145 de ani Ediție nouă

nr. 1 | martie 2021

de la înființare 24 de pagini
www.revistatimpul.ro 5 lei

Loredana Cuzmici Cristian Fulaș Cristian Nae Sorin Ilfoveanu

Trecut și prezent în Traducându-l pe Proust 17 Între două lumi 21 Expoziție
Moromeții lui Stere Gulea 14 Ziua Europeană a Patrimoniului

foto: Florin Ghioca

Victor Rebengiuc între

fericire și singurătate
INTERVIU
„Sunt 64 de ani de activitate în teatru. O viață de om. Mulți actori nu ating vârsta asta.
Şi acum, în anul ăsta cu probleme care a trecut, m-am uitat în spate şi nu e nimic.
În spatele meu, în 64 de ani, nu se vede nimic. E gol. S-a şters tot. Asta e partea proastă a lucrurilor.” (12-13)

George Bondor 18 Iași: poezia de mâine 8-11 Cristina Hermeziu 4 Dan Dediu 20 Ioana Pârvulescu 5
Sumar Arte
Număr ilustrat cu lucrări ale lui Sorin Ilfoveanu
Ilfoveanu 2020, Luciana Stanciu 2 Ilfoveanu 2020
Un nou început, Bogdan Crețu 3 Expoziție-eveniment dedicată Zilei Europene a Patrimoniului
Un proiect care a prins aripi, Liviu Antonesei 3 Luciana Stanciu
Uciderea tatălui. Fenomenul biografiilor romanțate, Cristina Hermeziu 4
În anul MMXXI, Ioana Pârvulescu 5 Casa de licitații Vikart a inițiat un proiect
Ludmila Ulițkaia – Scara lui Iakov și fresca tulburătoare de anvergură națională: o expoziție itineran-
a legăturilor genetice, Camelia Dinu 6 tă la Cluj-Napoca, Iași și Sibiu a maestrului
O formă subtilă de artă marțială: ascultarea concentrată a muzicii, Dan Dediu 7 Sorin Ilfoveanu, pictor și desenator de renu-
me național și mondial. Expoziția Ilfoveanu
Radu Andriescu, Dosar Iași. Poezia de mâine: Gabriela Vieru, Andrada Strugaru,
2020 reunește 45 de lucrări, pictură în culori
Ioana Tătărușanu, Petru Lucian Balan, Bogdan Alexandru Petcu, acrilice şi desene, în mare parte neexpuse pu-
Emilia Nedelcoff, Andreea Petcu 8-11 blic până acum, având ca tematică subiecte
Victor Rebengiuc între fericire și singurătate, Alina Epîngeac 12-13 dominante ale artei sale, și constituie un eve-
Trecut și prezent în Moromeții lui Stere Gulea, Loredana Cuzmici 14 niment dedicat Zilei Europene a Patrimoniu-
lui. Pentru că, prin întreaga sa creație, Sorin
Traducându-l pe Proust (I), Cristian Fulaș 15
Ilfoveanu este un artist contemporan, dar și
Cronică literară, Silviu Romaniuc, Cristina Claudia Ciobotaru, unul de patrimoniu, valoarea operelor sale
Gabriela Vieru, Cătălina Suditu 16-17 fiind dată de acea apropiere de filonul artei
Dileme biopolitice. Încotro ne îndreptăm?, George Bondor 18 populare românești străvechi, de esențele filo-
sofiei și valorilor morale ale romanității.
Istoria tăcerii: de la Dumnezeu la Alain Corbin, Andi Mihalache 19
Personalitate artistică remarcabilă, elev al
Între două lumi, Cristian Nae 20 Maestrului Corneliu Baba, alături de Ștefan
Inovație și perseverență – Câlția, Sorin Dumitrescu și Mihai Cismaru,
fragmente din designul de produs ieșean, Oana Maria Nicuță Nae 21 Sorin Ilfoveanu recreează în simplitatea sti-
Orizontul religios în Antichitatea greco-romană, Ioan Coroamă 22 lului său propriu o lume fără timp, o lume
în care eul profund aspiră către cunoașterea
Exerciții de lectură la fabula existențială, Codrin Dinu Vasiliu 23 umană, unind trăsăturile spiritului şi sufletu-
Pont des Arts, Cristian Egis 23 lui într-un univers niciodată început şi fără de
uscate rufe cad din Place Pigalle, Cristian Egis 23 sfârșit.
Tablourile care compun expoziția „Ilfo-
Seducția noutății și reformulările postcomuniste ale istoriilor
veanu 2020” sunt imagini esențializate ale
muzicilor românești, Valentina Sandu-Dediu 24 unei spiritualități profunde, în care arhetipuri-
Spiritul Timpului nostru, Mihai Vacariu 24 le imagistice și simbolistica personajelor merg
până la esență și sinteză. Cu o simbolistică
Editor: Asociația Revistei TIMPUL ancestrală, deopotrivă păgână și sacră, influen-
Redactor-șef: Bogdan Crețu țate atât ca esență a imaginii și cromatică de
arta populară (de la icoanele pe sticlă până la
Secretar general de redacție: Ana-Maria Roșca
culorile covoarelor țărănești), cât și de arta ca-
Redactor coordonator: Lorena Marciuc talană, lucrările lui Sorin Ilfoveanu sunt în afa-
Redactori: C
 ătălina Suditu, ra timpului creației sale, capătă ceva din hiera-
Cristina-Claudia Ciobotaru, tismul timpului etern. Pânzele sale ne propun
Gabriela Vieru, o convenție, o reconsiderare a aparențelor, a
Silviu Romaniuc vectorilor care compun existența noastră: de
Administrare site și redactor web: Paul Iordache la reinterpretarea genezei, a eternului feminin,
Tehnoredactare: Image Impact a erotismului ei și a maternității, la abordarea
PR, Comunicare: Robert Popescu uşor ironică a naturii umane și, în cele din
Tipar: Tipoart Idea Studio SRL urmă, a universului în integralitatea lui.
Identificat în plastica românească prin li-
Director proiectul TIMPUL – Portal de Cultură:
nia fermă a desenului său, văzut „ca o lucrare
Mihai Vacariu în sine, care poate să spună, în câteva linii, mai
mult decât o pictură elaborată”, artistul repe-
Adresa redacției Iași: tă câteva idei, reduse la esențe, la care a visat
str. Cuza Vodă, nr. 38, et. 1, Iași; cod poștal: 700038; telefon: dintotdeauna să ajungă. Arhitectura figurati-
0332 802 536 vă a jocului imagistic dintre corpul uman și
Adresa redacției București: relația om-animal, atât de prezentă în opera
Str. Știrbei Vodă, nr. 95, București; cod poștal: 010108; telefon: sa ca mijloc de expresie, diversitatea formelor,
0728 619 559 a volumelor, precum și combinația culorilor,
E-mail: contact@revistatimpul.ro amestecul de planuri, o anume perspectivă
care îi este proprie și îi face lucrările incon-
Website: www.revistatimpul.ro
fundabile și existența gândului de după gând
ISSN–L 1223‑8597 presupun un rafinament al înțelegerii creației
ISSN 1223‑8597 divine și o viziune personală a reprezentările
artistice. Și astfel, în arta lui, culoarea capătă
Conturile Fundației Comunicare fără Frontiere: alte culori, asemănătoare celor din uleiuri-
Lei: RO54BTRLRONCRT0591371601 le flamande sau din fresca italiană, mesajele
Euro: RO04BTRLEURCRT0591371601
materiale bune ... soluii și mai bune
Revista și proiectul TIMPUL sunt susținute de:
SC Meridiane Publishing SRL, Editura Revistei Timpul,
SC Solaron Construct SRL, StarNet, Digital Park
Proiect susținut de Majestatea Sa Margareta,
Custodele Coroanei române
2 nr. 1 | martie 2021
devin mai complexe, în sensul imaginii și al
simbolului, opera devine metafora eternității.
Ea vine din istorie și devine istorie. „Din mo-
mentul în care am terminat lucrarea, nu-mi
mai aparține. Dacă ea are puterea de a povesti,
atunci privitorul va pleca cu ceva. Dacă nu, ea
nu trebuie ajutată cu povestea mea”, spunea
autorul.
Magia personajelor și a reprezentărilor
animaliere din opera sa, realul și imaginarul
demersului plastic atrag atenția iubitorului de
frumos prin expresivitatea lor, prin perspecti-
vele originale ale viziunii plastice asupra lumii,
dar și prin încercarea inteligentă de interogare
a sinelui.
„Personajele mele sunt personaje reale. În
general, ele sunt însoțite de animale cu o sim-
bolistică anume. Nu fac filosofie din relația
dintre personaj și animal, însă ele, personajele,
au existat, atât la Rădești, cât și în perioada de
dinainte de Rădești, și în Piața Amzei – vânză-
torii de flori –, iar mai târziu am împrumutat
personaje din operele scriitorilor, din Márqu-
ez, Vargas Llosa, Panait Istrati și din romanele
bunului meu prieten Ștefan Agopian. Aceste
animale care însoțesc personajul, cu simbolis-
tica lor – pestele e Ichtios, pasărea e spiritul,
țapul e virilitatea, pisica e o aplecare asupra ce-
lor lumești, și așa mai departe –, sunt un semn
plastic, animalul ajută omul și portretul omu-
lui se reflectă în animal. Personajele, începând
cu vânzătorii de flori, vânzătorii de mere, și
continuând cu chipurile din Rădești, sunt per-
sonaje reale. Le cunosc, le-am fotografiat, le-
am desenat. Am făcut puține portrete ale unor
personalități și foarte puține fără elemente de
simbolistică animalieră. Combinațiile de per-
sonaje cu animale, cum ar fi Păsărarul, Omul
cu țapul, Omul cu pisica, sunt menite să-i ofere
privitorului o altă perspectivă asupra omului,
datorită prezenței animalului… Însă totul e o
relație pur plastică, nu are o conotație filoso-
fică.”
Puternic impresionat de pictura și desenele
lui Van Gogh și cu șansa de a fi avut un pro-
fesor cu totul special, pe maestrul Baba, care
„nu intervenea niciodată în ceea ce făceai, îți
povestea, îți vorbea, te învăța ce înseamnă să
fii artist… te punea în starea de-a face, ceea
ce e cel mai important în relația dintre profe-
sor și student”, autorul rămâne un creator de
mituri. Sinteză și esență, adevăr sub o formă
metaforică, opera de arta trăiește doar prin
simbolul pe care-l întrupează. Rafinamentul
desenului, perspicacitatea în a transmite mult
cu puțin, o fină observație a subiectelor lumii,
trecută prin filtrul propriilor trăiri emoționa-
le, fac din opera lui Sorin Ilfoveanu o valoare
estetică ieșită din anonimatul secolului XX și
intrată în eternitatea lumii artistice contempo-
rane.
 Editorial

Un nou început
Bogdan Crețu

Al câtelea? Nu am făcut socoteala, dar
nu contează. De ce ar mai fi nevoie de
încă o revistă de cultură acum, când pro-
punerea e oricum mare, mai mare decât
poate înghiți cititorul, tot mai plictisit,
tot mai hărțuit de rețelele de socializare,
de puzderia de bloguri, de vloguri etc.?
Ce ne propunem? Încotro?
Câmpul cultural actual nu mai are
structură organică, este atomizat, grupuri
de interese sau de putere își dispută pre-
zența în prime-time sau accesul la resurse
sub privirile tot mai visătoare ale unor
cititori dezinteresați de iureșul polemic
sau pamfletar al scriitorilor, de contre-
le lor de multe ori mărunte, de orgoliile
lor disporporționate, dacă le raportăm la
vizibilitatea tot mai redusă, de plasarea
literaturii în zona limitrofă a spectrului
social. Cultura actuală operează în cadrul
unui sistem descentralizat, ceea ce e firesc,
dar propune ierarhii concurente aleatorii,
care nu se mai intersectează decât cel mult
periferic, majoritatea pe criterii ideologi-
ce. Asistăm azi la un climat cultural mai
politizat decât înainte de 1990, când di-
recțiile erau măcar clare. Grupurile lite-
rare funcționează pe baza complicităților
ideologice sau, mai rău, politice, nu în te-
meiul unor interese superioare, culturale.
Nu e o întâmplare că în ultimii ani critica
literară a pierdut teren, nu mai are o voce,
nu mai face rating pe piața ideilor. Nu
discut acum dacă e o cauză sau un efect al
disipării discursului cultural, constat doar
că e o realitate.
În pofida acestui tablou incoerent și,
mai ales, în ciuda unui deficit de atenție
care pare să fi sufocat literatura cu insti-
tuțiile ei, există și o parte bună: apar tot
mai mulți scriitori tineri. Ei se legitimează
într-un cadru aparte, câtă vreme instituția
criticii literare nu mai funcționează. Ei
constituie partea vie, neconvențională a
culturii actuale, la care instituțiile cultu-
rale nu privesc.
Revista Timpul, în noul ei format,
își face o misiune din aducerea în prim-
plan a acestora. Deloc întâmplător, pro-
punem în primele două numere un dosar
consistent cu poezia unor autoare/ autori
nedebutate/ nedebutați din Iași. E un în-
ceput, ne vom orienta privirea și către alte
zone. Vrem să continuăm tradiția presei
studențești de la revistele Dialog și Opinia
studențească, dar și să recuperăm poten-
țialul uriaș pe care alte proiecte (cum ar
fi Alecart) demonstrează că îl are Iașul în
privința foarte tinerilor scriitori.
Ne dorim să creăm o echipă redutabilă
de critici literari la Iași (și nu numai, vom
căuta să atragem și alte energii), convinși
fiind că e nevoie mai mare decât oricând
de critică a actualității. Nu facem decât să
organizăm un cadru cât mai liber în care
să-și manifeste opțiunile, ideile, criterii-
le. Sperăm într-o resuscitare a spiritului Nu în ultimul rând, nu ne vom plasa Punem cultura pe primul loc. Credem
critic, amorțit în ultimii ani. Și poate în în nici un punct fix ideologic. Ne dorim că politizarea ei nu îi face decât rău.
atragerea cât mai multor tinere/i autoare/ să moderăm un spațiu de manifestare a Revista Timpul face parte dintr-un
autori de partea ideii că e important ca diferitelor idei, preferințe, câtă vreme proiect mult mai mare și mai ambițios,
literatura ultimului val să fie susținută din rămân într-un echilibru deschis spre dez- care presupune o întreagă rețea culturală
interior de un desant critic pe măsură. batere. Firește, respingem din start orice și o întreagă comunitate, existentă în țară
Ne deschidem către diaspora, unde formă de extremism. Nu ne plac ideile ri- și în spațiile în care se citește și se scrie
există energii nebănuite, scriitoare și scri- gide, atitudinile intratabile, agresiunea în românește. Echipa din caseta redacțio-
itori care au ceva de spus, care privesc cu numele Binelui, gândirea conspiraționis- nală nu își asumă însă, momentan, decât
mare atenție către ce se întâmplă în litera- tă. Ne interesează, în schimb, polemicile conținutul actualei publicații, deși firește
tura actuală, dar la care privirea obosită a de idei, credem că dialogul e posibil între că va căuta să atragă colaboratori cât mai
instituțiilor culturale nu mai ajunge. oameni cu idei diferite și soluții distincte. buni din toate direcțiile.

Un proiect care a prins aripi

Liviu Antonesei

Pe la mijlocul verii, când mai tânărul
prieten Mihai Vacariu mi-a propus să ne
vedem ca să-mi expună un proiect cultu-
ral, am acceptat cu plăcere. Mascați după
moda zilelor noastre, așezați unul pe un
capăt, celălalt pe altul al unei bănci din
parcul cartierului meu, am stat vreo oră
de vorbă. Ce-mi povestea el cu mult en-
tuziasm mă bucura, mă încălzea și pe
mine, dar, în același timp, rațiunea și ex-
periența mea cu treburile de la noi îmi
provocau și o bună doză de scepticism.
Cum să nu fi fost entuziast auzind pro-
iectul relansării revistei Timpul, pe care
am condus-o vreme de aproape un sfert
de secol, în condiții favorabile editorial
și financiar vreme de vreo șapte ani și în
condiții de nedescris alți vreo paispreze-
ce? Și nu era vorba numai despre renaș-
terea revistei ca atare, ci de un proiect
cu mult mai ambițios – un megaportal
„mamă”, care să provoace nașterea altor
zeci, poate sute de publicații asociate, în
diverse localități din țară și din lume, în
universități, facultăți și școli, în jurul al-
tor instituții. Cum să nu ți se pară asta
un vis, când în ultimii ani abia reușeam
să găsesc resurse pentru ediția tipărită a
unei singure reviste?
De bună seamă că nu i-am împărtășit
tânărului meu prieten scepticismul, nu
e stilul meu să descurajez pe cineva care
chiar dorește să facă ceva, ceva care mi se
pare important, mai ales în zona culturii
și a educației, dar și în alte domenii pe
care le socotesc importante. Nu doar că
nu l-am descurajat, ba din contra, l-am
încurajat, sfătuindu-l doar să meargă în-
cet, pas cu pas, cum ar spune un perso-
naj al zilelor noastre, pentru a evita riscul
sufocării. L-am încurajat, prin urmare, și
i-am promis ajutorul. Am scris primul
editorial, cel de salut ca să spun așa, apoi
mi-am adus rubrica „Lecturi pandemice”
pe megaportalul Timpul. Nu am făcut
asta fără intenție. Părerea mea este că
lectura e esențială pentru formarea și de-
venirea noastră ca oameni.
Dar important nu este modesta mână
de ajutor dată de mine, ci ceea ce au
reușit să facă Mihai Vacariu și mica sa
echipă, deocamdată mai degrabă volun-
tară, pe care a format-o în jurul său, de la
salvarea proprietății titlului (nu intru în
detalii, dar e palpitant, poate va povesti
el cândva) și realizarea unor parteneria-
te instituționale cu Ministerul Educației
și inspectoratele de resort, primării etc.,
până la suportul logistic acordat noilor
nuclee Timpul. Numai când mă gândesc
cât trebuie să consume pe drumuri, in-
ternet și telefon, mi se sparie gândul!
De la proiectul care mi se părea mai
degrabă fantast, de acum vreo șase-șap-
te luni, și până astăzi, s-au făcut niște
pași incredibili. Nu-mi vine să cred că,
într-un timp atât de scurt, un fel de vis
cu ochii deschiși a devenit realitate, că
un proiect atât de important pentru cul-
tură și educație a prins aripi și zboară.
De bună seamă că îi doresc zbor lung și
fără turbulențe. Și, la fel de sigur este că,
pe măsura puterilor mele, voi susține în
continuare această splendidă aventură
a spiritului. Nici nu mă așteptam ca la
vârsta mea, care nu mai este deloc frage-
dă, să mai fiu în stare să mă entuziasmez
pentru o cauză, să mă pot mobiliza pen-
tru ea. Cred că ar trebui să-i mulțumesc
prietenului Mihai și încă mai tinerilor
lui colegi.
Se împlinesc acum 145 de ani de la
apariția primului număr al celebrului
ziar Timpul. Ce a însemnat acesta pentru
cultura, politica și viața publică româ-
nească, știm bine cu toții. Și-a dat seama
de asta până și Banca Națională a Româ-
niei. Cine a avut ocazia să vadă bancnota
de 500 de lei, cea mai mare din sistemul
nostru monetar, a observat ce bine arată
frontispiciul ziarului imprimat pe rever-
sul acesteia, alături de Biblioteca Cen-
trală Universitară din Iași. Pe avers este
portretul lui Eminescu. În general, cul-
tura are bani pe sponci, dar măcar este
omagiată pe cea mai puternică bancnotă!
Echipa Timpului, echipa acestui timp, a
ales să lanseze public proiectul cu prile-
jul acestei aniversări. Cred că tinerii mei
colegi au dreptate, nu se vor face de râs la
aniversare. Nici după aceea.

nr. 1 | martie 2021 3

 Semnele timpului
Uciderea tatălui.
Cristina Hermeziu Fenomenul biografiilor romanțate
În literatură, ireverența e creatoare.
Decomplexată, Franța își tot ucide tatăl.
Convulsiv și adeseori iconoclast, scriitorii
contemporani se iau de monștrii sacri ai li-
teraturii – cei care-i legitimează pe ei înșiși –,
coboară statuile de pe soclu. Și, de multe ori,
sub pretextul de a le da o nouă strălucire, le
deghizează, le știrbesc câte un colț, le arată
imperfecțiunile. Genul biografiilor de scrii-
tor, în registru sobru-literar sau în cheie ro-
manțată, are tradiție în Franța, dar aș spune
că se poate identifica, în ultimul timp, o ten-
dință de reapropriere a maeștrilor printr-un
gest din ce în ce mai decontractat, din ce în
ce mai teribilist, ca formulă insolită de dina-
mizare a patrimoniul literar.
Recent, după alte cărți-portret dedicate
lui Rimbaud, Verlaine sau Villon, scriitorul
Jean Teulé – romancier prolific, de altfel –
a publicat o biografie desacraliza(n)tă a lui
Baudelaire, întinsă pe nu mai puțin de 430
de pagini. Disputată și discutată pasional
în mediul literar francez, „Crénom, Baude-
laire!”, apărută la editura Miallet-Barrault
la sfârșitul anului 2020, nu-l idolatrizează
deloc pe genialisimul autor al celor 100 de
Flori ale răului, ci dimpotrivă, îl pictează în
tușele groase ale unui dandy insuportabil,
„primul punk-ist de pe pământ”, cu părul
vopsit în verde, plimbând în lesă o oaie cu
blană roz. Un portret baroc și nonconformist
care-l arată misogin în relațiile cu femeile (cu
scandaloasa Jeanne Duval, dar și cu mama sa,
victimă a umorilor sale grobiene), provocator
impenitent până la a primi, printre dinți, de
la trecătorii siderați: „ Putain de poète !…”
Prin comparație cu alte biografii-omagiu,
între care Un été avec Baudelaire de Antoine
Compagnon, celebru critic și profesor de li-
teratură la Collège de France, care vedea în
Baudelaire o ființă ambivalentă, incurabil
suferind de spleen și modern anti-modern,
pervers ostracizat și clasicizat, portretistului
iconoclast Jean Teulé i se reproșează un parti
pris către anecdotica neagră, mai mult „vul-
gară” decât vulgarizatoare. Interesant este că
discutabilă e considerată perspectiva aleasă,
accentele puse de autorul de azi în destinul
lui Baudelaire, dar nu fronda în sine. În spi-
ritul Franței, ireverența e prin definiție un
ferment creator.
Într-un cu totul alt registru, intimist și
interiorizat, dar păstrând complet libertatea
de viziune și de ton, scriitorul Régis Jauffret
îl rescrie, azi, pe Flaubert. În 2021, se îm-
plinesc 200 de ani de la nașterea celui care
a redesenat cu totul peisajul literar al Fran-
ței, părintele literar al Doamnei Bovary fiind
demult intrat în imaginarul colectiv drept
părintele tuturor scriitorilor contemporani.
Autor multipremiat – în 2018, Microfictions
a primit „Goncourt de la nouvelle”, Régis
Jauffret n-are deloc pretenția de a fi publi-
cat încă o biografie clasică, una în plus, ci-și
revendică dreptul (de scriitor) de a formula,
literar, propriul adevăr despre Flaubert.
În Le dernier bain de Gustave Flaubert
(apărută la Seuil și ajunsă în librării în mar-
tie 2021), Régis Jauffret este Gustave Flau-
bert: în prima parte a cărții scriitorul de azi
se insinuează în vocea scriitorului de ieri,
narațiunea la persoana întâi e autoficțiunea
unui tânăr obsedat de scris și stil și totodată
confesiunea unui bărbat acaparat de multiple
iubiri – Elisa Schezinguer, Louise Colet, Ju-
liet Herbert –, dar și, surpriză, îndrăgostit, cu
pasiune răvășitoare, de cel mai bun prieten
4 nr. 1 | martie 2021
al său, Maxime du Camp. Un al doilea volet
al cărții schimbă perspectiva, Régis Jauffret
ia distanță și povestește ultimul ceas de viață
al lui Flaubert la persoana a treia. Ca și cum
scriitorul de azi, ucigându-și în scris tatăl lite-
rar, nu se putea ucide pe sine în numele său.
Simbolic, Franța își tot rescrie, își tot
ucide scriitorii. Castrarea tatălui castrator e
semn deopotrivă de maturitate și de fertili-
tate literară, de eliberare și de recunoaștere a
filiației, de neîncetată emancipare și de eternă
umilință. Le roi est mort, vive le roi!
Experiment literar ventriloc
Cât de predispuși sunt oare scriitorii ro-
mâni să-și ucidă tatăl – tații –, recreîndu-se
pe sine în oglinda lor? O (psih)analiză rapi-
dă a puținelor, de altfel, gesturi culturale de
emancipare postdecembriste ar trebui să nu
uite un celebru scandal cauzat de o ediție a
revistei Dilema unde Eminescu era detronat
prin portrete impertinente, inacceptabile
pentru diverșii adepți ai unei mitizări abso-
lute.
În România ultimilor ani, genul bio-
grafiilor romanțate începe să aibă ecou și
vizibilitate grație unor inițiative editoriale
de excepție, cu bătaie lungă. Mai întâi, scri-
itorul Florin Lăzărescu și Muzeul Literaturii
Române din Iași au avut ideea de a propune
unor tineri scriitori de azi să repovestească
viața unor personalități literare de patrimo-
niu, care au o casă memorială dedicată în
zona Iașului și a Moldovei. Au rezultat nişte
mici bijuterii literare, erudite şi nonşalante,
de citit oricând de copiii de azi sau de copiii
de ieri, crescuţi cu „statuile“ unor Costache
Negruzzi, Ion Creangă, Vasile Alecsandri sau
Mihai Eminescu. La acest exerciţiu inteligent
de demuzeificare au participat cu tuşă per-
sonală Florina Ilis (Povestea lui Mihai Emi-
nescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei
Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosof-
tei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache
Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile
Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae
Gane), Dan Coman (Povestea lui Mihai Co-
dreanu), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile
Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail
Sadoveanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion
Creangă), Alex Tocilescu (Povestea lui George
Topârceanu).
În siajul acestei idei, editura Polirom a
extins considerabil conceptul, conferindu-i
o nouă miză. Inițiind colecția Biografii ro-
manțate, editorul Andrei Botez resuscitea-
ză figuri larg culturale de sculptori, pictori,
compozitori, cântăreţi, dramaturgi, poeţi,
prozatori, povestea vieții fiecăruia dintre ei
fiind încredințată și de această dată unei voci
singulare din noua generaţie de autori. Prin
acest experiment literar „ventriloc“, scriito-
rii de azi se strecoară programatic în vieţile
unor personalități tutelare din cultura româ-
nă, dar nimeni nu doboară statui: demersul
nu e de emancipare, ci de actualizare, de
„updatare” literară și afectivă, de generare de
imaginar și infuzare de sensibilitate în niște
portrete împietrite în canon. Astfel, Enescu e
repovestit de Dan Coman, Caragiale de Bog-
dan-Alexandru Stănescu, Brâncuși e sculptat
de Moni Stănilă, Maria Tănase e reînsuflețită
de Simona Antonescu, Ionesco e rescris de
Liliana Corobca, Cioran de Andrei Crăciun,
viața lui Steinhardt e remixată de Lavinia Bă-
lulescu, Luchian e reimaginat de Veronica D.
Niculescu.
În mod firesc, formulele narative sunt
diferite și variate, iar miza seriei constă toc-
mai în forma pe care o ia întâlnirea provoca-
tă, extrem de personală, dintre sensibilitatea
scriitorului de azi și monstrul sacru de ieri,
cu destin mai mult sau mai puțin osificat în
imaginarul cultural național. Demersul edi-
torial e unul voluntar și, prin dimensiunea
lor „convențională” – adică ieșită dintr-un
concept curatorial asumat –, biografiile re-
zultate păstrează, în succesiunea lor, un inso-
lit caracter de happening literar.
Voi reveni într-un număr viitor la coli-
ziunea vocilor, foiletând câteva dintre bio-
grafiile romanțate cu această perspectivă: în
ce măsură portretele de personalități trecute
ascund, în filigran, autoportrete de scriitor, în
ce măsură modul de a decupa destine cultu-
rale esențiale, moștenite din alt timp, trimite,
de fapt, la semnele timpului nostru.

