Premiile Uniunii Scriitorilor
pe 2019
C ţile nominalizate pentru anul 2019, a stabilit:
A * Premiul Special: Mircea Mihăieş, O noapte cu Molly Bloom,
F mai fi de spus, Editura Cartea Românească;
É * Premiul pentru Cartea de Debut: Cosmin Andrei Tudor,
A P O S T R O F
P este 2000 de îmbolnăviri pe zi. Cînd lucrăm această ediţie a
revistei Apostrof, numărul celor care au fost contaminaţi cu vi-
roza Covid 19 a atins, în lume, 35 536 634; numărul celor care au
murit, în lume, este de 1 044 949.
În România, numărul celor îmbolnăviţi a ajuns la 139 612, iar
cel al morţilor, 5 121. Zilnic, se îmbolnăvesc peste 2000 de oa-
meni. La emisiunile de ştiri, medicii spun acelaşi şi acelaşi lucru,
mască, mîini spălate, distanţare socială. Atenţie, poate apărea o
criză de medicamente la care boala răspunde, mai spun ei la ştiri-
le de seară. Căci, după ce preşedintele S.U.A. a fost tratat cu anume
medicamente, e normal să apară şi criza acestora, căci, fabricate în
Statele Unite, de‑aici înainte vor fi date prioritar populaţiei de‑aco-
lo. Lupta pentru existenţă îşi arată faţa.
La noi, nu pare că populaţia ar pricepe despre ce e vorba. Ce-
tăţenii români mizează tot pe moaşte, nu pe mască, iar Biserica
ortodoxă n‑ar fi ortodoxă dacă n‑ar profita de situaţie, strigînd în
gura mare că, dacă nu‑i voie în pelerinaje la Sfînta Paraschiva,
înseamnă că a fost limitată libertatea religioasă a românilor. Care,
pesemne, primează în faţa vieţii. De la începutul pandemiei şi
pînă acuma am auzit multe minuni, spuse ba de avocatul poporu-
lui, ba de purtătorul de cuvînt al bisericii ortodoxe, ba de mai ştiu
eu care oameni politici. În numele democraţiei, au fost enunţate
cele mai uriaşe tîmpenii, şi pentru fiecare s‑au găsit nu destui, ci
prea mulţi să le creadă: toate, contra conduitei preventive în con-
diţiile actualei pandemii. Dar poate nu‑s tîmpenii, ci crasă indife-
renţă faţă de viaţa altora. Cinism.
Se pare că sîntem, ca naţiune, într‑adevăr mioritici, nu ne te-
mem de moartea prin COVID‑19, dar ne temem că ne sufocăm
dacă ne punem masca şi pe nas, nu numai la grumaz, ca salbă. Şi
asta, cînd ştim aşa de bine că sistemul medical românesc, foarte
înapoiat în 1990, la schimbarea de regim, a fost de‑atunci şi pînă
acuma subfinanţat, adică subdotat şi cu un număr prea mic de
cadre medicale. (P.)
* cînd sîcîielile dogmatic‑prolecultiste ale
E xpoziţie Maria Vianu. În sălile Muzeului de Artă, expoziţia
Mariei Vianu, intitulată Între cer şi pămînt. Tablouri lucrate în
linii libere, în culoare. Mult roşu şi portocaliu, multe culori vii,
calde, ca ale lui Chagall din epoca lui mediteraneană. Un abur
misterios pluteşte peste formele vibrante. Titlurile, unele ca scoase
din basmele românilor, altele biblice, orientează privitorul spre
starea sufletească din care s‑au născut aceste viziuni plastice tulbu-
În atenţia colaboratorilor
Textele pentru revista noastră pot fi trimise
pe adresa de e-mail <revista.apostrof@gmail.com>.
În respectul limbii române pe care o slujim,
luăm în considerare pentru publicare numai
texte scrise cu diacritice. Pentru orice întrebări,
vă rugăm să folosiţi numai e-mail-ul de mai sus.
2 • APOSTROF
J uriulpentru decernarea
premiilor Uniunii Scriitorilor
din România pe anul 2019, al-
cătuit din Mihai Zamfir (preşe-
dinte), Gabriela Gheorghişor,
Ioan Holban, Angelo Mitchie-
vici, Ovidiu Pecican, Cornel
Ungureanu şi Răzvan Voncu (membri), luând în considerare căr-


* Premiul Naţional pentru Literatură i‑a fost acordat lui Dan
Cristea;

Editura Polirom;

* Premiul pentru Cartea de Poezie: Ioan Moldovan, Multe ar


* Premiul pentru Cartea de Critică, Eseu şi Istorie literară:
Daniel Cristea‑Enache, Linia de contur, Editura Spandugino;

Ochilor verzi, Editura Cartea Românească;

* Premiul pentru Cartea pentru copii şi tineret: Liviu Capşa,
Animale‑fantezii adunate‑n poezii, Editura Neuma;

* Premiul pentru Cartea de Traduceri: Marius Tabacu, pentru
traducerea din limba maghiară a volumelor I‑III din Trilogia tran‑
silvană de Miklós Bánffy, Editura Institutului Cultural Român.
Comisia pentru minorităţi, compusă din Markó Béla (preşedinte),
Dagmar Maria Anoca, Slavomir Gvozdenovici, Ivan Kovaci,
Karácsonyi Zsolt (membri), a acordat premiile Uniunii Scriitorilor
din România pentru anul 2019 pentru cărţi în limbile minorităţi-
lor naţionale:
* în limba maghiară: Hajdú Farkas‑Zoltán, Csonkamagyar
(Ciuntiţii), roman, Editura Bookart;

* Premiul de Debut pentru o Carte în limba maghiară: Borcsa
Imola, Magnebehat (Magnebeşase), nuvele, Editura Erdélyi Híra-
dó, Cluj‑Napoca;

* în limba ucraineană: Mihailo Voloşciuc, Duşi mojei oberih
(Pavăza sufletului meu), poezii, Editura R.C.R. Editorial.
Premiul pentru Cartea de Proză şi Premiul pentru Cartea de
Teatru nu s‑au acordat. Autorii care au obţinut Premiul Naţional
pentru Literatură nu mai sunt nominalizaţi la Premiile USR. Tot-
odată, juriul pentru decernarea premiilor Asociaţiei Revistelor,
Imprimeriilor şi Editurilor Literare (A.R.I.E.L.) pe anul 2019,
alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Dan Cristea, Nicolae
Prelipceanu (membri), a stabilit următoarele:

* Cartea anului: Vasile Igna, „Periscop”, Editura Cartea Ro-
mânească;

* Revista anului: Mişcarea literară, Bistriţa;

* Editura anului: Editura Junimea, Iaşi.
n
rătoare. Maria Vianu a moştenit, se pare,
talentul artistic al mamei ei, Elena Vianu,
care a fost multă vreme pictoriţă, pînă
şefilor de la Uniunea Artiştilor Plastici au
făcut‑o să renunţe la pictură şi să se dedi-
ce exclusiv literaturii şi filosofiei franceze.
(M.P.)
n
• Dansul
Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
Apostrof
În atenţia autorilor
Vă rugăm să trimiteţi orice fel de tipărituri numai
ca scrisoare (nu colete poştale) şi numai pe adresa:
Revista Apostrof
C.P. 1095, Of. P. 1 Cluj; Cluj-Napoca

Marele supravieţuitor
D espre viaţă şi supravieţuire. Viaţa
nu e egală cu sine. De-ar fi, n-ar mai
continua. Ca să-şi confirme esenţa vie, tre-
buie să nu ajungă la un punct final, să
rămînă deschisă, în curs. Cînd se închide, e
stopată de moarte, care o neagă. Să-ţi tră-
ieşti cu adevărat viaţa înseamnă să supra-
vieţuieşti, să-ţi fii propriul supravieţuitor,
oricît de ciudat ar suna fraza. Ştim că oa-
menii nu sînt nemuritori, însă, pînă să
ajungă la capăt, avansează într-o condiţie
care, vie fiind, deci deschisă, presupune
perpetuarea, „viaţa fără de moarte“. Tră-
ind, „supra-trăim“, adăugăm mereu cîte
ceva la ceea ce existenţa vie promite prin
chiar statutul său: autodepăşirea.
Viaţa e – aşadar – o formă de continui-
tate, o supra-vieţuire. Să rezişti la supra-fa-
ţă. Să te menţii de-asupra. Să pluteşti înain-
te. Vieţuitor nu poate însemna decît
supra-vieţuitor.
C uvîntul reprezentativ şi pseudo-ro-
manul-fluviu-nonficţional-şi-modu-
lar. Sînt rare cazurile în care cîte un artist
să-şi fi găsit un cuvînt, un singur cuvînt re-
prezentativ, pe care să-l ia în posesie şi să-l
reîncarce semantic, cu propriile sale sen-
suri.
I s-a întîmplat lui Radu Cosaşu, care-a
găsit pentru cartea sa publicată la 43 de ani
titlul cel miraculos: Supravieţuiri. Nuvele
(1973). A urmat, după alţi 4, Supravieţuiri
volumul II (1977). Şi, cu alte culegeri de
texte de diverse facturi intercalate între ele
– celelalte tomuri ale seriei, cu frontispicii
distincte, dar cu vocabula-cheie în subti-
tluri: Meseria de nuvelist (Supravieţuiri, III)
(1980), Ficţionarii (Supravieţuiri, IV)
(1983), Logica (Supravieţuiri, V) (1985) şi
Ion Bogdan Lefter
Cap limpede (Supravieţuiri, VI) (1989, toate
la Cartea Românească). Pentru ca mai tîr-
ziu, după o schimbare de regim, într-o
Românie reconstruită democratic, pe lîngă
alte şi alte cărţi noi, să reordoneze segmen-
tele ciclului în 5 volume aşezate sub generi-
cul, articulat, Supravieţuirile (la Editura
Fundaţiei PRO, 2002-2006, cu unele ti-
tluri schimbate), totul reluat în seria de
Opere (în tomurile IV-VI, 2011-2014, la
Polirom), între timp ivindu-se şi Supravie‑
ţuirile 6. În jungla unui bloc de gheaţă (tot la
Polirom, 2007, după volumele cu „blocuri
de gheaţă“ din 1971 şi 1974).
Nu mă interesează aici alcătuirea unei
bibliografii minuţioase a cuvîntului repre-
zentativ, ci continuitatea, „serialismul“ Su‑
pravieţuirilor. Poveştile depănate sînt auto-
biografice, autorul procedînd la o bogată
reconstituire a epocii/ epocilor traversate,
cu multe personaje, situaţii, întîmplări, de-
talii de „viaţă trăită“. Fireşte, face pe par-
curs şi autoanaliză, cu severe „autodenun-
ţuri“ (termen de asemenea promovat în
titlul unei cărţi din 2001). Totul – nu într-o
desfăşurare panoramică, „romanescă“, de
felul memoriilor cursive, ci în decupaje
„nuvelistice“, specia fiind anunţată – cum
am văzut – încă din 1973, pe coperta volu-
mului inaugural.
Cum să definim rezultatul?! În ce cate-
gorie să includem vastul ansamblu mozai-
cat al Supravieţuirilor? Să-l considerăm o
impunătoare construcţie „serială“, de pil-
dă? Sau, acceptînd mai multe compromi-
suri taxonomice, un pseudo-roman-fluviu-
nonficţional-şi-modular?
Sînt imperios necesare nuanţe supli-
mentare. Materia primă din Supravieţuiri,
reală, verificabilă biografic, e exploatată
Cosaşu – 90
„autenticist“, ceea ce nu înseamnă că o vom
vedea expusă în pagină ca atare, crudă:
scriitor rafinat, căruia toate deliciile inte-
lectuale îi sînt accesibile şi dragi, Radu
Cosaşu îşi „prelucrează“ experienţele prin-
tr-o multitudine de tehnici narative şi auto-
reflexive, inter- şi metatextuale. Pe deasu-
pra, e şi un mare ludic, oricînd gata să
răsucească vorbele şi enunţurile pentru a
mai obţine un efect comic sau parodic,
ironic sau autoironic, să mai introducă în
ţesătură o aluzie culturală graţioasă ori
parşivă. Uimitoare reţetă, căci, cu toate
aceste procedee de „literaturizare“, autorul
nostru reuşeşte să nu piardă nici un strop
din credibilitatea „adevărurilor“ pe care le
livrează, într-un savuros amestec de trăit şi
de livresc.
(De adăugat măcar într-o paranteză: un
enorm laborator labirintic de experimente
de frazare sofisticat-cuceritoare fiind publi-
cistica la care Radu Cosaşu se dedă de
multe decenii, pe toate temele – notaţii de
reporter atent la oameni şi la fapte, la gesti-
culaţii şi la psihologii, comentator de filme
şi de sport, de orice...)
B ucureşteanul oarecum „tîrgoviş-
tean“. Cu un astfel de profil biografis-
to-livresc, autor de „literatură fragmenta-
ră“ deopotrivă autenticistă şi tehnic-
complexă, îl putem considera pe bucureş-
teanul Radu Cosaşu oarecum... „tîrgoviş-
tean“, foarte apropiat de prozatorii aşa-nu-
mitei „Şcoli de la Tîrgovişte“, de Radu
Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Cos-
tache Olăreanu, în solidar precursorat
postmodern, de la finele anilor 1960 (ei) şi
de-a lungul anilor ’70 (şi ei, şi el), precum

Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 3
 Cosaşu – 90
 ter, nu mai sînt, nu voi mai fi...“ (îndrăz-
şi-n spectaculoasă desfăşurare ulterioară
(toţi), pînă azi (cazul celui mai longeviv:
Cosaşu însuşi).
E împrejurarea potrivită pentru inser-
ţia unui mici confesiuni memorialistice a
autorului acestui portret de scriitor-me-
morialist apropo de asemănările şi deose-
birile dintre Petrescu-Simionescu-Olărea-
nu şi Cosaşu. Cea mai importantă
diferenţă e aceea a opţiunilor politice şi
estetice de tinereţe. Ferm anticomunişti,
„tîrgoviştenii“ şi-au amînat afirmarea lite-
rară pînă către vîrsta de 40 de ani şi mai
bine, cînd regimul instalat după al doilea
război mondial s-a „liberalizat“ (atît cît s-a
„liberalizat“) şi n-a mai impus pe piaţa
culturală aproape exclusiv produse propa-
gandistice. Foarte tînărul gazetar comu-
nist Radu Costin, apoi Cosaşu, a făcut la
început articlerie şi pseudo-literatură „pe
linie“, delimitîndu-se treptat şi devenind
după mijlocul anilor ’60 un autor de „con-
tracultură“, asemeni celorlalţi şi tuturor
scriitorilor şi artiştilor „nealiniaţi“ care au
participat la resurecţia post-proletcultistă a
creativităţii autohtone. Mai mult decît atît,
şi-a dezvăluit singur „păcatele tinereţilor“,
le-a comentat amar şi s-a lepădat de ele în
mai multe secvenţe din Supravieţuiri.
Micul episod pe care-l relatez în conti-
nuare s-ar prea putea să spună ceva impor-
tant despre felul în care bucureşteanul s-a
raportat la confraţii „tîrgovişteni“.
Sfîrşit de ianuarie 2002. Radu Cosaşu
mă sună cu o rugăminte specială: să reiau
în revista mea, Observator cultural, cîteva
pagini ale sale deja publicate. Nu-l puteam
refuza, deşi solicitarea era neobişnuită (re-
gula tradiţională a presei culturale fiind
aceea a preluării doar de texte inedite). Ne
ştiam din anii ’80, de pe cînd, ca june lite-
rator aspirant, devenisem colaborator şi al
revistei Cinema, unde era redactor, drept
care, după ce-mi duceam articolele în biro-
urile responsabililor de diverse pagini şi
rubrici, intram şi la el pentru cîte o şuetă
încîntătoare (să nu se-nţeleagă că mă laud
singur: meritul era al lui!). Sau ne cunos-
cusem dinainte, din „lumea literară“ în
care aveam să ne mai intersectăm paşii?! Şi
glasurile, în lungi conversaţii telefonice,
cum alţi conlocutori ai săi, mai apropiaţi
decît i-am fost eu, au povestit că obişnuia
să poarte şi cum continuă s-o facă! Acum,
la început de an 2002, cînd sesizase că-n
revistă Radu Petrescu era adeseori pome-
nit, publicat (inedite postume; autorul se
stinsese demult, în 1982) şi comentat foar-
te elogios, ţinea să contribuie cu o amintire
care văzuse lumina tiparului în 1989, în
Cap limpede, fără să fi fost spus atunci des-
pre cine era vorba. Scena e teribilă. Locul:
anticariatul în care Cosaşu intra regulat
pentru a citi ziarul francez L’Humanité,
comunist, dar dintr-o lume capitalistă, şi
unde-l vedea întotdeauna pe un tînăr firav,
abstras din contingent, citind ore-n şir din
Stendhal. Ziua: ziua în care murise He-
mingway, deci 2 iulie 1961 sau poate 3,
cînd vestea se va fi răspîndit. Emoţia tragi-
cei dispariţii îl face pe Radu 1-ul (Cosaşu)
să se apropie de Radu al 2-lea (Petrescu) şi
să-l abordeze precipitat: „iertaţi-mă, nu vă
cunosc, nu mă cunoaşteţi, am fost repor-
4 • APOSTROF
neala de a susţine „adevărul integral“ al li-
teraturii la Congresul tinerilor scriitori din
1956 condusese la concedierea sa din re-
dacţia Scînteii tineretului), după care îi dă
trista veste (pe care al 2-lea o ştia deja!) şi-l
invită să bea împreună „pentru He-
mingway“! Petrescu refuză şi propunerea,
şi comunicarea, replicile sale scurte dove-
dind că ştia bine cine era şi ce publicase
preopinentul cu care nu dorea să se ames-
tece. Sacadat, frînat de ostilitatea stendha-
lianului, dialogul, prelungit puţintel, îi în-
făţişează pe amîndoi cultivaţi şi pasionaţi
de literatură, dar pe poziţii atunci incom-
patibile. Pentru ca la sfîrşit tînărul estetic
şi etic radical să-i spună celui cu păcate
„colaboraţioniste“: „salutul meu de arme,
domnule!“.
Unul avea să devină Radu Petrescu, ce-
lălalt – Radu Cosaşu, aşa cum îi ştim.
Acesta din urmă intuise poate că devota-
mentul pentru literatură al tînărului cititor
din anticariat putea să-i fie model. Peste ani
a şi descoperit cine era, cine devenise seve-
rul său judecător. Şi evoluase şi el, bucureş-
teanul, ca scriitor, ca mare scriitor, către o
manieră personală compatibilă cu a celor
care ajunseseră cunoscuţi drept marii „tîr-
govişteni“. Încît n-a uitat „salutul de arme“
cavaleresc al celui care, în acel moment de
îndepărtată incipienţă, cînd nu se putea şti
ce vor deveni amîndoi, îi validase avant la
lettre afilierea.
(Încă o paranteză pentru observaţia că
în jurnalul lui Radu Petrescu întîlnirea din
anticariat nu e consemnată: pe 2 iulie 1961
notează că n-a ieşit deloc din casă, iar pe 3
scrie la Matei Iliescu şi stă de vorbă cu prie-
tenul P.C. [Petru Creţia], probabil la tele-
fon, poate făcînd şi un drum la anticariatul
în care se-ntîlneşte cu un alt tînăr pe care
nu găseşte oportun să-l transforme în per-
sonaj al însemnărilor sale zilnice... – vezi
Radu Petrescu, Jurnal, Editura Paralela 45,
2014, p. 486.)
A
lte sensuri ale „supravieţuirii“. Pro-
prii noştri supravieţuitori sîntem şi
atunci cînd, avansînd în vîrstă, trecînd prin
anumite experienţe, ajungem în puncte în
care urcăm – sau, vai!, se poate să şi cobo-
rîm... – cîte o treaptă şi, privind înapoi, ne
dăm seama că am intrat deja în „următoa-
rea etapă a vieţii“. Înţelegem atunci altfel
ce-am fost şi ce-am făcut. Atunci cînd asu-
mările şi reevaluările sînt ale unui scriitor,
ele capătă şi corp, se „încorporează“ în tex-
te, ca-n cazul splendidelor Supravieţuiri ale
lui Radu Cosaşu.
Situaţie în care supravieţuirea se-ncarcă
şi cu acest din urmă strat semantic: existen-
ţa unui autor de amintiri îşi găseşte sensul
ca scriere a propriei vieţi, ca trans-scriere a
ei. Rememorînd ce-ai trăit şi aşternînd po-
vestea pe hîrtie sau mai nou pe ecrane, cu
programe informatice de „editare de texte“,
re-trăieşti, supra-vieţuieşti. Bine, frumos,
exact se intitulează atunci pseudo-romanul-
fluviu-nonficţional-şi-modular al lui Radu
Cosaşu Supravieţuiri, fiindcă el continuă să
trăiască prin reconstituire lucrurile despre
care ne spune că s-au petrecut cîndva.
Vasăzică: mărturisitorii în scris vieţu-
iesc şi apoi supra-vieţuiesc, mai trăiesc o
dată povestind. Înseamnă că în variantele
ei confesive, de „transpunere“ a existenţei
în text, literatura e o formă specială de su-
pravieţuire, o cheie a nemuririi. Radu Co-
saşu a descoperit-o şi ne-a oferit-o.
T înărul supravieţuitor nonagenar.
L-am vizitat în vara-toamna lui 2019
împreună cu fosta mea studentă şi maste-
randă Kerstin Botezatu, care era aproape
gata cu teza ei de doctorat despre el. Con-
ducător ştiinţific: Nicolae Manolescu, al
cărui „locţiitor“ am fost pe cînd se afla
încă la Paris, ambasador la UNESCO. Te-
ma eu i-o dădusem candidatei: „Ocupă-te
de Radu Cosaşu, un mare prozator despre
care nu s-a scris destul!“. Acum, cînd ope-
raţiunea se-apropia de finalizare, i-am mai
sugerat ceva: să-i ia lui Radu Cosaşu un
interviu pe care să-l aşeze într-o addenda
la teză. I-am explicat lui la telefon despre
ce e vorba. A acceptat cu plăcere şi ne-a
primit prieteneşte.
Mă refuzase de mai multe ori cînd l-am
invitat la Cafeneaua critică, la – adică – tot
un soi de interviu. Nu vrea să apară în pu-
blic, zice că se „blochează“. Aşa un „cause‑
ur“ şarmant! Cu o singură persoană în faţă,
hai!, cu două, socotindu-mă şi pe mine,
profesorul doctorandei, da! Şi-n timpul
înregistrării, şi înainte, şi după, a fost în
mare formă, relaxat-volubil, cum îl ştiu
dintotdeauna, în plus cu un aer şăgalnic de
„jogger“ (costumaţie foarte sportivă). Mer-
gea atunci pe 89 şi era acelaşi ca la 50 şi
ceva, cînd l-am cunoscut, sau ca la 60, la 70
şi la 80, cînd ne vom mai fi întîlnit, ne vom
mai fi conversat.
Monografa sa, Kerstin Botezatu, a oprit
la un moment dat înregistrarea: stătusem
mai mult decît convenisem dinainte. A ră-
mas să continue după ce-şi încheie teza şi
după ce i-o dă s-o citească. Lunile au trecut
şi doar pandemia 2020 a făcut ca „repriza a
doua“ a interviului să fie amînată. Mă voi
bucura să-l revăd cînd nu va mai fi nevoie
să păstrăm „distanţa socială“ impusă de
epidemiologi.
Acum bifează şi borna 90, în aceeaşi
formă de invidiat. Produce cu constanţa
dintotdeauna articole, cîteva pe săptămînă,
şi le trimite la publicat de-acasă (pe vremuri
dactilogramele trebuiau duse „fizic“ în re-
dacţii!). Şi proză, fireşte. Extraordinarul
Radu Cosaşu devine pe 29 octombrie 2020
nonagenar doar conform actelor de identi-
tate: şi-a păstrat de-a lungul deceniilor ti-
nereţea de spirit scriind despre ce-a trăit, ca
mare „supravieţuitor“ ce se află!
n

Critica despre Cosaşu
„D e la cele dintîi Supravieţuiri (1973)
la Viaţa ficţiunii după o revoluţie
(2016), aproape toate cărţile lui Radu Cosa-
şu se constituie într-o biografie neromanţa-
tă, care este totodată şi o biografie a epocii
dintre 1947 şi 1962. Radu Cosaşu scrie o
proză nonficţională şi reportericească, omo-
logată ezitant la început de o critică avînd
cultul genurilor literare. «Sunt de meserie
nuvelist», declară autorul, spre liniştirea co-
mentatorilor greu de scos dintr-ale lor. [...]
Peripeţiile junelui reporter îndrăgostit de
şantierele patriei sunt la fel de savuroase ca şi
acelea erotico-politice ale junelui revoluţio-
nar doritor să extirpe rămăşiţele mic-bur-
gheze.“ (Nicolae Manolescu)
* aceste cărţi (ca în toate paginile sale din
„Î n fond, Radu Cosaşu îşi are formula
proprie, amestec de ficţiune şi de bio-
grafie, de nuvelă şi de reportaj, oarecum în
felul prozelor lui Bogza de dinainte de răz-
boi, dar punînd accentul pe senzaţionalul
sufletesc şi moral mai degrabă decît pe ace-
la al faptelor. E peste tot la el un joc subtil
între dramatic şi comic, între cruzime şi
tandreţe, între ironie şi patetism. E, proba-
bil, singurul scriitor care a transformat ră-
fuiala cu propriul trecut realist-socialist nu
numai într-un document de o tulburătoare
autenticitate, dar într-o literatură de foarte
bună calitate.“ (Nicolae Manolescu)
* investighează ritmurile schimbătoare ale
„A semeni colegului său de generaţie,
prozatorul american Philip Roth,
devansîndu-l chiar, Cosaşu realizează în ci-
clul autobiografic Supravieţuiri un fel de
cură verbală terapeutică prin retrăirea eve-
nimentelor traumatice care i-au marcat co-
pilăria şi tinereţea. E o literatură insolită,
aflată la frontiera între «biografie şi biro-
craţie», întrucît mizează pe (re)scrierea
unei autobiografii, reluată în nenumărate
variante [...], cu adăugiri, precizări de date
şi de nume, comentarii, montaje intertex-
tuale etc., la care este anexată o bibliografie
ce ilustrează destinul contorsionat al scrii-
torului din Est, fie mostre din literatură de
sertar (Logica) sau din aceea de serviciu
(Cap limpede). [...] Supravieţuirile circum-
scriu tribulaţiile unui «neserios» – precum
unii din eroii lui Milan Kundera – în dece-
niul obsedantei seriozităţi, al unui puer su‑
pus, de origine mic-burgheză, care aspiră la
stadiul de adult, adică de «tovarăş de bază»,
conform preceptelor epocii. [...] junele scri-
itor descoperă, prea tîrziu, că, evadînd din
sfera paternă, adică dintr-un «ghetou al
vieţii de băieţel cuminte», cade în capcana
altei sfere paterne – binişor mai atroce –,
anume într-un gulag al vieţii de puer dema‑
gog, care va debuta cu volumul Servim Re‑
publica Populară Română (1952). Ieşind de
sub o autoritate (tatăl burghez), atît Cosa-
Cosaşu – 90
şu-personajul, cît şi Cosaşu-scriitorul ni-
meresc sub călcîiul altei autorităţi, aceea a
Tătucului. [...] Iar ieşirea din dilema scrii-
torului din Est – scriitor care trebuie să
aleagă între soluţia Maiakovski (aceea de a
se sinucide) şi soluţia Babel (aceea de a fi
asasinat) – se rezolvă, aici, în chip fericit,
prin soluţia Caragiale, sublimată într-o for-
mă elevată de misticism, prin recursul la
(auto)persiflare, umor şi calambur.“ (Ion
Vartic)
*
„Î
ntr-o formulă care îi este proprie şi ca-
re măcar în parte îi explică originalita-
tea şi farmecul, Radu Cosaşu îmbină şi în
deceniile care urmează) «neorealismul meu
nevindecabil» cu o «furie a livrescului».
Aceasta, desigur, pentru că autorul crede că
«a citi înseamnă a trăi», întrebarea drama- *
tică fiind: «Dar în ce să cred dacă nu în
cărţi?». Cu toate trimiterile, aluziile, citate-
le («riscînd a fi socotit citatoman») ori por-
tretele literare, figura tutelară este (şi
„P ersonajul prozelor «ficţionarului»
vede lumea ca un colaj suprarealist
în culori de melodramă, dar nu fără distan-
rămîne pentru totdeauna) I.L. Caragiale. ţare autoironică.“ (Dan C. Mihăilescu)
Descendenţa filială poate fi descoperită nu
doar în interesul pentru cotidian şi «fleac» *
ori în simţul umorului (mult mai codificat,
„P
însă, trecut, nu o dată, prin filtre livreşti), rincipala realizare a lui Radu Cosa-
ci şi – mai ales – în acuitatea nevrotică a şu rămîne rescrierea, în registru sar-
acelui caragialean «simţ enorm şi văz mon- castic, a capitolului din biografia sa referi-
struos». Cu această acuitate scriitorul îşi tor la perioada cînd era un tînăr şi zelos
propagator al ideilor comuniste. Dezicîn-
trupului, vulnerabilitatea, alteritatea, trase- du-se de o parte din propria sa viaţă, el ne
ul sinuos al iubirii, condiţia de citadin şi cea apare – chiar dacă se străduieşte mereu să
de necredincios şi, cu o participare specia- rîdă – ca un personaj dostoievskian, con-
lă, trecutul. [...] Radu Cosaşu a reuşit, într- damnat la interminabile şi chinuitoare pro-
adevăr, să se reinventeze, să aibă o nouă cese de conştiinţă. Ne vine în minte imagi-
biografie de scriitor, şi o dată cu ea o altă, nea de coşmar a unui om care încearcă să se
foarte bună situare valorică, tocmai pentru jupoaie singur de piele“ (Alex. Ştefănescu)
că nu o ascunde, ci o exhibă pe cea anteri-
oară. [...] Eliberat de supunerea la feerie, *
dogmă şi revoluţie, dezlegat de povara pro-
priului entuziasm, dezvăluind un eu auten-
„L
a blocajul intelighenţiei româneşti
tic, dilematic, nevrotic şi nuanţat (ce nu
între dreapta şi stînga (extreme,
renunţă, însă, nicidecum la umor), Radu
amîndouă), Radu Cosaşu răspunde cu de-
Cosaşu devine specialist în «doloradiogra‑
mocraţia – cu aceea a sa. Ăsta este meritul,
fii», unele din cele mai rezistente radiogra-
asta este trufia şi marca autorului: de-a fi
fii artistice ale literaturii române postbeli-
ajuns, mai devreme ca alţii, la «democraţia
ce. (Sanda Cordoş)
mea interioară», ce n-are de-a face cu nici o
prejudecată, oricît are fi ea de nouă ori de
*
autoritară. Cosaşu este un om liber, de care
în vecii vecilor nu se va (mai) putea lipi nici
„I naugurată în 1973, [...], seria Supra‑
vieţuirilor lui Radu Cosaşu are [...] un
sens recuperator, ca şi în cazul lui Marin
o formă de dogmatism. Un om cu nevrica-
lele sale, cu părerile lui de rău, cu scriitorii
lui favoriţi şi piesele muzicale preferate.
Preda (Viaţa ca o pradă), Liviu Ciocârlie Unul care, la nevoie, se apără printr-o iro-
(Clopotul scufundat) ori Valeriu Cristea nie, printr-un surîs.“ (Marta Petreu)
(După-amiaza de sîmbătă) [...]. Supravieţui‑
rile reprezintă placa turnantă a literaturii
n
lui Radu Cosaşu, şi încă mai mult, limita
unde cel-care-trăieşte-scriind se transformă
în cel-care-scrie-trăind (între aceste două
«figuri» ale cărţilor lui Radu Cosaşu trebu-
ie pus «versus».“ (Ioan Holban)
Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 5
 In memoriam

Marius Tabacu
(13 ianuarie 1952, Tăuţeu, judeţul Bihor - 9 octombrie 2020, Cluj)

S -a stins din viaţă colaboratorul nostru,

Marius Tabacu. Absolvent al Conserva-
torului „Gheorghe Dima“ din Cluj, Marius
Tabacu a fost muzician, om de televiziune,
profesor, directorul Filarmonicii „Transil-
vania“ din Cluj. Şi traducător. Ca traducă-
tor a şi fost, de altfel, colaboratorul nostru,
publicînd în Apostrof de mai multe ori frag-
mente din Bánffy Miklós, Trilogia transil‑
vană.
Literatura română îi datorează lui Ma-
rius Tabacu traducerea mai multor volume
de autori maghiari, mai ales prozatori şi
eseişti, unii chiar clujeni, printre care:
Lászlóffy Aladár, G.M. Tamás, Székely
János, Bodor Ádám, Bartis Attila, Józsa
Márta, Papp Sándor Zsigmond, Csiba
László, Szilágyi Júlia ş.a..
Marea sa realizare ca traducător este
aducerea în română – nu-i plăcea să se spu-
nă că a făcut o traducere, considera că pur
şi simplu l-a rescris pe autor în limba ro-
mână – a capodoperei clujeanului Bánffy
Miklós, Trilogia transilvană, apărută în
2019, la Institutul Cultural Român, pen-
tru care a primit Premiul Uniunii Scriito-
rilor din România pentru traducere pe
anul 2019. A lucrat la ea mulţi ani, trei,
spunea într-un interviu pe care mi l-a acor-
dat, cu întreruperi, uneori cu dificultăţi,
deoarece, vorba lui, registrele cărţii sînt
multe, şi „nu e totuna să străbaţi cu moţii
coclaurile ori să participi la o vînătoare în
haită sau să faci tot posibilul să o cucereşti
pe femeia iubită“.
Dacă partea scrisă a culturii îi datorează
traducerile, clujenii îi datorează programul
splendid pe care l-a avut în ultimii ani Fi-
larmonica oraşului, splendidele deschideri
de stagiune cu cîte un concert Wagner ori,
acum doi ani, cu minunatul concert de la
Biserica Reformată, cu Bach-Bergel, Arta
fugii.
Dumnezeu să îl odihnească.
(M.P.)
n

Cãrþi primite la redacþie

yy Eugen
Simion, Secolul yy Al.
al XIX-lea în Căprariu, yy Radu
doi mesianici O sută şi una Mârza, Călă-
chibzuiţi şi de poezii, tori români
un vizionar antologie, pre- pe fereastra
mistic. Nicolae faţă şi selecţia trenului. O în-
Bălcescu, Mihail reperelor critice yy Alex. cercare de is-
Kogălniceanu, de Constantin Ştefănescu, torie culturală
Ion Ghica, Cubleşan, Eu şi comunis- (1830-1930),
Bucureşti, Car- Bucureşti: mul, cuvânt înainte
tea Românească Editura Bucureşti: de Ovidiu
– Educaţio- Academiei Curtea Veche Ghitta, Iaşi:
nal, 2020. Române, 2020. 2020. Polirom, 2020.

