Cantemir 2017 Vol 3 BT

DIMITRIE CANTEMIR
Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte •

Pasaje neclare în Catehism • O cercetare
naturală a monarhiilor • Elogiu pentru
autor • Mic compendiu de logică
volum apărut cu prilejul centenarului

marii uniri
ACADEMIA ROMÂNĂ
FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ

Colecţia
OPERE FUNDAMENTALE
Coordonatorul colecţiei:
acad. EUGEN SIMION
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CANTEMIR, DIMITRIE, domn al Moldovei
Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte ; Pasaje neclare
în Catehism ; O cercetare naturală a monarhiilor ; Elogiu
pentru autor ; Mic compendiu de logică / Dimitrie Cantemir ;
editarea textului latinesc, aparatul critic şi indicii: Florentina
Nicolae ; trad. din lb. latină: Ioana Costa ; stud. introd.:
Ştefan Afloroaei. ‑ Bucureşti : Editura Fundaţiei Naţionale
pentru Ştiinţă şi Artă, 2017
Index
ISBN 978‑606‑555‑192‑3
I. Nicolae, Florentina (ed.)
II. Costa, Ioana (trad.)
III. Afloroaiei, Ştefan (pref.)
821.135.1.09
DIMITRIE CANTEMIR
Icoana de nezugrăvit a ştiinţei
preasfinte • Pasaje neclare în
Catehism • O cercetare naturală a
monarhiilor • Elogiu pentru autor •
Mic compendiu de logică
Editarea textului latinesc, aparatul critic şi indicii

FLORENTINA NICOLAE
Traducere din limba latină

IOANA COSTA
Studiu introductiv
ŞTEFAN AFLOROAEI
Academia Română
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă
Bucureşti • 2017
Coperta:
PODALV
Tehnoredactor:
VASILE CIUCĂ
Tehnoredactare computerizată:
CONSTANTIN NIŢĂ
Proiect editorial finanţat de

Administraţia Fondului Cultural Naţional
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin

Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă
ISBN 978-606-555-192-3
CUPRINS
Studiu introductiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XXVII

I. Preliminarii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XXVII
II. Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago. . . . . . . . . . XLI
1. Elaborare şi compoziţie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XLI
2. Alegoria pictorului aflat în faţa unui chip
de nezugrăvit�� XLV
3. Despre adevăr şi cunoaşterea acestuia. . . . . . . . . . . LXIV
(a) Sensibilitate, raţiune şi intelect. . . . . . . . . . . . . LXIV
(b) În căutarea unităţii pierdute a cunoaşterii. . . . . LXXI
(c) Speculum veritatis. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . LXXV
(d) Recursul la cunoaşterea apofatică. . . . . . . . . . LXXXI
4. Este vorba de un tratat de metafizică?. . . . . . . . LXXXVI
5. Theologo‑physices principia sacra. . . . . . . . . . . . . . . XCIII
(a) Calea de urmat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XCV
(b) Viziunea creaţiei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XCIX
(c) Despre principii; raportarea la tradiţia aristotelică. . . CX
6. „Mersul creaţiei, adică lucrarea naturală“. . . . . . . CXXII
7. C
e este cognoscibil şi ce este tainic în această
lume? �� CXXVI
8. Despre timp, durată şi veşnicie. . . . . . . . . . . . . CXXXIX
9. Despre viaţă şi „forma împătrită“ a lucrurilor. . . . CLXV
10. Cele trei imagini ale omului . . . . . . . . . . . . . . CLXXIII
11. Despre ordinea şi păstrarea celor create . . . . . . CLXXXI
12. Enchomium in authorem et virtutem doctrinae
eius, Moldavo idiomate interpretatum��CXCI
III. Compendiolum universae logices institutionis. . . . . CXCVIII
VI Cuprins
IV. Monarchiarum physica examinatio . . . . . . . . . . . . . . CCXI

V. Loca obscura in catechisi, quae ab anonymo authore
Slaveno idiomate edita et Первое u1че1ніе wтрbкwмъ
intitulata est, dilucidata, authore Principe
Demetrio Cantemirio. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . CCXXI
Notă asupra ediției. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . CCXXXV
Notă asupra traducerii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . CCXLI
Lista de sigle şi abrevieri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . CCXLIII
ICOANA DE NEZUGRĂVIT A ŞTIINŢEI

PREASFINTE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
PRIMUL TOM . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Demetrius Kantemirius, principe moldav, îl salută
pe Ieremias Cacavelas, îndrumătorul său. . . . . . . . . . . 5
Către Dumnezeu Tatăl . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Închinare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Cartea întâi. TEMELIILE SACRE ALE TEOLOGIEI
FIZICE. PREFIGURAREA ŞTIINŢEI SACRE . . . . . . . 23
Capitolul 1. Simţurile învaţă de la intelect, alegoric,
pe ce cale se cuvine să se înainteze către ştiinţa
sacră şi transmit modul în care se cuvine să fie
găsit adevărul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
Capitolul 2. Cu ajutorul luminii intelectuale se înţelege
că ştiinţa senzorială este aducătoare de moarte.. . . . . 27
Capitolul 3. Din ştiinţa umană neguroasă va ieşi o
imagine neguroasă a adevărului.. . . . . . . . . . . . . . . . 31
Capitolul 4. Prin învăţăturile păgâne nu se dă regula
adevărului, pentru că ele trec dincolo de principii. . . 33
Capitolul 6. Pentru a picta icoana ştiinţei sacre este
nevoie să fie folosite culori sacre, nu profane,
adică adevărul stă ascuns în scrierile sacre.. . . . . . . . . 39
Capitolul 7. Intelectul, înjosit de ştiinţa simţurilor, nu
poate pricepe prăbuşirea aşa încât să se elibereze de
senzorial prin har.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
Cuprins VII
Capitolul 8. Este descrisă punerea la încercare a

intelectului prin încâlcita ştiinţă senzorială.. . . . . . . . 43
Capitolul 9. Încercarea de a scăpa prin simţuri de
primejdia ştiinţei senzoriale înseamnă rămânerea
în aceeaşi primejdie.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
Capitolul 10. În decăderea deplină a ştiinţei profane
sau senzoriale se prefigurează icoana adevărului
celor sacre. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
Capitolul 11. Ştiinţa senzorială, înspăimântată, şovăie să
salute adevărul celor sacre. Aceasta, chiar de la început,
aduce linişte tulburărilor, pentru că se dezvăluie prin
credinţă, speranţă şi încredinţare. . . . . . . . . . . . . . . . 51
Capitolul 12. Genunea strigă genunea, intelectul
cheamă adevărul prin ştiinţa sacră, căreia i se supune
pe dată şi primeşte făgăduinţa de vindecare a bolii
simţurilor. Asta înseamnă că viaţa veşnică se găseşte
în cele sacre.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
Capitolul 13. Este descrisă icoana ştiinţei false, senzoriale
sau profane, singura pe care o acceptau înţelepţii.. . 59
Capitolul 14. Scrierea sacră dezvăluie că autorul încă
mai este chinuit de boala ştiinţei profane şi de
nenorocirea originară.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
Capitolul 15. În ce fel îngăduie ştiinţa sacră să fie cercetată
prin cea profană, ale cărei învăţături totuşi, prin
metodă, nu se potrivesc bine cu adevărul.. . . . . . . . . 65
Capitolul 16. A căuta adevărul celor sfinte pe calea
ştiinţei profane înseamnă a rămâne în aceeaşi ştiinţă
profană. Căci adevărul nu se supune învăţăturilor
păgâne. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
Capitolul 17. În ce măsură ştiinţa sacră este de necuprins şi
forţele raţiunii ei nu sunt în stare de ceea ce muritorii
socotesc totuşi că e cu putinţă. . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
Cartea a doua. SACRA FACERE A UNIVERSULUI. . . . . . 77
Capitolul 1. Simţurile se prefac a putea cunoaşte ştiinţa
sacră, totuşi nu o cunosc. Icoana ei străluceşte cumva
între simţuri şi intelect.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
VIII Cuprins
Capitolul 2. Orice este cunoscut prin simţuri nu reprezintă

o cunoaştere simplă a faptului, de unde rezultă că
ceea ce trebuie cunoscut cu adevărat se cuvine să fie
cunoscut prin Dumnezeu şi de la Dumnezeu.. . . . . . 79
Capitolul 3. Apa şi aerul sunt elementele prime, apa ca
organ pasiv, iar aerul, ca organ ce acţionează, pe care
gazul l‑a redus la forma specifică. . . . . . . . . . . . . . . . 81
Capitolul 4. Ce creaturi au premers cea dintâi mişcare?
Şi ce consideră despre ele ştiinţa sacră?. . . . . . . . . . . . 85
Capitolul 5. Care este deosebirea dintre tenebre şi tenebre?
Şi ce este spiritul Domnului?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Capitolul 6. Creaţia din prima zi, în care este creată
lumina, sunt despărţite tenebrele, timpul se arată
în veşnicie şi se produce prima mişcare, printr‑o
diviziune egală.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
Capitolul 7. Întâietatea luminii, care a precedat soarele
şi toate creaturile, indică misterul simbolic al soarelui
dreptăţii din ziua a treia, reînvierea şi renaşterea
sufletelor moarte prin păcat şi măreţia credinţei.. . . . 93
Capitolul 8 Într‑a doua zi a creaţiei, prin ceea ce separă
aerul, sunt despărţite apele abisale şi se rânduieşte
firmamentul sub numele de „aer“.. . . . . . . . . . . . . . . 97
Capitolul 9. Într‑a treia zi este creat pământul, rod al apei,
şi este strâns laolaltă şi devine globul de pământ‑apă. . . 99
Capitolul 10. În aceeaşi zi a treia apare golul, foarte
necesar în natură. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
Capitolul 11. În aceeaşi zi este creat arheul, este definit şi
prefigurat felul de a fi al speciilor vegetale produse.. 105
Capitolul 12. Într‑a patra zi sunt create corpurile cereşti
din elementul aerului, lumina universală este strânsă
în discul solar şi împărţită în celelalte, după felul lor
de cuprindere.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
Capitolul 13. Se rânduieşte supremaţia soarelui şi a lunii
şi rostul celorlalte astre şi este indicată cauza secundă
a căldurii în soare.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
Cuprins IX
Capitolul 14. Sunt definite rosturile astrelor în

constelaţii, anotimpuri, zile şi ani. Scrierile
sacre ne învaţă de asemenea cum trebuie să fie
înţelese acestea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
Capitolul 15. Într‑a cincea zi sunt făcute reptilele din
apă şi înaripatele din aer, după arheii ce le sunt
proprii, şi se arată ce diferenţă există între fermenţi
şi arheii locali şi de ce fel este ea.. . . . . . . . . . . . . . . 121
Capitolul 16. Într‑a şasea zi sunt produse metalele şi
mineralele în pământ şi animalele, pe pământ.
Este definit rolul cauzelor secunde şi se explică ce
e de înţeles prin „soarele şi luna care cârmuiesc“.. . . 125
Capitolul 17. Prin binecuvântarea dumnezeiască, arheii
lucrurilor îşi primesc forma existenţei proprii şi sunt
aduşi la desăvârşire; se demonstrează că forma oricărui
lucru este o creatură nouă.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
Capitolul 18. Sunt respinse principiile lucrurilor naturale
transmise de Aristotel şi se dovedeşte că numărul de
patru elemente nu este un dat. . . . . . . . . . . . . . . . . 129
Capitolul 19. În aceeaşi zi a şasea este descris misterul
facerii oamenilor, de ambele sexe, se arată că forma
adamică prefigurează prin taine înfăţişarea divină şi
se dovedeşte că renaşterea este posibilă prin ordinea
creaţiei. Tot aşa, se înţelege somnolenţa din simţul
intelectiv şi somnul din corpul senzorial.. . . . . . . . 135
Capitolul 20. Odată creat omul, este pus în fruntea
tuturor, i se îngăduie să trăiască liber în paradis, îi e dată
porunca pomului interzis, sunt descrise desăvârşirile lui;
Lucifer se prăbuşeşte din cauza invidiei faţă de om
şi a răzvrătirii trufaşe faţă de Dumnezeu.. . . . . . . . . 141
Capitolul 21. Lucifer este mai înverşunat după cădere,
dar plănuieşte cu viclenie prăbuşirea omului şi începe,
dialectic, un dialog cu femeia.. . . . . . . . . . . . . . . . . 145
Capitolul 22. La început, duşmanul femeii îi admiră
statornicia şi înţelepciunea, dar până la urmă femeia,
X Cuprins
convinsă – prin două adverbe explicate dialectic – să

devină Dumnezeu, mănâncă din pomul interzis şi îl
ademeneşte şi pe bărbatul ei.. . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
Capitolul 23. Trei propoziţii interogative, născute din
cele de mai înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
Capitolul 24. Dezlegarea primei părţi a primei întrebări. . 153
Capitolul 25. Dezlegarea celei de‑a doua părţi a primei
întrebări. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
Capitolul 26. Dezlegarea celei de‑a doua întrebări. . . . . 159
Capitolul 27. Dezlegarea celei de‑a treia întrebări, prin
compararea cu Fericita Fecioară şi Domnul Iisus. . . 161
Capitolul 28. Se arată de unde vine începutul pătrunderii
morţii în natura umană, care este moartea sufletului
şi când a început moartea trupului. Este descrisă
tirania cumplită a duşmanului.. . . . . . . . . . . . . . . . 165
Capitolul 29. Dumnezeu preamilostiv îl caută pe
slujitorul său ce fugise, îi dăruieşte misterul
mărturisirii, îi înlesneşte calea către căinţă, îi
binecuvântează pe cei ce dobândiseră îndurarea,
în blestem, prin mărturisire. Adevărul, dreptatea,
mila şi pacea sunt împăcate.. . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
Capitolul 30. Profetul se minunează, chiar la facerea
lumii, de misterul ce rânduieşte salvarea omenească.
La rimul sfat al Preasfintei Treimi, „să facem“, dar la
al doilea, „iată, a fost făcut“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
Capitolul 31. Ştiinţa sacră ne învaţă ca, atunci când
citim că Adam a fost ucis în literă, să înţelegem că
a fost înviat în spirit, iar când auzim că diavolul l‑a
amăgit pe Adam cu o minciună, să ştim că nu
pe Adam, ci pe sine însuşi s‑a înşelat.. . . . . . . . . . . . 175
Capitolul 32. Sunt înfăţişate adverbele „acum“, „nu
cumva“ şi porunca formulată condiţional „în ziua
când“ şi este explicat adverbul „acum“ literal şi
„acum“ spiritual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179
Cuprins XI
Capitolul 33. Se explică faptul că adverbul „nu cumva“

este folosit atât de Eva, cât şi de Dumnezeu, atât literal,
cât şi spiritual; este înfăţişat efectul atât literal, cât şi
spiritual al sentinţei divine, atât după „acum“ literal,
cât şi după cel spiritual.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
Cartea a treia. MERSUL CREAŢIEI, ADICĂ LUCRAREA
NATURALĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185
Capitolul 1. Satana, neînţelegând definirea teologică
dată omului de Dumnezeu, îl încearcă în multe
chipuri în ce fel este, după definirea fizică.. . . . . . . . 185
Capitolul 2. Scopul ultim al duşmanului duce la două rele.
Îl face pe Cain învăţăcelul său, îl învaţă desăvârşit etica
senzorială. Dumnezeu vrea ca prin pedeapsă să‑l
îndepărteze de şcoala duşmanului. Cain ascultă
de legea diavolească, îl ucide pe fratele său Abel,
este chemat din nou la pedeapsă, de deznădejde
devine chipul diavolului; este dată dubla definiţie
teologică a omului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
Capitolul 3. Prefigurarea potopului universal şi imaginea
vieţii senzoriale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195
Capitolul 4. Simţul este cel ce rânduieşte stricăciunea
şi cel ce precedă moartea: stricăciunea nu se face prin
opoziţia faţă de natură, ci prin mijlocirea senzaţiei,
adică aceleaşi lucruri care sunt nestricate prin
nestricăciune sunt stricate prin stricăciune; care
este natura zilei de sabat.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
Capitolul 5. Stricăciunea particulară a lucrurilor nu
poate opune cuvântului universal „să fie“ pe „să nu
fie“, iar de aceea stricăciunea rămâne necunoscută
cunoaşterii senzoriale.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201
Capitolul 6. Cum este stricăciunea de care aminteşte
învăţătura sacră şi în ce fel i se atribuie omului şi
care este cauza stricăciunii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203
Capitolul 7. După transformarea naturii umane, forţa
universală s‑a retras la cele mai înalte, iar aici este
XII Cuprins
cauza transformărilor pământeşti. Cum sufletul

intelectual lasă corpului senzorial cârma, efectele de
stricăciune ale cărnii supuse sticăciunii se înmulţesc:
de aici apare cauza, precum şi originea giganţilor.. . 205
Capitolul 8. Se pune întrebarea: „de ce existau cândva
giganţi, iar acum, nu?“ Este respinsă învăţătura
păgână privind crearea omului şi blamul asupra
vechimii lumii.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
Capitolul 9. Este argumentată cauza mărimii de mirare
a giganţilor, de unde provine antropolatria, pe care
lumea păgână a transformat‑o în idolatrie. Dumnezeu
cel adevărat a făcut cândva ca asemenea zei să moară
într‑un prăpăd.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
Capitolul 10. Este respinsă obiecţia scolasticilor în
privinţa giganţilor, prin aceea că, după ce cuvântul
lui Dumnezeu s‑a întrupat, duhul necurat a încetat
cu totul să se mai întrupeze omeneşte.. . . . . . . . . . . 215
Capitolul 11. Se adevereşte că, între meteorii cerului,
curcubeul a fost o minune, se respinge învăţătura
păgână asupra acestei chestiuni şi se confirmă că el
nu a existat înainte de potop. . . . . . . . . . . . . . . . . . 219
Capitolul 12. Este descris felul în care se păstrează starea
neatinsă a arheilor vegetali.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
Capitolul 13. Este luat în derâdere sistemul natural
transmis de şcoala păgână. Pe baza prezentării ei,
este respinsă neştiinţa din lecţia dată de fizică.. . . . . 227
Capitolul 14. Comparând axiomele profane şi sacre,
se dovedeşte cu argumente temeinice că sacrul este
mai presus de profan şi este respins cuvântul păgân,
ca să nu se meargă înainte la infinit. . . . . . . . . . . . . 231
Capitolul 15. Este explicată sinonimia apelor. Se
dovedeşte că acele cauze naturale ale potopului
universal au avut un efect miraculos şi se
demonstrează că gazul apei este o materie
suficientă pentru a produce potopul. . . . . . . . . . . . 235
Cuprins XIII
Capitolul 16. Este descrisă podoaba lumii după potop

şi înfăţişarea aşezării locului.. . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
Capitolul 17. Este vrednic de admiraţie gustul sărat al
mărilor şi gustul dulce al izvoarelor şi râurilor. Este
respinsă învăţătura oferită de şcoli, este dovedită
cauza primă şi sfârşitul necesar.. . . . . . . . . . . . . . . . 241
Capitolul 18. Cu ocazia potopului universal, fenomenele
meteorice îşi fac exerciţiul de pregătire; este bine
luată în derâdere părerea emisă de cei vechi în
privinţa exhalaţiei.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245
Capitolul 19. Este definit dublul blas al stelelor, sunt
arătate cauzele naturale ale mişcării vânturilor,
adică a aerului, şi ale celorlalţi meteori.. . . . . . . . . . 247
Capitolul 20. <Se face o cercetare despre gaz şi exhalaţii,
despre suflare şi vânt, în calitate de componente ale
elementului apos.>. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 253
Capitolul 21. Se dovedeşte că tunetul, fulgerul şi lucirea
nu se pot produce prin lucrarea obişnuită a naturii,
aşadar sunt anomalii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259
Capitolul 22. Se dovedeşte că trebuie să se spună nu
„mişcare de pământ“, ci „tremur“. Se iau în derâdere,
cu spirit, cauzele materiale şi care pun în mişcare,
transmise pe păgâni.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 265
Capitolul 23. Prin cinci întrebări fără dezlegare sunt
respinse plăsmuirile păgâne legate de tremurul
pământului şi se dovedeşte că tremurul pământului
este un efect supranatural. Se afirmă că exemplul
particular este un sofism în chip universal şi se
demonstrează că sunt naturale cauzele şi efectele
tremurului particular al pământului.. . . . . . . . . . . . 269
Capitolul 24. Care şi de ce fel erau lucrurile viitoare pe
care Dumnezeu le cunoscuse mai înainte să apară
în gândurile rele ale oamenilor şi mai înainte ca ei
să înceapă a gândi cu mintea lor şi cu cunoaşterea
senzorială a binelui şi răului.. . . . . . . . . . . . . . . . . . 277
XIV Cuprins
Capitolul 26. Pentru a demonstra autoritatea celor

preasfinte sunt aduşi barbarii nepricepuţi într‑ale
scrierilor şi faptul că nimeni nu aminteşte cine şi
când au fost inventatorii limbilor, fapt ce merita
pe deplin să fie amintit.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283
Capitolul 27. Este demonstrată aceeaşi autoritate a celor
sacre prin misterioasa alcătuire a cuvintelor din litere,
mister care nu poate ţine de iscusinţa omenească. Tot
aşa, că limbile care se învaţă cu meşteşug au greşeli,
dar cele ce sunt materne nu comit niciodată vreo
greşeală, ca unele ce sunt învăţate de la Dumnezeu.. . 287
Capitolul 28. Învălmăşirea mistică al limbilor, prin
coborârea lui Dumnezeu din cer, dezvăluie limbile
spirituale, după înălţarea Cuvântului întrupat, şi
desemnează rostirea evanghelică în comuniunea
bisericii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 291
Capitolul 30. Ştiinţa sacră binevoieşte să‑l numească
pe autor discipolul său. Este făgăduit un tom de
teologie metafizică.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 303
Cartea a patra. DESPRE TIMP, UNDE E VORBA DESPRE
MIŞCARE, LOC, DURATĂ ŞI VEŞNICIE . . . . . . . . . 307
Capitolul 1.De ce învăţătura adevărului se îndepărtează
de cercetarea propusă. Adevărata definiţie a timpului,
a vieţii particulare şi a providenţei. . . . . . . . . . . . . . 307
Capitolul 2. Adevărul se dezvăluie singur prin explicarea
veşmântului său. Dificultatea de a cunoaşte timpul,
viaţa şi veşnicia decurge din unitatea razelor
strălucirii ei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309
Capitolul 3. Cunoaşterea timpului este foarte folositoare
pentru a‑i lovi pe atei; este îndreptată interpretarea
incorectă a cuvintelor Scripturii sacre: „Vor fi stele
în timpuri“ şi celelalte şi se dă învăţătură despre
interpretarea adevărului.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 313
Capitolul 4. O comparaţie elegantă, transmisă de
Aristotel, este adaptată la definirea naturii şi a
Cuprins XV
timpului; după ce sunt respinse, se extrag din ele

trei elemente vrednice să fie cercetate.. . . . . . . . . . . 315
Capitolul 5. Prin definirea timpului, Aristotel se dezvăluie
neştiutor în privinţa naturii. Se demonstrează prin
exemplul elementelor relative că timpul a precedat
mişcarea şi se pune în seama mişcării definiţia
inversă a timpului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319
Capitolul 6. Tot aşa se dovedeşte, prin exemplul
accidentului şi subiectului, că timpul a existat
înaintea mişcării. Dacă se îndepărtează atributele
timpului, acceptate – fără a le lua în consideraţie –
ca timp, se vădeşte că elementul specific timpului
rămâne încă ascuns.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323
Capitolul 7. Greşeala cea mai gravă a peripateticilor, care
socotesc că timpul este alcătuit din puncte indivizibile.
Sunt respinse observaţiile tehnice privind elementul
specific, cantitatea etc. ale timpului, care se cuvine
să fie arătate ca născociri omeneşti şi neavând nimic
în comun cu timpul.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 327
Capitolul 8. Peripateticii, pentru a produce timpul din
puncte indivizibile, declară că ei arată părţile finite
ale infinitului. Astfel, încercarea de a cunoaşte
timpul prin instrumente artizanale înseamnă,
în afară de zădărnicie, primejdia unei blasfemii
împotriva lui Dumnezeu.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 331
Capitolul 9. Deoarece nu au putut demonstra că timpul
a fost mai înainte de mişcare, au născocit, pe lângă
nenumărate absurdităţi, un non‑început al universului
şi au introdus, fără rost, un prim motor imobil şi chiar
natural, care totuşi este anulat de un silogism de tipul
soritului; se demonstrează că un asemenea motor
slujeşte matematicii, nu naturii. . . . . . . . . . . . . . . . 333
Capitolul 10. Sunt respinse axiomele încâlcite ale lui
Aristotel despre loc, mişcare şi timp şi se arată ce
consideră – tot despre ele – adevărul.. . . . . . . . . . . . 337
XVI Cuprins
Capitolul 11. După Aristotel, pământul şi polii nu sunt

în timp, pentru că sunt lipsiţi de mişcare, dar celelalte
elemente mobile sunt mai mult sau mai puţin în
timp şi sunt chiar înzestrate cu diverse specii de timp,
mergând înainte la infinit şi, aşa, sunt deşarte şi
întemeiate pe presupuneri.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343
Capitolul 12. În tezaurul naturii sunt înfăţişate
nouăsprezece monede false ale lui Aristotel legate
de timp, de care cei lacomi de natură se folosesc şi
se bucură ca de ceva de mare preţ.. . . . . . . . . . . . . . 347
Capitolul 13. Aceleaşi 19 monede calpe sunt încercate
cu piatra lidiană şi se dezvăluie ce stă ascuns în sensul
lor obscur.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 351
Capitolul 14. Este ştearsă vechea definiţie a veşniciei
şi este înfăţişată definiţia adevărată.. . . . . . . . . . . . . 357
Capitolul 15. Cei care împart veşnicia fără a judeca
atent săvârşesc o gravă greşeală şi chiar o blasfemie
împotriva lui Dumnezeu.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 361
Capitolul 16. Eternitatea le rămâne ascunsă păgânilor,
pentru că nu este cuprinsă în categorii. Li se dezvăluie
însă discipolilor ştiinţei preasfinte, pentru că ei o caută
în afara categoriilor.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 363
Capitolul 17. Sunt respinse ca imposibile cele eterne
ale scolasticii. Eternul este considerat nu ca o
mişcare în cerc, ci ca un element imobil care mişcă
în cerc.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 367
Capitolul 18. Se cere o nezdruncinată încredere în
principiile adevărate ale ştiinţei sacre, şi anume că
Dumnezeu le‑a creat pe toate nu prin lipsirea lor
de nimic, ci prin aşezarea atotputerniciei sale.. . . . . 371
Capitolul 19. Sunt comparate definiţia sacră şi cea
profană a naturii. Tot ce se mişcă în mod natural
este pe deplin suficient pentru desăvârşirea sa.. . . . . 373
Capitolul 20. Este confirmat – prin raţiune şi consensul
comun în privinţa minunilor – că timpul nu depinde
Cuprins XVII
de nimic creat şi nici nu are ceva în comun cu

mişcarea şi că este o prostie a ateismului să nu
accepţi existenţa timpului înaintea mişcării. . . . . . . 377
Capitolul 21. Prin îndepărtarea categoriilor pozitive se
limpezeşte că durata timpului este cu adevărat
dumnezeiască, iar din această perspectivă nu se
poate deosebi defel de eternitate.. . . . . . . . . . . . . . . 383
Capitolul 22. Timpul adevărat nu poate avea în niciun
mod o relaţie cu altceva, prin aceea că este ceva mai
abstract şi implicit eternităţii şi mai asemănător ei,
lucru care este tăgăduit celorlalte elemente mobile.. . 385
Capitolul 23. Se dovedeşte că timpul nu este nici
substanţă, nici accident. Se cuvine să se cunoască în
timp universalitatea, precum şi particularitatea, care
este înţeleasă în mod esenţial în Dumnezeu etc., iar
în mod subiectiv în creatură, ca dependenţă etc.. . . 387
Capitolul 24. Este explicată expresia „la început“,
în ce fel diferenţa care îi este proprie se referă
la creator şi în ce fel, la creatură: necunoscută
păgânilor, care au ştiut că timpul – nici necreat, nici
creat – este îndrumătorul creaturii în a cunoaşte
preexistenţa creatorului.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 391
Cartea a cincea. DESPRE VIAŢĂ, UNDE ESTE VORBA
DESPRE FORMA ÎMPĂTRITĂ A LUCRURILOR . . . 399
Capitolul 1. Odată încheiat tratatul despre timp, pentru
că se cuvine să începem a vorbi despre viaţă şi formele
lucrurilor, se primeşte învăţătura despre ce este
adevărul, precum şi viaţa veşnică. . . . . . . . . . . . . . . 399
Capitolul 2. Reprezentarea lucrurilor se face în timpul
în care, în viaţa în care. Care e viaţa universală?
Intelectul este înălţat de la particular la universalitate:
necunoscând diferenţa dintre ele, şcolile săvârşesc
o blasfemie.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 403
Capitolul 3. Astronomii ce prezic soarta cultivă în
chip nesăbuit ateismul şi, aiurând despre punctul
XVIII Cuprins
timpului şi al vieţii şi făgăduind multe pentru viaţa

nou‑născutului, proferează blasfemii. . . . . . . . . . . . 407
Capitolul 4. Este propusă o dilemă împotriva celor ce
prevestesc soarta: se demonstrează câte absurdităţi
decurg de aici.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 409
Capitolul 5. Sunt respinse făgăduielile arogante ale
celor ce prevăd soarta, toate sunt puse în seama
providenţei divine şi a deciziei omului. Sunt aduse
exemple căutate în cele sacre; dimpotrivă, a le
înţelege într‑alt fel înseamnă a recunoaşte creatura
în locul creatorului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 411
Capitolul 6. Este înfăţişată cercetarea proprietăţilor vieţii
universale, este arătat efectul ei, se dă învăţătura că
lumina particulară derivă din cea universală şi totuşi
nu se confundă.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 415
Capitolul 7. Este definită viaţa particulară. Este împărţită
lumina generică a vieţii în patru specii de forme. Sunt
arătate originea formelor şi capătul menirii lor.. . . . 419
Capitolul 8. Ce cred până acum păgânii şi creştinii
despre forma substanţială? Sunt explicate 4 forme
ale lucrurilor. Şi de ce a patra este cu adevărat
substanţa formală şi nemuritoare?. . . . . . . . . . . . . . 423
Capitolul 9. Sunt explicate formele lucrurilor, cu ce scop
au fost create, şi de ce ultimele două sunt cercetate
mai atent. Este descrisă forma substanţială a omului,
după cum a fost ea cunoscută de păgâni.. . . . . . . . . 427
Capitolul 10. Este descrisă cu evlavie substanţa formală
a omului; odată înfăţişată definiţia plină de blasfemie,
sunt cercetate în ea trei elemente absurde. Este
respinsă părerea privind raţionalitatea omului şi
este dată definiţia evlavioasă a omului. . . . . . . . . . . 431
Capitolul 11. Cei care stăruie în ticăloşia păgână sunt
ameninţaţi cu răzbunarea lui Dumnezeu. Raţionalitatea
din om îşi află originea în şarpele plin de viclenie.
De ce omul este mai înclinat către raţiune decât
Cuprins XIX
celelalte animale? Originea eticii. Cauza înfumurării

prosteşti a raţiunii; diferenţa dintre cel ce delirează
şi cel superstiţios şi cauza formelor diferite la fiecare
în parte şi la toţi.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 437
Capitolul 12. De ce sufletul omului este necunoscut
simţurilor? Şi cum poate fi cunoscut prin el însuşi?
De ce este mai nobil decât celelalte creaturi? Cum şi
de ce fel sunt moartea şi viaţa lui? Care sunt împărăţia
şi moştenirea înnoirii şi adoptării lui? . . . . . . . . . . . 441
Capitolul 13. Între cele posterioare şi anterioare lui
Dumnezeu, sufletul omului este la mijloc, Thabor
senzorial şi intelectual, trup şi suflet, raţiune şi intelect.
Când au văzut Moise şi Elia chipul strălucitor al lui
Dumnezeu, când l‑au urmat. Se pune întrebarea şi se dă
răspunsul, printr‑o prozopopee, când anume Sfântul
Petru a înţeles alegerea binelui celui mai bun.. . . . . 447
Capitolul 14. De ce icoana omului interior este de
nezugrăvit? Partea de început a teologiei metafizice
şi a teologiei etice, al căror preludiu este cartea a
şasea, care urmează.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 451
Cartea a şasea. EXPLICAREA VEŞMÂNTULUI ŞTIINŢEI
SACRE, PRIN CARE SE ARATĂ LIMPEDE PĂSTRAREA
LUCRURILOR ŞI LUCRAREA SUFLETULUI LIBER. . 455
Capitolul 1. Este cunoscut, prin explicarea înfăţişării
ştiinţei preasfinte, sistemul întregului univers
şi binele este deosebit de rău, iar desăvârşitul,
de nedesăvârşit.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 455
Capitolul 2. Este arătată, prin explicarea diademei,
unirea dintre bunul creator şi creatură.. . . . . . . . . . 457
Capitolul 3. Intelectul, prin explicarea întâietăţii diademei,
sceptrului, arcului, săgeţii şi veşmântului, transformă
imaginea plăsmuită a vieţii senzoriale într‑una
adevărată şi autentică.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 461
Capitolul 4. e merge înainte spre dobândirea unei
cunoaşteri mai aproape de desăvârşire a explicării
XX Cuprins
veşmântului; descoperindu‑se doar două monarhii,

credinţa temeinică le respinge pe celelalte ca
zadarnice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465
Capitolul 5. Sunt cercetate urmările providenţei
dumnezeieşti, se dă învăţătură despre modul şi
mijlocul prin care sunt cunoscute cele posterioare
lui Dumnezeu. Sunt formulate explicaţia pentru
cât, cum şi când şi întâietatea de dincolo de simţuri
a lui Dumnezeu şi diferenţa dintre providenţă şi
preştiinţă.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 467
Capitolul 6. Sunt înfăţişate câteva urmări generale ale
dumnezeieştii rânduiri monarhice; de unde şi de ce
sunt unele creaturi nemuritoare.. . . . . . . . . . . . . . . 471
Capitolul 7. Liberul arbitru nu se poate pune împotriva
rânduielii lui Dumnezeu. Cum se înţelege binele şi
desăvârşitul în creator şi în creatură şi de ce este
păstrat în unele pe vecie, iar în altele este îngăduit
pentru un răstimp determinat. . . . . . . . . . . . . . . . . 475
Capitolul 8. În ce fel înclină către bine sau rău consecinţa
dublă a liberului arbitru? Şi ce este răul pozitiv şi
privativ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 479
Capitolul 9. De unde vin răul şi binele? Trei lucruri
imposibile pentru Dumnezeu: care sunt ele?. . . . . . 481
Capitolul 10. În ce fel se potriveşte preştiinţa lui
Dumnezeu cu libera voinţă? Este rezolvată dilema:
de ce libera voinţă are o putinţă atât de mare;
necesarul sfârşit al dilemelor.. . . . . . . . . . . . . . . . . . 483
Capitolul 11. Libera voinţă, depărtându‑se de
Dumnezeu, caută ceva mai rău decât răul însuşi:
după ce l‑a găsit, ştiinţa păgână a spus că cel înzestrat
cu el este înţelept.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 487
Capitolul 12. Care sunt strădaniile înţelepciunii senzoriale
şi virtuţile păgâne? Templul închinat de cetăţenii
atenieni zeului necunoscut a prefigurat, împotriva
voinţei vrăjmaşului, biserica lui Dumnezeu cel
Cuprins XXI
cunoscut. Şi care este semnul după care se recunosc

înţelepţii senzoriali şi cei intelectuali? . . . . . . . . . . . 489
Capitolul 13. Satana, pentru a amăgi neamul omenesc,
a pus dinainte două căi, cea a ateismului şi cea a
politeismului, în vreme ce evlavia cunoaşte un
singur Dumnezeu în trei ipostasuri. . . . . . . . . . . . . 495
Capitolul 14. Impietatea este o fiară cu trei capete, dar
cu nenumărate limbi, iar primul cap, ateismul,
este actul de a tăgădui orice putere divină.. . . . . . . . 497
Capitolul 15. Al doilea cap al impietăţii, învăţătura rea,
este o tiranie multiplă, ce va fi judecată numai de
Dumnezeu; toată lumea este plină de harul
adevărului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 499
Capitolul 16. Ce este al treilea cap al impietăţii? Care este
mărturisirea lui, mai rea decât ateismul. . . . . . . . . . 503
Capitolul 17. Pentru întreitul cap al impietăţii există o
coadă despicată în trei: norocul, întâmplarea, soarta.
Ce cred despre ele modernii, în mod confuz? Odată
acceptată strânsa lor unire, nu este nicio deosebire
între superstiţie şi religia adevărată.. . . . . . . . . . . . . 505
Capitolul 18. Definiţia întâmplării, a acestei erori
absurde, este absurdă; prin respingerea ei i se
dezvăluie impostura.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 509
Capitolul 19. Este explicată într‑un mod mai potrivit
definiţia întâmplării transmisă de Aristotel. Este dată
adevărata definiţie a întâmplării, este explicată şi
dovedită a fi bună, prin exemple.. . . . . . . . . . . . . . . 511
Capitolul 20. Este arătată limpede cauza pentru care
s‑a vorbit atât de prolix despre întâmplare. Se ia în
derâdere părerea păgână despre înţelepciune. Nu este
acceptată nicio altă cauză care produce efect în afară
de rânduiala dumnezeiască şi de libera voinţă.
Cui i‑a fost dată cunoaşterea! Este explicat nimicul
negativ şi privativ, sunt dezvăluite efectele
providenţei şi ale liberei voinţe. Se face cunoscută
XXII Cuprins
deosebirea dintre preştiinţa dumnezeiască şi ceea

ce ţine de bine şi de rău.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 515
Capitolul 21. Discipolii ştiinţei sacre, străduindu‑se să
ajungă la cunoaşterea creatorului pornind de la
creatură, s‑au folosit de pilda soarelui. La soare sunt
luate în considerare trei elemente: mişcarea, căldura
şi lumina. Sunt comparate: mişcarea cu providenţa,
căldura cu rânduiala şi lumina cu preştiinţa divină.. . 521
Capitolul 22. Este adusă pilda soarelui, sunt descrise cu
atenţie natura lui, proprietăţile, precum şi efectele şi
lucrările celor trei elemente cercetate în privinţa lui. . 523
Capitolul 23. Se adaugă şi se explică pilda mişcării,
culorii şi luminii solare ca o comparaţie cu
providenţa, rânduiala şi preştiinţa dumnezeiască. . . 531
Capitolul 24. Se fac rezumatul şi încheierea, din învăţătura
transmisă de preştiinţa divină: pe această cale suntem
sfătuiţi să mergem înainte către disciplina teologiei
etice, atât teoretic, cât şi practic. . . . . . . . . . . . . . . . 545
PASAJE NECLARE ÎN CATEHISMUL PUBLICAT

ÎN LIMBA SLAVONĂ DE UN AUTOR ANONIM
ŞI INTITULAT „PRIMA ÎNVĂŢĂTURĂ CĂTRE
CEI TINERI“, LIMPEZITE DE PRINCIPELE
DEMETRIUS CANTEMIRIUS . . . . . . . . . . . . . . . . . 549
Asupra definirii legii dumnezeieşti a celor zece
porunci. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 579
Asupra interpretării primei porunci. . . . . . . . . . . . . . . . 593
Asupra interpretării celei de‑a doua porunci . . . . . . . . . 605
Din interpretarea celei de‑a 3‑a porunci . . . . . . . . . . . . 693
După ştiinţa comună, privitor la legea celor cuvenite
lui Dumnezeu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 751
Cuprins XXIII
Din interpretarea rugăciunii domneşti . . . . . . . . . . . . . 769

Simbolul adorării, al cinstirii şi al preavenerării, cu
sărutarea (icoanelor). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 781
În încheierea micii cărţi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 809
O CERCETARE NATURALĂ A MONARHIILOR . . . 811
ELOGIU PENTRU AUTOR ŞI PENTRU

MERITUL ÎNVĂŢĂTURII LUI, TRADUS
ÎN LIMBA MOLDAVĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 837
MICĂ INTRODUCERE LA MICUL

COMPENDIU PRIVIND ÎNVĂŢĂTURA
LOGICII ÎN ANSAMBLU. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 855
Către preaînvăţatul cititor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 861
MIC COMPENDIU PRIVIND ÎNVĂŢĂTURA
LOGICII ÎN ANSAMBLU. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 863
PRIMA CARTE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 863
Primul tratat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 863
Capitolul 1. Despre definirea logicii. . . . . . . . . . . . . . . 863
Capitolul 2. Despre numele cercetării pe care ne‑am
propus‑o. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 863
Capitolul 3. Despre definirea acestei cercetări. . . . . . . . 865
Capitolul 4. Despre împărţirea logicii. . . . . . . . . . . . . . 865
Capitolul 5. Despre scopul şi subiectul logicii. . . . . . . . 865
Capitolul 6. Despre cele trei operaţiuni ale intelectului. . 867
Capitolul 7. Despre etimologia şi împărţirea termenului
înţeles ca întreg. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 867
Capitolul 8. Despre natura şi împărţirea termenului
logic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 867
Capitolul 9. Despre termenul mental . . . . . . . . . . . . . . 869
Capitolul 10. Despre termenul verbal. . . . . . . . . . . . . . 869
Capitolul 11. Despre împărţirea termenului verbal. . . . 871
XXIV Cuprins
Capitolul 12. Despre termenul categorematic şi cel

sincategorematic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 873
Capitolul 13. Despre termenul înzestrat cu complexitate
şi cel lipsit de ea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 873
Capitolul 14. Despre termenul abstract şi cel
individual. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 875
Capitolul 15. Despre termenul universal şi cel particular . 875
Capitolul 16. Despre termenul transcendental, cel
echivoc, cel analog şi cel univoc. . . . . . . . . . . . . . . . 877
Capitolul 17. Despre pronunţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . 877
Capitolul 18. Despre cele zece categorii. . . . . . . . . . . . . 879
Capitolul 19. Despre cele cinci glăsuiri ale lui Porphirius. 879
Al doilea tratat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 883
Capitolul 1. Despre nume. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 883
Capitolul 2. Despre verb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 885
Capitolul 3. Despre numele şi verbul non‑determinate. . . 885
Capitolul 4. Despre împărţirea vorbirii. . . . . . . . . . . . . 887
Capitolul 5. Despre propoziţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 887
Capitolul 6. Despre materia propoziţiilor. . . . . . . . . . . 889
Capitolul 7. Despre împărţirea propoziţiilor ca materie. . 889
Capitolul 8. Despre raportul contrar al propoziţiilor. . . 891
Capitolul 9. Despre cele opuse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 893
Al treilea tratat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 897
Capitolul întâi. Despre subiectul formal al meşteşugului
logicii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 897
Capitolul al doilea. Despre necesitatea meşteşugului
logicii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 899
Capitolul al treilea. Despre cunoaştere. În care se
tratează şi în mod aparte despre experienţă,
meşteşug şi ştiinţă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 901
Capitolul al patrulea. Despre împărţire. . . . . . . . . . . . . 903
Capitolul al cincilea. Despre intenţie. . . . . . . . . . . . . . . 903
Capitolul 6. Despre predicabile; în care e vorba şi
despre a fi „în ceva“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 905
Cuprins XXV
Capitolul 7. Despre unul, acelaşi şi despre altul; în care

e vorba şi despre ipostază. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 909
CARTEA A DOUA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 913
Primul tratat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 913
Primul capitol. Despre prima şi cea mai bună categorie,
adică despre esenţă sau substanţă. . . . . . . . . . . . . . . 913
Capitolul 2. Despre cantitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 919
Capitolul 3. Despre calitate şi felul de a fi. . . . . . . . . . . 921
Capitolul 4. Despre „raportat la ceva“, adică despre
relaţie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 927
Capitolul al cincilea. Despre „a acţiona“ şi „a suporta“. . . 929
Capitolul al şaselea. Despre „când“ şi „unde“. . . . . . . . . 933
Capitolul 7. Despre posesiune şi aşezare . . . . . . . . . . . . 933
Al doilea tratat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 937
Primul capitol. Despre cele 5 glăsuiri, în comun. . . . . . 937
Capitolul al doilea. Despre gen şi specie; în care se
vorbeşte şi despre elementul individual. . . . . . . . . . 939
Capitolul 3. Despre diferenţă şi accident. . . . . . . . . . . . 943
Capitolul 4. Despre elementul propriu; în care e vorba
şi despre elementul comun. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 949
CARTEA A TREIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 953
Primul tratat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 953
Primul capitol. Despre silogism. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 953
Capitolul 2. Despre întreita judecată a argumentării. . . 955
Capitolul 3. Despre natura şi împărţirea argumentării. . . 957
Capitolul 4. Despre natura silogismului . . . . . . . . . . . . 961
Capitolul 5. Despre legile silogismului . . . . . . . . . . . . . 963
Capitolul 6. Despre prima reprezentare a silogismului. . . 967
Capitolul 7. Despre a doua reprezentare a silogismului. . 971
Capitolul 8. Despre a treia reprezentare a silogismului. . . 975
Al doilea tratat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 979
Capitolul 1. Despre silogismul demonstrativ. . . . . . . . . 979
Capitolul 2. Despre silogismul probabil . . . . . . . . . . . . 985
XXVI Cuprins
Capitolul 3. Despre sofism sau silogismul sofistic. . . . . 987

Indicele capitolelor din micul compendiu de logică
în ansamblu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 995
Index rerum notabilium. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1001
Index nominvm et locorvm. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1057

Dosar de receptare critică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1065
STUDIU INTRODUCTIV
DIMITRIE CANTEMIR. ELEMENTE ALE

UNEI AMPLE VIZIUNI FILOSOFICE
I. Preliminarii
Anii în care îşi scrie primele lucrări filosofice

(1697‑1700) sunt resimţiţi de Cantemir ca ani de exil,
retragere şi studiu. Se afla iarăşi la Constantinopol, în
cursul celei de‑a treia şederi de durată, deşi face de mai
multe ori drumul de la Iaşi până în capitala Imperiului
şi înapoi. Îşi pierduse domnia în Moldova, într‑un
timp în care s‑au ivit destule neînţelegeri la curtea
domnească. Este nevoit să‑şi reia rolul de reprezentant
diplomatic – şi deopotrivă ostatic – la Constantinopol
al domnitorului Moldovei, Antioh Cantemir, fratele
său. Se logodeşte în taină la Iaşi cu Casandra, fiica lui
Şerban Cantacuzino. Merge apoi iarăşi „la Ţarigrad, cu
doamna lui cu tot“ (cum spune Neculce). Averea pă‑
rintească se împuţinase în chip îngrijorător, iar relaţia
cu fratele Antioh ajunge în câteva rânduri tensionată.
Despre grijile şi apăsarea acelui timp vorbeşte în scri‑
soarea adresată lui Ieremia Cacavela şi care însoţeşte, în
drumul către Iaşi, manuscrisul Icoanei de nezugrăvit a
XXVIII Studiu introductiv
ştiinţei preasfinte. După câteva amintiri fugare, descrie

drama trăită în anii de „robie la Bosfor“, comparabilă,
pentru autor, cu cea biblică din Egipt. „Lipsit de fraţi şi
de surori, lipsit de rude şi de cei apropiaţi, lipsit, în
sfârşit, de proprietăţile părinteşti şi, cum se spune de
obicei, de toate bunurile şi – ce este cel mai apăsător
dintre toate şi mai greu decât orice se poate gândi – lip‑
sit de tine, îndrumătorul meu, rămas fără dascăl, şi încă
la vârsta cea mai lunecoasă şi de primejdioasă zdrunci‑
nare /.../. Au năvălit aşadar, în casa mea neînsemnată,
întâmplări – de dinlăuntru şi din afară – duşmănoase,
aprige, fără măsură şi sălbatice. Sunt pustiit, jefuit şi
primejduit de întâmplări nemaipomenite“1. Chinuri
destule suferă „nefericita noastră patrie, /aflată sub/
controlul atent şi strâns al Porţii“, fratele şi prietenii
(„pentru toţi şi pentru fiecare în parte, o tulburătoare
nelinişte a sufletului“) (IV)2. Nu‑i rămâne atunci decât
să se dedice studiului şi să reflecteze mai serios asupra
stării timpului şi asupra condiţiei omeneşti.
1
Dimitrie Cantemir, Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago
/ Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte, traducere de Ioana Costa,
ediţie critică de Florentina Nicolae, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2017, p. III; în continuare, referinţele la această scriere le
voi face în text, indicând pagina de manuscris între paranteze.
2
Limbajul este aluziv, uneori cu sesizabile ecouri din profeţii
biblici. În câteva privinţe, îi putem da crezare lui Cantemir, mai ales
că are în vedere ceea ce singur trăieşte şi resimte în acei ani. Este
ştiut totuşi că, la Constantinopol, cursul lucrurilor nu a stat doar
sub semnul unei continue drame şi meditaţii; cf. de pildă Virgil
Cândea, Studiu introductiv la Divanul, în Dimitrie Cantemir, Opere,
I, Editura Academiei Române, 2003, pp. 3‑4 (cu privire la Cantemir
„omul de lume“) şi 17‑21 (în legătură cu dorinţa lui de a publica şi
a se afirma astfel pe scena politică a timpului).
Studiu introductiv XXIX
Acolo unde se afla, studiile extinse şi aprofundate

erau posibile, întrucât Academia Patriarhiei Ortodoxe
din Constantinopol, admirată mai târziu de Voltaire,
era „o adevărată Sorbonă a tradiţiilor bizantine“1. Pen
tru o minte cultivată şi reflexivă, lumea cărţilor şi a în‑
văţaţilor din capitala Imperiului constituie un refugiu
aproape ideal. Va scrie Divanul, sau Gâlceava înţeleptu‑
lui cu lumea, sau Giudeţul sufletului cu trupul, lucrare
încheiată în 1698, apoi Compendiolum universae logices
institutiones („Mic compendiu privind învăţătura lo‑
gicii în ansamblu“), compus după un tratat de logică
al lui Ieremia Cacavela. Va copia pentru sine multe
fragmente din scrierile lui Jan Baptista Van Helmont,
la care adaugă note şi însemnări proprii, rezultând ma‑
nuscrisul masiv Ioannis Baptistae Van Helmont physices
universalis doctrina et christianae fidei congrua et ne‑
cessaria philosophia („Doctrina fizică universală şi filo‑
sofia necesară şi conformă cu credinţa creştină ale lui
Jan Baptista van Helmont“); volumul este precedat de
un elogiu adus lui Van Helmont, în latină şi română,
Encomium in authorem et virtutem doctrinae eius,
Moldavo idiomate interpretatum („Elogiu pentru autor
şi pentru meritul învăţăturii lui, tradus în limba mol‑
davă“), de un cuvânt către prietenul cititor, Lectori
amico salutem dat („Un salut prietenului cititor“) şi de
un glosar, Index tractatuum ex operibus Vanhelmontii
excerptorum solummodo ad physicam pertinentium. În
primăvara lui 1700, încheie redactarea tratatului
1
Stefan Lemny, Les Cantemir. L’aventure européenne d’une
famille princière au XVIII‑e siècle, Éditions Complexe, Paris, 2009,
p. 60; capitolele 2 şi 3 din prima parte sunt dedicate răstimpului ce
precede apariţia primelor scrieri ale lui Cantemir.
XXX Studiu introductiv
Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago („Icoana de

nezugrăvit a ştiinţei preasfinte“), însoţindu‑l cu o scri‑
soare, Demetrius Kantemyrius Pri(nceps) Moldavus
Ieremiae Cacavelae Praeceptori suo salutem („Dimitrie
Cantemir, principe moldav, îl salută pe Ieremia
Cacavela, îndrumătorul său“) şi un cuvânt de laudă
adus Tatălui ceresc, Deo Patri, Dedicatoria („Către
Dumnezeu Tatăl. Închinare“), anexat fiind un Index re‑
rum notabilium. Am putea crede că astfel de pagini ex‑
primă o formă de asceză, în sensul dublu al cuvântului,
ca stare de spirit a celui retras şi ca exerciţiu reflexiv al
gândirii. Ele reprezintă, într‑o privinţă, cetatea filosofi‑
că a lui Cantemir, tocmai atunci când cealaltă cetate,
politică sau mundană, s‑a dovedit a fi destul de vulne‑
rabilă1. Viziunea filosofică se reface în anii care vor
urma cu alte analize şi reflecţii, precum cele din Istoria
ieroglifică (1703‑1705), Monarchiarum physica exami‑
natio („O cercetare naturală a monarhiilor“, 1714),
Incrementa atque decrementa Aulae othmanicae („Mărirea
şi decăderea Curţii othmane“, 1714‑1716, cu destule
consideraţii de filosofia istoriei şi a civilizaţiei), Loca
obscura in catechisi quae ab anonimo authore slaveno idi‑
omate edita Pervoe ucenie otrokom intitulata est („Pasaje
neclare în catehismul publicat în limba slavonă de un
autor anonim şi intitulat ʽPrima învăţătură către cei ti‑
neri’, limpezite de principele Demetrius Cantemirus“,
1720‑1721, în care apără învăţătura ortodoxă şi susţi‑
ne educaţia creştină, arătând în ce fel urmează a fi
1
Cf. Ştefan Afloroaei, Cetatea metafizică a unui principe, in
Bogdan Creţu (coord.), Dimitrie Cantemir. Perspective interdiscipli‑
nare, Editura Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 87‑114.
Studiu introductiv XXXI
interpretate anumite locuri din scrierile sfinte), Scrisoarea

către contele Golovkin (1721, unde sunt în atenţie unele
chestiuni privind conştiinţa morală şi relaţia cu celălalt),
Kniga sistima ili sostoianie muhammedanskoi religii
(„Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane“, 1722,
cu elemente de filosofie a religiei şi de interpretare a ex‑
perienţei religioase). Unele reflecţii filosofice pot fi regă‑
site, într‑o formă mai curând aplicată, în acele scrieri
care se deschid către alte zone tematice: Descriptio
Moldaviae („Descrierea Moldovei“, 1714), Historia
Moldo‑Vlachica („Istoria moldo‑vlachică“, 1714‑1716),
Vita Constantini Cantemyrii („Viaţa lui Constantin
Cantemir“, 1716‑1718) sau Hronicul vechimii a româ‑
no‑moldo‑vlahilor (1717‑1723).
Este ştiut că unele cunoştinţe de filosofie – logică
sau dialectică, retorică şi metafizică – le datorează das‑
călilor săi din tinereţe, îndeosebi lui Ieremia Cacavela1.
La Constantinopol, Cantemir audiase prelegerile unor
învăţaţi greci despre a căror erudiţie lasă o valoroasă
însemnare. „Nu departe /de sediul Patriarhiei de
Constantinopole/ se vede şcoala întemeiată de un grec,
Manolaki, un om de rând mai mult prin sânge decât
prin suflet, pentru folosul tineretului: acolo se predă
tot parcursul filozofiei şi alte ştiinţe, în limba grecească
1
El însuşi cu o pregătire savantă, Ieremia Cacavela a trăit un
timp în Occident, având prilejul să cunoască o serie de savanţi şi te‑
ologi precum Isaac Barow, John Pearson, John Covel, Benjamin
Woodroffe sau Johann Olearius. Cf. Ariadna Camariano‑Cioran,
„Jérémie Cacavelas et ses relations avec les Principautés Roumaines“,
în Revue des Études Sus‑Est Européennes, 1‑2, 1965, pp. 165‑190;
Paul Cernovodeanu, „Jérémie Cacavela et le protestantisme“, in
Revue des Études Sus‑Est Européennes, 18, 1980, pp. 302‑304.
XXXII Studiu introductiv
veche şi curată. Gimnaziul acesta a avut, de bună sea‑

mă, chiar în vremurile noastre, conducători şi învă‑
ţaţi vestiţi pentru credinţa şi ştiinţa lor: Iohannes
Cariophyllus, un teolog şi filozof foarte însemnat, chiar
dacă, după ce Dositheus, patriarhul de la Hierosolyma,
a dovedit, pornind de la nişte păreri îndoielnice ale ace‑
luia privind Sfintele Taine, că ţinea cu luteranismul, a
fost silit să facă penitenţă publică. Există un îndreptar
al aceluiaşi patriarh împotriva îndoielilor lui, tipărit în
Valachia. Mai apoi, sunt marele Logothet al Bisericii
patriarhale, Balasius Scaenophylax, Antonius şi
Spandonius, filozofi peripatetici, Iacomius, un gramatic
foarte riguros, care ne‑a predat şi nouă învăţăturile filo‑
zofiei, pe când ne aflam la Constantinopole, Sebastus,
îndeajuns de faimos pentru controversele sale scrise îm‑
potriva latinilor şi pentru calendarul său ecleziastic,
Dionysius Hieromonachus; Alexander Maurocordat,
vestit în lume sub mai multe nume, ca profesor de filo‑
zofie, teologie şi medicină, apoi Mare tălmaci al curţii
othomane“1. Cu Iacob Manos descoperă aristotelismul
în lectura lui Corydaleu, iar cu Meletie de Arta, iniţiat
în cercetările teologice şi filosofice occidentale, apro‑
fundează filosofia lui Van Helmont. Aşadar, tradiţia
aristotelică târzie – în logică, cosmologie sau metafizi‑
că – şi unele deschideri noi în filosofia europeană nu
1
Dimitrie Cantemir, Istoria măririi şi decăderii Curţii othmane,
traducere de Ioana Costa, Academia Română, 2015, vol. II,
pp. 201‑203. În legătură cu importanţa acestor nume şi studii, cf.
Petru Vaida, Dimitrie Cantemir şi umanismul, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972, p. 59; Vlad Alexandrescu, Introduction à Démètre
Cantemir, L’Image infigurabile de la Science Sacro‑Sainte, Paris,
Honoré Champion, 2016, pp. 46‑51.
Studiu introductiv XXXIII
aveau cum să‑i fie străine. În Divanul, bunăoară, revine

la învăţătura creştină şi la unele comentarii ori sentinţe
din gândirea patristică, dar şi la tradiţia stoică (Cicero,
Epictet, Seneca), persană (de pildă, Al‑Saadi) şi la unii
autori pe care îi socotim moderni (precum Giacomo
Aconcio, Pietro Bizzari, Johannes Francus Crellius,
Erasmus din Rotterdam sau Andreas Wissowatius)1. În
Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago, există refe‑
rinţe constante la textul testamentar şi la tradiţia pa‑
tristică, deopotrivă la gândirea platoniciană, aristotelică
şi stoică, apoi la câteva orientări de gândire şi scrieri
importante ale epocii, precum cele ale lui Jan Baptista
van Helmont. E adevărat, unele nume mari din filoso‑
fia modernă lipsesc (mă gândesc la Francisco Suarez
sau René Descartes, de pildă, Blaise Pascal sau John
Locke, Nicolas Malebranche sau Benedict Spinoza).
Unii dintre ei, probabil, nu au fost cunoscuţi în cercul
de învăţaţi în care Cantemir s‑a situat2. Însă ecouri ale
gândirii lor pot fi sesizate în spaţiul acelor idei despre
1
Cf. Stefan Lemny, op. cit., pp. 74‑77. Cum spune autorul,
importă mai puţin în ochii lui Cantemir religia autorilor de care se
interesează, fiind atras mai curând de bogăţia gândirii lor, „dovadă a
unei remarcabile disponibilităţi, care îi permite să cuprindă surse
culturale extrem de diverse“ (p. 76).
2
Ştim că, înainte cu aproximativ trei decenii, Nicolae Milescu
Spătarul compune un mic tratat în care descrie şi apără doctrina te‑
ologică ortodoxă (Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali
Splendens), publicat ca anexă la scrierea semnată de Antoine Arnauld
şi Pierre Nicole, La perpetuité de la foi de l´Église Catholique, Paris,
1669. Aşadar, apropierea de mediul cartezian de gândire, chiar şi în
această formă indirectă, era uneori posibilă. Să amintesc un fapt ca‑
re îi apropie pe cei doi cărturari: un exemplar din Vechiul Testament,
în traducerea lui Nicolae Milescu (realizată între 1661‑1664), păs‑
trează notaţiile pe care Cantemir le‑a făcut în timpul lecturii.
XXXIV Studiu introductiv
care Cantemir afirmă că, în noua epocă, impun ca do‑

minante „cunoaşterea senzorială“ şi cea „demonstrati‑
vă“, „raţională“. Aproape întreaga critică e îndreptată
împotriva gândirii scolastice şi a perspectivei con‑
form căreia simţurile şi raţiunea datoare acestora
sunt considerate ca surse decisive – eventual unice –
în cunoaştere. O astfel de reacţie este uşor de întâlnit
şi pe continent, dacă ne gândim la tradiţia carteziană,
Spinoza şi Leibniz, mai ales acesta din urmă, contem‑
poran cu Cantemir şi mereu în dispută cu şcoala filo‑
sofică engleză (cf. Nouveaux Essais sur l’entendement
humain, 1690). Cantemir nu respinge complet vala‑
bilitatea acestor surse de cunoaştere, însă va pune în
discuţie marile lor pretenţii (de a realiza în mod sin‑
gular noul ideal în cunoaştere şi de‑a accede la ade‑
vărul în sine). În ceea ce priveşte „modernii“, numiţi
astfel în câteva locuri, aceştia îi apar de regulă încli‑
naţi către o explicaţie naturalistă a stărilor de lucruri,
ceea ce ar conduce uşor la ateism sau la noi superstiţii
(cf. cap. 17 din cartea a VI‑a). Prin unele consideraţii,
Cantemir pare să se apropie de spiritul gândirii protes‑
tante, de pildă când discută despre voinţa universală
a lui Dumnezeu1. Faptul se explică în parte prin pre‑
stigiul unor învăţaţi (Giacomo Aconcio, De strata‑
gematibus Satanae, 1610; Johannes Francus Crellius,
Prima ethices elementa, 1635; Jan Batista Van Helmont,
Ortus medicinae, vel opera et opuscula omnia, 1682 sau
Andreas Wissowatius, Stimuli virtutum, ac fraena pec‑
catorum, 1682), dar şi prin situarea unor filosofi şi
1
Cf. Dan Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1964, pp. 242 sqq.
Studiu introductiv XXXV
teologi în proximitatea tradiţiei patristice1. De altfel,

unii învăţaţi greci, influenţi la acea vreme, s‑au văzut ei
înşişi atraşi de lumea culturală nordică, de pildă Ioan
Cariofilis, un neoaristotelic cu simpatii protestante în
teologie, sau chiar Teofil Coridaleu, suspectat la timpul
său de o anumită apropiere faţă de gânditorii Reformei.
Înainte de toate, Cantemir revine la învăţătura tes‑
tamentară şi tradiţia patristică, regăsită în paginile unor
învăţaţi precum Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Augustin,
Sf. Grigorie din Nazianz şi Sf. Dionisie Areopagitul,
Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Ioan Damaschin (ale
cărui scrieri „stăteau la baza studiului teologiei în
şcolile greceşti din epoca lui Cantemir“ 2). În unele
lucrări, Divanul, Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis
imago sau Loca obscura in catechisi..., referinţele la tex‑
tul testamentar sunt constante şi decisive. Revenirea la
patristica răsăriteană este sesizabilă ori de câte ori sunt
interpretate unele pasaje testamentare şi conduite ome‑
neşti, evoluţii istorice şi evenimente de natură spiritua‑
lă. Dar şi atunci când cercetarea naturii – teologia
fizică, aşa cum o numeşte – deschide către o dimensiu‑
ne explicit hristocentrică şi soteriologică. Filosoful este
vizibil atras de interpretarea simbolică şi spirituală a
fenomenelor naturii. Acestea sunt raportate permanent
1
Cf. Vlad Alexandrescu, op. cit., pp. 49, 79. Această proximitate
priveşte, bunăoară, caracterul apofatic al cunoaşterii lui Dumnezeu
(incomprehensibil în fiinţa sa), limitele logicii non‑contradicţiei şi
ale gândirii categoriale în genere, accesul la cele divine prin credinţă
şi „cunoaştere intelectuală“, contemplativă; nu în ultimul rând,
ideea unei ierarhii a celor create după gradul lor de „luminozitate“ şi
puterea de expresie vitală.
2
Petru Vaida, op. cit., p. 69, n. 29.
XXXVI Studiu introductiv
la actul de creaţie şi rânduiala divină, evenimentul că‑

derii şi certitudinea revelată a mântuirii omului.
Resimte continuu nevoia să dubleze lectura literală cu
cea spirituală, un efort realmente impresionant şi care
dă seama, uneori, de subtilitatea interpretativă a auto‑
rului. De altfel, sunt remarcabile preocupările de natu‑
ră hermeneutică ale lui Cantemir, cu adevărat proprii,
într‑o formă cultivată şi deschisă unei perspective ce
leagă epoca patristică de cea modernă. Interesul lui
Cantemir pentru hermeneutică se corelează, pe de o
parte, cu spiritul său enciclopedic, atras de universul
vast al cunoştinţelor timpului, iar pe de altă parte, cu
noua sensibilitate faţă de simbolistică, numerologie sau
teosofie, aşadar faţă de lumea fascinantă a semnelor şi
simbolurilor. Simţul hermeneutic îi oferă posibilitatea
unei comprehensiuni elaborate, atente şi nu de puţine
ori neaşteptat de subtile, mai ales când sunt în joc ches‑
tiuni de natură teologică, etică sau metafizică.
Merită reţinută o anumită idee proprie unor exegeţi
ai modernităţii timpurii, anume că filosofii şi savanţii
care, în secolul al XVII‑lea, au revenit într‑o manieră de‑
cisă la gândirea creştină, dislocând complet vechea cos‑
mologie de provenienţă aristotelică, pregătesc în bună
măsură locul unor ştiinţe moderne1. Sigur, ştiinţele mo‑
derne nu devin prin aceasta „contemplative“, însă îşi ca‑
ută o nouă raportare la lumea reală, pe de o parte, şi la
1
Cf. Pierre Duhem, Le Système du Monde, t. IV, Paris, Hermann,
1973, p. 317. Se poate spune că Dimitrie Cantemir participă la
această târzie „revoluţie teologică“, aşa cum o numeşte Duhem, pe‑
trecută în plină modernitate. Jakob Böhme, Robert Fludd şi Blaise
Pascal, Jan Baptista van Helmont, Jan Amos Komensky sau G. W.
Leibniz reprezintă nume importante în această privinţă.
Studiu introductiv XXXVII
tradiţia spirituală a omului european, pe de altă parte.

Mai devreme se petrecuse altceva: teologii care, în epoca
scolastică, au adus criteriul raţiunii în adevărurile de cre‑
dinţă, apelând la argumente raţionale şi arta disputei,
au pregătit condiţia „modernă“ a filosofiei (Étienne
Gilson). Însă epoca de care vorbim pare atrasă într‑un
război de alt tip între viziunea tradiţională şi cea care s‑a
voit modernă: forţele aflate în conflict sunt într‑un fel
comparabile, se exprimă deschis şi ofensiv, se consideră
îndreptăţite şi puternice, îşi fac reciproc declaraţii grave
şi au acces deopotrivă pe scena puterii sociale. În conse‑
cinţă, excesele retorice şi ideologice abundă de ambele
părţi. Iar scrierea lui Cantemir face vizibile atât noile
pretenţii ale unor şcoli savante, cât şi retorica reactivă –
eventual apologetică – a unor comunităţi teologice. Este
preluat în parte limbajul saturat de condamnări simbo‑
lice în raportarea la vechea cultură greacă, pe de o par‑
te, şi la noua cultură savantă, pe de altă parte. Iată un
fragment relevant în această privinţă: „Ce va spune te‑
ologul credincios şi cinstit (căci nu ne facem deloc griji
pentru cei necredincioşi şi necinstiţi): oare că nu a existat
timp înainte de crearea stelelor, înainte de rânduirea cor‑
purilor cereşti, de mişcarea cerului însuşi? Cele sacre ne
învaţă însă că au fost trei zile înainte de acestea toate.
/.../ Eşti creştin? Încrede‑te în cele sacre, care merită să
fie crezute. Eşti păgân? Încrede‑te în autorii profani şi în
scrierile sleite de puteri“ (200). Într‑adevăr, aceste pagini
fac vizibilă o tensiune de fond proprie epocii, un conflict
care îi este deja constitutiv1. În acelaşi timp, anunţă o
1
Petru Vaida, în op. cit., pp. 170‑217, insistă mult asupra aces‑
tui aspect. Unele formulări însă nu ar putea fi susţinute, de pildă că
XXXVIII Studiu introductiv
alternativă, o cale de ieşire din criza ce părea să devină

insolubilă în cultura europeană. Este important acest
lucru astăzi, întrucât, ca şi atunci, unii dintre noi caută
o posibilă alternativă culturală şi, în acelaşi timp, con‑
stată că e tot mai greu să optezi pentru una anume.
Ne‑am putea gândi că Dimitrie Cantemir se raportează
negativ doar la figura celui numit „scolast“ (105, 114,
171, 184, 193), „scolast şi dialectician“ (105), „scolast
ateu“ (111, 135), „scolast modern“ (137), „scolastul
profesor“ (171), „înţeleptul scolast“ (241), însă referin‑
ţele sale privesc atât filosofia de şcoală, vulgata acade‑
mică a unei epoci, cât şi anumite tendinţe, naturaliste
şi empiriste („senzoriale“), evidente la vremea respecti‑
vă pentru o minte cultivată.
Avem în faţă, prin urmare, un gânditor sensibil faţă
de teologie şi metafizică, dar şi faţă de anumite cercetări
ştiinţifice de la începuturile epocii moderne. Autorii
laici pe care‑i invocă de obicei (stoicii târzii, Boethius,
Jan Baptista van Helmont sau Andreas Wissowatius,
Ieremia Cacavela) nu se fac recunoscuţi printr‑un anu‑
me radicalism în stilul lor de gândire. Dimpotrivă, apar
mai curând asemeni unor mediatori între două epoci şi
între spaţii spirituale diferite. Dacă anunţă un mod nou
în scrierea de faţă „întâlnim o condamnare totală şi în bloc a întregii
civilizaţii antice de pe poziţiile unui teologism intransigent“ (p.
170). Observă bine, în schimb, complexitatea atitudinii culturale şi
religioase în cazul lui Cantemir: coexistenţa culturii „profane“ şi a
celei creştine (178‑182, 215), adecvarea retoricii la problematica în
discuţie (199‑205), dubla atitudine faţă de tradiţia aristotelică
(218‑242). Ideea prezenţei unei forme de deism în scrierile lui
Cantemir, afirmată şi de Dan Bădărău (în op. cit., pp. 132, 235‑238,
246, 260‑261), este discutabilă; există locuri în Sacro‑sanctae, de pil‑
dă în cap. 6 din ultima carte, ce contrazic ideea ca atare.
Studiu introductiv XXXIX
de înţelegere, o fac oarecum „ca în oglindă“, indirect şi

fără orgoliul noutăţii. Constată că au în faţă atitudini
culturale distincte, uneori contradictorii, într‑o lume ea
însăşi cosmopolită. Pe urmele lor, Cantemir cultivă un
model distinct de comprehensiune, deschis atât faţă de
spiritul analitic, savant, cât şi faţă de gândirea simbolică
sau experienţa religioasă. Cu alte cuvinte, priveşte liber
către Occident, însă prin scrierile celor care au căutat să
medieze între trecutul şi prezentul unei epoci: teologi
deschişi lumii noi şi aristotelicieni critici faţă de propria
scolastică, alchimişti erudiţi, naturalişti cu sensibilitate
metafizică şi teosofi savanţi. În fond, modernitatea filo‑
sofică se constituie şi pe această cale, cu deschiderile ei
neaşteptate, nu doar pe cea a unei gândiri secularizate
sau radicale. Cel puţin pentru unele medii culturale,
precum cele din estul Europei, această cale distinctă, ce
cultivă raportarea pozitivă la tradiţie şi la gândirea sim‑
bolică, pare uşor de recunoscut.
Este dificilă stabilirea unor etape în evoluţia gândi‑
rii lui Cantemir, mai ales că se pot identifica diferite
perspective sau zone de tematizare în unul şi acelaşi in‑
terval de timp. Nu mai puţin, diferite ipostaze ale scri‑
itorului1. Nu avem destule motive să vedem un contrast
1
„Mai toţi cercetătorii au remarcat că, în cele trei decenii de cre‑
aţie intelectuală, convingerile lui Cantemir au evoluat, uneori până la
contradicţii faţă de propriile afirmaţii anterioare. Ceea ce, în treacăt
fie spus, nu trebuie să surprindă la un autor precoce şi grăbit. /.../
Pentru că se poate identifica în Divanul un teolog ortodox, în
Sacrosanctae, un metafizician ataşat Tradiţiei, în Logică, un raţi‑
onalist, iar în Istoria ieroglifică, un sensualist“ (Virgil Cândea,
„Cunoaşterea apofatică în gândirea lui Dimitrie Cantemir“, în
Academica, anul V, nr 1 (49), 1994). Autorul observă, între
altele, dorinţa lui Cantemir de‑a asuma în primele sale scrieri o
XL Studiu introductiv
radical între Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte şi

Micul compendiu privind învăţătura logicii în ansamblu
(scrise aproximativ în acelaşi interval de timp), eventu‑
al Istoria ieroglifică, aşa cum ne propun unii interpreţi.
„Întunecata raţiune“ din Icoana de nezugrăvit... şi „lu‑
mina raţiunii“ din Micul compendiu privesc una şi ace‑
eaşi raţiune omenească. Numesc, de fapt, perspective
distincte pe care aceasta le poate exersa în funcţie de
chestiunile discutate, intenţiile prevalente sau audito‑
riul avut în atenţie. Există sigur o anumită evoluţie în
ceea ce priveşte înţelegerea lor şi descrierea raportului
dintre ele, însă această evoluţie nu conduce la excluderea
uneia de către cealaltă. Paginile lui Cantemir nu oferă
argumente spre a putea vorbi de saltul radical, să spu‑
nem, de la o atitudine logică sau raţională către una pur
contemplativă, eventual invers, odată cu trecerea anilor
sau cu pasajul de la o scriere la alta. Însă, repet, acest
lucru nu înseamnă că nu există o anumită evoluţie în
înţelegerea celor două moduri de cunoaştere şi în de‑
scrierea raportului dintre ele. Este firesc să accentuezi
problematică ce priveşte spiritualitatea însăşi; faptul se justifică, în
parte, prin aceea că, în epoca respectivă, „cugetarea europeană se afla
în plină criză a despărţirii de tradiţie, proces pe care viaţa intelectua‑
lă a Orientului conservator nu‑l ignora“. Într‑un astfel de interval is‑
toric revine în faţă disputa dintre credinţă şi raţiune, autoritate şi lo‑
gică, tradiţie şi schimbare culturală. Cantemir, asemeni altor învăţaţi
ai timpului său, înţelege că există o nouă categorie de cititori, sensibi‑
lă la argumentul logic şi limbajul modern, chiar dacă în atenţie este
credinţa religioasă. Însă acest lucru nu‑l determină totuşi să exerseze
în continuare doar argumentul logic, de pildă în Monarchiarum phy‑
sica examinatio, 1714, sau în Loca obscura, 1721. Cf. şi Adam
Drozdek, „Ştiinţa sacră la Dimitrie Cantemir“, în Revista de Filosofie,
nr. 5‑6, 2011.
Studiu introductiv XLI
importanţa gândirii raţionale într‑o lucrare de logică,

Micul compendiu, la fel, să o exersezi spectacular într‑un
discurs dialogic şi polemic, precum Divanul, să o con‑
frunţi cu datele mereu surprinzătoare ale experienţei,
în Istoria ieroglifică, însă nu mai puţin firesc este să‑i
vezi limitele şi chiar unele forme patologice când în
atenţie se află, precum în Icoana de nezugrăvit, misterul
creaţiei, evoluţia providenţială a celor existente şi taina
persoanei umane. Dacă are loc o evoluţie a gândirii lui
Cantemir, acest lucru nu se petrece în felul unor salturi
neaşteptate pe sensul opus de mers, bunăoară de la o
atitudine „mistică“ la una „raţionalistă“, eventual „sen‑
zualistă“, aşa cum se spune uneori. Cantemir se deschi‑
de uşor către diferite modalităţi de vorbire, uneori
critică, viguros polemică, chiar neiertătoare, cu destule
argumente logice sau de natură reflexivă, erudită şi dis‑
cursivă, alteori apologetică şi calmă, făcând loc cuvân‑
tului de slavă, dar şi gândirii speculative, în felul unui
dialog cu sine sau al unei meditaţii.
În cele ce urmează, voi avea în vedere îndeosebi scri‑
erile filosofice ale lui Cantemir cuprinse în acest volum.
II. Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago
1. Elaborare şi compoziţie
Scrierea a fost redactată de Cantemir la Constantinopol,

forma actuală fiind încheiată în primăvara lui 1700. A
fost concepută ca un tratat amplu, în trei tomuri, unul
de teologie fizică, unul de teologie metafizică şi un altul
XLII Studiu introductiv
de teologie etică. Primul tom („În care sunt cuprinse

principiile sacre ale teologiei fizice, sacra creaţie a celor
şase zile, devenirea făpturii. De asemenea, se discută
despre timp şi eternitate, despre viaţă şi forma împătri‑
tă a lucrurilor. În sfârşit, înfăţişarea ştiinţei sacre, unde
se definesc providenţa divină, conservarea lucrurilor na‑
turale şi înclinaţia liberă a spiritului intelectual“) este re‑
dactat integral. Nu însă şi al doilea tom sau al treilea,
deşi chestiunile prevăzute a fi discutate în acestea, aşa
cum sunt ele anunţate de Cantemir însuşi în cartea a
cincea, se regăsesc parţial în tomul deja elaborat. Primele
trei cărţi răspund nemijlocit teologiei fizice (I. Temeliile
sacre ale teologiei fizice. Prefigurarea ştiinţei sacre; II.
Sacra facere a universului; III. Mersul creaţiei, adică lu‑
crarea naturală). Spre finalul cărţii a treia, dorind să vor‑
bească „despre creatura din urmă, care este omul: ce a
făcut bun şi rău în natura de‑acum căzută“ (154), auto‑
rul promite un tom de teologie etică. Face menţiunea că
în ultimul capitol al cărţii a treia doreşte să cuprindă
„măcar sâmburii teologiei etice, despre care, cu ajutorul
lui Dumnezeu, se va vorbi la locul potrivit“ (155). După
câteva pagini, apropiindu‑se de unele chestiuni pe care
le consideră mai dificile, promite un tom de teologie
metafizică (158), orientând atenţia cititorului către ceea
ce discută în cartea a patra (160). Or, nu e greu de văzut
că în cartea a patra (Despre timp, unde e vorba despre
mişcare, loc, durată şi veşnicie) şi în celelalte două ce ur‑
mează (V. Despre viaţă, unde e vorba despre forma împă‑
trită a lucrurilor; VI. Explicarea veşmântului ştiinţei
sacre, prin care se arată limpede păstrarea lucrurilor şi lu‑
crarea sufletului liber), Cantemir are în vedere destule
chestiuni de teologie etică şi de teologie metafizică, deşi
Studiu introductiv XLIII
nu a mai avut timp să elaboreze două tomuri distincte

în această privinţă.
De altfel, delimitarea celor trei zone ale reflecţiei fi‑
losofice – fizică (sau filosofie a naturii), etică (sau filoso‑
fie morală) şi metafizică – are o lungă tradiţie în cultura
europeană, de pildă în mediul gândirii aristotelice sau al
celei stoice. Cantemir are în vedere la un moment dat
aceste preocupări distincte; aşa cum spune, omul s‑a de‑
dicat din vechime anumitor ştiinţe, „unul, filozofiei na‑
turii, altul, celei morale; unul, spun, fizicii universale,
altul (ca şi cum fizica ar fi nedemnă de un asemenea ta‑
lent), metafizicii…“ (156). Elaborează el însuşi în doar
câţiva ani o lucrare de logică, Compendiolum universae
logices institutiones, una prevalent de etică, Divanul
(1698) şi o alta, Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago
(1700), în care discută mai ales chestiuni de metafizică
şi teologie. Aceasta din urmă, de o anvergură neobişnu‑
ită, aduce în atenţie problema cunoaşterii şi a adevăru‑
lui, viziunea creştină a creaţiei şi devenirea celor create,
căderea şi salvarea omului, timpul şi veşnicia, viaţa par‑
ticulară şi cea universală, providenţa divină şi voinţa
liberă, soarta omului şi rânduiala celor existente. Scrisă
în latină, este adresată mai ales unor medii savante.
Problematica amplă, referinţele livreşti şi mai ales şirul
nesfârşit de replici ne spun că era destinată să participe
la o confruntare importantă în cultura filosofică euro‑
peană de la sfârşitul secolului al XVII‑lea.
După elaborarea ei, Cantemir trimite manuscrisul
spre tipărire la Iaşi, în primăvara lui 1700, însoţindu‑l cu
o scrisoare către îndrumătorul său din anii timpurii,
Ieremia Cacavela, căruia îi oferă scrierea spre lectură şi
judecată. Lucrarea va rămâne însă nepublicată şi, din
XLIV Studiu introductiv
păcate, necunoscută timp de aproape două secole.

Manuscrisul lucrării s‑a păstrat în Biblioteca Academiei
Teologice din Lavra „Sf. Sergiu“ de lângă Moscova. Este
descoperită de cărturarul Grigore G. Tocilescu, în 1878,
copiat aproape în întregime şi depus în Biblioteca
Academiei Române1. A fost tradusă pentru prima oară în
limba română de Nicodim Locusteanu şi publicat la
Editura Ancora, Bucureşti, în 1928. Deşi titlul original e
tradus cu o anume fidelitate, Imaginea de nedescris a ştiin‑
ţei sacro‑sancte, cartea apare totuşi sub titlul Metafizica,
însoţită de o prefaţă semnată de Em. C. Grigoraş, cel care,
probabil, a sugerat al doilea titlu. Între timp, au fost des‑
coperite două manuscrise care întregesc tratatul: un Index
rerum notabilium şi Deo Patri – Dedicatoria2. Paginile lui
Cantemir revin continuu la scenariul comunicării perso‑
nale dintre învăţător şi învăţăcel. Discuţia decurge uneori
sub forma unui dialog: al tânărului învăţăcel cu sine, de‑
opotrivă cu un prieten credincios şi, pentru cea mai mare
parte a scrierii, cu un bătrân „venerabil“, „preafericit“, ce
părea să fie însuşi „părintele timpului“ (16). De fapt, sub
figura retorică a prosopopeii, intelectul contemplativ
1
Se ştie totuşi că lucrările lui Cantemir „au fost ʽdăruite tóte, în‑
că din anul 1783, de către Nicolai Nicolaevici Bantîşu‑Camenski’/
după cum spune Gr. Tocilescu în Raport asupra cercetărilor istorice
făcute în bibliotecile din Rusia, 1878, p. 1/. Deci ele erau la dispozi‑
ţia cititorilor cu aproape un secol înainte de misiunea încredinţată
lui Tocilescu“ (Alexandru Surdu, Studiu introductiv la Dimitrie
Cantemir, Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 10).
2
Cf. Vlad Alexandrescu, „Un manuscrit innconu et inédit de
Démètre Cantemir“, in ARCHAEUS, Etudes d’Histoire des Religions,
Bucarest, VII (2003), 3‑4, pp. 245‑269; idem, Introduction à
Démètre Cantemir, L’Image infigurabile de la Science Sacro‑Sainte,
ed. cit., pp. 12‑21.
Studiu introductiv XLV
dialoghează cu simţurile şi cu raţiunea, spre a se orienta

de fiecare dată către oglinda sacră a adevărului. Lectura
acestor pagini timpurii ale lui Cantemir a ridicat multe
dificultăţi şi nedumeriri, cu judecăţi făcute uneori în gra‑
bă sau într‑o manieră greu de înţeles astăzi. Clarificarea
unor idei şi „pasaje obscure“, ca să reiau o expresie folosi‑
tă de Cantemir însuşi, a rămas, pentru exegeţi şi inter‑
preţi, o sarcină importantă până în ultimul timp, destule
chestiuni urmând a fi limpezite în anii care vin.
Lucrarea a beneficiat deja de două traduceri, în ita‑
liană (Dimitrie Cantemir, L’immagine irraffigurabile
della Scienza Sacro‑Santa, a cura di Vlad Alexandrescu,
traduzione di Igor Agostini e Vlad Alexandrescu,
Introduzione e note di Vlad Alexandrescu, edizione cri‑
tica del testo latino di Dan Sluşanschi e Liviu Stroia, Le
Monnier Università, 2012) şi în franceză (Démètre
Cantemir, L’Image infigurabile de la Science Sacro‑Sainte,
ouvrage publié sous la direction de Vlad Alexandrescu,
édition critique de Dan Sluşanschi et Liviu Stroia, tra‑
duction, introduction, glossaire, notes, index et biblio‑
graphie de Vlad Alexandrescu, Paris, Honoré Champion
Éditeur, 2016). Avem motive să credem că prin recente‑
le traduceri, studii şi ediţii critice, scrierea lui Cantemir
revine în cultura timpului nostru şi se oferă cu noi şanse
reflecţiei filosofice actuale.
2. Alegoria pictorului aflat în faţa unui chip

de nezugrăvit
Am văzut deja în ce fel sunt evocate, în scrisoarea

către Ieremia Cacavela, momentele dramatice prin care
XLVI Studiu introductiv
trece Cantemir după ce se vede din nou în exil. Dincolo

de întâmplările lumii reale, memoria îi aduce în faţă
câteva fragmente din învăţătura primită altădată (doar
„nişte solecisme de‑ale gramaticii amestecate cu grai
barbar, care întruchipează cumva un Latium exilat în
Scythia; grămezi nerânduite de retorică şi ciment fără
nisip; rămăşiţe de logică zdrobite mărunt; nu se arată
nici urmă de fizică; din întregul disciplinei liberale şi
din ştiinţa universală nu vin dinaintea sufletului –
după cum îmi spune mintea mea – decât nişte vise
plăsmuite şi năluci închipuite“) (IV). Resimte mari în‑
doieli cu privire la calea urmată până atunci şi la învă‑
ţătura primită. Îndoiala creşte pe fondul unei constatări
care îl îngrijorează profund: deşi „adevărul diverselor
ştiinţe este acelaşi, simplu şi uniform“ (V), cei care îl
caută urmează căi străine una de alta. În scrierile de al‑
tădată şi din epocă află tot felul de elogii aduse cunoaş‑
terii, „prea puţin însă adevărul simplu al ştiinţei şi
adevărata ei simplitate“. Fiecare ştiinţă vine cu adevărul
ei, încât, împreună, cunoştinţele omeneşti sunt pline
de neînţelegeri şi contradicţii. Se simte uimit şi totoda‑
tă atins de spaimă, profund tulburat în sine. Cam tot
ce aflase până atunci sub numele adevărului s‑a datorat
fie cunoaşterii „senzoriale“, fie celei „demonstrative“.
Atras în direcţii total opuse, avea să se refacă în el însuşi
conflictul dintre această cunoaştere comună şi cea „in‑
telectuală“, contemplativă („nu sunt totuşi în stare să
pricep căruia dintre cei doi daimoni, atât de diferiţi
prin natura lor, i se cuvine supunerea“) (VI). Îndoiala
pare să fie fără vindecare câtă vreme diversele ştiinţe şi
opinii filosofice nu se regăsesc în lumina unuia şi acelu‑
iaşi adevăr.
Studiu introductiv XLVII
Aşa cum vedem, un intelectual de la 1700, situat la

frontiera de est a lumii europene, caută să descrie noua
stare a cunoaşterii timpului. Constată înainte de toate
mişcarea ei centrifugă, lipsa de unitate, autismul rigu‑
ros al fiecărei ştiinţe în parte, războiul nesfârşit cu cele‑
lalte şi noianul de neînţelegeri în care sunt captive. În
acest nou peisaj, e firesc să se simtă – tânărul învăţăcel
în cazul de faţă – ameninţat în sine de profunde frac‑
turi şi indecizie.
Exact când totul părea pierdut, tânărul învăţăcel cre‑
de că ar putea să înfăţişeze adevărul însuşi („acelaşi, sim‑
plu şi uniform“). Altfel spus, că ar putea zugrăvi icoana
de nezugrăvit (indepingibilis) a adevărului sacru1. Cum
la un moment dat i se pare că vede chipul acestuia, în‑
cepe cu destul curaj a‑l zugrăvi. „În felul acesta, azvârlit
din absurd în şi mai absurd, chiar dacă în pictură nu
sunt în stare să trasez nici măcar o jumătate de linie,
mă apuc să practic pictura, fără nicio precauţie şi cu
toate forţele, şi mi se pare că văd chipul adevărului,
care niciodată nu se arătase nicăieri, chiar aşa de nezu‑
grăvit cum este – ba chiar nu încetez, cu o uriaşă cute‑
zanţă, să‑l zugrăvesc ca pe unul de nezugrăvit“ (VI).
Recunoaştem aici o frumoasă alegorie, a pictorului care
caută să zugrăvească ceva de nezugrăvit ca atare2. Ea va
1
Termenul decisiv, indepingibilis, apare încă din titlul acestei
scrieri. Verbul de bază pingo, ‑ere semnifică de regulă „a picta“.
Forma verbală derivată depingo,‑ere preia şi extinde aceste semni‑
ficaţii: „a zugrăvi“, „a descrie“, „a reprezenta“, „a închipui“, „a
împodobi“.
2
Într‑o primă variantă, paginile referitoare la această alegorie au
apărut sub forma unor articole: Ştefan Afloroaei, „Confesiunea filo‑
sofică a unui principe“, în Cultura, nr. 4, 2017; „Portretul filosofului
XLVIII Studiu introductiv
fi reluată, cu detalii şi răsturnări de situaţie demne de

un adevărat dramaturg, în alte locuri ale scrierii (cartea
întâi, cap. 3‑7, 13‑17; cartea a doua, cap. 1‑2; cartea a
patra, cap. 1). Ar putea să reţină atenţia omului de as‑
tăzi, care, aşa cum ştim, e atras de unele experimente
simbolice de limită, precum cel al picturii fără obiect.
Expresia „a zugrăvi chipul adevărului“ trimite cu gân‑
dul în primă instanţă la pictarea unei icoane. Ea poate
să semnifice, deopotrivă, expunerea unei învăţături de
credinţă sau a filosofiei care îi corespunde. În definitiv,
înseamnă a înfăptui în propriul suflet şi în viaţă asemă‑
narea cu Dumnezeu, a‑ţi modela propria viaţă în lumi‑
na Celui care este calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6).
Acest din urmă sens, uşor de întâlnit în paginile de
faţă, le susţine şi orientează pe celelalte două. Cantemir
anticipează în acest loc o idee la care va reveni în dese
rânduri, anume că icoana adevărului lasă să se vadă
ceva de nevăzut ca atare. Aşa cum spune, chipul adevă‑
rului urmează a fi zugrăvit „ca unul de nezugrăvit (ut
indepingibilem depingere)“1. Urmează să picteze, para‑
la tinereţe“, în Cultura, nr. 6, 2017; „Adânc pe adânc cheamă... “, în
Cultura, nr. 7, 2017.
1
Acest pasaj ne lasă a înţelege câteva posibilităţi în ceea ce priveş‑
te „zugrăvirea adevărului“. Le voi formula urmând paşii unei vechi
tetraleme: (1) adevărul poate fi zugrăvit – ca unul de zugrăvit (depin‑
gibilis, pentru privirea naivă de pildă; situaţia e amintită de Cantemir
la p. 22 şi socotită o povară strivitoare şi fără ieşire); (2) nu poate fi
zugrăvit – fiind pur şi simplu de nezugrăvit (simpliciter indepingibilis,
pentru privirea radical agnostică); (3) poate fi zugrăvit – ca unul de
nezugrăvit (ut indepingibilem depingere, un paradox pe care îl asumă
privirea contemplativă); (4) nu poate fi zugrăvit – ca unul de zugrăvit
(depingibilis, într‑o perspectivă mai curând sceptică sau relativis‑
tă). Cantemir se va opri în cele din urmă la cea de‑a treia variantă, al
Studiu introductiv XLIX
doxal, tocmai icoana unei prezenţe inefabile, ceea ce nu

va înţelege decât după un lung şir de încercări. Iniţierea
se petrece anevoios, fiind mereu îndemnat să reia lucra‑
rea şi să o ducă la capăt. Însă ambiţia lui iniţială este
mare („o uriaşă cutezanţă“). Pe de o parte, i se pare că
vede ceea ce niciodată nu se arătase omului, iar pe de
altă parte, înţelege că nu‑l poate exprima decât în felul
a ceva de neexprimat. Îşi dispută aici puterea două
voci, una îndrăzneaţă, legată încă de o atitudine veche,
naivă, şi o alta reţinută, mai comprehensivă. Constată
singur, de altfel, urmările acestei nefericite ambiguităţi:
„Unde ajungem? Trudă zadarnică, după cum se vădeşte“
(VI). Înţelege că simţurile şi raţiunea – prin ele însele,
cum va adăuga imediat – nu pot zugrăvi ceva de ne‑
zugrăvit „ca de nezugrăvit“. Nu consimte nici la ideea
dublului adevăr, exersată deja în epocă („dintr‑unul şi
acelaşi adevăr simplu, teologii s‑au deprins să trateze
teologic, iar cercetătorii lumii fizice, fizic, cu precizie,
şi să declare adevărul simplu recurgând la o artă sau la o
ştiinţă compozită...“). Ultimul fragment al scrisorii ne în‑
făţişează intelectul retras în „cetăţuia ştiinţei /preasfinte/“
şi dedicat în întregime acesteia.
cărui paradox urmează celui absolut al Întrupării: Cuvântul care S‑a
făcut trup este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut /eikon tou aoratou
Theou/“ (Coloseni 1, 15). Pentru Sf. Vasile cel Mare, bunăoară, ima‑
ginea văzută face loc prototipului nevăzut, unei prezenţe tainice. Cei
care, mai târziu, vor respinge argumentele iconoclaştilor, vor înţele‑
ge că, graţie evenimentului Întrupării, chipul sfânt poate fi zugrăvit
ca unul nevăzut, tainic. Ideea va fi în atenţia unui cunoscut feno‑
menolog de astăzi, pentru care icoana, înainte de toate Hristos ca
icoană a Tatălui, oferă „o imagine vizibilă a invizibilului ca invizibil“
(Jean‑Luc Marion, Crucea vizibilului, traducere de Mihai Neamţu,
Deisis, Sibiu, 2000, p. 94).
L Studiu introductiv
Povestea tânărului învăţăcel e reluată în prima carte,

unde aflăm de la bun început că tânărul învăţăcel (de
fapt, intelectul însuşi) încearcă a cugeta „ca o creatură,
despre necreat, ca o clipă, despre veşnicie, ca nimic,
despre fiinţă, ca un muritor, despre ce este nemuritor
şi, ca să spun mai îndrăzneţ, ca un mort, despre viaţă“
(1). Tentaţia iniţială era de a porni de la cele apropiate
şi de la puterea naturală a minţii („neştiind de unde să
încep şi către ce ţel să mă îndrept, urcând şi pornind de
la creatură la creator, de la momentul de acum către
veşnicie, de la întâmplare la esenţă, de la nimic la fiinţă,
de la muritor la nemuritor şi de la moarte la viaţă“). Îi
apare atunci în faţă un prieten credincios, căruia îi îm‑
părtăşeşte criza lăuntrică prin care trece. Acesta îl as‑
cultă şi îi clarifică sensul pozitiv al îndoielilor sale,
vorbindu‑i apoi despre nevoia unui exerciţiu de discer‑
nământ, cu acele distincţii care se cer neapărat făcute.
Cuvântul său reprezintă un mic „discurs asupra meto‑
dei“, cu expunerea a patru exigenţe elementare, la care
mă voi referi în alt loc1. După plecarea enigmaticului
prieten, tânărul se decide să scrie, să aşeze pe hârtie ur‑
mele „acelei amărăciuni aproape de nespus“ pe care o
adunase în suflet (5). Scrisul ia o formă ciudată: amără‑
ciunea întunecată din suflet, prelinsă în cerneala con‑
deiului, lasă urme negre pe tăbliţa neagră din faţă. În
definitiv, ceva greu de înţeles: „ce este mai potrivit cu o
asemenea imagine decât să pictezi negreala peste ne‑
gru?“ (6). Nu face decât să aşeze „negreală peste negru“,
linii negre pe un fond negru. Devine astfel sesizabilă
nimicnicia căii urmate („Căci dintre toate culorile câte
1
Cf. infra, II, 5 a.
Studiu introductiv LI
le discerne văzul omenesc niciuna nu este mai aproape

de nimicnicie sau mai asemănătoare nimicului ca aceea
care scapă mai repede decât toate ochilor muritori...“).
Liniile negre de pe o tăbliţă întunecată indică un non‑
sens, însăşi nimicnicia omului căzută în propriul ei gol
(„un nimic negativ“, 11)1. Tânărul sesizează lipsa de
sens care pândeşte o asemenea încercare. „Amestecând
întunecimile nimicniciei şi noaptea ştiinţei umane, ce
culoare e de aşteptat să producă ele? Nu cumva neagră?
Şi, iarăşi, odată amestecate negreala nenorocitei ştiinţe
senzoriale cu otrava învechită a limbii mele şi aşternute
pe o tăbliţă cu totul neagră, ce fel de chip e de crezut că
se poate picta?“ (7). Într‑adevăr, cu „negreală peste ne‑
gru“, cu linii negre pe un fond negru, lucrarea se înde‑
părtează indefinit de lumina adevărului. – O imagine
realmente impresionantă, dacă ne gândim că peste
două secole unii pictori, Vasili Kandinsky sau Cazimir
Malevici, vor căuta să exprime noul adevăr al artei în
forma pură a non‑reprezentării. De pildă, în imaginea
acelui „pătrat negru pe fond alb“ (pânza cu acest titlu,
din 1915, va fi numită de Malevici o „icoană neînră‑
mată“ a timpului)2. Însă, mai târziu, noile experimente
1
Cantemir revine şi în alte locuri cu distincţia dintre nimicul
privativ şi cel negativ. Nimicul privativ priveşte starea sau condiţia
creaturii la un moment dat; indică fie o lipsă, fie ceva care încă nu
s‑a realizat. În schimb, nimicul negativ priveşte însăşi esenţa creatu‑
rii, absenţa – sau lipsa ei de sens – în ordine ontologică (a se vedea şi
pp. 171, 282).
2
Paul Evdokimov descrie în termeni potriviţi noua tendinţă în
pictura lui Malevici: intensitatea supremă e căutată în „absenţă“ sau
în spaţialitatea pură, fără „reprezentare“ şi „lume reprezentabilă“.
Pentru astfel de fondatori ai artei abstracte, „dorinţa de a pătrunde
dincolo de vălul lumii reale este în mod vizibil de natură ʽteozofică’,
LII Studiu introductiv
vor încerca să elimine orice diferenţă dintre obiect şi

fond, însuşi obiectul în cele din urmă. De pildă, tablo‑
ul monocrom, pentru Yves Klein sau Brice Marden.
Un pas mai departe îl face pictorul care caută absenţa
culorii şi a imaginii, atingând paradoxul acelui de nei‑
maginat „punct negru pe fond negru“. Aşadar, „negrea‑
lă peste negru“, semne negre pe o tăbliţă neagră, cum
neaşteptat se exprimă la vremea lui Cantemir. Numai
că semnificaţia acestui demers este, în paginile sale,
mult diferită. Cantemir ne lasă a înţelege cum chipul
adevărului se retrage complet din faţa unei atitudini
naive, comune. Faptul se petrece în chiar enunţul care
pretinde să‑l anunţe subiectiv („senzorial“) sau neutru
(„demonstrativ“): afirmarea adevărului coincide de
această dată cu însăşi negarea lui. Înseamnă că această
cale – odată cu afirmaţia care îi este proprie şi cu nega‑
ţia pe care o generează – va trebui lăsată în urmă.
Atenţia se va orienta către un alt mod al negaţiei (apop‑
hasis), liber de afirmaţia primară sau de reprezentare,
aşa cum aflăm şi la pictorii care, peste două secole, vor
experimenta absenţa pură a obiectului. Este vorba de
apofaza ce suspendă voinţa de a determina ceea ce nu
poate fi determinat şi, astfel, face vizibile limitele repre‑
zentării. Doar că în acest loc drumurile se despart, căci
apofaza poate fi rostită fie pentru a suspenda orice rela‑
ţie cu ceva exterior şi doar atât, fie pentru a duce mai
ocultă. ʽLa nivelul superior, scrie Paul Klee, se află misteriosul’.
Noua epocă a cunoaşterii lui Dumnezeu? Poate, dar ea se află în afa‑
ra lui Dumnezeu cel întrupat, este o cunoaştere a idealei şi abstractei
dumnezeiri, din afara fiinţei divine...“ (Arta icoanei. O teologie a fru‑
museţii, traducere de Grigore Moga şi Petru Moga, Editura Meridiane,
1992, pp. 74, 75).
Studiu introductiv LIII
departe, eliberând calea recunoaşterii a ceva „mai pre‑

sus de orice“. Cea dintâi intenţie tinde să fie gratuită,
închisă în propriul ei abis, cum întâlnim în arta mini‑
malistă. A doua e animată de dorinţa situării sub un alt
sens: a înainta către adevărul simplu în chiar lumina
acestui adevăr. Lăsându‑se inspirat de literatura patris‑
tică, Cantemir face loc apofazei sub cea de‑a doua in‑
tenţie (8‑9). Dorind să picteze după ştiinţa comună un
chip mai presus de cel omenesc, tânărul învăţăcel înţe‑
lege că nu s‑a eliberat încă de vechile deprinderi („de‑
prinderea veche şi strâmbă rămânea să stăruie în
statornicia nestatorniciei ei strâmbe“ (7). O asemenea
ispravă de şcoală nu valorează mai nimic: „ideile erau ne‑
cugetate şi fără şir şi rătăceau departe de ţintă – care era
chipul adevărului“ (longissime a scopo veritatis effigiei,
8)1. Ceea ce îl asigură că acest mod de cunoaştere rămâ‑
ne departe de chipul adevărului este lipsa lui de folos,
cum spune în acelaşi loc.
După ce învăţăcelul constată din nou ignoranţa în
care a stăruit, părea „să se ivească un strop de lumină“ (9).
1
După cum vedem, este căutat nu adevărul în genere, neutru,
nici ceva adevărat sub anumite condiţii, de pildă un enunţ care să
poată fi socotit valid şi „obiectiv“. Ceea ce tânărul învăţăcel caută e
tocmai chipul viu şi originar al adevărului, care se descoperă în per‑
soana Fiului („calea, adevărul şi viaţa“). Această distincţie, între ade‑
vărul neutru – delimitat în ordine cognitivă sau tehnică – şi ade‑
vărul propriu, „în persoană“, revine constant meditaţia lui Cantemir
din aceste pagini. Adevărul „în persoană“ face cu putinţă cele adevă‑
rate (cuvântul adevărat, dar şi viaţa adevărată), le susţine continuu,
fiind în ultimă instanţă sensul lor cel mai înalt. Scrierea lui Cantemir
face loc adesea luptei sufletului cu propriile patimi, unele secvenţe
amintindu‑ne de ceea ce discutase pe larg în Divanul, cu puţin timp
mai devreme.
LIV Studiu introductiv
Înţelege că, de fapt, deşi a încercat de mai multe ori să

picteze, schimbând uneltele şi culorile pentru altele noi,
a procedat într‑o manieră veche: îşi reprezentase chipul
căutat cu ajutorul imaginaţiei şi apoi, atent la ceea ce
singur a imaginat, a pictat chipul respectiv. S‑a lăsat
atras de o simplă aparenţă, străină chipului fără de ase‑
mănare al adevărului. Calea către acesta nu presupune a
explora în imaginaţie o formă ideală, nici a‑ţi reprezenta
ceva prin similitudine, ci cu totul altceva, redobândirea
stării iniţiale de nevinovăţie1. În acest sens, urmează a
folosi „culori sacre“ şi nu „profane“ (10), virtuţile potri‑
vite apropierii de Dumnezeu.
În urma mai multor încercări, simte că este la capă‑
tul puterilor, în felul cuiva rătăcit pe mare. Se va petre‑
ce însă iarăşi ceva mirabil, fapt pe care îl anunţă un nou
paradox: în decăderea deplină a ştiinţei profane se pre‑
figurează adevărul celei sfinte (16)2. I se arată pe neaş‑
teptate iubirea însăşi, sub chipul unui bătrân înţelept,
care se adresează tânărului cu o nesfârşită bunătate şi îl
numeşte acum „fiu“. Caută astfel să‑i redea încrederea
în sine („De ce, fiule, această stare a lucrurilor te‑a fă‑
cut să tremuri până într‑atât? Ai încredere, speră şi cre‑
de!“) (17) Acest bătrân venerabil, „într‑atât de bătrân
în zile încât ghiceam că a fost chiar părintele timpului“
(16), îi va spune mai târziu tânărului că este „ştiinţa
1
„Aşadar, omul a fost înzestrat cu forma aceea /imaterială, a
icoanei divine/ şi a fost aşezat în starea nevinovăţiei, însemn al
asemănării sale...“ (64).
2
Merită reţinută această spusă cu sunet eshatologic: „In extrema
profanae aut sensitive obiectione scientiae sacrorum veritatis praefigura‑
tur imago„ („În decăderea deplină a ştiinţei profane sau senzoriale se
prefigurează icoana adevărului celor sacre“).
Studiu introductiv LV
sacră a veşnicului adevăr“ (162), oglinda din pieptul

său fiind „Sfânta Scriptură şi desemnările timpului“.
Dialogul de aici este elocvent pentru ce a însemnat al‑
tădată, în mediul răsăritean, relaţia dintre un maestru
spiritual şi discipolul său1. Bătrânul ar fi putut să‑l
oprească din această încercare, ca să nu‑şi mai irosească
atâtea energii în zadar. Nu face însă aşa ceva, chiar dacă
venise spre a‑l elibera de marile iluzii ale prezentului
(„primejdiile din prezent ale vedeniilor“, 19). Îl lasă
mai întâi să vadă singur că „sunt schimbătoare toate
întâmplările şi faptele supuse timpului“, încât nu orice
poate fi socotit cu adevărat real. Proba realităţii o aduce
timpul însuşi, trecerea secolelor peste cele înfăptuite ori
suportate de oameni, iar viziunea care i se îngăduie tâ‑
nărului este teribilă. „Atunci eu, ridicându‑mi privirea
/.../, pe dată am văzut că toate fuseseră schimbate
într‑o altă stare. Acolo unde mai înainte fuseseră coră‑
bii cu corăbieri, acum era un câmp cu oşteni, iar unde
fuseseră munţi înspăimântători şi povârnişuri abrupte,
se vedeau acum transformate într‑o genune înfricoşă‑
toare şi foarte adâncă. Tot aşa, cei pe care îi priveam
1
Se reface la un alt nivel relaţia dintre învăţător şi învăţăcel, în‑
cât zugrăvirea chipului tainic va lua în continuare forma unei iniţi‑
eri. S‑a observat în legătură cu această nouă condiţie a tânărului că
ea suportă o dublă dimensiune. Pe de o parte, cea de discipol în că‑
utarea adevărului, în relaţie aşadar cu părintele său spiritual, „care îl
iniţiază în cunoaştere într‑un raport canonic pentru practica creşti‑
nă răsăriteană“; pe de altă parte, cea de om care, „în simplitatea do‑
rinţei de a cunoaşte, rezumă în el eforturile pe care umanitatea n‑a
încetat niciodată să le întreprindă pentru a atinge acelaşi scop“
(Vlad Alexandrescu, op. cit., p. 80, cu trimitere la André Scrima,
„Le maître spirituel selon la traditions d’Occident et d’Orient“, in
Hermes, 3, Paris, 1983).
LVI Studiu introductiv
mai înainte chemaţi la război şi pustiire, mai apoi erau

adunaţi la petreceri şi ospeţe, unii chiar se sărutau, îm‑
brăţişându‑se ca nişte fraţi, iar alţii, aruncându‑şi unel‑
tele menite să rănească şi potolindu‑şi neînţelegerile, se
îndeletniceau acum cu sacrificiile, sărbătorile şi cere‑
moniile sacre. În cele din urmă, vaierele acelea furtu‑
noase şi strigătele se transformau încântător în versuri
bine rânduite şi în cântece cu sunet plăcut“. Tânărul e
îndemnat atunci să se întoarcă spre sine şi să‑şi recu‑
noască boala, care ajunge primejdioasă tocmai pentru
că e ascunsă. Va mărturisi că e atras dintotdeauna de
ştiinţe, dorind să descrie cam tot ce a putut fi cunoscut
până atunci, încrezător în puterile minţii lui şi ale ştiin‑
ţei învăţate. A dorit chiar să lase deoparte arta mai ve‑
che, ştiinţa altora, spre a‑şi putea semna lucrarea doar
cu numele lui. Însă noua încercare l‑a dus pe o cale fără
ieşire, istovitoare.
Înţelesul bolii de care suferă i‑l descoperă bătrânul
însuşi, spunându‑i că omul noii epoci nu se deosebeşte
în toate privinţele de cel vechi. Ca şi acela, e atras de
propria glorie, prins în confruntări violente şi fără de
sfârşit. Spre deosebire însă de acela, se refugiază în şti‑
inţele experimentale şi analitice („Căci toţi înţelepţii
acestui veac recunosc cu glas amplu că ştiinţa muritori‑
lor porneşte pe de‑a‑ntregul de la simţuri şi de la prin‑
cipii de nedemonstrat“, 24). Tocmai aceasta ar fi „boala
ştiinţei profane“ (cum ne anunţă aici un subtitlu): cre‑
dinţa exclusivă în simţuri şi în puterea raţiunii (23).
Termenii discuţiei – neputinţă şi boală, rană şi dia‑
gnostic, transformare de sine şi vindecare – ne spun că
ştiinţa căutată are un sens existenţial: viaţa dusă a fost o
„viaţa deşartă“ (22), animată de prea multă cutezanţă.
Studiu introductiv LVII
Portretul pe care îl zugrăveşte tânărul este asemeni unui

autoportret în stil modern. A voit să picteze un chip
mai presus de cel omenesc, însă o face cu privirea ori‑
entată doar către cele omeneşti, ce pot fi reprezentate
sensibil şi logic. Nu sesizează multă vreme cauza eşecu‑
lui său repetat, nu o recunoaşte în chiar orientarea pri‑
virii sale, atrase de evidenţele lumii date. Va pune totul
pe seama nepriceperii în arta picturii, a faptului că nu a
îndrăznit mai mult. Pentru o conştiinţă atinsă de mo‑
dernitate, reuşita şi eşecul se definesc mai ales în relaţie
cu propriile puteri omeneşti.
Tocmai atunci bătrânul venerabil îl întâmpină din
nou cu îngăduinţă şi îl îndeamnă să‑şi reia lucrarea. De
această dată, însă, urmează a zugrăvi însuşi chipul bătrâ‑
nului. I se spune acest lucru fără echivoc: „aşterne‑te
acum grabnic pe muncă /.../ şi pictează cu atentă şi înal‑
tă grijă chipul meu /effigiem meam/, întocmai cum îl
vezi!“ (24). Urma aşadar să audă cuvântul revelat şi să
răspundă chemării. Nu întâmplător e invocat, câteva pa‑
gini mai înainte, un celebru verset: „mi se părea că simt,
de parcă s‑ar fi arătat cumva prin enigme, că ʽgenunea
strigă genunea’ (abyssum abyssum vocare, 19)“1. Auzind
aşa ceva, învăţăcelul pare să fi înţeles despre ce este
vorba şi, după un moment de neîncredere, cere îngă‑
duinţa de a‑şi pregăti din nou culorile. Cum bătrânul
încuviinţează, va relua efortul de a zugrăvi chipul aces‑
tuia. „/O/dată desenată mai întâi statura, pe măsură,
1
Cf. Psalmi 41, 9 („Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor
apelor Tale“). Analogic, mintea curată cheamă adevărul revelat
(„Genunea cheamă genunea, intelectul cheamă adevărul prin ştiinţa
sacră, căreia i se supune pe dată şi primeşte făgăduinţa de vindecare
a bolii simţurilor...“) (19).
LVIII Studiu introductiv
potriveam mereu culorile (aşa cum e obiceiul pictori‑

lor) după faţa bătrânului şi încercam neîncetat să i le
fac asemenea: păreau uneori puţin prea alburii, alteori
prea roşietice, alteori de‑a dreptul gălbui, alteori, în
sfârşit, cu totul palide şi pe de‑a‑ntregul neasemănătoa‑
re“ (26). Însă nici de această dată lucrarea nu‑şi atinge
ţelul. Noile culori nu‑l ajută îndeajuns, cele ale feţei
bătrânului apăreau cu totul neasemenea (totaliterque
dissimilantes apparebant). Din nou va crede că e vorba
de neputinţa proprie („socoteam că graba repezită mă
făcea confuz“). Şi din nou, cu aceeaşi comprehensiune,
e încurajat să nu se oprească aici. Poate să ne surprindă
acest lucru, câtă vreme se iroseau în continuare energii
şi clipe preţioase. Îndemnul ţine, cred, de o pedagogie
ea însăşi necomună: trebuie probată până la capăt o
anumită cale, până în punctul în care se descoperă ade‑
văratele ei limite. Prinzând din nou curaj, tânărul înce‑
pe iarăşi să picteze, este aproape disperat să ducă la
capăt lucrarea începută. Trece dincolo de stadiul în care
aşeza „negreală peste negru“, semne negre pe o tăbliţă
neagră. Acum pictează altfel: cu ajutorul unor umbre
conturează cât mai bine un chip alb, strălucitor, însăşi
strălucirea celui sfânt. Doar că imediat se ivesc alte di‑
ficultăţi, mai mari. Chipul sfânt din faţa sa este în con‑
tinuă transfigurare, de necuprins cu privirea, descoperă
mereu ceva cu totul neasemenea pentru ochiul ome‑
nesc. Este admirabil descris acest „neasemenea“ (dissi‑
milis) al prezenţei divine: culorile veşmântului nu pot fi
delimitate precis, graţie atât splendorii lor cât şi regăsirii
lor simultane în acelaşi punct, în nesfârşite varietăţi de
nuanţe; faţa însăşi îi apare „de o strălucire parcă de aur
sau argint, în care toate culorile care se pot arăta
Studiu introductiv LIX
văzului, oricât de multe, se regăseau în acelaşi punct şi

toate varietăţile de nuanţe erau cuprinse în acelaşi loc al
prezenţei lui“ (28‑29). Cum simte însă îngăduinţa bă‑
trânului, a continuat să picteze. Aproape totul în faţa sa
apare învăluit într‑o lumină curată şi intensă, pură, ce
întunecă privirea ochilor. Cu fiecare mişcare a penelului
constată că nimic nu poate fi cuprins şi redat ca atare.
Toate însemnele divine îşi arătau strălucirea sub nenu‑
mărate apariţii şi transfigurări: „diadema strălucea ca
soarele în miezul zilei /.../, încât ochiul este lipsit pe pu‑
tinţa de a‑l vedea“; „cu razele strălucitoare ale nestema‑
telor pline de lumină..., /diadema/ întuneca privirea
ochilor“; sceptrul apărea în multe forme, la nesfârşit;
arcul la fel, „ba întins şi tras îndărăt, ba neîntins şi moa‑
le“; iar săgeata era prinsă în multe feluri – şi „nu în răs‑
timpuri sau într‑un loc şi nici în vreun punct, despărţite
de distanţă, ci toate în acelaşi timp“. Este nevoit, spre
a‑şi continua lucrarea, să lase „deoparte toate aceste
transfigurări“ şi să picteze ceea ce a crezut că îi era cu
putinţă: „statura lui înaltă, după simetria umană, fru‑
museţea părului cărunt, după cum se cuvenea, veşmân‑
tul colorat felurit, dar potrivit, diadema imperială,
sceptrul regal, arcul întins, săgeata aşezată în arc“ (29).
Va zugrăvi în cele din urmă un chip frumos şi străluci‑
tor al senectuţii, doar că asemănător celui omenesc. Este
a şasea încercare, ultima pe acest drum care îl va ajuta să
afle ce anume stă şi ce nu stă în puterile sale omeneşti.
Istovit de o asemenea lucrare, aşteaptă temător cu‑
vântul bătrânului. Acesta îl invită să privească împreună
în cartea sfântă, iar spusele sale vor limpezi în chip de‑
plin calea urmată: „Cercetată cu atenţie şi grijă, spune
el, /imaginea făcută de tine/ seamănă cu icoanele mele,
LX Studiu introductiv
nu atât pictate, cât mai degrabă plăsmuite, dar cu

mine, nicidecum“ (30). Aşadar, cu această lucrare nu a
realizat asemănarea cu chipul revelat al adevărului. A
înţeles faptul asemănării într‑o manieră nepotrivită, li‑
terală sau profană, uitând că de fapt cele create nu sunt
şi nu pot fi asemenea cu cele necreate (32)1. Faptul era
inevitabil de vreme ce nu a cunoscut altă ştiinţă decât
cea veche, care discută în termeni de „accident“ (culori‑
le, de pildă) şi „substanţă“ (substratul lor), fără a mai re‑
cunoaşte altceva esenţial (31). Ceea ce a pictat, plin de
cutezanţă, nu avea cum să semene cu icoana sfântă.
Dacă este totuşi o icoană, o imagine, este asemeni celor
pe care oamenii le plăsmuiesc prin efortul imaginaţiei şi
al reprezentării lor. Cele văzute în oglinda sfântă se cer
luate într‑un mod alegoric, iar chipul adevărului îl
1
Ideea ca atare este în acord cu ceea ce aflăm, de pildă, în Sf.
Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, IX, § 6 (unde
discută despre asemănarea şi neasemănarea cu Dumnezeu) şi deo‑
potrivă în scoliile Sf. Maxim Mărturisitorul la locul invocat mai sus.
De altfel, analogia dintre pictarea unei icoane şi realizarea asemănă‑
rii prin harul Duhului Sfânt este uşor de întâlnit în literatura patris‑
tică. Bunăoară, Sf. Diadoh al Foticeii, în Cuvânt ascetic, 89, o invo‑
că atunci când vorbeşte despre înfăptuirea asemănării cu Dumnezeu.
După ce mintea gustă „din dulceaţa Preasfântului Duh“, harul sfânt
„începe să zugrăvească, aşazicând, peste chip asemănarea; căci pre‑
cum zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului,
apoi înflorind puţin câte puţin culoarea prin culoare, scot la arătare
chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, aşa şi sfântul har al
lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez ʽchipul’ omului la forma în
care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea
frumuseţea ʽasemănării’ şi stând goi şi fără frică în atelierul lui, în‑
floreşte o virtute prin alta şi înalţă chipul sufletului din strălucire în
strălucire, dăruindu‑i pecetea asemănării“ (cf. Filocalia, vol. I,
p. 348). Culorile care se aşază peste figura iniţială şi care vor scoate
la iveală „chipul viu al celui zugrăvit“ sunt virtuţile alese.
Studiu introductiv LXI
descoperă ca atare numai înţelepciunea divină. „ʽAcum

însă, privind din nou, să ştii că orice ai privit în ea repre‑
zintă umbre alegorice ale părţilor mele coexistente. Le
numesc umbre alegorice, de vreme ce imaginile lor pure
şi esenţiale sunt prefigurate nu atât ca mister al începu‑
tului lor, ci în măsura în care pot fi prinse şi pricepute de
voi. Altminteri, singură înţelepciunea simplă poate afir‑
ma şi dezvălui celor vrednici, după bunul său plac, ce
ţine de adevărul unic şi simplu’“ (31). Acest fragment
este decisiv, cred, spre a înţelege ce înseamnă, pentru
Cantemir, a cunoaşte în mod simplu „adevărul unic şi
simplu“. Cunoaşterea „simplă şi pură“ nu stă în puterile
făpturii create nici măcar atunci când este vorba de ceva
creat1. Chipul adevărului se descoperă el însuşi, în iubi‑
rea sa nesfârşită, celui pregătit să‑l cunoască („să‑şi vadă
Creatorul prin simplitatea intelectului său“, 32).
Auzind aceste cuvinte, nu i‑a rămas tânărului învăţă‑
cel decât să‑şi încline capul „cu supunere, dar şi cu bu‑
curie“, ca apoi să‑şi îndrepte privirea către oglinda cărţii
1
Gândul e reluat, cu o explicaţie minimală, la pagina următoare.
„Ceva creat, spun, nu poate cunoaşte în mod simplu altceva creat
pentru că nu este simplu, ci alcătuit din intelect şi simţuri“ (32). Un
termen ce revine frecvent şi în multe variante – „simplu“, „simplita‑
te“, „în mod simplu“ – ar putea să facă obiectul unei analize distinc‑
te. Prezent în metafizica lui Platon şi în cea a lui Aristotel, preluat
apoi de vechii stoici şi de neoplatonicieni, va fi resemnificat în pagi‑
nile scriitorilor creştini. Cf. Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numiri‑
le dumnezeieşti, V, § 4 („Căci Dumnezeu nu este într‑un fel oareca‑
re, ci în mod simplu şi nedefinit, având în El dintr‑o dată şi de mai
înainte faptul de a fi“); V, § 9 („/Dumnezeu/ le are de mai înainte pe
toate în Sine, reunindu‑le într‑o simplitate ce covârşeşte toată duali‑
tatea“) (traducere de Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, 1996). O
lucrare excelentă în această privinţă rămâne cea semnată de Vladimir
Lossky, Vederea lui Dumnezeu, 1962.
LXII Studiu introductiv
sfinte. Contemplă din nou icoana adevărului, care, pen‑

tru început, îi arată începutul însuşi: „mai întâi apărură
nişte tenebre foarte dense şi întunecoase, în care lipsea
orice suflare de aer şi care, lipsite de un început, nu
aveau nicio măsură a înălţimii, adâncimii sau întinderii.
Iar după ele am zărit abisul acela de nepătruns al apei
primare“ (32). Atent la toate acestea, va căuta să asculte,
în continuare, cuvântul bătrânului cu privire la cele cre‑
ate şi mersul creaţiei, cădere şi salvare, timp şi viaţă,
providenţă, rânduială a celor existente şi întâmplare.
Este memorabilă, cred, povestea acestui tânăr filo‑
sof despre care vorbeşte Cantemir. Să nu uităm că, sub
imaginea lui descrisă alegoric, autorul se regăseşte pe
sine atunci când, în jurul vârstei de 25 de ani, era decis
să publice o carte neobişnuit de ambiţioasă.
Am putea spune oare că lucrarea ce l‑a atras de la
bun început – de a zugrăvi chipul de nezugrăvit al ade‑
vărului – a fost până la urmă înfăptuită? Cred că da,
însă în altă manieră decât cea iniţială, „plină de cute‑
zanţă“, când a crezut că îşi poate reprezenta singur ade‑
vărul. De această dată, cel care priveşte în oglinda
sfântă este el însuşi privit din adâncul acesteia, aude
cuvântul care i se adresează, încât spusele sale devin răs‑
punsul celor auzite. Cu fiecare din cele şase încercări de
a picta chipul adevărului, se poate sesiza locul diferit
din care aude Cuvântul. În cele din urmă, el pictează în
măsura în care se lasă pictat – adică modelat în făptura
sa – de ceea ce vede şi aude.
O asemenea schimbare a perspectivei – a modului
de a privi şi de a te lăsa privit – era în fond inevitabilă.
Va fi numită explicit în deschiderea cărţii a patra; un
prim subtitlu anunţă deja o schimbare decisivă („De ce
Studiu introductiv LXIII
învăţătura adevărului se îndepărtează de cercetarea pro‑

pusă /iniţial/“). Ca şi în cartea a doua, cuvântul revine
bătrânului înţelept: „Nu e de mirare, învăţăcelule, dacă
stilul discursului nostru e departe de dorinţa ta, ba
chiar vei descoperi că este foarte departe de titlul aces‑
tei mici cărţi; căci ai recunoscut cu sinceritate că icoana
pe care ţi‑ai propus să o zugrăveşti este de nezugrăvit.
În acelaşi fel, oglinda adevărului a dovedit că imaginea
mea, mai înainte, nu era pictată /de tine/, ci închipui‑
tă“ (160). Icoana pe care şi‑a propus învăţăcelul să o
zugrăvească este în sine de nezugrăvit; ceea ce făcuse
până atunci echivalează cu o reprezentare a minţii sale.
Era necesară o altă orientare a privirii, dinspre icoana
inefabilă – mai bine spus, de la aceasta şi prin aceasta –
către cele create. Exact cum afirmase mai sus: „ceea ce
trebuie cunoscut cu adevărat se cuvine să fie cunoscut
prin Dumnezeu şi de la Dumnezeu“ (32). Desigur,
poţi pleca la drum de la cunoaşterea celor care îţi sunt
aproape şi cu ajutorul a ceea ce mintea omenească îţi
oferă, însă nu poţi rămâne la aceste date parţiale. Ştim,
de altfel, că învăţăcelul aşa a început, a reluat calea ofe‑
rită de ştiinţa omenească şi a plecat de la cele proxime.
Doar că această cale, oricât de rafinată conceptual ar fi,
nu duce singură nicăieri. Efortul singular al omului nu
poate da seama – cognitiv sau practic – de ceea ce îl
transcende indefinit. Prealabilă apare o dublă deschide‑
re, a minţii omeneşti către cele divine şi a acestora către
mintea omenească. Din câte înţeleg, Cantemir caută să
readucă în faţă această dublă deschidere, dialogul ce
leagă un abis de altul. Nu s‑ar putea face abstracţie de
acest „abyssum abyssum vocare“ nici în cultura nouă, in‑
clusiv savantă. De pildă, atitudinea discursivă ar putea
LXIV Studiu introductiv
afla un reper mai elevat în cea contemplativă, iar aceas‑

ta din urmă s‑ar putea vedea ca oglindă ideală a celei‑
lalte. Doar că, ştim bine, omul modern nu acceptă uşor
această viziune; în unele situaţii, socotite evidente prin
ele însele, nu o acceptă deloc. Oglinda în care priveşte
atunci se află mult dincoace, fie în mintea proprie, fie
în modelul de ştiinţă al epocii. Iar portretul adevărului
îl face în perfectă solitudine metafizică, socotind că în
afara acestei lumi şi a omului care o locuieşte nu mai e
nimic de aflat.
3. Despre adevăr şi cunoaşterea acestuia
(a) Sensibilitate, raţiune şi intelect

Confruntarea dintre aceste facultăţi – şi deopotrivă
căi – ale cunoaşterii va lua, în paginile lui Cantemir,
forma unei adevărate drame. Autorul descrie uneori o
dispută care, pe o vastă scenă, se duce pe viaţă şi pe
moarte. „În arena unei înfruntări directe de felul aces‑
ta, până la urmă lumina adevărului face să strălucească
lăncile intelectului şi loveşte cu lovituri adânci în sim‑
ţuri, pe care le învaţă că nu pot, prin ele însele, nici din
ele, nici – în sfârşit – pornind de la ele, să caute, să
dobândească şi să deţină nimic adevărat, bun şi desă‑
vârşit“ (VII). Merită reţinută precizarea pe care o face
aici: doar „prin ele însele“, „din ele“ şi „pornind de la
ele“, simţurile nu pot să dobândească ceva sigur. Acelaşi
lucru e valabil şi pentru cunoaşterea raţională („de‑
monstrativă“). Ambele ilustrează o ştiinţă pe măsura
omului istoric („căzut“), pe care Cantemir o numeşte
cu diferite expresii: „senzorială“ şi „raţională“ (faţă de
Studiu introductiv LXV
cea „intelectuală“), „contingentă“ (faţă de cea „necesa‑

ră“), „omenească“ (faţă de cea „revelată“), „trupească“
(faţă de cea „spirituală“), „compozită“ (faţă de cea „sim‑
plă“), „profană“ (faţă de cea „sacră“). Dacă ştiinţa sen‑
zorială se obţine anevoios, puţin câte puţin şi cu destule
îndoieli, cea spirituală „se revarsă prin har“ (83). Cea
dintâi este prin definiţie ambiguă, compozită, o ştiinţă
„a binelui şi a răului“. În credinţa care o susţine stă as‑
cunsă nevoia de posesiune senzorială şi, cu aceasta,
moartea însăşi1. De fapt, „ştiinţa senzorială“ ţine de un
mod distinct de existenţă, căci înseamnă deopotrivă
„etică senzorială“ (precum cea a lui Cain, 90), „suflet
senzorial“ (98) şi „viaţă senzorială“ (93), „natură sen‑
zorială“ a omului (99), un raport senzorial („mijlocit
prin senzaţie“) cu timpul trăit şi cu natura (93, 94).
Cantemir vorbeşte explicit despre acest mod de a fi:
„De îndată ce natura senzorială va fi cunoscut, zic,
această transformare /descoperită de „învăţătura adevă‑
rului“/ ca fiind duşmănoasă sieşi /.../, a născocit o altă
cârmuire şi o altă raţiune de a trăi şi de a fi. Şi anume,
să înlocuiască prin definirea ca bine şi rău ceea ce îi
lipsea de‑acum în natura sa căzută“ (99). În forma ei
excesivă, ştiinţa senzorială e proprie celui separat şi răz‑
vrătit, „care nu cunoaşte căinţa, nu crede nimic în pri‑
vinţa viitorului, nu ştie nimic, nu se îngrijeşte în sfârşit
1
Căderea survine odată cu voinţa omului de‑a afla singur bine‑
le şi răul, cu credinţa „că poate deveni /prin sine/ mai bun şi mai
presus, întunecându‑şi puterea dumnezeiescului chip care strălucea
în el“; astfel avea „să se nască în el un soi ambiguu de cunoaştere (al‑
tminteri ar fi cunoscut adevărul simplu printr‑un intelect simplu) şi,
în consecinţă, să‑şi îngăduie a dobândi ştiinţa senzorială şi compozi‑
tă (căci în jinduirea lui stătea ascunsă moartea şi ea îi sporea voinţa
de posesie prin percepţia senzorială)“ (65). Cf. şi p. 75.
LXVI Studiu introductiv
de nimic şi, alungând orice îndoială legată de prezent,

socotind că şi‑a dobândit domnia lumii, începe să o
exercite tiranic, după obiceiul său“ (93). În mod obiş‑
nuit, înseamnă o cunoaştere exterioară şi relativă, de‑
pendentă de simţuri şi de lumea instabilă a acestora,
supusă unor tendinţe contrarii şi nestatornice1. Nu se
percepe pe sine aşa cum este, nu‑şi cunoaşte limitele
proprii („stricăciunea rămâne necunoscută cunoaşterii
senzoriale“, 97). Nu se referă doar la cunoştinţele obţi‑
nute prin simţuri, ci deopotrivă la cele inferate raţio‑
nal, precum conceptele şi reprezentările generale.
Există, în fond, o „raţiune corporală“ (12) sau o „raţiu‑
ne senzorială“ (231), în relaţie directă cu simţurile
omului după cădere.
Să ne amintim ce spune Cantemir de la bun înce‑
put. „Descopăr că la ei /vechii filosofi/ titlul ştiinţelor
şi numele adevărului sunt admirabil lăudate şi chiar
seducător adulate; prea puţin însă adevărul simplu al
ştiinţei şi adevărata ei simplitate. Ba chiar bag de seamă
că toate sunt luate şi date ca învăţătură pline de neînţe‑
legeri, alcătuite din contradicţii şi acoperite de masca
unei minciuni de nespus. Şi mă minunez de acestea.
Mă înspăimânt că mă aflu supus acestui stăpân“ (V).
Vechile studii îi aduc în faţă o mulţime centrifugă şi
dezordonată de cunoştinţe, cu absenţa gravă a ceva
1
„Aşa este şi felul senzaţiei la om: depinde de frig, de căldură, de
durere şi de celelalte suferinţe care vin din afară, care, fără nicio
aplecare către opoziţie, îşi împlinesc fiecare rostul său; putinţa sen‑
zorială le simte pe acestea într‑un fel, pe acelea, într‑alt fel. De unde
se vădeşte că, de vreme ce omul mai înainte de cădere nu avea cu‑
noaşterea senzorială, după cădere însă, prin capacitatea simţurilor, a
simţit, răsturnat, furtuna chiar în starea de linişte şi discordia, chiar
în starea de armonie“ (96).
Studiu introductiv LXVII
unitar. Sunt răvăşite de multe dispute şi neînţelegeri,

încât, în faţa lor, resimte un adevărat cutremur.
Dincolo de patetismul vorbirii, chestiunea ca atare este
serioasă. Când ai în faţă multiplul nesfârşit al unor cu‑
noştinţe şi căi de cunoaştere, cu războiul lor continuu,
simţi imediat un gen de năuceală. Sigur, e greu de spus
cu câtă obiectivitate îşi descrie Cantemir propria criză
spirituală. Însă, aşa cum decurgeau lucrurile în timpul
său, constată modificări profunde în datele de ordin
cultural şi mental, semnele unei adevărate crize a con‑
ştiinţei. Într‑adevăr, părea iminentă atunci ruptura
dintre ştiinţele naturii şi teologia creştină; iar în cu‑
prinsul ştiinţelor, „lupta între naturalismul calitativ de
orientare mistică /prin Paracelsus, Van Helmont şi al‑
ţii/ şi naturalismul de orientare matematic‑experimen‑
tală /Galilei, Descartes, Newton/ nu era încă decisă“1.
Paul Hazard, în La crise de la conscience européenne
(1680‑1715), se referă exact la acest interval de timp. O
schimbare cu adevărat radicală în discursul acelui timp
observă şi Michel Foucault, în prima parte din Cuvintele
şi lucrurile. În sfera vieţii practice şi sociale, cezura o
anunţă deja câteva mari evenimente, precum descoperi‑
rea „Lumii Noi“, efectele extinse ale Renaşterii şi
Reformei, noile atitudini politice şi tehnice ale omului
occidental2. Raportul tensionat cu tradiţia, atitudinea
1
Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir, în volumul Izvoade, Humanitas,
Bucureşti, 2002, p. 258. Unele tensiuni şi indecizii apar deopotrivă
în spaţiul cultural şi spiritual răsăritean, îndeosebi levantin. Cf. Virgil
Cândea, „Quelques notes sur la pensée de Démètre Cantemir“, in
Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität, 2, 1974, p. 18; Vlad
Alexandrescu, op. cit., pp. 46‑50, 71‑73.
2
Cf. Jürgen Habermas, Der philosophische Diskurs der Moderne,
Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1985, I, § 2.
LXVIII Studiu introductiv
sceptică faţă de unele forme de legitimare, insurgenţa

unui alt gen de gândire critică, toate acestea anunţă o
situaţie istorică nouă.
În acest context, Cantemir revine la virtuţile acelei
facultăţi numite intellectus, despre care crede că poate
să depăşească limitele cunoaşterii senzoriale şi raţiona‑
le. În vechea lui accepţiune, intellectus reprezintă facul‑
tatea ce are acces la adevărul originar, întrucât cunoaşte
„simplu“ (şi nu compozit), nemijlocit şi comprehensiv
(ca „înţelegere intelectuală“, 37), orientat către cele
universale şi în lumina celor revelate. Desigur, ideea
este de provenienţă greacă, reluată apoi de unii filosofi
şi adusă în spaţiul gândirii creştine1. Este acceptată di‑
ferenţa radicală dintre intellectus şi celelalte căi de cu‑
noaştere, sensus (eventual sensatio, în accepţiunea de
„percepţie“, cunoaştere empirică) şi ratio (cunoaştere
logică, „demonstrativă“). Înainte de păcatul originar,
omul s‑ar fi folosit de capacitatea contemplativă a inte‑
lectului; după cădere, aceasta, estompată sau latentă,
poate fi reactivată prin credinţă2. Dincoace de acele
1
Cf. Jean‑Michel Fontanier, Le vocabulaire latin de la philoso‑
phie, de Cicéron à Heidegger, Ellipses, Université de Neuchâtel,
1991, pp. 70‑75. Relaţia dintre intellectus şi ratio se modifică serios
între timp, de la un autor la altul; filosofia modernă, prin Descartes
şi Leibniz, estompează diferenţa lor, încât se va vorbi tot mai mult
de unele forme „impure“ ale cunoaşterii prin intelecţie. Mai târziu,
îndeosebi în scrierile lui Hegel, intelectul (Verstand) reprezintă fa‑
cultatea de a judeca şi a distinge cu ajutorul unor concepte, a deter‑
mina elementele particulare sau opuse, pe când raţiunea (Vernunft),
mai ales în exerciţiul ei elevat, speculativ, realizează unitatea profun‑
dă şi esenţială a celor distincte.
2
„/P/rin splendoarea credinţei, sufletul omului, separat de trup
sau în trupul refăcut prin învierea comună, le înţelege pe toate
Studiu introductiv LXIX
contraste tari pe care le cultivă, Cantemir nu respinge

orice însemnătate a cunoaşterii „senzoriale“ şi „demon‑
strative“, nici posibilitatea acesteia de a învăţa buna
orientare de sine. Ceea ce respinge este genul de sufici‑
enţă pe care aceasta, mai ales în scolastică şi la începu‑
turile modernităţii, o afirmă cu destulă aroganţă.
Inacceptabile sunt mai ales două mari pretenţii ale „şti‑
inţei profane“: de a cunoaşte adevărul în mod singular
(prin sine, din sine şi de la sine, cum excelent spune la
p. VII) şi de a cunoaşte adevărul în simplitatea lui desă‑
vârşită. Ambele pretenţii tind, în epoca respectivă, să
intre în rândul marilor utopii ale omului modern. Aş
aminti doar câteva locuri în care Cantemir se dovedeşte
rezonabil cu privire la sensul cunoaşterii empirice şi
discursive. În Către Dumnezeu Tatăl. Închinare, spune
la un moment dat: „Căci Tu singur eşti viaţa, calea şi
adevărul /Ioan 14, 6/, aducând îndărăt la viaţă simţuri‑
le amorţite /Romani 7, 4/, punând îndărăt pe calea cea
mare şi dreaptă raţiunea rătăcitoare şi eliberând cu pu‑
tere mintea înrobită de lucrarea minciunii /Ioan 8,
31‑32/ şi redobândind‑o cu mare tărie“ (X). Să reţinem
aşadar că „simţurile amorţite“ pot fi aduse din nou la
viaţă (şi nicidecum excluse ori abandonate), iar „raţiu‑
nea rătăcitoare“ urmează a fi adusă „pe calea cea mare
şi dreaptă“. De altfel, cartea întâi se deschide cu o afir‑
maţie în aparenţă surprinzătoare, ce anunţă convinge‑
rea că simţurile – şi raţiunea corespunzătoare lor – pot
desăvârşit, intelectual, fără vreun discurs al raţiunii, nu altfel decât
celelalte spirite intelectuale: scăpărarea plină de strălucire a luminii
ei scapără chiar şi în această stare compozită; şi anume, în acestea,
prin credinţă le ştim pe cele pe care le ştim şi le înţelegem pe cele pe
care le înţelegem“ (232).
LXX Studiu introductiv
să înveţe, alegoric, situarea lor pe adevărata cale.

„Simţurile învaţă de la intelect, alegoric, pe ce cale se
cuvine să se înainteze către ştiinţa sacră şi transmit mo‑
dul în care se cuvine să fie găsit adevărul“ (1). În conse‑
cinţă, intelectul nu elimină simţurile, ci le atrage,
într‑o manieră indirectă, pe calea către adevărata ştiin‑
ţă. Decurge de aici că simţurile şi raţiunea pot avea o
bună orientare, aşa cum spune filosoful în alt loc („ne
vom strădui să înfăţişăm şi să dăm ca învăţătură ceva
într‑un mod mai evlavios şi mai potrivit cu raţiunea
decât s‑a crezut până acum“, 212). În fond, chestiunea
cunoaşterii angajează idei şi credinţe ce privesc însuşi
modul de existenţă al omului, sensul de a fi al acestuia.
Înţelesul ştiinţei, în aceste pagini, este mai curând unul
existenţial, priveşte posibilitatea unei vieţi bine orienta‑
te. Cunoaşterea însăşi devine o experienţă asumată,
participare, atât în sensul practic sau moral al cuvântu‑
lui, cât şi în cel religios. Cantemir înţelege că, pentru
aceasta, trebuie urmată o altă cale, pe care o numeşte
„intelectuală“, cu înţelesul mai vechi al cuvântului. În
unele contexte, intellectus numeşte cunoaşterea con‑
templativă, cea care, pentru învăţaţii creştini, reprezin‑
tă una din treptele urcuşului spiritual şi care presupune
practicarea virtuţilor, o experienţă de purificare. Nu
întâmplător Cantemir insistă atât de mult asupra unor
chestiuni de natură practică şi existenţială; fragmente
întregi sunt dedicate ethos‑ului concret, modului ome‑
nesc de a fi, discuţia ducându‑se în termenii unei pro‑
sopopei morale sau religioase. Până şi acuzele aduse
unor învăţaţi „păgâni“ sau „profani“ îşi au o motivaţie
în faptul că adevărata cunoaştere nu e posibilă fără o
prealabilă practicare a virtuţilor, fără o luptă a sufletului
Studiu introductiv LXXI
cu sine însuşi. În dese rânduri ideile şi argumentele la

care se referă – chiar unele concepte sau perspective –
sunt judecate ca şi cum ar fi moduri de trăire, persoane,
vieţi concrete; ele apar, de exemplu, ca bune sau rele,
cinstite sau necinstite, sfinte sau demonice, oneste sau
viclene, transparente sau înşelătoare, curate sau dia‑
bolice, veridice sau mincinoase, lucide sau smintite.
Metafora luminii, de certă inspiraţie areopagitică, asigu‑
ră fondul judecării unor stări de lucruri, încât acestea
apar mai mult sau mai puţin luminoase, mai aproape
sau mai departe de sursa originară a luminii, sub un
mod sau altul al umbrei şi al întunericului. Cu aceasta,
ne aflăm în faţa unei epistemologii distincte, pentru care
cunoaşterea defineşte un mod de a fi, relaţia vie şi perso‑
nală cu adevărul revelat.
(b) În căutarea unităţii pierdute a cunoaşterii

Să formulăm aici o întrebare greu de evitat pentru
cititorul de astăzi. Cum s‑ar putea înţelege totuşi aceas‑
tă ofensivă amplă – dusă pe mai multe planuri, ştiinţi‑
fic, metafizic şi teologic – împotriva „ştiinţei profane“?
Ce ar fi putut să‑l determine pe Cantemir, la timpul
respectiv, să dezvolte critica extinsă a acestei ştiinţe? De
ce întreţine contrastul tare dintre două limite, „ştiinţa
sacră“ şi „ştiinţa profană“? În fond, credinţa creştină
putea fi apărată şi în alte modalităţi, de pildă cu o nouă
expunere a ei pe baza învăţăturii patristice, în acord cu
limbajul epocii şi cu înţelegerea omului din această
parte a lumii. Putea fi reluată, bunăoară, prin acei scri‑
itori creştini care vin după Sf. Simeon Noul Teolog şi
care invocă mereu vechea tradiţie. Ar fi putut să o facă
în felul unei apologii senine, detaşate, cu o atitudine
LXXII Studiu introductiv
calmă şi încrezătoare în „lumina naturală“ a omului. Sau

asemeni unui filosof care înţelege să asume constant şi
tacit învăţătura testamentară în reflecţia sa. Dar nu se
întâmplă astfel, atitudinea lui Cantemir este de obicei
fie a unui om tulburat peste măsură de vanitatea ştiinţe‑
lor timpului, fie a unuia destinat să stea de strajă la fron‑
tierele „ştiinţei sacre“, hotărât să lupte până la capăt
pentru apărarea acesteia. Ce se petrece de fapt în spatele
acestei conştiinţe profund afectate, cuprinse uneori de o
grijă care o cutremură în chip inexplicabil şi îi întreţine
sentimentul a ceva grav şi ultimativ? Nu poate fi în joc
doar o chestiune de natură retorică. Nici dorinţa pur mi‑
sionară a unui învăţat din estul continentului, cu atât
mai puţin o simplă intenţionalitate speculativă, chiar
dacă astfel de justificări nu pot fi ignorate. Aşa cum ştim,
în epoca respectivă se modifică profund raportul dintre
experienţa ştiinţifică, cea filosofică şi cea teologică.
Ştiinţele care au atins un mare prestigiu, precum cele re‑
făcute pe baze matematice, fizica şi astronomia, se im‑
pun ca niciodată până atunci. Se anunţă un nou mod de
a face ştiinţă, analitico‑experimental, instituindu‑se un
model cognitiv ce părea să nu aibă în epocă nici o con‑
curenţă. Metafizica şi teologia, dar şi gândirea politică
sau morală, artele timpului, toate resimt puterea acestui
nou model de cunoaştere. Vechea unitate dintre ştiinţă,
filozofie şi teologie suferă enorm, fapt vizibil în ceea ce
priveşte cunoaşterea în genere: unitatea acesteia nu mai
apare de la sine înţeleasă, ci devine deodată problema‑
tică. Cei care o au în vedere caută să‑i regăsească o for‑
mă de posibilitate şi o nouă evidenţă. Nu există un
acord recunoscut în această privinţă, ci mai curând va‑
riante, dispute şi ipoteze noi. Îşi pun această problemă
Studiu introductiv LXXIII
îndeosebi gânditorii cu o multiplă deschidere, precum

René Descartes, care, aşa cum ştim, a excelat deopotrivă
ca savant, filosof şi teolog (chiar dacă ar fi vorba de un
teolog mai curând „secular“). Această multiplă disponi‑
bilitate o aflăm deopotrivă la Giordano Bruno şi Jan
Batista van Helmont, Blaise Pascal, Isaac Newton sau G.
W. Leibniz. Pentru ei, unitatea cunoaşterii nu era o ches‑
tiune doar teoretică sau speculativă; dacă această unitate
apărea ca dificilă sau imposibilă, la fel se putea spune şi
cu privire la unitatea proprie fiinţei omeneşti. Dificilă ar
fi apărut orice formă de edificare ce ar fi pretins certitu‑
dine, la limită însăşi ideea religioasă de salvare. Ceea ce
vreau să spun este că Dimitrie Cantemir, cu sensibilita‑
tea sa ştiinţifică şi religioasă, resimte ca puţini alţii gravi‑
tatea noii situaţii spirituale a timpului. Constată în dese
rânduri că ştiinţele ajung străine experienţei morale şi
religioase, iar filosofia, străină atât unora cât şi celeilalte.
În acest fel, omul, cu viaţa şi lumea care îi sunt proprii,
apare ca o fiinţă profund scindată. Opoziţia dintre aceste
experienţe definitorii traduce un adevărat război al omu‑
lui cu sine însuşi, ceea ce lasă a se vedea propria lui ni‑
micnicie. Iar separaţia dintre ele, ca neutralitate sau
indiferenţă, blochează comprehensiunea de sine şi afec‑
tează profund modul în care omul îşi duce propria viaţă.
Astfel aş înţelege insistenţa lui Cantemir – uneori de o
recurenţă obositoare – asupra ideii că adevărata ştiinţă
este simplă, una şi aceeaşi pentru fizician şi teolog, pen‑
tru păgân şi creştin, pentru cei vechi şi cei noi1. În
1
Revin la un singur loc în care Cantemir deplânge această stra‑
nie sciziune între ştiinţe şi teologie. „Raţiunea /…/ trage concluzia:
dintr‑unul şi acelaşi adevăr simplu, teologii s‑au deprins să trateze
teologic, iar cercetătorii lumii fizice, fizic, cu precizie, şi să declare
LXXIV Studiu introductiv
măsura în care ia distanţă de experienţa trăită a adevă‑

rului, gândirea devine scolastică, nu neapărat în sensul
academic al cuvântului, ci întrucât se restrânge la o cer‑
cetare de tip conceptual şi supune natura, de pildă,
unor aride reguli logice1. În acest fel, ea devine „incertă
şi inutilă“ (reluând aici o expresie pascaliană). Să nu
uităm că la acea vreme, dar şi astăzi, poate cu atât mai
mult astăzi, felul în care e înţeles adevărul are consecin‑
ţe nemijlocite în viaţa morală, politică şi istorică, aşa‑
dar în ceea ce priveşte buna convieţuire dintre oameni.
Prin urmare, a privilegia o anumită cale de cunoaştere
înseamnă a cultiva un mod de viaţă şi de convieţuire.
Cum să fie posibilă însă o bună convieţuire câtă vreme
comunităţile de oameni cultivă – uneori cu o blândă
inconştienţă, alteori cu disperare şi fanatism – idealuri
de viaţă străine sau chiar opuse? Dar e posibilă o anu‑
mită unitate, măcar o formă de convergenţă între dife‑
rite idealuri de viaţă? Dimitrie Cantemir – asemeni
celor pe care îi invocă, stoici şi creştini, orientali mis‑
tici şi savanţi de formaţie occidentală – a crezut în
adevărul simplu recurgând la o artă sau la o ştiinţă compozită: ei nu
găsesc piedici în axiomele lor contradictorii şi nici în părerile prea
deosebite unele de altele. Dinaintea acestora, venerabile părinte, in‑
telectul cel mai împăcat se tulbură“ (VI). Ideea o întâlnim şi în alte
locuri, de pildă la pp. VIII, 213 sau 278‑279.
1
Bunăoară, „profesorii care /discută despre timp şi/ nedreptăţesc
natura, susţinând ca ea să i se supună matematicii şi consfinţind /în
astfel de discuţii/ faptul că nimănui nu îi este îngăduit să respingă
sentinţa ʽel însuşi a spus’…“ (171). De regulă, învăţătura de „şcoală“
(gentilitia schola /97/, ethnica schola /111, 136/, pagana schola /57,
97, 116/, peripatetica schola /120/ sau sensitiva schola /35, 49, 58,
63, 108/), câtă vreme se închide în ea însăşi sau în propria autoritate,
devitalizează orice mod de gândire.
Studiu introductiv LXXV
posibilitatea omului de a recupera unitatea originară a

cunoaşterii. În această privinţă, se situează pe o cale
distinctă atât de cea a reinterpretării „moderne“ a învă‑
ţăturii testamentare, cât şi de cea a unei metafizici noi,
atotcuprinzătoare. Se apropie de acei gânditori care îi
apăreau atunci deopotrivă ca oameni ai tradiţiei şi ai şti‑
inţei moderne, crezând aşadar că ştiinţele şi teologia
vorbesc despre unul şi acelaşi adevăr. Jakob Böhme,
Robert Fludd şi Blaise Pascal, Jan Baptista van Helmont,
Jan Amos Komensky sau G. W. Leibniz, dar şi unii
învăţaţi de la Academia Patriarhiei Ortodoxe din
Constantinopol, reprezintă nume importante în aceas‑
tă privinţă. Cantemir nu adoptă o atitudine de tip
„sau – sau“ (sau gândirea discursivă, sau intelectul ilu‑
minat de graţia divină), nu exclude primul termen din
această alternativă. În ceea ce‑l priveşte, atitudinea jus‑
tă nu constă în excluderea fără drept de apel a „ştiinţei
profane“, ci în buna ei orientare (X), cu înţelegerea
prealabilă a limitelor ei şi a posibilităţii de a se deschide
către cunoaşterea contemplativă.
(c) Speculum veritatis

Deşi om al unei noi epoci, Cantemir invocă mereu
imagini şi motive tradiţionale. De pildă, imaginea oglin‑
zii pe care însuşi Părintele timpului o poartă în piept şi
care este, după spusele acestuia, „Sfânta Scriptură şi de‑
semnările timpului“ (162). Nu vreau să spun că antici‑
pează o atitudine pe care astăzi o recunoaştem uşor în
unele cercetări fenomenologice, însă are curajul de a re‑
afirma valoarea filosofică a unor idei de inspiraţie patris‑
tică. Revine continuu la această tradiţie şi la sensul
„speculativ“ (după lat. speculum) al cunoaşterii. Ideea
LXXVI Studiu introductiv
poate fi întâlnită în multe locuri: „prin enigmele din

oglindă, oracolul adevărului se îndreaptă din nou către
înţelegerea intelectuală mai profundă“ (38); „de vreme
ce oglinda adevărului limpezeşte cu multă strălucire, să
cercetăm cu mai mare atenţie ce ne arată spiritul adevă‑
rului în ştiinţa sacră, reluând cercetarea asupra principi‑
ilor constitutive ale lucrurilor naturale transmise de
şcoala senzorială“ (58). Reia imediat această menţiune:
„Contemplând astfel cu toată atenţia lucrurile din
oglinda imaculată, ca împins de un imbold, mi‑am
amintit de principiile lucrurilor naturale transmise la
păgâni de Aristotel...“. Cunoaşterea „intelectuală“ nu
înseamnă în orice condiţii o cunoaştere pură; pentru
omul istoric („căzut“), ea are loc „prin tainele oglinzii
(căci tot ce cunoaştem în starea din prezent cunoaştem
numai umbrit şi prin taine)“ (94)1. Privind în oglinda
pe care preafericitul părinte o poartă în piept, tânărul
învăţăcel priveşte în Sfânta Scriptură (162) şi ascultă cu‑
vântul revelat. Bunăoară, când discuţia are în vedere
creaţia lumii şi a omului, mersul celor create, căderea şi
salvarea făpturii omeneşti, felul în care cauzele naturale
se conjugă cu cele supranaturale, ordinea lumii şi liberul
arbitru, rostul acestei vieţi, e decisiv ceea ce poate fi în‑
ţeles din „oglinda adevărului“.
Cantemir va numi această oglindă cu diferite expre‑
sii: „oglinda imaculată“ (58), „oglinda misterioasă“
(158), „oglinda tainelor“ (196, 248), „oglinda enigme‑
lor“ (225), „oglinda adevărului şi a ştiinţei sacre“ (269),
„oglinda credinţei“ (293). Dacă am folosi un termen
consacrat în filosofia de limbă latină, am spune că
1
Este sesizabil aici ecoul celor spuse în I Corinteni 13, 12.
Studiu introductiv LXXVII
exprimarea adevărului este, pentru Cantemir, o lucrare

de natură speculativă, în accepţiunea veche a cuvântu‑
lui1. Privirea speculativă (per speculum) numeşte acum
un mod indirect de a vedea – în parte şi enigmatic –
ceea ce transcende puterile minţii omeneşti; referinţele
vechi sunt la epistolele pauline, precum I Corinteni 13,
12 („Căci vedem acum ca prin oglindă, enigmatic, iar
atunci /în eschatón/, faţă către faţă; acum cunosc în
parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, precum am fost
cunoscut şi eu“)2. Termenul latin speculatio traduce
adesea, filosofic şi teologic, grecescul theoría, „contem‑
plaţie“, „viziune“. Vechii stoici, de altfel, sunt atraşi de
figura celui căruia, detaşat de toate, îi place să privească
ceea ce se petrece peste timp, aproape ca la un spectacol
atemporal ce cuprinde întreaga lume. Sau a celui care,
după ce se retrage din vacarmul zilei, regăseşte în min‑
tea sa imaginea semnificativă a celor petrecute şi reflec‑
tează asupra ei3. Între timp, înţelesul termenului a
evoluat mult. Sf. Ioan Gură de Aur, de pildă, spune la
un moment dat spune că există multe feluri de a privi în
oglindă şi, deopotrivă, multe oglinzi, la niveluri diferite
ale existenţei. Oglinda în care ne privim aproape zilnic
1
Cf. Ştefan Afloroaei, Metafizica noastră de toate zilele, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008, secţiunea a doua, § 16 (De specula
tione Dei).
2
Cf. şi II Corinteni 3, 18: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu
faţa descoperită, faţa Domnului...“. Referinţa la speculum conservă
până târziu ceva cu totul enigmatic. Alanus de Lille, în secolul al
XII‑lea, situează mereu imaginea speculară alături de cea a cărţii
enigmatice şi a picturii cu motivaţie sacră.
3
Cf. Seneca, Despre mânie, III, 36, 2‑3. Un comentariu atent al
acestor pasaje se află în Michel Foucault, Hermeneutica subiectului
(Cursuri la Collège de France, 1981‑1982), cursul din 24 martie 1982.
LXXVIII Studiu introductiv
spune şi ea ceva despre felul nostru de a fi, doar că nici‑

odată în suficientă măsură. „Când te duci la frizerie ca
să‑ţi tunzi părul, iei oglinda şi te uiţi cu atenţie la piep‑
tănătura părului, întrebi pe cei de faţă şi chiar pe frizer
dacă îţi este aranjat bine părul de pe frunte; chiar când
eşti bătrân, nu te ruşinezi să‑ţi piepteni şi să‑ţi aranjezi
părul ca unul tânăr“1. Locul acestei oglinzi îl pot lua şi
alte elemente sau date din viaţa noastră, de pildă privi‑
rea sau gestul celuilalt, casa şi locul în care trăim, starea
trupului propriu sau a celor din jur. Însă nici aceste
oglinzi nu‑ţi oferă prea multe cu privire la tine însuţi.
Nu‑ţi spun întotdeauna, bunăoară, ce anume aduce
urâţenia chipului propriu. Nici nu te lasă uşor a înţelege
ce ar urma să faci în continuare. Când ne privim în
oglinda din afară „nu ne sinchisim deloc că sufletul nos‑
tru nu e doar pocit, ci şi sălbăticit, ajungând ca Scylla
sau Hymera din miturile păgâne“. Dacă totuşi ne între‑
băm cu privire la starea sufletului, oglinda potrivită ar
trebui să fie alta, care să ne arate nu doar „sluţenia sufle‑
tului, ci /.../ şi cum să ne schimbăm sluţenia într‑o
frumuseţe fără seamăn“. Însă care este această oglindă?
O reprezintă însăşi „viaţa bărbaţilor virtuoşi, istoria vieţii
lor fericite, citirea Sfintelor Scripturi, legile date de
Dumnezeu“. Importă însă întotdeauna chipul adevărat
din om, oglinda dobândită ca fiinţă creată, care îl poate
ajuta să înainteze către frumuseţea cea fără asemănare2.
1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, IV, 8, în Scrieri, par‑
tea a treia, traducere din limba greacă de Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1994, p. 59.
2
Să ne amintim ceea ce afirmă Plotin în Enneade, IV, 3. 8, anu‑
me că „fiecare suflet este şi devine ceea ce priveşte“. Dacă va privi
Studiu introductiv LXXIX
Cărţii sfinte ca oglindă urmează a‑i răspunde oglinda

din făptura omului; când mintea e curată, imaginea din
oglindă va fi şi ea curată. „/Dumnezeu/ se arată în min‑
tea curată ca într‑o oglindă, rămânând nevăzut după
ceea ce este în sine. Căci acesta este caracterul formei
din oglindă: anume, arătându‑se, nu se vede şi e cu ne‑
putinţă să priveşti şi în oglindă şi în sine ceea ce produ‑
ce forma din oglindă“1.
Este regăsită în dese rânduri imaginea oglinzii enig‑
matice, odată cu înţelesul creştin al „vederii în oglindă“.
În acel Index rerum notabilium, pe care singur îl com‑
pune, Cantemir reia trei locuri importante în această
privinţă: Speculum Veritatis in pectore Sacrae Scientiae
(„oglinda adevărului în pieptul ştiinţei sacre“, 30),
Speculum Sacrae Scripturae („oglinda Sfintei Scripturi“,
162) şi Speculum aenigmaticum, qua ratione praesentia,
praeterita et futura, in eodem nunc repraesentat („oglinda
enigmatică, prin care raţiunea îşi reprezintă în aceeaşi
clipă cele prezente, cele trecute şi cele viitoare“, 248).
Alături de speculum vor fi asumaţi şi alţi termeni, specu‑
lor, speculatio şi speculativus. Tânărul învăţăcel, a cărui
poveste ne‑o spune cu înfiorare şi pasiune, se priveşte
în câteva rânduri pe sine într‑o manieră speculativă.
Motivul oglinzii e corelat cu cel al luminii, cunoscând
o arborescenţă impresionantă în aceste pagini. Îl aflăm
spre cele mai prejos decât el însuşi, va suporta un gen de cădere pâ‑
nă la nivelul lor elementar. Dacă însă va privi către cele de sus, se va
deschide acestora, văzând astfel însăşi graţia divină ce străluceşte
peste oameni şi lucruri.
1
Sf. Grigorie Palamas, Tratatul al doilea din triada întâi contra lui
Varlaam, apud Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sf. Grigorie
Palamas, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 182.
LXXX Studiu introductiv
când afirmă, de pildă, că toate cele create urmează a fi

văzute în oglinda timpului sau a veşniciei (161)1. La
rândul lor, cele create pot să apară ca oglinzi, precum
oglinda cerului sau a norilor pe cer (110), oglinda fie‑
cărui astru în parte, dar şi a lucrurilor de pe pământ
care reflectă lumina lor (285‑286). Privite în lumina
creaţiei, toate sunt luminate şi reflectă această lumină,
o fac după natura şi puterile lor. Această viziune a lu‑
minii care se revarsă şi se reflectă în întreaga creaţie are
un sens riguros, căci, aşa cum spune, „întâietatea lumi‑
nii, care a precedat toate creaturile, indică misterul
simbolic al Soarelui Dreptăţii din ziua a treia, reînvie‑
rea şi renaşterea sufletelor moarte prin păcat şi măreţia
credinţei“ (38). Va reface, în acest loc şi în continuare,
unele distincţii importante pentru ceea ce discută: lu‑
mină necreată şi lumină creată, lumină („în sens pro‑
priu şi simplu“, 40) şi lucire (aşa cum este cea a soarelui
pe cer), „lumină universală“ şi „lumină particulară“,
„lumină esenţială“ şi „lumină generică“ (46‑49), lumi‑
nă a simţurilor şi lumină intelectuală. Reia frecvent
acele expresii ce sunt proprii limbajului creştin, pre‑
cum „Părintele luminilor“, „Lumina lumii“, „lumină
din lumină“, „fiii luminii“, „lumina strălucirii divine“,
„lumina de neatins“, „lumina ce nu poate fi cuprinsă“,
„lumina cunoştinţei“, „lumina în care /omul/ vede lu‑
mina“. Aşa cum spuneam mai sus, motivul luminii
(„marele mister al luminii“, 39), cu arborescenţa neo‑
bişnuită a formelor şi sensurilor acesteia, traversează
întreaga scriere a lui Cantemir. Multe pagini sunt do‑
minate de motivul luminii, iar recurenţa termenului
1
Cf. infra, II, 8.
Studiu introductiv LXXXI
pare uneori nesfârşită, cu efecte psalmice. Neîndoielnic

că unele surse patristice, precum cea areopagitică, pot
să dea seama de însemnătatea cu totul aparte a unui
asemenea motiv.
(d) Recursul la cunoaşterea apofatică

Am văzut în alt loc, odată cu încercările tânărului
învăţăcel de a zugrăvi chipul de nezugrăvit al adevăru‑
lui, că filosoful recurge la vorbirea apofatică, nu doar
în sensul etimologic al cuvântului. Mai mult chiar, în
alte locuri numeşte explicit acest mod de a vorbi şi de
a cunoaşte, făcând unele menţiuni necesare. Avea să se
spună că distincţia dintre teologia afirmativă şi cea ne‑
gativă e invocată de Cantemir abia într‑o scriere apă‑
rută spre sfârşitul vieţii, Sistemul sau întocmirea religiei
muhammedane, când menţionează că „muhammedanii
urmează mai mult teologiei negative decât celei afirma
tive“1. Cantemir face totuşi, în Icoana de nezugrăvit...,
distincţia dintre cunoaşterea afirmativă şi cea negativă,
de pildă atunci când vorbeşte despre veşnicie. „Ei /filo‑
sofii din vechime/ socotesc că această definiţie /anume
că ʽveşnicia conţine toată durata’/ se potriveşte creaturii,
sau creatorului? Dacă este pentru creator, e minciună.
Căci creatura nu poate declara nimic afirmativ despre
1
Cf. Virgil Cândea, „Cunoaşterea apofatică în gândirea lui
Dimitrie Cantemir“, în Academica, anul V, nr 1 (49), 1994, cu refe‑
rire la Dimitrie Cantemir, Opere complete, VIII, tomul II, 1987,
p. 159; menţiunea a fost făcută iniţial într‑o comunicare la Freiburg
im Breisgau, textul fiind publicat în Dacoromania. Jahrbuch für öst‑
liche Latinität, 2, 1974, pp. 16‑20. Cf. şi Marin Bălan, Sacrosanctae
scientiae indepingibilis imago, în Ion Ianoşi (coord.), Dicţionarul ope‑
relor filosofice româneşti, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 194‑196.
LXXXII Studiu introductiv
creator, ci doar negativ: creatorul este ceva ce creatura

nu ştie ce este, ba chiar nu poate şti“ (189). Aşadar,
avem motive să credem că apofaza (apophasis) despre
care vorbesc învăţaţii creştini este gândită ca atare de
Cantemir, chiar dacă nu o numeşte întotdeauna în
mod explicit. Este sesizabilă în multe locuri, precum
acesta: „mă apuc să practic pictura, fără nicio precauţie
şi cu toate forţele, şi mi se pare că văd chipul adevăru‑
lui, care niciodată nu se arătase nicăieri, chiar aşa de
nezugrăvit cum este – ba chiar nu încetez, cu o uriaşă
cutezanţă, să‑l zugrăvesc ca pe unul de nezugrăvit“
(VI). În astfel de situaţii, calea afirmativă lasă locul ce‑
lei apofatice. Termenul ca atare nu apare aici, însă nu e
greu de sesizat maniera de cunoaştere care îi corespun‑
de. Iar distincţia de care ţine e numită de câteva ori în
chip explicit. Bunăoară, aşa cum am văzut mai sus,
când are în vedere înţelesul veşniciei (189). La fel şi
atunci când vorbeşte despre „negativele contrare“ ce
fac posibilă o afirmaţie adevărată: „Se cuvine să îţi
aminteşti, învăţăcelule, că ce ţi se arăta în oglinda tai‑
nică este chipul dumnezeiesc, cât nu era cunoscut, şi că
nu este, cât era cunoscut. De aici rezultă că, din nega‑
tivele contrare, scapără o rază a afirmaţiei adevărate,
aşa încât mintea să nu şovăie a se convinge că există
ceva de felul acesta, real şi în fapt“ (237). Sau când se
referă la caracterul inefabil şi de necuprins al providen‑
ţei divine: „Ea /Providenţa/ este, deopotrivă pentru
creaturile cereşti şi cele pământeşti, de nevăzut, de ne‑
scrutat şi de neatins, aşa încât scrierile sacre vorbesc
teologic despre ea mai degrabă negativ decât afirmativ
şi nimeni nu va putea, prin cunoaşterea senzorială, să
afirme nepedepsit ceva afirmativ, în afară de faptul că
Studiu introductiv LXXXIII
este binele cel bun şi desăvârşit şi ceea ce ţine de cel

mai bun şi desăvârşit: şi aceasta este introdusă, prin
ceaţă şi întunecimi şi printr‑o despicătură foarte strâm‑
tă, numai pentru a le cerceta pe cele posterioare“ (250).
Să reiau şi un pasaj din comentariul la cartea Genezei:
„Aici prin ʽtenebre’ înţeleg nu absenţa /din filosofia/
păgână, nici, în consecinţă, lipsa luminii, ci strălucirea
inefabilă şi inaccesibilă a existenţei divine veşnice: şti‑
inţa sacră, zic, ne învaţă că Dumnezeu a pus aceste te‑
nebre în jurul său într‑un mod pozitiv, iar nu privativ“
(35). Este remarcabilă în acest loc maniera apofatică de
exprimare, poate chiar mai mult, pasul dincolo de ceea
ce s‑a numit teologie negativă. Acest pas îl face ori de
câte ori are în vedere caracterul cu adevărat inefabil şi
tainic al celor divine.
Tocmai acest din urmă lucru – pasul dincolo de
ceea ce s‑a numit teologie negativă – este sesizabil în
acele locuri, nu puţine de altfel, în care ne spune că
urmează a zugrăvi ca de nezugrăvit cele de nezugrăvit, a
vedea în chip tainic cele tainice (62, 237, 271), a cu‑
noaşte ceva „mai presus“ de orice cunoaştere (8, 63,
115, 195). Or, aceste locuri pot fi puse în legătură cu
scrierile areopagitice. Aşa cum aflăm în Teologia misti‑
că, I, se cuvine a se admite cu privire la Dumnezeu o
cunoaştere „mai presus de cunoaştere şi de exprimare“
(§ 1). Ea corespunde năzuinţei intime de „unire cu Cel
mai presus de toată fiinţa şi cunoştinţa“, înălţării la
„strălucirea întunericului dumnezeiesc, înlăturând toa‑
te şi ieşind din toate“ (traducere de Dumitru Stăniloae).
Dar aceasta înseamnă, cum ni se spune în continuare,
„că negaţiile cu privire la El nu se opun afirmaţiilor“.
Sensul acestora nu e cel întâlnit în gândirea comună,
LXXXIV Studiu introductiv
nici cel supus logicii formale, ci unul anagogic1. Ideea

revine în finalul § 2: „/T/rebuie să se atribuie lui
Dumnezeu, Celui ce e Cauza tuturor, toate afirmaţiile
care trebuie să se vadă la ea şi mai principal toate nega‑
ţiile, ca fiind mai presus de toate, şi să nu se socotească
că negaţiile sunt opuse afirmaţiilor, ci mai degrabă că
ea /Cauza tuturor/ e mai presus de toate privaţiile şi de
toată negaţia şi afirmaţia“. Sensul diferit al negaţiilor va
fi din nou adus în atenţie: „iarăşi urcând, spunem că
dumnezeirea nu este nici suflet, nici minte şi nu are
nici închipuire /.../; nu este nici unul, nici unitate, nici
dumnezeire, nici bunătate, nici Duh, aşa cum îl cu‑
noaştem noi; /.../ nu este nici întuneric, nici lumină,
nici rătăcire, nici adevăr; nici nu este o afirmare a ei,
nici negare“ (Teologia mistică, V). Ultimele cuvinte ne
spun în chip limpede că o asemenea cale conduce din‑
colo de teologia afirmativă şi de cea negativă. „Fiindcă
Dumnezeirea – aflăm în încheierea scrierii – este mai
presus de toată afirmarea, drept cea care e cauza unică a
tuturor, şi mai presus de toată negaţia, drept cea care le
1
Dionisie se adresează aici celui iniţiat şi, în acelaşi timp, distin‑
ge două atitudini proprii celor care sunt străini de tainele divine. Pe
de o parte, e vorba de „cei care cred că, cunoscând pe Dumnezeu ca
Acela de care depind toate, ştiu totul despre El; ei nu recunosc mis‑
terul ce acoperă pe Dumnezeu ca un întuneric“, iar pe de altă parte,
„cei care socotesc că nu există nimic afară de lumea aceasta văzută“
(Dumitru Stăniloae, Note la Teologia mistică, în Sfântul Dionisie
Areopagitul, Opere complete, Editura Paideea, Bucureşti, 1996,
p. 255). Nici afirmaţiile celor dintâi şi nici negaţiile celorlalţi nu pri‑
vesc în chip propriu fiinţa divină. A se vedea şi Despre numirile dum‑
nezeieşti, V, § 8: „Şi este mai presus de toate, ca fiind deasupra şi îna‑
intea tuturor în mod suprafiinţial. De aceea se şi atribuie Lui toate
atributele şi nimic din toate...“.
Studiu introductiv LXXXV
depăşeşte pe toate, care e simplu dezlegată de toate şi

dincolo de toate“. Aşadar, această cunoaştere „mai pre‑
sus de cunoaştere şi de exprimare“ nu se confundă cu
teologia negativă, apofatică, pe care, cum am văzut, o
cuprinde şi o depăşeşte nelimitat. Cu privire la aceste
pasaje, Dumitru Stăniloae consideră că sunt realmente
uimitoare şi de o mare îndrăzneală teologică. Observă
în acelaşi timp că relaţia dintre teologia afirmativă şi
cea negativă este mult mai complexă decât ne apare în
primă instanţă. „Negaţiile referitoare la El sunt mai pre‑
sus de afirmaţiile cugetate de noi în gradul suprem. Nu
se poate spune că Dumnezeu nu este toate acestea, ci le
negăm doar forma şi gradul în care le cunoaştem noi,
mărginirea, caracterul supus înţelegerii noastre. Când
pornim în cunoaşterea Lui de la afirmaţii, trebuie să ne‑
găm cele ce sunt străine de El sau însuşirile lumii văzute
şi mărginite. Când voim însă să ne ridicăm la cea mai
mare înălţime a lui Dumnezeu, trebuie să pornim chiar
de la negarea celei mai de bază afirmaţii, renunţând a
vorbi chiar de existenţa Lui. Dar, în genere, e mai uşor
a‑i nega lui Dumnezeu însuşirile nespirituale decât cele
spirituale“1. Aşa cum vedem, sunt distinse mai multe
situaţii cu privire la teologia catafatică şi cea apofatică,
deopotrivă cu privire la sensul acestor termeni şi la rela‑
ţia lor2. Această cale, mistică, va conduce în cele din
urmă dincolo de o asemenea distincţie.
1
Cf. Dumitru Stăniloae, Note la Teologia mistică, în op. cit.,
p. 256.
2
În ceea ce priveşte semnificaţia unor termeni, precum cel de ca‑
uză, frecvent în scrierea invocată mai sus, aş aminti aici doar una din‑
tre precizările valoroase pe care le face Jean‑Luc Marion: „Dionisie in‑
dică această nouă funcţie pragmatică a limbajului, care‑L vizează pe
LXXXVI Studiu introductiv
Nu e uşor însă de spus care au fost sursele directe

ale lui Cantemir în această privinţă, fie scrierile areopa‑
gitice, precum Numele divine, care, prin unele capitole,
pare uşor de recunoscut, fie cele ale unor învăţaţi creş‑
tini care le‑au comentat cu atenţie, precum Maxim
Mărturisitorul; eventual unele culegeri şi antologii din
literatura patristică, sau, poate, unele manuale cu cir‑
culaţie la acea vreme în mediile academice. Sursele pot
fi multiple, mai ales pentru cineva sensibil şi faţă de
alte tradiţii spirituale, deschis unor medii teologice şi
filosofice diferite. S‑a văzut, de altfel, că Dimitrie
Cantemir ştie să ofere o interpretare creştină unor surse
stoice sau neoplatonice, în acelaşi timp ştie să pună în
discuţie unele afirmaţii aparent creştine, precum cele
provenite din mediul scolastic, în cazul cărora constată
dificultăţi ce nu pot fi ignorate.
4. Este vorba de un tratat de metafizică?
În parte, desigur, fără a crede totuşi că intenţionali‑

tatea metafizică e singulară sau dominantă în scrierea
de faţă. Este relevant în acest sens felul în care Cantemir
distinge între anumite moduri de cunoaştere şi unele
genuri de probleme filosofice, eventual maniera în care
foloseşte o serie de termeni, „metafizic“, „speculativ“
Cel care depăşeşte orice nominare, atribuindu‑i titlul de aitia – care
înseamnă nu ʽcauza’ metafizică, ci Cel cerut pe Care‑l cer (aiteō) toţi
cei care cer (aitiata), atunci când Îl vizează pe Acela din Care provin şi
la Care revin. Aitia nu are altă funcţie decât aceea de a depăşi afirma‑
ţia şi negaţia“ (În plus. Studii asupra fenomenelor saturate, traducere de
Ionuţ Biliuţă, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 160‑161).
Studiu introductiv LXXXVII
sau „abstract“ („mai presus de cele senzoriale“). Îna

inte de toate, importă modul în care sunt rediscutate
unele chestiuni ce au fost, de multă vreme, trecute în
contul metafizicii.
Asemeni altor învăţaţi din acea vreme, Cantemir,
într‑un proiect amplu şi extrem de ambiţios, are în ve‑
dere cunoaşterea adevărului originar, „acelaşi, simplu şi
uniform“ (V). Atenţia e orientată continuu către „ştiin‑
ţa preasfântă“ (sacro‑sanctae scientia), accesibilă într‑o
anumită privinţă minţii omeneşti. Însă face destule refe‑
riri la cunoaşterea comună şi la cea logică, la unele ori‑
entări de natură savantă şi la câteva perspective noi în
filosofie. Se deschide astfel unei reflecţii mai largi, ce
priveşte modul omenesc de a fi şi faptul cunoaşterii în
genere. Vorbeşte, bunăoară, despre principii şi moduri
ale cunoaşterii, niveluri căzute şi elevate, orizonturi dis‑
tincte (cunoaştere de sine, cunoaştere a lumii şi cunoaş‑
tere a celor divine), posibilitatea refacerii unităţii ei
pierdute. Exact această deschidere face loc unei discuţii
ce poate fi numită metafizică, sub o accepţiune uşor de
întâlnit, de pildă, în tradiţia aristotelică târzie sau în cea
stoică, deopotrivă în unele scrieri influente până în se‑
colele moderne. Cantemir reia unele întrebări care ţi‑
neau la timpul respectiv de domeniul metafizicii şi care
aveau în vedere, de pildă, anumite principii ale cunoaş‑
terii, sensul originar al adevărului, reflecţia cu privire la
Dumnezeu, la sine‑le omenesc şi lumea existentă, sensul
creaţiei şi posibilitatea edificării de sine a omului. Are
în atenţie, aşa cum vom vedea, înţelesul unor principii
şi date proprii creaţiei, deopotrivă al acelui esse (regăsit
cu aproape fiecare nivel al creaţiei, înainte de toate cu
privire la Dumnezeu şi condiţia umană), semnificaţia
LXXXVIII Studiu introductiv
timpului, duratei şi eternităţii, a locului şi mişcării, a vieţii

(„forma împătrită a lucrurilor“), a evoluţiei celor exis‑
tente sau a finalităţii lor.
Lucru ştiut, în cultura occidentală de la începuturi‑
le modernităţii, metafizica numeşte reflecţia cu privire
la principiile cunoaşterii şi ale celor existente, înainte de
toate cu privire la natura sufletului omenesc, existenţa
lui Dumnezeu şi ordinea lumii create. În năzuinţa ei
de a fi sistematică, îşi afirmă o ramificaţie cvadruplă:
metaphysica generalis (numită şi ontologia) şi trei meta‑
fizici speciale: psychologia (sau egologia, cercetarea cu
privire la sufletul omenesc), cosmologia (cunoaşterea
naturii sau a lumii în genere) şi theologia (cunoaşterea
cu privire la Dumnezeu)1. Manualele care circulau în
mediile universitare din Occident, revenind mereu la
scrierile lui Francisco Suárez (Disputationes metaphysi‑
cae, 1597), fixează această schemă savantă a reflecţiei
metafizice. Rudolph Goclenius, de pildă, înţelege on‑
tologia ca reflecţie filosofică cu privire la fiinţă sau la
transcendentalii (ontologia, id est philosophia de ente
seu de transcendentibus)2. Acestea ar avea valoare de
1
Consideraţii utile se află în unele scrieri precum: Jean‑François
Courtine, Suárez et le système de la métaphysique, PUF, Paris, 1990; Leo
Freuler, History of ontology, in Hans Burkhardt & Barry Smith (eds.),
Handbook of Metaphysics and Ontology, Philosophia Verlag GMBH,
München, 1991. Reiau în continuare, cu unele modificări, câteva idei
susţinute în Ştefan Afloroaei, Cantemir et le scénario moderne de la
métaphysique, in Travaux de Symposium International „Le Livre. La
Roumanie. L’Europe“, tome IV: la quatrième section – Latinité
Orientale, Éditeur Bibliothéque de Bucarest, 2011, pp. 18‑41.
2
Cf. Rudolph Goclenius, Lexicon philosophicum quo tamquam
clave philosophiae fores aperiuntur, Frankfurt, 1613, articolul dedicat
„abstracţiei“, p. 6.
Studiu introductiv LXXXIX
„principii prime“, încât cercetarea lor devine echivalen‑

tă cu cea a fiinţei ca fiinţă (prima philosophia, scientia
de ente qua ens). Ontologia, echivalată uneori cu „filo‑
sofia primă“, devine importantă pentru celelalte ramuri
ale metafizicii1. Descartes, cu un viraj spectaculos către
reflecţia radicală asupra sinelui, pliază noua ontologie
pe datele „clare şi distincte“ ale egologiei. În consecin‑
ţă, interogarea cu privire la sine şi la modul de a fi al
ego‑ului ajunge prealabilă – chiar decisivă uneori – în
reflecţia metafizică modernă. Cantemir, însă, se va si‑
tua la distanţă de ceea ce se petrece în mediul cartezian
de gândire sau în cel propriu filosofiei engleze (să spu‑
nem, de la Francis Bacon la John Locke). Este greu de
spus în ce măsură a cunoscut chestiunile de fond ale
filosofiei din aceste medii culturale. Din felul în care
discută despre cunoaştere şi adevăr, se vede uşor că on‑
tologia nouă, cu problemele pe care le ridică şi cu inte‑
rogarea prealabilă a ego‑ului, nu‑l va reţine prea mult.
Cât priveşte gândirea scolastică, aşa cum se extinde
aceasta în secolul său, o va respinge de cele mai multe
ori în enunţuri tăioase, ferme şi totuşi destul de genera‑
le. Se apropie mai mult de o variantă a metafizicii care
se situează între gândirea patristică şi cea modernă, dar
diferită de formula scolastică. Aşa cum ştim, a existat
în această privinţă o cale distinctă, mai înclinată către
atitudinea neoplatonică sau către teosofie, eventual de‑
dicaţi cu totul credinţei creştine, cu un limbaj adesea
1
Există însă şi excepţii: Johannes Clauberg (Elementa philoso‑
phiae sive Ontosophiae, 1647), invocându‑l pe Descartes, consideră
că ontologia presupune filosofia primă, în sensul că ştiinţa despre lu‑
cru în genere (ens) presupune ştiinţa despre ceea ce este inteligibil
(ens cogitabile).
XC Studiu introductiv
alegoric sau enigmatic; aş aminti în această privinţă

pe Ralph Cudworth sau Henry More, Jan Baptista van
Helmont, Blaise Pascal, Emmanuel Swedenborg, în
parte G. W. Leibniz şi alţii. Astfel de gânditori pot fi
văzuţi în egală măsură ca savanţi şi mistici, oameni ai
tradiţiei şi deopotrivă ai culturii moderne, dedicaţi atât
ştiinţei cât şi experienţei religioase, atât erudiţiei pozi‑
tive a timpului cât şi gândirii simbolice. Impresionant
e faptul că unii dintre ei se încumetă să reconfigureze
întregul univers al cunoaşterii. Mai exact, să înţeleagă
fenomenul cunoaşterii într‑o formă unitară, vie şi siste‑
matică. Astăzi, o astfel de intenţie poate părea cel puţin
utopică, dacă nu de‑a dreptul nebunească. Însă, la acea
vreme, cei invocaţi mai sus au crezut că ştiinţele, filoso‑
fia şi teologia participă esenţial la una şi aceeaşi sferă a
cunoaşterii1. Însă cum ar putea fi gândită unitatea între‑
gii cunoaşteri? Ea ar deveni posibilă dacă s‑ar asuma de
cei care o slujesc aceleaşi principii prealabile, aşa cum
unitatea matematicii, de pildă, este asigurată de aceleaşi
axiome sau postulate. Or, aşa cum s‑a crezut atunci,
principiile iniţiale pot fi regăsite fie printr‑o nouă meta‑
fizică, atotcuprinzătoare, fie printr‑o nouă interpretare a
teologiei creştine. Prima variantă o întâlnim de pildă la
René Descartes sau G. W. Leibniz; a doua, la Nicolas
1
Ideea e împărtăşită şi de către Descartes, care, într‑o scrisoare
ce deschide versiunea în franceză a scrierii Principia philosophiae
(1647), afirmă simplu: „toute la Philosophie est comme un arbre,
dont les racines sont la Métaphysique, le tronc est la Physique, et les
branches qui sort de ce tronc sont toutes les autres sciences /.../“.
Aceste „alte ştiinţe“ sunt regăsite sub numele medicinii, mecanicii şi
moralei, ultima realizând şi cea mai înaltă treaptă a înţelepciunii (sa‑
pientia). Cf. René Descartes, Oeuvres, vol. IX, édition Adam &
Tannery, Paris, Léopold Cerf, 1904, p. 14.
Studiu introductiv XCI
Malebranche. Însă a existat şi o cale distinctă, cultivată

bunăoară de Jan Baptista van Helmont şi alţii. În
Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago, Cantemir se
apropie mai mult de această a treia cale în filosofia tim‑
pului său. Este o apropiere ce suportă unele diferenţe
importante, fireşti pentru un intelectual crescut şi for‑
mat în estul Europei.
Ce anume doresc să spun? Ţinând cont de proble‑
matica asumată, cartea lui Cantemir poate fi socotită şi
o lucrare de metafizică1. În definitiv, a reflecta cu privi‑
re la datele prealabile, modul de a fi şi sensul celor exis‑
tente, eventual cu privire la ceea ce transcende limitele
obişnuite ale experienţei, constituie un exerciţiu de na‑
tură metafizică. Doar că, dincoace, în spaţiul cultural
răsăritean, nu contează atât unele distincţii de şcoală
(„metafizică generală“ şi „metafizică specială“, „teologie
/raţională/“, „egologie“ şi „cosmologie“), cât raportarea
constantă la tradiţia patristică, pe de o parte, şi la gân‑
direa occidentală care se află în acord cu ea, pe de altă
1
Nu în sensul că am avea de‑a face cu o lucrare de teosofie,
eventual de mistică, aşa cum a căutat să susţină Em. C. Grigoraş, cel
care a prefaţat prima traducere în limba română a Icoanei de nezu‑
grăvit… Termenul „metafizică“ ar trebui luat fie în accepţiunea pe
care i‑o oferă până târziu tradiţia platoniciană, eventual cea aristote‑
lică, fie într‑o accepţiune modernă, prezentă bunăoară la Descartes,
Leibniz şi alţii. Nu întâmplător Lucian Blaga vorbeşte explicit des‑
pre studiul „de natură metafizică“ al lui Cantemir, care ar exprima
spiritul epocii baroce, o epocă a „viziunii dinamice despre lume şi
viaţă“, a „formelor debordante, a pasiunilor larg dezlănţuite, a per‑
spectivelor vaste“. Astfel de tendinţe s‑au resimţit şi în lumea răsări‑
teană, bizantinismul din vremea lui Cantemir fiind el însuşi cuprins
„de o neprevăzută efervescenţă, contaminându‑se întrucâtva de di‑
namica şi de perspectivele mai largi ale barocului occidental“
(Dimitrie Cantemir, ed. cit., pp. 246‑247, 249).
XCII Studiu introductiv
parte. Cantemir preferă o altă delimitare a chestiunilor

asupra cărora reflectează: teologie fizică („teologo‑fizi‑
ca“), teologie metafizică (teologo‑metafizica“) şi teolo‑
gie etică („teologo‑etica“). Însă graniţele dintre teologia
fizică şi teologia metafizică nu sunt – şi nu ar putea fi –
delimitate în chip ferm1; deşi distincte, tematica proprie
acestora interferează continuu. De altfel, pentru tradiţia
patristică şi pentru acei filosofi revendicaţi explicit de
Cantemir, nu există probleme importante de fizică ce ar
fi străine celor de metafizică sau de teologie. De exem‑
plu, creaţia omului şi fenomenul „căderii“, înţelegerea
naturii şi a timpului, importanţa acordată sensibilităţii
şi liberului arbitru, astfel de chestiuni privesc în egală
măsură cosmologia, etica şi metafizica.
Alături de înţelesul „de şcoală“ al metafizicii, vizat
în câteva rânduri de Cantemir (156, 281), este adus în
discuţie şi un altul, bunăoară când are în vedere cerce‑
tările de „teologie metafizică“2. Dacă teologia fizică re‑
prezintă prima parte dintr‑o trilogie, aşa cum ne spune,
celelalte două le asigură teologia metafizică şi teologia
etică. Acestea, desigur, nu vor fi dezvoltate în aceeaşi
manieră amplă şi distinctă3. Însă prima parte a trilogiei
răspunde în bună măsură unor probleme metafizice
1
Cf. Petru Vaida, op. cit. p. 222.
2
Cf. pp. 158, 241, 242. În cartea a treia, cap. 30, „este făgăduit un
tom de teologie metafizică“. Sintagma ca atare, theologo‑metaphysica,
este inspirată, probabil, de limbajul de şcoală al timpului său.
3
Am putea totuşi crede că „teologia metafizică“ şi „teologia eti‑
că“ sunt în atenţia lui Cantemir şi în alte pagini decât cele numite ex‑
plicit în Icoana de nezugrăvit… Prima dintre ele, de pildă, o regăsim
prin chiar unele consideraţii din „teologia fizică“, în scrierea prezen‑
tă, iar a doua, atât în această scriere (pp. 192, 287), cât şi în Divanul,
eventual în alte lucrări de mai târziu.
Studiu introductiv XCIII
din epoca sa. O face negreşit atunci când discută „des‑

pre timp şi eternitate, viaţă şi forma împătrită a lucru‑
rilor; în sfârşit, /despre/ înfăţişarea ştiinţei sacre, unde
se definesc providenţa divină, conservarea lucrurilor
naturale şi înclinaţia liberă a spiritului intelectual“.
Astfel de chestiuni nu mai ţin de teologia fizică (sau nu‑
mai de aceasta), aşa cum precizează Cantemir, căci nu
mai privesc doar „cele ce vin după“; dimpotrivă, au în
vedere fie cele „de înainte“ (precum providenţa divină
şi ordinea din această lume), fie cele recunoscute „în‑
tre“ („între cele de înainte şi cele de după“), precum
timpul şi viaţa, pe de o parte, sufletul nemuritor şi li‑
berul arbitru, pe de altă parte.
5. Theologo‑physices principia sacra
Cartea întâi din primul tom e dedicată „sacrelor

principii ale teologiei fizice“ (theologo‑physices principia
sacra), o „prefigurare a ştiinţei sacre“. Poate să apară
surprinzătoare pentru cititorul de astăzi sintagma „teo‑
logie fizică“ (theologo‑physica), alături de „teologie me‑
tafizică“ (theologo‑metaphysica) şi „teologie etică“
(theologo‑ethica). Întâlnim şi alte expresii care pot să ne
surprindă astăzi, precum „ştiinţă ortodoxă“ (orthodoxa
scientia) şi „fizică ortodoxă“ (orthodoxo‑fysica, 228,
214, 222). Aşa cum o descrie, teologia fizică se referă
înainte de toate la creaţia divină a lumii şi devenirea
făpturii create (sacra hexaimeron Creatio, progressus cre‑
aturae). Era frecventă la acea vreme distincţia dintre
teologia naturală şi cea supranaturală, revelată. Însă cu‑
prinsul tematic al teologiei fizice, aşa cum îl dezvoltă
XCIV Studiu introductiv
Cantemir, nu ar putea fi uşor echivalat cu cel al unei

teologii naturale. Cum de această dată teologia fizică
(deopotrivă teologia metafizică şi teologia etică) îşi află
sursa în una şi aceeaşi viziune revelată, contează mereu
distanţa faţă de „ştiinţa profană“ şi, cu atât mai mult,
faţă de „teologia profană“ (aceasta din urmă identifica‑
tă la un moment dat cu idolatria, 156)1. Dintr‑un mo‑
tiv asemănător, teologia fizică e greu de echivalat, în
scrierea de faţă, cu filosofia naturii, deşi în unele scrieri
ale epocii aceasta din urmă (physica, după cum era nu‑
mită) se intersectează uşor cu teologia2. Teologia fizică
descrisă de Cantemir ar putea fi socotită mai curând o
1
Sigur, teologia naturală este ea însăşi inspirată de mai multe tra‑
diţii – filosofice sau religioase – şi cunoaşte evoluţii diferite. Cf.
Wayne Hankey, Natural Theology in the Patristic Period, in The
Oxford Handbook of Natural Theology, edited by Russell Re Manning,
Oxford University Press, 2012. Iar în jurul lui 1700, ea revine mult
în atenţie, de pildă prin John Ray sau William Derham, care, în
1713, publică lucrarea Physico‑Theology (o sintagmă apropiată de
cea folosită de Cantemir).
2
Pentru Cantemir, filosofia însăşi – aşadar şi filosofia naturii –
poate fi adevărată sau falsă (pp. 34, 131, 196, 222, 259), „intelectua‑
lă“ sau „senzorială“ / „raţională“ (pp. 35, 58, 156, 166, 187, 222),
creştină sau păgână (pp. 91, 178, 206), înaltă sau joasă (p. 195), cu
credinţă sau fără (p. 219), paradoxală sau comună (p. 228), teologică
sau profană (p. 228), pioasă sau trufaşă (pp. 283, 297), ortodoxă sau
dimpotrivă (pp. 297, 298). Nu e suficient prin urmare ca unele scri‑
eri de filosofie a naturii (precum cea publicată de Scipion Dupleix,
La Physique ou science naturelle divisée en huit livres, Paris, 1603) să
discute despre creaţia lumii şi perfecţiunea naturii, ci trebuie văzut şi
în ce fel are loc o asemenea discuţie. Cu un excelent simţ hermeneu‑
tic, Cantemir observă că unele premise de inspiraţie creştină pot fi
folosite în sens necreştin (eretic sau chiar ateu), aşa cum unele idei
necreştine (platoniciene, stoice sau orientale) pot fi interpretate şi re‑
luate în cheie creştină; în Divanul sau în Istoria ieroglifică, bunăoară,
oferă destule exemple în această privinţă.
Studiu introductiv XCV
filosofie creştină a creaţiei şi a naturii în genere. Se lasă

inspirată continuu de scriitorii creştini, în paginile că‑
rora filosofia greacă e resemnificată – sau pusă în discu‑
ţie – pe fondul tradiţiei biblice. Este vorba mai ales de
cei care au scris comentarii la primele cărţi testamenta‑
re, precum Sf. Vasile cel Mare (Omilii la Hexaimeron),
Sf. Ambrozie sau Sf. Maxim Mărturisitorul.
(a) Calea de urmat

Primele pagini din cartea întâi fac loc unei prosopo‑
pei filosofice, figură frecventă în retorica lui Cantemir.
Anume, personajul care se vede atras în drama căutării,
asemeni unui călător plecat tot mai departe, este inte‑
lectul însuşi, care, pe neaşteptate, ia chipul unui tânăr
ce‑şi plânge amarul („Bietul intelect omenesc stătea co‑
pleşit, în valea nefericirilor, în culmea necazurilor şi în
ceaţa celor ce nu pot fi ştiute“). Grija şi tulburarea care
îl cuprind îşi au sursa într‑o meditaţie cu privire la cele
veşnice sau la adevărata viaţă („Pe când începeam să
cuget, îngrijorându‑mă cu îndoială şi tulburare – ca o
creatură, despre necreat, ca o clipă, despre veşnicie, ca
nimic, despre fiinţă, ca un muritor, despre ce este ne‑
muritor şi, ca să spun mai îndrăzneţ, ca un mort, des‑
pre viaţă…“) (1). Îşi dă seama că vechea cale pe care o
urmează simţurile – şi gândirea care le însoţeşte – nu
este potrivită când e vorba de cele necreate, veşnice. Pe
de o parte, se vede împovărat de ignoranţa în care stă‑
ruie simţurile omeneşti, pe de altă parte, aude înăun‑
trul său, estompată şi totuşi încurajatoare, vocea unei
„lumini imateriale“.
Îi apare atunci în faţă un prieten, care îi devine în‑
soţitor credincios de drum şi căruia îi împărtăşeşte
XCVI Studiu introductiv
criza în care se află. Spusele acestuia îl lasă a înţelege că

apropierea de ştiinţa sacră presupune înainte de toate
clarificarea unor chestiuni ce privesc calea însăşi. Îi va
explica sensul pozitiv al îndoielilor sale, apte să‑l elibere‑
ze de vechile iluzii, îndemnându‑l apoi să procedeze cu
totul altfel1. Mai întâi, să distingă între semnificaţiile
diferite ale celor omonime („între creatură şi creatură,
între acum şi acum, între timp şi timp, între veşnicie şi
veşnicie, între întâmplare şi întâmplare, între esenţă şi
esenţă, între nimic şi nimic, între fiinţă şi fiinţă, între
muritor şi muritor, între nemuritor şi nemuritor, între
viaţă şi viaţă, între moarte şi moarte“) (2‑3). Menţiunea
pe care o face aici Cantemir este admirabilă: semnifica‑
ţiile diferite ale celor care se numesc la fel contează mai
mult decât ale celor care în mod obişnuit se numesc
diferit. Aceste semnificaţii diferite trimit la nivelurile
distincte ale cunoaşterii („senzorială“ şi „intelectuală“)
şi solicită interpretări distincte, literală şi spirituală. Îna
inte de toate, privesc unele diferenţe cu adevărat ontolo‑
gice, „gradele, rangurile, privilegiile creaturilor şi, dacă e
îngăduit să se spună aşa, nobleţea lor, iar aceasta nu doar
în chip simplu, în măsura în care toate sunt bune prin
creaţie, ci mai cu seamă în măsura în care ele stăruie sau
nu stăruie în acelaşi fel de bine“. În al treilea rând, „mer‑
gând îndărăt de la stăruinţa în bine, se cuvine să fie înălţat
acel intelect înjosit prin simţuri, de la creatura completă,
de la lucrarea desăvârşită, de la rangul dobândit, de la
1
Cu privire la acest loc, s‑a întrevăzut o posibilă analogie cu per‑
sonajul din primele Meditaţii ale lui Descartes, cel care, prin îndoia‑
lă, caută să realizeze un itinerariu metafizic exemplar. Demersul lui
Cantemir s‑ar situa însă în siajul gândirii neoplatoniciene şi îndeo‑
sebi al celei dionisiene; cf. Vlad Alexandrescu, op. cit., pp. 80, 81.
Studiu introductiv XCVII
privilegiul de mai înainte, de la nobleţea împodobită

cu titluri alese şi de la cel mai mărunt la gradul cel mai
înalt al lor“ (3). În cele din urmă, urmează a cugeta „nu
atât prin ştiinţă, cât prin credinţă, la unul sau altul din‑
tre subiecte, ce este sau ce poate fi şi să facem ca paşii
noştri să rămână pe calea adevăratei cunoaşteri“. Calea
aleasă diferă, prin urmare, de cea care ar asigura o cu‑
noaştere neutră, căci fiecare făptură urmează a fi regăsită
în lumina creaţiei. Cu astfel de consideraţii se face de
fapt pasul decisiv către explicitarea creaţiei în cele şase
zile ale istoriei sacre.
Discuţia cu privire la „calea cunoaşterii adevărate“
(via verae cognitionis, 3) – „calea ştiinţei“, „calea adevăru‑
lui“, „adevărata cale“ – se duce în multe alte locuri1.
Revine aproape tot timpul, încât nu reprezintă un episod
care, odată clarificat, poate fi lăsat în urmă. Aş remarca
însă aici doar un lucru. Anume, Cantemir nu uzează de
un singur înţeles al căii în cunoaştere, cel tehnic, dat de
un set de reguli şi precepte cu valoare metodică. Alături
de acesta, asupra căruia nu insistă în mod aparte, are în
vedere şi un altul mai larg, să‑i spunem gnoseologic, refe‑
ritor la facultăţile de cunoaştere („senzorială“, „raţională“
sau „intelectuală“) şi posibila lor orientare („afirmativă“
sau „negativă“, apofatică), dar şi la modul de recu‑
noaştere a ceva cu adevărat esenţial (de exemplu, ceea ce
este esenţial timpului în universalitatea lui devine evi‑
dent prin reducerea in mente a unor atribute tempora‑
le contingente sau variabile)2. Însă intervine frecvent şi
1
A se vedea, de pildă, pp. 24, 96, 100, 104‑105, 215, 244, 246,
292.
2
Cf. infra, II. 8.
XCVIII Studiu introductiv
un al treilea înţeles, care, în mod firesc, îi apare mai

important, întrucât priveşte raportarea esenţială la sine
şi la celălalt, viaţa morală şi religioasă. Este vorba de
calea adevăratei vieţi, sau, cum singur o numeşte, „ca‑
lea adevărată a adevărului“ (VIII)1, calea intelectului
„care dă viaţă“ (24), „calea renaşterii“ în ordine spiritu‑
ală (96), calea pe care omul o pierde când îşi uită pro‑
pria condiţie şi creatorul (100, 104), „calea virtuţii“
(197), calea contemplării celor divine (244). Este cea
pe care ne‑o descoperă învăţătura creştină sau oamenii
dedicaţi acesteia, care şi‑au dus viaţa în conformitate
cu mesajul ei. O asemenea metodă – cale de urmat –
nu poate fi socotită neutră sau impersonală, nici fixată
în reguli tehnice cu valabilitate generală. Dimpotrivă,
ea trebuie mereu redescoperită ca atare şi asumată de
fiecare în chip personal. Cu alte cuvinte, cere fiecăruia
în parte să se întrebe dacă urmează sau nu adevărata
cale, să se asigure cu privire la aceasta ori de câte ori are
în vedere modul propriu de existenţă.
Cele trei înţelesuri ale căii adevărului (via veritatis)
nu sunt separate unul de altul, întrucât, aşa cum spune
Cantemir, buna orientare în ştiinţă înseamnă în cele din
urmă o bună orientare în viaţă şi în comuniunea de cre‑
dinţă. Ca făptură compozită, deopotrivă trupească şi su‑
fletească, „senzorială“ şi „intelectuală“, omul poate
încerca diferite căi ale cunoaşterii, chiar şi unele duble,
mixte. Însă unitatea adevărului originar şi unitatea de
1
Intelectul ce caută cu ardoare adevărul „îşi găseşte cu bucurie
liniştea“ doar atunci când „găseşte profani abătuţi din drumul lor,
dar şi sfinţi mărturisitori care le caută pe cele drepte pe calea adevă‑
rată a adevărului (ubi profanos devios exorbitantesque Sacros autem
professores ad veram veritatis viam recta petentes...)“ (VIII).
Studiu introductiv XCIX
fiinţă a omului atrag în cele din urmă către „calea adevă‑

rată a adevărului“1. Nu întâmplător distincţiile pe care le
aduce în atenţie prietenul credincios (2‑3) au atât valoare
cognitivă, cât şi morală, în cele din urmă existenţială,
luând forma unui exerciţiu de discernământ ce pregăteş‑
te deschiderea către acel adevăr care este calea şi viaţa.
Tocmai această cale – deopotrivă adevăr şi viaţă în per‑
soana Celui întrupat – va fi invocată în continuare în
mai multe rânduri2.
(b) Viziunea creaţiei

Care vor fi primele imagini ce întâmpină privirea
contemplativă imediat ce aceasta e orientată către oglin‑
da sfântă? „/M/ai întâi apărură nişte tenebre foarte dense
şi întunecoase, în care lipsea orice suflare de aer şi care,
1
Există în acest sens un pasaj extrem de elocvent în cartea refe‑
ritoare la viaţă şi forma cvadruplă a lucrurilor. „Căci toţi cei care dis‑
cută despre adevărul lucrurilor sunt de acord că adevărul constă mai
puţin în cercetările fizice decât în cele teologice; în această privinţă
se cuvine ca, mai degrabă decât să‑i dăm de ruşine, să îi compăti‑
mim pe cei care, cu nu ştiu ce îngăduinţă (poate cea a unei deprin‑
deri rele) strigă în gura mare că, despre acelaşi adevăr, cercetătorul
naturii trebuie să discute în mod fizic, iar teologul, în mod teologic.
Dumnezeule bun! Oare ai îngăduit să fie cercetat şi găsit un adevăr
dublu şi compozit? Defel. Căci Dumnezeu e unul singur, unul sin‑
gur e cuvântul lui Dumnezeu şi unul singur este adevărul, care se gă‑
seşte nu în altă parte decât în ştiinţa, una singură, a lui Dumnezeu.
De aceea rânduielile divine sunt cercetate în mod multiplu şi com‑
pozit de către creatura compozită: din ele se învaţă să se găsească via‑
ţa veşnică prin adevărul care este unul singur“ (213).
2
Pentru început, face acest lucru în Către Dumnezeu Tatăl.
Închinare. „Căci Tu singur eşti viaţa, calea şi adevărul, aducând îndă‑
răt la viaţă simţurile amorţite, punând îndărăt pe calea cea mare şi
dreaptă raţiunea rătăcitoare şi eliberând cu putere mintea înrobită
de lucrarea minciunii şi redobândind‑o cu mare tărie“ (X).
C Studiu introductiv
lipsite de un început, nu aveau nicio măsură a înălţi‑

mii, adâncimii sau întinderii. Iar după ele am zărit abi‑
sul acela de nepătruns al apei primare“ (32). Cele
văzute corespund unui loc din Facerea 1, 2: „Întuneric
era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se pur‑
ta pe deasupra apelor“. Se disting apoi, puţin câte pu‑
ţin, „tenebrele de început“ şi „elementele prime“ (apa
abisală şi aerul, 32), „gazul apei“, liniştea de înaintea
oricărei mişcări şi „o circumferinţă nedefinită a locu‑
lui“ („firmamentul“, 34). Iar „acele tenebre veşnice
păreau să provină, ca elemente dependente, din ceva
independent, iar ca elemente ce circumscriu, din ceva
necircumscris: păreau să umple golul nesfârşit şi, în ele
şi cu ele, spiritul Domnului (care este însăşi divina vir‑
tute făptuitoare şi omnipotentă) părea să se poarte dea‑
supra apelor genunii“ (36). Sunt înfăţişate în continuare
unele date şi elemente ale creaţiei sfinte, aşa cum ni le
descoperă tradiţia testamentară. Sigur, o analiză atentă,
pe baza unor cunoştinţe biblice şi teologice riguroase,
ar putea să constate în ce măsură această nouă relatare
a hexaemeron‑ului comportă sau nu diferenţe însem‑
nate faţă de cele pe care ni le‑au transmis Sfinţii Părinţi.
În această privinţă, datoriile noastre faţă de paginile lui
Cantemir rămân pe mai departe destul de mari. Au
fost identificate unele idei şi concepte pe care Cantemir
le preia din scrierile anumitor filosofi şi savanţi (Tales şi
Aristotel, în lectura unor interpreţi târzii, Plotin şi ur‑
maşii acestuia, Paracelsus sau Van Helmont), cu ajuto‑
rul cărora el caută să „traducă“ în limbajul elevat din
vremea sa unele pasaje din prima carte testamentară. În
această privinţă, unii termeni pot să ne apară destul de
ciudaţi sau chiar nepotriviţi: „principii“ care mijlocesc
Studiu introductiv CI
voinţa divină (acţionând „între“ aceasta şi cele create),

„elemente prime“ (precum apa şi aerul, într‑un înţeles
alegoric), puteri, energii şi forţe (precum „blasul mişcă‑
tor“ şi cel „alterativ“), „impulsuri“ sau „fermenţi“, „arhei“
(prin resemnificarea unui termen decisiv în întreaga
metafizică greacă), „forme“ şi „figuri“ ale lucrurilor,
„perioade“ sau „durate“ determinate. Însă ar trebui să
înţelegem, atât cât e posibil astăzi, nevoia uriaşă a lui
Cantemir de a regăsi „unitatea pierdută“ a teologiei
cu ştiinţele timpului. Deplânge în dese rânduri aceas‑
tă pierdere, văzând‑o ca pe unul dintre cele mai grave
efecte ale căderii. Asemeni altor filosofi şi savanţi din
vremea sa, caută o posibilă soluţie şi, în acest sens, se
orientează către limbajul şi intuiţiile acelor autori care
fie împărtăşesc şi apără învăţătura creştină, fie şi‑au
obţinut ca savanţi o bună recunoaştere în mediile inte‑
lectuale consacrate. Ştim bine că astfel de încercări, de
a recupera convergenţa dintre ştiinţă şi teologie, există
şi astăzi. Dacă încercarea lui Cantemir nu satisface în
unele privinţe cititorul de astăzi, faptul ca atare este de
înţeles, deşi nu ar trebui să fie citit doar negativ, prin
ciudăţenia sau chiar extravaganţa unor termeni; să nu
uităm că, la vremea sa, astfel de termeni ţineau de lim‑
bajul savant al epocii şi răspundeau, între limite uşor
vizibile acum, efortului de a regăsi o anumită unitate a
cunoaşterii omeneşti.
Aşadar, ce anume se descoperă celui care, după o
lungă pregătire, îşi îndreaptă privirea către oglinda ştiin‑
ţei sacre? În prima zi „este creată lumina, sunt despărţite
tenebrele, timpul se arată în veşnicie şi se produce pri‑
ma mişcare, printr‑o diviziune egală“ (37). Creaţia are
loc prin energia necreată a dumnezeirii: „forţa necreată,
CII Studiu introductiv
născută din Dumnezeul veşnic (virtus increata, an ae‑

terno Deo aeterne genita), prin nesfârşita înţelepciune şi
deplina putere absolută...“. Această virtus increata poa‑
te fi înţeleasă ca energie necreată, în acord cu o anumi‑
tă tradiţie ce urcă de la Sf. Maxim Mărturisitorul la Sf.
Grigorie Palama şi pe care Cantemir o urmează cel mai
adesea tacit. Este ceea ce aflăm şi într‑un alt loc („Într‑a
treia zi, am văzut apele de sub aer sau de sub cer cum se
strâng laolaltă, la porunca aceleiaşi forţe...“, 41) 1.
Viziunea asumată de la bun început este cea creştină,
încât descrierea creaţiei face loc în mod constant unor
reprezentări simbolice care ţin de revelaţia neotesta‑
mentară. Astfel, vorbind despre marele mister al lumi‑
nii, invocă imediat Soarele Dreptăţii („marele mister al
luminii /.../, care avea să se arate în Soarele Dreptăţii şi
să lumineze pe tot omul venit în lumea aceasta şi care a
apărut ca prima născută a creaţiei ce urma să reînvie,
adică Soarele Dreptăţii...“; 39)2. Naraţiunea biblică a
creaţiei e reluată într‑o interpretare creştină explicită şi,
deopotrivă, într‑o manieră care se dorea inteligibilă
pentru omul cultivat al epocii. În acest sens, discursul
lui Cantemir asumă termeni sau reprezentări accepta‑
te – cel puţin în parte – în limbajul elaborat al unor
1
A se vedea şi pp. 45, 46‑47 („forţa creatoare“, „supranaturală“),
49 („toate astrele sunt rânduite de aceeaşi forţă creatoare să‑şi împli‑
nească cercul anual“), 52, 57. Desigur, ar fi necesară o analiză atentă
a limbajului lui Cantemir şi a unor reprezentări cărora le face loc în
secvenţele cu caracter interpretativ. Să sperăm că scrierile sale filosofi‑
ce, în anii ce vin, vor beneficia de o bună cercetare din perspectiva
hermeneuticii biblice în genere şi a celei creştine în mod special.
2
În consecinţă, va deosebi cu grijă între „lumina dintâi“ şi
lumina unor aştri precum soarele (40). În ceea ce priveşte lectura
explicit creştină a unor locuri veterotestamentare, cf. şi p. 61.
Studiu introductiv CIII
interpreţi. Aflăm astfel că, în a doua zi a creaţiei, „sunt

despărţite apele abisale şi se rânduieşte firmamentul sub
numele de ʽaer’“; în a treia zi, „este creat pământul, rod
al apei, şi este strâns laolaltă şi devine globul de pă‑
mânt‑apă“ (41); „în aceeaşi zi apare golul (vacuum),
foarte necesar în natură“ (43) şi „este creat arheul, este
definit şi prefigurat felul de a fi al speciilor vegetale pro‑
duse“ (45); în ziua a patra, „sunt create corpurile cereşti
din elementul aerului, lumina universală este strânsă în
discul solar şi împărţită în celelalte, după puterea lor de
cuprindere“ (46); tot atunci „se rânduieşte supremaţia
soarelui şi a lunii şi rostul celorlalte astre şi este indicată
cauza secundă a căldurii în soare“(48), „sunt definite
rosturile astrelor în constelaţii, anotimpuri, zile şi ani“
(49); în ziua a cincea, „sunt făcute reptilele din apă şi
înaripatele din aer, după arheii care le sunt proprii“
(53); iar în ziua a şasea, „sunt produse metalele şi mi‑
neralele din pământ şi animalele, pe pământ; este defi‑
nită însărcinarea cauzelor secunde şi se explică ce e de
înţeles prin ʽsoarele şi luna care cârmuiesc’“ (55); în
aceeaşi zi, „este descris misterul facerii oamenilor, de
ambele sexe, se arată că forma adamică prefigurează
prin taine înfăţişarea divină şi se dovedeşte că renaşte‑
rea este posibilă prin ordinea creaţiei“ (61). Istoria sa‑
cră descoperă în cele din urmă ceea ce este propriu şi
esenţial modului omenesc de a fi: „odată creat omul,
este pus în fruntea tuturor, i se îngăduie să trăiască li‑
ber în paradis, îi e dată porunca pomului interzis, sunt
descrise desăvârşirile lui“ (64). Doar că în cuprinsul ce‑
lor create se naşte, prin Lucifer, invidia faţă de om şi răz‑
vrătirea faţă de Dumnezeu; mai înverşunat după propria
cădere, Lucifer „plănuieşte cu viclenie prăbuşirea omului
CIV Studiu introductiv
şi începe, dialectic, un dialog cu femeia“ (67); urmează

încălcarea poruncii şi căderea (69), „începutul pătrun‑
derii morţii în natura umană“, atât ca moarte a sufletu‑
lui cât şi a trupului (78). Însă acolo unde se află izvorul
creaţiei se află şi cel al vindecării şi restaurării omului;
„Dumnezeu preamilostiv îl caută pe slujitorul său ce
fugise, îi dăruieşte misterul mărturisirii, îi înlesneşte
calea către căinţă, îi binecuvântează pe cei ce dobândi‑
seră îndurarea, în blestem, prin mărturisire; adevărul,
dreptatea, mila şi pacea sunt împăcate“ (79).
Felul în care e reluată viziunea testamentară a crea‑
ţiei exprimă atât un mod propriu de înţelegere, cât şi
raportul întreţinut de Cantemir cu o epocă în schim‑
bare. Ne dăm seama de acest lucru mai ales din manie‑
ra în care interpretează unele reprezentări tradiţionale.
Să revedem în acest sens un singur fragment. „/Apele
primare/ nu înseamnă nimic altceva decât apă pură şi
fără niciun gust, ba chiar lipsită de o formă anume, de
parcă ar fi fost un corp incorporal. Spun apă abisală /
ʽaqua’ dico ʽabyssalem’/, nu cea densă şi condensată (de
vreme ce absenţa celor trei dimensiuni care măsoară
corpul excludea orice formă anume). Spun primară /
ʽelementalem’ dico/, ca cea dintâi dintre toate corpurile,
răspândită pretutindeni, lipsită de cantitate, calitate şi
de un loc în spaţiu, care tocmai de aceea este numită de
obicei nu simplu apă, ci ʽabis’ /ʽabyssus’/ în scrierile sfin‑
te, iar într‑ale noastre, ʽgazul apei’ /ʽgas aquae’/ (iar din
pricina sărăciei de cuvinte, la păgâni e ʽhaos’ /ʽchaos’/)“
(33). Acest pasaj este elocvent pentru hermeneutica pe
care Cantemir o practică în scrierea de faţă. Fiind vorba
de „apele primare“, filosoful insistă pe neasemănarea lor
radicală cu ceea ce acelaşi cuvânt numeşte în mod
Studiu introductiv CV
comun (aşa cum spune în alt loc, survine diferenţa ra‑

dicală dintre „ape“ şi „ape“). Exprimarea devine neo‑
bişnuită („apă pură şi fără niciun gust, ba chiar lipsită
de o formă anume“) şi paradoxală („de parcă ar fi fost
un corp incorporal“). Termenii discuţiei se eliberează
de logica obişnuită: apă abisală (de nedeterminat empi‑
ric sau logic) şi primară (de nedescris categorial, după
cantitate sau calitate, loc sau timp). Aduce imediat în
atenţie trei înţelesuri ale ei: cel testamentar (sau sfânt),
cel savant (după „scrierile noastre“) şi cel mitologic
(„păgân“, referinţa fiind la vechea cultură greacă): „toc‑
mai de aceea este numită de obicei nu simplu apă, ci
ʽabis’ în scrierile sfinte, iar într‑ale noastre, ʽgazul apei’
(iar din pricina sărăciei de cuvinte, la păgâni e ʽhaos’)“.
Merită reţinută această triplă semnificaţie sub care cau‑
tă să înţeleagă o expresie din textul revelat. Cea dintâi
expresie are valoare alegorică („spunem aşa – prin vălul
alegoriei“), a doua – mitică, limitată, iar a treia – sa‑
vantă şi substitutivă, în lipsa altui termen mai potrivit1.
În subtext, regăsim aici credinţa despre care am vorbit
în alt loc, anume că adevărul este unul şi acelaşi, chiar
dacă nu va fi numit de toţi în acelaşi fel sau cu expresii
potrivite. Este evidentă dorinţa lui Cantemir de a reface
comunicarea între viziunea teologică şi cea ştiinţifică;
„scrierile noastre /în care apele primare sunt numite/
1
În Index rerum notabilium, alcătuit chiar de către Cantemir, se
revine asupra acestor corespondenţe. De pildă, cu privire la „abis“ va
scrie: „Abyssus. Gas. Chaos idem“. Se reia, abreviat, o frază din cartea
a treia: „Haosul – la tine, gazul – la mine, şi abisul, în învăţătura
sfântă, sunt unul şi acelaşi lucru. Spunem aşa – cele sacre prin vălul
alegoriei, tu, din ignoranţă, eu însă pentru că lipseşte un termen eti‑
mologic“ (116).
CVI Studiu introductiv
ʽgazul apei’ (gas aquae)“ sunt semnate, din câte s‑a văzut,
de Jan Baptista van Helmont. Ceea ce spune Cantemir
în continuare nu e lipsit de o anume obscuritate, datora‑
tă, în parte, efortului său de a conjuga permanent limba‑
jul religios şi cel ştiinţific. „Apoi, amestecat strâns cu
gazul apei sau apele abisale, Spiritul le unea despărţin‑
du‑le şi le despărţea pe rând, unindu‑le. Aşadar, acel
Spirit care împlinea despărţirea, atât în nume, cât şi în
funcţie, nu doar că aducea îndărăt gazul foarte fin în for‑
ma apei dense, dar chiar el însuşi – căci, rămânând me‑
reu cel care desparte, s‑a aşezat între apele despărţite pe
sine, care mai apoi a fost numit ʽaer’ – a rămas ca ʽblas’,
atât ca element ce pune în mişcare, cât şi ca element
contrar“. În ceea ce priveşte elementul numit „blas“, cu
un termen preluat de la Van Helmont, sunt prezente
aici două semnificaţii: element ce pune în mişcare şi
element de schimbare (blas motivum, et alterativum;
33, 123). Explicitarea scenariului biblic face loc în dese
rânduri vorbirii savante, ca atunci când Cantemir se
referă la „gazul apei“, „aer“ şi „blas“, dar şi la operaţiile,
aproape alchimice, care sunt atribuite Duhului. Sigur,
rămâne astăzi să judece cititorul această strădanie a lui
Cantemir, temerară şi stranie pe alocuri, de a vorbi în
acelaşi timp pe două sau trei voci despre unul şi acelaşi
adevăr1. Aşa cum interpretează unele locuri scripturale,
se vede îndreptăţit să afirme că elementele prime create
1
Va spune singur că despre „gazul apei“ şi „aer“ nu aflăm nimic
explicit în textul biblic: „îmi amintesc pe dată că în cartea Facerii sa‑
cre nu se aminteşte nimic despre aceste două creaţii (hei, adevărata
înţelepciune a filozofat cu adevărat), pentru aceea că ele, rânduite de
veşnica înţelepciune, au avut de la început un privilegiu asupra tu‑
turor creaturilor“ (34).
Studiu introductiv CVII
sunt „tenebrele, gazul apelor, aerul şi locul /sau firma‑

mentul/“. Le consideră „elemente nedefinite şi nedeter‑
minate“, care „păreau să nu producă nicio mişcare şi, în
consecinţă, nicio stare de repaus, ci mai degrabă erau
semnul unui fel de linişte (căci repausul şi liniştea se
deosebesc prin aceea că, aşa se înţelege, repausul se pro‑
duce după o mişcare, iar liniştea, înainte de mişcare)“
(34). Cantemir respinge vechea reprezentare a celor pa‑
tru elemente primordiale, pământul, apa, aerul şi focul,
la fel şi reprezentarea mai veche a eterului. Numele aces‑
tor elemente îi dau din nou prilejul să aducă faţă în faţă
trei interpretări: teologică, mitică şi naturalistă. „Aici
prin ʽtenebre’ înţeleg nu absenţa /din gândirea/ păgână,
nici, în consecinţă, lipsa luminii, ci strălucirea inefabilă
şi inaccesibilă a existenţei divine veşnice: ştiinţa sacră,
zic, ne învaţă că Dumnezeu a pus aceste tenebre în jurul
său într‑un mod pozitiv, iar nu privativ. Tot aşa, ʽgazul
apelor’ este nu materia fără început, o himeră înzestrată
cu numele unui imbold ce nu face nicio deosebire, ci o
fiinţă creată, un corp foarte simplu şi cel dintâi între
toate, din care sunt făcute în mod material şi subiectiv
(porunca divină fiind cea care le dă formă) toate celelal‑
te creaturi sublunare. În sfârşit, ʽaerul’ nu este acel ele‑
ment instabil, care poate să se transforme şi să se
amestece cu celelalte corpuri (despre care şcoala senzo‑
rială aşa spune că se comportă), ci cel ce desparte apele,
un element statornic, de netransformat, de neameste‑
cat şi mereu asemănător sieşi /.../. În cele din urmă,
ʽlocul’: nu ca ceea ce este circumscris de orbita cerului,
ci ca o creatură care, după creator, trebuie să fie în mod
necesar undeva“ (35). Sunt puse la lucru unele distinc‑
ţii socotite necesare chiar de la început (de pildă, între
CVIII Studiu introductiv
cele omonime), deopotrivă unele concepte filosofice

(„materie informă“ şi „materie formată“, „cauză primă“
şi „cauză secundă“, „substanţă“, „formă“, „principiu“),
eventual termeni de provenienţă helmontiană. Este în
atenţie, bunăoară, „deosebirea dintre tenebre şi tene‑
bre“: când e afectat de simţuri, intelectul „confundă sta‑
vilele tenebrelor senzoriale cu tenebrele veşnice“ (36).
Ajung să fie confundate, de fapt, ceea ce se arată simţu‑
rilor şi raţiunii cu ceea ce se arată doar „prin enigme în
oglindă“ (37). La fel, dacă „ştiinţa senzorială“ ar pretin‑
de înţelegerea celor „de început“, numind „natură“ cu‑
vântul dintâi al Domnului („să fie!“), sau spunând că
odată cu mişcarea a fost creat şi repausul, odată cu viaţa
a fost creată şi moartea, ar ajunge la simple absurdităţi1.
Ceea ce înseamnă că limbajul biblic nu poate fi redat
doar literal, nici reluat întocmai în cel comun; când,
bunăoară, Domnul numeşte prima zi a creaţiei, El „in‑
dică timpul în veşnicie“ (38) şi nu o simplă zi.
Este impresionant efortul lui Cantemir de a pune la
lucru un limbaj deopotrivă filosofic, ştiinţific şi teolo‑
gic. Caută să vadă în ce măsură discursuri diferite pot
să vorbească împreună despre unul şi acelaşi lucru.
Probabil de aceea impresia pe care o lasă unele pagini, la
prima vedere, este cea a unui discurs compozit, baroc,
obscur pe alocuri, uneori enigmatic, dificil în privinţa
1
Argumentul mai vechi, de natură speculativă, în sensul vechi
al cuvântului, este că actul creaţiei divine are sens pozitiv şi nu ne‑
gativ, edificator şi nu disolutiv. Aşadar, Dumnezeu „a creat princi‑
piul mişcării (nu şi al repausului). Căci Dumnezeu nu a creat repa‑
usul, după cum nu a creat nici moartea, altminteri s‑ar înţelege ca
fiind creatorul non‑fiinţelor, ceea ce este cu totul absurd după ştiin‑
ţa sacră“ (37).
Studiu introductiv CIX
semnificaţiei celor spuse. E atras aproape constant de

formula paradoxală, aşa cum vedem în pasajul referitor
la tenebrele primare („prin ʽtenebre’ înţeleg /.../ strălu‑
cirea inefabilă şi inaccesibilă a existenţei divine veşnice:
ştiinţa sacră, zic, ne învaţă că Dumnezeu a pus aceste
tenebre în jurul său într‑un mod pozitiv, iar nu priva‑
tiv“) (35). Uzajul formulei paradoxale şi chiar antino‑
mice – aşadar, raportul liber cu logica obişnuită – devine
favorabil aducerii împreună a celor trei niveluri ale
vorbirii, teologic, filosofic şi ştiinţific. Unele scrieri
savante ale timpului îl încurajează să preia o serie de
termeni mai vechi, precum „atom“ şi „gol“ (vacuum),
„element“, „formă“, „ferment“, „putinţă“ (facultas) sau
„forţă“, „imbold“ sau „arheu“ (archeus). Cel din urmă
termen, de provenienţă greacă, va fi resemnificat de
Paracelsus şi apoi de Van Helmont. Este numit uneori
„spirit‑arheu“ (42), socotindu‑se a fi creat în a treia zi
de către puterea sfântă, cea care „pune în pământul vir‑
gin o putinţă plină de slavă, asemănătoare fermentului
pentru făină“ (45). Astfel apare „ʽimboldul’ (ἔνορμον),
sau arheul, făurarul speciilor, cel ce ocroteşte şi înmul‑
ţeşte seminţele, care, rânduit în miezul intim, la ani‑
male este aşezat în centru, în sămânţă, iar în afară este
acoperit şi înconjurat de o materie spumoasă; la vegeta‑
le însă, este amorţit într‑un nucleu mai gros şi mai
dens şi încrustat într‑o păstaie; în cele din urmă, arheul
pământesc, răspândit felurit în felurite locuri şi înzes‑
trat cu o forţă specială şi cu o putinţă proprie, de înda‑
tă ce şi‑a primit umezeala primitivă, s‑a pornit
neînfrânat – fiecare dintre ei – împotriva a orice îi pu‑
nea în primejdie specia, pentru a şi‑o apăra“. Arheul
reprezintă aşadar principiul speciei – al specificării
CX Studiu introductiv
celor vegetale sau animale1. Diversitatea arheilor pare

nelimitată: „arheu pământesc“, „arhei ai apei“ (sau „de
apă“, de pildă „arheii acvatici ai reptilelor“), „arhei ai
lucrurilor“ (încât „forma oricărui lucru este o creatură
nouă“), „arhei locali“ şi „arhei proprii“, pentru fiecare
specie în parte, de recunoscut imediat ce are loc trecerea
de la potenţă la act. „În felul acesta, toate genurile şi
speciile vegetalelor au luat în stăpânire suprafaţa pă‑
mântului, cu o putinţă de multiplicare continuă şi neo‑
bosită“ (46). Resemnificarea acestor termeni ar apropia
noul limbaj savant de cel creştin, cu distanţa necesară de
unele concepte mai vechi, de provenienţă platoniciană
şi mai ales aristotelică.
(c) Despre principii; raportarea la tradiţia aristotelică

În ce sens discută Cantemir despre principii, neui‑
tând că îşi propune să aibă în vedere „principiile sacre
ale teologiei fizice“? Uneori termenul e luat în accepţiu‑
nea obişnuită de „element“, dat elementar sau prealabil.
Alteori sunt în discuţie „evidenţele“ pe care se sprijină
cunoaşterea empirică („principiile fără noimă şi de ne‑
demonstrat ale ştiinţei senzoriale“, 7) sau „ştiinţa raţio‑
nală“. Aproape surprinzător, Cantemir spune la un
moment dat că îşi propune să reia, în lumina învăţăturii
revelate, „cercetarea asupra principiilor constitutive ale
lucrurilor naturale transmise de şcoala senzorială“ (58).
1
Este precizată diferenţa dintre ferment şi arheu: „fermenţii au
din afară puterea de a se mişca fără deosebire şi de a primi căldura,
dar şi o putere din interior de a trezi la viaţă, în schimb arheii, puşi
în mişcare de puterea fermenţilor, au primit poruncă să definească
formele lucrurilor şi să le păstreze nestricate până la sfârşitul perioa‑
dei ce a fost hotărâtă dinainte“ (53).
Studiu introductiv CXI
Însă important apare ceea ce ne descoperă ştiinţa sa‑

cră, cuvântul lui Dumnezeu şi actul tainic de creaţie,
„forţa necreată, născută din Dumnezeul veşnic“; dacă
le‑am numi pe acestea „principii“, ar trebui să o facem
aşa cum ne învaţă Dionisie, în conştiinţa finitudinii ori‑
cărui nume pe care omul îl atribuie lui Dumnezeu.
Cantemir va spune de altfel că „toate cele create sunt mis‑
tere datorită principiului supranatural şi sunt înfăţişate
tot ca mister în ordinea păstrării lor“ (61). Vor fi numite
„principii“ elementele prime create, „tenebrele, gazul
apelor, aerul şi locul /sau firmamentul/“ (34). În această
privinţă, „sunt respinse principiile lucrurilor naturale
transmise de Aristotel /materia, forma şi privaţia/ şi se
dovedeşte că numărul de patru elemente nu este un dat“
(58); de această dată, principiile aristotelice sunt distin‑
se de elementele prime, pământul, apa, aerul şi focul1.
Respingerea lor o face invocând adevărul creaţiei din
nimic şi interpretarea helmontiană (pentru Cantemir, în
acord cu învăţătura creştină) a genezei formelor iniţiale
1
Relaţia dintre aceste principii ale „ştiinţei senzoriale“ e înfăţişa‑
tă de Cantemir, nu fără ironie, într‑un scenariu aproape senzual, ero‑
tic. „De fapt, nu se arăta nicio materia himerică de felul acesta, adică
un corp lipsit de corp, un subiect care nu rezistă şi o esenţă care nu
există; nu am putut aşadar cerceta nici insaţiabila lui cuprindere me‑
taforică sau apetitul, împodobit cu titlu de curtezană, de a primi for‑
me, şi nici nu am putut găsi, tot aşa, forma fără formă, nici pricepe‑
rea sau putinţa de a transforma subiecţii (socotiţi cumva fără rost),
nici, în sfârşit, cauza pentru care unul lasă foarte repede în urmă o
stare, în vreme ce un altul abia dacă poate, ca una ce e mult iubită, să
o părăsească...“ (58). Ştim însă că, în ceea ce priveşte elementele in‑
vocate în naraţiunile mitice sau în literatura filosofică presocratică,
Aristotel le discută cu atenţie şi constată fie unele dificultăţi de înţe‑
legere, precum forma insuficient reflectată, fie unele aporii, fiind
comprehensiv cu spusele celor vechi; cf. de pildă Metafizica, I, 3‑5.
CXII Studiu introductiv
din elementul abisal al apei. „Am primit o învăţătură

limpede că, pornind de la credinţa în ştiinţa sacră, pe de
o parte în chip supranatural formele şi forţele lucrurilor
create au apărut din nimic (căci în chip natural nimic
nu apare din nimic) şi, pe de altă parte, în chip natural
elementul apei a fost supus întipăririi, arheii şi‑au pri‑
mit menirea şi forma prin tendinţa către asumarea şi
împlinirea formelor, iar formele, cum sunt lucruri crea‑
te din ceva nou şi, în consecinţă, sunt făpturi noi, au
fost umplute fără încetare de părintele luminilor, care
făptuieşte încă şi acum...“ (59). Este vizibil acelaşi efort
de a aduce într‑o bună comunicare viziunea creştină a
creaţiei cu perspectiva nouă, savantă, asupra formelor
distincte şi dinamice ale lucrurilor existente.
Acest lucru transformă mult discursul lui Cantemir,
care nu mai este unul neutru, dimpotrivă, se deschide
unor mize de natură morală şi mai ales soteriologică.
Bunăoară, unele „principii“ se schimbă radical sub po‑
runcă divină („principiilor /recunoscute în episodul
căderii/ li se porunceşte să îşi ridice porţile şi ʽiată, «eu
îl trimit dinaintea feţei tale pe îngerul meu, care îţi va
pregăti calea dinaintea ta» şi prin credinţă «vei fi astăzi
cu mine în paradis»“) (87). Sau cunosc o expresie
profund paradoxală: „după învăţătura adevărului, se
cuvine să se creadă că principiul vieţii stă în moartea
lucrurilor“ (99). În lumea creată, principiile sunt ele
însele create, poartă în chip evident pecetea creaţiei.
Aşa cum spune, „la început (adică la primul început al
primei creaturi care s‑a mişcat), forţa necreată, născută
din Dumnezeul veşnic, prin nesfârşita înţelepciune şi
deplina putere absolută, prin porunca lui, adică prin
cuvântul dintâi ʽsă fie’ (cuvânt cu care mai apoi ştiinţa
Studiu introductiv CXIII
senzorială a numit natura) şi prin sine, a creat principiul

mişcării (şi nu şi al repausului)“ (37). Cu alte cuvinte,
principiile sunt create, au ele însele viaţă – se pot modi‑
fica profund, ajung pasive sau active, atenuate sau dina‑
mizate, cu un sens ori altul. Or, într‑o epocă în care
principiile – mai ales cele care privesc natura fizică sau
relaţiile logice, matematice – erau considerate ca având
validitate şi neutralitate prin ele însele, astfel de afirma‑
ţii puteau să apară de‑a dreptul şocante.
Deşi se raportează cel mai adesea negativ la Aristotel,
Cantemir nu evită limbajul de provenienţă aristotelică
(„materie“ şi „formă“, „cauză primă“ şi „cauză secundă“,
„cauză materială“, „cauză eficientă“ şi „cauză formală“,
„substanţă“, „principiu“, „fiinţă“). În unele locuri preci‑
zează singur acest recurs la „învăţătura păgână“ de pro‑
venienţă aristotelică1. Însă trebuie citite cu multă grijă
referinţele la filosoful grec: uneori Cantemir pare să aibă
în vedere spusele unor epigoni sau comentatori târzii
(precum Alexandru din Afrodisia şi cei care l‑au urmat),
glose ale unor dascăli, alteori e vizată scolastica aristo‑
telică în genere (120, 166, 171, 173, 184), o simplă
1
„/A/tunci /pe vremea giganţilor/ şi acum sămânţa bărbătească,
deopotrivă cu pântecele femeiesc, era aceeaşi în număr, putere, act,
formă şi materie (vorbesc după placul acelei ştiinţe)“ (102). Se înţe‑
lege din acest loc şi din cel care îl precede că limbajul aristotelic
ajunsese preluat de unii învăţaţi moderni; aceştia, spune Cantemir,
obişnuiesc „să ponegrească ştiinţa sacră ca nepotrivită naturii şi ne‑
ştiutoare a celor fizice“ (101), aducând în discuţie mai curând efec‑
te şi cauze naturale (102). Să nu uităm că în Encomium şi în Lectori
amico salutem dat, texte care, probabil, preced redactarea celui de fa‑
ţă, Aristotel apare într‑o lumină pozitivă (Van Helmont fiind soco‑
tit un „Aristotel nou şi creştin“), deşi, în aceleaşi pagini, se aduc
obiecţiuni grave filosofilor „peripatetici“ şi „academici“.
CXIV Studiu introductiv
învăţătură de manual. Există şi locuri în care limbajul

aristotelic e preluat şi resemnificat de ştiinţele mai noi
ale naturii (102). Sunt totuşi rare situaţiile în care obiec‑
ţiunea lui Cantemir priveşte un loc precis – cu distinc‑
ţiile sau argumentele de rigoare – din scrierile filosofului
grec. Felul în care e reluată o „spusă aristotelică“, forma
ei uneori elementară, străină oricărui context, eventual
mult simplificată retoric (şi ridiculizată: 58, 122, 140),
te lasă a înţelege că e vorba mai curând de o vulgată
născută în posteritatea târzie a lui Aristotel1. Adesea nu‑
mele filosofului („cel numit prin antonomază ʽFilozoful’“,
58) apare ca un simplu eponim pentru însăşi istoria
acestei vulgate cu ramificaţii multiple. În definitiv, care
ar fi insuficienţele mari ale acesteia? Înainte de toate,
absenţa distincţiei esenţiale dintre cele necreate şi cele
create 2. Odată cu aceasta, ignorarea înţelepciunii
Creatorului atunci când se discută despre cele create şi,
deopotrivă, a faptului că voinţa divină este mai presus
de orice principiu fizic, logic sau metafizic. De pildă,
1
Cantemir stăpâneşte bine retorica disputei, face loc uneori iro‑
niei şi umorului, de pildă când are în vedere chestiunea timpului.
„ʽNatura şi timpul se deosebesc de bună seamă în gen, dar au ace‑
leaşi diferenţe’ /spun peripateticii/, de parcă ar zice că ʽom este şi
Aristotel, şi Bucephal’, şi ʽasin este şi Aristotel, şi Bucephal’ (să mă
ierte, mă rog, peripateticii că definesc lucrul ce trebuie definit res‑
pectând regulile definiţiei poruncite de filozoful însuşi, prin gen şi
diferenţă“) (165‑166).
2
Sigur, dacă deosebim riguros între două prefixe şi între terme‑
nii din componenţa cărora fac parte („increat“, drept ceea ce ţine de
însuşi Dumnezeu ca putere creatoare, şi „necreat“, care nu a fost cre‑
at sau nu poate fi creat), atunci, în situaţii precum cea de mai sus,
pare preferabilă folosirea primului termen. Însă deoarece sunt deja
uzuale la noi expresiile formate cu cel de‑al doilea prefix, voi urma
această variantă.
Studiu introductiv CXV
„şcoala peripatetică“ acordă prea mult ideii de cauză na‑

turală (140); pur şi simplu scoate din joc ideea de pute‑
re / cauză supranaturală1. Cu aceasta, izolează în ea
însăşi cauza naturală, o uită în propria ei abstracţie, ca şi
cum nu ar fi vorba de o lume creată. Cantemir caută să
înţeleagă fenomenele naturii nu doar prin ele însele sau
prin relaţia unora cu altele, ci în economia mai cuprin‑
zătoare a creaţiei. Ele nu sunt doar fenomene naturale,
ci deopotrivă mistere („toate cele create sunt mistere da‑
torită principiului supranatural şi sunt înfăţişate tot ca
mistere în ordinea păstrării lor“; 61). Cu atât mai mult
omul ţine de ordinea celor tainice („anunţat cumva îna‑
intea tuturor, posterior creării a toate, le precedă totuşi
pe toate prin nobleţea condiţiei sale“). Îşi va pune astfel
întrebări pe care unii filosofi şi oameni de ştiinţă mo‑
derni nu le mai pun: în ce fel recunoaştem lucrările di‑
vine atunci când vorbim de cele naturale? care element
este „mai înainte“ (în ordinea creaţiei) şi care „după“?
cum se conjugă cele naturale cu cele supranaturale şi în
ce fel avem evidenţa a ceva tainic în lumea celor create?
De pildă, când combate înţelesul aristotelic al timpului
(„măsură a mişcării“), se întreabă în prealabil dacă miş‑
carea survine sau nu „înaintea“ timpului, dacă este sau
nu „mai presus“ de timp. Or, trebuie recunoscută per‑
manent acea ordine pe care creaţia însăşi o descoperă ca
naturală („ordinea tuturor elementelor relative există în
1
Este ştiut că unii filosofi de influenţă aristotelică, atraşi de no‑
ile metode experimentale şi matematice, precum cei din şcoala pa‑
doviană, Pietro Pomponazzi (1462‑1525), Giovanni Battista Monte
(1498‑1551) şi Vittore Trincavelli (1496‑1568), Giacomo Zabarella
(1533‑1589) sau Cesare Cremonini (1550‑1631), vor orienta gân‑
direa aristotelică într‑o direcţie tot mai străină celei religioase.
CXVI Studiu introductiv
chip natural, sau prin natură, iar cauza este mai presus
de elementul căruia îi este cauză“) (168). Sunt reamin‑
tite în fond acele diferenţe plecând de la care urmează a
fi înţelese datele lumii existente – dintre cele create şi
cele necreate, cele „de înainte“ şi cele „de după“, sau
dintre cele omonime, de pildă „cauză“ şi „cauză“, „na‑
tură“ şi „natură“, „ordine“ şi „ordine“ – ţinând cont de
rangul sau nobleţea lor ontologică. Cea mai interesantă
dispută cu tradiţia aristotelică – în forma ei scolastică,
târzie – se află în cartea a patra, referitoare la mişcare,
loc, durată şi veşnicie. Aici polemica devine simptoma‑
tică pentru confruntarea dintre două mari tradiţii de
gândire, relevantă inclusiv pentru discuţiile de astăzi în
chestiunea temporalităţii şi a veşniciei, de pildă. Această
dispută se prelungeşte în cartea următoare, a cincea, ce
discută despre viaţă, formele lucrurilor, sufletul ome‑
nesc şi liberul arbitru.
Însă, aşa cum s‑a văzut, relaţia cu tradiţia aristoteli‑
că este mai complicată. Secolul al XVII‑lea european
face vizibile atât redescoperirea acestei tradiţii (sub for‑
ma unui „neoaristotelism“ şi a unei „neoscolastici“),
cât şi modalităţi distincte de confruntare cu aceasta. Se
schimbă mult relaţia dintre filosofie, ştiinţă şi teologie,
fiind în joc un scenariu în care diferite modele de cu‑
noaştere îşi dispută dominaţia. Lui Cantemir îi sunt
cunoscute unele cercetări noi asupra filosofiei aristote‑
lice, bunăoară cele ale lui Teofil Coridaleu (1563‑1646),
care, alături de alţi profesori greci de la Academia
Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, a studiat la
Universitatea din Padova. În acest centru cultural eu‑
ropean se afirmaseră Petro Pomponazzi şi Cesare
Cremonini, care căutau să‑l regăsească pe Aristotel în
Studiu introductiv CXVII
chiar textele sale originale, eliberat aşadar de limbajul şi

interpretările sub care l‑au îngropat scolaştii câtorva se‑
cole. Sigur, redescoperirea lui Aristotel este ea însăşi
datoare unor noi presupoziţii şi credinţe; Coridaleu re‑
simte această tensiune şi caută să o estompeze, justifi‑
cându‑şi cercetările prin nevoia unei lecturi „neutre“ a
vechilor scrieri filosofice1. Am văzut deja că, într‑o
notă cu valoare autobiografică, Dimitrie Cantemir ofe‑
ră numele unor distinşi filosofi de la Academia din
Constantinopol: „Balasius Scaenophylax, Antonius şi
Spandonius, filozofi peripatetici, Iacomius, un gramatic
foarte riguros, care ne‑a predat şi nouă învăţăturile filo‑
zofiei, pe când ne aflam la Constantinopole, Sebastus,
îndeajuns de faimos pentru controversele sale scrise îm‑
potriva latinilor şi pentru calendarul său ecleziastic,
Dionysius Hieromonachus; Alexander Maurocordat,
vestit în lume sub mai multe nume, ca profesor de filo‑
zofie, teologie şi medicină“2. Prin Meletie din Arta va
cunoaşte scrierile lui Van Helmont, cel care se rapor‑
tează negativ la scolastica aristotelică, pe de o parte, şi
la unele orientări noi în filosofie, pe de altă parte.
1
Luând distanţă de interpretarea averroistă a lui Aristotel, dar şi
de cea scolastică, mai ales thomistă, se apropie de aristotelismul lui
Alexandru din Afrodisia. Lecţiile şi scrierile sale au ajuns bine cu‑
noscute, unele devenind manuale în învăţământul superior din
sud‑estul Europei, inclusiv la Iaşi şi Bucureşti. Cf. Cl. Tsourkas, Les
débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les
Balkans, Bucarest, 1948; Constantin Noica, „Aristotelismul în prin‑
cipatele române în sec. XVII‑XVIII“, în Studii Clasice, IX, 1967. Cu
privire la relaţia lui Cantemir cu mediul aristotelic de gândire, cf.
Dan Bădărău, op. cit., pp. 37‑39; Petru Vaida, op. cit., pp. 218‑238;
Vlad Alexandrescu, op. cit., pp. 46‑51.
2
Dimitrie Cantemir, Istoria măririi şi decăderii Curţii othmane, tra‑
ducere de Ioana Costa, Academia Română, 2015, vol. II, pp. 201‑203.
CXVIII Studiu introductiv
Aşadar, tradiţia aristotelică e regăsită în multe variante,

fiind prezentă în manualele de filosofie şi oferind, ade‑
sea, întrebări, probleme şi termeni necesari unor discu‑
ţii filosofice. Nu întâmplător ai uneori în faţă situaţii
de‑a dreptul ciudate: anumite obiecţiuni nu privesc
scrierile lui Aristotel, nici scrierile vreunui autor anu‑
me, ci un mod de a gândi socotit „aristotelic“; aceste
obiecţiuni sunt formulate uneori chiar în limbajul filo‑
sofiei aristotelice, cu distincţii şi argumente din depozi‑
tul ei inepuizabil. În definitiv, cei care revendică
tradiţia aristotelică pot fi atât scolaşti, cât şi antiscolaş‑
ti, atât oameni ai tradiţiei, cât şi moderni. De pildă,
teoria „dublului adevăr“, criticată aspru de Cantemir
(VI, 213), e absentă în scrierile lui Aristotel. Ea însă
cunoaşte atât variante vechi, prin unii interpreţi ai lui
Aristotel (Alexandru din Afrodisias, Averroes) sau teo‑
logi creştini (Siger din Brabant), cât şi variante noi, re‑
nascentiste; după unii interpreţi, Teofil Coridaleu
însuşi, care a studiat la Padova cu peripateticul Cesare
Cremonini, ar fi susţinut această teorie. Or, Cantemir
ar fi polemizat mai ales cu neoaristotelismul grec de
aproape, din mediul academic în care s‑a situat, aşa‑
dar cu chiar urmaşii lui Coridaleu1. Însă paginile sale de
1
Ar exista, în Sacro‑sanctae, o polemică severă mai ales cu acei
peripateticieni care erau de fapt adepţii lui Teofil Coridaleu, precum
Ioan Cariofil, Sevastos Kimenitul sau Alexandru Mavrocordat. Aşa
cum s‑a spus, „în tot cursul secolului al XVII‑lea, la Constantinopol
şi în lumea greacă în genere, s‑a dus o luptă acerbă între adepţii lui
Coridaleu şi curentul conservator, pretins tradiţionalist, din sânul
cărturarilor ortodocşi, care înclina în realitate către catolicism şi filo‑
sofia scolastică“; Cantemir „s‑a opus la început neoaristotelismului,
fără să putem spune că a aderat la partida adversă“ (Petru Vaida, op.
cit., pp. 226‑228).
Studiu introductiv CXIX
etică şi de logică, scrise în acelaşi interval de timp

(1698‑1700), oferă o altă imagine a filosofiei „păgâne“,
la fel şi paginile de mai târziu, din Istoria ieroglifică
(Aristotel e numit aici „greu şi deplin învăţător“) sau
din Cercetarea naturală a monarhiilor, unde sunt valori‑
zate destule concepte şi teze aristotelice1. Prin urmare,
atitudinile nu pot fi luate ca definitive, Cantemir însuşi
se repliază uneori, revine cu încredere asupra unor lo‑
curi din Aristotel şi chiar asupra figurii învăţatului
grec, ştie bine că ideile suportă evaluări diferite în con‑
texte şi sub intenţionalităţi diferite.
Am văzut deja că, în aceste pagini, avem de‑a face
cu o confruntare vie – uneori dramatică, spectaculoa‑
să – între cunoaşterea senzorial‑raţională şi cea intelec‑
tuală. Ea devine evidentă imediat ce omul e ispitit şi
atras în păcat (66). Marea tentaţie resimţită de om pri‑
veşte însăşi posibilitatea de a‑şi depăşi singur propria
condiţie şi de a fi asemeni Creatorului. În acest scop,
Lucifer uzează de arme suficient de subtile: dialectică,
sofisme bine camuflate şi o retorică atrăgătoare, pe mă‑
sura intenţiei sale. Cantemir înfăţişează totul asemeni
unui regizor care vrea să refacă pe scenă, chiar în faţa
noastră, disputa originară în care s‑a născut păcatul,
dându‑i o concreteţe şi o dinamică neobişnuite2. Îşi dă
1
Ibidem, pp. 231‑240.
2
Lucifer, „sofistul, e cuprins de uluire /în faţa primului răspuns
al Evei/, iar dialecticianul admiră splendoarea înţelepciunii pline de
simplitate şi vigoarea nezdruncinată a statorniciei, totuşi nu se
opreşte (căci este propriu dialecticienilor să nu dea niciodată îndărăt
în faţa ştiinţei adevărate şi sacre) şi o atacă şi o doboară cu mai mare
forţă, prinde cu dibăcie un adverb (ʽnu cumva’) şi îi opune dubitati‑
vului un negativ deplin: ʽNicidecum, zice, nu veţi muri de moarte’ /
Facerea 3, 1‑4/. Ascunzând apoi sensul neclar, aduce cu necredinţă o
CXX Studiu introductiv
seama că în mintea omului se nasc unele întrebări ciu‑

date cu privire la căderea în păcat, chiar dacă înţelesul
acesteia este tainic. „Prima: ʽDe ce duşmanul mai întâi
a atacat femeia şi nu bărbatul? Şi de unde avea convin‑
gerea că, odată căzută femeia, avea să cadă odată cu ea
şi bărbatul?’ Iar a doua: ʽMai înainte de a înţelege fe‑
meia ce este binele şi răul, cum îşi putuse înfăţişa re‑
prezentarea binelui şi răului (căci este o evidenţă că
fără simţuri nu se poate da o imagine a lucrului) aşa
încât, dusă până la urmă la stadiul de cunoaştere, să
dorească a ajunge la cea bună?’ Şi, în sfârşit, a treia
(care rezultă dintr‑a doua): ʽÎn ce fel omul, aflat în sta‑
diul de a înţelege ştiinţa simplă, a putut păcătui chiar
faţă de adevărul simplu, şi de unde vine mişcarea de
aplecare spre revoltă?’“ (70‑71). Într‑adevăr, sunt în‑
trebări pe care omul modern – încă sensibil la eveni‑
mentul căderii – nu le poate ocoli. Să remarcăm aici că
a treia întrebare (unde motus ad defectus inclinationem?)
priveşte tocmai „aplecarea spre revoltă“, căderea ca o
consecinţă nu doar a slăbiciunii sau a orgoliului, ci de‑
opotrivă a revoltei1. Este ceea ce va explica până târziu,
dovadă adevărată ca mărturie falsă. ʽCăci Dumnezeu ştie, spune el,
că în ziua când veţi fi mâncat vi se vor deschide ochii’“ (68‑69).
1
Ideea revine la pp. 66, 67 (invidia, trufia şi răzvrătirea luciferi‑
că), 69 („aroganţă şi răzvrătire“ luciferică), 71, 72 (Lucifer răzvrătitul
caută să‑şi aşeze tronul peste icoana Tatălui ceresc), 73, 75 (îngerii
„aveau să păcătuiască din invidie împotriva icoanei lui Dumnezeu şi
din răzvrătirea trufiei împotriva lui Dumnezeu însuşi“), 78 (omul „a
mâncat răzvrătit fructul interzis“), 79, 80 (Dumnezeu zdrobeşte „şar‑
pelui răzvrătit capul“), 83 („răzvrătitul Adam, cel ce a încălcat porun‑
ca, vinovat de două ori de moarte“), 92 (Cain, „răzvrătitul, spune că
nu ştie unde este fratele său“), 93, 101 (supuşii răzvrătiţi din care se
naşte neamul giganţilor). Cel dintru început răzvrătit a căutat „să
Studiu introductiv CXXI
de la o epocă la alta, un înţeles discutabil („căzut“) al

libertăţii. Însă iubirea divină îi aduce omului răscum‑
părarea, „misterul ce rânduieşte salvarea omenească“
(82). I se aminteşte cititorului că, urmând ce ne învaţă
ştiinţa sfântă, trebuie să însoţească lectura literală cu
cea spirituală. Bunăoară, „atunci când citim că Adam a
fost ucis în literă, să înţelegem că a fost înviat în spi‑
rit“. Se face din nou diferenţa dintre cele omonime,
bunăoară dintre „acum“ (literal) şi „acum“ (spiritual),
conform cerinţei hermeneutice formulate în primul
capitol al scrierii. În această privinţă, este admirabil
exerciţiul interpretativ al lui Cantemir. „Aici se cuvine
să se cumpănească atent şi să se înţeleagă cu evlavie
amestecul misterios de literă şi spirit /din Facerea 3,
1‑4/ şi, mai întâi, adverbul acum (care i se opune lui în
ziua când), iar apoi şi adverbialul nu cumva însă (care
se opune adverbului născocit de Eva nu cumva). Şi
anume, acum literal înseamnă succesiune în timp.
Acum spiritual însă indică veşnicia, atât în trecut, cât şi
în viitor. Aşadar, acum literal era, după milostivire, atât
prezent, cât şi împlinit. Acum spiritual însă, după
dreptate, era viitor şi neîmplinit, altminteri toată
dreptatea ar fi trebuit să se împlinească la Iordan şi
providenţa dumnezeiască ar fi menit ca acum literal să
se vădească, prin acum spiritual, la capătul succesiunii
timpului (pe care paginile sacre obişnuiesc să‑l
numească ʽplinirea timpului’), şi anume pe crucea
Domnului, şi toate să se încheie în acel acum“ (85)1.
şteargă din memoria muritorilor teama de puterea supremă (care es‑
te începutul însuşi al adevăratei înţelepciuni şi o îndreptare către iz‑
vorul apei vieţii)“ (267) şi să‑i atragă în afară, către ateism.
1
A se vedea şi pp. 86‑87.
CXXII Studiu introductiv
Cu această lectură, înţelegerea celor spuse în scrierea

sfântă urmează un alt sens, profetic sau testamentar.
6. „Mersul creaţiei, adică lucrarea naturală“
Cartea a treia se deschide cu o bună clarificare a

drumului urmat şi a ceea ce va fi descris în continuare.
„După ce în felul acesta am luat seama la crearea uni‑
versului şi la ştiinţa sacră şi am cercetat imaginea decă‑
derii condiţiei umane, a pieirii şi chiar a morţii şi am
văzut, fie şi nelămurit, cum aveau să se aşeze, în întin‑
dere şi adâncime, temeliile înnoirii lui, ale renaşterii şi
ale viitoarei împărăţii şi vremurile menite lui din veşni‑
cie, socotesc că, urmând de‑acum să trec la mersul cre‑
aţiei, adică la lucrarea naturii ce lucrează în chip
natural, nu este fără rost, de nu mă înşel, să înfăţişez
câte ceva despre om şi despre veşnicul lui duşman, ca
preludiu la cele ce urmează“ (88). Este anunţat un fel
de hotar în acest progressus creationis, dat de „imaginea
decăderii condiţiei umane, a stricăciunii şi chiar a mor‑
ţii“ (humanae conditionis lapsus, naufragii ipsiusque
mortis figura speculata), căci odată cu decăderea omului
se descoperă şi „temeliile înnoirii lui, ale renaşterii şi ale
viitoarei împărăţii“. Viaţa omului apare, odată cu pri‑
mele tentaţii, ca un teatru de război ascuns, un loc unde
se tot reface confruntarea cu duhul răului. Prin actul de
creaţie, Dumnezeu a definit omul în privinţa modului
său de a fi. Există aşadar o definiţie – mai precis, o defi‑
nire – teologică a omului. Însă duhul răului nu o voieşte
şi nu o înţelege (88), nu ştie că pedeapsa divină e meni‑
tă să îndepărteze omul de „şcoala duşmanului“ şi de
Studiu introductiv CXXIII
„şcoala senzorială“ (90). Definirea teologică poate fi ex‑

primată în două feluri, omul însuşi fiind locul unei du‑
ble căi, fie a celei alese de Abel, fie a celei alese de Cain.
Cea dintâi definiţie spune: „Omul este Abel cel drept,
ca unul din Preasfânta Treime, înzestrat pentru cunoaş‑
terea intelectuală, nemuritor, ce respectă porunca divi‑
nă şi cunoaşte căinţa“. Iar a doua: „Omul este Cain cel
nedrept, ca unul din mulţimea diavolilor, în stare de
cunoaştere raţională, muritor, care nu respectă porunca
divină şi nu cunoaşte căinţa“ (93). Prima are în vedere
„omul interior, adică inefabila imagine dumnezeiască“,
de recunoscut în cei care „cred şi aşteaptă renaşterea“,
iar a doua, „omul exterior“, care „a rămas condamnat
la moartea veşnică şi supus stricăciunii“1. A doua defi‑
niţie pregăteşte înţelegerea unor fenomene abnorme
(de exemplu, apariţia giganţilor) şi a unor conduite că‑
zute, precum antropolatria şi idolatria (101‑106). Iar
prima definiţie deschide către latura miraculoasă a exis‑
tenţei şi înţelegerea unor fenomene prin cauze „de din‑
colo de natură“ (108‑111). Voi reveni însă în alt loc la
această definire originară a omului şi la felul în care ea
ajunge să fie ocultată.
Cantemir află acum un prilej de a pune în discuţie
explicarea naturii doar prin cauze naturale, pe cale empi‑
rică şi raţională. Multe fenomene rămân astfel neexplica‑
te, de pildă golul (vacuum) şi alcătuirea celor cereşti,
locul natural al acestora, „bolta concavă a tăriei“,
1
Această distincţie, cu sursa în Epistolele Sf. Pavel, revine în di‑
ferite locuri, de pildă la p. 100 („omul interior şi nemuritor, adică
sufletul intelectual ce deţine icoana dumnezeiască, în care
Dumnezeu considera că era pusă la păstrare comoara milostivirii sa‑
le“) sau, cu insistenţă, în cartea a cincea, cap. 10.
CXXIV Studiu introductiv
conservarea sau ordinea naturii, cele cu adevărat miracu‑

loase. Filosoful acceptă ideea că natura se poate manifes‑
ta în nenumărate feluri, deopotrivă că ceva natural „nu
poate apărea în mod natural din nimic“; o teză mai ve‑
che, ex nihilo nihil fit, este admisă cu privire la ordinea
naturii (115)1. Însă cauzele naturale nu pot să explice
orice, unele efecte sau fenomene apar deopotrivă natura‑
le şi supranaturale, miraculoase. Ca fenomene ce desco‑
peră o latură miraculoasă are în vedere, de exemplu,
întunecarea soarelui (la „asfinţitul Soarelui Dreptăţii“,
40), puterea de „păstrare a stării neatinse a arheilor“
(108‑111), curcubeul (109‑116), potopul universal (118),
cometele, grindina, tunetul, fulgerul şi lucirea astrală,
cutremurul de pământ (122‑142), armonia corpurilor
cereşti (147), ordinea şi conservarea naturii (198).
O probă decisivă în faţa noilor ştiinţe ale naturii o
constituie înţelegerea infinitului, semnificaţia şi repre‑
zentarea acestuia. Pentru Cantemir, infinitul reprezintă
înainte de toate „cuvântul şi puterea lui Dumnezeu,
care a făcut natura şi lucrurile naturale“, este „infinitul
cuvânt al infinitului Dumnezeu“. În consecinţă, ştiinţe‑
le naturii nu ar putea să asume cunoaşterea a ceva infi‑
nit, nici să ne spună în ce fel este infinit ceva creat,
eventual cum s‑ar putea vorbi de părţi finite ale infini‑
tului, „de vreme ce infinitul nu ţine de percepţia sau
capacitatea naturii finite“ (115‑116). Cantemir are mo‑
tive să creadă că tocmai cei care vorbesc de un non‑înce‑
put al lumii „au născocit /ideea/ că natura este infinită,
că mişcarea care o generează este infinită, că măsurarea
1
Ideea e anticipată la p. 59: „în chip supranatural formele şi for‑
ţele lucrurilor create au apărut din nimic, căci în chip natural nimic
nu apare din nimic“, având o sursă în Aristotel, Fizica, 191 a‑b.
Studiu introductiv CXXV
mişcării este infinită, că lumea este (împreună cu aces‑

tea) eternă şi că nu are început şi nici sfârşit, şi alte sute
de absurdităţi şi aiureli pline de confuzii, care decurg
de aici“ (173‑174)1. Aşadar, nu poate fi propriu naturii
acel gen de infinitate ce este propriu Cuvântului crea‑
tor. Desigur, sunt importante unele distincţii, care, în
epocă sau mai devreme, au fost deja în atenţie, precum
cea dintre infinitatea materiei (ca indeterminare a ei) şi
infinitatea formei (ca perfecţiune), în tradiţia aristoteli‑
că târzie. Sau cea dintre infinit şi indefinit (fără limite în
spaţiu şi timp, aşa cum spune Descartes), dintre infinit
şi nelimitat (o mişcare naturală putând fi nelimitată, ne‑
încetată). Nu mai puţin cea dintre infinitul absolut – ce
nu cunoaşte părţi – şi cel relativ (Leibniz), dintre infi‑
nitul în act şi cel potenţial, dintre infinitul real şi cel
doar gândit (ens rationis). Asupra unora dintre aceste
diferenţe s‑au pronunţat, în secolul al XVII‑lea,
Giordano Bruno, Galileo Galilei sau René Descartes,
Blaise Pascal sau Isaac Newton. Iar unele ecouri – e
adevărat, mai vagi – ale câtorva dintre ele (infinitul în
1
Este posibil ca sursa unor asemenea teze să fie aristotelică (cf.
Despre cer, I, 270 a, 278 b, 281 b, unde se afirmă ideea eternităţii).
Însă atât înţelesul infinităţii lumii cât şi cel al eternităţii se modifică
mult în epoca scolastică şi în scrierile unor moderni. Aş aminti în
această privinţă un singur lucru, anume că la Aristotel eternitatea es‑
te proprie naturii celeste, mişcării ce‑şi atinge perfecţiunea în simpla
ei circularitate, în actul ce devine pur, unul şi acelaşi; or, aşa cum
ştim, această reprezentare nu va fi reluată întocmai de savantul mo‑
dern. Cf. Metafizica 1050 b (ceva etern – precum soarele, astrele şi
cerul întreg – se află în act şi nu în potenţă); Despre cer, 281 b (ceea
ce acceptă stări contrarii nu poate fi etern); 284 a (cerul – sau „locul
de sus“, „nepieritor“ – e atribuit zeilor); Fizica 251 a (cu privire la
mişcarea eternă a celor cereşti); Meteorologice 339 a (principiul miş‑
cării, cauză primă fiind, este etern).
CXXVI Studiu introductiv
act şi cel în potenţă, infinitul real şi cel doar gândit)

pot fi sesizate în paginile de faţă1. Pentru Cantemir,
infinitul numeşte înainte de toate ceva desăvârşit, „mai
presus de natură“. A recunoaşte naturii anumite puteri
şi forme înseamnă a recunoaşte în prealabil ceea ce este
„mai presus de natură“; din această perspectivă, nu se
poate vorbi de o natură suficientă în ea însăşi.
Către sfârşitul cărţii a treia, Cantemir promite un
tom de teologie etică (cap. 29), mai precis un cuvânt
„despre creatura din urmă, care este omul, ce a făcut
bun şi rău în natura de‑acum căzută“ (154). Cum în
faţă are şi de această dată un chip tainic („chipul de
nezugrăvit al omului“), intenţia este de a expune câteva
principii ale teologiei etice.
7. Ce este cognoscibil şi ce este tainic în această

lume?
Nu ştiu câţi dintre noi, astăzi, îşi mai pun o aseme‑

nea întrebare, însă ea e prezentă în scrierile unor savanţi
1
„Iar aerul care, după ce îşi împlinise rostul său de despărţitor în
creaţie, nu a încetat (căci am demonstrat de‑acum limpede în cele
de mai înainte că natura nu ştie să înceteze), ci a stăruit, într‑o lucra‑
re continuă, să păstreze apele în aceeaşi despărţire“ (116). Vorbeşte
frecvent, de pildă, despre simplele invenţii ale raţiunii (p. VI) sau
despre ens rationis, ceva care, deşi poate fi gândit, nu există ca atare:
173 („Mai apoi, au împărţit ziua în 24 de ore, iar ora, în 60 de mi‑
nute, în sfârşit, minutele, în nenumărate şi indivizibile puncte, adi‑
că în închipuiri născute în creier sau (după cum obişnuiesc ei înşişi
să spună) în entităţi pure ale raţiunii...“); 181 („timpul mişcării pri‑
me sau măsura elementului mobil prim este incomensurabilă, in‑
comprehensibilă şi, în consecinţă, deşartă, mincinoasă şi, ca să spun
mai drept, nulă, o simplă entitate a raţiunii“), 207.
Studiu introductiv CXXVII
din secolul al XVII‑lea şi de mai târziu1. Aceştia distin‑

geau frecvent, de altfel, între forţe naturale şi forţe supra‑
naturale. Cu alţi termeni, între cele accesibile cunoaşterii
omeneşti şi cele care o transcend. Când acestea din
urmă sunt recunoscute, bunăoară, ca sursă a celor exis‑
tente sau putere creatoare, atunci înţelesurile lor apar
tainice. Se disting astfel două ontologii, una care se
vrea empirică, „pozitivă“, presupusă de noile ştiinţe ale
naturii, şi o alta care se descoperă privirii contemplati‑
ve. Distincţia aduce cu ea înţelesuri diferite ale naturii,
încât aceasta nu mai apare pentru oricine ca o creaţie
divină. Cum o asemenea distincţie cunoaşte în epocă
multe variante, răspunsurile la întrebarea de mai sus
vor fi adesea imprevizibile. Unele ar putea fi înscrise
formal într‑o tetralemă din vechea logică: (1) există nu‑
mai fapte naturale, iar cunoaşterea lor revine gândirii
ştiinţifice; (2) există numai fapte supranaturale, iar re‑
cunoaşterea lor solicită o atitudine mistică; (3) există
atât fapte naturale cât şi supranaturale, încât e firească
o dublă atitudine din partea minţii omeneşti; (4) nu
există ca atare – adică în sine – nici fapte naturale şi
nici fapte supranaturale. Primele două poziţii, una pur
naturalistă şi o alta pur mistică, comportă dificultăţi de
netrecut pentru orice efort de interpretare. A treia po‑
ziţie e aparent acceptabilă: când gândirea se raportează
la cele naturale, aşa cum sunt ele date experienţei, nu
are motive să facă loc unor supoziţii teologice; la fel
însă şi viziunea teologică, ea nu depinde de rezultatele
1
Paginile din această secţiune au apărut într‑o variantă mai re‑
strânsă, sub titlul „Ce este vizibil şi ce este tainic în această lume?“,
în revista Scriptor, nr. 5‑6, 2017.
CXXVIII Studiu introductiv
cercetării ştiinţifice. Prin urmare, aceste două perspecti‑

ve nu se opun între ele şi nici nu interferează, nu au ni‑
mic de împărţit; imediat ce una dintre ele se pronunţă
în chestiunile proprii celeilalte, războiul devine inevita‑
bil. Cea de‑a patra poziţie e susţinută mai ales de cei
care preferă o atitudine rezervată, chiar sceptică.
Nu doresc să discut istoria acestor posibile soluţii, ci
doar răspunsul lui Cantemir în faţa alternativei de mai
sus, al cărui paradox îl face deschis atât tradiţiei vechi,
patristice, cât şi atitudinii ştiinţifice moderne. Este afir‑
mată de la bun început credinţa că adevărul nu poate fi
decât unul şi acelaşi („adevărul diverselor ştiinţe este
acelaşi, simplu şi în formă unitară“) (V). Deopotrivă,
unitatea prin creaţie a celor existente („razele veşniciei,
ale timpului şi ale vieţii sunt aceleaşi şi decurg din cel
veşnic, unul şi acelaşi“) (163). Câtă vreme această lume,
lăsată de la bun început în grija omului, este opera lui
Dumnezeu, ea comportă ceva cu adevărat tainic („toate
cele create sunt mistere datorită principiului supranatu‑
ral şi sunt înfăţişate tot ca mister în ordinea păstrării
lor“) (61). De fapt, lumea descoperă atât ceva tainic,
misterios, cât şi ceva pe măsura puterilor omeneşti. La
fel şi în privinţa omului, dubla sa alcătuire – trupească
şi spirituală – reprezintă un adevărat mister (61‑62).
Este firesc în acest caz să ai în vedere atât latura naturală
a celor create, cât şi cea supranaturală, atât ceea ce ur‑
mează o ordine firească şi văzută, cât şi ceea ce o trans‑
cende1. Ce rezultă de aici? Fizica şi metafizica – eventual
1
Cantemir va vorbi frecvent de „forţe supranaturale“ (41, 46,
53), „putere supranaturală şi creatoare a apelor /de început/“ (44,
111), „principiu supranatural“ (61), „existenţă supranaturală /a unui
fenomen, precum curcubeul/“ (109‑110), „efect miraculos şi
Studiu introductiv CXXIX
ştiinţa şi teologia – au în faţă una şi aceeaşi lume, una şi

aceeaşi ordine; doar prin abatere de la această credinţă
se poate ajunge la superstiţie sau idolatrie (281).
Aşadar, orice fapt, orice eveniment, chiar şi cele pe
care le socotim banale – ploaia şi tunetul, cursul apelor,
încolţirea plantelor şi prezenţa unor specii de vietăţi,
succesiunea unor stări de lucruri – ne aduc în faţă ceva
natural şi în acelaşi timp ceva tainic. Ne‑am putea to‑
tuşi întreba, cu acea neîncredere care ne caracteri‑
zează acum: oare chiar orice comportă ceva tainic,
până şi firul de praf, de pildă, un lucru pur întâmplă‑
tor, un accident oarecare sau un fapt banal, un furt sau
o crimă, teroarea însăşi? Pentru Cantemir, nimic nu e
în afara celor rânduite dintru început sau a celor posi‑
bile prin mersul creaţiei. Orice lucru îşi află o formă
de posibilitate şi un loc în cuprinsul creaţiei („nimic ce
se poate naşte sau deveni, atât în mod natural, cât şi
supranatural, cum este binele şi desăvârşitul, nu există
fără a fi prevăzut de providenţa dumnezeiască...“)
(245). Însă distinge între ceea ce ţine nemijlocit de
creaţia divină (prin care, aşa cum spune, se naşte orice
mod propriu de existenţă, 225) şi ceea ce apare prin
evoluţie, accident sau abatere. Are în vedere, bunăoa‑
ră, pământul cu toate ale lui, deopotrivă ceea ce s‑a
numit „întâmplare“, dar şi păcatul omului, răul însuşi,
pizmuirea celuilalt şi crima, diferite moduri de încăl‑
care a poruncilor, servitutea şi robia, boala şi războiul.
Soarta lui Cain, de pildă, ar trebui citită atât literal, ca
supranatural“ (118, 137, 140), darul limbilor: „mistic şi supranatu‑
ral“ (149), creaţia supranaturală a naturii (59, 148), început „supra‑
natural şi liber“ (208, 225), unire „în mod supranatural“ a sufletului
cu trupul (123), naştere / devenire supranaturală (245).
CXXX Studiu introductiv
efect al voinţei sale libere, cât şi spiritual, ca prefigurare

a salvării („Atunci Dumnezeu, pentru a prefigura rân‑
duiala din viitor a mântuirii umane, ţine seama de da‑
rurile lui Abel, adică de oaia nevinovată ce fusese
jertfită; pe dată Satana îl ia de partea sa pe Cain...“)
(91). Va sesiza această dublă – şi totuşi unitară – onto‑
logie cu fiecare etapă în descrierea creaţiei lumii şi a
condiţiei omului. Dacă am reveni la tetralema de mai
sus, am vedea că o asemenea perspectivă nu‑şi află aco‑
lo un loc precis. Se apropie puţin de a treia poziţie:
există atât fapte naturale, cât şi tainice. Însă Cantemir
afirmă ceva mult mai îndrăzneţ, anume că orice fapt
din această lume, câtă vreme e vorba de o lume creată,
comportă ceva natural şi ceva tainic.
Ideea e perfect paradoxală pentru omul modern,
obişnuit deja să separe cu grijă între datele naturale –
care se supun verificării comune, neutre – şi cele supra‑
naturale. Cantemir nu e singurul care cultivă un
asemenea paradox. Savantul de care se lasă inspirat, Jan
Baptista van Helmont, va susţine că ştiinţa şi teologia
creştină pot din nou comunica în mod esenţial. Iar
Blaise Pascal va vorbi de trei „ordini“ ale existenţei (a
corpurilor, a celor spirituale şi a iubirii lui Dumnezeu),
cele superioare putându‑le cunoaşte pe celelalte, care, în
măsura în care se eliberează de propriile limite, pot acce‑
de la cele mai presus de ele însele (Cugetări, § 793). Să
nu uităm de Nicolas Malebranche sau de G. W. Leibniz,
atraşi deopotrivă, chiar dacă sub alte interpretări, de uni‑
tatea celor două ontologii amintite mai sus. Însă, repet,
sursa acestui paradox se află în literatura patristică, bu‑
năoară la Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul,
acolo unde îşi atinge întreaga lui strălucire.
Studiu introductiv CXXXI
Intenţia lui Cantemir este deopotrivă polemică.