În anul MMXXI
Ioana Pârvulescu
La o ceremonie de premii din 1960, la
Paris, Michel, un tânăr pasionat de literatură,
ia premiul întâi pentru versuri scrise în latină.
Întâmplarea stârnește ilaritate în sală și un val
de comentarii răutăcioase: „Premiu pentru
versuri în latină!”, „E singurul participant!”,
„Stâlpul Parnasului!” etc. Tânărul nu ia în
seamă ironiile, străbate sala și urcă pe scenă
să-și primească meritata recompensă. I se în-
mânează solemn o carte: Manualul bunului
industriaș!
Este o scenă Paris au XXe siècle, o utopie
care bate în negru, roman scris de Jules Verne
pe la 1860 și respins de editorul Pierre-Jules
Hetzel, renumit, pe bună dreptate, pentru
flerul său. Viziunea asupra viitorului i-ar fi
contrariat cu siguranță pe contemporanii lui
Jules Verne. Cu atât mai mult cu cât, printr-o
prejudecată larg răspândită, autorul Călăto-
riilor extraordinare, între care, iată, și una în
timp, a fost și e considerat vizionar. Or, ima-
ginea lui asupra viitorului era descurajantă.
Verne e încadrat în categoria norocoșilor
care, dând frâu liber fanteziei, a nimerit-o cu
o grămadă de noutăți concretizate și impu-
se abia în secolul următor, dacă nu cumva,
cum își închipuie unii, oamenii din secolul
XX i-au folosit cărțile ca sursă de inspirație.
De fapt, în cele mai cunoscute romane ju-
lesverniene, începând cu emblematicul De la
pământ la Lună, imaginația e mediocră și se
știe că, fără sugestiile și imboldurile lui Het-
zel, partea literară ar fi fost în mare suferință.
Vedeta lui Jules Verne este tehnica, în toată
dezvoltarea ei logică. Dacă viitorul se contu-
rează corect la romancier, nu frâul liber dat
fanteziei este cauza, ci, ca să rămânem în vo-
cabularul cabalin de secol XIX, șaua pusă pe
tot ce ține de progres și descoperiri de ultimă
oră, din lecturile lui de la Biblioteca Naționa-
lă a Franței.
Singurul roman de anticipație pro-
priu-zisă este Parisul în secolul al XX-lea. Jules
Verne prezintă perfect atmosfera unui mare
oraș din anul ales (ba chiar de la începutul
secolului XXI), intuiește evoluția economi-
că și socială, dar greșește mai toate detaliile
neștiințifice, care cer fantezie. Dacă se între-
vede bine lipsa de entuziasm a oamenilor în
fața minunilor tehnice deja banalizate, dacă
e ușor de recunoscut, pentru noi, „alura lor
grăbită”, mersul iute și „impetuozitatea lor
de tip american”, în schimb, ideea atât de la
îndemână de a transforma moda vestimenta-
ră, uneltele de scris și manierele urmașilor de
peste un secol nu îl tulbură.
Tocmai de aceea m-a intrigat scena cu
râsetele stârnite de premiul la latină și ide-
ea că latina nu va mai avea răspândire în a
doua jumătate a secolului XX. Este cu ade-
vărat vizionară, este cât se poate de exactă
și nu face parte dintre lucrurile pe care ar fi
putut să le anticipeze cercetările autorului la
Biblioteca Națională a Franței. În jurul anu-
lui 1860, latina este încă la loc de cinste în
școli și nimic nu arată că în următorul secol
atitudinea cu privire la latină se va modifica.
Nu numai profesorii și elevii, poeții și pro-
zatorii, dar chiar oamenii mai puțin instruiți
aveau obișnuința folosirii latinei. (Pe de altă
parte, presupunerea că, la bibliotecă, tânărul
Michel este singurul care mai cunoaște nume
ca Hugo și Balzac – ar fi fost nostim ca Ju-
les Verne să-și fi pus aici propriul nume – și
că bibliotecarii îl întreabă dacă aceștia sunt
cumva oameni de știință este, deocamdată,
exagerată.)
nr. 1 | martie 2021
Latina era „la modă”. Nu se miră nimeni
că poetul premiat pentru Cântecul gintei lati-
ne socotește limba latinilor drept „regină” și
nici că atât în poezia, cât și în gazetăria lui
Eminescu abundă sintagme latine, de la titlul
amplului poem Memento mori, la acel „Car-
men Saeculare ce-l visai și eu odată” din Scri-
soarea IV sau la nervum rerum gerendarum
din Scrisoarea II. E rima sofisticată, găsită de
poetul rimelor sofisticate pentru horum ha-
rum, genitivul plural de la hic, haec, hoc, un
exemplu pe care profesorii de latină îl dădeau
pentru bolboroselile fără sens. Azi, pentru cei
mai mulți dintre noi, tot ce ține de latină e
horum harum. Refrenul poemului din Noi
amândoi avem același dascăl, Non idem est si
duo dicunt idem, este o idee filozofică la care
ar trebui să medităm mai mult azi și pe care
eu am înțeles-o destul de târziu. Multă vreme
am crezut că important e numai ce spune ci-
neva, nu cine spune.
La o simplă răsfoire a publicisticii emi-
nesciene din Timpul, ies la iveală numeroase
expresii latine intrate în limbajul cotidian:
ejusdem farinae, deus ex machina, de mortuis
nil nisi bene, a priori, habent sua fata libelli,
de facto, de jure, delirium tremens, ipsissimis
verbis, bene merenti, vivat sequens, habemus
Papam, si fata favebunt. Dar chiar și gazetarii
semidocți și superficiali din vremea lui Emi-
nescu apelează aproape automat la sintagme
latine, care le intraseră în călimară încă din
școală. Gazetele au de altminteri rubrici des-
pre programul de spectacole și expoziții in-
titulate Memento, rubrici de călătorie Vade
mecum, rubrici de știri mărunte și felurite
numite Miscellanea sau Varia.
Când Caragiale își deschide, la 1894, o
cârciumă cu firma Bene bibendi (în loc de
Bene merenti) e sigur că toți Lache și Mache,
Mitică și Costică, Ghiță și Niță, fără exagerat
de multă școală, înțelegeau jocul de cuvinte și
se automedaliau pentru cultura lor cu câte o
halbă de bere. În conversațiile de pe la 1900,
se fac jocuri de cuvinte ca Primum bibere, de-
inde philosophari sau Primum bibere, deinde
vivere și, la fel de bine, unii își luau ca deviză
cuvintele honeste vivere, iar alții, pesemne mai
mulți, honeste bibere. In vino veritas intra, ad
litteram, în cântecele studențești: „Adevărul e
în vin / Spune-un vechi proverb latin / Hai să
bem ca să ne-nveselim / Căci in vino veritas /
Spune din bătrâni un glas / Hai să bem și ce
ne-a mai rămas”. Nimeni nu mergea pe jos,
toți mergeau per pedes, iar cei mai culți se în-
demnau la mers cu un per pedes, apostolorum!
O amânare sine die îi întrista pe cei în cauză,
o apreciere de tip nec plus ultra îi bucura (Non
plus ultra era și un tip de prăjiturele, numite
în germană Plätzchen), iar dacă cineva rostea
errare humanum est, era mereu altcineva care
să răspundă zâmbind perseverare diabolicum.
În Transilvania secolului XIX, din pricini
istorice, existau o mulțime de prenume la-
tinești, de la Cezar la Aleceu și Horațiu, de
la Claudiu la Claudia, de la Letiția la Felicia
și Clara, iar oamenii se salutau (lucru care a
supraviețuit miraculos) cu Servus! și Salve!
Cifrele romane, făcute prin combinarea a nu-
mai șapte simboluri, I, V, X, L, C, D, M, care
măsurau timpul, numind secolele sau trecute
pe cadranele turnurilor cu ceas sunt astăzi tot
mai puțin cunoscute.
Nicolae Balotă, născut și educat în Inter-
belic, povestește cum elevii de liceu își scriau
scrisori în latină (sic!) și visează, la 16 ani, să
devină călugăr, dar neapărat într-un ordin de
rit latin. E drept, Balotă este un elev studios.
Dar și elevii chiulangii din cunoscuta carte a
lui Grigore Băjenaru despre viața de elev de
Eseu
la Liceul Lazăr, Cișmigiu & Comp., dau teză
la latină, își poreclesc profesorii cu nume lati-
nești, traduc din Cicero și Horațiu și ameste-
că latina cu amorul:
Pun mâna pe „Horaţiu”, pe textul
de Latină,
M-apuc să scot cuvinte; din ochi
îmi sar scântei,
Îmi fuge gându-aiurea şi nu fără
pricină,
Căci se ivesc în faţă-mi frumoşii
ochi ai ei!
Şi mai încearcă, dacă mai poţi, să
scoţi cuvinte...
Îmi vâjâie tot capul...
„Humano capitis!”
Profesorii de latină de la Lazăr le spun ele-
vilor Quem Dii oderunt, paedagogum fecerunt,
iar ei înțeleg – poate doar instinctiv – că pe
cine au urât zeii, l-au făcut profesor (în spe-
cial de latină!).
În vremea comunismului rosteai cu tea-
mă ne sutor ultra crepidam, pentru că cizma-
rul devenise șef de stat și răsturnase sensul (de
altfel injust în genere, just în cazul cu pricina)
expresiei. Tot atunci, latinei i s-a dat prima
lovitură: sunt și eu din generația care n-a
făcut decât un an de latină în cei 12 ani de
școală. La Facultatea de Litere, noi, cu anul
nostru de latină, am fost trecuți la începători
și nimeni n-a avut cea mai mică pretenție de
la noi. Dar în toată lumea, ca în previziunea
lui Jules Verne, latina își trăiește, se pare, ago-
nia.
Astăzi, ea este ascunsă în viața cotidiană
așa cum sacrul e ascuns în profan. ETC apare
pe numerele de înmatriculare ale mașinilor,
iar CV, curriculum vitae, se pronunță numai
englezește, sivi. Nimeni nu mai are curajul de
a folosi latina în articole de ziar, cu atât mai
puțin în titluri, în cărți expresiile latine cele
mai banale sunt traduse obligatoriu în notele
de subsol, la aeroport exit se consideră un cu-
vânt inventat de englezi, iar subtila diferență
între exit și exitus e gustată doar de cititorii
Muntelui vrăjit.
O mulțime de idei, de trăiri, o anume
rigoare și o adâncă înțelegere a lumii euro-
pene s-au pierdut odată cu pierderea latinei.
În context, dilema mea este următoarea: oare
dispariția latinei îi face pe oameni să nu-și
mai recunoască vina, deși pe vremea când
limba „moartă” nu murise de tot, mea culpa
și mea maxima culpa erau o formă delicată
de a-ți cere iertare sau invers, dispariția sen-
timentului de vină a omorât și cuvintele de
asumare a ei?
Oricum ar fi, dacă ar mai exista azi, pre-
miul de poezie latină n-ar mai stârni nici
măcar comentarii sau ilaritate. Ar trece total
neobservat. Sic transit...
5
 Cronică literară
Ludmila Ulițkaia – Scara lui Iakov și fresca
Camelia Dinu tulburătoare a legăturilor genetice
Prozator, dramaturg și scenarist, Lu-
dmila Ulițkaia s-a născut pe 21 februarie
1943 în orașul Davlekanovo din Bașkiria,
unde familia sa era evacuată în contextul
celui de-al Doilea Război Mondial. A de-
butat târziu și a devenit celebră prin ro-
manul Sonecika, publicat în revista „Novîi
mir” (1992), pentru care a câștigat Premiul
„Médicis” pentru carte străină (1996).
Până la apariția romanului Scara lui Iakov
(2015), scriitoarea a fost recompensată cu
numeroase premii pentru creații ale sale
deja celebre (Daniel Stein, traducător, Al
dumneavoastră sincer, Șurik, Cazul doc-
torului Kukoțki etc.) și a fost tradusă în
peste treizeci de limbi. Scara lui Iakov a
primit Premiul literar „Bolșaia Kniga” (lo-
cul III) și votul publicului rus pentru anul
2015-2016. În română, Scara lui Iakov a
apărut în 2018, la Humanitas Fiction, în
excelenta traducere a Gabrielei Russo. Ge-
nul preferat al Ludmilei Ulițkaia este proza
scurtă, după cum autoarea însăși a declarat
de nenumărate ori. În interviuri, a vorbit
adesea despre dificultatea cu care a lucrat
la romanele sale, cu deosebire la Scara lui
Iakov – patru ani. Caracteristicile narati-
ve, stilistice și structurale ale romanului
(fragmentările generate de convenția epis-
tolară, alternanța planurilor temporale și
concentrarea intensă a impresiei de viață)
confirmă atașamentul deosebit al autoa-
rei față de genul scurt. Într-o notă finală,
Ulițkaia mărturisește că a folosit în roman
corespondența bunicului său, Iakov Ulițki,
informații din dosarul acestuia din arhiva
KGB nr. 2160 și scrisori de familie. Chiar
și așa, nu vorbim despre un text autobio-
grafic, ci mai curând despre unul istoric,
ce pendulează între ficțiune și document.
Romanul descrie prin alternanță patru
generații ale familiei Osețki, îmbinând
fiabilitatea complotului cu alegoria. Cu-
plul-nucleu îl reprezintă Iakov Osețki și
Maria Kerns, a căror corespondență este
găsită de nepoata acestora, Nora Osețka-
ia, în 1975, când Maria Kerns moare, iar
nepoata merge să-i pregătească funeraliile.
A doua generație este a părinților Norei,
Amalia și Henrik Osețki, a treia generație
este a Norei înseși, iar a patra – a lui Iurik,
fiul Norei. Prinsă în vortexul propriei vieți
(are 32 de ani când îl naște pe Iurik și îl
crește singură), Nora ignoră cufărul cu
scrisori luat de la bunica Maria și abia în
2011, la 67 de ani, când viața i se apro-
pie de un bilanț tragic (se îmbolnăvește
de cancer), citește scrisorile și reconstituie
destinul bunicilor, al părinților săi, dar și al
ei înseși, pentru că această lectură tardivă
devine o meditație despre mirajul existen-
ței. Viața Norei, adusă până în contempo-
raneitate, este pretextul de a înfățișa pe de
o parte, trecutul familiei, pe de alta – de a
proiecta viitorul, căci în același an, 2011,
se naște nepotul Norei, Iakov Osețki, pe
10 ianuarie, de ziua bunicii Maria. O cicli-
citate magistral construită de Ulițkaia.
Romanul abordează teme complexe:
emigrarea, exilul autoimpus sau forțat,
represiunea și deportarea, războiul, stereo-
tipul Rusia versus America, problema evre-
iască, conflictul între generații. La acest din
urmă nivel, avem de-a face cu o meditație
amară despre lipsa de comunicare între ge-
6 nr. 1 | martie 2021
nerațiile de rude directe, despre reprimări
și enigme familiale contrafăcute. Bunicul
Iakov Osețki și nepoata Nora sunt aproape
străini. Se întâlnesc o singură dată, când ea
este preadolescentă, iar el în tranzit către
un alt punct al deportării. Nora a trăit cu
imaginea de persona non grata a bunicului
în cadrul familiei, și, peste ani, citirea scri-
sorilor și a jurnalului acestuia o va ajuta să
restabilească adevărul. Scenograf și regizor
de teatru, Nora este veriga care îi leagă pe
membrii familiei Osețki și cel mai impor-
tant personaj-reflector. Arta narativă em-
blematică a Lud­milei Ulițkaia se bazează
pe reflectarea poliedrică a fiecărui personaj
în conștiința altuia, prin alternanță. Astfel,
fiecare portret se constituie caleidoscopic și
gradual, iar poveștile celor patru generații
se împletesc surprinzător, peste timp. Per-
spectivele nu converg întotdeauna. Pentru
Nora, bunica este o intelectuală cu viziuni
socialiste, o persoană austeră, chiar asceti-
că. Din scrisorile lui Iakov se conturează o
imagine opusă: Maria este fragilă atât emo-
țional, cât și fizic, vulnerabilă, capricioasă.
Scrisorile lui Iakov sunt pline de observații
legate de lecturi, de universul său livresc,
înalt spiritual. De altfel, corespondența
dintre Iakov Osețki și Maria Kerns, un ro-
man în roman, constituie o componentă
răscolitoare a cărții. Cititorul este transfe-
rat frecvent din intervalul 1975-2011 în
anii 1905-1955. În centru, se află viața
lui Iakov, intelectual, om al cărții, născut
la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este cea
mai evidentă victimă a istoriei, la modul
complet tragic. Nu a devenit muzician,
nici sociolog, nici economist sau istoric (o
parte din studiile și schițele sale a fost arsă
la Lubianka, sediul central al KGB-ului),
nici măcar soț și tată nu a putut fi. Iakov
este prin excelență un spirit activ și foarte
profund. În ciuda loviturilor primite con-
stant, într-un regim politic represiv, nu în-
cetează până în pragul morții să spere și să
elaboreze proiecte intelectuale, indiferent
de împrejurare.
Ritmul viu al narațiunii este dat de
succesiunea celor două planuri – pe de o
parte, cel amplu, istoric, pe de alta, cel per-
sonal, individual. De aceea, uneori devine
dificil pentru cititor să păstreze echilibrul
receptării. Textul impune o lectură lentă,
cu reveniri la anumite scene care ajută la
recompunerea portretelor. Pentru că eroii
sunt deosebit de erudiți, informațiile sunt
dense, din domenii variate (teatru, muzică,
matematică, logică, genetică) și necesită o
atenție sporită, ca și evenimentele descrise.
Cronica de familie conține la sfârșit un ar-
bore genealogic foarte util pentru a recon-
stitui relațiile dintre personaje. Existența
acestui grafic familial, abundența persona-
jelor și a detaliilor, multistratificarea eveni-
mentelor, încrucișarea și descâlcirea firelor
narative reflectă gândirea științifică a Liud-
milei Ulițkaia (specializarea ei de bază este
biologia). Nu este singurul element care
arată formația autoarei. Romanul discută
problema geneticii care, în virtutea ultime-
lor descoperiri, a revelat faptul că fiecare
om este un „text” genetic ce poate fi lite-
ralmente decodificat, după cum comen-
tează chiar scriitoarea într-un interviu din
2015, de la Târgul Internațional de Carte
de la Moscova: genomul uman, „un «text»
de douăzeci de mii de gene și trei miliarde
de nucleotide, a fost citit aproape complet.
Și noi toți purtăm toate «textele» pe care
le avem de la tată, mamă, bunic, bunică,
de la acei strămoși pe care nu ni-i putem
aminti, dar care, toți, există în noi”.
Relevant și plurivalent este și titlul ro-
manului. El se justifică în primul rând prin
importanta componentă filosemită, deter-
minată fără îndoială de poziția autoarei –
Ludmila Ulițkaia este evreică convertită la
creștinism. Potrivit Genezei, Iacob, unul
dintre cei trei strămoși ai Israelului (alături
de Isaac, tatăl său, și de bunicul Avraam),
are un vis simbolic, cu o scară situată în-
tre cer și pământ, pe care urcă și coboară
îngerii. Dumnezeu i se revelează în acest
vis, anunțându-l cu privire la menirea sa,
de a mări seminția lui Israel prin cele do-
uăsprezece triburi pe care le vor înființa
copiii lui Iacob. Astfel, scara devine un
simbol al binecuvântării divine, al evolu-
ției spirituale a omului și al călătoriei întru
virtute. În plus față de aceste semnificații,
scara este la Ulițkaia și o punte în timp, în
sens istoric, căci conectează generațiile pe
parcursul unui secol (1911-2011). Liantul
este „primul” Iakov Osețki și „ultimul”,
strănepotul lui, născut în zilele noastre, iar
naratorul-pilon care pune în coresponden-
ță aceste linii este Nora, care are și atribu-
tele unui personaj alter ego. Trimiterea la
Iakov cel biblic sugerează și că Dumnezeu
și-a binecuvântat descendenții și le-a arătat
viitorul. În acest sens, în ciuda faptului că
avem de-a face cu un roman sumbru, cu
destine destrămate și suferință repercutată
pe mai multe generații, sentimentul final
este unul luminos.
Un alt sens pe care îl putem atribui
titlului este nu mai puțin spectaculos. Să
fie scara lui Iakov chiar molecula de ADN
care, surprinzător, arată ca o scară spirala-
tă? Nu ne-ar mira o astfel de transpunere
metaforică, dată fiind specializarea de bază
a autoarei. De altfel, romanul în ansamblu
seamănă din punct de vedere compozițio-
nal cu o spirală pe care cititorul o rotește
treptat, vizualizând evenimente, cazuri și
subiecte hipnotizante în ritmul tulbură-
tor al vieții autentice: „Povestea unei mari
iubiri, istoria căutărilor unui sens, o viață
plină de avânt creator și o incredibilă pa-
siune pentru cunoaștere, pentru înțelege-
rea resorturilor care declanșează furia și
nebunia lumii”, după cum apreciază Nora
scrisorile care o copleșesc din cufărul trecu-
tului.