6 • APOSTROF

„Reîntoarcerea“
lui Aurel Şorobetea
D intre echipierii
mei etape a revistei
Echinox, Aurel Şorobetea
pri-
(latinizat în acte: Aurelius;
n. 8 septembrie 1946, în
Braşov) e un nume noto-
riu în mediul literar clujean şi mai larg‑transil-
van, însă mai puţin ştiut în rest. Poet onora-
bil, cultivat, subtil, nu şi‑a găsit o formulă
personală între extremele pe care le‑a cultivat:
versificaţia clasicizantă, în respectul ritmuri-
lor şi‑al rimelor, pe teme reflexiv‑contempo-
rane ori voievodal‑istorice, şi jongleriile ludi-
ce, combinaţiile năstruşnice de cuvinte,
improvizaţiile comic‑absurde. Student în ul-
timul an cînd revista se lansează, în decem-
brie 1968 (va absolvi Filologia clujeană în
vara lui 1969), frecventator, pînă atunci, al
cenaclului care a anticipat Echinoxul, a fost o
figură pitorească a vieţii literare din oraşul de
pe Someş în anii ’70‑’80. Cărţi publicate: pla-
chetele de versuri Apărătorii (1975), Altmin‑
teri (1979) şi Anotimpuri (1986) şi o selecţie
de reportaje literare apărute în presa locală,
Privire de pe Cetăţuie (1978).
Emigrat în 1988 în Suedia, revine după
1990, cînd şi cînd, cu versuri şi alte texte tri-
mise redacţiilor de periodice culturale, fără
cine‑ştie‑ce ecouri. Publică şi‑n ţara de adop-
ţie o culegere de versuri, Öiå (în suedeză,
2003 – originale sau traduceri?). Prea tîrziu ca
să se integreze într‑o altă literatură.
În schimb, îşi „regizează“ în ultimii ani
o notabilă „reîntoarcere“ în poezia româ-
nească, în complicitate cu Sorina Iano-
vici‑Jecza, care‑l „adoptă“ în – ce‑i drept –
mica „bulă“ editorială a Fundaţiei Interart
TRIADE din Timişoara, centru privat de
arte vizuale cu un modul de publicare de
cărţi, de obicei albume şi cataloage de expo-
ziţii, cîteodată şi de literatură. I‑au apărut
aici, din 2016 încoace, un şir de volume de
poezie: Eminescu XXII/ XXII Şorobetea: So‑
nete (2016), Himere valahe (3 volume în ca-
setă, 2017), Românimea (2018), Străveche
(2019), din nou Himere valahe, în altă for-
mulă editorială (tot în 2019) şi Cartea lui
Şoroboroş (în acelaşi 2019, an de triptic perso-
nal). Toate în prezentări grafice speciale, so-
fisticat‑experimentale, editura confirmîn-
du‑şi de fiecare dată rangul.
Sinteza dintre – pe de‑o parte – gravitate,
conştiinţa vechimii, istorie, substrat şi – de
partea cealaltă – apetitul nici o clipă domolit
pentru gratuitatea ludică, pentru giumbuş-
lucurile lexicale, pentru trăsnăile cele mai
surprinzătoare, mereu – totuşi! – cu miez,
s‑a produs. Neobişnuită, combinaţia va fi
fost favorizată de condiţia exilatului, de în-
depărtarea care stimulează reflecţiile identi-
tare, dar – paradoxal, la polul opus – poate
crea şi o senzaţie de totală eliberare: nu te
mai autocenzurezi, îţi permiţi orice! De pil-
dă să intervii în textele eminesciene; sau să
tratezi ireverenţios „sfintele“ subiecte patrio-
Ion Bogdan Lefter
tice; să imaginezi corcituri himerice ames-
tecînd denumirile speciilor; să te joci mereu
cu vocabulele, cu silabele, cu sunetele, chiar
şi cu literele şi cu diacriticele româneşti,
într‑un soi de nou „lettrism“ sui generis; şi‑n
alte feluri, oricum îţi trece prin minte şi prin
cuvinte.
Bunăoară reciteşti sonetele lui Eminescu
şi‑ncepi să le modifici, să le complici sau să le
clarifici, să le duci spre propriile frazări în ca-
drele strofice, de ritm şi de rimă date, cu
sfinţenie respectate, încît rezultă 22/ XXII de
poeme‑perechi ale celor vechi, aşezate în
oglindă, ale clasicului pe paginile de stînga şi
pe dreapta ale contemporanului cel glumeţ,
de fapt profund respectuos, demonstraţie a
faptului că admiraţia se cuvine să nu încreme-
nească în pioşenie, mult preferabilă fiind
asumarea personală, readucerea textelor de
altădată la viaţă, la permanenta regîndire şi
reformulare în spiritul ipoteşteanului, dar şi
al clujeano‑suedezului. Şorobetea patentează
astfel o versiune unică de rescriere intertextu-
ală, de analizat de către teoreticienii literari.
Sau ticluieşti o trilogie a Românimii, fi-
reşte că Străveche, scăldată‑n Frumuseţe (aşa
ar urma să se intituleze ultimul volet), cu
bogate referinţe naţionale şi istorice, dar şi
cu nenumărate poante, alăturări sau răstur-
nări de cuvinte de tot hazul. Temele alter-
nează sau se împletesc, unele texte sînt relua-
te şi rearanjate, cîte o siluetă medievală e
evocată în versuri săltăreţe, nu solemne, ca
altădată, în succesiuni poate cam fracturate
în registre care nu se întrepătrund întot-
deauna „sintetic“.
Cele mai recente şi mai ludice propuneri
ale lui Aurel Şorobetea merită privite – serios!
– drept cele mai reprezentative pentru acest
neserios poet parşiv‑încîntător. Mai ales noile
Himere valahe (Ilustraţii animate: Ioana Ni-
coară, Muzica: Tibor Cári), care se‑adaugă
altor încercări dezvăluite treptat, şi‑n experi-
mentul omonim din 2017, şi‑n ciclul Români‑
mii. De altfel, poemul din deschiderea cărţii
de acum, Întruparea himerelor (p. 8‑9), e o
reluare‑variantă, cu mici extinderi şi retuşuri,
a „instrucţiunilor“ din cele 3 volume‑casetă
din urmă cu cîţiva ani, a poemului intitulat
tot Himere valahe din Românimea (p. 39) şi‑a
Altor himere valahe din Străveche (p. 39‑40).
Reţeta e a „broscoporcului“ şi‑a celorlalte
„struţocămile“ cantemireşti, doar că Şorobe-
tea comite alăturări datorate similitudinilor
fonetice ale denumirilor sau posibilelor fuzi-
uni generate tot aşa, de simetrii sau asimetrii
eufonice. În Românimea apăreau următoarele
lighioane imaginare: Cocorb, Vulporc, Sticlean,
Ţînţap, Ţînţarcă, Berculbec, Guguştiucă, Guvi‑
dră, Libeluliu, Bărzăpăun, Omidie, Măogar,
Cocosturz, Coconăpstîrcă, Mormolostriţă, Vulp‑
ture, Gaieţă, Piţigoaie, Piţigoaieţă, Piţigotcă,
Mistruţ, Rinocerber. În Străveche: Crapţă,
Cucuvaicăie, Hulup, Hulupăză, Grifocă, Litar‑
pan, Tarlipan, Lipanda, Iedpure, Guvidperă,
Jurnal de cărţi
Vidrămă, Mara(m)burs, Gnurs, Gnutrie, Ma‑
rabuhă (p. 41‑53). În recentele Himere valahe
suplimentare: Pelicangur, Mufluture, Hipopo‑
taur, Ţînţarmăsar, Berculbec, Rinocerber (alt
text decît în Românimea!), Vulpture, Maimus‑
că, Mistruţ, Vulporc, Codobarză, Libeluliu, Ba‑
lebădă, Bărzăpăun, Piţigoaie, Mormolostriţă,
Sticlean, Măogar, Cimpanzeul Pan, Cimpanze‑
bră. Textele sînt graţios‑ingenui la suprafaţă,
rafinat‑savante pe dedesubt. Un exemplu, al
Vulpturelui: „Din vulpe şi vulture/ fă un vulp‑
ture/ dacă ştii cum,/ dacă nu,/ o să‑ţi spun:/
adu/ un sculptor,/ un Paciurea,/ şi zi‑i, sculp-
tore,/ fă‑mi un vulpture,/ însă nu oricum,/ fă
unul aiurea,/ asta să‑i spui,/ să‑l sculpteze şui“
(p. 12). Jocul copilăros nu exclude aluzia la
Himerele lui Dimitrie Paciurea, modelajul
„şui“ fiind al ambilor şi mai ales al acestor
delicioase mixaje de bestiariu fantezist. De
citat şi de interpretat toate. Şi de privit dese-
nele din carte, ale tinerei graficiene Ioana
Nicoară, animate pe ecranul telefoanelor
mobile cu care le putem „citi“ asistaţi de un
program descărcabil prin intermediul unui
cod QR tipărit pe pagina de gardă, în acelaşi
timp activîndu‑se şi muzica însoţitoare, a cu-
noscutului compozitor de sonorităţi scenice
Tibor Cári. Himere... sinestezice!
Tot pe lat, dar în format minion, de chi-
tanţier elegant (ambele cu coperţi cartonate,
cu sortimente de hîrtie fină, cu alternanţe de
litere şi de soluţii de tipărire), Cartea lui Şoro‑
boroş (cu, drept subtitlu: „conţinînd şi mult
material cules de Mihai Boroş“) cuprinde pe
fiecare pagină cîte un enunţ construit în jurul
unor cuvinte care‑şi schimbă sensul cînd au şi
cînd n‑au diacritice, gen: „...un şirag de agate,
agaţe‑şi‑l de gît...“ (primul), cu „fonturi“ dife-
rite, încît contrastul motivat „lettrist“ dintre
„agate“ şi „agaţe“ să iasă în evidenţă. Peste o
sută de astfel de jocuri sînt grupate în cele
şapte cicluri intitulate voit‑tautologic, spre
întărirea ideii: Cu diacritice, totuşi (ca un po-
em din Românimea, p. 55), Cu diacritice, ia‑
răşi, ...fireşte, ...mereu, ...întruna şi ...veşnic.
Genericul Cărţii lui Şoroboroş fiind sub-
til‑multistratificat: într‑o carte în care cuvin-
tele se „înghit“ unele pe altele şi la care hazar-
dul a vrut să fie culegător un Boroş (cum
atestă subtitlul), Şorobetea se imaginează în-
ghiţindu‑şi palindromic coada ca un Urobo-
ros, conform şi poemului din Străveche:
„Aurel... Aurelius... Şoro... Şorobe-
tea‑(ntors)‑aeteboroŞ.../ auziţi, cum cu şuier
asupră‑şi răsucit se‑nghite pe sine – şşşauziţi,/
cum îşi huruie‑n numele meu numele său...
Uroboros.“ (Şarpele Uroboros, p. 12)...
Gen proxim: marele Foarţă. Să ni‑l rea-
mintim şi pe azi‑uitatul Adrian Rogoz,
cu‑ale sale ecuaţii poetice din Inimă rezisten‑
tă (1981). Şorobetea/ Şoroboroş din Trelle-
borg/ Trelleboroş (Suedia) li se alătură cu
aplomb.
n
Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 7

Sensul complezenţei
Ştefan Bolea
S imona Sora a debutat
editorial cu eseul Re‑
găsirea intimităţii (Cartea
Românească, 2008), care
a primit numeroase pre-
mii de debut. Primul său
roman, Hotel Universal
(Polirom 2012, 2013), a
fost tradus în franceză şi
croată. Ea este, de aseme-
nea, autoarea a numeroase traduceri din li-
teratura spaniolă şi hispano‑americană. Ce-
le două microromane (ori nuvele deghizate)
noi ale Simonei Sora, Înălţarea la Ortopedie
şi Musafir pe viaţă (Polirom, 2020), au o
orientare în pagină şi numărătoare separa-
tă, astfel încât pot fi citite în orice ordine.
În primul rând, textele prezintă o meditaţie
asupra sensurilor complezenţei. Substanti-
vul complezenţă vine din franceză (complai‑
sance), având originea în latinul complacere,
iar, în sensul fundamental, se referă la acţi-
unea de „acomodare la sentimentul sau
gustul cuiva pentru a‑i face pe plac“ (Dicţi-
onarul Academiei Franceze). În al doilea
microroman găsim o definiţie‑cheie a ter-
menului. „Complezenţa e o formă de cu-
noaştere, a zis domnul Stoltz. Când faci ce
aşteaptă celălalt de la tine – fie că te supui
regulilor lui, pe care trebuie să le cunoşti,
fie dorinţelor neexprimate, pe care se pre-
supune că le poţi ghici –, te aştepţi ca şi
celălalt să facă exact ce crezi tu că ar trebui
să facă. E un schimb, însă fără schimbul
ăsta nici nu ajungi să‑l cunoşti pe celălalt“
(Musafir pe viaţă, p. 86).
Complezenţa este înţeleasă ca un soi de
cooperare cu înaltă valoare de liant trans-
subiectiv, apropiată de compasiunea lui
Rousseau, fără de care, susţine acesta, nu
am fi putut supravieţui ca specie. Proble-
ma rezidă în faptul că s‑ar putea ca celălalt
sa răspundă complezenţei tale cu şi mai
multă dominare şi atunci complezenţa ta
devine supunere. „Pentru ea [Maia], com-
plezenţa era iadul: să mimezi bunăvoinţa,
deschiderea, aprobarea, când simţi cu totul
altceva; să taci şi să faci, când tăcutul şi fă-
cutul îţi smulg organele interne unul câte
unul; să înduri şi să te pui în aşteptare,
printr‑un «buton de complezenţă» pe care
să ţi‑l dezvolţi singur, ca pe‑un muşchi
autonom şi exersat, doar ca să eviţi conflic-
tul. Dar nu tocmai conflictul te‑ar putea
elibera?“ (Musafir, p. 87). Conformarea la
complezenţă ar putea fi o amorţire, un
mecanism evitant, în care fugim de asu-
marea propriei noastre personalităţi.
Această complacere este destul de aproape
de ceea ce Jung numea persona şi Heidegger
impersonalul „se“: un soi de inautenticitate
normativă, în care imităm inconştient re-
gulile impuse de ceilalţi.
8 • APOSTROF
În povestea kafkiană a lui Peter Stoltz,
fratele vârstnicului de care are grijă Maia în
al doilea microroman, Simona Sora ne ofe-
ră, în schimb, un model de anti‑complezen‑
ţă: „Spre sfârşitul carierei [Peter Stoltz] [...]
începuse să cânte orice bucată muzicală în
sens invers. La început disonanţele lui fuse-
seră apreciate, doar că toată lumea se aştep-
ta ca după răbdarea de a‑i asculta interpre‑
tarea să urmeze răsplata: muzica adevărată.
În loc de asta [...], el reuşea să reia sunetele
în sens invers cam până la jumătatea piesei,
când dizarmonia inversării aproape îl ob-
nubila. Reflex, din acel moment regăsea
armonia iniţială, care te târa cu ea până la
sfârşit. De la un moment dat încolo, nu mai
făcea decât să se opună armoniei, scârţâind
şi urmărind jumătatea partiturii; pentru el
nu mai conta nimic altceva decât să cuce-
rească, portativ cu portativ, măsură cu
măsură, notă cu notă, reversul melodiei.
[...] Ca să reuşească, în cele din urmă, să
cânte invers, Peter Stoltz începuse să inver-
seze cele mai multe mişcări şi gesturi ale
vieţii comune: se spăla pe dinţi de la stânga
la dreapta, urca scările cu spate, găsise în
cele din urmă chiar şi o modalitate să co-
munice cu psihologul său pronunţând
anumite cuvinte invers“ (Musafir, pp.
92‑3). Care ar fi contrariul complezenţei?
Nesupunerea, rezistenţa, rebeliunea, „sa-
botajul“ (în accepţiunea lui John Kennedy
Toole), la limită, chiar psihoza. Anti‑com-
plezentul spune direct „aş prefera să nu“
precum Bartleby din povestirea lui Mel-
ville. În definirea complezenţei intră multă
ambiguitate. Cum am amintit, complezen-
ţa ne‑ar putea da un avantaj evolutiv, pe
când anti‑complezenţa sau spiritul contra-
dicţiei (mă gândesc la personajul Richard
Feverel al lui Meredith, de pildă) ar putea
avea o componentă de orbire sau chiar de
stupiditate: până la urmă trebuie să ne su-
punem comandamentelor proprii, dacă re-
fuzăm poruncile celorlalţi (altfel intrăm în
auto‑anarhie).
În al doilea rând, mai ales Înălţarea la
Ortopedie are puternice accente feministe şi
nataliste. Pornind de la decretul 770 din
1966 din timpul regimului Ceauşescu care
interzicea avortul, Simona Sora conjugă
contingenţa „decreţelelor“ cu un soi de in-
stinct al morţii freudian (o lipsă de poftă de
viaţă aproape anhedonică). „Dacă vezi vre-
una coborând cu bicicleta în pantă şi ateri-
zând, fără vreo frână, în mijlocul unui lac,
dacă auzi că una a sărit de la etajul doi, prin
geam, sau în piscina mare după ce‑a învăţat
doar trei mişcări de înot, să nu te îndoieşti
că e vreo decreţică. Aşa le numeau, decreţe-
le, cuvântul era o rană deschisă, iar Maia
ştia mai bine decât şi‑ar fi dorit, calculase
de când putuse să numere pe degete zilele
exacte de la data decretului şi până la ziua ei
de naştere. Erau exact 266 de zile, astfel
încât că în fiecare an îşi sărbătorea două
zile, una a decretului şi una a scăpării de
consecinţele lui. 1 octombrie 1966 era o zi
mai importantă ca propria ei zi de naştere,
dată care îi marcase hotărâtor viaţa.// De-
creţelele, supravieţuitoarele, erau private de
instinct de supravieţuire pentru că, de fapt,
nu supravieţuiseră; n‑aveau chef să trăiască
pentru că nu vedeau nicio scofală în asta: la
ce bun s‑o tot lungeşti, când jocurile sunt
din start, jucate? Lor nu li se dăduse voie să
intre în joc, n‑aveau îndreptăţire să conti-
nue, nu cunoşteau hăţişul de compromisuri
şi complezenţe şi nici regulile jocului, mai
mult, nu‑l puteau învăţa de la niciun maes-
tru, oricât de bun şi adaptat vieţii“ (Înălţa‑
rea la Ortopedie, p. 128)
Trauma descoperirii Maiei a unui fetus
avortat în baia spitalului, combinată cu
identificarea cu cei născuţi pentru moarte
(în sensul cel mai concret) este evenimentul
nuclear al microromanului Înălţarea la
Ortopedie. Pandantul finitudinii este sexua-
litatea: secţia de Ortopedie este „o insulă
suspendată între sex şi moarte“ (Înălţarea,
p. 43). Mai mult, Maia are prima experien-
ţă sexuală înaintea descoperirii sinistre din
baie. Amintind de Otto Rank, Simona
Sora notează: „Ce copil? Era o aglomerare
de celule, mai mult apă şi vid decât altceva.
Şi‑atunci de ce vidul ăla avea o expresie de
spaimă, oroare şi stupefacţie întipărită pe
faţă, de ce avea faţă şi mâini şi picioare şi
tocmai trăise, în câteva ore, cam tot ce alţii
trăiesc într‑o viaţă întreagă?“ (Înălţarea, p.
72). Or, într‑un fragment care aminteşte de
o poezie a lui Georg Heym, în care cada-
vrele sunt deversate împreună cu gunoaiele
în oceanul amniotic infinit, avortonii devin
ultima materia, eşecul Eros‑ului alchimic:
„Ce mai contează ai cui sunt copiii ăştia
prea mari să fie aruncaţi direct în toalete
sau la ghenă? Oricum, ei [...] au doar fraţi şi
surori [...] cu care se întâlnesc, la capăt,
poate în cazanele Dunării...“ (Înălţarea, p.
132).
Ar putea părea o formă de cinism, dar
această jelanie după născuţii întru moarte
nu este neapărat validă conform principii-
lor proto‑schopenhaueriene ale maestrului
lui Dionysos, Silenus. „Binele suprem este
de neatins pentru noi: să nu fim născuţi, să
nu fim, să fim nimic“. Ori, dacă preferăm o
versiune contemporană a acestor sentinţe,
putem aminti asimetria dintre plăcere şi
durere a filosofului sud‑african David Be-
natar. Prezenţa durerii este rea, prezenţa
plăcerii este bună în cazul existenţilor. Dar,
absenţa durerii este bună şi absenţa plăcerii
nu este rea, în cazul inexistenţilor. Aşadar,
cei care nu există nu simt durerea şi nici nu
deplâng absenţa plăcerii par a fi în avantaj
faţă de cei care sunt născuţi să sufere sau să
moară. De asemenea, cele două microro-
mane insistă asupra faptului că identitatea
de gen precedă identitatea personală.
„Omenirea este masculină şi bărbatul defi-
neşte femeia nu prin ea însăşi, ci prin relaţie
cu el“ scria Simone de Beauvoir în 1949.
Din perspectiva mea, identitatea personală
nu va putea fi niciodată suplinită de suma
determinaţiilor sexuale sau de gen: dar, aşa
cum vorbim de moartea subiectului, a eu-
lui, a autorului sau a transcendenţei, proba-
bil că ne situăm într‑o zonă de tranziţie, în
care încă trebuie să luptăm cu umbrele lor:
iar umbra masculinităţii este, în continua-
re, densă.
n

Cartea „magilor“
lui Hitler
M otto‑ul sub care şi‑a aşezat Eugen
Uricaru cel mei recent roman al său,
Grădina Paradisului (Polirom, 2020), este
luat din Hitler: „Voi face din Europa de
Răsărit o Grădină a Paradisului“. Pe par-
cursul desfăşurării acţiunii, unul dintre
personaje (unul dintre cei trei „magi de la
Răsărit“, de fapt) traduce cuvintele Führer-
ului: Paradisul este, avertizează el, „o gră-
dină din care nu luai nimic şi în care nu
intervenea nimeni să taie o creangă, să
smulgă o buruiană. Nimeni în afară de
Stăpînul ei. Unii cred că acest stăpîn ar fi
chiar bunul Dumnezeu, alţii sînt convinşi
de contrariu“ (p. 87). Cu acest roman auto-
rul, care încă de la debut scrie despre situa-
ţii sociale şi morale din istoria recentă, in-
tră într‑una dintre cele trei probleme mari
pe care le‑a avut România de‑a lungul mo-
dernităţii şi contemporaneităţii: chestiunea
evreiască (celelalte două fiind, după părerea
mea, problema ţărănească şi aceea a fondu-
rilor de dezvoltare).
Pornită din mai multe direcţii, acţiunea
se adună, ca pîrîiaşele dintr‑un bazin hi-
drografic, în Piatra Neamţ şi împrejurimile
acestui oraş. Oraş emblematic, prin trecu-
tul şi prezentul lui – acţiunea se petrece în
anii 1940‑1941 – pentru sensul nou, „para-
disiac“, în care ar trebui s‑o cotească istoria,
deoarece cu o populaţia amestecată, româ-
nească şi evreiască, cu străzi pe care casele
românilor alternează cu acelea ale evreilor,
nefiind separate de nici un fel de ghetoiza-
re; pe deasupra, cu o veche sinagogă a lui
Baal Şem Tov din Piatra, indiciu că popula-
ţia evreiască are aici o veche tradiţie; şi tot
de‑aici, din oraşul care la parlamentare l‑a
ales pe „Căpitanul Furtună“ (una dintre
poreclele lui Zelea Codreanu), a fost decla-
rată de Antonescu, din trenul oficial, intra-
rea României în al doilea război mondial.
Iar pe deasupra, lîngă oraş, într‑o zonă de
agrement, se află la odihnă şi refacere a
moralului Einsatzgruppen, trupele parami-
litare germane care duc, sub acoperirea
războiului militar, cel de‑al doilea război,
pe care Hitler nu vrea în nici un caz să îl
piardă: războiul de purificare rasială a Eu-
ropei, îndreptat în primul şi primul rînd
contra evreilor, apoi şi‑a altor cîtorva cate-
gorii etnice ori sociale.
Aşa cum şi‑a obişnuit deja cititorii, ro-
mancierul toarnă substanţa istorică (tratată
de altfel cu o anumită libertate speculativă,
dar cu mare precizie din punctul de vedere
al semnificaţiilor istorico‑morale) în tipa-
rul unui arhetip. Al unui mit biblic: acela al
naşterii lui Isus mîntuitorul şi al crailor de
la Răsărit, care apar să îl salute, aducîndu‑i,
cum spun Evagheliile, „aur, tămîie şi smir-
nă“. Femeia purtătoare a pruncului fără
Marta Petreu
tată este Marioara, de origine din Basara-
bia, refugiată în Moldova din calea armate-
lor ruseşti în urma cedării/ pierderii acestei
provincii. Ea s‑a adăpostit, cîndva, în vara
anului 1940, la un ebenist mărunt, Mendel
Haim, unde aşteaptă naşterea copilului ei
fără tată, al noului Isus, cum ar veni. Iar
Craii de la Răsărit sînt de fapt doi localnici,
Niculae Crăciun – „nemuritorul“ lui Urica-
ru, întrucît trece dintr‑un roman al său
într‑altul, semn că supravegherea, turnăto-
ria, malignitate sînt eterne – şi Nicu Pălăn-
ceanu, amîndoi chemaţi de „magul“ cel
mare, apusean de fapt, cernăuţeanul Klotz,
să pună la cale de‑un pogrom, ba chiar de
două, unul la Piatra Neamţ, al doilea, cel
de la Iaşi, din iunie 1941. Pentru că în acţi-
unile de purificare, ideologii nazişti au
calculat că nu e bine ca germanii să fie sin-
guri, trebuie să îşi asocieze şi alte naţii.
Partea a doua a romanului (tripartit),
mai puţin epică, expune etapele de experi-
mentare (genocidul armenilor, de exemplu)
şi de coagulare ale ideologiei morţii. Aici
romancierul reface, mereu cu mijoacele
prozatorului, punctul de vedere al crimina-
lului, „filosofia“ crimei de masă practicată
de nazism; adică, acea filosofie a istoriei în
numele căreia „Stăpînul“ Paradisului, care
nu este „bunul Dumnezeu“, ci, aşa cum am
fost discret avertizaţi, din contră, îşi trimi-
te mesagerii să taie şi să plivească din Gră-
dină, pentru a o face cu adevărat „paradizi-
acă“, ceea ce este de prisos: „inutilii“, în
primul rînd evreii.
Despre asta este vorba deci în cel mai
recent roman al lui Eugen Uricaru, inclusiv
despre Hitler, privit pieziş, prin efectele
existenţei lui asupra vieţii unor oameni
obişnuiţi din Moldova anilor 1940‑1941.
Lecturi
Referirile la alte evenimente şi personaje
istorice reale (dr. Otto Ohlendorf, con-
structorul acelei Einsatzgruppe D, cu care a
făcut masacrele de masă din Moldova
pînă‑n Crimeea; Antonescu, „Căpitanul
Furtună“, cum am mai spus, urmaşul aces-
tuia, Sima etc., etc.) sînt numeroase. În
matricea scenariului făgăduitor al natalită-
ţii, Uricaru toarnă substanţa istorică a cri-
mei de masă, întorcînd mitul pe dos, ana-
morfozîndu‑l conform sumbrei realităţi
din cel de‑al Doilea Război Mondial.
Despre oroarea şi tragedia celui de al
Doilea Război Mondial s‑a scris, în regis-
tru romanesc, în lume şi la noi, mult. Des-
pre Mişcarea legionară, de asemenea, de la
mitizantele romane interbelice ale lui Dra-
goş Protopopescu, să zicem, pînă la proza
actuală. Ce este aparte în romanul lui Uri-
caru, încît îl transformă într‑o apariţie sin-
gulară? Romanul nu încearcă nici să nege,
nici să ascundă, nici să minimalizeze oroa-
rea; totodată, departe de autor un ton mo-
ralizator ori pedagogic, care i‑ar fi stricat
proza. Uricaru expune. Narat din mai
multe puncte de vedere: nu din acela al ro-
mânilor, ci din acela al evreului Mendel
Heim; nu din punctul de vedere al victi-
mei, ci din acela al ideologilor „purificării“
Paradisului de „buruieni“, adică din punc-
tul de vedere al Magilor celor răi, care pla-
nifică şi aduc moartea – prima victimă este
chiar pruncul Mariei, micul „Ieşua” cel
născut în grajdul de lîngă sinagoga lui Baal
Şem Tov din Piatra –, romanul este atipic
pentru literatura şi mentalitatea româneas-
că. Prin felul cum autorul mînuieşte din
punct de vedere literar această materie nea-
gră, naraţiunea cîştigă o forţă aparte de a
tulbura conştiinţa cititorului. Aş spune că
Grădina Paradisului este o dovadă a matu-
rizării acestei „teme“ şi în literatura noastră.
Felul cum pune prozatorul chestiunea rău‑
lui mi‑a amintit de Castelul din pădure al lui
Norman Mailer, strict în sensul originalită-
ţii soluţiei romaneşti găsite, iar nu în sensul
că ar fi vorba despre vreo influenţă. Roma-
nul, în care mitul şi faptul istoric sînt con-
topite indiscernabil, vorbeşte, cu instru-
mentele prozei, despre una dintre cele două
mari crime, respectiv despre una dintre cele
două mari vinovăţii europene şi româneşti
din secolul al XX‑lea. Şi o face, literar vor-
bind, la un nivel foarte înalt.
n
Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 9
 Când profesorul
Camil Mureşanu
a întârziat
Sorin Mitu
un om de o modestie exemplară. Rarisimi în fond, tot o formă de trufie – nu îmi este,
sunt oamenii care să aibă atâtea calităţi, fi- cum se observă, străină.