Observă că ştiinţele timpului, aşa cum evoluează ele în
mediul european, tind către o perspectivă exclusiv na‑
turalistă, atrase fiind doar de cunoaşterea „senzorială“
şi „raţională“. În aparenţă totul ar fi în regulă, însă
acest mod de a gândi reduce orice fenomen la cauze
naturale şi la ceea ce înseamnă „număr, potenţă, act,
formă şi materie“; în consecinţă, unii savanţi vor socoti
că ştiinţa sacră este „nepotrivită naturii şi neştiutoare a
celor fizice“ (101‑102). Limbajul ştiinţei face tot mai
vizibilă orientarea către experiment, calcul şi evidenţe
uşor verificabile. A aduce în discuţie doar cauze şi efec‑
te evidente înseamnă a ignora faptul că natura însăşi
ţine de cele create. De altfel, se afirmase deja pe scena
publică acel om căruia îi plăcea să‑şi spună singur
„ateu“, „empiric“ sau „liber cugetător“. Cantemir îşi
imaginează la un moment dat un dialog cu acesta: „Să
spună ateul că ʽeu sunt superstiţios’ /când afirm că, în
cazul cutremurelor, cauzele naturale ʽnu sunt potrivite
şi nici suficiente pentru a împlini asemenea efecte’/, eu
voi spune că ʽel e un biped nătâng şi lipsit de raţiune şi
intelect, de vreme ce nu cercetează cauzele lucrurilor
după efecte’. Tot aşa, să spună scolastul: ʽDe vreme ce
cauzele transmise de Aristotel nu sunt potrivite şi nici
suficiente pentru a împlini asemenea efecte, de ce tre‑
murul pământului se petrece mai des în unele locuri
anume?’, eu voi spune: ʽPentru că el nu e în stare să‑mi
înfăţişeze cauzele naturale ale unui efect de felul acesta,
nici eu, unul, nu voi fi în stare să‑i arăt din perspectiva
naturii de ce Dumnezeu priveşte către un ţinut anume
mai des decât la pământul întreg’, altminteri suntem
învăţaţi desăvârşit că Dumnezeu, într‑un mod
CXXXII Studiu introductiv
supranatural şi prin efecte supranaturale, cercetează pă‑

mântul şi îl face să tremure“ (140). Cantemir pare să
rişte chiar mai mult, vorbind de fenomene miraculoa‑
se, care nu urmează întrutotul ordinea naturală, încât
pot fi văzute ca semne al voinţei divine. „Se numără în
natură trei efecte miraculoase şi care se abat de la regu‑
lă, şi anume curcubeul, tunetul neobişnuit şi cutremu‑
rul: despre curcubeu s‑a spus destul la locul său;
rămâne, aşadar, să discutăm cu prudenţă despre celelal‑
te două, după regula adevărului sacru. Pentru cele
dumnezeieşti, aşadar, se cuvine să se adopte o ipoteză
dumnezeiască“ (131). Oferă un exemplu pe care‑l so‑
cotea convingător pentru vremea lui: curcubeul are,
desigur, cauze naturale, însă culorile acestuia şi ordinea
lor constantă nu se pot explica prin astfel de cauze 1.
Probabil că, astăzi, filosoful ar trebui să caute un exem‑
plu mai potrivit. În aceeaşi manieră are în vedere apari‑
ţia cometelor, grindina, tunetul sau fulgerul. Există şi
exemple mai greu de respins, chiar indecidabile pentru
omul de astăzi: diferenţierea şi păstrarea speciilor
(108‑111), armonia corpurilor cereşti (147), ordinea şi
conservarea naturii (198), viaţa şi timpul însuşi.
Probabil am fi sceptici astăzi cu privire la ceva miracu‑
los în cazul acestor fenomene, dar cred că am accepta
1
„În ceea ce priveşte culorile /curcubeului/, este limpede că nu
le au nici norii, nici soarele: în consecinţă, ce nu au nici nu pot da.
Aşadar, în chip necesar culorile curcubeului sunt de dincolo de na‑
tură. Să aibă atomiştii puţină îngăduinţă. Tot aşa, aceste culori nu
sunt un accident ori un rod al accidentelor, altminteri nu ar păstra
aceeaşi ordine, ci şi culorile s‑ar aşeza accidental după dispunerea ac‑
cidentală a norilor, ceea ce totuşi nu se întâmplă, aşadar ordonarea
culorilor curcubeului este de dincolo de natură“ (108).
Studiu introductiv CXXXIII
ideea că sunt inepuizabile, de necuprins ca atare în lo‑

gica noastră obişnuită, chiar stranii în unele privinţe,
apte să descopere limite de netrecut ale cunoaşterii şi
ale voinţei noastre.
Înţelesul naturii avea să se schimbe mult în vremea
respectivă, termenul desemnând pentru unii savanţi
locul neutru al unor relaţii, forţe şi legi. Însă pentru
Cantemir – şi pentru tradiţia pe care o urmează – natu‑
ra constituie, aşa cum spune, ceea ce a poruncit
Dumnezeu să fie şi să evolueze („Cele sfinte ne învaţă
aşa: ʽnatura este porunca lui Dumnezeu, prin care un
lucru este ceea ce este şi făptuieşte ce i s‑a poruncit să
făptuiască’. De aici, natura se desparte în două şi, prin
porunca ʽsă fie!’, este creată în chip supranatural, iar
prin ʽcreşteţi!’ deopotrivă se răspândesc şi se înmulţesc
genurile în specii şi sunt conservate şi continuate în fi‑
inţa lor. Prin această îndoită poruncă este tot ce este şi
este conservat tot ce este conservat şi fiecare este cu
mult mai aproape de toate lucrurile decât sunt lucrurile
însele de ele însele“) (198). Fiind create, cele naturale
urmează porunca lui Dumnezeu în ceea ce sunt sau în‑
făptuiesc şi în cum evoluează. Abaterea unui lucru de la
mersul lui natural înseamnă abatere de la porunca divi‑
nă. Natural, prin urmare, nu înseamnă ceva neutru în
sine, indiferent de voinţa divină şi de istoria destinată
omului. Nu există fenomene de o pură neutralitate
(„toate cele create sunt mistere datorită principiului su‑
pranatural şi sunt înfăţişate tot ca mistere în ordinea
păstrării lor“) (61). Însă noua conştiinţă ştiinţifică nu
mai acceptă uşor o asemenea idee. Unii filosofi şi cerce‑
tători ai naturii, precum cei din şcoala padoviană, vor
socoti că un fenomen poate fi explicat prin cauze sau
CXXXIV Studiu introductiv
forţe neutre – şi tocmai în acest sens naturale. Fenome

nele ajung dependente de relaţiile neutre ale unora cu
altele, într‑un „sistem al naturii“ diferit de cel tradiţi‑
onal. La distanţă de viziunea creştină a naturii („o rân‑
duială care corespunde unui plan“ divin /112/, cu
„armoniile ce ţin de infinita rânduială dumnezeiască“
/243/) se afirmă „sistemul natural transmis de şcoala pă‑
gână“ (111). Prin urmare, stau faţă în faţă „două adevă‑
ruri“ care fie îşi tolerează în tăcere alteritatea, fie se opun
deschis unul celuilalt. Noua ştiinţă a naturii caută să ex‑
plice lumea naturală prin cauze, forţe sau relaţii exclusiv
naturale. Va recunoaşte astfel de cauze pe cale empirică
şi prin operaţii matematice. În acelaşi timp, „presupune
o natură infinită“ şi părţi infinite ale acesteia (102). În
cele din urmă, va concepe un „sistem natural“ al celor
existente, în aşa fel încât să nu rămână vreun rest neex‑
plicat (111). Or, pentru Cantemir, a reduce la acest sis‑
tem întreaga cunoaştere a naturii echivalează fie cu o
gravă uitare, fie cu o formă de orbire1. Nu doar că unele
fenomene rămân neexplicate, de pildă conservarea şi or‑
dinea naturii, dar se ignoră faptul că orice lucru natural,
prin însuşi faptul că ţine de lumea celor create, compor‑
tă ceva tainic. Cum natura însăşi face parte din creaţie
(„Nu există natură dacă nu este mai înainte numită
ʽnatură’; aşadar, mai întâi e cuvântul şi apoi urmează na‑
tura“, 115), înseamnă că fenomenele care o compun
descoperă deopotrivă ceva supranatural2. Cele două
1
Ideea uitării adevărului este recurentă în această scriere: cf. 10,
15, 42, 69, 78, 100, 104, 113; uneori „ştiinţa păgână“ e văzută ca o
formă de sminteală (93, 102) sau de orbire (112).
2
A se vedea în acest sens şi pp. 108‑114, 122‑142, 135, 147,
198. Iar ideea existenţei unei realităţi doar odată cu actul numirii ei
Studiu introductiv CXXXV
elemente constitutive nu sunt separate, întrucât exact

ceea ce apare natural deţine ceva tainic, supranatural.
Cantemir nu acceptă teoria dublului adevăr, întrucât
ea ascunde ideea unei sciziuni profunde în ontologia
acestei lumi, ca şi cum ar fi vorba de două lumi străine.
Însă nici ideea unei confruntări nesfârşite – de fapt, a
unui război de uzură – între perspectiva creştină şi cea
„modernă“1. Cum am văzut deja, îşi va pune acele în‑
trebări pe care unii oameni de ştiinţă moderni nu le
mai pun: în ce fel recunoaştem lucrările divine când
vorbim de cele naturale? cum se conjugă cele naturale
cu cele supranaturale în lumea celor create? Astfel de
întrebări nu au doar caracter cognitiv, ci deopotrivă
existenţial, aducând în atenţie acea ordine („bună rân‑
duială“) pe care creaţia însăşi o descoperă pentru
(„Nu există natură dacă nu este mai înainte numită natură; aşadar,
mai întâi e cuvântul şi urmează natura“, 115) merită în continuare
destulă atenţie.
1
O astfel de confruntare, în forme deschise ori tacite, era deja
proprie secolului al XVII‑lea. Să ne amintim, de pildă, că în 1632,
Galileo Galilei va publica lucrarea Dialog despre cele două sisteme prin‑
cipale ale lumii, în care o anumită distanţă faţă de viziunea creştină
ajunge inevitabilă, chiar dacă, luând în serios unele mărturii ale auto‑
rului, ea nu se afla ca atare în intenţiile acestuia. Avea să devină cu
timpul, pentru unii savanţi, locul unei opoziţii insolubile, chiar a
unui adevărat război – între fizică şi metafizică, sau, mai extins, între
ştiinţă şi teologie. La ce duce un astfel de război avea să spună mai
târziu Kant însuşi: pentru început, la o formă de fixaţie în propriile
„principii“, fiecare socotindu‑le definitive pe cele slujite de el însuşi,
apoi, ca reacţie faţă de această fixaţie, la o atitudine agnostică şi, în
cele din urmă, la un gen de indiferenţă generală faţă de întrebările
metafizice (Critica raţiunii pure, Prefaţă la ediţia întâi). În consecin‑
ţă, nu faptul că se afirmă tot mai mult ştiinţele naturii e îngrijorător,
ci adversitatea frustă dintre acestea şi teologie sau, uneori, simpla lor
indiferenţă faţă de viziunea creştină a naturii.
CXXXVI Studiu introductiv
modul omenesc de existenţă. Nu se nasc doar din ne‑

voia obişnuită de cunoaştere şi stăpânire a lucrurilor. În
termenii de mai târziu ai lui Gabriel Marcel, anunţă nu
doar îndoieli şi probleme, nevoia constantă de explica‑
ţii, ci deopotrivă unele mistere în orizontul cărora fiin‑
ţa omului se poate regăsi pe sine.
Prin urmare, Cantemir se vede îndreptăţit să vor‑
bească despre o serie de fenomene şi efecte supranatura‑
le în cuprinsul naturii. Face acest lucru când discută, de
pildă, despre locuri naturale ale elementelor şi ale aştri‑
lor, armonia corpurilor cereşti, meteori sau lumină, tu‑
net, fulger, lucire astrală şi cutremure, mersul Soarelui,
curcubeu, potopul biblic, lumea giganţilor şi originea
diverselor limbi (116‑148)1. Dacă se acceptă viziunea
testamentară a creaţiei şi prezenţa unei raţiuni mai pre‑
sus de cele create, atunci interpretarea naturii nu se re‑
duce la un şir de explicaţii neutre, empiric verificabile.
Dimpotrivă, face loc unei înţelegeri mai cuprinzătoare,
în termeni de cădere şi răscumpărare, alegere şi vină,
1
În privinţa originii limbilor, tradiţia profană „transmite că fie‑
care neam şi‑a compus limba prin meşteşugul său şi că prin consens
a hotărât să numească, să decline şi să pronunţe cuvintele unul
într‑un fel, altul într‑alt fel“ (145). În schimb, tradiţia sacră ne spune
că limbile materne „au fost dăruite de Dumnezeu în chip mistic şi
supranatural“ (149). În faţa acestei alternative e necesară o dublă lec‑
tură – literală şi spirituală. După surparea turnului Babel, amestecate
sau învălmăşite au fost „limbile carnale“ (153), încât „nu sunt înţele‑
se cuvintele celui de alături“; în acelaşi timp, „prin impregnarea lor
cu cele spirituale, se înţelege dialectul de neînţeles al celui de alături,
iar cele care acolo erau împrăştiate, aici sunt adunate“. Tocmai în ce
sens afirmă Cantemir că limbile „au fost dăruite de Dumnezeu în
chip mistic şi supranatural“; nu e vorba de limbajul „care se învaţă cu
meşteşug“ şi cu greşeli (148), ci de cel care face posibilă deschiderea
către Cuvântul întrupat şi comuniunea de credinţă.
Studiu introductiv CXXXVII
promisiune şi credinţă, finitudine şi miracol. Este exer‑

sată în acest sens privirea pe verticală, înţelegerea celor
create prin diferenţa dintre „sus“ şi „jos“, „mai înainte“
(adică „mai presus de“) şi „după“, „prim“ şi „secund“.
Ea urmează o metodă simplă: „pentru cele dumnezeieşti
se cuvine să se adopte o ipoteză dumnezeiască“ (131).
Cantemir ştie că această perspectivă e numită „supersti‑
ţioasă“ (de către ateii vremii), „nepotrivită cu învăţătura
lui Aristotel“ (de către scolaşti), însă acest lucru nu e de
natură să‑l abată din drum (140). Un motiv îl constitu‑
ie faptul că ea îi permite să revină mereu la condiţia
omului, chiar şi atunci când sunt în discuţie fenomene
ce par străine vieţii omeneşti. În definitiv, cele descope‑
rite prin creaţia lumii valorează ca repere şi semne pen‑
tru acela care învaţă să le înţeleagă. Dumnezeu îi
îngăduie omului să vadă, după putinţa sa, „semnele vâr‑
stelor desfăşurate în timp şi ale celor ce ţin de viaţă“
(142), ceea ce a fost şi ceea ce urmează. Sigur, ştiinţa
modernă caută să se elibereze tot mai mult de asemenea
reprezentări, ocupându‑se doar de ceea ce îi oferă obser‑
vaţia, experimentul şi calculul matematic. Însă
Cantemir crede cu tărie că adevărul este unul şi acelaşi,
atât pentru fizica timpului cât şi pentru metafizică, atât
pentru conştiinţa savantă cât şi pentru cea religioasă. În
fond, recunoaşterea acestui adevăr nu contează doar
cognitiv, tehnic, ci deopotrivă în ceea ce priveşte modul
de convieţuire umană şi starea spirituală a timpului.
Ultimele cărţi din Icoana de nezugrăvit a ştiinţei prea‑
sfinte se orientează către o problematică mai pronunţat
„metafizică“ şi mai dificilă, aşa cum însuşi autorul spu‑
ne. Este vorba de cartea a patra (Despre timp, unde e vor‑
ba despre mişcare, loc, durată şi veşnicie), cartea a cincea
CXXXVIII Studiu introductiv
(Despre viaţă, unde este vorba despre forma împătrită a

lucrurilor) şi cartea a şasea (Explicarea veşmântului ştiin‑
ţei sacre, prin care se arată limpede păstrarea lucrurilor şi
lucrarea sufletului liber). Chestiunile în atenţie conduc
în cele din urmă la o discuţie amplă privind sufletul şi
condiţia omului, modul său de existenţă în această
lume. La sfârşitul cărţii a treia aflăm deja că astfel de
pagini răspund promisiunii de a scrie „un tom de teo‑
logie metafizică“ (158), ale cărei dificultăţi sunt real‑
mente uriaşe. „Iar cauza dificultăţilor se află în aceasta
că, deşi ele nu înfăţişează cele divine de mai înainte,
totuşi, cu nimic mai puţin, pot de bună seamă dezvălui
şi limpezi cele ce sunt între mai înainte şi mai apoi“
(159). Dar care sunt de fapt „între mai înainte şi mai
apoi“? Tocmai cele care, supuse voinţei divine, sunt
prealabile faţă de varietatea concretă a lucrurilor create.
Astfel sunt timpul şi viaţa, privite acum ca chestiuni
teologico‑metafizice1. De altfel, cel care va vorbi în
continuare este „preafericitul bătrân“, în timp ce tână‑
rul învăţăcel, numit acum „fiu“, va privi cu atenţie şi
tăcut către icoana inefabilă pe care bătrânul o poartă pe
piept. Felul în care este reluată problematica timpului,
în cartea a patra, devine absolut semnificativ pentru ce‑
lelalte chestiuni discutate.
1
Cantemir are adesea în atenţie un al treilea termen sau, poate,
un al treilea nivel al celor discutate. Îl numeşte cu ajutorul prepozi‑
ţiei „între“, de pildă, „între substanţă şi accident“ urmează a fi recu‑
noscută o altă „esenţă“ (31). Cu o pagină înainte, se referă în acelaşi
fel la ştiinţa sacră: „icoana ei străluceşte cumva între simţuri şi inte‑
lect“ (30). Acum are în vedere „cele ce sunt între mai înainte şi mai
apoi“, adică timpul şi viaţa. Acest „între“ nu desemnează ceva situat
la acelaşi nivel cu ceilalţi termeni. Dimpotrivă, priveşte un nivel di‑
ferit, văzut uneori ca prealabil faţă de ceea ce desparte şi uneşte.
Studiu introductiv CXXXIX
8. Despre timp, durată şi veşnicie
E greu de crezut că unele întrebări mai speculative,

cu privire bunăoară la temporalitate sau la sensul celor
existente, ar fi fost formulate vreodată în chip gratuit1.
Uneori este în joc nevoia de înţelegere, mai ales a înţe‑
legerii de sine într‑o lume ce pare copleşitor de tăcută,
străină. Alteori sunt în atenţie posibile repere ale vieţii
omeneşti, unele îndepărtate şi insesizabile ca atare. Sau
o posibilă relaţie cu ceea ce îi apare omului intangibil şi
totuşi esenţial prezenţei sale. Eventual posibilitatea
unui mod de comuniune cu o putere creatoare, gene‑
roasă în absolut şi mai presus de oricare alta. Faptul din
urmă e sesizabil în paginile lui Cantemir din cartea a
patra (Despre timp, unde e vorba despre mişcare, loc, du‑
rată şi veşnicie). Îşi va exprima de la bun început cre‑
dinţa că toate au fost create cu un rost pentru omul
acestei lumi („Dumnezeu cel preabun şi mare a făcut
toate celelalte creaturi după folosul şi folosinţa icoanei
sale inefabile“) (160). Ceea ce înseamnă că inclusiv cele
abstracte, precum timpul şi locul, ţin de buna econo‑
mie a creaţiei divine. De altfel, vorbind despre caracte‑
rul „abstract“ al timpului, Cantemir are în vedere cu
totul altceva decât ceea ce spune astăzi acest cuvânt:
„timpul nu poate fi sau nu poate fi înţeles în niciun fel
ca entitate succesivă, ci ca ceva mai abstract, mai apro‑
piat de veşnicie, mai asemănător şi într‑o mai mare
măsură propriu ei“ (204).
1
Într‑o primă variantă, paginile ce urmează au fost publicate
sub titlul „Dimitrie Cantemir. Despre timp, durată şi eternitate“, în
Saeculum, nr. 1 şi 2, 2017.
CXL Studiu introductiv
Referinţele la textul biblic, în varianta lui latină,

sunt constante şi uşor recognoscibile. Sesizabile sunt şi
unele ecouri ale gândirii neoplatoniciene şi ale celei
stoice, însă inspiraţia de fond o asigură literatura pa‑
tristică răsăriteană, de la învăţaţii capadocieni la Ioan
Damaschin, chiar dacă referinţe explicite sunt puţine
(de pildă, la „divinul Augustin“ şi Confesiuni); recursul
la unele scrieri de mare relevanţă teologică şi metafi‑
zică, precum Numele divine de Dionisie Areopagitul
(îndeosebi cap. X, Despre Atotştiitorul, Cel vechi de zile şi
despre veac şi timp), poate fi recunoscut în destule lo‑
curi. Dar şi prezenţa unor idei noi, care circulau în me‑
diul academic occidental şi în cel levantin, cu privire la
natură, temporalitate sau viaţă1. Neobişnuit de extinsă
apare disputa cu tradiţia aristotelică – în forma ei sco‑
lastică – şi cu perspectiva naturalistă („senzorială“, em‑
pirică) a unor învăţaţi moderni. Sunt urmate în bună
1
Sunt în atenţie, cel mai adesea critic, ideile unor filosofi şi cer‑
cetători ai naturii care, deşi nenumiţi, contau la timpul respectiv, pre‑
cum Pietro Pomponazzi, Giacomo Zabarella şi Cesare Cremonini, de
la Universitatea din Padova. Cel din urmă are ca discipol pe Teofil
Coridaleu, animatorul unei întregi şcoli neoaristotelice la Patriarhia
din Constantinopol (întreţinută apoi de cei care au preluat conduce‑
rea Academiei: Ioan Cariofil, Alexandru Mavrocordat Exaporitul,
Sevastos Kimenitis şi Iacob Manos din Argos). Unele idei şi expresii
par să trimită la scrierea lui Francisco Suárez, Disputationes
Metaphysicae, altele la Giacomo Aconcio (De strategematibus Satanae,
amintit în Divanul, 131 v) şi Andrea Wissowatius (Stimuli virtutem
ac fraena peccatorum, tradusă şi inclusă ca parte distinctă în Divanul).
Sunt menţionate, în cărţile a V‑a şi a VI‑a, două dicţionare (unul
grec, publicat de Barinus, probabil Guarino da Favera, şi un altul la‑
tin, de Calepinus /Ambrogio Calepino/; 219), cât şi unele locuri din
De consolatione Philosophiae, V, 1, fără a fi precizat numele lui
Boethius (275‑276).
Studiu introductiv CXLI
măsură scrierile lui Jan Baptista Van Helmont (din

Opera omnia, 1682); unele propoziţii şi idei vor fi pre‑
luate ca atare din opusculul De Tempore al învăţatului
flamand. Destule afirmaţii care i se atribuie lui Aristotel
au ajuns, în epocă, simplificate şi scoase din context,
asemeni unor enunţuri de manual. Este ştiut că sub
numele lui avea să circule, mai târziu, un gen de vulga‑
tă ce a parazitat cursul firesc al unei importante tradiţii
filosofice. Pot fi totuşi identificate anumite locuri din
Fizica, mai ales din cartea a II‑a şi a IV‑a. Cantemir va
rezuma viziunea aristotelică asupra timpului sub forma
unor simple teze (de pildă, „ʽTimpul este (spune el /
Aristotel/ în primul rând), măsura mişcării şi a repau‑
sului. 2. Căci nu există nici mişcare fără timp, nici
timp fără mişcare. 3. Va părea că nu a fost făcut niciun
timp, pentru că nu a fost nici mişcare…’“) (182‑183).
Îşi dă seama totuşi că reluarea continuă a acestor enun‑
ţuri în şcoli şi în manuale a condus la uzura lor, ase‑
meni unor monede „bătute şi cheltuite /.../ de aproape
toţi negustorii lacomi ai ştiinţei simţurilor“. Faptul că
sunt atribuite „acelui mare trezorier al naturii“ care a
fost Aristotel, se explică probabil printr‑un reflex inte‑
lectual propriu timpului, acela de‑a amenda înainte de
toate „păcatul originar“, sursa veche a unui mod de în‑
ţelegere1. Multe locuri indică totuşi o dispută serioasă
1
Uneori filosoful grec e invocat în cuvinte ce sună aproape apo‑
caliptic: „fiul tenebrelor şi părintele întunecimii păgâne...“ (164).
Probabil că Dimitrie Cantemir, ca şi alţi interpreţi ai epocii, îi atri‑
buie lui Aristotel mai mult decât s‑ar cuveni, atent mai ales la orien‑
tarea nouă pe care tradiţia aristotelică o capătă prin unii savanţi şi fi‑
losofi „naturalişti“, precum Pietro Pomponazzi şi Cesare Cremonini,
sau prin neoaristotelicul Teofil Coridaleu (Introducere în „Fizica“ lui
CXLII Studiu introductiv
cu aristotelismul „de aproape“, din chiar mediul con‑

stantinopolitan, întreţinut de Teofil Coridaleu şi de ur‑
maşii acestuia. Va răspunde tezelor aristotelice punct
cu punct (184‑187), căutând să vadă mai ales contra‑
dicţiile şi obscurităţile pe care le ascund, ca să afirme
viziunea creştină în astfel de chestiuni.
Să vedem însă în ce fel asumă Cantemir problema‑
tica timpului şi a eternităţii. Înainte de toate, consideră
că realitatea timpului, ca şi cea a vieţii, excede puterile
omului. Aşa cum spune, dacă „toate cele create şi pă‑
mânturile naturii se supun omului, doar două scapă cu
totul de sub stăpânirea omului, anume timpul şi viaţa“
(160). Apare neaşteptată această afirmaţie şi, pentru
început, ne‑am putea gândi la acei stoici care, asemeni
lui Epictet (Manualul, I, 1‑2), disting între ceea ce stă
în puterea omului şi ceea ce nu stă. Dar şi la spusa
Cronicarului moldav, că nu vremurile se află sub om, ci
bietul om sub vremuri1. Însă, aici, discuţia decurge al‑
Aristotel, Comentarii la „Metafizica“). Acesta din urmă caută să regă‑
sească în opera lui Aristotel vocea autentică a filosofului şi a savantu‑
lui de altădată (cf. Constantin Noica, Introduction à Théophile
Corydalée, Commentaires à la „Métaphysique“, texte établi par T.
Iliopoulos, traduction de C. Noica, Association Internationale
d’Études du Sud‑Est Européen, Bucarest, 1973).
1
Formula memorabilă o oferă Miron Costin, în Letopiseţul
Ţării Moldovei, cap. X: „Dzicem că de ar hi cutare şi cutare /la câr‑
ma ţării, după căderea lui Vasile Lupu/, acmu ar hi într‑un alt chip.
Iară nu sîntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi“.
De fapt, viziunea lui Miron Costin este mai subtilă şi mai speculati‑
vă, anunţând înainte de toate puterea neobişnuită a timpului, aşa
cum face în Viaţa lumii: „Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte, /
Îndelungate împărăţii vremea primeneşte. / Vremea petrece toate;
nici o împărăţie / Să stea în veci nu o lasă; nici o avuţie / A trăi mult
nu poate...“.
Studiu introductiv CXLIII
tfel. Timpul urmează a fi înţeles plecând de la ceea ce

înseamnă veşnicia divină – şi nu de la modurile tem‑
porale specifice celor create. În definitiv, „toate sunt
înfăţişate în el /în timp/, dar el nu e în nimic, decât în
veşnicie /in aeternitate/“ (161). Există de altfel un „în‑
ţeles sacru al timpului“ (191), anume eternitatea însăşi,
chiar dacă „nicio creatură nu va merita în chip propriu
să fie numită eternă şi perpetuă“ (192). Nimic nu stă
în analogie cu eternitatea lui Dumnezeu, nici măcar
eternitatea angelică, diferenţa dintre ele fiind „ca ace‑
ea dintre nimic şi tot“ (192). Ca eternitate, timpul
ţine de „cele din preajma lui Dumnezeu şi privitoare la
Dumnezeu“ (193), încât, „acel bărbat divin /Augustin/,
scoţând din timp orice accident – adică înainte şi apoi,
lung şi scurt – ştia, neavând cunoştinţă despre asta, că
eternitatea şi timpul sunt unul şi acelaşi lucru“. Eterni
tatea şi timpul sunt într‑o privinţă unul şi acelaşi lucru,
doar că în gândirea comună („profană“) se pot produce
mari confuzii („Din această cauză ştiinţele sacre spun
că Dumnezeu este de dinaintea timpului, pentru că
eternitatea, înţeleasă în mod profan, nu este de ajuns
pentru a înţelege ceva de dinaintea eternităţii“) (193).
Înţelesul eternităţii i se cuvine înainte de toate lui
Dumnezeu, chiar dacă în absolut Dumnezeu este mai
presus de orice (195). În unitate originară cu veşnicia,
timpul este într‑o privinţă unul şi acelaşi lucru cu aceas‑
ta; nu întâmplător, „dificultatea de a cunoaşte timpul,
viaţa şi veşnicia decurge din unitatea razelor strălucirii
ei“ (162). Sub un alt înţeles, timpul se distinge de veşni‑
cia divină, procede din ea şi vine „după“ ea, aflându‑se
între puterea veşnic creatoare şi cele create („între mai
înainte şi mai apoi“; 159). În universalitatea lui se oferă
CXLIV Studiu introductiv
celor particulare, le dă acestora timp după măsura lor,

iar ele participă la realitatea timpului, aşa cum şi acesta
participă la veşnicia divină (207). De aceea se cuvine ca
toate cele create „să fie cercetate în veşnicie ca accidente
(ca unele ce sunt posterioare ei şi cuprinse în ea)“ (161).
Aşadar, timpul şi viaţa ca atare sunt mai presus de
puterile omului (fiind „supuse doar providenţei dum‑
nezeieşti“, 161). Omul poate stăpâni unele lucruri din
această lume, însăşi „această lume“ în contingenţele ei
temporale1, dar nu timpul şi viaţa ca atare.
Să întârziem puţin asupra acestei idei, care, în apa‑
renţă, fie ţine de o viziune fatalistă, fie anunţă o formă
de predestinare. Cantemir nu susţine însă nici una din
cele două atitudini. Argumentul său are mai curând o
structură speculativă, în sensul vechi al cuvântului. Aşa
cum lucrurile supuse schimbării presupun, la limită,
ceva neafectat de schimbare, la fel şi cele finite tempo‑
ral, apar astfel doar în oglinda timpului universal care,
la rândul său, se oglindeşte în veşnicia divină. Un argu‑
ment asemănător putem întâlni de pildă la Plotin
(Enneade, III, 7)2. Cu anumite diferenţe, la Augustin
1
În Divanul, I, 71, i se aminteşte omului un alt sens al calităţii
de „stăpân al lumii“, pierdut în parte după cădere. „Nu rob, ce
stăpân lumii Dumnedzeu ti‑au lăsat; pentru aceasta, tu pe dânsa, iar
nu ea pre tine să te stăpânească“.
2
Plotin, bunăoară, în Despre eternitate şi timp, are în atenţie mai
întâi relaţia dintre eternitate (aión) şi timp. Reluând un loc din
Timaios 37 d (timpul, „o copie mişcătoare a eternităţii“, „o copie care
veşnic se mişcă potrivit numărului“), va înţelege timpul ca imagine a
eternităţii, adică a celor deplin inteligibile. Refuză ideea că timpul es‑
te mişcare, eventual proprietate a mişcării, număr sau măsură a ei (III,
7, 7‑8). Nu‑l va gândi nici plecând de la ceea ce ar fi propriu elemen‑
tului celest, mişcarea circulară perfectă, pentru care ar fi mereu acelaşi
Studiu introductiv CXLV
(Confesiuni, XI, 6) şi la Maxim Mărturisitorul (Ambigua,

I, §§ 60‑62). Cantemir va spune limpede, bunăoară, că
nu poţi înţelege timpul dacă în prealabil nu ai un înţe‑
les propriu al veşniciei, nu poţi descrie duratele unor
lucruri dacă în prealabil nu cunoşti caracterul universal
al timpului. „Numai că orice dificultate în cunoaştere
de aici le apare muritorilor, pentru că /.../ au cutezat să
definească timpul, în care se află toate, chiar fără a cu‑
noaşte veşnicia. Tot aşa, rămânându‑le ascuns caracte‑
rul universal al timpului, socoteau că pot descrie
duratele particulare ale lucrurilor“ (162). Recunoscând
mai întâi veşnicia, poţi vorbi cu înţeles despre „ev“ şi
„secol“, vârstă a lumii sau epocă, durată finită, succesi‑
une sau alternanţă. Înţelegi de fapt că timpul, ca durată
universală, participă la durata veşnică, fiind într‑o pri‑
vinţă una şi aceeaşi cu aceasta, iar duratele particulare,
proprii unor stări de lucruri, participă la durata univer‑
sală; tocmai prin această participare lucrurile sunt „în
timp“ şi obţin timp, au durată şi durează. La fel şi cu
privire la viaţă, trebuie avută în vedere mai întâi viaţa
universală; însă unii, „fără a cerceta viaţa universală, nu
s‑au sfiit să îşi dedice viaţa particulară (pe care o au în
stăpânire toate creaturile şi mai cu seamă omul, rânduit
înaintea lor) unei imagini, cu toate că razele veşniciei,
ale timpului şi ale vieţii sunt aceleaşi şi decurg din Cel
Veşnic, unul şi acelaşi“ (163). A‑ţi dedica viaţa unei
imagini înseamnă a cerceta doar ceea ce e particular şi
derivat, nu sursa ori modelul acestei imagini.
(Aristotel, Despre cer, II, 1). Timpul are el însuşi un izvor, anume
Sufletul universal, ce produce lumea corpurilor şi a devenirii. Se poa‑
te spune prin urmare că universul „este în timp“, aşa cum şi despre
trup firesc este să spunem că „se află în suflet“, în ceea ce‑l animă.
CXLVI Studiu introductiv
Aşadar, puterea timpului şi a vieţii provine din uni‑

tatea lor cu veşnicia, toate având aceeaşi sursă („razele
veşniciei, ale timpului şi ale vieţii sunt aceleaşi şi de‑
curg din Cel Veşnic, unul şi acelaşi“; 163). Nu doar că
au caracter prealabil, universal, ci descoperă o anumită
plenitudine în ordinea creaţiei. Însă puterea lor poate fi
recunoscută şi în altă manieră. Ele anunţă, odată cu
posibilitatea unor decizii omeneşti, înseşi limitele aces‑
tora şi ceea ce le transcende. E suficient să ne gândim,
bunăoară, la timpul vieţii şi cel al morţii, la succesiunea
unor vârste sau epoci, la conjugarea atâtor decizii dife‑
rite şi naşterea unor efecte istorice imprevizibile. Cu
fiecare asemenea fapt ai în faţă nu doar o formă de
„nesupunere“ a timpului, ci şi resursele lui inepuizabi‑
le. Nu se descoperă doar ceea ce rezistă voinţei ome‑
neşti, ci deopotrivă ceea ce o excede. Cu alte cuvinte,
puterea timpului înseamnă altceva decât relativitatea
lui, aşa cum ne apare astăzi, ca dependenţă de actele
cognitive sau de voinţa noastră tehnică.
Îşi face loc, în acest efort de înţelegere a timpului,
un motiv drag lui Cantemir, frecvent în aceste pagini şi
în alte lucrări ale lui. Este vorba de motivul metafizic al
oglinzii (speculum, odată cu termenii apropiaţi, speculor,
specularis, speculativus)1. Va spune cu privire la timp că
„toate sunt înfăţişate în el /ca într‑o oglindă/, dar el nu
e în nimic, decât în veşnicie /in aeternitate/“ (161).
1
Motivul oglinzii – de la tainica oglindă care este Sfânta Scriptură
(162), la oglinda pe care o reprezintă timpul sau viaţa şi până la oglin‑
da finită a fiecărei făpturi în parte – are o recurenţă impresionantă în
paginile lui Cantemir (cf. supra, II, 3 c). Să nu uităm că îşi comparase
singur opera mai timpurie, Divanul, cu „trei luminoase şi neprăvuite
oglinde“, în care cititorul să‑şi poată examina propria viaţă.
Studiu introductiv CXLVII
Reia ideea într‑o formă mai explicită: „Acestea /lucru‑

rile create/ însă nu se pot arăta decât în oglinda timpu‑
lui /in temporis speculo/ şi în viaţa particulară. Căci
timpul este oglinda creaturii /speculum creaturae/, în
care sunt înfăţişate unele care au fost, unele care sunt şi
unele care pot să fie“ (161). Şi revine imediat asupra
formulării: „timpul, după cum a fost definit, este oglin‑
da creaturilor /speculum creaturarum/, în care celui care
priveşte cu credinţă i se arată cele de după creaţie“
(163). Aşadar, timpul şi viaţa reprezintă oglinda în care
cele create pot fi văzute aşa cum realmente sunt1. Pe de
o parte, timpul se oglindeşte în eternitate: îşi are sursa
în aceasta, este cuprins de aceasta şi participă la ea, îşi
află în ea înţelesul lui cel mai propriu. Pe de altă parte,
timpul este oglinda tuturor creaturilor, trecute, prezen‑
te şi viitoare; în cuprinsul lui se delimitează ceea ce e
propriu fiecărei făpturi în parte. Privind lucrurile cu
mersul lor în oglinda timpului, omul vede în chip si‑
multan stări trecute, prezente şi viitoare. Acest fapt îi
dă posibilitatea de a le delimita şi a le raporta pe unele
la altele. Dacă nu le‑ar privi în oglinda timpului, dis‑
tincte şi totuşi legate, ar putea crede fie că nu există, fie
că nu au nici o semnificaţie.
Întrucât ţine de o ontologie proprie celor care fiinţea‑
ză „între“ („între mai înainte şi mai apoi“, între puterea
1
Adaugă imediat că „viaţa particulară este cea în care sunt înţe‑
lese unele care au existat, unele care există şi unele care pot exista“
(161). Viaţa particulară este cea a unei specii date, de pildă cea a
omului sau cea a calului (214). Iar viaţa universală, deşi noi o „înţe‑
legem mai degrabă abstract şi de dincolo de senzorial“, este viaţa di‑
vină, însuşi Cuvântul, „după sentinţa adevărului: ʽEu sunt viaţa, ca‑
lea şi adevărul’“ (215).
CXLVIII Studiu introductiv
creatoare şi cele create; 159), timpul participă la o vastă

economie speculară. Se oglindeşte în veşnicie şi este, la
rândul lui, „oglinda creaturii“ (161). Spuneam mai sus
că o asemenea perspectivă deţine o dimensiune specu‑
lativă, în accepţiunea veche a cuvântului: înţelegerea
celor sacre devine posibilă indirect şi în parte, aşadar
„ca în oglindă“ (ut in speculo). Lucrurile create urmează
a fi privite în oglinda timpului, iar acesta, în oglinda
eternităţii, acolo unde, în chip indirect sau simbolic, se
descoperă realitatea lui deplină.
Cu aceasta, Cantemir respinge maniera scolastică –
atee, cum îi spune de câteva ori – în care timpul era
definit de regulă. Căci era văzut asemeni unui „ce“
străin de creaţie şi de veşnicia divină. Noile interpretări
din filosofia naturii insistă exclusiv pe relaţia timpului
cu mişcarea sau schimbarea stărilor de lucruri. Fac acest
lucru ca şi cum timpul ar fi un vector indiferent şi rela‑
tiv al celor existente. Îl aduc în dependenţă de o subiec‑
tivitate care, în noua epocă, s‑a descoperit pe sine ca
sursă a certitudinii şi a eficienţei tehnice. Ignoră astfel,
pe de o parte, sursa originară a timpului, iar pe de altă
parte, puterea neobişnuită a acestuia. Noile interpretări
ajung să vadă timpul şi natura ca suficiente prin ele
însele. Nu se mai pune problema unui „înainte“ şi a
unui „după“ decât în sens fizic, cu dificultăţi de netre‑
cut (167‑169). Totul ajunge redus la o ordine relativă,
orizontală, de cauze şi efecte naturale. Însă lucrurile ar
trebui privite în altă perspectivă, după o ierarhie a ce‑
lor create, înţelegând că de fapt „cauza e mai presus de
elementul căruia îi este cauză“, iar ordinea cu adevărat
naturală este cea creată (168). Se poate distinge astfel
între „atribute“ temporale (succesiuni, alternanţe sau
Studiu introductiv CXLIX
momente) şi timp în sens propriu. Propoziţia „mişca‑

rea se produce în timp“ vrea să spună că un atribut (de
pildă, alternanţa unor stări de lucruri) are sens doar
prin raportare la un subiect (timpul ca atare). Nu de‑
curge de aici că mişcarea se naşte din timp sau invers,
căci ambele îşi află adevărata lor sursă în ceva mai pre‑
sus de ele (169). Atributele cu sens temporal nu în‑
seamnă timpul însuşi: „nu au putut naşte timpul, nici
să‑l facă, să‑l indice ori chiar să‑i atingă elementul spe‑
cific, cantitatea, calitatea sau ceva din cele care pot dez‑
vălui natura sau esenţa timpului“ (170). Nu oferă
înţelesul propriu al timpului („odată îndepărtate atri‑
butele, timpul încă rămâne neştiut şi nedefinit“). Ne
dăm seama de aşa ceva când operăm imaginar reducţia
acestor atribute, suspendând in mente ceea ce poate să
fie sau să nu fie, să fie atât într‑un fel cât şi în altul.
Procedeul ar putea fi numit reducţie eidetică, fără să ne
gândim neapărat la demersul fenomenologic de mai
târziu. Este vorba de mişcarea regresivă a gândirii către
cele care pot fi socotite esenţiale; ea este urmată, une‑
ori, de o reducţie mai radicală, apofatică, întrucât îna‑
intează către ceva indefinibil ca atare, mai presus de
substanţă sau de esenţă1. Sunt relevante exemplele pe
1
Iată un loc în care, prin reducţie, sunt lăsate în urmă atribute‑
le afirmative şi negative, înaintându‑se către ceea ce este dincolo de
orice: „/E/ternul imobil (de care ţine eternitatea însăşi) este nu în
natură, ci mai presus de natură, nu substanţă, ci mai presus de sub‑
stanţă, nu natural şi esenţial, ci de dincolo de natură şi de dincolo de
esenţă – şi aşa mai departe“ (195). În secolele 17 şi 18, procedeul fi‑
losofic al reducţiei – la ceva propriu, esenţial – este inspirat de cerce‑
tările din chimie, fapt recunoscut de Kant în Prefaţă la ediţia a doua
a Criticii raţiunii pure (traducere de Nicolae Bagdasar şi Elena
Moisuc, 1969, p. 26, nota 1).
CL Studiu introductiv
care le oferă, întrucât, cu fiecare dintre ele, are în aten‑

ţie o formă a vieţii, aşa cum sunt viaţa naturii, viaţa
omului, viaţa unor popoare. „De exemplu: primăvara,
vara, toamna şi iarna nu sunt timp, ba chiar nici măcar
părţi ale lui, ci sunt alternanţe ale meteorilor, care se
întâmplă în timp. Vârsta fragedă, copilăria, maturita‑
tea, bătrâneţea şi celelalte nu sunt timp sau părţi ale
lui, ci succesiuni ale vârstelor ce se întâmplă în timp,
care nu descriu răstimpuri ale timpului, ci ale vieţii
particulare şi ale vârstelor ei. În acelaşi fel, secolul, in‑
tervalul de cinci ani, anul, luna, săptămâna, ziua, ora,
minutul şi clipa nu sunt timp, nici nu îl nasc, nici nu îl
indică, ci sunt doar observarea sau însemnări ale unor
mişcări, născocite chiar de nestatornicia omenească: fi‑
ind enumerate şi evaluate prin ele succesiunile întâm‑
plătoare ale mişcărilor, omul a socotit potrivit să
măsoare, să numere, să împartă şi să distribuie timpul
în segmente mai mari sau mai mici, mai lungi sau mai
scurte, care în realitate nu sunt nici timp, nici părţi ale
lui şi nici nu pot, în sfârşit, să aibă ceva în comun cu
timpul“ (170). Aşadar, diferitele alternanţe sau succesi‑
uni, oricum ar fi măsurate, nu înseamnă timpul ca ata‑
re, mai ales că unele ţin de deciziile obişnuite sau
întâmplătoare ale omului.
Acest gen de reducţie a elementelor contingente va fi
socotit, în finalul cărţii a patra, esenţial în meditaţia
asupra timpului. „În sfârşit, cu gândul să pun capăt
îndeletnicirii de faţă, te îndemn şi te rog stăruitor,
preaiubitul meu învăţăcel, să cercetezi şi să cuprinzi
trăsătura specifică a timpului nu prin poziţia entităţilor
mobile, ci mai cu seamă prin eliminarea lor; într‑al doi‑
lea rând, să admiri timpul ca o strălucitoare splendoare a
Studiu introductiv CLI
veşniciei. Într‑al treilea: timpul se află înăuntrul, în ju‑

rul şi în afara veşniciei, nu mai puţin decât se află
splendoarea luminii înăuntrul, în jurul şi în afara soa‑
relui. Într‑al patrulea, şi cel din urmă: timpul se cuvine
să fie îndrumătorul creaturii către Dumnezeu, Cel de
dincolo de intelect, unul singur, veşnic şi nedefinit“
(210‑211). Reducţia la cele esenţiale e prezentă şi
atunci când Cantemir vorbeşte despre loc şi poziţie1.
Acestea nu trebuie confundate cu mişcarea şi nu sunt
dependente de mişcare sau de corpurile în mişcare
Apar mai curând în felul unor date de fundal. „Căci,
după cum mişcarea cerului se produce în locul propriu
(de parcă ar fi o măsură circumscrisă acelui loc, care
capătă o putinţă de cuprindere) şi totuşi mişcarea ceru‑
lui nu este un loc, chiar dacă este într‑un loc, nici locul
însuşi nu este mişcare, chiar dacă este în mişcare: tot
aşa, nici mişcarea nu este timp, cu toate că mişcarea se
produce în timp“ (179). Într‑adevăr, când e vorba de
„întregul cer“, aşa cum spune mai sus, „mişcarea ceru‑
lui nu este un loc, chiar dacă este într‑un loc“. Nu este
nici timp, „cu toate că mişcarea se produce în timp“.
Devine astfel evident caracterul prealabil al locului şi al
1
„/D/acă se îndepărtează orice corp natural (pentru care se în‑
ţelege că mişcarea se află înlăuntru), timpul, locul şi plasarea în
spaţiu nu pot fi confundate între ele şi amestecate şi rămân întoc‑
mai ca atunci când mişcăm un picior, chiar dacă ocupă un alt loc:
faptul acesta nu înseamnă negarea celuilalt, ci lor le rămâne aceeaşi
aşezare în spaţiu“ (179). Cu privire la ceea ce înseamnă „loc“, face
o trimitere la cele spuse în capitolul 4 din cartea a doua. Or, acolo
are în vedere acele creaţii care „au premers cea dintâi mişcare“, că‑
ci, „după adevărul despre care ne dă învăţătură ştiinţa sacră, tene‑
brele, gazul apelor, aerul şi locul sunt create înainte de prima miş‑
care“ (34).
CLII Studiu introductiv
timpului faţă de ceea ce se află într‑un anumit loc şi

într‑un anumit timp.
Aşa cum am văzut mai sus, timpul e considerat nu
doar obiect de cercetare, ci şi realitate care se oferă con‑
templării. Când este cercetat, calea potrivită este cea a
reducţiei unor date – particulare sau contingente, em‑
pirice – până la sesizarea a ceva propriu. Însă mintea re‑
cunoaşte elementul tainic şi mirabil al timpului când,
bunăoară, îl vede ca „strălucitoare splendoare a veşniciei“
(211)1. Există un anume apofatism al timpului, ignorat
de cei care, reducând timpul fie la mişcare („măsură a
mişcării“), fie la unele atribute temporale, consideră că
astfel îl pot defini.
Deşi vorbeşte despre ceva esenţial timpului, Cantemir
va preciza că acesta nu poate fi definit ca atare, nici
după gen şi diferenţă specifică (timpul nu are un gen,
însă îl recunoaştem în „oglinda veşniciei“), nici după
categorii (cantitate, calitate, relaţie etc.), însă nici altfel,
de pildă matematic, încercând un fel de diviziune a
timpului în „puncte indivizibile“ (171). Ultima moda‑
litate de înţelegere devenise deja extinsă în rândul celor
care considerau că natura trebuie „să se supună mate‑
maticii“, că „timpul şi părţile lui sunt născute, făcute şi
compuse din puncte matematice indivizibile“. Nu mo‑
delul matematic în sine este pus în discuţie, ci pretenţia
de a‑l considera suficient prin sine. Aporia la care con‑
duce este că încearcă să compună timpul, o entitate
„pozitivă, afirmativă, reală, actuală, esenţială, prezentă“,
1
Această „strălucitoare splendoare a veşniciei“ stă în relaţie di‑
rectă cu splendoarea celor divine, bunăoară cu „splendoarea desăvâr‑
şită a icoanei dumnezeieşti“ (65, 72), „splendoarea dumnezeiască“
(67, 78), „splendoarea adevărului“ (162).
Studiu introductiv CLIII
din puncte care, indivizibile fiind, nu reprezintă decât

„nimicul pur, privativ şi negativ“. Instrumentele vechi
şi noi de măsurare a timpului ar fi încurajat acest mod
de înţelegere. Iar încercarea de a cunoaşte timpul „prin
instrumente artizanale“ înseamnă, în afară de un efort
zadarnic, „primejdia unei blasfemii împotriva lui
Dumnezeu“ (173). Concluzia lui Cantemir e clară în
această privinţă. „Aşadar, punctele fizice indivizibile (pe
care eu le numesc ʽplăsmuiri nenaturale’), mişcarea,
soarele, umbra, cadranul solar, orologiul, oţelul, spirala,
roţi, frânghii, lanţuri, corzi, lungiri, scurtări, greutăţi,
corpuri grele, corpuri uşoare şi însăşi circumferinţa în‑
treagă a cerului şi toate celelalte, despre care (nu fără o
ticăloasă blasfemie faţă de puterea supremă) ei susţin că
sunt născătoare ale timpului şi ale unei părţi a lui, toate
sunt accidente în timp – străine, externe, posterioare şi
venite din afară –, iar nicidecum timpul sau o parte a
lui“ (174). Recunoaştem în retorica din acest loc atât
voinţa polemică a filosofului, răspunsul ferm şi tăios pe
care‑l dă, cât şi o intenţie apologetică, dorinţa de apăra‑
re a unei învăţături pe care o asumase deschis.
Ce am putea constata deocamdată? O asemenea dis‑
cuţie solicită trei termeni, trei semnificaţii distincte ale
temporalităţii (în limbajul autorului: „durata particula‑
ră“, „timpul universal“ şi „eternitatea“). Relaţia dintre
aceşti termeni – în orizontul ideii de creaţie a lumii –
explică unele enunţuri tari ale lui Cantemir. De pildă,
faptul că timpul, ca şi viaţa, excede puterile omului
(„toate cele create şi pământurile naturii se supun omu‑
lui, doar două scapă cu totul de sub stăpânirea omului,
anume timpul şi viaţa“, 160). Există un „înţeles sacru al
timpului“ (191), anume veşnicia divină, deşi, sub un
CLIV Studiu introductiv
alt înţeles, timpul se distinge de aceasta, procede din ea

şi se situează între puterea veşnic creatoare şi cele create.
Asemenea vieţii, reprezintă o natură mediatoare („există
între mai înainte şi mai apoi“, „după Dumnezeu şi îna‑
inte de orice creatură“; 159, 197). Neobişnuit apare
caracterul specular al timpului: „toate sunt înfăţişate în
el /ca într‑o oglindă/, dar el nu e în nimic, decât în
veşnicie /in aeternitate/“ (161). Cele create urmează a fi
privite în oglinda timpului, iar acesta, în oglinda veşni‑
ciei, cea care, în chip simbolic, îi descoperă adevărata
realitate. Surprinzătoare pentru mintea omului de as‑
tăzi este şi ideea donării timpului: acesta dă – distribu‑
ie, împarte – celor particulare temporalitatea care li se
cuvine după o anumită măsura; în consecinţă, ele par‑
ticipă la realitatea universală a timpului, aşa cum şi
acesta participă la veşnicia divină (207). Ştim, desigur,
că redescoperirea unor pagini din literatura patristică şi
noile cercetări de fenomenologie oferă o cale de înţele‑
gere a acestei idei. Aş aminti încă un gând ce revine
frecvent în scrierea lui Cantemir: timpul se oferă nu
doar cercetării conceptuale, ci şi contemplării, acesteia
înainte de toate, caz în care i se poate recunoaşte un
element tainic şi mirabil („strălucitoare splendoare a
veşniciei“, 211).
Am putea crede, dacă îl judecăm în grabă pe Cantemir,
că pur şi simplu ia distanţă de cercetările noi în proble‑
matica naturii şi a timpului. Cu alte cuvinte, că apără o
viziune tradiţională, indiferentă la noile tendinţe ale
ştiinţelor naturii. Însă reacţia lui Cantemir, deloc străi‑
nă noilor cercetări, are o anumită justificare. Câtă vre‑
me o perspectivă, precum cea naturalistă, se consideră
suficientă prin sine în ceea ce priveşte cunoaşterea şi
Studiu introductiv CLV
stăpânirea timpului, are inevitabil consecinţe negative.

Ajunge, de pildă, să postuleze o absurditate, „un non‑în‑
ceput /anarchum/ al universului“1, cu corolare lipsite de
sens. „/Cei vechi/ au delirat nepricepuţi despre un
non‑început. De aici au născocit că natura este infinită,
că mişcarea care o generează este infinită, că măsurarea
mişcării e infinită, că lumea este (împreună cu acestea)
eternă şi că nu are început şi nici sfârşit, şi alte sute de
absurdităţi şi aiureli pline de confuzii, care decurg de
aici“ (174). Noi ştim acum că, peste mai puţin de un
secol, Kant avea să supună unei critici severe astfel de
teze, inclusiv opusele lor, câtă vreme ele presupun cre‑
dinţa în posibilitatea cunoaşterii a ceva „în sine“ (natura
în sine, lumea în sine, timpul în sine); distincţia pe care
o solicită Kant în acest sens este cea dintre lucru în sine
şi fenomen. Cantemir, inspirat de literatura patristică,
revine la diferenţa dintre ordinea creaţiei – inaccesibilă
în sine raţiunii – şi cea pe care o delimitează raţiunea
însăşi. Bunăoară, omul cunoaşte cu ajutorul matematicii
unele date privind ordinea naturii, însă aceasta din urmă
1
Expresia calchiază gr. to ánarchon, „non‑începutul“, concept
respins de învăţaţii creştini (Sf. Ambrozie, Hexaemeron, I, 3. 8; Sf.
Maxim Mărturisitorul, Ambigua, I, §§ 60‑62). Cl. Tsourkas (Les
débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les
Balkans, Bucarest, 1948, p. 241) şi Petru Vaida (Cantemir şi umanis‑
mul, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 227) consideră că teza
non‑începutului a fost susţinută de însuşi Teofil Coridaleu, „la adă‑
postul teoriei ʽdublului adevăr’ şi al subterfugiului ʽnos dicimus de
Aristotele’“ (vorbim despre Aristotel şi nu despre lucrurile ca atare),
subterfugiu pe care Cantemir îl ironizează de câteva ori. Este posibil,
aşadar, ca aristotelismul vizat de filosoful român să fie înainte de toa‑
te cel „de aproape“, din mediul academic constantinopolitan, susţi‑
nut în anii săi de studiu chiar de unii urmaşi ai scolarhului Coridaleu.
CLVI Studiu introductiv
nu se reduce la ordinea pe care matematica ne‑o oferă

(„dar cine, întreg la minte, va cuteza să nege faptul că
una este ordinea naturii, şi alta, cu mult diferită, cea a
matematicii?“) (176). La fel şi timpul, nu se reduce la
ceea ce oamenii observă şi calculează; prin urmare, cu‑
noaşterea empirică şi cea logică nu ar trebui să excludă
recursul la cunoaşterea contemplativă.
Aşadar, timpul nu se poate defini prin raportare la
mişcarea celor existente, nici prin modurile temporale
particulare, precum succesiunea sau alternanţa. Dar nici
prin ceea ce înseamnă „moment“, în accepţiunea obiş‑
nuită a cuvântului. Dimpotrivă, apare înainte de toate
ca imagine a veşniciei (161), tocmai acesta este înţelesul
său prealabil. Drept urmare, Cantemir orientează discu‑
ţia imediat către ceea ce înseamnă veşnicia însăşi.
Cu privire la aceasta, va reţine mai întâi un înţeles
teologic: „veşnicia este cea care le cuprinde pe toate în
Creator şi este cuprinsă de cel unic, anterioară celor de
mai apoi şi posterioară elementului de mai înainte“
(189). Caracterul ei prealabil e afirmat în chip limpede
(„anterioară celor de mai apoi /sau create/“), la fel şi un
anumit paradox: veşnicia este ea însăşi „cuprinsă de cel
unic“, este „posterioară“ faţă de Creator. Vorbeşte cum‑
va Cantemir aici de o veşnicie creată? În primă instan‑
ţă, am putea crede şi acest lucru; însă, probabil, autorul
ne‑ar cere mai întâi să distingem între cele omonime,
între „veşnicie“ şi „veşnicie“, „creat“ şi „creat“. Înţelesul
comun al acestor cuvinte nu ne ajută să răspundem la
întrebarea de mai sus. De altfel, imediat ni se oferă câ‑
teva accepţiuni metaforice ale veşniciei: „În descrieri
însă, este punctul existenţei divine, raza splendorii mai
mult decât veşnice, întunecimile ce împresoară, lumina
Studiu introductiv CLVII
de neatins şi alte atribute metaforice asemănătoare

acestora“1. Va fi amintit şi un înţeles vechi al veşniciei,
din filosofia greacă: „unii în vechime /.../ au înţeles,
printr‑un fel de simţ orb, că timpul e ceva continuu şi
nediferenţiat“ despre care „nu au cutezat să declare ni‑
mic pozitiv, nimic afirmativ şi nimic limpede“ (188).
Alţi autori ar fi complicat acest înţeles, afirmând că veş‑
nicia însăşi „se poate împărţi, despărţi şi – îndeosebi –
repartiza în ceva mai scurt şi mai lung“; căutau în acest
fel să vorbească atât despre ceva perpetuu, cât şi despre
saeculum („veac“) şi diviziunile acestuia (190). Disting
astfel între sempitern şi etern („îl numesc pe Dumnezeu
sempitern, iar creaturile intelectuale le numesc eterne“)
(189). Cantemir refuză astfel de judecăţi şi revine la
distincţia între veşnicia Creatorului (singura ce poate fi
numită astfel în chip propriu) şi veşnicia creaturii; nu
există nici o analogie între cele două. Se limpezeşte ast‑
fel mai bine raportul dintre veşnicie şi timp. Într‑o pri‑
vinţă, timpul înseamnă unul şi acelaşi lucru cu veşnicia:
„în Dumnezeu timpul este veşnicia, pentru că există în
mod independent“, iar „în creaturi veşnicia este timpul,
pentru că există în mod dependent“. Aş spune că e ad‑
mirabil acest loc în discuţia despre timp şi veşnicie.
Ceva creat şi în mişcare poate fi veşnic, însă nu prin
sine (nu prin circularitatea sa, de pildă), ci prin faptul
că e pus neîncetat în mişcare şi atras de ceva liber în
1
Cantemir va respinge ideea unui început al timpului veşnic;
aşa cum spune, expresia biblică „la început“ ar trebui înţeleasă „ʽla
începutul creării creaturilor’, iar nu ʽla începutul timpului veş‑
nic’, pentru că acesta din urmă este inseparabil şi se referă la crea‑
torul unic şi este lipsit de început (este presupusă numai preexis‑
tenţa divină)“ (209).
CLVIII Studiu introductiv
sine (194‑195). Vor fi respinse ca nepotrivite unele re‑

prezentări ale eternităţii, de pildă ca mişcare în cerc sau
ca simplă mobilitate în ordine naturală. Etern în sens
deplin este doar Creatorul, începutul şi sfârşitul a orice
şi, totuşi, Cel fără început şi sfârşit (192); un nume al
său este aión, dar nu în sens comun, căci, aşa cum spu‑
ne ştiinţa sacră, El este mai curând proaiónion, cel care o
precede (193). Astfel de nume – „eternitate“ sau „veşni‑
cie“ şi „timp“ – au înţelesuri diferite în cazul Creatorului
şi în cazul celor create, încât trebuie iarăşi deosebit cu
grijă între cele omonime. Dacă am reveni la Dionisie
Areopagitul, am vedea că exigenţa deosebirii celor omo‑
nime priveşte deopotrivă aceste nume. „Căci nu sunt
absolut nefăcute şi cu adevărat eterne toate cele numite
veşnice şi incoruptibile şi nemuritoare şi neschimbate şi
la fel existente /.../“; de multe ori sunt numite astfel şi
„cele foarte vechi“, iar câteodată, „toată lungimea tim‑
pului nostru e numită veac (aión)“, la fel „neschimba‑
rea“ şi „măsurarea în genere a existenţei“1. Puţin mai
înainte, o afirmaţie asemănătoare priveşte timpul însuşi.
„Iar Cel vechi de zile (Dan. 7, 22) e lăudat Dumnezeu
pentru că este şi veacul (aión) şi timpul (krónos) tuturor
şi e înainte de zile şi înainte de veac şi de timp. Dar tre‑
buie ca El să se numească şi timp şi zi şi vreme şi veac în
mod cuvenit lui Dumnezeu, ca fiind în toată mişcarea
neschimbat şi nemişcat şi pentru că mişcându‑se puru‑
rea rămâne în Sine însuşi şi Cauzatorul veacului şi al
timpului şi al zilelor“ (§ 2)2. Sigur, pentru gândirea
1
Sf. Dionisie Areopagitul, Numele divine, X, § 3, în Opere
complete, traducere de Dumitru Stăniloae, Paideia, Bucureşti, 1996.
2
Ibidem, X, § 2. Cu aceste referinţe, nu vreau să spun că pagini‑
le lui Cantemir urmează nemijlocit scrierile areopagitice. Aşa cum
Studiu introductiv CLIX
obişnuită e de neînţeles în ce fel s‑ar numi „timp“ ceva

etern şi chiar mai presus de cele eterne, în ce fel s‑ar
numi „zi“ ceea ce e dincolo de timp şi de orice altceva.
Cantemir, în schimb, revine la această viziune şi o rea‑
duce în atenţia unor învăţaţi care, la acea vreme, cre‑
deau că eternitatea ar semnifica doar ceva „perpetuu“ şi
că timpul ar fi propriu doar lucrurilor în mişcare.
Ideea de mai sus, că timpul trebuie recunoscut îna‑
inte de toate sub numele eternităţii, revine într‑o nouă
formulare: „Aşadar, timpul, prin aceea că este înţeles în
Dumnezeu cel etern, este eternitatea însăşi, pentru că
nu se cuvine să existe nici cea mai mică îndoială că în‑
totdeauna este, în existenţa lui, după Dumnezeu şi îna‑
inte de orice creatură“ (197). Cum eternitatea – ca timp
al creaţiei – le cuprinde pe toate cele create, acestea
„există în timp“ (fără a înţelege prepoziţia „în“ într‑un
sens fizic şi fără a ne reprezenta timpul drept ceva „în
care“ s‑ar situa cele temporale). Prin durata lor proprie,
cele create participă la timpul universal, iar acesta, reflex
al eternităţii, participă la eternitatea însăşi. Discuţia des‑
pre eternitate orientează în cele din urmă atenţia către
Cel Etern, invocat uneori în chip personal astfel1. În
s‑a văzut, unele formulări invocă locuri cunoscute din textul testa‑
mentar, altele pot fi puse în relaţie cu anumite pasaje din Plotin
(Enneade, III, 7), de pildă când vorbeşte despre „emanaţia“ timpului
din eternitate (203‑204, 207). Este posibil ca unele formulări să fie
preluate din acele culegeri de texte care circulau mult în epocă.
Eventual din tratatul lui Van Helmont, De Tempore, pe care îl ur‑
mează în bună măsură. Important până la urmă este însă ceea ce
Cantemir asumă personal în aceste pagini şi maniera în care caută să
lege unele argumente şi să refacă unele distincţii.
1
„O, bun şi veşnic Dumnezeu al veşniciei, îndură‑te de slăbiciu‑
nea omenească...!“ (190). „Îndură‑te, veşnice, îndură‑te de tinereţea
CLX Studiu introductiv
fond, cercetarea timpului face necesară înţelegerea lui

pe verticala creaţiei: dinspre puterea divină şi eternitatea
acesteia către cele create şi, deopotrivă, dinspre cele cre‑
ate către eternitatea puterii divine. În acest fel, timpul se
descoperă atât ca eternitate liberă, absolută („timpul în
Dumnezeu“), cât şi ca eternitate dependentă, participa‑
tivă („eternitate în creaturi“). Iar eternitatea se descope‑
ră ca timp absolut („în Dumnezeu“) şi ca timp
dependent, participativ („în creaturi“). Plecând de aici,
se poate vorbi despre temporalitatea celor în mişcare,
fără a spune că timpul există doar în prezenţa mişcării
sau că înseamnă un simplu mod al mişcării.
Ca să clarifice mai bine aceste chestiuni, Cantemir
revine la înţelesul teologic al naturii, ceea ce, pentru
unii moderni, putea să apară de‑a dreptul straniu. De
altfel, primele propoziţii pot surprinde pe oricine:
„ʽNatura este porunca lui Dumnezeu, prin care un lu‑
cru este ceea ce este şi făptuieşte ce i s‑a poruncit să
făptuiască.’ De aici, natura se desparte în două şi, prin
porunca ʽsă fie’, este creată în chip supranatural, iar
prin ʽcreşteţi’, deopotrivă se răspândesc şi se înmulţesc
genurile în specii şi sunt conservate şi continuate în fi‑
inţa lor“ (198)1. Prin actul divin de creaţie, un lucru
omenească nesigură pe ea, ca nu cumva în viitor, neştiutoare, să
mânie bunăvoinţa ta senină, pentru că nesfârşitul iubirii tale, din
veşnicie până în veşnicie, e acolo, cum îi este ziua, aşa îi este şi
noaptea“ (191).
1
Avea să se observe că prima propoziţie este reluată întocmai
din Van Helmont, Physica Aristotelis et Galeni ignara, 3; Natura
contrariorum nescia, 39 (cf. Petru Vaida, „Dimitrie Cantemir“, în
N. Gogoneaţă (coord.), Istoria filosofiei româneşti, I, Editura
Academiei Române, p, 73, n. 50). De altfel, prin multe menţiuni cu
privire la timp, Cantemir reia, cel mai adesea între ghilimele, unele
Studiu introductiv CLXI
este ceea ce este şi înfăptuieşte ceea ce înfăptuieşte.

Ideea va fi reluată cu privire la ceea ce e propriu timpu‑
lui ca atare. Acesta nu e generat de un alt lucru creat,
nu depinde în natura sa de ceva creat şi pus în mişcare.
Ceea ce e pus în mişcare în mod natural „nu face, nu
numără, nu măsoară şi nu generează timp, ci se face pe
sine, se numără pe sine, se măsoară pe sine sau generea‑
ză specii asemănătoare sieşi şi împlineşte conservarea
genului care produce“. Urmează că, prin natura dobân‑
dită „de la începutul creaţiei“, un lucru diferă de altul,
mişcarea diferă de timp şi timpul de mişcare. Mişcarea
şi lucrurile în mişcare nu definesc timpul ca atare, aşa
cum nici timpul nu defineşte mişcarea sau un anumit
lucru în esenţa lui; fiecare dintre ele se defineşte în
esenţa – sau în natura sa – prin actul originar de crea‑
ţie. Nu trebuie separat timpul de eternitate, spre a‑l
pune în relaţie exclusivă cu mişcarea; „în afara mişcării,
eternitatea timpului şi timpul eternităţii sunt şi au fost
unul, acelaşi şi întotdeauna“ (202). Şi nu trebuie gân‑
dit în termenii cantităţii (lung, scurt), nici ai spaţialită‑
ţii (înainte, înapoi), dar nici ai unei alte categorii. Nu
este „în lucruri“, ci presupus de acestea, „mai presus de
lucruri, înăuntrul lor şi în jurul lor“. Lucrurile partici‑
pă la durata timpului prin aceea că fiecare primeşte o
existenţă periodică, o durată precisă. Timpul ca atare
este însă „pretutindeni, întotdeauna şi mereu de ne‑
schimbat“, „mai asemănător eternităţii şi într‑o mai
mare măsură propriu ei, de care depinde ca o emanaţie
afirmaţii din aceste scrieri şi mai ales din tratatul De Tempore.
Probabil că acel impresionant Encomium pe care îl dedică lui Van
Helmont făcea inutilă, la timpul respectiv, invocarea permanentă a
numelui acestui învăţat flamand.
CLXII Studiu introductiv
(a qua emanative dependet)“ (203‑204). Nu este sub‑

stanţă, întrucât nu se face evident în gen sau ca specie
(205); nu este nici altă categorie; însă nici „parte com‑
ponentă a lucrurilor însele“, caz în care „ar fi atât de
multe timpuri diferite ca specie, câţi atomi ai lucruri‑
lor“ (206). Reprezintă ceva universal, de recunoscut
„într‑un mod atât de intim şi propriu în fiecare lucru
în parte“ prin chiar durata acestuia.
Cu aceste clarificări, Cantemir reformulează ceea
ce ar fi definitoriu timpului. Aşa cum spune, „timpul
este o entitate (neutră) care le dă şi le împarte tuturor
o durată precisă, după participarea la durata veşnică
menită lor, pentru ceea ce a fost, ce este şi ce va fi din
lucruri, în modul de prezentare /praesentative/“ (207).
Neutru sub aspect categorial, timpul acordă lucruri‑
lor – sau le donează – durate particulare, fiecăruia pe
măsura participării lui la durata veşnică. Le împarte lu‑
crurilor anumite durate, încât ele participă la durata
veşnică. Este demn de toată atenţia acest loc din scrie‑
rea lui Cantemir. Privit în ceea ce are propriu, timpul
mediază şi duce mai departe donaţia de sine a veşniciei;
oferă lucrurilor timp sau durată, le împarte timp după
cum ele însele participă „la durata veşnică menită lor“.
Apare ciudat pentru noi probabil un asemenea mod de
a vorbi, însă pentru Cantemir are o deplină justificare
metafizică şi teologică.
Sigur, destule chestiuni pot să apară în continuare
obscure cititorului, în formulări ambigue sau abstracte.
Însă merită reţinut că timpul priveşte în chip distinct,
dar neseparat, atât cele veşnice cât şi cele create, se
anunţă atât ca timp etern cât şi ca timp limitat („eter‑
nitatea, continuitatea, evul, secolul, anul, luna,
Studiu introductiv CLXIII
săptămâna, ziua, ora şi, cum s‑a obişnuit să se spună,

chiar punctul, nu sunt altceva decât timp – în mod
esenţial, în ceea ce este specific şi propriu: acestea nu
pot fi despărţite, separate ori divizate nici de natură,
nici de raţiune, nici, în sfârşit, după bunul‑plac“).
Primele trei zile ale creaţiei, bunăoară, „au fost chiar în
timpul etern, ca într‑o splendoare preexistentă emanată
din divinitate“ (208)1. În definitiv, cum ni se reamin‑
teşte aici, există un sens propriu al timpului, anagogic
(el fiind „îndrumătorul creaturii pentru a cunoaşte pre‑
existenţa Creatorului“; 207). Ideea e reluată într‑o for‑
mulare mai clară: „timpul se cuvine să fie îndrumătorul
creaturii către Dumnezeu cel de dincolo de intelect,
unul singur, veşnic şi nedefinit“ (211). Cum veşnicia
constituie înţelesul propriu al timpului şi cum timpul
se situează „între“ (între puterea veşnic creatoare şi cele
create; 159), el poate fi îndrumătorul creaturii către Cel
veşnic. Nu ştiu în ce fel ar citi savantul de astăzi, om de
ştiinţă sau filosof, această teribilă propoziţie: „timpul se
cuvine să fie îndrumătorul creaturii către Dumnezeu“.
Însă ea apare firească în cazul celui care asumă de la bun
început viziunea creştină a creaţiei. Ceea ce multora
dintre noi ne apare acum perfect neutru, precum tim‑
pul, locul sau ordinea naturală a lucrurilor, are pentru
Cantemir un sens anagogic. Cele temporale îşi primesc
1
Expresia „la început“, din scrierile sacre, „presupune veşnicia
preexistentă a creatorului, în care sunt cuprinse într‑un cuvânt toa‑
te denumirile timpului amintite mai sus, care, după cum s‑a spus
foarte adesea, depind de el şi emană din el – al cărui nume este ʽCel
veşnic’“ (209). Astfel de expresii – „la început“, „etern“, „a fost“ sau
„este“ – cunosc înţelesuri cu totul diferite în cazul Creatorului („mai
presus şi înainte de veşnicie“) şi în cel al creaturii.
CLXIV Studiu introductiv
timpul lor – durata, succesiunea sau alternanţa – graţie

timpului ca atare şi, cum acesta are un sens, pot partici‑
pa la veşnicia vieţii divine.
Aşadar, revin constant în paginile lui Cantemir
unele idei şi distincţii de inspiraţie patristică. Dar şi
anumite reprezentări noi, proprii mediului savant eu‑
ropean din secolul al XVII‑lea, cum sunt cele afirmate
în scrierile lui Van Helmont. În felul acesta, Cantemir
poate vorbi, în plină epocă modernă, despre nevoia ra‑
portării celor temporale la cele eterne, prealabile din
punct de vedere ontologic. De altfel, un prim înţeles al
timpului îl descoperă eternitatea însăşi, în oglinda căre‑
ia timpul urmează a fi recunoscut. Va vorbi deopotrivă
despre splendoarea inefabilă a timpului creaţiei, sesiza‑
bilă oricând în cele minunate, tainice. Timpul, în univer‑
salitatea lui, acoperă intervalul dintre puterea creatoare şi
cele create; asemenea vieţii, reprezintă o natură de in‑
terval, „există între mai înainte şi mai apoi“ (159, 197).
Se reflectă în oglinda veşniciei şi, la rândul lui, repre‑
zintă oglinda în care cele create pot fi recunoscute cu
evoluţia lor. Privind cu atenţie în această oglindă, omul
vede simultan („în acelaşi timp“) cele trecute, cele pre‑
zente şi cele viitoare, fapt care îi dă posibilitatea să le
delimiteze şi să le raporteze pe unele la altele, să le înţe‑
leagă aşa cum sunt. În definitiv, timpul se dăruieşte sau
se împarte lucrurilor finite după măsura lor. Dacă am
relua această idee într‑un limbaj neutru, am spune că
timpul se manifestă şi se particularizează cu fiecare lu‑
cru temporal. Doar că, pentru învăţatul creştin, în joc
este altceva mai semnificativ, anume posibilitatea ce‑
lor temporale de a participa la deplinătatea timpului şi
a vieţii, de a regăsi unitatea cu ceea ce din chiar
Studiu introductiv CLXV
plenitudinea sa li se dăruieşte. În acest fel, Cantemir

reia ideea unui sens al timpului, nu circular, nici inde‑
finit ori indiferent, ci pur şi simplu edificator.
Ce ar putea să reţină omul de astăzi din toate aces‑
tea? Cel puţin gândul că o imagine frecventă astăzi, cea
a timpului finit şi indiferent, neliniştitor ca atare, îşi
poate găsi o alternativă de încredere. Sau că o reprezen‑
tare comună – a timpului „risipitor“, lipsit de sens, cu
sentimentul angoasant care o însoţeşte – nu‑şi află to‑
tuşi temeiuri sigure. Pentru un filosof de felul lui
Cantemir, nu orice în această lume vine şi trece1. Iar
ceea ce totuşi trece nu înseamnă că, prin aceasta, este
pur şi simplu fără sens. Timpul şi viaţa, în oglinda căro‑
ra omul îşi poate vedea durata lui singulară, se oglindesc
ele însele în „strălucitoarea splendoare a veşniciei“. Prin
urmare, tocmai aceasta ar trebui recunoscută înainte de
toate, fapt ce presupune o anumită pregătire a privirii şi
a puterii de comprehensiune.
9. Despre viaţă şi „forma împătrită“ a lucrurilor
Ca şi timpul, spune Cantemir, viaţa se descoperă

în chip deplin în măsura în care intelectul accede la o
perspectivă elevată („este ridicat până mai sus de ceea
ce este senzorial şi perceptibil – iar asta, prin harul lui
Dumnezeu şi cercetarea autentică a ştiinţei sacre“)
(212). A cerceta viaţa înseamnă a discuta, „cum se spu‑
ne de obicei, despre existenţa formală a lucrurilor“. Ca
1
Să ne amintim în acest loc de un cunoscut verset: „Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece“ (Matei 24, 35).
CLXVI Studiu introductiv
şi în alte situaţii, Cantemir acceptă, probabil din moti‑

ve de inteligibilitate, unele concepte din limbajul clasic
al filosofiei. Va respinge din nou teoria dublului adevăr
şi va face, în prealabil, o mărturisire de credinţă („Căci
Dumnezeu e unul singur, unul singur e cuvântul lui
Dumnezeu şi unul singur este adevărul, care se găseşte
nu în altă parte decât în ştiinţa, una singură, a lui
Dumnezeu“) (213). Oferă aici o explicaţie faptului –
inevitabil până la urmă – că există multe şi diferite căi
ale cunoaşterii, anume caracterul „compozit“ al fiinţei
omeneşti, trup şi suflet în una şi aceeaşi făptură.
Privită în universalitatea ei, viaţa constituie acel
ceva prealabil în care lucrurile sunt reprezentate cu for‑
ma lor lăuntrică, animată. Cantemir uzează de o dife‑
renţă redată în latină astfel: rerum repraesentatio „in
tempore in quo“, „in vita autem qua“ („reprezentarea lu‑
crurilor ʽîn timpul în care’, ʽîn viaţa prin care’“) (214).
Am văzut în alt loc că sintagma in quo („în care“) nu
are pentru Cantemir un sens obişnuit, precum cel fi‑
zic, indicând mai curând ceva cu caracter prealabil1.
1
Desigur, expresia „in vita autem qua“ urmează a fi înţeleasă nu
doar în sensul a ceva prealabil („în viaţa în care“) sau doar mediator
(„în viaţa prin care“), ci deopotrivă ca viaţă absolută („în viaţa ca‑
re“), sursă originară („în viaţa din care“; 214) şi sens al oricărei vieţi
(„în viaţa pentru care“). Este ceea ce rezultă, bunăoară, din scrierea
lui Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, VI, 1: „Acum trebu‑
ie să lăudăm viaţa veşnică, din care este viaţa însăşi /.../. Astfel, din
ea şi pentru ea este şi s‑a luat subzistenţa, viaţa îngerilor şi nemuri‑
rea lor /.../. Din ea au şi sufletele caracterul nepieritor şi toate ani‑
malele şi plantele au vieţuirea ca ecoul cel mai îndepărtat al vieţii“
(traducere de Dumitru Stăniloae, 1996). Aproape neaşteptat,
Cantemir sugerează el însuşi o interpretare a celor două expresii de
mai sus, la p. 225. Să observăm totodată că, în scrierea lui Cantemir,
Studiu introductiv CLXVII
Distincţia de mai sus anunţă primele precizări cu privi‑

re la viaţa însăşi. „Aşadar, /.../ este necesar ca toate lu‑
crurile /.../ să se petreacă şi să se întâmple în timp şi
prin viaţă (acesta este modul lor de a fi), căci acestea
două şi numai acestea două sunt cele ce reprezintă en‑
tităţile“. Viaţa în universalitatea ei este nedespărţită de
viaţa „periodică şi determinată“ a lucrurilor. Expresia
„viaţă universală“ nu semnifică acum ceva general, pre‑
cum o proprietate deţinută de toate obiectele de acelaşi
fel. Nici o entitate ce ar constitui principiul neutru al
oricărui lucru existent. Aşadar, accepţiunea expresiei
nu se supune unei cerinţe pur logice sau de ontolo‑
gie generală. Ea semnifică înainte de toate viaţa lui
Dumnezeu („Dumnezeu cel viu“, 217; „Dumnezeu
trăieşte, învăţăcelule!“, 221; „Dumnezeu este în mod
pozitiv viaţa...“, 222)1. Buna ei înţelegere solicită iarăşi
diferenţa dintre cele omonime, „dintre timp şi timp,
dintre viaţă şi viaţă“. Cel care o ignoră ajunge să ia ac‑
termenul repraesentatio este folosit într‑o manieră diferită de cea în
care o face filosofia modernă a subiectivităţii; astfel, timpul şi viaţa
asigură în mod prealabil prezenţa temporală şi vie a unui lucru (re‑
rum repraesentatio „in tempore in quo“, „in vita autem qua“), încât,
tocmai în acest sens îl reprezintă, îl fac să fie „de faţă“, dat în chip
temporal şi dinamic.
1
Este invocat aici versetul din Ioan 14, 6, aducând în faţă cu‑
vântul în atenţie („Eu sunt viaţa, calea şi adevărul“) şi interpretând
în conformitate cu cele deja spuse. „De unde se înţeleg, cu credinţă,
următoarele: în primul rând, nimeni nu trăieşte decât în viaţa uni‑
versală; într‑al doilea, nimeni nu poate parcurge perioada vieţii de‑
cât pe calea universală; într‑al treilea, în sfârşit, nimeni nu poate fi
cu adevărat ceea ce este decât în adevărul universal. Căci cu această
întreită condiţie suntem ceea ce suntem în unul şi acelaşi act al exis‑
tenţei, ne mişcăm unde ne mişcăm şi înţelegem cu adevărat ce înţe‑
legem cu adevărat“ (215).
CLXVIII Studiu introductiv
cidentalul ca esenţial, într‑o manieră relativistă sau

chiar sceptică, putând astfel „să strige în gura mare că
timpul e bun şi rău şi să se lamenteze că viaţa e bună şi
rea“. Poate fi reţinută această din urmă menţiune, mai
ales acum, într‑un timp în care afli spunându‑se, cu to‑
nul unui nou relativism, că viaţa e bună şi rea, nici bună
şi nici rea, aşadar sub contingenţa unor date de primă
instanţă şi imprevizibile.
Relativismul acuzat mai sus e recunoscut de Cantemir
în una din tendinţele comune ale gândirii, anume inter‑
pretarea astrologică a vieţii, care, aşa cum spune, condu‑
ce inevitabil la ateism. De fapt, consecinţele ei sunt de
un nonsens terifiant: „cum este tăgăduită providenţa
divină şi e anulat liberul arbitru, Dumnezeu însuşi (bu‑
nule Dumnezeu, ai milă de cel care scrie, ai milă de cel
care citeşte) nu va lucra nimic fără ajutorul astrelor, iar
preaînalta icoană divină (care este forma, sufletul, viaţa
şi însăşi existenţa omului /ipsum τὸ esse hominis/) ajun‑
ge să fie mai prejos de toate lucrurile, mai neînsemnată
şi mai sărmană...“ (218). În cele din urmă, o asemenea
perspectivă aduce cu ea neputinţa de a dobândi „o via‑
ţă adevărată şi fericită“, câtă vreme „raiul şi iadul vor fi
aşteptate şi căutate nu prin credinţă şi lucrări bune, ci
prin însăşi hotărârea astrelor“. Cantemir nu neagă orice
putere a configuraţiilor astrale, însă acestea, aşa cum
spune, doar influenţează viaţa omului, nu o determină
în chip esenţial. Cele cu adevărat esenţiale în timp şi în
viaţă „sunt hotărâte la porunca providenţei dumneze‑
ieşti şi după voinţa liberă a omului“ (219). Iar forma
vieţii omeneşti o constituie chipul divin din om, toc‑
mai acesta reprezentând ipsum τὸ esse hominis, însuşi
modul de a fi al omului.
Studiu introductiv CLXIX
După astfel de precizări, Cantemir revine la ceea ce

consideră că este propriu vieţii universale, divine.
Înainte de toate, aceasta dăruieşte viaţă celorlalte crea‑
turi, conferă sau distribuie viaţă fiecăreia după măsura
proprie. O face fără a fi unită substanţial cu ele, nici
cuprinsă de ele şi nici afectată în ea însăşi: „viaţa univer‑
sală este, a fost şi va fi aceeaşi, căci ceea ce este, este, şi
niciodată nu va putea fi înţeles că nu este /.../“1. Ea este
lumina binelui desăvârşit, „care îl luminează pe fiecare
om (şi fiecare creatură) ce vine în această lume, ca să fie,
să trăiască şi să se mişte, şi chiar să fie bine, să trăiască
bine şi să se mişte bine“ (221). Acest sens originar şi
prealabil al vieţii avea să intre treptat în uitare. Cantemir
îşi dă seama că nu e vorba doar de uitarea unui adevăr
fundamental, ci de o nouă orientare a omului în efortul
lui cognitiv şi istoric. Cel puţin în unele medii sociale şi
culturale, omul modern se vede atras către o altă înţele‑
gere a vieţii şi a binelui însuşi. Noua lui orientare îl în‑
depărtează de ceea ce, pentru Cantemir şi alţii,
reprezintă formă elevată („luminoasă“) a vieţii interioa‑
re, înainte de toate sursa acesteia, cea care dăruieşte via‑
ţă oricărei creaturi2. În consecinţă, binele e căutat doar
1
Nimic din viaţa celor create nu este însăşi viaţa divină şi nu o
poate cuprinde. „Aşadar, Dumnezeu este forma tuturor lucrurilor.
Să fie departe asta de cuviosul studios al naturii! Căci, după cum bi‑
nele suprem este în mod pozitiv, în toate cele bune şi desăvârşite,
însuşi Dumnezeu cel preabun, şi totuşi acest sau acel bine subiectiv
nu e Dumnezeu, în acelaşi fel Dumnezeu este în mod pozitiv viaţa,
şi totuşi acest sau acel element ce trăieşte subiectiv nu este
Dumnezeu“ (222).
2
„Această viaţă /divină/ dă fiecăruia în parte, după putinţa lui
proprie, o formă mai mult sau mai puţin luminoasă, de unde lumi‑
na particulară (care este sufletul), viaţa şi forma ajung să fie înţelese
CLXX Studiu introductiv
ca „acest sau acel bine subiectiv“, în această viaţă şi în

această lume istorică.
Sunt delimitate în definitiv cele patru forme ale lu‑
crurilor, numite şi „specii“, „forme vitale“ ale lucrurilor
(223). Nu e vorba de o chestiune scolastică sau uzual
filosofică. Conceptul în discuţie are o semnificaţie care
între timp pare să se fi retras: formă lăuntrică ce animă
şi susţine o categorie de lucruri. Nu întâmplător
Cantemir va vorbi de „forme vitale sau vieţi ale lucruri‑
lor“, deosebite după gradul de „luminozitate“ şi puterea
de expresie vitală1. În prealabil, se aduc unele obiecţiuni
gândirii vechi sau celei necreştine. „Aşadar, nicio formă
nu poate fi produsă din materie sau de vreun alt ele‑
ment creat, ci numai, în chip înalt, de Dumnezeu,
esenţa şi viaţa tuturor. /.../ Căci fiindcă forma, după
cum adesea s‑a spus, este însăşi viaţa lucrului – pe care
materia, fără nicio îndoială, nici nu o are, nici nu o
poate da –, urmează că viaţa particulară a lucrurilor se
cuvine să fie căutată în viaţa universală, iar nu în vreo
altă materie universală“ (224‑225). Care sunt însă cele
patru forme ale lucrurilor? „Prima /numită forma esen‑
ca sinonime; în sfârşit, viaţa lucrurilor nu este materie şi materială,
element şi elementar (ce, greşit, dă filozoful ca învăţătură), ba, în
sfârşit, nici substanţă a lucrurilor, ci însăşi forma luminoasă a enti‑
tăţii“ (222).
1
Una din sursele acestei discuţii o reprezintă din nou Dionisie
Areopagitul (Numele divine, IV, 4; VI, 2‑3) şi literatura patristică
din posteritatea acestuia; cf. Vlad Alexandrescu, op. cit., p. 113.
Sugestii constante vin şi din filosofia greacă, precum cea neoplatoni‑
ciană, eventual din sursele mai vechi ale acesteia, unele fiind aminti‑
te de Cantemir într‑o manieră polemică (221‑224). Însă, aşa cum
s‑a văzut, cel care mediază astfel de surse în aceste pagini este mai
ales Van Helmont, prin Formarum ortus, 68.
Studiu introductiv CLXXI
ţială/ este cumva mută şi cu totul nedesluşită, dar,

după proprietatea specifică şi care o diferenţiază, este
mai mult sau mai puţin luminoasă: aşa este stânca, pia‑
tra, nestemata, metalul şi celelalte asemănătoare acesto‑
ra, care abia dacă oferă un semn de viaţă...“ (226).
„Cea de‑a doua este una ceva mai amplă şi mai lumi‑
noasă, de felul celei care se află în seminţele lucrurilor,
care /.../ poartă în sine elementele ce prefigurează su‑
fletul ce trăieşte şi de aceea merită să fie numită doar
formă vitală. Cea de‑a treia este forma substanţială care
nu este totuşi substanţă – deşi trăieşte, este în mişcare,
e senzorială, se comportă ca o substanţă scoasă din
corp şi se manifestă uneori în animalele sălbatice /.../.
Cea de‑a patra este substanţa formală, care, singură în‑
tre toate (las deoparte duhurile separate), este cu ade‑
vărat substanţă, creată – e drept – o singură dată, dar
neavând să piară niciodată, ca una care, pentru că
poartă în chip limpede icoana vieţii universale, a fost
rânduită şi statornicită în veşnicia duratei“ (227).
Aceste forme exprimă „minunata dărnicie distributivă
a vieţii universale“ (228). Viaţa divină se dăruieşte – la
nesfârşit şi inepuizabil – fiecărei vieţi particulare după
măsura ei1. Va fi discutată mai ales ultima dintre aceste
forme, propriu‑zis substanţială, definitorie pentru făptu‑
ra umană. Cantemir reţine înainte de toate paradoxul ei
1
Cf. Numele divine, VI, 2: „Şi întâi /viaţa veşnică/ se dăruieşte vie‑
ţii ca atare, faptul de‑a fi viaţă şi oricărei vieţi şi fiecăruia, faptul de‑a fi
fiecare în mod propriu ceea ce i se potriveşte să fie /.../. Dar dăruieşte
şi oamenilor, ca fiind compuşi, viaţa apropiată de cea în chip îngeresc,
revărsându‑se din iubire de oameni şi reîntorcându‑ne şi reche‑
mându‑ne la ea însăşi când ne depărtăm...“ (traducere de Dumitru
Stăniloae, 1996).
CLXXII Studiu introductiv
neobişnuit („În plus, te vei minuna de amestecul ei mis‑

tic de trăsături muritoare şi nemuritoare şi vei atinge cu
intelectul pur natura amândurora, începutul, specifi‑
cul, proprietatea, diferenţa, conexiunea, alăturarea, si‑
multaneitatea, consensul, divergenţa, preeminenţa,
micşorarea, nobleţea, lipsa de nobleţe, forţa, slăbiciu‑
nea, puterea de a suporta, incapacitatea de a suporta,
fericirea, nefericirea, viaţa, moartea, meritul şi lipsa de
merit şi toate celelalte ale amândurora, care ţin de om
în întregul său“) (228). Reia aici vechea deosebire între
viaţa exterioară a omului şi viaţa lui interioară. Cea
dintâi este „lumească şi viaţă a lumii“, „viaţa ce moare
şi moartea ce trăieşte“ (229), contradictorie în ea însăşi
(„sănătoasă, bolnavă, robustă, sleită de puteri, puterni‑
că, şubredă, lungă, scurtă, nestatornică, trecătoare, feri‑
cită, nefericită, muritoare, destructibilă...“). Filosofii
vechi ar fi avut ca punct de plecare această condiţie
mundană a omului, socotind astfel că forma lui sub‑
stanţială o constituie raţiunea însăşi („diferenţa consti‑
tutivă a omului“). Au afirmat, în acest caz, „că sunt
muritori numai oamenii, adică animalele înzestrare
cu raţiune“. Or, viaţa omului interior reprezintă „o
imagine dumnezeiască şi a lui Dumnezeu, o figură care
îndumnezeieşte (divina et Dei imago, typus Deificus,
230)“. Sub numele intelectului, forma substanţială se
distinge radical de raţiune: „intelectul este o putere
născută odată cu sufletul, proprie şi substanţială, dar
raţiunea (ori mai degrabă, abstract, raţionalitatea) e
adăugată şi e slujitoare a intelectului şi un instrument
senzorial...“ (232). Intenţia autorului este, aşa cum
spune, de a recunoaşte nobleţea omului şi ceea ce e sal‑
vator pentru fiinţa acestuia.
Studiu introductiv CLXXIII
10. Cele trei imagini ale omului
Faţă de cei care au în vedere doar condiţia mundană

a omului, Cantemir va urma o altă cale, mai deschisă
sau mai cuprinzătoare, vorbind de trei moduri de com‑
prehensiune a fiinţei umane, teologică (sau „evlavioa‑
să“), filosofică (precum cea veche, greacă) şi naturalistă
(„fizică“, „senzorială“), ultima tot mai frecvent întâlni‑
tă în epoca sa. Este ceea ce voi avea în vedere în conti‑
nuare, întrucât, cred, această problemă răspunde în
parte şi unor aşteptări proprii omului de astăzi1.
Contează mereu în aceste pagini condiţia omului
„după cădere“, o chestiune la care filosoful revine pe
întregul parcurs al scrierii. Intelectualul de astăzi nu
mai acordă uşor importanţă unui eveniment precum
cel al „căderii“. Întrucât s‑a obişnuit deja cu discursul
neutru şi în parte sceptic al modernităţii, preferă să dis‑
cute în alţi termeni şi sub alte premise ceea ce ar fi grav
în ordine omenească. Vorbeşte, bunăoară, despre utopii
şi cataclisme istorice, angoasă şi sciziuni lăuntrice, mala‑
dii politice, pasiuni, teroare şi obsesii tehnice. Însă nu
mai simte nevoia, decât arareori, să le pună în relaţie
cu ceea ce unele tradiţii religioase au numit fie „păcat
strămoşesc“, fie „cădere“, pierdere a „stării originare“.
Desigur, un scriitor precum Cioran încă îi mai acordă
o semnificaţie, simbolică („După ce a stricat adevărata
eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă
nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s‑a obiş‑
nuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al
1
Paginile de faţă au apărut iniţial şi într‑o versiune mai
restrânsă – sub acelaşi titlu – în revista Scriptor, nr. 3‑4, 2017.
CLXXIV Studiu introductiv
acestei deprinderi se numeşte Istorie“)1. Însă, cu puţine

excepţii, motivul ca atare nu mai este aproape deloc în
discuţie. Nu cumva această nouă şi maximă distanţă,
această uitare deplină a „căderii“ ţine ea însăşi de logica
unui asemenea eveniment?
Cam în acest fel gândeşte Cantemir, observând, la
vremea lui, că faptul căderii nu mai cutremură serios
mintea oamenilor. Ceva s‑a petrecut deja, căci aveau să
se afirme, cum spune, „vremurile moderne“. Desigur,
unii învăţaţi din acea vreme înţeleg să reia cu întreaga
lui gravitate motivul căderii, spre a vorbi, în fond, de
posibilitatea salvării pe care Dumnezeu o oferă omului.
Aşa va proceda şi Cantemir, atât în Sacro‑sanctae scien‑
tiae indepingibils imago, cât şi în paginile care deschid
Compendiolum universae logices institutionis, lucrări scri‑
se în acelaşi interval de timp. Chiar şi unele locuri din
Divanul, în care spune că raţiunea omenească poate ori‑
când greşi („rătăcita socotială“, I, 74), încât, pentru a fi
„driaptă“ şi „bună“ (I, 44), are nevoie de „lumina cre‑
dinţei“ (I, 77), poate fi interpretată în acelaşi mod.
Dacă vrei să înţelegi ce se petrece cu omul (Cantemir
spune: să cercetezi „imaginea condiţiei umane“), trebuie
să revezi mereu diferenţa ireductibilă dintre „înainte de
cădere“ şi „după cădere“. Deopotrivă, trebuie să vezi ce
1
Căderea în timp, traducere de Irina Mavrodin, 1994, p. 170.
Ideea revine şi în alte locuri, bunăoară în dialogul cu François Fejtö,
din noiembrie 1989, care se încheie astfel: „Pentru mine, spune
Cioran, istoria universală înseamnă derularea păcatului originar,
aceasta e latura prin care mă simt cel mai aproape de religie. Citesc
şi recitesc Cartea Genezei şi văd cu uimire şi cu minunare că totul e
cuprins acolo în câteva pagini. Acei nomazi ai deşertului au avut vi‑
ziunea originară a omului şi a lumii“ (traducere de Andrei Brezianu,
în Convorbiri cu Cioran, Humanitas, 1993, p. 235).
Studiu introductiv CLXXV
definiţie acceptă omul cu privire la sine, în ce fel se lasă

definit sau în ce fel se defineşte singur.
Ce va spune Cantemir în această privinţă? Prin în‑
suşi faptul că este creat, omul este definit înainte de
toate de însuşi Creatorul său. Aşadar, prima definiţie a
omului o dă Dumnezeu prin ceea ce spune şi face
atunci când creează omul. Este definiţia lui teologică, o
„definiţie dată cu evlavie“ (92). Cine nu recunoaşte
dreptatea şi iubirea Creatorului nu va înţelege această
definiţie, exact cum se întâmplă în atitudinea luciferi‑
că; vede, bunăoară, cum decade omul şi cum se revoltă,
nu şi posibilitatea salvării. În alte situaţii, vede şi mai
puţin de atât, doar „simpla deprindere de a trăi“ a
omului oarecare. Însă definiţia teologică a omului este
dublă, căci aduce în faţă două mari posibilităţi. Există
două chipuri emblematice, Abel şi Cain, fiecare ilus‑
trând o variantă a definiţiei teologice. Unul dintre ei
cultivă comuniunea cu Dumnezeu, celălalt se revoltă şi
o trădează. Acesta din urmă, supus de fapt altcuiva, se
fixează în sine, în nevoia de victorie cu orice preţ. Este
remarcabil descrisă această condiţie: „Dinaintea celui
care poruncea rău, învăţăcelul rău Cain se supune rău
şi cel nedrept, supus pe nedrept, primeşte cu uşurinţă
legea nedreaptă rostită nedrept de cel nedrept. În felul
acesta, Cain, foarte etic, foarte raţional şi foarte înţe‑
lept (călcând pe urmele învăţătorului său), muncin‑
du‑se mai întâi cu trufia, într‑al doilea rând cu invidia,
într‑al treilea cu o mânie bolnavă, caută neîncetat prile‑
jul potrivit pentru a ajunge la răzbunare şi la o victorie
nedreaptă“ (91). Nu va putea să răspundă la întrebarea
din înalturi („Unde este fratele tău, Abel?“); când o
aude, doar neagă, spunând că nu este paznicul fratelui
CLXXVI Studiu introductiv
său. Ce se întâmplă de fapt? Prin ceea ce face, Cain

„mărturiseşte că şi‑a pierdut asemănarea cu imaginea
dumnezeiască şi că a dobândit una a învăţătorului său /
Lucifer/“. Aşadar, două sensuri ale asemănării şi două
definiţii teologice ale omului1. Prima numeşte limita
de sus, asemănarea în adevăr cu Dumnezeu, iar a doua,
limita de jos, proprie celui care se opune adevăratei ase‑
mănări („nu cunoaşte căinţa, nu crede nimic în privin‑
ţa viitorului, nu ştie nimic, nu se îngrijeşte în sfârşit de
nimic şi, alungând orice îndoială legată de prezent, so‑
cotind că şi‑a dobândit domnia lumii, începe să o exer‑
cite tiranic...“). La limita de jos stăruie absenţa căinţei
şi a grijii, alături de care un raport răsturnat cu timpul:
pe de o parte, indiferenţa în privinţa viitorului sau a
unei posibile speranţe, iar pe de altă parte, încrederea
deplină în cele prezente şi în propria putere.
Avea să fie concepută totodată, prin vechii gânditori
greci, o definiţie filosofică a omului. Ajunge bine cunos‑
cută în formula ei de şcoală: omul este o fiinţă raţională
(sau, într‑o altă variantă: omul este o fiinţă raţională şi
muritoare) (229). Faţă de cea teologică, nu implică deci‑
siv faptul originar al asemănării cu divinitatea. Sigur,
Aristotel spune explicit că omul tinde să fie asemenea cu
1
Cea dintâi e formulată astfel: „Omul este Abel cel drept, ca
unul din Preasfânta Treime, înzestrat pentru cunoaşterea intelectua‑
lă, nemuritor, ce respectă porunca divină şi cunoaşte căinţa“ (93).
Iar cea de‑a doua: „Omul este Cain cel nedrept, ca unul din mulţi‑
mea diavolilor, în stare de cunoaştere raţională, muritor, care nu res‑
pectă porunca divină şi nu cunoaşte căinţa“. Cea dintâi ar fi fost do‑
bândită de Adam, Abel, Enoch sau Noe; „providenţa divină o păs‑
trează în conştiinţele cele mai curate, întocmai ca pe o sămânţă a
adevărului, până la împlinirea misterelor ce au fost predestinate“.
Cea de‑a doua cuprinde restul, „aproape întreaga spiţă a lui Adam“.
Studiu introductiv CLXXVII
Dumnezeu (de exemplu, în Etica Nicomahică), dar, în

lectura interpretului creştin, nu ar considera această nă‑
zuinţă însăşi fiinţa omului. Definiţia filosofică pretinde
un gen de universalitate neutră: orice om este o fiinţă
raţională şi muritoare. Chiar şi atunci când nu respectă
porunca divină şi nu se căieşte, omul rămâne o fiinţă
raţională. Cantemir observă că, de fapt, omul este raţio‑
nal chiar şi în unele cazuri ciudate, „în manifestarea de‑
lirului şi în sminteala superstiţiilor“. Raţiunea, acum,
apare ca o facultate legată de simţuri, în prelungirea sau
în slujba lor; acest lucru justifică unele expresii aparent
ciudate, precum „simţ raţional“ şi „raţiune senzorială“
(„raţiune corporală“)1. Astfel, în delir şi în conduitele
smintite „nu sunt mortificate ori tocite simţurile raţio‑
nale (după cum li se pare unora), ci capacitatea anima‑
lă a sufletului senzorial, care face să crească treptele
1
A se vedea pp. 12, 231, 233‑234. Cele două componente ale
sufletului omenesc, „sufletul senzorial“ şi „sufletul intelectual“, nu
sunt în fond separate. Deşi prin cea dintâi omul „este potrivnic bi‑
nelui simplu“, prin cea de‑a doua „se străduieşte în chip esenţial să
caute ceea ce este bun în mod simplu, şi este cumva înălţat de razele
intelectuale ce i se trimit /…/ să înţeleagă binele în mod simplu şi
răul în mod multiplu“ (234). Concluzia este realmente surprinză‑
toare. „De aceea urmează în chip necesar că omul senzorial este cu
mult mai raţional decât celelalte animale, mai abil şi mai prudent, şi
anume se distinge printr‑o capacitate admirabilă de a alcătui lucruri,
de a le despărţi, de a le alege, a le compara şi a le distinge. De aici se
adună toată materia, atât a eticii profane, cât şi a sfintei teologii eti‑
ce“. Contează aşadar tendinţa dominantă, dedicarea prevalentă,
cum spune Cantemir. Ideea conlucrării celor două revine la p. 237:
„Aşadar, fie îngăduit ca mintea însăşi, prin iubirea veşnică şi prin cu‑
noaşterea aşezată în ea de sus, cu bunăvoinţă, să se împărtăşească din
putinţa simţurilor atâta cât le poate dobândi, sub supravegherea
umilă a teologiei fizice“.
CLXXVIII Studiu introductiv
neregulate ale simţurilor şi este lipsită de orice lumină

intelectuală“ (235). Cu adevărat definitoriu pentru om
este intelectul, facultatea superioară de recunoaştere a
adevărului şi de comuniune cu acesta. Când se defineşte
pe sine doar „senzorial şi raţional“, omul decade inevi‑
tabil (98). Ideea e reluată în alt loc, unde se discută des‑
pre cele „patru forme ale lucrurilor“. Aristotelicienii,
bunăoară, au vorbit despre „sufletul raţional“ ca formă
specifică omului, definindu‑l pe acesta ca animal raţio‑
nal. Această idee ar presupune însă câteva teze profund
discutabile: deosebirea omului de celelalte animale ar fi
posibilă doar prin „raţiunea senzorială“, intelectul e
considerat o facultate dobândită, exterioară şi adăugată,
şi, în al treilea rând, omul e definit „după asemănarea şi
chipul celorlalte animale“ (231). Anvergura orgolioasă a
puterilor proprii duce la autodistrugere, aşa cum s‑a în‑
tâmplat în cazul giganţilor de altădată. Ar deveni astfel
evidente atât slăbiciunea vechii definiţii, cât şi neputin‑
ţa oricărei încercări pur raţionale de definire1. Nu inuti‑
lă este o astfel de încercare, ci insuficientă prin ea însăşi
dacă rămâne, aşa cum se întâmplă adesea, la înţelegerea
„multiplă“ sau „compozită“ a binelui.
Însă există şi o altă definiţie, pe care oamenii o ac‑
ceptă uneori într‑o manieră aproape inconştientă. Faţă
de celelalte două, teologică şi filosofică, ea se situează
mult mai jos. Cantemir o numeşte „definiţie fizică“,
1
„Din acestea s‑a vădit, învăţăcelule, că icoana formei interioare
a omului este de nezugrăvit şi că, prin faptul că se referă la simplita‑
tea asemănătoare unui prototip simplu, exclude orice abordare tipi‑
că: din această cauză rămâne necunoscută şi inaccesibilă unui ani‑
mal cadaveric şi raţional, dacă adevărul infailibil nu îi sprijină cre‑
dinţa“ (241).
Studiu introductiv CLXXIX
întrucât priveşte omul ca simplă vieţuitoare, chiar dacă

mai bine adaptată decât celelalte, cu simţurile şi inteli‑
genţa mai evoluate în unele privinţe. Definiţia fizică ne
oferă puţine despre om, ne vorbeşte mai ales despre
„simpla deprindere de a trăi“ (92). Omul apare acum ca
o fiinţă supusă unor nevoi elementare, îşi caută hrană şi
adăpost, siguranţa grupului şi unele satisfacţii obişnuite;
umblă întruna cu „picioarele lui goale, pe pământ, spini
şi ţepi“, cu pielea rănită şi carnea străpunsă, cu răni sân‑
gerânde şi năpădit de suferinţele simţurilor. Toate aces‑
tea pot fi întâlnite în întâmplările obişnuite ale vieţii:
„zămislirea femeii, apăsarea pântecelui, sleirea puterilor,
chinurile cumplite ale naşterii, urletul nou‑născutului,
anevoinţa alăptatului, puţinătatea hranei, schimbarea
vârstelor şi noianul de nenorociri ce vin unele peste alte‑
le de‑a lungul întregii vieţi“ (89). De această definiţie se
leagă noile încercări, moderne, de a situa omul şi cele‑
lalte vieţuitoare la acelaşi nivel ontologic.
Trecerea de la o definiţie la alta şi schimbările mari
care se petrec în fiinţa umană, până la cea din urmă
„adecvare senzorială“, ţin de o „tainică îngăduinţă dum‑
nezeiască“ (99). Cât priveşte definiţia adevărată, aceasta
caută să înţeleagă fiinţa omenească în întregul ei: „omul
este o creatură care trăieşte într‑un trup, prin sufletul
nemuritor, spre slava lui Dumnezeu, în lumină şi pur‑
tând pecetea după icoana modelului celui dintâi cu‑
vânt“ (232)1. Vedem bine că în această „definiţie“
1
Propoziţia e motivată simplu şi decis: „sufletul omului nu poa‑
te fi nicidecum luat în considerare şi înţeles fără icoana dumnezeias‑
că şi exemplară, decât poate printr‑o întoarcere de la soarele dreptă‑
ţii, despre care ştiinţa sacră ne învaţă că este icoana veşnică şi nemu‑
ritoare a lui“ (233).
CLXXX Studiu introductiv
importă mai ales sensul unui mod de existenţă: omul

trăieşte „spre slava lui Dumnezeu (ad gratiam Dei), în
lumină“, întrucât poartă dintru început cu sine chipul
divin. Sigur, nu este o definiţie în accepţiunea logică a
cuvântului. Chipul divin nu poate fi definit, nici cunos‑
cut ca atare. Întrucât poartă chipul lui Dumnezeu, su‑
fletul omului află o condiţie de excepţie: este cel mai
apropiat de Dumnezeu, „mai iubit şi mai de preţ, /…/
mai nobil decât îngerii înşişi şi mai presus de ei (chiar
dacă a fost micşorat după cădere)“. Nobleţea se probea‑
ză prin aceea că omul alege şi decide în chip liber, reve‑
nindu‑i „alegerea celui mai bun bine“ (să vadă, prin
harul divin, „chipul Lui cel nevăzut care străluceşte şi
luminează“, 239)1. De altfel, ultimul capitol din cartea
a cincea revine la motivul chipului de nezugrăvit (inde‑
pingibilis); forma interioară a omului nu poate fi descri‑
să ca atare, întrucât „se referă la simplitatea asemănătoare
a unui prototip simplu“ (241); este însă accesibilă celui
căruia adevărul însuşi îi sprijină credinţa şi reflecţia.
Am înţelege probabil mai bine aceste imagini ale
omului – teologică, filosofică şi fizică – în măsura în care
1
Întrebarea („când anume Sfântul Petru a înţeles alegerea celui
mai bun bine“) şi răspunsul vin împreună, „printr‑o prosopopee“,
cu referinţă implicită la Matei 17, 1‑6; Marcu 9, 4; Luca 9, 33. În
felul acesta, răspunsul poate regăsi adevărul „singur şi simplu“.
Când răspunsul e multiplu ori nestatornic, el nu se mai supune legii
dumnezeieşti, ci celei diabolice (iar „legea diabolică pare în tot locul
să se opună legii diabolice, căci trăsătura specifică răului este nesta‑
tornicia“; 242). Ni se oferă în acest sens un exemplu clasic: „nici via‑
ţa morală a lui Alexandru nu se va potrivi cu Cyrus, nici viaţa lui
Cyrus, cu Alexandru, chiar dacă fiecare dintre ei părea să se strădu‑
iască până la capăt pentru o viaţă bună, cinstită şi fericită: aşa se cu‑
vine să se înţeleagă şi în privinţa celorlalţi atomi“.
Studiu introductiv CLXXXI
le‑am revedea în lumina gravă a căderii. Abel acceptă că

este o fiinţă căzută şi îşi caută salvarea în dorinţa de co‑
muniune cu Dumnezeu; Cain, în schimb, nu mai accep‑
tă ceea ce nu înţelege imediat, se revoltă şi ucide, încât
înaintează în cădere. Când se vede pe sine „fiinţă raţiona‑
lă“, omul îşi caută salvarea – inclusiv ieşirea din propria
cădere – prin capacităţile sale omeneşti. Iar ca făptură
„fizică“ („senzorială“, cum îi mai spune Cantemir), uită
de cădere şi urmează „simpla deprindere de a trăi“, nu
mai caută aproape nimic dincolo de aceasta.
Unde ne‑am situa noi astăzi, în care „definiţie“ din
cele de mai sus? E greu de spus că ilustrăm una singură
dintre acestea. Pare să ne definească mai degrabă o stare
profund compozită, ca să reiau un cuvânt cu ajutorul
căruia Cantemir numeşte adesea omul de „după căde‑
re“. Altfel spus, ne sunt proprii stări compozite şi în
prefacere, amestecate şi flue, hibride şi instabile, cu vari‑
etăţi dintre cele mai ciudate. Nu întâmplător imaginea
căderii urmează, astăzi, multe posibilităţi, de la invoca‑
rea ei canonică, aproape formală, până la ignorarea ei
sub orice cuvânt şi în orice privinţă. Însă cel mai adesea
e uitată cu totul, fapt despre care s‑ar putea spune că
ţine el însuşi de o stranie economie a căderii.
11. Despre ordinea şi păstrarea celor create
Ultimele pagini din cartea a cincea anunţă deja cu‑

prinsul tematic al cărţii următoare, socotită un preludiu
la „partea de început a teologiei metafizice şi a teologiei
etice“. Iată ceea ce singur spune: „vom discuta în volu‑
mul următor şi al doilea despre sfânta teologie etică, iar
CLXXXII Studiu introductiv
în ultima carte din acest prim volum ne‑am propus să

înfăţişăm, ca preludiu, nişte elemente aparte ale teologi‑
ei metafizice şi ale teologiei etice“ (242). Am văzut deja
că şi alte probleme discutate de Cantemir pot fi socotite
de teologie metafizică: înţelesul unor principii şi al ace‑
lui esse (regăsit cu aproape fiecare nivel al creaţiei), sem‑
nificaţia timpului şi a eternităţii, a locului şi a vieţii
(forma cvadruplă a lucrurilor), cu posibilitatea actului
liber şi a bunei orientări de sine. Astfel de probleme
sunt discutate în orizontul mai larg al celor care privesc
însăşi creaţia lumii şi evoluţia celor create.
Ce anume are în vedere în cartea a şasea? O primă
menţiune o aflăm în titlul acesteia, parţial în formulă
simbolică: Explicarea veşmântului ştiinţei sacre, prin care
se arată limpede păstrarea lucrurilor şi lucrarea sufletului
liber (243). Întreaga lucrare, de altfel, are în vedere ceea
ce Cantemir numeşte „ştiinţa sfântă“, de nedescris ca
atare. Aşa cum am văzut, aceasta se arată în parte şi in‑
direct minţii pregătite să o cunoască. Acum va fi vorba
de lumea creată în întregul ei (systema totius universi),
aşadar ca sistem universal în care e posibilă deosebirea
binelui de rău şi a desăvârşitului de nedesăvârşit. Simplu
vorbind, problema în atenţie este cea a ordinii univer‑
sale, a rânduielii înscrise în lumea creată. Doar prin
raportare la această ordine se poate vorbi de posibilita‑
tea binelui sau a răului, la limită de „binele cel mai bun
şi deplin“. Ştim de altfel că, în jurul lui 1700, filosofia
occidentală face loc unor proiecte de teodicee, cea mai
celebră fiind cea a lui Leibniz. Situat într‑o tradiţie ce
conservă la un nivel explicit inspiraţia patristică, filo‑
soful român aduce în discuţie reprezentarea ordinii
în creaţie („rânduiala dintâi“) şi semnificaţia creştină a
Studiu introductiv CLXXXIII
providenţei. Pentru a înţelege în ce fel se deosebeşte

binele de rău, e necesar a raporta ceea ce se petrece la
binele originar. „Căci nimic nu este bun şi desăvârşit
dacă nu se află în relaţie cu binele cel mai bun şi deplin
şi dacă nu i se oferă. Iar tot ce decade din originea în‑
săşi a binelui deplin şi se dedică răului, care este urât de
bine, nu se mai află în relaţie cu binele ori desăvârşitul,
ci doar cu sine însuşi, aşa încât nu se păstrează prin
rânduiala dintâi, ci, prin propria sa libertate, trăieşte
pentru sine, lucrează pentru sine şi îşi mănâncă roadele
vieţii sale“ (244). Aşadar, diferenţa radicală survine în‑
tre a trăi egocentric („prin propria sa libertate“ şi „pen‑
tru sine“) şi a trăi hristocentric (pentru „binele cel mai
bun şi deplin“). Acest din urmă mod de a trăi presupu‑
ne „unirea dintre bunul creator şi creatură“, acea rân‑
duială pe care o asigură providenţa divină. Orice voinţă
bună priveşte către aceasta, însă, pentru a se bucura de
binele desăvârşit are nevoie de ajutorul harului (245)1.
Cunoaşterea sacră înseamnă tocmai unirea cu Dumnezeu:
„în aceasta stă împlinirea misterului şi desăvârşirea bu‑
curiei“ (246). Această unire mistică e descrisă alegoric,
1
Imaginea unui minunat paradox – al centrului luminos care se
uneşte cu circumferinţa cea mai de sus şi devine parte în întreg – es‑
te regăsit în unirea dintre Dumnezeu cel bun şi voinţa bună. „Căci
nimic nu îi este plăcut lui Dumnezeu dacă nu este bun şi, reciproc,
nimic nu este de dorit pentru voinţa bună în afară de Dumnezeu,
care este binele cel mai bun: razele privesc către soare şi soarele, către
raze, se îndreaptă tot către el, de parcă centrul se uneşte, prin linii,
cu circumferinţa cea mai de sus, iar circumferinţa cea mai de sus,
prin aceleaşi linii, se uneşte cu centrul şi devine parte în întreg şi de‑
vine întreg în parte, în chipul comunicării, participării şi unirii, cu
toate că nici linia, nici circumferinţa, nici centrul nu sunt unul şi
acelaşi lucru“ (245).
CLXXXIV Studiu introductiv
prin interpretarea acelor însemne de pe chipul bătrânu‑

lui înţelept („părintele timpului“): diadema, sceptrul,
arcul, săgeata şi veşmântul. Bătrânul poartă în piept
oglinda ştiinţei preasfinte, ce face văzută, în acelaşi
punct, unitatea celor prealabile („unitatea punctului,
timpului, veşniciei şi a vieţii universale este indivizibilă
şi de nedespărţit“; 248). Această unitate ne spune că,
„de vreme ce toate sunt rânduite după propria lor rân‑
duială, nimic nici nu este, nici nu se împlineşte fără
cauze necesare concurente şi subzistente – pe care ştiin‑
ţa sacră le deosebeşte în doar două monarhii, şi anume
ordinea providenţei dumnezeieşti şi înclinaţia către vo‑
inţa liberă“ (249). Alte puteri – precum cele numite de
învăţaţii păgâni întâmplare, soartă, noroc, ursitoare –
sunt în cele din urmă simple închipuiri.
Prin urmare, Cantemir discută pe larg aici despre
providenţa divină, diferenţa dintre aceasta şi preştiinţă,
deopotrivă despre cât, cum şi când în privinţa celor cre‑
ate. Discuţia asumă de la bun început caracterul apofa‑
tic – şi prevalent mistic – al unor astfel de chestiuni. Se
află aici unul din locurile în care nevoia de a preciza di‑
ferenţa dintre cele „afirmative“ (catafatice) şi cele „nega‑
tive“ (apofatice), odată cu apropierea intelectului de cele
propriu‑zis mistice, ia o formă explicită şi clară. Astfel,
vorbind despre „urmările providenţei dumnezeieşti“, le
consideră lucruri desăvârşite şi incomprehensibile. „Căci
sunt acelea – cum ar fi genunea apelor, duhul ce se poar‑
tă peste ape, întunecimile de dinainte de momentul cre‑
aţiei – care, după cum obişnuiesc să spună învăţaţii cei
sfinţi, erau un fel de ascunziş de neatins şi un acoperă‑
mânt de neînţeles al luminii, aşezat de jur‑împrejurul
esenţei veşnice“ (250). Menţiunile făcute uneori arată
Studiu introductiv CLXXXV
nu doar buna cunoaştere a diferenţei dintre afirmaţie

(catafază) şi negaţie (apofază), ci şi unele elemente mai
subtile şi mai complicate; de pildă, faptul că e posibilă
afirmaţia cu privire la cele dumnezeieşti, însă nu prin
cunoaşterea empirică şi logică. Aceasta din urmă poate
să afirme „nepedepsit“ doar faptul că Dumnezeu „este
binele cel bun şi desăvârşit şi ceea ce ţine de cel mai bun
şi desăvârşit“; iar o asemenea afirmaţie va fi, mai depar‑
te, trecută ea însăşi „prin ceaţă şi întunecimi şi printr‑o
despicătură foarte strâmtă, numai pentru a le cerceta pe
cele posterioare /Creatorului/“ (250). Aşadar, când e
vorba de cele tainice, limbajul devine alegoric sau sim‑
bolic, atitudinea – contemplativă şi smerită, iar cu‑
noaşterea conceptuală lasă locul invocării harului divin.
Cum am văzut mai sus, nu e vorba de refuzul gândirii
logice şi al categoriilor pozitive, pentru o retragere defi‑
nitivă în atitudinea mistică. Dimpotrivă, Cantemir
pune în joc diferite atitudini şi forme de cunoaştere,
limbaje diferite, de fiecare dată în adecvare cu ceea ce
se află în atenţie (fie cele prealabile creaţiei, „anterioa‑
re“, fie cele „între“ puterea divină creatoare şi lucrurile
create, fie cele „posterioare“). Întâlneşti uneori chiar un
gen de libertate „modernă“, mai relaxată, bunăoară
când caută să preia în propria lectură noile cunoştinţe
savante ale timpului.
Ceea ce providenţa dumnezeiască rânduieşte din
veşnicie (aeterna praedestinatione) nu anulează şi nici
nu diminuează sensul libertăţii omeneşti. Căci toate au
fost create în ordine, „în cât, cum şi când“ (251)1. Va
1
Adverbele din urmă (in quantum, quale, et quando) numesc
acum nu categorii neutre, precum cele aristotelice, ci moduri ale
CLXXXVI Studiu introductiv
deosebi aici între providenţa divină şi preştiinţa divină:

aceasta din urmă „nu generează o cauză /a rânduielii
divine/“ (252), ci mijloceşte între „providenţă şi urmă‑
rile liberului arbitru“ (257). Discuţia face loc unei alte
diferenţe, dintre „libertatea liberă“ a voinţei divine şi
libertatea – sub condiţii – a voinţei omeneşti (252).
Urmându‑se învăţătura creştină („filosofia adevărată“,
259), sunt înfăţişate atât „urmările generale ale divinei
rânduieli monarhice“, cât şi motivele pentru care libe‑
rul arbitru nu se opune rânduielii divine (252‑259).
Cantemir e atent la unele judecăţi proprii omului din
vremea sa, mai ales când acestea au aerul frivol sau lu‑
dic al „liberei cugetări“. Ele luau, cel mai adesea, forma
unor întrebări viclene, insidioase. De pildă, dacă
Dumnezeu poate orice, poate să săvârşească răul? La
limită, poate să săvârşească răul faţă de sine? Dacă este
atoatecreator, poate crea un alt dumnezeu? Şi poate să
nu fi făcut – să nu fi creat – ceea ce deja a făcut?
Cantemir caută să le răspundă celor care cultivă de fapt
o formă de sminteală prin ceea ce spun şi ce întreabă cu
privire la Dumnezeu. „Aşadar, împotriva smintiţilor
vremii noastre, se cuvine să se înţeleagă cu evlavie că
Dumnezeu, de trei ori preabun, nu doar că nu făptu‑
ieşte răul, dar nici măcar nu‑l poate făptui. De vreme
rânduielii în creaţie „În cât: şi anume o singură lume, care cuprinde
întregul univers, toate genurile, speciile şi existenţele individuale ale
creaturilor, atât cereşti, cât şi pământeşti, văzutele şi nevăzutele. În
cum: în măsura în care elementele aparte sunt luminate prin trăsă‑
turi diverse şi deosebite şi prin luminile lor proprii şi sunt definite
calitativ prin forme. În când: când i‑a fost pe plac veşniciei sale,
atunci a poruncit începutul creării creaturilor, care să arate într‑un
anume fel dumnezeiasca întâietate infinită şi veşnică asupra simţuri‑
lor, de unde străluceşte lumina chipului divin“ (251).
Studiu introductiv CLXXXVII
ce orice desăvârşire se află în Dumnezeu cel desăvârşit,

iar răul este lipsa binelui, este în consecinţă limpede că
răul, ca lipsă a binelui, nu poate fi făptuit de dumneze‑
iasca desăvârşire. Ba chiar sunt trei lucruri despre care
cei ce gândesc cu adevărat filozofic spun că nu pot fi
făcute de Dumnezeu. În primul rând: un al doilea
Dumnezeu, adică o creatură a cărei putere este deopo‑
trivă cu a sa. Într‑al 2‑lea: vreun rău faţă de sine, căci
un rău ce este făptuit faţă de creatură este un bine desă‑
vârşit, după dreptatea şi adevărul lui. Într‑al 3‑lea: nu
poate să nu fi făcut sau să nu facă ceea ce a făcut o dată
ori ceea ce providenţa sa a menit dinainte să facă, pen‑
tru că astfel ar împiedica înţelepciunea şi prevederea
sa“ (259)1. Sunt reluate vechi locuri ale disputei cu
„înţelepciunea păgână“, atât în ceea ce priveşte voinţa
liberă şi posibilitatea unor virtuţi, cât şi atitudinea ido‑
latră a celor care nu cultivă comuniunea cu Dumnezeu.
Nu doar numele unor zei, semizei şi demoni stau pildă
acestei atitudini, ci şi conceptele, „numele abstracte,
precum ʽNevoia’, ʽNorocul’, ʽÎntâmplarea’, ʽSorţii’,
ʽParcele’, ʽNereidele’ şi celelalte, ale căror nume e plicti‑
cos să fie înşirate“ (264). Idolatria religioasă se însoţeşte,
aşa cum vedem, cu o alta conceptuală. Dintotdeauna
1
E greu de spus dacă Lucian Blaga a cunoscut aceste pagini,
chiar şi în traducerea lui Nicodim Locusteanu, la care se referă într‑o
conferinţă susţinută la Cluj în 1948. Însă maniera în care discută cu
privire la Marele Anonim, atât în Censura transcendentă, 1934, cât şi
în Diferenţialele divine, 1940, pare să reia aproape până la ultimele
detalii şi să aprofundeze aceste „trei lucruri despre care cei care gân‑
desc cu adevărat filozofic spun că nu pot fi făcute de Dumnezeu“. –
„Nu pot fi făcute“, nu în sensul neputinţei divine, ci în sensul că
Dumnezeu pur şi simplu nu le face, ele nefiind proprii bunătăţii şi
desăvârşirii Sale.
CLXXXVIII Studiu introductiv
calea rătăcirii, va spune Cantemir, e dublă: politeism şi

ateism (267), cel din urmă fiind uşor de întâlnit în ca‑
zul „libertinilor moderni“ (268). Reprezintă o formă
profundă de impietate a „veacului de acum“, primul
dintre cele trei capete ale fiarei cu nenumărate limbi,
celelalte capete fiind „învăţătura rea“ („faptul de a înţe‑
lege rău adevărul“, în chip eretic sau superstiţios) şi
„impietatea impietăţii“ (când misterul Sfintei Treimi e
înţeles în chip neortodox) (270‑272). Există şi o replică
modernă la întreitul cap al impietăţii, „o coadă despi‑
cată în trei: norocul, întâmplarea, soarta“ (273). Este
ceea ce îl motivează pe Cantemir să reflecteze asupra
acestor concepte (puteri noi „venerate“ de omul mo‑
dern), nu înainte de a reveni la înţelesul lor filosofic
din tradiţia aristotelică şi la cel sub care le acceptă
uneori omul de ştiinţă. Are în vedere, de fapt, acea
interpretare a lor care, excesivă, conduce la simple
absurdităţi. De pildă, întâmplarea (casus) e înţeleasă
uneori ca un fapt fără cauză şi în afara oricărei conexi‑
uni1. Lipsa de sens e dată uşor în vileag de Cantemir,
cel puţin în două privinţe: o asemenea afirmaţie tăgă‑
duieşte prezenţa „Aceluia care cârmuieşte şi conduce,
1
„Căci definiţia întâmplării transmisă de aceia şi crezută de
aceştia i‑a sedus în chip nefericit pe cei creduli şi înclinaţi către ştiin‑
ţele omeneşti şi i‑a ţinut strâns în lanţurile foarte puternice ale igno‑
ranţei, de vreme ce au formulat aşa: ʽÎntâmplarea este un eveniment
datorat unei mişcări întâmplătoare şi produs fără nicio conexiune a
cauzelor’“ (275). De altfel, lat. casus, provenit din cado, ‑ere, „a că‑
dea“, comportă cel mai adesea accepţiuni negative: „pas greşit“,
„moarte“, „ruină“, „primejdie“, „nenorocire“, „accident“. Definiţia
acuzată de Cantemir pare să aibă o sursă târzie, de manual, preluată
probabil după Boethius, De consolatione philosophiae, V, 1 (cf. Vlad
Alexandrescu, op. cit., p. 122).
Studiu introductiv CLXXXIX
care le atinge cu putere pe toate de la un capăt la altul“;

apoi, e ignorată teza mai veche ce spune că „nimic nu
vine din nimic“ (ex nihilo nihil fit) (276). Valoarea
acestei teze a fost recunoscută şi în alt loc (cartea a
doua, cap. 18), acum fiind revăzută în perspectiva mai
largă a creaţiei divine („noi acceptăm această sentinţă
nu pentru un principiu care acţionează /aşadar, nu cu
privire la Creator/, ci numai pentru subiectul asupra
căruia se acţionează şi care acţionează, adică pentru na‑
tura care lucrează în mod natural“). Revenind la înţele‑
sul aristotelic al întâmplării, Cantemir va căuta o
accepţiune „mai potrivită“, care să evite lipsa de sens
deja semnalată. „La aceasta, noi spunem: ceea ce ni se
pare că s‑a obţinut în mod întâmplător şi este numit
întâmplare, în realitate nu este întâmplare pentru că
nici nu provine din nimic, nici, în sfârşit, nu este în
afara cauzelor dinainte orânduite şi concurente. De
aceea, evenimentul care nu este cunoscut dinainte şi
nici aşteptat este o întâmplare pentru altceva (şi anume
pentru cel ce nu ştie dinainte) şi nu pentru sine. Se ra‑
portează la sine prin cauze proprii şi necesare şi de ace‑
ea nu este întâmplător“ (278). Ceea ce în sine sau
pentru sine nu este întâmplător poate să apară astfel
pentru cineva care nu‑i cunoaşte cauza şi nu‑l prevede.
Întâmplarea, ca şi alte situaţii ciudate din lumea crea‑
ţiei, nu priveşte ceva în sine. Şi aceasta, din cel puţin
două motive: „nu provine din nimic“ şi „nu este în afa‑
ra cauzelor dinainte orânduite şi concurente“. Am pu‑
tea observa aici, ca şi în alte situaţii, că filosoful pune la
lucru două limbaje, două moduri de comprehensiune,
unul savant („întâmplarea este un eveniment neaş‑
teptat şi necunoscut mai înainte, ʽprovenit din cauze
CXC Studiu introductiv
confluente’“) şi un altul teologic („în situaţii create cu

un alt scop, adaptate de rânduiala dumnezeiască la un
alt bine necesar“). Caută exprimarea potrivită a unor
înţelesuri acolo unde cele două limbaje se intersectează
şi converg; cel savant se pliază pe cerinţele elevate ale
celui teologic, iar acesta din urmă face loc, într‑o logică
mai cuprinzătoare decât cea discursivă, unor cunoştin‑
ţe savante ale epocii. În consecinţă, rezervele se sting
din ambele părţi (279), este mai bine conştientizată di‑
ferenţa dintre cele săvârşite de om şi cele care ţin de
voinţa Domnului.
Multe alte chestiuni sunt discutate în acelaşi spirit,
de pildă când se află în atenţie voinţa liberă şi excesele
ei, „nimicul negativ şi cel privativ“, providenţa şi ordi‑
nea lumii, diferenţa dintre preştiinţă divină şi previziu‑
ne, posibilitatea săvârşirii binelui şi a salvării de sine.
Cantemir o face cu o firească referinţă la învăţătura
creştină ortodoxă şi la discursul savant al timpului, fapt
elocvent pentru o conştiinţă modernă europeană.
Aşa cum vedem, Icoana de nezugrăvit a ştiinţei
preasfinte reprezintă un proiect realmente temerar, de
o anvergură impresionantă chiar şi pentru epoca în
care este elaborat. Aduce în discuţie o problematică ce
tinde să fie exhaustivă: modul de cunoaştere a celor
esenţiale şi iniţierea în „ştiinţa sacră“, creaţia lumii şi
devenirea celor create, evenimentul căderii şi posibili‑
tatea salvării omului, timpul şi veşnicia, viaţa în gene‑
re şi „forma împătrită a lucrurilor“, providenţa divină
şi voinţa liberă, binele şi răul, soarta omului, întâm‑
plarea şi ordinea celor existente. Prin ideile asumate şi
prin credinţa pe care o apără, scrierea este proprie
gândirii şi vieţii spirituale răsăritene, felului în care
Studiu introductiv CXCI
acestea se deschid către alte tradiţii culturale. E greu

de spus care ar fi fost efectele ei dacă ar fi fost citită şi
discutată la vremea respectivă. S‑ar fi remarcat, proba‑
bil, ca manieră europeană distinctă de aprofundare a
unor idei şi credinţe, inclusiv prin retorica ei aparte,
în care observaţia concretă şi argumentul savant, ade‑
sea prezente, stau alături de invocaţia liturgică şi ex‑
presia patetică, iar disputa bazată pe temeiuri logice şi
metafizice, face loc invectivei şi acelui memento grav
de inspiraţie profetică.
12. E
ncomium in authorem et virtutem
doctrinae eius, Moldavo idiomate
interpretatum
Am văzut deja că, în cursul celei de‑a treia şederi la

Constantinopol, ca reprezentant diplomatic al fratelui
său (1695‑1700), Dimitrie Cantemir îşi dedică studii‑
lor cea mai mare parte a timpului. Prin Meletie de Arta,
un bun cunoscător al teologiei şi filosofiei occiden‑
tale, descoperă scrierile lui Jan Baptista Van Helmont
(1577‑1644), care pur şi simplu îl entuziasmează.
Extrage numeroase pasaje din scrierile filosofului fla‑
mand, la care adaugă note şi însemnări, rezultând un
manuscris de proporţii, Ioannis Baptistae Van Helmont
physices universalis doctrina et christianae fidei congrua et
necessaria philosophia („Doctrina fizică universală şi fi‑
losofia necesară şi conformă cu credinţa creştină ale lui
Jan Baptista van Helmont“). Va aşeza în faţa acestui
volum un elogiu pentru Van Helmont, în latină şi „în
limba moldavă“, Encomium in authorem et virtutem
CXCII Studiu introductiv
doctrinae eius, Moldavo idiomate interpretatum („Elogiu

pentru autor şi pentru meritul învăţăturii lui, tradus în
limba moldavă“), un cuvânt către prietenul cititor,
Lectori amico salutem dat („Un salut prietenului citi‑
tor“), însoţindu‑l totodată cu un glosar, Index tractatu‑
um ex operibus Vanhelmontii excerptorum solummodo ad
physicam pertinentium. Descoperirea deplină a operei
lui Van Helmont şi compunerea acelui Elogiu pentru
autor, plin de patos, are loc, probabil, după ce redac‑
tează Divanul (1698), în care numele învăţatului occi‑
dental nu apare, şi puţin înainte de a elabora Icoana de
nezugrăvit a ştiinţei preasfinte (1700), unde, aşa cum s‑a
constatat, există şi unele rezerve sau diferenţe faţă de
viziunea lui Van Helmont1. Sigur, influenţa mare a
acestuia este mai mult decât evidentă în Icoana de nezu‑
grăvit a ştiinţei preasfinte; unele propoziţii, ce deschid
pasaje sau capitole distincte, sunt preluate ca atare din
scrierile lui Van Helmont şi apoi comentate sau refăcu‑
te, uneori cu o vizibilă distanţă faţă de viziunea gândi‑
torului occidental.
Oricine se poate întreba cum se explică această
considerabilă influenţă a lui Van Helmont, cel puţin
în paginile din Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte2.
1
Cf. Dan Bădărău, „Dimitrie Cantemir şi Van Helmont“, în
Cercetări filosofice, nr. 1, 1961; Filosofia lui Dimitrie Cantemir,
pp. 125‑129; Petru Vaida, Dimitrie Cantemir şi umanismul, pp. 171,
221‑224.
2
Referinţe importante la gândirea învăţatului flamand şi la in‑
fluenţa acestuia fac Lucian Blaga (Dimitrie Cantemir, 1948, studiu
reluat în volumul Izvoade, Minerva, 1971), Dan Bădărău („Dimitrie
Cantemir şi Van Helmont“, în Cercetări filosofice, nr. 1, 1961;
Filosofia lui Dimitrie Cantemir, pp. 125‑135, 243‑247, 257‑259),
Petru Vaida (Dimitrie Cantemir şi umanismul, pp. 171, 221‑224),
Studiu introductiv CXCIII
Învăţatul flamand s‑a făcut cunoscut ca chimist şi al‑

chimist, om de ştiinţă şi filosof, în prima jumătate a
secolului al XVII‑lea. Cultivă filosofia naturii într‑o
manieră diferită de cea proprie mediului neoaristotelic,
prezent în cadrul Şcolii de la Padova. De pildă, rezul‑
tatele unor cercetări şi experimente ştiinţifice nu sunt
interpretate în perspectivă naturalistă, ci mai curând în
cheie metafizică şi religioasă. Apropierea lui Cantemir
de opera lui Van Helmont ar putea fi înţeleasă prin
însăşi educaţia filosofică pe care a principele a primit‑o
de la bun început. Dascălul său din anii timpurii,
Ieremia Cacavela, este sensibil la alternativa pe care o
anunţă vizionarismul gânditorului flamand şi deschis că‑
tre mediul erudit al gândirii protestante. Iar Meletie de
Arta, care îi va ţine lecţii despre filosofia lui Van Helmont,
are preocupări de astronomie, metafizică şi iatrofiloso‑
fie, mai ales după studiile făcute la Veneţia şi la Padova.
Ceea ce înseamnă că influenţa lui Van Helmont în epo‑
că este mult mai extinsă. Leibniz însuşi o resimte, chiar
dacă va căuta să se distanţeze de el în unele chestiuni
filosofice, precum cele privitoare la ideea de archeus1.
Dar poate fi vorba, în cazul lui Cantemir, şi de o afinita‑
te de ordin interpretativ, hermeneutic. Discursul lui Van
Vlad Alexandrescu („Introduction“ şi „Notes“ la Démètre Cantemir,
L’Image infigurabile de la Science Sacro‑Sainte, pp. 60‑64, 75, 79, 85,
435, 443, 445, 451). Din păcate, nu există deocamdată un studiu
amplu şi riguros, cu situarea faţă în faţă a paginilor lui Van Helmont
şi ale lui Cantemir, spre a fi puse bine în evidenţă atât influenţele di‑
recte şi unele preluări ad litteram, cât şi o serie de diferenţe impor‑
tante între cele două perspective filosofice.
1
Cf. Dan Bădărău, „Note“ la G. W. Leibniz, Disertaţie meta
fizică, în Opere filosofice, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p. 130, n. 57.
CXCIV Studiu introductiv
Helmont satisface curiozitatea unei minţi cu o impresio‑

nantă disponibilitate speculativă şi, în acelaşi timp, acor‑
dă o şansă nouă filosofiei în epocă, relaţiei acesteia cu
învăţătura creştină. Acest discurs, straniu pe alocuri, îi
apare lui Cantemir ca fiind deopotrivă riguros din punct
de vedere ştiinţific, novator în filosofie şi fidel interpretă‑
rii creştine. Putea fi văzut atunci ca o promisiune rară în
legătură cu regăsirea unităţii cunoaşterii pe temeiurile în‑
văţăturii creştine. Viziunea lui Van Helmont constituie,
aşa cum am căutat să susţin în alt loc, o variantă distinctă
în efortul gândirii moderne de a reface unitatea deplină a
cunoaşterii. Diferă substanţial de altele două: fie confi‑
gurarea în prealabil a unei noi şi atotcuprinzătoare me‑
tafizici (aşa cum întâlnim la René Descartes sau la G. W.
Leibniz), fie reinterpretarea „raţională“ a teologiei creştine
(Nicolas Malebranche, de pildă). În Icoana de nezugrăvit
a ştiinţei preasfinte, Cantemir se apropie mult de calea pe
care o anunţă Van Helmont şi unii învăţaţi care au preţuit
scrierile acestuia. Crede că în acest fel se poate reface buna
comunicare între viziunea creştină şi cea ştiinţifică, acor‑
dul profund între experienţa religioasă şi cultura savantă.
Tocmai acest din urmă lucru îl asigură pe Cantemir
că are în faţă un spirit cu adevărat vizionar, aşa cum spu‑
ne în Elogiu către autor. Apariţia sa în epocă o vede simi‑
lară celei de altădată a Sf. Ioan Botezătorul. „Iată‑l şi pe
celălalt faimos crainic al adevărului, Ioannes Baptista
van Helmont. Căiţi‑vă, striga acela în pustie. Iar acesta
cere cu glas tare aceeaşi pocăinţă, atât prin oraşele cele
mai vestite, cât şi prin ţinuturile de la capetele pământu‑
rilor. Acela spunea răspicat: iată mielul lui Dumnezeu,
arătându‑le iudeilor pe Iisus. Acesta le vădeşte atât
Studiu introductiv CXCV
păgânilor, cât şi fiecărui muritor în parte că tot El este

înţelepciunea, adevărul, calea şi viaţa lumii întregi“1.
Privind lucrurile de la înălţimea cuvântului revelat,
Cantemir, el însuşi acum în felul unui crainic, vesteşte
fapta neobişnuită a acestui învăţat, redescoperirea ade‑
văratei înţelepciuni pentru omul noii epoci. Savantul
creştin ar readuce cuvântul Celui Întrupat în faţa cerce‑
tătorilor naturii, care, în cutezanţa lor nemăsurată, ca‑
ută ştiinţa în altă parte. Le limpezeşte acestora, „cu
scrupul religios“, în ce fel urmează a‑i pregăti pe tineri,
încât „să primească răsplata virtuţii“. Se adresează mai
ales filosofilor („peripatetici“, „academici“ sau din „alte
secte“, deopotrivă „de mai înainte şi de curând“, cu tot
felul de şcoli timp „de douăzeci şi unu de veacuri“) (2).
Tocmai în această privinţă, „Van Helmont al nostru vo‑
ieşte să refacă şi să aşeze pe temelii /creştine/ şcolile răs‑
turnate de uneltirile lumii păgâne“. Este, cu aceasta, un
„Aristotel nou şi creştin“, care „arată limpede şi dezvălu‑
ie natura nu în chip plăsmuit, ci adevărat, nu prin min‑
ciuni şi fleacuri, ci prin principii ce susţin cu adevărat şi
rânduiesc lucrurile“ (3). Reprezintă un nou mesager
pentru toţi care caută înţelepciunea, căci, „în cele din
urmă, adevărul se dezvăluie de la sine şi se va dezvălui
pe vecie, el singur şi numai el“ (7).
Citind aceste pagini, cu patosul lor encomiastic, ob‑
servi că de fapt cuvântul de laudă este adus învăţăturii
1
Dimitrie Cantemir, Elogiu pentru autor şi pentru meritul în‑
văţăturii lui, tradus în limba moldavă, pagini urmate de Un salut citi‑
torului prieten, traducere de Ioana Costa, în ediţia de faţă p. 1 (ma‑
nuscris). În continuare, voi preciza numărul paginii manuscrise în
text, între paranteze.
CXCVI Studiu introductiv
creştine, înainte de toate Celui care S‑a arătat în trup şi

a descoperit prin sine adevărul însuşi. Cu deplină în‑
credere în acest adevăr, Cantemir consideră că poate fi
în continuare asumat ca mod de viaţă, în literă şi mai
cu seamă în spirit („Şi nu doar – ca învăţătura păgâ‑
nă – în cărţi sau în tăbliţe de bronz, ci zugrăvită şi
pecetluită în orice om credincios şi în orice suflet de
creştin“) (6). În acelaşi timp, crede că ştiinţa şi filoso‑
fia timpului se pot regăsi împreună în orizontul aces‑
tui adevăr.
Ideea va fi reluată în cuvântul de salut adresat prie‑
tenului cititor. „Autorul nostru, de bună seamă, s‑a în‑
dreptat către o lucrare dumnezeiască şi cerească. El a
explicat limpede şi a descris până în vârful unghiilor nu
doar natura, în mod fizic, sau principiile ei, în mod na‑
tural, ci chiar lipsurile şi propteaua de sprijin“ (8).
Vesteşte astfel „o filozofie nouă“, mai presus faţă de cea
dinainte, prin care se poate dobândi „o imagine lumi‑
noasă a luminii de la început“. Este amintit în acest loc
Dionisie Areopagitul, a cărui învăţătură ar avea ecou
deplin în cea a savantului modern („Iar aceasta se în‑
tâmplă nu altfel decât în ierarhia cerească, după cum îi
place Sfântului Dionysius: cele de mai jos dintre spiri‑
tele ilustre sunt iluminate de cele de mai sus şi primesc
sprijinul tronului dumnezeiesc“). Din această filosofie
nouă, el oferă cu generozitate celor doritori să înveţe şi
să cunoască. Acest gând, simplu de altfel, trezeşte în
mintea celui care scrie o impresionantă reprezentare
metafizică: graţie recuplării ochiului modern la înţelep‑
ciunea veşnică, nimicul abisal al omului de acum poate
fi salvat, adus în asemănare cu cel divin, din actul origi‑
nar al creaţiei. „Aşa încât /noua filosofie/ a făcut ca
Studiu introductiv CXCVII
ochii noştri să admire dărnicia înţelepciunii veşnice. Ea

a rânduit nimicul nostru abisal în ceva asemănător sieşi.
Acest nimic, spun, dacă îl înţelegem cantitativ, a fost
dus de la nimic la esenţă şi este de înţeles ca fiind ceva
mare şi foarte mult, în parte temporar şi coruptibil, în
parte însă, nemuritor şi veşnic; şi anume, ceva din ni‑
micul de la început, dar din harul – inefabil – al formei
lui originare: dobândim, oricum am fi noi, o imagine
luminoasă a luminii de la început“ (8). Exemplul mare‑
lui învăţat este preluat de Cantemir însuşi, care, la rân‑
dul său, alege din tezaurul helmontian cunoştinţele
necesare în cercetarea naturii. Spune singur acest lucru:
„Noi am ales cele foarte necesare pentru studioşii natu‑
rii, şi anume doar principiile constitutive ale corpurilor
şi – după cum îi şade bine studiosului naturii – explica‑
rea aceluiaşi corp fizic în caracteristica lui dintâi şi con‑
stitutivă, caracterul nemuritor al sufletului nostru şi
putinţele lui, aşa cum este în armonie cu credinţa şi în
acord cu natura“ (9). Ceea ce Cantemir a şi făcut în
extinsele Excerpta, cu peste 800 de pagini de extrase,
însemnări şi notaţii.
Pot fi recunoscute în aceste cuvinte către prietenul
cititor destule idei, expresii şi formulări ce apar în Icoana
de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte. Înainte de toate, cre‑
dinţa de fond a autorului că ştiinţele, filosofia şi teologia
urmează să exprime unul şi acelaşi adevăr. Aşadar, nu
forme sau nume noi, nici noutatea cu orice preţ, ci în‑
suşi adevărul fără de care „nimic din ce s‑a făcut nu a
fost făcut“ (10, cu referinţă uşor sesizabilă la Ioan 1, 3).
Ştim bine, de altfel, că în destule locuri din Icoana de
nezugrăvit a ştiinţei preasfinte invocă acest adevăr, care,
aşa cum s‑a spus, poate să ne facă liberi.
CXCVIII Studiu introductiv
III. Compendiolum universae logices

institutionis
Lucrarea Mic compendiu privind învăţătura logicii în

ansamblu a fost descoperită târziu, prin efortul aceluiaşi
Grigore Tocilescu, în Biblioteca Arhivelor Centrale din
Moscova1. Tocilescu va fi şi primul comentator al scrie‑
rilor lui Cantemir, inclusiv al celei de logică. Vor urma
noi exegeze şi comentarii2, identificarea surselor acestor
1
Date importante privind descoperirea manuscrisului şi
compoziţia acestuia oferă Gr. Tocilescu în Precuvântare la Operele
Principelui Demetriu Cantemiru, tom. VIII, Bucureşti, 1901,
pp. VII‑VIII.
2
Cu privire la paginile de logică ale lui Cantemir au scris, după
Gr. Tocilescu, Richard Wahle (dacă lui îi aparţine într‑adevăr acel
Referat asupra Micului compendiu de logică al prinţului Cantemir, aflat
printre însemnările lui Tocilescu), Marin Ştefănescu (Filosofia româ‑
nească, Bucureşti, 1922), G. Pascu (Viaţa şi operele lui D. Cantemir,
Bucureşti, 1924), Nicolae Bagdasar (Dimitrie Cantemir, în Istoria fi‑
losofiei moderne, vol. V, Bucureşti, 1941), I. Verdeş („Despre Micul
manual de logică generală al lui Dimitrie Cantemir“, în Cercetări filo‑
sofice, nr. 3, 1955), Dan Bădărău (Filosofia lui Dimitrie Cantemir,
Bucureşti, 1964), A. Camariano‑Cioran („Jérémie Cacavelas et ses
relations avec les Principautés Roumaines“, in Revue des Études
Sus‑Est Européennes, III, n. 1‑2, 1965), V. Streinu („Cu privire la
Compendiolum universae logices institutionis al lui Dimitrie
Cantemir“, în Probleme de logică, vol. IV, 1972), Virgil Cândea
(Studiu introductiv la Dimitrie Cantemir, Divanul, în Opere complete,
vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1974), Alexandru
Surdu (Studiu introductiv la Dimitrie Cantemir, Mic compendiu asu‑
pra întregii învăţături a logicii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;
idem, „Aspecte logico‑pedagogice ale operei lui Dimitrie Cantemir“,
în Academica, nr. 11‑12, 2014) şi alţii. În cele ce urmează, voi avea în
vedere multe dintre consideraţiile de natură exegetică şi logică pe ca‑
re Alexandru Surdu le face în Studiul introductiv din 1995.
Studiu introductiv CXCIX
scrieri şi ediţiile lor critice făcând necesare alte eforturi,

timp de mai bine de un secol după aceea.
În ceea ce priveşte data compunerii acestei scrieri,
lucrurile nu sunt încă destul de limpezi. Cunoştinţe
clare de logică sunt evidente în Divanul, 1698, la fel şi
în Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte, 1700. În
Divanul, Cantemir apelează „la dovezi şi face o socotia‑
lă (I, 79), în care caută să demonstreze logic incompa‑
tibilitatea între om şi lume“; foloseşte o serie de termeni
logici, unii revenind în Istoria ieroglifică mai târziu:
socotială (raţiune), chiteală (gândire), minte, ceinţă (ca‑
litate), câtinţă (cantitate), hiriş (propriu)1. S‑a observat
deopotrivă că în Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte
există locuri ale unui exerciţiu logic riguros, mai ales
când „sunt căutate argumente contra gândirii discursi‑
ve“; atitudinea negativă faţă de logica scolastică este vizi‑
bilă, la fel şi mai târziu în Istoria ieroglifică. „Toate acestea
pledează pentru o elaborare mai timpurie a lucrării
Comp., când Cantemir era sub influenţa directă a lui
Cacavela şi avea o atitudine rezonabilă faţă de logică“2.
Important este şi un alt fapt, anume că logica apare la
Cantemir în două mari ipostaze. „Una priveşte valoarea
logicii în cadrul general al cunoaşterii şi alta priveşte va‑
loarea logicii în cadrul discursului, al disputelor contra‑
dictorii, care constituie materialul de bază şi în Istoria
ieroglifică. Prin urmare, logica putea să prezinte mult
interes pentru Cantemir (ca în Istoria ieroglifică), deşi el
nu mai socotea, din cauza acestui interes, că logica ar
avea şi o valoare gnoseologică deosebită (lucru vădit în
1
Virgil Cândea, op. cit., pp. 47‑48, 67.
2
Alexandru Surdu, op. cit., pp. 63‑65.
CC Studiu introductiv
Sacros. imago, ca şi în Istoria ieroglifică)“. Astfel de ob‑

servaţii conduc la ideea că „interesul cel mai acut pentru
logică trebuie localizat totuşi în perioada elaborării
Istoriei ieroglifice“1. Prin urmare, Cantemir „posedă şi
aplică cunoştinţe serioase de logică încă în perioada de
elaborare a lucrării Divanul, având atunci chiar o atitu‑
dine filosofică favorabilă logicii; ulterior, atitudinea se
schimbă (Sacros. imago), dar interesul pentru logică (de
data aceasta mai mult artistic) este în continuă creştere,
culminând cu perioada de elaborare a lucrării Istoria
ieroglifică, când Comp. este amintit deja, cel puţin ca
proiect“2. Se poate presupune că lucrarea a fost elabo‑
rată timpuriu, bunăoară între publicarea Divanului şi
pregătirea pentru tipar a Icoanei de nezugrăvit. Este po‑
sibil să fie prima lucrare elaborată de Cantemir3. Să nu
uităm că, la acea vreme, o practică valabilă în educaţia
celor tineri solicita cunoştinţe de logică sau de retorică
înaintea celor de etică şi de metafizică.
1
Ibidem, p. 65. Avea să se remarce că în Istoria ieroglifică filosoful
are în vedere importanţa experienţei în cunoaştere. „Căci experienţa şi
ispita lucrului mai degrabă poate fi decât socotiala minţii“. Cu ajuto‑
rul logicii, „uşile a deschide şi lacătele a descuia pot, dar în luntrurile
cămărilor firii nici a intra şi nici a căuta pot“. Revenirea gândirii la lu‑
crul însuşi – luând astfel distanţă de ceea ce singură poate scorni –
constituie garanţia adevărului: „Fiinţa adevărului în lucrurile înseşi
precum este, singură se adevereşte, nu în chiteala scornită“ (Istoria ie‑
roglifică, ediţia 1973, pp. 49, 64, 352). Aflăm în aceste maxime filoso‑
fice nu doar încrederea lui Cantemir în logică şi în experienţă, ci deo‑
potrivă unele limite ale gândirii logice. Când e vorba de „cămările fi‑
rii“ sau fiinţa lucrurilor, logica are doar un caracter pregătitor.
2
Ibidem, p. 66.
3
Cf. Dan Bădărău, op. cit., p. 7, n. 3; Vlad Alexandrescu,
Introduction à Démètre Cantemir, L’Image infigurabile de la Science
Sacro‑Sainte, ed. cit., pp. 55‑56.
Studiu introductiv CCI
Avea să se constate că această scriere reia într‑o anu‑

mită măsură formulări sau idei din Institutio logices, de
Ieremia Cacavela. Descriind cu atenţie cele două texte şi
confruntându‑le în privinţa conţinutului, Alexandru
Surdu observă locurile identice şi deopotrivă diferenţele
dintre ele. Aşa cum scrie, „cu excepţia părţilor intro‑
ductive şi a ultimelor capitole (trei din Comp. şi două
din Inst. log.), trat. 1 al cărţii I din Comp. este o prelu‑
crare prescurtată, cu pasaje uneori identice, a cărţii I din
Inst. log. (part. I), intitulată In Isagogem Porphirii prooe‑
mium. Până în acest punct, lucrările respective nu sunt
identice“; „tratatul al 2‑lea din Comp. (cart. I) este o
prelucrare prescurtată a cărţii a II‑a din Inst. log. (part.
I), cu excepţia cap. 10, care este o prelucrare prescurtată
a cap. 10 din partea a II‑a, cartea I a lucrării Inst. log.
(trat. 6)“; „trat. 1 (cart. II) din Comp. vădeşte o relativă
independenţă faţă de modelul pe care îl urmează to‑
tuşi“; „tratatul al 2‑lea din cartea a II‑a a Micului com‑
pendiu este foarte concentrat“, redând în 10 pagini cele
43 de pagini din Inst. log.; „tratatul 1 din cartea a III‑a a
Micului compendiu urmează ca şi celelalte desfăşurarea
lucrării Inst. log., cu deosebirea că aici Cantemir combi‑
nă materialul din prima şi din a doua parte a ultimei
lucrări fie în capitole separate, fie în cadrul aceluiaşi ca‑
pitol“. Rezultă din cele observate că Micul compendiu al
lui Cantemir „este o prezentare selectivă şi rezumativă
(uneori sunt copiate pasaje şi exemple fără nici o trans‑
formare a textului) a unei părţi din conţinutul lucrării
pe care am convenit s‑o numim Inst. log.“1. Analiza
1
Alexandru Surdu, op. cit., pp. 24‑28. Autorul are în vedere opi‑
niile exprimate de Grigore Tocilescu (Ms. Rom., 5148 – I, II,
CCII Studiu introductiv
s eparată a conţinutului lucrării Institutio logices condu‑

ce la concluzia că ea reprezintă nu doar sursa lucrării
lui Cantemir, ci „însăşi materia acestei lucrări“1. Cartea
lui Ieremia Cacavela se deschide cu un topos uşor de
întâlnit atunci în literatura filosofică din estul Europei:
motivul căderii, odată cu posibilitatea salvării pe care
Dumnezeu o oferă omului, aşadar cunoaşterea adevă‑
rului, ceea ce, într‑o privinţă, se poate realiza pe cale
logică. Referinţele teologice într‑un text de logică erau
de înţeles la acea vreme. Au fost observate şi sursele mai
extinse ale scrierii învăţatului grec: Jacobus Zabarella
(1532‑1589) şi Şcoala averroistă din Padova, îndeosebi
Cesare Cremonini (1552‑1631, care caută să concilieze
aristotelismul alexandrin, inspirat de Alexandru din
Afrodisia, cu cel averroist, fiind totodată profesorul de
filosofie al lui Coridaleu) şi, într‑o măsură, Coridaleu
însuşi2. Unele probleme de logică (de pildă cu privire la
antepredicamente: omonime, sinonime etc.) urmează
tradiţia aristotelică în forma ei scolastică occidentală
(vorbindu‑se despre termeni echivoci, univoci etc.),
ceea ce înseamnă că nu e exclusă şi prezenţa unei surse
mai îndepărtate de comentariile lui Coridaleu; la fel şi
Biblioteca Academiei Române), Dan Bădărău (Filosofia lui Dimitrie
Cantemir, Bucureşti, 1964), V. Streinu („Cu privire la Compendiolum
universae logices institutionis al lui Dimitrie Cantemir“, în Probleme
de logică, vol. IV, 1972) şi alţii.
1
Ibidem, p. 28.
2
Ibidem, p. 39. În această privinţă, cf. C. Tsourkas, La vie et
l’oeuvre de Theophile Corydalée, în T. Corydalée, Introduction á la
logique, Bucureşti, Association Internationale d’Études du Sud‑Est
Européen, 1970, p. XVI; V. Streinu, op. cit., p. 410, n. 27; Constantin
Noica, Aristotelismul în Principatele Române în sec. XVII‑XVIII, în
„Studii clasice“, voI. IX, 1967, p. 258‑260.
Studiu introductiv CCIII
modul în care sunt deosebite cunoştinţele (teoretice şi

practice, speculative şi active), un loc comun în filoso‑
fia scolastică1. Astfel de situaţii ne spun că raportul cu
filosofia scolastică este dublu, pe de o parte acceptân‑
du‑se unele cunoştinţe deja sistematizate şi clarificate
în spirit aristotelic, iar pe de altă parte simţindu‑se ne‑
voia unei anumite distanţe, mai precis a reorientării
atenţiei fie către tradiţia platoniciană, fie către cea pa‑
tristică2. Ceea ce în alte medii ale gândirii constituia o
chestiune severă şi de şcoală, anume situarea pe o pozi‑
ţie distinctă, inconfundabilă (de pildă, platoniciană
sau aristotelică, eventual realistă, nominalistă sau
conceptualistă), dincoace, în Răsărit, este privit cu oa‑
recare libertate, perspectiva filosofică putând varia de la
o problemă la alta.
Analiza conţinutului acestei lucrări pune în eviden‑
ţă alte aspecte relevante. Cantemir reuşeşte, de pildă, să
evite unele repetiţii din lucrarea lui Cacavela, urmată
în bună măsură ca model; reuşeşte de asemenea „trata‑
rea unitară a silogisticii în cart. III, trat. 1 şi 2“3. Va
discuta problema categoriilor înaintea celei a predicabili‑
lor şi, lucru semnificativ, introduce un capitol care nu
există în Inst. Log., anume cap. 17, Despre pronunţare.
„Este vorba de corespondenţa între complexul sonor
şi semnificaţia cuvintelor. Acestea sunt concepute cla‑
sico‑aristotelic, ca putând subzista în sine, nu ca fiind
doar cele în care resolvitur verbalis propositio, cum se
1
Alexandru Surdu, op. cit., pp. 41, 47.
2
În ceea ce priveşte reorientarea atenţiei către tradiţia
platoniciană, cf. ibidem, pp. 52, 57, 70; iar în legătură cu revenirea
la tradiţia patristică, cf. pp. 53, 55.
3
Ibidem, p. 67‑68.
CCIV Studiu introductiv
consideră în Inst. log. (p. ms. 15). Raportând cuvintele la

semnificaţie, la ceea ce le exprimă ʽîn afara oricărei com‑
puneri’ (Comp., p. ms. 10), Cantemir ajunge în mod fi‑
resc la predicamente, nu la predicabile“1. Are în vedere
întregul cuprins al lucrării profesorului său şi selectea‑
ză, acolo unde e cazul, „cele mai importante şi mai ori‑
ginale idei din Inst. log., /încât/ dovedeşte o înţelegere
deplină a textului şi a importanţei sale“2. Este demn de
luat în seamă că unele completări făcute de Cantemir
au o tentă realistă, platoniciană, lucru „destul de nepotri‑
vit într‑un context pretins aristotelic“. Însă, aş îndrăzni
să spun, faptul e semnificativ pentru maniera aparte în
care se raportează la tradiţiile filosofice recunoscute:
deşi acceptă unele cunoştinţe clarificate în spirit aristo‑
telic, Dimitrie Cantemir se reorientează, imprevizibil
aproape, către tradiţia platoniciană, sau, dincolo de
aceasta, către resemnificarea în spirit patristic a unor
concepte şi categorii. Nu procedează aşa cum era uzual
în anumite medii occidentale, nu se situează ferm şi
explicit într‑o anumită perspectivă logică sau ontologi‑
că, aceasta putând să difere de la o problematică la alta.
Aş înţelege continua tentaţie pe care o exercită aici per‑
spectiva „realistă“, platoniciană, şi prin miza mult mai
semnificativă de natură teologică3.
1
2
Ibidem, p. 70.
3
În acest sens, se constată la un moment dat „intervenţia
energică“ a lui Cantemir în textul profesorului său. „El reduce
quaeque nobis regulas tribuit, per quas ex istis vocibus instruntur
rationalia instrumenta la cuius regulis instructis ralionalibus instru‑
mentis. Reducerea are atât o valoare stilistică, cât şi una semantică.
Reducerea primei părti (quaeque nobis regulas tribuit) nu ridică
probleme, reducerea părţii a doua (ex istis vocibus instruntur
Studiu introductiv CCV
Aşa cum s‑a spus, Compendiolum nu constituie for‑

ma definitivă a lucrării de logică pe care Cantemir,
cum singur spune, a dorit să o traducă în limba româ‑
nă1. Însă reprezintă o lucrare proprie şi inaugurală pen‑
tru cercetările logice din cultura română. Ea face loc, în
definitiv, unei viziuni originale „asupra unor probleme
particulare (cum este raportul între predicamente şi
predicabile) sau chiar asupra logicii în ansamblu (cum
reiese din definiţia logicii)“2. Justifică indirect folosirea
unor termeni de logică în limba română, ceea ce se şi pe‑
trece în paginile din Divanul. De exemplu, pentru ratio
Cantemir foloseşte termenul „socotială“, cu derivatele
sale verbale, substantivale („nesocotială“, „nesocotinţă“)
şi adjectivale („socotitoriu“ pentru raţional = logikos,
„puţin socotitoriu“ = asyllogistos); în Istoria ieroglifică,
„forma ʽsocoteală adevărată’ sau ʽsocoteală dreaptă’
având sensul de raţionament adevărat sau corect = silo‑
gism“, însă „termenul apare şi în forme ca: ʽsocotială
rationalia instrumenta) exclude însă originea instrumentelor raţio‑
nale, care, în definiţia din Inst. log., are un evident caracter nomi‑
nalist (ex istis vocibus). Ultima reducere nu are o semnificaţie stilis‑
tică şi nu pare deloc întâmplătoare. Apelând pentru moment nu‑
mai la problemele discutate deja, constatăm că prioritatea acordată
de către Cantemir predicamentelor faţă de predicabile, deci aspec‑
tului semantic faţă de cel lingvistic, este în perfectă concordanţă cu
a doua reducţie operată în definiţia logicii; cu atât mai mult expli‑
caţia naiv‑realistă emisă de Cantemir în legătură cu categoriile. Se
poate considera deci că Dimitrie Cantemir corectează definiţia din
Inst. log. într‑un spirit antinominalist“ (Alexandru Surdu, op. cit.,
pp. 72‑73).
1
Este ceea ce filosoful promite în Istoria ieroglifică; cf. Dimitrie
Cantemir, Opere complete, vol. IV, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1973, p. ms. 6.
2
Alexandru Surdu, op. cit., p. 78.
CCVI Studiu introductiv
logicească’, ʽsocotiala loghicilor’, ʽsocoteala minţii’ etc.,

însemnând pretutindeni raţionament sau silogism…“1.
La fel termenul „ceinţă“ (ce traduce grec. poiotes, lat.
qualitas), o traducere discutabilă. „Poiotes, ca şi qualitas,
are la bază o întrebare, dar aceasta nu este ʽce?’, ci ʽce
fel de?’, respectiv poios (qualis). ʽCeinţă’ traduce însă pe
ti esti (essentia) şi în această calitate este într‑adevăr un
termen mult mai sugestiv decât neologismul ʽesenţă’“2.
Deopotrivă, „câtinţă“ pentru posotes, în Divanul şi în
Istoria ieroglifică; astăzi noi spunem mai abstract „can‑
titate“. Sau „feldeinţă“, pentru lat. qualitas, gr. poiotes,
„ceea ce sugerează o corectare a traducerii aceluiaşi ter‑
men prin ʽceinţă’, cum făcuse în Divanul“3. „ʽCele
1
Ibidem, p. 79.
2
„Termenul ʽceinţă’ apare şi în Istoria ieroglifică, iar aici are
într‑adevăr semnificaţia de esenţă, corespunzând întrebării ce este.
Cu toate acestea, în Scara tâlcuitoare, Cantemir o consideră ca tra‑
ducere pentru ʽcfidditas’ (quidditas), care corespunde însă grecescu‑
lui to ti en einai, esenţial aici fiind einai, nu ti, deci estele, nu ce‑ul,
ʽsingură fiinţa lucrului’, cum explică tot Cantemir, sau tot în terme‑
nii lui ʽa fi a lucrului’. Traducerea corectă este ʽfiinţa permanentă’
(quod erat esse, pe care latinii l‑au înlocuit cu quidditas). Traducerea
lui quidditas prin ʽceinţă’ este corectă (pornind de la quid = ce) nu‑
mai făcând abstracţie de semnificaţia tehnică a termenului latin.
După cum observă şi Constantin Noica /Rostirea filosofică româneas‑
că, 1970, p. 125/, Dimitrie Cantemir înţelege prin ʽceinţă’ categoria
de substanţă. Mai precis, înţelege substanţa în calitatea de esenţă,
cum o făcuse şi în Compendiolum /p. ms. 9/, şi în acest sens traduce‑
rea este bună“ (ibidem, p. 80).
3
Ibidem, p. 80. „Mecanismul traducerii este acelaşi: se pleacă de la
întrebarea ʽce fel de’ (poios) şi se adaugă terminaţia ‑inţă. Constantin
Noica remarcă faptul că ʽfeldeinţă’ este termenul ʽcel mai cuceritor’
din seria traducerilor lui Cantemir. El este într‑adevăr un termen
mult mai sugestiv pentru români decât acela de ʽcalitate’, împrumu‑
tat din latină“ (p. 80‑81).
Studiu introductiv CCVII
cinci glasuri’ ale lui Porphyrius (genul, specia, diferenţa,

propriul şi accidentul) devin la Cantemir: ʽniamul’,
ʽchipul’, ʽdeosăbirea’, ʽhiriştiia’ şi ʽtâmplarea’ /Istoria
ieroglifică, p. ms. 43/. Petru Vaida găseşte şi utilizarea
termenului ʽatom’ pentru individ, iar ca variantă pen‑
tru ʽchip’, termenul ʽfaţă’ /în op. cit., p. 7‑8/. De data
aceasta, termenii aleşi de Cantemir sunt mai restrânşi
ca sferă decât cei consacraţi; ei figurează la Porphyrius
ca sensuri improprii ale predicabilelor. În fine, este
demn de amintit şi echivalentul unor termeni tehnici
de logică, cum ar fi: protasis, definit ca ʽînainte punere’,
sau symperasma, ca ʽîncheiarea voroavii’ care apare şi cu
sensul de ʽîncuiare’ /ibid., p. 11/“1. Merită într‑adevăr
toată atenţia aceste explorări inaugurale şi inspirate în
potenţialul filosofic al limbii române. Concluzia inter‑
pretului surprinde o diferenţă semnificativă în ceea ce
priveşte istoria limbajului filosofic românesc. „Echiva
lenţele româneşti ale celor câţiva termeni de logică ne
permit totuşi să întrevedem modul în care ar fi încercat
Cantemir traducerea unei logici în limba română.
Trăind în ceasul de început al culturii noastre, nefiind
robul nici unei tradiţii, el ar fi încercat în mare măsură
utilizarea unei terminologii pur româneşti, care, aşa
cum arată după două sute de ani de progrese ale limbii
române, este încă de mare valoare semantică şi uneori
(cazul predicamentelor) este mai potrivită decât cea
modernă. Dar nu trebuie să uităm totuşi că Dimitrie
1
Ibidem, p. 81. „Mai pot fi amintiţi şi alţi termeni tehnici, ca:
„arătătoriu“ pentru demonstrativ; „hotar“ pentru termen, ca în „ho‑
tar mijlocitoriu“ = termen mediu; „hotărâre“ pentru definiţie; „înce‑
pătură“ pentru principiu etc. (vide în acest sens Petru Vaida, op. cit.,
p. 9 sq.)“ (ibidem, p. 82, n. 128).
CCVIII Studiu introductiv
Cantemir a rămas un caz cu totul izolat. Nu ar fi fost

îndeajuns alcătuirea unei terminologii de logică pentru
ca aceasta să se şi împământenească; era necesar şi un
climat cultural potrivit. Or, acest lucru s‑a petrecut
mult mai târziu. Din această cauză, se poate spune că
singurul care a profitat de pe urma propriilor sale cu‑
noştinţe de logică a fost Cantemir însuşi“1. Această situ‑
aţie ciudată se va repeta aici, cel puţin în parte, până
târziu, de pildă odată cu străduinţele filosofice ale lui
Samuil Micu şi Ion Heliade‑Rădulescu, cu cele ale unor
junimişti şi ale urmaşilor acestora, efortul fiind sesizabil
în unele privinţe chiar şi astăzi.
Paginile din Compendiolum vorbesc despre încrede‑
rea mare acordată logicii, gândirii discursive în genere.
Faptul e vizibil şi în „Scurta introducere“, reluată într‑o
anumită măsură după cea a lui Ieremia Cacavela, la care
adaugă unele imagini şi idei proprii. „V‑a îngăduit /
Dumnezeu/, aşadar, putinţa de a găsi şi a dobândi ade‑
vărul şi leacul pentru aceasta (şi anume lumina voastră
naturală) ca să ajungeţi, folosindu‑vă de ea, de la cele
mai mărunte la cele mai mari, de la cele de mai jos la
cele de mai sus şi de la cele pământeşti, la cele cereşti,
chiar până la cunoaşterea însăşi a adevăratei înţelepciuni“2.
Calea proprie logicii e discursivă, pleacă „de la cele de
mai jos“ şi urcă, de pe o treaptă pe alta, până „la cele de
mai sus“. Însă nu va ajunge „la cele de mai sus“ graţie
doar propriilor virtuţi („Este aşadar dincolo de îndo‑
ială că, nu fără ajutorul dumnezeiesc, metoda este
1
Ibidem, p. 82.
Dimitrie Cantemir, Mic compendiu privind învăţătura logicii în
2
ansamblu, traducere de Ioana Costa, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 2017, p. III.
Studiu introductiv CCIX
aceasta...“). Logica este „cheia porţilor celor mai întărite

ale filozofiei“, nu filosofia însăşi; altfel spus, „ea deschi‑
de şi dezvăluie înţelepciunea“, fără a fi înţelepciunea
însăşi. Reprezintă, aşa cum s‑a spus altădată, un orga‑
non, având în atenţie noţiunile, conceptele şi operaţiile
gândirii raţionale („Logica este meşteşugul ce funcţi‑
onează ca instrument al filozofiei, care se ocupă de
cuvintele ce semnifică lucruri prin intermediul concep‑
telor: prin instrumentele raţionale rânduite de regulile
ei facem deosebirea între adevăr şi fals“)1. Calea logică
de cunoaştere nu este străină de cea contemplativă
(„intelectuală“, cum o numeşte în Icoana de nezugrăvit).
O dovadă o aflăm chiar în această „Scurtă introduce‑
re“, care invocă, drept asigurare în ceea ce priveşte jus‑
teţea căii logice, însăşi iubirea lui Dumnezeu. Cu orice
act al cugetului său omul urmează a se întoarce către
iubirea lui Dumnezeu („Căci preamilostivul Dumnezeu
şi Tată v‑a oferit, totuşi, şi v‑a dăruit – nu după lucra‑
rea voastră, ci după uriaşa şi nesfârşita sa milă – leacul
acestei boli otrăvite, nu pentru meritul vostru, ci pen‑
tru iubirea sa veşnică. Înspre aceasta să vă întoarceţi
sărmanul vostru cuget, aruncat în adâncul celor mai
groase întunecimi, şi să se lumineze din nou ochii su‑
fletului vostru“)2. Dar cum ajung să se lumineze ochii
lăuntrici ai omului? Răspunsul este ştiut de multă vre‑
me: „Cel care v‑a alcătuit s‑a milostivit de creatura sa şi
nu şi‑a luat de la voi bunăvoinţa sa deplină, prin care să
puteţi scăpa (dacă aţi vrea) de lanţurile foarte strânse
ale celui ce vă conduce şi vă seduce. V‑a îngăduit, aşadar,
1
Ibidem, p. 1.
2
Ibidem, p. II.
CCX Studiu introductiv
putinţa de a găsi şi a dobândi adevărul şi leacul pentru

aceasta (şi anume lumina voastră naturală)...“1. Aşadar,
lumina naturală a omului – de care ţine şi exerciţiul
logic – luminează graţie iubirii veşnice a lui Dumnezeu.
Cu această credinţă, autorul recunoaşte un acord de
fond între cunoaşterea logică şi cea contemplativă,
chiar dacă, în dependenţă de un anumit context sau o
anumită intenţionalitate, va insista mai mult asupra
uneia sau alteia dintre ele.
Un lucru este cert, Dimitrie Cantemir recunoaşte
valoarea distinctă a gândirii logice, caracterul ei prope‑
deutic şi metodic pentru orice demers raţional („cheia
porţilor celor mai întărite ale filozofiei“). Ştie bine cât
de mult contează gândirea logică pentru a depăşi, în
efortul de înţelegere a unor stări de lucruri, nivelul
empiric sau de primă instanţă. O exersează continuu
în scrierile sale, când aprofundează diferite întrebări
sau idei, îi înţelege virtuţile şi deopotrivă limitele.
Elaborează în latină, după un model cunoscut, un
compendiu de logică şi intenţionează să‑l traducă în
limba română. Propune în această limbă – cu o pri‑
cepere într‑adevăr impresionantă – destule noţiuni
proprii logicii, pe care le pune la lucru chiar în paginile
sale. Ca şi în alte scrieri, precum Divanul sau Icoana de
nezugrăvit, deschide o cale proprie gândirii filosofice şi
cercetărilor conceptuale elevate. Nu sunt uşor de recu‑
noscut urmările acestui efort neobişnuit în evoluţia
modernă a culturii române, însă, privindu‑l chiar şi de
la distanţă, constaţi imediat că rămâne un fapt la ne‑
sfârşit admirabil.
1
Ibidem, p. III.
Studiu introductiv CCXI
IV. Monarchiarum physica examinatio
Scrierea, prezentă în ediţia de faţă sub titlul O cer‑

cetare naturală a monarhiilor, este redactată în 1714,
anul în care Dimitrie Cantemir este ales membru al
Academiei din Berlin1. Va fi cunoscută târziu în limba
română, prima traducere, datorată lui I. Şulea‑Firu,
apare în 1951, fiind reluată apoi de acelaşi în 1963,
într‑o nouă variantă2.
Avea să se constate importanţa aparte a acestei scri‑
eri, ca încercare de înţelegere a lumii istorice printr‑o
anumită viziune filosofică, încercare schiţată în Divanul
şi reluată în Istoria ieroglifică3. Dacă acceptăm însă că o
1
Apare în acelaşi an cu Panegiricul, redactat în greacă şi dedicat
lui Petru cel Mare, citit de fiul filosofului, Şerban Cantemir, în faţa
împăratului, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Cf. Petre P. Panaitescu,
Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, ed. cit., p. 189; autorul consideră
că titlul acestei lucrări ar putea fi tradus: Cercetarea monarhiilor din
punctul de vedere al filosofiei fizice.
2
Sub titlul Interpretarea naturală a monarhiilor, va fi publicată
de I. Şulea‑Firu în revista Studii şi cercetări de bibliologie, IV, 1955,
apoi în variantă bilingvă şi în aceeaşi revistă, în 1963, însoţită de un
comentariu („O scrisoare inedită a lui D. Cantemir, Monarchiarum
physica examinatio“, pp. 267‑269). Unele fragmente din prima tra‑
ducere s‑au reluat în volumul Texte privind dezvoltarea gândirii soci‑
al‑politice din România, I, Editura Academiei, 1954. Există o variantă
în franceză a lucrării: Dimitrie Cantemir, Monarchiarum physica exa‑
minatio, traduction par E. Lozovan, Romansk Instituts Duplikerende
Smäskrifter (RIDS); Romansk Institut, Københavns Universitet,
1983, nr. 113.
3
Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, ed. cit.,
p. 164. Vom vedea, mai jos, că nu se poate vorbi totuşi de o teorie
a evoluţiei ciclice în sensul propriu al expresiei. Mişcarea circulară
pe care o descrie fiecare monarhie în parte, de la apariţia ei şi până
la dispariţie, este imperfectă şi neîncheiată, deschisă, făcând loc
CCXII Studiu introductiv
viziune filosofică se reface cu fiecare nouă încercare de a

înţelege omul şi lumea vieţii, atunci am putea spune că,
în aceste pagini, istoria umanităţii, cu trecutul ei în apa‑
renţă lizibil şi cu prezentul ei îngrijorător, constituie
noua probă filosofică a gândirii lui Cantemir. Simplu
vorbind, este configurată, laconic şi pe alocuri cu o cla‑
ritate ieşită din comun, o viziune a istoriei pe temeiuri
deopotrivă filosofice şi profetice, testamentare.
Va fi invocată de la bun început profeţia lui Daniel
(capitolele 7, 8, 11 şi 12), mai exact interpretarea vedeni‑
ei sale teribile din visul pe care l‑a avut (7, 16). Referinţa
la această profeţie era frecventă în literatura veche – înde‑
osebi creştină – sau în cea din epoca lui Cantemir1. Ne
sunt cunoscute cuvintele din Daniel 7, 17‑18: „Aceste
fiare, patru la număr, înseamnă că patru regi se vor ridica
pe pământ, / Şi sfinţii Celui Preaînalt vor primi regatul şi
îl vor ţine în stăpânire în veci şi în vecii vecilor“.
Conform unui topos în uz, Cantemir consideră că este
vorba de succesiunea a patru mari monarhii ce stăpânesc
pământul. „Sacra Scriptură a lui Dumnezeu, preamilos‑
tivule împărat, numără – din vremea profetului Daniel
(Daniel, în capitolul 7), până la pustiirea Ierusalimului şi
abaterea întâietăţii poporului israelit – patru monarhii
foarte puternice şi depline în toate. Aşază în cele din
urmă, ca urmaşă a lor, monarhia acvilonică şi prezice că
celei care o preia imediat, încât toate împreună descriu mai curând
o spirală, tot mai amplă. De altfel, recursul constant al lui
Cantemir la textul testamentar şi la literatura patristică aduce cu
sine o altă viziune asupra istoriei decât cea a evoluţiei ciclice, de
provenienţă greacă.
1
Cf. Petre P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968, p. 192.
Studiu introductiv CCXIII
ea va fi pretutindeni biruitoare peste întregul lumii de

miazăzi (Daniel, în capitolul 11)“1. Deşi acceptă că „în‑
ţelesul mistic“ al celor spuse de Daniel este de nepătruns
pentru mintea omenească, autorul află o modalitate de
clarificare a celor petrecute de‑a lungul întregii istorii.
Anume, însoţeşte înţelesul tainic al acelor versete cu unul
istoric, acesta din urmă citit ca într‑o oglindă enigmatică
în cel dintâi. Justificarea demersului este în bună tradiţie
patristică: înţelesul spiritual nu‑l abandonează pe cel lite‑
ral, spiritul nu desfiinţează litera, ci o înalţă şi o aduce în
adevărul ei, păstrând totodată întreaga ei concreteţe2.
Dacă am proceda altfel, spune Cantemir, s‑ar putea cre‑
de că Sfânta Scriptură „plăsmuieşte nume goale de conţi‑
nut şi care nu înseamnă nimic“ (2). Adaugă imediat că
această manieră de interpretare – cu recunoaşterea în is‑
torie şi în lumea dată a unor înţelesuri revelate – poate fi
întâlnită şi în scrierile unor învăţaţi arabi sau evrei.
Văzute în analogie cu viaţa omului, monarhiile se
nasc, cresc şi se extind, apoi slăbesc sau cad sub domina‑
ţia altora, dispărând în cele din urmă din istorie. Regăsim
aici ideea de evoluţie a unor mari formaţiuni istorice, cu
creşterea, descreşterea şi dispariţia lor. Nu e vorba totuşi
de o mişcare ciclică, în sensul propriu al expresiei. Ideea
1
Dimitrie Cantemir, O cercetare naturală a monarhiilor, tradu‑
cere de Ioana Costa, Academia Română, Bucureşti, 2017, p. 1. În
continuare, trimiterile la această nouă versiune le voi face în text, in‑
dicând între paranteze numărul paginii (manuscris).
2
Aşadar, „sfinţii noştri tălmaci“ afirmă cu privire la însăşi litera
acelei profeţii că, „după cuprinderea înţelesului spiritual, ea /litera/
trebuie chiar să fie păstrată, aşa încât, atunci când se explică în mod
corect şi sfânt ce se cuvine să se înţeleagă prin acvilon, ne îndeamnă
să ştim în cele din urmă că se găseşte neîndoielnic într‑o regiune a
lumii...“ (1‑2).
CCXIV Studiu introductiv
devenirii ciclice, prezentă în vechea filosofie greacă sau

mai târziu, presupune la limită eterna revenire a aceluiaşi,
„cercul etern al fiinţei“ (Friedrich Nietzsche), o perspecti‑
vă respinsă de învăţaţii creştini. Axioma filosofică pe care
o aminteşte Cantemir enunţă, simplu, că orice început
natural are şi un sfârşit, orice mod de existenţă se dezvoltă
între anumite limite şi apoi decade. „Orice început, în
mod natural, urmează să aibă în cele din urmă un sfârşit,
iar (după această axiomă fără greş) toate cele care sunt
numite particulare – şi chiar sunt aşa – apar şi pier, se
schimbă şi se transformă, se nasc şi mor sau, în orice fel ai
spune, ajung doar să dobândească un sfârşit, în cele din
urmă (lăsând deoparte păstrarea prin harul dumneze‑
iesc); în acest sfârşit, deopotrivă raţiunea şi experienţa ne
învaţă că din decăderea unuia urmează naşterea altuia“
(5). Aşadar, din decăderea şi moartea unei existenţe parti‑
culare se naşte o alta, sfârşitul celei dintâi apărând ca o
profundă transformare. Ideea, remarcabilă pentru timpul
în care e formulată, va fi apreciată mai târziu de exegeţii
lui Cantemir1. Faptul că cele patru monarhii sunt numite
după cele patru „părţi ale lumii“, Răsărit, Sud, Apus şi
Nord, spunându‑se chiar că fiecare dintre ele parcurge un
ciclu (5), nu motivează o lectură în cheia mişcării ciclice.
Monarhiile se nasc şi cresc, apoi intră în declin şi mor (7),
însă nu revin aceleaşi din propria moarte. Dimpotrivă,
decăderea unei monarhii face loc naşterii şi creşterii alte‑
ia, într‑un alt punct cardinal al istoriei, sub o altă formă,
1
Pentru început, de Gh. Haupt („Studiu asupra naturii monar
hiilor. Un document inedit al lui D. Cantemir“, în Studii. Revistă de
istorie şi filosofie, anul 4, ianuarie‑martie 1951), apoi de I. Şulea‑Firu,
Dan Bădărău şi alţii, nelipsind tentaţia de a interpreta această idee
în perspectiva unei anumite dialectici moderne.
Studiu introductiv CCXV
încât mişcarea circulară, dacă acceptăm această imagine,

nu se închide în sine şi nu se reia ca atare. Are loc nu o
succesiune de forme circulare, ci o mişcare istorică mai
amplă şi cu sens, aceasta avându‑şi sursa în voinţa divină
şi în natura creată („Dumnezeu şi natura nu pun în miş‑
care şi nu fac nimic zadarnic, adică fără o ordine“) (5). Iar
începutul mişcării celor patru monarhii – ca orice înce‑
put natural – nu poate avea loc decât în Răsărit, fapt pe
care Cantemir caută să‑l justifice atât din punct de vedere
metafizic, prin invocarea lui Aristotel, cât şi teologic, prin
referire la scenariul biblic al creaţiei1. Evoluţia celor patru
monarhii, aşa cum o descrie Cantemir, nu poate fi citită
nici „dialectic“, în felul unor succesive sinteze ce rezolvă
contradicţiile şi căderile ivite în mersul lumii istorice; o
astfel de interpretare, prezentă la unii exegeţi, ratează la
fel de mult sensul paginilor lui Cantemir ca şi interpreta‑
rea făcută în cheia teoriei ciclice.
Cantemir va însoţi mereu lectura literală – înţeleasă
de această dată ca geoistorică – cu cea spirituală; exersate
admirabil şi în alte scrieri, precum Icoana de nezugrăvit
sau Pasaje obscure, ele sunt pentru Cantemir inseparabile.
1
„Partea răsăriteană a universului este numită de principele filo‑
zofilor, Aristotel, partea dreaptă... (Despre cer, în cartea 2, textul 15.)
Lucru pe care natura însăşi îl dovedeşte, de vreme ce creatorul prea‑
înalt a poruncit ca însuşi mişcătorul cel dintâi să fie purtat de la ră‑
sărit spre apus“ (7). Un comentariu al acestui pasaj se află în Petru
Vaida, Dimitrie Cantemir şi umanismul, ed. cit., pp. 239‑240. Însă
ideea că în această scriere Cantemir separă gândirea raţională de cea
mistică, teologică (ibidem, pp. 237, 240‑24), este totuşi cu neputinţă
de susţinut. Ideea separaţiei celor două atitudini – şi chiar a opoziţiei
lor „în spirit modern“, emancipator – apare iniţial la I. Şulea‑Firu,
în „O scrisoare inedită a lui D. Cantemir, Monarchiarum physica
examinatio“, ed. cit., pp. 267‑268.
CCXVI Studiu introductiv
Este posibil ca expresia physica examinatio („cercetare

naturală“) din titlul acestei scrieri să inducă ideea că
avem de‑a face cu o cercetare mai ales empirică, bazată
pe observaţii şi intuiţii în legătură cu ceea ce se petrece
temporal sau spaţial. Or, pentru Cantemir, cele cu ade‑
vărat naturale ţin de ordinea asigurată lumii prin actul
divin de creaţie. Aşadar, comportă deopotrivă o latură
tainică şi invită, cu aceasta, la o lectură spirituală, cum
singur spune.
De ce anume e importantă această manieră de lectu‑
ră – deopotrivă literală şi spirituală – în cazul de faţă?
S‑a vorbit mult despre convingerea lui Cantemir în
misiunea istorică – nu doar europeană, ci chiar uni‑
versală – a Rusiei lui Petru cel Mare. O asemenea con‑
vingere ar fi constituit fondul dorinţei sale de a‑şi vedea
Moldova eliberată de sub dominaţia otomană şi orien‑
tată politic, pe cât posibil, către lumea occidentală. Este,
cred, o presupoziţie, susţinută desigur de unele gesturi
şi atitudini ale principelui aflat în refugiu, cât şi de unele
pasaje din lucrările scrise în acest timp. Era firesc să do‑
rească, de pildă, eliberarea Moldovei, posibilă atunci cu
ajutorul militar al unei mari puteri, eventual redobândi‑
rea tronului şi instaurarea unei noi politici în propria
patrie. Era firesc totodată să vadă puterea othomană, la
acea vreme, în felul unui avorton sau a unui monstru1.
Nu mai puţin, să aibă în vedere ideea refacerii unui
1
„Aşa se poate socoti sălbatica monarhie a othmanilor ca fiind
foarte asemănătoare acestora /adică unor avortoni sau monştri/. Ea,
ca un avorton şi făt din afara legii naturii, a întârziat puţin mersul
înainte şi cuvenita creştere naturală a fiului şi succesorului adevărat,
natural şi legitim – adică a monarhiei de miazănoapte – în stăpânire
monarhică“ (10).
Studiu introductiv CCXVII
mare centru al lumii creştine1. Cât priveşte însă misiu‑

nea mondială a Rusiei nu avea cum să fie naiv. Ştia bine
la ce poate duce creşterea şi expansiunea continuă a unui
nou imperiu, orgoliul lipsit de măsură al unui împărat
puternic, autocrat voluntar, chiar dacă acesta adopta
constant forme instituţionale de tip european. Insepara
bilitatea celor două lecturi – istorică şi profetică, literală
şi spirituală – îi dau posibilitatea lui Cantemir să păstre‑
ze o rezervă esenţială, bine mascată retoric, în legătură
cu misiunea noului mare imperiu, a oricărui mare im‑
periu în definitiv. Dacă vorbim totuşi de mesianismul
viziunii lui Cantemir, acesta, sesizabil în paginile de
faţă, nu se rezolvă în misiunea istorică a unei noi puteri
imperiale. Altfel spus, împărăţia ultimă pe care o întreve‑
de şi o anunţă, sub inspiraţia cuvântului testamentar, nu
este din această lume.
E adevărat, filosoful lasă uneori a se înţelege că
noua monarhie, boreală sau de miazănoapte, aduce cu
sine „fapte mai măreţe decât în cele trei monarhii de
dinainte“ (12). Astfel, după ce constată că a început
„să se întindă şi să se lăţească“ (9), trece acest eveni‑
ment în contul unei ordini naturale. „De‑acum trebu‑
ie ca acea a patra monarhie de miazănoapte să înceapă
(adică să vină). De‑acum vremurile sunt aproape (şi
anume respectând mişcarea circulară a naturii şi felul
schimbării)“. Ceea ce adaugă imediat pare să ia, în
1
Însă nu avem destule motive să credem că Dimitrie Cantemir
ar fi dorit „să dea un nou avânt şi un fundament ştiinţific teoriei
prea naive şi cu substrat mistic a egumenului Filotei din Pskov“ (cel
care, la începutul secolului al XVI‑lea, ar fi spus: „Două Rome au
căzut, a treia stă, iar a patra nu va mai exista“), aşa cum afirmă Dan
Bădărău în op. cit., p. 166.
CCXVIII Studiu introductiv
parte, forma unui panegiric indirect. „Fiindcă Dumnezeu

a sădit această monarhie (după cum au vestit cei din
vechime) printr‑unul dintre principi, înzestrat cu toa‑
te virtuţile: de‑acum vremurile poate că ni l‑au adus.
(Desigur, numele lui propriu rămâne trecut sub adân‑
că tăcere, căci numele nu ţin de esenţă, ci de accident.)
Avem, spun ei, în această parte de miazănoapte, un
principe plin de înţelepciune şi foarte priceput la răz‑
boi. (O, dumnezeiască pronie, cine să fie acela?) Pe el
nu‑l întrece în omenie şi smerenie niciunul dintre
monarhi. (De‑ar fi cel în care nădăjduim noi!)“ (13).
Însă nu e greu de sesizat o anume ambiguitate retorică
în aceste pasaje. Pe de o parte, tonul encomiastic e
întrerupt de mai multe ori, cu paranteze dubitative şi
interogative. Ultima paranteză este într‑un fel neaştep‑
tată, surprinzătoare: „De‑ar fi cel în care nădăjduim
noi!“ Certitudinea dorită e lăsată sub semnul simplei
posibilităţi („...de‑acum vremurile poate că ni l‑au adus
/pe cel aşteptat/“)1. Pe de altă parte, invocă mereu înţe‑
1
Un gen de elogiu indirect – şi la fel de ambiguu – poate fi se‑
sizat şi în continuare. „În această monarhie de miazănoapte,
Dumnezeu, ziditorul tuturor lucrurilor, va limpezi fără urmă de
îndoială, în firea lucrurilor, taine mai mari decât în vremurile ace‑
lea când a fost sălaş fie al păgânilor, fie al tiranilor“ (13). Imediat
Cantemir are grijă să atribuie ideea măreţiei celei de‑a patra mo‑
narhii unor învăţaţi vechi, al căror discurs este într‑o măsură ci‑
frat, enigmatic. „Totuşi filozofii, pentru că rânduiesc aceste mo‑
narhii după punctele cardinale ale lumii, afirmă că cea de miază‑
noapte se află în ultimul punct al cercului şi în vârful nordic. O
definesc, cu un nume cumva aparte, ca monarhia polară şi care
strânge la sine, în a cărei fericită domnie ei prezic că se potrivesc
cele bune cântate de divinul psalmist cu multe veacuri înainte, în
Psalmul 84“ (13).
Studiu introductiv CCXIX
lepciunea lui Dumnezeu, singura prin care se pot pe‑

trece fapte minunate şi eliberatoare pentru neamul
omenesc. Să nu uităm că în cartea profetului Daniel,
invocată de la bun început, cea de‑a patra putere are
aceeaşi soartă finală ca şi celelalte (7, 22‑27); regatelor
celor patru regi care se ridică pe pământ li se contra‑
pune un alt regat, primit de sfinţii Celui Preaînalt şi
ţinut de aceştia în vecii vecilor (7, 18; 26‑27). Acest
loc testamentar, decisiv pentru buna orientare a inter‑
pretării, poate să clarifice, indirect, modul în care în‑
ţelege Cantemir să se raporteze la unul sau altul din
marile imperii.
Modul de argumentare al lui Cantemir este deschis
mai multor surse ale înţelegerii, „experimentală“, „raţi‑
onală“ şi profetică, mistică. Astfel, înainte de a descrie
evoluţia unei monarhii abnorme, reaminteşte în preala‑
bil „rânduiala ce nu poate fi încălcată niciodată nici de
natura însăşi (căci natura nu ştie să‑şi schimbe regula)
şi care se cuvine să fie respectată veşnic (cu îngăduinţa
voinţei dumnezeieşti)“ (9). Revine imediat la ideea de
ordine a naturii şi invocă din nou viziunea lui Daniel
(cap. 11, versetul 37), socotind că în acest fel cercetarea
celor petrecute este în acord cu revelaţia testamentară,
pe de o parte, şi cu cea „raţională şi experimentală“
(11), pe de altă parte. Recunoaşte, în acelaşi timp, că
prevederea deplină a celor viitoare nu stă în puterile
solitare ale omului. Dacă totuşi cineva ar îndrăzni să
afirme ceva în această privinţă, n‑ar trebui să o facă
„fără frică şi fără o grijă atentă“, înţelegând că deplina
cunoaştere a timpurilor revine doar „Aceluia în a cărui
putere sunt aşezate“. Să revedem acest pasaj, elocvent
pentru ceea ce va spune Cantemir în continuare cu
CCXX Studiu introductiv
privire la ultima monarhie. „Mărturisim de bunăvoie

că, deşi pot fi cunoscute, printr‑un argument natural şi
raţional, începuturile foarte vădite ale unor fapte vii‑
toare ce se vor petrece în mod necesar, totuşi nu putem
defel spune ceva, fără frică şi fără o grijă atentă, despre
adevărul viitor. Căci nu este menirea noastră să cunoaş‑
tem vremurile şi prilejurile, ci a aceluia în a cărui pute‑
re sunt aşezate (Actele apostolilor, în capitolul 1). Din
această cauză, spun şi afirm că nu sunt nicidecum capa‑
bil să dau la iveală cercetarea cuvenită în conformitate
cu raţiunea“) (11)1. Ideea e reluată în ultimul fragment
al lucrării, nu fără un aer enigmatic. După ce vorbeşte
despre monarhia boreală, aşa cum o descriu vechii filo‑
sofi şi cum ne lasă a înţelege, în chip tainic, profeţia lui
Daniel, îşi va recunoaşte din nou limitele capacităţii de
înţelegere. În definitiv, clarificarea deplină a celor viitoa‑
re o poate face doar acela căruia i s‑a dat puterea profe‑
ţiei. „Eu, unul, însă, voi sta alături de Sfântul Grigorie
Teologul, care spune că ʽun bun tălmăcitor este un bun
profet’“ (14). Sună minunat aceste cuvinte, ştiind că
ele au fost adresate direct lui Petru cel Mare şi că te lasă
a înţelege, subtextual, unde şi cum trebuie aflată adevă‑
rata împărăţie, cea care poate aduce salvarea sau liber‑
tatea unui popor.
1
Cu o modestie bine înţeleasă, Cantemir se consideră dator, în
ceea ce spune, celor care au clarificat deja în ordine filosofică şi
teologică temeiurile lucrurilor aflate în discuţie. „Nici nu sunt atât
de înzestrat într‑ale filozofiei naturii încât să pot îndrăzni a prezice
sau a pune în valoare necesităţile naturale ca prodigii sau miracole.
Totuşi, în privinţa acestei cercetări, poate că nu va fi nici neplăcut,
nici un lucru de ruşine să arăt deschis ce au socotit cei care mă întrec
de nenumărate ori în această îndeletnicire“ (12).
Studiu introductiv CCXXI
V. Loca obscura in catechisi, quae ab anonymo

authore Slaveno idiomate edita et Первое
u1че1ніе wтрbкwмъ intitulata est, dilucidata,
authore Principe Demetrio Cantemirio
Această lucrare, Pasaje neclare în catehismul publicat

în limba slavonă de un autor anonim şi intitulat „Prima
învăţătură către cei tineri“, limpezite de principele
Demetrius Cantemirus, a fost scrisă în 1720, ca răspuns
la o scriere religioasă influentă în acea vreme 1.
Catehismul la care se referă fusese elaborat de Teofan
Procopovici, fiind menit să combată unele obiceiuri sau
practici socotite de autor lipsite de temei – cu privire,
de pildă, la rostirea rugăciunii şi citirea cărţilor sfinte,
1
Cf. Dan Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Editura
Academiei, Bucureşti, 1964, pp. 181‑183. Prima traducere în limba
română o datorăm lui Teodor Bodogae: Locuri obscure în catehismul
tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul “Prima învăţătură
pentru prunci“, iar acum clarificate de Principele Dimitrie Cantemir, în
revista „Biserica Română Ortodoxă“, XCI, 9‑10, septembrie‑octom‑
brie, 1973, pp. 1063‑1111. Cu privire la această scriere, cf. Ştefan
Ciobanu, „Dimitrie Cantemir în Rusia“, în Memoriile Secţiunii
Literare, Academia Română, Seria III, Tomul II, 1925; P. P.
Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Editura Academiei
Române, 1958, pp. 204‑209; Petru Vaida, Dimitrie Cantemir şi
umanismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 81‑87, 145‑148;
Pr. Prof. Teodor Bodogae, „Dimitrie Cantemir, pedagog şi teolog
ortodox“, în Biserica Română Ortodoxă, XCI, 9‑10, 1973; Manuela
Anton, Dimitrie Cantemir şi Theofan Prokopovič – două păreri diver‑
gente despre literatura didactică, în vol. Texte uitate, texte regăsite, III,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2004; Nicolae
Chiţescu, „Ortodoxia în opera lui Dimitrie Cantemir“, în Tabor,
nr. 2, mai 2012; Gabriel Mihăilescu, „Un apologet paradoxal al or‑
todoxiei: D. Cantemir în Loca obscura“, în Tabor, nr. 2, 2012.
CCXXII Studiu introductiv
cinstirea icoanelor şi a unor relicve bisericeşti, educaţia

creştină a celor tineri. Dimitrie Cantemir polemizează
într‑o manieră elegantă cu acest autor şi, de fapt, cu în‑
treaga orientare pe care o reprezenta la timpul respectiv;
erudiţia teologică şi forma elevată a discuţiei sunt re‑
marcabile1. Se referă mai ales la unele pasaje şi expresii
obscure – ambigue în privinţa înţelesului, incomplete
sau nepotrivite în privinţa formulării lor. Obscuritatea
unor expresii, formule sau pasaje e regăsită de Cantemir
sub multe forme. Uneori e vorba de neclaritatea lor, da‑
torată semnificaţiei ambigue sau echivoce pe care o au
în primă instanţă. Alteori e vorba de forma lor incom‑
pletă, abreviată, sau de expresii nepotrivite, ce blochează
buna înţelegere a pasajului. Dar şi expresii care prin în‑
ţelesul lor nu sunt „cuviincioase“, „evlavioase“, „curate“,
cum spune Cantemir în câteva rânduri. Caută să clarifi‑
ce din perspectiva teologiei ortodoxe aceste pasaje şi să
precizeze, în scopul educaţiei creştine a celor tineri, une‑
le metode cu valoare pedagogică. Scrierea are o evidentă
dimensiune hermeneutică, întrucât, pe de o parte, pro‑
pune înţelegerea adecvată a unor expresii sau pasaje
esenţiale, în conformitate cu tradiţia ortodoxă, iar pe de
altă parte, afirmă o serie de criterii sau atitudini potrivi‑
te interpretării lor. Are în vedere nu doar buna lor înţe‑
legere, ci deopotrivă modul în care pot fi urmate în
viaţă, conform învăţăturii transmise de Sfinţii Părinţi.
1
Teofan Procopovici ar fi răspuns la scrierea lui Cantemir,
printr‑o scrisoare adresată „unui preacucernic părinte“, necunoscut
(se presupune că ar fi fost Anastasie Condoidi, prietenul lui Dimitrie
Cantemir). Însă, aşa cum s‑a văzut, „este departe de a păstra tonul
loial al lui Dimitrie Cantemir, conchizând că asemenea scrieri
provoacă numai erezii“ (Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 412).
Studiu introductiv CCXXIII
Intenţionalitatea pedagogică se dovedeşte destul de lar‑

gă, întrucât scrierea se adresează până la urmă oricărei
comunităţi ce are ca sursă a vieţii ei spirituale învăţătura
creştină ortodoxă. În acest sens, referinţele livreşti abun‑
dă, fiind constant invocate scrierile testamentare şi unele
lucrări ale Sfinţilor Părinţi (precum Sf. Antonie, Sf. Ioan
Gură de Aur, Sf. Vasile, Sf. Atanasie, Sf. Grigorie de
Nazianz, Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Ioan Damaschin,
Sf. Tarasius), actele Sinodului al VII‑lea ecumenic (Niceea,
787), dar şi Pitagora, Aristotel (De natura), Plinius şi
Cicero (De finibus), Tibul (Elegiae), Vergiliu, Diogene
Laertios (De vita et moribus philosophorum), unele eti‑
mologii greceşti, latine şi slavone, Mărturisirea ortodoxă
a lui Petru Movilă (Kiev, 1712), epistolele unor episcopi
sau eclesiarhi. S‑a spus că influenţa scrierii în cultura re‑
ligioasă rusă a fost mare1; din păcate, a rămas multă vre‑
me necunoscută în spaţiul cultural românesc.
Desigur, lucrarea poate fi discutată sub multe aspec‑
te. Bunăoară, dacă se situează constant – în privinţa
limbajului sau a unor consideraţii pe care Cantemir le
face – între graniţele învăţăturii ortodoxe2. Sau în ce
măsură afirmă o anumită orientare în confruntările re‑
ligioase din vremea sa, eventual dacă are şi motivaţii
politice sau istorice mai largi. Nu mai puţin, dacă
1
„Scrierea lui Cantemir nu a văzut lumina tiparului, dar,
circulând în copii manuscrise, a exercitat o mare influenţă în sânul
bisericii ruse la acea vreme, autorul ei revelându‑se ca un erudit în
problemele cultului şi ca un personaj ce se găseşte deasupra partide‑
lor în conflict“ (Dan Bădărău, op. cit., p. 183).
2
În această privinţă, folositoare rămân studiile de felul celui
semnat de Teodor Bodogae, Dimitrie Cantemir, pedagog şi teolog or‑
todox, care însoţeşte prima traducere a scrierii lui Cantemir în limba
română, 1973.
CCXXIV Studiu introductiv
această scriere are într‑adevăr o miză filosofică distinc‑

tă. Mă voi opri puţin, în continuare, doar asupra celei
din urmă chestiuni.
Din punct de vedere filosofic, nu ar trebui ignorate
cel puţin două dintre deschiderile explicite ale acestei
scrieri, cea hermeneutică şi cea existenţială. Prima din‑
tre ele aduce în atenţie problematica sensului celor spu‑
se ori înfăptuite, felul în care survine un asemenea sens,
interpretarea pe care o presupune şi înţelegerea pe care
o face posibilă. Cea de‑a doua deschidere, existenţială,
priveşte asumarea personală a unui mesaj, regăsirea lui
ca fapt de viaţă şi sens în propria existenţă. Revin acum
la cea dintâi chestiune. Este ştiut că, la vremea respecti‑
vă, se discuta într‑o manieră extinsă despre nevoia cla‑
rificării unor „locuri obscure“ – expresii, formule sau
pasaje care nu sunt de la sine inteligibile. Preocupări
importante în această privinţă există atât în zona gândi‑
rii teologice, cât şi a celei filosofice. O lucrare importan‑
tă, cu o bună recunoaştere în spaţiul european, aparţine
lui Johann Conrad Dannhauer: Idea boni interpretis et
malitiosi calumniatoris quae obscuritate dispulsa, rerum
sensum a falso discernere in omnibus auctorum scriptis ac
orationibus docet, 1630. Johann Martin Chladenius, bu‑
năoară, consideră că tocmai pasajele obscure din discur‑
sul scris sau oral fac obiectul unei teorii – şi deopotrivă
al unei arte – a interpretării (Einleitung zur richtigen
Auslegung vernünftiger Reden und Schriften, Leipzig,
1742). Există o categorie distinctă de obscurităţi, dato‑
rată nu necunoaşterii limbii, nici redactării deficitare a
unei scrieri, ci distanţei inevitabile dintre modul de
gândire propriu autorului şi cel al cititorului; tocmai
astfel de obscurităţi, de natură hermeneutică, urmează
Studiu introductiv CCXXV
a fi clarificate de interpret. Deşi atent la astfel de chesti‑

uni, Cantemir nu‑şi propune în scrierea sa un scop teo‑
retic, nici unul strict polemic. Dimpotrivă, are în vedere
limpezirea unor cunoştinţe şi atitudini proprii modului
creştin de viaţă, încât revine constant la cerinţa de a in‑
terpreta conform sensului şi credinţei ortodoxe (ad sen‑
sum et fidem Orthodoxam interpretari)1. Insistă asupra
nevoii de a urma o bună ordine în studiul scrierilor
sfinte. În această privinţă, aşa cum spune, Biserica răsă‑
riteană „le‑a arătat fiilor săi modalitatea şi metoda de
aplicare a cercetării scrierilor şi a stabilit ce anume se
cuvine să fie auzit mai întâi şi ce, mai apoi, cu ce hrană
să înceapă, după putinţa lor de a se deprinde, şi de la ce
cuvânt ce poartă însemnul bunei conduite şi, în sfârşit,
a rânduit cu grijă şi a dat învăţătură în ce fel să meargă
mai departe cu pas neşovăielnic şi care sunt lucrurile
mai lesnicioase şi de mai mare folos pentru cugetele lor
necoapte“ (9). Conform acestei rânduieli, copilul, „cam
la patru sau cinci ani, se cuvine să audă de la învăţătorul
1
„Aşadar, pentru a publica un catehism complet sau desăvârşit
/.../, nu este de ajuns să explici că Dumnezeu este necreat, veşnic, pre‑
zent pretutindeni, înţelept şi celelalte, ci ar mai fi de dorit, în primul
rând, să fie tălmăcite după sensul şi credinţa ortodoxă cuvintele aces‑
tei porunci. Să se arate că ʽEu sunt Domnul’ înseamnă persoanele –
de aceeaşi fiinţă – ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, că ʽDumnezeul
tău’ înseamnă o singură esenţă, o singură divinitate, o singură putere,
o singură înţelepciune şi celelalte“ (Pasaje neclare în catehismul publi‑
cat în limba slavonă de un autor anonim şi intitulat „Prima învăţătură
către cei tineri“, limpezite de principele Demetrius Cantemirius, tradu‑
cere de Ioana Costa, 2017, p. 46). Cerinţa interpretării în conformi‑
tate cu credinţa ortodoxă cunoaşte o recurenţă impresionantă: pp. 11,
13, 20, 23, 26‑28, 35, 40, 50, 54, 56, 75, 96, 101 şi multe altele. În
continuare, referinţele la această scriere le voi face în text, între paran‑
teze, urmând paginaţia proprie manuscrisului.
CCXXVI Studiu introductiv
său mai întâi numele şi chemarea sfintei şi de viaţă dătă‑

toarei cruci“ (10), apoi „să spună ʽÎn numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh’“ (12), să fie deprins cu alfabe‑
tul şi învăţat cu grijă anumite rugăciuni (12‑20). Alte ce‑
rinţe urmează celor de mai sus. De pildă, învăţătura
revelată trebuie „să fie în primul rând primită în sine,
după cum este potrivit, iar apoi să fie citită şi învăţată de
fiii săi“ (25). Fiind plină „de taine de nespus“ (20), înţe‑
legerea e anevoioasă şi posibilă doar în parte; însă chiar
şi copilul poate rosti, în rugăciune, cuvântul de „laudă,
slăvire, veneraţie şi deopotrivă implorare a Dumnezeului
unul şi întreit“ (14). Există o interpretare implicită scri‑
erii testamentare; în definitiv, „toată Scriptura sacră a
Vechiului Testament e plină de tălmăcirea enigmatică
(aenigmaticae interpretationis) a primei porunci“ (48). În
unele pasaje, precum cel în care Arhanghelul aduce vestea
bună, „sunt cuprinse şi învăluite câte silabe (fie îngăduit
să spunem aşa), tot atâtea taine (mysteria), şi câte cuvinte,
tot atâtea lucrări ale rânduielii de nespus a Preasfintei
Treimi şi unghere ascunse ale înţelepciunii dumnezeieşti
(abdita Divinae Sapientiae arcana complecti atque occul‑
tati)“ (214). Nu decurge însă de aici că locul respectiv
„nu are nevoie de nici o tâlcuire (interpretatio) întrucât,
după cum se spune, s‑ar dezvălui de la sine“ (212). În
definitiv, descoperirea de sine a unui mesaj şi buna inter‑
pretare din partea minţii omeneşti vin împreună.
Înţelegerea adecvată solicită din partea interpretului
precizările care se cuvin şi care apropie mintea de ase‑
menea taine1. A clarifica un astfel de pasaj înseamnă a‑l
1
„Spun însă că e de mirare şi e cea mai înaltă dintre lucrurile ce se
cuvine a fi admirate, ca început şi căpătâi al rânduielii de mântuire a
Studiu introductiv CCXXVII
regăsi în chip complet – şi nu doar concis (212), a înfă‑

ţişa ca atare „tainele de nespus şi de neînţeles“ (215), a
întări credinţa „în taina de nepătruns“ (240). Aşa cum
vedem, în astfel de situaţii interpretarea ia o formă para‑
doxală, întrucât interpretul urmează a spune ceva cu pri‑
vire la ceea ce în sine este de nespus şi a înţelege ceva în
sine de neînţeles. Dincolo de claritatea în ordine logică
sau literală a celor citite contează acum caracterul lor
anagogic, edificator. Tocmai de aceea Cantemir deose‑
beşte mereu între anumite perspective sau atitudini.
Bunăoară, cu privire la cele sacre urmează a rosti nu doar
ceva potrivit, ci şi cuviincios sau pios (pium, 72‑73),
evlavios (79). Interpretarea trebuie să fie, pe de o parte,
potrivită sau rezonabilă, iar pe de altă parte, pioasă
(pia, 81); nu e menită doar să clarifice un înţeles, ci să
ajute mintea „să se ridice şi să fie purtată în înalt“ (86).
Punctul de vedere moral trebuie distins de cel teologic
şi întregit cu acesta din urmă („din perspectiva morală,
nimeni în afară de Dumnezeu nu este bun, iar, din per‑
spectiva firii, toate sunt bune“, 3), la fel, punctul de
vedere juridic diferă de cel teologic, de exemplu când e
vorba de vină şi iertare (75). Nu mai puţin, expunerea
narativă sau istorică nu se poate substitui celei dogma‑
tice (92, 93)1. Unele distincţii, aşadar, sunt de mare
neamului omenesc, pentru care Cuvântul S‑a făcut trup şi Dumnezeu,
om, şi omul este îndumnezeit şi înfiat ca Fiu al lui Dumnezeu /.../.
Oare lucrul acesta se vădeşte de la sine şi nu are nevoie de un co‑
mentariu? De bună seamă că are nevoie, şi încă are nevoie chiar
foarte mult“ (213).
1
„Aşadar, sfântul sinod nu сказу1ет, ʽpovesteşte’, în felul istori‑
ei, ci porunceşte prin definiţie şi dogmatic să li se aducă sfinţilor şi
imaginilor lor o închinare (oricât de simplu s‑ar referi la cinstire şi
închinare), împreună cu toate cele ce ţin de ea...“ (93).
CCXXVIII Studiu introductiv
însemnătate. O discuţie extinsă e dedicată cinstirii icoa‑

nelor şi a unor relicve, ceea ce prilejuieşte destule men‑
ţiuni cu privire la simulacru şi fantasmă, idol şi idolatrie,
imagine sau chip, putere (virtus, potestas), cinstire (latre‑
ia) şi adorare (proskynesis). Toate acestea, admirabil dis‑
cutate de către Cantemir, ar merita un studiu aparte.
Problema sensului celor exprimate şi a multiplelor sale
înfăţişări este acum decisivă. Cantemir constată de pil‑
dă că prin „tălmăcirea – dusă la capăt incorect şi care
nu a fost înţeleasă după sensul propriu şi autentic – de
către eretici a acestor nume /eídolon, simulacrum, ima‑
go/, sunt confundate imaginile deşarte, care sunt idolii,
şi imaginile care se referă cu adevărat la modelul adevă‑
rat“ (67). Revine în atenţie ceea ce, în altă scriere, dă‑
duse conţinutul întregii meditaţii, anume icoana Celui
care S‑a făcut om şi care într‑o privinţă este de nezu‑
grăvit (70). La fel şi înţelesul asemănării (homoíosis)
când e vorba de icoana lui Iisus Hristos şi a celorlalţi
sfinţi (72); faţă de acestea, idolii sunt „statui şi modele
plăsmuite ale unor zei plăsmuiţi şi falşi, care nu au fost
nici sfinţi, nici zei, nici, în fine, niciodată, ceva de felul
acesta, dar în chip necuviincios erau socotiţi de păgâni
şi sfinţi şi zei“ (74). Regăsirea semnificaţiei potrivite a
cuvintelor, în astfel de chestiuni, pregăteşte înţelegerea
cu pietate a scrierilor sfinte.
Unele cerinţe ale interpretării privesc discursul în
genere şi maniera adecvată de raportare la acesta. De
exemplu, atenţia faţă de sensurile diferite ale expresiilor
omonime. Una dintre aceste expresii, discutată pe larg,
este „legea lui Dumnezeu“; decalogul, bunăoară, este
legea lui Dumnezeu, însă devine lege desăvârşită sau
împlinită „prin Fiul Său, Cel unul‑născut“ (31‑32).
Studiu introductiv CCXXIX
Unii termeni, întâlniţi cu aceeaşi formă în discursuri

diferite, precum „imagine“, „lege“, „asemănare“, „cre‑
dinţă“, „crucifix“, „cuvânt dumnezeiesc“, îţi cer în pre‑
alabil a distinge cu grijă înţelesul lor. Cine, în fond, nu
invocă în limba şi credinţa proprie puterea „cuvântu‑
lui dumnezeiesc“? Or, de la o credinţa la alta şi de la o
tradiţie la alta această expresie semnifică altceva (54)1.
Chestiunea ca atare conduce la examinarea atentă a
unor etimologii (64‑67, 222‑232) şi, înainte de toate,
la revederea unor pasaje sau expresii din scrierile
Sfinţilor Părinţi. Este precizată în mai multe rânduri
relaţia adecvată cu autorul unei scrieri, pe de o parte, şi
cu cititorul sau cu cel care învaţă, pe de altă parte2.
Cantemir menţionează de fiecare dată nevoia unei
1
Să ne amintim că în Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte,
cartea întâi, cap. 1, exigenţa deosebirii între cele omonime pregăteş‑
te calea pe care poate fi recunoscut şi asumat adevărul revelat. Aşa
cum învăţăcelul află de la prietenul ivit pe neaşteptate, „e nevoie ca
în primul rând să se facă distincţia cea mai simplă şi mai pură între
creatură şi creatură, între acum şi acum, între timp şi timp, între
veşnicie şi veşnicie, între întâmplare şi întâmplare, între esenţă şi
esenţă, între nimic şi nimic, între fiinţă şi fiinţă, între muritor şi mu‑
ritor, între nemuritor şi nemuritor, între viaţă şi viaţă, între moarte
şi moarte“ (2‑3).
2
Raportarea nemijlocită la autorul catehismului în discuţie
comportă, aşa cum am spus, o eleganţă aparte şi civilitate din partea
lui Cantemir, deşi nu lipsesc unele ironii. De pildă, la p. 246 („Se
vede că autorul, împuns de strămurarea conştiinţei, mărturiseşte cu
modestie că nu le‑a tălmăcit pe toate după promisiune (ce a făgădu‑
it cu prea mare dărnicie în prefaţă), limpede şi simplu, pentru pu‑
tinţa de înţelegere a copiilor. Şi de aceea, ca să nu li se pară altora că
a dat o marfă măsluită, promite o altă cărticică, mai limpede, adică
o învăţătură a învăţăturii, un catehism al catehismului, adică o cre‑
dinţă a credinţei, o religie a religiei, o speranţă a speranţei, o aştepta‑
re a aşteptării şi tot aşa un drum fără nesfârşit şi, în consecinţă, o
CCXXX Studiu introductiv
raportări comprehensive sau binevoitoare, sensibile faţă

de situaţia personală a celuilalt şi faţă de condiţia lui
mentală sau culturală. Astfel, înaintea simplităţii celor
neştiutori, „se cuvine ca greşeala ignoranţei să fie în‑
dreptată blând şi calm, dar păstrându‑se cu stăruinţă şi
nezdruncinat rânduiala /învăţăturii/“ (115)1. La fel,
„necioplirea ţărănească a acestui neam – sau, ca să o
spunem mai aproape de adevăr, simplitatea lui cucerni‑
că – se cuvine să fie cercetată şi îndreptată cu blândeţe şi
bunăvoinţă, dintr‑un sentiment de iubire frăţească şi
părintească“ (121). Este ceea ce verifică însăşi calitatea
interpretului, fie acesta învăţător, părinte sau duhovnic:
„pentru această putinţă de a da învăţătură va fi numit
păstorul, nu ca unul angajat pe bani, care trece dintr‑un
loc într‑altul, ci ca un bun păstor, care intră pe poartă şi
mântuie şi apără oile din staulul lui Hristos de orice de‑
făimător, mai hrăpăreţ decât un lup“ (135). Este readu‑
să în discuţie, astfel, relaţia personală, cu sens edificator,
dintre învăţător şi învăţăcel sau dintre duhovnic şi fiu2.
O bună interpretare se probează în această relaţie şi în
efectele ei reale, aşa cum devin sesizabile în modul con‑
cret de viaţă.
greutate nesfârşită, ca să se ajungă anume la acea vorbă des repetată:
ʽdu‑te să vezi’“).
1
Situaţii asemănătoare – elocvente, din punctul de vedere al
unei pedagogii creştine, chiar pentru timpul de astăzi – regăsim şi la
pp. 119‑120, 126, 134, 159.
2
Această relaţie cunoaşte în scrierea de faţă multe variante şi
leagă chipuri concrete ale conştiinţei: învăţător şi învăţăcel (10, 32,
115, 156‑157), cunoscător şi cel aflat în curs de cunoaştere (115,
120, 126), păstor şi cel păzit (126, 135, 153, 157, 162, 164),
părinte şi fiu (159), duhovnic şi fiu (179, 180, 182‑188, 190‑193),
profesor şi elev (153).
Studiu introductiv CCXXXI
Unele cerinţe ale bunei interpretări au mai ales o

justificare logică. De pildă, a defini înainte de toate nu
negativ şi nu doar negativ o conduită, ci pozitiv („in‑
tenţia principală şi primară a Sfântului Sinod a fost de
a defini nu cum nu trebuie, ci cum trebuie să fie cinsti‑
te şi venerate imaginile sfinţilor“; 75). Deopotrivă, a
pune în acord întrebarea cu răspunsul, ambele urmând
să fie, de pildă, „cuvioase“ (39), pozitive (68) sau inspi‑
rate din aceleaşi scrieri proprii tradiţiei (150). În unele
locuri, alături de temeiul pe care îl asigură credinţa
creştină sunt amintite altele două, „lumina firească a
raţiunii“ şi filosofia clasică. Aceasta din urmă e regăsită,
de pildă, prin unele teze („pentru că fiecare este aşa, cu
atât mai mult acela este aşa“, 33), reguli logice („orice
definiţie, după cum se ştie îndeobşte, trebuie să se spri‑
jine pe gen şi diferenţă“, 36) sau cerinţe de interpretare
rezonabilă. Cantemir are în vedere deopotrivă impor‑
tanţa bunei traduceri, întrucât, „prin traducerea terme‑
nilor nu arareori propoziţiile adevărate iau masca
falsităţii şi a îndoielii“ (75). Sunt explorate unele eti‑
mologii şi concepte („substanţă“, „esenţă“, „formă“,
„prototip“, „imagine“ şi „simulacru“, „participare“ şi
„expresie“, „asemănare“, cel mai adesea resemnificate
în spiritul învăţăturii creştine). La fel, o serie de intuiţii
şi idei („Acelaşi lucru îl mărturiseşte şi axioma filozofi‑
că ce spune că orice lucru primit este primit după felul
propriu al celui ce primeşte“, 171).
Sigur, în astfel de chestiuni, ce privesc edificarea spi‑
rituală şi comuniunea cu Dumnezeu, raţiunea se supu‑
ne credinţei şi nu invers (156), atunci când într‑adevăr
credinţa este smerită şi curată. Această din urmă menţi‑
une, des reluată în paginile de faţă, merită reţinută. În
CCXXXII Studiu introductiv
acelaşi timp, „ar fi cu totul împotriva raţiunii dacă ci‑

neva ar cerceta o chestiune a cărei semnificaţie ori forţă
proprie cuvântului i‑ar fi necunoscută“ (238), ceea ce
înseamnă că raportul dintre raţiune şi credinţă nu tre‑
buie prefixat într‑o formulă abstractă. Şi nu e surprin‑
zător să constaţi conjugarea lor intimă în exprimarea
unor adevăruri (de pildă, când latria e numită „în‑
chinare şi jertfă raţională, în duh şi în adevăr“, 239).
Desigur, nimeni nu ar trebui să ignore acele limite ce
sunt proprii sensibilităţii şi raţiunii omeneşti. „Şi acesta
este înţelesul Scripturii sacre, care spune că mintea
omului e înclinată către rău nu din naştere, ci din tine‑
reţe, şi anume de când începe, prin putinţa sa proprie
de a raţiona, să discearnă răul de bine, căci prin strică‑
ciunea strecurată în fire de la naştere şi prin abaterea
celor întâi creaţi, totuşi, chiar dacă pe bună dreptate ar
fi meritat o pedeapsă, lumina care e numită naturală şi
putinţa liberă de a voi au rămas neatinse...“ (5). Astfel
de locuri ne descoperă deschiderea de natură existenţi‑
ală a acestei scrieri, faptul că are în vedere asumarea
înţelesului celor revelate în modul propriu de viaţă.
Sensul celor citite sau auzite, când e vorba de scrierile
sfinte, nu se restrânge la o posibilă satisfacţie de natură
cognitivă. Nici la simpla justeţe intersubiectivă sau chiar
mai largă a unor interpretări. Dincolo de aceste praguri,
cuvântul descoperit scriptural urmează să devină sens de
viaţă, fapt în ordine morală şi spirituală. Aşa cum cre‑
dinţa e moartă în absenţa faptelor (7), la fel şi certitu‑
dinea intelectuală în absenţa unei bune orientări în
viaţă. Cantemir este mereu atent la modurile diferite
ale credinţei şi ale vieţii care îi corespunde. Aduce în
faţă, în acest sens, credinţa puternică (14, 61, 98, 139)
Studiu introductiv CCXXXIII
şi mărturisită (16, 50, 110), „stânca ortodoxei credinţe“

(28), nevoia de a te întări în credinţa lui Hristos (32),
credinţa însoţită de speranţă şi iubire (83‑84), credinţa
sinceră (92), întărirea în credinţă şi duh (126, 128,
133), a te îndrepta către Dumnezeu „cu inimă curată,
credinţă dreaptă şi speranţă fără îndoială“ (144). În fe‑
lul acesta, înţelesul celor citite sau auzite trece în fapt de
viaţă şi, mai mult chiar, în mod propriu de existenţă.
Cu alte cuvinte, a înţelege ceea ce este bun înseamnă a
face binele, în definitiv a fi în comuniune cu Cel care el
singur este cu adevărat bun. Omul poate regăsi, astfel,
nu doar un sens în „această viaţă plină de primejdii şi
ispite“ (144), o bună orientare a ei în această lume, ci
însăşi viaţa adevărată (22), „viaţa care dă viaţă“ (76).
S‑ar putea spune că Loca obscura constituie una din‑
tre scrierile polemice cele mai viguroase şi mai cultivate
care îşi propun să apere ortodoxia în epoca veche. În
această privinţă, se situează în buna succesiune a celor
semnate de Varlaam (Răspuns împotriva Catihismului
calvinesc, 1645) şi de Nicolae Milescu (Enchiridion sive
Stella Orintalis Occidentali Splendens, 1667). Apără cu
fiecare chestiune în discuţie tradiţia ortodoxă, sursele
patristice şi spiritul deschis al acesteia, încât ai în faţă nu
doar o conştiinţă filosofică, dezinvoltă şi exersată în arta
interpretării, ci deopotrivă una teologică, erudită şi de‑
dicată în chip deplin învăţăturii creştine.
ŞTEFAN AFLOROAEI
NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI
Această ediție reunește originalul latinesc și tra

ducerile în limba română ale operelor lui Dimitrie
Cantemir Sacro‑sanctae Scientiae indepingibilis imago, In
Compendiolum Vniversae Logices Institutionis, Loca ob‑
scura in Catechisi quae ab Anonymo Authore Slaveno idi‑
omate edita et Первое u1 ч е1 н іе wтрb к wмъ intitulata est,
dilucidata authore Principe Demetrio Cantemirio,
Monarchiarvm physica examinatio și cele două introdu‑
ceri ale lui Dimitrie Cantemir, Encomium in authorem et
virtutem doctrinae eius, Moldavo idiomate interpretatum,
respectiv Lectori amico s(alutem) d(at), pentru Ioannis
Baptistae van Helmont, Phisices universalis doctrina et
Christianae fidei congrua et necessaria philosophia.
Editarea critică a textelor latine s‑a făcut prin raporta‑
rea la manuscrisele facsimilate după acestea, astfel:
Constantin Barbu (coord.), Integrala manuscriselor
Cantemir, Volumul I: Sacro‑sanctae Scientiae indepingibilis
imago, Editura Revers, Craiova, 2012; Constantin Barbu
(coord.), Integrala manuscriselor Cantemir, Volumul
XIV: In Compendiolum Vniversae Logices Institutionis,
Editura Revers, Craiova, 2014; Constantin Barbu (co‑
ord.), Integrala manuscriselor Cantemir, Volumul II: Loca
obscura in Catechisi..., Editura Revers, Craiova, 2012;
CCXXXVI NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI
Monarchiarvm physica examinatio – fotocopie după

Mss. lat. 47 aflată la Biblioteca Academiei Române și
E. Lozovan, D. Cantemir: „Monarchiarum physica exami‑
natio“, în RIDS, Copenhague, 1983, nr. 113, pp. 23‑40
facsimil; Encomium in authorem et virtutem doctrinae
eius, Moldavo idiomate interpretatum și Lectori amico
s(alutem) d(at) în Constantin Barbu (coord.), Integrala
manuscriselor Cantemir, Volumul X: Ioannis Baptistae
van Helmont, Phisices universalis doctrina et Christianae
fidei congrua et necessaria philosophia, Editura Revers,
Craiova, 2012, pp. 28‑44.
De asemenea, ne‑am raportat în permanență la
edițiile anterioare, precizând în aparatul critic, între pa‑
ranteze, informațiile preluate de la editorii precedenți:
pentru Sacro‑sanctae Scientiae indepingibilis imago, ne‑am
raportat la ediția critică a textului latinesc întocmită de
Dan Slușanschi și Liviu Stroia, publicată în Dimitrie
Cantemir, „L’immagine irraffigurabile della Scienza
Sacro‑Santa“ a cura di Vlad Alexandrescu. Traduzione di
Igor Agostini e Vlad Alexandrescu. Introduzione e note di
Vlad Alexandrescu. Edizione critica del testo latino di
Dan Slușanschi e Liviu Stroia, Le Monnier Università,
Mondadori Education, Firenze, 2012.
Pentru opera In Compendiolum Vniversae Logices
Institutionis, am utilizat Compendiolum universae logices
institutionis, în Operele principelui Demetriu Cantemiru.
Tom VI, Academia Română, 1883 și Dimitrie Cantemir,
Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, Tra
ducere din limba latină de Dan Slușanschi. Studiu intro‑
ductiv, note și indici de Alexandru Surdu, Editura
Știinţifică, București, 1995.
NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI CCXXXVII
Pentru Loca obscura in Catechisi... nu există o ediție de

text latinesc, însă ne‑au fost de folos notele din aparatul
critic la traducerea lui Teodor Bodogae, Dimitrie
Cantemir: „Loca obscura“. Traducere și comentariu, în
Biserica Ortodoxă Română, București, Nr. XCI, nr. 9‑10,
1973, pp. 1063‑1083.
Pentru Monarchiarum physica examinatio, am con‑
fruntat facsimilul cu textele editate de Ilie Sulea‑Firu, O
scriere inedită a lui D. Cantemir, „Monarchiarum physica
examinatio“, în Studii și cercetări de bibliologie, București,
V, 1963, pp. 267‑276 și de Eugen Lozovan, D. Cantemir:
„Monarchiarum physica examinatio“, în RIDS,
Copenhague, 1983, nr. 113, pp. 3‑40.
Pentru cele două introduceri la opera lui J. B. van
Helmont, Phisices (sic) universalis doctrina et Christianae
fidei congrua et necessaria philosophia, intitulate Encomium
in authorem et virtutem doctrinae eius, Moldavo idiomate
interpretatum, respectiv Lectori amico s(alutem) d(at),
ne‑am raportat la textul latinesc publicat cu titlul
Encomium in I.B. Van Helmont et virtutem physices univer‑
salis doctrinae eius / Laudă către izvoditoriu și cătră virtutia
învăţăturii lui, în Operele principelui Demetriu Cantemiru.
Tom VI, Academia Română, 1883, pp. 469‑492.
Lucrările cantemiriene cuprinse în acest volum au
fost copiate de aceeași persoană, cu un scris caligrafic,
foarte ordonat, peste care a intervenit destul de rar auto‑
rul (e.g. nota marginală din Sacro‑sanctae..., p. 138 sau
marcarea notelor marginale în Monarchiarum, p. 8). În
copia manuscrisului Loca obscura, a făcut anumite co‑
recturi sau modificări de topică, precum în et quidem
quaecunque universim peccata (Loca, p. 180) sau în plena et
CCXXXVIII NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI
perfecta est (Loca, p. 195) în care a marcat ordinea cea nouă

a cuvintelor, cu numere scrise deasupra, după obiceiul său.
Toate corecturile făcute în manuscris, modificările de la
prima, la a doua sau chiar a treia revizuire au fost marca‑
te în aparatul critic; toate omisiunile și scăpările de or‑
din gramatical ale lui Cantemir sau copistului au fost de
asemenea coborâte în aparatul critic, pentru a oferi un
text ușor de parcurs de ochiul cititorului interesat.
În ceea ce privește Sacro‑sanctae Scientiae indepingibilis
imago, față de ediția din 2012 (numită aici S), menționăm
recuperarea conjuncției marginale quamquam, omisă din
ediția S (p. VI) sau situația inversă, de îndepărtare a unor
adăugiri nemarcate în text, precum conjuncția aglutina‑
tă enclitic ‑que, în sintagma legas perlegasque (p. VIII) ori
în locisque (p. 254) și completările cu formele verbului
esse, în sintagma dignum esset quid est (p. 6), care nu exis‑
tă în manuscris. Am semnalat în aparatul critic preluarea
unor soluții oferite de ediția S, necesare pentru refacerea
sensului textului respectiv, precum lasciviens, în loc de
lascivias (p. 55), completarea cu verbul <sciebat> (p. 73),
cu conjuncția <ut> (p. 82), cu pronumele și verbul <me
erigi> (p. 87) etc. Unele soluții de editare critică pe care
le‑am oferit generează modificări de substanță a traduce‑
rii textului, de exemplu S(acro)‑S(ancti) Spiritus față de
soluția esse Spiritus sau inferimus față de inserimus din
ediția S. A fost indicată influența exercitată de lucrarea lui
Petrus Berchorius „Dictionarium seu repertorium morale“,
un scriitor al cărui impact este mai evident în Divanul
cantemirian. Au fost consemnate de asemenea nume‑
roasele preluări din lucrările lui Iohannes Baptista van
Helmont, adunate sub titlul generic Opera omnia și
NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI CCXXXIX
publicate la Frankfurt, în 1682. Indicele de noțiuni

importante, Index rerum notabilium, scris de copist sub
supravegherea atentă a lui Cantemir care intervine în
chestiuni de topică, de numerotare sau cu completări
marginale a fost plasat de noi la finalul volumului din
rațiuni practice, deoarece nu are corespondentă traduce‑
rea în limba română.
Manuscrisul Mss. lat. 47 al opusculului Monar
chiarum physica examinatio a fost confruntat cu cele
două ediții critice publicate în 1963 (editor I. Sulea‑Firu)
și 1983 (editor E. Lozovan).
În aparatul critic al lucrării In Compendiolum
Vniversae Logices Institutionis a fost indicată în detaliu
relația textului cantemirian cu textul‑sursă, opera profe‑
sorului său Ieremia Cacavela, „Institutio Logices“; în orga‑
nizarea materialului, textul de la pagina 92 de manuscris
a fost reașezat la finele capitolului al șaselea, soluție agrea‑
tă și în traducerea publicată în 1995.
Pentru majuscula U, am folosit grafia V după specifi‑
cul epocii cantemiriene. Au fost corectate grafiile de
moștenire medievală, cu confuzia între ci și ti, de exem‑
plu diviciis pentru divitiis (SI, p. 125), mendatii pentru
mendacii (SI, p. 139), precio pentru pretio (Loca, p. 5).
Abrevierile comune, de tipul tildei pentru nazală sau q
pentru que nu au mai fost marcate prin croșete. Am co‑
rectat peste tot veteri cu vetere.
Cuvintele cu alfabet chirilic din Loca obscura au fost
transcrise de domnul profesor universitar doctor Leonte
Ivanov, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din
Iași. Cuvintele cu alfabet arab din Monarchiarum physica
examinatio au fost transcrise de domnul lector universitar
CCXL NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI
doctor Ahmet Yenikale, de la Universitatea „Ovidius“ din

Constanța. Le aducem mulțumirile noastre sincere și cal‑
de pentru ajutor și generozitate.
Editarea critică a textelor latine, întocmirea aparatu‑
lui critic și a indicilor au fost realizate de către Florentina
Nicolae; traducerea în limba română a fost făcută de că‑
tre Ioana Costa.
FLORENTINA NICOLAE
NOTĂ ASUPRA TRADUCERII
Volumul de faţă conţine lucrările filozofice ale lui

Dimitrie Cantemir compuse în limba latină şi se înscrie
în seria integralei cantemiriene. Reprezintă prima publi‑
care a acestor lucrări într‑un singur volum, în ediţie bilin‑
gvă, precum şi prima traducere în limba română a unora
dintre ele. Traducerea în limba română este nouă, subsu‑
mându‑se intenţiei de a oferi publicului o variantă unita‑
ră la nivelul tuturor lucrărilor scrise în limba latină.
Ca şi în volumele precedente, traducerea adoptă
principiul redării în limba uzuală din prezent, care se
deosebeşte major de textele redactate de Cantemir în
limba română; statutul lor de texte compuse în limba
latină permite această echivalare, pe care o considerăm
benefică pentru receptarea operei cantemiriene. Pe de
altă parte, cititorul are posibilitatea de a consulta în per‑
manenţă textul originar, aflat pe pagina din stânga.
Specificul lucrărilor din acest volum s‑ar fi putut re‑
flecta în traducere prin adoptarea limbajului filozofi‑
co‑teologic. Am preferat însă (inclusiv din motive care
ţin de constituirea limbajului filozofic românesc) o altă
cale, într‑o încercare constantă de valorizare etimologică
a termenilor, chiar dacă traducerea care a rezultat con‑
ţine un procentaj mai mic de termeni de origine latină
CCXLII Notă asupra traducerii
(e.g., am echivalat majoritar ars prin „meşteşug“, sensul

originar al termenului latinesc, echivalentul grecescului
téchne). În egală măsură, am evitat echivalările imago/
„icoană“ (cu excepţia titlului „Icoana de nezugrăvit a
ştiinţei preasfinte“), reliquiae/„moaşte“ etc.
Indicele alcătuit de Cantemir pentru Sacro‑sanctae sci‑
entiae indepingibilis imago (Index rerum notabilium) este
prezent aici fără o echivalare în limba română, pentru că
traducerile respective există în corpul lucrării; a fost plasat
la finalul volumului, în secţiunea rezervată indicilor.
Lucrarea Loca obscura in Catechisi conţine numeroase
pasaje prezente în manuscris cu grafie chirilică. Trans
crierea şi traducerea acestora i se datorează prof. Leonte
Ivanov, care a avut generozitatea de a se alătura proiectu‑
lui nostru. Din perspectiva textului oferit spre lectură,
cele două stiluri distincte de traducere corespund inten‑
ţiei autorului, care citează şi comentează.
IOANA COSTA
LISTA DE SIGLE ȘI ABREVIERI
Sigle
() Completarea unei abreviei a lui Cantemir.
Dezvoltarea unei abrevieri a lui Cantemir
< > Adăugarea unei litere / unor litere / unor cuvin‑
te omise de Cantemir sau de copist.
/ Separarea paginilor textului și a notelor în apa‑
ratul critic.
// Separarea paginilor în aparatul critic
... Un spațiu pe care Cantemir sau copistul l‑au
lăsat liber, pentru a fi completat ulterior.
] Separarea cuvântului din textul editat, de for‑
mele din manuscris sau din sursele autorului.
Abrevieri ale textelor biblice
Act. Acta Apostolorum
Apoc. Apocalypsis Ioannis
Apost. Apostolorum
Colos. Epistula ad Colossenses
Cor. Epistula ad Corinthios
Dan. Prophetia Danielis
Deut. Liber Deuteronomii
Eccl. Liber Ecclesiasticus
Eph. Epistula ad Ephesios
Ex. Liber Exodus
CCXLIV Lista de sigle și abrevieri
Ezec. Prophetia Ezechielis

Gal. Epistula ad Galatas
Gen. Liber Genesis
Hebr. Epistula ad Hebraeos
Iacob Epistula Iacobi
Ier. Liber Ieremiae
In. Evangelium secundum Ioannem
Ios. Liber Iosue
Is. Liber Isaiae
Lc. Evangelium secundum Lucam
Mal. Prophetia Malachiae
Mc. Evangelium secundum Marcum
Mt. Evangelium secundum Matthaeum
Num. Liber Numeri
Par. Liber Paralipomenon
Petr. Epistula Petri
Philipp. Epistula ad Philippenses
Prov. Liber Proverbiorum
Ps. Liber Psalmorum
Rg. Liber Regum
Rom. Epistula ad Romanos
Sam. Liber Samuelis
Sap. Liber Sapientiae
Thes. Epistula ad Thessalonicenses
Tim. Epistula ad Timotheum
Zah. Prophetia Zachariae
Abrevierile titlurilor operelor cantemiriene

cuprinse în volumul de față
CL In Compendiolum universae logices institutionis
prooemiolum
Lista de sigle și abrevieri CCXLV
EV Encomium in authorem et virtutem doctrinae

eius
LO Loca obscura in Catechisi
MP Monarchiarum physica examinatio
SI Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago
Abrevieri de nume proprii

Arist. Aristoteles
DC Dimitrie Cantemir
DS Dan Slușanschi
S Dan Slușanschi & Liviu Stroie (Sacrosanctae
Scientiae Indepingibilis Imago)
L Eugen Lozovan (Monarchiarum physica
examinatio)
F. Ion Sulea‑Firu (Monarchiarum physica examinatio)
Verg. Vergilius
Hor. Horatius
Aen. Aeneis
J. B. Johannes Baptista
P. L. Patrologia Latina
P. G. Patrologia Graeca
Abrevieri editoriale
A editio Academiae ediția Academiei
Daco‑Romaniae Române
add. addidit, addiderunt a(u) adăugat
a. m. alia manu altă mână
ant. anterior anterior,‑oară
cit. citatus,‑a,‑um citat,‑ă
cf. confer compară cu
corr. correxi, correxit, am corectat, a(u)
correxerunt corectat
CCXLVI Lista de sigle și abrevieri
del. delevi, delevit, am eliminat, a(u)

deleverunt eliminat
D‑Rom Daco‑Romanice românește
ed. editio ediția
e. g. exempli gratia de exemplu
ep. epistula scrisoarea
f. folium foaia
i.e. id est adică
interl. inter lineas între rânduri
lib. liber cartea
loc. cit. loco citato în locul citat
ms(s). manuscriptum, manuscrisul,
manuscripta manuscrisele
mut. mutavit a schimbat
n. nota nota
om(m). omisit, omiserunt a(u) omis
p. pagina pagina
p. m. prima manus prima mână a autorului
prol. prologus prolog
ref. refeci(t) a(m) refăcut
scr. scripsi, scripsit, am, a(u) scris
scripserunt
s. m. secunda manus a doua mână (revizuirea
de către autor, a textului)
tempt. temptavit a încercat
t. m. tertia manus a treia mână (revizuirea
de către autor, a textului)
tract. tractatus tratatul
v. vide vezi
1. Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago
(Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte)
2. Loca obscura in Catechisi, quae ab Anonymo
Authore Slaveno idiomate edita et Первое u1че1ніе
wтрbкwмъ intitulata est, dilucidata,
authore Principe Demetrio Cantemirio
(Pasaje neclare în catehismul publicat în
limba slavonă de un autor anonim şi intitulat
„Prima învăţătură către cei tineri“, limpezite
de principele Demetrius Cantemirius)
3. Monarchiarum physica examinatio
(O cercetare naturală a monarhiilor)
4. Encomium in authorem et virtutem doctrinae eius
(Elogiu pentru autor şi pentru meritul învăţăturii lui)
5. In compendiolum universae logices institutionis
prooemiolum
(Mică introducere la micul compendiu privind
învăţătura logicii în ansamblu)
Titulus / SACRO‑SANCTAE SCIENTIAE
1
INDEPINGIBILIS IMAGO1
1
Titulus 1 Kantemir Demetrius Sacro‑sanctae scientiae indepingibi
lis imago ms., cum interpretatione explicationibusque Russico sermone //
ICOANA DE NEZUGRĂVIT
A ŞTIINŢEI PREASFINTE
I / Sacro‑Sanctae Scientiae indepingibilis imago
1
Tom(us) Pri(mus)
Quo comprehenduntur Th<e>ologo‑physices

Principia Sacra, Sacra Hexaimeron Creatio, Progres
sus Creaturae. Item de Tempore atque Aeternitate, de
Vita et Quadruplici rerum forma, tractatur. Denique
Habitus S(acrae) Scientiae, in quo Divina Providen
tia, Rerum naturalium Conservatio, et Animae In
tellectualis libera inclinatio, declarantur.1
AVTHORE
DEMETRIO PRINCIPE MOLDAVO
II / Demetrius Kantemyrius Pri(nceps) Moldavus1

2
Ieremiae Cacavelae Praeceptori suo salutem
Meministi2, nisi fallor, P(ater) R(everende), cum

adhuc primis a te3 literarum imbuerer rudimentis,
quando nempe piae memoriae Parens, de te3 quidem
ad docendum, de me autem ad discendum usque
adeo sollicitabatur, ut si ausim dicere, in ipsa etiam
1
I 1 Numerus N 256 et inferius Ex Bibliotheca Seminarii Ad
Lauram S(acro)‑S(anc)tae Triados S(anc)ti Thaumaturgi Sergii scripta
et duo sigilla in dextra margine posita sunt //
2
II 1 Demetrius maioribus litteris scriptum est; Demetrius Kantemy
rius Pri(nceps) Moldavus et I in Ieremiae aureis litteris scripta sunt / 2 M
in Meministi aureis litteris ms. / 3 Bis Te ms. / 4 desiderio] desyderio ms. /
5
plus quam] plusquam ms. / 6 amicorum] Amicorum ms. //
Primul tom
În care sunt cuprinse principiile sacre ale teologiei

fizice, sacra creaţie a celor şase zile, devenirea făpturii.
De asemenea, se discută despre timp şi eternitate, des‑
pre viaţă şi forma împătrită a lucrurilor. În sfârşit, înfă‑
ţişarea ştiinţei sacre, unde se definesc providenţa divină,
conservarea lucrurilor naturale şi înclinaţia liberă a spi‑
ritului intelectual.
Autor este Demetrius, principe moldav.
Demetrius Kantemirius, principe moldav, îl salută

pe Ieremias Cacavelas, îndrumătorul său.
Îţi aminteşti, dacă nu mă înşel, venerabile părinte,

de vremea când deprindeam de la tine cele dintâi ele‑
mente ale culturii, când, adică, părintele meu, de pioasă
amintire, într‑atât se îngrijea ca tu să‑mi dai învăţătură,
iar eu să primesc învăţătură, încât (dacă aş cuteza să o
spun) dorinţa aceasta foarte arzătoare nu îi dădea pace
nici chiar în tihna cea mai adâncă a sufletului; nu oste‑
nea să viziteze, aproape în fiecare zi, de trei sau de patru
ori, lăcaşul nostru dedicat muzelor (lăsând deoparte,
după cum ştii, grijile apăsătoare şi aproape fără număr
6 SACRO-SANCTAE SCIENTIAE INDEPINGIBILIS IMAGO
profundissima quiete, animi flagrantissimo haud

quiesceret desiderio4; et singulis fere diebus, ter qua‑
terque Musaeum nostrum (vitatis illius tempestatis,
ut novisti, gravissimis et p<a>ene innumeris urgen‑
tibus curis) visitare non gravaretur (nosti enim quo
utrumque nostrum plus quam5 paterno proseque‑
batur amore).
Heus tandem! Divina ita disponente Providentia,
Iacobus meus (liceat pro Principe Piissimo atque
Christianissimo, piorum adferre comparationem) ad
Caelestes aeternos transfertur principatus. Iosephus
autem suus, non quidem fratrum, sed amicorum6
III perfidia, Bosphorinae, non minus quam Aegy/ptiae 1
longi<n>quitati, non minus quam captivitati tradi‑

tur. Laevia adhuc tamen haec (quod enim lex natu‑
rae imperat, omnia naturalia obtemperant), ideoque
graviora et multo intolerabiliora1 sequuntur incom‑
moda. Privor fratribus et sororibus2, privor necessari‑
is et domesticis, privor denique paternis possessioni‑
bus et omnibus, ut dici solent, bonis, et quod omnium
ponderosissimum, et quo gravius nihil considerari
poterat, privor te3, Praeceptore, et destituor Institu
tore, et quidem aetate maxime lubrica ac periculose
vacillante4 (sed mi, R(everende) P(ater), ne epistulae
excedam modum, breviter quasi transactarum vicis‑
situdinum exarem compendiolum), vix enim puber‑
tatis ingressus fueram aetatem. Itaque tam interne,
quam externe contraria, acerba, effrena5 atque indo‑
mita discrimina in meae nihilitatis irruunt villulam6.
1
III 1 intolerabiliora] intollerabiliora ms., intol[l]erabilia S /
2
sororibus] suroribus ms. / 3. Vide n. 3, p. ant. / 4 vacillante] vac<c>i
llante S / 5 effrena] effraena ms. / 6 villulam] villullam ms. / 7 germano]
Germano ms., S / 8 fratri] Fratri S //
ICOANA DE NEZUGRĂVIT A ŞTIINŢEI PREASFINTE 7
ale acelui timp) – căci ştii cu ce iubire, mai mult decât

părintească, ne înconjura pe amândoi.
Ehei! După rânduiala providenţei divine, Iacob al
meu (fie‑mi îngăduit ca unui principe plin de evlavie şi
foarte creştin să‑i pun alături pe cei evlavioşi) este stră‑
mutat în împărăţiile veşnice ale cerului. Iar Iosif al său
este încredinţat, prin trădarea nu a fraţilor, ci a priete‑
nilor, unei robii la Bosfor, cu nimic mai puţin îndepăr‑
tată ori mai slabă decât cea din Egipt.
Acestea sunt încă lesnicioase (căci ce porunceşte le‑
gea firii, toate cele ale firii împlinesc), pentru că ur‑
mează neajunsuri mai apăsătoare şi cu mult mai greu
de îndurat. Lipsit de fraţi şi de surori, lipsit de rude şi
de cei apropiaţi, lipsit, în sfârşit, de proprietăţile părin‑
teşti şi, cum se spune de obicei, de toate bunurile şi –
ce este cel mai apăsător dintre toate şi mai greu decât
orice se poate gândi – lipsit de tine, îndrumătorul, ră‑
mas fără dascăl, şi încă la vârsta cea mai lunecoasă şi de
primejdioasă zdruncinare (ca să nu întrec însă măsura
cuvenită pentru o scrisoare, venerabile părinte, voi
scurta mult înşiruirea necazurilor suferite), căci de‑abia
ajunsesem la vârsta adolescenţei. Au năvălit aşadar, în
casa mea neînsemnată, întâmplări – de dinlăuntru şi
din afară – duşmănoase, aprige, fără măsură şi sălbati‑
ce. Sunt pustiit, jefuit şi primejduit de întâmplări
nemaipomenite.
Atât despre asta: judecătorul de pe urmă va da o sen‑
tinţă dreaptă. Cu milostivirea lui, scurgându‑se de‑acum
trei ani, ne este dată îndărăt, tuturor, cinstirea părinteas‑
că, iar fratelui meu bun, principatul. Prin mijlocirea lui
Depopulor, spolior et extremis discriminibus peri‑

clitor. Ad quid haec: Supremus Iudex iustam dabit
sententiam. Cuius annuente Clementia iam non‑
dum tribus confectis annis, Paternus quidem honor
communis Principatus autem germano7 restituitur
fratri8. Quo benigne fraterneque mediante, fit gra‑
IV tissimae Patriae revisitatio, posse/ssionum restitutio.
1
Verum enim cum hisce superfluunt1 assidui labores,

pro misera nempe Patria, in Porta sedula intentaque
assistentia, pro dulcissimo2 fratre, non minus domi,
quam militiae inquieta vigilantia, pro amicis non me‑
diocris solicitatio et pro omnibus et singulis diuturna
turbulenta animi exagitatio. Post autem tot tantosque
exaltatos labores, vinculo obstringor coniungali3, oe‑
conomicis continuo distrahor curis, domesticis priva‑
tim vulgatimque opprimor necessitatibus. Et quid
plura tibi4 connumerem, cum te5 fere in omnibus
testem habuerim oculatum? Sero tandem ruptim
raptimque vix a te5 eiectorum studii olim reminiscor
fundamentorum, disquiro et, iuxta tritum „ex parti‑
bus aliquid ex toto ferme nihil“6 comperio Gramma
tices, ut vides, soloecismos mixtos barbarismo, qui
quasi in Scythia Latium exulantem repraesentent;
Rhetorices inconditas cumulationes et calcem aren‑
ae expertem; Logices rudera minutim contusa; et
Physices nulla apparere vestigia; de tota autem libe‑
rali arte et Vniversali Scientia, ut mea fatetur consci‑
entia, nihil, nisi phantastica quaedam somnia, et
V imaginaria / spectra in animi veniunt conspectum.
Caeterum unica tantum utriusque partis consensu
IV 1 ‑r‑ interl. / 2 ‑c‑ interl. / 3 coniugali] coniungali ms. / 4 tibi]
1
Tibi ms., S / 5 Vide n. 3, p. 2 / 6 Cf. „Historia Moldo‑Vlachica“ I, 9, 32 //

binevoitoare şi fraternă, este cu putinţă întoarcerea în

patria preaiubită, redobândirea posesiunilor.
Numai că, odată cu acestea, curg din belşug chinuri
neîncetate, şi anume, pentru nefericita noastră patrie,
controlul atent şi strâns al Porţii, pentru fratele meu
drag, o veghe fără odihnă, nu mai puţin în pace ca în
război, pentru prieteni, o îngrijorare deloc mai mică şi,
pentru toţi şi pentru fiecare în parte, o tulburătoare ne‑
linişte a sufletului, în fiecare zi. Iar după atâtea şi atât
de mari chinuri îndurate, mă leg cu lanţul conjugal,
sunt sfâşiat neîncetat de grijile gospodăriei, sunt apăsat
de nevoile casei, în particular şi în public. Dar la ce bun
să‑ţi înşir mai multe, de vreme ce mi‑ai fost martor ne‑
mijlocit la aproape toate? Târziu, în sfârşit, în frânturi şi
în grabă, îmi amintesc cu greu de fundamentele învăţă‑
turii, date de tine cândva, le cercetez pe toate părţile şi,
după vorba „câte ceva din detalii, cam nimic din în‑
treg“, scot, cum vezi, nişte solecisme de‑ale gramaticii
amestecate cu grai barbar, care întruchipează cumva un
Latium exilat în Scythia; grămezi nerânduite de retorică
şi ciment fără nisip; rămăşiţe de logică zdrobite mărunt;
nu se arată nici urmă de fizică; din întregul disciplinei
liberale şi din ştiinţa universală nu vin dinaintea sufle‑
tului – după cum îmi spune mintea mea – decât nişte
vise plăsmuite şi năluci închipuite.
Altminteri, îmi stăruia în adâncurile memoriei o
singură opinie acceptată prin consensul ambelor
părţi: că adevărul diverselor ştiinţe este acelaşi, simplu
şi uniform. Cu îmboldirea acestui pinten, se desfac ia‑
răşi codicele pline de praf, se şterg din nou paginile
recepta sententia, in memoriae residebat adytis: Di

versarum scilicet scientiarum eandem esse simpli‑
cem et uniformem veritatem. Quo calcare percitus,
pulverosi denuo discutiuntur codices, aranearum
telis obductae iterum absterguntur paginae, Ethni
cae Scientiae de novo prae manibus resumuntur
authores, et placita philosophorum titulo decorato‑
rum enixa rectractantur diligentia. Quid plus ultra?
Apud ipsos (fateor veritatem) Scientiarum titulum
et veritatis nomen mire celebrari et blande adulari
comperio quidem; scientiae autem simplicem veri‑
tatem et veram simplicitatem, minime. Quin imo
omnia, ab ipsis dissidiis plena contrarietatibus con‑
ferta, et larva nefandi mendacii contecta disci, atque
doceri observo. Ad haec obstupesco. Cuius patroci‑
nio me subdem contremisco. Quem mihi protecto‑
re conciliem indiscrete haesito: ad quemve aspirem
fautorem ac confugiam opitulatorem anxiis perple‑
xor dubitationibus. Quamobrem sensitiva confun‑
dor sagacitate et intellectivam erubesco facultatem;
VI attamen utri daemonum natura / tam disparium
1
ob<o>ediendum sit discernere minime valeo. Qua

de re ab absurdo ad absurdiora deiectus, artis picto‑
riae cum nec semilineam delineare cognoscerem,
pictoriam exercere minus prudenter totis praesumo1
viribus et veritatis effigiem, quae quamquam2 nulli‑
bi nusquamve apparuisset, ut indepingibilem videor
videre, at nihilominus ut indepingibilem, depingere
VI 1 praesumo] praessumo ms. / 2 quamquam mg., quod omm.
1
S / 3 Cf. „Historia Moldo‑Vlachica“, I, 4, 12 / 4 simplici mg. /

5
theologice] Theologice ms. / 6 Physices] physices ms. / 7 profiteri]
profitere p. m. / 8 mi] Mi ms., S / 9 intellectus. Improbam] intellectus,
improbam S //
acoperite de pânzele de păianjen, se iau încă o dată în

mâini autorii ştiinţei păgâne şi sunt reluate, cu toată
atenţie, părerile filozofilor înzestraţi cu faimă. Ce mai
rămâne? Descopăr că la ei (spun adevărul) titlul ştiin‑
ţelor şi numele adevărului sunt admirabil lăudate şi
chiar seducător adulate; prea puţin însă, adevărul sim‑
plu al ştiinţei şi adevărata ei simplitate. Ba chiar bag de
seamă că toate sunt luate şi date ca învăţătură pline de
neînţelegeri, alcătuite din contradicţii şi acoperite de
masca unei minciuni de nespus. Şi mă minunez de
acestea. Mă înspăimânt că mă aflu supus acestui stă‑
pân. Şovăi, fără deosebire, cărui protector să mă încre‑
dinţez: mă frământ în grele îndoieli, în cine să‑mi aflu
apărătorul şi la cine să fug pentru sprijin. De aceea
sunt încurcat de ascuţimea simţurilor şi mă ruşinez de
putinţa intelectului meu; nu sunt totuşi în stare să pri‑
cep căruia dintre cei doi daimoni, atât de diferiţi prin
natura lor, i se cuvine supunerea. În felul acesta, azvâr‑
lit din absurd în şi mai absurd, chiar dacă în pictură nu
sunt în stare să trasez nici măcar o jumătate de linie,
mă apuc să practic pictura, fără nicio precauţie şi cu
toate forţele, şi mi se pare că văd chipul adevărului,
care niciodată nu se arătase nicăieri, chiar aşa de nezu‑
grăvit cum este – ba chiar nu încetez, cu o uriaşă cute‑
zanţă, să‑l zugrăvesc ca pe unul de nezugrăvit. Unde
ajungem? Trudă zadarnică, după cum se vădeşte. Ce
dobândesc? Un labirint de nestrăbătut al ignoranţei. În
nenorocirea asta, intelectul dă semnal de retragere.
Raţiunea, pe dată, izbindu‑se de el ca de un zid de oţel,
trage concluzia: dintr‑unul şi acelaşi adevăr simplu,
enormi non desisto audacitate. Quid sequimur?