O formă subtilă de artă marțială:
Dan Dediu ascultarea concentrată a muzicii
În timpul audiției, când ascultăm muzi-
că în mod concentrat, fie conjurăm muzica
în forul nostru interior cel mai profund, fie
fugim de noi înșine, ascunzându-ne într-un
„departe” nelocalizat. Acest du-te-vino al as-
cultării concentrate ne pune în legătură cu
tot ce avem mai adânc în noi. Dar ce fel
de muzică a produs această cultură a „as-
cultării concentrate”, totodată absorbție a
sonorului și revărsare a afectului?
Ar trebui să excludem mai întâi muzica
cu text, pentru că ea conferă deja o direcție
semantică, un sens pe care-l aduce cu sine
textul propriu-zis. Ies din calcul, așadar:
opera, cantata, oratoriul și liedul. Dar mu-
zica programatică? Deși programul sugerat
de titlu sau de un suport literar (că e inspi-
rat de un poem, ca în Don Juan de Richard
Strauss, sau de un roman, ca în Don Quixo-
te de același autor), acest program este mult
mai difuz decât textul propriu-zis, care e
explicit. Atingem aici, cu muzica progra-
matică, așadar, o altă treaptă de audiție, în
care posedăm doar indicii ale acțiunii, fără
să avem certitudinea că „în acest moment
e o declarație de dragoste către Dulcineea”
sau că „aici Don Juan invită la luptă”. Ar fi
chiar interesantă o comparație naratologică
între opera Don Giovanni de Mozart și poe-
mul simfonic Don Juan de Richard Strauss,
în care poemul simfonic straussian poate fi
considerat, fără a greși, mai puțin explicit
semantic și narativ decât opera lui Mozart,
înțeleasă rațional și direct în acțiunile sale
dramatice.
Filosoful german Peter Sloterdijk pune
o întrebare legitimă într-unul din eseurile
sale despre muzică: unde suntem când as-
cultăm muzică? El sugerează că nu suntem
în același loc întotdeauna când ascultăm
muzică. Mai mult, afirmă că „locul muzicii
rămâne vag, dar putem fi siguri doar de un
lucru, anume că oamenii nu pot fi complet
în lume atunci când ascultă muzică.” De
fiecare dată suntem într-un alt loc, căci nu
se poate compara opera cu simfonia, nici
cvartetul de coarde cu liedul, din perspecti-
va ascultătorului și a locului pe care acesta
îl ocupă în propria sa minte atunci când as-
cultă un anumit gen de muzică.
În acest sens, mărginindu-ne la muzica
absolută (înțeleasă în accepțiunea lui Carl
Dahlhaus) – muzica simfonică (simfonii și
concerte, în special) și de cameră (sonate în
duo, trio-uri, cvartete, cvintete, etc) – am
putea emite câteva ipoteze complementare
cu privire la ce anume face muzica absolută
cu mintea noastră în timpul audiției, adică
despre rolul și semnificația muzicii absolute
pentru om:
Muzica absolută compactează temporal
deveniri istorico-sociale, procese psihologice și
complexe emoționale de durată. Ea surprinde
structura temporală într-o curgere percep-
tibilă auditiv, ca simț al palpării spirituale;
transpune la scară durata lungă în durată
scurtă; trece procesul istoric lent printr-o
pâlnie temporală și-l face perceptibil ca
forță, influență și direcție, transformându-l
în simbol. Muzica absolută este ca o hartă
nevăzută. Cu ajutorul acestei hărți concen-
trate, imediat inteligibile și perceptibile,
sesizăm cu acuitate, dintr-odată, tendințele
timpului lung. În acest sens, muzica abso-
lută devine cunoaștere a temporalității și a
nr. 1 | martie 2021
meandrelor acesteia. Este o formă de sona-
tă doar înfruntarea dintre o temă și o alta?
Dacă temele sunt agenți ai principiilor
universului, ce altceva ar putea fi mai rele-
vant decât surprinderea într-o esență mu-
zicală de cinci-zece minute a unui proces
arhetipal al acestei lumi? În acest sens, mu-
zica absolută ajută la înțelegerea și interna-
lizarea unor tendințe aflate mai presus de
om, procese istorice ce sunt înfățișate astfel
încât ele să fie nu numai înțelese rațional,
ci mai ales să fie și simțite în amploarea lor
ontologică. Cine sau ce formă de artă mai
face așa ceva? Compozitorul român Aurel
Stroe evidenția datoria muzicii absolute
de a realiza structuri ce nu există în lumea
naturală. El spunea că muzica e un uni-
vers antinatural și că e obligația noastră de
compozitori să creăm forme acosmice care
să prezinte o alternativă la natură. Gândul
este profund și merită studiat în continu-
are, mai ales într-o lume în care etalonul
de a judeca o muzică este populismul, nu-
mărul de oameni prezenți la concert. Dar
dacă toți auditorii prezenți ar fi surzi? În
realitate, nu se poate face nicio judecată
asupra calității audiției publicului, judeca-
tă care să releve ce a înțeles fiecare dintre
auditori din ceea ce a ascultat. Și, mă rog,
cine și cum ar putea face o asemenea grilă
calitativă? Poate doar într-un scenariu de
film fantasy sau horror.
Întotdeauna, ascultarea muzicii absolute
este la persoana I singular. Ea este asumată
de fiecare dintre noi ca și cum ar fi vorba
despre eu, personalul principal al ei. Tobo-
ganul muzicii absolute răsfață conștiința
temporală a fiecăruia și ne trezim aruncați
vrând-nevrând în vâltoarea sunetelor, ba
plutind pe talazul înspumat al melodiei,
ba scufundându-ne în adâncurile armo-
niei, dedublându-ne în vocile polifoniei și
palpitând în bătăile ritmului. În acest sens,
noi ne identificăm cu muzica absolută și,
în același timp, suprapunem aspirațiile
noastre peste mișcările interioare ale aces-
tei muzici, mișcări pe care ni le apropriem.
Aspirația, dorința, speranța și reveria (ceea
ce ne închipuim că se poate întâmpla) sunt
instrumentele prin care ascultăm muzica.
Bunăoară, ne facem una cu gestul îndrăz-
neț ce străbate spațiul sonor până la zenit
la debutul poemului simfonic Don Juan de
Richard Strauss. Cântăm cu el, liberi și ca-
pricioși, acompaniați de săgețile în staccato
ale instrumentelor de suflat din lemn în
tema I. Îmbrățișăm cu dragoste nemărgi-
nită și generozitate ființa iubită odată cu
tema a II-a, medităm asupra frumuseții și
simplității naturii odată cu melodia oboiu-
lui, în tema a III-a. Dar ne și ridicăm eroici
(în filmul personal), cu pletele fluturân-
du-ne în vânt, semeți, pe culmea de unde
vedem totul cu măreție, în unisonul celor
patru corni care deschid secțiunea dezvol-
tătoare a lucrării. De aceea, poate că Peter
Szendy avea dreptate să afirme că ar trebui
să existe și drepturi de autor pentru ascul-
tare. E-adevărat, ascultările sunt diferite.
Muzică
Unii, mai cu experiență, percep mai mult,
alții, mai novici, mai puțin dintr-o muzică.
Ascultarea repetată descoperă din ce în ce
mai mult, dar, la un moment dat, ea înce-
pe să se opacizeze și să-și conserve reflexele,
descoperirile deja făcute ajungând la o fo-
silizare destul de rapidă a traseului percep-
tiv. Din această cauză, audiția în concert
și interpretările diverse sunt mijloace prin
care dezfosilizăm audiția și o primenim, o
redimensionăm și o reinterpretăm.
La fel cum literatura romanescă rezolvă
și repară probleme ridicate de mersul is-
toriei, dizolvând „tensiunile” amorsate de
„suprasarcina simbolică” a cotiturilor isto-
riei (Franco Moretti), printr-o procedură
de identificare, machetare și substituire a
complexelor fundamentale ale unei men-
talități dominante prin narațiuni-substitut
(povești alternative) cu rol spiritual tera-
peutic, la fel și muzica absolută creează un
spațiu imaginar de confort interior, în care
se pot consuma și arde diverse variante de
viitor și virtualități de sens necesare func-
ționării normale a organismului social, dar
și fiecărei minți în parte. Mintea noastră
are nevoie atât de reflecție, cât și de explo-
zie interioară; are nevoie de siguranță, dar
și de aventură; are nevoie de fluență, dar
și de fragmentaritate; are nevoie de iluzie,
dar și de realitate; are nevoie de perfecți-
une, dar și de imperfecțiune. Muzica ab-
solută le poate oferi pe toate într-o formă
compactă, inteligibilă și ordonată afectiv,
iar acest lucru se livrează nu doar în „stare
crudă” (Claude Levi-Strauss), ca sentimen-
te, emoții și afecte singulare (Byung-Chul
Han), ci și în „stare gătită”, în combinații
rafinate, suprapuneri, fuziuni și pliuri psi-
hologice cât se poate de neașteptate și de
incitante.
În încheiere, surprindem sintetic ceea
ce face muzica cu mintea noastră prin câ-
teva formule concentrate, deschise comen-
tariului: 1. ne desenează virtual o hartă de
relief a timpului; 2. ne distribuie în rolul
principal al filmului audiției interioare; 3.
ne aruncă în brațele viitorului cu un bagaj
virtual de reflexe existențiale. Nu ar fi de
ajuns pentru considerarea ascultării con-
centrate a muzicii absolute ca formă sub-
tilă de artă marțială?
7
 Dosar Poezia de mâine realizat de Radu Andriescu

(n. 1998) a citit în cadrul maratonului de poezie online organizat de Simona Popescu (2020) și a debutat cu un grupaj de poeme
în revista Vatra. În decembrie 2020 a fost finalistă în cadrul concursului de poezie „408” organizat de Facultatea de Litere din
Gabriela Vieru București. A publicat texte și în Echinox, Mafia Sonetelor, Omiedesemne etc.

1. 2. Fragment dintr-o scrisoare pentru (e)L.
cine spune că 25 de secunde
e puțin timp Acceptarea singurătății
se înșală amarnic n-a fost niciodată o sarcină grea
25 de secunde sunt suficiente oamenii se descotorosesc
să traversezi o întreagă intersecție aglomerată de mine ca de o haină
cu viteza unui pește într-un lac de agrement veche pe care o arunci în șifonier
zgomot lumini magazine globuri disco și pe care n-o mai porți niciodată
o combinație de glam și kitsch comercial
perfectă pentru oamenii care tu n-ai de unde să știi
se îmbrățișează fake fiindcă noi nu spunem ce simțim
sau care nu sunt conștienți dar sunt mai nerăbdătoare să-mi scrii
că viața e de fapt decât am fost la 6 ani
un cumul de convenții când am văzut prima dată marea
când nu-mi doream decât să strâng scoici &
dac-aș putea să mă teleportez să învăț să înot
fii sigur c-aș alege mereu ca orice copil naiv
aceeași locație ale cărui singure întrebări
o cameră micuță de băiat sunt de unde vin algele
cu un vitraliu hidos sau de unde se aude sunetul valurilor
văzută doar pe ecranul telefonului când pui scoicile la ureche
mi-ar plăcea să-ți povestesc ca și cum au stat atât de mult timp
în fiecare dimineață împreună
ce am visat încât au captat undele sonore
25 de secunde înăuntru
nu e puțin timp
Natura s-a gândit la toate înaintea noastră
Ultima oară mi-ai promis c-ai să
mă visezi
dacă nu reușesc avem varianta asta:
îmi programez ca într-o zi de la o anumită oră
la o altă anumită oră
să fac o sesiune de daydreaming
te rog să stingi lumina
când mă apropii de tine
încearcă să captezi
ce simți
într-o cușcă micuță cu zăvor
dă-le drumul sentimentelor
numai când ești pregătit
3.
Îmi doresc ca dragostea
să se poată manifesta
în cele mai comerciale moduri
visez la panouri publicitare micuțe
deasupra fiecărui om
pe care să scrie cu roșu îngroșat
vă aștept în număr cât mai mare
orice stricăciune se plătește
să știu când anume pot intra
fără să mi se spună
că e prea târziu
fiindcă m-am săturat de-atâtea drumuri
m-am săturat ca incertitudini emoționale
să-mi găurească trupul la
fel cum fac omizile
cu frunzele copacilor primăvara
și totuși mie nu mi-e frică
să devin inutilă
ca un balon spart în timpul unei petreceri
fiindcă frica e de fapt conștientizare
un ciocănel care-ți lovește ușor
genunchiul & te curentează în tot corpul
iar conștientizarea n-a fost niciodată un
lucru rău
a fost mai degrabă anestezia
dinaintea unei operații
pentru care nu ești pregătit
4.
puterea pe care ne-o oferă creierul
e mult mai periculoasă
decât o boală autoimună
defectul meu e că nu știu
să mimez plăcerea
asemeni unei igoane n-am știut
cum să mă comport
în fața micilor gesturi din jur
care se îndreptau spre mine
cu viteza unor albine rămase fără stup
iminența pericolului - o lentilă aburindă
gâfâi fără să mă-ntreb de ce
îmi sting fricile cu insta stories
mă hrănesc din povești
precum cea a Adelei
and that’s my toxic trait
seara încerc să accept
că pentru următoarele 8 ore
curajul va fi de partea mea
doar în vis ne putem privi sincer în oglindă
doar în vis ne putem privi

a publicat poezie în revista culturală „Zona Literară“ (Iaşi) și în dosarul „Supercluster 3” al revistei „Apostrof” (2019). A
participat la ediţia a XI-a a Festivalului Internaţional de Poezie şi Muzică „Poezia e la Bistriţa“ și la festivalul de poezie „Poets in
Andrada Strugaru Transilvanya” (2019). A citit poezie la „Zoon poetikon” și „Noaptea albă a poeziei” „FILIT” (2019).

și trupul
minus minus ce poate face un om un cearceaf la uscat uite nisipul –
nimic nu mă satisface mai mult care să îți atingă spiritul viața ca o întindere de pământ.
între
decât să aflu ceea ce pe alții cu o mână cuminte peste ea moartea face spumițe sărate
ce poate face un om
îi satisface și ce nu poate când se rostogolește.
dar zilele cu vise rele
în numele iubirii
întâlnesc oameni și au ajuns printre noi uite nisipul –
ca un câine de vânătoare mâinile mele
caut să le aflu obișnuințele și între ia-ți trupul sărat
și-au întins funiile
ce poate face un om și desenează o linie
iar mâinile tale
mă imaginez suplă și splendidă și ce nu poate între ce este viu și
au început să atârne rufe
ca un dog german am cultivat această limită ce nu mai este.
să își înfigă cârlige
ating cu lăbuțele pământul reavân din ei
și caut să le aflu obișnuințele eu i-am dat apă acolo ai vrut să te pui
în zilele cu vise rele și ai reușit.
tu i-ai dat dragoste
în zilele fără somn
nimic nu mă satisface când îți doreai doar
mai mult decât și iată-ne după atâția ani moartea s-a izbit de tine
o dragoste casnică înainte să se izbească de ei
să fac ceea ce pe alții ca la jenga
la fel ca o mușcată pe pervaz
îi satisface cum scoteam piese până la
înfloritoare și mică și ți-ai spus că
limitele instabilității
îmi doresc un trup ca să le punem la loc a naibii adaptare
mâinile tale docile de fiecare dată când
reavăn, maleabil, și mare căutând ceva domestic în mine
ce poate face un om în loc să te sufoci
aflau această limită ți-au mai crescut niște branhii de pește.
în forma lucrurilor care îmi fac și ce nu poate
părinții să doarmă mai bine și nicăieri această iubire
în numele iubirii e păcat să ceri
și iubiții să mă iubească mai tare ce poate face un om
și ce nu poate de la viață prea mult
sufletul tău și e rușine să ceri de la moarte
un trup pe care să îl atingi încă pe-atât –
și să nu știe nimic
dincolo de ar fi făcut din mine
o casă cu flori tu ai vrut branhiile tale să fie
din inima mea plămâni pentru toți
sunt minus minus ok și uneori să fii
și minus minus încântătoare un castan în
parcarea din spatele blocului atât de frumoasă încât
noi suntem minus minus sănătoși și fericiți ea
-moartea-
viața mea e minus minus mică să facă spumițe și peste tine
dar am o inimă minus minus mare când se rostogolește.

8 nr. 1 | martie 2021


Ioana Tătărușanu
La ridicarea
zidurilor eu
singură
nu o să plâng.
Mai degrabă o să mă transform într-un
burete
vârful unei sulițe de vânătoare cu zbor lent.
suficient spațiu
cât să parez lovituri din piscul unei inimi
spongioase.
Aștept acum în igluul meu ca într-o
pușculiță
degete groase răufăcătoare și soarele îmi intră
în ochi prin gaura cheii
în alveolele mele sângele face curte pereților
de-atâta urât
sunt omul lor crenguța un ciorchine
îmi stăpânesc mișcările convulsive
numărând boabe în loc de oi
deși în vise un infarct subit
mă tolănesc pe o pășune sub un uger gras de
animal
deschid încet gura ca și cum aș săruta
și chiar sărut
Balan Petru Lucian
Astăzi urlu!
Dacă aș fi polițist, zilele astea m-aș gândi:
tati, tre să-mi adun căcatul laolaltă.
- zice un gagiu pe cartea fețelor -
Mi-a plăcut.Am reacționat.
Imaginați-vă nişte pereți de gaz lichefiat.
Odată atinşi, pereții degajă, după caz,
furie,serotonină, sau sleeping wide awake
gas.
Să nu uităm, dragii tatei, şi de acel gaz
lichefiat care degajă autosuficiență.
Noi suntem elitiştii care mor clişeic
cu dreptatea în mână.
Mă rog, cu dreptatea în maşină,
sau la poartă, după caz.
- uite că am scăpat de clişeu -
Căutăm adevărul doar prin lupele cu gaz
specific bulei.
În timpul liber,căutăm plăceri violente.
These violent delights have violent ends.
Printre muşamalizări şi poveşti ca în câinii
detectivi, primesc notificare:
Aurul va fi adus de la Londra.
BNR anunță un plan detaliat, dar
costisitor, pentru asigurarea transportului.
Nu excludem ajutorul armatei - zice.
Mi-a plăcut.Am reacționat.
nr. 1 | martie 2021
A participat la festivalurile Poets in Transylvania, Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara și Poezia e la Bistrița (ca
jurnalist cultural). A citit la Institutul Blecher și Cenaclul Junimea din Iași. Este junior editor la revista Poesis Internațional și
unul dintre redactorii Poetic Stand.
efectul șederii
îndelungate cu mine
însămi –
îmi ia zile întregi să-mi recunosc ochii
Într-o sală plină de oameni eu sunt fata-
inimă
la marginea pustie a aerodromului -
punctul de lumină care ghidează
deschide-mi pumnii
lacrimi cât ouăle de prepeliță din ei vor țâșni
atinge-mă
voi pieptăna aerul
cu războaiele de țesut voi țesăla lumina
mă voi ghemui între ațe doar să mă agăț de
ceva
căci într-o cameră plină de oameni eu sunt
aritmia
și într-o sală de așteptare eu sunt amprenta
antidrog
mănușile chirurgului
protecția care nu mai poate de bine
pentru că de ea e nevoie mereu
pentru că ea nu se termină niciodată
A absolvit Facultatea de Litere în cadrul UAIC Iaşi. A obținut, în 2018, Marele Premiu al concursului național de Poezie „Costache
Conachi”. A citit la FILIT ediția a VI-a și a VII-a, „Nepotu’ lui Thoreau” (2018), Salonul de literatură Junimea, „Poeți la Meru”
ediția a IV-a, Poezie pe iarbă edițiile II și III. A publiact în Hyperion (nr.300/ 4-5-6 2019), Supercluster, Prăvălia Culturală 2019.
Awakening
Lipsa de gravitație în contemporan,
raportată la un Lorrenz Factor de doi,
mă face să călătoresc relativ în viitor.
Sunt mai bun decât John Titor într-o masă
perfect contagioasă,
dar mai ales latentă.
Consumați!
Consumați!
Consumați!
Meanwhile - nearly a million children left
behind in Venezuella as parents migrate.
Consumați!
Consumați!
Consumați!
Mă duc să dau mâna cu băiatul hazar. E
plin de funingine
și sângele uscat al fraților îi îneacă ochii.
De-aia nu dăm bine pe sticlă, în Vest. Îmi
zice.
Vrem să ridicăm zmeie, să dăm un battle pe
discord.
Cine câștigă alege virusul.
Veți asista la înfrățirea dintre bugetari și
corporatiști.
Veți avea linguri de unică folosință în
biserică.
-Awakening-
Prin puterea investită în mine
sunteți infestați de cogito.
Descurcați-vă!
realizat de Radu Andriescu
Fata moșneagului
Mereu excepția de la regulă
bănuțul de aur din punguța cocoșului
rostogolindu-se cu sunet în căldare
sunt eu cu respirația încetinită de ropot
văd
un sătean în culmea disperării la metrou
bătrâneii pașnici
Nora Iuga spune că Titan e cartierul cu cei
mai mulți poeți rezidenți
apoi lumina o străpunge ca o lance
și dermatograful se prelinge pe bărbie
mă gândesc doar ce organ va îmbătrâni în
mine ultimul
în timp ce școlile se redeschid
se inventează lacuri de unghii cu uscare
turbo
familia de bicicliști încalecă pe cursiere sfâșie
trotuarul
de ce nu sunt eu o fetiță astmatică și
păduchioasă de care fug copiii
învățați de acasă de părinții care zbenguie
arătătoarele în aer
de ce am eu reflexele unei octogenare
stârnită de timiditate și corespondențe
culoarea preferată galben praf
(te aud pocnindu-ți degetele
atunci corespund)
PestilenzZ
Ce rost mai are, fraților?Ce rost mai are,
să călăresc în neștire
calul ăsta obosit și galben de oftică?
Foamete - avem.
Global warming - avem.
Neofascism și tot felul de extreme post- sau
neo- avem.
În Syria, de nouă ani încoace,frate-miu stă
ca belferu.
Pe aproape 4 sute de mii de capete.
Zic așa, no boasting.
Avem, filozofic vorbind,
minimaliști care-ți bagă maceta în spate.
Egalitarieni, pentru scopuri nobile.
Pe termen scurt și mediu caut un echilibru.
Înțeleg că oamenii se pot clona.
Caut prin arenele romane pe speed și jack.
Caut prin bucătărie ca în filmele românești.
Stop cadru!Achtung! Achtung!
Sie sind allen zerstören!
Dosar Poezia de mâine
Fata babei
Să povestesc acum despre camera mea
cum ferestrele ei mă despart de boală când
mă încolăcesc în jurul feselor lui
și sunt un șarpe de casă care respiră praful
mă așez la masă și oglindă unde mi se
adâncesc ridurile expresiei dar înainte de
toate unde
mă studiez când plâng și văd cum
țâșnitura alunecă pe fălci și bărbie
pe toată o culeg cu gura și
urechea dureroasă în care am turnat picături
farmaceutice
captează chiar acum scârțâitul dulapului
în lipsa unui om de atins verific tandrețea
propriei figuri
creioane în păr (ca asiaticele care stârnesc
fantezii) am cât și pentru altul
dar dimineața și-n tot restul zilei nu părăsesc
cu grabă patul
lumina pătrunde doar târziu perdeaua și
pregătirile de seară
le fac impulsiv și stângaci, strângând cu
putere de uși și geamuri
la ora asta prietenii mei joacă beer pong în
stațiunile în care părinții lor
plecau în excursii studențești se sărutau și
poate îi făceau pe ei
dar de ce ne gândim la asta, femei și băieți
tineri,
care nu învață nimic altceva
A se lua la dinte
Aurul e alromânilor, cum ziceneaPuric.
De la daciavemaur.
Avemșigenarațiile de aur ale
câtevreuneiepoci,fiecaredistopiceînfelulei.
Avemaur. Avemșipartid de aur, mișto.
Unde egagiul care să-lia la dinte? Măîntreb.
Imperialiștii, reptilieniiamericaniau
doarmonolit.
Monolitul e gay. Christ is king.
ZicbăiețiiQuanoni.
După ce distrugmonolitulextraterestru,
plasează o cruceîn loc.
Avemșinoicruci, de cele mai multeori, ale
mameloraltora.
I-avemșinoipe ai noștri,
plini de aur, dar mai ales plini de -isme. -
Ologiistaudeoparte
înbulelelorintelectualeșicreazădoar
anecdote.
Eu le fac cumâna, sănu-ijignesc.
Era mai bine pevremea lu’ neaNicu. Zău.
Acuma, mamalor de burghej’!
Nu mai sunttoțide-oculoare.
Se vorbeșteculimbă de șarpe.
Șarpele e făcutdinlemn.
Lemnul e făcutdinaur,românesc, a se lua la
dinte.
Bulele nu mai suntinterzise, iaroamenii fac
plantoanepepereți de calciu.
Face bine la oase.
ȘiPiteștiul a facutbine la oase.
9
 Dosar Poezia de mâine
Bogdan-Alexandru Petcu
Visele lor
Inima lui caută lipsa de constanță
și florile de cireș.
Acolo e iadul. Acolo sunt oamenii.
Acolo e Saigawara,
cel mai apropiat oraș.
Florile tremură, în visele lor,
dimineața. În grădina din fața
casei, sute de ghinde și
câteva cochilii de melci
sparte. Foarte puțină carne
în interior. Turdus philomelos
a luat micul dejun. Poate cina.
Un măcel relativ,
necesar.
Puii sunt liniștiți.
A mai învățat de curând
și că Strix aluco
are urechile plasate cumva asimetric.
Aproape că îi place de el.
E gălăgios. Nu ar fi supraviețuit
în perioada Edo, ca om.
Multă liniște socială. FORȚATĂ.
Ca o fericire utopică
a luminilor.
Poate dacă ar fi fost un shogun
puternic și rău, dar fără ură.
Cu o katana și multă intuiție.
Simțul comun și moderația
îl sufocă.
Emilia Nedelcoff
Cutumiar
Pe când e Mara în miezul vieții ei,
alții au mult mai mulți ani &viața bună
tot nu a început pentru ei. Cu toate astea,
Mara își zice că trăiește ceva unic atunci
când
își taie propriile visuri odată cu părul. Știe
că are
un nud frumos și un creier pe măsură.
De asta ar vrea să nu păstreze reflexia lor
doar pentru ea.
Orice altă tipă pare să aibă însă mai mult
noroc. Cel puțin
asta o fac să creadă țipetele de juisare care
trec
prin tavanul & pereții garsonierei în care
locuiește.
Se consolează cu gândul că în actul sexual
nicio femeie
Nu rămâne grandioasă până la final. Asta
pentru că depinde valoric
într-o mare măsură de statutul ei marital &
matern.
Mara stinge lumina, se întinde în pat
&închide
ochii. Se apropie ora la care încep să-i sape
adânc
10
realizat de Radu Andriescu
A câștigat de-a lungul timpului câteva premii literare mai mult sau mai puțin importante. A citit la Institutul Blecher, Nepotu’
lui Thoreau, Noaptea albă a poeziei din cadrul FILIT ș.a. În prezent, lucrează pe textele unui manuscris intitulat Transcender, care
(speră el iarăși) va reprezenta debutul lui în poezie.
Chipsuri coreene
dulci‑picante
Când vine în patria-mamă,
face o primă vizită librăriei să verifice
dacă literatura și-a împlinit cincinalul.
Își spune că doar fenicienii au imaginație
și trage din votcă
până ajunge să se simtă complet singur.
Dă sfaturi prin burguri:
Să vă feriți de veverițele cenușii, de gândacii
roșii, de
mexicanii care v-o dau în goarnă în Times
Square.
Plebea e de părere că spurcă tineretul. El
știe
de Socrate, Quijote și de alții care au trăit
cu mult
înaintea lui. E implicat total când declamă
profetic.
Din lentilele concave pleacă săbii laser și
vrea
să mănânce o prăjitură
în Times Square, dar sunt gândaci, veverițe
și
mexicani. Se mulțumește, în schimb,
cu niște chipsuri coreene dulci-picante
exact ca MARELE Kim Jong-un.
În burg, Klaus mărturisește
urmașilor tarabostes că el
nu e genul care să plece din corp,
ceea ce nu e un lucru neapărat bun.
Știe asta și se bagă la somn
A absolvit Facultatea de Litere și masteratul la UAIC, Iași. A publicat la „Steaua”, „Apostrof”, „Alecart”, „Luceafărul de dimineață”,
„O mie de semne” etc. și a câştigat premii literare (premiul I la concursului de creație „Max Blecher”, premiul „Constantin Virgil
Bănescu“ etc.). A participat la lecturi publice și festivaluri (FILIT, Poezia la Iași, Nepotu’ Lui Thoreau etc.).
în memorie toate iubirile pierdute. Simte
cum
se strânge carnea pe ea. A trecut recent
printr-un divorț &
nu a fost, nu este ușor. Mintea ei, mereu
aglomerată
când și-o trăgea, îi dictează că e mai bine
așa.
Fostul nu a fost niciodată un tip romantic.
Era tern, fad & insista
Din greu asupra ideii de instinct matern,
preocupat mereu de ce
o să zică lumea. Ar fi vrut ca ea să fie
recipientul
spermei lui mediocre. Totul se reducea la
puțin sex &
foarte puțină iubire.
Mara e mai mult decât sâni, coapse,
picioare, șolduri &
o păsărică, dar tocmai pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică
nu trebuia
să divorțeze ea.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri
& lasă întotdeauna
o păsărică, trebuie să lase ceva în urmă,
de preferat un copil, nu două pisici.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
după încă o votcă.
Cineva, în cameră, citește Novecento,
iar viața curge lină
ca întotdeauna.
Și nimic n-are sens pentru nimeni.
Transcender
Gura pe jumătate deschisă,
căutând aerul – un demers pertinent.
Ontologic.
Ajuns la țară, vede. Grijile, prioritățile sunt
altele.
Timpul pare ușor dilatat. (Ca burta mamei
în primele luni de sarcină. Acolo era
Prâslea.
Ori Dan. Care avea să moștenească
averea sau datoriile familiei.
Dar cei deja născuți voiau să asculte
zbuciumul celui care urma să fie o ființă
umană.
Nu știau ce drepturi își cere. Nu bănuiau
că
va avea o inimă, vase de sânge și
toate celelalte.)
Oamenii așteaptă cu nerăbdare pensia,
după mulți ani de muncă. Viața începe
acum.
La meno- și andropauză. Liniștea,
sensibilitatea extremă înfloresc deasupra
gardurilor
din lemn putred. În fiecare zi,
sensibilitatea pare mai greu de acceptat.
este curvă
dacă face sex recreativ cu cine vrea.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
nu se poate îmbrăca așa cum dorește sau
va fi în pericol pe stradă mai ceva decât un
soldat pe front.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri
& o păsărică,
trebuie să-i placă neapărat bărbații.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
trebuie să evite cuvintele murdare, zi de zi
ori în poezie.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri
& o păsărică,
îi este interzis accesul pe muntele Athos,
pe muntele Omine, întemplelehinduse din
Indonezia,
India, Bali, în mormintele sacre Haji Ali.
Mara e mai mult decât sâni, coapse,
picioare, șolduri &
o păsărică, dar tocmai pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
destul loc în geantă pentru spray-ul cu
piper.
Exprimarea e lacunară.
Oamenii țin unii la alții. Pentru ei,
viața e un ghem de orez. Mic și moale. Prea
fiert.
Se simte.
Gheață și obsidian
Cuvintele au o față sensibilă,
îmi scrie Ioan și îl cred.
Cuvintele mele sunt din obsidian, îi
răspund,
cu imperfecțiuni mici, fine,
cu o sensibilitate anostă, oarecum dubioasă.
Un hematit, un magnetit
într-o corporalitate largă și permisivă.
La Teotihuacán, meșterii șlefuiesc zei
din obsidian. Iubesc gheața, păcatul,
frigul, zăpada și obsidianul. Visează
la o planetă ciudată, așa cum visez și eu
cu Ioan câteodată. Sub gheață și obsidian
să fie sirene și pești cu solzișori strălucitori
și curați. Să fie râuri de metan și munți
fragili,
de gheață, în locul celor bogați în silicați,
și lacrimi de apași pe crestele lor
și câteva imperfecțiuni mici.
Cuvintele sirenelor stinse
sub gheața de pe Titan. O față sensibilă
pe care nu am vedea-o nicicând
la minus 180 de grade Celsius.
câteva kg în plus
orașele natale și gagicile
îți par mereu mai bune
atunci când ești departe de ele
cu asta în minte
am urcat cele 10 etaje
spre apartamentul tău din bucurești și
am zâmbit
nu am băut
din cafeaua aia pe care o tot lauzi
în conversațiile purtate pe facebook
atunci când tu ești
acolo
iar eu sunt
aici
însă știu că am fumat și am discutat
multe nimicuri
mașinăriile cu obiceiuri inutile
se numesc oameni
mă gândesc că
la fel de bine am fi putut face și sex
asta dacă n-aș fi avut
cele câteva kg în plus și vergeturi
pe care doar nașterea unui copil le-ar putea
justifica
m-ai fi judecat
gândul acesta îmi controlează în
permanență mintea
nr. 1 | martie 2021
 realizat de Radu Andriescu Dosar Poezia de mâine

