirea, pentru bani, unii pentru carieră.
În această carte, Lumea suferinzilor, a lui Eugen Oniscu, care m-a
impresionat mult și încă nu știu cum să o cataloghez, un fel de eseu
memoriapuzzleroman, ceva cu din toate.
De la început, prin toate povestirile prezentate constatăm motivarea
plecării, emigrării în țările occidentale, banii, stabilitatea financiară, a
oamenilor cu puteri economice minime sau greu de realizat.
Căutarea unui perimetru citadin cu posibilități de a câștiga destul de mult
și dacă se poate repede, ca să poată intreține și viața lui, a personajului (și
sunt multe!) și să fie sufiecient și pentru cei lăsați în țară.
Aici ordinea sunt banii și atăt.
Deși ar fi fost valoroasă sănătatea, familia care poate fi oaza de ozon a
vieții, desigur iubirea, catalizatorul și motivația acțiunilor tuturor.
Dar astea sunt totuși deșertăciuni.
Undeva mai aproape sau mai departe stă ea, moarte, venită după
degradarea corpului fizic, dar mai ales a viciilor căpătate ca urmare a
singurătății, a tristeților și neputințelor în obținerea țelului propus.
11
În mare parte toți își doresc această trecere prin experiența

occidentului, să fie tranzitorie, acceptată cu bune și cu rele, pentru a
demara pe mai departe, obținând o bază material îndestulătoare, o viață
stabilă și corectă la el în țară.
Inițial ăsta este țelul tuturor.
Ei bine, eu constat, dar de fapt știam că ordinea lucrurilor în viață este
Dumnezeu cu iubirea lui. Nihil sine Deo!
De aici toate se văd altfel, piramida se răstoarnă.
Aroganța noastră că putem, că suntem mari și tari, pălește.
Autorul știe, pentru că a simția asta de nenumărate ori.
Pentru că Dumnezeu merge înaintea lui.
Și înaintea tuturor, doar să avem răgazul să-l simțim.
Să-l strigăm, în taină, cu cugetul curat și cu încrederea că nu suntem siguri
niciodată.
De la această parabolă se încheagă toate povestirile, cu accente
autobiografice, de altfel cartea este scrisă la persoana întâi și atunci
participarea fizică și mai ales emoțională este foarte puternică.
Autorul beneficiază de ajutorul Dumnezeului personal, și zicând asta nu
dau în derizoriu puterea celestă, doar subliniez, că odată situându-se pe
parte binelui continuu, din jurul lui Dumnezeu și faptele , atitudinea sunt
de altă natură.
Lumea suferinzilor, e o carte a durerilor de tot felul.
Asumate din nevoia supraviețuirii.
Avem aici o colecție de povestiri, cartea se bazează pe memorialistică,
participarea personajelor sunt niște colaje din viața prin care trece autorul
și el la rându-i într-o degringoladă, pănă ce devine beneficiarul
tandemului cu Dumnezeu.
De aici ajunge să fie pastor evanghelic, dar nu știut, autopropus, ci cel
care are mereu un pasaj demn de ascultat, potrivit în orice situație, dintr-
o carte sfântă, bun pentru a îmbărbăta sufletele chinuite de multe poveri.
Are mereu bunătate, empatie pentru toți eroii întâlniți în diferite situații.
Și nu sunt puține cazurile în care ajutorul făptuit, să nu fie prețuit pe
măsura contribuției autorului.
12
Căci de..., oameni suntem cu toate viciile și nevoile pământești.

Această colecție de texte cu amprentă autobilografică, poate fi asimilată
unui roman atipic, metaroman, dar putem să îi dăm culoarea cărților de
factură religioasă, prin pildele și povestirile cu insemnătate religioasă.
Nu în cele din urmă, este o carte de iubit omul, despre iubire, un
manual emoțional despre cum să iubim aproapele.
Căci noi suntem iubire, fărâmă din aluatul celest.
Că devine pastor evanghelist, nu este problema citirorului, acest lucru îi
acordă credibilitatea faptelor de susținere morală sau economică a atâtor
persoane aflate în degringoladă sau prinse în viciile omenești, care devin
boli, suferințe nu nimai pe corpul fizic, dar mai ales la nivel emoțional.
Oameni mutilați emoțional, de vicii, care nu pot suparviețui netratați,
neiubiți și neînțeleși.
Aici își are contribuția autorul ca OM și mai apoi ca trimis dumnezeiesc.
Și sunt aici o sumă de povestiri care au acest aspect ca temă a dezbaterilor
psihologice.
Nu am pretenția să evaluez contribuția într-un sens sau altul.
Dar este minunat că a fost să ajung să citesc această carte, pentru că am
învățat ce înseamnă empatia pentru semenul nostru, înainte de nevoia
noastră primară.
Sunt o serie de povestiri care m-au impresionat prin poveste, de altfel
narațiunea curge armonios, fără sincope, atractivă și emoționantă.
Asfel se clădește cartea de proză.
Sigur nu beneficiază de atractivități stilistice, nici de acele ornamente
adăugate pentru îmbogățirea epicului, este o etalare de evenimente, crudă
și rece, dar viața nu este doar despre fericire.
Nu!
Este despre supraviețuire și dacă se poate într-un mod frumos, este despre
iubire și aici autorul poate lăsa chezășie pasajele din evanghelii și o face
în multe moment.
Așadar propun cititorilor o altfel de literatură, pentru mine, ceva nou,
în care se îmbină citate din cărțile sfinte, care au atâta modele de urmat,
cu întâmplările văzute, trăite, martor fiind, într-o perioadă destul de grea
13
pentru noi muritorii planetei.

Pe lângă căderea economică, socio-politică, sunt aspectele pe care
le-am trăit toți de câțva ani: perioada Covidului, apoi a războiului Ruso-
Ucrainian, care pare-se că se întinde îngrijorător de mult.
Situații politice la care suntem martori, fără să putem fi decidenți.
Discuțiile colaterale, speculațiile sunt la ordinea zilei, dar asta nu schimbă
cu nimic starea noastră sufletească.
Oamenii mor, ingrijorător de mulți și nu știm dacă așa trebuia să fie, divin
vorbind, sau omul decizional și Diavolul partener, sub motive economice
face să stăm tot timpul pe o pungă de trotil.
Cine știe când și cum vine sfârșitul lumii?
Revenirea lui Iisus Hristos?
Este o carte cu multe teme arzătoare pe care noi cititorii le mai dezbatem
și după ce lectura s-a încheiat.
Constanța Popescu
Poet - Membră a Uniunii Scriitorilor din România
14
15
Suflet sărman
Într-o seară de iarnă goală, mă întorceam de la o întâlnire de tineret,
însoțit de câțiva tineri.
Pe atunci, la cei douăzeci și patru de ani pe care îi aveam, eram cuprins
de o mare înflăcărare, când susțineam anumite idei.
Îmi aduc aminte, că și în acea seară îmi susținusem cu înverșunare opinia.
Pe atunci, nu aveam prea multă experiență și de aceea tot entuziasmul
meu mă împingea spre fanatism religios.
Acum, privind în urmă, îmi dau seama, ce bine ar fi fost, dacă nu m-aș fi
angrenat în unele controverse religioase și aș fi stat liniștit în banca mea.
Dar pe atunci gândeam altfel și cuprins de elanul tinereții mele, mă
avântam în unele dispute pe teme biblice, și așa făcusem și în acea seară.
Mergeam pe stradă, continuând discuția cu acei tineri ce mă însoțeau.
La un moment dat, când se așternu o clipă de tăcere între noi, Ionuț îmi
spuse privindu-mă:
- Tu ai avut dreptate în ceea ce ai susținut, pentru că lucrurile sunt așa cum
ai afirmat.
Am rămas surprins, privindu-l cu mirare pe acel tânăr de nouăsprezece
ani, care în urmă cu ceva timp îmi atrăsese atenția.
Întrebasem pe cineva cei cu el, de unde venea, și aflasem că venea
dintr-o lume dură a satului și că lucra de câțiva ani cioban la o stână.
Un timp, privindu-l în acea biserică mă întrebasem:
„Oare cât înțelege el despre Dumnezeu?”
Și deodată tot ceea ce spusese, îmi dezvăluia faptul că în adâncul ființei
lui, exista o sete a sufletului său după Dumnezeu.
Străbătuse un drum greu prin viață, până la cei nouăsprezece ani ai săi.
De altfel, totul se citea pe chipul său, marcat adânc de vicisitudinile vieții.
Nu era prea înalt și nici prea corpolent, avea părul negru puțin încrețit,
ochii căprui, în care i se citea acea foame după lucrurile spirituale.
Fața sa dădea impresia unui suflet sărman, înfrigurat de necazurile vieții
și care venise să se încălzească la focul Evangheliei.
16
Am observat că era foarte atent la toată acea lume a bisericii, și îi

urmărea cu viu interes pe toți acei oameni religioși ce erau atât de diferiți
de lumea din care el venea.
Privea cu admirație tinerii de acolo, pentru că îi vedea curat îmbrăcați,
manierați, cu un anumit grad de cultură, iar el prin atitudinea lui, îmi
dădeam seama că se simțea atât de inferior tuturor.
Însă răceala lumii din care venea și care i se așezase pe suflet, îl
determina să caute cu ardoare focul Evangheliei, pentru aș încălzi inima,
apăsată de greutățile vieții.
Am avut cândva ocazia, locuind în mijlocul naturii, să văd mai
îndeaproape, în ce constă munca unui cioban și am rămas surprins, de câtă
greutate implică această îndeletnicire.
Am văzut adolescenți trudind din greu la stână, și de asemenea, ciobani
maturi îndeplinindu-și sarcinile.
Cel mai tare m-a surprins, faptul că în perioada de toamnă, în timpul
ploilor reci, acei oameni de la stână, trebuiau să îngrijească de oi, îndurând
toate vitregiile acelei vieți.
Toată acea viață a ciobanilor de la stână, îmi oferea un tablou foarte
dur, a ceea ce înseamnă titanica muncă de cioban.
Numai sculatul la o oră matinală, mulsul oilor, apoi să pornești cu acele
oi la păscut, uneori prin ploaia mocănească și rece a toamnei.
Toate aceste lucruri, mă făceau să-i consider pe acei oameni, niște
adevărați eroi ai muncii.
De aceea susțin, că într-un fel anume, toate acele vitregii, i se citeau lui
Ionuț, pe chipul său.
Impresionant era faptul că el venind din acea lume dură, ce știu prea
bine că își avea limbajul ei vulgar și apoi caracterele necizelate pe care el
trebuie să le fi întâlnit acolo, ei bine în ciuda tuturor acelor lucruri, își
urma dorința sufletului său și anume, îl căuta pe Dumnezeu cu ardoare.
La scurt timp, după acea seară a trebuit să părăsesc pentru câțiva ani
orașul meu natal. Apoi întorcându-mă, am întrebat de Ionuț, și mi s-a spus
că nu a mai rezistat pe drumul credinței și s-a întors înapoi la aceea lume
de unde venise.
17
Am înțeles că depindea foarte mult de acel patron al stânei, și nu mai

avea unde să se ducă.
Nu știa să facă nimic altceva, datorită faptului că de la o vârstă foarte
fragedă nu lucrase decât la stână.
Așa că, acei oameni de la stână îi interziseseră să mai vină la biserică, și
el cedase supunându-se lor, fiind astfel absorbit de toată acea lume din
care făcea parte.
Însă cine știe ce roade au putut să aducă semințele Evangheliei căzute
în ogorul inimii lui de a lungul anilor.
Apoi eu am luat drumul emigrării, fiind cuprins de tot acel freamăt al
exodului atâtor români, ce continuă și astăzi.
Oare nimic nu va opri acest exod al nostru spre Europa de Vest?
Oare nu mai există nici o șansă, să avem un trai decent în țara noastră?
Cel mai probabil că și Ionuț nu a mai rezistat atracției unei vieți mai bune
și a pășit spre occident, rupând astfel toate acele legături, cu lumea din
care făcea parte.
Cert este faptul, că el făcea parte dintr-o categorie de oameni, care în
ciuda vitregiilor vieții, în ciuda faptului că nu au trăit într-un cămin unde
totul se axează pe valori creștine, în ciuda faptului că nu au o educație
dobândită în școli, își urmează acea sete a lor după tot ce este nobil din
punct de vedere spiritual.
De aceea cred că literatura de azi, ar trebui să aibă menirea de a aduce
lumină pe calea vieții unor astfel de oameni.
Cel puțin aceasta este opinia mea despre literatură, nu pot concepe să scriu
fără să am în vedere acest scop înalt.
De asemenea, am observat că atunci când inspirația coboară asupra mea,
simt că a scrie, este ca și cum aș compune o muzică, neasemuit de
frumoasă.
De aceea, îmi place să mă las cuprins de acest măreț act al scrisului, până
unde mă va conduce Dumnezeu.
Numai astfel pot să aduc speranță în sufletele oamenilor, prin ceea ce
scriu.
18
Este o lucrare măreață, la care simt în ultimul timp, că mă cheamă tot mai
mult Dumnezeu.
Chemarea lui Dumnezeu, pentru ai implica pe oameni în slujire, are
multiple forme.
Însă pentru mine, simt că atunci când mă aplec asupra foii albe pentru
a scrie, am profundul sentiment că Duhul Sfânt mă însoțește, în ciuda
imperfecțiunilor mele în ale scrisului.
Doresc foarte mult, să mă ridic la înălțimea chemării lui Dumnezeu, prin
propovăduirea adevărurilor Sale, prin intermediul fascinantului act al
scrisului.
Pentru mine, nu există satisfacție mai mare, decât să pornesc în această
măreață aventură a scrisului.
Fascinat fiind, de un astfel de drum, chiar dacă pe alocuri mai apar și
obstacole.
Până la urmă, ceea ce contează, este faptul că lumina care se coboară de
sus, poate ajunge la oameni și prin mine, un instrument plin de
imperfecțiuni.
De altfel, am învățat faptul, că de-a lungul istoriei, unii din mesagerii
lui Dumnezeu, au avut unele defecte, însă nu și mesajele pe care ei le-au
transmis oamenilor.
De aceea, țin să menționez încă o dată, că literatura de astăzi trebuie să
aibă o menire sfântă, altfel nu va rezista în fața provocărilor vieții, și ceea
ce este și mai trist, nu îi va ajuta pe oameni.
Să scriu, pentru a aduce lumină în sufletele celor sărmani, cred că
aceasta este menirea mea în lume.
Literatura zilelor noastre ar trebui să înnobileze oamenii, și nicidecum
să-i degradeze.
Omul, are nevoie ca prin ceea ce citește, să simtă că sufletul său se înalță,
spre tot ceea ce este cu adevărat valoros.
Țin să menționez, că am scris aceste rânduri, din perspectiva unui scriitor
religios, care consideră că, deși literatura trebuie să descrie viața umană
în toate dimensiunile ei, ceea ce ar trebuie să primeze, este dimensiunea
lucrurilor sfinte, pentru că noi toți avem nevoie de Dumnezeu.
19
De aceea, cred că prin intermediul scrisului, se poate oferi o influență

înălțătoare pentru ființa umană.
20
21
Amintiri din noaptea vieții

Era noapte...
Mă întorceam acasă puțin obosit, trist, mergeam meditând la situația de
acasă (mama era recăsătorită și avea mari probleme) la filmul pe care îl
vizionasem, la prietenii mei, la viață, de fapt nu mă puteam opri într-un
punct, gândurile îmi zburau peste tot și de fapt nu se opreau nicăieri cu
exactitate.
Deodată luminile de pe stradă și din cartier s-au stins, și s-a făcut o
beznă adâncă, atunci am ridicat capul în sus și am privit stelele, întreaga
boltă cerească, și ceva straniu mi s-a întâmplat, m-am umplut de o uriașă
putere la nivelul minții și inimii mele.
Aveam impresia că acea putere venea de sus de dincolo de imensa
priveliște stelară.
În locul acelei goliciuni sfâșietoare de mai înainte simțeam o pace și un
sentiment nobil, înălțător ce mă stăpânea.
După ceva timp luminile sau aprins și am privit casele observând un
contrast între unele case mari confortabile cu garduri bune, și case mici
cu garduri prăpădite.
Aveam impresia că văd un tablou al luptei pentru existență încununată cu
eșec sau triumf.
Apoi gândurile mi s-au întors de la acel sentiment măreț și nobil spre
marea bătălie a vieții, această dramatică luptă pentru un loc de muncă și
mai ales pentru a realiza ceva în viață.
Au început să-mi revină în minte cuvintele unui prieten care credea că
poți face multe lucruri rele ca să câștigi bani și să ieși din anonimat.
Filozofia lui de viață care mă atrăgea și pe mine pe atunci suna cam așa:
,,Cine sunt, un tânăr pierdut în marea masă anonimă a oamenilor ce nu au
realizat nimic care să-i facă celebri, și lucru ciudat ei se simt bine așa
neaplaudați la scenă deschisă de marea masă anonimă, trebuie să ne dăm
silințele să ajungem departe în orice dimensiune a vieții zdrobind tot ce
ne stă în cale.”
Un mod de gândire mai distructiv cred că nici nu se putea găsi pe atunci.
22
Am ajuns acasă, mama stătea pe un scaun plângând iar pe fotoliu era

Ștefan bărbatul cu care ea se recăsătorise.
Gesticulând, strigând prin fumul de țigară și mirosul greu de rachiu se
auzea vocea lui:
„De nimic nu ești în stare femeie nenorocită...”
Urmă apoi un întreg șir de blesteme, înjurături adresate când mamei mele
când mie, auzeam răcnetele lui iar în pauze oftatul mamei.
Nu era corpolent ca bărbat aș zice, chiar slab de statură mijlocie, era
totuși un om ager, iute în mișcări.
Dar ceea ce impresiona era fața lui, părul castaniu cu câteva fire argintii,
fruntea încruntată, ochii verzi din care izvora o lumina crudă sălbatică,
cred că alcoolul era de vină, obrajii palizi cu gura mereu deschisă țipând.
Expresia feței lui în acele momente avea ceva grotesc, aveai impresia
că o hidoșenie morală se distingea pe fața lui.
Deși nu era urât ca bărbat, însă cealaltă față interioară a diformității
morale ce i se oglindea pe chip îl făcea urât, de asemenea era și
schimonosit la față din cauza băuturii.
Am simțit o mânie interioară, o dorință de al lovi, de al termina, de al
ucide, mă gândeam că până la urmă fac un bine omenirii omorând un
astfel de specimen.
După un întreg discurs în limbajul lui și al lumii din care făcea parte s-a
întins pe pat și a adormit.
Era un caz fericit de obicei o lovea pe mama, pe mine când eram mai mic,
dar de când trecusem de optsprezece ani devenea foarte rar violent, urla
gesticula, dar am văzut că avea o teamă în priviri.
Cineva care ar citi aceste rânduri ar putea crede că acest om era un fel
de fiară, de demon.
Nu era așa, era isteț, talentat într-o meserie, de multe ori cu un
comportament exemplar în societate.
Dar punctul său slab era alcoolul și modul cum se manifesta după
consumarea băuturilor alcoolice.
23
Avea momente când puteai discuta cu el și din tot ce mi-a povestit

despre trecutul său am înțeles că datorită mediului în care s-a născut și a
trăit avea acele hibe groaznice în ființa lui.
Uneori lupta cu mediul se aseamănă cu un om care urcă pe niște trepte de
pe care coboară mai mulți oameni, în astfel de situații dacă nu ești decis
în a urca poți fi luat de valul mulțimii și poți începe a coborî.
După ce am stat puțin de vorbă cu mama, am lăsat-o și am ieșit în curte.
În fața casei era un zarzăr mare, înalt, l-am privit, apoi am privit cartierul
și casele, atât de multe se vedeau, iar la orizont blocuri, totul era cufundat
în noapte.
O noapte rece de noiembrie, nu știu ce oare răceala de afară, aerul
nopții cel simțeam în obraji, sau răceala din casa de unde lipsea clasicul
foc sacru și cald al familiei unite, sau pur și simplu mânia și răceala mea
interioară, mă făceau să văd o realitate cruntă a vieții, adică sfărmarea și
diformitatea unor vieți care ar fi putut să fie frumoase.
(De exemplu viața mamei mele care a pornit atât de minunat în dimineața
vieții sale, începând școala de asistente medicale însă datorită unor
circumstanțe nefavorabile a trebuit să o întrerupă, apoi mai mult de
douăzeci și cinci de ani a lucrat la restaurant, mai precis în comerț și
anturajul de acolo, influența mediului au modelat-o încetul cu încetul.
Nu doresc să afirm că omul nu are libera alegere de a se opune influențelor
rele, însă uneori lupta este foarte grea.)
Întreaga mea ființă o simțeam ca niciodată atât de plină de răceală, de
gheață otrăvitoare din punct de vedere moral.
M-am întors mi-am luat haina și am pornit din nou pe stradă în noapte,
erau puțini trecători și mă gândeam că toți care trec pe lângă mine au poate
noaptea lor de negură și gheață din care se zbat spre ieșire și nu reușesc,
nu se face lumină nu vine izbăvirea niciodată și mâine va fi la fel.
Am ridicat ochii în sus, nu mai era nici o steluță, doar nori negrii ce
acopereau stelele.
Dar undeva sus de tot norii s-au desfăcut puțin și a apărut o steluță plină
de lumină, apoi o altă despicătură între nori și o altă steluță.
24
Minunea se repetă de câteva ori apoi norii se închiseseră iar cerul

deveni atât de întunecat.
Mă simțeam atât de singur înfășurat în întuneric și răceală, m-am hotărât
să mă întorc spre casă, așa abătut și nemângâiat cu gândul că mâine va fi
la fel, dar undeva în lăuntrul ființei mele duceam aș zice acea lucire a
stelelor ce străluciseră printre nori, ceva parcă îmi lăsaseră în suflet.
Dar îmi aduc aminte acum de o altă noapte când la fel mă întorceam
acasă, la ce mă gândeam atunci îmi aduc aminte atât de bine aveam cu
mine o Carte, și ce bine îmi aduc aminte de acea Carte.
Trecuseră doi ani, eram liberat din armată de câteva luni, mă gândeam la
cât de bogat sunt din punct de vedere spiritual și asta mă făcea fericit.
Oamenii îi vedeam așa cum ar fi putut deveni prin har, și credeam cu
tot clocotul tinereții mele, dacă eu am putut să fiu transformat de
Evanghelie atunci toți puteau bineînțeles, dacă ar fi dorit.
Aveam o vie dorință de a propovădui Evanghelia, descoperisem viața din
belșug aici, iar pentru viitor făgăduința vieții veșnice.
Așa este când îl cunoști pe Hristos de la douăzeci de ani.
Atâta fericire interioară a lăsat Bunul Dumnezeu ca omul cel păcătos să
aibă atunci când se pleacă în față măreției Celui Răstignit pentru păcatele
noastre.
Dar să revin atunci și acolo, înaintam cu pași vioi, eram tânăr, puternic,
plin de viață, îmi antrenasem corpul pentru al pedepsi pe Ștefan, dar
Hristos a schimbat totul, absolut totul.
Am intrat în casă și acolo era aceeași scenă pe care am descris-o în prima
noapte, m-am apropiat de Ștefan și i-am vorbit despre Evanghelie.
Iar în momentul când îi vorbeam valuri de putere caldă, iubitoare, născută
din har în ființa mea, porneau spre el atingându-l, iluminându-i conștiința
ce începea să-l mustre.
Am observat că avea totuși teamă de mine, probabil se gândea că poate
joc teatru și vreau de fapt să-l bat, însă până la urmă a înțeles că totul era
foarte real. Dragostea lui Hristos îl uimea, dar nu se decidea să aibă
izbăvire din noaptea lui de gheață, se zbătea, însă rămânea în aceeași stare,
deși vedea calea cea bună pe care ar fi trebuit să meargă.
25
După ce totul s-a liniștit am ieșit să fac o plimbare.

Era o noapte de vară, simțeam în mine flacăra vieții, a tinereții, arzând cu
putere, acel clocot al tinereții unit cu puterea și plinătatea lui Hristos.
Gândeam în felul următor:
„Ce a fost în trecutul meu rău, El a iertat totul și a șters totul”.
Ce va fi în viitor?
Nu știu, dar de un lucru sunt sigur, dacă astăzi umblu cu Hristos și trăiesc
pentru semeni pot cunoaște adevărata măreție a vieții.
Iar viitorul nu mă îngrijorează pentru că am un loc în providența Sa
minunată, iar cu ajutorul puterii Sale este ușor să trec prin marile bătălii
ale vieții, răspândind pretutindeni o mireasmă de viață spre viață.
La sfârșitul acestor însemnări mă văd obligat să dau câteva explicații,
în primul rând nimeni nu trebuie să rămână într-un loc unde este victimă
a violenței verbale sau fizice.
Niciodată însă, ura și răzbunarea nu vor aduce rezolvarea problemelor de
violență, întotdeauna trebuie căutat principiul Evangheliei de a răsplătii
răul cu binele, însă acest comportament creștin, nu exclude și posibilitatea
ca un creștin să ceară ocrotire legală în situații de violență, însă cel mai
important este să încercăm să ajungem la cel mai înalt ideal creștin,
iubirea dușmanilor.
Această întâmplare pe care am descris-o a fost ca un preludiu pentru
ceea ce a urmat în viața mea, mereu am fost probat la acest capitol, fie
între oameni religioși sau nereligioși, însă testul a fost mereu același să nu
mă răzbun, să înțeleg că răzbunarea este a lui Dumnezeu iar partea mea
este să tolerez, să iert, și să spun adevărul cu iubire.
Am fost influențat de gândirea și învățăturile despre viață a unor
oameni ca: Abraham Lincoln, Lev Nikolaevici Tolstoi, Mahatma Gandhi,
Martin Luther King. Citeam într-o carte că după ce Abraham Lincoln a
ajuns președinte, prietenii săi i-au spus că este timpul să-și distrugă
dușmanii, la care el a răspuns:
„Dar dacă eu îi iubesc și le răsplătesc răul cu bine, nu credeți că așa îi voi
distruge pentru că nu vor mai fi dușmanii mei?”
26
Nu este ușor să fii mereu la înălțime în fața acestei cerințe a

Evangheliei știu din experiență, însă se poate privind la Iisus.
Dar eu vă spun:
„Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine

celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.”
(Evanghelia după Matei 5:44 )
27
28
Lumea suferinzilor
De ceva timp îmi stăruie în minte o amintire de demult, care într-o
oarecare măsură răspunde la unele frământări şi întrebări pe care unii
oameni le au.
Am să aştern în continuare această amintire a mea iar la sfârşit voi scrie
şi întrebările acestea frământătoare lăsând apoi cititorul să tragă
concluziile de rigoare.
Mă revăd acum când scriu, cum eram acum douăzeci de ani în urmă
într-o stare de zbucium plimbându-mă prin acea masă de oameni din
Madrid.
Priveam acele feţe pe care le întâlne-am în cale, negrii şi albi, străini şi
cetăţeni spanioli.
Acel furnicar de oameni ce luptau continuu pentru a supravieţui, pentru a
reuşi în viaţă.
Totul nu era şi nu este decât o luptă dureroasă uneori cu oaze calde şi
fericite, dar durerea e însă cadrul principal al scenei, pentru că trăim
într-o lume a suferinţei.
Însă dincolo de freamătul luptei crâncene de a supravieţui economic
sau pentru a urca la un nivel profesional cât mai înalt, sunt alţii ce caută
numai îmbogăţirea prin mijloace meschine.
Am întâlnit şi o categorie de oameni ce se prăbuşesc moral şi material fără
să mai facă nici un gest de aş opri prăbuşirea se lasă în voia căderii şi
parcă aşteaptă momentul impactului în fundul prăpastiei, acest impact
poate fi ori prăbuşirea definitivă ori redeşteptarea personală spre un nou
început.
Dar dincolo de zbuciumul luptei, de trudă şi oboseală, de meschinătate
şi ignoranţă, de foame şi îmbuibare, de dezechilibru şi echilibru din vieţile
oamenilor există speranţă întru-un viitor luminos prin intermediul
comuniunii cu Dumnezeu. Îmi analizez uneori trecutul şi îmi dau seama
că dacă nu aş fi fost susţinut de puterea divină m-aş fi prăbuşit în marea
masă a mulţimii ce m-ar fi strivit şi asimilat, aş fi rămas ca un nenorocit
sărman printre atâţi şi atâţi cu aceiaşi soartă.
29
Mă refer la oamenii ce Îl resping pe Hristos şi trăiesc în viaţă fără

speranţa mântuirii.
De-a lungul acestor ani am simţit mereu o mângâiere caldă ce mi-a atins
inima, deschizându-mi un orizont fascinant din punct de vedere spiritual.
Într-o sâmbătă dimineaţa din acea perioadă când îmi începeam viaţa
de emigrant m-am dus într-o biserică neoprotestantă din Madrid,
interiorul ei îţi strecura în suflet elementul sacru, iar în faţă în locul unde
era amvonul pe un perete de cărămidă lucioasă, era o cruce mare din lemn
ce arăta ca un monument al jertfei.
Oricine priveşte o cruce cred că ar trebui să înţeleagă că ne transmite
un mesaj clar de neconfundat, acest mesaj îl găsim în Evanghelia după
Ioan 3;16.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui

Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
Simţeam o solemnitate în atmosfera din jur, uşor sala bisericii se

umplu cu oameni ce se așezau în băncile aranjate ordonat.
Era arhiplin unii stăteau în picioare alţii în holul de la intrare.
La început a cântat corul bisericii, a fost frumos ceva despre iubire,
speranţă, pace dar eu am rămas tot rece şi suferind lăuntric, e ca şi cum
cineva are o durere în corp ia o pastilă şi simte o ameliorare dar e doar
pentru puţin timp pentru că durerea revine.
La amvon apăru pastorul era spaniol, un bărbat de înălţime mijlocie cu
mustaţă, însă ceea ce impresiona la el erau ochii şi expresia feţei ce
revărsau ceva cald, părintesc, transmitea seninătate, speranţă, era ca o
adevărată imagine pastorală dând dovadă de o autentică modestie.
În momentul când începu să vorbească, vorbele îi erau calde mă
pătrunde-au atingându-mi coardele sensibile ale sufletului.
Începu să vorbească despre străinii şi călătorii ce uneori trec prin suferinţe
şi au ca destinaţie fascinantul oraş numit Noul Ierusalim.
Nu am să redau predica lui cuvânt cu cuvânt ci doar partea finală în care
ne-a povestit o întâmplare care pe mine m-a ajutat să înţeleg multe lucruri.
30
”În timpul celui de al doilea război mondial trăia un pastor baptist în

Berlin. Era un om inteligent şi a înţeles ceea ce unii pe atunci nu
înţelegeau, adică încotr-o se îndrepta politica lui Adolf Hitler.
A început ca de la amvon să ţină un fel de conferinţe social-politice cu
caracter moral.
La scurt timp naziştii au aflat, au venit l-au arestat şi l-au închis în unul
din acele teribile lagăre de exterminare.
Trăind acolo zi de zi, a rămas îngrozit de ceea ce oamenii puteau să le
facă altor semeni de-ai lor, nu-i venea să creadă că fiinţa umană poate
decade în aşa hal.
Era un obicei în lagăr dacă cineva evada atunci rudele mai apropiate,
prietenii, erau executaţi.
Într-o noapte au evadat câţiva deţinuţi, iar a doua zi dimineaţă au fost
aliniaţi toţi cei din lagăr.
În faţă au fost scoşi opt deţinuţi care urmau să fie executaţi.
Printre ei se afla şi un copil cam de zece ani.
Erau acolo ofiţeri SS, soldaţi cu armele pregătite, totul părea macabru-
demonic, în toată acea ceremonie sinistră nu era nimic uman.
Demonii preluaseră mintea oamenilor ce-şi chinuiau semenii, s-a hotărât
ca să fie executaţi prin spânzurătoare, iar în timp ce erau spânzuraţi
pastorul a observat că acel copil pentru faptul că era subnutrit corpul său
nu avea destulă greutate să-l sugrume, practic se zbătea între viaţă şi
moarte.
Atunci pastorul şi-a spus în mintea lui:
„Dumnezeu nu există, dacă ar exista n-ar lăsa ca acest copil să se chinuie
aşa.”
Apoi a simţit un val de căldură în tot corpul şi a auzit în mintea lui o voce
zicându-i:
„Eu sunt aici, aşa cum am fost şi atunci când Fiul Meu a murit pe
Golgota.”
Pastorul a înţeles dimensiunea suferinţei umane într-o lumină nouă şi
anume imaginea unui Dumnezeu Atotputernic ce suferă în cadrul marii
lupte dintre bine şi rău, limitat fiind de libera alegere a omului.”
31
De fapt lumea noastră este un front al marii controverse dintre Hristos

şi Satana.
Ne naştem, trăim şi murim în acest front nu putem înţelege aici şi acum
totul însă să nu uităm că la Golgota suferinţa la lovit din plin pe
Dumnezeu.
Unii oameni în ultimul timp se întreabă tot mai insistent:
Dacă Dumnezeu este dragoste de ce există suferinţă?
Dacă Dumnezeu este Atotputernic de ce îngăduie uneori necazuri în
vieţile noastre?
Înainte de a ne grăbi să tragem propriile noastre concluzii este bine să
studiem cu atenţie şi răspunsurile pe care Biblia le oferă la problema
suferinţei umane.
„...Căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.

Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai
aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.
Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie
puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.
Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?
Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de
îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?
După cum este scris:
„Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua;
suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.”
Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin
Acela care ne-a iubit.
Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici
stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici
înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul
nostru.”
(Isaia 66:16,17. Romani 8:18,35,36,38,39.)

32
33
Apusul unei vieți

Când unii oameni cu care am fost prieteni au încetat din viață, ei
continuă să aibă un loc deosebit în amintirile noastre.
Iar uneori îi revedem pe prietenii pierduți cu ochii minții așa cum i-am
cunoscut cândva, ne readucem aminte de timpul petrecut cu ei, de felul
lor unic de a fi.
Astfel de amintiri, mie îmi aduc convingerea că omul este o ființă
foarte trecătoare, că viața noastră este ca o călătorie, iar tragismul acestei
călătorii este faptul că oricând se poate întrerupe brusc.
Așa a fost și viața unui prieten pe nume Flavius, pe care l-am cunoscut cu
mulți ani în urmă.
Aveam pe atunci douăzeci și doi de ani, și eram foarte interesat în acele
vremuri de discursuri religioase care să-L aibă pe Iisus în centru.
Așa că participam pe atunci în cadrul serviciilor divine de la diferite culte.
De asemenea, mergeam și la o biserică ortodoxă de rit vechi unde asistam
la diferite slujbe religioase.
Pe Flavius l-am văzut prima dată într-o sâmbătă după amiază la o
biserică neoprotestantă.
Urcase la amvon cu formația acelui serviciu divin, cred că rolul său era să
înalțe o rugăciune.
Apoi în următoarele luni am reușit să ne împrietenim.
Flavius era un bărbat înalt, cu părul șaten și ochii verzi luminați de o
flacără a credinței.
În acea perioadă când eu l-am cunoscut, avea cred doi sau trei ani de când
se convertise, vorbea cu multă înflăcărare despre noua sa viață de
credință, și îmi povestea despre abisul din care puterea lui Dumnezeu la
ridicat dându-i o nouă șansă.
Fața lui impresiona, privind-o îți dădeai seama că el era un om marcat
profund de vitregiile vieții.
Era acel tip de om, cu care atunci când discutai îți dădeai seama că venea
din vâltoarea vieții, și trăise și bune și rele.
34
Era de admirat la el, modul cum fața sa colțuroasă, cu unele trăsături

aspre, se lumina și devenea chiar frumoasă atunci când el începea să
povestească istoria vieții sale.
Provenea dintr-o familie de creștini după Evanghelie, tatăl lui fusese
profesor de matematică și prezbiter în cadrul acelei biserici.
Însă în ciuda educației religioase ce o primise în cămin, de el nu se lipise
nimic, fusese acel tip de adolescent ce se revoltă împotriva educației
religioase, și nu vrea să ia de bun ceea ce părinții îi spun despre viață.
Ci vrea să cunoască el, să experimenteze el ce este viața, să tragă propriile
sale concluzii, de asemenea să-și formeze o filozofie proprie despre viață.
Și pornind așa în viață făcu mari greșeli, suportă consecințe neplăcute,
se căsători apoi divorță.
Într-un cuvânt se prăbuși pe drumul vieții, apoi tot el se ridică pornind
înainte.
Trăia ca într-un clocot, totul în el era o luptă, de altfel era un om ager,
puternic.
În momentul când l-am cunoscut era recăsătorit a doua oară, și am
observat că deși era un om ce avea anumite calități, cu soția și copiii săi
se purta uneori dur, aplicând o anumită disciplină familiei sale.
Avea anumite idei foarte particulare de la care nu îl putea nimeni abate.
El lucra pe atunci ca mecanic auto la o carieră de piatră din Tulcea, și
locuia într-un sat ce era situat la câțiva kilometri de oraș.
De altfel l-am vizitat de câteva ori și am rămas impresionat de bucuria lui
atunci când avea oaspeți.
De obicei mergeam la el însoțit de un prieten comun.
Chiar acum când scriu despre el, îmi aduc aminte de entuziasmul său, de
generozitatea sa, îi plăcea să-și trateze oaspeții cu tot ce avea mai bun în
casă.
Era un om dintr-o bucată așa cum se spune în popor, uneori gândea cu
voce tare și asta îi supăra pe unii. Nu îi plăcea sub nici o formă fariseismul
în cadrul religiei, și o spunea mereu cu voce tare exprimându-și părerea.
Avea o credință fermă în Dumnezeu, și din tot ce îmi povestea despre
viața sa îmi dădeam seama că trăise experiențe deosebite cu Dumnezeu.
35
Cam la trei ani după ce l-am cunoscut, am părăsit orașul Tulcea, și apoi
ceva mai târziu și România.
Un timp am mai vorbit cu el la telefon, apoi timp de mai mulți ani legătura
noastră s-a întrerupt, până spre finalul anului 2016 când un prieten m-a
pus din nou în legătură cu Flavius.
Am avut câteva convorbiri telefonice interesante și ne-am bucurat
reciproc.
El m-a invitat ca, cu ocazia când voi ajunge la Tulcea să-l vizitez.
Și chiar mă gândeam că atunci când voi ajunge în orașul meu natal să-l
caut.
Mă gândeam cu bucurie la o posibilă revedere a noastră, și îmi
aminteam de nostalgia acelor vremuri trecute, când eu un tânăr
neexperimentat în ale vieții, îl ascultam pe acel bărbat călit în vâltoarea
vieții, povestindu-mi viața sa și întoarcerea sa la Dumnezeu. Îmi aduc
aminte că uneori spunea cu oarecare mândrie că numele său a fost purtat
de un împărat roman.
Dar lucrurile nu au ieșit așa cum eu mă așteptam.
Cineva m-a sunat de la Tulcea și mi-a spus că Flavius se află internat în
spital, eu l-am sunat și am vorbit cu el.
Iar el mi-a spus că are doar o simplă răceală și ceva la ficat, și că nu este
nimic grav.
Se externă din spital, iar la anumite intervale de timp am continuat să
avem convorbiri telefonice.
Însă observam că glasul său nu mai avea vitalitatea de odinioară, era stins,
ba uneori întrerupea brusc convorbirea noastră, spunând că nu mai poate
vorbi pentru că este obosit, și are nevoie de odihnă.
Îmi aduc aminte de ultima noastră convorbire telefonică, am vorbit pe
teme biblice, apoi discuția noastră a trecut la cultura rusă, datorită faptului
că el era un mare admirator al acestei culturi.
Mă impresiona faptul că avea unele cunoștințe și puteai conversa cu el
destul de plăcut.
Eu credeam pe atunci că se va recupera.
36
Însă un prieten comun ma sunat și mi-a spus că de fapt Flavius avea

cancer la ficat, și că ținuse ascuns acest lucru, ba mai mult de atât, nu
dorise să lupte cu acel cancer, nu dorise să se trateze corespunzător și
intrase în metastază.
Am încercat să-l mai sun, însă nu mai răspundea la telefon, probabil că nu
mai era în stare.
Tot de la acel prieten am aflat că l-ar fi vizitat pe Flavius, ce era foarte
bolnav, tot ce mânca sau bea vomita.
Iar la întrebarea mea:
„De ce Flavius nu a mai dorit să lupte cu cancerul?”
Mi-a spus că nu știe pentru că nici lui nu i-a dezvăluit acest lucru, pur și
simplu a fost o hotărâre ce el a luat-o.
A decis să moară fără a mai lupta.
Printre altele mi-a spus că din dialogul pe care la avut cu Flavius, reieșea
că acesta se împăcase cu Dumnezeu spunându-i chiar la un moment dat
în timpul discuției că este pregătit să moară.
Apoi la scurt timp am primit vestea că Flavius a murit.
M-am gândit atunci căutând să dezleg misterul acelei hotărâri ciudate
a lui Flavius punându-mi întrebarea:
„Cum a fost posibil ca un om atât de energic ca el, un luptător adevărat
atunci când era vorba de a depăși obstacolele pe care viața i le scotea în
cale, să nu mai dorească să lupte cu boala?”
O posibilă explicație pe care am găsit-o a fost faptul că fiind un om
puternic, nu a mai dorit să trăiască în acea stare a unui om slăbit de boală.
La scurt timp după moartea lui Flavius mi s-a spus că un vecin al lui a zis:
„Bine că a murit, pentru că mie mi-a făcut un scandal odată, apoi s-a purtat
dur și cu unele femei de aici din sat.”
Am înțeles că divorțase și de cea de-a doua soție a sa, și mai avusese relații
cu alte femei.
O altă persoană ce de asemenea îl cunoscuse pe Flavius mi-a spus:
„Era un om cu o inimă generoasă, chiar dacă era impulsiv, și uneori mai
făcea și greșeli, în adâncul ființei lui nu era un om rău.”
37
Pe mine vestea morții lui m-a surprins, în mintea mea persistau acele
amintiri despre el pe care le aveam din tinerețea mea.
Așa cum îl cunoscusem ca un om plin de viață, de entuziasm, simțe-ai la
el că avea o vie dorință de a trăi intens viața.
Nu puteam asocia acea imagine, cu imaginea trupului său neînsuflețit,
așezat într-un scriu care a fost pus apoi în mormânt.
Mai ales zâmbetul său de bucurie atunci când îl vizitam, îmi stăruia în
mintea mea.
Și atunci m-am gândit în felul următor:
„Cât de trecători suntem noi oamenii?
Și ce scurtă este trecerea noastră pe pământ?
De aceea este bine ca, cât stă în puterea noastră să înfăptuim binele.
De asemenea este bine ca viața noastră să fie mereu predată în mâinile lui
Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii.
Pentru că nu știm niciodată ce ne poate aduce viitorul.”
Umblând cu Dumnezeu, avem cel puțin speranța învierii, ce ne
îndulcește oarecum peregrinarea noastră pe acest pământ, unde uneori
avem parte de amărăciune și necaz.
De aceea este bine să nu uităm cât de trecători suntem asemenea ierbii
de pe câmp.
Dar minunat este faptul că în acest context al durerii și amărăciunilor
vieții, Dumnezeu are capacitatea de a pune și bucurie în inimile noastre,
ba mai mult de atât și mărețul gând al veșniciei.
„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui, a pus în inima lor chiar și
gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la
sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”
(Ecleziastul 3-10)
38
39
Bătrâna
Viața unui om are o mireasmă anume ce se răsfrânge peste cei din jurul
său. Și chiar după moarte, mireasma unei vieți încă mai dăinuie în
amintirile celor ce au fost influențați să pășească pe cărările binelui.
O viață de om poate avea o mare influență atunci când este pătrunsă de
harul lui Hristos.
De obicei astfel de oameni sunt frumoși din punct de vedere spiritual
și de la ei se revarsă lumină peste cei din jurul lor.
Privindu-i te întrebi:
„Cum reușesc să rămână curați, demni și buni, într-o lume în care răutatea
predomină?”
Mi-a rămas adânc imprimat în memoria mea, chipul unei bătrâne de
optzeci de ani cu care am fost vecin.
Impresiona la ea tactul ei, și mai ales înțelepciunea cu care își trăia
credința.
În adolescență nu prea am băgat-o în seamă pentru că nu mă interesau
idealurile ei.
O ajutam uneori tăindu-i lemne, sau făcându-i alte servicii.
Însă după ce am împlinit douăzeci de ani, interesat fiind de trăirea unei
vieți spirituale, am început să fiu atras de acea minunată bătrână.
Cei mai mulți din cartier îi spuneau mamaia Bălan, datorită faptului că
știa să se facă iubită și respectată de toți cei din jurul ei.
Chipul ei mă impresiona, avea părul alb, strâns într-un coc, iar pe față
i se oglindea bunătate și blândețe creștină.
Ochii ei de o nuanță de verde spre albastru transmiteau mereu speranță,
bucurie creștină, fața ei marcată de riduri era plăcută mai ales atunci când
zâmbea te impresiona liniștea ei sufletească.
Mergea puțin șchiopătând și se ajuta de un baston, iar în ciuda
bătrâneții ei locuia singură în căsuța ei modestă și își făcea tot menajul
singură.
De câte ori mă duceam să o vizitez rămâneam uimit de curățenia ce
domnea acolo la ea în casă.
40
Dar cel mai mult mă uimea atmosfera spirituală pe care bătrâna o

răspândea pretutindeni pe unde trecea.
În camera ei de curat avea o Biblie mare cu coperți negre din care îi
făcea plăcere după ce își punea ochelarii să îmi citească sau să mă pună
pe mine să-i citesc.
Se apropia întotdeauna cu venerație și un respect deosebit de acea Carte,
făcându-mă să înțeleg că pentru ea reprezenta cuvântul lui Dumnezeu
după care își ghidase întreaga ei viață de credință.
Îmi povestea uneori câte ceva din viața ei.
Trăise până la treizeci și cinci de ani fără a fi interesată de lucrurile sfinte
apoi fu un moment când harul lui Hristos îi atinsese inima și totul se
schimbase în viața ei.
Lumina lui Hristos se revărsase pe cărarea vieții ei și ea nu se împotrivise,
ba din contră se lăsase condusă spre eternitate.
Erau pe atunci timpuri de tranziție în România anilor 90-94 și oamenii
aveau fel și fel de preocupări.
Îmi aduc aminte că în acel cartier în care locuiam pe atunci, viața
oamenilor fremăta aspirând în mare parte după lucruri materiale sau spre
căutarea plăcerilor păcătoase.
Și apoi erau cu toții foarte atrași de ceea ce se întâmpla în viața politică
din România.
De aceea mă uimea bătrâna pentru că cu tactul ei deosebit știa să mă
îndrume pentru a-L căuta pe Dumnezeu.
Am observat că oamenii din cartier îi purtau un respect deosebit cu
toate că cei mai mulți nu erau interesați de valorile creștine pe care bătrâna
se străduia să le promoveze.
Am observat că avea o plăcere deosebită atunci când vorbea despre Iisus
oamenilor.
Stăteam uneori amândoi cu Biblia deschisă la câte un pasaj biblic și
discutam îndelung.
Îmi plăceau ideile bătrânei pentru că deși îmi vorbea în cuvinte simple,
avea acea înțelepciune care se pogoară de sus și de la ea se revărsa căldură
sufletească, iar cuvintele ei erau pline de puterea dragostei creștine.
41
Chiar acum când încerc să o descriu o revăd cu ochii minții, cu chipul

ei blajin, cu Biblia mare cu coperți negre în poală privindu-mă și
zâmbindu-mi cu zâmbetul ei cald aducător de speranță.
Am observat în viață că oamenii ce îL caută pe Dumnezeu, unii reușesc
să reflecte în mod frumos și înălțător dragostea lui Hristos.
Pe când alții rămân doar la capitolul de luptă dintre firesc și duhovnicesc,
străduindu-se uneori toată viața fără rezultate prea mari.
De aceea sunt de admirat oamenii care se lasă pătrunși de iubirea lui
Hristos și de la ei se revarsă acea mireasmă de viață, de pace și bucurie
creștină.
În acele timpuri am plecat în armată și apoi după eliberare fiind tot
atras de lucrurile sfinte o căutam pe bătrână pentru a petrece timp cu ea.
Observam că se bucura nespus de câte ori o căutam pentru a sta de vorbă.
După un timp sănătatea ei s-a deteriorat destul de mult, a fost internată la
spital unde medicii i-au făcut o operație ce nu a reușit, după care a fost
luată de o nepoată pentru a fi îngrijită.
Dar ceva nu mai mergea bine în privința sănătății ei, și îmi aduc aminte
că m-am întristat atunci când am auzit că a murit.
În ziua înmormântării ei, era o zi frumoasă de primăvară, iar bătrâna
era întinsă în sicriul așezat pe două mese afară în curtea ei mică, părea că
doarme, și că în sfârșit se odihnește după toată alergarea ei prin viață.
Au venit diferiți vecini să asiste la slujba de înmormântare pe care biserica
neoprotestantă din care ea făcea parte o oficia.
Au cântat diferite cântări creștine, după care pastorul a citit câteva versete
din Evanghelie și apoi cortegiul funerar a pornit pe străzile orașului în
drum spre cimitir.
Mergeam și eu abătut cu acel cortegiu funerar având convingerea că o
viață minunată se stinsese și că pierdusem un sprijin deosebit.
La cimitir am asistat la toată slujba religioasă pentru înmormântare.
Apoi am văzut pentru ultima oară chipul bătrânei ce părea că doarme și
așteaptă ca Dumnezeu la timpul hotărât de El să o readucă la viață, pentru
că ea trăise toată viața ei cu speranța învierii.
42
Pe pieptul ei erau așezate flori frumoase ce străluceau în bătaia razelor

de soare asemenea iubirii divine ce îi încălzise inima în timpul
peregrinării ei pe acest pământ.
Iar acei neoprotestanți cântau cântări evocând speranța învierii creștine.
Toate acele lucruri mă impresionau și în același timp mă întristau.
Apoi au pus capacul sicriului și au coborât-o în mormânt, și groparii au
început să arunce cu lopețile pământ peste capacul sicriului.
Dar minunat este faptul că Iisus a murit pe crucea calvarului, a fost pus
în mormânt și apoi a înviat pentru ca noi oamenii din orice categorie
socială am face parte să avem parte de înviere.
Bineînțeles dacă ne unim viața cât trăim pe acest pământ cu Hristos,
această unire se realizează doar prin har și credință, nicidecum altfel.
În mijlocul crizei create de corona-virus pe care o străbatem cu toții să ne
ridicăm capetele și să privim spre ceruri pentru că Dumnezeu poate face
lucruri minunate pentru noi.
Și chiar dacă unii din cei dragi ai noștri mor, să nu uităm prin Hristos
există înviere, deci avem speranță chiar și în fața morții.
Viața acelei bătrâne minunate m-a învățat acest lucru în primul rând prin
puterea exemplului.
„Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul

Lui de biruință în Hristos și care răspândește prin noi, în orice loc,
mireasma cunoștinței Lui.
În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos
printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea
pierzării:
pentru aceștia, o mireasmă de la moarte spre moarte;
pentru aceia, o mireasmă de la viață spre viață...”
(2 Corinteni 2; 14-16)
43
44
Depănând o amintire
Unele din cele mai frumoase lucruri pe care le purtăm în viață cu noi
sunt amintirile.
Însă constat că chiar și unele din cele mai frumoase amintiri ale mele sunt
legate ca un lanț de amintiri dureroase ce cândva mi-au produs răni în
suflet, iar acum au rămas doar cicatricile ce le port în adâncul ființei mele.
De fapt cred că fiecare om are o colecție de amintiri undeva în mintea
sa și uneori își ia timp pentru a le răsfoi.
Iar de multe ori ceea ce trăim în prezent ne readuce cu putere în minte
ceea ce în trecut am trăit și se aseamănă cu unele evenimente ale
prezentului, cred că aceasta este acea minunată conexiune dintre
conștientul și subconștientul uman.
În continuare doresc să descriu o amintire de pe vremea când eram elev
sau mai precis din prima mea zi de școală.
De fapt am amintiri despre multe zile de școală și liceu, despre profesori,
elevi, prieteni, de asemenea unele perioade din timpul petrecut în școală
sau șters din mintea mea însă prima mea zi de școală mi-a rămas adânc
imprimată în mintea mea.
În acel început al lunii septembrie din anul 1979 am mers cu tatăl meu
și mi-a cumpărat uniformă și rechizite școlare și un ghiozdan mare
albastru, îmi aduc aminte că ajuns acasă tata m-a pus să mă îmbrac cu
acea uniformă și cu ghiozdanul în spate apoi mi-a pus șapca de școlar pa
cap și a zâmbit spunându-mi:
- Arăți ca un adevărat școlar, am să fac din tine un elev premiant.
M-am uitat și eu în oglindă și mi se părea că arăt atât de caraghios cu
acea uniformă și șapca cu cozoroc însă tata zâmbea mulțumit.
El avea mari planuri cu mine de câteva luni mă iniția în tainele alfabetului
și încerca să mă învețe și alte lucruri care în opinia lui erau de mare folos
unui nou sosit pe băncile școlii.
Sosi și ziua de cincisprezece Septembrie, fiind de mic copil o fire foarte
timidă aveam mari emoții deși fusesem și la grădiniță îmi dădeam seama
că școala este ceva mai serios și nu e de glumit cu învățătura.
45
Cel puțin asta înțelesesem de la tatăl meu care deși era bun cu mine
când era vorba de carte devenea serios și foarte exigent.
Școala la care eu trebuia să merg era în cartierul nostru.
O școală generală cu clase de la I - IV însă cu profesori foarte exigenți de
asemenea învățătoarea la care căzusem era o rudă mai îndepărtată cu noi
și îi mergea vestea că era foarte exigentă iar pe elevii mai leneși îi
pedepsea destul de aspru cu un bastonaș bătându-i la palme.
Dar mai mult de atât tatăl meu nu dorea să se facă de râs cu mine îmi
spunea că eu trebuie să fiu un elev model, îmi dădea multe instrucțiuni în
această privință.
Așa că sosi și momentul când am pășit în curtea școlii cu toată
costumația mea și acel ghiozdan mare printre băieți și fete și unii părinți
ce își aduseseră copiii.
De asemenea și pe mine tatăl meu mă adusese până acolo foarte atent ca
totul să se desfășoare așa cum el plănuise.
Se strigară listele ne încolonară și în câteva minute eram într-o clasă mare
spațioasă alături de o fetiță în bancă, aveam în fața mea un abecedar cu
coperți albastre și o floare.
Iar la catedră învățătoarea care timp de patru ani avea să mă dăscălească
inițiindu-mă în lumea materiilor școlare, uneori lăudându-mă, alteori
certându-mă de multe ori chiar tolerându-mi rămânerile mele în urmă mai
ales în perioada când am fost bolnav de hepatită.
Adevărul este că era foarte exigentă și bine pregătită în domeniul ei.
Se ocupa de fiecare școlar în parte iar acolo unde observa că școlarul nu
pune nimic de partea sa pentru a avansa începea cu pedepsele ce puteau
crește în intensitate de la o zi la alta până ce școlarul de frică se punea pe
treabă.
În acea zi după toate acele impresii cu abecedarul în ghiozdan mă
îndreptam spre casă.
Și în momentul când am ieșit din curtea școlii am traversat strada să mă
îndrept spre casă atunci am rămas rușinat de faptul că pe o stradă pe care
trebuia să trec pentru a ajunge acasă erau vecinii ieșiți pe la porți unii își
așteptau copii ce veneau de la școală alții ieșiseră să vadă școlarii.
46
Iar eu deși îi cunoșteam pe toți și știam bine acea stradă pe care

jucasem de nenumărate ori fotbal cu prietenii mei de atunci.
Mi s-a făcut rușine de faptul că mă vor vedea vecinii cu acea uniformă ce
după părerea mea mă făcea atât de caraghios în ochii oamenilor, așa că
am hotărât să fac un ocol pe o altă stradă ce îmi lua în jur de douăzeci de
minute.
Ușurat și fericit pentru că găsisem o soluție de a nu defila prin fața
vecinilor cu acea vestimentație am pornit pe celălalt drum însă nu am mers
decât cinci minute și mă întâlnesc cu tatăl meu față în față.
M-am oprit în loc puțin stânjenit de statura lui înaltă, nu mă temeam
de el pentru că nu mă pedepsise niciodată ba din contră mă tratase mereu
cu o dragoste părintească uneori chiar ieșită din comun.
- Cei cu tine?
Nu pe aici este drumul cel mai scurt spre casă hai că ți-l arăt eu, dar de
fapt îl știi și tu doar te joci mereu pe aceste străzi, spuse el.
Apoi mă luă de mână îmi luă de asemenea ghiozdanul din spate iar eu
mi-am descoperit capul luând șapca într-o mână aveam impresia că fără
șapcă eram mai puțin caraghios și pornirăm spre casă trecând pe lângă
acei vecini de care eu mai înainte cu puțin timp mă rușinasem.
Dar alături de tatăl meu mă simțeam ocrotit și nu îmi mai era rușine de
nimeni, ce schimbări poate face un părinte în mintea unui copil.
Trebuie să menționez că locuiam pe atunci într-o casă spațioasă cu un
balcon mare pe balustrada căruia tata atunci când veneam de la grădiniță
îmi înșira călăreții pe care mi-i cumpărase.
Eu îi spuneam cu o zi înainte câți cowboy și indieni trebuia să-mi cumpere
și ce personaje văzute prin filme și el se conforma într-u totul.
În aceeași curte cu noi ce era destul de mare avea și mamaia casa ei iar în
momentul când ne văzu intrând în curte ieși în prag și mă întrebă
surâzând:
- Cum ți-a fost Eugen în prima ta zi de școală?
Să vii astăzi pe la mine, îmi spuse ea.
Tatăl meu îi răspunse:
- Abia începe o să fie bine.
47
Știam că atunci când mă chema mamaia avea ceva bun de mâncare

pentru mine apoi intrarăm în casă unde mama împreună cu sora mea mai
mică ne așteptau cu masa pregătită.
Trăiam pe atunci într-un mic paradis al copilăriei ce mă făcea nespus
de fericit.
Pe tot parcursul primului meu an de școală tata s-a ocupat de mine făceam
împreună cu el lecțiile se uita la note, iar la sfârșitul acelui an după
calculele lui eu trebuia să iau premiul unu sau doi.
În ziua premierii a mers cu mine așteptând cu mai mare emoție ca mine
să fiu strigat pentru premiul întâi, însă au primit alți școlari premiul unu
eu am rămas pe dinafară și la fel s-a întâmplat și cu premiul doi abia la
premiul trei am fost și eu strigat.
Probabil că ruda noastră învățătoarea într-un exces de zel a dorit să
arate ce înseamnă să nu fie părtinitoare împingând lucrurile în cealaltă
extremă.
Și ce dezamăgit era tata mai ales că în curtea școlii mai erau colegi de ai
lui de muncă și el credea că se făcuse de rușine.
Mi-e nu mi-a reproșat nimic pentru că el considera că mi s-a făcut o mare
nedreptate l-am surprins de asemenea discutând cu mama pe această temă
era într-adevăr foarte afectat.
Pentru că el avea planuri mari cu mine și dorea ca eu să învăț carte și să
ajung departe însă curenți puternici ai vieții aveau să mă împingă în sens
contrariu a tot ce tatăl meu gândea despre viitorul meu.
În vara aceea tatăl meu a murit și atunci la opt ani am simțit cum acel
paradis al copilăriei începe să se prăbușească.
Am început să-mi dau seama că trăiam într-o lume a suferinței.
Îmi era nespus de greu fără prezența tatălui meu simțeam un gol imens în
sufletul meu, un timp nu am mai ieșit nici la joacă pentru că nu mă puteam
împăca cu ideea pierderii acelei ființe dragi mie.
La câțiva ani de la moartea sa în urma unor circumstanțe nefaste am
pierdut casa părintească și a trebuit să ne mutăm cu mama, bărbatul cu
care ea se recăsătorise și sora mea într-un alt cartier într-o casă modestă
48
lăsând în spate acea casă a noastră confortabilă și acele locuri pe unde am

copilărit.
Viața asemenea unui fluviu tumultuos avea să mă arunce printre tot
soiul de oameni și așa aveam să cunosc diferite caractere și mentalități.
De asemenea aveam să fac diferite incursiuni și în lumea celor de jos
îndepărtându-mă tot mai mult de visul tatălui meu pentru mine, însă
aveam să descopăr de timpuriu fascinanta lume a cărților și începând să
citesc clasicii literaturii universale aveam să devin un autodidact.
Viața mi-a oferit și îmi oferă atâtea lecții interesante dar mai ales în tot
acest tablou plin de lumini și umbre într-o zi aveam să descopăr măreția
și frumusețea inestimabilă din Cartea Cărților.
Cert este că pășim prin această viață având încrustate pe fibrele ființei
noastre amintiri dragi nouă și amintiri dureroase ce la timpul lor ne-au
produs răni.
Eu însă atunci când răsfoiesc albumul cu amintiri ce îl am undeva în sala
memoriei îmi place să mă opresc mult timp asupra unor segmente cu
amintiri frumoase însă dacă măresc panorama atunci constat acel liant
îmbrăcat în lumini și umbre și îmi dau seama că în albumul meu cu
amintiri, lucruri frumoase se împletesc cu unele amintiri neplăcute.
Dar trebuie să accept că așa este viața și îmi dau seama că nu putem
merge pe drumul vieții plângând într-una și dând vina pe toată lumea
pentru nefericirea și eșecurile din viața noastră.
Trebuie să ridicăm capul sus și animați de un optimism realist să trăim
contemplând frumusețea ce poate înnobila ființa noastră.
De asemenea soarele răsare în fiecare dimineață cu atâta frumusețe iar
cerul e atât de frumos colorat iar în unele zile seninul și frumusețea cerului
oferă o priveliște magnifică pentru a fi admirat. Încât îmi dau seama că
acest statut de om cu care Creatorul ne-a înzestrat e atât de minunat încât
îmi pun următoarele întrebări:
Oare de ce să nu trăiesc animat de speranță într-un viitor luminos?
De ce să las ca întunericul ce învăluie tot mai mult lumea noastră să stingă
din mine bucuria de a trăi și speranța în acel viitor luminos pregătit de
Dumnezeu pentru neamul omenesc?
49
De ce să pășim în această viață cu inimile îngreunate de răutate și

întuneric căutând victime asupra cărora să revărsăm totul, pentru că primii
care vom fi cei mai nefericiți vom fi de fapt noi înșine?
Lumea noastră e un conglomerat de lumini și umbre, de aceea e mult
mai frumos să înaintezi spre lumină decât să rămâi în întuneric.
O spun ca un om ce a trăit în întuneric spiritual și apoi a pășit spre lumină.
Am înțeles că destinul nostru nu este nefericirea chiar dacă uneori
nenorocirile ne lovesc, există mereu lumină și speranță ce vin de la
Dumnezeu și se revarsă cu îmbelșugare în inimile zdrobite de greul
acestei lumi.
50
51
Portretul unui prieten

De câte ori mă gândesc la acea perioadă din viața mea în care am lucrat
la drumuri, dintre toți cei pe care i-am întâlnit atunci, îmi apare mereu în
minte Iulian.
Poate și datorită faptului că am fost foarte apropiați.
Îmi aduc aminte că într-o ocazie când el nu era de față și ceilalți discutau
despre el, scoțându-i în evidență defectele, eu i-am luat apărarea.
Iar Răzvan cel ce lucra pe cilindru mi-a spus:
- Tu îl aperi pentru că sunteți prieteni.
Și într-adevăr așa era, am reușit să mă apropii foarte mult de Iulian.
Ba mai mult de atât, am observat că și el avea un interes aparte de a se
apropia de mine.
De multe ori lucram împreună, iar în pauzele pe care le luam discutam
mult.
Chiar acum când scriu despre el mi-l aduc aminte foarte bine.
Era un tânăr de douăzeci și șapte de ani, înalt, robust, cu o putere de muncă
neobișnuită.
Pe atunci se muncea foarte mult manual, eram nevoiți să întindem cantități
mari de asfalt fierbinte numai cu lopata, camioanele îl basculau, apoi noi
muncitorii îl întindeam.
Iulian cu bustul gol, bine bronzat, muncea din greu la lopată.
Era de admirat modul cum el muncea, cu spatele său lat, cu umerii și
brațele sale puternice, părea un adevărat atlet în mijlocul covoarelor de
asfalt fierbinte, în mijlocul acelui vacarm de voci ale muncitorilor, și al
zgomotului produs de cilindrul ce venea din spatele nostru pentru a nivela
asfaltul.
Un lipovean pe nume Alexa, privindu-l pe Iulian cum muncea cu atâta
forță și dăruire, începea să strige cu voce tare, având pe față un zâmbet de
admirație:
- Hercule, Hercule...”
Iulian însă se comporta ca și cum nu l-ar fi auzit, muncea în continuare cu
forța sa titanică.
52
Pe lângă însușirile sale fizice, Iulian avea și anumite calități umane.

Cu timpul mi-am dat seama de acest lucru, era înzestrat cu un puternic
simț al dreptății.
Era revoltat de orice nedreptate ce o vedea, riposta imediat, l-am văzut
spunându-i în față șefului de echipă tot ce acesta făcea rău, ba mai mult
de atât chiar și patronului.
Și am observat că patronul ce era un om dur și fără scrupule se simțea
stânjenit în preajma lui Iulian.
Era indignat de cei ce spuneau tot ce discutam noi despre patron, șefului
de echipă care era omul patronului și îi raporta acestuia toate
nemulțumirile muncitorilor.
Iulian mereu își exprima nemulțumirea pentru faptul că eram exploatați și
ni se încălcau anumite drepturi.
Uneori îmi spunea:
- Ar trebui să basculăm câteva camioane cu asfalt și să le lăsăm în stradă,
iar noi să plecăm acasă, doar așa îi vom face pagubă acestui nenorocit
pentru care lucrăm. Sau mai bine să punem mâna pe Nedelcu, așa îl chema
pe patronul nostru, și să-l forțăm să întindă el asfalt cu lopata ca să vadă
cum este această muncă, poate că apoi nu va mai încălca drepturile
muncitorilor.
Cu timpul, ajunsese să se impună în acea echipă prin charisma sa de
lider, mai toți ascultau de cuvântul lui mai mult ca de șeful de echipă.
Era de asemenea foarte priceput în anumite meserii, știa să facă lucrări de
tâmplărie, l-am văzut într-o ocazie chiar ajutându-l pe Răzvan la
reparațiile cilindrului.
De altfel chiar el îmi spusese odată:
- Știu câte puțin din toate.
Provenea dintr-o familie de la țară de oameni gospodari, însă el se
desprinsese de acea lume a satului, și de la optsprezece ani venise la oraș.
Avea o fire prea independentă, era un om cu mari aspirații spre libertate
pentru a rămâne să fie condus de tatăl său.
Era căsătorit și locuia cu soacra și soția sa într-un cartier de la periferia
orașului Tulcea.
53
Am cunoscut-o și pe soția lui și pot să spun că se asemăna foarte mult

cu el în ceea ce privește modul de a înțelege viața.
Într-o ocazie am turnat asfalt în acel cartier unde locuia Iulian, și am
constatat că în acele case nu prea arătoase ce erau situate pe niște străduțe
înguste, pe care privindu-le îmi strecurau în suflet ceva trist, dând
mărturie despre viața amărâtă a acelor oameni.
Locuiau acolo niște oameni pe fețele cărora se citea faptul că multe din
visele și aspirațiile lor fuseseră sfărmate de tot greul vieții, păreau foarte
nefericiți.
Îmi plăceau discuțiile cu Iulian, pentru că cunoștea unele învățături din
Sfintele Scripturi.
Avusese un prieten cu care frecventase comunitățile neoprotestante.
Discutam uneori amândoi despre lucrurile sfinte.
Avea pe brațul drept o cruce mare, tatuată, sub care scria:
„Nimic fără Dumnezeu.”
Îmi spunea că acel tatuaj i-l făcuse prietenul său credincios.
Odată mi-a spus:
- Eu nu cred că pocăința ar fi ceva rău, însă eu vreau să mai trăiesc viața
asta lumească, și apoi peste douăzeci de ani am să mă așez la locul meu,
și mă voi converti.
În opinia mea este bine ca omul să creadă în Dumnezeu, nu putem trăi așa
la voia întâmplării.
Tu ai pornit de tânăr pe drumul acesta al credinței dar ai grijă vei fi asaltat
de o mulțime de ispite.
Ceea ce îmi plăcea cel mai mult la el, erau acele momente când era
calm și liniștit sufletește, atunci îl vedeam însuflețit de adevărate
sentimente umane.
Îmi dădeam seama că în ciuda unor hibe ale sale, avea o inimă în care se
vedeau licăriri de bunătate.
Mă impresionau în acele momente ochii lui căprui, și întreaga expresie a
feței lui ce reflecta autentice sentimente umane.
54
Deși rar îl puteai surprinde în astfel de stări sufletești, pentru că nota

dominantă a ființei lui era să se comporte cu bărbăție și forță în tot ce
făcea.
Chipul lui mi s-a întipărit adânc undeva în sala memoriei, mai ales că
l-am cunoscut în perioada tinereții mele când visam să înfăptuiesc multe
lucruri, și mai presus de orice eram în căutarea a ceea ce este bun în ființa
umană.
Eram foarte convins pe atunci că în orice om există un mare potențial
de a face binele.
Interesant cu scurgerea timpului această convingere a mea s-a cimentat și
mai mult, ba mai mult de atât, cred și acum că cel mai diform caracter
poate deveni frumos din punct de vedere spiritual.
Ultima dată când l-am întâlnit pe Iulian, era pe punctul de a pleca în
Italia.
Și el ca și mulți alții a apucat pe drumul emigrării.
Iar România prin pierderea acestui minunat potențial uman se scufundă
tot mai mult în sărăcie și haos.
Mă mir și îmi pun întrebarea:
Cum este posibil ca o țară atât de minunată, să cadă în mâinile unor
politicieni fără scrupule ce își caută doar interesul lor personal?
Ce minunat ar fi dacă tot acest exod masiv al nostru, al românilor ce
emigrăm ar fi cumva oprit, și s-ar găsi o modalitate ca să ne întoarcem
înapoi în țară, și să ne putem câștiga existența în țara noastră.
Imaginea pe care astăzi România o oferă lumii este foarte sumbră din
punct de vedere politic și economic.
Și am impresia că politicienii noștrii nici nu vor să facă ceva pentru ca
lucrurile să se schimbe în bine.
Îmi spunea un prieten că orașul Tulcea a devenit pustiu pentru că foarte
mulți au emigrat.
Iar cu ocazia zilei naționale a României, erau adunați doar 2000 de
persoane când în alți ani cu aceași ocazie erau mult mai mulți.
Și aceeași situație se întâlnește și în alte orașe ale României, unde au
rămas puțini.
55
Astăzi se aud unele voci care spun că suntem manipulați și dirijați din
umbră spre dezastru, de cei care conduc lumea și fac jocuri meschine în
spatele cortinei.
Dar eu îmi pun întrebarea:
Oare nu mai există nici o posibilitate de reabilitare a acestei situații?
56
57
Pășind în lumea celor mari

Sub soarele dogoritor al verii, mă plimbam împreună cu sora mea
într-o zi de duminică pe faleza arhiplină a orașului Tulcea.
Aveam pe atunci zece ani, iar sora mea doar opt ani.
Mama avea acasă musafiri, iar pe noi ne trimisese la cinema.
Priveam terasele restaurantelor de pe faleză aglomerate, cu oameni ce
stăteau la mese cu halbele de bere în față.
Iar când întorceam capul în partea stângă, puteam admira acel splendid
tablou natural pe care îl oferea dincolo de mulțimea aflată în continuă
mișcare, Dunărea.
Cu vapoarele ce navigau, cu pescărușii ce zburau croncănind prin
apropierea falezei, iar în zare privind mă atrăgea ca un magnet acel punct
îndepărtat la orizont, unde aveai impresia că cerul și apele Dunării se
contopeau devenind una.
Deodată cineva mă strigă, eram în dreptul rotiseriei și un om ce stătea
la masă cu o halbă de bere în față îmi făcu semn cu mâna să mă apropii.
Iar în momentul când m-am apropiat de masa lui am văzut că era un om
blond, voinic, cu niște ochi albaștrii, ce mă priveau foarte cerecetător.
Acel om părea foarte preocupat de ceva anume, pentru că își
desprindea privirea de la mine și privea într-un anumit punct în mulțime,
urmărind pe cineva.
Apoi privindu-mă cu un aer foarte serios bătu ușor cu mâna în masă
arătându-mi două monede de aluminiu de câte cinci lei ce erau pe masă
lângă halba lui de bere și îmi spuse:
- Dacă faci ce eu îți spun acești bani sunt ai tăi.
Uite despre ce este vorba, te duci la acea doamnă ce stă rezemată acolo
de gărduțul falezei însoțită de încă un bărbat și o femeie și îi spui așa:
- Doamnă un om ce bea acolo la masă m-a trimis să vă spun că nu aveți
nici o șansă.
Ei ce zici poți să faci ce ți-am spus eu?, îmi spuse el.
Am constatat că în timp ce îmi vorbea era destul de supărat.
- Da cred că da... i-am spus eu.
58
- Atunci după ce îi spui ce ți-am încredințat de întorci la mine și îți

primești banii.
După ce îmi spuse acele ultime cuvinte el se ridică de la masă, și înaintă
câțiva pași împreună cu mine.
Apoi se opri sus pe terasă în capul scărilor, iar eu am coborât scările
îndreptându-mă prin mulțime spre acea doamnă ce el mi-o arătase.
Ajuns în dreptul celor trei persoane ce erau cu spatele la mine am
salutat, iar ele sau întors spre mine și atunci am constatat că și acea
doamnă avea ochii albaștrii, și părul mare, blond, de asemenea și pe fața
ei am distins un fel de preocupare, iar după ce i-am redat acele cuvinte cu
care fusesem împuternicit, am observat că fruntea ei s-a încruntat ca și
cum ar fi dorit să izbucnească asupra mea, însă se abținu și îmi spuse doar
atât:
- Da bine...
Eu intimidat datorită emoțiilor ce mă stăpâneau în acele momente,
i-am întors spatele și am început să-mi fac loc prin mulțime și să înaintez
spre locul de la terasă unde vedeam silueta înaltă a acelui om ce stătea în
picioare și mă urmărea insistent cu privirea încercând să capteze absolut
tot ceea ce se petrecu între mine și acea doamnă.
În tot acel timp sora mea rămăsese în picioare în apropierea acelui
bărbat neștiind ce să creadă din tot ceea ce se întâmpla.
Ajuns din nou în fața acelui bărbat el mă întrebă:
- Ai spus întocmai cuvintele mele?
- Da i-am... i-am spus eu.
El îmi dădu banii și apoi fără am mai spune ceva se îndreptă spre masa
lui. Iar eu porni cu sora mea continuându-ne plimbarea, având cele două
monede de cinci lei la mine, pe care le țineam în palma mea ce era
transpirată din cauza emoțiilor și a încordării la care fusesem supus.
În timp ce îmi continuam plimbarea un sentiment de vinovăție mă
stăpânea, de asemenea îmi era rușine de faptul că luasem parte la ceva ce
nu cunoșteam și nici nu înțelegeam pe deplin.
Eram convins că nu era bine ceea ce eu făcusem, și ar fi fost mult mai
bine să nu mă fi amestecat în acea treabă încurcată.
59
Îmi aduc aminte că nici măcar atunci când am cheltuit acei bani nu am
avut nici o plăcere, ci doar o urmă de regret datorită faptului că făcusem
ceva rău.
Nu am simțit acea bucurie pe care o aveam atunci când mama îmi dădea
bani și mergeam la cofetărie, nici pe departe.
Am fost bucuros când acei bani sau terminat pentru că măcar așa nu mai
dețineam ceva de pe urma acelui episod rușinos.
Zilele trecute un om m-a rugat cu insistență să-i fac o scrisoare fostei
lui soții de care era divorțat, ca apoi să o public în Facebook în văzul
tuturor adresându-i acelei femei anumite sfaturi și mustrări.
Și atunci această întâmplare din anii copilăriei mi-a venit din nou cu
putere în minte, și l-am revăzut cu ochii minții pe acel băiat ce înainta cu
acei zece lei în mână pe faleză rușinat de ceea ce făcuse.
Și am înțeles că nu puteam să scriu acea scrisoare pe care acel om mi-o
cerea.
Ba mai mult de atât un prieten mi-a spus:
- Dacă vei scrie acea scrisoare, te vei coborî jos de tot și tot ce ai scris
până acum va fi eclipsat.
Eu nu am mai fost demult pe faleza orașului Tulcea în plină vară, și
mi-ar face plăcere ca cândva în viitor să pot admira din nou Dunărea cu
toate frumusețile ei.
De fapt când voi păși pe acea faleză, îmi voi revedea filmul întregii mele
vieți până în momentul când am părăsit orașul meu natal.
Și mai mult ca sigur că acolo pe faleză mă voi reîntâlni cu acel băiat de
zece ani cu cele două monezi în mână, pentru că el mă așteaptă acolo, iar
eu sunt tare nerăbdător să îl revăd, și îi voi spune să arunce cei zece lei în
apele Dunării pentru că doar așa nu va mai suferi.
De asemenea îi voi spune că uneori în viață facem anumite lucruri de
care apoi ne este rușine.
Nu trebuie să ne prăbușim, ci să ne ridicăm și să pornim mai departe pe
drumul vieții, iar atunci când ne întâlnim din nou cu ocazii ca cele ce în
trecut ne-au cauzat căderi să dovedim că ne-am însușit lecții prețioase din
căderile noastre.
60
Și să nu mai coborâm așa de jos ca în trecut ci să urcăm pe înălțimi

făcând binele ce stă în puterea noastră să îl facem.
61
62
Bucuriile oamenilor simpli

În ultimele ierni, am simțit îndemnul de a așterne în scris o întâmplare
petrecută cu mult timp în urmă într-o iarnă.
Dar am amânat să o scriu, convins fiind că alte scrieri erau mai
importante, de asemenea fiind cuprins cu problemele ce viața de zi cu zi
mi le-a așezat în față, nu am avut nici timpul necesar.
Însă în această iarnă ca și în cele trecute, admirând superbul spectacol
natural al fulgilor de zăpadă.
Privind zăpada ce se așternea pe pământul înghețat, mi-am reamintit de
acea întâmplare, cred că în mare parte, faptul că am tot admirat albul
imaculat al zăpezii, mi-a readus cu putere în minte toată acea amintire.
Locuiam pe atunci cu chirie într-un cartier de la marginea orașului
Tulcea ce era locuit în mare parte de muncitori ce lucrau fie în șantierul
naval sau în combinatele și fabricile ce încă mai funcționau pe atunci.
Îmi plăcea acel cartier datorită simplității oamenilor, și casele le admiram
în timpul plimbărilor mele prin acel cartier, erau acolo case frumos
construite de oameni gospodari, și locuințe mai umile pe care privindu-le
îmi dădeam seama că locuitorii acelor case erau oameni ce zi de zi luptau
pentru a supraviețui.
Îmi plăcea uneori să ies la orele serii să mă plimb pe acele străzi, în
momentul când marea majoritate a acelor muncitori se întorceau de la
lucrul lor.
Priveam fețele lor marcate de truda acelei zile, de asemenea observam că
unii aveau o bucurie mai deosebită pe fețele lor și se grăbeau spre case,
mă gândeam că acolo îi așteaptă o soție împreună cu copii lor pentru a
cina și a se bucura la sfârșitul acelei zile împreună.
De asemenea, urmăream copii zglobii ce alergau și se jucau prin acel
cartier, și adolescenții cutezători ce începeau să descopere viața.
Din locul unde eu locuiam, străbătând acele străzi cam după douăzeci și
cinci de minute de mers ieșeam afară din oraș, unde pe partea stângă se
întindea o pădure de plopi pe care îmi plăcea să o admir și să mă plimb
uneori pe lângă acei copaci înalți meditând la lucrurile sfinte.
63
Pentru că în acea perioadă a tinereții mele citeam foarte mult Biblia, și

unele comentarii inspirate și eram foarte absorbit de anumite teme pe care
le descoperisem, și doream să le aprofundez mai mult.
În partea dreaptă a acelei păduri era o fermă de animale, apoi stadionul
echipei de fotbal șantierul naval ce pe atunci juca în Divizia C.
Parcurgând încă zece minute de mers, pe partea stângă era o carieră de
piatră unde pe atunci lucrau destul de mulți oameni, iar în dreapta erau
case răzlețe și grădini.
Pe lângă acele case se întindea o șosea pe care camioanele transportau
piatra de la carieră.
De la cariera de piatră cam la cinsprezece minute de mers, după ce lăsam
în urmă o altă fermă de animale, se întindea o pădure pe unde îmi plăcea
deseori în timpul liber să mă plimb și să rămân singur cu propiile mele
gânduri.
Am petrecut clipe frumoase prin acele locuri admirând peisaje
naturale, frumoase, în mod special primăvara.
Și am simțit în acele locuri prezența lui Dumnezeu în inima mea într-un
mod deosebit.
Mă legasem mult de acea pădure îmi plăcea să mă afund în interiorul
ei printre arbori călcând pe iarba verde și ascultând păsărelele cântând în
atâtea triluri.
În acele locuri era frumos de admirat cerul și norii, iar apoi urcându-mă
pe un deal puteam privi în zare și admira superba linie a orizontului pe
care contemplând-o aveam impresia că atingeam nemărginirea.
Uneori mă duceam chiar și iarna prin acele locuri atunci când zăpada
nu era prea mare pentru că mă atrăgea frumusețea acelor locuri naturale.
Însă cel mai mare farmec îl avea acel loc în timpul primăverii și verii.
Rămâneam uneori ore în șir prin acele locuri cu câte o carte la mine citind
și meditând.
Apoi mă apropiam de Dumnezeu prin intermediul rugăciunii, pe atunci
trăiam ceea ce David a exprimat atât de sublim:
64
„Cum dorește un cerb izvoarele de apă,

așa te dorește sufletul meu pe Tine Dumnezeule!
Sufletul meu însetează după Dumnezeu,
după Dumnezeul cel viu;
când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?
(Psalmul 42: 1,2)
Îl înțelegeam perfect pe David ce nu era mulțumit cu ceea ce viața lui

ca rege al Israelului îi oferea, el tânjea după lucrurile spirituale și își găsea
deplina satisfacție în comuniunea cu Dumnezeu.
Dar să revin la acea iarnă în care a avut loc întâmplarea pe care doresc
să o descriu.
Aveam pe atunci douăzeci și patru de ani, și făcusem o operație de
apendicită, luasem șomaj de la ultimul loc de muncă, așa că aveam mult
timp la dispoziție pentru al dedica cititului.
Gazda mea era o bătrână văduvă ce avea în jur de șaptezeci de ani, se
numea Tudora, era o femeie foarte hotărâtă dintr-o bucată cum se spune
în popor, credincioasă și cu un simț al dreptății destul de bine dezvoltat.
Aveam unele discuții cu ea foarte interesante.
Îmi povestea uneori despre trecutul ei
Muncise ca femeie de servici la o școală, iar bărbatul ei lucrase ca lăcătuș
mecanic, nu avuseseră copii doar înfiaseră unul.
Casa ei nu era prea mare, însă bine construită cu o sufragerie mare, hol și
două camere, în acea casă simțeam o liniște deplină.
Venea mereu la Tudora o vecină de a ei pe nume Marcela, ce era o
femeie de cinzeci și cinci de ani, însă arăta mult mai în vârstă, era foarte
suferindă, avea câteva boli cu care se lupta.
Și ea rămăsese văduvă, chiar de un an de zile, avea o fată ce era măritată
undeva printr-un sat din județul Tulcea, și mai avea un băiat de
doisprezece ani pe nume Mădălin ce era pe atunci foarte afectat de
pierderea tatălui său.
65
Mădălin era un copil firav, cu părul negru, ochii căprui, chipul său de
copil era frumos, foarte sensibil și timid, era inteligent și avea o voce
frumoasă.
Uneori când ne reuneam în serile de iarnă în cameră la Tudora el ne citea
cu glasul său melodios, plăcut, pasaje din Sfintele Scripturi, îmi făcea
plăcere să ascult cum citește, se vedea pe fața lui încă de pe atunci că
lucrurile sfinte îi făceau o deosebită plăcere.
Îmi aduc aminte că odată după ce a participat la un concurs biblic în
cadrul unei biserici a câștigat o carte despre Viața lui Iisus în două volume
de care el era foarte încântat.
Însă Mădălin suferea mult pe atunci, după cum înțelesesem fusese foarte
legat de tatăl său, și pierderea acelei ființe dragi lui îi lăsase o rană adâncă
în sufletul său de copil.
Peste tot îi vedea pe prietenii săi însoțiți de tații lor și el doar cu mama sa
bolnavă, și asta îl afecta mult după cum îmi dădeam eu seama pe atunci.
Suferă mult în interiorul lor astfel de copii când își pierd tatăl, mai ales
dacă au fost legați de părintele lor și dacă acesta s-a purtat bine cu ei și
i-a iubit, atunci suferința lor este și mai mare.
Doar în timp ce ei înaintează în viață și cresc, începând să înțeleagă, și
discerne viața cu cele bune și rele ale ei, astfel de răni pe care le primesc
încă din fragedă copilărie încep să se cicatrizeze, însă uneori nu de tot
undeva în ființa lor mai persistă acea durere cauzată de pierderea acelei
ființe dragi lor.
După ani de zile, am aflat că odată cu scurgerea vremii, Mădălin a devenit
preot și nu m-am mirat pentru că am intuit la el încă de pe atunci când era
doar un copil o înclinație și plăcere pentru lucrurile sfinte.
Am petrecut ore plăcute în acea iarnă cu Mădălin și mama sa discutând
și lecturând din Sfintele Scripturi.
Îmi aduc aminte că după ce Mădălin ne termina de citit câte un pasaj
biblic, Marcela împreună cu Tudora, începeau să cânte cântări creștine,
aveau amândouă voci frumoase și se armonizau destul de bine împreună.
Uneori și Mădălin cu vocea lui melodioasă cânta împreună cu ele, eu
pentru că aveam o voce groasă, mă mulțumeam să-i ascult și admir.
66
În acele momente, simțeam cum prezența lui Dumnezeu se cobora în

mijlocul nostru, vedeam fața mamei lui Mădălin ce era mai tot timpul
marcată de suferință și amărăciunile vieții cum începe să se lumineze și
să reflecte un sentiment creștin frumos.
De asemenea, fața lui Mădălin se lumina în acele momente, se bucura
sincer așa cum numai copiii știu să se bucure.
Am observat că prezența lui Dumnezeu era bucuria cea mai mare în viața
acelor două femei.
Și mă gândeam:
„Iată câtă bucurie pot avea și cei umili ce nu au altă mângâiere în această
viață decât prezența lui Dumnezeu cu ei, ce le aduce bucurie și speranță
într-un viitor edenic.”
Într-o seară geroasă cu multă zăpadă, după ce făcusem o mică plimbare
prin cartier, în momentul când am intrat în holul casei bătrâna mea gazdă
mă chemă la ea în cameră și îmi comunică că începând de mâine seară va
mai primi încă un tânăr în chirie cu mine în cameră.
Nu îl putea de moment culca în sufragerie pentru că ar fi însemnat să mai
facă încă un foc în casă și așa ceva nu își putea permite, ea îi amenajă un
pat la mine în cameră. De fapt acea cameră era destul de mare și bine
încălzită, bătrâna avea o sobă la ea în cameră unde făcea focul iar prin
perete construită în același corp cu soba din camera ei era la mine în
cameră o altă sobă mare de cărămidă ce încălzea camera în care eu
locuiam, cu același foc din camera bătrânei.
A doua zi l-am cunoscut pe Costel, ce avea în jur de douăzeci și șapte
de ani și lucra la o tipografie, în câteva cuvinte înțelesesem că părinții lui
divorțaseră, tatăl lui plecase undeva prin România în alt oraș iar mama lui
se recăsătorise, și avea și alți copii mai mici.
Însă Costel nu se înțelegea deloc cu Nicu așa se numea bărbatul cu care
mama lui se recăsătorise, așa că pentru a evita unele discuții și situații
jenante, se hotărâse să se mute cu chirie.
Era un tânăr scund, cu părul blond, creț, ochii albaștri și fața marcată
de toată greutatea celui ce trebuie să lupte singur cu viața de la o vârstă
destul de tânără și să se întrețină singur.
67
Se îmbrăca mereu foarte curat și destul de elegant, era foarte politicos,

dădea impresia unui tânăr educat ce trecuse prin viață suferind și luptând.
Îmi dădea impresia că înțelegea foarte bine unele lucruri din viață pe care
alții de o vârstă cu el ce trăiseră huzurind nici nu aveau idee.
Camera în care pentru un timp am locuit amândoi era mare și spațioasă
cu o mobilă veche dar încă trainică, pe care numai privind-o te îndemna
la reculegere, îmi dădeam seama că aparținuse unei generații pe cale să
apună, iar noi eram noua generație ce apăruse pe scena lumii și uneori mă
gândeam că va veni timpul când ne vom duce și noi și de aceea este bine
să încercăm să trăim cu chibzuință pentru că ca oameni suntem trecători,
asemenea ierbii de pe câmp.
La marginea patului meu, pe o noptieră, aveam câteva Biblii în
versiuni diferite și alte cărți.
De obicei serile când eram amândoi în cameră ni le petreceam fiecare
adâncit în lumea sa de gânduri, atunci când nu conversam.
Nu aveam pe atunci nici televizor, nici calculator, ci doar un mic
casetofon la care uneori mai puneam câte o casetă.
De obicei eu citeam mult, iar Costel rămânea dus pe gânduri, în acele seri
lungi de iarnă, auzeam în răstimpuri vuietul vântului de iarnă și foșnetul
crengilor înghețate a unui cireș mare ce bătrâna îl avea în curte, uneori
acele crengi mișcate de vânt atingeau geamul înghețat scoțând un zgomot
ce tulbura linștea camerei.
Într-o seară, Costel îmi spuse:
„Poți să-mi dai și mie o Biblie să citesc, vreau doar așa ca și cultură
generală să citesc această carte pe care nu am citit-o niciodată.”
„Da, cu plăcere,”
i-am răspuns eu întinzându-i o Biblie mare cu coperți verzi, ce avea o
cruce aurie gravată pe copertă.
Apoi ne cufundam amândoi în lectura Sfintelor Scripturi.
El începuse cu cartea Genezei și uneori se întrerupea din citit și mă întreba
anumite lucruri pe care nu le înțelegea, mă opream din lectura mea și îi
dădeam anumite explicații în limita cunoștințelor ce le aveam și eu pe
atunci, îndemnându-l pe Costel să citească Sfintele Scripturi.
68
Pentru că acolo se găsește suprema înțelepciune.