Frustratus, ut patet, labor. Quid consequor?
Inscitiae impervium labyrinthum3. Quo in casu,
Intellectus receptui canit. Cui ratio statim sese ut
adamantinum obiiciens murum, infert. De una ea‑
demque simplici4 veritate, Theologos quidem theo‑
logice5, Physices6 autem physice distincte tractare et
simplicem veritatem in composita arte, vel scientia
profiteri7 solitos esse, nec obstant eorum discrepan‑
tia axiomata et longe distantes sententiae. Ad haec,
mi8 R(everende) P(ater), tranquillissimus conturba‑
tur intellectus. Improbam9 reprobat sententiam, ra‑
tionis obhor<r>escit blandimenta et simplex sim‑
plici cohaerescit veritati. Vnde decretalem puri
iudicii audit sententiam: Scientiae sensitivae vale‑
VII dicendum; sensitivos scientificos au/fugiendos; ra‑
1
tionales adinventiones repellendas; cerebro partas

Minervas, ut abortivas, humi sepeliendas1, ut intel‑
lectus degeneres, veritatis possessione exhaeredan‑
das, et omni verae scientiae habitu expoliandas esse.
Expedite quidem haec ut apparebant. Sed amor
acrius intima intellectus penetralia torquet, charitas
fortius pulsat, desiderium flagrantius affectat et ipsa
simplicissima mens, ut2 sese ad semetipsam conver‑
tat, ferventissime orat. Verum enim obstante sensu‑
um debilitate, desunt vires, absunt facultates et, si
quae sunt, obsunt, instantibus rationalitatis impedi‑
mentis et impedimentibus sensualitatis opacitati‑
bus. In arena huiuscemodi monomachiae, tandem
iubar veritatis intellectuales vibrat lance<a>s et
VII 1 sepeliendas] sepelliendas ms. / 2 ut interl. / 3 minime post
1
obtinere del. ms. //

teologii s‑au deprins să trateze teologic, iar cercetătorii

lumii fizice, fizic, cu precizie, şi să declare adevărul
simplu recurgând la o artă sau la o ştiinţă compozită;
ei nu găsesc piedici în axiomele lor contradictorii şi
nici în părerile aflate la mare distanţă unele de altele.
Dinaintea acestora, venerabile părinte, intelectul cel
mai împăcat se tulbură. Respinge părerea inferioară, se
îngrozeşte dinaintea ademenelilor raţiunii şi se alătură,
în simplitatea sa, adevărului simplu. Din locul acela,
ascultă sentinţa formulată de judecata pură: să‑şi ia ră‑
mas‑bun de la ştiinţa simţurilor; să fugă de cei ce prac‑
tică ştiinţa simţurilor; să respingă invenţiile raţiunii; să
îngroape în pământ, ca pe nişte avortoni, Minervele
născute din creierul său, să scape de ele, ca de nişte
copii bastarzi ai intelectului, să le scoată din locul unde
s‑au înstăpânit pe adevăr şi să le despoaie de orice veş‑
mânt al ştiinţei adevărate.
Erau treburi simple, după cum se părea. Dragostea
supune însă la chinuri aspre străfundurile intime ale in‑
telectului, iubirea izbeşte şi mai aprig, dorinţa le atinge
cu mare aprindere şi chiar mintea cea mai simplă se
roagă cu toată înfocarea să se îndrepte către ea însăşi.
Căci, din cauza precarităţii simţurilor, nu se găsesc for‑
ţele, lipsesc calităţile şi chiar cele ce există se pun dim‑
potrivă, atunci când se ivesc piedicile raţionale şi pun
piedici întunecimile simţurilor. În arena unei înfruntări
directe de felul acesta, până la urmă lumina adevărului
face să strălucească lăncile intelectului şi loveşte cu lovi‑
turi adânci în simţuri, pe care le învaţă că nu pot, prin
ele însele, nici din ele, nici – în sfârşit – pornind de la
sensui profundissimas infligit compunctiones, quem

non per se, non ex se, non denique a se quicquam
verum, bonum atque perfectum, inquirere, a<c>qui
rere ac obtinere3 posse, docent. Itaque Intellectus in
arcem infusae scientiae sese confert, totum se sacro‑
sanctae liter<a>e dedicat, superbam sensus cer‑
vicem, ad genua Sacrae Scientiae humillime incli‑
VIII nat, e tam Theo/logos, quam Physicos eandem
1
debere anhelare veritatem, devote discit, ubi pro‑

fanos devios exorbitantesque Sacros autem professo‑
res ad veram veritatis viam recta petentes, invenit,
quibuscum et in quibus iucunde quiescit, nil ultra
quaerit, nihil melius appetit, sed simplicissimam ve‑
ritatem simpliciter amplectendo intellectualiter co‑
lit, et spiritualiter adorat.
Hanc animi mei sententiam, mi1 R(everende)
P(ater), tibi2 explicandam habui, ideoque Primum
hunc Sacrae Scientiae Tomum praemitto3; legas per‑
legas4 admitto, iudices submitto, sententiam feras
permitto, quod tibi2, idem mihi ratum fore promit‑
to, quod omitto, demitte, et, si in totum errorem
comitto, dimitte, et correctum quantocyus remitte
atque transmitte. Vale.
IX / DEO PATRI
2
Dedicatoria
Pater Caelestis et noster, Fons incomprehensibi‑

lis divinitatis, Vnica et Prima omnium Causa, Ens
VIII 1 Vide n. 8, p. 6 / 2 Vide n. 4, p. 4 // 3 prae‑ interl. / 4 legas
1
perlegas] legas perlegasque S //

IX 1 negotiatorem] negociatorem ms. //
2
ele, să caute, să dobândească şi să deţină nimic adevă‑

rat, bun şi desăvârşit.
În felul acesta, intelectul se pune la adăpost în cetă‑
ţuia ştiinţei ce i‑a fost impregnată, se dedică pe
de‑a‑ntregul scrierii preasfinte, îşi apleacă plin de umi‑
linţă grumazul trufaş al simţurilor la genunchii ştiinţei
sacre şi învaţă cu devoţiune că atât teologii, cât şi cer‑
cetătorii lumii fizice se cuvine să aspire la acelaşi ade‑
văr; când găseşte profani abătuţi din drumul lor, dar şi
sfinţi mărturisitori ce le caută pe cele drepte pe calea
adevărată a adevărului, cu care şi în care îşi găseşte cu
bucurie liniştea, nu cere nimic altceva, nu doreşte ni‑
mic mai bun, ci cultivă adevărul cel mai simplu, îm‑
brăţişându‑l cu simplitate, şi îl slăveşte spiritual.
Am ţinut să‑ţi dezvălui gândul inimii mele, părinte‑
le meu venerat, şi de aceea îţi pun dinainte acest prim
tom al ştiinţei sacre; primesc să‑l citeşti şi să‑l răsciteşti,
mă supun judecăţii tale, accept să îţi spui părerea, făgă‑
duiesc că voi cugeta întocmai ca tine; treci peste ce las
deoparte şi, dacă fac vreo greşeală, iartă şi înapoiază‑l şi
trimite‑l corectat, cât mai grabnic. Rămâi cu bine.
Către Dumnezeu Tatăl

Închinare
Tată ceresc şi al nostru, izvor de necuprins al divi‑

nităţii, singurul şi cel dintâi temei al tuturor, fiinţă a
fiinţelor şi început fără de început, Dumnezeule, atot‑
puternic creator, cârmaci ce le struneşti pe toate şi eşti
entium et Principium principii exper<s>, Deus

Omnipotens Creator, Omnitenens et Sapientissime
Gubernator, Dominantium Domine et Cordium
Scrutator Clementissime, Radium Supraquamae
terni et inaccessibilis Tui Splendoris e Supracaelestis
Maiestatis Tuae Throno demitte et tenebricosam ob‑
scuratamque inutilis famuli tui Intellectus scintillam
illuminato! Talentum a Te misericordiarum D(omi)no
mihi gratis concreditum, sed a me, ut nequissimo
servo, sensuum limo obrutum et nequiter absque lu‑
cri ac faenerationis emolumento neglectum, in lau‑
dem inexhausti thesauri miserationum Tuarum, in
tempore non suo, ne repetito! Immo potius aperiens
Tu manus, omnia, quibuscum et me pravum negoti‑
atorem1 et inaestimabilis margaritae contemptorem,
superabundantia bonitatum Tuarum repleto, et
principalis illius gratiae portiunculam propter Te, in
X proximi mei commodum restituito, / heu: Fac, Cle
1
mentissime et Mitissime D(omi)ne, ut in lumine

Tuo, caecae inscitiae meae tenebrae videant lumen.
Obstupefacti et lethali sensualitatis sopore mortifi‑
cati1 atque enervati Intelligentiae nervi, ad pure Te2
spiritualiterque colendum atque adorandum susci‑
tentur; rigidi et congelati simplicis desiderii3 vigo‑
res, ad veritatis fervorem concipiendum, ad charita‑
tis calorem participandum et ad quid inter verum et
mendacium pure discernendum efficacissimo sem‑
per bonae Tuae Voluntatis adiu<v>amine4, concale‑
fiant. Insuper vacillantia inconstantiae meae vesti‑
gia in via aeternae Tuae Veritatis, confirmentur. Tu
1
X 1 ‑r‑ interl. / 2 Te interl. / 3 desiderii] desideris ms. /
4
adiu<v>amine mg. / 5 Ps. 21, 6 / 6 Gen., 1, 26 / 7 –ma interl. / 8 Te
interl. / 9 Filium] filium ms. / 10 Tuum] tuum ms. S //
preaînţelept, stăpâne al stăpânilor şi preamilostivule,

ce scrutezi în inimi, trimite în jos raza splendorii tale
preaveşnice şi de neatins din tronul maiestăţii tale ce‑
reşti şi aprinde scânteia întunecoasă şi întunecată a
minţii nevrednicului tău slujitor! Nu chema îndărăt,
înainte de vremea sa, putinţa prin har dăruită mie de
tine, domn al milostivirilor, fără a aştepta răsplată, şi
pe care eu, ca un rob netrebnic, am acoperit‑o cu no‑
roiul simţurilor şi am nesocotit‑o nevolnic, scoţând de
acolo câştig şi dobândă! Mai mult încă, tu, deschizân‑
du‑ţi mâna, umple‑le cu belşugul bunătăţilor tale pe
toate şi pe mine, nevrednic neguţător şi om care a dis‑
preţuit mărgăritarul nepreţuit; iar o mică parte din ha‑
rul acesta, care este esenţa, dă‑o îndărăt, vai, înspre
folosul aproapelui meu!
Fă ca în lumina ta, Doamne prea îndurător şi
blând, întunecimile oarbe ale neştiinţei mele să vadă
lumina. Puterile minţii mele, stinse şi ucise şi slăbite
de amorţirea simţurilor mele aducătoare de moarte,
să reînvie pentru a te sluji şi slăvi în curăţenie şi duh;
forţele înţepenite şi îngheţate ale dorinţei simple să se
încălzească pentru a zămisli fervoarea adevărului,
pentru a se împărtăşi din căldura iubirii şi pentru a
discerne limpede între adevăr şi minciună, cu ajuto‑
rul veşnic făptuitor al bunăvoinţei tale. Şi încă, să se
întărească urmele şovăitoare ale nestatorniciei mele,
pe calea veşnicului tău adevăr. Căci tu singur eşti via‑
ţa, calea şi adevărul, aducând îndărăt la viaţă simţuri‑
le amorţite, punând îndărăt pe calea cea mare şi
dreaptă raţiunea rătăcitoare şi eliberând cu putere
enim solus es Vita, Via et Veritas, mortificatos sensus

ad vitam restituens, errabundam rationem ad am‑
plam rectamque viam reducens, et captivatum intel‑
lectum a mendacii subactione fortissime liberans et
potentissime recuperans. Indulge igitur, Sempiterne
Pater, ut me externe quidem vermem et non homi‑
nem5, interne autem ad Imaginem Tuae Similitudinis6
Creatum, et abundantissima7 Spiritus Sancti Tui
gratia condecoratum atque circumseptum, dignos‑
cam. Homousium ante omnia saecula a Te8 genitum
XI Filium9 Tuum10, Dominum / et Deum, Normam et
1
exemplar, P<a>edagogum Praeceptoremque meum

habeam. In Ipso sim, in Spiritu eius vivam, in prae‑
ceptis Trishypostati Dei movear1, et in lege Vnius ac
simplicissimae naturae Deitatis intelligam et diu noc‑
tuque ipsa sit meditatio mea. Vbi Te Exercituum
Deum2 et Opitulatorem fortissimum advocem, Te
spem meam firmissimam expectem, Te Dominum et
Deum meum constantissime credam. Te, Abba Pater,
in filiali adoptione devotissime clamare audeam.
Vnde quamvis indignissime, attamen ineffabili Tua
fretus charitate, me nihilum et hanc meam vili pretii3
drachmam in tutelam invictissimarum Thesauri Tui
portarum offeram, prosternamque.
Agedum, Infiniti Imperii Imperator, contritum
cor et submissae animae precatiunculam ne despici‑
as4. Scabelllum pedum Tuorum5 ne reiicias6 et profu‑
gum servum prodigumque filium in Sacro‑Sanctarum
potentiarum Tuarum praesentia ne confundas, ne
tam in praeterito, quam in futuro, aeternus inimicus
XI 1 movear] moveatur p. m. / 2 Ier., 15, 16 / 3 pretii] precii ms. //
1
4
Ps. 50, 18 / 5 Ps. 98, 5 / 6 reiicias] reicias S //
mintea înrobită de lucrarea minciunii şi redobân‑

dind‑o cu mare tărie. Îngăduie aşadar, părinte veşnic,
să mă cunosc, în afară, ca vierme, nu ca om, iar pe
dinlăuntru, ca o făptură creată după chipul asemănă‑
rii tale şi împodobită şi întărită cu harul îmbelşugat
al sfântului tău duh.
Să îl am ca Domn şi Dumnezeu, pildă şi model,
dascăl şi îndrumător pe Fiul tău, din aceeaşi fiinţă,
născut din tine mai înainte de toate veacurile. Să fiin‑
ţez în el, să trăiesc în Duhul lui, să mă mişc în învăţă‑
turile Dumnezeului cel în trei ipostasuri şi să înţeleg
întru legea naturii divine, unice şi simple, iar aceasta să
fie cugetarea mea, ziua şi noaptea. Acolo să te chem,
Dumnezeule al oştirilor şi ajutor plin de tărie, să te aş‑
tept ca cea mai puternică nădejde, să te cred cu stator‑
nicie Domnul şi Dumnezeul meu. Să cutez să te strig
cu toată devoţiunea, tată părinte, în înfierea fiului.
Acolo să mă dau – oricât de nevrednic, sprijinit totuşi
pe iubirea ta de nespus – pe mine, netrebnicul, şi drah‑
ma aceasta a mea de mic preţ, sub ocrotirea porţilor
nebiruite ale comorii tale, şi să mă închin.
Ei bine, împărate al împărăţiei fără sfârşit, nu dis‑
preţui o inimă de rând şi o neînsemnată rugăciune a
unui suflet plin de umilinţă. Nu respinge scăunaşul
pentru picioarele tale şi nu socoti totuna robul fugar
şi fiul risipitor, în prezenţa puterilor tale preasfinte,
pentru ca nici în trecut, nici în viitor, vrăjmaşul cel
veşnic să nu se veselească de mine, ca de unul dispre‑
ţuit şi pierdut.
supra me ut despectum et deperditum gaudeat. A Te

XII enim et in / Nomine Tuo vocatus sum1, itaque Tuus
1
sum, Tibi utramque cervicem submitto, Te Creatorem

et Conditorem2 latria colo, Tibi dabo gloriam, Tuam
expectabo misericordiam, Tibi canam victoriam,
Tuam exaltabo Maiestatem, per Filium in Spiritu
Sancto, per Saecula Saeculorum in Aeternum. Amen.3
XIII /Ex Bibliotheca Seminarii Ad Lauram S(acro)-
XIV S(anc)tae Triados S(anc)ti Thaumaturgi Sergii / 2
XII 1 Vide n. 2, p. ant. / 2 Conditorem] conditorem ms. / 3 Liber

1
Psalmorum passim //
XIV 1 Imago in manuscripto exarata //
2
Căci am fost chemat la tine şi în numele tău, aşadar

sunt al tău, dinaintea ta îmi plec amândoi grumajii, te
slujesc cu veneraţie pe tine, creatorul şi întemeietorul,
ţie îţi dau slavă, îndurarea ta o voi aştepta, ţie îţi voi
cânta izbânda, ţie îţi voi slăvi măreţia, prin Fiu în
Sfântul Duh, în veacul veacurilor, pe vecie. Amin.
Din biblioteca seminarului lavrei Preasfintei Treimi
a Sfântului Sergiu Vindecătorul.
1 /1 THEOLOGO‑PHYSICES PRINCIPIA
1
SACRA. PRAEFIGVRATIO
SCIENTIAE2 SACRAE
LIBER PRIMVS
Cap(ut) 1
Ad Sacram Scientiam qua via procedendum sit,
sensus ab intellectu
aenigmatice docetur, et modum inveniendae
veritatis tradit.3
In valle miseriarum, in cacumine contribulatio‑

num atque in caligine rerum ignorabilium, occupa‑
tus misellus humanus intellectus4. Immateriale5 lu‑
men, materialibus corporeitatis crassitiebus6 obrutum,
indissolubilibus sensuum vinculis obstrictum, atque
in ignorantiae barathrum p<a>ene totaliter corru‑
tum, pessumdatumque, ut creatum7 de Increato, ut
momentaneum8 de Aeterno, ut nihil de Ente, ut mor‑
tale9 de Immortali, et – ut audacius quid dicam –, ut
mortuum10 de vita verba facturum, luminisque pro‑
prii ad cognoscibilium apprehensionem radios vibra‑
2 turum, undenam inchoaturum, / et quorsum finem
2
1
1 Numeratio paginarum ab 1 incipit in ms. / 2 Scientiae] Stientiae
1
ms. / 3 Titulus capituli mg. / 4 Intellectus] Intellectus et ms.; cf. Petri

Berchorii „Dictionarium seu repertorium morale“, Venetiis, 1574, p. 231
D / 5 Ante immateriale, del. et ms. / 6 crassitiebus] crassiciebus ms. /
7
creatum] creatura s. m. / 8 momentaneum] momentaneus p. m. /
9
mortali] mortales p. m. / 10 mortuum] mors p. m.; ‑um interl. //
2
2 1 directurum] dirigendum p. m. / 2 inter /3/ scr. ms. secuta: /3/
inter S //
TEMELIILE SACRE ALE
TEOLOGIEI FIZICE
PREFIGURAREA ŞTIINŢEI SACRE
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1
Simţurile învaţă de la intelect, alegoric, pe ce cale se
cuvine să se înainteze către ştiinţa sacră şi transmit
modul în care se cuvine să fie găsit adevărul.
Bietul intelect omenesc stătea copleşit, în valea ne‑

fericirilor, în culmea necazurilor şi în ceaţa celor ce nu
pot fi ştiute. Pe când începeam să cuget, îngrijorân‑
du‑mă cu îndoială şi tulburare – ca o creatură, despre
necreat, ca o clipă, despre veşnicie, ca nimic, despre
fiinţă, ca un muritor, despre ce este nemuritor şi, ca să
spun mai îndrăzneţ, ca un mort, despre viaţă – pentru
ce avea să glăsuiască lumina imaterială acoperită de
consistenţa corporalităţii materiale, ce e strânsă în lan‑
ţurile de nedesfăcut ale simţurilor şi aproape pe
de‑a‑ntregul stricată şi împinsă în jos în genunea igno‑
ranţei şi făcând să scapere razele luminii sale proprii
pentru cuprinderea cognoscibilului, neştiind de unde
să încep şi către ce ţel să mă îndrept, urcând şi pornind
de la creatură la creator, de la momentul de acum către
veşnicie, de la întâmplare la esenţă, de la nimic la fiin‑
ţă, de la muritor la nemuritor şi de la moarte la viaţă,
directurum1 sit, solicite et anxie dubitanti mihi, a cre‑

atura ad Creatorem, a nunc ad aeternitatem, ab acci‑
dente ad essentiam, a nihilo ad Ens, a mortali ad
Immortalem, et a morte ad vitam ascendendum,
atque progrediendum esse, iamiam deliberaturo,
amicus syncerus, fidusque sodalis obviam factus,
postque modestam congratulationem – „Quid usque
adeo cogitabundus deambulatorium teris?“ inquit.
Quem ego, honorifice resalutatum, comitem per‑
ambulationis, et participem mearum dubitationum
facio, et succincte recommendatis ipsi mearum hae‑
sitationum disquisitionibus: „Bona quidem, infit,
comparatio, sed indigna (ut mea fert opinion) est
talis prompta deliberatio (deliberamus enim ea, quae
exacte cognoscimus, non ea, de quibus <a>egre du‑
bitamus), siquidem dubitatio signum discriminis
est, discrimen autem ultimi ignorationem praes‑
upponit. Quamobrem primo necessum est simpli‑
cissimam purissimamque facere differentiam inter
creaturam et Creaturam, inter nunc et nunc, inter
tempus et Tempus, inter aeternitatem et aeternita‑
tem, inter accidens et accidens, inter essentiam et
3 essentiam, inter2 / nihilum et nihilum, inter ens et
1
ens, inter mortalem et mortalem, inter Immortalem

et immortalem1, inter vitam et vitam, et inter mortem
et mortem. Differentia enim contrariorum, cum, ut
plurimum, per se pateat, nec demonstratione indiget,
nec denique tute ad viam ducit verae cognitionis.
3 1 inter Immortalem et immortalem: inter immortalem et
1
Immortalem S / 2 mortale] mortalem p. m. / 3 Cf. Petri Berchorii

„Dictionarium seu repertorium morale“, Pars secunda, Venetiis, 1574, p.
498 C / 4 praerogativae] praerogatives p. m. / 5 eorundem] eorumdem
ms. / 6 sensus] sensum p. m.. //
atunci un prieten sincer, apărut dinainte‑mi ca un to‑

varăş credincios, îmi spune, după salutul de cuviinţă:
„Până unde ai să‑ţi străbaţi drumul atât de îngându‑
rat?“ Eu, salutându‑l respectuos, mi‑l iau ca tovarăş de
drum şi părtaş al îndoielilor mele; după ce îi arăt pe
scurt căutările mele şovăitoare, îmi spune: „Comparaţia
este bună, dar o asemenea chibzuială este (după păre‑
rea mea) nepotrivită (căci chibzuim la cele pe care le
cunoaştem cu precizie, nu la cele de care ne îndoim
apăsător), de vreme ce îndoiala este semnul unui mo‑
ment critic, iar momentul critic presupune ignorarea
rezultatului ultim. Din această cauză e nevoie ca în pri‑
mul rând să se facă distincţia cea mai simplă şi mai
pură între creatură şi creatură, între acum şi acum, în‑
tre timp şi timp, între veşnicie şi veşnicie, între întâm‑
plare şi întâmplare, între esenţă şi esenţă, între nimic şi
nimic, între fiinţă şi fiinţă, între muritor şi muritor,
între nemuritor şi nemuritor, între viaţă şi viaţă, între
moarte şi moarte. Cum diferenţa dintre contrarii cel
mai adesea se desluşeşte de la sine, nici nu are nevoie
de o demonstraţie, nici nu duce, cu certitudine, în cele
din urmă, la calea cunoaşterii adevărate. Căci ce lucru
de seamă poate fi să ştii că trupul supus simţurilor este
muritor, iar spiritul capabil să înţeleagă este nemuri‑
tor? În aceste privinţe cam niciun om cu mintea în‑
treagă nu obişnuieşte să se îndoiască. Este însă
îndatorirea intelectului – de unde scapără strălucirea
adevărului – să distingă raţional, cu limpezime, dife‑
renţa între cele ce se numesc la fel. Într‑al doilea rând,
se cuvine să se distingă limpede gradele, rangurile,
Quid enim adeo magni aestimandum novisse corpus

sensitivis subiectum, esse mortale2, animam autem
intellectualem esse immortalem? De istis namque fe‑
re nullus mentis compos dubitare solet. Differentiam
autem, quae eiusdem est nomenclaturae, pure discer‑
nere intellectualiter intelligentis opus est, unde ille
veritatis coruscat splendor3. Secundo, debent attente
secerni Creaturarum gradus, dignitates, praerogati‑
vae4 atque, ut ita dici fas sit, nobilitates, et haec non
solum simpliciter, quatenus Creatione omnia bona,
sed potissimum in eodem bono quatenus permanen‑
tia, aut non permanentia. Tertio, regradatione facta a
bono permanente, a Creatura completa, ab opere per‑
fecto, a dignitate concessa, a praerogativa antecipati‑
va, a nobilitate praecellentibus titulis decorata et ab
infimo ad supremum eorundem5 gradum per sensus6
4 humiliatum intellectum sublimandum, ac tandem / 1
hoc et hoc tale quid esse aut tale quid posse esse, non
tam1 scite, quam pie deliberare possimus, atque in via
verae Cognitionis sistere vestigia faciamus nostra.“ Et
cum hisce amicus facta commendatione non ita sen‑
sitive secessit, quam spiritualiter disparuit.
Cap(ut) 2
Per lumen intellectuale, sensitiva scientia
mortifera2 esse deprehenditur.3
His ita ab illo syncero amico auditis, non absque

turbulentissimis cogitationibus in nihilitatis meae
hypocaustulus secessi, ubi large fusis oculorum
4 1 tam] ita p. m. / 2 sensitiva scientia mortifera: sensitivam scien
1
tiam mortiferam p. m. / 3 Titulus capituli mg. / 4 Verg., Aen., I, 204 //

privilegiile creaturilor şi, dacă e îngăduit să se spună

aşa, nobleţea lor, iar aceasta nu doar în chip simplu, în
măsura în care toate sunt bune prin creaţie, ci mai cu
seamă în măsura în care ele stăruie sau nu stăruie în
acelaşi fel de bine. Într‑al treilea rând, mergând îndărăt
de la stăruinţa în bine, se cuvine să fie înălţat acel inte‑
lect înjosit prin simţuri, de la creatura completă, de la
lucrarea desăvârşită, de la rangul dobândit, de la privi‑
legiul de mai înainte, de la nobleţea împodobită cu ti‑
tluri alese şi de la cel mai mărunt la gradul cel mai înalt
al lor; în cele din urmă, să putem cugeta, nu atât prin
ştiinţă, cât prin credinţă, la unul sau altul dintre su‑
biecte, ce este sau ce poate fi, şi să facem ca paşii noştri
să rămână pe calea adevăratei cunoaşteri.“
Şi, făcând aceste recomandări, aş spune că prie‑
tenul meu nu s‑a îndepărtat senzorial, ci a dispărut
spiritual.
Capitolul 2
Cu ajutorul luminii intelectuale se înţelege că ştiinţa
senzorială este aducătoare de moarte.
Auzind aşa ceva de la acel prieten sincer, m‑am re‑

tras în odaia călduţă a nimicniciei mele unde, vărsând
din plin şuvoaiele ochilor, mă întrebam înfocat dacă se
cuvine să cânt cu tristeţe ori să deplâng amarnic ştiinţa
nefericită şi sărmană a oamenilor, senzorială, lipsită de
temei, nestatornică. Iar dacă se cuvine să o cânt, oare
să o fac în versuri alese sau în discursuri în proză şi
sudoribus, humanam miseram pauperemque scien‑

tiam, sensitivam, inconditam, volubilemve sapienti‑
am miserrime canendam aut amare deplorandam es‑
se, vehementer admirabar. Nam si canendam utrum
concinnis versibus, an prosis insulsisque orationibus
lamentandam? Vel, si deplorandam, utrum per lu‑
mina solum fontes copiosarum erumpant aquarum
an per totum corpus stillicidia sanguinearum efflu‑
ant guttarum? Haec hocce modo non parvo inter
val<l>o, mutis labiis, suspirosis spiritibus crebrisque
singultibus, anxie ab intimo dubitabam pectore.
Sero tandem „per varios casus perque tot discrimina
rerum“4, punctum intellectuale, aequora mentis dis‑
5 currendo, et momentum τοῦ intellectua/liter intel
1
ligere, nescio quo modo tangendo, quod1 utrum2

caelesti sagittae, an fulguri per obscuras fulgenti ne‑
bulas assimilarem, p<a>ene inscius haesitabam atto‑
nitus. Quandoquidem sagittae illius superlativa velo‑
citas et micantis fulguris impetuosus improvisusque
strepitus, an aliquam mediate in loco, aut tempore
effecerint moram, annotare minime valebam. Quo
casu, statum meae nihilitatis et scientiarum mearum
pauperiem diligentius mentalibus perspiciendo ocu‑
lis, quandam amaritudinem comperio, quae, per
intimam ossium cognitionis meae medullam diffusa
(non secus ac in terrae visceribus aquarum scaturigi‑
nes, per naturales canales hinc indeque delabentes,
atque inferiorum vi et ebul<l>itione coactae, velint,
nolint in terrae tandem superficiem egurgitantes),
quam immanissimo viru, postquam cuncta ipsius
penetraverint membra, extemplo in linguae apice
1
5 1 –d interl. / 2 utrum mg. //
serbede? Ori, dacă se cuvine să o deplâng, oare să ţâş‑

nească din ochi doar izvoare de apă îmbelşugată ori să
curgă din tot trupul stropii picăturilor de sânge? Acestea
le cumpăneam, şi în acest fel, cu neliniştită îndoială în
adâncul sufletului, vreme îndelungată, cu buzele mute,
cu suspine şi cu dese sughiţuri.
În cele din urmă, târziu, atingând, nu ştiu în ce
chip, „prin felurite întâmplări şi numeroase primej‑
dii ale lucrurilor“ – după ce am străbătut întinderile
minţii –, punctul intelectual şi momentul înţelegerii
prin intelect, pe care îl asemănam unei săgeţi cereşti
ori unui fulger ce străluceşte prin ceţuri întunecoase,
stăteam încremenit în şovăială, aproape inconştient.
Nu eram deloc în stare să observ dacă iuţeala foarte
mare a acelei săgeţi şi tunetul năprasnic şi neaşteptat
al fulgerului ce strălucea se aşezau în vreun loc ori în
vreun timp. Atunci, contemplând atent cu ochii min‑
ţii starea mea de nimic şi sărăcia cunoştinţelor mele,
descopăr o amărăciune care, răspândită în măduva
adâncă a oaselor cunoaşterii mele (nu altfel decât iz‑
voarele de apă din măruntaiele pământului care, cur‑
gând încoace şi încolo prin canale naturale şi fiind
împinse de forţa şi fierberea din adâncuri, ţâşnesc
până la urmă, vrând‑nevrând, la suprafaţa pământu‑
lui), se strânge pe dată, grămadă, în vârful limbii, într‑o
otravă grozavă, după ce îmi pătrunsese prin toate mă‑
dularele. Apoi, după ce înţelesesem de‑acum că din lo‑
cul acesta aveam să mă prăvălesc, negreşit, în vreo parte
(întocmai ca izvoarele care fac să ţâşnească ape în vârfu‑
rile munţilor), am hotărât să picur pe albul foii
cumulatim sese aggregaverat. Quod deinde (ad in‑

star fontium in montium cacuminibus undas eruc‑
tantium) hinc necessario aliquam in partem illud
delapsurum, iam conspexerim, qualitativam figuram
illius fere ineffabilis, atrocissimique amaroris, in al‑
6 bum distillare / literarumque perstringere vinculis
1
decrevi, ne forte retrocessione facta, insperatam toti

inferat corruptionem.
Cap(ut) 3
Ab obscura humana scientia obscura evadet
veritatis imago.1
Itaque linguae calamo intellectus aciei adaptato,

viru nigredinem, amarori autem atrum comparando
colorem, tali enim Imagine dignum quid2 nigredin‑
em supra nigrorem aliquid depingere, elegans, simul
atque conveniens aliquod opus fore, statui. Quando
quidem cunctis ex coloribus, quotquot humanus
indicat visus, nihilitati nullus est propior, aut nihilo
similior quique omnibus citius mortales praeterfu‑
giat oculos, visivamque fallat facultatem, immo ipsis
tenebris non longe absimilis, quae (prout veteribus
placet) cum essentia careant, statim ac orbis communi
face, Planetarum parente, ac Vniversi oculo privan‑
tur, Sole, diametraliter suarum nihilitatum obscuris
sima circumfunditur atritas. Proh dolor! Humanae
scientiae nigri colores atque meae capacitatis atra
tabula, cum inter se nihil differant, immo quod ap‑
tius dicam, cum tabula meae capacitatis tenebrae et
tenebrae ipsae eadem mea sint tabula, istis supra
1
6 1 Titulus capituli mg. / 2 dignum quid: dignum esset quid est S //
întruchiparea trăsăturilor acelei amărăciuni aproape de

nespus, năprasnice, şi să o strâng în lanţurile literelor,
ca nu cumva, făcând cale‑ntoarsă, să provoace pe neaş‑
teptate o stricăciune a întregului.
Capitolul 3
Din ştiinţa umană neguroasă va ieşi o imagine
neguroasă a adevărului.
Şi aşa, potrivind condeiul limbii după ascuţimea

minţii, comparând negreaţa cu otrava şi culoarea închisă
cu amărăciunea (căci ce este mai potrivit cu o asemenea
imagine decât să pictezi negreaţa peste negru?), am ho‑
tărât să fac o lucrare elegantă şi în acelaşi timp adecvată.
Căci dintre toate culorile câte le discerne văzul omenesc,
niciuna nu este mai aproape de nimicnicie sau mai ase‑
mănătoare nimicului ca aceea care scapă mai repede de‑
cât toate ochilor muritori şi amăgeşte putinţa de a vedea,
ba chiar nu se deosebeşte mult de întunecimile înseşi, ce
sunt lipsite (după cum credeau cei vechi) de esenţe, încă
de atunci când au fost văduvite de chipul comun al lu‑
mii, de părintele planetelor şi de ochiul universului, soa‑
rele: negreaţa neguroasă a nimicniciei sale se răspândeşte
de jur‑împrejur. Ce durere! De vreme ce nu se deose‑
besc defel culorile negre ale ştiinţei umane şi tăbliţa
întunecată a putinţei mele – ba chiar aş spune mai po‑
trivit că tăbliţa putinţei mele este întunecimea şi întu‑
necimile înseşi sunt chiar tăbliţa mea –, atunci, rogu‑vă,
ce trebuie să pictez cu ele pe acestea?
istam quid quaeso depingendum? O, calamitatem

7 intolera/bilem! Nihilitatis tenebris ac scientiae hu‑
1
manae nocte combinatis, qualem tincturam ipsas

producturas existimandum? Nonne nigram? Item
atramento miserrimae sensitivae sapientiae et invete‑
rato linguae meae viru permixtis, et super aterrimam
superfusis tabulam, qualem effigiem depingere
posse, putandum? Nonne Ethiopicam? Imo maxi‑
me, quod etiam quotidiana docet experientia, et
commune affirmat axioma: propter1 quod unumqu‑
odque est tale, illud magis tale (erit)2.
Cap(ut) 4
Per Ethnicas institutiones, normam veritatis non
dari, eo quod extra principia aggrediantur.3
Haec ita quidem, verumtamen vetus perversaque

consuetudo, in constantia inconstantis perversitatis
perseverans, instar noctuae ad lumen caecutientis,
perque medias noctes huc illucque oberrantis, Pla
tonica nigerrima prae manibus accepta tabula,
Aristotelicis atris deliniebam coloribus; verum enim‑
vero postquam non paucam, necnon aeternis expi‑
andam4 lacrymis, navaverim operam, scientiae hu‑
manae staturae altitudinem, formae pulchritudinem,
habitusque ornamentum cum tyran<n>ice obsig‑
nasse opinarer, illico meam flocci pendendam de‑
prehendo opinionem. Quandoquidem apparens
8 opus mate/riae praeparationem, formae1 per artem
2
7 axioma: propter: axioma. Propter ms. / 2 Signa parentheseos

1
1
s.m. add. ms. / 3 Titulus capituli mg. / 4 expiandam] expiendam ms. //

8 1 formae] firmae S / 2 Titulus capituli mg. //
2
O, nenorocire de neîndurat! Amestecând întuneci‑

mile nimicniciei şi noaptea ştiinţei umane, ce culoare e
de aşteptat să producă ele? Nu cumva neagră? Şi, iarăşi,
odată amestecate negreaţa nenorocitei ştiinţe senzoriale
cu otrava învechită a limbii mele şi aşternute pe o tăbli‑
ţă cu totul neagră, ce fel de chip e de crezut că se poate
picta? Nu cumva unul etiopian? Ba chiar aşa, după cum
ne învaţă experienţa noastră de fiecare zi şi cum o afir‑
mă o axiomă comună: de vreme ce fiecare este aşa, acela
va fi cu atât mai mult aşa.
Capitolul 4
Prin învăţăturile păgâne nu se dă regula adevărului,
pentru că ele trec dincolo de principii.
Chiar aşa este, doar că deprinderea veche şi strâmbă

rămânea să stăruie în statornicia nestatorniciei ei strâmbe,
ca o bufniţă oarbă la lumină, care rătăceşte încoace şi‑nco‑
lo în mijlocul nopţii: luând în mâini o tăbliţă platoni‑
ciană cu totul neagră, o pictam cu culori întunecate
aristotelice; numai că, după ce mi‑am dus la capăt truda –
nu puţină, şi care a avut nevoie să fie răscumpărată cu la‑
crimi fără sfârşit –, când mă gândeam că îmi pusesem
pecetea, ca un rege, pe înălţimea staturii ştiinţei umane,
pe frumuseţea formei şi podoaba veşmântului, pricep de‑
odată că părerea mea cântăreşte cât un ghemotoc de lână.
Căci opera ce mi se arăta dinainte m‑a învăţat că pre‑
gătirea subiectului mă amăgise ridicol prin meşteşugul
căutat al formei şi mă făcuse să risipesc în van atâta şi
adinventionem ridicule fefellisse, atque per privatio‑

nem tot, tantosque sudoriferos labores in vanum me
amisisse, edocuit. Nigror enim atque nigredo, cum
eiusdem essent speciei, invicem sese couniverant,
quae non solum materiam Platonicam inconditam,
non solum formam Aristotelicam omni forma pri‑
vatam effecerant, sed etiam omnes Ideas dementes,
atque delirantes, et longissime a scopo veritatis ef‑
figiei oberrantes esse, ostenderant. Quo casu,
cuncta, quae ab ipsis antiquitus ad normam veritatis
exprimi credebam, omnia nunc perverse, indefinite
atque inutiliter disci atque doceri, videbam. Itaque
cum operis principium, a fine mei desiderii quanto
longe distet conspexerim, errabundam rationis vaca‑
tionem, in vagabundam mentis agitationem, tali
transmutavi modo.
Cap(ut) 5
Per Sacram Scientiam, non statim illuminari
sensitivae labyrinthos, ideo assidue insistendum.2
„O, mortalium miserrime (ipse mihi inquio),

quousque impervios habitabis labyrinthos? Quam
ob causam rem praeter tuam capacitatem, huma‑
namque solertiam aggredi conaris? Qua denique
ratione effigiem Ethiopis albore, Europaei autem
nigrore pingere putas? Ideo aut artem, aut artis ma‑
9 teriam, / vel, aut scientiam, aut scientiae formam
1
permuta, vel denique, si mavis, a tali, ludis puerili‑

bus consentanea, omnique cachinno digna, prorsus
abstine pictura. Alioquin in pertinacia perseverare,
1
9 1 capiti mg. / 2 ‑s interl. //
atâta efort trudnic. Căci culoarea neagră şi negreala, de

vreme ce se înfăţişează la fel, se amestecaseră una cu alta
şi nu doar că făcuseră să ajungă fără nicio formă materia
confuză platoniciană şi, deopotrivă, forma aristotelică, ci
chiar arătau că toate ideile erau necugetate şi fără şir şi că
rătăceau departe de ţintă – care era chipul adevărului. În
această împrejurare, pe toate despre care credeam că fuse‑
seră formulate chiar din antichitate după regula adevăru‑
lui acum le vedeam, în întregul lor, că primesc şi dau
învăţătură strâmb, neclar şi fără folos. Şi aşa, cum am
văzut cât de departe se află esenţa lucrării mele de ţinta la
care râvneam, am schimbat îngăduinţa rătăcitoare a raţi‑
unii într‑o zbatere hoinară a minţii, în felul acesta:
Capitolul 5
Labirinturile ştiinţei senzoriale nu sunt luminate
pe dată prin ştiinţa sacră, aşa încât este nevoie de
stăruinţă neîncetată.
„O, cel mai nefericit dintre muritori (îmi zic mie

însumi), până când vei hălădui prin aceste labirinturi
de nestrăbătut? Din ce pricină te sileşti să atingi ceva
mai presus de puterea ta şi de iscusinţa omenească? În
ce fel, până la urmă, socoteşti să pictezi cu alb chipul
unui etiopian şi cu negru, al unui european? De aceea,
schimbă‑ţi ori ocupaţia, ori obiectul ocupaţiei, sau
schimbă ori ştiinţa, ori forma ştiinţei, sau, în fine, dacă
preferi, renunţă cu totul la o asemenea pictură, bună
pentru jocuri de copii şi vrednică de tot râsul.
non solum indomabilis belluae, sed etiam perversi

hominis proprium est.“ His itaque mecum reputa‑
tis, paulatim quodammodo mentis discussa caligi‑
ne, cum pusillum quoddam lumen ad inchoandae
rei cognitionem illustrandam coruscasse videretur
(o, ponderosam humanam levitatem!), de repente,
lumen illud, quasi densissimas per tenebras in mo‑
dum fulgentis fulguris, intellectualis visus fere to‑
tam hebetaverat aciem, ita ut, quod prius cognitio‑
nis oculo transpici apparebat, tunc idem, totaliter
eundem effugeret. Post talem enim subitaneam,
momentaneamque coruscationem ignorantiae extre‑
mae tenebrae, veluti aeneus paries, ob conspectum
protende<n>batur meum (o, procellosam tranquilli‑
tatem!) et quod mihi iam consolationis2 levaminisque
fore sperabam, id omnis infortunii praesagium capi‑
ti1, totamque Olympi intolerabilem molem dorso
imponebat meo. Quoniam autem tabula, coloribus,
penicillis, caeterisque instrumentis, quibus pictores
10 uti solent, permutatis, singulisque in aptis collo/catis
1
locis, ac tandem penicillo colore tincto, et manu ad

tabulam, desideratam effigiem depingendi gratia,
protensa, ut fulmen caelitus iniectum, totam mentis
meae apprehensivam occupavit circuitionem, et
perversa quaedam atque indissolubilis haesitatio, ad
invincibilem ignorantiam adigens1, quasi sempiter‑
ne duraturam sibi sedem fixisse, existimabam. Qua
de re non tam ad inchoatae rei desperandam con‑
ceptionem, quam ad mei ipsius irrevertibilem com‑
pellebar oblivionem.
10 1 adigens] adagens p. m. / 2 Titulus capituli mg. / 3 Theo
1
logo‑physicae] Theologo‑physicam p. m.; Theologophysices, ad

titulum respiciens, S //
Altminteri, a stărui în încăpăţânare e semnul nu

doar al unei sălbăticiuni ce nu poate fi îmblânzită, ci
chiar al unui om strâmb.“ În vreme ce cugetam la aces‑
tea în sinea mea şi mi se risipea puţin câte puţin negura
din minte, când părea să se ivească un strop de lumină
care să‑mi arate de unde să pornesc la cunoaşterea aces‑
tui lucru (o, apăsătoare uşurătate omenească!), pe neaş‑
teptate lumina aceea, de parcă un fulger ar fi fulgerat
prin întunecimile cele mai dense, mi‑a tocit parcă toată
ascuţimea văzului meu intelectual, aşa încât ceea ce mai
înainte părea să poată fi perceput cu ochiul cunoaşterii,
acum – acelaşi lucru – îi scăpa cu totul. Căci după o
asemenea străfulgerare bruscă şi trecătoare, întunecimi‑
le ultime ale ignoranţei se întindeau dinaintea privirilor
mele ca un zid de bronz (o, furtunoasă linişte!) şi ceea
ce speram că îmi va fi spre mângâiere şi uşurare mi se
aşeza pe creştet ca o presimţire a întregului nenoroc şi,
în spinare, ca o greutate de neîndurat.
Dar, odată schimbate tăbliţa, culorile, penelurile şi
celelalte unelte de care se folosesc de obicei pictorii şi
după ce le‑am pus pe fiecare la locul potrivit şi, în cele
din urmă, am înmuiat penelul în culoare, întinzând
mâna spre tăbliţă pentru a picta chipul dorit, ceva ca
un fulger picat din cer mi‑a luat în stăpânire partea din
mintea mea în stare să înţeleagă şi un fel de şovăială
strâmbă şi de nerisipit, alăturându‑se ignoranţei de ne‑
înfrânt, mă făcea să cred că şi‑a rânduit un sălaş ce avea
să dureze veşnic. De aceea eram silit nu doar să nu mai
năzuiesc la lucrul pe care îl începusem, dar chiar să uit
de mine însumi, fără putinţă de întoarcere.
Cap(ut) 6
Ad Sacrae Scientiae imaginem depingendam, non
profanis, sed sacris utendum coloribus, hoc est,
veritatem in Sacris Scripturis latitare.2
Ratio autem obstrusae, atque indissolubilis illius

haesitationis erat talis: „Heus tu, hominum infelicis‑
sime, iuxta libelli intitulationem, «Theologo‑phy
sicae3 indepingibilem Imaginem», Imagini dedicare
moliris? Quae res non tam verbo, quam sensu sibi
contradicere manifestum est. Nae? Sed qua adeo
impudibunda audacia penicillum ad colorem, et
manum ad tabulam protendisti? An concepisti prius
in tua phantasia, quae qualisque sit propositae spe‑
culationis imago? (Scientia enim de scibilibus et ars,
de eis, quae sub arte cadunt, praedicatur). Alioquin
11 tertia mentis operatio se/cundam et primam antece‑
1
deret, quod nemo mortalium concedet (quanquam

immortalis homo nec componat, nec dividat in suis
intellectualibus exercitationibus). Imo quod maxi‑
me tuo obiicitur conatui est tabula, quam tibi pro‑
posuisti, et colores, quos ex perversitatis officinis
comparasti, quae ultimo materiam vanam et for‑
mam informem tibi reddere, et per privationem ad
negativum nihil te deducere, minime dubitandum.
Sed iocando (per prosopopoeiam1 inferebat intellec‑
tus) concedamus, inquit, te omnium pictorum esse
facile principem, qui inscius intitulationis effigiem
miro artificio aut virili, aut muliebri generi, vel spe‑
ciei dedices, et alterutrius clientelae subiicias. Item
11 1 prosopopoeiam] prosopopoaeiam ms. / 2 Cf. S. Thomae
1
Aquinatis „Summa Theologica“, Q.1, Art. 3 / 3 Imaginem] imaginem S //

Capitolul 6
Pentru a picta icoana ştiinţei sacre este nevoie să fie
folosite culori sacre, nu profane, adică adevărul stă
ascuns în scrierile sacre.
Explicaţia acelei şovăieli, impuse şi de nerisipit, suna
cam aşa: „Hei, tu, cel mai nefericit dintre oameni, te
apuci să dedici icoanei «o icoană de nezugrăvit a teolo‑
giei fizice», după titlul cărticelei tale? E limpede că
aceasta e o contradicţie nu doar în vorbe, ci chiar în în‑
ţeles. Nu‑i aşa? Dar cu ce îndrăzneală neruşinată ţi‑ai
întins penelul spre culoare şi mâna spre tăbliţă? Oare
ţi‑ai întruchipat mai înainte în imaginaţia ta ce chip ar
avea şi cum ar fi cercetarea la care ai pornit? (Căci se
afirmă că ştiinţa este despre cele ce pot fi ştiute, iar arta,
despre cele ce ţin de artă.)
Altminteri, a treia operaţiune a minţii ar preceda‑o
pe a doua şi pe prima, ceea ce niciun muritor nu ar
îngădui (chiar dacă un om nemuritor nici nu alătură,
nici nu desparte în exerciţiile sale intelectuale). Ba chiar
ceea ce ţi se arată cel mai mult împotrivă este tăbliţa pe
care ţi‑ai pus‑o în gând şi culorile pe care ţi le‑ai luat
din prăvăliile strâmbăciunii: nu e nicio îndoială că aces‑
tea vor face ca în cele din urmă subiectul să‑ţi fie lipsit
de valoare, iar forma să fie lipsită de formă şi să te ducă,
prin absenţă, la un nimic negativ. Dar să acceptăm
(spunea intelectul, în prosopopee), în glumă, zice, că
eşti pe departe cel dintâi dintre toţi pictorii, tu care,
fără să o ştii, închini – cu o măiestrie de mirare – fie
genului, fie speciei bărbăteşti ori femeieşti efigia cu
acest titlu şi o pui sub ocrotirea amândurora. Tot aşa,
tali imagine dignos idoneosque adaptes colores, in‑

super superbo licet exornes habitu. Verum tamen,
ut mihi videtur, et veritati consentaneum est, nuda
et simplex debet esse scientiae istius imago2. Nudam
dico, quoad suam simplicitatem, et simplicem qu‑
oad ipsam veritatem. Quamobrem, prius nuditatis
varia vestimenta, et simplicitatis multiformes colo‑
res praeparare debes, et postea scientiae istius inde‑
pingibilem Imaginem3 depingere aggrediaris, quae
non alibi, nisi in veritatis officinis reperiri possunt.“
12 / Cap(ut) 7
1
Per sensuum scientiam pessumdatum

intellectum, ruinae casum non percipere posse,
ideo per gratiam a sensitivis liberari.1
His, hoccemodo iteratis vicibus, a me diu va‑

rieque revolutis, inopinato quodam symptomate,
me quasi extra me essem, existimabam, ita ut quis,
qualis et ubi sim prorsus non sentirem. Interim pa‑
vor istius intellectivae facultatis alienationis
utramque mei partem obstupefaciens, in paralysi
laborantem me reddiderat. Quo casu tam internis,
quam externis sensuum labefactatis viribus, e sedile
in quo, pingendi gratia, compositum eram, supra
conchylia, quibus colores inera<n>t, instar crapula
dementati, praeceps in miserandum corrui modum,
et quod omnem transcendebat commiserationis
modum. Siquidem cum ipsemet essem, ipsamet ru‑
ina me nondum cecidisse, sentiebam. Imo nunquam
12 1 Titulus capituli mg. / 2 Cf. Ps. 18, 3: „Dies diei eructat
1
verbum / et nox nocti indicat scientiam. „ //

îmbini culori potrivite şi demne de o asemenea icoană

şi, pe deasupra, chiar le împodobeşti cu un veşmânt
trufaş. Numai că, după cum mi se pare şi după cum
este potrivit cu adevărul, chipul acestei ştiinţe trebuie să
fie gol şi simplu. Spun gol, ţinând seama de simplitatea
ei, şi simplu, ţinând seama de adevărul ei. De aceea tre‑
buie ca mai întâi să pregăteşti feluritele veşminte ale
goliciunii şi culorile multiforme ale simplităţii, iar după
aceea să porneşti a picta icoana de nezugrăvit a acestei
ştiinţe – acestea nu se pot găsi în altă parte decât în
prăvăliile adevărului.“
Capitolul 7
Intelectul, înjosit de ştiinţa simţurilor, nu poate
pricepe prăbuşirea aşa încât să se elibereze de
senzorial prin har.
Răsucind acestea în minte vreme îndelungată şi în

felurite moduri, în repetate rânduri, cumva pe neaştep‑
tate mă simţii de parcă aş fi fost în afara mea, aşa încât
nu pricepeam defel nici cine, nici cum, nici unde sunt.
Între timp, spaima acestei alienări a putinţei de a înţe‑
lege îmi amorţise ambele părţi şi mă dusese într‑o stare
de paralizie. Atunci, slăbindu‑mi puterile – şi interne,
şi externe – ale simţurilor, am căzut cu capul înainte
din scaunul în care mă aflam, pentru a picta, peste co‑
chiliile unde erau culorile, ca unul ce‑şi pierduse min‑
ţile de beţie: vrednic de milă, dar într‑un fel ce trece
dincolo de orice milostivire. Chiar dacă eram pe
cadere fore possibile, arbitrabar. Et adhuc per sensiti‑

vam ratiocinationem, colores assidue permiscere et
ultimum intentum obtinere in propinquis esse opi‑
nabar. Tandem non per me, sed per ipsum Qui crea‑
vit me, quasi a corporali ratiocinatione liberatus et ad
intellectualiter intelligere abstractus, forte „ut nox
nocti aliquod intelligentiae suppeditet genus“2,
p<a>ene exanimis terrae iacebam prostratus. Tali in‑
sensibili absorptus sopore et in aeternae desperationis
13 abysso submersus, / fusis, ferventissimisque lacrymis
1
(et his insensibilibus), amare meam lamentabar nihi‑

litatem, potissimum quod colores, quos ab ipsa bal‑
butiente aetate, per longos labores, assiduosque cona‑
tus iam acquisivisse opinabar, omnes diffusos, et in
invicem promiscue confusos, quosque amplius nul‑
lius fore utilitatis, plane desperaveram.
Cap(ut) 8
Periclitatio intellectus per sensitivam1 confusam
scientiam describitur.2
Cum autem in tali sensuum abalienatione ani‑

mique consternatione obrutus iacerem, ecce, quasi
per quietem (quasi dico, quia sensuum iacula me
stimulandi, nondum finem fecerant), veluti Oceani
pelagus, ob conspectus sese protendere et feroci,
turbulentoque turbine, undas collibus non absimi‑
les confuse ad littora arietare apparebant; cuius hu‑
meris innumera navium supernatantium multitudo
13 1 sensitivam] sensitivae ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 ad Orien
1
tem. Item: ad Orientem, item S / 4 exporrectorum] exporritorum

ms. //
de‑a‑ntregul eu, simţeam că încă nu mă prăbuşisem pe

de‑a‑ntregul. Ba chiar credeam că nu era cu putinţă să
mă prăbuşesc mai adânc. Şi încă mă gândeam, cu raţi‑
onamentul simţurilor, să amestec cu râvnă culorile şi
să‑mi ating curând scopul ultim. În cele din urmă,
cumva eliberat – nu de mine, ci de însuşi cel care m‑a
creat – din raţiunea corporală şi târât cu forţa înspre
înţelegerea intelectuală, poate „pentru că noaptea îi
oferă nopţii un fel de inteligenţă“, zăceam la pământ
aproape lipsit de suflare.
Copleşit de o asemenea lâncezeală fără simţire şi
scufundat în abisul unei deznădejdi veşnice, mă tângu‑
iam amarnic cu lacrimi îmbelşugate şi fierbinţi (erau
fără simţire) pentru nimicnicia mea, mai cu seamă fi‑
indcă acele culori, pe care socoteam că le dobândisem,
cu trudă îndelungată şi strădanii neîncetate, încă din
vremea când gângăveam, erau risipite toate şi ameste‑
cate de‑a valma unele cu altele şi îmi pierdusem cu
totul speranţa că aveau să mai fie de vreun folos.
Capitolul 8
Este descrisă punerea la încercare a intelectului
prin încâlcita ştiinţă senzorială.
Pe când zăceam într‑o asemenea înstrăinare a sim‑

ţurilor şi tulburare a sufletului, iată, cumva în linişte
(spun „cumva“ pentru că suliţele simţurilor nu înceta‑
seră încă să mă împungă), mi se arăta de parcă valurile
perferebatur, quarum quaedam quidem ab Oriente,

ad Occidentem, quaedam autem ab Occidente, ad
Orientem. Item3 quaedam ab Austro, ad Aquilonem,
quaedam autem ab Aquilone, ad Austrum procello‑
sa tempestate velas compellente, et miseriarum for‑
tuna clavim gubernante, a singulis, ad singulos mun‑
di angulos protrudebantur. Vbi navigantium ululatus,
inconditarum vocum vociferatus, exporrectorum4
14 rostrorum aequora proscinden/tium strepitus, fluc‑
1
tuum refractio, interque sese collisio, totius cataclis‑

matis illius inundatio, imminentisque periculi emi‑
nentia, et (ut brevius1 dicam)2 infinitae3 calamitates4
omnem commiserandam superare speculationem,
videba<n>tur. Hoc terribili theoremate perculsus,
prospectum in respectum transmutare fui coactus.
A retro autem amoenissimi campi, spatiosaque pros
piciebatur planities, a dextris montes prae altitudine
horribiles (quorum cacumina vix, at nevix quidem
spectabilia), a sinistris autem abyssus, profunditate
adeo terribilis videbatur, ut ipsam fundo carere opi‑
narer. Hinc porro longinquius aspectum dirigens,
innumera variorum mortalium apparebat frequen‑
tia, quorum plurimi5 (ut mea tremebunda ferebat
existimatio), in invicem altercantes, rixas litesque
ex<c>itare moliebantur, insuper alterutrisque bellum,
stragem, cruentamque minitabantur mortem; ad
haec, non modo hominum murmur armorumque
stridor, sed etiam equorum hinnitus, caeterorumque
14 1 brevius] breves ms. / 2 Parenthesis signum post calamitates
1
secus posuit ms. / 3 infinitae] infinitas ms. / 4 Additio Cantemyrii, et (ut

brevius dicam) infinitae calamitates, post collisio posuit copista, sed una
cum S corr., ad sensum respiciens / 5 plurimi] plurrimi ms. //
oceanului se întindeau dinaintea ochilor mei şi undele

lor, având înfăţişarea unor coline, se izbeau de ţărmuri
sălbatic, într‑un vârtej turbat, amestecate; spinările lor
aduceau o mulţime nesfârşită de nave ce pluteau dea‑
supra, dintre care unele erau din răsărit, mergând spre
apus, iar altele din apus, mergând spre răsărit; tot aşa
unele, cu pânzele umflate de o suflare furtunoasă şi
având la cârmă soarta cea rea, de la miazăzi spre mia‑
zănoapte, unele de la miazănoapte spre miazăzi, din
fiecare colţ al lumii către fiecare.
Acolo vaierul corăbierilor, strigătul glasurilor
amestecate, uruitul pintenilor de corabie ce se frân‑
geau despicând valurile, spargerea valurilor, ciocnirea
lor, toate păreau să fie o revărsare a unei nenorociri
depline şi semnele unei primejdii de neocolit şi (ca să
o spun pe scurt) un dezastru fără margini mai presus
de orice privelişte ce stârneşte mila. Lovit de imaginea
aceasta înspăimântătoare, am fost silit să‑mi îndrept
privirea îndărăt. Iar din spate se arăta întinderea largă
a unui câmp încântător, din dreapta, munţi de o înăl‑
ţime ameţitoare (ale căror vârfuri de‑abia se vedeau,
de nu cumva chiar deloc), iar din stânga se zărea o
genune cu un străfund atât de îngrozitor, încât mă
gândeam că e chiar fără fund. Îndreptându‑mi de aici
privirea mai departe, se arăta o mulţime fără număr de
munţi de tot felul, dintre care cei mai mulţi (după
cum îmi spunea judecata mea înspăimântată) se în‑
fruntau unii cu alţii, se sileau să stârnească gâlcevi şi
conflicte, ba chiar se ameninţau unii pe alţii cu război,
quadrupedum mugitus, inconditum quidem et

p<a>ene inarticulatum, sed tamen horrendum atque
expavendum edebant strepitum. His haud absimile,
ex montibus pecudum greges, omnisque generis ani‑
15 malium agmina, mugien/tium, rugientium atque
1
vociferantium1; ex abysso autem, venenatorum rep‑

tilium copiae maximae, ascendentium atque descen‑
dentium quacunque currebant, atque repebant.
Coetus denique innumerabilium avium caetero‑
rumve alatorum animalculorum, volitantium, stri‑
dentium atque susurrantium, in spississimae nubis
speciem, Telluris superficiem non solum calefacere,
sed etiam saltem illuminare radios cohibebat solares.
Cap(ut) 9
Ad evadendum scientiae sensitivae periculum,
per sensus inquirere est in eodem perma<ne>re
periculo.2
Haec quidem hoc modo circumcirca et un‑

dequaque3 in gyro, non tam admiranda spectacula,
quam expavenda spectra, quum ipsum etiam mini‑
mum τοῦ intellectualiter intelligere punctum fere
opprimerent, et aeternae Charitatis Prototypi ineffa‑
bile lumen p<a>ene extinguerent – hei mihi, vermu‑
lo! – mei oblitus, semimortuus, huiuscemodi inenar‑
rabilis speculationis4 finis quis, et exitus qualis esset
anxie expectabam. Verum enimvero ingens pericu‑
lum, quod5 imminebat, non nisi cytissimae fugae me
15 1 vociferantium] vocirantium p. m. / 2 Titulus capituli mg. /
1
3
‑a‑ interl. / 4 ‑s interl. / 5 quod] quam p. m. //
nimicire şi moarte crâncenă; la acestea se adăugau nu

doar zumzet de oameni şi zăngănit de arme, ci şi ne‑
chezat de cai şi muget de alte patrupede, amestecat şi
aproape de nedesluşit – totuşi, un vuiet de spaimă
şi groază.
Nu într‑alt fel se revărsau şi se târau din munţi tur‑
mele de oi şi cetele de animale de tot soiul, mugind,
răgând şi zbierând; iar din genune curgeau mulţimi
uriaşe de reptile veninoase, luând‑o peste tot în sus şi
în jos. În sfârşit, cârduri de înaripate fără număr şi
făpturi mici ce se roteau, dând strigăte şi zumzăind,
făceau ca razele soarelui nu doar să nu mai poată în‑
călzi faţa pământului, dar nici să o mai lumineze.
Capitolul 9
Încercarea de a scăpa prin simţuri de primejdia
ştiinţei senzoriale înseamnă rămânerea în aceeaşi
primejdie.
În vreme ce acestea, năpădindu‑mă şi împresurân‑

du‑mă din tot locul, nu atât ca o privelişte uluitoare,
cât mai degrabă ca nişte arătări înspăimântătoare,
aproape îmi înăbuşeau chiar cea mai firavă putinţă de
înţelegere intelectuală şi cumva stingeau lumina inefa‑
bilă a modelului dintâi al iubirii veşnice, aşteptam în
chinuri – vai mie, biet vierme! – uitând de mine, pe
jumătate mort, să văd care avea să fie sfârşitul acestui
spectacol de nepovestit şi cum avea să se încheie.
commendabat, nec tamen alibi asylum animam sal‑

vandi, aut modum evadendi agnoscere permittebat,
nisi in media permanere periclitatione, quandoqui‑
dem <in> omnes partes, nihil aliud praeter pallidam
16 minitabantur mortem, et si evadere speran/dum nul‑ 1
libi, nisi in i<n>teritus pernicieique arcem erat aspi‑

randum, quam locum in quo prostratus iacebam,
esse infallibiliter pernoscebam.
Cap(ut) 10
In extrema profanae aut sensitivae abiectione
scientiae sacrorum veritatis praefiguratur Imago.1
Itaque cum iam extremum vitae agitarem spiracu‑

lum et mortalitati valediceret immortalitas, Charitas,
Quae ab ipso aeterno2, mortales aeterno prosequitur
amore, illico apparuit. Senex enim quidam <erat>
profundae venerandaeque aetatis, adeoque dierum
vetustissimus, ut ipsum temporum parentem3 esse
divinarer, forma venustus, statura procerus, lumino‑
sis hilaritutemque scaturientibus oculis, vivace, de‑
coraque praeditus facie, voce dulcis, sermone suavis,
atque colloquio iucundissimus facundissimusque.
Qui4 dextra quidem sceptrum, sinistra autem ar‑
cum5, simul et sagittam tenebat. Vestimentum6,
16 1 Titulus capituli mg. / 2 aeterno] Aeterno S / 3 parentem]
1
Parentem S / 4 facundissimusque. Qui: facundissimusque, qui S / 5 Cf.

„Acta Eruditorum“: Laurentius Begerus, Thesauri Electoralis Branden
gurgici Continuatio..., Lipsiae, Typis Johannis Georgii, 1700, p. 148: „...
dextraque clavam, sinistra arcum tenente... dextra globum cum victoriola
lauram porrigente, sinistra sceptrum tenente“. / 6 tenebat. Vestimentum:
tenebat, vestimentum S / 7 circumposuerat] circumpusuerat ms. /
8
omnes] omni p. m. //
Numai că primejdia uriaşă care mă pândea mă îndem‑

na să o iau cât mai grabnic la fugă, dar nu‑mi îngăduia
să aflu în altă parte un refugiu pentru a‑mi salva sufle‑
tul ori vreo cale de a scăpa, decât rămânând în mijlocul
primejduirii: în toate părţile nu era decât ameninţarea
morţii livide şi, dacă era să am vreo speranţă de scăpa‑
re, nu puteam năzui decât la fortăreaţa morţii şi a piei‑
rii, pe care o recunoşteam fără greş a fi locul unde
zăceam întins la pământ.
Capitolul 10
În decăderea deplină a ştiinţei profane sau
senzoriale se prefigurează icoana adevărului
celor sacre.
Şi astfle, pe când îmi dădeam suflarea de pe urmă

a vieţii şi nemurirea zicea rămas‑bun stării mele de
muritor, mi‑a apărut pe neaşteptate iubirea, care din
însăşi veşnicia ei îi urmăreşte pe muritori cu o afecţi‑
une veşnică. Căci era un bătrân, de o vârstă înaintată
şi venerabilă (într‑atât de bătrân în zile, încât ghiceam
că a fost chiar părintele timpului), frumos la înfăţişa‑
re, înalt la statură, cu ochi luminoşi şi din care ţâşnea
veselia, plin de viaţă şi înzestrat cu un chip ales, dulce
la glas, încântător la vorbă, foarte plăcut în conversa‑
ţie şi de o elegantă elocinţă. Ţinea în mâna dreaptă
un sceptru, iar în stânga un arc, laolaltă cu o săgeată.
Veşmântul ce‑l înfăşura era de o lungime atât de bine
quod sibi circumposuerat7, ita modeste erat ablon‑

gum, ut ipso manus pedesque cooperirentur, et to‑
tum corpus contegeretur. Color autem vestimenti
non ad aliquem specificum spectabat colorem, sed
quotquot naturales, aut artificiales possunt conside‑
rari colores, simul ac semel in eodem tincturae
puncto repraesentari videbantur. Caput ipsi aureum
17 contegebat diadema, in quo omnes8 artis / artium 1
vires, omnesque Arabiae Felicis 1 divitiae large

diligenterque erant expensae. Insuper gemmarum
praetiosissimarum2 radiis, pallescens aurum trans‑
parenter illustrantibus, seseque virescentes cum ru‑
tilantibus, caerulei cum flavescentibus mire permis‑
centibus, non solum artificis sapientiam miram
atque admirabilem, sed etiam opus rei esse inaesti‑
mabile3 indicabant.
Cap(ut) 11
Pavida scientia sensitiva contremiscit veritatem
salutare sacrorum. Quae in ipso introitu,
tranquillas reddit conturbationes, eo quod per
fidem, spem atque confidentiam appareat.4
Hunc ego, dum tali, omni veneratione digna,

conspexissem forma, pavida laetitia, tremebundaque
reverentia totum me invasit misellum. Quo casu, cum
ipsi honorificam supplicationem debitamque animi
submissionem litare conarer, rerum quidem indiscre‑
tus stupor me impediebat, pavor autem convenientis
17 1 Felicis] Faelicis S, ms. / 2 praetiosissimarum] praeciosissimus
1
ms. / 3 inaestimabile] inaestimabilem ms. / 4 Titulus capituli mg. /

5
periclitari] periclitare p. m. //
cumpănită, încât îi acoperea mâinile şi picioarele, iar

întregul trup îi era învăluit. Culoarea veşmântului nu
bătea înspre vreo culoare anume, ci toate culorile, câte
pot fi socotite naturale ori meşteşugite, păreau să se
regăsească, împreună şi deodată, în acelaşi punct al
vopselii. Capul i‑l acoperea o diademă de aur, în care
fuseseră investite din plin şi cu migală toate resursele
artei artelor şi toate bogăţiile îmbelşugatei Arabii.
Pe deasupra, în vreme ce razele pietrelor preţioase
luminau diafan aurul palid – cele verzi laolaltă cu cele
roşcate, miraculos amestecate, cele albastre cu cele găl‑
bui – ele dezvăluiau nu doar că înţelepciunea artiza‑
nului este minunată şi de mirare, ci şi că lucrarea este
de nepreţuit.
Capitolul 11
Ştiinţa senzorială, înspăimântată, şovăie să salute
adevărul celor sacre. Aceasta, chiar de la început,
aduce linişte tulburărilor, pentru că se dezvăluie
prin credinţă, speranţă şi încredinţare.
După ce l‑am contemplat în această înfăţişare,

vrednică de o deplină veneraţie, m‑a cuprins – sărma‑
nul de mine – o bucurie temătoare şi un respect înfio‑
rat. Atunci, pe când mă gândeam să aduc ca prinos o
închinare plină de cinstire şi cuvenita supunere a sufle‑
tului, mă împiedica o nelămurită amorţeală, iar spaima
făcea să nu găsesc modul potrivit de întâmpinare. În
congratulationis modum confundebat. Interne gau‑

debam quidem, gradus tamen ad procedendum aut
corporis gestum ad internum patefaciendum iubi‑
lum accommodandum minime valebam. Magna
nimus autem senex, cum me in tot tantaque specu‑
lationum confusione et in ignorantiae perturbatione,
misere periclitari5, observasset, dulci et quasi vivifica
voce, „Quamobrem, inquit, fili, praesens rerum
status usque adeo se contremiscere fecit! Confide,
18 spera / et crede1! Hoc enim pacto, omnia ista acci‑
1
dentia et in tempore subiecta mutantia esse compe‑

ries2. Respice, igitur, et vide an perdurent illa, quae
prius extare speculatus es?“
Tum ego, sublevato intuitu (terribilia3 namque
illa spectra, illud defixerant terrae), statim vidi quod
cuncta in alium transmutata fuerint statum. Siqui
dem, ubi prius naves cum navigantibus, ibi nunc
campus cum militantibus, et ubi horribiles montes,
praeruptaeque rupes, ibi formidabilis illa et profun‑
dissima abyssus transpositae videbantur. Item, quos
antea ad bellum maciemque concitatos, eosdem pos‑
tea ad convivia epulasque accinctos aspiciebam, qui‑
dam quippe quasi fraternis amplexibus sese mutuo
exosculabantur, quidam autem plagiferis abiectis in‑
strumentis sedatisque contrariis litigationibus, ad
sacrificia, iubila, sacrasque caeremonias destinaban‑
tur. Vlulatus denique illi tumultuosi atque incon‑
cinni, in compositos versus suavisonoraque carmina
lepide transformabantur.
18 1 Cf. Lib. Ecclesiasticus, 2, 6 / 2 Vide J. B. van Helmont „Opera
1
omnia“: „De tempore“, 4, Typis Iohannis Philippi Andreae, Francofurti,

1682, p. 594 / 3 terribilia] terrebilia ms. / 4 Abyssum abyssum]
Abyssum abissum ms. / 5 Ps. 40, 8 //
lăuntrul meu mă bucuram, dar nu eram defel în stare

să fac vreun pas sau să găsesc vreun gest al trupului
pentru a dezvălui covârşitoarea bucurie interioară.
Nobilul bătrân însă, când a văzut că sunt jalnic primej‑
duit, în atât de marea încâlceală a reveriilor şi în tul‑
burarea ignoranţei, îmi zice, cu un glas dulce şi parcă
aducându‑mă la viaţă: „De ce, fiule, această stare de
lucruri te‑a făcut să tremuri până‑ntr‑atât? Ai încrede‑
re, speră şi crede!
Căci în felul acesta vei afla că sunt schimbătoare
toate întâmplările şi faptele supuse timpului. Priveşte,
aşadar, îndărăt şi vezi dacă durează cele pe care le‑ai
văzut mai înainte că existau.“
Atunci eu, ridicându‑mi privirea (pentru că acele
cumplite arătări mi‑o ţintuiseră la pământ), pe dată
am văzut că toate fuseseră schimbate într‑o altă stare.
Acolo unde mai înainte fuseseră corăbii cu corăbieri,
acum era un câmp cu oşteni, iar unde fuseseră munţi
înspăimântători şi povârnişuri abrupte, se vedeau
acum transformate într‑o genune înfricoşătoare şi
foarte adâncă. Tot aşa, cei pe care îi priveam mai îna‑
inte chemaţi la război şi pustiire, mai apoi erau adu‑
naţi la petreceri şi ospeţe, unii chiar se sărutau,
îmbrăţişându‑se ca nişte fraţi, iar alţii, aruncându‑şi
uneltele menite să rănească şi potolindu‑şi neînţelege‑
rile, se îndeletniceau acum cu sacrificiile, sărbătorile şi
ceremoniile sacre. În cele din urmă, vaierele acelea
furtunoase şi strigătele se transformau încântător în
versuri bine rânduite şi în cântece cu sunet plăcut.
Cap(ut) 12
Abyssum abyssum4 vocare5, veritatem per Sacram
Scientiam intellectum accersire, cui statim
19 subii/citur et pollicitationem sanationis morbi
1
sensitivi ascipitur. Hoc est in Sacris vitam

aeternam reperiri.1
18 / His a me diligenter observatis, et quodammodo

audaciuscule intuitis, pristini illius obscurati lumi‑
nis, quasi per aliquod satis quidem crassum, crystalli‑
19 num / tamen corpus, radios transmittentis, in cono
intellectualitatis reassumere occepi2, et „abyssus
abyssum vocare“3, quid sit veluti aenigmatice perci‑
pere mihi videbar, verum enim obstante adhuc sensi‑
tiva pinguedine, splendidae intellectualitati, opaces
superinducebat umbras, quae per metamorphosim
rerum in puncto transfiguratarum, capacitatis meae
totas enervabant vires, unde intelligentiae passus sis‑
titurus, vestigiaque stabiliturus, procedendo a per‑
ceptione recedebam, et cognoscendo revera ignora‑
bam, id quod me cognoscere existimabam. Tunc
tandem senex honorificus: „Aude, inquit, fili, neque
metuas id quod metuendum non est, quandoqui‑
dem non aliam ob causam tibi subveni, nisi quod se
e4 praesentibus liberem spectrorum periculis.“
Ad haec ego, quasi rore vitali aspersus5 et vocis
organis ad verba proferenda compositis, et his
19 1 Titulus capituli mg. / 2 concepi] concaepi ms. / 3 Vide n. 5,
1
p. ant. / 4 e interl. / 5 Vide J. B. van Helmont, „Venatio scientiarum“,

47, ed. cit., p. 27 / 6 balbutienti] balbutiendi S / 7 summae tuae
Clementiae: Summae Tuae Clementiae S / 8 Tui et inferius Tibi S /
9
Cf. Petri Movilae, Orthodōxa Confēssio Fidei Catholicae et Apostolicae
Ecclesiae Orientalis, III, 62 //
Capitolul 12
Genunea strigă genunea, intelectul cheamă
adevărul prin ştiinţa sacră, căreia i se supune pe
dată şi primeşte făgăduinţa de vindecare a bolii
simţurilor. Asta înseamnă că viaţa veşnică se
găseşte în cele sacre.
După ce am observat acestea cu grijă şi le‑am privit

cu un pic mai mult curaj, am început să primesc din
nou, în găoacea minţii mele, ceva din acea veche lumi‑
nă umbrită care iradia ca printr‑un corp îndeajuns de
dens, dar translucid, şi mi se părea că simt, de parcă
s‑ar fi arătat cumva prin enigme, că „genunea strigă
genunea“; dar, pentru că vâscozitatea senzorială încă se
punea împotrivă, ea arunca asupra strălucitei puteri de
înţelegere nişte umbre dense care, printr‑o metamorfo‑
zare a lucrurilor ce se transfigurau într‑un punct, îmi
sleiau toate forţele putinţei de cuprindere: de aceea,
voind să fac durabili paşii inteligenţei şi să aştern te‑
meinic urmele, pornind de la percepţii mergeam îndă‑
răt şi, cunoscând, de fapt ignoram ceea ce credeam a
cunoaşte. În cele din urmă, venerabilul bătrân spune:
„Îndrăzneşte, fiule, şi nu te teme de ceea ce nu trebuie
să fie prilej de teamă, fiindcă eu am venit la tine nu din
vreun alt motiv, ci pentru a te elibera de primejdiile
din prezent ale vedeniilor.“
La acestea eu, ca şi cum aş fi fost stropit cu roua
vieţii, deopotrivă pregătindu‑mi glasul să rostească vor‑
be şi bâiguindu‑le întocmai ca un copil, zic: „Venerabile
balbutienti6 infantulo non absimilibus. „Pater vene‑

rande, inquio, summae tuae Clementiae7 summas
ago gratias, qui, in debitis, pro beneficiis in me gratis
allatis, offerendis atque referendis remunerationibus,
utpote indignus, meam nihili aestimandam pusillita‑
tem in tui8 favorem suscipere digneris, enixe obsecro9.
Promitto me namque tibi, inclinata animi cervice,
20 nun/quam tuum transgressurum mandatum, sed ad
1
omnia promptum, alacriterque fore pariturum.“

At ille: „Video, inquit, te animo tabescentem, et
in modum veneno corruptorum intestinis cruciati‑
bus distorqueri. Sed, mi fili, confortatis spiritibus,
strenue tuum insensibilem examina dolorem, et ve‑
tustissimum mihi expone languorem, ad hoc, ut
medicina huiuscemodi morbi1 sanatricem tibi exhi‑
bere movear (morbum enim occultatum periculo‑
sum, omnes praedicant medicantes).“
Cui ego: „Perfecte hoc tibi2 innotuit, suavissime
Pater, ignoratio enim principiorum rerum natura‑
lium, ita me Cyrceo potavit poculo, ut non solum
ex intellectuali creatura3 in inintellectualem, sed
etiam, ut ita dicam, ex ente in non ens p<a>ene
transmutaverit.“
Ille autem: „Haec sunt, infit, rerum momentali‑
ter in tempore accidentium et gentilismi veneno in‑
fecta tela, a quibus quis4 afficitur, quod affectus fue‑
rit quodammodo sensit quidem, unde autem, a quo
et quam ob causam id sibi evenerit nec sensit, nec
ipsa, callo perversae consuetudinis obducta, sensua‑
litas ipsum sentire sinit. Qua de re vulnus detegere
ne procrastines, a vulneris enim qualitate, tum teli
20 1 morbi mg. / 2 Vide n. 7, p. ant. / 3 creatura] creaturam ms. /
1
4
‑s interl. //
părinte, aduc cele mai înalte mulţumiri preaînaltei tale

bunăvoinţe; te conjur cu tărie – căci aduci binefaceri
fără a aştepta plată în schimbul datoriilor mele, îmi ofe‑
ri şi îmi dai răsplăţi, oricât sunt de nedemn – să binevo‑
ieşti a lua sub ocrotirea ta puţinătatea mea nevrednică.
Îţi făgăduiesc, plecându‑mi grumazul sufletului, că nu
voi încălca niciodată porunca ta, ci le voi împlini pe
toate de îndată şi cu voie bună.“
Iar acela zise: „Te văd înmuiat la suflet şi sfâşiat de
chinuri lăuntrice, ca cei cuprinşi de venin. Dar, fiule,
odată recăpătate puterile, cercetează‑ţi cu stăruinţă
durerea lipsită de simţire şi povesteşte‑mi vechea ta
suferinţă, ca să îţi pot da, ca leac, însănătoşirea dintr‑o
asemenea boală (căci toţi medicii afirmă că boala as‑
cunsă e primejdioasă).“
Eu îi răspund: „Preablând părinte, ai înţeles pe de‑
plin, căci ignoranţa în privinţa începuturilor lumii na‑
turale m‑a făcut să beau pocalul Circei, încât m‑a
transformat nu doar dintr‑o făptură înzestrată cu inte‑
lect într‑una fără intelect, dar chiar, ca să zic aşa,
aproape dintr‑o fiinţă într‑o non‑fiinţă.“
Iar el începe: „Acestea sunt săgeţi ale lucrurilor ce
se petrec în timp, la un moment dat, şi sunt înmuiate
în otrava păgână: cel ce va fi fost lovit înţelege ceva,
dar nu înţelege de unde, de la cine şi din ce cauză i
s‑a întâmplat; nu îi îngăduie să o înţeleagă însăşi
capacitatea senzorială, acoperită de coaja groasă a
deprinderii sale pervertite. De aceea, nu amâna să‑ţi
descoperi rana căci, după felul rănii, există speranţa
quantitatem, tum veneni immanitatem cognosci,

21 tum denique prognosticum aliquod, / fortassis, boni
1
ominis praedici speratur.“
Cap(ut) 13
Falsae sensitivae, aut profanae scientiae
imago describitur, extra quam aliam dari
interdicunt sofi.1
Cui ego: „Ars mihi pictoria erat, qua in arte,

leporem iam auribus tenere stupide opinabar, et as‑
sidue varias variarum historiarum depingere imagi‑
nes conabar, quondam autem tale tentamen volu‑
bile ingenium agitabat meum, me nempe per otium
contingentia in tempore recogitante, et saecula elap‑
sa in memoriam revertente, quibus acta praede‑
cessorum mortalium commemorantur, atque a ve‑
tustissimis celeberrimisque pictoribus designata, in
magnificis, superbisque Regum Imperatorumve pa‑
latiis ostentantur, ut sunt deorum, heroum, ducum,
principum, Imperatorumque nobilium simulacra.
Item famosa facinora bellorum, pacis, dissidiorum,
confoederationum, victoriarum, triumphorum, terra
stragum, mari naufragiorum. Insuper artium, scienti‑
arum, mechanicarum, orbis terrarum, partium, situ‑
um locorum, plagarum, montium, planiti<er>um,
oceanorum, fretorum, sinuum, insularum, pro‑
montoriorum, structurarum mirabilium, civita‑
tum metropolium, caeterorumque mundi miracu‑
lorum Imagines, quae, quasi portenta mirabilia,
nomine aeterna et fama nunquam interitura, vagi
1
21 Titulus capituli mg. //
de a înţelege atât mărimea săgeţii, cât şi violenţa otră‑

vii, precum şi, în sfârşit, de a formula un diagnostic,
poate, de bun augur.“
Capitolul 13
Este descrisă icoana ştiinţei false, senzoriale sau
profane, singura pe care o acceptau înţelepţii.
Eu îi spun: „Mă ocupam de pictură, o artă în care

credeam prosteşte că ţin iepurele de urechi, şi mă strădu‑
iam neîncetat să înfăţişez felurite imagini ale feluritelor
istorii, când o ispită mi‑a pus în mişcare spiritul neas‑
tâmpărat: şi anume, să cuget în tihnă la cele petrecute
de‑a lungul timpului şi să depăn în memorie veacurile
scurse, în care sunt amintite faptele muritorilor de dina‑
intea noastră şi, înfăţişate de pictorii cei mai vechi şi mai
faimoşi, sunt arătate în palatele măreţe şi trufaşe ale regi‑
lor şi împăraţilor, aşa cum sunt portretele zeilor, eroilor,
comandanţilor, principilor şi ale împăraţilor vestiţi; tot
aşa, faptele vestite ale războaielor, păcii, înfruntărilor, ali‑
anţelor, victoriilor, triumfurilor, dezastrelor de pe pă‑
mânt şi naufragiilor de pe mare; în plus, imaginile
artelor, ştiinţelor, meşteşugurilor mecanice, ale cuprinsu‑
lui pământului, ale regiunilor, aşezărilor, întinderilor,
munţilor, câmpiilor, oceanelor, strâmtorilor, golfurilor,
insulelor, promontoriilor, ale construcţiilor admirabile,
ale marilor oraşe şi ale celorlalte minuni ale lumii, pe care
muritorii rătăcitori le admiră ca pe nişte miracole divine,
veşnice în nume şi ce nu vor pieri niciodată ca renume.
22 admirantur / mortales. Haec atque his similia saepe

1
saepius in depingendo, me1 vanam peragente vitam,

olim Horatii memoriae occurrit sententia, qui2
« Pictoribus, inquit, atque poëtis quidlibet audendi
semper eandem fuisse potestatem »3. Quam, inquam,
sententiam, quasi cuspidatissimo compunctus sti‑
mulo, mihimet ipsi in hunc persuadeo modum:
« Quousque, homullule, aliorum sanguiferos sudo‑
res, falso nomini subiges tuo? Et ea quae antiqui re‑
vera actu perfecerunt (si fabulis fides praestanda sit),
tu eodem4 linearum tractu et colorum varia variega‑
tione reficere autumas? Quid sibi vult haec in te in‑
sulsa existimatio audacissimaque ambitio? Igitur
nunc talibus frivolis occupationis valedicito, et rem
talem inch<o>ato, quae solum tuo ascribatur nomini,
quaeque te solum autorem, inventorem, vel saltem
reparatorem agnoscat. » Hoc pacto (perseverante
adhuc in me Gentilismi arrogantia, superbiae tantum
mutata specie5), antiquas amplius desii discutere ce‑
ras, et ad Libelli intitulationis « Imaginem depingen‑
dam» unice laborandum, decrevi. Itaque paradoxum
quid, et modernis p<a>ene insolitum saeculis (prout
superius fatebar) mente concepi quidem, sed, proh
23 malum! ars inepta, scientia igna/ra, indagatio ignava,
2
et non plus ultra, sententia pagana, tam gravi ponde‑

rosaque me oppresserunt sarcina, ut ad instar iumen‑
ti1 prae nimia oneris aggravatione succumbentis1, in
hoc discriminosae desperationis voluter caeno.“
22 1 me interl. / 2 qui] quae p. m. / 3 Hor., Ars Poetica, 9‑10 /
1
4
eodem] eadem ms. / 5 Vide J. B. van Helmont, „Venatio scientiarum“,
4, ed. cit., p. 20 //
23 1 iumenti] iumentis ms. / 2 Vide n. 5, p. ant. / 3 Titulus capituli
2
mg. / 4 et vincentes, victi: vincentes et victi S //

Pictând ades‑adesea acestea şi altele asemenea lor,

eu, ducându‑mi viaţa deşartă, mi‑am amintit o vorbă
spusă cândva de Horatius, care zice: «Pictorii şi poeţii
au avut întotdeauna aceeaşi putinţă de a cuteza».
Această vorbă, zic, o întorc înspre mine – ca lovit de o
strămurare ascuţită – în acest îndemn: «Până când,
omule mărunt, vei pune sub numele tău, fals, sudoa‑
rea plină de sânge a altora? Iar cele pe care anticii
le‑au făptuit cu adevărat (dacă se dă crezare poveşti‑
lor) vei spune şi tu că le faci din nou, cu aceeaşi trăsă‑
tură de penel şi cu o îmbelşugată felurime de culori?
Ce rost are această părere a ta lipsită de spirit şi aceas‑
tă ambiţie necugetată? Spune, aşadar, rămas‑bun tă‑
bliţelor unei ocupaţii frivole şi începe un lucru pe care
să‑l semnezi numai cu numele tău, care să te recu‑
noască doar pe tine ca autor, inventator sau măcar în‑
noitor.» În felul acesta (căci stăruia în mine aroganţa
păgânismului, iar înfăţişarea trufiei abia de se schim‑
base), am încetat să mai cercetez vechile tăbliţe cerate
şi am hotărât să lucrez numai la «Icoana de zugrăvit»,
după cum era intitulată micuţa carte. Aşadar, am ză‑
mislit în mintea mea ceva paradoxal şi aproape ne‑
maipomenit în vremurile moderne (după cum
mărturiseam mai sus), dar, nenorocire!, meşteşugul
nepotrivit, ştiinţa neştiutoare, cercetarea lipsită de
energie şi vorba păgână «până aici» m‑au strivit sub o
povară atât de grea şi apăsătoare, încât m‑au făcut să
mă prăbuşesc, în această mocirlă a primejdioasei dis‑
perări, ca o vită de povară ce cade sub apăsarea unei
greutăţi prea mari.“
Cap(ut) 14
Sacra Scriptura patefacit authorem adhuc
profanae scientiae morbo, et calamitate
originali laborare.3
Senex autem (prout indicia extrinsecus arguebant)

cogitatione varias in partes velificans, et Oceanum sa‑
pientiae cognitionis trireme tute adnatans (faciei
enim assidua, diversaque transfiguratio, frontis super‑
ciliorumve crebra combinatio, ac totius vultus mo‑
mentaliter successiva transformatio, gravem quan‑
dam sublimemve doctrinam ipsum portendebat
prolaturum), tandem orationem in hunc exorsus est
modum: „Ars tua, inquit, mi fili, patefacit, te quoque,
e coetu veterum frustra militantium esse. Qui, pro vana
ambitiosaque gloria, mutuo digladiantes, caedentes,
caesi, vulnerantes, vulnerati, et vincentes, victi4 extite‑
re, unde verum est lancea, qua ipsi sautiati occubuere,
tu quoque eadem sautiatum laborare. Verum enim‑
vero hoc fuit originalis superbae terrae, intumescen‑
tisque ipsius arrogantiae praemium. Quae, sua non
contenta conditione, se superiora pertingere, se am‑
24 pliora ambi/re, et quod fieri non poterat, fieri posse
1
prave credidit et flagitiose cupivit; re autem ipsa, an‑

tequem elatione exaltaretur, sibimet ipsi gravissimam
vindicavit ruinam. Itaque originalem illum verae
sapientiae splendorem offuscatum et p<a>ene ob‑
scurum reddens, ad absurda indemon<s>trabiliaque
sensitivae scientiae principia, sese recepit. (Omnem
enim mortalium scientiam a sensibus et indemon‑
strabilibus principiis progredi omnes saeculi istius
1
24 1 saevisset] saevissset ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 ‑r interl. //
Capitolul 14
Scrierea sacră dezvăluie că autorul încă mai
este chinuit de boala ştiinţei profane şi de
nenorocirea originară.
Însă bătrânul (după cum o arătau semnele exterioa‑

re), întinzându‑şi pânzele gândului prin felurite părţi şi
plutind în siguranţă pe oceanul înţelepciunii cu nava
cunoaşterii (căci transfigurarea stăruitoare şi felurită a
feţei, îmbinarea frecventă a frunţii şi sprâncenelor lui şi
transformarea ce urma de aici, într‑o clipă, a întregului
său chip, anunţau că avea să rostească o învăţătură gra‑
vă sau sublimă), în cele din urmă şi‑a început cuvânta‑
rea în felul acesta: „Meşteşugul tău, fiule, dezvăluie că
şi tu eşti din ceata celor vechi ce se luptă zadarnic. Ei,
pentru o glorie deşartă şi plină de ambiţie, au dăinuit
bătându‑se unii cu alţii, ucigând, ucişi, rănind, răniţi şi
învingători, învinşi: de aici decurge adevărul că şi tu
suferi lovit de aceeaşi lance din pricina căreia ei, loviţi,
au căzut la pământ. Aceasta a fost însă răsplata dintâi a
pământului trufaş, umflat în aroganţa sa.
Fără a se mulţumi cu condiţia sa, a crezut prosteşte
şi şi‑a dorit neruşinat să le atingă pe cele aflate mai sus,
să dobândeacă mai multe şi să poată fi ce nu putea fi;
dar tocmai prin aceasta şi‑a câştigat prăbuşirea cea mai
grea, mai înainte de a se ridica în înalt. Aşadar, astu‑
pând strălucirea aceea dintâi a adevăratei înţelepciuni
şi aproape întunecând‑o, îşi găseşte refugiul în princi‑
piile fără noimă şi de nedemonstrat ale ştiinţei senzori‑
ale. (Căci toţi înţelepţii acestui veac recunosc cu glas
sapientes largo fatentur ore.) Alioquin, <si> ante lap‑

sum puram simplicemque praecepti scientiam (quod
unum et solum <esse> poterat), ut par est, tenuisset,
crede mihi, lethale hoc vulnus in ipsam usque adeo
non saevisset1 vel, dum vulnerata fuit, veritatis medi‑
camentum non per mortiferum sensum, sed per vi‑
vificum intellectum inquirere, orare, pulsare, aperire
atque invenire deberet. Hac enim, non alia via datur
intellectus.“
Cap(ut) 15
Quodammodo Sacra Scientia per profanam
scrutari concedit, cuius tamen methodo
tradi<ti>ones non bene quadrant ad veritatem.2
„Nunc igitur, siquidem in pingendi arte non pa‑

ucos, ut dicis, perdidisti labores, moram nil indul‑
gens, festinanter ad opus te cinge, et effigiem meam
ad instar3 quod vides, diligenti summoque studio
depinge. Quam etiamsi omnis fere gentilitas ad un‑
guem depinxisse falso arbitrata sit, nunquam tamen
25 aliquis, nisi fu/catum falsificatumve exemplar sibi
1
adeptus est. Quam ob causam, latente adhuc verita‑

tis prototypo, spissa Minerva1 salebrosas in vias
obliquosque tramites errabundi vagantur.“
Ego laetus quidem2 ad haec, attamen, collectis os‑
triis, colores adeo promiscue video confusos, ut, iuxta
normam consuetae artis, ne quidem semilineam3
25 1 Minerva hic symbolum artis est. Cf. Hor., Ars poetica, 380‑386,
1
item Cicero, „pingui Minerva“, De amicitia, 19; Hor. „crassa Minerva“,

Sat. 2, 2, 3 / 2 quidem omm. S / 3 ne quidem semilineam] semilineam
quidem S / 4 tabe obsessus in rasura corr. ms. / 5 capesserem] capasserem
ms. / 6 Ps. 50, 1 / 7 te] Te S / 8 aliqualem mg //
amplu că ştiinţa muritorilor porneşte pe de‑a‑ntregul

de la simţuri şi de la principii de nedemonstrat.)
Altminteri, dacă s‑ar fi păstrat, cum se cuvine, ştiinţa
pură şi simplă a învăţăturii (care nu putuse fi decât una
singură) de dinainte de cădere, crede‑mă, această rană
de moarte nu ar fi lovit‑o atât de crunt sau, dacă ar fi
fost totuşi rănită, ar fi trebuit să caute, să implore, să
ceară, să descopere şi să găsească leacul adevărului nu
prin simţurile purtătoare de moarte, ci prin intelectul
care dă viaţă. Căci pentru această cale, iar nu pentru
alta, ne este dat intelectul.“
Capitolul 15
În ce fel îngăduie ştiinţa sacră să fie cercetată prin
cea profană, ale cărei învăţături totuşi, prin metodă,
nu se potrivesc bine cu adevărul.
„Aşadar, dacă ţi‑ai irosit în meşteşugul picturii străda‑

nii deloc puţine, după cum spui, aşterne‑te acum grab‑
nic pe muncă, fără a îngădui nicio zăbavă, şi pictează cu
atentă şi înaltă grijă chipul meu, întocmai cum îl vezi!
Chiar dacă aproape toată lumea păgână a crezut fals
că l‑a pictat desăvârşit, totuşi niciodată nu a reuşit să‑i
facă un portret altfel decât denaturat sau falsificat. De
aceea, cum până acum a rămas ascuns modelul dintâi
al adevărului, ei rătăcesc răzleţiţi pe drumuri cu hâr‑
toape şi pe cărări piezişe, cu Minerva cea grosolană.“
Eu, de‑a dreptul înveselit de aceste vorbe, îmi adun
cochiliile, dar văd culorile amestecate până‑ntr‑atât
ipsi trahi posse. Qua de re, denuo maestitia, denuo

m<a>erore, denuoque animi tabe obsessus4, quo
tenderem, quidque prius capesserem5 prorsus igno‑
rabam. Tandem Seni: „Pater humanissime, inquio,
meae aeterne deplorandae condole calamitati, infor‑
tuniique miserere mei6. Casus enim qui mihi, duce
superbia, evenit, hac etiam me depauperavit gratia.
Ideo, si apud te7, utcumque indigne aliqualem8 me‑
ruerim gratiam, paulisper ad reparandos colores mi‑
hi compatiaris obtestor.“
Sene autem hoc nutu concedente, ego, nulla in‑
termissa temporis dilatione, de integro novos confi‑
cere colores festinavi. Quibus (utpote temporis an‑
gustia coactus) ad perfectionem deductis, iuxta
regulam iam usitatae artis, ipsum delineare et, quo
artificiosus esse posset, depingere incepi.
Cap(ut) 16
Per modum profanae scientiae,
26 veritatem / sacrorum quaerere est in eadem
1
profana scientia permanere. Veritas enim

Ethnicis non subiicitur dogmatibus.1
25 /Primo itaque delineata proceritatis mensura,

colores, saepissime (ut pictoribus mos est) ad faciem
26 Senis appro/pinquabam, anque ipsi assimilarentur
assidue tentabam: qui aliquando nimis albescentes,
aliquando valde rubescentes, aliquando plane flaves‑
centes, aliquando tandem prorsus subpallescentes,
totaliterque dissimilantes apparebant. Senex autem,
1
26 1 Titulus capituli mg. //
încât, după regula meşteşugului obişnuit, nu pot trage

nici măcar o jumătate de linie. De aceea, cuprins din
nou de tristeţe, din nou, de jale, din nou, de o lâncezea‑
lă a spiritului, nu ştiam defel încotro să mă îndrept şi de
ce să mă apuc mai întâi. Atunci îi spun bătrânului:
„Părinte plin de omenie, îndură‑te de nenorocirea mea
ce merită a fi deplânsă veşnic şi ai milă de nefericitul de
mine! Căci nenorocirea ce mi s‑a întâmplat, sub cârmu‑
irea trufiei, m‑a lipsit de acest har. De aceea, dacă voi fi
meritat din partea ta o bunăvoinţă oricât de măruntă,
te conjur să ai puţină îngăduinţă cu mine, să‑mi pregă‑
tesc din nou culorile.“
Iar cum bătrânul încuviinţă din cap la aceasta, eu,
fără nicio clipă de amânare, m‑am grăbit să‑mi fac ia‑
răşi culori noi. Odată făcute, în chip desăvârşit (oricât
eram de strâmtorat de timpul scurt), după regula meş‑
teşugului de‑acum deprins, am început să‑l desenez şi
să‑l pictez, pe cât de măiestrit se putea.
Capitolul 16
A căuta adevărul celor sfinte pe calea ştiinţei profane
înseamnă a rămâne în aceeaşi ştiinţă profană.
Căci adevărul nu se supune învăţăturilor păgâne.
Aşadar, odată desenată mai întâi statura, pe măsură,

potriveam mereu culorile (aşa cum e obiceiul pictori‑
lor) după faţa bătrânului şi încercam neîncetat să i le
fac asemenea: păreau uneori puţin prea alburii, alteori
prea roşietice, alteori de‑a dreptul gălbui, alteori, în
cum me in adaptandis coloribus plurimum frustra

perdidisse laboris observasset, modesta gravitate le‑
niter subrisit, attamen honeste simulato silentio,
occultiorem frustrationis causam pulchre celabat.
Ego quidem festinam me confundere properatio‑
nem existimabam, ille autem vultus ipsius assiduam
metamorphosim artem deludere, meosque irritos
efficere labores penitissime sciebat.
Sero tandem, ex silentii dissimulatione ac risus
indictione, me quasi praesagii cuiusdam ansam ca‑
piente (nimis enim pudor in vatem me reddiderat),
dissimulationem silentii causae non fore expertem,
quodammodo hariolatus sum. Qua de re ultro colo‑
res in vanum permiscere destiti et animo deficiens
proprio tandum perfundebar rubore.
Ille autem „ne animo deficias“, inquit, „filiole,
sed tu quoque largo passu vestigia reliquorum
sequere praedecessorum. Quo enim diutius curi‑
ositati vacabis, eo in grandiores molestioresque
incides laborum difficultates. Ideo quoad tuae,
tibi subministraverint vires, atque iuxta capacitatis
27 tuae possi/bilitatem, vultus mei characterem et ves‑
1
timenti designa colores.“

Hinc ego nil mihi, nil laboribus, nil sudoribus,
nil denique coloribus parcens (siquidem innormis
stupor ingenii hebetudinem iamiam revelare nuta‑
bat), quo exactius potui vultus formam obumbravi1.
Verum enim quid prodest illi, qui turbulentas Nili
evadit undas et in voraces crocodili incidit fauces?
Converso enim ad vestimentum aspectu, subito, non
27 1 obumbravi] obumpravi p. m. / 2 visum mg. / 3 Titulus capi
1
tuli mg. / 4 alicubi] allicubi ms. //

sfârşit, cu totul palide şi pe de‑a‑ntregul neasemănătoa‑

re. Bătrânul însă, după ce a văzut că îmi risipesc fără
rost truda străduindu‑mă prea mult să potrivesc culori‑
le, a surâs uşor, cu o seriozitate blândă: ascundea minu‑
nat, sub o tăcere disimulată cu eleganţă, cauza mai
adâncă a nereuşitei mele. Eu, unul, chiar socoteam că
graba repezită mă făcea confuz, dar el ştia foarte bine că
neîncetata schimbare a chipului său îşi râdea de artă şi
făcea ca strădaniile mele să fie inutile.
Într‑un târziu, din surâsul lui disimulat şi din felul
în care râdea, prinzând eu semnul unui fel de prevesti‑
re (căci sfiala mă transformase în prezicător), am ghicit
cumva că disimularea tăcerii nu era fără un motiv. De
aceea am încetat să mai amestec zadarnic culorile şi,
pierzându‑mi curajul, mă acoperii cu totul de roşeaţă.
El însă zise: „nu‑ţi pierde curajul, dragul meu fiu, ci
mergi cu pas întins pe urmele celorlalţi înaintaşi. Cu
cât vei fi lipsit de curiozitate mai mult timp, cu atât vei
înfrunta greutăţi mai mari şi mai apăsătoare în străda‑
niile tale. Aşadar, pe cât te vor ţine puterile şi putinţa,
după felul cuprinderii tale, desenează‑mi înfăţişarea
chipului şi culorile veşmântului.“
De aici încolo eu, nemaicruţându‑mi nici strădani‑
ile, nici sudoarea, nici – în sfârşit – culorile (de vreme
ce o deplină înţepeneală stătea să dezvăluie de‑acum
slăbiciunea minţii), am umbrit pe cât de precis am
putut conturul feţei. Dar ce folos are cel care scapă
din valurile furtunoase ale Nilului şi cade în fălcile
lacome ale crocodilului? Căci îndreptându‑mi privirea
către veşmântul lui, pe dată, întocmai ca lovit de
secus ac cordis palpitatione correptus, penicillum

quo prius macularem colore, aut cui tincturae potius
assimilarem, haesitans, miserere insaniebam: sensiti‑
vis enim oculis nunquam nusquamve visum1 tale
existebat opus.
Cap(ut) 17
Sacram Scientiam quoad sensus esse
incomprehensibilem et vires rationis eisdem
incapaces esse, quod tamen mortales fore
possibile putant.3
Panni materia serica, an lanea, bambacina, an linea

esset, discerni minime poterat, texturae fila nusquam
apparebant, sed ad modum membranae lucida nitidi‑
tate, ac si aureo aut argenteo fulgebat splendore, in
qua quotquot colores qui visui obiici possunt, omnes
in eodem repraesentabantur puncto, et eodem cir‑
cumstantiae loco omnes tincturarum comprehende‑
bantur varietates. Ita quidem erat opus texturae. Sed,
quod mirabilius est, expers erat artis suturae, nec
denique oras alicubi4 habere videbatur, sed veluti ip‑
28 si seni congenita, perque / totum corpus naturaliter
1
composita coaluerit simulque concreverit, non secus

ac arborum cortices, quae a tenellis virgululis1,
usque ad maturam corpulentiam una concrescunt,
una durescunt, et invicem naturali ferruminatione
conhaerescunt. His, hunc in modum a me enixe
perspectis, quasi per mero<s> suffocatos spiritus, de
sensationis vigore, quadamtenus aliqualem libarim
28 1 virgululis] virgullulis ms. / 2 valituras] valeturas ms. / 3 ad
1
diadema mg. //
zbaterea inimii, stând pe gânduri în ce culoare să‑mi

înmoi penelul sau mai degrabă cu ce amestec să îl re‑
dau, îmi pierdui minţile dinaintea nenorocirii mele:
nu existase niciodată şi nicăieri o asemenea privelişte
pentru ochii simţurilor.
Capitolul 17
În ce măsură ştiinţa sacră este de necuprins şi forţele
raţiunii ei nu sunt în stare de ceea ce muritorii
socotesc totuşi că e cu putinţă.
Nicidecum nu se putea discerne dacă materialul

era mătase ori lână, bumbac ori in, nu se vădea niciun
fir al ţesăturii, ci scăpăra, ca netezimea lucioasă a unei
piei, de o strălucire parcă de aur sau argint, în care
toate culorile ce se pot arăta văzului, oricât de multe,
se regăseau în acelaşi punct şi toate varietăţile de nu‑
anţe erau cuprinse în acelaşi loc al prezenţei lui. Aşa
era lucrarea ţesăturii.
Dar, ceea ce e şi mai de mirare, era fără vreo cusătură
şi nici nu părea să aibă pe undeva margini, ci parcă s‑ar
fi născut odată cu bătrânul însuşi şi s‑ar fi alcătuit în
chip natural pe tot trupul şi ar fi crescut odată cu el, nu
altfel decât scoarţele arborilor care – de la lăstarii fragezi
până la trunchiul matur – cresc laolaltă, se întăresc lao‑
laltă şi se lipesc dimpreună, într‑o îngemănare naturală.
Văzându‑le cu atenţie în acest fel, ca şi cum mi‑aş fi
pierdut suflul adevărat din pricina vigorii acestei senza‑
ţii, am înţeles până unde se întindea cunoaşterea: de
notitiam, unde mihi praese<n>tire videbar debiles ar‑

tis meae vires, enervatasque intentiones ad sus
tol<l>endum huius operis gravissimum onus non
valeturas2, imo nec proprio Marte in aliquid profec‑
turas. Quamobrem silentii larva inscitiae contecta
turpitudine, piscinae me dedidi taciturnitati.
Caeterum quantumcumque libuerit indiscrete per‑
mixtis coloribus, figuram cuiuspiam variegatae vestis
delineavi (licet sene mea vana molimina exacte per‑
noscente, clementer tamen compatiente). Deinde ad
diadema3 quod ipsi caput tegebat, adque sceptrum
quod dextra, et ad arcum ac sagit<t>am quae sinis‑
tra tenebat, ascipiens, prorsus ardua inimitabilisque
res esse apparebat. Diadema enim instar Solis splen‑
debat meridiani (ad quem si quis intueri conaretur,
tum maior, tum minor inquieteque saltitans appa‑
ret, deinde subvirescens rutilansque flavescit, ita ut
oculus prius visiva privetur facultate quod ipsum
29 videat). / Cuius gemmarum pellucidarum micanti‑
1
bus radiis ac transparens lapillorum corpus perplexe

penetrantibus, visus aciem obtundebat obscura‑
batque. Sceptrum denique interdum satis lo<n>gum,
interdum breviusculum, item, aliquando nimis sub‑
tile, aliquando abunde crassum, insuper alias ser‑
pentum in modum sicubi curvatum, alias autem ad
normam rectificatum apparebat. Similiter arcum
tum intensum et retractum, tum distensum et rela‑
xatum: ita sagit<t>am modo auricula<rio>, modo
medio, modo tandem prope lanceam comprehen‑
sam putabam, et quod captu difficillimum erat, om‑
nia haec non intermisso temporis, aut loci spatio,
1
29 1 videbantur] visebantur ms. / 2 caniciei] canicies ms. //
aici mi se părea că presimt cât de slabe sunt forţele meş‑

teşugului meu şi că încercările, lipsite de vlagă, nu au
puterea de a lua asupra mea povara uriaşă a unei aseme‑
nea lucrări, ba chiar că nu aveau să ajungă la niciun
capăt în această bătălie a mea. De aceea, cu masca tăce‑
rii acoperindu‑mi ruşinea ignoranţei, m‑am dedat unei
muţenii de peşte. Altminteri, cu culorile amestecate
de‑a valma, pe cât era cu putinţă, am desenat conturul
unui veşmânt pestriţ (bătrânul, chiar dacă îmi ştia cu
precizie chinurile zadarnice, totuşi mă compătimea cu
îngăduinţă). Apoi, privind la diadema care îi acoperea
capul şi la sceptrul pe care îl ţinea în dreapta şi la arcul
şi săgeata pe care le ţinea în stânga, lucrul îmi apăru cu
totul greu şi imposibil de reprodus. Căci diadema stră‑
lucea ca soarele în miezul zilei (care îi apare celui ce
vrea să‑l privească ba mai mare, ba mai mic, dănţuind
fără odihnă, apoi se face galben, înverzindu‑se şi înro‑
şindu‑se, încât ochiul este lipsit pe putinţa de a‑l vedea,
chiar dacă mai înainte vedea).
Cu razele strălucitoare ale nestematelor pline de lu‑
mină şi care străpung amestecat corpul transparent al
micilor pietre, ea astupa şi întuneca privirea ochilor. În
sfârşit, sceptrul apărea uneori destul de lung, alteori
ceva mai scurt şi, tot aşa, uneori prea subţire, alteori
foarte gros, fiind în plus cumva curbat cum sunt şerpii,
alteori însă drept ca o linie. Tot aşa, arcul era ba întins
şi tras îndărăt, ba neîntins şi moale; credeam că săgeata
era apucată acum de ureche, acum de la mijloc, acum –
în sfârşit – aproape ca o lance şi că era foarte greu de
prins, iar acestea în întregime păreau să se arate nu în
nec denique puncti, differente distantia, sed cuncta

simul in hoc nunc ostentari videbantur1. Caeterum,
me omnes hasce praetergrediente transfigurationes,
staturae proceritatem ad humanam symmetriam, ca‑
niciei2 venustatem ad convenientiam, vestem varie
quidem, sed honeste tinctam, Diadema Imperiale,
sceptrum regale, arcum intensum, sagittam chordae
inditam, quo operosius artificiosiusque fieri potue‑
rit, depinxi.
răstimpuri sau într‑un loc şi nici în vreun punct, des‑

părţite de distanţă, ci toate în acelaşi timp. În rest, după
ce am lăsat deoparte toate aceste transfigurări, am pic‑
tat, cât de atent şi meşteşugit era cu putinţă, statura lui
înaltă, după simetria umană, frumuseţea părului că‑
runt, după cum se cuvenea, veşmântul colorat felurit,
dar potrivit, diadema imperială, sceptrul regal, arcul
întins, săgeata aşezată în arc.
30 / SACRA VNIVERSI CREATIO
1
LIBER SECVNDVS
Cap(ut) 1
Sensus fingitur posse noscere
Sacram Scientiam, non tamen scit.
Cuius Imago quadamtenus inter sensum et
intellectum refulget.1
Porro, perfecte (quatenus mihi, mea dictabat

methodus), depicta senis imagine (quamquam inti‑
ma conscientia rei defectum acerrime arguebat), fi‑
nem ad quem theorematis ipsius intentio tendebat,
cupide anhelabam. Hocce modo mihi varie haesitanti,
Senex ille nunquam satis colendus: „Inspiciamus,
inquit, fili, et probationem istius speculi consulemus
(speculum enim in pectore, quasi conglutinatum
atque sibi congenitum haberet, videbatur) et, an a te
expressa mihi assimiletur effigies, doceamur. Qua stu‑
diose diligenterque considerata effigiebus, profert,
meis, iamdudum non ita pictis, quam potius fictis as‑
similatur quidem, mihi autem nequaquam. Causam
autem dissimilitudinis, si doceri velis, imprimis scire
te oportet te alios non novisse colores, nisi eos quos a
magistro didicisti tuo. Qui quidem quemadmodum a
vetustioribus fuit imbutus, tali modo tibi propinavit
recentiori. Insuper, quod deterrimum est, Gentili
tii colores dixerunt accidens, substratam autem
1
SACRA FACERE A UNIVERSULUI
CARTEA A DOUA
Capitolul 1
Simţurile se prefac a putea cunoaşte ştiinţa sacră,
totuşi nu o cunosc. Icoana ei străluceşte cumva
între simţuri şi intelect.
Apoi, odată pictată desăvârşit (după ceea ce îmi

dicta metoda mea) imaginea bătrânului (chiar dacă o
cunoaştere intimă îmi dezvăluise crud defectul lucră‑
rii), năzuiam cu aviditate să aflu înspre ce ţintă se în‑
drepta intenţia acestei desfăşurări. Bătrânul acela, care
nu putea fi niciodată slăvit îndeajuns, îmi spune, vă‑
zându‑mă că şovăi în diverse feluri: „Să privim, fiule, şi
să ne sfătuim asupra mărturiei acestei oglinzi (căci se
părea că are o oglindă în piept, ca şi cum ar fi crescut
cu sine, născută odată cu el) şi să aflăm dacă icoana
pictată de tine îmi seamănă. Cercetată cu atenţie şi gri‑
jă, spune el, seamănă cu icoanele mele, nu atât pictate,
cât mai degrabă plăsmuite, dar cu mine, nicidecum.
Dacă voieşti însă să afli cauza neasemănării, se cuvine
să ştii în primul rând că nu ai cunoscut alte culori de‑
cât cele pe care le‑ai învăţat de la magistrul tău. Acesta
a fost deprins cu ele de cei mai vechi: în acest fel ţi le‑a
oferit ţie, mai de curând.
31 materiam / substantiam, nec ulterius inter substanti‑

1
am et accidens aliam neutram cognoverunt essenti‑

am. Ad cuius Monarchiam meam quoque pertinere
Imaginem, scire te vellem.“
Ad haec ego (utpote sensu detento et prave insa‑
nienti, omnia insulsa disconvenientiaque videban‑
tur) obstupui quidem, talium tamen rerum perci‑
piendarum desiderio captus, quorsum pergerent1
discere, tacite expectabam.
Cap(ut) 2
Quicquid per sensum cognoscitur nondum
est simplex rei cognitio, unde quod vere
cognoscendum, per Deum et in
Deo cognoscendum.2
Senex iterum: „Primo obtutu“, inquit, „fili, exem‑

plo depictae imaginis, quatenus mihi non assimilare‑
tur, quadamtenus ad perceptionem artis tuae defec‑
tum accessisti. Nunc autem, iterata speculatione,
quicquid per idem speculatus fueris, coëxistentium
partium mearum figurales esse scias umbras. Figu
rales dico umbras, quandoquidem purae et essentia‑
les earum imagines3, non quatenus mysterio sui Ini‑
tii, sed quatenus a vobis capti atque percipi possunt,
praefigurantur4. Alioquin sola simplex Sapientia, de
sola et simplici veritate, iuxta suum beneplacitum,
praedicare dignisque patefacere potest. Item aliquod
31 1 pergerent] pergeret S / 2 Titulus capituli mg. / 3 purae et
1
essentiales earum imagines: puram et essentialem earum imaginem

p. m. / 4 Initii, sed quatenus a vobis capti atque percipi possunt,
praefigurantur: Initii praefigurantur, sed quatenus a vobis capti atque
percipi possunt] S / 5 alterius] alterium p. m. //
În plus – iar asta e cel mai rău –, păgânii au numit

culorile un accident, iar materia care stă ca substrat,
substanţă şi nu au mai recunoscut între substanţă şi
accident nicio altă esenţă. Dar aş voi să ştii că icoana
mea aparţine împărăţiei elementului din urmă.“
La acestea eu (după cum unuia lipsit de minte şi gata
să devină smintit i se par toate nesărate şi nepotrivite)
am rămas uluit, cuprins de dorinţa de a pricepe aseme‑
nea lucruri: aşteptam în tăcere să aflu încotro o vor lua.
Capitolul 2
Orice este cunoscut prin simţuri nu reprezintă o
cunoaştere simplă a faptului, de unde rezultă că ceea
ce trebuie cunoscut cu adevărat se cuvine să fie
cunoscut prin Dumnezeu şi de la Dumnezeu.
Bătrânul zice iar: „La prima vedere, fiule, în repro‑

ducerea icoanei pictate ai înţeles în ce constă defectul
meşteşugului tău, prin aceea că nu îmi seamănă. Acum
însă, privind din nou, să ştii că orice ai privit în ea repre‑
zintă umbre alegorice ale părţilor mele coexistente. Le
numesc umbre alegorice, de vreme ce imaginile lor pure
şi esenţiale sunt prefigurate nu atât ca mister al începu‑
tului lor, ci în măsura în care pot fi prinse şi pricepute
de voi. Altminteri, singură înţelepciunea simplă poate
afirma şi dezvălui celor vrednici, după bunul său plac, ce
ţine de adevărul unic şi simplu. Tot aşa, este o blasfemie
pe faţă şi o defăimare nelegiuită că un element creat din
esenţa cea mai simplă – cum este increatul – a unui alt
creatum de alterius5, etiam minimi, creati simplicis‑

sima essentia, ut Increatus, scire praesumere, apertis‑
32 sima blasphemia et nefaria obtrectatio est, in / Crea‑ 1
torem et, ut veritate fretus, aliquid profundius dicam,

creatum, ut creatum non solum quod alterius creati
non possit simplicem puramque habere1 scientiam,
sed etiam Ipse Creator ad talem scientiam aliquod
creatum elevare non2 potest. Non potest, inquam,
creatum de aliquo creato simpliciter scire, quia ip‑
sum non simplex, sed ex intellectu et sensu composi‑
tum est. Item Creator non potest elevare creaturam,
ut aliquid cognoscat3, simpliciter, ut Ipse4 cognos‑
cit5, quia hoc modo creatum Increato simile evade‑
ret, quod implicat divinae simplicitati et sapientiae6.
Ergo hic colligitur, siquidem per7 composituram
sensuum8 ad simplicem rerum cognitionem ascen‑
dere9 est impossibile, restat ut per simplicitatem in‑
tellectus quondam creatum videat Creatorem, ut est,
itaque in eo, omnia praesentative cognoscat ut sunt.“
Cap(ut) 3
Aqua et aër primigenia Elementa10, aqua quidem
patiens, aër autem efficiens organum, quod Gas11
ad specificam formam reduxit.12
Ad haec13 obedienter, simul et alacriter animae

inclinato capite, et Intellectus intuitu attente in spe‑
culi theorema directo, primo quidem densissimae
32 1 habere mg. / 2 non interl. / 3 ut aliquid cognoscat] ut id cognoscit
1
p. m. / 4 ut Ipse in rasura / 5 cognoscit] cognoscat p. m. / 6 et sapientiae

mg. / 7 ‑er interl. / 8 sensuum] sensium mg. / 9 ‑dere mg. / 10 J. B. van
Helmont, „Paradoxum alterum“, ed. cit., p. 647 / 11 Ibidem, „Gas aquae“, pp.
70‑77 / 12 Titulus capituli mg. / 13 haec interl. / 14 istas] istam p. m. //
element creat, chiar foarte mărunt, presupune că ştie:

este împotriva creatorului şi, ca să spun ceva mai pro‑
fund, sprijinindu‑mă pe adevăr, împotriva a ce este cre‑
at; tocmai prin aceea că este creat, nu doar că nu poate
avea o cunoaştere simplă şi pură despre un alt element
creat, dar nici măcar creatorul însuşi nu poate înălţa
ceva creat la o asemenea cunoaştere.
Ceva creat, spun, nu poate cunoaşte în mod simplu
altceva creat pentru că nu este simplu, ci alcătuit din in‑
telect şi simţuri. Tot aşa, creatorul nu poate înălţa cre‑
atura încât să cunoască ceva în mod simplu, aşa cum
cunoaşte el însuşi, pentru că în felul acesta elementul
creat ar ajunge să fie asemănător cu increatul, ceea ce ţine
de caracterul simplu al divinităţii şi de înţelepciunea ei.
Aşadar, se înţelege din acestea că – de vreme ce este
cu neputinţă înălţarea la cunoaşterea simplă a lucruri‑
lor prin îmbinarea simţurilor – rămâne ca elementul
creat să‑şi vadă creatorul prin simplitatea intelectului
său, aşa cum este, iar astfel să le cunoască pe toate în el,
prin prezenţă, aşa cum sunt.“
Capitolul 3
Apa şi aerul sunt elementele prime, apa ca organ
pasiv, iar aerul, ca organ ce acţionează, pe care gazul
l‑a redus la forma specifică.
Înclinând dinaintea acestora capul sufletului cu su‑

punere, dar şi cu voioşie, şi îndreptându‑mi privirea
intelectului, cu atenţie, către priveliştea oglinzii, mai
atque obscurissimae apparebant tenebrae, quibus

aëris spiraculum deesse atque quasi principio caren‑
tes nullam altitudinis, profunditatis aut latitudinis
haberent dimensionem. Post autem istas14 aquae
elementalis abyssum illam inscrutabilem vidi. Quae,
33 praeter puram insi/pidamque aquam, nihil aliud
1
significabat, imo speciali forma privatam, quasi cor‑

pus aliquod incorporeum esset. Aquam dico abyssa‑
lem, non hanc spis<s>am atque condensatam
(siquidem carentia mensurabilitatis Corporis trium
mensurabilis1 omnem specificam excludebat for‑
mam). Elementalem dico, ut omnium corporum
primam, undequaque diffusam, quantitatis, qualita‑
tis, situsque localis expertem, quae adeo non pure
aqua, sed in Sacris ‘abyssus’2, in nostratibus ‘Gas
aquae’ (Ethnicis autem vocabuli penuria, ‘chaos’)
dici solet. Porro, Gas aquae aut aquas abyssales, Spi‑
ritus ipsi<s> intime permixtus separando uniebat et
uniendo, in invicem separabat. Itaque Spiritus ille
separatoris tam titulo, quam officio functus, Gas
illud subtilissimum, non solum quod in spissae
aquae formam reddiderit, sed etiam ipse, semper
aquarum separator manens, iam divisis aquis sese in‑
terposuit, qui postea ‘aër’ cognominatus, Blas tum
motivum, tum alterativum3 extitit. Quod aquas par‑
tim se superius, partim se inferius dividens, non tam
separator, quam sustentator evasit ipsarum. Ideoque
haec solum duo, primigenia, coaetanea et simplicis‑
sima elementa esse atque credi debent, et unum qui‑
dem passivum, alterum autem activum, non tamen
33 1 mensurabilis] mensarabilis p. m. / 2 abyssus] abissus p. m. /
1
3
Vide J. B. van Helmont, „De morbis archealibus“, ed. cit., p. 520 //
întâi apărură nişte tenebre foarte dense şi întunecoase,

în care lipsea orice suflare de aer şi care, fără vreun în‑
ceput, nu aveau nicio măsură a înălţimii, adâncimii
sau întinderii. Iar după ele am zărit abisul acela de ne‑
pătruns al apei primare.
Care nu înseamnă nimic altceva decât apă pură şi
fără niciun gust, ba chiar lipsită de o formă anume, de
parcă ar fi fost un corp incorporal. Spun apă abisală,
nu cea densă şi condensată (de vreme ce absenţa celor
trei dimensiuni care măsoară corpul excludea orice
formă anume). Spun primară, ca cea dintâi dintre toa‑
te corpurile, răspândită pretutindeni, lipsită de canti‑
tate, calitate şi de un loc în spaţiu, care tocmai de
aceea este numită de obicei nu simplu apă, ci „abis“ în
scrierile sfinte, iar într‑ale noastre, „gazul apei“ (iar la
păgâni, din pricina sărăciei de cuvinte, e „haos“).
Apoi, amestecat strâns cu gazul apei sau apele abisale,
spiritul le unea despărţindu‑le şi le despărţea pe rând,
unindu‑le. Aşadar, acel spirit care împlinea despărţi‑
rea, atât în nume, cât şi în funcţie, nu doar că aducea
îndărăt gazul foarte fin în forma apei dense, dar chiar
el însuşi – căci, rămânând mereu cel ce desparte, s‑a
aşezat între apele despărţite pe sine, care mai apoi a
fost numit „aer“ – a rămas ca „blas“, atât element ce
pune în mişcare, cât şi element contrar. Prin aceea că
despărţea apele (unele aflate mai sus de el, altele aflate
mai jos de el), a ajuns să fie nu atât cel ce desparte
apele, cât cel ce le susţine. De aceea se cuvine să existe
şi să fie socotite aşa numai aceste două elemente, pri‑
me, contemporane şi cu totul simple, iar unul se
34 commiscibile corpus intelligendum. / Vnde statim

1
memini Libro Sacrae Creationis harum duarum cre‑

aturarum nullam fieri mentionem (heus, Vera Sapi‑
entia, vere philosophata est), eo quod omnium crea‑
turarum anticiparint praerogativam, quae utpote
causae secundariae, aut organa primaria, reliquarum
mox creandarum creaturarum forent, Aeterna prae‑
paravit Sapientia.
Cap(ut) 4
Primum motum antecipantes creaturae quae?
Et de eis quid sentiat Sacra Scientia?1
Itaque haec indefinita adhuc atque indetermina‑

ta, non motum, non denique quietem efficere appa‑
rebant, sed potius ineffabile quoddam silentium de‑
notabant (hoc enim quies atque silentium differunt,
quia quies post motum, silentium autem ante ipsum
motum, intelligitur). Haec, inquam, primigenia Ele‑
menta, ad terminum indeterminatum expansa2, et
veluti alicubi centraliter iam collocata, loci inde‑
scriptam circumferentiam praesupponere videban‑
tur. Quae tandem sphaerica circumferentia, mox a
Creatione, loco determinata, novo nomine, ‘firma‑
mentum’ appellata est. Ergo docente3 Sacrae Scientiae
veritate, ante primum motum, Tenebrae, Aquarum4
Gas, Aër Locusque5 creantur. Hic memoriae occur‑
rit Gentilismi6 fabula, quae duo Sacrae Scientiae
34 1 Titulus capituli mg. / 2 expansa] expanssa p. m. / 3 docente]
1
Docente ms. / 4 Aër, Locusque: aër, locusque ms. / 5 Aquarum]

aquarum p. m. / 6 Gentilismi] gentilismi hic ms. / 7 Noctem et Chaos:
noctem et chaos ms. //
cuvine să fie înţeles ca un corp pasiv, iar celălalt, activ,

care totuşi nu se poate combina.
De aici îmi amintesc pe dată că în cartea Facerii
sacre nu se aminteşte nimic despre aceste două creaţii
(hei, adevărata înţelepciune cu adevărat a filozofat!),
pentru aceea că ele, rânduite de veşnica înţelepciune,
au avut de la început un privilegiu asupra tuturor cre‑
aturilor, care au fost în chip firesc cauze secunde sau
organe primare pentru celelalte creaturi ce aveau să fie
curând create.
Capitolul 4
Ce creaturi au premers cea dintâi mişcare?
Şi ce consideră despre ele ştiinţa sacră?
Aşadar, aceste elemente nedefinite încă şi nedeter‑

minate păreau să nu producă nicio mişcare şi, în con‑
secinţă, nicio stare de repaus, ci mai degrabă erau
semnul unui fel de linişte (căci repausul şi liniştea se
deosebesc prin aceea că – aşa se înţelege – repausul se
produce după o mişcare, iar liniştea, înainte de mişca‑
re). Aceste elemente prime, spun, extinse până la un
termen nedeterminat şi aşezate de‑acum parcă în cen‑
tru, păreau să presupună o circumferinţă nedefinită a
locului. În sfârşit, această circumferinţă sferică, deter‑
minată de un loc, încă de la creaţie, a fost chemată cu
un nume nou: „firmament“. Aşadar, după adevărul
despre care ne dă învăţătură ştiinţa sacră, tenebrele, ga‑
zul apelor, aerul şi locul sunt create înainte de prima
vocabula suffurata, omnium Deorum primos, Noc‑

35 tem et Chaos7 / fuisse fabulantur. Sed talia, sensiti‑
1
vis philosophis1, fabularum amatoribus (ut ipsemet

Stagirita fatetur) relinquentes, ad propositam specu‑
lationem revertamur.
‘Tenebras’ hic, non Ethnicam privationem, nec
denique luminis carentiam intelligebam, sed sempi‑
ternae Divinae Existentiae ineffabilem inaccessibi‑
lemque splendorem, quas, inquam, tenebras, positi‑
ve et non privative2, in circuitu suo Deum possuisse,
Sacra docet Scientia.
Item ‘Gas aquarum’, non materiam imprincipia‑
tam, chimeram indifferentis appetitus titulo decora‑
tam, sed ens creatum, corpus simplicissimum, atque
omnium primum, ex quo materialiter et subiective
(Divino informante Iussu) reliquae cunctae sublu‑
nares producantur creaturae.
Denique ‘Aërem’, non illum inconstantem, trans‑
mutabilem, caeterisque corporibus commiscibilem
(quem sic se habere Sensitiva profitetur Schola), sed
aquarum separatorem3, constantem, intransmutabi‑
lem, incommiscibilem, semperque sui similem et qu‑
em in suprema circumferentia Caelum (vel potius lin‑
gua originali4, ‘Schamaiim’, quod, „ubi sunt aquae“,
sonat) pertingat; in infima autem medietate, aridam,
humidamque comprehendat <terra>5.
Ac tandem ‘Locum’ non quatenus caeli orbita cir‑
36 cumscribitur, sed quatenus creatura / post Creatorem
2
35 1 philosophis] philosophi p. m. / 2 privative] privativae p. m. /

1
3
Vide J. B. van Helmont, „Gas aquae“, 5, ed. cit., p. 71 / 4 I. e. lingua
Hebraica / 5 <terra> una cum S supplevi //
36 1 Titulus capituli mg. / 2 ‑to interl. / 3 Gen. 1, 2 / 4 quadamtenus]
2
quamdamtenus S / 5 creaturarum] creaturae p. m. / 6 tenebrae mg. //

mişcare. Îmi amintesc aici o povestioară de‑a păgânilor

care povesteşte, furând două cuvinte ale ştiinţei sacre,
că cei dintâi zei dintre toţi au fost Noaptea şi Haosul.
Dar, lăsând asemenea lucruri pentru filozofii sim‑
ţurilor, iubitori de povestioare (cum se mărturiseşte
Stagiritul însuşi), să ne întoarcem la cercetarea pe care
ne‑am pus‑o în gând.
Aici prin „tenebre“ înţeleg nu absenţa păgână, nici,
în consecinţă, lipsa luminii, ci strălucirea inefabilă şi
inaccesibilă a existenţei divine veşnice: ştiinţa sacră,
zic, ne învaţă că Dumnezeu a pus aceste tenebre în ju‑
rul său într‑un mod pozitiv, iar nu privativ.
Tot aşa, „gazul apelor“ este nu materia fără început,
o himeră înzestrată cu numele unui imbold ce nu face
nicio deosebire, ci o fiinţă creată, un corp foarte simplu
şi cel dintâi între toate, din care sunt făcute în mod
material şi subiectiv (porunca divină fiind cea care le dă
formă) toate celelalte creaturi sublunare.
În sfârşit, „aerul“ nu este acel element instabil, care
poate să se transforme şi să se amestece cu celelate corpuri
(despre care şcoala senzorială aşa spune că se comportă),
ci cel ce desparte apele, un element statornic, de netrans‑
format, de neamestecat şi mereu asemănător sieşi, pe care
îl atinge, în circumferinţa cea mai înaltă, cerul (sau, mai
degrabă, în limba originară, „schamaiim“, care înseamnă
„acolo unde sunt apele“); iar în jumătatea cea mai de jos,
ca element uscat şi umed, îl cuprinde pământul.
În cele din urmă, „locul“: nu ca ceea ce este circum‑
scris de orbita cerului, ci ca o creatură care, după crea‑
tor, trebuie să fie în mod necesar undeva.
necesse est alicubi debere esse. Siquidem Creatoris

incircumscriptio, creaturae circumscriptionem cir‑
cumscribit, ipsique proprium determinat locum.
Cap(ut) 5
Inter tenebras et tenebras, qualis differentia?
Et Spiritus Domini quid?1
Cum autem sensitivarum tenebrarum obiecta,

pro aeternis tenebris, sacer intellectus per sensus con‑
fundatur, non inutile fore puto eandem iterare specu‑
lationem. Apparebant igitur aeternae illae tenebrae,
ut dependentes ab independente, ut circumdantes
ab incircumdato2 procedere atque infinitam inanita‑
tem replere, atque in his et cum his, Spiritus Domini
(Qui est ipsa efficax divina virtus atque omnipoten‑
tia) super aquarum abyssus, ferri3. Hoc est, infor‑
mem Gas materiam sua immensitate cooperire, in
qua terra inanis, invisibilis et incomposita, potes‑
tative latitasse, in Sacris perhibetur. Ergo quemad‑
modum ante conditam lucem sensitivas subin‑
telligimus tenebras, sic, ante conditionem omnis
creaturae, solam aeternam, divinam praeexistentiam
quadamtenus4 intelligendam, supponimus. Propter
quod autem ad catalogum referantur creaturarum5,
hoc intelligendum. Quandoquidem in aeternis tene‑
bris, primum lux creata extra motus gyrationem, te‑
nebrae6 ab ipsa dependere luce apparuerunt. Ergo
37 tenebrae quae a Luce Increata dependent / aliquid 1
1
37 aeternae divinae Existentiae una cum S corr.: post aeternam
1
divinam Exitentiam ms.; post interl. / 2 Titulus capituli mg. / 3 ‑u‑ interl. /
4
efficientia] efficientes ms. //
Căci noncircumscrierea creatorului circumscrie cir‑

cumscrierea creaturii şi îi determină locul ei propriu.
Capitolul 5
Care este deosebirea dintre tenebre şi tenebre?
Şi ce este spiritul Domnului?
De vreme ce intelectul sacru, din cauza simţurilor,

confundă stavilele tenebrelor senzoriale cu tenebrele veş‑
nice, socotesc că nu va fi fără folos să reluăm această cer‑
cetare. Acele tenebre veşnice păreau aşadar să provină, ca
elemente dependente, din ceva independent, iar ca ele‑
mente ce circumscriu, din ceva necircumscris: păreau să
umple golul nesfârşit şi, în ele şi cu ele, spiritul Domnului
(care este însăşi puterea divină făptuitoare şi omnipoten‑
tă) părea să se poarte deasupra apelor genunii. Asta în‑
seamnă că gazul acoperea, prin imensitatea sa, materia
informă, în care stătea ascuns, potenţial, pământul de‑
şert, invizibil şi nealcătuit, după cum se spune în scrierile
sacre. Aşadar, presupunem că, după cum subînţelegem
că tenebrele simţurile existau înainte de crearea luminii,
tot aşa se cuvine să înţelegem că înainte de crearea orică‑
rei creaturi era numai o preexistenţă veşnică, divină.
Pentru a le include însă în înserierea creaturilor trebuie să
înţelegem lucrul acesta. De vreme ce, în tenebrele veşni‑
ce, mai întâi a fost creată lumina, în afara rotirii mişcării,
tenebrele au părut să depindă tocmai de această lumină.
Înţelegem aşadar că tenebrele care depind de lumina
necreată sunt ceva ce există după lumina necreată;
post ipsam Increatam lucem esse intelligimus; tene‑

brae autem quae a creata dependent luce, aliquid an‑
te creatam lucem esse percipimus. Hoc modo,
dempta omni creatura, permanent aeternae tenebrae
aeternae divinae Existentiae1. Demta autem om‑
ni creata luce, permanent sensibiles tenebrae, prout
erant ante creatam lucem. His itaque primum mo‑
tum anticipantibus creaturis, in speculo aenigmatice
apparentibus, in ipso silentio, sine motus, quietis,
aut temporis successivi consignatione, omnia simul,
ac semel facta fuisse videbantur.
Cap(ut) 6
Primae diei Creatio, in qua lux creatur, tenebrae
dividuntur, tempus in aeternitate apparet et
primus motus per aequalem divisionem fit.2
Ineffabile autem3 silentium illud, quantum fuerit

aut durarit, a mea longe distabat perceptione. Siqui‑
dem cuncta, ut dictum est, nullam successionis,
puncti, spatii aut loci differentem, distantiam effici‑
entia4, aeterne intelligebantur. In principio tandem
(id est in prima primae motivae creaturae inchoatio‑
ne) Virtus Increata ab Aeterno Deo aeterne genita,
Sapientia Infinita, et Absoluta Plenipotentia, Iussu
Suo, id est verbo „FIAT“ (quod verbum postea ‘Na‑
turam’ sensitiva nominavit scientia) primario et per
se, principium motus (et non amplius quietis) crea‑
vit. (Deus enim non creavit quietem, ut nec etiam
38 mortem, alioquin Creator non entium in/telligeretur,
1
38 1 haec] hoc p. m. / 2 resurectionem] resurectionim p. m. /

1
3
Titulus capituli mg. //
pricepem că tenebrele care depind însă de lumina creată

sunt ceva ce există înainte de lumina creată. În felul
acesta, dacă ar fi înlăturată orice creatură, rămân tene‑
brele veşnice ale veşnicei existenţe divine. Dacă ar fi
înlăturată însă orice lumină creată, rămân tenebrele
senzoriale, ca unele care existau înainte de lumina crea‑
tă. Aşadar, cum aceste creaturi au precedat cea dintâi
mişcare, arătându‑se prin enigme în oglindă, în acea li‑
nişte fără vreun semn de mişcare, de repaus sau de mo‑
ment următor, toate păreau că fuseseră făcute deodată
şi o singură dată.
Capitolul 6
Creaţia din prima zi, în care este creată lumina, sunt
despărţite tenebrele, timpul se arată în veşnicie şi se
produce prima mişcare, printr‑o diviziune egală.
Iar cât de mare a fost ori cât a durat acea linişte inefa‑
bilă, era încă departe de priceperea mea. Căci toate, după
cum s‑a spus, erau de înţeles ca fiind veşnice, fără să aibă
între ele nicio deosebire de succesiune, de punct, de spa‑
ţiu sau de loc. În concluzie, la început (adică la primul
început al primei creaturi care s‑a mişcat), forţa increată,
născută din Dumnezeul veşnic, prin nesfârşita înţelep‑
ciune şi deplina putere absolută, prin porunca lui, adică
prin vorba dintâi „să fie“ (cuvânt cu care mai apoi ştiinţa
senzorială a numit natura) şi prin sine, a creat princi‑
piul mişcării (şi nu şi al repausului). (Căci Dumnezeu nu
a creat repausul, după cum nu a creat nici moartea,
quod iuxta Sacram Scientiam absurdissimum est.)

Huius, inquam, Verbi efficacissimo iussu, ex nihilo,
Creata Luce abyssales tenebras a se excludere, atque
in invicem separare iussa est.
Divisio autem illa primi successivi motus causa
extitit secundaria. Hoc1 tempus in aeternitate signifi‑
cans, primum definivit diem. Definivit quidem di‑
em, sed non per modum motus universalis, nondum
enim actualis apparebat sphaera. Porro, Lux, post
momentaneam divisionem, in loco apto, potentiali‑
ter saltem sphaerice circumfusa, super indetermina‑
tum abyssalem globum, aequales vibrabat radios. Pri‑
mo Lux quidem creata est, non autem lumen, lumen
enim postmodum ex lucis congregatione factum est.
Quo tandem in rerum archaeis, calor (qui iam ‘natu‑
ralis’ dici solet) excitatus, proprias<que> percurrere
periodus, iussi sunt, prout in sequentibus patebit.
Cap(ut) 7
Prioritas lucis ante solem et omnes creaturas,
typicum mysterium Solis Iustitiae tertia die,
resur<r>ectionem2 et animarum per peccatum
demortuarum regenerationem et fidei
splendorem significat.3
Hinc, per speculi aenigma, profundiusculae intel‑
lectualis scientiae Veritatis repetitur oraculum. Lucem
primo creatam causam divisionis tenebrarum extitisse
sensitivarum, docet Sacra Scientia. Et quidem non si‑
ne magno mysterio lucis (ut mea ferebat speculatio),
39 quae in Sole Iustitiae apparitura, et omnem / hominem
1
1
39 1 creaturas] recaturas ms. //
altminteri s‑ar înţelege ca fiind creatorul non‑fiinţelor,

ceea ce este cu totul absurd după ştiinţa sacră.)
Odată creată din nimic lumina, spun, la porunca
acestui cuvânt care acţionează deplin, i s‑a poruncit să
îndepărteze de sine tenebrele abisale şi să le despartă
unele de altele.
Iar acea despărţire a fost cauza secundă a primei
mişcări ce a urmat. Indicând timpul în veşnicie, a deli‑
mitat prima zi. A delimitat chiar ziua, dar nu în modul
mişcării universale, căci sfera reală nu se arăta încă.
Apoi lumina, după o despărţire de moment, la locul
potrivit, răspândindu‑se de‑acum cu putere, ca o sferă,
îşi trimitea razele sale egale deasupra nesfârşitului glob
abisal. Mai întâi a fost creată lumina, nu lucirea, căci
lucirea a fost făcută mai apoi prin strângerea laolaltă a
luminii. În cele din urmă, trezită fiind căldura (care
de‑acum se obişnuieşte să fie numită naturală) în arhe‑
ii lucrurilor, li s‑a poruncit să‑şi străbată intervalele lor,
după cum se va limpezi în cele ce urmează.
Capitolul 7
Întâietatea luminii, care a precedat soarele şi toate
creaturile, indică misterul simbolic al soarelui
dreptăţii din ziua a treia, reînvierea şi renaşterea
sufletelor moarte prin păcat şi măreţia credinţei.
De aici, prin enigmele din oglindă, oracolul adevă‑

rului se îndreaptă din nou către înţelegerea intelectuală
mai profundă. Ştiinţa sacră ne învaţă că lumina creată
la început a fost cauza despărţirii tenebrelor.
in hunc mundum venientem illuminatura erat, quae

que primogenita resur<r>ecturae Creationis extitit,
hoc est in tenebricosa natura Sol apparens Iustitiae
omnem patefaciat luminis veritatem arguatque men‑
dacii obscuritatem. Quamadmodum enim Lux, om‑
nium creaturarum visibilium prima, quae autem se‑
cuturae erant creaturae in ipsa luce, diem definiente,
atque determinante apparere debebant, tali modo
lux, quam tenebrae non comprehendunt, hoc est,
Vnigenitus Patris Filius, sensitivum suscipere corpus
dignatus, et ipsum Divinitatis suae splendore illu‑
minans, extra labis maculam in se quidem servavit,
in aliis autem post se venientibus, purgavit, et non
secus ac de novo creati perque suum splendorem a
peccati tenebris liberati, eos in pristinum, sed nobili‑
orem splendoris statum restituit, hoc est lumen solis
occasus expertis participantes, quemadmodum sol
inter caeteras stellas, ita isti inter reliquas creaturas1
splendeant. Illuminantur, inquam, a sole sensitivo
omnes luminis susceptivae creaturae. Illuminantur
et iusti a Sole iustitiae, utpote, potestatem accipien‑
tes, filios lucis et consequenter, et Dei esse posse.
Insuper patet primam lucem non fuisse lumen
iuxta modum luminis in sole apparentis (quandoqui‑
40 dem aequalem / diei et noctis faciebat divisionem),
1
sed proprie et simpliciter lux, a qua solaris discus (id

est immortalis anima), quarto Creationis die, splen‑
dorem suscepit, quemadmodum post tertiam diem
occasus Solis Iustitiae, anima in umbra mortis de‑
gentes lumine mutuata1 resplenduerunt. Adhuc,
40 1 mutuata] mutuatae ms. / 2 ‑t interl. / 3 Authorem] authorem
1
ms. / 4 adipisci] adepisci ms. / 5 Potentiam] potentiam S //

Şi anume, laolaltă cu marele mister al luminii (după

cum îmi dezvăluia ceea ce contemplam), care avea să se
arate în soarele dreptăţii şi să lumineze pe tot omul venit
în lumea aceasta şi care a apărut ca prima născută a crea‑
ţiei ce urma să reînvie, adică soarele dreptăţii, arătân‑
du‑se în natura plină de tenebre, scoate la suprafaţă
întreaga lumină a adevărului şi dezvăluie întunecimea
minciunii. Căci, după cum lumina era cea dintâi dintre
toate creaturile vizibile, trebuia ca, tocmai în acea lumină
care delimita şi definea ziua, să se arate creaturile care
urmau; în acest mod, lumina, pe care nu o cuprind tene‑
brele, adică Fiul singur născut al Tatălui, a voit să îşi ia
trup senzorial şi, luminându‑l cu strălucirea divinităţii
sale, l‑a păstrat în sine la adăpost de prihana căderii; iar la
cei ce veneau după sine l‑a purificat şi, eliberându‑i de
tenebrele păcatului prin strălucirea sa, întocmai de parcă
ar fi fost creaţi din nou, i‑a aşezat la loc în starea de mai
înainte, dar încă şi mai nobilă, a strălucirii, adică împăr‑
tăşindu‑se din lumina soarelui care nu apune, aşa încât să
strălucească între celelalte creaturi, ca soarele între cele‑
lalte stele. Toate creaturile ce primesc lumina, spun, sunt
luminate de soarele simţurilor. Sunt luminaţi şi cei drepţi
de soarele dreptăţii, ca unii care primesc puterea de a fi
fiii luminii şi, de aici, ai lui Dumnezeu.
Mai mult, e limpede că lumina dintâi nu a fost luci‑
re de felul lucirii care se arată în soare (de vreme ce
despărţea egal ziua şi noaptea), ci lumină în sens pro‑
priu şi simplu, de la care şi‑a primit strălucirea discul
solar (adică sufletul nemuritor), în ziua a patra a creaţi‑
ei, în felul în care, după ziua a treia de asfinţit a soarelui
secundum hoc prototypicum mysterium, patet in

occasu Solis Iustitiae (qui hora sexta diei in Cruce
contigit) mysterio consentaneum aliud contingere
non potuisse miraculum, praeter solis sensitivi ob‑
scuritatem, quod ideo et contigit. Item, Sol Iustitiae
post2 tertiam diem illuminavit animas suum splen‑
dorem expectantes. Sol autem sensitivus, post terti‑
am horam, suo restitutus est splendori, quemadmo‑
dum et post tertiam Creationis diem, in disco sese
congregavit, et illuminavit omnem creaturam in
mundo habitantem. Finaliter tandem (quod totius
speculationis complementum erat) inter mysteria
mysteriorumque Authorem3, nulla lux cognitionis,
praeter de Deo, fidem, quae omnes praecedere atque
transcendere sensuum opacitates debet, quam soli
assequuntur qui non ex carne, sed a Deo sunt, a qua
Sacram adipisci4 Scientiam possunt.
Cap(ut) 8
41 Secundo Creationis /1 die, aëre separatore,
1
abyssales dividuntur aquae et sub ‘aëris’

nomenclatura stabilitur firmamentum.2
40 / Secundo autem, apparebat Sempiternam illam

41 Potentiam5, / aërem aquis proposuisse eumque aquas
ab aquis dividendi atque separandi facultate ditasse.
Qui statim ad iussum praestans, sphaerice sese ip‑
sis interposuit, unde actualis firmamenti apparuit
41 1 Secundo Creationis / 41 / die] Secundo Creationis Secundo
1
autem, apparebat Sempiternam illam potentiam / 41 / die S / 2 Titulus

capituli mg. / 3 est interl. / 4 quod] quo p. m. / 5 (quae idem firmamentum
est) ms. / 6 non interl. / 7 denique] dinique ms. / 8 purius simpliciusque
puriores simplicioresque p. m. / 9 Titulus capituli mg. //
dreptăţii, cei lipsiţi de suflare, în umbra morţii, arun‑

cau în jur o lucire de împrumut. În plus, după acest
mister al modelului dintâi, se vădeşte că la asfinţitul
soarelui dreptăţii (care s‑a petrecut la ora a şasea a zilei
pe cruce) nu s‑ar fi putut petrece niciun alt miracol pe
potriva misterului, decât întunecarea soarelui senzorial,
ceea ce chiar s‑a petrecut. Tot aşa, soarele dreptăţii,
după a treia zi, a luminat sufletele care aşteptau strălu‑
cirea lui. Iar soarele senzorial, după ceasul al treilea, re‑
dobândindu‑şi strălucirea întocmai ca după a treia zi a
creaţiei, s‑a strâns în discul său şi a luminat orice crea‑
tură ce locuia în lume. În cele din urmă (ceea ce repre‑
zenta împlinirea întregii contemplări), nu era, între
mistere şi autorul misterelor, nicio altă lumină a cu‑
noaşterii decât credinţa în Dumnezeu, care trebuie să
preceadă şi să transceadă toate întunecările simţurilor,
pe care o recunosc doar cei ce nu provin din carne, ci
de la Dumnezeu, de la care pot dobândi ştiinţa sacră.
Capitolul 8
Într‑a doua zi a creaţiei, prin ceea ce separă aerul,
sunt despărţite apele abisale şi se rânduieşte
firmamentul sub numele de „aer“.
Într‑a doua, era limpede că acea putere eternă pusese

aerul dinaintea apelor şi îi rânduise să despartă şi să se‑
pare apele de ape. Acesta, supunându‑se pe dată porun‑
cii, s‑a aşezat între ele ca o sferă, de unde a apărut sfera
firmamentului actual, pe care Dumnezeu a numit‑o
sphaera, quam Deus ‘Caelum’ appellavit; aquas au‑

tem, quae sub firmamenti concavo congregatae sunt,
hoc est3 aqueum globum, ‘maria’ nominavit; super‑
caelestes autem, utpote abyssales, indefinitas, inno‑
minatas et solo sibi cognitas, a consortio inferiorum
retraxit, eo quod4 supremae simplicissimi aëris cir‑
cumferentiae quae idem firmamentum est5 suffulci‑
rent testudine. Quamobrem (ut superius dictum est)
originali idiomate, etymologice, ‘Caelum’, „ubi
aquae“, interpretatur. Itaque a globo aquarum inferi‑
orum, usque ad firmamentalem circumferentiam,
hac Creationis die, nullum corpus aut creaturam,
praeter ipsum aërem observare potui, non ignem,
non6 aetherem, non denique7 quicquam aëre purius
simpliciusque8 alicubi apparebat, fortasse quia nec
necessarium fuisset, quemadmodum in sequentium
dierum Creatione speculabitur.
Cap(ut) 9
Tertia die, fructus aquae creatur terra et <in>
unum congregatur, et fit terraqueus globus.9
Tertio, vidi subaëreas, aut subcaelestes illas aquas

eiusdem virtutis mandato in unum constringi, atque
undique aequipollenti compressione, in medio, aut
centro globi conglobari, cui comp<r>essioni aqueus
42 globus, / sese imponere impotens, aqua atomorum
1
concessit penetrationem, suscepitque condensationem

43 1 vertisse] versisse ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 Vide J. B. van
1
Helmont, „Vacuum naturae“, ed. cit., p. 79‑85 / 4 utar, ‘Inanitatis’) una

cum S corr.: utar) ‘Inanitatis’ ms. / 5 Mediatam apparentis vacui...
minorationem: Mediata apparitio vacui... minoratione[m] S / 6 tot
tantamque: tot tantaque S //
„cer“; iar apele care au fost adunate sub bolta firmamen‑

tului, adică globul de apă, le‑a numit „mări“; pe cele
supraceleste însă, ca unele abisale, nedefinite, nenumite
şi cunoscute doar lui însuşi, le‑a retras din tovărăşia cu
cele inferioare, pentru ca prin bolta lor să sprijine cir‑
cumferinţa cea mai înaltă a aerului desăvârşit de simplu
care este chiar firmamentul. De aceea (cum s‑a spus mai
sus), în limba originară prin „cer“ se înţelege, etimolo‑
gic, „unde sunt apele“. Aşadar, în această zi a creaţiei, de
la globul apelor inferioare până la circumferinţa firma‑
mentului, nu am putut observa niciun corp sau nicio
creatură, în afară de aerul însuşi, nici foc, nici eter,
nici – în fine – nu se arăta undeva ceva mai pur şi mai
simplu decât aerul, poate pentru că nici nu era necesar,
după cum se va vedea în creaţia din zilele ce urmează.
Capitolul 9
Într‑a treia zi este creat pământul, rod al apei, şi este
strâns laolaltă şi devine globul de pământ‑apă.
Într‑a treia, am văzut apele de sub aer sau de sub

cer cum se strâng laolaltă, la porunca aceleiaşi forţe, şi
se adună de pretutindeni printr‑o apăsare egală a tutu‑
ror părţilor şi sunt comprimate în mijlocul sau în cen‑
trul globului: pentru că globul de apă nu s‑a putut
opune acestei constrângeri, apa a îngăduit pătrunderea
atomilor şi s‑a supus condensării (de vreme ce puterea
aceea lucra în chip supranatural).
Aşadar, făptuindu‑se pătrunderea atomilor, în chip
necesar a urmat o micşorare a dimensiunilor sferei de
(siquidem virtus illa adhuc supernaturaliter operaba‑

tur). Itaque, facta corpusculorum aqueorum penetrati‑
one, necessario pristinae sphaerae magnitudinis subse‑
cuta est minoratio quae in Vniversum Ethnicis
incognitum patefecit vacuum (de quo in sequenti spe‑
culabitur), tandem, arida ex humida, non secus ac ca‑
seus ex lacte coagulari, et in medio sui apparere incepit.
Postremo, quasi simplicitatis propriae oblita (dispo‑
nente Coagulatrice Virtute), in substantiam siccam
vel, ut dici solet, in virginis terrae qualitatem transmu‑
tata est. Quam ob causam originalis terra necessario
aquae fructus (utpote creatura mediate creata) esse
atque credi debet. Quae deinceps archealibus rerum
spritibus veluti impregnata, atque aëreum spiritum per
patentes innumerosque poros recipiens, non secus ac
onusta navis, ad stateram praeponderata, inter et super
aquas fluitans stetit, et quidem e diametro opposita.
Sacra enim Scientia aquas in unum congregatas docet,
ergo et aridam in unum separatam intelligendum. Ali‑
oquin totus orbis terrarum, qui uno rigandus erat fon‑
te (prout apto tractabitur loco), nullo modo aequaliter
43 de humore / eiusdem fontis participare potuisset, ergo
ad aliquam caeli plagam (et fortasse ad septemtriona‑
lem) vertisse1, minime dubitandum.
Cap(ut) 10
Eadem tertia die apparet vacuum in natura
necessarissimum.2
Quasi per parent<h>esim, speculationem de va‑

cuo3, naturae apprime necessario, in hac tertia Crea‑
tionis die interseramus. Mediatam apparentis vacui
mai înainte, care a deschis în univers un gol necunos‑

cut păgânilor (despre care se va vorbi mai departe) şi,
în cele din urmă, a început să se închege uscatul din
umed, nu altfel decât caşul din lapte, şi să se arate în
mijlocul lui. Apoi, ca şi cum ar fi uitat de propria sa
simplitate (prin rânduiala forţei ce încheagă), s‑a trans‑
format într‑o substanţă uscată sau, după cum se spune
de obicei, în pământ virgin. De aceea, în mod necesar,
pământul trebuie să fie rod al apei (fiind o creatură
creată prin intermediere) şi să fie socotit aşa. De aici
încolo el, ca şi cum ar fi fost fecundat de spiritele‑arhei
ale lucrurilor şi ar fi primit spiritul aerului prin porii săi
deschişi şi nenumăraţi, a stat nemişcat întocmai ca o
navă încărcată, bine cumpănită în balanţă, plutind în‑
tre şi deasupra apelor, dar cumva opus diametral. Căci
ştiinţa sacră ne învaţă că apele au fost adunate laolaltă,
aşadar trebuie să se înţeleagă că şi uscatul a fost sepa‑
rat laolaltă. Altminteri, întregul cuprins al pământului,
care urma să fie udat de un singur izvor (după cum se
va discuta la locul potrivit), nu ar fi putut să se împăr‑
tăşească în chip egal din umezeala aceluiaşi izvor: nu
poate fi, aşadar, nicio îndoială că s‑ar fi întors spre o
anumită regiune a cerului (poate către miazănoapte).
Capitolul 10
În aceeaşi zi a treia apare golul, foarte necesar
în natură.
Să inserăm, ca într‑o paranteză, în această a treia zi

a creaţiei, o privire asupra golului, cu totul necesar
(vel potius, ut Sacrae Scientiae vocabulo utar, ‘Inani‑

tatis’4), globaquei minorationem5 extitisse, et qui‑
dem iam naturali, ut dici solet, ordine. Cum enim
aër, qui post conditum in sole calorem, a quo terrae
exhalatus extractos, intra sese recipere debebat, tot
tantamque6 nubium quantitatem sparsim per uni‑
versum discurrituram, ut advenam hospitio suscipe‑
re necessum erat, his adaequatum locum Divina
praeparavit effectrix Sapientia. Impossibile namque
erat Creaturae, imposterum naturaliter operaturae,
corporum concedere penetrationem (quae res semel,
et immediate, et ratione creationis facta est, nec am‑
plius materiali creaturae concessa), et locus qui antea
Gas aqueo et simplici aëre, usque ad supremam cir‑
cumferentiam plenus erat, aliam de novo adventiti‑
am creaturam, qualisqualis foret ea, capere possit.
44 Ideo per supernaturalem et creatricem / potentiam 1
aquarum facta penetratione, et subsequente globi

minoratione, aër usque ad globi superficiem, et, si
alicubi pori aperti apparuerint, usque ad terrae inti‑
ma penetralia sese demisit, unde necessario Inanitas
per totum et intra totum aëris corpus distribui atque
dispergi debuit. Itaque veluti poros in aëre aperiens,
ipsum rariorem atque patentiorem reddidit, alioquin
negato vacuo, natura subsequens corporum penetra‑
tionem concedere cogeretur et, si hoc minime con‑
cessisset (prout nec concedit), nec motus naturalis
fieri potuisset, vel, si unius creaturae motus possibilis
fuisset, uno motu1 (causante2 universalis plenitudinis
continuatione), omnia simul et eodem moverentur
modo. Item nec calor, aut calefactus aër in terrae
1
44 1 motu] moto ms. / 2 causante] causa p. m.; ‑te interl. / 3 se mg. //
naturii. Apariţia golului (sau, mai degrabă, după cuvân‑

tul folosit de ştiinţa sacră, a „deşertului“) a fost mediată
de micşorarea globului şi de o ordine cumva naturală,
după cum se spune de obicei. Căci, de vreme ce aerul,
după producerea căldurii în soare, trebuia să cuprindă
în sine vaporii extraşi de ea din pământ şi era nevoit să
primească, întocmai ca pe un străin în ospeţie, o canti‑
tate atât de mare de nori, rătăcind în toate părţile prin
univers, dumnezeiasca înţelepciune, care făptuieşte
până la capăt, a pregătit locul potrivit pentru acestea.
Căci ar fost cu neputinţă pentru creatură, care avea să
lucreze de aici încolo în chip natural, să îngăduie o pă‑
trundere a corpurilor (lucru care s‑a făcut o singură
dată, pe loc, şi numai pentru creaţie, fără să‑i mai fie
apoi îngăduit creaturii materiale), iar locul care mai
înainte era plin de gaz acvatic şi de aer simplu, până la
circumferinţa cea mai de sus, putea primi din nou o
altă creatură, venită din afară, oricare ar fi fost ea.
De aceea, odată împlinită pătrunderea prin puterea
supranaturală şi creatoare a apelor), precum şi micşora‑
rea globului (care a urmat de aici), aerul s‑a lăsat în jos
până la suprafaţa globului şi, dacă se arătaseră în vreun
loc pori deschişi, s‑a lăsat până în străfundurile intime
ale pământului, de unde, în mod necesar, deşertul a tre‑
buit să se împartă şi să se risipească prin tot corpul aeru‑
lui. În felul acesta, parcă deschizând nişte pori în aer, l‑a
făcut mai rar şi mai întins; altminteri, dacă ar fi tăgăduit
golul, natura ar fi fost silită ca mai departe să primească
pătrunderea corpurilor şi, dacă nu ar fi îngăduit asta de‑
fel (după cum nici nu o îngăduie), nu s‑ar fi putut
funda sese infundere, nec exhalationes in sublime se3

sublevare ullo modo valuissent, quandoquidem nec
aër in terra, nec exhalatines terrae in aëre habitatio‑
nis locum, et vacuam sedem habuissent. Pleno enim
nihil addi aut indi potest. Itaque quod Ethnicis ἐκ
τῶν ἀδυνάτων esse, naturae maxime necessarium
fuisse apparebat.
Cap(ut) 11
45 Eadem tertia die / Archeus creatur, definitur, et
1
modus productarum specierum vegetativarum

praefiguratur.1
44 / Caeterum, vidi virtutem illam glorificam facul

45 tatem / quandam, veluti farinae fermentum, in ter‑
ram virginem iniicientem, quo concepto, intra se
fervescens atque ebulliens, per totam terrae massam
distribuebatur.
Igitur, efficacia praefatae virtutis, τὸ ἔνορμον,
aut Archeus, specierum faber2, seminum fautor
atque propagator extitit, qui, in intimo nucleo con‑
ditus, centraliter in semine collocatus, et extrinsecus,
in animalibus quidem, spumosa materia3, obductus
et circumseptus, in vegetativis autem, cras<s>iori,
spissiorique nucleo, et siliqua incrustatus, sopitus4
est. Tandem terrenus Archeus, in diversis locis, diver‑
se distributus5, et speciali vi, atque propria facultate
ditatus, statim ac elementalem suscepit humorem,
45 1 Titulus capituli mg. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Archeus
1
faber“, ed. cit., p. 38‑30 / 3 Idem: „Physica Aristotelis et Galeni ignara“,

ed. cit., p. 46 / 4 sopitus] sopiti p. m. / 5 distributus] distribus p. m. /
6
lasciviens] lascivians ms. //
produce mişcare în chip natural; sau, dacă i‑ar fi fost cu

putinţă unei singure creaturi mişcarea, printr‑o singură
mişcare (pentru că plenitudinea universală era conti‑
nuă), toate s‑ar fi mişcat împreună şi în acelaşi fel. Tot
aşa, nici căldura sau aerul încălzit nu ar fi putut pătrun‑
de în adâncurile pământului, nici vaporii nu s‑ar fi pu‑
tut ridica în vreun fel în înalt, de vreme ce nu şi‑ar fi
avut un loc în care să stea nici aerul în pământ, nici va‑
porii pământului, în aer – şi ar fi avut un sălaş gol. Căci
la plin nu se poate adăuga nimic, şi nici nu i se poate
lua. Aşadar, se arăta a fi cu totul necesar pentru natură
ceea ce păgânii socoteau ceva „dintre cele imposibile“.
Capitolul 11
În aceeaşi zi este creat arheul, este definit şi
prefigurat felul de a fi al speciilor vegetale produse.
Am văzut însă acea forţă cum pune în pământul vir‑

gin o putinţă plină de slavă, asemănătoare fermentului
pentru făină: odată înglobat, fierbând şi clocotind în
sine, era răspândit în toată masa pământului.
Aşadar, prin acţiunea forţei numite mai sus, a apărut
ἔνορμον („imboldul“), sau arheul, făurarul speciilor, cel
ce ocroteşte şi înmulţeşte seminţele, care, rânduit în
miezul intim, la animale este aşezat în centru, în sămân‑
ţă, iar în afară este acoperit şi înconjurat de o materie
spumoasă; la vegetale însă, este amorţit într‑un nucleu
mai gros şi mai dens şi încrustat într‑o păstaie. În cele
din urmă, arheul pământesc, răspândit felurit în felurite
locuri şi înzestrat cu o putere specială şi cu o putinţă
lasciviens6, quislibet eorum ad sibi propriam obum‑

brandam speciem resultavit, itaque humorem pu‑
rum, simplicem, hoc est aquam liquidam, fluidam,
atque elementalem (Creatrice semper cooperante vir‑
tute), in substantias solidas, concretas atque speciali‑
ter vegetativas, hoc est in species, figuras, atque for‑
mas herbarum, lignorum, simul atque metallorum,
transformavit, ac deinceps quodlibet, modo creativo
productum, archealis illius potentiae particeps fac‑
tum, iuxtam determinatam durationis propriae peri‑
46 odum, gyrationem percurrere / suam aggressum est.
1
Itaque omnia genera atque species vegetativorum,

continua atque indefatigata propagativa facultate, su‑
perficiem occupaverunt terrae.
Cap(ut) 12
Quarto die, corpora caelestia ex aëris elemento
creantur, universalis lux in disco solari1 colligitur
et in reliqua, iuxta capacitatis modum,
distribuitur.2
Quarto, vidi lucem illam universalem et aequa‑

lem, in maiora et minora corpora, in magis et minus
luminosa distribui luminaria. Modus autem compo‑
siturae corporum caelestium, luminis susceptivorum
in hunc apparebat modum: Imme<n>sa3 aëris quae
intra caeli concavum comprehendebatur, vastitas4,
Creatrice virtute hinc indeque in unum collecta, et
simplex aëreum elementum, vi supernaturali, veluti
46 1 solari] solare ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 Imme<n>sa]
1
Im<m>ensa S / 4 vastitas] vastitatem p. m., vacuo relicto in rasura /

5
heterogeni] heterogene p. m. //
proprie, de îndată ce şi‑a primit umezeala primitivă, s‑a

pornit neînfrânat – fiecare dintre ei – împotriva a orice
îi punea în primejdie specia, pentru a şi‑o apăra; în felul
acesta şi‑a transformat umezeala pură, simplă, adică apa
lichidă, fluidă şi primară (cu sprijinul neîncetat al pute‑
rii creatoare), în substanţe solide, compacte şi anume
vegetale, adică în specii, alcătuiri şi forme de ierburi, de
lemne, precum şi de metale – iar, de aici, orice a fost
produs prin creaţie, devenit părtaş la acea putere de ar‑
heu, a început să‑şi parcurgă ciclul, după răstimpul de‑
terminat al propriei sale durate.
În felul acesta, toate genurile şi speciile vegetalelor
au luat în stăpânire suprafaţa pământului, cu o putinţă
de multiplicare continuă şi neobosită.
Capitolul 12
Într‑a patra zi sunt create corpurile cereşti din
elementul aerului, lumina universală este strânsă în
discul solar şi împărţită în celelalte, după felul lor de
cuprindere.
Într‑a patra am văzut că acea lumină universală şi

egală este împărţită în corpuri ce luminează, mai mari
şi mai mici, mai luminoase sau mai puţin luminoase.
Iar felul de alcătuire a corpurilor cereşti ce primeau lu‑
mina se arăta în acest fel: uriaşa întindere a aerului ce
era cuprinsă în bolta cerului a fost adunată laolaltă din
toate părţile de forţa creatoare şi elementul simplu al
aerului, printr‑o forţă supranaturală, a fost condensat
ca într‑o formă cristalină, iar lumina universală a fost
ad crystallinam spissatum formam, lux universalis,

in uno prius solis nempe disco, condita atque collec‑
ta fuit, unde tandem per aequalem (iuxta sphaerae
competentiam) repercussionem, tam supra se, quam
infra se collocata, transparentia illuminavit simplicia
simplicis elementi corpora. Quemadmodum enim
ex unico aquae Elemento sublunaria cuncta, quae
periodice alterabilia atque mutabilia fore debebant,
tali modo supralunaria corpora, usque ad ipsum fir‑
mamentum, ex unico aëris elemento, utpote simpli‑
47 cissimo et sine heterogeni5 fermenti / additamento
1
creari placitum est, eo quod semper immutabilia,

inalterabilia, atque in eodem modo permanentia esse
debebant. Cespitavit in hoc sensitiva scientia, quae,
cum sublunarium composituram ex quatuor ele‑
mentis esse decrevit, pr<a>ecellentiam corporum cae‑
lestium verita, ex incognito, indefinibili, et, ut verius
dicam, ex impossibili quinto elemento ea composu‑
it1, quasi dicas1, prae caeteris (praerogativae2 suae
Celsitudinis ergo) nobiliora, feliciora, atque excellen‑
tiora esse, quae novo ‘aetheris’ nomine (hoc est aëris
ipso3 aëre simplicioris aut ignis invisibilis et insensi‑
bilis) intitulavit4, postremo tandem, haec aliquid di‑
vinius, aeterniusque esse non sine periculosa cogno‑
minavit4 solicitatione. Ad rei autem veritatem, cum
Sacra Scientia, per mysticum Creationis modum,
nullum agnoscat elementum (hoc est organum pri‑
marium), praeter aquam et aërem, veritati consenta‑
neum est sublunaria cuncta ex unico aquae elemento;
Caelestia autem visibilia corpora, ex unico aëris
47 1 composuit et dicas in rasura corr. s.m. / 2 praerogativae] prae
1
rogativa p. m. / 3 ipso] eo p. m. / 4 intitulavit et inferius cognominavit]

intitulaverit … cognominaverit s. m. in rasura, vacuo relicto, ms. //
rânduită şi strânsă mai întâi laolaltă, adică în discul soa‑

relui, de unde mai apoi, printr‑o reflexie egală (după
proporţiile sferei), a luminat corpurile transparente
simple ale elementului simplu, aflate atât mai sus de ea,
cât şi sub ea. Căci aşa cum toate corpurile sublunare,
provenite din elementul unic al apei, erau în chip nece‑
sar, periodic, alterabile şi mutabile, la fel s‑a rânduit ca
cele supralunare, până la firmamentul însuşi, să fie cre‑
ate din unicul element al aerului, ca unul ce era foarte
simplu şi lipsit de adăugirea vreunui alt element, pen‑
tru că trebuia ca ele să fie veşnic imutabile, inalterabile
şi să rămână mereu aceleaşi.
În această chestiune s‑a împiedicat ştiinţa senzoria‑
lă, care, atunci când a hotărât că alcătuirea sublunară
este formată din patru elemente, respectând superiori‑
tatea corpurilor cereşti, le‑a rânduit dintr‑un al cincilea
element, necunoscut, nedefinit şi, ca să spun adevărul,
imposibil, ca şi cum ai spune că ele sunt mai nobile
decât celelalte (prin privilegiul, aşadar, al înălţimii lor)
şi mai alese: le‑a chemat cu un nume nou, „eter“ (adică
un aer mai simplu decât aerul însuşi sau un foc invizibil
şi de neperceput), dar mai apoi le‑a adăugat în nume
ceva divin şi etern, cu o grijă nu lipsită de primejdie. În
realitate însă, de vreme ce ştiinţa sacră nu recunoaşte,
prin modul mistic al creaţiei, niciun alt element (adică
organ prim) în afară de apă şi aer, ţine de adevăr să se
admită că toate cele sublunare provin din elementul
unic al apei; iar corpurile celeste vizibile sunt rezultate
din elementul unic al aerului şi au fost aduse la formele
lor proprii prin forţa creatoare.
elemento producta, perque creatricem virtutem ad

proprias formas reducta fuisse. Quae tandem, ut dic‑
tum est, iuxta suae capacitatis modum, ab universali
48 lumine, magis minusque / illuminata, in ordine admi‑
1
rabili ordinata, ad finem Soli Creatori cognitum desti‑

nata, vel quod ex parte cognosci concessum est, in
commodum atque utilitatem Creaturae istis excel‑
lentiori futurae, continuo, indefatigate atque in‑
cessanter concurrere iussa sunt.
Cap(ut) 13
Solis et Lunae praefectura et reliquorum
astrorum ministerium determinatur et caloris
causa secundaria in sole indicatur.1
Inter innumerabilia autem Caelestia Corpora,

duo quae Sacrae Literae ad sensus captum, maiora
voca<n>t luminaria2, alioquin caeteris apparentiora
atque sensibiliter efficaciora3, necnon terrestribus
effectuum suorum qualitativas imprimentes imagi‑
nes, et maius quidem, quod est Sol, ad lucem confu‑
sam in se colligendam, diem a nocte dividendam,
reliqua sydera lumine universali illuminanda, Ar‑
cheos locales calefaciendo, ad motus excitandos, et4
fermenta specifica terrae concredita fovenda; minus
autem, quod est Luna, ad noctem regendam, motu
suo aquam elementalem propriae puritati restitu‑
endam (alioquin fermentorum localium vi tota
fortassis fracesceret et in crassam transmutaretur5
48 1 Titulus capituli mg. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Formarum
1
ortus“, 41‑43, ed. cit., p. 135 / 3 efficaciora] efficatiora ms. / 4 et s.m.
additum / 5 transmutaretur] transmataretus ms. //
Acestea, în sfârşit, după cum s‑a spus, au fost lumi‑

nate de lumina universală fie mai mult, fie mai puţin,
după puterea de cuprindere a fiecăruia, într‑o ordine
minunat rânduită, menită unui ţel cunoscut doar crea‑
torului, sau – ceea ce e îngăduit să fie cunoscut în par‑
te – li s‑a poruncit să fie în mişcare veşnic, fără repaus şi
fără oprire, spre beneficiul şi folosul creaturii ce va fi în
viitor, mai presus de cele de acum.
Capitolul 13
Se rânduieşte supremaţia soarelui şi a lunii şi rostul
celorlalte astre şi este indicată cauza secundă a
căldurii în soare.
Între nenumăratele corpuri cereşti, sunt două pe

care scrierile sacre le numesc, după sensul termenului,
luminătorii mari, care sunt, de altminteri, mai vizibile
decât celelalte şi pe care simţurile le percep mai bine,
imprimând totodată celor de pe pământ imaginile ca‑
racteristice ale împlinirii lor; iar cel mai mare, care este
soarele, a fost menit să adune în sine lumina amesteca‑
tă, să despartă ziua de noapte, lăsând lumina universală
să lumineze celelalte stele, pentru a sili la mişcare arhe‑
ii locali, încălzindu‑i, şi pentru a păstra calzi fermenţii
specifici formaţi odată cu pământul; cel mai mic, care
este luna, este menit să cârmuiască noaptea, să redea –
prin mişcarea sa – apei prime puritatea ce‑i este pro‑
prie (altminteri ea ar fi lâncezit toată, poate, sub
puterea fermenţilor locali şi s‑ar fi transformat într‑o
substantiam) inque primo suo geniali statu conser‑

vandam atque Archeo, id est, vitali animalium facul‑
tate, mox ex aquis producendorum, praefuturum,
49 constituit<ur>. Reliqua autem communiter / accepta 1
caelestia corpora (quae usitato nomine, ‘astra’ vo‑

cantur), ut sint in signa, tempora, dies et annos, des‑
tinata sunt. Caeterum ex connexione late expansae1
lucis, in solari disco lumen creatum est, in quo in‑
tensissimus calor simul conditus, Sol originaliter,
per se, et, ut dici solet, natura fe<r>ventissimus exti‑
tit2. Econtra, minus luminare, id est Luna, vel quia a
Sole longissime distet, vel quia compactiori, prae
caeteris, corpore, existat, vix et superficietenus radi‑
os solares percipiens, omnibus frigidius (utpote ge‑
nuinum sibi aëreum frigus tenacissime reservans)
evasit, ideoque aëreis motibus, id est tempestatibus,
maxime conciliatur, et aquis atque animalium Ar‑
cheis mox ex aquis conflandorum, praepositum, ip‑
sius ditioni, haec omnia subdidit omnium Creator
et sapie<n>tissimus Gubernator.
Cap(ut) 143
Astrorum ministeria determinantur in signa,
tempora, dies et annos. Item haec quomodo4
intelligenda sunt a Sacris docentur.5
Itaque cum omnia astra, ad annuam perficere co‑

ronam, ordinarentur, per eandem Creatricem Virtu‑
tem, ad determinatum ministerium complendum,
49 1 expansae] expanssi ms. / 2 Vide J. B. van Helmont, „In Sole
1
tabernaculum“, ed. cit., p. 733 / 3 Ibidem: Astra necessitant, non inclinant,

nec significant de vita, corpore vel fortunis nati / 4 quomodo] quododo
p. m. / 5 Titulus capituli mg. //
substanţă grasă) şi să se păstreze în starea sa nupţială de

la început, aşa cum a fost dinainte rânduit prin arheu,
adică prin putinţa vitală a vieţuitoarelor de a fi pe dată
produse din ape.
Iar celelalte corpuri cereşti general acceptate (care
sunt indicate prin numele obişnuit de astre) au fost
menite să stea în constelaţii, anotimpuri, zile şi ani.
Dar din alăturarea strânsă în discul solar a luminii
ce se răspândea departe a fost creată lucirea; odată crea‑
tă în el căldura foarte intensă, a apărut soarele, foarte
fierbinte la origine, prin sine şi, cum se spune de obicei,
de la natură. Dimpotrivă, luminătorul mai mic, adică
luna, fie pentru că este la o mare distanţă de soare, fie
pentru că este alcătuit dintr‑un corp mai compact decât
celelalte, abia primind razele soarelui şi doar la suprafa‑
ţă, a ajuns să fie mai rece decât toate celelalte (ca una
care păstrează în sine cu străşnicie frigul originar al ae‑
rului), aşa încât se potriveşte pe de‑a‑ntregul cu mişcă‑
rile aerului, cu schimbările de vreme adică, şi a fost pus
înaintea apelor şi arheilor animalelor ce abia aveau să se
formeze din ape; creatorul tuturor şi cârmaciul preaîn‑
ţelept le‑a pus pe toate sub stăpânirea lui.
Capitolul 14
Sunt definite rosturile astrelor în constelaţii,
anotimpuri, zile şi ani. Scrierile sacre ne învaţă de
asemenea cum trebuie să fie înţelese acestea.
Şi aşa, de vreme ce toate astrele sunt rânduite de

aceeaşi forţă creatoare să‑şi împlinească cercul anual, ele
una circumgirationis figura, diversos interque se dis‑

pares susceperunt motus. Vnde patet quod non
quatenus circulariter moventur, aeterna (quod Sen‑
sitivae garriunt Scholae), sed quatenus diversos sor‑
tita sunt motus, principiata et ab aeterno Deo crea‑
50 ta fuisse. / Ideoque, iuxta Creatoris praeceptum,
1
singula in proprio moventur circulo, determinatam

percurrunt periodum et moderatum in se, et extra se
effectuum1 efficiunt motum. Quamobrem, fiunt se
inferioribus, hoc est terrestribus et potissimum intel‑
lectuali Creaturae in signa, quatenus infinitam Crea‑
toris, atque Directoris indicant sapientiam et, quasi
altissima Creaturae Voce, „Caeli enarrant gloriam
Dei, et opera manuum Eius annuntiant firmamen‑
tum. Dies diei eructat verbum et nox nocti indicat
scientiam“2, vel saltem quoad sensum, alterationum
necessario contingentium praesignant tragoedias,
unde fiunt in Tempora, quatenus in tempore rerum
alterationes meteoronque3 vicissitudines, illis medi‑
antibus, fiunt, ut sunt: immanissima4 frigora, intensis‑
simi calores, tempestates5 naturales, (quandoquidem
fiunt et anomalae) austeritates, siccitates, continuae
et minus utiles pluviae, ut etiam partiales inundati‑
ones, ipsaque diluvia et caetera temperiei atque in‑
temperiei, sterilitatem aut fertilitatem germinibus
minitantia, insignia vel toti Vniversi commodum aut
incommodum portendentia praescribunt5 tempora.
In his enim solum, astris necessitare concessum est,
alioquin ubi liberae voluntatis actio praesupponitur,
Sapiens tum sibi, tum astris dominabitur, cui
50 1 effectuum] effectuant p. m. / 2 Ps. 18, 2‑3 / 3 meteoron] meteo
1
rôn passim ms. / 4 sunt: imanissima] sunt. Imanissima ms. / 5 tempestates]

Tempestates S, ms. / 5 ‑t interl. / 6 <quod> post S supplevi //
şi‑au asumat – pentru a‑şi duce la capăt rostul ce le‑a

fost menit – mişcări diferite şi inegale între ele, într‑o
formă unică a parcursului lor circular. De aici se vădeş‑
te că ele sunt veşnice, nu ca unele care se mişcă circular
(cum flecăresc şcolile senzoriale), ci pentru că au fost
pornite şi create de Dumnezeu cel veşnic ca unele că‑
rora le‑au fost sortite mişcări diverse.
De aceea, după cum le‑a poruncit creatorul, se miş‑
că fiecare în propriul său cerc, parcurg un traseu definit
şi efectuează o mişcare a efectelor, măsurată în sine şi în
afara sa. De aceea ele se constituie în constelaţii pentru
cele inferioare, adică terestre, şi mai cu seamă pentru
creatura intelectuală, prin aceea că semnifică înţelep‑
ciunea infinită a creatorului şi a cârmuitorului şi, cum‑
va cu glasul cel mai înalt al creaturii, „cerurile vorbesc
despre slava lui Dumnezeu şi lucrările mâinilor lui se
înscriu pe firmament. Ziua îi transmite zilei cuvântul şi
noaptea îi vesteşte nopţii ştiinţa“ sau, cel puţin cât ţine
de simţuri, anunţă dinainte tragediile schimbărilor ce
se petrec în chip necesar; iar de aici se transformă în
răstimpuri, dat fiind că în răstimp se produc schimbări‑
le lucrurilor şi transformările meteorilor mediate de ele,
cum sunt frigurile sălbatice, căldurile foarte intense,
furtunile naturale (pentru că se stârnesc şi unele nefi‑
reşti), fenomene aspre, secete, ploi nesfârşite şi deloc de
folos, cum ar fi inundaţiile parţiale şi chiar potopuri şi
altele ce ţin de temperaturi şi de vremea dezlănţuită,
cele ce ameninţă seminţele cu sterpăciunea sau cu rod‑
nicia, semne prevestitoare care anunţă chiar pentru în‑
tregul univers un folos sau o pagubă. Căci numai în
51 <quod>6 astra potius inclinant, / quam necessitent,

1
minime dubitandum. Fiunt in dies, quatenus con‑

currentibus caelestibus corporibus, spatio unius cir‑
cuitionis et a puncto ad idem punctum Horizontis
reversionis, tempus1 in ipsa aeternitate, veluti men‑
suratur; et dies per septem erraticas stellas, in heb‑
domade numerantur; unde postremo fiunt in an‑
nos, quatenus cursus et recursus syderum, per statutas
revolutiones et2 in invicem consessus atque discessus
determinatur, hoc est, ex Solis inter Tropicos ascensi‑
one et descensione, et ab ipsa Aequatoris3 lineae elon‑
gatione4 aut appropinquatione, perque duodecim
signa seriatim ingressione, ac tandem ad idem punc‑
tum, per enumerationem 365. dierum, et 6. horarum
reversione annus qui dicitur ‘solaris’ perficitur.
Idem minus sydus, inter eadem Caelestia signa
proprium servans motum, et quatenus a Sole rece‑
dit5, aut ad6 Solem accedit, ad centrum terrae re‑
spective, paulatim, vel a diametro oppositum, to‑
tum illuminatur, vel perpendiculariter in ea<n>dem
Solis viam ingressum, Eclypsim efficit in Sole, et
totum ipsius hemisphaerium, quod ad terram aspi‑
cit, lumine privatur, et statim ac a Sole in cursu
rem<e>aret, pars quae Solem spectat, lumine mutu‑
atur, unde effectus novilunii7 inferis apparet. Cum
autem Sol e diamet<r>o Lunae oppositus perque rec‑
52 tam centri lineam8 / radiis terram feriat, terrae umbra
2
51 1 veluti post tempus del. ms. / 2 et interl. / 3 Aequatoris] Aequotoris

1
ms. / 4 elongationis] elengationis ms. / 5 recedit] recedat p. m. / 6 ad omm.

S / 7 novilunii] novi lunii S / 8 lineam ima pagina, sed omissum pagina
sequenti //
52 1 Cf. Iohannes de Sacro Busto, „Spherae Tractatus“, Cap. IV, ed.
2
1531, p. 55 / 2 eclypsim] eclypsis mut. ms. / 3 Luna<m>] Luna<e> S /

acestea le‑a fost îngăduit astrelor să‑şi manifeste trebu‑

inţa, altminteri, când se presupune un act de liberă vo‑
inţă, înţeleptul va fi stăpânit când de sine însuşi, când
de astre: nu e de pus sub semnul îndoielii că astrele mai
degrabă i se supun, decât îl constrâng.
Se transformă în zile, dat fiind că, în vreme ce cor‑
purile cereşti îşi parcurg căile, timpul se măsoară cum‑
va prin veşnicia însăşi, în spaţiul unei singure rotiri şi
al întoarcerii de la un punct la acelaşi punct al orizon‑
tului; iar zilele sunt numărate în săptămâni, după şapte
stele rătăcitoare; de aici se transformă, în sfârşit, în ani,
dat fiind că drumul şi întorsul stelelor se defineşte prin
perioada de revoluţie fixată şi, pe rând, de apropierea şi
depărtarea lor, şi anume anul care este numit „solar“ e
împlinit de urcarea şi coborârea soarelui între tropice şi
de îndepărtarea sau apropierea de linia ecuatorului şi
prin intrarea pe rând în cele douăsprezece semne şi, în
cele din urmă, întoarcerea în acelaşi punct, după nu‑
mărarea a 365 de zile şi 6 ore.
Tot aşa, steaua mai mică, păstrându‑şi propria sa
mişcare în aceleaşi constelaţii cereşti, în măsura în care
se îndepărtează de soare sau se apropie de soare, este
luminată către centrul pământului, încetul cu încetul,
fie din partea diametral opusă, total, fie, respectiv, pă‑
trunzând perpendicular chiar în calea soarelui, face o
eclipsă de soare şi toată acea jumătate a ei care priveşte
către pământ este lipsită de lumină şi, de îndată ce se
întoarce la cursul ei, partea care priveşte la soare îm‑
prumută de la soare lumină, de unde le apare celor de
jos efectul de lună nouă.
pyramidali figura1 usque ad Lunae corpus protendi‑

tur, unde eclypsim2 Luna patitur. Cum autem per So‑
lis aspectum, Luna<m>3 per <…>4 dies et horas <…>4
crescere et per totidem decrescere contingat et viam,
quam Sol per totum annum, ipsa spatio enumerato‑
rum dierum perficiat, sequitur per duodecim Lunae
revolutiones, annum5 qui dicitur ‘lunaris’, perfici.
Tandem per quinqueformem solarem motum, me‑
teoron alterationes quadripartitae, frigoris, caloris6,
eorundemque7 temperatam8 metiuntur qualitatem
quantitatemque, unde ‘Primumver’, ‘Ver’, ‘Autum‑
nus’ et ‘Hyems’ nomen adepta sunt suum. Eo autem
quod sacrae annorum pluralem faciant mentionem,
intelligendum, fortasse, vel praefatos solares et luna‑
res annos, vel quia tali comparata sunt virtute, ut
annos perficiat, quos Ipse Creator usque ad mundi
ipsorumque motus finem, ab ipso primo luminis
introitu9, enumeraverit, atque motivam facultatem
definiverit. Nec10 enim intelligendum apparebat, Sa‑
cram Scientiam, sensitivae fragilitatis inventiones
designasse, ut est ‘annus omnium Planetarum’ ad
eundem locum concurrentium, ‘annus Saturni’, qui,
quadraginta annos solares complecti dicitur, ‘annus
trimestris’, ‘annus Arcadum’, ‘annus Aegyptius’,
53 ‘annus Olympiadum11’, et his similes hu/manae 1
flexibilitatis observationes atque denominationes,

prout quispiam accidentia quaedam in Caelestibus
4
Vacuum relictum in ms. / 5 annum] annus p. m. / 6 caloris] coloris
ms. / 7 eorundemque] eorumdemque ms. / 8 temperataum] tempa
ratam ms. / 9 introitu] introito ms. / 10 Nec] nec ms. / 11 Olympiadum]
Olimpiadum ms. //
53 1 vicissitudinumque] vicissitudumque S / 2 Vide J. B. van
1
Helmont, „Formarum ortus“, ed. cit., p. 138 / 3 Titulus capituli mg. //

Când însă soarele este opus diametral lunii şi loveşte

pământul cu razele sale într‑o linie dreaptă, în centru,
umbra pământului se întinde într‑o formă piramidală
până la corpul lunii, iar de aici se formează eclipsa de
lună. Când însă, privind spre soare, luna ajunge să
crească vreme de <…> zile şi <…> ore şi să descrească
tot atâtea, îşi împlineşte calea pe care o face soarele pe
durata întregului an în răstimpul zilelor numărate aici;
urmează că anul care e numit „lunar“ este împlinit prin
douăsprezece mişcări de revoluţie ale lunii. În cele din
urmă, prin mişcarea solară în cinci forme, se măsoară
modificările cvadripartite ale meteorilor, calitatea şi
cantitatea frigului şi căldurii, de unde şi‑au primit fie‑
care numele propriu de „primăvară“, „vară“, „toamnă“
şi „iarnă“. Iar din faptul că scrierile sacre vorbesc la plu‑
ral despre ani, poate că se cuvine să se înţeleagă fie anii
solari şi lunari amintiţi mai înainte, fie că au fost de o
asemenea forţă încât să împlinească anii pe care creato‑
rul însuşi îi numărase până la sfârşitul lumii şi al mişcă‑
rii lor, începând cu prima strălucire, şi le‑a definit
putinţa de a se mişca. Căci nu părea să se înţeleagă că
ştiinţa sacră ar fi indicat descoperirile slăbiciunii senzo‑
riale, cum ar fi „anul tuturor planetelor care se îndreap‑
tă spre acelaşi loc“, „anul lui Saturn“, care cuprinde,
zice‑se, patruzeci de ani solari, „anul de trei luni“, „anul
arcadienilor“, „anul egiptean“, „anul olimpiadelor“ şi
alte observaţii şi denumiri ce ţin de nestatornicia ome‑
nească, asemănătoare acestora, după cum fiecare a vrut
să indice nişte accidente ale constelaţiilor cereşti şi
schimbări apărute pe rând.
signis vicissitudinumque1 alterationibus designare

maluerit.
Sed non haec curiosis reliquentes, ad propositam
speculationem revertamur.
Cap(ut) 15
Quinto die reptilia in aquis et volatilia in aëre,
iuxta specificos Archeos producuntur, et
differentia fermentorum atque Archeorum
localium, quae et qualis sit, ostenditur2.3
Quinto, vidi fermentum illud, quod iam nudi‑

usquartus, terrae concreditum erat, nunc aquaticos
Archeos, per tot dies quasi sopore detentos, ad aqua‑
tilium volatiliumque species producendas excitare.
Quemadmodum enim supernaturali vi, compressa
aqua, aridam ediderat pro fructu, tali modo eius‑
dem aquae coagulatione, fermentali vi iuxta sibi
praedestinatos Archeos, reptilium genera, simul
atque species in aqua, volatilium autem in aëre pro‑
duxit, quae deinceps, semel accepta naturali disposi‑
tione, id est Archeorum specificorum promotione,
incessanter sese propagaturas iussae sunt. Hic obser‑
vandum fermentorum, atque Archeorum rerum in
hoc consistere differentiam, fermenta enim potesta‑
tem indifferenter motivam et caloris susceptivam
quidem ab extra, suscitativam autem ex se habent,
Archei autem, a fermentorum potestate moti, rerum
figuras specificare, et usque ad predefinitae periodi
54 finem incolumes, observare / iussi sunt. Item non
1
54 1 terrestra] terrestries ms. / 2 specificationes] specificationi

1
p. m. / 3 quidem mg. / 4 Archeos] Archei p. m. / 5 specificare]

Lăsând însă acestea pentru curioşi, să ne întoarcem

la cercetarea pe care ne‑am pus‑o în gând.
Capitolul 15
Într‑a cincea zi sunt făcute reptilele din apă şi
înaripatele din aer, după arheii ce le sunt proprii, şi
se arată ce diferenţă există între fermenţi şi arheii
locali şi de ce fel este ea.
Într‑a cincea am văzut că acel ferment care fusese

încredinţat pământului, încă de patru zile, trezea acum
la viaţă arheii din apă – care vreme de atâtea zile fuse‑
seră parcă toropiţi de somn – pentru a produce speciile
înaripatelor. Căci întocmai cum apa comprimată,
printr‑o forţă supranaturală, dăduse naştere uscatului,
tot aşa, prin coagularea aceleiaşi ape, dăduse naştere,
prin puterea de a fermenta, genurilor şi speciilor de
reptile, în apă, şi de înaripate, în aer, după arheii me‑
niţi lor; de aici încolo acestea, odată primită rânduiala
naturală, adică prin dezvoltarea arheilor specifici, au
primit porunca să se multiplice fără încetare. Se cuvine
să se bage de seamă aici că diferenţa dintre fermenţi şi
arheii lucrurilor constă în aceea că fermenţii au din
afară puterea de a se mişca fără deosebire şi de a primi
căldura, dar şi o putere din interior de a trezi la viaţă,
în schimb arheii, puşi în mişcare de puterea fermenţi‑
lor, au primit poruncă să definească formele lucrurilor
şi să le păstreze nestricate până la sfârşitul perioadei ce
a fost hotărâtă dinainte.
minus aquatica fermenta, ad aquaticos Archeos

promovendos, indigent, frigore, quam terrestra 1
calore, unde patet Archeos, secundum diversam
fermentorum naturam, diversae naturae efficere
specificationes2, in aquis quidem3 a connaturali
frigore mota fermenta, Archeos4 aquaticorum rep‑
tilium in terris autem a calore mota fermenta ter‑
restrium specificare5 figuras, unde harum potes‑
tatum maxime6 divinorum differentia facillime
patebit diligenter7 consideranti: imo maxime, quan‑
doquidem, demortuo in particularibus Archeo,
semper vigens locale permanet fermentum, quo
mediante atque promovente, ad vitam revocantur
vegetativorum et quorundam animalculorum in
terrae fundis et similiter in aquis, ubi prius nulla
reptilium species, tandem fermentorum vis (aquam
de se) Archeos promovens, multa8 et specie diversa
reptilia producere manifestum est. Insuper, iuxta
Sacrae Scientiae veritatem, reptilia in aquis et vola‑
tilia in aëre eiusdem esse creaturae9 conditionis pa‑
tet10, quia utraque eorum pars, non nisi ovis medi‑
antibus, suos servant incolumes Archeos. Hoc
tantum secundum specificum differunt Archeum,
55 quia aquaticorum a qualitate / frigida, ut pote a mi‑
1
nore sydere impressa, animalium autem volatilium,

a qualitate calida, ut pote a maiore sydere immissa,
ad motum, et tandem ad vitam recipiendam pro‑
moventur atque disponuntur.
specifican‑ p. m. / 6 maxime] maximae p. m. / 7 ‑li‑ interl. / 8 multa]
multas p. m. / 9 creaturae] craeturae ms. / 10 patet mg. //
55 1 Titulus capituli mg. / 2 concoctum] cococtum S / 3 lasciviens
1
una cum S corr.: lascivias ms. / 4 stratis] strata p. m. / 5 superficie]

superficiem p. m. / 6 ‑r‑ interl. //
Tot aşa, pentru a face să se dezvolte arheii de apă,

fermenţii de apă au nevoie de frig nu mai puţin decât
de căldura pământului, de unde rezultă că arheii,
după natura diversă a fermenţilor, produc elemente
specifice de natură diversă, adică fermenţii – puşi în
mişcare de frigul care există simultan cu ei în mod
natural – produc în ape arheii acvatici ai reptilelor, iar
pe pământ fermenţii puşi în mişcare de căldură pro‑
duc alcătuirile făpturilor terestre; de aici i se dezvăluie
cu mare uşurinţă celui ce observă cu atenţie deosebiri‑
le dintre aceste puteri cu totul dumnezeieşti: cu totul,
pentru că, fiind mort arheul în trăsăturile lui particu‑
lare, rămâne mereu viu fermentul local, prin a cărui
intermediere şi dezvoltare sunt chemate din nou la
viaţă speciile vegetalelor şi ale unor mici animale în
străfundurile pământului şi, de asemenea, în ape,
unde mai înainte nu era nicio specie de reptile; în cele
din urmă este limpede că forţa fermenţilor (apa, de la
sine), punând în mişcare arheii, produce reptile multe
şi felurite ca specie. În plus, după adevărul ştiinţei sa‑
cre, se dezvăluie că reptilele din ape şi înaripatele din
aer sunt creaturi de aceeaşi condiţie, pentru că – şi
unele, şi altele – păstrează nestricaţi arheii numai prin
intermediul ouălor.
Se deosebesc doar prin arheul specific, pentru că
cele acvatice sunt stimulate de calitatea lor rece (ca una
care le‑a fost imprimată de steaua mai mică), iar ani‑
malele înaripate, de calitatea lor caldă (ca una care le‑a
fost conferită de steaua mai mare): în cele din urmă,
sunt împinse şi rânduite să‑şi recapete viaţa.
Cap(ut) 16
Sexto die, metalla et mineralia in terra, animalia
autem super terram producuntur. Causarum
secundarum officium determinatur; et per Solem
et Lunam rectores, quid intelligatur, explicatur.1
Sexto tandem Terrae virginis fermentum, per illos

quinque dies veluti intra se concoctum2, lasciviens3
erumpit atque tam in terrae stratis4, quam in eius su‑
perficie5 distributos ad opus excitat Archeos. Qui, sta‑
tim ac suscepto iam fervescente humore, fermentorum
concoctione, singulas disponentes partes, Terra virgo,
ad instar gravidae nuptae, in profundioribus quidem
stratis, mineralia atque metalla, in superficie autem pe‑
destria atque reptilia cuncta, prolem uberrimam, atque
sobolem facundissimam parturiit. Itaque omnia quae
adhuc caeca quadam credulitate, et ad morem Genti‑
lismi, naturalia mixta creduntur corpora, non aliunde
corpus sumentia, nisi ex puro aquae elemento, exci‑
tante fermento et disponente specifico Archeo, confici,
adque perfectionem6 deduci apparebant. Ergo, iuxta
veritatem a sacris petitam, Sol ad illuminando calefaci‑
endum, reliquae Stellae Blas motivum ciendo, terra
vegetativorum radices, seminaque ab aëris immani fri‑
56 gore / fovendo, aër intensissimum Solis calorem ad
1
temperiem reducendo, et rerum Archeos in propria

atque vitali vigore continendo, exhalationum ingen‑
tem quantitatem per porositates, atque necessarias va‑
cuitates, in se suscipiendo, universum iuxta Sanctae
Creationis normam servare atque continuare iussa
sunt. Cum autem in Sacris Scientiis1, Sol diem, Luna
56 1 Scientiis] Scientia p. m. / 2 Vide J. B. van Helmont,
1
„Elementa“, ed. cit., p. 50‑51 //

Capitolul 16
Într‑a şasea zi sunt produse metalele şi mineralele în
pământ şi animalele, pe pământ. Este definit rolul
cauzelor secunde şi se explică ce e de înţeles prin
„soarele şi luna care cârmuiesc“.
În sfârşit, într‑a şasea, dezlănţuindu‑se fermentul pă‑

mântului virgin, ca şi cum ar fi fiert în sine în cele cinci
zile, erupe şi pune la lucru arheii împrăştiaţi atât în stra‑
turile pământului, cât şi la suprafaţa lui. De îndată ce
aceştia primesc lichidul înfierbântat prin clocotul fer‑
menţilor, rânduindu‑şi fiecare parte separat, pământul
virgin, ca o nevastă însărcinată, dă naştere unui vlăstar
foarte îmbelşugat şi unei spiţe foarte înzestrate: şi anu‑
me, în straturile adânci, mineralele şi metalele, iar, la su‑
prafaţă, animalele care umblă şi toate reptilele. Astfel,
toate cele despre care până acum se crede, cu o credulita‑
te oarbă şi după obiceiul lumii păgâne, că sunt corpuri
naturale mixte, se arătau a fi fost alcătuite şi duse la desă‑
vârşire luându‑şi corpul nu din altă parte, ci din elemen‑
tul pur al apei, prin fermentul care le trezeşte la viaţă şi
prin arheul specific care le rânduieşte. Aşadar, după ade‑
vărul căutat în scrierile sacre, li s‑a poruncit să păstreze şi
să facă universul să continue după regula sfintei creaţii:
soarele să lumineze pentru a încălzi, celelalte stele să
pună în mişcare elementul activ „blas“, pământul să în‑
călzească în frigul aspru al aerului rădăcinile vegetalelor
şi seminţele, aerul să reducă până la moderat căldura
foarte puternică a soarelui şi să păstreze arheii lucrurilor
în vigoarea lor proprie şi vitală, primind la sine, prin pori
şi golurile necesare, o cantitate uriaşă de aburi.
autem noctem regere praeficiantur, manifestum est

quod, quotquot animalium, quae a radiis feriuntur so‑
laribus, Soli fautori, quot autem solari calore privantur,
ut sunt aquatica omnia, quaeque non minus noctu,
quam diu, in lunari lumine libere profundissima aqua‑
rum discurrunt latibula, Lunae rectrici subiecta sint.
Ideoque prima et primigenia Elementa2, organa
primaria quidem, causas autem secundarias, in invi‑
cem impermiscibilia, Terram nutricem, Solem et
Lunam fautores, et totum Caelestium coetum, ad
conservandam universi compaginem, coadiutorem
et, ut uno verbo dicam, omnia haec, ad mandatum
Creatoris servitores, nequaquam autem authores, aut
causatores esse evidentissime observavi.
Cap(ut) 17
57 Per divinam benedic /tionem, rerum Archei
1
existentiae propriae formam recipiunt et ad

perfectionem reducuntur et omnis rei formam
novam creaturam esse probatur.1
56 / Porro, a Sacra Scientia, vocem illam efficacissi‑
57 mam / atque vivificam, „Crescite et multiplicamini“2,
audivi (hanc, instinctum naturae, sed quid hoc sibi
vult, nullo explicante, Pagana vocitat Schola), quae
continuo et ininterrupto filo rerum Archeos, ad for‑
mas perfectas recipiendas, et simplici et puro aquae
Elemento, prout inhaerentiae subiecto, imprimen‑
das, iuxta periodicam determinationem (quam Pla‑
tonici oblique Ideam appellitant), in semine proprio
57 1 Titulus capituli mg. / 2 Gen., 1, 22 et 28; 9, 1 et 7. Crescite et
1
multiplicamini maioribus litteris scripta sunt / 3 Vide J. B. van Helmont,

„Demonstratur Thesis“, ed. cit., p. 618 //
Cum însă în ştiinţele sacre este rânduit ca soarele să

guverneze ziua, iar luna, noaptea, este limpede că toate
animalele câte sunt atinse de razele solare sunt supuse
ocrotirii soarelui, iar câte sunt lipsite de căldura sola‑
ră – cum sunt toate cele acvatice şi cele care rătăcesc în
libertate la lumina lunii în ascunzişurile cele mai adân‑
ci ale apelor, nu doar noaptea, ci şi ziua – sunt supuse
cârmuirii lunii.
De aceea am văzut cu toată limpezimea că elementele
prime şi cele întâi născute sunt organe primare, dar cauze
secundare, ce nu pot fi amestecate unele cu altele, că pă‑
mântul este cel ce nutreşte, că soarele şi luna sunt ocroti‑
tori, iar toată mulţimea corpurilor cereşti are rostul să
ajute la păstrarea alcătuirii universului şi, ca să o spun
într‑un singur cuvânt, că toate acestea sunt supuse po‑
runcii creatorului şi nicidecum nu sunt autori ori cauze.
Capitolul 17
Prin binecuvântarea dumnezeiască, arheii lucrurilor
îşi primesc forma existenţei proprii şi sunt aduşi la
desăvârşire; se demonstrează că forma oricărui lucru
este o creatură nouă.
Apoi am auzit, de la stiinţa sacră, cuvântul acela plin

de forţă şi viaţă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi“ (şcoala păgână
îl numeşte instinctul naturii, fără să explice însă ce înţe‑
lege prin asta), care a poruncit ca, printr‑un şir continuu
şi neîntrerupt de lucruri, arheii să primească forme desă‑
vârşite şi să le întipărească în elementul simplu şi pur al
apei, ca supus fixării, după determinarea periodică (pe
obsignandas, ordinavit et in operando plenipotenti‑

aria potestate indeffesos atque indefatigatos esse, do‑
navit corroboravitque. Vnde maxime observandum
Archeos perficere quidem formas, non autem efficere
posse. Quandoquidem (ut fusius in libro de vita spe‑
culabitur) omne productum naturale quatenus aquae
elemento subiective, locali fermento promotive et
Archeo specificative, fieri quidem, manifestum est,
perfectam autem essentialem formam de se produce‑
re adque praedeterminatam deducere periodum, nec
habent, nec dare possunt. Ergo per Omnipotentis li‑
centiam ‘crescendi et sese multiplicandi’, ab ipsa Cre‑
atrice Virtute, singulis aptis momentis, singula pro‑
prias percipere formas necessum est. Secundum enim
Veritatis doctrina<m>, Vnus formarum Author,
Vnus existentiae rei Creator, et Vnus Luminum Pa‑
58 ter, atque vitae Dator3, qui nunquam gloriam / Suam
1
alteri dabit, Iehovah nomen eius. Verum enim ut ve‑

ritatis speculum dilucidius elucescat, iterata specula‑
tione, de principiis rerum naturalium constitutivis, a
Sensitiva Schola traditis, in Sacra Scientia quid Spiri‑
tus Veritatis diligentius speculemur.
Cap(ut) 18
Principia rerum naturalium ab Aristotele tradita,
refutantur et quaternarium elementorum
numerum non dari probatur.1
His itaque in immaculato illo speculo enixius con‑
sideratis, quasi stimulo quodam actus, principiorum
rerum naturalium, ab Aristotele per antonomasiam
58 1 Titulus capituli mg. / 2 talia] tales p. m. / 3 chymerica
1
materia: chymericam materiam p. m. / 4 et interl. //

care platonicienii o numesc pieziş „idee“) şi să le pecetlu‑

iască în sămânţa proprie: le‑a fost dat şi adeverit să fie
neînfrânţi şi neobosiţi în lucrarea lor, printr‑o putere
atotputernică. De aici se observă foarte bine că pot să
ducă nişte forme la împlinire, dar nu să le producă. De
vreme ce este limpede că fiecare produs natural, ca unul
supus elementului apei (după cum se va vedea mai pe
larg în cartea despre viaţă), apare dintr‑un ferment local
care acţionează şi, ca trăsătură specifică, dintr‑un arheu –
ele nici nu au, nici nu pot da o formă esenţială desăvârşi‑
tă pe care să o extragă din sine şi să o facă să aibă un
parcurs predeterminat. Aşadar, după îngăduinţa celui
atotputernic de „a creşte şi a se înmulţi“, este necesar ca,
prin însăşi forţa creatoare, fiecare în parte, în momente
potrivite fiecăruia în parte, să‑şi ia formele proprii. Căci,
după învăţătura adevărului, există un singur autor al for‑
melor, un singur creator al existenţei şi un singur părinte
al luminilor şi dătător de viaţă, care nu îi va da niciodată
altuia slava sa, iar numele lui este Iehovah.
Dar, de vreme ce oglinda adevărului limpezeşte
chiar limpede, să cercetăm cu mai mare atenţie ce ne
arată în ştiinţa sacră spiritul adevărului, reluând cerce‑
tarea asupra principiilor constitutive ale lucrurilor na‑
turale transmise de şcoala senzorială.
Capitolul 18
Sunt respinse principiile lucrurilor naturale
transmise de Aristotel şi se dovedeşte că numărul de
patru elemente nu este un dat.
Contemplând astfel cu toată atenţia lucrurile din oglin‑
da imaculată, ca împins de un imbold, mi‑am amintit de
dicto ‘Philosopho’, ethnice traditorum, recordatus

sum: materiae nempe, formae, et privationis si forte
alicubi in rerum creatione ea ut talia2 reperire pos‑
sim, sed frustra non paucos, vane perdidi labores,
nec impune postmodum evadet posteritatis inda‑
gandi ignavia. De facto enim huiuscemodi chymeri‑
cam materiam3, hoc est corpus incorporeum, su‑
biectum non subsistens et4 essentia non existens,
nusquam apparebat; nec denique eius metaphori‑
cum inexplebilem sinum, aut meretricio decoratum
titulo, ad formas recipiendas, appetitum observare
potui, similiter nec formam exformem, nec habilita‑
tem, aut possibilitatem ad transmutanda (quasi iam
fastidio habita) subiecta, invenire potui, nec denique
causam ob quam quaedam cytissime derelinquat,
59 quaedam autem, / ut nimis adamata, vix (at nevix
1
quidem in quinto, ut dicunt, elemento), deserere

possit, ut nec materiam e gremio, in quo haud prae‑
conditas habebat, progignere formas, videre potui,
quod si esset, necessario formae principium in mate‑
ria, et materiae principium in forma praeextitisset.
Quod est unum et idem supponere principium et
consequenter ruit de istis duobus principiis concepta
et creduliter recepta opinio. Quandoquidem, tam
supernaturaliter, de fide Sacrae Scientiae, rerum cre‑
atarum formas atque vires ex nihilo creatas (naturali‑
ter enim ex nihilo, nihil fit1), quam naturaliter pro
subiecto inhaerentiae aquae elementum, pro disposi‑
tione ad formas suscipiendas atque perficiendas Ar‑
cheos, formas autem, cum sint res de novo creatae et
59 1 Vide J. B. van Helmont, „Progymnasmata“, ed. cit., p. 68 /
1
2
speculemur] speculemus p. m. //
principiile lucrurilor naturale transmise la păgâni de

Aristotel, cel numit prin antonomază „Filozoful“, şi anu‑
me: materia, forma şi privaţiunea – nu cumva aş putea
găsi într‑altă parte în creaţia lucrurilor unele ca acelea?
Numai că mi‑am risipit zadarnic eforturile, deloc puţine,
iar lenea cercetării nu avea să scape nepedepsită în viitor.
De fapt, nu se arăta nicio materia himerică de felul acesta,
adică un corp lipsit de corp, un subiect care nu rezistă şi o
esenţă care nu există; în sfârşit, nu am putut cerceta nici
insaţiabila lui cuprindere metaforică sau apetitul – împo‑
dobit cu titlu de curtezană – de a primi forme, şi nici nu
am putut găsi, tot aşa, forma fără formă, nici priceperea
sau putinţa de a transforma subiecţii (socotiţi cumva fără
rost), nici, în sfârşit, cauza pentru care unul lasă foarte re‑
pede în urmă o stare, în vreme ce un altul abia dacă poate,
ca una ce e mult iubită, să o părăsească (chiar şi la cel de‑al
cincilea element, după cum îi spun ei); tot aşa, nici nu am
reuşit să văd materia generând forme din sânul său, unde
nu le avea pregătite dinainte: căci dacă ar fi fost astfel, în
chip necesar principiul formei ar fi existat dinainte în ma‑
terie, iar principiul materiei, în formă.
Asta înseamnă a presupune un singur şi identic
principiu: în consecinţă, cade părerea formată şi accep‑
tată cu credulitate în privinţa acestor două principii.
Am primit o învăţătură limpede că, pornind de la cre‑
dinţa în ştiinţa sacră, pe de o parte formele şi forţele
lucrurilor create au apărut în chip supranatural din ni‑
mic (căci în chip natural nimic nu apare din nimic) şi,
pe de altă parte, în chip natural elementul apei a fost
supus întipăririi, arheii şi‑au primit menirea şi forma
consequenter novae creatur<a>e, incessanter a Patre

luminum, etiam adhuc operante immit<t>i, et qui‑
dem in Archeo vitae spiraculum competente anima‑
ta, in Archeo autem animam vegetativam competen‑
te, plantas caeteraque in terra radicata subcrescentia
herbarum arborumque species, specificari atque in‑
formari, evidenter didici.
De Tertio autem, entis negativi privativo princi‑
pio, quid plus speculemur2? Et quid deliberemus? In
promptu habemus nihil. De nihilo nihil dicitur, ni‑
60 hil speculatur, nihil intelligitur et quod est / per sui
1
privationem nihil, nullam admittit positivam aut af‑

firmativam scientiae formam. Hoc et unum solum
affirmare ausim, quisquis naturaliter per privationem
nihilitatisque conceptionem, aliquid naturale, tale et
sensibile esse praesumit, is sciat1 se nihil naturale, ni‑
hil tale, et nihil sensitivum concepisse aut cognovisse.
Insuper nullam quatuor elementorum in corporis
naturalis mistura2 compositionem, contrarietatem,
litem, pugnam, victoriam, mutuam devorationem3
(Creatione enim omnia bona), imo nec ipsum qua‑
ternarium designare potui numerum. Siquidem, ut
satis patuit, terram non elementum, sed fructum4
elementi esse. Similiter, Ignem nusquam nunquam
que creatum, nisi in Solis disco calorem intensissi‑
mum sensi, unde hic culinarius ignis5 vel potius arti‑
ficialis rerum materialium mors, derivatur. Siquidem
radii solares6 adaequate et per se vitae spiraculi
60 1 sciat] scit p. m. / 2 mistura] misturam ms. / 3 devorationem]
1
devoratines p. m. / 4 fructum] fructus p. m. / 5 Vide J. B. van Helmont,

„Physica Aristotelis et Galeni ignara“, ed. cit., p. 48 / 6 solares] solales
ms. / 7 atque atque ms. / 8 sunt mg. / 9 omnium] omnia p. m. / 10 ideo]
adeo p. m. / 11 speculationis] speculationnis ms. //
prin tendinţa către asumarea şi împlinirea formelor, iar

formele, cum sunt lucruri create din ceva nou şi, în
consecinţă, sunt făpturi noi, au fost umplute fără înce‑
tare de părintele luminilor, care făptuieşte încă şi acum:
cele animate, prin arheul care corespunde suflului vie‑
ţii, iar plantele şi celelalte ierburi, care cresc având rădă‑
cinile în pământ, precum şi speciile de arbori, prin
arheul care corespunde sufletului vegetal.
Iar despre al treilea principiu, care exclude fiinţa
negativă, ce să cercetăm mai mult? Şi ce să cumpănim?
Nu avem nimic la îndemână.
Despre nimic nu se spune nimic, nimic nu se cerce‑
tează, nimic nu se înţelege, iar ceea este nimic, prin ex‑
cluderea sa, nu îngăduie nicio formă pozitivă şi
afirmativă a ştiinţei. Aş cuteza să afirm un singur lucru:
oricine presupune că, prin excludere şi prin formularea
nimicului, în mod natural ceva este natural, este într‑un
fel anume şi este senzorial, să ştie că nu a formulat sau
nu a cunoscut nimic natural, nimic de felul acesta şi ni‑
mic senzorial. În plus, nu am putut numi, în amestecul
corpului natural, nicio compoziţie, opoziţie, înfruntare,
luptă, victorie, devorare reciprocă (pentru că toate sunt
bune prin creaţie) a celor patru elemente, ba nici măcar
ceva legat de numărul patru. Căci, după cum s‑a vădit
îndeajuns, pământul nu este un element, ci rodul unui
element. Tot aşa, am înţeles că focul nu a fost niciodată
defel creat, altfel decât ca o căldură foarte puternică în
discul solar, de unde provine focul din bucătărie ori, mai
degrabă, moartea artificială a lucrurilor materiale. Iar ra‑
zele solare sunt, în chip adecvat şi de la sine, un suport
sustentaculum atque7 Archeorum specificorum fau‑

tores sunt8, quatenus eos, ab immanissimo aëris frigo‑
re fovent illaesos, alioqui<n> per artem, in unum col‑
lecti, fiu<n>t ignis usitativus, fermenti destructor,
materiae separator, et totius corporis materialis altera‑
tor, atque omnium9 ad primum elementum reductor;
et de his succincte satis fore puto; ideo10 ad filum pro‑
positivae speculationis11 nendum, properemus.
61 / Cap(ut) 19
1
Eadem sexta die mysterium Creationis utriusque

humani sexus describitur, Adamica forma1
aenigmatice Divina Anteriora praefigurare
ostenditur et ab ordine creationis
resur<r>ectionem possibilem esse probatur. Item,
sopor in sensu intellectivo, somnus autem in
corpore sensitivo intelligitur.2
Tandem, his omnibus (quae in Sacris metaphori‑

ce3 Dei posteriora dicuntur) finitis adque perfectio‑
nem deductis, in mysteriorum complementum, hoc
est in utriusque humani sexus creationem4, specula‑
tionem direxi meam. Quamquam enim omnia crea‑
ta ratione sui supernaturalis principii mysteria sint,
et ordine sui conservationis idem complectantur
mysterium, attamen hoc, quasi omnium antesigna‑
num, omnium posterius creatione, omnia ante‑
cellat, conditionis nobilitate. Primo quidem in viri
61 1 Adamica forma: Adamicam formam p. m. / 2 Titulus capituli
1
mg. / 3 metaphorice] mataphorice ms. / 4 ‑nem interl. / 5 faciamus]

fatiamus p. m.; verbum maioribus litteris exaratum / 6 Vide J. B. van
Helmont, „Praefatio. Ad Lectorem“, ed. cit., p. 4 //
al suflului vieţii şi ocrotitorii arheilor specifici, de vreme

ce îi încălzesc, ca să nu fie vătămaţi de frigul cumplit al
aerului; altminteri, strânşi cu măiestrie laolaltă, devin
focul bun de folosit, care distruge fermentul, desparte
materia şi modifică orice corp material şi care le reduce
pe toate la elementul prim; cred că despre acestea am
vorbit destul, pe scurt; aşadar, să ne grăbim a toarce firul
cercetării pe care ne‑am propus‑o.
Capitolul 19
În aceeaşi zi a şasea este descris misterul facerii
oamenilor, de ambele sexe, se arată că forma
adamică prefigurează prin taine înfăţişarea divină şi
se dovedeşte că renaşterea este posibilă prin ordinea
creaţiei. Tot aşa, se înţelege somnolenţa din simţul
intelectiv şi somnul din corpul senzorial.
În cele din urmă, odată ce toate acestea (care sunt

numite în scrierile sacre, metaforic, „cele de după
Dumnezeu“) au fost încheiate şi aduse la desăvârşire,
mi‑am îndreptat cercetarea către încununarea mistere‑
lor, şi anume crearea omului de ambele sexe. Căci, chiar
dacă toate cele create sunt mistere datorită principiului
supranatural şi sunt înfăţişate tot ca mister în şirul con‑
servării, totuşi acesta, indicat cumva înaintea tuturor,
posterior creării a toate, le precedă pe toate, prin noble‑
ţea condiţiei sale. Mai întâi, în crearea bărbatului nu
apare cuvântul „să se facă“ (pe care îl aveau în comun
toate), ci „să facem“, adică – de parcă ar fi chemat
creatione, non verbum ‘fiat’ (quod omnia communi‑

ter participabant<)>, sed ‘faciamus’5, hoc est, quasi
concitato S(acro)‑S(anctae) Trinitatis consilio,
Adamus ad Suam imaginem atque similitudinem6
creare decrevit. Nec denique aquae aut aëri, vel terrae
mandat, ut hominem producant, sed Patris consilio
(quatenus Solus omnium causa) Filii operatione
(quatenus sine quo nihil factum est quod factum
est), ac Spiritus S(acro)‑S(ancti) vivificatione (quate‑
nus eius inspiratione Indepingibilem Divinam Ima‑
ginem, substantiam immaterialem, atque formalem,
limus terrae<)>, partitus est. Cum autem extrinsecus
homo corpore materiali constare debebat, non ex pu‑
ro elemento, sed ex fructu eius, id est, ex limo terrae,
et quidem, ex parva quantitate, ut apparebat, in ma‑
62 nibus Opificis Dei, in magnum Adami corpus / per 1
novam et eteroclitam creationem succrescebat atque

creabatur. Quamobrem, tam1 materialis corporis
conditione, quam Immaterialis Formae, id est, Divi‑
nae Imaginis condecoratione, haec huiuscemodi
mysticae compositurae Creatura omnes antecelluit
creaturas. Imo maxime, quod omnibus praesit atque
libere dominetur constituta, potentia quidem intel‑
lectuali superis, actu autem materiali inferis imperare
iussa est. Tunc enim sapientissimus Adamus non so‑
lum terrestribus animalibus propria imponebat no‑
mina2, sed etiam altissimo Lucifero ceterisque domi‑
nabatur astris. Vah mihi, misero, quid contemplari
audeo! In Adamica enim forma, simul atque Divina
Imagine, aenigmatice quidem, revera tamen Dei
62 1 tam interl. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Natura contrariorum
1
nescia“, ed. cit., p. 156 / 3 resultasse] ressultasse ms. / 4 alio] alia p. m. /
5
sopore] soporem ms. //
laolaltă sfatul Sfintei Treimi – a hotărât să‑l creeze pe

Adam după chipul şi asemănarea sa. Şi nici nu îi încre‑
dinţează apei sau aerului ori pământului să îl facă pe
om, ci s‑a născut din hotărârea Tatălui (de vreme ce el
singur este cauza a toate), lucrarea Fiului (de vreme ce
fără el nu s‑a făcut nimic din ce a fost făcut) şi insufla‑
rea vieţii de către Sfântul Duh (de vreme ce prin sufla‑
rea lui lutul pământului a creat icoana dumnezeiască de
nezugrăvit, substanţă imaterială şi care are formă). Cum
însă omul exterior avea nevoie să fie alcătuit dintr‑un
trup material, nu dintr‑un element pur, ci din fructul
lui, adică din lutul pământului, în mâinile făurarului
Dumnezeu creştea şi devenea, dintr‑o cantitate chiar
mică, după cum se arăta, trupul mare al lui Adam, prin‑
tr‑o creaţie nouă şi cu elemente diferite.
De aceea, atât prin condiţia corpului material, cât şi
prin înzestrarea cu o formă imaterială, adică a icoanei
divine, această creatură, cu o astfel de alcătuire mistică,
se ridică deasupra tuturor creaturilor, şi încă în cel mai
înalt grad, pentru a fi în fruntea tuturor şi a le conduce
liber: odată constituită, i s‑a rânduit să le poruncească
celor de mai sus prin puterea intelectuală, iar celor de
mai jos, prin actul material. Atunci preaînţeleptul
Adam nu doar că le dădea animalelor terestre numele
propriu fiecăruia, dar chiar stăpânea peste Luceafărul
cel înalt şi peste celelalte stele. Vai mie, sărmanul, ce
cutez să contemplu! Căci în forma adamică, precum şi
în chipul divin, mi se părea că zăresc, într‑un fel tai‑
nic – dar adevărat – chiar înfăţişarea lui Dumnezeu. Iar
aceasta era aşa cum nu o înţelegeam şi nu era aşa cum o
anteriora perspicere mihi videbar. Erat autem haec

talis, qualem non intelligebam, et non erat talis, qua‑
lem intelligebam (liceat Gentilismi asseclis, meam
deridere philosophiam, qui homines ex lapidibus,
aut ad instar vermium murumque e fracedinibus
prodiisse et formas e potentia materiae resultasse3,
profitentur). In mulieris autem creatione, Divina
Omnipotentia alio4 mysterii ordine usa, nec de aqua,
nec de terra, nec denique de alia aliqua particulari
materia concreta, aliquid sumsit, sed immis<s>o in
Adamum sopore5, primo soporem novam quidem,
63 sed neutram esse / creaturam voluit. Tandem sopora‑
1
tis intellectualibus ipsius exercitationibus, ex unica

viri costa omnium creaturarum praestantissimam,
viro simillimam, totam condidit viraginem. Quam
vitam, os ossium suorum et duo in carne una sapien‑
tissimus nominavit Adamus1. Cum autem omnia
creata solo Dei verbo, ex aqua et fructu aquae creata2
fuerint, Adamo vero mediate e limo terrae et mulier
e viri osse, signum veritatis est quod omnia animalia
tandem ad primum elementum reversa, non amplius
hinc repetantur. Homo autem cum e limo terrae
sumtus sit, usque ad limum tandem revertatur3, un‑
de etiam aliquando repetatur, mulier denique cum
neque ex aqua, nec e limo terrae, sed ex Adamicae
naturae parte condita sit cum viro suo eiu<s>dem
Imaginis immaterialisque formae esset atque eiusdem
immortalitatis particeps, omnes mortales transcen‑
dere, atque evincere sensus possit, nec viro suo
imbecil<l>ior aut ignobilior, vel rudior existat. Nec
denique Deum, frigus in Adamum immit<t>ere
1
63 1 Gen. 2, 23‑24 / 2 creata] creato p. m. / 3 Gen. 3, 19 //
înţelegeam (chiar dacă râd de filozofia mea cei ce ur‑

mează lumea păgână, ei, care mărturisesc că oamenii se
trag din pietre sau din putreziciuni, ca viermii şi şoare‑
cii, şi că formele provin din forţa materiei). Iar în crea‑
rea femeii, dumnezeiasca omnipotenţă s‑a folosit de o
altă ordine a misterului: nu a luat ceva nici din apă, nici
din pământ, nici, în sfârşit, din vreo altă materia aparte,
ci, cufundându‑l pe Adam în somn, a voit pentru pri‑
ma dată ca somnul să fie o creatură nouă, dar neutră.
În sfârşit, odată adormite puterile lui intelectuale,
dintr‑o singură coastă a bărbatului a construit o femeie
întreagă, cea mai aleasă dintre toate creaturile, cu totul
asemănătoare bărbatului. Pe ea preaînţeleptul Adam a
numit‑o viaţă, os din oasele lui şi doi într‑o singură car‑
ne. Cum însă toate au fost create numai din cuvântul
lui Dumnezeu, ele fuseseră create din apă şi din rodul
apei, dar Adam fusese făcut cu ajutorul lutului de pă‑
mânt, iar femeia, din osul bărbatului: este indiciul ade‑
vărului faptul că toate animalele, odată ce sunt întoarse
la elementul prim, nu se mai schimbă de aici. Omul
însă, cum a fost luat din lutul pământului, se întoarce
până la urmă la lut, de unde totuşi se schimbă cândva;
de aceea şi femeia, cum nu a fost alcătuită nici din apă,
nici din lutul pământului, ci dintr‑o parte a naturii
adamice şi are în comun cu bărbatul ei acelaşi chip şi
formă imaterială şi se împărtăşeşte din nemurirea lui,
poate să fie mai presus de toate cele muritoare şi să‑şi
înfrângă simţurile şi nu este nici mai slabă, nici mai
puţin nobilă ori mai neştiutoare decât bărbatul său. Şi
am băgat de seamă în cele din urmă că Dumnezeu pu‑
sese în Adam frigul pentru a trezi în el nu somnul
observavi, quo somnus in ipso excitaretur (ut Sensiti‑

va tradit Schola), sed solum modo soporem (qui, cum
nec substantia sit, nec denique accidens, ad neutra‑
rum creaturarum Catalogum relatus est), cuius ex‑
templo necessaria recreatione, quasi alter naturae Po‑
64 lus (siquidem alimento alter / intelligitur) sine quibus
1
iam modernae vitae naturalis forma persistere nequit.
Cap(ut) 20
Creatus homo, omnibus praeponitur, in paradiso
libere vivendum permit<t>itur, praeceptum
Vetitae Arboris sancitur, eiu<s>dem perfectiones
describuntur, Luciferus ob invidiam in hominem
et superbam rebellionem in Deum ruiam patitur.1
Itaque creatus uterque humanus sexus, Solis Iusti‑
tiae antitypum in medio sui expressit, in quo Deus
Tabernaculum Suum tetendit. Igitur, tali forma de‑
coratus homo inque innocentiae statu collocatus,
signaculum suae similitudinis, plenus sapientiae et
perfectus integritate, in delicii2 paradiso constitutus,
suaviter, vere feliciter, et immortaliter vitam peractu‑
rus, omnia, tranquilla, unanimia, benevola atque su‑
biecta, ad nutum, ipsi praestabant ministerium
(quandoquidem omnia ante se condita, ad ipsi praes‑
tandum servitium praeparata atque praeordinata
erant): ut Iustus, fulgebat ut Sol; ut Sapiens, domina‑
batur Caelestibus, ut Dei Imago, imperabat omnibus,
ut ad similitudinem Dei factus3, omnem veritatem
intelligebat et omnem iustitiam implebat (hoc enim
modo homo dicitur Deo similis, quia quod verum sit
intelligat atque dicat; et quod Iustum est, faciat atque
1
64 1 Titulus capituli mg. / 2 delicii] delitii ms. / 3 Gen. 1, 26 //
(după cum transmite şcoala senzorială), ci numai ador‑

mirea (care, pentru că nu este nici substanţă, nici, în
sfârşit, accident, aparţine şirului de creaturi neutre):
prin refacerea lui necesară, devine pe dată un fel de al
doilea pol al naturii (iar celălalt e dat de alimente), fără
de care nu poate dura forma naturală a vieţii de acum.
Capitolul 20
Odată creat omul, este pus în fruntea tuturor, i se
îngăduie să trăiască liber în paradis, îi e dată
porunca pomului interzis, sunt descrise desăvârşirile
lui; Lucifer se prăbuşeşte din cauza invidiei faţă de
om şi a răzvrătirii trufaşe faţă de Dumnezeu.
Astfel – după ce e creat omul, de ambele sexe – se

arată în mijloc, unde Dumnezeu îşi întinde cortul său,
antimodelul soarelui dreptăţii. Aşadar, omul a fost înzes‑
trat cu forma aceea şi a fost aşezat în starea nevinovăţiei,
însemn al asemănării sale, plin de înţelepciune şi desă‑
vârşit ca cinste, rânduit în paradisul încântării, ducân‑
du‑şi viaţa în seninătate (chiar în fericire) şi în nemurire;
toate îşi făceau îndatorirea în pace, într‑un singur gând,
de bunăvoie, supuse la semnul lui (de vreme ce toate,
întemeiate înaintea lui, fuseseră pregătite şi rânduite di‑
nainte pentru a‑şi face datoria faţă de el): fiind drept,
strălucea ca soarele; fiind înţelept, domnea peste cele ce‑
reşti; ca icoană a lui Dumnezeu, le poruncea tuturor; ca
unul făcut după asemănarea lui Dumnezeu, înţelegea
tot adevărul şi împlinea toată dreptatea (căci în acest fel
se spune că omul este asemenea lui Dumnezeu, pentru
operetur). Verum enimvero multum an parum, tale

felicissimum exercuit Imperium, cognitione assequi
non mei fuit valoris. Primo quidem ipsum supplicio
nuditatis externe et cruciatu pudoris interne affici
65 atque / devexari, vidi; cuius rei causa et originalis incli‑
1
natio, quamquam mihi occulta et incognita remanse‑

rit, finalis tamen effectus in hunc apparebat modum:
Sol Iustitiae, expresso suo charactere, in Adamica for‑
ma et in medio ipsius extenso Suae Maiestatis tento‑
rio, sub quo Testamentum atque praeceptum suum
deposuerat, id est, ut esu Vetitae Arboris fructus absti‑
neat1 et modum bonum atque malum cognoscendi
ne appetat2, ne quandoque efficaciam splendentis in
se divinae imaginis obscurando, aliquid se melius
atque praestantius fieri posse credat et ambiguum
cognitionis genus sibi nanciscatur (alioquin per sim‑
plicem intellectum simplicem agnoscebat veritatem)
et consequenter sensitivam, compositamque scienti‑
am addiscere patiatur (mors enim in appetitu latebat
et in sensitiva perceptione Imperium suum amplifica‑
bat). Hoc in statu, Adamus, quum per Tempus Vni
Deo cognitum traditum sibi praeceptum pie conser‑
varet, prout Sol inter caeteras stellas, si ipse inter caete‑
ras splendidissimus apparebat, reliquarum enim crea‑
turarum quaedam Solis Iustitiae radios, secundum
magis et minus, aut secundum eminus et com<m>inus
participabat quidem (omnia enim in eius lumine vi‑
66 dent lumen), nulla / tamen, ut homo, perfectum Di‑
2
vinae Imaginis gaudebat splendorem. Quamobrem,

Luciferus, Caelestium ordinum princeps, intellectuali
invidia ductus et immateriali honoris ambitione
1
65 1 Gen. 2, 17 / 2 Vide J. B. van Helmont, „Thesis“, 2, ed. cit., p. 610 //
2
66 1 ‑que interl. / 2 quo mg. / 3 meae] meum p. m. / 4 quia interl. //
că ar înţelege ce este adevărat şi ar spune‑o; iar el ar face

şi ar împlini ce este drept). Numai că nu am fost vrednic
să aflu prin cunoaştere dacă a avut o asemenea stăpânire
plină de fericire mult timp sau puţin. Mai întâi l‑am vă‑
zut atins şi ruşinat de chinul goliciunii, pe dinafară, şi de
tortura ruşinii, de dinlăuntru; chiar dacă pricina acestui
fapt şi aplecarea originară îmi rămaseră ascunse şi necu‑
noscute, efectul din urmă îmi apăru în acest fel: soarele
dreptăţii, manifestându‑şi firea în forma adamică şi în
mijlocul acelui întins cort al maiestăţii lui, sub care îşi
pusese moştenirea şi învăţătura: şi anume, să se ferească
să mănânce din fructul pomului interzis şi să nu jindu‑
iască să afle binele şi răul, pentru a nu crede că poate de‑
veni mai bun şi mai presus, întunecându‑şi puterea
dumnezeiescului chip care strălucea în el, şi aşa să se nas‑
că în el un soi ambiguu de cunoaştere (altminteri ar fi
cunoscut adevărul simplu printr‑un intelect simplu) şi,
în consecinţă, să‑şi îngăduie a dobândi ştiinţa senzorială
şi compozită (căci în jinduirea lui stătea ascunsă moartea
şi ea îi sporea voinţa de posesie prin percepţia senzorială).
Adam, în această stare, cât timp a respectat cu evlavie
porunca încredinţată lui şi cunoscută numai lui
Dumnezeu, dacă se arăta între celelalte creaturi, era cel
mai strălucitor, ca soarele între celelalte stele: căci oricare
dintre celelalte creaturi se împărtăşea din razele soarelui
dreptăţii, după cum era mai puternic sau mai slab, după
cum era mai departe sau mai aproape, numai că (fiindcă
toate văd lumina în lumina lui) niciuna nu se bucura de
splendoarea desăvârşită a icoanei dumnezeieşti. De aceea
Lucifer, principele ordinelor cereşti, mânat de o invidie a
intelectului şi purtat pe sus de ambiţia slavei imateriale (şi,
elatus (ideoque et poenitentiae inscius) in spiritua‑

lique1 corde rebellis factus: ‘In caelum’, inquit, ‘ascen‑
dam, super astra Dei exaltabo solium meum et sedebo
in monte Testamenti’, hoc est, obsidebo atque possi‑
debo montem, hoc est, Adamum, in quo2 Deus prae‑
ceptum suum servandum posuit, ‘et illum, qui Divi‑
nam Imaginem gestat, et ad instar Caeli thronus
Divini Spiritus et habitaculum requiei eius est, faciam
meum habitaculum et in eo sedes meae3 permansionis
stabiliam, et Imaginem, quae expresse divinum repre‑
sentat splendorem, me inferiorem atque obscuriorem
reddam et dicam Deus ego sum quia4 in cathedra Dei
sedi. Itaque ecce, inter sanctos eius nemo immutabilis
et caeli non sunt mundi in conspectu eius. Ecce, qui
serviunt ei non sunt stabiles et in Angelis Eius reperit
pravitatem.’ Cui tamen dicit Omnipotens: ‘Tu, che‑
rub extensus et protegens, et posui te (hoc est, permisi
tibi), in Monte Sancto Meo, in medio lapidum igni‑
torum ambulasti (hoc est, inter Deum et Imaginem
67 eius) / perfectus in viis tuis (hoc est pie Deum colens)
1
donec inventa est iniquitas in te’ et cae(tera).
Cap(ut) 21
Luciferus post casum infensius, sed dolose ad
hominis ruinam accingitur et dialectice dialogum
cum muliere aggreditur.1
His in mente Luciferi2 conceptis atque Connatu‑
ralibus Spiritibus3 contagio invidiae, superbiae atque
apostasiae eius infectis (qui, si non per gratiam
67 1 Titulus capituli mg. / 2 Luciferi] Luciferis p. m.; Luciferis S /
1
3
Connaturalibus Spiritibus: Connaturales Spritus p. m. / 4 sociam]
sotiam ms., S. //
tocmai de aceea, neştiind să se căiască), a ajuns să fie

răzvrătit în inima lui spirituală: „Voi urca, zice, la cer,
îmi voi înălţa tronul mai sus de astrele lui Dumnezeu şi
voi şedea pe Muntele Legământului“, adică voi lua cu
asalt şi voi cuceri muntele, adică pe Adam, în care
Dumnezeu şi‑a aşezat porunca, pentru a‑i fi păstrată, „şi
pe acela care poartă chipul dumnezeiesc şi, asemenea ce‑
rului, este tronul duhului dumnezeiesc şi sălaşul odihnei
lui, mi‑l voi face adăpost şi îmi voi pune în el sălaşul
aşezării mele, iar chipul care înfăţişează anume splendoa‑
rea dumnezeiească îl voi face mai prejos şi mai întunecat
decât mine şi voi spune: Dumnezeu sunt eu, pentru că
m‑am aşezat pe tronul lui Dumnezeu. Iată, aşadar, din‑
tre sfinţii lui, niciunul nu este de nezdruncinat şi cerurile
nu sunt curate dinaintea ochilor lui. Iată, cei care îi slu‑
jesc nu sunt statornici şi a găsit răutate în îngerii lui.“ În
cele din urmă, Atotputernicul îi zise: „Tu, heruvim ce
cuprinzi şi ocroteşti, te‑am aşezat (adică, te‑am îngăduit)
pe muntele meu sfânt, ai umblat între pietrele arzânde
(adică între Dumnezeu şi chipul său), ai fost desăvârşit
pe căile tale (adică l‑ai slujit cu evlavie pe Dumnezeu)
până ce s‑a găsit în tine nedreptatea“ şi altele.
Capitolul 21
Lucifer este mai înverşunat după cădere, dar
plănuieşte cu viclenie prăbuşirea omului şi începe,
dialectic, un dialog cu femeia.
După ce în mintea lui Lucifer au apărut acestea şi

au fost otrăvite de atingerea invidiei, trufiei şi răzvrătirii
lui duhurile născute odată cu el (care, dacă nu ar fi fost
adiuvarentur, omnes eiusdem ruinae participes facti

fuissent), de Caelo cecidit et, qui mane oriebatur (hoc
est qui propinquius divinum participabat splendo‑
rem), cum suis corruit in terram, in inferorum extre‑
mis tenebris aeterne vesperascens. Qui, inquam, Lu‑
ciferus, cum hominem in eodem innocentiae atque
gloriae splendore videret, infensius immaniusque so‑
ciam4 a Deo sibi datam invadit. Verum enim non po‑
tentissimi inimici, sed astutissimi, dolosique amici
prae se fert adulationem (siquidem, cum sciret homi‑
nem in manu arbitrii sui conditum, violentae ipsius
infestationi, ipsum praevalere posse, compertum ha‑
bebat), ideoque sensus mortiferos occulte proponit,
facultatem bonum et malum discernendi collaudat,
conditionem eius quasi vilem vituperat, Deum fieri
et Altissimo simile evadere ipsam invitat.
Logicam, hoc est artem per sensus scientiam in‑
venire, demonstrat, sophisticum syllogismum docet
et finaliter casu alterius suum consolare, concep‑
68 tumque obtinere de/siderium totis conatur viribus.
1
Itaque Deum Optimum invidiae crimine culpans,

sophisticam (quam nunc mortales Dialecticam di‑
cunt) proponit quaestionem et partem pro toto ac‑
cipiens: ‘Cur, inquit, Deus praecepit vobis ut non
comederetis ex omni ligno paradisi?’ Cui adhuc sa‑
piens Heva, per intellectualem et connaturalem sci‑
entiam, negativum per affirmativum refutans et
partis pro toto non esse bonam consequentiam in‑
dicans, dicit: ‘De fructu lignorum, quae sunt in pa‑
radiso vescimur, de fructu autem ligni, quod est in
68 1 Gen. 3, 2‑3; Vide J. B. van Helmont, Praefatio. Ad Lectorem,
1
ed. cit., p. 4‑5 // 2 inescat] enescat ms. / 3 Titulus capituli mg. / 4 tota
liter] totatiliter p. m. //
sprijinite de har, ar fi ajuns să fie, toate, părtaşe la prăbu‑

şirea lui), a căzut din cer, iar cel care răsărea dimineaţa
(adică cel care participa îndeaproape la splendoarea
dumnezeiască) a căzut, împreună cu ai săi, la pământ,
apunând pe vecie în întunecimile străfunde ale lumii de
jos. Acest Lucifer, spun, când îl vede pe om în aceeaşi
splendoare a inocenţei şi slavei, se năpusteşte aprig şi ne‑
îmblânzit împotriva soţiei pe care Dumnezeu i‑o dăduse
aceluia. Numai că nu se înfăţişează dinaintea ei ca un
duşman cu mare putere, ci cu linguşirea unui prieten
foarte dibace şi viclean (căci, de vreme ce ştia că omul a
fost înzestrat cu puterea de a judeca, era convins că acela
s‑ar fi împotrivit dacă îl ataca violent) şi aşa îi pune di‑
nainte, pe ascuns, simţurile aducătoare de moarte, îi la‑
udă puterea de a discerne binele şi răul, îi ponegreşte
condiţia – ca una umilă –, o îmbie să devină Dumnezeu
şi să ajungă asemenea Preaînaltului. Îi dezvăluie logica,
adică meşteşugul de a găsi ştiinţa prin simţuri, o învaţă
silogismul sofistic şi în cele din urmă se străduieşte cu
toate puterile sale să găsească alinare pentru propria sa
cădere, prin căderea celuilalt şi să‑şi împlinească dorinţa
pe care o nutrea. În felul acesta, învinuindu‑l pe bunul
Dumnezeu de păcatul invidiei, îi pune o întrebare so‑
fistică şi, luând partea ca întreg, spune: „De ce v‑a
poruncit Dumnezeu să nu mâncaţi din pomul paradi‑
sului?“ Eva, încă înţeleaptă, printr‑o cunoaştere intelec‑
tuală şi înnăscută, respingând negativul prin afirmativ
şi arătând că nu este bună asumarea părţii pentru în‑
treg, zice: „Ne hrănim din rodul pomilor ce sunt în pa‑
radis, dar Dumnezeu ne‑a poruncit să nu mâncăm din
medio paradisi, praecepit nobis Deus ne comedere‑

mus et ne tangeremus illud, ne forte moriamur.’1
Cap(ut) 22
Primo quidem Inimicus mulieris
constantiam atque sapientiam admiratur,
tandem per duo adverbia, dialectice explicata,
Deum fieri suasa, mulier de vetito ligno
comedit et virum suum inescat2.3
Ad haec obstupescit sophisticus et splendorem

simplicissimae sapientiae inconcussumque constan‑
tiae vigorem admiratur dialecticus, non tamen cessat
(hoc enim est dialecticorum proprium, Veram Sa‑
cramque Scientiam nunquam concedere), adhuc in‑
festat fortiusque inculcat, adverbium (‘ne forte’) astu‑
te captat et dubitativo, totaliter4 negativum obiicens:
‘Nequaquam, inquit, morte moriemini.’ Hinc obscu‑
rum occultans sensus, veridicum testem, pro falso
testimonio impie adfert. ‘Scit enim, inquit, Deus qu‑
69 od in quocumque die comede/ritis, aperientur oculi
1
vestri’. Deinde sensitivam scientiam (quae per sensu‑

um1 explorationem acquiritur) arrogantissimis et re‑
belliosissimis2 extollens verbis: ‘Et eritis, infert, sicut
dii, scientes bonum et malum.’3 Vah! Aucupatur mu‑
lier, non quidem statim, sed per sensus (siquidem
nondum erubescebat), sed primo per spiritualem,
immortalem, immaterialem, et angelicum rebellionis
69 1 sensuum] sensum p. m. / 2 rebelliosissimis] rebeliosissimis S /
1
3
Gen. 3, 5 / 4 Gen. 3, 6 / 5 bonam] bonum S / 6 aspectuque] aspectúque
ms. / 7 oblivio] ablivio ms. / 8 Vide p. 65, n. 1 / 9 deificationis]
deficationis p. m. //
rodul pomului care este în mijlocul paradisului şi să nu

îl atingem, ca nu cumva să murim.“
Capitolul 22
La început, duşmanul femeii îi admiră statornicia şi
înţelepciunea, dar până la urmă femeia, convinsă –
prin două adverbe explicate dialectic – să devină
Dumnezeu, mănâncă din pomul interzis şi îl
ademeneşte şi pe bărbatul ei.
La acestea, sofistul e cuprins de uluire, iar dialectici‑

anul admiră splendoarea înţelepciunii pline de simpli‑
tate şi vigoarea nezdruncinată a statorniciei; nu se
opreşte totuşi (căci este propriu dialecticilor să nu dea
niciodată îndărăt în faţa ştiinţei adevărate şi sacre) şi o
atacă şi o doboară cu mai mare forţă, prinde cu dibăcie
un adverb („nu cumva“) şi îi opune dubitativului un
negativ deplin: „Nicidecum, zice, nu veţi muri de
moarte“. Ascunzând apoi sensul neclar, aduce cu necre‑
dinţă o dovadă adevărată ca mărturie falsă.
„Căci Dumnezeu ştie, spune el, că în ziua când veţi
fi mâncat vi se vor deschide ochii.“ Apoi, ridicând în
slăvi ştiinţa senzorială (care se dobândeşte prin cerceta‑
rea simţurilor), în cuvinte pline de aroganţă şi răzvrăti‑
re, spune: „Şi veţi fi ca zeii, ştiind binele şi răul.“ Vai!
Femeia e prinsă în laţ, chiar dacă nu pe dată, ci prin
simţuri (încă nu se înroşeşte): mai întâi, printr‑o poftă
spirituală, nemuritoare, nematerială şi angelică de răz‑
vrătire, păcătuieşte faţă de un adevăr foarte simplu, în
appetitum, in simplicissimam veritatem peccans,

tandem, per suum adventitium adverbium ‘ne forte’
(quod Deus non dixerat), inimici negativum ‘ne‑
quaquam’ concedit. Vnde non solum non moritu‑
ram, sed etiam Deum fieri credit. Itaque primo in‑
tellectuali scientia offuscata, per visus demum
fallacem explorationem, vidit ‘bonum esse lignum ad
vescendum’4 (viden sensitivam scientiam, quae ab ip‑
so introitu, non fructum, sed arborem esse bonam5 ad
vescendum dictitat) et pulchrum oculis aspectuque6
delectabile. Cuius delectationis ergo statim suboritur,
memoriae oblivio7 et mandati obliviscitur divini (qu‑
od sententiali conditione editum erat: ‘De ligno sci‑
entiae boni et mali ne comedas, in quacumque enim
die comederis, ex eo morte morieris.’8). Itaque mulier,
primo per intellectualem elevationem, secundo per
deificationis9 fallacem fallacis credulitatem, tertio per
70 visus fraudulentam explora/tionem, ab Inimico invita‑
1
ta, a se et per se volens, et appetens seducta, postremo,

per esum pomi, deum fieri deliberat, tetigit, tulit, gus‑
tavit, comedit, mortiferum deglutivit1 venenum et de‑
dit et viro suo, qui (statim) comedit.2
Bone Deus! Quae participative praeceptum didi‑
cerat3, quadamtenus opponitur omnium animalium
callidissimo serpenti. Qui autem praesentialiter, ne‑
cnon interiectis gravissimis minis, edoctus erat, non
solum quod non arguat delirium4 passam sociam,
non solum quod non timeat praecepti conculcati
70 1 deglutivit] diglutivit ms. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Demons
1
tratur Thesis“, 5‑11, ed. cit., pp. 610‑611 // 3 didicerat] dedicerat ms. /
4
delirium] dilirium p. m. / 5 Deum] Deus p. m. // 6 Titulus capituli mg. /
7
mysticae quaestiones: mysticam quaestionem p. m. / 8 infestaverit]
infectaverit p. m. //
cele din urmă acceptă negativul duşmanului, „nicide‑

cum“, în locul celui adus în plus, „nu cumva“ (pe care
Dumnezeu nu îl spusese). De aici încolo crede nu doar
că nu va mai muri, ci şi că devine Dumnezeu. Astfel,
odată ce cunoaşterea intelectuală a fost stinsă, prin cer‑
cetarea înşelătoare a văzului singur, vede că „pomul
este bun de mâncat“ (căci ştiinţa senzorială, încă de la
începutul său, proclamă că nu fructul, ci pomul este
bun de mâncat) şi frumos pentru ochi şi încântător
pentru văz. În locul acestei încântări, se naşte pe dată
uitarea memoriei şi uită de porunca divină (care îi fu‑
sese dată sub forma unei sentinţe: „Din pomul cunoaş‑
terii binelui şi răului să nu mănânci: în ziua în care vei
fi mâncat, din aceasta de moarte vei muri“). Aşadar
femeia, întâi printr‑o înălţare a intelectului, iar într‑al
doilea rând printr‑o credulitate înşelătoare ce dă creza‑
re unei înşelătoare zeificări, într‑al treilea rând prin
cercetarea amăgitoare a văzului, îmbiată de duşman să
voiască singură şi pentru sine şi sedusă să poftească, în
cele din urmă se hotărăşte să devină Dumnezeu mân‑
când din pom: l‑a atins, l‑a luat, l‑a gustat, l‑a mâncat,
a înghiţit otrava aducătoare de moarte şi i‑a dat şi băr‑
batului său, care pe dată l‑a mâncat.
Dumnezeule bun! Cea care primise ca învăţătură
porunca, în chip participativ, se opune o vreme celui
mai viclean dintre animale, şarpelui. Cel care a primit
însă învăţătura direct, şi încă laolaltă cu cele mai grele
ameninţări, nu doar că nu se pune împotriva soaţei
sale, atinse de sminteală, ci chiar, fără nicio reţinere,
fără a‑şi arăta vreo şovăială, fără – în sfârşit – a rosti
vindictam, non solum quod non agnoscat peccatum,

sed etiam nulla obiectione, nulla haesitatione propo‑
sita, nullo denique elencho opposito, festinanter, in‑
haesitanter et praecipitanter accepit, comedit et De‑
um5 fieri indubitanter credidit.
Cap(ut) 23
Tres propositiones quaestionales, ex
praecedentibus ordientes.6
Ex praecedentibus speculationibus, tres et quidem
mysticae quaestiones7 subintelligi apparebant. Et pri‑
ma quidem: „Quare Inimicus primo mulierem et non
virum infestaverit8.“ „Et unde sibi persuadebat, lapsa
muliere, collapsurum etiam virum eius.“ Secunda
autem: „Antequam cognoscatur a muliere, quid sit
bonum et malum, quomodo praefigurare potuerit
repraesentationem boni et mali (sine sensu enim
71 imagina/tionem rei dari non posse in confesso est),
1
quae tandem ad cognitionem deducta, ut bonam

nancisci appetat?“ Tertia tandem (quae ex secunda re‑
sultat): „Quomodo homo in statu scientiae simplicis
intellectionis, in ipsam simplicem veritatem peccare
potuerit, et unde motus ad defectus inclinationem?“
Cap(ut) 24
Primae quaestionis primi membri solutio.1
Primae igitur quaestionis resignatio sic appare‑

bat: Inimicus, cum sciret ante creatam mulierem,
71 1 Titulus capituli mg.; Vide J. B. van Helmont, „Demonstratur
1
Thesis“, 47, ed. cit., pp. 615‑616 // 2 Imaginis] Imagines p. m. /

3
conqueri] conquaeri ms. //
vreun argument împotrivă, a primit în grabă, neşovăi‑

tor şi zorindu‑se, a mâncat şi a crezut – fără a se îndoi –
că devine Dumnezeu.
Capitolul 23
Trei propoziţii interogative,
născute din cele de mai înainte
Din cercetările de mai înainte, se părea că se subîn‑

ţeleg trei întrebări, fără îndoială mistice. Prima: „De ce
duşmanul mai întâi a atacat femeia, şi nu bărbatul? Şi
de unde avea convingerea că, odată căzută femeia, avea
să cadă odată cu ea şi bărbatul?“ Iar a doua: „Mai înain‑
te de a înţelege femeia ce este binele şi răul, cum îşi
putuse înfăţişa reprezentarea binelui şi răului (căci este
o evidenţă că fără simţuri nu se poate da o imagine a
lucrului) aşa încât, dusă până la urmă la stadiul de cu‑
noaştere, să dorească a ajunge la cea bună?“
Şi, în sfârşit, a treia (care rezultă dintr‑a doua): „În ce
fel omul, aflat în stadiul de a înţelege ştiinţa simplă, a
putut păcătui chiar faţă de adevărul simplu? Şi de unde
vine pornirea de aplecare spre revoltă?“
Capitolul 24
Dezlegarea primei părţi a primei întrebări
Dezlegarea primei întrebări se arăta aşa: Duşmanul,

cum ştia că Dumnezeu, înainte de a fi creată femeia, îi
dăduse doar bărbatului porunca privind pomul interzis,
Deum soli viro, pro vetito ligno mandatum dedisse,

ipsam rudem et divini praecepti inscientem putabat.
Ideoque primo ipsam adoritur et iuxta dialogum an‑
tea recitatum, argute, an hoc sciat, caute tentat. Cum
autem ipsam eiusdem scientiae participem, totisque
numeris in eadem sapientia perfectam comperiret,
illico duo esse in carne una intellexit et eiusdem Di‑
vinae Imaginis2 participes esse percepit. Ideoque nec
viri doctrina, aut institutione de pomo non edendo
opus habuisse (alioquin mulier iuste de praecepti
ignoratione conqueri3 potuisset). Siquidem intellec‑
tualis scientia participative in eadem imagine utrosque
complectebatur et uterque eorum aequali pollebant
72 facultate atque libertate, quemadmodum / per divi‑
1
nam maledictionem viro subiici patet, ipsam ante

maledictionem non fuisse ipsi subiectam. Itaque
quamquam ipsi iuxta animi sententiam non conti‑
gerit, tamen in concepta malitia, de viro nihil a<m>
plius solicitus, mulieri persuadere ipsam1 primam
venari aggreditur.
Cap(ut) 25
Primae quaestionis membri secundi solutio.2
Secundum autem3 quaestionis membrum sic in‑

telligendum apparebat: Propositis duobus evidentissi‑
mis et recenter factis exemplis, una, simul ac semel,
cum muliere virum etiam collapsurum, sibi persuade‑
bat malevolus. Et unum quidem erat, quod a partici‑
pativa per eiusdem Imaginis splendorem, mulier
72 1 ipsam] ipsamque p. m. / 2 Titulus capituli mg. / 3 Post autem,
1
del. in mg. eiusdem secundae / 4 Divinae] Divini p. m. //

socotea că ea este neştiutoare şi că nu ştia porunca dum‑

nezeiască. De aceea o atacă mai întâi pe ea şi încearcă să
afle cu prudenţă, în chip viclean, după dialogul redat
mai înainte, dacă ştie despre asta. După ce a descoperit
însă că ea se împărtăşea din aceeaşi ştiinţă şi că era desă‑
vârşită în aceeaşi ştiinţă, în toate privinţele, a înţeles de
aici că erau doi într‑o singură carne şi a priceput că sunt
părtaşi la aceeaşi icoană dumnezeiască. De aceea nu avea
nevoie nici de învăţătura bărbatului, nici de rânduiala
de a nu mânca din pom (altminteri, femeia ar fi putut
răspunde pe bună dreptate că nu cunoştea porunca).
Cunoaşterea intelectuală îi cuprindea pe amândoi, parti‑
cipativ, în aceeaşi imagine, iar fiecare dintre cei doi avea
parte de aceeaşi putere şi libertate; de vreme ce este lim‑
pede că ea i se supune bărbatului prin blestemul dum‑
nezeiesc, mai înainte de blestem nu i‑a fost supusă.
Aşadar, chiar dacă nu după cum plănuise în gândul
său, în răutatea pusă la cale a început totuşi să o con‑
vingă pe femeie şi să o vâneze pe ea cea dintâi, fără a‑i
mai păsa defel de bărbat.
Capitolul 25
Dezlegarea celei de‑a doua părţi a primei întrebări
Iar partea a doua a aceleiaşi întrebări se părea că

aşa se cuvenea a fi înţeleasă: în urma a două exemple
foarte limpezi şi abia întâmplate, cel rău era convins
că laolaltă, în acelaşi timp şi deodată cu femeia avea să
cadă şi bărbatul. Iar unul era acela că femeia primise
scien<ti>a sumserat, quandoquidem ipse non carni,

sed facultati carnem unienti, id est Divinae4 Imagini
in carne resplendenti, invidebat, supra quam ascen‑
dere et solium suum collocare conabatur apostata.
Atqui cum iam compertum haberet mulierem ean‑
dem imagine atque facultatem possidere, conclude‑
bat, obscurato in muliere Divinae Imaginis splendo‑
re, necessario, participative etiam in viro obscuratum
iri. Secundum autem exemplum, a casu suo et ab in‑
tellectuali suorum peccato afferebat. Quemadmo‑
dum enim ipse Luciferus solus apostasiae crimine
condemnatus et e caelis ad infera detrusus, connatu‑
73 rali / participatione1 omnes post se angelicos detrahe‑
1
bat choros et in tenebris suis (nisi reliquis Divina su‑

pervenisset Gratia) omnes Caelestes Intelligentias2
obscuratas iri <sciebat>3, tali modo, mulieris lapsu,
etiam virum ruiturum et primo intellectualiter in
Deum peccando, postea nullo modo, a tali connatu‑
rali nexu, ipsum evasurum et ne4 simul collaberetur,
sese defensurum (nisi Gratia, quod unice timebat)
minime posse certum habebat. Quod et evenit, unde
a fructu cognoscitur arbor5, a fine principium. Statim
enim ac, pomo mulieris ore eso, sensuum corruptio‑
ne et Imaginis obscuratione infectus est vir, qui ideo
sine ulla obiectione, sine ulla tenuatione6, atque sine
ulla Divini Praecepti recordatione facta, festinanter
Deum fieri credit, pomum edit, scientiam boni et
mali sine doctore discit, atque sensus vastatores ac
73 1 participatione] partipipatione ms. / 2 Intelligentias]
1
Intelligentii p. m. / 3 <sciebat> una cum S complevi / 4 ne interl. /

5
Vide J. B. van Helmont, „Meteoron Anomalum“, 5‑11, ed. cit., p. 88:
„Si ergo ex fructibus arbor, ex operibus itaque author cognoscendus est.“ /
6
tenuatione] renuatione ms. / 7 Titulus capituli mg. //
cunoaşterea participativă prin splendoarea aceleiaşi ima‑

gini: căci el invidia nu carnea, ci putinţa care se unea cu
carnea, adică strălucirea în carne a icoanei dumnezeieşti,
peste care răzvrătitul se străduia să se înalţe şi să‑şi aşeze
tronul. Şi, cum îi era de‑acum limpede că femeia avea
aceeaşi imagine şi putinţă, trăgea concluzia că, întune‑
cându‑se în femeie splendoarea imaginii dumnezeieşti,
în chip necesar avea să se întunece, participativ, şi în
bărbat. Iar al doilea exemplu venea din căderea lui şi din
păcatul intelectual al alor săi.
Căci în felul acesta Lucifer, singurul condamnat
pentru vina răzvrătirii şi azvârlit din ceruri la cele de jos,
trăgea după sine, prin participarea înnăscută, toate coru‑
rile de îngeri şi ştia că în întunecimile sale (dacă harul
divin nu le‑ar fi venit în ajutor celorlalţi) aveau să fie
stinsă toate putinţele cereşti de a înţelege, aşa încât avea
siguranţa că, prin căderea femeii, şi bărbatul urma să
cadă şi, odată ce păcătuia intelectual împotriva lui
Dumnezeu, apoi în niciun fel nu mai putea să scape şi să
nu se prăbuşească laolaltă: nu se putea nicidecum apăra
(decât cu harul dumnezeiesc, singurul de care se temea).
Ceea ce s‑a şi întâmplat, de unde se înţelege că după rod
se cunoaşte pomul şi după sfârşit, începutul. Căci de în‑
dată ce fructul a fost mâncat de gura femeii, bărbatul a
fost otrăvit de stricăciunea simţurilor şi de întunecarea
imaginii şi de aici, fără vreo reţinere, fără vreun moment
de slăbiciune şi fără a‑şi aminti de porunca divină, crede
că devine grabnic Dumnezeu, mănâncă fructul, învaţă
fără niciun profesor cunoaşterea binelui şi răului şi pri‑
meşte cu uşurinţă simţurile care devastează şi pustiesc
felicissimi regni, atroces depopulatores facillime ad‑

mittit et connaturali nexu simul collabitur.
Cap(ut) 26
Secundae quaestionis solutio.7
Secundae autem quaestionis solutio, in hunc vide‑
batur modum: Cum Inimici persuasio in sensu occul‑
to fallax, in apparente autem verax esset (verax quidem
74 erat, quatenum Deum Omniscium, bonum / et ma‑ 1
lum intime discernentem, verum afferebat1 testem,

fallax autem in occulto, quatenus persuadebat, si
crediderit, mulierem fieri, quod intellectualiter op‑
time noverat, nempe Deum), Hevam, non quod sibi
ignotum, sed quod notissimum erat, credere potu‑
isse2 manifestum est. Item, veritati consentaneum est
mulierem non prius credidisse (imo nec credere po‑
tuisse) id quod nunquam antea per sensus acquisive‑
rat, id est, se scientiam boni et mali discere posse, sed
credidisse id quod per intellectualem scientiam ad
possibilitatem optime noverat, hoc est posse Deum
et Dei similem fieri. Vnde tandem scientiam incogniti
boni et mali subsequi, non dubitabat. Hoc enim et
inimici3 persuasio pollicebatur et ordo propositionum
eius indicabat4, ‘et eritis, inquit, sicut dii’, tandem
suggerit, ‘scientes bonum et malum’5, quod tamen
econtra evenit. Postquam enim Divinum transgressa
est Praeceptum et perfecte tam in anima, quam in
corpore perpetravit6 peccatum, tunc7 demum prius
cognovit, spiritualiter et intellectualiter, in Deum
74 1 afferebat] afferabat ms. / 2 potuisse] posse p. m. / 3 inimici]
1
Enimici ms. / 4 indicabat] indicabant p. m. / 5 Gen. 3, 5 / 6 perpetravit]

perpatravit ms. / 7 tunc] tum p. m. //
sălbatic regatul cel mai fericit şi, în acelaşi timp, cade şi

el, printr‑o legătură înnăscută.
Capitolul 26
Dezlegarea celei de‑a doua întrebări
Iar dezlegarea celei de‑a doua părea să fie în acest fel:

Deşi convingerea duşmanului era, într‑un sens ascuns,
amăgitoare, la suprafaţă semăna totuşi a adevăr (semăna
a adevăr prin aceea că aducea un martor adevărat care să
discearnă binele şi răul, pe Dumnezeu atoateştiutor, dar
era amăgitoare într‑un chip ascuns, prin aceea că o con‑
vingea pe femeie, dacă îi dădea crezare, că avea să devi‑
nă ceea ce ea cunoştea foarte bine intelectual, şi anume
Dumnezeu); este limpede că Eva nu putea cunoaşte ce
îi era necunoscut, ci ce îi era foarte bine cunoscut. Tot
aşa, este potrivit cu adevărul că femeia mai întâi nu a
crezut (ba chiar nici nu ar fi putut crede) ceea ce nu
dobândise mai înainte niciodată prin simţuri, şi anume
că ar fi putut deprinde ştiinţa binelui şi răului, ci crezu‑
se ceea ce ştia foarte bine, prin cunoaşterea intelectuală,
ca fiind posibil, şi anume că poate deveni Dumnezeu şi
asemenea lui Dumnezeu. Nu era îndoială că de aici
urma ştiinţa necunoscutului bine şi a necunoscutului
rău. Căci aceasta o făgăduia chiar puterea de convingere
a duşmanului, iar şirul propunerilor lui indica faptul că
„veţi fi, spunea, întocmai ca zeii“ şi sugera, în cele din
urmă: „aveţi să cunoaşteţi binele şi răul“ – ceea ce s‑a
petrecut tocmai dimpotrivă. Căci după ce ea a încălcat
porunca dumnezeiască şi a împlinit pe de‑a‑ntregul
peccasse et per obscuritatem (quae Divini splendoris

aversio est) propriae Imaginis, animam occidisse.
75 Posterius autem per sensuum acquisitionem, / mortis 1
corporalis viam irrevertibilem1 ingressam fuisse sen‑

sit, unde quid sibi antea bonum (quod ut simplex,
simpliciter, in simplici2 veritate agnoscebat) et quid
postea sibi malum (quod ut composita, composite, in
composita boni et mali scientia, hoc est, in lege dia‑
bolica) contigerit, recognovit. Itaque manifestum est
hominem per intellectualem scientiam in id quod in‑
tellectualiter cognoscebat, peccare contigisse, an‑
tequam per sensitivam scientiam, imaginationem
boni et mali, sensitive habuisset.
Cap(ut) 27
Tertiae quaestionis solutio, per comparationem
B(eatae) Virginis et Iesus Domini.3
Ad solutionem autem Tertiae quaestionis sic

aggrediendum apparebat: De fide Sacrae Scientiae est
ante conditum hominem, angelos fuisse a Deos crea‑
tos et quidem libera voluntate dotatos4 inque5 minis‑
terium gloriae Suae Maiestatis destinatos fuisse, quos
tamen (ut Deus ‘ante saecula et post saecula’, id est, res
antequam fierent praesciens) praenoverat, Invidia in
Dei imaginem et superbiae apostasia in Ipsum Deum
peccaturos et a vero lumine, per liberam voluntatem,
defecturos. Tandem, cum hominem eadem liberae
voluntatis facultate pollentem creasset et insuper
Sua Indepingibili Imagine condecorasset, ob quam
75 1 irrevertibilem] errevertibilem ms. / 2 simplici] simplice ms. /
1
3
Titulus capituli mg. / 4 dotatos] dotati p. m. / 5 –que interl. //
păcatul, atât în suflet, cât şi în trup, atunci a cunoscut

pentru prima dată, spiritual şi intelectual, că a păcătuit
împotriva lui Dumnezeu şi că şi‑a ucis sufletul prin în‑
tunecarea (care înseamnă a întoarce spatele splendorii
dumnezeieşti) propriei sale imagini.
Mai apoi însă, după dobândirea simţurilor, a simţit
că a intrat pe calea morţii trupeşti, de unde a înţeles bi‑
nele ce i se întâmplase mai înainte (ce recunoştea în
mod simplu ca fiind simplu în adevărul simplu) şi răul
ce i se întâmplase mai apoi (ca ceva compozit, într‑un
mod compozit, în cunoaşterea compozită a binelui şi
răului, adică în legea diavolească). În felul acesta, este
limpede că omul ajunge să păcătuiască prin cunoaşterea
intelectuală în ceea ce cunoştea intelectual, mai înainte
de a fi avut, în chip senzorial, imaginea binelui şi răului,
prin cunoaşterea senzorială.
Capitolul 27
Dezlegarea celei de‑a treia întrebări, prin
compararea cu Fericita Fecioară şi Domnul Iisus
Iar pentru dezlegarea celei de‑a treia întrebări se pare

că aşa se cuvine să ne apropiem de ea: După credinţa şti‑
inţei sacre, se înţelege că îngerii au fost creaţi de
Dumnezeu mai înainte de zidirea omului şi că au fost înzes‑
traţi cu voinţă liberă şi meniţi să slujească slavei maiestăţii
sale, chiar dacă ştia dinainte (de vreme ce Dumnezeu ştia
dinainte, „înainte de veacuri şi după veacuri“, adică mai îna‑
inte ca faptele să se întâmple) că aveau să păcătuiască din
invidie împotriva icoanei lui Dumnezeu şi din răzvrătirea
trufiei împotriva lui Dumnezeu însuşi şi să se îndepărteze,
76 Luciferus, in/vidia ductus atque superbia correptus,

1
a Deo, Creatore suo, defecit, itaque de Caelo cecidit

apostata. Cuius pestilentiae contagio, omnes eius con‑
naturales in eadem vergebant ruinam. Verum enim
Pater Luminum Clementissimus et omnium Guber‑
nator Sapientissimus, per Gratiae quidem protectio‑
nem1, partem eorum semper in eodem bonum valen‑
di, parte autem2 eorum, per gratiae retractionem,
semper in eodem malum3 volendi, id est, quamlibet in
propria inclinatione4 permansuram separavit. Demum
non ad restaurandam deficientiam ruinam per se, sed
ad praeparandam ruentium repletionem per Imaginem
Suam, mira et inaccessibili utitur dispensatione, nimi‑
rum homine in paradiso delitii5 libere constituto, hanc
condi<ti>one (ut apparebat) interposuit: Si per libe‑
ram ipsi concessam voluntatem, praeceptum servave‑
rit, non solum quod casorum angelorum locum obti‑
neat, sed etiam ipsis6 in bono perseverantibus angelis
illustrior atque nobilior evadat. Sin minus etiam7 ipsis
in malo perseverantibus obscurior atque ignobilior
fiat. Itaque8, <ut>9 quamcumque partem maluerit
hanc prosequatur, et fructus viae suae comedat libere
<ei> concessum est. Quod si homo, per liberam vo‑
luntatem, semper in bonum inclinasset, de facto ta‑
lem felicitatis obtinuisset statum, qualem, pro Heva
77 Deipara obtinuit / Virgo et, si voluisset, in eodem inno‑
2
centiae statu permanere potuisset, in quo Virgo Maria

76 1 protectionem] potectionis p. m. / 2 autem] autem autem
1
dittografice ms., sed alterum autem del. ms. / 3 malum] molum ms. /
4
in propria inclinatione: in propriam inclinationem p. m. / 5 delitii]
dilitii p. m. / 6 ipsis mg. / 7 etiam] ettiam ms. / 8 Itaque] et p. m.; ‑que
interl. / 9 <ut> et inferius <ei> una cum S supplevi //
77 1 cuius] cuium ms. / 2 etiam mg. / 3 non interl. / 4 malefactoribus]
2
male‑factoribus ms. / 5 noluerit] nolluerit ms. / 6 mortis] motis p. m. //

prin libera voinţă, de adevărata lumină. În cele din urmă,

pentru că îl crease pe om înzestrat cu aceeaşi putinţă a libe‑
rei voinţe şi îl împodobise în plus cu icoana sa de nezugră‑
vit, Lucifer, mânat de invidie şi stricat de trufie, s‑a
îndepărtat de Dumnezeu, creatorul său, şi aşa a căzut din
cer, ca răzvrătit. Atingerea acestei molime îi împinse în
aceeaşi prăbuşire pe toţi cei care îi împărtăşeau natura.
Numai că părintele preamilostiv al luminilor şi preaînţe‑
leptul cârmuitor al tuturor i‑a separat, de o parte, pe cei
care, prin ocrotirea harului, stăruiau întotdeauna în bine,
iar de altă parte, pe cei care, prin tăgăduirea harului, vo‑
iau mereu răul – adică rămâneau în propria lor înclina‑
ţie, oricare ar fi fost ea. În cele din urmă, nu pentru a
repara prin sine ruina celor ce se îndepărtaseră, ci pentru
a pregăti prin icoana sa împlinirea celor ce cădeau, se fo‑
loseşte de un plan de mirare şi de neatins, şi anume, rân‑
duindu‑l liber pe om în paradisul încântării, i‑a pus
această condiţie (după cât se părea): dacă avea să respec‑
te, prin voinţa liberă acordată lui, porunca, nu doar că
avea să dobândească locul îngerilor căzuţi, ci chiar să
ajungă mai strălucit şi mai vestit decât îngerii ce stăruiau
în bine. Iar dacă nu făcea aşa, avea să fie mai nevrednic şi
mai neştiut decât cei ce stăruiau în rău. În felul acesta, i‑a
fost dat să meargă pe calea pe care ar fi ales‑o şi să‑şi mă‑
nânce rodul vieţii sale. Iar dacă omul, prin voinţa sa libe‑
ră, tindea mereu către bine, ar fi dobândit în fapt o stare
de fericire asemenea celei pe care a dobândit‑o Fecioara
Născătoare de Dumnezeu în locul Evei şi, dacă ar fi vrut,
ar fi putut rămâne în aceeaşi stare de nevinovăţie în care
Fecioara Maria a voit şi a putut să rămână.
permanere voluit et potuit. Cuius1 propriam et liberam

voluntatem, cum Deus semper in bonum inclinaturam
praeviderat, per Spiritum S(acro)‑S(anctum) obum
brata<m> atque ab originali etiam macula purifica
ta<m>, ipsis Caelestibus Thronis, atque Intelligentiis
ampliorem, sublimiorem atque nobiliorem fecit.
Pro marito autem Hevae, Adamo, exemplum lu‑
culentissimum habemus Iesum Christum, qui etiam
filius Davidis, Mariae et Hominis vocatur. Qui, cum
perfectus esset homo, corpore, anima et libertate Ada‑
mica praeditus, non solum quod etiam2 in minimum
non3 inclinaverit malum, non solum quod non inven‑
tum est in ore eius dolum, sed etiam detractatoribus,
malefactoribus4 et ad summum, occissoribus eius, non
solum quod noluerit5 malum, sed econtra, bonum de‑
precatus est. Quod si Adamus voluisset, utrique et pra‑
estitisset, atqui noluit, ergo non praestitit. Item, cum
libera voluntas, non corporis, sed animae sit facultas,
sequitur, hominem in statu scientiae simplicis veritatis
atque intellectionis per liberam animae voluntatem
tam peccare, quam non peccare potuisse.
Cap(ut) 28
78 Exordium mortis6 intro/itus in naturam
1
humanam1 unde sit, animae mors qualis et

corporis quando inceperit ostenditur.
Immanissima Inimici tyrannis describitur.2
77 / Nunc tandem unde egressi sumus reversi, in pro‑
78 posita / speculatione, quid sequatur, consideremus.
(Intimiorem huiuscemodi mysterii3 nucleum, per
78 1 Vide J. B. van Helmont, „Mortis introitus in naturam humanam.
1
Decus virginum“, ed. cit., p. 608 / 2 Titulus capituli mg. / 3 mysterii]

mysterio p. m. / 4 Creatorem] Creatura p. m. //
Cum Dumnezeu a ştiut dinainte că voinţa proprie

şi liberă – aflată sub ocrotirea Sfântului Duh – avea să
tindă întotdeauna către bine şi chiar avea să fie curăţa‑
tă de pata de la început, a făcut‑o mai mare, mai presus
şi mai însemnată decât tronurile cereşti şi putinţa lor
de a înţelege.
Iar în locul soţului Evei, Adam, îl avem ca pildă foarte
luminoasă pe Iisus Hristos, care este numit chiar fiul lui
David, al Mariei şi al omului. Pentru că a fost omul desă‑
vârşit, înzestrat cu trupul, sufletul şi libertatea adamică,
nu doar că nu a tins nicidecum către rău, nu doar că nu
s‑a găsit înşelăciune pe buzele lui, dar nici măcar nu a
voit răul pentru cei ce îl ponegreau, îi făceau rău şi, mai
presus de toate, pentru cei ce l‑au ucis – ba chiar, dimpo‑
trivă, s‑a rugat pentru binele lor. Iar dacă Adam ar fi voit,
le‑ar fi fost amândurora îngăduit: numai că nu a voit,
aşadar nu i‑a fost îngăduit. Tot aşa, de vreme ce libera
voinţă este o putinţă nu a trupului, ci a sufletului, ur‑
mează de aici că omul, aflat – prin voinţa liberă a sufletu‑
lui – în starea cunoaşterii şi înţelegerii adevărului simplu,
putea deopotrivă să păcătuiască şi să nu păcătuiască.
Capitolul 28
Se arată de unde vine începutul pătrunderii morţii
în natura umană, care este moartea sufletului şi când
a început moartea trupului. Este descrisă tirania
cumplită a duşmanului.
Acum, în sfârşit, ne‑am întors de unde am plecat: să

luăm seama la ce urmează în cercetarea pe care ne‑am
divinam gratiam, def<a>ecatioribus pectoribus, et fi‑

delioribus Dei servis enucleandum reli<n>quentes).
Homo, id est, generis, simul atque peccati proge‑
nitor Adam, a se falsus, a diabolo delusus, vetitum in
medio felicitatis consitum pomum, rebelliose come‑
dit, sensitivaeque disciplinae (qui antea omnium
praeceptor constitutus erat) fit discipulus, unde mor‑
tis introitus in naturam humanam exordium suum
ducit. In illo die, iuxta infallibilem Dei minitantem
sententiam, moritur immortalis anima, quatenus di‑
vino privatur splendore, et obliviscitur verae scientiae
qua Deum et Creatorem4 cognoscebat (haec enim est
mors aeterna, ut creatura Creatorem non cognoscat,
et haec est via aeterna et Vnum et Verum Deum cog‑
noscat) et viam mortis ingreditur caro, quatenus a
sensibus continuo devexata, deficiens, ad terram
vergit, et ad limum, unde supra erat, revertitur. Hoc
itaque pacto in Monte Testamenti, sedem suam figit
Malevolus, totum principatum (divina ad tempus
retracta gratia) in naturam humanam obtinet re‑
belliosus, subigit splendorem tenebris tenebricosus,
immaterialem materiali, Intellectualem et Spiritua‑
79 lem sensiti/vis et brutalibus1 subiicit pravissimus et
1
ineffabilem pulchritudinem formae illius vere sub‑

stantialis foedissime2 conspurcat conspurcatissimus,
ac tandem opacos impaoenitentiae superindurescere
callos conatur poenitentiae inscientissimus, quibus
mediantibus, miserum iam Adamum, Deum pro da‑
to adiutorio culpare, Hevam, serpentem deceptorem
accusare, et sese, quasi innocentes, per sensitivam
79 1 ‑ibus interl. / 2 foedissime] fidissime p. m. / 3 benedicit]
1
benedicat ms. / 4 Titulus capituli mg. / 5 et] et et dittographice ms. /