A copilărit și crescut într-un sat, aproape de lumină. În prezent locuiește în Iași, lucrează într-o corporație cu o balerină desenată pe
pereți. În rest, mai scrie, mai citește etc. A citit la Salonul de literatură Junimea; „Poeți la Meru”, ediția a 4-a; FILIT, „Noaptea Albă
Andreea Petcu a Poeziei”; Nepotu’ lui Thoreau.

I. Mă strig pe numele de Ayesha Primăvara morților

Ai înălțat orașe dacă mă spăl După dezgheț a venit pescarul să culeagă restul
la marginea cărora carnea începe să mă cunoască rana mea să nu poată condamna
nebunii bat clopotele încă o dată rana mea să hrănească undița
ca să putem vorbi despre posibile sinucideri după o victorie scurtă și neînsemnată
nici nu știm cât de singuri suntem V. pe marginea mării
în afara zilelor cu număr impar Aude sunetul de plecare al trenului pescarul cu sexul satisfăcut
când Tu cobori să mai tragi o linie se gândește la țigara de dinainte să își piardă gura lumina caldă îi mângâie obrazul
ai inventat boala ca să îți scuze imaginația aceeași destinație pentru tot ce a mai rămas din ea ce-i mut e bun și de-ngropat
pe rând toți ajungem la margine se îndreaptă cu bucuria unei curtezane primăvara se vorbește doar de înflorire
la urma urmei ne-am bucurat prea mult
e o fată fără gură cu ochii pe un cal sălbatic DARK
II. să îl încalece până își rupe spinarea Moștenirea genetică nu a spus prea multe
Își întinde mâna spre clopotul de sticlă în care păpușa cucerește toate poveștile cu zmei întâmplarea care a urmat - același cerc același cor tragic
doarme 10 ani de copilărie restul arsuri
sâni rotunzi, talie de viespe, fără gânduri și fără gaură o fată ademenitoare ca o casă în flăcări nașterea a amânat reînceperea ciclului
arareori păpușa râde și el se excită mintea ei – o pereche de chiloți pătată peste 20 de primăveri soarele a reînceput să ardă
așteaptă să crească tatăl nostru care ai creat lumea cu pantalonii rupți și i-am zis că semănăm
un clopot spart de o sabie murdară cum mai miroase a primăvară mama încă plânge
într-un alt univers păpușa visează și eu încă
să fie un foc năucitor VI. Mult mai târziu întrebările corecte nu așteptăm salvarea
D A R K : mult mai târziu mi-am pus întrebările corecte
III. Gura mică
Ca o ciumă obrazul întors și capul plecat VII.
numără sânii căzuți pe câmpul de luptă Mâna ca un ciocan pe o mărgea de sticlă O fată fără gură e o fată rea
picioarele în semnul crucii resping pentru că în mintea ei
înțelesul poveștii e frica de a rămâne un nu tremurând un nu tot mai stins un mic nu textul nu e altceva
urmările le voi duce singură când vine iarna mintea îngheață decât manipulare
să port viețile altora în mine sperma din sexul unui căpcăun o fată fără gură e o fată rea
să mă feresc de a mea o ninsoare de care nu s-a bucurat nimeni pentru că descoase și denunță salvatorii
să ratez o fată fără gură amintește de momentele în care își taie
orice formă de a mă recunoaște Stockholm cordonul ombilical
Ca un limax într-o inimă artificială are o inimă de lebădă în care incap trei prinți și un pulover
IV. Secvențe caut casa de lumină de la capătul lumii din urzică
Mă trezeam în toiul nopții mama creștea acolo unde nu îți indică nimeni unde mergi ceea ce n-a fost spus ceea ce a fost tăiat
curând își va lua fusta cea lungă fusta cea neagră dar îți zâmbește cu subînțeles e rana pe care o scarpină când părinții ei dorm
am băut apă până i-au crăpat ochii ceea ce credeam că e salvare o fată fără gură nu crede în martiri
trupul meu trebuia pedepsit a luat chipul unui animal din care curg muște mintea și inima ei au cunoscut mușcătura dinților de lapte
dimineață lungă să ai Ayesha ochii mei nu au fost suficienți pentru asta și ciotul rămas roade pereții de carne
lumina a fost crudă iar casa cu decor de pornhub o fată fără gură denunță parazitar
Bunica desface ghemul de lână și asta nu aduce cu sine doar poluare
se face toamnă
o să mă lege de masă
să nu mor o dată cu fluturii
când bunica își spune povestea
lumea devine transparentă
o să mă ascundă în sobă să închidă finalul
bunica bea vin
corpul ei încearcă să zboare
o să mă arunce în tufa cu spini
să culeagă florile
și minte și-o înghite lupul cel rău

Visez să am părul ca firul de iarbă

trupul ușor ca păpădia uscată
mă spăl
și carnea mă recunoaște

Mama o păstrează pe Ayesha

într-o cutie de cadouri
capul un bec ars
picioarele julite
durerea din piept
hainele murdare

Mănânc inimioarele plantelor

iubesc furnicile și le înghit

Dincolo de copilărie
inima mea la fel de necoaptă
închid ochii și tac
un mugure gata să cadă

În toiul nopții voi crește

în fusta cea lungă fusta cea neagră

nr. 1 | martie 2021 11

 Interviu
Victor Rebengiuc între fericire și singurătate
Alina Epîngeac
Un om sincer, un copil în trup de 88
de ani, un actor care îşi doreşte să devină
mare, un povestitor plin de umor, un pro-
fesionist, un artist. Victor Rebengiuc e un
model, un mare actor, un reper tocmai
pentru că el însuşi nu se vede prin ochii
celor care îl consideră astfel. Îşi aminteşte
cu drag de colegi şi prieteni, îl enervează
minciuna şi prostia şi îşi respectă profesia.
O întâlnire cu Victor Rebengiuc e o şansă
la normalitatea unei după-amieze în care
te poţi bucura, mira, emoţiona sau râde în-
tr-un timp ce îşi pierde durata.
Trăim într-o lume în care se tot re-eva-
luează şi se răstoarnă modele. Dumnea-
voastră aţi avut asemenea borne, ce repere
aţi avut?
Sigur că da. În teatru au fost nişte mari
actori pe care i-am admirat şi care erau ca niş-
te „ţinte” pentru mine, modele în adevăratul
sens. Pe Radu Beligan îl imitam când eram
tânăr. Încercam să vorbesc, să intonez ca el.
Sigur mai erau şi alţi actori pe care tot după
voce îi cunoșteam. Şi îmi plăceau foarte mult.
Era George Calboreanu, era Ion Manolescu,
Costache Antoniu, Grigore Vasiliu Birlic, care
era genial, erau modele, da. Mari actori pe
care îi respectam pe vremea când eram copil.
Şi după ce aţi devenit student?
Când am intrat în Institut, am început să
mă învârt şi eu în lumea asta a teatrului, dar
cu modestie, pentru că eu nu aveam curaj.
Aveam colegi care făceau figuraţie demult în
teatrele din Bucureşti. Iar pentru ei, George
Calboreanu era „Ghiţă”, George Vraca era
„Gicu”, Nicolae Bălţăţeanu era „Nicu”. Îi
auzeam cum discutau că „Nicu i-a spus lui
Ghiţă că nu ştiu ce a făcut Gicu”. Eu nu ştiam
cine erau „Nicu”, „Ghiţă”, „Gicu”. Dar până
la urmă, am înţeles că ei, colegii mei, erau pri-
eteni cu cei mai mari actori. Dar dintre aceşti
colegi, cei mai mulţi nu au mai terminat fa-
cultatea.
De ce nu aveaţi curaj?
De exemplu, colegul şi prietenul meu din
perioada aceea, eram şi vecini la un moment
dat, Mircea Albulescu, venea şi mă lua de aca-
să: „Hai să mergem la teatru!”. Şi mergeam la
Teatrul Odeon. Pe atunci, acolo era Teatrul
Naţional. Şi el intra, pentru că îi cunoştea pe
toţi, pentru că făcea figuraţie şi eu rămâneam
să îl aştept pe o bancă afară. Nu îi cunoşteam,
îmi era ruşine să mă duc. Eram cu copil, un
tânăr. Eram timid.
S-a mai atenuat timiditatea?
Am mai câştigat încredere în mine, da.
Eu am devenit actor absolut întâmplător. Dar
cred că e vorba de talent. Şi cred că talentul îşi
cere dreptul la viaţă.
Cum se împacă modestia cu încrederea
în sine?
Încrederea în mine a venit foarte târziu.
Când jucam la amatori, mi se părea foarte
simplu, cred că făceam totul din instinct. Eu
nici acum nu cred că am foarte multă încrede-
re în mine, să zic: „Dă-mi mie rolul, că ştiu eu
cum să-l fac”. Eu am probleme, mă gândesc.
În facultate, ţin minte când doamna Aura Bu-
12
zescu mi-a dat un monolog din „Nunta lui test aplauzele la scenă deschisă. Cine vine la place să stea mult pe scenă şi au impresia că
Krecinski” și chiar m-a cuprins panica. Mă teatru, trebuie să accepte convenţia: e vorba dacă fac asta, vor fi mai apreciaţi. Lasă să se
gândeam că, dacă ar fi cărămizi, ai şti cum să despre o poveste. Deşi, în spectacolele moder- vadă ce bine au spus ei o replică, ce sentiment
le pui una peste alta; măsori, ştii cât vrei să ne nu mai e nicio poveste. E o aiureală. Nici cumplit au reuşit ei să exprime.
fie zidul de înalt. Dar cu rolul ce să fac? Ce Shakespeare nu mai e Shakespeare. Acum se
vrea el, cum e, cum trebuie să fie? Şi când am joacă Shakespeare care nu mai e Shakespeare. Ce trebuie să aibă un rol pentru dum-
prezentat monologul, nu aveam nicio fărâmă Dar atunci când se spune o poveste pe scenă, neavoastră ca să îl consideraţi bun?
de încredere în mine. Iar doamna Buzescu a publicul trebuie să accepte asta. Nu să aplau- Să aibă viaţă în el. Eu nu vreau să joc ro-
spus: „Remarcabil!”. Eram în anul 3. de şi să mă scoată de acolo. Pe mine, aplauzele luri mari, lungi. Joc cu plăcere roluri mici,
la scenă deschisă mă scot din sărite şi încerc să
dar bune. Şi am jucat astfel de roluri. Bubnov
Şi asta v-a dat încredere? fac tot posibilul să le opresc, să le astup.
despre care ai pomenit mai devreme. Era un
Da, la momentul acela, da. Dar niciodată
Pe de altă parte, liniştea autentică, acea rol mic. Şi ce-i cu asta? Sau în film, în „Ba-
nu am siguranţă totală. Se întâmplă câteoda-
linişte, cum o resimţiţi? lanţa”, aveam un rol mic. Dar a fost bun. Am
tă să găsesc un rol de la prima lectură. Dar
se poate întâmpla şi să îl găsesc, iar apoi să îl Eu sunt foarte liniştit pe scenă. Nu am jucat cu bucurie în el.
pierd. În „Azilul de noapte”, în prima versiu- ambiţia de a mă remarca în permanenţă, de
ne montată de Liviu Ciulei, îl jucam pe Ali- a fi activ, de a mă arăta mereu: „uite, hei, eu „Sunt 64 de ani de activitate în
oşa. De la prima lectură, gata, ştiam cum e sunt aici”. Un coleg joacă, are ceva de făcut,
şi hai să mă remarc şi eu peste el. Păi, eu sunt
teatru. O viaţă de om. Mulţi
personajul, îmi era foarte clar. Apoi l-am pier-
dut. De câte ori jucam, dacă aş fi avut un pis- atent la ce face el. Îl urmăresc, sunt spectato- actori nu ating vârsta asta. Şi
tol şi cineva mă întreba ce prefer să joc, rolul rul lui, sunt acolo. Dacă suntem într-o relaţie acum, în anul ăsta cu probleme
aşa cum îl jucam sau să mă împuşc, alegeam directă, ca parteneri, sunt în problemă, nu în
pistolul. afara ei. care a trecut, m-am uitat în spate
şi nu e nimic. În spatele meu,
Dar apoi, tot în regia lui Liviu Ciulei, Cum e ascultarea pe scenă? în 64 de ani, nu se vede nimic.
aţi jucat Bubnov în „Azilul de noapte” şi Trebuie să asculţi ca să poţi răspunde, să
ştiu că a fost un rol foarte izbutit. judeci ce spune partenerul şi să poţi avea un E gol. S-a şters tot. Asta e partea
Da, dar acela a fost un rol muncit. Am răspuns. Să duci dialogul mai departe. proastă a lucrurilor.”
muncit la el serios.
Spuneţi că nu aveţi ureche muzicală.
Nu, nu am. Dinspre partea spectatorilor, pe care îi
„De multe ori sunt întrebat: Cum reprezint, nu se vede chiar aşa.
ai intrat în pielea personajului? Nu mai e nimic. Nu se mai vede. Ce spec-
În schimb aveţi un ritm foarte bun.
Păi, pândesc personajul şi când Am o dinamică. tacole se jucau, ce mari spectacole! „Furtuna”,
„Visul unei nopţi de vară” – unde sunt astea?
văd că se uită în altă parte, repede Lucraţi anume cu această trăsătură, Nu mai e nimic. Nu există. Singurul specta-
mă bag în el.” sunteţi atent la ritm? col care s-a păstrat şi a fost preluat cum trebu-
E temperamentul meu. Mie nu îmi place ie e „O scrisoare pierdută”. Asta e complicat
De la dumneavoastră am auzit prima să trag de rol, să-l lungesc. Sunt unii cărora le – că eşti nimeni.
oară citatul din Stanislavski, care poate fi
şi un bun motto: „Iubeşte arta din tine şi
nu pe tine în artă”. E vorba despre o muncă
ce se desfăşoară constant, un mod de viaţă
sau e o muncă fragmentată de la rol la rol?
E un principiu pe care îl am şi îl aplic ori-
când am de-a face cu profesia. Eu nu intru pe
scenă să mă arăt pe mine. Nu cer aplauze la
intrare sau la ieşire. Eu vreau să arăt rolul, per-
sonajul, să încerc să văd dacă sunt capabil să-l
fac să trăiască. Eu îl ajut să fie înţeles de către
public. Nu sunt eu mare, deştept şi frumos,
cu faţa la public, cu vocea mea impunătoare,
gesturile mele largi, atrăgându-i atenţia, cum
văd că se poartă acum – „veniţi să mă vedeţi,
să vedeţi ce bun sunt, în ce spectacol extra-
ordinar joc eu!” Nu pot să fac asta. Nicioda-
tă. Rar invit pe cineva la spectacolele în care
joc dacă insistă să îi facilitez obţinerea unui
loc. Mie îmi e ruşine să invit lumea la teatru.
Nu am încredere că fac ceva care ar putea să
îl convingă pe cel invitat că e bine ce fac eu.
Nu vreţi să aveţi susţinători în public.
Dacă ştiu că e cineva anume în sală, pe
mine mă nenoroceşte. Joc fiecare replică şi
mă gândesc ce o să spună persoana respectivă.
Profesia mea e publică. Dacă vrei să urmăreşti
un actor, afli uşor în ce spectacole joacă şi te
duci şi îţi iei bilet. Eu nu vreau să ştiu că tu,
prietenul meu, eşti în sală. Eu nu văd specta-
torii. Nu văd în sală.
Dar simţiţi energia care vine din sală.
Fără discuţie. Bucuria mare e când o con-
foto: http://amintiridinteatrulromanesc.blogspot.com/
trolezi; când stârneşti şi menţii energia. De-
nr. 1 | martie 2021