Mă întrerupeam uneori din citit și îl priveam pe Costel, îi vedeam
fruntea încordată și întreaga sa față îmi dădea impresia că era profund
interesat de lectura Bibliei, începea să-și dea seama de inestimabila
valoare a acelei cărți numite pe drept cuvânt Cartea Cărților.
Pe când intram în casă, într-o seară, Tudora mă chemă la ea, și în
momentul când am intrat în camera ei am constatat că era foarte indignată,
ea îmi spuse:
- Astăzi, în lipsa voastră, a venit aici Nicu, era foarte supărat spunea că va
chema poliția pentru că Costel a fost pe la ei pe acasă și le-a luat un
casetofon mare cu radio, sau cel puțin așa bănuiește el.
Și acest tată vitreg al lui Costel însoțit de mine a intrat azi la voi în cameră
și a scotocit peste tot, negăsind nimic s-a liniștit și a plecat.
Când vine Costel am să stau de vorbă cu el ca să văd ce îmi va spune,
dacă este adevărat că a furat eu îl dau afară, la mine în casă nu îmi trebuie
hoți, eu am trăit o viață cinstită la fel și bărbatul meu ce a murit așa că nu
voi tolera așa ceva, sub acoperișiul meu nu adăpostesc hoți.
Am părăsit oarecum întristat camera bătrânei, în urma a aceea ce ea îmi
spusese.
În momentul când Costel se întoarse de la lucru, eram întins pe patul
meu gândindu-mă la ceea ce bătrâna îmi spusese.
Costel intră în cameră destul de voios după ce mă salută el îmi spuse:
- Mai ai casetele acelea pe care le-ai împrumutat de la prietenul tău?
I-am confirmat că da, după care el îmi ceru o casetă și se aplecă lângă
patul lui și dintr-o geantă mare înfășurat în niște pungi scoase un casetofon
mare, spre surprinderea mea.
Câteva clipe am rămas blocat neștiind ce să fac, între timp el puse
caseta și îi dădu drumul casetofonului, într-o clipă mi-am revenit și am
înțeles că trebuia să acționez, m-am ridicat de pe pat și i-am făcut semn
lui Costel să oprească puțin muzica.
El m-a privit surprins, nu înțelegea de ce însă văzându-mă foarte îngrijorat
opri casetofonul, continuând să mă privească nedumerit.
69
După care eu cu glas scăzut i-am spus:

- Astăzi a fost Nicu pe aici, căutând acest casetofon, te bănuia pe tine că
l-ai luat, amenința că va anunța poliția, de asemenea bătrâna este foarte
supărată pe tine, a amenințat că te va da afară dacă cumva tu ai luat acest
casetofon.
- Și acum ce ai de gând să faci ai să te duci să îi spui,
îmi spuse el privindu-mă cu îngrijorare.
- Nu eu nu mă duc să-i spun nimic pentru că asta ar însemna să te dea
afară și acum în timpul iernii îți va fi foarte greu să găsești o nouă gazdă,
i-am răspuns eu.
- Dacă ai știi că de fapt acest casetofon ar trebui să îmi aparțină, la cât de
mult i-am ajutat eu pe mama, frații mei și bineînțeles indirect și pe Nicu.
Iar acum el vine pe urmele mele ca pe urmele unui hoț, ba mai mult de
atât mă mai amenință și cu poliția... spuse el.
- Costel și eu am trecut printr-o situație asemănătoare, mama mea este
recăsătorită și am oferit și eu bani și sprijin de orice fel, însă un tată vitreg
te privește mereu cu ochi răi și de aici apar nenumărate probleme, așa că
am hotărât ca și tine să plec de acasă.
De aceea te sfătuiesc, pentru binele mamei tale și al fraților tăi mai mici,
înapoiază casetofonul și termină toată această istorie.
Mai mult de atât ești tânăr, la început de drum în viață, la fel ca și mine,
de asemenea ai mare nevoie ca prezența lui Dumnezeu să te însoțească
pas cu pas pe drumul vieții, ai nevoie ca binecuvântările Sale să vină
asupra ta, și nu poți să umbli cu Dumnezeu dacă procedezi așa.
Ascultă-mi sfatul și înapoiază-le casetofonul... i-am spus eu.
M-a privit preț de câteva clipe foarte emoționat de ceea ce îi spusesem,
după un timp a spus:
- Mâine am să-l duc înapoi.
În acea seară, Costel fu supus unui interogatoriu în toată regula în
camera gazdei noastre la care eu nu am participat.
Însă el negă faptul că a luat acel casetofon.
Pe mine bătrâna nu mă mai întrebă nimic legat de acea întâmplare.
70
Costel se ținu de cuvânt și a doua zi a înapoiat casetofonul, bănuiesc

că a făcut așa cum a promis, și datorită faptului că Nicu nu a venit să mai
întrebe sau să mai caute pe la noi.
După acea întâmplare eu și Costel ne-am apropiat mai mult, discutam
mult mai deschis, ba mai mult el începu să se intereseze de unele aspecte
ale vieții mele personale.
Dar după două luni de zile Costel se mută la Marcela în gazdă, eu am mai
rămas în acea cameră cam trei luni, apoi am plecat la o altă gazdă într-un
alt cartier.
Peste mai mulți ani am aflat de la un prieten comun că, Costel se
întorsese acasă la ai să-i și avea ca prietenă o profesoară.
În acea perioadă a vieții mele am avut parte de o comuniune cu Dumnezeu
deosebită trăind o autentică viață spirituală, fiind animat de idealuri
creștine.
De altfel cred că niciodată în viață nu am mai trăit din punct de vedere
spiritual la un nivel atât de înalt.
Mai târziu, viața ma cuprins în iureșul ei puternic punându-mă față în față
cu atâtea situații și probleme delicate, iar pentru a face față la toate
provocările ce au venit, a trebuit uneori să-mi angrenez toate forțele
intelectuale și spirituale până la limită.
Un lucru foarte important pe care l-am observat din viață este faptul că
viețile oamenilor simplii ce se încred în Dumnezeu au în ele o bucurie
autentică, ce nuanțează viețile lor cu o culoare deosebită.
71
72
Pășind pe un drum nou

În vara anului 1994 uneori lucram ca voluntar, la o biserică ortodoxă
de rit vechi ce era situată la marginea orașului Tulcea.
Eu locuiam în capătul opus al orașului și trebuia să iau un autobuz ce mă
lăsa în apropierea acelei biserici, ce de fapt era o mânăstire.
De la stația de autobuz mergeam cam două sute de metri, apoi intram
pe un drum de țară, ce șerpuia printre câmpuri de grâu, pe care le priveam
cu plăcere, iar uneori rămâneam preț de câteva clipe cu privirea ațintită în
zare, fascinat de acea priveliște a naturii.
Altădată când mă întorceam spre casă în plină noapte pe acel drum,
îmi plăcea să privesc bolta cerească și să admir strălucirea stelelor.
Aveam ferma convingere că de undeva din acele înalturi cobora spre mine
o tainică chemare de a pătrunde în dimensiunea lucrurilor sfinte.
Mă fascina acea chemare ce îmi umplea întreaga ființă de bucurie, îmi
lumina practic întreaga tinerețe, înțelegeam foarte bine unele versuri
exprimate atât de sublim de David în Cartea Psalmilor:
„Inima îmi zice din partea Ta :

„Caută Fața Mea!
Și Fața Ta, Doamne, o caut!”
(Psalmul 27:8)
Pe atunci se lucra la fundația acelei biserici.

Slujbele pentru închinare se făceau într-o biserică mică ce în zilele de
duminică era arhiplină.
Pe lângă acea biserică erau clădite mai multe case în care locuiau preoți
și călugări veniți de pe la diferite mănăstiri din România, pentru a ajuta la
construcția acelei biserici.
De asemenea, era acolo un grajd mare unde erau adăpostite cele câteva
vaci ale mănăstirii, de altfel se mai aflau prin preajmă și câteva magazii
făcute din scânduri pline cu tot felul de materiale de construcții.
73
Pentru mine acel loc însemna pe atunci o oază spirituală, plină de un

anumit farmec.
Însă datorită unor circumstanțe ale vieții, sau mai bine zis datorită
providenței divine, am ajuns să înțeleg acea oază spirituală pe care o
aveam pe atunci că nu era decât copilăria credinței mele.
Într-un mod neașteptat de mine, aveam să primesc chemarea lui
Dumnezeu de a urca spre o treaptă mai înaltă, și în ciuda tuturor
legăturilor sentimentale și de tradiție religioasă pe care le aveam, nu
m-am putut împotrivi spre a păși spre noi culmi ale cunoașterii adevărului
biblic.
Lucrând acolo alături de acei călugări, preoți, și unele persoane ce
veneau ca și mine pe acolo doar pentru a ajuta, pot spune că am cunoscut
unii oameni destul de interesanți.
Îmi aduc aminte că într-o zi am lucrat alături de părintele Damian, ce
era un bărbat de treizeci de ani cu părul mare șaten, ochii albaștrii,
întreaga sa față exprima tinerețe, bărbăție, de fapt întreaga sa fizionomie
încercuită de părul său mare ce îi cădea împletit într-o coadă pe spate, și
barba lui, îmi dădea impresia că aveam în fața mea un om consacrat unei
cauze sfinte.
Mai ales impresionau ochii lui albaștri din care izvorau o influență
binefăcătoare pentru cei din jurul său, și zâmbetul său era plăcut chiar pot
spune că avea în el ceva copilăresc lipsit de răutate.
Un psiholog a spus că pe un om îl poți cunoaște și după zâmbetul său.
În timp ce lucram acolo am avut o discuție interesantă despre religie cu
preotul Damian, ce era plin de speranță că acea biserică se va termina
curând și el va sluji acolo ca preot.
Și o spunea cu multă convingere contrazicându-i pe unii călugări ce
spuneau că lucrul la acea biserică era presărat cu multe piedici de ordin
financiar, și că nu mai credeau că se va termina așa curând acea
construcție.
Cumva pe atunci eu simțeam un fel de atracție pentru acea viață de
mănăstire.
74
Începea să-mi placă stilul acela de viață, pe care într-o oarecare măsură
îl cunoșteam și prin prisma bunicului meu cu care în anii copilăriei
făcusem câteva vizite pe la unele mănăstiri.
De asemenea bunicul meu mereu îmi povestea câte ceva din viața
preoților de la mănăstire pe care el îi admira.
Am întâlnit în acea perioadă acolo un om ce ieșise la pensie, era educat
și îmi dădea impresia că toată viața lui făcuse o muncă de birou, își lăsase
barbă și el, și venise la mănăstire pentru al căuta pe Dumnezeu, dormea
acolo cu călugării, se închina și muncea zi de zi cu ei.
Privindu-l pe acel om aveam impresia că toată viața lui gustase din plin
plăcerile lumii, iar la bătrânețe se decise să-l caute pe Dumnezeu.
Îmi dădea impresia unui om ce în mod sincer a venit pentru un timp în
acel loc pentru a se depărta de cele lumești și a pătrunde în dimensiunea
lucrurilor sfinte.
Cel ce conducea totul acolo în calitate de stareț și preot era părintele
Spiridon, caracterul acelui preot mă impresiona, el avea în jur de șaptezeci
de ani, era scund de statură, cu părul mare alb, de asemenea avea o barbă
mare, albă, impunea respect prin însuși prezența lui în acel loc.
Uneori îl priveam cu atenție în timp ce el slujea în timpul slujbei de
duminică, atunci vedeam cum sprâncenele lui albe stufoase împreună cu
fruntea sa, se încruntau într-un semn de respect, de asemenea în acele
momente ochii săi albaștri exprimau extaz spiritual.
El slujea cu venerație în acea biserică mică, pe pereții căreia erau
pictați diferiți sfinți și mucenici ai bisericii ortodoxe.
În schimb, dacă îl întâlneam în alte zile la lucru între noi, sau la masă, fața
lui în acele momente era mai destinsă, avea atunci imprimată în ea un
sentiment părintesc, se adresa tuturor cu bunătate creștină.
Îmi aduc aminte de ultimele mele vizite la acele slujbe religioase, totul
își pierduse farmecul de odinioară pentru că descoperisem culmi mai
înalte de atins în ceea ce privește cunoașterea adevărului biblic.
Îl priveam pe părintele Spiridon prosternat în fața icoanelor pentru a se
închina, și îmi dădeam seama datorită unor cărți pe care le citeam pe
atunci, că icoanele au fost introduse în biserică la început ca niște tablouri
75
ce aveau un caracter didactic pentru ai ajuta pe cei ce nu știau carte să

învețe Evanghelia cu ajutorul imaginilor.
Apoi, următoarea generație a început să venereze acele imagini
considerând că ele erau reprezentări exacte ale lui Iisus și apostolilor.
De asemenea în urma studiului personal al Bibliei am ajuns să înțeleg
cerințele poruncii a doua din Decalog ce interzice închinarea la imagini
pictate sau la chipuri sculptate.
Un prieten mi-a istorisit următoarea întâmplare:
Se spune că o femeie a venit la un evanghelist de talie internațională după
ce acesta ținuse o prelegere și la întrebat:
- Este bine să mă închin la icoane?
Iar acel evanghelist i-a răspuns:
- Da este bine, dar se poate și mai bine.
Procedând cu mult tact, el a sădit în mintea acelei femei ideea că există
un mod de a te închina mai deosebit revelat pe paginile Sfintelor Scripturi.
Eu pe atunci în acei ani ai tinereții mele descoperisem această dimensiune
a unui nou mod de a te închina și eram dispus să-l explorez.
Și acolo în mijlocul acelor slujbe m-am decis să accept chemarea lui
Dumnezeu de a urca pe o treaptă mai înaltă.
De asemenea am înțeles că prezența lui Dumnezeu se cobora și în acel loc
peste acei oameni datorită faptului că ei atâta cunoșteau despre închinare.
Pe de altă parte meditam la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după
Ioan 4:22-24
„Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem,

căci mântuirea vine de la Iudei.
Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor
închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește
și Tatăl. Dumnezeu este duh; și cine se închină Lui, trebuie să i se închine
în duh și în adevăr.”
76
Doream foarte mult pe atunci să înțeleg acel mod de a te închina în duh

și adevăr, eliberat fiind de superstițiile și tradițiile omenești ce nu aveau
o autoritate divină.
Este bine să învățăm din Sfintele Scripturi, tot ce este scris despre
închinare și apoi să practicăm aceste adevăruri, procedând așa vom primi
binecuvântarea lui Dumnezeu.
Saul din Tars a fost un om excepțional, încă din tinerețe el a fost
membru al sinedriului iudaic de la Ierusalim, crescut și educat în cea mai
aspră partidă a religiei iudaice.
Atunci când apostolii predicau cu putere Evanghelia, Saul a ieșit în față
cerând ca să stârpească acea sectă, cum se credea pe atunci că erau primii
creștini.
Și cred că orice om ar trebui ca măcar odată în viață să citească acea
întâlnire a lui Saul pe drumul Damascului cu Iisus și convertirea lui.
Apoi el începe să înțeleagă iudaismul într-o formă nouă, rămânând uimit
de faptul că Iisus din Nazaret era Mesia cel atât de mult așteptat de tot
poporul lui Israel.
Saul s-a retras în deșert pentru a medita la modul cum întreaga lege
ceremonială își găsea împlinirea în persoana, lucrarea publică, și jertfa de
la Golgota a lui Iisus din Nazaret, fascinat pur și simplu de cât de
armonios gravita tot iudaismul în jurul persoanei lui Iisus, el a primit
chemarea lui Dumnezeu de a propovădui Evanghelia neamurilor.
Apostolul Pavel a predicat Evanghelia în marile orașe ale imperiului
roman, fiind persecutat de unii dintre iudei, însă el nu s-a descurajat a stat
de două ori în fața lui Nero predicându-i Evanghelia.
De asemenea el a scris sub inspirație divină cea mai mare parte a
Noului Testament.
După înălțarea lui Iisus Hristos la ceruri, când apostolii au început să
predice cu putere Evanghelia în cartea Faptele Apostolilor ni se relatează
că dintre preoții iudei erau mulți ce acceptau mesajul predicat de ei și
începeau asemenea lui Saul să înțeleagă iudaismul într-o nouă formă.
77
În timpul evului mediu întunecat, un călugăr pe nume Martin Luther

într-o mănăstire, a înțeles citind cartea: Epistola lui Pavel către Romani
îndreptățirea prin credință, și a răspuns chemării lui Dumnezeu de a
propovădui acel adevăr, iar rezultatul a fost reformațiunea.
Atunci când Dumnezeu ne descoperă înălțimi spirituale, este bine să
acceptăm chemarea Sa de a urca mai sus.
Uneori lucrul acesta poate fi dureros, datorită faptului că chiar și cei mai
apropiați prieteni ai noștri se împotrivesc, neînțelegând faptul că atunci
când Dumnezeu cheamă un om, El îl cheamă de fapt să treacă peste unele
bariere de ordin familial sau de tradiție religioasă.
A păși pe un drum nou implică de cele mai multe ori teamă, pentru că
așa suntem cei mai mulți dintre noi, ne este teamă de tot ce este nou în
viața noastră, indiferent în ce domeniu.
Dar a păși pe un drum nou împreună cu Iisus, este o aventură a cunoașterii
adevărului, ce merită trăită.
De asemenea, am descoperit din cartea Apocalipsei că înainte de a
doua venire în glorie a lui Iisus Hristos, Dumnezeu va adresa un ultim
mesaj tuturor locuitorilor planetei pământ, va fi o chemare duioasă a Sa
pentru oameni la mântuire.
Se va proclama un mesaj asemenea mesajului lui Ioan Botezătorul ce
a ieșit la timpul rânduit de providență, proclamând cu putere următorul
mesaj:
„A doua zi, Ioan a văzut pe Iisus venind la el, și a zis:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
(Evanghelia după Ioan 1:29)
Am înțeles din cartea Apocalipsei că în cadrul ultimului mesaj, același

adevăr va fi împletit cu o serie de alte adevăruri, ce-i vor ajuta pe oameni
să se hotărască a se închina în Duh și adevăr, și a întoarce spatele unui
sistem politic-religios ce îl va avea în frunte pe Antihrist și va încerca să
impună o falsă închinare.
78
În acele momente ale istoriei Dumnezeu va transmite prin slujitorii săi

ultimul Său mesaj adresat oamenilor.
Evanghelia s-a predicat în toate timpurile mai mult sau mai puțin, însă în
acele momente ale istoriei planetei pământ, Evanghelia se va predica
într-un mod cu totul deosebit.
De fapt din una dintre ultimele cuvântări ale lui Iisus am înțeles că
singurul semn legat de sfârșitul tuturor lucrurilor este predicarea
Evangheliei.
„Evanghelia aceasta a împărăției

va fi propovăduită în toată lumea,
ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.
Atunci va veni sfârșitul.”
(Evanghelia după Matei 24:14)
Fie că oamenii se vor decide sau nu, pentru a trece de partea

adevărului, cel puțin fiecare om va fi pe deplin convins de mărturia clară,
pătrunzătoare, a mesajului proclamat în acele momente ale istoriei.
Bunul Dumnezeu să ne ajute pe noi toți să înțelegem cât mai mult din
adevărurile Sale.
Am scris aceste pagini autobiografice pentru toți cei ce simt chemarea lui
Dumnezeu de a urca pe înălțimi ale cunoașterii adevărului, și poate că ei
încă mai stau la îndoială, fiind cuprinși de teamă că vor fi batjocoriți de
cei din jurul lor.
Este bine să urmăm acel drum din viața noastră pe care strălucesc în
mod minunat zorii luminii.
Întotdeauna acceptarea Evangheliei ne va aduce credință, speranță, și
iubire în suflet.
Avem nevoie să învățăm de la Iisus Hristos adevăruri nepopulare ce
ne vor înarma prin puterea Duhului Sfânt să rezistăm în timpul ultimului
mare conflict dintre lumină și întuneric, pentru a putea beneficia cu toții
de viitorul luminos pregătit de Dumnezeu tuturor celor cel iubesc.
79
80
Mărturia unui scrib

Din copilărie am fost fascinat de lumea cărților și citeam cu plăcere în
mod special cărți de povestiri.
Pe măsură ce înaintam în perioada adolescenței am început să citesc și
altfel de cărți, iar într-un timp mă atrăgeau cărțile polițiste.
Dar cel mai mult îmi plăceau povestirile scrise de marii povestitori ai
lumii precum Jack London, Charles Dickens, Karl Friedrich May, ș.a.
Pe la paisprezece ani s-a cristalizat în mine ideea că trebuie să scriu.
Am înțeles încă de pe atunci că orice altceva aș face în viață va fi
subordonat creației literare.
Oamenii în mijlocul cărora mi-am trăit copilăria, adolescența și tinerețea
nu erau interesați de literatură și priveau straniu pasiunea mea de a citi
cărți.
Chiar unii îmi reproșau că citesc prea mult și că din cititul cărților nu se
poate trăi.
Partea materială a vieții îi acapara pe acei oameni prea mult și de aceea
nu aveau înclinații spre lectură.
Pe atunci citeam cam tot ce îmi cădea în mână.
Pe la cinsprezece ani am găsit o carte de povestiri și nuvele de Lev
Nikolaevici Tolstoi, însă înțelegeam doar în parte și de aceea citeam un
timp apoi abandonam lectura acelei cărți ca apoi să revin dorind să-i
pătrund înțelesul.
În acea perioadă din viața mea citeam cărți ce erau prea grele pentru
vârsta mea.
Îmi aduc aminte că pe când mergeam la bibliotecă și luam anumite cărți,
bibliotecara mă întreba mirată dacă acele cărți erau pentru mine.
Uneori scriam mici fragmente pe caiete.
Odată pe când aveam optsprezece ani i-am dictat unui prieten o
povestire pe care el a scris-o pe un caiet.
Apoi după un timp m-am reîntâlnit cu el și mi-a spus că a arătat acea
povestire unei persoane ce se pricepea la literatură, iar acea persoană i-a
spus să aibă grijă că povestirea era cu siguranță luată dintr-o carte
81
menționând că am jucat o farsă dându-mă drept autor.

Însă prietenul meu era prea sigur că acea povestire era creată de mine
pentru că conținea elemente din viața reală pe care amândoi le trăisem.
Pe la nouăsprezece ani i-am descoperit pe Edgar Allan Poe și Maxim
Gorki (Alexei Maximovici Peșkov), dar îl citeam în mod asiduu pe Lev
Nikolaevici Tolstoi!
Dintre toți el mi se părea cel mai valoros, mă atrăgea farmecul său
inegalabil cu care își scrisese operele literare.
Eram pe atunci tot mai atras de viețile scriitorilor și citeam biografiile lor
dorind să aflu ce fel de oameni au fost și cum au trăit.
Una din cărțile ce mi-a dat startul pe drumul scrisului a fost cartea lui
Panait Istrati: „Cum am devenit scriitor”.
Îmi aduc aminte că eram în ultimele zile de armată și citeam din acea
carte în dormitorul unde soldații mișunau văzându-și fiecare de treburile
lui.
La un moment dat s-a apropiat de mine sergentul de serviciu și s-a uitat
atent la coperta acelei cărți și a exclamat cu voce tare:
- Uite ce carte citește ăsta: Cum am devenit scriitor!
După care a râs zgomotos.
Ceilalți soldați aproape că nu l-au băgat în seamă.
Însă eu am înțeles atunci privindu-i fața acelui sergent cât de departe erau
unii oameni în a înțelege măreția literaturii.
Avea dreptate un critic literar ce susținea că atunci când privește fața unui
om își dă seama dacă acea persoană citește cărți sau nu.
În viață m-am confruntat cu întrebarea:
„De ce scriu?”
Pentru că scrisul dacă nu îți aduce beneficii materiale nu are rost să
continui să scrii.
La douăzeci de ani citind „Noul Testament” am descoperit frumusețea
iubirii lui Dumnezeu exemplificată în viața lui Iisus.
Am fost fascinat de persoana și învățăturile lui Iisus, și am început să
percep încă de pe atunci scrisul ca pe o chemare din partea lui Dumnezeu
pentru a propovădui prin scris valorile creștine.
82
Perspectiva mea în ceea ce privește scrisul s-a schimbat și am devenit

odată cu scurgerea vremii un scriitor religios.
Drumul a fost lung și uneori destul de anevoios, pentru că după cum îmi
spunea un editor cel mai greu de scris este literatura creștină și cea pentru
copii.
Și mă avertiza că mă avântam pe un drum destul de greu.
Este adevărat că a scrie literatură creștină nu este la fel cu a scrie orice alt
gen de literatură.
Însă întotdeauna de câte ori mă aplec asupra foii albe pentru a scrie
Dumnezeu nu mă lasă singur ci prin Duhul Său mă inspiră să scriu despre
temele minunate ale Sfintelor Scripturi.
Este fascinant actul scrisului atunci când îl realizezi sub imboldul
inspirației divine.
Chiar dacă scrisul meu are și imperfecțiuni, asta se datorează în mare parte
faptului că sunt un autodidact și că nu am studii superioare însă ca mesaj
ceea ce scriu cred că are valoare pentru că este inspirat de Dumnezeu.
Astăzi nu mai concep minunatul act al scrisului fără inspirația ce se
coboară de sus.
Am fost întotdeauna fascinat de inspirația pe care au avut-o scriitorii
Bibliei, este impresionant modul cum au reușit în cuvinte simple să redea
pe înțelesul tuturor dimensiunile Planului de Mântuire.
Există în scrierile lor simplitate împletită cu profunzime încât nici
într-o viață de om nu putem înțelege în totalitate imensitatea din Cartea
Cărților.
Cred că literatura de calitate are menirea de al ilumina pe om să pășească
pe calea binelui și nicidecum să-l afunde în întuneric spiritual.
De aceea îmi place să scriu pentru a aduce speranță în viețile celor oropsiți
și apăsați de greutățile vieții.
De asemenea îmi place să cred că scrierile mele îi ajută pe oameni să-l
cunoască mai bine pe Dumnezeu.
Așa am înțeles eu literatura ca pe un act creator în care Dumnezeu dacă
conlucrez cu El își face partea și eu de asemenea ca un scrib nedesăvârșit
îmi fac partea mea.
83
În fiecare zi învăț câte ceva minunat din cărți și de la Dumnezeu despre

marea artă a scrisului.
Am ferma convingere că și astăzi Dumnezeu încă mai este interesat să
inspire acei scriitori ce doresc să colaboreze cu El.
84
85
86
87
88
89
90
Evanghelistul
În anul 1999 într-un mic oraș din nordul României își ducea viața un
tânăr pe nume Cristian Tudose ce venise din sud-estul țării și se căsătorise
cu o tânără deosebită.
Erau pe atunci timpuri grele din punct de vedere material, însă fără
pandemii și fără amenințarea iminentă a războiului.
România murea pe zi ce trecea tot mai mult din punct de vedere industrial
și nu mai oferea perspective celor tineri.
De aceea mirajul occidentului îi atrăgea pe cei mai mulți din dorința de a
prospera material.
Cristian cu soția sa locuiau în casa socrilor săi și lucra ca evanghelist laic
în acel oraș și în împrejurimi.
Pentru mulți îndeletnicirea sa părea o adevărată nebunie.
Însă el avea ferma convingere că Dumnezeu îl chemase la acea lucrare.
Dis-de-dimineață lucra la grădina lor de lângă casă, ducea vaca la
păscut și apoi pornea pe drumul pietruit ce străbătea câmpia.
Până la oraș erau doi kilometri și cum nu avea mașină mergea pe jos.
Era bucuros și încrezător pentru că știa că Dumnezeu avea să-i de-a
înțelepciune pentru a le putea propovădui oamenilor simpli cu care zi de
zi se întâlnea, vestea bună a mântuirii.
Intra prin casele oamenilor, discuta cu ei și le citea din Sfintele Scripturi
despre dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc.
Toată acea lucrare îl bucura, însă uneori se întrista atunci când vedea
rezistența unora în fața Evangheliei.
Într-o ocazie pătrunse în casa unor oameni și le vorbi îndelung despre
Planul de Mântuire.
Acolo locuia un bărbat pe nume Valeriu de șaizeci și șapte de ani, de
înălțime mijlocie, cu părul și barba încărunțite, având o privire iscoditoare
cu care îl cerceta îndelung pe Cristian.
Soția lui Valeriu era mai liniștită și căuta să-l tempereze când acesta se
înfierbânta mai tare în timpul discuțiilor.
91
Locuiau cu ei fiica și prietenul acesteia ce nu aveau serviciu și trăiau

din pensia bătrânilor.
Valeriu îl întrebă pe Cristian dacă în cadrul comunității religioase de unde
provenea nu se ofereau ajutoare.
Cristian le spuse că în acel moment nu aveau nimic de oferit.
Într-o altă zi se întâlni pe stradă cu Valeriu ce era beat și plin de mânie
împotriva sorții, și îi spuse:
- Pe mine cine mă ajută?
Eu unde pot să-mi spun toate nemulțumirile mele?
După care îi ținu un discurs mânat fiind de îndrăzneala omului beat,
vorbindu-i despre cât de grea era viața sa și cum nimeni nu îl înțelegea și
ajuta.
Repeta mereu aceleași cuvinte și îl privea în ochi pe Cristian.
După ce Valeriu își termină discursul, Cristian se despărți de el cu un gust
amar.
Odată fu invitat în casa unei femei suferinde ce zăcea la pat și Cristian îi
citi un pasaj înălțător din scripturi și văzu că pe fața acelei femei răsare
speranța.
Ba mai mult de atât, înălță și o rugăciune și simți cum prezența lui
Dumnezeu se coborî în acel loc.
Cristian era un tânăr animat de idealuri creștine și trăia o viață spirituală
autentică, și asta îl motiva să predice Evanghelia oamenilor.
Când se întorcea seara acasă pe drumul ce șerpuia prin câmpie vedea
oile și vacile ce pășteau pe imaș și de la depărtare cei trei duzi ce se înălțau
falnici în fața casei socrilor săi ce părea ca o cabană cu veranda de
scândură vopsită în verde, cu acoperișul de azbociment învechit, dădea
impresia unei adevărate locuințe a celor sărmani.
Însă impresionau duzii ce arătau ca niște copaci bătrâni ce tronaseră
peste vremi și a căror ramuri acopereau în parte acoperișul casei.
Acolo îl aștepta minunata sa soție care suferea din cauza lipsurilor.
Salariul pe care el îl primea din partea bisericii era modest iar nevoile erau
multe. Relația sa cu socrii săi nu era nici pe departe una ideală, ba din
contră îi reproșau că venise în acel loc fără bani și nu avea perspective.
92
Însă Cristian trecea peste toate acele amărăciuni ale vieții găsindu-și
plăcerea în comuniunea cu Dumnezeu și în bucuria de a împărtăși
oamenilor lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Uneori îl vizita pe un om pe nume Alexa care era bolnav de artrită și
se ajuta de două cârje pentru a umbla.
Alexa îl asculta cu atenție și uneori îi punea întrebări.
Pe Cristian deși îl bucura acel fapt, era totuși și întristat pentru că uneori
îl găsea beat pe Alexa care în ciuda bolii sale mai consuma alcool.
Însă Cristian știa un lucru și anume, că semințele Evangheliei cădeau în
sufletele oamenilor cu care se întâlnea.
Odată vizită o familie ce trăia o dramă.
Vasilica femeia din acea casă i-l arătă pe Chirilă bărbatul ei și începu
să-l acuze pentru că avusese o aventură cu o altă femeie.
După ce Vasilica încetă să-și mai acuze bărbatul, Cristian deschise Biblia
și îi citi lui Chirilă cele zece porunci după care încercă să-i arate drumul
întoarcerii la Dumnezeu.
Chirilă îl asculta fără să zică nimic.
Cristian plecă din acea casă cu gândul că luase parte la drama acelei
familii, conștient fiind de faptul că la cei douăzeci și șapte de ani ai săi se
simțea depășit de astfel de drame.
Mergea cu bucurie în casa unor oameni mai înstăriți ce ar fi putut să fie
după vârstă părinții săi.
Acolo cu Nelu ce fusese muzicant întreaga sa viață studia Biblia.
Nelu era un bărbat de înălțime mijlocie cu un început de chelie, având fața
blajină a unui om de treabă ce se bucura sincer că la bătrânețe ajunsese să
descopere adevăruri minunate din Cuvântul lui Dumnezeu.
La invitația unui prieten merse cu acesta la mai multe case dintr-un sat
ce era înconjurat de păduri.
Oamenii erau primitori și chiar interesați de Evanghelie.
Intrând în curtea unor gospodari fură întâmpinați de un bărbat de șaptezeci
de ani ce le declară că cel mai bine este ca oamenii să rămână la tradițiile
strămoșești.
93
Cristian îi spuse:
- Noi venim să vă aducem o veste bună și anume, că Hristos revine a
doua oară și se va termina cu domnia păcatului, a durerii și morții.
Acel om rămase surprins de acele cuvinte și îi ascultă mai departe cu
interes.
Cristian observa că de câte ori stătea în fața oamenilor și le deschidea
Cuvântul lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt îl lua în stăpânire și simțea
cum prin el harul lui Hristos se revărsa spre oameni.
Într-o zi însorită de vară, participă undeva la țară la o înmormântare și
fu invitat de pastorul acelei comunități să predice la cimitir.
Era înmormântat un bătrân de nouăzeci de ani a cărui familie numeroasă
plângea acolo la mormânt.
De asemenea veniseră și mulți oameni din sat și Cristian le predică despre
moartea lui Hristos și cum trupul fără viață al Mântuitorului fu pus în
mormânt și se părea că nu mai există speranță pentru neamul omenesc.
Însă în dimineața învierii Iisus ieși biruitor din mormânt aducând astfel
oamenilor vestea bună a mântuirii.
După acea înmormântare fu înconjurat de un grup de bătrâni ce se
închinau în duh și adevăr, unii din acei bătrâni purtau barbă și dădeau
impresia unor oameni ce umblau cu Dumnezeu.
Îl felicitară pe Cristian pentru predica sa și îi cerură unele informații
despre lucrarea sa ca evanghelist.
Erau și zile când oamenii îl respingeau și nu găsea persoane cu care să
stea de vorbă.
Într-o astfel de zi după mai multe încercări nereușite în a se apropia de
oameni plecă într-un parc.
Parcul era plin de verdeață și se înălțau acolo mai mulți brazi.
Cristian se așeză pe o bancă.
Printre ramurile brazilor coborau spre el razele de soare luminându-i fața
și sporind frumusețea verdelui viu al ierbii.
După un timp se așeză lângă el un bărbat robust ce avea în jur de cinzeci
de ani și după ce discutară un timp despre anumite aspecte ale vieții,
începură a vorbi despre lucrurile sfinte.
94
Pe Cristian îl învioră acea discuție și se bucură pentru că acea zi nu se

încheiase fără a vorbi măcar cu un suflet.
În ziua de închinare mergea în comunitatea neoprotestantă de care
aparținea pentru a lua parte la serviciile divine și de obicei era invitat să
țină predica.
Îl bucura faptul că veneau acolo oaspeți ce voiau să asculte din Cuvântul
lui Dumnezeu.
În momentul când urca la amvon pentru a predica trăia un sentiment de
înălțare peste josnicia firii sale pământești și peste toate amărăciunile
vieții.
Simțea din plin cum Dumnezeu îl folosea și era fericit.
Cei ce îl ascultau spuneau că Cristian are darul vorbirii și de aceea insufla
speranță celor deznădăjduiți.
Pe când Cristian mergea printre oameni pentru aș împlini misiunea sa,
observa dezamăgirea de pe fețele tinerilor ce nu aveau mari perspective
din punct de vedere material.
Orașul murea economic și cel mai mult Cristian înțelegea acel lucru când
trecea pe lângă o fabrică unde cu ani în urmă munciseră sute de oameni.
Fabrica fiind închisă se scotea de acolo fier și alte materiale pentru a fi
vândute.
Totul se năruia în jurul său din punct de vedere economic, se descurcau
bine doar câțiva ce știuseră să facă afaceri în mod profitabil pentru ei
neurmând întotdeauna căile cinstei.
În acele timpuri din cauza sărăciei în care trăia, Cristian începu să fie tot
mai convins că ar trebui să plece spre occident.
Rudele din partea soției sale îi tot reproșau că nu va realiza nimic în viață.
Dacă ar fi avut cel puțin o casă proprie, ce mulțumit ar fi fost și poate că
nu ar mai fi dorit să emigreze.
Însă simțea ca și mulți alți tineri că Lumea occidentală era poarta de
scăpare din sărăcie.
Credea că și acolo muncind zi de zi printre oameni putea să le
împărtășească Evanghelia și mai ales să ofere cea mai mare mărturie și
anume, o viață pătrunsă de spiritul lui Hristos.
95
Dar ajungând în occident avea să constate că viața de acolo nu era

decât o uriașă cursă la care milioane de oameni se înrolau doar pentru a
atinge din punct de vedere material niște standarde impuse de societate.
Iar din punct de vedere spiritual chiar dacă mai erau și oaze unde putea
participa la servicii de închinare, totul era diferit de ce trăise în România.
Iar viața spirituală pe care o trăise pe când lucra ca evanghelist nu o mai
trăia în occident.
Acel nivel înalt al umblării sale cu Dumnezeu de care avusese parte în
ciuda amărăciunilor vieții, nu se mai repeta în viața lui.
Totuși era fericit pentru că și în occident simțea mâna cea bună a lui
Dumnezeu peste el și avea certitudinea că Dumnezeu nu îl abandonase, ci
în continuare se ocupa de el și căuta să-l folosească pentru a propovădui
Evanghelia atunci când se iveau ocazii.
Privind în urmă la tot acel timp în care activase ca evanghelist laic,
Cristian constata că tot ce experimentase atunci fusese unic.
Dincolo de toate greutățile ce le întâmpinase trăise acel sentiment
înălțător de a fi în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor, ba mai mult de atât
îl contemplase și predicase cu pasiune pe Hristos.
Fusese frumos dar se terminase, viața de emigrant îl lovea cu valurile
ei necruțătoare îndemnându-l la luptă pentru a reuși să supraviețuiască și
chiar să prospere în timp.
Există în occident o luptă titanică a emigranților pentru a se integra, pentru
a găsi un loc de muncă și a se menține în acel post, pentru a învăța o nouă
limbă de care au nevoie ca de aer.
Dar toată această titanică luptă nu o pot înțelege în totalitate decât cei
ce o duc.
Și Cristian începu lupta sa de emigrant conștient fiind că intrase într-o altă
dimensiune a vieții.
Uneori își amintea cu nostalgie că odată trăise umil printre oamenii simpli
propovăduindu-le cu iubire Evanghelia și astfel adusese speranță în viețile
celor năpăstuiți de soartă ce trăiau învăluiți în întuneric.
Cu trecerea anilor totul se schimbă în lume și în viața sa.
96
Însă un lucru rămânea mereu minunat și aducător de bucurie și anume,

comuniunea cu Dumnezeu.
Acolo Cristian își găsea eliberarea de toate poverile vieții și primea putere
pentru a putea rămâne de partea binelui, și al iubi pe mai departe pe
Dumnezeu.
Un evanghelist este un om ce pătruns fiind de iubirea divină pleacă
spre oamenii ce trăiesc în întuneric pentru a le aduce lumina mântuitoare
a lui Hristos.
Și Cristian pentru un timp înfăptui acea lucrare...
97
98
O rază de speranță
Pe străzile însorite ale unui oraș din nordul României, mergeau Ovidiu
și Ioan pentru a face o vizită unei familii.
Era în luna Mai.
Totul era frumos în jurul lor, primăvara venise cu putere, își desfășura
toată splendoarea ei, de la copacii înfloriți, florile specifice primăverii,
iarba de un verde viu, și cerul albastru senin.
Primăvara schimbase totul, și umplea întreaga natură cu farmecul ei,
păsărelele cântau neasemuit de frumos.
După ce merseră un timp în tăcere Ioan spuse:
- Familia la care doresc ca astăzi să facem o vizită, este o familie cu
probleme, ei se numesc Relu și Ana.
Relu are ca și mine în jur de cinzeci de ani, lucrează la un magazin
alimentar, cred că este un fel de administrator acolo, câștigă destul de bine
după cum am înțeles eu.
Ana este foarte bolnavă abia se mai ridică din pat, nu știu exact ce boală
are dar cred că este ceva grav.
Problema acestei familii este că Relu are o amantă și cu ea își cheltuie
banii, ba mult de atât duce și unele lucruri din casă la acea femeie.
Ana a aflat, au avut certuri mari, cred că nici acum nu sunt într-o relație
bună.
Au mari probleme, și Ana suferă foarte mult datorită acestor certuri.
- Trist, foarte trist, spuse Ovidiu ce era un tânăr de douăzeci și opt de ani.
Merseră un timp în tăcere.
Ovidiu admira toată frumusețea primăverii ce îl înconjura, cartierul pe
care îl străbăteau era alcătuit din case ce aveau grădini și pomi, așa că
toată renașterea naturii la viață se putea admira din plin.
Nu putea înțelege Ovidiu privind acel tablou plin de frumusețe naturală,
cum de oamenii mai puteau să-și facă rău unii altora, cum de nu puteau
înțelege măreția și bunătatea Creatorului lor prin intermediul naturii.
După un timp cei doi ajunseră în fața unei case spațioase, învelită cu
tablă, bine îngrijită, cu un gard de fier.
99
Ioan ca unul ce dădea impresia că mai fusese pe acolo deschise poarta

și pășiră pe aleea betonată spre ușa acelei case.
După ce Ioan sună la sonerie, ușa se deschise și în prag apăru Relu, un
bărbat cu chelie și cu o privire foarte iscoditoare, ce părea a fi un om foarte
viclean, dând impresia că ascunde multe lucruri.
După ce se salutară Relu, îi introdu-se pe cei doi în camera unde era Ana.
Ea stătea rezemată de speteaza patului și privea prin geamul mare, afară.
Acea cameră, deși era spațioasă, dădea de la început impresia celui ce
intra acolo că se afla în camera unui bolnav, de la medicamentele aflate
pe masă și întreaga înfățișare a Anei ce avea burta umflată și picioarele
de asemenea umflate, fața ei era marcată adânc de deznădejde și suferință.
Cândva fusese o femeie energică, robustă, plină de viață trăind cu
bucurie însă, acum boala o răpuse necruțător.
De asemenea sufletul îi era profund mâhnit, la orizontul vieții ei nu mai
vedea decât dezastrul iminent, se bucură totuși de venirea celor doi
oaspeți.
Discută puțin cu Ioan pe care îl cunoștea de mulți ani, apoi Ovidiu intră
puțin în vorbă cu ea, după care el își exprimă dorința de ai citi ceva ce ar
putea să o ajute, el scoase dintr-o geantă o Biblie, o deschise cu un aer
foarte solemn și citi:
„Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat,

care a străbătut cerurile pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu să rămânem tari în
mărturisirea noastră.
Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre;
ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.
Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului,
ca să căpătăm îndurare și să găsim har,
pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.
(Evrei 4;14-16)
100
Ovidiu citi frumos cu o voce sonoră, bărbătească ce avea în ea ceva

cald, uman. Ana fu pătrunsă de mesajul profund al acelor cuvinte.
După ce termină de citit Ovidiu spuse:
- Ce minunat este că avem în ceruri un Mare Preot ce a trăit pe acest
pământ, unde a luptat pentru adevăr cu armele luminii, a suferit, a fost
ispitit și atacat de Satana însă El a ieșit biruitor.
Vestea bună a acestui pasaj biblic este că ne putem apropia prin
intermediul rugăciunii de tronul harului Său minunat, și El ne poate ajuta
la vreme de nevoie.
Cert este că deși nu întotdeauna Iisus va rezolva problemele noastre
așa cum noi le dorim, pacea Sa, mângâierea Sa, se vor pogorî în inimile
noastre trudite de greul acestei lumi și împovărate de durere.
Deci să reținem că undeva în universul vast, în sanctuar slujind pentru
noi, avem un Mare Preot ce ne poare ajuta la vreme de nevoie uneori cu
vindecare fizică, însă întotdeauna vindecându-ne spiritual, dacă
bineînțeles și noi dorim acest lucru.
Ovidiu ceru permisiunea să înalțe o rugăciune, Ana fu de acord, după
ce el se rugă ea spuse:
- Am văzut astăzi preotul că a venit la vecini, și doream foarte mult să
vină și la mine cineva care să se roage pentru mine și să-mi citească ceva
din Sfintele Scripturi, și uite că Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința și ați
venit voi doi la mine.
După care Relu spuse:
- Eu cum să vă spun am respect pentru lucrurile sfinte, însă în ultimul timp
am avut niște probleme în familie și a intervenit preotul, dar eu nu am fost
de acord să mărturisesc lui, adică de ce trebuie să-i spun eu lui toate
păcatele mele.
De ce să nu-i mărturisesc lui Iisus direct păcatele mele, după cum a citit
băiatul?
De fapt Relu, urmărea prin aparenta lui sinceritate să se dezvinovățească
de comportamentul lui nedemn față de Ana.
101
Relu respinsese ajutorul pe care un preot dorise să îl ofere familie sale,

și acum punea totul pe seama faptului că descoperise un adevăr biblic atât
de înalt, și de aceea el nu mai putea accepta ajutorul acelui preot.
Ovidiu îi spuse:
„Este bine ceea ce spuneți dumneavoastră, însă să nu uitați că cine dorește
să-l urmeze pe Marele Preot din ceruri, trebuie să se ghideze în viață după
standardele Sale atât de frumos revelate pe paginile Sfintelor Scripturi, nu
putem face tot ceea ce ne place rănindu-i pe cei din jurul nostru, și apoi
să declarăm că îl urmăm pe Iisus.”
Relu se fâstâcii, ba i se păru că acel tânăr îi citește în suflet, îl cuprinse
neputința pentru că se simțea demascat.
Mai discutară puțin apoi Ovidiu și Ioan plecară.
Ana îi salută la despărțire mulțumindu-le pentru vizita lor.
Relu plecă să îi petreacă pe cei doi, apoi își căută ceva treabă prin curte.
Fața Anei după ce Ovidiu citise acel pasaj biblic ușor, ușor, suferise o
schimbare și anume o rază de speranță pătrunsese în sufletul ei, și ea
începuse să reflecte pe fața ei acea ușurare, acea bucurie, pe care o primise
din acel pasaj biblic.
Datorită faptului că aflase că are în ceruri un Mare Preot milos, ce are
timp să se aplece spre ea, pentru ai alina suferințele sufletești.
În viața ei de suferință pătrunsese o rază de speranță și ea se simțea mai
bine, acel sentiment creștin pe care îl trăia era minunat.
Soarele strălucea mai departe frumos pe cerul de primăvară, pomii
înfloriți și atâtea flori frumoase își răspândeau mireasma lor, păsărelele îi
încântau pe cei ce își luau timp să le asculte cu atâtea triluri minunate.
Natura întreagă cu o deosebită elocvență dădea tuturor o puternică
mărturie despre existența unui Creator plin de iubire.
102
103
La răscruce
Eram în permisie din armată într-o frumoasă seară de primăvară
îmbrăcat în uniforma militară.
Am luat un autobuz, apoi metroul și am ajuns în Gara Obor pentru că la
acea oră nu mai aveam tren din gara de nord spre Tulcea, iar trenul pleca
la ora douăzeci și trei, era ora optsprezece așa că îmi mai rămâneau câteva
ore bune pâna la plecarea trenului.
M-am hotărât să mă plimb prin zona gării încercând să mă relaxez
puțin de tot acel stres al vieții de soldat.
Mergeam încet, gânditor printre trecătorii de pe stradă privind acel tablou
format din oameni, mașini, clădiri și toată acea forfotă a vieții de pe atunci
din București.
După un timp fiindu-mi sete am intrat într-un bar să beau un suc, era
cam pustiu barul la o masă erau patru țigani ce beau bere.
După ce am băut sucul la tejgheaua barului m-am îndreptat spre ieșire însă
în timp ce treceam prin dreptul țiganilor deodată unul ce era în capul
mesei solid, lat în umeri cu niște brațe puternice ce îmi dădea impresia că
era un om foarte temerar îmi spuse:
- Hei soldatule de la ce unitate ești?
I-am dat toate detaliile unității din care făceam parte după care el îmi
spuse:
- Și eu am fost soldat, și de aceea înțeleg ce înseamnă viața de soldat.
După ce am terminat perioada de instrucție și am depus jurământul militar
am lovit un cadru militar ce îmi făcea viața imposibilă.
M-au trimis în batalion unde am stat o perioadă apoi am ieșit de acolo
continuându-mi armata.
Soția îmi era acasă însărcinată, însă nu m-am lăsat, eram grozav pe atunci.
A venit însă și ziua cea mare a liberării.
Va veni și pentru tine...
L-am ascultat puțin, apoi l-am refuzat politicos când mi-a oferit de băut
și am ieșit din nou în stradă, continuându-mi plimbarea prin București
amestecându-mă printre trecătorii ce treceau pe lângă mine în acea
104
minunată seara de primăvară cu acel cer de o culoare frumoasă de

deasupra Bucureștiului.
Am mers un timp fără să mă opresc gândindu-mă că în sfârșit pentru
câteva zile puteam să mă deconectez de tot acel marș al vieții de soldat.
După un timp am ajuns în fața unui chioșc cu niște mese afară ce avea
bere si băuturi răcoritoare, gogoși, plăcinte, m-am așezat să pot mânca
ceva.
La scurt timp se apropie de mine un tânăr cam de vârsta mea întrebându-
mă:
- Pot să te invit la o bere, mai am câteva luni pana mă vor lua în armată și
aș dori să-mi spui și mie cum este viața de soldat?
L-am privit era curat îmbrăcat, simpatic părea destul de educat i-am spus
ca poate să se așeze și l-am convins cu greu să nu îmi aducă o bere ci un
suc pentru că ținea cu tot dinadinsul să-mi facă cinste, între timp am făcut
cunoștință și am aflat că îl chema Victor.
Apoi i-am istorisit câte ceva despre viața de soldat, deși mă asculta am
observat că era frământat ceva în interiorul său îl neliniștea, după ce am
terminat mi-a spus:
- Doresc să-ți fac o mărturisire, eu sunt dintr-un sat de pe lângă București
mă duc acasă doar la sfârșitul săptămânii, aici muncesc în construcții
patronul ne oferă cazare și masă.
Astăzi am terminat munca, am făcut un duș și am ieșit să mă plimb
puțin pentru că nu mai pot mă sufoc îmi e împovărat sufletul cu o
problemă și simt nevoia sa vorbesc cu cineva să-mi descarc sufletul așa
poate că voi găsi putina ușurare pentru că nici noaptea nu pot dormi mă
zvârcolesc în pat deoarece propriile remușcări mă torturează si nu este
numai asta nu știu cum să procedez în situația în care mă găsesc.
Uite despre ce este vorba.
Acum câteva luni am fost la sfârșitul săptămânii acasă ca de obicei iar
sâmbătă seara am fost invitat de un prieten la o petrecere, a fost muzica,
băutură, dans, fete, era acolo și prietena mea, ne cunoaștem de mici copii
la început vorbeam noi însă nu prea în serios însă cam în perioada acelei
petreceri.
105
Între noi se născuse un firicel de iubire iar în acea seara am dansat

amândoi, eu am băut mai mult ca de obicei iar în acea noapte m-am culcat
cu ea și acum este însărcinată.
Mi-a spus-o cam de doua săptămâni și este într-o fază a sarcinii când
se mai poate face avort însă exista riscuri serioase.
Așa că iată frământarea mea, pur și simplu simțeam aveam nevoie ca o
ființă omenească să mă asculte și pe mine și să mă sfătuiască, nu te superi
dacă te întreb tu în locul meu ce ai face?
- M-aș căsători cu fata, salvând astfel două vieți, i-am răspuns eu fără să
stau pe gânduri eram pe atunci un idealist pur sânge.
Victor mă privi câteva clipe în tăcere apoi spuse:
- M-am gândit de nenumărate ori la varianta asta, mai ales că fata îmi
place, dar există și cealaltă variantă ce constă în a face ceea ce văd că fac
atâția, am cucerit fata m-am culcat cu ea, treaba ei daca a rămas
însărcinată eu voi alerga după altă cucerire însă sunt conștient că trebuie
să fiu foarte dur și rău pentru a proceda așa.
Până la urmă se poate face avort și gata.
- Victor ascultă ce îți spun.
Lasă anturajul și prietenii care nu îți vor în realitate binele, însoară-te chiar
înainte de a pleca în armată.
Daca vei proceda așa fata nu va fi acoperită de rușine acolo în sat la voi,
iar un an trece te întorci acasă, serviciu găsești pe cealaltă cale este numai
mizerie si durere.
Citeam într-o carte că adulterul ne lipsește de cele mai mari bucurii ale
vieții.
Victor rămase puțin pe gânduri apoi continuă:
- Da ar fi cel mai bine, mai onest și prietena mea insistă tot pe ideea asta
iar părinții mei tot așa îmi spun, să știi că discuția noastră mi-a adus
ușurare.
Da, ar fi mai bine să mă însor, aș termina cu toată suferința noastră și apoi
rușinea față de lumea din sat, totul s-ar putea cumva aranja am scăpa de
gura lumii.
106
Am mai discutat ceva timp cu Victor apoi ne-am despărțit, el mi-a urat
armata ușoară iar eu i-am urat ca lucrurile să-i meargă bine în viață.
Îndreptându-mă spre gară mă gândeam la Victor, la drama lui, la alegerea
pe care trebuia să o facă îmi puneam întrebarea:
Oare va avea el valoarea necesară de a se însura și a salva acele doua
vieți?
Dar de fapt ar salva trei vieți cu a sa proprie.
Până la urmă dacă nu se însoară cine știe ce tragedie se mai poate întâmpla
cu acea fată?
Ajuns pe peronul gării eram puțin trist pentru ca nu îi vorbisem mai
mult îmi veneau în minte idei mai valoroase ca acelea pe care i le
spusesem și îmi părea rău că nu i le mai puteam împărtăși.
M-am urcat în tren meditând așezat la geamul unui vagon priveam
pasagerii ce urcau în tren, după un timp se auzi șuieratul locomotivei apoi
acel zgomot specific momentului când trenul se pune în mișcare și trenul
porni din gară.
Între timp se întunecase ieșiseră stelele ce străluceau pe cerul de
primăvară, iar eu priveam orașul luminat de electricitate, de care mă
îndepărtam, gândindu-mă câte vieți de oameni se desfășoară în București
și câte din ele sunt fericite sau poate unele umbrite adânc de nefericire?
Iar acea fată acolo la țară așteptând cu sufletul îndurerat ca Victor să se
hotărască.
Cine poate cântări tot zbuciumul din inima ei.
Iar astăzi după atâția ani lucrurile nu sau schimbat deloc nici chiar în
aceasta societate post modernă în care trăim, ba mai mult aș zice că sau
agravat.
Tinerii din zilele noastre se confrunta și ei cu probleme ca ale lui Victor
sau mai mari.
Am scris aceasta povestire în mod special pentru tineri, pentru că îmi dau
seama că ei se află la o răscruce de drumuri, pe unul este un mare indicator
pe care scrie:
„Toți cei ce doresc să devină hedoniști să meargă pe acest drum pentru că
vor găsi plăcere prin intermediul alcoolului, drogurilor, senzualității.”
107
Iar tinerii se îmbulzesc pe acest drum unde li se promite că viața lor va

semăna cu un fel de carnaval în care nu ai nimic altceva de făcut decât să
cauți plăcerile păcătoase.
Însă nu li se spune că dacă vor continua câțiva ani pe drumul acesta nu
le va mai rămâne nimic de valoare morală sau umană totul va degenera în
interiorul lor.
La aceasta răscruce despre care am scris se afla un alt drum pe care
este un indicator pe care scrie:
„Drumul spre tot ceea ce este frumos din punct de vedere spiritual, pur,
nobil, într-un cuvânt este drumul spre eternitate.”
Și pot să spun că acest drum nu este pustiu sunt călători pe el și chiar tineri
ce au valori și standarde spirituale, au de asemenea speranță că vor ajunge
la destinație.
Unii oameni spun că există și un al treilea drum însă eu nu cred în
existența unui astfel de drum pentru că este o autoamăgire.
Cei care susțin această idee spun că acest drum ar fi o conglomerare a
celor doua însă pe mine nu m-au putut convinge că un astfel de drum ar
conduce în final la eternitate.
Eu prefer drumul spre eternitate pe care deslușesc cu ochii minții în mod
foarte clar urmele Marelui Învățător din Galileea și pășind pe aceste urme
încep să înțeleg adevărata taină a vieții, îmi dau seama că mi sau dat acești
ani de viață cu scopul de a cunoaște iubirea lui Iisus și a mă lăsa modelat
și educat pentru cer de harul Său minunat.
108
109
110
111
Octombrie la Babadag
Era o toamnă bogată și nespus de frumoasă.
Se culegeau viile, porumbul, fructele de toamnă, peste tot era belșug.
Dar mai ales îmi plăcea mireasma toamnei, acel miros al frunzelor ce
cădeau îngălbenite pe jos.
Cerul și natura ofereau un spectacol natural pe care nu mă mai săturam
să-l admir.
Lucram pe atunci la drumuri.
De la Tulcea plecam câțiva muncitori cu mașina firmei la Babadag unde
efectuam lucrări pe străzi.
Îmi aduc aminte că lucram pe o stradă ce urca în deal, iar de pe acel
deal puteam să văd o parte a orașului.
Și ceea ce îmi plăcea mai mult era că dincolo de casele unele mai răsărite,
altele mai modeste și blocurile nu prea înalte și arătoase se întindea o
pădure de stejari falnici.
Îmi plăcea să privesc de pe deal orizontul ce mi se desfășura în față pentru
că acel peisaj era frumos, cerul și pădurea păreau că se contopesc la
orizont ca într-o îmbrățișare a frumuseții naturale.
Pe atunci la drumuri se lucra din greu, mai mult manual.
De aceea noi muncitorii făceam cu târnăcoapele decapări în asfaltul
deteriorat și apoi cu lopețile aruncam molozul pe trotuare de unde trebuia
încărcat în remorca unui tractor al firmei.
Ne aduseseră și un picamăr mic de culoare galbenă pe care îl mânuia cu
pricepere un lipovean scund de statură pe nume Serghei ce avea în jur de
treizeci de ani, blond cu ochii albaștrii, nu prea masiv dar călit de pe urma
muncilor brute pe care le făcuse.
Fața lui era interesantă pentru că exprima foarte bine ceea ce el era în
realitate.
Avea uneori expresia unui om de treabă ce era ostenit de munca sa, sau
în anumite circumstanțe exprima atitudinea unui golan ce făcea ce îi
trecea lui prin cap ca să se distreze și să pară cât mai grozav în fața
celorlalți muncitori.
112
Îl cunoșteam din adolescență, jucasem fotbal împreună deși el era mai

mare cu șase ani ca mine, ba chiar pe atunci am avut și un mic conflict cu
el.
Însă la locul de muncă ne înțelegeam bine și uneori glumeam împreună
făcând haz de patronul nostru ce ne exploata la maxim și se îmbogățea pe
spinarea noastră.
Odată pe când eram câțiva muncitori în preajma patronului, acesta ne
spuse cu o atitudine jalnică și prefăcută că el ar prefera să muncească la
lopată ca noi și să nu se mai zbată atâta pentru firmă.
Cel mai bine mi-am dat seama ce fel de om era patronul pe când turnam
asfalt pe un bulevard și în față aveam echipa ce ne pregătea terenul.
Spre seară noi mai aveam puțin asfalt de turnat iar inginerul ce coordona
acele lucrări s-a apropiat de patron și i-a spus:
-Ar trebui să le dăm drumul celor ce au lucrat la decapări.
La care patronul i-a răspuns:
- Nu, lasă-i să bată în asfalt cu târnăcoapele, i-am privit fața ce exprima
în acele momente o teribilă dorință de ai exploata pe muncitori la maxim
pentru a se asigura că în acea zi le-a stors și ultimul strop de putere.
Nu se aduceau pe atunci utilaje pentru a face decapări în mod mecanic
pentru simplu motiv că decapările făcute manual erau mai bine plătite și
bineînțeles că acei bani intrau în buzunarul patronului, nouă ni se plătea
salariul minim pe economie cu mici adausuri atunci când depășeam cota
de turnat asfalt ce era prevăzută pentru fiecare lună.
Într-o ocazie Serghei a declarat că îi place să lucreze cu mine.
De obicei când rămânea doar cu mine devenea mai sincer și chiar odată
îmi spuse:
- Tu crezi că dacă mă uit după femei și fac unele glume pe aici la muncă
nu sunt conștient că tot soția mea de acasă este cea mai deosebită pentru
că îmi face de mâncare și are grijă de mine.
Serghei era căsătorit și locuia în casa părintească cu nevastă-sa și
maică-sa.
Ultima dată când l-am întâlnit pe Serghei a fost în vara anului 2000 la
Tulcea, mergea la piață pentru a vinde fructe de vară.
113
Am stat puțin de vorbă și am constatat că era trist și că lucrurile nu îi

mergeau prea bine.
Într-o zi pe când cu lopețile curățam de pe străzi molozul din plombele
unde se făcuseră decapări pentru ca apoi să turnăm asfalt, am observat că
pe trotuar așezat pe un scăunel de lemn stătea un vânzător de semințe.
Era un bărbat trecut de șaizeci de ani, pe cap avea o bască neagră ce îi
acoperea părul în mare parte încărunțit, chipul său arăta că era acel gen de
om care deși trăia într-o condiție umilă, cunoștea bine viața și oamenii.
Era îmbrăcat în haine modeste și se bucura atunci când unii din noi
cumpăram semințe.
La un moment dat semnalându-l pe unul din muncitori zise:
- Cel mai bine lucrează cu lopata el, nu o face nici prea repede și nici prea
lent, știe să mânuiască bine lopata.
Într-adevăr tânărul căruia i se făcuseră acele aprecieri era unul din cei
mai buni asfaltatori.
Firma la care lucram pe atunci aparținea unei familii ce avea relații pe la
primărie și așa căpătau diferite lucrări.
Cel ce conducea mașina și răspundea de noi se numea Cornel și era
cumnatul patronului.
Cornel era un bărbat de treizeci și opt de ani, de înălțime mijlocie cu părul
negru, creț, ochii căprui, fața sa reflecta faptul că era foarte doritor să
guste din plăcerile vieții.
În comparație cu noi era îmbrăcat cu haine mai scumpe și afișa o
atitudine de superioritate prin care dorea să ne transmită că el era șeful
nostru iar noi doar subalternii săi.
Deși dincolo de acest aspect se complăcea uneori să stea de vorbă cu
Serghei și să asculte bancurile pe care acesta într-un mod șmecheresc știa
să i le spună.
Într-o zi ne-am început munca cam prost dispuși datorită faptului că
acea zi era înnourată și bura puțin.
Nici nu ploua prea tare ca să încetăm lucrul și nici nu se oprea acea bură
de ploaie.
114
Deși spre miezul zilei ploaia se opri, însă norii cenușii ce acopereau
cerul prevesteau ploaie.
Pe la miezul zilei ne așezasem sub niște copaci să mâncăm.
Cornel după ce a mâncat un sandviș în mașină ne-a spus că se duce la un
bar din apropiere să bea o cafea.
Nu aveam voie să consumăm băuturi alcoolice la locul de muncă și de
acea el spusese că va bea cafea deși noi știam că avea să consume bere.
După ce am mâncat și timpul alocat pauzei s-a scurs ne-am ridicat și
am continuat cu lucrul nostru.
Se scurse o jumătate de oră și Cornel nu apărea.
De obicei el venea la timp și stătea lângă noi pentru a nu ne lăsa să chiulim
și căuta pe cât posibil să ne determine să muncim cât mai mult.
După ce mai trecu puțin timp apăru Cornel cu mașina.
Am observat că în față lângă el era așezată o femeie grăsuță despre care
cu greu s-ar fi putut afirma că este cât de cât plăcută la înfățișare.
Pe locul din spate era o altă femeie ce stătea cu capul în jos pentru aș
ascunde fața de noi muncitorii.
Cornel se apropie cu pași repezi de Serghei și îi spuse făcându-i cu ochiul
că va lipsi un timp pentru că are puțină treabă.
Apoi plecă cu mașina împreună cu cele două femei.
- Cornel a agățat femeile la bar, dacă află nevastă sa îl omoară, spuse
râzând Serghei.
Unii din muncitori începură să se amuze încântați de faptul că Cornel
putea să-și permită să facă asemenea escapade.
În ochii lor părea un adevărat bărbat de viață.
După mai bine de o oră Cornel apăru frecându-și mâinile de bucurie și
apropiindu-se de Serghei, îi tot șoptea cât de bine se distrase cu acele
femei.
Despre Cornel știam că avea o familie frumoasă și împlinită, și că
locuiau undeva prin centrul orașului într-un apartament confortabil.
Un timp crezusem că deși afișa acel aer de om realizat față de noi poate
că era totuși de treabă.
Însă acea întâmplare îmi arătase că mă înșelasem mult în privința lui.
115
Ceea ce mă uimea era faptul că putuse cădea atât de jos și cu atâta

naturalețe o făcuse încât îmi dădea impresia că în viața lui conjugală
devenise un trișor profesionist.
Pe atunci aveam douăzeci și patru de ani și cam de patru ani începusem
să umblu pe calea credinței, citeam Biblia și unele comentarii inspirate ce
tratau anumite teme ale sfintei cărți.
Acea întâmplare mă ajutase să înțeleg de ce societatea românească din
punct de vedere moral și spiritual era muribundă și lucrurile evoluau spre
rău.
Descoperisem răspunsul pentru că celula societății era bolnavă și dacă
celula societății care este familia era bolnavă atunci întreaga societate era
afectată.
Dar totuși eram conștient că Cornel nu reprezenta decât un anumit
segment al bărbaților căsătoriți.
Întâlnisem și oameni cu o conduită morală ireproșabilă, însă am observat
din viață că răul se copie mai ușor, binele mai greu.
Oare astăzi faptul că toată această agendă globalistă atât de mult
trâmbițată are ecou la un anumit segment de populație nu se datorează
faptului că celula societății este bolnavă?
Oare cum putem reproiecta viața umană fără acele valori de bun simț pe
care Creatorul ni le-a revelat în Cartea Cărților?
Când mă uit la ce ni se spune că este valoros în ziua de astăzi mă
îngrozesc și mă întreb oare până unde o să meargă toți acești neomarxiști
de tip progresist cu aberațiile lor?
În ultimul timp observ că sunt și oameni ce se întorc la vechile cărări
pentru al căuta pe Dumnezeu.
În acea zi am lucrat cu o dispoziție proastă și mai ales mă deranja
Cornel ce se apropia de Serghei pentru ai șopti câte ceva despre aventura
sa.
Când acea zi de muncă s-a sfârșit am răsuflat ușurat că mă voi putea
deconecta de la tot acel episod rușinos.
116
117
Mărturia tinereții
Într-o seară înnourată și rece de noiembrie pășeam pe faleza orașului
Tulcea alături de un prieten pentru a face o vizită unei familii.
Dunărea era învolburată, valurile se izbeau cu putere de țărm mișcând
continuu micile ambarcațiuni ancorate pe acolo.
Cerul era foarte înnourat dar totuși nu ploua, însă se prevedea o noapte
rece cu precipitații.
Luminile de pe faleză erau slabe.
Înaintam în noapte printre blocurile înșiruite pe faleza învăluită în
întuneric.
Vântul vuia tare și în acel vuiet aveam impresia că distingeam un cântec
de jale.
Într-un târziu, ajunși la destinația noastră după ce urcarăm cu liftul, ne
oprirăm la ușa unui apartament unde prietenul meu sună, ușa se deschise
și în prag apăru o doamnă ce avea în jur de patruzeci de ani, înaltă, slabă,
ce părea foarte preocupată.
Ne conduse puțin speriată de apariția noastră într-un mic salonaș mobilat
cu gust acolo pe un fotoliu de culoare roșie stătea un bărbat ce cred că
avea în jur de patruzeci și cinci de ani, ce era chel și avea fruntea înaltă,
iar privirea sa și toată expresia feței sale îmi dădea impresia că aveam în
fața mea un intelectual, de altfel acel om era profesor de filozofie.
Era prima oară când eu veneam în acea casă și mă întâlneam cu acel
profesor.
După ce se făcură prezentările, ne așezarăm.
Lucica, așa o chema pe acea doamnă începu să ne spună că băiatul ei mai
mare care se numea Florin, după ce avusese o discuție mai dură cu Sandu
așa îl chema pe acel profesor de filozofie, plecase de acasă fără să le spună
unde anume se dusese.
Drama acelei familii era că Lucica mai fusese căsătorită odată, iar din
prima ei căsătorie îl avea pe Florin care nu se înțelegea deloc cu Sandu
noul partener de viață al mamei sale.
118
Lucica și Sandu aveau împreună o fetiță mai mică ce se născuse cu o

anumită malformație.
Pe Florin îl cunoșteam pentru că lucraserăm împreună la o firmă de
construcții.
Știam că era un tânăr de douăzeci și doi de ani irascibil și problematic,
deși era inteligent și avea un anume grad de cultură.
Îmi aduc aminte că chiar și cu mine avusese o controversă la locul de
muncă.
Și la un moment dat probabil ca să mă facă praf mă întrebase în mod cinic:
- Ce ai realizat tu în viață până acum?
Întrebarea lui totuși mă surprinsese.
Aveam pe atunci în jur de douăzeci și trei de ani și deodată fiind pus în
fața unei astfel de întrebări rămăsesem pe gânduri.
Îmi aduc aminte că mult timp după acea controversă a mea cu el mă
tot cercetasem în lumina acelei întrebări.
Îmi tot priveam viața și nu vedeam mari realizări.
Mă gândeam că scrisesem niște însemnări pe un caiet, apoi mă gândeam
că pornisem pe drumul credinței.
Dar toate acele așa zise realizări mi se păreau prea mici pentru a fi
socotite ca realizări.
Așa că în acea discuție mai aprinsă Florin mă făcuse praf cu întrebarea
lui.
Bineînțeles că aș fi putut să așez aceeași întrebare în dreptul lui,
întrebându-l și eu tăios așa cum o făcuse el.
Dar nu am vrut, pentru că doream pe atunci să trăiesc învățăturile
exprimate atât de sublim de Iisus în predica de pe muntele fericirilor încât
am renunțat să-i mai dau o replică tăioasă.
În acea seară, Sandu începu să ne povestească despre conflictul ce îl
avusese cu Florin și la un moment dat ne spusese că dacă era nevoie putea
pleca el de acasă.
După cum înțelesesem acel apartament Lucica îl avea din prima ei
căsătorie.
119
Cu toții încercarăm în acea seară să-l liniștim pe Sandu spunându-i că

nu era cazul să plece, pentru că oricum Florin avea să se întoarcă și totul
avea să fie bine.
Apoi discuția din acea seară începu să curgă spre lucrurile spirituale.
Știam că prietenul meu avea Biblia la el și un anumit manual de studii
biblice.
Ba chiar la un moment dat a scos Biblia și i-a citit profesorului un verset.
Însă de la începutul acelei discuții am simțit că acel profesor de filozofie
care declarase că este ateu ne era net superior în ceea ce privește cultura
și arta de a purta o discuție pe teme religioase.
La un moment dat prietenul meu începu să bată în retragere și am
rămas să continui eu discuția cu Sandu.
Iar eu nu aveam pe atunci decât douăzeci și patru de ani și nu aveam
cultură filozofică.
Pe când acel profesor era foarte bine pregătit și avea un vocabular foarte
elevat.
M-am simțit ca în adolescență când jucam fotbal, de obicei când jucam
cu o echipă din alt cartier din primele minute ale meciului de fotbal știam
dacă vom învinge sau vom fi bătuți.
Îi priveam pe jucătorii adverși cum pasau mingea, cum construiau faze de
gol și îmi dădeam seama dacă ne vor învinge sau nu, pentru că îi
cunoșteam prea bine pe cei din echipa mea și știam de ce suntem în stare
și rareori mă înșelam în acele evaluări ale mele.
Așa se întâmplă și în acea seară, prietenul meu părea că se împotmolise.
Lucica în schimb făcea ceva mai bine față, de altfel cred că și ea lucra în
învățământ.
Ea credea în Dumnezeu și căuta să ne ajute pe noi cu unele argumente în
fața profesorului.
După un timp ne-am ridicat să plecăm și prietenul meu făcu imprudența
de ai spune profesorului:
- Băiatul ăsta citește cărți.
Îmi aduc aminte de privirea mirată a profesorului și de întrebarea lui:
- Da, ce fel de cărți citești tu?
120
Aș fi dorit ca să nu spun nimic însă am fost nevoit.