C opleşitoare este, pentru mine, dato-

ria de a scrie câteva rânduri despre cel
care a fost Camil Mureşanu! Nu pot să nu
mă gândesc, aproape timorat, la ce ar spu-
ne profesorul citind rândurile mele. El, mâ-
nuitorul inspirat al limbii române, în vorbă
ca şi în scris, el, personajul de un echilibru
desăvârşit, el, omul sensibil, modest şi mă-
surat, admirator, precum un Thomas
Carlyle, al oamenilor mari de altădată...
Nu sunt în stare nici măcar să găsesc cu-
vântul potrivit pentru a‑l evoca în pagina
scrisă. Să‑i spun, ca pe vremuri, „Camil“ sau
„decanul“, cu familiaritatea pe jumătate în-
găduită studenţilor, în absenţa profesorului?
Să‑i spun „el“, cu neutralitatea permisă isto-
ricului ori memorialistului în raport cu
obiectul evocării sale? Să‑i spun totuşi
„Domnia‑Sa“ (ştiind, vai, că regulile expri-
mării nu admit folosirea pronumelor de po-
liteţe atunci când îi amintim pe cei care au
plecat dintre noi), pentru că respectul şi ce-
lelalte sentimente pe care i le port nu prea
mă lasă să fac altfel... Parcă‑l aud: „Dumnea-
ta, ar trebui să...“ Câtă nevoie aş avea să îmi
vorbească din nou, ajutându‑mă să ies din
impas, cu politeţea sa uşor distantă, şi totuşi
suficient de caldă, cu calmul său suveran, cu
logica şi frazarea lui impecabilă!
„Cei care scriu bine, gândesc bine“, mi‑a
spus odată. Era un compliment care m‑a
măgulit mai mult decât orice pe lumea asta,
deoarece pluralul formulării sugera şi o
complicitate discretă între noi. Dar era tot-
odată şi o trimitere pro domo, pentru că
profesorul s‑a străduit mereu – şi a izbutit
de fiecare dată – să gândească, să vorbească
şi să scrie foarte bine. În acelaşi timp, for-
mularea sa nu conţinea nici măcar un strop
de vanitate, deoarece Camil Mureşanu era
ind totodată atât de lipsiţi de emfază. Iar
această modestie, la rândul ei, nu era nicio-
dată afişată, orice ostentaţie fiindu‑i străină.
Pentru că ilustra în mod ireproşabil măsura,
ceea ce îl făcea să fie mereu egal cu sine,
Camil Mureşanu era reversul absolut al ex-
hibiţionistului. Dar, deşi ştiu că preţuia pa-
ginile moraliştilor, mă gândesc că aprecierea
de mai sus nu i‑ar fi fost tocmai pe plac.
Poate ar fi găsit alta, mai ponderată.
De multe ori, îi evocăm pe alţii şi vor-
bim de fapt despre noi. În cel mai rău caz,
ne construim un piedestal personal, împăr-
tăşindu‑ne în mod vinovat, furând din glo-
ria şi din aura lor. Nu mi‑ar plăcea să cad în
acest păcat, dar nu pot să vorbesc despre
profesorul Camil Mureşanu fără să îi pun
amintirea în relaţie cu propria mea persoa-
nă, pentru că nu aş fi ajuns niciodată să
public asemenea pagini, prin cărţi de isto-
rie, reviste sau gazete, dacă nu ar fi fost el.
Nu ştiu dacă el trăieşte prin mine, dar cu
siguranţă eu trăiesc, cel puţin în sens inte-
lectual şi profesional, în mare parte datorită
lui. Mă voi mândri întotdeauna cum nu mă
mândresc cu nimic altceva că sunt urmaşul
lui la catedră, că eu sunt cel căruia profeso-
rul i‑a încredinţat cursul său de istorie mo-
dernă universală, în urmă cu vreo 25 de ani.
Este cea mai importantă realizare din toată
viaţa mea profesională, cel mai valoros titlu
pe care aş fi putut să‑l dobândesc vreodată.
După cum se poate vedea, nu sunt nici pe
departe atât de lipsit de vanitate precum era
profesorul meu, nu am nici măsura şi nici
echilibrul său şi, în general, nu mă apropii
de mai niciuna dintre calităţile sale (să zi-
cem doar că poate am vreo două sau trei
care lui îi lipseau, ca să fac comparaţia mai
credibilă); nici măcar etalarea modestiei –
Ceea ce merită însă spus, dincolo de
acest context personal, este că profesorul
Mureşanu a fost o personalitate cu totul
remarcabilă şi că toţi cei care au avut privi-
legiul de a‑i audia cursurile îi poartă o
amintire de neşters şi îi recunosc cam ace-
leaşi trăsături eminente pe care încerc să le
subliniez şi eu acum.
Nu a fost genul de mentor care adună o
sumedenie de învăţăcei devotaţi în jurul
său, fermecându‑i cu o prezenţă spumoasă
sau acaparatoare. Din acest punct de vede-
re, era extrem de diferit în raport cu profe-
sorul Pompiliu Teodor, celălalt astru stră-
lucitor care ilumina amfiteatrele Facultăţii
de Istorie. Cel de‑al doilea a fost probabil
mai iubit, dar amândoi au fost la fel de
preţuiţi şi respectaţi. Profesorul Mureşanu
avea o aparenţă mai distantă, acompaniată
de calm şi de punctualitate, aidoma gentle-
menilor englezi pe care îi evoca în cărţile
sale. Admirabil era însă faptul că o susţinea
cu o naturaleţe desăvârşită şi că nimic nu
părea artificial sau construit în atitudinea
sa. Deşi toată lumea care l‑a cunoscut îi
aprecia distincţia şi chiar o anumită elegan-
ţă, în mod evident, profesorul Mureşanu
nu dădea mare atenţie ţinutei sale vesti-
mentare. Se îmbrăca în cel mai bun caz
corect, ca orice persoană educată din gene-
raţia sa (deşi l‑am văzut purtând inclusiv
tricou marinăresc, cu dungi alb‑albastre,
sub sacoul cenuşiu, în 1985, la 58 de ani, la
facultate, să te cruceşti şi nimic altceva!).
Ca urmare, prestanţa nedezminţită a profe-
sorului Camil Mureşanu îşi avea izvorul
exclusiv înăuntrul personalităţii sale, în
vocea sa gravă, dar plăcută, în mersul său
măsurat, în calmul şi în detaşarea sa, parţi-
al britanică, parţial olimpiană.

a lui Ierunca, din momentul debutului (1943) la săptămânalul

• Un număr substanţial, cel din au-
gust, construit pe câţiva importanţi
piloni publicistici. Centenarul Vir-
gil Ierunca este marcat printr‑un grupaj a cărui piesă de rezisten-
ţă rămâne eseul Virgil Ierunca şi păcatele tinereţii. Dan Anghelescu
înregistrează momentele din anii postbelici când tânărul Ierunca
îmbrăţişa „în imberbele semeţii ale juneţii“ ideile troţkiste şi în-
cearcă să‑i explice opţiunile. Mărturiile Monicăi Lovinescu aduc
lumină în episodul „stângismului“ lui Ierunca. Un al doilea stu-
diu, semnat de Mihaela Albu este consacrat activităţii de jurnalist
Vremea, apoi la Revista Fundaţiilor Regale şi, mai apoi, la revista
Lumea, acolo unde va semna prima dată cu pseudonimul Virgil
Ierunca. Cassian Maria Spiridon continuă ampla şi temeinica sa
analiză dedicată lui Sadoveanu, pe urmele „celor care au încercat
şi au reuşit să‑l elibereze de multitudinea de poncife care‑i întu-
neca opera“. Şi, nu în ultimul rând, ieşenii salută confratele clu-
jeano‑bucureştean, D. R. Popescu, la împlinirea vârstei de 85 de
ani. Aniversare sub dudul lui Shakespeare îşi intitulează articolul
Constantin Coroiu, în vreme ce, analizându‑i dramaturgia, The-
odor Codreanu remarcă structura derutantă a pieselor sale, ajun-
gând la aceeaşi concluzie: „D.R. Popescu este, după Eminescu,
cel mai shakespearian scriitor român“. (R.C.)
n

10 • APOSTROF
 Cu toate acestea, nu îi lipsea defel nici
umorul şi râdea întotdeauna cu plăcere, ba
chiar întreţinea conversaţia şi avea întot-
deauna la îndemână o poveste amuzantă şi
adecvată în context, atunci când circum-
stanţele o permiteau sau o cereau. Nu era
genul pe care să îl opreşti pe stradă, pe
Fortăreţei sau pe Potaissa, ca să îl întrebi ce
mai face. Dar când mă surprindea pe acolo,
furând nisip pentru litiera pisoiului, îmi
zâmbea complice şi îmi spunea că mă înţe-
lege perfect. De fiecare dată, cu pasul său
egal, se îndrepta spre sala de curs (iar la ora
prânzului spre casă, la masă), unde nu cred
că a intrat în viaţa lui cu un minut mai
târziu sau mai devreme. Şi nici nu se gră-
bea, nici nu încetinea. Cum reuşea acest
lucru – şi pe deasupra fără niciun efort –
numai el ştia.
Aparenţele distante ale profesorului
Mureşanu ascundeau însă o latură probabil
surprinzătoare pentru cei care nu au avut
ocazia să se apropie mai mult de sufletul
său: un eu neaşteptat de sensibil. În gene-
ral, nu te puteai aştepta din partea lui Ca-
mil Mureşanu să se destăinuie cu uşurinţă
sau să îi intri pe sub piele, pentru a‑i smulge
confesiuni intime şi mărturisiri spectacu-
loase. Părea un personaj sigur pe sine, care
inspira pretutindeni respect, dominând cu
autoritate orice întrunire la care lua parte,
prin logica sa impecabilă şi prin darul său
oratoric. Ca urmare, am rămas extrem de
uimit atunci când mi‑a spus într‑o bună zi,
după cum am subliniat deja, fără să fi căzut
pradă vreunui moment de rătăcire senti-
mentală: „Ştii, eu sunt de fapt un timid!“
Camil Mureşanu, un timid! Cine ar fi pu-
tut să creadă aşa ceva! Dar acesta era adevă-
rul. Iar siguranţa, rigoarea şi autoritatea
care emanau prin toţi porii săi, la maturita-
te, nu cred să fi fost niciodată o mască pe
care profesorul şi‑a confecţionat‑o ca să as-
cundă latura sensibilă a caracterului său.
Sufletul sfios, pe de o parte, şi alura olim-
piană, de cealaltă parte, erau, pur şi simplu,
două faţete complementare ale personalită-
ţii sale, două chipuri îngemănate ale unui
Ianus Bifrons.
Altădată, mi‑a dat un caiet cu tot felul
de însemnări personale, mai ales ciorne ale
unor traduceri din operele în franceză ale
lui Cioran. Ultimele file cuprindeau exerci-
ţii de gramatică franceză, liste cu conjugă-
rile verbelor neregulate. Am rămas din nou
interzis. Pe la 60 de ani, poliglotul reduta-
bil care era Camil Mureşanu, cel care vor-
bea impecabil germana, engleza, franceza,
italiana, maghiara, rusa şi mai ştiu eu ce,
traducătorul şi admiratorul verbului lui
Cioran, făcea exerciţii şcolăreşti de grama-
tică franceză! Acesta era de fapt profesorul,
un om care a fost capabil întreaga sa viaţă
să înveţe, să crească, să se perfecţioneze. În
mod evident, perfecţiunea pe care cred că a
atins‑o din cel puţin câteva puncte de vede-
re nu s‑a datorat ursitoarelor, ci dedicării şi
muncii sale perseverente. Un timid care a
fost un profesor desăvârşit, un orator care
nu mă îndoiesc că şi‑a cultivat talentul, cu
care nu se va fi născut pe buze. Oare nu tot
acelaşi lucru l‑a făcut însuşi Demostene?
Aş mai pomeni un singur aspect din
viaţa lui Camil Mureşanu şi un episod pe
care aproape nimeni nu şi‑l mai aminteşte.
Fără îndoială, de mortuis nil nisi bonum.
Dar, istoric fiind, recunoştinţa pe care i‑o
port profesorului meu nu poate să mă îm-
piedice să fiu sincer cu tot ceea ce simt şi îmi
• Camil Mureşanu
amintesc despre el. Cum spuneam, după
mine cel puţin, profesorul a atins desăvârşi-
rea în câteva puncte, în general esenţiale,
dar acest lucru, în mod evident, nu l‑a îm-
piedicat să aibă şi scăderile lui. A fost „doar“
un om cu totul special, şi nu un sfânt din
calendar. Profesorul Camil Mureşanu a
trăit cea mai mare parte a vieţii sale sub
comunism şi, ca să spun aşa, a fost nevoit
să‑l mănânce pe pâine, cu mai mult sau mai
puţin entuziasm. În pofida cursurilor sale
în care ne vorbea despre liberalismul englez
şi despre preşedinţii de la Casa Albă, pentru
studenţii de la sfârşitul anilor ’80 „tovarăşul
decan“ părea un personaj destul de confor-
mist în raport cu regimul, în comparaţie cu
alţi colegi de‑ai săi şi raportat la climatul de
lehamite ideologică generală de la sfârşitul
încă nebănuit al Epocii de Aur. Mult mai
târziu, după 1989, am aflat câte ceva despre
suferinţele pe care le îndurase, el însuşi şi
familia sa, în purgatoriul stalinist al anilor
’50, ceea ce face ca povestea lui de viaţă să
fie una mult mai complicată, ca atâtea altele
de atunci. Cu siguranţă, nu sunt eu cel în-
dreptăţit să îl judece pentru ceea ce a fost,
poate, pătimirea lui.
Nu aş fi întinat aceste rânduri oarecum
panegirice cu aspecte de natură politică sau
ideologică, dacă nu aş fi vrut să aduc în
atenţie un episod de sens contrar în raport
cu cele punctate mai sus şi prin care profe-
sorul Mureşanu m‑a surprins încă o dată.
Într‑o seară de pe la începutul anului de
graţie 1989, pe vremea când oamenii mun-
cii de la oraşe şi sate se pregăteau pentru al
XIV‑lea Congres, în timp ce şase foşti
demnitari comunişti denunţau într‑o scri-
soare deschisă dictatura lui Ceauşescu, la
Institutul de Istorie din Cluj, Camil Mure-
şanu, profesorul nostru „pe linie“, ne invita
oarecum din senin la o conferinţă pe care
urma să o susţină în sala de bibliotecă. Te-
ma anunţată părea teribil de plictisitoare şi
inutilă, compilată din câteva enciclopedii şi
tratate prăfuite de istorie a istoriografiei.
Era vorba despre un istoric german de
acum o sută de ani, de care nu prea auzise
chiar nimeni, şi care se numea Ludwig
Quidde. Ei bine, după cinci minute de pre-
zentare, nu ne venea să ne credem urechi-
lor! Prin ce se remarcase de fapt sus‑numi-
tul istoric german, evocat de profesorul
Mureşanu? În anul 1894, acesta scrisese un
articol de 17 pagini despre Caligula şi me-
galomania tiranului imperial, care nu era
însă nimic altceva decât o aluzie la domnia
kaiserului Wilhelm al II‑lea, disimulată în
spatele unui studiu erudit. Deoarece cen-
zura şi cititorii binevoitori nu dormeau nici
în Germania wilhelmiană, Quidde a fost
demascat şi condamnat la închisoare pen-
tru curajul său, fiind învinuit de crimă de
lez‑majestate. O versiune palidă a textului
pe care l‑am auzit, din care cenzura sau
auto‑cenzura a eliminat toate accentele in-
cendiare, a apărut în numărul din octom-
brie 1989 al revistei Magazin Istoric.
Pentru cei care nu au trăit epoca, ase-
menea gesturi pot să pară obscure. Dar în
climatul vremii, avid de „şopârlele” care
induceau în eroare cenzura, un text de
această factură nu putea fi înţeles decât ca o
aluzie la tirania „tovarăşului”. Şi mai im-
portant, comunicarea profesorului părea
un îndemn la adresa confraţilor de breaslă,
chemaţi să urmeze pilda lui Quidde, să re-
pudieze tirania şi megalomania, în serviciul
adevărului şi al dreptăţii, adică exact invers
în raport cu ceea ce făcea o mare parte a
„frontului istoriografic“, strâns unit în ju-
rul conducătorului iubit! Camil Mureşanu,
autor al unui manifest pentru libertate, la
începutul anului 1989! Ştiu că sună de ne-
crezut pentru cei care l‑au cunoscut pe
profesor în viaţa publică de dinainte de
decembrie 1989, dar nu este decât ceea ce
am auzit cu urechile mele, împreună cu cei
câţiva asemenea mie, care ascultam înmăr-
muriţi. Profesorului îi ajunsese şi lui cuţitul
la os şi se revoltase aşa cum credea el că
trebuie să facă un istoric, urmând exemplul
lui Ludwig Quidde.
Aţi fost şi dumneavoastră un om între
oameni, domnule profesor! Dar unul cu
totul şi cu totul deosebit! Un singur lucru
aş putea să vă reproşez, după toate câte aţi
făcut pentru mine: că nu mai treceţi pe la
Institut! Fiindcă mi‑e tare dor de vocea dvs.
gravă, dar plăcută, de pasul dvs. măsurat,
de calmul dvs. suveran şi de politeţea dvs.
uşor distantă, dar totuşi suficient de caldă,
parţial britanică, parţial olimpiană... De ce
nu mai veniţi la birou, de ce nu mai veniţi la
curs? Doar nu aţi întârziat niciodată!
n
Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 11

„D e la Paul Goma încoace, nici un
scriitor român nu mai rostise, din
interior, o critică directă împotriva şefului
statului“ (Monica Lovinescu, Est‑etice/ Un‑
de scurte IV, Humanitas, 1994). Atunci
când citeşti chiar şi la 37 de ani de la con-
semnare această frază istorică, simţi că par-
că istoria a venit la tine şi te priveşte în
ochi: sunt aici, nu am plecat, ce credeai?
Totul pornise de la demisia din Consi-
liul Uniunii Scriitorilor (o tempora…!).
Motivul: şeful Uniunii, D.R. Popescu, fu-
sese numit de partid, iar nu ales de breaslă,
cum era normal. De aici, acţiunile în casca-
dă până la demisia din partid a poetului,
fapt deosebit de grav în epocă. Nu se pune
nimeni cu Molohul…
Om al prieteniei necondiţionate, Dorin
Tudoran a fost, s‑a simţit mai mereu singur
chiar şi atunci când o mână de oameni îl
sprijineau, tacit, în încercarea sa de a sparge
izolarea românească. Când recitim ce scria în
ianuarie 1983, în textul publicat de „Europa
Liberă“, ne dăm seama nu doar de izolarea
nevoită a poetului, ci de singurătatea şi mu-
ţenia unei ţări căreia i se luase dreptul la cu-
vânt şi care intrase în marea tăcere: „În Ro-
mânia, milioanele de oameni ce tac acelaşi
gând, gând în dezacord cu o soluţie sau alta,
cu o hotărâre sau alta, cu o linie ori alta de
acţiune impuse de conducerea statului,
transformă disidenţa în singurătate“.
În 1984, în timp ce se afla încă în Româ-
nia, poetul a reuşit să arunce o „sticlă în
apele mării“ cu un mesaj care conţinea „o
dactilogramă intitulată De bunăvoie, autobio‑
grafia mea“. Graţie prietenilor, mesajul a
ajuns unde trebuia şi poeziile au fost comen-
tate de Virgil Ierunca şi citite de Alain Paru-
it la Europa liberă. Apoi, prin intervenţia
„elveţiană“ din toamna anului 1985 a lui
Ion Caraion (pe care Dorin Tudoran îl nu-
meşte Ion cel Bun), dactilograma ajunge la
Victor Frunză, care o va tipări în 1986 la
Editura NORD din ţara unde se refugiase,
Danemarca.
Ediţia a doua, revăzută şi adăugită a
acestei cărţi, protejată cândva din mână în
mână prin Europa, o avem acum în faţa
ochilor, prin grija unui editor, Florin Daniel
Dincă, autor şi al unei monografii despre
scriitorul Dorin Tudoran. Cartea apare la
Editura „Amphion“ (Bacău) condusă de
poetul Ştefan Dincescu. Poemele din prima
parte a cărţii păstrează urme ale trecerii sale
prin landul teuton unde a fost invitat în
1981 („de aici văd foarte bine/ cazarma NA-
TO de lângă Mannheim“), un soi de exil
prevestit parcă, un fel de carantină în care
12 • APOSTROF
Dorin Tudoran
cel care îşi cere numele înapoi
Nicolae Coande
poetul se pregătea pentru exodul ce avea să
vină. Dar sunt scrise în ţară, chiar dacă
poartă amprenta şederii acolo, un soi de
nostalgie a unei alte lumi pe care Dorin Tu-
doran nu o exaltă însă, căci discursul său
supravegheat pare o stenogramă a sentimen-
telor, mai degrabă, decât efuziunea unui
timp încărcat de bucurii sau plăceri. O fi
carnaval (Fasching) la nemţi, dar bâlciul
negru de acasă e mai apăsător şi mai real
decât petrecerea veche a catolicilor nemţi:
„Revăd hârtii importante; cobor/ în stradă e
carnaval/ tot omul respiră confetti.// Împo-
triva tuturor aud/ solzii acestei spaime în
sărbătoare/ fierbând ca o mare de cinele.//
Alungaţi‑mă!// Sunt primul/ pe care‑l auziţi
spunând: Nu vreau să mă iubiţi!// Trebuie să
fiu şi ultimul“ (Fasching). Şi l‑au alungat.
Pe 24 iulie 1985, Dorin Tudoran părăsea
ţara, la poarta de ieşire dintr‑un Bucureşti în
care doar câţiva prieteni şi mama sa l‑au înso-
ţit spre exil. Plus cei doi securişti care l‑au
supravegheat până la Viena. Maratonistul
fără nume din istoria antică a străbătut mile-
niile şi, la fel de tânăr şi de obosit, îşi cere
numele înapoi: pretinde să i se redea identita-
tea, tot istorică, atunci când anunţă „încă
puţină libertate“ de care se poate învrednici
inclusiv omul supus din dictatură. Ieşirea din
iluzoria „bucurie a anonimatului“ se face cu
fruntea spre cer, nu cu „ceafa dezgolită“ pen-
tru ghilotinare. E cartea nu doar a radicaliză-
rii unei conştiinţe poetice (şi politice), ci şi a
unei rupturi: cu imobilismul gregar al vieţii
domestice şi politice din comunism, dar şi cu
propriul suflet devenit un ghetou, cu inima
care pompează doar „kilometri de sârmă
ghimpată“. Este definiţia lagărului în care
poetul şi intelectualul ajuns la amiaza vieţii se
simte captiv, refuzat, demonizat. Poetul este
tot mai departe de timpurile când îşi scria
poezia (după cum remarcase Ştefan Aug.
Doinaş) ca pe un „cântec al sensibilităţii şi
interiorizării sufleteşti, al delicateţii şi trans-
parenţei materiei… o despuiere a datelor vie-
ţii de lestul lor penibil“. Lestul devine materie
primă organică necesară pentru supravieţui-
rea visată de poetul grec: „toate frunţile libe-
re/ iar ca sentiment un cristal“.
Când pleca din ţară, Dorin Tudoran
împlinise 40 de ani, vârsta bărbăţiei asuma-
te (acme, cum spuneau grecii vechi). Singu-
rătatea teribilă de care vorbea poetul în in-
terviul acordat în 1985 lui Vlad Georgescu
la Europa Liberă traversează vizibil această
carte a protestului şi a rupturii. „Aş fi pier-
dut mai târziu ţara, dacă aş fi ţinut încă un
timp barba în piept“, îi mărturisea emoţio-
nant Dorin Tudoran lui Vlad Georgescu, iar
cartea e plină de astfel de urme ale mersului
pe linia subţire dintre demnitate, normalita-
te, respectiv falsitate: „Viaţa mea – un strop
de ploaie alunecând/ pe arsura briciului“.
Sau: „Am luptat ca un câine/ puteam sfârşi
ca un câine.// Am câştigat ca un câine/ Am
minţit ca un câine.// M‑am bucurat ca un
câine/ când mi s‑a pus: Marş!“ (Două cani‑
ne). Discretă, în volum apare figura tată-
lui‑modelator de conştiinţe, prins el însuşi
în malaxorul unei vieţi în care s‑a dăruit pe
sine şi a primit ingratitudinea istoriei obscu-
re din această parte de lume.
Poemele confesive, în genul unor scrisori
cu mai mulţi destinatari, alternează cu poe-
me lapidare, dense, poeme‑obiect în care
mesajul este concretul însuşi despodobit de
orice artificiu al artei. Esenţializarea este
marca acestor versuri lămurite, trecute prin
focul interior, opuse acelui nemo, golul interi-
or care ne asaltează vieţile şi proiecţiile men-
tale şi sufleteşti: „Nu mă‑ntreba/ despre
această întoarcere;/ n‑ai face decât/ să asculţi
un mort“ (Întoarcere). Ca Seneca altădată,
poetul stă în cada cu apă fierbinte: avertizat
deja, citeşte Vieţile tiranilor, despoţilor şi ale
umililor dictatori. Biblioteca s‑a umplut între
timp de astfel de poveşti, însă istoria reală, nu
a literaturii, se comportă ca şi până atunci în
faţa discreţionarismului acestora: „Noaptea/
stau în cada fierbinte/ citind Vieţile tiranilor,
despoţilor/ şi ale umililor dictatori.// Când apa
devine/ insuportabil de rece/ caut pe margi-
nea căzii/ paharul de cucută.// Aşezat pe o
policioară/ îmi surâde Spânul/ pe care dân-
du‑mi‑l/ Ăl Bătrân mi‑a spus:// Aibi răbdare.
Nu te grăbi! Când o fi, Spânul nu iartă.// Sue‑
dejii ăştia, dom’le/ sunt daţi dracu la oţeluri./
Auzi? Ai răbdare.// Mai am putere doar/
să‑ntind piciorul/ să‑mi strecor degetul mare/
în inelul dopului/ trăgându‑l în sus;/ horcăi-
tul apei/ evadând din vană/ mai acoperă o
vreme/ tropăitul/ aducătorilor ultimului me-
saj“ (Exerciţii de noapte). Briciul suedez din
oţel inoxidabil este prietenos botezat „Spâ-
nul“, personajul malefic din basmele româ-
neşti, cel care trădează la fix. Aici, el este pri-
etenul pe care te poţi baza pentru a nu cădea
în mâinile gealaţilor trimişi de tiran!
O carte care se naşte din sentimentul
imens al pierderii, al neuitării şi al refuzului
de a se considera învins. Mi‑amintesc ce
spunea cândva Dorin Tudoran când la uşă
i‑a bătut într‑o zi cineva şi, întrebând cine
este, i s‑a răspuns simplu: Tata! Cum tatăl
nu mai era de ceva vreme printre cei vii,
imensitatea acelui răspuns ar fi putut implo-
da un oraş, o ţară, un regat de iluzii şi de
aşteptări. Cel care rostea aceste cuvinte, de
dincolo de uşă, era Radu Tudoran, venit pe
jos pentru a‑l vedea pe poet şi pentru a‑l
îmbărbăta atunci când scriitori din generaţia
lui se fereau să‑l mai viziteze. Tata – un cu-
vânt imens care atenuează din singurătatea
ce macină credinţa sau care aduce ispita unei
revelaţii: „Cu cine să împarţi?// Ora e absur-
dă – nimeni/ nu are de ce.// Elice strălucitoa-
re/ atleţii ipocriziei primenesc aerul;/ e mare
ventilaţie.// Stafia cuvântului Weltanschau‑
ung / tulbură/ din ce în ce mai agresiv/ viaţa
de noapte;/ ce fac forţele de ordine?// Soluţia
finală/ nu‑ţi pare/ mai puţin fragilă// Cu ci-
ne să‑mparţi?// Ora e singură“ (Noutăţi).
Poemul „Viitorul facultativ“ îmi pare a fi
axul acestei cărţi născută din solitudine,
speranţă şi iertare, un cântec lucid al cuiva
care şi‑a iubit chiar şi disperarea de a fi sin-
gur şi părăsit: „Ziua străbate în viaţa mea ca
printr‑o strecurătoare/ zdrenţuită; la vârsta
aceasta poţi fi proclamat în ovaţii/ împărat,


Sincretismul ideologic
al anului 1968
Î n anul 1968, regimul
de la Bucureşti părea să
adopte o linie dacă nu libe-
rală, măcar mai puţin rigi-
dă. Era o făgăduinţă amă-
gitoare, câtă vreme Nicolae
Ceauşescu însuşi nu putea
fi nicicum bănuit de propensiuni de tip Nagy
ori Dubček. Făcuse parte din comandamen-
tul creat în 1956 pentru a preveni acţiuni de
revoltă inspirate de exemplul maghiar. Îi re-
pugna destalinizarea şi se simţea solidar cu
poziţiile celor care i se opuseseră deschis.
Pentru analiza acelei perioade, amintesc
aici volumul Lagărul comunist sub impactul
destalinizării, coordonat de Dan Cătănuş şi
Vasile Buga (Academia Română, INST,
2006). Dincolo de declaraţiile de paradă,
Ceauşescu din 1968 nu era structural diferit
de cel din 1956: închistat în dogme ponosite,
suspicios, intolerant, intrigant, însetat de pu-
tere. Se vorbeşte uneori despre rolul modera-
tor pe care l‑ar fi jucat premierul Maurer. Este
o altă iluzie. Niciodată, sub nici o formă,
Maurer nu s‑a opus nici lui Dej, nici lui Cea-
uşescu în privinţa opţiunilor fundamentale.
Este posibil însă să existe un dram de adevăr
în rumorile care circulau în epocă în privinţa
îndemnului lui Maurer către Ceauşescu de a
nu ajunge vreodată să aibă sânge pe mâini,
deci de a nu urma modelul predecesorului său
prin recurgerea la asasinatul politic. În rest,
Maurer a fost, cum scria Petre Pandrea
în  Memoriile mandarinului valah, Leninul
României. Linia xenofobă în politica de cadre
a fost expresia regenerării aparatului prin
susţinerea activiştilor total devotaţi lui Ceau-
şescu. Din umbră, Elena Ceauşescu era
 bogat în sentimente încât nu‑şi permitea să
scuipat în obraz ca impostor, poţi să fii,/
poţi muri cu măruntaiele ucigându‑se unul
pe celălalt/ poţi paşte o nesfârşită turmă de
porci prin jirul/ alunecos./ Totul poate fi
viaţă şi nu este./ Totul poate fi moarte/ şi
n‑are putere să fie nici atât.// (…) Ajuns aca-
să mai mult mort, viule, tu/ te‑nfăşori în
doliul maşinii de scris şi dându‑ţi foc/ strâns
legat în panglica fină/ abia simţi pe pro-
pria‑ţi piele/ că el e şi negru şi roşu; şi iarăşi
negru,/ că moartea ta poate începe cu orice
literă/ – celelalte vor urma/ conştiincioase;/
te‑apucă disperarea la gândul/ că mâine s‑ar
putea să învingi din nou, că trebuie/ să în-
vingi şi mâine…“
Avem în oglindă, peste timp, replica la
versul latin Cras amet qui nunquam amavit;
quique amavit cras amet (Mâine să iubească
cel care n‑a iubit niciodată/ şi cel care a iubit
să iubească mâine) – deşi nu aş vrea să forţez
nota cu o astfel de interpretare. Dorin Tudo-
ran era la acea vreme (şi este şi acum) atât de
Vladimir Tismăneanu
de‑acum extrem de influentă. Referinţele
oficiale la ea sunt cât se poate de anoste, fiind
pomenită doar astfel: „şi soţia”. Ca şi amica
ei, frivola Elena Maurer, care o consilia în
aceste chestiuni, viitoarea „savantă de renume
mondial” era ahtiată după blănuri, bijuterii şi
călătorii pariziene. Marile familii ale aristo-
craţiei roşii se bucurau de privilegii de tip fe-
udal.
Pentru a crea mitul unităţii dintre partid
şi popor, se organizează vizite de lucru prin
toată ţara, se înscenează întâlniri între Ceau-
şescu şi inşi travestiţi în precursorii săi isto-
rici, marii voievozi ai unui trecut divinizat.
Sub patronajul lui Mizil şi al lui Dumitru
Popescu, se construieşte eşafodajul stalinis-
mului naţional, al ceea ce Monica Lovinescu
a numit neoproletcultism: „Îmbinarea explo-
zivă a unor rudimente din vechea dogmă cu
şovinismul lătrător“.
Comunismul şi fascismul se întrepătrund
până la dispariţia oricărei distincţii relevante.
Monica Lovinescu scria despre acest hibrid
dintre Scînteia şi Porunca Vremii unde au dis-
părut frontierele dintre comunism şi fascism:
„Dar au existat vreodată real aceste graniţe, şi
vecinătatea dintre metodele celor două totali-
tarisme n‑a fost oare de mai multă vreme o
evidenţă? Nu numai Hannah Arendt o susţi-
ne. Dovezile în România se înmulţesc“ (Pos-
teritatea contemporană – Unde scurte III).
Acest baroc comunisto‑fascist şi‑a aflat
matricea originară în sincretismul ideologic al
anului 1968. Pe de o parte, se afirmă o direc-
ţie intelectuală prooccidentală, din care fă-
ceau parte tineri intelectuali, dar şi unii scrii-
tori care rupseseră categoric cu stalinismul,
precum A.E. Baconsky, E. Jebeleanu şi Geo
piardă lumea din pricina unei fronde pe faţă
împotriva sistemului. Lumea e mai bogată şi
mai cuprinzătoare decât propria noastră
luptă şi decât propria lume, chiar dacă poe-
tul are – fără putinţa de a fi şterse – câteva
„contuzii pe suflet“. Este motto‑ul unui ci-
clu surprinzător de la finalul acestei restituiri
(întrucât nu mai publicase de ceva timp po-
eme într‑o carte), Death by invitation only –
aceeaşi pecete autoironică, acrişor‑amăruie a
cuiva care se fereşte de dulceţuri şi alte mărci
ale autoconsiderării (nu spusese el în poemul
Capcană, „Ţie, celui care/ ai imaginat o ini-
mă/ de poet,/ Dumnezeu să‑ţi dea puterea/
s‑o înţelegi!“?). Un rimbaldian sunet, Par
délicatesse/ J’ai perdu ma vie, pare să irige ne-
încetat această poezie a decepţiei şi a speran-
ţei combinate: „dacă aş avea al doilea suflet/
l‑aş face pânză de corabie// şi// aş asculta
cum o deşiră vântul// apoi// aş împleti o altă
pânză/ din ghemurile de sfoară găsite/ la
poalele catargului// aşa // aş avea mereu un
Sub lupa memoriei
Bogza, care simpatizau cu idealurile Primăve-
rii de la Praga. Pe de altă parte, se năştea sub
protecţia partidului acel curent care avea să
paraziteze prin etern scandal şi mahala patri-
otardă viaţa spirituală a următoarelor decenii
(reverberaţiile le simţim şi astăzi).
În timp ce, la Praga, scriitorul radical an-
tistalinist Ludvík Vaculík publica Manifestul
celor două mii de cuvinte, la Bucureşti, cenzura
se menţinea atotputernică. În fruntea ei, ace-
laşi sinistru, inamovibil Iosif Ardeleanu.
Contestaţia rămânea o crimă. Într‑un răscoli-
tor articol apărut după 1989 în Lettre Inter‑
nationale, Ion Vianu cita discursul lui Ceau-
şescu din octombrie 1968 la deschiderea
anului universitar. Este o mostră de primiti-
vism terorist, dar şi de novlangue, care ar tre-
bui cunoscută de toţi cei care mai au iluzii
legate de PCR în 1968:
„Mai există încă astăzi cineva care se gân-
deşte că se pot găsi în România forţe sociale
capabile să pună în primejdie sistemul nostru
socialist? Cred că nu. Fără îndoială, tovarăşi,
nici un ţăran cooperator, nici un lucrător […],
nici un intelectual […] nu ar îngădui nimănui
să pună la îndoială trăinicia şi forţa socialis-
mului în România. Fireşte, pot să mai fie
nebuni şi vor fi întotdeauna, dar pentru ne-
buni societatea noastră socialistă dispune de
mijloacele necesare, inclusiv cămaşa de forţă.
Dar, după cum ştiţi, dezvoltăm medicina pe
o scară largă. Chiar şi aceşti nebuni pot fi
trataţi cu mijloace moderne pentru a nu tre-
bui să recurgem la cămaşa de forţă“.
Aşadar, în 1968, pentru Partidul Comu-
nist Român, a te îndoi de socialismul lui
Ceauşescu, Maurer, Mizil şi Iliescu echivala
cu o gravă maladie mintală. n
al doilea suflet/ numai şi numai/ al meu“ (al
doilea suflet). Dar nu doar două suflete are
poetul, ci şi două trupuri, care‑şi dau replica
într‑un dialog al uimirii şi, poate, al acceptă-
rii îmblânzite de ceva neştiut, dar prezent în
viaţa sa de acum: „trupul meu de seară nu
mai seamănă/ cu trupul meu de peste zi// cel
dintâi îl întreabă pe cel de‑al doilea/ aşa cum
un copac îl întreabă un alt copac:// cum poţi
trăi lipsit de rădăcini?// cel întrebat răspunde
ridicând din crengi“ (cele două trupuri).
Sunt poeme ale unei aspre melancolii,
unele dedicate prietenilor care nu mai sunt
(Florin Manolescu, Luca Piţu), cu acea aten-
ţie pe care Dorin Tudoran a arătat‑o mereu
celor de departe, plecaţi sau pierduţi, poeme
ale unei carităţi care l‑a însoţit toată viaţa.
Viaţa unui poet care‑şi cară în fiecare seară
inima la malul mării, viaţa unui cioplitor în
propria carne, devenit propriul său atelier
plin de aşchii şi fărâme de trup, în fine, viaţa
unui om care‑şi caută calea şi îşi cere înapoi
numele: Dorin Tudoran. n
Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 13