6
Gen. 3, 9 / 7 perpetratum] perpatratum ms. //
propus‑o. (Lăsând sufletelor mai curate şi slujitorilor

mai credincioşi ai lui Dumnezeu sarcina de a ajunge,
prin har dumnezeiesc, la miezul unui asemenea mister.)
Omul, adică Adam, înaintaşul deopotrivă al nea‑
mului şi al păcatului, înşelându‑se singur, amăgit de
diavol, mănâncă în răzvrătire fructul interzis aşezat în
mijlocul fericirii şi devine învăţăcelul ştiinţei senzoriale
(el, care mai înainte fusese rânduit învăţătorul a toate),
iar de aici îşi trage începutul pătrunderea morţii în na‑
tura omenească. În ziua aceea, după sentinţa ameninţă‑
toare, ce nu dă greş, a lui Dumnezeu, sufletul nemuritor
moare, de vreme ce este lipsit de splendoarea dumne‑
zeiească, şi uită ştiinţa adevărată prin care îl cunoştea pe
Dumnezeu şi pe creator (căci aceasta este moartea veş‑
nică, şi anume creatura să nu‑şi ştie creatorul; iar aceas‑
ta este viaţa veşnică, să‑l ştie pe singurul şi adevăratul
Dumnezeu) şi carnea intră pe drumul morţii, de vreme
ce, chinuită neîncetat de simţuri, slăbită, tinde către pă‑
mânt şi se întoarce la lut, de unde fusese ridicată.
În felul acesta, răuvoitorul îşi aşază sălaşul pe Muntele
Legământului, răzvrătitul dobândeşte stăpânirea depli‑
nă asupra naturii omeneşti (fiindu‑i retras pentru o vre‑
me harul dumnezeiesc), întunecatul supune tenebrelor
întunecoase strălucirea, cel plin de răutate supune ima‑
terialul materialului, intetectualul şi spiritualul, celor
senzoriale şi brutale, iar cel plin de spurcăciune spurcă
respingător frumuseţea inefabilă a acelei forme cu ade‑
vărat substanţiale; în cele din urmă, cel ce nu are ştiin‑
ţă de căinţă sileşte cojile groase ale necăinţei să se
întărească – iar prin aceste mijloace vicleanul îl împin‑
ge pe Adam, de‑acum nefericit, să‑l învinovăţească pe
scientiam comprobare, atque Dei oculum cuncta

cernentem praeterfugere impellit infamis.
Cap(ut) 29
Deus Clementissimus servum progufum
quaerit, mysterium confessionis largitur, viam
ad poenitentiam facillitat, per confessionem
mis<er>icordiam consecutos, in maledictione
benedicit3. Veritas, Iustitia, Misericordia et
Pax conciliantur.4
Proh dolor! Vocem Dei audiunt (et non amplius
Deum vident) in aurora post meridiem (tempus fu‑
turae salutis praesignificans) deambulantis, et timent,
quam antea gaudebant et fugiunt, ad quam antea as‑
pirabant. Erubescunt nuditatem, quae antea erat ipsis
honor simplicitatis et5 felicitas insensationis mortalita‑
tis. Visitat eos Creator et non quidem in furore, sed in
misericordia. ‘Vbi es, Adam?’6 Aeterna vocat Charitas
et per gratiae infusionem, veluti dissimulata eius prae‑
varicatione, vult, quidem, non tamen cogit, perpetra‑
tum7 peccatum, per acquisitam iam sensitivam scien‑
tiam agnoscere, qui confitetur quidem nuditatem,
attamen ficulneis foliis ipsam contegere putabat. Sta‑
80 tim Pater Clementissimus aeter/na salutis ponit1
1
fundamenta et viam consecuturae mysteriosae con‑

fessionis, ad aperiendum facilitat. ‘Quis (inquit) in‑
dicavit tibi quod nudus esses?’2 (et confestim ipsum
per charitatis adminiculum ad perfectiorem atque
80 1 ponit] …it p. m. / 2 Gen. 3, 11 / 3 Qui] cui p. m. / 4 Post
1
Iudex, scr. et interl. ms. / 5 compellenti] compellentem ms. / 6 ‘et comedi’

ex (et comedi) una cum S correxi / 7 Vide J. B. van Helmont, „De
monstratur Thesis“, 7, ed. cit., p. 611 / 8 et interl. / 9 draconis] dracones
p. m. / 10 mulierem mg. //
Dumnezeu pentru ajutorul dat, pe Eva, să‑l acuze pe

şarpele ce o amăgise, iar amândoi, de parcă ar fi fost
nevinovaţi, să se îndreptăţească prin ştiinţa senzorială şi
să fugă de ochiul lui Dumnezeu, care pe toate le vede.
Capitolul 29
Dumnezeu preamilostiv îl caută pe slujitorul său ce
fugise, îi dăruieşte misterul mărturisirii, îi înlesneşte
calea către căinţă, îi binecuvântează pe cei ce
dobândiseră îndurarea, în blestem, prin mărturisire.
Adevărul, dreptatea, mila şi pacea sunt împăcate.
Vai, durere! Ei aud glasul lui Dumnezeu (şi nu îl

mai văd pe Dumnezeu), ce se plimba în zorii de după
amiază (care vestesc vremea viitoarei salvări) şi se tem
de ceea ce mai înainte îi bucura şi fug de ceea ce mai
înainte le era năzuinţă. Se ruşinează de goliciunea care
mai înainte le era cinstea simplităţii şi fericirea de a nu
cunoaşte condiţia muritoare. Îi cercetează creatorul, dar
nu cu mânie, ci cu milă: „Unde eşti, Adam?“ Iubirea
veşnică îl cheamă şi, prin revărsarea harului, de parcă
vina ar fi fost trecută cu vederea, voieşte – fără a sili – ca
el să îşi recunoască păcatul făptuit, prin cunoaşterea
senzorială de‑acum dobândită.
Pe dată Tatăl preaîndurător aşază temeliile veşnice
ale salvării şi înlesneşte să fie deschisă calea unei mărtu‑
risiri ce avea să vină, ca taină. „Cine (spune) ţi‑a arătat
că ai fi gol?“ (şi pe dată îl atrage, cu ajutorul iubirii, la o
desăvârşită şi simplă mărturisire a vinii), adăugând: „nu
cumva ai mâncat din pomul din care ţi‑am poruncit să
simpliciorem deliquii confessionem, attrahit), subii‑

cens ‘nisi quod ex ligno de quo praeceperam, ne co‑
mederes, comedisti?’ Dubitative scrutatur Omniscius,
ad hoc ut opaca Adami scientia, quodammodo Om‑
niscii Praescientiam praesentiret. Qui3 conscientiae
compu<n>ctione sentit quidem, attamen in caeca ex‑
cusatione, atque frivola disceptatione instans: ‘Mulier,
inquit, quam mihi sociam dedisti, dedit mihi de lig‑
no.’ Ad haec infinitam misericordiam opponit, Iustis‑
simus Iudex4 charitatis compellenti5 infundit spiri‑
tum, qui veluti inscio Adamo, atque ob mansi pomi
amaritudinem mutefactum os eius aperiens, infert: ‘et
comedi’6 hoc est ‘transgressus sum pactum sempiter‑
num, sprevi manda<tu>m et confiteor peccatum,
quod semper in conspectu nuditatis meae est.’7
Hoc et8 unicum erat, quod sibi exigebat miseri‑
cordiarum Deus, in quo postea Clementiae dilatet
immensitatem, per quam Inimici subvertat machinas,
et Apostatae draconis9 caput conterat. Item clementer
81 mulierem10 interrogat: ‘Quare / hoc fecisti?’1 Quae
1
utroque pede mariti secura vestigia2 uno quidem ser‑

pentem deceptorem accusat, altero autem, per ‘et co‑
medi’3, tam peccati, quam se4 mortis ream esse fatetur.
(Quemadmodum enim per intellectualem peccatum,
participative maritum infecerat, tali modo, Divina Gra‑
tia5 adiuvante, ad mariti confessione attrahitur mulier.)
Vnde manifestum est eos divinam impetrasse miseri‑
cordiam. Quandoquidem serpentem (cuius poeniten‑
tiam divinam non curabat Iustitia) nihil inter<r>ogat6,
81 1 Gen. 3, 13 / 2 et in rasura videtur post vestigia / 3 Cf. n. 5, p.
1
ant. / 4 se interl. / 5 Gratia] Gratiae ms. / 6 inter<r>ogat] interrogat S /

7
Gen. 3, 14 / 8 benedicit] benedicat p. m. / 9 Gen. 3, 19 / 10 Gen. 3,
23 / 11 Gen. 3, 21 //
nu mănânci?“ Atoateştiutorul îl cercetează cu îndoială,

pentru ca ştiinţa întunecoasă a lui Adam să nu înţeleagă
în vreun fel preştiinţa Atoateştiutorului. El simte cum‑
va, printr‑o împunsătură a conştiinţei, şi totuşi, stăru‑
ind într‑o scuză oarbă şi o discuţie neroadă, zice:
„Femeia pe care mi‑ai dat‑o ca tovarăşă mi‑a dat din
pom.“ La acestea, judecătorul prea drept îi pune di‑
nainte îndurarea fără margini şi revarsă duhul iubirii
asupra celui ce‑i vorbea: cumva fără ca Adam să ştie,
deschizându‑i gura ce amuţise de pe urma amărelii
fructului mâncat, îl face să spună: „şi am mâncat“, adi‑
că „am încălcat înţelegerea noastră veşnică, am nesoco‑
tit porunca şi îmi mărturisesc păcatul, care este pentru
totdeauna sub ochii goliciunii mele.“
Acesta era singurul lucru pe care îl cerea Dumnezeul
îndurărilor pentru a‑şi întinde mai apoi nesfârşitul în‑
durării sale, prin care să răstoarne uneltirile duşmanului
şi să‑i zdrobească şarpelui răzvrătit capul. Tot aşa o în‑
treabă, cu îndurare, pe femeie: „De ce ai făcut asta?“ Ea,
mergând pas cu pas pe urmele sigure ale soţului ei, îl
acuză, pe de o parte, pe şarpele care o înşelase şi, pe de
alta, mărturiseşte că e vinovată atât de păcat, cât şi de
moarte, pentru că „şi eu am mâncat“. (Căci, tot aşa cum
fusese părtaşă cu soţul ei, prin păcatul intelectual, la fel,
cu ajutorul harului dumnezeiesc, femeia este atrasă de
mărturisirea soţului.). De unde se vădeşte că ei au do‑
bândit îndurarea dumnezeiească. De vreme ce nu îl în‑
treabă nimic pe şarpe (de a cărui căinţă divină dreptatea
nu se îngrijea), nici nu îi dă posibilitatea să se scuze,
nici, în sfârşit, nu hotărăşte să fie judecată cauza pentru
nullum excusationis locum dat, nec denique causam

quare hoc fecerit, diiudicandam assumit. Sed iustissi‑
ma sententia decernit. ‘Quia hoc fecisti’ (sciebat enim
Deus Ipsum nullam sese iustificandi ansam habere)
‘maledictus es inter omnia animantia’7 et cae(tera).
Verum enimvero, hic Misericordia et Veritas obviave‑
runt sibi. Iustitia et Pax osculata sunt. Adamum in
maledictione benedicit8, in sudore vultus comedit
panem suum9 et in terram unde sumptus est rever‑
titur10, quia quandoque Veritas de terra exoritura et
Iustitia de caelo prospectura erat. Quamobrem mac‑
tatur ovis innocua et fit a Deo pro Adamo et uxore
eius pellicea tunica, qua turpitudinem mortalem coo‑
82 perirent11 et terram operaturus, tacita vo/ce in spei1
certitudine clamet: ‘Etenim Deus dabit benignitatem

et terra nostra dabit fructum suum.’1
Cap(ut) 30
In ipsa mundi creatione, Propheta admiratur
mysterium dispensationis salutis humanae. In
primo S(acro)‑S(anctae) Trinitatis consilio
‘faciamus’, in secundo autem, ‘ecce, factus est’.2
Magna opera Domini, exquisita in omnes volunta‑

tes eius. Opera manuum eius Veritas et Iudicium, fide‑
lia omnia mandata eius. Redemtionem misit populo
suo, mandavit in aeternum Testamentum Suum. ‘Dixit
Dominus Domino meo: « Sede a dextris meis, donec
82 1 Ps. 84, 13 / 2 Titulus capituli mg. / 3 Ps. 109, 1 / 4 in die mg. /
1
5
Ps. 109, 3‑4 / 6 consilio] consilia p. m. / 7 Gen. 1, 26 / 8 <ut> una
cum S supplevi / 9 perfectionem] perfectionem p. m.; perfectione
s. m. / 10 Gen. 3, 22. Vide J. B. van Helmont, „Praefatio. Ad Lectorem“,
ed. cit., p. 5 //
care a făcut‑o. Dar limpezeşte printr‑o sentinţă cu totul

dreaptă. „Pentru că ai făcut asta“ (căci Dumnezeu ştia că
el nu avea nicio cale de a se îndreptăţi) „eşti blestemat
între toate făpturile“ – şi aşa mai departe. Numai că în‑
durarea şi adevărul i‑au ieşit dinainte. Dreptatea şi pacea
s‑au îmbrăţişat. Îl binecuvântează pe Adam în blestem:
îşi mănâncă pâinea în sudoarea feţei şi se întoarce în pă‑
mântul de unde a fost ridicat, pentru că adevărul avea
cândva să se ridice de la pământ şi dreptatea avea să pri‑
vească din înaltul cerului. De aceea este jertfită o oaie
nevinovată şi Dumnezeu face pentru Adam şi nevasta
lui o tunică din pielea aceleia, ca să‑şi acopere ruşinea de
oameni muritori: pornind să lucreze pământul, el strigă
cu voce tăcută, în siguranţa speranţei: „Dumnezeu ne
va da bunăvoinţa şi pământul nostru îşi va da rodul.“
Capitolul 30
Profetul se minunează, chiar la facerea lumii, de
misterul ce rânduieşte salvarea omenească. La
primul sfat al Preasfintei Treimi, „să facem“, dar la
al doilea, „iată, a fost făcut“.
Mari sunt lucrările Domnului, împlinite în toate vo‑

ile lui. Lucrările mâinilor lui sunt adevărul şi judecata,
toate poruncile lui sunt pline de credinţă. A trimis po‑
porului său răscumpărarea, i‑a încredinţat pe vecie legă‑
mântul său. „A spus Domnul Dumnezeul meu: «Şezi în
dreapta mea, până îi voi pune pe duşmanii tăi ca scău‑
naş pentru picioarele tale.»“ „Pe tine te‑am născut din
ponam inimicos tuos scabellum pedum tuorum. »’3

‘Tecum principium in die4 virtutis tuae, in splendori‑
bus sanctorum, ex utero ante Luciferum genui te. Tu es
sacerdos in aeternum. Iuravit Dominus et non poeni‑
tebit eum.’5 Vere hae propositiones aeternae veritatis
sunt, ex quibus colligi apparebat, talia. Quandoqui‑
dem in Adamica creatione concitato S(acro)‑S(anctae)
Trinitatis consilio6, ‘faciamus’, inquit, ‘hominem ad
imaginem et similitudinem nostrum.’7 Sequitur <ut>8
in eiusdem perfectionem9, repetito S(acro)‑S(anctae)
Trinitatis consilio quid fecerit, deliberet, hoc tamen,
Sapientissima Trinitas, non post perfectionem creatio‑
nis, sed post defectum labis eius deliberavit, dicens:
‘Ecce Adam factus est, quasi unus ex Nobis.’10 Bone
Deus, inscrutabilia iudicia Tua et sapientiae Tuae non
83 est finis. / Et quomodo (per gratiam Tuam rogo expli‑
1
ces) Adamus apostata, praecepti transgressor, dupli‑

cique1 morti reus, quomodo, inquam, factus est quasi
unus ex Vobis? Qui solus ab<s>que peccato, solus Im‑
mortalis, et solus <a>eterne immutabilis es!
Cap(ut) 31
Sacra Scientia docet <ut>2, cum Adamum in litera
occissum legamus, in spiritu revivificatum
intelligamus, et cum Diabolum3, Adamum
mendacio4 decepisse audiamus, non Adamum,
sed semetipsum fefellisse sciamus.5
Ad haec, sic admonere apparebat, quae per gratiae
infusa est, Veritatis Scientia. Hic valedicamus literae,
83 1 duplicique] duplicisque p. m. / 2 Vide. n. 8, p. ant. / 3 Dia
1
bolum] Diabulum ms. / 4 mendacio] mendatio ms. / 5 Titulus capituli

mg. / 6 Sui] suo ms. / 7 scopulum] scopum S / 8 Trinitatem consilio:
Trinitatis consilium p. m.; ‑tem interl. //
pântece înaintea lui Lucifer şi, odată cu tine, începutul,

în ziua virtuţii tale, în splendoarea sfinţilor. Tu eşti preot
pe vecie. Domnul a jurat şi nu se va căi.“ Cu adevărat
acestea sunt cuvintele veşnice ale adevărului, din care par
să se ridice următoarele. Când s‑a adunat sfatul Preasfintei
Treimi, pentru creaţia adamică, a spus: „Să facem un om
după chipul şi asemănarea noastră.“ Urmează, pentru a‑l
desăvârşi, să fie din nou chemat sfatul Sfintei Treimi, ca
să hotărască ce să facă: iar Preaînţeleapta Treime a hotă‑
rât, nu după desăvârşirea creaţiei, ci după scăderea adusă
de păcatul lui, zicând: „Iată, Adam a fost făcut, ca unul
dintre noi.“ Bunule Dumnezeu, neştiute sunt judecăţile
tale şi fără capăt este înţelepciunea ta. Şi cum (te rog,
explică‑mi prin harul tău) răzvrătitul Adam, cel ce a
încălcat porunca, vinovat de două ori de moarte, cum,
zic, a fost făcut ca unul dintre voi? Tu singur eşti lipsit
de păcat, singur eşti nemuritor şi singur eşti pe vecie
de neschimbat!
Capitolul 31
Ştiinţa sacră ne învaţă ca, atunci când citim că Adam
a fost ucis în literă, să înţelegem că a fost înviat în
spirit, iar când auzim că diavolul l‑a amăgit pe Adam
cu o minciună, să ştim că nu pe Adam, ci pe sine
însuşi s‑a înşelat.
Aşa părea să mă înveţe despre acestea ştiinţa adevă‑

rului, care se revărsase asupra mea prin har. Acum să
spunem rămas‑bun literei, care în scrierile sacre îl ucide
quae in Sacris immortalem occidit Adamum et ad spi‑

ritum accedamus, qui mortuum a saeculis eadem in‑
duens immortalitate, Vni Personae S(acro)‑S(anctae)
Trinitatis, id est Filio similem et Regni Sui6 con
haeredem facit, praesupponitur namque Divinam
Providentiam, iam scopulum7, antequam fieret,
attigisse, et Sacro‑Sanctam Filii incarnationem iam
S(acro)‑S(anctam) Trinitatem consilio8 decrevisse.
Cuius mysterii Diabolus inscius, quamquam mala in‑
tentione, attamen, veluti invitus, veritatem fatetur
nempe Deum scire, homines Deos fieri posse, et Al‑
tissimo assimilari, quemadmodum idem Inimicus, in
rege<ne>ratione invitus, eandem fatetur veritatem,
nempe se scire Iesum, Filium David, esse Filius Dei.
Itaque quod ipse, invidia ductus, in sensu occul‑
to, pro mendacio proponebat, idem Deus per Suam
84 aeternam charitatem, in ve/rum transmutat, et qu‑
1
od Inimicus pro pessimo malo suadebat, idem Divi‑

na Clementia in optimum bonum convertit. Itaque1
per mysterium, futurae, in tempore, ante s<a>ecula,
autem praedestinatae Filii incarnationis2 in futurum
Adamica caro deificatur et immortalitate donatur.
Porro inimica persuasione, homo fit boni et mali
sensitivi sciens. Sed paterna charitas, eandem scien‑
tiam obliterans, de qua sibi inimicus gaudebat (late‑
bat enim ipsum Adamicae regenerationis scientia)
futuram spiritualem infuse docet, per quam occissor
occiditur, seductor seducitur, et qui in carne mortuus
est, is in spiritu et gratia vivificatur atque deificatur.
84 1 Itaque] Et p. m. / 2 incarnationis] incarnationem ms. / 3 Im
1
possibile… incredibile] Incredibile... impossibile p. m., deinde verba

numeris s.m. mutata / 4 Proponuntur] Proponuntum ms. / 5 Titulus
capituli mg. / 6 Faciamus et Ecce factus est maioribus litteris scripta sunt //
pe nemuritorul Adam, şi să ne apropiem de spirit care,

înveşmântându‑l în aceeaşi nemurire pe cel mort de
veacuri, îl face asemenea cu o persoană a Preasfintei
Treimi, cu Fiul, adică, şi moştenitor împreună cu el al
regatului său; căci se înţelege că dumnezeiasca provi‑
denţă şi‑a atins ţinta, mai înainte ca ea să fie, şi că
Preasfânta Treime a hotărât, la sfat, preasfânta întrupare
a Fiului. Diavolul, neştiind de acest mister, mărturiseşte
adevărul – chiar dacă având gând rău şi cumva împotri‑
va voinţei sale: şi anume că Dumnezeu ştie că oamenii
pot deveni zei şi pot să fie asemenea Preaînaltului, după
cum acelaşi duşman mărturiseşte împotriva voinţei sale
acelaşi adevăr, în renaştere, şi anume că ştie că Iisus, fiul
lui David, este Fiul lui Dumnezeu.
Şi astfel, ceea ce el însuşi, împins de invidie, îi pu‑
nea dinainte pe ascuns, printr‑o minciună, acelaşi
Dumnezeu transformă în adevăr, prin iubirea sa veşni‑
că, iar ceea ce duşmanul arăta în îndemnuri ca răul cel
mai mare, îndurarea divină schimbă în binele desăvâr‑
şit. Şi aşa, prin misterul viitoarei întrupări a Fiului, ce
fusese prevestită în timp, dar înaintea veacurilor, este
îndumnezeită în viitor carnea lui Adam şi i se dăruieşte
nemurirea. Apoi, convins de duşman, omul ajunge să
capete cunoaşterea binelui şi răului. Dar iubirea
Părintelui, ştergând această cunoaştere, de care duşma‑
nul se bucura (căci lui îi rămânea neştiută renaşterea lui
Adam), îl învaţă viitoarea cunoaştere spirituală, fă‑
când‑o să se reverse asupra lui: prin ea ucigaşul este
ucis, amăgitorul este amăgit, iar cel care a murit în trup
este înviat şi îndumnezeit în spirit şi prin har. În sfârşit,
Sero tandem dialecticus sophista per argumentum,

quo Adamum captasse gratulabatur, per idem, non
Adamum, sed semetipsum strangulasse, contristatur.
Incredibile enim, simulatque impossibile3 erat ser‑
pentis astutiam divinam fore victuram sapientiam.
Cap(ut) 32
Proponuntur4 adverbia ‘nunc’, ‘ne forte’ et
conditionale praeceptum ‘in quacumque die’,
et explicatur adverbium ‘nunc’ literale et
‘nunc’ spirituale.5
Itaque inito S(acro)‑S(anctae) Trinitatis consilio

in ‘Faciamus’ et perfecto in ‘Ecce factus est’6, tan‑
dem haec sempiterna datur sententia: ‘Nunc ergo ne
forte mittat manum suam et sumat etiam de ligno
85 vitae et co/medat et vivat in aeternum.’1 Hic dili‑
1
genter perpendenda et pie intelligenda est literae

atque spiritus mysteriosa mistura, et quidem primo,
adverbium ‘Nunc’ (quod opponitur τῷ ‘In qua‑
cumque die’), secundo autem adverbium ‘Ne forte’
verum2 (quod opponitur adverbio ab Eva excogitato
‘Ne forte’). ‘Nunc’ quidem literale, successionem in
tempore significat. ‘Nunc’ autem spirituale aeterni‑
tatem, tam in praeterito, quam in future denotat.
Igitur ‘Nunc’ literale, secundum misericordiam iam
praesens et perfectum erat. ‘Nunc’ aut spirituale, se‑
cundum Iustitiam3, futurum et imperfectum5 erat,
85 1 Gen. 2, 16‑17. Vide J. B. van Helmont, „Praefatio. Ad
1
Lectorem“, ed. cit., p. 5 / 2 verum mg. / 3 Iustitiam] Iustiam p. m. /

5
imperfectum] inmperfectum ms. / 6 ‑ba‑ interl. / 7 πλέρομα]
πληρομα ms. / 8 Gal. 4, 4 //
târziu, sofistul dialectic se întristează înţelegând că ar‑

gumentul cu care se felicita că îl prinsese pe Adam de
fapt îl strânsese de gât pe el însuşi, nu pe Adam. Căci
era de necrezut – şi, totodată, cu neputinţă – ca viclenia
şarpelui să fi înfrânt înţelepciunea divină.
Capitolul 32
Sunt înfăţişate adverbele „acum“, „nu cumva“ şi
porunca formulată condiţional „în ziua când“ şi este
explicat adverbul „acum“ literal şi „acum“ spiritual.
Şi aşa, după ce sfatul Preasfintei Treimi a început cu

„să facem“ şi s‑a încheiat cu „iată, s‑a făcut“, în cele
din urmă a fost rostită sentinţa veşnică: „Acum, aşadar,
nu cumva să‑şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii şi
să mănânce şi să trăiască veşnic.“
Aici se cuvine să se cumpănească atent şi să se înţe‑
leagă cu evlavie amestecul misterios de literă şi spirit şi,
mai întâi, adverbul „acum“ (care i se opune lui „în ziua
când“), iar apoi şi adverbialul „nu cumva însă“ (care se
opune adverbului născocit de Eva „nu cumva“). Şi anu‑
me, „acum“ literal înseamnă succesiune în timp.
„Acum“ spiritual însă indică veşnicia, atât în trecut, cât
şi în viitor. Aşadar, „acum“ literal era, după milostivire,
atât prezent, cât şi împlinit. „Acum“ spiritual însă,
după dreptate, era viitor şi neîmplinit, altminteri toată
dreptatea ar fi trebuit să se împlinească la Iordan şi pro‑
videnţa dumnezeiască ar fi menit ca „acum“ literal să se
vădească, prin „acum“ spiritual, la capătul succesiunii
alioquin, omnis iustitia in Iordane debebat6 impleri,

et ‘Nunc’ literale, per ‘Nunc’ spirituale, in fine suc‑
cessionum temporis (quae Sacrae Paginae (πλέρομα7
τοῦ χρόνου8, appellare solent), nempe in Cruce Do‑
mini patefieri, et in illo Nunc omnia consum<m>ari
Divina praedestinaverat Providentia.
Ergo ‘Nunc’ literae et ‘Nunc’ spiritus counitis, qu‑
od libet suum servat proprium. Quamobrem in ‘Nunc’
literae, arcetur Adamus, ne comedat de ligno vitae et
vivat in aeternum. In ‘Nunc’ autem spiritus, iam incar‑
natio salvifica, Verbi Salvifici fit: iam cruci affigitur,
iam moritur, iam resurgit Novus Adamus et iam vin‑
86 centi datur comedere de fructu Arboris Vit<a>e / et 1
quemadmodum in litera, antequam sensitive moriatur,

in anima moritur, tali modo in spiritu, antequam spiri‑
tualiter reviviscat, in corpore reviviscit.
Cap(ut) 33
Tam Hevae, quam Dei prolatum adverbium ‘ne
forte’, tam literaliter, quam spiritualiter explicatur
et tam literalis, quam spiritualis Divinae
Sententiae effectus, tam secundum ‘nunc’ literale,
quam secundum spirituale repraesentantur.1
De duplici autem adverbio, hoc est, tam de Eva,

quam de Dei, ‘Ne forte’ sic intelligendum: Heva qui‑
dem protulerat ‘Ne forte moriamur’2 (quod Deus
non dixerat), et forte mortui sunt (quod malum
Summe Optimus nolebat). Deus autem opponit ‘Ne
forte in aeternum vivat’3 et forte in aeternum vivunt
86 1 Titulus capituli mg. / 2 Gen. 3, 3 / 3 Gen. 3, 21 / 4 bonum]
1
bonus p. m. / 5 causam] cásam ms. //

timpului (pe care paginile sacre obişnuiesc să‑l numeas‑

că „plinirea timpului“), şi anume pe crucea Domnului,
şi toate să se încheie în acel „acum“.
Aşadar, odată reunite „acum“ al literei şi „acum“ al
spiritului, ele îşi păstrează sensul propriu, după plac.
De aceea în „acum“ al literei Adam este împiedicat să
mănânce din pomul vieţii şi să trăiască veşnic. În
„acum“ al spiritului însă, există deja întruparea mântu‑
itoare a cuvântului mântuitor: noul Adam este de‑acum
ţintuit pe cruce, moare de‑acum, învie de‑acum, iar
celui de‑acum învingător i se dă să mănânce din rodul
pomului vieţii şi, după cum mai înainte de a muri în
simţuri, moare în spirit, tot aşa, mai înainte de a învia
spiritual, învie în trup.
Capitolul 33
Se explică faptul că adverbul „nu cumva“ este folosit
atât de Eva, cât şi de Dumnezeu, atât literal, cât şi
spiritual; este înfăţişat efectul atât literal, cât şi
spiritual al sentinţei divine, atât după „acum“
literal, cât şi după cel spiritual.
În privinţa adverbului folosit de două ori, adică atât

de Eva, cât şi de Dumnezeu, „nu cumva“, aşa se cuvine să
se înţeleagă: Eva spusese anume „nu cumva să murim“
(ceea ce Dumnezeu nu spusese), şi cumva au murit (rău
pe care Înalt‑preabunul nu îl voia). Dumnezeu însă aşază
dimpotrivă: „nu cumva să trăiască veşnic“, şi cumva tră‑
iesc veşnic. Aici eram cuprins de mirare şi slăveam în
(quod bonum4 Optimus naturaliter et per se vole‑

bat). Hic admirabar et in spiritu tam Iustitiam, quam
Misericordiam Divinam adorabam, quandoquidem
Dei Iudicia ab humana longe distent perceptione.
Quam ob causam5, in litera contradictoria quidem
apparent divina oracula, in spiritu autem firmiter
concordant. In carne enim creata, de Arbore Vitae
non comedit Adamus et moritur, in carne autem re‑
generata et comedit, et in aeternum vivit. In prima
Vindicta, et Iustitia, in secunda autem, Clementia et
Misericordia, mire suo funguntur officio. Itaque per
Iustitiam, in ‘Nunc’ literae, Adamus ex paradiso eii‑
citur, in exilium laborum atque contribulationum
87 expellitur, per Cherubim / et flammeum gladium
1
versatilem porta paradisi custoditur, via ad ipsum

spinis tribolisque persepitur et lignum vitae ipsi ne‑
gatur. Per Misericordiam autem et ‘Nunc’ spirituale,
portae aeneae fraguntur. Inferni Principes portas su‑
as tollere iubentur, et ‘Ecce, «Ego mitto Angelum
Meum ante faciem tuam, qui praeparabit viam tu‑
am ante te»1, et per fidem concrucifixo Adamo, «ho‑
die Mecum eris in paradiso»2 et ad patriam tuam re‑
verteris.’ Aeterne, Optime, Maxime3 et Sapientissime
Deus, mirabilis4 facta est Scientia Tua ex me, et cum
non potuero5 ad eam <me erigi>6 ob fortitudinem
eius, in mea imbecillitate, dabo Tuae Sapientiae7 glo‑
riam in saecula saeculorum.
87 1 Mt. 11, 10; Marc., 1, 2; Lc, 7, 27 / 2 Lc. 23, 43 / 3 Vide J. B.
1
van Helmont, „Mentis complementum“, 21, ed. cit., p. 302 / 4 ‑li‑

interl.. / 5 potuero] putuero ms. / 6 <me erigi> post S supplevi, cf. ed.
2012, n. 164 / 7 ‑en‑ interl. //
spirit atât dreptatea, cât şi îndurarea divină, de vreme ce

judecata lui Dumnezeu este foarte departe de priceperea
omenească. De aceea, prevestirile divine par contradicto‑
rii în literă, dar se potrivesc nezdruncinat în spirit. Căci
Adam, în carnea creată, nu mănâncă din pomul vieţii şi
moare, dar în carnea renăscută deopotrivă mănâncă şi
trăieşte veşnic. În cea dintâi, pedeapsa şi dreptatea îşi îm‑
plinesc într‑un chip de mirare rolul, în cea de‑a doua
însă, milostivirea şi îndurarea. Aşadar, prin dreptate, în
„acum“ al literei Adam e alungat din paradis, este alungat
în surghiunul trudei şi necazurilor, poarta paradisului
este păzită de heruvimi şi de sabia de foc ce se roteşte,
calea i se umple de spini şi îi este tăgăduit pomul vieţii.
Prin îndurare însă şi prin „acum“ spiritual, porţile
de aramă sunt frânte. Principilor li se porunceşte să îşi
ridice porţile infernului şi „iată, «eu îl trimit dinaintea
feţei tale pe îngerul meu, care îţi va pregăti calea dina‑
intea ta» şi prin credinţă «vei fi astăzi cu mine în para‑
dis», împreună cu Adam cel crucificat, şi te vei întoarce
în patria ta.“ Dumnezeule veşnic, preabun, preamare şi
preaînţelept, cunoaşterea ta s‑a făcut minunată în lă‑
untrul meu şi, chiar de nu voi putea – din cauza tăriei
ei – să mă înalţ la ea, în slăbiciunea mea, voi da slavă
înţelepciunii tale în veacul vecilor.
88 / PROGRESSVS CREATIONIS
1
ID EST OPERATIO NATVRALIS

LIBER TERTIVS
Cap(ut) 1
A Deo datam homini Theologicam
definitionem Sathan non intelligens, iuxtam
physicam definitionem, utram talis sit,
multiformiter tentat.1
Hoc2 modo Vniversi Creatio e Sacra Scientia con
siderata et humana conditionis lapsus, naufragii ip‑
siusque mortis figura3 speculata, atque eiusdem re‑
staurationis, regenerationis4, futurique Imperii late
profundeque praestabilita fundamenta atque ab ae‑
terno eius praesignata tempora, quadamtenus obum‑
brata, ad progressum Creationis, hoc est ad opus na‑
turae iam naturaliter operantis ingressurus5, adhuc
pauca quaedam de homine et aeterno eius inimico,
ad instar consequentium praeludii proponere6, non
supervacaneum esse, ni fallor, puto.
Igitur, ex paradiso iam exulatum Adamum, par‑
tim sibi congratulatur Sathan, partim autem (utpote
sua natura cal<l>idissimus atque acutissimus) non
mediocriter id tristatur, quandoquidem Vocem Di‑
vinam audiverat, ‘Ecce, Adam factus est quasi unus
ex nobis’7 dicentem, atqui Malevolus flagrabat,
1
88 1 Titulus capituli mg. / 2 Hoc] Hoh ms. / 3 figura interl. /
4
regenerationis] regenaerationis ms. / 5 ingressurus] ingressuris p. m. /
6
proponere] proponene ms. / 7 Vide n. 10, p. 82 //
MERSUL CREAŢIEI,
ADICĂ LUCRAREA NATURALĂ
CARTEA A TREIA
Capitolul 1
Satana, neînţelegând definirea teologică dată
omului de Dumnezeu, îl încearcă în multe chipuri
în ce fel este, după definirea fizică.
După ce în felul acesta am luat seama la crearea uni‑

versului şi la ştiinţa sacră şi am cercetat imaginea decă‑
derii condiţiei umane, a naufragiului şi chiar a morţii şi
am văzut, fie şi nelămurit, cum aveau să se aşeze, în în‑
tindere şi adâncime, temeliile înnoirii lui, ale renaşterii
şi ale viitoarei împărăţii şi vremurile menite lui din veş‑
nicie, socotesc că, urmând de‑acum să trec la mersul
creaţiei, adică la lucrarea naturii ce lucrează în chip na‑
tural, nu este fără rost, de nu mă înşel, să înfăţişez câte
ceva despre om şi despre veşnicul lui duşman, ca prelu‑
diu la cele ce urmează.
Aşadar, Satana în parte se bucură că Adam fusese
de‑acum surghiunit din paradis, în parte însă (cum e
prin firea sa foarte viclean şi foarte pătrunzător) se în‑
tristează nu puţin pentru că auzise glasul dumnezeiesc
spunând: „Iată, Adam a ajuns ca unul dintre noi“, iar
89 Ada/mum fieri non ut unus ex S(acro)‑S(ancta) Tri‑

1
nitate, sed ut unus ex multitudine sociorum1 suo‑

rum, cui libere imperare atque dominari possit. Vn‑
de colligebat, discipulum suum aut non perfecte
didicisse scientiam sensitivam, aut in captivo suo
aliquid virium libere adhuc remansisse, quod indis‑
solubilibus suis vinculis non perstrinxerit. Ideoque
solicite hominem tentat, omnes abditissimos consci‑
entiae angulos disquirit, prolapsae naturae ad regu‑
lam vivendi ingressum diligenter observat, tandem
ipsum viam corruptionis ingressum fuisse comperit.
Sed neque2 hoc modo sibi satisfaciens, petulanter
spinas et tribolos terrae, primitiarum vice, nudis ipsi‑
us supponit pedibus, cutim laedi, carnem3 transfodi,
sanguinem4 profluere atque sensitivos dolores ipsum
acre infestare observat. Haec5 et his similia tentat, ex‑
peritur, videt atque cognoscit, attamen cum sciret De‑
um nequaquam mentiri posse (mysterii mysterium6
in futurum ignorans), gravibus occupatur dubitatio‑
nibus. Quamobrem, mulieris conceptum, uteri aggra
vationem, virium fatigationem, partus acerrimos
cruciatus, infantuli ululatum, difficilem lactationem,
calamitosam7 nutritionem, aetatum mutationem
atque per totam vitam supervenientium miseriarum
90 infestationem / observitans, quod in sua insatiabili
2
cupiditate haesitabat, per divinam maledictionem

completum esse sibi persuadebat, attamen nondum
finem mali ponebat.
89 1 sociorum] sotiorum ms. / 2 ‑que interl. / 3 carnem] car
1
nemque S / 4 sanguinem] sasanguinem ms. / 5 Haec] Hae p. m. /

6
mysterium] misterium p. m. / 7 calamitosam] chalamitosam p. m. //
90 1 Titulus capituli mg. / 2 legi] ligi ms. / 3 stratagemate] fraud‑
2
p. m. / 4 Gen., 1, 22 et 28; 9, 1 et 7 / 5 coniugem] coniungem ms. /

6
‑n‑ interl. / 7 Gen., 4, 2‑4 / 8 schola] scholam p. m. //
răuvoitorul se aprindea de pofta ca Adam să ajungă nu

ca unul din Preasfânta Treime, ci ca unul din mulţimea
tovarăşilor săi, căruia putea să îi poruncească după
cum voia şi să‑i fie stăpân.
Înţelegea de aici că învăţăcelul său fie nu deprinse‑
se până la capăt ştiinţa senzorială, fie rămăsese încă în
robul său ceva din puteri, liber, ceva ce nu strânsese în
lanţurile sale de nedezlegat. De aceea îl încearcă pe
om cu toată grija, cercetează toate cotloanele cele mai
ascunse ale conştiinţei lui, observă atent pătrunderea
naturii ce decăzuse la simpla deprindere de a trăi, în
cele din urmă descoperă că acela a intrat pe calea stri‑
căciunii. Nefiind însă mulţumit nici de asta, pune cu
neruşinare sub picioarele lui goale, pe pământ, spini şi
ţepi – ca o pârgă –, se îngrijeşte să‑i fie rănită pielea,
să‑i fie străpunsă carnea, să‑i curgă sângele şi ca sufe‑
rinţele simţurilor să‑l năpădească amarnic. Astea şi al‑
tele asemenea lor le încearcă, le experimentează, le
vede şi le cunoaşte, cu toate că ştia că Dumnezeu nici‑
decum nu poate minţi (chiar neştiind misterul miste‑
relor din viitor): este cuprins de grele îndoieli. De
aceea, văzând zămislirea femeii, apăsarea pântecelui,
sleirea puterilor, chinurile cumplite ale naşterii, urle‑
tul nou‑născutului, anevoinţa alăptatului, puţinătatea
hranei, schimbarea vârstelor şi noianul de nenorociri
ce vin unele peste altele de‑a lungul întregii vieţi, se
convingea că împlinise, prin blestemul dumnezeiesc,
ceea ce îi părea îndoielnic în pofta sa nesăţioasă; dar
încă nu punea capăt răului.
Cap(ut) 2
Vltimus finis Inimici, ad duo mala intendit.
Cain suum discipulum facit, perfecte Ethicam
sensitivam discit. Deus vult per poenitentiam
ipsum a schola Inimici recedere. Cain Legi
diabolicae obtemperat, fratrem Abel occidit, denuo
ad poenitentiam vocatur, per desperationem fit
Imago Diaboli et duplex Theologica hominis
definitio traditur.1
His itaque ab Inimico perpensis, in putamine suae
pessimae considerationis adhuc duo ingentia reside‑
bant mala: et unum quidem erat si hominem, in om‑
nibus legi2 suae obedientem, alterum autem, iuxta exe‑
crabile suum iudicium, mortem vitaeque sensitivae
finem accipientem videre posset, ad cuius probati‑
onem hoc aggreditur stratagemate3. Cum Adamus
vidisset incolatum suum a se longe recessisset, iuxta
antiquam Domini benedictionem (‘Crescite et multi
plicamini’4 et cae(tera)) quam de ipso Clementissimus
non abstulerat ad naturae progressum, Hevam coniu‑
gem5 cognoscit et filios Cain et Abel procreat. Abel
quidem natu minor6, pecudum pastor, Cain autem
natu maior agri cultor erat. Tandem uterque eorum ex
propriis laboribus, primigenia Deo offerunt munera.
Hic Deus ad praefigurandam in futurum humanae sa‑
lutis dispensationem, ad Abel munera, id est, ad inno‑
centem immolatam ovem respiciens7, Sathan statim
Cain, non secus ac Iscariotem, a Domini veritatis scho‑
91 la8, ad suam subducit et propriae legis eth/nicaeque 1
91 1 transmutari] transmutare p. m. / 2 esse] opus esse ms. / 3 patet]

1
parit ms. / 4 facillime] ficillime ms. / 5 inique mg. / 6 ἠθικώτατος]

ἐθικώτατος ms. / 7 accipienda] accepienda ms. / 8 Gen., 4, 6 / 9 aderit]…irit
p. m. / 10 Gen., 4, 7 / 11 pessimae] Legis p. m. / 12 permittit] permisit p. m. //
Capitolul 2
Scopul ultim al duşmanului duce la două rele. Îl
face pe Cain învăţăcelul său, îl învaţă desăvârşit
etica senzorială. Dumnezeu vrea ca prin pedeapsă
să‑l îndepărteze de şcoala duşmanului. Cain
ascultă de legea diavolească, îl ucide pe fratele său
Abel, este chemat din nou la pedeapsă, de
deznădejde devine chipul diavolului; este dată
dubla definiţie teologică a omului.
După ce duşmanul a cumpănit bine acestea, mai

rămaseră două rele uriaşe în socotinţa planului său plin
de răutate: unul era dacă ar putea omul să se supună în
toate legii lui, iar celălalt, după judecata lui ticăloasă,
să‑l poată vedea primind moartea şi sfârşitul vieţii sim‑
ţurilor. Pentru a‑l pune la încercare, se apropie cu acest
vicleşug: Adam, când a văzut că traiul lui se îndepărta‑
se mult de sine, a cunoscut‑o pe nevasta lui, Eva –
după vechea binecuvântare a Domnului („creşteţi şi vă
înmulţiţi“ şi celelalte), pe care preaîndurătorul nu o
luase de la el, pentru mersul firii –, şi i‑a zămislit pe fiii
săi, Cain şi Abel. Şi Abel era mai mic prin naştere, păs‑
tor de oi, iar Cain, mai mare prin naştere, era lucrător
al pământului. În cele din urmă, amândoi îi dau daruri
de pârgă lui Dumnezeu, din truda lor.
Atunci Dumnezeu, pentru a prefigura rânduiala din
viitor a mântuirii umane, ţine seama de darurile lui Abel,
adică de oaia nevinovată ce fusese jertfită; pe dată Satana
îl ia de partea sa pe Cain, nu altfel decât pe Iscariot, înde‑
părtându‑l de şcoala adevărului Domnului, şi îl face
Ethices philosophiae discipulum facit, videlicet apud

potentiores, superbiam, in magnificentiam, animi ela‑
tionem, in magnanimitatem, ob invidiam proximum
iugo subigere, in Ius imperiale, iram in fortitudinem
transmutari1, et ob minimam laesionem vindictam ac‑
cipere et victoriam potiri, viri per sensus scientifici et
per rationem sapientissimi esse2 docet. Prave impe‑
rante, prave patet3, pravus discipulus Cain et iniqui
inique latam iniquam legem, facillime4 iniquus ad‑
mittit inique5 subditus. Primo itaque ἠθικώτατος6,
λογιώτατος et σοφώτατος Cain (praeceptoris vestigia
sequutus) superbia, secundo invidia, et tertio ira mani‑
aca laborans, pro accipienda7 vindicta et iniusta victo‑
ria, occasionem quaeritat opportunam. Ad haec Cle‑
mentissimus Deus furiosum Cain animum leni<bu>s
institutionibus, paternisque visitationibus pacari atque
ad poenitentiae placabilitatem reduci vult, et ‘Quare’,
inquit, ‘iratus es et cur concidit facies tua?’8 Et sta‑
tim ipsi a se concessam liberam proponit voluntatem.
Nonne, si bene egeris, recipies, sin autem male, statim
in foribus peccatum tuum aderit9. Sub te (enim) erit
appetitus eius et tu dominaberis illius.10 Pessimus au‑
tem pessimae11 legis legislator, sensitivo suggerit alum‑
92 no. Lex mea non permittit12, / hominem1, Verum De‑
1
um vere colentem, vivere et ad cuius munera Deus

respicit2, ab hoc vindictam non sumere indignum
decernit3, alioquin, is, qui minor te est, maior evadet.
(Ad hoc refertur Domini dictum, minimus in Regno
Caelorum maior est Ioanne4). Mala Cain voluntas in
92 1 hominem] himinem ms. / 2 respicit] rescipit ms. / 3 indignum
1
decernit mg. / 4 Mt. 11, 11; Ioanne] Io<h>anne S / 5 deliberarit] deliberaret
p. m. / 6 ‑re interl. / 7 visitationis] visitationes p. m. / 8 custodem] pastorem
ms. / 9 Gen., 4, 9 / 10 maledicit] meledicit ms. / 11 Ampla nota marginalis
inter parentheses hic in textu rel. / 12 Gen., 4, 13 //
învăţăcelul propriei sale legi şi al filozofiei etice păgâne, şi

anume îl învaţă că la cei puternici trufia se schimbă în
generozitate, îngâmfarea sufletului, în mărinimie, pune‑
rea în jug – de invidie – a aproapelui, în drept de a po‑
runci, mânia, în putere; şi să ceară răzbunare pentru cea
mai mică vătămare; şi că este firesc pentru un om învăţat
să dobândească victoria prin simţuri, şi firesc pentru un
înţelept să o dobândească prin raţiune. Dinaintea celui ce
poruncea rău, învăţăcelul rău Cain se supune rău şi cel
nedrept, supus pe nedrept, primeşte cu uşurinţă legea ne‑
dreaptă rostită nedrept de cel nedrept. În felul acesta,
Cain, foarte etic, foarte raţional şi foarte înţelept (călcând
pe urmele învăţătorului său), muncindu‑se mai întâi cu
trufia, într‑al doilea rând cu invidia, într‑al treilea cu o
mânie bolnavă, caută neîncetat prilejul potrivit pentru a
ajunge la răzbunare şi la o victorie nedreaptă. Dinaintea
acestora, Dumnezeu cel preamilostiv vrea să împace su‑
fletul plin de furie al lui Cain cu sfaturi blânde, arătân‑
du‑se ca un părinte, şi să‑l aducă la împăcarea căinţei; îi
spune: „Din ce pricină eşti mânios şi de ce faţa îţi este
mohorâtă?“ Şi pe dată îi pune dinainte libera voinţă pe
care i‑o acordase. Oare nu vei primi dacă faci bine, iar
dacă faci rău, păcatul tău nu va fi la vedere? Căci pofta ta
va fi sub tine şi tu vei fi stăpân peste ea. Dar legiuitorul
cel foarte rău al legii celei mai rele îi şopteşte învăţăcelului
său supus simţurilor: Legea mea nu îngăduie ca omul
care îl cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu cel adevărat să
trăiască şi socoteşte nedemn să nu se răzbune pe cel ale
cărui daruri Dumnezeu le‑a luat în seamă, altminteri cel
care este mai mic decât tine ajunge mai mare. (la aceasta
se referă vorba lui Dumnezeu, că cel mai mic din
malam inclinat legem et data occasione fratrem interfi‑

cit uterinum. Qua de re, Inimicus non tam Cain oc‑
cissorem, quam Abel gaudet occisum et unum quidem
quia legi suae obedivisse, alterum autem quia morte
occubuisse, videret. Itaque quamquam totum iam in
hominem obtinuisse imperium deliberarit5, attamen
eiusdem doctrinae complementum docere et in consti‑
tutionibus suis ipsum confirmare6 adhuc molitur. De‑
us autem Optimus et Parens misericordiarum eodem
visitationis7 ordine (quo et prolapsum parentem visita‑
verat). ‘Vbi es’, inquit, ‘frater tuus Abel?’ Cain apostata
negat se scire ubi sit frater eius et dat causam quia nec
custodem8 eius esse respondit.9 Maledicit ei Deus ob
malum facinus, maledicit10 etiam terrae eius, ob san‑
guinem quem susceperat. (Cave Mathiae Illyrici haere‑
sim, qui afferebat peccatum originale esse substantiam
quandam a daemone factam, quae sit eius viva et es‑
sentialis imago, quam, post peccatum primi hominis,
ira impresserit in posteris, ut illam totam substantiali‑
ter corruperit et in imaginem suam transformarit,
quam nos morale intelligimus, quatenus poenitentiae
inscientem, ut ex definitionibus pie apparet.)11
Hic per desperationem declarat Cain Divinae
Imaginis similitudinem deperdidisse et eandem cum
suo praeceptore acquisivisse, unde ‘Maior’, dicit, ‘est
iniquitas meam, quam ut veniam merear.’12
93 Hinc derivatur / duplicis hominis duplex Theolo‑
1
gica et vera definitio, et prima quidem est ‘Iustus Abel1

est homo quasi unus ex Sanctissima Trinitate, intel‑
lectualis scientiae capax, Im<m>ortalis, mandatum
93 1 Abel] T‑ p. m. / 2 Cain] A‑ p. m. / 3 quam] quae p. m. / 4 Mt.
1
3, 7 / 5 Primam] Secundam ms. / 6 praedestinatorum] praedistinatorum

ms. / 7 Titulus capituli mg. / 8 de futuro: de futura p. m. / 9 id in rasura /
10
Cf. Rom., 2, 4; 1 Tim., 1, 16; 2 Tim. 3, 10; Hebr., 6, 15; 2 Pett., 3, 15 //
împărăţia cerurilor este mai mare decât Ioan.) Voinţa rea

a lui Cain înclină către legea cea rea şi, ivindu‑se prilejul,
îl ucide pe fratele său din aceeaşi mamă. De aceea duşma‑
nul se bucură nu doar de Cain care a ucis, ci şi de Abel,
care a fost ucis: de unul, pentru că vede că s‑a supus legii
lui, de celălalt, pentru că a căzut mort. Şi aşa, cu toate că
socotea că a dobândit de‑acum stăpânire deplină asupra
omului, totuşi se străduieşte să‑şi ducă până la capăt învă‑
ţătura şi să‑l întărească în rânduielile sale. Iar Dumnezeu
cel preabun şi părinte al îndurărilor, arătându‑i‑se în ace‑
laşi fel (cum i se arătase şi tatălui când a căzut) îi spune:
„Unde este fratele tău, Abel?“ Cain, răzvrătitul, spune că
nu ştie unde este fratele său şi răspunde şi dă ca motiv că
nu este paznicul fratelui său. Dumnezeu îl blesteamă
pentru fapta lui rea, blesteamă chiar şi pământul lui, pen‑
tru sângele pe care îl primise. (Ia seama la erezia lui
Mathia Iliricul, care spunea că păcatul originar este o
substanţă făcută de demon, care este imaginea lui vie şi
esenţială, pe care, după păcatul celui dintâi om, mânia a
întipărit‑o în urmaşi ca să o strice pe de‑a‑ntregul în sub‑
stanţă şi să o transforme în propria sa imagine, pe care
noi o înţelegem în chip moral, necunoscând căinţa, după
cum se vădeşte din definiţiile date cu evlavie.)
Atunci Cain, de disperare, mărturiseşte că şi‑a pier‑
dut asemănarea cu imaginea dumnezeiască şi că a dobân‑
dit una a învăţătorului său, iar de aceea zice: „Nedreptatea
mea este prea mare pentru a merita iertarea.“
De aici decurge definiţia dublă a omului dublu, teo‑
logică şi adevărată, iar prima este: „Abel cel drept este
omul, ca unul din Preasfânta Treime, înzestrat pentru
cunoaşterea intelectuală, nemuritor, ce respectă porunca
divinum servans et sciens poenitentiam.’ Secunda

autem, ‘Iniquus Cain2 est homo quasi unus ex diabo‑
lorum multitudine, rationalis scientiae capax, morta‑
lis, mandatum divinum non servans et poenitentiae
inscius.’ Vnde clarescit secundam definitionem com‑
plecti fere omnem Adami (quam3 etiam viperinam4
vocat Sacra Scientia) progeniem. Primam5 autem,
post Adam, Abel, Enoch atque Noë sortiti sunt Divi‑
na Providentia, non secus ac semen veritatis, usque
ad mysteriorum praedestinatorum6 perfectionem, in
purissimis conservante conscientiis.
Cap(ut) 3
Deluvii Vniversalis praefiguratio
et sensualis vitae figura.7
Porro Satan Apostata et poenitentiae inscius dia‑
bolus de futuro8 nihil credit, nihil novit, nihil de‑
nique curat et in praesenti omnem tollens dubitatio‑
nem, Mundi principatum sibi arrogatum deliberans,
more suo, tyrannico ipsum exercere aggreditur et
quod per divinam fiebat aversationem, id9 per sui
principatus invincibilem fieri potestatem putabat ne‑
94 bulo. O, divinam longanimitatem10! / Quamobrem,
1
non multum et vultus florentissimae emarcuit terrae

et camporum facies concidit amoenissimorum, <ut>
aequora procellosa turbinosaque commota tempesta‑
te, quasi viscera emovere et arenosa funda subvertere
concitarentur sua, nimbi desuper depulsi, necnon
lateralibus prodigiosisque ventis permixti, arbores
quatere1, frondes discutere, telluris pulchritudinem
deformare, pulchellos odoriferosque flores violare,
94 1 quatere] quatire ms. / 2 corruptio] corrúptio ms. / 3 Titulus
1
capituli mg. / 4 qua] quam ms. //

divină şi cunoaşte căinţa.“ Iar a doua: „Cain cel nedrept

este omul, ca unul din mulţimea diavolilor, în stare de
cunoaştere raţională, muritor, care nu respectă porunca
divină şi nu cunoaşte căinţa.“ De aici se limpezeşte că cea
de‑a doua definiţie cuprinde aproape întreaga spiţă a lui
Adam (pe care ştiinţa sacră o numeşte chiar „de vipere“).
Iar pe prima, după Adam, au dobândit‑o Abel, Enoch şi
Noe; providenţa divină o păstrează în conştiinţele cele
mai curate, întocmai ca pe o sămânţă a adevărului, până
la împlinirea misterelor ce au fost predestinate.
Capitolul 3
Prefigurarea potopului universal
şi imaginea vieţii senzoriale
Mai apoi Satana, răzvrătit şi diavol ce nu cunoaşte
căinţa, nu crede nimic în privinţa viitorului, nu ştie ni‑
mic, nu se îngrijeşte – în sfârşit – de nimic şi, alungând
orice îndoială legată de prezent, socotind că şi‑a dobân‑
dit domnia lumii, începe să o exercite tiranic, după obi‑
ceiul său, şi crede (smintitul) că ceea ce se făcea printr‑o
silă dumnezeiască era făcut prin puterea de nebiruit a
stăpânirii sale. O, dumnezeiească răbdare! De aceea, nu
după mult timp, chiar chipul pământului înflorit se veş‑
teji, chiar faţa câmpurilor pline de încântare se mohorî,
ca întinsurile agitate şi prinse de vârtejuri ce sunt tulbu‑
rate de furtună, de parcă ar fi fost silite să‑şi întoarcă pe
dos măruntaiele şi să‑şi răstoarne străfundurile nisipoase,
împinse de norii de deasupra şi amestecate de vânturi
piezişe şi foarte puternice: se porniră să scuture arborii, să
risipească frunzele, să urâţească frumuseţea pământului,
herbas exsiccare, virescentia in favillum palorem

transmutare atque omnia vigentia vegetativa radicitus
extirpare simulque cum homine totum disperdere
universum atque in nihilum redigere molirentur. Ho‑
rum autem causa, quamquam primordialiter atque
originaliter, solo Omnipotenti pateat, attamen se‑
cundario, perque speculi aenigma (quicquid enim in
praesenti statu cognoscimus, id solum umbratice
atque aenigmatice cognoscimus), talis apparebat.
Cap(ut) 4
Sensus corruptionis dispositor atque mortis
praecursor: corruptio2 non per naturae
contrarietatem, sed per modum sensationis fit, id
est, corrupte corrumpuntur, incor<r>upto eavel
incorrupta essent; naturae Sabbatismus quis.3
Status ipse innocentiae vel ipsa beatitudo, qua4
homo ante patratum peccatum gaudebat, perfectis‑
sima quidem et beatissima erat vita, nec Adamicae
conditioni a Divina Iustitia atque Misericordia,
aliquid plus aut felicius debebatur. Verum enim, post
praecepti trangressionem, ob eiusdem infinitam mi‑
95 sericordiam, / ab aeterno renovando Adamo praedes
1
tinatam sprirituali Adamo totus mundus indignus,

vilissimusque Arboris Vitae, in terreno Edem consi‑
tae extitit fructus; quamobrem internus homo, id est,
ineffabilis Divina Imago, sua solum contenta sorte,
videlicet particulares tantum quosdam complectens,
nempe regenerationem et credentes et expectantes
95 1 et interl. / 2 „De homine interno et de homine externo“, Vide J. B.
1
van Helmont, „De magnetica vulnerum curatione“, 91‑95, ed. cit., p. 721 /
3
‑em et interl. / 4 atque] atqui S / 5 non interl. / 6 Gen., 1, 31 / 7 Vide J. B.
van Helmont, „Natura contrariorum nescia“, 27, ed. cit., p. 162 //
să strice florile minunate şi parfumate, să usuce ierburi‑

le, să schimbe verdeaţa într‑o gălbejeală cenuşie, să
smulgă din rădăcini toate plantele viguroase şi să risi‑
pească, laolaltă cu omul, tot universul şi să‑l reducă la
nimic. Iar cauza acestora, chiar dacă era primordială şi
originară, îi era cunoscută doar Atotputernicului: aşa
părea să fie – chiar dacă în chip secundar şi prin enigme‑
le oglinzii (căci tot ce cunoaştem în starea din prezent
cunoaştem numai umbrit şi prin enigme).
Capitolul 4
Simţul este cel ce rânduieşte stricăciunea şi cel ce
precedă moartea: stricăciunea nu se face prin
opoziţia faţă de natură, ci prin mijlocirea senzaţiei,
adică aceleaşi lucruri care sunt nestricate prin
nestricăciune sunt stricate prin stricăciune; care este
natura zilei de sabat.
Starea însăşi de nevinovăţie sau fericirea însăşi, de

care se bucura omul mai înainte de săvârşirea păcatului,
era chiar viaţa desăvârşită şi pe deplin fericită, iar con‑
diţia adamică nu avea nevoie de nimic mai mult sau
mai benefic decât dreptatea şi îndurarea dumnezeieşti.
Numai că, după încălcarea poruncii, prin nesfârşita în‑
durare a aceluia, menită să‑l înnoiască pe Adam din
veşnicie, lumea întreagă a fost nedemnă de Adam cel
spiritual, iar rodul pomului vieţii, sădit în Edenul te‑
restru, a ajuns cu totul fără preţ; de aceea omul interi‑
or, adică inefabila imagine dumnezeiască, a rămas
mulţumită de soarta sa, şi anume i‑a îmbrăţişat numai
reservans, externus homo, morti aeternae reus, et1

corruptionis subiectus, remansit2. Cui, quae antea
amica bona et subdita erant, deinceps per animae sen‑
sitivae copulationem, inimica, mala atque adversaria
evasere. Sensus quippe qui corruptionis dispositorem
et2 mortis praecursorem sese praebuit, hominem,
omnia aliter atque4 essent, experiri atque sentire fecit.
Verum enim hic non5 physicam contrarietatem, ab
Ethnicis traditam intelligi, videbatur, quia cum ratio‑
ne Creationis, omnia essent bona6, sequitur natura et
consequenter, et naturalia, nescire contrarietatem.
Quandoquidem, cuncta periodum suam currentia of‑
ficio, quo iussa sunt, funguntur, et quidem non per
contrarietatem, ad contrarium respective, sed per pro‑
priam et necessariam operationem, ad ministerium
perficiendum simpliciter satagunt et quemadmo‑
dum nec ignis per contrarietatem combusit lignum,
nec aquam extinguit ignem7. Tali modo, sensationis
96 mo/dus in homine, habetur ad frigus, calorem, dolo‑
1
rem caeteraque ab extra venientia, pathemata1, quae

cum sine ulla contrarietatis intentione, proprium
exerceant opus, sensitiva facultas haec ita, illa ita,
sensit. Vnde manifestum est cum homo ante lapsum
scientiam sensivitam haud haberet, tam tempesta‑
tem, quam tranquillitatem, eodem modo intellexisse,
post autem lapsum, per sensuum capacitatem, in ipsa
tranquillitate, tempestatem, et in ipsa concordia, dis‑
cordiam perverte sensit.
Itaque corrupto homine, omnia (quae ad servi‑
tium ordinata era<n>t) simul corrumpuntur et re‑
rum2 inconstantia3 (quam intemperiem elementorum
96 1 Vide J. B. van Helmont, „Potestas medicaminum“, 13, ed. cit.,
1
p. 451 / 2 res supra rerum ms. / 3 inconstantia] inconstantiam ms. /

4
i.e. interl. / 5 mendacio] mendatio ms. //
pe unii, punându‑i deoparte tocmai pe cei care deopo‑

trivă cred şi aşteaptă renaşterea, iar omul exterior a ră‑
mas condamnat la moartea veşnică şi supus stricăciunii.
Pentru el, cele care mai înainte îi erau prietene, bune şi
supuse, de aici încolo au ajuns să fie, prin împreunarea
sufletului senzorial, duşmănoase, rele şi vrăjmaşe. Căci
simţul, care i s‑a oferit ca elementul ce rânduieşte stri‑
căciunea şi precedă moartea, l‑a făcut pe om să le trăias‑
că şi să le simtă pe toate altfel decât erau. Părea că lucrul
acesta nu se înţelegea ca opoziţia fizică transmisă de
păgâni, pentru că prin rânduiala creaţiei toate erau
bune: urmează de aici că natura şi, în consecinţă, cele
naturale, nu cunoşteau opoziţia. Toate care îşi parcurg
drumul lor împlinesc rolul ce le‑a fost poruncit, şi anu‑
me lucrează pentru a‑şi împlini menirea în mod sim‑
plu, nu prin opoziţie faţă de contrar, ci prin lucrarea lor
proprie şi necesară: iar în acest mod nici focul nu arde
lemnul prin opoziţie, nici apa nu stinge focul.
Aşa este şi felul senzaţiei la om: depinde de frig, de
căldură, de durere şi de celelalte suferinţe care vin din
afară, care, fără nicio aplecare către opoziţie, îşi împli‑
nesc fiecare rostul său; putinţa senzorială le simte pe
acestea într‑un fel, pe acelea, într‑alt fel. De unde se vă‑
deşte că, de vreme ce omul mai înainte de cădere nu
avea cunoaşterea senzorială, după cădere însă, prin capa‑
citatea simţurilor, a simţit, răsturnat, furtuna chiar în
starea de linişte şi discordia, chiar în starea de armonie.
Şi astfel, după ce omul a fost stricat, toate (care fuse‑
seră rânduite să‑i slujească) sunt stricate în acelaşi timp,
iar nestatornicia lucrurilor (despre care aiurează unii că
este o necumpătare a elementelor), adică faptul că orice
esse halucinantur), i(d) e(st)4, omne sublunare et ma‑

teriale corpus corruptionis atque regenerationis perio‑
dicam viam ingressum, sui conservationem atque
continuationem suscepit et quidem non contradicto‑
rio aut contrario modo, sed ut saepe dictum est, coo‑
perativo atque simplici usque ad finem Solo Creatori
cognitum, continuato, quo tandem acquisito, omnia
cessare, quiescere atque sabbatizare, hoc est, in eodem
permanere statu, a Sacris per intellectualem scientiam
admonemur. Quorum authoritas semper paganae
garrulitati praevalere, ceu spiritus corpori et veritas
mendacio5, pio credenda est pectori.
97 / Cap(ut) 5
1
Vniversali verbo ‘fiat’ particularis rerum corruptio,

contradicere ‘ne fiat’ haud potest, ideoque
corruptio a sensitiva scientia ignota manet.1
Restaret hic ut modus generationis atque corrup‑
tionis a Gentilitia schola traditus interseratur. Verum
tamen, cum non pro disputativa2 litigatione, sed pro
ipsa consiliativa veritate certemus, ipsa quid sentiat
non curo, at quid Sacrae nos edoceant, dicam. Et pri‑
mo, ipsum ‘corruptionis’ vocabulum, lato modo
sumptum, in veritatis dictionarium non admitti, sal‑
tem ex hoc liquidum erit: Sensitiva quidem scientia
dicit generalia incorruptibilia, particularia autem
corruptibilia esse. Sacra autem Scientia docet per ver‑
bum ‘fiat’, non tam universalia, quam particularia
complecti. Cui nec Ipse Gentilismi scientiae excogi‑
tator, scilicet antiquus Intellectualis Scientiae Inimi‑
cus contradicere potuit, nec ipsa Pagana Schola
1
97 1 Titulus capituli mg. / 2 disputativa mg. //
corp sublunar şi material a pătruns, cu repetări ritmice,

pe calea stricăciunii şi renaşterii, şi‑a dobândit starea de
conservare şi de continuare, şi anume nu într‑un mod
contradictoriu sau contrar, ci, după cum s‑a spus adesea,
cooperant şi simplu, continuu, până la capătul cunoscut
numai creatorului. Şi odată atins, prin cunoaşterea inte‑
lectuală, aflăm din scrierile sacre că toate încetează, se
liniştesc şi ţin sabatul, adică rămân în aceeaşi stare.
Sufletul credincios se cuvine să creadă că autoritatea ace‑
lora este întotdeauna mai presus de flecăreala păgână, ca
spiritul faţă de trup şi adevărul faţă de minciună.
Capitolul 5
Stricăciunea particulară a lucrurilor nu poate
opune cuvântului universal „să fie“ pe „să nu fie“,
iar de aceea stricăciunea rămâne necunoscută
cunoaşterii senzoriale.
Rămâne să se insereze aici felul în care transmite

şcoala păgână creaţia şi stricăciunea. Numai că, de vreme
ce ne luptăm nu pentru o înfruntare de dispută, ci chiar
pentru adevărul planului, nu sunt preocupat de ce crede
aceasta, ci voi spune ce ne învaţă scrierile sacre. În primul
rând, faptul că nu este acceptat în dicţionarul adevărului
cuvântul însuşi al „stricăciunii“, luat în sens larg, va reieşi
cu limpezime măcar din aceasta: cunoaşterea senzorială
spune că cele generale sunt de nestricat, dar cele particu‑
lare sunt supuse stricăciunii. În schimb, cunoaşterea sa‑
cră ne învaţă că prin cuvântul „să fie“ sunt cuprinse nu
atât cele universale, cât cele particulare. Acestui fapt nu
contradicere poterit, ‘ne fiat’. Cum autem de genera‑

libus ipsa quoque consentiat, per Sacram Scientiam
necesse est doceamur, per verbum ‘fiat’ etiam particu‑
laria non corrumpi, sed maxime perfici (non enim
quod sentimus, sed quod revera intelligimus, id reve‑
ra scire nos dicere poterimus), particularia igitur qu‑
oad sensum corrumpi, mori atque annihilari viden‑
tur quidem, quoad intellectum autem omnia ad sua
prima reducta, iterum ad suam perfectionem obti‑
98 nendam operari / iubentur. Itaque ex continua eo‑
1
rum operatione, non ad corruptionem, sed ad per‑

fectionem intendere intelligimus.
Cap(ut) 6
Corruptio, cuius Sacra Doctrina mentionem
facit, qualis et quomodo hominis dicatur et
corruptionis causa quae?1
De humana autem corruptione, huius mentionem
assidue Sacra facit Scientia, non ad instar Gentium,
qui2 contra Prophetam docet, sed ad instar veritatis
quae secundum Prophetam est3, sic intelligendum: De
hac materia, quamquam ubi de vita et morte, fusius
tractabitur, attamen in praesenti, de <e>iusdem pra‑
estantissimi atomi corruptiva4 et primaria causa spe‑
culemur. Admirabilis haec5 atque praestantissima
res, homo causam corruptive suae alterationis, ani‑
mam sensitivam et facultatem ratiocinatoriam habu‑
it, quam ante sui lapsum6 non habuisse, ipso Solis lu‑
mine7 evidentius est8. Quae sensitiva, inquam, atque
98 1 Titulus capituli mg. / 2 quae] qui ms. / 3 E.g. Ier. 14, 13; Zah. 8, 3 /
1
4
corruptiva] corrútiva ms., vide et p. 94, n. 2 / 5 haec interl. / 6 lapsum]
lapsam ms. / 7 lumine] lomine ms. / 8 Vide J. B. van Helmont, „Magnum
oportet“, 31, 33, ed. cit., p. 150 / 9 introduxit] intra‑ p. m. //
i‑a putut pune dimpotrivă pe „să nu fie“ nici măcar cel ce

a născocit cunoaşterea păgânilor, adică vechiul duşman al
cunoaşterii intelectuale: nu va putea să i se pună împotri‑
vă nici însăşi şcoala păgână. Cum însă chiar şi ea este de
acord în privinţa celor generale, trebuie să învăţăm, prin
cunoaşterea sacră, că prin cuvântul „să fie“ nu sunt stri‑
cate cele particulare, ci sunt împlinite în chip total (căci
putem spune că ştim cu adevărat nu ce simţim, ci ce
înţelegem cu adevărat); aşadar, cele particulare par, cât
ţin de simţuri, să fie stricate, să moară şi să piară, dar, cât
ţin de intelect, sunt menite ca, întoarse toate la formele
lor dintâi, să se străduiască să‑şi dobândească desăvârşi‑
rea. Înţelegem aşadar că prin lucrarea lor continuă se
îndreaptă nu către stricăciune, ci către desăvârşire.
Capitolul 6
Cum este stricăciunea de care aminteşte
învăţătura sacră şi în ce fel i se atribuie omului şi
care este cauza stricăciunii.
Iar în privinţa stricăciunii omeneşti, despre care

aminteşte cu stăruinţă ştiinţa sacră, astfel se cuvine să
înţelegem, nu în felul păgânilor, care dau învăţătură îm‑
potriva profetului, ci în felul adevărului care este pe mă‑
sura profetului: Cu toate că despre acest subiect se va
discuta mai pe larg acolo unde e vorba de viaţă şi de
moarte, totuşi acum să cercetăm cauza primară de strică‑
ciune a atomului celui mai de seamă. Lucrul acesta de
mirare şi foarte însemnat, omul, şi‑a avut drept cauză a
schimbării sale înspre stricăciune sufletul senzorial şi pu‑
tinţa de a raţiona, pe care nu o avusese mai înainte de
brutalis anima, cum splendor Divinae Imaginis (ne‑

mpe animi intellectualis vivificatrix facultas), sua
contentus perfect<it>udine, partim quidem sensiti‑
vam abhorreret, partim autem ex necessitate vivendi,
atque coëxistendi regulae, eidem sese copulaverit,
corruptionem a Sacris toties repetitam in naturam
introduxit9 humanam. Caeterum, cum corruptibili,
corruptibilia servire, aut ad suae sensualitatis modifi‑
cationem adaptare congruum erat, a Deo maledicitur
99 terrae / et consequenter, maledicta evadunt terrena.
1
Quamobrem virtus universalis, quae per verbum

‘fiat’, tam creabat, quam conservabat, in supremo
constantiae gradu, statim ad superiora se recepit, re‑
liqua autem sublunaria, ut ad sensualitatis aptitudi‑
nem inservia<n>t, reliquit. Et haec est mysteriosa di‑
vina permissio, per quam Mundi Princeps1 per se
imperare sibi videbatur, unde corruptio carnis in Vni‑
versum propagata est.
Cap(ut) 7
Post naturae humanae alterationem, Vniversalis
Virtus ad superiora recedit, unde causa
terrenarum alterationum existit. Anima
intellectualis gubernaculum corporis sensitivae
reliquens, corruptae carnis corrupti effectus
pullulant, unde Gigantum causa et origo.2
Cum autem iuxta Veritatis doctrinam, in rerum
morte vitae principium sit credendum, sequitur om‑
nia alterationem quidem pati, totalem autem corrup‑
tionem nunquam, nisi adepta perfectione (quam pa‑
ganica physica nusquam reperire poterit) Ipsi Creatori
99 1 Mundi Princeps: mundi princeps ms., mundi Princeps S /
1
2
Titulus capituli mg. / 3 sibi interl. //
cădere – este mai limpede decât lumina soarelui. Sufletul

acesta senzorial, spun, şi animalic, aduce în firea ome‑
nească stricăciunea amintită de atâtea ori în cele sacre,
atunci când strălucirea icoanei dumnezeieşti (adică pu‑
tinţa sufletului intelectual de a trezi la viaţă), mulţumită
de desăvârşirea sa, în parte se îndepărtează de cel senzori‑
al, iar în parte se uneşte cu el, din nevoia de a trăi şi după
regula coexistenţei. În rest, de vreme ce elementului care
poate suferi stricăciunea îi este propriu să slujească strică‑
ciunile sau să se adapteze la schimbarea caracterului său
senzorial, pământul este blestemat de Dumnezeu şi, ca
urmare, cele ce ţin de pământ ajung să fie blestemate.Din
această pricină, care deopotrivă creează prin vorba „să
fie“ şi conservă în stadiul cel mai înalt al statorniciei, se
îndreaptă pe dată către cele mai înalte, iar celelalte lu‑
cruri sublunare le lasă să se supună adecvării senzoriale.
Aceasta este tainica îngăduinţă dumnezeiască, prin care
cârmuitorul lumii părea să comande prin sine, de unde
s‑a propagat în univers stricăciunea cărnii.
Capitolul 7
După transformarea naturii umane, forţa universală
s‑a retras la cele mai înalte, iar aici este cauza
transformărilor pământeşti. Cum sufletul intelectual
lasă corpului senzorial cârma, efectele de stricăciune
ale cărnii supuse sticăciunii se înmulţesc: de aici
apare cauza, precum şi originea giganţilor.
Cum însă, după învăţătura adevărului, se cuvine să

se creadă că principiul vieţii stă în moartea lucrurilor,
urmează că toate suferă cumva o transformare, dar
nota et ex parte quibusdam Creaturis per gratiam pa‑

tefacta. Hanc, inquam, alterationem cum sensitiva
natura ut sibi inimicam experiret (quod enim homo
sibi3 consecutus fuisse putabat et frustratus est, idem
anhelans, caetera omnia ut inimica refugere conatur),
aliud regimen, aliamque vivendi atque essendi excogi‑
tavit rationem. Nempe quid sibi defecerat in prolapsa
iam natura, id per sententiam boni et mali suppleret.
Itaque prius quidem ad meteoron cohibendam
100 immanitatem, postremo atem / ad famis miti‑
1
gandam tyrannidem molitur. Fortasse hocce modo

mortalis homo divinam praeterfugere putabat, ma‑
ledictionem! Sed vane, nam internus et immortalis
homo, id est, Divinam Imaginem possidens intellec‑
tualis anima, in qua Deus misericordiarum suum1
thesaurum servandum considerat, exemplum primi
exemplaris secuta, in centro suae satisfactionis sese
retraxit et quemadmodum Suprema Virtus, Tyranno
Principi mundana regere permiserat, tali modo et
ipsa, corporea cuncta adventitiae sensitivae reliquit
et quamquam huiusce modi belluinae naturae abo‑
minabatur contubernium, attamen cum coëxistenti‑
ali perstringebatur nexu, graviter quidem hoc, necessa‑
rio tamen2, ipsi, semet ipsam gubernandi facultatem
tradit. Vnde tandem exorta est lex illa diabolica,
quae ab ipso nativitatis puncto in membris humanis,
Legi repugnat Divinae.
Igitur sensitivae totius reipublicae gubernaculum3
occupante, Tyrannorum more, leges optimas sub‑
vertit, et pessimas condit, unde vitia, pravitates, suae
conditionis atque Conditoris oblivio, odium in
100 1 suum] suarum ms. / 2 tamen interl / 3 gubernaculum]
1
gubernaculo ms. //
niciodată o stricăciune totală, decât dacă ating desăvâr‑

şirea (pe care niciodată nu o va putea găsi fizica păgâ‑
nă), cunoscută numai creatorului însuşi şi dezvăluită
prin har câtorva creaturi. De îndată ce natura senzori‑
ală va fi cunoscut, zic, această transformare ca fiind
duşmănoasă sieşi (căci omul credea că şi‑a dobândit‑o
şi a fost dezamăgit: năzuind la ea, se străduieşte să fugă
de toate celelalte ca duşmănoase), a născocit o altă câr‑
muire şi o altă raţiune de a trăi şi de a fi. Şi anume, să
înlocuiască prin definirea ca bine şi rău ceea ce îi lipsea
de‑acum în natura sa căzută.
Aşadar, se străduieşte mai întâi să restrângă asprimea
meteorilor, iar apoi să îmblânzească tirania foamei. Poate
în felul acesta omul muritor credea să scapă de blestemul
dumnezeiesc! Zadarnic însă, căci omul interior şi nemu‑
ritor – adică sufletul intelectual ce are imaginea dumne‑
zeiască, în care Dumnezeu considera că era pusă la
păstrare comoara milostivirii sale –, urmând pilda exem‑
plarului dintâi, s‑a retras în mijlocul dezvinovăţirii sale
şi, cumva ca o forţă supremă, i‑a îngăduit principelui ti‑
ran să domnească peste cele ale lumii: tot aşa şi sufletul
le‑a lăsat pe toate cele trupeşti în seama senzorialului ce
abia i se arătase şi, cu toate că se îngrozea de convieţuirea
unei firi animalice de felul acesta, pentru că era totuşi
constrâns de legătura coexistenţială, îi încredinţează aces‑
teia (ceea ce este foarte grav, dar necesar) putinţa însăşi
de a cârmui. De aici s‑a născut, în cele din urmă, acea
diavolească lege care la membrii neamului omenesc, încă
din momentul naşterii, luptă cu legea dumnezeiască.
Astfel, luând în stăpânire cârma întregului stat senzori‑
al, în felul cum o fac tiranii, răstoarnă legile cele mai bune
proximum et animosa contrarietas in omnes, non se‑

cus ac crudelissimi praedones, vasto malitiae incen‑
101 dio, per totam / humanam discurrit naturam et om‑
1
nem carnem suam corrupere viam urget. Quamobrem,

quo imposterum aetas pergebat, eo magis scientia
humana, id est, vitium, incrementum accipiebat, vera
autem sapientia, quae a Dei timore exordium ducit1,
p<a>ene totaliter decrescebat. Ita enim Mundi Prin‑
ceps per sensitivam immanissime saeviebat, ut suos
subditos, omnia naturae termina, pudicitiaeque repa‑
gula transgredi atque spernere fec<er>it. Vnde illi,
qui, ob notitia timoris Dei, sapientes erant et filii Dei
nuncupabantur, ipsi quoque rebelles facti, filias2 ho‑
minum (qui iam dudum, tam se, quam filias suas am‑
plissimum mundi, immundi tyranni praebuerant so‑
lium) speciosissimas3 conducebant, a quibus soboles
illa spurcicissima, nempe Gigantea aborta est proge‑
nies.4 Qua5 tandem in immensum multiplicata atque
dilatata, universam terram sua infecerunt colluvie6,
execrandaque conspurcarunt turpitudine.
Cap(ut) 8
Proponitur quaestio ‘Quare olim Gigantes,
nunc autem non’? Confutatur pagana doctrina
de hominis generatione et mundi senectae
culpatione.7
Quoniam autem historice Sacrae Scientiae sequa‑
mur speculationem, non incongruum fore existimo
101 1 Prov., 9, 10; Sir. 1, 16; 19, 18; Vide J. B. van Helmont, „Imago
1
mentis“, 1, ed. cit., p. 521 / 2 filias] filiam p. m. / 3 speciosissimas]

spetiosissimas ms. / 4 Gen. 6, 4; Vide J. B. van Helmont, „Demonstratur
Thesis“, 100, ed. cit., p. 643 / 5 Qua] Quae ms. / 6 colluvie] colluvio p. m. /
7
Titulus capituli mg. //
şi aşază unele foarte rele: de aici, viciile, răutăţile, uitarea

condiţiei sale şi a creatorului său, ura faţă de aproapele
său şi agresivitatea pătimaşă faţă de toţi; ea năpădeşte pe
de‑a‑ntregul firea omenească, întocmai ca nişte tâlhari pli‑
ni de cruzime, într‑un uriaş pârjol al răutăţii, şi împinge
toată carnea să îşi strice calea. De aceea, cu cât înainta
timpul înspre viitor, cu atât mai mult cunoaşterea ome‑
nească, adică viciul, ajungea să sporească; în schimb ade‑
vărata înţelepciune, care îşi are începutul în teama de
Dumnezeu, scădea aproape cu totul. În felul acesta, prin‑
cipele lumii era stârnit aprig, prin sufletul senzorial, încât
făcea ca supuşii săi să încalce şi să dispreţuiască toate ho‑
tarele firii şi opreliştile ruşinii. De aici urmează că cei
care, având ştiinţă de teama de Dumnezeu, erau înţelepţi
şi se numeau fiii lui Dumnezeu, tocmai ei au ajuns răz‑
vrătiţi, le luau de neveste pe cele mai frumoase fiice ale
oamenilor (ei, care de‑acum se oferiseră atât pe sine, cât
şi pe fiicele lor ca tron cuprinzător al tiranului necurat),
din care s‑a zămislit spiţa aceea cu totul neruşinată, şi
anume vlăstarul giganţilor. În cele din urmă, sporind şi
întinzându‑se fără margini, au otrăvit pământul întreg cu
scursori şi l‑au spurcat cu ruşinea blestemată.
Capitolul 8
Se pune întrebarea: „de ce existau cândva giganţi, iar
acum, nu?“ Este respinsă învăţătura păgână privind
crearea omului şi blamul asupra vechimii lumii.
Iar pentru că urmăm în chip istoric cercetarea ştiin‑

ţei sacre, socotesc că nu va fi nepotrivit să examinăm
cauza naturală a acelei mulţimi de giganţi. Mai întâi
vastissimae illius Giganteae molis naturalem exami‑

nare causam. At primo quidem optarem Gentilismi
doctrina (quae Sacram Scientiam ut naturae incon
102 gru/am physicesque insciam detractare solet) reddat
1
mihi suas scientificas rationes, quibus demonstret

augmentatio carnositatis Giganteae et symmetria
reliquorum hominum, unde promanasset? Quan‑
doquidem idem numero, potentia, actu, forma
atque materia (ad placitum eius loquor) semen virile
et uterus muliebris tunc atque nunc erat. Insuper is‑
dem Sol qui (ut ipsa profitetur) cum homine aut ho‑
mo cum ipso generat hominem, attamen quare olim
gigantes procreabantur, nunc autem non? Scio ipsam
prompte mihi poëmatum fabulas afferre, illis enim
tota vetustatis suffulcitur basis1. Verum enim veritas
non fabulas, non denique crasso cerebro partas pos‑
tulat coniecturas. Nec etiam physica vanas admittit
nebulonum credulitates, sed re<s> prout sunt aut
olim fuerunt speculari vult. Recentiores autem sophi
aut mundi canitiem, aut vigoris naturalis defatigatio‑
nem culpabunt. Sodes! Capietur stultus in argutiis
suis.2 Supponit enim pagana sapientia, Naturam
(sibi notam) infinitam. Si ipsa infinita, ergo et vigor
eius infinitus erit, infiniti enim partes infinitae sunt.
Sol disci sui eandem servat quantitatem, eandem co‑
103 loris qualitatem et / eandem motus velocitatem et
2
consequenter eiusdem efficacitatis, eidem erunt

effectus: atqui hodie nullum generat Gigantem, ergo
mentitur pagana scientia; et eius sapientes ad lubi‑
tum garriunt. Nos autem utpotem Sacram Scientiam
102 1 basis] bassys ms. / 2 Is. 5, 21; 29, 14‑24; Ier. 8, 8‑9 //
1
103 1 Titulus capituli mg. / 2 quae] et p. m. / 3 J. B. van Helmont,

2
„Demonstratur Thesis“, 98, ed. cit., p. 642 / 4 id] et p. m. //

însă aş dori ca învăţătura lumii păgâne (care obişnuieşte

să ponegrească ştiinţa sacră ca fiind nepotrivită naturii
şi neştiutoare de cele fizice) să‑mi expună raţiunile sale
ştiinţifice, prin care să demonstreze de unde se trage
sporirea masei carnale a giganţilor şi simetria celorlalţi
oameni. Deoarece atunci şi acum sămânţa bărbătească,
deopotrivă cu pântecele femeiesc, era aceeaşi în număr,
putere, act, formă şi materie (vorbesc după placul ace‑
lei ştiinţe). În plus, era acelaşi soare care (după cum
recunoaşte ea), împreună cu omul, ori omul împreună
cu el, generează omul – şi atunci de ce cândva erau
zămisliţi giganţi, iar acum nu? Ştiu că mi‑o desfăşoară
dinainte povestirile din poeme, căci temelia din vechi‑
me este alcătuită toată din acestea. Numai că adevărul
cere nu povestiri şi nici, în sfârşit, presupuneri născute
dintr‑o minte lipsită de supleţe. Căci lumea fizică nu
îngăduie credinţele deşarte ale smintiţilor, ci vrea să
cerceteze lucrurile după cum sunt ori după cum au
fost cândva. Înţelepţii de mai încoace însă blamează fie
bătrâneţea lumii, fie sleirea forţei naturale. Te rog!
Prostul cade în plasa propriilor sale subtilităţi. Căci în‑
ţelepciunea păgână presupune o natură infinită (pe
care o cunoaşte).
Dacă este infinită, atunci şi vigoarea ei va fi infi‑
nită, căci infinite sunt părţile infinitului. Soarele îşi
păstrează aceeaşi dimensiune a discului său, aceeaşi
calitate a culorii şi aceeaşi iuţeală a mişcării şi, în con‑
secinţă, aceleaşi vor fi puterile lui: numai că azi nu
naşte niciun gigant, aşadar ştiinţa păgână minte; iar
înţelepţii ei flecăresc după bunul lor plac. Noi însă,
ca discipoli hrăniţi la sânul ştiinţei sacre, mărturisim
alumni lactisugi, in ipsa veritatis claritate, supra hanc

causam quid inspexerimus dicamus.
Cap(ut) 9
Probatur causa mirae Gigantum magnitudinis,
unde Anthropolatria, quam Gentilismus fecit
idololatriam. Tales deos olim Verus Deus
cataclismate interire fecit.1
Mundi Tyrannus, utpote spiritus, mundo et suis

subditis invisibilis erat, nec audebat mundum coge‑
re, ut ipsum in spiritu adoraret, quia adoratio in spi‑
ritu soli Vero Deo competere exactissime sciebat
callidissimus, ideoque in carne corporisque robore
adorari conabatur. Quamobrem spiritus immundus
tenella infantuli sese incrustabat caruncula (praepa‑
ratum enim locum mansionis habebat suae) et spiri‑
tuali vi corporis condecentiam in vastam molem,
monstrosam magnitudinem giganteamque evehebat
staturam quae2 per immundi spiritus roborem, faci‑
nora caeteris mirabilia staturis et perinde ac naturales
vires transcendentia edebat portenta.3 Itaque ad tota‑
lem Supremi Numinis abnegationem suique adorati‑
onem invehendam, duplici usus est stratagemate,
104 corporis nempe praeeminentia, id4 est, gigan/tea 1
granditate et animi elatione, id est, communi super‑

bia. Talia tandem nefandi spiritus, nefanda subiecta,
a debilioribus in catalogo relata deorum, ut deos
agnoverunt, adoraverunque. Vnde Gentilismus mul‑
tis1 retro s<a>eculis, per famae rumorisque traditi‑
onem suam mendicatus2 est nobilitatem. Ideoque
104 1 multis] multo ms. / 2 mendicatus] mentitus a.m.; ‑ca‑
1
interl. / 3 Gen. 6, 12 / 4 undae] unde p. m. / 5 Deus nomen eius interl. //
ce am văzut în această privinţă, chiar în limpezimea

adevărului.
Capitolul 9
Este argumentată cauza mărimii de mirare a
giganţilor, de unde provine antropolatria, pe care
lumea păgână a transformat‑o în idolatrie.
Dumnezeu cel adevărat a făcut cândva ca asemenea
zei să moară într‑un prăpăd.
Tiranul lumii, ca spirit, era de nevăzut pentru lume

şi supuşii săi şi nu cuteza să silească lumea să îl venere‑
ze în duh, pentru că cel ce preabine cunoştea ştia cu
precizie că veneraţia în duh i se cuvine doar Dum
nezeului adevărat, şi de aceea se străduia să fie venerat
în carne şi în vigoarea trupului. De aceea, duhul necu‑
rat se acoperi în carnea fragedă a unui copilaş (căci
avea nevoie să îşi pregătească locul sălăşluirii sale) şi, cu
puterea spirituală, înălţă statura potrivită a trupului la
dimensiuni ample, o mărime monstruoasă şi o giganti‑
că înălţime care, prin vigoarea duhului său necurat,
împlinea fapte de mirare pentru cei de altă statură, ca
minuni ce întreceau în felul acesta puterile naturale. Şi
aşa, pentru a împinge la tăgăduirea deplină a puterii
supreme şi la veneraţia de sine, s‑a folosit de un plan
îndoit, şi anume superioritatea trupului, adică mări‑
mea gigantică, şi înălţarea sufletului, adică trufia obiş‑
nuită. În cele din urmă, astfel de supuşi nelegiuiţi ai
unui duh nelegiuit, aşezaţi de unii mai slabi în rândul
zeilor, i‑au recunoscut pe aceia ca zei şi i‑au venerat.
perhibent Sacrae omnem carnem corrupsisse viam

suam3 (eo quod ab immundis spritibus recta, omni‑
mode conditionis oblita esset regulae). Qua de re
Dominator ille dominantium, in furore, vineam visi‑
tat suam, totamque invenit sterilem atque boni fruc‑
tus expertem. Quid facit Omnipotens? Docet homi‑
nes deos esse mortales (unde per antonomasiam,
homines iure, mortales dicuntur) et quemadmo‑
dum a principio condensata aqua, ex ipsa terram
caetera<s>que deinde produxerat creaturas, tali mo‑
do in Vniversali illo Cataclismate, e sphaerae diame‑
tro aequaliter aquae elemento compresso, universam
terrae submersit superficiem, ita ut, undae4 altis‑
simorum etiam montium tran<s>cenda<n>t cacu‑
mina. Hoc pacto, omnem immundam animam, ceu
degenerantem labruscam, radicitus deradicavit, vi‑
neamque suam purificavit: Deus nomen eius.5
105 / Cap(ut) 10
1
Confutatur Scholasticorum de Gigantibus

obiectio, eo quod postquam Dei verbum
incarnatum est, spiritus immundus ab humana
incarnatione totaliter cesaverit.1
Insultabunt ad haec scholastici parasitae et dia‑

lectices apparitores, insuper praecipitanter fortasse
vociferabuntur2, post ipsum diluvium etiam quam
plurimos extitisse Gigantes. Nae! Imo usque ad
Davidis tempora in Sacris, Philistaeum altitudine
sex cubitorum legimus Goliath3. Immundum enim4
105 1 Titulus capituli mg. / 2 vociferabuntur] vocifarabuntur ms. /
1
3
1 Sam. 17, 4 / 4 enim om. S / 5 i.e. Philistinorum, τῶν ἀλλόφυλων /
6
‑quam interl. / 7 ‑h‑ interl. / 8 et interl. //
Iar de aici lumea păgână, cu multe secole înainte, şi‑a

cerşit nobleţea prin transmiterea mai departe a faimei
şi renumelui său. Şi de aceea scrierile sacre arată că toa‑
tă carnea şi‑a stricat calea (prin aceea că, fiind cârmui‑
tă de duhuri necurate, a uitat cu totul de regula
condiţiei sale). Din această cauză, acel stăpân al stăpâ‑
nilor, îşi vizitează cu mânie via şi o găseşte cu totul
stearpă şi lipsită de rod bun. Ce face Atotputernicul? Îi
învaţă pe oameni că zeii sunt muritori (de unde, prin
antonomază, pe bună dreptate oamenii sunt numiţi
muritori) şi că, după cum la început apa condensată a
produs din ea însăşi pământul şi apoi celelalte creaturi,
tot aşa, în prăpădul acela universal, elementul apei –
comprimat deopotrivă de întinderea sferei – a scufun‑
dat toată suprafaţa pământului, încât valurile au
trecut chiar peste vârfurile celor mai înalţi munţi. În
acest fel a smuls din rădăcini tot sufletul necurat, ca
pe o viţă ajunsă sălbatică, şi şi‑a curăţat via. Dumnezeu
este numele lui.
Capitolul 10
Este respinsă obiecţia scolasticilor în privinţa
giganţilor, prin aceea că, după ce cuvântul lui
Dumnezeu s‑a întrupat, duhul necurat a încetat cu
totul să se mai întrupeze omeneşte.
La acestea vor sări în sus paraziţii scolastici şi

slujbaşii dialectici şi, în plus, se vor repezi poate să
ţipe că şi după potop au fost chiar foarte mulţi gi‑
ganţi. Sigur că da! Ba chiar citim în cele sacre că şi în
spiritus nondum cessaverat carnem ad viam dedu‑

cere corruptionis, verum tamen mitius, occultius
atque rarius talia aggrediebatur molimina. Imo (qu‑
od maxime Sacrae Scientiae confirmat authoritatem)
nusquam ob timorem Dei sapientes, ad giganteam
magnitudinem accrevisse memorantur, quia nun
quam talia pura corpora, immundus spiritus ingredi,
execrandoque ludibrio exponere audebat, ideoque
sicubi, post diluvium talia apparuissent monstra,
in genere Al<l>ophilorum5, sapientiam Dei non ha‑
bentium, visebantur. Rare, inquam, apparebant a
Noë usque ad Abrahamum, rarius ab Abrahamo
usque ad Davidem, et rarissimo a Davide usque ad
Christum Dominum. Quandoquidem istorum sae‑
culis, quamquam6 per propheticas exhortationes7
et8 per singulares Dei Omnipotentis voces myste‑
rium Sacrosanctae Divini Verbi incarnationis per‑
fecte non intelligebat astutissimus, attamen non
106 absque / ingenti timore atque tremore (ne id, quod
1
per prophetas praedicitur, eveniat) premebatur1, ubi

tandem necessario totaliter cessaturus erat, nec am‑
plius huiuscemodi2 ludibriis humanam deludere fra‑
gilitatem posse, nimis pertimescebat, quod et evenit,
nam post Sacro‑Sanctam Verbi incarnationem3,
quae hominem ad pristinum innocentiae reduxit
statum, et per totum orbem poenitentiae praedica‑
tio, et Regni Dei adventus confirmatus4 est, ad hanc
usque diem, nunquam nusquamve homo et sol (cui
106 1 primebatur] primebatur ms. / 2 huiuscemodi] huiuscemo
1
didi ms.; ‑o‑ interl. / 3 incarnationem] incartationem ms. / 4 adventus

confirmatus: adventum confirmatum p. m. / 5 caro] coro ms. / 6 Vide J.
B. van Helmont, „Meteoron anomalum“, ed. cit., pp. 84‑89 / 7 extitisse]
extitisse p. m. / 8 Titulus capituli mg. //
vremea lui David filisteanul Goliat era înalt de şase

coţi. Căci duhul necurat încă nu încetase să tragă car‑
nea pe calea stricăciunii, dar îşi împlinea asemenea
strădanii mai blând, mai pe ascuns şi mai rar. Ba chiar
(faptul adevereşte pe deplin autoritatea ştiinţei sacre)
nu se aminteşte niciodată că înţelepţii, cuprinşi de
teama de Dumnezeu, ar fi ajuns la o mărime gigan‑
tică, pentru că niciodată duhul necurat nu cuteza să
intre în trupuri atât de curate şi să le expună unei
pofte blestemate: de aceea, dacă după pototp au apă‑
rut undeva asemenea monştri, păreau să fie de felul
celor din alte neamuri, care nu aveau înţelepciunea
lui Dumnezeu. Rareori, zic, se arătau, de la Noe până
la Abraham, mai rar de la Abraham până la David şi
foarte rar de la David până la Domnul Hristos.
Pentru că în veacurile lor, chiar dacă cel ce cunoştea
prea bine nu înţelegea desăvârşit – prin îndemnurile
profetice şi glasurile aparte ale lui Dumnezeu atotpu‑
ternic – misterul sfintei întrupări a cuvântului divin,
totuşi era apăsat de mare spaimă şi tremur (ca nu
cumva să se împlinească ce era vestit de profeţi); iar
în cele din urmă avea să înceteze cu totul, căci se te‑
mea mult ca nu cumva, în felul acesta, să amăgească
prea tare fragilitatea umenească; ceea ce se întâmplă,
căci, după întruparea cuvântului preasfânt (care a
readus omul la statutul vechi al nevinovăţiei) şi prin
vestirea căinţei în întreaga lume, s‑a adeverit veni‑
rea împărăţiei lui Dumnezeu: niciodată şi nicăieri,
până în ziua aceasta, omul şi soarele (cărora le co‑
respund duhul necurat şi carnea) nu au mai născut un
gigant. Dar destul despre statura giganţilor – acum,
respondet spiritus immundus et caro5) generavit Gi‑

gantem. Sed de Gigantea statura iam satis, nuncque
ad propositum reversi, Cataclismatis occasione,
pecularia quaedam, de meteoris, more nostro his‑
torice inserta, quo brevius succinctiusque fieri
posset, speculemur.
Cap(ut) 11
In Caeli meteoris6 Iridem esse prodigiosam
probatur et de eadem Ethnica doctrina confutatur
et ipsam ante diluvium non extitisse7
confirmatur.8
Verum enimvero Clementissimus universi Pater,

qui aeterna hominem dilexerat charitate, in unius do‑
mus familia, tam Sapientiae Timoris Sui, incorrupti‑
bile semen, quam totum mortalium reservavit genus
et foedus cum illis pepigit aeternum, quod nunquam
imposterum illos aquis sit suffocaturus; pro foederis
autem fidelissimo pignore, admirabilem et nunquam
prius mortalibus visam, novamque pignoravit Crea‑
108 turam, Iridem nempe (vel ut /1 Sacris dicitur) arcum
1
suum terribilem in caeli nubibus exp<r>essit2. Mira

profecto res, quomodo quae a barbaro (ut detracto‑
res appellitare solent) Hebraeo Moysa, tot mille an‑
nis ante scripta, hodie omnium nobilium Graeco‑
rum doctrinam superare pateat et qui balbutiente
li<n>gua veritatem olim docebat, nunc omnes pte‑
roglossos mendacium3 asseruisse4 inaniaque grandi‑
loquia surdis detonasse auribus, exacte declarat. De
108 1 108 numerus paginae ms., 107 praetermisso / 2 Gen. 9,
1
13‑17 / 3 mendacium] mendatium ms. / 4 asseruisse] esseruisse ms. /

5
invincibiles] invincibilia p. m. / 6 Patiantur parumper Atomistae mg. //
întorcându‑ne la subiectul nostru, ajunşi la potop, să

cercetăm (cât de scurt şi concis se poate) câteva ches‑
tiuni aparte legate de meteori, inserate istoric, după
obiceiul nostru.
Capitolul 11
Se adevereşte că, între meteorii cerului, curcubeul a
fost o minune, se respinge învăţătura păgână asupra
acestei chestiuni şi se confirmă că el nu a existat
înainte de potop.
Numai că preaîndurătorul părinte al universului,
care îl iubise pe om cu dragoste veşnică, a păstrat în fa‑
milia unei singure case atât sămânţa de nestricat a înţe‑
lepciunii de a avea teamă de el, cât şi întregul neam al
muritorilor, şi a încheiat cu ei legământ veşnic, că nici‑
odată în viitor nu îi va mai nimici cu ape; iar ca semn
plin de credinţă pentru legământ le‑a lăsat o creatură de
mirare, niciodată mai înainte văzută de muritori, nouă,
şi anume curcubeul – sau, cum se spune în cele sfinte,
şi‑a înălţat arcul său înspăimântător în norii cerului.
De bună seamă, se vădeşte ca lucru de mirare în ce
fel cele scrise de Moise, evreul barbar (cum obişnuiesc
să‑l numească ponegritorii), cu o mie de ani înainte,
întrec azi învăţătura tuturor grecilor faimoşi, iar cel care
dădea cândva învăţătura adevărului într‑o limbă bâlbâ‑
ită afirmă acum cu precizie că toţi cei cu limbile înari‑
pate au spus o minciună şi au făcut să sune în urechi
surde vorbe mari şi deşarte. Iar celui care ia seama atent
la acest fapt i se va limpezi cu uşurinţă că această lucrare
minunată nu se potriveşte defel cu învăţătura păgână.
facto enim, prodigiosum hoc opus, ad ethnicam mi‑

nime quadrare doctrinam, facillime diligenter pate‑
bit consideranti. Imprimis quidem, quamquam Iris
Solis effectus sit, non tamen per modum a sensitive
schola traditum, fieri posse, multae et invincibiles5
obstant demonstrationes: et primo, diversi colores;
secundo, colorum ordinatio; tertio, apparentiae
tempus; quarto, loci consignatio; et quinto, aëris
semper motiva agitatio.
Quoad colores, manifestum est, ipsos nec nubes,
nec Solem habere, ideoque quod non haberent, non
possunt dare. Ergo colores Iridis transnaturales esse
necesse est. Patiantur parumper Atomistae.6 Item co‑
lores isti non sunt accidens aut accidentales, ali‑
oquin, non eundem servarent ordinem, sed iuxta
nubium accidentalem dispositionem, accidentaliter
disponerentur etiam colores, quod tamen non fit, er‑
109 go Iridis colorum / ordinatio transnaturalis est. Item
1
colores isti non sunt essentiales1, quia nec Sol, nec

nubes2 eos per se habent, alioquin, idem Sol, iisdem
nubibus semper eandem efficere Iridem deberet, qu‑
od non facit3, ergo Iridis existentia supernaturalis est.
Non sunt, inquam, secundum quid, quia semper
eundem servant ordinem, item non sunt per se, quia
nec nubibus4, nec Soli insunt per se. Ideoque nubes
et Sol non possunt semper et ordine naturali talem
effectum, ut causis respondeat, facere. Itaque tempo‑
re solum pluviali5, imo frequentius post pluviam,
quamquam saepenumero duplex accidat nubes6,
109 1 essentiales] essentiaales ms. / 2 nubes] nubis ms. / 3 deberet,
1
quod non facit: deberent, quod non faciunt ms. / 4 nubibus] nubibis
ms. / 5 pluviali] pluviale ms. / 6 Vide supra, n. 2 / 7 resplendet] resplen
dent ms. / 8 velociter] volociter ms. //
Mai cu seamă pentru că, deşi curcubeul este un efect al

soarelui, multe demonstraţii de nezdruncinat tăgădu‑
iesc că se poate produce în felul transmis de şcoala sen‑
zorială: în primul rând, culorile felurite; într‑al doilea,
ordinea culorilor; într‑al treilea, momentul când apare;
într‑al patrulea, însemnarea locului; şi într‑al cincilea,
frământarea aerului veşnic în mişcare.
În ceea ce priveşte culorile, este limpede că nu le au
nici norii, nici soarele: în consecinţă, ce nu au nici nu
pot da. Aşadar, în chip necesar culorile curcubeului sunt
de dincolo de natură. Să aibă atomiştii puţină îngăduin‑
ţă. Tot aşa, aceste culori nu sunt un accident ori un rod
al accidentelor, altminteri nu ar păstra aceeaşi ordine, ci
şi culorile s‑ar aşeza accidental după dispunerea acciden‑
tală a norilor, ceea ce totuşi nu se întâmplă: aşadar, ordo‑
narea culorilor curcubeului este de dincolo de natură.
De asemenea, aceste culori nu sunt esenţiale, pentru
că nici soarele, nici norii nu le au de la sine, altminteri
acelaşi soare ar trebui ca, prin aceiaşi nori, să producă
întotdeauna acelaşi curcubeu, ceea ce nu face; aşadar,
existenţa curcubeului este supranaturală. Nu sunt, zic,
urmarea unui accident, pentru că păstrează întotdeauna
aceeaşi ordine; de asemenea, nu sunt prin sine, pentru că
nu aparţin prin sine nici norilor, nici soarelui. De aceea
norii şi soarele nu pot produce un asemenea efect întot‑
deauna şi într‑o ordine naturală, pentru a răspunde cau‑
zelor. Şi astfel se produce numai când e vreme ploioasă,
ba chiar, mai adesea, după o ploaie, cu toate că de multe
ori se întâmplă să fie un nor dublu, altminteri nu se pro‑
duce: aşadar, alegerea momentului şi felul în care se înfă‑
ţişează, la vreme de ploaie, fără a păstra o ordine naturală,
alias tamen non fit, ergo, temporis designatio, et

appa<re>ntia eius, tempore pluviali, ordinem non
servans naturale, prodigiosa est. Insuper, Iris, est qui‑
dem mediate in loco (quia Sole resplendet7 in nubi‑
bus), sed immediate in aëre, alioquin transeunte
nube, et velociter8 agitato aëre necessario assidua et
momentanea esset colorum transmutatio et, non ser‑
vato ordine, iuxta atomorum in nube praetervolan‑
tium continuam successionem confuse apparerent,
quod non fit, ergo Iridem mediate in loco et imme‑
diate in aëre esse, opus prodigiosum est.
Istis ita probatis, colligitur Iridem causam quidem
habere naturalem, hoc est, Solem, locum, aërem, et
110 nubem, / ipsam autem esse supernaturalem et effec‑
1
tum vere prodigiosum apparere. Insuper (quod mul‑

to mirabilius est), post pluviam, sereno caelo, et in
aprico campo, saepissime, divinus, mire splendens
arcus observatur, ubi nec duplici nube (secundum
scholas) opus habet, nec vice1 speculi ex adverso te‑
nuiori2 nubecula indiget. Sic enim (credat veritati
physicus) divini colores extra substratam materiam et
Dei tinctura extra subiectum inhaerentiae subsistere
possunt. Quamobrem id quod nunc negant scholae,
tunc confidenter credit Noah et semen eius divinae
acquiescit promissioni. Quandoquidem nunquam
ante diluvium visam aspiciunt mirabilem creaturam
alioquin, iure conqueri3 potuissent Iridem s<a>epis
sime vidisse, tamen mundus aquis suffocatum fu‑
isse. Itaque nec pro foederis pignore eam habuissent,
habuerunt tamen, quam non in duplici nube, sed,
110 1 vice] vici p. m. / 2 tenuiori] tenuiori ut ms. / 3 Vide n. 3, p. 71 /
1
vegetativorum] vegetivorum p. m. / 5 Titulus capituli mg. / 6 animatorum]

animatatorum ms. / 7 ut] a p. m. //
reprezintă un miracol. În plus, curcubeul apare într‑un

loc cumva în mod mediat (pentru că, datorită soarelui,
străluceşte în nori), dar este în aer în mod nemediat, al‑
tminteri, cum norul trece şi aerul se mişcă rapid, s‑ar
produce în chip necesar o schimbare continuă şi de mo‑
ment a culorilor şi, fără a se păstra ordinea, s‑ar arăta,
amestecat, după succesiunea neîncetată a atomilor care
trec pe deasupra în nori, ceea ce nu se întâmplă: aşadar,
este o lucrare miraculoasă faptul că există curcubeul în
chip mediat într‑un loc şi în chip nemediat în aer.
Odată dovedite acestea, se înţelege că, deşi curcube‑
ul are o cauză naturală – şi anume soarele, locul, aerul şi
norul –, totuşi este ceva supranatural şi se arată ca un
efect cu adevărat miraculos. În plus (ceea ce este cu
mult mai de mirare), se observă foarte adesea un arc
divin strălucind minunat pe cerul senin şi pe un câmp
însorit, când nici nu e nevoie de un nor dublu (după
şcoli), nici nu are de‑a face cu un norişor mai firav di‑
naintea vreunui fel de oglindă. Căci astfel (un adept al
fizicii să dea crezare adevărului) culorile divine pot să se
păstreze în afara materiei care le este substrat, iar vop‑
seaua divină se poate păstra dincolo de subiectul ele‑
mentului de care stă prinsă. De aici rezultă elementul
pe care îl tăgăduiesc şcolile şi, deopotrivă, în care Noe
crede cu tărie: neamul lui îl dobândeşte ca dumnezeias‑
că făgăduială. Căci au privit o făptură miraculoasă, ne‑
maivăzută vreodată înainte de potop, altminteri s‑ar fi
putut plânge că au văzut foarte adesea curcubeul, iar
lumea a fost totuşi înghiţită de ape. Aşadar, nu îl avuse‑
seră ca semn al legământului; l‑au avut totuşi, văzân‑
du‑l nu într‑un nor dublu, ci la vreme de ploaie, pentru
pluviali tempore videntes, divinae iustae recordarentur

vindictae et imposterum, per firmam firmi pignoris,
confidentiam, Clementissimi clementiam sperent.
Cap(ut) 12
Modus conservationis incolumitatis Archeorum
vegetativorum4 describitur.5
Caeterum, humanum genus, caeteraque animato‑

rum6 genera arca quidem conservata, omnia autem
vegetativa per internos suos Archeos a diluvii immani‑
tate potestative fauta, et ut7 tempestive in novum revi‑
111 rescant / germen periodumque pristinam conficiant
1
suam, mira ditavit facultate. Quandoquidem ex Sa‑

cris, ab ipso primo diluvii die, usque ad secundam
columbae emissionem, menses decem et dies quatu‑
ordecim colliguntur. Vnde verisimile est per tot die‑
rum spatium sub aquis herbarum degentia semina,
arborumque radices, naturali et ordinaria facultate
incorrupta evasisse haud potuisse, ideoque vel rerum
Archei in diluvio supernaturaliter corroborati1, vel de
novo et creatorio modo inditum terrae fermentum,
demortuum Archeum ad vitam suscitasse existiman‑
dum, quod veritati maxime consentaneum est, siqui‑
dem eiusdem divinae benedictionis repetitio fit:
„Crescite2 et multiplicamini“3 et cae(tera). De his
itaque satis in creatione dictum est et ad Meteori4 mo‑
narchiam speculationem attente dirigamus.
111 1 corroborati] corroporati p. m.. / 2 Crescite] Crescete ms. /
1
3
Gen., 1, 22 et 28 / 4 Vide J. B. van Helmont „Progymnasma meteori“,
ed. cit., p. 63‑70 / 5 Ibidem: Aer, 6‑12, ed. cit., p. 59‑61 / Titulus capituli
mg. / 7 omni] omnis p. m. / 8 occisa] occissa ms. / 9 aquas] aquis p. m. //
a‑şi aminti dreapta răzbunare dumnezeiască şi pentru a

spera în viitor, prin încrederea nestrămutată în semnul
nestrămutat, la îndurarea preaîndurătorului.
Capitolul 12
Este descris felul în care se păstrează starea neatinsă
a arheilor vegetali.
În rest, neamul omenesc şi celelalte neamuri de vie‑

ţuitoare au fost cu adevărat păstrate în arcă, iar toate
vegetalele au fost ocrotite, prin arheii lor lăuntrici, de
forţa necruţătoare a potopului şi o înzestrare miracu‑
loasă le‑a făcut să prindă din nou puteri în răstimpuri
anume şi să capete sămânţă şi să‑şi reia vechiul ciclu.
Aşadar, se înţelege din cele sacre că din prima zi a
potopului până când a fost trimis pentru a doua oară
porumbelul se strâng zece luni şi paisprezece zile. De
aici rezultă ca un fapt verosimil că seminţele plantelor
şi rădăcinile arborilor, aflate sub ape în răstimpul atâ‑
tor zile, nu au putut rămâne nevătămate prin vreo în‑
suşire naturală sau obişnuită: în consecinţă, se cuvine
să se creadă că fie arheii lucrurilor au fost întăriţi în
mod supranatural în timpul potopului, fie a fost aşezat
în pământ, din nou şi în chip de creaţie, un ferment
pentru a trezi la viaţă arheul mort – ceea ce este pe
deplin în acord cu adevărul, de vreme ce este repetată
acea binecuvântare divină: „Creşteţi şi vă înmulţiţi“ şi
celelalte. Despre acestea s‑a spus destul vorbind de cre‑
aţie; acum să ne îndreptăm cu atenţie cercetarea către
regatul meteorilor.
Cap(ut) 135
Deluditur naturale systima ab Ethnica Schola
traditum. Cuius inductione inscitia
Physicae auscultationis confutatur.6
Porro facto a Deo universali diluvio et omni7 ani‑
ma, quae per spiritum immundum vivebat, occisa8,
tandem Spiritui, id est, ventui, praecepit, ut aquas9 ab
aquis separando, latentem discooperiret terram et sic‑
citatem non a calore, sed a frigidissimo exigit aëre. Ad
haec inculcabit scholasticus atheista: „Et unde tot
aquarum undae, quae altissimorum etiam montium
112 ca/cumina quindecim excedant cubitis?“ Item „In
1
arefactione, per exsiccatorem aërem, quorsum sese

recipere, aut a quo capi possent?“ inter<r>ogabit. Di‑
cam ipsis1 scholasticis auribus inaudita et ab atheismi
tenebricosa scientia2, nunquam indagata intactaque
paradoxa. „Quid, quaeso, putat Ethnicae Physices
auscultator (qui alioquin totaliter naturae negat vacu‑
um) ab ipso terrae centro, usque ad supremam cir‑
cumferentiam, nempe usque ad firmamenti terminos,
fore?“ In toto enim Vniverso, nihil, nisi sua quatuor
habet elementa (sua, dico, quia non naturae) quibus
audacter et minus physice naturalia determinabit loca.
Et primo quidem, terram, dicet, inferiorem quia om‑
nibus3 aliis graviorem; secundo, aquam, terram supe‑
riorem, quia reliquis duobus graviorem, ipsa autem
leviorem; tertio, aërem istis duobus leviorem, posteri‑
ori autem graviorem nescio quousque expanssum, for‑
tasse non plus quam ad sexaginta milliaria4; quarto
tandem, omnibus leviorem, ideoque et superiorem
invisibilem, indicabit ignem, alias actualem, alias
112 1 ipsis] ipsi p. m. / 2 tenebricosa scientia: tenebricosae scientiae
1
p. m. / 3 omnibus] obnibus ms. / 4 milliaria] millearia ms. //

Capitolul 13
Este luat în derâdere sistemul natural transmis de
şcoala păgână. Pe baza prezentării ei, este respinsă
neştiinţa din lecţia dată de fizică.
După ce Dumnezeu a făptuit potopul universal şi a
fost ucisă toată suflarea care trăia prin duhul necurat, în
cele din urmă i‑a poruncit duhului (adică vântului) ca,
despărţind apele de ape, să descopere pământul ce stătea
ascuns şi să le usuce nu cu căldură, ci cu un aer foarte
rece. La acestea, scolastul ateu va comenta: „De unde
atâtea valuri de apă, care întreceau cu cincisprezece coţi
chiar vârfurile munţilor celor mai înalţi?“ La fel va între‑
ba: „Şi în această uscare, cu aerul care zvântă, unde s‑au
putut retrage sau ce anume le putea cuprinde?“ Voi rosti
paradoxuri niciodată cercetate şi rămase neatinse, ne‑
maiauzite de urechile scolaştilor şi de ştiinţa întunecoasă
a ateismului. „Ce anume, vă rog, socoteşte cel ce asculta
lecţia fizicii păgâne (care, altminteri, tăgăduieşte cu to‑
tul golul din natură) că există din centrul pământului
până la circumferinţa cea mai de sus, adică până la hota‑
rele firmamentului?“ Căci în întregul univers nu există
nimic altceva decât cele patru elemente ale sale (ale sale,
spun, pentru că nu sunt ale naturii), prin care va hotăr‑
nici cu îndrăzneală şi defel fizic locurile naturale. Le va
numi aşa: în primul rând, pământul de jos, pentru că
este mai greu decât toate celelalte; într‑al doilea rând,
apa de deasupra pământului, pentru că este mai grea de‑
cât celelalte două, dar mai uşoară decât pământul;
într‑al treilea rând, aerul care e mai uşor decât acestea
două, dar mai greu decât cel din urmă, care se întinde
nu ştiu până unde, poate nu mai mult de şaizeci de mile;
potentialem alias visibilem et sensibilem, alias autem

invisibilem et insensibilem, ac proinde usque ad Lun‑
ae sphaeram tale extendet figmentum. Concedamus
113 haec ipsi gratis et ordo intentionalis, in gratiam / Sta‑
1
giritae1, fiat Systema naturalis. Hoc saltem dicat,

amabo2 a sphaera Lunae, usque ad concavum stereo‑
matis, per vastum3 Vniversi tractum, quid sit id, qu‑
od firmamenti aplissimam compleat4 vacuitatem,
inter quod per quod, et in quo Caelestia ingentia cor‑
pora percurrant5, fluitent atque comprehendantur?
Vacuum non dicet, quia fatetur naturam abhorreri non
naturam. Ignem non dicet, quia ignis sphaera usque ad
lunarem iam determinata est, et consequenter nec ad
superius penetrare posse. Aërem non dicet, quia aër
cum sit igne gravior, naturaliter, locum igne inferio‑
rem petit, neque supra se levius elementum ascende‑
re potest. Aquam non dicet, quia aquam, cum in aëre
detineatur, et inibi diutius moretur, naturae suae obli‑
visci (non secus ac ipsi qui religionem mutare solent)
et in aërem converti docet, ideoque, ignis sphaeram
pertingere vel non posse, vel, si possit, repelli6, aut a
se ipsa retrahi, atque aufugere, alioquin indomita ig‑
nis fames, quantocyus, ipsam devoraret et in suam
transmutaret7 substantiam. Deus bone! Terram non
dicet, quia terra<m>, cum sit omnium gravissimum
corpus, infimum sortitum fuisse locum ostendit.
Ergo repletionem illam tam multae Caeli profundi‑
tatis, amplissimaeque capacitatis, quid, rogo, vellet
114 esse? An ad quintum / refugiet elementum, tamen
2
non salvabit ipsum inconstantia sua. „Quintum enim

113 1 Stagiritae] Stageritae ms. / 2 amabo] ambo S / 3 vastum]
1
fastum p. m. / 4 compleat] compleant ms. / 5 percurrant] percurrent

ms. / 6 repelli] reppelli ms. / 7 transmutare] transmutaré ms. //
114 1 mendatii] mendatii ms. / 2 vetere] veteri ms. //
2
în sfârşit, într‑al patrulea rând, mai uşor decât toate şi de

aceea mai sus decât ele, vor indica focul invizibil, deopo‑
trivă din prezent, potenţial, vizibil şi perceptibil simţuri‑
lor, dar şi invizibil şi imperceptibil simţurilor şi care, în
consecinţă, îşi va întinde plăsmuirea până la sfera lunii. Să
îi îngăduim asta (ca o favoare) şi, de dragul Stagiritului,
sistemul natural să fie o rânduială care corespunde unui
plan. Mi‑ar plăcea ca măcar atât să spună: ce este ele‑
mentul care se întinde în desfăşurarea universului de la
sfera lunii până la bolta concavă a tăriei, care umple go‑
lul uriaş al firmamentului, între ce şi ce şi prin ce anume
aleargă, plutesc şi sunt cuprinse uriaşele corpuri cereşti?
Nu va spune că e un gol, pentru că el declară că natura
are oroare de ce nu e natură. Nu va spune că e foc, pen‑
tru că sfera focului este de‑acum hotărnicită până la cea
lunară şi, în consecinţă, nu poate pătrunde mai sus. Nu
va spune că e aer, pentru că aerul, cum este mai greu
decât focul, în chip firesc caută un loc mai jos de foc şi
nici nu poate urca mai sus de un element mai uşor. Nu
va spune că e apă, pentru că apa, cum e cuprinsă în aer
şi zăboveşte îndelung în el, se deprinde să îşi uite propria
sa natură (nu altfel decât cei care obişnuiesc să‑şi schim‑
be religia) şi să se schimbe în aer: de aceea fie nu poate să
atingă sfera focului, fie, dacă poate, este respinsă ori se
retrage singură, de la sine, şi scapă, altminteri foamea
nesăţioasă a focului o devorează grabnic şi o schimbă în
propria sa substanţă. Dumnezeule bun! Nu va spune
că e pământul, pentru că arată că pământul (fiind cor‑
pul cel mai greu dintre toate) a fost menit locului celui
mai de jos. Aşadar, întreb, ce vrea să fie elementul acela
care umple profunzimea atât de mare a cerului şi
elementum non repletionem vacuitatis, sed corpo‑

rum Caelestium esse composituram“, dixit. Verum
et hoc concedam ipsi, etiam repletionem eiusdem
quintae essentiae et naturae esse. Sed rogabo: „Vbi
com<m>unis, eorundem et necessaria proprietas?“
Caelum movetur, reliqua Caelestia commoventur,
Sol splendet, sidera resplendent, Sol calefacit, reliqua
concalescunt. Haec omnia talia esse, talesque habere
proprietates (de Astrologicis enim speculationibus
non fit sermo) mente assequimur. Sensu percipimus
et haec hoccemodo se habere quasi manibus palpi‑
tamus. Ergo ostendant repletionem illam, easdem ha‑
bere proprietates. Non possum satis admirari (quod
ad acquirendam inscitiae larvam facillimum erat):
quomodo non potuit, adhuc sextus excogitare ele‑
mentum? Vbi, tam physicae auscultationis, quam
mendacii1 traditionis, abditum recondat thesaurum?
Pergat igitur in vetere2 perversitate deficiendo Scho‑
lasticus. Ego autem quid a Sacris pagi<ni>s imbutum
fuerim, Divina favente Clementia, prospere progre‑
diendo dicam syncere.
Cap(ut) 14
115 Profanis et Sa/cris axiomatibus comparatis, firmis
1
argumentis probatur sacrum praecellere

profanum et Ethnicum dictum ne procedat in
infinitum, refellitur.1
114 / Iactitat Schola (quanquam hoc caeco quodam

115 sensu) / naturam nihil fecisse frustra. Sacra autem
115 1 Titulus capituli mg. / 2 Gen. 3‑25 S / 3 Gen. 2, 2 / 4 dicuntur in
1
rasura ms. / 5 cuiuspiam] cuipiam p. m. / 6 FIAT maioribus litteris scriptum

in ms. / 7 Vide J. B. van Helmont „Demonstratur Thesis“, 22, ed. cit., p. 621 //
cuprinderea lui atât de largă? Oare îşi va găsi refugiul

într‑al cincilea element? Nu îl va salva totuşi lipsa lui de
consecvenţă. „Căci al cincilea element, a spus, nu este
cel care umple golul, ci este compoziţia corpurilor ce‑
reşti.“ Dar să‑i îngădui şi asta, că elementul care umple
golul este al celei de‑a cincea esenţe şi al naturii. Dar voi
întreba: „Unde este trăsătura lor comună şi necesară?“
Cerul se mişcă, celelalte corpuri cereşti se mişcă, soarele
străluceşte, stelele lucesc, soarele încălzeşte, celelalte se
încălzesc. Cuprindem cu mintea faptul că toate acestea
sunt astfel şi au astfel de proprietăţi (căci nu e vorba aici
de cercetările astrologice). Percepem cu simţurile, de
parcă am atinge cu mâinile, că ele se comportă astfel.
Aşadar, ei să arate că acel element care umple are aceleaşi
proprietăţi. Nu pot să mă minunez îndeajuns (era foarte
lesne să se ia masca neştiinţei): cum nu a putut încă să
născocească un al şaselea element? Unde stă ascunsă co‑
moara deopotrivă a lecţiilor de fizică şi a tradiţiei min‑
ciunii? Să meargă, aşadar, mai departe scolastul,
sleindu‑se în vechea stricăciune. Eu însă, mergând înain‑
te plin de noroc, cu bunăvoinţa îndurării dumnezeieşti,
voi spune deschis ce voi fi învăţat din paginile sfinte.
Capitolul 14
Comparând axiomele profane şi sacre, se dovedeşte
cu argumente temeinice că sacrul este mai presus de
profan şi este respins cuvântul păgân, ca să nu se
meargă înainte la infinit.
Şcoala afirmă repetat (chiar cu un înţeles cumva orb)

că natura nu a făcut nimic zadarnic. Învăţătura sacră însă
Doctrina dicit Deum nihil dixisse, quod bene et per‑

fecte non factum fuisse. Dixit, et facta sunt. „Et vidit
Deus quod esse bonum.“2 „Complevitque Deus die
septimo opus suum, quod fecerat, et requievit.“3 His
propositis, breviterque explicata nostri axiomatis
praecellentia, hinc quid sequatur dilucidius patebit,
et quidem scholastice. Non est natura, nisi prius di‑
catur natura; ergo prius verbum, et sequitur natura.
Nihil fit natura, nisi prius incipiat natura, ergo
quae dicuntur4 facta a natura, aliquando incepisse
fieri a natura. Item, omne naturale naturaliter ex ni‑
hilo fieri non potest, ergo nec ipsa natura, propter
quod enim unumquodque est tale, illud magis tale,
neque ad lubitum cuiuspiam5 arceri potest quispiam
ne dicat dari infinitum, nisi hoc ipsa dictitet veritas.
Ergo Ethnica natura aut det nobis a quo arcemur in‑
finitum cognoscendum, aut accipiata nobis infini‑
tum esse Dei Verbum, atque Potentia, a quo facta est
natura, et naturalia. Itaque manifestum est, Infiniti
Dei infinitum verbum, quod pronuntiatione FIAT6,
omnia creat7, antecellere naturam ab Ethnicis cogni‑
116 tam. Quia FIAT, a Verbo, / Verbum ab Ipso cuius est
1
infinite infinitum Verbum, hoc est ab unica omnium

Causa, a qua paganica schola omnes prohibet cogni‑
tionis capaces. His itaque comprobatis, dico, Deus,
qui semel dixit, et facta sunt in genere, idem dicit, et
servantur in specie. Servantur quidem ab Ipso in spe‑
cie, non tamen augentur in genere, unde sequitur
eandem1 elementorum quantitatem, ad hanc usque
diem, totis constare numeris. Itaque ad propositam
116 1 eandem, eandem dittographice ms. / 2 Synonymiam ex
1
Synonimum mut. ms. / 3 Titulus capituli mg. / 4 C‑ interl. / 5 ob] per p. m.,
in rasura //
spune că Dumnezeu nu a spus nimic care să nu fi fost

bine şi desăvârşit împlinit. A spus şi s‑au împlinit. „Şi
Dumnezeu a văzut că era bun.“ „Dumnezeu şi‑a încheiat
în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse şi s‑a odihnit.“
Odată spuse acestea şi fiind explicată pe scurt întâietatea
axiomei noastre, se va vădi de aici mai limpede ce urmea‑
ză, şi anume din punctul de vedere al scolaştilor. Nu există
natură dacă nu este mai înainte numită natură; aşadar,
mai întâi e cuvântul şi urmează natura. Nimic nu devine
prin natură, dacă nu începe mai înainte prin natură: aşa‑
dar, cele despre care se spune că sunt făcute de natură au
început cândva să devină astfel prin natură. Tot aşa, orice
e natural nu poate apărea în mod natural din nimic, aşa‑
dar, nici natura însăşi – pentru că dacă orice este astfel,
acela este şi mai mult astfel –, şi nici nu poate fi cineva
împiedicat să spună, după bunul plac al vreunuia, că infi‑
nitul este un dat, decât dacă adevărul însuşi o spune în
chip repetat. Natura păgână, aşadar, fie ne dă putinţa de a
cunoaşte infinitul – pe care ne‑a interzis‑o –, fie acceptă
din partea noastră că infinitul este cuvântul şi puterea
lui Dumnezeu, care a făcut natura şi lucrurile naturale.
Aşadar, este limpede că infinitul cuvânt al infinitului
Dumnezeu, care pe toate le creează pronunţând „să fie“,
este mai presus de natura cunoscută de păgâni. Pentru că
„să fie“ vine de la Cuvânt, Cuvântul vine de la cel care are
în mod infinit cuvântul infinit, adică de la singura cauză a
tuturor, pe care şcoala păgână îl interzice celor în stare să
cunoască. Odată demonstrate acestea, zic, Dumnezeu –
care a spus o singură dată şi s‑au făcut ca genuri – spune
acelaşi lucru, iar ele sunt conservate ca specie. Sunt con‑
servate de el ca specie, totuşi nu sporesc ca genuri, de unde
quaestionem revenientes, infertur, ergo unde tot in‑

undationes aquarum in diluvio? Ausculta!
Cap(ut) 15
Synonimiam2 aquarum explicatur. Vniversalis
diluvii causas naturales, effectum prodigiosum
probantur et Gas aquae, ad diluvium inducendum
sufficientem esse materiam demonstratur.3
Chaos4 tuum, Gas meum, et Abyssus Sacrae

Doctrinae unum et idem sunt. Sacrae quidem ob
<ob>umbrationem, Tu ob5 ignorationem, ego au‑
tem propter Etymologici vocabuli carentiam ita di‑
cimus. Verum autem post separatoris, id est, aëris,
separationem, ab effectu, abyssi essentiam puram
elementalemque esse aquam cognoscimus. Aër au‑
tem qui in creatione cum separatoris ministerium per‑
fecerit, non cessavit (non cessare nescire naturam iam
in praecedentibus clare demonstravimus), sed conti‑
nuata opera, aquas in eadem separatione continere,
117 perstat; / aquae autem quae semel separatae sunt, in‑
1
tra et supra Caelum digregatas fuisse docemur. Ide‑

oque aquae quae Caeli concavo comprehenduntur,
quo terrae umbilicum appropinquant, eo densiora,
collectiora atque apparentiora fiunt ipsarum atoma
atque ita quae in terrae superficie fluitant, maria
atque flumina, quae a terra usque zonam frigidam,
vi caloris solaris attractae (Caelum enim non cog‑
noscit alium calorem, praeter solarem), in maiuscu‑
la quidem1 atoma collectae nubes, in sereno autem
Caelo, ros est. Quae autem supra zonam frigidam
1
117 1 in maiuscula quidem: in quidem maiuscula ms. //
urmează că aceeaşi cantitate de elemente se păstrează până

în ziua de azi, în număr atât de mare. Aşadar, revenind la
subiectul pe care ni l‑am propus, se pune întrebarea:
atunci de unde atâtea revărsări de ape la potop? Ascultă!
Capitolul 15
Este explicată sinonimia apelor. Se dovedeşte că
acele cauze naturale ale potopului universal au avut
un efect miraculos şi se demonstrează că gazul apei
este o materie suficientă pentru a produce potopul.
Haosul (la tine, gazul) la mine, şi abisul, în învăţătu‑
ra sfântă, sunt unul şi acelaşi lucru. Spunem aşa – cele
sacre prin vălul alegoriei, tu, din ignoranţă, eu însă pen‑
tru că lipseşte un termen etimologic. Dar ştim că după
despărţirea de efectul său, făcută de cel ce a despărţit,
adică aerul, esenţa abisului era apa pură, ca element. Iar
aerul care, după ce îşi împlinise rostul său de despărţitor
în creaţie, nu a încetat (căci am demonstrat de‑acum
limpede în cele de mai înainte că natura nu ştie să înce‑
teze), ci a stăruit, într‑o lucrare continuă, să păstreze
apele în aceeaşi despărţire; iar despre apele care au fost
odată despărţite aflăm că au fost desfăcute în cele de
dincoace de cer şi cele de deasupra cerului. De aceea
apele care sunt cuprinse în bolta concavă a cerului, cu
cât se apropie mai mult de buricul pământului, cu atât
atomii lor devin mai denşi, mai adunaţi şi mai vizibili;
astfel, cele ce se mişcă pe suprafaţa pământului, mările
şi râurile, care sunt atrase de pământ, până în zona rece,
de către căldura soarelui (căci cerul nu cunoaşte o altă
căldură decât cea a soarelui), sunt adunate în atomi
sunt, Gas, quod eiusdem essentiae atque proprieta‑

tis est, unde quo ad loca superiora aquae tendant
atoma, eo subtiliora, minutiora atque segregatiora
evadunt, ita ut quasi omnem corporeitatem atque
gravitatem perdant, at nihilominus propriae essen‑
tiae proprietatem intime servant, nec unquam in
aëreum transmutari elementum patiuntur. Non de‑
cidunt, quia in naturali bilance, ab ipsa Creatione,
ita ponderata atque proportionata sunt, ut separato‑
rem aërem nec levitate effugere, nec gravitate evince‑
re possint (ubi enim aquae ibi et separator aquarum).
Hasce aëreas vel potius Caelestes regiones, Sacra
Doctrina Catarractas vocat, quorum obstacula ape‑
118 ruit et repagula dissolvit / Omnipotens. Quae, cum
1
deciduae facta<e> sunt, Gas atoma, ab ipsa aëris su‑

prema circumferentia ad centrum properantes, gut‑
tatim sese aggregare1, gravitatem aërem vincentem
acquirere atque in spissarum nubium specie appare‑
re, pluviasque super terram large diffundere incepe‑
runt. Quae aquarum multitudo, proportione sphae‑
rae terrestris totam terrae superficiem, obtegisse et
iuxta Sacrae Scripturae historiam, montium cacumi‑
na excessisse2, minime dubitandum. Verum enim
pie considerandum est. In universali diluvio, quam
quam causae fuerint naturales (id est Gas aquae et
Blas stellarum3 aquas propellens), attamen effectus
prodigiosus et supernaturalis fuit; quandoquidem
non solum aquas desuper, sed etiam hypogaeas, ter‑
rae corporis poros aperientes4, in collectionem5
118 1 Vide J. B. van Helmont, Aer, ed. cit., p. 63 / 2 Gen., 7, 19 /
1
3
De Gas aquae et Blas stellarum, vide. J. B. van Helmont, capitula „Gas
aquae“ et „Blas Meteoron“, ed. cit., p. 70‑79 / 4 aperientes] apperientes
ms. / 5 collectionem] collenctionem ms. / 6 denique] dineque ms. //
ceva mai mari, norii, iar sub cerul senin, în rouă. Cele
care sunt deasupra zonei reci devin gaz, care este de ace‑
eaşi esenţă şi calitate: de aici urmează că atomii apei, cu
cât se îndreaptă spre locuri mai înalte, cu atât ajung să
fie mai subţiri, mai mărunţi şi mai depărtaţi, aşa încât
îşi pierd cumva toată calitatea de corpuri şi greutatea,
dar îşi păstrează pe de‑a‑ntregul, în chip intim, calitatea
esenţei proprii şi nu îngăduie niciodată să fie schimbaţi
în elementul aer. Ei nu cad, pentru că astfel au fost
cumpăniţi şi potriviţi în balanţa naturală de către crea‑
torul însuşi, încât nici nu pot scăpa prin mica lor greu‑
tate de aerul care desparte, nici nu îl pot învinge prin
greutatea lor (căci unde sunt ape, este şi despărţitorul
de ape). Aceste regiuni de aer sau, mai degrabă, cereşti,
sunt numite de învăţătura sacră cataracte: digurile lor
le‑a deschis şi zăvoarele lor le‑a rupt Atotputernicul.
După ce ele, odată căzute, au devenit atomii de gaz,
mişcându‑se rapid de la circumferinţa cea mai înaltă a
aerului până la centru, au început să se adune picătură
cu picătură, să dobândească greutatea care înfrânge ae‑
rul, să se arate sub înfăţişarea unor nori groşi şi să răs‑
pândească abundent ploi deasupra pământului. Nu
poate fi nicio îndoială că mulţimea aceasta a apelor, pe
măsura sferei pământeşti, a acoperit toată suprafaţa pă‑
mântului şi, după relatarea Scripturii sacre, a întrecut
vârfurile munţilor. Se cuvine însă să se cerceteze cu cre‑
dinţă. În potopul universal, chiar dacă au fost cauze na‑
turale (şi anume gazul apei şi blas al stelelor care
împingea înainte apele), totuşi efectul a fost miraculos
şi supranatural; căci istoria sacră arată că nu doar apele
de sus, ci şi cele subterane, deschizând porii corpului
atque adunitionem superorum cucur<r>isse, Sacra

perhibet Historia. Quam ob causam, ad exsiccan‑
dam terrae superficiem, non Sol, non denique6 calor
iubetur, sed idem aquarum separator, ventus, hoc est
aër, per Blas motivum, motus, mittitur, qui subcae‑
lestes aquas usque ad pristinum reducens locum, et
in minimas Gas guttulas dividens, proportioni pris‑
tinae levitatis restituit Vnde manifestum est serenum
Caelum, non alium nisi aqueum repraesentare colo‑
119 rem. / Simili modo, terra aquas, quas eructaverat re‑
1
bibens, tota terrae superficies arefacta, pristinam re‑

cuperavit duritiem, atque qualitatem. Et haec1 itaque
de prodigiosa meteoron, diluvii tempore, operatio‑
ne, ceu a causis naturalibus procedente, satis.
Cap(ut) 16
Post diluvium mundi ornamentum situsque
localis figura describitur.2
Ca<e>terum undis ad proprios definitosque ter‑

minos reversis (ut apparebat), aliam formam, diver‑
sumque ornamenti habitum induit terra. Quae enim
ante diluvium, uno tantum rigabatur fonte et fons
qui in quatuor duntaxat dividebatur flumina3, mox,
a recessu diluvii, per omnia Orbis climata, perque
singulos terrae tractus, aquarum reliquiae, id est, flu‑
mina, fluvii, amnes, rivi, stagna, paludes, lacus, fon‑
tes, scaturigines, tam in superficie delabentes, quam
per vastam ipsius molem luteos, lapideosque tubos
119 1 haec] et Haec ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 Vide J. B. van
1
Helmont, „Natura contrariorum nescia“, 5, ed. cit., p. 157 / 4 Vide n. 4,

p. ant. / 5 tereti] terete ms. / 6 particulari] Particulari ms. / 7 Obio]
Ombio S, ms. //
pământesc, s‑au reunit pentru a se strânge şi a se aduna

cu cele de sus. Din această cauză, i s‑a poruncit să usuce
suprafaţa pământului nu doar soarelui, nu – în fine –
căldurii, ci este trimis chiar şi cel ce desparte apele, vân‑
tul, adică aerul, pus în mişcare de blas, ca impuls, care
(ducându‑le îndărăt la locul lor vechi şi despărţindu‑le
în picături mici) să le repună în cumpănirea vechii lor
lipse de greutate. De aici este limpede că cerul senin nu
înfăţişează nimic altceva decât culoarea apei. În acelaşi
fel pământul, înghiţind îndărăt apele pe care le vărsase,
după ce s‑a uscat toată suprafaţa pământului, şi‑a redo‑
bândit vechea duritate şi calitate. Iar astea să fie îndea‑
juns în privinţa lucrării miraculoase a meteorilor ori a
celei rezultate din cauze naturale, la vreme potopului.
Capitolul 16
Este descrisă podoaba lumii după potop şi
înfăţişarea aşezării locului.
În rest, după ce valurile s‑au întors în propriile lor

hotare, aşa cum erau rânduite (după cum părea), pă‑
mântul a îmbrăcat o altă formă şi un veşmânt diferit ca
podoabă. Căci înainte de potop era udat de un singur
izvor, iar izvorul se despărţea în doar patru râuri: îndată
după retragerea potopului, în toate zonele lumii şi în
fiecare regiune a pământului, au început rămăşiţele
apelor, adică râurile, cursurile de apă, fluviile, torentele,
bălţile, mlaştinile, lacurile, pâraiele, izvoarele – curgând
atât la suprafaţă, cât şi în cuprinsul uriaş al pământului,
deschizându‑şi canale de lut şi de piatră – să se întoarcă
sibi aperientes4, perpetuo circuitu, in mare a quo de‑

rivatae erant, recurrere occiperunt, advenae quidem
hae, sed hinc ut indigenae permanerunt incolae, ser‑
vata Terrae tereti5 figura quia a Polo ad Polum con‑
fluere debebant (excepto particulari6 locali situ), qu‑
od in famosis licet observare fluviis, in Danubio,
120 Volga, Obio7, Euphrate, Tigride, Indo, / Nilo, Nigre1,
1
caeterisque nomine famaque celebribus fluviis qui

fere omnes ad Aequatorem decurrunt2.
Cap(ut) 17
Marium salsedo fontium, fluviorumque dulcedo
admiranda. Istorum traditio a Scholis propinata
refellitur, causa primaria et finis3 necessarius
probatur.4
Aquarum occasione de earundem amarore atque

dulcore breviter scrutari, haud iniucunde fore existi‑
mo. Admirabilis enim videtur marium salsedo et
econtra, fontium fluviorumque dulcedo. De quibus
dicant scholae quicquid vellent, siquidem causa isti‑
us rei sic apparebat. Maris salsedinem nec solaris ca‑
loris, nec denique siccarum terrae exhalationum
effectum esse (quamquam hoc audacter peripatetica
affirmet schola), sed marium funda, vel potius aqua‑
rum marin<ar>um sedimina naturali et geniali salino
ditata fermento, aquas minus mobiles (ut sunt mari‑
nae fere omnes5) a Solis calore heteroclitorumque
praecipitatione servent incorruptas et inalterabiles,
120 1 Nigre] Nig<e>re S / 2 Prima littera ‑r‑ interl. / 3 finis] fininis
1
ms. / 4 Titulus capituli mg. / 5 marinae fere omnes: maria fere omnia
p. m. / 6 enorme] inorme p. m. / 7 fer‑ resumptum in pagina 121 //
la marea de unde porniseră, într‑un circuit perpetuu;

erau nou‑venite, desigur, dar de acum au rămas ca locu‑
itori de baştină, pentru că, păstrându‑se forma rotunji‑
tă a pământului, erau silite să curgă de la pol la pol (în
afara vreunui loc cu o aşezare aparte), ceea ce se poate
observa la fluviile vestite: Danubiul, Volga, Obiul,
Eufratul, Tigrul, Indul, Nilul, Nigerul şi celelalte fluvii
bine cunoscute prin nume şi faimă, care aproape toate
curg în jos către ecuator.
Capitolul 17
Este vrednic de admiraţie gustul sărat al mărilor şi
gustul dulce al izvoarelor şi râurilor. Este respinsă
învăţătura oferită de şcoli, este dovedită cauza primă
şi sfârşitul necesar.
Socotesc că nu va fi neplăcut să facem o cercetare,

pe scurt, asupra gustului aspru şi a celui dulce al ape‑
lor. Căci pare să fie de mirare gustul sărat al mărilor
şi, dimpotrivă, gustul dulce al izvoarelor şi râurilor.
Şcolile să spună despre ele orice vor, de vreme ce cauza
acestui fapt se arată aşa: gustul sărat al mării nu este
efectul nici al căldurii solare, nici, în sfârşit, al vapori‑
lor uscaţi ai pământului (chiar dacă şcoala peripatetică
ar afirma asta cu cutezanţă): fundul mărilor sau, mai
degrabă, sedimentele apelor marine, înzestrate cu un
ferment natural şi rodnic, păstrează apele mai puţin
mobile (cum sunt aproape toate cele marine), nestri‑
cate şi neatinse de căldura soarelui şi de căderea ele‑
mentelor eterogene: o parte din ele, pătrunzând în tot
quarum pars per patentes terrae tubos, veluti per in‑

testinas venas, totum ipsius corpus penetrantes, ter‑
ram quoque eiusdem salini fermenti condimenti
participem reddant, atque ab enorme6 insultantibus
fracedinibus, infectam, naturali vigori, atque quali‑
tati ipsam restituant. Alioquin veritati consentaneum
est, dempta universali salsedine (quae ab aquis mari‑
121 nis terrae commodatur) tota ipsa terra fer7/mentorum
1
localium ebullitione et caloris externis effervescentia,

in aliam degeneraret substantiam, prout videre est in
aquis omni motu privatis, quorum sedimina etiam
advenientis salini fermenti vigore destituta, in ranas,
lumbricos, vermes, c<a>eteraque e putrefacta terra
adnascentia animalcula, transformari1: unde mani‑
festum est salsedinem marinam, ab ipsa creatione
conditam et fundis terrae inditam esse et terram, ne
quandoque per fermentorum calorumque fracedi‑
nes, in aliam substantiam degener<ar>et, condere
atque servare iussa esse. Quam ob causam, fontes
qui2 per profundissimas terrae corporis venas trans‑
meant perque strictissimos canales transeunt, non
secus ac per alembicas fistulas distillantur, ubi, mari‑
no deposito amarore, insipidi atque dulces scaturi‑
unt. Sin autem larga brevisque pateat via, quasi non
perfecte percolati, et semidistillati, utpote a marina
salsedine non bene purificati, salsi et amarorem3 se‑
cum ferentes, in terrae superficies egurgitant. Sin ve‑
ro per mineralium transeant promptuaria, odorem,
saporem atque qualitatem eiusdem mineralis specifi‑
cam communicant.
121 1 Vide J. B. van Helmont, Pharmacopolium ac dispensatorium
1
modernum, 4, ed. cit., p. 436 / 2 qui] qua p. m. / 3 ‑m interl. /

4
terrarum] terrarrum ms. //
corpul lui prin canalele deschise ale pământului, ca

prin nişte vene lăuntrice, fac pământul părtaş la con‑
dimentul fermentului lui sărat şi îi redau vigoarea şi
calitatea naturală, după ce a fost otrăvit de putreziciu‑
nile care îl atacau cu o forţă uriaşă.
Altminteri, este în armonie cu adevărul că, dacă se
ia sărătura universală (care este dată pământului de
apele marine), tot acest pământ, prin fierberea fer‑
menţilor locali şi înfierbântarea dată de căldura exter‑
nă, ar degenera într‑o altă substanţă, după cum e de
văzut la apele lipsite de orice mişcare, ale căror sedi‑
mente, neavând parte de vigoarea fermentului sărat
venit din afară, se transformă în broaşte, limbrici,
viermi şi alte mici animale care se nasc din pământul
putrezit: de aici s‑a vădit că gustul sărat al mării a fost
rânduit chiar de creaţie, a fost aşezat în străfundurile
pământului şi i s‑a poruncit să întemeieze şi să păstre‑
ze pământul, ca nu cumva să degenereze într‑o altă
substanţă, prin putreziciunile fermenţilor şi ale căldu‑
rii. Din această cauză, izvoarele care străbat venele cele
mai adânci ale corpului pământului şi trec prin cana‑
lele cele mai strâmte sunt distilate ca picături, întoc‑
mai ca în nişte alambicuri, şi, după ce şi‑au pierdut
asprimea marină, izvorăsc fără gust şi dulci. Dacă însă
drumul li se deschide larg şi scurt, ţâşnesc la suprafaţa
pământului sărate şi îşi duc cu sine asprimea, de parcă
nu ar fi fost îngrijite până la capăt şi doar pe jumătate
distilate, ca unele care nu au fost bine curăţate de să‑
rătura marină. Dacă însă trec prin depozite de mine‑
rale, se împărtăşesc din mirosul, gustul şi din calitatea
specifică a acelui mineral.
Cap(ut) 18
122 Occasione univer/salis diluvii fit meteoron
1
progymnasma et veterum de exhalationibus

concepta opinio belle deluditur.1
121 / Itaque orbe renovato terrarum4, praenoscit qui‑
122 dem Deus, / sensum et cogitationem humani cordis,
ab adolescentia sua in malum esse pronam, attamen,
benedictionem repetit, eos ‘crescere et multiplicari’
praecipit. Vnde cunctis diebus, terrae sementis et mes‑
sis, frigus et aestus, aestas et hyems, nox et dies iuxta
mandatum non quiescunt. Temporis vicissitudines,
ver, aestas, autumnus, hyems, calor, frigus, pluviae,
ros, pruina, nix, imbres, nimbi, ventus, tempestas, et
reliquus meteoron ordo, materia quidem Gas, et exci‑
tante stellarum Blas, ad syntagma reducuntur suum.
Ad quorum causam pernoscendam necesse est ut vale‑
dicamus Aristotelicis exhalationibus vi caloris e terrae
visceribus extractis ex quibus non solum praefata me‑
teora, sed etiam tonitrua, fulgura, caelestes ignitiones,
aëreas scintillationes, grandinem, terraemotus, ip‑
sosque admirabiles cometas, crassa parturit Minerva2,
hoc est, exhalationem unicam et solam materiam et
causam, totius meteori3 esse, inhaesitanter, docet. Vah!
Non terrae exhalationes sed, si tota terra, cum suis ma‑
ribus in exhalationes descisceret, solum ad unius diei
ordinarios ventos afflandos et ad unius solummodo
Cometae composituram, credat veritati, non suffi‑
ceret. Siquidem maximi Cometae corpus, ipso ter‑
123 restri globo maius extitisse, ab omnibus obser/vatum 2
est talium rerum peritis. Insuper, duplicem dixit ex‑

122 1 Titulus capituli mg. / 2 Vide n. 1, p. 25 / 3 meteori] meteoris p. m. //
1
123 1 Ps. 35, 10 / 2 5 Vide J. B. van Helmont, Blas meteoron, ed.
2
cit., p. 77‑79 / 3 Titulus capituli mg. / 4 his] hae p. m. / 5 Gen. 1, 14 //
Capitolul 18
Cu ocazia potopului universal, fenomenele
meteorice îşi fac exerciţiul de pregătire; este bine
luată în derâdere părerea emisă de cei vechi în
privinţa exhalaţiei.
Şi aşa, odată ce s‑a înnoit cuprinsul pământurilor,

Dumnezeu a ştiut dinainte că simţul şi gândul sufletului
omenesc sunt înclinate, încă din adolescenşă, spre rău, şi
totuşi îşi reia binecuvântarea şi îi îndeamnă: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi.“ De atunci, în toate zilele, nu încetează semă‑
natul pământului şi recolta, frigul şi căldura, vara şi iarna,
ziua şi noaptea, după poruncă. Schimbările timpului, pri‑
măvara, vara, toamna, iarna, căldura, frigul, ploile, roua,
bruma, zăpada, aversele, norii, vântul, furtuna şi restul
meteorilor, ca materie sunt gaz şi, sub impulsul blasului
stelelor, sunt reduse la propria lor rânduială. Pentru a le
cunoaşte cauzele, se cuvine să spunem rămas‑bun exhala‑
ţiei aristotelice scoase din măruntaiele pământului de for‑
ţa căldurii, din care Minerva cea grosolană face să se nască
nu doar meteorii numiţi mai înainte, ci chiar şi tunetele,
fulgerele, focurile cereşti, scânteile din aer, grindina, cu‑
tremurele şi chiar miraculoasele comete, adică ne învaţă
fără a şovăi că exhalaţia este singura materie şi cauză a tu‑
turor fenomenelor meteologice. Vai! Să dea crezare adevă‑
rului: nu doar exhalaţiile pământului, ci, dacă pământul
întreg, împreună cu mările sale, s‑ar desface în exhalaţii,
nu ar fi de ajuns pentru vânturile obişnuite ce suflă într‑o
singură zi şi nici pentru compoziţia unei singure comete.
Căci corpul unei comete foarte mari – au observat toţi cei
deprinşi cu astfel de lucruri – este mai mare decât însuşi
halationem, siccam nempe atque humidam, et sic‑

cam quidem pro ventis, saxis, cometis et his simili‑
bus com<m>entis, humidam autem pro reliquorum
meteororum compositione, excitatione atque per‑
fectione sufficientissimam esse vult. Nugae sunt
haec et inventiones diabolicae scientiae, in quibus
maledicuntur benedicendi, quandoquidem in doc‑
trina Veritatis benedicitur omnis caro et in lumine
eius videt lumen1, igitur de his quid dicat Spiritus
Veritatis succin<c>te breviterque speculemur.
Cap(ut) 19
Duplex stellarum Blas2 definitur, ventorum, id est
aëris, motus caeterorumque meterororum
naturales causae indicantur.3
Gas aquarum quid, qualesque sit in praecedenti‑

bus demonstratum est, et adhuc in sequentibus expla‑
nabitur. Blas autem stellarum quid sit nunc dicamus;
his4 enim duobus, utpote pro meteoris sufficientissi‑
mis causis supponitis, Sacrae Institutiones docent
stellas esse nobis in signa et tempora5, ergo tempo‑
rum patrant vicissitudines contingentesque in tem‑
pore alterationes et signa eorum notificativa osten‑
dunt et hoc quidem per duplex suum Blas, motivum
scilicet et alterativum. Est autem Blas motivum
stellarum virtus pulsiva, secundum aspectus, quae
124 ra/tione itineris, primas qualitates in haec inferiora
1
causant (non secus ac in hominibus, per humanum

Blas, verecundia, timor, ira, gaudium, contristatio et
cae(tera)) et frigora atque calores concitant. Blas au‑
1
124 1 habet] habens p. m. //
globul terestru. În plus, el a spus că exhalaţia este dublă, şi

anume uscată şi umedă, şi voieşte ca cea uscată să fie cu
totul suficientă pentru vânturi, stânci, comete şi alte năs‑
cociri de felul acesta, iar cea umedă, pentru compoziţia,
impulsionarea şi împlinirea celorlalţi meteori. Acestea
sunt fleacuri şi invenţii ale cunoaşterii diavoleşti, cu care
sunt blestemaţi cei ce le binecuvântează, în vreme ce în
învăţătura adevărului este bincuvântată toată carnea şi în
lumina ei vede lumina; aşadar, să cercetăm concis şi pe
scurt ce spune despre ele duhul adevărului.
Capitolul 19
Este definit dublul blas al stelelor, sunt arătate
cauzele naturale ale mişcării vânturilor, adică a
aerului, şi ale celorlalţi meteori.
S‑a demonstrat, în cele de mai înainte, ce şi cum este

gazul apelor; se va mai explica şi în cele ce urmează. Iar
acum să spunem ce este blas al stelelor; căci învăţăturile
sacre ne arată că prin acestea două – ca unele ce sunt
cauze pe deplin suficiente pentru meteori – ne‑au fost
date stelele pentru semne şi anotimpuri, aşadar împli‑
nesc succesiunile anotimpurilor şi arată schimbările ce
se petrec în timp şi semnele ce trebuie să fie luate în
seamă, iar aceasta prin dublul lor blas, şi anume de miş‑
care şi de schimbare. Iar blas care pune în mişcare stelele
este o forţă ce împinge, după înfăţişările lor: în funcţie
de drumul parcurs, provoacă în cele inferioare cauzele
prime (nu altfel decât la oameni, prin blas omenesc, ru‑
şinea, teama, mânia, bucuria, întristarea şi celelalte) şi
stârnesc frigul şi căldura. Iar blas de schimbare constă în
tem alterativum in productione frigoris et caloris, et

praecipue in ventorum mutationibus consistit; nec
enim omnis calor ex praeexistente igne fit, nec frigus
caloris dicit absentia, sed valvae sunt caelestes, vel
potius funda aërea, ad quae cum stellarum devenerit
lumen, iuxta modifacationem pulsivae virtutis sese
pandunt aut claudunt. Est enim astrorum motus
quasi claviger, qui strata aëris movendo pandit clau‑
ditque, unde calores et frigora irregularia, alioquin
duobus dumtaxat reguntur astris, Sole nempe et Lu‑
na. Ventus autem est flatus aëris, per blas stellarum
moti. Cumque in natura nihil sit quod seipsum per
se moveat (excepto seminibus dato Archeo vitali),
placuit Aeterno, ut aër per blas stellarum moveatur,
quae virtus in stellis collocata est vimque enormoti‑
cam habet1 ad movendum per se et ad alterandum
iuxta proprietates locorum, in aëre stratorum. Ali‑
oquin, si blas stellarum, ut causa per se motiva non
125 esset, vel aër / nunquam moveretur, vel, si per se mo‑
1
veretur, semper eodem modo moveretur, nihil ob‑

stante situ locali. Cum autem potissimum a duobus1
astris regantur meteora, duas solum suas proprietates
spargunt in aëre, calorem nempe et frigus. Quam ob
causa, Gas aquarum, secundum proprietatem aëreo‑
rum fundorum, ad quae devenerit, diversimode alte‑
ratur. Cum enim Gas atomi ob nimiam exiguitatem
invisibiles et, separante aëre, per calorem solarem
sursum2 tendentes et, antequam ad congelationis
fundum perveniant, calore3 Solis privati, decidui de‑
orsum properant, ubi, si obnubilum4 fuerit Caelum,
125 1 duobus] doubus ms. / 2 sursum] deorsum S / 3 calore]
1
caloris p. m. / 4 obnubilum] obnubilus p. m. / 5 afficiat] efficiat S //

producerea frigului şi a căldurii şi mai cu seamă în

schimbările vânturilor; căci nicio căldură nu provine
dintr‑un foc existent mai înainte şi nici frigul nu în‑
seamnă absenţa căldurii, ci sunt canaturi cereşti sau mai
degrabă fundalul aerului: când lumina stelelor ajunge la
ele, se deschid sau se închid după schimbarea forţei care
împinge. Căci mişcarea astrelor este ca unul ce ţine che‑
ile, care (mişcându‑se) deschide sau închide straturile
aerului, de unde provin căldura şi frigul neregulate; al‑
tminteri, sunt guvernate doar de două astre, adică de
soare şi de lună. Iar vântul este suflarea aerului, pus în
mişcare de blas al stelelor. Şi, de vreme ce în natură nu
există nimic care să se mişte prin sine însuşi (cu excepţia
arheului vital dat seminţelor), i‑a fost pe plac celui veş‑
nic ca aerul să se mişte prin blas al stelelor, o forţă care
este aşezată în stele şi are puterea de a pune în mişcare,
pentru a mişca de la sine şi pentru a face schimbări,
după proprietăţile locurilor, în aerul straturilor.
Altminteri, dacă blas al stelelor nu este o cauză de
mişcare de la sine, fie aerul nu se mişcă niciodată, fie,
dacă se mişcă de la sine, atunci se mişcă mereu în ace‑
laşi fel, cu condiţia să nu i se pună împotrivă aşezarea
locului. Cum însă meteorii sunt guvernaţi mai cu sea‑
mă de două astre, îşi răspândesc în aer doar două pro‑
prietăţi ale lor, şi anume căldura şi frigul. Din această
cauză, gazul apelor, după proprietatea străfundurilor de
aer de unde descinde, se schimbă în diverse moduri.
Căci atomii gazului sunt invizibili din cauza subţirimii
lor extreme şi, fiind separaţi de aer, se îndreaptă în sus
prin căldura solară şi, mai înainte de a ajunge la stră‑
fundul îngheţat, lipsiţi de căldura soarelui, se grăbesc să
nubibus communicantur, si sereno quidem Ca<e>lo,

tamen flante vento, vagabundi inter nubes et terram
oberrant. Sin autem, absente vento et sereno Caelo,
acciderint, usque ad terram concidunt, ubi hinc in‑
deque in unum collectis, fit ros. Quod si vero cum
deorsum oberret Gas, per Blas proritatum, atque te‑
por strata inferiora afficiat5, Nimbi fiunt aestivales.
Cum autem Gas, quod per gelu, prius concretum
erat, aborto tepore, statim liquatur, itaque in pluviam
convertitur. Quod si autem istud in superiori aëris
accidat fundo, hinc decidentes guttae, in mediis al‑
126 gentibusque fundis / glacia<n>tur1. Vbi si nubes2 in
1
gelido contingat fundo, nix, sin autem in tepida et

gelido superiori, principio quidem exitus pluvialis3
et liquida gutta, in via autem a gelido obviata conge‑
lascit et in grandinem praecipitatur. Ideoque saepis‑
sime aestivo contigit tempore, quia prae calore,
nubes altius sublatae4 atque Gas aquae de superiori
loco5 per Blas protrusum, per funda gelida transire
cogitur, ubi, necessario in glaciem conversum, se‑
mentibus caeterisque e terra subcrescentibus non
parvam infert stragem. Sin vero continuo tepentia in
aëre dominentur funda et Gas semper per Blas, ad
superiora loca tendere cohibeatur, diu<tu>rnae co‑
mitantur pluviae, quod saepissime autumnali et pri‑
movernali6 tempore contingere manifestum est, quia
raro nubes ad superiores regiones scandere possunt.
Si autem contingat tam hyemali, quam aestivali tem‑
pore, ut nec desuper Gas aquae a Blas stellarum
126 1 glaci‑ ima pagina 124, postea glatiatur, pro glacia<n>tur,
1
summa pagina 127ma ms. / 2 nubes] nubis ms. / 3 pluvialis] pruvialis

p. m. / 4 sublatae] sublati p. m. / 5 de superiori loco: de superioris locis
(sic) p. m. / 6 et primovernali mg. / 7 serenum] serrenum ms. //
cadă în jos unde, dacă cerul va fi fost înnorat, se ames‑

tecă în nori, iar pe cerul senin, dacă mai şi suflă vântul,
se mişcă rătăcitori între nori şi pământ. Dacă însă se
produc fără să fie vânt şi sub cer senin, cad până la pă‑
mânt, unde, adunându‑se laolaltă, apare roua.
Dacă însă gazul rătăceşte în jos, atras de blas, şi căl‑
dura afectează straturile inferioare, se produc ploi to‑
renţiale de vară. Când însă gazul (care se solidificase
mai înainte prin ger) odată cu producerea căldurii se
lichefiază, atunci se transformă în ploaie. Iar dacă aceas‑
ta se produce în străfundurile de sus ale aerului, picătu‑
rile care cad de aici îngheaţă în străfundurile de mijloc
şi reci. Aici, dacă norul ajunge în străfundul îngheţat, se
formează zăpada; dacă însă ajunge în cel cald şi în cel
îngheţat de sus, se produce la început ploaie şi picătură
lichidă: întâlnind însă în drumul său gheaţa, îngheaţă şi
se transformă în grindină. Şi de aceea foarte adesea se
întâmplă ca, la vreme de vară – fiindcă norii, din cauza
căldurii, sunt purtaţi mai sus –, gazul apei să fie atras
din locul său de sus de blas şi este silit să treacă prin
străfundurile îngheţate unde, schimbat în chip necesar
în gheaţă, aduce mare prăpăd pentru seminţe şi celelal‑
te ce cresc din pământ. Dacă însă străfundurile sunt
stăpânite de o necontenită căldură în aer şi gazul este
mereu împiedicat de blas să se îndrepte către locurile de
sus, se leagă ploi de durată, ceea ce e firesc să se întâm‑
ple foarte adesea la vreme de toamnă şi de primăvară,
pentru că rareori norii pot urca în regiunile mai înalte.
Dacă însă se întâmplă – atât la vreme de iarnă, cât şi la
vreme de vară – ca gazul apei nici să nu fie împins de
blas al stelelor, nici să nu fie silit de jos să se înalţe, cu
protrudatur, necque ab infra ascendens cohibeatur,

quo altius extol<l>untur atomi, eo subtiliores reddun‑
tur et serenum7 hilaremque efficiunt Caelum. Cum
autem prae nimia siccitate, Gas aquae in copiosa
quantitate ascendere nequit, item a locis superioribus
127 et a profundi/ore aëre descendi non contigit, nec cum
1
inferioribus vaporationibus communicari potest, fit

tempus vaporosum et minus humidum, quod1 vulga‑
riter nebula rara atque sicca dicitur. Copiosus autem
terrae vapor, necnon cum terrestribus admixtus (qui
aut medio tepore, aut medio frigore extol<l>itur), qu‑
ousque prope terram aberret, nebula, postquam in
sublimius ab aëre extol<l>itur, si a quodam contin‑
genti stellarum Blas obvietur2, spissatur, condensatur
et amplius nubes3 fit. Si autem non, in pristinum Gas
transmutatur et visivam praeterfugit facultatem.
Cap(ut) 204
Hic, pauca quaedam5 de Gas repetendo, de hali‑

tu (qui veteribus exhalatio dicitur6) et de vento peni‑
tius speculemur. Differt Gas ab exhalatione, non
quidem materia, sed materiae specificatione. Et au‑
tem Gas, quod aqueum purissimum aut purificatis‑
simum continet corpus. Exhalatio autem est quae ex
materia sicca, oleosa atque Gas constat, utpote ex his
tribus composita, rerumque fermentis7 impregnata.
127 1 quod ex quam corr. ms. / 2 obvie‑ ex obiic‑ mut. ms / 3 nubes
1
ex nubis corr., ad J. B. van Helmont, „Gas aquae“, pp. 70‑77, respiciens /

4
<De Gas et exhalationibus, de halitu et vento, ut aqueo elemento
compositis, speculatur> supplevit S / 5 quaedam] quod p. m. / 6 Vide J.
B. van Helmont, „Gas aquae“, 7, ed. cit., p. 71 / 7 ‑r‑ interl. //
cât mai sus sunt purtaţi atomii, cu atât devin mai sub‑
ţiri şi fac cerul senin şi voios.
Când însă, din cauza uscăciunii prea mari, gazul
apei nu poate urca în cantitate mare, şi tot aşa nu i se
întâmplă nici să coboare din locurile de sus şi din stră‑
fundul aerului şi nici nu se poate strânge laolaltă cu va‑
porii de mai jos, atunci se produce o atmosferă încărcată
de vapori şi mai puţin umedă, care e numită de mulţi‑
me ceaţă rară şi uscată. Iar când vaporii îmbelşugaţi ai
pământului (care se înalţă fie de pe urma căldurii, fie a
frigului), amestecându‑se cu cei tereştri, se îndepărtează
de pământ, ceaţa, după ce e ridicată de aer în înalt, dacă
se întâmplă să întâlnească vreun blas al stelelor, devine
mai groasă, se condensează şi se face un nor mai mare.
Dacă însă nu se întâmplă aşa, e schimbată în vechiul
gaz şi nu mai are calitatea de a fi vizibilă.
Capitolul 20
<Se face o cercetare despre gaz şi exhalaţii,
despre suflare şi vânt, în calitate de componente
ale elementului apos.>
Aici să cercetăm mai în profunzime câteva lucruri

ce sunt repetate în privinţa gazului, a suflării (care este
numită de cei vechi exhalaţie) şi a vântului. Gazul se
deosebeşte de exhalaţie nu ca materie, ci ca determina‑
re a materiei. Căci gazul este cel care conţine un corp
apos foarte pur şi purificat. Exhalaţia însă e cea care
constă într‑o materie uscată, una uleioasă şi gaz, fiind
ea alcătuită din aceste trei elemente şi impregnată cu
Quae tandem e tergis nubium, vi caloris rapta, aër iux‑

ta propriam naturam (vel, si mavis, iuxta Iussum Divi‑
128 num) cum continuo aquas ab aquis separet et / in aëreis
1
fundis crassiori resoluta materia (quam sal sulfurque

dicunt chimici) in primigenium Gas convertit, unde
tota meteororum materia, modus atque processus
dignoscitur. Hinc ignis quem elementum imo etiam1
substantiam esse ars naturaque negat. Sol autem sui
luminis conexionem2 esse sensibiliter demonstrat. Si‑
mili modo teporem aut calorem in profundissima eti‑
am terra et in altissimo aëre eiusde<m> Solis effectum
esse, sensus evidenter docet. Primigenia item ele‑
menta, aquam scilicet et aërem3, nullae naturae aut
artis possibilitate aliquando in invicem transmutari
posse, quotidiana peritorum experientia declarat.
Ergo quicquid per solarem calorem a terra extrahitur,
quicquid tepore fervescentium fermentorum ex terrae
penetralibus ad extra eiicitur et qui<c>quid tandem ab
altissima aëris profunditate per Blas stellarum ad inferi‑
ora detruditur, id totum nihil, nisi Gas aqueum esse
manifestum est. Quicquid autem oleosum, sulphure‑
um aut id quod concretum dicitur in liquidis et in
Gas aquae continetur, id totum per fermentorum lo‑
calium coalescentiam contigisse, minime dubitan‑
dum. Similiter nec aëris funda, quae alio nomine ‘Pe‑
129 roledi’4 appellari solent, proprio tam Reso/lutivo, 2
quam coagulativo carent fermento. Vbi exhalationes,

iuxta loci proprietatem vel, calore1 firmius coagulatae,
128 1 etiam in rasura ubi nec ante scriptum esse videtur S / 2 cone
1
xionem] connexionem ms. / 4 J. B. van Helmont, „Elementa“, 7, ed. cit.,

pp. 50‑51 / 5 Ibidem, „Gas aquae“, 25, p. 74 //
129 1 calore mg. / 2 reducuntur] redducuntur ms. / 3 o‑ interl. /
2
4
ranulas] ranullas ms. / 5 ‑on‑ interl. / 6 Vide J. B. van Helmont, „Vacuum
naturae“, 23, p. 83 //
fermenţii lucrurilor. Când aceasta este trasă de forţa

căldurii din spinările norilor, aerul, după natura sa pro‑
prie, separă neîncetat apele de ape şi, desfăcându‑se ma‑
teria mai densă din străfundurile aerului (pe care
specialiştii în chimie o numesc sare şi sulf ), o transfor‑
mă în gazul originar, de unde se vede lămurit toată ma‑
teria meteorilor, modul şi evoluţia lor.
De aici provine focul, despre care ştiinţa şi natura
afirmă că nu este un element, ba chiar nici măcar o sub‑
stanţă. Soarele însă demonstrează perceptibil că decurge
din lumina lui. Într‑un mod asemănător, simţurile ne
învaţă limpede că încălzirea şi căldura din adâncurile
pământului şi din înaltul aerului sunt efectul aceluiaşi
soare. Tot aşa, experienţa de zi cu zi a celor ce se pricep
afirmă că elementele prime, adică apa şi aerul, nu se pot
schimba unul într‑altul prin vreo calitate a naturii ori a
ştiinţei. E, aşadar, limpede că orice este scos din pământ
de căldura solară, tot ce este aruncat în afară din adân‑
curile pământului de căldura fermenţilor ce fierb şi, în
sfârşit, orice este împins în jos din străfundurile cele mai
înalte ale aerului de blas al stelelor, toate acestea nu sunt
altceva decât gaz apos. Iar ceea ce este uleios, sulfuros
sau e numit condensat şi e cuprins în lichide şi în gazul
apei – toate acestea (nu e nicio îndoială) au apărut prin
contopirea fermenţilor locali. În chip asemănător, stră‑
fundurile aerului, care sunt numite de obicei cu un alt
nume, „peroledi“, nu sunt lipsite de propriul lor fer‑
ment, atât de dizolvare, cât şi de coagulare.
Acolo exhalaţiile (după specificul locului) fie, coagu‑
late mai tare de căldură, se usucă mai tare şi se transformă
într‑o natură sulfuroasă, fie, datorită frigului, adică sub
exactius exsiccantur, atque in sulphuream convertun‑

tur naturam, vel frigore, id est, nativa aëris effectione,
in purissimum Gas aquae reducuntur2 et, si urgenti
calore citissime coagulentur, pars earum in nubibus,
adiuvante fermento in apertum assurgunt ignem;
quae, si in parva quantitate acciderint, scintillationem
dumtaxat, sin autem in copiosa quantitate acciderint,
fulgura fiunt naturalia, et ordinaria tonitrua. Pars au‑
tem earum, quae scilicet, priusquam in pluviam aut
aliam meteoron speciem deducatur, si diutius in nubi‑
bus detineatur, fermentorum vi, vitalem facultatem
adhuc retinentium, prius foetent et odorem3 fraces‑
centem nanciscuntur, ac tandem in vitalem transfor‑
mantur essentiam, prout saepissime ranulas4, aliaque
animalculorum genera pluisse, omnibus compertum
est. Et hic terminus vaporum, halituum atque exhala‑
tionum5 de terra ascendentium. Alioquin, ut superius
dicebamus, iuxta scholasticum figmentum, totae si‑
mul totius terrae exhalationes ad lubitum collectae,
soli Noto, diebus quadragesimis Constantinopoli
flanti, vix, at ne vix quidem sufficientes essent. Vnde
Sole meridiano clarius fit Ventum non siccam exha‑
130 lationem6, non fictam / aquae in aëris naturam trans‑
1
mutationem, nec denique1 quicquam eorum, quod

ex alio fit, sed aërem purissimum, elementum simpli‑
cissimum, per Blas stellarum motum et iuxta situum
localium dispositionem, motu varium; quicquid2 au‑
tem in vento, aut moto aëre, siccum videtur vel hu‑
midum, id totum alterius esse monarchiae, ne‑
quaquam Venti naturam attingens, aut communicans,
sed solummodo ipsum aëris motum concomitans,
130 1 dinique ms. / 2 ‑d interl. / 3 ‑a interl. / 4 J. B. van Helmont,
1
„Vacuum naturae“, 24, p. 83 //

influenţa originară a aerului, sunt reduse la cel mai pur

gaz al apei şi, dacă sunt coagulate foarte repede de o căl‑
dură care le copleşeşte, o parte din ele se înalţă în nori,
cu ajutorul fermentului, sub forma unui foc deschis;
dacă se întâmplă să fie în cantitate mică, formează doar
o scânteiere, dar dacă se întâmplă să fie într‑o cantitate
abundentă, se fac fulgere naturale şi tunete obişnuite. O
parte din ele însă, şi anume cea care mai înainte este re‑
zultată dintr‑un fel de ploaie ori un altfel de meteor,
dacă este păstrată mai mult timp în nori, datorită forţei
fermenţilor care încă îşi mai păstrează proprietatea vitală,
mai întâi devin fetide şi capătă un miros rău, iar în cele din
urmă se transformă într‑o esenţă vitală, după cum tuturor
le este cunoscut că foarte adesea a plouat cu broaşte şi alte
soiuri de animale mici. Iar aceasta este definirea vapori‑
lor, a suflărilor şi exhalaţiilor care se ridică din pământ.
Altminteri, cum spuneam mai sus, după plăsmuirea sco‑
laştilor, toate exhalaţiilor din tot pământul adunate lao‑
laltă de‑abia ar fi de ajuns, şi încă nici atât, doar pentru
ca vântul de miazănoapte să sufle la Constantinopole în
răstimpul de patruzeci de zile. De aici ajunge să fie mai
limpede decât soarele că vântul nu este o exhalaţie uscată,
nu este o schimbare plăsmuită a aerului în natura aerului
şi nici, în sfârşit, ceva din cele ce se produc din altceva, ci
un aer foarte curat, un element foarte simplu, pus în miş‑
care de blas al stelelor şi diferit în mişcare după dispune‑
rea aşezării locului; ce există însă în vânt sau în aerul
mişcat pare să fie ceva uscat sau umed: ţine de o cu totul
altă cârmuire, fără să aparţină defel naturii vântului sau
să aibă ceva în comun cu ea, ci este doar elementul care
însoţeşte mişcarea însăşi a aerului, nu altfel decât suflarea
non secus ac Tubicenis flatum internus subsequitur

halitus, quocum nihil commune habet. Ergo omne
corpus sublunare (quod oblique adhuc creditur mis‑
tum), cum ex solo aquae elemento co<n>fletur, sequi‑
tur ultimato modo, necessario, in simplex pristinum
elementum (solum disrupto fermentorum nexu), id
est, in meram, puram pluvialemque aquam reverti,
ideo quia3 elementi quantitas nec addi, nec minui po‑
test. Itaque, ut puto, totam sufficientissimamque om‑
nium meteororum materiam Gas aquae esse compro‑
batum est. Exhalationes autem, quae penes scholas,
sunt ventorum (excepto terminum quem designavi‑
mus), nubium, nebularum, rupium, saxorum, mine‑
ralium, maris salsedinis, fulgurum, tonitruum, terrae‑
motuum, Cometarum, reliquorumque meteoron
quotidiana et unica causa4, cum in terra nec tantam
131 materiam, nec tantae capa/citatis penarium habeant,
1
mira sunt paganorum deliramenta et imperite suis

effectibus proportionata figmenta. Imo maxime, qu‑
od caloris atque frigoris ea sit proprietas, ut vix con‑
cretam aliquam potiantur materiam, nisi prius per
liquidissimos vapores, omnem sustulerint humorem.
Cap(ut) 21
Probatur tonitru, fulmen fulgurque non posse
fieri per ordinariam naturae operationem, ideo
anomala.1
In meteoron theoremate, diutius quam intentio
exigebat, moratus, non abs re fore existimo, adhuc de
131 1 Titulus capituli mg. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Meteoron ano
1
malum“, 19, ed. cit., p. 88 / 3 Eccl., 43, 18, apud J. B. van Helmont, „Meteo
ron anomalum“, 17, ed. cit., p. 87; „Terrae tremor“, 31, ed. cit., p. 97 //
care urmează suflatului într‑o trâmbiţă, cu care nu are

nimic în comun. Rezultă, aşadar, în ultimă instanţă, că
orice corp sublunar (despre care încă se crede greşit că
este ceva amestecat), pentru că este alcătuit numai din
elementul apei, se întoarce în chip necesar la elementul
simplu originar (odată ce a fost întreruptă legătura fer‑
menţilor), adică la apa curată, pură şi de ploaie, deoarece
cantitatea elementului nu poate fi nici sporită, nici mic‑
şorată. Şi aşa, după cum socotesc, s‑a dovedit că materia
întreagă a tuturor meteorilor este – cu totul de ajuns – ga‑
zul apei. Iar exhalaţiile, care pentru scolaşti sunt cauza de
fiecare zi şi unică a vânturilor (cu excepţia definirii pe care
am indicat‑o), a norilor, ceţurilor, stâncilor, pietrelor, mi‑
neralelor, sărăturii mării, fulgerelor, tunetelor, cutremure‑
lor, cometelor şi a celorlaltor meteori – pentru că nu au în
pământ nici atâta materie, nici resursele unei atât de mari
cuprinderi, sunt aiureli de mirare ale păgânilor şi plăsmuiri
nepotrivit adaptate efectelor lor.
Ba chiar cu atât mai mult, cu cât specificul căldurii şi
al frigului este de aşa fel încât ele cu greu se înstăpânesc
pe materia condensată, dacă nu i‑au îndepărtat mai îna‑
inte toată umezeala, prin vapori pe de‑a‑ntregul lichizi.
Capitolul 21
Se dovedeşte că tunetul, fulgerul şi lucirea
nu se pot produce prin lucrarea obişnuită a naturii,
aşadar sunt anomalii.
Zăbovind în contemplarea meteorilor mai mult de‑

cât o cerea planul meu, socotesc că nu va fi în afara su‑
biectului să luăm acum seama ceva mai în profunzime
duobus naturae anomalis effectibus, aliquantulum

penitius considerare et, apprime quod Omnipoten‑
tis Dei Verbum, ‘fiat’, totam atheismi profliget ca‑
tervam. Siquidem nomen pseudothei Iovis, ab ipso
ineffabili Veri Dei, nomine Iehovah 2, captiose
corruptum, fabularum larva denudatum, in ore fa‑
bulatorum quam execrande foeteat, vere philoso‑
phantibus, dilucidissime patebit. Cum igitur tres
prodigiosi anomalique in rerum natura censeantur
effectus, Iris nempe, irregulare tonitru atque terrae
tremor, de Iride autem suo loco sufficienter dictum
est, ideo restat hic, de reliquis duobus, ad normam
Sacrae Veritatis, caute disserere. Igitur in divinis, di‑
vina sumenda est hypothesis. „Vox tonitru verbera‑
132 vit terram“3 etc. „Qui respicit / terram et facit eam
1
tremere“1. Et, quoad primam hypothesim, in prae‑

cedentibus speculati sumus, materialem causam To‑
nitru2 esse Gas subtilissimum, vi fermentorum loca‑
lium in sulphuream materiam concretum; sed
effectus vere prodigiosus3 est atque totaliter ordina‑
rios naturae transiliens terminos. Vox enim illa pa‑
vendissima, cum mediante tonitru verberet terram,
plenipotentialiter atque extraordinarie operatur. In
quo primo considerandum vim ignificam non in
nube sed imediate4 in loco esse. Secundo, materiam
combustibilem esse quidem in nube, sed momenta‑
neam eius praeparationem, ut combustibilitatis sus‑
ceptiva sit (et quidem instantanee), aptitudinem
transgredi naturalem. Tertio, eadem causa diversos
fieri effectus, quod omnino contra naturam est. Sed
132 1 Ps. 103, 33 / 2 Tonitru supra Gas, in rasura, scriptum est in ms. /
1
3
prodigiosus] prodigiosum p. m. / 4 ante imediate, in rasura in videtur /
5
Vide J. B. van Helmont, „Meteoron anomalum“, 22, ed. cit., p. 89 //
la efectele a două anomalii ale naturii, mai cu seamă

pentru ca acel cuvânt al lui Dumnezeu atotputernic să
lovească pe deplin toată turma ateilor. Aşadar, li se va
vădi foarte limpede celor ce sunt cu adevărat filozofi cât
de respingător duhneşte în gura născocitorilor, odată
dezgolit de masca poveştilor, numele falsului zeu
Iupiter, stricat cu viclenie de la cel inefabil al adevăratu‑
lui Dumnezeu, Iehova. Se numără în natură trei efecte
miraculoase şi care se abat de la regulă, şi anume curcu‑
beul, tunetul neobişnuit şi cutremurul: despre curcu‑
beu s‑a spus destul la locul său; rămâne, aşadar, să
discutăm cu prudenţă despre celelalte două, după regu‑
la adevărului sacru. Pentru cele dumnezeieşti, aşadar, se
cuvine să se adopte o ipoteză dumnezeiască.
„Glasul a lovit pământul cu tunet“ etc. „Cel care
priveşte pământul şi îl face să tremure.“ Cât priveşte
prima ipoteză, am văzut în cele de mai înainte că pen‑
tru tunet cauza materială este gazul foarte subţire, con‑
densat, prin puterea fermenţilor locali, în materie
sulfuroasă; efectul este însă miraculos şi iese cu totul
din hotarele obişnuite ale naturii. Căci glasul acela în‑
fricoşător, când loveşte pământul prin mijlocirea tune‑
tului, lucrează cu forţă deplină şi în chip extraordinar.
În această chestiune se cuvine în primul rând să obser‑
văm că forţa focului nu se află în nor, ci într‑un loc
nemijlocit. Într‑al doilea rând, că materia combustibilă
este cu adevărat în nor, dar pregătirea ei de moment,
de vreme ce este capabilă să ardă (şi încă pe loc), trece
dincolo de o proprietate naturală. Într‑al treilea rând,
că se produc efecte diferite din aceeaşi cauză, ceea ce
este cu totul împotriva naturii. Dar, ca să se vădească
ut de singulis clarius pateat, singil<l>atim et exem‑

plariter videamus. Ad Primum igitur. Nubibus vi
impulsiva ventorum velociter transvolantibus,
saepissime observatum est per sex et plures etiam ho‑
ras, non ex nube, sed ex loco fulgureas iaculari sagit‑
tas. Alioquin, si vis ignifica et ignis iaculativa esset in
nube, fulgur nubem comitaretur, quod tamen non
134 fit5. Ergo materia aut causa materialis /1 est quidem
1
in nubibus, causa autem efficiens est in loco, ubi

grandisona vox, quae terram verberatura est per sibi
cognitam, determinatam durationem protrahitur.
Ad secundum. Iisdem nubibus percurrentibus et
successive vestigia praeeuntium consequentibus, sta‑
tim ac ad locum vocis terram verberantis pervenerit,
sine ulla temporis dilatione, in instanti, subtilissima
materia Gas cras<s>escit, coagulatur, vi fermento‑
rum in sulphuream substantiam transmutatur; et
ignitioni apta2, et combustilitati, multo magis quam
pulvis pyrius3 praeparatissima efficitur4, qualem prae‑
parationem nec artem, nec naturam in ipso nunc, ad
perfectionem deducere, minime putandum. Ad ter‑
tium, quod omnem naturalem respuit ordinem.
Vno et eodem fulminis ictu, Turris lapideae structu‑
rae minutatim conteritur5, alias, intactis tectis atque
parietibus, pavimenum subvertitur, alias, per fene‑
stras ingrediens, utrumque domus parietem6, tan‑
tum superficietenus, in aliquot locis aequaliter e re‑
gione laedens, quorsum exiverit, non patet. Item
134 1 134 pro 133 ms., quod ita reliqui / 2 apta] aptá p.m. / 3 5 Vide
1
J. B. van Helmont, „Elementalium figmentum“, 24, ed. cit., p. 103 /

4
praeparatissima efficitur supra rasuram scripta sunt / 5 conteritur]
conterritur ms. / 6 parietem] parietes p. m. / 7 dolio ligneo illaeso:
dolium ligneum illaesum p. m. / 8 libras] librarum p. m. //
mai limpede în fiecare caz în parte, să le vedem pe

rând şi cu exemple. Aşadar, despre primul. Când norii
trec cu repeziciune, datorită forţei vânturilor care îi
împinge, s‑a observat foarte adesea că, vreme de şase
ceasuri şi chiar mai mult, sunt azvârlite săgeţi străluci‑
toare nu din nor, ci din locul însuşi. Altminteri, dacă
forţa dătătoare de foc şi care azvârle focul ar fi în nor,
fulgerul ar însoţi norul, ceea ce totuşi nu se întâmplă.
Aşadar, materia sau cauza materială se află chiar
în nori, dar cauza care acţionează se află în locul acela,
unde glasul cu sunet puternic, care va lovi pământul, se
prelungeşte pe o durată anume, cunoscută doar sieşi.
Despre cel de‑al doilea. Când aceiaşi nori se mişcă şi se
ţin, unul după altul, pe urmele celor de dinainte, mate‑
ria foarte subţire a gazului se îngroaşă, se coagulează
fără nicio întârziere, într‑o clipă, de îndată ce ajunge la
locul glasului care loveşte pământul: se schimbă, sub
forţa fermenţilor, în substanţă sulfuroasă; este gata să ia
foc şi să ardă, cu mult mai mult decât pulberea de foc
cel mai bine pregătită – nu se poate defel socoti că până
acum ştiinţa şi natura au dus pregătirea ei la o asemenea
perfecţiune. Despre cel de‑al treilea, care respinge toată
ordinea naturală. Prin una şi aceeaşi lovitură de trăsnet,
un turn construit din piatră este spulberat mărunt, alte‑
ori, rămânând neatinse acoperişurile şi zidurile, este în‑
tors pe dos pavimentul, alteori, intrând pe ferestre, nu
se vede pe unde a ieşit, lovind amândoi pereţii casei,
chiar dacă numai la suprafaţă, iar în unele locuri deo‑
potrivă din partea opusă. Tot aşa, chiar dacă un butoi
de lemn rămâne neatins, transformă două mii de livre
de vin în gazul originar şi le împrăştie în aer, prin porii
dolio ligneo illaeso7 servato, bis mille vini libras8 per

strictissimos ligni poros in Gas pristinum convertit
135 et in aëre dispar/git, ita ut liquoris neque semiguttul‑
1
lam in vasis1 remaneat fundo. Item vagina intacta2,

gladium Damasceni ferri, in apice per exiguum fora‑
men apertum, ut plumbum in chrysulca liquefac‑
tum, guttatim distillare3 facit, et his similia innume‑
rabilia in diversis locis, diversa prodigia accidisse,
mirabiliter omnes mirantur historici. Ideoque credat
mihi scholasticus atheista, ad hosce effectus nec vires
naturales pertingere, nec subiecta naturaliter ad hos
inclinare posse, nec denique fabulis deificati Iovis
(cuius patria et sepultura Creta) tridentes esse. Sed
Deo permittente et ad incutiendi Sui Aeterni nomi‑
nis timorem, vel per bonos, vel etiam per malos spi‑
ritus, fit hoc quod fit, modo4 quo fit. „Tanget enim
montes et fumigabuntur“5.
Cap(ut) 22
Probatur ‘terrae’ non ‘motum’, sed ‘tremorem’ dici
debere6. Causae materiales et efficientes ab
Ethnicis traditae, lepide subsannantur.7
Ad secundam autem hypothesim, primo quidem

observandum, quod non motus, sed tremor sit ter‑
rae. Secundo, quod in terra non detur talis potentia
naturalis, quae huiuscemodi effectum et8 suprana‑
turales vires opus efficia<n>t. Tertio, quod causa
135 1 vasis] vassis ms. / 2 vagina intacta supra rasuram scripta; sub
1
intacta ‑s videtur / 3 distillare] distallare ms. / 4 Ante modo, del. in ms. /

5
Ps. 143, 5, sed cf. et J. B. van Helmont, „Terrae tremor“, 31, ed. cit., p.
98 / 6 Vide J. B. van Helmont, „Terrae tremor“, 1, ed. cit., p. 89 / 7 Titulus
capituli mg. / 8 et] sed S / 9 materialis interl. //
foarte strâmţi ai lemnului, aşa încât nu mai rămâne nici

măcar o jumătate de picătură în vase, pe fund.
La fel, face să picure strop cu strop, ca plumbul to‑
pit în apa „chrysulca“, o sabie din fier de Damasc, lă‑
sându‑i teaca neatinsă, doar printr‑o spărtură subţire
deschisă în vârf – iar toţi istoricii se minunează cu
mare mirare de alte felurite minuni fără număr, asemă‑
nătoare acestora, în felurite locuri. De aceea, să‑mi dea
crezare scolastul ateu că nici forţele naturale nu explică
asemenea efecte, nici cele subordonate nu pot tinde la
acestea, nici – în sfârşit – nu reprezintă tridentul lui
Iupiter (pentru care Creta este şi patria, şi mormântul),
zeificat în poveşti. Ci, cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi
pentru a împlânta teama de numele său veşnic atât în
sufletele bune, cât şi chiar în cele rele, se întâmplă ce se
întâmplă, în felul în care se întâmplă. „Va atinge mun‑
ţii şi ei vor scoate fum.“
Capitolul 22
Se dovedeşte că trebuie să se spună nu „mişcare
de pământ“, ci „tremur“. Se iau în derâdere,
cu spirit, cauzele materiale şi care pun în mişcare,
transmise pe păgâni.
Iar pentru cea de‑a doua ipoteză, mai întâi se cuvine

să se observe că este nu o mişcare a pământului, ci un
tremur. Într‑al doilea rând, că în pământ nu există o
putere naturală care să aibă un efect de felul acesta şi
că acţionează forţe supranaturale. Într‑al treilea, că acea
cauză materială, pe care şcolile o cerşesc de la exhalaţiile
materialis9 quam Scholae a terrae exhalationibus

mendicantur, nullo modo possit esse sufficiens ad
136 tale exequendum opus. Quarto, quod causa / effici‑ 1
ens tam ingentis tremoris in rerum natura nullibi

reperiatur. His ita suppositis, ad Primum, Terrae
non motum, sed tremorem fieri manifestum est;
motus enim quotupliciter, dicatur, omnibus Scho‑
lasticis notum est, atqui hic est motus irregularis, er‑
go non ixta scholas, ‘motus’, sed iuxta Sacram
Veritatem, ‘tremor’ terrae esse atque nominari debet.
Ad Secundum, Tertium et Quartum, permixtim.
Falsa probatur rei nomenclatura, imo magis falsa erit
eiusdem theoria, quam Ethnica dictitat Schola. Di‑
cit enim: Exhalationes, quae per calorem1 ignis ele‑
mentalis (quem non minus in terrae visceribus,
quam in Caelestibus regionibus conseptum volunt)
et per calorem1 a velocissimo Solis excitatum motu
(negant enim Solem per se esse calidum, prout qui‑
dam negant quoque nivem esse albam), a terrae pro‑
fundissimis excitantur stratis, cum in aërem rapi
deberent, tamen in subterreis cavernis atque cavita‑
tibus, nescio2 quo modo diutius detentae et per
quandam vim, ad concessionem penetrationis cor‑
porum cogentem3, ac tandem nimiae condensatio‑
nes impatientes, ingenti impetu ad extra irrumpere,
locumque ampliorem acquirere moliri4. Quibus ta‑
men a quibusdam innominatis obstaculis impedi‑
137 tis / et, cum nec ad extra sese extendere, nec ad intus
2
136 1 calorem] colorem ms. / 2 nescio] ne scio ms. / 3 cogentem]

1
coactae p. m. / 4 moliri] moliuntur p. m. Vide J. B. van Helmont,

„Terrae tremor“, 4, ed. cit., p. 90 //
137 1 contigerint] contingerint ms. / 2 deliria] strep p. m. / 3 divi
2
tiis] diviciis ms. / 4 hallucinationibus] hallucinationis a. m. / 5 aperiam]

pământului, nu poate în niciun fel să fie de ajuns pen‑

tru a împlini o asemenea lucrare.
Într‑al patrulea, că în natură nu se găseşte nicăieri
cauza care să pună în mişcare un tremur atât de mare.
Odată formulate aceste presupuneri, în privinţa prime‑
ia este limpede că se produce nu o mişcare de pământ,
ci un tremur; căci le este cunoscut tuturor scolaştilor
că o mişcare se poate numi în multe feluri, iar aceasta
este o mişcare neregulată, aşadar nu e, după cum arată
şcolile, o „mişcare“, ci, după adevărul sacru, un „tre‑
mur“ al pământului şi aşa se cuvine să fie numit. La
cea de‑a doua, a treia şi a patra, laolaltă: Se dovedeşte
că denumirea este falsă, aşadar şi mai mult va fi falsă
teoria ei, pe care o susţine şcoala păgână. Căci spune:
exhalaţiile care provin, datorită căldurii focului ele‑
mentar (pe care îl vor închis nu atât în măruntaiele
pământului, cât în regiunile cereşti) şi datorită căldurii
provocate de mişcarea foarte rapidă a soarelui (fiindcă
ei neagă că soarele este de la sine cald, după cum unii
neagă că zăpada este albă) din straturile cele mai adân‑
ci ale pământului, cu toate că trebuie să fie luate în aer,
totuşi sunt păstrate mai mult timp, în peşterile şi golu‑
rile subterane, nu ştiu în ce fel şi prin ce forţă, care le
sileşte să primească străpungerea unor corpuri: în cele
din urmă, neîndurând o condensare prea puternică,
sunt silite să ţâşnească în afară cu un avânt uriaş şi să
îşi dobândească un loc mai mare.
Cu toate acestea, punându‑li‑se împotrivă nişte ob‑
stacole fără nume şi pentru că nu pot să se extindă nici
în afară de sine, nici în sine, într‑o mişcare uriaşă şi
reciprocă, fac ca peste tot unde se manifestă pe pământ
sese recipere possint, ingenti atque reciproco motu,

ubicumque terrarum contigerint1, totam plagam
illam moveri faciunt, cuius rei evidentissimum
exe<m>plum, moderna scholastica aetas, in monti‑
bus pyreo pulvere commotis atque subversis facilli‑
me ostentat.
Bone Deus, num in vanum creasti omnem ho‑
minem? Absit! Fabulosa figmenta sunt haec, vetus‑
tatis titulo nobilitata, atque atheismi deliria2 poste‑
ritatis credulitate confirmata. Quamobrem, duobus,
ut dici solet, verbis, mendacii pauperie, coram inex‑
haustis Veritatis divitiis3 denudata, ex propositis
hallucinationibus4 quid sequatur, facillime patebit,
bene consideranti et opus naturae in statera intellec‑
tus iuste ponderanti.
Cap(ut) 23
Per quinque quaestiones indissolubiles
confutantur paganica de terrae tremore figmenta
et quod terrae tremor sit effectus supernaturalis
probatur. Exemplum particulare sophisma esse in
138 universali declaratur et particu/laris terrae
1
tremoris causas et effectus naturales esse

demonstrantur.1
137 / Ac Primo quidem, pro siccis subterraneis ex‑

halationibus, donabo tibi, scholastice, summe prae‑
paratum pulverem pyreum. Pro strictissimis terrae
apperiam ms. / 6 largissimasque] largissimamque ms. //
138 1 Titulus capituli mg.; vide J. B. van Helmont, „Terrae tremor“,
1
4‑37, ed. cit., pp. 90‑99 // 2 (na)turales esse tremor summa paginae, angulo
sinistro, scriptum est / 3 compressa] compraesa ms. / tota] totam ms. /
5
inditus ex inditum p. m. / 6 repellitur supra requiritur in rasura ms. //
să fie pusă în mişcare toată acea regiune; scolastica mo‑

dernă înfăţişează un exemplu foarte limpede al acestui
fapt, prin munţii care sunt cu uşurinţă zguduiţi şi răs‑
turnaţi de pulberea de foc.
Dumnezeule bun, oare zadarnic ai creat tot omul?
Departe de noi gândul acesta! Acestea sunt născociri de
poveste, înnobilate de titlul vechimii lor, şi sunt aiureli
confirmate de credulitatea urmaşilor atei. Din această
cauză, în două vorbe, cum se spune de obicei, celui care
bine ia seama şi drept cumpăneşte lucrarea naturii în
balanţa intelectului, i se va limpezi cu mare uşurinţă ce
anume decurge din fanteziile propuse, odată ce au fost
dezgolite, dată fiind sărăcia minciunii faţă de bogăţiile
nesfârşite ale adevărului.
Capitolul 23
Prin cinci întrebări fără dezlegare sunt respinse
plăsmuirile păgâne legate de tremurul pământului şi
se dovedeşte că tremurul pământului este un efect
supranatural. Se afirmă că exemplul particular este
un sofism în chip universal şi se demonstrează că
sunt naturale cauzele şi efectele tremurului
particular al pământului.
Iar în primul rând îţi voi da, scolastic, pentru exha‑

laţiile uscate subterane, exemplul pulberii de foc cel
mai bine preparate. În locul porozităţilor foarte strâm‑
te ale pământului, voi deschide hăuri foarte cuprin‑
zătoare şi voi scobi caverne foarte largi unde să aşezi
această materie în stare să producă foc şi să o împrăştii
porositatibus, amplissimas aperiam5 hiatus largissi‑

masque6 exculpam cavernas, ubi istam igne gravi‑
dam recondas materiam subterque totam Europam
abunde dispargas, ac tandem carbonem ignitum ubi‑
138 cumque terrarum malueris iniicias, / ‘Naturaliter2
quid sequi debet’ rogabo. Respondet: „Si proportio
iam accensae materiae corporis gravitati praevalebit,
totam Europam in nubes transvolare faciet. Sin mi‑
nus, motu tantum ingenti facto, sub ipsa molis gra‑
vitate compres<s>a3 sedabitur.“ Euge! Sed qualis
naturalis potentia sub terris reperiri debet, quae in
instanti huc illucque disparsam materiam, sine ul‑
lam impeditiva resistentia, accendere possit et, nulla
temporis dilatione facta, tota4 discurrat Europae
fundamenta, quod in terrae tremore accidere vide‑
mus? Secundo. Quare in singulis terrae tremoribus,
aliqua pars terrae non iaculatur in caelum? Nam vi‑
dere est in exemplo de pulvere pyreo, siquidem post
terrae tremorem aut montem cui pulvis subiacet,
subvertit, aut per fissuram, per quam inditus5 erat,
repellitur6 et omnimode necessaria apertura reperi‑
tur. Alioquin substantiarum penetrationem conce‑
dere cogeretur natura, quod tamen numquam fieri
aut facere potest. Tertio. Siccam istam exhalationem
concessam pulveris pyrei non habere potestatem aut
possibilitatem combustilitatis manifestum est (quia
nulla exhalatio, sine satis satura humiditate conside‑
rari potest). Ergo unde mendicabitur causam (ut
dicunt, sine qua non), quae faciat ut momentaliter
139 si/ccescat, momentaliter ignescat et momentaliter,
1
139 1 Quarto] Tertio ms. / 2 obturet] obturat p. m. / 3 tali interl. /

4
ascendatur] ascendantur p. m. / 5 Trans<da>nubia, post S, supplevi:
Transnubia ms. / 6 esset] est p. m. / 7 ‑a‑ interl. / 8 mendacii] mendatii ms. //
îmbelşugat pe sub toată Europa şi, în cele din urmă, să

pui cărbunele încins oriunde preferi pe pământ; voi în‑
treba; „Ce trebuie să urmeze în chip natural?“
El răspunde: „Dacă proporţia materiei de‑acum
aprinse va prevala asupra greutăţii corpului, va face ca
întreaga Europă să se ridice în nori. Dacă nu, producân‑
du‑se o mişcare atât de uriaşă, se va linişti, apăsată sub
greutatea însăşi a masei.“ Bine! Dar ce fel de putere na‑
turală trebuie să se găsească sub pământ, care să poată
aprinde într‑o clipă materia împrăştiată ici şi colo, fără
să i se opună nicio rezistenţă, şi, fără vreo întârziere, să
străbată toate temeliile Europei, cum vedem că se în‑
tâmplă în tremurul pământului? Într‑al doilea. De ce în
fiecare tremur al pământului în parte nu este aruncată
spre cer o bucată de pământ? Căci se vede din exemplul
cu pulberea de foc că, după tremurul pământului, mun‑
tele sub care se află pulberea fie se răstoarnă, fie este
împins îndărăt prin crăpătura în care a fost pusă şi, în
orice caz, se găseşte deschizătura de care e nevoie.
Altminteri natura ar fi silită să accepte penetrarea sub‑
stanţelor, ceea ce totuşi nu se poate produce nicăieri şi
pe care nu o poate face. Într‑al treilea. Este limpede că
această exhalaţie uscată nu are puterea îngăduită pulbe‑
rii de foc sau putinţa ei de a arde (pentru că nu se poate
lua în seamă nicio exhalaţie fără o umiditate care să‑i fie
de ajuns). Aşadar, de unde se va dobândi cauza (fără de
care nu se poate, cum se spune), care să facă aşa încât să
se usuce într‑o clipă, să ardă într‑o clipă şi să stârnească
într‑o clipă un tremur continuu şi o mişcare neîntre‑
ruptă, pe întinderea atâtor locuri? Într‑al patrulea. Ar
per tot locorum distantiam, continuum tremor et

<in>interruptus motus efficiatur? Quarto1. Deberet
ostendi causa quae terrae cavitatum extrema aut su‑
prema orificia, tali praepotenti operculo obturet2
atque operculum tali3 indissolubili glutine ferrumi‑
net, ut non prosiliat, antequam tota ipsa exhalatio
in apertum ascendatur4 ignem, quod si non fiat, ad
minimum, mota tota Europa, Transylvania saltem
Trans<da>nubia5 fieri necesse esset6. Quinto. Sicca
illa exhalatio, antequam per sui condensationem in
combustibilem materiam deveniat, nihil aliud nisi
ventus est (crede tuo praeceptori). Quis Vulcanus ab
extra in terrae foramina, tales indiderit folles, qui
tantae halituum compressioni proportionatam resis‑
tendi vim habeat7, ita ut nec follium pelles adaman‑
tinae naturae disrumpantur, nec vires folles moven‑
tium manum vincantur? Itaque cum pro tali
effectu, tales naturales debe<a>nt requiri causae et
cum inveniri minime possint, sequitur propositi
mendacii8 pauperiem, coram Sacrae Scientiae veri‑
tate, evidentissime denudatam esse et consequenter
paganum praeceptorem abnegandum et veritatem
confitendam, hoc est, Deum respicere et terram tre‑
140 mere. Dicat Atheus „me superstitiosum / esse“, dicam
1
„ipsum brutum bipes atque rationis intellectusque

expers esse, quandoquidem ab effectibus rerum non
inquirit causas“. Item dicat Scholasticus: „Siquidem
causae ab1 Aristo(tele) traditae non sunt idoneae
atque sufficientes ad tales effectus perficiendos, quare
in quibusdam locis particularibus, terrae tremor
140 1 ab ab dittographice ms., secundum ab del. ms. / 2 Van
1
Helmont de Vesuvio locutus est, cf. „Terrae tremor“, 26, ed. cit., p. 96 /
3
superficiem] superficiam ms. / 4 massae] messae ms. //
trebui să se arate cauza care face să se astupe orificiile

ultime sau cele mai înalte ale cavităţilor pământului
cu un capac atât de puternic şi care sudează capacul cu
un clei într‑atât de imposibil de desfăcut încât să nu
sară mai înainte ca toată această exhalaţie să se înalţe
ca un foc în loc deschis, pentru a nu se întâmpla ca,
mişcându‑se toată Europa, Transylvania, cel puţin, să
trebuiască să devină Transdanubia. Al cincilea. Acea
exhalaţie uscată, mai înainte de a se transforma, prin
condensarea sa, într‑o materie combustibilă, nu este
altceva decât un vânt (dă‑i crezare învăţătorului tău).
Ce Vulcan ar fi pus, din exterior, în capătul deschiză‑
turilor pământului, asemenea foale, care să aibă o pu‑
tere de a rezista pe măsura unei atât de mari apăsări a
suflului, aşa încât nici pieile foalelor, de o natură tare
ca oţelul, să nu se rupă, nici forţele braţelor care pun
în mişcare foalele să nu fie înfrânte? Şi aşa, de vreme
ce, pentru un efect de felul acesta, e nevoie să se gă‑
sească nişte cauze naturale de felul acesta şi de vreme
ce deloc nu pot fi găsite, urmează că a fost în mod
limpede dezgolită sărăcia minciunii, faţă de adevărul
ştiinţei sacre şi, în consecinţă, se cuvine să fie res‑
pins învăţătorul păgân şi să fie mărturisit adevărul,
adică faptul că Dumnezeu priveşte către pământ şi îl
face să tremure.
Să spună ateul că „eu sunt superstiţios“, eu voi spune
că „el e un biped nătâng şi lipsit de raţiune şi intelect, de
vreme ce nu cercetează cauzele lucrurilor după efecte.“
Tot aşa, să spună scolastul: „De vreme ce cauzele trans‑
mise de Aristotel nu sunt potrivite şi nici suficiente
frequentius accidat?“ Dicam: „Quandoquidem ipse

mihi huiusce effectus causas naturales exponere non
valet, nec ego ipsi naturaliter indicare valebo, quare
Deus saepius ad particularem, quam ad universalem
respiciat terram“, alioquin supernaturaliter perque
effectus supernaturales, Deus terram visitare ip‑
samque contremiscere facere, perfecte docemur.
Nec denique concedam ipsi exemplum ab
<A>ethna monte2, vel etiam ab aliis minimi spatii
locis, sumtum et quasi sensibiliter comprobari soli‑
tum. Loca enim haec non mendicata exhalatione, sed
inibi, ibidemque vi fermentorum localium, terra in
sulfuream conversa naturam, usque ad superficiem3
ipsa succrescit materia combustibilis, quae tum radiis
solaribus patens, exsiccatur, tum, naturalis fermenti
vi ebulliens, intus fervescit ac tandem (non secus ac
recenter massae4 fruges, proprio suffocatae acheo, in‑
1421 cendium sibimet ipsis asciscunt) con/flagrationem 1
naturalem patiuntur. Vbi quamquam fiat localis tre‑

mor, attamen, praeter quamplurimas in terrae super‑
ficie fissuras lateque patentes hiatus, contingere2 mi‑
nime3 potest, ut historicos consulere licet, apud
quos, frequens fit mentio talium ruinarum particula‑
rium atque calamitatum incolarum, tam flamma di‑
gestorum4, quam ruinam oppresorum5, deplorantur
miseriae. Caeterum de his, quisquis altiorem doctri‑
nam adipisci sitiat, eos, qui magis com<m>inus veri‑
tatis speculum inspexerint, vadat6 consulatum7.
142 1 142 pro 141 ms. / 2 tremor (...) <universalis> contingere S /
1
3
minime] mineme ms. / 4 digestorum] digéstorum ms. / 5 oppresorum]
compressorum p. m. / 6 vadat] vabam p. m. / 7 consulatum] consolatum
ms. / 8 Titulus capituli mg. / 9 respicere, post S corr.: respiciens ms. / 10 Vide
J. B. van Helmont, „De tempore“, 5, ed. cit., p. 594 //
pentru a împlini asemenea efecte, de ce tremurul pă‑

mântului se petrece mai des în unele locuri anume?“
Voi spune: „Pentru că el nu e în stare să‑mi înfăţişeze
cauzele naturale ale unui efect de felul acesta, nici eu,
unul, nu voi fi în stare să‑i arăt din perspectiva naturii
de ce Dumnezeu priveşte către un ţinut anume mai des
decât la pământul întreg“, altminteri suntem învăţaţi
desăvârşit că Dumnezeu, într‑un mod supranatural şi
prin efecte supranaturale, cercetează pământul şi îl face
să tremure.
În sfârşit, nu îi accept nici exemplul luat de la mun‑
tele Etna şi chiar de la alte locuri de mică întindere
şi care este de obicei susţinut cumva în chip senzorial.
Căci locurile acestea nu au de‑a face cu exhalaţia ce‑
rută, ci acolo şi tocmai acolo unde, sub puterea fer‑
menţilor locali, pământul se transformă într‑o natură
sulfuroasă, materia aceasta combustibilă creşte până la
suprafaţă: atunci, expunându‑se razelor soarelui, se
usucă; atunci, fierbând sub puterea fermentului natu‑
ral, fierbe în interior şi în cele din urmă (nu altfel decât
grămezile de grâne abia culese care, înăbuşite de pro‑
priul lor arheu, iau singure foc, de la sine) îngăduie o
ardere naturală.
Acolo, chiar dacă ar fi un tremur local, totuşi nu se
poate defel dovedi, în afară de numeroasele crăpături de
la suprafaţa pământului şi a hăurilor care se deschid
larg, după cum se poate afla de la istorici, la care apare
adesea menţionarea unor asemenea ruine aparte şi sunt
deplânse nenorocirile locuitorilor care au suferit dezas‑
tre, deopotrivă mistuiţi de flăcări şi apăsaţi de ruine.
Nos autem ad propositam speculativam rever‑

tamur historiam.
Cap(ut) 24
Quae qualiaque futura erant, quae Deus
antequam fierent in malis hominum
cogitationibus praenoverat et per proprium
arbitrium atque sensitivam scientiam boni
et mali excogitaturi erant.8
Sciebat, inquit Sacra Doctrina, Deus, humanos

sensus ad malum pravasque cogitationes esse pronos
et per proprium arbitrium diabolicas excogitare sci‑
entias; imo etiam Ipso Deo adversari posse, permittit
tamen Clementissimus, solum Suae Sapientiae no‑
tum, praedestinatum respicere9 finem.
Itaque aetatum in tempore atque vita contingen‑
tium, signa suum aggressa sunt iter, hoc est, Infantia,
Pueritia, Pubertas, Iuventus, Virilitas, Canities et Se‑
nectus, suis funguntur officiis atque proprias per‑
currunt periodos10. Vnde innumeri multiplicantur
143 populi, fiunt multorum conventus, concilia, / consi‑ 1
lia, conciliabula rerumque publicarum exoriuntur

species, Democratia nempe, Aristocratia, Oligarchia
et Monarchia. Hinc Legislatores, (proh!) Imperato‑
res, Reges, Principes, Tyranni, Dynastae1, Satrapae,
Senatus, Optimates, Magnates, Barones, Duces, Con‑
sules, Proconsules, Vicegerentes, Capitanei, Veterani,
Milites, Navarchi et Nautae. Haec insidiabantur2 po‑
143 1 Dynastae] Dinastae ms. / 2 insidiabantur] insidiebantur
1
ms. / 3 fastidia] fastidiam p. m. / 4 insatiabilitates] insatiebilitates ms. //

Despre acestea însă, oricine e însetat să dobândescă o

învăţătură mai înaltă să meargă să‑i cerceteze pe cei care
au privit îndeaproape oglinda adevărului.
Iar noi să ne întoarcem la tema de cercetare aleasă.
Capitolul 24
Care şi de ce fel erau lucrurile viitoare pe care
Dumnezeu le cunoscuse mai înainte să apară în
gândurile rele ale oamenilor şi mai înainte ca ei să
înceapă a gândi cu mintea lor şi cu cunoaşterea
senzorială a binelui şi răului.
Dumnezeu ştia, spune învăţătura sacră, că simţurile

omeneşti erau înclinate spre rău şi spre gânduri strâmbe
şi că născoceau, cu propria lor minte, ştiinţe diavoleşti;
ba chiar că i se puteau pune împotrivă lui Dumnezeu
însuşi: cu toate acestea, preaîndurătorul a îngăduit să
privim sfârşitul dinainte menit, cunoscut doar înţelep‑
ciunii sale.
Şi aşa, semnele vârstelor desfăşurate în timp şi ale celor
ce ţin de viaţă şi‑au început drumul lor: vârsta fragedă,
copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâ‑
neţea şi bătrâneţea înaintată îşi împlinesc rostul şi îşi
parcurg etapele.
De aici se înmulţesc popoare fără număr, apar adu‑
nări de mulţi oameni, reuniuni, consilii, sfaturi şi se ivesc
feluri aparte de guvernare, şi anume democraţia, aris‑
tocraţia, oligarhia şi monarhia. De aici, legiuitori, (vai!)
împăraţi, regi, principi, tirani, dinaşti, satrapi, senate,
optimaţi, magnaţi, baroni, duci, consuli, proconsuli,
tius, quam ipsis subiicebantur, Servitutes, Captivi‑

tates, Subactiones, Servi, Captivi, Subditi, Minis‑
tri, Cives, Rustici, Pagani imaque Plebs. Ab his
resultabant divitiae, opes, ambitiones, honores, va‑
nae elationes, possessiones, agri, vici, oppida, arces,
civitates, urbes, fortalitia et inculta desertaque loca.
In quibus adera<n>t substantiarum superfluentiae,
abundantiae, fastus, superbiae, omnisque arogan‑
tiae genus. Ista subsequebantur paupertates, ino‑
piae, contemptus, mendicatus, fastidia3, despectus
et omnes flocci pendendi actus. Hinc pullulabant
lasciviosi, libidinosi pravique appetitus, amplifica‑
tiones, insatiabilitates4, inexplebilitates. Vnde ava‑
ritiae, aemulationes malae, contentiones inanes, ri‑
xae, lites, animositates et ferocissimae irae. Quorum
144 fructus, maledictiones, / opprobria, infamiae, de‑
1
tractiones, a quibus luctae, ictus, pugnae, exercitus,

classes, bella; quorum germen, cursitationes, furta,
depopulationes, devastationes, expugnationes, sub‑
versiones, neces, strages, pernicies, interitus eruen‑
taeque mortes. Vnde orbationes, viduitates, cala‑
mitates, <a>erumnae reliquarumque confusionum
perturbationumque processerunt genera. Haec,
inquam, omnia generis humani subsannativa, sen‑
sitiva scientia, duobus complexa est capitibus et
quae quidem per scientiam boni sibi acquisivisse
imaginabantur, virtutes, quae autem per scientiam
mali, vitia appellaverunt. Vnde scientiae et scienti‑
fici, artes et artifices, virtuosi et vitiosi, boni et
malitiosi, felices et infelices suas1 sortiti sunt nomi‑
num intitulationes.
1
144 1 suas] suam p. m. / 2 Titulus capituli mg. //
viceregi, căpitani, veterani, oşteni, navarhi şi corăbieri.

Astea toate mai degrabă le pândesc decât le ascultă
slujitorii, prizonierii, supuşii, sclavii, robii, supuşii,
funcţionarii, cetăţenii, ţăranii, cei din sate şi plebea cea
mai de jos. De aici provin bogăţiile, averile, ambiţii‑
le, cinstirile, slava deşartă, proprietăţile, ogoarele, sa‑
tele, târgurile, cetăţuile, cetăţile, oraşele, fortăreţele şi
locurile necultivate şi părăsite. În acestea erau revărsări
de bunuri, belşug, fast, trufie şi orice fel de aroganţă.
Lor le urmau sărăcia, lipsurile, dispreţul, cerşetoria,
sila, desconsiderarea şi toate manifestările de nepăsare.
De aici se prăseau în număr mare stricaţii, libidinoşii şi
poftele strâmbe, mărirea averii, lăcomia, nesaţul. De
unde se iscau zgârcenia, rivalităţile rele, înfruntările de‑
şarte, certurile, procesele, înverşunările şi mâniile pline
de sălbăticiune.
Fructele lor erau blestemele, vorbele grele, mârşăvii‑
le, ponegririle, de unde se iscau luptele, loviturile, încă‑
ierările, armatele, flotele, războaiele; în ele era sămânţa
pentru invazii, furturi, jafuri, pustiiri, cuceriri, răstur‑
nări, ucideri, nimiciri, prăpăd, distrugeri şi morţi sânge‑
roase. De unde s‑au pornit pierderile de părinţi, văduvii,
dezastre, amenzi şi tot soiul de alte învălmăşeli şi tulbu‑
rări. Cunoaşterea senzorială, spun, batjocorind neamul
omenesc, a cuprins toate acestea în două capitole, şi
anume cele despre care îşi închipuiau că şi le dobândi‑
seră prin cunoaşterea binelui, pe care le‑au numit vir‑
tuţi, şi altele, prin cunoaşterea răului: viciile. De aici au
apărut denumirile date de ei: ştiinţe şi oameni de ştiin‑
ţă, meşteşuguri şi meşteşugari, virtuoşi şi vicioşi, buni şi
răi, fericiţi şi nefericiţi.
Cap(ut) 25
Sacra et profana traditio de diversarum
linguarum origine proponitur.2
Haec ita in naturae naturaliumque progressu con
siderata, antequam finem faciamus verbi, non pra‑
etereundam duco linguarum confusionem in Ba‑
bylonicae Turris constructione, a Sacris miraculose
memoratam. Cuius sacro‑sancta traditio est talis:
„Erat autem terra labii unius et sermonum eorun‑
dem. Cumque proficiscerentur de Oriente invene‑
runt campum in terra Sannaar et habitaverunt in eo.
145 Dixitque / alter ad proximum suum1: «Venite, facia‑
1
mus lateres et coquamus eos igni.» Habueruntque

lateres pro saxis et bitumen pro cemento, et dixerunt
«Venite, faciamus nobis civitatem et turrim cuius
culmen pertingat ad Caelum et celebremus nomen
nostrum, antequam dividamur in universas terras2.»
Descendit autem Dominus ut videret civitatem et
turrim3 quam aedificabant filii Adam, et dixit: «Ecce,
unus est populus et unum est labium omnibus, coe‑
peruntque hoc facere, nec desistent a cogitationibus
suis, donec eas opere compleant. Venite, igitur, des‑
cendamus et confundamus ibi linguam eorum, ut
non audiat unusquisque vocem proximi sui.» Atque
ita divisit eos Dominus ex illo loco, in universas ter‑
ras et cessaverunt aedificare civitatem et idcirco voca‑
tum est nomen eius Babel, quia ibi confusum est la‑
bium universae terrae, et inde dispersit eos Dominus
super faciem cunctarum regionum.“4
145 1 proximum suum] proxima sua p. m. / 2 in universas terras:
1
in universam terram p. m. / 3 turrim] turrem p. m. / 4 Gen. 11, 1‑9 /

5
<tradit> una cum S complevi //
Capitolul 25
Este înfăţişată tradiţia sacră şi cea profană în pri‑
vinţa originii diverselor limbi.
După ce au fost cercetate acestea, în desfăşurarea

naturii şi a celor naturale, mai înainte de a încheia dis‑
cursul, socotesc că nu trebuie lăsată deoparte încurcarea
limbilor din vremea construirii Turnului din Babylon,
amintită în chip miraculos de scrierile sacre. Preasfânta
tradiţie în această privinţă este aşa: „Iar pământul era
cu o singură gură şi cu aceleaşi vorbe. Când porniră
dinspre răsărit, au găsit un câmp în ţinutul Sannaar şi
au locuit acolo.
Şi a zis fiecare către cel de lângă el: «Veniţi să facem
cărămizi şi să le ardem în foc.» Şi au avut cărămizi
în loc de pietre şi smoală în loc de ciment şi au spus:
«Veniţi să ne facem o cetate şi un turn, al cărui vârf să
ajungă până la cer şi să slăvim numele nostru, mai
înainte de a fi risipiţi în toate ţinuturile.» A coborât
însă Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care îl zideau
fiii lui Adam şi a spus: «iată, este un singur popor şi
un singur lucru este pe buzele tuturor şi au început să
facă asta şi nici nu se opresc din planurile lor până ce
nu le împlinesc în lucrare. Veniţi, aşadar, să coborâm
şi să le învălmăşim limba, ca niciunul să nu mai înţe‑
leagă limba celui de lângă el.» Şi aşa i‑a despărţit
Domnul din locul acela, în toate ţinuturile, şi au înce‑
tat să îşi mai dureze cetate şi de aceea i‑a fost pus nu‑
mele Babel, pentru că acolo s‑au învălmăşit vorbele
întregului pământ şi de acolo i‑a rispit Domnul pe
faţa tuturor ţinuturilor.“
Haec quidem est Sacrae Scientiae traditio. Pro

phana autem scientia, econtra, quamlibet nationem
propriam sibi per artem composuisse linguam et
communi consensu hoc ita, illud autem ita, nominari,
declinari, atque verba fieri sancivisse <tradit>5 et idcir‑
146 co scientia no/biliores ingenioque acutiores, vocabula
1
comptiora, composituram artificiosiorem et pronun‑

tiationem1 elegantiorem atque dulciorem invenisse,
ruditate autem ignobiliores, ingenioque hebetiores,
voces barbaras, composituram minus concinnam et
pronuntiationem abstrusam2 atque inelegantem, ide‑
oque barbaram, comperisse. Haec supra hanc rem
p<a>ene3 contraria, dicuntur, nos autem Veritati,
quid magis consentaneum rationique proximius sit,
breviter, simul atque syncere speculemur.
Cap(ut) 26
Ad probatione<m> authoritatis S(acro)‑S(anctae)
inferuntur barbari literarum ignari et quod
authores linguarum qui et quando fuerint, nemo
memorat, quae res memoratu dignissima erat.4
[…]5 Autem, mystica vocabulorum ex literarum

elementis, compositio, olim a nobis non ignaviter
scrutata, huius mysterii profunditatem quadamtenus
subintelligere, necnon6 sine iubila iucunditate frui, fa‑
cillime docebit desiderantem. Vnde evidentissime cla‑
rescet ipsi, tot idiomatum linguarumque genera,
146 1 pronuntiationem] pronunciationem ms. / 2 abstrusam]
1
obstrusam ms. / 3 p<a>ene omm. S / 4 Titulus capituli mg. / 5 Ante

autem, verbum Quoniam delevi, ad sensum respiciens et evitandum
anacoluthum: Quoniam rel., sed infra frui <dedit> compl. S. /
6
necnon] nec non ms. / 7 phraseos] fraseos ms. / 8 Ante enim, del. quia
ms., vide supra, n. 5 / 9 Circassos] Sircassos ms. //
Iar aceasta este tradiţia ştiinţei sacre. Ştiinţa profană

însă, dimpotrivă, transmite că fiecare neam şi‑a compus
limba prin meşteşugul său şi că prin consens a hotărât
să numească, să decline şi să pronunţe cuvintele unul
într‑un fel, altul într‑alt fel; de aceea cei mai faimoşi
pentru ştiinţa lor şi cu spirit mai pătrunzător au găsit
cuvinte de mai mare precizie, o compunere mai elabo‑
rată şi o pronunţie mai elegantă şi mai plăcută, iar cei
mai nepricepuţi – printr‑o lipsă de şlefuire şi cu mintea
mai obtuză – au descoperit cuvinte barbare, o compozi‑
ţie mai puţin aleasă, o pronunţie confuză, fără eleganţă
şi, de aceea, barbară. În privinţa acestora se spun lucruri
cumva contrare, noi însă vom cerceta pe scurt, împreu‑
nă şi cu onestitate, ce se potriveşte mai mult cu adevă‑
rul şi ce este mai aproape de raţiune.
Capitolul 26
Pentru a demonstra autoritatea celor preasfinte
sunt aduşi barbarii nepricepuţi într‑ale scrierilor
şi faptul că nimeni nu aminteşte cine şi când
au fost inventatorii limbilor, fapt ce merita pe
deplin să fie amintit.
Compunerea misterioasă a cuvintelor din litere, cer‑

cetată cândva de noi cu mare strădanie, îl va deprinde
cu uşurinţă pe cel ce doreşte să înţeleagă într‑o oarecare
măsură profunzimea acestui mister şi, nu mai puţin, să
se bucure de frumuseţea lui cu o încântată mulţumire.
De unde i se va lumina cu toată limpezimea că atât de
numeroasele feluri de dialecte şi limbi, atâtea deosebiri
differentias et phraseos7 proprietates non humanae as‑

tutiae excogitationes, imo nec artis, aut necessitatis ad‑
inventiones, sed revera Divinae Omnipotentiae opus
fuisse. Apprime enim8, non omnes barbari gramma‑
tici, literarumque periti fuerunt, prout et hodie vide‑
mus, Albanos, Circassos9, Abazas et omnes Scytharum
147 cis Tanaim fluvium degentes hordas, / Sybirios et gen‑
1
tes cis Obium1 fluvium versus Orientem2, ad

Oceanum usque Orientalem sese protendentes. Item
in America, si scriptoribus fides praestanda sit, <legi‑
mus>3 fere innumeros populos esse, qui de literali arte
ita nil imaginati sunt, ut, si fas est dicere, et nos de Ca‑
elitum concinna harmonia praefigurare non4 possu‑
mus quicquam. Item quarundam linguarum, utpote
ex aliis corruptarum, exordium atque origines infallibi‑
liter scimus; similiter quarundam non quidem autho‑
res, sed subtiliatores (quos vocant ‘Grammaticos’), no‑
minatim legimus, tot autem tantarumque linguarum
excogitatores, qui quandoque fuissent nullibi et a nullo
memorari accepimus, praeter id, quod a Sacro Histori‑
co sumus docti. Cuius veracitas ita per se evidenter pa‑
tet, ut non alio, nisi proprio indigeat argumento. Pro‑
prium autem Veritatis argumentum est hoc: Humanae
scientiae artisque genera, scientiarum artiumque speci‑
es, quaelibet unde suam traxerint originem, fere omnes
sciunt literas legentes. Humanas autem linguas (quae
cum sint scientiarum communicativarum, organa, ne‑
cessarissima et sine quibus non maxime digna notatu5
148 erat, et harum autho/res sexcenties supra reliquarum
2
147 1 Vide n. 7, p. 119 / 2 Orientem ex Orientes corr. ms. / 3 <legi

1
mus> una cum S complevi / 4 non interl. / 5 notatu] notatu <notare> S //
148 1 ‑ri debab‑ in rasura / 2 fert] fertur ms. / 3 mysterium] <id>
2
mysterium S / 4 sollertia] solertia ms., S / 5 Titulus capituli mg. / 6 ‑ria in
şi calităţi proprii ale frazelor nu au fost născociri ale is‑

teţimii omeneşti, ba nici măcar ale meşteşugului sau
invenţii făcute de nevoie, ci au fost cu adevărat lucrarea
atotputerniciei divine. Căci, întâi de toate, nu toţi bar‑
barii au fost pricepuţi în gramatică şi literatură, după
cum vedem şi azi la albani, circassi, abazi şi toate cetele
de scythi care trăiesc dincoace de fluviul Tanais, la
sybiri şi la neamurile de dincoace de fluviul Obius care
se întind spre răsărit până la Oceanul de răsărit.
Tot aşa, în America, dacă se cuvine să avem încrede‑
re în autori, citim că sunt popoare aproape fără număr
care nu şi‑au imaginat nimic în legătură cu meşteşugul
literelor, la fel cum, de e îngăduit să o spunem, noi nu
putem desena nimic legat de armonia minunată a cor‑
purilor cereşti. La fel ştim, într‑un chip ce nu poate fi
exprimat, începutul şi originile unor limbi, ca unele ce
sunt stricate din altele; în acelaşi chip citim, cu numele,
nu atât autori, cât mai degrabă spirite ingenioase (pe
care îi numesc „gramaticieni“) ale acestora, atâtea inven‑
ţii ale atâtor limbi, despre care nu aflăm pomenit nică‑
ieri şi la nimeni cine şi când au fost – în afară de ceea ce
am învăţat de la istoricul sacru. Adevărul acestui fapt se
vădeşte atât de limpede de la sine, încât nu are nevoie de
un alt argument decât al său propriu. Iar argumentul
propriu al adevărului este acesta: aproape toţi cei care
citesc literele ştiu de unde îşi trag originea genurile ştiin‑
ţei şi meşteşugului omenesc, speciile ştiinţelor şi meşte‑
şugurilor. Niciunul însă, chiar foarte învăţat, nu ştie de
la cine şi de când limbile omeneşti au primit începutul
atâtor deosebiri (de vreme ce acestea sunt instrumente
foarte necesare şi fără de care nu se putea nota ceea ce
scientiarum artiumve inventores celebrari debebant1),

a quo et quando inchoationem tantarum differentia‑
rum accepissent, ne ullus quidem, licet sit literatissi‑
mus, scit. Quod si factum est, ut a tam praepotenti
invidioso, talium celeberrimorum authorum nomina,
e catalogo humanae memoriae obliterentur, diiudi‑
cent, quaeso, iudicio utentes!
Ergo Sacrae Historiae fides praestanda, quae
fert2, homines a principio non ab hominibus, nec a
propria scientia, sed per infusam scientiam a Deo,
sub Babylonicae Turris constructione, quilibet eo‑
rum proprias didicisse linguas, ad cuius rei explanati‑
onem, in speculo Veritatis quid inspexerim dicam.
Cap(ut) 27
Eadem Sacrorum authoritas probatur, per
mysticam vocum ex literis compositionem, quod
mysterium3 humana sollertia4 pertingere nequit.
Item quia linguae, quae arte discuntur, errant,
quae autem vernacula sunt, ut a Deo docta,
errorem comittunt nunquam.5
Antequam dicamus de ultimaria6 huiusce mysterii

intentione, linguarum confusionem vere mysterium et
linguas hominibus a Deo datas fuisse, sic probamus:
Sunt linguae quae a 24. elementis, usque ad 44.
extensae, ad perfectionem propriae pronuntiatio‑
nis7 paucioribus uti elementis haud possunt8. Ad
quas9, quamquam quaedam non necessaria10, sed
rasura / 7 pronuntiationis] pronunciationis ms. / 8 possunt] potest p. m. /
9
quas] quam p. m. / 10 necessaria] necessariae ms. / 11 ‑es in rasura, supra
–ia ms.: supra ‑is S //
merita în cel mai înalt grad să fie notat, autorii lor ar fi

trebuit să fie slăviţi de sute de ori mai mult decât inven‑
tatorii celorlalte ştiinţe şi meşteşuguri).
Să judece, vă rog, cei ce se folosesc de raţiune, dacă
s‑a putut întâmpla ca numele unor asemenea autori
atât de faimoşi să fi fost şterse din catalogul memoriei
omeneşti de vreun invidios plin de putere!
Aşadar, se cuvine să ne încredem în istoria sacră,
care arată că la început oamenii şi‑au învăţat fiecare
propriile lor limbi nu de la oameni, nici din propria lor
cunoaştere, ci prin cunoaşterea pusă în ei de Dumnezeu,
la vremea construirii Turnului din Babylon: pentru ex‑
plicarea acestui lucru voi spune ce am văzut în oglinda
adevărului.
Capitolul 27
Este demonstrată aceeaşi autoritate a celor sacre
prin misterioasa alcătuire a cuvintelor din litere,
mister care nu poate ţine de iscusinţa omenească.
Tot aşa, că limbile care se învaţă cu meşteşug au
greşeli, dar cele ce sunt materne nu comit niciodată
vreo greşeală, ca unele ce sunt învăţate de
la Dumnezeu.
Mai înainte de a vorbi despre planul misterului din

urmă, dovedim în acest fel că învălmăşirea limbilor a
fost cu adevărat un mister şi că limbile le‑au fost date
oamenilor de Dumnezeu:
Există limbi care, întinzându‑se de la 24 de litere
până la 44, nu se pot folosi de mai puţine litere pentru
solummodo orthographicae arti servientia sint, ut

sunt dipht<h>ongi et vocales11 eandem vocem profe‑
149 rentes, atque prosodia/ca signa, modum eleganti‑
1
amque pronuntiationis1 dirigentia, insuper mutua li‑

terarum translatio, quibus Euphradiae ergo utuntur.
Verum tamen, his omnibus, ceu minus necessariis,
relictis, quinque sunt, quae dicuntur ‘vocales’2, reliquae
autem aut ‘mutae’, aut ‘semimutae’ vocantur3 literae.
Dico autem: Quisquis fuerit Grammaticorum
sapientissimus literarumque compositionum peri‑
tissimus, ad illas quinque vocales, pariter accipiat4
quinque mutas literas, hoc est, ad5 a., e., i., o., u., b.,
c., d., f., g. et ostendat, istis decem literis, quod voca‑
bula6 componi possint, quod si exequutus fuerit, du‑
car credere, nullo indigens teste, iuxta paganas tradi‑
tiones, omnes linguas, per humanam solertiam esse
inventas. Sin minus, credat veritati, quod voces quae
omnes complectuntur linguas, et a 24., usque ad 44.
elementa exprimuntur, a Deo mystice et supernatu‑
raliter sint infuse donatae. Hinc interim manifestum
fit, quandoquidem humana solertia, decem saltem
literis quot vocabula componi possunt, assequi non
possit, veritati consentaneum esse7, multo minus 24.
aut 44. literarum vocabula excogitasse potuisse.
150 Adde ad haec / casus obliquos, nominum decli‑
2
nationes, verborum coniugationes1 et reliquas sex

partes Grammatices; deinde cogita omnes linguas
tam nobiles, quam ignobiles, et scientes, et non sci‑
149 1 Vide. n. 7., p. ant. / 2 Vide. n. 11 p. ant. / 3 vocantur] dican
1
tur p. m. / 4 accipiat] accipian‑ p. m. / 5 ad mg. / 6 vocabula] vocabala

ms. / 7 esse post S corr.: est ms. //
150 1 coniugationes] coniungationes ms. / 2 Graecum] Graecus
2
p. m. / 3 errat] erat p. m. / 4 confunduntur] confundantur ms. / 5 qui

interl. / 6 Is. 5, 20 / 7 Domine] Dominae ms. //
a atinge perfecţiunea propriei lor pronunţii. La acestea

se adaugă unele care, chiar dacă nu sunt necesare, slu‑
jesc doar meşteşugului ortografic, cum sunt diftongii
şi vocalele care produc acelaşi sunet şi semnele prozo‑
dice, care guvernează modul şi eleganţa pronunţiei,
precum şi schimbarea reciprocă de litere, de care se fo‑
losesc regulile elocinţei.
Numai că, dacă lăsăm deoparte toate acestea, ca mai
puţin necesare, există cinci litere care sunt numite voca‑
le, iar celelalte sunt chemate „mute“ sau „semimute“.
Iar eu spun: cel mai înţelept dintre gramaticieni şi cel
mai priceput în compunerea literelor, oricine va fi fost,
să ia pe lângă acele cinci vocale deopotrivă cinci litere
mute, adică pe lângă a e i o u, b c d f g, şi să arate că pot
fi alcătuite cuvinte cu aceste zece litere; dacă va fi izbutit,
voi ajunge să cred, fără a mai avea nevoie de vreun mar‑
tor, că toate limbile, după tradiţiile păgâne, au fost in‑
ventate prin iscusinţa omenească. Dacă nu, să dea crezare
adevărului, că vorbele care alcătuiesc toate limbile şi sunt
exprimate prin 24 până la 44 de elemente, au fost dăru‑
ite de Dumnezeu, în chip mistic şi supranatural. Iar de
aici devine limpede că, de vreme ce iscusinţa omenească
nu poate spune câte cuvinte se pot alcătui cu doar zece
litere, se cuvine să se accepte adevărul: cu atât mai puţin
ar fi putut născoci cuvinte din 24 sau 44 de litere.
Adaugă la acestea cazurile oblice, declinările nume‑
lor, conjugările verbelor şi celelalte şase părţi gramati‑
cale; gândeşte‑te apoi că toate limbile, atât nobile, cât
şi lipsite de nobleţe, atât cizelate, cât şi necizelate, ur‑
mează aceeaşi metodă, dar îşi exprimă propriile lor cu‑
vinte prin caractere diferite. Căci un barbar, cu nimic
entes, eandem quidem sequi methodum, sed diversis

figuris, singulas proprias exprimere voces. Nec mi‑
nus enim barbarum, sine notitia artis Grammatices,
quam Graecum2, per totam vitam in arte laboran‑
tem, suam cal<l>ere linguam. Imo, si veritati assenti‑
re vellemus, Graecus per artem barbarizat, soloecizat
et saepissime in loquendo errat3, barbarus autem in
propria lingua, hoc patrat nunquam. Porro lingua
vernacula loqui est donum naturae perfectum, atqui
omne donum perfectum a Patre descendere Lumi‑
num, sat ipsa probat Veritas. Ergo vernaculam
cal<l>ere linguam, per infusam scientiam a Patre Lu‑
minum, homines impetrasse minime dubitandum.
Itaque in linguarum confusione saltem confundun‑
tur4 Scholastici Atheistae, qui Ethnicam scientiam
Sacrorum veritati praeponere assueverunt.
Vae ipsis qui5, ad instar gentium, docent et po‑
nunt amarum dulce et dicunt tenebras lucem.6 Mi‑
serere Domine7 tenellae aetati!
151 / Cap(ut) 28
1
Mysticam linguarum confusionem1, per Dei de

Caelo descensum linguas spirituales, post Verbi
incarnati ascensum denotare et praedicationem
Evangelicam in communionem Ecclesiae
significare.2
Vltimaria autem huiusce magni mysterii Intentio,
iuxta Sacram Literam, ad complementum Spiritualis
Loquelae tendere apparebat. Siquidem constructio
151 1 ‑nem interl. / Titulus capituli mg. / 3 Sapientissimo] Supremo
1
p. m. / 4 Gen., 11, 6 / 5 solum] sulum ms. / 6 lateritiamque]

latericiamque S / 7 qualis] qualem, post talem ms. / 8 Caelestis] Caelistis
ms. / 9 quae] qui ms. / 10 similes] similis p. m. //
mai puţin decât un grec, fără a avea ştiinţă de meşteşu‑

gul gramaticii, se munceşte toată viaţa în meşteşugul de
a‑şi exersa limba. Ba chiar, dacă am voi să acceptăm
adevărul, grecul, prin meşteşug, comite barbarisme, so‑
lecisme şi foarte adesea greşeşte în vorbire, în vreme ce
barbarul niciodată nu săvârşeşte aşa ceva în propria sa
limbă. Mai departe, vorbirea limbii materne este un dar
desăvârşit al naturii, iar orice dar desăvârşit coboară de
la părintele luminilor: adevărul însuşi o demonstrează
îndeajuns. Aşadar, este dincolo de îndoială că oamenii
au reuşit să îşi exerseze limba maternă prin cunoaşterea
pusă în ei de părintele luminilor. Au păreri amestecate
în privinţa învălmăşirii limbilor numai scolaştii atei,
care s‑au obişnuit să pună cunoaşterea păgână mai pre‑
sus de adevărul celor sacre.
Vai lor, care dau învăţătură întocmai ca păgânii şi
arată amarul ca dulce şi numesc întunecimile lumină!
Îndură‑te, Doamne, de vârsta lor fragedă!
Capitolul 28
Învălmăşirea mistică al limbilor, prin coborârea
lui Dumnezeu din cer, dezvăluie limbile spirituale,
după înălţarea Cuvântului întrupat, şi desemnează
rostirea evanghelică în comuniunea bisericii.
Iar planul ultim al acestui mare mister, după litera

sacră, pare să tindă către împlinirea limbajului spiritual.
Căci construirea Turnului din Babylon a fost începută
de toţi fiii răsăriteni ai lui Adam (de vreme ce ţinuturile
apusene nu erau încă locuite) care, vrând să‑şi slăvească
Babylonicae Turris ab omnibus Orientalibus filiis

Adam inchoata est (nondum enim erant cultae par‑
tes Occidentales), qui sibi nominis celebritatem
proponentes in Caelum, lutei, ascendere, quilibet
proximo suo persuadeba<n>t.
Cum autem ab Opifice Sapientissimo3 atque Ar‑
chitecto Supremo opus hoc visitaretur, ad figuram
praedeliberatorum duorum Consiliorum, Tertio
S(acro)‑S(anctae) Trinitatis concitato consilio: „Ecce,
inquit, unus est populus et unus labium omnium, nec
desistent a cogitationibus suis, donec eas opere com‑
pleant.“4 Vbi pie considerandum est, universi populi
illius a Deo praecognitas cogitationes, non solum5 al‑
tissimam lateritiamque6 complecti structuram, nec
denique culmine ipsius tacto Caelo, cessaturas, sed
potius, <ut>, iuxta vanam opinionem, in Caelum as‑
censione nominis celebritatem consequantur, talem,
qualis7 terrestris, Caelestis8 et quae9 pedibus terram,
manibus Caelum capiens, celebrari deberet, quod est
152 Deo similes10 et Altissi/mo aequales esse1 appetere. Fi‑
1
nale enim Diaboli propositum hoc erat, ut omnibus

filiis Adam persuadeat per cognitionem boni et mali,
eos Deos fieri posse. Cum autem Deus Sempiternus
eorum cogitationes in hoc malo perseverare praecog‑
noverit: „Venite, inquit, descendamus (adventum Di‑
vini Verbi Incarnationis significans), et confundamus
ibi linguas eorum!“2 Itaque confundit Deus linguam
hominum et a concepta cogitationes eos desistere fa‑
cit, hoc est, docet eos per se in Caelum ascendere non
posse, non secus ac expulit3 Adamum de paradiso, ne
152 1 esse supra appe‑, in rasura, ms. / 2 Cf. Gen., 11, 7 / 3 expulit]
1
expullit ms. / 4 <turrim ad> una cum S complevi / 5 congregationis ex

congregationes corr. ms. //
numele, l‑au convins – fiecare – pe cel de alături că ei,

făcuţi din lut, aveau să urce la cer.
Când însă lucrarea aceasta fu văzută de făurarul plin
de înţelepciune şi arhitectul suprem, după întrunirea
celor două sfaturi ce luau hotărâri, se adună cel de‑al
treilea sfat, al Preasfintei Treimi: „Iată, zice, este un sin‑
gur popor şi o singură vorbă este pe buzele tuturor: nu
se vor opri din planurile lor mai înainte de a le împlini
în lucrare.“ Acum se cuvine să se ia seama cu pioşenie la
acest fapt, că planurile, pe care Dumnezeu le cunoştea
dinainte, ale acelui popor întreg erau nu doar să ducă la
capăt o construcţie foarte înaltă, din cărămidă, şi nici să
se oprească, în sfârşit, atunci când vârful ei atingea ce‑
rul, ci mai degrabă ca, după o părere deşartă, să‑şi do‑
bândească gloria numelui – deopotrivă pe pământ şi în
cer – prin urcarea la cer şi, luând în stăpânire cu mâini‑
le lor cerul, precum şi pământul, cu picioarele, să trebu‑
iască să fie slăviţi – ceea ce înseamnă a năzui să fie
asemenea lui Dumnezeu şi egali Preaînaltului.
Căci planul ultim al diavolului era să‑i convingă pe
toţii fiii lui Adam că pot ajunge dumnezei, prin cu‑
noaşterea binelui şi răului. Cum însă Dumnezeu cel
veşnic a ştiut dinainte că planurile lor stăruiau în răul
acesta, zice: „Veniţi, să coborâm (ceea ce însemna sosi‑
rea Cuvântului divin întrupat) şi să le învălmăşim lim‑
bile!“ Şi aşa a învălmăşit Dumnezeu limba oamenilor
şi a făcut ca planurile lor să se oprească din ce începu‑
seră, adică îi învaţă că nu pot urca la cer, întocmai
cum l‑a alungat pe Adam din paradis, ca să nu mănân‑
ce din pomul vieţii. În rest, sunt învălmăşiţi în ţinutul
Babylonului, adică al „învălmăşelii“, iar fiii lui Adam se
comedat de ligno vitae. Caeterum confunduntur a loco

Babylonis, id est, confusionis, et filii Adam cum
propris linguis disparguntur in universam terram.
„Filii, inquam, Adam, Dei mortales, <turrim ad>4 Cae‑
lum ex lateribus construentes, eo quod filius hominis,
Aeterni Dei Aeternus Primogenitus ad mysterii com‑
plementum, non descendendo, sed, econtra, ascenden‑
do in Caelum, linguas non carnales, sed spirituales, non
confusionis, sed congregationis5 authrices missurus erat
et carneae voces, quae unius erant labii (hoc est, quae
uno labio, in Adam mortis pomum comederant), in
153 uni/versas regiones exulantur, eaedem per infusionem
1
linguarum spiritalium, in unionem congregantur

Ecclesiae et pomum Arboris Vitae in Novo Adamo
omnes comedunt. Similiter, in confusione linguarum
carnalium, proximi voces non intelliguntur, in infusi‑
one autem spiritualium, proximi non intellecta1 in‑
telligitur dialectus2 et quae ibi diffusae, hic congrega‑
tae existunt, ut videre est in Grammaticis, qui Spiritus
discipuli erant. Cum enim Spiritus discipulus unius
linguae uteretur3 dialecto, omnes populi suae4 dialecti
pronunciationem5 audiebant, intelligebant atque
uno6 spiritali labio miram S(acro)‑S(ancti)7 Spiri‑
tus efficaciam in spiritu adorabant. Itaque, ut appare‑
bat, linguarum confusio, mystice linguarum in Eccle‑
sia congregationem praesignificabat et dispersi filii8
Adam, per Verbum S(acro)‑S(ancti) Evangelii in una‑
nimitate9 charitatis, in eiusdem labii Verae Fidei
153 1 intellecta] intellectam p. m. / 2 dialectus] dialectum p. m. /
1
3
Post uteretur, * signum attentionis positum est / 4 suae] sui p. m. /
5
pronuntiationem] pronunciationem ms. / 6 uno] una p. m. /
7
S(acro)‑S(ancti) Spiritus] esse Spiritus S / 8 dispersi filii] dispersis filiis
p. m. / 9 ‑te interl. / 10 turrim turrem p. m. / 11 eadem] eodem S /
12
perfecte] perfecti p. m. / 13 edocti] edoctas p. m. //
risipesc pe tot pământul, fiecare cu limba lui proprie.