- Eu citesc literatură universală clasică.
- Am înțeles, dar sunt și cărți mai bune...
După ce spuse acele cuvinte ne duse într-o altă cameră unde ne arătă o
bibliotecă mare.
Erau acolo mai toate scrierile de seamă ale marilor filozofi.
Am rămas uimit privind acele cărți și mi-am simțit golul din cultura mea,
și am înțeles marea greșeală a prietenului meu ce mă tot sfătuia pe atunci
că a dobândi cultură, a citi cărți de literatură sau filozofie e o curată
pierdere de timp.
În acele momente, în fața bibliotecii profesorului înțelegeam marea
greșeală ce pe atunci unii oameni religioși o făceau și anume să neglijeze
anumite domenii ale cunoașterii.
Apoi ne-am luat rămas bun și am plecat.
După ce am mers un timp prin acea noapte întunecoasă și rece cu
prietenul meu, discutând câte ceva despre discuția din acea seară la o
intersecție ne-am despărțit.
Eu am pornit spre gazda mea unde locuiam pe atunci, aveam un drum
destul de lung de străbătut și mergeam adâncit în propriile mele gânduri
rememorând toată acea discuție din acea seară.
Îmi aduceam aminte cum la un moment dat în timpul discuției îi
vorbisem profesorului despre Iisus.
Și el mă ascultase foarte atent, părea chiar interesat de ceea ce îi spuneam
sau poate că i se părea straniu că un tânăr de douăzeci și patru de ani îi
vorbea chiar lui unui mare ateu despre Iisus și darul minunat al mântuirii.
Simțeam mergând pe străzile aproape pustii și scufundate în noapte,
prezența acelui Iisus despre care vorbisem că se cobora în inima mea prin
Duhul Sfânt, atingându-mi în mod delicat coardele sensibile ale sufletului.
Într-un fel mă bucuram pentru că discuția cu acel profesor îmi descoperise
lipsurile din cultura mea.
Aveam ferma convingere că trebuia să mă pregătesc mai bine și să caut
din nou să mă apropii de cărți.
121
Crezusem un timp că doar domeniul religios este important dar iată că

viața mă pusese într-o situație în care îmi văzusem carențele.
Eram conștient că pentru a mă apropia de o anumită categorie de oameni
și pentru a discuta probleme de credință este nevoie de un bagaj cultural
mai însemnat.
De aceea îi sfătuiesc pe tinerii ce doresc să ofere prin locurile pe unde
trec în viață o bună mărturie despre Iisus, să citească cărți valoroase din
orice domeniu pentru că nu pot știi unde vor fi chemați de Dumnezeu să
dea mărturie.
Experiența lui Daniel și a celor trei prieteni ai săi în Babilon ne arată cât
de important este acest lucru.
De la acea noapte întunecoasă de noiembrie gândul mă poartă la
noaptea ce a cuprins întreaga planetă albastră.
Și când spun acest lucru mă gândesc în primul rând la tot acest episod
marcat de pandemie, de tot acest timp în care tot mai mult discern faptul
că trăim în plin război biologic și că o anumită elită mondială hotărăște
soarta lumii întregi.
Peste tot se aud voci, unele chiar cuprinse de un mare entuziasm
precum că se va instaura o nouă lume.
Iar tot ce este vechi va fi dărâmat din temelii, inclusiv valorile iudeo-
creștine pe care lumea noastră a fost clădită.
Eu personal nu înțeleg cum poți clădi o lume mai bună recurgând la
manipulare și denaturare a realității și când spun acest lucru mă refer în
primul rând la tot acest episod întunecos numit corona-virus.
Din Sfintele Scripturi am înțeles că o nouă lume se va instaura doar
odată cu a doua venire a lui Hristos, atunci vom avea parte de un cer nou
și un pământ nou unde oamenii mântuiți vor trăi fără a fi afectați de durere
și moarte.
Aceasta este marea speranță a omenirii dăruită de Dumnezeu tuturor și
care va fi împlinită pe deplin în dreptul celor ce îL iubesc.
Așa că acum când străbat această noapte a umanității și văd atâta haos,
dezinformare, manipulare, și încercarea disperată a unei elite pentru a
instaura noua ordine mondială, simt și mai mult ca niciodată că am nevoie
122
de prezența tainică, nevăzută, a lui Hristos ce prin Duhul Său se coboară

și în inima unui păcătos ca mine.
Cred că în aceste vremuri grele acoperite de întuneric spiritual, avem
nevoie cu toții de minunata prezență a lui Iisus în inimile noastre.
Și doar cu El și prin El vom putea avea parte de împărăția slavei promisă
în Sfintele Scripturi.
De aceea cred că în mijlocul acestei întunecimi ce ne înfășoară va răsări
Soarele izbăvirii noastre după cum ni se spune în cartea profetului
Maleahi:
„Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu,

va răsări Soarele neprihănirii,
și tămăduirea va fi sub aripile Lui; ... ”
(Maleahi 4-2)
Dincolo de toate scenariile aducătoare de spaimă să lăsăm gândurile să

ne poarte spre aceste minunate promisiuni divine și să avem încredere în
capacitatea lui Dumnezeu de a le îndeplini.
„Căci Domnul Dumnezeu este un soare și un scut,

Domnul dă îndurare și slavă,
și nu lipsește de nici un bine
pe cei ce duc o viață fără prihană.
Doamne al oștirilor,
ferice de omul care se încrede în Tine!
(Psalmul 84; 11-12)
123
124
Lumea celor de jos

Într-o după amiază de iarnă valenciană înaintam pe o străduță îngustă
din centrul Valenciei ce mai degrabă semăna cu un gang.
Mă îndreptam spre unul din centrele de ajutorare a oamenilor străzii numit
Misiunea Evanghelică Urbană.
Pe acea străduță erau înghesuite una lângă alta niște clădiri vechi, totul
era pustiu nu prea aveai la acea oră oameni pe acolo.
Totul îmi strecura în suflet un sentiment de tristețe, iar cerul era cenușiu,
întunecat, totul îmi dădea impresia că mă coborâsem la periferia societății
printre oamenii de jos poate chiar la cea din urmă treaptă.
M-am oprit la un parter unde era centrul misiunii, erau deja la coadă
oameni ce așteptau să se deschidă, unii pentru a face baie și a primi ceva
de mâncare alții pentru haine, iar alții pentru a căuta ceva de muncă.
Erau acolo la coadă acei țigani români ce cerșesc prin centrul Valenciei
sau pe lângă marile centre comerciale.
Aveau cu ei acele cartoane pe care cu litere mari în spaniolă scria că ei
sunt bolnavi, nu mai pot muncii, le este foame și au nevoie de ajutor, sau
că pe undeva au o fetiță cu cancer ce are nevoie de tratament, iar ei nu au
banii necesari pentru a cumpăra medicamentele.
De obicei aceștia se așează în locurile cele mai aglomerate, uneori pe
genunchi cu acele cartoane scrise așezate cât mai vizibil pentru ca
trecătorii să le poată citi.
Apoi este interesant modul cum acești cerșetori își schimbă expresia feței
având pe față un aer de suferință și implorare.
Odată, de la distanță, l-am urmărit pe unul ce stătea pe genunchi aproape
în mijlocul trotuarului cerșind iar oamenii treceau pe lângă el.
În douăzeci de minute cât l-am urmărit nu am văzut pe nimeni să-i dea
ceva... doar disprețul unor trecători și acel cerșetor continua să stea pe
genunchi în acel loc cu fața sa ce exprima suferință dar o expresie a
suferinței ce uneori o vezi în câte un film la un actor ce trebuie să
interpreteze un rol de om suferind însă cu tot efortul lui îți dai seama că
nu îi iese.
125
Ceva nu merge iar interpretarea este mai mult artificială, iar actorul nu
a reușit o interpretare plină de profesionalism a personajului respectiv.
Am înțeles că unii din acești cerșetori lucrează pentru alții ce stau în
umbră și dirijează totul, iar ei trebuie să le ofere zilnic acestora o anumită
sumă de bani, iar dacă nu o au cine știe ce se poate întâmpla.
Am observat că cei aflați la coadă mai toți erau înalți, voinici, oameni
buni de muncă, ce ar fi putut face ceva cu brațele, însă preferau să se
dedice cerșetoriei, cine știe poate unii erau forțați de acei șefi ai lor ce stau
în umbră.
Acei cerșetori stând la coadă îmbrăcați cu acele haine vechi ponosite cu
acele cartoane sub braț, vorbeau între ei râdeau, erau destinși ca niște
oameni ce și-au terminat ziua de muncă și simt nevoia de puțină
conversație.
Cu ceva timp în urmă am văzut un om ce era spaniol cerșind întru-un
loc pe unde treceau mulți turiști, erau de asemenea multe restaurante în
zonă, iar acel om stătea în picioare cu mâna întinsă între trecători, iar când
vedea pe cineva mai bine îmbrăcat și considera el că acea persoană are
bani atunci cu o agilitate extremă se îndrepta spre acel om îi făcea o
reverență și îi cerea bani.
Acel cerșetor era un bărbat cam de cinzeci de ani însă puternic, ager,
cel puțin așa îmi dădea impresia după modul cum se mișca.
Oare de ce cerșea acolo în loc să-și caute ceva de muncă?
Dacă tot am scris câte ceva despre cerșetori, am să redau o discuție pe
care am avut-o într-o altă zi cu unul din ei.
Așteptam pe cineva pe unul din marile bulevarde din Valencia la un
moment dat atenția mi-a fost atrasă de un bărbat ce avea în jur de șaizeci
de ani, era cocoșat și mergea cu dificultate ajutându-se de o cârjă, se oprea
din când în când pentru a le cere bani trecătorilor.
Era îmbrăcat cu niște haine vechi ponosite, avea o haină mare de costum
neagră, niște blugi și adidași în picioare, purta pe cap o șapcă neagră, era
nebărbierit cu sprâncenele stufoase, fața sa osoasă părea cioplită din
piatră, fruntea sa, nasul mare puțin coroiat, obrajii cu găuri, totul pe chipul
său îmi dădea impresia că fusese modelat de vicisitudinile vieții.
126
Era un om osos încă puternic la cei șaizeci de ani ai săi după tenul său
brunet mi-am dat seama că era un țigan român, s-a apropiat de mine
întrebându-mă:
- Ești român?
- Da, i-am spus eu.
- Eu sunt țigan din Galați, sunt la cerșit pe aici ce să-i faci trebuie să trăiesc
și eu, nu fur pentru că îmi dau seama că nu merge pe aici cu furatul te
bagă spaniolii imediat la pușcărie, sunt atât de fricoși spaniolii că atunci
când mă apropii de ei pe la terasa unui restaurant, intru printre mese să
cerșesc imediat ei pun mâinile pe poșete ca nu cumva să fur ceva și îmi
dau bani, câștig cam o sută de euro pe săptămână, deci patru sute de euro
pe lună, ce să-i faci asta-i viața.
- Ești cu familia aici?
- Da cu băieții, dar ei lucrează în Alzira la portocale, însă nu merge, bani
puțini nu mai merg lucrurile ca altădată.
Am fost și în Italia în mai multe locuri vorbesc bine italiana și spaniola,
aici am o cameră închiriată stau liniștit nu mă deranjează nimeni, nu aș
sta dar ce să faci în România acolo muncești o zi întreagă pentru o bucată
de pâine, știu cum este am lucrat cu ziua în România pentru câțiva lei te
muncesc românii de te omoară.
Iar să plec în altă parte, în Germania, Franța, sau Norvegia, este greu dacă
nu ai pe nimeni trebuie să tragi la cineva altfel este foarte greu.
Dar hai să-ți arăt ceva.
Dintr-o dată își îndreptă spatele ce până atunci îl ținuse cocoșat, iar
piciorul cu care mersese greu până atunci și-l îndreptă și cu agilitatea unui
tânăr făcu câteva mișcări din picioare.
Iar ochii săi negrii exprimau bucuria unui șmecher de meserie, de
asemenea îmi dădea impresia unui om ce umblase mult prin lume și
învățase multe din viață și bune și rele.
- Spaniolii cel mai sfânt pe lume au femeia și câinele de astea două lucruri
nu trebuie să te atingi, am învățat asta și respect ca să pot și eu cerși și trăi
pe lângă ei.
127
După ce am mai discutat puțin se depărtă câțiva pași și dintr-o dată

deveni din nou acel cocoșat, șchiop ce mergea ajutat de o cârjă, făcu câțiva
pași apoi se întoarse spre mine făcându-mi o reverență și într-o spaniolă
destul de bună îmi spuse:
- Gracias señor (Mulțumesc domnule).
Zâmbind șmecherește apoi îmi întoarse spatele și începu reprezentația lui
favorită, părea un adevărat cocoșat, șchiop printre trecători și ce bine știa
să-și așeze expresia feței dându-și un aer de om necăjit ce are urgentă
nevoie de ajutor.
Cine știe dacă nu toată viața lui fusese o reprezentație interpretând rolul
care îi convenea mai bine.
Este tristă acea viață în care un om se întreabă:
- Ce rol să interpretez pentru a câștiga mai bine din punct de vedere
material?
Se pierd astfel valorile umane și cu timpul o astfel de viață se năruie
pierzându-se în nimicuri, este doar o simplă observație nu mă pot numi
judecătorul nimănui, ci doresc să exprim realitatea ce uneori este atât de
dură.
Dar mai presus de orice prin intermediul acestor însemnări ce au ca
temă lumea celor de jos, doresc să subliniez destinul măreț ce îl poate
avea fiecare ființă omenească prin conlucrarea cu Iisus Hristos ce în ciuda
păcatelor noastre, a slăbiciunilor noastre, a tot ce este rău în ființa noastră,
poate face ceva minunat din cele mai pierdute vieți, din cele mai fără de
speranță cazuri din punct de vedere omenesc.
Însă totul depinde dacă persoana în cauză, dorește să accepte revărsarea
uimitorului Său har răscumpărător în inimă.
Îmi dau perfect seama că dincolo de cerșetorii de meserie care ar putea
munci ca să trăiască, sunt și acei oameni pentru care a cerși înseamnă de
fapt a lupta pentru a supraviețui.
Într-o dimineață treceam pe lângă Plaza de Toros de Valencia iar la
intrarea în metrou era un tânăr cam de treizeci de ani ce stătea acolo jos
pentru a cerși, avea un handicap grozav.
De la cot în jos nu avea decât un ciot.
128
Razele soarelui îi luminau fața încălzindu-i de asemenea și corpul, era

tuns scurt cu părul șaten, ochii săi m-au impresionat laolaltă cu expresia
feței lui ce era un amestec de suferință si speranță, se vedea că deși suferea
pentru starea în care se afla dincolo de drama sa exista încredere, speranță,
în inima lui.
Fața lui luminată de razele ce cădeau chiar atunci pe locul unde se afla el
cu acea resemnare în fața dramei sale și acel firicel de speranță ce-i
înfrumuseța fața era de admirat.
Această imagine a acelui tânăr mi-a adus aminte de o întâmplare ce am
auzit-o cu ani în urmă.
Un ziarist din America de Nord a mers în Mexic pentru a scrie un articol.
Într-o dimineață se afla într-un sat mexican ce era asemenea acelor sate
ce apar în filmele clasice, cu acele căsuțe mici albe ce erau așezate lângă
un deal pe care se află biserica.
Ziaristul a observat un mexican fără picioare, într-un fel de scaun cu rotile
ce înainta spre biserică, se ajuta de mâini ca să poată înainta, a mers după
el până în interiorul bisericii, unde surprins l-a văzut pe acel om că se
închina atunci i-a zis:
- Pentru ce te închini, mai poți ținând cont de circumstanțele în care te
afli, nu știu cum de mai ai putere?
Atunci acel mexican s-a întors spre el, iar ziaristul povestea că fața acelui
om radia de bucurie apoi spuse surâzând:
- Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care mi-o dăruiește să o
trăiesc.
Acel tânăr din Plaza de Toros de Valencia mi-a amintit de această
întâmplare.
Cine poate pătrunde în adâncul unor astfel de ființe pentru a vedea câtă
durere există uneori, și cum Dumnezeu poate triumfa prin speranța Sa și
în astfel de cazuri atât de disperate din punct de vedere omenesc.
De asemenea erau acolo arabi, ecuadorieni, bolivieni, unii aveau
rucsacul în spate se putea vedea și înțelege din conversația cu ei că
pierduseră totul, adică locul de muncă, camera închiriată iar acum
ajunseseră niște oameni ai străzii.
129
Trăiau și dormeau în stradă cu excepția timpului când mai reușeau să

fie primiți la câte un azil.
Stăteau la coadă la Misiunea Evanghelică Urbană, și oameni care după
fețele lor și după ceea ce vorbeau îți dădeai seama că erau dependenți de
alcool sau droguri.
În afară de câțiva spanioli, mai toți erau emigranți ajunși la periferia
societății ce încă mai luptau pentru o bucată de pâine și un loc unde să-și
pună capul.
Stând acolo între ei, privirile mi-au fost atrase de unul ce stătea mai
rezervat.
Era un tânăr ce avea în jur de treizeci de ani, scund de statură, îmbrăcat
într-o geacă mare groasă, avea cu el o geantă neagră, fața lui era puțin
palidă și marcată de oboseală, dădea impresia unui om educat, cult și într-
adevăr așa era, vorbea o casteliană perfectă, după ce am schimbat câteva
cuvinte a început să-mi expună situația în care se afla.
- Locuiesc cam de șapte luni în stradă, viața printre oamenii străzii este
foarte dură, cel mai mare dușman al nostru este frigul nopții ce este greu
de combătut, de aceea am venit în acest loc pentru a cere un sac de dormit,
îmi dau perfect seama că tot ceea ce trăiesc în aceste momente nu este
decât o luptă pentru supraviețuire.
Vara însă este cu totul altceva, situația se schimbă total, tu poți face un
duș la plajă, apoi să dormi pe țărmul mării răcorit de briză, însă a dormi
pe stradă iarna este foarte greu.
Abia îmi găsesc un loc unde să mă adăpostesc, și frigul mă scoală, trebuie
să merg ca să mă încălzesc.
Apoi mai sunt și ceilalți oameni ai străzii ce încearcă să te fure, așa mi-au
furat telefonul și alte lucruri personale.
Cel mai greu este după două noaptea când temperatura scade și atunci
trebuie să merg mai mult pentru a ma încălzi.
Atunci aștept nerăbdător dimineața pentru a mă putea încălzi puțin
într-un supermarket, însă cel mai greu îmi este noaptea când mă plimb la
nesfârșit pe străzi istovit privind geamurile apartamentelor în care știu că
dorm oameni, iar eu aici în stradă istovit încerc să mai înving o noapte.
130
- De unde ești?
- Eu sunt spaniol m-am născut aici în Valencia.
Am rămas surprins de răspunsul lui l-am întrebat din nou:
- Nu mai ai rude, prieteni, la care mai poți apela, pentru a cere ajutor sau
de ce nu încerci la azile?
- Nu, mai am pe nimeni, iar la azile ca spaniol nu mă primesc îmi spun ca
prioritate au emigranții fără adăpost, apoi sunt acele azile specifice pentru
cei dependenți de droguri sau pentru unii bolnavi, de asemenea alcoolicii
au întâietate, pentru noi localnici este mai greu să fim primiți într-un azil.
- Atunci șansa ta să ieși din situația în care te găsești nu este decât un loc
de muncă?
- Da, într-adevăr așa este și de două ori am fost pe punctul de a ieși, însă
închipuieți găsisem ceva de muncă pe lângă aeroport la o spălătorie de
mașini, însă nu am avut în ziua aceia bani de metro, iar a doua zi când am
ajuns postul era ocupat.
Apoi a doua oară, un alt loc de muncă și la fel l-am pierdut pentru că
mi-au furat telefonul.
Dacă ai ști cât de greu este să-ți păstrezi igiena ta personală în viața
asta de stradă.
Uneori dimineața după o noapte de iarnă în care trec printr-o adevărată
luptă pentru supraviețuire, dacă cineva îmi dă câțiva euro eu știu că acea
persoană îmi salvează viața în acea zi.
Nu exagerez când spun aceasta, pentru că eu așa înfrigurat și înfometat
pot să intru într-o patiserie și să-mi cumpăr ceva de mâncare pot bea un
ceai cald și stau câteva ore acolo.
Cine nu a trecut prin așa ceva nu știe ce înseamnă această viață, este
diferit, dacă vezi un film pe această temă sau citești o carte, sau privești
oamenii străzii ce stau pe la intrările de metrou, nu poți înțelege această
suferință și rușine până ce nu ajungi să dormi în stradă.
Încă odată aveam în fața mea cazul unui om suferind ce avea nevoie
de ajutor, iar eu stăteam în fața lui neputincios.
Îmi dădea impresia acel om în timp ce îmi vorbea că fusese cândva bine
așezat în societate.
131
Cred că avea școală și o calificare în ceva mai înalt, însă căzuse de acolo,
se prăbușise.
Oare ce i-a determinat căderea un eșec în dragoste, ceva la locul de
muncă, am observat că nu dorea să vorbească despre trecutul său.
Acel tânăr îmi dădea impresia că suferise o depresie puternică, din care
încă nu-și revenise pe deplin, mai purta încă acele urme caracteristice
persoanelor ce trec prin așa ceva.
Între timp s-a deschis ușa centrului de ajutorare și apăru un bărbat cu
o față foarte severă ce avea în jur de șaizeci de ani, încerca să impună o
oarecare disciplină, dădea un fel de numere cine era pentru baie, haine,
mâncare, sau la avocat, trebuia să specifice fiecare persoană ce dorea și
primea un bilet cu un număr.
După ce a împărțit biletele a zis că de moment nu se poate intra trebuie
să mai așteptăm.
Între timp venise multă lume, femei și bărbați majoritatea erau emigranți,
însă mai veniseră și câțiva spanioli.
După încă patruzeci de minute de așteptare se deschiseseră ușile,
prioritate au avut țiganii români pentru că erau primii.
Eram curios pentru că era prima dată când eram într-un astfel de loc, mă
interesa tot ceea ce vedeam și auzeam.
Interiorul misiunii era mult mai plăcut decât exteriorul, era curățenie și
condiții decente în care oamenii străzii puteau mânca sau face o baie.
Ne-au invitat pe toți să luăm loc pe niște scaune în fața unor mese pe care
niște femei mult mai binevoitoare decât omul de la intrare aduceau tăvi
mari pe care erau cornuri și diferite produse de patiserie, apoi lapte cu
colacao în pahare mari.
Am văzut cum unii mâncau cu poftă și beau cantități mari de lapte, iar
alții refuzau să mănânce ceva.
Acele femei m-au întrebat și pe mine dacă nu vreau să servesc ceva, am
spus că nu și au rămas mirate că nu vreau să beau măcar puțin lapte cald.
După ce s-a terminat tot de pe masă, s-au strâns mesele și au început
după numere să intre la duș și la bărbierit țiganii.
132
Am rămas uimit cum intrau țiganii, murdari, nebărbieriți, și ieșeau spălați,

bărbieriți, cu haine curate și plecau apoi afară în noapte.
Între timp... se lăsase noaptea.
O femeie mai tânără ce era la coadă pentru haine, a primit un palton
lung, bun, însă îi era puțin mare și l-a refuzat, iar acele femei ce aduceau
haine i l-au dat unei bătrâne spaniole ce era acolo.
Acea bătrână s-a îmbrăcat imediat cu acel palton ce îi venea foarte bine,
și de bucurie că primise acea haină de valoare pentru ea, a început să
meargă ca modelele pe pasarelele modei, printre oamenii ce erau acolo,
apoi începu puțin să danseze stârnind hohote de râs, râdea și personalul
de acolo.
Privind acea femeie cu fața ei marcată de excesele ce le-a făcut în viață,
urmele acelea de neconfundat lăsate de alcool, acei ochi încă plini de
dorința de a mai trăi și sorbi din plăcerile vieții, deși era destul de înaintată
în vârstă.
Aveam impresia că eram cu adevărat în lumea celor de jos, a oamenilor
ce probabil erau cei mai degenerați din punct de vedere moral și fizic.
Într-un cuvânt ajunsesem la periferia societății.
Atunci m-am gândit la Iisus din Nazaret, și l-a modul cum I-a tratat El
pe astfel de oameni în timpul lucrării sale publice, și mi-am dat seama că
Iisus le-a oferit celor din lumea de jos doar milă și iubire răscumpărătoare.
Citeam într-o carte că într-un anumit sens noi toți trăim la periferia
universului pentru că suntem unica planetă afectată de păcat, unicele ființe
din universul lui Dumnezeu ce am fost degenerați de păcat și atunci mă
întreb:
Oare de ce să-i privim cu dispreț pe cei mai căzuți decât noi?
Mă fascinează Iisus Hristos ce a fost numit prietenul păcătoșilor și al
vameșilor, al celor din lumea de jos de pe timpul Lui.
Modul cum El s-a raportat la ei, stând uneori în societatea lor și încercând
să le ofere o lecție ucenicilor Săi ce erau plini de prejudecăți și idei
preconcepute despre cum trebuie să fie tratați astfel de oameni urând
păcatele lor, dar iubindu-i pe ei ca persoane.
133
Iisus nu s-a temut nici de leproși, demonizați, sau mari păcătoși ce

după criteriile fariseilor nu mai aveau dreptul la îndurarea lui Dumnezeu,
El le-a oferit tuturor puterea Sa vindecătoare.
Mesajul central al Evangheliei eu l-am înțeles în felul următor:
„Dumnezeu te iubește pe tine personal, indiferent de locul tău în

societate, de păcatele pe care le-ai săvârșit, indiferent cât rău ți-ai făcut
singur sau cât de mult rău ți-au făcut oamenii din copilărie și până acum,
Iisus îți poate aduce mângâiere, restaurare.
Mesajul central al cerului pentru om este vestea bună a iertării, a
mântuirii prin credință și har.
Mesia a venit acum două mii de ani așa cum au zis profeții să mântuiască
tot ce era pierdut, fiecare ființă omenească oricât de decăzută ar fi, are
valoare în ochii lui Dumnezeu.
Dacă în această lume ar fi existat doar un singur păcătos Mesia ar fi venit
doar pentru el.
Dreptatea divină îl condamnă pe păcătos la moarte veșnică, însă iubirea
agape îl răscumpără oferindu-i viața veșnică.”
Noi toți oamenii prin Hristos avem viață veșnică, este marea veste
bună a Evangheliei.
În Biblie ni se vorbește de asemenea despre fericita noastră speranță,
vestea celei de a doua veniri a lui Hristos pentru a pune capăt suferinței
umane.
Însă astăzi mai beneficiem de minunatul Său har răscumpărător din
păcatele noastre pentru a trăi veșnicia împreună cu Iisus.
Din acea seară, când am stat la centrul de ajutorare printre oamenii
străzii, m-am gândit uneori la tot ce am văzut acolo, mi-au plăcut câțiva
tineri protestanți ce erau acolo și coordonau activitatea de acolo, o făceau
cu bucurie și plăcere.
Pe de altă parte m-am gândit la ce s-ar putea face pentru cei din lumea
de jos.
Cred că mult bineînțeles, cu discernământ.
134
Însă avem cu toții un mare obstacol ce se numește egoismul uman, iar

acest obstacol uneori îl văd în inima mea împingându-mă să-mi caut
confortul meu personal.
Dar dincolo de ceea ce s-ar putea face aici și acum, m-am gândit la
timpurile când lumea celor de jos nu va mai exista.
Biblia ne vorbește despre o serie de evenimente finale ce se vor desfășura
înainte de revenirea lui Iisus (poate că într-un alt articol voi încerca să
scriu câte ceva pe aceasta temă) însă acum vreau să mă refer la viața de
pe noul pământ după mileniu când cetatea lui Dumnezeu se va coborî pe
pământ, apoi se va desfășura tot ceea ce scrie în Apocalipsa capitolul 20
iar după judecata executivă descrisă acolo Iisus va recrea un cer nou și un
pământ nou.
Am înțeles din Biblie și din unele comentarii inspirate că viața pe noul
pământ a celor mântuiți se va desfășura în cadrul unei familii universale,
și se va experimenta o bucurie autentică naturală.
Viața se va desfășura între închinarea din fiecare Shabat, înaintea tronului
Dumnezeirii și viața în natură, fără durere și moarte explorând la nesfârșit
tainele iubirii divine.
Modul cum Dumnezeu a creat universul, viața, corpul uman si mai ales
creierul nostru ce este atât de complex.
Apoi societatea îngerilor și a celorlalți locuitori ai planetelor necăzute în
păcat, de asemenea străbătând prin spațiu universul, admirând și începând
să cunoaștem tot ceea ce în viața aceasta oamenii de știință nu au reușit să
pătrundă.
Însă mie cel mai mult mi-ar plăcea să văd pământul recreat așa cum a
ieșit la început din mâinile Creatorului, apoi conversațiile cu oamenii
mântuiți din toate veacurile.
Acolo îl vom întâlni pe Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului ce va purta
pentru toată eternitatea natura Sa umană și cicatricile de la Calvar, îL vom
putea admira pe noul pământ, privindu-L printre cei mântuiți cum se va
bucura de rodul muncii sale.
Acolo va fi o adevărată plăcere să te joci cu lei, tigri, și alte animale.
Cuvintele îmi sunt prea sărace.
135
Cunoștințele prea limitate pentru a putea descrie toată splendoarea vieții

veșnice.
De altfel și Biblia doar ne deschide niște orizonturi sublime atunci
când ne vorbește despre noul pământ, însă scriu cu toată convingerea că
lumea celor de jos se va contopi în lumea celor mântuiți.
„Fiindcă Fiul omului a venit

să mântuiască ce era pierdut.
Căci iată,
Eu fac ceruri noi și un pământ nou;
așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte
de lucrurile trecute
și nimănui nu-i vor mai veni în minte.
Ci vă veți bucura și vă veți veseli,

pe vecie pentru cele ce voi face.
Căci voi preface Ierusalimul în veselie,
și pe poporul lui în bucurie.
(Matei 18-11; Isaia 65-17,18)
136
137
Limite umane
L-am cunoscut pe Tozaru Marian la o biserică unde venise să ceară
ajutor.
Printre cerințele sale se afla și dorința sa ca cineva care știa spaniolă, să
meargă cu el la medic, la asistența socială pentru a-i traduce.
L-am însoțit de câteva ori și am reușit să-l cunosc și să stau de vorbă cu
el.
Chiar acum când scriu îl văd cu ochii minții un bărbat grăsuț, înalt, tuns
scurt după obiceiul căpătat în armată unde lucrase un timp ca plutonier.
Cu fața rotundă nuanțată de o roșeață ce nu îi dispărea niciodată, privind
cu ochii să-i șmecherește având un zâmbet ce aveam impresia că
transmitea tuturor următorul mesaj:
„Sunt căzut bine, însă voi care vreți să urmați binele trebuie să mă ajutați
ca să fiți la înălțime iar eu știu să vă păcălesc așa cum îmi convine.”
Era reprezentantul unui stil de viață, al unei categorii de oameni și
anume vagabonzii, îi plăcea viața trăită astfel îl încânta să fie liber, să
consume alcool, să aibă aventuri și apoi când dădea de greu venea repede
la biserică să fie ajutat.
Au unii oameni o sete de a vagabonda, de a nu depinde de o familie, de
un program de viață, de a nu avea niște norme morale după care să-și
organizeze viața, doar plăcerea de a trăi cum ei vor.
La început oamenii de la biserică l-au ajutat pe Marian dându-i un loc
de dormit, hrană, bani, haine.
Însă după ce un timp se comporta exemplar pentru a câștiga încrederea,
se punea pe băut și se manifesta violent verbal iar uneori chiar fizic.
Din această cauză ușile unor case unde altădată găsea mâncare și adăpost
i s-au închis, ajunsese să doarmă în parc pe o banca într-un sac de dormit,
mâncare avea de la un azil unde îi dădeau trei mese pe zi.
Nu înțelegeam de ce nu îl primeau să și doarmă la azil el îmi tot spunea
că i se făcea o mare nedreptate acolo și că era pus la cale acolo un adevărat
complot împotriva lui pentru a nu i se da o cameră.
138
Am acceptat să-l însoțesc la asistenta social ce făcea repartizările

pentru azil, iar eu trebuia să-i explic situația lui Marian.
Am mers cred, cam de trei ori la asistenta social ce era o adevărată
doamnă în ceea ce privește educația și dorința de ai ajuta pe oamenii
străzii.
Îmi aduc aminte cum stăteam în biroul ei cu Marian explicându-i
situația.
Ne asculta privindu-ne cu ochii ei negrii frumoși, părul de asemenea negru
frumos ondulat, avea cam cinzeci si cinci de ani însă se vedea că fusese
frumoasă, părea ca ultimele zile ale verii, se mai bucura încă de
frumusețea ei feminină.
După ce a ascultat situația l-a întrebat pe Marian într-o spaniolă perfecta:
- Și numai ai prieteni, nu este nimeni ce te-ar putea ajuta să locuiești un
timp în niște condiții mai decente?
- Doamnă nu mai am pe nimeni am lucrat câteva luni la portocale m-am
accidentat la un genunchi, sunt în proces cu firma unde am lucrat pentru
că nu vor să-mi plătească concediul medical.
Dorm în stradă, este frig noaptea a venit toamna, îmi este teama să nu mă
îmbolnăvesc, nu mai am la cine sa merg vă rog dacă mă puteți ajuta faceți
ceva să nu mai dorm în stradă... vorbea repede aproape fără pauze, îl
opream uneori pentru a traduce.
- Nu înțeleg un lucru la azil unde primești mâncare de ce nu îți oferă o
camera? Întrebă asistenta social.
- Este părtinire acolo, multa nedreptate, nu mă vor am mai stat în trecut
doar zece zile iar acum nu mă mai vor.
Vă rog doamna dacă puteți pune o vorba bună administratorului Jorge să
mă primească ați face o mare faptă de binefacere!
- Bine așteptați amândoi puțin pe hol, în timp ce eu am să sun să văd de
ce nu te primesc cei de la azil să dormi acolo, mi se pare straniu primești
mâncare și nu ți se oferă o cameră, iar loc este acolo de asemenea condiții
foarte bune.
Voi face tot ce stă în puterea mea sa te ajut.
139
Am ieșit cu Marian pe hol după cincisprezece minute ne chemă

asistenta social înapoi, am observat că avea o alta expresie pe față nu ne
privea cu răutate ci tot cu acel zâmbet frumos feminin împletit cu bunătate
însă pe Marian îl cerceta așa cum o învățătoare își cercetează un elev ce a
făcut o poznă și vrea să o ascundă, i se adresă lui Marian:
- Și zici că nu știi, de ce nu ești primit la azil, nu ai nici o idee despre
marea nedreptate ce ți se face acolo, nu bănuiești că ar putea fi și un motiv
bine întemeiat, ceva legat de comportamentul tău?
- Nu, nu... izbucni Marian... eu sunt responsabil nu fac nimic rău servesc
masa, fac duș, merg la cursurile de spaniolă, îmi văd de treabă mea, nu
fac scandal stau liniștit nu știu ce au cu mine, nu mă vor acolo!
- Administratorul mi-a spus că ai o problema cu consumul de alcool, de
asemenea că te comporți violent verbal și fizic după ce consumi alcool,
iar pentru liniștea azilului nu te poate primi.
Ce facem în situația asta poți face o schimbare?
Eu nu vreau să te las în stradă dar dacă nu colaborezi nu te pot ajuta.
- Eu nu beau... strigă Marian... mă înnegrește toată lumea în această
privință, eu îmi văd de treaba mea, nu știu ce au toți cu mine.
- Atunci nu vrei să recunoști și nici să colaborăm, preferi să dormi în
stradă?
- Nu doamnă din contră colaborez dar cum să spun că fac un lucru dacă
nu îl fac.
Vă rog ajutați-mă, fie-vă milă de mine, un biet sărman ce doarme pe
stradă, dumneavoastră sunteți o femeie plină de bunătate ajutați-mă vă
rog, aveți toată stima și respectul meu, nu mă lăsați în stradă există doar
atâta loc la azil, vă rog...
- Uite ce, am vorbit cu Jorge mi-a spus că istoricul tău de la azil este unul
în care e consemnat faptul că ai băut în azil și te-ai manifestat violent.
Am pledat pentru tine să ți se mai dea o șansă, cu condiția să colaborezi
cu noi cei ce dorim să facem ceva pentru tine, trebuie să depui un efort
din partea ta pentru a te lăsa de alcool, să devii un membru util al societății
în care trăiești, să-ți reorganizezi viața.
140
Poți să mergi chiar azi la azil te vor primi, lasă-ți bagajul acolo îți vor
da o cameră, vei putea astfel să trăiești mai decent...
Auzind aceste vorbe Marian sări în picioare nemailăsând-o pe asistenta
social să continue, începu să vorbească într-un amestec de cuvinte
românești și spaniole:
- Mulțumesc stimată doamnă pentru cât de mult bine îmi faceți, iar despre
băutură nici vorbă eu nu beau, iar dacă nu beau se subînțelege că nici
violent nu sunt, e doar un complot, însă acum mă duc acolo am o cameră
totul s-a schimbat mulțumesc.
Părea transfigurat de fericire îi săruta mâinile asistentei, iar la un
moment dat se întâmplă ceea ce nu mă așteptam și anume acel zâmbet al
lui plin de triumf, de batjocură, de superioritate, ca și cum ar spune:
„Am învins, i-am păcălit, sunt căzut material dar îi domin, îi înving, iar în
ascuns pot să beau să fac ce vreau eu, ha, ha, ha.”
Râdea grotesc aș zice, zâmbetul lui mă făcea să mă rușinez aș fi vrut să-l
temperez puțin, asistenta social cercetându-l spuse:
- Își bate joc de noi, îmi râde pur și simplu în față!
- Da așa cred și eu, i-am spus, însă acea doamnă continua să-l privească
cu compasiune, bucuroasă că îl putea ajuta.
Iar eu mă întrebam unde era adevărata superioritate?
Cine învingea de fapt pe cine?
Iar Marian acolo cu zâmbetul lui batjocoritor ce pe mine mă jignea însă
acea doamnă se purta cu el cu atâta clasă și bunăcuviință.
Întâlnești în Spania unele persoane atât de educate și cu o inima atât de
generoasă.
M-am despărțit de Marian ce plin de fericire a plecat cu valiza spre
azil, iar eu mă îndreptam spre casă meditând la faptul că primisem o lecție
mare despre ceea ce înseamnă compasiune, maturitate, toleranță.
A doua zi primesc un telefon de la Marian, în care îmi spunea:
„Sunt din nou în stradă în final nu au vrut să mă primească au oamenii
lor, mi-au luat valiza iar pe urma s-au răzgândit și nu mi-au mai dat
camera, te rog vin-o daca vrei încă odată cu mine la asistenta social pentru
a o ruga să mă ajute.
141
Doar mai sunt și alte azile în Valencia de ce și ea până la urma vrea să

mă trimită doar aici unde mănânc, nu vor sa mă ajute nu mai înțeleg ce se
întâmplă.”
Peste un ceas împreună cu Marian eram din nou în biroul asistentei,
iar după ce acea doamnă a sunat l-a administratorul azilului de unde
Marian fusese dat afară ne-a spus:
- Marian ți-am spus și ieri îți spun și astăzi dacă nu colaborezi nu te vom
putea ajuta, vei rămâne în stradă, Jorge spune că ieri ți-ai adus valiza
acolo, ți-au dat camera, ai plecat apoi până în oraș, iar după câteva ore, ai
venit beat cu băutură la tine și ai început să țipi, să înjuri, să faci scandal
prin azil și de aceea te-au dat afară. De ce te-ai comportat așa nu ți-ai dat
seama că îți faci rău singur?
- Nu, nu este adevărat eu nu beau au oamenii lor, iar pe mine nu mă vor,
vă rog stimată doamnă suna-ți la alte azile trebuie să fie un loc și pentru
mine se va găsi ceva, ajutați-mă vă implor nu mă lăsați știu că se poate vă
rog ajutați-mă și vă voi dovedi că nu sunt așa cum cei de la azil spun, va
rog nu mă lăsați...
Marian încerca prin tot felul de rugăminți să-i atingă din nou coardele
sensibile ale sufletului acelei doamne.
Asistenta a sunat l-a mai toate azilele pentru ai găsi un loc însă peste tot
la acea data era ocupat, în final s-a hotărât să sune din nou, la azilul de
unde fusese dat Marian afară, însă Jorge a spus ca îl primește doar cu
condiția dacă merge l-a dezalcoolizare și face tratament, să vină la el cu
rețeta, cu pastilele, cu dovada că a început tratamentul și colaborează cu
medicul altfel nu.
Asistenta ne-a trimis l-a medic, pe drum am încercat să-i spun lui Marian
că situația lui este delicată.
- Marian, ar trebui să recunoști că ai o problema cu alcoolul, să colaborezi
cu cei ce vor să te ajute altfel nu văd nici o cale de ieșire din situația ta.
- Eu nu beau, ți-am spus și nu vrei să mă înțelegi, auzi am să-ți spun ceva,
eu nu am fost niciodată la dezalcoolizare însă un prieten mi-a spus ce este
acolo, te închide pur și simplu într-un spital cu garduri de jur împrejur și
tratament peste tratament, ți se aplică o disciplină spartană.
142
Nu îți dai seama de suferințele pe care le îndură un om acolo.

Iar eu de ce sa îndur totul dacă nici măcar nu beau.
Iar tu cine te crezi, de mă duci pe mine la un astfel de spital ce crezi că eu
sunt un copil ce îl iei de mână și îl duci unde vrei tu!
- Marian uite cum stau lucrurile am viața mea, familia mea, am lăsat totul
l-a o parte și am venit să te ajut, însă totul are o limită, nu consumi alcool
foarte bine deși toată lumea zice că o faci, și ești cel puțin violent verbal,
nu vrei să fi ajutat, respingi ajutorul spiritual care ți se oferă la biserică
bine, însă eu mă opresc aici, mai departe treaba ta cum te descurci, până
la urmă ai o sută cinzeci de euro pensie din România poți să-ți închiriezi
o cameră, dar probabil că nu reziști din cauza comportamentului tău așa
că eu plec te-am ajutat până aici însă mai departe nu mai pot ca om mă
văd depășit de situație.
- Stai, stai, strigă Marian nu am vrut să spun asta m-ai înțeles greșit, merg
la medic doar așa ca să îți demonstrez că vreau să colaborez cu voi toți,
iartă-mă pentru ce ți-am spus era doar o izbucnire a mea temperamentală
nu mă lua în serios.
- Bine Marian, dar sa știi că este ultima dată când mai merg cu tine.
Însă a doua zi am mers din nou cu el, la insistențele lui cu biletul de la
medic pe care îl avea, și din care reieșea că el Marian din propria lui
declarație avea o problemă cu alcoolul, devenise dependent și dorea să
colaboreze cu organele competente pentru a fi ajutat.
Însă nici așa asistenta nu la mai putut ajuta pentru că la celelalte azile nu
erau locuri iar cei de la azilul de unde fusese dat afară au zis ca nu îl vor
primi decât după ce termină tratamentul și este reabilitat complet, asta era
decizia lor finală în privința lui Marian iar el era doar pe lista medicului
ce urma sa-l sune.
În final asistenta ne-a oferit o ultimă soluție ne-a dat o adresă a unei
biserici protestante ce avea un azil.
Am vrut să-l trimit singur pe Marian dar nu a fost chip să scap, așa că a
trebuit să merg cu el însă ajunși acolo am constatat că se mutaseră de
acolo acei protestanți ce avuseseră un azil.
143
Am reușit să găsesc un număr de telefon dar de moment nu răspundea

nimeni, i l-am lăsat lui Marian spunându-i ca în cursul acelei zile să mai
încerce să sune apoi i-am spus:
- Marian îmi pare rău, nu pot mai mult de atât să te ajut am și eu viața mea
problemele mele, și nici nu mai știu cum aș mai putea să te ajut, l-a
biserica ți-ai închis singur ușile la acele case unde mai puteai locui, iar
mai mult de atât chiar pastorul în casa căruia ai locuit o perioadă mi-a
spus că te-ai manifestat și acolo violent cu niște musafiri de-ai săi.
A trebuit ca o femeie să se închidă în dormitor de frica ta, mi-a spus că
făcea curat iar tu a-i venit beat și ai început să strigi amenințător la ea, iar
beata femeie a fugit îngrozită din fața ta.
Apoi la lift am înțeles că erai beat și te-ai luat de niște bătrâni spanioli,
așa că nu văd de ce nu îți cauți pe cont propriu o cameră iar mâncare ai de
la azil și îți poți rezolva singur problema.
Te mai poate ajuta și Irina prietena ta, crede-mă eu personal nu mai am
cu ce să te ajut.
M-a privit, numai avea acel zâmbet de altădată ce uneori deranja, era
trist chiar îndurerat mi-a spus:
- Te rog primește-mă la tine acasă, promit solemn să nu fac nimic rău îmi
văd de treaba mea, plătesc camera din pensia mea și va veni și Irina să
locuiască cu mine după cum știi ea are de lucru te rog nu mă lăsa ajuta-
mă.
Am analizat în câteva momente situația și m-am gândit:
„Îl voi lua acasă, bine dar când plec la lucru va rămâne în casă, se va
îmbăta iar soția mea va fi expusă unui pericol real, cred că în situația
prezentă trebuie mai întâi să caut binele familiei mele.”
I-am spus:
- Îmi pare rău dar nu pot Marian să te ajut... n-am putut termina pentru că
el avea lacrimi în ochi, părea sincer că regretă situația în care se găsea.
Îl priveam și eram adânc mișcat, în fața mea stătea un om matur ce
plângea ca un copil.
144
Oamenii treceau pe lângă noi unii foarte grăbiți, alții mergând normal
și aruncând câte o privire acelui om ce plângea ca un copil rugându-se de
mine să-l primesc în apartamentul cel aveam pe atunci închiriat.
Vedeam mașinile ce treceau cu zgomot vuind pe Avenida General Aviles,
soarele strălucea pe cerul senin de toamnă încălzind totul.
Atunci am hotărât că trebuie să plec fără să-i spun nimic.
Marian a înțeles ceea ce vreau să fac și a încercat o ultimă rugăminte, eu
însă i-am întors spatele și am plecat, am înțeles atunci și acolo ceea ce
înseamnă să îți cunoști limitele umane.
Peste o săptămână treceam întâmplător pe lângă un parc iar pe o bancă
cu o sticlă mare de bere lângă picioare era Marian, beat ce-l puțin după
fizionomia lui așa reieșea avea alături o pungă unde probabil avea
mâncare și băutură, m-am gândit să mă duc direct la el să-i spun:
„Hei acum ce mai spui, tot mai susții că nu consumi alcool?”
Însă m-am rușinat de acel impuls al meu gândindu-mă că de fapt nu
sunt judecătorul său și privindu-l mi-a fost milă de el am înțeles că aveam
în fața mea un om prăbușit în ghearele unui viciu, al unei dependențe
teribile.
Peste alte doua săptămâni l-am întâlnit la biserică era cu prietena sa
Irina, foarte bucuros, curat îmbrăcat am bănuit că avea camera l-am
întrebat cum o mai duce, iar el mi-a răspuns plin de entuziasm:
- Am o cameră locuiesc cu Irina, niște spanioli m-au ajutat tot la un fel de
azil să închiriez o cameră, plătesc foarte puțin și sunt bine, chiar foarte
bine.
După un an m-am întâlnit cu el pe unul din marile bulevarde din
Valencia. Era foarte umflat la față din cauza alcoolului, fața sa roșie și
buhăită de alcool avea ceva grotesc.
Mă privea cu viclenie iar la obiecțiile mele privind halul în care ajunsese
îmi răspunse:
-Ce să-i faci dacă vinul este atât de bun.
-Unde locuiești acum?
Râse sarcastic apoi îmi spuse:
145
-Am cameră, ba nu, o seară dorm în incinta unei bănci apoi în altă parte
pe unde pot...
Buhăit de băutură cu hainele nespălate arăta ca o adevărată epavă umană.
Din acea zi nu l-am mai întâlnit.
Istoria lui mi-a adus aminte de o clasa de oameni ce trăiau pe vremurile
Lui Iisus, și se îmbulzeau pe lângă El pentru că doreau foarte mult
binecuvântări vremelnice, care este adevărat într-o oarecare măsura fac
viața mai plăcută.
Însă nu doreau acele adevăruri mântuitoare pe care Iisus venise să le
dăruiască oamenilor, doreau doar darurile pe care Marele Binefăcător le
oferea cu generozitate, dar nu și prezența Sa.
Oare astăzi lucrurile stau altfel?
Nu se întâmplă același lucru cu unii oameni ce vin din medii diferite
având o educație diferită însă cu toții doresc să aibă sănătate, un loc de
muncă sigur, o casă confortabilă, o familie care să-i iubească, și unde să
existe o atmosferă caldă, umană, să-și vadă copiii fericiți, uitând că toate
aceste binecuvântări vin de la Dumnezeu.
Trebuie să înțelegem că toate darurile minunate pe care le primim în
această viată le avem doar prin prisma jertfei de la Golgota.
Să-i mulțumim Lui Dumnezeu că este plin de iubire și a ales să ne salveze,
și nu să ne distrugă, și ne înconjoară cu atâtea binecuvântări.
Oare este atât de greu să înțelegem că nu vom fi niciodată fericiți cu
adevărat dacă întoarcem spatele iubirii de la Calvar?
146
147
Portretul unui cerșetor

Într-o zi însorită din Berlin, eram în fața centrului comercial numit
Johannisthaler Chausse așteptând autobuzul, fiind însoțit de cineva.
Datorită faptului că în acea stație vin mai multe autobuze, era multă lume
acolo.
Orice zi însorită din Berlin are ceva în ea de sărbătoare, razele soarelui ne
descrețesc puțin frunțile și ne încântă prin faptul că atâtea spații verzi pline
de flori specifice primăverii capătă nuanțe vii în lumina soarelui, iar
veverițele se zbenguiesc mai vioi pe crengile copacilor.
De obicei vremea aici este înnourată și ploioasă, de aceea o zi însorită
produce întotdeauna destindere și bucurie.
Stând în acea stație atenția ne-a fost atrasă de un tânăr ce cred că avea în
jur de nouăsprezece ani, era după fizionomia lui țigan român.
Am observat că avea un pahar de cafea gol de unică folosință cu care se
învârtea printre oameni cerșind.
Era îmbrăcat curat cu fes și geacă neagră, apoi niște blugi deschiși la
culoare, și încălțat cu niște adidași negri.
Avea o formă cam ciudată de a cerși, nu proceda ca alți cerșetori care se
așază la o distanță considerabilă de oameni, și cu un oarecare respect cer
având o expresie întipărită pe fața lor precum că ei depind în totalitate de
mila trecătorilor.
Acest tânăr în schimb era foarte îndrăzneț, se posta foarte aproape de
fiecare persoană îi întindea paharul și cerea bani.
Deși implora și își așeza o mână pe stomac dorind să-i facă pe oameni să
înțeleagă că îi este foame, o făcea foarte autoritar și îi privea pe oameni
cu obrăznicie.
La un moment dat mi-a fost teamă atunci când s-a dus foarte aproape
de o femeie ce avea o geantă plină de cumpărături lângă ea, și pe copilul
ei ce mânca o plăcintă, că va băga mâna în acea geantă, furând ceva și
dispărând în mulțime, avea ceva foarte obraznic în comportamentul lui și
probabil de aceea nu primea nimic de la nimeni.
148
La un moment dat în timp ce mergea de la un om la altul, scăpă paharul

jos din mână și începu să înjure pe românește, apoi îndreptându-se spre o
femeie gândi cu voce tare:
„Măcar asta poate îmi va da ceva.”
Nu primi nimic și rămase preț de câteva clipe descumpănit, privind
oameni și dorind să-i discearnă pe cei cărora nu le ceruse.
În acel moment așa cum el se așezase în bătaia razelor soarelui, am
putut să-i privesc mai bine fața.
Fața sa era plăcută, chiar te încânta la o primă vedere să o privești, însă
ochii săi mari, negri, exprimau răutate, șmecherie și întreaga sa
fizionomie exprima o atitudine de vagabond.
Ceea ce m-a uimit atunci când i-am privit ochii a fost faptul că el fiind
atât de tânăr, exprima prin privirea sa destul de multă răutate și
perversitate morală.
Mai văzusem astfel de chipuri ce exprimau șmecherie și răutate, dar la
persoane mai mature, la el uimea faptul că fiind atât de tânăr era atât de
decăzut.
Oare ce drum străbătuse în viață, ce influențe sinistre se abătuseră pe
cărarea vieții lui, încât pe acel chip numai deslușeam nici o licărire cât de
mică de omenie?
Dar poate cine știe în străfundurile ființei lui încă mai simțea omenește.
Văzându-l cum stă așa descumpănit în mijlocul trotuarului în apropiere
de mine l-am întrebat:
- Nu ai primit nimic?
M-a cercetat foarte pătrunzător și a venit spre mine, și din nou privindu-l
de aproape am observat în ochii săi negri, acea răutate și șmecherie, prea
mult dezvoltate pentru vârsta lui.
- Ești român, de ce nu spui?,
îmi spuse el și îmi întinse mâna pentru a mă saluta.
În acel moment am ezitat dacă să îi întind mâna sau nu, mă situam
cumva pe o treaptă mai înaltă decât el, din punct de vedere moral, așa
gândeam eu și de aici ezitarea mea, și apoi rușinea de oamenii de pe
trotuar.
149
Însă în acele momente mi-au venit în minte acele minunate cuvinte ale
Înțelepciunii Divine:
„Vă dau o poruncă nouă:

Să vă iubiți unii pe alții,
cum v-am iubit Eu,
așa să vă iubiți și voi unii pe alții.”
Și i-am întins mâna, dar mai bine zis jumătate de mână, el însă îmi
cuprinse întreaga mână strângând-o cu putere.
I-am privit din nou fața și ochii săi negrii, și am fost și m-ai adânc
impresionat de abisul spiritual pe care îl reflecta întreaga sa fizionomie,
toată ființa sa îi era învăluită în întuneric.
Ba mai mult de atât aveam impresia că noi doi aparțineam unor lumi
diferite, și în ciuda faptului că stăteam acolo pe trotuar față în față în
realitate din punct de vedere spiritual eram la mari distanțe unul de altul.
Cândva în trecutul îndepărtat mă întâlnisem pe străzile vieții cu unii
oameni din lumea acelui tânăr și reușisem pe unii să-i cunosc mai bine,
iar mentalitatea lor nu îmi era necunoscută.
Știam că doar cu câteva cuvinte oricât de bine spuse ar fi fost acele
cuvinte, distanțele dintre mine și el nu dispăreau.
- Dă-mi și tu cinzeci de cenți, îmi spuse el.
Iar eu l-am întrebat:
- De ce nu cauți ceva de muncă?
- Nu este de muncă pe aici, mi-a răspuns el.
Surâzând i-am răspuns:
- Cum cu atâtea locuri de muncă ce se găsesc în Berlin și tu nu găsești
nimic?
- Te muncesc unii patroni și nu te plătesc, muncești degeaba, îmi răspunse
el.
În parte avea dreptate, sunt și unii exploatatori ce iau oameni la negru
și îi muncesc peste măsură, apoi le plătesc doar ceea ce li se scurge printre
degete.
150
Însă el era tânăr și ar fi trebuit să aspire la mai mult, să învețe măcar

puțină germană, și să lucreze la o firmă nemțească, unde într-adevăr și
acolo uneori emigranții sunt exploatați, însă cel puțin primești un salariu,
și ți se plătește totul legal.
Iar cu timpul schimbi locul de muncă, căutând altceva.
Persoana care mă însoțea văzând că nemții ce așteptau autobuzul ne
privesc cu suspiciune întrerupse dialogul meu cu acel tânăr spunând:
- Uite vine autobuzul hai să mergem.
Și într-adevăr autobuzul se apropia de stație.
M-am despărțit de acel tânăr și după ce m-am urcat în autobuz aceeași
persoană mi-a spus:
- Bună faimă ți-ai mai făcut față de oamenii care stăteau acolo în stație, ai
văzut cum au început să te privească, și ai dat și mâna cu el poate ai să ei
vreun microb.
Eu însă căzusem pe gânduri.
Mă gândeam că mediul în care el a crescut trebuie să fi fost extrem de dur,
iar oamenii ce l-au influențat foarte decăzuți din punct de vedere moral.
Cine știe poate că de mic l-au format ca cerșetor și hoț de buzunare.
Știam că el se înrolase în acea categorie a emigranților români formată
din cerșetori, hoți, profitori, prostituate, spre care occidentul arată cu
degetul spunând că așa sunt românii.
Însă astfel de acuzatori ai noștri ar trebui să privească întreg tabloul
emigranților români, și să îi vadă și pe cei ce muncesc din greu în
construcții, la îngrijit bătrâni, sau la curățenie, ori prin fabricile din
Germania, plătind în mod corect impozite, și ducând o viață cinstită.
Dacă dorești să-i arăți unui popor părțile întunecate pe care le are, de ce
nu i le scoți în evidență și pe cele luminoase?
Portretizându-l pe acel tânăr mi-am simțit și mai mult limitele mele umane
în fața unor realități dureroase ale vieți.
De asemenea am înțeles în mod practic că nu trebuie niciodată să
disprețuiesc nici un om, indiferent de locul pe care îl ocupă în societate.
151
Însă cine poate știi surprizele ce ni le poate aduce viitorul fie în ceea ce
privește evoluția lumii noastre pe un drum sau altul, sau a vieți unui om
în parte?
152
153
Spovedania unui om
Era o seară rece, noroasă, plouase în acea zi de iarnă, iar norii cenușii
amenințau cu încă o bună ploaie pe noapte.
Lucram pe atunci ca paznic pe șantierele din Valencia, de câte ori plecam
de acasă pentru a începe munca de noapte, aveam un sentiment de
disconfort, mă gândeam că cel mai bine este ca omul să lucreze ziua, iar
noaptea să stea acasă cu familia sa.
Aproape toate nopțile le începeam cu o mică stare de zbucium
interioară pe care căutam să mi-o calmez singur, gândindu-mă că totul nu
era decât temporar, și curând voi reveni la o viață normală și mă voi putea
odihni ca oamenii, dormind acasă nopțile și nu stând ca o pasăre de noapte
pe șantier, atent la fiecare zgomot din noapte.
Șeful de personal îmi spusese că în acea seară îmi va aduce un coleg
nou.
De obicei, stăteam câte doi noaptea pe șantierele mai mari unde pericolul
de a se fura era mai mare din cauza atâtor lucruri de valoare ce se aflau
acolo.
Mă întrebam ce fel de om o fi cel ce trebuia să vină în acea noapte, mă
puteam oare înțelege cu el, în mod normal curând aveam să aflu.
Când am ajuns la șantier, era deja acolo îmbrăcat în uniforma firmei,
cerceta locul și mă aștepta, șeful de personal îl adusese iar apoi plecase.
Era un bărbat de cinzeci și cinci de ani înalt, robust, cu un început de
chelie, cu fruntea brăzdată de cute adânci, sprâncenele aproape șterse,
ochii verzi mari, expresivi, ce de la bun început mi-au dat impresia că
oglindeau multă durere și în același timp un haos sufletesc teribil, iar mai
târziu aveam să aflu că nu mă înșelasem, nasul mare croit frumos ce-i
dădea chipului său un aer de bărbăție, obrajii săi erau brăzdați de cute,
întreaga expresie a feței lui îmi dădea impresia unui om căzut într-un abis
din care se zbătea și numai reușea să iasă.
Iar după toate discuțiile noastre nocturne aveam să aflu că așa și era.
Ne-am salutat după care el îmi spuse:
- Mă cheamă Julio!
154
I-am spus numele meu, iar apoi am început să-i arăt acel serviciu ce
trebuia să-l păzim împreună, după ce am terminat am mai discutat puțin
amândoi după care el îmi spuse:
- Am fost pastor metodist aproape douăzeci de ani.
Văzând nedumerirea mea, scoase din portofel legitimația sa de pastor și
mi-o arată, am rămas și mai surprins atunci când am văzut acea fotografie
a sa ce era făcută pe când avea treizeci de ani, contrastul era izbitor, acolo
în poză arăta cu totul alt om și nu era faptul că era mult mai tânăr ci
întreaga expresie a feței și lumina ochilor erau atât de diferite în poză,
vedeam un bărbat în plină vigoare a tinereții cu ochii radiind de speranță
creștină iar întreaga expresie a feței lui îmi dădea impresia că în acea
perioada a vieții sale era plin de patosul celor ce predică cu toată puterea
ființei lor Evanghelia.
L-am privit din nou și într-adevăr era o mare deosebire între el cel de
atunci și omul din fața mea, mi-am pus întrebarea:
- Oare ce a cauzat această schimbare, și de ce nu mai este pastor?
Însă știam că trebuia să aștept pentru a auzi povestea lui de viață, eram
conștient că nu puteam așa deodată să-l întreb pentru că era de mal gusto
cum zic spaniolii adică de proastă educație.
Însă știam că în nopțile ce vom sta împreună, ușor omul se va deschide.
Îl admiram pentru modul său de a se comporta avea clasă în tot ce făcea,
educație, bun simț, și acea autoritate pastorală ce nu-i dispăruse de
asemenea avea o personalitate puternică, în modul său de a fi discerneam
demnitate și prezență bărbătească, însoțite de inteligență.
Am învățat multe lucruri interesante de la el, discutam mult împreună
despre artă, politică, cărți, filme, diferite teme din viață și bineînțeles
religie, în toate îmi era superior avea experiența sa pastorală și cunoștea
bine viața și oamenii.
Discutând într-o seară îmi spuse:
- Am avut o firmă a mea în Málaga, trebuia să mă ocup de prosperitatea
firmei și în același timp duceam o viață spirituală, de asemenea pregăteam
predici, știi atunci când trebuie să pregătești o predică în fiecare zi.
155
Dacă tu studiezi Biblia și comentarii inspirate adaugi câte ceva nou la

predică iar la sfârșitul săptămânii trebuie să stai înaintea oamenilor la
amvon pentru a predica.
Mi-a plăcut această lucrare pastorală aveam de lucru cu tinerii, le
prezentam seminarii despre sexualitate, și nu numai tinerilor ci și bărbați
și femei ce erau căsătoriți mă căutau pentru a-mi cere sfaturi cu privire la
viața de cuplu.
Aveam familie, soția și o fată, acum nu mai sunt cu familia mea m-am
despărțit, pur și simplu dragostea dintre mine și soția mea s-a terminat, ea
s-a recăsătorit cu un pastor iar eu trăiesc cu o femeie din Columbia ce are
un băiat.
Fata mea are optsprezece ani este la universitate, uneori mai vorbim la
telefon ea mă respectă foarte mult și eu țin enorm la ea.
După ce am divorțat de soție m-am retras din lucrare, în viața mea am fost
pe culmile realizărilor materiale și spirituale și am cunoscut de asemenea
coborârea pe treptele de jos ale societății.
Nopțile treceau una după alta, discuțiile noastre continuau, însă el
mereu știa să pună limite, nu-mi vorbea despre ce anume i-a cauzat
prăbușirea de pe acea treaptă a societății unde trăise cu bucurie.
După ceva timp, șeful de personal l-a luat pentru a-l duce la un alt post de
lucru.
Au trecut cam două săptămâni iar într-o seară un paznic cu care eram pe
tură îmi spuse:
- Știi ce s-a întâmplat cu Julio?
- Nu... i-am spus eu.
- L-au găsit în postul unde era de pază drogat, consumase de asemenea
alcool era într-o stare jalnică, au trebuit să anunțe salvarea l-au dus la
spital iar acum este internat și se recuperează.
Dintr-o dată asemenea unui fulger ce luminează pe cer într-o noapte
întunecoasă, se făcu lumină în mintea mea și am înțeles ce anume i-a
pricinuit căderea din sfera aceea atât de frumoasă unde își trăise viața ca
pastor.
156
După trei săptămâni mă plimbam prin Valencia pe unul din marile

bulevarde, și mă întâlnesc față în față cu Julio, era foarte serios, palid la
față și cu un aer de vinovăție îmi dădea impresia că îi era rușine de mine
îmi spuse:
- Salut ce mai faci?
- Bine mă bucur să te revăd.
Și eu, de fapt mă plimbam așa singur prin mulțime și mi-ai apărut deodată
în față.
Cum îți mai merge lucrezi tot acolo, eu cred că ai auzit, nu mai lucrez la
firma aia.
I-am răspuns surâzând:
- Bine mulțumesc nu mă plâng sunt bine, deși cum știi doresc să schimb
munca asta de noapte în ceva de zi.
Iar el îmi spuse:
- Da ți-am spus că se poate, trebuie să mergi la cursuri așa cum ți-am
explicat, și gata te califici în altceva și apoi lupți puțin pentru a obține
postul, și nu mai stai noaptea pe șantier ci cu soția acasă așa cum este
normal.
Eu am făcut câteva cursuri, și de instalator și altele am vreo cinci diplome
acasă, important este ca apoi să găsești postul pentru că este concurență,
iar pentru cei ce vin doar cu un curs în domeniul respectiv dar fără
experiență este puțin mai greu însă nu imposibil.
Știi ce, întotdeauna mi-ai căzut bine haide să coborâm în parcul Turia să
stăm puțin de vorbă.
Am parcurs drumul mai mult tăcând amândoi, apoi intrând în parc am
căutat o bancă mai retrasă.
Era una din acele zile de iarnă valenciană, cu soare ce foarte bine ar putea
fi asemuită cu o zi frumoasă de toamnă de Octombrie în România ce iți
strecoară în suflet bucuria de a trăi și simți în acele momente cum amintiri
plăcute de demult te inunda, iar o stare de pace, de fericire îți cuprinde
întreaga ființă iar viața în acele clipe ți se pare atât de frumoasă.
După un timp, el îmi spuse:
- Am trecut printr-o experiență tristă în ultimul timp.
157
- Am auzit ce ți s-a întâmplat... i-am răspuns eu.

- Mă doare că tu și nu numai tu, aproape toți cei ce m-au cunoscut au un
anumit tablou despre mine în mintea lor, și anume căderea mea și
asocierea mea cu consumul de droguri, cu părăsirea soției, a lucrării, dar
ce nu înțelegeți voi este faptul că această parte întunecată a ființei mele
este doar un segment al vieții mele continui să am și părți luminoase în
ființa mea.
Am cunoscut să știi, mulți oameni de-a lungul activității mele ca
pastor, pe unii i-am ajutat, am dorit mereu să salvez vieți.
Odată demult, o tânără pe nume Elena ce căzuse în aceeași problemă cu
drogurile, deși era măritată avea un amant, iar apoi s-a despărțit de
bărbatul ei ce nu o mai respecta demult, ba o și bătea, nu înțeleg de ce se
purta așa cu ea pentru că de fapt el o împinsese la o astfel de viață prin
modul cum el își trăia viața, frecventa baruri de noapte, consuma droguri,
mergea la prostituate.
Tăcu puțin timp, apoi își adună gândurile și continuă:
- Eu încă nu începusem să consum droguri eram un pastor plin de dorința
de a ajuta oameni, am avut multe convorbiri cu Elena sfătuind-o să nu
cedeze tentației ci să se întoarcă pe căile binelui, să-și găsească salvarea
și vindecarea prin intermediul Evangheliei.
În tot timpul cât am vorbit cu ea rămâneam uneori singuri în biroul meu,
am fost ispitit la sânge să păcătuiesc însă am zis nu, îmi spuneam mie
însumi:
- Tu trebuie să ajuți la salvarea vieților umane și nu să le distrugi.
Iar Elena ce era de o frumusețe ce îmi amintea de Maria Magdalena stătea
acolo în fața mea, iar eu doar un gest dacă aș fi făcut cădeam amândoi, ea
trecea prin aceea perioadă când ființa umană ajunge pe marginea abisului
și atunci se prinde ca înecatul de cineva pentru a fi ajutată însă, dacă o
împingi spre abis se prăbușește poate pentru totdeauna.
În acele momente m-am gândit la Iisus și la Maria Magdalena, și acel
gând mi-a adus biruința, am trăit un sentiment de înălțare peste josnicia
firii mele păcătoase, am înțeles cum a tratat-o Iisus pe Maria Magdalena
chiar dacă ea a mai căzut de la prima ei reabilitare.
158
Iisus mereu a iertat-o și i-a oferit iubirea sa răscumpărătoare, de

asemenea sfințenia și bunătatea Lui i-au cucerit inima, iar ea a devenit
ucenica Sa.
Am predicat cândva istoria vieții ei, convertirea și întâlnirea cu Iisus în
dimineața învierii, se pot învăța lecții minunate din viața acestei femei
numită Maria Magdalena.
Am văzut-o pe Elena despre care ți-am vorbit după ce a început din nou
prin prisma Evangheliei să aibă parte de o nouă viață citind ceva de la
amvon și n-ai să crezi a citit un citat despre Maria Magdalena ceva din
viața și reabilitarea ei, atât de frumos descrisă de unii autori religioși.
Acel tablou mi-a rămas bine întipărit în memoria mea, chiar acum când
îți vorbesc despre Elena o văd cu ochii minții.
Înaltă, brunetă, cu părul negru, lung, lăsat pe spate având o frunte
feminină frumos construită, sprâncenele negre delicate, apoi obrajii
dăltuiți frumos, buzele roșii arcuite, și ochii negrii, mari, frumoși
strălucitori ce nu mai reflectau acea prăbușire spirituală de mai înainte ci
speranța și bucuria noului ei început.
Întreaga ei fizionomie emana feminitate și din nou avea bucuria de a
trăi întreaga ei înfățișare era ca desprinsă dintr-un tablou de-al lui
Rembrandt.
Iar eu acolo ca un biet păcătos ce providența l-a folosit ca un instrument
pentru a salva o viață.
O, dacă aș putea să-ți definesc acel sentiment ce l-am avut atunci, te simți
util în societate și în același timp ai sentimentul că urci pe cele mai înalte
culmi spirituale, întreaga ființă îți este cuprinsă de o reală fericire.
Acum este recăsătorită a rămas în biserică, are un serviciu, și trăiește o
viață onorabilă, iar zilele acestea am primit un email de la ea, nu știu cum
a ajuns să știe de recăderea mea, însă îmi reîntorcea acele cuvinte ale mele
prin care eu altădată căutam să o ridic.
Făcu o pauză, istoria acelei femei mă impresionase în mod profund,
căzusem pe gânduri, apoi el continuă:
- Am observat că în viață te întâlnești cu exact ceea ce ai oferit oamenilor,
mă refer la consecințe.
159
Orice bine pe care l-ai făcut altora ți se întoarce înapoi și de asemenea

tot răul pe care l-ai făcut cuiva în anumite circumstanțe ale vieții vine
peste tine, tot ce oferim oamenilor primim înapoi în timp, este una din
marile legi ale vieții umane.
Consecințele păcatelor noastre ne pot strivi atunci când în viață le
purtăm singuri, însă atunci când le purtăm prin har împreună cu Hristos
este altceva, deși există suferință să știi că avem parte și de mângâieri și
bineînțeles vindecare spirituală.
Știu că îmi vei spune ce bine știi să predici dar viața ta este un dezastru
și ai dreptate, așa este, însă nu uita și oameni ca mine pot fi salvați
bineînțeles dacă renunță la toate mizeriile de care le e plină viața.
Zilele acestea din atâtea cărți cu tematică biblică ce le-am citit cândva îmi
stăruie în minte un gând pe care chiar l-am spus într-o predică și anume:
„Un pastor îl caută pe Dumnezeu

uneori toată viața sa,
însă un păcătos convertit
este un om ce îl cunoaște pe Dumnezeu.“
Soarele strălucea pe cerul albastru de iarnă aducând atâta bucurie

printre noi oamenii, într-un mandarin câteva păsărele ciripeau pline de
farmec, câțiva copii se jucau pe lângă noi scoțând strigăte de bucurie,
aveau atâta inocență imprimată pe fețele lor, pe o altă bancă doi tineri
îndrăgostiți își împărtășeau cuvinte doar de ei știute, Julio se oprise, nu
îmi mai vorbea, părea mai liniștit.
După un timp ne-am despărțit, i-am urmărit cu privirea silueta lui
înaltă cum se pierdea printre trecătorii de pe stradă ce poate asemenea lui
umblau prin viață apăsați de povara propriilor păcate căutând drumul spre
izbăvire.
160
161
Pierde vară
Pe când aveam douăzeci și doi de ani, înainte de a porni pe drumul
emigrării, un timp am lucrat la drumuri într-o echipă de asfaltatori.
Șeful de echipă se numea Tomiță, avea pe atunci în jur de patruzeci și doi
de ani, era un om cu experiență de viață, avea înmagazinate în mintea lui
lucruri bune și rele pe care le împărtășea celor mai tineri din echipă pentru
ai instrui pentru viață.
După cum el îmi istorisise, viața lui provenea dintr-o familie săracă de
la țară, făcuse doar câteva clase primare în satul lui, pentru că de mic copil
părinții săi îl dăduseră la stână pentru a avea grijă de oi.
Însă el avu ambiție și la nouăsprezece ani veni la oraș să își caute ceva de
muncă.
După spusele lui, atunci când păși pe străzile orașului căutându-și ceva de
muncă, era dispus să muncească orice, să măture străzile, să facă absolut
orice muncă numai să câștige bani.
Găsi de muncă pe șantier în construcții, unde se califică în meseria de
dulgher. După un timp intră la drumuri, la început ca muncitor necalificat,
apoi învăță meserie să paveze, să pună borduri sau pavele de piatră pe
aleile parcurilor.
Dar mai presus de orice, învăță să tragă la greblă la asfalt, cu o unealtă de
lemn în formă de greblă după ce ceilalți muncitori întindeau cu lopețile
asfaltul fierbinte, el îi dădea un nivel modelând astfel viitoarea șosea.
Cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai bun în acel domeniu
fiind foarte apreciat de șefi.
Deveni omul de încredere al patronului, și așa ajunse șef de echipă.
Știa să lucreze foarte bine și să aducă beneficii acelei firme.
De asemenea, pe muncitorii din echipa lui știa cum să-i pună la muncă
și cum să le dea pauze.
Nu înțelegeam cum acolo în mijlocul grămezilor de asfalt fierbinte
lucrând alături de noi, rămânea mereu curat, pe hainele lui nu vedeai pete
decât foarte rar.
162
Apărea mereu la lucru cu cămașa curată, călcată, trasând asfaltul ce

trebuia decapat în acea zi, pe care noi muncitorii cu târnăcoapele îl
decapam, iar el din urma noastră scotea molozul cu lopata ajutat de un alt
muncitor.
Apoi în urma lor venea cu mătura pentru a pregăti terenul pentru turnat
asfalt, un băiat de douăzeci și patru de ani pe nume Ionel, un tânăr cu un
suflet mare, însă bietul băiat nu avea intelectul dezvoltat pe măsura vârstei
lui.
Aveai impresia ascultându-l că discutai cu un copil de treisprezece ani,
deși era puternic, robust, mintea lui nu se dezvoltase, rămânea undeva în
urma vârstei lui.
Când venea pauza de masă datorită faptului că părinții lui Ionel erau
oameni înstăriți îi dădeau multă mâncare la lucru pe care el o împărțea cu
ceilalți muncitori.
Erau unii ce depindeau în unele zile doar de mâncarea lui Ionel pentru a
mânca ceva în acea zi la lucru.
Așa că la ora pauzei de masă începeau unii să-l strige:
- Ionel hai la masă, uite aici un loc bun la umbră să mâncăm,
și se așezau cu el la masă mâncând împreună.
Odată, în timp ce îl strigau unii din cei ce-și cheltuiau mai toți banii pe
băutură și apoi nu mai aveau de pachet, un lipovean ce lucra cu noi în
echipă îi spuse:
- Ionel urcăte într-un copac, ca să mănânci doar așa vei reuși să mănânci
singur.
Însă Ionel avea impresia că dacă împarte mâncarea sa cu acei oameni își
face noi prieteni, însă mai tot timpul după ce profitau de el sfârșeau prin
al lua în râs.
Iar el în inocența lui în următoarele zile le oferea din nou din mâncarea
sa.
Am observat că în unele zile aceștia ce erau nelipsiți de la pachetul lui
Ionel, mai foloseau și un alt șiretlic, aduceau și ei puțină mâncare din care
îi dădeau câte puțin lui Ionel, care apoi cu generozitate îi invita să
mănânce din pachetul lui.
163
Tomiță de câte ori îl avea în preajmă pe Ionel, nu îl privea decât cu un

zâmbet larg și cu o expresie a feței prin care lăsa de înțeles că un om ca el
trebuie să tolereze și să se coboare la nivelul acelui băiat.
Pe atunci Ionel era nedezlipit de mine, îi plăcea să muncim împreună,
să-mi povestească viața lui, avusese chiar și o căsătorie care se rupsese.
Uneori trebuia să-l mai temperez pentru că vorbea neîntrerupt.
De asemenea, căutam pe cât posibil să-l ajut pentru că era foarte exploatat
la muncă, Tomiță îl punea să facă tot ce era mai greu fără nici un pic de
milă.
Ceea ce nu îmi plăcea la Tomiță era faptul că el era foarte devotat
patronului, îi spunea tot ceea ce muncitorii comentau despre patron cu
nemulțumire.
Iar oamenii care în echipa lui nu dădeau randament imediat raporta totul
la birou și erau dați afară. Dar eu căutam să mă leg de partea luminoasă
din ființa lui și discutam mult cu Tomiță în pauze.
Îmi plăcea iscusința lui în muncă și modul cum se făcea respectat de
muncitori ce îi spuneau nea Tomiță.
El locuia într-o garsonieră confort unu ce era proprietatea sa personală,
nu fusese căsătorit niciodată, avusese doar câteva relații de concubinaj și
pe atunci trăia de mai mult timp tot așa cu o femeie.
Îmi aduc aminte că odată într-o zi de vară, după ce muncisem mai
multe ore stăteam cu Tomiță de vorbă la umbra unui pom, iar el îmi
spunea:
- Știi ce nu îmi place mie că sunt băieți tineri aici ce muncesc bine chiar
foarte bine, însă pierd nopțile pe la discoteci, ba mai mult se îmbată și nu
se alimentează cum trebuie pentru că își cheltuiesc salariul repede.
Apoi vin la muncă și nu îmi dau randamentul pe care eu îl doresc.
Uite, de pildă Marius ce vine din nordul țării tocmai aici la Tulcea să
muncească, eu l-am învățat să lucreze așa cum v-am învățat pe voi toți ce
ați trecut prin echipa mea.
Ba mai mult pe el l-am învățat să tragă și la greblă și pentru acest lucru
primește și ceva bani în plus față de voi.
164
Dar mie nu îmi place cum își trăiește viața, ia banii și dispare, și
într-un sfârșit de săptămână cheltuie tot salariul cu femeile și pe băutură
în anturajul lui.
Și mie îmi place să mă distrez însă nu așa, totul trebuie făcut cu chibzuință
în viață, altfel cu ce te alegi?
Gândește-te la el, se apropie de treizeci de ani nu are casă, nu are bani
strânși, umblă brambura prin viață, și este băiat bun cu calități, însă uneori
îl văd cum vine la serviciu prostit de foame și îmi face greșeli pe care eu
trebuie să le repar în urma lui.
Și tac pentru că știu că e bun și dacă ar mânca așa... ca la mama acasă, el
ar da un bun randament.
Însă așa cum îl văd îmi creează o stare de nervi, să văd un muncitor așa
de bun ca el împotmolit mereu în aceleași circumstanțe din care nu iese
niciodată.
În timp ce noi discutam, la distanță ieșind dintr-un chioșc de băuturi
răcoritoare, venea Marius mergând agale pentru că era o zi de luni, iar
duminică noaptea avusese un chef teribil ce se prelungise până în zori
într-un anturaj rău famat.
Marius avea un obicei destul de rău, de câte ori lua salariul își lua haine
noi, apoi cum banii se dădeau mai mereu vinerea pleca sâmbătă și
duminică cu hainele noi la chefuri, iar luni venea îmbrăcat cu aceleași
haine noi la lucru, muncea cu ele mai multe zile până se deteriorau.
Și venea ziua celuilalt salariu și atunci istoria se repeta, el își cumpăra alte
haine noi cu care avea apoi să vină la lucru, nu înțelegeam de ce nu își lua
niște salopete pentru lucru.
Tomiță privindu-l pe Marius, nu mai putu să se stăpânească și strigă la el:
- Haide măi pierde vară mai repede că avem treabă, ce crezi că toată ziua
ai să-mi stai prin baruri și chioșcuri să te dregi tu după cheful de aseară.”
Marius de la depărtare îi răspunse cu glas stins:
- Ce vrei nea Tomiță lasă-mă în pace.
Apoi Tomiță se întoarse spre mine și îmi spuse:
- L-am numit așa în urma a ceea ce noi am discutat, am vrut ca tu să mă
înțelegi și mai bine.”
165
Tomiță se depărtă de mine, și eu l-am privit preț de câteva clipe pe

Marius cum venea agale spre punctul de lucru.
Cu părul șaten, mare, ars de soare, de fapt pielea de pe față și antebrațele
sale era foarte bronzată, iar fața lui brăzdată încă de pe atunci de ușoare
cute, și ochii săi căprui ce exprimau setea și dorul de a vagabonda și chefui
îmi dădeau impresia că aveam în fața mea un om cu mari calități, însă era
unul fără căpătâi, ce alerga prin viață fără o destinație precisă.
Și în ciuda calităților pe care el la avea era un autentic pierde vară așa cum
Tomiță îl numise.
Creionarea portretului lui Marius mi-a adus aminte de o categorie de
oameni pe care i-am întâlnit în viață prin Istanbul, Madrid, Valencia,
Berlin, oameni cu mari calități însă umblând prin viață fără nici un
căpătâi.
Pe unii i-am cunoscut de aproape am discutat cu ei, am observat chiar că
aveau un suflet generos, puteau face chiar și unele fapte nobile în slujba
altor oameni.
Însă atunci când te așteptai mai puțin, deodată se pierdeau în marile
orașe pentru a cheltui tot ce agonisiseră într-o lună de muncă, uneori
muncind din greu ca niște vite de povară.
Iar după un timp plecau mai departe călătorind din loc în loc căutând ceva
ce nici ei nu erau în stare să definească că ar fi căutat.
Analizându-i pe acești oameni, am înțeles că dorul de a vagabonda, și
setea de a chefui fără măsură îi distrugea.
De fapt sunt vieți de oameni prețioase ce se irosesc în zadar, purtate de
curenții puternici ai vieții, ce îi mână tot mai departe de țărmurile de unde
ei ar putea începe să aibă un rost în viață.
Oare ce minune ar putea opri și întoarce din cursul ei, navigarea pe apele
repezi ale vieții a acestor oameni?
166
167
Portretul unui soldat