Poezie
On the road
Dan Gulea
T ema scrierii, de ex-
tracţie structuralistă,
devine vizibilă în opera
lui Gabriel Chifu înce-
pând cu Relatare despre
moartea mea sau Eseu des‑
pre singurătate (2007),
unde un povestaş îşi chea-
mă personajele pentru a
spune, prin secvenţe de
jurnal sau de emailuri, povestea vieţii lor, un
text conţinându‑l sau anticipându‑l pe celă-
lalt şi înglobând astfel totul: poveşti, eseuri,
pagini lirice, de teorie a romanului, foarte
bine legate şi comunicante. Dintre toate, cea
mai importantă este problema scrierii, anti-
cipată de titlu, chestiunea relatării. Roma-
nul, cu un decor internaţionalist, nu are un
răspuns, de aici invitaţia nescrisă pe care o
resimte cititorul. Cine scrie, în cele din ur-
mă, un roman, un text (literar)?
Cu Punct şi de la capăt (2014) tema scri-
erii – „corsi e ricorsi“ – capătă o nouă per-
spectivă: în locul povestaşului există un
„duh al povestirii“, care traversează timpul,
manifestându‑se aici sau acolo, într‑un per-
sonaj sau altul, într‑o cronologie inversă,
descriind pe vechiul mit al lui Cain şi Abel
secvenţe din istoria noastră postbelică.
„Duhul“ insistă mai cu seamă asupra obse-
dantului deceniu (un pattern al scriitoru-
lui), cu imagini din universul concentraţio-
nar (compus din suprapunerea experimen-
tului Piteşti cu fieful lui Vişinescu, torţiona-
rul de la Râmnic); relaţia lui Gabriel Chifu
cu tema istoriei este una semnificativă prin
volutele contrafactuale ale verbului său, ce
arată o permanentă revizitare a filonului su-
prareal, filon ce include expresivităţi diverse,
de la ştiinţifico‑fantastic la suprarealism.
Astfel, Octavian, figură a Binelui, fost deţi-
nut politic, ajunge, după 1992, preşedinte al
României („Întoarcerea ţării spre Occi-
dent“, sloganul campaniei), dar o boală ne-
cruţătoare determină refacerea alegerilor,
câştigând „rivalul său, activistul de partid
convertit la democraţie“.
Mult mai evidentă este această dimensi-
une contrafactuală, cu inserţii (ştiinţifico‑)
fantastice, în Ploaia de trei sute de zile
(2017); suntem în Caramia, ţara din estul
Europei, unde plouă fără încetare de multă
vreme, iar caramienii, striviţi de probleme-
14 • APOSTROF
le şi aspiraţiile lor, au încetat să caute cauze-
le acestei anomalii aparent meteorologice,
deşi sunt din ce în ce mai mult în atenţia
presei internaţionale. De îndată ce este de-
păşită graniţa, spre Ungaria, de pildă, soa-
rele reapare, ploaia rămânând dincolo de
vama abia trecută. Cu un personaj‑narator
ce numără zilele ploioase, ce se succed fără
întrerupere, prins în dependenţe amoroase
(arhitectul Ştefan Orban), se descriu fapte
şi atitudini din prezentul imediat; astfel,
notabil este Titi Ciurel, patronul unei echi-
pe de fotbal, care, la reşedinţa sa daurită,
aduce în mod frecvent personalităţi de dife-
rite calibre, în timp ce el se închide în ca-
mera cu bani, unde ia o lopată şi‑şi întoarce
teancurile instinctual‑demonstrativ. Şi alte
tipuri umane pot fi recunoscute de cel care
trăieşte pe aceste meleaguri, precum profe-
sorul Grima, un excentric care este, în
fond, motorul romanului.
Pentru că Iacob Grima îi cere lui Ştefan
Orban construirea unei case care să fie, „şi
joasă, aproape îngropată în pământ, dar şi
ridicată în văzduh, spre cer“, este prilejul
excelent pentru Chifu să construiască un
personaj‑ecou la Bietul Ioanide, un arhitect
„fără ideologie“, care nu construieşte nici
vreo Catedrală şi nici vreun Palat al Tinere-
tului, un personaj‑cadru ce navighează prin
lumea caramiană, îndeajuns de polarizată
şi de divizată. Casa va fi ridicată undeva pe
malul Mării Negre, mai jos de Costineşti,
într‑un mal care permite respectarea cerin-
ţei iniţiale a comanditarului; este locul au-
tarhic unde se retrage Iacob Grima după ce
este scos (prin acţiunea serviciilor secrete)
din cursa electorală pentru preşedinţie. Fi-
nalul romanului, cu o ploaie apocaliptică,
va permite doar acestei locuinţe, transfor-
mate într‑o corabie spaţială, să părăsească
ţărmul ce se acoperea de ape al Caramiei;
locuinţei şi locuitorilor: arhitectul Orban
(ce şansă la redempţiune pentru creator, fie
el şi viciat!), alături de cei doi oameni de
încredere ai profesorului şi de un corp, al
unui anahoret. Astfel, se realizează elevaţia
parabolică a romanului, într‑o scurtă pagi-
nă eseistică despre corăbii şi nivele de lectu-
ră, de la goeleta „Speranţa“ la „Fram“ a lui
Nansen sau corabia care l‑a purtat pe Pavel
la Roma, pagină ce aneantizează, prin delir
hermeneutic programat, orice instinct al
cititorului zelos, gata să adune din „mii de
coji“ adevărul.
Cel mai recent roman, În drum spre Ika‑
ria (Bucureşti: Art, 2019), este şi cel mai
bun roman al lui Gabriel Chifu, pentru că
dimensiunea parabolică devine mult mai
importantă decât cea eseistică (adesea spe-
culativă) sau decât cea pamfletar‑socială;
subiectul este unul delicat, care a mai fost
abordat, în proza noastră, cu alte mijloace
în afara imersiei realiste, de Ştefan Agopian
în Manualul întâmplărilor: „angelificarea“,
conştiinţa numinosului.
Andrei Gotea este un blogger de tu-
rism, aflat în drum spre insula Ikaria, pen-
tru a se întâlni cu iubita sa, nordica Norna;
simbolul corabiei din finalul romanului
precedent, soteriologic, reapare aici amba-
lat în pliantele de turism ale vacanţei în
Grecia care obsedează clasa de mijloc de la
noi. Andrei este îmbarcat pe „Nostos“ (care
s‑ar traduce „întoarcerea“), un nume cu o
largă rezonanţă în patria lui Ulise. Nu va
ajunge niciodată pe Ikaria, legătura de dra-
goste a româno‑canadianului (Chifu este
foarte atent la dramele actuale ale Români-
ei, precum emigrarea) risipindu‑se în repe-
tatele tentative de a continua drumul; dar
va ajunge pe o altă insulă, nemarcată pe
hărţi, unde, din aproape în aproape, An-
drei Gotea este convins să rămână un timp
mai îndelungat.
Şi anume la Pavilionul Românesc al
unui sanatoriu unde sunt îngrijite cele mai
disperate situaţii, printr‑o terapie neobiş-
nuită: pacientul trebuie să îşi scrie povestea
vieţii, pe care o va citi în faţa a două somi-
tăţi, profesorul Maxim (cu o înfăţişare de
„mărunţel“) şi doctorul Mic („uriaş, înalt şi
gras“), evaluatori ce par a şti mai multe
despre orice pacient.
Defilează, sub ochii comisiei, dar şi ai
lui Andrei Gotea, admis la aceste şedinţe,
chipuri şi poveşti din întreaga Românie a
ultimei jumătăţi de secol şi ceva: procuro-
rul Valeriu Manea, torturat de coşmaruri
în fiecare noapte; ţăranca Angela Câm-
pean, ce trimite la destinul Elisabetei Ri-
zea, figură tragic‑emblematică a istoriei
noastre, pe baza căreia este construit perso-
najul; jurnalistul Tiberiu Bonar, o vedetă
mediatică ce a făcut pactul necesar pentru
popularitate; profesorul Petre Mareş, „una
dintre puţinele personalităţi publice româ-
neşti cu adevărat exemplare“. Alături de ei,
o serie de cazuri psihologice, general‑uma-
ne (o specialitate a prozatorului Gabriel
Chifu), precum burghezul Dan Cosma,
prins într‑un triunghi amoros pentru care
se automutilează, dar şi puneri în abis
transparente, precum situaţia scriitorului
Cristian Lazăr (ombilical legat de criticul
Mihai Tomescu – „marelui critic îi datorez
atenţia de care mă bucur în acest moment
din partea cronicarilor“).
Un moment tensionat este produs de
sosirea intempestivă a politicianului
Ion‑Dorel Stanciu, împreună cu suita, care
doreşte să cumpere serviciile clinicii: „Nu e
normal să obţin o repartizare aici şi oriun-
de?! La banii care i‑am dat eu Bisericii
pentru catedrală!...“ Toată lumea (inclusiv
examinatorii) trebuie să priceapă „că el e
lider de partid, că el a nominalizat prim‑mi-
nistrul, pe care‑l manipulează, că toţi as-
cultă de el fiindcă le‑a intrat frica în oase“.
Dar verdictul comisiei este necruţător:
„Aici nu e locul dumneavoastră“.
Odată cu „cooptarea“ lui Andrei Gotea
în rolul de pacient, care îşi povesteşte şi el
viaţa în faţa medicilor, se revelează finalul
şi seria interpretativă a romanului, ce a lăsat
mult în urmă trama realistă; insula, numită
Noima sau Ombilicos (fiecare călător îi
putea dădea un nume, într‑o încercare de
apropriere a incomprehensibilului), este
atât un simbol al paradisului, cât şi al inter-
mundiului; doar trei pacienţi sunt admişi
să se ducă mai departe, la Centrul Medical,
cu un elicopter – semn al elevaţiei: persona-
jul principal, bloggerul, personajul Elisabe-
tei Rizea şi cel care s‑a pedepsit prin muti-
lare; ceilalţi se vor reîntoarce, cu bolile lor,
în ţară, lipsiţi de speranţe.
Este varianta proprie pe care o dă Ga-
briel Chifu temelor soteriologice, puse
acum într‑o nouă lumină, după romanul
Ploaia de trei sute de zile, conturând o defi-
niţie a umanităţii, ce se află, permanent, pe
un drum, spre un ţel, neatingându‑l, în
fond, niciodată. Traducerea romanelor lui
Gabriel Chifu în limbi de circulaţie inter-
naţională ar putea consacra un scriitor eu-
ropean şi la nivelul marelui public.
n
 Întâlniri istorice

Jules Isaac
şi Papa Ioan al XXIII-lea
– 13 iunie 1960 –
Carol Iancu

L a Roma, acum şaizeci de ani, luni 13

iunie 1960, papa Ioan al XXIII-lea l‑a
primit în audienţă particulară pe istoricul
francez Jules Isaac. De ce la vârsta sa înain-
tată – el avea atunci aproape 83 de ani –,
istoricul din Aix‑en‑Provence a decis să facă
• Jules Isaac (1877-1963)
care s‑a manifestat deja cu ocazia Afacerii
Dreyfus (1894‑1906). Deşi la începutul
acestei “interminabile“ Afaceri, el a avut o
voci, era sursa primară şi permanentă a an-
tisemitismului, sursa puternică şi seculară la
care s‑au agregat toate celelalte varietăţi ale
atitudine de rezervă, datorată, după spusele antisemitismului“.
lui, a trei motive principale – memoria pă-
rintelui său care era ofiţer, originea sa evre- Strâns legată de această descoperire este
iască şi necunoaşterea puterii nefaste a urii refuzul său vehement de a accepta teoria
antievreieşti –, foarte rapid el s‑a implicat
într‑o luptă permanentă contra flagelului
antisemit. Angajamentul său s‑a exprimat în
perspectiva a două idei esenţiale pe care le‑a
împărtăşit cu prietenul său, scriitorul Char-
les Péguy, care a fost unul din primii apără-
tori ai căpitanului Alfred Dreyfus: adevăr şi
dreptate. În 1908, el a stigmatizat antisemi-
tismul lui Romain Rolland într‑o scrisoare
adresată lui Charles Peguy. În 1933, el a de-
nunţat antisemitismul şi rasismul care pre-
vala în Germania hitleristă, iar în 1934, el
s‑a solidarizat cu colegii săi de la liceul pari-
zian Saint‑Louis care „s‑au declarat gata să
apere libertăţile republicane contra puseului
fascist“. Tot în perspectiva luptei pentru
adevăr şi dreptate, el începe redactarea, la
începutul anului 1943, înaintea arestării fa-
miliei sale, primele pagini din Jésus et Israël
[Isus şi Israel], vast şi riguros studiu despre
originile antisemitismului. Terminată în
1946, cartea a fost publicată abia în 1948,
cu această dedicaţie impresionantă: • Papa Ioan al XXIII-lea (1881-1963)

„Soţiei mele, fiicei mele, martire, omorâte

un lung voiaj pentru a‑l întâlni pe Suvera-
nul Pontif, în cetatea Vaticanului? Care au
fost circumstanţele care au permis acest pe-
riplu? Cum a fost el primit de „bunul papă“
Ioan al XXIII-lea? De ce această întâlnire
care a durat douăzeci şi opt de minute este
considerată ca un moment decisiv în relaţi-
ile dintre catolici şi evrei? Ce rol a jucat Ju-
les Isaac în evoluţia acestor relaţii, înainte şi
după întrevederea cu şeful suprem al Biseri-
cii Catolice? Iată principalele întrebări la
care îmi propun să răspund în prezentul
articol.
de naziştii lui Hitler, omorâte doar pentru
că se numeau Isaac“.
Pregătind această lucrare, Isaac a făcut o
descoperire capitală, datorată lecturilor
atente a Bibliei creştine în bibliotecile din
Aix‑en‑Provence: trădarea Evangheliilor de
către învăţământul tradiţional al Bisericii.
Iată în ce termeni a prezentat descoperirea
sa protectoarei sale, Germaine Bocquet, care
i‑a oferit în timpul ocupaţiei Franţei de către
Germania hitleristă, un adăpost în satul
Prault, în ferma bunicii sale octogenară:
„substituţiei“, astfel exprimat într‑un text
din 1 martie 1943 (Caietele unui lepros):
„Cu toţii spun: ‘Noi suntem veritabilul Isra-
el al lui Dumnezeu’. Iată de ce cu toţii s‑au
aplicat să găsească în Evanghelii, aproape la
fiecare rând, reprobarea Israelului. Suntem
tentaţi a zâmbi şi ne gândim în pofida noas-
tră, la formula vulgară: ‘Dă‑te la o parte,
pentru ca eu să‑ţi iau locul’ “.
Tot datorită lui Germaine Bocquet, des-
coperirea sa s‑a întărit graţie diferitelor lec-
turi ale cărţilor religioase pe care ea i le fur-

I. Angajamentul lui Jules Isaac în com-
baterea antisemitismului şi descope-
rirea rădăcinilor sale creştine. O primă şi
importantă constatare: întâlnirea cu papa
Ioan al XXIII-lea nu a fost pentru Jules
Isaac un eveniment punctual, întâmplător,
ci rezultatul unei acţiuni persistente şi exem-
plare a celebrului pedagog şi istoric francez,
„Am citit Evangheliile. […] Şi după ce
le‑am citit, scrutat, cu sinceritate şi minuţi-
ozitate, în ceea ce priveşte [poporul] Israel
şi poziţia lui Isus faţă de Israel, am ajuns la
această convingere că tradiţia primită nu ca-
dra cu textul evanghelic, pe care‑l deborda
peste tot. Şi am ajuns la această convinge-
re că tradiţia primită prin învăţământ timp
de sute şi sute de ani, de către mii şi mii de
niza şi care proveneau în majoritate de la
biblioteca unei mănăstiri. Am cunoscut per-
sonal pe aceasta prietenă şi salvatoare a lui
Jules Isaac şi am putut publica mărturia ei
într‑un Caiet al Asociaţiei Prietenilor lui Jules
Isaac (peste două decenii am asumat funcţia
de secretar general al acestei asociaţii):


DOSAR Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 15

 prezenta iudaismul într‑o perspectivă no-
„La început, ne‑a destăinuit doamna
Bocquet, nu l‑am înţeles pe Jules Isaac. An-
tisemitismul era pentru mine fructul ideolo-
giei naziste şi nu bănuiam că el poate avea
sursa în învăţământul religios creştin. […]
Atunci Jules Isaac mi‑a dat să citesc textele
pe care le‑a reunit, unele teribile prin viru-
lenţa lor, emanând de la teologi atât catolici
cât şi protestanţi şi ortodocşi. Şi astfel am
descoperit cu stupefacţie cât de mult textele
Scripturilor au putut fi ‘solicitate’ creând un
climat de neînţelegere şi chiar de ură faţă de
poporul evreu“.
II. Jules Isaac şi cele Zece puncte ale
Conferinţei de la Seelisberg (30 iu-
lie‑5 august 1947). Om al condeiului, Ju-
les Isaac a fost de asemenea un redutabil
om de acţiune. Iată de ce el a dat un răs-
puns favorabil invitaţiei de a participa la
Conferinţa de la Seelisberg în Elveţia, care
a avut loc între 30 iulie şi 5 august 1947 şi
la care au asistat câteva zeci de personalităţi
(evrei, protestanţi, catolici şi ortodocşi) ori-
ginare din şaptesprezece ţări. La această
reuniune internaţională consacrată comba-
terii antisemitismului, unul din principale-
le subiecte abordate a fost locul iudaismu-
lui şi al lui Israel, în învăţământul religios
creştin. În acest cadru se înscrie memoran-
dumul prezentat de Jules Isaac şi intitulat
Despre antisemitismul creştin şi mijloacele de
a‑l remedia printr‑o redresare a învăţămân‑
tului creştin. Capitolul 3 al acestui memo-
randum cuprindea Optsprezece propuneri,
bazate pe cele douzeci şi unu de capitole ale
lucrării Isus şi Israel. La Conferinţa de la Se-
elisberg, ideile lui Jules Isaac s‑au impus cu
multă greutate. El s‑a lovit de atitudinea
negativă a lui Calliste Lopinot, părintele
capucin trimis de Roma, semnalată astfel
de şef rabinul Alexandru Şafran:
„O anumită jenă s‑a făcut simţită, pertur-
bând prima seninătate a convorbirilor, cal-
mul care domnea la început în diferitele
comisii. Dovadă a fost obiecţia avansată cu
insistenţă de către părintele Lopinot de la
Vatican privind eventuala recunoaştere de
către Biserică a nedreptăţilor sale faţă de po-
porul evreu. După părerea sa, trebuia echi-
librată toată situaţia şi trebuia de vorbit (de
asemenea) de nedreptăţile Sinagogii faţă de
Biserică“.
Prelatul catolic nu a ezitat să pună un
veto propunerilor lui Jules Isaac care, po-
trivit mărturiei lui Alexandru Şafran,
atunci şef rabin al României (puţin timp
înainte de a fi constrâns să părăsească pos-
tul său şi ţara sa, de către reprezentanţii
noului regim comunist totalitar), s‑a re-
marcat „în primul rând“, printre personali-
tăţile prezente: „El a denunţat fără întreru-
pere gravele responsabilităţi ale Bisericii,
care întotdeauna prin doctrina sa şi foarte
adesea prin practica sa, a pregătit vreme de
secole catastrofa pe care a suferit‑o iudais-
mul european“. Totuşi Memorandum‑ul lui
Jules Isaac (documentul n°17) a fost luat în
consideraţie şi examinat cu atenţie de parti-
cipanţi, la fel ca şi un al doilea text intitulat
Considérations sur l’enseignement religieux
[Consideraţii privind învăţământul religios],
(documentul n°16), redactat de Alexandru
Şafran. După lungi şi vii dezbateri, Confe-
rinţa s‑a terminat cu o declaraţie cunoscută
sub numele de „Carta de la Seelisberg“. Ea
conţine dispoziţii pentru toţi aceia care
predau catehismul creştinilor, pentru a
16 • APOSTROF
uă. Primele patru puncte sunt destinate a
aminti (ele încep toate cu cuvântul „A
aminti“) că acelaşi Dumnezeu vorbeşte în
Vechiul şi Noul Testament, că Isus s‑a năs-
cut dintr‑o mamă evreică, că primii săi
discipoli, apostolii, erau evrei, că dragostea
de Dumnezeu şi de oameni, precept funda-
mental al creştinismului, a fost deja pro-
mulgat în Vechiul Testament. Celelalte şase
puncte trebuie să evite (ele încep toate cu
cuvântul „Să evităm“) a înjosi iudaismul
pentru a exalta creştinismul, a utiliza cu-
vântul „evreu“, ca şi cum ar fi un duşman
al lui Isus, a prezenta patimile în aşa fel ca
evreii singuri să fie consideraţi responsabili
ai morţii lui Isus, a raporta blestemele
scripturare, a acredita opinia că poporul
evreu ar fi blestemat şi, în sfârşit, a vorbi
despre evrei ca şi cum ei nu ar fi fost primii
membrii ai Bisericii. Recomandări au fost
făcute pentru a studia nu numai istoria bi-
blică, dar şi cea post‑biblică a poporului
evreu şi de a corecta erorile manualelor
creştine de învăţământ.
Cele Zece puncte ale Conferinţei de la See‑
lisberg se inspiră din cele Optsprezece propu-
neri redactate de Jules Isaac pentru a eradica
prejudecăţile contra evreilor. Pentru istoricul
din Aix‑en‑Provence este un început promi-
ţător, o importanta victorie. Un an mai târ-
ziu, Jules Isaac reuşeşte să publice Jésus et Is‑
raël [Isus şi Israel], un volum masif de 585
pagini comportând douzeci şi unu de capito-
le denumite „propuneri“, regrupate în felul
următor: Introducere: Privire preliminară
asupra Vechiului Testament (propunerea
n°1) ; prima parte: „Isus Cristos, evreu după
origine“ (propunerile n°2 la n°6)  ; a doua
parte: „Evanghelia în Sinagogă“ (propuneri-
le n°7 la n°10); a treia parte : „Isus şi poporul
său“ (propunerile n°11 la n°15); a patra parte:
„Crima de deicid“ (propunerile n°16 la
n°20) ; şi o Concluzie (propunerea n°21). În
sfârşit, o „Anexă sau Concluzie practică“ in-
titulată „Redresarea necesară a învăţământu‑
lui creştin“ reproduce cele Optsprezece punc-
te prezentate la Seelisberg.
În acelaşi an când a apărut în librărie
Isus şi Israel, au fost adoptate la 6 mai 1948,
la Paris, statutele Asociaţiei de prietenie
evreo-creştine din Franţa [Amitié Judéo-
Chrétienne de France]. Această nouă orga-
nizaţie a cărui fondator principal a fost Ju-
les Isaac viza nu numai combaterea
antisemitismului, ci şi apropierea, înţelege-
rea şi prietenia între creştini şi evrei.
III. Intervenţia lui Jules Isaac la Pius
al XII-lea şi scrierile consacrate
relaţiilor dintre creştini şi evrei de‑a
lungul istoriei. Un an după fondarea Prie‑
teniei evreo‑creştine din Franţa şi o lună du-
pă crearea în Italia, la Florenţa (în septem-
brie 1949), a asociaţiei Amicizia ebraico-
cristiana, a avut loc la Castel Gandolfo, o
foarte scurtă întrevedere a lui Jules Isaac cu
papa Pius al XII-lea, la 16 octombrie 1949.
Această întâlnire a fost sugerată de părinte-
le Marie‑Benoît, care a participat la salvarea
multor evrei francezi în timpul ocupaţiei
naziste. El a reuşit să‑l convingă pe Jules
Isaac de necesitatea transmiterii reprezen-
tantului Sfântului Scaun propunerile Prie‑
teniei evreo‑creştine. În timpul celor şapte
minute de audienţă publică acordate, Jules
Isaac s‑a prezentat ca un ne‑catolic, anun-
ţând rapid obiectivul întâlnirii: redresarea
învăţământului religios privind Israelul. El
DOSAR
i‑a transmis cele Zece puncte de la Seelisberg,
pe care papa nu le cunoştea, cerându‑i să le
recomande şi să le difuzeze catolicilor din
întreaga lume. O a doua cerere referitoare
la rugăciunea catolică Pro Judaeis, din Vi-
nerea Sfântă, a sfârşit prin a fi satisfăcută…
dar abia în anul 1955, odată cu restabilirea
în momentul rugăciunii, a îngenunchierii
suprimate începând cu secolul al VIII‑lea.
E adevărat că această rugăciune ridica o
gravă problemă: ea conţinea expresia perfi‑
dis Judaeis, care se traducea în mod abuziv
prin „evrei perfizi“ şi că – datorită mai mul-
tor demersuri, printre care cele ale unei or-
ganizaţii evreieşti italiene şi ale lui Jacques
Maritain, ambasadorul Franţei la Vatican
–, ea a fost amendată în 1948, printr‑un act
apostolic stabilind noua formulă, „evrei ne-
credincioşi“ sau „neîncrezători“. Din păca-
te, nici această nouă traducere nu era satis-
făcătoare, iar Jules Isaac în cartea publicată
în 1956, Geneza antisemitismului, a consa-
crat un capitol special rugăciunii pascale
Oremus et pro perfidis Judaeis. Prin traduce-
rea sa profund inexactă (perfidus însem-
nând „necredincios“ şi nu „perfid“) această
rugăciune a contribuit la „înflăcărarea ini-
milor creştine“ menţinând timp de secole o
ură tenace faţă de evrei. În prima parte a
Genezei anisemitismului, lucrare de anver-
gură, „urmare logică“ a lui Isus şi Israel, au-
torul abordează tema „antisemitismului
etern“, propagat de anumiţi teologi creş-
tini, un antisemitism într‑un anume fel
consubstanţial iudaismului însuşi. O ase-
menea opinie este falsă şi tendenţioasă din-
tr‑un dublu punct de vedere: pe de o parte,
ea implică faptul că evreii ar suscita ei în-
şişi, mereu şi pretutindeni, respingerea a
cărei victime sunt, pe de altă parte, ea ar
acredita existenţa unui fenomen determi-
nist, ostilitatea antievreiască fiind, pentru a
ne exprima astfel, o „necesitate“ eternă şi
universală. Partea a doua a volumului care
îmbrăţişează o grilă cronologică ce se în-
tinde de la imperiul creştin până în anul
1000, demonstrează nocivitatea antisemi-
tismului creştin. Daca ţelul său a fost de
„a‑i face pe evrei odioşi“, ţel într‑adevăr
atins, acest fapt se datorează, potrivit lui
Jules Isaac, „învăţământului dispreţului“ şi
„sistemului înjosirii“, doi termeni clasici,
dar care îi aparţin.
În scopul ameliorării învăţământului
creştin, care trebuie să devină un „învăţă-
mânt al stimei“, în locul „învăţământului
dispreţului“, Jules Isaac a multiplicat confe-
rinţele şi intervenţiile sale în numeroase
reviste (Le Monde juif, La Revue de la Pensée
juive, La Terre retrouvée, l’Arche, Christianis‑
me social, Foi et vie, Revue historique, Cahiers
du Sud…). Conferinţa pe care a ţinut‑o la
Sorbona la 15 decembrie 1959, Du redresse‑
ment nécessaire de l’enseignement chrétien
concernant Israël [Redresarea necesară a în‑
văţământului creştin privind Israelul] a avut
un mare răsunet şi a fost publicată după
câteva luni, în 1960, la Editura Fasquelle
cu titlul: L’Antisemitisme a‑t‑il des racines
chrétiennes? [Antisemitismul are rădăcini
creştine?]. Răspunsul autorului la această
întrebare este fără echivoc, antisemitismul
creştin fiind „sursa puternică cu rădăcini
profunde şi multiple pe care s‑au grefat
apoi celelalte varietăţi de antisemitism,
chiar anticreştine ca rasismul nazist“. Doi
ani mai târziu, apare ultima sa carte
L’Enseignement du mépris [Învăţământul
dispreţului] în care el reia trei teme la care
ţine în mod special şi care sunt omnipre-
zente în istoria antisemitismului: împrăşti-
erea (diaspora) lui Israel prezentată ca o
pedeapsă divină, iudaismul considerat ca
„degenerat“ în epoca lui Isus, şi poporul
evreu prezentat ca un „popor deicid“. Răs-
punsurile lui Jules Isaac sunt de trei ori
negative. Nu, diaspora evreiască nu poate fi
concepută ca o pedeapsă divină a crucifică-
rii, deoarece diaspora precede cu câteva se-
cole moartea lui Isus. Autorul insistase deja
asupra acestui fapt într‑un ciclu de confe-
rinţe în Africa de Nord în 1954, ale căror
concluzii au fost publicate la Alger, într‑o
broşură intitulată: La Dispersion d’Israël.
Fait historique et mythe théologique [Împrăş‑
tierea lui Israel. Fapt istoric şi mit telogic].
Nu, la începutul primului secol al erei
noastre, iudaismul nu era „degenerat“, exis-
tenţa mai multor partide politico‑religioase
– saduceii, fariseii, zeloţii şi esenienii – do-
vedesc din contra, o intensă viaţă religioasă
şi un riguros monoteism. Nu, poporul
evreu nu este un „popor deicid“, concept
metafizic grotesc, această acuzaţie, parte
integrantă a „învăţământului dispreţului“ a
fost menţinută timp de secole de bisericile
creştine. Suntem în prezenţa unei voinţe
deliberate de a scuza pe Pons Pilate şi de a
inventa un vinovat, acuzând „evreii“ pe
de‑a‑ntregul. Învăţământul dispreţului a
fost publicată în 1962, un an înaintea mor-
ţii lui Jules Isaac, doi ani după întrevederea
cu papa Ioan al XXIII-lea.
IV. Misiunea a lui Jules Isaac: voiajul
la Roma şi consecinţele întâlnirii
cu papa Ioan al XXIII-lea. Angelo Giu-
seppe Roncalli, născut în 1881 la Sotto il
Monte, a fost între anii 1935 şi 1944 dele-
gatul Sfântului Scaun la Istanbul, făcân-
du‑se cunoscut prin angajamentul său în
lupta pentru supravieţuire a evreilor în pe-
rioada Şoahului. O mărturie preţioasă în
acest sens provine de la Alexandru Şafran
care aminteşte într‑o conferinţă din 12 iu-
lie 1987 că monseniorul Roncalli nu a fost
străin de opera de salvare a evreilor din Ro-
mânia, la care a participat activ monsenio-
rul Andrea Cassulo, nunţiul apostolic la
Bucureşti. Nu este de mirare că după alege-
rea sa ca papă – pe data de 28 octombrie
1958 cu numele de Ioan al XXIII-lea –,
una din primele sale iniaţiative a fost supri-
marea termenilor pro perfidis Judaeis şi Eti‑
am judaicam perfidiam, din rugăciunea din
Vinerea Sfântă (la 21 martie 1959 în biseri-
cile din Roma, măsură apoi extinsă pretu-
tindeni în lumea catolică). Acelaşi papă a
suprimat, de asemenea, în august 1959 în
actul de sfinţire al lui Cristos‑Rege, fraza:
„Priviţi în sfârşit cu milostivie pe fiii aces-
tui popor care fu altădată preferatul vostru.
Coboară‑se asupra lui, astăzi însă în botez
al vieţii şi al mântuirii, sângele pe care altă-
dată îl chemau asupra capetelor lor“. Aceste
dispoziţii favorabile l‑au bucurat pe Jules
Isaac care, în Conferinţa ţinută la Sorbona
la 15 decembrie 1959, i‑a adresat un apel
vibrant: „Dacă dorim să terminăm cu anti-
semitismul creştin – două cuvinte care nu
suportă de a fi puse împreună –, trebuie să
ne ocupăm mai întâi de învăţământ, deoa-
rece el este fundament la toate, învăţămân-
tul în cel mai larg sens al cuvântului, la toa-
te gradele şi sub toate formele“. Iată de ce,
el a acceptat cu entuziasm în pofida vârstei
sale înaintate, propunerea de a întreprinde
o călătorie la Roma pentru a‑l întâlni pa
papa Ioan al XXIII-lea, la iniţiativa lui
Cletta Mayer (soţia fostului ministru fran-
cez Daniel Mayer, evreică originară din
România) şi a lui Jean Pierre‑Bloch, res-
ponsabili ai „Centrului de Studii şi Proble-
me actuale“ (CEPA), creat în 1955, pentru
a combate antisemitismul.
Această „misiune“ ne este bine cunos-
cută graţie unui raport stabilit de Jules
Isaac însuşi: Notes sur huit jours à Rome
[Note privind opt zile la Roma] (9‑17 iunie
1960). În introducerea la aceste Note, el
subliniază că, pregătind această întâlnire,
el a cerut şi primit informaţii utile de la
părintele Marie‑Benoît (fost director spiri-
tual al marelui Institut al Capucinilor
din Roma), de la François Mauriac, „acesta
mai curând pesimist“, de la Wladimir
d’Ormesson, fost ambasador la Sfântul
DOSAR
Scaun, de la André Chouraqui, „acesta mai
curând optimist“, de la părintele Démann,
de la sora Geneviève G. (Salésiennes de
Dom Bosco) din Padova, şi de la Charles de
Provenchères, arhiepiscop din Aix‑en‑Pro-
vence. De asemenea, el aminteşte că a re-
dactat pentru Suveranul Pontif un Memo-
riu, acompaniat de un dosar (ambele
traduse în italiană de către Samy Lattès),
conţinând piesele următoare: diferitele
programe de redresare a învăţământului
creştin privind Israelul, un exemplar din
Mythe théologique (la Dispersion, châtiment
providentiel de la Crucifixion şi extrase din
Catehismul Conciliului din Trente („din
care rezultă că acuzaţia de deicid este con-
trară sfintei doctrine a Bisericii“). La Ro-
ma, el a fost primit de ambasadorii Franţei
(De la Tournelle) şi al Israelului (Sasson)
care i–au dat sfaturi preţioase privind întâl-
nirile necesare cu diferiţi prelaţi, în per-
spectiva audienţei pontificale.
Iată câteva extrase din expunerea sa re-
feritoare la întâlnirea cu Suveranul Pontif;
acest document este cu atât mai preţios, cu
cât în afară de prezentarea succintă a „învă-
ţământului dispreţului“, el descrie bine cli-
matul de înţelegere care s‑a deschis atunci
între evrei şi Vatican, datorat acţiunii tena-
ce a curajosului istoric:
„Luni, 13 iunie 1960... În sfârşit, la 13,15
ajunge rândul meu. Papa ne primeşte în pi-
cioare în faţa porţii care se deschide. Dl. de
Waren [reprezentantul ambasadei Franţei
care l‑a acompaniat dat fiind surditatea de
care suferea] apleacă genunchiul, eu mă în-
clin şi Ioan al XXIII-lea îmi dă simplu mâna.
Eu mă prezint ca un ne‑creştin, promotor
al Amitiés judéo‑chrétiennes în Franţa, şi
ca un om bătrân şi foarte surd. Noi ne in-
stalăm lângă biroul de lucru pe trei fotolii
foarte apropiate unul de altul, eu sunt lângă
papa care este simplicitatea însăşi, şi aceas-
tă simplicitate contrastează în mod frapant
cu fastul decorului şi ceremonialului care au
precedat […]. Eu expun cererea mea privind
învăţământul şi mai întâi baza sa istorică.
Dar cum, în câteva minute, voi putea face să
înţeleagă ceea ce a fost un ghetou spiritual în