„Fiii lui Adam, spun, muritorii lui Dumnezeu, constru‑
iesc din cărămizi un turn până la cer, ca să nu coboare
Fiul omului, întâi‑născutul veşnic al lui Dumnezeu veş‑
nic, pentru a împlini misterul, ci dimpotrivă, urcând la
cer; avea să le trimită limbi nu de carne, ci de spirit, ce
ar fi produs nu învălmăşire, ci adunare, şi cuvinte de
carne care ar fi ieşit dintr‑o singură gură (adică cele care,
cu o singură gură, mâncaseră, în Adam, rodul morţii):
sunt surghiunite în toate ţinuturile şi tot ele sunt adu‑
nate, prin impregnarea lor cu limbile spirituale, într‑o
uniune a bisericii, şi mănâncă toate rodul pomului vieţii
în noul Adam.
Tot aşa, în învălmăşirea limbilor carnale, nu sunt
înţelese cuvintele celui de alături, dar prin impreg‑
narea lor cu cele spirituale se înţelege dialectul de
neînţeles al celui de alături, iar cele care acolo erau
împrăştiate, aici sunt adunate, după cum se vede la
gramaticieni, care erau discipoli ai spiritului. Însă, în
vreme ce discipolul spiritului se folosea de dialectul
unei singure limbi, toate popoarele auzeau rostirea di‑
alectului propriu, înţelegeau şi adorau în spirit lucra‑
rea minunată, printr‑o singură gură spirituală, a
Preasfântului Duh. Şi aşa, după cum se arăta, învăl‑
măşeala limbilor vesteşte dinainte adunarea mistică a
limbilor în biserică; iar fiii rispiţi ai lui Adam, desă‑
vârşit învăţaţi, prin cuvântul preasfintei evanghelii,
în armonia iubirii, în mărturisirea adevăratei credin‑
ţe (pe care Dumnezeu şi‑a clădit turnul bisericii sale)
cu aceleeaşi gură, în acelaşi dialect spiritual, adică
în aceeaşi speranţă nezdruncinată, vorbesc limba
Confessione (supra quam Deus turrim10 Ecclesiae Su‑

ae aedificat), in eadem11 spirituali dialecto, hoc est fir‑
missima spe, perfecte12 edocti13, Patriam, hoc est Cae‑
lestem linguam et antiquam dialectum loquuntur,
Vocem Veri Praeceptoris audiunt et intelligunt, et cog‑
154 noscit eos et cognos/citur ab ipsis. De hac dialecto
1
Prophetarum princeps degustans, David, praedicit:

„Dies diei, i(d) e(st), Spiritus Spiritui, eructat1 Ver‑
bum, et nox nocti, id est, caro carni, indicat Scienti‑
am.“2 Per Diem, Verbum Spiritualem et Filios Lucis,
per noctem autem, Divinam ineffabilem Incarnatio‑
nem, in qua primo<s> Domini Salvatoris discipulos
regeneratos3 caeterosque homines instituentes, intelli‑
gens. Idcirco, „Non sunt loquelae, neque sermones,
quorum non audiantur voces eorum, in omnem4 ter‑
ram exivit sonus eorum.“5 Ac tandem, „Deus regnavit,
exultet terra, laetentur insulae multae“6 (quia) „in Sole
posuit tabernaculum Suum“7, ubi Novum Testamen‑
tum Suum et Foedus Sempiternus reposuit. Ideoque
„Omnes gentes plaudite manibus, iubilate Deo8 in
voce exaltationis, quoniam Deus terribilis et excelsus,
Rex magnus super omnem terram“9, in saeculum.
Cap(ut) 29
Thomus Theologo10‑ethices pollicetur,
Monarchiae Scientiae Humanae modeste
deluduntur sectarumque tituli inducuntur.11
Nunc tandem ad finem istius Tertii Libri prope‑
rantes, cumque de progressu naturali, succincte
154 1 eructat in rasura / 2 Ps. 18, 3 / 3 discipulos regeneratos]
1
discipulis regeneratis p. m. / 4 omnem] omnes p. m. / 5 Ps. 18, 4‑5 / 6 Ps.
96, 1 / 7 Ps. 18, 6 / 8 Deus] Dó‑ p. m. / 9 Ps. 46, 2‑3 / 10 Theologo]
Theologio S / 11 Titulus capituli mg. //
părintească, adică cerească, şi dialectul vechi, aud şi

înţeleg glasul adevăratului învăţător, şi el îi cunoaşte şi
este cunoscut de ei.
Gustând din dialectul acesta, David, principele
profeţilor, prezice: „Ziua face să curgă înspre zi cuvân‑
tul, altfel spus Duhul, înspre Duh, iar noaptea îi devă‑
luie nopţii cunoaşterea, altfel spus carnea, cărnii.“ El
înţelege prin zi cuvântul spiritual şi fiii luminii, iar
prin noapte, inefabila întrupare divină, în care s‑au
născut din nou cei dintâi discipoli ai Domnului mân‑
tuitor şi ceilalţi oameni care dau învăţătură. De aceea,
„Nu sunt limbi, nici discursuri, ale căror cuvinte ei să
nu le audă şi pe tot pământul s‑a dus sunetul lor.“ Şi,
în sfârşit, „Dumnezeu a domnit, să se bucure pămân‑
tul, să se veselească insule multe“, (pentru că) „şi‑a
pus în soare cortul său“, unde şi‑a aşezat Noul său
Testament şi legământul veşnic. Şi de aceea „Voi, toate
neamurile, aplaudaţi cu mâinile voastre, bucuraţi‑vă
de Dumnezeu cu glasul înălţării, pentru că Dumnezeu
este înfricoşător şi înalt, regele mare peste tot pămân‑
tul“, în veci.
Capitolul 29
Este făgăduit un tom de teologie etică, sunt luate
în derâdere, cu măsură, împărăţiile cunoaşterii
omeneşti şi sunt introduse numele sectelor.
Acum, grăbindu‑ne în sfârşit către finalul acestei a

treia cărţi, după ce am atins pe scurt unele elemente
particulare legate de cursul naturii, rămâne să spunem
quaedam peculiaria tetigerimus, restat dicere, etiam

de postrema creatura, quae est homo, in prolapsa
iam natura, quid in bonum, malumque profecerit.
155 Itaque hoc ulti /mo capite1, non secus ac praepara‑
1
tos2 colores indepingibili humanae3 Imaginis4, vel

ut seminarium Theologo‑ethices5 complectemur, de
qua, Deo concedente suo, dicetur loco.
Igitur reversi unde digressi fueramus. Quaelibet
ars, quatenus Mathesi inserviebat, tum in dies incre‑
mentum suspiciebat, tum, de novo, alias, atque6 alias
humanae fragilitatis excogitabat necessita<te>s, econ‑
tra, autem scientia, quatenus pro bono sensitivo sata‑
gebat, in malum dumtaxat progrediebatur. Quo enim
humana provehebatur7 aetas, eo verae et bonae scien‑
tiae stylus, in totalem oblivionis ruinam detrudebatur.
Siquidem illi, qui a vero Doctore, Moysa, falso corrup‑
toque nomine, Musarum8 vocitabantur alumni, prin‑
cipiorum9 Sapientiae obliti (cuius principium a timo‑
re Dei incipit10 et in amorem proximi finem accipit11)
cumque recentioribus12 figmentis poëticisque fabulis
toto sese dederint pectore, utrum qualem arrogantio‑
rem titulum (ac si sibi connatus13 fuisset) vindicave‑
rint, p<a>ene inscii, sensitiva scientia sauciati14, litera
occisi15 ac humana sapientia sepulti, miserandum
occubuerunt in modum. Quamobrem, mortalibus,
quasi in aëre mutuum gerentibus bellum, quoque pe‑
156 dem figant, / ponderosamque ambitionem fulcirent,
2
155 1 capite] capito p. m. / 2 praeparatos] praeparatis p. m. /

1
3
humanae] humae p. m. / 4 Imaginis] Imagines p. m. / 5 ethices] ethicae
p. m. / 6 at‑ mg. / 7 prov‑ ex prod‑ mut. ms. / 8 Musarum] Mussarum p. m. /
9
principiorum] principia p. m. / 10 Ps. 110, 10 / 11 Mt., 22, 39, Mc. 12, 31,
Luca, 10, 27 / 12 recentioribus] recencioribus ms. / 13 connatus] connatum
p. m. / 14 sauciati] fauciati p. m. / 15 occisi] occissi p. m. //
156 1 devis p. m., postea punctum additum est supra ‑s / 2 heroum]
2
haeroum p. m. / 3 quod] quid ms. / 4 Post idem, del. finire ms. /
ceva şi despre creatura din urmă, care este omul: ce a

făcut bun şi rău în natura de‑acum căzută.
În acest ultim capitol, nu altfel decât am făcut cu
culorile pregătite pentru chipul de nezugrăvit al
omului, să cuprindem măcar sâmburii teologiei eti‑
ce, despre care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va vorbi
la locul potrivit.
Aşadar, ne‑am întors de unde ne‑am abătut: orice
meşteşug, în măsura în care era în slujba cunoaşterii,
deopotrivă dobândea o creştere, pe măsură ce treceau
zilele, şi născocea alte şi alte nevoi ale naturii umane
şubrede; dimpotrivă, ştiinţa, în măsura în care se stră‑
duia pe calea binelui senzorial, tot pe atât mergea îna‑
inte în rău. Cu cât înainta vârsta omenească, stilul
ştiinţei adevărate şi bune cădea în paragina deplină a
uitării. Şi anume, aceia care erau în mod repetat nu‑
miţi învăţăcei ai muzelor, cu un nume stricat după
adevăratul învăţat, Moise, uitând principiile înţelep‑
ciunii (care îşi are începutul în teama de Dumnezeu şi
îşi are sfârşitul în iubirea aproapelui), în vreme ce se
dedicau cu tot sufletul celor mai noi născociri şi bas‑
melor poetice, cumva neştiind ce titlu mai plin de aro‑
ganţă să revendice (de parcă le‑ar fi fost înnăscut),
răniţi de cunoaşterea senzorială, ucişi de literă şi îngro‑
paţi de înţelepciunea omenească, s‑au prăbuşit într‑un
chip jalnic.
Din această cauză, cum muritorii duceau război
unii cu alţii cumva în aer, fără să aibă unde să‑şi pună
piciorul şi să‑şi proptească ambiţia apăsătoare, ajun‑
gând să se răzleţească de vechea înţelepciune în direcţii
non habentibus, ab ipsa antiqua sapientia, varias in

partes devis facti<s>1, in stultitiae degeneraru<n>t
tenebras. Et primo quidem, quidam, ob singulares, ut
ita dici fas sit, vitiosas virtutes, a fabularum fictoribus in
supremos elevati Caelos, deorum, semideorum atque
heroum2 donati sunt titulo (qualem ambitionem nostra
quoque aetate adhuc vigere videmus). Vnde prophan‑
ae Theologiae execrandaeque Theogoniae sese prae‑
buerunt authores, itaque Antediluvianorum Anthro‑
polatriam, in Idololatriam permutarunt Postdiluviani.
Quod3 enim (ut et alias dictum est) Inimicus ante di‑
luvium per vastam corporeitatem operari aggressus
erat, idem4 post diluvium, per superbam ambitiosita‑
tem finire moliebatur. Deinde quilibet mortalium du‑
as vel tres, vel etiam omnes scientiarum artiumque
monarchias sibi arrogari anhelabat.
Idcirco, unus quidem ad Grammaticae, alius ad
Poëticae; unus ad Picturae, alius ad Sculpturae; unus
ad Logices, alius ad Rhetorices; unus ad Naturalis5,
<alius> ad Moralis Philosopiae5; unus, inquam, ad
Vniversalis Physices5, alius (quasi Physica5 tanto indig‑
157 na ingenio) ad Metaphysices; / unus ad Geometriae,
1
alius ad Geographiae; unus ad Astronomiae, alius ad

Astrologiae; unus ad Magiae, alius ad Necromandi‑
ae1; unus ad Geomandiae1, alius ad Oenoscopiae;
unus ad Chironomiae, alius ad Metoposcopiae;
unus ad Praestigiatoriae2, alius ad Discantatoriae;
unus ad Histrioni<c>ae, alius3 <ad> Fabulatoriae;
5
Naturalis, Philosophiae, Physices, Physica] naturalis et inferius,
philosophiae, physices, physica ms. //
157 1 Pronuntiatio Medio‑ et Neo‑Graeca S / 2 Praestigiatoria]
1
Pristigiatoriae ms. / 3 alius] aliud p. m. / 4 unus] alius p. m. / 5 Mt., 15,
14 S / 6 1 Cor., 9, 24 S / 7 tripodi] Tripodi ms. / 8 erant] erunt S /
9
digladiabantur] digladiebantur ms. //
de tot soiul, au decăzut în tenebrele prostiei. Şi anume,

în primul rând din pricina calităţilor vicioase – dacă
se poate spune aşa –, unii, ridicaţi de născocitorii de
basme în înaltul cerurilor, au fost înzestraţi cu titlul de
zei, semizei şi eroi (o asemenea trufie vedem că e puter‑
nică până în vremea noastră). De aici, s‑au oferit pe
sine ca autori ai teologiei profane şi ai blestematei teo‑
gonii, iar în felul acesta cei de după potop au schimbat
antropolatria celor de dinainte de potop în idolatrie.
Căci ceea ce duşmanul (după cum s‑a spus în altă par‑
te) începuse să făptuiască înainte de potop printr‑o uri‑
aşă masă de materie, se străduia să încheie după potop
printr‑o trufaşă ambiţie. Apoi, oricine dintre muritori
năzuia să îşi aroge împărăţia a două sau trei ori chiar a
tuturor ştiinţelor şi artelor.
De aceea se dedicau cu tot sufletul – unul, stăpânirii
gramaticii, altul, a poeticii; unul, a picturii, altul, a
sculpturii; unul, a logicii, altul, a retoricii; unul, fi‑
lozofiei naturii, altul, celei morale; unul, spun, fizicii
universale, altul (ca şi cum fizica ar fi nedemnă de un
asemenea talent), metafizicii; unul, geometriei, altul,
geografiei; unul, stăpânirii astronomiei, altul, a as‑
trologiei; unul, a magiei, altul, a necromanţiei; unul,
a geomanţiei, altul, a ghicitului în vin; unul, a chiro‑
manţiei, altul, a ghicitului în trăsăturile feţei; unul, a
scamatoriei, altul, a descântecelor; unul, a comediei,
altul, a poveştilor; unul, a linguşirii, altul, a traiului
pe spezele altuia şi a stăpânirii celorlalte vanităţi ome‑
neşti: turbaţi, ardeau să se înstăpânească pe culmea
înţelepciunii proaste şi să îşi dobândească titlul de
unus4 ad Adulatoriae, alius ad Parasitoriae, caetera‑

rumque humanarum vanitatum pos<s>essionem,
toto se captivarunt animo adque stultae sapientiae
fastigium capessendum titulumque Monarchae adi‑
piscendum, rabidose flagrabant. Itaque singulis, sin‑
gulas sectas superbe profitentibus et caecis caecas
post se catervas trahentibus5 atque laborum brabium
victoriaeque laurum6 abripuisse fallaciter imaginan‑
tibus, ac tandem fictis, fictitiisque Apollinibus, e tali
cruento certamine redeuntibus et in throno phantas‑
ticae Monarchiae supersedere percupientibus, tripo‑
di7 deerat pes.
Qua de re, crassa iam farciti litera et scientiae hu‑
manae obruti ruina, pro stupide autumata requiei
ambitione, in inscitiae atque ignorantiae praecipites
corruerunt barathrum. Necnon his dissimiles erant8,
qui pro summo bono, summaque vitae humanae feli‑
158 citate digladiabantur9, / ac de Tempore, Vita et Morte
1
solicitabantur.
Cap(ut) 30
Sacra Scientia dignatur authorem
suum nominare discipulum.
Tomus Theologo‑metaphysices promittitur.1
His itaque a me quo diutius per aenigmaticum

speculum perspectis, eo declivius in admirandae
Sacrae Scientiae submergebar profunditatem et,
omni perceptibilitatis destitutus vigore, in infini‑
tum quasi corruebam. Senex autem beatissimus
158 1 Titulus capituli mg. / 2 creatione] creationis p. m.,
1
creationes s. m.s. / 3 <illud> et inferius <nutriuntur> post S complevi //

monarh. Şi aşa, declarându‑se cu trufie fiecare în parte

în câte o sectă aparte şi trăgând după ei, orbi, cete oar‑
be şi închipuindu‑şi fals că smulseseră premiul trude‑
lor şi laurii victoriei şi, în cele din urmă, plăsmuind
nişte plăsmuiţi Apoloni, întorcându‑se dintr‑o aseme‑
nea înfruntare sângeroasă şi poftind să se aşeze pe tro‑
nul unei împărăţii imaginare, rămân fără un picior
la trepied.
Din această cauză, umflându‑se de o cultură groso‑
lană şi zdrobiţi sub ruinele cunoaşterii omeneşti, din‑
tr‑o ambiţie de alinare afirmată prosteşte, aruncându‑se
cu capul înainte, s‑au prăbuşit în abisul neştiinţei şi al
ignoranţei. Erau întocmai ca cei care se luptau pentru
binele desăvârşit şi fericirea deplină a vieţii şi se frămân‑
tau cu gândul la timp, viaţă şi moarte.
Capitolul 30
Ştiinţa sacră binevoieşte să‑l numească
pe autor discipolul său. Este făgăduit
un tom de teologie metafizică.
Şi aşa, cu cât mai mult priveam acestea în oglinda

misterioasă, cu atât mai adânc mă scufundam în pro‑
funzimea admirabilei ştiinţe sacre şi, sleit de orice pu‑
tere a simţurilor, mă prăbuşeam cumva în infinit.
Preafericitul batrân însă, când a înţeles că eram sleit şi
părăsit de toate puterile intelectului, zice:
„Cred, fiule, că îţi va fi de ajuns cât ai văzut până
acum din crearea naturii şi cursul ei, în chip misterios
cum me ab omnibus intellectus viribus derelictum

desertumve agnoverit:
„Satis, inquit, mi fili, tibi fore puto, quotquot hu‑
cusque de Naturae creatione2, eiusque progressu, ae‑
nigmatice et Theologo‑physice speculatus es. De
sequentibus igitur doctrinis, iam non amplius ‘fi‑
lium’ (quo nomine omnes seniores iuniores appellare
solent), sed ‘alumnum’ nominabo ‘meum’, quod
<illud>3 nomen solum ipsis comperit, qui lactantes,
cibis <nutriuntur>3; discipulos autem piis imbuunt
documentis. Idcirco nec amplius te tam gravibus
speculationibus laborare sinam, sed ego dictabo, tu
autem ausculta et disce, et in depositorio piae consci‑
entiae ea recondito! Verum autem apprime hoc te
novisse optarem, speculum hoc et aliam habere faci‑
em, quae his ingentioribus gravioribusque obtegitur
159 difficultatibus, ita / ut mortalis oculus eas intueri,
1
auris audire, et cor hominis ascendere non valet. Ha‑

rum autem difficultatum causa in hoc consistit, quia
eae quoque quamque1 divina2 nondum repraesen‑
tent anteriora, at, nihilominus, inter anteriora atque
posteriora eius, quaedam patefacere atque explanare
profecto possunt. De quibus Divina adiuvante Cle‑
mentia, Tomo dicetur posteriore.“
1
159 1 quamque interl. / 2 divina] divinam p. m. //
şi prin teologia fizică. Aşadar, în învăţăturile care ur‑

mează nu te voi mai numi „fiu“ (nume cu care toţi
bătrânii obişnuiesc să‑i cheme pe cei tineri), ci „învăţă‑
cel“, pentru că acest nume li se potriveşte numai celor
care, ca cei ce sug lapte, se nutresc cu hrană; iar ei îi
deprind pe discipolii lor cu dovezi pline de credinţă.
De aceea nu te voi mai lăsa să te trudeşti cu cercetări
atât de împovărătoare, ci eu însumi voi dicta, iar tu
ascultă şi învaţă şi aşază‑le în cămara cunoaşterii evla‑
vioase! Aş dori totuşi ca tu să ştii că oglinda asta are şi
o altă faţă, care este ascunsă cu dificultăţi mai mari şi
mai grele decât acestea, aşa încât ochii omeneşti nu le
pot vedea, urechile nu le pot auzi şi sufletul omenesc
nu le poate urca.
Iar cauza dificultăţilor se află în aceasta că, deşi ele
nu înfăţişează cele divine de mai înainte, totuşi, cu
nimic mai puţin, pot de bună seamă dezvălui şi lim‑
pezi cele ce există între mai înainte şi mai apoi. Despre
ele, cu ajutorul îndurării dumnezeieşti, va fi vorba în
tomul următor.
160 / DE TEMPORE
1
IN QVO DE MOTV, LOCO, DVRATIONE

ATQVE AETERNITATE
LIBER QVARTVS
Cap(ut) 1
Veritatis doctrina quare recedat ab proposita
speculatione. Temporis, vitae particularis et
Providentiae vera definitio1
„Non mirum, mi alumne, si stylus nostrae orati‑

onis a tuo longe distet desiderio, quin2 immo ipsum3
a libelli intitulatione maxime4 recedere comperies;
quandoquidem Imaginem quam tibi pingendam
proposueras indepingibilem5 esse ingenue fassus es.
Simili modo meam Imaginem ante non pictam6, sed
fictam esse speculum veritatis probavit. Insuper, qu‑
od omnium gravissimum atque difficillimum est,
cum Deus O(ptimus) M(aximus) omnes reliquas
creaturas in usum atque utilitatem suae ineffabilis
Imaginis produxerit, sequitur eam omnium obtinu‑
isse praeeminentiam quod nemo mentis compos in‑
fitias7 ire audebit. Verum enim, cum omnia Creata et
terrae naturae homini subiiciantur, duo dumtaxat ab
hominis longe recedunt dominio8, Tempus nempe
160 1 Titulus capituli mg. / 2 quin interl. / 3 Immo ipsum: Immo
1
maxime p. m. / 4 maxime mg. / 5 indepingibilem] indepingibelem ms. /

6
pictam] pictas p. m. / 7 inficias ms. / 8 dominio] dominío ms. //
DESPRE TIMP,
UNDE E VORBA DESPRE MIŞCARE, LOC,
DURATĂ ŞI VEŞNICIE
CARTEA A PATRA
Capitolul 1
De ce învăţătura adevărului se îndepărtează de
cercetarea propusă. Adevărata definiţie a timpului,
a vieţii particulare şi a providenţei.
Nu e de mirare, învăţăcelule, dacă stilul discursului

nostru e departe de dorinţa ta, ba chiar vei descoperi
că este foarte departe de titlul acestei mici cărţi; căci ai
recunoscut cu sinceritate că icoana pe care ţi‑ai propus
să o zugrăveşti este de nezugrăvit. În acelaşi fel, oglinda
adevărului a dovedit că imaginea mea, mai înainte, nu
era pictată, ci închipuită. Pe deasupra, ceea ce este
foarte greu şi dificil (pentru că Dumnezeu cel preabun
şi mare a făcut toate celelalte creaturi după folosul şi
folosinţa icoanei sale inefabile), urmează că ea a do‑
bândit întâietatea asupra tuturor – nimeni cu mintea
întreagă nu va cuteza să o tăgăduiască. Numai că, de
vreme ce toate cele create şi pământurile naturii se su‑
pun omului, doar două scapă deplin de sub stăpânirea
omului. Şi anume timpul şi viaţa.
Timpul, pentru că toate sunt înfăţişate în el, dar el
nu e în nimic, decât în veşnicie. Iar viaţa, pentru că le
161 et / Vita. Et tempus, quia omnia in eo representan‑

1
tur1, illud autem in nullo nisi in Aeternitate. Vita

autem, quia omnia comprehendit et a nulla compre‑
henditur, nisi ab Vniversali et Aeterna Vita.
Igitur, mi alumne, omnia quae Creationis deco‑
rantur titulo, in ipsa Aeternitate veluti accidentia
(utpote ipsa posteriora et ab ipsa comprehensa) consi‑
derari debent. Haec autem non alibi, nisi in temporis
speculo, et in vita particulari apparere2 possunt. Est
enim Tempus speculum Creaturae, in quo quaedam
fuisse, quaedam esse et quaedam fore posse reprae‑
sentantur. Vita autem particularis est, in qua quae‑
dam extitisse, quaedam existere et quaedam existere
posse intelliguntur. His, inquam, duobus cum homo
nec dominari, nec praeesse possit3, necessario sequi‑
tur, ea Soli Divinae Providentiae subiici, quae ante
omnia, in omnia et post omnia est et omnia tangit, et
a nullo tangitur. Quamobrem, de istis tribus, necessa‑
rissimis et vere profundissimis scientiis, distinctis li‑
bris et admonere decrevi.
Cap(ut) 2
162 Veritas semetip/sam patefacit per explicationem
2
sui habitus. Difficultas cognitionis Temporis,

Vitae atque Aeternitatis ex unitate radiorum
eiusdem splendoris consurgit.1
161 / Nunc igitur, si aurem eloqiis praebueris
162 meis / horum declarationem in mea habitusque mei
161 1 representantur] repraesentantur ms. / 2 apparere mg. /
1
3
possit] potest ms. //
162 1 Titulus capituli mg. / 2 in pectore omm. S / 3 diversos...
2
incognitos: diversi... incogniti p. m. / 4 Arcus] Arcus p. m.; Arcum S /

5
Sagitta] Sagitta<m> S / 6 tangentem] tangentae p. m. //
cuprinde pe toate şi nu este cuprinsă de nimic, decât

de viaţa universală şi veşnică.
Aşadar, învăţăcelule, toate cele care sunt împodobi‑
te cu titlul creaţiei se cuvine să fie cercetate în veşnicie
ca accidente (ca unele ce sunt posterioare ei şi cuprinse
în ea). Acestea însă nu se pot arăta decât în oglinda
timpului şi în viaţa particulară. Căci timpul este oglin‑
da creaturii, în care sunt înfăţişate unele care au fost,
unele care sunt şi unele care pot exista. Iar viaţa parti‑
culară este cea în care sunt înţelese unele care au exis‑
tat, unele care există şi unele care pot exista. De vreme
ce, spun, omul nici nu le poate stăpâni pe acestea
două, nici nu le poate sta în frunte, urmează în chip
necesar că ele sunt supuse doar providenţei dumneze‑
ieşti, care este înainte de toate, în toate şi după toate şi
care pe toate le atinge, dar de nimic nu este atinsă. Din
această cauză, am hotărât să atrag atenţia asupra aces‑
tor trei ştiinţe foarte necesare şi cu adevărat profunde
în trei cărţi distincte.
Capitolul 2
Adevărul se dezvăluie singur prin explicarea
veşmântului său. Dificultatea de a cunoaşte timpul,
viaţa şi veşnicia decurge din unitatea razelor
strălucirii ei.
Acum, aşadar, dacă vei fi plecat urechea la vorbele

mele, vei dobândi limpezirea lor în explicaţia pe care
explicatione assequeris, quam si memoriae simul ac

semel comprehendere non valueris, calamo saltem
exarare operam da! Igitur, mi alumne, Me, prout as‑
picis, hac forma praeditam, Aeternae Veritatis Sa‑
cram Scientiam esse atque appellari scito! Speculum
autem, quod tibi in pectore2 ostendi meo: Sacram
Scripturam et temporis indicationes. Diadema: cau‑
sam rerum perfectarum, quae est Divina Providen‑
tia. Diversae gemmae in eo: effectus diversos et
mortalibus incognitos3 eiu<s>dem Divinae Provi‑
dentiae. Sceptrum: rerum dispositionem. Arcus4:
principium motivum earum. Sagitta5: scopum, me‑
tam finemve tangentem6. Habitus: vitam. Colores
denique varii: cuncta in vita particulari, aut in tem‑
poris duratione contingentia significa<n>t. Verum
enimvero, omnis cognitionis difficultas hinc omni‑
bus exorta est mortalibus, quoniam extra Veritatis
splendorem, rerum notitiam habere autumarunt et
incognita Aeternitate, Tempus, in quo omnia, defi‑
nire ausi sunt. Item, latente temporis universalitate,
rerum particulares durationes describere putabant.
163 Denique non / indagata Vita Vniversali, vitam par‑
1
ticularem (quam omnes creaturae et potissimum

creaturarum antesignanus, homo, possident1) ima‑
gini dedicare non erubuerunt, cum radii Aeternita‑
tis, Temporis et Vitae iidem sint et ab Vno eo‑
demque dependeant Aeterno. Igitur, mi alumne,
primo sit nobis sermo de Tempore.
163 1 possident interl. / 2 Titulus capituli mg. / 3 Vide J. B. van
1
Helmont, „De Tempore“, 24, ed. cit., p. 569 / 4 eorum] earum p. m. /
5
Vide J. B. van Helmont, „Gas aquae“, 28, ed. cit., p. 74; „Terrae
tremor“, 30, ed. cit., p. 97; „Ortus imaginis morbosae“, 6, ed. cit., p. 524;
„Vis magnetica“, ed. cit., p. 578 //
o dau veşmintelor mele: dacă nu vei fi în stare să o

cuprinzi laolaltă şi deodată în memorie, străduieşte‑te
măcar să o trasezi cu condeiul! Aşadar, învăţăcelule, să
ştii că eu, după cum mă vezi, înzestrat cu această for‑
mă, sunt şi mă numesc ştiinţa sacră a adevărului veş‑
nic! Iar oglinda pe care şi‑am arătat‑o în pieptul meu
este Scriptura sacră şi desemnările timpului. Diadema:
cauza lucrurilor desăvârşite, care este providenţa divină.
Feluritele nestemate din ea: efectele aceleiaşi providenţe
dumnezeieşti, felurite şi necunoscute muritorilor.
Sceptrul: rânduiala lucrurilor. Arcul: principiul care
le pune în mişcare. Săgeata: scopul, ţinta sau atinge‑
rea sfârşitului. Veşmântul: viaţa. În sfârşit, feluritele
culori: toate cele ce se întâmplă în viaţa particulară
sau în durata timpului. Numai că orice dificultate
în cunoaştere de aici le apare muritorilor, pentru că
pretind că au o ştiinţă a lucrurilor dincolo de splen‑
doarea adevărului şi au cutezat să definească timpul,
în care se află toate, chiar fără a cunoaşte veşnicia. Tot
aşa, rămânându‑le ascuns caracterul universal al tim‑
pului, socoteau că pot descrie duratele particulare ale
lucrurilor.
În cele din urmă, fără a cerceta viaţa universală, nu
s‑au sfiit să îşi dedice viaţa particulară (pe care o au în
stăpânire toate creaturile şi mai cu seamă omul, rându‑
it înaintea lor) unei imagini, cu toate că razele veşnici‑
ei, ale timpului şi ale vieţii sunt aceleaşi şi decurg din
cel veşnic, unul şi acelaşi. Aşadar, învăţăcelule, în pri‑
mul rând să discutăm despre timp.
Cap(ut) 3
Temporis scientia ad profligandos Atheos
utilissima, minus recte interpretatum S(acrae)
S(cripturae) dictum: Erunt stellae in tempora
et cae(tera) corrigitur et Veritatis
interpretatio docetur.2
Bonum simul atque sufficientissimum esset sen‑
tentiae divini acquiescere Augustini, qua fatetur se
scire quidem tempus aliquid esse, quid autem esset
ignorare3. Verum enim cum tempus sit, ut definitum
est, speculum creaturarum, in quo pie intuenti Crea‑
toris appareant posteriora, ad profligandas Atheo‑
rum phalanges promptissimum distomum habemus
gladium. Ideoque pro Clypeo Aeterni accipiam Ver‑
bum et Nomen. „Ego sum qui est“, hoc est, ‘Deum
esse τὸ esse’, et vitam omnium, eorum4 nempe, quae
Creationis et Conservationis Catalogo comprehen‑
duntur. Cum autem tempus caeteras anticipet crea‑
turas et nullibi in Sacris mentio creationis eius fiat,
nisi, „et erunt vobis stellae in signa, tempora, dies et
annos“5, hinc quidam nostrates statim principium
164 temporis intelligi / debere existimarunt et Scriptu‑
1
ram minus decenter interpretantes, evidentem non

considerarunt consequentiam. Vbi enim1 dicunt
S(acrae) S(cripturae): „Stellae erunt in tempora“, sta‑
tim subiiciunt, „in dies et annos“2. Atqui dies et an‑
ni non sunt tempus, sed vicissitudines mutationum
et temperiei alterationes contingentes in tempore,
ideoque stellae dicuntur esse in tempora non autem
facere aut generare tempus; ergo per „erunt stellae in
tempora“, in Sacris non fit principium temporis.
1
164 1 enim] enin ms. / 2 Gen. 1, 14 / 3 Ante erit, del. est. ms. //
Capitolul 3
Cunoaşterea timpului este foarte folositoare pentru
a‑i lovi pe atei; este îndreptată interpretarea
incorectă a cuvintelor Scripturii sacre: „Vor fi stele
în timpuri“ şi celelalte şi se dă învăţătură despre
interpretarea adevărului.
Deopotrivă ar fi bine şi foarte de ajuns să fim de

acord cu părerea divinului Augustin, prin care mărtu‑
riseşte a şti că timpul este ceva, dar nu ştie ce anume
este. Căci, de vreme ce timpul, după cum a fost defi‑
nit, este oglinda creaturilor, în care celui ce priveşte cu
credinţă i se arată cele de după creaţie, atunci avem o
sabie cu două tăişuri gata să pună pe fugă falangele
ateilor. Şi pentru aceasta voi lua ca scut cuvântul şi
numele celui veşnic. „Eu sunt cel care este“, adică
„Dumnezeu este faptul de a fi“ şi viaţa tuturor, adică a
celor ce sunt cuprinse în catalogul creaţiei şi conservă‑
rii. Cum însă timpul este înaintea celorlalte creaturi şi
nicăieri în cele sfinte nu se aminteşte crearea lui, în
afară de „şi vor fi pentru voi stelele în constelaţii, tim‑
puri, zile şi ani“, de aici unii dintre ai noştri au socotit
pe dată că trebuie să înţeleagă începutul timpului şi,
interpretând Scriptura altfel decât se cuvine, nu au luat
seama la consecinţa vădită.
Căci acolo unde Scripturile sacre zic: „Stelele vor fi
în timpuri“, pe dată adaugă „zile şi ani“. Numai că zile‑
le şi anii nu sunt timp, ci succesiuni ale schimbărilor şi
modificări ale vremii care se întâmplă în timp; de aceea
se spune că stelele sunt în timpuri, dar nu că fac sau
generează timpul; aşadar prin „Vor fi stele în timpuri“
Imo nec essentialem eius quidditatem indicant, sed

Caeli dumtaxat gyrationis, errantium astrorum caete‑
rorumque corporum caelestium a loco in locum mu‑
tationes, denota<n>t, utpote causas inferorum moti‑
vas atque alterativas. Nec denique fas est Dei Spiritum
in Sacris loquente, mentionem Creati temporis negl‑
exisse, dubitare. Sed fas erit3 (in confusionem Supre‑
mum Numen negantium), in Dei gloriam, praeroga‑
tivam huiscemodi admirabilis et p<a>ene
inscrutabilis creaturae, pie atque religiose admirari.
Id enim pro nostra thesi satis fore existimo.
Cap(ut) 4
Naturae et Temporis ab Aristotele traditae
165 defini/tioni, elegans adaptatur comparatio,
1
quibus confutatis, ex ipsis tria notatu

dignissima colliguntur.1
164 / Verum enim, antequam Splendoris Veritatis vi‑

brentur radii, supra hanc rem tenebrarum filius et
165 Eth/nicae obscuritatis parens, quid doceat audia‑
mus: Hic enim, cum videret omnes creaturas, in vi‑
ta, velut, dici solet, in esse eorum et in tempore pra‑
esentari et aut per internum aut per externum
motum periodice definiri atque circumscribi, utpo‑
te ipse ad rerum definitiones excogitandas pronissi‑
mus et in inferendis axiomatibus non tam levissi‑
mus, quam arrogantissimus, statim unius generis,
165 1 Titulus capituli mg. / 2 <iis esse> post S supplevi / 3 licentiosam]
1
licentiosam ms. / 4 definit] defininit ms. / 5 Vide J. B. van Helmont, „Blas

Humanum“, 2, ed. cit., p. 172 / 6 diceret] diciret ms. / 7 Vide J. B. van
Helmont, „Logica Inutilis“, 6, ed. cit., p. 40 / 8 istis] estis p. m. / 9 differentias]
differentiam p. m. //
nu se indică în cele sacre începutul timpului. Ba nici

măcar nu indică vreun element specific al lui, ci denu‑
mesc numai rotirea cerului, schimbarea dintr‑un loc
într‑altul a astrelor care rătăcesc şi a celorlalte corpuri
cereşti, ca unele ce sunt cauze de mişcare şi schimbare
ale celor aflate mai jos. În sfârşit, nu este îngăduit să ne
îndoim că, atunci când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte
în scrierile sacre, ar fi trecut cu vederea crearea timpu‑
lui. Dar va fi îngăduit (în confuzia celor care tăgăduiesc
puterea supremă) să admirăm cu credinţă şi evlavie,
pentru slava lui Dumnezeu, privilegiul unei asemenea
creaturi de mirare şi aproape de necercetat. Iar asta so‑
cotesc că va fi de ajuns pentru teza noastră.
Capitolul 4
O comparaţie elegantă, transmisă de Aristotel, este
adaptată la definirea naturii şi a timpului; după ce
sunt respinse, se extrag din ele trei elemente vrednice
să fie cercetate.
Dar, mai înainte ca razele splendorii adevărului să

strălucească, să ascultăm ce învăţături ne dă în această
chestiune fiul tenebrelor şi părintele întunecimii păgâ‑
ne: Căci el, când a văzut că toate creaturile se înfăţişea‑
ză în viaţă, cum se spune, în făptura lor şi în timp, şi că
ele sunt definite sau descrise printr‑o mişcare periodică
(fie internă, fie externă), el, ca unul foarte înclinat să
dea definiţii ale lucrurilor şi nu atât uşuratic, cât aro‑
gant în formularea axiomelor, pe dată a introdus două
deosebiri foarte diferite una de alta ale unui singur
nempe motus, duas et in invicem valde diversas intu‑

lit differentias, quae, cum sint inter se exclusivae
atque opposite contrariae, at nihilominus non natu‑
rae, sed ipsi obediendum <iis esse>2 praecipit. Itaque
a seipso sibimetipsi talem arrogans licentiosam3 fa‑
cultatem definit4: ‘Naturam esse principium motus
et quietis’5, ac si diceret6 ‘caerus<s>am esse causam
alboris et nigroris’. Item hac impudibunda usus auda‑
cia definit: ‘Tempus esse mensuram motus et quietis’,
ac si diceret6 ‘hominem esse animal rationale et irrati‑
onale’7. Bone Deus! Haec sunt illa inconcussa Ethni‑
cae sapientiae fundamenta. Ex istis8 autem duabus
celeberrimis, principalissimisque definitionibus, haec
colligi manifestum est, et primo: ‘Naturam et Tem‑
pus genere quidem differre, differentias 9 autem
166 easdem habere’, ac si diceret homi/nem esse Aristote‑
1
lem et Bucephalum1, et Asinum esse Aristotelem et

Bucephalum1 (ignoscant mihi, quaeso, Peripatetici,
siquidem regulas definitionum, ab ipso philosopho
mandatas observando, per genus et differentiam2 de‑
finimus3 rem refiniendam). Secundo: Tempus et Na‑
turam essentialiter unum et idem esse, eo quod
easdem habeant differentias2; quod ut clarius pateat,
easdem co<m>paremus definitiones, v(erbi) g(ratia):
Natura est (Tempus est) principium (mensura) mo‑
tus et quietis (motus et quietis), in quibus Principium
et Mensura sunt genus4; et5 motus et quies sunt diffe‑
rentiae6, ac si diceret: Anima est principium rationa‑
litatis et irrationalitatis et homo est animal rationale
166 1 Bucephalum] Bucaephalum ms. / 2 diferentiam] diferrentiam
1
ms. / 3 definimus] difinimus ms. / 4 Post genus, dittographice motus et

quies exstant / 5 et omm. S / 6 diferentiae] diferrentiae ms. / 7 Vide n. ant. /
8
diferentiarum] diferrentiarum p. m. //
gen – şi anume ale mişcării – pe care, cum sunt exclu‑

sive una faţă de alta şi contrare prin opoziţie, le face să
fie supuse nu naturii, ci lui însuşi. În felul acesta, atri‑
buindu‑şi de la sine, lui însuşi, o asemenea putinţă ne‑
ruşinată, hotărăşte că natura este principiul mişcării şi
al repausului, de parcă ar zice că albul de plumb este
cauza albeţii şi negreţii. Tot aşa, folosindu‑se de această
cutezanţă neruşinată, hotărăşte că timpul este măsura
mişcării şi a repausului, de parcă ar zice că omul este
un animal raţional şi iraţional. Dumnezeule bun! Astea
sunt temeliile de nezdruncinat ale înţelepciunii păgâ‑
ne. Este însă limpede că din aceste două definiţii foarte
faimoase, de căpetenie, se extrage în primul rând aceas‑
ta: „Natura şi timpul se deosebesc de bună seamă în
gen, dar au aceleaşi diferenţe“; de parcă ar zice că „om
este şi Aristotel, şi Bucephal“, şi „asin este şi Aristotel, şi
Bucephal“ (să mă ierte, mă rog, peripateticii că defi‑
nesc lucrul ce trebuie definit respectând regulile defini‑
ţiei poruncite de filozoful însuşi, prin gen şi diferenţă).
Într‑al doilea: Timpul şi natura sunt în esenţă unul şi
acelaşi lucru, prin faptul că au aceleaşi diferenţe; ca să
se vădească mai limpede, să le punem definiţiile în pa‑
ralel, de pildă: natura este (timpul este) principiul (mă‑
sura) mişcării şi repausului (mişcării şi repausului), în
care principiul şi măsura sunt genul, mişcarea şi repau‑
sul, iar mişcarea şi repausul sunt diferenţele, de parcă
ar zice: „Sufletul este principiul raţionalităţii şi iraţiona‑
lităţii şi omul este un animal raţional şi iraţional.“ Aici
e limpede că natura, timpul, principiul, măsura sunt
acelaşi lucru şi aşa se arată în diferenţe, mişcare şi repa‑
us, după cum şi sufletul, principiul, omul şi animalul
et irrationale. Vbi manifestum est, naturam, tempus,

principium, mensuram idem esse et in differentia7,
motus et quietis, ut talia ostendi, quemadmodum et
Anima, principium, homo et animal unum et idem
sunt, per unionem earundem differentiarum8. Itaque,
mi alumne, haec omnia quam misere inter se concor‑
dent, iudicet Veritatis discipulus. Tertio: Si ab effecti‑
bus causas rerum cognosci praecipit, sequitur, a motu
167 et quiete, Naturam / esse Tempus, et Tempus Natu‑
1
ram, eo quod in motu et quiete, tam mensuram tem‑

poris, quam principium naturae cognosci iubet. For‑
tassis, ni fallor, sapientissimus ille volebat dicere
Naturam esse principium movens et quiescens, sed
praetimebam primum movens41, semper movens et
necessario, semper quiescens, quo casu de facto ad di‑
fferentiam temporis multum profecisset. Verum
enim, mi alumne, cum nobis sermo de solo tempore
propositus sit, tali indefinitae Naturae in praesenti
valedicamus (de qua, data occasione, syncere dicetur)
et ad Temporis spculationem (quod co<a>evum2 esse
naturae vult) quam opportune revertamur.
Cap(ut) 5
Per temporis definitionem Arist(oteles) patefacit
se naturae ignarum. Exemplo relativorum
demonstratur Tempus praecessisse motum et
inversa Temporis definitio motui attibuitur.3
Ideo, mi alumne, instar praeludii, quaedam de

Naturae definitione tetigimus, ad hoc ut facilius4
167 1 movens ex mobilis mut. ms. / 2 co<a>evum] coëvum ms. /
1
3
Titulus capituli mg. / 4 facilius interl. //
sunt unul şi acelaşi lucru, prin unirea aceloraşi diferen‑

ţe. Şi aşa, învăţăcelule, să judece discipolul adevărului
cât de jalnic se potrivesc acestea toate între ele.
Într‑al treilea: Dacă stabileşte că din efecte se cu‑
nosc cauzele lucrurilor, urmează, după mişcare şi repa‑
us, că natura este timp şi timpul, natură, prin aceea că
el voieşte să se cunoască în mişcare şi repaus atât măsu‑
ra timpului, cât şi principiul naturii. Poate, dacă nu
mă înşel, preaînţeleptul acela voia să spună că natura
este principiul care pune în mişcare şi în repaus; mă
tem însă că ce se mişcă la început se mişcă veşnic şi, în
chip necesar, şi repausul e veşnic, iar în acest caz ar fi
fost de mare folos pentru diferenţa timpului. Dar, în‑
văţăcelule, pentru că ne‑am pus în gând să vorbim nu‑
mai despre timp, să spunem acum rămas‑bun naturii
în felul acesta nedefinite (despre care se va vorbi corect
la momentul potrivit) şi să ne întoarcem în chipul cu‑
venit la cercetarea timpului (pe care el îl voia de aceeaşi
vârstă cu natura).
Capitolul 5
Prin definirea timpului, Aristotel se dezvăluie
neştiutor în privinţa naturii. Se demonstrează prin
exemplul elementelor relative că timpul a precedat
mişcarea şi se pune în seama mişcării definiţia
inversă a timpului.
Am atins, învăţăcelule – în loc de preludiu –, ceva

din definirea naturii, ca să dai mai uşor crezare ade‑
vărului, care arată că Aristotel a fost pe de‑a‑ntregul
Veritati credas, quae Aristotelem tam Naturae,

quam naturalium maxime ignarum fuisse, indicat.
Qui, si vel minimum quid de natura cognovisset,
utique ne definivisset Tempus esse mensuram mo‑
tus, siquidem aptius certiusque Motum esse men‑
suram Temporis definire debuisset (ad placitum
Dialecticorum loquor), per quam definitionem,
168 motum quidem quadamtenus cogno/visset, tem‑
poris autem definitionem diligentius tutiusque
indagasset. Verum, concessa illius opinione, v(erbi)
g(ratia) ‘Tempus esse mensuram motus’, sequeretur
prius fuisse mensuram, quam rem mensurabilem,
quod pro nobis, contra se facit. Quoniam autem
opinatur ‘inter motum et Tempus nullam priorita‑
tis aut posterioritatis fieri discretionem’, ac si diceret
‘relativa eiusdem temporis esse ac motus’; nil mirum,
siquidem tantae celebritatis praeceptor, ut indissolu‑
bilem quaestionem, gallinam an ovum gallinae prae‑
extitisse, discipulis suis discutiendam reliquerit.
Quas tamen dubitationes utpote fatuitatem redolen‑
tes, Veritatis Tribunal acerrime redarguit. Omnium
enim relativorum ordo, naturaliter, ceu Natura
pr<a>estantior, causa suo causato ordinatur. Ide‑
oque parens filio semper prius, filius autem semper
parente posterius necessario intelligitur. Porro iuxta
illatum relationis exemplum, aut Tempus motus
parentem, aut motum Temporis parentem esse con‑
cedere debet, alioquin, utroque negato, quod ge‑
nus, quodque differentia sit nondum patet, itaque
definitio frivola et in tanta grandi loquacitate, appa‑
ret dixisse nihil. Idem ad idem exemplum mani‑
festum est mensuram semper praesupponere rem
neştiutor atât în privinţa naturii, cât şi a celor naturale.

Dacă ar fi ştiut ceva, chiar foarte puţin, despre natură,
de bună seamă nu ar fi definit timpul ca măsură a miş‑
cării, de vreme ce ar fi trebuit să definească (vorbesc pe
placul dialecticilor), mai potrivit şi mai sigur, mişcarea
ca măsură a timpului, definiţie prin care ar fi cunoscut
într‑o oarecare măsură chiar mişcarea, iar definirea tim‑
pului ar fi cercetat‑o cu mai mare grijă şi prudenţă.
Dar, dacă este acceptată părerea lui, de pildă că
„timpul e măsura mişcării“, ar urma că măsura a fost
înaintea lucrului de măsurat, ceea ce este de partea
noastră şi împotriva lui. El e însă de părere că „între
mişcare şi timp nu e nicio distincţie de precedenţă sau
posterioritate“, de parcă ar zice „sunt deopotrivă în re‑
laţie cu timpul şi mişcarea“: nimic de mirare, de vreme
ce un învăţat de o asemenea faimă i‑a lăsat pe elevii săi
să dezbată, ca problemă fără dezlegare, ce a fost mai
întâi, găina sau oul găinii. Totuşi, tribunalul adevărului
respinge cu energie aceste îndoieli, ca unele ce miros a
prostie. Căci ordinea tuturor elementelor relative există
în chip natural, sau prin natură, iar cauza este mai pre‑
sus de elementul căruia îi este cauză. Şi de aceea se înţe‑
lege că în chip necesar părintele este mai înainte de fiu,
iar fiul este întotdeauna după părinte. Mai departe,
după exemplul dat pentru relaţie, trebuie să acceptăm
fie că timpul este părintele mişcării, fie că mişcarea este
părintele timpului, altminteri, oricare din ele ar fi tăgă‑
duită, nu e defel limpede care este genul şi care, diferen‑
ţa, iar astfel definiţia neserioasă şi formulată atât de
grandios pare să nu spună nimic. Tot aşa, pentru acelaşi
exemplu, este limpede că măsura întotdeauna presupune
169 mensurabilem, quia mensura rei mensurabilis / est 1
mensura et non econtra. Atqui, si Tempus, secun‑

dum Arist(otelis) definitionem, esset mensura mo‑
tus, Tempus esset etiam posterius motu. Sed hoc est
absurdum, quia motus in tempore, non autem tem‑
pus in motu fit. Vnde concludo Tempus praecedere
motum, ut praecedit parens filium, gallina ovum et
res mensurabilis1 mensuram et consequenter, inver‑
sa definitione, per Temporis differentiam motum
definivit, et non Tempus.
Cap(ut) 6
Item Tempus fuisse ante motum probatur
exemplo accidentis et subiecti. Temporis
attributis et minus considerate2 pro Tempore
receptis, ablatis, patet Temporis quidditatem
adhuc latere.3
Similiter dicimus omne accidens natura poste‑

rius esse subiecto, cui accidit. Atqui mensura est ac‑
cidentalis et adventicia4 rei mensurabili, ergo mensu‑
ra natura posterius est re mensurabili. Vnde consessa
definitione, ‘Tempus esse mensuram motus’, idem
sequeretur absurdum, tempus nempe esse posterius
motu, quod est contra Naturam et Veritatem, quia,
prout superius demonstratum est, omnis motus fit
in tempore, et non econtra. Cum autem generatum
sit specie simile suo generanti, manifestum erit nec
Tempus motum, nec motus Tempus generare posse,
169 1 res mensurabilis: rem mensurabilem p. m. / 2 minus
1
considerate: in minus considerate ms. / 3 Titulus capituli mg. / 4 adven

ticia] adventitia ms. / 5 proprium] non proprium ms. //
lucrul care e de măsurat, pentru că măsura este măsura

lucrului de măsurat, iar nu dimpotrivă.
Dacă însă timpul, după definiţia lui Aristotel, ar fi
măsura mişcării, atunci timpul ar fi posterior mişcării.
Numai că acesta este un lucru fără sens, pentru că miş‑
carea se face în timp, dar timpul nu se face în mişcare.
De unde trag concluzia că timpul precedă mişcarea,
după cum tatăl precedă fiul, găina, oul şi lucrul de mă‑
surat, măsura şi, în consecinţă, inversând definiţia, a de‑
finit mişcarea prin diferenţa timpului, iar nu timpul.
Capitolul 6
Tot aşa se dovedeşte, prin exemplul accidentului
şi subiectului, că timpul a existat înaintea
mişcării. Dacă se îndepărtează atributele
timpului, acceptate – fără a le lua în
consideraţie – ca timp, se vădeşte că elementul
specific timpului rămâne încă ascuns.
Într‑un mod similar, spunem că orice accident este,

firesc, posterior subiectului căruia i se întâmplă. Dar
măsura este accidentală şi venită în plus faţă de lucrul
de măsurat, aşadar măsura este în chip firesc posterioa‑
ră lucrului de măsurat. De unde, dacă se acceptă defi‑
niţia „timpul este măsura mişcării“, decurge acelaşi
lucru fără sens, şi anume că timpul este posterior miş‑
cării, ceea ce e împotriva naturii şi a adevărului, pentru
că, după cum s‑a demonstrat mai sus, orice mişcare se
produce în timp, iar nu dimpotrivă. Cum însă s‑a năs‑
cut un lucru asemănător ca specie celui care l‑a născut,
quia nec Tempus est simile motui, nec motus Tem‑

pori. Item, cum tam Natura, quam naturalia, praeter
id quod iussa sunt, nihil aliud sibi proprium5 ope‑
170 rentur, manifestum erit omnia Tempo/ris attributa,
1
quae per credulam consuetudinem, „Tempus“ ap‑

pellata sunt, nullatenus Tempus generare, facere, in‑
dicare et etiam eius quid<d>itatem, quantitatem,
qualitatem vel quicquam eorum, quae Temporis na‑
turam aut essentiam patefacere possunt, tangere,
posse. Ablatis enm attributis, latet adhuc Tempus
ignotum atque indefinitum. V(erbi) g(ratia): Ver, aes‑
tas, autumnus et hyems non sunt Tempus, imo nec
partes eius, sed sunt vicissitudines meteoron, acciden‑
tales in tempore. Infantia, pueritia, virilitas, senectus
et cae(tera) non sunt Tempus aut partes eius, sed suc‑
cessiones aetatum accidentales in tempore, quae non
Temporis, sed vitae particularis, aetatumque eius de‑
scribunt periodum1. Similiter, saeculum, lustrum,
annus, luna2, septimana, dies, hora, minuta et punc‑
tum non sunt, non generant, nec indicant Tempus,
sed sunt observationes aut notationes quaedam, mo‑
tuum quorundam, ab ipsa humana fragilitate excogi‑
tatae, a quibus3 connumeratis, dimensisque motuum
accidentalibus4 successionibus, Tempus in maius et
minus, in longius et brevius, mensurari, numerari,
partiri atque distribui putavit, quae reapsa, nec Tem‑
pus sunt, nec partes eius, nec5 denique quicquam
cum Tempore commune habere possunt.
170 1 Vide J. B. van Helmont, De Tempore, 5, ed. cit., p. 594 / 2 luna
1
pro mensis ms., Daco‑romanicum verbum „luna“ in mente habens / 3 a

quibus] a quae p. m.; del. a s. m. / 4 accidentalibus] accidentalium p. m. /
5
nec] ne p. m. //
va fi limpede că nici timpul nu a putut naşte mişcarea,

nici mişcarea, timpul, pentru că nici timpul nu este
asemănător mişcării, nici mişcarea, timpului.
Tot aşa, de vreme ce atât natura, cât şi cele naturale,
în afara elementului pe care li s‑a poruncit să‑l împli‑
nească, nu împlinesc nimic altceva decât ce le este spe‑
cific, va fi limpede că toate atributele timpului – care,
printr‑o deprindere credulă, au fost numite „timp“ –
nicidecum nu au putut naşte timpul, nici să‑l facă, să‑l
indice ori chiar să‑i atingă elementul specific, cantita‑
tea, calitatea sau ceva din cele care pot dezvălui natura
sau esenţa timpului. Căci, odată îndepărtate atributele,
timpul încă rămâne neştiut şi nedefinit. De exemplu:
Primăvara, vara, toamna şi iarna nu sunt timp, ba chiar
nici măcar părţi ale lui, ci sunt alternanţe ale meteori‑
lor, care se întâmplă în timp. Vârsta fragedă, copilăria,
maturitatea, bătrâneţea şi celelalte nu sunt timp sau
părţi ale lui, ci succesiuni ale vârstelor ce se întâmplă în
timp, care nu descriu răstimpuri ale timpului, ci ale
vieţii particulare şi ale vârstelor ei. În acelaşi fel, seco‑
lul, intervalul de cinci ani, anul, luna, săptămâna, ziua,
ora, minutul şi clipa nu sunt timp, nici nu îl nasc, nici
nu îl indică, ci sunt doar observarea sau însemnări ale
unor mişcări, născocite chiar de nestatornicia ome‑
nească: fiind enumerate şi evaluate prin ele succesiuni‑
le întâmplătoare ale mişcărilor, omul a socotit potrivit
să măsoare, să numere, să împartă şi să distribuie tim‑
pul în segmente mai mari sau mai mici, mai lungi sau
mai scurte, care în realitate nu sunt nici timp, nici
părţi ale lui şi nici nu pot, în sfârşit, să aibă ceva în co‑
mun cu timpul.
171 / Cap(ut) 7
1
Gravissimus Peripateticorum error, Tempus ex

punctis indivisibilibus conflari existimantium.
Artificiales observationes in Temporis quidditate,
quantitate etc., indicandae1 ut humanae
inventiones et cum Tempore ne<c> qui<c>quam2
com<m>une habentes refutantur.3
Est praeterea, mi alumne, et alius gravissimus

error, quo omnis cespitavit Scholastica de Tempore,
indagandi ignavia. Naturae quippe iniuriosis4 pro‑
fessoribus, ipsam mathematicae subiici autumanti‑
bus et sententiam „Ipse dixit“ reprobari nemini fas
esse sancientibus, suis auscultatoribus sic credere
debere iusserunt, nempe ex indivisibilibus mathe‑
maticis punctis, Tempus ipsiusque partes, generari,
fieri atque componi. Vah! Tot tantisque antono‑
masiis superlativis, usque ad Saturni sedem exaltati
viri quomodo considerarunt, per negativum indivi‑
sibile sibimetipsis5 contradixisse, quandoquidem
meridiano Sole clarius patet, hoc indivisibile, praeter
merum privativum atque negativum nihil, nihil
aliquid positivum aut affirmativum significare posse.
„Non attenderunt, inquam, quod Indivisibile negati‑
vum nunquam possit per Sui conexionem6“ componi
aut coalescere, in esse aliquid positivum, affirmati‑
vum, reale, actuale, essentiale, praesens, magnum,
parvum, longum, breve et cae(tera)7, attamen, in ma‑
la consuetudine male perennantes, Tempus motu
171 1 indicandae] indicandam ms. / 2 ne<c> qui<c>quam post S
1
corr.: nequiquam ms. / 3 Titulus capituli mg. / 4 iniuriosis] Iniuriosis

ms. / 5 ‑t‑ interl. / 6 Vide n. 2, p. 128 // 7 Vide J. B. van Helmont, „De
Tempore“, 7, ed. cit., p. 594 / 8 breve] brevem S //
Capitolul 7
Greşeala cea mai gravă a peripateticilor, care
socotesc că timpul este alcătuit din puncte
indivizibile. Sunt respinse observaţiile tehnice
privind elementul specific, cantitatea etc. ale
timpului, care se cuvine să fie arătate ca născociri
omeneşti şi neavând nimic în comun cu timpul.
Pe lângă acestea, învăţăcelule, mai există o altă gre‑

şeală foarte gravă privitoare la timp, în care a căzut
toată scolastica, dintr‑o lene de a cerceta. Căci profe‑
sorii care nedreptăţesc natura, susţinând ca ea să i se
supună matematicii şi consfinţind faptul că nimănui
nu îi este îngăduit să respingă sentinţa „el însuşi a
spus“, le‑au poruncit discipolilor lor să creadă obli‑
gatoriu asta, şi anume că timpul şi părţile lui sunt năs‑
cute, făcute şi compuse din puncte matematice
indivizibile. Vai! Cum oare nu au înţeles nişte bărbaţi,
înălţaţi până la tronul lui Saturn prin atâtea şi atât de
mari antonomaze superlative, că s‑au contrazis singuri
prin negativul indivizibil, de vreme ce e mai limpede
decât soarele amiezii că acest indivizibil nu poate în‑
semna nimic pozitiv sau afirmativ în afară de nimicul
pur, privativ şi negativ. „Nu au luat seama, spun, la
faptul că negativul indivizibil nu a putut niciodată,
prin conexiunea cu sine“, să formeze sau să alcătuiască
o entitate pozitivă, afirmativă, reală, actuală, esenţială,
prezentă, mare, mică, lungă, scurtă şi aşa mai departe;
totuşi, stăruind rău într‑o rea deprindere, au dat ca
învăţătură că timpul este definit prin mişcare, este
definiri, ex punctis mathematici produci, in longum

172 et breve8, in magnum et parvum, in anteriores / et 1
posteriores distribui partes, docuerunt. Quod tamen

sola sermocinatione1 persuadi non posse animadver‑
tentes, Veteriores quidem in solari2 motu per gno‑
monem, recentiores autem, utpote callidiores, in
Chalybis3 intorti fortitudine, in multarum rotarum
gyratione, in ponderum gravitate atque levitate,
atque in funium dependentium4 longitudine atque
brevitate monstrare conantur. Verum enim hoc ma‑
gis utraque decepta est aetas, quo5, utroque orbata
oculo, in re tam luminosa et tam claro atque splendi‑
do speculo, nec se, nec suos errores inspicere potuit.
Siquidem chalybs per artificialem cochleae vim
intortus, non ad temporis generationes, nec praete‑
rea ad quidditatem eius indicandam, sed ad propriae
naturae opus exercendum, id est, per retinentiam,
sese extendere et naturalem dispositionem recupera‑
re intendit. Qua<m>obrem, si eius artificialis ordi‑
natio, per crassitiem6 apte operatam maiorem reni‑
tentem aut rectractivam vim obtinuerit, rotae circa
co<c>hleam velocius circumvolitant, sin autem mi‑
norem7 atque remissiorem habuerit retractionem
segnius leniusque eaedem circumferuntur rotae. Vn‑
de illarum motus motum solarem aut praecedere aut
remanere ab ipso coguntur.
173 Eadem ratio est in umbra solari8. Nam mo/tus 2
solaris et ipse Sol, non ad Tempus describendum,

172 1 ‑e‑ interl. / 2 solari] solare ms. / 3 Chalybis] Chalibis p. m. / 4 de
1
pendentium] dipendentium p. m. / 5 quo] quod S; quae ms. / 6 crassitiem]

crassiciem p. m. / 7 minorem] minores p. m. / 7 Vide supra, n. 1 //
173 1 in gnomone: in gnomone Van Helmont; in gnomon S; in
2
Gnomone ms. / 2 Vide J. B. van Helmont, Aqua, 20, ed. cit., p. 58 /
produs de puncte matematice, este distribuit în părţi

lungi şi scurte, mari şi mici, anterioare şi posterioare.
Băgând de seamă totuşi că nu pot să se convingă doar
cu vorbe, cei vechi se străduiesc să facă demonstraţii
asupra mişcării soarelui folosindu‑se de cadrane sola‑
re, iar cei din vremuri mai apropiate de noi, ca unii
mai pricepuţi, prin forţa unui arc de oţel, prin răsuci‑
rea multor roţi, prin greutăţi care cântăresc mult sau
puţin şi prin lungimea sau scurtimea unor funii ce
atârnă. Numai că cei din vremea veche sau nouă se
înşală deopotrivă, cu atât mai mult cu cât, ca nişte
orbi, nu au putut să se vadă nici pe sine, nici greşelile
lor, într‑o chestiune atât de luminoasă şi într‑o oglin‑
dă atât de limpede şi strălucitoare.
Căci oţelul, răsucit prin forţa artizanală a unei spi‑
rale, tinde să se relaxeze şi să‑şi reia forma naturală, nu
pentru a produce timp, nici pentru a indica elementul
specific lui, ci pentru a‑şi împlini lucrarea propriei sale
naturi. Din această cauză, dacă dispunerea lui artizana‑
lă ajunge să aibă, printr‑o grosime lucrată cu măiestrie,
o mai mare forţă de rezistenţă sau de retracţie, roţile se
mişcă mai repede în jurul spiralei; iar dacă va fi avut o
forţă mai mică şi o retracţie mai slabă, aceleaşi roţi se
mişcă mai leneş şi mai lent. De aici, mişcările lor sunt
silite fie să o ia înaintea mişcării solare, fie să rămână
în urma ei.
Acelaşi rost există şi în umbra soarelui.
Căci mişcarea soarelui şi soarele însuşi nu au me‑
nirea de a defini timpul, de a genera prin umbră orele
în cadranul solar şi nici, în sfârşit, de a împărţi acele
non in gnomone1 per umbram <ad> horas generan‑

dum2, non denique <ad> indivisibilia illa per mo‑
tum, puncta dividenda intendit (alioquin frustra
conaretur ordine naturali, ex non ente, aliquod ens
et ex indivisibile, aliquid divisibile producere), sed
motu circulari <ad> totum lustrandum orbem, lu‑
mine illuminandum et calore calefaciendum, haec3
enim sunt Soli propria atque naturalia. Quicquid
autem his plus ipsi attribuitur4 observatio humana
et inventiones artificiales sunt, cum Sole ne<c>
quicquam5 commune habentes.
Cap(ut) 8
Peripatetici ad producendum Tempus ex
indivisibilibus punctis, declarant se infiniti6
finitas ostendere partes. Itaque ab artificialibus
instrumentis7, cognitionem Temporis petere,
praeter frustrationem, periculum est in
Deum blasphemiae.8
Porro diem in 24. horas, horam autem in 60. mi‑

nutas, minutas tandem in innumerabilia et9 indivisi‑
bilia puncta, hoc est, in cerebro nata figmenta vel
(ut10 ipsimet dicere solent), in mera rationis entia11
diviserunt atque transplasmarunt (siquidem ipsum
nihil non ad naturam, sed ad nonnaturam pertinet),
qua tamen licentia, licet in infinitum procedant, at
nihilominus infiniti, finitas esse partes ostendere
3
Chalybis] Calybis p. m. / 4 attribuitur] attribuent p. m. / 5 Vide n. 2, p.
171 / 6 infiniti] infinita p. m. / 7 Vide J. B. van Helmont, „De Tempore“, 5,
ed. cit., p. 594 / 8 Titulus capituli mg. / 9 et interl. / 10 (vel, ut ms. /
11
Parenthesi hic deleta, post solent mut. ms. / 12 Ante consequenter, del. et
ms. / 13 Soli] Solo p. m. / 14 Vnde mg. //
puncte indivizibile prin mişcare (altminteri s‑ar strădui

zadarnic să producă, prin ordinea naturii, o entitate
dintr‑o non‑entitate şi ceva divizibil din ceva indivizi‑
bil), ci – printr‑o mişcare circulară – să umple de lumi‑
nă întreaga lume, să o lumineze prin lumină şi să o
încălzească prin căldură: căci acestea îi sunt soarelui
proprii şi fireşti. Iar ceea ce i se atribuie în plus faţă de
ele sunt observaţie omenească şi invenţii artizanale,
care nu au nimic în comun cu soarele.
Capitolul 8
Peripateticii, pentru a produce timpul din
puncte indivizibile, declară că ei arată părţile
finite ale infinitului. Astfel, încercarea de a
cunoaşte timpul prin instrumente artizanale
înseamnă, în afară de zădărnicie, primejdia unei
blasfemii împotriva lui Dumnezeu.
Mai apoi, au împărţit ziua în 24 de ore, iar ora, în

60 de minute, în sfârşit, minutele, în nenumărate şi
indivizibile puncte, adică în închipuiri născute în
creier sau (după cum obişnuiesc ei înşişi să spună) în
entităţi pure ale raţiunii – le‑au plăsmuit (de vreme
ce nimicul ţine nu de natură, ci de non‑natură); to‑
tuşi, prin această îndrăzneală, chiar mergând înainte
la infinit, nu s‑au ruşinat să se străduiască a arăta că
părţile infinitului sunt finite şi, de vreme ce infinitul
nu ţine de percepţia sau capacitatea naturii finite,
conari non erubuerunt, et, cum infinitum non sit

perceptionis aut capacitatis finitae naturae, et12 con‑
sequenter, nec subiici scientiae, nisi Soli13 Aeterno.
174 Vnde14 manifestum est eos nullo modo / temporis 1
essentiam, magnitudinem, parvitatem et caetera,

quae totius partes dicuntur relatione sui ad totum,
definire potuisse. Ergo, puncta indivisibilia physicalia
(quae ego dico „figmenta non naturalia“) motus, Sol,
umbra, gnomon1, horologium, chalybs, cochlea, ro‑
tae, funes, catervae, chordae2, elongationes, decurta‑
tiones3, pondera, gravitates, levitates et tota ipsa Caeli
circumferentia caeteraque omnia, quae (non sine mi‑
serabili in Supremum Numen blasphemia) temporis,
partisque eius genitores esse exclamant, peregrina4,
externa, posteriora, adventiciaque5 accidentia sunt in
tempore, nequaquam autem tempus aut pars eius.
Cap(ut) 9
Eo quod non potuissent prioritatem temporis
ante motum fuisse6, praeter innumera absurda
Anarchum Vniversi excogitarunt, et primum
immobilem motorem et quidem naturalem,
inutiliter introduxerunt, qui tamen sorite
syllogismo diluitur7 et talis motor Mathesi non
naturae inservire demonstratur.8
Perfecto, mi alumne, non satis quis mirari potest

mira inferorum altiloquia, qui, cum tempus a motu
174 1 gnomon] Gnomon ms. / 2 chordae] chorda S / 3 decurtatio
1
nes] ducartationes ms. / 4 peregrina] peregnina ms. / 5 adventiciaque]

adventitiaque ms. / 6 fuisse] fuisse del. S et <demonstrare> supplevit /
7
diluitur] dilluitur ms. / 8 Titulus capituli in mg.; vide J. B. van Helmont,
Blas humanum, 1‑3, ed. cit., p. 172 //
urmează de aici că nu se supun ştiinţei, ci doar soare‑

lui veşnic.
De aici este limpede că ei nu au putut defini în ni‑
ciun chip esenţa, mărimea, micimea şi celelalte ale
timpului, care sunt numite părţi ale întregului prin re‑
laţia cu întregul. Aşadar, punctele fizice indivizibile (pe
care eu le numesc „plăsmuiri nenaturale“), mişcarea,
soarele, umbra, cadranul solar, orologiul, oţelul, spira‑
la, roţi, frânghii, lanţuri, corzi, lungiri, scurtări, greu‑
tăţi, corpuri grele, corpuri uşoare şi însăşi circumferinţa
întreagă a cerului şi toate celelalte, despre care (nu fără
o ticăloasă blasfemie faţă de puterea supremă) ei susţin
că sunt născătoare ale timpului şi ale unei părţi a lui,
toate sunt accidente în timp – străine, externe, posteri‑
oare şi venite din afară –, iar nicidecum timpul sau o
parte a lui.
Capitolul 9
Deoarece nu au putut demonstra că timpul a fost
mai înainte de mişcare, au născocit, pe lângă
nenumărate absurdităţi, un non‑început al
universului şi au introdus, fără rost, un prim
motor imobil şi chiar natural, care totuşi este
anulat de un silogism de tipul soritului; se
demonstrează că un asemenea motor slujeşte
matematicii, nu naturii.
De bună seamă, învăţăcelule, cineva nu se poate mira

îndeajuns de vorbele de mirare ale celor dispăruţi care –
de vreme ce nu au putut să despartă timpul de mişcare şi
secernere, quodque eorum prius, aut posterius esset

discernere haud potuissent, imperite ad Anarchon
hallucinati sunt. Vnde infinitam naturam infinitum
eius principiandi motum, infinitam motus mensura‑
tionem et cum hisce mundum coaeternum atque
principii fini<s>que expertem et alia, quae ista sequ‑
untur, sexcenta absurda et confusionum plena excogi‑
175 tarunt deliramenta. Itaque talium figmentorum / in‑ 1
gurgitatione usque ad nauseam farciti, quid mortalium

et mortali scientiae similius evomerent inscii, tamen1
instar viperarum in se imaginativis conceptibus em‑
bryonatis, parturiunt montes et nascitur ridiculus
mus2. Asserunt enim cacumonosi isti, in rerum na‑
tura, necessario debere quendam reperiri motorem,
necessario immobilem, qui omnia naturalia natura‑
liter moveat. Euge! Sed sic est: natura, quam princi‑
pium motus (sileam hic et quietis, quia motus non
potest generare quietem) definiunt, ad quid in va‑
num introducitur, ut principium naturalium moti‑
vum? Siquidem naturalis iste immobilis motor om‑
nibus naturalibus motum causare sufficientissimus
esset, nec etiam audebunt naturam et primum moto‑
rem confundere, et unum et idem esse dicere. Vnde
manifestum est eos vel duas res inter se3 diversas ean‑
dem habere definitionem admittere4 perstringi, vel in
vanum alterum5 motum principium in naturam in‑
trusisse fateri6. Esto! Verum tamen rogabo, siquidem
naturalis motor necessario in natura reperiri neces‑
sum est, utrum subiiciatur naturae necne? Quid di‑
cant, fateor me nescire, at quid sentiam, dicam: Si
175 1 Ante tamen, del. ac ms. / 2 Hor., „Ars poetica“, 139: „Partu
1
rient montes, nascetur ridiculus mus.“ / 3 se interl. / 4 admittere mg. /

5
alterum] alium p. m. / 6 fateri] fatentur p. m. //
să distingă care anume dintre ele a fost mai întâi şi care,

mai pe urmă – au delirat nepricepuţi despre un non‑înce‑
put. De aici au născocit că natura este infinită, că mişca‑
rea care o generează este infinită, că măsurarea mişcării e
infinită, că lumea este (împreună cu acestea) eternă şi că
nu are început şi nici sfârşit, şi alte sute de absurdităţi şi
aiureli pline de confuzii, care decurg de aici.
Şi aşa, umflându‑se după ce au înghiţit până la grea‑
ţă asemenea plăsmuiri, neştiind ce anume din cele mu‑
ritoare (şi care se aseamănă cu ştiinţa muritoare) să dea
afară şi, totuşi, ca nişte vipere, purtând în sine ca em‑
brioni părerile imaginare, se screm ca munţii şi se naşte
un şoricel de tot râsul. Căci culmile astea afirmă că tre‑
buie, în mod necesar, să se găsească în natură un motor,
în chip necesar imobil, care să le pună pe toate cele na‑
turale în mişcare, în mod natural. Bravo! Dar lucrurile
stau aşa: de ce este introdusă zadarnic natura, pe care o
definesc ca principiu al mişcării (eu trec aici sub tăcere
repausul, pentru că mişcarea nu poate crea repausul), ca
principiu de mişcare al celor naturale? Căci acest motor
natural imobil ar fi cu totul suficient pentru a provoca
mişcarea în toate lucrurile naturale şi nici nu vor în‑
drăzni să confunde natura şi primul motor şi să spună
că este unul şi acelaşi lucru. De aici rezultă limpede:
sunt siliţi fie să admită că două lucruri diferite între ele
au aceeaşi definţie, fie să recunoască faptul că zadarnic
au introdus în natură un al doilea principiu de mişcare.
Fie! Te voi întreba totuşi, de vreme ce în chip necesar e
nevoie să se găsească în natură un motor natural, el se
supune naturii, sau nu? Mărturisesc că nu ştiu ce spun
ei, dar voi spune ce cred eu.
176 motor, / ille naturae subiiceretur, non moveret natu‑

1
ram, sed moveretur ab ipsa, et consequenter nec im‑

mobilis extitisset motor. Sin autem non subiiceretur
naturae, sequeretur, iuxta naturae definitionem, ip‑
sum etiam motorem alia indigere natura, quae foret
immobilis motoris quietis causa, quia ex immobilita‑
te, iuxta Scholas1, nil, nisi quietem, intelligimus.
Itaque ad infinitum tales procederent naturae et infi‑
niti evaderent primi immobiles motores. Non ita im‑
pii, non ita, sed sicut pulvis coram turbine2, ita doc‑
trina vestra coram Veritate. Quandoquidem talis
motor Mathematicis artibus, et non naturae, aut na‑
turalibus contribuendus erat, qui Mathesi non natu‑
rae inserviat. Hinc liquet, artem mathematicam natu‑
rae superciliosum delusisse clavigerum. Observavit,
fortassis, ille ab ipsa Centri immobilitate, motum
navis fieri. Centrum enim corpus terrae sustinet, quo
vestigia nautae suffulciuntur, qui conto navim a litto‑
re propellit et navis movetur, et motus ipse fit, atque
determinatur, attamen alium naturae et alium multo
diversum, Mathematices ordinem esse quis, mentis
compos, infitias3 ire audebit?
177 / Cap(ut) 10
2
Confusa Arist(otelis): de loco, motu et tempore

axiomata refelluntur et Veritas de iisdem quid
sentiat, manifestatur.1
Hinc, magis patientius, quaedam de loco, ab an‑
tiquo praeceptore audire2 sustineamus tuo. Cuius
176 1 iuxta Scholas mg. / 2 Ps. 1, 4, Is., 17, 3 etc. / 3 infitias]
1
inficias ms. //
177 1 Titulus capituli mg. / 2 audire] adire p. m. / 3 <si> sic es<se>t
2
post S supplevi / 4 mobile] mobiles p. m. //

Dacă motorul acela s‑ar supune naturii, nu ar pune

în mişcare natura, ci ar fi pus în mişcare de ea: de aici
urmează, după definiţia naturii, că motorul însuşi ar
avea nevoie de o altă natură, care să fie cauza repausului
acestui motor imobil, pentru că din imobilitate, după
şcoli, nu înţelegem nimic altceva decât repausul. Şi aşa,
asemenea naturi ar merge înainte la infinit şi acele prime
motoare imobile ar ajunge să fie infinite. Nu aşa, necre‑
dincioşilor, nu aşa: ca pulberea dinaintea vârtejului este
învăţătura voastră dinaintea adevărului. De vreme ce un
asemenea motor ar trebui să fie pus în seama meşteşugu‑
rilor matematice, nu a naturii sau lucrurilor naturale, el
slujeşte matematicii, nu naturii. Se limpezeşte de aici că
meşteşugul matematic l‑a înşelat pe încruntatul purtător
de chei al naturii. El a băgat poate de seamă că mişcarea
corăbiei provine din imobilitatea centrului. Centrul însă
susţine corpul pământului, unde se sprijină tălpile coră‑
bierului care împinge cu prăjina corabia de la ţărm şi
corabia se mişcă, iar mişcarea însăşi se produce şi este
determinată: dar cine, întreg la minte, va cuteza să nege
faptul că una este ordinea naturii, şi alta, cu mult diferi‑
tă, cea a matematicii?
Capitolul 10
Sunt respinse axiomele încâlcite ale lui Aristotel
despre loc, mişcare şi timp şi se arată ce consideră –
tot despre ele – adevărul.
Să prezentăm acum, cu ceva mai multă răbdare, ce

ai auzit de la vechiul tău dascăl despre loc. Vorbele lui
monstrosa verba sunt haec: Locus non quaereretur,

si non motus aliquis secundum locum esset. Propter
hoc, Caelum maxime in loco esse putamus, quia
semper est in motu.
Verum tamen, mi alumne, non satis est dixisse lo‑
cum per motum inveniri, et id quod est semper in
motu maxime esse in loco decernere. Idem enim defi‑
nitionum lator, naturam non tam motus, quam quie‑
tis principium esse definivit. Sed <si> sic es<se>t3,
quieta naturalia essent extra et praeter locum, ergo
falsa naturae definitio, quatenus quieta non sunt in
loco naturali. Etenim, siquidem sine motu non re‑
quiritur locus, sequitur naturalia a motu cessantia
aut immobilia non esse in loco, ergo absurda loci
inquisitio per motum. Denique, Caelum, quatenus
semper mobile4, maxime est in loco, sed aquila, qua‑
tenus non semper mobilis, erit minus in loco. Vnde
a pari recte inferri licet: Centrum terrae et ipsa terra,
quatenus semper est immobilis, maxime non est in
loco. Similiter de utroque Caelesti polo intelligen‑
178 dum: / ipsi enim, quamquam circulariter movean‑
1
tur, sed punctualis eorum cardo non requirit locum,

et consequenter, nec etiam mutant locum, ergo om‑
ni loco privati sunt. Tandem, Tria in unum confun‑
dens, dicit locum sine motu non requiri (quasi dicat,
nam si requireretur, etiam non inveniretur1), Tem‑
pus sine motu non dari (quia unum2 non praecedet
alium, aut discerni potest ab alio), motum sine tem‑
pore et loco non inveniri, ergo intelligendum Tem‑
pus inesse motui, motum3 Tempori, locum4 motui,
178 1 inveniretur] invenireretur ms. / 2 ullum] unum post S corr. /
1
3
motum] motus p. m. / 4 locum] locus p. m. / 5 tempori] tempus
p. m. / 6 capere] capare ms. //
hidoase sunt acestea: Nu s‑ar cerceta un loc, dacă nu ar

fi fost o mişcare anume în funcţie de loc. Din această
cauză, socotim că cerul este în cel mai înalt grad
într‑un loc, pentru că este veşnic în mişcare.
Numai că, învăţăcelule, nu este de ajuns să fi spus că
locul se găseşte prin mişcare şi să fi hotărât că ceea ce e
veşnic în mişcare este în cel mai înalt grad într‑un loc.
Căci acelaşi creator de definiţii a definit natura nu doar
ca principiu al mişcării, ci şi al repausului. Dar dacă aşa
este, lucrurile naturale aflate în repaus sunt în afara lo‑
cului şi dincolo de el: aşadar, definiţia naturii este falsă,
prin aceea că cele aflate în repaus nu sunt într‑un loc
natural. Căci, de vreme ce nu se caută un loc fără miş‑
care, urmează că cele naturale care se opresc din mişcare
sau sunt imobile nu sunt într‑un loc: aşadar, cercetarea
locului prin mişcare este fără sens. În cele din urmă,
cerul, în măsura în care este veşnic mobil, este în cel
mai înalt grad într‑un loc, dar acvila, în măsura în care
nu este veşnic mobilă, va fi mai puţin într‑un loc. De
aici se poate deduce deopotrivă de corect: centrul pă‑
mântului şi pământul însuşi, în măsura în care este veş‑
nic imobil, în cel mai înalt grad nu este într‑un loc. Tot
aşa e de înţeles despre cei doi poli ai cerului: Căci, cu
toate că ei se mişcă circular, axa lor punctuală totuşi nu
cere un loc; în consecinţă, nici nu îşi schimbă locul,
aşadar sunt lipsiţi de orice loc. În sfârşit, amestecând
trei lucruri într‑unul singur, spune că nu se poate găsi
un loc fără mişcare (ca şi cum ar spune că, şi dacă s‑ar
căuta, nu s‑ar găsi), nu există timp fără mişcare (pentru
că un element nu îl precedă pe celălalt sau pentru că nu
se poate distinge de celălalt), nu se găseşte mişcare fără
Tempus loco, tempori5 locum4 et loco motum3. Ide‑

oque omni valedicens rationi infert. Vnde manifes‑
tum est quod neque locus, neque vacuum, neque
Tempus sit extra Caelum. A talibus ludibriis, delusio‑
nis ansam iuste quis capere6 potuisset et subiicere,
siquidem non sunt extra Caelum, ergo sunt intra Ca‑
elum, atqui vacuum ab omni excludit natura, ergo
falsa trium connumeratorum connumeratio.
Crede Veritati, mi alumne, quia non philosophica
sunt talia dicta, sed aut diabolica, aut diabolo amica.
Quandoquidem Veritas confusiones non patitur, nec
rationes admittit coniecturales, sed liquide tranquil‑
leque docet, dempto omni corpore naturali (cui mo‑
179 tum inesse in/telligit), Tempus, locum situalemque
1
habitum in invicem inconfusa atque impermixta

atque eadem esse, non secus ac, amoto pede, quam
quam alium occupet locum, non tamen negationem
dicit alterius1, situalis enim habitus isdem2 per‑
manet. Proin nec Tempus intelligitur moto corpore
aut loco, nec motui alligatur, sed eadem tria sunt
entia toto caelo inter se diversa atque separata. Nam,
prout motus Caeli fit in proprio loco (ac si esset loci
illius quaedam circumscriptiva mensuratio, quae ca‑
pacitatem ambie<n>tivam capit), nec tamen motus
Caeli est locus, quamquam sit in loco3, nec Locus4
ipse motus, quamquam sit in motu5, similiter, nec
motus est Tempus, quamquam in tempore fiat
motus6. Caeterum, mi alumne, nos loci propriam
179 1 alterius] aletrius ms. / 2 isdem] iidem p. m. / 3 quamquam
1
sit in loco mg. / 4 Locus in rasura scriptum est, ubi ... m videtur /
5
quamquam sit in motu mg. / 6 Vide J. B. van Helmont, „De Tempore“,
4, ed. cit., p. 594 / 7 definitionem] difinitionem p. m. / 8 pudaticia]
pudatitia ms. //
timp şi loc, aşadar e de înţeles că timpul se află în miş‑

care, mişcarea, în timp, locul, în mişcare, timpul, în
loc, locul, în timp şi mişcarea, în loc. Şi cu asta îşi ia
rămas‑bun de la raţiune, pe de‑a‑ntregul. De unde se
vădeşte că nici locul, nici golul, nici timpul nu sunt în
afara cerului. Pe bună dreptate, cineva ar fi putut să
prindă prilejul, din asemenea batjocuri, să îl ia în derâ‑
dere şi să spună că, de vreme ce nu sunt în afara cerului,
înseamnă că sunt înăuntrul cerului – numai că golul
este exclus din toată natura, aşadar este falsă enumera‑
rea celor trei enumerări.
Încrede‑te în adevăr, învăţăcelule, pentru că aseme‑
nea vorbe nu sunt filozofice, ci diabolice sau prietene
cu diavolul.
De vreme ce adevărul nu îngăduie confuzii şi nici
nu admite raţionamente întemeiate pe presupuneri, ci
ne învaţă limpede şi cu seninătate că, dacă se îndepăr‑
tează orice corp natural (pentru care înţelege că mişca‑
rea se află înlăuntru), timpul, locul şi plasarea în spaţiu
nu pot fi confundate între ele şi amestecate şi rămân
întocmai ca atunci când mişcăm un picior, chiar dacă
ocupă un alt loc: faptul acesta nu înseamnă negarea
celuilalt, ci lor le rămâne aceeaşi aşezare în spaţiu. Prin
urmare, timpul nu se înţelege prin intermediul unui
corp mişcat, nici nu se leagă de mişcare, ci acestea sunt
trei entităţi diferite şi despărţite între ele de întregul
cer. Căci, după cum mişcarea cerului se produce în lo‑
cul propriu (de parcă ar fi o măsură circumscrisă acelui
loc, care capătă o putinţă de cuprindere) şi totuşi miş‑
carea cerului nu este un loc, chiar dacă este într‑un loc,
nici locul însuşi nu este mişcare, chiar dacă este în
definitionem7, ad Veritatis normam, exacte, ut puto,

Lib(ro) 1, C(apite) 4 dedimus. Ideoque, adhuc pau‑
ca quaedam de Tempore putaticia8 ab eodem philo‑
sopho iactata, audiamus.
Cap(ut) 11
Iuxta Aristotelem, Terra et Poli non sunt in
tempore, eo quod careant motu, reliqua autem
180 mobilia magis et minus esse in tempore, et / 1
quidem diversa Temporis specie praedita, usque

ad infinitum procedentia, itaque vana et
coniecturalia.1
179 / Putat, inquam, Eth<n>icus, Caelum maxime

esse in loco, eo quod caeteris corporibus celerius
move<a>tur. Ergo deberet etiam putare Caelum
maxime esse in tempore, eo quod deberet primum
mensurare mobile, utpote omnium velocissimum.
180 Vnde manifestum /2 fit omnia motu tardiora minus
esse in tempore et, consequenter, Tempus vel ad in‑
finitum imminui et gradatim annihilari, vel in natu‑
ris quietis totaliter desinere et finem existentiae suae
tandem suscipere. Itaque, quod superius probamus
de loco, eadem ratione probari potest de Tempore,
Terram nempe et Polos3 Caelestes carere tempore,
eo quod totaliter careant motu, quod maxime ridi‑
culum esse, neminem existimo esse, qui non videat.
Hinc non inconsiderata exsurgit dubitatio,
v(erbi) g(ratia): Si tempus est mensura motus, utrum
cuiuslibet corporis motus est mensura, an primi mo‑
bilis dumtaxat? Quod si esset omnium motuum
180 1 Titulus capituli mg. / 2 Numerum paginae omm. S / 3 Polos]
1
polos ms. / 4 eo] et p. m. //

mişcare: tot aşa, nici mişcarea nu este timp, cu toate că

mişcarea se produce în timp. În rest, învăţăcelule, am
dat definiţia adecvată a locului, după norma adevăru‑
lui, cum cred, în cartea 1, capitolul al 4‑lea. Şi, de ace‑
ea, să ascultăm alte câteva, puţine, păreri despre timp
spuse de acelaşi filozof.
Capitolul 11
După Aristotel, pământul şi polii nu sunt în timp,
pentru că sunt lipsiţi de mişcare, dar celelalte
elemente mobile sunt mai mult sau mai puţin în
timp şi sunt chiar înzestrate cu diverse specii de
timp, mergând înainte la infinit şi, aşa, sunt
deşarte şi întemeiate pe presupuneri.
Păgânul crede, spun, că cerul este în cel mai înalt

grad într‑un loc pentru că se mişcă mai repede decât
celelalte corpuri. Aşadar, se cuvenea să creadă că cerul
este în cel mai înalt grad în timp, prin aceea că se cuve‑
nea, ca unul ce era cel mai iute dintre toate, să măsoare
elementul mobil prim. De aici se vădeşte că toate cele
care sunt mai lente în mişcare sunt mai puţin în timp
şi, în consecinţă, timpul se micşorează la infinit şi dis‑
pare gradual sau încetează cu totul în elementele natu‑
rale aflate în repaus şi, în cele din urmă, îşi asumă
sfârşitul existenţei sale. Şi aşa, ceea ce dovedeam mai sus
în privinţa locului, se poate demonstra în acelaşi fel
despre timp: şi anume că pământul şi polii cereşti sunt
lipsiţi de timp, prin aceea că sunt în totalitate lipsiţi de
mişcare. Socotesc că nu e nimeni care să nu vadă că e pe
mensura, revera aliud tempus fuisse in vita et motu

hominis, et aliud specie diversum, in vita et volatu
aquilae. Siquidem unius motus velocior, alterius au‑
tem tardior fit, et similiter de aliis imparibus putan‑
dum motibus.
Vnde colligitur: Primo: Quot rerum atoma, tot
temporis species esse, et quidem maxime diversae
atque differentes. Secundo: Cum sexagesimae minu‑
tae parti infinita adscribantur physica indivisibilia
puncta, Tempus semper sese iungere et propius acce‑
dere motui celerrimo, eo4 quod sit indivisibili et nihilo
181 propinquius atque / similius. Tertio tandem: Si suc‑
1
cessivo temporis, in primo mobili, concursu indivisi‑

bilis infinitudinis contingeret, omnes autem reliqui
motus, iuxta proprii motus durationem, diversam
temporis haberent speciem, et, cum nulla adaequatio
aut proportio sit finiti ad infinitum, in Scholarum tra‑
ditionibus, sequitur1 Tempus primi motus aut mensu‑
ram primi mobilis esse incommensurabilem, incom‑
prehensibilem et consequenter vanam, mendacem2 et,
ut verius dicam, nullam, merum ens rationis, phantas‑
ticae facultatis foetum, nutrice Antiquitate3 fautum et
credula Posterioritate4 auctum.
Verum enim, mi alumne, huiuscemodi nothas
considerationes, suppositiciasque5 suppositionalitates
non novit natura, negantque naturalia, utpote quae
res, ut sunt perquirit6, non autem ut speculationibus
inserviunt mensurabilibus7, aut numera<bi>libus.
181 1 ‑tur interl. / 2 Vide J. B. van Helmont, De Tempore, 16, ed.
1
cit., p. 595 / 3 Antiquitate... Posterioritate cum S scr.: antiquitate... pos

terioritate ms. / 4 Posterioritate] posteriotate p. m. / 5 suppositiciasque]
supposititiasque ms. / 6 perquirit mg. / 7 ‑bi‑ interl. / 8 volueris] velluiris
p. m.; vellueris s. m.. / 9 ‑me interl. //
de‑a‑ntregul rizibil. De aici se ridică o îndoială nu de

neluat în seamă, cum ar fi: Dacă timpul este măsura
mişcării, atunci mişcarea este măsura cărui corp – oare
al elementului mobil prim? Căci dacă ar fi măsura tu‑
turor mişcărilor, cu adevărat ar fi existat un alt timp în
viaţa şi mişcarea omului şi unul diferit ca specie în via‑
ţa şi zborul acvilei. Căci dacă mişcarea unuia este mai
rapidă, iar a altuia este mai lentă, acelaşi lucru trebuie
să se creadă şi despre alte mişcări inegale.
De unde se trage o concluzie. În primul rând: câţi
atomi ai lucrurilor există, tot atâtea specii ale timpului
şi chiar foarte diferite. Într‑al doilea: cum celei de‑a şai‑
zecea părţi dintr‑un minut i se atribuie un număr infi‑
nit de puncte fizice indivizibile, atunci timpul se uneşte
întotdeauna şi se apropie mai mult de mişcarea cea mai
rapidă, pentru că este mai apropiat de ceea ce e indivi‑
zibil şi de nimic şi este mai asemănător cu acesta.
În sfârşit, într‑al treilea: dacă s‑ar întâmpla ca, în
succesiunea timpului, în elementul mobil prim, prin‑
tr‑o reunire a infinitudinii indivizibile, toate celelalte
mişcări să aibă (după durata propriei lor mişcări) o în‑
făţişare diferită a timpului – şi nu există nicio adecvare
sau proporţie a finitului la infinit, după tradiţia şcoli‑
lor –, urmează că timpul mişcării prime sau măsura
elementului mobil prim este incomensurabilă, inco‑
prehensibilă şi, în consecinţă, deşartă, mincinoasă şi,
ca să spun mai drept, nulă, o simplă entitate a raţiunii,
un rod al capacităţii de a fantaza, alintat de ocrotirea
antichităţii şi sporit de posteritatea credulă.
Numai că, învăţăcelule, natura nu cunoaşte aseme‑
nea păreri bastarde şi presupuneri ce presupun, iar cele
Quamobrem, si sententiam „Ipse dixit“ verane an fal‑

sa sit, experiri volueris8, subiice „verum aut falsum“,
et sententiarum axiomatumque veritas aut falsitas sta‑
tim apparebit, cuius affirmationis gratia, Ipsius Natu‑
rae falsi monedarii, adferam numismata, ubi, falsifi‑
catas scalptiones, monstrosasque temporis imagines
182 facillime9 / dignoscens1, intitulationum discernes in‑
1
convenientiam et inscriptionum miros admiraberis

soloecismos. Haec autem sunt talia.
Cap(ut) 12
In Naturae thesauro novem et decem falsa
numismata Aristotelis de Tempore proferuntur,
quibus Naturae avari, ut maximi aliquid,
utuntur gaudentque.2
„Tempus est, (inquit primo), mensura motus et

quietis. 2. Nec motus sine tempore, neque tempus
sine motu est. 3. Non videbitur factum fuisse tempus
ullus, quia nec motus. 4. Cum autem prius et poste‑
rius est, tunc dicimus „tempus“, hoc enim est tem‑
pus, numerus motus, secundum prius et posterius. 5.
Cum videtur fuisse aliquid, simul et motus fuisse vi‑
detur, quare aut motus, aut motum aliquid est Tem‑
pus. 6. Plus enim et minus discernimus numero, mo‑
tum autem plurem et minorem tempore, numerus
itaque quidam est Tempus. 7. Tempus est mensura.
8. Tempus est quod numerat, non quo numeramus.
9. Tempus est mensura motus et motus mensura
temporis. 10. Omnem mutationem et omne quod
182 1 dis‑ ima pagina anteriori ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 11]
1
12 ms. / 4 circularis] circulalis p. m. / 5 12] 13 ms. //

naturale le tăgăduiesc: cercetează în ce măsură lucrurile

există, nu în ce măsură slujesc speculaţiilor ce pot fi sau
nu măsurate. Din această cauză, dacă vei fi vrut ce pro‑
bezi că e adevărată ori falsă sentinţa „el însuşi a spus“,
pune în loc „adevărat sau fals“ şi pe dată se va arăta ade‑
vărul sau falsitatea sentinţelor ori axiomelor; iar pentru
a sprijini această afirmaţie, voi aduce monedele falsifi‑
catorului însuşi al naturii, unde, recunoscând gravurile
falsificate şi chipurile hidoase ale timpului, vei pricepe
denumirea nepotrivită şi te vei mira de ciudatele greşeli
ale inscripţiilor. Iar acestea sunt după cum urmează.
Capitolul 12
În tezaurul naturii sunt înfăţişate nouăsprezece
monede false ale lui Aristotel legate de timp, de care
cei lacomi de natură se folosesc şi se bucură ca de
ceva de mare preţ.
„Timpul este (spune el în primul rând), măsura

mişcării şi a repausului. 2. Căci nu există nici mişcare
fără timp, nici timp fără mişcare. 3. Va părea că nu a
fost făcut niciun timp, pentru că nu a fost nici mişcare.
4. Când însă este şi înainte şi după aceea, atunci nu‑
mim „timp“, adică timpul este număr al mişcării după
ce este mai întâi şi mai apoi. 5. Când pare să fi fost
ceva, pare că a fost în acelaşi timp şi mişcarea, pentru că
fie mişcarea, fie ceva mişcat este timp. 6. Căci distin‑
gem mai mult sau mai puţin prin număr şi mai multă
sau mai puţină mişcare prin timp, aşadar numărul este
un fel de timp. 7. Timpul este măsura. 8. Timpul este
movetur esse in tempore. 113. Motus primi mobilis

est circularis4, ideo semper. 125. Ea quae semper sunt,
quatenus semper sunt, non sunt in tempore, non
183 enim sunt in tempore, / neque mensuratur esse ipso‑
1
rum in tempore. 131. Quae autem haud quaquam

continet neque erant, neque sunt, neque erunt. Sunt
enim huiuscemodi ea quae non sunt, quorum oppo‑
sita sunt semper. 14. Non deficiet tempus, semper
enim in principio est. 15. Omnia in loco, omnia in
tempore. 16. Tempus et motus simul sunt et poten‑
tia, et actu. 17. Primum mensura2 omnium cognito‑
rum est circulatio et maxime regularis mensura erit,
quia numerus huius notissimum est. 18. Neque ge‑
neratio, neque alteratio, neque augmentatio regula‑
res sunt, latio autem est, quapropter videtur Tempus
esse sphaerae motus, quia hoc numerantur alii motus
et Tempus hoc motu. Vndevigesime3 et postremo:
Quemadmodum4, inquit, sine numeraturo impossi‑
bile est aliquid numerabile, sic sine anima non po‑
test esse tempus.“
Haec sunt, mi alumne, magni illius Naturae The
saurarii, de tempore cusa et,5 expensa numismata6,
hoc est, quod fere omnes scientiae sensitivae avari
mercatores tam caro emerunt pretio. Hae sunt vor‑
tices in mari7, labyrinthi in terra et via ad insulas
beatorum, per tot tantasque salebrosas semitas atque
impervia itinera ad vade visum ducentia. Vbi si quis
184 pervenerit Scholasticus Temporis, motus / et loci 2
183 1 13… 18] 14… 19 ms. / 2 mensura] pensura p. m. / 3 Vndevi

1
gesime] Vigesime ms. / 4 Quemadmodum] Quemadmudum ms. / 5 cusa

et, mg. / 6 numismata] numismita ms. / 7 mari] mare p. m. //
184 1 Id est, per diligentem observationem / 2 Titulus capituli mg. /
2
3
Sententia 8. ante 7. prius scripta est. Nota marginalis, loco suo
ceea ce numără, nu prin care numărăm. 9. Timpul este

măsura mişcării şi mişcarea, măsura timpului. 10. Orice
schimbare şi orice este mişcat se află în timp. 11.
Mişcarea elementului mobil prim este circulară, aşadar
e veşnică. 12. Cele care sunt întotdeauna, ca unele ce
sunt întotdeauna, nu sunt în timp, căci nici nu sunt în
timp şi nici existenţa lor nu se măsoară în timp. 13. Iar
cele pe care nicidecum nu le conţine nici nu erau, nici
nu sunt, nici nu vor fi. Căci aşa sunt cele care nu sunt:
există întotdeauna opusele lor. 14. Timpul nu va lipsi,
pentru că este întotdeauna la început. 15. Toate sunt
în loc, toate sunt în timp. 16. Timpul şi mişcarea sunt,
deopotrivă, şi în putinţă, şi în act. 16. Măsura tuturor
celor cunoscute este în primul rând circulară şi aceasta
va fi în cel mai înalt grad măsura de bază, pentru că
numărul ei este preabine cunoscut. 18. Nici generarea,
nici schimbarea, nici sporirea nu sunt de bază, dar ac‑
tul de a purta este, de vreme ce se pare că timpul este
mişcarea sferei, fiindcă alte mişcări sunt numărate prin
aceasta, iar timpul, prin această mişcare. Într‑al nouă‑
sprezecelea şi ultimul rând: după cum, spune, este im‑
posibil ca fără numărare să existe ceva numărabil, tot
aşa nu poate exista timp fără suflet.“
Acestea sunt, învăţăcelule, monedele privitoare la
timp, bătute şi cheltuite, ale acelui mare trezorier al na‑
turii, asta e ce au cumpărat la un preţ atât de mare
aproape toţi negustorii lacomi ai ştiinţei simţurilor. Ele
sunt genuni în mare, labirinturi pe pământ şi calea că‑
tre insula celor fericiţi, pe atât de multe şi atât de mari
cărări cu hârtoape şi drumuri de nestrăbătut ce duc –
du‑te să vezi unde. Dacă va fi ajuns acolo un scolast, să
quidditatem, quantitatem, qualitatem, ubicationem

etc, seligat, colligat et, quicquid placuerit, ad lubitum
capiat atque ine<x>haustas nihili divitias gaudeat.
Cap(ut) 13
Eadem 19 falsa numismata, per Lydium lapidem1
tentantur et in sensu obscuro, quid lateat
revelatur.2
Ad haec, quid num<m>ularii sectatores enume‑

rent, quidque abacarii Peripatetici computent, a no‑
bis non posse intelligi intrepide fatemur, at quid au‑
tem ex relatis sententiis subintelligi vellet, alacriter
dicemus. Ad Primam itaque. In praecedentibus satis
declaratum est Temporis definitionem esse frivolam.
2. Item Tempus sine motu fuisse demonstrabitur in
sequentibus. 3. Minus sapienter inducit τὸ ἄναρχον.
4. Si non a nobis designarentur successiones rerum
mobilium atque mutabilium tempus, Tempus nec
fuisse, nec esse, nec fore posse. 5. Res mobiles et
Tempus confundit, ideoque ambiguus, vel motum,
vel rem motam tempus esse dicit, unde sequitur,
ergo, sanguis in venis motus est tempus. 6. Id quod
superius Tempori arrogabat, hic derogat, Tempus ne‑
mpe esse numerum aliquod, qui neque motus, ne‑
que res mobilis est, ergo Tempus est, unum, duo,
185 tria, centum, mille etc. 7. Tempus est mensura, / ergo 1
non mensurabile1 et non quo numeramus, quod est

restituendum, signo crucis insignita, rectam 7. et 8. sententiarum
successionem indicat. //
185 1 ‑ra‑ interl.; mensurabile <est> S / 2 Loci in albo relicti sunt
1
in ms. / 3 12... 14: 13...15 ms. / 4 18] 19 S; 18 ex 19 refectum ms. / 5 τῷ

omm. S / 6 12] 13 ms. / 7 Vide n. 5, p. 77 //
aleagă, să adune şi să ia după pofta sa orice îi va fi plă‑

cut din calitatea de a fi a timpului, din cantitatea, cali‑
tatea şi aşezarea lui în spaţiu şi să se bucure de bogăţiile
de neistovit ale nimicului.
Capitolul 13
Aceleaşi 19 monede calpe sunt încercate
cu piatra lidiană şi se dezvăluie ce stă ascuns
în sensul lor obscur.
În privinţa acestora, mărturisim fără şovăire că nu

suntem în stare să înţelegem ce enumeră cei care îl ur‑
mează pe omul cu banii şi ce socotesc peripateticii care
ţin abacul, dar vom spune cu zel ce ar vrea să se înţe‑
leagă din sentinţele relatate. Aşadar, la prima. În cele
de mai înainte s‑a spus îndeajuns că definirea timpului
este neserioasă. 2. Tot aşa, se va demonstra în cele ce
urmează că timpul a existat fără mişcare. 3. Introduce,
lipsit de înţelepciune, non‑începutul. 4. Dacă nu am fi
demonstrat că timpul este succesiunea lucrurilor mo‑
bile şi care se pot schimba, timpul nu ar putea nici să fi
fost, nici să fie, nici să fie în viitor. 5. Confundă lucru‑
rile mobile şi timpul, şi de aceea, ambiguu, spune că
timpul este fie mişcare, fie un lucru pus în mişcare, de
unde rezultă, aşadar, că sângele care se mişcă în venele
noastre este timp. 6. Ceea ce mai sus îi punea în seamă
timpului, aici i‑l ia, şi anume că timpul este un număr,
care nu este nici mişcare, nici un lucru ce se poate miş‑
ca: aşadar, timpul este unul, două, trei, o sută, o mie
etc. 7. Timpul este măsură, aşadar nu ceva ce poate fi
contra 4tam sententiam, quae dicit „si nos non intelli‑

geremus successiones temporis, utique nec Tempus
184 esset“. / 8. Id quod in 4to affirmabat, hic negat. Tempus
non a nobis designari, se a semet ipso, v(erbi) g(ratia):
185 „Ipsum numerans, non nos numerantes3.“ / 9. Genus
et species confundit unum et idem esse, quod est
contra regulam definitionum, v(erbi) g(ratia), cum
dicit „Omnis motus est mensura Temporis et omne
tempus est mensura motus“, vult dicere „Omnis ho‑
mo est essentia animalis“ et „Omne animal est essen‑
tia hominis“. 10. Id quod in 5ta dicebat esse Tempus,
idem hic dicit esse in tempore, ergo non Tempus,
alioquin papyrus esset atramentum et atramentum
papyrus. 11. Per motum circularem, Caelum esse ae‑
ternum demonstrasse autumnat (quod Lib(ro) <II>,
C(apite <14>2 satis a nobis refutatum est). 123. Hic
vagus vespertilio, cum superius per circularem mo‑
tum, Caelum probaret semper et aeternum, negat ta‑
lem sempiternum motum esse in tempore, quod tan‑
dem in 184, pro specifica temporis differentia accipit.
13. Cum enumeret non entia, utpote τῷ5 semper
contraria, a tempore excludit et semper, quod in 126
nolebat7 esse in tempore, hic, poenitentia ductus,
idem recipit, siquidem per oppositionem contrario‑
rum nil aliud intelligi potest, praeter tale, vel in tali
esse, et non esse. 14. Id quod superius per „semper
esse“ eius, tempori subiici nolebat6, idem „semper“
quasi principium quoddam esset Temporis, Tempo‑
186 risque sempi/ternitatis subiectum esse vult. Ideoque
1
Tempus nunquam deficere posse dicit, quia „semper“

186 1 15... 18: 16...19 ms. / 2 ideoque] et p. m. / 3 re‑ interl. / 4 duode
1
cimam] decimam et tertiam ms. //

măsurat şi ceva prin care numărăm, pentru că este îm‑

potriva sentinţei a 4‑a, care spune: „dacă nu am înţelege
succesiunile timpului, atunci nici timpul nu ar exista“.
8. Ce afirma în sentinţa a 4‑a, aici neagă. Timpul nu este
desemnat de noi, ci de el însuşi, de pildă: „El e cel ce
numără, nu noi suntem cei care numără.“ 9. Confundă
genul şi specia, ca fiind unul şi acelaşi lucru, ceea ce este
împotriva regulii definiţiilor, bunăoară când spune:
„Orice mişcare este măsura timpului şi orice timp este
măsura mişcării“, de fapt vrea să spună: „Orice om este
esenţa unui animal“ şi „Orice animal este esenţa unui
om“. 10. Ce spunea în sentinţa a 5‑a că este timpul,
spune aici, tot el, că este în timp, aşadar nu este timp;
altiminteri papirusul ar fi cerneală şi cerneala, papirus.
11. Se făleşte a fi demonstrat, prin mişcarea circulară,
că cerul este veşnic (ceea ce a fost îndeajuns respins de
noi în cartea a II‑a, capitolul al 14‑lea). 12. Aici, ca un
liliac şovăielnic – după ce mai sus dovedea că, prin miş‑
carea circulară, cerul există întotdeauna şi e veşnic –,
neagă că o asemenea mişcare eternă este în timp, ceea
ce până la urmă, în sentinţa a 18‑a, acceptă ca diferenţă
specifică timpului. 13. Cu toate că enumeră non‑enti‑
tăţile, ca unele ce sunt contrare lui „întotdeauna“, ex‑
clude din timp şi „întotdeauna“, ceea ce în sentinţa a
12‑a nu voia să fie în timp: aici, mânat de căinţă, îl
primeşte în timp, de vreme ce prin opoziţia contrariilor
nu se poate înţelege nimic altceva decât că este şi că nu
este astfel sau în aşa ceva. 14. Ceea ce mai sus, prin acel
„este întotdeauna“ al său, nu voia să supună timpului,
vrea, tot el, ca acelaşi „întotdeauna“ să fie un anume
început al timpului şi supus veşniciei timpului. De
in principio temporis, „semper“ est: ubi etiam subin‑

telligitur fateri Tempus ante motum esse, quod est
contra primam et secudam eiusdem sententiam. 151.
Omnia in loco, omnia in tempore, verum quidem
fatetur, sed contradicit quintae sententiae, qua dicit
mota et motum non in tempore, sed ipsum Tempus
esse. 16. Confundit motum, mobile, locum, tempus,
locale et in Tempore esse actu et potentia, unum,
idem et simul esse – quod est contra omnem ratio‑
nem, ideoque2 nulla indiget reprobatione3. 17. „Cir‑
cularitatis notitiam praecedere omnes cognitiones“
verbo atque re fallacia est. Quicquid enim cognosci‑
tur, non cognoscitur quatenus accidentale, sed qua‑
tenus essentiale, atqui circulare est accidentale, ergo
falsa sententia. 18. Solum per motum regulare, qui
est Sphaerae Caelestis, vult Tempus determinare,
ideoque omnes excludit caeteros motus ceu irregula‑
res, quod est contra omnes prolatas sententias et
praecipue contra duodecimam4, ubi per circularita‑
tem et sempiternitatem negat Caelum esse in tem‑
pore et consequenter, omnes motus atque mobilia,
187 siquidem, secundum sedundam et ter/tiam, 15tam et 1
16tam1, eiusdem sententiam, omnia simul atque ea‑

dem esse intelliguntur; ad2 <unde>vigesimam tan‑
dem intelligendum dicimus: „Si in naturalibus dees‑
sent animata (quae intellectu suo atque ratione,
mensurant atque cognoscunt Tempus), reliqua ina‑
nimata naturalia nec tempus haberent et consequen‑
ter, nec in tempore essent“, quod est contra 15tam 3
sententiam, qua fatetur „omnia esse in tempore“.
187 1 15tam et 16tam] 16tam et 17mam ms. / 2 ad interl. / 3 15tam] 16tam ms. /
1
4
numerare] numerari S / 5 eo quod] eod‑ p. m. / 6 Titulus capituli mg. //
aceea spune că timpul nu poate lipsi niciodată, pentru

că „întotdeauna“ este „întotdeauna“ la începutul tim‑
pului: căci aici se subînţelege mărturisirea lui că timpul
este înaintea mişcării, ceea ce este împotriva primei lui
sentinţe şi a celei de‑a doua. 15. Recunoaşte într‑ade‑
văr că toate sunt în loc, toate sunt în timp, dar contra‑
zice sentinţa a cincea, prin care spune că cele puse în
mişcare şi mişcarea sunt nu în timp, ci sunt timpul
însuşi. 16. Confundă mişcarea, caracterul mobil, locul,
timpul, caracterul spaţial, existenţa în timp, în act şi în
putinţă, ca şi cum ar fi unul şi acelaşi lucru şi simul‑
tan – ceea ce este împotriva oricărui raţionament şi de
aceea nu are nevoie să fie cumva respins. 17. „Cu
noaşterea circularităţii precedă toate cunoştinţele“ este
un fals în vorbă şi fapt. Căci ceea ce este cunoscut nu e
cunoscut ca accidental, ci ca esenţă, iar circularul este
accidental, aşadar sentinţa e falsă. 18. Voieşte să deter‑
mine timpul numai prin mişcarea de bază, care este a
sferei cereşti, şi de aceea exclude toate celelalte miş‑
cări ca nefiind de bază, ceea ce este împotriva aproape
a tuturor sentinţelor amintite şi mai cu seamă împotri‑
va celei de‑a douăsprezecea, unde, prin caracterul cir‑
cular şi veşnic, neagă că cerul este în timp: în
consecinţă, la fel pentru toate mişcările şi elementele
mobile, căci sunt înţelese, după a doua sentinţă a ace‑
luiaşi şi a treia, a 15‑a şi a 16‑a, ca fiind toate în acelaşi
timp şi aceleaşi; la a nouăsprezecea, în sfârşit, spunem
că trebuie să înţelegem aşa: „Dacă din cele naturale ar
lipsi animatele (care măsoară şi cunosc timpul prin in‑
telectul lor şi prin raţiune), inanimatele rămase în natu‑
ră nu ar fi avut timp şi, în consecinţă, nici nu ar fi fost
Et, <ut> adhuc uno verbo hanc postremam explicem

sententiam, in locis desertis, ab hominibus inhabita‑
tis Terrae angulis, cavernis, specubus etc, tempus
non esse, quia ibi non invenitur anima, quae Tempus
esse et motus numerare4 observet: Euge philosopho‑
rum princeps blasphemabunt te, crede Veritati, lig‑
na, lapides, maria, fluvia, ipsa animalia intellectu ca‑
rentia et Tota Vniversi Sphaera, eo quod5 omnia
tempore ad lubitum privasti et in unius atomi cere‑
bro sempiternum tuum conclusisti Tempus.
Cap(ut) 14
Aeternitatis vetus definitio deletur et vera
definitio manifestatur.6
Ha<e>c sunt, mi alumne, quae a tam famosae an‑

tonomasiae viro de Tempore in Ethnicis profitentur
Scholis et, quamquam supremae belluae, „Ipse dixit“,
188 omnes fere unanimiter quotidianum efficiantur / pa 1
bulum, attamen, non defuerunt Veteres quidam, qui

(ut ita dici liceat), caeco quodam sensu intellexerunt,
aliquod tempus continuum1 atque indiscretum esse,
quod, a Sacra Scientia fortasse edocti, „Aeternum“ vel
„Aeternitatem“ nuncuparunt, de quo, prout superius
satis declaratum est, nihil positive, nihil affirmative et
nihil clare proferre ausi sunt, quamobrem, lite adhuc
sub iudice stante2, ipsum propria carere definitione
manifestum est. Sero tandem surrexerunt quidam
Neologi, vocabulorum tantum et non etiam rerum
essentiarum inventores, qui, Ethnicum imitati Prae‑
188 1 continuum] continuus p. m. / 2 Hor., Ars poetica, 78: „Grammatici
1
certant et adhuc sub iudice lis est.“ / 3 Praeceptorem] praeceptorem ms. //

în timp“, ceea ce este împotriva sentinţei a 15‑a, prin

care recunoaşte că „toate sunt în timp“. Ca să explic cu
încă un cuvânt această din urmă sentinţă: în locurile
pustii, în cotloanele, peşterile, grotele etc. nelocuite de
oamenii pământului, timpul nu există pentru că acolo
nu se găseşte un suflet care să bage de seamă că timpul
există şi care numără mişcările. Bravo, principe al filo‑
zofilor, dă crezare adevărului, te vor blestema copacii,
pietrele, mările, fluviile, chiar animalele lipsite de inte‑
lect şi toată sfera universului, pentru că le‑ai lipsit pe
toate de timp, după pofta ta, şi ai închis timpul tău
veşnic în creierul unui singur corpuscul!
Capitolul 14
Este ştearsă vechea definiţie a veşniciei
şi este înfăţişată definiţia adevărată.
Acestea sunt, învăţăcelule, cele transmise ca învăţă‑
tură despre timp în şcolile păgâne de acel bărbat cu o
atât de faimoasă antonomază; chiar dacă – „a spus el
însuşi“ – aproape toate fiarele superioare, fără deosebi‑
re, îşi văd de hrana de fiecare zi, totuşi nu au lipsit unii
în vechime care (dacă se poate spune) au înţeles, prin‑
tr‑un fel de simţ orb, că timpul e ceva continuu şi ne‑
diferenţiat, pe care ei, învăţaţi poate de ştiinţa sacră,
l‑au numit „veşnic“ sau „veşnicie“, despre care, după
cum s‑a spus destul mai sus, nu au cutezat să declare
nimic pozitiv, nimic afirmativ şi nimic limpede; din
această cauză, rămânând încă litigiul de judecat, este
limpede că duce lipsă de o definiţie proprie. Mai târ‑
ziu, în sfârşit, s‑au ridicat nişte oameni noi, inventatori
ceptorem3, ipsam quoque Aeternitatem, Tempus

nempe illud indiscretum, atque continuum, dividi,
partiri et in brevius, longius, qu<a>e specialiter dis‑
tribui posse, docent. Asserunt autem hi: Aeternita‑
tem esse eam quae nulla temporis quantitate (ac
<si> temporis quantitatem iam totam scirent), men‑
sura (ac si ipsam prae manibus haberent), nulloque
temporis spatio (ac si temporis spatium iam descrip‑
tum atque circumscriptum indigitarent), designari
potest, quum omne contineat aevum et contineatur
a nullo (ac si aevum esset pars infinitae Aeternitatis).
189 Hic rumor, mi alumne, omnes / mortalium fecit tin
1
tin<n>are aures. Verum etiam, antequam ad reliqua

istius hypot<h>eseos membra anatomizanda aggre‑
diamur, optarem mihi satisfieri: Hanc definitionem
utrum creaturae, an Creatori1 competere, existiment?
Nam si Creatori, mendax est. De Creatore enim nihil
affirmative definire potest creatura, nisi negative,
Creator est id, quod Creatura quid sit, nescit, imo
nec scire potest. Si Creaturae, blasphemia est, quia
id, quod ad Creatorem pertinent, Creaturae genus
et constitutivam differentiam esse, constituitur.
Hinc clarum fit, iuxta normam Veritatis, Aeternita‑
tis definitionem esse hanc: Aeternitas est quae in
Creatore comprehendit omnia et comprehenditur
ab Vno, posterioribus anterior et anteriore posterior.
In descriptionibus autem, est Divinae existentiae
punctum, Radius Splendoris Plusquam Aeterni2,
Tenebrae ambientes, Lux inaccessa et his similia me‑
taphorica attributa.
189 1 Creatori] Creatore p. m. / 2 Plusquam Aeterni] Plusquamae
1
terni S, Plusquam aeterni ms. / 3 Titulus capituli mg. / 4 ‑x interl. //

doar de cuvinte, iar nu de lucruri esenţiale, care, imi‑

tându‑l pe magistrul păgânilor, au dat ca învăţătură că
veşnicia însăşi, adică timpul nediferenţiat şi continuu,
se poate împărţi, despărţi şi – îndeosebi – repartiza în
ceva mai scurt şi mai lung. Ei au afirmat însă: Veşnicia
este cea care nu se poate indica prin vreo cantitate a
timpului (de parcă ar cunoaşte cantitatea întreagă a
timpului), prin vreo măsură (de parcă ar avea‑o la în‑
demână) şi prin niciun interval al timpului (de parcă
ar fi invocat un interval de timp de‑acum descris şi cir‑
cumscris), pentru că el conţine toată durata şi nu este
conţinut de niciuna (de parcă durata ar fi o parte a
veşniciei infinite). Zvonul acesta, învăţăcelule, i‑a făcut
pe toţi muritorii să vibreze.
Dar, mai înainte de a porni să disecăm celelalte
membre ale acestei ipoteze, aş dori să mi se desluşească:
Ei socotesc că această definiţie se potriveşte creaturii,
sau creatorului? Dacă este pentru creator, e minciună.
Căci creatura nu poate declara nimic afirmativ despre
creator, doar negativ: creatorul este ceva ce creatura nu
ştie ce e, ba chiar nu poate şti. Dacă este pentru crea‑
tură, este o blasfemie, de vreme ce se stabileşte că genul
creaturii şi diferenţa ei constitutivă ţin de creator. De
aici devine limpede, după regula adevărului, că defini‑
ţia veşniciei este aceasta: veşnicia este cea care le cu‑
prinde pe toate în creator şi este cuprinsă de cel unic,
anterioară celor de mai apoi şi posterioară elementului
de mai înainte. În descrieri însă, este punctul existenţei
divine, raza splendorii mai mult decât veşnice, întune‑
cimile ce împresoară, lumina de neatins şi alte atribute
metaforice asemănătoare acestora.
Cap(ut) 15
Aeternitatem minus considerate dividentes,
gravem committunt errorem et quidem
blasphemium in Deum.3
Porro dicunt Aeternum differre a Sempiterno, ac

si vocabulum compositum praecelleret simplex4 et
idcirco Deum dicunt Sempiternum, Intellectuales
190 autem Creaturas aeternas. Similiter distin/guunt ae‑
1
vum, perpetuum, saeculum et cae(tera), quae aliter

atque aliter intelligi, debere docent, fortassis minus
considerate, mentio<ne> aeterni et saeculi saeculo‑
rum in Sacris facta, interpretata. Quorum sacer sen‑
sus in sequentibus pie patebit.
Verum enim, cum nobis sermo sit, ad Aeternita‑
tem considerandam1, Ethnice intelligentes et Genti‑
liter docentes2, quo3 altius extol<l>untur, eo graviori
obruuntur casu. Siquidem omnia subcaelestia (sensi‑
tivis enim scientificis praeter sensi<bi>le nihil aliud
patet), temporanea dixerunt, ubi permiscentes sacra
prophanis, facta istorum alteratione, aut redintegra‑
tione, tempus totaliter perire et amplius numquam
existere profitentur.
O, bone ac aeternitatis Aeterne Deus, fragilitati
miserere humanae et Christianitatis tenellis parce
Phoebis4! Haec enim, Incircumscripte Deus, sunt Tua
Vestimenta expertia suturae, quae Atheismi assecla
non solum5 sorte dividi fecerunt6, sed etiam totum
190 1 considerandam] ‑de‑ interl. / 2 docentes] docentes
1
considerandam ms.; post Aeternitatem una cum S mut. / 3 quo] quia

quo ms. / 4 Phoebis] phoebis ms. / 5 non solum: non solum quod ms.,
Daco‑Romanica verba „nu numai că“ in mente habens / 6 fecerunt]
fecerunt S, fecerint ms. / 7 atque] atquae ms. //
Capitolul 15
Cei care împart veşnicia fără a judeca atent
săvârşesc o gravă greşeală şi chiar o blasfemie
împotriva lui Dumnezeu.
Apoi ei spun că eternul diferă de sempitern, ca şi

cum cuvântul compus ar fi fost înaintea celui simplu şi
de aceea îl numesc pe Dumnezeu sempitern, iar creatu‑
rile intelectuale le numesc eterne.
Tot aşa, deosebesc durata, perpetuul, secolul şi cele‑
lalte, care se cuvine a fi înţelese şi date spre învăţare
mereu altfel, pentru că menţionarea în cele sacre a
eternului şi a veacului veacurilor este intepretată, poa‑
te, fără o judecată prea atentă. Înţelesul lor sacru se va
desluşi cu evlavie în cele ce urmează.
Numai că – fiindcă ne ocupăm de cercetarea eterni‑
tăţii – cei care înţeleg ca păgânii şi dau învăţătură ca
neamurile cu cât se înalţă mai sus, cu atât se prăbuşesc
într‑o cădere mai rea. Căci au spus că toate cele de sub
cer (pentru cei ce cunosc prin simţuri nu e limpede
decât ce e senzorial) sunt temporare: amestecând aici
cele sacre cu cele profane, printr‑o stricare a acestora
din urmă sau printr‑o înnoire, mărturisesc că timpul
dispare cu totul şi nu mai există defel.
O, bun şi veşnic Dumnezeu al veşniciei, îndură‑te
de slăbiciunea omenească şi cruţă luminile fragede ale
creştinătăţii! Căci ele, Dumnezeule fără margini, sunt
veşmintele tale lipsite de cusătură, pe care cetele de atei
nu doar că le‑au făcut să se despartă la întâmplare, ci
chiar au cutezat cu neruşinare să cunoască, să împartă
şi să definească întregul de neînţeles, de neîmpărţit şi
incomprehensibilem, impartibilem atque7 indefini‑

bilem comprehendere partiri atque definire impu‑
dibunde ausi sunt. Dixit insipiens in corde suo,
191 „Non est Deus“. Os / suum aperuit et Sanctum Ae‑
1
ternumque Nomen Tuum1 blasphemaverunt tota die.

Miserere2, Aeterne, miserere labili humanae iuventuti,
ne imposterum inscia, tranquillam Tuam exacerbant
Clementiam, quia ab aeterno in aeternum, infinitudo
Charitatis Tuae, ubi, sicut dies eius, ita et nox eius3.
Cap(ut) 16
Aeternitas latet Ethnicos, eo quod praedicamentis
non complectatur4. S(acro)‑S(anctae) Scientiae
vere discipulis patet, eo quod extra
praedicamenta, ipsam inquirant5.6
Cum autem, mi alumne, de sacro Temporis sensu

in subsequentibus, aliquod7 prolixius proferre statu‑
erimus, nunc de Aeternitate a prophanis prophane
intellecta, adhuc non multum inquiramus, sed suc‑
cincte principium ad finem colligentes, pio sensu pe‑
tamus. Aeternitas Creaturane est, an Creator8? (Inter
haec enim duo nullum medium.) Si est Creator, in‑
comprehensibilis, atqui de Incomprehensibili non
datur definitio, ergo nec scientia. Sin autem Creatu‑
ra? Deberent saltem sapientissimi declarare talis Cre‑
atura quo praedicamento comprehendatur.
Fortassis dicent „nullo“, quia definiverunt om‑
nia comprehendere et a nullo comprehendi. Ergo
191 1 Nomen Tuum: Nomen Suum S / 2 ‑re interl. / 3 Cf. Ps. 18, 3;
1
73, 16; 138, 11‑12, vide S, n. 86, p. 318. / 4 complectatur] complectitur

p. m. / 5 inquirant] inquirunt p. m. / 6 Titulus capituli mg. / 7 aliquod]
aliquum ms. / 8 Creator] creator p. m. //
de nedefinit. Şi‑a spus nerodul în sinea sa: „Dumnezeu

nu există“. Şi‑a deschis gura şi ei au rostit toată ziua
blasfemii împotriva numelui tău sfânt şi veşnic.
Îndură‑te, veşnice, îndură‑te de tinereţea omenească
nesigură pe ea, ca nu cumva în viitor, neştiutoare, să
mânie bunăvoinţa ta senină, pentru că nesfârşitul iubi‑
rii tale, din veşnicie până în veşnicie, e acolo, cum îi
este ziua, aşa îi este şi noaptea.
Capitolul 16
Eternitatea le rămâne ascunsă păgânilor, pentru că
nu este cuprinsă în categorii. Li se dezvăluie însă
discipolilor ştiinţei preasfinte, pentru că ei o caută
în afara categoriilor.
Cum însă, învăţăcelule, am hotărât să discutăm ceva

mai pe larg în cele ce urmează despre înţelesul sacru al
timpului, să mai cercetăm – nu mult, ci adunându‑le
concis de la început la sfârşit –, să căutăm cu simţire
pioasă ce au înţeles păgâneşte păgânii despre eternitate.
Oare eternitatea este creatura sau creatorul? (Căci nu
există nimic la mijloc între acestea două.) Dacă e crea‑
torul, este de neînţeles, de vreme ce nu există o defini‑
ţie, deci nici o cunoaştere, în privinţa neînţelesului.
Dar dacă este creatura? Cei preaînţelepţi ar trebui mă‑
car să afirme în ce categorie este cuprinsă creatura.
Ei vor spune poate: „în niciuna“, pentru că i‑au dat
ca definiţie că le cuprinde pe toate şi nu este cuprinsă
în nimic. Aşadar, nu este substanţă, nu este accident şi,
cu atât mai puţin, nu va fi nicio altă categorie din cele
substantia non est, accidens non est, et multo minus

quicquam aliud e reliquis praedicamentis erit. Itaque
192 manifestum est / apud Ethnicos „aeternitatem“ aut
inane et nihil significans vocabulum esse aut, Verita‑
tis ignari, id quod de Aeterno dicitur, et quod circa
(ut ita dicam) Aeternum est, impetuosa licentia cau‑
sam pro non causa indicarunt atque docuerunt, quos
tamen quidam ex nostratibus plus quam incaute se‑
cuti, ex decantatis iam cantilenis, qualis Chorus salti‑
tet, videant. Dicat, quaeso, Theologiae Voluntarius:
„Si aeternitas est, cuius est?“ Fortassis respondebit
„Dei, quia a Deo Aeterno, aeternitatem dependere
intelligimus“. Item: „Aeternus quis est?“ Dicet „De‑
us, quia Ipse Solus α et ω, principium et finis, imo
principio et fine carens“. Atqui Creaturas etiam,
quasdam, aeternas appellare non haesitant, ergo Cre‑
atoris Aeterni et Creaturae aeternae differentia nulla.
Quid haec, inquam, quaeso? Nonne solidae sunt
blasphemiae, solo infernali expiandae Vulcano? Vn‑
de quid aliud praetendunt, nisi Ethnicas dumtaxat
nugas, in Sacro‑Sanctam Theologiam invexisse os‑
tendere. Quae enim analogia Angelicae aeternitatis
utpote Creaturae ad Creatoris aeternitatem? Nulla et
nihilum ad Omnem. Ergo proprie nulla Creatura ae‑
terna aut perpetua dici merebitur.
193 Caute itaque, simul ac pie, quidam / Veritatis
1
sectator1 (cuius mentio hocce libro, C(apite) 3, facta

est), dicit, se tempus quidem aliquid esse scire, quid
autem esset ignorare. Nec tamen fas est intelligere,
eo quod dixerit se ignorare, etiam nescire. Quae
enim sunt circa Deum et de Deo, qualia et quae sint
193 1 Veritatis sectator] Veritatis scitator S //
1
rămase. Şi astfel este limpede că la păgâni „eternitatea“

este ori un cuvânt deşert, ori unul care nu înseamnă
nimic, ori aceia, necunoscând adevărul, au indicat şi au
dat ca învăţătură drept cauză, în loc de non‑cauză, ce se
spune despre eternitate şi ce este legat de eternitate (ca
să zic aşa), cu prea avântată îngăduinţă; iar aceia dintre
ai noştri care i‑au urmat, mai mult decât nesăbuit, să
vadă ce cor iese din aceste cântări mereu repetate. Să
spună, rogu‑te, cel ce se declară de bunăvoie de partea
teologiei: „Dacă există eternitatea, a cui este?“ Poate va
răspunde: „A lui Dumnezeu, pentru că înţelegem că
eternitatea depinde de Dumnezeu cel etern“. Şi tot aşa:
„Cine este etern?“ Va spune: „Dumnezeu, pentru că el
singur este α şi ω, începutul şi sfârşitul, chiar mai mult:
cel ce este fără început şi fără sfârşit“. Totuşi ei nu şovă‑
ie să declare eterne chiar creaturile, aşadar nu este nicio
deosebire între creatorul etern şi creatura eternă. Ce
sunt – zic – acestea, te întreb: oare nu sunt blasfemii
groase, pe care le poate curăţa doar Vulcan, cel din lu‑
mea de jos? Atunci ce altceva susţin ei, dacă nu să arate
că au transpus fleacurile păgâne în teologia preasfântă?
Căci ce analogie este între eternitatea angelică (fiind ea
una a creaturii) şi eternitatea creatorului? Niciuna, ca
cea dintre nimic şi tot. Aşadar, nicio creatură nu va me‑
rita în chip propriu să fie numită eternă şi perpetuă.
În felul acesta, cineva care urmează adevărul (despre
care s‑a amintit în această carte, în capitolul 3), deopo‑
trivă cu prudenţă şi evlavie, spune că ştie că timpul este
ceva, dar nu ştie ce anume. Nici nu este îngăduit să se
înţeleagă, şi de aceea a spus că nu are cunoştinţă despre
asta, ba chiar că nu ştie. Căci noi nu avem cunoştinţă
despre ce sunt şi cum sunt cele din preajma lui
ignoramus quidem, attamen et Deum et ea quae circa

Deum sunt, revera esse scimus. Quemadmodum et
divinus ille Vir, a Tempore omne abstrahens accidens,
hoc est ante, et post, longum et breve et cae(tera)
ignorando sciebat, Aeternitatem et Tempus unum et
idem esse. Quamobrem Sacrae Scientiae Deum
προαιώνιον dicunt, quia Aeternitas prophane intel‑
lecta, non est sufficiens ad aliquid ante Aeternitatem
intelligendum.
Ergo, mi alumne, Tempus in Deo, Aeternitas
est, quia independenter, in Creaturis autem aeter‑
nitas Tempus est, quia dependenter et hic est sensus
scientiae et ignorationis, praefati divini Viri et Veri‑
tatis discipuli.
Cap(ut) 17
Aeterna Scholastica ut impossibilia refelluntur.
194 Aeternum non quatenus circulari/ter motum, sed
1
quatenus immobile circulariter movens.1
193 / Porro dicunt Scholastici, „Aeterna (nec enim

audent dicere aliquod aeternum vel aeternitatem) es‑
se substantiam corruptibilium“; et rogati „Quae sunt
194 aeterna?“, statim respondent „Quae circula/riter mo‑
ventur“, hoc sensu Sphaeram Caelestem, velut dici
solet, primum mobile praesupponentes. Hinc infe‑
runt, Genera, ut dicunt, generalissima, in quibus
species circulari ac veluti perpetuo motu continuan‑
tur. Tandem totum inducunt Vniversum vel, abs‑
tracte, ipsam Vniversitatem, utpote quae omnia
194 1 Titulus capituli mg. / 2 complectatur] complectitur p. m. /
1
3
‑d interl. //
Dumnezeu şi privitoare la Dumnezeu, dar ştim cu ade‑

vărat ce este Dumnezeu şi cele ce sunt în preajma lui
Dumnezeu. În acelaşi fel şi acel bărbat divin, scoţând din
timp orice accident – adică înainte şi apoi, lung şi scurt –
ştia, neavând cunoştinţă despre asta, că eternitatea şi
timpul sunt unul şi acelaşi lucru. Din această cauză ştiin‑
ţele sacre spun că Dumnezeu este de dinaintea timpului,
pentru că eternitatea, înţeleasă în mod profan, nu este de
ajuns pentru a înţelege ceva de dinaintea eternităţii.
Aşadar, învăţăcelule, în Dumnezeu timpul este
eternitatea, pentru că există în mod independent, dar
în creaturi eternitatea este timpul, pentru că există în
mod dependent – şi acesta este înţelesul cunoaşterii şi
al ignoranţei la acest bărbat divin, amintit mai înainte,
şi discipol al adevărului.
Capitolul 17
Sunt respinse ca imposibile cele eterne ale
scolasticii. Eternul este considerat nu ca o mişcare
în cerc, ci ca un element imobil care mişcă în cerc.
Apoi scolasticii spun: „Cele eterne (căci nu cutează să

spună eternul sau eternitatea) sunt substanţa celor ce pot
suferi stricăciuni“; şi, odată întrebaţi „Ce sunt cele eter‑
ne?“, pe dată răspund: „Cele care se mişcă în cerc“, pre‑
supunând în acest sens sfera cerească, după cum se
spune de obicei, ca elementul mobil prim. De aici de‑
duc genurile, cum spun ei, foarte generale, în care sunt
continuate speciile printr‑o mişcare circulară, ca una per‑
petuă. În sfârşit, ei deduc întregul univers sau, în mod
abstract, universalitatea însăşi, ca una ce le are în sine pe
particularia in se, veluti successiva accidentia et

corruptibilia, complectatur2. Haec itaque et his simi‑
lia, mi alumne, sunt ea quae apud Paganos aeternae
Veritatis et substantia corruptibilium particularium
esse dicuntur. Ad quae dicimus, primo: Si produc‑
tum debeat esse specie simile suo producenti, ne‑
cessario sequeretur Aeternae Vniversitatis aeternas
esse particularitates, quod tamen non est, ergo, Vni‑
versitas quatenus sensibile, et totum partis, non po‑
test esse aeterna substantia. Secundo: Si Sphaera Ca‑
elestis est aeterna, eo quod circulari moveatur motu
(nec enim aliam causam aeternitatis eius dare pos‑
sunt), primum immobile movens, quid3 aliud, quaeso,
moveret, praeter illum circularem motum? Vnde
colligitur, primo: Motum circularem non quatenus
circularis est, sed quatenus ab ipso immobili mo‑
195 vente incessanter movetur, esse aeternum. Colligitur, / 1
secundo: non aliquod, utcumque mobile, sed aliqu‑

od libere1 immobile posse esse aeternum. Colligitur,
tertio: Aeternum Immobile (ad quod ipsa pertinet
Aeternitas) non in natura, sed supra naturam, non
substantiam, sed supra substantiam, non naturale2 et
essentiale, sed3 supernaturale et superessentiale esse et
cae(tera). Itaque ergo, quotquot hactenus de Aeterno
et Aeternitate a Circulatoribus circulariter dicuntur,
prioritatis garrulitas et posterioritatis credulitas
sunto, quibus mundus inescari4, atque debacchari
passus est. Quandoquidem Aeternitas, Tempus et ip‑
sum etiam punctum, ut dicunt, temporis multo pro‑
195 1 libere mg. / 2 naturale] naturalis p. m. / 3 sed interl. / 4 inescari]
1
enescari ms. / 5 Ps. 23, 3‑4. Vide J. B. van Helmont, „Tractatus de morbis“.
Praefatio, ed. cit., p. 592 / 6 vel interl. / 7 iidem] isdem p. m. / 8 unde] inde
ex unde mut. ms., sed prima forma recta / 9 Gentiliciis] Gentilitiis ms. //
toate cele particulare, în măsura în care cuprinde acci‑

dentele succesive şi supuse stricăciunii. Astfel, învăţăcelu‑
le, acestea şi cele asemănătoare acestora sunt numite la
păgâni cele eterne ale adevărului şi substanţa celor parti‑
culare ce sunt supuse stricăciunii. Faţă de astea noi spu‑
nem, în primul rând: dacă elementul produs trebuie să
fie asemănător ca specie elementului care îl produce, ur‑
mează în mod necesar că particularităţile eternei univer‑
salităţi sunt eterne, ceea ce totuşi nu este aşa; deci
universalitatea, ca element senzorial şi întreg al părţii, nu
poate fi o substanţă eternă. Într‑al doilea: Dacă sfera ce‑
rească este eternă, prin aceea că se mişcă într‑o mişcare
circulară (căci ei nu pot da o altă cauză a eternităţii ei),
atunci elementul imobil prim care pune în mişcare ce
altceva ar pune în mişcare, întreb, în afară de această miş‑
care circulară? De unde se deduce, în primul rând: miş‑
carea circulară este eternă nu prin aceea că este circulară,
ci prin aceea că este pusă neîncetat în mişcare de însuşi
elementul imobil care pune în mişcare. Se deduce, într‑al
doilea rând: nu poate fi etern ceva ca element mobil, ci
ceva care poate fi în mod liber imobil. Se deduce, într‑al
treilea rând: eternul imobil (de care ţine eternitatea în‑
săşi) este nu în natură, ci mai presus de natură, nu sub‑
stanţă, ci mai presus de substanţă, nu natural şi esenţial,
ci de dincolo de natură şi de dincolo de esenţă – şi aşa
mai departe. Aşadar, toate cele spuse până acum circular
de către şarlatani despre etern şi eternitate să fie luate ca
pălăvrăgeli ale lumii de dinainte şi vorbe acceptate naiv
de posteritate, cu care lumea a îngăduit să fie hrănită şi
adusă la turbare. Iar asta deoarece eternitatea, timpul şi
chiar punctul însuşi, după cum spun, al timpului aveau
fundiorem altioremve desideraba<n>t philosophiam.

„In Montem enim Domini non ascendet, nisi inno‑
cens manibus et mundus corde“5, ubi Gentilismo via,
ianua vel6 foramen patebit nunquam, quanquam ii‑
dem7, elatis superciliis, superbissimam „Non plus ul‑
tra“ Herculeam protulerint sententiam. Verum ta‑
men, ibi gradum sisti fecerunt, unde8 incipiendum
erat, non secus ac extra Herculeas Columnas, nunc
florentissima viget America.
Quamobrem, mi alumne, ab hinc spretis Gentilici‑
is9 Coniecturis, pacifico animo, tranquilloque silentio,
196 ad Temporis quodam / modo, quidditatem percipien‑
1
dam aurem praebe et <ad> Veritatem assequendam

animum da! Cuius doctrina, non ex phantasticae opi‑
nionis utero, sed ex inexhausto Sacrae Scientiae fonte
petitur et Veritatis amatores ipsam adipiscuntur.
Cap(ut) 18
Ad vera principia Sacrae Scientiae firma
requiritur fides, nempe Deum cuncta creasse non
per privationem nihilitatis, sed per positionem
Suae Omnipotentiae.1
Imprimis igitur, mi alumne, syncero corde mihi

polliceri debes Te principia, quae per aenigmaticum
speculum didicisti, credere, ne quandoque sit mihi
sermo, ad vera ignorantem principia. Principia,
inquam, rerum Creatarum, secundum doctrinam su‑
premi illius Philosophi, simul atque Veritatis Theo‑
logi Moysae. Qui non Ethnica confundebat figmen‑
ta, nec non entia2 pro principiis rerum constitutivis
1
196 1 Titulus capituli mg. / 2 non entia] nonentia S //
nevoie de o filozofie mai profundă sau mai înaltă. „Căci

nu va urca pe muntele Domnului decât cel nevinovat
prin lucrarea mâinilor sale şi curat în inimă“, acolo nu li
se va deschide păgânilor niciodată calea, poarta ori zăvo‑
rul, chiar dacă vor rosti, cu sprâncenele ridicate, vorba
plină de trufie a lui Hercule: „Nu mai departe“. Totuşi,
şi‑au oprit pasul acolo de unde ar fi trebuit să înceapă,
întocmai cum înfloritoarea Americă se arată acum plină
de viaţă dincolo de Coloanele lui Hercule.
Din această cauză, învăţăcelule, întoarce‑ţi urechea,
cu sufletul împăcat şi în liniştea tăcerii, de la aceste pre‑
supuneri demne de dispreţ ale păgânilor, pentru a înţe‑
lege în vreun fel ce anume este timpul, şi străduieşte‑te
să urmezi adevărul! Învăţătura lui nu se caută în mărun‑
taiele unei păreri fanteziste, ci în izvorul nesecat al ştiin‑
ţei sacre, iar cei ce iubesc adevărul chiar îl dobândesc.
Capitolul 18
Se cere o nezdruncinată încredere în principiile
adevărate ale ştiinţei sacre, şi anume că Dumnezeu
le‑a creat pe toate nu prin lipsirea lor de nimic,
ci prin aşezarea atotputerniciei sale.
În primul rând, aşadar, învăţăcelule, se cuvine să‑mi
făgăduieşti cu suflet sincer că te încrezi în principiile pe
care le‑ai primit ca învăţătură prin oglinda tainelor, ca nu
cumva vorbele mele să ajungă la unul care nu are ştiinţă
de principiile adevărate. Principiile, spun, ale lucrurilor
create după învăţătura acelui filozof suprem, deopotrivă
teolog al adevărului, Moise. El nu amesteca plăsmu‑
irile păgâne şi nici nu născocea entităţi ca principii ce
excogitabat, nec denique metaphoras in naturae ex‑

planationem, ad captandam authoritatem, antono‑
masiaeque celebritatem aucupandam, in seriam
Vniversi introducebat, sed, prout Veritatis discipu‑
lum et Sacrae Scientiae praeceptorem decet, res ut
sunt, quandoque inchoasse atque in esse eorum co‑
episse, sanctissime docebat. Ideoque tam mihi profi‑
tendum, quam tibi fatendum est Deum Omnipo‑
197 tentem visibilia atque invisibilia cuncta, ex / nihilo1
creasse et non quidem per nihilitatis privationem,

sed per Suae Omnipotentiae positionem. Quan‑
doquidem, apud Deum aliquid esse aut non esse
unum est, alioquin <dictio>1 contradictoria com‑
mitteretur in Suam Omnipotentiam, quod absit a
vere philosophantibus.
Ergo Tempus, quatenus in Deo aeterne intelligi‑
tur, Aeternitas ipsa est, quia in esse eius, semper post
Deum et ante omnem Creaturam praesupponi mi‑
nime dubitandum.
Cap(ut) 19
Prophana et sacra Naturae definitio
compara<n>tur. Omne sese naturaliter movens,
ad sui perfectionem sufficientissimum est.2
Verum enim, ad hoc, ut Veritatis splendor, coram

mendacii obscuritate, magis atque magis resplendeat,
Naturae definitionem ab Ethnico Praeceptore3 tradi‑
tam breviter repetamus, deinde eiusdem Naturae defi‑
nitionem a Sacris petitam, ipsi comparemus, Veritas
autem de utribusque sententiam ferat. Est enim apud
197 1 <dictio>] <definitio> S / 2 Titulus capituli mg. / 3 Praecep
1
tore] Praeceptorem ms. //

alcătuiesc lucrurile, nici, în sfârşit, nu introducea în de‑

scrierea universului metafore de explicare a naturii, pen‑
tru a dobândi autoritate şi a se înstăpâni pe faima unei
antonomaze, ci, aşa cum i se cuvine unui discipol al ade‑
vărului şi magistru al ştiinţei sacre, dădea învăţătură cu
deplină sfinţenie despre lucruri aşa cum sunt, când şi‑au
avut începutul şi când au pornit să existe în fiinţa lor. Iar
de aceea se cuvine deopotrivă ca eu să declar şi tu să recu‑
noşti că Dumnezeu atotputernic le‑a creat din nimic pe
toate cele văzute şi nevăzute şi nu printr‑o lipsire a lor de
nimic, ci prin aşezarea atotputerniciei sale.
Căci este în puterea lui Dumnezeu ca ceea ce este şi
ceea ce nu este să fie un singur lucru, altminteri s‑ar
săvârşi o contradicţie a spuselor împotriva atotputerni‑
ciei lui, iar asta se cuvine să le lipsească celor ce filozo‑
fează cu adevărat.
Aşadar, timpul, prin aceea că este înţeles în Dum
nezeu cel etern, este eternitatea însăşi, pentru că nu se
cuvine să existe nici cea mai mică îndoială că întot‑
deauna este, în existenţa lui, după Dumnezeu şi înain‑
te de orice creatură.
Capitolul 19
Sunt comparate definiţia sacră şi cea profană
a naturii. Tot ce se mişcă în mod natural este
pe deplin suficient pentru desăvârşirea sa.
Pentru ca însă splendoarea adevărului să străluceas‑

că mai mult şi mai mult dinaintea întunecimii min‑
ciunii, să reluăm pe scurt definiţia naturii transmisă
ipsum Natura principium motus et quietis, ac si dicat

„Ignis est causa coloris et frigoris“, „Sol est principium
luminis et tenebrarum“, „Aqua est principium humi‑
ditatis et siccitatis“ et cae(tera); quae apud ipsum po‑
sitiva et privativa intelliguntur et ut contraria in unum
colliguntur. Itaque haec sunt, apud falsae naturae in‑
ventorem, ea quae Aeterna dicuntur Veritatis. Sacrae
198 autem docent „Naturam esse Iussum / Dei, quo res 1
est, id, quod est, et agit, quod agere iussa est.“1 Hinc
natura bifariam partitur et per Iussum quidem FIAT2,
supernaturaliter creantur, per Iussum autem, CRES‑
CITE3, tam genera in species propagantur atque mul‑
tiplicantur, quam in esse eorum servantur atque con‑
tinuantur. Itaque, per hunc duplicem Iussum, est
omne id, quod est et servatur omne id, quod servatur,
quique omnibus rebus magis intimus est, quam sint
res ipsae <se>metipsis4. Igitur, quando quid naturali‑
ter movetur, non facit, numerat, mensurat aut generat
Tempus, sed facit, numerat, mensurat semetipsum,
aut generat speciem sibi similem et conservationem
producentis satagit generis. Ideoque manifestum est
„aliquid sese naturaliter movere“, est „simpliciter opus
suum operari, officium proprium perficere intende‑
re5“, nullatenus autem „ad aliud respective agere“.
Omnia enim initio6 Suae Creationis ad perfectionis7
finem obtinendum, sufficientem propriam habent
naturam, nec per se8 alterius indigent cooperatione
198 1 Vide J. B. van Helmont, „Natura contrariorum nescia“, 39, ed.
1
cit., p. 166 / 2 Fiat... Crescite maioribus litteris scripta ms. De verbo „fiat“,
vide supra, p. 37 / 3 Vide supra, pp. 57, 90, 111 / 4 <se‑> post –sae per
haplologiam om. ms. / 5 indentere] intenere S / 6 initio] inita p. m. /
7
perfectionis] perfectiones p. m. / 8 per se mg. / 9 <numero> post S
supplevi / 10 subintelliga<n>tur] subintellega<n>tur S / 11 Aeternitas et
Tempus: aeternitas et tempus ms. //
de învăţătorul păgân, apoi să comparăm definirea ace‑

leiaşi naturi, scoasă din scrierile sacre, iar adevărul să
îşi dea sentinţa în privinţa amândurora. Căci, după el,
natura este principiul mişcării şi al repausului, ca şi
cum ar spune „focul este cauza căldurii şi a frigului“,
„soarele este principiul luminii şi al întunecimilor“,
„apa este principiul umezelii şi uscăciunii“ şi aşa mai
departe; acestea sunt înţelese de el ca pozitive şi priva‑
tive şi, ca unele ce sunt contrare, sunt adunate într‑un
singur lucru. Aşadar, acestea sunt lucrurile care, la in‑
ventatorul naturii false, sunt numite cele eterne ale
adevărului. Cele sacre ne învaţă însă aşa: „Natura este
porunca lui Dumnezeu, prin care un lucru este ceea ce
este şi făptuieşte ce i s‑a poruncit să făptuiască.“ De
aici, natura se desparte în două şi, prin porunca „să
fie“, este creată în chip supranatural, iar prin „creşteţi“
deopotrivă se răspândesc şi se înmulţesc genurile în
specii şi sunt conservate şi continuate în fiinţa lor.
Prin această îndoită poruncă există tot ce există şi este
conservat tot ce este conservat şi fiecare este cu mult
mai aproape de toate lucrurile decât sunt lucrurile în‑
sele de ele însele. Aşadar, când ceva este pus în mişcare
în mod natural, nu face, nu numără, nu măsoară şi nu
generează timp, ci se face pe sine, se numără pe sine,
se măsoară pe sine sau generează specii asemănătoare
sieşi şi împlineşte conservarea genului care produce.
Astfel, este limpede că „ceva se mişcă în chip natural“
înseamnă „îşi lucrează în chip simplu lucrarea sa, tin‑
de să‑şi împlinească datoria sa“, nicidecum însă „făp‑
tuieşte în privinţa unui alt lucru“. Căci toate au, de la
începutul creaţiei lor, o natură proprie suficientă
aut concursu. Quam ob causam, cum post Creatorem

in Entium Creatorum <numero>9 subintelliga<n>
tur10 Aeternitas et Tempus11, Tempus semetipsum
199 perficit, nec indiget alterius entis mo/tu, ad perfectio‑
1
nem suae essentiae obtinendam et econtra, quodlibet

ens dum movetur, a Principio Archeali, usque ad fi‑
nem suae perfectionis, nec tempore, nec alio ente in‑
diget, ad perfectionem suae essentiae obtinendam.
V(erbi) g(ratia): Quamquam Anser 30 diebus, Gallina1
21, Columba 14 diebus ova foveat, non tamen tem‑
pus ad pullum excludendum coadiuvat, sed Archeus
in ovo inclusus atque sopitus, per hosce dies calore2,
ab aëris frigore servatus, semetipsum naturaliter mo‑
vens, speciem pulluli ad similitudinem generantis3,
atque ad perfectionem Anserinae, Gallinaceae vel Co‑
lumbinae essentiae deducit. Vbi nec Tempus4 cum
Motu Archeali, nec Archeus cum Tempore quicquam
commune habere, certum est.
Cap(ut) 20
Tempus a nullo Creato dependere, nec cum motu
qui<c>quam commune habere, ratione et a
communi miraculorum consensu confirmatur et
ante motum aliquod tempus non concedere,
Idiotismus Atheismi est.5
Caeterum, mi alumne, cum sermo nobis sit, ad ve‑

ra principia infallibiliter scientem, non parvi momenti
fore existimo, aliquid supra sensibile, in memoriam
199 1 Gallina] Gallena ms. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Physica
1
Aristotelis et Galeni ignara“, 4 (b) et 9, ed. cit., p. 44 / 3 generantis]

generandis p. m. / 4 Tempus... Motu... Tempore: tempus... motu...
tempore ms. / 5 Titulus capituli mg. //
pentru a‑şi atinge ţinta desăvârşirii şi nu au nevoie de

sprijinul ori ajutorul altuia. Din această cauză, de vre‑
me ce, după creator, sunt subînţelese în rândul entită‑
ţilor creatoare eternitatea şi timpul, timpul se
împlineşte pe sine însuşi şi nu are nevoie de mişcarea
vreunei alte entităţi pentru a‑şi atinge desăvârşirea
esenţei sale şi, la rândul său, orice entitate, cât timp se
mişcă, de la începutul de arheu până la ţinta desăvâr‑
şirii sale, nu are nevoie nici de timp, nici de vreo altă
entitate pentru a dobândi desăvârşirea esenţei sale. De
pildă: Cu toate că gâsca îşi cloceşte ouăle 30 de zile,
găina, 21, porumbiţa, 14, totuşi nu timpul ajută ca
puiul să eclozeze, ci arheul aflat şi adormit în ou, păs‑
trat de căldura acestor zile la adăpost de frigul din
aer, care, punându‑se în mişcare în chip natural, con‑
duce specia puiului înspre asemănarea cu cel ce l‑a
generat şi înspre împlinirea esenţei de gâscă, de găină
sau de porumbiţă. Este aşadar sigur că nici timpul nu
are nimic în comun cu mişcarea arheului, nici arheul,
cu timpul.
Capitolul 20
Este confirmat – prin raţiune şi consensul comun în
privinţa minunilor – că timpul nu depinde de nimic
creat şi nici nu are ceva în comun cu mişcarea şi că
este o prostie a ateismului să nu accepţi existenţa
timpului înaintea mişcării.
În rest, învăţăcelule, de vreme ce discursul nostru

tinde spre cunoaşterea fără greş a principiilor adevărate,
afferre, unde statim manifestum erit Tempus esse

aliquid reale, ens actu existens, a motu, a mobilium
successione, a mobilibus, ab Intellectu, ab anima, a
numero et mensuratione non dependens, sub Caeli
200 orbita / non inclusum et primo mobili vel aliquo alio
1
motu non definitum, sed ab his omnibus, caete‑

risque sensibilibus rebus longe diversum atque in sua
puritate, simplicitate atque impermiscibilitate, maxi‑
me distinctum.
Quid enim pius probusque dicet Theologus1 (de
impiis enim improbisque nihil curamus), ante Crea‑
tas Stellas, ante ordinatum Corporum Caelestium,
ipsiusque Caeli motum, nonne fuisse aliquod tem‑
pus? Sacrae enim docent, haec omnia tres praecessisse
dies2. Si dies, ergo et tempus (iuxta consuetum
loquendi modum loquor), quia dies temporis est dies
et in ipso tempore fit, quia omnia in tempore accidere
debent, nec aliquod creatum ante tempus fuisse in‑
telligere, blasphemiae carebit periculo. Quis etenim
negare audebit3 (nisi fortassis ipse solus Aristotelicus)
aliquoties Corpora Caelestia (vel, si mavis, quo ipsa
rapiuntur, primum mobile), a motu quievisse ordi‑
nario atque immota in tempore permansisse <?> At
nihilominus idem erat tempus, nullius corporis indi‑
gens motu. Christianus es? Crede credendis Sacris.
201 Ethnicus es? Crede prophanis scripto/ribus effe‑ 2
tisque1 traditionibus. Famosa2 enim est festivitas diei

200 1 Post Theologus, signum interrogationis ms. / 2 Cf. Gen. 1,
1
13. / 3 Post audebit signum interrogationis ms. //

201 1 effetisque] effoetisque ms. / 2 Famosa] fomosa ms. / 3 illius]
2
ellius ms. / 4 Mythrae] Mythr<id>is S; Mythris ms. / 5 II Reg., 20, 8 /
6
púntali in textu, s. m. sublineavit lineolis et marginali nota, punctuali
correxit / 7 infitias] inficias ms. / 8 Ios., 10, 12‑13 / 9 mensuraret]
mensuret S / 10 ante motum: ante motu S //
socotesc că nu va fi fără rost să aduc în amintire ceva

de dincolo de senzorial, de unde se va limpezi pe dată
că timpul este real, o entitate ce există în act, care nu
depinde de mişcare, de succesiunea elementelor mobi‑
le, de elementele mobile, de intelect, de suflet, de nu‑
măr şi de măsurătoare, care nu este inclus sub orbita
cerului şi care nu este definit de elementul mobil prim
sau de vreo altă mişcare – ci mult diferit de toate aces‑
tea şi de celelalte lucruri senzoriale – şi e pe deplin dis‑
tinct în puritatea sa, în simplitatea sa şi în calitatea de
a rămâne neamestecat.
Ce va spune teologul credincios şi cinstit (căci nu
ne facem deloc griji pentru cei necredincioşi şi necin‑
stiţi): oare că nu a existat timp înainte de crearea stele‑
lor, înainte de rânduirea corpurilor cereşti, de mişcarea
cerului însuşi? Cele sacre ne învaţă însă că au fost trei
zile înainte de acestea toate. Iar dacă au fost zile, atunci
a fost şi timp (vorbesc după felul obişnuit de a vorbi),
pentru că ziua este ziua timpului şi se produce în tim‑
pul însuşi, pentru că toate se cuvine să se întâmple în
timp, iar a înţelege că nimic nu a fost creat înainte de
timp va fi la adăpost de primejdia blasfemiei. Cine va
cuteza însă să tăgăduiască (doar dacă nu cumva
Aristotel singur) că uneori corpurile cereşti (sau, dacă
preferi, cel datorită căruia ele sunt duse cu forţa, ele‑
mentul mobil prim) s‑au oprit din mişcarea lor obiş‑
nuită şi au rămas nemişcate în timp? Cu nimic mai
puţin însă timpul era acelaşi, neavând nevoie de mişca‑
rea niciunui corp. Eşti creştin? Încrede‑te în cele sacre,
care merită să fie crezute. Eşti păgân? Încrede‑te în au‑
torii profani şi în scrierile sleite de puteri.
illius3, quae Persis Mythrae4 dicitur, quam etiam „tri‑

plicem“ appellant „diem“, et haec est dies de qua Sa‑
crae, sub aegrotante Ezechia5, contigisse perhibent.
Vbi recursus, sine punctuali6 quiete fieri, aut intelligi
minime potest. Item: Quis, quin nebulo, infitias7 ib‑
it, sub Duce Iesu Navi, Solem et Lunam, vel ipsum
Caelestem Cursum immotum, stetisse8, an tum de‑
fuit tempus, quia non habuerit motum circularem,
quem mensuraret9?
Cum autem intentio nostra non sit ad divina
commemoranda miracula, ab his hoc saltem colligi
sufficit, Tempus ante omnem motum extitisse et
post motum, sine motu, idem esse posse, quia a mo‑
tu, actu et potentia diversum et ante primum mobi‑
le ac post Primum Immobile, clare intelligitur. Haec
ita quidem ante motum10 et in motu, advenient ta‑
men rerum successiones in tempore, quando Tem‑
pus, Ethnice definitum, deficiet, et quod Ethnicus
Praeceptor discipulos suos ne timeant docet, coram
Sacrosancto Veritatis Tribunale, omnes ipsius secta‑
tores nefandissimi arguentur Atheismi, ubi motus
202 necessarius totalites quiescet. Primus / Creans et ad
1
motum dirigens, omnia non necessarie, sed volun‑

tarie et libere, ad placitum creasse, movisse et ad cer‑
tum direxisse ordinem. Insuper, extra motum tem‑
poris sempiternitatem et sempiternitatis Tempus
unum, idem et semper esse et fuisse, omnis fatebitur
caro et omnis discet anima.
202 1 distingui minime: minime distingui S / 2 Titulus capituli
1
mg. / 3 Vide J. B. van Helmont, „De Tempore“, 15, ed. cit., p. 595 /
4
plana] planam p. m. / 5 Vide J. B. van Helmont, „De Tempore“, 30, ed.
cit., p. 597 / 6 Ens] ens ms. / 7 Vide J. B. van Helmont, „De magnetica
vulnerum curatione“, 130, ed. cit., p. 725 / 8 ‑ut‑ supra rasuram ms. //
Căci este vestită sărbătoarea acelei zile care este nu‑

mită de perşi a lui Mythra, pe care chiar o numesc „ziua
triplă“, iar aceasta este ziua despre care cele sacre arată
că a fost pe când Ezechia era bolnav. Aşadar, nu se poa‑
te defel înţelege revenirea fără să fi fost un repaus punc‑
tual. Tot aşa: cine, dacă nu un nebun, va tăgădui că, sub
comanda lui Iisus Navi, soarele şi luna, ba chiar însuşi
parcursul ceresc au rămas în nemişcare: oare atunci a
lipsit timpul, pentru că nu a fost o mişcare circulară pe
care să o măsoare?
Cum însă intenţia noastră nu este să amintim mi‑
nunile divine, e de ajuns să tragem de aici doar con‑
cluzia că timpul a existat înainte de orice mişcare şi că
acelaşi lucru poate să fie după mişcare, fără mişcare,
pentru că e înţeles în mod limpede ca fiind diferit de
mişcare, de act şi de putinţă, şi că este mai înainte de
elementul mobil dintâi şi după elementul imobil din‑
tâi. Acestea se petrec, astfel, înainte de mişcare şi în
mişcare, totuşi succesiunile de lucruri se produc în
timp, iar când va lipsi timpul, definit păgâneşte, şi –
lucru de care învăţătorul păgân îi învaţă pe discipolii
săi să nu se teamă – toţi cei care urmează vor fi acuzaţi
de ateism nelegiuit dinaintea tribunalului preasfânt al
adevărului, atunci mişcarea se va opri în chip necesar.
Cel dintâi care a creat şi care conduce spre mişcare
le‑a creat pe toate nu în chip necesar, ci voit şi liber, le‑a
pus în mişcare şi le‑a condus într‑o rânduială anume;
pe deasupra, în afara mişcării, eternitatea timpului şi
timpul eternităţii sunt şi au fost unul, acelaşi şi întot‑
deauna; orice carne va mărturisi asta şi orice suflet o va
primi ca învăţătură.
Cap(ut) 21
Per ablationem positivorum
praedicamentorum clarescit
Temporis durationem esse plane divinam, quo
respectu, ab Aeternitate distingui minime1 posse.2
Itaque, ex suppositis contraque probatis, per
ablationem, tute inferri potest „Tempus nec longum,
nec breve, nec ante, nec post, successive, nec mensu‑
ram, nec mensurabile esse“3. Similiter, „nec Tempus
est duratio magna vel parva, magis quam plana4, ro‑
tunda, lata, profunda“5, multa aut pauca, eo quod
revera, intra praedicamentorum ambitum non sit.
Verum etiam, quia Infinitum actu existens est Vni‑
cum tantum Ens6, Deus nempe, Qui est omnia, ante
omnia et in omnibus7, ideoque Deus et Tempus con‑
fundi minime putandum8, quandoquidem pari mo‑
do Bonitas, Veritas, Vita, Essentia et cae(tera), modo
abstracto, est Deus ipse in Creaturis, nec tamen id
bonum, verum, vivens, ens et cae(tera) est Deus.
Similiter, negari nequit, quin pariter, in iisdem
203 Creaturis, ipsa / duratio, divinam repraesentet Aeter‑
1
nitatem et Indefinibilitatem. Ergo duratio, abstracte,

est quidem rebus ipsis intima, non tamen a rebus affi‑
citur, clauditur aut apprehenditur. Imo maxime dura‑
tio, cum sit supra, intra et circa esse rerum, Temporis
duratio peculiariter, plane divina atque eminentissi‑
ma meditanda est, quo respectu ab ipsa Aeternitate
minime distinguendam censeo, distributam tamen
rebus pro modulo cuiuscumque1 recipientis atque
participantis periodicae existentiae.
203 1 cuiuscumque] cuiusque S / 2 Vide J. B. van Helmont, „De
1
Tempore“, 30, ed. cit., p. 597 / 3 relationem] ralationem ms. / 4 Titulus

capituli mg. //
Capitolul 21
Prin îndepărtarea categoriilor pozitive se
limpezeşte că durata timpului este cu adevărat
dumnezeiască, iar din această perspectivă nu se
poate deosebi defel de eternitate.
Şi aşa, din presupuneri şi dovezi contrare, se poate
deduce cu siguranţă, prin eliminare, că „timpul nu este
nici lung, nici scurt, nici înainte, nici apoi, în consecin‑
ţă: nici măsură, nici măsurabil“. Tot aşa, „timpul nu este
o durată mare sau mică, nu mai mult decât plană, rotun‑
dă, întinsă, adâncă“, multă sau puţină, ceea ce însă nu e
cuprins între categorii. Dar, pentru că infinitul ce există
în act este doar o unică entitate, şi anume Dumnezeu,
care este toate, înainte de toate şi în toate, de aceea nu se
poate defel socoti că Dumnezeu şi timpul se confundă,
cu toate că, în acelaşi fel, calitatea de a fi bun, adevărul,
viaţa, esenţa şi celelalte, în chip abstract sunt Dumnezeu
însuşi în creaturi, fără ca totuşi binele, adevărul, cel ce
trăieşte, entitatea şi celelalte să fie Dumnezeu.
De asemenea, nu se poate nega că, în aceleaşi crea‑
turi, durata însăşi reprezintă eternitatea şi indefinibilul.
Aşadar durata, în mod abstract, este implicită lucrurilor
însele, fără a fi totuşi împlinită, închisă şi cuprinsă de
lucruri. Ba chiar, de vreme ce durata este în chip total
mai presus de lucruri, înăuntrul lor şi în jurul lor, se
cuvine să se cugete asupra faptului că durata timpului,
în mod particular, este vădit dumnezeiască şi foarte
înaltă: din această perspectivă consider că nu se poate
defel deosebi de eternitatea însăşi, fiind totuşi distribu‑
ită în lucruri după modul fiecărui element care primeş‑
te o existenţă periodică şi participă la ea.
Cap(ut) 222
Verum Tempus nollo modo potest habere
relationem3 ad aliquid aliud, eo quod sit aliquid
abstractius et Aeternitati intimius atque similius,
quod caeteris negatur mobilibus.4
Igitur, mi alumne, „Verum Tempus Impermis‑

tum“, sine macula reliquarum creaturarum, ubique,
quandoque et semper immutabile, nec ullo modo
successivum esse manifestum est; quod si pro‑
pinquius concipere velles, a tempore omnia abstrahe
corpora, motus, successiones, vicissitudines et sensi‑
tivum ante et post; et tunc clarescet tibi quod „Tem‑
pus in suo esse, nullum ferat aut debeat respectum ad
motum“, quietem, alterationem, augmentationem,
generationem, numerum et numerabile, mensuram
et mensurabile, vel ad aliquid aliud, quod Tempori
204 attri/bui incaute solitum est. „Siquidem Tempus est
1
id quod est, sive sit motus et mobile, sive non. Quip‑

pe non datur duratio relative ad motum aut, vicis‑
sim, motus ad durationem, nisi per accidens“ („Tem‑
pus enim, non habens successionem, non potest
servire commensurationi“1) idque non nisi iuxta hu‑
manum intelligendi atque percipiendi modum2. Hic
enim spectat ad proportionem caducorum mobi‑
lium3, in ordine ad motum localem, in quod non
autem in ordine ad esse eorum reale et in quid.
Itaque, id totum etiam „quid“ refert ad Tempus,
quandoquidem proportio illa ad motum localem,
prioritatem aut posterioritatem rerum successiva‑
rum in ordine ad motum „ante“ et „post“ significat.
204 1 Cf. n. 2, p. ant. / 2 Vide J. B. van Helmont, „De Tempore“, 17,
1
ed. cit., p. 595 / 3 Ibidem, 35, p. 599 / 4 Ibidem, 31, ed. cit., p. 598 //
Capitolul 22
Timpul adevărat nu poate avea în niciun mod o
relaţie cu altceva, prin aceea că este ceva mai
abstract şi implicit eternităţii şi mai asemănător ei,
lucru care este tăgăduit celorlalte elemente mobile.
Aşadar, învăţăcelule, este limpede că „adevăratul

timp este neamestecat“, lipsit de pata celorlalte crea‑
turi, pretutindeni, întotdeauna şi mereu de neschim‑
bat, fără a fi în vreun fel succesiv; dacă vrei să înţelegi
mai îndeaproape, scoate toate corpurile din timp, miş‑
cările, succesiunile, schimbările şi senzorialul de di‑
nainte şi de după; iar atunci ţi se va limpezi că „timpul,
în specificul existenţei sale, nu are vreo legătură cu
mişcarea sau nu i‑o datorează“, nici cu repausul, modi‑
ficarea, sporirea, generarea, numărul şi numărabilul,
măsura şi măsurabilul sau orice altceva care i se atribu‑
ie de obicei, într‑un mod neglijent, timpului. „De vre‑
me ce timpul este ceea ce este (fie că e mişcare şi e
mobil, fie că nu), nu există durată din punctul de ve‑
dere al mişcării sau, dimpotrivă, mişcare din punctul
de vedere al duratei, decât prin accident“ („pentru că
timpul, neavând succesiune, nu poate sluji măsură‑
rii“), iar aceasta numai după modul omenesc de a înţe‑
lege şi a pricepe. Căci ţine de proporţia celor mobile
trecătoare, în ordinea legată de mişcarea locală, în
aceasta, iar nu în ordinea legată de existenţa lor reală şi
în esenţa proprie. Şi aşa este tot ce se referă la timp, de
vreme ce proporţia faţă de mişcarea locală înseamnă o
antecedenţă ori o posteritate a lucrurilor succesive în
ordinea ce priveşte „înainte“ şi „după“. Iar timpul nu
Tempus autem successivum nullatenus, eo quod

Tempus nulla ratione potest esse aut intelligi Ens
successivum4, sed aliquid abstractius, Aeternitati
propinquius, similius atque intimius, a qua emana‑
tive dependet.
Cap(ut) 23
Tempus nec substantiam, nec accidens esse
2059 probatur. In Tempore Vniversali/tatem, simul
1
atque particularitatem cognosci debere, quae in

Deo essentialiter et cae(tera), in Creatura
subiective, dependenter et cae(tera) intelligitur.1
204 / Hinc ad magis sensitivis scientificis ad miranda

tendentes, dicimus „Tempus nec substantiam, nec
205 denique accidens esse“, quod paradoxum sic proba/
tur. Tempus est Ens. Ergo vel Creator, vel Creatura.
Substantia Creatoris non est, quia post, et non ante
Creatorem intelligi potest. Creaturae substantia non
est, quia nec in genere patet, nec denique in specie
differt, nec etiam ullo comprehenditur praedica‑
mento, quod et alias probatum est. Item, ad placi‑
tum Ethnicorum, si Tempus esset ens successivum,
non esset substantia Creatoris vel Creaturae, omne
enim successivum accidentale et omne accidens non
est necessarius, ergo ita Tempus quoque2 non est
substantia. Econtra, si Tempus esset accidens, saltem
subiectum inhaerentiae pro ipso et solo, deberet de‑
terminari atque describi. Nec enim, iuxta inconside‑
ratum placitum, Caelum erit Temporis subiectum,
205 1 Titulus capituli mg. / 2 Tempus quoque una cum S scr.:
1
quoque Tempus ms. / 3 Vide n. 4, p. ant. / 4 peregrina] perigrina ms. /

5
adventicia] adventitia ms. / 6 praestitaque] praestititaque ms. //
este nicidecum succesiv, prin aceea că timpul nu poate

fi sau nu poate fi înţeles în niciun fel ca entitate succe‑
sivă, ci ca ceva mai abstract, mai apropiat de veşnicie,
mai asemănător şi într‑o mai mare măsură propriu ei,
de care depinde ca o emanaţie.
Capitolul 23
Se dovedeşte că timpul nu este nici substanţă,
nici accident. Se cuvine să se cunoască în timp
universalitatea, precum şi particularitatea, care este
înţeleasă în mod esenţial în Dumnezeu etc., iar în
mod subiectiv în creatură, ca dependenţă etc.
De aici, le spunem învăţaţilor mai legaţi de simţuri,

care tind către miracole: „timpul nu este nici substanţă,
nici, în sfârşit, accident“, paradox care se demonstrează
în felul acesta: Timpul este o entitate. Aşadar, fie creator,
fie creatură. Nu este substanţa creatorului, pentru că se
poate înţelege după creator, nu înaintea lui. Nu este
substanţa creaturii, pentru că nu se vădeşte în gen şi
nici, în cele din urmă, nu se deosebeşte în specie, nici nu
poate fi cuprins în vreo categorie, lucru care s‑a dovedit
şi în altă parte. Tot aşa, după cum le e pe plac păgânilor,
dacă timpul ar fi o entitate succesivă, nu ar fi substanţa
creatorului sau a creaturii, căci orice element succesiv
este accidental şi orice accident este nenecesar, aşadar
timpul nu este nici substanţă. Dimpotrivă, dacă timpul
ar fi un accident, ar trebui măcar să fie determinat şi
descris ca parte componentă pentru sine însuşi şi doar
pentru sine. Căci, după o părere neluată în seamă, cerul
quatenus, ut ipsi dicunt, motus circularis mensura,

quia hoc pacto, reliqua mobilia non haberent durati‑
onem temporis sibi propriam, sed esset duratio om‑
nium et maxime sublunarium3, ipsis peregrina4, ad‑
venticia5, praestitaque6 caducis. Item, si sublunare
aliquod de tempore, ut de accidente sibi proprio, par‑
ticiparet, non proinde in aliud sibi vicinum de Tem‑
206 pore gauderet, alioquin, / si singula caduca de Caeli
1
tempore participarent, singula Creata non haberent

propriam differentemque temporis durationem, sed
cuncta permanerent in eadem Caelesti eterna durati‑
one participative. Item, si Tempus, velut accidens,
aut concomitans, inhaereret rebus ipsis, praeter
innumera absurda, tot erunt diversa specie1 tempora,
quot rerum atoma. Itaque erit Tempus actu divisum
in infinitum et omne accidens, naturaliter alicuius
subiecti, non erit ullo modo sensu perceptibile in ip‑
sa temporis duratione, quod si non Ethnica cognos‑
cat philosophia, ipsi Veritatis imitatores cognitione
assequi sufficientissimum2, simul atque decentissi‑
mum est. Quamobrem, mi alumne, in Sacro Tempo‑
ris sensu, debes agnoscere Vniversalitatem quandam
singularem et singularitatem universalem, quae sin‑
gulis rebus ita intime et proprie insit3, ut magis So‑
lem absque luce, quam ipsas absque praecisa durati‑
one quis concipere possit, hac tamen determinante
regula, quod ipsa Temporis Vniversalitas, singulis pro‑
207 priam largiatur particularem durationem, / attamen2
ab ipsis inapprehensibilem, incoërcibilem atque im‑

206 1 specie] specia p. m. / 2 si‑ p. m. / 3 Vide J. B. van Helmont,
1
„De Tempore“, 46, ed. cit., p. 601 //

207 1 inferimus] inserimus S / 2 eminenter] iminenter p. m. /
2
3
Vide J. B. van Helmont, „De Tempore“, 36, ed. cit., p. 599 / 4 Gen. 1,
nu va fi supus timpului în măsura în care, după cum

spun ei, este măsura mişcării circulare, pentru că în felul
acesta celelalte elemente mobile nu ar avea o durată a
timpului proprie lor, ci durata ar fi a tuturor şi mai cu
seamă a celor sublunare, o durată străină lor, venită din
afară şi care ţine de cele trecătoare. Tot aşa, dacă ceva
sublunar s‑ar împărtăşi din timp, ca dintr‑un accident al
său propriu, un element învecinat lui nu s‑ar bucura de
timp; altminteri, dacă elementele trecătoare, fiecare în
parte, s‑ar împărtăşi din timpul cerului, cele create, fie‑
care în parte, nu şi‑ar avea propria lor durată în timp,
diferită, ci toate ar rămâne în aceeaşi durată celestă eter‑
nă, în chip participativ. La fel, dacă timpul, ca accident
sau element concomitent, ar fi parte componentă a lu‑
crurilor însele, vor fi – dincolo de nenumărate absurdi‑
tăţi – atât de multe timpuri diferite ca specie, câţi atomi
ai lucrurilor. Aşa, timpul va fi împărţit în act la infinit
şi niciun accident al unui subiect, în mod natural, nu
va fi în vreun mod perceptibil în durata însăşi a timpu‑
lui: dacă filozofia păgână nu cunoaşte acest lucru, va fi
cu totul îndeajuns şi pe deplin potrivit ca cei ce imită
adevărul să îl dobândească prin cunoaştere. De aceea,
învăţăcelule, trebuie să recunoşti în sensul timpului sa‑
cru o universalitate singulară şi o singularitate universa‑
lă, care se află într‑un mod atât de intim şi propriu în
fiecare lucru în parte, încât cineva îşi poate închipui
mai degrabă soarele fără lumină decât acestea fără o du‑
rată proprie; iar regula asta e atât de puternică, încât
însăşi universalitatea timpului înzestrează fiecare lucru
în parte cu propria lor durată particulară, chiar dacă le
este de necuprins, de neînfrânt şi de nesuportat. De aici
passibilem. Vnde descriptive inferimus1 Tempus esse

ens (neutrum) quod dat et distribuit omnibus, om‑
nem praecisam durationem, iuxta destinatam aetern‑
ae durationis participationem, ad fuisse, esse et fore
rerum, praesentative, idque potissimum in confusio‑
nem abominandorum omne Numen negantium.
Itaque finaliter, „in Deo Aeterno, Terglorioso,
Tempus est aeternum, eminenter2 et essentialiter; in
Creaturis vero, praecisum, durative, subiective, de‑
pendenter et ab emanatione aeterna, veluti ab intus
ad extra, participative atque periodice“3.
Cap(ut) 24
Explicatur verbum „In Principio“4, cuius
respectiva differentia quomodo ad Creatorem et
quomodo ad Creaturam referatur, ab Ethnicis
incognita, nec Increatum, nec Creatum
cognoverunt Tempus esse Creaturae
Manuductionem5, ad cognitionem
praeexistentiae Creatoris.6
Restat nunc, mi alumne, ut tibi verbum quod Sa‑
cra Scientia dicit, ‘In Principio’7, explicem, ne forte
ob inveteratam consuetudinem, ipsum pro temporis
principio sumi, putes. Quoniam autem ex iam tradi‑
ta doctrina, pure, clareque intellexisti, aeternitatem,
perpetuitatem, aevum, saeculum, annum, mensem,
hebdomadam, diem, horam et, ut dici assuevit, ip‑
sum punctum, nil aliud, nisi idem essentialiter,
208 quidditative et / proprie Tempus esse, quae nec natu‑
1
1 / 5 Vide n. 3, p. ant. / 6 Titulus capituli mg. / 7 In Principio maioribus

litteris scripta ms. //
208 1 Luce] luce ms. / 2 mysterio] misterio ms. / 3 Aeterno Tem
1
pore: aeterno tempore ms. //

deducem în mod descriptiv că timpul este o entitate

(neutră) care le dă şi le împarte tuturor o durată preci‑
să, după participarea la durata veşnică menită lor, pen‑
tru ceea ce a fost, ce este şi va fi din lucruri în modul de
prezentare – iar aceasta le stârneşte mare tulburare nele‑
giuiţilor care tăgăduiesc orice putere dumnezeiească.
Aşadar, în încheiere, „în Dumnezeu cel veşnic, de
trei ori slăvit, timpul este veşnic, în chip înalt şi esenţi‑
al; în creaturi însă, e finit în chip durativ şi subiectiv,
dependent, în mod participativ, din emanaţia veşnică,
din interior spre exterior, şi periodic“.
Capitolul 24
Este explicată expresia „la început“, în ce fel
diferenţa care îi este proprie se referă la creator şi
în ce fel, la creatură: necunoscută păgânilor, care
au ştiut că timpul – nici necreat, nici creat – este
îndrumătorul creaturii în a cunoaşte
preexistenţa creatorului.
Rămâne acum, învăţăcelule, să‑ţi explic vorba pe

care o spune ştiinţa sacră, „la început“, ca nu cumva să
crezi, dintr‑o deprindere veche, că poate fi înţeleasă ca
început al timpului. Căci tu ai înţeles de‑acum, pur şi
limpede, din învăţătura transmisă, că eternitatea, con‑
tinuitatea, evul, secolul, anul, luna, săptămâna, ziua,
ora şi, cum s‑a obişnuit să se spună, chiar punctul, nu
sunt altceva decât timp – în mod esenţial, în ceea ce
este specific şi propriu: acestea nu pot fi despărţite, se‑
parate ori divizate nici de natură, nici de raţiune, nici,
ra, nec ratione, nec denique ad lubitum disiungi, se‑

parari vel dividi possunt. Igitur, quemadmodum in
speculi aenigmate optime observasti, antequam Lux
in Sole congregaretur et Tenebrae a Luce1 segrega‑
rentur, sub ipso Caeli titulo, aër et aquarum immen‑
sitas, Tenebrae et tres dies (quae non sine magno
S(acro)‑S(anctae) Trinitatis mysterio2 sunt conside‑
randae), extra, praeter et absque omni motu, in ipso
Aeterno Tempore3, veluti in emanante Divinitatis
praeexistente Splendore fuisse. Quapropter Sacro‑
rum „In Principio“ praesupponit, „Dum“ inteligen‑
dum. „Dum“ autem praeexistentem Creatoris aeter‑
nitatem praesupponere minime dubitandum, in qua
univoce, omnia superius memorata Temporis com‑
plectuntur vocabula, quae, ut saepissime dictum est,
dependent atque emanant ab Ipso, Cui nomen „Ae‑
ternus“. Hic, inquam, mi alumne, est Ille Primus
Immobilis, Vnicus, Supernaturalis, Creationis prin‑
cipio omnia supernaturaliter et libere movens. Qui,
quanquam secundum Suam Aeternam Providenti‑
am, ab aeterno mundum et ea quae Creationis com‑
prehenduntur titulo creare destinasset, dum tamen
209 suae infi/nitae placuerit bonitati, tum res creare1 et
1
ad motum ordinarium dirigere2 inchoavit. Inchoavit

quidem respective ad Creaturam, quia ad Se nec in‑
choatio, ne finitio considerari potest. Cui enim Tem‑
pus aeternum est Ipsi nihil sensibile ante vel post, vel
praesens attribuendum, nisi respective ad id3 quod
est post Se; in qua respectiva differentia, tota Ethni‑
corum cespitavit Schola, quia, incognito Creatore
209 1 Vide J. B. van Helmont, „De Tempore“, 26, ed. cit., p. 569 / 2 diri
1
gere] dirigire ms. / 3 id interl. / 4 ‑u‑ interl. / 5 illud] Illud ms. / 6 crearet]
craeret ms. //
în sfârşit, după bunul‑plac. Aşadar, după cum ai băgat

foarte bine de seamă în enigma oglinzii, mai înainte ca
lumina să se adune ca soare şi să se despartă întuneci‑
mile de lumină, sub numele de cer, au fost aerul şi ne‑
cuprinsul apelor, întunecimile, iar vreme de trei zile
(care sunt de luat în seamă nu fără o mare taină a
Preasfintei Treimi), în afara oricărei mişcări, în plus
faţă de ea şi fără ea, ele au fost chiar în timpul etern, ca
într‑o splendoare preexistentă emanată din divinitate.
De aceea vorba „la început“ din cele sacre presupune
că se cuvine a înţelege „pe când“. Nu este nicio îndoia‑
lă însă că „pe când“ presupune veşnicia preexistentă a
creatorului, în care sunt cuprinse într‑un cuvânt toate
denumirile timpului amintite mai sus, care, după cum
s‑a spus foarte adesea, depind de el şi emană din el – al
cărui nume este „cel veşnic“. El, spun, învăţăcelule,
este acel element imobil prim, unicul, cel de dincolo
de natură, cel care le pune pe toate în mişcare, la înce‑
putul creaţiei, în mod supranatural şi liber. El, chiar
dacă a hotărât, după înţelepciunea sa veşnică, să creeze
din veşnicie lumea şi cele ce sunt cuprinse sub numele
creaţiei, atunci când bunătăţii sale nesfârşite i‑a fost pe
plac, a început să creeze lucrurile şi să le îndrepte către
mişcarea lor rânduită. Adică a început în privinţa crea‑
turii, pentru că nu se poate socoti în el nici vreun înce‑
put, nici vreun sfârşit. Căci la el timpul este veşnic, nu
se cuvine să i se atribuie nimic senzorial înainte sau apoi
sau în prezent, altfel decât în perspectiva a ceea ce a fost
după el; în această diferenţă ce îi este proprie s‑a îm‑
piedicat toată şcoala păgânilor, pentru că, nefiind cu‑
noscut creatorul unic şi necreat, ei proferează blasfemii
Vnico et Increato, vel omnia Increata, vel si creata,

coaeva atque coaetanea esse Creatori blasphemant.
Quibus autem Veritatis emicuit Splendor, creden‑
dum atque cognoscendum est „In principio Creatio‑
nis Creaturarum“ non autem „in principio aeterni
Temporis“, quia hoc indiscretum et ad Creatorem
respective Vnicum et prin<ci>pii expers est (sola pra‑
esupposita Divina Praeexistentia). Itaque „Dum“ vel
„In Principio“, ab Aeterna et Imprinci<pi>ata dura‑
tione, creaturae distribuitur, ut dictum est, emanati‑
ve atque participative, iuxta4 illud5 Divinae Sapien‑
tiae oraculum, „Dum crearet6 mundum cum Illo
eram“. „Eram“ quidem ad Dei Verbi Coexistentia‑
lem Aeternitatem respicit, „Dum“ autem in Tempore
ipsam Creaturam incepisse patefacit. Ergo nondum
210 patefacto „Dum“, praeexistebat a<e>eternum / „Erat“,
1
quod Trino Sempiternitatis Radio in semper est et

semper esse fulget. Vnde pie intelligendum Ipsum
in Tempore „Dum“ et „Tum“, si, prout decet, ad
solam Creaturam respective accipiatur, ineffabili
quodam modo, sub aeternitatis suppositione, Crea‑
tum intellectum, ad Increati Creatoris, Imprincipi‑
ati Principiatoris, Infiniti Finientis et omnis Entis
omnium<que> Entium, cognitionem rapi et, quod
Ethnicus arcet, ne detur infinitum, in quodam mo‑
do insensibiliter, dari, esse et posse esse εὐσεβῶς fa‑
tendum atque concedendum, quatenus priusquam,
supraquam et antequam Aeternitas, Tempus, Princi‑
pium, Ens et Essentia1, prout Ipsum Αeterni declarat
Nomen „Ego sum Qui est“2, sub quo omne3 Ens,
210 1 Aeternitas, Tempus, Principium, Ens et Essentia]
1
aeternitas, Tempus, principium, ens et essentia ms. / 2 Exodus, 3, 14 /

3
omne] omnis p. m. //
spunând ori că toate sunt necreate, ori că, dacă au fost

create, sunt din acelaşi timp şi de aceeaşi vârstă cu creato‑
rul. Se cuvine să se creadă şi să se ştie însă că din acestea
s‑a înălţat splendoarea adevărului: „la începutul creării
creaturilor“, iar nu „la începutul timpului veşnic“, pen‑
tru că acesta din urmă este inseparabil şi se referă la crea‑
torul unic şi este lipsit de început (este presupusă numai
preexistenţa divină). Şi aşa, „pe când“ sau „la început“ i
se distribuie creaturii din durata veşnică şi fără început,
după cum s‑a spus, în chip de emanaţie şi participativ,
după acea vorbă oraculară a înţelepciunii divine: „Pe
când crea lumea, eram cu el“. „Eram“ priveşte către veş‑
nicia coexistentă a cuvântului lui Dumnezeu, „pe când“
însă dezvăluie că însăşi creatura a început să fie în timp.
Aşadar, când încă nu era dezvăluit „pe când“, pree‑
xista veşnicul „era“, care străluceşte în raza întreită a
veşniciei în „este întotdeauna“ şi „a fi întotdeauna“.
De unde se cuvine a se înţelege cu evlavie că, dacă
acest „pe când“ al timpului – la fel ca şi „atunci“ – este
luat, după cum se cuvine, în relaţie numai cu creatura,
atunci intelectul creat este tras, într‑un mod cumva in‑
efabil, sub presupunerea veşniciei, înspre cunoaşterea
creatorului necreat, a celui ce începe fără a avea înce‑
put, a celui ce sfârşeşte fiind el însuşi fără sfârşit, a în‑
tregii entităţi a tuturor entităţilor; şi, ceea ce respinge
păgânul (anume că nu există infinit), se cuvine că măr‑
turisim şi să acceptăm cu evlavie că există într‑un mod
nesenzorial, că este şi poate fi, de vreme ce este mai
înainte, mai presus şi înainte de veşnicie, timp, înce‑
put, entitate şi esenţă, după cum arată chiar numele
celui veşnic: „Eu sunt cel care este“, sub care se înţelege
sub quo omnis Essentia, in qua Aeternitas, sub qua

Tempus, in quo omne omnis durationis punctum,
idque indivisibiliter, inalterabiliter, immobiliter est
atque comprehenditur.
Tandem finem praesentis negotii positurus, ad‑
moneo te et obtestor, mi carissime alumne, Temporis
quidditatem non per mobilium entium positio‑
nem, sed maxime per eorundem ablationem inqui‑
rere atque comprehendere, 2do, Tempus tanquam
211 Aeterni/tatis effulgentem Splendorem admirari,
1
3tio, Tempus intra, circa et1 extra Aeternitatem non

minus, quam Splendor lucis intra, circa et extra So‑
lem versari. Quarto, et finis ultimarii intento, Tem‑
pus debet esse Creaturae manuductio ad Superintel‑
lectualem, Vnum, Aeternum atque Indefinitum
Deum. Qui, quamquam cuilibet Creaturae Intimus
et2 essentiae atque existentiae Eius, ut bonae, Causa
primaria sit, nec tamen essentialiter identificatus,
sed Impermiscibilis, Inaprehensibilis atque In‑
circumscriptibilis et in Cuius Impermiscibilitate,
Inaprehensibilitate, Indescriptibili Essentiae
quidditate, omnium visibilium et invisibilium3 cre‑
aturarum Essentia atque quidditas creatur, propaga‑
tur atque servatur.
Cui sit laus et honos in Sui aeternitate. Amen.
1
211 1 et] ex p. m. / 2 et interl. / 3 Cf. Symbolum Nicaenum //
orice esenţă, în care e veşnicia, sub care se înţelege tim‑

pul, în care este şi se cuprinde orice punct al oricărei
durate, în chip indivizibil, inalterabil şi imobil.
În sfârşit, cu gândul să pun capăt îndeletnicirii de
faţă, te îndemn şi te rog stăruitor, preaiubitul meu în‑
văţăcel, să cercetezi şi să cuprinzi trăsătura specifică a
timpului nu prin poziţia entităţilor mobile, ci mai cu
seamă prin eliminarea lor; într‑al doilea rând, să ad‑
miri timpul ca o strălucitoare splendoare a veşniciei.
Într‑al treilea: timpul se află înăuntrul, în jurul şi în
afara veşniciei, nu mai puţin decât se află splendoarea
luminii înăuntrul, în jurul şi în afara soarelui. Într‑al
patrulea, şi cel din urmă: timpul se cuvine să fie îndru‑
mătorul creaturii către Dumnezeu cel de dincolo de
intelect, unul singur, veşnic şi nedefinit. El, chiar dacă
este în adâncul fiecărei creaturi şi cauza primă a esenţei
şi existenţei ei, ca una ce este bună, nu e totuşi în mod
esenţial identificat, ci este imposibil de amestecat, de
atins şi de limitat şi, în calitatea lui de a fi de imposibil
de amestecat, de cuprins, în specificul de nedescris al
esenţei sale, creează, răspândeşte şi păstrează esenţa şi
specificul tuturor creaturilor vizibile şi invizibile.
Laudă şi cinstire lui, în veşnicia sa. Amin.
212 / DE VITA 1
IN QVO DE QVADRVPLICI RERVM FORMA
LIBER QVINTVS
Cap(ut) 1
Finito de Tempore tractatu1, cum2 de vita et
rerum formis dicendum aggredi debeat, Veritas et
vita aeterna quae sit docetur.3
Haec itaque, mi chare, de Tempore ipsiusque at‑

tributis tibi satis fore puto, nempe eius universalis
quidditas, quum ab ipso incomprehensibili depen‑
deat Aeterno, obscura mortalibus et sensitivis Scien‑
tificis incognita atque imperceptibilis manet. Quam
ob causam solummodo rebus successivis in ipso me‑
diantibus, quadamtenus Intellectus supra id, quod
est sensibile atque perceptibile, ab ipsius particula‑
ritate, ad eiusdem Vniversalitatem evehitur, et qui‑
dem per Dei gratiam et Sacrae Scientiae genuinam
speculationem. Quae in tali ardua speculandi ma‑
teria est causa, sine qua non. Nunc autem, Deo
concedente, de Vita, vel, ut dici solet, de rerum
formali existentia tractaturi, potissimum de vita
humana et de ipsis in vita accidentibus rebus, aliquid
εὐσεβεστέρως4 et rationi magis consentaneum,
212 1 tractatu] tractato ms. / 2 cum interl. / 3 Titulus capituli mg. /
1
4
εὐσεβεστέρως post S corr., εὐσεβέεσρως ms. //
DESPRE VIAŢĂ,
UNDE ESTE VORBA DESPRE FORMA
ÎMPĂTRITĂ A LUCRURILOR
CARTEA A CINCEA
Capitolul 1
Odată încheiat tratatul despre timp, pentru că se
cuvine să începem a vorbi despre viaţă şi formele
lucrurilor, se primeşte învăţătura despre ce este
adevărul, precum şi viaţa veşnică.
Şi aşa, dragul meu, cred că îţi vor fi de ajuns cele

spuse despre timp şi atributele lui, adică specificul lui
universal: de vreme ce depinde chiar de veşnicia de
necuprins, rămâne nedesluşit pentru muritori şi necu‑
noscut şi de neperceput pentru învăţaţii simţurilor.
Din această cauză, numai prin intermediul unor lu‑
cruri succesive în acesta, intelectul este ridicat, de la
particularitatea lui, către universalitatea lui, până mai
sus de ceea ce este senzorial şi perceptibil – iar asta,
prin harul lui Dumnezeu şi cercetarea autentică a şti‑
inţei sacre. În chestiunea atât de dificilă a cercetării,
aceasta este o cauză de neocolit. Acum însă, cu îngă‑
duinţa lui Dumnezeu, având de gând să discutăm
despre viaţă sau, cum se spune de obicei, despre
213 quam quod hac/tenus minus pie et p<a>ene ethnice

1
creditum est, proferre atque docere conabimur. Veri‑

tatem1 enim non minus in physicis, quam in Theo‑
logicis speculationibus consistere, omnes consenti‑
unt de rerum veritate tractantes, qua de re non magis
erubescendum quam codolendum ipsis, qui, nescio
qua licentia (fortassis pravae consuetudinis), physi‑
cus physice, Theologus autem Theologice, de eadem
veritate tractare debere clamitant. Bone Deus! Num
duplicem compositamque veritatem esse inquiri
atque inveniri permisisti? Minime. Simplex enim
Deus, simplex Dei Verbum et simplex est Veritas2,
quae non alibi, nisi in simplici Dei Scientia reperitur.
Ideoque a composita Creatura, multipliciter et com‑
posite scrutantur3 divinae constitutiones, in quibus
per simplicem Veritatem, vitam aeternam invenire4
docetur. Vita autem aeterna est, Vnum, Verum et
omnium Parentem atque Creatorem Deum cognos‑
cere et Quem misit Filium Suum, humanatum5 Dei
Verbum, Verum et Patrem coëssentiale lumen, De‑
um de Deo et lumen de lumine et Spiritum Sanctum
a Patre procedentem, a Prophetis pr<a>edictum, ab
Apostolis praedicatum et a tota Sancta et Vniversali
Ecclesia creditum, conglorificatum, coadoratum et
214 in una simplicissima Trishypostatica6 / Dei Vnici, 2
Vnica essentia adoratum, ante, in et post saecula sae‑

culorum. Amen1.
213 1 Veritatem] Veritas p. m. / 2 Veritas] Veritatas ms. / 3 s‑ interl. /
1
4
invenire] inveniri p. m. / 5 humanatum] hamanatum ms. / 6 Trishy
postatica] Trisihypostatica ms. //
214 1 Cf. Symbolum Nicaenum / 2 blasphemia] blesphemia ms. /
2
3
committitur] committuntur S / 4 Titulus capituli mg. / 5 in ante qua,
in rasura videtur ms. / 6 sibimetipsis] sibimet ipsis S //
existenţa formală a lucrurilor, ne vom strădui să înfă‑

ţişăm şi să dăm ca învăţătură ceva într‑un mod mai
evlavios şi mai potrivit cu raţiunea decât s‑a crezut
până acum, cu mai puţină credinţă şi cumva păgâneş‑
te. Căci toţi cei care discută despre adevărul lucrurilor
sunt de acord că adevărul constă mai puţin în cercetări‑
le fizice decât în cele teologice; în această privinţă se
cuvine ca, mai degrabă decât să‑i dăm de ruşine, să îi
compătimim pe cei care, cu nu ştiu ce îngăduinţă
(poate cea a unei deprinderi rele) strigă în gura mare
că, despre acelaşi adevăr, cercetătorul naturii trebuie
să discute în mod fizic, iar teologul, în mod teologic.
Dumnezeule bun! Oare ai îngăduit să fie cercetat şi gă‑
sit un adevăr dublu şi compozit? Defel. Căci Dumnezeu
e unul singur, unul singur e cuvântul lui Dumnezeu şi
unul singur este adevărul, care se găseşte nu în altă par‑
te decât în ştiinţa, una singură, a lui Dumnezeu. De
aceea rânduielile divine sunt cercetate în mod multiplu
şi compozit de către creatura compozită: din ele se în‑
vaţă să se găsească viaţa veşnică prin adevărul care este
unul singur. Viaţa veşnică însă înseamnă a‑l cunoaşte
pe Dumnezeu – părintele şi creatorul unic, adevărat şi
al tuturor –, care l‑a trimis pe Fiul său, cuvântul lui
Dumnezeu întrupat în om, lumina adevărată de aceeaşi
esenţă cu Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu şi lumină
din lumină şi Duh Sfânt ce descinde din Tată, vestit de
profeţi, vestit de apostoli şi în care crede toată biserica
sfântă şi universală, slăvit laolaltă, adorat laolaltă şi
adorat într‑un singur – pe deplin simplu – triplu ipostas
al Dumnezeului unic, mai înainte, în timpul şi după
veacul vecilor. Amin.
Cap(ut) 2
Rerum repraesentatio, in tempore in quo,
in vita autem qua. Vita universalis quae?
A particulari ad universalitatem intellectum
evehi, quarum differentia incognita, a Scholis
blasphemia2 committitur3.4
Igitur, mi alumne, Beatae Veritatis methodum

assequendam hac via ingressi et normam Sacrae Sci‑
entiae secuti, orthodoxophysice dicimus: Omnes res
et omnia quaeque generari, esse atque existere di‑
cuntur, aut ut talia esse intelliguntur, in Tempore et
in vita (quod est τὸ esse eorum) contingere et acci‑
dere necesse esse, ambo enim et sola haec duo sunt
entium repraesentativa.
Tempus quidem „in quo“, vita autem, „qua“5,
nec interim alio sentiendi modo praecisa rerum in
tempore duratio, ab eorundem periodica atque de‑
terminata vita differre potest. Quemadmodum
enim praecisa duratio aut determinatus existendi
atque essendi actus magis unitur rebus, quam sint
res sibimetipsis6, ad eundem modum periodica vita
aut descriptus informandi actus intelligendus est.
Itaque, cum aliquam vitam universalem magis abs‑
tracte et aliquid supra sensibile intelligamus, ne‑
cessario aliquam etiam particularem et sensibilem
intelligimus, puta humanam, equinam et cae(tera),
quae singulae, iuxta aeternam durationem, in ipso
215 tempore contingenter et in vita / formaliter et modo
1
1
215 sunt] sit p. m. / In., 14, 7: Ego sum Via et Veritas et Vita. /
1
3
<per>currere post S supplevi / 4 et in rasura, supra ad / 5 incidens]
incidas S / 6 a Veritatis sententia: <et> a Veritatis sententia S //
Capitolul 2
Reprezentarea lucrurilor se face în timpul în care,
în viaţa în care. Care e viaţa universală? Intelectul
este înălţat de la particular la universalitate:
necunoscând diferenţa dintre ele,
şcolile săvârşesc o blasfemie.
Aşadar, învăţăcelule, intrând pe acest drum pen‑

tru a dobândi metoda adevărului ferice şi urmând re‑
gula ştiinţei sacre, spunem în chip ortodox şi fizic:
este necesar ca toate lucruile şi toate cele despre care
se spune că sunt născute, sunt şi există sau despre care
se înţelege că sunt astfel, să se petreacă şi să se întâm‑
ple în timp şi în viaţă (aceasta este existenţa lor), căci
acestea două şi numai acestea două sunt cele ce repre‑
zintă entităţile.
Şi anume, timpul în care şi viaţa în care – sau durata
finită a lucrurilor în timp, după un alt fel de a înţele‑
ge – nu se pot deosebi de viaţa lor periodică şi determi‑
nată. Căci, după cum durata finită sau actul determinat
al existenţei şi al fiinţei se uneşte cu lucrurile mai mult
decât se unesc lucrurile cu ele însele, în acelaşi fel se
cuvine să se înţeleagă viaţa periodică sau actul ritmic de
a concepe. Şi aşa, chiar dacă înţelegem mai degrabă
abstract şi de dincolo de senzorial o viaţă universală,
înţelegem în chip necesar şi una particulară şi senzoria‑
lă: gândeşte‑te la cea a omului, a calului şi altele, care
sunt şi sunt reprezentate, fiecare în parte, după durata
veşnică, în timp, din perspectiva contingentului, şi în
viaţă, din perspectiva formei – deopotrivă îşi împlinesc
suo existentialiter sunt et repraesentantur, necnon

quaelibet proprio funguntur officio et secundum
Divinum Iussum operantur quod operari iussa sunt1.
Ergo, sicut in tempore, ita in vita universalitatem
simul atque particularitatem quandam observare
necesse est. Quandoquidem Vniversalis rerum Vita
non est, nisi secundum Veritatis sententiam „Ego
sum Vita, Via et Veritas.“2 Vnde pie colligendum:
Primo, neminem vivere, nisi in Vniversali Vita; 2do,
neminem vitae periodum <per>currere3 posse, ni‑
si in Vniversali Via; 3tio, tandem neminem vere
esse, id quod est, nisi in Vniversali Veritate. Hac
enim triplici conditione, in uno et eodem existendi
actu sumus id quod sumus, movemur quo move‑
mur, et vere intelligimus id quod vere intelligimus.
Tali itaque modo, mi alumne, per exemplum, quod
tibi de Tempore indicavi, a vita particulari et4 sensi‑
bili, ad Vitam Vniversalem et incomprehensibilem
intellectum erigas atque dirigas, ne quandoque in
Ethnicorum superbas incidens5 definitiones a Veri‑
tatis sententia6 et Sacrorum Scientia deficias. Ii
enim, quibus differentia inter Tempus et tempus,
inter Vitam et vitam latuit, successiva in ipsis acci‑
216 dentia, pro ipsissima rei essen/tia credentes, sensi‑
1
biliter dumtaxat, bonum1 et malum tempus con‑

clamare, et bonam et malam vitam lamentari non
erubuerunt. (O, misericordiarum Deus, ab hu‑
iuscemodi nefandis blasphemiis pietatis amatores
salvabis et a2 demortua scientia vivificabis Veritatis
Tuae sectatores!)
216 1 bonum] bunum ms. / 2 in in rasura ms. / 3 viventem omm.
1
S / 4 quolibet] quo libet p.m. //

propria lor datorie şi lucrează ceea ce li s‑a poruncit să

lucreze, după porunca dumnezeiască.
Aşadar, este necesar să se observe – ca în timp, la
fel şi în viaţă – deopotrivă caracterul universal şi unul
particular. Căci viaţa lucrurilor nu este universală, de‑
cât după sentinţa adevărului: „Eu sunt viaţa, calea şi
adevărul“. De unde se înţeleg, cu credinţă, următoare‑
le: în primul rând, nimeni nu trăieşte decât în viaţa
universală; într‑al doilea, nimeni nu poate parcurge
perioada vieţii decât pe calea universală; într‑al treilea,
în sfârşit, nimeni nu poate fi cu adevărat ceea ce este
decât în adevărul universal. Căci cu această întreită
condiţie suntem ceea ce suntem în unul şi acelaşi act
al existenţei, ne mişcăm unde ne mişcăm şi înţelegem
cu adevărat ce înţelegem cu adevărat. Şi aşa, în acest
fel, învăţăcelule, prin exemplul pe care ţi l‑am arătat
despre timp, ridică‑ţi intelectul şi îndreaptă‑ţi‑l din‑
spre viaţa particulară şi sensibilă către viaţa universală
şi de neînţeles, ca nu cumva, căzând în definiţiile tru‑
faşe ale păgânilor, să fii lipsit de sentinţa adevărului şi
de ştiinţa celor sfinte. Căci ei, cărora le rămâne ascun‑
să diferenţa dintre timp şi timp, dintre viaţă şi viaţă,
luând, în chip senzorial, accidentele succesive din ele
drept esenţa însăşi a lucrului, nu se ruşinează să strige
în gura mare că timpul e bun şi rău şi să se lamenteze
că viaţa e bună şi rea.
(O, Dumnezeule al milostivirilor, îi vei salva de
blasfemiile nelegiute de acest fel pe cei ce iubesc cre‑
dinţa şi îi vei aduce la viaţă, din ştiinţa moartă, pe cei
ce urmează adevărul tău!)
Cap(ut) 3
Astronomi fatidici incaute Atheismum colunt et
in temporis et vitae puncto delirantes, multa de
vita nati pollicentes, blasphemant.3
Porro hinc paulatim in apertissimum Atheismum

prioritas quidem audacter, posteritas autem incate
prolapsa, fictitium (ut ita dici liceat) temporis, (ut
dicere solent) physicum punctum, in quo initium
cuiusdam vitae particularis, puta hominis vel nascen‑
tis infantis nativitatem consignantes, statim vani‑
loquorum (vel, ut verius dicam, in Deum viventem4
blasphemorum) capitur hamo et, quanquam apud
ipsos nondum certo constet ipsum nativitatis ini‑
tium – utrum in seminis conceptione, an in primo
Embrionis motu, an tandem, cum natus in lucem
edatur, sit? – tamen pollicentur isti fastidici, vel, si
mavis, contumeliosi maledici et innumerabilium
syderum numeratores, in quolibet5 indivisibili, id
est negativo temporis puncto, per transpositionem,
217 oppositio/nem, aspectum, respectum, conspectum,
1
caeterasque qualitativas, ut dicunt, facultates1 fixa‑

rum, errantiumque stellarum, rerum in illo acciden‑
tium tragoediam describi ac a vitae principio, veluti
coniugali2 indissolubilique nexu, usque ad eiusdem
periodi finem concurrere et omnia contingentia, fe‑
licia aut infelicia, prospera aut adversa, quasi prae‑
determinari, quaeque aliter fieri aut contingere
inpossibile fore, clamitant, hoc3 enim stellas inclinare
217 1 facul‑ in rasura ms. / 2 coniugali] coniungali ms. / 3 hoc enim
1
<modo> S / 4 huiuscemodi] huiusce modi ms. / 5 quam] quas p. m. /

6
Muhametistae] Muhammetistae recte S / 7 calvariae] calvearae ex
calvearis mut. ms. / 8 mortalibus / 218 / S / 9 Titulus capituli mg. //
Capitolul 3
Astronomii ce prezic soarta cultivă în chip nesăbuit
ateismul şi, aiurând despre punctul timpului şi al
vieţii şi făgăduind multe pentru viaţa
nou‑născutului, proferează blasfemii.
Apoi, de aici încolo, căzând încetul cu încetul

într‑un ateism pe faţă, lumea din vechime (cu cutezan‑
ţă), iar posteritatea (cu nesăbuinţă), stabilind o plăs‑
muire (dacă se poate spune aşa) a timpului (după cum
obişnuiesc să spună), un punct fizic, în care este înce‑
putul oricărei vieţi particulare – gândeşte‑te la naşterea
unui om sau a unui copil ce vine pe lume –, pe dată se
prinde în cârligul vorbelor deşarte (sau, ca să spun mai
aproape de adevăr, al blasfemiilor împotriva lui
Dumnezeu cel viu) şi, chiar dacă la ei nu cunosc cu si‑
guranţă începutul însuşi al naşterii – anume, dacă este
în zămislirea seminţei sau în prima mişcare a embrio‑
nului sau, în sfârşit, când cel născut iese la lumină? –,
totuşi aceşti ghicitori ai sorţii sau, dacă preferi, aceşti
clevetitori sfruntaţi şi numărători de stele fără număr,
făgăduiesc a descrie – după ceva invizibil, adică un
punct negativ al timpului, prin tranziţie, opoziţie, as‑
pect, poziţie relativă, conjuncţie şi celelalte posibilităţi
calitative, cum spun ei, ale stelelor fixe şi rătăcitoare –
o tragedie a lucrurilor ce se întâmplă în timp; şi tot
strigă că vin unele după altele, de la începutul vieţii, ca
într‑o legătură conjugală şi de nedesfăcut, până la sfâr‑
şitul perioadei fiecăruia, şi că toate cele ce se întâmplă,
fericite ori nefericite, favorabile sau potrivnice, sunt
stabilite de dinainte şi că va fi cu neputinţă să devină
impudibunde affirmant. Ad huiuscemodi4 adulati‑

vum Atheismum unicam tantum proponemus dubi‑
tationem, quam5 si perniciosus solverit Gastridicus,
ducar credere ipsum Caelestium legisse literas, vel
potius ut Muhametistae6 hallucinantur, sub capitis
cute in calvariae7 fis<s>uris, cuncta mortalibus8 in
vita contingentia, a Deo alphabetice conscripta, per‑
spexisse et hoc pacto futura praedicere, ipsum
quoque posse. Dubitatio autem est talis:
Cap(ut) 4
Adversus fatidicos indissolubilis proponitur
dubitatio, unde quanta sequantur absurda
manifestatur.9
Hancce nascentis hominis vitae, ab astris mendi‑

catam, praedictivam scientiam, utrum ad totum ho‑
minem, id est ad corpus et animam hominis specta‑
218 re vellent, an ad corpus dumtaxat, homi/nis? Quod
si solum ad corpus spectet, deberent utique fateri de
hominis solum cadavere aliquid prospere aut im‑
prospere hariolari posse. Sin autem etiam ad ani‑
mam hominis spectet, abnegata Divina Providentia
demptoque libero arbitrio, Deus Ipse (bone Deus,
parce scribenti, parce legenti), sine astrorum con‑
cursu operabitur nihil et Divina excellentissima
Imago (quae est forma, anima, vita et ipsum τὸ esse
hominis), omnibus rebus ignobilior, vilior atque mi‑
serabilior evadet et consequenter, omnes divinae et
sacrae traditiones, quae tam ad modernam, quam ad
futuram, veram beatamque vitam assequendam insti‑
tuunt et mortalibus veraciter vel suavia pollicentur,
sau să se întâmple altfel: căci ei susţin cu neruşinare că

stelele hotărăsc. Faţă de ateismul servil de acest fel, noi
punem dinainte doar o singură dilemă: dacă o va fi dez‑
legat maleficul ce scoate vorbe din burtă, voi ajunge să
cred că a citit scrierile cereşti sau mai degrabă, după
cum aiurează mohamedanii, a privit în străfunduri pe
sub pielea capului, în găurile din căpăţână, toate cele ce
li se întâmplă muritorilor în viaţă, scrise de Dumnezeu
cu litere, şi că în felul acesta a putut chiar să prezică cele
viitoare. Iar dilema este următoarea.
Capitolul 4
Este propusă o dilemă împotriva celor ce
prevestesc soarta: se demonstrează câte
absurdităţi decurg de aici.
Oare ei vor ca ştiinţa, căutată prin stele, de a prezi‑
ce viaţa omului ce se naşte, să se refere la om în între‑
gul lui, adică la trupul şi la sufletul omului, ori numai
la trup? Dacă se referă numai la trup, vor fi nevoiţi să
admită că pot ghici ceva favorabil sau potrivnic numai
pentru leş. Dacă însă se referă şi la sufletul omului,
cum este tăgăduită providenţa divină şi e anulat liberul
arbitru, Dumnezeu însuşi (bunule Dumnezeu, ai milă
de cel ce scrie, ai milă de cel ce citeşte) nu va lucra ni‑
mic fără ajutorul astrelor, iar preaînalta icoană divină
(care este forma, sufletul, viaţa şi însăşi existenţa omu‑
lui) ajunge să fie mai prejos de toate lucrurile, mai ne‑
însemnată şi mai sărmană şi, în consecinţă, toate
învăţăturile dumnezeieşti şi sacre, care ne rânduiesc să
dobândim o viaţă adevărată şi fericită, atât în timpul
vel atrocia minantur, erunt vanae, quandoquidem (de

praesentibus sileamus) paradysus et infernus non a
fide bonisque operibus, sed ab ipsa astrorum inclina‑
tione expectandus atque expetendus erit, ubi non
amplius periodicam aut determinatam, sed infinitam
beatam aut miseram vitam, a Sacris praedici non du‑
bitatur. Haec ita a Sacris, sacra proponitur dubitatio.
219 Catererum, mi alumne, nos talia sapientibus in / ve
1
ritatis balance libranda reliquentes, dicimus morta‑

lium sapientissimum praeteritorum vix reminisci,
pr<a>esentia vix capere, futura autem praescire (nisi
per infusam scientiam) minime posse. Ideoque homi‑
num saltem unius idiomatis peritissimus dicat mihi
prius, quod vocabula Graeca Barini1 contineat dictio‑
narium, aut Latina Calepini2, quae semper et assidue
prae manibus habet et postea de numero, efficacia, in‑
clinatione atque necessitate stellarum disputabimus.
Cap(ut) 5
Fatidicorum pollicitationes ceu iactantiae
confutantur, omnia D(ivinae) Providentiae et
homini<s> arbitrio attribuuntur. Exempla e
Sacris petita adferuntur, contra quae aliter sentire
est Creaturam pro Creatore agnoscere.3
Caeterum haec et his similia, mi alumne, a pie

philosop<h>antibus iactantiae humanae fragilitatis
219 1 Varini Phavorini Camertis, Nucerini episcopi, „Dictionarium
1
magnum ex multis variique auctoribus collectum, et Graece editum“,

Roma, Caliergus, 1523. Editio princeps / 2 Ambrosii Calepini Bergomatis
Eremitani, „Dictionarium“, Rhegii Lingobardiae, 1502. Editio princeps /
3
Titulus capituli mg. / 4 Cf. Gen. 1, 14, apud J. B. van Helmont, „Vis
magnetica“, ed. cit., p. 578 //
de acum, cât şi în viitor – şi, cu adevărat, fie le făgădu‑

iesc muritorilor lucruri plăcute, fie îi ameninţă cu une‑
le cumplite – vor fi zadarnice, de vreme ce (trecem sub
tăcere cele din prezent) raiul şi iadul vor fi aşteptate şi
căutate nu de credinţă şi prin lucrări bune, ci de însăşi
hotărârea astrelor: nu este însă nicio îndoială că în cele
sacre este anunţată nu o viaţă periodică sau determina‑
tă, ci una nesfârşită, fericită sau nefericită. Aceasta este
aşadar dilema sacră înfăţişată de cele sacre.
În rest, învăţăcelule, lăsându‑le înţelepţilor să cum‑
pănească în balanţa adevărului asemenea lucruri, spu‑
nem că cel mai înţelept dintre muritori nu ar putea defel
să le cunoască pe cele viitoare (decât printr‑o cunoaştere
aşezată în el), poate cu greu să şi le amintească pe cele
trecute, poate cu greu să le înţeleagă pe cele prezente. Şi
de aceea să‑mi spună mai întâi un om foarte priceput
măcar într‑o singură limbă: câte cuvinte greceşti conţine
dicţionarul lui Barinus sau câte cuvinte latineşti, al lui
Calepinus, dicţionare pe care le are întotdeauna la înde‑
mână, iar abia după aceea vom discuta despre numărul,
efectul, putinţa de a hotărî şi inevitabilul stelelor.
Capitolul 5
Sunt respinse făgăduielile arogante ale celor ce prevăd
soarta, toate sunt puse în seama providenţei divine şi
a deciziei omului. Sunt aduse exemple căutate în cele
sacre; dimpotrivă, a le înţelege într‑alt fel înseamnă a
recunoaşte creatura în locul creatorului.
Dar acestea şi altele asemănătoare lor, învăţăcelule,
sunt numite de cei ce fac filozofie cu credinţă trufii
appellantur et nihil, nisi Gentilismi Atheismum re‑

dolere cognoscuntur. „Astra enim nobis sunt solum
‘in signa, tempora, dies et annos’“4 non autem in vi‑
tam, mortem, felicitatem et infelicitatem. Ergo
cuncta, tam in tempore, quam in vita accidentia sub
Divinae Providentiae Imperio et hominis libera vo‑
luntate discernuntur, quae nec cum astris, nec de‑
nique cum temporis puncto qui<c>quam commune
habere possunt, sed longe ab his distinctum propriae
habet operationis exordium, de quibus Divina per‑
220 mittente Clementia, alias dicetur. Caeterum, / si ca‑ 1
elestia corpora, in sublunaria qua propria funguntur

libertate, aliqualem haberent efficacitatem, crede ve‑
ritati, ipsa non inclinare, sed potius ad inclinatio‑
nem1 libertatis necessitare et quidem, quatenus de
motu, ortu, felicitate atque miseria nati, ad divinam
inscrutabilem dispensationem2. Cuius exemplum
habes Iob iustissimum et Nabuchodonosorem ne‑
fandissimum, vel Pharaonem impiissimum, quo in
sensu, omne vitae principium, medium atque finem
eius et sortes nostras in manu Dei esse minime dubi‑
tandum; quatenus autem de bona vel mala inclinati‑
one, hominis liberi arbitrii proprium iudicium esse,
quis Sacrae Scientiae peritus negabit?
Itaque manifestum fit Scholas non secius ac in
p<a>ene singulis physicis speculationibus, in hac
quoque perperam, sophisticum causae pro non causa3
220 1 Vide J. B. van Helmont, „Astra necessitant, non inclinant, nec
1
significant de vita, corpore vel fortunis nati“, 37‑41, ed. cit., p. 120 /
2
dispensationem] despensationem ms. / 3 causa] causae ms. / 4 Creaturis]
Creaturibus ms. et S / 5 docere una cum S corr.: docent ms. / 6 Vide J. B.
van Helmont, „Astra necessitant, non inclinant, nec significant de vita,
corpore vel fortunis nati“, 43, ed. cit., p. 121 //
ale slăbiciunii omeneşti şi sunt recunoscute ca având

doar mirosul ateismului păgân. „Căci astrele sunt pen‑
tru noi doar «în constelaţii, anotimpuri, zile şi ani»“, iar
nu în viaţă, moarte, fericire şi nefericire. Aşadar, toate
cele care se petrec, atât în timp, cât şi în viaţă, sunt ho‑
tărâte la porunca providenţei dumnezeieşti şi după vo‑
inţa liberă a omului şi ele nu pot avea nimic în comun
cu astrele, nici, în sfârşit, cu un punct al timpului, ci au
un început al lucrării lor cu totul deosebit de acestea:
despre ele va fi vorba în altă parte, cu îngăduinţa milos‑
tivirii dumnezeieşti.Dacă însă corpurile cereşti s‑ar fi
bucurat de o libertate a lor proprie în spaţiile subluna‑
re, dacă ar fi avut un efect, atunci dă crezare adevărului
că ele nu le‑ar hotărî, ci mai degrabă le‑ar pune în si‑
tuaţia de a‑şi urma libertatea, şi anume dumnezeiasca
rânduială de necercetat în privinţa mişcării, naşterii,
fericirii şi nefericirii celui născut. Îi ai ca exemple pe
Iob cel prea‑drept şi pe Nabuchodonosor cel prea‑nele‑
giuit, ori pe faraonul prea‑necredincios; în acest sens,
nu este nicio îndoială că începutul, mijlocul şi sfârşitul
lui şi destinele noastre sunt în mâna lui Dumnezeu; iar
în privinţa hotărârii bune sau rele cine oare, cunoscător
al ştiinţei sacre, va nega că judecata ţine de liberul arbi‑
tru al omului?
Şi aşa, s‑a vădit că şcolile, înstăpânindu‑se greşit şi
în această chestiune, nu altfel decât în aproape fiecare
cercetare fizică, pe raţionamentul sofist al cauzei în lo‑
cul non‑cauzei, dau ca învăţătură, împotriva adevăru‑
lui, că lucrul care ţine numai de Dumnezeu şi de
icoana dumnezeiască ţine şi de astre, păsări, turme şi
celelalte creaturi, ca şi cum s‑ar spune că maimuţa,
suffurantes, id quod soli Deo et Divinae competit

Imagini, astris, avibus, pecudibus, caeterisque com‑
petere Creaturis4, contra veritatem, docere5, ac si di‑
cerent simiam, eo quod humanae assimiletur formae,
humanae, et non belluinae speciei referri debere6. De
his autem satis et <ad> propositum veniamus.
Cap(ut) 6
221 Speculatio pro/prietatum Vitae Vniversalis
1
proponitur, eius efficacitas declaratur, lumen

particulare ab universali derivari,
nec tamen confundi docetur.1
220 / Nunc igitur, mi alumne, spretis Gentilismi

221 inep/tiarum phantasmatibus, Vitae splendorem,
formalisque luminis quidditatem2 hoc modo disce.
Primo itaque praecipua quaedam, ut maxime tibi
necessaria, de vitae proferam Vniversalitate, a qua3
reliquae <res>4 derivatae, formam differentem, vi‑
taeque propriae potiuntur spiraculum et singula,
secundum genus et speciem, in esse eorum servan‑
tur atque continuantur. Talis, inquam, Vniversalis
Vita, quamquam det et omnia omnibus contribuat,
non tamen rebus substantialiter unitur, non appre‑
henditur, nec denique ab illis aliquid patitur, quia
vel sint subiecta, quae vivificet, aut entia, quae in‑
formet, vel desint; Vita Vniversalis eadem est, fuit
atque erit, illud enim quod est, est, numquam non
esse intelligi potest, imo semper idem intransibile,
221 1 Titulus capituli mg. / 2 quidditatem] quidditatam ms. / 3 qua]
1
quae ms. / 4 <res> post S supplevi / 5 Vita etiam pro Vniversali Lumine:
vita etiam pro universali lumine ms. / 6 Vide J. B. van Helmont, „Imago
Dei“, ed. cit., p. 668. Parenthesin S addidit //
pentru că se aseamănă cu înfăţişarea omenească, se

cuvine să fie aşezată în specia omenească, iar nu în cea
a sălbăticiunilor. Destul însă despre acestea; să venim
la subiect.
Capitolul 6
Este înfăţişată cercetarea proprietăţilor vieţii
universale, este arătat efectul ei, se dă învăţătura
că lumina particulară derivă din cea universală şi
totuşi nu se confundă.
Acum, aşadar, învăţăcelule, după ce am respins cu

dispreţ fantasmele inepţiilor din lumea păgână, pri‑
meşte învăţătură despre splendoarea vieţii, specificul
luminii formale, în acest fel: În primul rând, voi spu‑
ne câteva chestiuni de căpetenie, ca unele ce îţi sunt
foarte necesare, despre universalitatea vieţii, din care
celelalte lucruri derivă, îşi iau forma ce le diferenţiază
şi se înstăpânesc pe sufletul vieţii lor proprii: toate,
fiecare în parte, se păstrează şi se continuă în specifi‑
cul lor, după gen şi specie. O asemenea viaţă universa‑
lă, spun, chiar dacă le dă şi le conferă pe toate tuturor,
nu este totuşi unită cu lucrurile în mod substanţial,
nu este cuprinsă şi nici, în cele din urmă, nu suferă
ceva din partea lor, pentru că fie sunt subiecte, pe care
le aduce la viaţă, fie entităţi, pe care le formează, fie
lipsesc; viaţa universală este, a fost şi va fi aceeaşi, căci
ceea ce este, este, şi niciodată nu va putea fi înţeles că
nu este, ba chiar se declară a rămâne întotdeauna, în
mod intelectual, de netransmis, de nestrămutat, de
impermutabile, inalterabile, impermiscibile atque

in sua aeterna permansione atque identitate, intel‑
lectualiter declaratur permanere.
Vivit Deus, mi alumne, haec est vita quam Ethni‑
ca ignoravit Schola. Haec, inquam, Vita etiam pro
Vniversali Lumine5 debet accipi, quod illuminat om‑
nem hominem (et omnem creaturam) venientem in
hunc mundum6, ut sit, vivat et moveatur, et quidem
bene sit, bene vivat et bene moveatur, alioquin male
222 esse, male vivere, ma/le moveri non Summi Boni Lu‑
1
minis, sed summi mali tenebrarum opus esse, omnes

consentiunt luminis filii. Haec vita singulis, iuxta
propriae capacitatis modum, magis et minus lumino‑
sam1 largitur formam, unde particulare lumen (quod
est anima), vita et forma, quasi synonyma intelligun‑
tur2, nec denique rerum vita, est materia aut materia‑
lis, elementum aut elementalis (quod prave docet ὁ
φιλόσοφος3), imo nec rei substantia est, sed ipsissi‑
ma entis luminosa forma. Confundere tamen ac in‑
ferre caveto. Ergo Deus est omnium rerum forma.
Absit hoc ab orthodoxophysica! Quemadmodum
enim summum bonum in omnibus bonis atque per‑
fectis, positive est Ipse Optimus Deus, nec tamen hoc
vel istud bonum subiectivum est Deus. Tali modo,
positive Deus Vita est, non tamen hoc vel illud su‑
biective vivens est Deus.
Hoc pacto, proposita Vitae Vniversalis speculati‑
one, ad particularem, quam rei formam esse dixi‑
mus, sermonem dirigamus.
222 1 luminosam] luminosa S / 2 Vide J. B. van Helmont, „Vita
1
brevis“, ed. cit., p. 693 / 3 ὁ φιλόσοφος] ὁ φιλόσοφος ms. / 4 forma

rum] formas p. m. / 5 Titulus capituli mg. //
neschimbat, de neamestecat şi în permanenţa şi iden‑

titatea sa veşnică.
Dumnezeu trăieşte, învăţăcelule! Aceasta este viaţa
pe care nu o cunoaşte şcoala păgână. Această viaţă,
spun, se cuvine să fie înţeleasă ca lumina universală,
care îl luminează pe fiecare om (şi fiecare creatură) ce
vine în această lume, ca să fie, să trăiască şi să se mişte,
şi chiar să fie bine, să trăiască bine şi să se mişte bine,
altminteri a fi rău, a trăi rău, a se mişca rău este lucra‑
rea nu a luminii binelui desăvârşit, ci a întunecimilor
răului desăvârşit: toţi fiii luminii sunt de acord.
Această viaţă dă fiecăruia în parte, după putinţa lui
proprie, o formă mai mult sau mai puţin luminoasă,
de unde lumina particulară (care este sufletul), viaţa şi
forma ajung să fie înţelese ca sinonime; în sfârşit, viaţa
lucrurilor nu este materie şi materială, element şi ele‑
mentar (ce, greşit, dă filozoful ca învăţătură), ba, în
sfârşit, nici substanţă a lucrurilor, ci însăşi forma lumi‑
noasă a entităţii. Fereşte‑te totuşi să le confunzi şi să
tragi o concluzie. Aşadar, Dumnezeu este forma tuturor
lucrurilor. Să fie departe asta de cuviosul studios al na‑
turii! Căci, după cum binele suprem este în mod pozi‑
tiv, în toate cele bune şi desăvârşite, însuşi Dumnezeu
cel preabun, şi totuşi acest sau acel bine subiectiv nu e
Dumnezeu, în acelaşi fel Dumnezeu este în mod pozi‑
tiv viaţa, şi totuşi acest sau acel element ce trăieşte su‑
biectiv nu este Dumnezeu.
Odată înfăţişată în felul acesta cercetarea vieţii uni‑
versale, să ne îndreptăm discursul către cea particulară,
despre care am spus că este forma lucrului.
Cap(ut) 7
Vita particularis definitur. Genericum vitae
lumen in quatuor formarum4 species dividitur.
Formarum origo et ministerii terminus
indica<n>tur.5
Imprimis itaque vita – simpliciter considerata –

est Initium et lumen formale, quo res est id quod est
et agit quod agere iussa est. Hoc autem lumen a Lu‑
minum Patre omnium Creatore rebus infusum uni‑
223 co datur / instanti1, quod sub formae unitate atque
1
identitate clauditur et per genera speciesque distinc‑

tim distribuitur2. Hoc interim lumen, cum generali‑
ter omnibus insit Creaturis, in quatuor tamen divi‑
ditur species, hoc est formas vitales aut rerum vitas.
Verum tamen, antequam harum explicationem
aggrediamur, Ethnicas proponamus tenebras, a qui‑
bus, cum lux comprehendi non possit, lucem3 ip‑
sam in psis magis magisque elucescere noctua‑
sque fugare omnes4 cernat Veritatis oculus.
Igitur veteres physices tam professores, quam aus‑
cultatores5, triplicem quidem dixerunt animam, uni‑
cam tamen et solam fatentur formam, quam dicunt
substantialem et quidem e materiae gremio proce‑
dentem, composituram quandam, non quidem ele‑
mentorum, sed qualitatum eorundem. Sero tandem,
vix quidam animam hominis a talis delirii tyrannide6
recuperare sunt coacti, quam, utpote immortalem
223 1 instanti] instante p. m.; instanti, custode verbo, pagina anteriori
1
scr. ms. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Vita brevis“, ed. cit., p. 691 / 3 lucem]
lux p. m. / omnes] omnis ms. / 5 auscultatores] auscultotores p. m. /
6
tyrannide] tirannyde ms. / 7 corpori omm. S / 8 coëxistentiali
coëxestentiali p. m. //
Capitolul 7
Este definită viaţa particulară. Este împărţită lumina
generică a vieţii în patru specii de forme. Sunt
arătate originea formelor şi capătul menirii lor.
Şi aşa, întâi de toate, viaţa – considerată în mod

simplu – este începutul şi lumina formală, prin care
lucrul este ceea ce este şi face ce i s‑a poruncit să facă.
Iar această lumină, aşezată în lucruri de părintele lu‑
minilor, creatorul a toate, este dată într‑un singur mo‑
ment, care se închide sub unitatea şi identitatea formei
şi este împărţită distinct prin genuri şi specii. În acelaşi
timp, această lumină, chiar dacă se află în mod general
în toate creaturile, este totuşi împărţită în patru specii,
adică forme vitale sau vieţi ale lucrurilor. Dar, mai îna‑
inte de a porni la explicarea acestora, să înfăţişăm întu‑
necimile păgânilor: pentru că lumina nu poate fi
cuprinsă în ele, ochiul adevărului să vadă că lumina în‑
săşi luminează mai mult şi mai mult în ele şi că alungă
toate cucuvelele.
Aşadar, vechii cercetători ai naturii – atât cei care
predau, cât şi cei care ascultă – au spus că sufletul este
întreit şi că, deşi mărturiseşte o singură, unică formă,
pe care ei o numesc substanţă, şi care iese din sânul
materiei, aceea este totuşi una compozită, alcătuită nu
din elemente, ci din calităţile lor. Mai târziu, în sfâr‑
şit, unii au fost siliţi să redobândească sufletul omului
din tirania unui asemenea delir: au mărturisit cu greu
că, de vreme ce este nemuritor şi imaterial, nu a putut
fi produs de o materie schimbătoare şi nestatornică, iar
în cele din urmă nu au lipsit nici minţi mai limpezite
atque immaterialem, a transmutabili inconstantique

materia produci haud posse <a>egre confessi sunt,
tandem def<a>ecatiora non defuerunt pectora, quae,
pie de eadem anima merita, eam in instanti a Deo
O(ptimo) M(aximo), ex nihilo creari atque materiali
corpori7 supernaturaliter couniri et in coëxistentiali8
224 nexu copulari / atque ad corporis brutalitatem regen‑
1
dam destinatam crediderunt. Bene quidem isti de ho‑

minis immateriali anima meriti sunt, sed de reliquis
formis, a paganismi labumine nondum perfecte puri‑
ficati1 pessime consentiunt, siquidem quaelibet forma
non est, nisi τὸ esse, aut vita rei atque materia quae2
incomposita atque exanimis est, τὸ esse et vitam rei
non potest dare, quia non habet. Ergo sequitur, prout
superius docebamus, omnem formam, vitam essen‑
tialeque3 lumen a Deo4 Creatore5, id est <a> Vita Vni‑
versali omnibus largiri rebus et quamquam ordine
naturali, secundum genus et speciem producentis,
producatur productum, attamen omne novum pro‑
ductum, quatenus a non fuisse, ad esse producitur
revera nova creatio et nova creatura est, quam non
aliud, nisi Ipse Solus Luminum6 Pater, adhuc ope‑
rans, perficere potest. Item Deum nullam Creaturam
sibi vicariam in creando, servando atque perficiendo
praeposuisse accepimus, imo nec ipsa Veritatis ratio
hoc concedit (id enim Divinae implicaret Omnipo‑
tentiae). Ergo omnis forma non potest produci a
materia, vel a quolibet alio creato, sed a Solo Deo,
omnium essentia atque vita eminenter. Porro per
224 1 purificati] purificate p. m. / 2 quae mg. / 3 essentialeque]
1
essentialem S / 4 a Deo] adeo ms. / 5 Vide J. B. van Helmont,

„Intellectus Adamicus“, ed. cit., p. 664 / 6 Ipse Solus Luminum: ipse
solus luminum ms. //
care, onorând cu evlavie acelaşi suflet, au crezut că a

fost creat într‑un moment, din nimic, de Dumnezeu
cel foarte bun şi foarte mare, şi unit în mod suprana‑
tural cu corpul material şi prins printr‑o legătură a
aceleiaşi existenţe şi menit să cârmuiască peste anima‑
litatea corpului.
Cu adevărat, aceştia au făcut un lucru bun pentru
sufletul imaterial al omului; dar, pentru celelalte for‑
me, nefiind ei încă desăvârşit purificaţi de greşeala pă‑
gânismului, sunt de acord între ei în cel mai rău fel,
şi anume că forma nu este altceva decât existentul sau
viaţa lucrului, iar materia, care este lipsită de rându‑
ială şi de suflet, nu poate da existenţa şi viaţa lucrului,
pentru că nu le are. Urmează aşadar, după cum dă‑
deam mai sus învăţătură, că orice formă, viaţă şi lumi‑
nă esenţială le sunt dăruite tuturor lucrurilor de către
Dumnezeu creatorul, adică de către viaţa universală; şi
chiar dacă, în ordinea naturală, un produs este produs
după genul şi specia celui ce produce, totuşi orice nou
produs, prin aceea că este produs de la non‑existenţă
la existenţă, este cu adevărat o nouă creaţie şi o nouă
creatură pe care nimic nu o poate duce la desăvârşire
în afară de părintele luminilor însuşi, singur, care lu‑
crează încă. Tot aşa, am aflat că Dumnezeu nu a rân‑
duit nicio altă creatură care să creeze, să păstreze şi să
desăvârşească în locul său, ba chiar nici raţiunea însăşi
a adevărului nu admite aceasta (căci ar aduce atingere
chiar omnipotenţei divine). Aşadar, nicio formă nu
poate fi produsă din materie sau de vreun alt element
creat, ci numai, în chip înalt, de Dumnezeu, esenţa şi
viaţa tuturor.
225 aenigmaticum speculum perfecte, exis/timo, didicis‑

1
ti omnium corporum sublunarium (de supralunari‑

bus enim supralunares tractabunt), materiale subiec‑
tum esse aquam, fermentorum specificorum virtute
et Archeo1 organo ad formam recipiendam, destina‑
tam, ad producendas autem formas nequaquam. For‑
ma enim, ut saepe dictum est, cum sit ipsa rei vita,
quam materia<m> nec habere, nec dare posse, non
dubitatur, sequitur, particularem rerum vitam ab
Vniversali Vita et non ab aliqua universali materia ex‑
petendam esse. Hinc manifestum est formam a Deo
supernaturaliter infundi (omnia enim initio in esse
sui supernaturaliter incipiunt) et tandem ad Divi‑
num Iussum, id est, ordine naturali, capaci coalescere
materiae, quae deinceps concomitans, <in> vita2, ut
causa qua, in tempore, ut causa in qua, usque ad fi‑
nem ab aeterna duratione determinatum (quam de‑
terminationem naturaliter, vigorem appellamus vita‑
lem) simul et unum esse perseverant.
Cap(ut) 8
Ethnici et Christiani hucusque de forma
substantiali, quid sentiant?
4 rerum formae explicantur.
Et Quarta qua re3 vere substantia formalis
et immortalis4?5
Caeterum, mi alumne, Ethnici quidem unam

dumtaxat rerum substantialem formam agnoverunt,
225 1 Vide J. B. van Helmont, „Natura contrariorum nescia“, 19, ed.
1
cit., p. 160 / 2 <in> post S supplevi / 3 qua re videtur supra quam scriptum
esse, sed non certissime / 4 Vide J. B. van Helmont, „Formarum ortus“, 68,
ed. cit., p. 138‑139 / 5 Titulus capituli mg. //
Mai departe, prin oglinda enigmelor, ai învăţat pe

deplin, socotesc, că elementul material al oricărui corp
sublunar (căci despre cele supralunare vor discuta cei
supralunari) este apa, menită să primească (prin puterea
fermenţilor specifici şi având ca organ arheul) o formă,
fără a putea nicidecum să producă forme. Căci fiindcă
forma, după cum adesea s‑a spus, este însăşi viaţa lucru‑
lui – pe care materia, fără nicio îndoială, nici nu o are,
nici nu o poate da –, urmează că viaţa particulară a
lucrurilor se cuvine să fie căutată în viaţa universală, iar
nu în vreo altă materie universală. De aici este limpede
că forma este aşezată înlăuntru de Dumnezeu, în chip
supranatural (căci toate încep în chip supranatural,
pornind de la existenţa lor proprie) şi, în cele din urmă,
la porunca lui Dumnezeu, adică prin ordinea naturală,
se adună laolaltă cu materia ce le cuprinde, care de aici
încolo, fiind în acelaşi timp în viaţă (ca o cauză prin
care) şi în timp (ca o cauză în care), stăruie să fie îm‑
preună şi să fie un singur lucru până la capătul rânduit
de durata veşnică (rânduială pe care o numim în chip
natural forţă vitală).
Capitolul 8
Ce cred până acum păgânii şi creştinii despre
forma substanţială? Sunt explicate 4 forme ale
lucrurilor. Şi de ce a patra este cu adevărat
substanţa formală şi nemuritoare?
În rest, învăţăcelule, păgânii au cunoscut o singură

formă substanţială a lucrurilor, în schimb au cunoscut
duas autem Christiani et reliqui animam hom

226 ns / immaterialem atque immortalem credentes,
1
adhuc argute Paganismo in Scholis sublatente; et

unam quidem cunctis corporibus attribuunt materia‑
libus, alteram autem, soli homini, quam animam ap‑
pellant rationalem, a qua homo animal rationale defi‑
nitur. Et haec sunt quae de formis profitentur, docent,
discunt et usque ad Aristotelicam Idololatriam colunt.
Nos autem, id quod Veritas docet et quotidiana expe‑
rientia suadet sequentes, quatuor dicimus esse rerum
formas, et quidem inter se essentialiter differentes.
Et Prima quidem est quasi muta et plane obscura,
tamen, secundum specificam differentemque propri‑
etatem, minus et magis luminosa, ut est saxum, lapis,
gemma, metallum et cae(tera) his similia, quae vix
ullum vitae promittunt insigne, verum tamen vivere
ac propriae essentialis formae ministerio fungi, per
virium vitalium notas sese declarant. His adscribun‑
tur vegetabilium effoeta1, ut sunt ossa et ligna arida,
et omnia quae arte ad aliquam specificam redducun‑
tur2 formam. Quae forma, eo quod rei vere attribuat
τὸ esse sui, vere forma essentialis est atque dicitur.
Hic scire oportet formas, quas arte produci di
227 xi/mus, non quatenus ad mathematicas figuras, sed1
2
quatenus ad materiae tran<s>formationem intelligi.

Secunda est ista paulo explicatior atque lumino‑
sior, qualis est in rerum seminibus, quae alimenti vi‑
gore suscepto, suctoque in se humore, fermentorum
vi in sui transmutat<ur> speciem, unde incremen‑
tum et Archei2 vitalis Initium, insuper et animae
1
226 1 effoeta] effaeta ms. / 2 redducuntur] reducuntur S //
2
227 1 sed interl. / 2 Archei] Archei Van Helmont; archei ms. //
două creştinii şi ceilalţi, care credeau că sufletul omu‑

lui este imaterial şi nemuritor – căci păgânismul încă
mai dăinuia, cu vioiciune, în şcoli; ei atribuie una tu‑
turor corpurilor materiale, dar o alta, numai omului,
pe care o numesc suflet raţional, după care omul este
definit ca animal raţional. Iar acestea sunt cele pe care
le declară ei despre forme, le dau ca învăţătură, le pri‑
mesc ca învăţătură şi le cultivă până la o idolatrie artis‑
totelică. Noi însă, urmând ce ne învaţă adevărul şi ne
îndeamnă experienţa de zi cu zi, spunem că sunt patru
forme ale lucrurilor şi că ele se deosebesc unele de alte‑
le în chip esenţial.
Iar prima este cumva mută şi cu totul nedesluşită,
dar, după proprietatea specifică şi care o diferenţiază,
este mai mult sau mai puţin luminoasă: aşa este stânca,
piatra, nestemata, metalul şi celelalte asemănătoare aces‑
tora, care abia dacă oferă un semn de viaţă, şi afirmă,
prin indiciile forţelor vitale, că totuşi trăiesc şi îşi împli‑
nesc menirea formei lor esenţiale ce le este proprie. Între
acestea sunt aşezate elementele vegetale sleite, cum sunt
oasele şi lemnele uscate şi toate cele care, prin meşteşug,
sunt reduse la o formă specifică. Iar această formă, pen‑
tru că atribuie cu adevărat lucrului propria sa existenţă,
este şi este numită cu adevărat forma esenţială.
Aici se cuvine să ştim că formele despre care spu‑
nem că sunt produse prin meşteşug sunt înţelese nu în
sensul de figuri matematice, ci în sensul de transfor‑
mare a materiei.
Cea de‑a doua este una ceva mai amplă şi mai lumi‑
noasă, de felul celei care se află în seminţele lucrurilor,
care, odată îndepărtată forţa hranei şi absorbind în sine
quendam characterem continere videtur, nec enim

haec est anima vivens, sed praeludia tantum animae
viventis gestat et idcirco vitalis dumtaxat forma ap‑
pellari meretur.
Tertia est forma substantialis, non tamen substan‑
tia, quia quamquam sit vivens, motiva et sensitiva, et
quasi per modum cuiusdam a corpore abstractae sub‑
stantiae se gerat atque interim per motum sensuum
arbitralem, perinde ac esset electionis, necnon sine
aliquali imaginativo discursu, in brutis manifestetur,
non tamen est substantialiter permanens, idcirco nec
substantia, sed solum forma substantialis dicitur.
Quarta tandem est substantia formalis, quae,
utpote unica inter omnes (abstractos excipio spiritus),
vere est substantia, semel quidem creata, nunquam
228 autem interitura, quippe cum expresse Vitae / Vniver
1
salis gestet imaginem, in durationis infinitudine est

constituta atque stabilita.
Cap(ut) 9
Ob quem finem rerum formae explicantur
et quare1 duae postremae enixius discutiuntur.
Forma hominis substantialis, ut ab Ethnicis
cognita, describitur.3
Interim scire licet, mi alumne, me non aliam ob

causam conatum fuisse rerum explicare formas, nisi
ut Vitae Vniversalis miram percipias distributivam
largitionem, imo nec intentum habuisse parado‑
xam condere philosophiam, sed originale lumen ad
228 1 quare] quaere ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 stylum] stilum
1
p. m. / 4 conexionem] connexionem S, ms. //

umezeala, se transformă prin forţa fermenţilor în specia

sa, de unde decurge creşterea şi începutul arheului vital;
în plus, se pare că ea conţine şi un anumit tip de suflet,
căci ea nu este un suflet care trăieşte, ci numai poartă în
sine elementele care prefigurează sufletul ce trăieşte şi
de aceea merită să fie numită doar formă vitală.
Cea de‑a treia este forma substanţială care nu este
totuşi substanţă – deşi trăieşte, este în mişcare, e senzo‑
rială, se comportă ca o substanţă scoasă din corp şi se
manifestă uneori în animalele sălbatice, prin mişcarea
arbitrară a simţurilor, ca şi cum ar fi rezultatul unei ale‑
geri, fără a fi lipsite de un anume limbaj al reprezentă‑
rii – nu este totuşi o permanenţă substanţială şi de aceea
nu este numită substanţă, ci doar formă a substanţei.
Cea de‑a patra este substanţa formală, care, singură
între toate (las deoparte duhurile separate), este cu
adevărat substanţă, creată – e drept – o singură dată,
dar neavând să piară niciodată, ca una care, pentru că
poartă în chip limpede icoana vieţii universale, a fost
rânduită şi statornicită în veşnicia duratei.
Capitolul 9
Sunt explicate formele lucrurilor, cu ce scop au fost
create, şi de ce ultimele două sunt cercetate mai
atent. Este descrisă forma substanţială a omului,
după cum a fost ea cunoscută de păgâni.
Se cuvine să ştim deocamdată, învăţăcelule, că am

încercat să înfăţişez formele lucrurilor nu din vreo altă
cauză decât aceea ca tu să înţelegi minunata dărnicie
Veritatis splendorem atque Scientiae Orthodoxae

stylum3 reductum, genuino restituere habitui, pro‑
posuisse. Quo mediante, formarum cognitis diffe‑
rentiis, simul atque tam universalis, quam particula‑
ris vitae notitia adepta, de contingentibus in rerum
vitis, imposterum divinius sanctiusque philosophe‑
ris. Verum enim, cum duae praeeuntes formae ma‑
gis ad physiologos spectent, restat opus nostrum es‑
se duas tantum posteriores, aliquanto fusius atque
explicatius enucleare; ubi hominem duabus com‑
plecti formis et totidem frui vitis comperies. Insu‑
per, mortalitatis atque immortalitatis eius mysticam
admiraberis misturam, necnon utriusque naturam,
exordium, quidditatem, proprietatem, differentiam,
conexionem4, contubernium, concomitatum, con‑
229 sensum, dis/sensum, praeeminentiam, diminutio‑
1
nem, nobilitatem, ignobilitatem, virtutem, debilita‑

tem, patibilitatem, impatibilitatem, felicitatem,
infelicitatem, vitam, mortem, meritum et demeri‑
tum atque caetera omnia, quae ad totum pertinent
hominem, puro assequeris intellectu. Est enim exte‑
rior hominis vita, vel, si fas est dicere, cadaverina aut
corporea forma, sensitiva, animalis, brutalis, irregu‑
laris, affectibus obnoxia, passionibus subiecta, sana,
morbosa, robusta, languida, fortis, imbecillis, longa,
brevis, labilis, caduca, felix, infelix, mortalis, annihi‑
labilis, ac tandem, prout Sacra Scientia docet, mun‑
dana et mundi vita, lex diabolica, tyrannis boni con‑
traria, mali appetens et Deo inimica. Haec est,
inquam, vita mundi, vita mortalis et vitalis mors, in
229 1 κατά συγχώρησιν post S corr.: κατά συμχώρισην ms. / 2 Et
1
haec] et Haec ms. / 3 Vide J. B. van Helmont, „Formarum ortus“, 69, ed.
cit., p. 139 / 4 solos] soli p. m. //
distributivă a vieţii universale – ba chiar nu am avut in‑

tenţia de a întemeia o filozofie paradoxală, ci, aducând
lumina originară îndărăt la splendoarea adevărului şi la
stilul ştiinţei ortodoxe, să o redau veşmântului ei auten‑
tic. Prin aceasta, odată cunoscute diferenţele formelor
şi dobândind totodată cunoaşterea – atât a vieţii uni‑
versale, cât şi a celei particulare –, vei filozofa de aici
încolo într‑un mod mai apropiat de dumnezeire şi sfin‑
ţenie despre cele ce se întâmplă în vieţile lucrurilor.
Căci, cu adevărat, fiindcă cele două forme de dinainte
ţin mai degrabă de fiziologi, rămâne ca lucrarea noastră
să le cerceteze mai pe larg şi amănunţit numai pe cele de
mai apoi. În plus, te vei minuna de amestecul ei mistic
de trăsături muritoare şi nemuritoare şi vei atinge cu in‑
telectul pur natura amândurora, începutul, specificul,
proprietatea, diferenţa, conexiunea, alăturarea, simulta‑
neitatea, consensul, divergenţa, preeminneţa, micşora‑
rea, nobleţea, lipsa de nobleţe, forţa, slăbiciunea, puterea
de a suporta, incapacitatea de a suporta, fericirea, nefe‑
ricirea, viaţa, moartea, meritul şi lipsa de merit şi toate
celelalte ale amândurora, care ţin de om în întregul său.
Căci viaţa exterioară a omului sau, dacă e îngăduit să o
spun, forma de leş şi de trup, este senzorială, animală,
de sălbăticiune, lipsită de normă, robită afectelor, supu‑
să pasiunilor, sănătoasă, bolnavă, robustă, sleită de pu‑
teri, puternică, şubredă, lungă, scurtă, nestatornică,
trecătoare, fericită, nefericită, muritoare, destructibilă şi,
în sfârşit, după cum ne învaţă ştiinţa sacră, lumească şi
viaţă a lumii, lege diavolească, tiranie împotriva binelui,
aspirând la rău şi vrăjmaşă lui Dumnezeu. Aceasta este,
spun, viaţa lumii, viaţa ce moare şi moartea ce trăieşte,
quam mortiferorum appetituum author atque exac‑

tor, κατά συγχώρησιν1, suam exercet tyrannidem.
Et haec2 est hominis forma substantialis, ab Ethnica
Schola3 rationalitatis titulo falso decorata et sophis‑
tice in hominis constitutivam differentiam intrusa,
prout huius<c>e hominis antonomastica denomi‑
natio ma<ni>feste probat, addito enim definitionis
membro, mortales, solos4 homines, hoc est, anima‑
230 lia rationa/lia intelligi vult1 atque praecipit.
1
Cap(ut) 10
Formalis hominis substantia pie describitur,
allata blasphemans eius definitio, in ea tria
absurda considerantur. Et de hominis
rationalitate concepta refutata opinio, pia
hominis definitio datur.2
Interioris autem hominis forma est substantia

formalis, creatura immaterialis, spiritus intellectualis,
Divina et Dei Imago, typus Deificus3, vita subsistens,
a primo Exemplari dependenter aeterne vivens, im‑
patibilis, modo sensibili immutabilis atque inaltera‑
bilis, immortalis, boni et honesti vere, bene et hones‑
te appetens, terrestrium simul atque Caelestium
Creaturarum nobilissima, Opus Deo Charissimum
et Divinum Imperium, in quo Fons Vitae, Rex Gloriae
ingredi dignatur atque donationum perfectarum da‑
tor requiescit4, regnat atque imperat. Vnde manifes‑
tum fit non sanam esse mentem, quae putat huiusce‑
modi spiritualem substantiam a sensitivis aliquid
230 1 vult] volunt p. m. / 2 Titulus capituli mg. / 3 typus Deificus:
1
typum Deificum p. m. / 4 requiescit] aquiescit p. m. et S //

în care autorul şi supraveghetorul poftelor muritorilor

îşi exercită tirania, după porunca celui ce rânduieşte. Iar
aceasta este forma substanţială a omului, împodobită de
şcoala păgână cu titlul fals al raţiunii şi împinsă de ea cu
forţa, în chip sofistic, în diferenţa constitutivă a omului,
după cum o dovedeşte limpede definiţia antonomastică
a omului, prin adăugirea unui membru al definiţiei: ea
vrea şi impune să se înţeleagă că sunt muritori numai
oamenii, adică animalele înzestrare cu raţiune.
Capitolul 10
Este descrisă cu evlavie substanţa formală a omului;
odată înfăţişată definiţia plină de blasfemie, sunt
cercetate în ea trei elemente absurde. Este respinsă
părerea privind raţionalitatea omului şi este dată
definiţia evlavioasă a omului.
Iar forma omului interior este o substanţă formală,

o creatură imaterială, un spirit intelectual, o imagine
dumnezeiască şi a lui Dumnezeu, o figură care în‑
dumnezeieşte, o viaţă care rezistă, trăind veşnic în de‑
pendenţă de cel dintâi model, fără suferinţă, imutabil
şi inalterabil în mod senzorial, nemuritor, care aspiră
cu adevărat, bine şi cinstit, la bine şi cinste, cea mai
nobilă dintre creaturile deopotrivă pământeşti şi ce‑
reşti, lucrare foarte dragă lui Dumnezeu şi împărăţie
dumnezeiască, în care izvorul vieţii, împăratul slavei,
binevoieşte să intre, iar cel ce dăruieşte darurile desă‑
vârşite se odihneşte, domneşte şi cârmuieşte. De aici
este limpede că nu e un spirit sănătos cel care socoteşte
pati, aut per vim enormium irregulariumve appetitu‑

um in sui subiectionem rapi posse, quandoquidem
tum mysterio Creationis, tum gratiae Conservatio‑
nis, tum denique Divinae Imaginis antitypica Maies‑
tate, omnes superare atque excellere creaturas, quis
mentis compos dubitabit? Haec itaque, mi alumne,
ineffabilis forma ac Magni Opificis, plane inscrutabi‑
231 le opus, / cum revera ita se habere non dubitetur, at‑
1
tamen – proh! – ore christiano, pagana eius definitio

adhuc professa, non solum1 indigne blasphement2,
sed etiam Creaturarum nobilissimam atque excellen‑
tissimam, omni ignobilitatis atque vilitatis detractio‑
ne infectant dedecorantque. Definiunt enim (Vae ad
i<n>star Gentium docentibus!) „hominem esse ani‑
mal rationale, mortale, intelligentiae et scientiae ca‑
pax“3. In qua definitione consideratur: Primo. Sola
sensitiva rationalitate a caeteris differre brutis. Secun‑
do. Per assiduam operationem habitualem intellec‑
tum acquirere, ac si ipsi i<n>tellectus et intelligentiae
actus adventicius4, accidentalis, peregrinus5 atque ip‑
si6 subiecto posterius esset. Tertio tandem, et quod
est impiissimum. Creaturam quam Deus ad Imagi‑
nem et similitudinem Suam creavit, isti ad similitudi‑
nem et imaginem caeterorum animalium referunt7.
Sed non mirum fortassis hoc Ethnicis, utpote
Veritatis lumine privatis, mirum tamen, imo etiam
maxime dolendum ipsis, qui alioquin prae se ferunt
sese Veritatis discipulos esse, et Sacram Scientiam
231 1 non solum: non solum quod ad Daco‑Romanice „nu numai
1
că“ respicit / 2 blasphement] plasphement p. m. / 3 Vide J. B. van

Helmont, „Venatio scientiarum“, 35 et 38, ed. cit., pp. 24‑25 / 4 adven
ticius] adventitius ms. / 5 peregrinus] perigrinus ms. / 6 ipsi] ipso ms. /
7
Vide J. B. van Helmont, „Formarum ortus“, 97, ed. cit., p. 143 /
8
currentes ex curentes p.m. //
că o substanţă are ceva de suferit de pe urma simţurilor

sau că poate ajunge să fie supusă prin forţă poftelor
uriaşe sau care nu respectă norma, căci, deopotrivă
prin taina creaţiei, prin harul păstrării, prin, în sfârşit,
maiestatea de nereprezentat a icoanei dumnezeieşti, în‑
trece şi depăşeşte toate creaturile: cine, întreg la minte,
se va îndoi?
Şi astfel, învăţăcelule, în vreme ce nu este nicio în‑
doială că această formă inefabilă şi această lucrare cu
totul de nepătruns a marelui făurar aşa sunt cu adevă‑
rat, totuşi – vai! –, ei, strigându‑şi încă definiţia păgână
a omului, cu gură creştină, nu doar că aduc în chip
nevrednic blasfemii, ci chiar otrăvesc şi pângăresc cea
mai nobilă şi mai aleasă dintre creaturi cu tot soiul de
vorbe ce le arată nevrednicia şi josnicia. Căci ei formu‑
lează (vai de cei ce dau învăţătură în felul păgânilor!) că
„omul este un animal raţional, muritor, capabil de inte‑
ligenţă şi cunoaştere“. Să se ia seama la această definiţie.
În primul rând: că se deosebeşte de celelalte sălbăticiuni
numai prin raţiunea senzorială. Într‑al doilea: că prin‑
tr‑o lucrare asiduă, dobândeşte intelectul exterior, de
parcă tipurile de intelect şi de inteligenţă ar fi un act
adăugat, accidental, străin şi posterior subiectului în‑
suşi. În sfârşit, într‑al treilea rând şi care este cel mai
lipsit de credinţă: ei arată că acea creatură pe care
Dumnezeu a creat‑o după chipul şi asemănarea sa este
după asemănarea şi chipul celorlalte animale.
Dar poate că nu este de mirare aceasta la păgâni, ca
unii lipsiţi de lumina adevărului; este totuşi de mirare,
ba chiar ceva ce îndurerează foarte mult, că mărturi‑
sesc asta cei care altminteri se fălesc a fi discipoli ai
scrutari ipsique obedire fatentur. Qui, profecto pigri‑

us quam decebat, ad veridici Praeceptoris doctrinam
232 currentes8, non animadverterunt, / Intellectum esse
1
potentiam animae congenitam, propriam atque sub‑

stantialem; rationem autem, vel potius abstracte, rati‑
onalitatem, adventiciam1, intellectui pedissequam
atque sensibile instrumentum, ad corporales duntaxat
appetitus moderandos2 adaptatum et idcirco simplici‑
ter, animae non necessarium. Itaque clarescit talem
crassam definitionem, cadaveroso corpori et non toto
homini attribui debuisse, siquidem per fidei splen‑
dorem omnibus persuasum est fidelibus, animam
hominis a corpore3 separata<m>, aut in corpore per
communem resur<r>ectionem4 reparato, sine ullo ra‑
tionis discursu, non secus ac caeteros intellectuales spi‑
ritus, omnia perfecte intellectualiter intelligere, cuius
luminis splendidissima coruscatio etiam in hoc com‑
posito5 statu coruscat; nempe in eis, quae per fidem
scimus ea quae scimus, et intelligimus ea quae intelli‑
gimus. Vbi ratio totaliter mortificata, intellectualis flo‑
rescit vigor. Quamobrem, si non ignorantiae pudore,
saltem Dei timore, quaelibet conscientia ad haec con‑
tremiscere debebat et, stante victrice e Veritatis ema‑
nente fonte vera totius hominis definitione, suavissi‑
mum deberent admittere iugum. Est enim „homo
Creatura vivens in corpore, per animam immortalem,
233 ad Gratiam Dei6, secundum lumen / et ad Imagi‑
2
nem Verbi Primi Exemplaris1 sigillata. Dies namque

232 1 adventiciam] adventitiam ms. / 2 moderandos] moderandas
1
p. m. / 3 a corpore: <aut> a corpore S / 4 resur<r>ectionem] ressurectionem

ms. et S / 5 composito] composita p. m. / 6 ad honorem Dei Van Helmont //
233 1 Verbi Primi Exemplaris: Exemplaris omnium causarum van
2
Helmont / 2 fortasse de suo add. S / 3 absque lumine: sine luce van
Helmont / 4 Vide J. B. van Helmont, „Venatio scientiarum“, 36, ed. cit., p.
adevărului şi a fi cercetat ştiinţa sacră şi a‑i fi dat as‑

cultare. Ei, repezindu‑se, poate mai zeloşi decât s‑ar
cuveni, la învăţătura dascălului adevărat, nu au băgat
de seamă că intelectul este o putere născută odată cu
sufletul, proprie şi substanţială, dar raţiunea (ori mai
degrabă, abstract, raţionalitatea) este adăugată şi e slu‑
jitoare a intelectului şi un instrument senzorial, potri‑
vit numai pentru a struni poftele corporale: de aceea,
în mod simplu, nu este necesar sufletului. Şi aşa se
limpezeşte că o asemenea definiţie grosolană se cuve‑
nea să se refere la trup ca leş, nu la om în întregul său,
de vreme ce toţi credincioşii au fost convinşi, prin
splendoarea credinţei, că sufletul omului, separat de
trup sau în trupul refăcut prin învierea comună, le înţe‑
lege pe toate desăvârşit, intelectual, fără vreun discurs al
raţiunii, nu altfel decât celelalte spirite intelectuale: scă‑
părarea plină de strălucire a luminii ei scapără chiar şi
în această stare compozită; şi anume, în acestea, prin
credinţă le ştim pe cele pe care le ştim şi le înţelegem
pe cele pe care le înţelegem. Acolo unde raţiunea este
pe de‑a‑ntregul mortificată, înfloreşte vigoarea intelec‑
tuală. De aceea – dacă nu din ruşinea ignoranţei, măcar
din teama de Dumnezeu – se cuvenea ca orice conştiin‑
ţă să tremure dinaintea lor şi se cuvenea să primească
jugul lor preadulce, rămânând victorioasă definiţia
adevărată a omului în întregul lui, ieşită din izvorul
adevărului. Pentru că „omul este o creatură care trăieş‑
te într‑un trup, prin sufletul nemuritor, spre slava lui
Dumnezeu, în lumină, şi purtând pecetea după icoana
modelului celui dintâi cuvânt. Căci ziua şi lumina sa
au existat cândva fără soare, iar soarele poate va exista
et suum lumen fuerunt quandoque absque Sole et

Sol fortasse2 erit aliquando absque lumine3“, anima
autem hominis absque Divina Exemplarique Imagi‑
ne considerari aut apprehendi minime potest4, nisi
forte per Solis Iustitiae5 aversionem, quam eiusdem
aeternam et immortalem esse, Sacra docet Scientia.
Cap(ut) 11
In pagana perseverantibus perversitate
Dei minitatur vindicta. Origo rationalitatis in
homine a Serpente callidissimo. Quare homo
caeteris animalibus rationabilior? Origo Ethices.
Rationis fatuitatis causa delirantis et superstitiosi
differentia et causa differentium formarum in
singulis et omnibus.6
Quamobrem, mi alumne, apud pias animas,

pium debet agnosci debitum, hasce duas formas,
quae totum perficiunt hominem, penitius disquire‑
re et de ipsis religiosius aliquid atque divinius senti‑
re, intelligere et scire, alioquin de divinis contra Dei
Veritatem sentientibus et incorrecti permanentibus
peccatum prae foribus est et ab imminenti iusta Dei
vindicta inulti evadere haud poterunt.
Igitur exterior hominis forma (quam diximus es‑
se brutalem animam et legem diabolicam in mem‑
bris hominis adversus legem divinam rebellantem),
quamquam suo lumine, a caeteris animalibus nihil
differat, verumtamen, serpens cum esset omnium
animalium callidissimus7, homini sensitivam ingessit
25 / 5 Iustitiae] Iusticiae p. m. / 6 Titulus capituli mg. / 7 Vide J. B. van
Helmont, „Mentis complementum“, 2, ed. cit., p. 298 //
cândva fără lumină“, însă sufletul omului nu poate fi

nicidecum luat în considerare şi înţeles fără icoana
dumnezeiască şi exemplară, decât poate printr‑o în‑
toarcere de la soarele dreptăţii, despre care ştiinţa sacră
ne învaţă că este icoana veşnică şi nemuritoare a lui.
Capitolul 11
Cei care stăruie în ticăloşia păgână sunt
ameninţaţi cu răzbunarea lui Dumnezeu.
Raţionalitatea din om îşi află originea în
şarpele plin de viclenie. De ce omul este mai
înclinat către raţiune decât celelalte animale?
Originea eticii. Cauza înfumurării prosteşti a
raţiunii; diferenţa dintre cel ce delirează şi cel
superstiţios şi cauza formelor diferite la fiecare
în parte şi la toţi.
Din această cauză, învăţăcelule, se cuvine să se ştie

că sufletele cucernice au o datorie cucernică: să cercete‑
ze în adâncime aceste două forme care desăvârşesc omul
în întregul lui şi să simtă, să înţeleagă şi să ştie în privin‑
ţa lor cu simţ religios şi dumnezeiesc, altminteri cei care
simt în privinţa celor dumnezeieşti împotriva adevăru‑
lui lui Dumnezeu şi cei care stăruie în greşeală au un
păcat dinaintea lor şi nu vor putea scăpa fără a fi pedep‑
siţi de neîntârziata răzbunare dreaptă a lui Dumnezeu.
Aşadar, forma exterioară a omului (despre care am
spus că este sufletul de sălbăticiune şi o lege diavolească
ce se răzvrăteşte în mădularele omului împotriva legii
dumnezeieşti), nu se deosebeşte cu nimic, cu toată
234 rationabilitatem et ipsi soli sese praebuit pedago/gum 1
et homo solus per adventiciam1 sensitivam rationa‑

bilitatem, scientiam boni et mali didicit. Qua parte,
quamquam solum ad pravas cogitationes pronus et
simplici bono contrarius sit, attamen alia ex parte,
hoc est2 anima intellectuali, essentialiter, id quod3
simpliciter bonum est, appetere cogitur; et quasi per
opacas4 sensualitatis obscuritates5, strictissimosque
brutalitatis meatus, intellectualibus transmissis radi‑
is, bonum simpliciter et malum multipliciter appre‑
hendere elevatur. Quapropter necessario sequitur
sensitivum hominem caeteris animalibus multo ma‑
gis rationabiliorem, astutiorem atque prudentiorem
esse, nempe ad res componendas, dividendas, eligen‑
das, comparandas atque diudicandas, mira pollere
facultate. Vnde tam prophanae Ethicae, quam Sacrae
Theologo‑ethi<c>ae tota conflatur materia. Verum
enim, quo magis parti sese dederit brutalitatis, eo ma‑
gis intellectualibus animae hebetatis radiis atque ob‑
scuritatis, varias6 sibi multiformesque sensuum mor‑
talium acquirit imaginationes (a quibus et quibuscum
tota ratio<ci>nationis perficitur perfect<it>udo), ita
ut plane innumeras formarum Ideas atque apparen‑
235 tium idolorum / diversitates, alleitates, heteroclito‑
2
rum1 identitates et vice versa, aliorum pro aliorum

apprehensiones sibi suadere, affirmare atque decerne‑
re potest. Quod maxime in delirii symptomate et su‑
perstitionum amentia videre est, in quibus terminis
non mortificantur aut stupidescunt rationabilitatis
234 Vide n. 1, p. 232 / 2 est interl. / 3 ‑d interl. / 4 opacas] opacam
1
p. m. / 5 obs‑ ex me‑ corr. ms. / 6 varias] verias ms. //

235 1 heteroclitorum] heteroclitorumque S / 2 privatur] privantur
2
ms. / 3 diferre] difere p. m. / 4 differentes] differens p. m. / 5 blas mg. //

lumina sa, de celelalte animale: totuşi şarpele, pentru că

este cel mai iscusit dintre toate animalele, a pus în om
raţionalitatea senzorială şi i s‑a oferit numai omului ca
dascăl, iar omul singur a învăţat, printr‑o raţionalitate
senzorială adăugată, cunoaşterea binelui şi a răului.
Chiar dacă este înclinat, prin această parte a sa, doar
către gânduri stricate şi este potrivnic binelui simplu,
totuşi prin cealaltă parte a sa, adică prin sufletul inte‑
lectual, se sileşte în chip esenţial să caute ceea ce este
bun în mod simplu; şi este cumva înălţat de razele inte‑
lectuale ce i se trimit, prin întunecimile negre ale sim‑
ţurilor şi căile strâmte ale stării animalice, să înţeleagă
binele în mod simplu şi răul în mod multiplu. De aceea
urmează în chip necesar că omul senzorial este cu mult
mai raţional decât celelalte animale, mai abil şi mai
prudent, şi anume se distinge printr‑o capacitate admi‑
rabilă de a alcătui lucruri, de a le despărţi, de a le alege,
a le compara şi a le distinge. De aici se adună toată
materia, atât a eticii profane, cât şi a sfintei teologii eti‑
ce. Dar, cu cât se dedică mai mult părţii animalice, cu
atât mai mult, prin razele intelectuale ale slăbiciunii şi
întunecimii sufletului, îşi dobândeşte imagini variate şi
multiforme ale simţurilor muritoare (prin care şi cu
care se desăvârşeşte toată desăvârşirea puterii de a raţio‑
na), aşa încât poate să îndrume, să afirme şi să discearnă
limpede nenumăratele idei ale formelor şi diversitatea
înfăţişărilor idolilor, varietatea şi identităţile elemente‑
lor eterogene şi, dimpotrivă, tendinţa de a le lua pe
unele în locul altora. Faptul se poate vedea mai cu seamă
în manifestarea delirului şi în sminteala superstiţiilor,
termeni în care sunt mortificate ori tocite nu simţurile
sensus (prout quibusdam videtur), sed sensitivae ani‑

mae brutalis facultas, sensuum irregulares ascendens
gradus, omni intellectuali privatur2 lumine. Hoc ta‑
men delirium symptomaticum et amentiam super‑
stitiosam patientes differunt, quia hi per Archeum
morbificum, illi autem per crassam rationalem bru‑
talitatem patiuntur id quod patiuntur.
Similiter de congenita brutalitati inclinatione
existimandum, quae, secundum seminalem roborem,
imbecillitatem, nutritionem, aëris alterantis temperi‑
em, locorum situalium vigorem atque Archealem vi‑
vacitatem, tam a caeteris, quam a se differre3 videtur.
Vnde in una et eadem humana specie, tot diversae et
in invicem p<a>ene differentes4 apparent formae.
Imo una ipsa unius atomi forma, iuxta internorum
passibilium spirituum motus (homo enim etiam pro‑
prio motivo atque alterativo blas5 non caret), mo‑
236 mentaliter in varias transfi/guratur formas, ita ut qua‑
1
si idem iratus non sit idem placatus et caet(era)1.
Cap(ut) 12
Anima hominis quare sensui incognita? Et a
semet ipsa quo modo cognosci potest? Quare
caeteris Creaturis nobilior? Mors et vita eius quae
et quomodo? Reparationis et adoptionis eius
Imperium et haereditas quae?2
Et haec ita quidem, mi alumne, de homine ab

Ethnica Schola cognito et animal rationale, ut
236 1 Vide J. B. van Helmont, „De virtute magna verborum ac
1
rerum“, ed. cit., p. 754 / 2 Titulus capituli mg. / 3 mortalem oculum]

mortalis oculus p. m. / 4 brutalem] brutalis p. m. / 5 assequi] asséqui
ms. / 6 Cf. Prov. 9, 9 //
raţionale (după cum li se pare unora), ci capacitatea ani‑

mală a sufletului senzorial, care face să crească treptele
neregulate ale simţurilor şi este lipsită de orice lumină
intelectuală. Cei care suferă de pe urma acestei manifes‑
tări de delir şi a smintelii superstiţioase se deosebesc în‑
tre ei, pentru că unii suferă ceea ce suferă de pe urma
arheului ce aduce boala, iar ceilalţi, de pe urma unei
grosolane animalităţi a raţiunii.
Într‑un mod asemănător se cuvine a se judeca, în
privinţa înclinaţiei spre componenta animalică, ceea ce
pare să fie diferit atât faţă de ceilalţi, cât şi faţă de sine,
după vigoarea seminţei, slăbiciunea ei, felul de a se hră‑
ni, starea vremii ce se schimbă, forţa aşezărilor în spaţiu
şi vitalitatea arheilor. De aici rezultă că în una şi aceeaşi
specie omenească se arată forme atât de diverse şi de‑a
dreptul deosebite unele de altele. Ba chiar o singură for‑
mă a unui singur atom, după mişcările spiritelor lăun‑
trice care le suferă (căci omul nu este lipsit de un blas
propriu, de mişcare şi de schimbare), este transpusă pe
moment în forme variate, aşa încât acelaşi om, mânios,
nu este acelaşi, liniştit – şi aşa mai departe.
Capitolul 12
De ce sufletul omului este necunoscut simţurilor?
Şi cum poate fi cunoscut prin el însuşi? De ce este
mai nobil decât celelalte creaturi? Cum şi de ce fel
sunt moartea şi viaţa lui? Care sunt împărăţia şi
moştenirea înnoirii şi adoptării lui?
Să fie îndeajuns, învăţăcelule, cele spuse despre cu‑
noaşterea omului de către şcoala păgână şi definirea lui
magnum quid, definito, dicta sint satis, de interiore

autem homine, et vera substantia formali, pie scien‑
dum. Quandoquidem, quatenus Divina refulget Ima‑
gine (prout ex propria patuit definitione), nec morta‑
lem oculum3 ipsam intueri, nec brutalem4 sensum
apprehendere, ideamque ipsius imaginari posse. Prae‑
cellentia enim immaterialitatis, omnes trans<c>endit
materialiter cognoscendi terminus, et quod ad Dei si‑
militudinem creatum est, per eiu<s>dem Dei Con‑
substantiale Verbum atque Veritatem docentem Spiri‑
tum credendum, discendum atque intelligendum est.
Ergo, per Aeternam Charitatem perque desuper
clementer infusam scientiam, ipsa mens de semet
ipsa, quot quantaque assequi5 concessum est, sub
humili Theologo‑physices censura, sensuum capaci‑
tati communicare liceat. (Doce enim sapientem et
sapientior fiet6.) Meminisse oportet, mi alumne,
quod in Aenigmatico Speculo apparebat tibi, Divi‑
237 nam Ima/ginem esse, quatenus non cognoscebatur,
1
et non esse, quatenus cognoscebatur. Vnde ex contra‑

riis negativis, radius quidam verae affirmationis co‑
ruscat, ita ut mens de se ipsa aliquid tale, reale et actu
existens, sibi persuadere non haesitet. Quamobrem
sancte expedit (ut mea fert sententia) scire, ab ipso
Creationis principio, usque ad hoc nunc, quotquot
Deus Tergloriosus in esse eorum produxerit, hoc est,
Caelestia, Supercaelestia, subcaelestia, sublunaria,
terrena, superterrena, subterrena, abyssalia et caetera
quae Creationis comprehenduntur Catalogo. Item
237 1 Potentias, Intelligentias, totosque Caelestis Hierarchiae
1
ordines atque choros omm. S; post T<h>ronos, Poros S scr., fortasse pro
„choros“ / 2 Imag<in>em] Imago p.m. scr. ms. / 3 pretiosius] preciosius
ms. / 4 ‑ra‑ interl. //
ca ceva măreţ, „animal raţional“; se cuvine însă să se

cunoască în chip cucernic ce se află înlăuntrul omului
şi adevărata substanţă a formei. Căci, de vreme ce stră‑
luceşte prin chipul dumnezeiesc (după cum se vădeşte
din propria sa definiţie), nici ochiul muritor nu poate
privi, nici nu poate înţelege prin simţul animalic şi nici
nu poate să îşi închipuie ideea sa. Întâietatea lipsei de
materialitate trece dincolo de toate limitele cunoaşterii
materiale şi ceea ce a fost creat după asemănarea cu
Dumnezeu se cuvine să fie crezut, învăţat şi înţeles
prin cuvântul consubstaţial aceluiaşi Dumnezeu şi prin
duhul ce dă învăţătură despre adevăr.
Aşadar, fie îngăduit ca mintea însăşi, prin iubirea
veşnică şi prin cunoaşterea aşezată în ea de sus, cu bu‑
năvoinţă, să se împărtăşească din putinţa simţurilor
atâta cât le poate dobândi, sub supravegherea umilă a
teologiei fizice. (Dă‑i învăţătură înţeleptului şi el să
devină mai înţelept!) Se cuvine să îţi aminteşti, învă‑
ţăcelule, că ce ţi se arăta în oglinda tainică este chipul
dumnezeiesc, cât nu era cunoscut, şi că nu este, cât era
cunoscut. De aici rezultă că, din negativele contrare,
scapără o rază a afirmaţiei adevărate, aşa încât mintea
să nu şovăie a se convinge că există ceva de felul acesta,
real şi în fapt. De aceea se cuvine a cunoaşte în mod
sacru (după părerea mea) tot ce a produs Dumnezeu,
cel de trei ori slăvit, în actul existenţei, de la începutul
însuşi al creaţiei până în prezent, şi anume cele cereşti,
de dincolo de cer, de sub cer, sublunare, pământene, de
dincolo de pământ, de sub pământ, abisale şi celelalte
care sunt cuprinse în catalogul creaţiei. Tot aşa, spirite‑
le imateriale abstracte, îngerii, arhanghelii, heruvimii,
Immateriales abstractos Spriritus, Angelos, Archan‑

gelos, Cherubim, Seraphim, T<h>ronos, Potentias,
Intelligentias, totosque Caelestis Hierarchiae ordines
atque choros1, omnia haec universaliter, ceu Creatu‑
rae acceptae, a Sacra Scientia, Dei posteriora ap‑
pellari, inter quae, quasi procerissimus antesignanus
ac signifer excellentissimus humana intellectualis
existit anima. Dei enim Simulacrum et Imag<in>em2
Opificis gestat, quare nihil ipsi propinquius, nihil
dilectius, et nihil carius atque pretiosius3 esse conside‑
238 rari4 potest. Imo (ut mea fert opinio) /1 Angelis ipsis,
1
conditione nobilior, atque excellentior (quamquam

post lapsum minuerit ipsum), apud se habitus est,
quandoquidem pro lapso Eudaemone non digna‑
tus est in formam (miserere, Domine), descendere
Cacod<a>emonis, at, pro peccante homine, com‑
placuit sibi in carnem hominis sese humiliare et,
suscepto toto homine, id est, corpore et anima eius,
praeter peccatum, omnia peccatoris induit atque sus‑
tulit, ad hoc, ut per aversionem Splendorem Faciei
Eius, aeterne demortuam immortalem animam, per
eiusdem conversionem (quae est S(acro)‑S(ancta)
Crux et voluntaria Domini mors), eandem redivivam
faciat et pessumdatam ab inimico atque obscuratam
imaginem, ad ineffabilem pristinum statum reduc‑
tam originali restituat illustritati atque liberae nobili‑
tati, quod et perfecit Perfectissimus et consum<m>a
vit Potentissimus, quam non amplius servam, nec ea
praeditum hominem servum, sed Filii fratrem et Pa‑
tris filium adoptivum (Vnicus est Consubstantialis
Dei Patris Filius), in Spiritu Sancto nominavit, et
cohaeredem Caelestium regnorum effecit.
1
238 1 / 238 / Imo (ut mea fert opinio) S //
serafimii, tronurile, puterile, minţile capabile să înţe‑

leagă şi toate ordinele şi corurile ierarhiei cereşti, toate
acestea în ansamblu, precum şi creaturile percepute
de simţuri, sunt numite de ştiinţa sacră posterioare lui
Dumnezeu: între ele, se află sufletul uman intelectual,
ca cel mai ales luptător din prima linie şi cel mai de
seamă purtător de stindard. Căci poartă chipul lui
Dumnezeu şi icoana făurarului, iar din această cauză
nimic nu poate fi socotit mai apropiat de el, nimic,
mai drag, nimic, mai iubit şi mai de preţ. Ba chiar este
(după părerea mea), prin condiţia pe care o deţine, mai
nobil decât îngerii înşişi şi mai presus de ei (chiar dacă a
fost micşorat după cădere), de vreme ce, în sprijinul du‑
hului bun ce a căzut, nu a voit să coboare în forma (în‑
dură‑te, Doamne!) duhului rău, ci, pentru omul care
păcătuia, a binevoit să se umilească în carnea omului şi
luând omul întreg, adică trupul şi sufletul lui, în afară
de păcat, le‑a îmbrăcat şi le‑a purtat pe toate ale unui
păcătos pentru a face să trăiască din nou – prin trans‑
formarea lui (care este crucea preasfântă şi moartea de
bunăvoie a Domnului) – sufletul nemuritor, mort pe
vecie pentru că se întorsese de la strălucirea feţei lui, şi
să redea strălucirii originare şi nobleţii libere chipul stri‑
cat de vrăjmaş şi întunecat, aşezat îndărăt în starea sa
inefabilă de la început: iar aceasta a şi împlinit‑o cel
desăvârşit şi a dus‑o la capăt cel preaputernic, şi nici nu
a mai numit sufletul rob şi nici pe omul înzestrat cu el,
rob, ci frate al Fiului şi fiu adoptiv al Tatălui (căci este
Fiu de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu Tatăl), în Sfântul
Duh, şi l‑a făcut împreună cu acela moştenitor al împă‑
răţiilor cereşti.
Ergo, mi alumne, talis Creatura, a tali Creatore

taliter Creata restaurata, honorata atque decorata,
239 nonne / digne convenienterque caeteris anteponen‑
1
da est Creaturis? Imo maxime, hoc enim ipsa persu‑

adet Veritas.
Cap(ut) 13
Inter Dei posteriora et anteriora, anima hominis
medium, Thabor sensibilis et intellectualis,
corpus et anima, ratio et intellectus. Moysa et
Elias Dei splendentem faciem quando videre,
quando consecuti sunt. S(anctus) Petrus boni
optimi electionem quando perceperit, ad
prosopoeiam rogatur et respondetur.1
Hinc humiliter et pie colligendum censeo, quan‑

doquidem omnia tam visibilia, quam invisibilia
Creata, per Mosaicam petram, hoc est in Vetere2
Testamento, per firmam de Deo fidem Dei saltem
posteriora patefaciant, Dei Imago per Evangelicam
regenerationem3, filialemve adoptionem, si non
Eius anteriora (hoc enim quis affirmare audebit?),
saltem medium quid, inter anteriora atque posterio‑
ra indicare valebit, vel, ut tutius aliquid dicas4, in
spiritualem Thabor montem, per innocentiae puri‑
tatem ascendens, inibi eminentiorem atque superio‑
rem quendam obtinebit gradum, ex quo Dei anteri‑
ora vel (ut Sacrae appellare solent), faciem Ipsius5
invisibilem, iuxta Gratiae Concessionem splenden‑
tem atque fulgentem, e magis propinquo aspicere
239 1 Titulus capituli mg. / 2 Vetere] Veteri ms. et S / 3 regeneratio
1
nem] regenerationi p. m. / 4 dicas] dicam p. m. / 5 ipsius] ipsium ms. /

6
Vide J. B. van Helmont, „Demonstratur Thesis“, ed. cit., p. 626 //
Aşadar, învăţăcelule, o asemenea creatură, reînteme‑

iată, cinstită şi împodobită într‑un asemenea fel de un
asemenea creator, oare nu se cuvine să fie pusă pe bună
dreptate şi pe merit înaintea celorlalte creaturi? Ba chiar
foarte mult, căci aşa ne îndeamnă adevărul însuşi.
Capitolul 13
Între cele posterioare şi anterioare lui Dumnezeu,
sufletul omului este la mijloc, Thabor senzorial şi
intelectual, trup şi suflet, raţiune şi intelect.
Când au văzut Moise şi Elia chipul strălucitor al
lui Dumnezeu, când l‑au urmat. Se pune
întrebarea şi se dă răspunsul, printr‑o
prozopopee, când anume Sfântul Petru a înţeles
alegerea binelui celui mai bun.
Socotesc că de aici se cuvine a se înţelege cu umilinţă

şi evlavie, de vreme ce toate (atât vizibile cât şi invizi‑
bile) cele create prin piatra mozaică, adică în Vechiul
Testament, le vădesc cel puţin pe cele posterioare lui
Dumnezeu, prin credinţa nezdruncinată în Dumnezeu,
că icoana lui Dumnezeu are puterea să arate, prin renaş‑
terea evanghelică sau adopţia filială, dacă nu pe cele an‑
terioare lui (căci cine va cuteza să o afirme?), măcar ce
este la mijloc, între cele anterioare şi cele posterioare sau,
ca să o spui mai sigur, urcând pe colina spirituală Thabor,
prin puritatea nevinovăţiei, că va ajunge acolo la un grad
mai înalt şi superior, de unde să le poată privi mai înde‑
aproape, după cât îi îngăduie harul, pe cele anterioare lui
Dumnezeu sau (după cum obişnuiesc să le numească
possit. Non tamen vivus erit homo qui faciem Dei

videbit6, hoc est Dei Imago, cum per nexum collegae
sensitivae animae, ad intellectualiter videre prohibea‑
tur et, cum adhuc cum posteriora patefacie<n>tibus
communitatem exerceat, altissimum Thabor aspi‑
240 cem (quem Moysa et Elia occupa/verant), obtinere
1
et divinum Divinae Faciei splendorem, ut est, intu‑

ere non valebit, quod nec Moysa in monte Syna, nec
Elia1 Carmelo, hoc est in sensitivis terrenisque cor‑
poribus viventes, sed in Thabor spiritualiter Divinae
assistentes Maiestati, consecuti sunt. Vbi Petrus et
Zebedei filii, Ineffabilis Faciei splendorem, ad sensi‑
bilem capacitatem assimilantes, Solis splendorem et
nivis alborem asserunt et eo quod adhuc in sensibili
viverent corpore, bonum est, inquit Petrus, eos hic
esse, saltem si Christus iubeat fieri tabe<r>nacula2,
fortassis ad meteoron cohibendam infestationem.
Concedat tamen mihi Aposto<lo>rum Presbyte‑
rus et aliquid ipsum audaciuscule rogabo. „Vbi nunc
ipsi melius manere videtur, in sensibili an in spiritu‑
ali Thabor et Christi Domini faciem in Transfigura‑
tione, sicut Sol splendentem, an Ipsum Iustitiae So‑
lem (cuius radium in Thabor, hoc est Dei Patris
vocem, sufferre impotens in3 faciem suam ceciderat),
ad instar pullorum altivolantium Aquilarum fixis as‑
picere oculis maluerit?“ Respondebit Beatissimus,
post Paracleti adventum, ipsum didicisse omnem ve‑
ritatem, a quo edoctus est, non ipsum, sed in ipso
Christum vivere et ita clavem Caelorum possidere
240 1 De Moysa et Elia, vide J. B. van Helmont, „Mons Domini“,
1
ed. cit., p. 743 / 2 Cf. Mt. 17, 4, Mc. 9, 4‑5, Lc. 9, 33 / 3 impotens in:
impotentem p. m. //
scrierile sacre) chipul lui cel nevăzut care străluceşte şi

luminează. Totuşi, niciun om viu nu va vedea chipul lui
Dumnezeu, adică icoana lui Dumnezeu, de vreme ce
este oprit să‑l vadă în mod intelectual, din cauza legătu‑
rii cu sufletul senzorial, alăturat, şi, pentru că încă se află
în comuniune cu cele care le vădesc pe cele posterioare,
nu va fi în stare să ajungă la vârful cel mai înalt al
Thaborului (pe care îl luaseră în stăpânire Moise şi Elia)
şi să privească strălucirea dumnezeiească a chipului dum‑
nezeiesc, aşa cum este ea – ceea ce nu au făcut nici Moise
pe muntele Sinai, nici Elia, pe Carmel –, adică trăind în
trupurile senzoriale şi pământeşti: ei au reuşit să stea ală‑
turi de maiestatea divină, în mod spiritual, pe Thabor.
Acolo Petru şi fiii lui Zebedeu, reprezentându‑şi străluci‑
rea chipului inefabil, după putinţa senzorială, au nu‑
mit‑o strălucirea soarelui şi albeaţa zăpezii şi, pentru că
încă trăiau în trupul senzorial, Petru a spus „este bine“ că
erau acolo; dacă Hristos ar porunci să fie corturi, măcar
s‑ar pune, poate, la adăpost de atingerea meteorilor.
Să‑mi îngăduie însă cel mai vârstnic dintre apostoli:
îl voi întreba ceva, cu mai mult curaj. „Unde i se pare
mai potrivit a rămâne, în Thaborul senzorial sau în cel
spiritual? Oare ar prefera să privească, având cu ochii
aţintiţi, ca ai puilor de acvile ce zboară în înalt, chipul
Domnului Hristos în Schimbarea la faţă, strălucind ca
soarele, ori însuşi soarele dreptăţii (a cărui rază căzuse pe
faţa lui, neputând să reziste pe Thabor, adică glasul lui
Dumnezeu Tatăl)?“ Vă răspunde preafericitul că, după
venirea apărătorului, el însuşi a primit ca învăţătură tot
adevărul şi de la acela a învăţat că nu el trăieşte, ci
Hristos trăieşte în el şi că astfel a putut să aibă în
241 potuisse. Insuper /1 docebit Divinam in homine Ima‑

1
ginem suo concrucifigi prototypo2, hoc est Christo,

Verbo Dei humanato, ad haec textum Sacrae Scien‑
tiae afferret3. „Non manebit Spiritus Meus (dicit4
Dominus) cum homine, quia caro est5“ et explicabit,
sacram inferens consequentiam, „Ergo, cum anima
hominis, quia Spiritus est.“
Hunc6 igitur, mi alumne, videant Sapientes Scho
lastici et obstupescant, videant, inquam, et Divinam
Imaginis splendorem erubescant, quam animal rati‑
onale definire non erubuerunt.
Cap(ut) 14
Imago interioris hominis quare indepingibilis?
Theologo‑metaphysices et Theologo‑ethicae
exordium, horum praeludium sequens
sextus liber.7
Ex his manifestum est, mi alumne, interioris ho‑
minis formae imaginem indepingibilem esse et eo
quod ad similem simplicitatem simplicis prototypi
referatur, omnem typicam excludere apprehensio‑
nem, quamobrem nisi fidei adiuvet infallibilis Veri‑
tas, cadaveroso et rationali animali ignota atque in‑
accessibilis manet.
Externa autem eius formam8, ob causas superius
allatas, simul cum accidentibus vicissitudinibus, flu‑
ere et singulis momentis in singulis atomis atque spe‑
ciebus aliam atque aliam apparere dubitare non licet.
241 1 Numerum paginae ante vivere S / 2 prototypo] prototipo
1
p. m. / 3 afferet] ifferet p. m.; efferet S / 4 dicit] Dicit ms. et S / 5 Gen.,
6, 2 apud J. B. van Helmont, „Demonstratur Thesis“, 39, ed. cit., p.
625 / 6 ci‑ p. m. / 7 Titulus capituli mg. / 8 quod‑ p. m. //
stăpânire chiar cheia cerurilor. În plus, va primi învăţă‑

tură că icoana divină din om este întipărită în modelul
său, adică Hristos, cuvântul lui Dumnezeu făcut om, iar
despre acestea vorbeşte textul ştiinţei sacre: „Nu va ră‑
mâne duhul meu (spune Domnul) cu omul, pentru că
este carne“ şi va spune mai departe, lămurind urmarea
sacră: „Aşadar, cu sufletul omului, pentru că este duh.“
Deci, învăţăcelule, asta să vadă înţelepţii scolastici
şi să rămână uluiţi, să vadă, spun, şi să se ruşineze de
icoana dumnezeiască, pe care nu s‑au ruşinat să o defi‑
nească drept animal raţional.
Capitolul 14
De ce icoana omului interior este de nezugrăvit?
Partea de început a teologiei metafizice şi a
teologiei etice, al căror preludiu este cartea a
şasea, care urmează.
Din acestea s‑a vădit, învăţăcelule, că icoana for‑
mei interioare a omului este de nezugrăvit şi că, prin
faptul că se referă la simplitatea asemănătoare unui
prototip simplu, exclude orice abordare tipică: din
această cauză rămâne necunoscută şi inaccesibilă unui
animal cadaveric şi raţional, dacă adevărul infailibil nu
îi sprijină credinţa.
Nu este cu putinţă să ne îndoim însă că forma lui
exterioară, din pricinile arătate mai sus, se modifică
odată cu schimbările ce se petrec şi se arată, tot alta şi
alta, în fiecare moment şi în fiecare atom şi înfăţişare.
Şi, după cum toată materia teologiei metafizice este
alcătuită din partea interioară, la fel toată materia
Et quemadmodum8 ab interiore tota Theolo<go>‑me‑

242 taphysices, ita ab exteriore, tota Theologo‑ethi/ces 1
contexitur materia et quae, quatenus ad Ethicam per‑

tinet, a multis multiformiter moderari, adque recta‑
rum regularum rectitudinem reducendam conatum
est, nec tamen facile suadetur legi diabolicae, Divinae
obedire Legi, imo etiam diabolicam diabolicae contra‑
riari (mali enim proprium inconstantia est) passim
videtur. Nec enim Ethica vita Alexandri ad Cyrum,
nec, econtra, vita Cyri ad Alexandrum quadrabit,
quamquam quilibet1 eorum pro bona, honesta atque
felici vita, usque ad oras certare videbatur, et sic de ca‑
eteris intelligendum atomis.
Quamobrem, sequenti et secundo2 Tomo3 de Sa‑
cra Theologo‑Ethica tractaturi, huiusce Primi Tomi4,
postremo Libro, particularia quaedam, Theolo‑
go‑metaphysices et Theologo‑ethices ad instar prae‑
ludii praemittere proposuimus.
Quo libro continetur vestimenti totiusque Sacrae
Scientiae habitus explicatio, ad cuius normam dein‑
ceps doceberis: „Initium sapientiae in Dei timore“5
et „finis eius in proximi amore“6 consistere et Deo,
„Cui omnia vivunt“7, sit gloria.
242 1 quilibet] quislibet ms. / 2 secundo in rasura / 3 Tomo]

1
primi Tomi Lib. p. m., Tomo s. m. / 4 Tomi] Tomo p. m. / 5 Ps. 100,
10; cf. et J. B. van Helmont, „Imago Mentis“, 1, ed. cit., p. 253: „Timor
Domini initium et charitas est finis Sapientiae.“ / 6 Mt. 5, 43; 19, 19;
22, 39; Mc. 12, 31; 12, 33; Lc. 10, 27; Rom. 13, 8‑10; Gal. 5, 14;
Iacob 2, 8 / 7 Vide J. B. van Helmont, „Gas aquae“, 1, ed. cit., p. 75 //
teologiei etice este alcătuită din partea exterioară; iar

mulţi au încercat să o trateze pe aceasta, ca una care
ţine de etică, în multe feluri şi să o reducă la rectitudi‑
nea regulilor rectilinii; nu este totuşi uşor să convingi
legea diabolică să se supună legii dumnezeieşti, ba chiar
legea diabolică pare în tot locul să se opună legii diabo‑
lice (căci trăsătura specifică răului este nestatornicia).
Pentru că nici viaţa morală a lui Alexandru nu se va
potrivi cu Cyrus, nici viaţa lui Cyrus, cu Alexandru,
chiar dacă fiecare dintre ei părea să se străduiască până
la capăt pentru o viaţă bună, cinstită şi fericită: aşa se
cuvine să se înţeleagă şi în privinţa celorlalţi atomi.
Din această cauză, vom discuta în volumul următor
şi al doilea despre sfânta teologie etică, iar în ultima
carte din acest prim volum ne‑am propus să înfăţişăm,
ca preludiu, nişte elemente aparte ale teologiei metafi‑
zice şi ale teologiei etice.
În această carte este cuprinsă explicarea veşmântului şi
a întregului fel de a fi al stiinţei sacre, după a cărei normă
vei învăţa mai apoi că „începutul înţelepciunii se află în
frica de Dumnezeu“ şi „capătul ei se află în iubirea aproa‑
pelui“ şi slava lui Dumnezeu, „pentru care toate trăiesc“.
243 / EXPLICATIO
1
HABITVS SACRAE SCIENTIAE, IN QVA

RERUM CONSERVATIO ET LIBERAE
ANIMAE OPERATIO DECLARATVR
LIBER SEXTVS
Cap(ut) 1
Systema1 totius Vniversi per explicationem habitus
S(acro)‑S(anctae) Scientiae cognosci et bonum a
malo, perfectum ab imperfecto dignosci.2
In praecedentibus, mi alumne, succincte quidem

habitus mei obumbravi indicia, nunc autem, Deo
concedente, cum ad eiusdem explicationem ingres‑
suri sumus, eadem expressius atque clarius declarare
atque explanare cogimur. His enim tota totius syste‑
matis nititur basis3 et Infinitae Divinae Dispensati‑
onis, contingentes apparent harmoniae, quibus cog‑
noscibilia simul atque incognoscibilia incipiuntur,
mediantur atque finiuntur et (excepto hoc, quod vel
a malo, vel mala voluntate exoritur) omnia incon‑
ceptibiliter4 praedestinatam percurrunt periodum.
Quia perfecta, vel suo tempore perficienda, a Perfec‑
tissimo creata, ordinata atque destinata non possunt,
243 1 systema] sistema p. m. / 2 Titulus capituli mg. / 3 basis]
1
bassys ms. / 4 inconceptibiliter post S corr.: incoerceptibiliter ms.. Cf.