Au trecut treizeci de ani de când am fost soldat.
Mi-a rămas întipărită în memorie acea perioadă din viața mea de care îmi
amintesc cu oroare.
Am început perioada de instrucție în București într-o unitate din Șoseaua
Olteniței.
Cel mai mult se putea observa duritatea sistemului atunci când începea cu
proaspeții veniți, ce din civilii de ieri trebuia să formeze soldați.
Nu știu cum era în alte unități, dar la unitatea unde eu am făcut perioada
și depus jurământul militar se făcea armată după carte așa cum se spune
în popor.
Cadrele militare aveau o duritate înnăscută probabil că o purtau în
sânge, iar în cadrul unității cu noi soldații aveau prilejul de a se desfășura
așa cum voiau.
În viața civilă nu se puteau manifesta cu toată cruzimea dându-și la o parte
masca lor de oameni civilizați.
Nu afirm că toate cadrele militare erau așa, însă ceea ce dezvolta partea
rea din om era însăși sistemul în esența lui care era corupt și dur peste
limitele la care ar fi trebuit să se oprească.
Ideea de puritate morală sau noblețe de caracter era străină acelui sistem
care avea menirea să formeze soldați.
Dar nu despre sistemul în sine vreau să vorbesc deoarece astăzi
lucrurile sau schimbat, mă refer la faptul că serviciul militar nu mai este
obligatoriu.
Vreau să scriu despre o viață ce s-a frânt în cadrul sistemului.
Am fost foarte tulburat atunci și chiar și acum când scriu retrăiesc acele
sentimente în legătură cu frângerea acelei vieți atât de energică plină de
tinerețe și frumusețe.
Dar să încep să aștern acea întâmplare reală în ordinea ei cronologică.
După o perioadă la regiment în București unde am făcut instrucție într-un
mod dur la artilerie, obuziere, am fost mutat la o unitate din afara
Bucureștiului pe lângă Clinceni-Bragadiru.
168
Dar trecând peste toate detaliile aș dori să descriu momentul cum l-am
cunoscut pe soldatul Emanuel Enaru.
Era iarnă, frig, câmpul care înconjura unitatea de jur împrejur era alb, îmi
făcea o deosebită plăcere să privesc la orizont câmpul acoperit de zăpadă.
Eram istovit, stresat, nu găsesc cuvântul potrivit pentru a exprima starea
mea interioară.
Un caporal de prin București făcea instrucție cu mine.
După amiază la plecarea cadrelor mă întâlnise pe sectoare și mă alerga,
striga la mine, gesticula, la un moment dat îmi puse mâna în gât strigând:
- Bă gloabă mare, îți arăt eu ție armată, te învăț eu pe tine ce înseamnă
armata.
Asta îmi mai trebuia nu era destul cu ce aveam pe cap.
Trânti apoi câteva înjurături, era un tânăr slab cu o față urâtă având o
privire crudă.
Însă în momentul cel mai critic se auzi o voce:
- Corbea dacă soldatul ăsta îți dă una, te-a terminat,
după care începu să râdă.
Caporalul se înfurie și mai tare dar totuși mă lăsă în pace.
Am întors capul și pentru prima oară l-am văzut pe soldatul Emanuel
Enaru, era santinelă la postul numărul unu la poarta unității.
Era de înălțime mijlocie însă ceea ce impresiona la el era fața și în special
ochii albaștrii, o nuanță de albastru deschis, de o culoare ce uneori o
surprinzi pe cer, fruntea înaltă, fața frumos construită reflecta un spirit de
altruism, ca un tablou al oamenilor de treabă.
Bineînțeles că toată această descriere nu se bazează doar pe prima
impresie ci îl descriu așa cum l-am cunoscut și analizat mai târziu.
Nu doresc să se înțeleagă că serviciul militar nu își lăsa-se urme negative
asupra acestui tânăr, dar ceea ce impresiona la el era partea luminoasă a
ființei lui.
Viața sa printre noi era asemenea razelor de soare într-o dimineață de
iarnă încălzind puțin și înviorând atmosfera.
169
Cât de minunate sunt viețile unor oameni cu care te-ai întâlnit în viață
și te-au influențat în bine, odată cu scurgerea vremii îți rămân despre ei
niște amintiri plăcute.
Au trecut zile, săptămâni, luni, am început oarecum să mă adaptez și
integrez, într-o oarecare normalitate în cadrul vieții de soldat, deși
niciodată trebuie să recunosc nu m-am putut integra pe deplin.
Dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu am putut trece totul cu bine.
Îmi aduc aminte de o seară de iarnă când eram în dormitor și s-a adus
vestea de la corpul de gardă (pe atunci nu făceam gardă mai târziu am
făcut cam șase luni de gardă permanentă) că soldatul Emanuel Enaru a
fost împușcat în cap, și că este în comă la spitalul militar din București.
Am rămas consternați cu toții.
Iată cum se întâmplase incidentul.
După toată procedura care trebuia efectuată înainte de a intra în gardă, mă
refer la primirea armelor, a munițiilor, un soldat pe nume Andrei în corpul
de gardă a luat arma și a început să se joace, să creeze un fel de simulacru
cu scene din filme îndreptând arma spre soldatul Enaru, punând vergeaua
armei pe țeavă scoțând și băgând gloanțe pe țeavă, până când din greșeală
a apăsat pe trăgaci și Emanuel s-a prăbușit într-o baltă de sânge.
A mai trăit în jur de o săptămână apoi a murit.
Ceea ce a fost și mai tragic este faptul că o lună înainte de moartea sa,
cineva din familie a fost la unitate și l-a rugat pe comandant să-l lase într-
o permisie, însă comandantul unității a refuzat spunând poate mai târziu.
Apoi și mai tragic a fost faptul că în momentul morții sale mai avea
doar o lună până la liberare și nu fusese niciodată acasă.
Acel incident mi-a produs multă durere, ceva în mine se frânsese, pentru
că Emanuel era mort.
Nu puteam să-mi imaginez schimbul gărzii pe care îl vedeam uneori prin
unitate când eram la instrucție sau la diferite munci fără acel tânăr frumos
cu acei ochi albaștri din care reflectau sentimente umane autentice.
Acest incident s-a întâmplat în mare parte și datorită faptului că
caporalul de schimb, sau sergentul de serviciu erau soldați gradați din
același leat cu soldații care făceau gardă.
170
Și când nu mai erau alte cadre prin preajmă, practic nu mai aveau nici
o autoritate asupra soldaților.
În alte unități am văzut că erau sergenți angajați și asta făcea diferența în
corpul de gardă.
Sosi și ziua liberării pentru leatul lui Andrei, dar el a rămas închis în
arestul corpului de gardă la o unitate alăturată.
Îl vedeam uneori când îl duceau la proces sau prin curtea unității mereu
acompaniat de un soldat înarmat.
O schimbare se produsese în el nu mai era acel tânăr voios, pus pe glume,
ci devenise foarte serios.
Îmi dădea impresia că se maturizase brusc, începea să înțeleagă ceea ce
făcuse și anume că dintr-o joacă irațională distrusese doua vieți cea a lui
Emanuel și a sa.
Timpul trecea, făceam gardă permanentă și priveam acel peisaj ce îl
vedeam împrejurul unității.
Era câmp, iar la distanță de câțiva kilometri se vedeau sate.
Erau câmpuri de grâu, de porumb, apoi cerul albastru, plopii înalți din
incinta unității totul îmi strecura în suflet un sentiment al frumuseții vieții
de la țară.
Se apropia liberarea, am observat în rândul soldaților în acele clipe o
nerăbdare, iar în unii o predispoziție spre visare, spre ceea ce vom face în
viața civilă, și cu câtă naivitate mai visam și eu pe atunci, rămâneam ore
în șir în postul unde eram santinelă cu privirea ațintită în zare făurindu-
mi vise de cum va fi viața mea în libertate.
Dar să revin la cele două vieți distruse, cu siguranță că și ei au avut
vise și dintr-o dată au fost năruite.
Mă gândesc la Emanuel, oare ce a fost la el acasă în satul lui când vestea
morții lui a ajuns acolo?
Avea și el o mamă cel iubea, de asemenea o logodnică cel aștepta, alături
de care își făurise atâtea vise.
Oare nu s-ar fi putut evita distrugerea acelor două vieți?
Cred că Andrei de nenumărate ori a reconstruit acea scenă sinistră
spunându-și:
171
„Totul putea fi evitat dacă eu ... ”

Am observat că viața conține întâmplări de un dramatism ce întrece tot
ce ni se prezintă prin intermediul ficțiunii în literatură și film.
Oare astăzi când mor mulți tineri și oameni nevinovați în războaie ce nu
au nici o justificare, cine ne va conduce prin prisma civilizației și a
diplomației pe un drum al păcii?
172
173
Un sfat plin de înțelepciune

Este uimitor modul cum Dumnezeu prin intermediul providenței Sale
încearcă să conducă viețile noastre spre împlinirea planurilor Sale cu
fiecare dintre noi.
Pot spune din proprie experiență că am simțit cum de multe ori căile
providenței s-au deschis înaintea mea, atunci când am ascultat și am pășit
pe aceste căi am avut parte de mari reușite.
Însă când am considerat că planurile mele sunt mai bune și am ales
căile dorite de mine întotdeauna rezultatul a fost un eșec, iar pe deasupra
a trebuit să mai suport și consecințele propriilor alegeri neînțelepte.
Mijloacele prin care Dumnezeu ni se adresează sunt:
fie pe linia gândurilor,
fie prin ceea ce citim, de multe ori un verset sau un citat dintr-o carte ai
impresia că într-un mod cu totul deosebit îți adresează un sfat pentru o
problemă cu care chiar atunci te confrunți, de asemenea prin intermediul
rugăciunii sau prin oamenii ce Dumnezeu îi poate inspira pentru a ne
vorbi.
Important este să acceptăm lecțiile pline de înțelepciune care prin
intermediul providenței divine ni se oferă.
Dar ca să mă fac și mai bine înțeles asupra a ceea ce vreau să transmit prin
intermediul acestor rânduri am să povestesc o întâmplare reală din viața
mea.
Eram în primele zile de armată, plin de stres, nu puteam accepta acea
viață dură de soldat, eram în căutarea unei soluții ca să știu ce atitudine să
adopt pentru a putea să super acel an de armată ce îmi stătea în față.
Într-o seară de toamnă, înainte de masa de seară, după o zi grea în care
jumătate de zi făcusem instrucție la artilerie, apoi muncă la săpat tranșee
pentru obuzier.
Mă simțeam epuizat fizic și psihic, am intrat în dormitor și m-am așezat
pe pat.
Acolo erau mai mulți soldați strânși ce așteptau masa de seară.
174
Atenția mea a fost atrasă de un soldat pe nume Tamaș ce era ungur,

stătea în picioare și se uita pe o hartă ce era atârnată pe perete, probabil
căuta prin județul Covasna satul lui.
Era un tânăr înalt, puternic, cu spatele lat ce avea o forță ieșită din comun
pentru vârsta lui, avea mustață, fața sa era plăcută, plină de vigoarea
tinereții, cu niște ochi verzi mari, expresivi, în care se oglindea iscusință
și noblețe de caracter.
Deodată o brichetă se izbi în hartă la câțiva centimetri de capul lui
Tamaș, apoi se auzi o voce poruncitoare:
- Culcat, târâș, i-a bricheta cu gura și adu-o la mine.
Am întors capul și am văzut un fruntaș înalt cu aere de veteran ce
striga, gesticula ca un adevărat fanfaron ce era.
Iar ceea ce m-a uimit și mai mult a fost faptul că Tamaș a executat în
tocmai acel ordin, eu nu aș fi făcut și probabil că dacă mi l-ar fi adresat
mie cine știe ce s-ar fi întâmplat.
Cred că și acel fruntaș a rămas uimit de faptul că acel tânăr puternic a
executat acel ordin încât i-a zis:
- Bine acum stai liniștit fă ce vrei tu nimeni nu îți va mai face nimic.
Chiar în acea seară în curtea unității m-am apropiat de Tamaș și i-am
spus:
- Cum de ai acceptat să faci așa ceva?
M-a privit liniștit, am rămas uimit că el care fusese umilit era calm,
plin de încredere, a zâmbit ușor și mi-a zis gesticulând din mâini:
- Asta e nimica toată a trecut, lasă-l să se bucure puțin.
A doua zi după amiază eram pe sectoare cu el și l-am întrebat din nou
iar el mi-a răspuns:
- Hai să-ți spun de ce am acționat așa, înainte de a pleca de acasă spre
București la unitate, la noi acasă am făcut o petrecere cu prietenii mei,
unii au făcut armata alții nu, însă mai toți mi-au dat fel și fel de sfaturi
despre modul cum trebuie să mă port în armată.
Însă în dimineața când trebuia să plec mama m-a chemat deoparte și mi-
a zis:
175
- Tamaș ai grijă ce faci vei merge ca soldat la București unde vei întâlni
tot felul de șmecheri în mod special soldații de ciclul doi, supune-te nu îți
pune mintea cu ei, căci dacă îl vei lovi pe unul ai să-l omori sau ai să-l
nenorocești, vei merge în batalion și viața ta va fi ratată, nu vei mai putea
veni curând acasă, nu vei mai vedea munții, pădurile și caii noștri de acasă
care îți plac, iar fata de care ești îndrăgostit va fi a altuia.
Așa că rabdă, trece un an vii acasă și s-a terminat.
Eu nu pot decide pentru tine acolo în armată, ascultă-mă și te vei întoarce
liniștit acasă.
Știi când veneam cu trenul spre București am analizat toate sfaturile
pe care le-am primit de la prietenii mei despre modul cum trebuie să mă
comport în armată, însă nici unul nu se asemăna cu cel primit de la mama,
mi s-a părut plin de înțelepciune și de aceea am decis să-l urmez.
Acum înțelegi de ce mă comport așa, pentru că mi-e dor de libertate, de
viața mea de acasă, de acea fată ce mă așteaptă.
Dintr-o dată în mintea mea ca un fulger, s-a făcut lumină și am înțeles
ce aveam de făcut, dar ca să pun în practică îmi venea greu, nu puteam
așa de ușor ca Tamaș mi-a trebuit un proces întreg de durată mai lungă.
De fapt acesta a fost doar unul din sfaturile pe care Dumnezeu încerca
să mi le transmită în acea perioadă.
Odată eram tot cu Tamaș și cu încă un soldat pe sectoare, iar Tamaș
începu să cânte cu o voce sonoră, bărbătească, fața sa radia de bucurie și
entuziasm în timp ce cânta în limba maghiară.
L-am întrebat ce semnificație aveau acele cuvinte, iar el mi-a spus că în
cadrul ceremoniilor religioase din biserica catolică uneori se cânta acel
imn, iar că mesajul cel transmitea era despre faptul că războiul trebuie luat
dintre oameni pe aripile unui porumbel alb ce se înalță spre cerul senin iar
pacea trebuie să domnească între oameni.
De atunci am urmărit comportamentul lui Tamaș, mereu avea aceeași
atitudine, și nu am mai văzut să fie umilit ca în acea seară.
Însă din modul cum se comporta îmi dădea impresia că era superior
celorlalți prin priceperea pe care o avea în lucrurile practice, prin
demnitatea lui, prin forța ce o avea pentru muncă.
176
Am observat că începuse să se miște ca peștele în apă în armată, de

asemenea unele cadre militare și chiar soldați de ciclul doi chiar
începuseră să-l îndrăgească, însă el îmi dădea impresia că se socotea ca în
trecere prin acea comedie cu nume armată căruia el nu-i pricepuse rostul
pe lume.
Într-o ocazie mi-a spus surâzând:
- Aș lua niște somnifere să dorm un an apoi să mă scol să-mi fac bocancii
și să mă duc acasă.
Eu nu sunt teolog de aceea nu pot să dau o definiție teologică a ceea
ce înseamnă providența divină, însă sunt un om ce s-a decis să umble cu
Dumnezeu, și pot scrie din experiența mea personală ceea ce eu am
experimentat, cred că providența divină este mâna invizibilă a Lui
Dumnezeu ce ne conduce viața atunci când conlucrăm cu El.
Uneori când îmi analizez trecutul văd ca un fir roșu lucrarea
providenței în viața mea.
Metodele Lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii uneori se schimbă, însă
scopurile Sale rămân mereu aceleași de a lucra pentru binele nostru, de
aceea este bine ca atunci când în viață ajungem la o răscruce de drumuri
și nu mai știm încotro să apucăm, să căutăm călăuzirea și iluminarea
divină.
Citind cărți de istorie am înțeles că uneori Dumnezeu a condus națiuni
și imperii, pe un anumit drum, a așezat anumite evenimente în așa fel ca
totul să servească împlinirii planurilor Sale pline de înțelepciune.
„Eu - zice Domnul - te voi învăța,

și-ți voi arăta calea
pe care trebuie s-o urmezi,
te voi sfătui
și voi avea privirea îndreptată asupra ta.”
„Încrede-te în Domnul din toată inima ta,

și nu te bizui pe înțelepciunea ta!
177
Recunoaște-L în toate căile tale

și El îți va netezi cărările.
Nu te socoti singur înțelept;
teme-te de Domnul
și abate-te de larău !”
„De altă parte,

știm că toate lucrurile
lucrează împreună spre binele
celor ce iubesc pe Dumnezeu
și anume, spre binele celor
ce sunt chemați după planul Său.”
(Psalmul 32:8; Proverbe 3:5-7; Romani 8:28)
178
179
O moarte tragică
Știrea a fost difuzata pe marile canale de televiziune din Spania și a
șocat prin duritatea ei, era vorba despre faptul că un tânăr polonez de
douăzeci și patru de ani a murit într-un azil, era subnutrit cântarea doar
treizeci de kilograme.
Un alt polonez probabil un prieten de al său cu ajutorul unui telefon
mobil a filmat ultimele momente din viața acelui tânăr.
Se vedea în acel video interiorul azilului, niște oameni ce stăteau la coadă
pentru a primi micul dejun iar, pe un fel de canapea tânărul polonez
culcat, un paznic îl învelea cu o haină.
Imaginea video lui nu era de cea mai bună calitate, după ce știrea a fost
dată s-a spus că polonezul care a filmat a fost dat afară de la azil.
Mai dramatic a fost faptul că tânărul subnutrit fusese internat în spital
unde nu l-au ținut decât o noapte, iar a doua zi i-au făcut biletul de ieșire
din spital în ciuda faptului că era foarte grav.
Purtătorul de cuvânt din partea azilului a spus că au încercat să-i dea
de mâncare normal dar nu mai putea mânca, au încercat apoi cu lapte cu
biscuiți însă starea lui era foarte gravă, mi-am pus întrebarea:
„Oare această moarte nu putea fi evitată?”
Moartea lui mi-a adus aminte de o istorie reală petrecută cu ani în
urmă.
Doi alpiniști urcau pe un versant de gheață, unul urca înainte iar celălalt
venea din urmă, erau legați cu o funie unul de altul, iar la un moment dat
cel din urmă a început să alunece trăgându-l și pe cel de sus după el, a
alunecat pana ce a rămas deasupra unei prăpastii ținându-se doar de funia
cu care era legat de tovarășul său, care reușise între timp să se prindă de
stâncă și să se așeze într-o poziție în care putea să-și susțină colegul.
Cineva care a văzut totul a anunțat echipele de salvare care fiind în
apropiere veneau cu repeziciune, însă în momentul când erau aproape au
văzut cu stupoare că cel de-al doilea alpinist s-a prăbușit în prăpastie.
Au coborât pe acel versant de gheață și l-au salvat pe primul alpinist.
180
Însă când au cercetat funia de care fusese legat tovarășul său au

constatat că fusese tăiată cu cuțitul și nicidecum nu se rupsese.
Atunci au tras concluzia că primul alpinist de frică a tăiat funia de care
era legat celălalt, deși putea să mai reziste s-a temut să nu se prăbușească
amândoi.
Pe străzile vieții sunt oameni ce sunt legați de noi cu funia subțire a
speranței, să nu tăiem aceasta funie ca acel alpinist pe motivul că ceea ce
contează în viață este doar persoana noastră și cei dragi ai noștri.
Este adevărat că în lumea în care trăim avem nevoie de înțelepciune și
discernământ pentru că fiecare caz este diferit, uneori se poate face ceva
alteori nu, însă contează foarte mult atitudinea cu care ne apropiem de cei
în nevoi.
Cred că în cazul de față se putea face mult mai mult decât s-a făcut.
La ce folosesc aceste spitale din Valencia dotate cu absolut tot ce știința
medicală are la ora actuală și bineînțeles personal calificat, dacă atunci
când trebuie să-și dovedească utilitatea în salvarea unei vieți nu o fac?
De fapt care este valoarea unui om este jertfa de la Golgota, sângele
Lui Hristos, și atunci înțeleg că eu valorez în ochii Lui Dumnezeu ca și
tânărul polonez, iar cei ce i-au făcut ieșirea din spital în acea stare gravă
valorează la fel.
Atunci de ce să ne purtăm cu atâta neomenie unul față de celălalt?
Cred că viața acestui tânăr înainte de a sfârși așa cum a sfârșit a fost legată
cu funia speranței de alți oameni, ce au tăiat această funie desprinzându-
se de el.
Poate că și tânărul polonez și-a avut și el partea lui de vină și
consecințele unor acțiuni greșite nu au întârziat să apară, însă marea lecție
pentru noi toți este să nu ne grăbim să tăiem funia speranței de care sunt
legate alte vieți de noi, pentru că cine știe cum poate fi salvat un om de
moarte fizică sau spirituală.
181
182
Portrete de emigranți
Într-o seară rece de Noiembrie în Berlin mă întorceam cu metroul
acasă.
Deși nu știu dacă o locuință închiriată în străinătate, în care un emigrant
locuiește, poate înlocui acel loc numit acasă din România.
Însă trebuie acceptat și un astfel de loc ca un provizoriu acasă unde îți poți
regăsi liniștea, odihna, de asemenea refacerea puterilor pentru a înfrunta
vicisitudinile vieții din străinătate, și mai ales provocările noilor zile ce îți
stau în față.
Berlin este un oraș frumos, ce se întinde pe o suprafață mare cu multe
spații verzi ce acum sunt îmbrăcate în veșmântul toamnei, cu o altă ocazie
voi încerca să descriu puțin acest oraș.
Uneori este nevoie să călătoresc pe distanțe mari cu metroul sau
autobuzul.
În tot timpul călătoriilor lungi, îmi face plăcere să analizez fețele
oamenilor din metrou, mai ales că în Berlin poți întâlni oameni ce vin din
țări și culturi diferite.
De câte ori sunt prin părțile supraaglomerate ale Berlinului, am un
sentiment ciudat și anume, am senzația că m-aș afla în preajma Turnului
Babel, cred că numai acolo se putea vedea o așa de mare varietate de
persoane.
Îmi face plăcere să mă uit la oameni să-i studiez, îi văd pe unii obosiți
în haine de muncă ce se întorc spre casele lor.
De asemenea sunt foarte mulți studenți a căror înfățișare îți transmit
mesajul că ei se află în dimineața vieții și vor să reușească în marea
alergare a vieții, apoi vezi oameni curați, îngrijiți, pe care privindu-i îți
dai seama că toată viața lor au trăit echilibrat, îmbătrânind frumos.
Există unii cu unele fizionomii pe care le întâlnești prin anumite
cartiere ale Berlinului care înspăimântă prin degenerarea morală la care
au ajuns și care se vede imprimată pe fețele lor.
La una din stațiile la care metroul s-a oprit a urcat un tânăr rus.
183
Înalt, cred că avea până în treizeci de ani, cu părul mare, blond legat la
spate într-o coadă de asemenea avea o barbă mare blondă, impresionau
ochii săi albaștrii ce reflectau noblețe, iar fața sa avea o expresie frumoasă,
inteligentă, întreaga sa înfățișare îmi amintea de preoții sau călugării tineri
ce-i văzusem cu ani în urmă prin mănăstirile din România.
Avea o atitudine plină de demnitate, părea un tânăr cu o puternică
personalitate.
Era îmbrăcat cu o haină de velură maro, niște blugi și încălțat cu niște
ghete de piele maro, hainele îi erau curate de asemenea era îngrijit,
păstrându-și o bună igienă.
După ce făcu o reverență acompaniind-se de chitară începu să cânte cu
o voce sonoră, melodioasă, puternică, am rămas surprins de talentul său
muzical.
De asemenea am observat că oamenii din metrou erau surprinși de vocea
acelui tânăr.
Îmi amintea de muzica gregoriană iar fața sa era serioasă, concentrată în
timp ce cânta, ochii săi îi străluceau de plăcerea ce el o simțea atunci când
cânta, termină în câteva minute apoi făcu o reverență și porni să strângă
bani de la cei ce voiau să-i dea câte ceva, i-am oferit și eu un euro ca de
la un emigrant la un emigrant.
Mi-a mulțumit înclinându-și puțin statura sa înaltă și m-a privit cu acei
ochi albaștrii senini ce dădeau chipului său tinerețe și frumusețe
bărbătească.
Cred că portretul său ar fi trezit dorința unui pictor de al picta și mai
ales cred că ar fi fost impresionant de surprins acel moment în timp ce el
cânta, expresia feței sale din acel moment merita efortul de a fi pictată pe
pânză, cred că o astfel de pictură ar fi încântat iubitorii de frumos și artă.
Iată mi-am zis, un rus autentic, și deși nu am înțeles cuvintele din
cântecul său pentru că a cântat în rusește, m-a impresionat talentul său.
Însă pe de altă parte cum e posibil ca un asemenea talent să se piardă
îngropat într-un metrou din Berlin.
De ce nu a ajuns departe în lumea muzicii?
184
Ce caută aici printre muzicanții ambulanți ce cântă la diferite

instrumente muzicale prin diferite locuri ale orașului.
Întâlnirea cu tânărul rus mi-a adus aminte de Spania și de faptul că și acolo
am întâlnit pe străzile vieții tineri ce trăiau o viață obișnuită, însă unii
posedau anumite calități deosebite.
Cu ani în urmă, în Valencia, în apartamentul în care locuiam pe atunci
i-am închiriat o camera unui tânăr din Ecuador pe nume Luis, cred că în
alte circumstanțe tânărul acesta ar fi putut să fie un al doilea Cantinflas.
Era scund, ca majoritatea ecuadorienilor, fața lui însă mi-a rămas
adânc întipărită în minte, avea ochii negrii cu un aer de inocență, expresia
feței lui era un amestec între trăsăturile indienilor văzuți prin
documentarele despre jungla amazoniană și un fel de bufonerie autentică,
avea o înclinație înnăscută, un talent natural de comediant de clasă, însă
brut neșlefuit de școlile superioare ci doar de școala vieții cea
interminabilă.
De câte ori acasă eram triști eu și soția mea, el cu farmecul său
inegalabil ne făcea să râdem modul său de a fi, a vorbi, de a se comporta
stârnea hohote de râs.
Cât timp a stat cu noi a fost pentru noi o oază de relaxare.
Tânărul acesta în alte circumstanțe ar fi ajuns un mare actor de comedie,
eu personal am mai văzut talente în acest domeniu dar pot să spun ca în
afară de Cantinflas nu am văzut un bufon atât de natural.
Creionarea portretului acestui tânăr mi-a adus aminte de Nicolae un
prieten despre care am mai scris și de o discuție avută cu el în timp ce
priveam un meci de fotbal din divizia C.
Atât mie cât și lui Nicolae ne-a atras atenția un jucător ce avea în jur
de douăzeci și șase de ani cred că era din America de Sud, pe fața acelui
tânăr în timp ce juca fotbal se vedea o expresie de hotărâre amestecată cu
iscusință și plăcere, era ca peștele în apă, îl încânta ceea ce făcea.
Scund de statură însă foarte elastic și viguros, practic când lua mingea
ori dădea o pasă bună, ori dribla doi, trei, din jucătorii adverși, însă ce
uimea era naturalitatea cu care o făcea, pur și simplu el și mingea erau
una, se contopeau.
185
Nicolae îl privea cu plăcere, la un moment dat îmi spuse:

„Bun jucător, foarte bun, ar putea juca și în Divizia B dar cred că ar face
față și în prima divizie, iar el își pierde timpul jucând pe maidanele astea,
ar putea câștiga bani, ar încânta cu fotbalul lui atâția oameni.
În orice domeniu din viață întâlnești oameni care ar fi putut sta alături de
cei mai mari în domeniul respectiv, însă din cauza circumstanțelor sau a
alegerilor neînțelepte cei din categoria acestui jucător nu ajung sus, acolo
unde ar trebui să fie, întâlnești astfel de situații în viață ce te nedumeresc.“
Nicolae mă privi puțin, apoi urmări terminarea unei faze de același
jucător după care îmi spuse:
„Așa este viața, însă eu m-am mâhnit întotdeauna când am întâlnit situații
din astea, și pe cât mi-a stat în putere am căutat să ajut , să promovez astfel
de oameni, bineînțeles în sfera mea și în limita posibilităților mele, nu pot
să trec nepăsător pe lângă astfel de oameni.“
Dincolo de orice altă argumentație este trist faptul că aceste talente
minunate se pierd, sunt înăbușite în valurile vieții, fără posibilitatea ca
astfel de tineri să iasă la un liman, să se dezvolte conform talentelor pe
care le au aducând bucurie în viețile altor oameni.
Pe de altă parte sunt și cazuri când în diferite domenii unii sau ridicat
de jos de tot și au strălucit prin talentele lor. Unii poartă ei însăși vina
pentru faptul că având un anumit talent nu s-au dezvoltat, nu au muncit
pentru a face ceva în viață, au preferat mediocritatea ce în final i-a
înăbușit, sau poate au crezut că vor reuși doar pe baza talentului și fără
efort stăruitor, temeinic, în vederea pregătirii ce este cred eu, o greșeală
care costă.
Însă cel mai dureros este că unii tineri cu anumite capacități
extraordinare în loc să li se ofere o mână de ajutor pentru a fi promovați,
au fost priviți cu indiferență de cei care îi puteau ajuta, sau mai rău uneori
încurcați, opriți în mod voit de a nu ajunge în locul ce li s-ar fi cuvenit în
societate.
Personal cred în existența providenței divine ce este la cârma tuturor
lucrurilor din lumea aceasta, și poate ridica și înălța ființa umană din cele
mai de jos abisuri.
186
Dar există o condiție și anume, conlucrarea cu Divinitatea, mai precis

acceptarea unui stil de viață pe care Infinita Înțelepciune l-a trasat, însă
unii refuză categoric această conlucrare și atunci dezastrul este inevitabil,
însă acolo unde divinul și umanul se împletesc rezultatele sunt uriașe.
187
188
Amintiri triste
Într-o frumoasă noapte de vară, la o oră destul de târzie, mă întorceam
spre casă admirând bolta înstelată și meditând la anumite idei ce le
descoperisem din cărți.
Străzile pe care înaintam în noapte erau pustii, și casele cufundate în
noapte îmi dădeau impresia că totul în jurul meu se afla într-un repaus
odihnitor.
La cei douăzeci de ani pe care îi aveam pe atunci, mă bucura faptul că
puteam așa singur mergând în noapte să meditez la unele lucruri minunate
descoperite în urma lecturilor mele.
Totul în jurul meu era cufundat în liniștea nopții de vară, încât nu auzeam
decât zgomotul pașilor mei pe caldarâm.
Ce minunate momente am trăit în anii tinereții, și când spun asta mă refer
în primul rând la timpul pe care îl dedicam cititului și la momentele de
meditație ce au urmat în urma acelor ore petrecute aplecat asupra cărților.
Cum mergeam adâncit în propriile mele gânduri, nu mi-am dat seama
de apropierea unui bărbat ce avea în jur de treizeci și cinci de ani, până ce
el a început să vorbească deodată tare, străpungând liniștea nopții.
Am ridicat ochii și l-am privit pe acel om ce era îmbrăcat destul de
curat, cu părul negru pieptănat peste cap, cu ochii căprui și întreaga
expresie a feței destul de simpatică.
Însă era ceva straniu în discursul său ce era interminabil, părea ca
format din mai multe discursuri, iar frazele care le rostea una după alta nu
aveau nici o legătură una cu cealaltă.
Tot ce el spunea era foarte incoerent încât mă uimea, vorbea continuu
cu o voce puternică.
I-am privit ochii săi cu mai mare atenție, și am văzut în ei o lucire stranie
ce trăda pierderea sănătății mintale.
Preț de câteva minute l-am ascultat pe acel om după care am încercat
să-i vorbesc, dar nu era chip să mă asculte pentru că vorbea continuu și
incoerent.
189
Apoi la fel de brusc cum apăruse, a plecat din fața mea și a pornit în
noapte continuându-și șirul său de vorbe fără nici o legătură între ele.
Acea întâlnire din noapte, m-a umplut de tristețe risipindu-mi starea mea
de liniște interioară.
Am intrat în casă și mi-am făcut un ceai, iar în timp ce îmi beam ceaiul
nu puteam uita acea apariție din noapte.
Mă întrista faptul că un bărbat tânăr, ajunsese în acel hal de nebunie.
Îmi aduc aminte că timp de mai multe zile m-a urmărit în minte imaginea
jalnică a acelui bărbat perorând în noapte cuvinte fără nici un rost. În toată
acea imagine înțelegeam că era atât de multă durere și neputință
omenească.
La ceva timp după acea întâmplare, eram într-o dimineață de vară în
fața spitalului de psihiatrie așteptând pe cineva.
Clădirea veche a spitalului îmi părea sinistră poate și datorită faptului că
știam ce se petrece dincolo de acele ziduri.
În curtea spitalului se aflau mai mulți pomi și câteva bănci, iar gardul ce
înconjura spitalul era din bare metalice ce erau ascuțite la vârf ca niște
sulițe, tot acel gard era vopsit în verde și foarte înalt.
Deodată liniștea acelei dimineți de vară fu întreruptă de strigătul
deznădăjduit al unui tânăr ce ieși pe ușa spitalului și începu să strige:
„Vreau la mama, vreau la mama…”
Era un tânăr înalt, brunet, slab, îmbrăcat în pijamale și purta peste
pijamale un halat de o culoare grena închis.
Alergă foarte repede până la acel gard cu bare metalice și se prinse
deznădăjduit de acele bare.
Apoi începu escaladarea acelui gard, ajungând însă în vârf nu putu să
sară în stradă pentru că vârfurile acelor bare i se înfipseră în pijamale și
halat și rămase suspendat pe acel gard neputând să ajungă în stradă și nici
să se întoarcă înapoi.
Repeta doar cu un glas tânguitor:
„Vreau la mama acasă…”
190
În urma lui veniră cu pași repezi doi bărbați, unul din ei era un bărbat
mărunțel și șters, celălalt era de înălțime mijlocie, solid, având niște brațe
puternice, părea să fie un fel de supraveghetor în incinta acelui spital.
Îmi dădea impresia din expresia feței sale rotunde și mai ales din privirile
ochilor săi albaștrii, că era de temut pentru bolnavii mintali din locul
acela, probabil că impunea ordinea acolo prin forța pumnilor.
Am observat că atunci când acel tânăr l-a văzut apropiindu-se de el, a
început să aibă un tremur nervos în glas.
Acel bărbat a pus mâna pe tânărul cocoțat pe gard și ia spus:
„Ce cauți mă aici?”
Răspunsul tânărului din vârful gardului veni cu o notă de profundă
durere ce se simțea în glasul său:
„Vreau să mă duc la mama...”
„Bine, bine, lasă că te duc eu nu avea nici o grijă…,”
spuse acel bărbat puternic ce îmi dădea impresia că își stăpânea cu greu
mânia și dorința de a se năpusti asupra tânărului cu mintea pierdută.
Cei doi l-au ajutat pe acel tânăr să coboare de pe acel gard ducându-l
înapoi în acel spital.
Pe mine însă m-a zguduit profund acel tânăr cu acea durere zugrăvită
pe chipul său și strigătul său jalnic:
„Vreau la mama, mă duc la mama...”
Erau cuvintele pe care le repetase de câteva ori.
În adâncul minții sale bolnave probabil că se imprimase în mod profund
chipul duios al mamei sale, iar în noaptea nebuniei în care se zbătea tânjea
după mama sa, convins fiind că doar ea îi putea alina durerea.
Mult timp după acea zi, am fost urmărit de acel strigăt tânguitor al
acelui tânăr.
Și m-am întrebat:
„Oare cum de ajunsese în acel hal de nebunie?”
Am înțeles pe atunci, și înțeleg cu mult mai bine acum că una din cele
mai mari nenorociri ce îl pot lovi pe om este pierderea sănătății mintale.
Trist este faptul că în contextul păcatului, al suferinței umane, uneori se
poate ajunge la pierderea sănătății mintale.
191
Și cât de mult decade ființa umană ce nu mai are o judecată sănătoasă!

Ce adâncimi ale degradării umane se pot coborî în astfel de situații!”
Creierul este cel mai complex organ din corpul uman, și este atât de
minunat prin alcătuirea lui, de asemenea modul cum funcționează îi
surprinde foarte mult pe oamenii de știință și astăzi.
Creatorul ne-a înzestrat pe toți cu acest organ minunat, de aceea cred
că sănătatea mintală este un dar neprețuit de noi toți.
Iar mai mult de atât, avem nevoie și de discernământ spiritual pentru a
vedea ce este bine și ce este rău.
Solomon fiind sub inspirația divină ne-a oferit câteva sfaturi minunate:
„Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia:

leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale.
Și astfel vei căpăta trecere și minte sănătoasă,
înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.
Încrede-te în Domnul din toată inima ta
și nu te bizui pe înțelepciunea ta!
Recunoaște-L în toate căile tale,
și El îți va netezi cărările.
Nu te socoti singur înțelept;
teme-te de Domnul
și abate-te de la rău”
(Proverbe 3;3-7)
Minunate și pline de profunzime sunt cuvintele lui Solomon.

Eu înțeleg din aceste sfaturi și din tot ceea ce cartea Proverbe ne învață că
avem nevoie să ne așezăm mintea și întreaga noastră viață în mâinile lui
Dumnezeu.
Pentru că niciodată nu putem știi la ce presiuni poate fi supusă mintea
noastră în umblarea pe care o desfășurăm zi de zi pe cărările vieții.
Și nici nu putem anticipa cu exactitate cât de mari vor fi furtunile vieții pe
care va trebui să le străbatem.
192
Durerea oricum este partea noastră în această lume, dar umblând cu

Dumnezeu vom avea liniște interioară.
Și chiar dacă alergarea va fi extrem de grea și inima ne va fi plină de
zbucium, cel puțin vom avea un loc de refugiu și vom simți că atunci când
strigăm după ajutor, Duhul Său minunat se va coborî asupra minții noastre
stresate și a inimilor noastre tulburate aducându-ne mângâiere și
vindecare. Iar mai presus de orice altceva, simțământul că nu suntem
singuri în această lume a suferinzilor, și că avem speranță într-un viitor
luminos. Vom avea astfel certitudinea că Dumnezeu pătrunde în noaptea
durerii umane, pentru a fi cu noi aici și a ne conduce spre veșnicia Sa.
193
194
Lumea prosperității
În ultimul timp are loc un exod masiv al oamenilor ce pleacă din
Spania spre a căuta un viitor mai bun în țări precum: Olanda, Germania,
Anglia, Norvegia, Suedia etc.
Trist este faptul că pe lângă emigranții care pleacă din Spania și se
îndreaptă spre țările lor de origine, fie spre țările amintite sunt și mulți
spanioli ce emigrează de asemenea, am observat că tinerii spanioli ce au
terminat o facultate și nu găsesc serviciu în Spania învață engleză sau
germană și apoi emigrează.
Spania a devenit o țară ce nu mai oferă un viitor sigur celor mai mulți.
Acest exod m-a prins și pe mine, și am hotărât ca încă o dată să emigrez
pentru a începe de la zero în altă parte, am ales Germania fiind pe deplin
convins că este ultima dată când mai emigrez, asigurându-mă pe mine
însumi că mă voi întoarce în România cu banii câștigați, îmi voi termina
casa, îmi voi plătii datoriile și gata cu străinătățile voi face ceva util în
România.
Pe peronul autogării din Barcelona în timp ce așteptam autocarul
pentru Germania atenția mi-a fost atrasă de discuția dintre un bărbat înalt,
puternic, ce era din Bulgaria și o femeie.
Acel om spunea:
„Am lucrat în diferite locuri în Spania timp de opt ani, munci dure, am
rămas cu probleme la spate, însă cel puțin altădată era de lucru aici și totul
era bine, însă acum nu mai este de lucru de aceea plec spre Germania,
băiatul meu este de ceva timp acolo lucrează, este mult de lucru însă
principala problemă este limba germană trebuie să o învăț altfel șansele
sunt mici de a lucra și a reuși.
Ce bine ar fi fost dacă în toată Europa s-ar vorbi o singură limbă nu ar mai
fi atât de greu de emigrat ne-am descurca altfel.”
Iar acea femeie ce era din Brazilia a spus:
„Eu lucrez de mai mult timp în Germania la un restaurant, am învățat puțin
limba, este adevărat că se poate prospera în Germania dar trebuie să
muncești.”
195
Interesant că acel om după cei opt ani de Spania încă mai era plin de
entuziasm, de elan de a emigra mai departe de a începe din nou in
Germania în ciuda tuturor obstacolelor ce le avea în cale.
Erau în acel autocar oameni din diferite părți ale pământului arabi,
africani, am observat că erau și din diferite țări ale Americii de sud, de
asemenea chiar și o familie de țigani români ce aveau bani i-am surprins
când îi numărau iar pe la toate popasurile cumpărau ce era mai scump de
mâncare. Spanioli nu erau de obicei ei caută cu mult timp înainte de a
pleca ofertele ce sunt pe internet și călătoresc cu avionul la un preț destul
de mic.
Din toate frânturile de dialog ce am prins de la acei oameni, din ceea
ce li se citea pe față am înțeles că aproape toți plecau spre Germania în
căutarea unui nou început în lumea prosperității.
Stând între acei oameni în timp ce călătoream cu autocarul mi-am adus
aminte de un film ce l-am vizionat în ajunul plecării este vorba de filmul
„La nave del destino” (Corabia destinului ) în care era vorba de un grup
de puritani din Europa ce emigrau în secolul XVII din cauza persecuției
religioase spre lumea nouă așa cum se spunea pe atunci despre America,
însă cu ajutorul tenacității căpitanului ei ajung la destinație unde pot să-și
înceapă viața ca și coloni.
Însă deși trec prin multe peripeții până la destinație în tot timpul
drumului în film este foarte bine redat acel freamăt, acel zbucium, acea
dorință a celor ce emigrează de a începe de la capăt și apoi unele priviri
și atitudini din film le regăseam printre noi cei din autocar, ideea
prezentată în film era că până la urmă unii au reușit alții au murit din cauza
molimelor ce apăreau la bord, însă și noi cei ce emigram din nou eram
conștienți că ne așteaptă triumful sau eșecul însă pentru noi era doar o
problemă de ordin material și nu o problemă de viață sau de moarte ca
pentru acei coloni.
La unul din popasuri atenția mi-a fost atrasă de un tânăr african ce era
înalt, slab, cu acele trăsături specifice senegalezilor, stătea foarte retras cu
gluga hanoracului își acoperea capul, am observat că nu mânca nimic, nu
cumpăra nimic...
196
Așa că am dedus că nu are bani m-am apropiat de el și i-am oferit ceva

de mâncare și am rămas surprins de ceea ce am văzut imprimat pe fața lui.
Obrajii și buzele îi tremurau, întreaga fața îi era încordată, crispată, avea
probleme în a articula cuvintele, am crezut la început că este bolnav și că
am în față un om suferind însă mai târziu aveam să aflu toată drama lui.
Avea doar un singur ochi celălalt îi fusese spart și cine știe în ce
împrejurări dramatice.
Am vorbit puțin cu el abia articula cuvintele mi-a spus în câteva cuvinte:
„Sunt din Senegal mă duc la Dortmund pentru a căuta ceva de muncă,
acolo mă așteaptă un prieten.”
Îi tremurau obrajii și barba în timp ce îmi vorbea nu putea conteni acel
tremur iar cu acel singur ochi privea atât de disperat nu mai avea destulă
forță nici măcar să vorbească așa că l-am lăsat în pace.
La intrarea în Franța jandarmii francezi au oprit autocarul și cu niște
priviri iscoditoare cu care ne cercetau în timp ce ne luau pașapoartele de
parcă ar fi vrut să ne citească în suflete.
Însă când au ajuns la tânărul african surpriza a fost mare nu avea nici un
act de identitate doar biletul de călătorie ce probabil l-a putut cumpăra cu
pașaportul unui prieten de al său.
Am observat fața lui în acele momente era expresia autentică a
prăbușirii, abia atunci am înțeles de ce era așa de stresat pe parcursul
drumului.
Cu o răceală și o duritate ce nu aveau nimic uman, jandarmii l-au dat
jos din autocar oprindu-l la frontieră poate pentru al retrimite în Spania
sau cine știe mai rău de al deporta direct spre Senegal.
Bietul tânăr african cu gesturi încete din cauza neodihnei și a foamei era
extenuat așa a coborât din autocar ca un animal încolțit și vânat în cele
din urmă.
După plecarea lui unii din autocar îl compătimeau, altora pur și simplu
le era indiferent din privirile lor pute-ai citi că ar fi zis:
„Treaba lui nu știe că fără pașaport nu se poate călătorii să își suporte
consecințele.”
197
Analizând această întâmplare poate nesemnificativă pentru unii, am

înțeles că drumul unui om spre lumea prosperității a fost întrerupt, de
asemenea cine știe ce visuri avea și el, ce datorii în spate acolo în Africa,
sau câți de-ai să-i nu depindeau de reușita lui pentru a supraviețui.
Iar el era încolțit la granița Spaniei cu Franța, oare ce era în acele
momente în inima lui, iar acei jandarmi mi s-au părut duri cu un aer de
superioritate în comportamentul lor.
Știu că o anumita clasă de oameni mi-ar putea replica astfel:
„Trăim într-o societate ce are unele legi bine stabilite ce trebuie respectate
altfel totul s-ar transforma într-un haos. Nu se poate călători ca la loterie
prin Europa fără acte și cu speranța că nu te vor prinde.”
Am auzit aceste voci în Spania și cunosc aceste argumente atât de bine
tâlcuite, de asemenea am urmărit documentare despre cum unii africani
ajung în Europa, apoi am văzut acele imagini cum o întreagă avalanșă
umană se năpustește la frontiera de la Melilla pentru a sări peste acele
garduri înalte unde în ultimul timp le-au pus și un fel de cuțite ca să se
rânească însă acei oameni plini de disperare le sar înfășurați cu cârpe la
mâini iar unii se rânesc și înaintează așa nu se opresc și ce bucurie au când
ajung pe pământul spaniol sau în centrele de ajutorare pentru emigranți ce
strigăte, ce entuziasm, unii se închină, sărută pământul pentru că știu că
cel puțin ajunși în Spania mai au o șansă de a începe o nouă viață, însă
este adevărat există și riscul repatrierii.
O astfel de voce împotrivitoare îmi spunea:
„De ce vin și ne năvălesc nu pot să stea în țara lor, rău nu o duc ei nici
acolo pentru că unii sunt așa de grăsuți să-și vadă de treburile lor și să ne
lase în pace?”
Am înțeles că acești africani până a ajunge în acele ambarcațiuni
fragile ce uneori se scufundă provocând adevărate dezastre au de străbătut
un lung drum pe uscat ce de cele mai multe ori îl străbat cu picioarele fără
alte mijloace de transport.
Iar apoi ajunși la țărm se îmbarcă, plătind sume mari sperând că ei vor
reuși, tot drumul lor spre Europa ce pentru ei este drumul spre lumea
prosperității este făcut în condiții foarte vitrege.
198
Și numai faptul că știu că unii au reușit și trăiesc în condiții decente

umane îi motivează pentru a înainta și pentru a lupta până la capătul
puterilor.
Deși după cum am arătat există multă răceala și respingere pentru acest
gen de emigrare, însă cel puțin în Spania există și o categorie de oameni
ce au un umanism autentic și se poartă omenește cu acești emigranți
africani.
Sunt păreri și atitudini pro și contra însă dincolo de orice graniță sau
lege eu am înțeles că și acești africani sunt oameni ca și mine ce au vise
și aspirații la fel ca mine și luptă să le împlinească, este adevărat pe o cale
ilegala însă de ce nu am recunoaște că nu toate legile pentru emigranți
sunt bune, unele ar trebui anulate iar altele schimbate.
Însă dincolo de orice altă lege există o poruncă divină de a ne iubi
aproapele, de al trata cu bunătate ce nu poate fi absolvită de nici o altă
lege dată de vreun parlament.
Nu poți ca om să calci în picioare o categorie de oameni și să fii bun și
generos cu o altă categorie, acest mod de a gândi și acționa este total
împotriva idealului creștin.
Există legi pentru teroriști, vânzători de droguri sau pentru cei ce aduc
fete din Europa de est și le obligă apoi să se prostitueze în Spania.
Este normal ca într-o societate civilizată să se ia măsuri în asemene cazuri.
Însă atunci când un om bate pur și simplu la poarta Europei pentru o șansa
de a munci și a câștiga cinstit o bucată de pâine lucrurile se schimba și
astfel de oameni au nevoie de o oportunitate fie cât de mică.
Nu există nici un contra argument care să mă determine să gândesc
altfel pentru că în primul rând am cunoscut mulți africani de aproape, am
lucrat cu ei.
Cu ceva timp în urmă i-am închiriat o cameră unuia într-un apartament
cel aveam pe atunci prin Valencia și știu cum sunt acești oameni, dincolo
de diferențele culturale sau culoarea pielii sunt asemenea nouă, au
sentimente, valori, amintiri, vise și dorința de a lupta în viață pentru un
viitor mai bun.
199
Poate am dramatizat prea mult aceasta mică întâmplare însă am fost

mișcat de drama acelui tânăr și m-am gândit că astfel de oameni merită să
li se întindă o mână de ajutor aici în Europa, poate trebuia să fiu mai
rațional și să nu mă las prea purtat de sentimente umane însă nu am putut
altfel.
Nu am scris de la nivelul unui om perfect ce vrea să îndrepte o societate
imperfectă pentru că îmi dau seama că am destule imperfecțiuni în
caracterul meu însă nu pot tace când văd astfel de lucruri.
Din toată această întâmplare am învățat că lumea prosperității se poate
deschide în fața unui om ca și acele teritorii unde intrau colonii pentru a
se stabili și prospera sau te poate respinge în mod foarte dur și ce greu
este pentru natura umană acceptarea acestei respingeri, dar dincolo de
orice circumstanță nefavorabilă după cum afirma Nicolae Steinhardt în
cartea sa ,,Jurnalul fericirii”:
„Dumnezeu poate transforma imposibilul în posibil.”
200
201
202
Alfabetul emigranților
De mai bine de un an de zile îmi desfășor viața în Berlin.
În tot acest timp am învățat lucruri interesante despre procesul integrării
într-o țară ca Germania și mai ales despre natura omului.
Pe măsură ce am parcurs tot acest timp am avut tot mai mult convingerea
că toată experiența mea despre ce înseamnă integrarea într-o țară străină
acumulată în Spania de a lungul anilor este foarte mică în comparație cu
ceea ce înseamnă să te integrezi în Germania unde noii sosiți întâmpină
un teren foarte ostil pentru integrare.
Prima școală de limbă germană pentru emigranți la care am participat
era situată într-un cartier predominant de emigranți în mod special de turci
ce aveau mici negoțuri la parterele acelor blocuri vechi în care marea
majoritate dintre ei locuiau, de fapt ei se simt în Berlin ca la ei acasă.
Pentru că după terminarea celui de-al doilea război mondial turcii au
ajutat la reconstruirea Berlinului și așa se face că au rămas continuu în
Berlin iar copii lor ce se nasc aici merg la școli germane și adoptă
mentalitatea germană ce este atât de diferită de cea a turcilor și bineînțeles
de cea românească.
Niciodată acești copii născuți și crescuți în Germania nu vor dori să se
întoarcă în țările lor de baștină, bineînțeles că sunt și excepții însă eu mă
refer la modul general.
În acel cartier în care eram înconjurat de emigranți aveam impresia că
nu sunt un străin ci unul ca și ceilalți ce caută un nou început.
Am înțeles că în alte părți ale Germaniei emigranții sunt priviți mai rău
însă în Berlin nu pentru că locuiesc aici foarte mulți străini din aproape
toate colțurile lumii, de asemenea în acel cartier puteai întâlni unii oameni
cu niște fețe pe care era puternic accentuată degenerarea morală în care ei
ajunseseră, iar unii după fizionomiile și atitudinile lor îți dădeau impresia
că probaseră absolut totul în materie de plăceri păcătoase ce contravin
bunului simț și că nimic nu îi mai putea surprinde.
În acea clasă a școlii de limbă germană eram în jur de treizeci și cinci de
persoane.
203
Am observat că participau la acea școală oameni din Mongolia,

Ecuador, Rusia, Siria, Pakistan, Africa de Sud și chiar o persoană din
America de Nord bineînțeles că erau și din alte țări ale Europei însă am
enumerat ținuturile cele mai îndepărtate de unde veneau toți acei oameni
pentru a scoate în relief diversitatea mare de persoane ce se putea întâlni
în acea școală.
Privind acele fețe citeam în ele dorința lor de a avea un nou început în
Berlin, se simțea în acea sală zbuciumul acelor vieți ce nu doreau să
eșueze ci să se integreze și să triumfe iar pentru aceasta eram cu toții
conștienți că aveam mare nevoie să învățăm limba germană fără de care
este foarte greu de reușit, pentru că poporul german nu iartă faptul că
cineva stă de mult timp în țara lor și nu știe să vorbească limba lor, iar mai
mult de atât au și un dialect berlinez.
Iar în timp ce învățam alături de acei oameni alfabetul limbii germane
pronunțându-l cu toții în același timp cu voce tare, aveam impresia că de
fapt noi toți pronunțam în același timp și alfabetul emigrantului a celui ce
luptă pentru a se integra, dispus fiind să sufere pentru a triumfa.
Unii dintre noi mai pronunțasem doar acest alfabet al emigranților,
pentru că cei mai mulți dintre noi veneam din Italia, Spania, Anglia unde
trecuserăm prin procesul integrării într-o țară străină, iar din cauza crizei
economice alesesem Germania pentru a trăi o viață decentă.
Acest alfabet al emigranților se învață pas cu pas în timp ce un om
parcurge tot procesul de integrare într-o țară străină.
Uneori sunt pași marcați de suferință, urmați chiar imediat uneori și de
oaze de fericire ce un emigrant le găsește și de care se poate bucura din
plin, alteori eșecuri din care un om cu o strategie bună în mintea sa poate
învăța și ajunge la triumf pe plan material.
De asemenea sunt și momente când pașii învățării acestui alfabet duc
pe cărările unde trebuie suportate umilințe și batjocuri însă nu totul e
pierdut pentru că așa cum îmi spunea un prieten ce trecea prin niște situații
umilitoare:
„Mâine va fi o nouă zi, soarele va răsări din nou vor fi ocazii pe care dacă
știu să le fructific voi ieși din situația în care mă aflu acum.
204
Așa că eu mereu trăiesc cu ideea că nu totul este pierdut de aceea nu

disper ci cred că ziua de mâine îmi va aduce ceva mai bun.”
Unii încep să învețe acest alfabet al emigranților însă cum dau de greu
își spun:
„Este prea dureros să pronunți literele acestui alfabet, așa că mai bine
renunț mă întorc acasă, nu este pentru mine.”
Iar ei pleacă... însă după un timp unii se reîntorc și încep din nou să
parcurgă pas cu pas acest itinerar al emigrantului, pentru că au constatat
că în țările lor sau lovit de greutăți financiare cărora nu le mai puteau face
față, și se unesc din nou în corul celor ce învață să pronunțe literele acestui
interesant alfabet.
Privind spre cei ce l-au învățat și au ajuns la o experiență înaltă în ceea
ce înseamnă viața în străinătate și se bucură pe cât e posibil de toate
avantajele ei.
Cred că știind că alții au reușit trecând cu bine probele cu care acum ei se
luptă, asta îi face pe mulți să continue cursa pentru a triumfa, nimeni nu
își angrenează toate puterile în această luptă gândind că va eșua, nu, ci
există o viziune a triumfului însă atunci când un astfel de luptător începe
să se lovească de greutăți există marele pericol de a cădea într-o
descurajare adâncă sau mai rău chiar în depresie.
Privind acei emigranți din acea clasă aveam impresia că ne asemănam
cu acei căutători de aur din povestirile lui Jack London care atunci când
auzeau că într-un anume loc din vestul sălbatic s-a găsit aur năvăleau pur
și simplu în acea regiune riscându-și viața doar ca să își poată atinge
scopul.
Mă întrebam atunci privind toți acei emigranți:
„Oare dacă Germania va ajunge din punct de vedere economic ca Spania
sau Italia, unde ne vom mai îndrepta, ce țări prospere vom mai căuta?
Vom știi oare să ne oprim și să ne îndreptăm liniștiși spre țările noastre?
Deși sunt persoane ce afirmă sus și tare că Germania nu va cădea din
punct de vedere economic.
Însă lucrurile se pot schimba foarte mult.
205
Am întâlnit cetățeni germani care spun că nu va dura mult și țara lor

va cădea economic, cu toate că acum este o putere economică,
Nu este imposibil ca și această țară să ajungă în criză economică.
Profeția biblică de asemenea ne vorbește de o criză economică de
proporții universale ce va avea loc chiar înainte de sfârșitul istoriei
planetei pământ ce va culmina cu cea dea doua venire a Lui Iisus Hristos
în glorie.
Dar despre acest subiect voi scrie în alte articole, în cadrul acestor
însemnări doresc să scriu despre ceea ce înseamnă procesul integrării unui
emigrant în Berlin pentru că este cadrul în care eu în ultimul timp am trăit
și am urmărit viețile emigranților de aici.
Un om pe nume Victor ce avea în jur de șaizeci de ani și era în Berlin
de mai bine de treizeci și cinci de ani mi-a spus:
„Vin mulți aici, cu dorința de a se integra și a prospera în această țară
având de asemenea bune intenții printre care aceea de aș ajuta familiile
lor rămase în țările de unde ei vin, însă mulți renunță puțini rămân în mare
parte din cauza limbii care este grea apoi în Berlin se găsesc greu locuințe
iar la locurile de muncă se cere să faci lucru de calitate și se muncește cu
rapiditate.
Dumnezeu să te ajute să reușești nu îți spun toate aceste lucruri ca să
te descurajez ci doar ca tu să îți dai seama de ceea ce îți stă în față, nu îți
pierde speranța și curajul luptă și vei reuși.
Eu când am emigrat, condițiile în care eu am sosit erau cu totul altele
am ajuns prima dată în Republica Democrată Germană unde erau
comuniștii, a trebuit ca forțat să învăț limba și o meserie.
Mi s-a pus înainte foarte clar condiția dacă nu reușesc să învăț limba
germană la timpul stabilit de ei mă vor repatria și imaginează-ți presiunea
sub care trăiam pe atunci nu are rost să-ți mai spun toate detaliile ale
faptului că veneam din Peru unde regimul politic de atunci mă considera
un element periculos iar întoarcerea mea acolo nu mi-ar fi cauzat decât
probleme.
Așa că învățam foarte mult ca să pot trece examenele pentru limba
germană.
206
Când mă culcam visam și noaptea lecțiile pe care le învățam ziua iar

înainte de a adormi când închideam ochii vedeam paginile manualelor din
care învățam ziua.
Așa că îți spun totul aici este o luptă ce necesită un mare efort din
partea ta, poți reuși nu este imposibil să înveți limba acestei țări și să te
integrezi aici, eu am reușit copiii i-am crescut și educat în școlile germane
și alții au reușit așa că succes.”
Unul din marile obstacole ce se ridică înaintea noilor sosiți sunt
intermediarii și am să încerc să redau câteva opinii ale unor oameni de
treabă ce au venit să muncească și sau lovit de acest obstacol.
Ștefan un bărbat de cincizeci de ani ce trăise zece ani în Spania îmi
spunea:
„Am trei luni aici în Berlin și sunt îngrozit de cea ce văd, mă refer în mod
special la acești intermediari ce se interpun între noi muncitorii ce nu
vorbim germană și patronii nemți.
Am lucrat aici și la a treia mână și rămân îngrozit cu ce sete te
exploatează unii români și doar suntem din același popor, însă când e
vorba să scoată bani de pe urma ta nimic nu mai contează doar banii
primează suntem ca niște unelte în mâinile lor.
Nu înțeleg cum e posibil ca aici în Berlin să existe atâta muncă la negru
și exploatare iar pe de altă parte există legi atât de stricte pentru diverse
infracțiuni.
Imaginea pe care eu o aveam în minte cu privire la Germania înainte
de a veni aici a căzut, acum am o cu totul altă părere.
Mă înspăimântă forța și zelul cu care pe cât le e posibil oamenii se calcă
în picioare unul pe altul mă refer la exploatarea ființei umane ce am
întâlnit-o aici.
Dar ce să-i faci există și speranța că dacă învăț germana pot lucra direct
cu nemții și îmi pot închiria o locuință, și aduce familia din Spania și pot
scăpa de toți acești exploatatori.”
Îmi aduc aminte de cuvintele unei prietene ce trăia de șaptesprezece
ani în Berlin.
Ea îmi spunea:
207
„Ai mare grijă acest oraș poate pierde suflete valoroase aici o persoană
foarte ușor poate decade și renunța la tot ce e nobil, de asemenea sunt
destui care din cauza stresului și a depresiei și-au pierdut facultățile
mintale, ai mare grijă trăiește echilibrat, pornește în acest proces al
integrării pas cu pas nu aștepta rezultate uriașe deodată ci mulțumește-te
cu ce ai deocamdată căci viitorul îți va aduce și prosperitate trăiește cu un
optimism realist ce îți poate aduce echilibru interior.
De asemenea încrede-te în Dumnezeu și nu înceta în a trăi o viață
spirituală autentică.”
Iar la întrebarea mea:
„Ce fel de oameni sunt germanii?”
Ea mi-a răspuns:
„Eu îi admir pentru că ei gândesc, că în absolut totul ei trebuie să fie
primii, mai ales în domeniul educației, iar unii dintre ei din mândrie vor
să fie mai presus de noi.
Însă ai dintre ei unii ce sunt foarte culți și pasionați de filozofie și
literatură, de asemenea mulți dintre ei trăiesc în stres pentru că nu sunt
mai bogați.
În general sunt foarte muncitori și bine pregătiți profesional în orice
domeniu, vei întâlni însă aici în Berlin și a cea clasă dintre ai lor ce nu au
educație sunt rasiști de fapt există în Oranienburg și un partid al naziștilor
destul de periculoși pentru mulatri și negri, însă vorbind de acea clasă ce
nu are multă educație ei îți fac cele mai multe probleme pentru că mereu
au impresia că noi emigranții concurăm cu ei și le luăm locurile de muncă
și ne înălțăm mai presus de ei în societate, trebuie să ai grijă cu astfel de
oameni.
Însă în general germanii au un orgoliu puternic de a demonstra că ei
sunt cei mai buni în toate, de asemenea sunt foarte rezervați și țin mult la
confortul lor personal.”
Dincolo de orice altă argumentație unii dintre noi emigranții avem o
certitudine și anume faptul că mâna cea bună a Dumnezeului nostru se
află peste fiecare dintre noi într-un mod cu totul special.
208
Și de aceea atunci când ne lovesc valurile furioase ale vieții din

străinătate nu ne prăbușim ci avem puterea de a merge înainte
nedisprețuind nici începuturile slabe ale noastre în Germania.
Cred că orice emigrant uneori e asaltat de gândul că este un străin în
țara unde el a emigrat, că se află departe de casă și de ai săi.
În astfel de momente simți un dor după acel acasă lăsat undeva în urmă
sau după acel acasă ce există numai în visele tale și despre care crezi că
într-o zi va deveni realitate, pentru că te vei întoarce și cu banii câștigați
îți vei construi o casă, un loc al tău în care dorești să trăiești liniștit
înconjurat de familie.
Eram într-o seară în Alexanderplatz ce este o zonă centrală din Berlin
ce mereu atrage mulți turiști datorită faptului că acolo se află multe
magazine, hoteluri, restaurante, cafenele...
Este de fapt un loc cu acel specific berlinez ce dă un farmec deosebit
acestui oraș.
Plimbându-mă printre toți acei oameni ce la ora serii erau pe acolo la
un moment dat atenția mi-a fost atrasă de un tânăr ce avea în jur de treizeci
de ani și cânta acompaniindu-se de chitară, cânta în limba engleză nu era
german dar se adunaseră oameni destul de mulți în jurul său.
Acel cântăreț era acompaniat de un om ce avea în jur de șaizeci de ani
însă era un pitic ce nu se dezvoltase la o înălțime corespunzătoare vârstei
lui, bătea din palme dansa câte puțin în timp ce acel tânăr cânta el invita
oamenii ce stăteau și priveau la dans, interpreta foarte bine rolul unui
bufon autentic amuzând lumea iar unii de dragul lui mai puneau câte un
ban în acea husă a chitarei.
Cine știe ce era în inima bietului bufon atunci când amuza lumea, oare
câte vise și aspirații ale sale se spulberaseră din cauza staturii lui, îi mai
rămânea în viață doar un rol de interpretat și anume cel de bufon așa își
câștiga existența, poate că era unicul mod prin care el mai putea câștiga o
bucată de pâine.
Îi priveam ochii ce exprimau o stare de bună dispoziție ce încerca să o
transmită tuturor celor din jur, de asemenea fața lui exprima același lucru.
209
Însă pe mine imaginea lui mă îndurera în loc să mă distreze, îmi

dădeam seama că nu acela era rolul pe care el și l-ar fi dorit însă nu avea
încotro...
Trebuia să-l interpreteze cu pasiune pentru aș câștiga existența și cine știe
poate că o parte din el găsea plăcere în ceea ce făcea, dar cu siguranță
exista și durere în inima lui din cauza aspirațiilor sale strivite ca urmare a
staturii lui.
Vocea acelui cântăreț era melodioasă iar unele din cântările sale erau
lente bine interpretate de el, nu știu de ce dar privindu-i fața ce avea o
expresie de seriozitate amestecată cu melancolie și ascultându-l aveam
impresia că el, ca și mine și poate ca mulți alții în acele momente trăia
acele sentimente ale străinului ce se află departe de meleagurile sale, și
atunci îți pui întrebarea:
Oare când mă voi întoarce acasă și în ce circumstanțe?
Amintiri de demult mă cuprindeau din etapele vieții mele de emigrant
cu zile de luptă și de asemenea momente de fericire, sentimente nostalgice
îmi învăluiau întreaga ființă, mă gândeam că într-o zi toată peregrinarea
mea prin Europa se va termina și voi sta acasă la gura sobei depănându-
mi amintirile din Istanbul, Madrid, Valencia, Berlin revizuind toate
eșecurile și toate realizările din viața mea, iar atunci probabil că îmi voi
da seama mult mai bine ca acum că tot acest proces al integrării în țări ca
Spania sau Germania nu a fost altceva decât un șir nesfârșit de lecții ce
aveam nevoie să mi le însușesc ca să mă pregătesc pentru viață.
Însă uneori am înțeles unele lucruri greu a trebuit să mă lovesc de unele
obstacole pentru a-mi da seama că de fapt din orice circumstanță
nefavorabilă a vieții se poate învăța o lecție prețioasă.
De asemenea și acele momente frumoase ce le-am trăit din punct de
vedere material și spiritual mi-au rămas în amintirile mele legate de viața
din străinătate.
Apoi oamenii ce i-am cunoscut chipurile unora dintre ei sau imprimat
adânc în memoria mea cu unii chiar m-am împrietenit având unele discuții
interesante, am învățat lucruri bune de la ei.
210
În tot acest drum prin viață am văzut de ce e capabil omul mă refer la

binele pe care îl poate face sau de asemenea de răul de care e capabil să
ți-l facă, și uneori chiar aceeași persoană în circumstanțe diferite te poate
surprinde cu noblețe de caracter sau prin contrast cu răutate, iar mai mult
de atât am văzut și trăit toată această luptă teribilă dintre a scoate cei mai
rău din ființa mea sau a oferii cei mai luminos.
Cred că noi oamenii avem părți frumoase în ființa noastră așezate în
noi de Dumnezeu pe care atunci când dorim le scoatem la iveală și asta
ne face atât de minunați.
Cred că omul este o conglomerare de bine și rău, de asemenea doresc să
subliniez că există în străfundurile ființei noastre un om plin de răutate și
egoism ce atunci când i se dă posibilitatea iese la iveală și doar în câteva
clipe poate produce multă suferință celor din jur călcând în picioare tot
binele pe care poate l-am clădit în ani și cu multă trudă.
Mă refer la relațiile între oameni precum cele de familie sau de prietenie.
Există doar o singură putere în tot universul care ne poate transforma și
poate învinge răutatea din noi cea a iubirii agape.
Pot să spun că am trăit momente frumoase, nu îmi pare rău că am trăit
ani în străinătate, îmi dau seama că întâlnind atâtea diversități de caractere
și mentalități, apoi analizând societatea occidentală în care am trăit pot să
spun că am înțeles viața și oamenii altfel decât aș fi făcut-o dacă
rămâneam în România trăind într-un cadru mai limitat.
Mă revăd așa cum am început în Madrid având doar douăzeci și nouă
de ani cu mintea prinsă în niște tipare cu care venisem din România
întâmpinând dificultăți la început, apoi ușor învățând limba spaniolă,
depășind anumite obstacole și începând să trăiesc și momente frumoase
mai ales în Valencia orașul unde am trăit cei mai mulți ani în tot acest
drum de peregrinaj prin străinătate.
Iar în mintea mea a avut loc o lucrare de schimbare a mentalității și de
lărgire a orizonturilor și acum uneori mă surprind prin faptul că unele
lucruri acum câțiva ani le înțelegeam atât de superficial vedeam doar la
suprafață, iar acum pot să văd profunzimea lucrurilor așa cum cu ani în
urmă nu bănuiam că ar exista.
211
Mă refer la tot ce e legat de viață precum familie, prieteni, activitatea

la locul de muncă, relațiile de societate, întreaga panoramă a vieții ce dacă
o privești cu atenție descoperi lucruri atât de minunate și te îndrăgostești
de viață și vrei să trăiești din plin orice clipă a vieții și să înveți tot mai
mult din tot cea ce te înconjoară.
Am mai scris despre faptul că în tot acest timp ce l-am petrecut ca
peregrin am simțit mereu mâna cea bună a lui Dumnezeu asupra mea.
În momentele de bucurie mai puțin pentru că cuprins de euforia
momentului nu îmi mai dădeam seama de acest lucru însă în momentele
grele când pur și simplu nu mai știam încotr-o să apuc atunci cu
certitudine pot să afirm că Dumnezeu nu m-a abandonat ci m-a călăuzit și
ajutat ieșind în întâmpinarea nevoilor mele cu soluții iar uneori cu sfaturi
pline de înțelepciune ce îmi veneau fie pe calea gândurilor, fie prin câte
un prieten ce îmi vorbea iar eu discerneam că de fapt acel om era port
vocea lui Dumnezeu pentru mine.
Am trăit apoi în Spania în acele momente de criză când toată bunăstarea
materială a unei întregi țări s-a prăbușit deodată, am văzut oameni ce
aveau o zonă a lor de confort în care unii se mișcau cu o deosebită plăcere
și mândrie ignorând nevoile celor pe care ar fi putut să-i ajute.
Însă deodată sau trezit în sărăcie fiind nevoiți să se descurce cu un
ajutor social, sau neavând nici măcar atât și curios apelând cu disperare la
cei pe care altădată ei îi luau în râs că nu au destul material și se
mulțumesc cu puțin.
Un astfel de om m-a sunat din Spania și mi-a spus:
„Am nevoie de bani ajută-mă sau căutăm un loc de muncă sau pe cineva
să mă împrumute cu o sumă de bani, căci tare repede se mai schimbă
lucrurile în viață, am ajuns să cer mâncare de la Caritas.”
De aceea e bine să nu disprețuim pe nimeni atunci când lucrurile ne
merg bine și suntem prosperi nu putem știi ce se poate întâmpla în viitor.
Sunt oameni ce atunci când cad de la prosperitate în sărăcie învață
lecții prețioase iar când ajung să se reabiliteze le aplică în viață.
Însă sunt oameni ce pur și simplu suferă iar când ajung din nou să
prospere se comportă la fel sau mai rău.
212
Constați că nu au învățat nici o lecție ba mai mult se comportă mai rău

ca înainte cu cei aflați în sărăcie.
Cel puțin pentru mine îmi e greu să înțeleg de ce unii își însușesc lecții
bune de viață iar alții nu trecând prin aceleași circumstanțe neplăcute.
Oare ce se petrece în interiorul celor ce nu își însușesc acele lecții?
Eu cred că astfel de oameni în inima lor fie în prosperitate sau sărăcie
rămân nefericiți pentru că egoismul uman și răutatea nu ne aduc fericirea.
Dar chiar acum când scriu stau și mă gândesc ce sunt toate aceste
greutăți ale mele ce le-am întâmpinat de a lungul vieții printre străini în
comparație cu tot acest exod masiv al acestor oameni ce vin din Siria, Irak
oameni ce fug de război și caută un nou început în Europa în mod special
în Germania ce a devenit pentru mulți un tărâm de vis.
S-a scris mult despre acești oameni sau făcut emisiuni, buni
profesioniști în domeniu au analizat situația din toate unghiurile
exprimându-și opiniile.
De asemenea circulă diferite zvonuri precum că sunt infiltrați teroriști
printre ei sau că de fapt prin intermediul acestui exod se urmărește o
cucerire ideologică a Europei, într-un cuvânt religia islamică să triumfe și
dacă nu există altă cale atunci violența va avea ultimul cuvânt.
Cred că astfel de zvonuri au un sâmbure de adevăr, de asemenea cred
că din umbră se poate manipula tot acest exod pentru îndeplinirea unor
scopuri meschine.
Însă de asemenea cred că există mulți oameni nenorociți și copii
suferinzi ce nu vor război și nici vărsare se sânge ci doar un nou început
pe o cale pașnică și să se integreze într-o nouă cultură necăutând să-și
impună propriile convingeri religioase prin vărsare de sânge.
De fapt cred că există cel puțin două mentalități referitoare la acești
refugiați care sunt într-un contrast izbitor.
Prima este următoarea mentalitate pe care voi încerca să o redau prin
prisma unei doamne cu un nivel înalt de educație ea îmi spunea:
„Toți acești arabi ce trăiesc în mod aparent pașnic pe lângă noi nu așteaptă
decât semnalul de a comite atrocități împotriva noastră nu vezi că mai toți
au ceva fioros de războinici imprimat pe chipurile lor?”
213
Cea de a doua mentalitate este acea de ai primi cu un umanism autentic

pe acești oameni ce sunt în nenorocire, unii dintre ei au pierdut totul din
cauza războiului nu mai au nimic și de aceea au nevoie de ajutor.
Personal nu cred într-o cucerire ideologică din partea islamului asupra
Europei pentru că profeția biblică ne spune că Dumnezeu prin Evanghelia
Sa va triumfa, zilele acestea un prieten îmi spunea că poate Dumnezeu a
îngăduit tot acest exod pentru ca aici în Europa acestor oameni să li se
predice Evanghelia pentru că acolo în țările lor ar fi fost foarte greu de
pătruns din cauza regimului politic.
Oricum cartea Apocalipsei ne vorbește despre a doua venire în glorie
a lui Iisus Hristos iar înainte de acest eveniment va avea loc o amplă
predicare a Evangheliei tuturor popoarelor.
Nu cred că există vreo religie sau vreun sistem ideologic la ora actuală
care să poată anihila puterea Evangheliei și să împiedice planurile lui
Dumnezeu pentru omenire, de asemenea nu trebuie uitat faptul că trăim
în contextul marii lupte dintre bine și rău și de aceea nu înțelegem decât
în parte din tot cea ce se întâmplă la ora actuală pe pământ.
Eu personal am încredere că Dumnezeu în înțelepciunea Sa infinită
este la cârma tuturor lucrurilor și chiar dacă aparent uneori răul triumfă e
doar de scurtă durată, iar istoria ne învață că nimic și nimeni nu a putut
vreodată să anihileze puterea Evangheliei pentru că este ca un foc aprins
de Dumnezeu ce va arde până la capăt împlinind tot planul de mântuire.
Oricum toți acești refugiați învață să pronunțe literele alfabetului
emigranților într-un mod mult mai dur decât am făcut-o eu sau alții.
Iar cu teroriștii infiltrați printre ei cel puțin aici în Berlin am văzut că
germanii pot fi altruiști însă de asemenea pot fi și foarte duri și
neînduplecați atunci când trebuie să ia măsuri extreme.
Îmi spunea cineva că problema refugiaților este o temă vastă, iar cei
nou sosiți în Germania nu trebuie să formeze un ghetou și să se izoleze de
cultura și societatea germană dimpotrivă trebuie să se integreze aici și să
înceapă să trăiască așa ca germanii aportând lucruri pozitive.
Deja s-a creat multă tensiune și au fost și incidente neplăcute.
214
Însă să nu uităm că cei mai mulți din acești refugiați ce vin sunt doar
victimele unor jocuri meschine ce se desfășoare în spatele cortinei.
Alfabetul emigranților implică de asemenea să știi să te integrezi în
cultura țării în care emigrezi și mai ales să nu produci haos și dezbinare
în societatea în care vii să trăiești.
De altfel cartea Apocalipsei ne vorbește despre sfârșitul istoriei
suferinței și a păcatului, iar apoi ne spune despre un nou început în cetatea
lui Dumnezeu ce se va coborî pe un nou pământ unde oamenii din orice
popor vor avea acces liber nelimitat la izvoarele fericirii.
Acesta este viitorul omenirii sau mai bine zis a celor ce îndeplinesc
condițiile atât de clar scrise în Cartea Cărților.
Ce se va întâmpla aici și acum?
Este o întrebare care neliniștește pe mulți există o teamă de viitor
teribilă de asemenea unii se întreabă care vor fi consecințele acestui exod
masiv pentru economia Europei.
Cred că doar viziunea noii lumi ce va veni ne va da forța să stăm în
picioare înfruntând vicisitudinile vieții.
Vestea bună a Evangheliei este că există speranță pentru viitorul
omenirii nu vom fi abandonați în haos și distrugere, speranța noastră a
tuturor pentru un viitor luminos se află într-o singură persoană Iisus
Hristos despărțiți de El nu ne așteaptă decât haosul, întunericul spiritual,
spaima pentru ziua de mâine și viitor.
Lumea în care trăim se prăbușește pe zi ce trece tot mai mult din punct
de vedere spiritual și economic.
Ca indivizi avem nevoie să fim susținuți de Dumnezeu să nu ne prăbușim
și să rămânem în picioare având în inimile noastre credință, speranță și
dragoste.
215
216
217
218
219
220
Lumea emigranților
Pe o șosea ce șerpuia printre câmpurile de rapiță, înainta un microbuz
ce transporta câțiva emigranți români ce se întorceau spre casă.
Apusul acelei zile era magnific, de la bolta cerească de unde razele
soarelui se răsfirau peste câmpurile în floare de rapiță făcând să
strălucească florile galbene învăpăind întreaga câmpie, până la măreția
pădurilor de conifere ce se întindeau cu copacii lor falnici, la terminarea
câmpurilor de rapiță.
Bolta, apusul de soare, frumusețea câmpiei înflorite, măreția pădurii,
păreau înlănțuite ca într-o horă a serbării și preamăririi frumuseților
naturii.
Acei emigranți străbăteau o parte a Germaniei pentru a ajunge în
România.
În afară de șofer, erau în jur de opt persoane în acel microbuz.
De ceva timp începuse o discuție destul de interesantă între doi pasageri
ce erau așezați în spatele șoferului.
Unul din ei se numea Petre, era un bărbat înalt, cu părul cărunt, ochii
albaștrii, fața sa marcată de riduri dădea impresia că trăise mult timp
departe de casă.
De altfel el muncea de mai bine de douăzeci de ani în occident, venea
de două ori cel mult trei ori pe an acasă, de meserie era lăcătuș mecanic.
Soția sa împreună cu băiatul său locuiau în România.
Petre era nespus de bucuros pentru că la cei cinzeci și cinci de ani ai săi
era bunic pentru prima oară și deși își văzuse pe Messenger nepotul, dorea
să ajungă acasă să-l îmbrățișeze și să-l simtă la pieptul său.
Cumpărase cadouri pentru ai săi, inclusiv pentru nora sa și spera ca cel
puțin pentru o perioadă mai lungă să rămână acasă.
Avea undeva prin Bistrița o vilă unde locuia cu familia sa.
Bărbatul care era în apropierea lui Petre și care discutase până atunci
cu el se numea Alexe, era un bărbat de înălțime mijlocie, viguros și cu un
chip înroșit, întreaga piele de pe fața sa se înroșise din cauza faptului că
uneori consuma destul de mult alcool.
221
Venea și el de la muncă din Germania și se îndrepta spre casă unde era

așteptat de familia sa.
Deși uneori bea destul de mult, era totuși responsabil și trimitea regulat
bani familiei sale.
Avea un băiat și două fete, iar soția sa fiind casnică îngrijea de casă și
copii lor.
Toți depindeau de banii pe care el lunar îi trimitea acasă, lucra de ani buni
ca meseriaș în construcții.
La un moment dat continuând discuția lor Petre spuse:
- Sunt sătul de toată această viață de muncitor printre străini încât cred că
de data asta nu mă mai întorc.
Am lucrat prin Spania, Italia, și acum în Germania, și în toți acești ani
familia mea a stat în România iar eu ca un animal de povară am muncit
numai ca să fac bani și să-i trimit acasă.
Acum vreau pur și simplu să mă odihnesc, să mă așez la umbra unor
pomi ce îi am în fața casei și să simt că sunt acasă.
Cred că și arbuștii de liliac din grădina mea au înflorit, acele flori albe și
mov mă încântă, și apoi mă voi juca cu nepoțelul meu.
Știu că toate bucuriile de acasă mă vor face să uit toate greutățile vieții de
emigrant.
- Dumneata îți poți permite să te oprești, pe când eu dacă mă opresc este
dezastru, trebuie să lucrez neîncetat, altfel ce ar face nevasta și copii mei.
Sunt atâtea nevoi acolo acasă încât eu nu am de ales, trebuie să lucrez...
Rosti apăsat un bărbat negricios a cărui chip era chiar frumos.
Iar la cei patruzeci de ani ai săi încă era puternic și bun de muncă, se
numea Florin lucra de câțiva ani într-un abator din Bremen și se întorcea
în concediu acasă.
- Ei, dar ne îndreptăm spre casele noastre unde ne vom bucura ceva timp
cu familiile noastre și apoi din nou spre occident pentru a trudi și a scoate
bani, blestemații de bani ce ne sunt atât de necesari la tot pasul.
Of, că multe nedreptăți se mai întâmplă în occident cu unii dintre ai noștri
ce muncesc la negru, sau cad pe mâna unor intermediari fără scrupule...
Spuse Alexe.
222
- Da, ai perfectă dreptate și ai atins un punct foarte sensibil în ceea ce este

viața românilor în afară.
Eu profesez meseria de șofer de douăzeci și șapte de ani și am lucrat în
tot acest timp pentru diferite firme de transport și am auzit mereu fel și fel
de istorii ale celor plecați la muncă prin diferite țări ale Europei.
De aceea am tras concluzia că cei mai periculoși pentru emigranții
români sunt intermediarii ce de obicei sunt tot dintre ai noștri, își bat joc
pur și simplu de conaționalii lor umilindu-i și uneori chiar am întâlnit
cazuri unde oamenii după luni de zile de muncă nu și-au primit banii și a
trebuit ca cei din țară să le trimită bani pentru a se întoarce acasă.
Odată eram cu autocarul prin Spania și cum câteva femei aveau
rezervare pentru bilete, le-am sunat pentru a trece ca să le iau și spre
surprinderea mea femeia ce mi-a răspuns la telefon vorbea în șoaptă
spunându-mi că mă va suna mai târziu.
Apoi m-a sunat peste câteva minute și am vorbit.
Iar în momentul când am ajuns la destinație, am constatat că acele femei
își luau bagajele din niște tufe și veneau îmbrăcate în capoate și pe furiș
de teamă să nu fie surprinse de intermediarii români ce le exploatau.
Am reușit să le iau fără nici un incident.
De aceea spun că a răzbate printre străini nu este deloc ușor, ba din contra
această viață implică uneori multă suferință și umilință.
Vorbise șoferul acelui microbuz care era un bărbat de cinzeci și trei de
ani, blond cu un început de chelie, avea ochii de culoare cenușie și uneori
când el vorbea mai cu patos o luminiță măreață se aprindea în ochii săi și
fața sa impresiona prin faptul că exprima multă chibzuință, și chiar tonul
vocii lui era plăcut întrucât vorbea calm emanând căldură umană, se
numea Toader.
- Da, dar și cei exploatați au o vină.
Ceea ce se întâmplă cu mulți din compatrioții noștri în țările în care
emigrează este datorită faptului că nu doresc, sau nu reușesc să învețe
limba țării respective și astfel să rupă cu acei intermediari meschini.
De exemplu eu aici în Germania cunosc oameni ce de ani buni stau la
mâna intermediarilor și sunt exploatați pentru că nu au învățat limba.
223
De asemenea, cunosc și români ce au început din greu în Germania dar

au învățat limba germană la nivel mediu și au început să lucreze la firme
nemțești și să fie plătiți mult mai bine și mai ales important este faptul că
li se respectă anumite drepturi pe care ca muncitori le au.
Nu vreau să spun că este raiul la firmele nemțești, dar este
incomparabil cu ceea ce se întâmplă atunci când lucrezi la intermediari.
Și apoi nemții dacă ești bun în ceea ce faci te respectă și îți primești
salariul fără probleme...
Spuse cu multă convingere Petre.
- Ai dreptate, pe când eram tânăr și neexperimentat am emigrat în Spania
și am lucrat la sere în Almeria.
Nu știam deloc limba spaniolă și lucram cu niște români acolo căutând
să fac totul cât mai bine.
Totul până într-o zi când patronul m-a chemat și prin intermediul unuia
din muncitorii ce vorbeau limba spaniolă mi-a spus că mă va da afară.
Iar la insistențele mele mi-a spus că motivul pentru care mă dă afară este
că ceilalți români nu mai vor să lucreze cu mine și dacă mă va ține pe
mine în continuare la muncă ceilalți vor pleca.
I-am întrebat pe muncitorii români de ce nu vor să mai lucreze cu mine,
la care ei mi-au spus destul de clar că eu lucrez prea bine și la un moment
dat se va vedea diferența dintre munca lor și a mea și apoi patronul le va
cere și lor aceeași calitate.
Atunci le-am spus:
„Bine dar de ce nu mi-ați spus, aș fi lucrat și eu ca voi!”
Însă unul din ei mi-a spus cu dușmănie în glas:
„Tu aici nu vei mai lucra pentru că nu vrem să mai rămâi cu noi, va veni
un văr de al meu în locul tău.”
Am rămas fără grai și am plecat de acolo, ajungând în gară doream
să-mi cumpăr bilet pentru Malaga unde aveam un prieten ce dorea să mă
ajute să-mi găsesc un nou loc de muncă.
Însă în momentul când am dorit să-mi cumpăr bilet nu am reușit deși îi
arătam disperat pe harta Spaniei vânzătoarei orașul Malaga, dar mă ignora
datorită faptului că nu vorbeam limba spaniolă.
224
M-am resemnat să-i tot arăt pe hartă orașul unde voiam să ajung și
stăteam acolo lângă oamenii ce stăteau la coadă și mă frământam teribil
până a sosit un tip ce părea foarte descurcăreț și care era român.
El s-a apropiat de mine și m-a întrebat care este problema mea și când a
auzit despre ce este vorba mi-a luat banii s-a băgat în față și imediat mi-a
cumpărat bilet, după care m-a condus până la locul de unde trebuia să iau
autocarul spre Malaga.
Apoi mi-a spus:
„Eu sunt un hoț de buzunare, dacă voiam îți luam toți banii dar mi-ai căzut
bine și de aceea te-am ajutat.
Pe viitor nu trebuie să mai fii atât de încrezător cu străinii ce se apropie
de tine, chiar dacă sunt români.”
Am rămas surprins de tot ce mi-a spus acel tânăr, de aceea îți dau dreptate
că este foarte important învățarea limbii măcar la nivel basic pentru a
putea pluti pe valurile vieții de emigrant.., argumentă Toader.
- Ei, dar dincolo de toate aceste neplăceri ale vieții de emigrant, realitatea
tristă este faptul că trăim în plin război biologic.., afirmă Alexe.
- Se pare că ai dreptate.., întări Petre.
- Nu că se pare, ci chiar așa este și vor să ne vaccineze aproape forțat deși
ei spun că nu este obligatoriu să te vaccinezi.
Deja la noi la abator sau făcut liste ca să fim vaccinați și ni se spune că
dacă nu ne vaccinăm vom fi dați afară.., argumentă Florin.
- Prea sunteți categorici, dar poate este doar un virus cu care oamenii de
știință și medicii se luptă și vor să ne salveze iar voi îi blamați prin ceea
ce spuneți.., interveni în discuție o femeie de șaizeci de ani al cărei chip
palid și suferind trăda faptul că se lupta cu un ulcer cauzat în urma
divorțului de bărbatul ei cu care conviețuise mai bine de treizeci de ani.
Ea se numea Doina și se întorcea din Germania unde își vizitase băiatul
care muncea în Postdam.
- Ar fi minunat ca ceea ce spui să fie adevărat dar din păcate asistăm la un
plan bine pus la punct pentru scăderea demografică a populației, și se pare
că prin intermediul virușilor creați în laboratoare și a vaccinurilor sunt pe
cale să înfăptuiască tot ce și-au propus.., replică Alexe.
225
- Dumneata ești adeptul teoriilor conspiraționiste?.., întrebă Doina.