foto: Adriana Neagoe
E drept că mulţi se recomandă singuri
drept mari actori.
Eu sunt încăpăţânat şi repet în continu-
are: nu sunt un mare actor. Tind să fiu. Aş
vrea să fiu. Am căutat în aproape în toţi aceşti
64 de ani mereu să acumulez pentru a atinge
acest ţel al meu – să fiu mare actor. Nu am
ajuns acolo.
Măcar v-aţi apropiat?
Sigur că am făcut paşi în direcţia aia.
Sunteţi mai aproape de a fi mare actor?
Se îndepărtează cu cât te apropii mai
mult. Nu pot să spun: am experienţă, am o
rutină, joc de atâta vreme. De multe ori am
refuzat roluri pentru că nu am ştiut de unde
să le apuc. Nu le vedeam. Eu nu mă plac, nu
îmi place de mine. Nici când mă văd în poze
nu mă plac. Am altfel de pretenţii de la mine.
Nu pot să spun eu despre mine că sunt mare.
Nu inventez nimic, dar mi-am dat seama că
în momentul în care ajungi să spui despre tine
că ştii tot, că lucrurile merg de la sine, în mo-
mentul acela îţi închei cariera. Eşti terminat
din punct de vedere artistic. Dimpotrivă, eu
nu ştiu mai nimic. Şi sunt surprins în conti-
nuare de câte un rol. Şi am nevoie de îndru-
mare, de observaţie.
E vorba despre regizori.
Da. Eu am beneficiat de Liviu Ciulei, de
Lucian Pintilie, de Radu Penciulescu. Mari
regizori care au ştiut cum să mă facă să găsesc
în mine lucruri pe care nu bănuiam că le am.
Am jucat roluri foarte diferite. Paleta mea de
interpretare e foarte diferită. Am evitat să mă
cantonez într-un anume gen de rol. Nu am
vrut să fac asta.
Ce trebuie să spună un regizor pentru a
vă câştiga încrederea?
Asta întreabă-l pe el. Un regizor bun îţi
dă nişte indicaţii pe care le intuieşti şi le poţi
executa. Unul care îţi spune: „Aici trebuie să
fii ca un bloc de zece etaje”. Eu aşa ceva nu
pot să fac. Nu ştiu cum să joc blocul. Sau o
regizoare pe care am întrebat-o cum trebuie
să terminăm o scenă, cum o rezolvăm. Şi mi-a
răspuns: „Pleci aşa, pe tragismul ăla al tău”.
nr. 1 | martie 2021
Care e tragismul meu? Nu ştiu unde e. Liviu
Ciulei sugera diverse modalităţi de gândire a
personajului, îmi prezenta o lume, o atmosfe-
ră, o situaţie, ştia cum să mă conducă. Pinti-
lie era mereu neliniştit şi frenetic şi nu avea
cum să nu izbucnească ceva în tine, să nu se
frământe ceva din care să iasă o idee. Radu
Penciulescu era foarte cumpănit în indicaţii.
Niciodată nu îţi arăta cum să joci. Eu nu pot
să fac nimic dacă un regizor îmi arată. Nu pot
să fac ca el. Dacă nu simt, dacă nu vine din
mine, nu pot să reproduc nişte mişcări doar
pentru că aşa trebuie.
„Logică. Trebuie să fie logică.
Liviu Ciulei spunea «Vorbeşte
tare să te audă şi Grivei din
fundul sălii şi să te înţeleagă».
În ultima vreme, aud tot felul
de oameni care vorbesc, pe
la televiziuni mai ales, care
accentuează verbul. Ori nu verbul
trebuie accentuat. Subiectul
e important. El contează.
Sau cuvinte accentuate aiurea.
De ce?”
E nativă sau dobândită această uşurinţă
de a identifica logica în frază?
În şcoală, la Limba Română aveam un
profesor, pe domnul Lalu. Şi în al doilea an,
făceam literatură; în carte erau diverse frag-
mente de proză, poezie. Şi cum venea la clasă
profesorul, mă punea pe mine să citesc. Şi
toată clasa asculta. Pentru că spuneam o po-
veste.
V-a ajutat în teatru această lectură logi-
că.
E logica textului, te duce textul. Asta e pă-
rerea mea, poate alţii văd altfel.
Vedeţi vreo ameninţare din partea teh-
nologiei, credeţi că suntem manipulaţi de
ea?
Eu nu am spaima asta. Eu nu am secrete,
nu am ce ascunde. Dacă mi se cer date, eu nu
am nimic de ascuns. Poftim, controlaţi-mă;
dacă vrea cineva să mă controleze. Ce pot să
afle? Nu mi-e frică de tehnologie. Pe mine
mă ajută. Sunt fericit să pot comunica la mii
de kilometri cu cineva de care nu mai ştiam
nimic de o viaţă întreagă. Îmi place, sper să
vină posibilitatea asta pentru urmaşii noştri,
să ajungă şi pe Marte. Poate că o să îi aştept
acolo, poate ajung înaintea lor.
Sunteţi pasionat de Netflix, de filme,
seriale?
Nu mai pot să văd filme la televizor. Nu-
mai cu bătăi, împuşcături, morţi. Am găsit to-
tuşi câteva filme bune pe Netflix. De curând,
am văzut „The Dig” cu Ralph Fiennes şi tot
cu el, aseară, am văzut „The constant garde-
ner”. Foarte mişto. La televizor, rar când mai
găsesc câte un film bun.
Astăzi numărul de Like-uri e un fel de
premiu, îţi dă un statut.
Nu mă uit niciodată la câte Like-uri am.
Nu mă interesează. Probabil că eu am mult
mai puţine decât cei care le numără. Eu pun
pe Facebook ce îmi place mie şi ştiu că mai
sunt câţiva oameni care sunt interesaţi.
„Nu îmi fac reclamă. Nu vorbesc
mereu despre mine. Şi nici nu
vreau să comentez, pentru că
spui ceva şi imediat te contrazice
cineva. Altul se ia la ceartă cu el.
Începe o nebunie.
Am citit destule înjurături la
adresa mea.”
Le puneţi la suflet?
„Ai îmbătrânit urât, boşorogule!”. Nu îi
bag în seamă, le-am citit, am văzut, asta e. Ştiu
cine ar putea spune asta despre mine. Nu îi
cunosc personal. Sunt fel de fel de postaci care
asta fac dacă o persoană cu oarecare notorie-
tate spune ceva împotriva partidului. Aveam
un pachet mare de scrisori cu înjurături de la
Revoluţie, de la episodul cu hârtia igienică.
Alea înjurături. Suna telefonul întruna. Chiar
devenise urât. Am schimbat numărul de te-
lefon şi după jumătate de oră, au început să
sune iar la numărul nou.
Coloana vertebrală pe care am admi-
rat-o mereu la dumneavoastră e asociată şi
cu un curaj.
E disperare. Nu am aşa mare curaj.
V-a făcut vreodată rău felul dumnea-
voastră sincer şi franc de a fi?
Nu. Nu am avut repercusiuni. Şi când era
perioada cu ode şi poezii, cu spectacole festi-
ve, eram chemat de cel care făcea spectacolul,
trebuia să fiu scos de la teatru şi să particip
acolo. Şi când mă chemau, spuneam că nu
mă duc. Îmi spuneau că e sarcină de serviciu
şi că mă dau afară dacă refuz. Am refuzat şi
nu m-au dat.
E o calitate importantă să ştii când şi să
poţi spune „Nu!”.
Vedeam la televizor congresele de la Sala
Palatului, plină cu delegaţi care se ridicau toţi
la comandă şi aplaudau continuu. Mă apuca
nebunia. Unul singur să văd că nu se ridică.
Doar unul! Atât. Să stea, să zică: „Nu mai
vreau, m-am săturat!”. Nu ştiu ce ar fi păţit.
Dar poate se mai ridicau şi un al doilea şi un
al treilea care să spună „Gata, dom’ne, ajunge,
mai stăm şi jos”.
„Sentimentul care mă încearcă în ultima
vreme e că am rămas aproape singur din ge-
neraţia mea. Mai trăiesc Sanda Toma şi Dan
Puican. În rest sunt singur. Toţi colegii mei
sunt duşi. George Constantin, Amza Pellea,
Constantin Rauţchi, Gheorghe Cozorici, Sil-
viu Stănculescu, Mircea Albulescu, Dumitru
Rucăreanu, Silvia Popovici, Flavia Buref.
Nu mai e nimeni. Sunt singur.
Eram şi sunt în continuare
mândru de generaţia mea. A fost
o generaţie care a contat în teatrul
românesc.”
La ce vă gândiţi cu plăcere?
La lucrul cu Ciulei, cu Pintilie, când toată
lumea participa, lucram toţi, împreună. Am
fost fericit, am făcut ceea ce mi-a plăcut. Am
muncit mult, mult de tot şi mi-a plăcut să am
de-a face cu fel de fel de oameni – la roluri mă
refer. Am să urc pe scenă atât timp cât sunt
într-o condiţie bună de sănătate. Nu vreau să
fiu purtat acolo, să mă arăt. Nu ar mai fi tea-
tru, ar fi o jignire.
13
 Film
Trecut și prezent în Moromeții lui Stere Gulea
Loredana Cuzmici
Ecranizarea după Moromeții I a lui Stere
Gulea și adaptarea liberă după Moromeții II,
Viața ca o pradă și publicistica lui Marin Pre-
da ne oferă prilejul de a pune față în față nu
doar două vârste ale filmului, cu firească dis-
tribuție diferită, ci și două moduri distincte
de valorificare a limbajului și de reprezentare
a lumii, corespunzătoare epocilor în care au
fost create. Pe de o parte, avem ultimii ani ai
regimului comunist, în care era obligatorie
înfierarea interbelicului într-o astfel de crea-
ție destinată publicului larg, pe de altă parte
– secolul XXI, cu toate provocările libertății
și ale democrației și cu înțelegerea dobândi-
tă prin experiență istorică a succesiunii fatale
între „lupta de rasă” și „lupta de clasă” (ca să-l
cităm pe tânărul Niculae din filmul din 2018,
vizibilă proiecție auctorială).
Dacă ne întoarcem la ecranizarea din
1986, constatăm de fiecare dată (și mai ales
la vizionarea repetată) că spectacolul verbal
completează într-un mod inedit imaginea și
mișcarea personajelor. „Prostule”, cu variațiile
inevitabile de gen și număr, rămâne apelati-
vul constant în Moromeții I, discuțiile în con-
tradictoriu ajungând întotdeauna la jigniri și
chiar injurii (tind să cred că mai ales pentru
spectatorul de ieri și de azi, de vreme ce perso-
najele nu reacționează aproape deloc la aceste
formule de adresare, ca și cum ar face parte
din normalitatea indiscutabilă a vieții lor, cu
excepția câte unui revoltat ca Țugurlan). Lo-
cuitorii din Siliștea-Gumești au un orgoliu al
inteligenței cu totul ieșit din comun și își asu-
mă o superioritate burzuluită față de cei care
nu le împărtășesc ideile. Desigur, față de ro-
man, în care forța acestor cuvinte este mai pu-
țin vizibilă, îmbrăcată în reflecțiile naratorului
și în descrieri, în film ajunge în prim plan,
subliniind specificul unei lumi aspre, nemi-
loase, violente, foarte rar atentă la celălalt. Nu
doar timpul pare să-și piardă din răbdare, ci
și oamenii, pripindu-se mereu să răspundă în
răspăr, fie cu ironie, fie cu obidă. Duelurile
verbale oglindesc conflicte mocnite, dar și o
situație a comunităților rurale românești, în
care aproapele (vecin, consătean, chiar frate,
copil sau părinte) nu merită niciun fel de con-
siderație. Lumea satului nu mai stă sub sem-
nul seninătății și al inevitabilei comuniuni
cu natura într-un asemenea film, cum nici
romanul nu mai conține decât secvențe redu-
se de armonie comunitară. În backgroundul
14
peliculei se aud mereu strigăte răstite, inclusiv
în adaptarea liberă din 2018 – agresivitatea
semantică este dublată de una fonetică, de
tonuri foarte ridicate care semnalează o lume
întoarsă pe dos și nu neapărat comică. Mitul
timpului răbdător se cam prăbușește – ulti-
mii ani ai interbelicului în satul românesc nu
sunt, nici pe departe, scutiți de corvoade, pro-
bleme sociale, lipsă a civilizației.
Cu toate rezervele privitoare la imixtiunea
păguboasă a ideologiilor în cultură, e intere-
sant de constatat că primul film după opera
lui Marin Preda pare o replică polemică la tot
ce înseamnă political correctness, feminism, pa-
renting, comunicare, bullying și alte mitologii
contemporane. O variantă de mizerabilism
avant la lettre, contrapunând viziunii ideali-
zate asupra lumii satului o imagine alcătuită
din contraste puternice: cumsecădenia e du-
blată de plăcerea de a râde pe seama altcuiva,
munca de chiul, responsabilitățile sociale sunt
amânate și boicotate, bătaia e ruptă din rai
etc. În fond, ceea ce s-a cam ocolit în inter-
pretarea filmului (și a cărții, fără îndoială) este
faptul că sărăcia produce monștri, indiferent
de regimul politic, iar înapoierea economică a
satului românesc a lăsat amprente dramatice
în educație, producând inechitate socială și
dramă.
Ilie Moromete e, de asemenea, o figură
construită din contraste psihologice puterni-
ce, ca și imaginea alb-negru pentru care s-a
optat. Inteligența și încăpățânarea, autoritatea
și abuzul inconștient, dragostea și indiferen-
ța compun un portret greu de prins în linii
sigure, pentru că, la rândul lui, își simte iden-
titatea amenințată de prefacerile dramatice ale
lumii și ale familiei.
„Cel din urmă țăran” e nu doar contem-
plativ, cum s-a tot subliniat în interpretări, ci
de-a dreptul leneș în unele secvențe, iar disi-
mularea lui nu de puține ori înseamnă dispreț
față de interlocutori. Ocupația lui fundamen-
tală în film pare a fi să bea tutun, spre exas-
perarea Catrinei, care, în roman, îl acuză de
suceală. Cele mai multe secvențe îl surprind
fumând, cerând sau dând o țigară. Amicii
săi de discuții, la rândul lor, cer sau dau „o
țigare”. Spre deosebire de țăranul patriarhal,
care își mai îngăduie câte o beție, în Morome-
ții nu doar fonciirea, ci și viciile semnalează
pătrunderea modernității în spațiul rural: țui-
ca la prima oră a dimineții, fumatul în exces,
ironiile la adresa bisericii, comentariile politi-
ce. Orgoliul inteligenței e dublat de orgoliul
unicității și o inedită estetică a injuriei poate
fi constatată în replici. Interpretarea unanim
admirativă a personajului îi reduce din ex-
presivitate, pentru că, în afară de importanța
anacronică pe care o dă loturilor de pământ,
nu prea mai are multe trăsături ale țăranului
patriarhal, cum nici Paraschiv și Achim nu
sunt doar niște tineri lipsiți de respect și res-
ponsabilitate. Autenticitatea și vitalitatea per-
sonajelor, atât la Marin Preda, cât și la Stere
Gulea, vin din aceste contraste.
Într-o posibilă antologie de estetică a
privirii și mimicii actorului, chipul lui Vic-
tor Rebengiuc ar ocupa, cu siguranță, pagini
importante, la fel cum expresiile deznădăjdu-
ite ale Catrinei și ale lui Niculae rămân mult
timp pe retina spectatorului. Mai mult decât
cartea, filmul lui Stere Gulea s-a imprimat în
memoria colectivă a românilor pentru că re-
flectă, pe de o parte, o lume dispărută, pe de
altă parte – conflicte familiale și sociale care
persistă, indiferent de regim politic.
Moromeții 2 nu putea urma primului
film, după mai bine de 30 de ani, decât cu o
distribuție fără cusur. Volumul al doilea al ro-
manului surprinde instalarea comunismului
la sate și nu întâmplător Monica Lovinescu îl
considera mai important din punct de vedere
istoric decât primul. De data aceasta, limbajul
nu mai e presărat de atât de multe invective,
de parcă filistinismul comunist ar fi atins deja
toate manifestările omenești. Vremurile de
tulburare istorică și familială stârpesc din elo-
cință, fie ea și agresivă. În Moromeții 2, prota-
gonistul are niște replici mult mai pieptănate,
contaminate de discursul auctorial. Conflicte-
le supraviețuiesc, Moromete nu reușește să își
împace nevasta, nici copiii, așa că vulnerabili-
tatea lui e din ce în ce mai pronunțată. Câteva
secvențe surprind nostalgia după vremurile de
adăstare liniștită, dar poiana lui Iocan rămâne
în altă lume, ca și limbajul tăios, marcă stilisti-
că a acestei lumi spectaculoase estetic.
Prin urmare, nu ne rămâne decât să râ-
dem și noi de facultățile noastre, ca și cum am
trăi într-un timp utopic răbdător!
nr. 1 | martie 2021

Traducându-l pe Proust (I)
Cristian Fulaș
Încă de când traduc În căutarea timpu-
lui pierdut, din august 2019, mi-am fixat
un principiu de lucru și am avut grijă să nu
trec niciodată granițele lui: anume, să dau
o traducere nouă a întregii cărți (am predat
deja primele trei volume), să nu mă ghidez
după traducerile vechi. Bineînțeles că respect
munca celor dinaintea mea, dar sunt con-
vins că fiecare dintre noi trebuie să ne facem
treaba independent, nu să creăm ceea ce s-ar
putea numi – la limită – corecturi ale tradu-
cerilor precedente, ajustări, reinterpretări pe
cât de parțiale, pe atât de inutile. Ar trebui să
adaug aici că folosesc totuși o oglindă pen-
tru traducere, dar am ales varianta engleză
de la Modern Library of America, ediția
2013, traducerea originală a lui C. K. Mon-
crieff revizuită de Terence Kilmartin și D. J.
Enright. Varianta originală de lucru e ediția
Gallimard 1988, Bibliothéque de la Pléiade,
coordonată de Jean-Yves Tadié.
Sigur însă că, din când în când, arunc
un ochi curios peste versiunile Mavrodin
și Cioculescu. Sunt curios peste măsură cu
privire la diferențele de interpretare acolo
unde simt că există dificultăți, deci e destul
de natural să deschid cărțile și să arunc o pri-
vire. De multe ori zâmbesc, știu de-o viață
că diferențele pot fi enorme, nu pot fi sur-
prins de nimic, și totuși zâmbesc. Traduce-
rea, această regină a științei interpretării, îmi
rezervă întotdeauna surprize. Nici plăcute,
nici neplăcute. Surprize de aproape filolog
pus în fața diferențelor aproape insurmonta-
bile de gândire. Pentru că, la urma urmelor,
ce rost ar avea o nouă traducere dacă aceste
diferențe nu ar exista, nu ar fi cât se poate
de vizibile, nu ar deschide un întreg câmp al
unei posibile analize textuale? Ce rost ar avea
toată munca și cheltuiala și risipa, dacă rezul-
tatul ar fi același, cu diferențe abia notabile?
Niciunul, voi răspunde. Niciun rost.
Dar destul cu teoriile, traducerea e o ști-
ință practică. Ne vom opri astăzi asupra unui
fragment de text din volumul al III-lea, Le
Côté de Guermantes (În partea dinspre Gu-
ermantes, așadar). E nevoie de câteva clari-
ficări. Stilul Proustian nu e uniform, e cât
se poate de divers. Maestru al descrierii și
digresiunii, prozatorul nostru reușește și in-
egalabile pagini de dialog. Dar mai reușește
un lucru: face o diferență foarte clară între
modul de a vorbi al diverselor clase sociale.
Etalonul Françoise se aplică întregii clase de
jos, servitoarea familiei narautorului nefiind
singură în enormul material al romanului.
E o diferență clară între modul de a vorbi al
Françoisei și cel al stăpânilor ei, iar mușcă-
toarei ironii proustiene nu îi scapă asta. Sigur
că cei din clasa de jos sunt mai puțin educați
decât nobilii sau burghezii, nu despre asta e
vorba aici, nu vorbim despre evidențe, dar
mai interesant mi se pare faptul că Proust
alege să evidențieze acest lucru și în scris. Să
citim câteva fraze din pasaj:
« Cher ami et cousin,
« J’espère que la santé va toujours bien
et qu’il en est de même pour toute la peti-
te famille particulièrement pour mon jeu-
ne filleul Joseph dont je n’ai pas encore le
plaisir de connaître mais dont je préfère à
vous tous comme étant mon filleul, ces re-
liques du cœur ont aussi leur poussière, sur
leurs restes sacrés ne portons pas les mains.
nr. 1 | martie 2021
D’ailleurs cher ami et cousin qui te dit que
demain toi et ta chère femme ma cousine
Marie, vous ne serez pas précipités tous deux
jusqu’au fond de la mer, comme le matelot
attaché en aut du grand mât, car cette vie
n’est qu’une vallée obscure. Cher ami il faut
te dire que ma principale occupation, de ton
étonnement j’en suis certain, est maintenant
la poésie que j’aime avec délices, car il faut
bien passé le temps. (...)
« Périgot (Joseph). »
În ediția Cioculescu (Leda Clasic, 2008,
pp. 559.560) găsim:
Scumpul meu prieten și văr,
Nădăjduiesc că o duci bine cu sănătatea
și că același lucru se întâmplă și cu mica ta
familie, mai ales cu micul meu fin Joseph pe
care n-am încă plăcerea să-l cunosc, dar pe ca-
re-l prefer vouă tuturor, fiind finul meu, aces-
te relicve ale inimii au și ele colbul lor și nu
e bine să ne atingem de rămășițele lor sfinte.
De altminteri, scumpe prieten și văr, cine îți
spune că mâine tu și scumpa ta soție, vara mea
Maria, nu veți fi aruncați amândoi până în
fundul mării, ca marinarul legat în vârful ca-
targului înalt, căci viața aceasta nu e decât o
vale întunecoasă. Scumpe prieten, trebuie să-ți
spun că ocupația mea de căpetenie, de uimirea
ta sunt sigur, este acum poezia care-mi place la
desfătare, căci trebuie doar să-ți treacă timpul.
În ediția Mavrodin, (Art, 2013, p. 554),
citim:
Dragă prietene și vere,
Nădăjduiesc că o duceți bine cu sănătatea,
tu și întreaga familie, și mai ales tânărul meu
fin pe care încă nu am plăcerea să îl cunosc, dar
pe care îl prefer vouă tuturor ca fiind singurul
meu fin, aceste rămășițe ale inimii își au praful
lor, să nu atingem sacrele relicve. De altfel, dra-
gă prietene și vere, cine spune că mâine tu și cu
preaiubita ta nevastă verișoara mea Marie, nu
veți fi azvârliți amândoi în adâncul mării pre-
cum matelotul legat sus pe marele catarg, căci
astă viață nu-i decât o vale întunecată. Dragă
prietene trebuie să-ți spun că principala mea
ocupație sunt sigur că te miră asta, este acum
poezia pe care o iubesc mai presus de orice, căci
trebuie să-ți treci timpul cu ceva.
În traducerea mea, din manuscrisul pre-
dat:
Dragă prietene și vărule,
Sper că scrisoarea mea te găsește sănătos și
la fel e toată tânăra ta familie mai ales finul
meu Joseph pe care încă n-am avut plăcerea
să-l cunosc dar pe care vi-l prefer tuturor ca
fiind finul meu, căci aceste relicve ale inimii
își au și ele pulberea lor, să nu atingem sacre-
le lor rămășițe (Alfred de Musset, „Noaptea
de octombrie”, v. 208-209). De altfel dragă
prietene și vărule cine-ți spune că mâine tu și
iubita-ți soție Marie, nu vă veți prăbuși amân-
doi până-n fundul mării ca matelotul din vâr-
fu’ catargului, că viața asta nu e nimic dăcât
o-ntunecată vale. Dragă prietene tre’ să-ți spun
că spre uimirea ta sunt precis principala mea
ocupație e acum poezia pe care-o iubesc de nu
mai pot, că trebuie să ne bucurăm de timpul
care ne-a fost dat.
Traduceri
O subliniere specială merită aici cuvân-
tul „aut”, din care evident lipsește litera h,
avem deci o literă mâncată în timpul redac-
tării. De asemenea, plasarea ciudată a virgu-
lelor în textul original nu e întâmplătoare și
ar trebui respectată pe de-a-ntregul, cezurile
stranii fiind în acest caz mărci stilistice.
Pe scurt, în traducerea la care lucrez am
încercat să nu transform textul într-unul li-
terar, ci să-l redau printr-un efect de trans-
formare stilistică (în măsura în care așa ceva
e posibil între două limbi, firește). Poate că
despre asta e vorba în procesul de traduce-
re, despre o transformare de ordin matematic,
cum bine formula un gânditor francez în se-
colul trecut. Ar trebui – rămâne întotdeauna
dezideratul suprem – să găsim formula prin
care să transformăm ceea ce citim în origi-
nal în ceea ce citim în traducere astfel încât
sensurile să nu se schimbe. Pentru fiecare
element tradus ar trebui să avem un element
corespondent, păstrând întotdeauna inten-
ția din textul sursă. Ușor de zis, greu de fă-
cut. Mai ales când e vorba de un ironic ca
Proust, care se străduiește aproape în fiecare
paragraf să pună în text zeci de sensuri și să
le lege între ele în cele mai ciudate moduri
cu putință.
Și, pentru că avem aici un soi de jur-
nal mai ocolit, poate nu ar strica să spun
că traducerea operează întocmai ca scrierea
unei proze. În scrierea unei proze există în-
totdeauna un nivel intermediar al scriitu-
rii, vocea internă care dă subtonul, cea care
transformă gândul, tonalitatea din minte în
cuvintele care se aștern în fața ochilor noș-
tri. Aș îndrăzni să spun că la fel se întâmplă
și în traducere, doar că aici avem două voci
intermediare: una care citește textul în limba
străină și una care, înainte de scrierea pro-
priu-zisă, psalmodiază ritmul și intensitatea
traducerii respective. Știu că va suna ciudat,
dar, ca și scrierea propriu-zisă, nici traduce-
rea nu e un proces pe deplin conștient, pe
deplin explicabil. Scriem o traducere în mă-
sura în care reușim să auzim în limba țintă
anumite inflexiuni, anumite sunete care țin
de subtonul general al textului. Sigur că exis-
tă apoi instanța care nivelează, care stilizează,
care ordonează sintactic și morfologic, dar
traducerea, ca și scriitura de prim ordin, e
mai întâi și în principal sunet, stil, abia mai
apoi conținut.
15
 Cronică literară
Țăranul de la țară
Silviu Romaniuc
Nu puține sunt în literatura noastră căr-
țile care încearcă să ofere o imagine cât mai
verosimilă a satului românesc în plinul și
continuul proces de dezvoltare, proces care,
aparent, nu se termină niciodată. Romanul
lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile
reci, publicat la Editura Trei, în 2020, vine
și el în prelungirea acestui „proiect”. Car-
tea, cu nuanțe vizibile de naturalism, are în
centru, pe o perioadă de câteva decenii, po-
vestea Toaderilor, o familie din Dumbrava
Frumoasă.
Marcat de vremea rea, romanul are un
început greoi, în care sunt trasate în linii
destul de vagi câteva detalii despre sat și
personaje. Naraţiunea, fragmentată, cur-
ge ca viața la țară: se întâmplă multe, dar
nimic notabil. Nimic nu pare să deranjeze
(pseudo)liniștea unei familii: avort, naște-
re, nuntă, deces, grătare, închisoare, fuga
în străinătate, relații precare între mem-
brii ei – totul este primit de către neamul
Toaderilor ca fiind firesc și fără a provoca
vreo tensiune. Nu fiindcă ceea ce se întâm-
plă ar fi lipsit de importanță sau mediocru
în economia vieții rurale, ci deoarece asta
pare a fi normalitatea în familia creionată
de către Bogdan Coșa: o familie apatică și
lipsită de reacție, care acceptă orice i se în-
tâmplă și pentru care bogăția, fie materială,
fie spirituală, reprezintă ceva de domeniul
trecutului. Deznădejdea se instalează trep-
tat. Țăranii lui Coșa funcționează pe prin-
cipiul, considerat arhaic, „Dacă așa i-a fost
Calul alb: obsesie sau prevestire?
Cristina Claudia Ciobotaru
Hermannstadt, orașul ales, orașul în care
mi-ar plăcea să mor, spuneam cîndva, cînd
coboram scările din Piața Huet, prin spatele
Catedralei Evanghelice în Orașul de Jos. (p. 7)
Așa debutează ultimul roman al Norei
Iuga, Hipodrom (Editura Polirom, 2020, co-
lecția fiction Ltd), care este, de la prima pagi-
nă până la cea din urmă, o adevărată declara-
ție de dragoste pentru orașul copilăriei sale.
Structura lui ternară – străjuită la capete
de un preludiu, format din patru fragmente
care ne introduc în atmosfera romanului, și
de un epilog – fascinează prin scriitura aler-
tă, voit haotică, ce creează un efect psihedelic
cititorului.
Am putea spune că Hipodrom reprezin-
tă un caiet de memorii, în care autoarea își
reconstituie firul vieții. Nora sau Norica,
personajul-ghid al narațiunii, ne introduce
mai întâi în copilăria sa, apoi în perioada ti-
nereții îmbătate de hormoni, iar la final, ne-o
prezintă pe bătrâna octogenară care încă mai
visează la reîntregirea cu marea iubire. Sibiul
e un pretext, e fundalul unor problematici
mult mai serioase: ce este iubirea? cum se face
poezia? care este menirea Noricăi pe pământ?
ar putea fi balerină ori violonistă? și, mai ales,
cine este Jovis sau Jott, calul alb care îi bântuie
mereu visele? Să fie o simplă obsesie dobândi-
tă în copilărie din cauza faptului că fetița nu
primește în dar calul împăiat din vitrina lui
Schuster? Să fie umbra dorinței sexuale, a pa-
timilor interioare neexprimate care o bântuie
16
lăsat de la Dumnezeu la fiecare” și nu fac
nimic pentru a se împotrivi fatalității. Își
duc traiul fără obiecție în vreun plan. Te-
meiul existenței lor este, așa cum era de aș-
teptat, practic: „În general, nu-i plăcea să se
gândească la nimic, prefera să aibă mâinile
ocupate” (p. 42). Când este apostrofată din
cauza comportamentului josnic pe care-l
au Nae (își agresează nevasta, care decide să
plece cu copilul mic la părinți) și Nuțu (al-
coolic, indolent), Aurelia sare în apărarea ei
și a fiilor ei spunând că au făcut treabă când
ea le-a cerut.
Desigur, Toaderii au și ei momentele
lor de reflexivitate, dar ele sunt extrem de
rare și, de obicei, infiltrate în text de vo-
cea naratorului. Nu sunt capabili să-și ex-
prime ideile și sentimentele, mai puțin sau
mai mult profunde, față de ceilalți, ci doar
pentru sine; „Nici măcar însurat nu pleci de
acasă; nici după ce ieși din pușcărie nu ești
cu adevărat liber; poate doar în moarte eva-
dezi, în sfârșit, odată pentru totdeauna, își
zicea el” (p. 97), iar lipsa lor de afectivitate
și de empatie din multele momente de criză
accentuează neputința care-i stăpânește în
înfruntarea decăderii familiei.
Cartea riscă să capete mai degrabă as-
pectul unei lucrări de sociologie decât pe
acela al unui roman sau chiar să intereseze
mai mult ca provocare sociologică decât să
incite literar. Apropierea ei de datele hiper-
cunoscute despre oamenii de la țară care,
în afară să se rateze, cum e cazul Toaderi-
pe tânăra Nora? Sau apariția sporadică din
visele bătrânei care vestește o moarte așa cum
cămilele albe îi anunță pe tuaregi că sfârșitul
le este aproape? Jovis sau Jott ne însoțește
peste tot, mai ales în pasajele de delir nara-
tiv, unde virgulele nu își mai au sensul, unde
fluxul are un tempo alert, sugerând cumulul
de emoții și de idei din mintea personajului.
Forma hibridă a romanului, construită
prin îmbinarea stilului narativ cu cel diaris-
tic, creează o formulă literară de contrapunct;
două voci independente, cărora, spre final, li
se adaugă o a treia, cea a fragmentelor epis-
tolare pe care Nora le adresează lui Joachim,
întruchiparea omenească a lui Jott. Jocul
primelor două reușește să ne prindă în dan-
sul lor, la început digresiunile fiind tot mai
dese, sugerând mintea energică a copilei ce
trece de la realitate la imaginație cu o viteză
impresionantă, și apoi trecând într-un lin de-
crescendo pornind de la femeia tânără, care se
lasă copleșită de momentele de reverie unde
Jovis are rol de amant, până la bătrâna care
simte din ce în ce mai acut lipsa calului alb în
momentele sale când se disociază, rămânând
singură în furtuna gândurilor.
Prin această autobiografie ficțională, care
reușește să ne păcălească de multe ori fiindcă
autoarea strecoară cu măiestrie faptele rea-
le printre cele imaginare, cititorul se simte
confuz uneori. Se întreabă dacă aventurile
la furat ale Noricăi, dacă noaptea petrecută
în trenul părăsit cu tânărul medicinist de la
lor, par a nu ști să facă altceva, pot irita;
ingredientele acestei lumi nu sunt prin ni-
mic speciale, acumularea lor nu e graduală,
ci placidă: tineri cu BMW cu numere de
Italia, munca în străinătate, bătrâni care își
măsoară liniștea familiei în mersul la bise-
rică, alcoolici, frați care se ceartă din cauza
moștenirii, bărbați agresivi care oferă sfa-
turi meschine („primea asigurări că proce-
dase corect s-o amenințe, că o femeie așa
frumoasă n-avea cum să fie ținută decât cu
pula și cu pumnul” p. 96), reticență față de
un cult diferit; lipsesc manelele sau muzi-
ca populară la boxe pentru ca gama să fie
completă. Autorul pare să construiască un
roman care să demistifice imaginea țăranu-
lui român care stă pe prispă și meditează
asupra vieții, neavând grija zilei de mâine: e singurul moment cu o încărcătură emo-
personajele lui Coșa sunt plate, monotone, țională semnificativă din roman. Astfel, Io-
lipsite de profunzime, incapabile să sur- nel este salvat, la antipod cu cazul celuilalt
prindă prin existența lor, dar emblematice nepot al Aureliei, Petru, fiul lui Nae, care,
pentru desfășurarea unei drame într-o soci- odată venit în Dumbravă, se molipsește și
etate care trece printr-o tranziție derutantă, el cu microbul familiei. Totuși, personaje-
în care reușita pe plan social nu depinde le feminine dau senzația unor personalități
doar de efortul depus, ci și de șansa avută. mai echilibrate: Dumitrița, Dana și fiica ei,
Declinul Toaderilor este independent Mădălina, reușesc să plece în străinătate, in-
de viața celorlalte familii cu care se leagă și fuzând și o latură optimistă poveștii.
trebuie neapărat să se întâmple, chiar dacă Romanul în sine nu este expresiv, nu
există vreun semn care i-ar putea salva: Io- abuzează în niciun fel de „stilul frumos”,
nel, fiul lui Nuțu, ajunge doctor, dar asta i nici măcar nu are pretenția asta. În schimb,
se datorează mai mult faptului că ex-soția, construcția narativă este o calitate a roma-
asistentă, renunță la căsnicia cu Nuțu, pe nului: are meritul de a fi cursiv, cu tăieturi
când copilul avea doi ani, deci având timp de ritm bine calculate, ceea ce îl face de citit
să-i ofere o educație bună. Plecarea lui Nuțu dintr-o suflare.
Cluj, care se încheie cu arestarea celor doi,
ori scena de viol de la ginecolog, tratată cu
o indiferență ce îți îngheață sângele în vine,
sunt și ele plăsmuite ori chiar bucăți de viață
vie. Fascinația derivă din umbra necunoscu-
tului care planează asupra veridicității fapte-
lor. Datorită evenimentelor reale intercalate
printre plăsmuiri, simți cum însăși Nora
Iuga, în carne și oase, îți povestește tot și nu
ai nicio clipă senzația că instanța narativă e
o ființă inexistentă. Ăsta e unul dintre mi-
rajele Hipodromului. Și pentru a ne face și
mai confuzi, ea se joacă fără niciun efort cu
perspectivele narative, aici contopindu-se cu
naratorul, aici devenind o observatoare rece
a personajului său, pe care îl critică fără me-
najamente: Bătrîna are părul gri ca grămada
de ciment lăsată în mijlocul aleii după reabili-
tarea blocului. Tricoul negru din Germania îi ială că este un roman-poezie, opera suferind
marchează talia. Se ține dreaptă, dar spondilo- de o dualitate de netăgăduit. Nu putem spu-
za cervicală i-a împins gîtul înainte și proteza ne că e doar proză, cum nu putem afirma,
maxilarului superior încalecă tot mai vizibil desigur, că e numai poezie. E o completare
buza de jos. Nu știi – îți zîmbește sau e gata să perfectă a celor două genuri a căror rezultat
muște? (p. 293) devine un roman.
Limbajul este plin de expresii poetice, Hipodrom este istoria unei vieți, este un
de asocieri inedite, dar care nu obosesc prin cumul de opinii despre literatură, fie ea uni-
abundența lor. Toate frazele se construiesc fi- versală sau autohtonă, mai veche ori contem-
resc chiar dacă personajul sare de la o idee porană, despre filme, despre arta de a trăi,
la alta brusc, simulând fluxul neîntrerupt al este o critică a propriei persoane, dar și a pro-
unei gândiri neobosite. Capitolele sunt scur- priei creații, uneori laudativă, alteori incisivă.
te, eterogene, respectând structura unui jur- În toată această călătorie, calul alb merge în
nal intim. galop alături de noi și rămâne enigma pe care
Am putea spune fără nicio urmă de îndo- abia la final o vom putea descifra.
nr. 1 | martie 2021