pregătirii Conciliului Vatican II, Geneva 1965. Copyright Avinoam Safran şi Carol Iancu
• Marele rabin Alexandru Şafran într-o convorbire cu cardinalul Augustin Bea, în cursul
Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 17
 rători înflăcăraţi la cele mai înalte autorităţi
care Biserica în mod progresiv a sfârşit prin
a închide vechiul Israel – în acelaşi timp şi
într‑un ghetou material –? Eu trebuie să mă
limitez la o scurtare, cât mai frapantă posi-
bil. Eu arăt la cele două extremităţi ale erei
creştine, pe de o parte un antisemitism pă-
gân inconsistent şi absurd în acuzaţiile sale,
pe de altă parte un antisemitism rasist, hitle-
rist, cel mai virulent în zilele noastre, nu mai
puţin inconsistent şi absurd. Dar între cele
două, singurul care are consistenţă şi pe care
avem priză, este acela care a dat naştere la o
anumită teologie creştină, sub presiunea cir-
cumstanţelor, deoarece negarea evreiască era
principalul obstacol la propaganda creştină
în lumea păgână. Astfel s‑a format ceea ce eu
am numit ‘învăţământ al dispreţului’ şi, cum
acesta s‑a exercitat timp de secole, mentali-
tatea creştină a fost profund impregnată... “.
Pentru a condamna „învăţământul dis-
preţului“, care este „în esenţa sa anticreş-
tin“, Isaac a prezentat papei, în timpul celor
douăzeci şi opt de minute de audienţă pri-
vată, o notă conclusivă, sugerându‑i şi crea-
rea unei comisii anexe pentru a studia
chestiunea.
Terminând convorbirea lor cu celebra
frază: „Aveţi dreptul la mai mult decât spe-
ranţă“, Ioan al XXIII‑lea nu a manifestat is-
toricului francez numai simpatia şi înţelege-
rea sa, ci el i‑a dat asigurarea de a vedea
proiectul său ajuns la reuşită. Papa a însărci-
nat pe cardinalul Bea să ia cererea şi dosarul
lui Jules Isaac în cadrul secretariatului său
pentru a fi examinate în perspectiva viitoru-
lui Conciliu. Două zile mai târziu, la 15 iu-
nie, Isaac s‑a întâlnit cu cardinalul Bea care
i‑a dat acordul pentru crearea subcomisiei a
cărei misiune consista în abordarea chestiu-
nii antisemitismului creştin.
Jules Isaac a fost mulţumit de audienţa
pontificală şi de întâlnirile avute la Roma
unde a avut convorbiri cu cardinalii Bea,
Tisserant, Ottaviani şi Jullien, exprimân-
du‑şi speranţele în numeroase corespon-
denţe. „Am fost surprins eu însumi de au-
dienţa obţinută, nu numai de la Sfântul
Părinte – care este bunăvoinţa şi simplicita-
tea cele mai emoţionante – , dar şi de la mai
mulţi conducători din Curia romană. Am
putut stabili legături preţioase şi rămân în
contact cu Roma“, scrie el prietenei sale
Claire Huchet‑Bishop, la 16 august 1960.
Două luni mai târziu, la 10 octombrie
1960, Jules Isaac adresa arhiepiscopului
Charles de Provenchères din Aix‑en‑Pro-
vence, scrisoarea următoare:
„Monsenior, Iată ultimele mele informaţii de
la Roma pe care doresc să le comunic Exce-
lenţei Voastre. Informaţii transmise de către
Ambasador, după vizita Monseniorului Ba-
ron la E.S. cardinalul Bea. Sfântul Părinte,
în interesul cauzei pe care o apăr, s‑a gândit
că ar fi mai bine de a evita orişicare publici-
tate, ‘zgomotul care s‑ar face în jurul creării
unei comisii speciale putând fi mai mult pre-
judiciabil decât avantajos’. În consecinţă, el
a însărcinat pe E.S. cardinalul Bea să preia
cererea şi dosarul meu în Secretariatul său
pentru Conciliu, ca să fie examinat. Un prim
rezultat este deci atins. Chestiunea învăţă-
mântului privind Israelul va fi examinată. Ea
va fi fără îndoială în Secretariatul condus de
cardinalul Bea, a cărui dispoziţii favorabile
îmi par asigurate. Şi pentru a‑l studia, exa-
mina, va trebui cu certitudine în acest cadru
să se creeze o Sub‑Comisie. Nu pot decât să
mă bucur de acest prim rezultat pozitiv şi
să sper că vor fi şi altele, ştiind mai ales că
această cauză justă găseşte de asemenea apă-
18 • APOSTROF
ale Bisericii din Franţa. Vă rog să agreaţi,
Monsenior, asigurarea sentimentelor mele
deferente, devotate şi recunoscătoare“.
Pentru redactarea documentului despre
evrei răspunzând aşteptărilor lui Jules
Isaac, cardinalul Bea a fost secundat în
mod eficace, începând de la 18 octombrie
1960, de câţiva prelaţi printre care monse-
niorul John Oesterreicher, fost cetăţean
austriac de origine evreiască care a reuşit să
părăsească regimul nazist emigrând în Sta-
tele Unite unde a creat Institutul de studii
evreo‑creştine la Universitatea Seton Hall
în 1952.
Jules Isaac şi‑a exprimat impresiile sale
favorabile privind atitudinea papei la mai
multe persoane implicate în dialogul evreo-
creştin, printre care André Chouraqui:
„Papa a reţinut cu bine cererea pe care i‑am
prezentat‑o şi pentru care – mi s‑a spus – el
poartă un mare interes. […]. Problema va fi
examinată şi, dacă mă încred în declaraţiile
cardinalului Bea, într‑un cadru favorabil“.
Cadrul favorabil a fost Conciliul Vati-
can II, deschis la 11 octombrie 1962, de
către Ioan al XXIII‑lea, dar documentul
intitulat Nostra Aetate a fost terminat şi
publicat numai în toamna anului 1965, de
papa Paul al VI-lea care l‑a înlocuit pe Ioan
al XXIII-lea după moartea acestuia, inter-
venită la 3 iunie 1963. Din păcate, nu i‑a
fost dat istoricului Jules Isaac să vadă con-
cretizarea acţiunii sale persistente: el a de-
cedat la 5 septembrie 1963, puţin timp
înainte de deschiderea celei de‑a doua sesi-
uni a Conciliului, în care o primă redactare
a schemei despre ecumenism „Despre rela-
ţiile dintre catolici cu ne‑creştinii şi mai
întâi cu evreii“, a fost distribuită Părinţilor.
C
oncluzii. Conciliul Vatican II (1965)
al cărui iniţiator a fost Ioan al XXIII-
lea reprezintă începutul unei veritabile coti-
turi a Bisericii catolice în atitudinea sa faţă
de evrei şi iudaism. Această mutaţie care s‑a
concretizat atunci prin Declaraţia Nostra
Aetate (în pofida limitelor sale, pe care ne
propunem să le prezentăm într‑un alt arti-
col) a fost rezultatul întâlnirii din 13 iunie
1960. Ea a fost efectiv pregătită prin scrie-
rile, conferinţele şi intervenţiile perseveren-
te ale lui Jules Isaac. Datorită lui, cărţile de
catehism destinate catolicilor au fost epura-
te şi „învăţământul dispreţului“ a fost înlo-
cuit cu „învăţământul stimei“. Jules Isaac a
fost conştient de importanţa rolului său is-
toric în apropierea dintre creştini şi evrei,
şi, mai ales, între creştini şi catolici, aşa
cum reiese şi dintr‑o scrisoare adresată lui
Jean Pierre‑Bloch, şase luni înainte de dis-
pariţia sa:
„Nimeni nu a luptat cu mai multă eficacitate
ca mine, iar rezoluţiile constructive adoptate
la Seelisberg în 1947, ca şi la New Delhi în
1962, îmi sunt datorate. Sau prin scrierile
mele, sau prin demersurile mele, sunt aproa-
pe singurul care a obţinut rezultate pozitive
[…] Prietenia evreo‑creştină pe care am con-
stituit‑o în Franţa în 1948, a depus o mun-
că frumoasă, dar eficacitatea sa nu se poa-
te compara cu scrierile mele Jésus et Israël,
Genèse de l’antisémitisme, L’Enseignement du
mépris, sau cu demersurile mele la Roma în
1960… [sublinierea mea, C.I.]“.
Jules Isaac, care a fost un pionier în de-
nunţarea surselor religioase creştine ale
antisemitismului, a fost, efectiv, în acelaşi
DOSAR
timp, unul din principalii artizani ai apro-
pierei evreo‑creştine. Lunga sa bătălie înce-
pută la Paris, în epoca afacerii Dreyfus, sub
aripa lui Péguy şi care s‑a terminat la
Aix‑en‑Provence cu moartea sa la vârsta de
86 de ani, dovedeşte că o linie dreaptă lea-
gă primele sale luări de poziţie de la sfârşi-
tul secolului al XIX‑lea şi demersurile sale
la Roma, în 1960. El a beneficiat de bună-
voinţa bunului papă Ioan al XXIII-lea, dar
şi de investiţia personală a cardinalului
Bea, iezuit german, cea mai înaltă autorita-
te a Vaticanului privind Scrierile Sfinte, la
care a intervenit şi Alexandru Şafran în
1965, în cursul pregătirii conciliului Vati-
can II.
Bibliografie
Augustin Bea, L’Eglise et le peuple juif, éd. du Cerf,
1967.
André Chouraqui, Le Destin d’Israël. Correspondances
avec Jules Isaac, Jacques Ellul, Jacques Maritain et
Marc Chagall. Entretiens avec Paul Claudel. Annotés
par Bruno Charmet et Yves Chevalier. Présentation
d’Yves Chevalier, éd. Parole et Silence, 2007.
Jean Dujardin, L’Eglise catholique et le peuple juif. Un
autre regard, éd. Calmann‑Lévy, 2003.
Dans l’Amitié de Jules Isaac, t.III, «Témoignages»
(Dossier établi par Carol Iancu), Aix‑en‑Provence,
1981.
Carol Iancu, Alexandre Safran. Une vie de combat, un
faisceau de lumière, Montpellier, Université Paul
Valéry ‑ Montpellier III, collection Sem ‑ Etudes
juives et hébraïques n°13, 2007. Volum tradus în
română: Carol Iancu, Alexandru Safran, O viaţă de
luptă, o rază de lumină, Bucureşti, Hasefer, 2010.
Carol Iancu, Alexandre Safran et les Juifs de Rouma‑
nie durant l’instauration du communisme. Documents
inédits des archives diplomatiques americaines et bri‑
tanniques (1944‑1948). Préface d’Alexandru Zub,
Iaşi, editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza
„, colecţia „Historica‑Dagesh“, n°4, 2016, 561 p.
Volum tradus în engleză: Alexandre Safran and the
Jews of Romania during the installation of the commu‑
nist regime. Newly discovered documents from the Ame‑
rican and British diplomatic archives 1944‑1948).
Translated by Felicia Waldman. Foreword  by pro-
fessor Alexandru Zub, Iaşi, editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza, colecţia „Historica‑Da-
gesh“, n°8, 2018, 553 p.
Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului.
Din Antichitate până în zilele noastre, Ediţia a II‑a,
revizuită, actualizată, completată cu noi texte şi cu
o Postfaţă. Prefaţă de Prof. dr. Andrei Marga, tra-
ducere de Ţicu Goldstein, Bucureşti, ed . Hasefer,
2018.
Jules Isaac, Jésus et Israël, Paris, Albin Michel, 1948.
Jules Isaac, L’Affaire Finaly. Signification. Enseigne‑
ments, Marseille, éd. du Cercle Intellectuel pour
le rayonnement de la pensée et de la culture juive,
1953.
Jules Isaac, Genèse de l’antisémitisme, editions Cal-
mann‑Levy, 1956. Volum apărut şi în româneşte:
Jules Isaac, Geneza antisemitismului. Eseu istoric.
Prefaţă de Carol Iancu, traducere de Ticu Gold-
stein, editura Hasefer, 2014.
Jules Isaac, La Dispersion d’Israël. Fait historique et
mythe théologique, Editions de la Commission cul-
turelle juive d’Algérie, Alger, 1954.
Jules Isaac, Du redressement nécessaire de l’enseignement
chrétien concernant Israël, Paris, editions Fasquelle,
1959
Jules Isaac, Notes sur huit jours à Rome [Note privind opt
zile la Roma] (9‑17 iunie 1960), in « Dans l’Amitié
de Jules Isaac  », Cahiers de l’Association des Amis de
Jules Isaac, Aix‑en‑Provence, 1974, n°2, p. 18‑28.
Jules Isaac, L’Enseignement du mépris, Paris, éd.
Fasquelle, 1962.
Alexandre Safran, Juifs et Chrétiens. La Shoah en hérita‑
ge, Genève, éd. Labor et Fides, 1996.
n

EUGENIA SARVARI: Sînteţi un credincios
al teatrului, iar fapta dumneavoastră stă măr‑
turie: o mulţime de spectacole de teatru montate
pe scenele ţării şi ale lumii. Sînteţi un credincios
al cuvintelor meşteşugite, coagulate în fapte-
le‑cărţi.
În lungul timp al claustrării, ce aţi înfăptuit în
cele două credinţe ale dumneavoastră?
MIHAI MĂNIUŢIU: Sunt un om al pro-
iectelor, ele îmi menţin, la o cotă acceptabilă,
tonusul psihic. Apoi, timpul nu a fost chiar
atât de lung, eu nu l‑am resimţit ca atare, fiind
obişnuit, în perioadele când scriu, să trăiesc
destul de izolat. Greul, de fapt, abia urmea-
ză… Până una‑alta, sper ca toamna asta, să‑mi
apară un nou volum de versuri, la Tracus Ar-
te, editura care mi‑a publicat majoritatea căr-
ţilor de poezie. Titlul volumului este Bufonerii
şi litanii – şi el reflectă oarecum starea dublă,
contradictorie, pe care am avut‑o în perioada
stării de urgenţă (când, colac peste pupăză,
întors fiind din străinătate, a trebuit să mă
supun, împreună cu Anca, soţia mea, şi unei
carantine necesare şi stricte, de peste două
săptămâni). Primele poeme ale volumului
sunt de acum vreo doi ani, iar ultimele le‑am
scris în martie‑aprilie. Începând din mai, am
lucrat, cu pauze, la un volum de proze scurte,
care va fi gata… când va fi gata. Probabil, to-
tuşi, că îl voi încheia în acest an.
În februarie‑martie 2021, dacă toate merg
bine, sau, mă rog, măcar binişor, ar trebui
să‑mi apară, la editura Humanitas, romanul
scris în urmă cu un an – A şaptea viaţă a lui
Alexandru Royce.
Mihai Măniuţiu
Cât despre teatru… toate proiectele pe
care urma să le realizez au fost, fireşte, amâ-
nate. Voi reveni pe scenă cel mai devreme în
aprilie, anul viitor, la Teatrul dramaturgilor
români, din Bucureşti, unde, în funcţie de
bugetul pe care îl va avea teatrul şi de evolu-
ţia pandemiei, voi face unul sau două specta-
cole.
E.S.: De ce două spectacole şi de ce acolo?
M.M.: E simplu, pentru că m‑am lăsat conta-
minat de entuziasmul şi energia lui Marius
Bodochi, directorul teatrului. În teatru, sunt
foarte atent şi sensibil la ceea ce îmi transmit
„ceilalţi“. Ceilalţi, adică echipa, sunt mai im-
portanţi decât mine.
Altfel, n‑am avut timp să mă plictisesc.
Teatrul Naţional din Cluj, al cărui manager
sunt, m‑a solicitat îndeajuns ca să mă simt
mereu în contact cu foarte multă lume, chiar
dacă mai ales în noua formulă, online. Şi mă
bucur că TNC a ieşit „neşifonat“ din perioada
asta dificilă, realizând pentru publicul său • Mihai Măniuţiu. Foto: Nicu Cherciu.
aproape 400 de evenimente online. Curând,
constă, de fapt, misterul relaţiei dintre ele?
foarte curând, porţile teatrului se deschid
pentru public. Sunt neliniştit, emoţionat, ten- M.M.: Toţi actorii care‑mi sunt dragi şi de
sionat. Mai vorbim după ce asta se întâmplă. care mă simt aproape au traversat perioada
asta fără a dramatiza inutil situaţia. Am fost,
E.S.: În vremea din urmă am trecut printr‑o
regizori şi actori, mai solitari, însă, în egală
etapă de sărăcire a schimbului de energii dintre
măsură, solidari – extrem de solidari. Ori-
actor şi spectator prin interpunerea ecranului
cum, indiferent în ce direcţie va merge teatrul
rece. Cum credeţi că poate fi depăşită această
de aici înainte, eu cred că e prea devreme
încremenire în formă?
pentru nostalgii. Şi e deja prea târziu pentru
M.M.: Teatrul a traversat crize mai devasta- regrete.
toare, mai grave decât criza actuală, cauzată
E.S.: Dacă ar fi să alegeţi o întrebare, pe care,
de pandemie. E dur, e trist, uneori îţi vine să
neavînd unghiul potrivit, nu am pus‑o, care ar fi
laşi garda jos. Eroare! Să privim şi să trăim
aceea?
actuala criză ca pe ceva excepţional şi, în ni-
ciun caz, să nu intrăm în rutina crizei. Chiar M.M.: Dacă îmi place sau ştiu să practic exer-
dacă va mai dura un an sau doi… Să privim ciţiul tăcerii, că prea vorbim întruna cu toţii
tot ce ni se întâmplă – tocmai pentru că e ha- despre câte‑n lună şi‑n stele. Iar răspunsul ar
lucinant şi coşmaresc – ca pe ceva excepţional fi că încerc. Şi de câte ori reuşesc, mi se pare
şi să nu intrăm în rutina dezastrului – ăsta e că aud vocile silenţioase, secrete ale lumii –
îndemnul pe care mi‑l şoptesc la începutul fi- care ne spun, în felul lor enigmatic, că salvarea
ecărei noi zile, chiar dacă ziua respectivă e aici, la numai un pas, la îndemâna noastră.
nu‑mi aduce nicio rezolvare, ci zeci de noi n
probleme. Interviu realizat de
E.S.: Tot acum s‑au mai adîncit încă două sin- Eugenia Sarvari
gurătăţi: aceea a regizorului şi a actorului. În ce

plastic despre cele cinci perioade de creaţie ale pictorului abstract de

• În numărul 8 (1205) al re-
vistei Ramuri găsim un text
interesant al lui Adrian Popes-
cu despre furia demolatoare a
contestatarilor din Statele Unite, care au vandalizat monumente cele-
bre (Columb, Cervantes, Washington etc.) în timpul protestelor de-
clanşate de uciderea lui George Floyd. Reţinem, mai ales, concluziile
autorului: „Nimeni nu este împotriva experimentelor, dar să ştergi cu
buretele uitării ceea ce omenirea a câştigat cu truda nopţilor albe de
studiu, cu vieţile dăruite artei mi se pare revoltător de primitiv. Să
ciopârţeşti marmura statuilor […] înseamnă să ignori desenele peşte-
rilor făcute de Home sapiens, alegând doar osul de ros şi toporul de
cremene. Focul aprins cu inconştienţă nu e unul purificator, ci devas-
tator al civilizaţiei“. Notabil e şi articolul lui Gabriel Nedelea de la
rubrica Gambitul lecturii referitor la corespondenţa lui Brâncuşi. Por-
nind de la ideile unor filosofi precum Benjamin şi Baudrillard, Nede-
lea surprinde revelator estetica reproducerii în epoca post‑metafizică:
„S‑a intrat într‑un joc al simulacrelor, al ascunderilor şi al atentatelor la
unicitate, al democratizării accesului la imagine, imagine care poate
foarte bine să transmită ideea artistică sau efectiv să o piardă“. Se citeş-
te cu profit şi articolul lui Cătălin Davidescu de la rubrica Carnet
origine română, Arthur Segal. Cronica lui Mihai Ghiţă la serialul
HBO O parte din adevăr vizează o idee centrală a psihoterapiei exis-
tenţialiste. Unul din personajele secundare ale miniseriei susţine:
„Uneori e mult mai uşor să ne uităm în afara noastră, pentru eşecurile
şi dezamăgirile noastre, mai degrabă decât să privim în noi şi să ne
asumăm responsabilitate pentru acţiunile noastre“. (T.D.)
• Numărul pe septembrie al re-
vistei se deschide cu un incitant
interviu cu prozatoarea rusă
Guzel Iahina, prilejuit de apariţia la editura Humanitas fiction a roma-
nului său Copiii de pe Volga, o istorie a Republicii sovietice a germanilor
de pe Volga, deportaţi în totalitate în 1941 în Siberia. Autoarea mărtu-
riseşte: „Capitolele despre Stalin au fost scrise primele…Am vrut să în-
ţeleg ce‑l mâna pe Stalin, nicidecum să‑l justific“.
Nicolae Prelipceanu reciteşte cu folos un eseu al lui George Stei-
ner datat 1971 intitulat În postcultură şi descoperă cu surprindere re-
flecţiile premonitorii ale acestuia cu privire la „culpabilitatea civiliza-
ţiei“ contemporane. De neocolit Crucea sudului, o proză sensibilă
despre dragoste în anul pandemiei în viziunea lui Varujan Vosganian.
O utilă revistă a revistelor, redactată consecvent de Liviu Ioan
Stoiciu, rubrică absentă, din păcate, din sumarul celor mai multe
publicaţii literare, completează sumarul unui număr bogat şi intere-
sant. (R.C.)
 n

Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 19

 Concursul literar „Omul asimptomatic“
C enaclul literar al UBB împreună cu revista „Apostrof“ au
iniţiat concursul de literatură cu tema „Omul asimptomatic“
în intervalul iunie‑septembrie. Cred că datorită faptului că terme-
nul de „asimptomatic“ a făcut o carieră rapidă în vocabularul ro-
mânilor şi poate că şi graţie reperelor generoase pe care le‑am
sugerat (între Omul invizibil de H.G. Wells şi Omul fără însuşiri
de Robert Musil) tema a stârnit interes, astfel că participarea a
fost una de neaşteptată amploare. Ba chiar, prin înscrierea în con-
curs a unor scriitori din SUA şi Suedia, acesta a căpătat o dimen-
siune internaţională.
Organizatorii mulţumesc pentru participare tuturor celor 99
de scriitori care au trimis creaţiile lor la concurs. Juriul, format
din Ion Mureşan, Marta Petru şi Marius Jucan a avut o misiune
dificilă, dar, cu răbdare şi atenţie, lecturând toate textele primite
au ajuns până la urmă la un consens. Toţi cei şase premianţi au
obţinut Premiul I. Iată câştigătorii:
Mălina‑Alexandra Lipară
Nervii mei sunt şoricei care aşteaptă cuminţi
 în şir indian injecţia letală
la raionul de obiecte casnice. Aici poţi găsi căni
 cu scris stilizat
Iubirea se află în tot ce faci, unde a fost iubire
când un boschetar a apărut din spate şi m‑a
 strâns de sâni
în timp ce mergeam să cumpăr roşii şi absorbante.
Să fii femeie vine cu tot felul de lucruri enervante
cu care ajungi să te obişnuieşti în timp – menstruaţie,
glande hormonale care se comportă ca drăcuşori
pe zece tipuri de energizante, atingeri nepotrivite
din partea necunoscuţilor pe străduţe pustii unde te afli
doar pentru că ai nevoie de strictul necesar.
Unde a fost iubire când 55% din români au votat că
violul poate fi justificat, unde a fost iubire când fata
de pe bulevard a ars de vie după ce a fost bătută până la leşin
unde.
Într‑o seară am povestit în bucătărie şi ţi‑am zis
că simt tot mai tare că locul meu nu e aici. Nu
îmi place facultatea pe care mi‑am ales‑o, nu cred că
o să mai scriu, nu sunt de aici, nu e vorba de oraş,
de ţară, nici măcar de secol. Ar fi trebuit să fiu
un personaj din desene animate care îi face pe copii să râdă.
Am povestit în bucătărie şi ţi‑am zis că de la o vreme
nu mai pot să simt decât tristeţe. Tristeţe
când îmi mănânc cerealele cu lapte, tristeţe
când aştept să se schimbe culoarea semaforului, tristeţe
când ies cu prietenii, tristeţe când văd un film de comedie, tristeţe
când îmi cumpăr o bluză care îmi place, tristeţe
când un bărbat îmi spune că sunt frumoasă, tristeţe
când mă bag seara în pat. Toată tristeţea asta
s‑a înfăşurat în jurul meu ca un sac de dormit.
Există în mine un loc plin de verdeaţă
unde copiii joacă fotbal cu o sticlă
în lumina dogoritoare a soarelui dintr‑un sătuc din Mexic,
iar toată căldura produsă de fumul fabricii din depărtare
e iubire. Şi unde n‑a fost iubire să ia şi să dea de la mine.
În punguţe colorate cu faţa lui Moş Crăciun
la serbările şcolare, pentru fiecare copil care
o să devină om mare şi o să se scufunde în tristeţe.
20 • APOSTROF
POEZIE
Mălina-Alexandra Lipară
Constantin-Andrei Pătrăucean
Gelu Ciocan
PROZĂ
Pavel Nedelcu
Nicoleta Jitaru
Lucia Eniu
Nu s‑au acordat premii pentru eseu şi teatru.
Juriul mai acordă câteva menţiuni speciale. Vom propune
publicarea lor în alte reviste literare. POEZIE: Anca Goja, An-
gela Melania Cristea, Ovidiu Gligu; PROZĂ: Ruxandra-
Magdalena Manea.
Ion Mureşan
Coping mechanisms
It’s hard to imagine a set of circumstances
that would facilitate abuse so much
as the ones we’ve been living under. 
(The Atlantic – The Worst Situation Imaginable for Family Violence
All over the world, adults and children have been
quarantined for weeks with people who hurt them)
Într‑una din fanteziile mele, iau un autobuz
şi plec în Elveţia fără să spun nimănui. Pe drum are loc
un accident în urma căruia îmi pierd definitiv memoria.
Un copil care încă nu stăpâneşte abecedarul
caută pe Google Voluntari pentru ecsperimente
ştinţifice să‑ţi şteargă amintirile şi să ţi le pună
pe ale alcuiva în cap. Fraţii Grimm n‑au scris poveşti,
au inventat portaluri să‑i ajute să se teleporteze
pe toţi copiii care în loc să facă parte din familii
au făcut parte din statistici. Când eram mică scriam
despre tristeţe că Sper să merg în excursie la
castelul unde arunci un bănuţ într‑o fântână
şi îţi pui o dorinţă şi să îmi doresc să o mănânce
o vrăjitoare rea. M‑am făcut mare şi data viitoare
când o să merg în excursie la castelul ăla
doar o să înlocuiesc tristeţea cu părinţii răi.
Tristeţea nu iese din bârlog dacă nu‑i pregăteşte
nimeni o prăjitură al cărei miros să o ademenească
asemenea unui duh din desene. Ea creşte şi se întinde
ca o plantă în jurul căsuţelor care adăpostesc sufletele
copiilor pe uşile cărora vei găsi plăcuţe cu inscripţia
când nu sunt acasă mă simt cel mai acasă. Dacă
aş rescrie Hansel şi Gretel, în căsuţa din turtă dulce
şi‑ar găsi sfârşitul cei care nu merită să fie părinţi.
Există un nou trend printre serialele poliţiste,
găsirea psihopaţilor care torturează oamenii
care le fac rău altora. Pentru mine sunt supereroi.
Rezistă fiecare cum poate zilele astea. Singurul lucru
care mă mai ajută să ţin pasul cu luciditatea sunt
discuţiile pe care le am cu câinele – Uite, aseară
am visat că eram în pat cu scriitorul meu preferat,
într‑o cameră cu pereţi albaştri, unde intra slab
lumina pe geam. Eram foarte speriată. Mi‑a dat părul
din ochi şi mi‑a spus să fiu liniştită, că e aici, la fel
cum a făcut în toate poemele pe care i le‑am citit.
dacă te întrebi vreodată ce mai fac
n
 Concursul literar „Omul asimptomatic“