Sancti Dionysii Areopagiti Opera omnia: „De Caelesti Hierarchia“, Cap.
III, Editio Balthasari Corderii, Ex officina plantiniana Balthasari
Moreti, Antverpiae, 1634, p. 51 //
EXPLICAREA VEŞMÂNTULUI ŞTIINŢEI
SACRE, PRIN CARE SE ARATĂ LIMPEDE
PĂSTRAREA LUCRURILOR ŞI LUCRAREA
SUFLETULUI LIBER
CARTEA A ŞASEA
Capitolul 1
Este cunoscut, prin explicarea înfăţişării ştiinţei
preasfinte, sistemul întregului univers şi binele este
deosebit de rău, iar desăvârşitul, de nedesăvârşit.
În cele de mai înainte, învăţăcelule, am acoperit

pe scurt nişte indicii ale înfăţişării mele, acum însă,
cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cum avem de gând să
trecem la explicarea ei, suntem siliţi să le arătăm şi să
le limpezim mai explicit şi mai clar. Căci pe ele se
sprijină toată temelia întregului sistem şi se arată ar‑
moniile ce ţin de infinita rânduială dumnezeiască,
prin care deopotrivă cele ce pot fi ştiute şi cele ce nu
pot fi ştiute încep, ajung la mijloc şi sfârşesc şi (cu
excepţia a ceea ce se naşte fie din rău, fie dintr‑o voin‑
ţă rea) parcurg într‑un chip de necuprins cu mintea
răstimpul menit lor. Pentru că cele desăvârşite sau
cele ce urmează a fi desăvârşite la vremea lor, create,
ordonate şi menite de cel desăvârşit, nu pot să nu se
supună voinţei celui ce le‑a creat şi le‑a ordonat, să fie
quin ad Creatoris atque Ordinatoris nutum concur‑

244 rant, sint atque perfecte fiant et quidem / ad Ipsum
1
Summum Bonum relativa. Nihil enim bonum ac

perfectum est, quod ad Ipsum Bonum Optimum ac
Perfectissimum non referatur atque offeratur1. Omne
autem quod ab ipsa Boni Perfecti origine degenerat et
malo, quod est bono2 odibile, sese applicat, non am‑
plius ad bonum aut perfectum, sed ad se solum refer‑
tur3, adeoque nec per principalem conservatur4 dis‑
pensationem, sed per propriam libertatem sibi est,
sibi vivit, sibi operatur et fructus viae suae comedit5.
Caeterum, mi alumne, <ad> harum differentia‑
rum distantiam atque contrarietatem contemplan‑
dam, proposita speculatio, habitus nempe mei expli‑
catio, tibi fideliter modum facilitabit.
Cap(ut) 2
Per explicationem Diadematis unio Boni
Creatoris et Creaturae declaratur.6
Igitur Diadema significat res perfectas, in tem‑

pore universali ac vita particulari contingentes.
„Res perfectas“ dico, ea, quae in Sacris „dona per‑
fecta“7 dicuntur, nec aliunde, nisi ex Dei Aeterna
Providentia emanantes, ut est mundi Creatio, Vni‑
versi conservatio, generum in species propagatio et
ea quae naturalem transcendunt terminum, mys
teria nempe divina, quae ab aeterno quidem sunt
244 1 offeratur] offerantur ms. / 2 bono] boni ms. / 3 refertur]
1
referuntur ms. / 4 conservatur] conservantur ms. / 5 Prov. 1, 31 /

6
Titulus capituli mg. / 7 Cf. Deut., 32, 4; 1 Cor., 2, 12, 12, 7‑11; Col.,
2, 13; 2 Petr., 1, 3‑4 //
sau să devină desăvârşite şi chiar aflate în relaţie cu

binele desăvârşit.
Căci nimic nu este bun şi desăvârşit dacă nu se află
în relaţie cu binele cel mai bun şi deplin şi dacă nu i se
oferă. Iar tot ce decade din originea însăşi a binelui de‑
plin şi se dedică răului, care este urât de bine, nu se mai
află în relaţie cu binele ori desăvârşitul, ci doar cu sine
însuşi, aşa încât nu se păstrează prin rânduiala dintâi, ci,
prin propria sa libertate, trăieşte pentru sine, lucrează
pentru sine şi îşi mănâncă roadele vieţii sale.
În rest, învăţăcelule, cercetarea pusă dinainte, adică
explicarea înfăţişării mele, îţi va înlesni calea, în sigu‑
ranţă, pentru a contempla distanţa şi opoziţia dintre
aceste deosebiri.
Capitolul 2
Este arătată, prin explicarea diademei,
unirea dintre bunul creator şi creatură.
Diadema înseamnă aşadar lucrurile desăvârşite,

care se petrec în timpul universal şi în viaţa particu‑
lară. „Lucruri desăvârşite“, spun, care în scrierile sacre
sunt numite „daruri desăvârşite“, ce izvorăsc numai
din grija veşnică a lui Dumnezeu, cum este crearea
lumii, conservarea universului, răspândirea genurilor
prin specii şi cele care trec dincolo de hotarul natural,
şi anume tainele divine, care sunt predestinate neîn‑
doielnic de cel veşnic, dar se petrec în timpul univer‑
sal şi în viaţa particulară a unora, se arată misticilor în
praedestinata, attamen in Vniversali tempore et par‑

245 ticulari quorun/dam vita contingentes, mystice mys‑
1
ticis apparent et mystice ab ipsis cognoscuntur, cae‑

terisque communicantur connaturalibus. Vnde
manifestum fit, quod tam naturaliter, quam super‑
naturaliter, ut bonum et perfectum, nihil generari
aut fieri possit, quod a Divina non praedestinetur
Providentia. Ad haec spectat omnis libera bona voli‑
tio (quam Ethici „appetitum bonum“ appellare so‑
lent1), quae, prout dictum est, cum ad summum re‑
feratur bonum, ipsum voluntarie ac libere vult, amat
atque appetit, ad cuius fruitionem adipiscendam,
non tam libera voluntas, quam gratiae requiritur
concursus, qua tandem adepta, fit mystica bonorum
unio atque reciprocatio, in qua dicitur Deus, in deli‑
ciis esse cum filiis hominum. Nihil enim Deo delec‑
tabile, nisi bonum et reciproce, nihil bonae volitioni
appetibile, nisi Deus, Qui est Optimum Bonum,
ubi radii ad Solem et Sol radios respiciunt et ad idem
convertuntur, non secus ac centrum per lineas su‑
premam circumferentiam et suprema circumferentia
per easdem lineas, centro counitur et fit pars in toto,
et totum in partes, communicative, participative
246 atque unitive, quamquam nec li/nea, nec circumfe‑
2
rentia, nec centrum sint unum et idem.

Hac via atque progressu, homines Deo uniri Sacra
docet Scientia, in quo huiusce mysterii complemen‑
tum atque fruitionis perfect<it>udo1 consistit.
245 1 Cf. Thoma d’Aquino, „Summa Theologiae“, I‑II, 6, Prol:
1
„Voluntas est rationalis appetitus qui est proprius hominis.“ //

246 1 Cf. supra, pp. 98 et 234 / 2 Titulus capituli mg. / 3 Cf. Lib. I,
2
Cap. 10, p. 16, Cap. 17, pp. 28‑29; Lib. IV, Cap. 2, p. 162 //
chip mistic şi sunt cunoscute de ei în chip mistic şi

sunt împărtăşite de celelalte ce sunt naturale dimpre‑
ună cu ele.
De unde se vădeşte că nimic ce se poate naşte sau
poate deveni, atât în mod natural, cât şi supranatural,
cum este binele şi desăvârşitul, nu există fără a fi
predestinat de providenţa dumnezeiască. La acestea
priveşte orice voinţă bună liberă (pe care păgânii obiş
nuiesc să o numească „imbold bun“) care, după cum
s‑a spus, pentru că este în relaţie cu binele desăvâr‑
şit, îl voieşte, îl iubeşte şi îl doreşte în mod voluntar
şi liber; pentru a ajunge să se bucure de el, este nevoie
nu atât de voinţa liberă, cât de ajutorul harului: odată
dobândit, se produce uniunea mistică a celor bune şi
schimbul lor reciproc, prin care se spune că Dumnezeu
se veseleşte întru fiii oamenilor. Căci nimic nu îi este
plăcut lui Dumnezeu dacă nu este bun şi, reciproc,
nimic nu este de dorit pentru voinţa bună în afară de
Dumnezeu, care este binele cel mai bun: razele pri‑
vesc către soare şi soarele, către raze, se îndreaptă tot
către el, de parcă centrul se uneşte, prin linii, cu cir‑
cumferinţa cea mai de sus, iar circumferinţa cea mai
de sus, prin aceleaşi linii, se uneşte cu centrul şi devi‑
ne parte în întreg şi devine întreg în parte, în chipul
comunicării, participării şi unirii, cu toate că nici li‑
nia, nici circumferinţa, nici centrul nu sunt unul şi
acelaşi lucru.
Cunoaşterea sacră ne învaţă că, pe această cale şi în
această desfăşurare, oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu:
în aceasta stă împlinirea misterului şi desăvârşirea
bucuriei.
Cap(ut) 3
Per explicationem praeeminentiae Diadematis,
Sceptri, Arcus, Sagittae et Vestis, sensitivae vitae
fucatam imaginem intellectus in veram et
genuinam transformat.2
Praeeminentia autem Diadematis divinam de‑

notat praescientiam aut praecognitionem, quae ob
omni malo, imperfecto et boni contrario immacula‑
ta atque inculpata, in sua divinissima simplicitate
atque impermiscibilitate, simpliciter manet, de qua
latius in sequentibus.
Sceptrum Divinae Maiestatis Dispositionem sig‑
nificare iam diximus3. Arcus intensus absolutam Dei
Omnipotentiam et actus Suae impermutabilis voliti‑
onis, iuxta praedestinatam praeordinationem finem
tangentes; detensus autem atque relaxatus, huma‑
nam liberam voluntatem et processus sensibilium
appetituum a proprio arbitrio, declarat.
Sagitta dein semper mobilis et continuo fluens,
progressum ac regressum rerum particularium
(Vniversalia enim semper eodem modo se habent),
in tempore et vita tam universali, quam particulari,
contingentium notat, quae, veluti metam tangen‑
247 tes, / singulae propriae perfectionis potiuntur fine1,
1
vel a divina hae procedant praedestinatione, vel a

solo hominis libero arbitrio. Vestis item incognita
materia, expersque suturae humanam praefigurat
vitam, quae exteriori et sensibili parte materialis et
mortalitati obnoxia, interiori autem immaterialis
247 1 fine] finem ms. / 2 ipsi omm. S / 3 sensibiliter mg. /
1
4
constans, omnium: constans. Omnium ms. //
Capitolul 3
Intelectul, prin explicarea întâietăţii diademei,
sceptrului, arcului, săgeţii şi veşmântului,
transformă imaginea plăsmuită a vieţii senzoriale
într‑una adevărată şi autentică.
Întâietatea diademei însă indică preştiinţa sau cu‑

noaşterea de dinainte care, nepângărită de niciun rău,
de nimic nedesăvârşit şi contrar binelui, nevinovată,
rămâne cu simplitate în simplitatea şi puritatea sa pli‑
nă de dumnezeire, despre care se va vorbi mai pe larg în
cele ce urmează.
Am spus de‑acum ce înseamnă sceptrul dumneze‑
ieştii maiestăţi. Arcul întins arată atotputernicia abso‑
lută a lui Dumnezeu şi actul voinţei lui de neschimbat,
care ating ţinta după rânduiala de dinainte, menită
mai înainte; arcul slăbit şi destins arată însă voinţa
omenească liberă şi mersul înainte al poftelor senzoria‑
le, după propria judecată.
Apoi este săgeata, veşnic în mişcare şi lunecând ne‑
încetat: indică mersul înainte şi înapoi al lucrurilor
particulare (căci cele universale sunt întotdeauna în
acelaşi fel), în timp şi în viaţa – deopotrivă universală
şi particulară – a întâmplărilor; ele, ca şi cum ar atin‑
ge ţinta, se înstăpânesc, fiecare, pe capătul propriei lor
desăvârşiri, fie că înaintează dintr‑o predestinare di‑
vină, fie doar din liberul arbitru al omului. Tot aşa,
veşmântul dintr‑un material necunoscut şi care este
fără vreo cusătură prefigurează viaţa omenească: ea,
în partea exterioară şi senzorială, este materială şi su‑
pusă morţii, dar în cea interioară este imaterială şi
atque immortalis, partim sensibiliter percipitur,

partim autem sensibili perceptioni haud subiicitur,
quamobrem quousque quis internam eius imagi‑
nem, externis depingere conatur coloribus, hoc est,
per sensitivam ratiocinationem, materialiter de
immateriali inquirit, adhuc in centro incognoscibi‑
litatis ipsi2 intacta latebit, non enim dissuitur quod
non est consutum. Sed aut sensibiliter3 in sua ma‑
nebit integritate, aut intellectualiter miri Artificis,
miram admirabitur texturam. Postremo tandem,
vestis tinctura multiformibus variisque coloribus,
in eodem puncto apparentibus, constans, omnium4
mortalium omnia acta, dicta, opera, sensus, cogita‑
tiones, opiniones, excogitationes et qui<d>quid
aliud humanum dici et considerari potest, subno‑
tat, punctum enim vitae, omnibus commune qui‑
248 dem est, ta/men omnes in eodem vitae puncto,
1
tum a se, tum ab aliis maxime differre iam proba‑

tum est, qua ex parte sensibiliter etiam vitae huma‑
nae imago indepingibilis esse apte dici potest,
quamquam iuxta intellectualem cognoscitivam fa‑
cultatem, imagini subiici queat, hoc est, vitam quae
ad corruptibilis naturae pravam inclinationem ver‑
git, et per sensus fucatam sibi fingit imaginem, per
sacrae et renovatae naturae conversionem, atque
intellectualem scientiam, in veram atque genuinam
formam transformare, nempe nihil sensibiliter sibi
bonum et perfectum cognoscere, nisi prius intellec‑
tualiter, id, hoc modo se habere, fidei fidelibus sua‑
deat testibus, et hi sunt Sacrae Scientiae doctores
atque propugnatores.
1
248 1 Titulus capituli mg. / 2 cognitionem] cognitionis p. m. //
nemuritoare; în parte este percepută senzorial, în par‑

te însă nu se supune percepţiei senzoriale: de aceea, în
măsura în care cineva se străduieşte să îşi zugrăvească
imaginea interioară cu culori exterioare, adică cerce‑
tează în chip material despre ceea ce este imaterial,
prin calitatea senzorială de a raţiona, ea îi va rămâne
pe de‑a‑ntregul ascunsă în miezul incognoscibilităţii
sale, căci nu se descoase ceea ce nu este cusut. Ori va
rămâne în mod senzorial în integritatea sa, ori va ad‑
mira în mod intelectual ţesătura de mirare a mirabilu‑
lui făurar. În sfârşit, vopsirea veşmântului, constând
în culori multiforme şi felurite, care se arată în acelaşi
punct, înseamnă toate actele tuturor muritorilor, vor‑
bele lor, lucrările lor, cele simţite, gândurile, părerile,
cugetările şi orice altceva ce se poate spune sau socoti
omenesc; căci punctul vieţii este de bună seamă co‑
mun tuturor, dar s‑a dovedit de‑acum că toţi se deose‑
besc foarte mult în acelaşi punct al vieţii, atât faţă de
sine, cât şi faţă de alţii: dinspre partea aceasta, se poa‑
te afirma corect că imaginea vieţii umane este de nezu‑
grăvit senzorial, cu toate că se poate supune imaginii,
după capacitatea de cunoaştere intelectuală, adică
transformă viaţa – care se apleacă după înclinaţia rea a
naturii coruptibile şi îşi plăsmuieşte prin simţuri o
imagine falsă – într‑o formă adevărată şi autentică,
prin schimbarea naturii sacre şi înnoite şi prin cu‑
noaşterea intelectuală: şi anume, nu cunoaşte senzori‑
al nimic bun şi desăvârşit pentru sine decât dacă, prin
martori de încredere – iar aceştia sunt învăţaţii şi apă‑
rătorii ştiinţei sacre – se încredinţează mai înainte in‑
telectual că aşa este.
Cap(ut) 4
Progreditur ad perfectiorem explicationis habitus
cognitionem assequendam, ubi, duabus tantum
monarchiis compertis, reliqua, ut inaniloquia,
firma reiicit fides.1
Ad istorum perfectiorem cognitionem2 assequen

dam, meminisse oportet, Te per speculum Aenigma‑
tis, omnia in eodem conspexisse puncto, et, etiamsi
quaedam praecedere, quaedam autem sequi videban‑
tur, attamen extra punctum nihil fieri, aut factum
fuisse apparebat. Ratio est quia puncti, temporis, ae‑
ternitatis atque Vitae Vniversalis unio indivisibilis
249 atque impartibilis est, / in quibus contingentes vita‑
1
rum et durationum praecisae et periodicae apparent

particularitates. Caeterum, cum omnia proprio re‑
gantur regimine, absque subsistentibus concurrenti‑
busque1 causis neessariis nec fit, nec agitur qui<c>
quam, quae in duas solummodo monarchias Sacra
distinguit Scientia, nempe in Divinae Providentiae
ordinationem et liberae voluntatis inclinationem. Ad
haec nonnulli ad instar gentium docentes, ficticias2
quasdam addiderunt monarchias: Casus videlicet,
Fortunae, Parcarum et caeterorum his similium ina‑
nium vocabulorum fictiones3, mortiferaeque excogi‑
tationes, de quibus inferius patebit.
Tu autem, mi alumne, prout def<a>ecatum pu‑
rumque decet pectus, haec omnia, ut veritate priva‑
ta inaniloquia, spernere debes; quae non sunt, nisi
inopinati impetus, qui, quamquam sensus quodam
249 1 concurrentibusque] concurentibusque ms. / 2 ficticias]
1
fictitias ms. / 3 fictiones] finctiones ms. / 4 quati] quatiri ms. / 5 basis]

bassys ms. / 6 quae] quam ms. //
Capitolul 4
Se merge înainte spre dobândirea unei cunoaşteri
mai aproape de desăvârşire a explicării veşmântului;
descoperindu‑se doar două monarhii, credinţa
temeinică le respinge pe celelalte ca zadarnice.
Pentru a dobândi o cunoaştere a acestora mai aproa‑

pe de desăvârşire, se cuvine să îţi aminteşti că, prin
oglinda tainei, le‑ai privit pe toate în acelaşi punct şi,
chiar dacă unele păreau să treacă mai înainte, iar altele
să le urmeze, totuşi nimic nu pare să fie ori să fi fost fă‑
cut în afara punctului. Explicaţia este că unitatea punc‑
tului, timpului, veşniciei şi a vieţii universale este
indivizibilă şi de nedespărţit: contingenţele vieţilor şi
duratelor din ele se arată ca particularităţi precise şi pe‑
riodice. În rest, de vreme ce toate sunt rânduite după
propria lor rânduială, nimic nici nu este, nici nu se îm‑
plineşte fără cauze necesare concurente şi subzistente –
pe care ştiinţa sacră le deosebeşte în doar două monarhii,
şi anume ordinea providenţei dumnezeieşti şi înclinaţia
către voinţa liberă. La acestea unii, ca învăţaţii păgâni‑
lor, au adăugat nişte monarhii plăsmuite: şi anume,
plăsmuiri ale întâmplării, sorţii, ursitoarelor şi ale celor‑
lalte vorbe deşarte asemănătoare acestora şi cugetări
aducătoare de moarte, despre care se va desluşi mai jos.
Tu însă, învăţăcelule, după cum i se cuvine unui
suflet curat şi pur, trebuie să le dispreţuieşti pe toate,
ca pe nişte deşertăciuni lipsite de adevăr, ce nu sunt
altceva decât porniri întâmplătoare: cu toate că sim‑
ţurile par să fie cumva zdruncinate, este de folos pu‑
terea neînfrântă care poate să alunge de la sine şi să
modo quati4 videntur, sed praesto est invicta potes‑

tas, quae tales inanitates, sine ullo intelligentiae la‑
bore a se expellere atque reiicere possit. Inconcussa
enim atque immobilis est fidei basis5, quae6 per Di‑
vinam Gratiam, de Divina Providentia et hominis
libero arbitrio concessa atque concepta est.
250 Fides, inquam, quae omnes spen/nens rationales
1
machinationes, scientias, quae per mortales adipis‑

cuntur sensus, crudas, incomptas, inconstantes, va‑
gabundas et ad plurimum mendaces esse evidenter
arguit et pertinaces conscientias velint, nolint1, con‑
tremiscere facit.
Cap(ut) 5
Divinae Providentiae effectus repetuntur, modus
et medium, quo Dei posteriora cognoscuntur,
doce<n>tur. Explicato Quantum, Quale et
Quando, supra sensum, Dei prioritas et
differentia Providentiae et praecognitionis
declara<n>tur.2
Imprimis igitur, Diadema quod3 per vibrationem

radiorum inaestimabilium lapillorum, Divinae Pro‑
videntiae effectus significare diximus, tales autem
effectus esse res perfectas <(> et quae Soli competunt,
Deo et ad Eundem referuntur) praemonuimus.
Providentiae tandem effectus qui et quales sint,
per aenigmaticum speculum optime tibi innotuisse
existimo. Sunt enim, ut est Abyssus illa aquarum,
250 1 velint nolint] vellint nollint ms / 2 Titulus capituli mg. /
1
3
quod mg. / 4 Gen., 1, 2 / 5 Post latibulum, del. et ms. / 6 <lucis> post S
supplevi. Cf. (Pseudo‑)Augustinus, „De cognitione vitae verae“, II,
Patrologia Latina, Accurante J.‑P. Migne, VI, 1841, p. 1007:„...in ipsius
inaccessibilis lucis latibulum“. //
îndepărteze asemenea deşertăciuni, fără niciun efort al

inteligenţei. Căci este neatinsă şi nemişcată din loc te‑
melia credinţei, care a fost dăruită şi creată, prin harul
dumnezeiesc, de providenţa dumnezeiască şi de liberul
arbitru al omului.
Credinţa, spun, care, dispreţuind toate uneltirile
raţiunii, dovedeşte cu limpezime că ştiinţele ce sunt
dobândite prin simţurile muritoare sunt necoapte, ne‑
cizelate, nestatornice, rătăcitoare şi mincinoase în cele
mai multe privinţe; ea face să tremure conştiinţele în‑
verşunate, fie că vor ori nu vor.
Capitolul 5
Sunt cercetate urmările providenţei dumnezeieşti, se
dă învăţătură despre modul şi mijlocul prin care
sunt cunoscute cele posterioare lui Dumnezeu. Sunt
formulate explicaţia pentru cât, cum şi când şi
întâietatea de dincolo de simţuri a lui Dumnezeu şi
diferenţa dintre providenţă şi preştiinţă.
În primul rând, aşadar, diadema, despre care am

spus că semnifică – prin strălucirea razelor unor pietre
nestemate – urmările providenţei dumnezeieşti: am
arătat mai înainte că asemenea urmări sunt lucruri de‑
săvârşite (şi care ţin numai de Dumnezeu şi sunt în re‑
laţie cu el).
Socotesc, în sfârşit, că ţi s‑a limpezit foarte bine,
prin oglinda tainelor, care sunt urmările şi de ce fel.
Căci sunt acelea – cum ar fi genunea apelor, duhul ce se
poartă peste ape, întunecimile de dinainte de momentul
spiritus qui super aquas ferebatur, tenebrae quae

Creationis antecipabant titulum4, quae, prout a Sa‑
cris Doctoribus dici solent, S(acro)‑S(anctae) Divini‑
tatis ac si essent latibulum5 inaccessibilis incompre‑
hensibilisque eius <lucis>6 supra quam Aeternae
Essentiae circumpositum tegumentum. Quae tam
caelestibus, quam terrestribus creaturis invisibilis, in‑
scrutabilis atque inaccessibilis est, ideoque Sacrae de
Ipsa libentius negative, quam affirmative theologi‑
251 zantur, nec impune quis per sensitivam / scientiam
1
aliquid plus affirmative proferre poterit, nisi Bonum

Optimum et Perfectum et quod ad Optimum et Per‑
fectissimum pertinet, et hoc etiam per caliginem et
tenebras, perque strictissimum foramen, ad Posterio‑
ra tantum speculanda introducitur.
Posteriora autem Dei (ut saepe diximus) sunt
creaturae quae aeterna praedestinatione in tempore
sibi placito, Divina disposuit Providentia et secun‑
dum suam Omnipotentiam cuncta produxit in or‑
dinem, ad Creationem et esse eorum, in Quantum,
Quale et Quando.
In Quantum: Vnum nempe Mundum, quod to‑
tum complectitur Vniversum, tot Creaturarum ge‑
nera, species et individua tam Caelestia, quam ter‑
restria visibilia et invisibilia.
In Quale: quatenus1 singula diversis differenti‑
busque2 specificationibus et propriis illuminata sunt
luminibus et qualitative qualitata3 formis.
In Quando: dum enim suae complacuit Aeter
nitati, tum principium iussit creationis creaturarum,
quae Divinam Infinitam Aeternamque Prioritatem
251 1 quatenus] quaetenus ms. / 2 differentibusque] differri p. m. /
1
3
qualitata] quaelitata ms. / 4 coruscat] corruscat ms. / 5 per interl. //
creaţiei – care, după cum obişnuiesc să spună învăţaţii

cei sfinţi, erau un fel de ascunziş de neatins şi un aco‑
perământ de neînţeles al luminii, aşezat de jur‑împreju‑
rul esenţei veşnice. Ea este, deopotrivă pentru creaturile
cereşti şi cele pământeşti, de nevăzut, de nescrutat şi de
neatins, aşa încât scrierile sacre vorbesc teologic despre
ea mai degrabă negativ decât afirmativ şi nimeni nu va
putea, prin cunoaşterea senzorială, să afirme nepedepsit
ceva afirmativ, în afară de faptul că este binele cel bun şi
desăvârşit şi ceea ce ţine de cel mai bun şi desăvârşit: şi
aceasta este introdusă, prin ceaţă şi întunecimi şi prin‑
tr‑o despicătură foarte strâmtă, numai pentru a le cer‑
ceta pe cele posterioare.
Iar cele posterioare lui Dumnezeu (după cum am
spus adesea) sunt creaturi pe care le‑a rânduit providen‑
ţa dumnezeiască, prin predestinarea veşnică, în timpul
care i‑a fost pe plac şi, după atotputernicia sa, le‑a făcut
pe toate în ordine, faţă de creaţie şi existenţa lor, în cât,
cum şi când.
În cât: şi anume o singură lume, care cuprinde în‑
tregul univers, toate genurile, speciile şi existenţele in‑
dividuale ale creaturilor, atât cereşti, cât şi pământeşti,
văzutele şi nevăzutele.
În cum: în măsura în care elementele aparte sunt lu‑
minate prin trăsături diverse şi deosebite şi prin lumini‑
le lor proprii şi sunt definite calitativ prin forme.
În când: când i‑a fost pe plac veşniciei sale, atunci
a poruncit începutul creării creaturilor, care să arate
într‑un anume fel dumnezeiasca întâietate infinită şi
veşnică asupra simţurilor, de unde străluceşte lumina
chipului divin.
quo<d>dam modo supra sensus subnotent, unde Di‑

vinae Faciei coruscat4 splendor.
Cum autem Divina Providentia non nisi per5 dis‑
positionis effectus elucescat, caute simul atque pie
252 obser/vare debes, Sceptrum aliquando quidem rec‑
1
tum, Divinae Providentiae Dispositionis, aliquando

autem obliquum, Divinae Praescientiae aut Praecog
nitionis esse indicium, quatenus Dei praecognitio
non necessitat, non urget, non denique causificat, sed
potius abstracte iuxta modificationis inclinationisque
modum praecognoscit ea quae a libera processura
sunt libertate, idque pro concesso a se homini libero
arbitrio, quem in manu proprii arbitrii condiderat.
Cap(ut) 6
Monarchalis divinae Dispositionis Generales
quidem effectus proponuntur et unde quaedam
Creaturae immortales et quare?1
Cum autem iuxta Sacrorum Veritatem, omnia,
quae Vniversi comprehenduntur titulo, duas tan‑
tum agnoscant directivas monarchias, necesse est,
mi alumne, de divina Dispositione, quoad capacita‑
tis possibilitatem, generalia quaedam proponere,
per quae Sceptri indicio explicato, sequentium di‑
fferentiae magis elucescant.
Est igitur Sceptrum Regis gloriae sententialis Dis
positio atque dispositiva sententia, qua omnis creaturae
Creatio, servatio, gubernatio atque continuatio creatur,
servatur, gubernatur atque continuatur et tam in esse,
quam in fieri eius destinatur. Haec aquae et terrae
concreditam facultatem, concessamque potestatem,
1
Cum însă providenţa dumnezeiască nu luminează

decât prin urmările rânduirii sale, trebuie să cercetezi
cu grijă şi, în acelaşi timp, cu credinţă, că sceptrul, când
este drept, este semnul rânduirii providenţei dumneze‑
ieşti, iar când este înclinat, e semnul dumnezeieştii pre‑
ştiinţe sau precunoaşteri, de vreme ce precunoaşterea
lui Dumnezeu nu are nevoie, nu impune şi, în sfârşit, nu
generează o cauză, ci mai degrabă cunoaşte dinainte, abs‑
tract, după modul schimbării şi al înclinaţiei, cele ce sunt
pe cale să se petreacă după o liberă libertate; iar aceasta se
întâmplă datorită liberului arbitru acordat de el omului,
pe care îl înzestrase cu forţa propriului arbitru.
Capitolul 6
Sunt înfăţişate câteva urmări generale ale
dumnezeieştii rânduiri monarhice; de unde şi de ce
sunt unele creaturi nemuritoare.
De vreme ce, după adevărul celor sacre, toate care

sunt cuprinse sub denumirea de univers recunosc nu‑
mai două monarhii care le conduc, se cuvine, învăţăce‑
lule, să‑ţi înfăţişez câteva lucruri generale despre
dumnezeiasca rânduială, ca posibilitate a cuprinderii,
prin care să fie mai bine limpezite diferenţele dintre ur‑
mări, odată ce este explicat semnul sceptrului.
Sceptrul slavei regelui este aşadar o dispoziţie a părerii
şi o părere a dispoziţiei, prin care crearea, păstrarea,
guvernarea şi continuarea oricărei creaturi este creată,
păstrată, guvernată şi continuată şi este menită atât în
existenţa ei, cât şi în devenirea ei. Ea susţine putinţa
253 ad sensitivorum, / vegetativorum propagationem

1
continuandam ininterrupto sustentat filo. Haec Zodi‑

aci circulum determinavit, stellarum fixarum situalem
collocationem in apto collocavit loco. Haec Erratica‑
rum recte errantium syderum rectificat errores, quae
motu, aspectu, atque efficatione, impressione, sublu‑
naribus opitularentur et, soporatos vigores ciendo, ad
propria excitet officia, unde anni circuitio, perfectio
atque mutatio. Item temperiei diversae et unanimes
causificantur1 qualitates2, qualitatumve alterationes
imprimantur atque finalem scopum diriguntur3.
Haec Caelum intra aquas et terrram supra aquas
(hoc est gravius supra levius) et centrum immobile in
medio sui (quo gravia tendant) mirabiliter fundavit et
fortissime stabilivit. Haec, praeter omnem discursus
investigationem, Supercaelestia, Caelestia, terrestria,
subterrestria, abbysalia et in ipsis maxima et minima
cuncta, ab ipsa4 firmamenti p<a>ene immensa mag‑
nitudine, usque ad arenulae p<a>ene insensibilem
parvitatem, a fine usque ad finem tangit fortiter, dis‑
ponitque suaviter. Haec supralunaria in suae imper‑
mutabilitatis permanentia perennare facit et subluna‑
254 ria modum / renovationis et methodum conservationis
2
docet. Haec subsecutionem rei in rem et successionem

unius in aliud coordinat atque coaptat. Haec dona spe‑
cifica et perfecta, personis, locis1 in tempore contin‑
gentibus, utpote Suae Immensae Sapientiae notis, ad
lubitum dat, distribuit atque dividit. Haec vitae parti‑
cularis nobile indicavit, indicat et indicabit exordium.
Haec, inquam, dispositio animam immateria‑
lem et corpus materiale suo inenarrabili connectit
253 1 causificantur cum S corr.: causificentur ms. / 2 ‑ta‑ interl. /
1
3
diriguntur cum S corr.: dirigantur ms. / 4 ipsa] ipso ms. //
254 1 locis] locis<que> S //
2
născută odată cu apa şi pământul şi puterea acordată ei

de a continua, într‑un şir neîntrerupt, răspândirea con‑
tinuă a elementelor senzoriale şi vegetative. Ea a definit
cercul zodiacului, a aşezat aşezarea în spaţiu, în locul po‑
trivit, a stelelor fixe. Ea îndreaptă, corect, greşelile stele‑
lor rătăcitoare ce rătăcesc, care sprijină elementele
sublunare prin mişcare, aspect şi întipărire şi, punând în
mişcare forţele adormite, le împinge la îndatoririle lor,
de unde apar mişcarea circulară, împlinirea şi schimba‑
rea anului. Tot aşa sunt generate diversele şi armonioase‑
le proprietăţi specifice ale climei sau sunt întipărite şi
conduse către ţinta ultimă schimbările proprietăţilor
specifice. Ea a aşezat într‑un chip de mirare şi a fixat cu
mare putere cerul între ape şi pământul peste ape (adică
ceva mai greu peste ceva mai uşor) şi centrul imobil în
mijloc (încotro se îndreptau cele mai grele). Ea, dincolo
de orice întrebare pusă în vreun discurs, le atinge cu tă‑
rie şi le rânduieşte cu blândeţe pe cele de dincolo de cer,
pe cele cereşti, pământene, subpământene, abisale şi toa‑
te cele foarte mari şi foarte mici din ele, de la întinderea
aproape de necuprins a firmamentului până la micimea
aproape de neperceput a firului de nisip, de la un capăt
la altul. Ea face ca cele supralunare să rămână în stator‑
nicia neschimbării lor şi le învaţă pe cele sublunare
modul înnoirii şi calea păstrării. Ea orânduieşte şi armo‑
nizează înlocuirea unui lucru prin alt lucru şi trecerea
unuia în altul. Ea dă, distribuie şi împarte după bunul
său plac daruri aparte şi desăvârşite persoanelor şi locu‑
rilor care există în timp, cunoscute nesfârşitei sale înţe‑
lepciuni. Ea a arătat, arată şi va arăta începutul nobil al
vieţii individuale. Această rânduială, spun, leagă şi
copulatque nexu. Haec parem potentiam pari compa‑

rat actui, hoc est, ad materiae capacitatem atque habi‑
litatem, formas infundit vitales atque essentiales. Haec
Caelestes Potestates, Virtutes omnesque intellectuales
creaturas extra peccati labem praeservat et omnes spi‑
ritus immortales et a corruptionis mucilagine immu‑
nes solidat atque sustentat. Ideoque ipsis immortalitas
gratia, et non natura contingit. Haec prolapsum gene‑
ris, simul atque peccati Progenitorem (quem pro‑
prium labefactarat arbitrium), misericordia immensu‑
rabili, bonitate infinita et dispensatione inexplorabili,
ut voluit, a casu lethali, ad vitam sublevavit incolu‑
255 mem. Haec porro, omne donum / perfectum, a Patre
1
descendens Luminum, gratis largitur digno et iuste

eodem privat indignum, vel hominis sit hoc, vel abs‑
tracti spiritus, ac tandem: Huius Dispositionis dono,
I<m>peratores, Reges, Principes et o<m>nis generis
dominantes, vel decenti decorantur Corona, vel iusta
puniuntur vindicta et omnia in unum colligens
ἐκάστῳ τὸ ἴδιον contribuit retribuitque.
Cap(ut) 7
Contra Dei Dispositionem liberum arbitrium
contradicere non posse. Bonum et perfectum in
Creatore et Creatura, quomodo intelligatur et
quare in quibusdam aeterne servetur, in
quibusdam autem <de>terminate1 concedatur.2
Haec et his similia, mi alumne (quae omnia singu‑

latim examinare et particulariter perpendere, nos tem‑
poris impedit angustia), e puncto aeterne praedestina‑
to, iuxta Divinae Providentiae dispensationem, nec
1
255 1 <de>terminate cum S suppl. / 2 Titulus capituli mg. //
uneşte sufletul imaterial şi corpul material prin legătura

sa de nespus. Ea atribuie o putere egală actelor egale,
adică face să pătrundă formele vitale şi esenţiale după
capacitatea şi aptitudinea materiei. Ea păstrează puterile
cereşti, forţele şi toate creaturile intelectuale dincolo de
căderea păcatului şi întăreşte şi sprijină toate spiritele ca
fiind nemuritoare şi neatinse de mucegaiul stricăciunii.
De aceea nemurirea le atinge prin har, iar nu prin natu‑
ră. Ea l‑a ridicat la viaţă – nevătămat, printr‑o îndurare
de necuprins, o bunătate fără margini şi cu o rânduială
de nepătruns, pe strămoşul căzut al neamului şi, deopo‑
trivă, al păcatului – din căderea de moarte, după cum a
voit. Ea, mai apoi, îi dăruieşte celui vrednic, fără a cere
nimic, tot darul desăvârşit ce descinde de la tatăl lumini‑
lor şi îl lipseşte cu dreptate pe cel nevrednic, fie el om
sau spirit abstract; în sfârşit, prin darul acestei rânduieli,
împăraţii, regii, principii şi stăpânitorii oricărui neam fie
sunt împodobiţi cu cununa meritată, fie sunt pedepsiţi
cu răzbunare dreaptă: ea dă şi plăteşte, adunându‑le pe
toate într‑unul singur, fiecăruia ce i se cuvine.
Capitolul 7
Liberul arbitru nu se poate pune împotriva
rânduielii lui Dumnezeu. Cum se înţelege binele şi
desăvârşitul în creator şi în creatură şi de ce este
păstrat în unele pe vecie, iar în altele este îngăduit
pentru un răstimp determinat.
Acestea, învăţăcelule, şi cele asemănătoare lor (pe

care strâmtorarea timpului ne împiedică să le cercetăm
accelerantur, nec remorantur. Item, nec promoventur,

nec denique removentur, sed immobilia, inalterabilia
atque inevitabilia, in ipsa divinae ordinationis deter‑
minatione incipiuntur atque perficiuntur. Quoniam
autem Divina<e> Providentiae et ipsius Dispositionis
effectus sunt ipsa Dei Volitio, ac si S(acro)‑S(anctae)
Trinitatis tres essent coruscantes radii, simul ac semel
indivisibiliter condigna feriunt obiecta, ad hoc, vel
illud praedestinata atque adaptata. Vnde pie cre‑
256 dendum et pure / intelligendum, in rebus, id est, do‑
1
nis gratia perfectis, liberum hominis arbitrium, facul‑

tatem sese obiiciendi, opponendi aut contradicendi
habere haud posse, nec denique eius praescriptos
atque praedeterminatos effectus differre aut transmu‑
tare valere, imo potissimum sese obedientem praebens
atque obsequentem1, Divinae Voluntati ad nutum po‑
nit et „Pater noster, fiat voluntas Tua“ devotissime cla‑
mat. (Quod enim per Gratiam infuse acquiritur, id
per contrarium liberum arbitrium non requiritur.)
Insuper hoc unice sciendum, perfectum perfectae
Divinae Gratiae donum vel quicquid a Deo homini‑
bus infundi, gratisque largiri dicitur. Deo quidem
esse connaturale (quatenus omne bonum et perfec‑
tum in Deo et circa Deum et a Deo intelligitur atque
percipitur), nunquam tamen mortalibus caeterisque
immaterialibus creaturis essentialiter uniri posse.
Ideoque non per se, sed per Gratiam, participative
et dependenter est bonum et perfectum omne id,
quod „bonum et perfectum“ dici meretur et servatur
in illis, in quibus2 servatum fuisse dicitur et vere cre‑
ditur. Servatur autem in illis, quod Deus ut capaces
256 1 obedientem praebens atque obsequentem: obediens
1
praebentem atque obsequens p. m. / 2 in quibus: quibus S //

pe toate în parte şi să le cântărim una câte una), nici nu

se grăbesc, nici nu întârzie faţă de punctul menit pe ve‑
cie, după rânduiala providenţei dumnezeieşti. Tot aşa,
nu sunt împinse nici înainte, nici înapoi, ci sunt puse să
înceapă şi să încheie nemişcate, de neschimbat şi de ne‑
ocolit, după rânduirea însăşi a poruncii dumnezeieşti.
Ci, de vreme ce urmările providenţei dumnezeieşti şi ale
rânduielii înseşi sunt chiar voinţa lui Dumnezeu, de
parcă ar fi trei raze strălucitoare ale Treimii Preasfinte,
ele ating deodată şi o singură dată, de nedespărţit, obiec‑
tele ce sunt demne de aceasta ori care sunt predestinate
şi potrivite pentru aceasta.De aceea se cuvine să se crea‑
dă cu evlavie şi să se înţeleagă cu curăţenie că în lucruri,
adică în darurile desăvârşite prin har, liberul arbitru al
omului nu poate avea putinţa de a se pune împotrivă,
de a se opune ori de a contrazice şi nici, în sfârşit, nu
este în stare să abată ori să schimbe urmările ei dinainte
scrise şi hotărâte, ci, arătându‑se pe deplin supus şi ple‑
cat, se aşază sub porunca voinţei dumnezeieşti şi strigă
cu toată evlavia „Tatăl nostru, fie voia ta“. (Căci ceea ce
este dobândit prin revărsarea harului nu are nevoie de
liberul arbitru contrar.)
În plus, se cuvine să se ştie acest singur lucru, că este
numit dar desăvârşit al desăvârşitului har divin orice
este revărsat asupra oamenilor de Dumnezeu şi dăruit
lor fără a cere răsplată. Căci este de aceeaşi natură cu
Dumnezeu (de vreme ce orice e bun şi desăvârşit este
înţeles şi perceput întru Dumnezeu şi în preajma lui
Dumnezeu şi de la Dumnezeu), totuşi niciodată nu se
poate uni în mod esenţial cu muritorii şi cu celelalte
creaturi imateriale. De aceea tot ce merită să fie numit
idoneosque talis, vel talis Gratiae praecognoverat et

257 non serva/tur in eis1 aut recipitur ab eis, quos Deus
1
ad tale tempus et tale ministerium, veluti mediantia

dumtaxat organa2, instrumentalesque modos, ad
tale, vel tale opus exequendum atque perficiendum
praedestinari concesserat. Ex(empli) gr(atia): Gratia
servatur in Davide aeterne, in Saule autem ad minis‑
terium determinatum. Verum tamen idcirco, quia
Davidem quidem aeternae conservationis capacem
atque idoneum, Saulem autem talis conservationis
incapacem et minime idoneum praecognoverat. Et
similiter, mi alumne, de reliquis intelligendum.
Cap(ut) 8
Duplex effectus liberi arbitrii, quomodo
ad bonum malumve inclinet?
Et quid malum positivum et privativum?3
Hinc manifestum fit, quod Divina Praecognitio

aut Praescientia sit quasi mediatrix suae Providentiae
et liberi arbitrii effectibus4. Liberi autem arbitrii cum
duplex sit effectus, in bonum nempe malumque in‑
clinans, in bonum quidem inclinat, ipsumque opera‑
tur, quatenus Gratia adiuvatur et divino concursu ad
boni perfectionem dirigitur (nullum enim bonum
respective ad creaturam, nisi revera bonum fuerit
respective ad Creatorem). In malum autem inclinat
ipsumque operatur, quatenus ob liberae voluntatis
pravitatem, concurrenti privatus gratia vult, appetit
257 1 eis] eius p. m. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Astra necessitant, non
1
inclinant...“ 13, ed. cit., p. 116: „Siquidem quaecunque praescit Deus, illa etiam
si volet, per sua organa annunciare potest.“ / 3 Titulus capituli mg. / 4 Vide J. B.
van Helmont, „Astra necessitant, non inclinant...“ 13, ed. cit., p. 117 //
„bun şi desăvârşit“ este, în mod participativ şi depen‑

dent, bun şi desăvârşit nu prin sine, ci prin har şi este
păstrat şi adeverit în cei în care se spune că a fost păstrat.
Căci este păstrat în aceia pentru că Dumnezeu îi cunos‑
cuse mai dinainte ca fiind vrednici sau potriviţi pentru
un asemenea har şi nu este păstrat în aceia ori este luat
îndărăt de la aceia pe care Dumnezeu i‑a îngăduit să fie
meniţi pentru un anume răstimp şi o anume însărcina‑
re, ca nişte maşinării ce mijlocesc şi instrumente pentru
executarea şi împlinirea unei asemenea lucrări. De pil‑
dă: harul este păstrat veşnic în David, dar în Saul nu‑
mai pentru o însărcinare anume. A fost aşa pentru că
ştiuse dinainte că David era vrednic şi potrivit pentru
păstrarea veşnică, dar Saul era nevrednic şi deloc potri‑
vit pentru o asemenea păstrare. Tot aşa, învăţăcelule, se
cuvine să înţelegi şi în privinţa celorlalte.
Capitolul 8
În ce fel înclină către bine sau rău consecinţa dublă a
liberului arbitru? Şi ce este răul pozitiv şi privativ?
Este limpede de aici că dumnezeiasca precunoaştere

şi preştiinţă este ca o mijlocitoare între providenţa lui şi
urmările liberului arbitru. Consecinţa liberului arbitru
este dublă, înclinând adică spre bine şi spre rău – şi
anume înclină şi lucrează spre bine în măsura în care
este ajutat de har şi este îndreptat prin ajutorul dumne‑
zeiesc către împlinirea binelui (căci nu există niciun
bine ce ţine de creatură decât dacă va fi fost un bine ce
ţine de creator); iar înspre rău înclină şi lucrează în
258 et operatur per se (nullum enim malum / nisi a 1
Cacod<a>emone tentative et libero arbitrio operative);

per se, inquam, malum operatur, quia Cacod<a>emon
in liberam voluntatem tyrannidem suam exercere non
potest, nisi ipsa per se tentamini assentiatur et volens
ipsi obediat et idcirco malum in diabolo est simplici‑
ter boni privativum, quatenus omni privatus est boni
gratia. In libero autem hominis arbitrio est tam priva‑
tivum, quam positivum1; et privativum quatenus non
operatur quod ad summum competit bonum, et ope‑
ratur quod2 ad propriam competit in malum, boni
privativum, inclinationem. Malum enim simpliciter
est quidem privativum boni, mala autem liberae vo‑
luntatis inclinatio est positiva mali et consequenter,
per se itaque solvitur vetustissima dubitatio: Si omne
bonum a Deo, unde malum suum trahat exordium?
Cap(ut) 9
Malum et bonum unde?
Deo tria impossibilia, et quae?3
Igitur, mi alumne, omne quod non est a Deo, per
Deum et ad Deum, malum est, et convertibiliter, om‑
ne per se malum, non est a Deo, sed praeter Deum et
contra Deum et hoc est in Sacra Scientia: „Ex proprio
loqui“4, „mortos sepelire mortuos“5, „fructus viae su‑
ae commedere“6 et cae(tera) his similia.
259 Ergo, contra nebu/lones huius tempestatis, pie
2
inferendum, Deum ter Optimum non quidem non

258 1 tam privativum, quam positivum: tam privative, quam
1
positive p. m. / 2 quod mg. / 3 Titulus capituli mg. / 4 Num., 16, 28; cf.
Ioannis Calvini, „Praelectiones in Liberum Prophetiarum...“, Amstelodam,
1667, pp. 82, 371, 380, 415 / 5 Mt. 8, 22 / 6 Prov. 1, 31 //
259 1 defectus] defectum p. m. / 2 Cf. S. Thomae Aquinatis, „Summa
2
theologica“, I, Q. 49, Art. 1 / 3 Titulus capituli mg. / 4 Vide J. B. van Helmont,
măsura în care, din cauza degradării liberei voinţe, lip‑

sit de sprijinul harului, îl voieşte, îl doreşte şi lucrează
de la sine (căci niciun rău nu există decât dacă spiritul
rău ademeneşte şi liberul arbitru lucrează); de la sine,
spun, lucrează răul, pentru că spiritul rău nu îşi poate
exercita tirania asupra liberei voinţe decât dacă ea însăşi
consimte, de la sine, ademenelii şi i se supune de bună‑
voie, iar de aceea răul este, la diavol, în mod simplu o
privare de bine, pentru că este lipsit de orice har al bi‑
nelui. Însă liberul arbitru al omului este atât privativ,
cât şi pozitiv; este privativ în măsura în care nu lucrează
pentru ceea ce ţine de binele desăvârşit şi lucrează pen‑
tru ceea ce ţine de propria înclinare către rău, care este
lipsit de bine. Căci răul este în mod simplu ceva lipsit
de bine, dar înclinaţia rea a liberei voinţe este pozitivă
faţă de rău şi, de aici, dilema cea mai veche se limpezeş‑
te astfel de la sine: dacă orice bine este de la Dumnezeu,
de unde îşi trage începutul răul?
Capitolul 9
De unde vin răul şi binele? Trei lucruri imposibile
pentru Dumnezeu: care sunt ele?
Aşadar, învăţăcelule, tot ce nu este de la Dumnezeu,

prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu este rău şi, dimpo‑
trivă, tot ce este de la sine rău nu este de la Dumnezeu,
ci în afară de Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu,
iar aceasta se află în ştiinţa sacră: „vorbesc după pro‑
priul meu gând“, „morţii îngroapă pe morţi“, „mănân‑
că roadele vieţii sale“ şi altele asemănătoare lor.
operari, sed etiam non posse malum operari. Quan‑

doquidem omnis perfectio consistit in Deo perfectis‑
simo atqui malus est boni defectus, ergo malum ut
boni defectus1 a divina perfectione operari non posse
manifestum est2.
Imo tria sunt quae a vere philosophantibus, a
Deo fieri non posse dicuntur. 1mo: Deum secundum,
id est, sibi aequipollentem creaturam. 2do: Malum
aliquod respective ad se, quod enim operatur malum
respective ad creaturam est optimum bonum, secun‑
dum Suam iustitiam atque veritatem. 3tio: Non po‑
test non fecisse aut non facere ea quae semel fecerit,
aut quae facere Sua praedestinaverit Providentia,
quia ita Suae implicaret sapientiae atque prudentiae.
Cap(ut) 10
Dei Praescientia quomodo sese
applicet ad liberam voluntatem <?>
Solvitur dubitatio quare libera voluntas tanta
polleat facultate et finis dubitationum
necessarius.3
Hoc autem firmiter tenendum et inhaesitanter
credendum, Deum Omniscium omnia quidem an‑
tequam fierent, praescire et futura ut praesentia cer‑
nere atque discernere, ipsius tamen Praescientiam ad
liberi hominis arbitrii inclinationem indifferentem se
habere4, quemadmodum sceptri praemonuit5 exem‑
260 plum, quod aliquando protendi et retrahi, aliquan/do 1
„Astra necessitant, non inclinant...“ 20, ed. cit., p. 117 / 5 ‑i‑ interl. //
260 1 impaenitenter] inpaenitenter ms. / 2 Permissionem mg., pro
1
Concessione, s.m. punctis sublineatum / 3 Mt. 16, 24; Mc., 8, 34; Lc.,
9, 23 //
Aşadar, împotriva smintiţilor vremii noastre, se cu‑

vine să se înţeleagă cu evlavie că Dumnezeu, de trei ori
preabun, nu doar că nu făptuieşte răul, dar nici măcar
nu‑l poate făptui. De vreme ce orice desăvârşire se află
în Dumnezeu cel desăvârşit, iar răul este lipsa binelui,
este în consecinţă limpede că răul, ca lipsă a binelui, nu
poate fi făptuit de dumnezeiasca desăvârşire.
Ba chiar sunt trei lucruri despre care cei ce gândesc
cu adevărat filozofic spun că nu pot fi făcute de Dum
nezeu. În primul rând: un al doilea Dumnezeu, adică o
creatură a cărei putere este deopotrivă cu a sa. Într‑al
2‑lea: vreun rău faţă de sine, căci un rău ce este făptuit
faţă de creatură este un bine desăvârşit, după dreptatea
şi adevărul lui. Într‑al 3‑lea: nu poate să nu fi făcut sau
să nu facă ceea ce a făcut o dată ori ceea ce providenţa
sa a menit dinainte să facă, pentru că astfel ar împiedi‑
ca înţelepciunea şi prevederea sa.
Capitolul 10
În ce fel se potriveşte preştiinţa lui Dumnezeu cu
libera voinţă? Este rezolvată dilema: de ce libera
voinţă are o putinţă atât de mare; necesarul
sfârşit al dilemelor.
Se cuvine să se susţină cu tărie şi să se creadă fără şo‑

văială că Dumnezeu care le ştie pe toate le‑a ştiut dinain‑
te pe toate, mai înainte de a se întâmpla, şi că le înţelege
şi discerne pe cele din viitor ca şi cum ar fi din prezent,
dar că preştiinţa lui este indiferentă faţă de înclinarea
liberului arbitru al omului, întocmai cum a arătat pil‑
da sceptrului, care pare uneori să fie îndreptat în sus şi
irregulariter obliquum, aliquando tandem ad nor‑

mam rectum extare apparebat. Secundum enim
aversationem, praecognoscit malas voluntates in ma‑
lum pronas ac proclives esse inque ipso malo impoe‑
nitenter1 aeterne perseverare. Secundum autem Per‑
missionem2 easdem praecognoscit malas voluntates
in bonas converti et poenitentia ductas, Immensam
Misericordiam consequi posse. Etenim secundum
Providentiae praedestinationem, destinat bonas vo‑
luntates ad bonum, et malas ad malum, ideoque, se‑
cundum iustitiam, malas voluntates ad malum qui‑
dem destinare dicimus, bonas autem voluntates in
malum inclinare facere aut posse facere non dicimus.
Hoc enim implicaret Summae Suae Bonitati et unum
quidem Iustitiae, aliud autem Bonitatis et Veritatis
opus esse credimus. Hic sensitivae scientiae appetitus
ad intellectualem impingit et supa vires suas aliquid
capere audet: „Ad quid, inquit, libera volunta tanta
polleat facultate, ut veluti Divinae praeeat Praescien‑
tiae?“ Minime hoc. Sacra enim Scientia modum do‑
cet concessum: „Qui vult, inquit, sequatur“3 et non
concedit: „Qui vult, praeeat“. Vnde pie intelligen‑
261 dum voluntatem sequi esse in bo/num inclinare ip‑
1
sique uniri1, praeire autem Creaturam Creatori est ab

Eodem retrocedere, in Deo enim non nisi ante, in
homine autem non nisi post, intelligitur. Itaque libera
voluntas non praeit, sed retrocedit, ubi statim boni
privatio et perfecti defectus2, praeeuntem sequitur vo‑
luntatem3. Quemadmodum enim indifferens con‑
261 1 uniri] unirii ms. / 2 defectus] defectio p. m. / 3 praeeuntem
1
sequitur voluntatem: praeeunte sequitur voluntate S / 4 in interl. / 5 ut

supra est, bis scriptum, ms. / 6 <adire> post S supplevi / 7 abyssus] abyssum
ms. / 8 Ps. 41, 8 / 9 alumne] alumnum p. m. //
retras, alteori înclinat faţă de poziţia dreaptă, alteori, în

sfârşit, pare să stea într‑o poziţie dreaptă. Căci după aba‑
terea lui cunoaşte dinainte că voinţele rele sunt îndrep‑
tate şi înclinate către rău şi stăruie veşnic în rău, fără a se
căi. După lăsarea în jos însă, cunoaşte dinainte că ace‑
leaşi voinţe rele pot fi schimbate în voinţe bune şi pot,
aduse la căinţă, să dobândească îndurarea fără margini.
Dar după predestinarea providenţei, meneşte voinţele
bune binelui, iar pe cele rele, răului şi de aceea, după
dreptate, chiar spunem că voinţele rele sunt menite rău‑
lui, însă nu spunem că face sau poate face ca voinţele
bune să încline către rău. Căci aceasta ar împiedica de‑
plina lui bunătate: credem că una este lucrarea dreptăţii,
dar alta, a bunătăţii şi adevărului. Aici pofta cunoaşterii
senzoriale se aruncă împotriva celei intelectuale şi cutea‑
ză să ia ceva mai presus de puterile sale: „De ce, spune,
libera voinţă are parte de o asemenea putinţă încât parcă
ar merge înaintea preştiinţei divine?“ Câtuşi de puţin.
Ştiinţa sacră doar dă ca învăţătură îngăduinţa „cine vrea,
spune, să urmeze“ şi nu îngăduie: „cine vrea, să meargă
înainte“. De aici se cuvine să se înţeleagă cu evlavie că
voinţa care urmează înseamnă a înclina către bine şi a se
uni cu el, dar că o creatură care merge înaintea creatoru‑
lui înseamnă să dea îndărăt de la acela, căci nu se poate
înţelege altfel decât în faţă, pentru Dumnezeu, iar pen‑
tru om, în spate. Astfel, libera voinţă nu merge înainte,
ci se dă îndărăt, de îndată ce privarea de bine şi lipsirea
de desăvârşire urmează voinţa ce merge înainte. Căci
după cum voinţa a fost lăsată fără deosebire, tot aşa
Dumnezeu le ştie fără deosebire pe cele care se ascund
fără deosebire în libera voinţă. Cunoaşte dinainte, spun,
cessa est voluntas, ita indifferenter praenoscit Deus

ea, quae in4 indifferente libera voluntate latent. Prae‑
noscit, inquam, bonam, ut Suam, et malam, ut
Cacod<a>emonis aut Cacoanthropi, tum in esse, tum
in fieri eius. Quare, ut dictum est, destinat bonam ad
se et malam ad eum cuius est malum. Et hic finis du‑
bitationis sensitivae scientiae, alioquin altiora petere
et profundissima Dei iudicia scrutari non sequentis,
sed retrocedentis Creaturae opus est. Dei enim Scien‑
tia ita confortata est, ut5 homo non possit ad eam
<adire>6, ibi enim „abyssus7 abyssum <in>vocat“8,
hoc est, ex fonte principio carente, procedens, in pela‑
gum fundi expertem incidit et motus infinitus.
Cap(ut) 11
Libera voluntas a Deo desciscens, ipso malo
262 aliquid / peius inquirit, quo invento, et eo
1
praeditum Sapientem esse dixit Pagana Scientia.1
261 / Hoc modo, mi alumne9, de hoc divino triplici ra‑

262 dio breviter dictum sit satis, et tales profundas, / ne‑
cnon, magnum minitantes periculum, doctrinas cau‑
tioribus recommendantes pectoribus solidioresque
cibos aetate provectioribs2 et stomacho firmioribus
sumere proponentes, ad alterius monarchiae effectu‑
um indirectam directionem, superficietenus patefaci‑
endam compendiose orationem dirigamus.
Cum igitur humana libera voluntas a Dei Guber‑
naculo, id est, a Concurrente Gratia, desciscerit3
262 1 Titulus capituli mg. / 2 ‑b‑ interl. / 3 desciscerit] disciscerit
1
p. m. / 4 privata] privatas p. m. / 5 παραχώρησιν] παραχώρισην ms.,

παραχωρήσιν S / 6 adinvenire] advenire p. m. / 7 Vide J. B. van
Helmont, „Natura contrariorum nescia“, 36, ed. cit., p. 164 //
voinţa bună, ca una ce este a sa, şi voinţa rea, ca una ce

este a duhului rău sau a omului rău, atât în existenţa lui,
cât şi în devenirea lui. De aceea, după cum s‑a spus, o
meneşte pe cea bună sieşi şi pe cea rea celui căruia îi
aparţine răul. Iar aici este sfârşitul dilemei privind cu‑
noaşterea senzorială; altminteri, a căuta unele mai înalte
şi a cerceta judecăţile foarte adânci ale lui Dumnezeu
este lucrarea unei creaturi care nu urmează, ci dă îndă‑
răt. Căci ştiinţa lui Dumnezeu este atât de bine întărită,
încât omul nu poate să se apropie de ea, pentru că acolo
„genunea cheamă genunea“, adică, pornind din izvorul
cel fără început, se varsă în marea fără fund şi este o
mişcare fără capăt.
Capitolul 11
Libera voinţă, depărtându‑se de Dumnezeu,
caută ceva mai rău decât răul însuşi: după ce l‑a
găsit, ştiinţa păgână a spus că cel înzestrat cu el
este înţelept.
În felul acesta, învăţăcelule, să fie destul ce s‑a spus

pe scurt despre întreita rază divină şi, înfăţişând minţi‑
lor mai grijulii asemenea învăţături profunde (care
chiar aduc ameninţarea unei mari primejdii) şi propu‑
nându‑le celor înaintaţi în vârstă şi cu stomacul tare să
ia o hrană mai consistentă, ne îndreptăm discursul –
care dezvăluie doar ce e la suprafaţă – în direcţia indi‑
rectă a consecinţelor celeilalte monarhii.
Când, aşadar, libera voinţă omenească s‑a depărtat
de cârmuirea lui Dumnezeu (adică de harul ce îi era
atque continuatim retrocedens, toto lumine privata4

fuerit, forsitan etiam ipso pessimo non contenta ma‑
lo, aliquid aliud ipso etiam pessimo malo peius sibi
adiungere, ipsique adsciscere, non dubitavit (heu,
divinae gubernationis παραχωρήσιν5) et iuxta ora‑
culum humanae cogitationes adeo in malum procli‑
ves et in pessimum prolabentes evasere, ut Pagana
superstitiosaque Antiquitas, ad humanas sensi<bi>les
fragilitates, id est, ad artes novas excogitandas et sen‑
sitivas scientias e cerebro corrupto parturiendas, sin‑
gulis diebus et, si concederetur, singulis horis atque
momentis, aliquid novi adinvenire6, ac in miseri Idi‑
otae Vulgi aures, ut miraculum inauditum et nun
quam mortalibus visum, indere non quiesceret7.
263 Hunc enim Sapientem esse dicebant / qui aliquid,
1
quod1 vulgi captui difficilius et operosius videatur,

inveniret, quo caeteros superare mortales cum sibi,
tum aliis persuadere possit.
Cap(ut) 12
Molimina2 sensitivae sapientiae et paganicae
virtutes quae? Delubrum ab Athenis civibus τῳ
ἀγνώστῳ Θεῷ dedicatum, invito Inimico
Ecclesiam cogniti Dei praefigurasse.
Et quod signum sensitivorum
et intellectivorum Sapientum?3
Itaque assidue moliti sunt ad artes per assiduas
experientias eliciendas, ad scientias (liceat his, hoc
concedi) ex cerebri penu parturiendas4, ad mirabiles
263 1 quod interl. / 2 ‑na interl. / 3 Titulus capituli mg. / 4 partu
1
riendas] perturiendas ms. / 5 exercendas] exercerdas ms. / 6 inaudita]

inauditi p. m. / 7 ingentia] ingenta S //
sprijin) şi, dând neîncetat îndărăt, a fost lipsită de orice

lumină, ea – poate nefiind mulţumită de acest rău foar‑
te rău – nu a stat pe gânduri să adauge altceva mai rău
la acest rău foarte rău şi să şi‑l atragă la sine (o, îngădu‑
inţă a cârmuriii divine!) şi, după profeţie, gândurile oa‑
menilor au ajuns într‑atât de mult înclinate spre rău şi
gata să cadă în foarte rău, încât antichitatea păgână şi
plină de superstiţii nu a încetat – cu planul de a născoci
slăbiciuni omeneşti senzoriale, adică meşteşuguri noi, şi
de a naşte dintr‑un creier stricat ştiinţe senzoriale – să
aducă ceva nou în fiecare zi şi, dacă se poate spune aşa,
în fiecare ceas şi în fiecare clipă, şi să pună în urechile
sărmanului vulg ignorant un fel de miracol nemaiauzit
şi niciodată văzut de muritori.
Căci îl numeau învăţat pe cel care găsea ceva ce pă‑
rea mai greu şi mai anevoios de înţeles pentru vulg,
prin care să se poată convinge pe sine, dar şi pe ceilalţi,
că este mai presus de ceilalţi muritori.
Capitolul 12
Care sunt strădaniile înţelepciunii senzoriale şi
virtuţile păgâne? Templul închinat de cetăţenii
atenieni zeului necunoscut a prefigurat, împotriva
voinţei vrăjmaşului, biserica lui Dumnezeu cel
cunoscut. Şi care este semnul după care se recunosc
înţelepţii senzoriali şi cei intelectuali?
Astfel, s‑au străduit neîncetat să producă meşteşu‑

guri prin experienţe neîncetate, să facă să se nască, din
merindea creierului lor, ştiinţe (fie‑le îngăduit să le
mechanicas excogitandas inque mutuam perniciem

exercendas5, ad cursus accelerandos, variosque ludos
componendos, ad choros metro et carmine ducen‑
dos, ad theatra exornanda et Olympia celebranda,
ad Colos<s>os erigendos, Pyramides construendas
adque terrenos paradysos plantandos et caetera his si‑
milia, ad humanam vanitatem atque fatuitatem per‑
tinentia molimina, utpote retro saeculis inaudita6,
futuris autem admiranda spectacula, ac si virtutis
virtutisque studiosorum ingentia7 essent facinora et
humanae sapientiae atque potentiae fastuosa osten
te<n>tur specimina.
Haec, inquam, mi alumne, cum apud veteres pro
virtutibus haberentur et honesta ac bona existimaren‑
tur, quidam eorum, eo quod caeteros fama, nomi‑
264 nisque / celebritate (ut ne dicam ineptiarum extrema
1
pravitate) praecellere anhelarent, non contenti iis, quo‑

rum mentionem iamiam fecimus ludibriis, novos de‑
os, semideos, utriusque sexus Cacod<a>emones, tam
sub humana, quam sub belluina figura fingere, profi‑
teri atque divino cultu adorare (Deus immortalis!)
talesque ficticios1 Deos, in extremam vulgi perniciem
introducere et tam mala, quam bona ab ipsis sibi im‑
petrandum2 atque sperandum esse docere non eru‑
buerunt (lippitudine enim laboranti, amantissimum
lumen odiosum et sapientiam humanam anhelanti,
fatuitas pro foribus est), sero tandem, cum nullum
simulacrum tam a Caelestibus, quam a terrestribus
creaturis immendicatum non remanserit, quod in
deorum catalogum relatum non sit, ad abstracta no‑
264 1 ficticios] fictitios ms. / 2 impetrandum] impetrari p. m.,
1
impetrandus s. m. / 3 Nereidum] Neraidum ms. / 4 inescati] enescati

ms. / 5 inimitabili... admirabili: inimitabile... admirabile p. m. //
spună aşa), să născocească maşinării de mirare şi să în‑

cerce să se nimicească unul pe altul, să facă mai iuţi
călătoriile şi să alcătuiască felurite jocuri, să conducă
prin vers şi cânt coruri, să împodobească teatre şi să
sărbătorească jocuri olimpice, să ridice coloşi, să con‑
struiască piramide şi să planteze paradisuri pe pământ
şi altele asemănătoare acestora, strădanii care ţin de de‑
şertăciunea şi prostia omenească – spectacole, e drept,
ce nu au fost auzite în veacurile de dinainte, dar care
sunt de admirat în cele viitoare, de parcă ar fi făptuiri
uriaşe ale virtuţii şi ale celor ce se străduiesc întru vir‑
tute şi de parcă ar pune dinainte pilde superbe ale înţe‑
lepciunii şi puterii omeneşti.
De vreme ce acestea, zic, învăţăcelule, sunt conside‑
rate de cei din vechime ca virtuţi şi preţuite ca lucruri
cinstite şi bune, unii dintre ei, pentru că năzuiau să îi
întreacă pe ceilalţi prin faimă şi prin prestigiul nume‑
lui (ca să nu mai vorbesc de ticăloşia fără margini a
neroziilor), nefiind mulţumiţi cu batjocura pe care am
amintit‑o de‑acum, nu s‑au ruşinat să plăsmuiască noi
zei, semizei, demoni răi de ambele sexe, deopotrivă în
formă omenească şi de fiară, nu s‑au ruşinat să‑i măr‑
turisească şi să‑i adore într‑un cult divin (Dumnezeule
nemuritor!) şi să ridice asemenea zei falşi pentru piei‑
rea de pe urmă a vulgului şi să dea învăţătură că de la ei
se cuvine să fie dobândite şi nădăjduite atât cele rele,
cât şi cele bune (căci pentru cel ce se munceşte cu ochii
lipiţi lumina cea mai iubită este urâtă, iar celui ce nă‑
dăjduieşte la înţelepciunea omenească i se iveşte la uşă
prostia); într‑un târziu totuşi, când nu le‑a mai rămas
niciun simulacru la care să nu fi cerşit (atât dintre
mina sese contulerunt, ut est, „Necessitatis“, „Fortu‑

nae“, „Casus“, „Fatorum“, „Parcarum“, „Nereidum“3
et caetera, quorum nomina taedet recenseri.
Tandem Athenienses, utpote qui serpentis doc‑
trina prae caeteris magis imbuti, et pomo vetito ma‑
gis inescati4, inimitabili opera et admirabili5 structu‑
ra ingens erexerunt delubrum, cuius dedicationem,
265 τῳ ἀγνώστῳ / θεῷ, ascripserunt1. Haec sententia
1
cum apud saecula posteriora, p<a>ene in universum

divulgata esset, ipsum nomen ipsius Incogniti Dei,
caeteros materialiter et formaliter cognitos Deos, fa‑
ma, honoribus, oraculis, sacrificiis caeterisque caere‑
moniis (quibus d<a>emones placari arbitrabantur),
longe superavit.
Verumenim, ut mea fert sententia, non puto hoc
sine iam Cogniti Dei, magno mysterio factum fuisse.
Siquidem in fine saeculi (prout Sacrae saeculum
eiusque finem agnoscunt), cum Sol exortus fuerit Ius‑
titiae, perennis Sapientiae fons, vitae aeternae eructa‑
rit2 undas. (Hoc enim est vita aeterna, ut Vnus cog‑
noscatur Deus, et qui ab Ipso missus est Vnigenitus
Eius Filius.) Is qui in Iudaea solum notus erat Deus,
puerulis etiam lactantibus, tam Graecis, quam barba‑
ris innotuit et creaturae cunctae in lumine Eius vide‑
runt lumen. Quo3 facto, inscriptio illa non amplius
Ignoto, sed Noto Deo, non denique in marmoreis li‑
minibus, sed in spiritualibus cordibus Dei digito in‑
scribitur, divinis literis legitur4, divina sapientia intelli‑
267 gitur et Ineffabile Nomen, quod Hebraeis /1 illectum,
2
265 1 ascripserunt] <in>scripserunt S / 2 eructarit] eructaret ms. /

1
3
Q‑ ex F‑ mut. ms. / 4 Cf. II Cor., 3, 3 //
267 1 267 in ms., pro 266 / 2 a interl. / 3 In., 12, 35‑36 / 4 Titulus
2
capituli mg. / 5 Eccl. 1, 16; 19, 18 / 6 Pr. 14, 27 / 7 innumeris S //
creaturile cereşti, cât şi dintre cele pământeşti), pe care

să nu‑l fi aşezat în catalogul zeilor, s‑au îndreptat în‑
spre numele abstracte, cum sunt: „Nevoia“, „Norocul“,
„Întâmplarea“, „Sorţii“, „Parcele“, „Nereidele“ şi cele‑
lalte, ale căror nume e plicticos să fie înşirate.
În cele din urmă, atenienii, ca unii ce erau mai
mult decât ceilalţi pătrunşi de învăţătura şarpelui şi
mai tare momiţi de fructul oprit, au înălţat un templu
uriaş, cu o măiestrie de neimitat şi o alcătuire de mira‑
re, pe care au scris dedicaţia: „Zeului necunoscut“. De
vreme ce această formulare, în veacurile de mai apoi,
s‑a răspândit în aproape toată lumea, numele însuşi al
zeului necunoscut i‑a întrecut cu mult, prin faimă,
cinstiri, oracole, sacrificii şi celelalte ceremonii (prin
care socoteau că îi pot împăca pe demoni) pe zeii cu‑
noscuţi material şi formal.
De fapt, după părerea mea, nu socotesc că aceasta
s‑ar fi petrecut fără marea taină a zeului cunoscut. De
fapt, la sfârşitul veacurilor (aşa cum recunosc scrierile
sacre veacul şi sfârşitul lui), când soarele dreptăţii va fi
răsărit, izvorul nesecat al înţelepciunii va fi făcut să ţâş‑
nească undele vieţii veşnice. (Căci aceasta e viaţa veşni‑
că, să fie cunoscut un singur Dumnezeu şi că de el a
fost trimis Fiul său singur născut.) El, care a fost cu‑
noscut în Iudeea ca Dumnezeu numai pentru pruncii
ce sugeau lapte, s‑a dezvăluit atât grecilor, cât şi barba‑
rilor şi toate creaturile au văzut lumina în lumina lui.
Odată împlinindu‑se asta, acea inscripţie va fi înscrisă
de degetul lui Dumnezeu, de aici încolo nu pentru un
zeu necunoscut, ci cunoscut, nu în lăcaşuri de marmu‑
ră, ci în inimile spirituale; este citită cu literele divine,
Graecis incognitum, a2 Veritatis famulis, fide cog‑

noscitur, spe videtur et charitate comprehenditur.
Quemadmodum enim tenebrae lucem non com‑
prehendunt, ita filii lucis3 omnes ignorantiae atque
ambiguitatis tenebras a se expellere possunt, et hoc
est signum, quo alumni Veritatis a saeculis sapienti‑
bus discernuntur.
Cap(ut) 13
Sathan ad humanum decipiendum genus,
duas proposuisse vias, Atheiam et Polytheiam,
cum pietas unum solum Tris<h>ypostatum
agnoscat Deum.4
Cum autem tenebrarum amans et lucis infensissi‑

mus aversator, ab ipso apostasiae exordio, ad unum et
idem scopum intenderet, hoc est, Summi Numinis
timorem e mortalium memoria delere (quod ipsum
verae sapientiae initium5 et ad fontem aquae vitae6
introductio est) et ignorantiae vagabundas effrenatio‑
nes et frivolas opiniones in cordibus ipsorum impri‑
mere, duas quidem praecipuas sibi proposuit vias, at‑
tamen innumeras7 cursitat semitas, et prima quidem
est in malum pronis opinionibus persuadere, nullum
agnoscere atque adorare Creatorem, altera autem,
quam plurimos colere Deos et Creaturas pro Creato‑
re, divino prosequi culto. His itaque viis ad unam
268 eandemque abominandam Impieta/tem miseros 1
perduxit incautos et tam Atheiae quam Polytheiae1

268 1 Polytheia] Politheia bis ms. / 2 congregavit] congregat p. m. /
1
3
‑ma interl. / 4 Tria‑ p. m. / 5 simplici] simplice ms. / 6 multiformi]
multiforme ms. / 7 Ante necnon del. et ms. / 8 Titulus capituli mg. / 9 sed]
est p. m. //
este înţeleasă înţelepciunea divină şi este cunoscut cu

credinţă, de slujitorii adevărului, numele inefabil, care
nu a fost citit de evrei, nu a fost cunoscut de greci: este
văzut cu speranţă şi înţeles cu iubire. Căci, după cum
întunecimile nu cuprind lumina, tot aşa fiii luminii
pot alunga de la sine toate întunecimile ignoranţei şi
echivocului, iar acesta este semnul prin care învăţăceii
adevărului se disting de învăţaţii veacului.
Capitolul 13
Satana, pentru a amăgi neamul omenesc, a pus
dinainte două căi, cea a ateismului şi cea a
politeismului, în vreme ce evlavia cunoaşte un
singur Dumnezeu în trei ipostasuri.
Cum însă cel ce iubeşte întunecimile şi cel ce se

împotriveşte aprig luminii, încă de la începutul răzvră‑
tirii sale, se îndreaptă către una şi aceeaşi ţintă – şi anu‑
me să şteargă din memoria muritorilor teama de
puterea supremă (care este începutul însuşi al adevăra‑
tei înţelepciuni şi o îndreptare către izvorul apei vieţii)
şi să întipărească în inimile lor desfrânările rătăcitoare
şi părerile superficiale ale ignoranţei –, propune două
căi de căpetenie pentru el, adică să meargă mereu pe
cărări fără număr: cea dintâi este să îi convingă pe cei
ale căror păreri înclină spre rău să nu‑l cunoască şi să
nu‑l slăvească pe creator; cealaltă însă, e să cinstească
drept creator cât mai mulţi zei şi creaturi, să îi slujească
printr‑un cult divin. Şi aşa, pe aceste căi i‑a condus pe
sărmanii nesăbuiţi la una şi aceeaşi necredinţă şi a
professionis, p<a>ene innumeras asseclarum con‑

gregavit2 catervas.
Caeterum Polytheiam1 Ethnicis antiquioribus,
Atheiam autem, sub Pietatis praetextu, posteriori‑
bus, hoc est, modernis Libertinis, addixit. Pietas au‑
tem sanctissima3 atque simplicissima, cum per fide
Deum Vnum Trishypostatum4, Aeternum, Increa‑
tum atque Indefinitum salutet, colat atque fateatur,
ad oppugnandos expugnandosque suos adversarios,
potentissima atque sufficientisima est (Veritati enim
nihil contrarium, etiam si mendacium contrarium
videatur), ideoque pro ipsa simplici5 Pietate, amplius
nihil laborandum, sed pro multiformi6 impietate re‑
vera, ut par est, lamentandum, necnon aeternis7 la‑
crymis eius parasitas prosequendum, quodlibet pius
decet pectus.
Cap(ut) 14
Impietas triceps quidem, sed innumerarum
linguarum bellua est et primum Caput, Atheia,
omne numen negandi actus.8
Praesentis igitur saeculi, mi alumne, Impietas tri‑

ceps quidem, sed9 innumerarum linguarum bellua
est, et primum quidem de ipsius Caput est mutum,
surdum, caecum et omnis sensus expers, quod voca‑
tur ipsa Atheia.
269 Mutum dico, quia, ut / plurimum sub silentii lar‑
1
va, sua alit foetida membra et ex negativo nomine,

nihil, nisi ignorantiae inscitiaeque tenebricosas fingit
imagines. Surdum dico, quia, quod vocem non audit
1
269 1 mendacii] mendatii ms. //
adunat mulţimi aproape nenumărate de oameni care

urmează credinţa atât ateistă, cât şi politeistă.
În rest, a lăsat politeismul în seamă păgânilor din
vechime, iar ateismul, sub pretextul evlaviei, celor de
mai apoi, adică libertinilor moderni. Cum însă evlavia
preasfântă şi plină de simplitate salută, cultivă şi mărtu‑
riseşte prin credinţă pe Dumnezeu unic, în trei iposta‑
suri, veşnic, necreat şi fără sfîrşit, ea este foarte puternică
şi cu totul de ajuns pentru a‑i ataca şi a‑i lua cu asalt pe
duşmanii săi (căci nimic nu este contrar adevărului,
chiar dacă minciuna pare să fie contrară) şi de aceea
niciun suflet pios nu trebuie să se străduiască mai mult
pentru a dobândi pietatea simplă, ci trebuie să deplân‑
gă, cum se cuvine, adevărata impietate multiformă şi
să‑i urmeze cu lacrimile sale veşnice pe cei ce trăiesc ca
nişte paraziţi.
Capitolul 14
Impietatea este o fiară cu trei capete, dar cu
nenumărate limbi, iar primul cap, ateismul,
este actul de a tăgădui orice putere divină.
Impietatea veacului de acum, învăţăcelule, este o

fiară cu trei capete, dar cu nenumărate limbi, iar primul
ei cap este mut, surd, orb şi lipsit de orice simţ: se nu‑
meşte ateismul însuşi.
Mut, spun, pentru că – în mare măsură sub masca
tăcerii – îşi hrăneşte membrele putrede şi, dintr‑un
nume negativ, „nimic“, plăsmuieşte chipuri întunecoa‑
se care sunt numai ale ignoranţei şi neştiinţei. Surd,
Veritatis, surda abnegatione, etiam obstrepentia et

grandisona tonitrua minime audiet, quod enim non
audit quod iuxta Veritatem sonat, id profecto nihil
audit. Caecum denique dico, quia, non prospecto
Veritatis et Sacrae Scientiae speculo, in ipso solari lu‑
mine, oculis orbatur. Is qui Solem aspiciens, sapienti‑
am, potentiam atque praeeminentiam huiuscemodi
Creaturae Authoris non perspicit, intellectualiter, nec
adorat spriritualiter et, ut breviter dicam, Atheia,
cum sit actus dementatae mentis, omne negans Nu‑
men, antequam quis opposite asserat, et positivum
Nomen „Deus“ et affirmativum, „Est“, contradicat,
Ipsamet Veritas, in intellectuali conscientia, in tales
nebulones vindictam propalam clamat et sola negatio
Veritatis, mendacii1 affirmationem contra dialecticas
regulas acerrime arguit.
Cap(ut) 15
270 Secundum impieta/tis Caput, Cacodoxia,
1
multiplex tyrannis, soli Deo diiudicanda et Gratia

Veritatis totum orbem esse plenum.1
269 / Secundum autem impietatis Caput est Ca
270 codo/xia, hoc est, male2 de Veritate sentire. Hoc ca‑
put, Centoculi, Centauri, Centimani et Centivoci
(ut sic liceat nominare), speciem gerit, ubi ex vocum
multitudine, pessimam dissonantiam, ex manuum
pluralitate, asper<r>imam contiguitatem3, ex au‑
rium multitudine, purae vocis incapacitatem et ex‑
pulsivam obturationem, ex oculorum pluralitate,
270 1 Titulus capituli mg. / 2 male] mali p. m. / 3 contiguitatem]
1
contiguitatam p. m. / 4 recrudescentes] recruduscentes ms. / 5 ignavia]

ignaviam ms. / 6 prosiliat] prosileat ms. / 7 venenum ms. //
spun, pentru că ce nu aude glasul adevărului, nu va

auzi defel, într‑o tăgăduire surdă, nici chiar tunetele
care zguduie şi răsună: căci ce nu aude ce sună după
adevăr, de bună seamă nu aude nimic. Orb, în sfârşit,
spun, pentru că, fără a privi oglinda adevărului şi a şti‑
inţei sacre, este lipsit de ochi chiar în lumina soarelui.
Cel care, privind soarele, nu înţelege intelectual înţe‑
lepciunea, puterea şi întâietatea unui asemenea autor al
creaturii, nu venerează spiritual: ca să spun pe scurt,
ateismul (pentru că este actul unei minţi smintite) e
ceea ce tăgăduieşte orice putere divină, mai înainte ca
cineva să afirme ceva contrar, şi contrazice numele po‑
zitiv „Dumnezeu“ şi afirmativul „este“; adevărul însuşi,
în conştiinţa intelectuală, cere cu glas mare o răzbunare
pe faţă împotriva unor asemenea şarlatani, iar tăgădui‑
rea adevărului, ea singură, dovedeşte cu tărie afirmarea
minciunii împotriva regulilor dialectice.
Capitolul 15
Al doilea cap al impietăţii, învăţătura rea, este o
tiranie multiplă, ce va fi judecată numai de
Dumnezeu; toată lumea este plină de harul
adevărului.
Iar cel de‑al doilea cap al impietăţii este învăţătura

rea, adică faptul de a înţelege rău adevărul. Acest cap se
înfăţişează cu o sută de ochi, o sută de urechi, o sută de
mâini şi o sută de glasuri (dacă e îngăduit să se numeas‑
că aşa): din mulţimea de glasuri, e limpede că rezultă
disonanţa cea mai rea, din numărul mare de mâini, o
obiecti confusionem ac Veri Formae transformatio‑

nem resultare manifestum est, unde haeresium puti‑
dae suppurationes et superstitionum recrudescen‑
tes4 inflammationes, continuo debilia mortaliaque
devexerant subiecta totumque corpus lethali infecti‑
one computrefactum, in invincibilem ignorantiae
detrudunt mortem.
Haec, inquam, multiplex tyrannis, quamquam
in quibusdam visceribus prae pertinacia, in qui‑
busdam autem prae ignorantia et prae ad simpli‑
cissimam Veritatem indagandam ignavia5 lateat et
non raro inepte prosiliat6 saevissimeque in univer‑
sum spurcissimum spargat venenum7. Verum ta‑
men, ad quid hoc et quare hoc, mortalibus contin‑
gere concedatur, Deus Solus Qui omnia, antequam
271 fia<n>t, praenovit, diiudicet et Solus Ipse, ut ius/tam 1
decretamque sententiam ferat. Alioquin Gratia

S(acro)‑S(ancti) Spiritus, quoad simplicem Verita‑
tis notitiam capiendam puramque sapientiam adi‑
piscendam, Sancti Domini Evangelii doctrina
Sanctorumque Dei Veritatem Evangelizantium ac
secretiora fideliter explicantium voluminibus, totus
terrarum plenus est Orbis, quibus sapiens sapienter
usus, fidem perfectam, affectum efficacem et syn‑
cerae affectationis ac spei plenitudinem aeter‑
namque consolationem sibi acquisivisse et Divinae
Promissioni acquievisse, nec unquam ipsum fe‑
fellisse, indubie experietur. Sin minus, abusive, in
dulcedine amaritudinem hauriet et in lumine tene‑
bricose caecutiet1.
271 1 caecutiet] caecutiet ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 ‑d interl. /
1
4
‑o‑ interl. / 5 diligentiusque] dilligentiusque ms. //
atingere foarte aspră, din mulţimea de urechi, neputin‑

ţa de a cuprinde un glas pur şi o înăbuşire respingătoa‑
re, din numărul mare de ochi, o confuzie a obiectului şi
o transformare a formei adevărate; de aici urmează su‑
puraţiile putrede ale ereziilor şi inflamaţiile repetate ale
superstiţiilor: ele i‑au tulburat neîncetat pe supuşii slabi
şi muritori şi împing orice trup măcinat de infecţia le‑
tală înspre moartea de neînvins a ignoranţei.
Această tiranie multiplă, spun, cu toate că se ascun‑
de în măruntaie (la unii ca îndărătnicie, la alţii ca igno‑
ranţă şi lene de a cerceta adevărul cel mai simplu), nu
arareori ţâşneşte prosteşte şi împroaşcă sălbatic un ve‑
nin dezgustător împotriva întregii lumi. Totuşi, nu le
este îngăduit muritorilor să ştie în ce scop e asta şi de ce
e asta, ci Dumnezeu singur, care le‑a ştiut pe toate îna‑
inte de a se întâmpla, să le judece şi doar el să rostească
sentinţa dreaptă şi rânduită.
Altminteri, tot cuprinsul pământului este plin de
harul Preasfântului Duh, până‑ntr‑atât încât să capete
cunoaşterea simplă a adevărului şi să dobândească înţe‑
lepciunea pură, prin învăţătura evangheliei Domnului
sfânt şi a sfinţilor ce vestesc adevărul lui Dumnezeu şi a
celor ce desluşesc cu credinţă, în cărţi, lucrurile mai tai‑
nice; înţeleptul care se foloseşte cu înţelepciune de ele
va reuşi fără îndoială să îşi fi dobândit credinţa desăvâr‑
şită, iubirea ce împlineşte şi plenitudinea aspiraţiei sin‑
cere şi a speranţei, precum şi mângâierea veşnică, şi se
va fi bucurat neîndoielnic de făgăduiala divină, că nu
l‑a părăsit niciodată. Dacă nu, în chip nepotrivit, va bea
amărăciunea în dulceaţă şi vederea i se va înceţoşa de
întuneric în lumină.
Cap(ut) 16
Tertium Caput Impietatis, quod? Eius professio
qualis, Atheia peior.2
Tertium tandem impiissimum Impietatis Caput,

quod3 (testor Deus me extra passionis4 circulum et
personae acceptionem dicere), non simpliciter impi‑
etas, sed Impietatis impietas et caput capitis impie‑
tatis est.
Siquidem non desunt, mi alumne, inter morta‑
les, qui belle quidem et aperte Vnum quidem esse
Omnium Deum fatentur, verum tamen, penitius
diligentiusque5 perspectis eorum Theologiae insti‑
272 tutionibus, in Caelis quidem / Divinitatis simplicis‑
1
simae fontem duplicem et causas1 duas, in terris

autem alteram et tertiam. Ad caelestes causas ferunt
rationem, quia Tertiam Divinitatis Personam2 Pri‑
ma3 et Secunda, ut effectus a4 causa, procedere est
necesse. Itaque, Vnius Tertiae duae Causae, et prin‑
cipales Divinitatis vivi fontes duo apparent. Ad Ter‑
rena autem ferunt <rationem>5, siquidem Caelestis
Deus (Quem Sancta Veritas Patrem Caelestem ap‑
pellitat), cum sit invisibilis, incomprehensibilis
atque inaccessibilis, necessario sequitur, talis Dei
effectus etiam mortalibus et terrestribus impercepti‑
biles atque insensibiles esse. Vnde includunt, ter‑
tium Caput constitui debere et quidem visibile, ter‑
renum, mortale, humanum, quod Dei vicarium et
divinae efficacitatis sit viceregens. Cui ad lubitum,
Caelum, terra, Caelestia atque terrestria pareant,
272 1 causas] caussas ms. / 2 Tertiam Divinitatis Personam: Tertiae
1
Divinitatis Personae S, ms. / 3 Prima] prima ms. / 4 a] ab ms. / 5 <ratio

nem>] <hanc> S / 6 enucleet] enucleat ms. / 7 naturalia] naturalesque ms. //
Capitolul 16
Ce este al treilea cap al impietăţii? Care este
mărturisirea lui, mai rea decât ateismul.
În sfârşit, al treilea cap al impietăţii, cel mai lipsit

de pietate, care (îmi este martor Dumnezeu că vorbesc
dincolo de cuprinsul pasiunii şi de părtinire) nu este în
mod simplu impietatea, ci impietatea impietăţii şi ca‑
pul capului impietăţii.
Nu lipsesc între muritori, învăţăcelule, unii care să
mărturisească frumos şi deschis că există un singur
Dumnezeu al tuturor, dar, când sunt cercetate mai în
adâncime şi atent învăţăturile teologiei lor, se văd în ce‑
ruri o sursă dublă a divinităţii pline de simplitate şi două
cauze, iar pe pământ, o alta, a treia. Pentru cauzele ce‑
reşti ei aduc ca explicaţie faptul că este necesar ca a treia
persoană a dumnezeirii să purceadă din prima şi a doua,
ca efectul din cauză. Şi aşa se arată două cauze ale celei
de‑a treia persoane, unice, şi două izvoare vii, principale,
ale dumnezeirii. Pentru cele pământeşti însă, aduc ca ex‑
plicaţie că, de vreme ce Dumnezeu ceresc (pe care ade‑
vărul sacru îl numeşte repetat părintele ceresc) este de
nevăzut, de neînţeles şi de necuprins, urmează în mod
necesar că făptuirile unui asemenea Dumnezeu sunt
imperceptibile, iar pentru muritori şi pentru cele de pe
pământ sunt de necuprins cu simţurile. De aici ei trag
concluzia că trebuie să se rânduiască un al treilea cap,
şi anume vizibil, pământesc, muritor, omenesc, care să
fie reprezentantul lui Dumnezeu şi care să cârmuiască
în numele lui făptuirea dumnezeiască. Lui, după
occulta pateant, mysteria enucleet6, leges in velle ha‑

beat et, quod impiissimum est, peccatum effugiat,
naturaliaque7 repagula atque proclives inclinationes
spernat. Heu! Insuper talem corruptibilem Deita‑
tem, successive vel etiam possessive continuare pos‑
273 sit / (Magne et Immortalis Deus!). Gentilismi
1
Polytheia1 et fatuorum Atheia, ad huiuscemodi his‑

trionicum Prodeum comparatae, non iniucundum
spectantibus praebebitur spectaculum. De huius au‑
tem spectaculi theatro, nihil nobis curae incumben‑
dum, cum iam quocumque terrarum sit Veritatis
studiosus, Olympos ac Atlantes ascendens, tales ver‑
miculosos despiciet Deos.
Cap(ut) 17
Triplicis impietatis Capitis trifida cauda,
Fortuna, Casus, Fatum. De his confuse quid
sentiant Moderni? Horum admissa communione,
superstitionis et verae religionis nullum
discrimen.2
Triplici huicce capiti non deest, mi alumne, trifi‑

da acutissimae caudae extremitas, in qua usus et
abusiva consuetudo vocabulorum et nominum deo‑
rum dearumque Gentilismi finitur. Quae apud sim‑
plices quidem, quamquam praeter puram vocabuli
notitiam, nihil aliud intelligatur, verum tamen apud
litera compositos (qui una cum vocabuli significa‑
tione etiam sensus vim intelligere et metam inten‑
tionis capere possunt), sub Atheismi pallio latentia
Fortunae, Casus, Fatorumque nomina ridicule
1
273 1 Vide n. 1, p. 268 / 2 Titulus capituli mg. //
bunul plac, i se supun cerul, pământul, cele cereşti şi

cele pământeşti, lui i se dezvăluie cele ascunse, i se lim‑
pezesc tainele, el ţine sub voinţa sa legile şi, ceea ce este
cel mai plin de impietate, este la adăpost de păcat şi dis‑
preţuieşte opreliştile naturale şi aplecarea în jos. Vai!
Mai mult, poate continua succesiv sau chiar posesiv o
asemenea divinitate coruptibilă (Dumnezeule mare şi
nemuritor!). Politeismul lumii păgâne şi ateismul nero‑
zilor, comparate cu un măscărici de felul acesta, înlocui‑
tor al lui Dumnezeu, va oferi spectatorilor un spectacol
nu lipsit de haz. Nu este însă defel treaba noastră să ne
ocupăm de priveliştea acestui spectacol, pentru că este
de‑acum undeva pe pământ cel ce cercetează adevărul,
urcând pe munţii Olimpului şi Atlasului: va dispreţui
asemenea zei ca pe nişte viermi.
Capitolul 17
Pentru întreitul cap al impietăţii există o coadă
despicată în trei: norocul, întâmplarea, soarta.
Ce cred despre ele modernii, în mod confuz? Odată
acceptată strânsa lor unire, nu este nicio deosebire
între superstiţie şi religia adevărată.
Acestui cap întreit nu îi lipseşte, învăţăcelule, capă‑

tul despicat în trei al unei cozi foarte ascuţite, în care
îşi află sfârşitul uzul şi folosirea abuzivă a cuvintelor şi
numelor de zei şi zeiţe ale lumii păgâne. Chiar dacă la
oamenii simpli aceasta nu e înţeleasă întocmai ca o cu‑
noaştere pură a cuvântului, totuşi, la cei deprinşi cu
celebrantur et in ipsis nominibus misere vetustissima

adorantur simulacra. Haec caeterum nomina, apud
Veteres diversimode accipiebantur et diversos edere
274 effe/ctus credebantur. Apud Modernos tamen fere
1
indifferenter venerantur et saepe saepius Fortuna1

pro Casu et viceversa, Casus2 pro Fortuna vel lauda‑
tur, vel vituperatur.
Quando enim cuidam aliquid improvisum et pra‑
eter omnem opinionem accidit, hoc casu, vel fortuna
evenisse hiante fatentur pectore, et id quod ipsis in‑
cognitum et inexpectabile est, ac si nullis congruenti‑
bus3 necessariisque causis proveniret, Fatum Parcasque
hoc ita praesignasse, usque ad impudentissimam su‑
perstitionem praecipitantur, et vel ut faustum gratu‑
lantur, vel ut infaustum quid lamentantur atque mise‑
rentur. Vnde manifestum est, mi alumne, quod
etiamsi huiscemodi veteris pravae perversitatis
adulatores, hosce deos deasque palam fateri non aude‑
ant, quidem, verum tamen ad tale<m> inopinatum
eventum, quasi occulta quadam et intima animi voce,
protinus eaedem nominum acclamationes prolatae.
Subiectum quod affectum est, titulo „fortunati“ aut
„infortunati“ vel adulantur, vel subsannant.
Quodcum ita se habeat, quale discrimen, obse‑
cro, inter Gentilismi superstitionem et inobserva‑
275 tam religionem / assignari potest? Crede, nullum!
2
274 1 Fortuna] Fortunam ms. / 2 Casus] Casum p. m. /

1
3
congruentibus] cronguentibus ms. //
275 1 Titulus capituli mg. / 2 virulentissimus] virulentissimas
2
p. m. / 3 praecipites] praecipiti ms. / 4 et‑ interl. / 5 Cf. Boethius, „De

consolatione philosophiae“, V, 1, 8 / 6 uncia] untia ms. / 7 infitias]
inficias ms. / 8 Rectorem atque Directorem Illum, Qui: rectorem
atque directorem illum, qui ms. / 9 Sap., 8, 1 //
scrisul (care pot înţelege odată cu semnificatul cuvân‑

tului şi forţa sensului şi care pot atinge ţinta intenţiei),
sunt celebrate (ascunse ridicol sub haina ateismului)
numele de noroc, întâmplare şi sorţi, iar sub aceste
nume sunt veneraţi jalnic idolii cei mai vechi. În rest,
la cei vechi aceste nume erau folosite în diverse feluri şi
se credea că produc urmări diferite.
La moderni, totuşi, sunt venerate aproape fără de‑
osebire şi ades‑adesea fie se laudă, fie se blesteamă no‑
rocul în locul întâmplării şi, invers, întâmplarea în
locul norocului.
Căci atunci când i se întâmplă cuiva ceva neaşteptat
şi dincolo de orice presupunere, se spune în gura mare
că s‑a petrecut din întâmplare ori dintr‑un noroc şi este
pentru ei ceva necunoscut şi neaşteptat, de parcă nu ar
decurge din cauze adecvate şi necesare, ci se reped să
spună că soarta şi Parcele au menit asta dinainte şi
ajung până la superstiţia cea mai neruşinată şi fie se fe‑
licită pentru ceva favorabil, fie se plâng şi se jeluiesc
pentru ceva defavorabil. De aici se vădeşte, învăţăcelu‑
le, că, deşi adulatorii unei vechi perversiuni ca aceasta
nu cutează să îi numească făţiş pe aceştia zei şi zeiţe,
totuşi, dinaintea unui asemenea eveniment neaşteptat,
pe dată sunt rostite acele invocări ale numelor, de parcă
ar fi un glas ascuns şi intim al sufletului. Cel care a su‑
ferit întâmplarea fie este elogiat, fie e batjocorit cu vor‑
ba „norocos“ sau „nenorocos“.
De vreme ce aşa stau lucrurile, ce deosebire se poate
stabili, te conjur, între superstiţia lumii păgâne şi reli‑
gia care nu e respectată? Crede‑mă, niciuna!
Cap(ut) 18
Huius absurdi erroris absurdam casus
definitionem esse, cuius confutatione
detegitur impostura.1
Verum enimvero scaturiginem, unde haec viru‑

lentissimus2 emanari latex, tam veteres, quam recen‑
tiores minime observasse manifestum est, veteres
quidem, quia superbissimo sapientum titulo elati,
us<que> ad stultitiae barathrum praecipites3 cecide‑
runt, recentiores autem, quia omnem veritatem, in
paganica impietate et brutali humanitate sedem fixi‑
sse facillime crediderunt. Casus etenim4 ab illis tra‑
dita, ab istis autem credita definitio credulos et ad
humanas scientias pronos miserrime seduxit, et
ignorantiae firmissimis perstrixit vinculis, quan‑
doquidem „Eventum temerario motu nullaque cau‑
sarum connexione productum Casum esse“ defini‑
verunt. In cuius tam magni apparatus definitionis
ambitu revera, mi alumne, praeter subiectae rei sig‑
nificationem, nil aliud invenio, et inanes dumtaxat
esse voces prorsus decerno5. Quis enim, vel solum
uncia6 mentis utens, infitias7 ire audebit, Rectorem
atque Directorem Illum, Qui8 omnia a fine usque
ad finem tangit fortiter disponitque suaviter9? An, si
276 Deus (quod nemo du/bitabit), Imperator Optimus,
1
Maximus atque Sapientissimus, Sua ineffabili Dis‑

positione omnia disponat, coaptet adque propriam
276 1 Apud J. B. van Helmont, „Progymnasma meteori“, 18, ed. cit.,
1
p. 68 / 2 operante rel., Boethium secuta: cf. „De consolatione philosophiae“,

V, 1, 9; operanti corr. S / 3 naturaliter] naturalites p. m. / 4 satagenti]
satagente ms. / 5 ‑d interl. / 6 Vera] Veram ms. / 7 Titulus capituli mg. /
8
Stagirita] Stagerita ms. //
Capitolul 18
Definiţia întâmplării, a acestei erori absurde,
este absurdă; prin respingerea ei i se dezvăluie
impostura.
Este limpede însă că nici cei vechi, nici cei din vre‑
muri mai apropiate de noi nu au băgat de seamă izvorul
din care lichidul plin de otravă a făcut să ţâşnească aces‑
tea; cei vechi, pentru că, fălindu‑se cu titlul foarte trufaş
de înţelepţi, au căzut cu capul înainte în hăul prostiei, iar
cei din vremurile mai apropiate de noi, pentru că au cre‑
zut cu uşurătate că tot adevărul s‑a aşezat în impietatea
păgână şi în umanitatea animalică. Căci definiţia întâm‑
plării transmisă de aceia şi crezută de aceştia i‑a sedus în
chip nefericit pe cei creduli şi înclinaţi către ştiinţele
omeneşti şi i‑a ţinut strâns în lanţurile foarte puternice
ale ignoranţei, de vreme ce au formulat aşa: „Întâmplarea
este un eveniment datorat unei mişcări întâmplătoare şi
produs fără nicio conexiune a cauzelor“. Adevărul este
însă că, în cuprinderea unei desfăşurări atât de ample a
definiţiei, învăţăcelule, nu găsesc nimic în afară de sem‑
nificatul elementului menţionat şi socotesc că aceste cu‑
vinte sunt de‑a dreptul goale. Căci cine, folosindu‑se
măcar de o fărâmă de minte, va cuteza să îl tăgăduiască
pe acela care cârmuieşte şi conduce, care le atinge cu pu‑
tere pe toate de la un capăt la altul şi le aşază cu eleganţă?
Oare – dacă Dumnezeu (de care nimeni nu se va îndoi),
împăratul cel mai bun, cel mai mare şi cel mai înţelept, le
rânduieşte, le potriveşte şi le îndreaptă pe toate, după rân‑
duiala sa de nespus, către ţinta proprie fiecăruia – s‑ar pu‑
tea atribui vreo altă cauză întâmplării sau vreo mijlocire
cuiuslibet metam dirigat, alia causa temeritati aut

medium motui temerario dari poterit? Nequaquam.
Nam, prout ipsimet fatentur pagani, ex nihilo nihil
fit1 (quamquam nos hanc sententiam non de princi‑
pio operante2, sed de subiecto dumtaxat operato
atque operativo, hoc est, de natura iam naturaliter3
satagenti4 concedimus), atqui id quod fit, id nempe
quod5 in esse sui progreditur, extra causas necessari‑
as atque concurrentes nec fit, nec in fieri accidere
potest, ergo nec casus aliquis absque certis, propriis
concurrentibusque causis fieri poterit. Itaque seduc‑
toris patefacta argutia, falsam definitionem, perpe‑
ram facere in Physica et blasphemiam com<m>ittere
in Theologophysicam manifestum est.
Cap(ut) 19
Casus definitio ab Arist(otele) tradita in
convenientius explicatur. Vera6 Casus definitio
datur, explanatur et exemplis bona esse probatur.7
Stagirita8, ceu Ethnicus, quamquam strictissimas

veritatis semitas largo demetiatur gradu, hoc tamen
prae caeteris quodam modo propinquius tetigisse vide‑
tur (quod enim bonum etiam in malis fatendum est).
2781 In „Physicis“ enim, „Quoties, / inquit, aliquid cuius‑
1
dam gratia geritur, aliudque quibusdam de causis,

quam quod intendebatur obtingit, Casus vocatur.“
Vocari quidem dicit esse autem affirmare non
audet, deinde per exemplum a se definitum, explicat
278 1 278 pro 277 ms. / 2 Cf. Boethius, „De consolatione philoso
1
phiae“, V, 1, 10‑20 / 3 inopinatus... praecognitus eventus: inopina

tum... praecognitum eventum p. m. //
pentru mişcarea întâmplătoare? Defel. Căci, după cum

recunosc păgânii înşişi, nimic nu vine din nimic (chiar
dacă noi acceptăm această sentinţă nu pentru un princi‑
piu care acţionează, ci numai pentru subiectul asupra că‑
ruia se acţionează şi care acţionează, adică pentru natura
care lucrează în mod natural), ci ceea ce devine (şi anume
ceea ce merge mai departe în existenţa sa) nici nu poate
deveni în afara cauzelor necesare şi concurente, nici nu
poate ajunge întâmplător în devenirea sa, aşadar nici în‑
tâmplarea nu se poate produce fără cauze anume, proprii
şi concurente. Şi aşa, fiind dată pe faţă viclenia seducăto‑
rului, este limpede că definiţia falsă este o eroare în ştiinţa
fizică şi comite o blasfemie în teologia fizică.
Capitolul 19
Este explicată într‑un mod mai potrivit definiţia
întâmplării transmisă de Aristotel. Este dată
adevărata definiţie a întâmplării, este explicată şi
dovedită a fi bună, prin exemple.
Stagiritul, ca păgân, chiar dacă măsoară cu pas larg

cărările strâmte ale adevărului, pare totuşi să îl fi atins
cumva mai de aproape decât ceilalţi (se cuvine să se
recunoască ce e bun chiar la cei răi). Căci în „Fizica“
spune: „De câte ori se face ceva cu un scop şi, din anu‑
mite cauze, se obţine altceva decât era în plan, se nu‑
meşte întâmplare.“
El spune „se numeşte“, dar nu îndrăzneşte să spună
răspicat „este“; apoi, prin exemplul dat de el, explică
întâmplarea „ca şi cum cineva, săpând pământul pentru
a cultiva ogorul, găseşte o bucată de aur îngropat“.
Casus, „ut si quis, infert, colendi agri causa fodiens

humum, defossi auri pondus inveniat“.
Ad hoc dicimus, id fortuito quidem obtigisse vi‑
demur et Casus vocatur, revera tamen casus non est,
quia nec de nihilo, nec denique extra praeordinatas
concurrentesque causas est. Quamobrem, eventus
non praecognitus, nec expectatus ad aliud (nempe
ad non praescientem) et non ad se casus operatur. Ad
se enim per proprias necessariasque refertur causas,
ideoque nec fortuito. Nam nisi cultor agri humum
fodisset, et nisi eo in loco depositor suam obruisset
pecuniam, auri pondus utique non fuisset inventum.
Haec sunt igitur fortuiti causae commendii, quod ex
obviis sibi et confluentibus causis, et non ex gerentis
intentione proveniat“2. Ergo Veritati magis consen‑
taneum, licet Casus sic definire: Casus est inopinatus
et non praecognitus eventus3 „ex confluentibus cau‑
279 sis“, in / his, quae ob aliud aliquid geruntur, per Di‑
1
vinam Dispositionem ad aliquod bonum necessa‑

rium adaptatis.1
Haec definitio tam Theologi, quam Physici om‑
nem tollit scrupulum. „Concurrentes enim eventus
causas confluere facit ordo ille, qui indissolubili2 co‑
nexione3“, cuncta, quae ad bonum universale utilita‑
temque particularem spectant, dirigit adque perfec‑
tionem deducit. Itaque haec quidem quae a Divinae
Providentiae praedestinatione procedunt4, sic intelli‑
genda, sic concedenda, sicque credenda sunt; quae
autem ab hominibus proveniunt libera voluntate,
279 1 Cf. Boethius, „De consolatione philosophiae“, V, 1, 25 /
1
2
indissolubili] inevitabili Boethius / 3 conexione] connexione ms. /
4
procedunt] procedant S / 5 denique] dinique ms. / 6 in‑ interl. /
7
fortitudine] fortitudene p. m. //
La aceasta, noi spunem: ceea ce ni se pare că s‑a obţi‑

nut în mod întâmplător şi este numit întâmplare, în rea‑
litate nu este întâmplare pentru că nici nu provine din
nimic, nici, în sfârşit, nu este în afara cauzelor dinainte
orânduite şi concurente. De aceea, evenimentul care nu
este cunoscut dinainte şi nici aşteptat este o întâmplare
pentru altceva (şi anume pentru cel ce nu ştie dinainte)
şi nu pentru sine. Se raportează la sine prin cauze proprii
şi necesare şi de aceea nu este întâmplător. Căci dacă
agricultorul nu ar fi săpat pământul şi dacă nu ar fi exis‑
tat unul care să‑şi pună bunurile în pământ în locul ace‑
la, bucata de aur nu ar fi fost nicidecum găsită. Acestea
sunt aşadar cauzele descoperirii întâmplătoare, care pro‑
vine din ce s‑a petrecut şi din cauzele confluente, iar nu
dintr‑o intenţie a celui ce acţionează. Este, aşadar, într‑o
mai mare măsură potrivit cu adevărul ca întâmplarea să
se poată defini astfel: întâmplarea este un eveniment ne‑
aşteptat şi necunoscut mai înainte, „provenit din cauze
confluente“, în situaţii create cu un alt scop, adaptate de
rânduiala dumnezeiască la un alt bine necesar.
Această definiţie îndepărtează orice reţinere, atât a
teologului, cât şi a celui preocupat de fizică. „Acea ordi‑
ne face să conveargă cauzele concurente ale evenimen‑
tului – ordine care, printr‑o legătură de nedesfăcut“, le
cârmuieşte pe toate care ţin de binele universal şi folo‑
sul particular şi le conduce la perfecţiune. Astfel, cele
care provin din predestinarea providenţei dumnezeieşti
aşa se cuvine să fie înţelese, aşa se cuvine să fie accepta‑
te, aşa se cuvine să fie crezute: iar în privinţa celor care
provin de la oameni, prin libera voinţă – tocmai pentru
că ei nu reuşesc să distingă cu înţelepciune între bine şi
nempe ad bonum malumque discernendum minus

prudenter intendere, quamquam praeter suam in‑
tentionem eveniant, tamen haec non Casus, non
Fortuna, non Fatum, non denique5 quicquam aliud
diabolicum sonans, sed error, imperitia, ignorantia et
humana fatuitas operantur, quae sunt causae effectri‑
ces ipsius inconsiderati mali sui, aut nocumenti alte‑
rius. Non enim Casu debellatus est Xerxes in Grae‑
cia, sed fatua et inconsiderata6 ambitione et econtra,
non Fortuna Graecorum parva manus barbarorum
tam innumeram multitudinem prostravit, sed forti‑
280 tudine7 prudenti ac virtute ex<c>ellenti, itaque / illis
1
quidem Casum pessimum, istis autem optimum

evenisse manifestum est. De his autem Deo conce‑
dere in Theologoethicis fusius tractabitur.
Cap(ut) 20
Causa declaratur cuius gratia prolixius dictum est
de Casu. Subsannatur pagana sententia de
sapientia prolata. Praeter Divinam Dispositionem
et liberam voluntatem, nullam causam effectricem
concedi. Scientia quibus data sit! Nihil negativum
et privativum explicatur, effectus Providentiae et
liberae voluntatis obumbrantur. Differentia
Divinae Praescientia<e> et bonum, et malum
spectans, praemittitur.1
Caeterum haec, mi charissime, velim2 te scire

non aliam ob causam me, tibi paulo diligentius atque
prolixius exposuisse, nisi quod optarim, veluti prin‑
cipia quaedam et Occultissimae huius Doctrinae
1
280 1 Titulus capituli mg. / 2 velim] vellim ms. //
rău, chiar dacă faptele se petrec dincolo de intenţie –

cele care acţionează nu sunt totuşi întâmplarea, nu, no‑
rocul, nu, soarta, nu, în sfârşit, altceva ce sună diavolesc,
ci greşeala, nepriceperea, ignoranţa şi omeneasca pros‑
tie, care sunt cauzele eficiente ale răului propriu, prost
măsurat, sau ale vătămării altuia. Căci Xerxes nu a fost
înfrânt de întâmplare în Grecia, ci de ambiţia lui pros‑
tească şi rău măsurată şi, dimpotrivă, nu datorită noro‑
cului o ceată mică de greci a îngenuncheat atâta
mulţime fără număr, ci curajul înţelept şi bărbăţia ieşită
din comun: şi aşa, s‑a văzut că cei dintâi au avut parte
de întâmplarea cea mai rea, iar ceilalţi, de cea mai bună.
Despre acestea însă va fi vorba mai pe larg, cu îngădu‑
inţa lui Dumnezeu, în teologia etică.
Capitolul 20
Este arătată limpede cauza pentru care s‑a vorbit
atât de prolix despre întâmplare. Se ia în derâdere
părerea păgână despre înţelepciune. Nu este
acceptată nicio altă cauză care produce efect în
afară de rânduiala dumnezeiască şi de libera
voinţă. Cui i‑a fost dată cunoaşterea! Este explicat
nimicul negativ şi privativ, sunt dezvăluite efectele
providenţei şi ale liberei voinţe. Se face cunoscută
deosebirea dintre preştiinţa dumnezeiască şi ceea
ce ţine de bine şi de rău.
În rest, învăţăcelule, aş vrea să ştii că ţi‑am înfăţişat

acestea cu ceva mai multă grijă şi pe larg nu din vreo altă
cauză decât aceea că aş vrea să cunoşti nişte principii şi
quasi necessaria agnoscas elementa, ex quibus Verae

Scientiae et Sacrae Doctrinae sylabae, vocabula
atque orationes componuntur et quidem in proximi
emolumentum, a Deo Creaturae Suam Imaginem
prae se ferenti gratis largitae. Veritati enim nunquam
ar<r>isit pagana, quae fatur, sententia: Scientiarum
illam quae gratia sui ipsius et propter se scire, quam
illam quae aliorum gratia eligenda sit, magis sapien‑
tiam esse. Haec, inquam, huius scientiae Sapientia,
penes Veram Scientiam, stultitia est. Quae suos sci‑
entificos non propter seipsos, sed magis propter ali‑
os scientificos esse praecipit. Quamobrem unice ca‑
vendum, ne quandoque in littore fluvii perversitatis
implantatae arboris speciosi te quoque fructus de‑
281 mentet appetitus atque ad talem talis sa/pientiae
1
mortiferas1 epulas animum eliciant tuum, nec de‑

nique talium nominum prave assuefactorum, mente
soporata frustra conturberis et aliud quippiam prae‑
ter Divinam Dispositionem et hominis liberum arbi‑
trium vel iam existentibus, vel mox ab incognitis vel
cognitis causis contingentibus praeesse aut praedo‑
minari existimes. Nam concessis huiuscemodi abs‑
tractis nominibus, divina2 negatur gubernatio et
Vniversi conservatio confunditur. Item, dempto li‑
bero arbitrio, simul demitur error, peccatum et con‑
sequenter, Dei Misericordia atque Iustitia inania eva‑
dent attributa. Apage! Vnde maxime intelligendum
quod id, quod Gentilismi absurditas Sacrae Scientiae
inculcare moliebatur, itidem Veritatis signum fe‑
rentes, ipsi exprobrandum3, abundandem gaudere
281 1 mortiferas] mortiferam p. m. / 2 divina] divinam p. m. /
1
3
exprobrandum] exproprandum p. m. / 4 possidat] possidaet ms. //
elementele cumva necesare ale acestei învăţături foarte

tainice, din care sunt alcătuite silabele, cuvintele şi dis‑
cursurile adevăratei ştiinţe şi ale învăţăturii sacre, şi chiar
spre folosul celui de alături, al creaturii căruia Dumnezeu
i‑a îngăduit, prin har, să îi poarte chipul. Căci opinia ce
se recunoaşte păgână niciodată nu a fost favorabilă ade‑
vărului: înţelepciunea este aceea dintre ştiinţe care ştie
pentru ea însăşi şi datorită ei, mai degrabă decât cea care
se cuvine să fie aleasă pentru altele. Această înţelepciune,
zic, a acestei ştiinţe, este o nerozie din punctul de vedere
al adevăratei ştiinţe. Ea îi îndeamnă pe cei ce o practică
să o practice nu pentru ei înşişi, ci pentru alţii. Din
această cauză, se cuvine să eviţi în chip aparte ca nu
cumva să te smintească şi pe tine pofta de un fruct luat
dintr‑un pom frumos, plantat pe malul unui râu al stri‑
căciunii, şi ca ospeţele aducătoare de moarte ale unei
asemenea înţelepciuni să‑ţi ia minţile şi nici, în sfârşit, să
nu fii tulburat fără rost de raţiunea amorţită a unor ase‑
menea nume, folosite rău, şi să socoteşti că este altceva
în afară de rânduiala dumnezeiască şi de liberul arbitru
al omului care să fie mai presus ori să stăpânească peste
cele ce există de‑acum ori care se vor petrece curând (din
cauze fie cunoscute, fie necunoscute). Odată acceptate
nume abstracte de felul acesta, este tăgăduită cârmuirea
dumnezeiască şi se tulbură conservarea universului. Tot
aşa, odată îndepărtat liberul arbitru, decade deopotrivă
greşeala, păcatul, şi, în consecinţă, îndurarea şi dreptatea
lui Dumnezeu ajung să fie atribute golite de sens.
Departe de noi! De aici e mai limpede decât soarele în‑
suşi ce anume se cuvine să se înţeleagă pe deplin că în‑
cerca absurdul lumii păgâne să aşeze în ştiinţa sacră şi,
supellectilem, ipso etiam Sole clarius clarescit. Qua‑

dere, hinc imposterum hoc tuam possidat4 considera‑
tionem, a Divina nempe Sapientia mundum creatum
fuisse et omnes creaturas aliquando principium esse
sui accepisse. Item ordinem naturalem supernaturaliter
ad motum, progressum finalemque perfectionem pro‑
cessisse et causas atque principia ta<m> Physicorum,
282 quam Metaphysicorum piis et vere sapientibus / ser‑ 1
vis suis et non prophanis Superstitiosis atque Idolo‑

latris indicasse. Etenim, in suo infinito aeternitatis
Tempore, visibilia atque invisibilia cuncta, ex nihi‑
lo privativo (non autem negativo) produxisse1. (In
Deo enim Perfectissimo, „nihil“, „non“, „negatum“,
„privatum“, non est, sed privatio dumtaxat erat En‑
tium, et non quidem respective ad Ens entium, sed
ad naturalem essentialemque eorum existentiam, ad
se, inquam2, quatenus non erant antequam crearen‑
tur, ad Deum autem, quatenus in Sua aeterna rerum
praedestinatione antequam fierent, omnia, totis com‑
pletis numeris, determinata atque perfecta erant.)
Porro, ex Dei Providentia, omnia bona ac perfec‑
ta dona, ex hominis autem libero arbitrio in bonum
vel malum inclinationem confici, ideoque nullus ac‑
tus3 temerarius, nullus motus sine rectore et con‑
sequenter, nullus eventus (ut saepe probatum est),
absque certis, confluentibus atque productivis causis
agi, geri4 atque perfici potest. Ac tandem Divinam
Praescientiam aut Praecognitionem, omnia priusque
282 1 Cf. Petru Movilă, „Orthodoxa confessio fidei catholicae et
1
apostolicae Ecclesiae Orientalis“, Institutul European, Iași, 2001, I, Quaestio

VII: „Deinde docet eundem Deum, Qui est in Sancta Trinitate, omnia ex
nihilo visibilia et invisibilia creasse.“ / 2 ad se, inquam mg. / 3 ac‑ ex m‑ ref.
ms. / 4 geri omm. S / 5 intimos] intima p. m. / 6 mala] malis p. m. //
tot aşa, să se respingă ideea că cei ce poartă stindardul

adevărului s‑ar bucura de un bun fără rost. Din această
cauză, să ai de acum încolo convingerea că lumea a fost
creată de înţelepciunea dumnezeiască şi că toate creatu‑
rile şi‑au primit cândva începutul. Tot aşa, că ordinea
naturală a mers înainte într‑un mod supranatural în pri‑
vinţa mişcării şi a ajuns la desăvârşirea finală şi că le‑a
arătat cauzele şi principiile slujitorilor săi, deopotrivă
dintre studioşii fizicii şi ai metafizicii, care erau credin‑
cioşi şi cu adevărat înţelepţi, iar nu superstiţioşilor şi
idolatrilor profani. Într‑adevăr, în timpul nesfârşit al
veşniciei sale, le‑a creat pe toate cele văzute şi nevăzute
din nimicul privativ (iar nu din cele negativ). (Căci în
Dumnezeu cel desăvârşit nu există „nimic“, „nu“, „ne‑
gativ“, „privativ“, ci trăsătura privativă ţine numai de
făpturi, şi anume nu se referă la esenţa făpturilor, ci la
existenţa lor naturală şi esenţială, de vreme ce, spun, nu
erau la ele mai înainte de a fi create: dar la Dumnezeu,
toate au fost definite şi desăvârşite, în toate elementele
lor întregi, de vreme ce existau, în veşnica lui predesti‑
nare a lucrurilor, mai înainte de a fi.)
Apoi, toate darurile bune şi desăvârşite provin din
providenţa dumnezeiască, iar înclinarea spre bine sau
rău provine din liberul arbitru al omului, şi de aceea nu
se poate face, produce şi împlini niciun act întâmplător,
nicio mişcare fără diriguitor şi, în consecinţă, niciun
eveniment (după cum adesea s‑a dovedit) în absenţa
cauzelor care îl însoţesc şi îl produc. Să crezi şi să înţe‑
legi, în sfârşit, că dumnezeiasca preştiinţă sau precu‑
noaştere le ştie pe toate mai înainte de a fi aşa cum sunt,
le cunoaşte, le vede şi le pătrunde în străfundurile cele
essent, ut essent, scire, cognoscere, videre atque inti‑

mos5 occultationis recessus penetrare, hoc tamen, qu‑
283 od bonis quidem delectetur, mala6 autem abomi/netur, 1
quam ab omni boni contrario, contrarisque cau‑

sificatione incontaminatam, immaculatam atque
intactam credas intelligasque. Cuius ergo Solis pro‑
feramus exemplum, ac tandem ξὺν Θεῷ finem hu‑
iusce theoriae faciamus.
Cap(ut) 21
Sacrae Scientiae alumnos1 a creatura, ad
Creatoris cognitionem accedere conantes, Solis
exemplo usos fuisse. In Sole, tria considerantur,
Motus, Calor et Lumen. Motus Providentiae,
Calor Dispositioni2 et Lumen Praescientiae
Divinae comparantur.3
De Divinae Praescientiae Creaturis p<a>ene im‑

perceptibilibus effectibus, iuxta concessam ab ipsa
Veritatis Scientia facultatem, verba prolaturi, non‑
nulla de solarium radiorum efficacitate quam bre‑
viter speculari, haud incongruam fore existimo
comparationem.
Quandoquidem Sacrae Scientiae alumni, qui
de divinis attributis, vel etiam de Ipsa Ineffabili
S(acro)‑S(ancta) Trinitate, aliquid captui pro‑
pinquius et debili sensui tangibilius proferre conan‑
tes et per creaturas, ad Creatorem accedere caute
philosophantes, nullum exemplum expressius Sole,
283 1 alumos] alumni p. m. / 2 Vide J. B. van Helmont, „Physica
1
Aristotelis et Galeni ignara“, 6, ed. cit., p. 46 / 3 Titulus capituli mg. /

4
Qua licentia: Qua licentia usi S //
mai adânci ale ascunzişului, că se bucură de cele bune,

pe cele rele însă le respinge, este nemolipsită, nemurdă‑
rită şi neatinsă de orice e contrar binelui şi de generarea
unor cauze contrare. Să dăm aşadar pentru aceasta pilda
soarelui şi să punem în sfârşit punct acestei teorii, cu
ajutorul lui Dumnezeu.
Capitolul 21
Discipolii ştiinţei sacre, străduindu‑se să ajungă
la cunoaşterea creatorului pornind de la
creatură, s‑au folosit de pilda soarelui. La soare
sunt luate în considerare trei elemente: mişcarea,
căldura şi lumina. Sunt comparate: mişcarea cu
providenţa, căldura cu rânduiala şi lumina cu
preştiinţa divină.
Urmând să vorbim – după putinţa acordată de însăşi

ştiinţa adevărului – despre efectele, aproape de neperce‑
put pentru creaturi, ale preştiinţei dumnezeieşti, socotesc
că nu va fi o comparaţie nepotrivită să facem o cercetare,
oricât de rapidă, asupra efectelor razelor solare.
Căci discipolii ştiinţei sacre, care se străduiesc să
spună ceva mai apropiat de puterea de înţelegere şi mai
accesibil simţurilor slabe, despre atributele dumneze‑
ieşti sau despre însăşi inefabila Treime Preasfântă, şi să
se apropie, filozofând cu prudenţă, de creator, nu cu‑
tează că aducă nicio altă pildă mai limpede decât soarele,
niciun alt argument mai limpede decât efectele solare –
ceea ce, de fapt, învăţăcelule, niciun om cu mintea întrea‑
gă nu poate tăgădui. Folosindu‑ne de această îngăduinţă,
et nulla evidentior suadela solaribus effectibus pro‑

ponere audent, quod, revera, mi alumne, nemo
mentis compos negare poterit. Qua licentia4, nos
quoque translative Solem, pro Divino cuncta cer‑
nente Oculo sumentes, utriusque effectus, quoad
284 possibile fuerit, compte simul atque Orthodoxe / 1
comparare conabimur.
Igitur tria potissimum in Sole considerantur: Mo‑
tus, Calor et Lumen, quae ab ipso solari disco proce‑
dentia, omnia obiecta sibi obvia, semper eodem feri‑
unt modo. Et Motu quidem omnia peragrat totumque
circumcurrit1 orbem. Calore2 autem omnia calefaci‑
endo fovet atque favet. Ac tandem Lumine illuminat
atque omnia a noctis3 obscuritate ad visibilitatis clari‑
tatem educit4. Ideoque Motus – Providentiae, Calor –
Praedestinationi, Lumen denique – Praecognitioni vel
Praescientiae congruenter comparabuntur. Itaque,
supposita comparatione, Sol per praefata tria media,
quid efficiat, qualiterque in obiecta operetur perscru‑
temur. Vnde pari modo, de ipsis tribus Divinitatis
splendidissimis radiis, fauste coniectabimur.
Cap(ut) 22
Exemplum Solis affertur, eius natura, proprietates
et trium in ipso consideratorum effectus atque
operationes examinate describuntur.5
Sol igitur continuo in proprio eodemque perse‑

verat motu, nullam admittit alterationem, nullam
284 1 circumcurrit] circuncurrit ms. / 2 Calore] Lumine p. m. /
1
3
a noctis] ab noctis ms. / 4 Vide J. B. van Helmont, „Astra necessitant,
non inclinant...“, 14, ed. cit., p. 116 / 5 Titulus capituli mg. / 6 eodem]
eoodem ms. / 7 calefacit] calescit S //
luând şi noi, în chip metaforic, soarele ca echivalent

pentru ochiul divin ce le vede pe toate, vom încerca să
comparăm efectele fiecăruia, pe cât va fi fost cu putinţă,
deopotrivă elegant şi ortodox.
Aşadar, sunt luate în considerare, la soare, mai cu sea‑
mă trei elemente: mişcarea, căldura şi lumina; ele, por‑
nind de la însuşi discul solar, ating toate obiectele ce le
ies în cale mereu în acelaşi fel. Iar prin mişcare, el le stră‑
bate pe toate şi înconjoară întreaga lume. Iar prin căldu‑
ră, ridicând temperatura, le încălzeşte pe toate şi le este
prielnic. Şi, în sfârşit, cu lumina luminează şi le duce pe
toate din întunericul nopţii la limpezimea stării de a fi
vizibil. De aceea, mişcarea se va compara pe bună drep‑
tate cu providenţa, căldura, cu predestinarea, lumina, în
sfârşit, cu acea cunoaştere de dinainte sau cu preştiinţa.
Şi aşa, făcând această comparaţie, cercetăm până în stră‑
funduri ce face soarele prin cele trei mijloace numite mai
înainte şi în ce fel lucrează el în obiecte. De aici, în ace‑
laşi fel, vom face în chip fericit presupuneri în privinţa
celor trei raze pline de strălucire ale dumnezeirii.
Capitolul 22
Este adusă pilda soarelui, sunt descrise cu atenţie
natura lui, proprietăţile, precum şi efectele şi
lucrările celor trei elemente cercetate în privinţa lui.
Aşadar, soarele stăruie neîncetat în propria sa miş‑

care (mereu aceeaşi), nu îngăduie nicio schimbare,
nicio grăbire, nicio întârziere şi nu face nicio schimba‑
re. Se roteşte mereu în acelaşi cerc, parcurge mereu
accelerationem, nullam tarditatem nullamque co‑

mittit transgressionem. Semper eodem6 rotatur gyro,
semper eadem percurrit itinera, semper calefacit7,
285 semper illuminat, semper denique in ipso ve/locissio 1
cursu, stabilis et immobilis est.

Eius1 autem calor, in rerum quidem superficie,
visibiliter sensibiliterque, invisibiliter autem atque
insensibiliter usque ad Terrae centrum penetrans, so‑
pitos rerum ex<c>itat archeos vitalesque promovet
facultates, quae specificas rerum fermentationes con‑
coquendas adque formae susceptionis idoneitatem
perducendas divinum servant tenorem, meteora or‑
dinat, frigora sedat, aëreas regiones stabilitat, tem‑
pestates transquillitat, aërem movendo quietat et
qualitates (ut dicunt) temperat! Et breviter, a Centro
terrae, usque ad Caeli testudinem, omnia in via con‑
servationis, propagationis naturalisque ordinis dirigit
atque disponit. Quae aliter sese gerere, aliudque age‑
re haud possunt, quin id quod est suae proprium na‑
turae operentur.
Tandem, de eius lumine participant quidem om‑
nia, attamen non omnia eodem modo, sed iuxta mo‑
dum capacitatis, hoc est, iuxta habilitatem opacitatis
atque tenuitatis, magis et minus illuminantur atque
illustrantur. Lumen enim cum unum et idem sit, ve‑
rum tamen subiectae materiae dispositio, lumen, ut
286 formam, a se differre facit, quod videre est in astris, / ab1
2
eodem Sole illuminatis, sed in invicem lumine maxi‑

me differentibus. Item quaedam superficietenus,
285 1 Eius] Euius ms. //
1
286 1 ab] a ima pagina, ab corr. ms, pagina sequenti / 2 ‑d‑ interl. /

2
3
dispositae] disposita p. m. / 4 supremae] –mae interl.; su<m>mae S /
5
experientialiter] experiantialiter S //
aceleaşi drumuri, încălzeşte mereu, luminează mereu,

este, în sfârşit, mereu acelaşi şi nemişcat în parcursul
său foarte rapid.
Căldura lui însă, care se poate vedea şi simţi la su‑
prafaţa lucrurilor, pătrunde totuşi, într‑un fel care nu
se vede şi nu se simte, până în centrul pământului, tre‑
zeşte arheii adormiţi ai lucrurilor şi le pune în mişcare
trăsăturile vitale; ea face ca fermenţii proprii ai lucruri‑
lor ce urmează să se înfierbânte să îşi păstreze – pentru
a‑şi duce la capăt specificul formei pe care trebuie să o
ia – căldura divină, ordonează meteorii, potoleşte fri‑
gul, statorniceşte zonele de climă, cumpăneşte vremea
rea, linişteşte aerul punându‑l în mişcare şi temperează
trăsăturile specifice (după cum se spune)! Şi, pe scurt,
toate (de la centrul pământului până la creştetul ceru‑
lui) le îndreaptă şi le aşază pe calea păstrării, răspândi‑
rii şi a ordinii naturale.
În cele din urmă, toate se împărtăşesc din lumina
lui, chiar dacă nu toate în acelaşi fel, ci, după felul pu‑
tinţei proprii, adică după calitatea de a fi opac şi subţire,
sunt luminate şi scăldate în lumină. Căci, în vreme ce
lumina este una şi aceeaşi, totuşi felul cum este orânduit
materialul respectiv face ca lumina să difere de ea însăşi,
ca formă, ceea ce se poate vedea la astrele luminate de
soare, dar care sunt foarte diferite ca lumină.
Tot aşa, unele se împărtăşesc din ea numai la supra‑
faţă şi doar în prezenţa soarelui, îi reflectă lumina, pen‑
tru că sunt suprafeţe dintr‑o materie solidă şi groasă,
lucrate cu meşteşug ca să primească strălucirea, după
cum se poate observa la aur, argint, la oglindă şi cele
dumtaxat et solum in Solis praesentia participant,

lumenque reflectunt, ut sunt solidae et crassae ma‑
teriae superficies, arte operatae adque nitorem reci‑
piendum redactae, ut observare licet, in auro, argen‑
to, speculo, et his similia. Porro, quaedam per totum
penetrative illuminantur, ut patet in aëris subtilitate
aquae fluiditate, crystalli, vitri, caeterorumque la‑
pillorum diaphaneitate. Denique quaedam superfi‑
cialiter iluminantur quidem, nullum tamen perci‑
pere lumen, aut splendorem reflecti facere, ullam
aptitudinem habere possunt, ut est, quodlibet2 me‑
tallum impolitum, terra, lapides, ligna et vegetativa
cuncta atque effoeta, quae per proprios discernun‑
tur colores, nec solares admittunt radios, ideoque
nec ab ipsis qui<c>quam nitoris reflecti potest.
Colores enim sunt materiae dispositae3 supremae4
extremitates, lumine non, sed situ differentes, ut ex‑
perientialiter5 videtur, in quibusdam varie coloratis,
quae, mutato situ, mutant colores, quod per diversam
materiae dispositionem, obtingere manifestum est.
287 Ac postremo tandem est vitalis / visiva anima‑
1
lium facultas, quae per oculi pupillam suscepto lu‑

mine atque interioribus opticis organis per eandem
ad extra reflecto, tale admirabile naturae ostendit
opus, ut ipsa videndi facultas, quasi animae invisibi‑
lis, visibilis atque palpabilis sit imago. Verum tamen
ne ista subiectae materiae dispositionis caret diffe‑
rentia et quidem varie et multipliciter, in quibusdam
enim luminis susceptiva organa, ad ipsam luminis
circumfusionem proportionaliter sese habentia1 libe‑
287 1 habentia] habentia una cum S corr., habentes ms. /
1
2
animalis] alimalis ms. / 3 ‑ter interl. / 4 florenti] florente ms. //
asemănătoare lor. Mai departe, unele sunt luminate pe

de‑a‑ntregul, prin pătrundere, cum se vădeşte în subţi‑
rimea aerului şi fluiditatea apei şi în transparenţa cris‑
talului, a sticlei şi a celorlalte pietre. În sfârşit, unele
sunt luminate la suprafaţă, fără a putea să primească
nicio lumină sau să aibă vreo putinţă de a face să se
reflecte strălucirea, cum este orice metal neşlefuit, pă‑
mântul, pietrele, lemnele şi toate vegetalele şi cele ce
sunt uscate, care se deosebesc prin culorile proprii şi
nu primesc razele soarelui, iar de aceea nici nu pot să
reflecte vreo strălucire.
Căci culorile sunt extremităţile materiei ordonate,
deosebindu‑se nu prin lumină, ci prin aşezare, după
cum arată experienţa: cele colorate felurit, schim‑
bându‑şi poziţia, îşi schimbă şi culorile – ceea ce este
limpede că se întâmplă prin dispunerea diferită a
materiei.
În sfârşit, este putinţa vitală de a vedea a animale‑
lor: ele, odată ce e primită lumina prin pupila ochiului
şi este reflectată în exterior, tot prin ea, datorită orga‑
nelor optice interne, înfăţişează o asemenea lucrare mi‑
nunată a naturii, încât chiar această putinţă de a vedea
pare să fie o imagine vizibilă şi palpabilă a sufletului
invizibil. Cu toate acestea, nici ea nu este lipsită de o
deosebire a materiei respective, şi chiar într‑un mod
felurit şi multiplu: la unele, organele ce primesc lumi‑
na se comportă proporţional cu însăşi prezenţa luminii
de jur‑împrejur, reflectă în mod liber lumina şi văd
curat ceea ce privesc, cum sunt ochii oamenilor sau
ai unui alt animal, aflat în floarea vârstei; dimpotrivă,
re lumen reflectunt et pure vident, id quod aspiciunt,

ut sunt oculi hominis, vel alius animalis2 vigente ae‑
tate; econtra autem, in oculo lippitudine vel alio qu‑
odam accidentali hebetudine vitiato, qui omnia alio
quam sint vident colore aut, si eodem, tamen obscu‑
re et debiliter3 et confuse apparet, ut patiuntur oculi
senio effoeti, assiduisque lectitationibus defatigati,
quod etiam in ipsa florenti4 aetate obtingere potest.
Quaedam autem adeo supra modum visiva pollent
facultate, ut in luminis superabundantia, acies visus
p<a>ene obtundetur, ut manifestum fit in parvulis,
288 id est, tam / in hominum quam in caeterorum ani‑
1
malium foetibus, qui, cum primo in lucem1 edu‑

cuntur, perinde ac si lumen respuant externum,
palpebras supra pupillas demit<t>unt et luminis
susceptiva organa occultant. His non absimiles sunt
oculi noctuarum, vespertilionum et his similium
volatilium animalculorum; necnon2 quorundam
quadrupedum animalium, ut sunt felis, vulpis, mu‑
ris et cae(terorum), quorum quaedam circa Solis oc‑
casus, quaedam post occasum, quaedam etiam medi‑
is tenebris libere vident et magis noctis tenebris3,
quam diei lumine gaudent.
Item, quaedam tam diu, quam noctu, eadem fa‑
cultate uti possunt, quaedam denique luminis adeo
appetentia et tenebrarum effugientia sunt, ut intento
obtutu ipsum Solem recta aspicere possint meridia‑
num et obscuritatem ad occasum vergentis luminis
sufferre minime valeant, ut fama probatur de aquilis
et experientia docet de omnium accipitrum4 et
288 1 in lucem: in luce S / 2 nec non ms. / 3 tenebris mg. / 4 Post
1
accipitrum, del. genere ms. / 5 vel in ipso occasu omm. S //

când ochiul este vătămat de urdoare sau de vreo altă

slăbiciune întâmplătoare, ei le văd pe toate într‑o altă
culoare decât e în realitate sau, dacă văd în aceeaşi cu‑
loare, totuşi li se arată întunecos şi slab şi amestecat,
cum păţesc ochii uscaţi de bătrâneţe şi cei obosiţi de
lecturi neîntrerupte, ceea ce se poate întâmpla chiar în
floarea vârstei. Unele însă au parte de o putinţă de a
vedea atât de mult peste medie, încât atunci când lu‑
mina este în exces aproape că li se toceşte vederea, cum
este limpede că se întâmplă la copii, adică atât la puii
oamenilor, cât şi la ai celorlalte animale, care, când sunt
scoşi la lumină pentru prima dată, îşi pun pleoapele
peste ochi, de parcă ar refuza lumina din exterior, şi îşi
ascund organele capabile să primească lumina.
Nu altfel sunt ochii bufniţelor, ai liliecilor şi ai
altor mici animale asemănătoare; ba chiar şi ai unora
dintre patrupede, cum sunt pisica, vulpea, şoarecele
şi celelalte care, pe la apusul soarelui – iar unele după
apus, şi altele chiar în plin întuneric – văd liber şi se
bucură mai mult de întunecimile nopţii decât de lu‑
mina zilei.
Tot aşa, unele se pot folosi de aceeaşi calitate deo‑
potrivă ziua şi noaptea, iar altele sunt atât de dornice
de lumină şi gata să fugă de întunecimi, încât pot
privi de‑a dreptul soarele de la amiază fără a‑şi pleca
privirea şi nu reuşesc defel să îndure întunericul de la
apusul luminii – aşa cum demonstrează ce se spune
despre acvile – iar experienţa ne învaţă despre neamul
tuturor păsărilor şi al celorlalte înaripate şi al patru‑
pedelor, care fie înainte de apus, fie chiar la apus, fie
caeterorum volatilium atque quadrupedum genere,

quae vel ante occasum, vel in ipso occasu5, vel statim
post ipsum occasum latebras nidosque petunt, et, si
quae sint alia his similia, missa facientes, haec ad
289 comparationis / paritatem percipiendam, ni fallor,
1
quam sufficientissima esse arbitror.
Cap(ut) 23
Motus, coloris et luminis1 solaris exemplum ad
comparationem Providentiae, Dispositionis et
Praescientiae Divinae applicatur et verbotenus
explicatur.2
Sol igitur, continuo, in eodem perseverat motu.}

Ipsa Solis motus continua identitas atque inaltera‑
bilitas, ut dictum est, congrue Divinae comparabitur
Providentiae. Divina enim Providentia nullam ad‑
mittere potest alterationem et nunquam aeterni de‑
creti mutat consilium, quippe quae Deus πρωνώᾳ3 et
providet, aeterne eodem modo providet, aeterne
bene ac perfecte disponit, aeterne omnia praecog‑
noscit atque praescit, iuxta aeternum Suae Provi‑
dentiae decretum, factum iri4.
Eius autem Color.}
Divina Dispositio (quatenus sensu et intellectu
hominis percipi potest, et sensu quidem omnia visibi‑
lia, intellectu autem omnia invisibilia), ad universitatis
concentum complendum atque perficiendum omnia
disponit, et iuxta Providentiae decretum praeordinat,
ea nempe, quae ad ordinem naturalem et mysteria
289 1 luminis] lominis ms. / 2 Titulus capituli mg. / 3 πρωνώᾳ
1
post S correxi: προνωα ms. / 4 factum iri] facta iri ms. //

imediat după apus, îşi caută ascunzişurile şi cuiburile;

iar dacă mai sunt altele asemănătoare acestora, le pu‑
tem lăsa deoparte: socotesc că, de nu mă înşel, pentru
a înţelege potriveala comparaţiei, acestea sunt cu to‑
tul de ajuns.
Capitolul 23
Se adaugă şi se explică pilda mişcării, culorii şi
luminii solare ca o comparaţie cu providenţa,
rânduiala şi preştiinţa dumnezeiască.
Soarele, aşadar, stăruie neîncetat în aceeaşi mişcare.

Această continuă identitate şi absenţă a schimbării,
specifică mişcării soarelui, după cum s‑a spus, se va
compara pe bună dreptate cu providenţa dumnezeias‑
că. Căci providenţa dumnezeiască nu poate accepta
nicio schimbare şi niciodată nu schimbă planul hotărâ‑
rii veşnice, căci cele pe care Dumnezeu le ştie dinainte
şi le vede dinainte, pe care le vede dinainte veşnic în
acelaşi mod, le rânduieşte veşnic bine şi desăvârşit, le
cunoaşte şi le ştie pe toate dinainte, acelea se vor face
după hotărârea veşnică a providenţei sale.
Culoarea lui.
Rânduiala divină (în măsura în care poate fi înţe‑
leasă de simţurile şi intelectul omului, şi anume toate
cele vizibile prin simţuri, dar şi toate cele invizibile
prin intelect), le rânduieşte pe toate pentru a împlini şi
a desăvârşi armonia universului şi pe toate le aşază di‑
nainte după hotărârea providenţei, adică cele care sunt
ordonate dinainte după ordinea naturală şi tainele de
supernaturalia praeordinata atque Summa Sapientia

et Bonitate disposita sunt, quae haud possunt, quin
290 tempore, loco, modo principio, / medio, atque fine
1
iuxta Divinam Sententiam fiant atque operentur.

Tandem eius lumine.}
Sua Praescientia et Praecognitione, omnia, an‑
tequam fiant, praescit ac praecognoscit, non tamen
omnia eodem modo. Nam bona quidem, bona; ma‑
la autem, mala scit. Et, cum1 Dei Praescientia una
eademque sit (in Deo enim nulla duplicitas aut mul‑
tiplicitas), verum tamen liberae voluntatis dispositio
aut inclinatio multifariam partitur praescientiam,
quae iuxta inclinationum dignitatumque gradum,
haec quidem ita, illa autem ita praecognoscit.
Vt videre est in astris.}
Vt videre est in Caelestibus Creaturis, gradu, hoc
est, luminis gratia, differentibus, quae quamquam
secundum Suae perfectionis conditionem, eundem
Divini Splendoris lumen participent, attamen Deus
nec Angelum praescit ut bonum Cherubin, nec vi‑
cissim Cherubin ut bonum Angelum, itaque eadem
communi Bonitate2, secundum dignitatum gradus,
differenter a Deo boni praesciuntur et, antequam
crearentur sic, et sic praecognoscebantur.
Quaedam superficietenus duntaxat.}
Quae animae per propriae liberae voluntatis in
291 bonum inclinationem, ita sese / in virtutibus (quae
2
apud Veritatis alumnos est divinorum preceptorum

290 1 cum mg. / 2 communi bonitate: communis bonitas p. m. //
1
291 1 exercitarunt] exercitarunt ut ms. / 2 illae] illi S / 3 aptissimae

2
atque capacissimae: aptissimi atque capacissimi p. m. / 4 radiis] rediis

ms. / 5 et interl. / 6 Mt. 13, 45‑46 / 7 Mt. 25, 14‑30 / 8 Mt. 11, 28 /
9
Mt. 11, 29 / 10 et oblitum est pagina sequenti //
dincolo de natură şi rânduite după preaînalta înţelep‑

ciune şi bunătate, şi cele care nu pot face altceva decât
să devină şi să lucreze, după sentinţa divină, într‑un
timp, loc, ca principiu, ca mijloc şi scop.
În sfârşit, prin lumina lui.
Prin preştiinţa şi precunoaşterea sa, pe toate le ştie
şi le cunoaşte dinainte de a fi, dar nu pe toate în acelaşi
mod. Căci le cunoaşte pe cele bune ca bune, iar pe cele
rele, ca rele. Şi, de vreme ce preştiinţa lui Dumnezeu
este una şi aceeaşi (căci la Dumnezeu nu există nicio
duplicitate şi nicio multiplicitate), totuşi rânduiala sau
înclinaţia liberei voinţe generează o preştiinţă multi‑
plă, care, după măsura înclinaţiilor şi demnităţilor, cu‑
noaşte dinainte că acestea sunt într‑un fel, iar acelea,
într‑alt fel.
După cum se poate vedea la astre.
După cum se poate vedea la creaturile cereşti, deo‑
sebite gradual, adică datorită luminii: cu toate că, după
condiţia desăvârşirii proprii, se împărtăşesc din aceeaşi
lumină a splendorii divine, totuşi Dumnezeu nu îl ştie
dinainte pe înger ca heruvim bun, nici, la rândul său,
pe heruvim ca înger bun, şi aşa, prin aceeaşi bunătate
comună, după gradele demnităţilor, cei buni sunt în
chip diferit ştiuţi dinainte de Dumnezeu şi, mai înain‑
te de a fi creaţi astfel, sunt cunoscuţi astfel dinainte.
Unele numai la suprafaţă.
Sufletele care, prin înclinaţia către bine a propriei
lor voinţe, s‑au exersat aşa în virtuţi (care, după învă‑
ţăceii adevărului, reprezintă respectarea preceptelor
divine) nu doar că au reuşit să fie cu totul potrivite şi
în stare să se împărtăşească din harul divin, ci chiar,
observatio) exercitarunt1, non solum illae2 ad Divinam

participandam Gratiam aptissimae atque capacissi‑
mae3 evasere, sed etiam reflexis Divinae Gratiae radiis4
et5 a se, ad alios translatis, caeteros quoque eiusdem
luminis participationis idoneos dignosque effecere.
Vt videre est in auro, argento.}
Vt videre est in iis qui fideliter Divinum operan‑
tur Opus, pretiosam mercantur margaritam6 et Do‑
mini foenerantur talantum7.
Porro quaedam penetrative per totum illuminat.}
Quosdam vero in utero matris perfectissimos et
Suae Perfectae Gratiae ad aliquod particulare alicu‑
ius mysterii ministerium exequendum dignissimos
praecognoverat.
Vt patet in aëris subtilitate.}
Vt patet in Patriarcharum, Prophetarum, Apos‑
tolorum aliorumque his similium electione.
Denique, quaedam superficialiter illuminantur
quidem.}
Cum Divina Charitas omnes bonos ac probos es‑
se vel fieri, vellet („Venite ad Me omnes8“) omnibus
eandem virtutis proposuit viam („Discite a Me, quia
292 mitis sum9“) et10 / omnibus aequaliter praeceptum
1
datum, et Dei Verbum praedicatum est, sed secun‑

dum Parabolam, ad loci et agri naturam (quae est
ipsa liberae voluntatis inclinatio), semen vel centu‑
plo multiplicatur vel, priusquam germinet a volatili‑
bus1 pascitur, vel a spinis obruitur, vel ob humoris
carentiam exarescit et demoritur2.
Vnde manifestum fit, mi alumne, Verbum,
cum simplex, unum et idem sit, attamen, ad liberae
292 1 a volatilibus: ab volatilibus ms. / 2 Mt. 13, 3‑9 / 3 quilibet]
1
quislibet ms. / 4 ipsius] epsius p. m. //

reflectând razele harului divin şi trecându‑le de la ei la

alţii, i‑au făcut şi pe alţii potriviţi şi vrednici să se îm‑
părtăşească din aceeaşi lumină.
După cum se poate vedea la aur, la argint.
După cum se poate vedea la cei care lucrează cu cre‑
dinţă lucrarea dumnezeiască: cumpără o perlă de preţ şi
dau împrumut cu dobândă talantul Domnului.
Apoi pe unele le luminează cu totul, pătrunzând
în ele.
Pe unii îi cunoscuse dinainte, chiar din pântecele
mamei, ca desăvârşiţi şi foarte vrednici de harul său de‑
săvârşit şi de a împlini o slujbă anume a unei taine.
După cum se vădeşte în subţirimea aerului.
După cum se vădeşte în alegerea patriarhilor, a pro‑
feţilor, a apostolilor şi a altora asemănători lor.
În sfârşit, unele sunt luminate la suprafaţă.
De vreme ce iubirea divină voieşte ca toţi să fie sau
să devină buni şi cinstiţi („veniţi cu toţii la mine“), le‑a
pus tuturor dinainte aceeaşi cale („învăţaţi de la mine,
pentru că sunt blând“), le‑a dat tuturor în mod egal
aceeaşi poruncă şi le‑a predicat cuvântul lui Dumnezeu,
dar, ca în parabolă, după natura locului şi a ogorului
(care este înclinaţia însăşi a voinţei libere), sămânţa fie
se înmulţeşte de o sută de ori, fie este mâncată de pă‑
sări mai înainte de a încolţi, fie e acoperită de spini, fie
se usucă de pe urma lipsei de apă şi moare.
De unde se vădeşte, învăţăcelule, că, deşi cuvântul
este simplu, unul singur şi acelaşi, totuşi, aplecat după
înclinaţia voinţei libere, se împarte în multe feluri şi se
transformă cumva în nenumărate forme. Altminteri,
dacă sufletul se străduieşte să‑şi transforme înclinaţia
voluntatis inclinationem applicatum, multifariam

partitur et quasi in sexcentas transformatur formas.
Alioquin, si animus malam inclinationem in bonam
transformare conaretur, utique Divina etiam Praes‑
cientia, eum a vitio, ad virtutem transmutabilem et
a malo, ad bonum transiturum praecognovisse de‑
dignata fuisset.
Vt et quodlibet metallum impolitum.}
Vt est quilibet3 animus qui, cum nunquam ad vir‑
tutis viam capessendam ac Divinam Gratiam adipis‑
cendam conatus fuerit, nullam profecto pro se bo‑
nam Dei Praecognitionem sperare poterit. Signum
est quia nec bonarum ipsius4 operationum in proxi‑
mum reflexionem fecisse comperiet.
293 Quae, mutato situ, / mutant colores.}
1
Mutata liberae voluntatis inclinatione, mutabun‑

tur mores et consequenter, tam de bona, quam de
mala pro se Divina Praescientia1 concipiet spem. „Vis
salvum fieri? Volo.“2 „Tolle grabatum tuum et vade.“3
„Ablue te in fonte Sylloam4“5, quem iuxta in bonum
animi inclinationem, bonam de se Divinam Praesci‑
entiam consecutam fuisse minime dubitandum.
Ac postremo tandem est vitalis visiva facultas.}
Cum omnium mortalium unus et idem sit intel‑
lectus et Veritatem Veri Splendoris eadem cognos‑
cendi atque intelligendi facultas, ea nempe, quae
sensitivo, non intellectuali oculo perspicere et invisi‑
bilia in fidei speculo, perinde ac visibilia esse<n>t,
videre atque discernere possit, at nihilominus his eti‑
am corporis compositicio6 navigio vectus, innumera
293 1 Divina Praescientia: Divinam Praescientiam p. m. / 2 In. 5,
1
6 / 3 In. 5, 8 / 4 Sulloam] Sylloa S / 5 In., 9, 7 / 6 compositicio]

composititio ms. //
rea într‑una bună, cu siguranţă preştiinţa divină a fost

în stare să cunoască dinainte că are să se schimbe de la
viciu spre virtute şi de la rău la bun.
Ca orice metal neşlefuit.
Ca orice suflet care, de vreme ce nu s‑a străduit nici‑
odată să o ia pe calea virtuţii şi să dobândească harul di‑
vin, de bună seamă nu va putea spera pentru sine buna
cunoaştere de dinainte care îi aparţine lui Dumnezeu.
Semnul e că nu va reuşi nici ca lucrările lui bune să se
răsfrângă asupra celui de alături.
Ele, odată schimbat locul, îşi schimbă culorile.
Odată schimbată înclinaţia voinţei bune, se vor
schimba deprinderile şi, în consecinţă, va nutri speran‑
ţa în divina preştiinţă asupra sa, atât bună, cât şi rea.
„Vrei să te mântui? Vreau.“ „Ia‑ţi patul tău şi umblă.“
„Spală‑te în apa Sylloam“: nu e nicio îndoială că, după
înclinaţia bună a sufletului, a dobândit o preştiinţă di‑
vină bună în privinţa sa.
Şi, în cele din urmă, este putinţa vitală de a vedea.
De vreme ce intelectul este unul şi acelaşi la toţi
muritorii, există aceeaşi putinţă de a cunoaşte şi a înţe‑
lege adevărul strălucirii adevărate, şi anume cea care
poate să pătrundă cu ochiul senzorial (nu intelectual)
şi să le vadă şi să le discearnă în oglinda credinţei pe
cele invizibile, ca şi cum ar fi vizibile: dar e ca şi cum,
purtat de corabia cu multe alcătuiri a trupului, suferă
nenumărate naufragii – în furtuni, şi chiar în mijlocul
apelor liniştite are asupra sa primejdia vârtejurilor de la
Carybde şi Syrte.
La unele sunt chiar organe capabile să primească
lumina.
tempestatum patitur naufragia et in mediis tran

quillitatibus, ipsi vorticum, Charybdum Syrtumque
imminet periculum.
In quibusdam enim luminis susceptiva organa.}
Quidam enim cum sint bonae et accuratae indolis,
facillime virtutis ingrediuntur ianuam et consequen‑
294 ter, indubie bonam de se fu/turam Dei Praecognitio‑
1
nem sperant, in ipsa promissionis consolatione firmi‑

ter acquiescentes.
Vt sunt oculi hominis.}
Vt sunt illi qui Praeceptis Divinis alacriter et
prompte obtemperant, econtra autem, qui vitio ma‑
lae laborant inclinationis. Isti enim voluntarie suavis‑
simum recusantes iugum, aliam sibi asciscunt praes‑
cientiam, quam qua Deus illos praescire maluisset
(„Non enim volo mortem peccatoris“1).
Aut, si eodem, tamen obscure.}
Aut, si futura vellet sperare bona et in futurum
sibi proponat poenitentiam (quae est a malo in bo‑
num inclinatio), nuda fide et nullo bonorum ope‑
rum adepto vestimento, ad nuptias2 Domini ingre‑
dietur quidem, sed, repulsam patiens, in gaudium
Domini nunquam intrabit3, ideoque obscure et du‑
bie de Dei Praescientia sperabit.
Vt patiuntur oculi senio effoeti.}
Vt patiuntur illi qui immodice et supra modum
Divinam sperantes Misericordiam aut Bonam Pra‑
escientiam, suae salutis invigilantes et pigriter de se
curantes obdormiunt4.
Quod etiam in ipsa florescente aetate.}
294 1 Ezec. 18, 23; 33, 11 / 2 Post nuptias, del. quidem ms. / 3 Mt.
1
25, 21 et 23 / 4 Mt. 25, 1‑13; Mc. 13, 35‑35 //

Unele, pentru că au o natură bună şi îngrijită, in‑

tră foarte uşor pe poarta virtuţii şi, în consecinţă,
speră o bună precunoaştere a lui Dumnezeu faţă de
sine, găsindu‑şi liniştea, cu bun temei, în mângâierea
făgăduinţei.
După cum sunt ochii omului.
După cum sunt aceia care dau ascultare cu vioiciune
şi pe dată poruncilor dumnezeieşti, sunt şi unii care,
dimpotrivă, se muncesc cu viciul înclinaţiei rele. Căci
ei, renunţând de bunăvoie la jugul plin de încântare, îşi
atrag de partea lor o preştiinţă diferită de cea pe care
Dumnezeu preferase să o ştie dinainte pentru ei („căci
nu voiesc moartea păcătosului“).
Sau, dacă este aceeaşi, e neclară.
Sau, dacă ar vrea să spere la binele viitor şi îşi pune
dinainte, în viitor, pocăinţa (care este înclinarea de la
rău spre bine), prin simpla credinţă şi fără să ia ni‑
ciun veşmânt al lucrărilor bune, merge către nunta
Domnului, dar, suferind că este respins, nu va intra
niciodată în bucuria Domnului şi de aceea va avea
speranţe neclare şi îndoielnice în privinţa preştiinţei
lui Dumnezeu.
După cum suferă ochii uscaţi de bătrâneţe.
După cum suferă cei care, sperând fără măsură şi
peste măsură la îndurarea divină sau la preştiinţa bună,
dorm, fără a veghea la salvarea lor şi îngrijindu‑se de
sine cu trândăvie.
Ceea ce se poate petrece şi în floarea vârstei.
Cei pe care moartea îi înghite într‑un moment şi
într‑un loc unde nu se aşteptau („Vegheaţi, căci nu ştiţi
ceasul la care va veni hoţul!“).
Quos mors tempore et loco quo non sperabant,

295 praeocupatos / absorbet („Vigilate, nescitis enim qua
1
hora veniet fur!1“).

Quaedam autem adeo supra modum visiva pol‑
lent facultate.}
Quidem autem adeo simplicis sunt et flexibilis
animi, ut aut in Divinis Praeceptis minime versen‑
tur, aut ad quaslibet frivolas fabulosasque institutio‑
nes penitus dedentur.
Vt manifestum fit in parvulis.}
Vt manifestum fit in barbaris nationibus, quae
aut nullam praemii et bonae spei imaginationem ha‑
bere possunt, aut ad quamlibet falsam fucatamque
religionem addicti2 et caeca quadam opinione ani‑
mique lubrica inclinatione capti atque delusi3, pro
summo malo (quod ipsis infallibiliter venturum est),
summum bonum invincibili sperant ignorantia, qui‑
bus, si verae religionis verus coruscet radius, illico
lucem acclamabunt esse tenebras („Vae ipsis!“4 et
cae(tera)) et carnales sensus super intellectus cogniti‑
onem superextendentes5 ac intelligentiae oculum
crassae ignorantiae palpebra obtegentes, puram6, ve‑
ram et sanctam respuent doctrinam.
His non absimiles sunt oculi noctuarum.}
His non absimiles sunt immundi spiritus asse‑
clae, qui aut per se, aut per nefandissima organa,
296 mendacium et omne quod Veritati est / contrarium
2
in omnem dispargunt animam.

295 1 Mt. 24, 42‑43 / 2 addicti] addictae p. m. / 3 capti atque
1
delusi: captae atque delusae p. m. / 4 Is. V, 20 / 5 superextendentes]

seperextendentes ms. / 6 puram] puras p. m. //
296 1 mendacium] mendatium ms. / 2 utrum mg. / 3 accersere]
2
accersire ms. / 4 fuisse] esse p. m. / 5 blasphemos] plasphemos p. m. //

Unele creaturi sunt înzestrate cu o putinţă de a ve‑

dea peste măsură.
Iar unii au un suflet atât de simplu şi slab, încât
fie nu se pricep deloc la preceptele dumnezeieşti, fie
sunt cu totul dedaţi unor învăţături superficiale şi
mincinoase.
După cum se vădeşte la copii.
După cum se vădeşte la neamurile barbare, care fie
nu îşi pot închipui defel răsplata şi speranţa bună, fie,
supuşi vreunei religii false şi plăsmuite, cuceriţi şi amă‑
giţi de o părere oarbă şi de o înclinaţie primejdioasă
a sufletului, din pricina unei ignoranţe de neînvins,
iau binele desăvârşit drept răul desăvârşit (ce li se va
întâmpla negreşit); dacă dinaintea lor va străluci raza
adevărată a religiei adevărate, pe dată vor striga în gura
mare că sunt întunecimi („Vai de noi!“ şi celelalte) şi,
extinzând simţurile carnale peste cunoaşterea intelec‑
tuală şi acoperindu‑şi ochiul inteligenţei cu pleoapa
ignoranţei groase, vor respinge învăţătura pură, adevă‑
rată şi sacră.
Nu altfel decât aceştia sunt ochii bufniţelor.
Nu altfel decât aceştia sunt cei ce urmează duhul
necurat, care – fie prin ei înşişi, fie prin mijloace de
nespus – împrăştie în orice suflet minciuna şi tot ce e
contrar adevărului.
După cum sunt ai pisicii, ai vulpii, ai şoarecelui
După cum sunt falşii profeţi, antihriştii, cei ce cre‑
ează erezii şi ceilalţi şarlatani ai superstiţiilor, cei care
răspândesc legi diabolice şi sunt născocitori plini de
necredinţă. Ei se bucură, fiindu‑le interzisă tăcerea,
mai mult să ascundă minciuna decât să cerceteze prin
Vt sunt felis, vulpis, muris.}

Vt sunt Pseudoprophetae, Antichristi, Haeresiar‑
chae et reliqui praestigiatores superstitionum le‑
gumque diabolicarum latores et impiissimi excogita‑
tores. Qui mendacium1, interdicto silentio, occultare
magis, quam claritate Verbi inquirere et exemplo
operis probare gaudent, de quibus, eos Deus utrum2
quali Praecognitione praecognoverit nemo mentis
compos dubitabit.
Item, quaedam tam diu, quam noctu eadem fa‑
cultate uti possunt.}
Sunt quidam mortalium stultissimi et ipsis brutis
vilissimi qui sentiunt et sperant, animam hominis
non fide, non denique bonis operibus suam consequi
salutem et econtra, eandem animam non perfidia ac
apostasia, nec denique malis operibus suam accerse‑
re3 damnationem, sed hanc quidem ita, illam autem
ita a Summa Dei Bonitate atque Iustitia praedestina‑
tam fuisse4. O, amentiam intollerabilem! O, Dei Cle‑
mentiam inscrutabilem, qua dignatur tales sustinere
blasphemos5!
Quaedam denique luminis adeo appetentia et
tenebrarum aversantia sunt.}
Quidam ita veritatis imitatores et virtutis amato‑
297 res, mendacii exe/cratores et vitii osores sunt, ut im‑
1
moto animi oculo recta Solem spectitantes Iustitiae,

firmiter sperent, constanter credant et infallibiliter
sciant Deum quandoque cuicunque secundum opera
sua retribuiturum1 et quidem servis fidelibus talento‑
rum multiplicationem et gaudii amplificationem, ne‑
297 1 Eccl. 16, 13 / 2 Mt., 25, 14‑30 / 3 Mt. 5, 26 / 4 In. 12, 36,
1
Lc. 16, 8, Eph. 5, 8 / 5 Mal. 3, 20 / 6 praecipiat atque: praecipiatque S //
limpezimea cuvântului şi să dovedească prin pilda lu‑

crării; în privinţa lor, nimeni care e cu mintea întreagă
nu se va îndoi de precunoaşterea cu care i‑a cunoscut
Dumnezeu dinainte.
Tot aşa, unele creaturi pot să se folosească de ace‑
eaşi calitate atât ziua, cât şi noaptea.
Există unii muritori, cu totul nătângi şi mai neîn‑
semnaţi decât fiarele sălbatice, care cred şi speră că su‑
fletul omului nu îşi dobândeşte salvarea prin credinţă,
nici prin lucrările bune (ba dimpotrivă), că acelaşi
suflet nu îşi capătă osânda prin perfidie şi renegarea
credinţei şi nici prin lucrările rele, ci că un suflet a fost
dinainte menit într‑un fel, iar altul, într‑alt fel, de
către preaînalta bunătate şi dreptate a lui Dumnezeu.
O, sminteală de neîndurat! O, îndurare nepătrunsă
a lui Dumnezeu, care binevoieşte să suporte asemenea
hulitori!
În sfârşit, unele sunt foarte dornice de lumină şi fug
de întunecimi.
Unii într‑atât iau ca model adevărul şi iubesc virtu‑
rea, detestă minciuna şi urăsc viciul, încât, privind de‑a
dreptul soarele dreptăţii cu ochiul nemişcat al sufletu‑
lui, speră cu temei, cred cu statornicie şi ştiu nesmintit
că Dumnezeu are să‑i plătească, la un moment dat, fi‑
ecăruia după lucrările lui, adică celor credincioşi le va
înmulţi talanţii şi le va spori bucuria, iar netrebnicilor
le va da temniţele veşnice şi sărăcia rămăşiţelor, până la
ultimul bănuţ. O, rău uriaş, de vreme ce la cel veşnic
nu există nicio mărime a timpului – atunci bănuţul,
având greutatea nesfârşită a lui Dumnezeu, va fi plătit
veşnic şi datoria niciodată nu se şterge!
quissimis autem, aeternas carceres2 et residui<s> pau‑

peries, quousque ultimum rependa<n>t
quadrantem3. O, ingens malum, siquidem apud Ae‑
ternum nulla temporis quantitas, ergo etiam qua‑
drans, Dei infinito constans pondere, infinite repen‑
detur et debitum nunquam solvetur!
Vt fama probatur de aquilis et experientia docet.}
Vt Sacra Scientia imbuti testantur et ipsa Veritas
affirmat, Lucis filios4, nil nisi Solem Iustitiae5 intu‑
eri gaudere.
Quae ante occasum.}
Qui vel antequam mendacium audiant, vel in ip‑
so ipsius stridore, vel statim post illius ominosum
sonitum, ad Veritatis requiem sese recipiunt et quid
Sacra Scientia ex Veritate doceat praecipiat atque6
affirmet, quieto pervolvunt animo et de hoc triplici
Vnius Divini Splendoris radio, in hunc modum, pie
ac orthodoxe philosophantes, mutue Summae
298 Felici/tatis fruitionem et privatim legitimi certaminis
1
brabium et immarcescibilem potiuntur coronam1.
Cap(ut) 24
Collectio et conclusio2 infertur, ex tradita
doctrina de Divina Praescientia, qua via ad
Theologo‑ethices disciplinam tam theor<et>ice,
quam practice progrediendum admonemur.3
Hunc itaque in modum, mi charissime alumne,

Divinam Praescientiam4 ab omni liberi arbitrii vio‑
lenta pr<a>ecipitatione, irrationali actione, effrenato
298 1 1 Pt. 5, 8 / 2 conclusio] occlusio S / 3 Titulus capituli mg. /
1
4
Divinam Praescientiam mg. / 5 ac] an p. m. / 6 antesignanus] antesig
namus S / 7 belles] bellares ms. //
După cum o dovedeşte ce se spune despre acvile şi

ne învaţă experienţa.
După cum dau mărturie cei bine deprinşi cu ştiinţa
sacră şi o afirmă adevărul însuşi, fiii luminii nu se bu‑
cură să privească nimic altceva decât soarele dreptăţii.
Unele, înainte de apus.
Cei care mai înainte de a auzi minciuna, ori chiar
auzind‑o strigând, ori îndată după zgomotul ei adu‑
cător de rău, se retrag în sălaşul adevărului şi îi învaţă
pe alţii şi afirmă şi cercetează cu suflet liniştit ceea ce
ştiinţa sacră dă ca învăţătură, pornind de la adevăr:
filozofând în felul acesta, cucernic şi ortodox, asupra
întreitei raze a dumnezeieştii splendori unice, primesc
unii de la alţii bucuria fericirii celei mai înalte şi, în
parte, premiul întrecerii legiuite şi coroana ce nu
se veştejeşte.
Capitolul 24
Se fac rezumatul şi încheierea, din învăţătura
transmisă de preştiinţa divină: pe această cale
suntem sfătuiţi să mergem înainte către disciplina
teologiei etice, atât teoretic, cât şi practic.
În felul acesta aşadar, preaiubitul meu învăţăcel, să

crezi, să înţelegi şi să ştii că preştiinţa divină este nevi‑
novată, neatinsă şi foarte departe de orice avânt violent
al liberului arbitru, de orice act iraţional, poftă neîn‑
frânată, dorinţă înflăcărată, strădanie deşartă, plan fără
noimă, ambiţie smintită, ocupaţie fără rost, păgubire
dăunătoare, prăbuşire jalnică, întâmplare nefericită,
appetitu, flammeo desiderio, vano nisu, absurdo co‑

natu, dementi ambitione, frustrata occupatione, lae‑
siva noxa, miserabili ruina, infelici casu, malo affectu,
omnisque pravae affectationis ruinosa ac5 perniciosa
inclinatione, inculpatam, immaculatam et quam lon‑
gissime remotam credas, intelligas et scias, et cum his‑
ce de caeteris quoque, prout Veritatis discipulum de‑
cet, imposterum pie et sancte philosopheris, quibus
bene et perfecte, per Sacram Sapientiam adeptis, The‑
ologo‑ethices, ut bonus, legi<ti>musque athleta, ut
Veri Dei verus signifer procerissimus et miles antesig‑
nanus6 fortissimus atque strenuissimus, viam ingredi‑
aris, Sacram Militiam prosequaris, bellum Dei belles7,
pugnam legitime exerce<a>s, victoriam obtineas et
quid apud Deum bonum honestumque sit prudenter
discernas, virtutem ames, vitium effugias, differenti‑
299 am inter mortem et / mortem, inter vitam et vitam
1
dignoscas ac tandem (quod faxit misericordiarum

Deus), ad veram beatitudinem pervenias, <eam>1
reperias, complectaris2, possideas et3 iucundissime
tam in hac, quam in futura vita perfruaris et devotis‑
sime Τὸ Τρισάγιον, coram Sacro‑Sanctae Trinitatis
Maiestate aeterne psallas. Cui sit Omnis Sapientia,
Omnis Sanctitas, Omnis Gloria, Omnis Honor et
omnis debitus Cultus, per infinita saecula. Amen.
Finis4
299 1 <eam> una cum S supplevi / 2 complectaris] complecteris

1
ms. / 3 et interl. / 4 Finis Primi Tomi ms. //

pasiune rea şi de înclinarea – ce ruinează şi distruge – a

oricărei pasiuni; iar împreună cu acestea să filozofezi
de aici încolo şi în privinţa celorlalte, după cum i se
cuvine unui discipol al adevărului, cu evlavie şi sfinţe‑
nie; odată dobândite acestea bine şi desăvârşit, prin
ştiinţa sacră, ca atlet bun şi legiuit al teologiei etice, ca
adevărat purtător de stindard, cel mai înalt, al adevăra‑
tului Dumnezeu, şi ca cel mai puternic şi vrednic oş‑
tean ce‑i merge înainte, să porneşti la drum, să‑ţi faci
mai departe sacra îndatorire ostăşească, să porţi războ‑
iul lui Dumnezeu, să duci în chip legiuit lupta, să do‑
bândeşti victoria şi să discerni cu înţelepciune ce este
bun şi cinstit dinaintea lui Dumnezeu, să iubeşti virtu‑
tea, să fugi de viciu, să înţelegi deosebirea dintre moar‑
te şi moarte, dintre viaţă şi viaţă; în cele din urmă (să‑ţi
îngăduie Dumnezeul îndurărilor), să ajungi la adevăra‑
ta beatitudine, să o găseşti, să o îmbrăţişezi, să o iei în
stăpânire şi să te bucuri cu încântare de ea atât în viaţa
aceasta, cât şi în cea viitoare, şi să cânţi veşnic, cu toată
evlavia, Sfânta Treime, dinaintea maiestăţii Preasfintei
Treimi. Ei i se cuvine toată înţelepciunea, toată sfinţenia,
toată gloria, toată cinstirea şi toată închinarea, în veacu‑
rile nesfârşite. Amin.
Sfârşit
1 / LOCA OBSCVRA
1
In Catechisi, quae ab Anonymo1 Authore

Slaveno idiomate edita
et Первое u1че1ніе wтрbкwмъ intitulata est,
dilucidata, authore2
Principe DEMETRIO CANTEMIRIO
1
1 1 Anonymo] anonimo p.m. / 2 authore] autore ms. /
PASAJE NECLARE
în catehismul publicat în limba slavonă
de un autor anonim şi intitulat
„Prima învăţătură către cei tineri“,
limpezite de
principele DEMETRIUS CANTEMIRIUS
Ex Praefatione3, pag(ina) 2da,
T возра1ста дэ1тскагw, а1ки t корене и2 до1бро
и2 зло1 во все2 тече2тъ. Ви1на же2 сегw2 сіs е1сть: что2
поне1же грэхо1внымъ прароди1телей поврежде1ніемъ,
прекло1нниеc мы t нача1ла жи1тіz къ зло2. Все2
помышле2ніе срdца члвэческа на2 зло2 t ю1ности егw2,
гл7етъ писа1ніе et cae(tera).
2 Author anonymus asserit vitia om/niaque nefan‑
1
da hominis facinora procedere, ex primitiva laesione

naturali, quam sibi Protoplastae suis contraxere pec‑
catis, ideoque homines ab initio vitae proclives pro‑
nosque esse ad malum, ad cuius confirmationem
testimonium fert Sacrae Scripturae, omnem cogita‑
tionem cordis hominis, ad malum, ab iuventute.
Apte quidem et erudite, non tamen difficultate caret
piae nutritionis indigua pueritiae aetas, dum defini‑
tive concludit тру нd w ему2 злы2мъ небы2ть, кото1рый
и3 роди1лся зо1лъ („difficile illi non esse nequam, qui
nequam iam est natus“1). Latet hic sententiae sen‑
sus, licet authoris pia sit opinio, utrum nempe illa
nequitia hominis inevitabiliter, ab ipsa corrupta
3 procedat natura (quae saevienti / cessit peccato), an
2
3
Praefatione] Praefacione ms. //
2 1 Vide „In primum Mosis Librum, qui Genesis vulgo dicitur“, Com
1
mentarius Iohannis Calvini, Oliva Roberti Stephani editio, 1554, p. 67 //

3 1 Gen. I, 10‑25 / 2 Gen. I, 26‑27 //
2
Din prefaţă, pagina a 2‑a: „De1 la vârsta copilăriei,
precum de la rădăcină, şi binele, şi răul în toate curg.
Cauza acestui lucru este următoarea: atâta vreme cât
loviţi suntem de păcatul strămoşesc, înclinaţi suntem,
de la începutul vieţii noastre, către rău. Toate gândurile
vieţii omului, din tinereţea acestuia, către rău se în‑
dreaptă, zice Scriptura“ şi celelalte.
Autorul anonim afirmă că stricăciunile şi toate faptele
nelegiuite ale omului provin din vătămarea de la început
a firii pe care şi‑au atras‑o cei întâi creaţi pentru păcatele
lor şi că de aceea oamenii sunt porniţi şi înclinaţi, încă de
la începutul vieţii, spre rău: pentru adeverirea acestui fapt
aduce mărturia Scripturii sacre, anume că orice gând al
minţii omului e spre rău, încă din tinereţe. Este chiar po‑
trivit şi temeinic, numai că impasul nu ocoleşte vârsta
copilăriei, ce are nevoie de o hrană cuvioasă; trage în cele
din urmă concluzia: „greu îi este să nu fie rău celui care
întru rău s‑a întrupat“ („greu să nu fie netrebnic cel care
s‑a născut de‑acum netrebnic“). Rămâne ascuns înţelesul
acestei idei, chiar dacă părerea autorului este cuvioasă:
dacă acea netrebnicie a omului provine, fără a putea fi
1
Traducerea tuturor pasajelor slavone îi aparţine prof. Leonte
Ivanov; în majoritatea cazurilor, textul cantemirian inserează o
echivalare în limba latină (care, tradusă în ediţia de faţă în limba
română, dublează traducerea din slavonă).
552 LOCA OBSCVRA IN CATECHISI
quia quidam elective mali sint nati, et econtra, qui‑

dam elective boni? Intelligendum procul dubio, mo‑
raliter praeter Deum, bonum esse neminem, natura‑
liter autem omnia bona1, quia Deus omnia in
Sapientia fecit et praecipue hominem, quatenus „ad
Imaginem et Similitudinem“ Eius creatus2, et univer‑
saliter aliquid imperfectum, si non actu, saltim po‑
tentia, creatum fuisse, repugnat Divinae Sapientiae,
Potentiae, Bonitati et cae(tera).
Quare, unus cum sit naturae ordo, una et eadem
semper eius operatio, id est, mortalium nascendi et
essendi modus, omnes perinde boni sunt nati natu‑
raliter et omnes, modo si velint, bonos fieri posse,
4 moraliter. Nam si quidam elective (quod absit / a
mente et fide Orthodoxi hominis) nati fuissent bo‑
ni, colloquia mala nunquam potuissent corrumpere
mores bonos et viceversa, si quidam nati fuissent
elective mali, in casum piis, bonis ac honestis appli‑
carentur disciplinis, quia naturalia, iuxta axioma,
remanent sicut incepere. Ergo evidens est omnes
aequaliter natura bonos esse natos, sed post nativita‑
tem, per colloquia mala sive privatione piarum bona‑
rumque disciplinarum, malos contrahere mores. Et
hic est sensus Sacrae Scripturae, quae non a nativita‑
te, sed ab iuventute dicit cor hominis pronum esse ad
malum, quando scilicet incipit propria ratiocinandi
5 facultate, bonum discernere a malo, / a nativitate
1
enim irrepente naturae corruptella et Protoplastarum

tran<s>gressione, licet iusta exigente poenam, lu‑
men tamen quod vocant naturale et libera volendi
5 1 quam quam dittographice ms.; primum quam del. ms., post
1
contraxerunt / 2 internus] aeternum p.m. / 3 pretio] precio ms. / 4 modo]

modi p.m. //
PASAJE NECLARE ÎN CATEHISM 553
ocolită, din însăşi firea lui stricată (care nu a opus rezis‑

tenţă păcatului năprasnic), oare unii s‑au născut, pe alese,
răi, iar alţii, pe alese, buni? Se cuvine să se înţeleagă –
dincolo de vreo îndoială – că, din perspectiva morală,
nimeni în afară de Dumnezeu nu este bun, iar, din per‑
spectiva firii, toate sunt bune, pentru că Dumnezeu în
înţelepciunea sa le‑a făcut pe toate şi mai cu seamă pe
om, de vreme ce a fost creat „după chipul şi asemănarea“
lui şi este împotriva dumnezeieştii înţelepciuni, puteri şi
bunătăţi să fi creat ceva, în chip universal, nedesăvârşit –
dacă nu în act, măcar în putinţă.
De aceea, cum rânduiala firii este una singură, una
şi aceeaşi este întotdeauna lucrarea ei, adică modul în
care se nasc şi există muritorii: toţi s‑au născut deopo‑
trivă buni din perspectiva firii şi, dacă voiesc, pot deve‑
ni buni din perspectiva moralei.
Căci dacă unii, pe alese, s‑ar fi născut buni (fie de‑
parte aceasta de gândul şi credinţa omului ortodox),
niciodată influenţele rele nu ar fi putut strica bunele
deprinderi – şi invers, dacă unii s‑ar fi născut pe alese
răi, chiar dacă ar fi îndreptaţi cu învăţături bune şi cin‑
stite, pentru că cele naturale rămân ca la început, după
axioma enunţată. Aşadar, este vădit că toţi, în chip egal,
s‑au născut buni din fire, dar după naştere, sub influ‑
enţe rele ori lipsiţi fiind de învăţăturile cuvioase şi
bune, au prins rele deprinderi.
Şi acesta este înţelesul Scripturii sacre, care spune că
mintea omului e înclinată către rău nu din naştere, ci
din tinereţe, şi anume de când începe, prin putinţa sa
proprie de a raţiona, să discearnă răul de bine, căci
prin stricăciunea strecurată în fire de la naştere şi prin
facultas illaese permanserunt conservatae, neque

aliud sibi peius contraxerunt1, quam eiusdem prae‑
varicationis atque peccati vindictam, h(oc) e(st) cor‑
poris temporalem, animae vero aeternam mortem,
id est, infinita infinitorum Mala Suppliciorum. Ex
ternus itaque homo, tyrannidem subiens corruptio‑
nis, internus2, pretio3 proprii sanguinis D(omi)ni
Salvatoris Iesu Christi, redemtus est, modo4 si velit
eum agnoscere et profiteri, suum esse Salvatorem,
omnes ad Se vocantem audire et mandata Eius totis
6 viribus / facere, qua in universali vocatione (non dico
1
illam particularem, ad quam unusquisque particula‑

riter, particulari S(ancti) Sprtus vocatur gra‑
tia). Graecus, Barbarus, Scytha1 omnisque sexus ac
aetas, nullum habet discrimen, quia vocat „Venite ad
Me omnes“2. Si omnes vocat, ergo omnes possunt
venire, alioquin implicaret Divinae Omni‑Scientiae,
similiter, si quosdam dumtaxat, genus, sexum vel ae‑
tatem secernens implicaret Divinae Misericordiae,
Bonitati et cae(tera).
Ergo concludendum natura quidem omnes bo‑
nos et bene esse natos, moraliter vero, ab iuventute,
iuxta sacrum edictum, omnes in malum pronos
atque proclives esse et consequenter, hac ratione,
7 disciplinis piis, bonis et / honestis ab iuventute indi‑
2
gere, ut vocantem audiant, dictis fidem habeant et

iussa custodiant1 sciantque quod qui dicit se Deum
cognoscere et mandata Eius non servat esse menda‑
cem2 et quod fides absque operibus sit mortua3.
6 1 Colos. III, 11 / 2 Mt. XI, 28 //
1
7 1 1 Mt. XXIII, 3; XXVIII, 20; Lc. XI, 2; In. XIV, 15 et 21; XII, 47 /
2
2
Rom. I, 25; 1 In. II, 4 / 3 mortua] Iacob II, 17 et 26 / 4 Vide n. 3, p. 1 //
abaterea celor întâi creaţi, totuşi, chiar dacă pe bună

dreptate ar fi meritat o pedeapsă, lumina care e numită
naturală şi putinţa liberă de a voi au rămas neatinse şi
nici nu au atras către sine ceva mai rău decât răsplata
pentru neascultare şi păcat, şi anume moartea vremel‑
nică a trupului, dar cea veşnică a sufletului, adică relele
nesfârşite ale chinurilor nesfârşite. Şi astfel, suferind
omul de dinafară stăpânirea tiranică a stricăciunii, cel
de dinăuntru a fost răscumpărat cu preţul chiar al sân‑
gelui Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos, doar să
voiască a‑l cunoaşte şi a mărturisi că el este mântuitorul
lui, să audă că pe toţi îi cheamă la sine şi să ducă la îm‑
plinire cu toate puterile însărcinările lui, în chemarea
universală (nu vorbesc de cea individuală, la care fiecare
este chemat aparte, prin harul aparte al Sfântului Duh).
Grec, barbar, scit, de orice sex ori vârstă, nu este nicio
deosebire, pentru că îi cheamă: „Veniţi la mine toţi.“
Dacă pe toţi îi cheamă, atunci toţi pot veni, altminteri
ar încălca dumnezeiasca atotştiinţă; tot aşa, dacă i‑ar da
pe unii deoparte după neam, sex ori vârstă, ar încălca
dumnezeiasca milostivire, bunătate şi celelalte.
Se cuvine, aşadar, să tragem concluzia că din fire
toţi sunt buni şi s‑au născut bine; din perspectivă mo‑
rală însă, după hotărârea sacră, toţi – din tinereţe –
sunt înclinaţi şi porniţi spre rău şi, în consecinţă, din
acest motiv au nevoie încă din tinereţe de învăţături
cuvioase, bune şi cinstite, ca să îl audă pe cel ce îi chea‑
mă, să aibă încredere în cele spuse, să păzească porunci‑
le şi să ştie că cine spune că îl cunoaşte pe Dumnezeu şi
nu îi respectă însărcinările este un mincinos şi că este
moartă credinţa în absenţa faptelor.
Ex eadem Praefatione4, fol(io) 5

Повелэ1ть сочини1ти кни1жицу съ я6снымъ то1лкомъ
зако1на Бж7іz, и3 Сѷмвола Вэ1ры et cae(tera).
Quod larga hic manu promittit author, utrum
praestiterit, ab eodem ulterius scripta videbimus et
forsan et audiemus receptui canentem, si cui (ut prae‑
8 occupat) suboriatur aliqua du/bitatio, de hisce inter‑
1
pretationibus. Sciat editum iri et alterum libel<l>um

qui continebit harum clariora argumenta, ex Sacris
Scripturis allata. De quo fusiuscule lege, si vis, ulti‑
mum illius libelli articulum.
Ex eadem Praefatione1, fol(io) 5, pag(ina) 2
Да вы2 о1троци читать u1чащыисz, по бу1квахъ и3
слогахъ во2 uтверже1ніе чтениz свое1гw не ѱа1лмовъ,
и3 мл7твъ, но2 сегw2 толкова1нjz u2чилисz et cae(tera).
Omnis quidem ordo literarum studio operam
dandi et ex illis legem Domini percipiendi, bonus
est, modo sit bona intentione, et pura conscientia,
9 Chris/tianae propositus pueritiae, nihilo tamen mi‑
2
nus Provida Mater Ecclesia Vniversalis (quam Ortho

doxi ad disti<n>ctionem aliarum sive Eterodoxarum,
sive Schismaticarum, Orientalem et Graecam ap‑
pellare consuevere), ab ipsis forsitan accipiens Apos‑
tolis (prout usus evincit antiquitas) Christianorum,
imo suis filiis, literarum applicandis studiis, modum
methodumque monstravit constituitque quid nimi‑
rum illis prius quidve posterius audiendum, quo dein‑
de alimento, iuxta eorum capacitatem imbuendi et a
qua denique voce ἐυσεβείας1 signum ferente, incho
andum, ac tandem quo firmiori ulterius progrediendi
1
8 1 Vide n. ant. //
2
9 1 ἐυσεβέιας] ἐυσεβίας ms. //
Din aceeaşi prefaţă, la fila 5: „Să se dea poruncă ca

să se întocmească cărticica aceasta cu tâlcuirea limpede
a cuvântului lui Dumnezeu şi simbolul credinţei.“
Vom vedea cele scrise mai departe de acelaşi autor,
dacă a dus la împlinire ce a promis cu mână largă, şi
poate îl vom şi auzi sunând retragerea dacă i se iveşte
vreo îndoială – după cum dă semne – în privinţa aces‑
tor interpretări.
Să se ştie că are să publice şi o a doua cărţulie, ce va
conţine dovezi mai limpezi ale acestora, culese din scri‑
erile sacre. Despre aceasta, citeşte ceva mai pe larg, dacă
vrei, în ultimul articol al acelei cărţulii.
Din aceeaşi prefaţă, la fila 5, pagina 2: „Fie ca voi,

cei tineri, care cititul deprindeţi prin litere şi slove, în‑
tru întărirea cititului vostru, nu prin psalmi şi molitfe,
ci prin această tâlcuire să‑l deprindeţi.“
Este bună chiar orice ordine în strădania de a studia
scrierile şi de a înţelege din ele legea Domnului, numai
să‑i fie înfăţişată tânărului creştin cu gând bun şi cu o
conştiinţă curată; cu toate acestea, maica, biserica uni‑
versală (pe care ortodocşii s‑au deprins să o numească
răsăriteană şi grecească, pentru a o deosebi de altele, fie
a heterodocşilor, fie a schismaticilor), nu a fost lipsită de
simţ de prevedere: primind învăţătura poate chiar de la
apostolii creştinilor (în măsura în care antichitatea şi‑a
înfrânt deprinderile), le‑a arătat fiilor săi modalitatea şi
metoda de aplicare a cercetării scrierilor şi a stabilit ce
anume se cuvine să fie auzit mai întâi şi ce, mai apoi, cu
ce hrană să înceapă, după putinţa lor de a se deprinde,
şi de la ce cuvânt ce poartă însemnul bunei conduite şi,
passu et crudis eorum ingeniis, quae faciliora ma‑

10 gisque proficua sint, sol<l>icite / disposuit docuitque.
1
Quae methodus ad hodiernum usque diem docetur,

ubique ubi videlicet Ecclesiae Orientalis floret doctri‑
na. Ordo autem institutionis est talis:
Quando parvulus quatuor, quinque sive plus mi‑
nus annorum, per Christi Evangelium iam renatus,
literarum elementis applicatur, a suo Praeceptore pri‑
mo debet audire nomen et invocationem Sanctae et
Vivificae Crucis, Σταυρὲ βοήυει1 μοὶ, „Crux, adiuva
me!“, quia signum Crucis est, ut Symbolum Symboli
Fidei Orthodoxae. Vsu autem receptum fuisse hoc,
a sanctificatione Sancti Lavacri manifestum est, ubi
minister2, invisibilem Spiritus S(ancti) efficaciam
11 invocans, „Conteratur, ait, sub signo / Crucis Tuae
2
omnis potestas contraria.“ Quare et Sanctus Gre‑

gorius, ni fallor, Nazienzenus docet et confirmat
antiquam Ecclesiae consuetudinem esse1 ut omnis
Christianus, quodlibet opus inchoatarum, a signo
Crucis incipiendum debeat. Quando enim signo
S(anctae) Crucis nos munimus, non significamus
nisi D(omi)ni Salvatoris passiones, mortem, Resur‑
rectionem, quibus mundum et Principem eius Dia‑
bolum atque mortem prostravit. Itaque cum nos
Orthodoxi Christiani nihil antiquius, nihil prius,
nihilque necessarius habeamus, Sancta et Salutari
Cruce, non satis quis mirari potest, cur in tota hac
Catechisi, nullibi eius fiat mentio? Ego quidem omis‑
sum putarem, ob urgens2 nimiae brevitatis studium.
12 Quid vero alii sen/tiant, ipsi noverunt.
3
1
10 βοήυει] βοήυι ms. / 2 minister] S. Spiritus minister ms. //
1
2
11 1 esse interl. / 2 urgens] urgentem p. m. //
3
12 1 credentibus et scientibus] credentes et scientes p.m. //
în sfârşit, a rânduit cu grijă şi a dat învăţătură în ce fel să

meargă mai departe cu pas neşovăielnic şi care sunt lu‑
crurile mai lesnicioase şi de mai mare folos pentru cuge‑
tele lor necoapte.
Această metodă este predată, vădit, până în ziua de
azi, oriunde este viguroasă învăţătura bisericii răsărite‑
ne. Iar rânduiala acestei învăţături este următoarea:
Când copilaşul, cam la patru sau cinci ani, născut
din nou prin Evanghelia lui Hristos, este deprins cu
cele dintâi cunoştinţe literare, se cuvine să audă de la
învăţătorul său mai întâi numele şi chemarea sfintei şi
de viaţă dătătoarei cruci, pentru că semnul crucii este
ca un simbol al credinţei ortodoxe. Căci, primit cu
acest rost, s‑a vădit ca sfinţire a sfântului botez, atunci
când slujitorul, invocând lucrarea nevăzută a Duhului
Sfânt, spune: „Fie zdrobită, prin semnul crucii tale, ori‑
ce putere vrăjmaşă.“ De aceea şi Sfântul Gregorie de
Nazianz, dacă nu mă înşel, dă învăţătură şi adevereşte că
obiceiul din vechime al bisericii este că fiecare creştin se
cuvine să înceapă cu semnul crucii orice fel de lucrare
porneşte. Căci atunci când ne întărim cu semnul sfintei
cruci, ne gândim numai la patimile Domnului, Mân
tuitorul, la moartea şi învierea lui, prin care a biruit lu‑
mea şi pe principele ei, diavolul, şi moartea. Şi aşa, de
vreme ce noi, creştinii ortodocşi, nu avem nimic altceva
mai vechi, nimic mai presus şi nimic de mai mare folos
decât sfânta şi mântuitoarea cruce, cineva nu se poate
mira îndeajuns de ce în tot acest catehism nu este pome‑
nită în niciun loc. Eu, unul, aş crede că a fost trecută cu
vederea din pricina strădaniei de a spune totul prea pe
scurt. Ce ar gândi însă alţii, ei singuri ştiu.
Secundo, et una quasi cum signo S(anctae) Cru‑

cis, proferre pueri docentur „In nomine Patris et Fi‑
lii et Spiritus S(ancti).“
Tertio, alphabeto applicantur.
Quarto, S(anctorum) Patrum, quae vocatur Ora
tiunculam, addiscunt, δι’εὐχῶν τῶν ἁγίων Πατέρων
ὑμῶν et cae(tera), ut sciant Sanctos Patres, Apostolos
nimirum, Doctores Ecclesiae et martyres et cae(tera)
esse exemplum et normam piarum bonarumque dis‑
ciplinarum et suis precibus apud Vniversi Dominum
indefatigate intercedere pro nobis, quatenus Deus,
apud Quem fiduciam et confidentiam habent, mise‑
reatur nobis, ceu firmiter credentibus et scientibus1,
eos post discessum ex hoc corruptibilis vitae statu
fortiores esse, quam ante discessum, prout S(ancta)
13 Vniver/salis Synodus Septima, Divi Chrysostomi af‑
1
firmat sententiam.1
Quinto, Θεοτόκε Παρθένε χαίρε et cae(tera):
„Deipara Virgo, ave“ et cae(tera). Quae lectiuncula
vocatur Salutatio Archangeli ab inferiori scilicet gra‑
du, ad superiorem puerorum peditemtim2 erigendo
mentem, docet Beatissimam Virginem Mariam esse
Deiparam super omnes creaturas post Deum ado‑
randam, cuius precibus atque intercessionibus apud
Deum et Filium Suum (ut S(ancta) Vniversalis de‑
cernit Synodus), orbem subsisti et humanum genus
potiri salute. Sed his fusiuscula vide ulterius.
Sexto, Βασιλεῦ, ἐπουράνιε et cae(tera), quae est
oratio ad S(anctum) Spiritum, Qui Vnus et Solus est,
14 Qui gratias perfectaque / dona1 impertitur et Suo
2
13 Vide P. L., vol. 129, p. 216 / 2 peditemtim] peditentim ms. //

1
1
14 1 dona] non resumptum est pagina sequenti ms. / 2 humanae]

2
humae p.m. / 3 Is. VI, 3 //

Într‑al 2‑lea rând, şi cumva laolaltă cu semnul sfintei

cruci, copiii să fie învăţaţi să spună „În numele Tatălui
şi al Fiului şi al Duhului Sfânt“.
Într‑al 3‑lea, să fie deprinşi cu alfabetul.
Într‑al 4‑lea, să înveţe mica rugăciune a Sfinţilor
Părinţi, „pentru rugăciunile Sfinţilor noştri Părinţi“ şi
celelalte, ca să ştie că Sfinţii Părinţi, şi anume apostolii,
învăţaţii bisericii, martirii şi aşa mai departe sunt o pil‑
dă şi o regulă a învăţăturilor cuvioase şi că prin rugăciu‑
nile lor mijlocesc neobosiţi în numele nostru dinaintea
Domnului universului, pentru ca Dumnezeu, faţă de
care au credinţă şi încredere, să se îndure de noi, ca
unii care credem cu tărie şi ştim că ei, după plecarea
din această stare schimbătoare a vieţii, sunt mai puter‑
nici decât înainte de plecare, aşa cum adevereşte sfân‑
tul sinod al şaptelea universal afirmaţia dumnezeiescului
Hrisostom.
Într‑al 5‑lea, „Θεοτόκε Παρθένε χαίρε“ şi celelalte,
„Bucură‑te, fecioară, Născătoarea lui Dumnezeu“ şi ce‑
lelalte. Această mică rugăciune care este numită „salu‑
tarea arhanghelului“, înălţând treptat mintea copiilor
de la o treaptă de jos la una înaltă, îi învaţă că preaferi‑
cita fecioară Maria este născătoarea lui Dumnezeu, ce
se cuvine să fie venerată mai presus de toate făpturile,
după Dumnezeu, prin ale cărei rugăciuni şi mijlociri
dinaintea lui Dumnezeu şi a Fiului lui (după cum des‑
luşeşte sfântul sinod universal) dăinuieşte lumea şi
ajunge la mântuire neamul omenesc.
Într‑al 6‑lea, „Împărate ceresc“ şi celelalte; aceasta e
rugăciunea către Sfântul Duh, care este singurul ce îm‑
parte harurile şi darurile desăvârşite: la sosirea sa,
adventu, purgatis ab omni inquinamento animabus

habitaculum Sibi aedificat in fidelium cordibus,
quo aptiores fiant, ad fide percipiendum S(anctae)
Ζωαρχικής Trinitatis mysterium, quod sequitur.
Septimo, Τρίς ἅγιον hymnus, qui non humanae2
industriae, sed Caelestium Virtutum est Deum
Vnum et Trinum, laudandi, glorificandi, adorandi
simul et deprecandi formula, quatenus Ter Sanctum
Dei Nomen in Spiritu et Veritate adoratum, Ortho‑
doxe invocemus. Quia non omnis qui vocabit eum
„D(omi)ne, D(omi)ne“ (quod et Iudaei et Mu‑
hammedani et reliqua totius paganismi colluvies fa‑
cit), audietur ab eo, sed omnis qui firma vocabit fide,
Ἅγιος, Ἅγιος, Ἅγιος Κ(ύριος)3, Τριάς ἅγια δόξα
<σ>οὶ et cae(tera).
15 / Octavo, δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ
1
Πνεύματι et cae(tera).
Quia post coruscationem tanti incomprehensi‑
bilis luminis S(acro)‑S(anctae) Trinitatis mysterii
(quod Christus Dominus, ipse perfectus Deus et
perfectus homo, per Suum Spiritum a Patre proce‑
dentem gratim aperuit et quantum vires humanae
conditionis ferre et capere possunt, cognoscendum
docuit), S(acro)‑S(anctae)1 Trinitati, Vni et Soli
Deo λατρευτικὴν adorationem, gloriam et gratia‑
rum actiones referre debemus nunc et semper, et in
infinita saecula.
Nono, Παναγία Τρίας et cae(tera).
Quia edocti iam parvuli, gloriam mittere Patri et
Filio et Spiritui Sacro deinde hac precatiuncula pro‑
moventur, ad orandum S(acro)‑S(anctae) Trinitatis
1
15 1 quod mg. //
curăţind sufletele de orice întinare, îşi zideşte lăcaş în

inimile credincioşilor, pentru ca ei să fie în stare a înţe‑
lege, prin credinţă, taina Sfintei Treimi, începătoarea
vieţii, care urmează.
Într‑al 7‑lea, cântarea „De trei ori sfânt“, care este
o rostire – ţinând nu de strădania omenească, ci de
virtuţile cereşti – de laudă, slăvire, veneraţie şi deopo‑
trivă implorare a lui Dumnezeu unul şi întreitul, de
vreme ce invocăm în chip ortodox numele, de trei ori
sfânt, al lui Dumnezeu, slăvit în duh şi în adevăr.
Pentru că nu oricine îl va chema „Doamne, Doamne“
(lucru pe care şi iudeii, şi mohamedanii, şi celelalte
scursori ale întregului păgânism îl fac) va auzi răspuns
de la el, ci oricine îl va chema cu credinţă puternică,
„Sfinte, Sfinte, Sfinte Doamne“, „Sfântă Treime, slavă
ţie“ şi celelalte.
Într‑al 8‑lea, „slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh“ şi celelalte.
Pentru că, după scăpărarea luminii cu totul de neîn‑
ţeles a misterului Preasfintei Treimi (pe care Domnul
Hristos, el însuşi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvâr‑
şit, ne‑a dezvăluit‑o cu har, prin duhul său ce venea de
la Tată şi ne‑a învăţat să o cunoaştem, atâta cât pot pri‑
mi şi înţelege puterile condiţiei omeneşti), se cuvine să
aducem Preasfintei Treimi, lui Dumnezeu unul şi sin‑
gur, o închinare de slujire (latria), slavă şi fapte de mul‑
ţumire – acum şi veşnic şi în veacurile nesfârşite.
Într‑al 9‑lea, „Preasfânta Treime“ şi celelalte.
Pentru că, odată ce copilaşii au fost învăţaţi să dea
slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului sacru, mai apoi sunt
împinşi să conjure, cu această mică rugăciune, numele
16 nomen ut misereatur illis, ut dimittat pecca/ta et 1
sanet languores eorum1, et hoc quidem non propter

merita eorum (quia in iniquitate concepti et in pec‑
catis2 nati sunt3), sed propter Sanctum nomen Eius,
quod ore iam profitentur, corde et animo semper
credituros se promiserunt.
Decimo, Πάτερ ἡμῶν4 et cae(tera).
Oratio est Dominica vocata, quod a D(omi)no5
Iesu Christo, ut Aeternae Veritatis Doctore ad evi‑
tanda Ethnicorum in orationibus inania et iactan‑
tiae plena multiloquia6, ad7 reprehendendamque
pharisaicam superbiam atque hypocrisim, edita, suis
tradita est discipulis, a quibus S(ancta) Mater Eccle‑
sia accipiens, suos ante omnia brevissime docet fili‑
os, ut veraciter sciant, eos pos<t> Baptismi regenera‑
tionem atque fidei in nomine Patris et Filii et Spiritus
17 S(ancti) confessionem, / supra naturae conditionem
2
„neque ex sanguine, neque ex voluntate viri, sed ex

Deo natos“1 et filios Excelsi esse omnes. Ideoque et
humili atque confidenti audacia Deum Creatorem
visibilium omnium ac invisibilium2, Patrem suum
vocare et orare posse, ut sanctificetur Nomen Eius,
h(oc) e(st), ut glorificetur et adoretur Filius Patris
Vnigenitum3 in hominibus, donec adveniet regnum
et iudicium Eius, et hinc in saecula, quo in regno fir‑
miter credunt, compleri voluntatem Eius, quatenus
credentibus in Filium facultatem dedit4, eos Dei filios
16 1 Cf. Augustinus Hipponensis, Ep. 196, 25, in PL, vol. 33 (2),
1
p. 825 / 2 1 peccatis] peccitibus p. m. / 3 Ps. L, 7 / 4 ἡμῶν recte p.m., ὑμῶν
s.m.; Mt. VI, 10‑15 / 5 a D(omi)no in rasura / 6 Mt. VI, 7 / 7 ad interl. //
17 1 In. I, 13 / 2 Vide Symbolum Nicaenum / 3 Vnigenitum] Vnige
2
nitur ms. / 4 dedit credentibus in Filium facultatem p.m., numeris manu

Cantemirii suprascriptis / 5 cohaeredes esse Christi] Rom. VIII, 17 / 6 In.
I, 16 //
Preasfintei Treimi, ca să se îndure de ei, să le ierte păca‑

tele, să le vindece slăbiciunile, iar asta nu pentru meri‑
tele lor (căci au fost zămisliţi în nelegiuire şi s‑au născut
în păcate), ci pentru sfântul lui nume, pe care îl mărtu‑
risesc acum cu gura şi făgăduiesc că vor fi pentru tot‑
deauna credincioşi în inimă şi în suflet.
Într‑al 10‑lea, „Tatăl nostru“ şi celelalte.
Rugăciunea a fost numită „domnească“, fiindcă a
fost dată de Domnul Iisus Hristos, ca cel ce dă învăţă‑
tură asupra adevărului veşnic, pentru a îndepărta cele
deşarte din rugăciunile păgânilor şi vorbăria plină de
trufie şi pentru a mustra mândria şi ipocrizia fariseică;
a fost încredinţată învăţăceilor lui, de la care a primit‑o
sfânta maică, biserica: le‑o dă ca învăţătură fiilor săi,
foarte pe scurt, înainte de toate, ca să ştie cu adevărat
că ei, după renaşterea prin botez şi mărturisirea credin‑
ţei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt
sunt cu toţii, mai presus de condiţia omenească, „năs‑
cuţi nu din sânge şi nici din voinţa bărbatului, ci din
Dumnezeu“ şi fiii celui preaînalt.
Şi că de aceea îl poate numi – cu umilă şi încreză‑
toare cutezanţă – pe Dumnezeu, creatorul tuturor celor
văzute şi nevăzute, tatăl său şi i se poate ruga, ca să‑i fie
sfinţit numele, adică să fie slăvit şi venerat ca Fiu al
Tatălui cel unul‑născut între oameni, până va veni îm‑
părăţia şi judecata lui, de acum până în veacuri, împă‑
răţie în care ei cred cu tărie că se împlineşte voinţa lui,
de vreme ce le‑a dat celor care cred în Fiu putinţa de a
fi fiii lui Dumnezeu şi moştenitori alături de Hristos şi
de vreme ce din plinătatea de har, revărsat asupra lor, a
Duhului lui am primit toţi, precum în cer, aşa şi pe
et cohaeredes esse Christi5 et quatenus ex plenitudine

Gratiae Spiritus Eius, ut in caelis, ita in terra, superin‑
fusae omnes accepimus6 et imposterum speramus ac‑
18 cepturos. Quemadmodum et pleno infalli/bilis spei1
gaudio ferimur petitum nutritionem spiritualem, pa‑

nem nempe corporis et vinum sanguinis Eius, in re‑
missionem peccatorum2, quotidie a nobis ingratis
comissorum, constanter credentes et scientes2, ani‑
mas nostras absque mystica Domini Coena vivere
non posse, quamvis panis quotidianus et usualis ex
eiusdem Paterna largitus3 charitate, corporalem hanc
vitam sustentet. Adiu<n>gentes praeterea obligati‑
onem et obstrictionem peccata dimittendi nobis
peccantibus, „septuagies septies in die“4, quemad‑
modum et Ille nostra dimittit et quidem infinities5
infinite. Tandem plena huius pacti vigore, plena pos‑
tulare audemus fiducia, ne inducat nos in tentatio‑
nem, id est, ne permittat mentem nostram a malis
19 geniis atque / pravisque cogitationibus vexari ac se‑
2
duci, sed ab iisdem protegi et defendi1, ita ut toto hu‑

ius vitae curriculo, ob omni defectu et errore liberi,
ceu perfecti, ad perfectum Patrem accedamus. „Cuius
est regnum et gloria et potentia, in saecula saeculo‑
rum. Amen.“
Vndecimo Δεύτε προσκυνήσωμεν2 et cae(tera).
Hortatur deinde Mater Ecclesia unius baptismi ac
unius fidei filios, ut unanimes et in uno corpore
18 1 Mt. 26, 28; Mc. 1, 4; Lc. 1, 77 / 2 credentes et scientes]
1
scientes et credentes p.m., numeris manu Cantemirii suprascriptis /

3
Paterna largitus] largitus Paterna p.m., numeris manu Cantemirii
suprascriptis / 4 Mt. 18, 22 / 5 infinities] infinite p.m. //
19 1 defendi] defendere p.m., ‑ere in rasura / 2 προσκυνήσωμεν]
2
προσυόσομιν ms. //
pământ, şi sperăm că vom primi şi în viitor. În felul

acesta, suntem purtaţi de bucuria plină de speranţă ce
nu dă greş, pentru a cere hrana spirituală, şi anume
pâinea trupului şi vinul sângelui lui, întru iertarea pă‑
catelor săvârşite în fiecare zi de noi, nerecunoscătorii,
crezând neîncetat şi ştiind că inimile noastre nu pot
trăi fără cina cea tainică a Domnului, chiar dacă pâi‑
nea cea de toate zilele şi obişnuită ne păstrează viaţa
aceasta trupească din iubirea părintească dăruită tot de
el. Adăugând, pe lângă acestea, obligaţia şi legământul
de a le ierta greşelile celor ce ne greşesc, „de şaptezeci
de ori câte şapte pe zi“, după cum şi acela le iartă pe ale
noastre şi chiar de nesfârşite ori la nesfârşit. În cele din
urmă, cu puterea deplină a acestui legământ, cutezăm
să cerem cu încredere deplină să nu ne ducă pe noi în
ispită, adică să nu îngăduie ca mintea noastră să fie
tulburată şi ademenită de duhuri rele şi gânduri strâm‑
be, ci să fie apărată şi ţinută la adăpost de ele, aşa încât
pe tot parcursul acestei vieţi, liberi de orice stricăciune
şi greşeală, aşadar desăvârşiţi, să ajungem la Tatăl cel
desăvârşit.
„A lui este împărăţia şi slava şi puterea, în veacul
vecilor. Amin.“
Într‑al 11‑lea, „Veniţi să ne închinăm“ şi celelalte.
Maica biserică îndeamnă apoi ca fiii unui singur
botez şi ai unei singure credinţe, alergând laolaltă şi
mergând înainte ca într‑un singur suflet şi un singur
trup, să i se închine lui Iisus Hristos ca singurul lor cap
şi rege, Dumnezeu adevărat, Fiul Dumnezeului adevă‑
rat, închinare prin care se împlineşte veneraţia, şi anu‑
me cea a creaturii faţă de creatorul său, a robului faţă
concurrentes et procedentes, adorent Vnum Suum

Caput et Regem Iesum Christum, Verum Deum Veri
Dei Filium, adoratione quae per Latriam fit, id est, ut
creatura Creatorem, ut servus Regem regum et ut pec‑
catores Deum infinitae misericordiae, praeter quem
neque Deus est, neque alter peccata remittere potens.
20 1
/Duodecimo Πιστεύω εἰς ἔνα Θ(εό)ν et cae(tera).
Est oratio Symbolum fidei et Confessionem
Orthodoxae Ecclesiae continens, ab ipsis S(anctis)
Apostolis definitam et a Sanctis Septem Vniversali‑
bus Synodis confirmatam atque dilucidatam. Cui
non solum verbum aut vocem addere aut demere,
sed etiam syllabarum et orthographiae non servare
competentiam, blasphemia est nefandissima et hae‑
reseos1 execrabilis nota.
Haec igitur cum sit totius Theologiae compen‑
diarium, mysteriis ineffabilibus plena2, satis est pu‑
eris, ut illam3 memoriter tantum addiscant et ore
profiteantur, licet mente et ratione profunditatem
illius scientiae non capiant (ex ore enim infantium
perfici sibi laudem vult, omnes ad se vocans Deus4),
21 Deum nimirum esse / Vnum Patrem omnium Cre‑
2
atorem, Iesum Christum, Filium Vnigenitum a Pa‑

tre ante omnia saecula non factum1, sed2 Deum ex
Deo ὁμοούσιον Patri nascentem. Postea, propter nos
peccatores, non quidem necessitatum, sed propria et
immensa benignitate dignatum, corpus Sibi sumere
ex Spiritu Sancto et ex puro ac intemerato sangui‑
ne semper Virginis Mariae; et factum perfectum
20 1 haereseos] haesereos ms. / 2 Post ‑a littera ‑s videtur in rasura /
1
3
illam] illum p.m. / 4 Ps. VIII, 3 et CXII, 1 //
21 1 non factum in rasura / 2 sed mg. / 3 Hebr. 4, 15. Vide Sym
2
bolum Chalcedonense / 4 Ps. LXXI, 18 //

de regele regilor şi a păcătoşilor faţă de Dumnezeul ne‑

sfârşitei îndurări, afară de care nu există un alt dumne‑
zeu şi nici vreun altul care să poată ierta păcatele.
Într‑al 12‑lea, „Cred într‑unul Dumnezeu“ şi
celelalte.
Este rugăciunea care cuprinde simbolul credinţei şi
mărturisirea bisericii ortodoxe, formulată chiar de sfin‑
ţii apostoli şi întărită şi lămurită de sfintele şapte sinoa‑
de universale. Nu doar dacă se adaugă sau se scade un
singur cuvânt sau sunet, dar şi dacă nu se păstrează rân‑
duiala silabelor şi a ortografiei, este o blasfemie de ne‑
spus şi semnul unei erezii blestemate.
Aşadar, fiindcă aceasta este un rezumat al întregii teo‑
logii, plină de taine de nespus, e de ajuns pentru copii să
o înveţe pe dinafară şi să o spună cu glas tare, chiar dacă
nu înţeleg cu mintea şi raţiunea adâncimea acelei ştiinţe
(căci Dumnezeu, chemându‑i pe toţi la el, a voit să i se
aducă laude din gura copiilor), şi anume că Dumnezeu
este unul singur, Tatăl, creatorul a toate, iar Iisus Hristos,
Fiul cel singur născut din Tată, înaintea tuturor veacuri‑
lor, nu făcut, ci Dumnezeu din Dumnezeu, născut de
aceeaşi fiinţă cu Tatăl.
Apoi, pentru noi, păcătoşii, a binevoit, nu dintr‑o
trebuinţă, ci din propria sa bunăvoinţă nesfârşită, să‑şi
ia trup din Duhul Sfânt şi din sângele pururi curat şi
neprihănit al fecioarei Maria; şi s‑a făcut om desă‑
vârşit, „în toate asemenea nouă, în afară de păcat“ şi
pentru mântuirea noastră a pătimit sub Ponţiu Pilat,
răstignit pe cruce, a murit şi a înviat într‑a treia zi, a
ucis, a nimicit şi a înfrânt diavolul, păcatul şi moartea (ca
Dumnezeu, care singur face minuni) şi, biruitor, după
hominem, „per omnia nobis similem, excepto pecca‑

to“3, et propter nostram salutem sub Pontio Pilato
passum, cruci affixum, mortuum et tertia die resurr‑
exisse, Diabolum, peccatum et mortem (ut Deus,
Qui facit mirabilia solus4) occidisse, delevisse et vi‑
cisse, et Triumphatorem, post quadraginta dies, cum
22 assumpto corpore, / in Caelos ascendisse et a dextra
1
Patris sedisse, a quo ut Aeterni Dei aeternum verbum

neque defuisse, neque separatum1 fuisse unquam.
Eundem ut ascendit, ita descensurum de Caelis cum
gloria, h(oc) e(st), propria et divina potestate atque
iudicio iudicaturum vivos et mortuos, id est, iustos
iniustosque. Cuius Imperio finem nunquam futu‑
rum, quia ut Deus infinitus, ita et Imperium Eius
infinitum est. Et Spiritum Sanctum Dominum a Pa‑
tre procedentem, omnia vivificantem ac diversis gra‑
tiis diversa implentem, cum Patre et Filio eiusdem
potestatis et eiusdem Immensae Magnitudinis De‑
um, per Prophetas loquentem et Vna, Sancta, Catho‑
lica et Apostolica Ecclesia credidit docuitque,
23 con/fitens Vnum in nomine Patris et Filii et Spiritus
2
Sancti, Baptismum, in peccatorum remissionem

(Qui enim non baptizabitur Spiritu et aqua, in Reg‑
num Caelorum non ingredietur1) et firmiter ac indu‑
bitate expectans omnium mortuorum universalem
resurrectionem et vitam saeculi futuri et nunquam
desituri, ubi Iustis quidem gloria et gaudia semper
duratura, Iniustis vero, in infinita supplicia erunt.
Haec igitur sunt fundamenta vel, ut fas sit dicere,
elementa Catechiseos fidei Orthodoxae, quae Mater
S(antae) Ecclesiae suis filiis primum addiscenda
1
22 1 separatum] seperatum ms. //
2
23 1 In. 3, 5 //
patruzeci de zile s‑a urcat la cer cu trupul pe care şi‑l

luase, şi a şezut la dreapta Tatălui, de unde nu a lipsit şi
de care nici nu a fost despărţit vreodată, ca veşnic cu‑
vânt al Dumnezeului veşnic.
Tot el, după cum a urcat, tot aşa are să coboare din
ceruri, în slavă, adică din propria sa voinţă dumneze‑
iască, şi îi va judeca la judecată pe cei vii şi pe cei morţi
ca drepţi şi nedrepţi. Stăpânirea lui nu va avea nicioda‑
tă sfârşit, pentru că Dumnezeu este fără sfârşit, şi tot
aşa împărăţia lui este fără sfârşit. Şi Domnul, Duhul
Sfânt, care vine de la Tată, le aduce pe toate la viaţă şi
le umple de haruri felurite pe cele felurite, cu Tatăl şi
cu Fiul, Dumnezeu cu aceeaşi putere şi aceeaşi măreţie
nesfârşită, care vorbeşte prin profeţi: biserica unică,
sfântă, catolică şi apostolică a crezut şi a dat învăţătură,
mărturisind un singur botez, în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Duhului Sfânt, înspre iertarea păcatelor
(căci cine nu va fi botezat în duh şi apă, nu va intra în
împărăţia cerurilor), şi aşteptând cu tărie şi fără îndo‑
ieli învierea universală a tuturor morţilor şi viaţa veacu‑
lui viitor şi care nu va înceta niciodată, şi unde pentru
cei drepţi slava şi bucuriile vor dura veşnic, iar pentru
cei nedrepţi chinurile vor fi pe vecie.
Aşadar, acestea sunt temeliile sau, dacă e îngăduit să
spun, literele catehismului credinţei ortodoxe, pe care
maica, sfânta biserică, le‑a pus mai întâi dinainte fiilor
săi, pentru a le învăţa. Odată învăţate pe dinafară, co‑
piii să le aplice imediat, învăţând rugăciuni de seară şi
de dimineaţă şi, de asemenea, să li se poruncească să
străbată ceasurile întregii rânduieli bisericeşti, ca să se
proposuit. Quibus memoriae commendatis, mox

24 applicantur pueri precibus vespertinis, matuti/nisque
1
discendis, necnon totius Ecclesiastici ordinis horolo‑

gium percurrendum iubentur, ut assuescant nimi‑
rum Deum laudare et orare in omni tempore et in
omni hora.
Deinde docentur ut expedite saltem legere possint
Ὀκτοίχον, psalmodias nempe diebus1 dominicis, in
Ecclesia Orientali psalli usitatas, quae cum sint a
Summo Theologo S(ancto) Ioanne Damasceno
compositae, Theologicis plenae sunt doctrinis, nec
qui<c>quam deest in illis, quod ad explanationem
mysteriorum ac Divinae Sapientiae oeconomiam
pertinet, quod summa cum laude atque gratiarum
actione non citetur, ideoque pueri a suis paedagogis
instituuntur ut iis ante Psaltarum melodias praelectis,
tum sibi, tum auscultanti fructum ferant, populo.
25 / Denique ad Imperatorios Propheticosque
2
promoventur Psalmos, ad illos dico, psalmos, qui1

Spritu S(ancto) cytharam Davidis pulsante2, om‑
ne quod ab omnibus simul Prophetis vel affatum
est, vel affari debuit, aeterna, ineffabilia et occulta
Sapientiae Divinae revelant facta et futura Dei mag‑
nalia Πανθαυμάστως, narrant, praedicant atque
praedicunt. Quamobrem S(ancta) Ecclesia Vniver‑
salis ut disciplinam Spiritus Sancti, omnium ne‑
cessarissimam utque doctrinam fidem affirmantem
atque confirmantem Orthodoxam, imprimis in se,
ut par erat, receptam, deinde filiis suis legendam et
sciendam iussit. Ibi enim sunt mirabilis Creaturae
24 1 Ante diebus, del. diebus, dittographice p. m. //
1
25 1 qui] quos in rasura videtur / 2 p‑ ex i‑ in rasura videtur /

2
3
Summitatis] Summitates p.m. //
deprindă să îl laude pe Dumnezeu şi să se roage în ori‑

ce vreme şi în orice ceas.
Sunt învăţaţi apoi să poată măcar citi cu uşurinţă
Octoihul, mai cu seamă cântările pentru zilele de
duminică, cântate de obicei în Biserica Răsăriteană,
care au fost compuse de marele teolog Sfântul Ioan
Damaschinul: sunt pline de învăţături teologice şi din
ele nu lipseşte nimic ce ar ţine de explicarea tainelor şi
de rânduiala dumnezeieştii înţelepciuni, care să fie po‑
menit cu cea mai înaltă laudă şi manifestare a mulţu‑
mirilor; şi de aceea copiii sunt învăţaţi de dascălii lor
ca, citindu‑le înainte de cântările psalţilor, să aducă bu‑
curie atât lor înşile, cât şi poporului care ascultă.
În sfârşit, sunt duşi mai departe la psalmii împără‑
teşti şi profetici, la acei psalmi – spun – care, atunci
când Duhul Sfânt face să vibreze lira lui David, dezvă‑
luie tot ceea ce fie s‑a spus de toţi profeţii deodată, fie a
trebuit să fie spus, faptele veşnice, de nespus şi tainice,
ale dumnezeieştii înţelepciuni şi cele măreţe ale lui
Dumnezeu cel vrednic de toată admiraţia; le povestesc,
predică şi prezic. Din această cauză sfânta biserică uni‑
versală a poruncit ca învăţătura Duhului Sfânt, cea mai
folositoare dintre toate – ca învăţătura care afirmă şi
confirmă credinţa ortodoxă – să fie în primul rând
primită în sine, după cum este potrivit, iar apoi să fie
citită şi învăţată de fiii săi. Căci aici se află explicaţiile
limpezi ale făpturii de mirare, aici sunt afirmaţiile celei
mai înalte teologii, cu zbor înalt, aici sunt sfaturile, mai
dulci decât mierea, ale legii dumnezeieşti, aici, medi‑
taţia din vreme de zi şi din vreme de noapte, adică
clarae expositiones, ibi altivolantis Theologiae Sum‑

mitatis3 declarationes, ibi Legis Divinae super mel,
26 suavia praecepta, / ibi eius meditatio diurna et noc‑
1
turna, h(oc) e(st) assidua, ibi verae beatitudinis de‑

scriptio et demonstratio, ibi Impiorum stultitia, su‑
perbia et misera elatio, ut pulvis ante venti turbinem
et, ut eius verbis breviter dicam, ibi abyssus abyssum
vocat1, ibi ubique Deus, ubique divina, ubique preces
eius iram avertentes2 et misericordiam de Caelorum
supremis reclinantes. Sanctus Chrysostomus, Eccle‑
siae Doctor praecipuus et mortalium doctissimus, a
pueritia, ad sepulchrum3 usque, Psalterium discendi
nunquam finem fecit. Rigidum itaque ac ab Ortho‑
doxae disciplinae consuetudine (imo debito) valde
alienum, ut existimo, videbitur illud „Non Psalmis et
praecibus, sed his interpretationibus studeant!“4
27 /Tandem intente ac expedite legere S(anctorum)
2
Apostolorum Acta ac Epistolas praecipiuntur, quas

viva et inhaesitante voce, media in Ecclesia legere
possint, ut unusquisque eorum Propheticum simul
ac Apostolicum intrepide proferre audeat oraculum,
„In medio Ecclesia laudavi Te. Eo annuntiavi1 nomen
Tuum fratribus meis.“2
His igitur studiis ita exantlatis, deinceps arti
Grammaticae dant operam, cuius subsidis adepta
Graecae aut Latinae, sive eius linguae cuius et gentis
est, Scientia Sanctum Dei Novum Testamentum
eiusque commentaria a Sanctis Orthodoxae Eccle‑
siae Patribus edita, revolvunt, ut id quod in pueritia
26 1 Ps. XL, 8; vide Sacrosanctae I, 19 / 2 avertentes] avertentis
1
p.m. / 3 sepulchrum] sepulchrus ms. / 4 Non Psalmis … student!

maioribus litteris exarata //
27 1 annuntiavi] annunciavi ms. / 2 Ps. XXI, 23 //
2
neîncetată, aici, descrierea şi dezvăluirea adevăratei feri‑

ciri, aici, prostia necredincioşilor, trufia şi jalnica se‑
meţie, aşa cum e pulberea în faţa vârtejului de vânt; ca
să o spun pe scurt, într‑un singur cuvânt, acolo genu‑
nea cheamă genunea: acolo e pretutindeni Dumnezeu,
pretutindeni, prezenţa lui divină, pretutindeni, rugă‑
ciunile care abat mânia lui şi fac să coboare din înaltu‑
rile cerurilor îndurarea. Sfântul Hrisostom, învăţatul
cel mai de seamă al bisericii şi cel mai învăţat dintre mu‑
ritori, nu a încetat niciodată să ia învăţătură din Psaltire,
din copilărie până în mormânt. În felul acesta, va părea
înţepenită şi cu totul străină de deprinderea (ba chiar
de îndatorirea) învăţăturii ortodoxe, după cum soco‑
tesc eu, acea vorbă: „Să nu studieze psalmii şi rugăciu‑
nile, ci explicarea lor!“
În sfârşit, sunt învăţaţi să citească atenţi şi cu uşurin‑
ţă Faptele şi Scrisorile sfinţilor apostoli, pe care le pot
citi – cu glas tare şi fără şovăială – în mijlocul bisericii,
încât fiecare dintre ei să cuteze a rosti cu curaj sentinţa
profetică sau apostolică, „În mijlocul bisericii te‑am lă‑
udat. Acolo le‑am vestit fraţilor mei numele tău.“
După ce, aşadar, au sorbit pe deplin aceste învăţă‑
turi, îşi dau silinţa în meşteşugul gramaticii, cu al cărei
sprijin, dobândind cunoaşterea limbii greceşti sau lati‑
ne sau a neamului lor propriu, cercetează sfântul Nou
Testament al lui Dumnezeu şi comentariile la el date la
lumină de Sfinţii Părinţi ai bisericii ortodoxe, încât
ceea ce în copilărie au supt ca hrană de lapte şi, înain‑
tând în vârstă, ca hrană tare şi solidă, să ajungă a fi
hrană spirituală şi ei să primească, pe zi ce trece, sporul
28 lacteum sumserant cibum, in firmum soli/dumque, 1
admittente iam aetate, spirituale alimentum concres‑

cat, in diesque bonae et piae augmentationis1 incre‑
mentum accipiant. Quo solidato et supra fidei ort‑
hodoxae petram inconcussibiliter fundato, ultimo
ad Veteris quoque Testamenti lecturam eiusque in‑
terpretationem animum oculumve vertunt, sive le‑
gentes et interpretantes (si illis dialectus ignota est)
audire iubentur. Quoad vero decem divina Mosaycae
Legis praecepta (quae ex Sancto Dei Iesu Christi No‑
vo Testamento iam2 audita et scita habent), quid de‑
inceps sciant aut scire debeant Othodoxi Christiani,
ulterius videbimus, ubi locus et tempus postulabit.
Et hic quidem est ordo et institutio quam Mater
29 Sapie<n>tissima Ecclesia suis / liberis a tenellis
2
(ut Anonymi utar Latina phrasi) unguibus tradidit

sancivitque, quae longo iam temporis usu, a totque
saeculis continuo observata, tantam est nacta ha‑
bitudinem, ut (teste Graeca, Arabica, Georgiana,
Ruthena – Muscovitica, Russico‑Cazacica, Moldo‑
vlacha, Vngrovlacha, Sclavona Transdanubiana,
Bulgarica, Illyrica, Albanica, Dalmatica1, Transsyl‑
vanica et tota demum Orthodoxa Orientali Eccle‑
sia) si quis hodie alium praeter hunc erudiendorum
puerorum introducere conaretur ordinem2, licet pio
et zeloso hoc aggrederetur conatu, vix tamen, at ne‑
vix quidem suspicationis maculam, evadere, ut reor,
posset, quo minus aut novator aut pristinae consue‑
30 tudinis obliterator / putaretur atque sperneretur.
3
1
28 augmentationis] augumentationis ms. / 2 iam s.m. interl. //
1
2
29 1 Albanica, Dalmatica mg. / 2 ordinem mg. //
3
30 1 praefatione] praefacione ms. //
unei creşteri bune şi pioase. Odată consolidată o teme‑

lie de nezdruncinat, pe stânca ortodoxei credinţe, îşi
îndreaptă în cele din urmă sufletul şi privirea chiar
către lectura şi tălmăcirea Vechiului Testament, sau li
se porunceşte să‑i asculte pe cei ce citesc şi tălmăcesc
(dacă limba le este necunoscută). Iar ce anume urmea‑
ză de‑acum să ştie sau ar trebui să ştie, ca ortodocşi
creştini, în privinţa celor zece porunci divine ale legii
mozaice (pe care le‑au auzit deja şi le‑au cunoscut din
Noul Testament cel sfânt al lui Iisus Hristos al lui
Dumnezeu), vom vedea mai apoi, când o vor cere lo‑
cul şi timpul.
Aceasta este, aşadar, ordinea şi rânduiala pe care
maica preaînţeleaptă, biserica, le‑a transmis‑o copiilor
săi de pe când aveau unghiile molcuţe (cum s‑ar tradu‑
ce în latină vorba autorului anonim) şi le‑a consfin‑
ţit‑o: după o folosinţă îndelungată în timp şi respectată
neîncetat vreme de atâtea veacuri, într‑atât s‑a stator‑
nicit în obicei, încât (după mărturia bisericii greceşti,
arabe, georgiene, ruteno‑moscovite, ruso‑cazace, mol‑
do‑vlahice, ungro‑vlahice, slavone de peste Danubiu,
bulgare, ilire, albaneze, dalmate, transilvanice şi, în
sfârşit, a întregii biserici ortodoxe răsăritene), dacă ci‑
neva s‑ar strădui astăzi să introducă vreo altă ordine
decât aceasta în deprinderea copiilor cu învăţătura,
chiar dacă ar încerca‑o cu gând evlavios şi vrednic, to‑
tuşi cu greu – ori nici măcar aşa – ar putea scăpa,
după cum cred, de pata bănuielii de a fi socotit şi dis‑
preţuit fie ca unul ce înnoieşte, fie ca unul ce şterge
vechea deprindere.
Haec itaque sunt quae in ipsa huius libelli prae‑

fatione1 (venia submisse petita) ceu obliquiori ex‑
plosa sensu notanda venerunt, quae vero in libelli
corpusculo ulterius detegenda latent, teste Oculo
cuncta cernente, pia puraque conscientia, Deo rem
dirigente, aggrediemur.
31 / In definitione Legis Divinae

1
Decem Praeceptorum
Законъ Бж7іи есть Бж7jе повелэ1ніе чре2з Мwѷсе1а
дю1демъ преда1нное въ десsти за1повэдехъ.
Дабы2 всzкъ чл7вэкъ вэдалъ, что2 uго нd о есть
во1ли Бжіей
Nota I
Imprimis notandum occurrit quod Lex Decem
Praeceptorum, quamvis a Deo per Moysam populo
Israëlitico data fuit1 et nihil in his humanae indus‑
triae excogitatum ac inventum, sed2 omnia Dei digito
exarata, h(oc) e(st) Spiritus Sancti inspiratione consti‑
tuta, sint; nihilominus3 tamen suave D(omi)ni Salva‑
32 toris iugum suaviter suscipiens et levem eius / sarci‑ 2
nam gratulabunde portans1, h(oc) e(st) fide Christi

firmus et praeceptorum Novi Testamenti gnarus, ul‑
la absque difficultate cognoscet Legem Decem Prae‑
ceptorum (quam Ipse Salvator, legem iam Moysae et
legem eorum nuncupare dignatur), esse quidem Dei
Legem; sed ut imperfectis imperfecte iussam, quam
deinde neque per Angelum, neque per hominem, sed
per Filium Suum Vnigenitum2 Eundemque Deum
1
31 1 data fuit] data fuerit p.m. / 2 sed] et p.m. / 3 ‑o‑ s.m. additum //
2
32 1 Mt. 11, 30 / 2 Vide Act. VII, 53; Gal. 1, 1 //
Acestea sunt, aşadar, cele care au părut că merită să

fie prezentate (cerând cu umilinţă iertare) ca ceva apar‑
te în prefaţa la cărticica aceasta; să începem însă a dez‑
vălui mai departe cele ce stau ascunse în interiorul
lucrării, având ca martor ochiul ce le vede pe toate,
conştiinţa cucernică şi curată, pe Dumnezeu care câr‑
muieşte faptul.
Asupra definirii legii dumnezeieşti

a celor zece porunci
„Legea lui Dumnezeu este porunca Domnului, prin
Moise dată oamenilor în cele zece porunci. Pentru ca
orice om să ştie ce este pe placul voinţei lui Dumnezeu.“
Nota I
Mai întâi, este cazul să se observe că, deşi legea celor
zece porunci a fost dată de Dumnezeu poporului israelit
prin Moise şi că în ele nu se află nimic gândit şi desco‑
perit de strădania omenească, ci toate au fost trasate de
degetul lui Dumnezeu, adică rânduite prin inspiraţia
Duhului Sfânt, totuşi, cel ce ia cu blândeţe jugul blând
al Domnului, Mântuitorul, şi îi poartă cu recunoştinţă
povara uşoară, adică cel întărit în credinţa lui Hristos
şi cunoscător al legilor Noului Testament, înţelege
fără nicio greutate că legea celor zece porunci (pe care
Mântuitorul însuşi binevoieşte să o numească legea lui
Moise şi legea lor) este chiar legea lui Dumnezeu; nu‑
mai că, nedesăvârşită, a fost poruncită unora nedesă‑
vârşiţi: a voit în cele din urmă să o aducă la împlinire,
Israëlis, in tempore Sibi placito, gratia superveniente,

adimplere voluit. Quadere Novi Testamenti discipu‑
lus non satis facit Bono Praeceptori si dixerit „Ego ab
iuventute servavi omnia quae in Lege Moysae scripta
33 et iussa sunt“, sed requirit / praeterea ab eo Perfectus
1
Legislator, legis perfectionem1, h(oc) e(st) adiunctam

ad Veterem Novam Novi Testamenti Legem. Si enim
Legis Mosaycae perfectus cultor, a Domino Salvato‑
rem Imperfectus iudicatur, procul dubio et ipsa lex
imperfecta erit. Quod non solum fides Christiana,
sed etiam lumen naturale et Ethnicum affirmat axio‑
ma. „Propter quod enim unumquodque est tale, illud
magis tale.“2 Hoc ipsum Dominus Salvator testifica‑
tur, dum „Non veni, ait, ut solvam, sed ut adimpleam
legem.“3 Itaque ceu defficientia nonnulla, ad Legem
Mosaycam addidit, ut declaratur4 S(acro)‑S(anctae)
Trinitatis mysterium, ut S(anctum) Baptismum in
34 nomine Patris et Filii et Spiritus / Sancti, ut Incru‑
2
entum Sacrificium corporis et sanguinis Sui, in pane

et vino, et quod Caput et Finis est Suae oeconomiae,
ut peccatorum remissionem et filialem nempe adop‑
tionem1 et non terrestris amplius, sed Caelestis pa‑
triae restitutionem atque Regni Aeterni haereditatem
et cae(tera). Quaedam2 vero ut superflua et ad3 casti‑
gationem duntaxat ingrati populi, emoliendamque
cordis eius duritiem4, minaciter promulgata tolit sol‑
vitque, ut Sabbati rigorositatem, ut neomeniorum5
infestas festivitates, ut cruenta animalium sacrificia
33 1 Mt. 19, 20‑22 / 2 Arist. Analytica Posteriora 2, 72a29; cf.
1
Sacrosanctae, p. ms. 115 / 3 Mt. 5, 17 / 4 declaratur mg. //

34 1 Vide Eph. 1, 5‑6 / 2 Quaedam] Quoddam erronee s.m. / 3 ad
2
interl. / 4 duritiem] duriciem ms. / 5 neomenia] neomaenia ms. / 6 ‑tin‑

s.m. additum / 7 circumcisionem] circuncisionem ms. //
în momentul ales de el, cu revărsare de har, nu prin

înger, nici prin om, ci prin Fiul său cel unul‑născut şi
acelaşi Dumnezeu al lui Israel. Din această cauză învă‑
ţăcelul Noului Testament nu îi este pe plac bunului în‑
văţător dacă îi va fi spus „Eu din tinereţe am respectat
toate cele scrise şi poruncite în legea lui Moise“; ci le‑
giuitorul desăvârşit a cerut de la el, în plus, desăvârşirea
legii, adică adăugarea legii noi a Noului Testament la
cea veche. Căci dacă cel ce cultivă, desăvârşit, legea lui
Moise este judecat de Domnul, Mântuitorul, ca nedesă‑
vârşit, va fi departe de orice îndoială că şi legea însăşi
este nedesăvârşită. Lucru pe care îl afirmă nu doar cre‑
dinţa creştină, ci chiar lumina firească a raţiunii şi axio‑
ma păgână. „Pentru că fiecare este aşa, cu atât mai mult
acela este aşa.“ Domnul, Mântuitorul, adevereşte aceas‑
ta, de vreme ce spune „Nu am venit să desfac legea, ci să
o duc la deplinătate.“ Şi aşa, pentru că lipseau unele, a
făcut adăugiri la legea lui Moise, cum ar fi: formularea
misterului Preasfintei Treimi, sfântul botez „în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt“, jertfa fără vărsa‑
re de sânge a trupului şi sângelui său, în pâine şi vin, şi
ceea ce este începutul şi sfârşitul rânduielii lui, iertarea
păcatelor şi, desigur, înfierea ca fiu şi redobândirea nu a
patriei pământeşti, ci a celei cereşti şi moştenirea împă‑
răţiei veşnice şi celelalte.
Altele însă le îndepărtează şi le desface, declarând
ameninţător că sunt fără rost şi vremelnice, ca pedeapsă
a neamului nerecunoscător şi înmuiere a asprimii inimii
lui, cum ar fi păstrarea cu străşnicie a sabatului, sărbăto‑
rile îndârjite ale lunii noi, jerfirea sângeroasă a animale‑
lor (prin care Dumnezeu este mai degrabă mâniat decât
(quibus Deus modo irritatur potius, quam placatur),

ut distinctionem6 purorum ab impuris a<ni>ma
lium et cae(tera), his similia; necnon, quod om‑
nium vehementius iubebatur, circumcisionem7,
35 peritura /1nempe animam illam cuius praeputium
octava die non circumcideretur1.
Cum igitur D(omi)nus Legislator Novi Testa‑
menti, ex Vetere2 Testamento quaedam, ut osten‑
sum est, aufert, quaedam autem addit, adimplendo
scilicet et corrigendo manifestum fit, ad quaesitum
illud Что2 е1сть За1конъ Бж7ій? pro Catechisi Ortho‑
doxa respondere debuisse, Legem Dei esse doctri‑
nam Evangelii, Quae, secundum B(eatum) Paulum
(Roman(os) Cap(ite) 3)3, est in Iesu Christo, Quem
proposuit Deus propitiationem, per fidem in sangu‑
ine Ipsius, ad ostensionem iustitiae Suae; vel ita, Le‑
gem Dei quae secundum Gratiam et Spiritum est,
esse doctrinam Evangelii, in salutem et iustificatio‑
nem sub conditione, si credideris. Vel aliter, quod
36 idem valet, Legem Dei esse / iussum divinum, per
2
Moysam populo Israëlitico datum, et per Gratiam

Novi Testamenti, ab Vnigenito Dei Filio completum
et confirmatum, alioquin, si tota Dei Lex solis De‑
cem Praeceptis circumscriberetur1, quorsum tende‑
rent haec aeternae Veritatis oracula.
„Lex per Moysam, Gratia per Christum data est“
(Ioan(nes), C(apite) 1)2. „Non sumus sub Lege,
sed sub Gratia“ (Rom(anos), C(apite) 6)3. „Sevimus
35 1 circumcideretur] circuncideretur ms.; Vide Gen. 17, 14 /
1
2
Vetere] Veteri ms. / 3 Roman. Cap. 3 mg. //
36 1 circumscriberetur] cincumscriberetur ms / 2 Ioan. C. 1 mg.,
2
vide In. I, 17 / 3 Rom., C. 6 mg., vide Rom. VI, 14 / 4 Rom., C. 7 mg.,
vide Rom. VII, 6 / 5 Iudaismus] Idaismus p.m. //
îmbunat), deosebirea animalelor curate de cele necurate

şi altele, asemănătoare acestora; şi – nu mai puţin – po‑
runca mai aspră decât toate, tăierea împrejur, şi anume
că are să piară sufletul celui al cărui prepuţ nu este tăiat
împrejur într‑a opta zi.
Aşadar, de vreme ce Domnul, legiuitorul Noului
Testament, a scos unele din Vechiul Testament, după
cum s‑a arătat, şi a adăugat altele, tocmai ca să fie semn
vădit de împlinire şi îndreptare, atunci la întrebarea
aceea „Ce este legea lui Dumnezeu?“, ar fi trebuit să
răspundă în numele acestui catehism ortodox că legea
lui Dumnezeu este învăţătura Evangheliei care, după
Fericitul Pavel (Romani, capitolul 3), se află în Iisus
Hristos: pe el Dumnezeu ni l‑a pus în faţă ca jertfă de
împăcare, prin credinţa în sângele lui, ca manifestare a
dreptăţii sale. Sau aşa: că legea lui Dumnezeu, care este
după har şi duh, este învăţătura Evangheliei în salvare
şi îndreptăţire, cu condiţia să crezi.
Sau altfel, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, că legea
lui Dumnezeu este porunca dumnezeiască, dată po
porului israelit prin Moise şi completată şi adeverită prin
harul Noului Testament de către Fiul lui Dumnezeu,
cel unul‑născut – altminteri, dacă întreaga lege a lui
Dumnezeu se mărginea numai la cele zece porunci, ce
sens ar fi avut aceste sentinţe ale adevărului veşnic:
„Legea a fost dată prin Moise, harul a fost dat prin
Hristos“ (Ioan, capitolul 1). „Nu suntem sub lege, ci
sub har“ (Romani, capitolul 6). „Slujim pentru duhul
cel nou, iar nu pentru litera cea veche“ (Romani, capi‑
tolul 7).
in novitate spiritus et non in vetustate literae“

(Rom(anos), C(apite) 7)4.
His siquidem ad Legis definitionem non additis,
quale quaeso Iudaeum, inter Muhammedanum atque
Christianum discrimen esset? Etenim omnis defini‑
tio, ut vulgo notum est, debet constare genere et diffe‑
rentia. Si igitur Iudaismus5 esset definiendus aut quae
37 est Lex Dei, quam Iudaei se profiteri tententur, / aptis‑
1
sime Iudaeus responderet esse Decalogum, a Deo per

Moysam datum, Muhammedanus vero, esse Cura‑
num a Deo per Muhammedum datum, et Christia‑
nus esse doctrinam1 Evangelii, per Iesum Christum
datam. Similiter, si omnes hi simul inter<r>ogarentur,
utrum Decalogi praecepta sint divina et Dei Lex, om‑
nes procul dubio respondebunt affirmative. Quia
unusquisque eorum et credit Deum esse Vnum, non
esse adoranda, neque facienda Idola, non iurandum
inique, neque in vanum nomen Dei sumendum;
unum hebdomadis diem (qui Iudaeis Sabbati2,
Muham<m>edanis Veneris, at Christianis Solis est)
requiei da<n>dum. Parentes esse honorandos, non
occidendum, adulterium non comittentum, non fu‑
38 randum, pseudomartyrium non faciendum, / uxo‑
rem et quamcumque rem proximi non concupis‑
cendum. Haec quidem omnibus sunt communia et
aequaliter ab omnibus Dei Legem esse creduntur,
horum tamen definitione prout Iudaeus, neque Mu‑
hammedanus est, neque Christianus; ita Christianus
neque Muhammedanus est, neque Iudaeus.
Postulabat igitur ordo Catechismi pueris chris‑
tianis ediscendi quaerere 1mo: „Quae est Lex Dei“
1
37 1 doctrinam] doctrimam ms. / 2 Sabbati] Sabbathi ms. //
Iar dacă nu s‑ar adăuga acestea la definirea legii, care

ar fi, rogu‑te, deosebirea dintre un iudeu, un mohame‑
dan şi un creştin? Căci orice definiţie, după cum se ştie
îndeobşte, trebuie să se sprijine pe gen şi diferenţă. Dacă,
aşadar, ar fi să se definească iudaismul sau să se spună care
este legea lui Dumnezeu (pe care iudeii încearcă să o măr‑
turisească), un iudeu ar răspunde în chip foarte potrivit
că este decalogul, dat de Dumnezeu prin Moise, dar un
mohamedan ar spune că e Coranul, dat de Dumnezeu
prin Mohamed, iar un creştin, că este învăţătura Evan
gheliei, dată prin Iisus Hristos.
Tot aşa, în cazul în care toţi aceştia ar fi întrebaţi lao‑
laltă dacă poruncile sunt lege dumnezeiască şi a lui
Dumnezeu, toţi vor răspunde, dincolo de orice îndoială,
afirmativ. Pentru că fiecare dintre ei deopotrivă crede că
Dumnezeu este unul singur, că idolii nu se cuvine să fie
veneraţi şi nici creaţi, că nu se cuvine să se jure strâmb şi
nici să se ia numele lui Dumnezeu în deşert; că o zi a
săptămânii (care la iudei este a sabatului, la mohame‑
dani, a lui Venus, la creştini, cea a soarelui) se cuvine să
fie dată odihnei. Că părinţii se cuvine să fie cinstiţi, nu
ucişi, că nu trebuie săvârşit adulterul, să nu se fure, să nu
se dea mărturie mincinoasă, să nu se jinduiască la soţia
aproapelui ori la vreun bun al lui.
Acestea le sunt cu adevărat comune tuturor şi toţi
cred, deopotrivă, că este legea lui Dumnezeu; numai
că, după definiţia lor, pe cât înţeleg eu, iudeul nu este
nici mohamedan, nici creştin; tot aşa, creştinul nu este
nici mohamedan, nici iudeu.
Aşadar, rânduiala catehismului cerea să‑i învăţăm
pe copiii creştini să întrebe în primul rând „Care este
et respondere eam esse quam superius doctrinam

S(ancti) Pauli sequentes, definivimus. 2do: „Quid est
Christianismus?“ et respondere esse baptizari et crede‑
re in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti, et caetera
quae in Fidei comprehenduntur Symbolo. 3tio: „Quid
praeterea, ad fidei Legem perficiendam deberi?“ Res‑
39 pondere: Credere septem Divina / Mysteria, quae
1
Vni, Sanctae, Catholicae et Apostolicae Ecclesiae con‑

credita sunt, ut sacrificium Novi Testamenti in remis‑
sionem peccatorum et cae(tera); atque ita tali pia
inter<r>ogatione et aequaliter pia responsione1 in‑
telligeretur illud, ut omnes homines cognosca<n>t
quae est beneplacens Divinae Voluntate2.
Законъ Бж7іи есть Бж7jе повелэ1ніе чре2з Мwѷсе1а
дю1демъ преда1нное въ десsти за1повэдехъ. Дабы2
всzкъ чл7вэкъ вэдалъ, что2 uго нd о есть во1ли Бжіей
Alter enim si aliquis observatis ab iuventute De‑
calogi praeceptis3, dixerit „utrum denuo intrandum
in uterum matris et iterum nasci debeat?“4, mox re‑
cedet a Christo. Si dixerit „quis potest carnem Eius
manducare“5 statim recedet a Christo. Si quis audi‑
verit Dominum consulentem „si vis perfectus esse,
vende, distribue omnia quae plurima possides et da
pauperibus“ et cae(tera), illico recedet a Christo et
quidem „tristis“6.
40 / Igitur quis1 desiderat scire quae sit Dei Volun‑
2
tas et praecepta Eius obedienda, non ex Lege Veteris

39 1 responsione] responseone p.m. // 2 ‑ines in mg. deperduntur /
1
2
ut omnes homines... Voluntate mg.; fines verborum in margine
paginae deperduntur / 3 praeceptis] praecepta p.m. / 4 In. 3, 4 / 5 In. 6,
52 / 6 Mt. 19, 21‑22 //
40 1 quis interl. / 2 Rom. C. 3 mg.; vide Rom. III, 27 / 3 Gal. 1, 8 /
2
4
In. 1, 11 //
legea lui Dumnezeu?“ şi să răspundă că ea este cea pe

care am definit‑o mai sus, urmând învăţătura Sfântului
Pavel. Într‑al doilea rând: „Ce este creştinismul?“ – să
răspundă că înseamnă a fi botezat şi a crede, în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi celelalte care
sunt cuprinse în simbolul credinţei. Într‑al treilea rând:
„Ce altceva mai trebuie pentru a împlini legea credin‑
ţei?“. Răspunsul: A crede în cele şapte taine dumneze‑
ieşti care au fost încredinţate bisericii unice, sfinte,
catolice şi apostolice, ca jertfa Noului Testament pentru
iertarea păcatelor şi celelalte; şi astfel, printr‑o asemenea
întrebare cuvioasă şi răspuns deopotrivă de cuvios, să se
înţeleagă lucrul acesta, încât toţi oamenii să ştie ce este
plăcut voinţei dumnezeieşti.
„Legea lui Dumnezeu este porunca Domnului, prin
Moise dată oamenilor în cele zece porunci. Pentru ca să
ştie orice om ce este pe placul voinţei lui Dumnezeu.“
Căci dacă un altul, respectând din tinereţe poruncile
decalogului, ar spune: „oare ar trebui să intre din nou
în pântecele mamei şi să se nască din nou?“, se va înde‑
părta pe dată de Hristos. Dacă ar spune: „Cine poate
să mănânce carnea lui?“, se va îndepărta imediat de
Hristos. Dacă cineva l‑ar auzi pe Domnul sfătuindu‑l
aşa: „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde‑ţi toate lucrurile
pe care le ai în stăpânire şi împarte‑le şi dă‑le celor să‑
raci“ şi celelelate, se va îndepărta de îndată de Hristos şi
va fi chiar „trist“.
Aşadar, cel ce doreşte să ştie care este voinţa lui
Dumnezeu şi care sunt poruncile lui ce trebuie urma‑
te, nu va afla din legea Vechiului Testament (a cărui
Testamenti (cuius „gloriatio – ex B(eato) Paulo –,

exclusa est. Per quam legem? Factorum? Non, sed
per legem fidei“, Rom(anos) C(apite) 32) quia im‑
perfecta est; sed ex Lege Novi Testamenti, quae per‑
ficit et corrigit Veterem et quidem docente et expli‑
cante eam Matre Sancta Orthodoxa Ecclesia, non
vero privato quocumque, etiamsi Angelus de Caelo
descendens fuerit ille3. Respiciendum profecto erat
Novae Catechiseos compositori, primum ad perfec‑
tam Legem, quam ipse Dominus et Salvator domus
Israëlis, in gratiae tulit revelatione, non eam solum,
quam ut umbram et aenigma, gratiae lumen respu‑
enti, et ad suos venientem non recipienti4, ingra‑
41 toque populo dedit. Animadvertendum / erat illi, 1
quorsam intelligant verba1 D(omi)ni Legislatoris

(„qui docebat populos ut potestatem habens et non
ut scribae et pharisaei, qui Legis Mosaycae scientifici
et interpretes erant“, Math(aeum), C(apite) 7, 292)
dicentis „Quia nisi abundaverit iustitia vestra, plus
quam scribarum et pharisaeorum, non intrabitis in
Regnum Caelorum. Audivistis quia dictum est anti‑
quis3 ‘Non occides’, qui autem occiderit, reus erit iu‑
dicio. Ego autem dico vobis quia omnis qui irascitur
fratri suo reus erit iudicio“ et cae(tera). Math(aeum),
C(apite) 5, ver(su) 20 et cae(tera)4. „Audivistis quia
dictum est antiquis5 ‘Non moechaberis’. Ego autem
dico vobis quia omnis qui viderit mulierem ad con‑
cupiscendum eam (obseva Legis Divinae
plenitudinem) iam moechatus est eam in corde
suo.“6 „Dictum est ‘Quicumque dimiserit uxorem
41 1 verba interl. / 2 Math. Cap. 7, 29 mg. / 3 antiquis maioribus
1
litteris scriptum / 4 Math. C. 5. ver. 20 et cae. mg. / 5 antiquis mg. /

6
Mt. 5, 27‑28 //
„slăvire – după Fericitul Pavel – este de neacceptat. Prin

care lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei“,
Romani, capitolul 3), pentru că este nedesăvârşită, ci din
legea Noului Testament, care l‑a desăvârşit şi l‑a îndrep‑
tat pe cel vechi şi anume, după cum ne învaţă şi ne‑o
explică sfânta maică, biserica ortodoxă, nu prin vreun
particular, ci aşa cum nici măcar un înger coborând din
cer nu o putea face. Se cuvenea de bună seamă ca cel ce
a alcătuit acest nou catehism să privească atent în pri‑
mul rând către legea desăvârşită, pe care a adus‑o casei
lui Israel, în dezvăluirea harului, însuşi Domnul şi
Mântuitorul, iar nu doar către aceea pe care, ca o umbră
şi ca o ghicitoare, a dat‑o poporului ce dispreţuia lu‑
mina harului, nu îl primea pe cel ce venea la ai săi şi era
nerecunoscător.
Se cuvenea ca acela să fie atent în ce fel să înţeleagă
cuvintele Domnului, legiuitorul („care dădea învăţă‑
tură popoarelor ca unul ce avea puterea, nu ca scribii
şi fariseii, care erau cunoscători şi tălmaci ai legii lui
Moise“, Matei, capitolul 7.29) care spunea „pentru că,
dacă dreptatea voastră nu va fi mai îmbelşugată decât
a scribilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia ceru‑
rilor. Căci aţi auzit ce le‑a fost spus celor din vechime,
«să nu ucizi», iar cel ce va ucide va fi găsit vinovat la
judecată. Iar eu vă spun vouă că oricine se va mânia pe
fratele său va fi găsit vinovat la judecată“ şi celelalte.
Matei, capitolul 5, versetul 20 şi celelalte. „Aţi auzit
ce le‑a fost spus celor din vechime, «să nu preacur‑
veşti». Iar eu vă spun vouă că cine va privi la o femeie
poftind la ea (bagă de seamă la deplinătatea legii
42 suam, det illi libellum / repudii.’ Ego autem dico vo‑

1
bis quia omnis qui dimiserit uxorem suam (excepta

formicationis causa) facit eam moechari et qui di‑
missam duxerit, adulterat. Iterum audivistis quia dic‑
tum est antiquis1 ‘Non periurabis, reddet autem Deo
iuramenta tua.’ Ego autem dico vobis2 non iurare om‑
nino“3, et cae(tera). Sit autem sermo vester est, est,
non, non. „Audivistis quia dictum est ‘Oculum pro
oculo et dentem pro dente.’ Ego autem dico vobis non
resistere malo“4 et cae(tera). „Audivistis quia dictum
est ‘Diliges proximum tuum et odio habebis inimicum
tuum.’ Ego autem dico vobis ‘Diliges inimicos vestros,
bene facite his qui oderunt vos’“5 et cae(tera). Attendi‑
te, quaeso, hic Perfecti Legislatoris, perfectam Legem,
43 ubi conclusive, iubet. „Estote, ergo, vos perfecti, / sicut
2
et Pater vestri Caelestis perfectus est.“1

Caeterum, si quis imperfectudinem Legis Decem
Praeceptorum et Perfectudinem Legis Evangelicae dis‑
tinctius capit intelligere2 neque meis, neque alterius
credat verbis, sed legat attente Sanctum Dei Evange‑
lium et praecipue „Secundum Math<a>aeum“, 5tum3,
6tum et 7mum Caput. Iis enim solari clarique luce vide‑
tur quam magnum χάσμα sit Christi Lazarum inter4
et divitem qui sub nomine quinque fratrum, quin
que sensum facultates, in quinque libris Moysae,
litera reliquerat occisos. His itaque in communi
perspectis, pergemus, Deo concurrente, ulterius,
singulas Decem Praeceptorum interpretationes,
42 1 Vide n. 3, p. ant. / 2 vobis maioribus litteris scriptum / 3 Mt.
1
5, 31‑34 / 4 Mt. 5, 38 / 5 Mt. 5, 43‑44 //

43 1 Mt. 5, 48 / 2 distinctius capit intelligere mg. / 3 5tum] Quin
2
tum ms. / 4 Lazarum Christi inter p.m., numeris manu Cantemirii

suprascriptis //
dumnezeieşti) a preacurvit de‑acum cu ea în inima

sa.“ „A fost spus: «oricine îşi va fi alungat de la sine so‑
ţia, să îi dea carte de despărţire».
Iar eu vă spun vouă că oricine îşi va fi alungat de
la sine soţia (lăsând deoparte adulterul) o împinge la
preacurvie şi cel ce va lua o femeie alungată, săvârşeşte
adulter. Iarăşi, aţi auzit ce le‑a fost spus celor din ve‑
chime: «nu jura strâmb, ci îndreaptă către Dumnezeu
jurămintele tale». Iar eu vă spun vouă să nu juraţi de‑
fel“ şi celelalte. Iar vorba voastră să fie pentru ceea ce
este, să nu fie pentru ceea ce nu este. „Aţi auzit ce a
fost spus: «ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Iar
eu vă spun să nu vă împotriviţi răului“ şi celelalte. „Aţi
auzit ce a fost spus: «iubeşte‑l pe aproapele tău şi să ai
ură pentru duşmanul tău». Iar eu vă spun vouă «iubeş‑
te‑i pe duşmanii tăi, faceţi bine celor care vă urăsc»“ şi
celelalte. Luaţi seama, vă rog, la porunca de la încheie‑
rea legii desăvârşite a legiuitorului desăvârşit. „Să fiţi,
aşadar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru ceresc este
desăvârşit.“
Altminteri, dacă vrea cineva să înţeleagă mai precis
lipsa de desăvârşire a legii celor zece porunci şi desă‑
vârşirea legii evanghelice, să nu dea crezare nici vor‑
belor mele, nici ale altuia, ci să citească atent Sfânta
Evanghelie a lui Dumnezeu şi mai cu seamă „După
Matei“, capitolul al 5‑lea, al 6‑lea şi al 7‑lea. Căci acolo
se vede ca lumina de soare şi limpede cât de mare este
prăpastia dintre Lazăr al lui Hristos şi bogatul care, în
numele celor cinci fraţi, a ucis în literă cele cinci puteri
ale simţurilor, în cele cinci cărţi ale lui Moise. Aşadar,
examinandas. Deus autem cordium scrutator, sit iu‑

dex zelum inter et Aemulationem, Charitatem inter
et Odium.
44 1
/ In interpretatione 1mi Praecepti
Азъ есмъ Гд7ъ Бг7ъ тво1й. Да не2 будутъ тебэ2 бо1зи
и3нніи развэ мене2.
Iubet Deus hoc primo Decalogi Praecepto, ut
credat et sciat non solum1 populus Israëliticus, sed
totus etiam genus humanum Vnum esse Deum2
Omnium Creatorem, ad quod Praeceptum recta
respicit illud B(eati) Pauli „Ad Romanos“ scriptum:
„An, inquit, Iudaeorum Deus tantum? Nonne et
gentium? Imo et gentium, quoniam quidem Vnus
est Deus, Qui iustificat circumcisionem, ex fide et
praeputium per fidem. Lege ergo destruimus per fi‑
dem? Absit! Sed Legem statuimus.“3 (Rom(anos),
Cap(apite) 3, v(ersu) 31)4.
Haec ita confessis, quatenus ad Vnum Deum
45 Omnium Creatorem pertinet, / profecto et pia et
2
Dei Praeceptum est perfectissimum. Quatenus vero

Eundem Deum Vnum esse et Trinum non explanat,
neque Vnam Deitatem in Trinitate adorandam obli‑
gat, itidem pia est, sed imperfecta. Et pia quidem
ideo dico, quia Vnum esse Deum1 Patrem Omnium
Creatorem, Symbolum Fidei Novi Testamenti affir‑
mat. Imperfectam vero, quia Christiano homini Le‑
gem Novi Testamenti tenenti non sufficit credere et
profiteri tantum, Deum esse Vnum (hoc enim et
Muham<m>edanis aequi commune est, ut et
44 1 non solum interl. / 2 Deum] deum p.m. / 3 Rom. 3, 29‑31 /
1
4
Rom. Cap. 3, v. 31 mg. //
45 1 Vide n. 2, p. ant. //
2
având această privire în comun, să mergem mai depar‑

te, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a cerceta separat
interpretările celor zece porunci. Iar Dumnezeu, care
scrutează inimile, să fie judecător între râvnă şi rivali‑
tate, între iubire şi ură.
Asupra interpretării primei porunci
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi

dumnezei afară de mine.“
Dumnezeu cere în această primă poruncă a decalo‑
gului ca nu numai poporul israelit, ci şi întregul neam
omenesc să creadă şi să ştie că Dumnezeu este unul sin‑
gur, creatorul a toate: înspre aceasta priveşte cu îndrep‑
tăţire ce a scris Fericitul Pavel, „Către romani“: „Oare,
zice el, Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu cumva şi
al neamurilor? Ba este şi al neamurilor, tocmai pentru
că Dumnezeu este unul singur, care îndreptăţeşte tăie‑
rea împrejur din credinţă şi prepuţul, prin credinţă. Am
desfiinţat aşadar legea prin credinţă? Departe de noi! Ci
am aşezat legea.“ (Romani, capitolul 3, versetul 31).
Odată mărturisite acestea, credinţa ce ţine de singurul
Dumnezeu, creatorul a toate, este de bună seamă evlavi‑
oasă, iar porunca lui Dumnezeu este desăvârşită. Cât pri‑
veşte însă credinţa care nu desluşeşte că acelaşi Dumnezeu
este unul singur şi întreit şi nici nu obligă ca o singură
divinitate să fie venerată ca treime, este deopotrivă evlavi‑
oasă, dar nedesăvârşită. Şi o numesc „evlavioasă“ fiindcă
afirmă că Dumnezeu este unul singur, părintele creator
a toate, simbolul credinţei Noului Testament. Este însă
Iudaeis), sed praeterea credere tenetur illlum Vnum

Deum esse Trinum et Vnum quidem essentia, Tri‑
num autem hypostasi, id est, Patrem Deum, Filium
Deum, S(piritum) Sanctum Deum. Vnum Deum
46 non tres, sed in tribus personis glorificatum / ac ado‑
1
ratum. Qui enim non habet Filium (ut Iudaeus huius

Praecepti Decalogi tenacissimus), neque Patrem ha‑
bet et qui peccat in Spiritum S(anctum) (h(oc) e(st)
non credit Iesum2 esse Christum) non remittitur illi
neque in hoc, neque in futuro saeculo (quoniam qui
in Aeternum peccat Deum3, aeterne et punitur).
Igitur ad plenariam, perfectamve (quatenus
Christianis, et non Iudaeis pueris) Catechisim,
edendam, non sufficit explicasse Deum esse Incre‑
atum, Aeternum, ubique Existentem, Sapientem et
cae(tera), sed apprime desiderabatur praeterea, prae‑
cepti huius verba, ad sensum et fidem Orthodoxam
interpretari. „Ego sum D(omin)us“4, Patris, Filii et
Spritus S(ancti) personas intimatas. „Deus Tuus“,
Vnam Essentiam, Vnam Deitatem, Vnam Potenti‑
47 am, Vnam / Sapientiam et cae(tera) ostendi. Quod
2
mysterium, Angelis quoque inaccessibile, in Vetere1

Testamento, vetere1 Israëli (ad aedificationem novi)
non nisi aenigmatice praefiguratum est. Vt „Facia‑
mus hominem ad imaginem et similitudinem nos‑
tram“ (Genesis, Cap(ite) 1, 26)2, qua in pluralitate,
tres divinae distinctae et inconfusae 3 indicantur
46 1 Iessum ms. / 2 in interl. / 3 aeterno peccat Deo p.m. / 4 Ego
1
sum D(omin)us et inferius Deus Tuus maioribus litteris scripta //

47 1 Vetere] Veteri ms. / 2 Genesis Cap. 1, 26 mg. / 3 distinctae et
2
inconfusae] distinctas et inconfusas p.m. / 4. Ver. 27 mg.; Gen. 1, 27 /

5
Venite interl. / 6 Gen.11, 7 / 7 Divisit eos D(omi)nus] Gen. 11, 8 /
8
Genesis Cap. 19, 24 mg. //
nedesăvârşită, pentru că unui creştin care respectă legea

Noului Testament nu îi este de ajuns doar să creadă şi să
mărturisească faptul că Dumnezeu este unul singur (căci
aceasta o are în comun şi cu mohamedanii, şi cu iudeii),
ci în plus i se cere să creadă că acel unic Dumnezeu este
întreit şi unic în esenţă, dar întreit ca manifestare, adică
Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul
Sfânt: unicul Dumnezeu este slăvit şi venerat nu ca trei,
ci în trei persoane.
Căci cel ce nu îl are pe Fiu (ca iudeul, care respec‑
tă cel mai straşnic această poruncă a decalogului), nu
îl are nici pe Tată, iar cel care păcătuieşte împotriva
Duhului Sfânt (adică nu crede că Iisus este Hristos) nu
este iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor (pentru
că cel care păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu cel veş‑
nic, veşnic este şi pedepsit).
Aşadar, pentru a publica un catehism complet sau
desăvârşit (ca pentru copiii creştini, nu iudei), nu este
de ajuns să explici că Dumnezeu este necreat, veşnic,
prezent pretutindeni, înţelept şi celelalte, ci ar mai fi
de dorit, în primul rând, să fie tălmăcite după sensul
şi credinţa ortodoxă cuvintele acestei porunci. Să se
arate că „Eu sunt Domnul“ înseamnă persoanele – de
aceeaşi fiinţă – ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, că
„Dumnezeul tău“ înseamnă o singură esenţă, o singu‑
ră divinitate, o singură putere, o singură înţelepciune şi
celelalte. Taina aceasta, de neînţeles chiar pentru îngeri,
a fost prefigurată doar în chip enigmatic în Vechiul
Testament, pentru vechiul Israel (ca să‑l zidească pe
cel nou). După cum în „să facem un om după chipul
şi asemănarea noastră“ (Facerea, capitolul 1.26), sunt
Personae; illud autem, „Et creavit Deus hominem ad

imaginem Suam“ (ver(su) 27)4, unam et consubstan‑
tialem esse trium Personarum essentiam; ut „Venite5,
descendamus et confundamus ibi linguam eorum“6,
pro tribus Personis, et illud, „Divisit eos D(omi)
nus“7 pro una essentia; ut „Dominus pluit super So‑
domam et Gomorrham sulphur et ignem, a Domino
de Caelo“ (Genesis Cap(ite) 19, 24)8, pro Persona
48 Filii a Patre, et illud / „et subvertit civitates“1 et
1
cae(tera), pro S(ancto) Spiritu, sive pro illo, quia „Pa‑

ter et Filium unum sunt“2, ut „Sanctus, Sanctus,
Sanctus“ pro tribus Personis, et illud „D(omi)nus
Sabaoth“3, pro una Essentia, ut „verbo D(omi)ni
Caeli firmati sunt et spiritu oris Eius, omnis virtus
eorum“4, pro tribus Personis, et illud „Timeat Do‑
minum omnis terra“5, pro una Essentia.
Sed quid plura? Verbo dicam, plena est tota Vete‑
ris Testamenti Sacra Scriptura, huius primi Praecepti
aenigmaticae interpretationis, quibus Sanctae Vni‑
versales Synodi et omnes Sacrorum Patres coetus ad
demonst<r>andum claram certamque Praecepti isti‑
us interpretationem, Deum nempe esse Vnum simul
et Trinum.
49 In Novo autem Testamento, principaliter / et 2
quantum humanae sufficit indigentiae, clare mani‑

festatum est. Vt in Iordane1, ut in Montem Thabor2,
ut „Pater, glorifica me“3 et cae(tera), ut „Euntes, bap‑
tizate omnes gentes in nomine Patris et Filii et
S(piritus) Sancti“4, ut passim ubique in omnibus
48 1 civitates] civicitates ms.; Gen. 19, 24 / 2 In. 10, 30 / 3 Is. 6,
1
3 / 4 Ps. XXXII, 6 / 5 Ps. XXXII, 8 //

49 1 Mt. 3, 16‑17; Lc. 3, 21‑22 / 2 Lc. 9, 35 / 3 In. 12, 28; 17, 5 /
2
4
Mt. 28, 11 / 5 Act. 9, 15 / 6 Deut. 32, 39 //
arătate în această pluralitate trei persoane divine, dis‑

tincte şi de neconfundat; iar acel „şi l‑a făcut Dumnezeu
pe om după chipul său“ (versetul 27), se referă la esenţa
unică şi consubstanţială a celor trei persoane; după
cum „veniţi, să coborâm şi să le amestecăm acolo lim‑
bile“, se referă la cele trei persoane, iar acel „i‑a despărţit
Domnul“ se referă la o esenţă unică; după cum „Domnul
a făcut să plouă pucioasă şi foc peste Sodoma şi Gomora,
de la Domnul din cer“ (Facerea, capitolul 19.24) se refe‑
ră la persoana Fiului, separat de Tatăl, iar acel „a răstur‑
nat cetăţile“ şi celelalte, se referă la Sfântul Duh sau la
cel numit mai înainte, pentru că „Tatăl şi Fiul una sunt“;
după cum „sfânt, sfânt, sfânt“ se referă la cele trei per‑
soane, şi acel „Domnul Sabaoth“ se referă la o singură
esenţă, după cum „prin cuvântul Domnului s‑au întărit
cerurile şi prin suflarea gurii lui a fost toată tăria lor“ se
referă la trei persoane, iar acel „să se teamă de Domnul
întreg pământul“ se referă la o singură esenţă.
Dar de ce să spun mai multe? Să o spun într‑un cu‑
vânt: toată Scriptura sacră a Vechiului Testament este
plină de această tălmăcire enigmatică a primei porunci;
prin acestea, sfintele sinoade universale şi toţi Părinţii
sacri s‑au reunit pentru a demonstra tălmăcirea limpede
şi sigură a acestei porunci, şi anume că Dumnezeu este
în acelaşi timp unul singur şi întreit.
În Noul Testament însă, în mod primar şi atâta pe
cât îi este cu putinţă slăbiciunii omeneşti, s‑a vădit cu
limpezime. Ca la Iordan, la Muntele Thabor, ca „Tată,
ridică‑mă în slavă“ şi celelalte, ca „mergeţi şi bote‑
zaţi toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Duhului Sfânt“, ca, din loc în loc, pretutindeni în toate
quatuor Evangelistis et praecipue quidem in altissi‑

me volante Theologiae aquila Ioanne et Electionis
Vase5, Gentium Doctore, Paulo.
Quare concludendum venit explicationem huius
Praecepti esse imperfectam, quatenus et Iudaeis et
Muhammedanis communem et consequenter confes‑
sionem fidei quoque reddere imperfectam. Est enim
Deus Vnus in tribus Personis, secundum Novi Testa‑
menti pr<a>eceptum, adorandus, praeter Quem alter
50 non est.6 Quare autem in huius libelli expli/catione
1
S(acro)‑S(anctae) Trinitatis neque nominis fiat men‑

tio (quae est principium, medium et finis praedicti
praecepti) nemo, ut arbitror, satis mirari poterit.
2do
Кто2 грэши2тъ проти2въ пе1рвыz сеz2 заповэди!
Quis peccat in hoc Primum Praeceptum? Diceret
forsitan non nemo, in hoc praeceptum peccare pri‑
mum, hanc libelli interpretationem; idem enim
arguit et ratio confessionis fidei Orthodoxae, et li‑
ber Ὀρθόδοξος1 Ὁμολογίας, Slavenico idiomate,
Kiowiae Anno D(omi)ni Ch(risti) 1712, Impressus.
Peccare secundo, omnes qui Vnum quidem esse De‑
um fatentur, negant tamen Eundem esse in Trinitate
adorandum, ut Iudaei et Muhammedani, et reliqui
51 huius ignorantiae lamentabiles, qui / hoc1 Praecep‑
2
tum secundum literam mordaciter tenent, secundum

vero Spiritum Veritatem, idem2 minime intelligant.
Peccare tertio, omnes haereticos qui unam vel alte‑
ram S(acro)‑S(anctae) Trinitatis Personam offendunt,
50 1 ὀρθόδοξος] ορθοδόξος ms. //
1
51 1 hoc] hoc ex hunc p.m., immo paginae anterioris / 2 idem]

2
iddem ms. / 3 ficticios] fictitios ms. //

cele patru evanghelii şi mai cu seamă chiar în acvila teo‑

logiei, ce zboară în înalt, Ioan, şi în vasul alegerii, cel ce
învăţă neamurile, Pavel.
De aceea, ajungem la concluzia că tălmăcirea acestei
porunci este nedesăvârşită – de vreme ce le este comună
iudeilor şi mohamedanilor – şi, în consecinţă, chiar
mărturisirea credinţei ajunge să fie nedesăvârşită. Căci
se cuvine să fie venerat Dumnezeu unul singur în trei
persoane, după porunca Noului Testament, iar în afară
de el nu există un altul. De ce însă în tălmăcirea din
această cărticică nu se aminteşte defel numele Preasfintei
Treimi (care este începutul, mijlocul şi sfârşitul poruncii
numite mai înainte) – nimeni nu se poate mira îndea‑
juns, după cum socotesc.
Într‑al 2‑lea rând

„Cine greşeşte împotriva acestei prime porunci!“
Cine păcătuieşte împotriva acestei prime porunci?
Poate ar spune vreunul că această tălmăcire a micii cărţi
păcătuieşte în primul rând împotriva acestei porunci;
căci la fel declară şi rânduiala mărturisirii credinţei orto‑
doxe şi cartea „Mărturisirea ortodoxă“, tipărită în limba
slavonă, la Kiov, în anul Domnului Hristos 1712. Păcă
tuiesc, într‑al doilea rând, toţi cei care mărturisesc că
Dumnezeu este unul singur, dar tăgăduiesc că el se cu‑
vine să fie venerat în Treime, ca iudeii şi mohamedanii
şi ceilalţi oameni vrednici de plâns, supuşi neştiinţei,
care ţin cu dinţii de această poruncă, după literă, dar
după spirit nu înţeleg defel adevărul.
ut Ariani, in Filii Personam, ut Nestoriani, in Eun‑

dem Vnigenitum Dei Filium, diversum Eum opi‑
nantes a Filio Virginis Mariae, Dei genitricis, ut
Pneumatomachi, qui divinitatem et consubstantia‑
litatem Spiritus S(ancti) cum Patre et Filio impu‑
dentissime negant.
Peccare quarto omne numen negantes.
Peccare quinto, plurimos et ficticios3 colentes
Deos et caeteros, qui in libello authoris ordine me
morantur.
3tio
Суевэ1рцы, я3ко1вjи и3 ме1ждо хри т c jа1ны
w3брэта1ютсz, et cae(tera).
52 /„Inanium1 creduli, quales et inter Christianos
1
reperiuntur et cae(tera)“.
Si res illae et species sunt tantum quae in ipsa in‑
terpretatione commemorantur, et in exemplum dic‑
torum proferuntur, optime quidem et valde pie. Si
vero, sub generali specierum rerumque nomine, plus
aliquid subintelligi, intendatur, puerorum latebit
sensum, siquidem adultorum quoque nonnihil fati‑
gare potest. Multae enim res sunt et species, in quas
Christiani, post Deum, sperare et possunt, et docen‑
tur, utpote ab illis quandam absistentiam, utilitatem,
opitulationem et salutem confidenter praestolantes,
quatenus in se Gratiae Divinae virtutem habentes,
nimirum ut2 S(ancta) Crux3, Loca Sancta, Caelestes
53 Potestates, Deipara semper Virgo, Sancti / omnes et
2
eorum gratia sanctae eorundem reliquiae et

52 1 Ante inanium del. Si ms. / 2 ut interl. / 3 Crux] Crucem p.m. //
1
53 1 heterodoxis] Heterodoxis ex Haeterodoxis ms. /

2
2
ματαιόπιστοι] ματεόπιστοι ms. //
Păcătuiesc, într‑al treilea rând, toţi ereticii care aduc

ofensă ori uneia, ori alteia dintre persoanele Preasfintei
Treimi, ca arianii, faţă de persoana Fiului, ca nestorianii,
faţă de acelaşi Fiu, unul‑născut, al lui Dumnezeu, soco‑
tindu‑l diferit de fiul fecioarei Maria, Născătoarea lui
Dumnezeu, ca pneumatomachii, care tăgăduiesc cu ne‑
ruşinare divinitatea şi consubstanţialitatea Duhului
Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul.
Păcătuiesc, într‑al patrulea rând, cei care tăgăduiesc
orice putere dumnezeiască.
Păcătuiesc, într‑al cincilea rând, cei care cinstesc
dumnezei mulţi şi plăsmuiţi şi ceilalţi, care sunt amin‑
tiţi pe rând în cărticia autorului nostru.
„Cei ce cred în superstiţii, care şi printre creştini se

găsesc“, şi celelalte.
„Cei care cred în lucruri deşarte, cum se găsesc şi
între creştini“ şi celelalte.
Dacă faptele şi înfăţişările sunt doar cele care se amin‑
tesc în această interpretare şi care sunt prezentate după
pilda celor spuse mai înainte, este foarte bine şi cu totul
cucernic. Dacă însă există intenţia ca, sub numele general
al înfăţişărilor şi faptelor, să se înţeleagă ceva mai mult,
atunci copiilor le va rămâne ascuns sensul, ba chiar şi pe
adulţi îi poate stânjeni îndeajuns. Căci sunt multe fapte
şi înfăţişări în care creştinii pot şi, de asemenea, sunt în‑
văţaţi să spere, după Dumnezeu, aşteptând de la ele cu
Imagines, propter quarum honorem et debitum cul‑

tum nos, orthodoxi, ab haereticis atque heterodoxis1,
per calumniam,
суевэ1рцы, ματαιόπιστοι2 appellamur.
4to
Все2 же2 то2 в суе веруетсz, что2 не2 по Сло2ву Бжію,
et cae(tera).
„Omne autem inaniter creditur, quod non se‑
cundum Verbi Dei creditur.“
Addendum erat et hoc, neque secundum Ortho‑
doxae Ecclesiae traditionem, S(anctorum) Patrum
que dogmata, ut discant scilicet Christianorum par‑
vuli Verbum Dei illud esse vere Verbum Dei cuius
proprium et genuinum sensum S(ancta) Mater
Ecclesia aperuit atque docuit. Hoc enim ita non in‑
54 tellecto, haud immerito quid ambguere / posset,1
ne quandoque sub pictatis doctrina haeresis eorum

qui se „Evangelicos“ appellare audent, introducatur.
Illi enim nihil non dubium putant, praeter Evange‑
lium et Apostolorum scripta. Quorum deinde sen‑
sum ad lubitum rabiei propriae corrumpere atque
pervertere consueverunt. Simili rabie correptus Iu‑
daeus nonne dicit Verbum Divinum non esse, nisi
Veteris Testamenti scripta? Eodem Cacodemone ve‑
xatus, Muhammedanus nonne dicit Verbum Divi‑
num non esse nisi nomine et re execrabilis Corani
scripta? Quam ob rem Orthodoxae fidei cultores, ad
Ethnicorum h<a>ereticorumque distinctionem,
illud credunt vere Divinum esse Verbum, quod illis
ab Ecclesia sive scripto, sive traditione, traditum est.
54 1 Gregorius non resumptus est pagina sequenti //
1
încredere un ajutor, un folos, sprijin şi salvare, în măsura

în care au în sine tăria harului dumnezeiesc – aşa sunt
sfânta cruce, locurile sfinte, puterile cereşti, Născătoarea
de Dumnezeu pururi fecioară, toţi sfinţii şi harul lor,
sfintele lor rămăşiţe şi imaginile, pentru a căror cinstire şi
slujire – ce le‑o datorăm – suntem numiţi în batjocură de
către eretici şi cei de altă credinţă noi, ortodocşii, „cei su‑
perstiţioşi“, închinători la cele deşarte.
„Orice credinţă deşartă, care nu e după cuvântul lui

Dumnezeu“, şi celelalte.
„Căci deşartă este orice credinţă care nu este credin‑
ţă după cuvântul lui Dumnezeu.“
Se cuvenea să se adauge: nici după tradiţia bisericii
ortodoxe, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, tocmai ca
să înveţe copilaşii creştinilor că este cu adevărat cuvântul
lui Dumnezeu acela al cărui înţeles propriu şi autentic
l‑a desluşit sfânta maică, biserica, şi l‑a dat ca învăţătură.
Dacă lucrul acesta nu ar fi înţeles aşa, cu bună întemeie‑
re ar putea rămâne îndoielnic de nu cumva, sub ereziile
împestriţate ale celor care cutează să se numească „evan‑
ghelici“, este prezentată doctrina. Căci ei socotesc că ni‑
mic nu e dincolo de îndoială în afară de Evanghelie şi de
scrierile apostolilor. S‑au obişnuit mai apoi să le strice şi
să le pervertească înţelesul, după pofta propriei lor smin‑
teli. Prins de aceeaşi sminteală, oare nu spune şi iudeul
că nu există cuvânt dumnezeiesc în afară de scrierile
Vechiului Testament? Tulburat de acelaşi duh rău, oare
55 Hac ratione Magnus in Theologia Gregorius1 / dicit

se quatuor Oecumenicas Synodus habere pro quatu‑
or Evangelistis. Ita S(ancti) Patres et tota S(ancta)
Ecclesia de sequentibus aliis tribus decreverunt atque
docuerunt.
In interpretatione Secundi Praecepti
1mo
I3дwло2служе1ніе е1сть когда2 кто че2сть Бж7ію
воздае1тъ о1бразу и3ли подо1бjю ко2елибо ве1щи нб нc ой.
I3дwлолатріа, et cae(tera).
Definitio quidem Idololatriae bona totisque nu‑
meris perfecta est. Explanatio autem eius (то2 е1сть,
когда2 кто2 покоре1нjе ду1ши своеz нёкоему о1бразу
прино1ситъ боz1сz его2, и3 надёzсz на него1, а3ки бы2
нёкою въ себЁ не види1мую си1лу и3му1щаго.) – (hoc
56 est: „Quando aliquis animi humiliationem / cuidam
1
Imagini, offert, timens eam et sperans in eam, ac si

haberet quandam in se virtutem invisibilem“) non
caret suis difficillimis obscuritatibus et quamvis
author brevitati studiosus, intemerato hoc, protule‑
rit animo, verumtamen1, aliquid plus subolere, du‑
bitari potest, quam quod a tenellis puerorum menti‑
bus capi queat.
Et primo quidem dictum illud „cuidam Imagini“
quia nimium generale est, ut de Idolorum, ita de
Sanctorum Imaginibus concipi potest. Si igitur qu‑
oad2 mentem authoris de Idolis eorumque Imagini‑
bus sumtum est, pie admodum et orthodoxe ex‑
plicatur. Ethnici enim falso putabant3 suas Imagines
esse deorum Imagines, ideo in casum4 aut timebant,
56 1 verumtamen] veruntamen ms. / 2 qu‑ in rasura / 3 Ante
1
putabant, del. eas ms. / 4 casum] cassum ms. //

nu spune şi mohamedanul că nu există cuvânt dum‑

nezeiesc în afara scrierilor aflate sub numele şi fapta bles‑
tematului Coran? De aceea, cei ce cultivă credinţa
ortodoxă, pentru a se deosebi de păgâni şi eretici, cred că
este cu adevărat cuvântul dumnezeiesc acela care le‑a fost
transmis de Biserică, fie în scris, fie prin tradiţie. Din
acest motiv Gregorie, cel Mare în teologie, spune că se
sprijină pe cele patru sinoade ecumenice ca pe cele pa‑
tru evanghelii. Aşa au hotărât şi au dat învăţătură
Sfinţii Părinţi şi toată sfânta biserică şi în privinţa ce‑
lorlalte trei, care au urmat.
Asupra interpretării celei de‑a doua porunci
Întâi
„Închinarea la idoli este atunci când cinstea care se

cuvine lui Dumnezeu se dă unui chip cioplit după
asemănarea vreunui lucru ceresc. Închinare la idoli“,
şi celelalte.
Definiţia idolatriei este bună şi desăvârşită în toate.
Explicaţia dată de el însă (adică: cine îşi închină sufletul
unui chip, temându‑se de el, şi nădăjduieşte de la el, de
parcă ar avea în el vreo putere nevăzută) (asta înseamnă:
„Când cineva închină vreunui chip smerenia inimii, te‑
mându‑se de el şi sperând în el de parcă ar socoti că are
în sine vreo putere nevăzută“) nu este lipsită de proprii‑
le sale neclarităţi, de mare dificultate, şi, chiar dacă au‑
torul se străduieşte să fie concis şi o afirmă cu suflet
aut sperabant inesse in illis quandam virtutem invi‑

57 sibilem, / quoad vim vero dicti illius „cuidam Ima‑
1
ginis“, ut generaliter accepti, clarius et distinctius

explicandum erat. Sunt enim quaedam figurae et
Imagines in quibus Orthodoxi firmiter credunt in‑
esse, quandam virtutem invisibilem1 et efficacem,
non quia figura et Imago ex se habeat talem virtu‑
tem, sed quia est figura et Imago talem habentis vir‑
tutem. Ex(empli) g(ratia)2: 1mo 3 sub specie aquae
S(ancti) Lavacri credimus inesse vim Spiritus Sancti,
quae4, per invocationem S(acro)‑S(anctae) Trinitatis
(serviente mysterii ministro, in nomine Patris et Filii
et Spiritus S(ancti)) talem superinfundat gratiae vim
58 (licet sensui imperce5 / 1 ptibilem) ut terna in aquam
submersione, omnia iam corporis, quam abluantur
inquinamenta, in fide et confessione2 aqua baptisa‑
tum, Ipsum D(omi)num Iesum Christum induere in
novum hominem renasci ex peccatore, iustum, ex
terreno, caelestem exque infernali, paradisi incolam
atque Regni Aeterni (per filialem adoptionem, quae
in Spiritu es<t>), haeredem fieri.
2do. Sub specie Sancti Myri credimus vim latere
characterem indelebilem, imprimentem et hominis
cum Deo Aeternum confirmantem pactum.
3tio. Sub specie panis et vini, per invocationem
Spiritus S(ancti), ab mysterii servitore factam, effici
sacrificium incruentum, hoc est, corpus et sanguinem
57 1 invisibilem in rasura / 2 Post Ex(empli) g(ratia), deleta sunt
1
Sub figura et signo S(anctae) et vivificae Crucis, credimus indubitate,

invisibilem inesse virtutem et potestatem, quam diabolus contremiscit
et a qua omnis potestas contraria conteritur, quae mutata sunt infra, p.
61 / 3 1mo in rasura / 4 quae] qui p.m. / 5 imperce‑ non resumptus est
pagina sequenti //
neprihănit, totuşi se poate strecura îndoiala că sugerează

mai mult decât pot pricepe minţile fragede ale copiilor.
În primul rând, vorba aceea, „vreunui chip“, pentru
că este atât de generală, încât să se poată înţelege deopo‑
trivă chipurile idolilor şi ale sfinţilor. Dacă, aşadar, după
gândul autorului, a fost vorba despre chipurile idolilor
lor, este tălmăcit într‑un mod pe de‑a‑ntregul evlavios şi
ortodox. Păgânii însă socotesc, fals, că sunt chipuri ale
zeilor chipurile lor, încât se întâmplă ca fie să se teamă,
fie să spere că există în ele o putere nevăzută: tocmai
de aceea se cuvine să se explice mai limpede şi mai lă‑
murit care este cu adevărat conţinutul acelei vorbe,
„vreunui chip“, ca una care este luată în general. Există
însă nişte figuri şi chipuri în care ortodocşii cred cu
tărie că se află o putere nevăzută şi care lucrează nu
pentru că figura şi chipul acela ar avea de la sine o ase‑
menea putere, ci pentru că este figura şi chipul unuia
care are o asemenea putere. De pildă. Întâi, sub înfă‑
ţişarea apei sfântului botez credem că există puterea
Duhului Sfânt: prin invocarea Preasfintei Treimi (cu
ajutorul celui ce slujeşte taina, în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Duhului Sfânt) se revarsă o asemenea pu‑
tere a harului (chiar dacă ea nu poate fi percepută de
simţuri), încât prin cufundarea în apă de trei ori sunt
spălate toate murdăriile, deopotrivă ale trupului şi ale
sufletului, iar cel botezat cu apă, prin credinţă şi măr‑
turisire se îmbracă în însuşi Domnul Iisus Hristos, re‑
naşte ca om nou; dintr‑un păcătos, devine unul drept,
dintr‑un om al pământului, unul ceresc şi dintr‑unul
al iadului, e ca un locuitor al raiului şi moştenitor al
59 D(omi)ni nostri Iesu Christi, οὐσιωδῶς3 et / trans 1
substantialiter, salvis dumtaxat permanentibus cum

suis speciebus accidentiis1.
Ita credimus 4to. Sub figura2 manuum impositi‑
onis (mysterium efficiente Divina Gratia) episcopi,
sacri sacerdotii constitui ministrum, cui deinceps da‑
ta est facultas talis sacrificii perficiendi, arcanum, ne‑
cnon reliquorum Ecclesiae mysteriorum plenipo‑
tentiarius (ut ita dicere fas sit) minister et intercessor
pro populi peccatis ordinatur.
Similiter credimus 5to. In confessionis Sacramen‑
to consistere vim et potentiam Spiritus Sancti, qua et
per quam mysterii instrumentum sacerdos, iuxta fa‑
cultatem illi3 concessam, quod ligat in terris esse liga‑
tum in Caelis et quod solvit in terris esse solutum et
in Caelis4.
60 Itidem credimus 6to. Per Ecclesiasticam5 / legi‑ 2
timi1 coniugii benedictionem, magnum effici myste‑

rium, ita ut cum duo essent corpora, unum fiant et
quemadmodum2 Christum Dominum per omnia
saecula indivisibile et inseparabile est Caput Ecclesiae,
ita maritus, per totam vitam, caput inseparabile fiat
uxoris suae. In quo mysterio sacerdos quidem visibili‑
ter servit, counitionem autem eorum non sacerdos,
sed Deus invisibiliter3 confirmat, ita ut deinde homo
eam4 separare minime valeat.
Credimus denique 7mo. Sub specie et materia
olei, per sacerdotum preces sanctificati, vim latere
59 1 accidentiis] accidentia p.m. / 2 Post Sub figura del. SS ms. / 3 illi]
1
ei p.m. / 4 Mt. 18, 18; In. 20, 23 / 5 post Ecclesiasticam, bis deletum et,
ima pagina sequenti et summa pagina //
60 1 legitimi] legitimis p.m. / 2 ‑mo‑ ex ‑md‑ corr. ms. / 3 invisi
2
biliter mg. / 4 eam interl. //

împărăţiei veşnice (prin înfierea ca fiu, care este în

duh). Într‑al 2‑lea rând. Sub înfăţişarea sfântului mir
credem că stă ascunsă o putere, un semn de neşters,
întipărit, şi care întăreşte legământul veşnic al omului
cu Dumnezeu.
Într‑al 3‑lea rând. Sub înfăţişarea pâinii şi a vinului,
prin invocarea Duhului Sfânt, făcută de slujitorul tai‑
nei, se împlineşte o jertfă fără sânge, adică trupul şi
sângele Domnului nostru Iisus Hristos, prin esenţă şi
transsubstanţiere, chiar dacă se păstrează înfăţişarea lor
secundară. Aşa credem, într‑al 4‑lea rând. Sub forma
punerii mâinilor episcopului (dumnezeiescul har împli‑
nind taina), este menit cel ce slujeşte sfântul sacerdoţiu:
lui îi este dată de acum încolo putinţa de a împlini mis‑
terul unei asemenea jertfe şi deopotrivă este rânduit ca
slujitor cu deplină putere (pe cât este îngăduit să spun
aşa) al celorlalte taine ale bisericii şi ca mijlocitor pen‑
tru păcatele poporului.
Tot aşa credem, într‑al 5‑lea rând. În taina mărturisi‑
rii constă forţa şi puterea Duhului Sfânt, cu care şi prin
care preotul, instrument al tainei, face ca – după putinţa
ce i‑a fost dată – ce leagă pe pământ să fie legat în ceruri
şi ce dezleagă pe pământ să fie dezlegat în ceruri.
Tot aşa credem, într‑al 6‑lea rând. Prin binecuvân‑
tarea bisericească a căsătoriei legitime se împlineşte o
mare taină, aşa încât, deşi sunt două trupuri, devin
unul singur şi, după cum Domnul Hristos este, de‑a
lungul tuturor veacurilor, capul de nedespărţit şi ne‑
separat al bisericii, tot aşa soţul, de‑a lungul întregii
vieţi, devine capul de nedespărţit al soţiei sale. În
ad extra invisibilem, sed ad intra et corporis languo‑

res et animae peccata sanantem, probe scientes mul‑
tum valere iustorum preces apud Deum, Qui Vni‑
cus est medicus animarum, simul et corporum
61 nostrorum. Tandem, sub figu/ra S(anctae) et vivifi‑
1
cae Crucis, credimus indubitate invisibilem Dei la‑

tere virtutem et potestatem, quam diabolus contre‑
miscens, neque aspicere in eam1 potest et sub ea
omnem contrariam potestatem2 conteri3.
Credimus ultimo, in Sanctis Sanctorum reliqui‑
is, Sanctisque Iesu Salvatoris, S(anctae) Deiparae
Virginis, omniumque4 Caelestium virtutum ac5
Sanctorum Prophetarum, Apostolorum, martyrum,
doctorum eremitarum, sexus utriusque, Imaginibus
latere vim et efficaciam, ad miracula extraordinaria
et naturae facultates superantia, patranda: morbos
medicis alioquin insanabiles et desperatos sanandos
et alia multa mirabilia, et sub humana ratione, mini‑
me cadentia, efficaciter efficienda, modo adsit firma
62 fides et debita adoratio in Eum / Cuius est imago et
2
cuius sunt reliquiae. Sic docet Sancta Vniversalis

Septima Synodus, quae Nicaeae Secunda est, cuique
Spiritu Divino eructate, hae sunt verba, Actio(ne) I,
Tom(o) mihi 5, pag(ina) 5301: „Confiteor et polli‑
ceor, et recipio, amplector et adoro τρωτοτὺπως
‘principaliter’ intemeratam Iconam D(omi)ni2 nos‑
tri Iesu Christi, Veri D(omi)ni nostri, et Iconam Dei
Genitricis, quae Illum sine semine peperit; et
61 1 e‑ ex a‑ mut. ms. / 2 potestatem] potestas p.m. / 3 Vide supra,
1
n. 1, p. 57 / 4 omniumque] omniumquae ms. / 5 ac interl. //

62 1 Actio I, Tom(o) mihi 5, pag(ina) 530 mg. / 2 Deum] Dei PL
2
129, p. 215 B / 3 intercessionem] intercessiones PL 129, p. 215 B /

4
habet] habeat PL 129, p. 215 C / 5 Pari modo maioribus litteris scripta //
taina aceasta, chiar dacă preotul slujeşte în mod vizi‑

bil, unirea lor o întăreşte nu preotul, ci Dumnezeu, în
mod invizibil, aşa încât mai apoi omul să nu o poată
defel desface.
Credem, în sfârşit, într‑al 7‑lea rând. Sub forma şi
materia untdelemnului, sfinţit prin rugăciunile preoţi‑
lor, stă ascunsă o putere de nevăzut din afară, dar care
pe dinăuntru însănătoşeşte şi slăbiciunile trupului, şi
păcatele sufletului – ştiind noi bine că rugăciunile ce‑
lor drepţi au mare preţ dinaintea lui Dumnezeu, care
este singurul medic al sufletelor şi, deopotrivă, al tru‑
purilor noastre.
În sfârşit, sub forma sfintei şi dătătoarei de viaţă
cruci, credem fără vreo îndoială că se ascund forţa ne‑
văzută şi puterea lui Dumnezeu: diavolul, înspăimân‑
tat, nu poate nici măcar să privească înspre ea, iar prin
ea este zdrobită orice putere contrară.
Credem, în ultimul rând, că în sfintele rămăşiţe ale
sfinţilor şi sfintele imagini ale lui Iisus Mântuitorul şi
ale Sfintei Fecioare, născătoarea lui Dumnezeu, şi ale
tuturor puterilor cereşti şi ale sfinţilor profeţi, apos‑
toli, martiri, învăţaţi, pustnici, de amândouă sexele,
stă ascunsă o forţă şi o putere ieşită din comun de a
împlini miracole şi putinţe mai presus de fire – ele pot
tămădui boli care altminteri sunt pentru medici de ne‑
tămăduit – şi care împlinesc pe de‑a‑ntregul multe al‑
tele demne de mirare şi care nu ţin defel de raţiunea
omenească, cu condiţia să existe o credinţă puternică
şi slăvirea cuvenită faţă de acela căruia îi aparţin imagi‑
nea şi rămăşiţele.
auxilium et protectionem Eius, et intercessionem3

Illius unaquaque die ac nocte invoco, ut peccator, in
adiutorium meum, tanquam eam quae habet4
παρρησίαν ‘confidentiam’ apud Christum D(omi)
num nostrum, Qui ex ea natus est. Pari modo5,
Sanctorum et laudabilissimorum Apostolorum,
Prophetarum et Martyrum, et Patrum, atque culto‑
rum Eremi Iconas recipio, et προσκυνῶ ‘adoro’
63 non / tanquam deos – absit! –, sed affectum et amo‑
1
rem animae meae, quem habebam prius in eos, eti‑

am nunc ostendens, rogo cunctos illos, ex toto ani‑
mo1, ut intercedant pro me ad Deum, quatenus det
mihi per intercessionem2 eorum invenire misericor‑
diam penes se in die iudicii. Similiter3, et reliquias4
Sanctorum, προσκυνῶ, καὶ τιμῶ, καὶ ἀστάζομαι
‘adoro et honoro, et amplector cum osculo5’, ut6 qui
decertaverint pro Christo, et acceperint gratias ab
Ipso, ad sanitates efficiendas et languores curandos,
et daemones eiiciendos7, quemadmodum Ecclesia
Christianorum suscepit a S(anctis) Apostolis et Pa‑
tribus, usque8 ad nos.“ His igitur exceptis (ita nimi‑
rum distinguendum erat), si quis crediderit, aut do‑
cuerit, in aliis, praeter ista9, speciebus ac Imaginibus
64 inesse aliquam / virtutem invisibilem, quam vel ti‑
2
meant, vel speret in eam, vel in eum cuius est Imago

et figura, impius est, blasphaemus est et idololatra
63 1 ex toto animo] ex tota anima PL 129, p. 215 C; maioribus
1
litteris scripta in ms. / 2 per intercessionem] per intercessiones PL 129, p.