Sînt mereu alta
Gabriela Vieru
În ultimul său volum, Sînt alta (Ed. Ne-
mira, 2021), Svetlana Cârstean ne propune
un traseu tematic vizibil asemănător celui
precedent din Gravitație (Ed.Trei, 2015).
Scriitura intimă, confesivă, dă senzația lec-
turii unui jurnal cu tente convulsive, scris
de un neputincios care își iubește (încă)
viața, în ciuda tuturor încercărilor la care
este și a fost supus: „Iubesc dimineața asta
în care sînt bolnavă și am iubit și ziua de ieri
în care am fost bolnavă / Și cine taie punțile
mele cu dimineața nu e binevenit, să plece”
(p.55).
Deși titlul promite o metamorfoză iden-
titară fermă, veritabilă, vocea poetică nu
încetează să se chestioneze asupra propriei
persoane: „îmbrătrînești începînd de ieri /
începînd din prima zi m-am întrebat / tu a
cui ești” (p.23), precum și asupra trecutu-
lui (atât personal, cât și istorico-național) și
a iluziilor difuze livrate de acesta: „sînt din
generația copiilor care își doreau cu dispe-
rare să / cînte bine imnul patriei / din cea
a copiilor care au crezut că a avea o patrie
e la îndemînă / că s-au născut cu o țară și o
mamă în inventarul lor” (p.69). În același
timp, volumul concentrează și o cantitate
uriașă de destăinuiri, respectând stilul mini-
malist din volumele precedente. Astfel, lipsa
unei permutări stilistice efective se îmbină
perfect cu continuitatea de ordin tematic.
Tu a cui ești?
La o primă lectură, ceea ce revine într-o
manieră violentă, pe alocuri obsesivă, deși
Despre moarte și puterea cuvântului
Cătălina Suditu
Într-un studiu care propune o serie de
comentarii privind Miorița și care a tulbu-
rat apele la momentul apariției (Eseuri cri-
tice, 1983) prin îndrăzneala cu care autorul
deconstruia teoriile lui Blaga și Eliade privi-
toare la originile celei mai cunoscute balade
românești, Henri H. Stahl insistă asupra
rădăcinilor cât se poate de ancorate în real
ale textului, transmis, după cum știm, mult
timp pe cale orală înainte de a căpăta o for-
mă scrisă.
Romanul semnat de Bogdan Răileanu,
Să nu lași moartea să te găsească, este ilustra-
tiv pentru traseul clasic (în lumea etnogra-
fică, același descris și de către Stahl) de la
întâmplarea reală la varianta literaturizată,
în care imaginarul individual se împletește
cu temerile și credințele colective, pe care
ajunge să le ilustreze într-o formă estetizată.
Spusă într-o primă variantă de Arhip, nara-
tor necreditabil, care reușește prin talentul
evocării să distragă atenția de la adevărata
intrigă – uciderea vărului său, Anghel – și
(poate) chiar de la adevăratul făptaș (care
ar putea foarte bine să fie el însuși, dacă nu
ţiganii a căror fată a fost batjocorită de cio-
banii pe care încercase să-i fure), povestea
crimei ajunge distorsionată la membrii co-
munității și la lector, ce tind să o preia ca
atare, urmând, în cazul primilor receptori
amintiți, a o dezvolta după propria voință.
Împotriva acestui discurs care se vrea
crezut și nechestionat, singură vocea lui
nr. 1 | martie 2021
aproape mereu într-o altă formă, este ezita-
rea de ordin identitar a autoarei, combina-
tă paradoxal cu o fermitate anunțată, după
cum ziceam, în titlu (dar și în unele texte).
Tocmai această dezordine bolnăvicioasă, cu
nuanțe convulsive, schițează imaginea unei
persoane aflate pe patul de spital, într-o
comă continuă, care în acele scurte momen-
te de luciditate dintre viață și moarte, începe
să scrie, dând frâu liber tuturor gândurilor
(fără a avea vreun început sau vreun sfârșit
clar delimitat!). Astfel, recurgerea la spațiul
oniric (deși trebuie să menționăm, nu pre-
domină) era aproape inevitabilă: „mă visez
convingătoare / mă visez tăcînd / mă visez
altfel / în vis îmi spun / nu imita vorbirea
nici supraviețuirea / nici țipătul nici furia /
nici frumusețea nici sărăcia / nu imita ni-
mic” (p.78).
Adieu mon amour / Adieu paysage -
une histoire plutôt embrumée
Deși, în aparență, volumul concentrează
suma unor confesiuni, cititorul având, nu
o dată, senzația că a pus mâna pe jurnalul
intim al Svetlanei, la finalul lecturii apare
constatarea că, de fapt, mingea nu a fost
niciodată în terenul nostru. Asta deoarece
jocul (poate chiar și miza!) cărții se bazează
pe trasarea unor contururi care, pe moment,
(ne) servesc drept un tout. Însă, aproape ni-
ciodată, povestea nu e dusă la bun sfârșit.
Frazele scurte, eliptice, dar și tonul prepon-
derent alert contribuie la obscurizarea ele-
mentelor cheie, o bună parte din sens rămâ-
Vasile (fiul învinuitului, mai precis a unuia
dintre cei doi ciobani care plecaseră împre-
ună cu verii să ducă oile sătenilor la iernat
în câmpie) se ridică, provocând o confesi-
une care îl face pe cititor abia în ultimele
pagini ale romanului să capete o nouă per-
spectivă asupra lucrurilor: „Ciobanii ăia răi
sunt eu, Vasile, nu taică-tu, nici Gavril, a
continuat Arhip. Şi ciobănaşul tot eu îs.”
(p.133) O întrebare care se ridică la capătul
filelor priveşte răul pe care îl poate provoca
o poveste atunci când ea ajunge să fie pre-
luată ca veritate incontestabilă şi nu doar
ca (aşa cum se întâmplă şi în cazul de faţă)
variantă.
În fapt, Arhip are profilul unui om
continuu urmărit de gândul morții, care
îl obsedează încă din primii ani ai copilă-
riei și pe care o vede în tot ceea ce îl în-
conjoară, de la cocoșul de pe ștergarele și
covoarele bunicii, la ciclul anotimpurilor.
Memoria lui pare un colaj alcătuit într-o
măsură covârșitoare din întâmplări care
au în centru iminentul sfârșit (moartea
tatălui, moartea orbului Lică, dispariția
suspicioasă din lume a nimfomanei Anica,
ucisă, cel mai probabil, de una dintre ne-
vestele celor cărora tânăra le luase mințile),
așa încât întreaga sa existență este dusă sub
semnul fricii de moarte, înțelept descrisă
de către părintele mănăstirii la care se re-
fugiază în timpul drumului spre satul na-
tal, acolo unde vrea să ajungă pentru a i
nând, de cele mai multe ori, echivocă. Spre
exemplu, în ceea ce privește figura alterității,
tronează o incertitudine aproape frustrantă.
E vorba de o singură relație ratată? Mai mul-
te? Cauzele au de-a face cu long distance re-
lationship-ul fin sugerat prin apropourile la
zona nordică, la Tel Aviv sau la drumurile cu
avionul? „adevărul este că o dragoste mare /
se desfășoară cel mai bine într-o geografie
completă / și în prezența tuturor formelor
de relief / și adevărul este că nu ne-a lipsit
nimic / adieu mon amour / adieu paysage”
(p.94). Fiecare iubire este asociată unui loc,
iar trimiterile de ordin geografic sunt mult
se face o înmormântare cum se cuvine lui
Anghel, drept „moartea dinaintea morții„
(p. 92) – din perspectiva creștină această
frică indicând lipsa credinței în Dumne-
zeu. Povestea pe care „o țese în vorbe cum
țesea Georgeta covoarele” (p. 123) nu este
altceva decât îmblânzirea fricii de moarte,
zona de siguranță în care moartea nu îl
poate găsi, felul lui personal de a-și asigura
continuitatea, fără a lua în calcul efectele
Cronică literară
mai prezente decât cele de ordin temporal.
Cititorului nu-i rămâne decât să facă supo-
ziții, să creeze piste, să se joace cu poemele
la fel cum se joacă un copil cu o bucată de
plastilină, dându-i toate formele posibile.
Partea nespusă din poeziile Svetlanei se con-
cretizează în mâinile cititorilor ei sub forma
unei mici ofrande.
Repercusiunile unei poezii de insta-
gram
În ceea ce privește continuitatea stilisti-
că a autoarei, putem afirma că ea vine pe
fondul unei comodități. Volumul nu riscă
nimic, nu iese din tiparul cunoscut, nu zgu-
duie. Însă nu avem de-a face cu un lucru
neapărat condamnabil. Cumințenia (atât
din volumul de față, cât și din Gravitație
și Floarea de menghină) e, cel mai probabil,
asumată. Trebuie să amintim totuși că un
astfel de traseu, cu toate siguranțele pe care
el le promite, va ajunge, la un moment dat,
la tasare. Altfel spus, la saturație. Deși poe-
zia de instagram pare în plină expansiune,
beneficiind atât de un public mult mai larg,
cât și de o promovare mai rigidă, ea riscă să
se rezume la generalități sau la mediocrități,
iar un astfel de discurs ajunge să plictisească.
Nu punem la îndoială sentimentele trans-
mise, însă ele singure nu sunt îndeajuns
pentru a închega un volum (mai mult sau
mai puțin curajos).
pe care propriile cuvinte le-ar putea avea
asupra destinului celuilalt.
În acest sens, romanul lui Bogdan Răi-
leanu aduce în prim-plan nu numai întrebări-
le și anxietățile ce privesc moartea (aparținând
atât protagonistului, cu înclinația sa către fața
întunecată, trecătoare a lumii, cât și tuturor
oamenilor), ci și problema puterii cuvântului
și a responsabilității. Luându-și el însuși liber-
tatea (și totodată responsabilitatea) de a re-
scrie balada Mioriței, autorul recreează o lume
numai în aparență arhaică, din vremea în care
românii mergeau la luptă cu turcii și mureau
pe capete loviți de ciumă, aceasta fiind mai
degrabă una arhetipală la scară națională, în-
trucât este populată astăzi (la fel ca și pe vre-
muri) de aceleași figuri și traversată de aceleași
superstiții și tipuri de comportamente.
Un impecabil tablou etnografic, Să nu
lași moartea să te găsească reunește supersti-
ții și ritualuri dintre cele mai diverse, de la
vânzarea copilului pentru a o păcăli pe cea
cu coasa, la înfigerea unui țepuș în inima
moroilor – ambele practicate încă (în ciu-
da naivității celor care au impresia că ele au
dispărut) și, vizibil, bine cercetate de către
autor, care ne aduce în față (prin ochii lui
Arhip) o lume vie, poetică, în care spaima
și frumusețea se îmbină pentru a actualiza
eterna poveste a individului care are de con-
fruntat moartea.
17
 Filosofie
Dileme biopolitice. Încotro ne îndreptăm?
George Bondor
Încă de la începutul pandemiei, revistele,
ziarele și televiziunile le-au solicitat filosofilor
analize lucide asupra noii lumi, în care ne-am
trezit proiectați cu un an în urmă. Una din
vocile care s-au făcut auzite a fost cea a gân-
ditorului italian Giorgio Agamben, ale cărui
reflecții anterioare despre starea de excepție,
viața nudă, dispozitivele care ne guvernează
viețile etc. (concepte prelucrate în cărțile sale
pornind de la Carl Schmitt, Michel Foucault,
Ivan Illich și alții) promiteau analize rapide
și la obiect. Așa s-a și întâmplat, cel puțin în
prima privință, Agamben exprimându-și opi-
niile încă din primele zile ale pandemiei. Cu
toate acestea, poziția sa împotriva măsurilor
radicale ale guvernului italian (și ale celorlalte
guverne) i-a scandalizat pe mulți, unele arti-
cole nefiindu-i publicate (după ce îi fuseseră
solicitate), iar câteva interviuri fiindu-i trun-
chiate.
Multe din aceste articole și interviuri, scri-
se în perioada 26 februarie – 30 iulie 2020,
împreună cu trei texte inedite oferite de autor
pentru ediția în limba română au apărut, în
traducerea lui Alex Cistelecan, la Alexandria
Publishing House. Analizele lui Agamben
provoacă mai ales prin radicalismul asumat,
dar și prin coerența internă a opiniilor sale,
care creează aparența unui sistem ideatic re-
acționar, periculos, care subminează ordinea
guvernamentală, îndemnând la revoltă față de
măsurile menite să gestioneze pandemia. Ce
anume a scandalizat atât de mult?
Agamben analizează câteva dispozitive în
care suntem incluși fără voia noastră, cum ar
fi cel tehnologic al comunicării la distanță,
cel al economiei capitaliste, cel al guvernării
medicale a vieții etc. Desigur, conceptul de
dispozitiv este moștenit de la Foucault (de
exemplu, Dits et écrits, t. III, Paris, Gallimard,
1994, pp. 299-300), fiind discutat anterior de
Agamben în studiul „Ce este un dispozitiv?”,
tradus în română în volumul Prietenul și alte
eseuri (Humanitas, 2012, pp. 25-52). Miezul
analizei lui Agamben rezidă în identificarea a
trei mari sisteme prin care sunt formate con-
vingerile în lumea occidentală: cel al religiei
creștine, cel al economiei capitaliste (sistem
format prin asumarea ideologiei pieței de că-
tre puterea statală) și cel al științei. În trecut,
cele trei sisteme s-au aflat mereu într-o stare
de conflict, alternativ cu situații de echilibru,
în care unul sau altul dintre ele a dobândit
hegemonia. Odată cu secularizarea, îndeosebi
sistemul științei și cel economic capitalist și-
au disputat întâietatea. Suntem formați, ca
subiecți, la întretăierea acestor sisteme și, mai
ales, prin colaborarea acestora cu puterea sta-
tală.
Știința și mai ales medicina devin acum
„noua religie”, arată Agamben, ele satisfăcând
nevoia de religie a omului, pe care Biserica n-a
mai putut-o împlini. Dumnezeul „noii reli-
gii” este viața nudă, care ar trebui apărată cu
orice preț. Societatea noastră nu mai crede în
nimic altceva. Oamenii sunt dispuși să sacri-
fice libertatea și drepturile, raporturile sociale,
munca, sentimentele, convingerile religioase
și politice în numele securității. Viața a fost
redusă, deci, la condiția biologică. Într-o carte
anterioară, Agamben numește această înțele-
gere a sinelui identitate fără persoană (Nudita-
tea, Humanitas, 2014, pp. 67-77). Dacă în
ultimele două decenii libertatea a fost restrân-
să, iar controlul a fost extins din teama față
de terorismul internațional, pandemia favori-
zează un nou set de limitări ale drepturilor și
libertăților, în numele biosecurității. Dar, sus-
18
ține Agamben, viața nudă și frica de a o pierde
nu îi unește pe oameni, ci îi separă. Unitatea
experienței noastre vitale (deopotrivă corp și
spirit) a fost scindată. Cele două elemente au
fost separate în viață pur biologică, pe de o
parte, și viață social-culturală, pe de alta, cea
dintâi fiind transformată acum, simbolic, în
esența primă și ultimă a vieții. Agamben de-
nunță acest fenomen, care nu e cu totul nou,
dar care s-a generalizat din cauza pandemiei.
„Noua religie” a medicinei face doar mici
concesii altei religii a lumii de azi, economia
capitalistă, al cărei fundament este descris de
Agamben – și de mulți alții – drept ideologie
a pieței, una care s-a impus în lumea occiden-
tală datorită conlucrării cu puterea statală.
Abaterile de la ideea-scop a biosecurității sunt
permise, astfel, doar pentru a nu distruge eco-
nomia, așa cum s-a tot spus. Am putea afirma
că alt sistem implicat în acest fenomen este
cel al dreptului. Căci în secolul XX dreptul a
inclus tot mai mult viața, încercând să o tu-
teleze, iar uneori să o excludă sau chiar să o
anihileze (în regimurile totalitare). Fără să o
numească, Agamben atinge aici o chestiune
esențială pentru societățile de azi, încă prea
puțin observată: reducționismul prin care se
creează impresia că viața s-ar reduce doar la
legislație și la consecințele juridice ale acțiuni-
lor. Or, dacă am accepta că orice formă de via-
ță este direct deductibilă din legislație, atunci
n-ar mai exista viață socială, economică, dar
nici educație, cultură, spiritualitate etc. Pute-
rea exagerată a juridicului asupra vieții poa-
te fi identificată, susține gânditorul italian,
în faptul că dreptul la sănătate devine acum
obligație juridică, una pe care indivizii se văd
obligați să o respecte cu orice preț.
Agamben deplânge alterarea raporturilor
dintre oameni, atât din cauza stării de excep-
ție decretate de toate guvernele, cât și din frica
de contagiune. Aproapele nostru a fost abolit,
fiind văzut doar din perspectiva riscului infec-
tării virale. Iar astfel asistăm și la abolirea ori-
cărui spațiu public. De asemenea, s-a pierdut
capacitatea de locuire, iar educația universita-
ră nu mai este însoțită de o formă de viață.
Agamben exagerează însă în multe
privințe. De pildă, atunci când îi compară
pe profesorii care au acceptat să țină cursuri
online cu profesorii germani care și-au decla-
rat fidelitatea față de regimul nazist. Sau când
nu vede necesitatea ierarhizării adevărurilor,
lăsând impresia că datele pe care se înteme-
iază toată știința medicală sunt de domeniul
falsului. Astfel de opinii excesive diminuează
chiar pretenția autorului de a rămâne un mar-
tor al adevărului. Împărtășesc însă îngrijorarea
lui Agamben privitoare la extinderea puterii
statale după încheierea pandemiei, prin con-
servarea unora din măsurile excepționale, ceea
ce statele au făcut mereu după războaie, epi-
demii ori acte teroriste (precum cele din sep-
tembrie 2001). Libertatea și dreptul la adevăr
trebuie apărate.
În continuarea ideilor lui Agamben, tre-
Giorgio Agamben, Epidemia ca politică.
buie să ne punem și alte întrebări de natură Unde am ajuns?, traducere de Alex Cistelecan,
etică. În numele biosecurității, ar trebui să
Alexandria Publishing House, Suceava, 2020
acceptăm, pe lângă contractul social, și un
„contract biologic”, prin care am renunța la
o parte din libertate în vederea unui spor de
securitate vitală? Și care sunt limitele până la
care ne-am da acordul, presupunând că ni l-ar tate (Reguli pentru parcul uman. Un răspuns la
cere cineva? Dacă acceptăm acum vaccinuri scrisoarea lui Heidegger despre umanism, Hu-
aflate în faza experimentală, printr-un calcul manitas, 2003). Este real pericolul de a des-
personal al riscurilor și al beneficiilor (iar eu chide calea pentru intervențiile genetice, care
cred că e corect să o facem), vom fi pe vii-
ar putea fi propuse cu scopul de a apăra, de
tor dispuși să acceptăm și alte experimente, a conserva sau chiar de a salva oameni? Vom
care și-ar propune să amelioreze genetic viața,
accepta în viitor selecția genetică a nașterilor,
corpul, mintea? Când Sloterdijk a deschis un pentru ca indivizii să fie înzestrați cu rezisten-
subiect de acest fel, într-o celebră conferință,
ță biologică mai mare și chiar cu o mai mare
mulți s-au arătat oripilați de această posibili-
inteligență? Aceste dileme etice se intersectea-
ză cu dilemele politice, căci exacerbarea vita-
lismului a dat naștere în trecut rasismului și
extremismului nazist. Sloterdijk arată că omul
a preferat mereu să externalizeze responsabi-
litatea selecției acelor proprietăți care merită
să continue în ființa umană, lăsând-o fie pe
seama lui Dumnezeu, fie a hazardului selec-
ției naturale. Ce vom fi dispuși să acceptăm
în viitor? Le putem concede statelor sarcina
ameliorărilor genetice? Sau le vom lăsa în sea-
ma companiilor medicale private, așa cum a
fost dereglementat controlul finanțelor mon-
diale înainte de criză?
Să fim totuși mai optimiști decât Agam-
ben, atât cât ne permite situația actuală. Pan-
demia ar putea fi o șansă pentru a repune în
discuție modul în care conlucrează cele câteva
sisteme în care se descoperă și se produce ade-
vărul în lumea de azi, pentru a evita falsele
virtuți ale post-adevărului. Totodată, ea poa-
te reprezenta o șansă pentru a regăsi unitatea
bună a naturii, replasând omul în mijlocul
ființării, nu în centrul acesteia, acolo unde
l-au poziționat câteva milenii de metafizică
și antropologie pretins umaniste. Astfel, criza
actuală poate fi prilejul pentru a regăsi în noi
sursele blândeții, ale non-agresiunii asupra
celorlalte forme de existență cu care împăr-
țim planeta. Retorica războinică, preferată de
multe guverne, merge exact în direcția opu-
să. Avem de redescoperit infinitul vieții și al
pământului, trecut sub tăcere de falsul nostru
antropocentrism.
nr. 1 | martie 2021