Constantin‑Andrei Pătrăucean
omul asimptomatic faţă de artă mă jucam în lutul aburind 
n‑aveam găletuşa de făcut castele din lut 
E a şaptesprezecea oară când scriu versul ăsta şi am săpat mai adânc. 
mă furişez în spatele casei A sunat deodată a gol 
caut jurnalul din copilărie de unde să iau Am dat într‑un lemn lăcuit de meşteri din sat 
 un vers de început  Pe urmele unde un ciocan bătuse cu sete 
a fost un moment în care am ieşit la joacă Un cui amar şi încovoiat 
 pentru ultima oară Bunicul voia sa vina acasă dar cineva îi bătuse cuie în pat 
nu mi‑l amintesc exact, parcă eram în verde Ce oameni nepricepuţi. 
şi plângeam că n‑am primit creioane colorate Am găsit patru colţuri 
era vară dar sufla un vânt rece lopăţica s‑a rupt şi nu mi‑am dat seama
am dat manuscrisul de la saragosa la o parte că am coborât prea mult în pământul cleios
dedesubt era carneţelul meu murdar de lut în sus uitându‑mă era întuneric dar luminau doi ochi 
era cusut cu rădăcini de copac  Credeam că e o pisică
şi ieşeau nişte gheare ciudate din el Plângea stins şi mi‑am dat seama că e bătrâna. 
am auzit un ţipăt iarba s‑a vestejit m‑am uitat la patul bunicului şi se plimbau pe el nişte chestii
coloane înălţate până la cer   înfometate 
aburi şi corbi dezorientaţi  am pus urechea pe lemnul rece
şi a căzut un bulgăre de pământ peste mine 
m‑am aşezat şi cineva mă striga din gură de şarpe  încă unul 
arde satul şi vecinii se lovesc în dreapta şi în stânga  şi apoi unul mai mare. 
M‑au uitat în spatele casei căutând un vers fără început.  Am văzut un om care îşi îngropa câinele de viu
şi scotea urlete din pământ. 
Bunicul iubea animalele
am visat asta în nopţile de iarnă când tata
am uitat unde mi‑e casa 
întârzia ploua cu bulgări de lut peste mine
şi bătrâna avea o sticlă de vin cu care m‑a stropit 
Cerşetorul mi‑a tăiat un deget m‑am gândit că mă bate mama că mi‑a murdărit căciula deja
i‑am furat banii mi‑am luat o bere  murdară. 
jumătate de pâine şi o seringă printr‑un ochi de lumină o zăream pe mama plângând
din două în două minute ambulanţa striga după ce a trecut iarna credeam că îmi vor cânta copiii la mulţi ani
am încremenit la marginea pragului  ca anul trecut. 
mi‑am amintit de groapa din curtea casei Au cântat ceva despre o pomenire
şi am îngenuncheat pe coji de nucă şi de atunci n‑am mai auzit nimic. 
am visat despre trenuri deraiate Bunicul încă plânge că îi este frig la picioare 
copii căzând în gol şi liniştea apelor primordiale eu nu îl pot vedea 
eram pictor şi îmi făceam portretul doar cu patru degete dar mi‑am dat jos căciula  şi i‑am învelit picioarele 
am pus trei ochi şi două sprâncene aşa am petrecut atunci Crăciunul
să văd mai bine în mine
mă întrebau ce sens are toată poezia asta
dacă un cerşetor mi‑a tăiat un deget o maşină interesantă la hanul lui mânjoală
şi eu i‑am furat banii şi mi‑am luat bere, pâine şi o seringă.
farurile băteau strâmb
nişte oameni aduceau răşini
despre un om căruia i s‑au furat însuşirile şi le întindeau pe drum
şobolani înfometaţi semănând a oameni 
într‑o zi voi îngropa câinele de viu mâncau frunze albastre
şi mă voi culca lângă el să aud urlete din pământ.  câmpuri întregi de oase acoperite cu celofan
bunicul a plecat în preajma Crăciunului farurile băteau strâmb
purta ciorapi de lână şi nu ştiu dacă era fericit se vedeau umbre ciudate
plângeam la geam iar mi‑au crescut dioptriile
nu pricepeam de ce nu stă bunicul în picioare copilul plânge pe bancheta din spate
au venit şi i‑au pus pantofi cu talpă tare şi se învârte în cercuri 
dar afară ningea şi mă gândeam nişte molii îl mănâncă 
de ce îl bagă sub pământul stropit cu vin; m‑am îndrăgostit
seara în fundul cimitirului o bătrână râdea ce iepuraş drăguţ
eu mi‑am scăpat căciula în noroi  nu ştiu dacă vom scăpa. 
şi vedeam aburi ieşind din toate grămezile de lut. 
mi‑e frig la picioare n
mi‑e tare frig la picioare 
vreau să mă bucur cu oamenii mari de sărbători 
dar vântul a stins ultimul ecou.
Era frig şi mi‑am pus căciula cu noroi pe cap 
Bătrâna uda cu vin roşu nişte flori pline de zăpadă şi plângea
Un murmur ajungea până acolo:
„unde eşti?“ „vino în casă!“ „nu‑i bine să ieşi noaptea singur.“
mi‑am găsit o lopăţică în buzunar
din jucăriile pe care mi le‑am dorit de ziua mea 

Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 21

 Concursul literar „Omul asimptomatic“

Gelu Ciocan
(Non)Maria Na, ca să vezi că eşti grea... mai eşti şi udă.... Ce a mai merlit
 la tine?
Maria se făcea fluture în fiecare dimineaţă. Vene? Vene! Ve...di, VEDI!
Era prinsă de ea însăşi cu un ac cât o statuie Că avem prea mulţi indivizi pentru a justifica sinuciderea unora
al cărei piedestal de calcedonie lustruită  şi nu a tuturor.
ar ocupa un sfert de planetă, ocultat de mireni şi De aceea Dumnezeu trebuie să treacă pe aici ca un mecanism
 vitrificat de ceruri albastre.  de selecţie
Dar toate lucrurile trebuiau să se întâlnească cu cel care, cu S(î)fânt(ân)a Maria...
care stătea l(în)gă, un simplu privitor. Bre, dacă vrei să zici ceva, mai bine învaţă a ţipa!
De aceea toate lucrurile care trebuiau să treacă prin acest om, În zadar ridici palma, gestul trece în orizont.
l‑au înjunghiat. Şi chiar dacă am accepta alternativa deschiderii prin înlăturarea
De aceea pe aici trebuie să treacă Dumnezeu, ca un mecanism închieturilor, nimeni nu mai vorbeşte prin semne: „Fuflă acolo...
 de selecţie...  că doare!”
Şi de fiecare dată să aleagă invidiul prin care toate lucrurile
 trebuie să o întâlnească S‑a stârnit un vârtej de fluturi, şi oasele au început să se apropie,
pe Maria. fiecare os la‑nchietura sa...
Nu, domnilor, eu m‑am născut după Isus, după Toma şi Scottus, Şi tu, ucenicul meu, ce aduci? Neamului din neamul tău,
 după Descartes şi Heidegger.  unul mai întuncecat decât altul
Pe lângă Maria care iese din casă cu un ac deasupra capului, nu a cultivat decât doar întuneric, sub numele de cernoziom.
eu nu sunt decât, în proporţii diferite, profitor, lichel, conformist, (Pauză de gândire) Cerebrală în măsura în care
 ipocrit sau ticălos. „Mă recomand: S’îngeriţă!”...
Nu vă speriaţi, nu mai am de gând să pledez împotriva penetrării. (Pauză de gândire) NU, eu refuz să gândesc!
Cu siguranţă, toţi se gândesc la Maria.
Adică, vezi dragă, Doamne, mă ocup „de cele cereşti şi las cele
imediate pe seama altora”... celora cu botul deschis: Maria,
Lecţia despre cubo‑cerco‑iditate
 dă‑mi şi mie piele!
„Lia, blonda Lie...
Hail, Mussolini!
Noaptea de‑o frânghie”.
La urma urmei, de ce nu?
Apoi, se ia cunoştinţă cu alternativa cumpănită
Nu sunt singurul care face asta: Mă consolez, zicându‑mi că
a plimbatului obligatoriu până la (nu degeaba scriu derbedeii
 eu sunt o „femeie” oarecare şi că am văzut oameni
 pe ziduri)
 mai valoroşi decât mine înfrânţi.
„Locul de lovit cu capul.”
„Literatura e o cur(b)ă” care se oferă celui care o plăteşte.
Apoi, se sterilizează cu aceeaşi „rulează‑te, rulează‑te roză”
Asta e...
De fiecare dată când se acordă şansa de‑a vorbi despre:
Cine mă plăteşte mă are.
„Eu este altceva!” Promit...
Simplu! Restu e minciună.
„Eu este altceva!” Nu, nu...
„S‑a sinucis?”... Proasta!
„Eu este altceva!”
Între noi doi, Musollini i‑a făcut pe toţi să urle.
Şi apoi, gol pe gol...
Ca să‑i reducă la tăcere pe fiecare în parte: „Maria, Maria...
Tatăl nostru, care le eşti în cercuri, adică le eşti în cercuri
 dă‑mi cuvinte!”
amărâţilor care desenează cercuri în nisip....
Era făcută din coasta lui Adam şi a început imediat
Nu! Ştiţi ce...
să‑i le mănânce pe celelalte: „Maria o dată... Maria de două ori,
Luaţi‑l de aici.
 Maria de ori...”
Odată am fost la o înmormântare la care puteai sau trebuia
„La religione è una specie di malattia mentale. Ha sempre avuto
 să prinzi buchetul,
 una reazione patologica sull’umanità!”
Dar în absenţa cuvintelor potrivite şi‑a omului potrivit...
Cu siguranţă că toţi se gândesc la Maria...
Eu nu este nu este decât un Mână‑Spartă, un făcător din mână.
Care arată ca şi cum viaţa‑ntreagă a scos de pe câmpul de luptă
 – târându‑i pe propria‑i umbră – bărbaţi căzuţi, din care n
 cauză întotdeauna „întârzia”...
Şi ce dacă‑şi deschide din când în când venele...
Aşa adapă animalele de prin jur care răspund doar la ecoul...
Să nu te aperi, drumul cel din urmă nu mai răneşte.
Însă eu voi ţine lecţia despre Evanghelie:
În figura de stil numită oximoron, unui cuvânt i se aplică
 un epitet
ce pare a‑l contrazice:
Duchamp a trecut pe aici... şi a trimis vorba:
„Săracul, cum să se‑nţeleagă ceva, dacă se‑ngână singur“:
Prin pura claritate a lucrurilor, voi exersa ţipătul în fântână,
sau cum îi zic ăia „locul în care rahatul ajunge la elice”
Vreau să ştiu cu cine vorbeşti întins pe podea...

Şi altul cu alţii: Ba nu, o scot... o scot, o scot chiar eu...

 să mori tu dacă nu.
La greutatea ei (care e în urcare sau josire) nu trebuie decât
 două mâini,
sau doar una, patru degete, trei, un deget... Vorba aia fiecare
 cu morţii lui, până se vâră unul...
Să ştii că eu nu credeam să înveţi „a muri vreodată” mai bine
 ca mine.

22 • APOSTROF

Istorie politică
Eşecul democraţiei
în Europa Centrală
şi de Est în interbelic
Cristian Vasile
Î n literatura academi-
că occidentală (an-
glo‑saxonă, mai precis)
nu sunt foarte multe sin-
teze solide de istorie a
Europei Centrale şi de
Est în perioada interbeli-
că. Într‑o carte recentă,
pe care a coordonat‑o,
Sabrina Ramet a identifi-
cat vreo cinci astfel de sinteze (cu referiri
consistente şi la România) – Interwar East
Central Europe, 1918‑1941. The Failure of
Democracy‑Building, the Fate of Minorities,
edited by Sabrina P. Ramet, Routledge,
London and New York, 2020, 332 p.
Sabrina Petra Ramet – profesoară de
ştiinţe politice la Universitatea norvegiană
de Ştiinţă şi Tehnologie din Trondheim – a
adunat o echipă de cercetători, cu toţii cu-
noscători ai limbilor vorbite în regiune, în
ţările analizate (Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria şi
Albania) şi a încercat atât să urmărească
anumite teme esenţiale (profilul regimului
politic interbelic, cauzele eşecului demo-
craţiei, tratamentul aplicat minorităţilor
etnice şi religioase), cât şi să răspundă la
câteva întrebări presante (Cât de mult se
poate coborî în timp pentru a înţelege şi
explica fragilitatea liberal‑democratică a
sistemelor politice interbelice? Au prevalat
factorii interni sau cei externi în cazul pră-
buşirii democraţiei interbelice în zona esti-
că şi centrală a Europei? – ar fi doar două
dintre ele). Editoarea introduce în ecuaţie
şi criza economică mondială dintre 1929 şi
1933 care s‑a răsfrânt şi asupra destinului
politic al regiunii şi a favorizat – alături de
ascensiunea nazismului în Germania – alu-
necarea spre extrema dreaptă şi fascism.
Lipsa consensului politic de la momentul
1918‑1920, corupţia endemică şi fricţiunile
interne (inclusiv cele interetnice) din ţările
Europei Centrale şi de Est sunt aspecte care
revin în cadrul analizei propuse de Sabrina
Ramet (Interwar East Central Europe, 1918-
1941. The Failure of Democracy‑Building, the
Fate of Minorities. An Introduction, pp.
1‑34), regăsindu‑se şi în celelalte capitole
dedicate statelor din regiune.
Specializarea iniţială a coordonatoarei
(istorie ecleziastică postbelică şi istoria re-
centă a Iugoslaviei) se întrevede şi în acest
volum, dar cartea vădeşte o tratare echili-
brată a tuturor statelor din regiune, precum
şi a principalelor domenii de interes (poli-
tic, social, economic şi cultural‑religios).
Aparent, S. Ramet plasează România
într‑o companie onorantă (alături de Ce-
hoslovacia), ambele ţări fiind ultimele re-
dute ale parlamentarismului şi ale demo-
craţiei (chiar dacă imperfecte). În fapt, din
perspectiva editoarei, anumite gesturi poli-
tice de forţă, chiar ale regelui Ferdinand I,
par să anunţe declinul democratic şi prefa-
ţează acţiunea sistematică a lui Carol al
II‑lea de după 1930 de „guvernare peste
partide“ – un autoritarism care a condus în
cele din urmă la lovitura de stat din februa-
rie 1938 şi la dictatura regală.
De altfel, capitolul special despre Ro-
mânia interbelică – semnat de reputatul is-
toric de origine australiană Roland Clark
(preşedinte al Society for Romanian Stu-
dies) şi intitulat Enshrining Ethnic Privilege
– este congruent cu perspectiva oferită de
Sabrina Ramet în introducerea cărţii. Na-
raţiunea lui Clark porneşte de la o afirmaţie
făcută în 1925 de către poetul Nichifor
Crainic referitoare la semnificaţiile bătăliei
de la Mărăşeşti: „Soldaţii noştri, cu echipa-
ment improvizat, l‑au asvârlit, au prins ar-
ma ca pe o bâtă ciobănească şi s‑au năpustit,
goi şi ţărani, asupra maşinismului ucigaş al
civilizaţiei. Momentul acela glorios e înce-
putul, poate semnificativ, al democraţiei
româneşti“ (Parsifal, în „Gândirea“, nr.
8‑10, 1925, p. 186). Spusele lui N. Crainic
nu se verifică, iar transformarea în anii
1930 a scriitorului – talentatul poet al sim-
ţirilor profunde – într‑un soi de ideolog al
curentelor fasciste şi extremiste (legiona-
rism, cuzism) confirmă parcă dimensiunile
consistente ale percepţiei eronate, deforma-
toare de la 1925.
Modernizarea economică, avatarurile
sistemului educaţional, diversitatea religi-
oasă, ascensiunea fascismului, cauzele de-
clinului democratic sunt numai câteva su-
biecte abordate de Roland Clark. Mai ales
în provinciile alipite la momentul 1918
modernizarea a fost uneori percepută ca
naţionalizare (p. 154), iar acest aspect a
trezit resentimente şi alienare în rândurile
comunităţilor etno‑naţionale şi religioase
minoritare. Potrivit lui Clark, preeminenţa
etnică românească văzută ca ceva natural în
politica şi cultura interbelică („privilegiul
etnic“) a contribuit la o tentativă sistemati-
că de uniformizare şi omogenizare cu con-
secinţe negative, sporind tensiunile interne.
În fapt, echivalenţa pernicioasă propusă de
Nae Ionescu la începutul anilor 1930 („a fi
român înseamnă a fi ortodox“) a fost în
esenţă enunţată, poate în tuşe mai puţin
groase, chiar de către guvernanţii zişi „libe-
rali“, averescani sau de alte culori politice.
Din perspectiva acestor actori politici in-
fluenţi, multiconfesionalismul ca atare pă-
rea un soi de pericol pentru ordinea morală
a noului stat unificat. Concurenţa făcută
tinerilor români de către studenţii de altă
etnie (evrei îndeosebi) a generat alte con-
flicte şi a potenţat xenofobia şi antisemitis-
mul universitar. În aceste condiţii, a prins
rădăcini propaganda antievreiască a lui
Corneliu Zelea Codreanu, încurajat de că-
tre un politician monoman antisemit pre-
cum A.C. Cuza, liderul Ligii Apărării Na-
ţional Creştine. De altfel, solicitări restric-
tive/interdictive precum cele de genul nu‑
merus clausus nu au fost specifice doar Ro-
mâniei, ci se regăsesc şi în alte ţări cen-
tral‑europene (uneori fiind puse şi în
practică).
Însă nu doar antisemitismul omnipre-
zent a subminat sistemul democratic inter-
belic. Reformele electorale de după 1926,
compromiterea elitei politice (în principal
liberale şi ţărăniste) din cauza scandalurilor
financiare şi a disputelor interminabile, alfa-
betizarea (politică) precară, precum şi încu-
rajarea unui monarh autoritar (Carol al
II‑lea) au fost alţi factori determinanţi care
au torpilat parlamentarismul şi aşa fragil al
României dintre cele două războaie mondi-
ale. De altfel, Parlamentul a ajuns să fie
ignorat chiar imediat după 1933, deşi teore-
tic guvernul PNL (condus de Gheorghe
Tătărescu) avea o majoritate solidă în forul
legislativ. Concluzia lui Roland Clark este
aceea că în anii 1930 românii au fost depo-
sedaţi de multe dintre instinctele şi reflexele
democratice şi pregătiţi astfel pentru a tolera
şi accepta dictatura regală instituită de Carol
al II‑lea în februarie 1938. A fost începutul
unor dictaturi de extremă dreapta în timpul
cărora s‑au comis îngrozitoare purificări et-
nice (simptomatic, Nichifor Crainic – cel
care eşuase în a defini în mod credibil demo‑
craţia – a ajuns ministru al Propagandei na-
ţionale în guvernul dictaturii antonesciene).
Eroziunea democraţiei atunci şi acum,
ascensiunea extremei drepte sau a dreptei
radicale sunt probleme acute ce revin în
mod periodic (v. prefaţa cărţii, p. xv). Co-
rupţia, venalitatea, prezenţa elitelor de pa-
radă, sărăcia şi înapoierea au caracterizat
atât interbelicul, cât şi epoca postcomunis-
tă. Cartea editată de Sabrina Ramet nu este
doar o reconstituire istorică plauzibilă, ci –
aşa cum sugerează editoarea – oferă şi su-
gestii pentru o mai bună raportare la actu-
alitate. În sensul că, prin examinarea
forţelor care au dărâmat eforturile de de-
mocratizare în Europa Centrală şi de Est în
anii 1920 şi 1930, poate am învăţa câteva
lecţii privind o abordare mai adecvată a
provocărilor de astăzi (populismul etno-
cratic, demagogia, tendinţele autoritare).
n
Poezie
În spaţiul bibliotecii
Mircea Moţ
A
tunci când poetul
este (şi) preot, citito-
rul este ispitit să caute în
textele autorului semnele
unei poezii „religioase“
(Ioan Holban vorbea pe
bună dreptate de o poe-
zie a sentimentului religi-
os), concept de care se
face mult caz în ultima

Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 23
 lui,/ umerii mei vor face cruce dreaptă/ cu
vreme, uitându‑se că în realitate poezia îşi
transformă în substanţă proprie tot ceea
ce‑i este exterior, după cum „sensurile“ şi
imaginarul său sunt legitimate în exclusivi-
tate de limbaj.
Intitulându‑şi volumul Biblioteca din
Parla (Junimea, 2020), Eugen Barz, preot
în Parla, lângă Madrid, optează pentru un
spaţiu cultural ca un „centru“ al imagina-
rului său poetic, care impune atitudini
semnificative faţă de realitate şi transcrie-
rea acestora sub semnul Cărţii. Într‑un
Cuvânt însoţitor, Ioan Holban reţinea de
altfel că „biblioteca e, în fond, un alt spa-
ţiu‑timp, structurat în jurul unor simbo-
luri“, care controlează riguros tendinţele
poetului, temperându‑i sinceritatea şi tona-
litatea confesivă din texte, ceea ce nu în-
seamnă că nu se lasă uneori în voia unor
versuri care surprind: „Corpul mi‑e plită
încinsă,/ locuiesc în apartamentul poeziei,/
edificiul e al poeţilor,/ sunt chiriaşul“.
Gesturile poetului se înscriu în spiritul
Cărţii înseşi, cu menţiunea că Eugen Barz
traversează livrescul, câtă vreme orizontul
său este acela al tiparului etern, din per-
spectiva căruia îşi transcrie precaritatea
propriei condiţii: „Mereu am ştiut/ că dege-
tele dreptei mele/ au fost făcute/ în zi de
sărbătoare,/ cu ele fac şi desfac/ semne de
binecuvântare,/ pe care le înmulţesc./ Cu
ele înalţ jertfe/ care coboară între voi/ îm-
părţind bucurii,/ cu ele ridic potirul/ să
luaţi veşnicia./ Când le împreunez la rugă-
ciune, îmbracă nume de sfinţi/ ştiuţi şi ne-
ştiuţi,/ să ne transformăm/ în nuntaşi veş-
nici/ lângă bucatele Martei,/ fii ai Mariei/
născuţi din speranţă“.
Există în poezia lui Eugen Barz o evi-
dentă prezenţă a cuvântului, ca o certitudi-
ne că poetul are conştiinţa unui demers ce
mizează pe text şi pe realitatea acestuia,
înainte de a fi preocupat de simpla tran-
scriere a realităţii. El provoacă gramaticala
condiţie a cuvintelor ca părţi de vorbire,
aşteptând ca acestea să se deschidă, precum
porţile împărăteşti, pentru a‑şi dezvălui
universul inefabil: „De la primul vers/ ne
unduim în multe chipuri,/ planul nostru
prinde contur,/ poemul ca un oracol deslu-
şeşte vise,/ trece coridoare întortocheate şi
strâmte./ Se va găsi cineva să spună/ ce se
cuvine sau nu,/ dar nu vom lăsa să se ajun-
gă la asta,/ părţile de vorbire se vor deschi-
de/ ca porţile în aşteptare“. Poetul este fas-
cinat în primul rând de „aşezarea
cuvintelor“, cerută cu aerul unei rugăciuni,
oralitatea însăşi este riguros controlată de
un scris ce se supune convenţiilor, fiind
disciplinată de „liniile caietului“. În ceea ce
are ea esenţial, ars poetica lui Eugen Barz
este de a da lumii concreteţea sunetului, de
a presăra la modul semnificativ silabe şi de
a impune sunetul poetic autoritar, ca un
reper în auz: „Cândva cerşeam aşezarea cu-
vintelor/ acum vorbesc cum aş scrie drept/
între liniile caietului,/ presar silabe pe tru-
pul lui Pollynices,/ înfig sunetul în auz/ ca
pasărea zborul./ Pot fi prieten cu fluturii,/
degetele mele au prins praful aripilor lor,/
din ele îmi voi zidi locuinţa“. Chiar dacă
poetul lasă impresia că tratează poemul
într‑o manieră detaşat ludică („Cu razele
dimineţii sub gene/ dau drumul poeziei/ câ-
teva ceasuri/ pe zi“), poezia lui Eugen Barz
se fixează în orizontul unor simboluri gra-
ve ce definesc lirismul autentic: „Tot ce
contează e să am grijă/ de aşternutul şarpe-
24 • APOSTROF
el, nicio cută să nu se vadă,/ în vecinătatea
Golgotei/ până şi cel mai blând vierme/ vi-
sează că ucide./ La apariţia primelor semne
de oboseală am să‑i adorm vigilenţa/ cu un
gând,/ nume cu înţelesuri ciudate ies de
sub pielea lui/ ca nişte sertare deschizân-
du‑se la nimereală./ Totul se întoarce cu
susul în jos,/corpul meu coboară în surze-
nie, /ca un bulgăre ce naşte semne de între-
bare celui care începe scadenţa cu mine“.
Jocul şi îndrăzneala amintind de suprarea-
lism (Adrian Popescu remarca nişte „în-
drăzneli suprarealiste“ la poet) trădează la
Eugen Barz în ultimă instanţă libertatea pe
care şi‑o îngăduie conştiinţa poetică în faţa
realităţii, poetul fiind convins că spaţiul
cultural îi poate oricând asigura un refu-
giu: „Nu îmi pot cuprinde capul cu mâinile/
ba negru, ba galben, ba alb,/ nu se supune
nici cu leacuri,/ nici cu descântece,/ nici cu
alcooluri./ Doar un înger fără picioare, fără
nas, fără vedere,/ cu o batistă udă pe cap/ şi
un ceainic/ transformă lucrurile/ chiţăind
viclean ca o vulpe“. Mai mult decât realita-
tea cotidiană (pe care poetul o are în aten-
ţie de altfel) pe Eugen Barz îl interesează
înţelesurile de profunzime, căutate într‑un
spaţiu violent „profan“, artificial şi grotesc:
„Iar prietenii mei aduc argumente/ despre
înţelesuri ciudate/ pe care le strigă în difu-
zoare./ Nu voi şti chipurile lor,/ ei scot
aburi pe gură/ apoi se închid în paturi/ cât
cutiile de chibrituri/ sub steaua lui Osiris,/
acolo nu îndrăzneşte nimeni/ să mărească
chiria“. Cuvântul şi sensurile grave mar-
chează realitatea citadină, cuvântul însuşi
se materializează, proliferează ameninţător
şi domină fiinţa, cel puţin la nivelul imagi-
narului: „Vorbim în graiuri pe care nu le în‑
ţelegem/ şi totuşi cineva face câte un semn/
că ar fi văzut undeva cuvântul cutare,/
într‑o reclamă luminoasă dintr‑un bar/ sau
într‑o poezie a unui poet celebru/ al cărui
nume nu şi‑l aminteşte nimeni./ Nu punem
întrebări,/ nimeni nu ar rezista unor ase-
menea probe,/ zadarnic ţinem gurile închi-
se,/ cuvintele ies pe sub piele şi pe sub un-
ghii,/ transpiră prin pori,/ se întorc peste
noi ca nişte lespezi la cutremur./ Am fi pu-
tut îneca oraşul cu aceste cuvinte,/ dar ele
încolţesc/numai în creierele noastre“. Un
dirijor devine la Eugen Barz maestru al
semnelor neînţelese, dincolo de muzica
semnificativ captată, concretizată în spec-
tacol: „Cu gesturi atente/ dirijorul scrie
semne strâmbe,/ între lumânări verzi şi
oarbe/ pregătiţi un concert pentru vioară şi
orchestră./ Un oboi pentru o baghetă, stri-
gă,/ se pleacă până la pământ,/ îşi roade
unghiile,/ nu deosebeşte/ instrumentele
dintre aplauze,/ nici sunetul viorii tale./
Muzica se zbate ca peştele în plasă,/orbecă-
iţi încet,/ cum aţi porni/ spre casele voas-
tre“. Gesturi mărunte săvârşite în cotidian
se amestecă la modul firesc, într‑o discursi-
vitate atent controlată, cu presimţiri grave:
„Desfaci şireturile pantofilor/ să fluiere în
voie,/ îţi aşezi coroniţa pe cap,/ strada îi va
duce mamei/ veştile despre fiu./ Fluturi şa-
lul cum făceai în clasa a treia,/ o profeţie
importantă te înflăcărează,/ cunoşti singu-
ra terasă de pe care se vede/ înaltul deşertu-
lui ca o clădire coborâtă din cer./ Vei ţine o
conferinţă despre/ miracolul plutirii,/ vor-
bele tale, iarbă fragedă pe nisip,/ invocă
ninsoarea mieilor./ Printre picioarele trecă-
torilor/ cineva/ împrăştie zvonul/ că vei
muri“. Realitatea este supralicitată, intenţia
poetului fiind in ultimă instanţă de a des-
coperi, dincolo de banalitate, „muzica de
argint“, inefabilul, esenţa muzicală a lucru-
rilor, după cum spaţiul concret este „urnit“
spre alte dimensiuni, accesibile doar unora:
„Numai noi auzim/ ceainicul pe plită,/
emoţii trecute/ în aroma ce se împrăştie/ pe
străzi de sute de ani,/ urechile noastre
prind/ muzica lui de argint,/ spre nări urcă
aburii/ ca lumina./ Urnim Madridul spre
noi,/ de dorul lui/ au înnebunit poeţii“.
Prin gestul său, poetul nu mai ridică
însumarea harfelor răsfirate, ci provoacă
somnolenţa lucrurilor şi oboseala lumii,
pentru a avea, în felul acesta, acces în
spaţiul cultural: „O strălucire de lamă/
trezeşte muzele/din somnolenţă,/ scoate
soarele din nisip./ Un sărut cât un gât
subţire/ îmi ţine coloana drept,/ colbul
luat de vânt/ se aşază ca într‑o oboseală:/
eu deschid o bibliotecă“.
n
Antologii
Poetul Câmpiei
Bărăganului
Constantin Cubleşan
O bine structurată an-
tologie din poezia
lui Zaharia Stancu, reali-
zează Mircea Moţ (O sută
şi una de poezii. Editura
Academiei Române, Bu-
cureşti, 2017), aducând
astfel în actualitate pe
unul dintre cei mai de
seamă scriitori ai perioa-
dei noastre postbelice. Pentru generaţiile
tinere, ipostaza lirică a lui Zaharia Stancu e
ca şi necunoscută. În ciuda faptului că în
proza lui lirismul abundă, ca atitudine, ca
viziune poetică – mă gândesc la romanele
Uruma sau la Ce mult te‑am iubit etc., – po-
ezia propriu‑zisă a acestuia a fost aproape
tot timpul neglijată, în ciuda faptului că a
cultivat o lirică de rară sensibilitate evoca-
toare a peisajului câmpiei Teleormanului,
din care parte de ţară îşi află obârşia.
După anii copilăriei şi ai tinereţii timpu-
rii în care a dus o viaţă neliniştită, căutând
a‑şi afla rostul real în lume (a schimbat o
mulţime de meserii, biografia lui asemănân-
du‑se oarecum cu aceea a marilor vagabonzi
ai literelor universale: Jack London, Maxim
Gorki, Martin Andersen Nexö ş.a.), s‑a fixat
definitiv în spaţiul gazetăriei interbelice, dar
publicând şi versuri în revistele vremii: Ade‑
vărul Literar şi Artistic, Vieaţa nouă, Gândi‑
rea, Ţara noastră etc., debutând editorial cu
volumul Poeme simple (1927), premiat de
Societatea Scriitorilor Români.
În peisajul literar al Bucureştilor acelor
ani, a fost o apariţie aparte, remarcabilă,
având o ţinută elegantă de veritabil cuceri-
tor. Portretul, de efigie, i‑l face Artur Sil-
vestri în Postfaţa la ampla antologie de Poe‑
zii (1987): „Prin 1922, în lumea gaze-
tărească a Bucureştilor, îşi făcu apariţia un
tânăr subţiratec şi înalt, care nu împlinise
încă douăzeci de ani; ceea ce atrăgea de
îndată atenţia la el era o privire verzuie şi
mocnită, misterioasă şi prevestind primej-
dii precum sclipirile unor diamante bleste-
mate. Chipul lung, oval, avea pielea arsă de
soare, şi buzele trădau o senzualitate de
mediteranean; sprincenele conjugate şi stu-
foase sporeau impresia de creatură sălbate-
că, pe care junele mai degrabă o cultiva cu
inteligenţă decât o documenta psihologi-
ceşte. Acest tânăr cu înfăţişare hotărâtă,
lăsând să se întrevadă ceva din tenacitatea
balzacianului Rastignac, venea din Roşio-
rii de Vede ai Teleormanului şi se numea
Zaharia Stancu“.
Dacă publicistica l‑a condus în anii sfâr-
şitului de deceniu ’30 la o orientare angaja-
tă antifascistă, pentru care a şi fost internat
în lagărul de la Târgu Jiu (1943), poezia
din acei ani se caracterizează printr‑o ar-
monioasă evocare a ţinuturilor campestre,
în ambianţa cărora pare a se reculege într‑o
înfrăţire funciară cu natura: „De‑aseară
stau în câmp, întins pe‑o claie,/ Încheagă
roua cu răcoarea perle./ O stea se surpă,
negura o taie,/ Pădurea fluieră cu zvon de
mierle./ Şi iată: zorii alergând prin fum/
Deschid în zare geană viorie./ Mă scol
şi‑aştept cu gând tâlhar la drum/ Paşi goi
prin iarbă, râurată ie” (Pândă). Nu e aici un
refugiu, o evadare din freamătul social, cât
o căutare de sine în liniştea peisajului an-
cestral, unde se şi vede împlinit alături de o
iubită, nenumită însă: „Dac‑ai veni‑n gră-
dină, ţi‑aş arăta în zori/ Albine cum se
roagă smerite şi se‑nchină/ Pe fiecare dintre
sălbaticele flori,/ Ca‑ntr‑o bisericuţă de ro-
uă şi lumină“ (Grădină în zori). Atmosfera
e în felul său bucolică; peisagistica pe care
o cultivă se înscrie în manieră tradiţională,
aflată în bună vecinătate cu ritualica
fals‑pastorală pillatiană. Scrie poeme de
iubire, scurte (catrene, octaviane), alcătu-
ind astfel, segmentat, cicluri rapsodice de
mărturisitoare apartenenţă biografică la
lumea rurală, lume cu un freamăt diurn,
mirabil, în care îşi cheamă (invită) iubita
să‑l însoţească, pentru a participa împreună
la ceremonialul existenţial, fascinant, al re-
velării naturii cu mirajul ei frust, primordi-
al. Sunt de‑acum poemele mai ample din
ciclul Scrisori din câmpie: „Dac‑ai veni, hu-
lubii‑n zbor rotat/ Ar împleti cunună peste
casă/ Şi soarele, lângă poteci culcat,/ Ţi‑ar
săruta pantofii de mătasă.// Prisaca ar tri-
mite o albină/ Ca să‑ţi aducă miere în ul-
cior,/ Şi merii, rezemaţi într‑un picior,/
Te‑ar îmbia cu freamăte‑n grădină.// Şi eu
ţi‑aş cere mâna cu brăţară/ Şi te‑aş ruga
să‑ţi porţi cu mine paşii/ Pe unde veseli
fluieră cosaşii/ În ochi cu ziua blândă şi
sprinţară (…) Pe lunci am întâlni cirezi cu
boi/ Şi bivoli graşi cu şoldurile strâmbe,/
Şi‑amiaza le‑ar zvârli pe spate trâmbe./ De
vâlvătăi, ca nişte şaluri moi.// Şi‑acele dru-
muri ne‑ar aduce‑ntoarse/ Lângă căsuţa al-
bă, cu livadă,/ Şi ne‑am lăsa făpturile să
cadă/ De dor şi trudă‑n umbră deasă, arse.//
Şi când amurgul ar suna tălăngi/ Îngenun-
cheaţi, smeriţi, cu suflet greu,/ Noi l‑am
vedea plutind pe Dumnezeu/ Prin nesfârşi-
rile de crăngi…“ (Ademeniri).
Apropierea de revista Gândirea şi de
programul teoretic al acesteia, orientat spre
o mistică ortodoxă, aduce accente noi în
lirica lui Zaharia Stancu, dându‑i perspec-
tiva unei incantaţii şi meditaţii de ordin
religios: „Simt fiecare fir de iarbă nouă/
Cum încolţeşte‑n câmpuri răsărite/ Şi fie-
care floare cum tresare/ Când zările îi
plâng pe pleoape rouă (…) Şi cum la mi-
ne‑n suflet Dumnezeu/ Şi‑ascunde seara
trupul gol şi ud“ (Tristeţe) sau, încă şi mai…
explicit: „Te caut, Maria, te caut,/ În grădi-
nile Ierusalimului pierdut./ In icoanele
roase de ani,/ În obrazul ciuntit al lumii.//
Te caut, Maria, te caut,/ Lângă zidurile fără
cuvinte,/ Lângă copacii muţi şi pletoşi,/
Lângă pietrele vechi din Magdala“ (Ma‑
ria). Sunt introduse în peisagistica sa şi
scene evocatoare, de sorginte biblică: „Păs-
torii se‑ntorceau în somn pişcaţi de purici./
Îngerii n‑au sunat din trâmbiţe,/ Nu s‑au
cutremurat înălţimile,/ Magii îşi iubeau pe
covoare moi ţiitoarele.// Dar vitele în ade-
văr rumegau paie,/ Maria se zbuciuma în
adevăr în sânge./ Şi în vreme ce ochii lui
Iosif creşteau văpaie,/ Pruncul trandafiriu a
prins a plânge“ (Naşterea). De asemenea,
importantă este descoperirea poeziei vita-
liste a lui Serghei Esenin, din care şi tradu-
ce un volum de poeme, în 1934, ce avea să
dea imagisticii sale un dramatism mai ac-
centuat, pregnant vizibil în cel de al doilea
volum, apărut la o distanţă de un deceniu
faţă de cel al debutului, Albe (1937). Bio-
graficul se confundă aici osmotic cu detali-
ile naturii asumate sieşi: „Amarul din coaja
nucilor crude,/ Amarul din rodul pămân-
tului vechi/ Aleargă prin sângele meu vaj-
nic/ Ca un blestem puternic, din bătrâni.//
Amarul din seva cucutei înalte,/ Amarul
din apele mărilor verzi/ Aleargă prin sân-
gele meu, prin ochii/ Pe care‑i plimb, verzi,
peste lume“ (Amar). Nu lipsesc nici rever-
beraţiile de inspiraţie istorică, dar acestea
nu par a avea vigoarea verismului din lirica
sa spontană.
În volumul Clopotul de aur (1939), revi-
ne la miniaturismul liric de la începuturile
creaţiei, versurile fiind încărcate însă,
de‑acum, de o chintesenţializare a peisaju-
lui, într‑un soi de expresie sintetică, lapida-
ră, aforistică, aidoma panseului: „Poate
mi‑e prea drag câmpul, livada, codrul sur,/
Podgoriile, boii, albinele şi mânjii/ Ce trec,
năluci sirepe, prin porumbişti brumate…/
Poate mi‑e prea drag câmpul, livada, co-
drul sur“ (Poate). E patetic şi în descântecele
cu care îşi cheamă mereu alături iubita,
într‑o alăturare sau, mai degrabă, într‑o
investire (împodobire) a acesteia cu nim-
buri vegetale, pline de vitalitate ale naturii
pure: „Când vei veni prin soare, pe drum
cu bălării,/ Albinele‑ţi vor pune coroane
aurii./ Măceşii vor zâmbi cu gurile lor roşii/
Spre gleznele rotunde şi‑obrajii tăi, frumo-
şii” (Când vei veni). Toată poezia aceasta
musteşte de sevele tari ale vegetaţiei câmpi-
ei, pe care o descrie în tablouri picturale
pline de culoare şi viaţă vibrantă – peisaje
lucrate detaliat de penelul unui versat artist
al miniaturisticii: „Amurgul cade‑n ape,
se‑ntunecă şi moare,/ Dar boii mai rămân
cu stelele în coarne:/ Vii petece din ziua
păscută pe răzoare,/ Din ziua care mâine
din nou o să se‑ntoarne“ (Amurgul cade‑n
ape).
În 1940, publică un nou volum, Pomul
roşu, care marchează începutul unei alte
etape de viaţă şi de poezie. E încă tânăr, n‑a
împlinit patruzeci de ani, însă presimte
apropierea amurgului, pe care îl cântă în
poeme melancolice, întorcându‑şi privirile
(oarecum uimite de atât de grabnica trecere
a vieţii) spre un trecut al tinereţii trăite sub
zodia robusteţii ţărăneşti de odinioară
(„Da: am crescut cu macii şi strugurii pe
câmp./ Da: mai păstrez, ca iarba, şi‑acum,
sub pleoape rouă./ Da: m‑am scăldat în râ-
ul cu cânepi la topit./ Da: mi‑am julit ge-
nunchii în vişini şi cireşi“ – Da: am crescut
cu macii…). Toate volumele care au urmat,
Iarba fiarelor (1941), Anii de fum (1944) şi
iarăşi după o pauză de peste două decenii:
Cântec şoptit (1970), Sabia timpului (1972),
Cântecul lebedei (1973), Masa tăcerii (1974)
– s‑a stins din viaţă în 1974 –, aduc în mu-
zicalitatea lor clasică, în tonalitatea versuri-
lor mereu vibrante, reverberaţii elegiace, de
tristeţe profundă, cumpănită totuşi. Poezia
de dragoste e copleşită de nostalgii („Ieri
erai încă tânără, ca frunzele,/ Ieri erai încă
zarzăr şi plop,/ Ieri erai încă proaspătă, ca
izvoarele /…/ Ieri erai încă podgorie în
pârg,/ Ieri erai încă sprintenă ca mânjii“ –
Ieri erai încă tânără), un presentiment al
sfârşitului devine obsedant: „Cu fiece pas
mă apropii/ de neagra, de tainica margine
(Elegie), privirea e retrospectivă: „Viaţa
mea s‑a dus pe ape, cu apa,/ Zilele mele
s‑au dus pe vânt, cu vântul“ (Fără şa, fără
căpăstru), dar e încă viguros în atitudinea
existenţială în care a fost mereu angajat:
„Tot mai repede mi se apropie seara,/ Dar
spada mi‑a rămas ageră, spada.// Mulţi ză-
vozi m‑au lătrat, m‑au muşcat (…) Arunc
după ei cu toiagu‑mi hapsân (…) Soarele e
bătrân, dar e tot soare” (Cântec de toamnă).
Angajamentele sociale, pe care le‑a slujit
în proză după imperativele momentului,
primesc în poezie – cu lucidă mărturisire
de credinţă – o altă justificare, el definin-
du‑şi tranşant ataşamentul ţărănesc al iubi-
rii gliei de care s‑a simţit întotdeauna legat
fiinţial, dând astfel, poate, cea mai frumoa-
să odă patriotică, de azi: „Patria este ţărâna
pe care o calc,/ E văzduhul pe care îl res-
pir,/ Patria e zumzetul albinelor/ Care cu-
leg mierea din flori./ Patria e acest câmp
neted ca‑n palmă,/ Pe care foşnesc lanuri de
grâu, de secară,/ Patria sunt dealurile cu
struguri,/ Apele cu peşti de argint şi de
aur,/ Munţii cu creste pletoase, cu prăpăstii
adânci,/ Cu ciute şi cerbi, cu mistreţi şi co-
coşi/ Îmbrăcaţi în pene albastre, cu pin-
teni./ Patria e cerul cu soare, e cerul cu
nori,/ E cerul cu lună şi e cerul cu stele./
Fraţii mei, surorile mele./ Ţărâna străbuni-
lor mei“ (Patria).
Cântăreţ al câmpiei, al iubirilor tandre,
al nostalgiilor vârstei tinereţii, Zaharia
Stancu s‑a distins în cadrul liricii interbeli-
ce ca un continuator şi înnoitor totodată al
poeziei tradiţionale, apropiat, ca duh al
autohtoniei, de Ion Pillat, împreună cu care
a şi alcătuit o Antologie a poeţilor tineri
(1934), fără a participa ulterior, cu versuri
festiviste, la asaltul proletcultist în epoca de
după război, când şi‑a consacrat scrisul,
aproape în întregime, prozei (romanului,
cu predilecţie), domeniu în care s‑a ilustrat
inegal, de la scrieri de compromis (Brazdă
îngustă, 1944; Desculţ, 1948; Dulăii, 1955;
Vântul şi ploaia, 1969 ş.a.) la opere memo-
rabile, de epică artistică autentică: Jocul cu
moartea (1962), Pădurea nebună (1966),
Şatra (1968), Ce mult te‑am iubit (1970),
Uruma (1974).
n
Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 25