215 C, cf. p. ant., n. 3 / 3 Similiter maioribus litteris scriptum / 4 reliquias]
lipsana PL 129, p. 215 C / 5 cum osculo desunt in PL 129 / 6 ut]
tanquam eorum PL 129, p. 215 C / 7 sanitates... eiiciendos maioribus
litteris scripta / 8 usque] et usque PL 129, p. 215 C / 9 praeter ista mg. //
64 1 Post simulacrum, del. et imaginem ms. / 2 Post о3бразишки,
del. sive о3бразишки ms. / 3 Imaguncula mg. //
2
Aşa dă învăţătură sfântul sinod al şaptelea univer‑

sal, care este al doilea după cel din Nicaea şi care, sub
imboldul Duhului dumnezeiesc, a dat aceste cuvinte,
în acţiunea I, tomul (la mine) 5, pagina 530:
„Mărturisesc şi făgăduiesc şi primesc, îmbrăţişez şi slă‑
vesc πρωτοτύπως, «ca principiu», imaginea neprihăni‑
tă a Domnului nostru, Iisus Hristos, domnul nostru
adevărat, şi imaginea Născătoarei de Dumnezeu, care
l‑a adus pe lume fără sămânţă; şi îi invoc în ajutorul
meu, ce sunt păcătos, deopotrivă ziua şi noaptea, in‑
voc ajutorul şi ocrotirea şi mijlocirea către el, ca una
ce are παρρησία «crezământ» dinaintea Domnului
nostru, Hristos, care s‑a născut din ea. În mod egal
primesc imaginile sfinţilor şi vrednicilor de laudă
apostoli, ale profeţilor şi martirilor şi ale Părinţilor şi
ale slujitorilor din pustie şi προσκυνῶ, îi «venerez»,
nu ca zei – departe de mine! –, ci arătând acum iubirea
şi dragostea din sufletul meu, pe care le aveam mai
dinainte faţă de ei: îi rog pe ei toţi, din tot sufletul, să
mijlocească pentru mine la Dumnezeu, ca să‑mi dea
prin mijlocirea lor putinţa de a găsi îndurare la el în
ziua judecăţii. Tot aşa, şi la ceilalţi sfinţi προσκυνῶ,
καὶ τιμῶ, καὶ ἀστάζομαι, «mă închin şi le aduc cinsti‑
re şi îmbrăţişare cu sărutare», ca cei ce s‑au luptat pen‑
tru Hristos şi au primit de la el harul să dea sănătate şi
să vindece slăbiciunile şi să alunge diavolii, aşa cum
biserica creştinilor a fost înzestrată de sfinţii apostoli şi
Părinţi, până la noi“.
Aşadar, lăsând astea deoparte (se cuvenea neîndo‑
ielnic să se facă distincţia), dacă cineva ar crede sau ar
qui, si post privatam publicamque admonitionem,

non respuerit neque ad Veritatis cognitionem reverti
voluerit, esto tibi ut publicanus, ut pharisaeus, ut ab
Ecclesia Dei separatus et Ethnicus.
2do
I3дwли, то е1сть о3бразишки
Insalsum quid tum Graecae, tum Slavonicae vide‑
tur sapere linguae et aliquid ultra! Graece siquidem,
εἴδωλον, quamvis et Latine simulacrum1 et Slavoni‑
cae куми1ръ2 significet, non tamen ea ratione, qua
о3бразишки, „Imaguncula“3, sed ea, qua куми1ръ, hoc
est, „Idolum“ et „Imaginem“, quam pagani, ut verum
65 Deum et ut ipsum Deum colebant / λατρευτικῶς,1
hoc est, adoratione cum sacrificiorum oblatione, Soli

et Vni Deo omnium Creatori competente. Huius
modi Idolum non solum nos, Christiani, hodie dis‑
tinctos scimus et re, et nomine, ab nomine „о3браза“
Imaginis, sed et ipsi pagani suo tempore, diversos
esse intelligebant. Imagines enim sunt quorum
πρωτότυπα1, „primitiva“ revera extitere, aut extant in
rerum natura. Idola autem (secundum Cicer(onem),
lib(ro) „De finibus“) – Cicero, Lib(ro) 12 – sunt
imagines inanes, scilicet quae nunquam extitere, aut
65 1 πρωτότυπα] πρωτότυπου Bodogae, 2012, p. 22 / 2 Cicero,
1
Lib(ro) 2 mg., sed recte Libro I, 21: „Ita, quae mutat, ea corrumpit, quae
sequitur sunt tota Democriti, atomi, inane, imagines, quae eidola
nominant...“ / 2 De natura“, C(apite) 2, T(extu) 19 mg.; tit. 29 Bodogae,
2012, p. 22, n. 75, sed tex. 19, pagina 29 in editione 1572: Aristotelis, De
natura aut de rerum Principiis libri VII, Ioachimo Perionio interprete et per
Nicolaum Grouchium correcti et emendati, Lutetiae, MDLII / 3 Cf. Caius
Plinius Caecilius Secundus, Epistularum libri decem, VII, 27: „Et mihi
discendi et tibi docendi facultatem otium praebet. Igitur perquam velim
scire, esse phantasmata et habere propriam figuram numenque aliquod
putes an inania et vana ex metu nostro imaginem accipere.“ //
primi învăţătură despre alte înfăţişări şi imagini, în

afară de acestea, că ar avea în sine vreo putere nevăzută
de care să se teamă sau să spere în aceea ori în acela pe
care îl reprezintă imaginea ori forma, atunci este lipsit
de credinţă şi nelegiuit şi este un idolatru cel care,
chiar după o mustrare aparte şi publică, nu le respinge
şi nici nu voieşte să se întoarcă spre cunoaşterea adevă‑
rului: unul de felul acesta să fie pentru tine ca un aren‑
daş, ca un fariseu, ca unul despărţit de biserica lui
Dumnezeu şi ca un păgân.
„Idoli, adică înfăţişări.“

E o nerozie faptul că dă impresia a şti ba greceşte, ba
slavoneşte şi încă şi altceva în plus! Chiar dacă εἴδωλον
din greceşte înseamnă în latină „simulacru“ şi în slavo‑
nă куми1ръ, totuşi nu are sensul de о3бразишки, „mică
imagine“, ci cel de куми1ръ, adică „idol“, „chip“, pe care
păgânii îl cinsteau – ca Dumnezeu adevărat şi ca însuşi
Dumnezeu – λατρευτικῶς, adică printr‑o veneraţie cu
aducere de jertfe, datorată numai lui Dumnezeu, sin‑
gur, creatorul a toate.
Nu doar noi, creştinii, ştim azi că un idol de felul
acesta este diferit şi în fapt şi în nume de numele imagi‑
nii, о3браза, ci şi păgânii înşişi, în vremea lor, înţelegeau
că este diferit. Căci imaginile sunt πρωτότυπα, „princi‑
pii“, care cu adevărat au existat sau există în natură.
Idolii însă (după Cicero, în cartea De finibus) – Cicero,
ut tales, falso credantur et haec sunt imagines quae

eidem Ciceroni Ethnico, eodem lib(ro) vocantur Ido‑
la, quod nomen Graece deductum est ab ἰδέα, cuius
existentia ab Aristotele, lib(ro) 2, „De natura“,
C(apite) 2, T(extu) 192, cunctisque Christianis, pror‑
sus negatur. Itidem Idolum, Plinius3, Latine, notiori
67 Graeco /1 eo vocabulo „phantasma“, rem scilicet
1
apparentem solum, et non existentem, est interpreta‑

tus (...n2 dictorum facit no(ster) Paulus qui „s(cimus),
inquit, quod Idolum nihil3 est in mundo“, l(ibro) 8,
44)5, quae nomenclatura Imagunculae6 et о3бразишки
minime convenit. Quadere, haereticis hac, horum
nominum interpretatione, non probe perspecta, ne‑
que iuxta propriam et genuinam significationem
intellecta, Inanes Imagines, quae sunt Idola, et Ima‑
gines, quae ad primitivum verum exemplar vere re‑
feruntur, confundentes, nos, Orthodoxos Christia‑
nos, qui Sanctis Sanctorum Imaginibus honorem
exhibemus, falso et per calumniam „Iconolatras“
vocant, quod dixerim aequius sonare ad interpreta‑
tionem о3бразишки, quam7 ad imaginum debitum
honorem et cultum. Igitur I3дwлъ, proprio et genui‑
no debebatur interpretari vocabulo Куми1ръ, et non
68 о3бразишкъ8, ne quandoque ex no/mine о3бразишкъ,
2
„Imagunculae1“, proprium ad Imaginem, quam ad

Idolum, sonante, nondum expedita puerorum mens,
vocum similitudine confundatur et concipiant id
67 1 67 pro 66 ms. / 2 Verbum in margine deperditur / 3 nihil in
1
margine deperditur, quod apud Vulgatam Clementinam restituimus / 4 1

Cor. VIII, 4 / 5 Nota marginalis / 6 Imagunculae] Imaginis p.m. /
7
quam] quod p.m. / 8 et non о3бразишкъ mg. //
68 1 Imagunculae mg; verbum in margine deperditur / 2 non est
2
mg. / 3 non non dittographice ms.; alterum non s.m. del. //

în cartea 1 – sunt imagini deşarte, adică unele care

nu au existat niciodată, sau unele cărora li se dă creza‑
re în mod fals: iar acestea sunt imaginile pe care ace‑
laşi păgân Cicero, în aceeaşi carte, le‑a numit idoli,
nume care provine din greacă, de la ἰδέα, a cărui
existenţă este tăgăduită deplin de Aristotel, în cartea a
2‑a din De natura, în capitolul 2, paragraful 19, şi de
toţi creştinii.
Tot aşa, Plinius a tradus „idol“ în latină printr‑un
cuvânt grecesc mai bine cunoscut, phantasma („fan‑
tasmă“), adică un lucru care doar se arată, dar nu exis‑
tă (... îl socoteşte Pavel al nostru, care spune: „ştim că
un idol nu înseamnă nimic în lume“, în cartea 8, la
4), iar această denumire nu se potriveşte defel cu
„imagine mică“ şi cu о3бразишки. Din această cauză,
prin tălmăcirea – dusă la capăt incorect şi care nu a
fost înţeleasă după sensul propriu şi autentic – de că‑
tre eretici a acestor nume, sunt confundate imaginile
deşarte, care sunt idolii, şi imaginile care se referă cu
adevărat la modelul adevărat: iar pe noi, creştinii orto‑
docşi, care dăm cinstire sfintelor imagini ale sfinţilor,
ei ne numesc, în batjocură, „închinători la icoane“,
vorbă care aş spune că sună mai potrivit cu interpreta‑
rea о3бразишки decât cu cinstirea datorată imaginilor şi
închinarea la ele. Aşadar, I3дwлъ, în mod propriu şi au‑
tentic se cuvenea să se traducă prin termenul Куми1ръ,
iar nu о3бразишкъ, ca nu cumva, după numele de о3б-
разишкъ, „mică imagine“, care sună mai apropiat de
imagine decât de idol, mintea încă nedeprinsă a co‑
piilor să se tulbure de pe urma asemănării cuvintelor
şi ei să‑şi închipuie ce nu e îngăduit să se închipuie.
quod concipi nefas est. Sed de his plura et clariore

vide in sequentibus.
3tio
А w3 хритcіaнскахъ ЇкHнахъ,
что2 разумэ1ти подоба1етъ?
„Sed de Christianorum Imaginibus
quid intelligi debet?“
Bona quidem et pia est responsio, quod non sint
Idola, neque adoratio eorum Idololatria. Profecto
enim adoratio illarum non est2 talis, qualem pagani
exhibebant suis Idolis. Attamen haec negativa res‑
ponsio quid nimirum Imagines non sint et adoratio
et honor illis exhibitus, qualis non3 sit, non sufficit,
69 ad scientiam et cogniti/onem puerorum perficien‑
1
dam et confirmandam, sed debebatur, imprimis,

subiungere id quod apprime necessarium est. Defi‑
nitionem nempe affirmativam et quidem eam, quam
S(ancta) Septima edidit1 confirmavitque Synodus,
ut quemadmodum audiverunt S(anctae) Imagines
non esse Idola, neque adoratio illarum idololatriam,
ita etiam conf<e>stim audiant et sciant affirmative,
„Imaginem esse decus Ecclesiae et picta Evangelii
verba2“, Actio(ne) 2, pag(ina) 7703). De qualitate au‑
tem adorationis earum, ipsissima eiusdem S(anctae)
Synodi definitio atque definitionis explanatio,
proferenda erat et praecipue eius loci, ubi Scholia
in hoc secundum Dei Praeceptum, edidit. Quam
cum et brevissima sint et clarissima (quibus et
Author unice studere videtur), facillime in molle
quoque puerorum cerebellum indi et confirmari
69 1 edidit] eddidit ms. / 2 Imaginem... verba maioribus litteris
1
scripta / 3 Actio 2, pag. 770 mg. //

Despre acestea însă, vezi mai multe şi mai limpede în

cele ce urmează.
„Iar despre icoanele creştine, ce se cuvine să înţe‑

legem?“
„Dar cum se cuvine să fie înţelese imaginile creş‑
tinilor?“
Cu adevărat corect şi cucernic este răspunsul acesta,
că nu sunt idoli şi că slăvirea lor nu este idolatrie. Căci,
de bună seamă, slăvirea lor nu este de felul celei pe care
o arată păgânii idolilor lor. Totuşi, acest răspuns nega‑
tiv, şi anume că nu sunt imagini şi slăvirea şi cinstirea
arătată lor nu este de felul acesta, nu e de ajuns pentru
a împlini şi adeveri înţelegerea şi cunoaşterea copiilor,
ci se cuvenea să se adauge de la bun început ceea ce e
în primul rând necesar.
Şi anume definirea pozitivă, chiar aceea pe care a
formulat‑o sfântul sinod al şaptelea, că de îndată ce co‑
piii au aflat că sfintele imagini nu sunt idoli şi nici vene‑
rarea lor nu e idolatrie, pe dată să afle şi să ştie în mod
afirmativ că „imaginea este podoaba bisericii şi cuvinte‑
le zugrăvite ale Evangheliei“, în acţiunea 2, la pagina
770. Iar despre felul în care sunt venerate, merita să fie
dată chiar definiţia aceluiaşi sfânt sinod şi explicarea de‑
finirii, mai cu seamă a pasajului în care s‑a publicat sco‑
lia la această a doua poruncă a lui Dumnezeu. Şi, de
vreme ce explicaţiile sunt foarte scurte şi limpezi (iar
aceasta pare să fie singura preocupare a autorului), ar fi
70 po/tuissent1. Sunt autem illa huius modi nitidissi‑

1
ma, valde; in illud „Non erunt tibi alii dii praeter me,
ne facies tibimet idolum, neque omnem similitudi‑
nem“ et cae(tera) (Exod(us) 20, Deuteron(omii) 52)
explanat S(ancta) Oecumenica Synodus, Actio(ne)
5, pag(ina) 7143: „Et si facimus, inquiens, homi‑
num Dei cultorum similitudinem, non – tamen –
ad adorandum ut deos, sed ut videntes ad aemulati‑
onem ipsorum veniamus. At vero si facimus
similitudinem Christi, non ut similitudinem adore‑
mus, sed ut mens videndo ad superiora volet. Non
enim Imaginem corruptibilem, corruptibilis adora‑
mus, sed quoniam Deus dignatus est inconvertibi‑
liter fieri homo, facimus eius Iconam ut hominis,
licet scientes Eum natura Deum. Neque enim ip‑
sam Imaginem Deum dicimus4, sed Deus οἴδαμεν
(„novimus“) in Icona depictus cuius similitudinem
71 habet / Imago.“
2
Deinde paganorum errorem et idololatriam bre‑

vissimis ostendit verbis, ibid(em)1: „Porro, pagani,
inquit, errantes similitudines deos praedicant, οἱς
καὶ θυούσιν, ‘quibus et immolant’.“ Ergo et senten‑
tia, et definitione synodica, ad puerorum captum
breviter et accurate, ad quaesitum, respondendum
erat, definitive, „Imagines – ut et superius dictum
est – esse decus Ecclesiae et picta Evangelii verba“, et
Imagines Christianorum non esse idola, quia eas ne‑
que deos vocant, neque illis immolant. Paganorum
vero Imagines ideo et vocantur et sunt idola, quia
70 1 ‑tui‑ non resumpsit ms. / 2 Exodus 20, 3‑4, Deuteronomium, 4
1
corr.; Exod. 2, Deuteron. 5 mg. / 3 Actio 5, pag. 714 mg.; vide PL 129, p.
367A / 4 Non ergo ipsam Deum iconam dicimus, PL 129, p. 367A //
71 1 ibid(em) mg. //
2
putut să pătrundă cu toată uşurinţa în mintea fragedă a

copiilor şi să se fixeze acolo.
Căci explicaţiile de acest fel sunt foarte elegante, pe
deplin; la acel „să nu ai alţi dumnezei afară de mine, să
nu‑ţi faci un idol, nici o întruchipare“ şi celelalte (Ieşirea
20, Deuteronom 5), sfântul sinod ecumenic explică,
în acţiunea 5, la pagina 714, spunând: „Şi dacă facem
o întruchipare a oamenilor care l‑au cinstit pe Dum
nezeu, nu o facem totuşi pentru a‑i venera ca pe nişte
zei, ci pentru ca, văzându‑i, să ne străduim a ne între‑
ce cu ei. Iar dacă facem o întruchipare a lui Hristos, nu
e ca să adorăm întruchiparea, ci ca gândul, văzând‑o, să
zboare mai sus. Căci nu venerăm o imagine pieritoare a
unuia pieritor, ci, pentru că Dumnezeu a binevoit, ne‑
strămutat, să se facă om, facem icoana lui ca om, chiar
dacă ştim că este Dumnezeu după natura sa. Şi nici nu
numim imaginea aceea Dumnezeu, ci οἴδαμεν („ştim“)
că Dumnezeu este zugrăvit în icoana a cărei asemănare
o poartă imaginea.“
Apoi arată în cuvinte foarte puţine rătăcirea şi ido‑
latria păgânilor, tot acolo: „Mai departe păgânii, spu‑
ne, rătăcind, proclamă întruchipările zei şi οἷς καὶ
θυούσιν, «le aduc şi jertfe».“ Aşadar, deopotrivă prin
hotărârea şi definiţia sinodală, pentru ca să înţeleagă re‑
pede şi precis copiii, se cuvenea să se răspundă la această
întrebare, limpede: „Imaginile – după cum s‑a spus
mai sus – sunt podoaba bisericii şi cuvintele zugrăvite
ale Evangheliei“, iar imaginile creştinilor nu sunt idoli,
pentru că nici nu le numesc zei, nici nu le aduc jertfe.
În schimb, imaginile păgânilor deopotrivă se numesc şi
sunt idoli, pentru că ei le numesc zei, închipuindu‑şi
illas ut deos vocant, imaginantes id quod nunquam

in prototypo extitit, et illis ut deo immolant.
4to
Ка1ковое и3мели е4ллини къ своимъ подобінцамъ
и3ли I1дwламъ
72 „Qualem / habuerunt pagani in sua simulacra
1
sive idola.“
Itidem dure sonat, quoad etymologicam Slaveni
idiomatis vocem подобінци, enim deducitur a voce
подобінци, quae Graece quidem ὁμοίωσις1, Latine
autem „similitudo“ significat.
At quia S(ancta) Vniversalis Septima Synodus,
Imaginem Iesu Christi et cae(tera) similitudines
(non vero Latine „simulacra“, hoc enim proprius2
solis idolorum imaginibus tribuitur) vocare non du‑
bitat, non tamen eo sensu, quo Ethnici suos vocant
deos, similitudines3 quare4 in Slavonica interpretati‑
one, vox подобінци male audit, quia ad vocem simi‑
litudinis magis accedit, quam ad куми2ра, i(d) e(st)
„idoli“. Igitur, quemadmodum si quis demens aude‑
ret dicere similitudines D(omi)ni Christi, Deiparae
et cae(tera) esse idola et подобінцамъ, et non Imagi‑
73 nes, ita paris / existimaretur fatuitatis, ille qui idolis
paganorum concederet, impliciter nomen simili‑
tudinis, vocem nimirum piae intellectionis, quam
S(ancta) Ecclesia solis Sanctorum Imaginibus contri‑
buere consuevit. Quadere illud quoque Ка1 к оже
гл7етъ собо2ръ селе1нскій, affertur ut Causa pro non‑Ca‑
usa, h(oc) e(st), testimonium extra quaesitum.
72 1 ὁμοίωσις] ὁμοίοσις ms., ομοίωσις Bodogae / 2 proprius
1
mg. / 3 simulacra mg. / 4 quare interl. //

ceva ce nu a existat niciodată ca model primar, şi le

aduc jertfe ca lui Dumnezeu.
„Pe care o aveau elinii faţă de imitaţiile sau icoa‑

nele lor.“
„Aşa cum au avut păgânii în simulacrele sau idolii lor“
Tot aşa, interpretat etimologic, cuvântul подобінци
sună aspru în limba slavonă, căci provine din cuvântul
подобінци („imitaţii“): greceşte înseamnă ὁμοίωσις, iar
latineşte, „asemănare“.
Cum însă sfântul sinod al şaptelea universal nu pre‑
getă să numească imaginea lui Iisus Hristos, precum şi
pe celelalte, „asemănări“ (iar nu „simulacre“, latineşte,
căci acest termen este atribuit în mod propriu numai
imaginilor idolilor), nu cu acel sens prin care păgânii
îşi numesc zeii, tocmai de aceea cuvântul подобінци, în
traducere slavonă, sună rău, pentru că se apropie mai
mult de cuvântul asemănării decât de куми2ра, adică
„idol“. Aşadar, dacă un smintit ar cuteza să spună că
asemănările Domnului Hristos, ale Născătoarei de
Dumnezeu şi celelalte sunt idoli şi подобінцамъ, iar nu
imagini, s‑ar socoti că este de o prostie egală cu cel care
ar accepta pentru idolii păgânilor, implicit, numele de
asemănare, adică un termen al înţelegerii cucernice, pe
care sfânta biserică l‑a atribuit în mod obişnuit numai
imaginilor sfinţilor.
De aceea şi Ка1коже гл7етъ собо2ръ селе1нскій („după
cum spune soborul ecumenic“) este adus ca o cauză
Sancta enim Synodus et tota Ecclesia Apostolica et

Catholica nunquam nusquamve simplex nomen si‑
militudinis accepit aut intellexit pro idolis aut imagi‑
nibus eorum. Sic enim et homo diceretur Dei ido‑
lum, quia ad similitudinem Eius creavit eum, quod
non solum incongruum est, sed et impium.
Itaque docendi sunt filii Christianorum Iconas
Iesu Christi, Deipar<a>e, Angelorum et omnium
Sanctorum esse similitudines, certas certorum et
74 existentium repraesentationem / ferentes. Idola au‑
1
tem distincte, Sclavonice esse куми2ръ, statuas nimi‑

rum et exemplaria ficta, ficticiorum1 falsorumque2
deorum, qui cum neque sancti, neque dei, neque
prorsus unquam tales fuerunt, a paganis tamen et
sancti, et dei impie credebantur. Similiter discant
novas in propriam linguam introductas voces cave‑
re3, ne quandoque ex voce подобінци, Imaginum
Sanctorum similitudinis nomen, confuse et minus
honorifice, sumant.
5to
Но ќчитъ то1й же Собо1ръ, я2ко не подоба1етъ
почита1ть ЇкHнъ Ст\ы< истиннымъ служeніемъ,
Еже бывает вэрою, дх7омъ, и и3стин=ою, съ
прошенéемъ и3 Uпованéемъ, et cae(tera).
Ex terminorum transpositione, vulgo quoque
75 notum est, propositiones veras non raro / falsitatis et
2
dubii induere larvas, quod licet on studio1 – quod

74 1 ficticiorum] fictitiorum ms. / 2 falsorumque] farsorumque
1
p.m. / 3 cavere interl. //

75 1 studio] ‑o punctatum s.m. / 2gliscente et infra festinatione supra
2
rasuram scripta // 3 fuisse] fuisses p.m. / 4 putandum interl. / 5 Post

definitione, verbum erasum est / 6 Authorem] authorem p.m. / 7 Actio(ne)
pentru o non‑cauză, adică o mărturie în afara întrebării.

Sfântul sinod, precum şi toată biserica apostolică şi cato‑
lică, nu a acceptat sau nu a înţeles niciodată şi nicicum
numele simplu de asemănare pentru idoli ori imaginile
lor. Căci în felul acesta şi omul ar fi numit idol al lui
Dumnezeu, pentru că l‑a creat după asemănarea cu el:
aceasta este nu doar nepotrivit, ci chiar necuviincios.
Aşadar, fiii creştinilor se cuvine să fie învăţaţi că icoa
nele lui Iisus Hristos, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale
îngerilor şi ale tuturor sfinţilor sunt asemănări, ce poar‑
tă siguranţa celor sigure şi reprezentarea celor ce există.
Idolii însă sunt aparte, în slavonă куми2ръ, şi anume sta‑
tui şi modele plăsmuite, ale unor zei plăsmuiţi şi falşi,
care nu au fost nici sfinţi, nici zei, nici, în fine, nicioda‑
tă, ceva de felul acesta, dar în chip necuviincios erau
socotiţi de păgâni şi sfinţi, şi zei. În mod asemănător să
înveţe să se ferească de cuvintele nou introduse în pro‑
pria lor limbă, ca nu cumva prin cuvântul подобінци să
înţeleagă, confuz şi fără cinstirea cuvenită, numele unei
asemănări cu imaginile sfinţilor.
„Însă ne învaţă acelaşi sobor cum nu se cuvine să

cinstim icoanele sfinţilor cu o adevărată slujbă, adică
cu credinţa, cu duhul, cu adevărul, cu iertarea şi nădej‑
dea“, şi celelalte.
Este cunoscut îndeobşte că, prin traducerea ter‑
menilor, nu arareori propoziţiile adevărate iau masca
absit –, sed gliscente2 quadam festinatione, commis‑

sio fuisse3 putandum4, non dubitari tamen non po‑
test, cur nimirum et qua urgente necessitate, verba
authentica S(anctae) Synodi citando, non eodem ea
proferat ordine, quo in ipso leguntur textu, et prae‑
sertim ubi rei datur definitio, ut videre licet in hac
negativa Imaginum honorandarum definitione5
Authorem6 fecisse. Sanctae siquidem Synodi princi‑
palis et primaria intentio non fuit definire, quomo‑
do non debeant, sed quomodo debeant honorari et
adorari Imagines Sanctorum. Quae – ordine videli‑
cet declarandae veritatis ita postulante – in loco ab
Authore citato, primum ante omnia fidei Orthodo‑
xae affirmat Symbolum, Actio(ne) 7, pag(ina) 8197:
Πιστεύω ἐις ἔνα8 Θ(εό)ν, Πατέρα παντοκράτορα9
76 et cae(tera), usque ad finem10. / Deinde subiungit
1
haereticorum anathematizandas et vesanas opinio‑

nes, Arii nempe, Filium Dei creaturam impii prae‑
dicantis, Macedonii divinitatem Sp(i)r(i)tus Sancti
negantis, Nestorii, Filium Virginis Mariae diversum
a Filio Dei stulte opinantis et cae(tera). Postea, „His,
inquit, ita se habentibus, regiae incedentes viae1,
sequentesque divinitus inspiratum S(anctorum) Pa‑
trum nostrorum magisterium et Catholicae ordi‑
nem Ecclesiae (nam Sp(iri)tus Sancti hanc esse novi‑
mus, qui nimirum ipsam inhabitat), definimus2, in
omni certitudine ac diligentia, sicut figuram τοῦ
Τιμίου καὶ Ζωοποιοῦ3 Σταυροῦ, ‘preciosae et vivifi‑
7, pag(ina) 819 mg. / 8 ἕνα] ἔνα ms. / 9 Vide PL 129, p. 458 C / 10 usque
ad finem. Deinde in rasura //
76 1 regiae incedentes viae] regiae quasi continuati semitae
1
[regiaque incedentes via] PL 129, p. 459 D / 2 definimus] Definimus

ms., maioribus litteris scriptum / 3 Ζωοποιοῦ ex Ζωοποοοῦ corr. ms. //
falsităţii şi a îndoielii; chiar dacă se poate socoti că

această greşeală s‑a petrecut nu cu intenţie – departe
de noi! –, ci dintr‑o grabă arzătoare, totuşi nu se poa‑
te să nu apară o îndoială, anume de ce şi din ce nevo‑
ie atât de grabnică, citând cuvintele autentice ale
sfântului sinod, nu le‑a înfăţişat chiar în ordinea în
care se citesc ele în text, mai cu seamă acolo unde se
dă definiţia lucrului, după cum se poate vedea că a
făcut autorul în această definire negativă a imaginilor
ce se cuvine să fie cinstite. Cu adevărat, intenţia prin‑
cipală şi primară a sfântului sinod a fost de a defini
nu cum nu trebuie, ci cum trebuie să fie cinstite şi
venerate imaginile sfinţilor. Acestea – după cum o
cere ordinea formulării adevărului – le afirmă, înainte
de toate celelalte, în locul citat de autor, simbolul cre‑
dinţei ortodoxe, în acţiunea 7, la pagina 819: „Cred
într‑unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic“ şi celelalte,
până la sfârşit.
Adaugă imediat că se cuvine să fie blestemate şi
părerile smintite, adică ale lui Arius, necredinciosul
care susţinea că Fiul lui Dumnezeu este o creatură, şi
ale macedoneanului care tăgăduia divinitatea Duhului
Sfânt, ale lui Nestorius, care spunea prosteşte că fiul
fecioarei Maria este diferit de Fiul lui Dumnezeu şi
celelalte. Apoi spune: „Aşa stând lucrurile, mergând
mai departe pe calea regească şi urmând învăţătura
Sfinţilor noştri Părinţi, inspirată dumnezeieşte, şi rân‑
duiala bisericii catolice (căci ştim că ea este a Duhului
Sfânt, ce locuieşte în ea), spunem, cu toată siguranţa
şi luarea‑aminte, că atât înfăţişarea τοῦ Τιμίου καὶ
cae Crucis’, ita venerabiles ac Sanctas Imagines pro‑

ponendas, tam <quae de> coloribus et tessellis, quam
quae ex alia materia congruenter, in Sanctis Ecclesiis
et sacris vasis et vestibus, et in parietibus ac tabulis,
77 domibus viisque, / tam videlicet Imaginem D(omi)
1
ni Dei Salvatoris nostri Iesu Christi, quam intemera‑

tae D(omi)nae nostrae Deigenitricis, honorabi‑
liumque Angelorum et omnium Sanctorum, simul
et ὁοιών, ‘almorum’ virorum.“
Denique S(ancta) Synodus dat rationem, quare
nimirum S(anctas) Imagines1 ubique ponendas ac
adorandas, definiverit, quia, inquit, „quanto frequen‑
tius per imaginalem firmationem videntur, tanto qui
has contemplatur, alacrius erigitur ad πρωτότυπον,
‘primitivorum2’ earum memoriam et desiderium, et
ταύταις ἀσπασμόν3 καὶ τιμητικὴν προσκύν<η>σιν
ἀπονέμειν, ‘ad osculum et honorariam his adoratio‑
nem tribuendam’.“
Data itaque affirmativa S(anctorum) Imaginum
adorationis definitione, quomodo nimirum et
quanta illis tribuenda sit adoratio, mox subiungit
aliam negativam qua cavendum iubet, ne Creaturis
78 talis tri/buatur honor et adoratio, qualis uni et soli
2
Deo competit οὐ μὴν τὴν κατὰ πίστιν ἡμών

ἀληθινηὴν λατρείαν 1 ἡ πρέπει μόνῃ τῄ θείᾳ
ψύσει2, h(oc) e(st), non tamen, veram Latriam,
77 1 Imagines] Imaginum p.m. / 2 primitivorum] primitivum
1
p.m. / 3 ἀσπασμὸν] ασπασμὸν ms. //

78 1 ‑είαν in rasura. Post λατρείαν, del. non tamen, ait, veram
2
Latriam, quae secundum fidem est nostram. (Quae vero sit adoratio
Latriae, videat Orthodoxus Ruthenus, in Catechisi ὈΡΘΟΔΟΧΟΣ
ὉΜΟΛΟΓΊΑ, Kioviae impressa) ms. Iuxta parenthesin, суевэ1рцы,
mg. / 2 Post ψύσει, del. quae solae divinae debetur naturae ms. /
3
impartiendam] impertiendam ms. //
Ζωοποιοῦ3 Σταυροῦ, «crucii de preţ şi care dă viaţă»,

cât şi venerabilele şi sfintele imagini puse dinainte,
făcute deopotrivă din culori şi mozaic, precum şi cele
dintr‑o altă materie, se află în sfintele biserici şi pe
sfintele vase şi veşminte şi pe pereţi şi tăblii de lemn,
în case şi pe drumuri: adică atât imaginea Domnului
Dumnezeu, mântuitorul nostru, Iisus Hristos, cât şi
a neprihănitei noastre Doamne, Născătoarea lui
Dumnezeu, şi a vrednicilor de cinstire îngeri şi a tu‑
turor sfinţilor, laolaltă cu ale bărbaţilor ὁοιών,
«binecuvântaţi».“
În sfârşit, sfântul sinod explică de ce a hotărât că
se cuvine ca sfintele imagini să fie aşezate şi adorate
pretutindeni: pentru că, spune, „cu cât mai des sunt
văzute, printr‑o imagine ce întăreşte, cu atât cel care le
contemplă se înalţă mai sprinten la πρωτότυπον,
amintirea «celor dintâi» şi la dorinţa de a ajunge ca ei,
şi ταύταις ἀσπασμόν καὶ τιμητικὴν προσκύνησιν
ἀπονέμειν, «la nevoia de a le da o sărutare şi închina‑
rea cuvenită».“
După ce s‑a dat în felul acesta definiţia afirmativă a
venerării sfintelor imagini – şi anume în ce fel şi în ce
măsură –, le adaugă îndată una negativă, prin care se po‑
runceşte să ne ferim ca nu cumva să li se dea unor crea‑
turi cinstirea şi închinarea cuvenite doar lui Dumnezeu
singur, οὐ μὴν τὴν κατὰ πίστιν ἡμών ἀληθινηὴν
λατρείαν ἡ πρέπει μόνῃ τῄ θείᾳ ψύσει, adică nu adevă‑
ratul cult (latria), care este după credinţa noastră şi care i
se datorează doar lui Dumnezeu singur. (Iar ruteanul or‑
todox învaţă care să fie închinarea cultului (latria) din
quae secundum fidem est nostram quaeque soli et

uni Deo debetur, impartiendam3. (Quae autem sit
adoratio Latriae, doceatur Orthodoxus Ruthenus ex
Catechis, quae Kioviae impressa, ὈΡΘΟΔΟΧΟΣ
ὉΜΟΛΟΓΊΑ intitulata est, ut eandem vocem nos
quoque ulterius ubi locus postulabit, fusiuscule expli‑
cabimus.) Ita (continuante eadem S(ancta) Synodo),
79 ut istis, (Sanctis / videlicet Imaginibus), „sicuti figu‑
1
rae pretiosae1 et vivificae Crucis, et2 Sanctis Evange‑

liis, et reliquis Sanctis monumentis ἀναθήμασι – in‑
censorum et luminum oblatio – ad harum honorem
efficiendum exhibeatur, quemadmodum et antiquis
piae consuetudinis erat.“ Tandem ne patet Christia‑
nus ligno, auro, argento, coloribus et cae(tera) ma‑
terialibus, se honorem exhibiturus debere, clarissi‑
mis et dilucidissimis verbis Sancta docet Synodus.
„Imaginis enim, inquit, honor ad πρωτότυπον, ‘pri‑
mitivum’ transit; et qui adorat Imaginem, adorat in
ea depicti ὑπόστασιν, ‘subsistentiam’“3. (Ibidem et
Actio(ne) 6, pag(ina) 762, Acti(one) 3, pag(ina) 604
et cae(tera))4.
Ex hac igitur pia et Orthodoxa adorandarum Ima‑
ginum affirmativa et simul negativa5 definitione, ut
opinor, clarissime patet, non debuisse aliam dari pue‑
80 rulis disciplinam, praeter eam, quam San/ctissimus
2
79 1 pretiosae] preciosae ms. / 2 et] ac PL 129, p. 459 D / 3 Vide

1
PL 129, p. 460 A / 4 Ibidem et Actio(ne) 6, pag(ina) 762, Acti(one) 3,

pag(ina) 604 et cae(tera) mg. / 5 negativa simul p.m., postea numeris
ordinem mutavit ms. //
80 1 A<ctione 2>, p... in margine deperduntur; vide PL 129, pp.
2
237D‑238 A / 2 Quod] quod p.m. / 3 Parenthesis authoris / 4 sive

relativo de suo addidit Cantemir / 5 Christi in rasura / 6 nomen Christi
Dei maioribus litteris scripta / 7 Genitricis] genetricis ms. / 8 factas
mg. / 9 manifestissime] manifeste p.m. //
catehismul tipărit la Kiov, intitulat „Mărturisirea orto‑

doxă“, după cum vom explica mai departe termenul,
ceva mai pe larg, când o va cere contextul.)
Aşa (spune mai departe acelaşi sfânt sinod), „să li
se arate cinstirea ce le este datorată (adică sfintelor
imagini), întocmai ca înfăţişării crucii de preţ şi care
dă viaţă, şi sfintelor evanghelii şi celorlalte sfinte
obiecte de aducere‑aminte ἀναθήματα – închinare cu
tămâie şi lumânări –, după cum era şi la antici deprin‑
derea pioasă.“ În sfârşit, ca să nu creadă creştinul că
trebuie să arate cinstire lemnului, aurului, argintului,
culorilor şi altor materiale, sfântul sinod dă învăţătură
în cuvinte foarte limpezi şi luminoase. „Căci cinstirea
imaginii, spune, trece asupra πρωτότυπον, «celui din‑
tâi»; şi cel care cinsteşte imaginea, cinsteşte ὑπόστασις,
«esenţa» celui zugrăvit în ea“. (În acelaşi loc, în acţi‑
unea 6, la pagina 762, în acţiunea 3, la pagina 604
şi celelalte.)
Aşadar, din această definiţie a imaginilor ce se cuvi‑
ne să fie cinstite – evlavioasă şi ortodoxă, deopotrivă
afirmativă şi negativă –, se vădeşte cu toată limpezimea
că nu ar fi trebuit să li se dea copiilor vreo altă învăţă‑
tură în afară de cea pe care a dat‑o preasfântul Tarasius,
patriarhul de la Constantinopolis, în epistola papii
Adrian, împreună cu tot acel sfânt sinod al şaptelea, şi
a întărit‑o cu semnăturile sale.
Căci se spune în felul acesta, în acţiunea 2, la pagi‑
na...: „Ce am mărturisit, mărturisim şi vom mărturisi,
afirmăm într‑o simţire şi întărim şi vom păstra în înţe‑
lesul scrisorii (papii Adrian) care a fost citită, primind
Tarasius Patriarcha Constantinopolitanus, ex Episto‑

la Hadriani Papae, cum tota illa Sancta Septima
Synodo, dedit atque suis subscriptionibus confir‑
mavit. Est autem illa huiusmodi, A<ctione 2>, p1...:
„Quod2 confessi sumus, confitemur et confitebimur,
consonamus et confirmamus atque permanebimus
in significatione literarum (Papae Hadriani)3 quae
lectae sunt, imaginales descriptiones suscipientes, se‑
cundum antiquam Patrum nostrorum traditionem,
et has σχετικῴ, ‘affectuoso sive relativo4’ amore ado‑
ramus, tanquam ad nomen Christi5 Dei6, et inteme‑
ratae D(omi)nae Sanctae Dei Genitricis7, Sancto‑
rumque Angelorum, ac omnium Sanctorum factas8,
προδηλὸν εἰς ἔνα μόνον Θ(εό)ν ἀληθινὸν, τὴν
λατρείαν, καὶ τὴν πίστιν ἡμών ἀνατιθέμενοι, ‘ma‑
81 nifestissime9 in Vnum, Solum, Vera/cem1 Deum la‑
1
triam et fidem nostram ponentes.

His plura videantur ibidem.
6to
И1стин=ымъ служе1ніемъ, е3же1 бывает вэрою,
дх7омъ и3 и1с1 тин=ою, съ2 проше1ніемъ и3 uпова1ніемъ.
‘Vera servitute, quae fit fide, spiritu et veritate,
cum precatione et spe.’
Si vera haec servitus, cum suis adiunctis, in hac
authoris interpretatione, accipiatur, ut par est, pro la‑
tria (quae est adoratio Vni et Soli Deo competens),
pie quidem et apte interpretatum est. Sin autem rela‑
tio (quatenus servitus3 Imaginum ad Sanctos et Sanc‑
torum ad Deum refertur), prorsus excludatur, non ita
81 1 Veracem] verum servitutem [Gr. latriam] PL 129, p. 238 A /
съ] с’ ms. / 3 Servitus „Dulia“ in margine explicatum est /
1
2
4
A<r>ticul(o) 221, fol(io) 84 mg. //
reproducerile imaginilor după vechea tradiţie a Pă

rinţilor noştri şi îi cinstim cu o iubire σχετικῴ, «afectu‑
oasă sau îndreptată spre ei», de parcă ar fi făcute în
numele lui Hristos Dumnezeu şi al neprihănitei
Doamne, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, şi al sfinţi‑
lor îngeri şi al tuturor sfinţilor, προδηλὸν εἰς ἔνα
μόνον Θ(εό)ν ἀληθινὸν, τὴν λατρείαν, καὶ τὴν πίστιν
ἡμών ἀνατιθέμενοι, «punându‑ne vădit cultul (latria)
şi credinţa în Dumnezeu unul, singur, adevărat».“
Să se vadă mai multe în acelaşi loc.
„Prin slujire adevărată, care se face prin credinţă,

prin duh şi adevăr, cu rugă şi nădejde.“
„Cu adevărata slujire, care se face prin credinţă, duh
şi adevăr, cu rugăciune şi speranţă.“
Dacă această adevărată slujire, împreună cu cele ce
i se alătură, ar fi înţeleasă după interpretarea autoru‑
lui, cum este potrivit, pentru slujire (care este venera‑
ţia îndreptată spre Dumnezeu, unul şi singur), atunci
ar fi o interpretare pioasă şi bine găsită. Dacă însă este
cu totul exclusă o legătură (de vreme ce slujirea ima‑
ginilor se referă la sfinţi şi a sfinţilor, la Dumnezeu),
nu aş spune că e aşa. Aş spune totuşi ceea ce a spus cu
mult înaintea noastră acea slavonă „Mărturisire orto‑
doxă“, într‑un mod cu adevărat cucernic. În articolul
221, foaia 84: „Trebuie“, spune, „nu doar să nu faci
lucruri de seamă în cinstea lor, dar nici să le arăţi
dixerim. Dicam tamen id quod multo ante nos dixit

Slavenica Ὀρθοδοξος Ὁμολογία, et quidem piissi‑
82 me. A<r>ticul(o) 221, fol(io) 844: Долже=ствуем/, 1
inquit, ни2 еди1но твори1ти ва1жнное въ1 честь о3ны1хъ,

ни1же латрéи че1сти покланz1тисz ты1мъ, ни1же
же1ртвы ты1мъ латріz приноси1ти. Quadere ibidem
subiungit, in hoc praeceptum peccant, qui adorant
idola, ut deos, et oblationes2 illis offerentes et omnem
fiduciam atque spem suam, in ipsa ponentes.
Sed quare peccant? Peccant quia idola sunt exco‑
gitationes et adinventiones humanae et nihil; nihili
autem nullae sunt et consequenter neque ullae attri‑
bui possunt affectiones. Non ita tamen de S(anctis)
Imaginibus sentiendum, quia neque de iis, quorum
sunt Imagines ita sentimus; excepta3 enim latriae
adoratione, caetera omnia et exhiberi possunt, et at‑
tribui debent. Fide enim et spe accedimus ad Sanc‑
83 tos, ut haemorrhous<s>a, ad vestem Christi, / sana‑ 2
tionem vero neque a veste1, neque a Sanctis, sed ab

ipsa potestate, quam Christus per tactum eorum ex
Se exire sentit, fieri credimus. Ita per coenum ex sa‑
liva Salvatoris sanatur caecus a nativitate natus2, sed
neque coenum, neque salivam credimus operari sa‑
native, sed Ipsum Christum. Similiter, per umbram
Petri3, Apostolorum coriphaei, curantur morbi, fir‑
ma fide et spe obtinendae sanationis, sed non um‑
bra, sed non Petrus, sed Christus est Qui sanat, ut
Deus Qui facit mirabilia solus. Pari ratione, non lig‑
num, non denique figura4 Crucis conterit omnem
82 1 въ] в’ ms. / 2 oblationes] oblationis p.m. / 3 excepta] Excepta
1
p.m. //
83 1 Lc. 8, 44 / 2 In. 9, 6 / 3 Act. Apostolorum 5, 15 / 4 ‑gura mg.
2
additum //
evlavie, închinându‑te acelora, nici să aduci jertfă

acelor închinători.“
Despre asta adaugă tot acolo: împotriva acestei po‑
runci păcătuiesc cei care venerează nişte idoli ca şi cum
ar fi zei, aducându‑le ofrande şi punându‑şi în ei toată
încrederea şi speranţa.
Dar de ce păcătuiesc? Păcătuiesc pentru că idolii
sunt născociri şi invenţii omeneşti şi nimic; căci nu
sunt altceva decât un nimic şi, ca urmare, nu li se poate
atribui vreo influenţă. Nu la fel se cuvine a se gândi în
privinţa imaginilor sfinte, pentru că nu aşa simţim faţă
de cei pe care imaginile îi reprezintă; lăsând deoparte
veneraţia prin latria, toate celelalte pot fi înfăţişate şi se
cuvine să le fie acordate.
Căci prin credinţă şi speranţă ajungem la sfinţi, aşa
cum femeia căreia îi curgea sângele s‑a atins de veş‑
mântul lui Hristos: credem că a dobândit vindecarea
nu de la veşmânt, nici de la sfinţi, ci de la puterea însăşi
pe care Hristos a simţit‑o că iese din sine la atingerea
lor. În felul acesta, orbul ce era aşa din naştere este vin‑
decat, prin tina făcută cu scuipatul Mântuitorului, dar
nu credem că lucrează şi vindecă nici tina, nici scuipatul,
ci însuşi Hristos. Tot aşa, cu umbra lui Petru, corifeul
apostolilor, sunt lecuite boli, prin credinţă puternică şi
speranţa în dobândirea vindecării, dar nu umbra, şi
nici Petru, ci Hristos este cel care însănătoşeşte, ca
Dumnezeu ce singur face minuni. În acelaşi mod, nu
lemnul, nici întruchiparea crucii înfrânge orice putere
opusă, ci Hristos, cel care a pătimit pe un asemenea
contrariam potestatem, sed Christus super tale lig‑

num et super tale signum passus. Crucem Sanctam
ideo, quia Christum mundi Salvatorem crucifixum
nobis repraesentat, Orthodoxi Christiani firma fide
84 credimus / esse Dei virtutem, quam diaboli timent
1
et fugiunt. Simili fide et spe precamur1 et invocamus

Sanctam Dei Genitricem, τὴν πάσαν ἐλπίδα μοὺ
εἰς σὲ ἀνατίθημι2, ‘omnem spem meam in te posui’,
non quia Deus – absit! –, sed quia plurimum valent
preces Matris Misericordiae, apud Deum et Filium,
qui Vnicus et Solus est salvans, et misericordiam a
Se Ipso fatens3.
Et hac ratione credimus et speramus eam Яко
и3му1щаz держа1ву непобеди1мою. Да и3збави1тъ на1съ
t всэкихъ дэлъ, ut habente potentiam invincibi‑
lem, ut liberet nos ab omnibus molestiis4; et sic de
aliis quoque Sanctis eorumque Sanctis Imaginibus,
atque reliquiis intelligendum.
Sed, ne putet pius lector ut privatum5 quen‑
85 dam / privatorum quorundam me, super hanc dis‑
2
tinctionem, protulisse opinionem his consona,

hasque confirmantia. Sanctae Septimae Vniversalis
Synodi proferam decretiva testimonia, quae in con‑
fessione venerandi Basilii Ancyrae Episcopi confir‑
mata ita leguntur (ante Acta 7. Synodi, pag. 528,
Actio(ne)1 1:
84 1 precamur] precamus p.m. / 2 ἀνατίθημι] ἀνατίθιμι ms. / 3 fa‑
1
tens] faitens ms. / 4 molestii insignitum est et periculis mg. additum /

5
privatum] privatus p.m. //
85 1 Ante acta 7. Synodi, pag. 528, actio(ne) 1 mg. Vide PL 129,
2
p. 213 B / 2 intercessiones] intercessionem ms. / 3 Sanctarumque]

Sanctorumque ms. / 4 pretiosa] preciosa ms. / 5 lipsana (id est reliquiae)
PL 129, p. 213 C / 6 adoro] veneror PL 129, p. 213 C / 7 μετέχειν] μι-
τίχειν ms. / 8 αὐτων] αὑτων ms. //
lemn şi pe un asemenea semn. De aceea credem cu cre‑

dinţă puternică, noi, creştinii ortodocşi, că sfânta cru‑
ce – fiindcă pentru noi îl reprezintă pe Hristos,
mântuitorul lumii, răstignit pe cruce – este forţa lui
Dumnezeu, de care diavolii se tem şi fug.
Cu o credinţă şi speranţă asemănătoare ne rugăm
şi o chemăm pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, τὴν
πάσαν ἐλπίδα μοὺ εἰς σὲ ἀνατίθημι, «în tine mi‑am
pus toată speranţa mea», nu pentru că ar fi Dumnezeu –
departe de noi! –, ci pentru că rugăciunile Maicii în‑
durării au mare putere dinaintea lui Dumnezeu şi a
Fiului, care este unul, singurul ce ne poate mântui şi
care îşi arată îndurarea de la sine.
Şi cu acest temei credem şi sperăm – „căci cel ce are
o stăpânire de nebiruit; şi ne va izbăvi de toate cele“ –să
ne izbăvească (având o putere de nebiruit) de toate ne‑
cazurile; şi tot aşa se cuvine să se înţeleagă şi despre cei‑
lalţi sfinţi şi sfintele lor imagini şi rămăşiţe.
Dar, ca să nu creadă cititorul credincios că asupra
acestei deosebiri am înfăţişat o părere particulară a vreu‑
nor particulari, iată unele în armonie cu acestea şi care
le adeveresc. Voi înfăţişa mărturiile hotărârilor sfântului
sinod al şaptelea universal, care, întărite de mărturia
venerabilului Vasile, episcopul Ancyrei, se citesc în fe‑
lul următor (înainte de actele celui de‑al şaptelea sinod,
la pagina 528, acţiunea 1):
„Cred, spune, şi mărturisesc că există un singur
Dumnezeu, Tatăl atotputernic“ şi celelalte, până la sfâr‑
şitul sfântului simbol, unde, puţin mai jos, adaugă:
„Credo, inquit, et confiteor Vnum Deum Patrem

Omnipotentem“ et cae(tera), usque ad finem S(ancti)
Symboli), ubi paulo inferius subiu<n>git „Expetens
etiam et intercessiones2 intemeratae D(omi)nae
nostrae S(anctae) Dei Genitricis Mariae, Sancta‑
rumque3 et Caelestium virtutum et omnium omni‑
no Sanctorum atque sancta et pretiosa4 lipsana5 eo‑
rum, cum omni honore suscipiens saluto et τιμητικῶς
προςκυνῶ (honorabiliter adoro6) πιστίν ἔχων
μετέχειν7 πὰς αὐτων8 ἁγιασμοῦ (fidem habens illo‑
86 rum particeps / fieri sanctimoniae“ et cae(tera).
1
Ecce, ecce, inquam, hic et petitio, et fides, et spes

impetrandi1 petionis, h(oc) e(st) sanctimoniae, non
tamen ita ut a Deo, sed ut a divinis sanctisque Eius
fidelibus servis, non ut a se ipsis largiendi et retribu‑
endi facultatem habentibus, sed ut παρρησία, ‘confi‑
dentia’, apud Deum omnis boni Datorem exultanti‑
bus. His conformia suppeditat nobis Epistola
S(ancti) Gregorii Papae, ad Leonem Isaurum. Qui
Apostolica usus – uti et decebat – authoritate, ita
eam increpat, ibidem, pag(ina) 5032:
„Non ita est, ait, Imperator ut tu dicis (dicebat
autem ille Christianos esse Iconolatras et Idolola‑
tras), sed ut memoria nostra excitetur, et ut stolida et
imperita crassaque mens nostra erigatur, et in altum
87 provehatur per eos, quorum haec nomina / et quo‑2
rum appellationes1, et quorum et hae sunt Imagines;

et non tanquam deos, ut tu inquis – absit! –, non
enim spem in illis habemus.“
86 1 impetrandi] impetrandae p.m. / 2 ibidem, pag(ina) 503 mg. //
1
87 1 appellationes] hae appellationes ms. / 2 Ac si quidem] At

2
siquidem ms. Vide PL 89, p. 515 C / 3 sit] est ms. Vide PL 89, p. 515
C / 4 ibid(em), pag. 503 mg. //
„Aşteptând şi mijlocirea neprihănitei noastre Doamne,

Sfânta Maria, născătoarea lui Dumnezeu, şi a puterilor
sfinte şi cereşti şi a tuturor sfinţilor de peste tot, şi pri‑
mind cu toată cinstirea sfintele şi scumpele lor moaşte, le
dau salutare şi τιμητικῶς προςκυνῶ (mă închin cu cin‑
ste) πιστίν ἔχων μετέχειν πὰς αὐτων ἁγιασμοῦ (având
credinţa că prin ele ajungem la sfinţenie)“ şi celelalte.
Iată, iată, spun, aici este şi cererea, şi credinţa, şi
speranţa în împlinirea cererii, adică sfinţenia, dar ca şi
când ar veni nu de la Dumnezeu, ci de la dumneze‑
ieştii şi sfinţii lui slujitori credincioşi, nu ca şi cum ei ar
avea putinţa de a dărui şi răsplăti, ci prin παρρησία,
„crezământ“, dinaintea lui Dumnezeu, acela care le dă
orice bun celor ce se înalţă. Lămuriri pe măsura acesto‑
ra ne oferă epistola sfântului papă Gregorie către Leon
Isaurus. El, folosindu‑se de autoritatea apostolică –
după cum se şi cuvenea –, îl dojeneşte astfel, în acelaşi
loc, la pagina 503:
„Împărate, nu este aşa, spune el, cum zici tu (căci
el îi numea pe creştini închinători la icoane şi la idoli),
ci pentru a ni se înviora memoria şi pentru ca mintea
noastră nătângă şi nepricepută şi greoaie să se ridice şi
să fie purtată în înalt datorită celor ale căror nume şi
ale căror titluri sunt acestea şi cărora le aparţin aceste
imagini; şi nu îi socotim totuşi zei, cum spui tu – de‑
parte de noi! –, căci nu ne punem în ele speranţa.“
Odată spuse acestea, pe dată explică în ce fel să se
înţeleagă faptul că nu avem speranţă în ele, ci în aceia
cărora le aparţin imaginile şi numele:
His dictis mox explicat quomodo intelligatur

illud, nos non habere spem in illis, sed in eos, quo‑
rum sunt Imagines et nomina:
„Ac si quidem2, inquit, Imago sit3 D(omi)ni, di‑
cimus: D(omi)ne Iesu Christe, Fili Dei, succurre et
salva nos; sin autem S(anctae) Matris Eius dicimus:
S(ancta) Dei Genitrix, D(omi)ni Mater, intercede
apud Filium tuum, verum Deum nostrum, ut salvas
faciat animas nostras“ (ibid(em), pag. 5034), et sic
facimus, alios quoque Sanctos invocando, quod fu‑
sius, si placet, ut videatur locus notatus.
7mo
Но2 почита1ніе Ḯкwн=ое тое1же Собор толку1етъ въ
88 РА1ЗУМЭ люби1тел/нагw w6біz1тіz, и цэлова1ніz.
1
„Sed honorationem (et adorationem) Imagi‑

num, eadem Synodus interpretatur, in sensu affec‑
tuosi amplexus et osculi.“
Imprimis profundiorem illius dictiunculae sensus
(въ разумэ), a me non percipi, ingenue fateor. Nec
mirum, siquidem omnis res nova incognita est cui‑
cumque, antequam audiat et intelligat aliquid de ip‑
sa. Mihi autem ideo nova et inaudita est haec vocula,
quia Sanctam et Oecumenicam Synodum Septimam
(quae praecipue contra Sanctarum Imaginum hostes
congregata1 est) hanc opinativam et exclusivam dis‑
tinctionem, nullibi usurpare legimus. Quae enim in
Sancta Synodo, de adoratione S(anctarum) Imagi‑
num scribuntur definiunturque ita clara, ac ita per‑
89 spicua sunt, ut omnem obscurum / et dubium sen‑
2
1
88 congregata] ‑ta interl. addita //
1
89 1 illa interl. / 2 Actio. 2, pag. 558 mg. / 3 non esse adorandas

2
atque colendas Iconas] non colere aut venerari imagines PL 96, p.

„Iar dacă imaginea este, zice el, a Domnului, spu‑

nem: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne
zeu, ajută‑ne şi mântuieşte‑ne; iar dacă este a sfintei
lui mame, spunem: Sfântă Născătoare a lui Dum
nezeu, Maica Domnului, mijloceşte dinaintea fiului
tău, adevăratul nostru Dumnezeu, ca să mântuiască
sufletele noastre“ (tot acolo, la pagina 503) şi la fel
facem şi când îi chemăm pe ceilalţi sfinţi, după
cum se va vedea mai pe larg, dacă vă e pe plac, la
locul potrivit.
„Dar cinstirea icoanelor acelaşi sobor o tâlcuieşte în

spiritul îmbrăţişării şi sărutării cu iubire.“
„Dar acelaşi sinod interpretează cinstirea (şi venera‑
rea) imaginilor în spiritul unei îmbrăţişări şi sărutări
pline de iubire.“
În primul rând, mărturisesc cu sinceritate că nu în‑
ţeleg sensul mai adânc al acestei vorbe (въ разумэ,
„în spirit“). Şi nici nu este de mirare, de vreme ce
pentru oricine orice lucru nou este necunoscut mai
înainte de a auzi şi de a înţelege ceva despre lucrul re‑
spectiv. Pentru mine însă, vorba este nouă şi nemaiau‑
zită fiindcă citim că sfântul şi ecumenicul sinod al
şaptelea (care s‑a reunit mai cu seamă împotriva duş‑
manilor sfintelor imagini) nu s‑a folosit nicăieri de
această distincţie presupusă şi exclusivă. Căci cele ce
sum, facile illuminare atque solvere possint. Quod

igitur hic nos obiter asserimus, sexcentis in locis sacra
illa1 confirmat Synodus, ex quibus unum alte‑
rumque eius locum recitare non pigebit.
In Epistola enim Hadriani Papae ad Imper(ato
rem) Constantinum et matrem eius Irinem, Actio(ne)
2, pag(ina) 5582: „O, insania, ait, frementium con‑
tra fidem et religionem Christianam, ut asserant
non esse adorandas atque colendas Iconas3 (Я3ко
не2подоба1ет почита1ть Їкw1нъ Ст7ыхъ), in quibus
figuratae sunt Salvatoris effigies et Eius Genitricis4
vel Sanctorum. Cuius vero gratia adorandae sint
S(anctae) Imagines, decernit ita, Quorum virtute
subsistitur5 orbis, et potitur humanum genus salu‑
te6!“, quod confirmat7 exemplo: „Aenei, inquiens,
90 serpentis inspectione, credimus / Israeliticum popu‑
1
lum, a calamitate iniecta1 liberari et Christi D(omi)

ni nostri et S(acro)‑S(anctae) effigies adspicientes
atque venerantes dubitamus salvari2? Absit tali nefa‑
riae temeritati cedere assensum.“3
Adiungit praeterea4 idem S(anctus) Hadrianus
ibidem, datque clariorem S(anctorum) Imaginum
adorationis, finalem causa: „Adoro et cae(tera),
„quia per eorum (quorum nempe sunt Imagines)
1225 D / 4 Genitricis] Genetricis ms. / 5 subsistitur] subsistit PL 96, p.
1225 D / 6 Quorum... salute maioribus litteris scripta ms. / 7 confirmat]
‑t ulterius s. m. additum //
90 1 iniecta] incecta p.m. / 2 dubitamus salvari maioribus litteris
1
scripta ms. / 3 Vide PL 96, p. 1225 D / 4 Post praeterea, del. Sancta
Synodus ex confessione Stauracii Chalcedonensis Episcopi, clariorem
Sanctarum Imaginum adorationis finalem causam ms. / 4 intercessio
nem propitiator] interventionem propitius PL 129, p. 1228 D / 6 dat]
donat PL 129, p. 1228 D / 5 προσκυνῶ] απροσκμυώ Bodogae, 2012,
p. 27 / 6 φανερῶς] φαυερώς Bodogae, 2012, p. 27 //
sunt scrise şi definite de sfântul sinod în privinţa vene‑

rării sfintelor imagini sunt atât de limpezi şi atât de
pătrunzătoare, încât pot cu uşurinţă să lumineze şi să
dezlege orice sens obscur şi îndoielnic.
Aşadar, ceea ce spunem aici în treacăt este adeverit
de acel sfânt sinod în sute de pasaje, dintre care nu ne
vom feri să reluăm unul sau două.
În epistola papii Adrian către împăratul Constantin
şi mama lui, Irina, la acţiunea 2, pagina 558, el spune:
„O, nebunie a celor ce strigă împotriva credinţei şi
religiei creştine, de ajung să spună că nu se cuvine să
fie venerate şi cinstite icoanele («căci nu se cade să
venerezi icoanele sfinţilor») în care sunt reprezentate
chipurile Mântuitorului şi al mamei lui sau ale sfinţi‑
lor. Iată însă ce hotărăşte în privinţa cauzei pentru
care se cuvine să fie venerate sfintele imagini: prin pu‑
terea lor se ţine întreaga lume şi neamul omenesc îşi
dobândeşte mântuirea!“, lucru care este adeverit prin
exemplul următor: „Credem că poporul israelit, la ve‑
derea şarpelui de bronz, s‑a eliberat de nenorocirea ce
se abătuse asupra lui, iar atunci ne îndoim că cei care
privesc şi venerează chipurile lui Hristos, Domnul
nostru, şi ale preafinţilor sunt mântuiţi? Departe de
noi să primim a da înapoi din faţa unei asemenea cu‑
tezanţe de nespus.“
Mai adaugă apoi acelaşi Sfânt Adrian, tot acolo, şi
dă o explicaţie finală mai limpede pentru venerarea
sfintelor imagini: „Cinstesc“ şi celelalte, „pentru că
prin mijlocirea lor (adică a celor cărora le aparţin
intercessionem propitiator5 mihi efficitur misericor‑

dissimus D(omi)nus, et remissionem mihi facinorum
dat6; pro quo et figuras Imaginum eorum τιμῶ, καὶ
προσκυνῶ5 φανερῶς 6, honoro et adoro clare“, h(oc)
91 e(st) ‘non in obscuro et in dubio sensu’. Et /1 alibi in
1
confessione scilicet Stauracii Episcopi Chalcedonen‑

sis2, ad declarandum illud obscurum, въ ра1зумэ (‘in
sensu’), Actio(ne) 2, pag(ina) 5723: ὡς ἀρραβῶνα4
τῆς σωτηρίας ἡμών οὔσας, ‘ut arrabonam nostrae
salutis’. Item въ ра1зумэ (‘in sensu sive in mente’),
„quia in Imagine adoramus eum cuius est Imago“,
vel magis perspicue, „quia Christiani non deifican‑
tes adorant Imagines, sed zelo ferventes et fide eas
contemplantes memoriam ferunt Sanctorum Dei
cultus et adorantes, Sanctorum Deum invocant, di‑
centes: ‘Benedictus Deus Huius Sancti ac omnium
Sanctorum.’“ (Actio(ne) 5, pag(ina) 7025). Sed his
plura vide in disputatione Iudaei cum Christiano;
vel quia Imagines (ut alias quoque dictum est) sunt
decus Ecclesiae et piosa Evangelii verba (Actio(ne)
92 6, pag(ina) 770); vel eo sensu, quia „Imagi/nem ser‑
2
mone esse maiorem“1, definit S(ancta) Synodus, Ac‑

tione 4, pag(ina) mihi 619, et cae(tera). Si vero illud
въ ра1зумэ люби1телнагw wбіz1тіz и3 цэлова1ніz,
nihil horum est, quid quaeso aliud praetendat? Non
video. Sed ulterius.
91 1 91mo ms. / 2 Chalcedonensis] Chalcedonnensis ms. /
1
3
Actio(ne) 2, pag(ina) 572 mg. / 4 ἀῤῥαβῶνα] ἀῤῥαβωνα ms.,
αρραβωνα Bodogae, n. 103, p. 27 / 5 Actio(ne) 5, pag(ina) 702 et
inferius Actio(ne) 6, pag(ina) 770 mg. //
92 1 Vide PL 129, p. 280 D / 2 pronuntiat] pronunciat ms. /
2
3
Actio(ne) 6, pag(ina) 765 mg. / 4 ἀκραιφνή ἀκρεφνή ms. / 5 λατρείαν]
λατρίαν p.m. / 6 προσφέρειν] προσφίρειν ms. / 7 et] ac PL 96, p. 411
C / 8 latriam] servitutem PL 96, p. 411 C //
imaginile) îmi este binevoitor Domnul preamilostiv şi

îmi dă iertarea faptelor mele; de aceea şi reprezentările
imaginilor lor eu τιμῶ καὶ προσκυνῶ5 φανερῷ, le cin‑
stesc şi le aduc închinare lămurit, adică «nu într‑un
sens obscur şi îndoielnic».“
Şi în altă parte, anume în mărturisirea lui Stauracius,
episcopul din Calcedon, pentru a numi acel lucru
obscur въ ра1зумэ («în spirit»), în acţiunea 2, la pagina
572, spune: ὡς ἀρραβῶνα τῆς σωτηρίας ἡμών οὔσας,
«ca o arvună la mântuirea noastră». Tot aşa въ ра1зумэ
(«în spirit»), „pentru că prin imagine îl venerăm pe
cel căruia îi aparţine imaginea“, sau, mai pătrunzător,
„deoarece creştinii venerează imaginile nu transfor‑
mându‑le în zei, ci, aprinşi de râvnă şi contemplân‑
du‑le cu credinţă, îşi aduc în amintire cultul sfinţilor lui
Dumnezeu şi, venerându‑le, îl cheamă pe Dumnezeul
sfinţilor, zicând: «Binecuvântat este Dumnezeul acestui
sfânt şi al tuturor sfinţilor.»“ (la acţiunea 5, pagina
702). Vezi însă mai multe despre acestea în disputa
iudeului cu creştinul. Sau pentru că imaginile (după
cum s‑a spus în altă parte) sunt podoaba bisericii şi
cuvintele cucernice ale Evangheliei (la acţiunea 6, pagi‑
na 770); sau în sensul că:
„Imaginea este mai însemnată decât vorbirea“, cum
a formulat sfântul sinod, în acţiunea 4, la pagina – la
mine – 691, şi celelalte. Dacă însă acel „în mintea celui
care îmbrăţişează şi sărută icoana“ nu înseamnă nimic
de felul acesta, ce altceva mai susţine, rogu‑te? Nu pri‑
cep. Dar să trecem mai departe.
8vo
И3 и3нное се2 бы1ти сказу1етъ ‘et aliam hanc (adora‑
tionem) esse, dicit sive narrat’.
Languide admodum et nimis debile! Nam id qu‑
od definitivum ad dogmaticum Sancta pronuntiat2
Synodus supponitur esse narrativum sive, ut dici so‑
let, historicum. Quemadmodum enim definitivum
ac dogmaticum est – Actio(ne) 6, pag(ina) 7653 –
illud τὴν εἰλικρινὴ καὶ ἀκραιφνὴ πίστιν, καὶ
λατρείαν ἐν π(νε)ύμ(α)τι, καὶ ἀληθεία, τῷ Θεῷ
μόνῳ προσφέρειν6, „sinceram et7 summam fidem et
93 latriam8 / in Spiritu et veritate, soli Deo offerre“.
1
Ita definitivum et dogmaticum est et illud, quod

Epiphanius Diaconus legit, Actio(ne) 6, pag(ina)
7911,quis dicens, nesciat quod Imagine inhonorata,
in eum profecto, cuius Imago est, referatur inhonoran‑
tia?2 Et ibidem, S(anctus) Basilius „Imaginis honor ad
Primitivum3 transit“. S(anctus) Anastasius4: „Qui ergo
adorat Imaginem, in ipsa5 adorat regem.“ S(anctus)
Chrysostomus: Nescis quia si Imagini regis iniuriam
feceris, εἰς τὸ πρωτότυπον τῆς ἀξίας, ‘ad principale
dignitatis’ affert iniuriam? Igitur, Sancta Synodus
non historice сказу1ет ‘narrat’, sed definitive et dog‑
matice iubet adorationem, quae per latriam fit, Soli et
Vni Deo deberi, honorariam autem adorationem
(quatenus simpliciter6 ad honorem et adorationem
94 refertur), cum totis integrisque adiunctis7 / Sanctis2
93 1 Actio(ne) 6, pag(ina) 791 mg. / 2 Vide PL 129, p. 408 C /

1
3
Primitivum] principale PL 129, p. 408 D / 4 Anastasius] Anasthasius
ms. / 5 ipsa] in ea PL 129, p. 408 D / 6 simpliciter mg. / 7 Post
adiunctis, scriptum, postea deletum est cunctis pagina sequenti //
94 1 Actio(ne) 6, pag(ina) 764 mg.; vide Mansi, XIII, 1768
2
(1902), p. 277 A, editio electronica, http: // babel.hathitrust.org / cgi /

„Şi altele aici fi‑vor spuse“.

„Spune sau povesteşte şi despre un alt fel (de
veneraţie).“
Fără vigoare şi prea slab! Căci ceea ce sfântul sinod
formulează ca definire dogmatică este oferit în mod
narativ sau, cum se spune de obicei, istoric. După cum
a fost definit şi este dogmatic – în acţiunea 6, pagina
765 – acel τὴν εἰλικρινὴ καὶ ἀκραιφνὴ πίστιν, καὶ
λατρείαν ἐν π(νε)ύμ(α)τι, καὶ ἀληθεία, τῷ Θεῷ μόνῳ
προσφέρειν, „credinţa sinceră şi cea mai înaltă şi sluji‑
rea în duh şi adevăr se aduc numai lui Dumnezeu“, tot
aşa de precis şi dogmatic e şi ceea ce citeşte diaconul
Epifaniu, în acţiunea 6, pagina 791, când spune: cine nu
ştie că prin lipsa de cinstire faţă de o imagine se împli‑
neşte o lipsă de cinstire chiar faţă de acela căruia îi
aparţine imaginea? Şi, tot acolo, Sfântul Vasile: „Cins
tirea imaginii trece asupra celui ce a generat‑o.“ Sfântul
Anastasie: „Aşadar, cine cinsteşte imaginea, prin ea îl
cinsteşte pe rege.“ Sfântul Hrisostom: Nu ştii că dacă
vei fi adus jignire imaginii regelui, e adusă o jignire εἰς
τὸ πρωτότυπον τῆς ἀξίας, „celui ce a generat presti‑
giul“? Aşadar, sfântul sinod nu сказу1ет, „povesteşte“,
în felul istoriei, ci porunceşte prin definiţie şi dogmatic
să li se aducă sfinţilor şi imaginilor lor o închinare (ori‑
cât de simplu s‑ar referi la cinstire şi închinare), împre‑
ună cu toate cele ce ţin de ea, după cum se va putea
vedea la acelaşi Epifaniu, în acţiunea 6, pagina 764: οὐ
παύοντας οἱ ἀληθεῖς προσκυνηταὶ οἱ ἐν πνεύματι
eorumque Imaginibus exhiberi, prout apud eundem

Epiphanium licebit videri, Actio(ne) 6, pag(ina)
764 1: οὐ παύοντας οἱ ἀληθεῖς προσκωνταὶ οἱ
ἐν πνεύματι καὶ ἀληθείᾳ τῷ Θ<ε>ῷ λατρεύοντες
καὶ τὰς εἰκονικὰς ἀναζωγραφήσεις εἰς ἐξήγησιν
καὶ ἀνάμνησιν μόνον ἐχὸντες καὶ ταύτα
περιπτύοσομενοι, καὶ ἀσπαζόμενοι, h(oc) e(st),
„Non cessant adorantes2, qui in Spiritu et veritate
Deo serviunt et imaginales picturas, in relationem et
commemorationem tantum habent et has amplec‑
tuntur et salutant“ et cae(tera).
9no
Тогw2 ра1ди зна1й сі2е, ко1гда пред Їкw1ною
поклонz1ешисz. и3 про?.
‘Propterea scito hoc, quando adoras coram
Imagine3 et cae(tera)’.
95 Vt liberi Orthodoxorum, pietatis dogma / clare et
1
distincte percipere possint, clare et evidenter distin‑

guendum erat, ita. Quando coram Imagine D(omi)
ni Salvatoris animitus submissionem ac adorationem
offers, scito quod honor ille et adoratio illa non tabu‑
lae, non coloribus, non denique ipsi Imagini, quate‑
nus simpliciter Imago est, sed quatenus Imagini Sal‑
vatoris et quatenus honor1 et adoratio (ut toties
dictum est) refertur ad Ipsum Salvatorem, Cuius est
Imago et nomen. Ideoque orando coram Imagine, ne
dicito „Imago D(omi)ni, salvum fac me“, sed ad Eam
devote et humili animo aspiciens, dicito „D(omi)ne
Iesu Christe, Cuius humanitatem haec repraesentat
pt id=njp.32101038140339;view=1up;seq=11 / 2 adorantes] veri
adoratores Mansi / 3 Imagine] Imaginem p.m. //
95 1 honor et h‑ p. m. //
1
καὶ ἀληθείᾳ τῷ Θ<ε>ῷ λατρεύοντες καὶ τὰς εἰκονικὰς

ἀναζωγραφήσεις εἰς ἐξήγησιν καὶ ἀνάμνησιν
μόνον ἐχὸντες καὶ ταύτα περιπτύοσομενοι, καὶ
ἀσπαζόμενοι, adică „nu încetează să fie adevăraţi în‑
chinători cei care îi slujesc lui Dumnzeu în duh şi în
adevăr şi deopotrivă ţin la mare preţ, apropiindu‑se
adesea de ele şi avându‑le în minte, picturile cu ima‑
gini, şi le îmbrăţişează şi li se închină“ şi celelalte.

„De aceea să ştii acestea, când în faţa icoanei te în‑
chini“ şi celelalte.
„De aceea, să ştii că, atunci când te închini dinain‑
tea unei imagini“ şi celelalte.
Pentru ca să poată copiii ortodocşilor să înţeleagă
limpede şi precis învăţătura evlaviei, se cuvenea să se
facă limpede şi vădit această distincţie. Când, însufleţit
dinaintea imaginii Domnului, Mântuitorul, aduci su‑
punere şi închinare, să ştii că acea cinstire şi acea închi‑
nare nu este pentru tăblia de lemn, nici pentru culori,
nici – în sfârşit – pentru imaginea însăşi, pur şi simplu
pentru că este o imagine, ci pentru că cinstirea şi închi‑
narea faţă de imaginea Mântuitorului (după cum s‑a
spus de atâtea ori) se îndreaptă către Mântuitorul în‑
suşi, căruia îi aparţine imaginea şi numele. Şi de aceea,
dinaintea imaginii, să nu spui „imagine a Domnului,
mântuieşte‑mă“, ci, privind către ea cu devoţiune şi
cu suflet umil, să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, pe
care această imagine te reprezintă cu chip omenesc,
Imago, salvum fac me“. Ita quando adoras Imaginem

S(anctae) Matris Dei, ne dicito „Imago Dei Geni
tricis intercedere apud Deum pro me, peccatore“,
96 sed „Sancta Dei Genitrix, Cuius Ima/ginem, devote
1
et honorabiliter intueor ac amplector, intercedere

apud Deum et Filium Tuum“ et cae(tera). Similiter
facito, quando Deum coram imaginibus Sanctorum
Eius adoras et succursum eorum, quorum sunt Ima‑
gines expetis, firma sperans fide, quod piae tuae pre‑
ces, iis mediantibus et intercedentibus, non minus
exauditas iri, quam Thobiae1 praeces, ab Angelo, ad
Deum delatas2. His igitur ita, ut par est, intellectis,
subsequentia quoque illa ab authore, cum exclusivo
adverbio т0кмw ‘tantum’, а Iкwну любителнымъ
т0кмw блгопріsтéемъ, чествуй и3 лобызaй, ‘Imagi‑
nes vero affectuali veneratione tantum honora et
saluta’, ad rerum Orthodoxiae sensum, sic concipe
et converte. Sanctas Sanctorum Imagines, нет0кмw
97 ‘non tantum’ honorabiliter amplecti, venerari / et 2
osculari (ut1 res nimirum pretiosas2 et sanctas), sed

firmiter praeterea credere et sperare, quod per relati‑
onem honoris ad Eum cuius est Imago, te a Deo (ad
Quem sancta referuntur cuncta), impetraturum, eo‑
rum sanctimoniae fieri participem.
Propterea videlicet, quia ut Deus glorificat glori‑
ficantes Eum, ita glorificabit glorificantes eos, qui
Deum glorificarunt et adorarunt, in spiritu veritatis
et in fide servitutis, quae secundum latriam fit. Illi
igitur nobiscum, Deo gloriam et adorationem latriae
dederunt; nos autem, illis in Ecclesia3 adorationem
96 1 Liber Thobiae III, 1‑17 / 2 ‑as in rasura ms. //
1
97 1 ut supra sed erasum in ms. / 2 pretiosas] preciosas ms. / 3 in

2
Ecclesia mg. / 4 per] perque p.m. //

mântuieşte‑mă.“ Aşa, când te închini la imaginea sfintei

maici a lui Dumnezeu, să nu spui: „imagine a Născă
toarei lui Dumnezeu, mijloceşte dinaintea lui Dumnezeu
pentru mine, păcătosul“, ci: „Sfântă Născătoare a lui
Dumnezeu, a cărei imagine o privesc şi o îmbrăţişez cu
devoţiune şi cu cinstire, mijloceşte dinaintea lui Dum
nezeu şi a Fiului tău“ şi celelalte.
Tot aşa să faci când te închini la Dumnezeu, dinain‑
tea imaginilor sfinţilor lui şi când ceri ajutor de la cei
cărora le aparţin imaginile, sperând cu credinţă tare că
rugăciunile tale cucernice, prin mijlocirea şi intermedi‑
erea lor, nu vor fi ascultate mai puţin decât au fost ru‑
găciunile lui Thobias înfăţişate de înger lui Dumnezeu.
Aşadar, odată înţelese acestea, după cum e potrivit, să
iei şi să tălmăceşti după înţelesul faptelor ortodoxiei
cele spuse mai departe de autor cu adverbul exclusiv
т0кмw, „numai“, „iar icoana doar cu plăcută bucurie
cinsteşte‑o şi sărut‑o“, „iar imaginile să le cinsteşti şi să
le îmbrăţişezi numai cu un respect afectuos“. Imaginile
sfinte ale sfinţilor нет0кмw „nu numai“ să fie îmbrăţi‑
şate, venerate şi sărutate cu cinstire (ca obiecte deose‑
bit de preţioase şi sfinte), ci, în plus, să crezi şi să speri
cu tărie că cinstindu‑l pe cel căruia îi aparţine imagi‑
nea vei dobândi de la Dumnezeu (de care ţin toate cele
sfinte) putinţa de a te împărtăşi din sfinţenia lor.
Şi anume, pentru că Dumnezeu îi slăveşte pe cei care
îl slăvesc, tot aşa îi va slăvi pe cei care îi slăvesc pe cei
care l‑au slăvit şi l‑au cinstit pe Dumnezeu, în duhul
adevărului şi în credinţa slujirii, care este după rânduiala
slujirii (latria). Aşadar, aceia i‑au dat lui Dumnezeu,
duliae exhibemus, sciendum praeterea, quod Imagi‑

num Sanctarum honor non determinetur, in tan‑
tum, quantum Christi, Deiparae et Sancti est pictu‑
ra, neque figurae illorum sunt siccae, ut ita dicam,
repraesentationes, sed per picturam, animus ad su‑
98 periora volans, per4 media primitiva, / ad summum
1
usque principale, quantum fieri potest extenditur,

unde ab1 illius autocratorica authoritate, omnis da‑
tio bona et omne donum perfectum descendit2,
h(oc) e(st) participatio sanctimoniae, aemulatio vir‑
tutum, fidei firmitudo, curriculi perfectudo et legi‑
timi certaminis corona expectatur.
Si enim Imago Christi ea tantum simplici ratio‑
ne, honoraretur et pretiosa3 existimaretur, quia sim‑
pliciter personam Christi refert, procul dubio imago
Alexandri Magni Macedonis aequalis esset honoris
cum Imagine Christi, quia illam quoque honoris
aestimamus, ea4 nimirum simplici et determinata
ratione, ut a Zeuxippo depicta, ut ob picturae ele‑
gantiam, бlгопріsтною, ob vetustatem aestimabi‑
lem, et pretiosam5, et ob tanti gloriosi monarchi
repraesentationem.
99 Igitur adorandae sunt / Imagines Sanctorum,
2
non solum въ разумэ ‘in sensu’, quia sunt kкw

вeщь чеcную и3 с™ую, рaди и3зображеніz лицA хртcва,
и4ли стhхъ Егw1 ‘res honorificae et sanctae propter
repraesentationem vultus Christi sive Sanctorum
Eius’ (imperfecta enim est haec finalis causa et fidei
98 1 ab interl. / 2 Iacob I, 17 / 3 pretiosa] preciosa ms. / 4 ‑mus ea
1
in rasura ms. / 5 pretiosam] preciosam ms. //

99 1 Actio(ne) 6, pag(ina) 760 mg.; vide PL 129, 407 B / 2 ad
2
suscipiendam sanctificationem maioribus litteris scripta / 3 Eum] eam

p.m. / 4 et] ut p.m. //
împreună cu noi, slava şi cinstirea slujirii; noi însă arătăm

faţă de ei, în biserică, o cinstire de robi (dulia); se cuvine
să se ştie, pe lângă acestea, că cinstirea imaginilor sfinte
nu este impusă doar de aceea că reprezintă o pictură a lui
Hristos, a Născătoarei de Dumnzeu şi a unui sfânt şi că
înfăţişările lor nu sunt reprezentări – ca să zic aşa – usca‑
te, ci că, prin pictură, sufletul care zboară către cele din
înalt se avântă, pe cât se poate, prin mijlocirea celor de la
început, către piscul primordial; de acolo, prin autorita‑
tea puterii lui depline, coboară orice dare de bine şi ori‑
ce dar desăvârşit, adică împărtăşirea din sfinţenie,
întrecerea în virtuţi, tăria credinţei, desăvârşirea cursu‑
lui vieţii şi este aşteptată cununa luptei legiuite.
Iar dacă imaginea lui Hristos este cinstită numai
din acel motiv simplu şi e socotită de preţ pentru că,
pur şi simplu, se referă la persoana lui Hristos, este din‑
colo de îndoială că imaginea lui Alexandru cel Mare,
macedoneanul, ar fi la fel de vrednică de cinstire ca şi
imaginea lui Hristos, fiindcă şi pe aceea o socotim
vrednică de cinstire, mai ales din acel motiv simplu şi
hotărâtor că a fost pictată de Zeuxippos, că este admi‑
rabilă şi preţioasă datorită eleganţei picturii „plăcute“,
datorită vechimii, şi pentru că este reprezentarea unui
monarh atât de glorios.
Aşadar, sunt demne de a fi cinstite imaginile sfinţi‑
lor, nu doar въ разумэ, «în spirit», pentru că sunt „un
lucru cinstit şi sfânt, întru zugrăvirea chipului lui
Hristos sau a sfinţilor lui“, „obiecte pline de cinstire şi
sfinte datorită reprezentării chipului lui Hristos sau al
sfinţilor lui“ (iar această cauză ultimă este imperfectă şi
nu răspunde defel credinţei ortodoxe), ci se doreşte, în
Orthodoxae minime satisfaciens), sed praeterea

desideratur id quod, legente Epiphanio, affirmat
S(ancta) Synodus, Actio(ne) 6, pag(ina) 7601:
„Haec, inquit, ut revera veneranda, honoramus et
salutamus, ipse enim typus vivificae Crucis absque
oratione sacra, effectus penes nos colitur et contenti
sumus figura Eius ad suscipiendam sanctificationem2
(observa hic causam adorationis finalem et perfectam).
Et per adorationem, quae facta est a nobis in Eum3 et4
100 per notam in fronte expressam atque per / signa‑ 1
culum, quod in aëre per digitum fit, insequi daemo‑

nes speramus.1 Similiter et in Imagine per nominis
annotationem ad primitivi honorem reducimur et
salutantes ac τιμητικῶς προσκυνούντες, ‘honorabi‑
liter adorantes’, percipimus sanctificationem1. Nam
et sacra diversa vasa2 habentes, haec salutamus atque
amplectimur, et sanctitatem quandam1 παρ’ ἀυτῶν
ἐλπίζομεν, ‘ab ipsis percipere speramus3’.“
Sic de Sanctis Sanctorum reliquiis quoque in‑
telligendum et credendum erit.
10mo
Кто2 грэши1тъ противъ вт0рыz сez за1повэди?
‘Quis peccat in hoc secundum praeceptum?’
Dixerit fortasse quis imprimis peccare omnes illi,
101 qui alio occultiori sensu interpretantur de/creta et2
sancita Sacrae Synodi, pro Imaginibus Orthodoxe

adorandis, quam ipsa intellexit, credidit et docuit
100 1 insequi daemones speramus et inferius percipimus
1
sanctificationem, postea sanctitatem quandam maioribus litteris scripta /

2
diversa vasa] vasa diversa p.m., numeris ordinem mut. ms. / 3 ab ipsis
percipere speramus] percipere ab eis speramus PL 129, 407 C //
101 1 pretiosis] preciosis ms. / 2 carentem in rasura, supra p...m //
2
plus, ce afirmă sfântul sinod, în lectura lui Epifaniu, în

acţiunea 6, la pagina 760:
„Pe acestea, spune, le cinstim şi le îmbrăţişăm, ca
lucruri cu adevărat vrednice de cinstire, iar reprezenta‑
rea însăşi a crucii dătătoare de viaţă, chiar fără sfânta
rugăciune, este cinstită la noi şi suntem mulţumiţi să îi
privim înfăţişarea, pentru a primi sfinţenia (bagă de sea‑
mă aici cauza ultimă şi desăvârşită a cinstirii).
Iar prin cinstirea adusă de noi faţă de el şi prin în‑
semnul pus pe frunte şi prin semnul ce se face în aer cu
degetul sperăm să alungăm demonii. Tot aşa şi la ima‑
gine, prin însemnarea numelui, suntem aduşi la cin‑
stirea celui ce a generat‑o şi, salutând‑o şi τιμητικῶς
προσκυνούντες, «închinându‑ne cu cinste», primim
sfinţenia. Şi tot aşa, având felurite vase, le salutăm şi le
îmbrăţişăm şi παρ’ ἀυτῶν ἐλπίζομεν, «sperăm să pri‑
mim de la ele» o anume sfinţenie.“
Aşa se cuvine să se înţeleagă şi să se creadă despre
sfintele rămăşiţe ale sfinţilor.
„Cine greşeşte împotriva acestei a doua porunci?“

„Cine păcătuieşte împotriva celei de‑a doua porunci?“
Ar spune poate cineva că în primul rând păcătuiesc
toţi cei care tălmăcesc hotărârile şi decretele sfântului si‑
nod în privinţa imaginilor ce se cuvine să fie cinstite în
mod ortodox într‑un alt sens, mai ascuns decât a înţeles
acela şi a crezut şi a dat învăţătură sfânta biserică univer‑
sală, de la începuturile sale până în vremurile noastre.
Sancta Vniversalis Ecclesia, a suis primordiis, ad nos‑

tra usque tempora.
Secundo, peccare omnes, qui S(anctae) Trinitatis
Vni et Soli Deo debitam latriae adorationem, Imagi‑
nibus vel cuilibet alteri Creatur<a>e, tribuunt, ut fece‑
runt pagani et idololatrae, sub quo nomine generali
comprehenduntur et autolatrae (‘superbi’), gastrila‑
trae, quibus Deus venter est, avari, quibus aurum, ar‑
gentum et omne quod sub divitiarum nomine venit,
idolus est et cae(tera), huis farinae nebulones.
Peccare tertio, omnes qui opinantur veterem
Imaginem esse magis honorandam quam novam;
auro, argento et unionibus ac lapillis pretiosis1 exor‑
natam, quam his carentem2 aut denudatam.
102 / Peccare quarto1, qui opinantur miraculis per‑
1
spicuam Imaginem esse altioris conditionis aut ma‑

ioris honoris, quam caeteras1.
Peccare tandem et quidem gravissime, qui calum‑
niantur Christianos esse idololatras aut (ut1 hodierni
blaterant haeretici) iconolatras, his similes et eiusdem
sunt dementiae2, qui Orthodoxos vocant artolatras et
vinolatras et cae(tera). Christiani eni<m> Orthodoxi,
ut Epiphanius legit diaconus, Actio(ne) 6, pag(ina)
7673, „adorationem, quae in spiritu et veritate est,
neque Imaginibus, neque4 Divinae Crucis figurae5
impartiti sunt6, imo7 neque invisibilis et imcompre‑
hensibilis naturae (Divinae)8 Imaginae unquam fece‑
runt. < ... >9 Scientes quia ‘Spiritus est Deus et eos
102 1 Verbum in rasura ms. / 2 sunt dementiae] dementiae sunt
1
p.m., numeris ordinem mut. ms. / 3 Actio(ne) 6, pag(ina) 767 mg. /

4
neque] ante neque, del. neque ms. / 5 Crucis figurae] figurae Crucis
PL 129, 413 C / 6 impartiti] impertiti ms. / 7 imo] sed PL 129, 413
C / 8 (Divinae) de suo addidit author / 9 Citatum interruptum in ms. /
10
In. 4, 24 //
Într‑al 2‑lea rând, că păcătuiesc toţi cei care atribuie

imaginilor sau oricărei alte creaturi cinstirea datorată
doar Sfintei Treimi şi lui Dumnezeu singur, cum au fă‑
cut păgânii şi închinătorii la idoli, sub al căror nume
general sunt cuprinşi şi cei ce se închină la sine („trufa‑
şii“), cei ce se închină la pântece, pentru care burta le
este Dumnezeu, zgârciţii, pentru care este idol aurul,
argintul şi orice intră în categoria bogăţiilor – şi aşa
mai departe, smintiţi de acelaşi soi.
Într‑al 3‑lea rând, că păcătuiesc cei care cred că o
imagine veche merită mai multă cinstire decât una
nouă; sau una împodobită cu aur, argint şi perle şi pie‑
tre preţioase, mai mult decât una care e lipsită sau des‑
puiată de acestea.
Într‑al 4‑lea rând, că păcătuiesc cei care cred că o
imagine faimoasă pentru minuni este de o condiţie mai
înaltă sau de o mai mare cinstire decât celelalte.
Păcătuiesc, în sfârşit, şi chiar cel mai rău, cei care
îi calomniază pe creştini că ar fi închinători la idoli
sau (după cum flecăresc ereticii de azi) închinători la
icoane; asemănători lor şi suferind de aceeaşi smintea‑
lă sunt cei care îi numesc pe ortodocşi închinători la
pâine şi închinători la vin şi celelalte. Căci creştinii
ortodocşi, după cum a citit Epifaniu, în acţiunea 6, la
pagina 767, „nu au dat închinare, care este în duh şi în
adevăr, nici imaginilor, nici reprezentării dumnezeieştii
cruci, ba chiar nici nu au făcut vreodată o reprezentare
a imaginii naturii divine, nevăzute şi de neînţeles. <…>
Ştiind ei că «Dumnezeu este duh, iar cei care îl slăvesc
pe el se cuvine să îl slăvească în duh şi în adevăr»,
iar τὴν κατὰ πίστιν προσκύνεσιν λατρείαν, ἀυτῷ
qui adorant Eum, in spiritu et veritate oportet

103 adorare’ 10“, at τὴν κατὰ πίστιν προσ/ κύνεσιν 1
λατρείαν, ἀυτῷ μόνῳ τῷ ἐπὶ πάντων Θεῷ ἐν Τριάδι

ἀνυμνούμινῳ προσάγουσι<ν> („adoratione et servi‑
tutem quae per fidem (in latria)1 est, Ipsi Soli Deo,
Qui super omnes in Trinitate laudatur, offerunt“2).
Haec igitur ut utriusque partis clarissima et om‑
ni dubii et obscuri sensus naevo libera, Sacra Vni‑
versalis Synodus, h(oc) e(st), tota Mater Ecclesia,
Filiis Suis credenda et scienda proposuit, his vero
superflua et perplexionem potius inferentur, quam
pietatis splendorem, ut extera et exotica, reiicienda
et spernenda iubet.
11mo
И6 не трyднw м0жешъ разсуди1ть по вhшеписа=ному
Собо1рному Толковaнію, кто2 и3справи1лную, и3
104 запрещeную, чeсть Їкwнам творитъ; / нa примэръ.
Нэ1цій в црк7овь прин0сzтъ свою Їкw1ну, и3 къ ней
2
[т0кмw] поклонsютсz.
‘Neque difficile poteris diiudicare, secundum su‑
pradictam Synodicam interpretationem, quis illegiti‑
mum1 et prohibitum honorem Imaginibus tribuit.’
Pari ratione dicendum, non difficile erat puram di‑
lucidamque, Sanctae Synodi de Imaginibus2 adorandis
doctrinam proferre, ex qua unusquisque, qualem Cre‑
atori, et qualem Creaturae honorem tribuendum, in‑
dubitate sciat. Sed de hoc in praecedentibus quoad ipsa
postulabat necessitas, dicta sunt, ut arbitramur, satis.
103 1 Parenthesis authoris / 2 Vide „Acta conciliorum et epistolae
1
decretales ac constitutiones summorum pontificum“. Tomus quartus. Ab

anno DCCLXXXVII, ad annum DCCCXLVII, Parisiis, Ex Typographia
Regia, MDCCXIV, p. 383 //
104 1 illegitimum] illegitimam p.m. / 2 Imaginibus] Imaginis p.m. //
2
μόνῳ τῷ ἐπὶ πάντων Θεῷ ἐν Τριάδι ἀνυμνούμινῳ

προσάγουσι<ν> («slăvirea şi slujirea care se face (în la‑
tria) prin credinţă o îndreaptă către Dumnezeu însuşi,
singur, care este lăudat în Treime mai presus de toţi»).“
Aşadar, odată ce acestea sunt foarte limpezi, de o
parte şi de cealaltă, şi libere de orice pată a unui înţeles
ascuns, sfântul sinod universal, adică întreaga maică bi‑
serică, le înfăţişează fiilor săi cele în care se cuvine să
creadă şi pe care se cuvine să le ştie, iar cele ce sunt în
plus faţă de ele şi aduc mai degrabă neclaritate decât
strălucirea credinţei, porunceşte să fie respinse şi dispre‑
ţuite, ca unele străine şi îndepărtate.

„Şi nu e greu să judeci după tâlcuirea sobornicească
pomenită mai sus cine cinste dreaptă şi cine cinste opri‑
tă icoanelor face; de pildă, cineva îşi aduce în biserică
icoana sa şi <numai> la ea se închină.“
„Nu e greu să poţi judeca, după tălmăcirea sinodală
amintită mai sus, cine aduce imaginilor o cinstire nele‑
giuită şi nepermisă.“
Trebuie spus în acelaşi fel că nu era greu să se sus‑
ţină învăţătura curată şi limpede a sfântului sinod în
privinţa cinstirii imaginilor, din care să ştie fiecare, ne‑
îndoielnic, ce cinstire se cuvine să fie dată creatorului şi
ce cinstire, creaturii. S‑au spus însă destule, după cum
socotim, despre asta în cele de dinainte, pe cât o cerea
nevoia însăşi.
Acum, aşadar, tema pe care ne‑am propus‑o ne
cere să cercetăm câteva lucuri, puţine, pentru ca din
Nunc igitur proposita postulat propositio, ut de

exemplo ad illius confirmationem allato, pauca qua‑
edam discutiamus. (Quidam, inquit, in Ecclesiam
105 suam – h(oc) e(st), ex / domo prop<r>ia – adducunt
1
Imaginem et eam adorat.)

Multo sane sudabit, non solum puerorum et ru‑
dium, sed etiam eruditorum et senum mens, donec
capiat gravissimae et difficillimae huius propositio‑
nis, sensus. Quis namque Christianorum tanta
mentis laborabit inopia, ut nesciat Imagines non tan‑
tum ex domo sua adductas, sed omnes ex aequo esse
honorandas et adorandas, non in Ecclesia dumtaxat,
sed in domibus quoque, in plateis, in viis et ubique
eodem venerationis modo colendas? Absit tamen ut
quis sinistrius putet, authoris intentionem fuisse ut
contra hoc divinum praeceptum errare eum decerne‑
ret1, qui adductam a se Imaginem, in Ecclesia adorat.
(Hoc enim omnem excederet recti iudicii rationem.)
Sed, si mea non me fallit opinio, eum arguere voluisse
106 rusticorum / ac vetularum quarundam simplicem
2
quidam et fucci insciam, sed nimiam religionem,

qui, cum intrant Ecclesiam, primum accensa candela
coram Imagine, quam ipsi sive alter eorum1 prosa‑
piae, ex domo sua vel quia sui Patroni, vel quia
propter ornatum2 Ecclesiae3 conservaverat, eam an‑
te omnem adorant, Deum scilicet ornando, ut per
intercessionem sui Patroni misereatur illi. Satis4 ado‑
rata ad lubitum sui Patroni5 Imagine, postea ad dex‑
105 1 eum decerneret] decerneret eum p.m., numeris ordinem
1
mut. ms. //
106 1 eorum in rasura / 2 Ante ornatum, del. Ecclesiae ms. /
2
3
Ecclesiae] ecclesiae p.m. / 4 Satis in rasura / 5 Patroni] Patronem:
p.m. / 6 occupans] occupantem p.m. / 7 alterum in rasura //
exemplul oferit să ajungem la confirmarea lui. (Unii,

spune, aduc o imagine în biserica lor – adică din pro‑
pria lor casă – şi se închină la ea.)
De bună seamă, va asuda mult nu doar mintea co‑
piilor şi a celor nepricepuţi, ci chiar şi a celor învăţaţi şi
a bătrânilor, până să prindă înţelesul acestei propoziţii
foarte grave şi grele.
Căci cine dintre creştini se va căzni cu o minte atât
de slabă, încât să nu ştie că imaginile, nu doar cele adu‑
se de acasă, ci toate, deopotrivă, se cuvine să fie cinsti‑
te şi slăvite, nu numai în biserică, ci chiar şi în case, în
pieţe, pe străzi şi oriunde trebuie să fie cinstite, cu ace‑
laşi fel de veneraţie? Ferească Domnul ca cineva să
creadă totuşi, cu stângăcie, că intenţia autorului a fost
să considere că greşeşte împotriva poruncii dumneze‑
ieşti cel care slăveşte în biserică o imagine adusă de el.
(Căci aceasta ar trece dincolo de orice măsură a unei
drepte judecăţi.).
Ci, dacă nu mă înşel în părerea mea, el a vrut să ar‑
gumenteze împotriva unei superstiţii simple şi fără in‑
tenţie de amăgire, dar excesive, a ţăranilor şi a unor
bătrâne care, când intră în biserică, mai întâi, înaintea
celorlalte, se închină – aprinzându‑i o candelă dinain‑
te – la imaginea pe care ei înşişi sau unul dintre înain‑
taşii lor o adusese din casa sa, fie pentru că este a
patronului său, fie ca podoabă pentru biserică: adică
pentru a‑i aduce o podoabă lui Dumnezeu, ca prin mij‑
locirea patronului lui să se îndure de el. Odată cinstită
îndeajuns, după cât pofteşte, imaginea patronului său,
se îndreaptă mai apoi la dreapta sau la stânga, pentru a
cinsti celelalte imagini sfinte. Îi salută totodată pe fraţii
tram sinistramve, reliquas quoque S(anctas) Imagines

adoraturus, convertitur. Nec non exhibita circum‑
circa fratribus salutatione, locum ob suam Imagi‑
nem veluti iure possessivo occupans6, sacrum dein‑
ceps auditurus, perstat. Sin autem contigerit,
alterum7, praesignatum illi in Ecclesia locum prae‑
107 occupasse, ex concesso / quasi ex1 haereditario iure,
1
eum de loco movere nititur, neque alter, per eandem

simplicitatis2 consuetudinem, illi obniti audet, imo
debita cum reverentia, locum cedit.
Igitur, ad extricandum Authoris dictum, obscurius
pronuntiatum3, adverbium illum [т0кмw] quod in
praecedenti nona huius praecepti notatione, ad pro‑
positionem [любителнымъ (т0кмw) благопріzтіемъ]
superflue additum erat, illinc tolendum et in hac
propositione, ut in proprio et debito loco transfe‑
rendum4 est, ita: Нецій въ цRковь прин0сzтъ свою
ЇкHну и к нeю <т0кмw> поклонsютсz, quod si ex
aliqua speciali nequam institutione, fiat, idiotae illi,
nequitiae ac erroris merito argui possunt et acriter
increpandi sunt. Sin vero ex mera5 simplicitate pro‑
108 cedat, talis6 / errandi consuetudo (quod maxime cre‑
2
diderim), ut putent, illam tantum Imaginem adoran‑

dam, obligatum, quam ipse et non aliam quoque,
quam alter, in Ecclesia collocaverit, iuxta monitum
„Orthodoxae Homologiae“, fraterna et paterna ad‑
monitione et castigatione corrigendos1 esse censerem
potius, quam exasperandos, ne videlicet diuturna con‑
suetudine, nimia religio aut in superstitionem, aut in
totalem transeat Imaginum2 contemptum.
107 1 ex] et ms. / 2 simplicitatis] simplicitatem p.m. / 3 pronuntiatum]
1
pronunciatum ms. / 4 trans‑ in rasura / 5 mera interl. / 6 talis er‑ ms. //

108 1 corr‑ in rasura / 2 Imaginum mg. / 3 adductam interl. //
2
săi, de jur‑împrejur, luându‑şi locul în faţa imaginii

sale, ca printr‑un drept de posesie, apoi rămâne nemiş‑
cat, urmând să asculte de acum înainte slujba. Dacă
însă se întâmplă altfel şi altcineva a ocupat dinainte lo‑
cul pe care el îl avea de obicei în biserică, în urma unui
drept cumva de moştenire, se străduieşte să‑l mute din
loc, iar un altul, prin aceeaşi obişnuinţă plină de sim‑
plitate, nu cutează să i‑l ia, ba chiar îi cedează locul, cu
respectul cuvenit.
Aşadar, pentru a limpezi vorba autorului, rostită
prea neclar, trebuie scos de aici adverbul т0кмw, care
fusese adăugat propoziţiei, fără rost, în însemnarea
precedentă la a noua poruncă, любителнымъ (т0кмw)
благопріzтіемъ, „(numai) cu plăcută bucurie“, şi să fie
transferat în această propoziţie, la locul său propriu şi
cuvenit, astfel: „Cineva îşi aduce în biserică icoana şi
<numai> la ea se închină“, iar dacă lucrul acesta se în‑
tâmplă din vreo nevoie anume, acei nerozi pot fi acu‑
zaţi pe bună dreptate de prostie şi greşeală şi merită să
fie apostrofaţi vehement.
Dacă însă acţionează pur şi simplu din simplitatea
minţii lor, într‑o asemenea deprindere de a greşi (ceea
ce aş crede cel mai mult) – pentru că ei socotesc obliga‑
toriu să cinstească numai acea imagine, pe care el însuşi
a aşezat‑o în biserică, şi nu alta, pusă de un altul –, aş
socoti, după îndemnul „Mărturisirii ortodoxe“, că me‑
rită să fie îndreptaţi cu dojană şi mustrare frăţească şi
părintească, mai degrabă decât să fie stârniţi, ca nu
cumva supunerea excesivă la religie să se transforme,
dintr‑o deprindere zilnică, fie în superstiţie, fie într‑un
dispreţ total faţă de imagini.
Igitur, ne imposterum pueri Christianorum, ta‑

lem simplicitatem et vestigia patrum inconsiderate
sequentes, in eundem incidant errorem, ita breviter et
clare erudiendi erat, ut sciant eos qui a se adductam3
in Ecclesiam Imaginem tantum adorant, reliquias ve‑
109 ro aut negligunt, aut non esse aequalis / honoris ac
1
adorationis1 male et non orthodoxe facere. Similiter

graviter peccare eos qui alteri interdicit ne Imaginem
sui Patroni aut cuiuscumque sancti a se in Ecclesiam
adductam, adoret. Eiusdem itidem notae esse eos2,
qui auro et argento, vel alioquocumque modo orna‑
tas Imagines3, vel casu quodam sub antiquis ruinis,
vel in sylvis desertisque locis inventas ferventiori ex‑
cipiunt devotione.
Honorem enim Sanctarum Imaginum et adorati‑
onem, omnibus aequalem (excepta illarum relatione,
quatenus ad primitivum proprium4 referri debent) et
absque ulla exceptione, Sancta Septima pronuntiavit5
Synodus, neque propria seducti opinione, eo quod
videant quasdam S(anctas) Imagines, in eminentio‑
ribus Ecclesiae partibus collocatas, existimet ideo et
110 honorabiliores esse; sed / sciant quod non Imagi‑
2
num ordinis, sed eorum, quorum sunt Imagines,

habetur ratio. E(xempli) g(ratia): In altare, super
sanctam mensam, locum tenet Sanctum Dei Evan‑
gelium, antimisium, in quo et sanctae sunt reliquiae
cuiuscumque hae<c> fuerint sancti, Sancta Crux et
Imago Deiparae in parte orientali erecta. In sinistro
ingressus, qui in dextro est egressus, loculus est ubi
109 1 Post adorationis, signum inserendi notam marginalem exstat /
1
2
esse eos et inferius auro in rasura / 3 Imagines mg. / 4 proprium mg. /
5
pronuntiavit] pronunciavit ms. //
110 1 cochlear] cochear p.m. / 2 Regiae] Regis p.m. //
2
Aşadar, pentru ca de acum încolo copiii creştinilor,

urmând fără discernământ o asemenea simplitate şi
mergând pe urmele părinţilor, să nu cadă în aceeaşi
greşeală, se cuvenea să fie învăţaţi pe scurt şi limpede în
aşa fel încât să ştie că cei care cinstesc numai imaginea
adusă de ei în biserică, dar celorlalte ori nu le dau aten‑
ţie, ori nu le acordă aceeaşi închinare şi cinstire, se poar‑
tă rău şi nu într‑un mod ortodox.
La fel de grav greşesc cei care îi interzic cuiva să cin‑
stească imaginea patronului său ori a oricărui alt sfânt,
adusă de el în biserică. În acelaşi fel sunt socotiţi cei
care îmbrăţişează cu o devoţiune mai aprinsă icoanele
împodobite cu aur şi argint sau în vreun alt fel sau cele
găsite din întâmplare sub ruinele vechi sau în păduri şi
locuri părăsite.
Sfântul sinod al şaptelea a hotărât că respectarea şi
cinstirea sfintelor imagini se cuvine să fie aceeaşi pentru
toate (lăsând deoparte observaţia legată de ele, că trebu‑
ie să fie puse în legătură cu cel ce le‑a generat) şi fără
nicio excepţie şi să nu fie abătuţi de părerea proprie că,
deoarece ar vedea nişte sfinte imagini aşezate în locuri
mai de seamă ale bisericii, să creadă tocmai de aceea că
ele sunt mai vrednice de cinstire; să ştie însă că are în‑
semnătate nu ordinea în care sunt puse imaginile, ci
ordinea celor cărora le aparţin imaginile. De pildă: în
altar, deasupra sfintei mese, antimensiul ţine locul
Sfintei Evanghelii a lui Dumnezeu, iar în el sunt şi sfin‑
tele rămăşiţe ale celor ce au fost sfinţi, sfânta cruce şi
imaginea Născătoarei de Dumnezeu, ridicată în partea
de răsărit. La stânga intrării, care este la dreapta ieşirii,
este un mic loc unde sunt puse sfintele vase, sfântul
sacer calix, discus, cochlear1, stella, lancea et cae(tera),

sancta reponuntur vasa. In testudine altaris depingi
solet Deiparae Imago, cum inscriptione πλατυτέρα
τῶν οὐρανῶν, ‘Caelis amplior’, circumcirca in parie‑
tibus, Sanctorum Patrum Patriarcharum ordinantur
effigies. In foribus, quae vocantur Regiae2 Evange‑
lismi et quatuor Evangelistarum ponuntur Imagines,
111 in aliis autem duabus, sive Archidiaco/norum, sive
1
veterum Pontificum, sive etia<m> Archangelorum

custodium, nec non alibi latronis, paradisum fide et
confessione rapientis. In Sancto Catapetasmate, pri‑
mum locum tenet Sancta Imago Verbi Dei huma‑
nati, cum inscriptione Iи©ъ Х©ъ, Гд7ь вседержи1тель;
ad eius dextram collocatur Imago Reginae Caelo‑
rum, Matris1 Dei Virginis2, cum inscriptione МRъ
U7.; a sinistra3 Salvatoris parte adoratur Imago Sanc‑
ti, cuius tutelem dedicatum est templum, ut etiam in
sinistra Deiparae salutatur Imago S(ancti) Ioannis
Praecursoris, sive alterius ex S(anctorum) Patrum aut
Martyrum ordine, ut Divi Nicolai, Spiridonis, Trium
Hierarcharum, Martyris Georgii, Demetrii et cae(te
ra), vel etiam Sanctorum Indigenarum, ut Mosquae
S(anctorum) Petri, Ioannis, Philippi et cae(tera),
112 Kioviae S(anctorum) Theo/dosii et Antonii Peczeri‑
2
ensium, Petropoli hodie, S(ancti) Alexandri Nievskii

et sic de caeteris localibus sanctis intelligendum1.
Sic secundam catapetasmatis coronam cingunt
Imagines festivitatum quae vocantur δεσποτικαὶ; ter‑
tiam, Apostolorum; quartam, Prophetarum; quin‑
tam et supremam, D(omi)ni Salvatoris Crucifixi et
111 1 1 Matris] Matis p.m. / 2 Virginis] Virgo p.m. / 3 sinistra]
1
sinista p.m. //
112 1 intelligendum] intilligendum ms. / 2 Matri mg. //
2
potir, discul, linguriţa, steaua, cuţitul sfânt şi celelalte.

Pe bolta altarului se pictează de obicei imaginea Născă
toarei de Dumnezeu, cu inscripţia πλατυτέρα τῶν
οὐρανῶν, „mai măreaţă decât cerurile“, iar pe pereţi, de
jur‑împrejur, sunt rânduite chipurile Sfinţilor Părinţi
patriarhi. Pe uşile care sunt numite „împărăteşti“, sunt
puse imaginile Bunăvestirii şi ale celor patru evanghe‑
lişti, iar pe celelalte două, fie ale arhidiaconilor, fie ale
vechilor pontifi, fie ale arhanghelilor păzitori şi – nu în
altă parte – a tâlharului care a ajuns în rai prin credinţă
şi mărturisire.
Pe sfânta catapeteasmă, primul loc îl are sfânta ima‑
gine a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat în om, cu
inscripţia „Iisus Hristos, Dumnezeu atotţiitorul“; la
dreapta ei este aşezată imaginea reginei cerurilor, fe‑
cioara maică a lui Dumnezeu, cu inscripţia „Maica
Domnului“; în partea stângă a Mântuitorului este cin‑
stită imaginea sfântului sub a cărui pază a fost închinată
biserica, după cum în stânga Născătoarei de Dumnezeu
este cinstită imaginea Sfântului Ioan Înainte‑mergătorul
sau a altuia din şirul Sfinţilor Părinţi sau martiri, cum ar
fi a dumnezeiescului Nicolae, a lui Spiridon, a celor Trei
Ierarhi, a martirului Gheorghe, Dimitrie şi ceilalţi, ori
chiar a unor sfinţi de‑ai locului, ca sfinţii de la Mosca,
Petru, Ioan, Filip şi ceilalţi, sfinţii de la Kiov, Theodosie
şi Antonie de la Peczer, Petropolis de azi, Sfântul
Alexandru Nievski şi tot aşa se cuvine să se înţeleagă în
privinţa celorlalţi sfinţi de‑ai locului.
În felul acesta, a doua coroană a catapetesmei o îm‑
presoară imaginile sărbătorilor care sunt numite „îm‑
părăteşti“; a treia, a apostolilor; a patra, a profeţilor; a
astantium S(anctae) Deiparae et S(ancti) Ioannis,

cui ex cruce D(omi)nus Matrem et vicissim dilectis‑
simum Matri2 commendat discipulum, necnon
μυροφόρων, mulierum in D(omi)ni passionibus ad
finem usque perseverantium et Sanctam Eius resur‑
rectionem primum videntium.
Simili modo supremam Ecclesiae testudinem
exornat Imago D(omi)ni Dei Pantocratoris, reliqui
autem quadrati corporis parietes, repraesentant
113 Imagines Sanctorum / Sanctarumve Martyrum, et
1
Evangelicae historiae atque D(omi)ni miraculorum

depictae narrationes. Supra limen denique primi
quadrati ingressus, Vniversalis Resurrectionis et iusti
ac terribilis Iudicii, futura delineari solet historia et a
dextra quidem sinus Abraham, a sinistra autem con‑
demnandorum loca, id est, Gehennae ignis illique1
inextinguibilis2, vermis nunquam dormientis et
dentis se<m>per stridentis, ceu infernalium suppli‑
ciorum minae ac terrores, nunquam destituri. Hic
autem3 S(anctarum) Imaginum in S(anctis) Ecclesi‑
is disponendarum ordo, ab Vniversali Ecclesia, non
minus longa confirmatus consuetudine, quam pri‑
mitivae Ecclesiae antiqua constitutione, ita4 sancitus
est, non quia hic et ille sanctus magis, minus5 sit
114 adorandus, / neque quia haec et illa Imago, propius
2
accedat ad Sancta Sanctorum, sed quia quemadmo‑

dum1 Caelestis Hierarchia (qualem nobis S(anctus)
Dionysius Areopagita2, B(eati) Pauli discipulus, de‑
scribit) supremas illas et incorporeas virtutes, in sua
113 1 illique] illae p.m. / 2 inextinguibilis] ine / extinguibilis ms. /
1
3
autem in rasura / 4 ita interl. / 5 minus mg. //
114 1 quemadmodum mg. / 2 Areopagita] Ariopagita ms. / 3 prae
2
teriti, praesentis et futuri] praeteritum, praesentem et futurum p.m. //

cincea şi cea mai de sus, a Domnului Mântuitor răstignit

pe cruce şi a celor ce îi stăteau alături, Sfânta Născătoare
de Dumnezeu şi Sfântul Ioan, căruia Domnul, de pe
cruce, i‑o încredinţează pe mama sa şi, la rându‑i, i‑l
încredinţează mamei pe discipolul cel mai iubit, pre‑
cum şi a mironosiţelor, femeile care îl urmează până la
capăt, în patimile Domnului, şi care cele dintâi văd
sfânta lui înviere.
În acelaşi fel, bolta cea mai de sus a bisericii o împo‑
dobeşte imaginea Domnului Dumnezeu Pantocrator,
iar ceilalţi pereţi pătraţi ai corpului bisericii înfăţişează
imaginile sfinţilor martiri şi ale sfintelor martire şi po‑
vestirile pictate ale istoriei evanghelice şi ale minunilor
Domnului. În sfârşit, deasupra pragului de la primul
pătrat al intrării, este desenată de obicei istoria viitoare a
învierii universale şi a dreptei şi cumplitei judecăţi, iar
de la dreapta, sânul lui Abraham, şi de la stânga, locuri‑
le celor ce urmează a fi osândiţi, adică înfăţişarea focului
Gehenei, cel de nestins, şi a viermelui ce nu doarme
niciodată şi a dintelui ce muşcă mereu, ameninţările şi
spaimele chinurilor din iad, ce nu vor înceta niciodată.
Aceasta este ordinea sfintelor imagini ce se cuvine să
fie rânduite în sfintele biserici, stabilită de biserica univer‑
sală printr‑o deprindere la fel de îndelungată ca vechea
deprindere a bisericii de la început, consfinţită astfel, nu
pentru că o sfântă imagine sau alta se cuvine să fie cinstită
mai mult sau mai puţin şi nici pentru că această imagine
sau alta ar fi mai aproape de Sfânta Sfintelor, ci pentru
că, după cum ierarhia cerească (aşa cum ne‑a descris‑o
Sfântul Dionisie Areopagitul, învăţăcelul Fericitului
Pavel) deosebeşte în cetele sale virtuţile cele mai înalte
distinguit tagmata, ita et terrestris, et visibilis Dei

Ecclesia, in suo corpore, et in Imagine praeteriti, pra‑
esentis et futuri3 sui corporis, nihil non ordinatum,
nihilque confusum, fieri et monstrari voluit. Que‑
madmodum enim stella a stella differt splendore, ita
iusti ubique in Dei Ecclesia fulgent ut stellae; et que‑
madmodum stellae singulae vastum caeli exornant
ambitum, ita et Sanctorum Imagines, dec<id>entes
et congruentes, S(anctae) Ecclesiae condecorant par‑
115 tes. Alioquin S(ancta) Septima Synodus / Ecclesiam,
1
quam Sanctorum non coronant Imagines, pro Eccle‑

sia, non agnoscit ὅτι ναοῦ λόγος οὐδείς, ὅν οὒ
στέφει ἄγαλμα1, Actio(ne) 1, pag(ina) 5332. Sin ve‑
ro idiotarum simplicitas diversa ab hac opinione,
aliquid plus adorandis tribuat Imaginibus, leniter et
placide cor<r>igendus est eius ignorantiae error, ne‑
cnon firmiter et inconcusse servanda est disciplina,
quam Orthodoxos „Homologia“, Slavenico edita
idiomate, definit, Artic(ulo) 226, pag(ina) 863:
А1ще кто2 t простотh своez поклонsетсz и1наче,
нeже я1ко гlемъ, добрэйше так0вому подоба1етъ
научи1 т исz, нeже честны< икоHнъ поклонeнéю
иждену1тисz t цRкве.
12mo
И3ней и моли1тисz БGу не хотэ1тъ гдэ IкHны
невидэ1тъ.
116 ‘Alii / et Deum orare nolunt, ubi Imagines
2
non vident.’
Sensus Authoris videtur respicere ad non nullo‑
rum simplicius nimiam religionem, qui domus
115 1 Cf. PG 78, Epist. 73, p. 1133 A / 2 Actio(ne) 1, pag(ina)
1
533 / 3 Artic(ulo) 226, pag(ina) 86 ms. //

116 1 salutatione] salutatio p.m. //
2
şi netrupeşti, tot aşa şi cea pământească şi biserica cea

văzută a lui Dumnezeu a voit ca, în trupul său şi în ima‑
ginea trupului său trecut, prezent şi viitor, nimic să nu
fie şi să nu fie înfăţişat lipsit de ordine, nimic, confuz.
Căci, după cum o stea se deosebeşte de altă stea prin
strălucire, tot aşa în biserica lui Dumnezeu cei drepţi
strălucesc pretutindeni ca stelele; şi, după cum stelele,
fiecare în parte, înfrumuseţează întinderea largă a ceru‑
lui, tot aşa şi imaginile sfinţilor, aparte şi laolaltă, îm‑
podobesc feluritele părţi ale sfintei biserici.
Altminteri, sfântul sinod al şaptelea nu recunoaşte
ca biserică una pe care nu o încununează imaginile, ὅτι
ναοῦ λόγος οὐδείς, ὅν οὒ στέφει ἄγαλμα („nu are rân‑
duială de biserică cea pe care nu o încununează chipul“),
în acţiunea 1, la pagina 533. Dacă însă simplitatea neşti‑
utorilor, diferită de această părere, pune ceva mai mult în
seama cinstirii imaginilor, se cuvine ca greşeala ignoranţei
să fie îndreptată blând şi calm, dar păstrându‑se cu stă‑
ruinţă şi nezdruncinat rânduiala pe care „Mărturisirea
ortodoxă“, tipărită în limba slavonă, o defineşte în arti‑
colul 226, la pagina 86: „Dacă cineva din neştiinţa sa se
pleacă altfel decât aşa cum spunem, e mai bine pentru
el să înveţe, decât să fie izgonit din biserică pentru ple‑
căciunea sa în faţa cinstitelor icoane.“
„Altul nici să se închine la Dumnezeu nu vrea, aco‑

lo unde nu vede icoane.“
„Unii nici nu vor să se roage la Dumnezeu dacă nu
văd imagini.“
aliquam ingressi, si Imaginem vel non viderint, vel

esse Imaginem festinantes non observaverint, indig‑
num putant se crucis signo, ut moris est, signare, ac
si non haberet ad quem referatur eius salutatione1
adoratio. Si hoc a simplicibus fit, eo sensu quod
existiment Deum non deberi adorari, ubi crux aut
Imago non apparet, abusus est et mala consuetudo,
sin vero ratione causarum, quas inferius proferemus,
eos male aut superstitiose facere minime dixerim.
In priori igitur sensu, abusum quidem dico, non
117 tamen quia ex perversa qua/dam disciplina, Ortho‑
1
doxe fidei fundamentaliter contraria promanaverit,

sed quia temporis progressu, id quod bene et pie co‑
eptus erat, ob docentium raritatem aut negligenti‑
am, in superstitionis speciem degeneravit1. Nam
fundamentalis et primitivae Ecclesiae disciplina fuit,
ut omnes Christiani quodlibet opus aggressuri, a
signo crucis et ab invocatione nominis Dei incho‑
ent. Ex hac itaque universali lege, vel domum ingre‑
dientes, vel ex domo egredientes, ante omnia, signo
S(anctae) Crucis se munire ac deinde, sive patrem
familias salutare, sive suis valedicere fuere obligati.
Huiusce autem modi, salutationis tres praecipue no‑
tandae veniunt causae, quarum prima quidem est ut
118 Ecclesi/asticae traditionis adimpleretur praeceptum,
2
altera autem ut seipsum Christi esse militem et eius

arma gestare publice, et coram hominibus profitere‑
tur. (Crucis enim signaculum praeter invicta quae fert,
contra commune humani generis hostem est praeterea
et symbolum – ut alias quoque minuimus – symboli
117 1 degeneravit] degenerantes p.m. //
1
118 1 quod] quia p.m. / 2 Ante domum, del. quando ms. /

2
3
‑dientes in rasura //
Înţelesul acestei afirmaţii a autorului pare să se în‑

drepte către religiozitatea excesivă a nu puţinor oameni
care, cu multă simplitate, odată intraţi într‑o casă, dacă
fie nu vor fi văzut o imagine, fie, din grabă, nu vor fi
observat‑o, socotesc că este nepotrivit să‑şi facă semnul
crucii (cum e obiceiul), de parcă nu ar avea către cine să
îşi îndrepte cinstirea prin închinare. Dacă lucrul acesta
se întâmplă la cei simpli, cu gândul că ei socotesc că nu
se cuvine să i se aducă cinstire lui Dumnezeu acolo
unde nu se arată o cruce sau o imagine, atunci este un
abuz şi o rea deprindere; dacă însă este din pricina cau‑
zelor pe care le înfăţişăm mai jos, nu aş spune defel că
se întâmplă în chip rău sau ca superstiţie.
Aşadar, în sensul dintâi, spun că este chiar un abuz,
nu atât pentru că ar fi venit dintr‑o rânduială stricată,
opusă din temelii credinţei ortodoxe, ci pentru că, odată
cu trecerea timpului, ce începuse bine şi evlavios a dege‑
nerat, din pricina puţinătăţii şi neglijenţei celor ce dă‑
deau învăţătură, într‑un fel de superstiţie. Căci învăţătura
de bază şi de la început a bisericii a fost ca toţi creştinii
care se apucă de vreo treabă să înceapă cu semnul crucii
şi cu invocarea numelui lui Dumnezeu. Şi aşa, din aceas‑
tă lege universală, cei care fie intrau în casă, fie ieşeau din
casă, au fost datori ca, înainte de orice altceva, să se apere
cu semnul sfintei cruci, iar apoi fie să‑l salute pe capul
familei, fie să‑şi ia rămas‑bun de la ai săi.
În felul acesta, ajung să fie observate trei cauze de
căpetenie ale salutului, dintre care prima este să împli‑
nească porunca tradiţiei bisericeşti, iar a doua, să măr‑
turisească public şi dinaintea oamenilor că este un ostaş
al lui Hristos şi îi poartă armele. (Căci micul semn al
fidei Orthodoxae.) Tertia tandem est ut Deo gratias

referat, quod1 domus, quam est ingressus, esse do‑
mus Christiana, quia eam Crux et Imago orna<n>t,
non vero Idolum aut aliquid aliud superstitiosum
defe<n>dat.
Has igitur ob causas antiqui quoque Christiani,
domum2 Christianam ingredientes3, signaculo crucis
se signare consueverant, quando vero paganam sive
119 hae/reticam (cui nimirum Crux sca<n>dalum et sub‑
1
sannatio1 est) hoc facere cessabant, ne scilicet vide‑

rentur margaritas coram porcis2 proiicere. Quis enim
mentis et fidei Christianae compos, delubrum dae‑
monum et domum cacodaemones adorantis, sive ut‑
cumque Christum esse Deum negantis, ingrediens,
praevio S(anctae) Crucis signo salutaret obvium, tales
enim salutare, ipse Dominus Salvator prohibet et
quidem non solum in eius domo, sed neque in publia
via obvios3, simili ratione, Sancta Oecumenica Syno‑
dus Septima definit templum quod non coronat ima‑
gines non habere templi ratione4, ideo neque adoran‑
dum in ea Deum (quamvis Deus ubique fit et ubique
adorandus) pari ratione domus (licet sit Christiani
120 hominis) / quam non exornat Imago aut Crux non
2
habet rationem domus Christianae ac proinde neque

peccare eum, qui talem ingressus domum, ubi nul‑
lum Christianae et Orthodoxae fidei indicium appa‑
ret, cessaverit se signo crucis signare, vel Deum in tali
loco adorare, quamvis, ut dictum est, Deus ubique et
omni tempore adorandus et glorificandus sit.
119 1 1 Cor. I, 23 / 2 Mt. VII, 6 / 3 obvios mg. / 4 PL 129, p. 217:
1
„Sed et beatus Isidorus Pelusiotes dicit quia templi ratio nulla est, quod
non coronat imago.“ //
120 1 non interl. //
2
crucii, în afara biruinţelor pe care le poartă împotriva

duşmanului neamului omenesc, în comun, este în plus
şi un simbol – după cum am arătat în altă parte – al
simbolului credinţei ortodoxe.) În sfârşit, a treia este să
aducă mulţumiri lui Dumnezeu, pentru că acea casă în
care a intrat este o casă creştină, de vreme ce o împodo‑
besc o cruce şi o imagine, şi nu o apără un idol sau alt‑
ceva încărcat de superstiţie.
Din aceste cauze, aşadar, creştinii din vechime, când
intrau într‑o casă creştină, obişnuiau să îşi facă semnul
crucii, dar când intrau într‑una păgână sau eretică (pen‑
tru care crucea este o ruşine şi o nebunie) încetau să mai
facă asta, ca nu cumva să pară că aruncă mărgăritare la
porci. Căci cine este pe deplin creştin cu mintea şi cre‑
dinţa, atunci când intră într‑un templu diavolesc ori în
casa cuiva care se închină la diavolii cei răi sau a unuia
care doar tăgăduieşte că Hristos este Dumnezeu – lui
chiar Domnul, Mântuitorul, îi interzice să iasă în întâm‑
pinare făcând semnul sfintei cruci pentru a‑i saluta, şi nu
doar în casa lui, ci şi faţă de cei ce îi ies dinainte pe un
drum public; din aceeaşi cauză, sfântul sinod al şaptelea
ecumenic precizează că templul pe care nu îl încununea‑
ză imagini nu are întemeiere de templu şi de aceea nici
nu poate fi cinstit Dumnezeu în acea casă (cu toate că
Dumnezeu este pretutindeni şi pretutindeni se cuvine să
fie cinstit); tot aşa nici casa (chiar dacă este a unui creş‑
tin) pe care nu o împodobeşte o imagine ori o cruce nu
are întemeiere de casă creştină şi nici nu păcătuieşte cel
care, intrând într‑o asemenea casă, unde nu se arată ni‑
ciun semn de credinţă creştină şi ortodoxă, va fi încetat
să‑şi facă semnul crucii sau să‑l cinstească pe Dumnezeu
Tota hodie Graeca et omnium fere gentium

Ecclesia, quae Orientali imo et Occidentali, Ortho‑
doxiae nomen dat, Christianam quoque domum in‑
grediens, nedum paganam, nu<n>quam cruce se
signans, salutat, neque eam peccare dixerit quispiam,
quia Paganum non debet orthodoxe salutare et Ort‑
hodoxum (de cuius fide nulla est, saltim in apparen‑
121 tia, dubitatio) non1 esse Orthodo/xum in dubium,
1
imo in opprobrium revocare, constat enim hunc

margaritas ab hordeo secernere, illum vero hordeum
a margaritis, minime. Ex hoc exemplo, rustica huius
nationis ruditas vel, ut verius dicamus, pia simplici‑
tas, ex1 charitatis fraternae et paternae affectu sic co‑
miter et placite commonefacienda et corrigenda erat.
1mo. Si quando domum Christianam, in qua
Orthodoxae fidei indicia et testimonia visuntur, in‑
gredietur, sive signetur signo S(anctae) Crucis, sive
non, idem velare internam (quam Pater Caelestis,
Qui intimas novit cogitationes2) et pietatis plenam
salutationem, prout omnes hodie faciunt Ecclesiae,
excepta Ruthena.
2do. Deum esse adorandum tam in Ecclesia, et
122 domo, et plateis, ubi sunt Ima/gines, tam in campo,
2
in sylva, in deserto et ubique ubi nullae sunt Imagi‑

nes. Oratio enim non ad Imaginem, sed ad eum cu‑
ius est Imago fit.
3tio. Si quando ingredietur1 templum sive do‑
mum quam Imago non coronat, neque illud tem‑
plum Christi, neque hanc domum Christiani existi‑
met, neque ulla absque necessitate in illis Deum
121 1 ex in rasura / 2 Post cogitationes, inter lineas videt s. m.
1
additum est. Cf. Mt. IX, 4; XII, 25; Lc. VI, 8; IX, 47 //
122 1 ingredietur] ingredietum p. m. / 2 hominem in rasura //
2
acolo, chiar dacă, după cum s‑a spus, Dumnezeu se cu‑

vine să fie cinstit şi slăvit oriunde şi oricând.
Astăzi, în toată biserica greacă şi a aproape tuturor
neamurilor care poartă numele ortodoxiei, deopotrivă
în apus şi în răsărit, cel care intră într‑o casă creştină,
cu atât mai mult într‑una păgână, nu salută făcându‑şi
semnul crucii: şi nu ar zice cineva că păcătuieşte, pen‑
tru că pe un păgân nu trebuie să‑l saluţi în mod orto‑
dox, iar în privinţa ortodoxului (pentru a cărui credinţă
nu este nicio îndoială, măcar în aparenţă), poate exista
îndoiala că este ortodox, ba chiar că îi aduci o ofensă:
căci înseamnă ca pentru acesta din urmă să desparţi
mărgăritarele de orz, iar pentru cel dintâi să nu desparţi
deloc orzul de mărgăritare.
Din acest exemplu rezultă că necioplirea ţărănească
a acestui neam – sau, ca să o spunem mai aproape de
adevăr, simplitatea lui cucernică – se cuvine să fie cer‑
cetată şi îndreptată cu blândeţe şi bunăvoinţă, dintr‑un
sentiment de iubire frăţească şi părintească.
În primul rând. Dacă atunci când se va intra într‑o
casă creştină, în care se văd semne şi mărturii ale cre‑
dinţei ortodoxe, fie se face semnul sfintei cruci, fie nu,
deopotrivă să fie păstrată ascunsă credinţa lăuntrică (pe
care părintele ceresc o cunoaşte, ca gânduri lăuntrice) şi
cinstirea deplină a evlaviei, după cum fac azi toate bise‑
ricile, în afară de cea ruthenă.
Într‑al 2‑lea rând. Dumnezeu se cuvine să fie cinstit
deopotrivă în biserică şi în casă şi în pieţe, unde sunt
imaginile, precum şi pe câmp, în pădure, în pustie şi
oriunde nu sunt imagini. Căci rugăciunea se face nu la
imagine, ci la cel căruia îi aparţine imaginea.
adoret. Praestat enim in porcorum stabulo, Vniversi

Dominum et ubique adorandum, orare, quam mar‑
garitas coram animalium stupidissimis, calcandas ac
hordei loco devorandas, proiicere.
4to. Si quando Deum orare vult, sive in abditiori
suo conclavi, sive in campo, in sylva, in deserto et
ubique, ne putet Deum hisce in locis non esse oran‑
dum, quia Imaginem aliquam in iis non videt, sed sci‑
123 at hominem2 Or/thodoxae fidei cultore<m>, ubique
1
Deu<m>, ubique Dei Genitricem, ubique Sanctos

eorumve Imagines habere, nec obstare quicquam sive
altitudo, sive profunditas, sive omnia localia illa spa‑
tia1, quae a B(eato) recensentur Paulo, quo minus ad2
Deum accedat aut ab Eo illum separare possit.
5to. Sciat gravissime peccare eum Christianum, qui
Orthodoxam quidem profitetur fidem, sed quia indi‑
cia, h(oc) e(st) S(anctam) Crucem et Imaginem, in
domo sua non habet, offendiculum facit fratri suo,
inducens illum in suspicionem, ut existimet, eum vel
omnino non esse Christianum, vel S(anctarum) Ima‑
ginum contemptorem et consequenter et haereticum.
Ergo ex dictis pure intelligendum non omnino, et
absque ulla distinctione arguendos esse3 simplices
124 illos Christicolas4, / qui ubi non vident Imagines, ibi
2
neque Deum orare volunt. Non enim eo id faciunt

sensu, Deum nempe deesse, ubi non adest Imago; sed
eo1, quod existiment et quidem merito, domum
Imaginibus prorsus carentem non esse domum
Christianam et dominum aut habitatorem eius non
esse Christianum. Ex(empli) g(ratia): Si quis mihi
123 1 spatia] spacia ms. / 2 ad interl. / 3 arguendos esse] arguendi
1
sunt p. m. / 4 illos Christicolas] illi Christicolae p. m. //

124 1 eo interl. / 2 aspiciens] aspicio p. m. //
2
Într‑al 3‑lea rând. Atunci când se va intra într‑un

templu sau într‑o casă pe care nu o încununează o ima‑
gine, să nu socoteşti nici templul acela, nici casa ca
aparţinând unui creştin şi nici să nu‑l cinsteşti în ele pe
Dumnezeu, dacă nu e nevoie. Căci este mai important
să te rogi în cocina porcilor la Domnul universului şi
care trebuie să fie cinstit oriunde, decât să arunci dina‑
intea celor mai proaste animale mărgăritare, pe care ele
le calcă în picioare şi le înghit în loc de orz.
Într‑al 4‑lea rând. Dacă vrea să se roage la Dumnezeu,
fie în cămara sa retrasă, fie pe câmp, în pădure, în pustie
sau oriunde, să nu creadă că nu se cuvine să se roage la
Dumnezeu în aceste locuri, pentru că nu vede în ele vreo
imagine, ci să ştie că omul care urmează credinţa ortodo‑
xă îl are pretutindeni pe Dumnezeu, pretutindeni, pe
Născătoarea lui Dumnezeu, pretutindeni, pe sfinţi sau
imaginile lor şi că nici înălţimea, nici adâncimea, nici
toate întinderile acelea de spaţiu care sunt amintite de
Fericitul Pavel nu îl împiedică să ajungă la el şi nimic
nu‑l poate despărţi de el.
Într‑al 5‑lea rând. Să ştie că păcătuieşte foarte grav
creştinul care mărturiseşte credinţa ortodoxă, dar nu are
în casa sa semnele, adică sfânta cruce şi imaginea; aduce
cumva o jignire fratelui său, făcându‑l să cadă la bănuia‑
lă, să creadă că nu este pe deplin creştin sau că are dis‑
preţ pentru imaginile sfinte şi, ca urmare, este eretic.
Din cele spuse, aşadar, este de înţeles că nu se cuvine
să fie acuzaţi de simplitate, pe de‑a‑ntregul şi fără nicio
deosebire, acei adepţi ai lui Hristos care nu vor să se roa‑
ge la Dumnezeu acolo unde nu văd imagini. Căci ei nu
o fac pentru că Dumnezeu lipseşte acolo unde nu este
indicaret structuram aliquam et diceret eam esse

Ecclesiam, ego statim, aspiciens2 ad summum eius
fastigium, ubi si videro signum S(anctae) Crucis exal‑
tatum, mox sciam eam structuram esse Dei domum.
Si vero S(ancta) Crux non apparebit super eius fasti‑
gium, eam Dei esse domum minime credam, imo
econtra, structuram quandam communem esse, sive
125 Tur/cicum mescid, aut Iudaeorum synagogam iudi‑
1
cabo, ac proinde neque adorabo Deum in ea, ut in

Ecclesia, quamvis ubique Deum adorare debeam.
13<mo>
Знaтно, не пр0стымъ любленіемъ I3кHны
wбeмлютъ. Яко твори1ти uчитъ Соб0ръ седмій
селенскéй но вёрою и3 д¦омъ говэютъ къ
Їкw1намъ, то є3сть ўповaнéе на ЇкHны
возлага1ютъ et cae(tera). H(oc) e(st):
‘Evidens est tales non simplici affectu Imagines
amplecti, sicuti faciendum docet Synodus Septima
Vniversalis, sed fide et spiritu colere Imagines, id
est, spem in Imagines ponunt.’
Acerrime quidem invehitur in simplicitatem, qu‑
orundam rudium Christianorum, non tamen absque
126 notabili1 quadam et / apparenti1 ratione. Sunt enim
2
revera nonnulli tantae simplicitatis et ignorantiae ho‑

munculi, qui putant Deum non esse adorandum, ubi
Crux et Imago deest (sed de hoc articulo, in praece‑
dentibus visum est satis). Item alii, cum velint scire
ubi stet Imago, interrogant „Vbi est Deus?“, abusive
plane et indecenter, qua in re non magis dixerim eos
125 1 ‑ta‑ inter. //
1
126 1 apparenti] apperenti imo paginae anterioris ms. / 2 sugentes]

2
sugetes p.m., ‑n‑ interl. postea additum //

imaginea lui, ci pentru că ei cred – şi cumva pe bună

dreptate – că o casă lipsită de imagini nu este tocmai o
casă creştină şi că stăpânul sau cel ce o locuieşte nu este
creştin. De pildă: dacă cineva mi‑ar arăta o clădire oare‑
care şi mi‑ar spune că este o biserică, eu pe dată, privind
la vârful ei cel mai de sus, aş şti imediat – dacă aş vedea
acolo aşezat semnul sfintei cruci – că acea clădire este
casa Domnului. Dacă însă nu va fi în vârful ei sfânta
cruce, nu aş crede defel că este casa Domnului, ci dim‑
potrivă, aş crede că este o clădire obişnuită sau o moschee
turcească sau o sinagogă de‑a iudeilor şi de aceea nu îl
voi cinsti în ea pe Dumnezeu ca într‑o biserică, deşi ar
trebui să‑l cinstesc pe Dumnezeu pretutindeni.
„Se ştie că nu prin simplă iubire se cuprind icoanele.

Cum să procedăm ne învaţă al şaptelea sobor ecumenic,
căci cu credinţă şi cu suflet se cinstesc icoanele, adică
nădejdea în icoane şi‑o pun“ şi celelalte. Altfel spus:
„Este limpede că asemenea oameni nu îmbrăţişează
imaginile cu o simplă iubire, după cum dă învăţătură
sfântul al şaptelea sinod că se cuvine a se face, ci culti‑
vă imaginile cu credinţă şi în duh, adică îşi pun spe‑
ranţa în imagini.“
Într‑adevăr, este blamată cu mare asprime simplitatea
unor creştini neînvăţaţi, nu fără un motiv precis şi vădit.
Există însă şi unii oameni, mărunţi, de o asemenea sim‑
plitate şi neştiinţă, încât socotesc că Dumnezeu nu se
cuvine să fie cinstit acolo unde lipseşte crucea sau ima‑
ginea (dar despre aceasta s‑a văzut îndeajuns în cele de
peccare, quam doctorum pastorumque torporem ac

negligentiam, qui lanam Christi ovicularum ad pel‑
lem usque tondent, pellem ad carnem usque exuunt,
carnem ad ossa usque exedunt et, fracta ossa, ad me‑
dullam usque sugentes2 quod fractum et infirmum
est, neque ligare, neque curare dignantur. O, trabem!
O, festucam! Verum enimvero, pacato et charitatis
stimulo, commoto animo impensius talium simpli‑
127 cium, talem credenti et respon/dendi abusu, perspi‑
1
cienti, facile procul dubio clarescet, eos in nominis

aequivoco indirecte accepto, non vero in fide, quae
in spiritu fit, errare.
Et quemadmodum olim Gregorius Papa ad Leo‑
nem Isaurum scribens, ante Acta Synodi, 7, pag(ina)
5051: „Obito, docebat, scholas puerorum qui ele‑
mentis imbuuntur, et dic: ‘Ego sum eversor et perse‑
cutor Imaginu’ et confestim tabulas suas in caput
tuum proiicient.“2 Ita nunc (licet non pari ratione,
sed pari iure) diceret quis „Pergito et obito rustico‑
rum domunculas et omni sexui atque aetati dicito:
Haec Imago est D(omi)nus Deus tuus3 Qui creavit
te et in Quem fide et spiritu credis, et hoc lignum
coloribus depictum aut sculptum est Ipse D(omi)
nus Salvator, Qui crucifixus et mortuus est propter
te“; et confestim respondentem audies hoc lignum
128 esse S(anctam) Crucem in qua Iudaei / Iesum Chris‑
2
tum Dei Filium suspenderunt et hanc Imaginem

esse D(omi)ni Dei Iesu Ch(risti) aut Sanctissimae
Dei Genitricis, aut S(ancti) Patris nostri Nicolai, et
sic de reliquis, absque ulla haesitatione respondebit.
127 1 ante Acta Synodi, 7, pag(ina) 505 mg. / 2 PL 89, p. 516 A /
1
3
tuus] tuum ms. //
128 1 quae] quando p. m. //
2
dinainte). Alţii, tot aşa, când vor să ştie unde se află o

imagine, întreabă: „Unde este Dumnezeu?“, ceea ce este
cu totul abuziv şi necuviincios; în această chestiune aş
spune nu că ei greşesc, ci că e vorba de lenea şi nepăsa‑
rea celor ce le dau învăţătură şi a păstorilor, care tund
până la piele lâna oiţelor lui Hristos, scot pielea până la
carne, rod carnea până la oase şi, frângând oasele, le sug
până la măduvă şi nici nu oblojesc ce e frânt şi schilodit,
nici nu se învrednicesc să vindece. Vai de corabie! Vai de
nuia! Numai că, în linişte şi cu imboldul iubirii, cu su‑
fletul pe deplin simţitor faţă de cei simpli, ar fi trebuit
ca celui ce credea aşa ceva şi privea la abuzul răspunsu‑
lui să i se limpezească lesne, dincolo de îndoială, că ei
greşesc dintr‑un echivoc – acceptat indirect – al denu‑
mirii, iar nu în credinţă, ceea ce este în duh.
Şi, după cum scria cândva papa Gregorie către Leon
Isaurus, înainte de Actele sinodului, 7, la pagina 505:
„Intră, îl învăţa el, în şcolile copiilor care se deprind cu
literele şi spune: «Eu sunt cel ce răstoarnă şi prigoneşte
imaginile» şi pe dată îţi vor arunca în cap tăbliile.“ Tot
aşa acum (chiar dacă nu din acelaşi motiv, dar cu acelaşi
drept), cineva ar spune: „Du‑te şi intră în micile case ale
ţăranilor şi spune oricui, de orice sex şi vârstă: această
imagine este a Domnului Dumnezeului tău, care te‑a
făcut şi în care crezi, cu credinţă şi duh, iar lemnul aces‑
ta, vopsit cu culori sau cioplit este însuşi Domnul,
Mântuitorul, care a fost răstignit pe cruce şi a murit
pentru tine“; şi pe dată îl vei auzi pe unul răspunzând că
lemnul acesta este sfânta cruce pe care l‑au atârnat iude‑
ii pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi că această ima‑
gine este a Domnului, Dumnezeu, Iisus Hristos sau a
Imo si inscriptionem nominis talis et talis sancti non

viderit, non solum Deum non appellabit, sed etiam
Sanctam Imaginem esse orthodoxe negabit.
Vis igitur ut probe cognoscas, utrum idiota ille,
qui ad inter<r>ogationem „Vbi est Deus?“, ille res‑
pondebit aut digito indicat domunculae angulum,
ubi Sanctae Imagines apud illos collocari solent, fide
quae in spiritu est adoret Imagines an debita Imagi‑
nibus adoratione. Audi quae1 eum, quando mane
surgens, aut ad cubitum dormiturus, se confert, co‑
1291 ram S(anctis) Imaginibus Deum orat et / videbis1
eum ad Imaginem devote aspicientem et audies di‑

centem „D(omine) Iesu Christe, Fili Dei, miserere
mei!“, et non „Imago Iesu Christi, miserere mei!“ Ita
non „Imago Deiparae“, sed „Intemerata Dei Geni‑
trix, in te posui totam spem meam. Intercede ad De‑
um pro me“ et sic dicet succursum et intercessionem
reliquorum expetens Sanctorum. Ergo manifeste
patet eos non orare, neque adorare Imagines ea fide
et ea spe, quae in spiritu fit, sed ob idiotismi simpli‑
citatem et aequi voci ignorantiam, Crucifixi Imagi‑
nem Crucifixum et Dei Imaginem Deum vocare. Si
enim relationem et aequivocum (idiotis incognita),
ut diximus, non intelligeremus, totam Orthodoxam
Ecclesiam huic errori, quod absit, subesse, culpare‑
130 mus. Illa enim, absque ulla relationis manifes/tatione
2
(cum eam notam iam esse supponit) Deiparam in‑

vocando, orat „Omne spem meam in te posui, Ma‑
ter Dei“ et „Sanctissima Dei Genitrix, libera nos, ut
habes potentiam invincibilem, liberationem ab om‑
nibus periculis tibi adscribimus“ et cae(tera). Nam
1
129 1 Numerus paginae in rasura ms. //
2
130 1 Acti(one) 6, pag(ina) 750 mg. //
Preasfintei Născătoare a lui Dumnezeu sau a Sfântului

nostru părinte Nicolae şi tot aşa va răspunde despre ră‑
măşiţe, fără nicio şovăială. Ba chiar, dacă nu vor fi văzut
înscrisul cu numele cutărui sau cutărui sfânt, nu doar că
nu îl vor numi Dumnezeu, dar chiar vor tăgădui, în
chip ortodox, că este o sfântă imagine.
Aşadar, vrei să ştii cu adevărat ce fel de nerod este
acela care la întrebarea „Unde este Dumnezeu?“ va răs‑
punde sau va arăta cu degetul un colţ din mica lui casă
unde sunt aşezate de obicei la ei sfintele imagini, cu cre‑
dinţa care cinsteşte în duh imaginile sau cu cinstirea da‑
torată imaginilor. Ascultă ce spune el, când se scoală de
dimineaţă sau când merge la culcare, cum se roagă la
Dumnezeu dinaintea sfintelor imagini, şi îl vei vedea pri‑
vind cu devoţiune la imagine şi îl vei auzi spunând:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, îndu‑
ră‑te de mine!“, iar nu „imagine a lui Iisus Hristos, îndu‑
ră‑te de mine!“ Tot aşa, nu „imagine a Născătoarei de
Dumnezeu“, ci „neprihănită Născătoare a lui Dum
nezeu, în tine mi‑am pus toată speranţa mea; mijloceşte
la Dumnezeu pentru mine“; şi aşa va spune şi când cere
ajutorul şi mijlocirea celorlalţi sfinţi. Se vădeşte limpede,
aşadar, că ei nici nu se roagă, nici nu se închină la ima‑
gini cu acea credinţă şi acea speranţă care este în duh,
ci – dintr‑o simplitate de nerozie şi o ignoranţă în privin‑
ţa unui cuvânt ambiguu – numesc imaginea crucifixului,
crucifix, şi imaginea lui Dumnezeu, Dumnezeu. Căci
dacă nu am înţelege relaţia şi echivocul (necunoscute
unui nerod), după cum am spus, am fi vinovaţi că supu‑
nem întreaga biserică ortodoxă acestei erori – departe de
noi! Căci acela, fără vreo reprezentare a relaţiei (de vreme
probe et perfecte novit Sancta Ecclesia, quod Sancta

Septima et Vniversalis Synodus dudum iam definive‑
rit, Acti(one) 6, pag(ina) 7501, „Christianos confiteri,
Imaginem communicare ei, quod principale est, se‑
cundum nomen tantum, et non secundum substanti‑
am. At rusticus idiota quamvis nesciat quid est
communicare secundum nomen tantum, et non se‑
cundum substantiam, probe tamen scit et profitetur
Iesum Christum Dei Filium ab Iudaeis olim Cruci
fuisse affixum, at nunc illius Crucifixi Imaginem et
131 signum illius Crucis / sive in ligno, sive in auro, sive in
aqua, sive in aëre et ubique atque in quacumque mate‑
ria, factum, honorifice adorare, debere, quod et facit.
Audivi ipse et forsan multiquoque alii, si obser‑
varunt, doctissimos alioquin, imo et doctores, non
raro suis in orationibus atque privatis sermocinatio‑
nibus, Crucifixi Imaginem, Crucifixum simpliciter
vocitare et lipsana S(ancti) Antonii, S(ancti) Spirido‑
nis et cae(tera), ipsum Sanctum Antonium et Spiri‑
donem appellitare, cum neque Imago Crucifixi sit
ipse Crucifixus, neque lipsana sive Sanctus Antonius,
sive Sanctus Spiridon, quamvis optime sciant, Ima‑
ginem Crucifixi secundum nomen tantum commu‑
nicare suo primitivo, et non et secundum substanti‑
am, prout neque corpus, aut lipsana S(ancti) Antonii
132 et S(ancti) Spiridonis absque anima / esse1 S(anc
1
tum) Antonium, S(anctum) Spiridonem et cae(tera).

Observanda2 est, et quidem summa cum admiratio‑
ne, cautela, quam huius Orthodoxae nationis picto‑
res adhibent in Imaginibus a se depictis et accurate
percipies eos in pia ac debita de Imaginibus religione,
132 1 esse imo paginae anterioris, in rasura / 2 observanda]
1
observandam p. m. / 3 picturam in rasura //

ce presupune că ea este de‑acum cunoscută), când o in‑

vocă pe Născătoarea de Dumnezeu, se roagă: „toată spe‑
ranţa în tine mi‑am pus‑o, maică a lui Dumnezeu“ şi
„Preasfântă Născătoare a lui Dumnezeu, mântuieşte‑ne,
ca una ce ai putere nebiruită, ţie îţi încredinţăm mântui‑
rea de toate primejdiile“ şi celelalte. Căci adevărat şi de‑
săvârşit ştie sfânta biserică ceea ce de mult timp deja a
definit sfântul al şaptelea sinod universal, în acţiunea 6,
la pagina 750: „Creştinii mărturisesc că imaginea are
ceva în comun cu ceea ce a fost mai întâi numai prin
nume, iar nu prin substanţă. Ţăranul mărginit însă,
chiar dacă nu ştie ce înseamnă că are în comun doar prin
nume, nu şi prin substanţă, ştie totuşi bine şi mărturiseş‑
te că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost cândva răs‑
tignit pe cruce de iudei: acum însă trebuie să se închine
cu cinstire la imaginea acelui crucifix şi la însemnul cru‑
cii lui, fie în lemn, fie în aur, fie în apă, fie în aer, făcut
oriunde şi din orice substanţă – ceea ce şi face.
Am auzit eu însumi şi poate şi mulţi alţii, dacă au
băgat de seamă, că unii – chiar foarte învăţaţi, ba chiar
dintre cei ce dau învăţătură – nu arareori numesc, sim‑
plu, imaginea crucifixului, crucifix, iar moaştele
Sfântului Antonie, ale Sfântului Spiridon şi aşa mai de‑
parte, ei le cheamă chiar Sfântul Antonie şi Spiridon,
deşi nici imaginea crucifixului nu este crucifixul însuşi,
nici moaştele nu sunt fie Sfântul Antonie, fie Sfântul
Spiridon; cu toate că ştiu prea bine că imaginea crucifi‑
xului are ceva în comun cu ceea ce a fost la început nu‑
mai prin nume, iar nu şi prin substanţă, după cum nici
corpul sau moaştele Sfântului Antonie şi Sfântului
Spiridon, ca unele ce sunt fără suflet, nu sunt Sfântul
ipsis Graecis (a quibus et fidem, et Imaginum pictu‑

ras atque adorationem edocti sunt), longe cautiores
ac circumspectiores esse. Graeci enim pictores, nomi‑
na Sanctorum, quorum nimirum sunt Imagines,
simpliciter solent inscribere ὁ ἁγίος Νικόκαος, ὁ
ἁγίος Δημήτριος et cae(tera). Rutheni autem addunt
et hoc, o1бразъ С™гw Николаz, o1бразъ С™гw
Дими1трéа, et cae(tera), ut intelligant nimirum et per‑
cipiat simplicior plebs, illam picturam3 non esse ip‑
133 sum Sanctum, sed illius / Sancti Imagine tantum et
1
nome<n>. Vnde quomodo, quaeso, illis culpam et

errorem ascribere audebimus, eos nimirum, fide et
spiritu (quae adoratio latriae est), cultum et adoratio‑
nem Imaginibus exhi<be>re? Minime gentium, quod
praesertim ex hoc quoque clarius patet. Illi enim sim‑
plices cum legant aut legentes audiant hanc et illam
ese Imaginem huius et illius Sancti, non tamen co‑
ram Imaginem orantes (quod et superius protulimus)
dicunt „Imago Deiparae, Sancti“ et cae(tera), sed
„Sancta Dei Mater et Sancte talis, succurre et interce‑
de pro me peccatore“ et cae(tera).
Ergo, talium hominum simplicitas non accenso
animo exacerbanda, neque perplexis verbis confun‑
denda, sed fraterna charitate ac pastorali doctrina
134 et1 sedulitate commonefacienda, atque / corrigenda 2
erat, ut quando inter<r>ogatur „Vbi est Deus?“, ne

ostendat1 digito angulum sive parietem domus, ubi
positae sunt Imagines, sed respondeat Deum esse
ubique, Deiparam et omnes Dei Sanctos2 esse in lo‑
co florenti, in loco luminoso et in loco requiei, glori‑
ose gaudentes, maiestatis divinae splendore fruentes
1
133 1 et] ad p. m. //
2
134 1 ne ostendat in rasura / 2 Sanctos] Sancti ms. / 3 2 Tim., IV, 6‑7 //
Antonie, Sfântul Spiridon şi aşa mai departe. Se cuvine

să se bage de seamă – ba chiar cu cea mai mare admira‑
ţie – grija de care au dat dovadă pictorii acestui neam
ortodox în imaginile zugrăvite de ei: vei înţelege că ei,
într‑o religiozitatea cucernică şi pe care o datorau ima‑
ginilor, sunt cu mult mai atenţi şi mai meticuloşi decât
grecii înşişi (de la care au învăţat şi credinţa, şi pictarea
imaginilor şi închinarea); ei obişnuiesc să scrie simplu
Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie şi celelalte. Ruthenii
adaugă însă şi aceasta, „icoana Sfântului Nicolae, icoa‑
na Sfântului Dimitrie“ şi celelalte, ca să înţeleagă adică
şi să priceapă poporul cel simplu că acea pictură este nu
sfântul însuşi, ci numai imaginea sfântului şi numele
lui.Aşadar, întreb, cum vom cuteza să punem în seama
lor o vină şi o greşeală, şi anume că ei manifestă în cre‑
dinţă şi duh (care este o cinstire prin latria) cultul şi
cinstirea faţă de imagini? Câtuşi de puţin, fapt care se
vădeşte cu precădere mai limpede din aceasta: căci ei,
oameni simpli, când citesc sau îi ascultă pe cei ce citesc
că una sau alta este imaginea cutărui sau cutărui sfânt,
spun, rugându‑se dinaintea unei imagini (fapt pe care
l‑am înfăţişat şi mai sus), nu „imagine a Născătoarei de
Dumnezeu, a sfinţilor“ şi celelalte, ci „Sfântă Maică a lui
Dumnezeu şi Sfinte cutare, ajută‑mă şi mijloceşte pen‑
tru mine, păcătosul“ şi celelalte.
Aşadar, se cuvine ca simplitatea unor oameni de felul
acesta să nu fie sporită şi nici tulburată cu vorbe încâlcite,
ci întâmpinată şi îndreptată cu iubire frăţească şi învăţătu‑
ră pastorală şi cu strădanie, pentru ca, atunci când se pune
întrebarea „Unde este Dumnezeu?“ să nu arate cu degetul
vreun colţ sau vreun perete al casei, unde sunt aşezate
et coronam legitimi certaminis ac perfecti curriculi,

ex manu iusti iudicis, in die illa iustae retributionis
expectantes3, signum vero Crucis aut D(omi)ni Iesu
Christi, S(anctae) Deiparae et aliorum Sanctorum
Sanctas Imagines esse in angulo sive in pariete do‑
mus, haec enim est pastoralis, ex charitatis debito
procedens doctrina, illa autem orthodoxi hominis
pia et congruentes responsio, qua docendi ratione et
135 pastor declara /bitur non aliunde ut mercenarius
1
transiliens; sed ut bonus pastor, per portam intrans

ac oves stabuli Christi, ab omni plusquam rapaci lu‑
po, calumniatore, libera<n>s atque defendens1.
Pari quoque ratione, illa quoque interpretantiun‑
cula то2 є3сть ўповaнéе на Їкw1ны возлага1ютъ., cle‑
mentiori, imo dilucidiori explicatione docere, spem
non in Imagines (quae non sunt nisi lignum depic‑
tum coloribus aut sculptum scalpello2), sed in eum
cuius est Imago esse ponendam, ea nimirum relatio‑
nis ratione, quam toties in praeteritis recensuimus,
in Deum nempe ut in Authorem et absolutae potes‑
tatis Dominum, in Sanctis vero, ut gratiam et confi‑
dentiam apud Auctorem et omnipotentem Deum
136 habentes. Quid autem Sancta / Septima Synodus in
2
Imaginum Sanctarum adoratione iubeat et prohi‑

beat, in Lectoris gratiam, ex ipso synodali textu1, ad
verbum huc transferre, non pigebit:
„Nos, inquiunt Sancti Patres ad Sanctam illam
Synodum congregati, pag(ina) 7242, leges patrum
custodimus, nos eos, qui addunt vel adimunt de
Ecclesia anathematizamus. Item, nos venerandas
Imagines recipimus. Nos, qui sic non se habent,
1
135 1 In. X, 7‑14 / 2 scalpello] sclalpello ms. //
2
136 1 PL. 129, p. 336 / 2 pag(ina) 724 mg. //
imaginile, ci să răspundă că Dumnezeu este pretutindeni,

că Născătoarea de Dumnezeu şi toţi sfinţii lui Dumnezeu
sunt în loc înflorit, în loc luminos şi în loc de odihnă,
bucurându‑se în slavă, având parte de strălucirea slavei
dumnezeieşti şi aşteptând din mâna judecătorului drept,
în ziua dreptei răsplăţi, cununa înfruntării legiuite şi a
parcursului desăvârşit; faptul însă că însemnul crucii sau
imaginile Domnului, Iisus Hristos, ale Sfintei Născătoare
de Dumnezeu şi ale celorlalţi sfinţi se află într‑un colţ sau
pe peretele casei ţine de învăţătura pastorală, care se trage
din datoria iubirii: acesta este răspunsul evlavios şi potrivit
al unui ortodox; pentru această putinţă de a da învăţătură
va fi numit păstorul, nu ca unul angajat pe bani, care tre‑
ce dintr‑un loc într‑altul, ci ca un bun păstor, care intră
pe poartă şi mântuie şi apără oile din staulul lui Hristos
de orice defăimător, mai hrăpăreţ decât un lup.
Dintr‑un motiv asemănător, şi acea interpretare mă‑
runtă, „adică nădejdea în icoane îşi pun“, dă învăţătură,
printr‑o explicaţie mai blândă şi chiar mai limpede, că se
cuvine să ne punem speranţa nu în imagini (care nu sunt
altceva decât un lemn zugrăvit în culori sau cioplit cu un
cuţitaş), ci în cel căruia îi aparţine imaginea, tocmai ţi‑
nând seama de legătura pe care am arătat‑o de atâtea ori
în cele de mai înainte, cu Dumnezeu adică, cel ce este
autorul şi Domnul puterii necuprinse, şi cu sfinţii, ca cei
ce au har şi crezământ dinaintea lui Dumnezeu, care este
autorul şi cel atotputernic. Ce porunceşte însă şi interzi‑
ce sfântul sinod al şaptelea în privinţa cinstirii imaginilor
sfinte, nu ne vom sfii – de dragul cititorului – să repro‑
ducem aici, cuvânt cu cuvânt, chiar din textul sinodal:
„Noi, spun Sfinţii Părinţi adunaţi la acel sfânt sinod, la
anathematismis submittimus. His, qui assumunt dic‑

ta quae a Divina Scriptura contra idola proferuntur
in venerabiles Imagines, anathema. His, qui vocant
Sanctas Imagines idola, anathema. His qui dicunt
quia ut ad deos Christiani ad Imagines accesserunt,
137 anathema. His qui communi/cant scienter iis, qui
iniuriam et contumeliam venerabilibus Imaginibus
inferunt, anathema. His, qui dicunt quia praeter
Christum alius eru<er>it nos ab idolis, anathema.
His, qui audent dicere Catholicam Ecclesiam aliquan‑
do idola recepisse, anathema!“ et cae(tera).
Ex interpretatione 3tii praecepti

‑ 14 ‑
Ал7гyтъ на Бг7а n1ній проклzтій лестцы2, кот0рій
Їкw1намъ С™ы1мъ, или мо1щамъ, или мэ1сту
нэ1коему притворsютъ чюдесA и tкровеніz. И про?.
Haec maledictiva invectio, cum sit plane univer‑
salis et dicterium illud (Sanctis Imaginibus sive re‑
liquiis, sive locis quibusdam, fingunt miracula)
138 cum / sit ex numero eorum sophismatum, quae sub
1
obscuro et ambiguo latent sensu, utrum nempe nul‑

la Imago et nullae reliquiae Sanctorum fecerint aut
facere possint miracula, an eae tantum quae Sancto‑
rum Imagines et reliquiae finguntur quidem esse
reapsa tamen non sunt tales, nimis dubiu<m> prae‑
cipitans es<t>1? Si enim illud fingunt, accipietur es‑
se quosdam maledictos et impostores, qui mentiun‑
tur quasdam Imagines et quasdam reliquias esse
sanctas et miraculosas, quae revera tales non sunt,
138 1 nimis dubiu<m> praecipitans es<t> ms., ubi –m et –t in
1
margine deperduntur //
pagina 724, păzim legile părinţilor noştri, noi aruncăm

blestemul asupra celor care adaugă sau îndepărtează ceva
privitor la biserică. Tot aşa, acceptăm că imaginile se cu‑
vine să fie cinstite. Noi îi blestemăm pe cei care nu se
poartă aşa. Blestem, împotriva celor care înţeleg că sunt
contra imaginilor cele spuse de dumnezeieasca Scriptură
contra idolilor. Blestem, împotriva celor care numesc
sfintele imagini idoli. Blestem, împotriva celor care spun
despre creştini că se apropie de imagini pentru că le‑ar
fi zei. Blestem, împotriva celor care, cu bună ştiinţă, au
legături cu cei ce aduc ofensă şi jignire imaginilor vred‑
nice de respect. Blestem, împotriva celor care spun că
altul decât Hristos ne‑ar fi scos de sub puterea idolilor.
Blestem, împotriva celor care cutează să spună că biseri‑
ca universală a acceptat cândva idoli!“ şi celelalte.
Din interpretarea celei de‑a 3‑a porunci

14
„Îi aduc ocară lui Dumnezeu unii linguşitori afuri‑
siţi care, în faţa sfintelor icoane, sau moaşte, sau a unui
loc sfânt, săvârşesc minuni şi au vedenii.“
Această născocire răuvoitoare, chiar dacă este de‑a
dreptul universală şi e o vorbă din categoria sofismelor
(se pun miracole în seama unor sfinte imagini ori a unor
rămăşiţe ori a vreunor locuri) care stau ascunse sub un
înţeles obscur sau ambiguu, şi anume că ori nicio imagi‑
ne şi nicio rămăşiţă nu a făcut sau nu a putut face miraco‑
le, ori imaginile şi rămăşiţele sfinţilor sunt doar plăsmuite,
în vreme ce, de fapt, ele nu sunt deloc aşa – oare nu iscă
prea multă îndoială? Căci dacă e ceva născocit, să se
talium imposturarum adinventores, ab Authore me‑

rito increpantur, merito blasphemantur et pius ac
orthodoxus est illius sensus, necnon ex divino et
pastorali zelo eius prorumpere tonitru, indubitate
139 existiman/dum. Similiter quoque intelligendum et
1
de locis ac revelationibus sanctis.

Si vero illud „Sanctis Imaginibus et cae(tera) fin‑
gunt1 miracula“ considerabitur, ut par est, in sua
universalitate, non iam ambiguum, sed plene evi‑
dens est omnem vim et gratiam Dei in Sanctis suis
atque eorum Imaginibus ac reliquis efficaciter mira‑
bilia operantem miracula, prorsus tol<l>i atque ne‑
gari, quod cum ab Authoris, tum a cuiuslibet Chris‑
tiani sensu avertat Deus. Siquidem in confesso et
omni fide dignius est, Sanctas Imagines et imprimis
signum S(anctae) et vivificae Crucis, Sanctorum re‑
liquias, necnon loca quaedam sancta, ab ipso summo
Hierarcha Deo sanctificata, miracula naturae ordi‑
nem et mentis humanae captum transcendentia edi‑
140 disse, et nunc edere ac / imposterum ad saeculi usque
2
consumationem editura, modo adsit fides firma et

non subdola tentatio. Tentanti enim et non credenti
(ut diabolo in deserto) Ipse quoque Deus, nedum
Sancti Eius miracula ostendere negat et Ipsi D(omi)
ni Iesu Christi discipuli ob fidei pusil<l>itatem, mu‑
tum et surdum daemonem eiicere non possunt1.
Quis etenim Orthodoxorum nescit aut non cre‑
dit quod Sancta Septima Synodus diligenti exquisiti‑
one, imo Spiritus S(ancti) infusione, investigavit,
invenit, probavit atque affirmavit, ita et indubita‑
te revera esse, hoc est, Sanctas Imagines, sanctas
1
139 1 cae fi‑ in rasura //
2
140 1 Mt. XII, 22‑23; Mc. IX, 24 //
accepte că există nişte răuvoitori şi impostori care mint că

nişte imagini şi nişte rămăşiţe sunt sfinte şi făcătoare de
minuni, în vreme ce de fapt nu sunt aşa; cei care născo‑
cesc asemenea falsuri pe bună dreptate sunt ocărâţi de
autor, pe bună dreptate sunt huliţi, iar înţelesul pe care îl
dă el este evlavios şi ortodox şi, deopotrivă, se cuvine să
socotim fără urmă de îndoială că tunetul lui a izbucnit
dintr‑o râvnă dumnezeiască şi pastorală. Într‑un mod
asemănător se cuvine să se înţeleagă şi despre sfintele
locuri şi văluri monahale.
Dacă însă se ia în considerare acel „se născocesc mira‑
cole despre sfintele imagini şi celelalte“ în sensul univer‑
sal, după cum e potrivit, atunci nu este ambiguu, ci cu
totul vădit că se îndepărtează deplin şi se tăgăduieşte toată
puterea şi tot harul lui Dumnezeu, care împlineşte în chip
folositor miracole prin sfinţii săi şi imaginile şi rămăşiţele
lor – de această interpretare, fie a autorului, fie a oricărui
creştin, Dumnezeu ne ţine departe. Pentru că este recu‑
noscut şi cu totul vrednic de crezare că sfintele imagini şi,
în primul rând, semnul sfintei şi de viaţă dătătoarei cruci,
rămăşiţele sfinţilor, precum şi unele locuri sfinte, sfinţite
de ierarhul cel mai înalt, de Dumnezeu, au făcut minuni
ce trec dincolo de ordinea naturii şi puterea de cuprinde‑
re a minţii omeneşti, şi le fac şi acum şi vor face în viitor,
până la încheierea veacului, cu condiţia să existe credinţă
puternică, iar nu ispită înşelătoare. Căci în privinţa celui
ce ispiteşte şi nu crede (ca diavolul în pustie), Dumnezeu
însuşi, ca să nu mai vorbim de sfinţii lui, tăgăduieşte că
înfăţişează minuni, şi nici învăţăceii Domnului însuşi, ai
lui Iisus Hristos, nu pot alunga nici măcar un demon
mut şi surd atunci când credinţa e puţină.
Sanctorum reliquias et sancta loca sexcenta a saeculo

operata esse miracula et in saeculum operari posse,
ex quorum myriadibus, aliquot exempli gratia, paulo
141 inferius profere /mus, modo autem, super hoc arti‑
culo quomodo debuissent Orthodoxorum liberi pie‑
tatis sensus doceri et quomodo illius invectivae male‑
dictionis defecatius percipere possint sententiam,
paucis dicemus.
Imprimis igitur docendum erat credere et scire pu‑
eros Christianos mentiri in Deum omnes illos, qui
non credunt firma et indubia fide, omnes sanctas Ima‑
gines, sanctas reliquias et loca quaedam sanctificata et
fecisse, et semper facere posse miracula, modo sit fides
inconcussa in Deum, Qui facit mirabilia solus et dat
gratiam et donum faciendi miracula Christi D(omi)ni
miraculis similia, imo et illis maiora, his qui revera in
fide quae in spiritu est, servierunt aut servient illi.
2do. Revera fuisse et fieri posse quasdam revelati‑
142 ones, ex Dei nutu / per suos fideles servos revelatas1
1
et imposterum revelari posse.

3tio. Revera fuisse et imposterum fieri posse quos‑
dam Dei viros (non enim omnes prophetae) divina
plenos gratia, qui in hac quoque transitoria vita, de
rebus futuris prophetizarunt et prophetizare possint.
4to. Esse quaedam sanctificata et sancta loca, ut in
Vetere2, ita in Novo Testamento3 miraculis clara et
glorificata, de quorum veritate dubitare, idem est ac si
de ipsis Divinis dubitaretur Testamentis et cae(tera).
His ita ad eorum intructionem praemissis, postea
debuisset eos docere ut sciant sibi cavere, ne omni
spiritui credant, neque seducantur fidem adhibere
142 1 Post revelatas, del. fuisse ms. / 2 vetere] veteri ms. / 3 Testa
1
mento] Testemento ms. //

Căci cine dintre ortodocşi nu ştie sau nu crede că

sfântul sinod al şaptelea a cercetat cu o căutare atentă,
chiar impregnată de Sfântul Duh, a dovedit şi a adeverit
că aşa este fără îndoială în realitate, adică sfintele ima‑
gini, sfintele rămăşiţe ale sfinţilor şi sfintele locuri au
împlinit miracole, vreme de nesfârşite veacuri, şi pot îm‑
plini în veac? Să spunem în puţine cuvinte, asupra aces‑
tei chestiuni, în ce fel ar fi trebuit să capete învăţătură
copiii ortodocşilor, în sensul pietăţii, şi în ce fel pot pri‑
cepe mai limpede formularea acelei ocări blestemate.
Aşadar, se cuvenea ca, în primul rând, copiii creştini
să fie învăţaţi să creadă şi să ştie că mint faţă de Dum
nezeu toţi cei care nu cred, cu puternică şi neîndoită
credinţă, că toate sfintele imagini, sfintele rămăşiţe şi
locurile sfinţite deopotrivă au făcut şi pot face miracole,
numai să existe o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu,
care – singur – face miracole şi le dă harul şi darul de
a face miracole asemănătoare miracolelor Domnului
Hristos, ba chiar mai mari decât acelea, celor care de
fapt l‑au slujit şi îi vor sluji în credinţa ce este în duh.
Într‑al 2‑lea rând. Că într‑adevăr au existat şi pot exis‑
ta unele revelaţii revelate, din voinţa lui Dumnezeu, prin
slujitorii săi credincioşi, şi pot fi revelate şi în viitor.
Într‑al 3‑lea rând. Că într‑adevăr au fost şi pot fi în
viitor unii bărbaţi ai lui Dumnezeu (dar nu toţi au fost
profeţi) plini de harul dumnezeiesc, care chiar în aceas‑
tă viaţă trecătoare au profeţit despre cele viitoare şi pot
încă să profeţească.
Într‑al 4‑lea rând. Că sunt nişte locuri sfinţite şi
sfinte, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, strălu‑
cite şi slăvite prin miracole, pentru a căror autenticitate
imagines et idola gentium vel hominum peccato‑

rum, et infidelium cineres posse miracula facere, ut
143 faciunt Imagines san/ctae et Sanctorum pretiosae1
1
reliquiae, licet illa fraudulenter ab impostoribus, pro

talibus impie iactitentur. Similiter de quibusdam lo‑
cis, revelationibus atque falsis prophetis, qui non ex
Christi, sed ex Antichristi schola erumpens, non ex
Deo, sed ex spiritu nequam pestiferas in vulgus spar‑
gunt fabulas. At, cum de his plena sit tum Veteris,
tum Novae Ecclesiae historia, brevitati studentes,
plura hic disserere omittemus et ad promissum re‑
versi, ex testimonio ac confirmatione Sanctae Septi‑
mae Synodi, de miraculis a Deo per Sanctas Sancto‑
rum Imagines atque reliquias patratis2, nonnulla
recitabimus loca.
Et primo quidem Sanctorum Imagines eorumque
reliquias morbos curare et daemonia eiicere confir‑
144 mat, Actione 1, pag(ina) mihi 530 / et pag(ina) 5311
2
S(ancti) Chysostomi sententiam affirmans dicit

sanctos post obitum esse fortiores, quam fuerunt in
vita2, quo quid clarius intelligi potest, si Dei viri in
hac plena periculorum ac tentationum vita, fortia et
mirabilia fecerunt, quo fortiora et mirabiliora per su‑
as reliquias ac Sanctas Imagines a Deo Cui confiden‑
ter assistunt facienda impetrabunt et iis, qui puro
corde, recta fide et indubitata spe, illis mediantibus,
ad Deum accedunt, patefacient.
2do. Sanctorum Imagines eorumque s(anctas) re‑
liquias tanta polere virtute, ut intercessione eorum
143 1 pretiosae] preciosae ms. / 2 ‑is in rasura //
1
144 1 531] 532 Bodogae, p. 37, n. 146 / 2 PL 129, p. 216 A /

2
3
sistatur] sistit p. m. / 4 Acta Conciliorum..., ed. cit., pp. 79‑94 /
5
Irinem] Elena Bodogae,ed. cit., p. 37, n. 147 //
există îndoieli, tot aşa cum sunt îndoieli chiar în privin‑

ţa dumnezeieştilor Testamente şi celelalte.
Odată înfăţişate cele ce ţin de instruirea lor, ar fi tre‑
buit mai apoi să‑i înveţe să ştie a se păzi singuri, ca să nu
se încreadă în orice duh şi să nu fie ademeniţi să capete
credinţa că imaginile şi idolii păgânilor sau ai oamenilor
păcătoşi şi cenuşa necredincioşilor pot face miracole aşa
cum fac imaginile sfinte şi rămăşiţele preţioase ale sfinţi‑
lor, chiar dacă impostorii tot vântură, fals, cu necre‑
dinţă, vorbe în privinţa lor.Tot aşa despre unele locuri,
revelaţii şi profeţi mincinoşi, care – ieşind nu din şcoala
lui Hristos, ci a Antihristului, răspândesc în mulţime
otrăvuri nu de la Dumnezeu, ci dintr‑un duh ticălos.
Dar, pentru că despre acestea e plină istoria atât a vechii,
cât şi a noii biserici, străduindu‑ne să vorbim pe scurt,
vom renunţa să spunem mai multe acum şi, întorcân‑
du‑ne la ce am făgăduit, vom da citire mai multor pasaje
din mărturia şi adeverirea sfântului sinod al şaptelea des‑
pre minunile împlinite de Dumnezeu prin sfintele ima‑
gini şi rămăşiţe ale sfinţilor.
În primul rând, adevereşte că imaginile sfinţilor
şi rămăşiţele lor lecuiesc cu adevărat bolile şi alungă
demonii, în acţiunea 1, la pagina – la mine – 530 şi la
pagina 531: amintind părerea Sfântului Hrisostom,
spune că sfinţii sunt după moarte mai puternici decât
au fost în timpul vieţii, lucru care poate fi înţeles cu atât
mai bine dacă bărbaţii lui Dumnezeu au făcut în această
viaţă plină de primejdii şi ispite lucruri puternice şi
de mirare, încât vor dobândi de la Dumnezeu, căruia
îi stau alături cu încredere, putinţa de a înfăptui lucruri
puternice şi de mirare prin rămăşiţele lor şi sfintele lor
quorum sunt Imagines et reliquiae, orbem sistatur3

et humanum genus potiatur salute, confirmat Epis‑
tola Hadriani Papae4 ad Imperatores Constantinum
et matrem eius Irinem5 missa, Actione 2, pag(ina)
145 556 / et pag(ina) 559.
1
3tio. „Sanctorum reliquias esse fontes salutares,

multimode beneficia infirmitatibus rigantes, ungu‑
entum suavitatis emanantes, daemones abigentes“1
et cae(tera), confirmat Acti(o) 3, pag(ina) 603, eo
nimirum relationis sensu, quod honor illis exhibitur
referatur ad eum, cuius est Imago et cuius sunt re‑
liquiae et horum, ad cuius sunt Sancti, ad Deum ne‑
mpe, Qui mirabilis est in Sanctis Suis et glorificans
glorificantes Eum.
4to. Imagines Sanctorum miracula operari et sa‑
nitates perficere2 confirmat Actio(ne) 4, pag(ina)
622. Sed proferam ipsius Sancti Concilii ut in textu
habentur, ipsissima verba, quod, postquam numerat
tot Dei miracula in Vetere3 Testamento facta per lig‑
na, deinde concludit ita Acti(o) 4, pag(inis) 636 et
6374: „Deus <ergo>, inquit, Qui per tot ligna mira‑
146 cula operatus est, non / potest, dic mihi, mira facere,
2
etiam pretiosum1 per lignum2 S(anctae) Crucis? Si

impium est adorare ossa, quomodo cum omni ho‑
norificentia detulerunt ossa Iosephi ex Aepgypto?
Quomodo mortuus homo ossa Elisaei tangens sur‑
rexit? Porro si per ossa miracula operatur Deus, per‑
145 1 PL 129, p. 266 B / 2 PL 129, p. 296 D / 3 Vetere] Veteri
1
ms. / 4 Actio(ne) 4, pag(inis) 636 et 637 mg. //

146 1 pretiosum] preciosum ms. / 2 per pretiosum lignum Acta
2
Conciliorum..., ed. cit., p. 199 / 3 Acta Conciliorum..., ed. cit., p. 175 /

4
Ibidem, p. 183 / 5 Ibidem, p. 231 / 6 Eusebius Pamphilus, Historia
Ecclesiastica, I, 13; cf. PL 129, p. 369 A //
imagini şi li se vor dezvălui acelora care, cu inimă cura‑

tă, credinţă dreaptă şi speranţă fără îndoială, se îndreap‑
tă către Dumnezeu, prin mijlocirea lor.
Într‑al 2‑lea rând. Că imaginile sfinţilor şi sfintele
lor rămăşiţe au atâta putere a virtuţii, încât prin ea se
ţine lumea, iar neamul omenesc are parte de mântuire
prin mijlocirea celor cărora le aparţin imaginile şi rămă‑
şiţele: o adevereşte scrisoarea papii Adrian trimisă împă‑
ratului Constantin şi mamei lui, Irina, în acţiunea 2, la
pagina 556 şi pagina 559.
Într‑al 3‑lea rând. „Rămăşiţele sfinţilor sunt izvoare
mântuitoare, binefăcătoare în multe feluri, care adapă
slăbiciunile, din care izvorăşte dulceaţa untdelemnului,
care alungă demonii“ şi celelalte, adevereşte acţiunea 3,
la pagina 603, de bună seamă cu înţelesul că cinstirea
cuvenită lor se referă la acela căruia îi aparţine imaginea
şi căruia îi aparţin rămăşiţele şi la acela căruia îi aparţin
sfinţii, şi anume Dumnezeu, care este de admirat în
sfinţii săi şi care îi slăveşte pe cei care îl slăvesc.
Într‑al 4‑lea rând. Că imaginile sfinţilor fac miracole
şi împlinesc însănătoşiri, o adevereşte în acţiunea 4, la
pagina 622. Voi înfăţişa însă chiar cuvintele sfântului
consiliu, aşa cum sunt ele formulate în text; după ce
enumeră atâtea miracole ale lui Dumnezeu din Vechiul
Testament, săvârşite prin lemn, ajunge apoi la această
concluzie, în acţiunea 4, la paginile 636 şi 637: „Aşadar,
Dumnezeu, spune, care a împlinit miracole prin atâtea
lemne, nu poate, spune‑mi, să facă ceva de mirare prin
lemnul – chiar de preţ – al sfintei cruci? Dacă este lipsit
de pietate să ne închinăm la oseminte, cum de au fost
duse cu toată cinstirea osemintele lui Iosif din Egipt?
spicuum est quod possit etiam per Imagines <et per

lapides>, et alia multa.“
Ad haec videantur acta Sanctae illius Synodi,
ubique, sed praecipue miraculum de muliere dicente
„Ego non adoro lipsanum (S(ancti) Anastasii) a Per‑
side veniens“3, Tomo 5, pag(ina) 620, miraculum a
Sancto Platone factum4, pag(ina) 626 et pag(ina) 628,
miraculum ab Imagine D(omi)ni Salvatoris editum5,
pag(ina) 641 et 642, miraculum a Imagine Salvatoris
ad Abgarum Edessae principem missa6, pag(ina) 716,
147 miraculum salutare, ex herba prope sta/tuam Salvato‑
1
ris a muliere haemorrhoissa1 erectam, nascente2,

pag(ina) 759. At ad quid plura? Videantur „Ecclesias‑
ticae Historiae“, videantur eius traditiones, videantur
antiqua et hodierna testimonia, passim et ubique tu‑
bam veritatis buccinantia, videantur ac palpitentur
res ipsae per totum orbem Christianum, ab Ipso
D(omi)no Salvatore, ad nostra usque tempora, ceu
aeternae veritatis invincibilia argumenta, huiuscemo‑
di miraculorum, plena sunt omnia, plena sunt civita‑
tes3, oppida, pagi, monasteria, coenobia, claustra, et
praecipue Sancta Civitas Hierusalem et quae in circu‑
itu eius sunt, vestigiis et sanguine D(omi)ni Salvatoris
sanctificata, et miraculis scatentes4 regiones, montes,
vales, speluncae, fontes, flumina. Quis enim potest
negare sanctitatem Iordanis, gloriam Bethlehem, lau‑
148 dem / Oliveti, adorationem Golgothae, eminentiam
S(ancti) Choreb, sanctimoniam S(ancti) Athonis,
celebritatem S(anctarum) Scaturiginum vitane dan‑
tium жизнодавца источника et Blachernam, etiam‑
num sub infidelium dominatu, perpetuis miraculis,
147 1 haemorrhoissa] haemorheussa ms. / 2 PL 129, p. 406 B /
1
3
civitates] tivitates p. m. / 4 scatentes] scatentibus p. m. //
Cum de mortul atins de osemintele lui Eliseu a înviat?

Mai departe, dacă Dumnezeu împlineşte miracole prin
oseminte, este limpede că o poate face şi prin imagini şi
prin pietre şi multe altele.“
În aceste privinţe, să se vadă actele acelui sfânt si‑
nod, dar mai cu seamă miracolul cu femeia care zice
„eu nu cinstesc rămăşiţele (Sfântului Anastasie, cel care
venea din Persia)“, în tomul 5, la pagina 620, miracolul
împlinit de Sfântul Platon, la pagina 626 şi pagina 628,
miracolul făcut de imaginea Domnului, Mântuitorul,
la pagina 641 şi la 642, miracolul făcut de imaginea
Mântuitorului trimisă la Abgar, principele Edesei, la
pagina 716, miracolul vindecător din iarba de lângă
statuia Mântuitorului ridicată de o femeie care sângera,
la naştere, la pagina 759.
Dar la ce bun mai multe? Să se vadă „Istoriile biseri‑
ceşti“, să se vadă tradiţiile ei, să se vadă mărturiile vechi
şi de azi, care sună la tot pasul şi peste tot din trompeta
adevărului, să se vadă şi să se pipăie faptele înseşi în în‑
tregul lumii creştine, împlinite de însuşi Domnul,
Mântuitorul, până în vremurile noastre, precum şi dove‑
zile ce nu pot fi biruite ale adevărului veşnic, ale mira‑
colelor de felul acesta – toate sunt pline de ele, sunt
pline cetăţile, târgurile, satele, mănăstirile, aşezăminte‑
le mănăstireşti, sihăstriile şi mai cu seamă sfânta cetate
a Ierusalimului şi cele ce sunt în preajma ei, sfinţite
de urmele şi sângele Domnului, Mântuitorul, şi sunt
încărcate de miracole ţinuturile, munţii, văile, peşterile,
izvoarele, râurile. Căci cine ar putea tăgădui sfinţenia
Iordanului, slava Betleemului, renumele Muntelui
Măslinilor, cinstirea Golgotei, întâietatea sfântului
clarescentium plena inquam sunt plena et quidem

omnia maritima, insulae et mediterranea loca, anti‑
quis, hodiernis et perpetuis miraculis, de quibus si
adhuc dubitaretur, haud minus in dubium revocari
potuissent tota sacra historia et ipsa a Sanctis Evan‑
gelistis scripta, miracula Dei et fidelium eius servo‑
rum, quibus et per quos concessum est Christi mira‑
culis maiora facere posse, modo habuerint fidem, ut
granum sinapis.
Ergo ex superius al<l>atis argumentis pie conclu‑
dendum quamlibet S(anctam) Crucem sive ex ligno,
149 sive / ex alia quacumque materia factam, sive per di‑
1
gitum in fronte aut in aëre signatam, fecisse et facere

miracula, Sanctas Sanctorum Imagines, absque ullo
novitatis et vetustatis picturae respectu, omnes et
sanctas eorum reliquias, sive integrae, sive partes illa‑
rum, vel minutissimae portiunculae totius corporis
fuerint, omnes aequaliter, ut in Graecia, ita in Rus‑
sia, ut in Asia, ita in Europa, et ubique, operatas1 fu‑
isse et operaturas curationes, sanitates et multa alia et
diversa prodigia Deo omnium bonorum fonte his
concedente ac revelante2, qui firma et inhaesitante in
Eum fide, ad illas accedunt.
Sin autem filiolus Christiani quaesiverit a te
„Quare olim multa miracula a multis Imaginibus et
a3 multis4 sanctorum reliquiis atque multis in locis
150 fiebant, nunc / vero non ita?“, da illi responsum, qua‑
2
le S(ancta) Septima Synodus quoque dedit similiter

quaerentibus, nimirum, antiquo tempore multa fu‑
isse facta miracula, propter veracitatem fidelium et
149 1 operatas] operas p. m. / 2 revelante] revelanti ms. / 3 a postea
1
additum / 4 ‑is in rasura ms. //

150 1 eas‑ in margine, in rasura / 2 efficaciam] efficatiam ms. //
2
Choreb, sfinţenia sfântului Athos, faima sfintelor izvoare

ce dau viaţă, „izvor dătător de viaţă“, şi Blacherna; ori
faptul că, sub stăpânirea necredincioşilor, sunt pline,
spun, de miracolele nesfârşite ale celor ce aduc lumină
chiar toate locurile de la mare, din insulă şi din lăuntrul
uscatului, sunt pline de miracole din vechime, din pre‑
zent şi veşnice; dacă era vreo îndoială în privinţa lor,
până acum, s‑ar fi putut arunca de‑a binelea în îndoială
toată istoria sacră şi chiar cele scrise de sfinţii evanghe‑
lişti, miracolele lui Dumnezeu şi ale slujitorilor lui cre‑
dincioşi, pentru care şi prin care a fost îngăduită putinţa
de a face fapte mai mari decât miracolele lui Hristos, nu‑
mai să aibă credinţă, măcar cât un grăunte de muştar.
Aşadar, din argumentele aduse mai sus se cuvine să
tragem cu evlavie concluzia că orice sfântă cruce, fie
făcută din lemn sau din vreun alt material, oricare ar fi,
fie însemnată cu degetul pe frunte sau în aer, a făcut şi
face miracole, că sfintele imagini ale sfinţilor, toate,
fără a se ţine seama de noutatea sau vechimea picturii,
şi sfintele lor rămăşiţe, ori că ar fi întregi, ori părţi din
ele, ori bucăţele foarte mici ale trupului întreg, toate
deopotrivă au săvârşit şi pot săvârşi, atât în Grecia, cât
şi Rusia, atât în Asia, cât şi în Europa şi pretutindeni,
vindecări, însănătoşiri şi multe alte felurite minuni,
prin putinţa dăruită şi dezvăluită de Dumnezeu – izvo‑
rul tuturor bunătăţilor – celor care se apropie de el cu
credinţă în el, puternică şi fără şovăire.
Dacă însă vreun copilaş de creştin te‑ar întreba: „De
ce erau cândva multe miracole împlinite de multe ima‑
gini şi de multe rămăşiţe ale sfinţilor şi în multe locuri,
dar acum nu este aşa?“, dă‑i răspunsul pe care sfântul al
multitudinem infidelium, ut saltem per operationes

miraculosas et effectus rerum naturalium ordinem
ac potentiam evincentia, ad cognitionem perveni‑
rent veritatis.
Item si quaesiverit: „Quare haec Imago et hae re‑
liquiae non faciunt miracula, ut olim easdem1, vel his
similes fecisse perhibetur?“, dic illi non sactorum, qu‑
orum sunt Imagines et reliquiae, virtutem et efficaci‑
am2 (quatenus summam apud Deum habent prae‑
sentiam ac perpetuam et immutabilem confidentiam)
defecisse, sed fidem et bona opera eorum, qui nunc
nomen Christi gerunt, quidem, vestigia autem
151 Christi / minime sequuntur, hoc est, sanctos Eius
1
tangentes et in prophetis Eius dolum facientes. Pri‑

mitivis enim hominibus Christum Deum profitenti‑
bus, unum idemque erat labium, unum idemque cor,
una eademque fides et professio et unum idemque,
iuxta S(ancti) Evangelii praecepta, opus atque ideo
quodcunque petiebant in nomine Eius dabatur illis.
Hodiernorum autem, non dico omnium, sed pluri‑
morum, fidem esse mortuam et consequenter et inef‑
ficacem, ipsa eorum mala arguunt opera, quae grati‑
am divinam non a Sanctis Imaginibus, sanctorumque
reliquiis, sed a se ipsis excludunt, Deus siquidem cum
electis electus fit1 et cum perversis pervertitur.
Vis igitur nuptiarum2 D(omi) particeps fieri?3 Nup‑
tiali denudatus veste (quam antea gratis indueras), in
152 gaudium D(omi)ni tui intrare ne / audeas. Vis ut cum
2
sponso in thalamum sponsi ingrediaris? Non sufficit

tibi sola virginitatis castas (h(oc) e(st) fidei integritas),
151 1 fit interl. / 2 nuptiarum] nuptias p. m. / 3 Signum interroga
1
tionis postea additum ms. //

152 1 Mt. 25, 1‑12 //
2
şaptelea sinod l‑a dat celor ce întrebau tot aşa, şi anume

că în vremea din vechime au fost împlinite multe mira‑
cole datorită sincerităţii credincioşilor şi mulţimii necre‑
dincioşilor, pentru ca, măcar prin miraculoasele înfăptuiri
şi urmări care sunt mai presus de ordinea şi puterea lu‑
crurilor fireşti, să ajungă la cunoaşterea adevărului.
Tot aşa, dacă te‑ar întreba: „De ce această imagine şi
aceste rămăşiţe nu împlinesc miracole, după cum se spu‑
ne că au făcut tot ele sau unele asemănătoare lor?“, spu‑
ne‑i că nu forţa şi puterea de a făptui a sfinţilor cărora le
aparţin imaginile şi rămăşiţele a slăbit, ci credinţa şi
buna lucrare a celor care acum poartă numele lui
Hristos – adică cei care îi ating pe sfinţii lui şi fac înşelă‑
ciuni în numele profeţilor lui – nu sunt defel pe măsura
lui Hristos. Căci oamenii de la începuturi, care îl măr‑
turiseau pe Hristos ca Dumnezeu, aveau unul şi acelaşi
lucru pe buze, una şi aceeaşi le era inima, una şi aceeaşi,
credinţa şi mărturisirea şi una şi aceeaşi le era lucrarea,
după poruncile Sfintei Evanghelii, şi de aceea orice ce‑
reau în numele lui le era dat. La cei de azi însă – nu spun
la toţi, ci la cei mai mulţi – credinţa este moartă şi, de
aceea, nici nu mai poate făptui: o dovedesc tocmai fapte‑
le lor rele, care ţin harul divin departe nu doar de sfinte‑
le imagini şi de rămăşiţele sfinţilor, ci chiar de ei înşişi,
de vreme ce Dumnezeu devine extraordinar alături de
cei extraordinari şi împuţinat, alături de cei împuţinaţi.
Vrei, aşadar, să fii părtaş la nunta Domnului? Odată
dezbrăcat de veşmântul de nuntă (pe care îl îmbrăcaseşi
mai înainte prin har), să nu cutezi a intra în bucuria
Domnului tău. Vrei să intri împreună cu mirele în odaia
de nuntă a mirelui? Nu îţi este de ajuns doar curăţenia
sed requiritur praeterea et olei sufficentia, ad ad‑

ventum usque sponsi (h(oc) e(st) bona et continuo
bona opera, ad ultimum usque vitae spiraculum, ali‑
oquin clamabis „D(omi)ne, D(omi)ne, aperi nobis,
esto clemens, ostende nobis misericordiam, miracula“
et cae(tera), sed frustra, audies tandem horrendum
illud responsum, „Non novi vos“. Licet replicabis
„D(omi)ne, nos in nomine Tuo et daemonia eiici‑
mus“, itdem audies, „Non novi vos“ et cae(tera)1.
Ad idem vero articulum spectantia, vide ulterius
quoque, in „Interpretatione Septimi Praecepti“.
Ex interpretatione 4ti praecepti

153 / И#ли наизyсть проповэ1дуетсz пuчeние и3 про?.
1
помышлzz, что сам БGъ ўсты служи1телz

своeгw гlетъ къ тебэ. и3 про?.
Pia quidem et vere pastoralis est haec doctrina.
Non tamen ignorandum est, quia non1 omnem2,
qui docet in Ecclesia aut in privatis praedicationi‑
bus, eundem protinus et bonum pastorem et pium
doctorem esse. Scrutandi igitur sunt et probandi
spiritus, multi enim esse possunt, qui ab extris pas‑
tores, baculum et habitum pastorales gestantes se
ostentan<t>3, ab intus autem, mercenarii, lupis4 li‑
bere rapiendum permittentes5, imo ipsi ovina larvati
pelle, lupi sunt rapacissimi et leones rugitantes, et
quem incautum devorandum quaeritantes.
Ita Arius fuit Archidiaconus et Presbiter Eccle‑
154 siae Alexan/drinae, qui Aeterni Verbi et Filii Dei di‑
2
153 1 non interl. / 2 omnem] omni p. m. / 3 se ostenta<t>] osten

1
tan<t> se p. m., numeris ordinem indicantibus manu Cantemirii

suprascriptis / 4 lupi in rasura / 5 permittentes interl. //
154 1 Idem Anastasius episcopus, sub imperatore Leone III Isauro //
2
fecioriei (adică puritatea credinţei), ci se cere în plus să

ai destul untdelemn până la sosirea mirelui (adică fapte
bune şi neîncetat bune, până la cea din urmă suflare a
vieţii), altminteri vei striga: „Doamne, Doamne, deschi‑
de‑ne, fii îndurător, arată‑ne milă, miracole“ şi celelalte,
dar zadarnic, vei auzi doar acel răspuns înspăimântător:
„Nu vă cunosc.“ Chiar dacă vei răspunde „Doamne, noi
i‑am alungat în numele tău pe demoni“, vei auzi tot aşa:
„Nu vă cunosc“ şi celelalte.
Dar despre cele ce privesc această chestiune, vezi mai
apoi şi în „Interpretarea celei de‑a şaptea porunci“.
„Sau se propovăduieşte pe dinafară învăţătura ş.a.,

gândind că Dumnezeu însuşi, prin gura slujitorului
său vorbeşte. Ş.a.“
Cu adevărat evlavioasă şi pe deplin pastorală este
această învăţătură. Căci trebuie să se ştie bine că nu ori‑
ce om care dă învăţătură în biserică sau în predici parti‑
culare este deopotrivă şi un bun păstor, şi un profesor
evlavios. Se cuvine aşadar să fie cercetate şi încercate
spiritele, căci pot fi mulţi cei care se arată pe dinafară
păstori, purtând toiag şi veşmânt, dar pe dinăuntru sunt
oameni ce lucrează pe bani, îngăduindu‑le lupilor să je‑
fuiască în libertate, ba chiar sunt ei înşişi, ascunşi în pie‑
le de oaie, lupi foarte hrăpăreţi şi lei ce răcnesc, căutând
vreun nechibzuit pe care să‑l devoreze.
Aşa a fost Arius, arhidiacon şi prezbiter al bisericii
din Alexandria, care a dat învăţătură, în chip nelegiuit,
vinitatem et sempiternitatem negandam Eumque

Patri non esse ὁμοούσιον impie docuit. Sic fuit Ma‑
cedonius, sedis Constantinopolitanae Episcopus,
qui impundenter docuit Spiritum Sanctum ad Pa‑
tris et Filii divinitatem nihil pertinere. Sic Nestorius
Patriarcha fuit Constantinopolitanus, qui blasphae‑
mias evomuit, Sanctam Virginem Mariam non esse
Dei Genitricem et Dei Verbum fuisse natum et in
carne passum negavit. Sic unus Anastasius Roma‑
num Pontificium violenter invadens, Sanctas Imagi‑
nes in Ecclesia Sancti Petri confringit, alter1, Con‑
stantinopolitanum thronum illegitime occupans, in
Sanctas Imagines rabiose debacchatus est. Sed quid
plura? Dicam unum pro sexcentis a Sacro Epipha‑
155 nio Cy/pri Episcopo commemoratis.
1
Fuit Iuda Iscariotes, ex duodecim D(omi)ni dis‑

cipulis, unus, qui miracula reliquis suis condiscipu‑
lis aequalia patravit Divini Verbi doctrinam, cum
aliis aequalem audivit, vidit et propriis, ut ita dicam,
manibus palpitavit. Extitit tamen veritatis defrauda‑
tor, D(omi)ni et Praeceptoris sui proditor, avaritiae1
sectator et diaboli ipsius cultor. Igitur, ex fructu ar‑
borem et ex operibus eorum, cognoscetis eos2. Signa
autem quae inter veros et falsos, orthodoxos et haere‑
ticos, bonos ac malos doctores discrimen faciunt,
sunt. Quia qui verus, pius et bonus est Evangelii
discipulus et Orthodoxae fidei professor atque prae‑
dicator, in sua doctrina aut praedicatione, nihil no‑
vum, nihil ambiguum, nihil allusivum, nihil obscu‑
156 rum et nihil / ex sua et propria authoritate excogitatum,
2
155 avaritiae] avariciae ms. / 2 Mt. XII, 33 //

1
1
156 1 κατὰ πόδας] κατα πόδας ms., κατάποδας Bodogae /

2
2
ficticiam] fictitiam ms. //
tăgăduind dumnezeirea şi veşnicia cuvântului nepieri‑

tor şi a Fiului lui Dumnezeu şi spunând că acela nu
este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Aşa a fost Macedonius,
episcop al Scaunului din Constantinopolis, care a dat
învăţătură, fără ruşine, că Duhul Sfânt nu are nimic
de‑a face cu dumnezeirea Tatălui şi a Fiului. Aşa a fost
Nestorius, patriarhul de la Constantinopolis, care a
vărsat blasfemii, că Sfânta Fecioară Maria nu este năs‑
cătoare de Dumnezeu, şi a tăgăduit că s‑a născut cu‑
vântul lui Dumnezeu şi a pătimit în carne. Aşa a fost
unul Anastasius, care s‑a năpustit cu violenţă asupra
pontificatului roman şi a zdrobit sfintele imagini din
biserica Sfântului Petru; un altul, care s‑a înstăpânit
fără drept asupra tronului de la Constantinopolis, s‑a
dezlănţuit cu furie împotriva sfintelor imagini. Dar
de se să spun mai multe? Îl voi numi doar pe unul
dintre cei fără număr amintiţi de Sfântul Epifaniu,
episcopul Ciprului.
Iuda Iscariotul a fost numai unul dintre cei doi
sprezece învăţăcei ai Domnului, care a împlinit mira‑
cole deopotrivă cu ceilalţi tovarăşi ai săi, pentru că a
auzit învăţătura cuvântului dumnezeiesc la fel cu cei‑
lalţi, a văzut‑o şi, ca să spun aşa, a pipăit‑o cu mâinile
sale. A rămas totuşi unul ce a înşelat adevărul, trădător
al Domnului şi învăţătorului său, urmându‑şi lăcomia
şi slujindu‑l chiar pe diavol. Aşadar, vei cunoaşte po‑
mul după roade şi pe ei după lucrările lor. Sunt semne
care fac deosebirea dintre învăţători adevăraţi şi falşi,
ortodocşi şi eretici, buni şi răi. Pentru că cine este un
adevărat, evlavios şi bun învăţăcel al Evangheliei şi
mărturisitor al credinţei ortodoxe şi predicator al ei,
docet, explicat aut praedicat, sed semper et ubique

Veritatis doctrinae insistens, κατὰ πόδας1 sequitur
vestigia Sacrae Scripturae, traditionum Ecclesiae
confirmationis sanctarum universaliam et particula‑
rium (ab tota Ecclesia receptarum) synodorum et
dogmatum Sanctorum Patrum, et quidem eorum,
quos Sancta Apostolica et Catholica Ecclesia suos ge‑
nuinos atque legitimos agnovit filios. Signa vero pse‑
udodoctorum sunt his e diametro opposita ac plane
contraria: sub palio, hypocrisin; sub cucul<l>a, ficti‑
ciam2 sanctitatem at in ore verba aures demulcentia
et ut oleum simplicium sensus inanguentia, cor ta‑
men ipsamque immortalem anima, ut tela venens
157 infecta, transfigentia / atque occidentia, scilicet fi‑
1
dem rationi et non rationem in fidei obsequium

captivandam demonstrare, subdole et literculae
apparatu conantes.
Vociferabatur quondam Cicero ille Romanae
eloquentiae pater: „O, tempora! O, mores!“1 Vocife‑
randum nunc „O, Ecclesia! O, pastores!“ Vis igitur
ut antiquos hodiernosque pastores lupinis praeditos
moribus, a veris Orthodoxae fidei doctoribus discer‑
nas? Audi ipsa eorum nomina, quae, cum sint brevis
quaedam rerum definitio, statim genus et differenti‑
am eorum indicabunt, ut ab Ario Arianos, ab Mace‑
donio, Macedonianos2, a Nestorio, Nestorianos, ab
Imaginibus fractione, Iconoclastas et cae(tera), vel
ut et nostri saeculi perditorum colluvies, a Calvino,
Calvinos, a Luthero, Lutheranos et reliquos huius‑
158 modi3 / execrandae et novitiae denominationis, ut
2
157 Cicero, In Verrem, IV, 55 / 2 Macedonianos] Macedonianis

1
1
p. m. / 3 ‑modi mg. //

158 1 Act. Apost., XI, 26 / 2 Mt., XXVIII, 20 //
2
nu învaţă, nu explică şi nu predică în învăţătura sau

predica sa nimic nou, nimic cu două înţelesuri, nimic
ocolit, nimic neclar şi nimic scos din propria sa putere
de a gândi, ci, stăruind mereu şi în tot locul în învăţă‑
tura adevărului, urmează pas cu pas urmele Scripturii
sacre, ale tradiţiilor bisericii, care adevereşte, ale sfin‑
telor sinoade universale şi particulare (acceptate de
întreaga biserică) şi ale învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi
chiar ale celor pe care sfânta biserică, apostolică şi ca‑
tolică, i‑a recunoscut ca fii ai săi adevăraţi şi legiuiţi.
Iar semnele falşilor învăţători sunt diametral opuse şi
cu totul contrare: ipocrizia, sub veşmântul bisericesc,
sfinţenia prefăcută, sub potcap, iar pe buze, vorbe mie‑
roase ce ademenesc urechile şi ung ca untdelemnul
simţurile celor simpli, dar străpung şi ucid inima şi
chiar sufletul nemuritor ca armele înveninate cu otră‑
vuri, încercând, adică, în chip ticălos, să demonstreze
cu viclenie şi cu podoaba unei scrieri mărunte că se
cuvine să‑i fie supusă raţiunii credinţa, iar nu credin‑
ţei, raţiunea.
Cândva striga Cicero, acel părinte al elocinţei ro‑
mane: „O, timpuri! O, deprinderi!“ S‑ar cuveni să se
strige acum: „O, biserică! O, păstori!“ Vrei, aşadar, să‑i
deosebeşti pe păstorii din vechime şi de azi, aflaţi pra‑
dă deprinderilor de lupi, de adevăraţii învăţători ai cre‑
dinţei ortodoxe? Ajunge să le auzi numele care, pentru
că sunt o definiţie pe scurt a lucrurilor, îşi arată pe dată
soiul şi în ce fel se deosebesc de aceia, după cum de la
Arius se trag arianii, de la Macedonius, macedonianii,
de la Nestorius, nestorianii, de la zdrobirea imaginilor,
iconoclaştii şi celelalte, după cum este şi mocirla celor
Pietistas, Anabaptistas, Protestantes, imo Adversantes

et cae(tera), illud vero primitivum et proprium, quod
Antiochiae primum, Christianum1, ab ipso Christo,
Orthodoxi acceperunt nomen, etiamnum inviolabile
atque immutabile, in Sancta et Catholica Christi
Ecclesia conservatur conservabiturque, in aeternum.
Erit enim Dominus et nomen Eius, secundum pro‑
missum, cum sua Ecclesia, „ad consum<m>ationem
usque saeculi“2.
Ex interpretatione 5ti praecepti

Ґ дэ1ти д0лжни роди1телемъ всz1кое ўсeрдіе: и3 про?.
и3 без и3хъ бlгословeніz неначинaть ни каковaго
дэла вaжнаго, наипaче нe и3збира1ть чи1на жи1тéz
159 брaчнаго, / и4ли монaшескаго.
1
Vniversalis, quia et naturalis, ideo et cunctis

mortalibus communis est Lex, ut filii per omnia su‑
biecti et obedientes sint parentibus suis, excepto
hoc, si cogantur aut doceantur contra divinas et ci‑
viles leges, aliquid agere. Lex enim parentibus anti‑
quior et pr<a>estantior est. Quoad tamen illud
„non eligere vitam coiugii“1, pace authoris, sub illa
Vniversali Lege, cadere minime, dixerim. Quemad‑
modum enim filius non debet praeter parentum
consensum atque benedictionem hanc vel illam vir‑
ginem aut viduam uxorem ducere2, ita neque paren‑
tes possunt filium3 cogere, necnon vel4 hanc aut
illam virginem sive viduam uxorem ducere, inter
quos nulla aetatis, nulla affectus congruentia con‑
160 venit, prout / enim peccat filius absque parentum
2
159 Verba maioribus litteris scripta sunt / 2 Post ducere, spatium

1
1
album relictum est / 3 filium interl. / 4 necnon vel] non non vel mg. //
160 1 quindecim] 14 Bodogae / 2 infamiae] imfamiae p. m. //
2
pierduţi din veacul nostru, de la Calvin, calviniştii, de

la Luther, lutheranii şi ceilalţi cu nume nou şi deopo‑
trivă de urât, ca pietiştii, anabaptiştii, protestanţii, mai
bine zis adversarii, şi aşa mai departe; dar numele acela
de la început, propriu lor, se păstrează şi se va păstra
neatins şi neschimbat în sfânta şi universala biserică a
lui Hristos, în veci. Căci Domnul şi numele lui vor
rămâne, după făgăduinţă, împreună cu biserica, „până
la sfârşitul veacului“.
„Iar copiii sunt datori să‑şi arate toată sârguinţa faţă

de părinţi ş.a. Iar fără binecuvântarea lor, niciun lucru
de vază să nu înceapă, mai cu seamă să nu aleagă cinul
vieţii de familie sau al celei monahale.“
Este o lege universală – pentru că este naturală şi,
de aceea, este comună tuturor muritorilor, ca fiii să fie
în toate supuşi şi ascultători faţă de părinţii lor, afară
doar dacă sunt îndemnaţi şi învăţaţi să facă ceva împo‑
triva legilor dumnezeieşti şi civile. Căci legea este mai
veche decât părinţii şi mai presus de ei. Iar cât priveşte
aceea, „să nu‑şi aleagă viaţa de om căsătorit“, aş spu‑
ne – să nu se supere autorul – că nu intră defel în legea
universală. Căci, după cum nu se cuvine să se căsăto‑
rească, fie cu o fecioară, fie cu o văduvă, fără încuviin‑
ţarea părinţilor şi fără binecuvântarea lor, tot aşa nici
părinţii nu pot să‑l silească pe fiu să îşi ia ca soţie pe
cutare sau cutare fecioară ori văduvă, dacă nu există
nicio potrivire de vârstă, nicio potrivire de simţăminte;
benedictione matrimonium inire, ita peccant paren‑

tes, si violenter coniunxeri<n>t illos, quos aetas, na‑
tura et animi passiones separatos voluit. Exem(pli)
gr(atia): Si parentes cogunt filium septemdecim an‑
norum uxorem ducere quadraginta annorum, aut
etiam quindecim1 annorum, caecam tamen, sive
aliqua alia corporis parte mutilatam ac deformatam,
et hoc propter divitiarum affluentiam aut sanguinis
nobilitatem et cae(tera), ille vero non divitias, non
nobilitatem, non denique quicquam aliud, praeter
uxorem secundam animi sui desiderium (excepta
infamiae2 macula) cupiens, si filiali humiliatione et
non insolenti audacia, iustam rationem suae delibe‑
161 rationis, petendo et rogando / indicaverit, parenti‑
bus in sua avaritia et plura habendi cupiditate, perti‑
naciter perseverantibus et ult<r>a modum, animum
eius opprimentibus, non obligatur, ut ipse opinor,
talibus perversis obtemperare parentibus. Quadere,
prudens et sapiens Mater Ecclesia posuit terminos,
utrique sexui et aetati congruos, definivit leges et
conditiones tam moraliter honestas, quam naturali‑
ter possibiles, imo compossibiles, inter quas pri‑
mum obtinens locum mutui consensus ac affectus,
coniunctio quam deinde sequitur, divinum illud
mysterium quod efficit, ut duo sint in corpore uno.
Coniugium nempe sanctum, thalamum immacula‑
tum et copulationem ad vitae usque finem indisso‑
162 lubilem atque par inseparabilem, alio/quin irrita
1
omnia atque illicita infieri, gravia et difficilia, ne‑

cnon1 periculis plena in facto2.
162 1 necnon] nec non ms. / 2 facto in rasura / 3 1 Cor., VII, 38 /
1
4
1 Corinth., cap. 7, v. 1 mg. //
după cum păcătuieşte fiul căsătorindu‑se fără binecu‑

vântarea părinţilor, tot aşa păcătuiesc părinţii dacă îi
silesc cu forţa pe cei pe care vârsta, firea şi simţăminte‑
le inimii i‑au voit separaţi. De pildă: dacă părinţii îl
silesc pe un fiu de şaptesprezece ani să îşi ia o soţie de
patruzeci de ani sau chiar pe una de cincisprezece ani,
dar oarbă sau schilodită în vreo altă parte a trupului şi
desfigurată, iar aceasta din pricina bogăţiilor sau a no‑
bleţii sângelui şi celelalte, acela nedorindu‑şi însă nici
bogăţii, nici nobleţe, nici altceva în afară de o soţie
după pofta sufletului său (fără vreo pată de ruşine),
dacă le va fi arătat – cu umilinţă filială şi nu cu o cute‑
zanţă obraznică – motivul adevărat al gândului său,
cerând şi rugându‑i pe părinţii care stăruie cu încăpă‑
ţânare şi peste măsură în lăcomie şi în dorinţa de a
avea mai mult şi care îi strivesc sufletul, atunci nu este
obligat, după cum socotesc, să se supună unor părinţi
atât de depravaţi.
Din această cauză, maica biserică a aşezat, cu pru‑
denţă şi înţelepciune, termene potrivite pentru ambele
sexe şi pentru vârstă, a definit legi şi condiţii deopotri‑
vă corecte ca moralitate şi posibile ca fire, chiar posibile
şi pentru unii, şi pentru alţii, între care locul dintâi îl
are acordul, precum şi afecţiunea reciprocă, după care
vine unirea, acea taină dumnezeiască ce se împlineşte,
făcând ca într‑un singur trup să fie doi. Desigur, căsă‑
toria este sfântă, nunta e fără prihană şi unirea este de
nedesfăcut până la capătul vieţii şi deopotrivă de ne‑
despărţit, altminteri toate ar deveni zadarnice şi împo‑
triva legii, grele şi apăsătoare, precum şi, de fapt, pline
de primejdii.
Quoad vero aliud „sive vitam solitariam, hoc est

caelibatus castitatem servare, absque parentum con‑
sensu non posse“, non solum Ecclesiasticis constituti‑
onibus, sed etiam Evangelicae doctrinae et ipsi natu‑
rae plane contrarium est. Et Ecclesiasticis quidem et
Apostolicis institutionibus contrarium est quia Sanc‑
tus Apostolus, ad id quod melius et perfectius est res‑
piciens, non iubet quidem, sed pro meliori consulit3.
„Bonum, inquit, est homini mulierem non tangere:
propter fornicationem tamen unusquisque suam
uxorem habeat et unaquaeque suum virum habeat“
(1 Corinth(ios), cap(ite) 7, v(ersu) 1)4, et ibidem pau‑
lo inferius: „Hoc autem dico secundum indulgenti‑
am, non secundum imperium. Volo enim omnes
163 vos esse sicut meipsum: sed / unusquisque proprium
1
donum habet ex Deo: alius quidem sic, alius vero

sic. Dico autem non nuptis et viduis bonum est illis
sic permaneat, sicut et ego, quod si non se conti‑
nent, nubant, melius est enim nubere, quam uri.“1
Sanctis itidem2 universalibus synodis et S(anctum)
Patrum dogmatibus contrarium est, quia nulla lex
ab illis sancita est, qua parentes possint filios suos,
velint, nolint, viam connubialem tolerare, imo e
contra, multis de causis, ad publicam ac privatam
oeconomiam spectantibus, ad3 consilia S(ancti)
Pauli ob<o>eunda et monasticam colendam vitam,
cogi dispensatum est et universaliter dicendo, nemo
unquam Orthodoxae fidei verus cultor visus est, qui
filio4 aut5 filiae suae prohibuerit ne S(ancti) Pauli
consilium et totius Catholicae Ecclesiae, melioris
163 1 1 Cor., VII, 7‑9 / 2 itidem] idem p. m. / 3 ad] ad p. m.,
1
postea an mut. et ad t. m. / 4 filio] filium p. m. / 5 aut in rasura / 6 Ante

sequatur verbum erasum est //
Cât priveşte celălalt aspect – „că nu poate exista fără

consimţământul părinţilor viaţa de om singur, adică
păstrarea castităţii celibatului“ –, este cu totul contrar
nu doar regulilor bisericeşti, ci chiar învăţăturii biseri‑
cii şi naturii înseşi. Iar rânduielilor bisericeşti şi aposto‑
lice le este contrară pentru că Sfântul Apostol, privind
către ce este mai bun şi mai aproape de desăvârşire, nu
a poruncit, ci mai degrabă a dat un sfat. „Este bine, a
spus, pentru bărbat să nu atingă femeia: din pricina
desfrânării însă, fiecare bărbat să‑şi aibă soţia sa şi fieca‑
re femeie să‑şi aibă bărbatul său“ (1 Corinteni, în capi‑
tolul 7, versetul 1), şi tot aşa puţin mai jos: „Iar aceasta
o spun ca îngăduinţă, nu ca poruncă. Căci voiesc ca voi
toţi să fiţi ca mine însumi; dar fiecare îşi are darul său
de la Dumnezeu: unul aşa, altul altminteri.
Le spun însă celor necăsătoriţi şi văduvilor că este
bine să rămână aşa, ca mine; dacă nu se pot stăpâni, să
se căsătorească, pentru că e mai bine să te căsătoreşti
decât să ajungi în foc.“ Tot aşa, este contrară sfintelor
sinoade universale şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, pen‑
tru că nu a fost consfinţită de ei nicio lege prin care să‑i
poată sili pe fiii lor ca, fie că vor, fie că nu vor, să o ia pe
calea căsătorie; dimpotrivă: din multe cauze, ce ţin de
organizarea publică şi particulară, s‑a renunţat la con‑
strângerea de a se supune la sfaturile Sfântului Pavel şi
de a duce o viaţă de mănăstire şi, vorbind în general, nu
s‑a văzut niciodată un adevărat slujitor al credinţei orto‑
doxe care să‑i fi interzis fiului sau fiicei sale să respecte
sfatul Sfântului Pavel şi al întregii biserici universale şi
să urmeze alegerea ce îi era mai bună, cu o singură ex‑
cepţie, dar chiar şi aceea e foarte rară.
164 partis electionem sequatur6, excepto uno et / hoc ra‑ 1
rissimo. Si quando videlicet, defectu successoris

h<a>eredias quaedam cum rei publicae detrimento
periclitatur et hoc etiam1 non coacte, non violente,
sed consiliative et iustis, ac necessariis rationibus, per‑
suasive, alioquin Apostolica et Ecclesiasticas authori‑
tas, paternae authoritati se<m>per praevaluit et prae‑
valere debet. Sancto denique Evangelio et ipso
D(omi)no Salvatori contrarium est, quid D(omi)nus
universaliter, universis dicit, „Matth(aeum)“,
C(apite) 19, v(ersu) 292: „Et omnis qui reliquerit do‑
mum, vel fratres, vel sorores, aut patrem, aut matrem,
aut uxorem, aut filios, aut agros, propter nomen Me‑
um, centuplum accipiet.“ Et ibidem, paulo superius:
„Dicunt Ei discipuli <Eius>: «Si ita est causa hominis
cum uxore, non expedit nubere.» Ille vero dixit illis:
«Non omnes capiunt verbum istud, sed quibus da‑
165 tum est. Sunt enim eunuchi / qui de utero matris nati
2
sunt sic et sunt eunuchi qui castrati sunt ab homini‑

bus, et sunt eunuchi qui castraverunt seipsos, propter
regnum caelorum“1, hoc est, qui, relictis omnibus,
superius a D(omi)no memoratis, crucem D(omi)ni
tolentes, Eumque unum et solum sequentes, viam ab
cunctis huius mundi implicationibus ac illecebris in‑
culpabilem ac irreprehensibilem traducere eligerunt,
quam Orthodoxa Ecclesia, vulgari nomine viam mo‑
nasticam sive solitariam appellare consuevit.
Contra tandem naturam est, quia si quis torum
coniugalem2 vel naturaliter (quod multis accidi et
auditum et visum est) abhorruerit, vel continentiae
atque temperantiae novaculis semetipsium castraverit
1
164 1 etiam] iam p. m. / 2 Matth., C. 19, v. 29 mg. //
2
165 1 Mt., XIX, 11‑12 / 2 torum co‑ in rasura //
Şi anume, atunci când, din lipsa unui urmaş, ar fi

pusă în pericol moştenirea, spre paguba statului, şi încă
şi atunci nu cu sila, nu cu forţa, ci prin sfaturi şi cu ar‑
gumente corecte şi necesare; altminteri, autoritatea
apostolică şi bisericească a fost întotdeauna mai presus –
şi trebuie să fie mai presus – de autoritatea părintească.
În sfârşit, este contrară Sfintei Evanghelii şi chiar
Domnului, Mântuitorul, ceea ce Domnul chiar spune,
ca pentru toţi şi tuturor (Matei, în capitolul 19, verse‑
tul 29): „Şi oricine îşi va fi lăsat casa, sau fraţii, sau su‑
rorile, ori tatăl, ori mama, ori soţia, ori fiul, ori ogorul,
pentru numele meu, va primi însutit.“ Şi tot acolo, pu‑
ţin mai sus: „Îi spun lui învăţăceii: «Dacă aşa este legă‑
tura omului cu soţia sa, nu merită să se căsătorească.»
El însă le‑a răspuns: «Nu toţi înţeleg vorba aceasta, ci
doar cei cărora le e dat.
Căci există eunuci care au fost castraţi dintre oameni
şi eunuci care s‑au castrat singuri, pentru împărăţia ce‑
rurilor»“, adică, părăsindu‑le pe toate cele amintite mai
sus de Domnul şi luând crucea Domnului, urmându‑l
numai pe el singur, au ales să ducă o viaţă nevinovată şi
neatinsă de niciuna din legăturile şi plăcerile acestei
lumi, pe care biserica ortodoxă a numit‑o de obicei, cu
un cuvânt din popor, viaţă călugărească sau solitară.
Este, în cele din urmă, împotriva naturii, pentru că
dacă unul va fi respins în mod natural patul conjugal
(ceea ce deopotrivă s‑a auzit şi s‑a văzut că li s‑a întâm‑
plat multora) sau se va fi castrat singur cu tăişul stăpâ‑
nirii de sine şi al înfrânării (numai să nu socotească
vreunul nunta legiuită îngrozitoare, de parcă ar fi
ceva murdar, sau să o dispreţuiască, de parcă ar fi ceva
(modo ne putet legitimum thalamum ceu pollutum

abhorribilem et ceu contaminatum aspernabilem),
166 talis procul du/bio castitatis cultor, non modo in reg‑
1
no caelorum (propter quod castitatem suam Deo vo‑

cavit), sed etiam in hac corruptibili vita, longe praes‑
tantior atque perfectior existimabitur et erit; quod
praeter D(ivinum) Paulum totamque Christum
Ecclesiam, Ethnicorum quoque scholae celebriorum,
constanter docuerunt et praecipue Pythagori<c>orum
secta, caelibatum et castitatem corporis, summis pro‑
secuta est laudibus. Cuidam1 enim dicenti (Laertius,
„De vita et moribus philosophorum“)2, „malle se
cum mulieribus esse, quam cu philosophis“ (congres‑
sum nimirum mulierum aversantibus) Pythagoras
dixit: „Et sues3 libentius in caeno, quam in aqua ver‑
santur.“ Poëta Vergilii4 sententia est „Hac casti mane‑
ant in religione nepotes“5 (Vergil(ius), Aeneid(e) 3)6.
„Casta placent superis: pura cum veste venite,
Et manibus puris sumite fontis aquam.“7
(Tibullus8, L(ibro) 2, Epist(ula) 1)
167 Igitur docendi imo enixe invitandi sunt / Chris‑
2
tianorum liberi, ut coelibatui et na<tu>rali castitati,

quantum fieri potest, studeant, licet parentes eos minus
considerate ad castum invitent aut rogent1 connubium,
quia magis sequendum est illis consilium D(omi)ni
Salvatoris, Apostoli et totius Ecclesiae, quam parentum
naturalium. Filii autem tenentur quod si Christi
D(omi)ni consilia exequi se impares et imbecilles cog‑
noverunt, tunc demum matrimonium, ratione superius
166 1 Cuidam] e‑ p. m. / 2 Laertius, „De vita et moribus
1
philosophorum“ mg. / 3 „Ai săi“ erronee Bodogae, p. 42 / 4 Vergilii]

Virgilii ms. / 5 Aeneid. 3, 409 / 6 Virgil. 3 Aeneid. mg. / 7 Tib. 2, 1,
13 / 8 Tibullus] Tribullus ms. //
167 1 rogent] rogant ms. / 2 in dies] indies ms. //
2
pângărit), atunci un asemenea om va fi preţuit – şi va fi,

fără îndoială – ca un slujitor al castităţii, nu doar în îm‑
părăţia cerurilor (pentru că şi‑a închinat castitatea lui
Dumnezeu), ci chiar în această viaţă supusă stricăciunii,
cu mult mai presus şi mai aproape de perfecţiune;
faptul acesta, în afară de dumnezeiescul Pavel şi toată
biserica lui Hristos, l‑au dat ca învăţătură, neîncetat, şi
şcolile celor mai faimoşi păgâni, şi mai cu seamă secta
pitagoreicilor, care a urmat celibatul şi curăţenia trupu‑
lui, lăudându‑le foarte mult. Iar unuia care zicea că
(Laertius, „Despre vieţile şi deprinderile filozofilor“):
„preferă să fie cu femei decât cu filozofi“ (cei care, adică,
dispreţuiau o adunare de femei), Pitagora i‑a răspuns:
„Şi porcii cu mai mare plăcere se tăvălesc în noroi decât
în apă.“ Părerea poetului Vergiliu este asta: „nepoţii să
rămână caşti, în această religie“ (Vergiliu, în Eneida 3).
„Celor de sus le plac fecioarele: veniţi cu haină
neîntinată
Şi cu mâinile curate scoateţi apă din izvoare.“ (Tibul,
în cartea 2, Epistola 1).
Aşadar, copiii creştinilor se cuvine să fie învăţaţi,
ba chiar sunt poftiţi cu putere să se îndrepte, pe cât se
poate, spre celibat şi o firească feciorie, chiar dacă pă‑
rinţii lor îi îndeamnă să fie mai puţin atenţi la feciorie
sau îi roagă să se căsătorească, pentru că se cuvine mai
mult ca ei să urmeze sfatul Domnului, Mântuitorul, al
Apostolului şi al întregii biserici, decât pe cel al părin‑
ţilor naturali. Fiii însă au datoria ca, dacă se ştiu slabi
şi nevrednici să urmeze sfaturile Domnului Hristos,
atunci nicidecum să nu se căsătorească, din pricina în‑
făţişată mai sus, fără încuviinţarea şi binecuvântarea
allata, absque parentum consensu et benedictione mi‑

nime ineant, alioquin ex invito, coactivo matrimonio,
repugnante naturae et animorum affectu, passim et fere
semper irreparabiles familiarum ac animarum ruinas,
necnon aeternorum suppliciorum pericula accelerari et
nova in dies2 produci mala, nemo forte erit, qui non
noverit, ideo neque alia indiget probatione.
168 / Ex interpretatione 7mi praecepti

1
1
Њбмaна, въ притворeній мощeй будто С™ыхъ
Їкw1нъ и3 мёстъ чюдотв0рныхъ. и3 про?.
Egregie quidem et providissime super hoc, noster
docet author, non pauci enim, neque raro tales appa‑
ruere impostores, qui Satanae impulsu, quaestus gra‑
tia ficticias1 venditarunt2, gratia, ac si sanctorum es‑
sent reliquias, ut notum est, quondam Mosquae
annulum S(ancti) Martyris Ecaterinae, quem per vi‑
sionem a D(omi)no Iesu Ch(risto) eam accepisse,
Ecclesiastica perhibet historia et nonnulla3 alia huic
similia, sub cucul<l>i sanctitate, simplicibus impo‑
suere, nefandi illi, ut lac Deiparae, sanguinem Iesu
Christi et pilos ex barba Eius, quae omnia contra ve‑
ritatem Sanctae Eius Resurrectionis4 faciunt.
169 / His ita cognitis, non tamen et hoc latere de‑
2
bet, simplicitati fidei studentes Christianos, quod

D(omi)nus Iesus Christus Suo1 praecavendo populo,
168 1 ficticias] fictitias ms. / 2 quaestus gratia ficticias venditarunt]
1
ficticias venditarunt, quaestus gratia p. m., numeris manu Cantemirii

suprascriptis / 3 Post nonnulla, del. multa ms. / 4 Resurrectionis] Resurrec
tionem ms. //
169 1 Suo] Sus p. m. / 2 Mat<t>h., Cap. 10, v. 41 mg. / 3 simplici]
2
simplice ms. / 4 eleemosynam] eleemosinam ms. //

părinţilor; altminteri, printr‑o căsătorie nedorită, sili‑

tă, împotriva simţămintelor naturii şi ale sufletului, se
ajunge la distrugerea, pas cu pas şi aproape întotdeau‑
na fără leac, a familiilor şi a sufletelor, precum şi la o
aducere mai grabnică a primejdiilor de veşnice chinuri
şi stârnirea de rele în fiecare zi: poate nu va fi nimeni
care să nu ştie acestea, aşa încât nu este nevoie de vreo
altă dovadă.