Istoria tăcerii: de la Dumnezeu la Alain Corbin*
Andi Mihalache
Nu suntem defel convinși că Alain Cor-
bin ar fi excavat o reală istorie a tăcerii, o evo-
luție a felurilor de a tăcea; meritul său este,
mai curând, acela că a reperat, de la un secol
la altul, modul în care tăcerea își adaugă însu-
șiri noi sau le manipulează pe cele vechi; astfel
încât, identitățile ei diferite să nu fie, în ochii
noștri, simple schimburi de măști dintr-o
gamă restrânsă de variabile. Mai mult nici nu
se putea. Căci a impune tăcerilor o cronologie
e ca și cum am cronometra istoria Pământu-
lui. Tăcerile sunt retractile, nu evanescente;
nu au un secol favorit și un altul mai antipa-
tic; supraviețuiesc, cum pot, oricărei tranziții;
au o recurență relativ deductibilă, recidiva lor
depinzând însă de împrejurări oarecum simi-
lare.
Până azi am tăcut cu bine. Dar nimeni nu
ne învață cum să procedăm de acum încolo.
Că doar avem de unde: în debaraua cuvinte-
lor dorm atâtea muțenii studioase. Și nimeni
nu ne aruncă nici o tăcere. Cât de mică. Nici
una nu mai e urgentă. Or, dacă nimic nu mai
e de așteptat, nu mai e nimic de tăcut. Cum
s-a ajuns aici? O recapitulare n-ar fi inutilă:
nespusele toate s-au presărat de-a lungul unei
intuiții tresărite. Iar liniștea căzu greu în mij-
locul unui cuvânt; unul erupt acum, dar nu
din adâncul propriilor sunete, ci din tăcerea
dimprejur; și fără să scape din surdină zvâc-
nirile unui verb. Apoi, dintr-o zicere într-alta,
veneau în lume graiuri noi: reluări ale Cuvân-
tului neînceput. Nu e Dumnezeu încercarea,
zilnică, de a aduce Cuvântul pe lume?
Geneza? Tatăl Ceresc e autorul verbal,
Adam e cronicarul care a consemnat Marea
Spunere. Dumnezeu a ridicat apoi tăcerea din
mijlocul lumii, urcând-o în centrul privirii
Sale. Lui Adam nu i-a rămas cine știe ce, o
jinduire-n colțul gurii. Facerea Lumii intra
dintr-odată în istoria Omului. Marele Tăcut
vorbea oricum cu pauze lungi, de parcă și-ar
fi retras cuvintele din fraza abia compusă. Se
obișnuise atât de mult să stea deoparte, în-
cât cei familiari Lui credeau că tăcerea este a
doua Sa piele. Ori poate nu-i așa? Se îndoiește
vreun cuvânt de tăcerea lui? Să fie oare vreun
sfârșit cu desăvârșire pierdut de începutul său?
Desigur. Se pot refuza mutual, dar nu-și pot
acorda, reciproc, uitarea. Ceea ce ni se cere nu
e așa pretențios precum pare: să tăcem pu-
țin, dar cu un anume accent. Și anume acela
oniric, freudian sau jungian, depinde cu cine
ținem.
Dacă înăuntrul unui vis e prea liniște, cu-
vintele așteaptă afară. Nu tăcem, așadar, cu
obstinație. Dar nu ne dezlipim muțenia de
vorbele la care alții jinduiesc mai mult. Habar
n-au că nu ne temem de toate cele spuse; doar
ne ferim de trecutul din ele. Cuvintele nea-
tinse de o tăcere adâncă nu se ridică până la
nivelul exprimării. Nu mai supraviețuiesc, în
consecință, nici prin dublul lor acustic, vocal.
Își pierd sonoritatea și nu-și mai recâștigă ni-
ciodată ecoul. Tot așa ne prăpădim și vocea,
această busolă a percepțiilor noastre; și dăm
buzna, speriați, într-o tăcere fără stăpân. Mai
și spunem uneori că a vorbi e totuna cu a
prinde glas; ca și când ne-am captura cuvintele
ademenindu-le cu ceva; așa că, pronunțând
un cuvânt, ni-l însușim, îl facem să fie al nos-
tru, de parcă noi l-am fi izvodit și l-am fi urcat
pe buze întâiași dată. Dar visul ce misiune are?
Este oare un mare vorbăreț? Sau o fereastră pe
care celălalt o deschide în privirea noastră? El
totalizează posibile variante de real. Și? Câte
propoziții ai lăsat în ultimul tău vis? Apoi
câte ți-au rămas la plecarea din el? Mai duc
nr. 1 | martie 2021
în ele, oare, frânturi onirice? Al căror sens vre-
melnic să reziste trezirii perpetue? Soră bună
cu visul, tăcerea ne absoarbe cuvintele. Căci
sunt oameni care nu își vorbesc lor înșiși nici
măcar în somn. De aceea, tiradele nu le intră
zgomotos în auz; persistă silențios în memo-
rie. Semenii noștri nu pronunță cuvinte, își
amintesc de ele; nu le rostesc, le pipăie; nu le
formulează, le presimt. Tăcerea le tot revocă
vorbele, până la apariția unor clișee de încre-
dere, în contul cărora acele cuvinte să poată
fi puse; fără teama că substantivele își vor lua
sensurile pe cont propriu, ridicând o lume în
care noi nu ne avem locul.
Cum e când întrebăm ceva și nu primim
niciun răspuns? Când nimeni nu se atinge
de cuvintele noastre? Și ce poți să faci când
toți apropiații se duc? Și trebuie să iei în piept
tăcerile pe care ți le transmit? E ca și cum ai
fi atât de orb, încât nu ți-ai bănui nici măcar
bezna. Dar tăcerea în sine nu e deloc o exfo-
liere a vocabularului. Ea nu ne eradichează
spusele; dimpotrivă, le aprofundează întoc-
mirea; le învechește până când acestea ating
adâncimea ultimă, a celor dintâi sinonime.
Tăcerea topește secundele și fiecare clipă se di-
zolvă una-ntr-alta. Iar actualitatea n-o mai ia
din loc; nimic din ceea ce ne amintim nu mai
e doar trecut, nimic din ceea ce plănuim nu
mai e doar viitor; totul este, ireparabil, pre-
zent; tăcerea ne face contemporani cu oricine,
dar nu neapărat cu noi înșine.
Omul tăcând: priveliște ce nu se mai în-
tâmplă. Ne-am întunecat; și ne-am pierdut
cuvintele pe care Lumina le pusese în noi. Nu
ne vorbim, ne construim tăcerea. Căci tăcutul
nu e opusul vorbitului. E o exagerare a șopti-
tului. Dar cum să ocolim tăcerile inoportu-
ne? Tăcând de tăcerea celuilalt, neintrând în
vorbă cu ea. Nu ne ferim de cel tăcut, ci de
tăcerea desprinsă din el. Ea strivește cuvin-
tele în pumn și intră în surzenie pe poarta
ochilor. Tăcerea aceasta nu are ceva interior
ei însăși, e o simplă ignorare de sine. Nu are
ce să primească, preferă să pândească. În noul
Turn Babel, oamenii nu-și trăiesc tăcerile. Le
adulmecă, le intuiesc, le surprind. Epuizate de
acest zigzag, scopurile înțepenesc într-o mu-
țenie fără țintă. Toată lumea e prezentă, dar
nimeni nu e de față: de parcă vorbele ar de-
pinde de un chip anume, iar tăcerea l-ar anu-
la, pretinzându-ne mereu o altă mască. Or,
ne-vorbirea profită din plin de promiscuitatea
semantică a cuvintelor; ale căror sensuri se în-
trepătrund acum numai din hazard. În așa fel
încât, nu se mai pun de acord ca să instaureze
ceva. Nu mai aduc nimic pe lume, se mărgi-
nesc să inventarieze ce le-a mai rămas. Le e
mai ușor să practice conotația decât denotația:
astfel, nu se simt prea îndatorate adevărului.
Să dăm timpului timp, ca să se aștearnă,
tihnit, peste trecutul înfipt adânc în gânduri.
Efecte secundare? Fugind de singurătate,
absentăm din propria tăcere. Nu-i mai dăm
nicio substanță. O anesteziem golind-o de în-
doieli, ezitări, perplexități, refuzuri. Tăcând la
modul sec, ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu
iminențele care ne pasc. Ne amăgim cu ide-
Istorie
ea că viața s-a pripășit printre noi și asta e tot
ce-și dorește. Iar biografiile se întind și ele de
plictiseală. Față în față cu mirarea, omul e scu-
turat de îndoieli, nu e podidit de sintagme.
Cuvintele trec de la unul la altul ori chiar cad
în gol, neauzite de nimeni. Și ne lasă numai
amprenta semi-ștearsă a unor șoapte, palide
și ele. Ne trăim viețile de la distanță, de parcă
ne-am viziona trăirile într-un afiș. Și tăcem
într-un stil pehlivan; care nu dărâmă, erodea-
ză. Astfel, muțeniile intră, până la genunchi,
în mâzga vorbirii; ca să aerisească și să panseze
amintiri devalizate și cuvinte cu cearcăne.
Totul se reduce la cum primim tăcerile
altora și cum ne păstrăm în ele. Tăcând, fu-
gim de adevărurile în pantă, acelea numai
ale noastre. Acceptăm că tăcere e unul dintre
substantivele cele mai predispuse la adjecti-
vare; și la hibridizarea opiniilor. Tăcerea ni se
mai domolește așadar. O parte din ea întâr-
zie printre coșmaruri, o altă parte dosindu-se
printre cutele expectativei. Nimeni nu tace
însă de capul lui. Și prea multele păreri ne
livrează, finalmente, pândirii de sine. Ne con-
solăm cu ideea că murim în propriile cuvinte,
dar viețuim în cele din abecedar.
Cutreierându-ne tăcerile în lung și-n lat,
pipăim viitorul cu ochii bine-bine închiși ai
vorbirii. Poate-poate dibuim o altă destina-
ție, imprevizibilă, un alt eu, mai asertiv; și o
lume altfel, mai puțin veștejită. Cu cine ne
confruntăm? Cu tăceri smălțuite, prin care
omul se eschivează din orice devenire: sunt
nespuneri goale, seci sau doar placide. Nu ro-
desc nimic și nu îmbrățișează vreun prea plin
oarecare. În scurt timp, le strângem cioburile
cu fărașul. Sunt tăceri livide și răscoapte de
frică. Absența individului din orice așezare lă-
untrică ne lasă și tăcerea fără grai. Ea nu mai
acostează pe nimeni. Iar cuvintele ce să facă?
Se ocolesc, încâlcindu-și sensurile; pentru că
timpanele, pline de muțenii, nu mai rabdă
liniștea nimănui.
Silențiozitatea e o meserie grea. Un tăcut
de profesie nu-și cruță tăcerile, le ciocnește de
ale altora. Nu ratează niciuna, deși nu toate
își fac efectul. Și nu trece nimic sub tăcere,
filtrează totul prin ea. Tăcerea lui nu disimu-
lează, decantează. Este un examen prin care
ne devenim indicibili nouă înșine; ca să ne
punem pe gânduri și să nu știm răspunsurile
dinainte. În adâncimile muțeniei se depun,
strat peste strat, euri prea puțin exersate. Vom
afla, resemnați ori surprinși, dacă acestea se
vor cățăra până sus, la nivelul limbajului;
până în vârful ascuțit și rece al mărturisirii.
Sau nu. Totuși, nu coborâm nicicând într-o
tăcere întâmplătoare și nu o îmbrățișăm,
dintr-odată, pe cea mai ieftină. Curtăm tă-
ceri bătrâne, altele june, muțenii scorojite ori
machiate. Fiecare dintre noi își caută o tăcere
mai ușor de dus: să i se potrivească cât de cât,
măcar o vreme. În fine, o tăcere de vârsta lui;
de-o seamă cu oamenii în al căror loc decide
să nu vorbească. Dar nu chiar acum. Mai în-
colo, când vremea i se scurtează. Iar viața lui
își cheamă capătul. Își asediază, așadar, dez-
nodământul, apropiindu-și Marele Departe.
Și își atrage sorocul după voia lui, coborând
tăcut, în lăsata zilelor.
* Note de lectură pe marginea volumului
Alain Corbin, Histoire du silence. De la Renai-
ssance à nos jours, Paris, Éditions Albin Mi-
chel, 2016/ Flammarion, 2018, p. 202
19
 Arte
Între două lumi
Cristian Nae
Expoziția retrospectivă deschisă conco-
mitent la Galeria Victoria și la Muzeul Unirii
din Iași, intitulată simplu Florin Ungureanu:
50, nu deconspiră, prin titlul său enigmatic,
experiența pe care o poate produce întâlnirea
cu opera unui artist ajuns la maturitate, situ-
at între două lumi, a cărui individualitate ar-
tistică se construiește tocmai prin contrastul
între spații culturale și istorii ce se întrepă-
trund. Trecut atât prin Facultatea de Arte
din Iași, cât și printr-o școală britanică de
elită, bine-cunoscută pentru angajamentul
său critic și pentru gândirea progresistă pe
care o generează – Colegiul Goldsmiths din
Londra –, Florin Ungureanu este, în opinia
mea, un artist incomod și de aceea, intere-
sant. El este unul dintre puținii artiști din
diaspora care s-au întors în România, și a că-
rui practică artistică poate fi astfel interogată
și din perspectiva exilului și dezrădăcinării
specifice existenței diasporice.
Lucrările expuse, selectate de artist, se
opun clasificărilor simple și categoriilor
conceptuale predeterminate. Prezența sa în
contextul cultural din România este cu atât
mai interesantă cu cât pictura sa contrastează
izbitor atât cu școala de griuri de la Cluj, cu
accentele neorealiste ale picturii figurative cu
tematică socială post-socialistă sau cu ima-
ginarul fantastic promovat de asemenea în
pictura figurativă din ultimele decenii. Nu
este nici pe deplin abstract. Și, deși sub ra-
port cromatic poate fi apropiat de un idiom
artistic neo-pop, cadrele sale sunt puternic
conceptualizate, ironice, ireverențioase. La
nivelul semnificației, imaginile sale, în apa-
rență banale, nu se vor decriptate, rămânând
aluzive. Ele preferă mai curând să stârnească
curiozitatea privitorilor, să intrige, să forțeze
privitorul să revină asupra unei imagini ce
părea a se dezvălui cu prea multă ușurință.
Preferând pictura, un mediu rezervat
îndeosebi construcțiilor intelectuale ale rea-
lității, Florin Ungureanu o situează la jonc-
țiunea dintre comentariul asupra istoriei
recente, observația realistă asupra realității
imediate și reflecția asupra rolului imagi-
nii fotografice în construirea memoriei
colective. În ultimele decenii, fotografia a
modificat decisiv conștiința noastră vizua-
lă, influențând modul în care privim și ne
raportăm la ceea ce este memorabil. Pictura,
20
devenită un mediu „elastic”, potrivit lui Is- urile expuse. Ea este complementată de tema contrariilor: culoarea vie camuflează sau
abel Graw, nu putea rămâne indiferentă la rememorării, prezentă în serii de tablouri în evocă deseori moartea, iar luxul ascunde ex-
această transformare. Florin Ungureanu își care reprezentarea unor fragmente urbane cesul și distrugerea; în cele din urmă, ea con-
plasează cadrele la intersecția dintre cadrele dezolante și pustii evocă un sentiment apă- semnează mărturiile unui observator solitar,
fotografice instagramabile și observația bru- sător al singurătății. ironic și detașat al lumii contemporane care
tă subiectivă, acea consemnare a faptului di- Evitând griurile, pictura lui Florin Un- cochetează psihanalitic cu granița fină dintre
vers care scapă oricărei fotografii: un colț de gureanu preferă să exploreze coexistența eros și thanatos.
stradă, un tomberon de gunoi, o mașină ve-
che extrasă parcă dintr-o fotografie care și-a
pierdut sensul, despuiată de detalii. Artistul
se ferește să fie descriptiv, preferând să își
esențializeze subiectele și să rămână aluziv.
Uneori, el pare a fixa într-o imagine amin-
tiri estompate, cadre fotografice trecute prin
filtrul memoriei personale, sau viziuni su-
biective ale istoriei recente. Alteori, preferă
să reproducă, în tușe simple, fotografii ce-
lebre cu subiecte istorice, reducând scena la
contururile fundamentale ale obiectelor, re-
date în alb și negru. Suprafețele mari, colo-
rate uniform, înlocuiesc pasajele cromatice.
Nu există, astfel, loc pentru umbre, pentru
dozarea graduală a luminii și a culorii, pen-
tru iluzionismul optic.
Locurile reprezentate în pictura sa sunt
spații mai curând mentale decât reale, pe
care cadrul picturii se mulțumește a le con-
semna. În tablourile sale nu există orizont,
iar reprezentarea este deseori bidimensiona-
lă, plană sau construită prin alăturarea unor
planuri în care detaliile fundalului se estom-
pează. În aceste imagini coexistă războiul și
capitalul, luxul și moartea: avioane militare
stilizate care zboară într-un spațiu abstract,
pe un fundal auriu, în mijlocul căruia stea-
ua lui David, sau un fragment de sârmă
ghimpată, ce evocă lagărele de refugiați sau
de muncă, închisorile, precum și granițele
închise emigranților se întrevede pe același
fundal auriu uniform. Utilizarea fundalului
auriu (obținut, cel puțin în aparență, prin
folosirea unei foițe de aur întrebuințată,
de obicei, în realizarea icoanelor bizantine)
semnalizează odată în plus o manifestare a
puterii, asociindu-se nu doar opulenței, ci și
sacrului. Problematica puterii, prezentată în
ipostazele puterii militare, politice (celebra
imagine a lui Stalin, Churchill și Roosevelt
la sfârșitul celui de-al doilea Război Mon-
dial) sau sociale (un Rolls Royce, un cartier
exclusivist londonez), traversează, asemeni
unei referințe constante, multe dintre tablo-
nr. 1 | martie 2021

Inovație și perseverență – fragmente din
Oana Maria Nicuță Nae designul de produs ieșean
În a doua jumătate a lunii februarie,
galeria ieșeană N. Tonitza a deschis publi-
cului contactul cu o expoziție mai puțin
obișnuită în peisajul artelor vizuale locale.
Alexandra Ghioc împreună cu firma Electra
expun pentru prima dată fascinantul proces
de producție de design și tehnologic, proces
surprins în cele mai intime etape ale sale, de
la schițele inițiale la obiecte finite și comerci-
alizate pe piața internațională.
Noutatea expunerii unui astfel de proces,
cunoscut poate doar în mediile profesionis-
te ale unor firme sau birouri de profil sau în
mediul academic, acolo unde se formează
tinerii designeri, reprezintă pentru spațiul
cultural local un pas foarte important în
relaționarea publicului larg cu unul dintre
domeniile contemporane extrem de dinami-
ce – designul. Expoziția este astfel concepută
încă din start ca o vizualizare, prin interme-
diul unor panouri mari, a multiplelor etape
de producție a unui obiect finit. Procesul este
urmărit pe parcurusul a 30 de ani de pro-
ducție al firmei ieșene Electra în domeniul
sistemelor de video-interfonie, produse elec-
tronice și de controc-acces și a proiectelor de
design realizate în ultimii ani de designerul
Alexandra Ghioc. Așa cum a fost subliniat
și în textul expoziției, dezvăluirea procesului
de design oferă publicului o o adevărată ana-
tomie tehnologică a produselor. Relația între
nr. 1 | martie 2021
Arte
design și tehnologie este relevată clar prin in-
termediul unei minuțioase analize a modali-
tății prin care evoluția conceptelor de design
determină proporțional salturi tehnologice,
aducerea în prim plan a materialelor de pro-
ducție noi și inovații mai puțin vizibile dar
esențiale, cum ar fi optimizarea numărului
de componente sau automatizarea procese-
lor în fabricare, ca factori decisivi în stabilirea
costului final de producție.
Intimitatea procesului de design și pro-
ducție, deopotrivă, ne este adusă în fața pri-
virii natural astfel încât incursiunea în spațiul
expozițional devine o plimbare deopotrivă
instructivă și istorică. Avem astfel panouri în
care ne sunt prezentate doar etapele proce-
sului de design sub formă de text, idei de la
brief, trecând prin documentarea și identifi-
carea restricțiilor, elaborarea variantelor con-
structive și a soluțiilor optime la testare, pro-
totip și branding. Alături de acestea întâlnim
panouri în care ne este expusă în linie evo-
luția instalațiilor de video-interfonie produse
în compania Electra din anul 1995 până în
anul 2020. De asemenea avem puse sub lupă
evoluții ale produselor individuale cum ar
fi acela de creație a terminalului Mini sau 2
Fire – unde pe mai bine de jumătate din pa-
nou întâlnim schițele realizate în creion, apoi
cele digitale și produsul finit. Astfel de exem- a dinamicii muncii unui designer de produs. minant. Produsele, competitive deja de ani
ple ne oferă posibilitatea contemplării active Chiar dacă publicul nu este familiarizat cu buni și pe piața internațională sunt proiecta-
acest tip de muncă vizualizarea sa ajută în în- te pentru a fi complexe, dar nu complicate. Ele
țelegerea subtilă a faptului că un produs co- sunt concepute după ultimele trenduri de
mercial este rezultatul numeroaselor etape de design și tehnologie, în acord cu arhitectura
creație, experiment și validare. Interacțiunea contemporană și sunt ușor de poziționat și
dintre consumator și produs, vitală încă din integrat în numeroase ambiente, dezvoltând,
fazele incipiente de creație ale designerului, prin prezența lor notabilă și neintrusivă, o
legitimează progresiv validitatea acelui pro- veritabilă estetică a invizibilului, așa cum este
dus pe piață, însăși viața lui. Alte panouri se subliniat și în textul expozițional.
rezumă stric la marcarea inovației tehnologi- Importanța unui astfel de demers expo-
ce din spatele unui produs – cum ar fi utili- zițional este foarte mare în contextul artelor
zarea sticlei ca element cheie sau embedded vizuale contemporane, demonstrând odată
touch technology. în plus că viața culturală și creativă este di-
Expoziția celebrează în același timp, așa namică în multiple straturi, iar societatea
cum Alexandra Ghioc și echipa cu care lu- contemporană merită să descopere noi
crează au subliniat - designul democratic ca valențe ale vizualului care ne înconjoară
element decisiv în realizarea acestor bunuri existența cotidiană în modurile cele mai
de larg consum, receptat mai degrabă ca o diverse și dinamice cu putință. Designul
oportunitate decât ca un compromis în bino- nu devine doar o parte a vieții noastre ci ne
mul design-tehnologie, prin prețul accesibil invită la o contemplare activă, conștientă și
și prin aspectul premium al produsului, dato- asumată a materialității care ne înconjoară.
rat utilizării sticlei ca element constructiv do-
21
 Filosofie
Orizontul religios în Antichitatea greco-romană
Ioan Coroamă
La Cité antique, de Fustel de Coulanges
sau, cum este tradusă în română, Cetatea An-
tică, este opera care l-a consacrat pe francez,
acesta devenind una dintre referințele primare
la care trebuie să apeleze cercetătorii universu-
lui istoric al Antichității. Teza de la care por-
nește lucrarea se referă la tranziția diacronică a
societăților și instituțiilor antice, din perioada
lor primitivă spre cea arhaică, având ca scop
demonstrarea determinării lor religioase. Pen-
tru Fustel de Coulanges, religia a fost princi-
piul care a facilitat organizarea comunităților
umane, reprezentând totodată și principiul
care a asistat evoluția acestor comunități în fi-
ecare stadiu al lor, de la familie la fratrie/curie,
trib și până la cetate.
Prima ediție a lucrării apare în 1864, dată
la care, ne arată Radu Florescu în prefață, nu
existau studii accesibile despre preistoria He-
ladei și a Italiei, Heinrich Schliemann nu ini-
țiase cercetările sale la Troia și Mycene și de
abia se efectuau demersurile pentru publica-
rea celor două mari colecții de inscripții anti-
ce: Corpus inscriptionum graecarum și Corpus
inscriptionum latinarum. Deducem din acest
detaliu că bibliografia francezului n-a putut să
se bucure de izvoare epigrafice și arheologice,
ci doar de izvoarele dreptului roman, alături
de texte istorice și beletristice greco-romane,
din perioada antică. Studiile ce i-au succe-
dat opera au demonstrat anumite carențe în
viziunea acestuia, cea mai importantă fiind
aceea conform căreia apariția și dezvoltarea
formelor societale de existență din Antichita-
te impun un proces mult mai complex decât
simpla lor determinare religioasă.
Francezul își intitulează introducerea Des-
pre necesitatea de a studia cele mai vechi credin-
țe ale anticilor pentru a putea cunoaște institu-
țiile. Observăm alegerea metodologică pe care
istoricul o face, și anume aceea de a analiza
cele două popoare vechi independent de con-
știința receptării contemporane a istoriei lor.
Referindu-se la inteligența umană care trece
prin mutații de la o perioadă istorică la alta, el
ne propune un model de investigație a gene-
zei primelor instituții greco-romane, bazân-
du-se pe analiza detaliată a credințelor acelor
vremuri, insistând asupra unui „raport strâns
între aceste opinii și regulile antice ale drep-
tului privat, între riturile ce derivă din aceste
credințe și instituțiile publice. Comparația
dintre credințe și legi arată că o religie pri-
mitivă a constituit familia greacă și romană,
a întemeiat căsătoria și autoritatea paternă, a
fixat rangurile de rudenie, a consacrat dreptul
de proprietate și dreptul de moștenire.”
Trecând la prima parte a lucrării sale, Cre-
dințele Antice, Fustel de Coulanges arată cum
concepțiile despre suflet și moarte ale strămo-
șilor indo-europeni ai grecilor și romanilor
sunt, de fapt, factorul director care a dus la
o serie de efecte în structurarea și perpetuarea
ethos-ului omului acelor vremuri. Moartea nu
era înțeleasă ca despărțirea sufletului de trup,
nici ca transgresiunea spre un spațiu transcen-
dent, ci mai curând, drept o trecere într-un
nou stadiu de existență, în care sufletul încă
viu era înmormântat sub pământ, continu-
ând să vegheze de acolo. Această credință, care
se delimita atât de horismos-ul creștin, cât și de
metempsihoza orientală, a avut ca prim efect
constituirea unui rit al îngropăciunii, care s-a
transformat ulterior într-un cult al morților.
Considerându-le ființe sacre, anticii din cele
mai vechi stadii de existență aveau drept obli-
gație grija față de morți, oferindu-le mâncare
și alte feluri de ofrande. Romanii își deificau
22
străbunii sub denumirea de Lari sau Mani,
iar grecii îi numeau demoni sau eroi, iar mor-
mintele acestora erau considerate temple.
Această credința exista și la hinduși, Legile
lui Manu atestând existența acestui cult îna-
inte de eschatologia metempsihotică apărută
ulterior în hinduism. Masa era văzută drept
actul religios prin definiție, unde zeul era cel
care mijlocise pregătirea bucatelor, această ce-
remonie fiind, de fapt, una de comemorare a
sa, omul intrând în comuniune cu zeul. Adă-
ugând credinței în focul sacru cultul străbu-
nilor, istoricul francez asumă, pornind de la
două scrieri ale lui Cicero, respectiv Colume-
lla, că cele două credințe fac parte, la antici,
din spațiul aceleiași religii, bazându-se pe si-
nonimia dintre termenul de foc sacru și cel de
Lar casnic. Corelarea îi permite cercetătorului
să ajungă la ultimul capitol al acestei părți
– acela al religiei casnice, care nu se asemă-
na deloc cu idealul religios medieval, al unui
Dumnezeu ubicuu și unic. Fiecare familie își
avea propriul său cult religios, niciun străin
neavând dreptul să adere la el. Fiecare familie
își avea mormântul ei, la care doar membrii
aveau acces, iar focul sacru era înțeles drept
o reprezentare providențială a străbunilor.
Această religie nu era una publică, ci din con-
tră, era una privată, locală, manifestată doar
în interiorul fiecărei familii.
În cea de-a doua parte, Familia, Fustel
de Coulanges demonstrează cum orizontul
religios analizat înainte constituie, de fapt,
principiul director de alcătuire a familiei. Mai
presus de legătura din naștere, ritualul religios
și tradiția credinței sunt cele care, în majorita-
tea timpului, dictează obligațiile și drepturile
fiecărui membru al familiei. Cultul religios
reglementează o serie de instituții și drepturi
care orientează, într-un mod fundamental am
putea spune, chiar autoritar (după standarde
moderne), existența comunitară din sânul fa-
miliei și, mai presus de toate, raportul dintre
masculin și feminin. Căsătoria și dreptul de
succesiune sunt doar câteva arii unde raportul
dintre masculin și feminin este disproporțio-
nat, fiind în favoarea primei categorii, care e
văzută de religie drept categoria primordială
a familiei. Astfel, apar inegalitățile generaliza-
te dintre bărbat și femeie, concretizate între
inegalitățile dintre soț și soție (deși soțului îi
era interzis celibatul, avea un raport clar de
dominație asupra alesei sale, care își anula ori-
ce legătură cu familia naturală în momentul
căsătoriei) și între inegalitățile dintre fiu și
fiică (fiica neavând dreptul de a avea acces la
moștenirea tatălui). Capitolul se încheie prin
analiza conceptului de gintă (gens în latină),
care era familia ce și-a păstrat unitatea pe
care i-o impunea religia și care a atins întrea-
ga dezvoltare pe care întregul drept privat îi
permitea să o atingă. Unitatea de nume este
cea care oferea unitatea structurală și istorică
a ginții, patronimul fiind categoria gnomică
după care se putea distinge între membrii a
două ginte străine.
A treia și ultima parte a lucrării se referă
la Cetate, ce se axează pe modul în care comu-
nitatea religioasă a familiei ajunge, cu timpul,
să se extindă în fratrii (în Grecia) și curii (în
Roma), adică asociații de familii care, fără
să renunțe la cultul propriu, ajung să creeze
un cult comun și să se închine la o divinitate
comună, ce este mai presus de divinitățile
casnice ale respectivelor familii. Observăm
cum această nevoie de afiliere aduce cu sine
o extindere a ideii religioase, care pentru
prima dată devine dintr-un spațiu pur privat,
local, familial, un spațiu colectiv, regional,
pluri-familial. Autorul ne mai confruntă cu o
a doua tradiție teologică antică, cea a zeilor
proveniți din natură. Dacă prima tradiție se
revendică din sufletul omenesc, cea de-a doua
se revendică din elemente naturale pe care
oamenii le impersonau în zeități pentru a îi
proteja și a le oferi prosperitate în existență. Se
presupune că această credință a existat tot din
timpul familiei, când acești zei erau ai vetrei
casnice; cu timpul, aceștia capătă mai multă
autoritate asupra omului, ajungând chiar să
aibă propriile sălașe (naos), unde oamenii vin
pentru a face libații și pentru a le aduce ofran-
de. Aceste sălașe, care au la bază principiul ve-
trei sacre, s-au transformat ulterior în Temple,
folosind vetrele doar ca pe niște accesorii care
stau la intrarea în ele, vatra pierzându-și astfel
calitatea de zeu, avută în orizontul primitiv al
familiei.
nr. 1 | martie 2021