- Nu mai sunt teorii conspiraționiste, ci realități ce le vedem că se
desfășoară sub ochii noștri.., replică cu multă convingere Alexe.
- Vor scoate și pașapoarte de vaccinare fără de care nu vom mai putea nici
călători și nici munci.
Totul este pus la cale de elita mondială-illuminati pentru că ei conduc
lumea și vor distrugerea valorilor creștine și a oamenilor de rând.., spuse
apăsat Florin.
- Eu personal m-am tot gândit la ceea ce voi spuneți, însă nu am ajuns la
niște concluzii atât de radicale ca cele pe care le exprimați atât de
vehement.
Deși am căutat și eu să înțeleg de unde a provenit acest virus, la început
s-a dat o explicație oficială precum că virusul a apărut în acea piață din
Wuhan.
Apoi au apărut voci ce spun că a fost creat în laborator și în mod
intenționat a fost aruncat în acea piață pentru a se răspândi în întreaga
lume și a decima vieți.
La ora actuală observ în societate un mecanism fin, destul de bine pus la
punct care pe zi ce trece se strânge asemenea unei uriașe menghine pentru
ca în final cu toții să ajungem să nu mai avem altă alternativă pentru a ne
desfășura normal viața decât vaccinarea.
De aceea îmi pun întrebarea, tot acest interes este pentru binele nostru
sau în detrimentul nostru?
Nu știu ce să răspund!
Pe de altă parte observ cum oameni ce au alte boli mult mai grave decât
covid sunt lăsați de o parte și nu li se mai oferă tratamentele adecvate.
Totul pare un haos controlat din care nu știu cum vom ieși noi oamenii de
rând.
Sunt un om cu profunde convingeri religioase și de aceea caut un răspuns
și pe tărâmul credinței și mă întreb:
„Oare de ce îngăduie Dumnezeu ca acest virus să facă ravagii?
Poate din cauza răutății noastre!
226
Cert este că fără credință în Dumnezeu în aceste vremuri haotice este

greu de răzbătut.
Nu avem în cine să ne punem încrederea pentru că totul se clatină și
înțelegem cât de efemere rămân toate lucrurile omenești.., spuse Toader
în a cărui ochi cenușii se aprinsese acea luminiță măreață.
- Acum au început cu mari relaxări, însă în continuare rămân foarte fermi
în dorința lor de a ne vaccina.
Ba chiar mai mult de atât, doresc să vaccineze și copiii de la doisprezece
ani în sus.
Totul este de noaptea minții.., argumentă cu vocea sa puternică Florin.
- Poate că totul este spre binele nostru, să avem încredere pentru că așa
cum spunea și Toader Dumnezeu nu ne va lăsa .., spuse Doina.
- Prea pare totul cusut cu ață albă ca să credem tot ce vor ei.., interveni în
discuție un bărbat brunet, cu un corp atletic ce stătea așezat în spate.
- Eu cred că Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, indiferent dacă illuminati
a înscenat totul sau dacă avem de-a face cu un virus periculos ce suferă
mutații și aduce suferință și moarte.
În final bunul Dumnezeu va interveni în favoarea oamenilor de rând
ce sunt năpăstuiți.
Pentru că în toate timpurile atunci când oamenii l-au căutat din toată inima
în vremuri grele de criză El a intervenit.
De aceea avem mare nevoie cu toții să ne împăcăm cu Dumnezeu care
prin intermediul jertfei Fiului Său a făcut primii pași în vederea acestei
împăcări.
Poate că datorită păcatelor noastre și ale lumii în care trăim, Dumnezeu
îngăduie și de moment aparent tace.
Dar eu sunt sigur că va interveni în favoarea aleșilor săi ce sunt persecutați
pentru credința lor, doar vedeți ce se întâmplă aproape peste tot în lume,
unde valorile naționale și creștine sunt în plin asediu pentru a fi cucerite
și sfărâmate de puternicul val al globalismului.
Cred că nu trebuie să disperăm pentru că lumina se va coborî peste noi
și izbăvirea va veni.
227
Important este să conștientizăm cu toții că avem un Tată în ceruri ce

ne iubește, acesta este marele adevăr pe care Sfintele Scripturi ni-l
descoperă.
Și mai mult de atât chiar și în călătoria noastră avem nevoie de ocrotirea
Sa pentru a ajunge cu bine la destinație, și ca fiecare dintre noi să ne
bucurăm cu familiile noastre.., spuse plin de elan Toader.
- Of, Doamne ajută-ne și nu ne părăsi.., rosti Doina asemenea unei rugi.
Dincolo de discuția ce mai dură ceva timp, aproape toți simțeau că
acolo undeva în România acel acasă îi atrăgea asemenea unui magnet.
Oricât de greu era acolo, era totuși patria lor pentru care fiecare în felul
lui simțea că îi aparține.
Dar vai, sunt și acei emigranți ce au suferit mult în România și au reușit
să se adapteze în străinătate încât vor să trăiască departe simțind totuși
românește și fiind conștienți că au o patrie undeva departe, însă se tem să
se mai întoarcă.
Se simt stingheri și singuri în occident tânjind în inimile lor după acel
acasă din visurile lor cele mai iubite, cele mai tainice, care este într-un
mare contrast cu realitatea dură din România.
Lumea emigranților este fascinantă pentru că are oameni îndurerați,
oameni de treabă, oameni animați de mari speranțe, și oameni ce și-au
văzut o parte a visurilor împlinite.
Dincolo de toate lucrurile se întinde viitorul ce din perspectiva umană
este mai nesigur ca niciodată, dar să nu uităm că viața noastră atunci când
o așezăm în mâinile străpunse la Calvar, pentru noi este așezată în locul
cel mai minunat și mai sigur.
Și apoi izbăvirea nu vine decât de la Dumnezeu pentru că am fost creați
de El pentru a avea viață din belșug și nu pentru a sfârși în haos și
suferință.
De aceea să privim cu încredere spre Mântuitorul nostru, pentru că El
este singurul care ne dorește binele nostru etern.
228
229
Timpuri apuse
Pe când eram copil și mergeam în vacanțe la bunicii mei simțeam o
adevărată bucurie.
Casa lor se afla întru-un sat numit Poșta din județul Tulcea ce era așezat
între niște păduri pline de farmecul naturii.
Ei aveau o casă cu o livadă de meri, peri în fața casei apoi grădina de
zarzavaturi, de asemenea o frumoasă vie.
Primăvara și vara era o adevărată fericire să te miști prin acel cadru, să
te joci, să simți că trăiești în acel cadru natural dat omului de la început să
trăiască.
Acel loc idilic al vieții de la țară îmi umplea întreaga ființă, mă
copleșea cu o stare de pace, de fericire mereu crescândă, mereu proaspătă
și care nu se epuiza niciodată.
Iar bunicii mei din partea mamei mă înconjurau cu grija și iubirea lor
duioasă.
Erau imaginea autentică a acelor țărani români ce munciseră o viață iar la
bătrânețe se odihneau bucurându-se că mai pot avea grijă de nepoți.
Mai veneau câteodată și alți nepoți de ai lor, însă am observat că atunci
când ne jucam în livada din fața casei bunicii noștri se bucurau pentru că
ne vedeau acolo în fața lor jucându-ne, râzând plini de acea fericire
copilărească.
Bunicul meu era un om ce trecuse prin multe în viața lui, se trăgea
dintr-un sat din județul Prahova era mocan și ne spunea că bunicul lui,
tatăl sau, fuseseră ciobani avuseseră oi multe iar el urmase o bună parte
din viața sa acea tradiție de familie, deși mai făcuse și altceva fusese
ospătar prin Galați, soldat pe front în timpul războiului, muncitor pe
șantier, lucrător la colectiv și bineînțeles cioban era pasiunea și plăcerea
sa de a merge cu oile la păscut.
Iar seara când ne așezam după cină în jurul său lângă vatra sobei în
care mai mocnea puțin jar începea să ne povestească istorii din viața lui,
pot să spun că avea un dar minunat de a povesti împletit cu un umor al
omului simplu de la țară ce învățase atât de multe lucruri din viață.
230
Ne vorbea uneori despre Dumnezeu, iar seara se așeza pe genunchi și

se ruga cu voce tare.
Îmi aduc aminte că uneori ne punea și pe noi pe genunchi să ne rugăm, de
la el am învățat rugăciunea Tatăl nostru.
El și bunica mea aveau de toate trăiau o bătrânețe cu adevărat fericită
plină de binecuvântări după toată osteneala și truda din viața lor avuseseră
treisprezece copii din care unsprezece mai trăiau erau căsătoriți la casele
lor, însă unii dintre ei plecaseră la oraș, la lucru în fabrici sau combinate.
Munca la oi de o viață îi istovise pe bunicii mei, am observat că bunicul
meu era iubit de oamenii din sat pentru calitatea sa umană și pentru
umorul său.
Îmi aduc aminte că adeseori mergeam cu el pe ulițele satului și ne
întâlneam cu cineva care întreba:
- Ce mai faci nea Culiță?
Iar el răspundea plin de acel umor al său cel caracteriza mereu.
- Amărât dar o duc bine.
Apoi începea să vorbească, să povestească atâtea și atâtea lucruri, pe
atunci viața era mai lentă nu se desfășura totul cu atâta viteza ca astăzi,
iar oamenilor le plăcea să dialogheze ceea ce consider că era un lucru bun.
Îmi plăceau acele dimineți de vară când mă trezeam și ieșeam pe prispa
casei bătrânești și vedeam cum pe uliță ridicând praful în sus treceau oile
mânate de ciobani, iar bunicul își mai scotea din curte cele câteva oi pe
care le mai avea nici la bătrânețe nu renunțase la oi și la un cal cu căruță.
De asemenea aveau curtea plină de păsări, după ce plecau ciobanii cu
oile se ducea cu două căldări la fântână și venea cu apă.
Avea cred că pe atunci șaptezeci și șapte de ani era încă robust plin de
putere, fața lui era plină de cute erau urmele luptei cu viața, ochii săi
căprui, mari, expresivi, plini de acea lumină a oamenilor de treabă, brațele
încă puternice, vânjoase cu palmele mari bătătorite de muncă, degetele
groase cu care căra apă de la fântână sau înhăma calul care nu era chiar
domol ci avea unele năravuri, apoi putea muncii ore în șir la grădină sau
la parcela de la marginea satului.
231
Bunica însă era mai slăbită de anii de viață și greutăți, crescuse mulți
copii și nu se mai ocupa decât de mâncare, curățenie și pasările din curte.
Mă bucuram atunci când bunicul mă lua cu căruța fie la moară, sau la
cooperativă, însă cea mai mare bucurie o aveam atunci când mergeam cu
el la pădure după lemne.
Odată îmi aduc aminte am intrat amândoi cu căruța pe un drum ce
șerpuia printre copaci, urcam puțin în deal iar calul mergea ceva mai lent,
când deodată bunicul m-a făcut atent arătându-mi ceva în față, am întors
capul și am văzut un cerb cu câteva căprioare ce pășteau liniștite între
copaci.
Tot acel tablou natural mi-a rămas adânc imprimat în memorie, de la
cerul senin de vară la culoarea copacilor, apoi verdele viu al ierbii și
căprioarele păscând atât de liniștit, deodată calul a fornăit, apoi a nechezat
iar căprioarele s-au speriat fugind în pădure, iar bunicul s-a întors spre
mine zâmbind și mi-a zis:
- Ai văzut câtă frumusețe a creat Dumnezeu iar unii spun că totul a evoluat
și că nu ar exista un Creator, însă uităte numai la aceste culori frumoase
naturale, apoi daca privești o floare cine a colorat-o atât de frumos?
Îi plăcea să țină discursuri despre credința sa, despre convingerile sale
profund religioase, nu îi plăcea comunismul pentru că îi luase pământul,
oile, caii, avusese înainte de a începe colectivizarea cam două sute de oi
și câțiva cai și mai rămăsese cu zece oi, un cal și găini, primea de
asemenea o pensie.
Uneori îl auzeam când mai stătea de vorbă cu un vecin ce îl vizita adesea
spunând:
- Comunismul va cade așa am înțeles din cărți va ieși din nou la lumină
credința.
Una din cele mai mari bucurii ale bunicilor mei era atunci când
duminica le veneau copiii de la oraș în vizită și se umplea casa și curtea
de nepoți.
Puneau vara o masă mare plină cu de toate la umbra unui măr, erau de
toate pe acea masa și bineînțeles vin din via bunicilor, iar bunicul în capul
mesei radia de fericire, știam cum avea să se sfârșească ziua pentru el.
232
Pe unii din copii îi lăuda pe alții îi certa în funcție de ceea ce știa că au

făcut.
Rareori se îmbăta bunicul însă cei drept uneori i se mai întâmpla.
Uneori mă lua cu el la mănăstire mergeam duminica de obicei cu căruța
dis de dimineață lui îi plăcea să asiste la slujba pe care de obicei o oficia
părintele Pavel ce era duhovnicul și prietenul său.
Îmi aduc aminte că vizitam anumite măicuțe bătrâne în chiliile lor
cărora el le ducea câte ceva din ceea ce bunica pregătise de mâncare
pentru ele, apoi mergeam să ascultăm slujba.
Într-una din acele ocazii după terminarea slujbei din acea mănăstire
înconjurată de păduri, în timp ce bunicul înhăma calul iar eu stăteam pe
lângă el a ieșit părintele Pavel afară din biserică după ce a vorbit cu
diferite persoane s-a apropiat de noi, era îmbrăcat cu acele veșminte
preoțești în care slujise, a discutat puțin cu bunicul apoi zâmbind s-a întors
spre mine m-a mângâiat pe cap și a spus:
- Nea Culiță acesta este nepotul tău favorit despre care mi-ai vorbit cu
atâta drag, iar atunci când era mic fiind bolnav mi l-ai adus să mă rog
pentru el și cum mai plângea atunci iar tu erai atât de speriat că îți moare
nepotul fetei tale cele mai mici.
Nu ți-am spus că suflarea tuturor ființelor vii se află în mâna lui
Dumnezeu și uite acum ce mare s-a făcut și ce putem știi noi ce plan
minunat are Dumnezeu cu el.
- Da părinte Pavel ai avut dreptate... spuse bunicul surâzând.
Părintele Pavel era foarte respectat de oameni chiar și de unii
protestanți după cum aveam să aflu mai târziu pentru înțelepciunea sa și
sfaturile pe care le dădea oamenilor ce veneau cu problemele lor la el în
chilia sa.
Era considerat ca un om foarte consacrat în slujba lui Dumnezeu și a
oamenilor.
Am observat de a lungul anilor că de obicei preoții sau pastorii ce
slujesc la altar sau la amvon au o condiție spirituală și cunoștințe teologice
mai bune decât noi oamenii simpli.
233
Însă la unii din acești slujitori am văzut un fel de fariseism adică o lipsă
a unei vieți spirituale ai impresia că sunt ca niște actori într-o piesă de
teatru.
Dar părintele Pavel era un om ce trăia o viață spirituală autentică.
Înalt, slab cu fruntea și fața frumos construite, ochii negrii ce reflectau
acel patos cu care își trăia creștinismul era un om foarte echilibrat în
gândire, în vorbire iar când zâmbea pe fața sa se putea vedea o expresie
de bunătate și liniște sufletească.
Bunicul meu era un admirator al părintelui Pavel îl considera un om al
lui Dumnezeu, iar eu ca copil fiind stând în preajma acelui om mă
rușinam, poate era din pricina firii mele timide, sau poate că mă simțeam
intimidat de măreția acelui om (bineînțeles că toată această descriere nu o
fac doar pe acele impresii ale copilăriei ci pe tot ce am descoperit despre
el în adolescență și tinerețe).
Cred că Dumnezeu are oameni deosebiți în orice confesiune religioasă
important este ca atunci când suntem chemați să urcăm pe o treaptă mai
înaltă a cunoașterii adevărului este bine să nu ne împotrivim chemării
divine.
Dar să revin la acei ani minunați ai copilăriei, ai vacanțelor petrecute
acolo la țară în casa bunicilor, îmi aduc aminte de mirosul pâinii, al
plăcintelor ce bunica le scotea din acel cuptor mare de afară de asemenea
mâncarea gustoasă pe care o pregătea.
Seara cu greu ne opreau bunicii de la joacă să ne spălăm, să putem
mânca, ce frumoasă era viața pe atunci istoviți de joacă ne așezam cu
bunicii în jurul mesei auzeam behăitul oilor ce veneau de la păscut în
liniștea serii.
Apoi lin de tot noaptea se așeza peste sat învăluind totul în întuneric
iar stelele sclipeau frumos pe cer, iar seara când ne culcam în pat simțeam
liniște și eliberare în toată ființa mea de copil.
Oare de ce era totul atât de frumos pe atunci?
Mi-au rămas adânc imprimate în memorie portretele bunicilor, uneori
bunicul cântând din fluier sau povestindu-ne câte ceva seara iar bunica
într-un colț împletind.
234
Privind-o aveam impresia că vad o bătrână obosită de truda și poverile

vieții.
Însă cel mai mult mă atrăgea bunicul meu cu zâmbetul său cald părintesc
ce îmi aducea siguranță și o stare de confort emoțional.
Bineînțeles că și viața de atunci avea umbre, acei oameni aveau și ei
durerile lor însă pe mine încă nu mă afectau, mai târziu am înțeles ceea ce
înseamnă ca uneori viața să-ți fie învăluită în umbră și durere.
Anii treceau iar noi veneam în vacanțe la bunici iar ei ne primeau
mereu cu aceeași dragoste.
Uneori ne mai vizita bunicul la oraș venea cu autobuzul cu ranița în spate
plină de bunătăți ce ni le aducea de la țară.
Însă într-o zi când am venit de la școală am găsit-o pe mama în doliu
și plângând printre lacrimi mi-a spus că bunicul meu a murit.
Atunci am înțeles că ceva minunat se sfârșise pentru mine acolo la țară și
că niciodată nu va mai fi ce a fost.
Îmi aduc aminte că am plecat cu mama la înmormântarea bunicului,
când am ajuns curtea era plină de oameni erau rude, prieteni, copii, nepoți,
consăteni, ce veniseră să-l mai vadă odată pe acel bătrân simpatic.
Înainte de a intra în casă am văzut o cruce mare de lemn sprijinită pe
prispa casei, pe care scria Tudor Nicolae și atunci am înțeles că urma să
văd în casă trupul său neînsuflețit.
Am pătruns cu mama printre oamenii ce ne făceau loc până am ajuns
în camera de curat a bunicii și acolo în mijlocul camerei întins pe două
mese puse cap la cap era bunicul îmbrăcat într-un costum gri nou, cu
pantofi maronii noi în picioare, cu mâinile sale mari împreunate în unul
din degetele sale groase avea verigheta.
Așa cum stătea întins cu ochii închiși fără suflarea vieții în el, îmi
dădea impresia unui om ce și-a terminat călătoria sa pe pământ străbătând
drumul desemnat de providență pentru el iar acum avea nevoie să doarmă
somnul primei morți și este foarte posibil să se ridice la prima înviere
pentru că până la urmă mântuirea unui om este realizată doar prin imensa
îndurare a bunului Dumnezeu.
235
Odată cu scurgerea vremii am mai venit cu sora mea în vacanțe însă

niciodată nu m-am mai simțit ca atunci când trăia bunicul meu.
La trei ani în urma lui a murit și bunica, apoi toată averea lor și-au
împărțit-o frații mamei mele între ei bineînțeles oferindu-i și mamei mele
partea ei.
Însă pentru mine acele vremuri când mă plimbam cu căruța cu bunicul
s-au stăteam la gura sobei și ascultam poveștile lui erau timpuri apuse.
236
237
Contrastul dintre două vieți

Rafa era un om foarte interesant din mai multe puncte de vedere.
Lucra ca șef de personal la o firmă de pază și curățenie numită Corona
Control, unde a lucrat până în anul 2008 când s-a închis firma.
Mai mult decât orice era de apreciat discernământul său în ceea ce privește
cunoașterea oamenilor.
Fusese polițist (guardia civil) și într-o confruntare cu mișcarea terorista
ETA fusese rănit.
Rămăsese cu ceva urmări și avea o pensie, cred că în picior fusese
împușcat.
Impresiona autoritatea lui cu muncitorii, iar în același timp știa să
glumească cu ei, să meargă la bar cu ei, reușea să se facă respectat de toți.
Avea în jur de patruzeci și cinci de ani, arăta ca un bărbat pur spaniol,
avea pielea de o nuanță puțin închisă, măslinie.
Am observat că în comparație cu românii, rușii, bulgarii, spaniolii au
pielea mai închisă la culoare.
Părul șaten închis, ochii căprui, privind mereu cercetător la oamenii cu
care lucra, purta mustață, era înalt, cu prezență bărbătească, însă ceea ce
impresiona era expresia feței lui.
Fruntea brăzdată adânc de riduri, de asemenea pe față avea riduri, dădea
impresia unui om ce văzuse multe și trecuse prin viață însușindu-și ceea
ce se numește școala vieții.
Părea reprezentantul unui mod de viață.
Al relațiilor intime din afara familiei, de fapt era divorțat și avea o fată
care locuia cu fosta lui soție în Sevilla.
Petrecea ore în șir în bar, ducea o viață de aventură, și distracții.
Aș putea să rezum filozofia sa în doar câteva cuvinte:
„Trăiesc din plin, și mă bucur, principalul obiectiv al vieții mele este totul
aici și acum.”
Însă dacă mă opresc aici cu descrierea lui, nu ar fi totul ar rămâne
incomplet, portretizat.
238
Dincolo de tot acest fel de a fi avea în el ceva sensibil pentru lucrurile

sfinte.
Am discutat cu el de câteva ori despre dimensiunea sacră a vieții și aș
putea să rezum în câteva cuvinte ceea ce gândea în această privință.
„Trăiesc cum vreau, dar sacrul este sacru.
Nu vreau să facă parte din viața și ființa mea dar cel puțin îl respect, mă
mișc și trăiesc în dimensiunea profană a vieții cu incursiuni, în mizeria
morală a lumii acesteia.
Dar cel puțin nu calc în picioare lucrurile sfinte.”
Părea un om căruia îi plăcea locul său de muncă și filozofia sa de viață.
Deși după ani am început să observ că o tristețe adâncă s-a cuibărit în
sufletul său.
Realitatea este că acest stil de viață obosește, extenuează și în final
conduce la ruină.
Cred că începuse să-și de-a seama că se afundă, și începe să se
prăbușească, modul său de a trăi nu îi mai aducea plăcerea de altădată.
Descriindu-l pe Rafa, mi-am adus aminte de un alt bărbat, un pastor
neoprotestant spaniol numit Hose.
Era cam de o vârstă cu Rafa.
L-am cunoscut într-o zi de sărbătoare l-a biserică într-un cadru
impresionant.
După ce oamenii muncesc șase zile în ziua a șaptea vin să se închine.
După ce ei experimentează truda muncii, este minunat să observi aceleași
fețe exprimând bucuria închinării.
Cred că în orice țară ca și în Spania bisericile romane sunt adevărate oaze
unde poți simți acel spirit românesc autentic, chiar dacă mai sunt invitați
și pastori spanioli să predice.
Mi-a rămas o plăcută amintire despre pastorul Hose.
Ceea ce impresiona la el erau ochii lui reflectând un spirit creștin autentic,
de statură mijlocie, corpolent chiar bine proporționat, părul negru,
expresia feței era o îmbinare de bunătate și înțelepciune.
239
Privindu-l în timp ce predica înțelegeam mai bine acel măreț verset din
Evanghelia după Ioan ( 12-24):
„Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut

pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă
roadă.”
Ascultând predicile sale vedeam împlinirea versetului în viața unui om.

Adevărata măreție a Evangheliei, transformarea unei vieți umane prin har.
Un om ce se dezvoltase spiritual și intelectual în mod armonios.
Bineînțeles că se observa și la el acea luptă dintre firesc și duhovnicesc.
Lupta dintre bine și rău ce trece prin inima și viața fiecărui om.
Probabil că existau și în viața lui suișuri și coborâșuri.
Dar în același timp se vedea în el o dezvoltare a unui autentic caracter
creștin.
Exact așa cum demult în România îmi spunea un prieten:
„Daca privești un lan de porumb, ai să vezi câte o pălărie de floarea
soarelui ce se înalță măreață dintre coceni.
Așa este și cu oamenii ce au un caracter frumos din punct de vedere moral
se deosebesc de ceilalți.”
Așa mi se părea acel om mai dezvoltat decât alți oameni din punct de
vedere spiritual.
Pe lângă el ne simțeam ca niște pitici în compania unui uriaș.
Analizând caracterele acestor doi oameni mi-am dat seama că erau
reprezentanții a doua categorii de oameni.
Pe care i-am întâlnit atât de des în călătoria vieții mele.
Descrierea lor mi-a adus aminte de câteva gânduri din Cartea Cărților:
„Intrați pe poarta cea strâmtă.

Căci largă este poarta,
lată este calea care duce la pierzare,
și mulți sunt cei ce intră pe ea.
240
Dar strâmtă este poarta,

îngustă este calea care duce la viață,
și puțini sunt cei ce o află.”
„Cercetează-mă Dumnezeule,
și cunoaște-mi inima!
Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile!
Vezi dacă sunt pe o cale rea,
și du-mă pe calea veșniciei!”
(Matei 7-13,14; Psalmii 139-23,24)
241
242
Un om suferind
Călătoream de la Valencia spre un sat numit Perello însoțit de un
prieten și o femeie tânără ce venise cu fetița ei.
Scopul nostru era să facem niște vizite unor oameni ce aveau nevoie de
ajutor.
Priveam din mașină acel peisaj ce se întindea în fața mea, o pădure de pini
frumoși înalți cu frunziș verde, iar unde se termina pădurea începea plaja,
de-a lungul Mării Mediterane.
Un tablou natural ce fascina, prin faptul că puteam vedea atât de
aproape acea minunată pădure și marea, iar peste tot în atmosferă
frumusețea primăverii.
Aveam impresia că tot acel tablou îmi strecura în suflet o bucurie de
nedescris, o stare de pace și armonie cu mine însumi și cu tot ce mă
înconjura.
Mă gândeam la cât de fericiți trebuie să fie acei oameni ce trăiau în
acele sate de pe lângă pădure ce zi de zi beneficiau de acel peisaj atât de
frumos.
Primul om pe care trebuia să-l vizităm era un tânăr țigan de douăzeci
și opt de ani, pe nume Alexa, pe care prietenul meu îl mai vizitase și în
altă ocazie.
Am înțeles că declara că nu fusese niciodată fericit, și nu înțelegea de
ce a trebuit să sufere atât de mult în viața lui.
Locuia cu încă o familie într-o casă închiriată în apropierea plajei.
După ce am ajuns și am făcut cunoștință, am început să-l analizez, era un
tânăr solid cu prezență bărbătească, însă ceea ce m-a surprins a fost fața
lui ce era marcată de o expresie de tristețe adânc întipărită, iar ochii să-i
căprui păreau suferinzi.
Expresia feței lui îmi dădea impresia că bucuriile cele mai obișnuite
ale vieții îl ocoleau.
Puțini oameni am întâlnit în viață atât de marcați de nefericire, iar când
vorbea și timbrul vocii sale dădea impresia că fusese în viață lovit de
valurile vieții mai tare decât alții.
243
După ce am început să vorbim câte ceva din Biblie, Alexa s-a decis să
ne spună povestea vieții sale:
„De mic copil am cunoscut ce este suferința, aveam doar șase ani când eu
și cu ceilalți trei frați ai mei eram acasă singuri târziu în noapte, mama și
tata erau plecați la niște rude.
Când casa noastră a luat foc, iar focul s-a extins cu putere a ars toată
casa până la temelie.
Vecinii au venit și au încercat să stingă focul însă nu au reușit, au intrat în
casă să ne salveze pe noi copiii, reușind doar pe doi eu și o soră ce avea
opt ani.
Ceilalți doi frați mai mici au murit din cauza fumului, a fricii cine știe.
Era un spectacol tragic să privești acea casă arzând și apoi ruinele ei
fumegânde.
Mama nu a mai putut să-și revină niciodată după cele întâmplate nu
putea accepta faptul că îi pierduse pe cei doi copii ai ei din cauza unei
vizite la niște rude și a murit așa cum se spune în popor de supărare.
La scurt timp oamenii din sat ne-au ajutat și am putut să construim o
altă casă.
Apoi tatăl meu s-a recăsătorit cu o femeie ce avea și ea doi copii.
Așa că am crescut cu mama vitregă ce nu se purta cu noi nici prea bine și
nici prea rău, iar tata abia dacă ne mai băga în seamă.
În copilărie, adolescență și tinerețe mediul m-a transformat, beam
fumam trăiam ca cei din jurul meu pentru că era tot ce eu știam despre
viață.
Într-o zi pe când aveam douăzeci și patru de ani apăru în cartier Vanciu
ce avea cam patruzeci și cinci de ani, un om foarte versat ce mai fusese în
afară, căuta oameni pentru a culege mandarine în Valencia ne făcea
promisiuni mari.
Avea nevoie de cinzeci de persoane, din cauza sărăciei și a faptului că
doream un viitor mai bun am plecat și eu cu acel grup.
După ce am ajuns în Valencia el ne-a predat unor români foarte duri ce
ne-au dus într-o casă în câmp.
Am înțeles că Vanciu luase comision pentru noi.
244
Acolo era greu de trăit, munceam de dimineață până în seară, ne

dădeau de mâncare și ne țineau izolați ca pe niște sclavi.
Bani nu primeam decât foarte puțini ne spuneau mereu că aveam de plătit
transportul din România, bani pentru mâncare, cazare, transportul la lucru
în fiecare zi, apoi așa zisele taxe ce ei le plăteau pentru noi că nu aveam
acte.
Am înțeles că eram pe mâna unor escroci ce mă exploatau la maxim.
Locuiam în acea casă unde cât priveai în jur se vedea doar kilometri și
kilometri de livezi de mandarini și portocali, doar la o depărtare cam de
douăzeci și cinci de kilometri se vedea o șosea pe care treceau mașinile
spre oraș.
După patru luni am hotărât că nu mai pot și trebuie să plec de acolo.
Nu era ușor pentru că se puneau uneori violenți, am așteptat momentul
când într-o seară izbindu-l de pământ pe unul din ei am reușit să scap.
Străbătând pe jos distanța până la șosea în plină noapte, apoi călătorind
pe jos după indicatoare îndreptându-mă spre Valencia.
După câțiva kilometri buni am fost luat de o mașină de ocazie și așa am
ajuns în oraș.
Mi-a fost greu la început m-am lovit de atâtea greutăți dar mai aveam
rude, prieteni, așa că am supraviețuit.
La scurt timp după aceea trăiam în concubinaj cu o fată pe nume
Virginia, din relația noastră s-a născut o fetiță care la trei ani a murit în
spital fiind bolnavă.
Când îmi aduc aminte cum m-am simțit atunci țipam, vociferam acolo
la spital nu puteam accepta realitatea dură, au adus paza spitalului să mă
liniștească.
Relația mea cu Virginia nu a mai putut continua, am rupt cu ea iar
acum trăiesc cu o femeie mai mare ca mine tot în concubinaj, nu cred că
avem viitor împreună, nu știu cum se va termina.
Lucrez cât pot cu ziua, în rest caut cupru și alte metale cu bicicleta nu fur
pentru că nu vreau să am probleme cu poliția.”
245
După ce și-a terminat istoria vieții sale noi încercam să-l consolam pe
cât puteam, era o armonie perfectă între noi pentru că în tot cei spuneam
din Biblie sau sfaturi practice despre viață ne completam, cred că Duhul
Sfânt conducea acel dialog.
Mai era acolo prezentă și o altă femeie cu copilul ei mic ce locuia tot
în aceeași casă, ne asculta și ea cu atenție.
Tema centrală a discuției noastre era despre lucrarea lui Hristos în
favoarea oamenilor păcătoși.
Îmi plăcea să privesc acea scenă să văd că în urma a ceea ce noi îi
spuneam apăreau raze de speranță pe fața lui Alexa.
Mă gândeam că toată suferința ce a avut-o în viața lui, tot mediul în care
a trăit nu au reușit să stingă în el acele aspirații spre ceva mai bun, mai
nobil.
Simțeam că era atras de Evanghelie, dorea să cunoască mai mult din
dragostea lui Hristos.
Martin Luther King a făcut o afirmație care mi-a plăcut și anume:
„Dacă am trăit aducând speranță

doar în viața unui singur om,
atunci nu am trăit degeaba.”
La plecare prietenul meu ce era animat de un autentic spirit creștin i-a

spus:
„Dumnezeu te cheamă la un nou început, ai nevoie de Evanghelie pentru
că doar puterea ei te poate salva.
De asemenea poți să rupi această relație de concubinaj în care trăiești,
roagă-te, cere înțelepciune și nu uita că Dumnezeu te iubește și a
demonstrat lucrul acesta la Golgota.
Deschide Biblia și citește cea mai frumoasă poveste de dragoste ce a
fost scrisă vreodată și anume, iubirea lui Dumnezeu ce caută oameni
păcătoși ce nu merită atâta har.
Cerul este un loc plăcut în care poți să mergi și tu, prețul a fost plătit la
cruce.”
246
Când ne-am despărțit de el i-am privit ochii și am văzut raze de

speranță ce-i luminau fața, nu mai era așa de îndurerat ca la început, câtă
speranță poate aduce Evanghelia în viețile oamenilor.
Pe drum, discutând între noi despre Alexa am ajuns cu toții la concluzia
că mult din ceea ce a suferit în viață a fost din cauza alegerilor sale greșite.
După aceea ne-am îndreptat spre o altă casă, unde nu am găsit acasă
decât o fată româncă pe nume Sanda ce avea în jur de douăzeci și șapte
de ani, și un băiat cam de opt ani ce era un fel de rudă cu Sanda care venise
la acele rude cu gândul să poată lucra.
Însă lucrase puțin și se purtau cam aspru cu ea cu toate că fata le făcea
mâncare, curățenie în casă însă mereu îi găseau motive să o certe, se vedea
că era timidă.
Am aflat cu surprindere că citea Biblia, de fapt mai toate informațiile
despre ea le-am aflat de la copil ce era foarte vorbăreț și îndrăzneț, el ne
reda tot ce se discuta în casă.
Iar fata se înroșea de câte ori acel copil spunea câte ceva negativ despre
ea.
În acea casă curată, chipul fetei îmi părea ca un tablou al unei fete pline
de modestie, simpatică, cu bun simț, ce se simțea atât de rău că trăia pe
lângă rudele ei și nu reușise încă să fie independentă.
Vorbea puțin și ne asculta cu atenție se vedea că avea un anumit grad
de educație și de asemenea valori morale.
Era atât de simplă și sfioasă încât pur și simplu ți se făcea milă privind-o,
din atitudinea ei am înțeles că îi era rușine pentru că o găseam în situația
în care era.
Întâlnești uneori pe căile obișnuite ale vieții bărbați și femei atât de
deosebiți care întăresc o afirmație a unui filozof:
„N-am întâlnit nici un om

de la care să nu am ceva de învățat.”
,,Dar pentru voi care vă temeți de Numele Meu,

va răsării Soarele neprihănirii
247
și tămăduirea va fi supt aripile Lui;

veți ieși, și veți sări ca vițeii din grajd.”
„Căci Domnul Dumnezeu este un soare și un scut,
Domnul dă îndurare și slavă, și nu lipsește de nici un bine
pe cei ce duc o viață fără prihană.
Doamne al oștirilor, ferice de omul care se încrede în tine.”
(Maleahi 4:2; Psalmul 84:11-12)
248
249
250
Străbătând valurile vieții

În ultimul timp am fost mai tare ca de obicei lovit de valurile furioase
ale vieții.
Uneori am căzut în descurajare crezând că situația mea este foarte
nefericită, însă atunci când am stat de vorbă cu oameni apăsați de poveri
și probleme am înțeles că suferințele mele erau mici în comparație cu ale
altora.
Toate aceste discuții cu oamenii împovărați de greutăți mi-au adus
aminte de o întâmplare din viața mea petrecută cu ani în urmă, pe care
doresc să o redau în continuare.
Locuiam pe atunci într-un oraș din România situat lângă o pădure.
Nu aveam nimic de lucru iar soția îmi era bolnavă în casă.
Am ieșit să fac o plimbare prin pădure.
Era rece, o dimineață din acea perioadă a anului când iarna e terminată
începe primăvara și apar ghioceii și alte flori specifice primăverii.
Eram plin de întristare, am străbătut o câmpie cu mici pâlcuri de
zăpadă.
Priveam cerul și distingeam soarele ascuns în nori.
Am pătruns adânc în pădure și m-am oprit, mă simțeam zdrobit sufletește.
Acel tablou natural format din cerul cenușiu, copaci fără frunze, pământul
cu puțină zăpadă mă zdrobea și mai tare.
Eram prins ca într-o menghină.
Stress-ul acest dușman al omului modern mă biciuia.
Dar atunci și acolo am înțeles cum poate fi învins stress-ul această urâtă
stare a minții și a sufletului ce vine peste om ca o plagă ce cuprinde
întreaga ființă.
Am îngenuncheat și am făcut următoarea rugăciune, o redau ca idee
nu pe de rost pentru că nu am memorat.
Dar vreau să afirm că nu a fost ceva magic în cuvintele mele, ci în
atitudinea suferindului care simțind că nu mai are unde să-și plece capul
dorește să-l așeze în mâinile lui Hristos, pe pieptul Său.
251
Exact cum a pictat cineva un biet suferind cu capul pe pieptul Lui

Hristos.
Iar aici în această atingere a divinului cu umanul, aici e minunea, este
marea eliberare de poverile vieții.
Trebuie să ne deschidem inimile în fața puterii vindecătoare a harului, să
ne încredem ca niște copilași în Dumnezeu.
Eu așa fac ori de câte ori sunt înconjurat de nori și greutăți, atunci când
simt că poverile vieții mă strivesc alerg la Dumnezeu și aici se întâmplă
minunea eliberării pentru că mă comport ca un copilaș ce-i spune tatălui
său ceea ce îl doare.
Așa trebuie să procedăm când ne apropiem de Dumnezeu prin
intermediul rugăciunii.
Iar apoi se întâmplă minunea izbăvirii și te ridici de la rugăciune ușurat,
eliberat cu simțământul păcii cerești în suflet. Iar viața îți apare într-o altă
culoare, devii unul cei ajută pe alții îndreptându-i spre izvorul vindecării
și al restaurării.
Prin rugăciune venim în atingere cu Divinitatea, cu puterea cea mai
înaltă din univers.
Eu un biet păcătos, un fir de praf în atingere cu Cel Etern.
Apoi înviorat pornesc la drum în viață plin de puterea Sa ce prin mine
se revarsă peste cei năpăstuiți.
Deci așa plin de stres, încurcat în niște situații aparent fără ieșire din punct
de vedere omenesc cum intrasem în pădure, prin intermediul rugăciunii
mă simțeam liniștit, eliberat deasupra problemelor ce până atunci mă
zdrobiseră.
Dincolo de norii ce m-ai înainte mă zdrobiseră acei nori negrii
amenințători, am văzut prin credință sau mai corect am înțeles că Hristos
stă la dreapta Tatălui mijlocind pentru mine și bineînțeles pentru fiecare
om în parte.
Iar atunci când El îmi trimite raze prețioase de lumină aducătoare de
pace și izbăvire norii cei negrii ce mă împresoară nu-L pot opri pe El să
lumineze asupra mea, razele de lumină străpung norii învingând
întunericul.
252
Îmi amintesc că mă simțeam atât de fericit după terminarea rugăciunii,

i-am lăsat timp așteptând în tăcere Duhului Sfânt să lucreze cu mine.
Apoi plin de voioșie am pornit din pădure, culegând în drum câțiva
toporași ca să-i duc soției mele care mă aștepta acasă.
Doresc să subliniez un lucru foarte important și anume faptul că
Dumnezeu răspunde rugăciunii făcute în ascuns și trimite izbăvire,
niciodată El nu rămâne în afara vieții celui ce se roagă sincer.
Cred că lecția cea mai importantă pentru toți acei oameni ce îl caută pe
Dumnezeu este să înceapă să se împrietenească cu Hristos prin rugăciune,
studiul Bibliei, meditație sfântă și poverile vieții vor deveni mai ușoare
pentru că nu le mai purtăm singuri.
„Ascultați-Mă, casa lui Iacov,

și toată rămășița casei lui Israel,
voi pe care v-am luat în spinare
de la obârșia voastră,
pe care v-am purtat pe umăr
de la nașterea voastră:
până la bătrânețea voastră.
Eu voi fi Același,
până la căruntețele voastre
vă voi sprijini.
V-am purtat,
și tot vreau să vă mai port,
să vă sprijinesc
și să vă mântuiesc.”
(Isaia 46:3-4)
253
254
În căutarea unei vieți decente

Luna mai are un farmec aparte cel puțin aici în Berlin.
Mă fascinează acest oraș cu atâtea spații verzi întinse.
Am impresia că mă aflu undeva în inima naturii și nu în capitala
Germaniei.
La tot pasul în acest anotimp poți admira liliacul înflorit, de asemenea
atâtea varietăți de pomi ce în acest timp al anului sunt înfloriți, iarbă
verde, și pe alocuri mici fâșii de pădure, iar în tot acest tablou multicolor
al primăverii sunt vile sau blocuri nu prea înalte.
Veverițele cel puțin se simt în largul lor, iar trilurile păsărelelor te
încântă, bineînțeles că acest oraș are și acele zone centrale
supraaglomerate care au farmecul lor și atrag mulți turiști, însă pe mine
mă încântă aceste spații verzi ce par nesfârșite.
Uneori când mă întorc seara cu trenul sau cu autobuzul spre casă, mă
așez la geam și privesc tot acest tablou al primăverii, pe care Berlinul îl
oferă.
Pentru că este un oraș ce se întinde pe o suprafață destul de mare,
călătoresc mult, așa că am timp să meditez, să plec departe pe calea
gândurilor în trecut, prezent, și viitor.
Alteori meditez la unele idei ce le am și pe care visez ca într-o zi să le
transpun în scrieri literare.
Și călătoresc așa adâncit în propria mea lume interioară de gânduri, idei,
planuri.
De asemenea analizez și oamenii ce călătoresc ca și mine, este una din
îndeletnicirile ce cel mai mult mă încântă aici în Berlin, unde sunt oameni
din atâtea colțuri ale lumii, de altfel toată această lume multiculturală mă
fascinează.
Într-o seară mă întorceam spre casă într-un autobuz cu etaj, și atenția
mi-a fost atrasă de o discuție purtată între o doamnă ce avea în jur de
cinzeci de ani și un tânăr ce la un moment dat în timpul discuției a spus
că are treizeci de ani.
Erau români amândoi.
255
La început tânărul a vorbit câteva minute bune la telefon, de fapt i-a

ținut un mic discurs unui prieten al său, ce din convorbirea lor reieșea că
era foarte descurajat de începuturile sale slabe în Germania.
„Și eu m-am descurajat foarte tare și am fost pe punctul de a pleca în
România cu doar două sute de euro în buzunar, și nu știu îți spun sincer
ce aș fi făcut acasă unde nu văd nici o perspectivă, dar am sunat pe cineva
și mi-a explicat anumite lucruri și am înțeles că trebuie să rămân aici și să
continui, să nu mă dau bătut.
Este adevărat că de moment lucrez pe bani puțini însă îi iau acești bani
nu îi dau așa că merită să mai rabd, să mai încerc, de ce să mă dau așa de
repede bătut...”
Cam asta era pledoaria acelui tânăr ce mi se părea și el destul de descurajat
de începuturile sale în Berlin.
După ce termină convorbirea telefonică acea doamnă ce îmi dădea
impresia că avea ceva mai mult timp în Germania și știa cum stau lucrurile
cu noii sosiți îi spuse tânărului:
„Și voi cum mai sunteți, ce mai faceți?”
„Bine, însă azi sunt supărat, am fost să-mi caut ceva de lucru, iar Iulia a
fost cu copilul la biserică, și între timp a venit cumnata mea care neavând
cheie să intre în apartament a trebuit să aștepte și de aici a început
scandalul.
Că de ce nu îi dăm și ei cheie, de ce lui nea Ion îi dăm iar ei nu?
Și s-a certat rău de tot cu Iulia mai ales că țipa, de ce nu stau eu acasă când
sunt liber, de altfel îmi ține contul, caută să mă comande.
Însă eu am capul pe umeri aduc bani acasă, chiar dacă uneori mai beau,
banii însă îi aduc nevestei, știu ce înseamnă să fii responsabil.”
El tăcu iar acea doamnă îi spuse:
„Dar tu ești bărbat, nu trebuie să îi dai cumnatei tale socoteală și până la
urmă te-ai dus să îți cauți de muncă.
Însă eu altceva doream să îți spun bine ar fi dacă tu ai începe să rupi puțină
germană și să cauți să te înscrii la un curs de limba germană, sunt atâtea
gratuite.
Ți s-ar schimba soarta aici în Germania dintr-o dată.”
256
„Da, am fost înscris la Job Center pentru curs de limbă germană însă nu
m-am dus.”
O întrerupse tânărul pe acea doamnă după care ea continuă:
„Și să cauți să obții un contract de muncă chiar dacă este și cu jumătate
de normă, cei de la forțele de muncă, te vor ajuta și ei cu bani pentru că
vor vedea că ai voință și vrei să muncești, cu munca la negru nu ai viitor
în Germania.
Dar spune-mi permis de conducere ai?”
„Nu, trebuia să-l fac dar nu am reușit, însă astăzi am sunat la Freiburg im
Breisgau pentru un loc de muncă iar mâine trebuie să sun din nou.
Este vorba de o fermă de cai unde se plătește 1450 de euro, plus cazare
și două mese pe zi.
M-au întrebat dacă eu am mai lucrat la cai și le-am spus că da, de fapt am
avut în jur de zece cai, așa că știu despre ce este vorba.”
Spuse el, iar acea doamnă continuă:
„Bine ar fi să obții acel loc de muncă.
De altfel am citit în ziar că sunt patroni care ei îți plătesc școala de șoferi
și apoi te angajează tot ei la firmele lor, însă așa cum ți-am spus trebuie
să înveți germană, ești tânăr, ambițios, nu te lăsa trebuie să reușești aici în
Germania.”
Apoi acea doamnă mai continuă convorbirea cu acel tânăr încurajându-l
și dându-i unele sfaturi ce mi se păreau destul de bune.
De altfel acea doamnă îmi dădea impresia că cunoștea foarte bine pașii pe
care un emigrant ar fi trebuit să-i facă în Germania.
La una din stații acea doamnă coborî, iar eu îmi stăpâneam cu greu din
cauza timidității mele, dorința de a intra cu acel tânăr în discuție, însă nu
fu cu putință să mai discut cu el, pentru că la următoarea stație coborî și
el.
Iar eu prin geamul autobuzului i-am privit statura înaltă, cu fața sa ce
reflecta atâta elan tineresc și acea dorință a sa de a reuși în viață, de a face
ceva spre a prospera.
257
Pășea în noapte cu pași mari, având un mers hotărât, bărbătesc, ce îmi

dădea impresia că el era decis să treacă peste orice obstacol ce îi stătea în
cale în viața sa de emigrant.
Pentru puțin timp mici fascicole dintr-o viață se derulară în fața mea,
în acel autobuz.
Iar atunci m-am gândit câte astfel de vieți, unele poate cu mult mai
dramatice ale românilor ce emigrează nu se desfășoară în țări ca Italia,
Spania, Germania, Anglia etc.
În căutarea unei vieți decente pornesc atâția pentru că din cauza
jocurilor murdare din spatele cortinei ce unii politicieni le fac, România o
țară așa de minunată numai oferă un viitor prosper celor mai mulți.
Iar occidentul într-adevăr ne exploatează, dar cel puțin aici în
Germania încă este nevoie de toată această mână de lucru ce apare pe piața
muncii, și de aceea sunt respectate anumite legi în ceea ce privește
angajarea și plata muncitorilor ce vin din țările mai sărace ale Europei.
De asemenea lucrând cu acte în regulă sunt niște limite peste care nici cei
mai cruzi exploatatori nu pot trece.
Iar apoi există și atâtea destine ale emigranților încununate cu succes,
semn că de moment în occident încă se mai poate câștiga o bucată de
pâine în mod cinstit.
Ideal ar fi să o putem câștiga în țara noastră, însă ce poți să faci atunci
când înțelegi că drumul pentru dobândirea unei vieți decente, rămâne
viața trăită printre străini.
Nu doresc să afirm că este imposibil în România, însă observ că
lucrurile acolo, în țara noastră merg din rău în mai rău.
De aceea mulți dintre noi românii, pornim pe drumurile Europei căutând
un nou început în viață.
De fapt cred că tot acest exod este lupta noastră a tuturor pentru a avea o
viață decentă.
258
259
O zi a rușinii
Aveam pe atunci șaisprezece ani.
Mă plimbam cu un prieten prin autogară.
La un moment dat, atenția mi-a fost atrasă de un tânăr ce mergea ajutat de
cârje pentru că avea un picior în ghips.
Era însoțit de două fete, una era sora lui, iar cealaltă cred că era prietena
lui.
Una dintre ele ne-a întrebat dacă știm o stradă ce era prin apropierea
autogării, și în mod neașteptat prietenul meu care era mai mare și mai
puternic decât mine, începu să-i răspundă prin cuvinte vulgare iar tânărul
cu cârje spuse:
„Ai grijă cum vorbești, că pun cârja asta pe tine.”
Dintr-o dată mi s-a făcut rușine, mi sau înroșit obrajii l-am tras pe
prietenul meu de acolo și am plecat.
Apoi m-am oprit și i-am spus:
„Pleacă lasă-mă în pace, nu este bine ce ai făcut, îmi este rușine de
comportamentul tău.”
„Ce contează sunt tare și șmecher”, îmi spuse el.
„Atunci du-te și lasă-mă în pace”, am strigat eu la el.
„Cum tu mă alungi pe mine, am copilărit împreună, jucăm fotbal
amândoi, mergem la cinema, ne simțim bine împreună, și acum mă alungi,
ai să mă cauți tot tu, cine te crezi?”
Nu l-am mai ascultat, i-am întors spatele și am pornit spre casă cu fața
încă acoperită de rușine.
„Tu ai fost acolo cu el, l-ai auzit, ai luat parte la tot acel episod rușinos, și
cum de te simți bine în preajma unui astfel de prieten nu vezi că te
distruge”, îmi spuneam.
Zilele treceau, și de câte ori îmi aminteam de acel episod, mă umpleam
din nou de rușine mustrându-mă singur:
„Cum ai putut să cazi atât de jos, nu vezi că această prietenie a ta te târăște
în mocirlă.”
Însă timpul trecea și am început să uit într-o oarecare măsură acea rușine.
260
După un timp eram din nou în compania acelui prieten plin de farmec.
Însă atât de vulgar, deschis față de oameni nu se mai manifesta, în schimb,
influența sa asupra mea era distructivă, această prietenie mă cobora tot
mai mult.
Anii treceau, prietenia noastră continua neschimbată, până într-o zi
când mai aveam puțin și împlineam douăzeci de ani.
Începusem în acea etapă a vieții mele să citesc Noul Testament, atunci am
avut curajul ca în ciuda charismei sale, a modului cum ne domina pe toți
din cartier să-i spun:
„De astăzi înainte vreau să rup cu tine definitiv, prietenia cu tine mă
distruge.”
„Cum ai spus?
După tot ce-am făcut pentru tine, după toate clipele frumoase petrecute
împreună, acum mă lași, îmi întorci spatele?”
„În realitate nu ai făcut nimic bun pentru mine, doar m-ai afundat în beznă
spirituală cum faci cu atâția alții”, i-am replicat eu.
„Te crezi mai deștept decât ceilalți, nu crezi că poți scăpa de noi toți și de
tot ceea ce eu te-am învățat, și mă rog cine sunt noii tăi prieteni, pentru
cine mă părăsești dacă cel puțin se poate ști?” îmi spuse el.
„De ceva timp citesc Noul Testament și am descoperit împărăția harului,
de aceea vreau să ies din împărăția păcatului, să trăiesc această nouă și
frumoasă dimensiune a vieții prin har.”
„Ha, ha, ha, întotdeauna ai fost un fanatic, deci este vorba de har, naștere
din nou, mântuire, pentru toate aceste lucruri mă părăsești și crezi că în
dimensiunea asta vei fi fericit, îți spun eu că nu, te vei întoarce înapoi la
mine mă vei căuta, mă vei ruga să te primesc iar în echipa mea de fotbal.
Fără mine ești un nimic, fără pasele mele nu ești în stare să dai nici măcar
un gol în toată partida, sunt curios și eu unde vei ajunge cu tot entuziasmul
de care dai dovadă acum, abia acum te nenorocești cu adevărat, ești atât
de inconștient că nu îți dai seama”, îmi spuse el.
Nu l-am mai ascultat, i-am întors spatele pentru că descoperisem ceva
atât de frumos ca împărăția harului ce merita efortul de a mă rupe de
mediul în care trăisem în copilărie și adolescență.
261
Eram prea convins de cine avea dreptate.

Însă toți acei ani trăiți în împărăția păcatului lăsaseră urme asupra mea,
aveam nevoie de o reorganizare a valorilor, a ideilor, a gândurilor.
Îmi luam cărți, și mă retrăgeam vara în natură câte o zi întreagă meditând,
citind, rugându-mă, aveam nevoie să ies din acel mediu sufocant, dur.
Când îmi aduc aminte câtă bucurie am experimentat în acele zile, era
tot acel nou început atât de frumos.
Iar ușor imaginea lui Hristos, așa cum îl descoperisem în Evanghelii, se
imprima tot mai mult în mintea mea, iubirea Sa mă făcea tot mai fericit.
Îmi dădeam perfect seama că făcusem o întoarcere de 180 de grade în
viața mea.
Dar nu era decât începutul, și trebuia să merg prin viață pe noul drum
descoperit, sosise momentul să rup prietenia cu păcatul și să mă
împrietenesc cu Dumnezeu.
Cât de greșit gândim noi oamenii, că păcatul este prietenul nostru cel mai
bun, pentru că ne împinge să facem tot ce dorim, iar Dumnezeu nu ne este
un bun prieten pentru că ne învață prin intermediul Sfintelor Scripturi să
nu mai practicăm răul, nu suntem conștienți că răul ne poate distruge.
Avem nevoie să învățăm, să iubim oamenii așa cum descoperim pe
paginile Noului Testament că îi iubea Iisus.
În toți acești ani ai umblării pe calea credinței, am ajuns la o concluzie și
anume, că noi oamenii nu putem fi fericiți decât doar când contemplăm
această minunată iubire ce ne poate transforma și salva.
„Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul, și stăruiește multă

vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, și
au frică de El.
„Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul!
Căci El se ivește ca zorile dimineții, și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia
de primăvară , care udă pământul.”
(Eclesiastul 8:11; Osea 6:3 )
262
263
Visul unui idealist

Discutând cu un prieten despre anumite aspecte ale vieții umane, el
și-a deschis inima înaintea mea și mi-a mărturisit care sunt cele mai mari
aspirații ale sale, visul său măreț ce face ca întreaga sa ființă sa vibreze
atunci când el îl împărtășește altora.
Unii oameni când îl ascultă râd de el, alții trec indiferenți urmându-și
drumul lor pe străzile vieții, iar unii rămân impresionați și cad pe gânduri.
Am să încerc să aștern înaintea cititorului această confesiune așa cum
mi-a fost împărtășită:
„Străbătând ca orice om toate etapele vieții, mă refer la copilărie,
adolescență, tinerețe și ajungând la etapa maturității pe care acum o
trăiesc, în fiecare etapă la nivelul vârstei respective am avut mereu
aspirații și vise pe care am dorit să mi le îndeplinesc legate de anumite
dimensiuni ale vieți, fie de ordin material, sentimental, sau spiritual.
Chiar și acum lupt și eu în viață și mă zbat ca orice om pentru anumite
realizări, însă de mai bine de douăzeci de ani un vis predomină, le domină
pe toate celelalte, mă copleșește prin frumusețea lui, mă simt tot mai
cucerit de acest vis, iar inima îmi vibrează tot mai mult atunci când
meditez la profunzimea visului meu.
Dar înainte de a începe să ți-l împărtășesc am să-ți spun ceva despre
oameni.
Există o categorie de oameni care trăiesc cu ideea că totul este aici și
acum, așa că ei se străduiesc pe toate căile posibile de a obține cât mai
mult aici, mă refer în primul rând la bani cu care ei apoi să se poată distra,
să soarbă plăcerea, să nu piardă nimic, ci să probeze totul.
Iar când le spui unor astfel de oameni ceva despre idealul binelui
absolut, își acoperă urechile sau îți râd în față și pleacă mai departe, nu
vor să știe nimic de existența unei lumi noi mult mai bune decât cea
actuală: fără răutate, durere și moarte.
Am întâlnit în viață o altă categorie de oameni ce pentru a obține bani,
utilizează orice până și religia a devenit un instrument în mâna lor de a
obține bani.
264
Bieții de ei, îi privesc cum trăiesc cu atâta mândrie și duritate deși la

nevoie pot folosi și lingușeala sau teatrul, totul pentru ai păcăli pe alții și
ai stoarce de bani.
Acest soi de persoane în final ajung dezumanizați și foarte periculoși
pentru semenii lor.
Apoi sunt oamenii ce toată viața lor au avut din punct de vedere
spiritual un orizont îngust, se zbat să-și câștige existența, apoi puțină
distracție și viețile lor se sting.
Însă providența divină încă din tinerețe m-a așezat între o categorie de
oameni ce fie că unii sunt bogați, iar alții cu o stare materială de mijloc,
iar unii chiar săraci însă totuși având cele necesare vieții, cu toții au un
orizont imens din punct de vedere spiritual.
Așa că eu ca tânăr ajungând în contact cu astfel de oameni și luând
cunoștință de aspirațiile lor, am dorit să probez că nu sunt niște utopii, că
speranța lor poate fi probată cumva să am certitudinea că orizontul lor
poate fi verificat.
Deși ei îmi tot spuneau că totul este prin credință (încredere) în
promisiunile lui Dumnezeu din Biblie, eu nu am acceptat o îndoctrinare
venită din partea unor oameni care să semene cu o spălare la creier, ci am
dorit să merg la sursa lor de bază.
Și așa de la douăzeci de ani am început să citesc Cartea Cărților, să
aprofundez temele acestei cărți, însoțit fiind mereu de o prezență divină
ce am simțit-o în inima mea în toți acești ani.
Iar cu timpul s-a conturat în mine o convingere interioară că sunt pe
drumul bun și că așa cum Biblia și unele comentarii inspirate ale acestei
cărți ne spun, că există Dumnezeu și alte lumi necăzute în păcat, iar la
sfârșitul tuturor lucrurilor de pe planeta pământ se va instaura aici o nouă
lume atât de diferită de cea actuală încât atunci când citești despre această
lume rămâi uimit, și sunt pe deplin conștient că eu nu am prins decât
câteva licăriri ale acestei lumi pline de o fericire veșnică ce va începe eu
cred că odată cu cea de a doua venire a lui Iisus Hristos.
De fapt în lumina profețiilor din cărțile: Cartea lui Daniel și Apocalipsa
lui Ioan ni se spune că după succesiunea marilor imperii ce sau derulat pe
265
fața pământului, va veni o alianță politico-religioasă ce astăzi este pe cale

să se contureze, iar din mijlocul acestei instituții va ieși Antihristul.
Despre împărăția plină de slavă a lui Mesia ni se spune că va fi ultima
și în comparație cu celelalte va dăinui veșnic.
Visul meu are în centru renașterea planetei pământ (mă refer la faptul că
Iisus va crea un cer nou și un pământ nou pentru cei mântuiți) după milenii
de zbucium și suferință, de asemenea restaurarea ființei umane prin har
pe baza jertfei lui Hristos la cruce.
Numai oameni răscumpărați prin iubire vor trăi pe noul pământ într-o
lume în care vechile suferințe nu vor mai exista, o viață dincolo de moarte
trăind mereu în lumina jertfei de la Golgota și descifrând tot mai mult
taina evlaviei așa cum o numim aici pe pământ, care ne uimește și nu îi
putem prinde semnificația adâncă pe deplin.
De fapt cum poți explica că Dumnezeu a devenit om și a murit pe
crucea calvarului, iar apoi a înviat biruind moartea pentru noi.
„Și toate lucrurile acestea sunt dela Dumnezeu

care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos
și ne-a încredințat slujba împăcării;
că adică Dumnezeu era în Hristos,
împăcând lumea cu Sine,
neținându-le în socoteală păcatele lor,
și ne-a încredințat nouă
propovăduirea acestei împăcări.“
(2 Corinteni 5:18;19)
Cât de frumos este descrisă in aceste versete măreția iubirii divine ce

depășește puterea noastră de înțelegere.
De-a lungul istoriei sau ridicat scriitori, și teologi ce au fost iluminați de
Duhul Sfânt și care până la un punct pe baza Bibliei au explicat taina
întrupării lui Hristos, iar din scrierile lor am înțeles că atunci când Iisus a
murit de fapt a murit doar natura Sa umană și nu cea divină.
266
Însă dincolo de toate aceste explicații rămân câteva întrebări:

„De ce ne iubește Dumnezeu atât de mult?
De ce a riscat atât de mult prin Planul de Mântuire doar pentru a ne salva
pe noi?
Iisus Hristos este baza salvării noastre, iar de la crucea pe care EL s-a
jertfit izvorăște speranța noastră că într-o zi vom trăi în eternitate.
El a construit pentru noi acea impresionantă cetate descrisă în Apocalipsa
lui Ioan în care eu aspir că voi locui.
De fapt pe această cetate și pe întâlnirea cu Arhitectul care a proiectat-o
se bazează visul meu de asemenea, am în vedere viața pe noul pământ,
locuitorii cetății ce vor fi oamenii mântuiți din toate timpurile.
Însă ce mă uimește cel mai mult este că toată viața din univers este
condusă de principiul iubirii care se sacrifică, după exemplul suprem
oferit de Iisus la Golgota.
Și așa ni se spune că va fi și viața din lumea celor mântuiți, iar astăzi
privind viața de pe planeta pământ ce este condusă după alte criterii
precum egoismul și exploatarea ființei umane, îmi spun ce mare diferență
între cele două lumi, cea existentă în care noi trăim astăzi și cea așteptată
prin credință.
Uneori mă gândesc cum poate iubi Dumnezeu un păcătos ca mine, dar
atâți și atâți oameni ce au caractere cu mari diformități morale?
Aici este puterea iubirii, a tainei evlaviei ce mă depășește, însă vreau din
toată puterea ființei să-ți împărtășesc minunățiile visului meu.
Însă înainte de orice trebuie să citești mai bine zis să studiezi acele
pasaje biblice în care ne este descris Noul Ierusalim splendoarea unei
cetăți fascinante ce se va coborî pe pământ, este descrisă de scriitorii
Bibliei ce plini de extaz au privit în viziunile date lor frumusețea și
măreția a ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei ce-L iubesc.
Cartea Cărților ne învață că există speranță pentru omul păcătos și
posibilitatea trăirii într-o lume cu mult mai bună decât cea actuală.
Pentru mulți acest vis al meu este ca un basm.
„Ce vis ai?... îmi spun unii:
267
Doar închipuiri, pe ce te bazezi, doar pe niște făgăduințe biblice,

cuvinte scrise și inventate de oameni nimic mai mult, nu există nimic
dincolo de viața asta doar aici este totul, aici trăim ne zbatem și murim nu
aspira la prea mult căci ai să te prăpădești singur.“
Însă există o diferență majoră, eu cunosc revărsarea iubirii divine în
viața mea, știu ce înseamnă să umbli cu Dumnezeu și să simți atingerea
transformatoare a iubirii Sale, cunosc măreția plină de fericire a acestor
clipe, știu ce înseamnă să deschid Scriptura și să am ferma convingere că
Dumnezeu îmi vorbește prin intermediul atâtor cuvinte pline de
înțelepciune ce le găsesc pe paginile Sfintei Scripturi.
Am să-ți fac o mărturisire, în viața mea am trăit momente ca ale lui
Neemia despre care pot să spun cu toată convingerea că mâna cea bună a
lui Dumnezeu era peste mine.
Dar ca să mă înțelegi și mai bine am să încerc să-ți explic mai pe larg.
Una dintre cărțile pe care le-am citit în ultimul timp se numește „Lumea
de ieri” scrisă de Stefan Zweig care de fapt este ultima sa carte.
În această carte ne este descrisă viața sa și a generației din care el a
făcut parte.
O generație unică în istoria omenirii, datorită faptului că a trecut prin cele
două războaie mondiale.
Viața lor a fost marcată profund de experiențe dureroase, este destul
de greu pentru noi să înțelegem lumea zugrăvită în această carte.
De asemenea Stefan Zweig după ce a cunoscut gloria literară și a avut o
bună poziție socială, sub presiunea și dominația nazistă cărțile îi sunt arse
în locuri publice, și el devine un fugar experimentând mari încercări și
suferințe, nevoit fiind să ducă o viață de pribeag.
Impresionant în cartea sa este faptul că promovează iubirea aproapelui,
și faptul că binele va triumfa.
De asemenea este evidențiată ideea că răul nu este condiția normală a
vieții oamenilor.
Lumea de azi este condusă și manipulată de o elită a marilor oligarhi.
268
O lume în care libertatea și demnitatea umană sunt strivite, iar viața ne

este uneori învăluită în culori sumbre și orizontul aspirațiilor noastre se
întunecă tot mai mult.
Vedem cum popoare întregi sunt strămutate din țara lor și împinse pe
drumul pribegiei.
În ultimul timp se aud tot mai multe voci care spun că de fapt stăpânii
acestei lumi doresc să islamizeze Europa.
Probabil fiindcă au ajuns la concluzia că omul ce îmbrățișează religia
islamică este mai ușor de manipulat și poate accepta realitatea în culorile
în care îi este zugrăvită.
Pe de altă parte toți acești oameni ce emigrează forțați de împrejurări,
au nevoie să fie tratați omenește, și de aici se naște o situație foarte
delicată.
De asemenea se observă o frământare ieșită din comun în toate
dimensiunile vieții, social, politic, economic etc.
Iar în culise se pregătește noua ordine mondială, pentru cei care doresc să
privească dincolo de aparențe, cartea lui George Orwell: „1984” este
ideală în acest sens, și bineînțeles mai presus de orice descoperirile
profetice pe care cartea Apocalipsa lui Ioan ni le oferă privind timpul
sfârșitului.
Viața noastră a devenit foarte agitată, ne desfășurăm alergarea vieții cu
foarte mult stres.
Cert este și faptul că Dumnezeu așază în calea vieții noastre și oaze de
bucurie pentru că altfel nu am mai rezista, ne-am prăbuși pur și simplu
istoviți de poverile ce le purtăm.
Într-un astfel de context eu aspir spre ceva mai înalt.
Pentru mulți visul meu pare utopic, lipsit de sens.
Unii oameni spun:
„Totul se termină în mormânt nu există viață dincolo de planeta pământ.”
Dar scriitorii Sfintelor Scripturi și unii teologi afirmă că sunt și alte lumi
în universul vast din care facem parte.
De unde din veșnicia Sa fără de margini, Dumnezeu ne transmite un
minunat mesaj de pace și speranță.
269
Profetul Ieremia fiind sub inspirație divină a spus:
„Căci eu știu gândurile

pe care le am cu privire la voi,
zice Domnul,
gânduri de pace și nu de nenorocire,
ca să vă dau un viitor și o nădejde.”
Ieremia (29-11)
Minunate cuvinte transmise de profetul lacrimilor după cum a fost

numit Ieremia, compatrioților săi într-un context sumbru, pe fundalul unui
orizont nuanțat puternic în culorile durerii. Iar acest minunat mesaj ne este
adresat și nouă astăzi.
Visul meu se bazează pe dorința lui Dumnezeu de a ne mântui, și a ne
oferi un viitor măreț în veșnicia Sa.
De aceea doresc să împărtășesc minunățiile visului meu la câți mai mulți
oameni, pentru că visul meu se bazează pe gândurile pe care le are
Dumnezeu privind viitorul omenirii.
Dincolo de lumea aceasta ostilă și plină de răutate în care trăim,
apostolul Ioan ne descrie sau mai bine zis ne zugrăvește în culori frumoase
splendidul oraș numit de scriitorii Sfintelor Scripturi Noul Ierusalim,
locul unde pe baza jertfei lui Iisus Hristos orice om își poate găsi liniștea
și vindecarea.
Ni se promite o viață frumoasă pe pământul recreat, sub un cer nou.
Biblia este o carte ce ne vorbește despre istoria mântuirii, de la Edenul
pierdut de Adam, la Edenul regăsit prin Hristos, de oamenii ce vor fi
mântuiți din toate timpurile.
Ceea ce este minunat este faptul că de pe tronul Său prin puterea Duhul
Sfânt, Dumnezeu se apleacă asupra fiecărui om în parte și îi spune
povestea iubirii de la Calvar, ca și cum acel om ar fi singurul din univers
pentru care a murit Iisus.
270
În această viață în care suntem loviți de valurile furioase ale vieții,

asediați de furia diavolului ce voiește ca toți oamenii să împărtășească
soarta lui și anume, moarte veșnică.
Într-un anume moment al vieții noastre, providența ne așază în față
povestea iubirii, care este ceea mai minunată poveste pe care noi oamenii
am auzit-o vreodată.
Ni se relatează cum cea de-a doua persoană a Dumnezeirii a devenit
Om, începându-și viața pe pământ într-o stare foarte umilă, ca un copil
vulnerabil, născut în Betleem într-un grajd pentru că nu s-a mai găsit alt
loc pentru El.
Apoi cei patru evangheliști ne zugrăvesc în culori reale și impresionante
copilăria și viața Sa.
Iisus din Nazaret este cred ceea mai neînțeleasă personalitate din
istoria omenirii.
De-a lungul secolelor noi am reușit să înțelegem licăriri ale slavei și
înțelepciunii sale.
Însă persoana, viața, și lucrarea Sa publică, și astăzi ne provoacă la
contemplare și meditație.
Iisus Hristos s-a întrupat pentru a ne învăța marele adevăr ce
revoluționează gândirea umană și anume:
„Dumnezeu este dragoste”
Cel care ni l-a transmis prin scris a fost apostolul Ioan care timp de trei
ani și jumătate a umblat cu Iisus, l-a admirat, și a căutat să-l înțeleagă,
apoi l-a propovăduit cu entuziasm creștin oamenilor.
A stat uneori cu capul pe pieptul lui Iisus, cel puțin așa ne este
consemnat în rapoartele Evangheliilor în timpul ultimei cine.
Dumnezeu ne-a descoperit imensitatea iubirii Sale prin Hristos, punctul
culminat al descoperirii iubirii sale răscumpărătoare pentru om fiind
Golgota.
Locul unde Iisus fiind răstignit între doi tâlhari rostește acele minunate
cuvinte ale iertării ce conferă speranță pentru noi cei înstrăinați de casa
Tatălui nostru Ceresc, și anume:
„Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”
271
Rapoartele Evangheliilor după moartea Sa ne descriu, învierea și

înălțarea Sa la ceruri.
Apoi prin intermediul apostolilor ni se promite în mod explicit în
epistolele ce le găsim în Noul Testament că avem speranța învierii, și că
nu totul se termină atunci când omul este așezat în mormânt.
Avem la dispoziție posibilitatea învierii în trupuri proslăvite, și
înălțarea spre ceruri.
De asemenea ni se spune despre o generație care nu va gusta moartea, ci
va fi generația ce îl va întâmpina pe Iisus când acesta se va întoarce în
glorie pentru a pune capăt suferinței umane, și a termina lucrarea mântuirii
începută la calvar în favoarea noastră.
Pe acest minunat plan făcut din veșnicii de Dumnezeu pentru salvarea
noastră, se bazează tot visul meu.
Mă fascinează faptul că într-o zi lumea suferinzilor în care trăim nu va
mai exista, va fi înlocuită cu lumea celor mântuiți, ce va fi axată pe iubire
și bunătate.
Acest vis mi-a dat putere să continui mereu pe calea vieții înfruntând
adversitățile și obstacolele cu care m-am confruntat.
Având convingerea deplină că tot ce este rău, este trecător și că dincolo
de planeta albastră pe care trăim, se întinde o lume a iubirii și păcii ce se
va instaura într-o zi aici.
Până în acea zi trăim cei drept doar animați de speranța mântuirii în
inimile noastre, și având toată această perspectivă a viitorului pregătit de
Dumnezeu tuturor celor ce-L iubesc, care este atât de minunată.
Până la realizarea deplină acestui minunat plan al salvării noastre,
suntem invitați să primim tot harul pus la dispoziția noastră, pentru a
conlucra cu Hristos ca să nu mai înfăptuim răul pe care ne-am obișnuit
atât de ușor să-l facem.
Să lăsăm gândurile să ne poarte spre mărețul viitor ce ne așteaptă, și
atunci vom găsi putere să înfruntăm viața cu toate obstacolele ce ni le
așază în față, animați fiind de gândul că într-o zi vom trăi în minunata
lume a celor mântuiți.
272
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,

că a dat pe singurul lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El,
să nu piară, ci să aibă viață veșnică.
Dumnezeu, în adevăr
n-a trimis pe Fiul Său în lume
ca să judece lumea,
ci ca lumea să fie mântuit prin El.”
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou:

pentru că cerul dintâi
și pământul dintâi pieriseră,
și marea nu mai era.
Și eu am văzut coborându-se din cer
de la Dumnezeu, cetatea sfântă,
noul Ierusalim,
gătită ca o mireasă
împodobită pentru bărbatul ei.
Și am auzit un glas tare,
care ieșea din scaunul de domnie
și zicea:
„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!

El va locui cu ei,
și ei vor fi poporul Lui,
și Dumnezeu însuși va cu ei.
El va fi Dumnezeul lor.”
(Evanghelia după Ioan 3:16-17, Apocalipsa 21;1-3)
273
274
275
276
277
278
Greutatea nopții
Ar fi mult de scris despre viețile emigranților, despre reușitele lor,
eșecurile lor, bucuriile și necazurile acestor oameni ce în realitate sunt
vieți de oameni ce curg spre împlinire sau distrugere.
Sunt oameni ce emigrează în Spania sau în oricare alt loc al pământului
cu unicul scop de a munci în mod cinstit și a câștiga bani.
Exista însă o altă clasă de oameni ce emigrează dintr-o altă dorință.
De a participa la distrugerea societății și se integrează în lumea drogurilor,
prostituției, a crimei.
Însă ce m-a uimit mereu pe mine este faptul că viețile unor astfel de
oameni iau uneori întorsături uimitoare de revenire pe cărările binelui.
Trist este faptul că nu se întâmplă cu toți așa...
Unii se îngroapă, se insensibilizează în acea parte întunecată a lumii.
Întrebarea care uneori mi-o pun este:
De ce unii aleg un drum al pierzaniei, iar alții aleg drumul binelui?
Mentalitatea, cultura, educația, valorile, dorințele ascunse în taină, ce
anume ne determină alegerile?
Cine poate pătrunde în acest univers cu nume mintea umană și să
răspundă cu exactitate.
Doar unul singur Dumnezeu, și El caută să ne influențeze, ba chiar ne
invită cu dragoste să alegem binele.
Totuși unii refuză invitația divină zicând:
Nu mă interesează, sau este foarte bine dar mai târziu.
Însă există riscul ca acel mai târziu să nu mai sosească pentru că viața
umană este foarte fragilă.
Unii cad de pe căile binelui și se afundă în mocirlă și beznă.
Este adevărat că uneori poate fi destul de greu să te menții pe drumul
binelui.
Dar niciodată imposibil iar dacă se întâmplă să cazi există speranța iertării
și a noului început prin Hristos.
După ce am lucrat în Spania diferite munci, m-am îmbolnăvit cu spatele.
Discopatie lombară și alte complicații la coloana vertebrală.
279
Nu mai puteam munci ca înainte, uneori nu puteam să stau mult nici

în picioare, de aceea am căutat de muncă la pază.
Un prieten m-a introdus în această lume a muncii nocturne, unde am
întâlnit oameni minunați și am învățat lucruri deosebite de la ei.
Am lucrat un timp la un spital mare numit ,,LA FE” din Valencia erau
făcute clădirile dar pe dinăuntru erau goale încă lucrau diferite firme de
construcție.
Trebuia să efectuăm acolo pază de noapte, circumferința curții spitalului
era cam de patru kilometrii, trebuiau făcute ronduri din două în două ore.
Aveam condiții foarte bune sală de mese, toaletă, apă rece și caldă, aer
condiționat sau calorifere pentru nopțile reci de iarnă am îndrăgit acel loc
de munca.
Dintre toți paznicii cu care am lucrat acolo m-au impresionat câțiva,
(regula era ca să lucrăm doi paznici pe tură) unul din ei cam de șaizeci de
ani se numea Mauri era un om minunat puteai discuta aproape orice cu el
avea bun simț și un optimism care te molipsea.
Discutam mult împreună pe diverse teme, îmi aduc aminte că odată
era tare nedumerit de imaginea lui Dumnezeu prezentată în filmul „Arca
lui Noe” îmi spunea:
„Nu mi-a plăcut această descoperire a lui Dumnezeu din film.
Oare așa este Dumnezeu cum a încercat directorul filmului să-L
descopere?”
Avea dreptate ideea prezentata în film despre Dumnezeu era
denaturată din punct de vedere biblic.
Mă străduiam să-i prezint ce ne învață Biblia despre acest fascinant
subiect intitulat:
Cum este Dumnezeu?
Cum este caracterul Său descoperit în persoana și viața lui Iisus Hristos.
Am lucrat multe nopți împreună, am împărtășit momente plăcute și
mai puțin plăcute împreună așa cum se întâmplă de obicei în orice muncă.
Pentru că munca în condițiile păcatului are și momentele ei plăcute și
neplăcute.
280
Mauri era spaniol și era un bun coleg de muncă, când ne-am despărțit
m-a îmbrățișat și mi-a urat succes în viață, era un om de treabă deși avea
și unele hibe în ființa lui, interesant cum era clădită ființa sa din bine și
rău însă de cele mai multe ori îmi plăcea că reflecta un umanism autentic.
De asemenea avea un umor fin, se deschidea mereu spre oameni cu o
atitudine de prietenie, deținea un simț al dreptății în limitele sale umane.
Un alt paznic cu care am lucrat se numea Corbacho, era un bărbat cam
de treizeci și nouă de ani.
Înalt bine clădit, plin de dinamism, cu prezență bărbătească, părul puțin
încărunțit, ochii verzi expresivi, cercetători.
Expresia feței lui inspira bărbăție, siguranță, plin de curaj și lipsit de orice
teamă, lucrând noaptea cu el simțeai siguranță.
Felul lui de a fi, te făcea să înțelegi că iubea ceea ce făcea și lupta ca
totul să-i iasă bine.
Era spaniol de origine.
Îmi aduc aminte când începea să vorbească, să gesticuleze, cu patos,
trăind din plin totul.
Uneori atingea nivelul fanatismului în sensul bun vorbind.
La data aceea era cel mai vechi de la firma unde lucram, și dorea ca totul
să se realizeze după cum el dorea.
Uneori avea dificultăți cu unii care nu erau de acord cu felul lui de a fi și
a face lucrul.
Am conversat mult cu el, îmi aduc aminte de o noapte de iarna
întunecoasă, ploua în continuu (așa este iarna în Valencia mai mult plouă)
ne era foarte greu să facem rondurile, la un moment dat îmi spuse:
„Suntem doar noi doi în noaptea asta aici, trebuie să avem grijă unul de
altul, să ne acoperim spatele.”
„Nu suntem singuri, Dumnezeu este cu noi...”
M-a privit atent, iar eu l-a rândul meu l-am privit în ochi.
Se dădea o adevărată luptă în el, semăna cu acea parte a dimineții, când
noaptea se termină și începe să se facă ziua.
Ai impresia că în acel moment al dimineții ai asista la o luptă între lumină
și întuneric.
281
„Îmi dai impresia că odată, cândva ai crezut în Dumnezeu, i-am spus eu.”
„Da am fost cândva destul de aproape de a fi un om al credinței, dar m-a
împiedicat ceea ce văd la tot pasul în lume.
De ce Dumnezeu nu pune capăt suferinței?
Apoi mai este o problemă în biserici...
Ai de obicei lideri spirituali care manipulează masele în beneficiul lor,
pentru interese personale.
Un fel de perversitate morală prin care cei sinceri devin ca niște miei
sacrificați pentru interesele altora.
Banii voștri, ai credincioșilor și multe alte lucruri devin ale liderilor.
Ce încep să facă un fel de politică de biserică.
De aceea m-am retras din viața religioasă, soția mea crede dar în felul ei
după tradiția bisericii catolice.”
„Dar cu mântuirea ta personală, cum rămâne?
Am să-ți citesc ceva, dar mai bine îți dau ție să citești din Evanghelia după
Ioan; 3-16:”
I-am deschis Biblia și el a citit:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,

că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El,
să nu piară,
ci să aibă viața veșnică.”
L-am privit în timp ce citea acel verset.