Preschimbarea Răului
A 2‑a versiune
T oamnă: umblet negru la marginea pă-
durii; minut al mutei părăginiri; frun-
tea leprosului iscodeşte de sub copacul go-
laş. Seară trecută de mult, acum coborînd
peste trepte de muşchi; noiembrie. Un clo-
pot sună, iar păstorul mînă o turmă de cai
negri şi roşii în sat. Sub aluniş, vînătorul
verde spintecă o sălbăticiune. Mîinile‑i fu-
megă de sînge, iar umbra animalului suspi-
nă din tufiş, brună şi tăcută, deasupra
ochilor omului; pădurea. Ciori care
se‑mprăştie; trei. Zborul lor seamănă cu o
sonată, plină de veştede‑acorduri şi de me-
lancolie virilă; încet se răsfiră un nor de
aur. Lîngă moară, băieţii aprind un foc.
Flacăra‑i fratele celui mai palid, şi‑acela rî-
de‑ngropat în părul său purpuriu; ori este
un loc al omorului, pe lîngă care trece un
drum pietruit. Dracilele‑au dispărut, au
fost ani de visare în aerul plumbuit de sub
pini; teamă, beznă verde, gîlgîitul unuia
care se‑neacă: din iazul înstelat, pescarul
trage un peşte mare, negru, chip plin de
cruzime şi de rătăcire a minţii. În spa-
te‑avînd vocile trestiilor, ale oamenilor cîr-
titori, acela se leagănă‑n luntrea roşie peste
apa‑nfrigurată a toamnei, trăind în zvonu-
rile‑ntunecate ale stirpei sale, iar ochii s‑au
deschis împietriţi deasupra nopţilor şi‑a
spaimelor feciorelnice. Răul.
Ce te sileşte să stai liniştit pe treptele
năruite, în casa părinţilor tăi? Negreală de
plumb. Ce ridici către ochi cu mîna de‑ar-
gint; iar pleoapele coboară ca‑mbătate de
mac? Dar prin zidul de piatră tu vezi ce-
ru‑nstelat, Calea‑Lactee, Saturn; roşu.
Turbat, copacul golaş bocăne‑n zidul de
piatră. Tu pe treptele năruite: copac, stea,
piatră! Tu, un animal albastru ce tremu-
ră‑ncet; tu, preotul palid care‑l căsăpeşte
pe‑altarul negru. O surîsu‑ţi în beznă, trist
şi rău, încît un copil păleşte în somn. O
flacără roşie a săltat din mîna ta şi‑ntr‑însa
un flutur de noapte a ars. O flautul lumi-
nii; o flautul morţii. Ce te‑a silit să stai li-
niştit pe treptele năruite, în casa părinţilor
tăi? Jos, un înger bate la poartă cu degetul
de cristal.
O infernul somnului; uliţă‑ntunecată,
grădină brună. Sună‑ncet, în seara albastră,
forma celei moarte. Floricele verzi îi flutu-
ră‑n jur şi chipul ei a părăsit‑o. Sau veşted
se‑apleacă‑n bezna pridvorului peste frun-
tea rece a ucigaşului; adorare, flacără pur-
purie a voluptăţii; pierind, cel adormit s‑a
prăvălit pe treptele negre în beznă.
26 • APOSTROF
Georg Trakl
Poeme în proză
Traducere de George State
Cineva te‑a părăsit la răscruce, iar tu
priveşti lung în urmă. Pasul de‑argint în
umbra merişorilor sluţiţi. Purpuriu scînte-
iază fructul în rămurişul negru şi‑n iarbă
şarpele năpîrleşte. O! bezna; sudoarea ce se
iveşte pe fruntea de gheaţă şi visele triste în
vin, în birtul din sat, sub grinzile negre de
fum. Tu, încă sălbăticie, năluceşti insule
trandafirii din norii bruni de tutun şi scoţi
din lăuntrul ţipătului sălbatic al unui gri-
fon, cînd în jurul stîncilor negre vînează în
mare, furtună şi gheaţă. Tu, un metal verde
şi‑năuntru o faţă de foc ce vrea să plece şi să
cînte, de pe movila de oase, sumbrele vre-
muri şi prăvălirea de flăcări a îngerului. O!
disperare prăbuşindu‑se‑n genunchi cu ţi-
păt mut.
Un mort te vizitează. Din inimă curge
sîngele de el însuşi vărsat şi‑n sprînceana
cea neagră se‑ncuibează clipa de nerostit;
întunecată‑ntîlnire. Tu – o lună purpurie,
cînd acela apare‑n umbra verde‑a măslinu-
lui. Îl urmează noaptea eternă.
Noapte de iarnă
Z ăpada a căzut. După miezul nopţii,
beat de vin purpuriu, părăseşti întune-
catul sălaş al oamenilor, flacăra roşie a ve-
trei lor. O, negura!
Ger negru. Pămîntul e dur, aerul are
gustul fierii. Stelele tale se strîng în semne
rele.
Cu paşi împietriţi, tu tropăi de‑a lungul
terasamentului căii ferate, cu ochii rotunzi,
ca un soldat ce ia cu‑asalt o tristă tranşee.
Avanti!
Zăpadă amară şi lună!
Un lup roşu pe care‑l sugrumă un înger.
Păşind, picioarele tale zornăie precum
gheaţa albastră şi‑un surîs plin de jale şi de
orgoliu ţi‑a‑mpietrit chipul, iar fruntea pă-
leşte de voluptatea gerului;
sau se‑apleacă tăcută peste somnul unui
paznic trîntit pe jos în coliba‑i de lemn.
Ger şi fum. O albă cămaşă‑nstelată arde
umerii trudiţi, iar vulturii lui Dumnezeu
îţi mursecă inima de metal.
O, colina de piatră. Liniştit se topeşte
trupul cel rece, şi uitat în zăpada de‑argint.
Negru e somnul. Urechea‑ndelung ur-
mează în gheaţă potecile stelelor.
La trezire, clopotele sunară în sat. Pe
poarta de la răsărit intră argintiu ziua tran-
dafirie.
Vis şi obnubilare
S eara, tata deveni moşneag; în odăi-
le‑ntunecate împietrea chipul mamei
şi‑asupra băiatului apăsa blestemul stirpei
degenerate. Uneori îşi amintea copilăria‑i
plină de boală, spaimă şi negură, jocurile
din grădina‑nstelată, sub tăcere trecute, sau
că hrănea şobolanii în curtea‑n crepuscul.
Din oglinda albastră ieşea făptura subţire‑a
surorii şi el se prăvălea ca mort în beznă.
Noaptea, gura i se deschidea precum un
fruct roşu, iar aştrii sclipeau deasupra mutei
sale jelanii. Visele‑i umpleau casa veche a
părinţilor. Seara îi plăcea să se plimbe prin
cimitirul năruit, ori să cerceteze cadavrele
în camera mortuară‑n crepuscul, petele ver-
zi ale putrezirii de pe mîinile lor frumoase.
La poarta mănăstirii cerşea o bucată de pîi-
ne; umbra unui murg săltă din beznă şi‑l
înspăimîntă. Cînd zăcea în patul său rece, îl
podideau lacrimi de nerostit. Însă nu era ni-
meni să‑i pună mîna pe frunte. Cînd venea
toamna, el se plimba, un clarvăzător, prin
lunca brună. O, ceasurile de sălbatic extaz,
serile lîngă rîul verde, vînătorile. O, sufletul
ce murmura cîntecul trestiei îngălbenite;
smerenie‑arzătoare. Liniştit se uita, şi‑nde-
lung în ochii de stele ai broaştei, atingea cu
mîinile‑nfiorate răcoarea pietrei bătrîne şi
invoca povestea venerabilă a izvorului al-
bastru. O, peştii argintii şi fructele ce că-
deau din pomii sluţiţi. Acordurile paşilor
săi îl umpleau de mîndrie şi dispreţ pentru
oameni. La‑ntoarcere, el descoperi un castel
nelocuit. Zei năruiţi stăteau în grădină, je-
lind în amurg. Lui însă‑i părea: aici am tră-
it anii uitaţi. Un coral de orgă îl umplea de
fiori dumnezeieşti. Dar în peştera‑ntuneca-
tă îşi ducea zilele, minţea, fura şi se ascun-
dea, un lup înfocat, de chipul alb al mamei.
O, ceasul în care se trîntea, cu gura de pia-
tră, în grădina‑nstelată, iar umbra ucigaşu-
lui venea deasupra lui. Cu fruntea purpurie
intra în mlaştină şi mînia lui Dumnezeu îi
biciuia umerii de metal; o, mestecenii‑n
furtună, vieţuitoarele‑ntunecate ferind în-
noptatele sale poteci. Ura‑i ardea inima, vo-
luptate, cînd în grădina verde a verii îl mal-
trata pe copilul tăcut, în al cărui chip
strălucitor îşi recunoştea chipul obnubilat.
Vai, acea seară la fereastră, cînd un schelet
oribil, Moartea, ieşea dintre florile purpu-
rii. O, voi turnuri şi clopote; şi umbrele
nopţii cădeau de piatră asupra‑i.
Nu‑l iubea nimeni. În odăile‑n crepus-
cul, minciuna şi desfrîul îi ardeau capul.
Foşnetu‑albastru al unui veşmînt de femeie
îl ţintuia locului, şi‑n uşă stătea făptura
noptatică a mamei. La căpătîiul lui se ivea
umbra Răului. O, voi nopţi şi stele. Seara
pleca în munţi cu schilodul; pe piscul de
gheaţă se‑ntindea strălucirea apusului,
trandafirie, iar inima lui suna încet în as-
finţit. Brazii zbuciumaţi se lăsau greoi
deasupra lor şi vînătorul roşu ieşea din pă-
dure. Cînd se făcea noapte, ca un cristal i se
sfărma inima şi negura îi lovea fruntea. Sub
stejarii golaşi, el sugruma cu mîini de ghea-
ţă o pisică sălbatică. Tînguindu‑se, în
dreapta îi apăru făptura albă a unui înger,

şi‑n beznă creştea umbra schilodului. Ridi-
că însă o piatră şi‑o aruncă înspre el, încît
acesta o luă la fugă urlînd, iar chipul blînd
al îngerului pieri suspinînd în umbra copa-
cului. Zăcu‑ndelung pe ogorul pietros şi
privi cu uimire cortul de aur al stelelor. Iz-
gonit de lilieci, se năpusti în beznă. Păşi
fără suflare în casa dărăpănată. Un animal
sălbatic, el bău în curte din apele‑albastre
ale fîntînii pînă simţi frigul. Cu febră şezu
pe trepetele‑ngheţate, turbînd către Dum-
nezeu c‑o să moară. O, chipul cel gri al
spaimei, cînd îşi ridica ochii rotunzi spre
gîtul tăiat al unui hulub. Furişîndu‑se pe
scări ciudate, întîlni o tînără evreică şi‑o
apucă de părul ei negru şi‑i astupă gura. O
putere vrăjmaşă îl urma pe uliţe sumbre
şi‑un zornăit de fiare îi sfîrteca urechea. Pe
lîngă zidurile‑ntomnate, el, ministrant, îl
urma liniştit pe tăcutul preot; sub copacii
uscaţi, respira‑mbătat stacojiul acelui
veşmînt venerabil. O, discul năruit al soa-
relui. Martirii dulci îi istoveau carnea.
Într‑o clădire de pasaj pustiită, făptura‑i
însîngerată îi apăru‑mbîcsită de gunoi. Mai
adînc iubi lucrările sublime ale pietrei; tur-
nul care cu schimonosiri infernale ia noap-
tea cu‑asalt albastrul cer înstelat; mormîn-
tul rece, în care‑i păstrată inima de foc a
omului. Vai acelei vini de nerostit ce vesteş-
te urgia. Cînd însă el, fiinţă învăpăiată,
trecea cugetînd, pe sub copacii golaşi, în
josul rîului întomnat, un demon în flăcări
îi apăru, într‑o mantie de păr, sora. La tre-
zire, stelele se stinseră la căpătîiul lor.
O, stirpe blestemată. Cînd în odăile
spurcate fiecare destin e‑mplinit, Moartea
intră cu paşi putrezi în casă. O, afară de‑ar
fi primăvară şi‑n pomu‑nflorit ar cînta o
pasăre drăgălaşă. Dar puţina verdeaţă se
usucă‑nfiorător la fereastra fiinţelor nopţii,
iar inimile‑nsîngerate cugetă încă la Rău.
O, amurgitele drumuri de primăvară ale
cugetătorului. Mai drept îl bucură desi-
şu‑nflorit, semănătura proaspătă a ţăranu-
lui şi pasărea cîntătoare, creatura blîndă a
lui Dumnezeu; clopotele serii şi frumoasa
comuniune a oamenilor. De şi‑ar uita des-
tinul şi ghimpii spinoşi. Liber înverzeşte
pîrîul, unde‑argintiu îi calcă piciorul, iar
un copac vorbitor foşneşte deasupra capu-
lui său înnoptat. Ridică deci şarpele, cu
mîna subţire, şi‑n lacrimi de foc inima i se
topi. Sublimă e tăcerea pădurii, bezna‑nver-
zită şi vieţuitoarele‑acoperite de muşchi, ce
prind să fîlfîie cînd se face noapte. O fiorii,
cînd fiecare vina şi‑o ştie, umblînd pe po-
teci înspinate. Găsi deci în tufa de spini
făptura cea albă‑a copilei, sîngerînd să
se‑agaţe de mantia mirelui său. El în-
să‑ngropat în părul său de oţel sta mut şi
pătimind în faţa ei. O îngerii strălucitori pe
care‑i împrăştia vîntul purpuriu al nopţii.
Multe nopţi avu culcuş în peştera de cristal
şi lepra‑ncolţea argintiu pe fruntea lui. O
umbră, el cobora poteca mărginaşă sub
stelele‑ntomnate. Cădea zăpada, iar negura
albastră umplea casa. Precum a unui orb
răsuna vocea aspră a tatălui şi descînta
groaza. Vai gîrbovei arătări a femeilor. Se
năruiră, sub mîinile‑ncremenite, rodul şi
catrafusele stirpei înspăimîntate. Un lup îl
sfîrtecă pe‑ntîiul născut, iar surorile fugiră
în grădinile‑ntunecate, la moşnegii osoşi.
Un vizionar înnoptat, acela cînta lîngă zi-
durile năruite, iar vocea lui devora vîntul
lui Dumnezeu. O, voluptatea morţii. O voi
copii ai unei stirpe‑ntunecate. La tîmpla
aceluia luceau argintiu florile rele‑ale sînge-
lui, luna cea rece în ochii‑i sfărmaţi. O,
noptaticii; o, blestemaţii.
Adîncă‑i aţipirea în otrăvuri întunecate,
plină de stele şi de chipul alb al mamei, cel
de piatră. Amară e moartea, hrana celor
împovăraţi de vinovăţie; în rămurişul brun
al arborelui genealogic se fărmiţau rînjind
feţele pămîntii. Acela însă cînta‑ncet în
umbra verde a socului, cînd se trezi din vise
rele; dulce tovarăş de joacă, un înger tran-
dafiriu se‑apropie, încît el, o sălbăticiune
blîndă, aţipi către noapte; şi văzu chi-
pu‑nstelat al purităţii. Auriu se lăsau flori-
le‑soarelui peste gardul grădinii, cînd se
făcea vară. O, sîrguinţa albinelor şi frunzi-
şul verde al nucului; vijelii trecătoare. Ar-
gintiu înflorea şi macul, purta‑n capsula
verde ale noastre noptatice vise‑nstelate. O,
ce liniştită era casa, cînd tata se săvîrşea în
beznă. Purpuriu se coceau fructele‑n pom,
iar grădinarul îşi atingea palmele aspre; o
semnele miţoase în soarele strălucitor. Sea-
ra însă liniştit intra umbra mortului în
cercul jelitor al alor săi şi cristalin îi suna
pasul peste pajiştea‑nverzită din faţa pădu-
rii. Tăcuţi se adunară la masă; muribunzi,
cu mîini de ceară frînseră pîinea ce sîngera.
Vai ochilor de piatră‑ai surorii, cînd în
timpul mesei nebunia ei trecea pe fruntea
noptatică‑a fratelui, iar sub mîinile păti-
minde‑ale mamei pîinea se prefăcea‑n pia-
tră. O putreziţii, cînd cu limbi de argint ei
tăinuiau infernul. Lămpile se stinseră dar
în recea‑ncăpere şi de sub măştile purpurii
se priveau în tăcere suferinzii. Toată noap-
tea fremătă o ploaie şi‑nvioră păşunea. Cel
în beznă urmă, prin sălbăticia spinoasă,
potecile‑ngălbenite prin grîu, cîntecul cio-
cîrliei şi liniştea blîndă a crengilor verzi, ca
să afle‑alinare. O, voi sate şi trepte‑acoperi-
te de muşchi, privelişte‑nvăpăiată. Paşii în-
să pregetă ciolănoşi deasupra şerpilor
adormiţi la marginea pădurii şi urechea
urmează mereu ţipătul turbat al vulturului.
Seara el găsi o pustietate pietroasă, corte-
giul unui mort în casa‑ntunecată a tatălui.
Nour de purpură îi înnoură capul, încît se
prăbuşi tăcut, un chip selenar, peste sîngele
şi efigia sa; de piatră, căzu‑n gol, cînd în
oglinda sfărmată, un tînăr muribund, apă-
ru sora; noaptea devoră stirpea blestemată.

Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 27
 din mîinile mute; un străin pe colina‑nse-
Revelaţie şi declin
S tranii sînt potecile‑nnoptate‑ale omului.
Cînd treceam, plimbîndu‑mă‑n somn, pe
lîngă odăile de piatră şi‑un opaiţ liniştit ar-
dea‑n fiecare, un sfeşnic din cupru, şi cînd mă
trînteam pe pat înfrigurat, la căpătîi stătea
din nou umbra neagră‑a străinei, şi‑n tăcere
îmi ascundeam chipul în mîinile domoale.
La fereastră‑nflorise albastru şi hiacintul, iar
vechea rugă se ivea pe buza purpurie a celui
care respiră, lacrimi de cristal picau de pe
pleoape, plînse pentru‑amarnica lume. În
ceasul acesta eram, odată cu moartea tatălui
meu, fiul alb. Fiori albaştri stîrnind, vîntul
nopţii sufla dinspre colină, tînguirea‑ntune-
cată a mamei pieri din nou, şi‑am văzut în
inima mea infernul cel negru; minut al liniş-
tii lucitoare. Încet, din zidul de calcar ieşi un
chip de nerostit – un tînăr muribund –, fru-
museţea unei stirpe‑ntorcîndu‑se‑acasă. Ră-
coarea pietrei cuprinse alb‑selenar tîmpla ve-
ghind, paşii umbrelor se pierdură pe treptele
năruite, o horă trandafirie‑n grădină.
Stăteam tăcut în birtul părăsit, sub
grinzile‑afumate, şi singur lîngă vin; un
cadavru strălucitor aplecat deasupra unei
întunecimi şi‑un miel mort îmi zăcea la pi-
cioare. Făptura palidă‑a surorii ieşi din al-
băstrimea în descompunere şi astfel vorbi
gura‑i însîngerată: Înţeapă, spinule negru.
Ah, braţele de‑argint încă‑mi răsună de vi-
jelii înverşunate. Scurge‑te, sînge, din pi-
cioarele selenare, înflorind pe poteci în-
noptate, peste care şobolanul se strecoară
ţipînd. Voi aştri, licăriţi în arcuitele mele
sprîncene; şi‑ncet sună inima‑n noapte. O
umbră roşie cu sabie de flăcări dădu năvală
în casă, cu fruntea de zăpadă o luă la fugă.
O, moarte amară.
Şi‑un glas întunecat vorbi dintru mine:
Murgului meu i‑am frînt gîtul în pădu-
rea‑nnoptată, cînd nebunia sălta din ochii
lui purpurii; umbrele ulmilor cădeau peste
mine, albastrul rîs al izvorului şi răcoarea
neagră a nopţii, cînd eu, un vînător sălba-
tic, goneam o sălbăticiune înzăpezită; în
infernul de piatră muri chipul meu.
Şi lucind, o picătură de sînge căzu în
vinul celui singur; iar cînd am băut din el,
avea gust mai amar decît macul; şi‑un nor
negricios îmi învelea capul, lacrimile crista-
line de îngeri damnaţi; şi‑ncet curgea sîn-
gele din rana de‑argint a surorii, şi‑o ploaie
de foc peste mine cădea.
Să umblu vreau la marginea pădurii, o
fiinţă tăcută căreia soarele miţos i‑a picat
28 • APOSTROF
rată, care plîngînd îşi ridică pleoapele peste
oraşul de piatră; o sălbăticiune ce stă liniş-
tită în pacea bătrînului soc; o capul amurgit
iscodeşte fără astîmpăr, sau paşii şovăielnici
urmează de‑a lungul colinei norul albastru,
stelele grave de‑asemeni. Molcom, semănă-
tura verde lunecă lăturiş, însoţeşte sfios
căprioara pe potecile‑acoperite de muşchi
ale pădurii. Colibele sătenilor s‑au închis
amuţite şi‑nspăimîntă, în acalmia neagră,
albastra tînguire a pîrîului.
Cînd însă coboram pe poteca de stîncă,
m‑apucă nebunia şi‑am ţipat dintr‑odată în
noapte; şi cînd mă‑ncovoiam cu degete
de‑argint deasupra tăcutelor ape, am văzut
că m‑a părăsit chipul. Iar glasul cel alb îmi
vorbi: Omoară‑te! Suspinînd se ridica în
mine umbra unui copil şi mă privea strălu-
citoare cu ochii de cristal, încît plîngînd
m‑am trîntit sub copaci, sub teribila bol-
tă‑nstelată.
Drumeţie zbuciumată printre pietre
sălbatice, departe de cătunele serii, de tur-
mele-ntorcîndu‑se-acasă; în depărtare, pe
pajiştea de cristal, paşte soarele scăpătînd şi
zguduie cîntarea‑i sălbatică, ţipătul singu-
ratic al păsării murind în tihna albastră. Tu
însă‑ncet vii în noapte, cînd zăceam ve-
ghind pe colină, sau turbînd în vijelia pri-
măverii; şi tot mai neagră, melancolia‑nno-
urează capul retras, fulgere cumplite-n-
spăimîntă noptaticul suflet, mîinile tale
îmi sfîrtecă pieptul fără suflare.
Cînd treceam prin grădina‑n crepuscul,
iar făptura neagră a Răului se ferea de mi-
ne, m‑a cuprins liniştea de hiacint a nopţii;
şi‑n luntrea‑ncovoiată pluteam peste iazul
tihnit şi dulcea pace îmi atingea fruntea de
piatră. Mut zăceam sub sălcii bătrîne, iar
cerul albastru era sus deasupra mea şi plin
de stele; iar cînd pieream contemplînd,
teama şi durerea cea mai adîncă mureau în
mine; şi‑n beznă se ridică strălucitor umbra
albastră‑a băiatului, cîntarea cea blîndă; pe
aripi selenare, deasupra coroanelor înverzi-
te, a stîncilor de cristal, se ridică chipul alb
al surorii.
Cu tălpi de argint coboram trepte-
le‑nspinate şi păşeam în încăperea văruită.
Un sfeşnic ardea liniştit înăuntru şi‑n tăcere
îmi ascundeam capul în văluri purpurii; iar
pămîntul a lepădat un cadavru de copil, o
plăsmuire selenară, care ieşi domol din
umbra mea şi cu braţe sfărmate căzu în
prăvălirea de piatră, zăpadă fulguită.
Amintire
Preschimbarea Răului
1‑a versiune (fragment)
L iniştit avea culcuş, în peştera‑nnoptată,
copilul ce‑asculta pe furiş, în talazul al-
bastru‑al izvorului, dangătul unei flori
strălucitoare. Iar din zidul năruit ieşea făp-
tura palidă a mamei şi‑n mîinile‑aţipite ea‑l
purta în grădină, plimbîndu‑se‑n somn, pe
cel întru durere născut. Şi aştrii erau stropi
de sînge lucind prin rămurişul golaş al bă-
trînilor arbori, şi cădeau în părul aspru al
înnoptaţilor, iar băiatul ridica‑ncet pleoa-
pele purpurii, fruntea de‑argint suspinînd
în vîntul nopţii.
Veghind în grădina‑nserată, în umbra
liniştită a tatălui, o cum se‑nspăimîn-
tă‑acest cap strălucitor ce rabdă‑n răcoarea
albastră, şi tăcerea în odăi întomnate. O
luntre de aur, soarele cobora pe colina în-
singurată, iar crengile grave‑amuţesc la că-
pătîi. Liniştit e‑ntîlnit, în albăstrimea jila-
vă, chipul aţipind al surorii, îngropat în
părul ei stacojiu. Pe‑acela noaptea‑l urmă
negricios.
Ce te sileşte să stai aşa liniştit, pe năru-
ita scară‑n spirală, în casa părinţilor tăi, şi
sfeşnicul pîlpîitor se stinge în mîinile sub-
ţiri. Oră a negurii însingurate, trezire mu-
tă‑n pridvor, în livida urzeală a lunei. O
surîsul Răului, trist şi rece, încît păleşte
obrazul trandafiriu al celei adormite. Stîr-
nind fiori, un văl negru‑acoperea fereastra.
Iar din acea inimă sălta o flacără şi argintiu
ardea în beznă, o stea cîntătoare ‹.› Tăcute,
potecile cristaline ale copilăriei se scufun-
dau în grădină
*
Aforism 1
Doar cel care dispreţuieşte norocul
ajunge la cunoaştere.
Aforism 2
Sentiment în momentele existenţei ase-
mănătoare morţii: Toţi oamenii sînt vred-
nici de iubire. Trezindu‑te, simţi amărăciu-
nea lumii; în aceasta constă întreaga‑ţi
vinovăţie nedezlegată; poemul tău, o ispă-
şire imperfectă.
n