Exerciții de lectură la Fabula existențială
Codrin Dinu Vasiliu
Nu vreau să propun o recenzie. Îmi do-
resc, mai curând, să povestesc despre câteva
instrumente hermeneutice care mi se par
că stau la baza construcției acestui volum.
Astfel, în primă fază, vreau să plec de la o
intuiție: exercițiile speculative ale acestor
texte par să pornească de la o sesizare foarte
simplă – lipsește ceva. Lipsește ceva din ceea
ce înseamnă că existăm, că înțelegem sau fa-
cem. Lipsește ceva în deschiderea dintre a
trăi și a exista, așa cum se transmite pe firul
roșu al întregii cărți.
Iar bănuiala că nu s-a sesizat totul în
legătură cu un dosar personal al existenței
pare a duce la o provocare prin excelență
carteziană a cărții. „La oarecare distanță de
problemele curente ale zilei, există totuși ne-
voi sau întrebări care, uneori, ne pun viața la
încercare și ne măsoară cu aparentă naivitate
propria existență”, o spune și autorul în cu-
vântul său dinainte.
Dar această provocare nu este una
profund carteziană. Pentru că nu ține de
o îndoială absolută sau o reducție funda-
mentală, așa cum le înțelegem, de obicei, la
Descartes. Este, mai ales, o provocare her-
meneutică, profund personalizată și jucată
într-o fabulă existențială.
Această cheie de lectură poate fi întărită
și de structura cărții: 11 capitole ce deschid
fiecare câte o chestiune specifică: „reprezen-
tarea dramatică a lumii”, „proba celor ire-
petabile”, „metafizica oaspetelui nocturn”,
„percepția timpului”, „ceea ce nu se vede”,
Pont des Arts
Din poduri se nasc speranțele. Dincolo,
dincoace, obișnuița de alegere e firească, atâta
timp cât există o scurtătură între două maluri.
Pont des Arts e însăși trecerea, pentru că nu
are destinație sigură, ci doar estetică, răsfira-
tă apolonic peste o apă în care au dat multe
clocote de-a lungul timpului. E un loc care
se traversează cu pași mărunți și unde se fac
noduri pentru a întoarce uitarea din drum.
E singurul loc unde liniștea și speranța pot fi
păstrate vii sub lacăte minuscule, ancorate cu
multă încăpățânare în parapetul de sârmă. Ca
să poți păși pe acest pod, trebuie să ai destin
și să înțelegi intimitatea orașului. Trebuie, de
asemenea, să împrumuți din vechimea lui
și să dai o parolă din Molière, odată ce ți-ai
ținut respirația și ai pășit. Se întâmplă ceva
extraordinar pe acest pod! Oamenii zâmbesc,
trăiți parcă de un spirit libertin, se așază pe
scândurile de stejar înnegrit de ploi, încep să
cânte, brațele se deschid, timpul se oprește în
nr. 1 | martie 2021
„paradoxul celor desăvârșite”, „lumea etera-
tă a cuvântului”, „distanța dintre a trăi și a
exista” și „intervale și stări ale existenței”.
Iar, în toate aceste secțiuni, poziționarea
hermeneutică se joacă prin punerea în sce-
nă a unor personaje, autori și texte a căror
celebritate este dată de chiar situația lor de
limită. Hamlet, Nietzsche, Tolstoi, Borges,
Van Gogh. Dar, pentru că lucrul acesta tre-
buie precizat, ei nu sunt aduși în prim-plan
pentru a fi supuși unei simple analize inter-
pretative. Alegerea lor nu este făcută pentru
a deveni variabile într-o bună ecuație inter-
pretativă. Utilizarea lor este mai curând re-
torică, și această uzanță cred că are un dublu
sens.
Astfel, în primul rând, personajele puse
în discuție aduc un sentiment de familiari-
tate chestiunilor ca atare. Nu pot să nu re-
marc în text un fel de îndemn subliminal
pentru revenirea noastră la o relație de in-
timitate cu chestiuni față de care avem, de
obicei, o atitudine gravă. Cum ar fi timpul,
viața, libertatea. Textul ne trimite la un fel
de reîmprietenire a gândirii noastre în mo-
dul ei cel mai personal cu situații pe care le
formulăm, de obicei, în expresii mult prea
serioase. Iar aici este vorba și de acea priete-
nie pe care o face filosofia, în sensul ei clasic,
cu lucrurile serioase.
În al doilea rând, cred că astfel de refe-
rințe devin martorii principali ai unui sen-
timent de inautenticitate. Altfel spus, sunt
folosite pentru a scoate din zona abstractu-
Cristian Egis
loc. Aici vin îndrăgostiții, iar dacă nu sunt în-
drăgostiți, turiștii aduc o sticlă de vin de-acasă
și o așază pe un șervet curat, la picioarele tre-
cătorilor. Fotografiile surprinse pe acest pod
developează, de fiecare dată, o auroră roșiatică
pe orice bucată de cer intrată în cadru. Pont
des Arts iubește gloria pe care o ridică în paha-
rele de șampanie ale absolvenților veniți aici să
petreacă la lăsatul serii. Cele câteva lupanare
care se aprind acoperă, în conuri de lumină,
tinerețea chipurilor, scenele melodramatice
din filmele de altădată sau un cântec de acor-
deon, sorcovitor de melancolii. Uneori, pe
acest pod se aruncă zaruri. Le vezi rostogolite
la picioare și înțelegi dacă îți este dat să revii
curând ori să rămâi în așteptare, în colțul tău
de lume. După traversarea podului, absolut
toți trecătorii, parizieni sau turiști, mai întorc
o dată capul, mai rămân o clipă cu privirea
suspendată, apoi se luminează și înțeleg. În
sfârșit, înțeleg.
Domul hermeneutic
lui acest sentiment de inautenticitate dat de
ideea de lipsă. Pentru a da interpretării șansa
unei raportări personale, nu eterate, la ideea
de autenticitate și de poziționare în acel spa-
țiu propriu fiecăruia în relația noastră dintre
„a trăi și a exista”.
Astfel, se remarcă în text o relaxare a
mijloacelor de intervenție interpretativă.
Textul nu mai face subiectul unei activism
grav și fundamental. Dimpotrivă, scriitura
se manifestă ca o eliberare precaută față de
marile angajamente conceptuale.
Dincolo de toate acestea, pentru că tot a
venit vorba despre o relaxare interpretativă,
o altă impresie pe care nu pot să nu o re-
marc ține de faptul că, pe suprafața discur-
sivă a acestui text, interpretarea nu are un
negativ. Cu greu pot sesiza locuri dialectice
în această carte. Dimpotrivă, rămân mereu
sub impresia unei bune diversități a figu-
rilor, ocaziilor și opțiunilor. Și atunci, din
punct de vedere tehnic, nu pot să nu mă în- în acest volum, ci în toate scrierile sale. De
treb: care este tensiunea constitutivă a unui multe ori, în demersul său reflexiv, Ștefan
demers care pare să-și refuze antinomiile? Afloroaei dă impresia că nu vrea să se rezu-
Un posibil răspuns ar putea fi următorul: me doar la faptul de a interpreta, ci recurge
aparatul interpretativ ține de un exercițiu de la o permanentă negociere prin care vrea să
sesizare, cu toate funcțiile specifice ale aces- ajungă la un pact interior cu interpretarea.
teia din urmă: observarea, interiorizarea și Tehnic vorbind, regăsim în textele sale nu
anunțarea sentimentului de inautenticitate, doar aparate interpretative, ci și moduri
dat de faptul că se resimte o lipsă în relația prin care interpretul încearcă, la nesfârșit, să
dintre a trăi și a exista. se înțeleagă cu propria sa interpretare. Pen-
Nu în ultimul rând, aș dori să semnalez tru că, așa cum spuneam la început, totul
și un aspect ce ține de tonul și instrumentele pornește de la sentimentul că lipsește ceva.
hermeneutice ale autorului, vizibile nu doar
uscate rufe cad
din Place Pigalle
Spaţiul amiezei, acoperit de grupurile fără să zică nimic, rotind cu arătătorul buza
turiştilor dornici să învârtă paletele de la sticlei de bere sau cidru. Clătina capul cu
Moulin Rouge, se limitase la un bistro, un indulgenţă, de parcă ar fi invitat lumea la
șevalet şi o cocotă bătrână, cu rimelul curs propriul său vernisaj existenţial. În această
şi ciorapii rupţi. Pe strada uitată de lume, linişte sacră, vocile turiştilor se adună din ce
cu nume de pictor, care duce către şi mai în ce mai vizibil. La început, din ecouri, pe
ascunsa Place du Tertre, ochii se plimbau lumina spartă a felinarelor. În faţa bistrou-
ironici peste porţile caselor şi hotelurilor, în lui, un petrecăreţ se desprinde din grup, iar
speranţa unui peisaj îmbogăţit. Adevărul e silueta sa afumată de voioşie îmbrăţişează
că adjectivele stăteau cuminţi în rastel, iar
bătrâna cocotă cu ciorapii rupţi. Surpriza i
cel care dorea să amplifice şi să obiectiveze
imaginea putea să se oprească la o masă stra- se citeşte pe chip, iar mâna strânge bancno-
dală, perfect rotundă, din localul Chez Cose- ta mototolită de 50 de euro, apoi o aşază
tte, unde se mâncau cele mai bune tresses au cuminte, în văzul lumii, la cocarda pulpei.
chocolat din tot faubourgul. Toţi aplaudă, acordeonistul bărbos chiar a
Acordeonul se vindea şi el, cu melodia început une chanson paillarde… Cocota face
tărăgănată a clochardului bărbos în tricou cu mâna grupului vesel, lăsând în urmă dâra
de marinar. Cocota aştepta cuminte în col- de zgomot, apoi strigă speriată, lăsând vocea
ţul străzii, apoi, după o strategie verificată piţigăiată să alunge rutina: Vive la vie! Vive
ani la rând, se apropia de mesele clienţilor les bâtards!
23
 Seducția noutății și reformulările postcomuniste
Valentina Sandu-Dediu
ale istoriilor muzicilor românești
De mulți ani predau studenților mei de la Universitatea
Națională de Muzică din București cursuri de stilistică muzi-
cală în care se strecoară cu discreție, alteori mai vizibil, veșnica
și inevitabila pereche de vechi-nou. Ars antiqua și Ars nova,
prima și seconda prattica a lui Claudio Monteverdi, vetusta
operă italiană și noua dramă muzicală wagneriană, conserva-
torul neoclasicism și muzica nouă, avangardă și postmoder-
nism, toate asemenea cupluri dezvăluie ambiția unor compo-
zitori de a inova și de a se distanța (chiar dacă iluzoriu, în cele
mai multe cazuri) de tradiție. „Vechii” nu ar fi etichetați astfel
fără cei „noi”, veniți să schimbe radical (cel puțin, așa au ei
impresia) cursul muzicii.
În aceeași capcană am intrat cu bună știință și noi, cei
care am coordonat și am scris studii în volumele recent apă-
rute la Editura muzicală, Noi istorii ale muzicilor românești
(București, 2020). În volumul al II-lea (Ideologii, instituții și
direcții componistice în muzica secolelor XX și XXI), de pildă,
s-a discutat mult noutatea, desigur cea estetică, dar și aceea
ideologizată ale structurilor comuniste apărute după 1950
(o nouă operetă și muzică ușoară românească, noi instituții
de concert, o nouă manieră de a face muzică, vegheată de
preceptele realismului socialist etc.). Ironic sau nu, după ce
am pus sub semnul întrebării diversele pretenții de „noutate”
formulate de politicile statului român comunist, am apelat la
rândul nostru, în anul 2020, la același adjectiv plasat în titlu.
Spre deosebire de politicile numite însă, noi nu ne-am războit
cu „vechile” istorii, distanța luată față de ele fiind mai curând
implicită.
Până la urmă, care e noutatea în istoriile despre care e
vorba? Am scris alături de colegul meu, Nicolae Gheorghi-
ță, în prefețele ambelor volume (să-l numesc și pe primul:
De la vechi manuscrise până la perioada modernă a muzicii ro-
mânești), despre „tonul” celor 14 autori, în pas cu metodele,
conceptele și orientările recente ale muzicologiei mondiale,
dar și despre aducerea la zi a bibliografiilor, mai ales acelea
– puține – care integrează muzicile românești în lume. Unii
dintre noi am avut acces și la arhive inedite, accesibile în ulti-
mii ani. Majoritatea am ținut cont de reformularea istoriilor
românești după 1990 și ne-am sincronizat citind și citând pe
Neagu Djuvara, Vlad Georgescu, Șerban Papacostea, Luci-
an Boia, Keith Hitchins, Dennis Deletant. A rezultat, în cele
mai multe cazuri, o perspectivă proaspătă, modernă asupra
muzicilor balcanice și transilvănene, folclorice și militare, bi-
zantine și culte, de jazz și de divertisment.
Însă acum, după apariția volumelor și a primelor discu-
ții din jurul lor, mă gândesc că noutatea cea mai mare este,
poate, proiectul colectiv din care au răsărit cele două volume
(la care se va adăuga un al treilea, în 2021). În muzicologia
românească s-a distins mai mult vocația monumentalității
planurilor individuale. Deși la începutul anilor ’60, așa cum
se poate citi în arhiva proceselor verbale ale Biroului de mu-
zicologie al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din
România (UCMR), au existat idei de a porni la conceperea
unei istorii a muzicii românești cu efort comun, ele nu s-au
concretizat niciodată. În diferite ramuri ale muzicologiei
românești – istoriografia, lexicografia și teoria muzicii – ob-
servăm o anumită cutumă: o singură persoană își asumă (cu
riscurile inevitabile) o muncă enormă, ce ar fi revenit unei
echipe întregi. Există totuși cazuri rare și fericite, în care din
colaborarea unor muzicologi și compozitori au rezultat vo-
lume impresionante, precum Monografia George Enescu
(coordonată de Mircea Voicana, Editura Academiei, 1961)
sau Dicționarul de termeni muzicali (coordonat de Gheorghe
Firca, Editura Enciclopedică, ediția a 2-a în 2008). O istorie
pluralistă a muzicii (muzicilor) românești nu a coagulat însă,
până acum, o echipă de specialiști din generații diferite, cu
pregătiri și opinii diverse.
Am pledat, așadar, pentru noutate. Dar, știm prea bine,
noi, cei care scriem istorii, că și acestea se vor perima. Până
și eclatantul termen de „muzică nouă”, consfințit de Theo-
dor Wiesengrund Adorno în Filosofia muzicii noi (1948), a
fost nuanțat de autor câțiva ani mai târziu, într-o la fel de
celebră conferință intitulată Îmbătrânirea muzicii noi (1954).
Chiar dacă aici este vorba de situațiile particulare ale actorilor
și instituțiilor muzicii noi (ca Festivalul de la Darmstadt) și
nu de conținutul propriu-zis al conceptului, filosoful care l-a
consiliat pe Thomas Mann pentru Doktor Faustus ne pune pe
gânduri: e clar că și noi ne vom învechi, într-un fel sau altul.
Nu ne putem dori decât ca alte noi istorii să se adauge și să lu-
mineze multe zone lăsate deocamdată în penumbră.

Spiritul Timpului nostru

Mihai Vacariu

Locuind pentru o relativ îndelungată perioadă în Aus-
tralia și apoi întorcându-mă acasă, mi-am dat seama că una
dintre problemele fundamentale ale României este tocmai
sistemul de educație. Și mă refer la sistemul de educație la
modul general, al tuturor elevilor din această țară, inclusiv
cei din mediul rural. În Australia, majoritatea covârșitoare
a elevilor au acces la un sistem de educație solid și riguros,
în timp ce în România, avem mari probleme nu doar la
nivelul școlilor și liceelor din mediul rural, ci și în cadrul
multor școli din zonele urbane. Motivele pentru care sis-
temul nostru de educație are deficiențe grave sunt multi-
ple și complexe: de la slaba finanțare până la incapacitatea
oamenilor politici de a găsi și, mai ales, de a implementa
politici educaționale eficiente. Însă, dincolo de lamentări,
întrebarea rămâne: ce putem face pentru ca studenții să nu
mai ajungă la facultate fără un bagaj minim de cultură ge-
nerală și cu deficiențe grave în ceea ce privește cunoștințele
de gramatică a limbii române?
Mă gândesc că atunci când ajung la facultate, pentru
cei mai mulți, este deja prea târziu: fără un antrenament
permanent al spiritului, fără acea preocupare, grijă inoculată
de dascăli (dar și de sistem) pentru dezvoltarea propriilor
competențe și cunoștințe generale, elevii ajunși studenți se
găsesc brusc în fața unui zid aproape imposibil de trecut. De
aceea, sunt necesare programe și programe specializate pe
educație, care să pună accent pe implicarea elevilor, pentru a
le modela spiritul, pentru a le trezi interesul pentru cunoaș-
tere și perfecționare, pentru inovație și creație.
Proiectul Revista Timpul – Portal de cultură este, în
esență, un proiect educațional. Practic, dorim să creăm Re-
viste Locale TIMPUL oriunde găsim trei-patru tineri entu-
ziaști, susținuți de un profesor coordonator – în școli, licee,
sate, orașe, comunități, diaspora. Proiectul este susținut
de Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei române,
precum și de Ministerul Educației și Cercetării. În cadrul
proiectului organizăm, de asemenea, cursuri gratuite online
pe diverse teme: Jurnalism, Istoria Artei, Istoria Muzicii, Fi-
losofie, Drept, Economie etc. Într-un timp foarte scurt, am
reușit deja să constituim zeci de reviste în licee și comunități
în România, dar și în diaspora și Republica Moldova.
Pe 15 martie se împlinesc 145 de ani de la înființarea
revistei. Am început, de câteva luni, pe online proiectul Re-
vista Timpul - Portal de Cultură și iată că, acum, pornim la
un drum nou cu revista Timpul în varianta tipărită. Revis-
ta tipărită este cumva vârful icebergului proiectului, locul
unde fiecare dintre miile de colaboratori tineri să ajungă să
își publice textele sau poeziile.
Discutând în redacție despre cine ar trebui să fie per-
sonalitatea culturală românească căreia să îi luăm interviul
pentru numărul de relansare al revistei tipărite TIMPUL,
am ajuns cu toții la concluzia că una dintre cele mai re-
prezentative personalități este Victor Rebengiuc. Victor Re-
bengiuc este cel care într-adevăr poate da seama de spiritul
epocii noastre, de spiritul timpului nostru. Discutând apoi
cu Alina Epîngeac, cea care urma să realizeze interviul, am vistei TIMPUL, al proiectului Revista Timpul – Portal de
și identificat, dincolo de multiplele calități ale domniei sale, Cultură: să încercăm să îi facem pe oameni, și mai ales pe
o calitate rară a marelui actor și om: GENEROZITATEA. tineri, mai buni, mai generoși, să îi facem să înțeleagă că
Iar generozitatea presupune a încerca să îi ajuți pe semenii avem cu toții nevoie să învățăm în permanență, să ne perfec-
tăi, a-i învăța să facă binele și, mai presus de orice, a-i face ționăm cumva, pe multiple planuri, ca apoi să încercăm să
să îi iubească, necondiționat, pe ceilalți. Și este vorba de o dăm ceva înapoi comunității noastre. Și, poate, să învățăm
atitudine. să ne bucurăm trăind binele și frumosul - prin cultură și
Acesta trebuie să fie și spiritul Timpului nostru, al re- educație.

24 nr. 1 | martie 2021