L-a citit o dată de două ori, a treia oară, o licărire de speranță i s-a aprins
în ochi.
A rămas după cum rămâne un om în fața unui tablou ce îl impresionează,
și îi captivează toată ființa.
A rămas câteva clipe pe gânduri cred că în acele clipe iubirea lui
Dumnezeu i-a atins inima.
Apoi izbucni într-un râs forțat.
282
„Este frumos dar nu se potrivește cu viața reală.”

După ce am mai discutat puțin contradictoriu am vrut să-i arăt unul din
răspunsurile Bibliei l-a problema suferinței umane și i-am dat să citească
din una dintre Epistolele Pauline și anume din Epistola apostolului Pavel
către Tesaloniceni. (aveam pe atunci la mine o minunată traducere a
Bibliei în limba spaniolă și anume Reina Valera ediția din 1995)
„Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin cuvântul Domnului: noi cei vii, care
vom rămânea până la venirea Domnului Iisus nu vom lua-o înaintea celor
adormiți.
Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița
lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos.
Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în
nori, ca să întâmpinam pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi întotdeauna
cu Domnul.
Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.”
A citit și recitit acest pasaj biblic, și a rămas tăcut ceva timp.

Ca absorbit de invitația unui nou început.
Apoi a închis Biblia și mi-a zis:
- Este foarte frumos dar nu se potrivește cu viața noastră de zi cu zi, și am
să-ți spun de ce: răutatea și perversitatea omului din zilele noastre a ajuns
la culme.
Toți caută să te înșele, să profite de tine, să nu te lase liber, dacă poate să
te exploateze prin muncă după cum ne fac nouă aici la firma unde lucrăm.
Nu vezi că este un sistem care ne guvernează, ne afundă, ne taie aspirațiile
spre ceva mai bun, mai înalt.
De aceea îți spun că ceea ce am citit este frumos dar nu are legătură cu
viața.
Dar eu cred că de fapt cartea aceasta Biblia ne oferă adevărata calificare
și putere pentru astfel de situații ca pe cele pe care le-ai enumerat.
Am mai discutat un timp, apoi se așternu tăcerea între noi, auzeam cum
cădeau stropii de ploaie.
283
Loveau în ghereta unde eram, în geam, îi auzeam cum cădeau pe

pământ.
Îmi plăcea să ascult în tăcere acel zgomot, ce părea ca o serenadă din altă
lume.
După un timp Corbacho rupse tăcerea spunându-mi:
- Hai să facem un rond când este un timp ca cel de acum este bine ca
rondurile să le facem în doi.
Am pornit amândoi prin ploaie, un timp am mers pe ciment, apoi pe
pământul noroios.
Priveam clădirea spitalului în noapte, pe jumătate construită părea precum
caracterul unui om în formare.
Cu pas hotărât înaintea mea mergea Corbacho.
Îl încânta acea muncă, îi plăcea să facă ronduri și să-mi dea indicații, acel
serviciu era una cu viața lui iubea ceea ce făcea și asta îl făcea ca uneori
să devină prea exaltat.
Faptul că el era cel mai bun în acel serviciu, și că nimeni nu își făcea
datoria ca el.
Într-o oarecare măsură era adevărat ceea ce el gândea și îmi spusese în
câteva rânduri.
Plin de forță înainta prin ploaie, îl admiram însă mai târziu am înțeles că
Corbacho avea o hibă în ființa lui.
Priveam cerul din acea noapte întunecat de norii cenușii, stropii de
ploaie cădeau cu putere, la un moment dat s-a auzit un zgomot de fiare
venea de undeva din subsolul clădirii.
Pe lângă zgomotul apei s-a auzit zgomot de fiare, înăbușit în subsolul
clădirii.
Cu lanternele în mâini am decis să intrăm.
Aici a fost prima greșeală pe care noi am făcut-o în acea noapte.
Nu ar fi trebuit să intrăm ci doar să anunțăm poliția.
Însă Corbacho vibra de dorința de aș îndeplini datoria.
Am înțeles mai târziu o lecție de aici chiar și în lucrurile bune dacă te
arunci în extrema fanatismului nu este bine.
284
Ceea ce cred este că în orice situație, în orice domeniu, echilibrul

trebuie căutat fanatismul produce întotdeauna dezechilibru.
Am intrat amândoi în subsol mergeam prin întuneric și apă, luminând cu
lanternele aveam impresia că din clipă în clipă din întuneric va apare
cineva.
Era zgomot produs de apa ce se scurgea de afară
Șopotul apei și întunericul îmi strecurau în suflet o stare de alertă, de a fi
gata în orice clipă pentru ceva neprevăzut.
Înaintam cu repeziciune prin camerele de la subsol la un moment dat
Corbacho a spus:
- Trebuie să fim gata a ne acoperi spatele unul altuia.
L-am aprobat și am pornit înainte după treizeci de minute negăsind nimic
am ieșit.
Stropii de ploaie cădeau peste noi în noapte, cerul era închis de ploaie,
undeva la orizont se vedeau câteva luminițe de la blocuri iar, în incinta
curții spitalului erau zone bine luminate și erau zone de semi-întuneric.
Apoi am intrat din nou în subsol căutând, mergeam repede amândoi
cred ca am străbătut aproape tot subsolul, pe sub hainele groase de iarnă
simțeam cum îmi curge sudoarea, iar Corbacho înainta în viteză căuta și
căuta, motivat doar de un singur gând să-și împlinească datoria așa cum
nimeni altcineva nu o făcea.
Într-un târziu ne-am dat seama că datorită marii cantități de apă ce s-a
scurs în subsol, anumite fiare depozitate acolo se mișcau și produceau
zgomot în noapte.
Obosiți, puțin uzi am ieșit din subsol ne-am oprit câteva clipe și am privit
curtea spitalului, birourile, clădirile mari ale spitalului, ploaia care cădea
acum liniștitor, asta doar câteva clipe, pentru că liniștea nopții fu
străpunsă de claxonul unei mașini.
Apoi un bărbat țipând vociferând, înjurând, a sărit poarta principală a
spitalului.
Corbacho a început să alerge de parcă ar fi vrut să fie în toate părțile și în
subsol și la poartă oriunde era nevoie.
Am alergat și eu în urma lui dar el alerga mai repede decât mine.
285
Când am ajuns în fața porții și a gheretei de control am văzut ce s-a

întâmplat.
Corbacho era față în față cu directorul spitalului ce striga, înjura, trecu pe
lângă Corbacho și se duse la biroul său.
Abia atunci am înțeles realitatea situației în care ne găseam.
Directorul venise cu taxiul să își ia mașina iar când a bătut la poartă noi
eram în subsol căutând presupuși hoți.
În acea noapte Corbacho a pierdut ceea ce el iubea foarte mult, acel
loc de muncă.
Întrebarea care m-a frământat în zilele următoare a fost:
De ce Corbacho a pierdut locul de munca?
Răspunsul l-am primit de la cei ce mai lucraseră cu el și inclusiv de la el.
Îmi aduc aminte în acea noapte după vizita directorului agitat, nervos,
vorbea fără întrerupere:
- De data aceasta mă vor termina, pentru că este a doua oară când mi se
întâmplă, adică îl fac pe director să aștepte la poartă, nu mă vor trece cu
vederea.
Prima data când s-a întâmplat eram cu un coleg nou reparam gardul și îi
arătam spitalul iar directorul a venit și negăsind pe nimeni la poartă a sărit
gardul a stat treizeci de minute în biroul lui și a plecat fără să mă vadă.
A doua zi s-a plâns l-a firmă și eu am fost avertizat, iar pe de altă parte
am dat tot ceea ce am avut mai bun în acest serviciu daca eu nu eram îl
pierdeau de mult.
După ce directorul a plecat, l-a scurt timp a venit în control șeful de
personal ce se numea Manuel.
Am vorbit amândoi cu el explicându-i situația.
Corbacho însă a făcut o altă greșeală mi-a cerut și mie să înfățișam
anumite aspecte a tot ceea ce s-a întâmplat altfel decât cum au fost dar
nici așa nu l-am putut salva.
Mi-l aduc aminte în acea noapte în fața șefului de personal dezchizându-
și inima.
- Șefii noștri stau cu femeile lor acasă iar noi aici ne riscam viața și
sănătatea noapte de noapte, prin frig, prin ploaie.
286
- Iar când se întâmplă ceva ei îți întorc spatele, și cât de mult m-am luptat
pentru acest serviciu ca totul să fie bine, m-am ocupat de oamenii care i-
ați trimis aici, unii nu valorau ce înseamnă responsabilitatea.
- Ce știu șefii noștri ce înseamnă ca după ora două noaptea să simți că
aproape cazi de somn și totuși să îți aduni forțele ca să faci ronde, simțind
în felul acesta greutatea fiecărei nopți.
- Firma noastră a devenit o mașinărie groaznică de a exploata oameni.
- Nimic nu mai contează spanioli, străini, important bani să iasă de fapt
nu este decât un mic segment din acest sistem uriaș ce ne dezumanizează
transformându-ne în unelte, iar dacă se rupe una mâine o înlocuim cu alta
așa funcționează sistemul.
Gesticula, vorbea cu voce tare, agitat, nu putea accepta că atâta efort
peste limitele normalului, în viziunea lui făcuse totul absolut bine nu se
putea împăca cu ideea pierderii locului de muncă.
Șeful de personal în mare parte îi dădea dreptate, dar nu putea face
mare lucru erau alți șefi care decideau, iar decizia lor a fost ca pe
Corbacho să-l dea afară iar eu să primesc doar un avertisment.
Însă ce m-a uimit a fost faptul că nu m-au tratat cu duritate așa cum era
de așteptat.
Peste doua zile după ce l-au dat afară a venit să mă vadă, lucram pe atunci
de zi la poarta principală a spitalului.
M-a îmbrățișat era foarte emoționat îmi aduc aminte de cuvintele lui:
- Am dat totul aici, acest serviciu s-a menținut datorită mie au câștigat
bani cu mine, așa sunt ei nu le pasă de noi care îi facem bogați, când nu
le mai iești util te zdrobesc, te strivesc, te calcă în picioare pentru că nu
au sentimente umane ca noi.
- A mai fost o problemă pentru care m-au dat afara.
- Unul din șefi trăiește cu o femeie ce vine câte odată pe aici să mai
lucreze, iar pe departe mi-a cerut să-i fac anumite favoruri însă eu am spus
nu, m-am purtat dur cu ea, ca și cu oricare a trecut pe aici, cu tine de
asemenea pentru că nu am dorit să se piardă acest loc de munca.
Îi priveam fața, expresia feței lui impresiona, părea un artist ce a creat o
operă și dintr-o dată o vede prăbușită, sfărâmată, călcată în picioare.
287
Stătea acolo năucit și nu îi venea să creadă că așa era realitatea.

Este ca și cum ai dat tot ce ai putut pentru a schimba o cauză însă vezi că
se afundă tot mai mult, pierduse și nu putea să accepte.
Am încercat să-l consolez printre altele îmi aduc aminte că i-am spus:
- Mă voi ruga pentru tine.
În acel moment întreaga sa duritate s-a dat l-a o parte și am văzut o
parte sensibilă la el.
- Mă impresionează mult ceea ce spui, sunt un om matur și tu să-mi spui
că te vei ruga pentru mine.
Am mai discutat puțin apoi a plecat.
Cred că greșeala lui fusese așa cum îmi spunea un alt paznic:
- Corbacho a crezut că acest spital era al lui și că numai el putea face totul
corect, și să dea indicații celorlalți cum să se facă totul.
- Modul lui de a fi și a se comporta cu alții era dur, nu și-a dat seama că
cei ce venim aici suntem oameni ca și el, mândria sa profesională l-a
dărâmat.
- Conceptul că numai el putea face acest serviciu, sau ca el nu îl putea
face nimeni.
- Încrederea lui în sine, asta i-a adus prăbușirea modul lui de a fi și a se
comporta cu colegii de muncă și totul amestecat cu fanatism au împins
lucrurile l-a extrem și i-au adus pierderea locului de munca.
Însă pe mine Corbacho m-a impresionat, cu calitățile și hiba lui ce
alcătuiau caracterul lui, modul lui de a vedea viața, înțelege sensul
existențial, ideile lui despre Biblie.
Realitatea este că nu merita să fie lovit atât de dur, chiar dacă a avut și
greșeli înainte de orice era un om care uneori uita regula de aur a Bibliei.
„Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii,

faceți-le și voi la fel...”
Este adevărat că a avut momentele lui de neomenie.

Dar avea și mari momente de umanism autentic de ceea ce înseamnă a fi
un om ce caută binele celorlalți, nu numai egoismul personal.
288
Printre diferitele munci pe care le-am făcut în Spania am întâlnit

printre muncitori o categorie de oameni mult mai periculoși decât
Corbacho care acționau și dădeau de înțeles că aveau următoarea filozofie
de viață:
- Să nu pierd locul de muncă îmi voi călca pe conștiință, sau îi voi dărâma
pe alții ca să fiu promovat eu, ca după legea junglei, legea celui mai tare,
a celui mai viclean a celui ce lovește primul, și de multe ori pe la spate,
sau de ce sa nu mă impun eu și să se impună alții și eu să fiu cârpa lor?
- De ce să mă calce în picioare ei și să nu îi calc eu?
- De ce nu ideile mele să se impună așa cum zic eu să se facă pentru ca
altfel este greșit?
- Numai eu înțeleg și de aceea modul meu de gândire este superior altora.
Nu știm că trăind așa ne distrugem în primul rând pe noi înșine,
calitatea noastră de oameni creați după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu.
Nu doresc să fiu înțeles greșit și să creadă cineva că sunt împotriva
competivității la locul de muncă sau că cineva nu ar trebui să-și apere
personalitatea și demnitatea personală dar niciodată cu armele
întunericului ci cu armele ale luminii.
Întâlnești pe căile vieții oameni cu calități deosebite, ce par adevărați
eroi ai nobleței, însă când îi cunoști mai bine îți dai seama că au hibe în
caracterul lor care uneori eclipsează tot ceea ce este bun.
Iar eu gândeam într-un timp că nu are rost să-ți pierzi vremea cu astfel de
oameni.
Dar aprofundând prin prisma Bibliei modul cum Iisus Hristos a lucrat
cu oamenii si de ce nu aș recunoaște cu mine, am înțeles un lucru că El
nu abandonează ființa umană ce are hibă.
Este interesant modul cum El tratează astfel de bărbați și femei, cu iubire
de necrezut am urmărit în Evanghelii modul cum Iisus a tratat oamenii ce
au avut păcate flagrante, nu i-a tratat aspru ci i-a primit cu iubire, iertare,
i-a învățat să-și mărturisească păcatele și să nu le mai repete.
Apoi s-a oferit să-i vindece, să-i educe din punct de vedere spiritual
oferindu-i societății reabilitați.
289
Eu am înțeles că atunci când îmi văd propriile defecte este un semn că

El are un plan cu mine și se va ocupa de cazul meu.
Însă de aici se desprind mai multe atitudini ale bărbaților și femeilor aflați
în cauză.
Unii spun:
- Nu este chiar așa eu nu am nevoie de transformare, alții sunt cu mult mai
răi decât mine, sau eu nu sunt chiar atât de rău.
- Tot ce mi s-a descoperit este ca să le spun altora.
- Atitudinea corectă este să ne lăsăm modelați de harul Său minunat.
290
291
Jurnalul unui emigrant

Fragmente...
Mă gândesc la istoria atâtor oameni ce emigrează, își părăsesc familia,

țara, un loc de muncă ce poate l-au avut.
Pleacă într-o altă țară, neștiind ce vor lucra acolo, cum le va fi în acea țară,
vor fi niște învingători sau se vor întoarce învinși de valurile furioase ale
străinătății.
Demult în Spania am văzut ceea ce înseamnă, eșecul unui emigrant.
Un tânăr din Bolivia de treizeci de ani era cu valiza în aeroport.
Era trimis de autoritățile spaniole înapoi în țara lui.
Fața lui exprima o durere mută, sfâșietoare, stătea și privea în gol, poate
că împrumutase bani de drum, poate că familia îi era în sărăcie, iar el
trebuia să se întoarcă acasă.
Ce va fi in viitor?
Sau cum va fi viitorul pentru el sau ei?
Viața unui emigrant este foarte dură.
El părăsește o țară unde are drept de muncă, este recunoscut ca cetățean.
(este adevărat că sunt și situații când se emigrează cu drept de muncă și
acte în regulă dar vreau să scriu despre acel emigrant ce începe practic de
la zero în altă țară)
De-a lungul acestor ani petrecuți în Spania am discutat cu mulți oameni
din țări diferite și culturi diferite.
Am înțeles că sunt două motive majore pentru care cineva emigrează:
Din cauza sărăciei sau a regimului politic din țara lui.
Dar venind în noua țară constat că nu are drepturi, nu are acte, în unele
cazuri nu știe limba, nu are unde dormi.
Ce va face?
Și ce se va întâmpla cu marile vise cu care a venit.
Dar aici el trebuie să accepte o realitate pe care cu greu și eu am fost
nevoit să o accept.
292
(toate aceste impresii sunt mai de demult pe când legile pentru

emigranții români erau destul de dure, între timp unele lucruri sau mai
schimbat în bine însă din cauza crizei economice mulți plâng acele
timpuri)
Eram în autocar la ieșirea din Franța, la intrarea în Spania am început
să analizez totul, cu o îndoită atenție, în sfârșit eram pe teritoriul Spaniei.
Orele se scurgeau lent de tot, priveam acel pământ arid ce se întindea la
nesfârșit.
Mă întrebam, ce fel de agricultură au acești oameni?
Pe ce se axează?
Mai târziu aveam să văd și să lucrez în agricultură.
Însă atunci l-a început, mă miram de pământul pe care îl vedeam, cum îmi
spunea cineva ca un deșert imens.
Deși Spania are și munți, păduri ce formează peisaje naturale frumoase.
Apoi m-a impresionat orașul Barcelona l-am străbătut cu autocarul mi-am
dat seama că Spania era o țară bogată.
Însă cel mai mult mi-a plăcut Madridul și oamenii pe care i-am
cunoscut în timpul cât am locuit în acel oraș.
În special spaniolii am observat că sunt mult mai educați ca în orice parte
a Spaniei.
Acele mari clădiri construite cu o frumoasă arhitectură modernă, acele
combinații de blocuri și parcuri.
Însă centrul orașului este impresionant, cel puțin pentru mine.
Acele gări de tren și metrou mari etajate, foarte frumos aranjate.
Este o fascinație în Madrid a marilor clădiri, a mașinilor pe care le vezi.
Iar dimineața în metrou un lucru care m-a impresionat atât de multă lume
citind.
Într-un astfel de ocean de clădiri, mașini și oameni te simți singur,
străin, într-o țară străină fără acte și atunci începeam să cad în descurajare.
Întrebându-mă unde voi munci ce voi face aici?
Mai ales că părăsisem România în urma unor probleme materiale.
Îmi aduc aminte de momentele când fiind în țară a început să se contureze
în mintea mea acel gând al emigrării.
293
Eram odată în plină primăvară, am ieșit în curte și aerul primăverii mă

înviora, cerul senin de un albastru viu transmitea speranță, pomii înfloriți
de prin curte dădeau o mireasma îmbătătoare.
Mi s-a născut atunci un gând care parcă izvora din acel cadru
primăvăratic.
„Oare dacă aș pleca undeva departe să lucrez și să câștig bani.
Apoi să mă întorc și să îmi cumpăr o casă, iar mai departe cu banii
câștigați să o pot ajuta pe sora mea ce este atât de tare lovită de valurile
furioase ale vieții.”
Ce minunat era cu ani în urmă pentru toți acei ce doreau să muncească
cinstit, chiar dacă începutul era greu și exista și riscul eșecului.
Însă te puteai ridica în dimensiunea materială a vieții.
Era de lucru pentru bărbați în construcții și agricultură, iar pentru femei
în case la curățenie.
Însă cum stau lucrurile acum în Spania în plină criză când totul s-a
destrămat, unele lucruri ca independența materială a individului.
Adică omul lucra, nu depindea de alți oameni pentru a trăi însă criza a
sfărâmat totul, atâtea vise, a adus suferință, lipsuri materiale, datorii,
necazuri.
Dintr-o dată ca peste noapte în locul confortului și siguranței materiale
s-a instaurat șomajul, îngrijorarea pentru ziua de mâine.
Întreprinderi închise, atâtea locuri de muncă pierdute, în primul rând din
cauza sectorului imobiliar.
Nu se mai vând apartamente, iar dacă nu se mai vând nu se mai
construiesc.
Criza a afectat mai mult sau mai puțin lumea întreagă, atât individul
cât și lumea s-au văzut confruntați cu această interesantă criză.
Celula societății care este familia a lovită puternic în dimensiunea
materială a vieții.
Mulți oameni și-au pus întrebarea:
„Care este adevărata istorie din spatele cortinei?”
294
II
Eu nu am fost niciodată în Africa.

Deși mi-ar face plăcere, și poate că în viitor voi ajunge acolo, nu stă în
puterea mea să pot explica căile tainice ale providenței.
Însă am simțit și contemplat o parte din pulsul inimii Africii în Spania.
Prin intermediul africanilor pe care i-am cunoscut muncind alături de
ei, căutând să mă împrietenesc cu ei, iar cu unii am reușit.
Oameni ce cândva au muncit prin Sahara au admirat deșertul minunat dar
și înfricoșător, și periculos în același timp.
M-au impresionat acești oameni din Mali, Senegal, Gambia etc.
Am contemplat cu bucurie, bogăția inimii africane, valoarea ei umană,
minunățiile ce Dumnezeu le-a așezat în sufletul african.
Nu vreau să scriu doar despre partea frumoasa a lucrurilor, ci aș dori să
surprind și reda ceea ce se cheamă viața reală, ce are părți luminoase și
întunecoase.
(După ce am locuit un timp în Madrid, m-am mutat în Valencia unde după
munca din construcții din comunitatea Madrid am experimentat ceea ce
înseamnă a muncii în agricultură mai precis la culesul mandarinelor unde
ani în urmă se plătea destul de bine.
Din 2002 până în 2008 la începerea crizei s-a putut prospera material.)
Îmi aduc aminte de un tânăr de treizeci și doi de ani pe nume Suliman.
El mi-a mărturisit că a trăit un timp în Sahara, și că l-a fascinat deșertul,
a lucrat un timp acolo.
Dar îmi spunea că acea parte a Saharei înfricoșătoare i-a indus teamă de
acest imens deșert cu adevărat groaznic.
Suliman era un tânăr înalt puternic, cu trăsături frumoase bărbătești, cu o
expresie a feței deschisă, prietenoasă.
Muncind totdeauna cu bucurie, dedicându-se muncii cu pasiune, fiind
încântat de faptul că este util și poate câștiga bani.
- Amigo... mă striga voios.
- Como estas? zâmbind, cu un zâmbet cald, natural, onest, după ce ne
salutam își ducea mâna la piept ca un semn al atașamentului.
295
Însă ceea ce nu am putut să înțeleg pe deplin despre el și despre natura

omului este această țesătură a ființei umane. Suntem ca un conglomerat
de bine și rău laolaltă. Iar pe de alta parte Dumnezeu se luptă cu fiecare
dintre noi, să elimine răul din noi, bineînțeles cu acordul nostru.
În primul rând avem trupuri degenerate de păcat, avem tendințe și
înclinații spre rău.
Uneori chiar păcate ascunse în viețile noastre.
În mădularele noastre simțim legea păcatului, iar în același timp cu mintea
noastră, sau cu o parte a ființei noastre vrem să facem binele absolut.
Lucrarea mântuirii este o educație de la păcat, la neprihănire pe care
Dumnezeu o realizează cu oricine dorește să se lase educat pentru cer.
Am văzut aceasta lucrare a Divinității începută în mulți africani cu toate
că unii nu aveau decât lumina din Coran.
Dar încercau să o trăiască și Dumnezeu în măsura luminii pe care ei o
aveau îi modela și conducea spre o mai mare revelație și anume Iisus
Hristos ca mântuitor personal al oricărei ființe omenești.
Uimitoare și fascinantă lucrare a harului.
Unele din livezile în care am lucrat erau înconjurate de munți, iar mai
presus de munți se întindea albastrul nesfârșit.
Cerul cu nori albi, era un tablou al culorilor naturale, de la verdele
frunzelor de mandarin, apoi culoarea fructelor, brazii înalți ce încep de la
poalele munților și urcând la jumătatea lor, formând o pădurice ce îmbrăca
frumos, o parte din munți.
Am lucrat l-a cules mandarine într-o echipă unde aproape toți erau
africani.
Îmi făcea mereu plăcere să mă străduiesc să țin ritmul cu ei, mă dureau
mușchii dar asta îmi producea plăcere.
Îi priveam și analizam dincolo de aparențe și am văzut în ochii și viața
lor: noblețe, bunătate adevărată, naturală, căldură sufletească, un anumit
grad de moralitate, totul în limitele cunoștinței lor despre bine și rău.
Cei drept unii scoteau mai tare în evidență aceste calități, sau virtuți.
În alții mai puțin, iar în unii se vedea răutate și egoism.
296
Analizând viețile lor mă întrebam:

Cum este posibil așa ceva?
Iar pe de altă parte eram impresionat de valoarea umană a acelor
culegători de mandarine.
Veniți din Africa, din viața lor, din ceea ce știau din Coran, din modul
cum acceptau sau respingeau viziunea creștinismului despre oameni și
viață.
Simțeam bătăile inimii africane, setea lor de viață, durerea lor pentru că
erau departe de familii.
Prin ei am cunoscut o parte din populația Africii.
Îmi aduc aminte de unul ce se numea Mamadu un bărbat cam de
treizeci și opt de ani, arăta încă plin de viață și tinerețe, energic, curajos.
Vorbea destul de bine spaniola, avea un simț al dreptății dar și o inclinație
de părtinire pentru ai lui.
Îmi plăcea statornicia lui în ceea ce privește religia.
Ceea ce scria în Coran era sacru pentru el.
Adesea îl vedeam cum se retrage între copaci, pentru rugăciune, cu puțină
apă la el pentru a îndeplini ritualul musulman.
Admiram și admir acești oameni ai rugăciunii în timpul ramazanului,
munceau din greu fără să mănânce ceva sau să bea apă, doar după apusul
soarelui mâncau și beau.
Puterea lor de a munci venea de la Dumnezeu, așa cum ei însăși spuneau.
Acolo între ei muncind zi de zi cu ei, încercând cu unele eșecuri să-l las
pe Dumnezeu să reflecte prin mine bunătatea sa, în momentele când
reușeam să mă pun la dispoziția sa.
Simțeam o reală fericire, de fapt cred că al sluji pe Dumnezeu și pe
oameni înseamnă a găsi adevărata fericire a vieții.
Este o reală fericire să ai inima umplută de Duhul Sfânt și să te apropii de
oameni, să-i iubești cu adevărat, să-ți pui întrebarea:
Merită acești oameni din Africa să fie iubiți?
Răspunsul îl găsim la Golgota este atât de frumos definit acolo.
Am admirat bucuria lor în muncă, se bucurau de banii câștigați, apoi
împlinirea dorinței lor de a fi liberi și independenți material.
297
Își puteau ajuta familiile ramase în Africa, sentimentul acesta de a fi

folositori în Spania și dincolo în Africa.
Această realizare îi entuziasma, îi făcea uneori să înceapă să se
mândrească.
Îmi aduc aminte de o dimineață rece de iarnă.
Bineînțeles că iarna din Valencia este diferită de cea din România.
Am ajuns la câmp și nu puteam de moment să intrăm pentru a culege
portocale, pentru că copacii erau umezi trebuia să așteptam ca razele de
soare să usuce frunzișul si fructele din arbori.
Au făcut un foc de lemne de portocali uscați.
Ne-am apropiat toți de foc să ne încălzim, negri și albi cu aceeași nevoie
de căldură și ușor, ușor au început să povestească despre viața lor din
Africa.
Unii dintre ei se lăudau că în țara lor pot avea mai multe soții conform
Coranului.
Altcineva ce era din Europa i-a contrazis și au început controversa, unii
dintre africani râdeau, alții își aduceau cu elocvență argumentele lor din
Coran, și erau atât de siguri că ei au dreptate, iar pe noi europenii ne
priveau ca pe niște neștiutori în acest domeniu.
Lumina focului le scotea și mai bine în relief trăsăturile pur africane,
și ochii le scânteiau viu.
Îi priveam și parcă vedeam scrisă pe fețele lor istoria Africii și impactul
ei asupra lumii.
Triburile acelea africane apoi înfiorătorul negoț cu sclavii.
Erau luați și puși în acele infernale corăbii și duși în America de nord.
Apoi eliberarea lor din sclavie, sângele ce a curs, Abraham Lincon marele
președinte eliberator ce a plătit cu viața.
De curând am văzut un video pe YouTube cu Martin Luther King cu acel
memorabil discurs în care vorbea despre unitatea albilor și a negrilor.
Am fost impresionat de patosul cu care vorbea.
M-am gândit la cuvintele lui Iisus:
„Iubiți-vă unii pe alții”

298
De fapt mesajul Evangheliei este că în lumina crucii toți oamenii sunt

egali.
Indiferent de rasă, culoare a pielii, educație, avere, religie, în lumina crucii
ne dăm seama că toți suntem copii ai lui Dumnezeu, răscumpărați prin
sângele lui Iisus Hristos.
Îmi aduc aminte că într-o zi eram la bancă cu toată echipa, trebuia să
primim bani în schimbul cecurilor pe care le aveam fiecare de la firmă.
Când am ajuns și eu am constat că am primit ceva mai mult m-am retras
deoparte și am numărat încă odată banii.
Era clar primisem mai mult primul gând care mi-a venit a fost:
Lasă-i pentru tine, îți cumperi ceva ce îți place s-au mănânci ceva cu
familia ta.
Aș fi acceptat acel gând, dar totuși conștiința mă mustra.
Apoi mi-a venit gândul să îi dau la biserică.
Însă am simțit atunci și acolo acel susur blând și subțire al Duhului Sfânt,
în primul rând ca o întrebare:
Cum este corect să procedezi într-o astfel de situație?
Răspunsul a venit tot prin intermediul acelui susur blând și anume:
Restituie banii ce îi ai în plus înapoi.
M-am apropiat din nou de ghișeu.
Colegii de muncă au observat și m-au întrebat:
De ce?
Nu am avut timp să le explic în acel moment dar am restituit banii și
am ieșit din bancă unde m-au înconjurat africanii și am început să le
explic.
Mi-a duc aminte de zâmbetul lor aprobator, iar unul dintre ei ce se numea
Musa a zis:
- Dacă faci bine Dumnezeu îți va întoarce binele în viață, iar dacă faci răul
consecințele răului te vor ajunge în viață.
M-am cutremurat și am simțit că mi se face pielea ca de găină după cum
se spune în popor.
Mă uimeau acei africani ce erau bărbați tineri, atletici, chiar aș putea să
spun niște negri splendizi.
299
Și care în ciuda faptului că veneau din lumea a treia aveau niște noțiuni
atât de bune de moralitate.
Ceva timp în urmă am văzut într-un ziar o fotografie a unui tânăr
african îngenuncheat pe țărmul Spaniei.
Într-un gest prin care se înțelegea că sărutase pământul și ridica ochii în
sus în semn de mulțumire.
Se vedea atâta suferință amestecată cu bucuria că în sfârșit după tot greul
a ajuns, era pe pământul atât de mult dorit.
Părea între agonie și extaz...
300
301
III
Unul din locurile de muncă din Spania de care îmi amintesc cu plăcere
a fost la Ciudad Ros Casares.
Era un șantier mare unde se construiau un fel de locuințe și birouri.
Iar în timpul cât am lucrat eu ca controlador de acceso (paznic) erau în
faza finală, se lucra mai mult la interioare.
Și acum văd în fața ochilor acele edificii înalte, macaralele mișcându-se
pe acolo, apoi acel furnicar de oameni, cred că erau din aproape toate
colțurile lumii: spanioli, africani, portughezi, români, bulgari, egipteni,
ruși, pakistanezi, marocani, brazilieni etc.
Erau două porți mari în acel șantier așa că lucram câte doi paznici pe
tura de zi, noaptea veneau alții de la o altă firmă.
Unul dintre cei cu care am lucrat și am rămas impresionat de modul său
de a fi se numea Husein era din Sahara Occidental.
Privindu-i fața aveam impresia că ceva din acel deșert se oglindea pe
chipul lui.
Îmi aduc aminte că o dată eram amândoi de serviciu iar după ce am
discutat mai multe lucruri, i-am spus:
- Știi ce înseamnă cuvântul Azalay?
O licărire stranie, i-a apărut în ochi un fel de uimire amestecată cu amintiri
plăcute.
- M-ai surprins cu acest cuvânt, de unde ai auzit tu acest cuvânt?
De statură mijlocie, slăbuț, însă ager în mișcări, părea viguros, antrenat în
condiții vitrege.
Fața lui avea expresia omului ce a trăit și copilărit în deșert, a înfruntat
vicisitudinile vieții de acolo, a meditat în deșert la lucrurile sfinte.
Parcă fața îi era modelată de vântul deșertului, de nisipul purtat de vânt și
ridicat în aer.
Ochii căprui cu care privea cu atâta interes totul, încercând să înțeleagă
viața din occident.
Era un musulman foarte devotat credinței lui, ritualurilor acestei religii.
302
Nu îi făcea plăcere atunci când îi ceream prea multe informații despre

religia lui, îmi spunea că trebuie să stau de vorbă cu un anume imam
pregătit ce îmi putea răspunde la toate întrebările mele.
De câte ori eram de serviciu acolo cu el îi admiram expresia feței calmă,
meditativă, deși prezent la locul de muncă el prin intermediul imaginației
sale era departe în Sahara Occidental cu cei dragi ai săi.
De o seriozitate extremă, foarte rar zâmbea, mereu însă era atent să nu
greșească cu ceva cuiva.
Îmi dădea impresia că era foarte sensibil, întreaga sa ființă tot interiorul
său era atât de delicat.
M-a uimit la el faptul că recunoștea și aprecia oamenii ce urmăreau binele.
Nu l-am mai văzut de atunci, oare cum i-a mers în viață?
Dar să descriu acel dialog al meu cu el legat de numele Azalay.
- Am văzut un documentar cu numele acesta se referea la caravana de
sare, i-am spus eu.
Însă înainte de a continua mă simt nevoit să dau mai multe explicații
despre ceea ce am văzut în acel documentar.
Undeva la marginea deșertului Sahara trăiau, poate că mai trăiesc și astăzi,
niște oameni în corturi organizați într-un fel de trib.
Viața parcă se oprise în acel loc, ca pe vremea lui Avraam.
Aveau turme de capre, cred că erau musulmani, interesant era modul cum
ei reușeau să supraviețuiască, antrenau bine unii tineri din acel trib.
Apoi doi sau trei dintre cei mai rezistenți, porneau cu cămilele pentru a
străbate o parte din deșert, luau sare dintr-un loc spre a o vinde în altă
parte.
Se întorceau cu bani sau cu unele alimente și așa supraviețuia tot tribul.
Cei care plecau cu caravana de sare își riscau viața, pentru că era foarte
dur de străbătut deșertul acela înfricoșător.
Îmi aduc aminte că unul din cei ce realizau documentarul l-a întrebat
pe unul din tinerii ce mergeau cu caravana:
- Nu crezi că viața voastră este grea, dureroasă chiar?
Răspunsul lui m-a impresionat:
303
- Nu contează cât am suferit sau cât de dură este viața noastră, lucrul cel
mai important pentru mine este că într-o zi mă voi înfățișa înaintea
Judecătorului Suprem al omenirii iar pentru mine este important să fiu cu
inima curată.
Ceea ce m-a surprins era faptul că fața lui exprima mulțumire
sufletească, amestecată cu bucuria că face ceva util pentru cei de acasă de
la corturi cei așteptau cu sufletul la gură.
Iar în momentul când caravana se întorcea în acel mic trib, copiii alergau
bucuroși înaintea lor, bărbații ieșeau în întâmpinarea lor, iar femeile
priveau sfioase de la intrarea corturilor, și toți zâmbeau pentru că asta
însemna prosperitate, hrană pentru încă un timp, până ce caravana de sare
(Azalay) avea să pornească din nou, în aventura ei înfricoșătoare.
- Asta era odată, mergeam și eu cu tata prin deșert, mâncam carne de
capră, însă astăzi sunt camioane și alte mașini speciale pentru transportul
sării prin deșert lucrurile acestea au rămas în trecutul nostru
Îmi spuse Husein.
Avea dreptate mai văzusem și alte documentare unde sarea era
transportată cu camioanele, însă în deșert s-au întâlnit cu o veche caravană
de sare ce mergea încet la pasul cămilelor, probabil că pe undeva, oamenii
mai practicau încă acel vechi obicei al vieții din deșert.
Munca noastră în acel șantier dintr-un anumit punct de vedere era
interesantă, pentru că ne dădea posibilitatea să cunoaștem câte ceva din
viețile unor oameni din țări și culturi diferite.
Îmi aduc aminte de o dimineață înourată de septembrie, ploua puțin nu
eram aglomerat de camioane la poartă, așa că stăteam în gheretă.
Când apăru în fața mea o femeie de origine spaniolă, îmbrăcată într-o
uniformă de la o firmă de curățenie.
Avea în jur de cincizeci de ani purta ochelari, mi-a atras atenția expresia
feței ei marcată de o profundă tristețe și suferință.
Îmi ceru permisiunea să intre în gheretă la mine, până îi vor aduce cheile
ca să poată face curățenie la birouri.
După un scurt schimb de cuvinte începu să-mi spună durerea din sufletul
ei.
304
- Tatăl meu a murit de o boală gravă, bărbatul meu este bolnav, mama de
asemenea, iar eu trebuie să muncesc și să-i îngrijesc.
Copii mei s-au căsătorit însă au probleme, în toată viața mea am trecut
prin multă suferință.
Oare de ce?
Femeia avea lacrimi în ochi, îi priveam fața brăzdată de riduri, marcată
de suferință, după cum vorbea așa și arăta îndurerată.
Privind-o îi vedeam viața așa cum ea a povestit-o în două cuvinte suferință
și muncă.
Mi-a povestit mult mai mult decât am redat eu, am înțeles problema ei,
suferise prea mult ar fi dorit altceva de la viață, însă dezamăgirea i-a fost
amară.
Am încercat să o consolez vorbindu-i despre Dumnezeu, dar ea era atât
de pătrunsă de problemele ei încât ceea ce îi spuneam nu făcea decât o
ușoară impresie asupra ei.
Nu reușea să se adune de pe căile vieții ei nuanțate în culorile durerii,
pentru a-mi acorda atenție.
Totuși când ne-am despărțit o rază de ușurare îi apăruse pe față împletită
cu puțină bucurie pentru că își descărcase sufletul, plânsese puțin în timp
ce îmi povestise istoria vieții ei și se simțea ușurată.
Mereu oamenii ce se confruntă cu suferința în viața lor, și care au ceva
noțiuni despre Biblie pun următoarea întrebare:
Daca Dumnezeu este bun atunci de ce suferim?
De ce există suferință în lumea aceasta?
În primul rând pentru că planeta pământ este un front al luptei dintre
bine și rău.
Ne naștem plângând este primul lucru care îl facem, atunci când venim
pe lume ca un preludiu a ceea ce va veni mai târziu în viață.
Iar unele suferințe ce le avem în viață sunt consecințele păcatelor pe care
le facem.
Nu că Dumnezeu ne pedepsește însă orice rău făcut altora mai devreme
sau mai târziu se va întoarce și asupra noastră.
305
Unii oameni spun:

Bine dar dacă Dumnezeu este Atotputernic și eu mă rog lui de ce nu mă
scutește de suferință?
În primul rând pentru că în cadrul marii controverse dintre Hristos și
Satana există reguli și principii, iar deși Dumnezeu este Atotputernic, El
este limitat de alegerea omului.
El a creat ființe morale raționale, libere ce pot alege între bine și rău.
El invită, avertizează, mustră, dar nu forțează voința omului.
În schimb Satana intră cu bocancii în sufletul omului, bineînțeles în
măsura în care i se permite.
Este atât de profundă înțelegerea marii lupte ce nu poate fi înțeleasă
decât prin prisma Bibliei.
Numai în măsura în care începem să înțelegem câte ceva, ne dăm seama
de ceea ce se întâmplă în realitate pe planeta pământ:
boli, foamete, dezastre, războaie și lupta meschină pentru putere, totul
capătă contur în lumina Bibliei.
Însă nu rămânem numai aici înțelegem așa cum un prieten de aici din
Spania îmi spunea:
- M-am născut cu un mare handicap pentru că sunt un om păcătos, mi-am
trăit copilăria și adolescența ca un păcătos, apoi am început zorii tinereții
afundându-mă în mlaștina păcatului, până într-o zi când am înțeles istoria
Golgotei și am acceptat lucrarea harului în viața mea.
Ajuns în Spania trăiesc pe de o parte ca străin aici, iar pe de altă parte
ca străin departe de Cetatea lui Dumnezeu și veșnicia Sa.
Sunt de două ori străin pe acest pământ, ca emigrant și călător din punct
de vedere spiritual, sunt un om ce trăiește cu speranța că într-o zi călătoria
vieții mele se va termina și eu voi ajunge în acel măreț oraș descris în
Apocalipsa numit Noul Ierusalim.
Pentru mine materialismul și viața de aici nu este totul am o
continuitate, care într-un anumit sens începe de aici de pe acest pământ.
Am înțeles viața ca o călătorie spirituală, iar în lumea aceasta există două
categorii de oameni:
306
Locuitori ai acestui pământ care cred că totul este aici și acum, iar a
doua este formată din călători ce călătoresc spre veșnicie.
Eu sunt un străin și călător pe acest pământ pentru că am acceptat invitația
mântuirii, și cred că Dumnezeu are o capacitate infinită, de a ne dărui o
viață fericită, El este singurul care poate să ne ofere o autentică bucurie
și speranță, iar chiar dacă pe acest pământ nu trăim decât licăriri știu sigur
că în eternitate se va realiza pe deplin.
Mi-ar face plăcere ca într-o altă parte a acestui jurnal să pot dezvolta
mai mult aceasta dimensiune a străinilor și călătorilor.
„În credință au murit toți aceștia,

fără să fi căpătat lucrurile făgăduite
ci doar le-au văzut
și le-au urat de bine de departe,
mărturisind că sunt străini
și călători pe pământ.
Cei ce vorbesc în felul acesta
arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii.
Dar doreau o patrie mai bună,
adică o patrie cerească.
De aceea Lui Dumnezeu
nu-I este rușine
să se numească Dumnezeul lor,
căci le-a pregătit o cetate.
(Evrei 11:13,15,16)
307
IV
Era o zi însorită de primăvară.

Eram cu Nicolae în parcul Turia ce străbate tot orașul Valencia.
Un parc plin de verdeață, de oameni în mișcare, bătrâni, adulți, tineri,
copii toți parcă evadaseră din oraș în această minunată oază de verdeață
naturală, încântătoare.
Ceva liniștitor îmi strecura în suflet parcul înveșmântat de verdeață și
copacii scăldați în razele de soare.
Îmi simțeam inima eliberată de stres.
Ieșirea în elementul natural îmi invada sufletul cu ceva minunat,
îmbucurător, un sentiment greu de definit.
Îmi dădeam seama că viața la oraș este foarte artificială, devii
conștient doar când ieși în natură.
Nicolae este unul dintre oamenii cu care m-am împrietenit în Spania, un
bărbat de statură mijlocie, cu ochii albaștrii ce transmit un mesaj de cinste,
iar în același timp un amestec de optimism și umor.
Un om voinic, plin de energie avea un obicei ca după ce te saluta să te
bată cu putere pe spate, și să râdă zgomotos, vorbea mult, mereu gata în a
întreprinde ceva ca să scoată bani.
Este unul din românii despre care unii spanioli după ce lucrau un timp cu
el spuneau că și-au schimbat părerea despre români și că Nicolae este un
om de treabă.
Istoria vieții lui mi-a povestit-o chiar el cu mult patos.
- Am avut secție de croitorie în România, au fost ani buni în care s-a
câștigat bine aveam două mașini, casă, dar după revoluție când totul a
căzut am mai rezistat cât s-a putut apoi am emigrat în Spania.
Am fost pe lângă Toledo în comunitatea Madrid, lucrând în construcții,
apoi în agricultură, închiriasem acolo o casă mare, am ajutat mulți nou
sosiți din România cu chiria, cu locul de muncă.
Pe unii să-și facă acte mi-a plăcut să ajut oamenii, a fost bine dintr-un
anumit punct de vedere dar am stat o perioadă destul de lungă fără soția
mea a fost greu din punctul acesta de vedere.
308
Lucram pe atunci pe un șantier, venea pe acolo o femeie româncă ce

indirect mi-a transmis că nu contează dacă am soție în România pot fi cu
ea aici iar în țară cu soția mea.
Răspunsul meu a fost nu pentru că nu sunt de acord cu infidelitatea în
căsătorie.
După câțiva ani de lucru acolo am venit în Valencia lucrând la Corona
Control în construcții, din cauza excesului la muncă am făcut hernie de
dis.
Îmi face o deosebită plăcere să muncesc să dau totul în muncă mai ales
când știu că ies bani.
În acești ultimi ani în Spania am lucrat ca și paznic câte șase nopți pe
săptămână.
M-am umilit enorm aici în Spania, m-au exploatat la maxim cu orele
de muncă, cu banii plătindu-mă așa cum ei considerau.
Dar ca să fiu și realist a fost și bine.
Dar acum în șomaj numai sunt locuri de muncă iar această criză ce a fost
programată de marii oligarhi cu cine știe ce scopuri meschine.
Citeam într-o carte că setea de putere și prestigiu a unor politicieni și
oameni de afaceri din zilele noastre împletite cu lăcomie a adus criza
financiară. (este vorba despre criza economică din anii 2008-2009)
În final micii exploatatori ca și marii magnați ai lumii au aceeași inimă
de a acapara tot mai mult strivind și exploatând vieți omenești.
Diferența este că unii o fac într-o sferă de influență mai mare iar alții mai
mică.
Dar acum trebuie să plec înapoi în România să mă apuc de agricultură,
pentru că aici în Spania nu prea mai avem ce să facem, nu mai sunt locuri
de muncă, criza a distrus totul.
Spania începe să fie o țară a lipsei și șomajului.
Iar eu am în România un apartament, un microbuz, terenuri cumpărate,
soția și copii după ce au locuit un timp cu mine aici acum mă așteaptă în
România.
De obicei dialogam împreună ore în șir pierzând din vedere timpul, locul
nostru preferat de întâlnire fiind parcul Turia.
309
Este unul din oamenii de la care am învățat lucruri minunate, și mai

ales cum să treci prin greutățile vieții cu un optimism realist.
Avea mare dreptate în ceea ce spunea criza ne-a afectat pe cei mai mulți.
Am văzut cazuri disperate, familii cu copii în care cei doi părinți nu lucrau
de doi ani supraviețuind doar cu șomajul.
Visele atâtor străini din Spania peste noapte s-au văzut spulberate,
năruite.
Atâți oameni s-au văzut prăbușiți în dimensiunea materială a vieții, alții
au reușit să mai supraviețuiască din greu menținându-și un loc de muncă.
Unii au emigrat mai departe în Anglia, Norvegia, Suedia, Germania etc.
Un alt prieten îmi mărturisea:
- Acest gând al emigrării s-a cuibărit și în inima mea, cred că este ceva în
sufletul celui ce emigrează ce te împinge spre a nu te opri.
Te gândești chiar dacă în Spania lucrurile nu au ieșit așa cum sperai ba
din contră ai ajuns dezamăgit amar, dacă se ivește posibilitatea unui nou
început într-o altă țară, oare de ce nu aș porni mai departe, decât să mă
întorc în România fără prea mulți bani.
Ce mă deranjează este faptul că unii dintre cei ce au reușit să-și mai
mențină un loc de muncă în vremuri atât de grele te privesc cu mândrie,
și chiar dacă nu îți spun le citești pe față satisfacția iar unul chiar mi-a
spus:
- Am un serviciu, o casă asta pentru că sunt binecuvântat.
- Alții afirmă:
- Suntem mai capabili ne descurcăm, ne merge mintea pentru noi este la
fel ne descurcăm însă cei drept sunt cazuri izolate cu astfel de mentalități.
Am întâlnit și oameni care abia se mai țin la suprafață să nu fie înghițiți
de valurile crizei economice însă ei trâmbițează cu voce tare că le merge
bine.
Când în realitate săracii se zbat să supraviețuiască.
Odată stăteam de vorbă cu un om care îmi spunea de marile binecuvântări
din viața lui:
O casă, o mașină, un loc de muncă foarte bine plătit în vremuri de criză.
310
Am observat că în general intenția unor astfel de oameni este să te facă

să te simți mic de tot un pitic nerealizat material pe lângă un gigant din
punct de vedere material.
Unii se bucură pur și simplu văzând că te-au pus în încurcătură.
Am avut imprudența să-i spun acelui om ce-mi înșiruia binecuvântările
sale:
- Dar dacă aceste binecuvântări v-au fost date ca un stimul în mod
providențial să vă întoarceți pe calea binelui de pe drumurile răutății?
S-a oprit pentru că îi stricasem buna dispoziție, a rămas pe gânduri, nu
i-a convenit, dintr-o dată cu niște cuvinte el uriașul s-a prăbușit în fața
unui pitic.
Însă dincolo de toate aceste cazuri izolate am întâlnit oameni care dau
dovadă de o adevărată empatie cu cei în necazuri.
În timpuri de criză este greu de găsit de lucru însă nu imposibil, dincolo
de orice circumstanță împovărătoare străbate speranța depinde cum
privim și interpretăm situația.
Nu trebuie să uităm că totul se poate schimba, lucrurile pot fi și altfel,
orice suferință are un final nu este nimic la nesfârșit pe acest pământ.
Este într-adevăr dureros când o situație neplăcută se prelungește mai mult
timp, parcă ai vrea să-ți ei zborul spre o stare de mai bine.
Și ce bucurie este în inima omului când după o astfel de perioadă vine
izbăvirea.
Cum mai vibrează întreaga ființă a celui în cauză, și ce cuvinte de laudă
și mulțumiri înalță el spre ceruri.
311
Era o zi de vară călduroasă.

Eram de serviciu la una din cele două porți ale șantierului, atent la punctul
de control.
Căutând câte puțină umbră pe unde se putea, gândurile îmi fugeau în toate
părțile, fără să reușesc să le canalizez doar într-o direcție.
În apropiere de punctul de control lucrau niște muncitori la trotuare și
șosea, erau toți din America de Sud.
Mi-a plăcut întotdeauna să intru în discuții cu oamenii din alte popoare,
culturi și mentalități diferite mai ales îmi plac subiectele culturale și
religioase.
Am observat că un tânăr cam de treizeci de ani din Bolivia era trist.
M-a surprins pentru că de obicei acești oameni lucrează cu optimism își
trăiesc viața cu bucurie.
Fața lui era marcată de tristețe, frământare împletită cu suferință.
Am schimbat câteva vorbe cu el, și omul a început să-și deschidă inima
înaintea mea.
Îmi dădea impresia că asta dorea mai presus de orice altceva.
Muncitorii erau înșiruiți de-a lungul șoselei fiecare cu lucrul său iar el se
mai oprea din povestit doar când trecea cineva prea aproape de noi și
putea să ne audă, înceta puțin apoi continua:
- Mi-am bătut soția, am fost beat, și nu este prima oara când o bat.
Acum a plecat cu fetița într-un centru unde sunt primite femeile
maltratate.
M-a denunțat am stat o noapte închis, și sunt sigur că mâine la proces mă
vor condamna pentru violență.
Voi pierde totul familia, locul de muncă, voi intra în pușcărie, cine știe
când voi ieși?
Ce se va întâmpla cu mine, nu mai am prea multe șanse?
Am adus-o din Bolivia pe soția mea cu atâtea speranțe.
312
Deși acolo de asemenea am avut probleme, am venit aici amândoi

animați de dorința de a ne face un rost pe lume, să câștigăm bani ca să ne
cumpărăm o casă și acum uite unde am ajuns în ce necaz.
- Stai puțin nu totul este pierdut în momentul acesta, încă ar mai fi
speranță dacă tu ai putea lua legătura cu ea și să-i promiți că nu se va mai
repeta.
Iar ea să-și retragă denunțul iar tu să-ți îndrepți în mod real purtarea.
- Nu se poate pentru că femeile de la centru o învață să mă bage în
pușcărie, iar acolo nu mă primesc pentru a vorbi cu ea, este un fel de
convento catolico (mănăstire catolică de călugărițe) cu norme și reguli
foarte stricte.
Ce mă fac eu?
Tânărul din fața mea era într-o adevărată situație fără ieșire din punct
de vedere omenesc.
- Ascultă-mă, i-am spus ai încredere în Dumnezeu El te poate ajuta să ieși
din problema ta și să îți recuperezi familia, dar trebuie să te rogi să ceri
putere ca Dumnezeu să-ți ajute să nu mai fii violent.
Am încercat să-i explic că Evanghelia are putere să-l ajute să nu mai
fie un om violent, adică transformarea caracterului este posibilă și pentru
oameni ca el.
Ce minunată este Evanghelia, și cât de minunat poate restaura ființa
umană din cele mai grele căderi și situații disperate!
Marea taina a evlaviei ce lucrează în viețile noastre, atât de aproape și
totuși atât de neînțeleasă.
De fapt cuvântul Evanghelie înseamnă vestea cea bună a mântuirii prin
Hristos.
Iar apostolul Pavel a spus că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru
mântuirea tuturor celor ce cred.
De asemenea este puterea Sa de a ne izbăvi din păcat.
Acceptând Evanghelia în viața noastră, primim speranța mântuirii.
Cel mai mult se dezvoltă ființa umană, intelectual și spiritual atunci când
contemplă viața, moartea, învierea și promisiunea celei de a doua veniri a
lui Iisus Hristos.
313
Fiecare om are în față două destine:

Viața veșnică sau moartea a doua, binele și răul pe ce drum vom urma?
Ce vom alege?
Nu putem călca la nesfârșit legile divine și umane, ca apoi să nu suportam
și consecințele răului săvârșit.
Dar să continui șirul întâmplării.
Tânărul din fața mea era marcat de o părere de rău sinceră pentru tot ceea
ce făcuse.
Realiza că-și lovise beat fiind propria soție, ce acum cu copilul în brațe
era un fel de fugară prin centrul de ajutor pentru femeile maltratate.
Am încercat să-i inspir speranță, încercând să-l fac să înțeleagă că nu totul
este pierdut, că mai exista o rază de speranță în tot acel tablou întunecos
al vieții sale, pe care el și l-a pictat prin unele alegeri ale sale lipsite de
înțelepciune.
În toată discuția noastră analizându-i expresia feței, vedeam o luptă
teribilă între speranță și disperare, se temea de faptul că totul este pierdut
și că va merge la pușcărie.
Dădea senzația unui om ce a clădit ceva frumos și apoi într-un moment
de beție a sfărâmat totul, iar apoi treaz fiind stă în fața cioburilor a ceea
ce a sfărâmat punându-și întrebarea:
Oare mai pot reface relația mea de familie?
Să fiu din nou fericit și liber împreună cu soția mea, și cu copilul nostru?
Nu cunosc restul istoriei acestui om din ziua aceea nu l-am mai văzut
pe șantier.
Și m-am temut că s-a întâmplat, ceea ce era cel mai rău, pușcăria și
distrugerea familiei.
De asemenea un licăr de speranță a mai rămas, poate că șeful său l-a dat
doar afara după cum îmi spusese chiar el că era amenințat, că va fi dat
afară.
Și poate că a început apoi să adune acele cioburi din frumosul sfărâmat,
începând să reclădească din nou.
Doresc în continuare să scriu câte ceva despre oamenii agresivi și violența
în familie și în societate.
314
Am experimentat în copilărie ce înseamnă violența după moartea

tatălui meu, mama s-a recăsătorit cu un om foarte violent verbal și fizic.
Apoi după ce am crescut, am ascultat și văzut multe istorii ale violenței
verbale și fizice.
Am stat de vorbă cu agresori și victime, am constatat următorul lucru că
agresorul cel ce generează violența asupra unui copil, a unei femei sau a
unui bărbat, are de multe ori un comportament exemplar în societate.
Mă refer la violența în familie nu la violența de stradă.
Se poartă foarte frumos cu orice persoană care nu este în cercul său de
violență, și știe că pare o utopie ca acea persoana să-i fie victimă.
Însă acasă în cercul său unde el este cel tare, aici este meschin, rău, crud.
Am observat că aceste persoane se simt bine atunci când își chinuiesc
victimele, fie verbal, fie fizic, iar întotdeauna au plăcere ca victimele să
fie îngrozite din punct de vedere psihologic.
Agresorul se bucură atunci când groaza cade peste mințile bietelor
victime.
Întotdeauna după o desfășurare deplină a unui episod de violență urmează
o acalmie, când aparent violența încetează, agresorul începe să aibă un
comportament exemplar în familie, ajunge chiar să își ceară iertare de la
victimă, însă după perioada de acalmie urmează o furtună mai grozavă și
mai intensă decât ultima.
Pentru că așa cum cineva este dependent de alcool, droguri etc.
agresorul devine dependent de violență și asta îl satisface, se bucură la
maxim, însă mereu este atent ca victima să nu ajungă la poliție.
Pentru că atunci s-a terminat cu jocul său preferat, el știe că îl vor închide,
apoi îl vor da pe mâna unui specialist, pentru a face recuperări.
Apoi i se va mai prezenta și Evanghelia ca forță centrală cel poate ajuta
să renunțe a mai chinui ființe umane sau chiar ucide în unele cazuri.
Iar el agresorul nu vrea ca întunericul din viața sa, să iasă la lumină,
pentru că atunci el nu mai este omul exemplar din societate, ci doar un
om cu o boală morală ciudată și anume aceea de ai chinui pe semenii săi.
Iar oamenii își vor da seama că el se bucură făcând acest lucru și se vor
îngrozi de el.
315
Cât de multe nu s-ar putea spune despre violența verbală și fizică?

Cum îmi spunea un om:
- Dacă ai ști câtă suferință există în familiile unde ai violență...
Am analizat și studiat mereu ființa umană, începând cu timpul când eram
soldat și am constatat că agresorul simte plăcere când își agresează
victimele, însă este adevărat nu întotdeauna dar în cele mai multe cazuri
da.
Am constatat că sunt oameni care sunt victime, iar apoi devin agresori
teribili.
Sau pot fi în același timp și victimă și agresor, în armată unii îi chinuiau
pe ceilalți în funcție de grad.
Iar fiecare avea momente când era victimă, însă știa că va veni ziua când
va fi agresor.
Îmi aduc aminte de un soldat ce spunea:
- Mi-a venit timpul să chinui și eu, am fost chinuit, am răbdat, însă acum
este rândul meu și nimeni nu mă va priva de această satisfacție a mea
personală.
Parafrazez cuvintele lui, pentru că limbajul său era vulgar, și mai ales
încerc să exprim ceea ce expresia feței lui, faptele lui transmiteau.
Am întâlnit însă și oameni care chiar dacă ei au fost chinuiți, când venea
și vremea lor de a chinui pe alții spuneau:
- Nu, eu am fost chinuit, știu ce înseamnă de aceea nu voi chinui pe
nimeni.
Lecția pentru mine din aceste episoade triste este că nu este bine să chinui
pe nimeni, pentru că știu ce se simte în astfel de situații.
Cred că inima omului despărțită de Dumnezeu este capabilă de mari
cruzimi și atrocități.
La acest capitol avem lagărele de concentrare și exterminare naziste.
De curând am vizionat un film intitulat: „LA OLA” tradus din spaniolă
înseamnă: Valul, în care se demonstra, că deși toți suntem îngroziți de
ceea ce s-a petrecut la Auschwitz, suntem capabili să repetam acea tristă
istorie.
316
Îmi spunea un tânăr că viața unor oameni seamănă cu un lagăr în care

există suferință.
Îmi dau seama că am deschis două orizonturi pline de profunzime și
anume, violența în familie care se manifestă în atâtea forme, și natura
omului capabilă de a înfăptui răul atunci când este despărțită de
Evanghelie.
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
(Matei 22;39)
317
VI
Uneori trecea pe acolo un bătrân tare simpatic, ce mergea la o gradină,

unde lucra pentru cineva.
Când mă găsea la poarta șantierului unde eram de pază se oprea și începea
discuția:
- Ai un bun loc de muncă ce-ți pasă, pentru ce nu-ți aduci o umbrelă mare
pentru a te proteja de soare aici la poartă.
Cere-i voie șefului tău, trebuie să te lase.
Eu lucrez din greu la o gradină, și trebuie să mai am grijă și de cele zece
vaci, ale acestui om pentru care lucrez, uneori mă ocup și cu vânzări în
bazar ce sa-i faci trebuie să ne câștigăm existența.
Vorbea mult, repede, și cu voioșie.
Era plin de viață, de bucuria de a trăi, și a se mișca, nici cei șaizeci și
opt de ani ai săi nu-i putuseră seca dinamismul.
Parcă și acum când scriu despre el îl văd.
Scund de statură, corpolent, cu părul șaten încărunțit, ochii verzi, fața
brăzdată de urmele luptei cu viața.
Se numea Pedro era spaniol, din tot ce-mi povestea fusese mereu un
nonconformist din punct de vedere social, moral.
Avea încă un simț al dreptății imprimat în ființa lui.
Avusese numeroase conflicte cu șefii de muncă pe unde trecuse și apoi
împotriva sistemului politic social în cadrul căruia trăise.
Chiar dacă se supunea, o făcea însă spunându-și în stânga și în dreapta
punctul său de vedere.
Avea o mustață groasă, așa cum era moda odată pe vremurile când el
trăise din plin ca un bărbat tânăr.
Mereu luptând, vociferând, mă cerceta cu ochii să-i verzi, pătrunzători
spunându-mi:
- Tu faci parte dintre oamenii de treabă.
Am încercat să-l pun puțin în încurcătură spunându-i:
- De unde știi este posibil să te înșeli.
- Nu mă înșel, eu cunosc oamenii întotdeauna știu să-i deosebesc.
318
Apoi continua expunându-și filozofia sa de viață, modul cum a fost

nedreptățit de-a lungul vieții sale de anumiți șefi de firme.
Interesant atunci când am adus vorba de Dumnezeu, ceva s-a petrecut în
ființa lui și expresia feței, ușor de tot i s-a schimbat a devenit respectos cu
elementul sacru.
Însă nu dorea niciodată să discutam mai mult nicio temă biblică.
Evita tot timpul acest lucru, discutam orice însă sacrul nu era ca și cum
mi-ar fi spus fără cuvinte:
- Am văzut atâtea în viața mea, mi-am format o opinie personală despre
sacru această frumoasă dimensiune a vieții, însă tu un tânăr nu știu eu
cât de mult înțelegi lucrurile astea.
Mi-a rămas o amintire plăcută despre acel bătrân, ce încă mai lupta cu
valurile năvalnice ale vieții.
Mi-a făcut mereu plăcere să conversez cu oameni din diferite țări și culturi
pe teme diferite: despre politică, economie, artă, religie etc.
Iar în Spania am avut din plin această posibilitate.
Mă împrietenisem în aceea perioadă cu un muncitor din Brazilia pe
nume Carlos însă noi paznicii îi ziceam Papa, pentru că așa ne striga el
ori de câte ori pleca să mănânce și lăsa sculele sale de lucru la poartă în
ghereta noastră.
Daca vreodată am putut să văd o imagine a unui om degenerat moral
vie ca a acestui om e greu de precizat, în ochii lui vedeam o prăbușire, ca
o prăpastie teribilă în care căzuse.
Bineînțeles că ajunsesem la această concluzie după discuții cu el, în timp
ce l-am analizat, și în funcție de ce mi-au spus alți muncitori ce lucrau cu
el și îi cunoșteau viața sa particulară.
Sărmanul era prins între droguri, alcool și frecventarea cluburilor
pentru a căuta prostituate.
Oare ce poate fi mai rău, pentru un om?
Muncea pentru aceste vicii, interesantă reacția lui atunci când am încercat
să-i spun că are nevoie de ajutor.
Parafrazez cuvintele lui:
- Nu, eu nu am nevoie să fiu salvat.
319
Nu puteam discuta această temă cu el.

Sau poate am greșit că nu am insistat mai mult.
Însă Papa de constituție robustă muncea la montarea și demontarea unor
schele de prin șantier.
Cu fața sa încă brăzdată de o expresie umană, binevoitoare, uneori se
apropia atât de omenește de mine și discutam.
Atunci simțeam o parte din el încă atât de plină de bunătate și de
sentimente calde, umane, însă tot timpul simțeam, vedeam în acei ochi
verzi suferinzi partea întunecată a ființei lui, și plăcerea pentru acele vicii.
Oare cum pot fi ajutați astfel de oameni?
De cate ori îl vedeam sentimente amestecate cu umor și suferință, mi se
nășteau în suflet.
Avea o parte a ființei lui ce înveselea atmosfera din jurul său, o bună
dispoziție grozavă.
Însă avea și momente când apărea la lucru trist, posomorât, însă în tot ce
făcea, fie în rău sau în bine, avea ceva comic, puțină bufonerie aș zice,
însă era un om cu demnitate.
,,Papa...”, îl strigam noi ca să ne mai înveselim.
Știa să ne răspundă cu o glumă apoi își continua drumul prin șantier la
lucrul său.
Nu-mi vorbea niciodată despre soția sa, fetița sa auzisem că era divorțat
iar familia lui era în Brazilia din spusele muncitorilor care lucrau cu el am
aflat că s-a îmbătat s-a certat cu șeful și a fost dat afară.
Apoi nu l-am mai văzut și nici nu am mai aflat ceva despre el, poate că s-
a întors în Brazilia, posibil însă mă gândesc ce minunat ar fi fost dacă ar
fi căutat ajutor la Hristos ar fi putut să se lase de vicii și ar fi avut parte
de un nou început.
Dar cine știe poate ca până la urmă și-a schimbat drumul în viață.
Îmi dau seama că din afară este ușor să-i spui unui om din această
categorie ce trebuie să facă pentru a fi eliberat de viciul cel sugrumă însă,
a fi în pielea lui este diferit.
Indienii din America de Nord au o vorbă:
„Nu te grăbi să judeci un om daca nu ai umblat în mocasinii lui”.
320
Cine poate cântări durerea, lupta, agonia, plăcerea, repulsia, dorința

după înalt și sublim ce se zbate în interiorul unui om ce se luptă, iar uneori
cade după un timp de biruință asupra viciului.
Cum se poate obține triumful și reabilitarea persoanei respective în astfel
de situații?
Oare câți bărbați și femei se zbat în situații asemănătoare agonizând și
căutând să-și așeze picioarele pe o stâncă solidă de unde să nu mai fie
învinși de plăcerea de o clipă a păcatului?
Dacă am pune într-o balanță pe de o parte această plăcere iar în
cealaltă consecințele ce vor veni în urma viciului ce imagine am avea în
minte, poate că ne vom speria.
Cred ca cel mai dificil este atunci când privim viciul ca pe un
comportament normal.
În opinia mea Evanghelia poate salva din astfel de situații, însă nu elimină
lupta dureroasă uneori agonizantă în schimb, este singura cale spre
restaurarea ființei umane.
De asemenea nu se exclude căutarea unui specialist în domeniu.
Cele două remedii trebuie, să meargă mână în mână.
Realitatea este că toți oamenii ce se luptă cu vreun obicei dăunător au în
față două posibilități căderea în abisul viciului sau triumful.
Dar pentru ca astfel de oameni să beneficieze de triumf au nevoie să-l
descopere sau redescopere pe Iisus așa cum scriitorii Evangheliilor l-au
descris într-un mod foarte impresionant.
Mă refer în primul rând la acel pasaj evanghelic unde ne este descris
cum a fost adusă femeia prinsă în adulter înaintea Sa.
Iar El se pleacă acolo înaintea lor și scrie pe nisip.
Apoi o iartă pe aceea femeie și o îndrumă pe drumul restaurării din punct
de vedere spiritual și nu o condamnă.
Marea diferență dintre cei ce o acuzau pe femeie și Iisus era că acei
oameni nu știau să scrie pe nisip.
Iisus știa să scrie pe nisip păcatele acuzatorilor.
Însă cuvintele scrise pe nisip sunt repede șterse de vânt, ploii, sau de pașii
oamenilor.
321
Lecția pentru noi este că există putere pentru a birui orice viciu și
păcatele noastre oricât de mari pot fi iertate de Iisus dacă le mărturisim și
părăsim.
Viața împreună cu Iisus înseamnă înălțare peste miasmele viciului.
Bunul Dumnezeu să ne ajute să obținem biruințe frumoase acolo unde
acum nu sunt decât căderi și lupte.
322
VII
Pe lângă doi paznici ce lucram de zi, mai veneau alți doi paznici de la
o altă firmă pentru paza șantierului pe timp de noapte.
Începeau la ora nouăsprezece iar noi terminam la ora douăzeci, așa că
timp de o oră după ce ei dădeau o tură stăteam de vorbă.
Muncitorii din șantier plecau la ora optsprezece, mai rămâneau puțini,
iar camioane la acele ore aproape că nu mai veneau, după tot vacarmul de
voci, de zgomotele produse de macarale, de camioane și muncitori, în
sfârșit se așeza liniștea peste șantier.
Acele seri de vară după ce greul zilei trecea de asemenea zăpușeala din
timpul zilei, simțeam o bucurie pentru că a mai trecut o zi fără incidente.
De obicei acea oră o terminam în discuții cu Juan și Ortega cei doi paznici
spanioli ce trebuiau să rămână toată noaptea.
Discutam despre viață, cultură, în limita în care ne permiteau cunoștințele
noastre și bineînțeles despre religie.
Îmi aduc aminte de o discuție în care Juan susținea că nu merită să
trăiești viața de acum din perspectiva veșniciei.
- Ce contează este doar clipa plăcerii ce nu trebuie să o lași să-ți scape și
să-ți dai toate silințele să trăiești cât mai distractiv cu putință.
Erau argumente pro și contra în discuția noastră.
La un moment dat Ortega mi-a pus o întrebare interesantă:
- Și cum se va termina istoria vieții pe pământ?”
Îmi amintesc că i-am spus:
- A doua venire a lui Hristos, este punctul culminant al Planului de
Mântuire.
- Deci când Hristos va reveni totul se va termina.
A tras tot el concluzia, apoi căzu pe gânduri părea adâncit în el însuși,
întrebându-se:
„Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?”
Cel puțin în funcție de ceea ce am discutat cred că așa gândea.
După ce am discutat mai mult cu ei pe teme biblice la un moment dat Juan
îmi spune, asemenea mândrului Faraon din antichitate:
323
- Cine este acest Dumnezeu?

- Cel Atotputernic este numele Lui i-a răspuns Ortega
M-a surprins acel răspuns, spus cu atâta convingere, părea de moment
conștient de dimensiunea sacrului ce se împletea cu dimensiunea profană
în discuțiile noastre.
Îmi place să cred că în urma atâtor discuții cu acei oameni am imprimat
lucruri bune în mințile lor.
Un alt paznic spaniol ce lucra de zi se numea Javier, era un bărbat cam
de treizeci și patru de ani de statură medie.
Ceea ce m-a impresionat la el erau ochii sinceri, cercetători, iar fața sa
avea o expresie de bărbăție autentică.
Era un bun observator al realității îi plăcea ca în orice situație să fie
nepărtinitor, căuta să promoveze între noi paznicii un spirit de echipă
pentru ca lucrurile să iasă bine.
După un timp lucrând cu noi mi-a mărturisit că și-a schimbat părerea
despre arabi și români.
Cu Javier am putut discuta lucruri serioase, aveam niște conversații destul
de interesante, el era ateu însă era deschis spre dialog.
Uneori discutam pro și contra, eu susțineam așa cum puteam existența lui
Dumnezeu, iar el prin intermediul științei căuta să-mi descopere
contrariul.
Îmi aduc aminte că o dată citeam o carte cu tematică biblică iar el s-a
apropiat și m-a întrebat:
- Ce temă tratează această carte?
- Despre iubirea divină, ne explică tema fundamentală a Sfintei Scripturi
și anume că Dumnezeu ne iubește, îl iubește pe omul păcătos căzut, și
vrea să-l restaureze.
- Ce-ai spus?
Expresia feței sale părea un amestec de uimire și neînțelegere.
- Ai un cuvânt în limba spaniolă care arată că unele prăjituri sunt atât de
dulci încât nu se pot mânca.
Așa este și cu ceea ce mi-ai spus nu pot asimila cu mintea mea, adică
Dumnezeu mă iubește pe mine personal.
324
Probabil că între atâtea argumente științifice din mintea sa, nu putea

accepta acel adevăr.
Mă gândesc dacă l-ar fi acceptat, ar fi dărâmat tot ce construise în mintea
sa cu ajutorul științei.
Sunt minunate descoperirile științei din atâtea domenii și demne de
luat în considerație și studiate, dar niciodată nu este bine a le folosi pentru
a nega existența lui Dumnezeu.
Pentru că până la urmă cel mai mare argument al existenței unui Creator
al întregului univers este o convingere interioara ce o purtăm săpată pe
fibrele ființei noastre de la creațiune.
Iar ființa umană nu își găsește împlinirea deplină decât în comuniunea cu
Dumnezeu.
Odată, după o lungă discuție despre creaționism și evoluționism pe
care el a numit-o transcendentală m-a întrebat:
- Dorești să mă convertești?
La care i-am răspuns:
- Există o mare diferență între convingere intelectuală și convertire ce este
o lucrare supranaturală în inima omului pe care nu o poate face decât
Dumnezeu în măsura în care îi dăm voie.
Eu personal nu pot converti pe nimeni doar pot aduce argumente în
favoarea adevărului.
Îl priveam părea mișcat, în el se dădea o luptă între ateism și creștinism,
marea întrebare care îl frământa era:
Cine avea dreptate?
Oare până la urmă cine o fi învins în inima lui?
Era un om de treabă, educat, cu un simț al dreptății.
Ce minunat ar fi fost dacă ar fi început să cunoască tainele profunde ale
mântuirii.
Doresc să concluzionez această parte a jurnalului cu câteva gânduri pe
care mi le-a împărtășit Nicolae un bun prieten despre care de altfel am
mai scris în cadrul acestui jurnal.
325
„Uneori ne împrietenim cu păcatul și gândim că cel mai bun prieten al

nostru este păcatul iar Dumnezeu pentru că ne spune să nu înfăptuim răul
credem că este dușmanul nostru.
Evanghelia produce împăcarea cu cerul și cu oamenii, iar pe plan social
îmi place afirmația lui Martin Luther King care spunea:
„Dacă aș știi că mâine va veni Hristos astăzi aș sădi un pom.”
Cred că Evanghelia îi face pe oameni utili societății prin munca lor așa
cum nimic altceva nu o poate face.
Însă greșeala noastră a creștinilor practicanți este că prezentăm oamenilor
o imagine despre Dumnezeu deformată pentru că așa l-am înțeles în
mintea noastră.
Asta se datorează în mare parte ideilor noastre preconcepute, tradiției,
educației și culturii, avem nevoie să lăsăm adevărul biblic să ne modeleze
mintea.
Îmi vine în minte un verset biblic care ne poate ajuta în astfel de situații:
„Căci Cuvântul lui Dumnezeu

este viu și lucrător,
mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri:
pătrunde până acolo
că desparte sufletul și duhul,
încheieturile și măduva,
judecă simțirile
și gândurile inimii.”
(Evrei 4:12)
Acesta este procesul mântuirii în față căruia trebuie să ne supunem,

este de fapt lucrarea unei vieți întregi.
Al cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a începe să experimentezi o reală
fericire, mă refer la viața spirituală ce un creștin o începe în cadrul acestei
cunoașteri iar în mod natural atunci scopul vieții noastre va fi ca cel al lui
Iisus să-i facem pe alții fericiți.
326
„Căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung

răbdător, și bogat în bunătate, și că te căiești de rău”
327
328
Povara
În timpul crizei economice din anul 2008 multe familii de emigranți
români din Spania fură destul de mult afectate.
În acele zile apăsa pe umerii celor mai mulți, povara zilei de mâine.
Dintr-o dată, din mijlocul unei vieți îmbelșugate oamenii se treziră ca
dintr-un vis și începură să îndure lipsuri.
Pentru familiile ce aveau copii se deschise o cale și anume, Caritas-urile
ce începură să împartă alimente celor în nevoie.
Pe mulți pierderea apartamentelor ce le aveau cumpărate prin bancă îi
aruncă într-o depresie teribilă.
Interesant era faptul că totuși în acea criză unii erau foarte afectați pe când
alții mai lucrau și puteau astfel trăi destul de decent.
În acele vremuri grele trăia în Valencia o familie de emigranți români,
ce se numeau Iulian și Simona Dobre, ei nu aveau copii.
Iulian era un bărbat de treizeci și cinci de ani, înalt, osos, nu prea viguros,
care probase în Spania diferite munci de la agricultură până la munca
într-o fabrică de produse de curățenie.
Dar peste tot îl însoțea un fel de ghinion straniu pentru că mereu lucra
câteva luni de zile și la locul său de muncă, se făceau restructurări și el
rămânea pe afară.
Nu era nici pe departe un muncitor leneș, ba dimpotrivă muncise cu spor
la campaniile de cules portocale, cartofi, piersici, etc.
Însă ceva nu mergea și rămânea mai mereu fără un loc de muncă stabil.
Apoi, datorită faptului că făcea acele munci brute făcu o discopatie
lombară destul de gravă și nu mai putu lucra muncile grele de altădată.
Acea criză teribilă generată de sectorul imobiliar din Spania îl găsi fără
economii, și fără un loc de muncă.
La început primii șomaj, apoi ajutorul de șomaj.
Dar acele perioade se terminară și el fu nevoit ca în ciuda durerilor sale
de spate să caute să muncească în agricultură cu ziua pe unde mai găsea
câte ceva.
329
Dintr-o dată Spania ce altădată oferea o viață frumoasă emigranților

deveni un loc al suferinței, un loc din care mulți emigranți căutau să plece
spre țări mai prospere precum Norvegia, Germania, Anglia etc.
Și în acei ani chiar se porni un exod masiv, nu numai al emigranților ce
ieșeau din Spania ci și al multor spanioli pe care acea criză îi aduse la sapă
de lemn.
Erau cazuri extrem de triste când oameni ale căror firme de construcții
falimentaseră și își pierduseră vilele pe care le avuseseră cumpărate prin
bancă, se sinucideau nemaiputând suporta acea situație dramatică.
În acel context al căutării unui nou început încerca și familia Dobre să
supraviețuiască.
Ei s-ar fi întors cu bucurie în România dar nu aveau o casă a lor proprie.
Într-un timp, din prea multă disperare se întoarseră în România trăgând la
niște rude însă rezultatele fură teribile pentru că sfârșiră aruncați de rudele
lor în stradă și se întorseseră din nou în Spania.
Simona era o femeie tânără cu calități deosebite, însă foarte fragilă și
suferea de unele boli.
Din aceste motive nu își putea menține un loc de muncă.
Lucrase și ea ca mai toate româncele prin casele spaniolilor mai înstăriți,
însă la anumite intervale de timp era nevoită să renunțe la munca ei și să
rămână un timp acasă pentru a se recupera, după care își căuta din nou de
muncă prin case la curățenie.
Acea criză o prinse și pe ea fără lucru, și dintr-o dată în acel sector al
curățeniei unde în alte timpuri erau căutate româncele pentru calitatea
muncii pe care o prestau, nu mai era nevoie de atât de mult personal.
La început avură un apartament luat în chirie însă lunile treceau și cum
ei nu mai puteau plăti chiria fură nevoiți să abandoneze acel apartament.
Își luară o cameră cu chirie pe care un timp o plătiră, apoi fură nevoiți să
renunțe la acea cameră și să încerce pe la prietenii pe care îi mai aveau
prin Spania să locuiască.
În tot acel timp le era tot mai greu să își procure de mâncare.
Fură nevoiți ca orice lucru de valoare pe care îl aveau să-l vândă la acele
magazine tip consignație.
330
Unde în acele zile oamenii săraci își vindeau diferite lucruri pentru a
supraviețui.
Așa că vândură un DVD player, un radiator, și multe alte lucruri de care
se despărțeau datorită nevoii prea mari pentru că trebuiau să trăiască.
Toată acea luptă pentru supraviețuire era nespus de crâncenă.
Simona fu nevoită să vândă un bibelou la care ținea foarte mult, un cățeluș
de pluș colorat frumos în negru cu maro pe care când îl atingeai începea
să miște capul ca un cățeluș adevărat.
Bineînțeles că acele magazine tip consignații achiziționau toate acele
lucruri la prețuri mici și apoi le scoteau la vânzare cu prețuri mai mari.
Uneori apăsat de povara sărăciei, Iulian ieșea să se plimbe pe marile
bulevarde ale Valenciei sau prin acele cartiere predominate de emigranți.
Peste tot observa fețe triste ce trădau faptul că în acele timpuri mai toți
luptau din greu pentru a supraviețui.
Avea uneori impresia că toată acea povară îl strângea asemenea unei
menghine uriașe din a cărei strânsoare nu mai putea scăpa.
Descurajarea împletită cu amărăciunea se cuibăreau tot mai mult în
sufletul său, simțea că se prăbușește pe zi ce trecea tot mai mult într-un
abis al disperării.
Odată unul din prietenii lui ce încă mai avea un loc de muncă îi spuse
niște cuvinte foarte dure:
- Iulian dacă altul ar fi în locul tău ar face infarct.
Nu îmi dau seama cum poți trăi așa la limita sărăciei, ai grijă să nu mori
de inaniție.
Pe Iulian acele cuvinte îl pătrunseră adânc provocându-i dureri
interioare, dar nu se exterioriză.
Mai ales că acel prieten după ce îi spuse acele cuvinte îi râse în față.
În schimb Simona era mult mai optimistă ca el și căuta mai mereu să-l
încurajeze spunându-i:
- Ai răbdare și ai să vezi că în mod providențial o cale se va deschide și
pentru noi.
331
Și în momentele de sărăcie cele mai negre când totul părea pierdut,

asemenea apelor mării roșii ce se deschiseră înaintea puterii lui
Dumnezeu pentru ca evreii să treacă pe acolo în drumul lor spre libertate,
toate obstacolele se dădură la o parte și ei porniră pe un drum minunat din
Spania spre Germania unde începură o viață nouă având din nou parte de
prosperitate și bucurii.
Iulian înțelegea că tot acel tablou nuanțat în lumini și umbre ce
reprezenta viața lor trecută, era parte din viețile atâtor emigranți ce ca și
ei își căutau peste tot în lume un viitor mai bun.
De asemenea fu foarte surprins când peste ani în Germania fu sunat de
acel prieten al său ce cândva îi râsese în față spunându-i acele vorbe
extrem de dure.
Printre altele acel om îi spunea:
- Ce repede se mai schimbă lucrurile în viață!
Și ce repede mai trecem de la prosperitate la sărăcie!
Uite acum am rămas eu fără lucru și banii nu îmi mai ajung, mă duc la
Caritas să iau alimente.
Dacă vrei și poți ajută-mă cu ceva bani fie cât de puțin.
Iulian rămase surprins de faptul că rolurile se schimbaseră și nu mai
era el cel apăsat de povara sărăciei.
Își dădea seama tot mai mult că viața este un drum ce uneori este foarte
spinos, pe când alteori datorită providenței divine poți urca pe culmi de
bunăstare fiind nespus de uimit de tot ceea ce poate face Dumnezeu pentru
oamenii săraci și năpăstuiți de soartă.
După cum îi spusese un om în vremurile grele pe când el era foarte abătut:
„Nu îți pierde speranța pentru că Dumnezeu își va întoarce fața și spre
voi.”
332
333
Pășind în noapte
Era o noapte liniștită, de toamnă.
Ceasul bisericii bătea miezul nopții.
Pe covorul de frunze uscate din parcul ce era situat în fața bisericii, pășeau
doi prieteni, frunzele zdrobite de pașii lor scoteau un zgomot straniu.
Rareori pe șoseaua dintre biserică și parc, mai trecea câte o mașină făcând
puțin zgomot, după care liniștea nopții se așternea din nou.
Unul dintre cei doi se numea Victor, era un tânăr cu un corp atletic ce
și-l formase în urma exercițiilor cu halterele.
La un moment dat îi spuse prietenului său:
- Ajută-mă te rog, numai în tine am încredere.
După ce spuse aceste cuvinte, Victor își desfăcu puțin geaca sa albastră
tip sport și își așeză mai bine pe umăr rucsacul.
Prietenul său se numea Elias, era un tânăr înalt, lat în umeri, însă nu prea
corpolent.
În timp ce mergea alături de Victor era foarte adâncit în lumea sa de
gânduri încât atunci când auzi glasul lui Victor tresări puțin și întoarse
capul.
- Pe moment nu pot Victor trebuie să mă înțelegi, de altfel nici nu prea
am înțeles ce anume vrei tu de la mine.
Victor își privi puțin nedumerit prietenul apoi spuse:
- Hai să ne așezăm puțin pe bancă, apoi am să-ți explic totul încă odată cu
mai multe amănunte.
Se așezară pe o bancă.
Elias era absorbit de anumite gânduri, privi turnurile bisericii, ce în noapte
i se păreau ca niște bastioane ale adevărului.
În ultimul timp era tot mai mult frământat de o întrebare și anume:
„Oare în sânul bisericii se găsește adevărul?
Ei bine dacă da... de ce atunci pe Lev Nikolaevici Tolstoi căutările sale
după adevăr l-au dus departe de biserică?
Ba mai mult de atât a fost și excomunicat din sânul bisericii.”
- Mă asculți? Întrebă Victor.
334
- Da... îi răspunse Elias întorcând capul spre Victor.