C entenari. Faraonul
Pepi al II‑lea, căruia i
se atribuie cea mai lungă
domnie din istorie, 94 de
ani pe tronul Egiptului, a
trăit 100 de ani. Demo-
crit, filosoful obişnuit să
rîdă aproape fără întreru-
pere de gogoriţele umani-
tăţii, s‑a lăsat să moară de inaniţie, după ce a
împlinit 103 ani. Fontenelle, cel iubit de toa-
tă lumea pentru inteligenţa lui versatilă şi
ironia sa fină, a murit cu o lună înainte de a
împlini 100 de ani. Jünger, soldat, scriitor,
filosof, entomolog, fotograf, a trăit aproape
103 ani. Gadamer, adevărat papă al herme-
neuticii filosofice, a murit la Heidelberg, la
puţin timp după ce a împlinit 102 ani. Os-
car Niemeyer, socotit unul dintre cei mai
mari arhitecţi ai secolului XX, a murit cu
doar zece zile înainte de a împlini 105 ani.
Ernesto Sábato s‑a născut în 24 iulie 1911 şi
a murit în 30 aprilie 2011. Actorul britanic
Bob Hope a murit în 2003, la vîrsta de 100
de ani. Claude Lévi‑Strauss, marele antro-
polog şi etnolog structuralist francez, a mu-
rit cu aproximativ o lună înainte de a împli-
ni 101 ani. Zsa Zsa Gábor a murit cu doar
două luni înainte de a împlini 100 de ani.
Lucette Destouches, văduva lui Céline, a
murit anul trecut, la vîrsta de 107 ani. Kirk
Douglas, cunoscut nu numai pentru înde-
lungata sa carieră cinematografică, ci şi pen-
tru că era tatăl lui Michael Douglas, a murit
de curînd, la vîrsta de 103 ani. Jean Daniel,
fondatorul revistei Le Nouvel Observateur, a
murit în 19 februarie 2020, cu doar patru
luni înainte de a împlini 100 de ani. Filoso-
ful argentinian Mario Bunge a împlinit 100
de ani, în 21 septembrie 2019 şi, cu respec-
tiva ocazie, a acordat un interviu ziarului El
País. Olivia de Havilland a împlinit, în 1 iu-
lie 2019, 103 ani şi e ultima mare vedetă ră-
masă în viaţă din perioada de glorie a
Hollywood‑ului. Slovenul Boris Pahor a îm-
plinit 106 ani, în 26 august 2019 şi e socotit
cel mai bătrîn scriitor din lume. În Româ-
nia, poetul timişorean Anavi Ádám a murit
cu doar două zile înainte de a împlini 100 de
ani. Mircea Ionescu‑Quintus a trăit 100 de
ani. Neagu Djuvara a murit în 25 ianuarie
2018, la 101 ani. Mihai Şora a împlinit, în 7
noiembrie 2019, 103 ani.
Pînă în 1997, n‑am fost deloc interesat
de centenari. Dar, în primăvara acelui an, pe
cînd îmi făceam masteratul de filosofie la
Sorbona, am văzut un prim film de Manoel
de Oliveira, Mănăstirea, cu Catherine De-
neuve şi John Malkovich, şi am aflat că regi-
zorul portughez, atunci în vîrstă de 89 de
ani, continua să lucreze. Apoi, în august
1997, după ce mă întorsesem deja în Româ-
nia, am citit că a murit Jeanne Calment, cea
mai bătrînă femeie din lume, la vîrsta de
122 de ani. Rămînînd atent la opera lui
Manoel de Oliveira, am continuat să urmă-
resc dezbaterile referitoare la longevitatea
Portugalia
Ciprian Vălcan
doamnei Calment, precum şi teoriile care
susţineau că ea fusese o escroacă abilă, care
îşi falsificase vîrsta. Am mai văzut două fil-
me ale regizorului portughez, cu ocazia şe-
derilor mele la Paris: Principiul incertitudinii
şi Un film vorbit. M‑a atras melancolia calmă
a acestor pelicule ce aveau în spate privirea
senină şi înţelegătoare a unui rafinat nona-
genar şi mi‑am imaginat că ele trebuie să fie
ultimele sale opere, un soi de testament al
său. Aveam să mă înşel: în ultimii zece ani
de viaţă, între 95 şi 105 ani, Manoel de Oli-
veira a mai regizat 7 lungmetraje şi 2 scurt-
metraje, devenind primul regizor centenar
din istoria cinematografiei. Analizînd lista
filmelor sale, am observat cu uimire că par-
tea cea mai importantă a operei lui a fost
creată după vîrsta de 70 de ani: 28 de lung-
metraje, din totalul de 32, şi 12 scurtmetra-
je, din totalul de 23. Dintre acestea, după
împlinirea vîrstei de 90 de ani, au fost reali-
zate 13 lungmetraje şi 9 scurtmetraje. Soarta
lui Manoel de Oliveira, premiat şi elogiat la
bătrîneţe, seamănă cu aceea a altui mare
portughez, José Saramago, care a publicat
12 cărţi, pînă la 60 de ani, şi 18 cărţi, de la
60 de ani pînă la moartea sa, în 18 iunie
2010, la 87 de ani, acestea din urmă fiind
tocmai cele care i‑au asigurat celebritatea.
Eduardo Lourenço. Am ajuns pentru pri-
ma dată la Lisabona, în mai 2011, fiind invi-
tat de către filosoful Paulo Borges la un co-
locviu despre Pessoa, Nietzsche şi Freud,
care a avut loc la Universitatea din Lisabona
şi la Fundaţia Calouste Gulbenkian. Am
întîlnit acolo universitari din Franţa, Ger-
mania, Italia, Spania şi Portugalia, iar cu
unii dintre ei păstrez legătura şi astăzi. În
prima zi a colocviului, am observat intrarea
în sală a unui domn foarte în vîrstă, elegant,
înalt şi puţin adus de spate, pe care toată
lumea s‑a grăbit să‑l salute cu imens respect.
Nu ştiam cine este şi n‑am îndrăznit să‑i în-
treb pe prietenii mei portughezi. Mi‑am în-
chipuit că trebuie să fie o celebritate locală,
un nonagenar fără prea mare relevanţă euro-
peană, şi m‑am mulţumit să privesc. M‑am
gîndit imediat că de o asemenea primire s‑ar
fi bucurat la noi doar Neagu Djuvara sau
Mihai Şora, ei înşişi foarte în vîrstă, şi
mi‑am imaginat mirarea unor intelectuali
străini, care ar fi asistat la respectivul mo-
ment, fără să înţeleagă prea bine cu cine au
de a face. Am ascultat discursul bătrînului
domn şi, auzindu‑i vocea tremurată, mi‑am
spus că aceia care l‑au invitat l‑au supus unui
adevărat supliciu. Am încercat să‑i reţin nu-
mele, promiţîndu‑mi că voi afla despre cine
era vorba.
A trecut mai bine de un an pînă cînd
mi‑am amintit de domnul foarte bătrîn de
la Lisabona şi am decis să caut informaţii
despre el. Tastînd pe Google numele „Edu-
ardo Lourenço“, mi‑am dat seama că, în
2011, am avut ocazia să‑l ascult pe cel mai
important gînditor portughez al momentu-
lui, cunoscut nu numai în ţara lui natală, ci
Călătorii
şi foarte apreciat în Europa, mai ales în
Franţa şi în Germania. Mi‑am propus să‑l
citesc, dar n‑am reuşit să‑i găsesc imediat
cărţile şi, prins cu alte proiecte, am renunţat
la această idee, pînă cînd Fernando Klabin,
prietenul meu brazilian, mi‑a mărturisit cît
de mult îl preţuieşte. I‑am povestit despre
păţania mea din 2011 şi el mi‑a promis că
îmi va trimite măcar o carte de Eduardo
Lourenço. După căutări laborioase, a primit
din Brazilia volumul Mythologie de la sauda‑
de. Essais sur la mélancolie portugaise şi mi l‑a
dăruit. L‑am citit în toamna lui 2019, cu
puţin înainte de a pleca pentru a doua oară
la Lisabona, şi am aflat că Eduardo Lou-
renço împlinise 96 de ani.
Graţie admirabilei cărţi a lui Eduardo
Lourenço, am descoperit cîţiva scriitori por-
tughezi pe care nu‑i cunoşteam: regele‑filo-
sof Duarte I, autor al unei splendide opere cu
titlul Sfetnicul credincios, în care vorbeşte în-
delung despre melancolie şi saudade, dar şi al
primului tratat modern despre echitaţie, Li‑
vro da ensinança de ben cavlager toda sela
(Cartea despre arta de a călări bine orice şa);
Gil Vicente, în egală măsură remarcabil poet
şi orfevru de geniu; Bernardim Ribeiro, au-
torul primul roman pastoral din literatura
iberică; dom Francisco Manuel de Mello,
scriitor, militar şi om politic versat în toate
genurile literare din vremea sa, unul dintre
cei mai mari dramaturgi portughezi din
toate timpurile. Dincolo de erudiţia lui entu-
ziasmantă şi de toate analizele sale pline de
rafinament, care propun o subtilă cartogra-
fie a sufletului portughez, am reţinut urmă-
toarea observaţie a lui Eduardo Lourenço,
utilă pentru a mă ghida în a doua mea călă-
torie la Lisabona: „Există în noi multă me-
morie care se adaugă memoriei noastre mul-
tiseculare de europeni. Există mai ales acest
exces sau acest surplus de vis care, la fel ca în
cazul Albatros‑ului lui Baudelaire, ne împie-
dică să aderăm sau să consimţim la exigenţe-
le realităţii […] Pentru încă multă vreme,
pentru noi şi pentru Europa, vom fi un fel de
rezervă de vis. Nu există în Europa – cu ex-
cepţia Pragăi – un oraş mai oniric în mod
natural decît Lisabona“.
Fado. Cînd am ascultat pentru prima
oară cîntecele Amáliei Rodrigues, aveam
vreo 14 ani şi n‑am fost deloc încîntat. Mi
s‑a părut că asist la nişte exerciţii ostentative
de virtuozitate, la o mimare a pasiunii total
lipsită de farmec, la o imensă exagerare sen-
timentalistă. Era epoca idiosincraziilor mele
muzicale, cînd nu suportam să ascult com-
poziţiile pentru orgă ale lui Bach, fiindcă mi
se păreau funebre, şi cînd detestam, spre
marea dezamăgire a bunicii mele materne,
opera. Vocea omenească mi se părea suspec-
tă, aveam impresia că distruge farmecul
muzicii, aşa că Amália Rodrigues nu avea
cum să‑mi placă.
Am reascultat‑o pentru prima dată pe
Amália Rodrigues, după mai bine de 15

Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 29
 care studia în Luxemburg şi de buna mea
ani, în vara lui 2003, iar asta doar pentru că
începusem să fiu atras de fado, fiindcă pri-
misem la Paris cîteva CD‑uri cu Cristina
Branco şi Mariza. Sentimentul pe care l‑am
încercat a fost complet diferit faţă de acela
din adolescenţă, iar muzica Amáliei Rodri-
gues mi‑a plăcut enorm, obligîndu‑mă să o
ascult aproape fără între-
rupere, timp de cîteva
săptămîni. De atunci,
am devenit un mare iubi-
tor de fado, ceea ce a
contribuit, în mod evi-
dent, la creşterea fascina-
ţiei mele pentru Portu-
galia, care fusese pro-
vocată iniţial numai de ceea ce mie mi se
părea a fi farmecul incomparabil al literatu-
rii lusitane.
Cînd am ajuns în Portugalia, la începu-
tul lui mai 2011, ştiam deja că muzica fado
se născuse la Lisabona, cam în acelaşi mediu
în care apăruse şi tangoul la Buenos Aires.
Citisem despre celebra Maria Severa, socoti-
tă prima fadista, fiica unui fermecător ţigan,
Severo Manuel, şi a unei bizare femei cu
barbă, Ana Gertrudes. Maria Severa, care
fusese prostituată înainte de a începe să cîn-
te într‑o tavernă din Mouraria, fostul cartier
al maurilor din Lisabona, frînsese multe
inimi şi îi fascinase pe toţi cu frumuseţea ei
exotică şi cu vocea sa gravă, înainte de a
muri de tuberculoză în 1846, la doar 26 de
ani. Graţie lui Paulo Borges, am aflat că
originea muzicii fado e subiectul multor
controverse, dar că două ipoteze despre ge-
neza ei par să se bucure de cea mai mare
susţinere. Prima dintre acestea avansează
ideea că naşterea muzicii fado e legată de
cîntecele marinarilor din vremea marilor
descoperiri geografice făcute de către portu-
ghezi, prin care aceştia îşi exprimau melan-
colia, tristeţea şi angoasele în faţa necunos-
cutului. A doua ipoteză ia în calcul naşterea
muzicii fado în urma unei sinteze reuşite
între genul muzical brazilian Modinha şi
dansul afro‑brazilian Lundum şi e socotită
cea mai bine întemeiată din punct de vedere
istoric.
Pe lîngă aceste două ipoteze, există şi al-
tele pe care le‑am descoperit în urma lectu-
rilor mele ulterioare, dar ele nu sînt foarte
populare în Portugalia. Una dintre acestea
susţine că fado‑ul îşi are originea în cîntecele
arabe, care s‑ar fi auzit chiar şi după Re-
conquista, în fostele cartiere musulmane ale
Lisabonei, Alfama şi Mouraria, pe cînd cea
de a doua aduce dovezi referitoare la geneza
muzicii fado din cîntecele medievale ale tru-
badurilor.
N‑ar fi exclus ca Pessoa să fi avut drepta-
te cînd a scris: „Fado este oboseala sufletului
puternic, privirea plină de dispreţ a Portu-
galiei îndreptată către Dumnezeul în care ea
a crezut, dar care a abandonat‑o şi el”.
Cenuşă. În octombrie 1995, la puţin
timp după sosirea mea în Franţa, ca bursier
al École Normale Supérieure, am decis că
trebuie să văd marile cimitire pariziene. Am
fost, pe rînd, în cimitirul din Montpar-
nasse, în cimitirul din Montmartre şi, în
cele din urmă, în Pére‑Lachaise. În Mont-
parnasse, m‑am dus mai ales pentru Cioran,
care murise în 20 iunie 1995. În Montmar-
tre – în primul rînd, pentru Heine. În
Pére‑Lachaise – pentru Oscar Wilde şi pen-
tru toţi ceilalţi. Am fost însoţit, la Pére‑La-
chaise, de Oana Sălişteanu, de nepoata ei
30 • APOSTROF
prietenă, Izabella Badiu. Şi fiindcă nepoata
Oanei era o mare admiratoare a trupei The
Doors, a ţinut foarte mult să mergem la
mormîntul lui Jim Morrison. Ajunşi acolo,
am fost uimiţi să vedem un paznic care su-
praveghea zona. Stînd de vorbă cu el, am
aflat că misiunea lui era să preîntîmpine
problemele create de fanii muzicianului.
Potrivit spuselor sale, se întîmplaseră destu-
le lucruri nepotrivite la mormîntul lui Jim
Morrison (orgii, consum de droguri şi de
alcool, distrugeri), astfel încît administraţia
cimitirului fusese nevoită să ia măsuri,
menţinînd în permanenţă un om de pază
acolo. Probabil că paznicul se cam plictisea
şi se bucura că poate să vorbească, în sfîrşit,
cu cineva în franceză, aşa că mi‑a povestit
tot felul de detalii necunoscute despre cimi-
tir. Cea mai spectaculoasă poveste a fost
aceea despre mormîntul Mariei Callas, care
era în apropierea celui al lui Jim Morrison.
Paznicul mi‑a spus că trupul Mariei Callas a
fost incinerat, iar urna cu cenuşă a fost pla-
sată în mormîntul pe care am putut să‑l văd
graţie indicaţiilor lui. Însă, la puţin timp
după înmormîntare, un admirator fanatic al
marii cîntăreţe a furat urna cu cenuşă. În
urma apelului solemn al familiei ei, urna a
fost înapoiată. Pentru a evita alte asemenea
întîmplări, familia Mariei Callas a decis să‑i
împrăştie cenuşa în Marea Egee, ceea ce s‑a
şi întîmplat în primăvara anului 1979.
Mormîntul a rămas gol.
Discuţia cu paznicul din Pére‑Lachaise
m‑a făcut să‑mi reamintesc poveştile inspi-
rate din realitate pe care mi le spunea bunica
mea maternă, mama Zina, în copilărie. Do-
uă dintre ele m‑au impresionat cel mai mult
şi mi‑au rămas pentru totdeauna în memo-
rie: cea despre şarpele Mariei Callas şi cea
despre dresoarea de la Bucureşti, mîncată de
un leu.
Mama Zina, mare iubitoare de operă, o
admira pe Maria Callas şi încerca să‑mi atra-
gă atenţia asupra interpretărilor ei, graţie
diverselor anecdote pe care mi le repeta.
Aveam vreo cinci sau şase ani, aşa că nu le
acordam foarte multă atenţie, fiindcă, deşi
acceptam să ascult muzică clasică, nu‑mi
plăcea deloc opera, însă o rugam să revină
mereu la povestea despre şarpele Mariei
Callas. Cu nedisimulată plăcere, bunica re-
lua povestea, care ar putea fi rezumată cam
aşa: Maria Callas s‑a îndrăgostit de armato-
rul Onassis (nu ştiam pe vremea aceea ce
înseamnă „armator”, dar asta nu mai conta,
îmi plăcea sonoritatea cuvîntului) şi a hotă-
rît să slăbească pentru a‑l cuceri. A înghiţit
un şarpe, a slăbit, a devenit iubita lui Onas-
sis, dar şarpele a ucis‑o.
M‑am întrebat multă vreme, după aceea,
cum e posibil să înghiţi un şarpe şi n‑am
găsit nici un răspuns rezonabil, aşa că am
început să cred că mama Zina inventase po-
vestea pentru a mă face să înţeleg ce greutăţi
trebuise să depăşească Maria Callas, ţinînd
cură de slăbire. Abia mai tîrziu, am hotărît să
caut mai multe informaţii despre respectivul
subiect şi am aflat că, pentru a explica faptul
că Maria Callas a slăbit 36 de kilograme în
circa un an şi jumătate, ziariştii din epocă au
lansat ipoteza că ea ar fi înghiţit o larvă de
tenie ce ar fi putut să atingă, în organismul
ei, chiar 9 metri lungime. Am înţeles, abia
atunci, că această tenie trebuie să fi fost şar-
pele despre care îmi vorbea mama Zina.
A doua poveste care m‑a obsedat putea fi
rezumată aşa: o celebră dresoare de la Bucu-
reşti a lucrat ani de zile cu un leu. Acesta a
ajuns să o iubească atît de mult încît accepta
orice îi cerea femeia, ba se arăta chiar gelos,
dacă ea nu îi arăta suficientă atenţie. La un
moment dat, din motive pe care mama Zina
nu părea să le cunoască, dresoarea şi‑a
schimbat parfumul, înainte de a intra în
cuşca leului. Leul n‑a mai recunoscut‑o şi a
mîncat‑o. Leul a fost împuşcat.
Despre dresoarea de la Bucureşti şi leul
cel gelos n‑am reuşit să aflu nimic, pînă
anul trecut. Însă, fiindcă mi s‑a făcut foarte
dor de mama Zina, care a murit în 2003,
am făcut o serie de cercetări în diverse bi-
blioteci şi pe internet, iar, în cele din urmă,
am dezlegat misterul. Dresoarea pe care o
pomenea bunica se numea Lidia Jiga. Leul
era, de fapt, un tigru pe nume Amur, des-
pre care unele surse spun că Lidia Jiga îl
plimba prin Bucureşti cu maşina ei decapo-
tabilă, ţinîndu‑l pe locul de lîngă şofer.
Tragedia nu s‑a întîmplat în cuşca tigrului,
ci în timpul unui spectacol de la Harkov.
Lidia Jiga lucra cu cinci lei şi cu trei tigri.
Am găsit şi numele leilor (Gambus, Niki,
Osvald, Prinţ, Ruslan), dar şi numele tigri-
lor (Amur, Baghera, Bengal). După prima
parte a numărului, Lidia Jiga s‑a întors cu
faţa spre public ca să mulţumească pentru
aplauze. Leul Ruslan s‑a aruncat asupra ei
şi a apucat‑o de şold. Dresoarea s‑a deze-
chilibrat, iar, în acel moment, tigrul Amur
s‑a repezit asupra ei şi a ucis‑o pe loc, tîrîn-
du‑i apoi trupul prin arenă. Un spectator a
făcut infarct şi a murit, iar două femei în-
sărcinate au născut din pricina şocului.
N‑am găsit nici o informaţie despre parfu-
mul dresoarei şi nici despre soarta leului
Ruslan sau a tigrului Amur.
Cînd am fost prima dată
la Lisabona, în mai 2011,
nu exista nici un monument
în memoria lui José Sara-
mago, care murise cu mai
puţin de un an înainte, în
18 iunie 2010. Cînd am revenit în toamna
lui 2019, invitat de Centrul de Filosofie al
Universităţii din Lisabona, lucrurile se
schimbaseră: faimoasa Casa dos Bicos, con-
struită în 1523 de familia celebrului explora-
tor Afonso de Albuquerque şi restaurată în
1983, era deja, de mai mulţi ani, sediul
Fundaţiei José Saramago. În faţa acestei
clădiri faimoase, a fost plantat un măslin
centenar, adus din satul natal al scriitorului,
Azinhaga do Ribatejo, iar în 18 iunie 2011,
la un an de la moartea acestuia, în prezenţa
văduvei sale Pilar del Rio, cenuşa lui a fost
îngropată la rădăcina copacului.
Dom Sebastiaõ. Sebastian I, cunoscut
drept Dom Sebastiaõ, urcă pe tronul Portu-
galiei la vîrsta de trei ani, în 1557. Pînă cînd
îşi asumă puterea, în 1569, la vîrsta de 15
ani, ţara e condusă de regenţi: întîi, bunica
lui, Catarina de Castilia (1557‑1562), apoi,
unchiul său, cardinalul Henrique de Evora
(1562‑1568). Sebastiaõ creşte lipsit de pă-
rinţi, fiindcă tatăl său, prinţul moştenitor
João Manuel, moare cu 18 zile înainte de
naşterea lui, iar mama sa, infanta spaniolă
Juana de Austria, părăseşte definitiv Portu-
galia, la doar patru luni după naştere, pre-
luînd regenţa Spaniei pentru o perioadă de
cinci ani (1554‑1559). Regele‑copil se află
sub influenţa totală a iezuiţilor şi a domini-
canilor, iar atmosfera profund religioasă în
care este educat îi va marca puternic perso-
nalitatea şi va determina decisiv alegerile sale
ulterioare. Instabil, iritabil, fantast, Dom
Sebastiaõ visează la fapte de glorie care să‑l trans-
forme într‑un erou al creştinătăţii. Toate preocu-
pările lui se îndreaptă spre lansarea unei mari
campanii de cuceriri în nordul Africii, cu scopul
de a smulge acest teritoriu de sub flamura Islamu-
lui şi de a‑l transforma într‑o provincie a măreţu-
lui imperiu portughez, pe care simte că are misi-
unea să‑l întemeieze.
După o seamă de incursiuni de scurtă durată
în Africa, în anul 1574, şi după ce încheie o alian-
ţă cu fostul sultan al Marocului, Muhammad
Al‑Mutawakkil (detronat, în 1575, de unchiul
său, Abu Marwan Abd al‑Malik, cu ajutorul tru-
pelor sultanului otoman Murad al III‑lea), Dom
Sebastiaõ simte că a sosit momentul să treacă la
fapte şi porneşte expediţia pe care o socoteşte
decisivă pentru constituirea marelui său imperiu
creştin. Nu ţine seama de sfaturile generalilor săi,
nu ia în considerare opiniile aliaţilor marocani şi
alege cele mai proaste soluţii strategice, convins
că va fi protejat de Puterea divină care veghează
asupra lui. În 4 august 1578, are loc bătălia de la
Alcácer‑Quibir. După un început ce pare favora-
bil trupelor lui Dom Sebastiaõ, totul se transfor-
mă într‑un masacru în care piere întreaga elită a
Portugaliei (sînt consemnaţi 8000 de morţi şi
15 000 de prizonieri). Regele dispare, fără să fie
văzut murind. Aliatul său, Muhammad Al‑Mu-
tawakkil, se îneacă în timp ce încearcă să scape de
pe cîmpul de luptă, iar trupul lui, găsit de duş-
mani, este jupuit şi apoi împăiat, pentru a fi pur-
tat prin mai multe oraşe ale regatului şi arătat
mulţimilor. Sultanul Abu Marwan Abd al‑Malik,
grav bolnav de multă vreme, moare în timpul
bătăliei, fără să apuce să se bucure de victorie.
Bătălia celor trei regi se încheie cu moartea celor
trei regi.
Înfrîngerea se transformă într‑un dezastru
pentru regatul Portugaliei, care devine parte a
Regatului Spaniei, timp de 60 de ani, între 1580
şi 1640. În ciuda catastrofei, oamenii nu încetea-
ză să se gîndească la Dom Sebastiaõ, sperînd că
regele a intrat în ascundere, dar se va ivi la timpul
potrivit, pentru a‑şi salva ţara şi a‑i desăvîrşi des-
tinul. Sînt redescoperite profeţiile mesianice în
versuri ale pantofarului Bandarra (1500‑1556),
care vestesc venirea lui Encoberto şi transformarea
Portugaliei într‑un regat universal, iar acestea sînt
socotite prevestiri referitoare la întoarcerea lui REDACÞIA:
Dom Sebastiaõ. După redobîndirea independen-
ţei, regele João al IV‑lea, care urcă pe tron în Marta Petreu
1640, se arată pregătit să‑i cedeze oricînd domnia (redactor‑ºef)
lui Dom Sebastiaõ, dacă acesta se va întoarce.
Părintele António Vieira, marele predicator por- Ion Vartic
tughez, scrie o seamă de cărţi cu caracter profetic Alice-Valeria Micu
(Istoria viitorului, Clavis Prophetarum), în care re-
interpretează tezele sebastianiste şi vesteşte apari- Ştefan Bolea
ţia viitoare a unui Al Cincilea Imperiu universal,
condus de Portugalia, sub directa inspiraţie a Radu Constantinescu
Sfîntului Duh. În 1752, un adept al sebastianis-
mului prevesteşte că, în 1755, de Ziua Tuturor Czégely Erika
Sfinţilor, un cutremur puternic va distruge Lisa-
bona. Prevestirea se împlineşte, 85% din oraş e Edit Fogarasi
distrus şi peste 60 000 de oameni mor. Au loc
convertiri în masă la sebastianism. Mişcarea face Vignetele revistei reprezintã
prozeliţi şi în Brazilia, încă din secolul al XVI‑lea, variaþiuni grafice de Mihai Barbu
sub influenţa iezuiţilor, iar, la începutul secolului dupã desene de Franz Kafka.
al XIX‑lea, capătă amploare în nord‑estul ţării,
unde sectele mesianice, de inspiraţie sebastianis-
EDITOR:
tă, provoacă masacre în numele credinţei lor scă-
q U
niunea Scriitorilor
pate de sub control. În secolul XX, sebastianismul din România
revine în prim‑planul dezbaterilor de idei din so-
cietatea portugheză, graţie operei lui Pessoa, care REVISTĂ FINANŢATĂ
apelează frecvent la mitologia creată în jurul lui CU SPRIJINUL:
Dom Sebastiaõ şi apără ideea apariţiei celui de Al
Cincilea Imperiu.
Dacă nu l‑ar fi avut pe neînfrînatul, nechibzu-
itul şi necumintele Dom Sebastiaõ, probabil că
Portugalia ar fi fost astăzi doar un imens sat de
vacanţă pentru turiştii germani, britanici sau
francezi. La fel cum, dacă nu şi‑ar fi avut regele
nebun, pe neînfrînatul, nechibzuitul şi necumin-
tele Ludovic al II‑lea, probabil că Bavaria ar fi fost
ministerul culturii
astăzi doar un ţinut al berarilor cu burtă, dornici
să înfulece, înainte de prînz, cît mai mulţi cîrnaţi
albi, preparaţi cu meşteşug din carne de vită şi
bucăţi imense de slănină. ADRESA REDACÞIEI:
n Cluj‑Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e‑mail:
revista.apostrof@gmail.com
www.revista‑apostrof.ro

Pentru corespondenţă:
Cuprins Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj‑Napoca, 400750
• Café Apostrof • Cu ochiul liber
Peste 2000 de îmbolnăviri... 2 On the road Dan Gulea 14 Manuscrisele primite la redacþie
Expoziţie Maria Vianu... 2 Eşecul democraţiei în Europa nu se înapoiazã.
Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2019 2 Centrală şi de Est în interbelic Cristian Vasile  23
Revista revistelor 10, 19 În spaţiul bibliotecii Mircea Moţ 23 ISSN 1220‑3122
Poetul Câmpiei Bărăganului Constantin Cubleşan 24 Revista este înregistratã la
• Cosaşu – 90 osim cu nr. 2R023733/14.12.2014.
Marele supravieţuitor Ion Bogdan Lefter 3
• Dosar: Întâlniri istorice
Critica despre Cosaşu 5 Jules Isaac şi Papa Ioan al XXIII-lea
Revista apostrof este membrã
– 13 iunie 1960 – Carol Iancu 15
• In memoriam a Asociaþiei Revistelor,
• Conversaţii cu.... Imprimeriilor ºi Editurilor
Marius Tabacu M.P. 6
Mihai Măniuţiu  19 Literare (ariel), asociaþie cu
• Jurnal de cărţi (interviu realizat statut juridic, recunoscutã
de Eugenia Sarvari) de Ministerul Culturii.
„Reîntoarcerea“ lui
Aurel Şorobetea Ion Bogdan Lefter 7 • Concursul literar „Omul asimptomatic“
Tiparul:
• Cronică literară Prezentare de Ion Mureşan 20 Centrul de Presã Reformat
Sensul complezenţei Ştefan Bolea 8 Mălina‑Alexandra Lipară 20
Constantin‑Andrei Pătrăucean 21 Unica responsabilitate
• Lecturi Gelu Ciocan 22 a revistei Apostrof
Cartea „magilor“ lui Hitler Marta Petreu 9 este de a găzdui opiniile,
• Biblioteci în aer liber
• Eseu oricît de diverse,
Poeme în proză Georg Trakl  26
ale colaboratorilor.
Când profesorul Camil Mureşanu (traducere
a întârziat Sorin Mitu 10 Responsabilitatea pentru
de George State)
conţinutul fiecărui text
Dorin Tudoran, cel care
îşi cere numele înapoi Nicolae Coande 12 • Călătorii îi aparţine,
Portugalia Ciprian Vălcan 29 în exclusivitate, autorului.
• Sub lupa memoriei Apostrof
Sincretismul ideologic
al anului 1968 Vladimir Tismăneanu 13

Anul XXXI, nr. 10 (365), 2020 • 31