- După cum știi, eu cu frații mei de mici am trăit doar cu mama, pentru că
tatăl nostru ne-a părăsit apoi și-a întemeiat o altă familie departe de noi.
Așa că, noi am crescut doar cu mama ce nu prea a avut timp de educația
noastră fiindcă era ocupată cu serviciul ei, iar bărbații ce au trecut prin
viața mamei mele și sau perindat pentru puțin timp pe la noi prin casă nu
au aportat prea mult la educația noastră, de altfel nici nu aveau interesul
să o facă.
Acum eu la cei nouăsprezece ani ai mei îmi dau seama că îmi lipsește
o bună educație, și nu am un ideal pe care să-l urmez.
De aceea uneori mă întreb:
Care este sensul vieții mele?
De asemenea observ că tinerii din anturajul meu au aceeași problemă
ca și mine.
Nu reușim să găsim un sens măreț existenței noastre.
Și de aceea te rog pe tine să mă ajuți pentru că știu că tu citești cărți
interesante și cauți adevărul, pentru că vrei să descoperi sensul existenței
noastre.
De aceea tu mă uimești că deși ești doar cu un an mai mare ca mine ai
astfel de preocupări.
Așa că te rog învață-mă și pe mine, sau mai bine spune-mi esența a ceea
ce tu ai descoperit din cărți.
Eu nu am plăcerea și nici răbdarea să pot citi atât de multe cărți ca tine și
apoi să meditez și să încerc să pătrund în temele descrise în cărți, și să pot
extrage tot ceea ce este valoros, de aceea apelez la tine și îți cer ajutorul.
- De ce crezi tu că eu te-aș putea ajuta?
Doar cunoști viața mea din trecut, am fost eu oare un model de virtute
pentru tine?
- De la un timp de când ai început să citești mai multe cărți, te-ai schimbat
ceva deosebit s-a petrecut cu tine și numai ești același, ba chiar și
fizionomia ta de dă de gol iar ochii tăi reflectă o lumină curată.
335
De aceea cred că tu mă poți ajuta, și mai ales îmi dai impresia că ai

descoperit din cărți lucruri interesante pentru că meditezi la ceva anume
ce te frământă.
- Este adevărat că eu citesc mult, dar nu mă pot lăuda că înțeleg totul din
cărți și că asimilez tot ce este valoros.
Am să-ți dau un exemplu, în ultimul timp am citit și recitit „Învierea” de
Lev Nikolaevici Tolstoi și mi-am făcut din această carte un fel de ghid
moral, și m-au impresionat unele personaje pe care Lev Nikolaevici
Tolstoi în mod genial le portretizează.
De exemplu este acolo descris un bătrân ce are un discurs uimitor și
trăiește desprins de sistemul țarist de atunci, bineînțeles că ajunge la
pușcărie.
Dar m-am tot gândit oare eu nu aș putea să mă desprind de tot acest sistem
pervers în mijlocul căruia trăiesc, și apoi ca un om liber să aspir spre
idealurile și valorile ce mă atrag.
Pe de altă parte este foarte posibil ca această idee a mea să nu fie
altceva decât ceea ce atât de magistral ne-a descris Miguel de Cervantes
în marea sa capodoperă intitulată Don Quijote de la Mancha, și nu doresc
să te atrag și pe tine și să fii pe lângă mine un fel de Sancho Panza și toată
lumea să râdă de noi.
- Bine acum încerci să mă blochezi ca să te las în pace.
Dar, oare din atâtea cărți ce le-ai citit numai chipul acelui bătrân l-ai
reținut?
Nu te cred vreau să-ți deschizi inima înaintea mea și să-mi spui despre
adevărul care te-a transformat pe tine.
- Este adevărat că am descoperit lucruri minunate din cărți.
Dar, problema este că citesc cam tot ceea ce îmi cade în mână fără ca
cineva cu experiență să mă instruiască în vederea alegerii cărților.
Și de aceea citesc unele cărți prea grele pentru mine și unele lucruri le
înțeleg pe dos, îmi dau seama de acest lucru abia atunci când citesc
anumite comentarii la cărțile respective.
Îți spun aceste lucruri ca tu să înțelegi.
336
Mă aflu într-o fază în care caut adevărul, sau mai bine zis așa cum tu
ai spus, un sens măreț în viață pentru noi tinerii.
Trebuie să-mi dai timp, ca să pot înțelege eu bine adevărul, și apoi am să
te caut și am să ți-l împărtășesc și ție.
De moment nu sunt decât un căutător al adevărului, este adevărat că aș
putea să-ți împărtășesc și acum multe învățături prețioase, dar nu ar fi bine
pentru că în mintea mea simt că totul este incomplet și de moment caut
prețioasa comoară a adevărului.
Pe una din aleile betonate ale parcului apăru o patrulă de noapte a
jandarmeriei.
Sergentul și jandarmul ce îl însoțea se apropiară de cei doi prieteni.
Parcul era destul de bine luminat de becurile electrice de la stâlpii înșirați
pe aleile parcului și pe strada din fața bisericii.
După ce îi salută pe cei doi sergentul spuse:
- Este o oră cam târzie... îmi puteți prezenta buletinele voastre?
Victor spuse:
- Mă scuzați dar nu am buletinul la mine.
- Ar trebui totuși să porți un act de identitate la tine, mai ales că după cum
văd obișnuiești să stai la taifas la ore târzii noaptea prin parcuri.
Dar pentru că este prima dată când se întâmplă nu este nici o problemă.
Apoi întorcându-se spre Elias spuse:
- Tu ai buletinul la tine?
- Sunt un om liber nu am nevoie să mă legitimez în fața nimănui, de altfel
nici de acte de identitate nu am nevoie... îi răspunse Elias.
Pentru câteva clipe se făcu tăcere.
Sergentul rămase mut de uimire la orice alt răspuns s-ar fi așteptat dar la
așa ceva nu.
Deodată jandarmul ce era cu sergentul făcu doi pași spre Elias și îl lovi de
două ori peste obraz cu palma sa greoaie apoi spuse:
- Ce mă îți bați joc de noi, cine te crezi?
- Ar putea să te coste pentru răspunsul tău și atitudinea ta o noapte la beci,
și cred că după o astfel de noapte, dimineața ai să gândești altfel.
337
Eu pot să te iau chiar acum și să te duc până la secție și acolo ai să vezi

tu ce ușor a-i să-ți schimbi comportamentul.
Dar treacă de la mine de data asta, însă să știi că dacă ne mai întâlnim
târziu în noapte pe undeva și îmi dai răspunsuri din ăstea te duc la beci.
Și încă ceva nu crezi că ar trebui să fii mai maleabil atunci când ai de-a
face cu organele de ordine?
Ori ți s-a urât cu binele, te plictisești și cauți senzații tari, ei bine să știi că
eu te duc în locul adecvat pentru așa ceva, nu avea nici o grijă.
Cred că cel puțin cuvântul maleabil știi ce înseamnă nu?
- Da cred că da... îi răspunse Elias.
- Bine să sperăm că pe viitor nu vei mei face probleme.
Iar dacă ai să continui tot așa, nici o grijă că avem noi metode pentru
indivizi ca tine.
Te învățăm noi cum se poartă o conversație cu organele de ordine.
Iar acum plecați la casele voastre pentru că este târziu și discuția voastră
o terminați voi altădată.
Cei doi prieteni se ridicară de pe bancă și porniră în noapte.
Un timp merseră în tăcere, după care se opriră la o bifurcare de drumuri,
de unde trebuiau să se despartă.
Victor spuse:
- Ce să înțeleg din ceea ce s-a întâmplat?
Ai dorit cumva să-mi dai o lecție, și au fost două palme poate că te-au
lovit și pentru mine.
- Nu interpreta așa pentru că ceea ce ai văzut nu a fost decât un act de
fanatism.
Cu riscul unei nopți de arest am experimentat în fața sergentului o idee ce
mă tot chinuia de ceva vreme, știam că nu va funcționa pentru că este prea
utopică.
Acum trebuie să plec spre casă este prea târziu.
- Bine dar nu uita, vreau să mă ajuți și să nu te mai ascunzi de mine.
- Îți repet mai dă-mi puțin timp și apoi te voi căuta eu când voi avea
convingerea fermă că am descoperit adevărul, vei fi primul om căruia îi
voi propovădui.
338
După ce se despărți de Victor, Elias porni spre casă. Străbătu câteva

străzi mai spațioase, bine luminate pe unde se înșirau mai multe blocuri.
Apoi începu să străbată câteva străduțe prost luminate, ba încă pe unele
străduțe nu era lumină deloc.
Casele din acele locuri erau sărăcăcioase iar în noapte păreau și mai
jalnice dând o negrăită mărturie despre viața grea a celor ce le locuiau.
La un moment dat Elias intră într-o curte unde era o casă învelită cu
carton, cu un aspect sărăcăcios, scufundată în întunericul nopții.
Înainte de a intra, se opri în curte și privi bolta cerească plină de stele ce
străluceau frumos în noapte.
Mereu îi făcea plăcere să admire imensa priveliște stelară în noapte.
Avea impresia că strălucirea stelelor îi aduceau speranță în inima sa și
certitudinea că într-o zi va descoperi adevărul în toată gloria.
După șapte luni de la acea noapte, Elias îi împărtășea lui Victor cu
entuziasm faptul că descoperise adevărul.
Spre surprinderea sa Victor, află de la Elias că adevărul este de fapt o
persoană divină ce s-a întrupat și a trăit printre oameni.
În opinia lui Elias adevărul era Iisus Hristos.
De asemenea îi spunea lui Victor că dacă va contempla persoana lui Iisus
prin prisma celor patru Evanghelii, și va căuta să înțeleagă și învățăturile
lui Iisus atunci va cunoaște adevărul.
De altfel printre sfaturile pe care Elias i le dădea prietenului său era și
următorul:
- Trebuie să citim Sfintele Scripturi ca niște oameni liberi ce vor să învețe
toate minunatele învățături evanghelice doar de la Hristos.
Pentru că să știi că Dumnezeu este foarte dispus ca prin Duhul Sfânt să-i
învețe pe oameni, sau să le răspundă la întrebarea:
Ce este adevărul?
Și atunci când primești răspunsul doar de la Dumnezeu, rămâi ferm de
partea adevărului asemenea lui Martin Luther.
De asemenea Elias ajunsese la concluzia că până la un anumit punct
trebuia cu înțelepciune să respecte autoritățile și toate legile statului.
339
Marea problemă pe care el o vedea pentru toți cei ce îl urmau pe Iisus

era că atunci când legile statului veneau în contradicție cu învățăturile
Evangheliei, fiecare om era pus atunci în fața unui test de a rămâne până
la capăt de partea adevărului sau de a ceda la presiunile opresive ale celor
ce conduceau în mod vremelnic lumea.
Dincolo de orice, ar fi avut de suferit din cauza idealurilor sale.
Elias știa că toți cei ce se vor încrede în Hristos au mari speranțe în ceea
ce privește eternitatea.
Victor rămase foarte uimit de faptul că Elias descoperise adevărul în
persoana lui Iisus Hristos, și de aceea avea nevoie de timp ca să asimileze
acea revelație ce îl interesa și pe el.
La îndemnul lui Elias se apucă să citească Biblia.
De fapt Elias îi spuse că singur putea merge direct la izvoarele vieții
pentru a putea bea de acolo apa vieții.
Pentru Elias viața luă o întorsătură neașteptată, înțelegea prea bine faptul
că se afla pe pământ pentru a se pregăti ca într-o zi să poată păși pe străzile
Noului Ierusalim, luând parte cu oamenii mântuiți din toate timpurile la
sărbătoarea mântuirii.
Acesta era visul său cel mai măreț ce-i înfrumuseța anii tinereții.
Și cine ar putea contesta că de fapt acesta este cel mai frumos vis al
omenirii.
- Doamne”, i-a zis Toma,

nu știm unde te duci;
cum putem să știm calea într-acolo?”
Iisus i-a zis:
- Eu sunt calea, adevărul și viața.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
(Evanghelia după Ioan 14;5-6)
340
341
Vieți de emigranți
Povestea fiecărui emigrant are ceva dureros și fascinant, pentru că
fiecare își are drumul său marcat de suferință și apoi încununat de succes.
Orice emigrant a simțit într-un mod cunoscut numai de el, izbiturile
valurilor furioase ale vieții din străinătate.
Deși acele valuri i-au izbit pe toți cei ce au pornit pe drumul emigrării,
unii au suferit mai mult, pe când alții trecând prin aceleași circumstanțe
mai puțin, totul depinzând de firea omului.
Orice emigrant se avântă în drumul său convins de faptul că va triumfa,
și nicidecum nu va avea parte de eșec în noua sa viață.
Încă din primii săi pași, el înțelege că începuturile sunt grele, ba mai mult
de atât totul este atât de diferit de ceea ce el a lăsat în urmă acasă.
De ce emigrează oamenii?
Ce îi împinge să pornească înainte spre țări îndepărtate avântându-se în
alte culturi și obiceiuri, forțându-se să învețe într-un ritm galopant o altă
limbă pentru a putea supraviețui?
Mereu ca răspuns se invocă lipsurile materiale și în mare parte așa este.
Pentru că dorința de a avea o viață decentă, este o forță uriașă ce îi mână
pe oameni și îi face capabili să sufere grozave umilințe în speranța că într-
o zi totul va fi altfel și tot ce este dureros va fi lăsat în spate, și că vor veni
zile mai bune, mai luminoase, precum ivirea razelor soarelui într-o
dimineață de iarnă. Realitatea dureroasă este că în străinătate viața nu este
deloc în roz, ci sunt zile de muncă dură, și apoi tot procesul integrării în
sistemul cultural social, economic în care un emigrant alege să trăiască.
Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că vin și acele oaze de bucurie,
fără de care nimeni nu ar putea răzbi înainte prin toate obstacolele ce viața
de emigrant i le pune în față.
În vara anului 2000 Tudor Sorin porni și el împreună cu soția sa, ce se
numea Valentina pe drumul spinos al emigrării.
Își alesese ca destinație Spania, și în mod special orașul Sagunto pentru
că acolo aveau niște verișori ce îi puteau ajuta.
342
Viața lor din România până ce Sorin împlinise douăzeci și șapte de ani
iar Valentina douăzeci și cinci, vârstă la care ei se deciseră să pornească
spre Spania se derulase destul de greu.
Avuseseră parte de neajunsuri din punct de vedere material, se văzură
trădați în toate năzuințele și visele lor pentru o viață mai bună de toată
tagma clasei politice ce se perindase până în acel an la conducerea
României, începând cu anul 1990.
Ajunseseră la concluzia că se învârteau ca într-un cerc al sărăciei,
având mereu impresia că vor realiza ceva, dar mereu se împotmoleau și
mai mult în sărăcie.
Nu aveau nici măcar curajul să aducă un copil pe lume de teama că nu îi
vor putea oferi cele necesare vieții, și mai mult de atât aveau impresia că
copilul lor dacă s-ar fi născut ar fi avut parte de un viitor sumbru în
România.
De la clasa politică aflată la putere înțeleseseră un lucru și anume, că
știau să promită frumos înainte de alegeri, dar niciodată nu își îndeplineau
promisiunile, ba mai mult de atât după ce erau la putere știau să dea o
serie de explicații prin care deformau realitatea.
De asemenea, încercau să-i facă pe oameni să creadă că este o perioadă
de tranziție și că undeva într-un viitor îndepărtat, și bineînțeles dacă ei vor
avea parte de mai multe mandate vor veni cu siguranță și realizările. Sorin
lucrase câțiva ani ca lăcătuș mecanic într-o fabrică până ce acea fabrică
se închisese ca multe alte fabrici din România, iar muncitorii rămăseseră
în șomaj, Valentina lucrase și ea un timp ca vânzătoare la un magazin
alimentar.
Apoi rămăsese fără lucru, patronul o concediase pe motiv că avea prea
multe angajate la acel magazin, și că nu putea face destule vânzări pentru
aș putea plăti impozitele și salariile angajatelor sale.
Ei proveneau din familii de muncitori ce mai aveau și alți copii și nu
puteau să le ofere prea mult din punct de vedere material.
După nunta lor locuiseră un timp la părinții lui Sorin, iar apoi la niște rude
mai în vârstă.
343
Dar până la urmă deciseră că trebuiau să emigreze pentru că nu se mai

putea altfel.
Erau convinși că visul lor de a avea o casă era cu neputință să se realizeze
lucrând în România.
Viața de emigranți îi întâmpină și pe ei așa ca pe mulți alții, foarte dur.
Sorin începu munca în construcții cu vărul său, ca salahor la un patron
român unde lucrau mai mulți români la negru cu 5000 de pesetas pe zi
(aproximativ 30 de euros).
Mai muncise și în România muncă brută dar niciodată nu crezuse că se
pot munci opt ore sau zece ore într-un ritm atât de rapid.
De obicei se muncea opt ore însă când aveau o urgență pentru a termina
o lucrare atunci trebuiau să îi dea zor și să muncească câte zece ore.
Patronul la care lucra el se numea Lică, acesta era un om gras, scund,
ce atunci când venea pe șantier dădea impresia că știa tot ce se petrecea
acolo, de altfel șeful de echipă în fiecare seară îi dădea un raport foarte
detaliat despre tot ce se întâmpla pe șantier.
Lică știa să evalueze munca ce se făcuse în ziua trecută și apoi își exprima
nemulțumirea dacă vedea că muncitorii nu au lucrat destul, a doua zi, nu
stătea niciodată cu muncitorii lui pentru ai controla treaba, asta o făcea
șeful de echipă, el doar apărea și dispărea cu Mercedesul său.
De asemenea muncitorii spuneau pentru că unii mai lucraseră și pe la
el acasă că avea o vilă mare într-un sat de prin apropierea orașului
Sagunto, ce era luată cu bani împrumutați de la bancă și că plătea lunar o
rată destul de mare.
Uneori îi strângea pe toți muncitorii în cerc și începea să le vorbească
cerându-le să dea mai mult randament.
Odată Sorin, îl auzise pe un zidar pe nume Marian ce nu reușise să termine
un număr record de metrii pătrați de tencuit, cum după ce ascultase
mustrările lui Lică spuse:
- Eu sunt un om cu limitele mele, muncesc mult și cu spor, dacă nu vă
place cum lucrez, eu de mâine nu mai vin.
Așa că vă rog să-mi plătiți tot ceea ce îmi datorați, și gata...
Eu mă duc în altă parte.
344
Chiar dacă nu știu limba spaniolă, ca zidar eu de muncă îmi găsesc, eu

atâta pot, mai mult nu.
Nu vreau să-mi pierd sănătatea, voi patronii români ați fi în stare să ne
omorâți prin muncă.
La care Lică vizibil enervat, schimbându-se la față și dând la o parte acea
atitudine a omului mulțumit de sine și de faptul că lucrurile îi mergeau
bine spuse:
- Așa faceți toți la început mă rugați să vă ajut, apoi când dați de greul
muncii mă lăsați baltă.
Iar tu vrei acum toți banii, bine dar ca să îți pot da toți banii trebuie să stai
până la sfârșit, terminăm lucrarea și apoi primești banii.
Eu acum de unde să iau bani ca să te plătesc, spaniolul îmi dă și mie bani
abia după ce termin lucrarea, eu doar ți-am atras atenția să muncești ceva
mai repede, că altfel o întindem toată vara aici, problema este că mă
așteaptă și alte lucrări, nu putem sta numai aici.
Cu mine vă permite-ți să vociferați dar eu v-aș mai trimite să lucrați la
Moroșan să vedeți de cât timp nu și-au luat oamenii banii, și cât de dur
sunt tratați acolo, ba mai mult de atât Moroșan nu se întinde la taifas cu
nimeni este foarte autoritar și poate că așa este mai bine.
Pe când eu dialoghez cu voi, încerc să vă înțeleg la fiecare problemele și
în măsura posibilităților mele să vă ajut, și ce primesc în schimb
nerecunoștință doar atât, și multe alte bârfe pe la spate care îmi ajung la
ureche?
Așa că tu Marian bagă-ți mințile în cap, dă-ți puțin osteneala pentru că
la mine știi că banii îi primești iar dacă pleci acum și mă lași la mijlocul
lucrării, nu te mai plătesc pentru că eu sufăr pierderi din cauza ta, și dacă
ar fi vorba de un salahor nu ar fi o problemă pentru că îl găsesc ușor.
Dar un zidar este mai greu de găsit, așa că la mine te-am plătit ceva mai
mult ca pe salahori, mai bine bagă-ți mințile în cap și lucrează
conștiincios, tu ai o singură grijă mistria ta, mortarul și cărămizile, pe când
eu umblu după lucrări, apoi trebuie să plătesc facturi, am anumite
impozite, numai dureri de cap peste tot, uneori îmi vine să intru undeva la
muncă și să las totul baltă să știu numai de mistrie și nimic mai mult.
345
Cine credeți voi că vă bagă în seamă pe voi noii sosiți?

Nu știți limba spaniolă, iar unii dintre voi nici o meserie în construcții și
eu vă iau la muncă, și pierd cu voi bani și timp.
De exemplu chiar cu un salahor care îl iau la muncă eu îi plătesc ziua de
muncă, în schimb eu pierd pentru că respectivul nu știe să facă mai nimic
nici măcar mortarul să-l facă cum trebuie, și nici nu este obișnuit cu ritmul
muncii de aici și cine îmi acoperă mie toate aceste pierderi.
Apoi avansurile ce mi le cereți, eu trebuie să vă dau din banii mei și
abia la urmă primesc de la spanioli.
Iar pe deasupra vă mai și revoltați, vă ajut să porniți în viața de aici și mai
faceți și nazuri, să nu se mai repete Marian și să numai vii la mine cu ieșiri
din astea ne-am înțeles.
În final Marian constrâns de împrejurări își ceru scuze și rămase la
muncă.
Lică în timp ce vorbise despre salahorii cei noi, îl fulgerase cu ochii săi
căprui ce aveau o privire ascuțită ca de vultur de câteva ori pe Sorin, și
acesta înțelesese că era vorba despre el și se simți enorm de prost.
Își jură în forul său interior, că va învăța limba spaniolă și meseria de zidar
și va scăpa de astfel de exploatatori ca Lică.
Uneori după ce căra moloz sau pământ cu roaba, ore în șir și se simțea
istovit, veneau acele momente când muncitorii luau câte o mică pauză să
fumeze, și el se așeza afară pe lângă materialele de construcții și rămânea
cu privirea ațintită în zare.
Ochii săi albaștrii și întreaga sa față exprimau suferință, era o fire
sensibilă, ușor impresionabilă și toate acele umilințe îi lăsau urme adânci
în suflet.
Avea impresia că deși în România fusese sărac cel puțin se simțise un om
liber, și atunci când lucrase ca lăcătuș mecanic, fusese foarte apreciat de
șefi pentru că era foarte bun în meseria lui și nu fusese atât de umilit
niciodată.
După astfel de gânduri, apuca din nou roaba sau lopata cu gândul că
nu se mai putea întoarce înapoi, și că drumul pe care pornise era ireversibil
trebuia să lupte, să sufere, să spere, până la capăt pentru a reuși.
346
Duminicile în schimb, avea parte de bucurie pentru că ieșea împreună

cu Valentina la plimbare.
Își povesteau toate neajunsurile din viața lor cea nouă, își spuneau și acele
lucruri pe care nu le puteau spune în auzul verilor lor, pentru că aceștia
iar fi mustrat aspru, pentru că ei la început argumentau că suferiseră mai
mult și cum ar fi putut să-i contrazică dacă locuiau la ei.
În acele momente când era numai cu Valentina, lui Sorin îi plăcea
faptul că nu o mai vedea atât de istovită și cu picioarele umflate datorită
faptului că lucra mult, făcând curățenie pe la spaniolii mai înstăriți prin
case.
Și atunci când ea venea seara de la muncă o vedea foarte obosită, însă
chipul ei era parcă tot mai frumos, cu părul lung negru, ochii verzi
strălucitori în care se oglindea oboseala, în acele momente el căuta să o
încurajeze spunându-i că vor veni vremuri mai bune.
În acele timpuri plăcerea lor cea mai mare era să viziteze Sagunto
rămânând fascinați de frumusețea acelui oraș turistic, de asemenea le
plăcea tot acel peisaj specific mediteraneean pe care îl puteau admira.
Și apoi le făcea plăcere ca în timpul liber să meargă la mare să înoate
în marea Mediterană, făcând plajă și uitând de toate grijile lor.
Aveau gândul pe care adesea și-l împărtășeau că vor veni și vremuri mai
bune, și că toate umilințele vor fi uitate.
O, cât de cutezător mai visează uneori bieții emigranți!
Dar, oare cine ar putea lupta cu valurile furioase ale străinătății fără visele
lui dragi ce și le poartă în inimă și pentru care este capabil de mari
sacrificii.
Așa se derulară anii.
Apoi veni timpul când José Luis Rodríguez Zapatero urcă la putere
împreună cu partidul său și se dădu o nouă lege prin care străinii dacă
îndeplineau anumite condiții primeau acte.
Și așa, cu acea ocazie Sorin și Valentina primiră acte de rezidență și
permis de muncă.
Între timp reușiră să învețe limba spaniolă și să scape de exploatatorii ce
le făcuseră viața grea la început.
347
Sorin învăță să facă cât mai multe lucruri în construcții și se angajă ca

zidar la o firmă spaniolă unde începu să câștige bine și să lucreze cu
contract. Valentina își găsi de muncă ca și vânzătoare la un Lidl, și astfel
viața începu să le surâdă, veniră timpuri mai bune, își cumpărară o mașină,
apoi prin bancă un apartament.
De asemenea se învârteau într-un cerc de prieteni cu care se înțelegeau
destul de bine, totul începuse dintr-o dată să le meargă de minune.
Dar așa cum zicea un bătrân spaniol:
„Binele se termină repede sau viața frumoasă nu ține mult.”
Pentru cuplul de emigranți aveau să vină vremuri grele, semn că niciodată
atunci când în viața emigranților lucrurile merg bine, asta nu înseamnă că
totul va rămâne mereu în roz.
Viața se scurgea fiind destul de frumoasă pentru cuplul de emigranți.
Cu timpul, Valentina născu o fetiță.
Totul era în favoarea lor, se integrară de minune în Spania, ba mai mult
le plăcea acea țară și oamenii de acolo cu mentalitatea lor, se simțeau ca
făcând parte din acea societate.
Mergeau uneori în concediu la părinți în România, și rămâneau
surprinși de câtă sărăcie neagră vedeau. Peste tot, oamenii păreau atât de
nefericiți și se tot plângeau că le merg lucrurile rău, iar pentru cei mai
mulți viața în străinătate reprezenta visul de a putea avea o viață decentă.
Observau că unii uitându-se la mașina lor, la hainele lor, îi invidiau pentru
că lor le mergea bine în viață.
Aveau impresia că România era o țară ce rămăsese în unele privințe în
urmă.
Își dădeau seama că ceva ținea în loc dezvoltarea economică a României.
Venind dintr-o democrație monarhică ca Spania, înțelegeau mai bine
ca cei ce nu ieșiseră niciodată din țară, că clasa politică aflată la putere se
comporta cu perversitate, căutând să-i facă pe oameni să creadă că
urmărește binele tuturor românilor pe când în realitate totul era axat doar
pentru îndeplinirea scopurilor egoiste a celor aflați la putere.
Nu regretau faptul că plecaseră din țară, pentru că deși iubeau România și
ar fi dorit să se întoarcă acasă într-o Românie cu adevărat democratică, de
348
moment își dădeau seama că dacă s-ar fi întors ar fi avut parte de mari
suferințe și sărăcie.
Și apoi mai mult de atât, ce viitor putea avea copilul lor într-o astfel de
țară muribundă din punct de vedere economic.
Odată cu trecerea timpului veniră vremuri grele pentru mai multe țări ale
Europei.
În anul 2007 începu acea teribilă criză economică, și Spania ca și multe
alte țări, fu afectată destul de grav.
Viețile emigranților în primul rând fură zguduite de acea teribilă criză.
Dintr-o dată în Spania începură să nu mai fie locuri de muncă, multe firme
se închiseră și mulți muncitori intrară în șomaj, și familii întregi fură
împinse spre sărăcie.
Mulți își dădură înapoi apartamentele sau vilele, căutând chirie sau
rămânând cu familia în stradă și apelând la Caritasuri, sau la ajutorul
social pentru a putea supraviețui.
Patronii în construcții ce altădată aveau oameni ce munceau pentru ei,
fură nevoiți să-și închidă firmele și să dea înapoi la bancă casele lor
luxoase.
Viața emigranților fu profund afectată și nici spaniolii nu scăpară neatinși,
iar mulți dintre ei apucară pe drumul emigrării căutând un nou început în
afara granițelor Spaniei.
Tot mai mulți emigranți în acele timpuri grele, primeau ajutoare de la
Caritas pentru a putea supraviețui împreună cu copii lor.
De asemenea unii frecventau cantinele pentru săraci.
Peste tot în Spania în acei ani ai crizei începu o teribilă luptă pentru
supraviețuire.
Viața cuplului de emigranți fu afectată teribil.
Sorin rămase fără muncă și mai găsea rar de tot muncind cu ziua câte
ceva.
Valentina în acele vremuri era casnică îngrijind de copilul lor.
Începură să învețe din nou să trăiască din puțini bani, făcând mari
economii.
Predară și ei apartamentul la bancă.
349
Închiriară un apartament mult mai modest, și învățară să

chivernisească bine alocația copilului și șomajul lui Sorin, pentru a putea
ca lună de lună să poată merge înainte.
De asemenea de două ori pe lună mergeau la un Caritas de unde primeau
alimente.
Apoi Sorin după ce termină șomajul primi ajutor social, iar Valentina
începu să mai lucreze la curățenie prin casele spaniolilor mai înstăriți care
își mai permiteau luxul de a plăti o menajeră.
În acei ani totul deveni confuz în Spania, și mulți emigranți își căutau
un nou început în țări ca Anglia, Norvegia, Germania.
Pe când alții răbdau totul și credeau că odată și odată Spania va fi din nou
ceea ce a fost.
În acea perioadă de instabilitate economică, Sorin se întâlni cu Lică și
rămase surprins să-l vadă pe acesta în salopete și cu un rucsac în spate.
Lică părea obosit de muncă și umilit de situația în care se afla.
Pierduse și el ca mulți alții totul, și fusese nevoit să-și închidă firma sa de
construcții, ba mai mult de atât intrase în conflict cu foștii săi muncitori
cărora nu fu în stare să le mai plătească salariul pe ultimele două luni de
zile.
Sorin îl salută pe Lică și dădu să treacă mai departe însă Lică îl prinse de
braț și îi spuse:
- Ce faci Sorin cum o mai duci?
- Supraviețuiesc și eu așa ca mulți alții...
- Să știi că dacă reușești să plutești peste valurile crizei, asta înseamnă că
ai învățat să lupți și mai mult de atât să extragi o bună învățătură dintr-o
înfrângere, dar hai să ne așezăm puțin.
Spuse Lică și îl trase după el pe Sorin până la o bancă ce se afla la umbra
unor palmieri, unde se așezară iar după câteva clipe de tăcere Lică spuse:
- Eu am pierdut totul, și acum locuiesc la fratele meu cu familia.
Dar nu sunt doborât de tot să știi.
Iar celor ce râd de mine și îmi spun că așa îmi trebuie datorită faptului că
după spusele lor am exploatat pe unii și acum primesc ceea ce merit.
350
Ei bine, acestora printre care poate te numeri și tu le spun că se înșală

și că nu este așa.
Gândește-te puțin că la mine ați început destul de mulți în Spania, și din
salahori ați plecat de la mine zidari și așa ați putut sta în viață pe propriile
voastre picioare.
Ba mai mult de atât, eu v-am învățat cum este viața de emigranți și
într-un timp dificil pentru voi ați găsit la mine muncă și înțelegere.
Iar după ce ați plecat de la mine cu totul alți oameni decât cei ce ați venit,
reține te rog acest aspect, ei bine după aia m-ați blamat cu toții și de aceea
sunt unii ce îmi spun că pentru mine a fost bine ce am pățit din cauza
crizei.
Dar eu în comparație cu voi toți, foști mei salahori, am perspective
mari de viitor pentru că voi pleca în Franța și din nou voi urca iar sus,
pentru că eu nu mă prăbușesc niciodată atât de tare ca să nu mă mai ridic.
Eu nu sunt un simplu muncitor ca voi pe care să-l termine criza asta, eu
sunt un om capabil.
În viața mea am avut bani pe mână, și oameni ce munceau pentru mine,
și de aceea știu să mă ridic din nou, nu mă las doborât pentru totdeauna
de nici o circumstanță nefavorabilă, și apoi asta nu este prima criză cu
care omenirea se confruntă, așa că va trece și cel puțin pentru mine vor
veni vremuri mult mai bune.
Pentru că rolul meu în societate este să fiu patron și să am oameni în
subordinea mea.
Îmi voi înconjura din nou familia mea cu lux, și voi trăi așa cum mie îmi
place.
Pe când cei ce mă calomniază nu vor fi niciodată decât niște pârliți de
muncitori mereu în slujba celor ca mine.
Iar tu Sorin niciodată nu vei putea fi un patron ci totdeauna doar un
muncitor.
- De ce spui asta?
- Pentru că ai un mare defect și anume, ai inima prea bună și dacă ajungi
patron angajații tăi vor știi cum să te manipuleze în așa hal încât vei ajunge
la ruină, pentru că le vei da tot ceea ce ai crezând că îi vei mulțumi.
351
Însă oamenii nu se mulțumesc decât atunci când te văd ruinat de tot și

crezi că după ce le vei da tot te vor compătimi nici vorbă, ba din contră
vor râde de tine.
Sorin rămase uimit de tot ceea ce Lică spusese.
Cel mai mult îl uimea faptul că acesta nu dădea pe față nici un sentiment
de căință pentru faptul că își exploatase muncitorii ce lucraseră pentru el.
Își dădu seama că era de prisos să încerce să-l contrazică.
Așa că, după ce îl mai ascultă puțin pe Lică se despărți de el fiind foarte
uimit de faptul că nici acea criză economică nu îl trezise pe Lică ca să
înțeleagă că nu ar fi trebuit să se comporte cu atâta duritate precum o
făcuse în trecut.
În acea seară, pe Sorin îl vizită un bun prieten de al său pe nume
Cătălin, ce veni acompaniat de soția lui care se numea Cristina și de cei
doi copii ai lor.
Se reuniră cu toții în sufragerie, pe când copii ieșiră afară la joacă.
Cătălin era cu cinci ani mai mare ca Sorin.
Lucraseră un timp la o firmă spaniolă de construcții împreună.
De asemenea, soțiile lor se înțelegeau foarte bine împreună.
Cătălin era un om foarte realist, cu un puternic simț al dreptății, pe unde
trecea prin viață nu accepta nedreptatea, iar dacă vedea un act de
nedreptate imediat se punea de partea celor oprimați și imediat le lua
apărarea.
Nu se temea să-și expună opinia în fața nimănui.
La început în acea seară discutară despre criza economică și de faptul că
viața tuturor în Spania se schimbase drastic.
Cătălin le spuse că curând va pleca în Germania să muncească în
construcții unde un unchi de al său era șeful unei echipe de zidari.
Apoi Sorin le povesti tuturor despre întâlnirea sa cu Lică.
- Lică este un individ cu pielea tare, fără scrupule.
De la astfel de oameni nu te poți aștepta la mai mult, ei pot exploata în
mod abuziv oameni și apoi să pozeze într-un fel de mari binefăcători ai
celor pe care i-au călcat în picioare.
352
Pe mine nu mă miră faptul că acești oameni acționează și vorbesc așa

cum o fac, ceea ce pe mine m-ar mira ar fi dacă ei ar da dovadă de căință
schimbându-și comportamentul, atunci aș rămâne uimit de astfel de
persoane,... spuse Cătălin.
În timpul acelei discuții se simțeau cu toții tot mai atrași unii de alții.
Înțelegeau că erau vremuri grele și că aveau tot mai mult nevoie să discute
și să se încurajeze între ei, sperând că în final vor reuși să supraviețuiască
și să găsească un liman al izbăvirii.
La un moment dat în timpul discuției din acea seară Cristina spuse:
- Mă gândesc uneori la copii noștri și la faptul că ei cresc aici în occident
și deși noi îi învățăm limba română și mergem cu ei în vacanțe în
România, mă întreb ce vor simți ei când vor fi mari despre România?
O vor considera oare patria lor?
- Într-adevăr situația lor din acest punct de vedere este dramatică, pentru
că ei cresc și se formează în afara României,... spuse Sorin.
- Facem parte dintr-o generație sacrificată ce a pornit într-un exod teribil
cu unicul scop de a găsi o viață decentă, iar copiii noștri vor crește și se
vor forma în țări străine.
Oare ce fel de generație va ieși din ei?... spuse Cătălin.
- Cred că contează foarte mult și modul cum noi îi vom educa... afirmă
Valentina.
- Dar întorcându-ne la vremurile de criză pe care le străbatem, mă întreb
dincolo de toată această luptă a noastră pentru a învinge criza economică
ce ne apasă și a păși mereu înainte, oare niciodată nu ne vom putea
întoarce într-o Românie ce va putea să ofere un trai decent locuitorilor
săi?... întrebă Sorin.
- Privind ceea ce se întâmplă la ora actuală pe scena lumii este foarte greu
de crezut că o țară ca România se va mai putea ridica economic, și de
aceea cred că tot acest exod masiv al nostru al românilor va continua spre
țări precum Anglia, Germania, Norvegia etc.
În tot acest tablou general al exodului nostru, la nivel individual fiecare
din noi suferă, se zbate, speră, și crede din toată inima că vor veni și zile
mai bune și că lucrurile se vor schimba în bine.
353
Altfel cum am putea sta în picioare înfruntând totul.

Pe mine ceea ce mă fascinează în toată această lume multiculturală în care
luptăm, este faptul că în viețile tuturor celor ce avem credință în
Dumnezeu se coboară puterea Sa divină și ne atinge inimile dându-ne
speranță atunci când totul pare pierdut, și când numai vedem nici o
posibilitate de a ne mai putea câștiga o bucată de pâine.
Ei bine, ca emigrant am trăit experiențe minunate cu Dumnezeu.
Am simțit asemenea lui Neemia cum mâna cea bună a lui Dumnezeu
s-a așezat asupra mea în tumultul tuturor problemelor de care eram apăsat,
și am simțit inima pulsându-mi cu speranță într-un viitor ce numai
Dumnezeu mi-l putea oferi.
Am înțeles că indiferent cât de mult stăpânii lumii vor încerca să
împingă lumea spre haos și distrugere, mai presus de ei tronează
Dumnezeu și El nu va lăsa ca lumea să sfârșească în beznă și haos.
De la tronul Său va porni mereu lumină, și dacă dorim, ne va arăta un
drum ce trebuie să-l străbatem în viață.
Pentru mine toată viața de emigrant ar fi fost extrem de grea fără
prezența lui Dumnezeu, pur și simplu am simțit mereu că nu sunt singur
și că Cineva este cu mine și îmi umple inima cu speranță, chiar dacă
lucrurile nu mi-au mers întotdeauna așa cum eu am dorit.
Am văzut de multe ori în viața mea cum El a despicat marea
problemelor ce stăteau în fața mea și eu am putut înainta astfel pe drumul
vieții.
Nu doresc să afirm că atunci când crezi în Dumnezeu nu ai parte de dureri,
însă ceea ce vreau să afirm este că atunci când în mijlocul tumultuoasei
vieți de emigrant îți deschizi inima în fața prezenței divine, poți trece
practic peste orice.
Am văzut de atâtea ori în viețile celor ce aveau credință în sufletele lor
cum atunci când treceau prin situații grele și strigau către Dumnezeu
primeau răspuns și minunile Sale în viețile unor astfel de oameni erau
vizibile.
354
De aceea cred că dincolo de orice mașinație meschină a celor ce din

umbră regizează tot felul de capcane pentru noi oamenii de rând există un
hotar pus de Dumnezeu peste care ei nu vor putea trece.
Toată puterea lor se va frânge în fața lui Dumnezeu. Iar noi toți cei ce ne
încredem în El vedem tabloul lumii nu numai în culori sumbre ci începem
să discernem și culori precum cele ale speranței, credinței, și iubirii.
Viețile emigranților pot fi mult mai frumoase atunci când permitem ca
Dumnezeu să facă parte din viața noastră.
Așa am trăit și înțeles eu viața de emigrant, de aceea am avut puterea ca
mereu să străbat valurile vieții și să merg mereu înainte susținut de puterea
tainică a lui Dumnezeu...
Cătălin își termină discursul său, pe când ceilalți îl urmăriseră foarte
atenți. După care Cristina spuse:
- El întotdeauna este pasionat de lucrurile sfinte.
- Este interesant tot ceea ce ne-ai spus,... spuse Valentina.
Discursul lui Cătălin din aceea seară avu darul ca și mai mult să-i apropie
unul de altul și să-i facă să simtă că mai presus de ei există lucrarea
providenței ce poate face lucruri mari în viața fiecărui om.
Într-o frumoasă seară de vară, Sorin și Valentina se plimbau printr-un
parc fermecător, unde puteau admira măreția palmierilor, mireasma și
frumusețea mai multor varietăți de trandafiri, și tot farmecul vegetației
mediteraneene ce la acele ore ale serii îi încânta.
Iar razele soarelui luminau frumos tot acel loc edenic scoțându-i în relief
frumusețea.
Mergeau cu plăcere în acel loc pentru că acolo simțeau că se puteau
elibera de toate poverile vieții.
După un timp, ieșiră din parc și se îndreptară spre casa unor prieteni
unde erau invitați.
Prietenii lor la care ei mergeau se numeau Toma și Silvia ce formau o
familie armonioasă.
Toma avea șaptezeci de ani, era de înălțime mijlocie, cu părul cărunt ce
și-l pieptăna peste cap, impresiona la el ochii săi verzi și fruntea sa lată,
cu întreaga sa față pentru că avea imprimat mereu pe chipul său o atitudine
355
de echilibru intelectual și emoțional, și era un om foarte chibzuit în tot cea

ce făcea.
Și acest mod al său de a trăi i se imprimase pe fața sa și apoi și zâmbetul
său era frumos, privindu-l îți dădea impresia că era un om bun la suflet.
Toată viața sa lucrase ca și contabil, un timp în România și apoi
emigrase și lucrase în Spania tot ca și contabil până ce ieșise la pensie.
Toma iubea oamenii și căuta pe cât îi stătea în putință să-i ajute.
În Spania datorită muncii sale, venise în contact cu mulți români și căutase
pe cât posibil să le rezolve tuturor problemele ce le aveau cu diferite acte.
Ba mai mult de atât îi încuraja pe emigranții români să fie un bun exemplu
în Spania.
Îi simpatiza pe Sorin și Valentina pentru că făceau parte din acea categorie
de emigranți ce urmau binele.
În acea seară, îi chemase la el pentru ai încuraja și a le spune că chiar
dacă vremurile erau grele nu trebuiau să dispere pentru că în viață
lucrurile se schimbă uneori în bine alteori în rău, important era ca ei să
creadă că puteau să iasă din acel impas și să nu renunțe la luptă.
Soția sa Silvia, avea în jur de șaizeci și șapte de ani, era pensionară după
ce toată viața lucrase ca asistentă medicală.
Împreună formau un cuplu pe care privindu-l îți dădeai seama că ei au
știut să trăiască frumos în viață, de altfel amândoi formau un frumos
tablou al unor oameni de treabă.
Aveau doi copii, fata lor lucra ca asistentă medicală la un spital din
București, iar băiatul lor după ce lucrase mai mulți ani în construcții în
Spania era șofer pe tir.
Copiii lor își întemeiaseră propriile familii și erau la casele lor, din partea
lor aveau trei nepoți ce erau bucuria bătrâneții lor.
În acea seară după ce cinaseră împreună cu Sorin și Valentina, erau cu
toții așezați în sufrageria apartamentului lor.
Aveau un apartament frumos mobilat cu două camere.
La un moment dat în timpul discuției Toma spuse:
- De aceea țin să vă repet din nou, pentru că voi sunteți ca și copiii mei,
că nu trebuie să vă descurajați.
356
Chiar dacă lucrurile vă merg rău în Spania, asta nu înseamnă că de

acum înainte totul va merge numai spre rău, se pot schimba multe lucruri
în bine.
Și apoi trebuie să luați în calcul și posibilitatea de a vă făuri un viitor în
altă țară, nu trebuie să fiți neapărat legați de Spania.
Aud că mulți români și spanioli pornesc spre țări ca Anglia sau Germania,
așa că nu văd de ce nu ați pleca și voi.
- Cred că până la urmă și noi vom urma acest drum, pentru că viața noastră
în Spania devine tot mai chinuitoare... spuse Sorin.
- Ei, dar nu vă grăbiți poate totuși aici în Spania lucrurile se vor schimba
în bine.
Și apoi aveți fetița la școală aici iar mai mult de atât v-ați integrat bine, și
aveți prieteni.
A începe din nou în altă parte și a învăța o altă limbă, a pătrunde într-o
altă cultură deși sunteți tineri nu este întotdeauna ușor.
Cunosc cazul unui cuplu de tineri ce au încercat în Germania și după
câteva luni sau întors înapoi în Spania pentru că nu au putut să se integreze
acolo... spuse Silvia.
- Da aveți dreptate și este posibil ca și cu noi să se întâmple la fel.
Dar noi suntem dispuși să încercăm din nou în altă țară, și suntem pe
deplin conștienți că lucrul acesta implică anumite sacrificii... spuse
Valentina.
- Trist este faptul că voi tinerii, sunteți împinși de clasa politică coruptă
aflată la putere în România, pe drumul emigrării.
Iar toată această luptă a tuturor românilor pentru un trăi decent are ceva
nespus de dureros pentru că rămân în urmă copii ce își văd părinții de
două, trei ori pe an.
Și acei copii cresc și se formează fără părinții lor, de multe ori doar cu
unul din bunici.
Și apoi suferința celor plecați la muncă în străinătate, și toate umilințele
îndurate pentru a trimite un ban celor de acasă.
Dar mai presus de toate este suferința bieților copilași ce cresc fără părinții
lor.
357
Toate aceste lucruri formează un tablou foarte dureros al emigranților

români, de aceea uneori mă întreb și eu:
- Oare ce generație vom avea în România după ce acești copii ce acum au
o copilărie marcată de durere vor crește mari? Zise Toma.
În acel moment al discuției lor se auzi soneria și Silvia se ridică pentru
a deschide, iar după câteva minute se întoarse însoțită de un bărbat ce avea
în jur de patruzeci și patru de ani, ce se numea Victor.
Era înalt, solid, cu părul șaten dat peste cap, purta de asemenea o barbă
mare, avea ochii căprui, de altfel ochii săi ca și întreaga sa față trădau
faptul că era cuprins de frământări interioare și de faptul că o luptă titanică
se dădea în inima sa.
Victor trecea în acele timpuri prin momente grele în viața sa.
Avusese un apartament cumpărat prin bancă, mașină, și ceva bani strânși
și pierdu-se totul din cauza crizei, dar și datorită faptului că făcuse mari
greșeli în viață.
După ce fusese căsătorit mai mulți ani cu o femeie cu care avea o fetiță,
divorțase și luase o femeie ce avea patru copii și cu care avea un alt copil.
Apoi se despărțise și de aceea femeie și intrase pe rând în alte două relații
de concubinaj care la fel se terminaseră rău.
Ajunsese în acele vremuri să doarmă într-o casă ce era situată în mijlocul
unei plantații de mandarini, cu mai mulți români ce nu mai aveau unde
dormi.
Acea casă era părăsită și el se chinuia trăind acolo în condiții vitrege,
lucrând câte puțin cu ziua pe unde mai găsea câte ceva.
Era fierar betonist de meserie, dar vremurile erau grele și de aceea accepta
orice muncă pentru a putea supraviețui.
La Toma și Silvia venea doar pentru a face câte un duș, sau a mânca câte
ceva cald, pentru că îl invitau mereu dorind să-l ajute.
Se cunoscuseră în vremurile când lui Victor îi mergea bine în viață.
Intrând în acea seară în sufragerie, Victor după ce îi salută pe toți se așeză
pe un fotoliu apoi spuse:
- Nu am știut că aveți musafiri, de altfel ar fi trebuit să vă sun la telefon
înainte de a veni ca să nu deranjez.
358
- Stai liniștit Victor pentru că nu este nici un deranj, suntem între ai noștri
și mai mult de atât doar ți-am spus că la noi în casă poți veni oricând... îi
răspunse Toma.
- Victor nu ai dori să mănânci ceva?... întrebă Silvia.
- Dacă aveți ceva bun da, dar puțin mai târziu, acum doresc doar un pahar
cu apă...
După ce bău puțină apă minerală Victor spuse:
- Săptămâna asta nu am lucrat decât două zile și foarte greu la betoane,
mă tot gândesc să plec din Spania poate spre România deși nu am nimic
acolo, pentru că am investit totul aici și realitatea dură este că am pierdut
totul.
Dar ce să-i faci trebuie să găsesc o cale de a mă ridica, și sunt convins că
mă voi ridica nu pot să mă las doborât de tot.
- Victor noi am mai discutat despre asta, tu nu ești doar o victimă a crizei,
ci cu strângere de inimă ți-o spun și tu știi că nu ca să te acuz, ci să-ți
trezesc conștiința pentru a te determina ca pe viitor să nu mai comiți acest
gen de greșeli ce te-au distrus pentru că tu singur te-ai nenorocit...spuse
Toma.
- Da, aveți perfectă dreptate și eu m-am tot gândit la asta mai ales că
aveam într-un timp o stare destul de bună din punct de vedere material.
Dar se pare că femeile m-au adus la ruină. Însă vreau să lupt să-mi revin,
deși în ultimul timp cu fiecare efort pe care îl fac de a mă ridica, am
impresia că mă prăbușesc și mai tare.
Sunt ca un om ce a căzut într-o mlaștină și cu cât încearcă și se zbate mai
mult pentru a ieși, se afundă și mai tare.
Deși lupt și nu vreau să mă pun pe băutură ca unii din cei ce sunt la
părăseală cu mine, înțeleg de altfel că ei consumă alcool doar pentru a uita
de tragismul situație lor.
Însă eu vreau să mă ridic din nou la o viață decentă pentru că sunt om.
- Toată căderea ta a fost ca urmare a faptului că nu mi-ai ascultat sfatul
atunci când ți-am spus să rămâi cu prima ta soție și cu fetița ce o aveți
împreună.
359
Te-ai avântat cu prea mare nesăbuință în acea relație de concubinaj cu

acea femeie ce mai avea patru copii, și de acolo ai început să tot aluneci
pe drumul pierzării... argumentă Toma puțin indignat.
- Cel mai mult din acea despărțire a suferit fetița voastră.
Îți mai aduci aminte când eram cu toții la familia Petcu într-o ocazie de
bucurie pe când aveau nunta unuia din copii lor, și acolo a venit prima ta
soție cu fetița, și tu cu cea de-a doua femeie a ta?
Ei bine, tu nu te pute-ai apropia de fetița ta din cauza acelor ciudate
circumstanțe, însă fetița ta se tot uita după tine, și nu înțelegea prea bine
la cei nouă ani ai ei, de ce nu te apropii să o mângâi, să-i spui ceva
asemenea unui tată.
Și eu am îmbrățișat-o ca să-i distrag atenția pentru că îmi era milă de
suferința ei.
Dar ea și în brațele mele se tot zbătea și te căuta cu privirea ei, și abia spre
final te-ai apropiat puțin de ea și apoi ai plecat.
Îi spuse puțin mustrător Silvia lui Victor.
- Interesant tot ceea ce mi-ați spus, pe atunci nu îmi dădeam decât foarte
vag seama de aceste lucruri, deși la scurt timp după ce mi-am lăsat prima
mea soție, am început să am unele mustrări în adâncul inimii mele.
Iar acum este mult mai rău, pentru că am unele procese de conștiință
teribile, datorită cărora mi-am pierdut liniștea sufletească, totul la mine
acum nu este decât un zbucium.
Ies uneori noaptea afară pentru că în ultimul timp am insomnie, și mă
plimb printre mandarini la lumina stelelor și a lunii sub povara gândurilor
mele.
Și admir uneori bolta cerească și pot să vă spun că acea priveliște a cerului
înstelat în noapte mă lasă mut de uimire, pentru că totul este nespus de
frumos.
Dar cel mai mult în plimbările mele nocturne mă tot gândesc la viața
mea pe care mi-o revăd punct cu punct.
Derulez înapoi filmul vieții mele, și îmi văd prin prisma omului matur de
acum, toate greșelile.
360
Sau mai bine zis după cum a zis și înțeleptul Solomon, realizez și mai
bine faptul că puțină nebunie biruie multă înțelepciune și slavă.
Și mă tot gândesc cum a fost posibil ca eu să mă prăbușesc atât de jos.
Pe de altă parte mă gândesc la cum este orânduită lumea în care trăim, la
tot pasul îți ies în cale fel și fel de ispite.
Și cel puțin aici în Spania oamenii vor să-și trăiască viața doar dedându-
se plăcerilor păcătoase, și neluând în seamă faptul că există un Dumnezeu
care la final ne va chema pe toți la bara judecății Sale.
Ei bine, pe mine ceea ce mă ține în picioare este doar credința în
Dumnezeu, deși sunt conștient că am ajuns în acel stadiu al fiului risipitor
ce îngrijea de porci și se uita cu jind la roșcovele ce porcii le mâncau.
Știu drumul spre casă, adică spre Dumnezeu, dar nu am destul curaj să
pornesc spre Tatăl Ceresc ce știu că mă iubește și mă așteaptă.
Îmi este teamă să nu cad din nou pentru că mă văd atât de vulnerabil în
fața păcatului.
După fiecare relație în care am eșuat, m-am căit de tot răul ce l-am
făcut și m-am întors la Dumnezeu, promițându-i că nu voi mai repeta
greșelile trecutului.
Și un timp mă păstram curat și liniștit, dar apoi urma o altă relație de
concubinaj și iar dezastrul.
De aceea îmi dau seama că l-am dezamăgit mult de tot pe Dumnezeu, și
acum îmi este pur și simplu teamă să mă întorc din nou la El ca un fiu
risipitor.
Dar cred că în final iubirea lui Dumnezeu mă va învinge.
Cel puțin în plimbările mele nocturne am simțit harul lui Hristos
atingându-mi inima, și îmi dau seama că trebuie să mă întorc ca un om ce
a căzut dar se ridică, pentru că vă mărturisesc un lucru, pentru mine nu
există altceva mai minunat pe lume ca iubirea lui Dumnezeu.
Și mă surprinde foarte mult un lucru și anume, cum poate Dumnezeu să
iubească oameni ca mine...
Victor se opri, părea agitat în urma a ceea ce el spusese.
- Victor, noi am mai discutat despre aceste lucruri, deși se pare că acum
ți-ai deschis și mai mult inima spre noi, și de asemenea spre Dumnezeu.
361
De la bun început trebuie să înțelegem cu toții, și mai ales tinerii noștri

invitați ce ne ascultă cu atenție că trăim într-o lume în care se împlinesc
foarte bine cuvintele profetului Isaia:
„Vai de cei ce numesc răul bine, și binele rău, care spun că întunericul
este lumină, și lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceață,
și dulceața în loc de amărăciune!”
Orice om ce pășește pe drumul vieții, neținând cont de razele

luminoase ce pornesc de la tronul lui Dumnezeu pentru ai lumina calea,
va avea parte de mari suferințe.
În ziua de astăzi asistăm la o contrafacere a adevărului cum nu a mai avut
loc în istoria omenirii.
Nu doresc să spun că de-a lungul istoriei adevărul nu a mai fost
contrafăcut, dar se pare că niciodată ca acum.
Și când spun asta, mă refer în primul rând la faptul că se urmărește pe
orice cale distrugerea familiei tradiționale creștine, acea unire dintre un
bărbat și o femeie lăsată de Dumnezeu.
Iar când privești la ceea ce așază astfel de oameni în locul orânduirii
divine, te ia groaza. Apoi, tot acest efort de a manipula masele pentru ai
face pe oameni să accepte noua ordine mondială ca pe ceva benefic pentru
noi toți.
De asemenea, se urmărește scrierea unei noi Biblii, este de fapt o uriașă
înșelătorie pe care Vaticanul o pregătește de mult timp, și se pare că, prin
actualul papă sunt pe cale să le reușească planul.
În noua Biblie vor lăsa doar ceea ce le convine, și vor adăuga multe alte
lucruri pentru ai putea înșela pe oameni.
Numai că acea Biblie a lor, nu va mai putea fi numită Cuvântul lui
Dumnezeu precum Biblia ce noi o avem astăzi, ci cuvântul oamenilor.
Lumea în care trăim se descompune tot mai mult din punct de vedere
moral.
Singura stabilitate pentru noi, rămâne prezența lui Dumnezeu în viețile
noastre.
362
Am impresia că toate aceste lucruri se întâmplă pentru ai fura omului

bucuria curată a comuniunii cu Dumnezeu, și al afunda cât mai mult în
păcat.
Dar revenind la cazul tău Victor, eu îți spun ridică-ți capul din mijlocul
abisului în care te afli, și întoarce-te la Dumnezeu.
Minunat este faptul că tu știi drumul spre casă, și nu ai nevoie ca cineva
să te conducă pe calea cea bună.
Pentru că tu ești un om, și asta este de admirat la tine ce recunoști că ceea
ce ai făcut este rău, tu nu îți justifici păcatele ci cauți să te întorci.
De aceea îți spun că nimeni nu este atât de rău, și nimeni nu a căzut atât
de mult încât să nu se poată întoarce la Dumnezeu.
Așa că îndrăznește, ai curaj să mergi până la capăt pe calea spre
Hristos, nu te opri, dacă te oprești și te tot gândești te vei împotmoli mai
rău, și Satana va triumfa asupra vieții tale.
Ai curaj, îți repet să pășești în brațele Tatălui Ceresc asemenea fiului
risipitor cu care te-ai identificat, pentru că doar acolo îți va fi cel mai bine.
Este adevărat că tu vii după o experiență foarte amară, și ai experimentat
ca nimeni altul consecințele dureroase ale păcatului, așa că nu ezita.
Iar partea materială a vieții tale se va rezolva, ai să observi după ce te vei
împăca cu Dumnezeu cum se va deschide un drum pe care vei păși și te
vei putea astfel ridica la o viață decentă.
De asemenea și viața ți-o poți reface găsindu-ți o altă parteneră de
viață, dar nu trebuie să mai acționezi cu nesăbuința din trecut, ci cu
înțelepciunea căpătată în urma dureroasei tale experiențe de viață...
Toma se opri, fața sa era luminată de un sentiment profund creștin, se
vedea că ceea ce el propovăduia cu convingere și plăcere trăise pe tot
parcursul vieții sale.
- Tot acest discurs îmi readuce speranță în suflet, și înțeleg mai bine ca
niciodată care este următorul pas ce trebuie să-l fac în viață.
Tot timpul de câte ori vin la dumneavoastră mă întâmpinați cu bunătate
creștină și acest lucru mă uimește... spuse Victor.
Vremurile grele pe care familia Tudor le trăia alături de spanioli și
emigranți erau comparate de unii cu vacile din visul lui Iosif.
363
Și spuneau că acei ani de belșug când viața era frumoasă fuseseră ca

vacile grase, pe când anii de criză erau asemănați cu vacile slabe și urâte
ce le mâncaseră pe cele grase și frumoase.
Într-o zi, pe când Valentina îl văzu pe Sorin foarte descurajat îi spuse:
- Nu te descuraja, pentru că am vorbit cu Cristina și mi-a promis că după
ce se vor instala ei în Germania, ne vor ajuta și pe noi să începem din nou
acolo.
Așa că pentru mine în toată această luptă cu criza există speranță.
- Stai că nu au plecat încă nici ei...
- Vor pleca și ne vor ajuta.
- Ar fi minunat într-adevăr să putem începe din nou în Germania... spuse
Sorin. Iar după câteva clipe de gândire continuă:
- M-am tot gândit la viața de emigrant și am ajuns la următoarea
concluzie.
Se aseamănă cu un drum pe care îl parcurgi, și pe care întâlnești tot felul
de oameni cu mentalități diferite, de la unii poți învăța multe lucruri
folositoare în viață, pe când alții poartă cu ei o influență distructivă pentru
cei din jurul lor.
Am tot mai mult impresia că toți suntem angrenați într-un maraton al
emigranților, și ținta noastră este o viață decentă nimic altceva.
Pe tot parcursul acestui drum uneori avem bucurii, alteori din contră ne
confruntăm cu mari încercări dar important este să nu renunțăm la cursă
și să nu abandonăm.
Viața de emigrant m-a învățat că poți avea o situație strălucită, și o poți
pierde peste noapte.
Apoi, cu luptă și sacrificiu poți redobândi totul din nou, deși nu știi
niciodată cât de puternic va fi noul val ce te va lovi în viitor.
Toată această cursă a noastră pe calea emigrării, ne caracterizează ca o
generație ce-și caută un viitor înfruntând mari obstacole, și îndurând orice
suferință cu speranța că vom dobândi o viață frumoasă, și crezând din
răsputeri că cel puțin copiii noștri vor fi cetățeni ai țărilor unde am
emigrat, și vor absolvi anumite școli și cel puțin ei vor avea un viitor
strălucit și nu vor suferi ca noi...
364
În acele timpuri, Sorin făcu un curs pentru a îngriji bătrâni.

Auzise că în acel sector se căuta personal, deși nu iar fi plăcut să lucreze
în acel domeniu, încercă și acea variantă.
Cuprins fiind de simțul responsabilității, și a faptului că era bărbat și
trebuia să aducă lună de lună bani în casă.
Într-o frumoasă dimineață de vară, plecă de la Sagunto la Valencia cu
trenul pentru a căuta de muncă, la câteva firme ce trimite-au personal
pentru îngrijit bătrâni pe la diferite azile sau la domiciliu.
După ce își lăsă toate datele la o firmă ce se afla în apropierea portului,
porni puțin abătut, pășind pe trotuar pentru că o doamnă de la biroul acelei
firme îi spusese că aveau mult personal cu experiență iar el nu avea
experiență în domeniu, așa că șansele lui de a fi angajat erau destul de
mici.
Pe când mergea el frământat de gânduri descurajatoare, se întâlni cu
Luca, pe care îl cunoștea de mai mulți ani.
Luca avea cinzeci și cinci de ani, era robust, înalt, făcuse în tinerețea sa
rugby, de meserie era strungar și profesase mulți ani acea meserie în
România.
Apoi și în Spania unde era cu familia sa de mai mulți ani lucrase ca
strungar.
Soția sa lucra ca educatoare la o grădiniță, iar cei doi copii ai lor erau
studenți, fata la medicină iar băiatul studia dreptul.
După venirea crizei, Luca se menținuse un timp în postul său de strungar
la o firmă spaniolă până ce acea firmă se închise.
Apoi rămase un timp fără muncă, căutând la disperare practic orice
muncă, numai să-și poată întreține familia și să ofere în continuare
copiilor săi posibilitatea de a merge la facultate.
El era acel tip de tată ce oferă copiilor săi totul, sacrificându-se pentru ai
vedea realizați în viață.
În acele timpuri Luca făcuse un curs de îngrijit bătrâni și lucra de mai bine
de un an la o rezidență de bătrâni.
Modul său de a fi și înțelege viața, impresiona pentru că era un om cu o
minte ageră, plin de un spirit altruist ce de altfel i se oglindea pe fața sa.
365
De altfel, el avea o experiență de viață vastă pe care o dobândise în

urma unei vieți de muncă și sacrificiu, ba mai mult de atât, Luca nu putea
să stea deoparte când vedea un om în nevoie și cu tot ce putea ajuta astfel
de oameni.
Îi făcea plăcere ca emigranții români pe care îi vedea făcând anumite
lucruri rele să îi îndrume pe drumul cel bun.
În acea dimineață îl prinse pe Sorin de braț și îi spuse:
- Te-am văzut mai înainte ieșind de la firma de îngrijit bătrâni, pentru care
de altfel lucrez și eu.
Astăzi am venit la firmă pentru a le aduce lista cu orele lucrate pentru luna
ce a trecut, și înclin să cred că și tu cauți de muncă în acest domeniu.
- Da, așa este, am făcut un curs și mă gândeam să încerc...
- Sorin din glasul tău îmi dau seama că nu prea ai tragere de inimă pentru
astfel de muncă așa este?
- Da asta cam așa este, eu prefer munca din construcții...
- Măi băiatule, nu trebuie să gândești așa, ci trebuie să te apropii de
bătrânii aflați în rezidență cu dragoste, vorbindu-le în așa fel încât să le
alini suferințele lor, să îi mângâi, și să te porți cu ei ca și cu proprii tăi
părinți.
Trebuie să lucrezi în această muncă cu bătrânii năpăstuiți de soartă cu
iubire, altfel nu se poate.
Gândește-te că ai lor i-au abandonat în azile, și ei au nevoie de o vorbă
bună, de cineva care să le zâmbească, într-un cuvânt de oameni care să
exercite asupra lor sentimente umane.
Eu așa procedez, și am mari satisfacții ajutându-i pe acei oameni zi de zi.
Nu pot percepe această muncă fără ai iubi pe acești oameni, dacă ai ști cât
de mult se bucură ei când sunt eu pe tură, le ascult poveștile lor de viață,
glumesc cu ei, creez pentru ei o atmosferă de prietenie și asta îi bucură.
Dar hai să ne așezăm puțin pe o bancă.
Traversară amândoi un mare bulevard străjuit de palmierii ce-și legănau
frunzele în adierea ușoară a brizei mării.
După ce merseră câteva minute, se așezară pe o bancă pe țărmul mării, de
unde se vedea foarte bine portul.
366
Erau acolo mai multe vapoare mari, ancorate, și se vedea toată forfota
specifică vieții portuare.
Un vas mare de pasageri își făcea intrarea în port sunând prelung din
sirenă.
Apele albastre ale mării sclipeau frumos în bătaia razelor soarelui, iar la
orizont, marea și cerul senin de vară, formau un tablou măreț al frumuseții
mării mediteraneene.
- Poate că și tu ești cuprins de acea mentalitate a unora care spun că este
ceva înjositor să faci această muncă de îngrijit bătrâni.
Dar dacă vrei să lucrezi în domeniu, să nu uiți de ceea ce ți-am spus, și
încă ceva, să știi că nici o muncă nu este josnică. Iar în aceste vremuri de
criză, îngrijind bătrâni poți aduce acasă un salariu destul de bun.
Dar schimbând puțin subiectul vreau să-ți spun că acum în aceste vremuri
grele, sunt unii ce spun că pot să se coboare în lumea drogurilor sau a
prostituției, pentru că oricum vremurile sunt grele și trebuie să faci ceva
pentru a supraviețui.
Așa că, datorită situației actuale nu prea ai de ales.
Dar uite că eu am doi copii la facultate, și am putut să rămân pe căile
cinstei fără să mă nenorocesc pe mine și pe alții.
Dacă ai puțin timp, doresc să-ți povestesc două întâmplări care pe mine
m-au răscolit în inima mea, pentru că nu pot să văd tineri ce renunță la
lupta pentru o viață demnă și se afundă în furturi, droguri, sau prostituție.
Așa sunt eu, nu pot să tac când văd astfel de tineri și le spun adevărul,
chiar și celor căzuți jos de tot le spun că viața are suișuri și coborâșuri, și
dacă au făcut o prostie nu trebuie să rămână legați de acel lucru ce ia biruit
toată viața.
Ba din contră, să se ridice și să rupă acele legături cu întunericul, și să
pășească spre lumină pentru a se putea ridica la o viață nouă.
Eu nu pot auzi că sunt circumstanțe ce iau învins pe tineri, și de aceea nu
se poate, ba din contră eu le spun că atunci când circumstanțele sunt grele,
să-și încordeze toate forțele ființei lor, și să lupte.
Iar mai mult de atât îi fac să înțeleagă pe toți cei ce vor să mă asculte, că
într-o astfel de luptă nu vor fi singuri.
367
Pentru că Dumnezeu nu îi va lăsa singuri și abandonați în voia hazardului.

Dacă un om simte îndemnul de a se ridica din întuneric și mizerie atunci
să știi că inima lui a fost atinsă de puterea nevăzută a lui Dumnezeu.
- Și totuși, mediul în care cineva se naște și trăiește îl influențează foarte
mult, și apoi dacă un tânăr provine dintr-o familie unde se consumă alcool
și este violență, ei bine, toate aceste lucruri îl vor afecta serios în viață...
- Da sunt de acord cu ceea ce spui, sunt influențe nefaste ce îi urmăresc
pe astfel de tineri în viață.
Dar asta nu înseamnă că cei ce ies din astfel de familii trebuie să fie de
acum niște învinși.
Eu nu pot admite așa ceva...
Pentru un timp, cei doi rămaseră în tăcere privind marea și toate
ambarcațiunile ușoare ce navigau pe acolo.
În partea dreaptă a lor se întindea portul, iar în stânga litoralul cu hotele,
restaurante, chioșcuri și apoi kilometri de plajă.
Încă de dimineață oamenii veneau pe plajă, unii intrau în apele mării
pentru a se bucura de încă o zi minunată.
După un timp în care parcă rămaseră ca vrăjiți de farmecul acelui tablou
maritim ce se întindea în fața lor, Luca spuse:
- Îmi place mult să vin prin aceste locuri și să admir acest frumos peisaj
sau să înot, pentru că mă relaxează.
Și cum stau în apropiere vin foarte des, uneori cu familia, alteori singur.
Dar să mă întorc la ceea ce doream să-ți povestesc.
În blocul unde locuiesc mai sunt câteva familii de români, și de obicei
seara în fața blocului se strâng mai mulți tineri ce vin în vizită la copiii
celor ce locuiesc acolo.
În apropiere avem și un părculeț frumos, unde uneori se adună tinerii.
Eu datorită faptului că am copii, îmi plac tinerii, și mă opresc uneori
pentru ai asculta, a vorbi cu ei, și a vedea ce preocupări au.
De aceea pot să-ți spun că tinerii din zilele noastre au multă inteligență și
sunt buni la informatică, dar ceea ce ei au nevoie este să fie călăuziți spre
adevăratele valori ale vieții.
368
Ajutați cumva să le descopere, nu obligați sau constrânși, ci motivați

cu delicatețe și nu cu duritate.
Ei bine, venea pe acolo un tânăr pe nume Andrei, mă apropiasem de el
discutând anumite probleme ale vieții.
Are mari calități, de aceea discutam cu plăcere cu el.
De la un timp a început să vină mai rar pe acolo, ba mai mult de atât am
observat că ori de câte ori ne întâlneam prin cartier mă ocolea, am aflat
de la ceilalți că se apucase de furat, fiind racolat de o bandă de hoți ce se
ocupau cu diferite afaceri murdare.
Șeful lor se numea Cosmin, îl știam din vedere, avea un BMV cu care
venea câteodată prin cartier.
La început nu știam cu ce se ocupă, și nu încercam să mă apropii de el
pentru că avea ceva în înfățișarea lui care îmi displăcea.
Într-o zi, unul din tineri mi-a spus că Andrei este în pușcărie pentru că a
fost prins la furat.
M-am supărat grozav și cu prima ocazie când l-am văzut pe Cosmin, m-
am dus direct la el și i-am spus foarte indignat:
„Ție nu îți este rușine cu ceea ce faci de ce nenorocești tinerii?”
S-a schimbat la față, nu prea avea nimeni curaj să-l înfrunte.
După ce i-am spus acele cuvinte, s-a dat jos din mașină pentru că era în
mașină în timp ce eu îi vorbisem și mă ascultase prin geamul deschis, era
îmbrăcat cu un maiou alb și cu un pantalon de trening negru, arăta ca un
adevărat atlet, de altfel auzisem că făcea exerciții cu halterele și era foarte
dur.
Dar mie nu îmi era frică de el, datorită faptului că și eu am făcut sport
și mai mult de atât acolo la rezidență unde lucrez ridic bătrâni ce au peste
optzeci de kilograme.
Cosmin s-a apropiat de mine și m-a privit preț de câteva clipe încruntat
apoi mi-a spus:
„Nu îți este bine, vrei să mă provoci?”
La care eu i-am replicat tăios:
„Andrei este la pușcărie, de ce nu l-ați lăsat în pace, tu și banda ta
nenorocită.”
369
Vizibil enervat Cosmin mi-a răspuns:

„Începi să mă superi, și asta poate fi rău pentru tine.”
M-am enervat și mai tare și i-am spus:
„Ar fi trebuit ca tu să stai în închisoare nu Andrei.”
La care el deși era mânios, părea ca unul ce știe să-și controleze furia
mi-a răspuns:
„Ascultă-mă puțin, eu nu mă bag peste viața ta, însă tu începi să calci pe
un teren minat, eu pot să-ți fac foarte mult rău, ești un om cu o anumită
vârstă, ai o familie frumoasă de ce nu stai în banca ta?”
Luca se opri preț de câteva clipe, părea puțin tulburat, dar își reveni repede
și continuă să depene acea întâmplare.
- Atunci când mi-a spus acele cuvinte am încremenit și am înțeles ce dorea
să-mi spună, și mi-am dat seama în acele momente că prin ceea ce făceam
îmi expuneam familia.
Gândul m-a dus la Adina fiica mea, și la faptul că nimeni nu o putea
proteja pe când eu eram la lucru, iar ea mergea zi de zi la facultate, și
indivizi ca și Cosmin o puteau ataca.
Atunci i-am spus:
„„Vezi să nu te atingi de familia mea, dacă o faci, mă voi transforma într-
un fel de justițiar și vă termin.”
A zâmbit, ca unul foarte conștient de puterea sa, după care mi-a spus:
„Cred că începem să ne înțelegem, tu îți vezi de familia ta, și eu de
afacerile mele, eu nu te supăr, nu mă bag peste tine, așa că urmează-mi
exemplu și nu te băga peste mine și vei avea parte de liniște.
Cred că nu este atât de greu de înțeles, pentru ce vrei să te arzi singur, nu
băga mâna în foc pentru alții.
De altfel chiar îmi ești simpatic pentru că nu vii să mă lingușești precum
alții, tu vii ca un bărbat la mine, ca să discutăm ca doi titani.
Dar cred că ne-am înțeles, de ce să ne facem rău unii altora, când putem
să ne vedem de treburile noastre.
Sunt mulți cei din anturajul meu care cred că singura lege după care poți
să te impui în viață este cea a violenței, însă eu nu recurg imediat la
violență.
370
Încerc să-i dau omului o șansă să-și revizuiască comportamentul până

nu va fi prea târziu.”
Am lăsat capul în jos și am înțeles că comisesem o prostie, și eram pe
punctul să încep o luptă cu o bandă de nenorociți, și mai mult de atât îmi
expune-am familia.
De asemenea, auzisem de la unii că Cosmin avea un avocat ce îl scotea
din încurcături și că de obicei el nu se risca, doar arunca tineri naivi în
față care atunci când erau prinși de poliție le era teamă să-l denunțe.
Așa că i-am spus:
„Lasă-i măcar pe tinerii de aici în pace, nu-i mai racola pentru afacerile
tale.”
„Eu nu-i forțez, ei mă caută, ca și Andrei căruia i-am spus într-o anumită
treabă să nu se expună prea mult, el însă nu m-a ascultat, și acum este
după gratii.
Dar va ieși pentru că i-am pus avocat, și în cel mai rău caz va lua o
condamnare de opt luni.
Acum trebuie să plec, și cred că noi doi ne-am înțeles.”
Îmi spuse Cosmin zâmbind, după care se urcă în mașina sa și dispăru.
Iar eu am rămas în acele momente cu o amărăciune în suflet, și cu senzația
ce o ai atunci când mergi prin pădure și constați că un șarpe periculos se
târăște prin apropierea ta.
- Și cu Andrei ce s-a întâmplat?
- Pe Andrei l-am vizitat la pușcărie, dar se închisese în el și nu mai dorea
să vorbească cu mine.
Cosmin i-a pus avocat și a fost condamnat la un an cu suspendare.
Am aflat apoi de la tinerii din cartier că a plecat în Norvegia, unde avea
un frate ce lucra în construcții și acolo am înțeles că s-a apucat și el de
muncă.
Pe mine m-a evitat continuu cât timp a mai stat în Spania.
- Cel puțin este bine că a reușit să iasă din acea bandă.
- Da, așa se pare, cel puțin el este un caz fericit în această privință.
Luca se opri, rămase puțin timp cu privirea pierdută în zare, apoi
continuă:
371
- De-a lungul anilor petrecuți în Spania, am analizat și eu viețile

emigranților ce s-au derulat în sfera mea și am observat că sunt oameni ce
caută să muncească, să câștige o bucată de pâine pentru familiile lor,
văzându-și liniștiți de treburile lor.
Și sunt alții ce se avântă în orice afacere murdară ce le iese în cale, numai
să câștige bani și să nu muncească.
Ceea ce eu nu înțeleg, este de ce occidentalii când vor să vorbească despre
emigranții români, arată spre cei din a doua categorie, deși aceștia sunt o
minoritate.
Oare există un interes anume al lor ca noi să apărem într-o lumină cât mai
nefavorabilă în ochii întregii lumi?
- Da, și eu am observat acest lucru, deși în ultimul timp am văzut și o mică
schimbare în această privință pentru că încep să ne privească și altfel.
- Noi românii, nu suntem o hoardă de barbari ce a invadat Europa
occidentală, cum vor unii să ne zugrăvească.
Mulți dintre noi suntem oameni cu mari calități, ce aportăm mult la
economia țării unde am emigrat, iar de multe ori facem muncile cele mai
grele.
Apoi mai este o problemă, de fapt este o hibă care pe lângă marile
noastre calități o avem și anume, în străinătate noi românii uneori suntem
ostili unii față de alții.
Ne temem să ne apropiem de alți compatrioți de ai noștri, și nici nu
comunicăm unii cu alții, nu vreau să generalizez, doar spun că între noi
există și această tendință, pe care ar trebui să o înlăturăm.
Adevărul este că povestindu-ți întâmplarea cu Andrei, m-am cam
înfierbântat la vorbă și doresc să-ți istorisesc o altă întâmplare ce de
asemenea m-a mișcat, și mult timp nu am reușit să-mi revin din acea stare
de zbucium cu care am rămas în urma întâlnirii pe care am avut-o cu doi
tineri...
Soarele strălucea cu putere pe cerul de vară luminând acea zi și aducând
bucurie în viețile oamenilor. Luca începu să povestească din nou:
- Într-o după amiază mă plimbam pe faleză adâncit în gândurile mele.
372
L-a un moment dat atenția mi-a fost atrasă de o pereche de tineri

români, ce se plimbau și ei ca și mine, însă lucru ciudat nu mă slăbeau din
ochi.
Am început și eu să-i privesc câte puțin, și ceva îmi spunea că în
comportamentul lor era ceva anormal.
În atitudinea lor se distingea ceva ce îmi stârnea semne de întrebare.
După un timp, acel tânăr m-a întrebat dacă sunt român, iar eu i-am invitat
să bem o cafea.
Ne-am așezat la terasa unei cafenele, și am început să conversăm despre
criză și situația tot mai precară a emigranților din Spania.
Apoi acel tânăr ce de la început s-a prezentat și mi-a spus că îl cheamă
Viorel m-a întrebat:
- Cu ce te destinzi în clipele când dorești să te relaxezi?
De la începutul discuției noastre, eu le-am spus să mi se adreseze cu tu
așa îmi place mie să vorbesc cu tinerii.
Eu i-am spus că fie petrec timp în familie, fie mă plimb, sau înot.
După care Viorel m-a întrebat:
„Dar așa ceva nu vrei să probezi?”
Și mi-a arătat în mod subtil niște pliculețe cu droguri, și atunci am înțeles
cu cine aveam de-a face.
De altfel Viorel avea un mod de a fi ce nu îmi plăcea.
„Sau dacă nu, Larisa își poate oferi serviciile pentru tine contra cost,
bineînțeles.”
Am rămas surprins și am privit-o pe Larisa ce avea în jur de douăzeci
și șapte de ani, era o fată frumoasă, palidă la față, mi se părea chiar
extenuată sufletește, probabil în urma stilului ei de viață.
În acele momente m-am schimbat la față pentru că nu mă așteptam ca
Viorel să-mi propună așa ceva.
„Prețul îl stabilim noi, doar suntem români, așa că nu văd de ce nu ne-am
înțelege...” continuă să-mi spună Viorel.
„Măi băiatule, am copii ce au aproape vârsta ta, cum crezi că eu mă pot
coborî atât de jos.
373
Și apoi voi, chiar în viață nu găsiți altceva mai bun de făcut pentru a
trăi, decât să vă coborâți în mizeria în care acum trăiți.”
După care Viorel mi-a spus:
„Nu vezi cât de greu este acum de trăit, iar a găsi ceva de lucru nici vorbă,
șomajul sau ajutorul social se termină repede și apoi rămâi fără nici un
ban și ajungi în stradă.
Și chiar dacă găsești de lucru, te muncesc patronii în aceste timpuri de
criză până scot sufletul din tine pe un salariu de mizerie, și ești ca un rob
al lor fără să mai ai nici un fel de libertate.”
Iar eu i-am răspuns:
„Eu vă sfătuiesc să vă opriți și să meditați puțin, pentru că anii tinereții
sunt trecători, și apoi tot ce faceți acum vă poate distruge viața.
Știu că timpurile sunt grele, dar întotdeauna se găsește un drum pe care să
puteți păși și să trăiți cu demnitate dacă vreți.”
După ce am spus acele cuvinte, am privit-o pe Larisa și am văzut că a
lăsat capul în jos sprijinindu-l în palme.
Și mi s-a făcut milă de acea fată, ce a stat așa câteva clipe, după care a
ridicat capul și m-a privit.
Of, era atât de tânără, îmi aducea aminte de fiica mea. Apoi Larisa a spus:
„Ar fi mai bine să plecăm Viorel.”
Luca se opri, părea foarte mișcat în urma a ceea ce el povestise, tăcu un
timp apoi continuă:
- Atunci m-am gândit la un program religios pe care îl urmărisem pe
internet.
În cadrul acelui program, un orator a povestit o întâmplare pe care m-am
gândit să le-o povestesc celor doi tineri.
„M-ai stați puțin, pentru că doresc să vă povestesc ceva care poate o să vă
ajute în viață.
Un om călătorea cu mașina prin America de Nord, iar la intrarea în orașul
unde el locuia, a văzut că o tânără de douăzeci de ani îi făcea semn cu
mâna să oprească.
Acel om a oprit, și tânăra s-a suit în mașină spunându-i să o lase într-un
anumit punct al orașului.
374
Apoi, în timp ce călătoreau cu mașina, acea tânără i-a mărturisit că este

o prostituată și că își oferă serviciile bărbaților.
Acel om surprins a întrebat-o care este prețul ei, și tânăra i-a spus că
cinzeci de dolari, la care acel om a replicat:
„Nu se poate tu valorezi mult mai mult, cum poți să ceri doar cinzeci de
dolari, este prea puțin.”
„Atunci o sută de dolari... i-a spus fata.”
Și din nou acel om a spus că suma este prea mică, și că ea valorează mult
mai mult.
Atunci tânăra a început să mărească prețul, dar de fiecare dată acel om
spunea că ea valorează mult mai mult.
Tânăra a început să creadă că acel om era nebun, și nu mai avea nici un
rost să negocieze cu el pentru că era de prisos.
După care acel om i-a spus:
„Prețul tău este jertfa Golgotei, acolo este măsurată în mod real valoarea
ta, acolo Hristos a plătit prețul pentru tine.
Ai nevoie să experimentezi în viața ta dragostea Sa răscumpărătoare,
nu te-ai gândit niciodată să-ți deschizi inima în fața unei astfel de iubiri.
Cred că acest lucru te-ar ajuta foarte mult, și ar fi minunat dacă ai începe
să-L cunoști pe Iisus Hristos așa cum este revelat pe paginile Noului
Testament.”
Apoi, acel om a luat-o pe acea tânără la el acasă, unde mai avea și alți
copii, și o situație bună din punct de vedere material.
A început să o trateze pe aceea fată ca pe propria lui fiică, și ea cu timpul
nu s-a mai simțit ca o prostituată și a început să trăiască o viață nouă.
Din punct de vedere spiritual Dumnezeu poate face același lucru și
pentru voi, în mod special pentru tine, Larisa.
Eu cred că atunci când oameni ca voi strigă spre Dumnezeu, El îi ajută și
nu îi lasă pradă deznădejdii și mizeriei.
De altfel, eu sunt un om limitat, și nu pot face ceea ce acel om din
povestirea mea a făcut, dar cel puțin pot să vă îndrept spre Hristos și spre
dragostea sa iertătoare și restauratoare.
375
După ce am spus acele cuvinte Larisa a lăsat din nou capul în jos, iar
Viorel a râs și a spus:
„Larisa, tu nu cumva iei în serios ce ne spune acest moralist fără valoare,
ne pierdem vremea cu el, hai să plecăm.”
După acele cuvinte ale lui Viorel, la care eu nu am mai avut putere să-i
dau o replică, Larisa a ridicat capul, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:
„Eu nu sunt intrată de mult în asta, datorez bani doamnei la care stau și
pentru care lucrez, dar voi ieși din lumea asta în care acum mă zbat, pentru
că am un copil în România și vreau să trăiesc altfel, și să-i ofer lui
posibilitățile ce eu nu le-am avut în viață.
Dar să știi, că ceea ce am văzut în România și aici, mă refer la cum sunt
racolate fetele din România și apoi aduse aici pentru a se prostitua, este
nespus de dur.
Sunt oameni foarte răi ce se ocupă cu a aduce fete aici în Spania,
suntem mințite și înșelate...”
„Larisa nu are rost să îi dai prea multe explicații...”
o întrerupse Viorel și se ridică împreună cu Larisa, eu doar i-am mai spus:
„Dacă vrei să rupi cu această viață eu sunt dispus să fac tot ceea ce pot să
te ajut.”
„Mulțumesc, dar eu am socotelile mele, și voi termina cu viața asta
curând.”
Au plecat apoi amândoi, iar eu am rămas mult timp pe terasa acelei
cafenele, gândindu-mă că pentru un interval scurt de timp m-am
intersectat pe străzile vieții cu acei tineri, și nu am putut să fac nimic
pentru ai ajuta.
Uneori viața te așază în unele situații în care pur și simplu îți vezi limitele.
- Da, este dramatic tot ce se întâmplă în lumea asta a prostituției și
drogurilor aici în Spania... spuse Sorin.
Luca tăcu, acea întâmplare îi răscolise mult sufletul.
În jurul lor totul fremăta de viață și zgomot pentru că oamenii doreau să
trăiască și să se bucure de acea zi de vară.
Iar viața cu legile ei uneori nedrepte, îi cuprindea pe toți în iureșul ei
nesfârșit.
376
La câțiva kilometri de Sagunto se află un sat numit El Perello, ce are

un farmec aparte cu acele case tipic spaniole așezate mai mult în centrul
satului.
Apoi sunt câteva blocuri rânduite frumos, iar pe străzile acelei așezări
întâlnești puțini oameni ce le străbat.
O parte a satului este încercuită de plantații de mandarini, iar la marginea
sa, se întind câteva vile pe care proprietarii le folosesc mai mult pe timpul
verii.
Pe când cealaltă parte a satului este înconjurată de un mic lanț muntos
acoperit de o pădure de pini.
În apropierea lanțului muntos se află o mică biserică situată pe un deal,
iar pentru a urca din sat spre biserică oamenii trebuie să urce pe o alee
străjuită de pini.
Biserica după forma în care este construită cu turla ei măreață, pare a
istorisi toată istoria Spaniei din timpul evului mediu întunecat.
Iar în spatele bisericii sunt niște mese și bănci de beton așezate la umbra
unor copaci bătrâni ce au tulpini groase și ramuri mari ce acoperă cu
umbra lor mult spațiu.
Privind tulpinile acelor copaci modelate de scurgerea vremii, ai
impresia că sunt acolo de mai multe secole.
La o depărtare mică de biserică se află un grătar frumos amenajat și pus
la dispoziția publicului, iar dincolo de acel grătar sunt mai mulți măslini
și câteva case răzlețe, la ceva depărtare se înalță câteva stânci ce par
dăltuite de vitregiile vremurilor și ai impresia privind acele stânci
colțuroase că acolo este gravată istoria lumii întregi.
Ei bine, acel loc fu ales de Cătălin și Cristina pentru aș lua rămas bun
de la cei mai buni prieteni ai lor din Spania.
Fură invitați acolo Sorin și Valentina, împreună cu Toma și Silvia, iar
Toma adusese cu ei și pe un nepot de al său ce se numea Marin împreună
cu soția acestuia pe nume Ana.
Cătălin și Cristina trebuiau să plece spre Germania.
Unchiul lor de acolo le găsise un apartament în Berlin, iar Cătălin avea
acolo un loc de muncă în construcții.
377
De asemenea trebuiau să-și înscrie copii acolo la școală și să înceapă

o nouă viață în marea capitală a Germaniei ce de la depărtare îi fascina.
În acea seară de vară atmosfera dintre ei era frumoasă, după ce făcuseră
un grătar și mâncaseră, stăteau pe acele bănci de piatră la umbra acelor
copaci bătrâni discutând cu aprindere între ei.
Rememorau amintiri comune între ei și comparau cum fusese odată viața
în Spania până la acea teribilă criză ce practic spulberase economia
Spaniei.
Totul începuse cu sectorul imobiliar și apoi se răspândise în orice
domeniu al economiei.
Însă ei erau pe deplin conștienți și comentau între ei faptul că cei ce
conduceau lumea declanșaseră acea criză având anumite scopuri
meschine.
După un timp, în discuția lor, Toma începu să vorbească despre rolul
diasporei în cadrul alegerilor din România.
Ideea lui era că acei emigranți români ce trăiesc în anumite țări
democratice ale Europei, au o mai bună viziune decât cei rămași acasă
pentru a vota.
La această afirmație a lui Toma protestă Marin.
Mă simt nevoit ca înainte de a reda argumentele lui Marin să-l descriu
puțin, pentru că el nu era un emigrant, și nu ar fi emigrat pentru nimic în
lume în nici o țară, convins fiind de faptul că un bun cetățean român
trebuia să rămână în România și să lupte acolo pentru bunăstarea țării.
Marin lucra de mai mulți ani ca șofer la o firmă de transport din România.
De-a lungul vieții sale făcuse nenumărate curse din România spre mai
toate țările bogate ale Europei și stătuse de vorbă cu foarte mulți români
ce plecau sau veneau de la muncă.
Știa foarte bine cum era situația românilor din diaspora.
El avea în jur de patruzeci și cinci de ani, era de statură mijlocie, bine
clădit, cu părul șaten și ochii mari albaștri, de altfel întreaga sa față
rotundă pe alocuri brăzdată de cute, exprima acea experiență de viață a
omului ce văzuse multe și se maturizase încercând pe calea propriei sale
gândiri să pătrundă esența lucrurilor.
378
Urmărea mereu cu un viu interes viața politică a României, și de

asemenea politica externă.
Iar din ceea ce vorbea dădea impresia că el pătrundea dincolo de ceea ce
alții vedeau în realitate.
Marin era omul ce își dădea seama foarte bine de jocul meschin al
politicienilor din spatele cortinei, și vedea viața românilor în Uniunea
Europeană cu totul diferit în comparație cu alții.
Avea o casă în România de care avea grijă Ana, cu care de altfel avea și
doi copii. În acea ocazie venise cu soția sa doar pentru o săptămână în
concediu făcându-i o vizită lui Toma.
El argumentă în felul următor:
- Eu nu sunt de acord cu votul diasporei și am să vă spun de ce, în primul
rând pentru că toți cei din diaspora trăiesc în afara României, iar unii din
Anglia, sau Germania, au salarii mari și ei se raportează la societatea de
acolo, au asigurare medicală acolo, și sunt prinși în tot acel mecanism al
vieții din societatea respectivă.
Ei bine, cum pot ei să aleagă pentru noi cei ce luptăm în România cu
tot greul, și ne trăim viața noastră ca vai de noi.
De aceea cred că doar noi cei rămași acasă suntem în măsură să decidem
cei mai bine pentru România...
- Greșești Marine, îl întrerupse Toma, poate că și noi românii din diaspora
dorim să ne întoarcem într-o țară cu adevărat democratică, și de aceea
votăm.
Eu cred că nu ar trebui să existe acest conflict între voi cei rămași și noi
cei plecați.
- Bine, la acest capitol ar fi mult de vorbit.
Însă eu cred că doar cei rămași acasă pot vota cum trebuie, pentru că
realitatea este că voi votați și rămâneți tot în diaspora, pe când noi ne
chinuim cu cei pe care voi îi votați...
- Ți-ai format unele idei foarte particulare ale tale la care nu renunți cu
ușurință.
Dar ia spune-mi cum vezi tu diaspora la ora actuală, îl întrebă Toma.
379
- Datorită meseriei mele de șofer pe care o profesez de mai mulți ani, am

avut ocazia să stau de vorbă cu mulți români plecați la muncă în
străinătate, și am ajuns la concluzia că ceea ce numim astăzi emigrare
pentru muncă nu este altceva decât sclavie modernă nimic altceva...
- Bine, dar oamenii ce emigrează nu crezi că dacă ar rămâne în România
ar fi cu mult mai nenorociți decât în afară, iar în sclavie rămân de obicei
cei ce nu reușesc să învețe limba țării unde au emigrat, și astfel cad în
mâna celor mai josnici exploatatori, îi argumentă Cătălin ca unul care
cunoștea situația celor plecați.
- Măi oameni buni, noi toți provenim din una dintre cele mai frumoase și
bogate țări din lume.
De aceea noi românii am fi putut trăi o viață îmbelșugată cu toții la noi
acasă, fără a ne mai ploconi în fața străinilor.
Gândiți-vă la istoria noastră și la unii domnitori ce i-am avut și care au
știut să țină piept turcilor și de aceea țara noastră a rămas creștină și liberă.
Dar care este realitatea astăzi?
Cu acordul și sprijinul politicienilor noștri, din țara noastră se scot resurse
la greu.
De pildă, se taie masiv în pădurile noastre și se scoate lemnul din țară.
Dar de ce nu se taie în mod controlat, și nu se fac fabrici pentru a prelucra
lemnul și apoi a exporta mobilă sau orice altceva făcut din lemn, și așa
creezi locuri de muncă pentru români și bineînțeles ridici salariile măcar
la nivelul prețurilor din România. Și acesta nu este decât un mic exemplu,
tragedia noastră este că din România pleacă doar resurse într-un cuvânt
cei de la conducerea Uniunii Europene vor de la noi numai resursele
noastre și cei mai trist este faptul că și resursele umane ni se duc din țară.
Când cei din Uniunea Europeană au nevoie de mână ieftină de lucru pe
piața muncii occidentale, mai introduc o țară săracă în Uniunea Europeană
și așa au muncitori.
Iar viața politică românească dacă o privești în tot ansamblul ei de după
nouăzeci până astăzi, nu este decât o întreagă mașinație ce a rulat doar în
interesul străinilor.
380
Ne-au distrus industria numai ca să facă din țara noastră o piață de

desfacere a ceea ce ei produc, și pentru ca noi să nu mai putem produce
mai nimic.
Ce, chiar noi în acești ani de după nouăzeci nu am avut oameni capabili
să ne scoată la liman, dar se pare că astfel de oameni nu sunt lăsați să
ajungă niciodată la conducerea țării, și astfel istoria noastră se derulează
din rău în mai rău.
Iar voi aveți impresia că votul vostru din diaspora va schimba ceva, și
sunt mulți dintre voi care credeți că americanii sunt cei mai buni prieteni
ai noștri, când în realitate ei nu urmăresc decât să se folosească de noi
pentru atingerea scopurilor lor.
Suntem un popor cucerit economic și uneori mă întreb:
„Oare se mai poate face ceva în România ca lucrurile să înceapă să meargă
bine și în favoarea oamenilor de rând?”
Marin avea ferma convingere că discernea totul foarte bine.
Spre finalul discursului său Toma se mișcase continuu dorind să intervină,
însă nu apucă pentru că Cristina întrebă:
- Bine, dar în contextul situației pe care dumneata ai zugrăvit-o, deși țin
să precizez că eu nu m-am simțit ca o sclavă în Spania.
Nu crezi că o ieșire pentru noi și copiii noștri este emigrarea?
Nu văd de ce să stai să te chinui luptând pentru un viitor mai bun ce poate
în generația noastră nu se va mai ivi!
Am crezut dintotdeauna că putem lupta pentru bunăstarea României și
din diaspora în primul rând prin votul nostru.
Și apoi demonstrând prin viețile noastre că noi românii suntem și altfel.
Oare nu asta este calea generației noastre?
Și apoi nu mă pot întoarce acolo unde copii mei nu au nici un viitor.
Toma așteptă ca Cristina să termine și spuse:
- Da, Cristina are foarte mare dreptate în ceea ce spune pentru că generația
lor nu are altă șansă.
De aceea nu ar trebui să-i numești sclavi Marine, sunt oameni ce își caută
un nou început, ei fac parte dintr-o generație ce luptă pentru o viață
decentă...
381
- Nu voi schimba absolut nimic din ceea ce am afirmat, pentru că trăim

timpuri în care sclavia modernă este la putere.
De ce nu vrei tu să vezi lucrurile în adevărata lor lumină?
- Sunt de acord cu tine că marile corporații au subjugat România, și că o
parte a celor plecați la muncă în occident sunt exploatați la maxim.
Dar sunt și acei români ce sunt buni într-un anumit domeniu, au învățat
limba țării respective și sau integrat bine și trăiesc ca niște oameni liberi
bucurându-se de viață împreună cu familiile lor.
Și nu uita, că acești oameni au reușit să rupă jugul sărăciei cei apăsa în
România, și chiar dacă după ani se întâlnesc cu criza economică ce apasă
o parte a Europei, trebuie să lupte în continuare pentru că orice
circumstanță nefavorabilă a vieții, nu este decât o chemare la o nouă luptă
cu adversitățile vieții.
Ei fac parte dintr-o generație a sacrificiului, sunt mari luptători și să
sperăm că cel puțin pentru copii lor viața va fi altfel.
- Până la urmă este treaba voastră cum trăiți, fiecare om își cunoaște
drumul pe care și l-a ales în viață.
Eu însă nu pot să plec nicăieri, vreau să-mi mănânc pâinea pe masa mea
de acasă, chiar dacă masa mea are trei picioare.
- Să nu-i descurajăm pe tineri, ei sunt la o răscruce de drumuri, vor porni
curând spre Germania.
Primii Cătălin și Cristina, apoi mai târziu Sorin și Valentina, așa că se
cade să-i încurajăm pentru că începuturile în Germania nu sunt deloc
ușoare.
Ce gândești tu Marine este foarte bine pentru tine, dar ei au un alt drum
de străbătut așa că nu are rost să continuăm discuția în acest sens.
Cuvintele pe care Silvia le rosti în acea ocazie fură ca și cum ar fi turnat
apă peste focul discuției din acea seară.
Pentru că mai toate spiritele se potoliră și se instală din nou buna
dispoziție între ei.
De altfel Silvia era o femeie deosebită ce poseda multă înțelepciune.
După un timp, Marin și Ana plecară cu mașina lor pentru a vizita
împrejurimile și a face poze.
382
De asemenea le urară celor ce urmau să plece spre Germania drum bun

și succes.
În toiul discuției din acea seară, Cătălin simți nevoia să spună un cuvânt
de rămas bun înaintea plecării lor.
- Aproape cincisprezece ani am trăit pe acest pământ spaniol.
Nu am crezut niciodată că de aici voi mai emigra spre o altă țară.
Mă gândeam uneori că poate mă voi retrage odată și odată cu familia în
România unde avem o casă. Dar lucrurile nu stau deloc așa, suntem
nevoiți să emigrăm în Germania, în căutarea unui viitor mai bun, în primul
rând pentru copii noștri.
Am început aici în Spania lucrând în Madrid ca salahor în construcții,
muncind din greu.
După un timp am învățat meseria de zidar, și acum îmi aduc aminte
cum a fost atunci când am luat prima dată mistria în mână, mă temeam
grozav să nu stric materialele și să nu râdă ceilalți muncitori de mine.
Dar a mers la început mai greu, apoi am început să mă descurc destul de
bine.
M-am căsătorit în Madrid, apoi am venit cu soția în Valencia și am
trăit momente frumoase de bucurie în familie. I-am văzut pe copiii mei
crescând și trăiam cu nădejdea că le voi făuri un viitor minunat în Spania,
și dacă eu am muncit pe brânci cel puțin ei nu vor ajunge ca mine și nu
vor cunoaște ce înseamnă suferința noului început.
Dar iată că acuma trebuie să-i supun și pe ei la așa ceva.
Am cunoscut aici în Spania oameni de pe aproape toate meridianele
globului pământesc având mentalități diferite, atâtea vieți de oameni sau
derulat prin fața ochilor mei.
Am văzut lupta multora pentru a prospera în Spania, și de asemenea
am fost martor cum criza a spulberat planurile de viitor ale multora.
Și am înțeles un lucru, și anume, oricât de grele sunt adversitățile vieții,
oamenii opun rezistență pentru că vor să supraviețuiască și să clădească
un viitor copiilor lor.
Sunt pe deplin conștient că nu este ușor să umbli din țară în țară ci chiar
destul de dureros.
383
Dar știu că cel puțin eu și familia mea, nu avem de ales, trebuie să

pornim înainte străbătând acest drum spinos al emigrării ce ni se întinde
în față până la capăt.
Pe de altă parte uitându-mă în urmă, văd cum Dumnezeu a fost cu mine
și cu familia mea și ne-a călăuzit pas cu pas pe drumul vieții, de aceea nu
îmi pierd încrederea în El.
Și pot să spun asemenea profetului Samuel:
„Până aici ne-a ajutat Dumnezeu.”
Și am ferma convingere că ne va ajuta și de aici înainte.
Îmi dau seama că a începe într-o țară ca Germania nu este chiar atât de
ușor, sunt diferite obstacole ce se ridică înaintea noilor sosiți, dar am
ferma convingere că împreună cu Dumnezeu imposibilul devine posibil.
De aceea în aceste momente inima mea este plină de încredere în El,
căci chiar dacă mă doare despărțirea de Spania ce a fost o a doua patrie
pentru mine, pornesc înainte încrezător în faptul că viitorul ce ne așteaptă
va fi minunat, poate că chiar mult mai minunat decât acum îndrăznim să
sperăm.
- Nu avea nici o grijă Cătălin, Dumnezeu vă va da izbândă în tot ceea ce
veți face, porniți încrezători la drum și totul va fi bine, spuse Silvia
încurajându-l.
Apoi luă Cristina cuvântul, evocând momentele grele pe care le trăise
în Spania și de asemenea tot ce fusese frumos, și le mărturisi tuturor că îi
era foarte greu să se despartă de tot acel mediu în care trăise, și bune și
rele.
Și mai ales îi părea rău după prietenele ei din Spania, dar era bucuroasă
că cel puțin Valentina va veni la scurt timp în Germania.
Cu toții în acea seară erau pătrunși de sentimente nostalgice ce le inundau
sufletele.
Toma de asemenea era foarte mișcat, așa că își exprimă și el dorința de a
le spune un cuvânt celor două familii:
- Pot să vă spun că voi sunteți ca și copii mei de aceea mă doare faptul că
veți pleca din Spania.
384
Dar pe de altă parte știind că în Germania veți avea un viitor mai

luminos, mă bucur din toată inima pentru voi și vă încurajez să luptați, să
fiți tari, și să dați tot ce aveți mai bun din voi în acea societate unde
mergeți, ca să nu se spună că noi românii suntem niște oameni fără
educație.
Pe de altă parte doresc să vă dau un sfat de care poate o să vă aduceți
aminte în momentele de cumpănă ale vieții voastre.
Și anume așa cum Cătălin a evocat faptul că puterea lui Dumnezeu l-a
susținut și are încredere că îl va susține în continuare, eu doresc să vă
sfătuiesc să nu vă pierdeți credința în Dumnezeu în nici o circumstanță
grea a vieții.
Mă bucur că aud astfel de declarații de credință din gura tinerilor de
astăzi. Și doresc să-i determin și pe Sorin și Valentina să-l descopere mai
mult pe Dumnezeu și să învețe să se încreadă în El.
Pot să vă spun că de-a lungul vieții mele am căpătat o oarecare experiență,
am văzut societatea umană suferind mari schimbări, am trăit în comunism
și capitalism și știu și eu câte ceva despre viață.
De aceea doresc să vă împărtășesc câte ceva și vouă din ceea ce eu am
învățat.
În primul rând fiți oameni ce doresc binele celorlalți, și nu vă depărtați
niciodată de învățăturile lui Iisus din Evanghelie, și să știți că procedând
așa veți izbuti în viață, pentru că trăind astfel Dumnezeu nu vă va lăsa.
Nu vă pierdeți credința, chiar dacă vor veni tot felul de noi ideologii sau
descoperiri ale științei ce vor nega existența lui Dumnezeu.
Eu am observat că mereu există și oameni de știință ce admit existența
unui Creator minunat ce a creat universul și planeta pământ.
Viitorul omenirii pare învăluit în mister pentru că se prevede o societate
ce va avea o industrie robotizată, și se pare că locul omului în această
societate a viitorului nu va mai fi atât de important.
De asemenea observ la ora actuală că se caută crearea unui tip de om
pe baza ideologiei neomarxiste care să respingă morala creștină și să fie
plin de corectitudine politică, adică să accepte tot ce i se dictează din
partea elitei mondiale ce conduce lumea.
385
Acest om al viitorului nu trebuie să protesteze cu nimic, ci să pășească

pe drumul ce i se trasează și de asemenea să susțină mișcarea LGBT care
se pare că devine tot mai populară. Însă eu vă îndemn să căutați să primiți
harul minunat al lui Hristos în inimile voastre, și să vă lăsați modelați în
așa fel încât să fiți niște oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Iar dincolo de viața aceasta pământească să vă puneți toate speranțele
în acel măreț moment profetizat în Biblie și așteptat de-a lungul secolelor
cu ardoare de unii oameni, și anume, a doua venire a lui Hristos în glorie
pentru a aduce mântuirea celor ce l-au așteptat.
Există în Evanghelia după Luca o întrebare pe care Iisus o pune, și anume:
„... Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe pământ?”
Ei bine, voi va trebui să faceți parte din acei oameni în inimile cărora
să mai pulseze viața spirituală, pentru că să știți că lumea aceasta în final
va trece, și totul se va preschimba, făcând loc unei alte lumi așa cum
Biblia ne spune.
De aceea vă îndemn ca pe calea vieții să nu uitați aceste lucruri ce vă vor
fi de mare folos.
Chipul lui Toma după ce el își termină discursul radia de bucurie.
Așa cum stătea în acea seară în mijlocul celorlalți îmbrăcat cu o cămașă
albă, cu blugi negri, încălțat cu sandale bej, scotea în relief imaginea unui
bătrân de treabă ce îmbătrânise frumos, trăind animat de idealuri creștine,
pe care asemenea unei ștafete ar fi dorit să le înmâneze mai departe noii
generații.
- Vă mulțumim pentru îndemnuri și sfaturi, frumos din partea
dumneavoastră, rosti Cristina adânc pătrunsă de cuvintele lui Toma.
- O, să vedeți că lucrurile vor ieși bine, eu cândva insistam să nu plecați,
dar acum îmi dau seama că este mai bine, și cred că așa cum va spus și
Toma, Dumnezeu vă va ajuta să aveți parte de o viață frumoasă.
Silvia rosti acele cuvinte încercând cu greu să se stăpânească pentru a
nu izbucni în plâns pentru că îi iubea pe toți ca pe proprii ei copii.
386
Vântul adia ușor făcând să foșnească frunzele copacilor, iar răcoarea

serii se instaura peste tot răcorind atmosfera.
Era o seară frumoasă pe care toți cei prezenți aveau să o poarte în
amintirile lor cele mai dragi.
La orizontul întunecat al existenței cuplului de emigranți, răsări o rază
de lumină, ce le aducea speranță într-un viitor mai bun.
Și anume, promisiunea prietenilor ce plecaseră la Berlin și le promiseseră
că îi vor chema și pe ei acolo.
Începuseră din nou să viseze, își făureau fel și fel de vise în legătură cu
viitoarea lor viață în Germania.
Deși circulau fel și fel de zvonuri precum că viața noilor sosiți în
Germania ar fi extrem de dură, ei erau dispuși să încerce convinși fiind de
faptul că erau prinși în niște circumstanțe neplăcute și nu le mai rămânea
decât să pornească înainte încrezători în faptul că Dumnezeu le va purta
de grijă.
O, cât de mult mai visează uneori emigranții, și ce mari le sunt
dezamăgirile atunci când se alege praful de visele lor pe care ani de-a
rândul le-au tot purtat în suflete.
De admirat este faptul că unii au puterea ca să arunce afară din inimile lor
molozul viselor sfărâmate de realitatea dură a vieții.
De asemenea, minunat este faptul că uneori visele unora se împlinesc și
lucrurile încep să le meargă bine în viață.
Dar oricine se pregătește să emigreze, trebuie să înțeleagă că viața unui
emigrant este un marș forțat, și o continuă luptă cu adversitățile vieții din
străinătate.
Și mai ales începuturile sunt mai întotdeauna grele, ba mai mult de atât,
pot provoca răni sufletești ce foarte greu se cicatrizează.
Însă emigranții mai mereu găsesc forța să se avânte înainte sperând într-
un viitor luminos.
Realitatea este că unii sunt nevoiți să lupte din toate puterile cu
adversitățile vieții, pentru că în spate nu au decât situația precară din
România, și sunt conștienți că a se întoarce acasă ca niște învinși nu
înseamnă decât dezastru economic, pentru ei și cei dragi ai lor.
387
Dar sunt și din cei ce se întorc învinși, pătrunși de sentimentul că

trebuie să facă ceva în România pentru a trăi, și uneori viața le surâde unor
astfel de oameni chiar și acasă.
De altfel, noi ca oameni ne căutăm un loc cald în această lume, și unii
reușesc să și-l găsească mai repede, pe când alții umblă stingheri din loc
în loc aproape toată viața, căutând acel loc cald din visele lor dragi.
În acea perioadă de așteptare, Sorin mai găsi câte ceva de lucru, și anume
la o grădină unde trebuia să meargă cu Șerban, un fost coleg de muncă
undeva într-un sat din apropiere de Teruel.
Aveau de străbătut un drum lung din Valencia până în acel sat.
Între timp, se mutaseră în Valencia pentru că găsiseră un apartament
ce le convenea ca preț.
Cartierul în care se mutaseră se numea Torefiel, și era locuit în mare parte
de emigranți.
În locul unde ei locuiau, se întindeau mai multe șiruri de blocuri vechi, nu
prea arătoase, zugrăvite cu o culoare grena ce odată cu trecerea vremii
apărea pe acele clădiri destul de ștearsă.
În plimbările pe care Sorin le făcea prin acel cartier seara, observa că
ceva se petrecuse cu mai toți emigranții, pentru că nu mai aveau acea
voioșie și poftă de viață ce se distingea pe fețele lor în vremurile de
prosperitate ale Spaniei.
Cei mai mulți păreau măcinați de ceva în interiorul lor, se vedea pe
fețele lor teama zilei de mâine.
Sorin cunoștea bine acel cartier, datorită faptului că pe vremuri lucrase în
construcții pe acolo și văzuse pulsând de viață acel cartier.
Toată acea imagine a emigranților ce trăiau pe acolo, îi întărea și mai mult
convingerea că trebuia să părăsească Spania.
Uneori se gândea că după atâția ani trăiți în Spania, era exact ca atunci
când pornise din România, tot la fel de sărac și cu frica zilei de mâine, ba
mai mult de atât acum aveau și un copil.
Își dădea seama că ceva destul de rău se întâmpla în lume, pentru că
lucrurile mergeau destul de rău pentru oamenii de rând.
388
Dar era hotărât să mai dea încă odată în viață bătălia noului început,
într-o altă țară. Însă de moment trebuia să aștepte și să meargă cu Șerban
la muncă.
De altfel acea muncă era la negru, și mai mult de atât lucra doar câteva
zile pe lună.
Dar era bine pentru că primea cinzeci de euro pe zi și o masă, iar acei bani
în situația lor erau minunați.
Șerban avea șaizeci și cinci de ani, și își depusese dosarul pentru
pensie. Era înalt, cu părul puțin creț și brăzdat de fire argintii, pielea
închisă ca a spaniolilor, purta mai mereu o mustață groasă ce îi dădea feței
sale un aer de bărbăție.
De altfel, în ultimul timp avea un aer de oboseală imprimat pe fața sa, și
într-adevăr se simțea obosit, nu numai fizic ci și sufletește.
După douăzeci de ani trăiți în Spania, timp în care muncise la cules
mandarine, prin fabrici, în construcții, simțea nevoia să-și ia pensia și să
se ducă acasă în România unde avea o casă frumoasă cu grădină.
Soția sa, era și ea pe punctul de a se pensiona după ce lucrase mulți ani la
o firmă de curățenie.
Aveau împreună două fete ce erau măritate, și pe care ei le ajutaseră să se
așeze la casele lor.
Șerban era frizer de meserie, însă nu reușise să lucreze în Spania ca
frizer, pentru că își dăduse seama, că a închiria spațiul necesar cei trebuia
pentru a deschide o frizerie și a plăti toate taxele era destul de scump.
Era cunoscut printre români că împreună cu Simona soția sa formau o
familie ce trăia într-o deplină armonie.
Mai toți cei ce îl cunoșteau pe Șerban, îl socoteau un om de omenie.
Și așa era, pentru că toată viața sa căutase doar să-și vadă de treburile sale
și de familie.
Lui Sorin îi plăcea o parte a drumului ce îl parcurgeau de la Valencia spre
Teruel, și anume acea parte unde șoseaua șerpuia printre munți, iar la
orizont nu se vedeau decât păduri de pini și brazi, ce acopereau unele
dealuri și se întindeau până la poalele munților.
389
Uneori, drumul se ridica în deal și putea privi la orizont tot acel

magnific peisaj, alteori nu mai putea vedea decât pinii și brazii de pe
margine, pentru că drumul cobora la vale.
Însă tot acel peisaj cu acel cer senin de deasupra munților, îl încânta, și îi
umplea sufletul cu o bucurie copilărească.
Uneori simțea nevoia să-i spună lui Șerban să oprească mașina și să
coboare în acea pădure, și să se plimbe pe acolo pentru a scăpa de toate
poverile ce îi apăsau sufletul.
Dar îi era rușine să-i ceară așa ceva.
Satul în care ei mergeau era mic și era înconjurat de dealuri acoperite
de păduri, iar la orizont se vedeau munții ce se înălțau cu măreție spre cer.
Grădina unde ei trebuiau să lucreze era destul de mare, și era înconjurată
de un gard mare de piatră.
Pe vârful unui munte ce se vedea în zare era ridicată o cruce mare albă,
iar în spatele acelei cruci la orizont, se vedea cerul albastru nemărginit.
Lui Sorin îi plăcea uneori să privească acea cruce ce îi aducea aminte de
sacrificiul lui Hristos.
Într-o ocazie, bătrâna spaniolă pentru care lucrau, arătându-le acea cruce
le spuse:
- Priviți crucea cea mare și albă de pe vârful muntelui, pentru că reprezintă
un monument al sacrificiului făcut de Iisus în favoarea noastră, după cum
este scris în Evanghelia după Ioan 3;16:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui

Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
Toată viața mea am contemplat măreția sacrificiului Său.

Pentru că am dorit să-mi trăiesc viața pătrunsă fiind în ființa mea de
iubirea Golgotei.
Știu că nu am fost mereu la înălțime, dar cel puțin asta am căutat cu toată
inima mea.
De aceea vă spun încercați să vă trăiți viața în lumina iubirii
răscumpărătoare ce se revarsă de la cruce.
390
Lăsați ca inimile voastre să fie inundate de această supremă iubire.

Încercați să înțelegeți de ce a murit Iisus.
De ce a pătimit atât de groaznic la Calvar?
Încercați să pătrunde-ți cu mintea voastră marea taină a evlaviei, adică
întruparea Sa pe cât vă este posibil în limita gândirii voastre.
Este adevărat, că citind Noul Testament ne dăm seama că totul ne este
descoperit doar până la un punct.
Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne apropiem de Golgota pentru
a înțelege măreția supremei jertfe adusă în favoarea neamului omenesc
păcătos.
Viața oricât de grea ar fi, trăită prin prisma iubirii de la Calvar are și multă
bucurie ce se revarsă în inimile noastre de la Hristos.
În curând ne vom despărți după cum voi mi-ați spus, Sorin va pleca în
Germania, iar Șerban în România.
De aceea vă spun că oriunde veți fi, țineți cont și de sfatul meu și
procedând așa vă va fi bine în viață.
Nu pășiți pe calea celor necredincioși ce batjocoresc tot ce este mai
frumos și mai înălțător în această lume, adică credința în Dumnezeu.
Acea bătrână pe nume Pilar, avea șaptezeci de ani și lucrase mai toată
viața ei ca și învățătoare, de asemenea era o catolică foarte devotată.
Însă avea și mari nemulțumiri în legătură cu biserica ei pe care nu se sfia
să le mărturisească.
De exemplu, nu era de acord cu unele acțiuni ale papei sau ale unora dintre
cardinali.
De asemenea nu aproba ideile teologiei moderne din cadrul bisericii
catolice.
Acolo în acel sat, avea o vilă pe care o moștenise de la părinți. Pilar nu se
căsătorise niciodată, trăise o viață dedicată în slujba bisericii și a
oamenilor, de altfel își lăsase prin testament toată averea ei bisericii.
Uneori își exprima cu voce tare unele frământări ce le avea:
- Martin Luther a spus că Papa este Antihristul, și eu mă tot întreb oare
acesta este adevărul pe care cartea Apocalipsei ni-l relevă?
391
Unii din teologii noștri spun altceva, dar eu caut adevărul și mă rog
pentru că vreau să-l descopăr.
La cei șaptezeci de ani ai săi Pilar era plină de viață, și chiar dacă era
prietenoasă și îi plăceau discuțiile, când era vorba de muncă era foarte
exigentă cu Șerban și Sorin.
Într-o ocazie îi arătă lui Sorin în apartamentul pe care ea îl deținea în
Valencia, o bibliotecă mare și îl sfătui ca în viață pe lângă familie să
dedice mai mult timp cărților, să citească pentru că îl sfătuia ea cărțile îl
ajută pe om să-și dezvolte intelectul.
Odată la o pauză de lucru Șerban îi mărturisi lui Sorin:
- Mă simt obosit sufletește și fizic după toată această alergare de douăzeci
de ani prin Spania.
Abia aștept să primesc pensia și să mă retrag acasă în România, unde am
o căsuță cu grădină și pot să-mi lucrez în tihnă grădina și să stau liniștit
cu soția mea, să mă relaxez trăind o viață fără stres.
Am făcut fel și fel de munci alături de oameni ce proveneau din alte
culturi, am avut și conflicte cu unii, dar a trebuit totuși să mă port cu
omenie cu toți nelăsând însă să mi se încalce drepturile mele, nu a fost
ușor de loc.
Dar pe de altă parte am trăit în familie clipe frumoase ce m-au compensat.
Viața de emigrant de aici din Spania m-a învățat multe lucruri, însă pe de
altă parte m-a și istovit sufletește în primul rând, de aceea simt o uriașă
nevoie de odihnă.
Este prea accelerată această viață trăită printre străini.
Pe de altă parte mă gândesc la tine, după cum tu mi-ai mărturisit că vrei
să pleci în Germania, ai grijă nu vreau să te descurajez, dar nu știi limba
și apoi aud că acolo la început este destul de greu.
Eu în locul tău nu m-aș aventura, m-ai încearcă pe aici poate totuși se mai
găsește ceva de făcut pentru că ești tânăr și ai o meserie, ceva trebuie să
mai fie de lucru.
- Am căutat aproape peste tot, dar se pare că pentru mine Spania se închide
și trebuie să pășesc pe teritoriul Germaniei într-o aventură a unui nou
început.
392
În primăvara anului 2014, după o așteptare destul de chinuitoare, Sorin

și Valentina fură chemați de prietenii lor la Berlin.
Pentru a putea suporta călătoria, își vândură mașina și lăsară o parte din
lucrurile lor la prietenii ce-i mai avea prin Valencia.
Porniră la drum cu autocarul, împreună cu fetița lor ce avea în jur de zece
ani.
Faptul că părăseau Spania îi umplea de tristețe.
Își aminteau cu nostalgie de discursul lui Cătălin din acea seară de vară,
când acesta împreună cu Cristina, își luase rămas bun de la ei.
Înțelegeau mult mai bine durerea lui Cătălin și a Cristinei din acea seară,
și simțeau că și pentru ei Spania fusese o a doua patrie, pentru că se
legaseră mult de acel pământ spaniol.
De asemenea, își aminteau cu nostalgie momentele frumoase ce le
trăiseră în Sagunto sau Valencia.
Spania cu cultura ei, cu oamenii ce-i întâlniseră, cu acel pământ arid, le
era atât de dragă și de altfel și limba spaniolă pe care o învățaseră destul
de bine, le plăcuse foarte mult.
Simțeau că viața îi rupea de acel pământ drag lor, și resimțeau în mod
dureros această despărțire.
Vizitaseră atâtea locuri frumoase în Spania, de la oceanografic și până la
litoralul mediteraneean, încât nu puteau să nu suspine în inimile lor, după
o țară atât de minunată.
După un timp de călătorit cu autocarul, Sorin începu să gândească în
felul următor:
„Este atât de trist tot ceea ce se întâmplă cu noi românii, de parcă am fi
niște nomazi ce umblă din loc în loc prin Europa căutând ceva de lucru
pentru a avea o bucată de pâine.
Oare când se va termina cu tot acest exod teribil al nostru?
Oare politicienii ce ne împing la o astfel de viață, nu constată că plecăm
din ce în ce mai mulți, și dacă vor continua să procedeze astfel, făcând o
politică distrugătoare pentru oamenii de rând situația în țara noastră va
deveni tot mai îngrozitoare.
393
Da, ei trebuie să înceteze în a ne trăda interesele noastre, ei trebuie să

facă în mod real ceva pentru a schimba cursul istoriei românilor în lume.”
După ce pătrunseră cu autocarul în Germania, începură să fie fascinați
de frumusețea peisajelor pe care le vedeau și să constate că clima se
asemăna destul de mult cu România, și natura de asemenea.
De altfel, Germania nu avea nimic în comun cu vegetația mediteraneeană
a Spaniei.
Rămaseră uimiți de faptul că pe măsură ce indicatoarele arătau drumul
spre Berlin, cu atât mai mult autostrada șerpuia prin păduri întinse de brazi
și pini.
Îi uimea faptul că drumul spre capitala Germaniei, înainta tot mai mult
prin acele păduri.
După un timp intrară în Berlin, și de la bun început marea metropolă îi
surprinse mult în primul rând datorită faptului că vedeau multe spații verzi
formate din lacuri, râuri, păduri, și parcuri pline de verdeață.
Și apoi, contrastul cel oferea marele oraș ce cândva fusese despărțit
de un zid, și fuseseră acolo două capitale, a Germaniei de Vest, și a
Germaniei de Est.
De aceea după unificarea Germaniei, Berlinul rămăsese un oraș al
contrastelor în care se vedeau clădiri construite în stil modern ce
acopereau cartiere întregi, și zone cu clădiri vechi chiar sărăcăcioase, și
peste tot mișuna acea masă pestriță a emigranților.
În mod special fură surprinși să constate că o mulțime de turci locuiau
acolo de câteva generații.
Totul îi uimea în marea metropolă europeană, și începeau să înțeleagă că
drumul parcurs de ei până acolo era ireversibil.
În Berlin, fură întâmpinați de prietenii lor Cătălin și Cristina, ce aveau
mai bine de un an acolo și deja se descurcau cu limba germană.
Acea reîntâlnire a lor fu pentru toți un prilej de mare bucurie.
Cătălin prin intermediul patronului spaniol la care lucra în construcții, le
găsise și lor un apartament cu două camere.
Locuința lor era situată într-un loc frumos, la parterul unui șir de blocuri
situate în mijlocul naturii.
394
Erau peste tot înconjurați de brazi înalți sau pini cu ramificații falnice
și peste tot era iarbă verde proaspăt tăiată.
Din balconul lor puteau vedea veverițele zbenguindu-se prin arbori, și
asculta diverse păsărele cântând în triluri.
Simțeau cum inimile lor începeau să pulseze din nou cu speranță, având
certitudinea că vor reuși în noua lor viață ce abia începea.
După două zile de la sosirea lor în Berlin, Sorin începu munca în
construcții la aceeași firmă cu Cătălin, la un patron spaniol ce era asociat
cu alți patroni germani semnând un contract pe termen de un an.
Spre dezamăgirea lui, nu fu cu putință să lucreze laolaltă cu Cătălin, ci fu
detașat cu o echipă formată din spanioli, români, și polonezi pe un alt
șantier.
De la început, Sorin constată că munca în Germania era mult mai dură
ca în Spania, și mai mult de atât îl deranja faptul că șeful de echipă, un
polonez mai mereu apărea în spatele lui și se posta acolo, uneori destul de
mult timp urmărindu-l cum pune el gresie sau faianță.
Acest lucru îl deranja pe Sorin, și uneori făcea greșeli pe care le remedia
repede, pentru că nu era obișnuit să lucreze în așa fel, încât cineva să-l
privească în mod constant.
Dar în final reuși să se impună ca un bun zidar la acea firmă, și primi
asigurarea că trecuse cu bine timpul de probă.
La scurt timp după ce ei se instalară în apartamentul lor, se întâlniră în
scara blocului cu un bătrân înalt, bine clădit ce avea optzeci de ani.
Bătrânul avea părul cărunt, pieptănat pe o parte, ochii mari albaștrii și fața
brăzdată de cute, străjuită de nasul său mare ce dădea chipului său un aer
de bărbăție, iar fața îi era încununată de un zâmbet frumos ce-i lumina
chipul, făcându-l deosebit de plăcut atunci când zâmbea sau vorbea.
Era îmbrăcat cu un trening bleumarin și încălțat cu adidași albi, pentru că
chiar atunci venea de la sala, unde făcea gimnastică de trei ori pe
săptămână.
Bătrânul după ce îi întrebă de unde erau și ce limbi vorbeau, începu să
vorbească cu ei în spaniolă și le comunică că era vecinul lor.
395
De altfel el se numea Horst și lucrase ca inginer în construcții prin mai

multe țări ale Europei printre care și Spania, de aceea el putea vorbi cu ei
în spaniolă. Printre altele le spuse:
- Bine ați venit în Germania, să știți că Berlinul este un oraș ce are ceva
asemenea unei mame, adică îi primește pe toți emigranții, pe toți cei
flămânzi și îndurerați ce vin de pe drumurile vieții cu răni în suflete pentru
a căuta un nou început în orașul nostru.
Mai ales pe cei ce vin să muncească aici precum voi, se cade să-i
întâmpinăm cu brațele deschise pentru că așa cum voi aveți nevoie de un
loc de muncă și de un trai decent, noi la rândul nostru avem nevoie de
oameni tineri bine educați, și care doresc să muncească.
Unii vin aici doar pentru a primi mâncare și adăpost, și apoi se apucă
de rele, călcând în picioare ospitalitatea noastră.
Să știți că sunt și lucruri care mie nu îmi plac, dar nu vreau să critic, deși
ar fi multe de spus în această privință, însă după cum îmi spun copii mei
acum trăim vremuri post moderne și ceea ce trebuie să primeze este
toleranța.
Așa că mă abțin de multe ori și tac, mai ales când vorbesc cu copii mei
trebuie să mă opresc de multe ori și să tac ca să nu îi supăr, pentru că ei
sunt foarte ocupați, și de câte ori îi chem mai des la mine ei îmi tot spun
că nu au timp.
Și în parte le dau dreptate, pentru că viața a devenit nespus de stresantă
acum în acest veac numit al post modernismului.
Dar ce să mă fac, nu prea reușesc să mă adaptez pentru că eu sunt un
om de modă veche, și se pare că așa voi rămâne.
De altfel la vârsta mea îmi este aproape imposibil să mă mai schimb.
Dar să revin la ceea ce vă spuneam pentru că se pare că m-am abătut de
la ceea ce începusem să vă spun.
Mă întristează faptul că sunt unii străini ce îi exploatează pe alți
compatrioți de ai lor, muncindu-i la negru și plătindu-le un salariu de
mizerie.
Însă voi ascultați-mi sfatul și învățați bine limba germană și vi se vor
deschide multe porți și veți fi apreciați în Germania.
396
Orașul nostru este ca o cloșcă uriașă ce adăpostește sub aripile ei

gigantice pui străini, încălzindu-i și dându-le astfel viață. Unii mai pe
urmă se răzvrătesc și ne batjocoresc, dar frumos este faptul că acest oraș
rămâne la fel de deschis în a oferi un nou început tuturor. Este adevărat
că la început nu totul este ușor, și se muncește mereu din greu, însă aici
odată intrați într-un domeniu anume în muncă aveți viitor, așa că succes.
De asemenea, vă doresc să vă integrați cât mai bine și să vă realizați cât
mai frumos în Berlin, orașul pe care îl iubesc atât de mult în ciuda faptului
că între Berlinul copilăriei mele și Berlinul de astăzi există o uriașă
diferență, în primul rând datorită afluxului mare de emigranți ce cu timpul
au format aici o lume multiculturală ce a aportat la cultura noastră și bune
și rele. Dar toate aceste lucruri le veți descoperi voi, mai ales că eu tot ce
vă spun sar putea să pară demodat pentru că fac parte dintr-o generație
apusă. De asemenea, trebuie cu timpul să cunoașteți și partea de vest a
țării noastre. Așa că, încă odată vă urez succes în noua voastră viață.
Și viața în Germania începu să le surâdă deși la început avură parte de tot
acel proces greu al integrării. Însă ajutați de prietenii lor reușiră. Un timp
corabia vieții lor navigă prin apele prosperității, însă veni timpul când pe
marea vieții valurile tumultuoase ale pandemiei îi loviră și pe ei. Apoi
războiul ruso-ucrainean și criza economică declanșată în Europa ca
urmare a războiului îi afectă, însă știură să-și gestioneze bine viețile izbite
de valurile crizelor și chiar dacă Germania intră în recesiune corabia vieții
lor străbătea marea agitată a lumii ocrotită fiind în mod providențial de
Dumnezeu.
397
398
Prăbușirea unui profet

Într-un minunat parc dintr-un oraș din Spania, așezat pe țărmul Mării
Mediterane, pe o bancă la umbra unor palmieri, înconjurați fiind de tot
farmecul vegetației mediteraneene stăteau de vorbă doi prieteni.
Acea seară de vară era superbă, trecuse tot zăduful zilei, și în aer adia o
briză ușoară.
Soarele își pierduse odată cu venirea serii puterea sa de a dogori, și razele
sale îi îmbrățișau pe oameni în chip blând.
Unul din cei doi, un bărbat înalt, solid, ce avea patruzeci și opt de ani
părea foarte preocupat, dădea impresia unui om ce era frământat de
anumite probleme ce îl măcinau.
El se numea Costea Maxim și lucra ca administrator la mai multe clădiri.
Celălalt bărbat avea în jur de cinzeci de ani, avea părul negru, și o barbă
mare neagră, atât părul cât și barba îi erau brăzdate de fire albe, dar ceea
ce impresiona la el era fața sa, ce spre deosebire de a lui Costea era calmă,
și mai mult de atât fața lui exprima un echilibru interior, de altfel era un
om foarte calculat.
Chipul său părea a fi cel al unui apostol ajuns la vremea maturității și care
în interiorul său încă mai era mistuit de dorința de a propovădui
Evanghelia.
Timp de cincisprezece ani fusese pastor în România, însă fusese nevoit
să-și dea demisia, datorită faptului că după moartea primei sale soții cu
care se înțelesese foarte bine, se recăsătorise, iar cu cea de a doua soție a
sa nu reușise să se înțeleagă datorită faptului că ea avea o puternică dorință
după lucruri materiale, iar el înclinat fiind spre lucrurile spirituale,
conflictul dintre ei fu inevitabil.
Așa că el ajunsese la concluzia că nu mai era un bun exemplu pentru
enoriașii săi, și demisionă.
După divorț, el emigră în Spania, unde timp de mai mulți ani lucrase în
construcții.
Dar odată cu sosirea timpurilor de criză rămase în șomaj și mai lucra
foarte puțin, însă el avea cu ce să se întrețină.
399
Era mulțumit, pentru că pasiunea vieții sale era să-i ajute pe oameni
să-L poată cunoaște pe Dumnezeu.
Era foarte apreciat de comunitatea de români în mijlocul cărora își
desfășura viața, și de multe ori era invitat să predice la amvon la diferite
biserici.
Numele lui era Aaron Stancu și cu toate că nu mai era de ani buni pastor
încă simțea în adâncul ființei sale chemarea lui Dumnezeu de a le predica
oamenilor Evanghelia.
În România avea un băiat ce era pastor, care de fapt era singurul său
copil pe care îl avea din prima sa căsătorie.
După un timp în care discutară generalități privind situația precară a
emigranților din Spania, la un moment dat Costea spuse:
- În ultimul timp mă apasă o problemă, și anume, mă văd făcând acum la
vârsta maturității anumite mici compromisuri.
Și asta datorită faptului că viața noastră nu se desfășoară doar în alb și
negru.
Ce minunat ar fi dacă totul ar rămâne doar așa însă, sunt și acele zone gri
cu care ne confruntăm și uneori nu știu cum să fac ca totul să iasă bine.
Apoi mai sunt și anumiți oameni cu care am de-a face în munca mea și în
viața de zi cu zi, și care pe orice cale caută să mă determine să scot ce este
mai rău din ființa mea.
Pentru că ei atunci când se raportează la mine o fac cu viclenie și răutate,
iar eu îmi pierd calmul în fața unor astfel de provocări și izbucnesc uneori
cu mânie asupra lor.
Deși mai târziu îmi dau seama că nu este bine ceea ce fac.
Pe de altă parte chiar dacă uneori mai fac anumite compromisuri, în
nici o circumstanță nu admit să fac rău aproapelui meu, pe cât posibil caut
să fac bine celor în nevoie.
În schimb cu cei ce mă provoacă devin dur și îmi dau seama că nu este
bine.
De aceea doream să te întreb ce-i de făcut, sau cum ar trebui să mă port
ca să nu mai dau la iveală ce este rău din ființa mea.
400
Of, dacă nu ar fi atât de mulți provocatori cu care mă confrunt în această

viață.
- Da, cred că te-am înțeles destul de bine, și eu mă confrunt cu unele
probleme ca cele pe care tu le-ai enunțat.
În primul rând ceea ce este bine este faptul că în tine se dă o adevărată
luptă pentru a rămâne de partea binelui.
Apoi este faptul că ești foarte conștient că ai părți întunecate în ființa ta și
lupți, nu te dai bătut chiar dacă uneori constați că nu ești la înălțimea a
ceea ce consideri că este drept și bine.
Pe de altă parte doresc să-ți spun că trebuie să citești Biblia nu ca pe o
carte care îți va descrie toate situațiile posibile cu care tu te vei confrunta
în viață.
Citește-o ca pe o carte ce conține înțelepciune divină și are darul de a te
ilumina pe tine pentru a știi cum să acționezi în situațiile complicate ale
vieții.
Cel mai minunat lucru este ca după studiul Sfintelor Scripturi să știi să
extragi de acolo acele învățături ce te vor putea ajuta în situații delicate.
Nu este ușor pentru că implică o activitatea mai serioasă a minții, dar cu
timpul ajutat fiind de puterea lui Dumnezeu vei reuși.
Eșecurile noastre vin atunci când ne desprindem de Dumnezeu și
încercăm prin prisma noastră umană să ne rezolvăm problemele, trăim
într-o lume a compromisurilor de aceea ne mișcăm cam stingheri prin
această lume.
De altfel țin să-ți menționez că nu ești singurul care te confrunți cu astfel
de probleme, mai mulți oameni mi-au pus întrebări asemănătoare.
Costea rămase puțin pe gânduri apoi spuse:
- Interesant, deci nu trebuie să mă las bătut dimpotrivă să continui lupta.
De altfel, cred că eu cedez prea repede și îmi pierd răbdarea, sunt foarte
impulsiv, din ceea ce mi-ai spus îmi dau seama că trebuie să acord mai
multă atenție Sfintelor Scripturi, și pe cât posibil să nu mai fac
compromisuri.
Dar să lăsăm asta acum pentru că vreau să te întreb altceva.
Acum câteva zile eram la sora mea, ea își serba ziua de naștere.
401
Era acolo multă lume, soția și copii mei de asemenea.

Totul a fost destul de frumos, pot să spun că m-am simțit chiar bine în
mijlocul acelei oaze de părtășie.
Apoi la un moment dat cineva a deschis discuția despre profetul Balaam.
Întrebarea era ce fel de profet a fost acesta de se îndeletnicea cu magia, și
cum se explică faptul că Dumnezeu totuși i se descoperea și dialoga cu el,
ba mai mult de atât l-a folosit ca instrument al său pentru a binecuvânta
poporul Israel.
Au fost mai multe răspunsuri și opinii însă eu am plecat de acolo
gândindu-mă la acest profet și neputând să-l înțeleg.
- Frumos este faptul că în mijlocul unei ocazii de bucurie ați avut timp și
pentru a discuta pe teme biblice, este un semn că oamenilor nu le este
indiferent elementul sacru.
Dar revenind la profetul Balaam care este un personaj biblic foarte
controversat și despre care Biblia ne spune numai anumite lucruri și
nicidecum totul despre acest om.
Am predicat cândva pe când eram pastor despre acest profet, și am avut
chiar unele discuții interesante cu unii pastori despre acest personaj pe
care eu îl găsesc foarte interesant.
Cred că într-o anumită măsură ne reprezintă pe noi oamenii ce suntem
foarte oscilanți, și înclinăm uneori balanța atât de ușor spre lucrurile
materiale, și mai ales dorința asta a noastră de a acumula cât mai mult din
punct de vedere material, ne identifică mult cu acest personaj biblic. Lev
Nikolaevici Tolstoi avea dreptate când spunea că: „banul este ochiul
dracului”.
Tu vii cu o întrebare foarte serioasă, și întrebi adică cum mai putea
Dumnezeu să comunice cu un astfel de om ce se îndeletnicea cu magia.
Citind anumite comentarii despre viața acestui profet, am înțeles că el
cândva fusese foarte loial lui Dumnezeu, însă cu timpul decăzuse, ba mai
mult de atât se vede că începuse să se aventureze pe teritoriul Satanei.
Apoi din raportul biblic reiese că el avea o hibă groaznică în ființa lui, și
anume iubirea de bani, sau de argint și aur dacă ar fi să ne luăm după
tiparele vremii sale.
402
Lucru îmbucurător este faptul că el își mai păstra aceea parte

luminoasă din ființa lui, și Dumnezeu se apropia prin acea parte luminoasă
din ființa și viața lui Balaam pentru a-l salva și a-i binecuvânta pe alții
prin el.
De aici se desprinde o mare lecție pentru noi privind modul cum
Dumnezeu lucrează cu omul dându-i nenumărate ocazii de a se întoarce
la El.
Noi oamenii, atunci când ceva nu ne place la o persoană, imediat dorim
să abandonăm acea persoană și să-i întoarcem spatele.
Dar nu așa procedează Dumnezeu cu oamenii, și mai ales cu omul ce are
o hibă în ființa lui și luptă prin har să învingă.
Ei bine, chiar dacă drumul luptei acestor oameni nu este întotdeauna
încununat cu biruință, Dumnezeu se apleacă spre ei și îi ajută.
Gândește-te numai la modul cum Iisus a tratat astfel de oameni, rămân
uimit de cât har și iubire divină a oferit unor astfel de oameni.
Dacă l-am lua în calcul numai pe Iuda, ce și el era dominat de iubirea de
bani, deși avea și lucruri bune în caracterul său.
Timp de trei ani și jumătate a umblat cu Iisus și a fost mereu tratat cu
iubire, abia la sfârșit a fost mustrat, deși în multe din predicile sale Iisus
vorbea împotriva iubirii de bani ce era în inima lui Iuda.
Apoi în acele momente când Iuda se apropie cu ceata celor ce aveau să-l
prindă pe Iisus și îl sărută ca semn al vânzării pentru ca ceilalți să pună
mâna pe Iisus.
Prietene îl numește Iisus chiar și în acele momente, și îl tratează în
continuare cu dragoste divină, conștientizându-l că actul trădării este ceva
grav.
Dar să revin la Balaam acest profet ce a fost contemporan cu Moise, și
păcat că au fost în tabere diferite.
Ce mă uimește cel mai mult la acest profet, este modul deschis prin care
Dumnezeu comunică cu el.
De fapt Balaam apare în raportul biblic ca urmare a faptului că Balac
Regele Moabului îngrozit de invazia poporului Israel, trimite după el cu
scopul ca acesta să blesteme acel popor.
403
Interesant ce se credea în acele vremuri despre Balaam, că ceea ce el

binecuvântează rămâne binecuvântat și ceea ce el blesteamă rămâne
blestemat, ce faimă avea acest profet în acea lume păgână și dedată
idolatriei.
De fapt misiunea lui Balaam în acele vremuri era ca el să fie un mijloc
prin care Dumnezeu să-și reverse harul său spre acei oameni ce erau
contemporani cu Balaam.
Însă el începuse să alunece mult de la misiunea pe care o avea înaintea
oamenilor.
Știi, atunci când trimișii lui Balac la cererea lui Balaam au rămas la el
peste noapte, este de remarcat un lucru interesant, le spune că dorește
să-l consulte pe Dumnezeu.
În Cartea Numeri ni se relatează că Dumnezeu a venit la Balaam și l-a
întrebat, cine sunt acei oameni, și de ce au venit la el.
Iar Balaam îi spune tot cu lux de amănunte, apoi după ce află că acel popor
era binecuvântat și nu putea să-l blesteme, le spune trimișilor Regelui
Moabului acest lucru și îi trimite înapoi.
Lucrul cel mai minunat însă se află în aceste cuvinte care ne
consemnează că Dumnezeu a venit la Balaam și i-a vorbit.
Faptul că Dumnezeu îl vizitează și îi vorbește, asta denotă speranță și har
pentru acest profet pe jumătate apostaziat, dar a cărui inimă încă mai vibra
la atingerea harului.
- Deci tot timpul a existat pentru Balaam șansa de a se întoarce la
Dumnezeu? Întrebă Costea.
- Da, cel puțin până la punctul apropiat de moartea lui, dar vom discuta
despre asta.
Eu personal cred, că omul atâta timp cât trăiește Dumnezeu îl caută și îi
oferă ocazii după ocazii pentru a-l salva, îi răspunse Aaron.
- Deci nimeni nu devine atât de rău încât Dumnezeu să nu îl mai iubească
și să-i întoarcă spatele?
Te întreb acest lucru pentru că au fost și unele cazuri precum Irod, căruia
Iisus nu i-a mai vorbit.
M-am întrebat uneori de ce nu i-a mai adresat Iisus nici un cuvânt lui Irod?
404
Înainte de a răspunde Aaron rămase câteva momente pe gânduri, părea

ca un om ce meditează la lucrurile sfinte apoi spuse:
- Da, există și pericolul ca inima omenească să se împietrească în așa hal
încât să devină insensibilă la apelurile iubirii divine.
Dar astfel de cazuri sunt mai rare.
Orice om are o noțiune a binelui și a răului, iar când oamenii se avântă
în a înfăptui răul, unora nu le mai pasă de urmări sau de consecințe, și pur
și simplu nu doresc decât să soarbă anumite plăceri avântându-se în acest
fel pe cărările păcatului.
Dar sunt și oameni ce atunci când pășesc pe astfel de cărări au în
adâncul ființei lor ideea că oricât de mult ar păcătui, odată și odată se vor
întoarce înapoi la Dumnezeu, și nu vor să stingă din sufletul lor flacăra
speranței ci o mențin acolo în ființa lor.
Un bun exemplu în acest sens este Regele Solomon.
Dar este greu de pătruns în sufletul uman și să vezi până unde poate
decade un om, și dacă de acolo se mai poate întoarce sau nu.
Însă despre acest subiect vom discuta cu altă ocazie, acum eu doresc să
termin cu Balaam.
- Da, și pe mine m-ar interesa să te ascult până la capăt în legătură cu
Balaam, mai ales că eu te-am rugat să-mi vorbești despre acest profet
apostaziat... spuse Costea.
- Balac Regele Moabului îngrozit fiind de priveliștea ce o oferea tabăra
poporului Israel, și mai ales de tot ce auzise despre acel popor din ziua
când ieșise din țara Egiptului, și de tot ceea ce făcuse Israel Amoriților.
A trimis din nou alți soli către Balaam chemându-l pentru a blestema,
convins fiind că în lupta împotriva israeliților avea nevoie de o putere
supranaturală.
Și Balaam deși dă un răspuns prin care își exprimă loialitatea sa față
de Dumnezeu, oscilează considerându-l pe Dumnezeu ca pe un om ce ar
putea să-și schimbe hotărârea și dorește să asculte din nou vocea lui
Dumnezeu în timpul nopții.
405
În mod surprinzător Dumnezeu îi spune să se ducă, având în vedere că

prin Balaam avea să reverse acele minunate binecuvântări peste poporul
Israel.
Apoi raportul biblic ne relatează acel incident de pe drum când
măgărița începe să-i vorbească, după care Balaam îl vede în față pe
Îngerul Domnului care îi spune că drumul pe care merge este un drum ce
duce la pierzare.
De altfel inima lui Balaam era plină de iubirea de argint și aur, pornise ca
orbit pe acel drum.
De câte ori în viața noastră nu pornim pe un anumit drum cuprinși de
febra iubirii de bani sau de altceva, călcând în picioare tot ce este bun și
nobil în ființa noastră, dorind numai și numai să ne atingem scopul.
Iar prin înțelepciunea Sa, folosind alte metode Dumnezeu ne vorbește, și
undeva la nivelul conștiinței noastre se naște un conflict interior și trebuie
să ne decidem dacă să ne oprim sau să pornim mai departe pe acel drum
al pierzării.
În mod surprinzător după ce este avertizat că drumul pe care merge este
al pierzaniei, Balaam primește încuviințarea să meargă, și se avântă pe
acel drum.
Cred că în inima lui era un conflict teribil, între a face voia lui Dumnezeu,
sau a îndeplini voința regelui Moabului și a primii răsplătirile promise.
Trecând peste unele detalii consemnate în raportul biblic ni se spune că
înainte de a rostii prima binecuvântare, Balaam este dus de Balac la
Bamot-Baal unde se afla un sanctuar a lui Baal, de fapt acolo era un
centru al idolatriei păgâne însă undeva în apropiere Balaam cere să i se
zidească șapte altare și cere animale curate pentru jertfe, și eu cred că
aduce acele jertfe lui Dumnezeu dând astfel o puternică mărturie în acea
lume păgână.
În acel loc Balaam s-a depărtat puțin de Balac și de arderea lui cu speranța
că Dumnezeu îi va ieși înainte, pentru a-l folosi ca portvoce a Sa.
Minunat de tot ni se relatează că Dumnezeu a venit înaintea lui Balaam și
i-a spus să se întoarcă la Balac și să-i vorbească.
406
După care el se întoarce și rostește acea primă binecuvântare, încheind

cu acele minunate cuvinte ce au rămas atât de frumos consemnate în
istoria sacră:
,,...O, de aș muri de moartea celor neprihăniți,

Și sfârșitul meu să fie ca al lor!”
(Cartea Numeri 23-10)
Balaam este pătruns în momentele când rostește aceste cuvinte de

Duhul lui Dumnezeu, și inima sa vibrează contemplând frumusețea
mântuirii și sfârșitul celor neprihăniți, rămânând fascinat de destinul
măreț ce se deschide în fața oamenilor neprihăniți.
Unii teologi au afirmat că în acele momente Balaam rostind acele cuvinte
s-ar fi convertit acolo, nu știu ce să-ți spun, cert este că el pătruns de
măreția iubirii divine rostește acea minunată binecuvântare ce ne aduce și
nouă mângâiere și speranță.
Apoi istoria se repetă, și Balaam merge într-un alt loc unde i se construiesc
alte șapte altare pe care aduce jertfe și rostește o a doua minunată
binecuvântare spre nemulțumirea lui Balac.
Este interesant apoi dialogul dintre Balaam și Balac și faptul că Balaam
după ce este dus în alt loc, și după ce i se construiesc alte șapte altare pe
care aduce jertfe mai binecuvântează încă odată poporul Israel.
În final Balac îi spune că Dumnezeu l-ar fi privat de toată cinstea și
răsplata de care ar fi avut parte.
Răspunsul lui Balaam este unul ce exprimă loialitate față de Dumnezeu.
Ceea ce mă impresionează foarte mult, este faptul că în cadrul
descoperirilor pe care le primește Balaam profetizează și despre Mesia
Marele Eliberator al omenirii ce avea să vină.
Și după profețiile sale aveau mai târziu să se ghideze magii ce au sosit la
Ierusalim pentru a-l căuta pe copilul Iisus pentru a i se închina
considerându-L un împărat.
407
Trist este faptul că deși profetul Balaam pleacă acasă aparent victorios
îndeplinind voia lui Dumnezeu, se pare că în inima sa se dădea o mare
luptă între a rămâne de partea lui Dumnezeu sau a căpăta răsplătirile lui
Balac, foarte posibil că și Satana îl asalta cu ispitele sale teribile.
În final, partea întunecată învinge în el și se întoarce înapoi pentru ca
împreună cu Balac să pună la cale un plan diabolic prin care să-l
nenorocească pe Israel.
Moabiții și Midianiții făcuseră o coaliție pentru a lupta împotriva lui
Israel, și planul lui Balaam era ca israeliții să fie atrași într-o închinare
păgână, și să fie prinși în păienjenișul senzualității.
Dar lucrurile nu se derulează întocmai după planul său, deși într-o
primă fază ar părea că planul său va reuși, însă în final totul este demascat
și el piere ucis fiind de sabia israeliților.
Despre acest trist episod ni se relatează în Cartea Numeri și Apocalipsa.
Dar este bine să te întorci la raportul biblic și să recitești istoria lui
Balaam, apoi poți căuta și comentarii inspirate pentru a putea înțelege cu
mult mai bine viața dramatică a acestui profet ce s-a prăbușit atât de jos,
ajungând să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu.
Despre el, Apostolul Petru ne consemnează un raport foarte trist.
Pe de altă parte toată această istorie ne relevă lupta lui Dumnezeu cu inima
omenească, și mai ales cu dorința omului de a face rău.
O parte din povestea vieții lui Balaam rămâne învăluită în mister, nu
cunoaștem în totalitate tot ce a fost în interiorul său în acea perioadă, și
nici drumul apostaziei sale de la un profet loial lui Dumnezeu la statutul
său de ghicitor.
Toată drama din viața lui Balaam a fost cauzată de iubirea de bani, sau
dacă ne luăm după standardele vremii sale putem spune că a iubit argintul
și aurul împăratului Moabului.
Și această hibă din ființa lui a ajuns în final să-l domine și să-l
nenorocească de tot.
Trist final pentru un om ce a urcat pe înălțimile iluminării divine, și apoi
s-a prăbușit jos de tot.
408
- Înțeleg din tot ce mi-ai povestit că viața lui Balaam s-ar fi putut derula
și altfel, dacă ar fi ales să nu lupte împotriva poporului lui Dumnezeu?
Întrebă Costea, impresionat în urma relatării lui Aaron.
- Cu siguranță că a avut marele privilegiu să rămână în galeria eroilor din
cartea Evrei.
Dacă ar fi stat de partea lui Dumnezeu până la capăt, și mai ales dacă
nu s-ar fi aventurat pe terenul Satanei.
Dar după cum ți-am spus, hiba din ființa lui i-a cauzat prăbușirea și nu a
mai avut parte de acel sfârșit glorios al celor neprihăniți pe care l-a enunțat
atât de frumos.
Balaam în lupta cu asalturile Satanei și mai ales cu iubirea de bani a
pierdut bătălia, pentru că a lăsat ca partea întunecată din ființa lui să-l
domine.
Și ce privilegii spirituale a avut, ce comuniune cu Dumnezeu!
El este omul ce dialoghează în câteva rânduri cu Dumnezeu, și din
raportul biblic reiese puternic în relief dorința lui Dumnezeu de a-l salva,
de a-i dărui eternitatea în dar.
Însă în final Balaam în mod fatal alege acel drum al pierzaniei.
Amurgul acelei seri de vară era fermecător, razele soarelui se coborau
spre asfințit și mângâiau toată vegetația mediteraneeană a acelui parc,
scoțându-i și mai mult în relief frumusețea.
Aaron și Costea porniră spre ieșirea din parc.
Ajunși în stradă, merseră un timp până ce pășiră pe un mare bulevard pe
ale cărui trotuare late erau o mulțime de oameni la plimbare în răcoarea
serii de vară.
De asemenea terasele restaurantelor erau arhipline.
La un moment dat Aaron spuse:
- Uneori când mă aflu în locuri ca acesta unde pot să văd o mulțime de
oameni, îmi aduc aminte de acea perioadă din viața mea când aveam
douăzeci și doi de ani, aveam pe atunci o mare dorință de a vesti
Evanghelia.
Ei bine pe atunci când pășeam prin locuri aglomerate și priveam oamenii
gândeam în felul următor:
409
„Toți acești oameni pe lângă care trec sunt frații mei, și eu trebuie să le
vestesc Evanghelia, de altfel toți oamenii prin intermediul jertfei lui
Hristos suntem frați.
Eram pătruns pe atunci de un puternic sentiment creștin, începeam să
înțeleg ce a dorit să spună Apostolul Pavel atunci când a spus:
„Eu sunt dator...”
Marele apostol al neamurilor se simțea cuprins de o datorie sfântă

pentru a propovădui oamenilor de pretutindeni Evanghelia.
O, ce momente frumoase de iluminare divină am trăit și eu în anii tinereții,
eram pe atunci un idealist înflăcărat.
Încă mai simt în mine și acum acel entuziasm creștin de a propovădui
Evanghelia.
O, dacă oamenii ar fi conștienți că mai presus de căutarea de plăceri și
lucruri materiale, au nevoie de Dumnezeu, cât de mult s-ar schimba în
bine viața lor.
Soarele asfințise de ceva timp, bulevardul era puternic luminat de
becuri și de vitrinele marilor magazine, din unele restaurante răzbătea în
stradă muzică și voia bună a celor ce petreceau.
Pe bulevard oamenii treceau unii pe lângă alții, urmărindu-și fiecare
un anumit scop în viață.
Siluetele celor doi prieteni se contopiră în mulțimea ce se afla într-o
continuă mișcare, și peste tot se așeză domnia nopții de vară.
410
411
412
413
414

EUGEN ONISCU - 2024 Lumea Suferinzilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EUGEN ONISCU - 2024 Lumea Suferinzilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EUGEN ONISCU Lumea suferinzilor

Corectura: Cristian Arsenoi

Editura LED Force:

Toate drepturile sunt rezervate:

Editura LED Force - Noi... nu tăiem copacii

Pe când selectam din laptopul meu textele pentru

Recitind toate aceste texte ce alcătuiesc cartea, am devenit și mai

Doresc foarte mult ca această carte, să fie precum o lumină caldă

Pofilul meu de autor

Dacă Dumnezeu nu ai, nimic nu ai

Dacă ne-ar pune cineva să facem o erarhizare a

În mare parte toți își doresc această trecere prin experiența

Căci de..., oameni suntem cu toate viciile și nevoile pământești.

pentru noi muritorii planetei.

Am observat că era foarte atent la toată acea lume a bisericii, și îi

Am înțeles că depindea foarte mult de acel patron al stânei, și nu mai

De aceea, cred că prin intermediul scrisului, se poate oferi o influență

Amintiri din noaptea vieții

Am ajuns acasă, mama stătea pe un scaun plângând iar pe fotoliu era

Avea momente când puteai discuta cu el și din tot ce mi-a povestit

Minunea se repetă de câteva ori apoi norii se închiseseră iar cerul

După ce totul s-a liniștit am ieșit să fac o plimbare.

Nu este ușor să fii mereu la înălțime în fața acestei cerințe a

„Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine

(Evanghelia după Matei 5:44 )

Mă refer la oamenii ce Îl resping pe Hristos şi trăiesc în viaţă fără

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui

Simţeam o solemnitate în atmosfera din jur, uşor sala bisericii se

”În timpul celui de al doilea război mondial trăia un pastor baptist în

De fapt lumea noastră este un front al marii controverse dintre Hristos

„...Căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.

(Isaia 66:16,17. Romani 8:18,35,36,38,39.)

Apusul unei vieți

Era de admirat la el, modul cum fața sa colțuroasă, cu unele trăsături

Însă un prieten comun ma sunat și mi-a spus că de fapt Flavius avea

Dar cel mai mult mă uimea atmosfera spirituală pe care bătrâna o

Chiar acum când încerc să o descriu o revăd cu ochii minții, cu chipul

Pe pieptul ei erau așezate flori frumoase ce străluceau în bătaia razelor

„Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul

Iar eu deși îi cunoșteam pe toți și știam bine acea stradă pe care

Știam că atunci când mă chema mamaia avea ceva bun de mâncare

lăsând în spate acea casă a noastră confortabilă și acele locuri pe unde am

De ce să pășim în această viață cu inimile îngreunate de răutate și

Portretul unui prieten

Pe lângă însușirile sale fizice, Iulian avea și anumite calități umane.

Am cunoscut-o și pe soția lui și pot să spun că se asemăna foarte mult

Deși rar îl puteai surprinde în astfel de stări sufletești, pentru că nota

Pășind în lumea celor mari

- Atunci după ce îi spui ce ți-am încredințat de întorci la mine și îți

Și să nu mai coborâm așa de jos ca în trecut ci să urcăm pe înălțimi

Bucuriile oamenilor simpli

Pentru că în acea perioadă a tinereții mele citeam foarte mult Biblia, și

„Cum dorește un cerb izvoarele de apă,

(Psalmul 42: 1,2)

Îl înțelegeam perfect pe David ce nu era mulțumit cu ceea ce viața lui

În acele momente, simțeam cum prezența lui Dumnezeu se cobora în

Se îmbrăca mereu foarte curat și destul de elegant, era foarte politicos,

Pentru că acolo se găsește suprema înțelepciune.

După care eu cu glas scăzut i-am spus:

Costel se ținu de cuvânt și a doua zi a înapoiat casetofonul, bănuiesc

Pășind pe un drum nou

„Inima îmi zice din partea Ta :

Pe atunci se lucra la fundația acelei biserici.