1
„Înşelătoriei cu descoperirea unor moaşte, cică, a
unor icoane sfinte şi locuri făcătoare de minuni. Ş.a.“
Elegant şi cu mare grijă ne dă autorul nostru învăţă‑
tură în această chestiune, căci nu puţini astfel de im‑
postori s‑au arătat, şi nu arareori: sub imboldul satanei,
de dragul câştigului, au căutat să vândă nişte făcături
de parcă erau rămăşiţe de sfinţi, după cum se ştie că a
fost la Mosca un inel al Sfintei martire Ecaterina, pe
care ea îl primise, într‑o viziune, de la Domnul, Iisus
Hristos; istoria bisericească înfăţişează şi altele asemă‑
nătoare, despre unii ticăloşi care, sub sfinţenia potca‑
pului, i‑au înşelat pe cei simpli – cum ar fi laptele
Născătoarei de Dumnezeu, sângele lui Iisus Hristos şi
păr din barba lui, care sunt, toate, contrare adevărului
sfintei lui învieri.
Odată cunoscute acestea, nu se cuvine să le rămână
ascuns creştinilor care cercetează simplitatea credinţei
nici ceea ce Domnul Iisus Hristos a prezis, pentru ca
praedixit, Mat<t>hae(um), Ca(pite) 10, v(ersu) 412:

„Qui recipit prophetam in nomine prophetae, mer‑
cedem prophetae accipiet et qui recipit iustum in
nomine iusti, mercedem iusti accipiet.“ Si igitur
simplici3 corde et pura fide Christianus recipit sanc‑
tum in nomine sancti (licet ille impostor et sancti‑
moniae illusor sit) et eleemosynam4 larga illi manu
dat, profecto accipiet mercedem, quam illi D(omi)
nus pollicitus est. Similiter arida ossa, licet fuerint ea
Iuliani Apostatae, ab impostore, ut alicuius sancti
martyris, ablata, si Christianus ea opinione et fide,
quod sint talis et talis sancti, amplexus et osculatus
170 fuerit, fides iam illius / non amplius Apostatae exe‑
1
crabilia ossa, sed illius sancti, cuius nomen sanctum

et adoratio eius, sanctimoniam impertit, amplexus
et osculatus est. Eodem modo considerandum venit
et de ficticiis1 imaginibus, ac si miraculosis. Notum
enim est Orbi Christiano, miraculorum operatio‑
nem consistere in fide operantis et credentis, quam
in re quaqua miraculosa. Si enim imaginem Nep‑
tuni finxerit quis esse Imaginem S(ancti) Spiridonis
(cuius festum hac die, qua scribo, celebratur), ego
profecto, eo animo, quo certus sum, S(anctum) Spi‑
ridonem quotidiana patrare miracula, Imaginem
eius (licet falsam) ut miraculis celeberrimi sancti ho‑
norarem atque adorarem, et utrumque nostrum ma‑
neret quod aequum iustumque est, me nempe Sanc‑
171 tum recepisse / in nomine sancti, impostorem autem
2
1
170 ficticiis] fictitiis ms. //
1
171 1 tangentes Sanctos Eius] Sanctos Eius tangentes p. m.,

2
numeris ordinem indicantibus manu Cantemirii suprascriptis / 2 enim]

inim ms. / 3 Vide p. 169, n. 4 / 4 quaerentes] quaerestes ms. / 5 qui interl. /
6
Vide 1 Rg., XXVI, 23; 2 Par. VI, 30; Ps. LXI, 13; Eccl., XI, 28; Ier.
XVII, 10; XXXII, 19; Mt. XVI, 27; Apoc. II, 23; XXII, 12 //
poporul să fie prevenit (Matei, în capitolul 10, versetul

41): „Cine primeşte un profet ca pe un profet, va primi
răsplată de profet, iar cine primeşte un om drept ca pe
un om drept, va primi răsplată de om drept.“ Dacă,
aşadar, un creştin primeşte, cu inima simplă şi credinţa
curată, pe un sfânt (chiar dacă acela este un impostor şi
unul care batjocoreşte sfinţenia) ca pe un sfânt şi îi
dă milostenie cu mână largă, de bună seamă va primi
răsplata pe care Domnul i‑a făgăduit‑o. Tot aşa şi cu
osemintele uscate, chiar de ar fi fost ale lui Iulian
Apostatul, aduse de un impostor şi date ca fiind ale
unui sfânt, dacă un creştin, cu gândul acesta – că sunt
ale cutărui sfânt – le va fi îmbrăţişat şi le va fi sărutat,
atunci credinţa lui a dat sfinţenie acelor oseminte, de
parcă nu ar mai fi fost ale Apostatului, ci ale sfântului
ce are numele sfânt, iar veneraţia lui a îmbrăţişat şi a
sărutat sfinţenia.
În acelaşi fel se cuvine să se înţeleagă şi în privinţa
imaginilor false, precum şi a miracolelor. Căci se ştie în
lumea creştină că lucrarea miracolelor stă în credinţa
celui ce lucrează şi a celui ce crede, mai mult decât în
vreun lucru miraculos. Căci dacă ar scorni cineva că
imaginea lui Neptun este imaginea Sfântului Spiridon
(al cărui praznic se sărbătoreşte chiar în astă zi, când
scriu), eu, de bună seamă, cu gândul sigur că Sfântul
Spiridon împlineşte miracole în fiecare zi, aş cinsti şi aş
venera şi imaginea lui (fie chiar falsă), ca pentru mira‑
colele sfântului plin de faimă; şi fiecare dintre noi ră‑
mâne drept şi cinstit atâta cât este, şi anume eu, după
cum am primit un sfânt ca pe un sfânt, iar impostorul,
cu mânia lui Dumnezeu, ce se va revărsa în ziua
Dei indignationem, in Die Irae, quae infunderetur

super tangentes Sanctos Eius1 et falsificantes in
prophetis Eius. Hoc enim2 idem et philosophicum
fatetur axioma, omne receptum, secundum recipi‑
entis modum recipi. Igitur dignoscendum est ita,
Sanctitatem venditare et Sanctorum reliquias ac
Imagines eorum falsificare opus diabolicum esse, his
vero, ut sub nomine sancti venientibus et pro sanctis
operibus ac locis eleemosynam3 quaerentes4, Chris‑
tiana charitas et misericordia non esse denegandam,
probe scientes, quod eleemosyna3 a morte liberet,
Deus autem, Qui5 et dantis, et accipientis cor intro‑
spicit, unicuique retribuet quod suum est6.
172 Ita et illud Їкw1нъ и3 мёстъ чюдотв0рныхъ, ut / 1
puerorum ingenium ad huius sensus capabilitatem

aperiatur, ut prius dixit de reliquiis, Будто С™ыхъ,
...Їкw1нъ и3 мёстъ [бyдто] С™ыхъ, alioquin adver‑
bium illud „quasi“, si silentio supprimatur, non po‑
test, quin de universis, universaliter intelligatur locis
ac Imaginibus Sanctis et miraculis. Extra controver‑
siam enim est apud Orthodoxos, loca sancta et
Imagines Sanctas, Sanctorumque reliquias, infinita
fecisse et facere posse miracula. Cavendum itaque
ne immatura puerorum ingenia et simplicium
innocentia, ob profundiorem huius dictiunculae
sensum, њбмaна patiantur, ad quam neque autho‑
ris mentem spectasse videtur, neque puerile et sim‑
173 plex cerebrum, absque clariori explicatione1, / ut1 2
reor, capere poterit.

172 1 Post explicatione, verbum capere delevi, quod pagina
1
sequenti iterum resumptum ms. //

173 1 ut] pagina anteriori in rasura, supra pot‑ / 2 mente] mentes
2
p. m. / 3 speciebus] speciebum ms. //

Judecăţii asupra celor ce s‑au atins de sfinţii lui şi i‑au

măsluit pe profeţii lui.
Acelaşi lucru îl mărturiseşte şi axioma filozofică
ce spune că orice lucru primit este primit după fe‑
lul propriu al celui ce primeşte. Se cuvine aşadar să se
limpezească în felul acesta: că vânzarea de sfinţenie şi
falsificarea de rămăşiţe şi imagini ale sfinţilor este o
lucrare diavolească, dar celor care vin sub nume de
sfânt şi cer milostenie pentru lucrările şi locurile sfinte,
nu li se pot tăgădui iubirea şi îndurarea creştină, ştiind
noi bine că milostenia ne mântuieşte de moarte;
Dumnezeu însă, care priveşte în sufletul şi al celui ce
dă, şi al celui ce primeşte, îi va da fiecăruia ca răsplată
ceea ce i se cuvine.
Aşa şi acel „icoane şi locuri făcătoare de minuni“,
ca să se deschidă mintea copiilor spre putinţa de a
prinde acest înţeles, după cum s‑a spus mai înainte
despre rămăşiţe, „chipurile sfinte... a unor icoane şi
locuri (cică) sfinte“, căci altminteri, dacă se reduce la
tăcere adverbul „cică“, nu se poate înţelege altfel decât
în general, despre toate locurile şi sfintele imagini şi
miracole. Căci este dincolo de orice discuţie că, la or‑
todocşi, locurile sfinte şi imaginile sfinte şi rămăşiţele
sfinţilor au făcut şi pot face nesfârşite miracole. Să se
ia însă seama ca nu cumva minţile necoapte ale copii‑
lor şi nevinovăţia celor simpli să aibă de suferit de pe
urma sensului mai adânc al acestei vorbe, њбмaна
(„înşelătorie“) – aceasta se pare că nici nu a fost în
gândul autorului, nici capul de copil sau de om sim‑
plu nu putea să‑l priceapă, după părerea mea, fără o
explicare mai limpede.
2
Знaй, что2 сeй грёхъ неwставлz1етсz, доне1лэже
похищeнное добро2 чу1ждее невозвращeнно бyдетъ
(sive)
(е1сть) Гд7ну св0ему et cae(tera).
Peccatum illud, ex authoris mente2, est fraus aut
fraudatio, quam ex tribus furti speciebus3, unam et
pessimam esse peroptime iudicavit. Illud vero quod
sit irremissibile, donec non restituetur quod raptum
est alienum, ne in divinam offendamus misericordi‑
am, neque videamur invalidum existimare paeni‑
tentiae mysterium, clariori, ut arbitror, indiget ex‑
plicatione. Nam si hoc de civili et humani iuris
iudicio intelligitur, probe admodum et ad normam
iurisprudentiae, aptissime dictum est. Nemo enim
174 iustus iudex debito solvere po/test debitorem aut
1
raptorem, antequam restituat totum, quod alteri

damnum intulerat. Si autem de divino, dura nimis
et divinae misericordiae, nec non paenitentiae mys‑
terio vix, at nevix quidem conciliabilis videtur haec
sententia. Praeter unum enim1 et solum peccatum,
quod fit in Spiritum S(anctum), tam in hoc, quam
in futuro saeculo irremissibile D(omi)nus Salvator
non pronuntiavit2, cum tamen hoc quoque pecca‑
tum, a mysterio confessionis et paenitentia, Divina
Eius non excludat Misericordia. Et quamvis ex divi‑
no quoque iure, iubeatur in carceribur detineri debi‑
tor donec ultimum solvat quadrantem3, verum ta‑
men hic S(ancti) Evangelii quandrans, cum ad
tempus infinitum pertineat, illum quoque infinitum
174 1 enim mg. / 2 pronuntiavit] pronunciavit ms. / 3 Mt. V, 26 /
1
4
S(ancti) om. Bodogae //
„Află că acest păcat nu ţi se trece, până ce bunul

străin nu va fi înapoiat stăpânului său“ şi celelalte.
Păcatul acela, după gândul autorului, este înşelarea
sau înşelătoria, pe care prea bine l‑a socotit a fi cel mai
rău dintre cele trei soiuri de furt. Dar afirmaţia că acela
este de neiertat până ce nu se dă îndărăt ce a fost răpit
este nepotrivită, ca nu cumva să aducem o ofensă mi‑
lostivirii dumnezeieşti şi să dăm impresia că socotim
lipsită de temei taina căinţei: aceasta are nevoie, după
cum socotesc, de o explicare mai limpede. Căci dacă se
înţelege asta şi în privinţa judecăţii dreptului omenesc,
atunci – în mod corect şi după norma jurisprudenţei –
s‑a spus foarte bine.
Căci niciun judecător drept nu poate scuti de dato‑
rie pe un datornic sau pe un hoţ mai înainte de a da
îndărăt tot, prin care a adus o pagubă altuia. Dacă însă
este vorba despre dreptul dumnezeiesc, această sentinţă
prea aspră pare să se împace, cu voie sau fără voie, deo‑
potrivă cu îndurarea dumnezeiască şi cu taina căinţei.
Căci Domnul, Mântuitorul, nici măcar păcatul care s‑a
făptuit împotriva Duhului Sfânt nu l‑a numit de neier‑
tat, atât în veacul acesta, cât şi în cel viitor: dumnezeias‑
ca lui îndurare nu a exclus nici măcar acest păcat de la
taina mărturisirii şi căinţei. Şi, chiar dacă se porunceşte,
după dreptul dumnezeiesc, ca datornicul să fie închis în
temniţă, până ce va plăti şi ultimul bănuţ, totuşi acest
bănuţ al Sfintei Evanghelii, pentru că ţine de timpul
nesfârşit, este nesfârşit şi de neplătit – ne‑o explică sfin‑
ţii tâlcuitori. Dar să ne întoarcem la subiect. Cât de
et impersolvibilem S(ancti)4 explicant com<m>en

tatores. Sed ad rem.
175 Quantum dura et difficilis / sit haec irremissibilis
1
peccati sententia, ex allato inferius eiusdem authoris

exemplo, attente consideranti facile patebit.
Asserit enim Купецъ њбма1ною взz1въ ли1шнюю
цэ1 н у, пох0щетъ возврати1 т ь, a покaмэстъ
невозвратит не бу1детъ проще1нъ. Quod politice1, ut
dictum est, ita de res habet, theologice autem, non
ita. Dei enim iudicia longe distant ab iudiciis huma‑
nis et Lex Dei absque macula, quod de lege humana
certo dici non potest. Etenim civile ius respicit arbi‑
trium et voluntatem dominantis legislatoris, unde
diversae leges civitatum et diversi earum legislatores.
Divina autem Lex una, eadem, semper et ubique
est. Exempli gr(atia): Dominans civitati aut impe‑
rio, si drachmam aeris sub sui nominis moneta, dra‑
176 chmae aureae / aequivalere edixisset, at si quis ci‑
2
vium aut subditorum obolum illum tanti aestimare

recusaverit, contemptor ille, quatenus legislatori
sive dominanti inob<o>ediens apparuit, iuste pu‑
nietur, neque ullum punienti ascribetur crimen,
neque exequenti imputabitur peccatum, quia ex
Divina Lege generaliter iussum est повинyйтисz
настaвникwмъ ва1шимъ, hoc tamen peccatum civile
est et non theologicum. Novit enim Deus (quod eti‑
am iuri gentium communiter notum est) obolum
aeneum non valere drachmam auri. Similiter novit
Deus et consentit ius gentium, tempus, loci distan‑
tiam, pericula itinerum, iacturas, rei raritatem et
cae(tera) his similia, pretium1 rerum adaugere, ide‑
1
175 1 politice in rasura //
2
176 1 pretium] precium ms. //
aspră şi grea este această sentinţă pentru păcatul de ne‑

iertat, se va vădi cu uşurinţă, pentru cel care ia seama cu
atenţie, din exemplul adus mai jos de acelaşi autor.
Căci el afirmă: „Negustorul, prin înşelăciune, luând
un preţ mai mare, va trebui să‑l dea îndărăt, dar, câtă
vreme nu‑l va înapoia, nu va fi iertat.“ În privinţa statu‑
lui, după cum s‑a spus, aşa stau lucrurile; teologic însă,
nu este aşa. Căci judecăţile lui Dumnezeu sunt foarte
departe de judecăţile omeneşti şi legea lui Dumnezeu
este fără pată, ceea ce cu siguranţă nu se poate spune
despre legea omenească. Şi asta pentru că dreptul civil
ţine de aprecierea şi voinţa legiuitorului care deţine pu‑
terea, de unde diversele legi ale cetăţilor şi diverşii lor
legiuitori. În schimb, legea dumnezeiască este una singu‑
ră, aceeaşi întotdeauna şi pretutindeni. De pildă: Cel ce
este stăpân peste o cetate sau un imperiu hotărăşte ca o
drahmă de aramă, dacă s‑a bătut sub numele său, să fie
egală cu una de aur; dacă însă unul dintre cetăţeni sau
supuşi va fi refuzat să preţuiască un obol aşa, răzvrătitul
acela va fi pedepsit pe bună dreptate, de vreme ce s‑a
arătat nesupus legiuitorului sau stăpânului, fără ca
aceasta să i se socotească celui ce‑l pedepseşte o crimă şi
nici să‑i fie pus în seamă vreun păcat celui ce a dus pe‑
deapsa la împlinire, pentru că există porunca generală,
după legea dumnezeiască: „recunoaşte‑ţi vina în faţa
conducătorului vostru“. Acesta este însă un păcat civil,
iar nu teologic. Căci Dumnezeu ştie (fapt cunoscut pre‑
tutindeni în dreptul neamurilor) că un obol de aramă
nu are valoarea unei drahme de aur. În acelaşi fel,
Dumnezeu ştie – şi dreptul neamurilor acceptă – că
timpul, depărtarea locului, primejdiile drumurilor,
oque mercatorem, vitam periculis exposuisse gravissi‑

mis, ut tales merces, in tali loco et tali tempore, mul‑
177 to / cariori possit vendere pretio1, quam quo easdem
1
emerat alibi. V(erbi) g(ratia): Adamas in India decem

aureis emptus, impune et absque ullo theologico pec‑
cato in Germania potest vendi centum aureis, habita
nimirum ratione difficultatum superius allatarum,
licet Caesar, aut Germaniae dominans, vel cuius‑
cumque dominii princeps absolutus, iusserit talem
adamantem non pluribus quinque aureis vendi licere.
Igitur, qui in tali casu, talem adamantem in Germa‑
nia contra dominantis constitutum cariori vendiderit
pretio1, in dominantem quidem et civiliter peccat,
quia non sese submisit legi dominantis, in Deum au‑
tem et theologice minime, excepto hoc quod2 spreve‑
rit, iussum dominantis, quod tamen peccatum irre‑
missibile (data et concessa paenitentiae ratione) dici
178 nefas / alias Divinae implicaret Misericordiae et mys‑
2
terio confessionis et paenitentiae, de qua re, vide fusi‑

uscula, in sequenti articulo.1
Ex interpretatione 9ni praecepti
Пр0стw рещи2, всE что2 гlетсz и3ли дэ1етсz нA
ўкари1зну и3 безчестіе бли•нzгw,
и1л3 и нA ўмилeніе че1сти, и3 слaвы є3гw2, и3 про?.
Deinde ultimo concludit articulo Что2 и3 се1й
грёхъ трyденъ є3сть ко и3справлeнію, тогw2 рaди что2
чу1ждою слaву и3 честь злослw1вéемъ поврежденную
до1лженъ кт0 повреди2лъ, и3спрaвить, и3сповэ1дуz
лжу2 свою, что2 вeлми тру1дно, и3 грёхъ сeй и1н3 акw
не wставлsетсz.
1
177 1 pretio] precio ms. / 2 Post quod, alterum quod del. ms. //
2
178 1 de qua re, vide fusiuscula, in sequenti articulo om. Bodogae //
pierderile băneşti, faptul că un lucru e rar şi altele de

felul acestora adaugă ceva la preţul lucrurilor şi de aceea
negustorul, după ce şi‑a pus viaţa în grele primejdii
pentru cutare mărfuri, în cutare loc şi cutare timp, poa‑
te să le vândă cu un preţ mai mare decât cel cu care le‑a
cumpărat în altă parte. De exemplu: Un diamant cum‑
părat în India cu zece galbeni poate fi vândut cu o sută
de galbeni în Germania, fără pedeapsă şi fără vreun pă‑
cat teologic – se ţine seama, adică, de greutăţile arătate
mai sus, deşi cezarul sau suveranul Germaniei sau stăpâ‑
nul absolut al vreunui domeniu a poruncit ca un aseme‑
nea diamant să nu se poată vinde cu mai mult de cinci
galbeni. Aşadar, cine va fi vândut, în acest caz, un ase‑
menea diamant în Germania, împotriva hotărârii suve‑
ranului, cu un preţ mai mare, păcătuieşte cu adevărat
împotriva suveranului şi din perspectivă civilă, pentru
că nu s‑a supus legii suveranului, dar defel faţă de
Dumnezeu şi din perspectivă teologică, decât prin aceea
că a nesocotit porunca suveranului, păcat despre care
totuşi nu este îngăduit să se spună că e de neiertat (dată
şi îngăduită fiind putinţa căinţei); de altfel, ţine de în‑
durarea dumnezeiască şi de taina mărturisirii şi căinţei,
despre care vezi mai pe larg în articolul care urmează.
„Doar hotărăşte tot ce se spune sau se face întru oca‑

ra şi necinstea aproapelui, sau întru umilirea cinstei şi a
slavei sale, ş.a.“ Apoi încheie, în ultimul articol: „Căci şi
acest păcat greu de îndreptat este, pentru că slava şi cin‑
stea altuia, prin rea învăţătură, dacă a vătămat‑o cineva,
Procul dubio dubitari nequit omne quod tibi

nolueris, si alteri feceris, peccatum esse et quidem
179 gra/vissimum, qua tamen sub conditione stet talis
1
peccati remissio (non enim est peccatum quod Divi‑

nam vincat Immensam Misericordiam) et quae sit
causa illud tam laboriosum et difficile reddens et co‑
ram quo oporteat delictum suum peccator confiteri,
et quomodo aliter irremissibile esse, ex huius cate‑
chisis relatu, nondum clarescit.
Igitur pueris Christianis, cum hacce distinctio‑
ne, ut arbitror, clarius explicandum est, ut nimirum
percipiant illud dictum „Confitendo peccatum sive
mendacium suum“1 coram2 confessore, cui Sancta
Mater Ecclesia, curam et examinationem omnium
universim peccatorum concessit, utpote qui per epi‑
scopi manuum impositionem, ex Spiritus Sancti
180 gratia accepit potestatem, ligandi et sol/vendi, reti‑
2
nendi et dimittendi, et quidem quaecunque univer‑

sim peccata1, cui facultati non solum quae in proxi‑
mum2, sed etiam quae in Dei Ipsius gloriam ac
honorem, com<m>ittuntur, subiici extra controver‑
siam est, qua ratione, si peccator, quodcunque pec‑
catum coram confessore, non fuerit confessus, pro‑
fecto, peccatum illud aliter dimitti non potest. Sin
vero haec remissionis peccati difficultas, imo impos‑
sibilitas, intelligatur consistere, in obligatione, con‑
fitendi peccatum coram Eo, Cuius famam et glori‑
am l<a>eserit et absque tali speciali confessione,
179 1 Confitendo peccatum sive mendacium suum maioribus
1
litteris scripta / 2 Ante coram, del. et ms. //

180 1 et quidem quaecunque universim peccata] peccata, et
2
quidem quaecunque universim p.m., numeris manu Cantemirii

suprascriptis / 2 proximum] proximi ms. / 3 aliter interl. //
trebuie ca acesta s‑o îndrepte, mărturisindu‑şi minciu‑

na, ceea ce e foarte greu, iar de acest păcat, altminteri,
nu va fi slobozit.“
Nu te poţi îndoi dincolo de orice îndoială că este
un păcat să faci altuia ce nu vrei pentru tine, şi încă
unul foarte grav; în ce condiţii ar apărea însă iertarea
unui astfel de păcat (căci nu există păcat care să întrea‑
că nemărginita îndurare dumnezeiască) şi care să fie
cauza care să‑l facă atât de apăsător şi de greu, şi dina‑
intea cui se cuvine să‑şi mărturisească păcătosul vina şi
cum de este altminteri de neiertat – nu se limpezeşte
defel din conţinutul acestui catehism.
Aşadar, se cuvine să li se explice mai limpede copiilor
creştini, după cum socotesc eu, cu această precizare, anu‑
me ca ei să înţeleagă vorba aceea: „mărturisindu‑şi păca‑
tul sau minciuna“ dinaintea duhovnicului, căruia sfânta
maică biserica i‑a încredinţat grija şi cercetarea tuturor
păcatelor, pe de‑a‑ntregul, ca unul care, odată cu punerea
mâinilor episcopului a dobândit – prin harul Duhului
Sfânt – puterea de a lega şi de a dezlega, de a păstra şi de
a ierta; şi este dincolo de discuţie că poate ridica orice fel
de păcate, pe de‑a‑ntregul, iar în puterea lui se află nu
doar cele făptuite împotriva aproapelui, ci chiar şi împo‑
triva slavei şi cinstirii lui Dumnezeu însuşi. Din această
cauză, dacă un păcătos nu îşi va fi mărturisit orice păcat
dinaintea duhovnicului, păcatul acesta, desigur, nu va fi
fost mărturisit, altfel spus nu poate fi iertat. Dacă însă
această greutate – ba chiar imposibilitate – a iertării păca‑
tului se înţelege că stă în obligaţia de a mărturisi păcatul
dinaintea celui al cărui renume şi a cărui slavă o va fi vă‑
tămat şi că, fără o asemenea mărturisire anume, păcatul
peccatum illud aliter3 dimitti non posse, procul du‑

bio – proh! – tota subverteretur Ecclesiastica, imo
gratiae Spiritus Dei potestas, qui concessit illi, ut
possit quaecunque et cuiuscunque peccata tam liga‑
181 re, quam dis/ligare. Itidem perspicuum est pium et
1
Christiani hominis proprium esse, ut si qua in re

offenderit, vel etiam levissime l<a>eserit fratrem, an‑
tequam Sol super lites eorum occidat, aliena omni
superbiae, arrogantiae, obstinacitatis et cuiuscunque
aliusmodi nequitiei specie, delicti sui petat rogetque
veniam. Cum tamen multa et diversa sin<t> offensi‑
onum ac delictorum genera, quorum1 quaedam2, si
revelentur coram eo, in quem quis peccaverit, peri‑
culum est, ne alia posterius graviora prioribus, in
totalem ruinam ac subversionem non solum domo‑
rum et familiarum, sed etiam regionum regno‑
rumque, ad instar viperarum prolis subnascantur, in
diesque per totum reipublicae serpentes corpus, ex
privato, in publicum malum augmentum3 sumant,
quorum accidentium tragoedicis exemplis, plena est
182 universalis historia, ad quae Sancta / Mater Ecclesia
cautissime prospiciens, moderatius ac mitius defini‑
vit agi, cum pertinacibus prodigisque filiis. Iubet
igitur confessori (cui concesssa et concredita est me‑
diatio), ut leniendo et non exacerbando, animum
confitentis, examinetur atque scrutetur abditiores
conscientiae eius angulos, quibus probe perspectis
ac cognitis, deinde, ut medicus artis medicandi peri‑
tissimus ad aegrotum, ita ille ad peccatorem acce‑
dens et secundum morbi gravitatem ac speciem, di‑
etam praescribit, medicamina propinat, emplastra
1
181 1 quorum mg. / 2 –dam interl. / 3 augmen‑ in rasura //
acela nu poate fi iertat, atunci este dincolo de îndoială –

vai! – că s‑ar răsturna toată puterea bisericească, ba chiar
şi a harului Duhului lui Dumnezeu, care i‑a încredinţat
aceluia puterea de a lega şi, deopotrivă, de a dezlega orice
păcate şi ale oricui. Tot aşa, este limpede că e un act cu‑
cernic şi propriu unui creştin ca, dacă va fi adus o ofen‑
să prin ceva ori îşi va fi vătămat cât de uşor fratele, să‑şi
arate greşeala mai înainte ca soarele să asfinţească peste
cearta lor şi să se roage de iertare, fără niciun soi de tru‑
fie, aroganţă, încăpăţânare şi orice alt fel de ticăloşie.
Sunt însă multe şi felurite tipurile de ofense şi greşeli,
dintre care unele, dacă se dezvăluie dinaintea celui faţă
de care a greşit, aduc primejdia de a se isca mai apoi
unele şi mai grele decât cele de dinainte, ducând la pră‑
buşirea deplină şi la zdruncinarea nu doar a caselor şi a
familiilor, ci şi a ţinuturilor şi regatelor, cum se întâm‑
plă la puii de vipere, ce se târăsc de la o zi la alta prin tot
trupul statului, crescând de la un rău particular la unul
public – este plină toată istoria universală de pilde tragi‑
ce: privind sfânta maică biserica la asemenea întâmplări,
cu toată atenţia, a spus să se acţioneze cu cumpătare şi
blândeţe faţă de fiii săi îndărătnici şi rătăcitori. Ea po‑
runceşte, aşadar, ca duhovnicul (căruia i‑a fost îngădui‑
tă şi încredinţată mijlocirea), pentru a îmblânzi sufletul
celui ce mărturiseşte, iar nu pentru a‑l întărâta, să cerce‑
teze şi să scruteze ungherele mai ascunse ale conştiinţei
lui: odată cercetate şi cunoscute bine, ca un medic ce
este foarte priceput în meşteşugul lecuirii, să se apropie
de păcătos ca de un bolnav şi, după gravitatea şi soiul
bolii, să îi prescrie o dietă, să‑i dea leacuri, să‑i pună
comprese şi celelalte. Când bagă de seamă însă că boala
applicat et cae(tera). Vbi autem observat morbum,

datis et applicatis pertinaciter resistere, medicamen‑
tis, tunc utitur igni, at ubi igni quoque non cedit,
tunc demum ferro putidum purridumque mem‑
183 brum abscindens, a reliquo separat / abiicitque cor‑
1
pore, iuxta illud, ut valeas corpore ferrum patieris et

ignem, ut valeas animo quicquam tolerare negabis?
Ita, inquam, confessor peccatori cautissime et
prudentissime, veluti medicamina salutifera, adhibet
paenitentiae canones, quorum quidam quidem sunt
absoluti et necessarii, quidam vero conditionales1 et
dispensatorii. Absoluti et necessarii sunt, qui aliter
fieri non possunt, neque aliquem dispensationis mo‑
dum admittunt, ut, v(erbi) g(ratia), si quis Christum
Dei Filium et Deum negaverit aut in Spiritum Sanc‑
tum blasphemaverit, sive in aliquam haereticam in‑
ciderit opinionem de una alterave S(acro)‑S(anctae)
Trinitatis persona perverse et impie sentientem, et
post secundam tertiamve admonitionem, si2 resi‑
pisci noluerit, obligatur confessor ut coram duobus
184 tribusque / fratribus eum de tali arguat peccato, qu‑
2
od si his quoque ob<o>edire recusaverit, sit ethnicus

<et> publicanus1 et tunc demum necessitatur ut pa‑
lam et coram tota Ecclesia confiteatur se in Spiritum
Sanctum peccasse. Aliter enim hoc peccatum con‑
fessor2 dimittere non potest, quia neque Deus talem
peccatorem aliter recipere3 dignatur. Dicit enim qui
negaverit eum coram hominibus, negaturum se
eum coram Patre suo et qui confessus fuerit eum co‑
ram hominibus, confessurum se eum coram Patre
183 1 conditionales] conditionalis p. m. / 2 si interl. //
1
184 1 sit ethnicus <et> publicanus mg.; vide Mt. XVIII, 17 /

2
2
confessor mg. / 3 Post recipere, del. non ms. / 4 Mt. X, 32‑33 //
rezistă cu încăpăţânare la leacurile date şi aplicate,

atunci se foloseşte de foc, iar dacă nici dinaintea focului
nu cedează, atunci, în sfârşit, tăind cu fierul mădularul
putred şi plin de puroi, îl desparte de restul trupului şi îl
aruncă, după vorba aceea care spune că, pentru a fi să‑
nătos la trup, vei răbda şi fierul, şi focul: pentru a fi să‑
nătos la suflet vei refuza să înduri ceva?
Aşa, spun, duhovnicul îi aduce păcătosului, cu mare
grijă şi înţelepciune, nişte leacuri ce însănătoşesc, dintre
care unele sunt cu adevărat fundamentale şi necesare, iar
altele, doar circumstanţiale şi ţinând de rânduială.
Sunt fundamentale şi necesare cele care nu pot fi al‑
tminteri şi care nu acceptă vreo altă rânduială, ca, de
pildă, dacă cineva va fi tăgăduit că Hristos este Fiul
lui Dumnezeu sau va fi proferat o blasfemie împotriva
Duhului Sfânt sau va fi ajuns să aibă o părere eretică des‑
pre una sau alta dintre persoanele Preasfintei Treimi, gân‑
dind rău şi fără evlavie; iar dacă, după a doua sau a treia
dojană, nu va fi vrut să‑şi vină în fire, duhovnicul este
silit să‑l mustre pentru acest păcat dinaintea a doi sau trei
fraţi de‑ai lui; iar dacă şi la acestea se va fi împotrivit să
se supună, să fie ca un păgân şi ca un vameş şi atunci,
în sfârşit, să fie silit a mărturisi pe faţă şi dinaintea în‑
tregii biserici că a păcătuit împotriva Duhului Sfânt.
Altminteri, duhovnicul nu poate ierta acest păcat, pen‑
tru că nici Dumnezeu nu se învoieşte să primească
altfel un asemenea păcătos. Căci spune că pe cel care îl
va fi tăgăduit dinaintea oamenilor şi el îl va tăgădui di‑
naintea Tatălui său, iar pe cel care l‑a mărturisit dina‑
intea oamenilor şi el îl va mărturisi dinaintea Tatălui
său. Şi acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt, care
suo4. Et hoc est peccatum in Spriritum Sanctum, qu‑

od aliter neque in hoc, neque in futuro saeculo di‑
mittetur. Conditionales autem et dispensabiles pae‑
nitentiae canones sunt quando nimirum confessor
non cogit peccantem ut coram duobus tribusque
fratribus, neque coram tota Ecclesia confiteatur su‑
185 um peccatum, / sed moderate, ea qua polet facultate
1
peccatum remittit, sub conditione si paenitentiam

egerit illi impositam, cum promissione ultra sit non
peccare velle, vel cum restitutione iniuste rapti, furati
et cae(tera), vel cum praesentiali venia petitionis, vel
dispensative, etiam1 absque illa, supra quam videtur
cardo intentionis authoris verti, ad cuius dilucidatio‑
nem, clariori indicandum exemplo oper<a>epretium2
existimo. Si quis, ex(empli) g(ratia), potens et vio‑
lentus iniuste se infirmiorem, quomodocunque
oppresserit et qualicunque iniuria affecerit, bona
scilicet eius rapiendo, sive bonam eius famam lae‑
dendo et cae(tera), tali peccatori confessor iubet ut
id quod inique rapuit, omnino cui debetur, restituat
et propter laesionem, praesentialiter, veniam ab ipso
186 roget et quidem animo submisso / et humili, non
arroganti, neque ut potestatem in eum habens, qui‑
bus adiungit conditionem, si hoc praestiterit et ple‑
nariam egerit paenitentiam, sit ab illo peccato abso‑
lutus, si non, mehercule, neque a confessore, neque
a Deo dimittetur illi. Si vero infirmior, a potentiore,
furto aut quocunque fraudis modo, quodcunque
abstulerit, a confessore iubetur, ut quocunque modo
tamen restituat id quod alienum est, at proinde, ad
personaliter et palam profiteri se reum et nocentem
1
185 1 etiam] ettiam ms. / 2 oper<a>epretium] opereprecium ms. //
altminteri nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce

va veni. Iar canoanele de căinţă circumstanţiale şi ţinând
de rânduială sunt atunci când duhovnicul nu îl sileşte pe
păcătos să îşi mărturisească păcatul dinaintea a doi sau
trei fraţi şi nici dinaintea întregii biserici, ci îl dezleagă de
păcat cu blândeţe, prin acea putinţă cu care este înzestrat,
cu condiţia să împlinească pocăinţa ce i‑a fost cerută, cu
făgăduiala că nu va mai voi să păcătuiască, urmând ca fie
să dea îndărăt ce pe nedrept fusese luat, furat şi aşa mai
departe, fie să ceară în persoană iertare, fie printr‑o rân‑
duială, chiar fără a‑şi cere iertare; în această privinţă se
pare că autorul îşi schimbă intenţia de la început, care
socotesc că trebuia lămurită arătându‑se printr‑un
exemplu mai clar valoarea gestului. Dacă cineva, de pil‑
dă, cu putere şi cu violenţă îl va fi asuprit cumva pe ne‑
drept pe unul mai slab şi îl va fi atins cu o jignire, adică
luându‑i bunurile sau vătămându‑i bunul renume şi aşa
mai departe, duhovnicul să‑i poruncească unui aseme‑
nea păcătos ca orice a luat pe nedrept să‑i dea îndărăt pe
de‑a‑ntregul cui i se cuvine, iar pentru această vărămare
să‑l roage de iertare, în persoană şi cu sufletul supus şi
umil, nu sfidător şi ca şi cum ar avea o putere asupra lui;
la acestea se adaugă condiţia ca, după ce va fi făcut asta
şi îşi va fi împlinit toată pocăinţa, să fie dezlegat de acel
păcat: altminteri, zău, nu va fi iertat pentru asta nici de
duhovnic, nici de Dumnezeu. Dacă însă unul mai slab a
luat de la unul mai puternic, prin furt ori vreo înşelătorie,
i se cere de către duhovnic să dea pe dată îndărăt ce nu îi
aparţine, dar mai apoi nu este obligat să se mărturiseas‑
că – în persoană şi pe faţă – vinovat şi aflat în culpă, ci
doar printr‑o rânduială, din pricina altor rele de nereparat
esse, non obligatur, dispensative, propter alias, quae

evenire possunt, mala irreparabilia, ab exacerbato et
furore accenso potentioris animo promanatura,
quae deinceps ad politicas, non vero ad Ecclesiasti‑
cas spectant leges, animadversiones, castigationes,
vindictas et cae(tera).
187 Verum enimvero, quemad/modum non omnes
1
corporis morbi, unius eiusdemque sunt malignita‑

tis, ita et animi delicta non unius eiusdemque sunt
considerationis. Nam imprimis, si quis honorem et
famam (de qua et Authoris sermo est) proximi sui
laeserit (modi autem proximi honorem laedentes,
cum fere infiniti sint, hic eos numero et nomine re‑
censere opusculi brevitas non admittit), haec laesio
sub generali nomine accepta, duplicem habet consi‑
derationem; et unam quidem si fiat laesio coram et
audiente laeso, sive illo absente, postea tamen per
delationem certorum et proborum hominum, ab ip‑
so probe1 nota et cognita. Altera autem, si fiat clam
et absente laeso, non tamen postea ab eo unquam
audita aut cognita.
Quoad primam igitur2 laesionis considerationem
intelligendum ita: Si quidem laesio et audita et cog‑
188 nita est laeso, / tunc confessor iubet ut laesor a laeso
praesentialiter et absque ullo alio praetextu veniam
poscat, sub conditione, si fecerit, remitti illi pecca‑
tum, si non, non. Ratio est quia contracta ab illa lae‑
sione animorum hostilitas, aliter reconciliari non po‑
test et cum contrariorum eadem sit ratio, prout palam
laesit, ita palam et veniam roget, quam si a laeso impe‑
trare non potuerit, ab ipso confessore impetrabit, qui
1
187 1 probe in rasura / 2 igitur] igitum ms. //
care se pot întâmpla, stârnite de aici încolo de sufletul

aţâţat şi aprins de furie al celui mai puternic – iar acestea
ţin, mai departe, de legile cetăţeneşti, iar nu de cele bise‑
riceşti, de nemulţumiri, pedepse, răzbunări şi celelalte.
Este drept însă că, după cum nu toate bolile trupului
sunt rodul unuia şi aceluiaşi rău, nici greşelile sufletului
nu merită una şi aceeaşi cercetare. În primul rând, dacă
cineva va fi vătămat cinstea şi renumele (despre care vor‑
beşte autorul) aproapelui său (iar pentru că felurile de a
vătăma cinstea aproapelui sunt fără număr, concizia
acestei mici lucrări nu îngăduie să fie înşirate aici după
număr şi nume), această vătămare, luată în sens general,
este cercetată în două moduri. Una e dacă se produce pe
faţă şi în auzul celui vătămat, ori în absenţa lui, dar mai
apoi este ştiută şi cunoscută, după ce a fost dată pe faţă
de oameni de încredere şi cinstiţi. Iar a doua, dacă se
produce pe ascuns şi în absenţa celui vătămat, fără ca
mai apoi să fie vreodată auzită sau cunoscută de el.
În privinţa celei dintâi, aşadar, cercetarea vătămării se
cuvine să fie înţeleasă astfel: Dacă vătămarea este şi auzită
şi cunoscută de cel vătămat, atunci duhovnicul porun‑
ceşte ca cel ce a adus vătămarea să ceară iertare de la cel
vătămat, în persoană şi fără echivoc, urmând ca, dacă o
va fi făcut, să i se ierte păcatul, iar dacă nu, nu. Temeiul
este că duşmănia din suflete stârnită de acea vătămare nu
poate fi împăcată altfel şi pentru că aşa este situaţia celor
aflaţi în duşmănie: dacă vătămarea a fost pe faţă, tot aşa
să fie pe faţă şi cererea de iertare; dacă nu va fi putut să
o dobândească de la cel vătămat, o va dobândi chiar de la
duhovnic, care priveşte nu către sufletul celui îndărăt‑
nic şi încăpăţânat, ci către supunerea şi căinţa celui ce
non ad pertinacis et obstinati animum, sed ad confi‑

tentis ob<o>edientiam et paenitentiam respicit. Vn‑
de clare patet potestatem confessoris praevalere po‑
testati laesi.
Quoad secundam vero laesionis consideratio‑
nem, quae, licet fiat coram oculo Dei cuncta cernen‑
te, cum tamen neque audita, neque cognita remanet
laeso, non proinde obligatur laesor, ut praesentialiter
189 a / laeso veniam petat, propter rationes, quas supe‑
1
rius retulimus et propter sequentes enormitates, qua‑

rum exemplum adferimus. Quae, quaeso, acerbior et
gravior honoris laesio existimari potest, quam si quis
tum suum, tum proximi sui castum coinquinaverit1
torum? Et quamvis adulterii peccatum sit unum ex
numero mortalium peccatorum, confessor tamen
non obligat confitentem, ut vel a marito mulieris, qu‑
acum2 rem habuit, vel a sua uxore, cuius fidem peie‑
ravit, praesentialem roget veniam. Imo neque obligat
eum Ecclesia ut confessori speciatim et nominatim
personam quacum peccatum patravit, indicet (excepta
ratione sexus, aetatis, ordinis, temporis, loci, numeri et
cae(tera)), ad hoc enim revelandum si cogeretur pec‑
190 cator, ex privato malo, in publicum / erumperet,
2
sequente familiarum irreparabili ruina et animorum

irreconciliabili contrarietate, et hinc sexcenta et infi‑
nita mala1.
Postulat igitur Ecclesiastica et spiritualis regula,
ut confessor peccatorem examinet2 prudenter et ab‑
dita eius conscientiae exploret diligenter, confitens
189 1 coinquinaverit] coinquinavit p. m. / 2 quacum] quocum p. m. //
1
190 1 Post mala, coma et spatium vacuum exstant / 2 examinet]

2
examinetur ms. / 3 et interl., supra comam / 4 vera in rasura, supra

cum / 5 peccator mg. / 6 illi interl. //
mărturiseşte. De unde se vădeşte limpede că puterea du‑

hovnicului este mai tare decât puterea celui vătămat.
În privinţa cercetării celei de‑a doua vătămări care,
chiar dacă se întâmplă sub privirea lui Dumnezeu, cel
ce le vede pe toate, rămâne totuşi deopotrivă nici auzi‑
tă, nici cunoscută de cel vătămat, nu este obligat cel ce
a vătămat să ceară iertare în persoană de la cel vătămat,
pentru motivele pe care le‑am înfăţişat mai sus şi pen‑
tru următoarele exagerări, din care aducem o pildă.
Ce vătămare se poate socoti, întreb, mai crudă şi mai
grea decât să pângărească cineva patul cel cast, fie al său,
fie al aproapelui? Şi totuşi, chiar dacă păcatul adulteru‑
lui este unul dintre păcatele de moarte, duhovnicul nu‑l
obligă pe cel ce mărturiseşte să ceară iertare în persoană
nici de la bărbatul femeii cu care a avut de‑a face, nici de
la soţia sa, căreia i‑a înşelat încrederea. Ba nici măcar
biserica nu îl obligă să îi arate duhovnicului, precis şi pe
nume, persoana cu care a păcătuit (în afară de sex, vâr‑
stă, rang, timp, loc, număr şi celelalte), căci dacă păcăto‑
sul ar fi silit la această dezvăluire, dintr‑un fapt particular
ar ajunge să fie un fapt public şi ar duce la năruirea fără
scăpare a familiilor şi la duşmănia de neîmpăcat a sufle‑
telor, iar de aici ar ieşi mii şi nesfârşite rele.
Regula bisericească şi spirituală cere, aşadar, ca du‑
hovnicul să îl cerceteze cu înţelepciune pe cel ce a păcă‑
tuit şi să exploreze cu grijă adâncurile conştiinţei lui,
iar cel ce mărturiseşte să mărturisească (în împrejurările
de‑abia amintite) cu sinceritate, limpede şi fără niciun
ocol de vorbe, ce are pe suflet şi cu o căinţă adevărată şi
neprefăcută a sufletului; odată împlinită asta, nu mai
este obligat să dezvăluie fapta şi păcatul, fie ca păcătos
autem, iuxta circumstantias, modo dictas, confiteri

sincere, clare et3 absque ulla verborum circuitione,
adiuncta cordis et animi vera4 et infucata contritio‑
ne, quo facto, non ultra obligatur, sive peccator5
confessori, sive mulier marito, sive maritus mulieri
sive proximo cuius sanctum maculavit coiugium,
rem et peccatum aperire. Sed confessor, ad personam
paenitentis et non ad eam quacum peccavit respici‑
ens, ea, quae ex gratia Divini Spiritus concessa et
191 concredita est illi6 facultate, imposito / peccatori1 de‑
1
bito et moderato paenitentiae agendae canone, sub

conditione, si illam2 paenitentiam egerit, si ulterius
taliter peccare, cessaverit, absolvit a peccato, quod
etiam apud Dei misericordiam solutum3 et dimis‑
sum iam esse, firmiter credimus et speramus.
Igitur ex anonymi ambigua et minus dilucide ex‑
plicata doctrina4, ne putet quis eum, absit, totam
Sanctae Ecclesiae in peccatis solvendis et retinendis,
potestatem tol<l>ere5 voluisse, sed intelligat et sciat:
1mo Nullum peccatum tantae esse magnitudinis
et malignitatis, quod Divinam Misericordiam et Bo‑
nitatem vincere possit; quae in tantum extenditur,
ut, si ipse diabolorum6 superbissimus princeps pec‑
catum suum confiteri et paeniteri voluerit, ab Eius
immensa non excluderetur Misericordia.
192 2do Peccata utcumque grandia et mortalia / a sa‑ 2
cerdote, per confessionem et paenitentiam, in terris

dimissa1, in caelis quoque a Deo dimissa esse, iuxta
191 1 peccatori bis in rasura, hinc et pagina anteriore / 2 illam mg. /
1
3
solutum] solutam p. m. / 4 Verba ad titulum operis respicientia /
5
tol<l>ere in rasura / 6 diabolorum] diabulorum ms. //
192 1 dimissa] demissa p. m. / 2 illud] iullud ms. / 3 ἐχομολογου-
2
μένη] ἐχομολογιμένη ms. / 4 ἐστίν] ἐστιν ms. / 5 Deo, per in rasura /

6
si in rasura / 7 Ps. L, 18 //
dinaintea duhovnicului, fie ca femeie dinaintea soţului,

fie ca soţ dinaintea femeii sau a aproapelui căruia i‑a
pângărit sfânta căsătorie. Duhovnicul însă, privind către
persoana celui ce a păcătuit şi nu către cea cu care a
păcătuit, având el acea putinţă care i‑a fost îngăduită
şi încredinţată prin harul Duhului dumnezeiesc, după
ce îl supune pe păcătos la cele datorate şi la un canon pe
măsura pocăinţei ce trebuie împlinită, îl iartă de păcat,
cu condiţia ca, după ce îşi va fi împlinit pocăinţa, să nu
mai păcătuiască astfel: credem şi sperăm cu tărie că şi
dinaintea îndurării lui Dumnezeu este dezlegat şi iertat.
Aşadar, din învăţătura ambiguă şi deloc limpede
a anonimului, nu cumva să creadă cineva – departe
de noi! – că el ar fi vrut să şteargă toată puterea sfintei
biserici de a dezlega şi de a păstra păcatele, ci să înţe‑
leagă şi să ştie:
În primul rând. Niciun păcat nu este atât de mare şi
rău încât să fie mai presus de dumnezeiască îndurare şi
bunătate; ea este atât de cuprinzătoare încât, chiar dacă
însuşi trufaşul principe al diavolilor ar fi voit să mărtu‑
risească şi să se căiască, nu ar fi fost lăsat deoparte de
nesfârşita lui îndurare.
Într‑al 2‑lea rând.
Păcatele, oricât de mari şi de aducătoare de moarte,
odată ce au fost iertate pe pământ, în urma mărturi‑
sirii şi căinţei, au fost iertate şi de Dumnezeu în ce‑
ruri, după acea axiomă eleziastică de veşnic adevăr, ἡ
ἐχομολογουμένη ἀμαρτία, οὐκ ἐστίν ἀμαρτία (adică
păcatul mărturisit nu este păcat). De aceea:
Într‑al 3‑lea rând. Niciun păcat nu este iertat de
Dumnezeu prin slujirea preotului dacă mai înainte
illud2 aeternae veritatis Ecclasiasticum axioma, ἡ

ἐχομολογουμένη3 ἀμαρτία, οὐκ ἐστίν4 ἀμαρτία
(h(oc) e(st), confessum peccatum non esse pecca‑
tum). Ideo
3tio Nullum peccatum a Deo, per5 sacerdotis mi‑
nisterium, dimitti, si6 prius peccator, paenitentiae
stimulo actus, illud corde humili et contrito, sacer‑
doti non fuerit confessus.
4to Confessum quoque peccatum, a Deo minime
dimitti, si confitens non adimpleverit omnes, quos
illi faciendos, confessor definivit, canones. Quemad‑
modum enim „cor contritum et humiliatum Deus
non despicit“7, ita cor pertinax et inob<o>ediens,
Deus non respicit. Vnde
5to Mortaliter forte et irremissibiliter peccare
193 eum, qui myste/rio paenitentiae, spe et Divina Mise‑
ricordia abusus, gravius et assiduius peccandi, sibi
ansam capit. Dixi „forte irremissibiliter“, quia Dei
inaccessibilem oeconomiam ponit esse causam, qua
ipse imprudens audacius et magis quam apostatice
peccet. Deum autem causam et culpam putare pec‑
cati, non est nisi Deum prorsus negare (ut plurimi
huius saeculi blaterant antichristi) et quidem perpe‑
tue; quare in quo invenietur, in eodem et iudicabitur,
hoc est, in perpetuo acctuali peccato, ideo et in per‑
petuum illi non remittetur, quod est tam praesentis,
quam futurae vitae saeculum.
Ex communi notitia, ad Legem Dei necessariorum

1<mo>
194 За1конъ Б9ій въ десzтосло1вій сам / заключенный
1
пребывaетъ непремэн=ый и3 нежи1домъ т0кмw, но2 и3

1
194 1 idem] iddem ms. / 2 tamen] tantem p. m. / 3 In. I, 17 //
păcătosul, mânat de imboldul căinţei, nu l‑a mărturisit

preotului, cu sufletul umil şi istovit.
Într‑al 4‑lea rând. Păcatul, chiar mărturisit, nu este
defel iertat de Dumnezeu dacă cel ce mărturiseşte nu va
fi împlinit toate canoanele pe care i le‑a dat duhovnicul
să le facă. Căci, după cum „Dumnezeu nu priveşte cu
dispreţ inima istovită şi umilită“, tot aşa Dumnezeu nu
priveşte către inima îndărătnică şi nesupusă. De unde:
Într‑al 5‑lea rând.
Face un greu păcat, de moarte şi de neiertat, cel care,
abuzând de taina pocăinţei, de speranţă şi de dumneze‑
iasca îndurare, găseşte calea să păcătuiască şi mai rău
şi mai îndărătnic. Am spus „greu“, „de neiertat“, fiindcă
arată că rânduiala de nepătruns a lui Dumnezeu este
cauza prin care nechibzuitul păcătuieşte mai cuteză‑
tor şi mai mult decât printr‑o apostazie. A socoti însă
că Dumnezeu este pricină şi vină a păcatului nu în‑
seamnă altceva decât a‑l tăgădui pe Dumnezeu (după
cum tot flecăresc cei mai mulţi antihrişti ai acestui
veac) şi încă pe vecie; în ce va fi fost găsit, acolo va fi
judecat, adică într‑un păcat veşnic prezent, şi de aceea
pe vecie nici nu va fi iertat, pentru că veacul este deo‑
potrivă al vieţii de acum şi al celei ce va veni.
După ştiinţa comună, privitor la legea

celor cuvenite lui Dumnezeu
Întâi
„Poruncile lui Dumnezeu, în zece reguli cuprinse,
se vădesc obligatorii nu doar pentru neevrei, ci şi pen‑
tru creştini, şi tuturor oamenilor le‑au fost date. Ş.cl.“
хRтéaнwмъ, и3 всэмъ чlвэ1кwмъ положeнъ є4сть. и3

проча2z. Similiter in articuli fine, idem1 conclusive
confirmat Ґ сeй десzтосл0вный правоuчи1телный
зaконъ, не прело•ный є4сть, и3 непрэмэнный.
Certo certius est Legem Moysae quatenus Dei
ore et verbo promulgata est, non solum Iudaeis et
Christianis, sed etiam Muhammedanis et cunctis
universim mortalibus communem esse. Legem ta‑
men2 Christi, secundum Novum Testamentum,
Mosayca Lege longe perfectiorem ac sanctiorem esse,
nemo dubitat Christianorum. Deus quippe Iudaeis
sancivit legem, iuxta duritiem et perversitatem cordis
eorum, et non iuxta Spiritus Sancti gratiam, quia
195 Lex per Moysam, gratia vero per Christum3 / atqui 1
lex absque gratia non est nisi, iuxta D(ivi) Pauli the‑
ologiam, index et pa<e>nitio transgressionis1, Lex
autem Novi Testamenti plena gratia, liberat a lege
peccati2. Ergo Lex Novi Testamenti, quatenus ex et
per gratiam data, plena et perfecta est3 et in aeter‑
num permanentia sunt4 atque immutabilia eius5
praecepta. Quadere fidelis ille in domo Dei famulus
Moysa et cum illo reliquus quoque prophetarum co‑
etus, populum Iudaicum, insanabili animae lippitu‑
dine ac c<a>ecitate perpetua laborantem, ut viden‑
tem, non videntem, audientem, non audientem, ita
credentem, non credentem6 et intelligentem, non
intelligentem7, sub durissimo Legis coarctarunt iu‑
195 1 Rom. VII, 8 / 2 Rom., VIII, 2 / 3 plena et perfecta est] est,
1
plena et perfecta p. m. numeris manu Cantemirii suprascriptis / 4 sunt

interl. / 5 eius interl. / 6 videntem, non videntem, audientem, non
audientem, ita credentem, non credentem] videntes, non videntes,
audientes, non audientes, ita credentes, non credentes p. m. / 7 Ps.
CXIII, 13‑14; CXXXIV, 16‑17 //
La fel întăreşte, ca o concluzie, în încheierea artico‑

lului: „Iar aceste zece porunci de nestrămutat şi obliga‑
torii sunt.“
Este pe deplin sigur că legea lui Moise a fost formula‑
tă ca una venită din gura şi cuvântul lui Dumnezeu, nu
doar pentru iudei şi creştini, ci şi, deopotrivă, pentru mo‑
hamedani şi toţi muritorii. Nimeni dintre creştini nu se
îndoieşte însă că legea lui Hristos, după Noul Testament,
este cu mult mai desăvârşită (sic) şi mai sfântă decât legea
mozaică. De bună seamă, Dumnezeu a consfinţit legea
pentru iudei, după asprimea şi îndărătnicia inimii lor, iar
nu după harul Duhului Sfânt, pentru că legea a fost dată
prin Moise, dar harul, prin Hristos, iar legea fără har nu
este, după teologia Sfântului Pavel, altceva decât un în‑
semn şi o pedeapsă a încălcării; dar legea cea plină de
har a Noului Testament ne eliberează de legea păcatu‑
lui. Legea Noului Testament, aşadar, ca una care a fost
dată prin har, este deplină şi desăvârşită, iar poruncile
ei rămân pe vecie şi sunt de neschimbat. Din această
pricină, acel credincios slujitor din casa lui Dumnezeu,
Moise, şi restul cetei de profeţi au pus sub jugul aspru
al legii pe poporul iudeu, ce se trudea cu întunecimea
de nevindecat a inimii şi veşnica orbire – ca unul care
văzând, nu vedea, auzind, nu auzea, şi tot aşa, crezând,
nu credea şi înţelegând, nu înţelegea –, altminteri avea
să cadă cu uşurinţă în idolatrie şi celelalte nelegiuiri ale
neamurilor. Şi de aceea, privindu‑le inima netăiată îm‑
prejur, le cere cu asprime, prin prima poruncă, să nu
aibă alţi dumnezei în afară de el.
Într‑a doua, să nu îşi facă idoli şi niciun fel de ase‑
mănare, sus în cer şi jos pe pământ şi celelalte. Într‑a
go, alioquin in idololatriam aliasque gentilium

ignominias facillime ruiturum. Ideoque ad incir‑
196 cumcisum eius adspiciens cor, Primo Praecepto / 1
rigorosissime iubet, ne sint illi alii dii praeter Ipsum.

In Secundo, ne faciat sibi idolum, neque omnem
similitudinem quaeque in caelo sursum et in terra
deorsum1 et cae(tera)2. In Quarto Praecepto, diem
sabbati et eius commemorationem, sanctificatio‑
nem et omni opere in eo, cessationem toties atque
toties demandat3. Haec tamen Legis Praecepta, licet
sint caeteris aequalia et aequipollentia, Moysa ta‑
men4, cui fidei aperti erant oculi, ea transmutare et
ex suo rigore mitiora reddere non dubitavit; et non
peccavit, imo tantam5 promeruit gloriam6, ut fidelis
in domo Dei famulus esse, ab Ipso Deo existimare‑
tur atque constitueretur. Et imprimis illud „ne facias
tibi idolum et omnem similitudinem“ et cae(tera) ea
qua pollebat fide ac fiducia, diminuit, mitigavit
197 atque / temperavit. In templi eni<m> propitiatorio,
2
mox conflatiles erixit cherubin1, similitudinem nem‑

pe ex numero earum, quae in caelis sunt. In deserto
erexit aeneum serpentem2 (qui3 deinde conservatus
est in templo Salomonis, ad tempora usque Oziae),
ad4 similitudinem earum, quae in terris sunt, ad qu‑
em aspiciens, caecus animae oculo populus a lethali
serpentum sibi consimilium, morsu liberabantur.
Sanctum diem sabbati, nemine contradicente, imo
Deo Ipso concedente, pedisequam fecit circumcisi‑
oni, quamvis praeceptum circumcisionis non sit ex
196 1 Ex. XX, 3‑4 / 2 Post et cae(tera), in rasura est videtur / 3 Ex. XX,
1
10 / 4 tamen interl. / 5 tantam] tanta p. m. / 6 gloriam] gloria p. m. //

197 1 Ex. XXXVII, 7‑9 / 2 Num. XXI, 9 / 3 qui] quod p. m. / 4 ad
2
interl. / 5 Lc., XIII, 15 / 6 sabbato] sabbatho ms. / 7 se erige‑ in rasura //
patra poruncă, cere de atâtea şi atâtea ori ziua sabatu‑

lui şi comemorarea ei, socotirea ei ca sfântă şi oprirea
de la orice lucrare pe durata ei. Cu toate că aceste
porunci ale legii sunt egale cu celelalte şi au aceeaşi
putere, Moise, căruia ochii îi erau deschişi de credin‑
ţă, nu a stat la îndoială să le schimbe şi să le facă mai
blânde faţă de asprimea lor; şi nu a păcătuit, ba chiar
a binemeritat slava de a fi socotit şi rânduit de Dum
nezeu însuşi ca un slujitor credincios în casa lui
Dumnezeu. Iar în primul rând a micşorat, a îmblânzit
şi a temperat acel „să nu‑ţi faci idol şi niciun fel de
asemănare“ şi celelalte, prin credinţa şi încrederea cu
care fusese întărit.
Căci în locul de împăcare din templu a ridicat pe
dată heruvimi din metal topit, adică după asemăna‑
rea celor ce sunt în cer. În pustie a ridicat un şarpe de
aramă (care a fost mai apoi păstrat în templul lui
Solomon, până în vremea lui Ozia), după asemănarea
celor care sunt pe pământ: privindu‑l, poporul ce nu
vedea cu ochiul inimii, se mântuia de muşcătura de
moarte a şerpilor asemenea aceluia. Iar sfânta zi a sa‑
batului, fără ca cineva să se pună împotrivă, ba chiar
cu îngăduinţă de la Dumnezeu însuşi, a făcut‑o roaba
tăierii‑împrejur, chiar dacă porunca tăierii‑împrejur
nu este una dintre cele zece porunci; a îngăduit ca în
ziua de sabat să se lege şi să se dezlege vitele de jug, să
fie ridicate şi duse la adăpat şi celelalte. În aceeaşi zi,
dacă duşmanul dă atac, este îngăduit să iei armele
şi să te ridici împotriva duşmanului, să călăreşti, să
lupţi, să ucizi, să urmăreşti, să iei în stăpânire, să des‑
poi şi celelalte.
numero decem praeceptorum, concessit iumentum

ligare ac disligare, erigere et adaquare5 et cae(tera),
in die sabbato6. Eodem die, urgente hoste, conces‑
sum est arma sumere et contra hostem se erigere7,
198 equitare, pugnare, occi/dere, persequi, capere, spoli‑
1
are et cae(tera). Quid plura<?> Deus Ipse in prophe‑

tis Suis passim, sabbatum reiicit, holocaustomata pro
peccatis abominatur, neomaenia et festivitatis sancti‑
ficationem aversatur et in fine, negat Se eorum esse
Deum et eos Eius esse populum! Quare? Quia cum
in litera Decalogi haerentes, „asinus Dominum et
bos praesepe Domini cognovit, Israël vero1 non cog‑
novit“2, quod idem testatur ubicumque terrarum
dispersus reperitur Iudaicus populus, alias Decalogi,
quoad literam, observantissimus et in eo3 plusquam
adamantina duritie, tenacissimus. Et haec quidem ex
plurimis4 Veteris Testamenti exemplis, pauca suffici‑
ant. Ex Novo autem Testamento, Ipse D(omi)nus
Salvator, cum toto Suo Sancto Evangelio, et omnibus
199 Sanctis Suis Dis/cipulis, testis est fidelis, Legem De‑
2
calogi neque perfectam esse, neque ex eius operibus

quemquam salvari posse, quia neque ipsa Lex absque
gratia completa est, neque aliquis eam1 absque gratia
adimplere potest. Quare observet Christianus Legi
Evangelicae studiosus et videat D(omi)num tum Ve‑
teris, tum Novae Legis Legislatorem Iesum Chris‑
tum, quomodo in sabbato morbos curat, daemonia
eiicit, iter facit, discipulis spicas vellere ac manducare
198 1 vero interl. / 2 Is. I, 3 / 3 in eo mg. / 4 plurimis] plurimos p. m. //
1
199 1 eam interl. / 2 Lc., VI, 1 / 3 pharisaeos Decalogi tenacissimos:

2
pharisaeis Decalogi tenacissimis p. m. / 4 Post redarguit, del. eos ms. /

5
quem mg. / 6 intrantem] intrantes p. m. / 7 Ipsum] Ipse p. m. / 8 Mt.
XII, 3‑4; Lc. VI, 3‑4 //
De ce să spunem mai multe? Dumnezeu însuşi prin

profeţii săi, fără deosebire, respinge sabatul, alungă de
la sine arderile de tot pentru iertarea păcatelor, este îm‑
potriva lunii noi şi a sfinţirii sărbătorilor şi, în sfârşit,
tăgăduieşte că este Dumnezeul lor şi că ei sunt poporul
lui! De ce? Pentru că, ţinându‑se strâns de litera deca‑
logului, „asinul şi‑a cunoscut Domnul şi boul a cunos‑
cut ieslea Domnului, dar Israel nu l‑a cunoscut“, iar
asta o dovedeşte întocmai poporul iudeu, oriunde se
găseşte el, risipit pe cuprinsul pământurilor – altmin‑
teri, foarte atent la litera decalogului şi mai îndărăt‑
nic în asta decât tăria diamantului. Iar aceste câteva
exemple din cele foarte multe ale Vechiului Testament
să fie de ajuns. În Noul Testament însă, însuşi Domnul,
Mântuitorul, împreună cu toată Sfânta sa Evanghelie
şi toţi sfinţii săi învăţăcei, este martor de încredere că
legea decalogului nici nu este desăvârşită, nici nu poate
mântui pe cineva după lucrările sale, pentru că legea
însăşi a fost dusă la capăt fără har şi nimeni nu o poate
împlini fără har. De aceea să bage de seamă creştinul
să fie atent la legea bisericii şi să vadă cum Domnul,
atât al legii vechi, cât şi al celei noi, legiuitorul Iisus
Hristos, vindecă boli în ziua de sabat, alungă demoni,
porneşte la drum, le îngăduie învăţăceilor să smulgă
spice şi să mănânce şi le porunceşte să facă şi să lucreze
orice lucrare care este spre slava lui Dumnezeu şi spre
binele aproapelui; iar fariseilor (care se ţin cu mare în‑
dărătnicie de decalog), când îl mustră că a făptuit, el
şi discipolii săi, lucruri neîngăduite, Domnul le răs‑
punde cu pilda lui David, despre care arată că nu a
păcătuit defel atunci când, împins de nevoie să intre
permittit2, et omne opus quid in Dei gloriam ac pro‑

ximi bonum fit, fieri atque operari iubet; ad haec ve‑
ro pharisaeos Decalogi tenacissimos3, exprobrantes
illi illicita ab Illo Illiusque discipulis fieri D(omi)nus
redarguit4 Davidis exemplo quem5 ex necessitate
Sancta Sanctorum intrantem6, panes propositionis
200 Ipsum7 comedentem8, / et suis distribuentem, mini‑
1
me peccasse demonstrat, concludit denique sabbatum

propter hominem et non1 hominem propter sabba‑
tum esse factum2. Tandem contristatur super cordis
eorum caecitate3. Contristatur? Sed quare? Quia pari‑
etes dealbati, quia monumenta foetidissimis plena
ossibus4, quia Legis Decalogi observantia elati et litera
eius occisi, quae sit Spiritus gratia agnoscere et perci‑
pere nolunt, ut sciant Filium5 Hominis esse domi‑
num5 etiam sabbati6. Observa praeterea in Novo Tes‑
tamento circumcisionis abolitionem, eiuniorum
ad hypocrisis ostentationem conflatorum, abrogatio‑
nem holocaustomatum ac pro peccatis sacrificiorum
abominationem, non enim vult legis sacrificium, sed
gratiae cor contritum7 et generaliter, ut Aeternae Veri‑
201 tatis legislator et ut ipsa / Veritas, toties atque toties
2
„vae“, iterumque „vae“ incutiens1, „habent, inquit,

Legem, Moysam et Prophetas, audiant illos. Respon‑
det idem: Non ita Pater Abraham2 „sed mitte ut an‑
nuntiet3 fratribus“4 et cae(tera).
200 1 non interl. / 2 Mc., II, 25‑27 / 3 Mc., III, 5 / 4 Mt., XXIII,
1
26 / 5 ‑ium et inferius do‑ in margine versus deperditur / 6 ut sciant

Filium Hominis esse dominum etiam Sabbathi mg.; Mt. XII, 8, Mc.
II, 28, Lc. VI, 5, In. V, 1‑17 / 7 Mt. XII, 3‑7 //
201 1 Mt. XI, 21; XVIII, 7; XXIII, 13‑29; XXIV, 19; XXI, 24; Mc.
2
XIII, 17; XIV, 21; Lc. VI, 24‑26; X, 13; XI, 42‑52; XVII, 1; XXI, 23;
XXII, 22 / 2 Lc. XVI, 29‑30 / 3 annuntiet] annunciet ms. / 4 Mt. XXVIII,
10 / 5 In. XIII, 34 / 6 Mt. XIX, 8; Mc. X, 5 / 7 Deum] Teum p. m. //
în Sfânta Sfintelor, a mâncat el însuşi chiar din pâinile

punerii dinainte şi le‑a împărţit alor săi: trage de aici
concluzia, în cele din urmă, că sabatul a fost făcut pen‑
tru om, iar nu omul, pentru sabat.
În sfârşit, se întristează pentru orbirea inimii lor.
Se întristează? Dar de ce? Pentru că sunt ca nişte pereţi
văruiţi, pentru că sunt ca mormintele pline de oase
putrezite de tot, pentru că, înălţaţi pe respectarea le‑
gii decalogului şi ucişi în litera lui, nu vor să ştie şi să
priceapă ce este harul duhului, ca să ştie că Fiul omu‑
lui este stăpân chiar peste sabat. Ia seama, pe lângă
acestea, la abolirea circumciziei în Noul Testament, a
postului ţinut în gura mare, pentru fala ipocriziei, su‑
primarea arderii‑de‑tot şi respingerea jertfelor pentru
păcate, căci nu voieşte jertfă după lege, ci inimă supu‑
să după har şi, în general, ca legiuitor al adevărului
veşnic şi ca adevărul însuşi, lovindu‑i de atâtea şi atâ‑
tea ori cu „vai“ şi iarăşi „vai“, le cere „să ţină legea, să îi
asculte pe Moise şi pe profeţi. Tot el răspunde: Nu aşa,
părinte Abraham, ci trimite să le dea de veste fraţilor
mei“ şi celelalte.
„Legea este aşa, dar eu însumi nu sunt aşa.“ Dar
cum? „Vă dau poruncă nouă şi lege nouă.“ Cum? Nu
aşa cum am dat‑o părinţilor voştri, după asprimea ini‑
mii lor, ci după desăvârşirea, îndreptarea şi împlinirea
care e cuprinsă, toată, în slujirea lui Dumnezeu şi iubi‑
rea aproapelui. Aşadar, îl slujeşti pe Dumnezeu şi crezi
în el? Jertfeşte‑i lui inima ta supusă, iar nu un viţel. Îţi
iubeşti aproapele? Nu îi face ce nu vrei să ţi se facă ţie,
ba chiar fă pentru el ce doreşti să ţi se facă ţie. Iar
„Lex ita, Ego vero non ita.“ Sed quomodo? „Prae

ceptum novum et Legem novam do vobis.“5 Qua‑
lem? Non talem, qualem dedi patribus vestris, secun‑
dum duritiem cordis eorum6, sed iuxta perfectionem,
correctionem ac adimpletionem quae tota in Dei
cultu ac proximi charitate complectitur. Colis, igitur,
Deum7 et credis in Eum? Sacrifica Illi cor tuum con‑
tritum, et non vitulum. Diligis proximum! Ne facito
illi quod tibi fieri nolueris, imo quod tibi fieri cupis,
hoc ipsum illi facito. Et „Si septies septuagies in die
202 peccaverit tibi, dimitte illi et quidem absque / mur‑ 1
muratione, absque raca1, absque fatue“2 et cae(tera).

Custodis omnia Legis praecepta, vera et perfecta,
non solum te diligente, sed potissimum odio te pro‑
sequentem ita dilige ut temetipsum. Vis differre ab
Iudaeo, Muhammedano, in conservandis Decem
Praeceptis? Adiunge quae ad illa D(omi)nus Salvator
adiunxit et subtrahe quae Ille subtraxit. Credis unum
esse Deum et praeter Eum non esse alium? Crede
Eundem esse Trinum ut hoccemodo fides tua distin‑
guatur et ab Iudaico defectu, et a Gentilicio3 super‑
fluo et vano multorum numinum cultu; et finaliter,
vis esse perfectum4 in Lege D(omi)ni, eamque diu
noctuque meditari, firmiter custodito illas tres theo‑
logicas virtutes, quas S(anctus) Paulus a Christo
203 D(omi)no edoctus, Sanctae tradidit Ecclesiae: / fi‑ 2
dem, dico, spem et charitatem1. Si unam harum non

habes, et reliquas non habes, et nihil habes. Si unam
harum perfectam habes, habes et reliquas, et omnia
habes, exempli gratia, habes perfectam in Deum fi‑
202 1 raca] racca ms., Bodogae / 2 Mt. V, 22 / 3 Gentilicio] Genti
1
litio ms. / 4 perfectum] perfectus ms. //

203 1 1 Cor. XIII, 13 / 2 peccati] peccato p. m. / 3 pretio] precio ms. //
2
„dacă îţi va fi greşit de şaptezeci de ori câte şapte pe zi,

iartă‑l, şi încă fără vreo cârteală, fără să‑l scuipi, fără
să‑l faci prost“ şi celelalte. Păzeşti toate poruncile le‑
gii, adevărate şi desăvârşite, nu doar iubindu‑te pe
tine, ci mai cu seamă iubindu‑l pe cel ce te urmăreş‑
te cu ură, aşa să‑l iubeşti ca pe tine însuţi. Vrei să te
deosebeşti de iudeu, de mohamedan în respectarea
celor zece porunci? Adaugă ce a adăugat la ele Dom
nul, Mântuitorul, şi îndepărtează‑le pe cele pe care el
le‑a îndepărtat. Crezi că există un singur Dumnezeu şi
că nu este altul în afara lui? Să crezi că tot el este şi
Treimea, pentru ca în acest fel credinţa ta să se deose‑
bească de abaterea iudaică şi de slujirea păgână fără rost
şi cea deşartă a multor oameni; şi, în cele din urmă,
dacă vrei să fii desăvârşit în legea Domnului şi să cu‑
geţi la ea zi şi noapte, respectă cu tărie cele trei virtuţi
teologice pe care Sfântul Pavel, învăţat de Domnul
Hristos, le‑a încredinţat sfintei biserici: numesc cre‑
dinţa, speranţa şi iubirea. Dacă nu ai una singură din‑
tre ele, nici pe celelalte nu le ai şi nimic nu ai. Dacă ai
una singură desăvârşită, le ai şi pe celelalte şi pe toate
le ai: de pildă, ai credinţa desăvârşită în Dumnezeu,
atunci este dincolo de îndoială că ai speranţa desăvâr‑
şită că vom fi mântuiţi de pedepsa păcatului cu preţul
sângelui Fiului lui. Ai o speranţă puternică de acest
fel, atunci este dincolo de îndoială că ai şi credinţă
puternică în Dumnezeu şi o iubire neprefăcută faţă de
aproapele tău. Îţi lipseşte iubirea, atunci îţi lipsesc toa‑
te şi, dacă le ai, toate îţi sunt deşarte, toate, zadarnice
şi toate, rele, chiar de vei fi făcut miracole, chiar de vei
dem, procul dubio habes et perfectam spem, nos re‑

demptos esse a poena peccati2, pretio3 sanguinis Filii
Sui. Habes huiscemodi firmam spem, procul
dubio, habes et in Deum firmam fidem, et in proxi‑
mum infucatam charitatem. Deest tibi charitas, de‑
sunt tibi omnia et, si quae sunt, omnia vana, omnia
frustra et omnia mala, etiamsi miracula feceris, eti‑
amsi montes verbo moveris, etiam, ausim dicere, ad
tertium usque caelum, ut Paulus, ascenderis, nihil
tibi prodest, omne obest. His, inquam, tibi absenti‑
204 bus, abest tibi / Dei perfecta Lex, abest itaque tibi1
1
Ipse Deus, Quem, licet in lege coluisti, in charitate

tamen prorsus negasti.
Igitur sciant Orthodoxi Christiani Legem Novi
Testamenti longe diversam et longe perfectiorem esse
Lege quam Deus per Moysam, in toto Pentateucho,
Iudaico olim dedit populo. Sciant itidem2 quod
Sancta Septima Vniversalis Synodus cavendum3 do‑
ceat haereticos ex Decalogi obliqua explicatione et
praesertim in Sanctarum Imaginum debita adoratio‑
ne, Orthodoxorum pueros seducere conari, quod fu‑
sius vide in apologia Epiphanii Diaconi, contra Gre‑
gorium Iconoclastam, Actione 6, pag(ina) mihi 7684.
2do
205 Таковh и3же сн7внéй стрaхъ, и3 / любовъ къ БGу не
можетъ быти въ срцdахъ на1шихъ [по силэ и3 в0ли
2
є3стествeнной] но д¦ъ с™ый неви1димw сіz1

добродётели наса•дает в дш7и чlвчеcкой et cae(tera).
204 1 tibi interl. / 2 itidem] ididem ms. / 3 cavendum in rasura /
1
4
PL 129, pp. 373‑452 //
205 1 nihil interl. / 2 concurrente] concurri p. m. / 3 Cf. Ovidius,
2
Metamorphoses, VII, 20‑21: Video meliora proboque, deteriora sequor /

4
donum] bonum ms. / 5 Eccl., I, 16 //
fi mutat munţii cu un cuvânt, chiar dacă – aş îndrăzni

să spun – vei fi urcat până la al treilea cer, ca Pavel,
nimic nu‑ţi foloseşte, totul îţi face rău. Dacă acestea îţi
lipsesc, spun, îţi lipseşte legea desăvârşită a lui Dum
nezeu, îţi lipseşte în felul acesta Dumnezeu însuşi, pe
care l‑ai tăgăduit deplin în iubire, cu toate că l‑ai
slujit în lege. Să ştie, aşadar, creştinii ortodocşi că le‑
gea Noului Testament este cu totul diferită şi cu mult
mai desăvârşită (sic) decât legea pe care Dumnezeu i‑a
dat‑o cândva, prin Moise, poporului iudeu, în întregul
Pentateuh. Să ştie, tot aşa, că sfântul sinod al şaptelea
universal îi învaţă să se ferească de ereticii care se stră‑
duiesc, printr‑o tălmăcire piezişă a decalogului şi mai
cu seamă prin închinarea datorată sfintelor imagini, să
îi ademenească pe copiii ortodocşilor: pentru aceasta,
vezi mai pe larg în apologia diaconului Epifaniu îm‑
potriva iconoclastului Gregorie, în acţiunea 6, pagina
(la mine) 768.
„Asemenea binefaceri, precum frica puternică şi

iubirea faţă de Dumnezeu, nu pot să existe în sufle‑
tul nostru <prin tărie şi vrere firească>, ci Duhul
Sfânt, în chip nevăzut, le sădeşte în sufletul omului“
şi celelalte
De bună seamă, după cum este ortodox să se crea‑
dă că omul nu poate face prin sine însuşi nimic bun şi
nimic drept, altfel decât cu ajutorul şi îndrumarea
Profecto quemadmodum orthodoxum est crede‑

re hominem per se nihil1 boni, nihilque iusti agere
posse, nisi concurrente2 Divina Gratia ac directione;
ita orthodoxum est scire omne malum sive factum,
sive cogitatum, aliam non habere scaturiginem pra‑
eter diaboli tentationem et hominis libere volendi
facultatem, qua videns meliora et probans, deteriora
tamen sequi3 potest. Igitur Christianorum liberi cla‑
re et distincte docendi sunt omne donum4 perfec‑
tum (quorum in numero, timor Dei, ut principium
sapientiae, principem tenet locum5) et omne opus
206 bonum, quod secundum Dei fit / aut cogitatur,
1
voluntatem, non aliunde, nisi a Luminum Patre

descendere 1. Descendit quidem divinae gratiae
concursus, sed super quem? Super quaerentem illam.
Aperitur in Dei timore sapientiae ostium2, sed cui?
Pulsanti datur. Sed cui? Quaerenti et quidem conti‑
nuo et incessanter, quaerenti et non otiose et pigri‑
ter expectanti. Quadere ne propter interpretationis
obscuritatem et puerorum ac simplicium incapacita‑
tem, in blasphemam quorundam haereticorum opi‑
nionem, incaute quis incidat, qui effutiunt, hominis
liberum arbitrium (quae est naturalis ipsa volendi et
eligendi facultas) plane negandum esse; ideoque3 ne‑
minem posse salvari, praeter eum, quem Deus sal‑
vandum elegit et neminem damnatum iri (apage
blasphemiae) praeter eum, quem Deum damnan‑
207 dum destinavit, utrumque / falsum, utrumque im‑
2
pium. Deus eni<m> omnes salvari vult, omnes, non

206 1 Iacob I, 17 / 2 ostium in rasura / 3 ideoque] idem p. m. //
1
207 1 quosdam] quosdas ms. / 2 Mt. XI, 28 / 3 Isaia, C. 5, v. 1 mg. /

2
4
Electam et inferius ut faceret uvas, et fecit labruscas maioribus litteris
scripta ms. / 5 Isaia V, 2 / 6 debui ultra] ultra debui p. m., numeris manu
harului dumnezeiesc, tot aşa este ortodox să se ştie că

orice rău, fie făcut, fie gândit, nu are un alt izvor
decât ispitirea diavolului şi putinţa omului de a voi
în mod liber, prin care, văzând ce e mai bine şi încu‑
viinţând, poate totuşi să le urmeze pe cele mai rele.
Aşadar, copiii creştinilor se cuvine să fie învăţaţi lim‑
pede şi cu precizie că orice dar desăvârşit (în rândul
cărora se află pe primul loc teama de Dumnezeu, ca
început al înţelepciunii) şi orice lucrare bună care se
face sau se gândeşte după voinţa lui Dumnezeu, se
coboară asupra lor nu din altă parte decât de la părin‑
tele luminilor.
Şi anume, ajutorul harului divin coboară, dar asu‑
pra cui? Asupra celui care îl cere. Se deschide poarta
înţelepciunii în teama de Dumnezeu, dar cui? I se dă
celui ce bate la poartă. Dar cui? Celui care cere – ba
chiar cere mereu şi fără încetare, şi nu celui care aşteap‑
tă în tihnă şi leneş. De aceea, nu cumva, din pricina
lipsei de limpezime a tâlcuirii şi din pricina slabei pu‑
teri de pătrundere a copiilor şi a celor simpli, cineva să
cadă, neprevăzător, în credinţa blestemată a unor ere‑
tici, care trăncănesc zicând că liberul arbitru al omului
(care este însăşi putinţa naturală de a voi şi de a alege)
se cuvine să fie cu totul tăgăduit; şi că de aceea nimeni
nu se poate mântui în afară de cel pe care Dumnezeu
l‑a ales pentru a‑l mântui şi că nimeni nu va fi osândit
(departe de noi blasfemia!) în afară de cel pe care
Dumnezeu l‑a menit osândei: amândouă sunt false,
amândouă, lipsite de credinţă.
quosdam1 ad Se vocat: „Venite ad Me omnes.“2 Deus

vineam plantavit (Isaia, C(apite) 5, v(ersu) 13) „et se‑
pivit eam et lapides elegit ex ea et plantavit eam elec‑
tam4 et aedificavit turrim in medio eius et torcular
ex<s>truxit in ea, et ex<s>pectavit ut faceret uvas, et
fecit labruscas“5 et „Quid est quod debui ultra6 face‑
re vineae meae et non feci ei? An quod expectavi ut
faceret uvas et fecit labruscas?“7 Et ibidem inferius,
quae sit illa vinea ipsemet propheta expressis explicat
verbis: „Vinea, inquit, Domini exercituum domus
Israël est et vir Iuda, germen eius delectabile et ex‑
pectavi ut faceret iudicium et ecce iniquitas, et iusti‑
tiam et ecce clamor.“8 Similes minas et minationes9
208 incutit D(omi)nus Salvator in civitatem / Ierusalem
1
divinae voluntati semper1 resistenti et ei omne con‑

trarium agenti. „Ierusalem, Ierusalem, quae occidis
prophetas et lapidas eos, qui ad te missi sunt, quoties
volui2 congregare filios tuos, quemadmodum galli‑
na congregat pullos suos sub alas, et noluisti.“
(Matth(aeum), C(apite) 23, v(ersu) 37)3
Ex his igitur Sanctae Scripturae testimoniis sole
meridiano clarius patet Deum timere et diligere ne‑
minem posse, nisi naturalis illa volendi facultas4
concurrenti5 adiuvetur gratiae et Spiritum Sanctum
infundere quidem6 ac implantare has virtutes in ani
mabus hominum, sed in quaerentibus, pulsantibus7,
Cantemirii suprascriptis / 7 Is. V, 4 / 8 Is. V, 7 / 9 minationes] mina
tiores ms. //
208 1 divinae voluntati semper] semper divinae voluntati p. m.,
1
numeris manu Cantemirii suprascriptis / 2 Quoties volui et inferius

noluisti maioribus litteris scripta ms. / 3 Matth. C. 23, v. 37 mg. / 4 fa‑
in rasura / 5 concurrenti] concurrente p. m. / 6 quidem interl. / 7 Lc.,
XI, 9‑10 / 8 Gal. IV, 6 //
Căci Dumnezeu voieşte ca toţi să fie mântuiţi, pe

toţi – nu pe câţiva – îi cheamă la sine: „Veniţi la mine
toţi.“ Dumnezeu a sădit vie (Isaia, în capitolul 5, verse‑
tul 1) „şi a săpat‑o şi a ales din ea pietrele şi a sădit‑o de
soi bun şi a clădit un turn în mijlocul ei şi a ridicat un
teasc în ea şi a aşteptat să facă struguri şi a făcut rod
sălbatic“ şi „Ce altceva a trebuit să fac pentru via mea şi
nu am făcut? Oare pentru ce am aşteptat să facă stru‑
guri şi a făcut rod sălbatic?“ Şi tot acolo, mai jos, tâlcu‑
ieşte profetul însuşi, în cuvinte limpezi, care este via
aceea: „Via Domnului oştirilor, spune, este casa lui
Israel, şi bărbatul lui Iuda este sămânţa dragă lui, şi am
aşteptat să facă judecată – şi iată nedreptatea –, şi drep‑
tate – şi iată zarva.“
Cu ameninţări şi vorbe grele de acelaşi fel loveşte
Domnul, Mântuitorul, în cetatea Ierusalim, care se
pune mereu împotriva voinţei dumnezeieşti şi face orice
lucru potrivnic ei. „Ierusalime, Ierusalime, care îi ucizi
pe profeţi şi arunci cu pietre în cei care au fost trimişi la
tine, de câte ori am voit să îi adun pe fiii tăi, aşa cum
cloşca îşi adună puii sub aripi, şi tu nu ai vrut!“ (Matei,
în capitolul 23, versetul 37).
Din aceste mărturii ale Sfintei Scripturi se vădeşte
aşadar mai limpede decât soarele la amiază că nimeni
nu poate să se teamă de Dumnezeu şi să îl iubească
decât dacă acea putinţă naturală de a voi este sprijinită
de ajutorul harului şi că Duhul Sfânt revarsă şi sădeşte
aceste virtuţi în inimile oamenilor, dar numai în cei
care cer, bat la poartă, strigă neîncetat „Tată, Părinte“,
iar nu în cei care se pun împotrivă, nu în cei care le
continuo clamantibus „Abba Pater“8 et non in con‑

tranitentibus, non in eas respuentibus et cae(tera).
Impertit quidem coronas, sed legitime certantibus.
Itaque ut summe bonus est, oriri facit solem super
209 improbos, aeque ut super probos, ita ut sum/me ius‑
1
tus est, bonis quidem bone, malis autem mala1, et

quidem utrisque aeterna retribuet.
Ex interpretatione orationis dominicae

И# с бlгодарeніемъ понести2 кrтъ t тебе2 нaмъ
налагaемый.
Sub Crucis mentione, quae hic ab authore fit,
oportet intelligi primum (quod et ipse interpretatur)
esse iugum illud suavissimum D(omi)ni doctrina2,
quod imposuit credentibus in Eum, hoc est, patien‑
tiam, tolerantiam, humilitatem, continentiam, absti‑
nentiam et reliquas morales virtutes. Secundo (quod
ab authore brevitate studioso omissum est) intelligi
debet Ipsum3 Crucis signum, quod nobis Christi
Domini passionem et mortem repraesentans (1
Corin(thios), C(apite) 1, ver(su) 23)4 „Iudaeis quidem
210 scandalum, Gentibus autem stultitiam, ipsis / autem 2
vocatis Iudaeis atque Graecis Christum Dei virtutem

et Dei sapientiam“, quod1 in Domini2 quidem passi‑
one adorando, surrectionem Eius glorificamus, in
vultu nostro et in corpore exterius designando, sive
Eius figuram, ex quacumque materia, in pectore, in
sinu et in vestibus gestando, nos sub signo militiae
Christi conscriptos3 et in virtute Eius contra omnem
209 1 Mt. V, 45 / 2 doctrina] doctrinam p. m. / 3 Ipsum] ipsum
1
p. m. / 4 1 Corin., C. 1, ver. 23 mg. //

210 1 quod] quae p. m. / 2 Domini] Domine p. m. / 3 conscriptos
2
mg. / 4 primo interl. / 5 Cf. Symbolum Nicaenum //

dispreţuiesc şi celelalte. Cu adevărat el împarte cununi,

dar pentru cei care luptă legiuit. Şi aşa, după cum este
bun în felul cel mai înalt, de face să răsară soarele deo‑
potrivă peste cei păcătoşi şi peste cei drepţi, tot aşa este
drept în felul cel mai înalt, de îi va răsplăti pe cei buni
cu bine, dar pe cei răi cu rău – şi încă pe vecie, şi pen‑
tru unii, şi pentru ceilalţi.
Din interpretarea rugăciunii domneşti
„Şi cu recunoştinţă să porţi crucea ce ne‑a fost dată.“

Prin cuvântul „cruce“ care e amintit aici de autor,
se cuvine să se înţeleagă în primul rând (aşa cum tâl‑
cuieşte chiar el) că este acel jug foarte dulce pe care
învăţătura Domnului l‑a pus celor ce cred în el, adică
răbdarea, îngăduinţa, smerenia, stăpânirea de sine, în‑
frânarea şi celelalte virtuţi morale. Într‑al doilea rând
(lucru care a fost lăsat deoparte de autor, preocupat
de concizie), trebuie să se înţeleagă chiar semnul
crucii, care înfăţişează pentru noi pătimirea şi moartea
Domnului Hristos (Corinteni 1, în capitolul 1, verse‑
tul 23), „poticnire pentru iudei, nebunie pentru pă‑
gâni, dar pentru cei chemaţi – iudei şi greci – Hristos
a fost puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui
Dumnezeu“, ceea ce slăvim ca învierea lui, atunci când
cinstim pătimirea Domnului, însemnând pe chipul
nostru sau pe trupul nostru, în afară, sau purtând chi‑
pul lui, din orice material, pe piept, în sân şi pe veş‑
minte, arătând că suntem înrolaţi sub stindardul oştirii
visibilem, invisibilem hostem militare. Igitur filius

Orthodoxi Christiani ex nomine Sanctissimae Cru‑
cis, duo, ut diximus, apprime necessaria, obligatur
credere et scire: Crucem nimirum et portationem
eius, primo4, esse iugum Evangelicum, h(oc) e(st)
Dominum Iesum esse Christum Dei Filium et na‑
tum, et perfectum hominem, excepto peccato fac‑
tum, passum et mortuum, et tertia die redivivum et
cae(tera)5, corde quidem credere et ore profiteri; se‑
211 cundo, esse gloriam et posteritatis / signum1 nobis,
1
non solum in communem humani generis hostem,

sed etiam contra iniquos vicinos, iniusta in nos arma
inferentes2, ut indicatum et dictum est Magno illi et
Maximo Constantino Imperatori3, „In hoc signo
vinces“4, hostem scilicet et ipsius, et Christi, Lyci‑
nium quidem politicum, Arium autem Ecclesiasticum,
et in utroque diabolum prosternens, Dei Ecclesiam
quae Christum et hunc Crucifixum5 profitetur, et in
hoc unico gloriatur, erexit, stabilivit et fidei Orthodo‑
xae splendori restituit, ita ut, secundum Salvatoris
edictum, porta Inferni in eam non praevaleat6. Conti‑
nuo igitur cuicumque Orthodoxo, cum Orthodoxa
Matre Ecclesia, hymnum caelestem cantandum,
„Crucem Tuam adoremus Dominator“ et „Sanctam
Resurrectionem Tuam cantamus et glorificamus“,
212 „Salva D(omi)ne populum / Tuum et benedic posses‑
2
211 Verbum signum deest imo paginae anterioris / 2 in‑ postea

1
1
additum est / 3 indicatum et dictum] dictum et indicatum p. m., numeris

manu Cantemirii suprascriptis / 3 Lactantius, De mortibus persecutorum,
XLIV, 5; Eusebius Caesariensis, Vita Constantini, I, 28 / 4 In hoc signo
vinces maioribus litteris scripta ms. / 5 1Cor. II, 2 / 6 Mt. XVI, 18 //
212 1 κεφάλαιον] κιφάλαιον p. m. / 2 Sancti Patris Nostri Basilii
2
Cesareae Cappadociae Archiepiscopi, Opera Omnia, I, Adversus

Eunomium, Liber V, Parisiis, 1839, p. 432 //
lui Hristos şi că luptăm, cu tăria lui, împotriva orică‑

rui duşman văzut şi nevăzut. Aşadar, fiul unui creştin
ortodox are obligaţia să creadă şi să ştie, privitor la nu‑
mele preasfintei cruci, mai cu seamă două lucruri fun‑
damentale, după cum am spus: şi anume că, în primul
rând, crucea şi purtarea ei reprezintă jugul evanghelic,
adică faptul că Domnul Iisus este Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, că s‑a născut şi s‑a desăvârşit ca om, făcut
fără vreun păcat, că a pătimit şi a murit şi a înviat
într‑a treia zi şi celelalte – cu inima să creadă şi cu gura
să mărturisească; într‑al doilea rând, că este pentru noi
gloria şi semnul viitorului, nu doar faţă de duşmanul
comun al neamului omenesc, ci şi în faţa vecinilor sa‑
mavolnici, care aduc împotriva noastră arme nedrepte,
după cum i s‑a arătat şi i s‑a spus acelui mare şi uriaş
împărat Constantin, „în acest semn vei învinge“, şi
anume pe duşman, şi al lui, şi al lui Hristos, adică pe
Lycinius, omul de stat, dar şi pe Arius, omul bisericii;
şi, îngenunchind diavolul în amândoi, a ridicat biserica
lui Dumnezeu, care mărturiseşte pe Hristos şi că el a
fost răstignit – şi care este slăvită pentru acest singur
lucru –, a întărit‑o şi a restabilit strălucirea credinţei or‑
todoxe, aşa încât, după hotărârea Mântuitorului, poarta
iadului să nu fie mai puternică decât ea. Se cuvine aşa‑
dar ca oricărui ortodox să i se cânte neîncetat, împreu‑
nă cu maica, biserica ortodoxă, „Stăpâne, ne închinăm
la crucea ta“ şi „Cântăm şi slăvim sfânta ta înviere“,
„Mântuieşte, Doamne, pe poporul tău şi binecuvântea‑
ză stăpânirea ta, dăruieşte împăratului nostru izbânzi
sioni Tuae, victorias Imperatori N(ostro) in barba‑

ros (hostes) largitus, per Crucem, Tuam conseva
politicam.“
Ex Salutatione Archangeli
Поздравлeніе Ґрхaнгелское Прес™эй Дв7э Брц7э:
Е#же Зaне само чре€ себE kсно є4сть и3 толковaнéz
не тре1буетъ. Тогw2 ра1ди без толкова1ніz дA
њбучaтсz ўчащійсz џтрокъ.
Mira sane res est, quanta festionatione, ab cate‑
chisis brevitatis studio author urgeatur, imo persua‑
deatur, ut hanc Archangeli Salutationem (quam
S(ancta) Ecclesia definit esse „τῆς σωτηρίας ἡμῶν
τὸ κεφάλαιον1“ ‘salutis nostrae caput’2, hoc est, ini‑
213 tium revelationis con/silii, pro salvando humano
1
genere, a Deo ante omnia saecula concepti et om‑

nium Divinae Oeconomiae futurorum1 in tempore
mysteriorum), nulla indigere interpretatione, quia,
ut inquit, per se patet. Mira, inquam, et admiranda‑
rum sublimissima est rerum, initium et caput oeco‑
nomiae salutis generis humani, propter quam Ver‑
bum fit caro2 et Deus homo, et homo deificatur, et
in Dei Filium adoptatur, ita ut ubi Deus vult <ut>
vincatur naturae ordo, virgo immaculata et absque
virili tactu, in utero concipit, parit filium, cuius?
Dei. Ex quo? Ex Sancto Spiritu, ante partum virgo et
post partum eadem semper virgo. Hoccene est per se
patere et non indigere commentario? Indiget profec‑
to et maxime indiget. Quam ob rem iuxta commu‑
214 nem / Ecclesiae sensum, in hac Archangeli salutatio‑
2
ne, quot syllabae (fas sit ita dicere) tot mysteria et

1
213 1 futurorum in rasura / 2 In. I, 14 //
2
214 1 Patre] Patrem p. m. / 2 impertientis] impercientis ms. //
împotriva barbarilor (duşmanilor), păstrează, cu crucea,

statul tău.“
Din salutarea arhanghelului

„Buna vestire dată de arhanghel preasfintei fecioare
şi maici a Domnului: pentru că şi prin sine limpede este
şi tâlcuire nu cere. De aceea, fără tâlcuire trebuie să în‑
veţe tânărul învăţăcel.“
Este de‑a dreptul un lucru de mirare cu ce grabă se
sileşte autorul, din grijă pentru concizia catehismului,
ba chiar este convins că această salutare a arhanghelului
(pe care sfânta biserică o arată a fi τῆς σωτηρίας ἡμῶν
τὸ κεφάλαιον, „căpătâiul mântuirii noastre“, adică în‑
ceputul dezvăluirii planului gândit de Dumnezeu mai
înainte de toate veacurile, pentru mântuirea neamului
omenesc, şi a tuturor tainelor viitoare, în timp, ale rân‑
duielii dumnezeieşti) nu are nevoie de nicio tâlcuire,
pentru că, după cum spune, se dezvăluie de la sine.
Spun însă că e de mirare şi e cea mai înaltă dintre lu‑
crurile ce se cuvine a fi admirate, ca început şi căpătâi al
rânduielii de mântuire a neamului omenesc, pentru care
cuvântul s‑a făcut trup şi Dumnezeu, om, şi omul este
îndumnezeit şi înfiat ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa încât
atunci când Dumnezeu voieşte, şirul naturii este înfrânt,
fecioara neprihănită şi fără o atingere de bărbat, ia rod în
pântece, naşte Fiu – al cui? Al lui Dumnezeu. De la cine?
De la Sfântul Duh, fecioară înainte de naştere şi tot ea, pe
vecie, fecioară după naştere. Oare lucrul acesta se vădeşte
de la sine şi nu are nevoie de un comentariu? De bună
seamă că are nevoie, şi încă are nevoie chiar foarte mult.
quot vocabula tot S(acro)‑S(anctae) Trinitatis ineffa‑

bilis oeconomiae operationes et abdita Divinae Sapi‑
entiae arcana complecti atque occultati, hoc este,
Patris ἀγεννησίαν, causam et fontem incomprehen‑
sibilis Divinitatis, Filii συναναρχίαν, a Patre1 ante
omnia saecula generationem, consubstantialitatem,
aeternitatem et cae(tera). Eiusdem Verbi et Filii Dei,
in tempore incarnationem, generationem, cum ho‑
minibus conversationem, perfectam humanitatem,
passiones, crucem, mortem, tertia die secundum
Scripturas, resurrectionem et salutis nostrae deter‑
minatam oeconomiam, Spiritus Sancti a Patre pro‑
cessionem et super Filium requiem, dona perfecta,
215 impertientis2 et omnia / implentis1, vivificantis et
1
conservantis, cuius effectus ac operationes ipsi Sancti

Apostoli et S(acro)‑S(ancti) Patres eorundem ad
amusim vestigia calcantes, ex aequo assequi atque
percipere potuisse2, lubenter fatentur. Spiritus enim
est Deus, et ubi, et quando, et quomodo vult spirat3.
Spirat igitur et obumbrat Dei Spiritus4, hanc in salu‑
tationem Archangeli et inscrutabiliter Verbum Dei
sumit carnem ex purissimo sanguine intemeratae
Virginis, Deus nimirum fit homo et res per se patet,
et non indiget explicatione! Si enim omnia, privatim
quoque concepta, divina mysteria, ineffabilia et in‑
comprehensibilia sunt, quanto magis ineffabile et
incomprehensibile erit Caput et Synopsis omnium
Divinae Oeconomiae mysterium, quod est haec Ar‑
216 changeli annuntiativa5 / salutatio?1
2
215 1 implentis deest imo paginae anterioris ms. / 2 potuisse mg. /

1
3
In. III, 8 / 4 Mc. IX, 6 / 5 annuntiativa] annunciativa ms. //
216 1 Signum interrogationis erasum est ms. / 2 comparandum]
2
comparatum ms. / 3 mens creata] mentem creatam p. m. / 4 (quae in

Pentru că, după înţelesul general dat de biserică, în

această salutare sunt cuprinse şi învăluite câte silabe
(fie îngăduit să spunem aşa), tot atâtea taine, şi câte
cuvinte, tot atâtea lucrări ale rânduielii de nespus a
Preasfintei Treimi şi unghere ascunse ale înţelepciunii
dumnezeieşti: şi anume, faptul că Tatăl este non‑născut
(ἀγεννησία), cauză şi sursă a dumnezeirii de neînţeles,
că Fiul este deopotrivă cu el fără început (συναναρχία),
născut din Tată mai înainte de toate veacurile, de ace‑
eaşi fiinţă cu el, veşnic şi celelalte. Sunt mărturisite cu
tot sufletul cele venite din acelaşi cuvânt şi din Fiul lui
Dumnezeu, întrupat în timp, născut, traiul lui împreu‑
nă cu oamenii, firea lui omenească desăvârşită, patimile,
crucea, moartea, învierea într‑a treia zi, după scripturi,
şi rânduiala hotărâtă a mântuirii noastre, purcederea
Duhului Sfânt din Tată şi aşezarea lui în Fiu, împărţind
daruri desăvârşite şi împlinindu‑le pe toate, cel ce face
viaţa şi o păstrează, ale cărui făptuiri şi lucrări nu le‑au
putut urma şi pricepe pe deplin nici măcar sfinţii apos‑
toli şi Părinţii preasfinţi, chiar dacă păşeau întru totul
pe urmele lor.
Căci Suflul este Dumnezeu, iar el suflă şi acolo, şi
atunci, şi în ce fel voieşte. Aşadar, Suflul lui Dumnezeu
suflă şi îşi pune umbra asupra acestei salutări a arhan‑
ghelului şi cuvântul de nepătruns al lui Dumnezeu ia
trup din sângele desăvârşit de curat al neprihănitei fe‑
cioare, adică Dumnezeu devine om şi lucrul acesta se
vădeşte de la sine şi nu are nevoie de tâlcuire! Căci dacă
toate tainele dumnezeieşti, luate în parte, sunt de nespus
şi de neînţeles, atunci cu cât mai mult va fi de nespus şi
de neînţeles căpătâiul şi taina rânduielii dumnezeieşti a
Quo enim res quaeque ab humano captu longius

recedi, natura comparandum2 est, ut eo flagra<n>
tius eius cognitio (quantum fieri et capi concessum
est) clarius ac dilucidius percipi, desideretur. Quoni‑
am vero divina mysteria, non nisi suis in effectibus,
et in operationum perfectione ab humana possunt
capi, mente, et mens creata3 cum nequeat propriis
facultatibus, ipsam mysteriorum perfectiones cog‑
noscere, nisi fidei praevia habitudo (quae4 petentibus
gratis infunditur) eam ad illas credendas et cognos‑
cendas sublimet, necessarissimum est, ut Christiano‑
rum parvuli, per fidem, ab effectibus ad mysterio‑
rum ascendant causam et ex visibilium, ad Dei
invisibilia, per Orthodoxam tendant doctrinam, qua
217 duce, tandem credent et scient, in voce / Б®це (‘Dei‑
para’) et Дв7о (‘Virgo’) conteri caput et impietatem
Arii et Nestorii haereticorum spurcissimorum, illius
quia Dei Filium unigenitum creaturam esse blasphe‑
mabat; istius vero, quia Filium Dei a Filio Mariae
distinguebat infamis, et consolidari fidei Christianae
Orthodoxiam, quia ipsa Virgo peperit in tempore
ipsum Dei Filium, a Patre ante omnia saecula geni‑
tum. In Рaдуисz (‘ave’), quia una et sola talem apud
Deum invenit gratiam, qualis eam super Cherubim
honoratam et super Seraphim glorificatam incompa‑
rabiliter effecit et caelorum capacitate ampliorem
reddidit, ita ut gestet Omnitenentem et pariat saecu‑
lorum Parentem. In Бlгодaтнаz (‘gratia plena’), quia
obumbravit illam Spiritus Sanctus gratia superes
218 sentialiter et concepit / Dei Filium essentialiter
1
οὐσιοδώς, h(oc) e(st), non apparenter1, extitit vera

rasura ms. //
218 1 οὐσιοδώς, h(oc) e(st), non apparenter interl. //
1
toate, ce le defineşte pe de‑a‑ntregul, care este această

salutare vestitoare a arhanghelului?
Cu cât un lucru oarecare se află mai departe de pu‑
tinţa omului de a înţelege, se cuvine să fie comparat cu
natura, încât cu atât mai aprig se doreşte ca înţelegerea
lui să fie pătrunsă (pe cât e îngăduit să fie şi să fie cu‑
prinsă) mai clar şi mai limpede. Însă, pentru că tainele
dumnezeieşti nu pot fi cuprinse de mintea omenească
decât în efectele lor şi în desăvârşirea lucrărilor, şi pen‑
tru că mintea, creată, nu poate cunoaşte cu propriile
sale puteri desăvârşirile tainelor decât dacă deprinderea
mai dinainte existentă a credinţei (care se revarsă prin
har celor ce o cer) o înalţă către cele ce se cuvine să fie
crezute şi cunoscute, este cu totul necesar ca micuţii
creştinilor să urce, prin credinţă, de la efecte la cauza
tainelor şi să se îndrepte de la cele văzute, la cele nevă‑
zute ale lui Dumnezeu, prin învăţătura ortodoxă: sub
călăuzirea ei, în cele din urmă vor crede şi vor şti că prin
cuvântul Б®це („născătoare de Dumnezeu“) şi prin Дв7о
(„fecioară“) este zdrobit capul, precum şi nelegiuirea lui
Arius şi a lui Nestorius, cei mai neruşinaţi eretici – pen‑
tru că cel dintâi hulea că Fiul lui Dumnezeu, cel singur
născut, ar fi o creatură, iar cel de‑al doilea, pentru că,
neruşinat, îl deosebea pe Fiul lui Dumnezeu de fiul
Mariei; se cuvine să fie întărită ortodoxia credinţei
creştine pentru că fecioara însăşi l‑a adus pe lume, în
timp, pe Fiul însuşi al lui Dumnezeu, cel ce se născuse
din Tată înainte de toate veacurile. În Рaдуисz („bucu‑
ră‑te“), pentru că numai ea singură a dobândit un ase‑
menea har, care a făcut să fie cinstită mai presus de
heruvimi şi să fie slăvită mai presus de serafimi, fără
veri Dei Mater, declarata est Caelorum Regina omni

superabundanti gratia plena, iustorum gaudium,
peccatorum refugium, desperatorum spes, errantium
Hodegetria et Angelorum Archangelorum atque
omnium Caelestium potestatum gloria coronaque.
In Maria, quia Ea ipsa iustissimorum Ioacimi et
Annae unigenita, ex domo David, Beatissimi Iosephi
sponsa intemerata, necnon secundum Ecclesiasticam
infallibilem traditionem, in Sancta Sanctorum intro‑
ductam, nutritam atque conservatam.
In Гпcдь с тоб0ю (‘D(omi)nus tecum’), quia Ema
nuël (quod est „Nobiscum Deus“) ex Spiritu Sancto
et illius immaculato sanguine corpus Sibi assumens,
primum cum illa fuit ac deinde, illa mediante, et no‑
219 biscum; primum illa / Dei Verbum in utero concepit,
1
gestavit, peperit, lactavit, aluit et Deum perfectum ac

hominem perfectum, hominibus approbavit et nunc
ut Mater et Regina sedet et semper sedebit a dextra
Regis1, Filii et Dei sui, intercedens et deprecans pro
nobis ingratis atque inutilibus servis.
In БлGословeна тh въ женAхъ (‘Benedicta tu in
mulieribus’), quia ecce enim, ab hinc benedicent illi
omnes gentes, quae benedictae sunt in Filio eius, lau‑
dantes et glorificantes eam, per quam et quacum fecit
magnalia potentissimus et sanctum nomen Eius2.
In и3 блGослове= пл0дъ чрeва тв0егw (‘et benedic‑
tus fructus ventris tui’), quia ex radice Iesse3 produ‑
xit fructum, h(oc) e(st) parvulum prophetiae Isaiae,
Angelum (fausta et bona maerentibus annuntian‑
220 tem), Magnum, / Fortem, Consiliarium, Parentem
2
219 Ps. XLIV, 11 / Lc. I, 48‑49 / 3 Iesse] Iseae ms.; Is. XI, 1 //
1
1 2
220 1 Is. IX, 6 / 2 Symbolum Nicaenum / 3 Lc. I, 55 / 4 sacerdotium]

2
sacerdocium ms. / 5 Petr. II, 9 / 6 Mt. XVI, 18 //

pereche, şi i‑a dat să fie mai bogată decât cuprinderea

cerurilor, încât să îl poarte în pântece pe Atotţiitorul şi
să îl nască pe Părintele veacurilor.
În Бlгодaтнаz („plină de har“), pentru că Duhul
Sfânt a umbrit‑o cu har, dincolo de fire, şi l‑a zămislit în
fire pe Fiul lui Dumnezeu οὐσιοδώς, adică nu în mod
vădit: ea este adevărata mamă a adevăratului Dumnezeu,
a fost proclamată regina cerurilor, cea plină de tot harul
cel îmbelşugat, bucuria celor drepţi, adăpostul păcăto‑
şilor, speranţa celor ce şi‑au pierdut speranţa, cea care îi
călăuzeşte pe rătăciţi şi slava şi cununa îngerilor arhan‑
gheli şi a tuturor puterilor cereşti.
În Maria, pentru că ea este singura născută din pre‑
adrepţii Ioachim şi Ana, din casa lui David, mireasa
neprihănită a preafericitului Iosif, precum şi, după tra‑
diţia bisericească fără greş, dusă, hrănită şi păstrată în
Sfânta Sfintelor.
În Гпcдь с тоб0ю („Domnul este cu tine“), pentru
că Emanuel (care înseamnă „cu noi este Dumnezeu“),
luându‑şi trup din Duhul Sfânt şi din sângele ei nepri‑
hănit, la început a fost cu ea, iar mai apoi, prin mijlo‑
cirea ei, şi cu noi; la început ea a zămislit în pântece
cuvântul lui Dumnezeu, l‑a purtat, l‑a născut, l‑a alăp‑
tat, l‑a hrănit şi l‑a adeverit oamenilor ca Dumnezeu
desăvârşit şi om desăvârşit, iar acum şade ca mamă şi
regină şi va şedea veşnic de‑a dreapta Regelui, a Fiului
şi Dumnezeului său, mijlocind şi rugându‑se pentru
noi, slujitori nerecunoscători şi nefolositori.
În БлGословeна тh въ женAхъ („binecuvântată eşti tu
între femei“), pentru că, iată, de atunci o binecuvântează
Saeculorum1, Cuius imperio finis non erit2 et quod

omnium mysteriorum supplementum ac perfectu‑
do est, quia genuit salutem animabus nostris, eri‑
gens protoplastas et totum hominum genus a lapsu
mortali, prout promiserat Abraham et semini eius
in saecula3, constituens sacerdotium4 regale5 et re‑
staurans Regnum Sacerdotale, Cui porta inferni
non praevalebunt6.
Et haec quidem pauca ex inaccessibili, inexhaus‑
toque huius Archangelicae Salutationis, thesauro ad
fidelium captum, dicta sint satis.
Sѵмволъ Латріа, Дуліа, ѷ пердуліа, et проскинисіс
(sic).
221 Plurimae sunt Graecae linguae voces / quarum 1
propriam genuinamque significationem, cum alia‑

rum nationum idiomata habere nequeant, coacti
sunt literarum cultores, sensum quidem earum per
quasdam descriptiones1, latioremque explicationem,
percipere, vocem tamen ipsam in materna pronunti‑
atione2, retinere.
Ita Latium, Italia totaque Europa, postquam in‑
cepit3 liberalibus studiis operam dare, hoc est,
Poësis, R<h>etoricae, Dialecticae, Logicae, Physi‑
cae, Metaphysicae4, Mathematicae, Mechanicae,
Medicinae, Musicae5 et praecipue Theologiae, aus‑
cultatrix esse6 plurimos earum scientiarum terminos,
Graeca potius dialecto maluit proferre, quam absque
eius subsidio, per mancam, defectuosamque transla‑
tionem, errandi et ignorandi sibi praebere ansam. De
221 1 descriptiones] discriptiones ms. / 2 pronuntiatione] pronun
1
ciacione p. m., pronunciatione s. m. / 3 –cepit in rasura ms. / 4 Physicae,

Metaphysicae] Phisicae, Metaphisicae p. m. / 5 Musicae mg. / 6 esse interl. /
7
nos in rasura //
toate acele neamuri care sunt binecuvântate prin Fiul

ei, lăudând‑o şi slăvind‑o, prin care şi cu care preapu‑
ternicul face lucruri măreţe şi numele ei, sfânt.
În и3 блGослове= пл0дъ чрeва тв0егw („şi binecuvân‑
tat este rodul pântecelui tău“), pentru că din rădăcina
lui Iessei a rodit fruct, acesta este pruncul profeţiei lui
Isaia, îngerul (care le vesteşte celor ce sunt întristaţi lu‑
cruri minunate şi bune), cel mare, cel puternic, sfetni‑
cul, părintele veacurilor, a cărui împărăţie nu va avea
sfârşit şi ceea ce este împlinirea şi desăvârşirea tuturor
tainelor, pentru că a născut mântuirea pentru sufletele
noastre, ridicându‑i pe oamenii dintâi şi tot neamul
omenesc din căderea de moarte, după cum îi făgăduise
lui Abraham şi seminţiei lui, în veac, rânduind o preo‑
ţie regală şi restabilind domnia preoţească, faţă de care
porţile iadului nu vor fi mai puternice.
Iar aceste puţine vorbe, luate din comoara de nea‑
tins şi neistovită a acelei salutări a arhanghelului, să fie
de ajuns pentru ca cei credincioşi să înţeleagă.
Simbolul adorării, al cinstirii şi al preavenerării,

cu sărutarea (icoanelor)
Sunt foarte multe la număr cuvintele greceşti al că‑

ror sens – pentru că limbile altor neamuri nu pot reda
înţelesul lor propriu şi adevărat – s‑au silit cei ce se în‑
grijesc de scrieri să‑l prindă, prin unele descrieri ale lor
şi printr‑o explicare mai pe larg, şi să păstreze totuşi
cuvântul, în pronunţia lor maternă.
caeteris igitur iudicium penes peritiores sit, nos7 au‑

222 tem / propositarum, vim videamus vocum.
1
Сѵмволъ Graeca vox est, quae pro hoc proposito

lato sumpta modo, significat totum id quod conti‑
net, fidei Orthodoxae confessio estque communis
cunctis nationibus Christum colentibus1, quam si
quis Latine usitatiori nomine interpretaretur, „Tesse‑
ra“ sive „indicium“2, aut Sclavonice
гaсла (prout quendam linguae Sclavonicae peri‑
tum interpretantem audivi), quid inde quaeso Theo‑
logus, quidve miles pure ac proprie intelligere posset?
I<n>telligit tamen et quidem perfectissime quilibet
Christianus3, Sclavenus, Latinus, Germanus, Italus
et cae(tera), Graecam vocem „symbolum“ significare
totum id quod fidei Christianae continet confessio et
nihil ultra aut quaeri aut intelligi debet. Quantum
223 vero lingua Sclavoni/ca laboret, imo ut verius dicam,
2
peccet, in quibusdam theologicis terminis, quod

Graece cognoscere et intelligere neglexit, ex una
atque altera voce, cuique facile patebit, ut Латріа
qua, cum proprio significatu recipere recusavit, in‑
terpretata est служeніе, quae tamen Graece proprie
significat δουλεία, at quantum Дуліа non significat
Latriam, tantundem Latria non significat служeніа,
sed aliquid1 aliud longe diversum.
Служeніе enim, sive Graece δουλεία, ut et
προσκύνησις, „поклонeніе“, tum Creatori, tum cre‑
aturae, apte tribui potest, Латріа vero non nisi Vni
222 1 cunctis nationibus Christum colentibus] cunctis Christum
1
colentibus nationibus p. m. numeris manu Cantemirii suprascriptis /

2
sive indicium mg. / 3 Christianus] Christiano ms. //
223 1 aliquid] aliud p.m., ut videtur in rasura / 2 δουλέιαν et
2
λατρέιαν] δουλεύω et λατρεύω Bodogae //

În felul acesta, Latium, Italia şi întreaga Europă

(după ce a început să se trezească un interes pentru stu‑
diile liberale, adică o preocupare faţă de poezie, retorică,
dialectică, logică, ştiinţa naturii, metafizică, matemati‑
că, mecanică, medicină, muzică şi mai cu seamă teolo‑
gie) au preferat să folosească cei mai mulţi termeni ai
acestor ştiinţe luându‑i din limba greacă, iar nu din
propria limbă: greaca ajunge – dacă lipseşte ajutorul
limbii proprii – să te împingă în eroare şi neştiinţă, din
pricina traducerii şchioape şi slabe. Judecata în privinţa
celorlalţi termeni să rămână aşadar în seama unora mai
pricepuţi, iar noi să vedem numai sensul cuvintelor le‑
gate de subiectul nostru.
Сѵмволъ („simbol“) este un cuvânt grecesc, care,
luat în sens larg pentru subiectul propus, înseamnă tot
ceea ce conţine mărturisirea credinţei ortodoxe şi este
comun tuturor neamurilor care îl slujesc pe Hristos şi pe
care, dacă îl tălmăceşte cineva latineşte printr‑un termen
mai des folosit, îl numeşte tessera sau însemn, ori în sla‑
vonă гaсла (după cum am auzit pe cineva, priceput în
limba slavonă, tălmăcindu‑l): de aici, ce ar putea înţele‑
ge, te întreb, corect şi în sens propriu, un teolog sau un
oştean? Înţelege totuşi, şi încă foarte bine, orice creştin,
slav, latin, german, ital şi celelalte că termenul grecesc
„simbol“ înseamnă tot ceea ce cuprinde mărturisirea cre‑
dinţei creştine şi nu trebuie să se cerceteze sau se înţelea‑
gă nimic mai mult.
Cât pătimeşte însă limba slavonă, ba chiar, ca să
spun mai aproape de adevăr, cât păcătuieşte, în privinţa
et Soli Creatori, de qua in praecedentibus ubertim

est dictum. Inter vero δουλείαν et λατρείαν2, media
stat ὑπερδουλεία, h(oc) e(st) „adoratio“ (поклонeніе)
224 supra, sive plus / quam servilis (ра1бское), quam om‑
1
nes communiter dogmatici Theologi attribuunt

Deiparae semper Virgini, ceu Creaturae omnium
tam caelestium, quam terrestrium creaturarum pra‑
estantissimae, et incomparabiliter Sanctissimae, ne‑
que tamen haec est Latria1, prout neque latria est
Hyperdulia. Similiter προσκύνησις [поклонeніе],
quae in Sanctis Scripturis passim tam Creaturi,
quam Creaturae dari legimus, non tamen ea ipsa est
Latria1, quemadmodum neque latria est поклонeніе.
Vis igitur piissime Orthodoxe, ut clare et absque ullo
obscuritatis fuco cognoscas, et intelligas2 qualis et
quanta sit differentia inter3 omnes, adorationem et
honorificentiam significantes voces et Latriam? Tu
neque meae, neque alienae crede explicationi, sed
225 Sanctae Septimae Synodi definitioni, quae / expressis
2
ita habet verbis, Actio(ne) 6, pag(ina) 7651: „A lau‑

dibus, inquit, inchoantes (scilicet Imaginum adver‑
sarii haeretici) volunt simpliciores surripere ad va‑
num sensum suum. Sed qui prudentiam serpentis
habent et non versutiem, simplicitatemque colum‑
bae, norunt et sermonibus, et laudibus intemeratam
et immaculatam vere ac proprie Dei Genitricem et
Sanctos τιμᾷν (‘honorare’) et horum virtutes per
historicos libros ad memoriam reducere, et rursus
per εἰκονικῆς στηλογραφίας (‘imaginabiles titulati‑
ones’) nota facere certamina et fortitudines eorum
224 1 Latria] λατρέια Bodogae / 2 cognoscas, et intelligas] bis ‑as
1
in rasura / 3 inter] ‑ter interl. //

225 1 Actio(ne) 6, pag(ina) 765 mg. //
2
unor termeni teologici pe care a neglijat să‑i cunoască

şi să‑i înţeleagă greceşte, i se va vădi oricui cu uşurinţă
dintr‑unul sau două cuvinte, cum ar fi Латріа, prin care
a fost tradus, pentru că nu a voit să‑l accepte cu sensul
propriu, служeніе, care totuşi în greacă indică în sens
propriu δουλεία; numai că, după cum Дуліа nu înseam‑
nă latria, tot aşa latria nu înseamnă служeніа, ci cu totul
şi cu totul altceva. Căci Служeніе, sau pe greceşte δου-
λεία, ca şi προσκύνησις, поклонeніе, se poate atribui în
mod adecvat atât creatorului, cât şi creaturii, dar Латріа,
numai creatorului singur: despre aceasta s‑a vorbit pe
larg în cele de mai înainte.
Dar între δουλεία şi λατρεία, se află la mijloc
ὑπερδουλεία, adică „adoraţia“ (поклонeніе), mai presus
sau mai mult decât slujirea (ра1бское), pe care toţi te‑
ologii dogmatici, în comun, o atribuie Născătoarei de
Dumnezeu, pururi fecioară, ca una ce este creatura aflată
mai presus de toate creaturile, atât cereşti, cât şi pămân‑
teşti, şi cea mai sfântă, dincolo de orice comparaţie: to‑
tuşi aceasta nu este latria, după cum nici latria nu este
hyperdulia. Tot aşa şi προσκύνησις (поклонeніе), despre
care citim în Sfintele Scripturi, în tot locul, că i se dă atât
creatorului, cât şi creaturii: totuşi aceasta nu este latria,
după cum nici latria nu este поклонeніе. Vrei, aşadar, pre‑
acredinciosule ortodox, să ştii limpede şi fără nicio um‑
bră de obscuritate şi să înţelegi de ce fel şi cât de mare
este deosebirea dintre toate cuvintele care înseamnă vene‑
rare şi cinstire şi latria? Să nu dai crezare nici explicaţiei
mele, nici alteia, ci doar definiţiei sfântului sinod al
atque hos magnificare ἀνωτάτω τιμαῖς (‘supremis

honoribus’) et scire illos secundum Sacrum Aposto‑
lum dissolutos cum Christo esse, et intercedere pro
nobis, καὶ τὴν εἰλικρινὴν καὶ ἀκραιφνὴν πίστιν,
226 καὶ λατρείαν ἐν πνέυματι / καὶ ἀληθείᾳ τῳ Θεῷ
1
μόνῳ προσφέρειν καὶ μὴ τοῖς ὑπὸ τὸν οὐρανὸν

οἱοισδήποτε κτίσμασι (‘et sinceram et summam fi‑
dem et servitutem (latriae) in spiritu et veritate soli
Deo offerre, et non quibuscunque creaturis quae
sub caelo sunt’).“ Et ulterius ibidem, pag(ina) mihi
767: „Dicunt (haeretici) quia τὴν πρέπουσαν τῷ
Θεῷ προσκύνησιν καὶ λατρείαν τοῖς σεπτοῖς
εἰκόσι προσφέρουσιν οἱ Χριστιανοί (‘decentem
Deum adorationem et (latriae) servitutem imagini‑
bus offerunt Christiani’) et quia incomprehensibi‑
lem divinam naturam circumscribunt. O, abnegati‑
onem et stoliditatem1! Non enim locum habet
sermo, sed maledicto plenus est et calumniis. Chris‑
tiani quippe οὔτε τὴν ἐν πνεύματι καὶ ἀληθείᾳ
προσκύνησιν ταῖς εἰκόσιν ἀπένειμαν (‘adoratio‑
227 nem2 quae in Spiritu / et veritate est, neque imagini‑
2
bus, neque divinae figurae Crucis impartiti sunt; sed

neque invisibilis et incomprehensibilis naturae ima‑
ginem unquam fecerunt et cae(tera)’).
Ex his intelligere volenti facile patet, quantus
discriminis sit Latriam inter voces superius allatas,
quas idiomatum defectus et explicantium proclivi‑
tas, confundere et unum ac idem significare putare
226 1 et quidquid his aliud attinet omissa sunt, vide „Acta conciliorum
1
et epistolae decretales ac constitutiones summorum pontificum“. Tomus

quartus., ed. cit., p. 384 / 2 Ante adorationem, verbum erasum exstat //
227 1 Latria, Dulia, Hyperdulia, Diaconia: Latriae, Duliae,
2
Hyperduliae, Diaconiae ms. / 2 Articul. 214, pag. 82 mg. //

şaptelea, care arată, întocmai cu aceste cuvinte, în

acţiunea 6, la pagina 765: „Începând de la laude
(adică ereticii, duşmani ai imaginilor), spune, vor să‑i
atragă pe cei simpli înspre înţelesul lor deşart. Numai
că cei care au înţelepciunea – iar nu viclenia – şarpe‑
lui şi simplitatea porumbiţei ştiu ca şi prin cuvinte, şi
prin laude să cinstească (τιμᾷν), adevărat şi cum se cuvi‑
ne, pe neprihănita şi preacurata Născătoare a lui
Dumnezeu şi pe sfinţi şi să îşi amintească virtuţile lor
folosindu‑se de cărţile istorice; şi, iarăşi, prin εἰκονικῆς
στηλογραφίαι (titluri puse în imagini), să facă a fi cu‑
noscute luptele şi încleştările lor şi să îi preamărească
ἀνωτάτω τιμαῖς (prin cele mai înalte cinstiri) şi să ştie
că ei sunt, după Sfântul Apostol, nedespărţiţi de Hristos
şi că mijlocesc pentru noi καὶ τὴν εἰλικρινὴν καὶ
ἀκραιφνὴν πίστιν, καὶ λατρείαν ἐν πνεύματι καὶ
ἀληθείᾳ τῷ Θεῷ μόνῳ προσφέρειν καὶ μὴ τοῖς ὑπὸ τὸν
οὐρανὸν οἱοισδήποτε κτίσμασι (iar credinţa şi sluji‑
rea (latria) sinceră şi curată, în duh şi adevăr, o dau nu‑
mai lui Dumnezeu, iar nu vreuneia dintre creaturile ce
sunt sub cer).“ Şi tot acolo, mai departe, la pagina de
la mine 767: „Ereticii spun că τὴν πρέπουσαν τῷ Θεῷ
προσκύνησιν καὶ λατρείαν τοῖς σεπτοῖς εἰκόσι
προσφέρουσιν οἱ Χριστιανοί (creştinii dau imaginilor
cinstirea şi închinarea (latria) cuvenită lui Dumnezeu) şi
că mărginesc natura dumnezeiască cea de necuprins.“ O,
tăgăduire şi prostie! Căci vorba aceasta nu e la locul său,
ci e plină de blestem şi calomnii. Creştinii οὔτε τὴν ἐν
πνεύματι καὶ ἀληθείᾳ προσκύνησιν ταῖς εἰκόσιν
non verentur. Quantum sibi in Latria, Dulia, Hyper‑

dulia, Diaconia1 et cae(tera), his similibus, cavet hu‑
ius Orthodoxae gentis Orthodoxa homologia; quam
bene, quam docte, et quam pie explicat служeніе la‑
triae, iuxta Sanctae Synodi decretum, Vni et Soli
Deo concedendam; caeteras vero, служeніе, cunctis
etiam creaturis adorabilibus ac honorabilibus, quam
ex Graeco ita interpretatur, Articul(o) 214, pag(ina)
822: „Λατρεία (е3 с ть) служeніе не пр0стое, н0
228 сaмо/му є3ди1ному сyщw БGу подобаищее.“ Hoc igi‑
1
tur et imposterum intelligat et sciat haec piissima

gens, et sufficit.
Si vero panopliam sibi comparare et contra neo‑
tericorum huius saeculi urgentia (qui adorationem
Sanctorum Imaginum impiissime abnegantes, vo‑
cem Latriae confundentes, nobis calumniantur Ort‑
hodoxis, cultum Deo Vni et Soli debitum, a nobis
creaturis, h(oc) e(st), Sanctis1 Sanctorumque Imagi‑
nibus adhiberi, quare et nos impudenter iconolatras
appellitare solent) desideras, en tibi in armamentario
eiusdem Sanctae Septimae Synodi collectam atque
nitidissime in invidia laborantes oculos, fulgentem,
invenies, quae praedictarum vocum homonymiam
singularumque distinctam significationem piissime
229 docuit. Synodalia igitur de/creta sunt haec, Actio(ne)
2
7, Tom(o) 5, pag(ina) 8331: „Κυνείν, ait, antiqua

Graeca lingua et ‘salutare’ et ‘osculari’2 significat, et
228 1 Sanctis] Senctis ms. //
1
229 1 Actio. 7, Tom. 5, pag. 833 mg. / 2 osculari] osculare p. m. /

2
significans] significat p. m. / 4 Spatium vacuum relictum / 5 extensionem]

protensionem „Acta conciliorum et epistolae decretales ac constitutiones
summorum pontificum“. Tomus quartus., ed. cit., p. 476 / 6 2 Regum 1,
versu 2] 1 Reg. 28, ibidem, mg.; 1 Reg(um) 28, ver(su) <...> Loca, mg. /
7
Acta 21 ver. 23 mg. ms. //
ἀπένειμαν (nu au dăruit cinstirea care este în duh şi ade‑

văr nici imaginilor, nici dumnezeiescului semn al crucii;
ci nici nu au făcut vreodată o imagine a naturii de nevă‑
zut şi de neînţeles şi celelalte).
Din acestea, i se vădeşte cu uşurinţă celui care voieş‑
te să înţeleagă cât de mare este deosebirea dintre latria
şi cuvintele arătate mai sus, pe care inadecvarea limbilor
şi nesiguranţa celor ce le‑au tradus nu se ruşinează să le
confunde şi să le socotească a numi unul şi acelaşi lu‑
cru. Cât de mult se preocupă mărturisirea ortodoxă a
acestui neam ortodox de latria, dulia, hyperdulia, diaco‑
nia şi de celelalte asemănătoare lor, cât de bine, cât de
învăţat, cât de pios explică служeніе (slujire), faptul că
latria se cuvine să fie dată, după hotărârea sfântului si‑
nod, numai lui Dumnezeu singur! În rest însă, служeніе
se datorează tuturor creaturilor demne de a fi slăvite şi
cinstite: aşa se tălmăceşte din greacă, în articolul 214,
la pagina 82: „Λατρεία nu este o simplă slujire, ci ase‑
mănătoare esenţei unice a lui Dumnezeu.“ Aşadar, asta
să înţeleagă şi să ştie pentru viitor acest neam foarte
evlavios – şi este de ajuns.
Dacă însă doreşti să‑ţi pregăteşti armele şi împotriva
apăsărilor din acest veac al modernilor (care, tăgăduind
cu mare necuviinţă cinstirea sfintelor imagini şi înţe‑
legând confuz cuvântul latria, ne calomniază pe noi,
ortodocşii, că aducem închinarea, datorată numai lui
Dumnezeu singur, unora creaţi de noi, adică sfinţilor şi
imaginilor sfinţilor, motiv pentru care chiar obişnuiesc
să ne numească, neruşinat, închinători la icoane), iată,
πρὸς est propositio augmentum quoddam signifi‑

cans3 amoris; quemadmodum φέρω et προσφέρω,
κυρῶ et προσκυρῶ, κυνῶ et προσκυνῶ, quod salu‑
tationem (…)4 indicat et secundum ἐπέκτασιν (‘ex‑
tensionem’5), amicitiam. Quod enim quis osculatur,
et adorat, et quod adorat, profecto et osculatur; si‑
cut testatur humana affectio, quae a nobis ad amicos
habetur.“ Exemplum „2 Regum 1, versu 26: « Et
David, ait, surrexit et cecidit in faciem suam et ado‑
ravit tertio Ionathan et deosculatus est eum. »“; Acta
21, ver(su) 187: B(eatus) Paulus ingres<s>us ad Iaco‑
bum, ubi ἀσπάζεται ‘salutat’ eum et omnes senio‑
res. „Ergo, infert, et hic τὸν ἀσπάσμὸν, τὴν πρὸς
ἀλλήλοις τιμητικὴν προσκύνησιν, salutationem
230 hono/ra<to>riam adorationem, quam in invicem
1
exhibemus, Apostolicus sensus describit; quemad‑

modum et de Iacob ait (Hebrae(os) 1<1>1)2. Adora‑
vit fastigium virgae eius. Consona vero istis et Gre‑
gorius3, ὁ τῆς θεολογίας ἐπώγυμος, dicit Βηθλεὲμ
σεβάσθησι, καὶ τὴν φάτνην προσκύνησον ‘Bethle‑
hem cole et praesepe adora’. Quis, putas, (subiungit
S(ancta) Synodus) eorum, qui recte et sincere in‑
telligent, quae divina scriptura proferuntur, in‑
telligat, quod haec περὶ τῆς ἐν πνεύματι λατρείας
διὰγορεύονται ‘de adoratione, quae in spiritu fit
pronuntie<n>tur’4?’ Nisi forte de insensatis sit, vel ex
his qui totius scripturalis scientiae <ac paternae doctri‑
nae> inexpertes ex<s>istunt5. Numquidnam (adiungit
S(ancta) Synodus) fastigio6 virgae ἐλάτρευσεν (h(oc)
230 1 <1> in margine deperditur / 2 Hebrae. 11 mg. / 3 Gregorius
1
Nazianzenus, „Sermo in Nativitate Christi“ / 4 pronuntientur] pronun

cietur ms. / 5 A Nisi, usque ad ex<s>istunt maioribus litteris ms. / 6 ‑st‑ in
rasura / 7 Hebr. XI, 21 //
vei găsi o colecţie întreagă în arsenalul aceluiaşi sfânt

sinod al şaptelea care, strălucind cu mare scăpărare în
ochii celor munciţi de invidie, dă învăţătură cu toată
evlavia despre omonimia cuvintelor amintite mai sus şi
înţelesul propriu al fiecăruia.
Hotărârile sinodale, aşadar, sunt acestea, în acţiu‑
nea 7, tomul 5, la pagina 833: „Κυνείν, spune, în lim‑
ba greacă veche înseamnă şi «a saluta», şi «a săruta», iar
πρὸς este o prepoziţie care indică un anumit adaos de
iubire; după cum sunt φέρω şi προσφέρω, κυρῶ şi
προσκυρῶ, aşa κυνῶ şi προσκυνῶ, care indică un sa‑
lut şi, prin ἐπέκτασιν (extensie), prietenia. Căci cine
sărută, deopotrivă cinsteşte, iar ce cinsteşte, de bună
seamă şi sărută; în felul acesta este dovedită afecţiunea
omenească, pe care o avem faţă de prieteni.“ Exemplul
2 Regi 1, versetul 2: „Şi David, zice, s‑a ridicat şi a
căzut la pământ şi i s‑a închinat de trei ori lui Ionathan
şi l‑a sărutat.“ Acte 21, versetul 18: „Fericitul Pavel,
intrând la Iacob, atunci ἀσπάζεται, îl salută pe el şi pe
cei vârstnici.“
„Aşadar, încheie, şi aici înţelesul apostolic descrie
această τὸν ἀσπάσμὸν, τὴν πρὸς ἀλλήλοις τιμητικὴν
προσκύνησιν, salutare ca o închinare de cinstire, pe
care ne‑o arătăm unii altora: tot aşa cum şi despre
Iacob se spune (Evrei 11): I‑a cinstit sprijinit în vârful
toiagului său. Se potriveşte cu acestea şi Gregorie, cel
numit Teologul, care spune Βηθλεὲμ σεβάσθησι, καὶ
τὴν φάτνην προσκύνησον, „Îngrijeşte‑te de Betleem
şi închină‑te la iesle“. Cine dintre ei, crezi – adaugă
e(st) adoratione Deo debita) servivit Iacob7, aut pra‑

231 esepi praecepit / Theologus Gregorius λατρεύειν
1
(deservire)<?> Et rursus quoque (eiusdem S(anctae)

Synodi sunt verba) nos vividivam Crucem salutan‑
tes consone canimus: Crucem Tuam adoramus, Do‑
mine, et adoramus lanceam, quae aperuit vivificum
latus1 Tuae bonitatis; quod certissime salutatio est et
dicitur, sicut indicat illud, quod propriis labiis nos‑
tris contingimus.“2
Et haec quidem quoad homonimiae3 harum vo‑
cum significationem et intellectionem sufficientissi‑
ma esse4 nemo cordatorum non videbit. Verum ta‑
men, cum non desint quidam suae potius auctoritati,
quam Sanctae Vniversali Synodo ob<o>edientes, qui
existiment hanc vocem Graecam, λατρείαν, non soli
duntaxat Deo, sed aliis quoque creaturis indiscrete
dari posse, ea nimirum ducti ratione, quod in Sacris
Literis et praecipue Deuteronomio, C(apite) 28,
232 ver(su) 48, / legatur καὶ λατρεύσεις τοῖς ἐχθροῖς
2
σου ‘et servies inimicis tuis’, hinc itaque spreto

Sanctae Synodi, imo Spiritus Sancti iudicio, inter‑
pretatione et decretali sententia, laxis concludunt
habenis. Vanum igitur, inquiunt, est, quod multi
dicunt, ac si verbum λατρεύω, sive nomen λατρεία
significet honorem, sive servitutem [служeніе] soli
tantum Deo debitam, proh dolor! Si vanum enim
est ita de verbo et nomine latriae sentire, pace eo‑
rum, vanitas ista Sanctae Synodo et ipsam dirigenti
Spiritui Sancto adscribenda erit. Ille enim per ip‑
sam, talia Sanctae Scripturae loca ita interpretatur,
231 1 latus] latum ms. / 2 „Acta conciliorum...“. Tomus quartus, ed.
1
cit., p. 476 / 3 aequi vocis mg. / 4 esse interl. //

232 1 ibid. pag. 830 mg. //
2
sfântul sinod –, care înţeleg corect şi cu suflet curat

cele arătate în dumnezeiasca Scriptură, ar înţelege
aceste περὶ τῆς ἐν πνεύματι λατρείας διὰγορεύονται
«sunt rostite despre cinstirea care se face în duh»?“
Doar să fie unul dintre cei ce nu pricep sau dintre cei
care sunt nedeprinşi cu întreaga ştiinţă a scripturilor
şi cu învăţătura Părinţilor. Oare nu cumva (adaugă
sfântul sinod) s‑a folosit şi Iacob, sprijinit pe vârful
toiagului, de ἐλάτρευσεν (adică cinstirea datorată lui
Dumnezeu), sau l‑a folosit Gregorie Teologul pentru
λατρεύειν (închinarea) la iesle? Şi, iarăşi (sunt cu‑
vintele aceluiaşi sfânt sinod), cântăm într‑un glas salu‑
tând crucea care dă viaţă: Crucea ta o cinstim, Doamne,
şi cinstim lancea care a deschis coasta dătătoare de
viaţă a bunătăţii tale; căci de bună seamă este un salut
şi se rosteşte, după cum o arată tot ce atingem cu bu‑
zele noastre.
Iar în ceea ce priveşte sensul şi înţelesul omoni‑
miei acestor cuvinte, orice om înţelept le va socoti
cu totul de ajuns. Căci nu lipsesc cei ce se supun mai
degrabă propriei lor autorităţi decât sfântului sinod
universal, cei care consideră că acest cuvânt grecesc,
λατρεία, se poate pune în legătură nu doar cu Dum
nezeu, ci, fără deosebire, şi cu creaturile, mânaţi adică
de motivul că în sfintele scrieri, şi mai cu seamă în
Deuteronom, în capitolul 28, versetul 48, se citeşte
καὶ λατρεύσεις τοῖς ἐχθροῖς σου, „şi le vei sluji duş‑
manilor tăi“: de aici – dispreţuind aşadar judecata,
interpretarea şi hotărârea finală a sfântului sinod, ba
et ita distincte intelligit, ut hic ex ipso textu decer‑

pta leguntur:
„Nam (fulminat Sacra Synodus, ibid(em), pa
g(ina) 8301) etsi multotiens invenitur ἡ προσκύνησις
233 ‘adoratio’ in Divina Scrip/tura, et τοῖς ἀστειολόγοις1
1
ἀγίοις πατράσιν ‘urbane loquentibus patribus

nostris’, pro servitute quae est in Spiritu ‘ἐπὶ τῆς
ἐν πνεύματι λατρείας’, cum vox multa significet,
‘μία<ν> τῶν ἀυτῆς σημαινομένων ἐμφάινει τὴν
κατὰ λατρείαν προσκύνησιν ‘una tamen significa‑
tione eius tantummodo reperitur, quae scilicet sola
manifestat adorationem, quae secundum Latriam’“2
et sub dilucidius clariusque Latriae et adorationis,
distinctio et proprietas demonstret, pro adorationis
significatu, et alia profert ex Sacris literis exempla.
„Adhuc (ait Sacra Synodus ibidem) <autem> adora‑
tio est et ea, quae per honorem et per amorem, ac
timorem fit; sicuti nos προσκυνοῦνεν ‘adoramus’ et
gloriosissimum et mansuetissimum 3 imperium
234 vestrum (h(oc) e(st) Imperatoris). Est et alia / per 2
timorem tantum, sicut Iacob adoravit Isav1. Et est et

per gratiam, sicut Abraham2 adoravit filios Het<h>,
pro agro quem accepit ab eis in sepulturam Sarrae
uxoris suae3. Iterum autem ex<s>pectantes quidam
a sublimioribus beneficium consequi, adorant eos,
sicut Iacob Pharaonem4.“
233 1 ‑ό‑ postea additum / 2 una tamen … secundum Latriam maio
1
ribus litteris scripta; vide n. 2 p. ant. / 3 mansuetissimum] mansuetussi

mum ms. //
234 1 Isav] Esau „Acta conciliorum...“, Tomus quartus, ed. cit. p.
2
478; vide Gen. XXXV, 1 / 2 Gen. XXIII, 1‑20 / 3 suae supra verbum
erasum / 4 Gen. XLVII, 25 / 5 ‑tu] ‑ta p. m. / 6 ibid. mg. / 7 Mt. IV, 10;
Lc. IV, 8 / 8 ἡμῶν ex Latino textu, in Graeco autem ἡμεῖς. Vide „Acta
conciliorum...“. Tomus quartus, ed. cit., notam marginalem, p. 477 //
chiar şi a Duhului Sfânt – ajung la o concluzie pe care

nimic nu o ţine în frâu.
Aşadar, spun ei, este fără rost ce zic mulţi, că verbul
λατρεύω sau substantivul λατρεία indică cinstirea sau
slujirea (служeніе) datorată numai lui Dumnezeu – vai,
nenorocire! Căci dacă este fără rost să se înţeleagă verbul
şi substantivul latriei, să nu le fie cu supărare, dar această
deşertăciune va trebui pusă în seama sfântului sinod şi a
Duhului Sfânt care îl îndrumă, pentru că tocmai prin el
se face tălmăcirea acestor pasaje ale Scripturii sacre şi aşa
se înţelege anume, după cum se citesc aceste fragmente
scoase din textul însuşi: „Căci (tună sinodul sacru, tot
acolo, la pagina 830), chiar dacă de multe ori se găseşte
în dumnezeiasca Scriptură προσκύνησις, „închinarea“,
şi τοῖς ἀστειολόγοις ἀγίοις πατράσιν, „faţă de Sfinţii
Părinţi care se adresează cetăţii“, vorbind despre sluji‑
rea care este în duh, ἐπὶ τῆς ἐν πνεύματι λατρείας,
pentru că acest cuvânt are multe sensuri, μίαν τῶν
ἀυτῆς σημαινομένων ἐμφάινει τὴν κατὰ λατρείαν
προσκύνησιν, „totuşi se găseşte un singur înţeles al lui,
şi anume că doar el înfăţişează cinstirea care este potrivită
cu latria“, iar deosebirea şi caracteristica latriei şi cinstirii
demonstrează cu totul lămurit şi limpede că este folosit
în înţelesul cinstirii – pentru asta aduce şi alte exemple
din scrierile sacre. „În plus (spune sinodul sacru tot aco‑
lo), închinare este şi aceea care se face prin cinstire şi prin
iubire şi prin teamă; după cum noi προσκυνοῦνεν, «ne
închinăm», şi la prea slăvita şi prea îngăduitoarea voastră
stăpânire (adică a împăratului).
His ita, pro significatu5 adorationis, ad Creatu‑

ram pertinentis, deinde pro distinctiva Latriae ado‑
ratione, sic subiungit.
Hinc, ait ibid(em)6, enim Divina Scriptura, do‑
cens nos: „Dominum tuum προσκυνήσεις ‘adorabis’
et Illi Soli λατρεύσεις ‘servies’7, τὴν μὲν προσκύνησιν
ἀπολύτως, καὶ οὐ μόνῳ, εἴρηκεν, ὠς διάφορα
σημαινόμενα ἔχουσαν ὁμόνυμον οὖσαν τὴν
φωνήν. τὸ δὲ λατρεύσεις, αὐτῷ μόνῳ εἴρηκε καὶ
235 γὰρ μόνῳ Θεῷ τὴν λατρείαν ἡμῶν8 ἀναφέ/ρομεν. 1
Adorationem quidem, absolute ponit et non soli di‑

xit1, tanquam diversas quidem significationes haben‑
tem et vocem aequivocam.2“ Illud vero λατρεύσεις
‘adorabis servitute latriae’ Illi Soli dixit, quoniam Soli
Deo latriam3 nostram referimus4.“
Ita voce latriae distincte pro divino cultu, qui in
Spiritu et Veritate fit, comprobata, deinde definitive
et decrete concludit Sancta Synodus: „His <ergo>, in‑
fert, sic <com>probatis, veraciter et incunctanter5 es‑
se coram Deo acceptum, et beneplacitum constat,
imaginales formationes dispensationis D(omi)ni
nostri Iesu Chr(isti) et intemeratae Dei Genitricis
semper<que> Virginis Mariae, ac honorabilium An‑
gelorum et omnium Sanctorum προσκύνειν καὶ
ἀσπάζεθαι ‘adorare et osculari’. Et quisquis sic se non
236 habuerit, sed disce/ptaverit1, vel etiam, elanguerit2,
2
235 non soli dixit] non adiicit soli „Acta conciliorum...“ / 2 Haec
1
1
phrasis nota marginalis in „Acta conciliorum...“ (ed. cit. p. 478 A) est,

exceptis tanquam diversas quidem significationes, quae in textu „Actorum
conciliorum...“ exstant / 3 latriam] servitutem „Acta conciliorum...“.
Tomus quartus, ed. cit., p. 478 A / 4 Illi Soli dixit, quoniam Soli Deo
latriam nostram referimus maioribus litteris scripta / 5 ‑ct‑ in rasura //
236 1 ‑ve‑ in rasura / 2 disceptaverit et elanguerit maioribus litteris
2
scripta / 3 „Acta conciliorum...“. Tomus quartus, ed. cit., p. 478 B /

Există şi un alt fel, numai prin teamă, aşa cum Iacob

i s‑a închinat lui Isav. Şi este şi prin har, aşa cum Abraham
s‑a închinat fiilor lui Heth, pentru ogorul pe care l‑a
primit de la ei ca să‑i facă mormânt soţiei sale, Sara. Şi
iarăşi, cei care aşteaptă să primească o binefacere de la
cei mai mari, li se închină, ca Iacob la faraon.“
Acestea sunt aşadar cele ce ţin de creatură, legate de
înţelesul închinării; apoi adaugă următoarele, despre
închinarea aparte a latriei:
De aici, spune tot acolo, Scriptura dumnezeiască
ne dă învăţătură: „Să te închini, προσκυνήσεις, Dom
nului tău şi numai lui λατρεύσεις, să‑i slujeşti, τὴν μὲν
προσκύνησιν ἀπολύτως, καὶ οὐ μόνῳ, εἴρηκεν, ὠς
διάφορα σημαινόμενα ἔχουσαν ὁμόνυμον οὖσαν τὴν
φωνήν. τὸ δὲ λατρεύσεις, αὐτῷ μόνῳ εἴρηκε καὶ γὰρ
μόνῳ Θεῷ τὴν λατρείαν ἡμῶν ἀναφέρομεν.
Defineşte, aşadar, închinarea în mod absolut, nu
doar a numit‑o, de parcă ar avea înţelesuri diferite şi ar
fi un cuvânt îndoielnic. Căci cuvântul λατρεύσεις, «te
vei închina cu slujirea latriei» l‑a rostit doar faţă de ace‑
la singur, pentru că numai lui Dumnezeu îi arătăm la‑
tria noastră.“
Demonstrând în felul acesta înţelesul distinct al la‑
triei faţă de slujirea dumnezeiască, ce se face în duh şi
în adevăr, sfântul sinod trage după aceea concluzia,
în mod definitiv şi hotărât: „Odată demonstrate aces‑
tea, spune, reiese adevărat şi neîntârziat că este pri‑
mit de Dumnezeu şi foarte pe placul lui să cinstim şi
să sărutăm, προσκύνειν καὶ ἀσπάζεθαι, formele care
erga venerabilium Imaginum adorationem, hunc

anathematizat Sancta nostra <Vniversalis> Synodus,
quae munita est Divini Spiritus operatione ac pater‑
nis ac Ecclesiasticis traditionibus.“3
Et haec quidem ex decretis Sanctae et Vniversalis
Synodi, quibus, si quis suae libertatis arbiter non
quieverit, quiescat, quaeso, communi totius Graecae
nationis consensui, cuius advocatus4 nobis sese prae‑
bet Varinus5, qui suo in accuratissimo lexicone6, vo‑
cem latriae hocce modo explicat: Λατρεία, inquit,
est δουλεία Θεῷ μόνῳ πρέπουσα, καὶ λατρεία
θυσία, h(oc) e(st) ‘latria est servitus Soli Deo debita
et latria est sacrificium7’. Item λατρεία ψιλή ἐστι
Θεοῦ δοξαστικὴ τῆς προσκύνησις, ἀπὸ Τρησίας
διαθέσεως προσαγομένη, παρὰ τῶν ὀρθῶς
237 πιστευόν/των, id est ‘Latria nuda (h(oc) e(st) proprie
1
accepta) est adoratio quaedam Deum glorificans, a

pura (animi) dispositione, recte credentium oblata’.
Item λατρεία γνωστική1 ἐστι Θεοῦ ἐπιστημονικὴ1
ἐυσεβεία διὰ λόγου καὶ σοφίας ἐντελλομένη παρὰ
σοφὸν καὶ γνωστικόν h(oc) e(st) ‘latria cognoscitiva
(sive quae ex cognitione procedit) est de Deo scienti‑
fica religio, per rationem et sapientiam a sapienti et
cognoscenti, <…>2
Qui vero ob linguae vernaculae defectum, tum
Synodicae authoritati, tum naturali linguae Graecae
4
advocatus] advocatum ms. Post advocatum, del. esse ms. / 5 Varinus]
Barinus ms.; Varinus Favorinus Camers, Episcopus Nucerinus,
1450‑1537 / 6 Etymologicum magnum, sive thesaurus universae linguae
Graecae ex multis variisque autoribus collectus, Venetiae, 1523 / 7 et
latria est sacrificium mg. //
237 1 γνωστική 1 et inferius ἐπιστημονική] γνωστικὴ et
1
ἐπιστημονικὴ ms. / 2 et sapienti in rasura, postea spatium vacuum

relictum //
întruchipează rânduiala Domnului nostru Iisus Hristos

şi ale neprihănitei Născătoare de Dumnezeu şi pururi
fecioare, Maria, şi ale vrednicilor de slavă îngeri şi ale
tuturor sfinţilor.
Iar pe oricine nu va fi făcut aşa, ci va fi stat la dis‑
cuţii sau chiar se va fi arătat greoi în cinstirea imagini‑
lor vrednice de respect, îl blestemă sfântul nostru sinod
universal, care a fost întărit în lucrarea sa de Duhul
dumnezeiesc şi de tradiţiile Părinţilor şi ale bisericii.“
Iar acestea sunt scoase din hotărârile sfântului şi uni‑
versalului sinod, iar dacă cineva, arbitru al libertăţii sale,
nu e mulţumit de ele, să se mulţumească, vă rog, cu con‑
sensul deplin al întregului neam grecesc, al cărui avocat
a ajuns să ne fie Varinus, care, în lexiconul său foarte pre‑
cis, explică în felul acesta cuvântul latria: λατρεία, spune,
este δουλεία Θεῷ μόνῳ πρέπουσα, καὶ λατρεία θυσία,
adică „latria este supunerea datorată numai lui Dum
nezeu şi latria este jerfa“. Tot aşa, λατρεία ψιλή ἐστι Θεὸν
δοξαστικὴ τῆς προσκύνησις, ἀπὸ Τρηςίας διαθέσεως
προσαγομένη, παρὰ τῶν ὀρθῶς πιστεύοντων, adică
„latria este cinstirea sinceră (ceea ce înseamnă accep‑
tată în mod individual) care îl slăveşte pe Dumnezeu,
adusă dintr‑o aplecare curată (a inimii) de către cei ce
cred cu adevărat“. Tot aşa, λατρεία γνωστική ἐστι Θεὸν
ἐπιστημονικὴ ἐυσεβεία διὰ λόγου καὶ σοφίας ἐντελ-
λομένη παρὰ σοφοῦ καὶ γνωστικοῦ, adică „latria este
religia ştiinţei de a‑l cunoaşte (sau care decurge din cu‑
noaştere) pe Dumnezeu, prin raţiune şi înţelepciune, de
către cel înţelept şi în stare să cunoască <…>“.
puritati sese opponere maluerit, liberum erit illi,

non solum latriae vocem, sed alias quoque ad lubi‑
tum suae dialecti perverti, ut nimirum, Symbolum,
Eucharistia, Hypostasis, Trisypostatum, Lyturgia,
238 Myrum, Angelus, Archangelus, / Cherubim, Sera‑
phim, Acathistum, Psalterium, Psalmum, Stichon,
Catavasia, Grammatica, Poësis, R<h>etorica, Logi‑
ca, Dialectica, Physica, Metaphysica, Musica, Arith‑
metica, Trigonometria, Mathesis, Astronomia, As‑
trologia, Astrolabium, Geometria, Sphera, Horizon,
Hemisphaerium, Diametrum, Polus Arcticus et An‑
tarcticus, Chimia, Chirurgia, Pyrotechnia, Phaeno‑
menum, Empyreum, Antipathia, Sympathia et his
similia sexcenta alia vocabula Graeca, quae aliae lin‑
guae ob suum, quem patiuntur, defectum, absque
ulla tergiversatione, libentissime reciperunt et per
diurnam iam consuetudinem, ut voces propriae di‑
alecti intelligunt ac cognoscunt; alioquin contra
omnem fieret rationem, si quis disputaret de re, cu‑
239 ius propria signi/ficatio et vis vocis genuina illi in‑
1
cognita esset.
Igitur tam ex Ecclesiastica authoritate, quam ex
grammaticae Graecae regulis, oportet Orthodoxis
Christianis indubitate scire adorationem, salutatio‑
nem, servitutem, supra quam servitutem et reliquas
omnes voces cultum honoremque significantes,
tum Creatori, tum Creaturae dari posse. Latriam
vero (quae adoratio et rationale sacrificium, in Spi‑
ritu et Veritate), Vni et Soli Deo et nisi Illi1, nemini
competere.
Sed ad ulteriora pergamus.
1
239 1 nisi Illi in rasura //
Dar cel care, din pricina unei scăderi a limbii sale

proprii, va fi preferat să se pună în egală măsură împo‑
triva autorităţii sinodale şi a purităţii fireşti a limbii gre‑
ceşti, va fi liber să răsucească după pofta sa nu doar
cuvântul latria, ci şi alte cuvinte din limba sa, cum ar
fi simbol, euharistie, ipostas, întreit ipostas, liturghie,
mir, înger, arhanghel, heruvim, serafim, acatist, psaltire,
psalm, stih, catavasie, gramatică, poezie, retorică, logică,
dialectică, fizică, metafizică, muzică, aritmetică, trigono‑
metrie, matematică, astronomie, astrologie, astrolab, ge‑
ometrie, sferă, orizont, emisferă, diametru, Polul Nord
şi Polul Sud, chimie, chirurgie, pirotehnie, fenomen,
empireu, antipatie, simpatie şi sute de alte cuvinte gre‑
ceşti asemănătoare acestora, pe care alte limbi – pentru
că nu le aveau – le‑au primit de bunăvoie fără nicio şo‑
văire şi pe care, printr‑o deprindere de zi cu zi, le înţeleg
şi le cunosc de parcă ar fi cuvinte din propria lor vorbire;
de altfel, ar fi cu totul împotriva raţiunii dacă cineva ar
cerceta o chestiune a cărei semnificaţie ori forţă proprie
cuvântului i‑ar fi necunoscută.
Aşadar, se cuvine ca – atât după autoritatea bisericii,
cât şi după regulile gramaticii greceşti – creştinii ortodocşi
să ştie fără vreo îndoială că închinarea, salutarea, slujirea –
mai cu seamă slujirea – şi toate celelalte cuvinte care în‑
seamnă cultivarea şi cinstirea se pot da atât creatorului,
cât şi creaturii. Latria, în schimb (care este închinare şi
jertfă raţională, în duh şi în adevăr), nu i se cuvine nimă‑
nui altcuiva decât lui Dumnezeu singur şi numai lui.
Dar să trecem mai departe.
2
И$стиннаz бо2 и3 му1жа непознавшаz дв7а была.
In cordibus animisque puerorum, ad profundius
240 firmiusque plantandam Orthodo/xiae ac pietatis ra‑
dicem, id est, fidem de inaccessibili ipsis quoque
Sanctis Angelis, incognito, Divinae Incarnationis
mysterio, quod scilicet Dei Mater Maria non solum
ante partum, sed etiam post partum Semper Virgo
intemerata et corruptionis inscia, conservata per‑
manserit. Quadere ad illud мужа непозна1вшаz дв7а
была ‘virum non cognoscens virgo erat’ addendum
erat et hoc, и дв7а прибыла е1сть ‘et virgo permansit’,
itaque sciant cavere et evitare nefandissimam quo‑
rundam perditorum opinionem, qui praepositionem
Graecam ἕως inique et perverse accipientes, ausi
sunt nefarii castitatem (horret animus talia revolvere)
Deiparae semper Virginis (cui Angelica ipsa puritas
241 aequi parari / nequit) in dubium revocare, vel cautius
1
delirando, indiferenter accipere et sic infames Dei

thronum, templum et habitaclum Spiritus Sancti,
caelo amplius ac Empyreo purius, spurcissimis suis
blasphemiis, impetere conviciisque afficere non ex‑
paverunt! Blaterantes, ac si post ineffabile illud par‑
tum, veluti una ex communibus remanserit mulieri‑
bus, apage blasphemiae!
Nefandi isti primum authorem et protectorem
habuerunt Imperatorem Constantinum Coprony
mum, qui, omni exutus pietate, fetidissimum illud
spargebit foetorem, Deiparam semper Virginem
Mariam fuisse similem scrinio, gemmis pretiosisi‑
mis1 pleno, quod, ἕως (д0ндеже donec) in se habet
241 1 pretiosisimis] preciosisimis ms. / 2 pretiosos] preciosos ms. /
1
3
habet... aestimatur in rasura //
2
„Căci fecioară cu adevărat fusese, şi bărbat nu
cunoscuse.“
În inimile şi sufletele copiilor se cuvine să fie sădită
mai adânc şi mai trainic rădăcina ortodoxiei şi a evlaviei,
altfel spus credinţa în taina de nepătruns, necunoscută
chiar sfinţilor îngeri, a întrupării dumnezeieşti, şi anume
că maica lui Dumnezeu, Maria, a continuat să fie pururi
fecioară neprihănită şi a fost neştiutoare de păcat nu nu‑
mai înainte de naştere, ci şi după naştere. De aceea, la
„fecioară ce nu cunoscuse bărbat fusese“, „era fecioară
şi nu a cunoscut bărbat“, se cuvenea să se adauge „şi
fecioară s‑a dovedit a fi“, „şi a rămas fecioară“, pentru ca
astfel să ştie să se păzească şi să fugă de părerea necuvi‑
incioasă a unor oameni pierduţi care, acceptând – rău‑
voitor şi ticălos – prepoziţia grecească „cât timp“, au
cutezat, nelegiuiţii, să pună la îndoială castitatea (su‑
fletul se îngrozeşte spunând aşa ceva) Născătoarei de
Dumnezeu, pururi fecioară (căreia nici măcar puritatea
îngerilor nu îi este pe potrivă) sau, aiurând cu un strop
de prevedere, să accepte asta cu indiferenţă şi să se nă‑
pustească, păcătoşii, cu ocările lor murdare, asupra tro‑
nului lui Dumnezeu, a templului şi a lăcaşului Duhului
Sfânt, mai întins decât cerul şi mai curat decât empire‑
ul, şi nu s‑au temut să arunce cu ocări! Tot flecăreau că
după acea naşterea de nespus a rămas ca una dintre fe‑
meile de rând – departe de noi asemenea blasfemie!
Nemernicii ăştia l‑au avut ca prim autor şi protector
pe împăratul Constantin Copronimul care, lipsit de orice
evlavie, a împrăştiat acea duhoare plină de putreziciune
că Născătoarea de Dumnezeu, pururi fecioara Maria, a
lapides pretiosos2 et aestimatur3 et diligenter custo‑

242 ditur, / post vero illis evacuatum, non esse nisi unum
1
ex communibus1 scriniis, ita Beatam Dei Genitri‑

cem semper Virginem, ἕως, donec in utero lapidem
Christum2 gestabat, omnibus fuisse dignam honori‑
bus, post partum vero, non nisi unam ex communi‑
bus remansisse mulieribus. De quibus Orthodoxus
diligentius exquirens, videat practica Sanctae Septi‑
mae Vniversalis Synodi.
3
Воспрія1ву рaвно со tцемъ влаcть. и3 пр0.
Participium illud ‘accipiens’ opp<o>rtebat clarius
explicari, quod nimirum ad solum Filii Dei humani‑
tatem spectet, non vero ad simpliciter Dei Filium.
Quoniam ut Dei verbum et ut Filius, ante omne tem‑
243 pus a Patre genitus, neque / accepit, neque additum
2
est illi quicquam, excepta humanitate, et in humani‑

tate, excepto peccato. Omnia enim quae habet Pater
(ut1 Deus) habet quoque Filius. Accepit igitur potes‑
tatem in caelo et in terra, non quia talem antea non
habuerit potestatem (Filius enim aequalis2 est potes‑
tatis et imperii cum Patre3), sed quia in corpore per
passiones vicit mundum et principem eius4, ut in no‑
mine Iesu Christi omne genus caeleste, terrestre et
hypogeum5 flectatur6. Et quemadmodum vetus
Adam, et in eo omne genus humanum a diabolo
seductus et victus fuit, ita novus Adam7, id est incar‑
242 1 communibus] communis p. m. / 2 Post Christum del. in
1
utero ms. //
243 1 ut] qua ms. (Daco‑Romanice ‘ca’) / 2 Philipp. II, 22 / 3 Iterum
2
Daco‑Romanicus sermo evidens est: ‘cu Tatăl’ / 4 In. XIV, 30 / 5 hypogeum]
hypogeo p. m. / 6 Philipp. II, 6 / 7 1 Cor. XV, 45 / 8 Gen. III, 15 //
fost asemenea unei casete pline de pietrele cele mai

scumpe care, ἕως (д0ндеже, cât timp) are în sine pietre
scumpe, este deopotrivă preţuită şi păzită cu grijă, dar,
după ce a fost golită de ele, nu a mai fost decât una
dintre casetele de rând: astfel, Fericita Născătoare a
lui Dumnezeu, pururi fecioară, ἕως, cât timp îl purta
în pântece pe Hristos, piatra scumpă, a fost vrednică de
toate cinstirile, dar după naştere nu a mai rămas decât
una dintre femeile de rând. Un ortodox care vrea să cer‑
ceteze lucrurile acestea cu mai multă atenţie, să vadă
însemnările sfântului sinod al şaptelea universal.
„Primind putere deopotrivă cu a tatălui său. Ş.cl.“

Acel participiu, „primind“, se cuvenea să fie explicat
mai limpede, anume că se referă numai la caracterul
omenesc al Fiului lui Dumnezeu, iar nu, în mod sim‑
plu, la Fiul lui Dumnezeu. Pentru că, în calitate de cu‑
vânt al lui Dumnezeu şi în calitate de Fiu, născut din
Tată înainte de timp, nici nu poate primi ceva, nici nu i
se poate adăuga ceva, în afară de caracterul omenesc, iar
în privinţa caracterului omenesc, este exclus păcatul.
Căci toate pe care le‑a avut Tatăl (ca Dumnezeu), le
are şi Fiul. Aşadar, primeşte puterea în cer şi pe pământ,
nu pentru că nu a avut mai înainte o asemenea putere
(pentru că Fiul este egal cu Tatăl în putere şi stăpânire),
ci pentru că, în trup, prin pătimiri, a învins lumea şi pe
principele ei, pentru ca tot neamul ceresc, omenesc şi al
celor de dedesubt să se plece, în numele lui Iisus Hristos.
După cum Adam cel vechi şi, în el, întregul neam
natum Dei Verbum, in cruce sublatum, serpentis

conterit caput8 et dominantem captivo subegit, ita ut
244 deinceps homo non mancipium, neque capti/vus sit 1
principis huius mundi, sed liber et adoptivus Dei Fi‑

lius et coheres coëssentialis Patri Filii.
41
Тогw2 рaди приемлю2 съ вёрою ветхаго и3 но1вагw
завёта кни1ги et cae(tera).
Vt perfecte et complete huius articuli exprimatur
intelligaturque sensus, debuerat addere et non scriptas
Sanctorum Apostolorum et Sanctae Ecclesiae tradi‑
tiones, et omnia Sanctarum Vniversalium ac parti‑
cularium confirmatarum Synodorum decreta2, ut
huiuscemodi confessione clare distinguantur filii
Orthodoxae Ecclesiae ab conventiculorum et synago‑
245 garum abortivis, qui Apostolorum, / et Catholicae 2
Ecclesiae traditiones plane impie negant reiiciuntque;

necnon Sanctorum Patrum dogmata, doctrinas atque
Divini Spiritus nutu, in Sacram Scripturam explicati‑
ones, aut parvi aestimant, aut prorsus negant. Quae
tamen omnia Orthodoxa Ecclesia (quemadmodum et
ipse anonymus pie consentit author), ut Verbum Di‑
vinum et Deo inspiratam Scripturam, et ut normam
fidei perfectam et infallibilem tenet, et credi iubet.
51
Ћковыz Ґп7лиc предaли на2мъ.
Addendum erat sive scripto, sive per traditionem2,
quemadmodum caelestium itinerum3 speculator
244 1 4] 5 erronee ms. / 2 non scriptas... decreta maioribus litteris scripta //
1
245 1 5] 6 ms., vide n. 1, p. ant. // 2 2 Thes. II, 13‑15 / 3 itinerum]

2
itenerum ms. / 4 aeque] aequae ms . //

omenesc, a fost ademenit şi înfrânt de diavol, tot aşa

Adam cel nou, iar acesta este cuvântul lui Dumnezeu în‑
trupat, ridicat pe cruce, a zdrobit capul şarpelui şi l‑a su‑
pus ca rob pe cel ce stăpânea, aşa încât de acum încolo
omul să nu mai fie sclavul şi nici robul principelui aces‑
tei lumi, ci Fiul lui Dumnezeu, liber şi înfiat, şi moşteni‑
tor împreună cu Fiul, cel de aceeaşi esenţă cu Tatăl.
4
„De aceea primesc cu credinţă cărţile Vechiului şi
Noului Testament“ şi celelalte.
Pentru ca înţelesul acestui articol să fie explicat şi înţe‑
les în chip desăvârşit şi complet, se cuvenea să adauge şi
tradiţiile nescrise ale sfinţilor apostoli şi ale sfintei biserici,
precum şi toate hotărârile sfintelor sinoade universale şi
ale celor particulare acceptate, pentru ca printr‑o mărtu‑
risire de felul acesta să se deosebească limpede fiii bisericii
ortodoxe de stârpiturile sectelor şi sinagogilor, care tăgă‑
duiesc fără niciun pic de evlavie şi resping tradiţiile apos‑
tolilor şi ale bisericii universale; tot aşa, fie socotesc de
mică valoare, fie tăgăduiesc de‑a dreptul dogmele Sfin
ţilor Părinţi, învăţăturile şi explicaţiile din Scriptura sa‑
cră, date cu încuviinţarea dumnezeiescului Duh. Biserica
ortodoxă însă le socoteşte pe toate (după cum şi autorul
anonim însuşi admite) ca fiind cuvântul dumnezeiesc şi
Scriptura inspirată de Dumnezeu şi regulă desăvârşită şi
fără greş a credinţei – şi îndeamnă să se creadă aşa.
5
„Pe care apostolii ni le‑au transmis nouă.“
Se cuvenea să se adauge fie în scris, fie prin tradiţie,
după cum îndeamnă Pavel, cel ce priveşte la drumurile
iubet Paulus, ut eius traditiones aeque4 ac scripta te‑

neatur custodianturque.
246 / In libelli epilogo

1
Ґ1ще же кто2 вози1метъ сумнителство њ си1хъ

толковaнéахъ et cae(tera).
Videtur author modeste fateri se conscientiae
conpunctum stimulo, quod nimirum non iuxta pro‑
missum (quod in praefatione liberalissime policitus
fuit), omnia1 clare et ad captum quoque parvulorum
facilia interpretatus esset2. Ideoque ne3 fucum fecisse
(quod absit talia de tanto sublimi opinari doctore),
aliis videatur, alterum hoc clariorem promittit li‑
bellum, i(d) e(st)4, doctrinae doctrinam, catechismi
catechismum id est, fidei fidem, religionis religio‑
nem, spei spem, expectationis expectationem, et sic5
processum ad infinitum, et consequenter et difficul‑
tatem infinitam, quousque scilicet pertingantur ad
247 tritum / illud „vade visum“.
Felix igitur quem aliena faciunt pericula cautum.
Finis
Deo gloria.
246 1 Ante omnia, in rasura, inter lineas sed legitur / 2 esse in rasura,

1
supra fuit / 3 ne interl. / 4 i.e. in rasura / 5 sic supra sci(licet) ms. //
cereşti, ca deopotrivă să se ţină şi să se respecte tradiţiile

ei şi cele scrise.
În încheierea micii cărţi

„Dacă cineva culege îndoială de la aceste tâlcuiri“
şi celelate.
Se vede că autorul, împuns de strămurarea conştiinţei,
mărturiseşte cu modestie că nu le‑a tălmăcit pe toate după
promisiune (ce a făgăduit cu prea mare dărnicie în pre‑
faţă), limpede şi simplu, pentru putinţa de înţelegere a
copiilor. Şi de aceea, ca să nu li se pară altora că a dat o
marfă măsluită, promite o altă cărticică, mai limpede, adi‑
că o învăţătură a învăţăturii, un catehism al catehismului,
adică o credinţă a credinţei, o religie a religiei, o speranţă
a speranţei, o aşteptare a aşteptării şi tot aşa un drum fără
nesfârşit şi, în consecinţă, o greutate nesfârşită, ca să se
ajungă anume la acea vorbă des repetată: „du‑te să vezi“.
Fericit e, aşadar, cel pe care primejdiile înfruntate
de alţii îl fac precaut.
Sfârşit
Slavă lui Dumnezeu.
1 / MONARCHIARVM PHYSICA
1
EXAMINATIO
1
1 1 ‑me interl. /
O CERCETARE NATURALĂ
A MONARHIILOR
Sacra Dei Scriptura, Clementissime Imperator,
a tempore Daniëlis Prophetae (Daniel, C(apite) 72)3,
usque ad Ierusalem desolationem et ablationem
principatus populi Israelitici, quatuor potentissimas
et omnium absolutissimas numerat Monarchias. His
tandem successorem Aquilonicam inducit Monar
chiam, eamque universo Antarctico4 Orbi praevali‑
turam passim praedicit (Daniel, C(apite) 115)6. Huic
igitur licet pia, ut par est, ob<o>ediendum sit7 aure,
licet Sancti nostri Interpretes supra hanc expositi‑
onem grandia lucubraverint volumina, attamen
mysticum eius sensum et sensus puram et genuinam
explicationem, humano intellectu pene inenucleabi‑
lem, inexplicabilemque, omnes unanimiter affirmant.
2 Et hoc quidem ita, de ipsa autem litera asserunt, / post 1
habitum eius spiritualem sensum, eum1 quoque sal‑

vari debere, ita ut, quando rite sancteque explicatur
quid intelligendum sit de Aquilone, tandem nos sci‑
re iubent, talem in2 Vniverso3 regionem infallibiliter
alicubi reperiri, ita ut ne appareat nobis S(anctam)
Scripturam, inania et nihil significantia nomina
2
Daniel VII, 17 / 3 Daniel, C(apite) 7 mg. / 4 universo Antarctico] uni
versi Antarctici p. m. / 5 Daniel XI, 6‑45 / 6 Daniel, C(apite) 11 mg. /
7
sit interl. //
2 1 eum] eam ms. / 2 in interl. / 3 Vniverso] Vniversi p. m. / 4 Quan
1
doque] Quandoquidem F, L / 5 etiam mg. / 6 necnon] necn<n> L //

Sacra Scriptură a lui Dumnezeu, preamilostivule
împărat, numără – din vremea profetului Daniel
(Daniel, în capitolul 7), până la pustiirea Ierusalimului
şi abaterea întâietăţii poporului israelit – patru monar‑
hii foarte puternice şi depline în toate. Aşază în cele din
urmă, ca urmaşă a lor, monarhia acvilonică şi prezice că
ea va fi pretutindeni biruitoare peste întregul lumii de
miazăzi (Daniel, în capitolul 11). Aşadar, cu toate că se
cuvine să dăm ascultare acestui lucru, cum este potrivit,
şi cu toate că sfinţii noştri tălmaci au trudit asupra aces‑
tei afirmaţii în volume bogate, susţin cu toţii într‑un
glas că înţelesul ei mistic şi explicarea curată şi adevărată
a înţelesului ei sunt aproape de nedesluşit şi de neexpli‑
cat pentru mintea omenească.
Şi aceasta chiar dacă afirmă despre însăşi litera ei că,
după cuprinderea înţelesului spiritual, ea trebuie chiar
să fie păstrată, aşa încât, atunci când se explică în mod
corect şi sfânt ce se cuvine să se înţeleagă prin acvilon,
ne îndeamnă să ştim în cele din urmă că se găseşte neîn‑
doielnic într‑o regiune a lumii, aşa încât să nu ni se pară
că Scriptura sfântă plăsmuieşte nume goale de conţinut
şi care nu înseamnă nimic. Tot aşa, când prezice în mod
mistic unele lucruri învăluite în vreun nume (cum este
cel al monarhiei acvilonice), ele, tocmai prin acest fapt,
814 MONARCHIARVM PHYSICA EXAMINATIO
fingere. Similiter, quando mystice quaedam, et sub

nomine aliquo (ut est Aquilonis Monarchiae) velata,
praedicit, ea re ipsa in rerum natura, aut praesentia
omnino esse, aut necessario futura, alioquin de Veri‑
tate S(anctae) Scripturae dubitaretur – quod apage!
Quandoque4 etiam5 Sacrae Scripturae praedictivae
Veritati, nonnullos Ethnicorum consentire videmus,
ut sunt Arabum peritissimi, necnon6 Rabbinorum
doctissimi quidam. Qui Aquilonem tandem, cunctis
Orbis habitati partibus praevaliturum ingenue faten‑
tur: imo Arabes, utpote in rebus physicis scrutandis,
caeteris longe diligentiores, sub hoc tam vasto Aqui‑
lonis tractu (Aquilo enim arctici venti nomen est) in‑
terque tot tantasque, hanc plagam habitantes gentes,
3 futurae tam amplae Monarchiae, speciale / designant
1
nomen, quod vernacule ‫( اسفار بن‬Beni Asfar) vocant,

quod interpretatur ‘Filii Expeditionis’ sive ‘Exercitu‑
um’ (Histor<ia> „Tadzittcuarich“ dicta1). Talia in li‑
bris suis caeterisque2 monumentis scripta reliquerunt,
talia tota fere rudior plebs, a maioribus suis persuasa,
affatim fatentur et pro indubitato tenent3. Mirabilis
Deus in operibus Suis, Qui irrationalia quoque iu‑
menta in Rhetores4 quandoque vertit: animalia, cae‑
teraque insensibilia creata, ad sensus perceptionem
illuminavit, quo magis talia5 rationalia animalia, ad
propheticae praedictioni adhaerendum, imo inscien‑
ter Veritatem fatendum, adigere poterit!
Cum autem haec duplici6 de causa, mortalibus
nimis impervia videantur, Sacrae nempe Scripturae
3 1 Historia „Tadzittcuarich“ dicta mg. / 2 caeterisque]
1
caeteresque L / 3 ‑ne‑ interl. / 4 Rhetores] Rhetores L, Rhettores F,

Retores ms. / 5 talia] talea p. m. / 6 duplici] duplice L / 7 Eaedem]
Equidem L / 8 de] di p. m. //
O CERCETARE NATURALĂ A MONARHIILOR 815
există pe deplin în natură sau în prezent sau vor exista

în mod necesar, altminteri ar apărea o îndoială – depar‑
te de noi asta! – asupra adevărului Scripturii sfinte.
Uneori vedem că sunt de acord chiar şi unii dintre pă‑
gâni, cum sunt cei mai pricepuţi dintre arabi, precum şi
cei mai învăţaţi dintre rabini cu adevărul afirmat di‑
nainte în sacra Scriptură. Ei recunosc cu sinceritate că
acvilonul în cele din urmă va fi biruitor în toate ţinutu‑
rile lumii locuite: ba chiar arabii, ca unii care sunt cu
mult mai atenţi decât ceilalţi în cercetarea lucrurilor
naturale, referindu‑se la atât de întinsul acvilon (căci
acvilon este numele vântului arctic) şi la atât de nume‑
roasele şi însemnatele neamuri care locuiesc această
întindere, dau un nume aparte acestei viitoare monar‑
hii atât de cuprinzătoare, pe care o numesc în limba lor
‫( اسفار بن‬Beni Asfar), care se traduce „fiii expediţiei“ sau
„ai oştirilor“ (în istoria numită „Tadzittcuarich“).
Au lăsat asemenea lucruri scrise în cărţile lor şi în
celelalate documente: asemenea lucruri le recunoaşte
deschis aproape întreagul popor lipsit de învăţătură,
convins de mai‑marii săi, şi le socoteşte ca fiind dincolo
de îndoială. Minunat este Dumnezeu în lucrările sale,
el, care uneori schimbă chiar dobitoacele fără minte în
retori: a luminat animalele şi celelalte creaturi fără sim‑
ţuri până la priceperea înţelesului; cu atât mai mult va
putea să împingă asemenea vieţuitoare înzestrate cu ra‑
ţiune să se alipească de o prezicere profetică, ba chiar să
mărturisească adevărul, fără a‑şi da seama!
Aceste lucruri li se par însă muritorilor prea de nepă‑
truns, dintr‑o îndoită cauză, şi anume că înţelesul
sensus qui tam mystice, quam literaliter intelligi de‑

bet. Et quo ad mysticum sensum, abunde et Veritati
consentanee interpretatum, libenter fatemur, alias
quis Dei consiliarius? Eaedem7 S(acrae Scripturae)
testantur. Quo autem ad ipsam literam, in confesso
est, illas 4 Monarchias tessera sua functas esse (de
quibus nobis nullus est sermo, siquidem temporum
4 scriptores de8 illis satis dixisse, eorum innu/merae 1
fere extantes lucubrationes patefaciunt1). Item Eth‑

nicorum praedictiones, convalentesque usus, pro
meris superstitionibus, humanisque coniecturis, si‑
ve2 iactantiis accipientes (licet nostrae operae nonni‑
hil adiuvare videantur), impraesentiis3 calamum
refraenando, ad propositum veniamus.
Quis mortalium (exceptis divino quodam4 affla‑
tu impulsis) futuros noverit fines, quorum principia
et ex principiis datis, media, prius sibi nota, minime
habuerit? Quod autem ex principiis, ut par est, no‑
tis, ut sequens colligitur, et quod ininter<r>uptus
naturalis ordo, iuxta propriam naturae normam
operatur; id5 exculto et perspicaci intellectui, sese6
manifestare atque declarare, posse, non erit forte qui
dubitet, alioquin et natura frustra operaretur (in cas‑
sum enim) et Imago Divina frustra immortale illud
mutuaretur lumen, siquidem nullas ignorantiae te‑
nebras illuminare atque illustrare posset. At ipso in
nobis latitante Divino Lumine, duce clarescit. Om‑
ne principiatum, naturaliter, tandem et finem habi‑
5 turum et secundum / hoc infallibile axioma, omnia
2
4 1 patefaciunt mg. / 2 sive] sine L / 3 impraesentiis] impresentiis

1
F, L / 4 quodam] quondam L / 5 id interl. / 6 sese] se se F, L //

5 1 vocantur] vocant F, L, vocantur ms. / 2 compos] co<n>mpos
2
L / 3 iis] his F / 4 necessarius] necessariis L / 5 Cf. Arist. „De caelo“, 271
Scripturii sacre trebuie cuprins atât în sens mistic, cât şi

literal. Cât priveşte sensul mistic, recunoaştem de bună‑
voie că a fost tălmăcit din plin şi în acord cu adevărul –
altminteri, cine să fie sfetnicul lui Dumnezeu? Aceleaşi
Scripturi sacre dau mărturie. Cât priveşte însă litera în‑
săşi, este un lucru recunoscut că acele monarhii şi‑au
împlinit îndatoririle (asupra cărora nu avem nimic de
spus, de vreme ce autorii din acele vremuri au vorbit
îndeajuns despre ele, iar lucrările aproape fără număr la
care au trudit ei o vădesc).
La fel, strunindu‑ne acum pana în privinţa prezice‑
rilor păgânilor şi obiceiurilor existente, le luăm ca sim‑
ple superstiţii şi presupuneri şi lăudăroşenii omeneşti
(chiar dacă ar părea să fie de un oarecare folos lucrării
noastre): să ne întoarcem la subiect.
Cine dintre muritori (lăsându‑i deoparte pe cei aflaţi
sub imboldul vreunei inspiraţii dumnezeieşti) ar putea
cunoaşte încheierile din viitor fără să fi cunoscut, cât de
puţin, începuturile lor şi, din începuturile existente, si‑
tuaţiile de mijloc? Poate nu va fi însă nimeni care să se
îndoiască de faptul că din începuturi cunoscute, după
cum se cuvine, se deduce ce urmează şi că ordinea natu‑
rală neîntreruptă lucrează după regula proprie a naturii
sale – aceasta i se poate dezvălui şi arăta unei minţi cul‑
tivate şi pătruzătoare –, altminteri şi natura ar lucra za‑
darnic (căci ar fi la întâmplare), şi chipul dumnezeiesc
ar împrumuta zadarnic acea lumină nemuritoare, dacă
nu ar putea lumina şi limpezi întunecimile ignoranţei.
Ni se arată însă cu claritate chiar prin călăuzirea luminii
dumnezeieşti, care stă ascunsă în noi. Orice început, în
quae vocantur1 et sunt particularia, oriri et interire,

mutari et transformari, nasci et mori, vel quo‑
cumque dicas modo tandem finem sui esse (excepta
Divinae Gratiae conservatione) obtinere; in quo
termino, ex corruptione unius, alterius generatio‑
nem succedere, et ratio, et experientia docet. At in
his particularibus ipsas quoque Monarchias connu‑
merari, quis mentis compos2 inficias ibit? (Vnica
enim et sola est Vniversalis Divina Monarchia, quae
ideo et finis expers est.) Hoc ut et vere est, ita posito,
sequitur, ecquidem necessario, iuxta modum nempe
ortus et interitus, monarchias quoque physicum
quendam et impermutabilem percurrere circulum,
ita ut in iis3 quoque praeteriti, praesentis et futuri,
prout in reliquis, necessarius4 servetur ordo. (Nihil
enim Deus et natura movit aut facit frustra, id est,
sine ordine.)5 Quam ob rem, Physici Philosophi
hasce totius Orbis Monarchias, non secundum6 nu‑
merum7, αὐτοκρατορικῶς8, dominantium, sed,
secundum quatuor mundi cardines, omnes omnium
6 monarch/arum1 gentes ambientes, numerant.
1
Orientalem nempe, Meridionalem, Occidentalem

et Borealem.
Igitur ex facto ipso physice et rationabiliter cog‑
noscere possumus (sileam hic gratia studii Laconismi2
tot tantosque fide dignos scriptores), dominantium
a, 33 / 6 secundum] secus p. m. / 7 numerum] numere<m> L /
8
αὐτοκρατορικῶς] αὐτοκρατορικῷσ L, αὐτοχρατοριχῷς F,
αὐτοκρατορικῶσ ms. //
6 1 monarchiarum] monarcharum L, ms. / 2 Laconismi om. L /
1
3
aliis mg. / 4 monarchiae] monarchiam ms. / 5 Commentarius marginalis,
post quem translatio Sclavoniae sermonis scriptum est / 6 Daniëlis] Daniëls
L / 7 Cap. 8 mg. / 8 transtulerunt] transtulit p. m. / 9 fundatorem]
fondatorem F / 10 tandem] tamen F, L, tantem ms. //
mod natural, urmează să aibă în cele din urmă un sfâr‑

şit, iar (după această axiomă fără greş) toate cele care
sunt numite particulare – şi chiar sunt aşa – apar şi
pier, se schimbă şi se transformă, se nasc şi mor sau, în
orice fel ai spune, ajung doar să dobândească un sfârşit,
în cele din urmă (lăsând deoparte păstrarea prin harul
dumnezeiesc); în acest sfârşit, deopotrivă raţiunea şi ex‑
perienţa ne învaţă că din decăderea unuia urmează naş‑
terea altuia. Şi cine cu mintea întreagă va tăgădui că şi
monarhiile înseşi se numără între aceste elemente par‑
ticulare? (Fără pereche şi singură este doar dumnezeias‑
ca monarhie universală, care tocmai de aceea nici nu
are sfârşit.) De vreme ce acesta este adevărul, cum a
fost arătat, rezultă în chip necesar, după modul său
propriu, şi anume naşterea şi moartea, că şi monarhiile
parcurg un anumit ciclu ce nu poate fi schimbat, aşa
încât şi în ele se păstrează ordinea necesară a trecutu‑
lui, prezentului şi viitorului, ca şi în celelalte. (Căci
Dumnezeu şi natura nu pun în mişcare şi nu fac nimic
zadarnic, adică fără o ordine.) Din această cauză, filo‑
zofii lumii naturale numără aceste monarhii ale întregii
lumi, care cuprind toate neamurile tuturor monarhii‑
lor, nu după numărul celor ce le‑au condus, în mod
autocrat, ci după cele patru puncte cardinale.
Şi anume: răsăriteană, de miazăzi, apuseană şi de
miazănoapte.
Aşadar, din faptul însuşi putem cunoaşte în mod na‑
tural şi raţional (trec aici sub tăcere, de dragul conciziei
cercetării, atât de numeroşii şi atât de însemnaţii autori
demni de încredere) că cel dintâi dintre ţinuturile
mundi partium, primam fuisse Orientalem: in qua

Indi, Assirii, Medii, Parthi, et his, et aliis3 excellen‑
tiores Persae, qui monarchiae4 titulum usque ad Ale‑
xandrum Magnum tenuerunt.
Secundam autem fuisse Meridionalem; in qua flo‑
ruerunt Aegyptii, Aphricani (Arabice aspirativa litera
‫ ع‬scribitur, ideo addidimus h)5, Habyssini, Cyprii,
Cretenses et his aliisque celeberiores Graeci Macedo‑
nes. Qui Monarchiam Persicam iuxta vaticinium
Daniëlis6, Cap(ite) 87, ad Graecos transtulerunt8.
Tertiam denique fuisse Monarchiam Occidenta‑
lem, in qua ante bellum Troianum primo Latii sive
Latini, postea a Troianis Graecis, Latini subacti, Im‑
perium et Genus successive usque ad Romulum,
Romae Vrbis fundatorem9 produxerunt. Ab hoc Ro‑
manus Monarchatus exordium ducit.
7 Quartam tandem10 fuisse Borealem, / in qua 1
semper quidem floruere1 diversa et magna dominia,

nunquam tamen totius plagae Monarchiam unam2
aliquam gentem occupasse perhibetur. Caeteris au‑
tem eminentiores fuere Scythae (Scyhtis adnume‑
rantur etiam Chinenses), Getae, Saxones, Gothi et
his omnibus praecelluere Volgii sive hodierni Rossi,
quorum non minimam partem3 Istrum transfre‑
tasse ibidemque colonias fundasse, non solum om‑
nes fere tradunt scriptores, sed ipsa gens usque ad
sinum Venetum propagata, evidentissimum praebet
argumentum.
7 1 ‑ru‑ interl. / 2 unam] unum p. m. / 3 partem] pars p. m. / 4 exa
1
minemus] examinemur p. m. / 5 Arist. De Caelo II (B), 2, 285b 17‑18.

Cf., v. g., Aristotelis Starigitae Peripateticorum Principis, „De coelo“,
Liber secundus, Textus 15, Apud Ioannam Iabobi Iuntae F., Lugduni,
1579, p. 295 / 6 Nota marginalis, ima pagina //
stăpânitoare ale lumii a fost cel răsăritean: acolo au fost

inzii, asirienii, mezii, parţii şi cei mai presus de aceştia şi
de alţii, perşii, care au deţinut titlul de monarhie până
la Alexandru cel Mare.
Iar al doilea a fost cel de miazăzi; acolo au strălucit
egiptenii, aphricanii (arăbeşte se scrie cu litera aspirată
‫ع‬, de aceea adăugăm h), abisinienii, ciprioţii, cretanii şi
cei mai faimoşi decât aceştia şi decât alţii, grecii mace‑
doneni. Ei au făcut ca monarhia persană să treacă, po‑
trivit profeţiei lui Daniel, în capitolul 8, la greci.
În sfârşit, a treia a fost monarhia apuseană, în care,
mai înainte de războiul troian, la început cei din
Latium sau latinii, apoi latinii supuşi de grecii troieni
au dus mai departe stăpânirea şi neamul, pe rând, până
la Romulus, întemeietorul cetăţii Roma. De aici îşi tra‑
ge originea stăpânirea monarhică romană.
În cele din urmă, a patra a fost cea de miazănoapte,
în care, cu toate că mereu au strălucit stăpâniri felurite
şi însemnate, se crede totuşi că niciodată un singur
neam nu a deţinut monarhia peste întregul ţinut. Mai
importanţi însă decât celelalţi au fost sciţii (căci între
sciţi se numără şi chinezii), geţii, saxonii, goţii, iar pe
aceştia toţi i‑au întrecut volgii, sau ruşii de azi, din care
o parte deloc mică a trecut Istrul şi a întemeiat în locul
acela colonii: nu doar aproape toţi autorii o transmit,
ci chiar neamul însuşi, întins până la golful venet, oferă
o dovadă foarte limpede.
Odată ce s‑a formulat, după cum credem, în mod
raţional şi natural această rânduială firească a neamuri‑
lor şi a monarhiilor, rămâne să cercetăm, cât mai
Hac itaque naturali gentium atque monarchia‑

rum dispositione rationabiliter, ut opinamur, et
physice declarata, restat ut earum monarchiarum
naturalem ortus, auctionis, declinationis, senectutis
ac tandem interitus modum, quam brevissime et
succincte valebimus, examinemus4.
A Philosophorum Principe Aristotele, Vniversi
Orientalis pars, pars dextra nominatur. („Dexterum
enim uniuscuiusque dicimus unde principium est
eius, qui secundum locum fit motus: circu<n>lationis
caeli principium est, unde astrorum ortus sunt: qua‑
re hoc utique erit dextrum, ubi autem occasus, sinis‑
trum.“ „De caelo“, Lib(ro) 2, Tex(tu) 15.5)6 Quod
ipsa natura probat, siquidem Ipsum Primum Mobi‑
8 le, ab Oriente, ad / Occidentem ferri1 Creator iussit
1
Altissimus. Et cum, eo motu, cuncta in Vniverso En‑

tia rapi necesse sit, ordine naturali et necessario, con‑
venit, imo debuit, Primam Monarchiam, circulariter
ab Oriente versus alias mundi partes progredi. (Con‑
firmatur haec sententia ex Sacris Literis, quae perhi‑
bent2 Deum creasse hominem et paradisum, in quo
eum collocaverat, in plaga Orientali, ut patet ex de‑
scriptione 4 fluminum, ex fluvio paradisi in 4 capita
divisorum, „Gen<e>sis“, C(apite) 23, et C(apite)
1mo: „Benedixitque illis Deus et ait: ‘Crescite et mul‑
tiplicamini et replere terram, et subiicite eam’“4, un‑
de5 clarescit, ab Oriente primum incepisse motum
dominii6 in alias mundi partes.)7
8 1 ferri] feri L / 2 perhibent] prohibent L / 3 Gen. II, 8‑10 / 4 Gen.
1
I, 28 / 5 unde om. L / 6 dominii] dominia p. m. / 7 Notatio marginalis,

ima pagina / 8 primitivus] primitivi F, L / 9 Dan. VIII, 8 / 10 factum]
factus p. m. / 11 grande] grando p. m. / 12 Dan. VIII, 9 / 13 Ampla nota
marginalis / 14 Europae] Aeuropae F, L, ms. //
concis şi sumar vom putea, modul natural al naşterii,

sporirii, declinului, îmbătrânirii şi, în final, al pierii
acestor monarhii.
Partea răsăriteană a universului este numită de prin‑
cipele filozofilor, Aristotel, partea dreaptă. („Căci zicem
că este la dreapta ceea ce e începutul mişcării fiecărui
lucru, care se produce după loc: începutul rotirii cerului
este acolo de unde răsar stelele; din această cauză, răsări‑
tul va fi la dreapta, iar unde apun ele, la stânga.“
„Despre cer“, în cartea 2, textul 15.) Lucru pe care na‑
tura însăşi îl dovedeşte, de vreme ce creatorul preaînalt
a poruncit ca însuşi mişcătorul cel dintâi să fie purtat de
la răsărit spre apus.
Şi pentru că trebuie ca toate existenţele din univers
să fie atrase în această mişcare, se potriveşte cu rânduiala
naturală şi necesară – ba chiar trebuie – ca cea dintâi
monarhie să înainteze circular de la răsărit către celelalte
părţi ale lumii. (Această interpretare este adeverită de
scrierile sacre, care arată că Dumnezeu a creat omul şi
paradisul, în care l‑a aşezat pe acela, în ţinutul răsăritu‑
lui, după cum se vădeşte din descrierea celor 4 râuri ce
se despart din râul paradisului în 4 braţe, „Facerea“, în
capitolul 2 şi în primul capitol: „Şi i‑a binecuvântat
Dumnezeu şi le spune: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi um‑
pleţi pământul şi vi‑l supuneţi»“, de unde se limpezeşte
că prima mişcare de stăpânire asupra celorlalte părţi ale
lumii şi‑a avut începutul dintâi la răsărit.)
Aceasta mai apoi (ca prim‑născut al mişcării monar‑
hice) şi‑a avut începutul vieţii sale, dacă e îngăduit să se
spună aşa, sporind de la o vârstă la alta, şi a supus părţile
Quae inde (ut primitivus8 Monarchici motus par‑

tus) initium, ut ita dici fas sit, vitae suae adepta, per
singulas aucta aetates, sibi vicinas meridionales sube‑
git partes. Qua senescente (breves faciamus tam lon‑
gissimas historias, omnia enim tenera naturaliter se‑
nescunt quoque), sive, ut magis physice loquar,
corrupta, ex eius corruptione subnata est Monarchia
Meridionalis. Quae, ut centralis, et Occidenti ac Ori‑
enti media, omnes in mundi partes sese dilatando, –
„Hircus autem caprarum“ (quem inferius interpre
tatur primum regem Graecorum, id est, Alexandrum
Magnum Macedonem) „magnus factus est nimis“9;
(et inferius) „De uno autem ex eis egressum est cornu
unum modicum et factum10 est grande11 contra me‑
ridiem et contra orientem, et contra fortitudinem“12
(ubi observandum Aquilonis nullam fieri mentio‑
nem), Dan(iel), C(apite) 813 – tum Asiae, tum Aphri‑
cae, tum denique Europae14 vastissimas quidem, sed
non totas sibi adiunxit Monarchias (totum enim uni,
nunquam concessit natura), tamen Orientali multo
auctior, robustiorque evasit.
Cui itidem senio labescenti, successit Monar‑
9 chia Occidentalis (servato nempe naturali / motu 1
circulari). Quae, licet multa per saecula, longe la‑

teque sese in alias extenderit Monarchias, nihilota‑
men minus, cum in mundi parte, non autem in ip‑
so centro orta fuerit, negavit illi1, providus2 ille3
naturae ordo, plus ultra se extendere, quam in Asi‑
am quidem4, ad Parthorum usque limites, intacta
nempe India; in Aphricam autem, ad Carthaginis
1
9 1 illi] ille p. m. / 2 providus] provedus p. m. / 3 ille interl. /
4
quidem mg. / 5 Quae] Qua L / 6 ‑tu‑ interl. / 7 porrigere] porrigare L //
de miazăzi ce‑i erau vecine. Odată cu îmbătrânirea (să

scurtăm nişte istorii atât de lungi, căci toate cele tinere
îmbătrânesc cumva în mod natural), sau, ca să vorbesc
într‑un mod mai apropiat de natură, odată descompu‑
să, din descompunerea ei s‑a născut monarhia de miază‑
zi. Care, ca una centrală şi aflată la mijloc între apus şi
răsărit, întinzându‑se în toate părţile lumii – „Căci ţa‑
pul caprelor“ (pe care mai jos îl tălmăceşte ca primul
rege al grecilor, adică Alexandru cel Mare macedonea‑
nul) „s‑a făcut prea mare“; (şi mai jos) „Iar de la unul
dintre ei a ieşit un corn potrivit ca mărime şi s‑a făcut
mare înspre miazăzi şi înspre răsărit şi înspre tărie“ (aici
se cuvine să observăm că nu e defel amintit acvilonul),
Daniel, în capitolul 8 –, şi‑a adăugat monarhiile foarte
întinse atât ale Asiei, cât şi ale Aphricii, şi, în sfârşit, ale
Europei, dar nu pe toate (căci niciodată natura nu a în‑
găduit totul unuia singur): a ajuns totuşi să fie cu mult
mai mare şi mai puternică decât cea răsăriteană.
Tot aşa, slăbind ea, bătrână, i‑a urmat monarhia
apuseană (adică păstrând mişcarea circulară naturală).
Acesteia, chiar dacă de‑a lungul a multe secole s‑a
întins în lung şi în lat înspre alte monarhii, totuşi, cu
nimic mai puţin, de vreme ce se născuse într‑o parte a
lumii şi nu în centrul ei, i‑a fost tăgăduit de acea în‑
ţeleaptă rânduială a firii să se întindă mai departe de
Asia, până la hotarele parţilor, lăsând adică India nea‑
tinsă; s‑a întins în Aphrica însă, până la hotarele
Cartaginei, şi anume lăsându‑le nevătămate pe cele ale
lui Ammon şi ţinuturile lui de mai încoace şi Libia,
fiica Nilului.
usque terminos, illaesis scilicet, Ammonis citeriori‑

busque eius regionibus, et Nili alumna Lybia.
In huius tandem Monarchiae canitie (nondum
enim decrepitae aetatis, dici poterat), principia sui
monarchatus, in reliquas Boreales gentes, indicare
occepit, Rossiaca Monarchia. Quae5, secundum or‑
dinem a natura ipsa nunquam violabilem (suum enim
institutum6 nescit, mutare natura) et aeterne (con‑
cedente Divina Voluntate), legitime observandum,
ad instar Centralis illius Graecae Monarchiae (quia
Borealis quoque pars, respectu Orientis et Occiden‑
tis, centralis et media est), sese extendere atque por‑
rigere7 necesse erat. Verumtamen, quemadmodum
10 non raro in caeteris quoque / naturalibus observare
1
licet, in generantibus, nascentibus atque crescenti‑

bus, aliquando praeter naturae institutum, quae‑
dam a naturali deviare via, obstante, nempe et im‑
pediente aliquo exotico et adscititio accidente, quo
in casu, sive abortivus1 editur, sive monstrum aliqu‑
od naturae legi horrendum, subnascitur, sive non
secundum naturae inceptum atque Ideam crescit.
(Huius2 Regni tyrannici ortus probe potest intelligi
ex eodem Daniele3, C(apite) 11, ver(su) 37).4
Ita his persimillima5 considerari potest saeva
Othoman<n>orum Monarchia. Quae, ut avortivus,
et exlex naturae foetus, genuini, naturalis et legitimi
filii atque successoris, hoc est Borealis Monarchiae,
in Monarchatum6, aliquantisper retardavit progres‑
sum et naturalem debitamque crescentiam.
Est tamen et aliud naturale et verissimum axioma,
quod affirmat „Remanere naturas, prout incepere“,
10 1 abortivus] abortivum p. m. / 2 Huius] Huis L / 3 Dan. XI /
1
4
Notatio marginalis / 5 persimillima] persimilima L / 6 Monarchatum]
Monarchatus p. m. //
În cele din urmă, la vârsta căruntă a acestei monarhii

(căci nu se putea spune că era vârsta puterilor sleite),
monarhia rusă a pornit să‑şi arate începuturile stăpânirii
sale monarhice asupra celorlalte neamuri de miazănoap‑
te. Ea, după rânduiala ce nu poate fi încălcată niciodată
nici de natura însăşi (căci natura nu ştie să‑şi schimbe
regula) şi care se cuvine să fie respectată veşnic (cu îngă‑
duinţa voinţei dumnezeieşti) şi în mod legitim, ca acea
monarhie greacă centrală (pentru că şi partea de miază‑
noapte este, faţă de răsărit şi apus, centrală şi de mijloc),
a trebuit să se întindă şi să se lăţească.
Totuşi, după cum nu arareori se poate observa şi în
celelalte lucruri naturale, în generarea, naşterea şi creşte‑
rea lor, câteodată – chiar dincolo de regula naturii – une‑
le se abat de la calea naturală, adică atunci când se pune
împotrivă ceva străin şi se întâmplă vreun accident: în
acest caz, fie apare un avorton, fie se naşte vreun mon‑
stru cumplit de care se înspăimântă legea naturii, fie nu
creşte după planul şi ideea naturii. (Naşterea acestui re‑
gat tiranic se poate bine înţelege din acelaşi Daniel, în
capitolul 11, versetul 37.)
Aşa se poate socoti sălbatica monarhie a othmanilor
ca fiind foarte asemănătoare acestora. Ea, ca un avor‑
ton şi făt din afara legii naturii, a întârziat puţin mersul
înainte şi cuvenita creştere naturală a fiului şi succeso‑
rului adevărat, natural şi legitim – adică a monarhiei de
miazănoapte – în stăpânire monarhică.
Există însă şi o altă axiomă naturală şi plină de ade‑
văr, care afirmă că „naturile rămân aşa cum erau la înce‑
put“, de unde deducem corect că nu vor dura cele care
unde probe colligimus, non duratura illa, quae se‑

cundum naturam non inceperunt, et consequenter,
omnia ad propriam sibi naturalemve converti sedem
debere. Ah, iuste Deus, prudensque natura! Fac tan‑
11 dem! / Harum aeternae, ut dici solent, veritatis prae‑
1
missarum, si quis1 synceram et puram consequenti‑

am inferre2 conaretur, profecto ille tam admirabile,
quam omnem admirationem supertranscendens veri‑
tatis examen eliceret; et equidem tum rationabiliter,
tum experimentaliter. Quod tam angustis paginis,
concisisque sermonibus, prout ipsius consequentiae
dignitas fert, circumscribi et concludi minime posse,
clementer iudicaret, et nos quoque non vanae frivo‑
laeque gloriolae captatores existimaret; nec denique
nimis in futuris conti<n>gentibus (de quibus nullam
dari veram propositionem, sapientissimus docet Sta‑
girita3), praedicendis, ut4 parcum, sive omnino igna‑
rum obiurgaret. Libenter enim fatemur, quamvis evi‑
dentissima quarundam futurarum rerum necessario
adventurum principia, physico et rationali argumen‑
to cognita essent, nihilominus tamen quicquam de
futura veritate intrepide et sine diligenti cautela, pro‑
ferre possumus. Non enim nostrum est cognoscere
tempora et occasiones, sed Illius, in Cuius potestate
posita sunt (Actus Apost(olorum), C(apite) 15)6.
Quam ob rem, huius consequentiae, secundum rati‑
onem necessarium examen adferre, omnino me7
12 inidoneum, / esse, dico et affirmo. Nec enim sum
2
11 si quis] siquis L / 2 Primum ‑r‑ interl. / 3 Stagirita] Stagerita suo
1
1
more ms., vide SI, pp. ms. 113, 277 / 4 ut interl. / 5 Act. Apost. I, 7 / 6 Actus
Apost. C. 1 mg. / 7 me om. L //
12 1 felicitates] faelicitatis ms. / 2 praedicem] praedicam p. m. /
2
3
Ante sive, del. praedicem, dittographice scriptum / 4 senserint] sensirint
nu au început în conformitate cu natura şi, în consecin‑

ţă, toate vor fi nevoite să se întoarcă la locul lor propriu
sau natural. Ah, Dumnezeule drept şi natură înţeleaptă!
Fă‑o până la urmă!
Dacă cineva s‑ar strădui să formuleze o concluzie
adevărată şi curată din aceste premise ale adevărului
veşnic – cum sunt numite de obicei –, de bună seamă
ar da la iveală o cercetare a adevărului atât de vrednică
de admiraţie, încât ar trece dincolo de orice admiraţie;
şi ar fi deopotrivă raţională şi experimentală. Că în pa‑
gini atât de strâmte şi în propoziţii atât de concise nu
se poate ajunge defel la o definiţie şi la o concluzie
după cum o cere însemnătatea rezultatului însuşi – să o
judece cititorul cu îngăduinţă şi să nu ne socotească
vânători de mică glorie deşartă şi frivolă; şi nici, în sfâr‑
şit, să nu ne ocărască prea mult ca prezicător modest
ori chiar cu totul nepriceput al celor ce se vor întâmpla
(în privinţa cărora preaînţeleptul Stagirit ne învaţă că
nu se poate formula nicio propoziţie adevărată).
Mărturisim de bunăvoie că, deşi pot fi cunoscute, prin‑
tr‑un argument natural şi raţional, începuturile foarte
vădite ale unor fapte viitoare ce se vor petrece în mod
necesar, totuşi nu putem defel spune ceva, fără frică şi
fără o grijă atentă, despre adevărul viitor. Căci nu este
menirea noastră să cunoaştem vremurile şi prilejurile,
ci a aceluia în a cărui putere sunt aşezate (Actele apos‑
tolilor, în capitolul 1). Din această cauză, spun şi afirm
că nu sunt nicidecum capabil să dau la iveală cercetarea
cuvenită în conformitate cu raţiunea. Nici nu sunt atât
de înzestrat într‑ale filozofiei naturii încât să pot îndrăzni
tantae in naturali philosophia felicitatis1, qui natura‑

les necessitates, ut prodigia et miracula, audacter pra‑
edicem2 sive3 venditare possim.
Verumtamen, supra hoc examine, illi qui me in
hac professione innumeris parasangis superant, quid
senserint4, in propatulo exponere, nec taedebit, nec
pudebit forte.
(Huic conclusioni favet vaticinium eiusdem Dani‑
elis, C(apite) 11 fere totum, et praecipue ver(su) 15:
„Et veniet, inquit, Rex Aquilonis, et comportabit
aggerem, et capiet urbes munitissimas, et brachia Aus‑
tri5 non sustinebunt, et consurgent electi eius ad resis‑
tendum et non erit fortitudo.“6 Et ver(sus) 40: „Et in
tempore praefinito, proeliabitur adversus Eum Rex
Austri, et quasi tempestas veniet contra illum Rex
Aquilonis, in currubus et in equitibus, et in classe
magna, et ingredietur terras <et contereret> et pertran‑
siet7. Et introibit in terram gloriosam“8 (id est Ierusa‑
lem) et ver(sus) 42: „Et mittet manum suam in terras,
et terra Aegypti non effugiet“9, et ver(sus) 43: „Et do‑
minabitur thesaurorum auri et argenti, et in omnibus
pretiosis Aegypti, per Libyam10 quoque et Aethiopiam
transibit“11, et ver(sus) 44: „Et fama turbabit eum ab
Oriente et ab Aquilone, et veniet in multitudine mag‑
na, ut conterat et interficiat plurimos“12, ver(sus) 45:
„Et figet tabernaculum suum Apadno, inter maria,
super montem inclytum et sanctum.“13)14
Ex supra adlatis naturalibus praemissis, huiusce‑
modi15 conclusionem, adulationis inscii proferunt.
p. m. / 5 Austri] austri p. m. / 6 Dan. XI, 15 / 7 pertransiet] pertransibit
supra pertransiet ms.; per terram ibit F; per eas ibit L / 8 Dan. XI,
40‑41 / 9 Dan. XI, 42 / 10 Libyam] Lybyam ms, L; Lybiam F / 11 Dan.
XI, 43 / 12 Dan. XI, 44 / 13 Dan. XI, 45 / 14 Amplissima nota marginalis /
15
huiuscemodi] huiusce modi F, L / 16 observato] observare L //
a prezice sau a pune în valoare necesităţile naturale ca

prodigii sau miracole.
Totuşi, în privinţa acestei cercetări, poate că nu va fi
nici neplăcut, nici un lucru de ruşine să arăt deschis ce
au socotit cei care mă întrec de nenumărate ori în
această îndeletnicire.
(Sprijină această concluzie profeţia aceluiaşi Daniel,
în capitolul 11, aproape tot, şi mai ales în versetul 15:
„Şi va veni, zice, regele acvilonului şi va ridica un val de
pământ şi va cuceri cetăţi foarte întărite şi braţele aus‑
trului nu îi vor opune rezistenţă şi se vor ridica laolaltă
aleşii lui pentru a‑i ţine piept şi nu vor avea putere.“ Şi
versetul 40: „Iar, la vremea dinainte hotărâtă, se va lup‑
ta cu el regele austrului şi va veni împotriva lui ca o
furtună regele acvilonului, în care de luptă şi cu călăreţi
şi cu flotă mare şi va intra în ţinuturi şi le va nimici şi le
va străbate. Şi va intra în ţara plină de slavă“ (adică
Ierusalim); şi versetul 42: „Îşi va pune mâna asupra ţi‑
nuturilor, iar ţinutul Egiptului nu va scăpa“; şi versetul
43: „Va domni peste tezaurele de aur şi argint şi peste
tot ce are de preţ Egiptul, va trece chiar prin Libia şi
Etiopia“; şi versetul 44: „Îl va tulbura zvonul din răsărit
şi de la acvilon şi va veni cu mulţime mare să nimiceas‑
că şi să ucidă pe foarte mulţi“; versetul 45: „Îşi va îm‑
plânta cortul la Apadnum, între mări, sus pe muntele
vestit şi sfânt.“)
Pornind de la premisele naturale arătate mai sus,
nepăsându‑le de linguşire, formulează o concluzie de
felul acesta: de‑acum vremurile se apropie, de‑acum so‑
sesc vremurile acelea (şi anume prin cursul neîncetat al
Iam tempora appropinquant, iam etiam illa tempo‑

ra adveniunt (progrediente nempe continuo natura‑
lis actionis cursu), in quibus multa naturae arcana
(hoc est contingentia antequam fierent, mortalibus
minime praecognita) revelabuntur.
Iam illa quarta Monarchia Borealis incipere (hoc
est accrescere) debet. Iam tempora in propinquis
sunt (observato16 nempe naturae circulari motu et
mutationis modo). Mater Scientiarum veniet et ma‑
iora elucidabuntur, quam in his tribus praeteritis
monarchiis, facta. (Quia, ni fallor, naturalis motus
ad perfectionem circuli properat.) Quoniam hanc
13 Monarchiam (ut ve/teres divinarunt) plantavit Deus
1
per Vnum ex Principibus, omnibus virtutibus dita‑

tum, quem fortasse nobis iam tempora produxe‑
runt. (Presso videlicet sub profundo silentio proprio
nomine, nomina enim non essentialia, sed acciden‑
talia sunt.) Habemus, inquiunt, in hac Boreali par‑
te, Principem sapientissimum et bellicosissimum.
(O, divina πρόνοια, quis tandem sit ille?) Quem
nullus Monarcharum, humanitate et pietate excellit.
(Vtrum sit, de quo nos speramus!)
In hac Boreali Monarchia, Deus, omnium re‑
rum Conditor, maiora arcana sine dubio, in rerum
natura elucidabit, quam illis temporibus, ubi aut
Paganorum, aut Tyrannorum sedes fuit. Verumta‑
men1 has Monarchias philosophi, cum secundum
mundi cardines constituant, hanc Borealem, in ultimo
circuli puncto et septentrionali vertice esse affirmant.
13 1 Verumtamen] Verum tamen F / 2 Antacticam] Attractivam
1
ms. / 3 Psal. 84 mg. / 4 Primum ‑r‑ interl. / 5 tempus om. L / 6 alii] alia
p. m. / 7 quasi in rasura / 8 erudiunt] evadiunt F / 9 Dan. XII, 1‑3 /
10
Nota marginalis ima pagina //
acţiunii naturale), în care se vor dezvălui multe taine

ale naturii (asta înseamnă că se vor petrece cele care nu
le sunt nicidecum cunoscute dinainte muritorilor).
De‑acum trebuie ca acea a patra monarhie de mia‑
zănoapte să înceapă (adică să vină). De‑acum vremurile
sunt aproape (şi anume respecând mişcarea circulară a
naturii şi felul schimbării). Va veni mama ştiinţelor şi
se vor limpezi fapte mai măreţe decât în cele trei mo‑
narhii de dinainte. (Pentru că, dacă nu mă înşel, mişca‑
rea naturală se grăbeşte să‑şi împlinească cercul.)
Fiindcă Dumnezeu a sădit această monarhie (după
cum au vestit cei din vechime) printr‑unul dintre
principi, înzestrat cu toate virtuţile: de‑acum vremuri‑
le poate că ni l‑au adus. (Desigur, numele lui propriu
rămâne trecut sub adâncă tăcere, căci numele nu ţin
de esenţă, ci de accident.) Avem, spun ei, în această
parte de miazănoapte, un principe plin de înţelepciu‑
ne şi foarte priceput la război. (O, dumnezeiască pro‑
nie, cine să fie acela?) Pe el nu‑l întrece în omenie şi
smerenie niciunul dintre monarhi. (De‑ar fi cel în care
nădăjduim noi!)
În această monarhie de miazănoapte, Dumnezeu,
ziditorul tuturor lucrurilor, va limpezi fără urmă de
îndoială, în firea lucrurilor, taine mai mari decât în
vremurile acelea când a fost sălaş fie al păgânilor, fie al
tiranilor. Totuşi filozofii, pentru că rânduiesc aceste
monarhii după punctele cardinale ale lumii, afirmă că
cea de miazănoapte se află în ultimul punct al cercului
şi în vârful nordic. O definesc, cu un nume cumva
aparte, ca monarhia polară şi care strânge la sine, în a
Quam, peculiari quasi nomine, Polarem et Antarcti‑

cam2 Monarchiam nuncupant, in cuius felici domi‑
nio, bona ante multa saecula a divino Psalmista prae‑
cantata, Psal(mo) 843, correspondere4, augurantur.
(In huius Aquilonalis Monarchiae fine, ex vatici‑
nio eiusdem Daniëlis aperte, secundum adventum
D(omi)ni Iesu Christi intelligitur. „In tempore,
inquit, illo, consurget Michaël, Princeps magnus,
qui stat pro filiis populi tui et veniet tempus5, quale
non fuit ab eo, ex quo gentes esse coeperunt, usque
ad tempus illud, et in tempore illo salvabitur popu‑
lus tuus, omnis, qui inventus fuerit scriptus in libro.
Et multi de his, qui dormiunt in terrae pulvere, evi‑
gilabunt, alii in vitam aeternam et alii6 in oppro‑
brium, ut videant semper. Qui autem docti fuerint,
fulgebunt quasi7 splendor firmamenti, et qui ad ius‑
titiam erudiunt8 multos, quasi stellae in perpetuas
aeternitates“9, C(apite) 12, ver(ibus) 1, 2, 3, et tan‑
dem finem suae prophetiae ponit.)10
„Misericordia et pax obviabunt sibi, Pax et Iusti‑
14 tia oscula/buntur, Veritas de Terra orietur et Iustitia
1
de Caelo prospiciet“1, et Vnum erit2 Ovile, et Vnus

pastor3, Iohan(nes) C(apite) 10, v(ersu) 16.
Haec Physicae Auscultatores, expecta<n>tissime
Monarcha, ex physicis principiis praemittunt, et de
his praemissis talem dant conclusionem.
Ego autem cum S(ancto) Theologo Gregorio4
stabo, qui dicit „bonum coniectorem bonum esse
vatem.“5
14 1 Ps. 84, 11‑12 / 2 erit interl. / 3 In. X, 16 / 4 Gregorio]
1
Graegorio ms. / 5 Sancti Gregorii Theologici, „Oratio V. Secunda in

Iulianum Imperatorem invectiva“, PG 35, XXIII (162), p. 691 //
cărei fericită domnie ei prezic că se potrivesc cele bune

cântate de divinul psalmist cu multe veacuri înainte,
în Psalmul 84.
(La sfârşitul aceste monarhii acvilonice, se înţelege
limpede din profeţia aceluiaşi Daniel, va fi a doua ve‑
nire a Domnului Iisus Hristos. „În vremea aceea, zice,
se va ridica Michael, mare principe, care stă drept pen‑
tru fiii poporului tău şi va veni o vreme cum nu a mai
fost de când au început să existe neamurile şi până în
vremea aceea, iar în vremea aceea se va mântui popo‑
rul tău, tot cât se va fi găsit scris în carte. Şi mulţi
dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi,
ca să vadă pentru totdeauna, unii în viaţă veşnică, alţii
în ocară. Iar cei care vor fi fost învăţaţi, vor scânteia ca
strălucirea bolţii, iar cei care pe mulţi îi îndrumă spre
dreptate vor fi ca stelele, în veşniciile nesfârşite“, în
capitolul 12, versetele 1, 2, 3, iar apoi pune capăt pro‑
feţiei sale.)
„Îndurarea şi pacea îşi vor ieşi dinainte una alteia,
pacea şi dreptatea se vor îmbrăţişa, adevărul va răsări
din pământ şi dreptatea va privi ocrotitor din cer“ şi va
fi o singură turmă şi un singur păstor, Ioan, în capito‑
lul 10, versetul 16.
Acestea, mult doritule monarh, ni le pun dinainte
cei ce dau ascultare ştiinţei naturii, extrăgându‑le din
principiile naturale, şi din aceste premise ajung la o
asemenea concluzie.
Eu, unul, însă voi sta alături de Sfântul Grigorie
Teologul, care spune că „un bun tălmăcitor este un
bun profet“.
ENCOMIVM
IN AVTHOREM ET VIRTVTEM
DOCTRINAE EIVS,
MOLDAVO IDIOMATE
INTERPRETATVM
ELOGIU
PENTRU AUTOR
ŞI PENTRU MERITUL
ÎNVĂŢĂTURII LUI,
TRADUS ÎN LIMBA MOLDAVĂ
11 / Ecce et Ille alter Veritatis Praeco Ioannes Bap‑
1
tista Van Helmont. Resipiscimini Ille in deserto cla‑

mabat2. Hic autem, similem poenitentiam, tam per
V<r>bes clarissimas, quam per extrema terrarum
Climata, vociferatur. Ille, ecce Agnus Dei3 (Iudaeis
Iesum indicando) affirmabat. Hic, Eundem Sophi‑
am, Veritatem, Viam atque Vitam esse Vniversi, tum
Ethnicis4, tum singulis mortalibus propalam facit.
Ille inquam Scribis, Pharisaeis et Sadducaeis Reg‑
num appropinquasse Dei5, praedicabat. Hic, Peri‑
pateticis, Academicis omnibusque Philosophorum
sectis, intellectualibus eorum obcaecatis6 oculis eos
neglexisse, arroganter praeteriisse et imprudenter
Veram despexisse Sapientiam, indigitat. Ille, de‑
nique pie Herodem, pro in matrimonium accepta
fratris muliere, arguebat7. Hic religiose dedecere
Scholas adolescentibus adulteras connubere doctri‑
2 nas, / atque Iuventutis aetatem Ethnicorum1 inqui‑
2
namentis, violare, conspurcare atque depravare, pro

virtutis praemio accipere. Admonetque clamando2:
„Attendite mecum, quaes, Scholae, nec faciem ves
tram a documentis avertite meis, priusque pellegite
1 1 Numeri paginarum desunt in ms. / 2 Is. 40, 3; Mt. 3, 3; Mc. 1,
1
3; Lc. 3, 4; In. 1, 23 / 3 In. 1, 29 / 4 Ethnicis] ethnicis ms. / 5 Mt. 3, 2;

Mc. 1, 15 / 6 obcaecatis] obcoecatis A / 7 Lc. 3, 19 //
2
2 1 Ethnicorum] ethnicorum ms. / 2 clamando] clamendo ms.,
A / 3 me interl. / 4 1 Petr. 5, 8 / 5 saeculo] seculo ms., A / 6 ingremini]
igremini ms., A / 7 saeculis] seculis ms., A / 8 ἀληθείας] ἀληθίας ms. //
Iată‑l şi pe celălalt faimos crainic al adevărului,
Ioannes Baptista van Helmont. Căiţi‑vă, striga acela în
pustie. Iar acesta cere cu glas tare aceeaşi pocăinţă, atât
prin oraşele cele mai vestite, cât şi prin ţinuturile de la
capetele pământurilor. Acela spunea răspicat: iată mie‑
lul lui Dumnezeu, arătându‑le iudeilor pe Iisus. Acesta
le vădeşte atât păgânilor, cât şi fiecărui muritor în parte
că tot el este înţelepciunea, adevărul, calea şi viaţa lu‑
mii întregi. Acela, spun, predica dinaintea scribilor, fa‑
riseilor şi saduceilor că s‑a apropiat domnia lui
Dumnezeu. Acesta le arată cu degetul peripateticilor,
academicilor şi tuturor sectelor filozofilor că nu au bă‑
gat de seamă, cu ochii lor intelectuali cuprinşi de orbire,
adevărata înţelepciune, că au nesocotit‑o cu trufie şi au
dispreţuit‑o nechibzuit. Acela, în sfârşit, îl certa cu evla‑
vie pe Herod, pentru că o luase în căsătorie pe femeia
fratelui său. Acesta – cu scrupul religios, că nu se cuvine
ca şcolile să‑i nuntească pe adolescenţi cu învăţături
adulterine şi să siluiască vârsta tinereţii cu murdăriile
păgânilor, să o mânjească şi să o strice, în loc să pri‑
mească răsplata virtuţii. Şi dojeneşte strigând:„Luaţi
seama împreună cu mine, rogu‑vă, şcolilor, să nu vă în‑
toarceţi faţa de la mărturiile mele mai înainte de a le citi
până la capăt şi abia mai apoi aruncaţi‑mi ocările voas‑
tre, dacă va fi îngăduit, ori, mărturisind împreună cu
840 ENCOMIVM IN AVTHOREM
ac deinde, si fas erit, iniuriis me3 afficite vestris, vel

mecum veritatem fatendo, vos prae ipsamet vestra
pudeat ignorantia et ferinas vestras permutate natu‑
ras. Attendite mecum, Philosophorum tam anterio‑
res, quam recentiores, expergimini et sobrii estote4,
atque ab imanissima obscurissimi erroris saevitia
confugite (quae ab uno et viginti s<a>eculo5 crude‑
liter in vos grassabantur), Veritatis Tramitem ingre‑
mini6 et a via perditionis, quae ad stultitiae ba‑
rathrum deducit, declinando, resistite.“
Hoc pacto, noster Van Helmont Gentilitatis ma‑
chinis subversas, restaurare ac constituere intendit
Scholas (quamquam ponderosa dessuetudo, pericu‑
losior tamen consuetudo, quae iam a tot s<a>eculis7,
in litore fluvii perversitatis radicata, radicitus extir‑
panda est). Talia illa ἀληθείας8 canit tuba. Nec mi‑
rum, si Divina Illa, Aeternaque Sapientia Suae Im‑
3 mensae Clementiae in tale / Obiectum radios vibrarit
1
suos, quo talia operaretur ad mirabilia. Nam minimus

in Regno Caelorum maior est Ioanne1 et Spi<ri>tus
ubi et quando vult spirat2 (profecto namque Veritas
absque divina inspiratione, humana labili methodo
aut fragili mortalium arte inveniri aut adipisci haud
potest). Quo casu, Novus iste et Christianus (non
ille Ethnicus et gravissimae ignorantiae servituti
obnoxius) Aristoteles, Naturam non ficte, sed revera,
non ficticiis3 aut futilibus4, sed vere subsistentibus
rerumque constitutivis principiis, eandem declarat
manifestatque. Non elementa quaedam nusquam
existentia, non eorundem commistiones et thimosin,
3 1 Mt. 11, 11 / 2 In. 3, 8 / 3 ficticiis] fictitiis ms., A / 4 Post futi‑
1
littera erasa est / 5 Gen. 1, 4 et 31 //

ELOGIU PENTRU AUTOR 841
mine adevărul, ruşinaţi‑vă singuri de ignoranţa voastră

şi schimbaţi‑vă firile de fiare. Luaţi seama împreună cu
mine, deopotrivă filozofi de mai înainte şi de curând,
treziţi‑vă şi fiţi cu mintea limpede şi fugiţi de sălbăticia
neîndurătoare a greşelii celei mai întunecate, care înain‑
ta spre voi cu cruzime de douăzeci şi unu de veacuri;
intraţi pe cărarea adevărului şi opriţi‑vă din calea pierza‑
niei care, abătându‑vă, v‑a dus la hăul neroziei.“
În felul acesta, van Helmont al nostru voieşte să re‑
facă şi să aşeze pe temelii şcolile răsturnate de uneltirile
lumii păgâne, chiar dacă desprinderea de această de‑
prindere este anevoioasă, iar deprinderea e încă şi mai
primejdioasă – căci se cuvine să fie smuls din rădăcini
ce a prins rădăcini de‑acum de atâtea veacuri, pe ţărmul
râului stricăciunii. Aşa ceva cântă trâmbiţa adevărului.
Nici nu e de mirare dacă acea înţelepciune, divină şi
veşnică, a nesfârşitei lui îndurări îşi va fi trimis razele
sale asupra unei asemenea apariţii, prin care să lucreze
pentru asemenea minuni.
Căci cel mai mărunt din împărăţia cerurilor este mai
mare decât Ioan, iar Suflarea suflă unde şi când voieşte,
de bună seamă pentru că adevărul, fără inspiraţia dum‑
nezeiască, nu poate fi găsit sau dobândit pe lunecoasa
cale omenească sau cu meşteşugul firav al muritorilor.
Dacă aşa se întâmplă, acest Aristotel nou şi creştin – iar
nu acela păgân şi supus robiei celei mai grele ignoran‑
ţe – arată limpede şi dezvăluie natura nu în chip plăs‑
muit, ci adevărat, nu prin minciuni şi fleacuri, ci prin
principii ce susţin cu adevărat şi rânduiesc lucrurile. El
dă învăţătură nu despre unele elemente care nu au
non odia et contrarietates, non rixas et confusiones,

non dissidia et victorias (nam viderat Deus et ecce
quaecunque fecerat, erant bona5), sed conquietu‑
dinem, simplicitatem, consensum, pacem, coope‑
rationemque, secundum mandatum Pacifici, Veri,
Optimi, Patroni naturae, Conditoris creaturae
atque Vniversitatis Dei, singula singulos observare
terminos, docet.
Denique non meritricum more, illum, non entis,
id est, Materiei appetitum, non histrionum instar
formarum metamorphosin, sed Iussum Dei omnia
4 creare, formare, perficere et Benedictionem / Eius1 1
cuncta adimplere, adaequare atque conservare.

Itemque omne datum bonum et omne donum per‑
fectum, a Patre descendere luminum affirmat atque
verificat.2 Non primum et immobilem motorem3 (a
quo omnia naturaliter moveantur), utpote nullibi in
rerum natura existentem, sed Orthodoxe, Illum Su‑
pernaturalem (cui ancilla natura ad nutum praestat)
Incomprehensibilem, O<m>nium Gubernatorem
atque Rectorem4, Luminum Patrem, α et ω5, luben‑
ter admittit conceditque, in Quo omnia moventur,
vivunt et sunt.6 Non labili, dubio, phantasticoque
utitur syllogismo, sed invictae fidei innititur basi.
Non ex nihilo, nihil, sed per Verbum Divinum, Vni‑
versum ex nihilo procreatum fuisse, testatur. Non
inanibus impetuosisque Platonicis grandiloquiis,
primam attollit materiam, neque eandem Divinae
Voluntati suppeditasse aut Omnipotenti adiutricem
fuisse, quacum, vel ex qua Vniversum procreasse,
4 1 Eius] eius ms. / 2 Cf. „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis
1
Imago“, p. ms. 150 / 3 Ibidem, pp. ms. 174‑176 / 4 Ibidem, p. ms. 275 /
5
Apoc. 1, 8 / 6 Act. 17, 28 //
existat niciodată, nu despre amestecurile şi apucăturile

lor, nu despre ură şi înfruntări, nu despre discordii şi
încurcături, nu despre neînţelegeri şi izbânzi – căci
Dumnezeu privise şi, iată, toate câte le făcuse erau
bune –, ci despre împăcare, simplitate, armonie, pace şi
conlucrare, după porunca celui ce aduce pacea, a adevă‑
ratului şi preabunului stăpân al naturii, a celui ce a fău‑
rit creatura şi a lui Dumnezeu al întregii lumi: ca fiecare
în parte să respecte fiecare hotar în parte.
În sfârşit, că acela le‑a creat pe toate – iar nu, ca la
desfrânate, pofta insului, adică a materiei, nu o trans‑
formare de parcă erau înfăţişările actorilor, ci porunca
lui Dumnezeu –, le‑a dat formă, le‑a dus la desăvârşire
şi le‑a umplut pe toate de binecuvântarea lui, le‑a făcut
să fie asemenea şi le‑a păstrat.
Tot aşa, afirmă şi întăreşte că orice bun ce a fost dat
şi orice dar desăvârşit provine de la părintele luminilor.
Primeşte şi îngăduie cu bucurie nu acel element dintâi
şi imobil ce pune în mişcare (de pe urma căruia toate se
mişcă în mod natural), de vreme ce ce nu există nicăieri
în natură, ci, cu credinţă, unul de dincolo de natură, de
al cărui semn ascultă natura, supusă, cel de neînţeles,
cârmaciul şi cârmuitorul a toate, părintele luminilor, α
şi ω, întru care toate se mişcă, trăiesc şi sunt. Nu se fo‑
loseşte de un silogism lunecos, îndoielnic şi închipuit, ci
se sprijină pe temelia credinţei neînfrânte. Dă mărturie
nu că nimic nu s‑a făcut din nimic, ci că prin cuvântul
dumnezeiesc universul a fost creat din nimic. Nu înalţă
materia dintâi în cuvântări platoniciene deşarte şi avân‑
tate şi nici nu fantazează mincinos în aiureli greceşti
Graecanicis deliriis mendose aut Paganicis male

malis assuefactionibus garruliter fabulatur, sed ad
5 Veritatis normam / atque tenorem, Vniversa sexti‑
1
dui spatio producta atque perfecta fuisse, divine

philosophatur.
Accedite ergo nunc, quotquot animi desiderio
ad Divinam1 spectandi Maiestatem conflagratis. En
vobis, in Petra Mosaica foramen patet apertum, per
quod Posteriora Dei Intellectuali oculo, unusquisque
possit intueri vestrum. Concurrite, quotquot ad
Montem ascendere Domini, divino obtinemini ze‑
lo. En vobis scala Iacob2, quae Caelestibus annititur
Portis, per quam Veritatis Ostium ingredi faculta‑
tem potiri valeatis. Convenite, quotquot immundi‑
tia et3 paganismi turpitudine polluti estis. En vobis
Aqua Vitae datrix, qua corda abluatis, intellectum
purificetis, ut in Montem D(omi)ni scandere ibique
permanere queatis. (Nam „Quis asce<n>det4 in
Montem Domini? Aut quis stabit in loco sancto
eius? Innocens manibus et mundo5 corde.“ Psal.
236) Congregamini, quotquot mendacii abominan‑
do pallio obtecti ac circumvoluti7 et facis Veritatis,
illuminatione, detecta vestra nuditate, pudore affec‑
ti estis. En vobis purpurea chlamys illa Regalis8, ip‑
sam induite, qua /6/ ad D(omi)ni nuptias Sapien‑
2
tiaeque convivium accedere polleatis1. Sed quid

plus ultra? Nisi in compendio breviterque dicam!
5 1 Divinam] divinam ms. / 2 Gen. 28, 12 / 3 et interl. / 4 ascendet]
1
ascedet ms., A / 5 et mundo] et mundoq(ue) ms. / 6 Ps. 23 / 7 circum
voluti] circunvoluti ms., A / 8 Mc. 15, 17 et 20; In. 19, 2 et 5 //
6 1 Mt. 19, 15 / 2 Col. 1, 16 / 3 Van Helmont] Vanhelmont ms. /
2
4
J. B. van Helmont, „Opera omnia“: Logica inutilis, 2, Typis Iohannis
Philippi Andreae, Francofurti, 1682, p. 40 //
sau, flecar, în deprinderi păgâne cu totul rele, că aceeaşi

materie i‑a stat la îndemână voinţei dumnezeieşti sau că
a fost sprijin pentru Atotputernicul – cu care sau din
care a creat universul –, ci filozofează dumnezeieşte,
după regula şi rânduiala adevărului, că toate laolaltă au
fost făcute şi desăvârşite într‑un răstimp de şase zile.
Apropiaţi‑vă acum, aşadar, toţi câţi ardeţi de dorinţa
sufletului de a privi măreţia dumnezeiească. Iată, pentru
voi, se vădeşte o despicătură deschisă în piatra lui Moise,
prin care fiecare dintre voi poate privi, cu ochiul inte‑
lectului, cele de după Dumnezeu. Veniţi în fugă, toţi
câţi ajungeţi să urcaţi, cu zel dumnezeiesc, pe Muntele
Domnului. Iată, pentru voi, scara lui Iacob, care se spri‑
jină de porţile cereşti, prin care sunteţi în stare să vă în‑
stăpâniţi pe putinţa de a intra prin uşile adevărului.
Veniţi laolaltă, toţi câţi v‑aţi întinat de murdărie şi de
ruşinea lumii păgâne. Iată, pentru voi, apa care dă viaţa,
cu care să vă curăţaţi inimile, să vă purificaţi intelectul,
ca să puteţi urca pe Muntele Domnului şi să rămâneţi
acolo. Căci „Cine va urca pe Muntele Domnului? Sau
cine va sta în locul lui sfânt? Cel ce nu face rău cu mâi‑
nile şi este cu inima curată.“ Psalmul 23. Adunaţi‑vă,
toţi câţi sunteţi acoperiţi şi învăluiţi de haina dezgustă‑
toare a minciunii şi aţi fost cuprinşi de ruşine sub lumi‑
na făcliei adevărului, odată ce v‑a fost arătată goliciunea.
Iată, pentru voi, acea hlamidă regească de purpură: îm‑
brăcaţi‑o, ca să fiţi în stare să vă apropiaţi de nunta
Domnului şi de ospăţul înţelepţilor.
Dar ce mai e de spus? O voi spune doar rezumând şi
pe scurt! Odată alungată beţia sufletelor voastre, cu care
Abiecta animarum vestrarum ebrietate (qua a Paga‑

nismi delirio, haud dissimili Circaeo veneno, Scho‑
lae inebriatae, dedecoratae atque penitus dementa‑
tae erant), sobrietatem suscipite, Veram Sapientiam
unanimiter syncereque diligendo complectimini et
hanc ab Aeterno Veritatem fuisse confitemini; non
enim in concinnis syllogismis fastuosisque anti‑
loquiis, sed in simplicitate atque Divini Spiritus in‑
fusione, eandem consistere, visibilia et invisibilia2
cuncta profiteri non desinunt.
Verumenim vero, venerandum illud caput Noster
Van Helmont3, non inconsiderate aut praeter θείαν
Inspirationem, hoc de se edidit vaticinium. „Nunc
scio me Veritatem docere compulsum, ideoque huius
libri doctrinam et si dierum numero siderit, permen‑
suram tamen in mundi finem usque.“4 Nec enim
prout Gentilis doctrina in chartis dumtaxat, aut in
aeneis tabulis, verum tamen in quolibet pio Christia‑
noque pectore depictam atque sigillatam.
Nec dubitandum, dum, permittente Deo, fulgu‑
ris in modum, ab Occidente, in Orientem usque,
7 omnium tactorum / aut ictorum viscera ipsissi‑
1
masque penetravit medullas. Verumenim, quia in

Veritatis conspectu, paganicae eloquentes, vel potius
loquaces obmutescunt li<n>guae, disparguntur cali‑
gines, illustrantur tenebrae, fugam sibi consulit ca‑
pitque mendacium. Ruit Pythii fabularum author,
ille famosissimus Tripus. Sese in caput malevolus
praecipitat draco. Intolerabili pavore, Gentilitatis
ignavia imbutae graviterque obrutae Scholarum
7 1 foetidae] faetidae ms. / 2 ‑que s.m. add. / 3 Ultimus versus
1
maioribus litteris scriptus est. //

şcolile au fost îmbătate, înjosite şi pe de‑a‑ntregul smin‑

tite, printr‑un delir întocmai ca otrava Circei, treziţi‑vă,
îmbrăţişaţi într‑un suflet şi cu o grijă sinceră înţelepciu‑
nea cea adevărată şi mărturisiţi că acest adevăr a fost din
vecie; căci toate cele văzute şi nevăzute nu încetează să
dea mărturie că acela constă nu în silogisme meşteşugite
şi discursuri bogate, ci în simplitate şi în impregnarea
de suflarea dumnezeiască.
Adevărul este însă că acel cap vrednic de cinstire,
van Helmont al nostru, nu fără luare aminte sau fără
inspiraţie zeiască, a lăsat asta ca prevestire despre sine:
„Acum ştiu că sunt silit să dau învăţătură despre adevăr
şi de aceea învăţătura acestei cărţi, chiar dacă va scădea
odată cu numărul zilelor, va stărui totuşi până la sfârşi‑
tul lumii.“ Şi nu doar – ca învăţătura păgână – în cărţi
sau în tăbliţe de bronz, ci zugrăvită şi pecetluită în ori‑
ce om credincios şi în orice suflet de creştin.
Nu este niciun motiv de îndoială, de vreme ce, cu
îngăduinţa lui Dumnezeu, ca fulgerul a pătruns în mă‑
runtaiele şi chiar în măduva tuturor celor atinşi sau lo‑
viţi, de la apus până la răsărit. Căci limbile păgâne pline
de elocinţă, ori mai degrabă locvace, amuţesc dinaintea
adevărului, se risipesc negurile, se luminează întuneci‑
mile, minciuna se îndeamnă singură şi o ia la fugă. A
ajuns o ruină acea chezăşie a basmelor Pythianului, tre‑
piedul cel plin de faimă. Balaurul răuvoitor se aruncă
singur cu capul în jos. Cu o spaimă de neîndurat, con‑
vingerile şcolilor se cutremură, îmbibate cum sunt şi
acoperite din greu de lâncezeala păgânătăţii. Necurăţiile
greceşti, îmbâcsite şi dezgustătoare, sunt şterse. Sunt
contremiscunt conscientiae. Graecismi foetidae1

abominandaeque2 absterguntur impuritates. Sor‑
dium plena et Christianismo dolo praeparata ever‑
tuntur pocula. In Barbara malitia perveterata evo‑
muntur venena, deterguntur imposturae. Impudica
Peripatetica atque Academica execrandae nuditatis,
denudatur Pauperies.
Ac tandem per se patet ac in Aeternum Vnica
ipsissimaque patebit Veritas.
Ioannes Demetrius, C(onstantini) K(antemir)
P(rinceps) T(errarum) Mold(aviae)3
LECTORI AMICO
S(ALUTEM) D(AT)
8 / Profecto divinum Caelesteque opus, noster
1
aggressus est Author. Qui non solum Naturam phy‑

sice aut eius principia naturaliter, sed etiam defectus
et sustentationis fulcimentum plane explicaverit et
ad unguem depinxerit. Spretis namque Paganismi
imposturis, tam in principiis rerum constitutivis,
quam eorundem resolutione et corruptione, novam,
inauditam et nunquam ab anteriorum indagatione
tactam declaravit PHILOSOPHIAM. Ita ut largitas
illa Aeternae Sapientiae admiranda ob oculos facta
sit nostros. Quae abyssale1 nihilum nostrum in
aliquid sui simile ordinaverit. Quod inquam nihi‑
lum, si quantitative intelligamus, a nihilitate in es‑
sentiam, productum, idque partim temporaneum et
corruptibile, partim, autem immortale et aeternum,
magni plurimique aestimandum est; nempe ex
8 1 abyssale] abissale p. m. / 2 Prototypi] Prototipi p.m. / 3 lumi
1
nis] luminus A //

întoarse cupele pline de scursori, pregătite cu vicleşug

împotriva creştinismului. Sunt vărsate otrăvurile, înve‑
chite în răutate barbară, sunt dezvăluite înşelăciunile.
Este dezgolită neruşinata sărăcie peripatetică şi acade‑
mică, de o goliciune blestemată.
În cele din urmă, adevărul se dezvăluie de la sine şi
se va dezvălui pe vecie, el singur şi numai el.
Ioannes Demetrius, fiul lui Constantin, Kantemir,
principele ţinuturilor Moldaviei
Un salut
cititorului prieten
Autorul nostru, de bună seamă, s‑a îndreptat către o

lucrare dumnezeiască şi cerească. El a explicat limpede
şi a descris până în vârful unghiilor nu doar natura, în
mod fizic, sau principiile ei, în mod natural, ci chiar
lipsurile şi propteaua de sprijin. Căci, dispreţuind înşe‑
lăciunile lumii păgâne, atât în principiile ce rânduiesc
lucrurile, cât şi în slăbirea şi stricarea lor, a vestit o filo‑
zofie nouă, nemaiauzită şi niciodată atinsă de cercetarea
celor de dinainte. Aşa încât a făcut ca ochii noştri să
admire dărnicia înţelepciunii veşnice. Ea a rânduit ni‑
micul nostru abisal în ceva asemănător sieşi. Acest ni‑
mic, spun, dacă îl înţelegem cantitativ, a fost dus de la
nimic la esenţă şi este de înţeles ca fiind ceva mare şi
foarte mult, în parte temporar şi coruptibil, în parte
însă, nemuritor şi veşnic; şi anume, ceva din nimicul de
la început, dar din harul – inefabil – al formei lui origi‑
nare: dobândim, oricum am fi noi, o imagine luminoasă
principio nihili quid, ex gratia autem quales simus,

quatenus ineffabili illius Prototypi2, et Principalis lu‑
minis3, luminosam obtinemus imaginem. Hoc au‑
9 tem, non secus atque in Caelesti / Hierarchia (prout
1
S(ancto) Dionysio placet1) Illustrium Spiritum in‑

feriores a Superioribus illuminari, at divini Throni
assistentia mutuari. Non dissimilis itaque ordo, in
humanis luminibus reperiri videtur, dum minus in‑
telligentes a sapientioribus (qui Divinam Gratiam
abundantius potiti, ampliora se Aeternae Sapientiae
praebuere dochia) institui indigeant2. Quique con‑
tinuo incessanterque e Summi Boni Gazophylacio3
donum perfectum gratis accipientes, gratis largiri et
incommodum proximi accomodare non fatigantur,
quo syntagmate, noster Van Helmont4 ob<o>edi
e<n>ter5 concreditum sibi talentum, in foenore re‑
positum, in bonum proximi et Gloriam Creditoris
Dei, centuplum multiplicavit, quippe quae sua in‑
tellectus acie assecutus est, in successorum protulit
manus, ex quibus fuse emanantibus6 thesauris. Nos
quae Physicis ut plurimum necessaria, scilicet cor‑
poris dumtaxat constitutiva principia, eiusdemque
corporis physicalis in sua prima constitutivaque re‑
solutionem, prout Physicum decet, Animae nostrae
immortalitatem et facultates eius, utpote7 fidei con‑
gruum et naturae consentaneum est, excerpsimus.
10 Quibus / Lector bene constanterque institutus,
2
9 1 I. e. Dionysius Areopagita, „De Coelesti Hierarchia“ /

1
2
indigeant] indigent p. m. / 3 Gazophylacio] Gazophilocio ms., A /
4
Vide n. 4, p. 6 / 5 ob<o>edie<n>ter] ebedieter A / 6 emanantibus]
emanamtibus ms. / 7 utpote] ut pote A //
10 1 sese] se se A / 2 vetustatum] vetustastatum ms. / 3 factum est]
2
actum est A / 4 Vide n. 3, p. 7 //

a luminii de la început. Iar aceasta se întâmplă nu altfel

decât în ierarhia cerească, după cum îi place Sfântului
Dionysius: cele de mai jos dintre spiritele ilustre sunt
iluminate de cele de mai sus şi primesc sprijinul tronu‑
lui dumnezeiesc.
Şi aşa, se pare că o rânduiala întocmai ca aceasta se
găseşte în treburile omeneşti, de vreme ce aceia care nu
înţeleg au nevoie să fie învăţaţi de către cei mai înţe‑
lepţi, care, dobândind îmbelşugat harul dumnezeiesc,
s‑au oferit pe sine înţelepciunii veşnice ca nişte vase cu‑
prinzătoare. Şi fiecare din cei care primesc gratuit din
tezaurul binelui suprem, continuu şi fără încetare, darul
desăvârşit, nu obosesc să îl dăruiască gratuit şi să spri‑
jine neajunsul celui de alături; iar în această rânduială,
van Helmont al nostru, cu supunere, a înmulţit de o
sută de ori talantul ce‑i fusese încredinţat, dat împru‑
mut cu dobândă, spre binele celui de alături şi slava lui
Dumnezeu, cel ce dă cu împrumut: într‑adevăr, cele pe
care le‑a dobândit intelectul cu puterea sa de pătrun‑
dere, din acele tezaure ce se revărsau bogat, le‑a pus în
mâinile urmaşilor. Noi am ales cele foarte necesare pen‑
tru studioşii naturii, şi anume doar principiile constitu‑
tive ale corpurilor şi – după cum îi şade bine studiosului
naturii – explicarea aceluiaşi corp fizic în caracteristica
lui dintâi şi constitutivă, caracterul nemuritor al sufle‑
tului nostru şi putinţele lui, aşa cum este în armonie cu
credinţa şi în acord cu natura.
Odată ce cititorul le‑a deprins pe acestea bine şi cu
temeinicie, cu bunăvoinţa îndurării dumnezeieşti, va
putea să se ridice chiar pe culmile mai înalte ale virtuţii
Divina favente Clementia, ad excelsiora etiam Vir‑

tutis Sapientiaeque fastigia sese1 erigere atque comi‑
nus Sacro‑Sanctam Divinae Maiestatis Excellentiam
aspicere valebit. Ergo humanissime, Candide Lec‑
tor, insoluta rei novitate ne expaveas, nec inveteratae
profanaeque consuetudinis gratia abomineris, sed
viriliter, confidenter, feliciterque progreditor! Quia
novitatem solum modo in nomine, re autem ipsa
sane omnium vetustatum2 vetustissimam compe‑
ries, eo quod a Principio erat Veritas et sine ipsa nil
factum est, quod factum3 est, cuius Clementissima
Philanthropia et Paterno favore prospere diuque
tam materialiter, quam immaterialiter. Vale.
Ioannes Demetrius, Constantini Vayv(oda)4
şi înţelepciunii şi să priveacă de aproape preasfânta ex‑

celenţă a măreţiei dumnezeieşti. Aşadar, prea nobile şi
strălucitor cititor, nu te lăsa cuprins de spaimă dinain‑
tea noutăţii fără dezlegare a lucrului, nici nu da îndărăt
de pe urma deprinderii învechite şi profane, ci mergi
înainte cu bărbăţie, cu încredere şi cu noroc! Pentru că
vei descoperi noutatea doar în nume, în fapt însă este
cea mai adâncă vechime din toate vechimile, pentru că
adevărul era de la început şi fără el nimic din ce s‑a fă‑
cut nu a fost făcut – cu bine şi durabil, atât material,
cât şi imaterial – cu preaîndurătoarea lui iubire de oa‑
meni şi cu bunăvoinţa părintească.
Ioannes Demetrius, fiul lui Constantin, Voievod
I / IN COMPENDIOLVM1 VNIVERSAE
1
LOGICES INSTITVTIONIS
PROOEMIOLVM
I 1 Compendiolum] Compendiolo ms. / 2 humanae] humani p. m. //

1
MICĂ INTRODUCERE LA MICUL
COMPENDIU PRIVIND ÎNVĂŢĂTURA
LOGICII ÎN ANSAMBLU1
1
Am păstrat titlul lucrării în forma din manuscris, chiar dacă se
referă doar la partea introductivă a „Micului compendiu privind învă‑
ţătura logicii în ansamblu“.
Quid, quaeso, generis simul ac peccati nostri
progenitor Adam, socia quam tibi Deus dederat te
fefellit? Quid, rogo, prolis simulque ruinae eiusdem
parens Heva, serpens te decepit? O, quam obscura
sobolis utrumque humanae2 exordium statim post
patratum peccatum obtinuit ignorantia obvolvitque!
Nec se paenitentes aut deplorantes veniam petunt,
sed proprias repellentes conscientias Deum Omnis‑
cium talis nefandi criminis causam fuisse ostendere
conabantur. Quid, precor, erat illud quod vos deci‑
piens ad talem lapsum compulit subduxitque? De
facto, vestra propria dementissima malitia impudi‑
II bundaque inob<o>edientia, / vos rebelliosissime
1
Deos fieri impudentissime desiderastis. Quid plus?

Cognoscere bonum et malum. O, misera perceptibi‑
litas! O, infelix1 humana deitas! Quo casu non tan‑
tum sine deitate, sed etiam sine humanitate factis
estis, et illud vobis divinitus infusum inextinguibile
lumen criminis caliginisque eius obscuritate repu‑
listis. Quid ulterius? Ecce malevolus desiderium ob‑
tinuit suum gratulaturque pro sibi acquisitis sociis.
Proh, intolerabilis dolor! Diabolo ob<o>edistis,
Domini autem ac Dei vestri praecepta conculcantes
falsificastis. Quid post hoc? Mortifero lethalique
1
II 1 infelix] infaelix ms. //
De ce, rogu‑te, Adam, născător al neamului şi deopo‑
trivă al păcatului nostru, te‑a amăgit soţia pe care ţi‑o
dăduse Dumnezeu? De ce, te întreb, Eva, obârşie a spiţei
şi deopotrivă a prăbuşirii ei, te‑a înşelat şarpele? O, ce
neştiinţă întunecoasă i‑a cuprins şi i‑a învăluit pe cei doi
începători ai spiţei omeneşti îndată după făptuirea pă‑
catului! Şi nici nu cer iertare, căindu‑se ori plângând, ci
se străduiau, dezicându‑se de propria lor conştiinţă, să
arate că Dumnezeu atotştiutorul a fost pricina unei ase‑
menea crime de nespus. Ce anume, te conjur, era lucrul
care, amăgindu‑vă, v‑a împins şi v‑a condus la o aseme‑
nea cădere? De fapt, propria voastră răutate plină de
sminteală şi neruşinata nesupunere, căci aţi dorit cu mare
neruşinare să deveniţi, în mare răzvrătire, dumnezei.
Şi ce altceva? Cunoaşterea binelui şi a răului. O, biată
putere de înţelegere! O, nefericită dumnezeire a omului!
Prin această cădere aţi ajuns nu doar lipsiţi de dumneze‑
ire, ci chiar de umanitate, şi aţi respins prin întunecimea
crimei şi a ceţurilor ei acea lumină de nestins ce vă fusese
impregnată în chip dumnezeiesc. Şi mai departe? Iată că
răuvoitorul şi‑a atins dorinţa şi se felicită pentru tovară‑
şii pe care şi i‑a dobândit. Vai, durere de neîndurat! V‑aţi
supus diavolului, dar aţi răstălmăcit poruncile Domnului
858 COMPENDIOLVM LOGICES
vulnere transfixa anima est vestra. Verum enim vero

Deus ac Pater clementissimus non secundum opera
vestra, sed secundum immensam infinitamque mi‑
sericordiam suam, istius vestri venefici morbi medi‑
camen, non pro vestra dignitate, sed pro Sua aeterna
charitate exhibuit donavitque. Ad hoc ut misellum in
densissimarum tenebrarum abyssum labefactum in‑
III tellectum revocetis vestrum, animaeque vestrae / relu
1
minentur oculi. Et hoc quo pacto? Quippe Qui con‑

didit vos, creaturae, misertus est Suae totalemque a
vobis gratiam non abstraxit Suam, qua a ductoris
atque seductoris obstrictissimis vinculis (si velitis)
evadere possitis.
Itaque facultatem inveniendae et obtinendae ve‑
ritatis atque remedium concessit, vestrum scilicet
naturale lumen, illoque utentes a minoribus, ad ma‑
iora, ab inferioribus, ad superiora et a terrestribus,
ad caelestia, usque etiam ad ipsam Verae Sapientiae
cognitionem perveniatis.
Ergo indubitanter, non sine divino concursu,
methodus haec, nempe logica (quam clavem Philo‑
sophiae munitissimarum1 appellabo portarum) quae
a gravibus sapientibusque viris inventa, successorum
in manus tradiderunt, recommendaruntque, quae
sophiae ipsiusque conclavis immensurabilium atque
inaestimabilium thesaurorum apertrix est atque mani‑
festatrix, per quam omnes, sine qua nullus, vel aliquo
IV modo introduci, aut ad eorum fruitionem / ingredi
2
potest. Cuius introitus istis maxime delectatur, quam

aliis, amore nempe et labore, sine quibus non.
1
III 1 ‑ni‑ interl. //
2
IV 1 discere] docere p. m. //
MIC COMPENDIU DE LOGICĂ 859
şi Dumnezeului vostru, călcându‑le în picioare. Şi după

aceasta? Inima voastră a fost străpunsă cu o rană aducă‑
toare de moarte şi fatală. Căci preamilostivul Dumnezeu
şi Tată v‑a oferit, totuşi, şi v‑a dăruit – nu după lucrarea
voastră, ci după uriaşa şi nesfârşita sa milă – leacul acestei
boli otrăvite, nu pentru meritul vostru, ci pentru iubirea
sa veşnică. Înspre aceasta să vă întoarceţi sărmanul vostru
cuget, aruncat în adâncul celor mai groase întunecimi, şi
să se lumineze din nou ochii sufletului vostru.
Iar asta în ce fel? Cel care v‑a alcătuit s‑a milostivit
de creatura sa şi nu şi‑a luat de la voi bunăvoinţa sa de‑
plină, prin care să puteţi scăpa (dacă aţi vrea) de lanţu‑
rile foarte strânse ale celui ce vă conduce şi vă seduce.
V‑a îngăduit, aşadar, putinţa de a găsi şi a dobândi
adevărul şi leacul pentru aceasta (şi anume lumina voas‑
tră naturală) ca să ajungeţi, folosindu‑vă de ea, de la cele
mai mărunte la cele mai mari, de la cele de mai jos la cele
de mai sus şi de la cele pământeşti, la cele cereşti, chiar
până la cunoaşterea însăşi a adevăratei înţelepciuni.
Este aşadar dincolo de îndoială că, nu fără ajutorul
dumnezeiesc, metoda este aceasta, şi anume logica (pe
care o voi numi cheia porţilor celor mai întărite ale filo‑
zofiei), care a fost găsită de bărbaţi serioşi şi înţelepţi şi pe
care ei au pus‑o în mâinile urmaşilor şi lor le‑au încredin‑
ţat‑o: ea deschide şi dezvăluie înţelepciunea şi nemăsura‑
tele şi nepreţuitele comori ale acestei tainiţe, prin care toţi
pot, dar fără de care nimeni nu poate nici să fie lăsat să
intre, nici să ajungă să se bucure de ele. Intrarea în ea este
plină de încântare prin acestea, iar nu prin altele: anume
prin iubire şi trudă, fără de care nu se poate.
Ad Lectorem humanissimum
Parva dicere, magna discere1 sapientum nobilissi‑
mam esse artem recusabisne, Charissime Lector?
Cum parva sapientum vel dictis, vel scriptis omnia
prolixitatis superent montium cacumina, nam infi‑
ma quasi ab aliis audiri, altissima autem ab ipsis de‑
tonare erumpunt fulmina. Parva quidem eorum dici
patiuntur, ea quae tam speculativae, quam practicae
magnitudinis sub se congregatam continent quanti‑
tatem, et ad quae grandia, vel omnia supplicantur
ingentia. Quos et ipse utpote sectator (nondum acta,
sed potentia) imitatus, quaeque ex particula actu, en
tibi „Vniversae Logicae Compendiolum“ dedicatum
profero. Pauca enim plurima particulaeque totum
comprehendentes (ni fallor) te in ipso reperire existi‑
mo, eoque hilariter suscepto, ab antiquitate tradita‑
rum thesauri disciplinarum, brevi te (si incessanter)
compotem esse infallibiliter sperato, et vale.
Devotiss(imus) ac benevolus Ioannes Demetrius
C(onstantini) K(antemir) V(aievodae), P(rincipis)
Terrarum Moldaviae
Către preaînvăţatul cititor

Oare vei tăgădui, dragul meu cititor, că a spune pu‑
ţine şi a da învăţătură despre lucruri măreţe este meşte‑
şugul cel mai ales al învăţaţilor? Pentru că vorbele puţine
ale înţelepţilor – fie spuse, fie scrise – întrec toate culmi‑
le de munţi ale abundenţei verbale: cele mărunte pot fi
auzite cumva de la alţii, dar cele mai înalte ţâşnesc chiar
de la ei, ca fulgere cu tunet. Îngăduie, de fapt, să fie spu‑
se vorbele lor puţine, care cuprind în sine un ansamblu
alcătuit într‑o dimensiune atât speculativă, cât şi practi‑
că, şi la care se închină cele măreţe, chiar toate cele foarte
importante. Imitându‑i pe aceştia eu însumi, ca unul ce
le calcă pe urme (încă nu în privinţa faptelor, ci a putin‑
ţelor), iată că îţi aduc ceva ieşit dintr‑o activitate de de‑
taliu, un „Mic compendiu al logicii în ansamblu“. Căci
cele mici sunt foarte multe şi detaliile cuprind întregul
(dacă nu mă înşel): socotesc că te regăseşti în el şi, luân‑
du‑l cu bucurie, să ai speranţa că în scurt timp (şi neîn‑
cetat) te înstăpâneşti fără greş pe comoara învăţăturilor
transmise din antichitate; rămâi cu bine.
Preacredinciosul şi voitorul de bine Ioannes Deme
trius, fiul lui Constantin Kantemir Voievod, principele
ţinuturilor Moldaviei.
1 / COMPENDIOLVM VNIVERSAE
1
LOGICES INSTITVTIONIS
LIBER PRIMVS
Tractatus 1mus
De definitione Logices1
Ca(put) 1
Logica est ars instrumentalis philosophiae, quae
versatur circa voces rerum significativas per concep‑
tus, cuius regulis instructis rationalibus instrumen‑
tis, distinctionem inter veritatem et falsum facimus.
De nomine propositae speculationis2

C(aput) 2
Nominum cognitionem Pithagoricus Tim<a>eus
mensuram incognitae naturae, Stagirita autem, fa‑
cem vel lucem rerum essentiae appellavit.
Item a Graeca voce λόγος, Logica, et διαλεγέ
2 σθαι3, / Dialectica nomen habet. Latine autem oratio
2
rationalis vel discursiva sonat; quamquam de istius

denominatione, multi multa differunt, sed tandem
in unum concurrunt, quoniam et Aristoteles in peri‑
pato disputare solentes, aliquando logicos, aliquan‑
do autem dialecticos nominabat.
1
1 1 Cf. Ieremiae Cacavelae „Institutio Logices, id est De Philosophiae
instrumentali arte habitus. In Isagogem Porphirii Prooemium“, I,
„Definitio Logices“, p. ms. 3 / 2 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 1, „De
homine propositae nobis speculationis“, p. ms. 4 / 3 διαλεγέσθαι]
διαλεγέσται ms., vide n. 2, p. 6 //
2
2 1 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 2, „De definitione huius
speculationis“, p. ms. 6 / 2 Logices, Cacavela; „Institutio Logices“, I, pp. ms.
6‑7 / 3 Περὶ ἑρμενείας] περὶ ἐρμενίας Cacavela et Cantemir, vide „Mic
compendiu...“, 1995, p. 153, n. 18 //
MIC COMPENDIU PRIVIND
ÎNVĂŢĂTURA LOGICII ÎN ANSAMBLU
PRIMA CARTE
Primul tratat
Despre definirea logicii

Capitolul 1
Logica este meşteşugul ce funcţionează ca instru‑

ment al filozofiei, care se ocupă de cuvintele ce semnifică
lucruri prin intermediul conceptelor: prin instrumentele
raţionale rânduite de regulile ei facem deosebirea între
adevăr şi fals.
Despre numele cercetării pe care ne‑am propus‑o

Capitolul 2
Pitagoreicul Timaeus a numit cunoaşterea numelor

măsura naturii necunoscute, iar Stagiritul, făclia sau lu‑
mina esenţei lucrurilor.
Tot aşa, logica îşi are numele de la cuvântul grecesc
λόγος, iar dialectica, de la διαλεγέσθαι. Latineşte însă
înseamnă vorbire raţională sau discursivă; chiar dacă
despre denumirea ei mulţi spun multe lucruri diferite,
totuşi ei ajung la un consens, pentru că şi Aristotel îi
numea pe cei ce obişnuiau să discute în şcoala lui ba
logicieni, ba dialecticieni.
De definitione huius speculationis1

Caput 3
Cum omnes rerum essentiae, ita et Logica a suis

operationibus agnoscitur, itaque magis in tribus
consistit operationibus; et quoad primam operatio‑
nem Artem artium, quoad 2dam, scientificum et to‑
tale argumentum, quae 3tiam, speculativam vel prac‑
ticam nominamus cognitionem.
De divisione Logicae2
Caput 4
Logica dividitur in naturalem (quae a nostra de‑
pendit natura) et artificialem, quam magis ab Aris
to(tele) traditam habemus. Eandem in tres libros divi‑
dit, v(erbi) g(ratia): in Necessarium, qui Categorias
comprehendit, Ambiguum, quem „Περὶ ἑρμενείας“3,
i(d) e(st) ‘De interpretatione’ appellat, et in Sophis
3 ticum / Elenchum, qui sophismata refutat.
1
De fine et subiecto Logices1

Ca(put) 5
De fine et subiecto Logices, Peripatetici et alii
multi, multa dicunt altercantes, quia quidam univer‑
salem syllogismum, alii totalem argumentationem,
tres mentis operationes alii, alii 5 voces Porphi(rii),
omnes res alii, alii nullum habere subiectum, et
tandem alii omnia entia, quatenus conceptibus
3 1 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 4, „De fine et subiecto Logices“,
1
pp. ms. 7‑8 / 2 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 5, „De tribus intellectus
operationibus“, pp. ms. 8‑9 / 3 etymologia] Etimologia p. m. /
4
divisione] Devisione ms. / 5 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 6, „De
etymologia et divisione totaliter accepti termini“ pp. ms. 10‑11 //
Despre definirea acestei cercetări

Capitolul 3
Ca toate esenţele lucrurilor, tot aşa şi logica este re‑

cunoscută după operaţiunile sale: în felul acesta, constă
mai cu seamă în trei operaţiuni; în ceea ce priveşte pri‑
ma operaţiune, o numim meşteşugul meşteşugurilor, în
ce priveşte a doua, o numim argument ştiinţific şi total,
iar a treia, cunoaştere speculativă sau practică.
Despre împărţirea logicii

Capitolul 4
Logica se împarte în naturală (care ţine de natura
noastră) şi artificială, care ne‑a fost transmisă mai cu
seamă de Aristotel. Pe aceasta o împarte în trei cărţi, de
pildă: a celor necesare, care cuprinde categoriile, a celor
îndoielnice, pe care o numeşte Περὶ ἑρμενείας, adică
„Despre interpretare“, şi lista sofistică, cea care comba‑
te sofismele.
Despre scopul şi subiectul logicii

Capitolul 5
Despre scopul şi subiectul logicii, peripateticienii şi
mulţi alţii spun multe, dându‑şi replica unii alora, pentru
că unii afirmă că subiectul logicii este silogismul univer‑
sal, alţii, argumentarea deplină, alţii, cele trei operaţiuni
ale minţii, alţii, cele cinci glăsuiri ale lui Porphirius, alţii,
toate lucrurile, alţii afirmă că nu are niciun subiect şi alţii,
în sfârşit, că subiectul îl reprezintă toate cele ce există,
în măsura în care se supun conceptelor şi disciplinei
subiiciuntur et arti scientificae subiec(tum) Logic(ae)

fatentur, cui opinioni utpote verissimae assentimur.
De tribus intellectus operati(onibus)2

Cap(ut) 6
Intellectus noster tres habet operationes: prima
est simplex, utpote quae simpliciter et astracte, vel
materialia, vel immaterialia, vel quae a compositis
abstrahuntur concipit, v(erbi) g(ratia) „Deum“, „ho‑
minem“; 2da est compositio vel divisio, v(erbi)
g(ratia) „Deus est infinitus, homo est animal rationa‑
le“; 3tia tandem est oratio intellectiva, v(erbi) g(ratia)
„ergo est indefinibilis, ita homo, ergo est intelligen‑
tiae et scientiae capax.“
De etymologia3 et divisione4
totaliter accepti termini5
Caput 7
4 /Terminus Logicalis per metaphoram, a campo‑
1
rum terminis nomen traxit et in multas dividitur

partes, sed hoc tantum colligendum, omnes dictio‑
nes, nomina, verba etc. ex quibus componitur pro‑
positio, haec omnia Termini Logicales vocantur, et
tandem unumquemque1 propositionis finem Logica
terminum denominat suum.
De Natura et divisione termini logicalis2

Caput 8
Logica (quemadmodum naturalia omnia et artifi‑
cialia) ex quibus constat terminis, in <e>osdem
4 1 unumquemque] unumquenque ms. / 2 Cf. „Institutio Logices“, I,
1
Caput 7, „De natura et divisione termini Logicalis“, pp. ms. 11‑12 / 3 Cf.
„Institutio Logices“, I, Caput 8, „De termino mentali“, pp. ms. 14‑15 //
ştiinţifice – părere cu care suntem de acord, ca una pe

deplin adevărată.
Despre cele trei operaţiuni ale intelectului

Capitolul 6
Intelectul nostru îndeplineşte trei operaţiuni: prima

este simplă, ca una care produce, în mod simplu şi abs‑
tract, fie cele materiale, fie cele imateriale, fie cele care
sunt desprinse din compuşi, de pildă: „Dumnezeu“,
„om“; a doua este compunerea sau diviziunea, de pildă:
„Dumnezeu este infinit, omul este un animal raţional“;
a treia, în sfârşit, este discursul intelectiv, de pildă: „aşa‑
dar, este de nedefinit, aşa este omul, aşadar este apt pen‑
tru înţelegere şi ştiinţă“.
Despre etimologia şi împărţirea

termenului înţeles ca întreg
Capitolul 7
Termenul logicii şi‑a luat numele, prin metaforă, de la
termenii câmpurilor şi se separă în multe părţi, dar măcar
acest lucru trebuie să fie înţeles, că toate expresiile, nume‑
le, cuvintele etc. din care este alcătuită o propoziţie, toate,
sunt numite termeni logici, iar în cele din urmă logica
denumeşte ca termen al său fiecare capăt al propoziţiei.
Despre natura şi împărţirea termenului logic

Capitolul 8
Logica (întocmai ca toate cele naturale şi artificia‑
le) îşi află rezolvarea în aceiaşi termeni din care este
resolvitur. Terminus autem eius in tres dividitur,

v(erbi) g(ratia), in mentalem, quatenus concipitur,
verbalem, oretenus, in scriptum, per literas.
De termino mentali3
Caput 9
Mentalis terminus aliquando vocatur phantasia,
aliquando simplex intentio, et tandem aliquando
ἰδέα, quae rei repraesentat essentiam. Hic unam
partem habet ultimam, quae est composita, aliam
mediam circa ultimam, quae est distincte accepta, et
una in alia quiescit. Et ultima est intellectus ἰδέα, in
quam mentalis propositio solvitur.
5 At sciendum / Deum et Angelos non di<s>
1
currere, i(d) e(st) nec componere, nec dividere ter‑

minos, quoniam eorum cognitio non solum circa
simplicia, sed etiam circa composita simplex est et
omnia simpliciter intelligunt. Discurrere autem so‑
lum homini necesse est.
De termino verbali1
Caput 10
Istius termini variae sunt significativae species.
Vna est inarticulata, ut animalium, et hominum ut,
e(xemplo), risus, gemitus et simil(ia). Alia est arti‑
culata et significativa hominis, ut Deus. Alia articu‑
lata nil significans, ut blityri2.
5 1 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 9, „De termino verbali“, pp.
1
ms. 14‑15 / 2 blityri] blitri ms. / 3 ad suum placitum ulterius addita,
eadem manu / 4 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 10, „De divisione
termini verbalis“, p. ms. 17 / 5 categorematicus et syncategorematicus]
categorimaticus, syncategorimaticus passim ms. //
compusă. Iar termenul ei se împarte în trei, de pildă în

mental, ca unul care este conceput, verbal, ca unul oral,
iar în scris, prin litere.
Despre termenul mental

Capitolul 9
Termenul mental e numit uneori închipuire, alteori,
simplă intenţie, iar alteori, în sfârşit, ἰδέα, care reprezin‑
tă esenţa lucrului. El are o parte ultimă, care este com‑
pozită, o alta de mijloc, pe lângă cea din urmă, care este
concepută distinct, iar una se sfârşeşte în alta. Iar ultima
este ἰδέα intelectului, în care îşi află rezolvarea propozi‑
ţia mentală.
Trebuie să se ştie însă că Dumnezeu şi îngerii nu
vorbesc, adică nici nu compun, nici nu despart ter‑
menii, pentru că ei au o cunoaştere simplă nu doar a
celor simple, ci chiar şi a celor compozite şi pe toate
le înţeleg în mod simplu. Numai omul are nevoie de
vorbire.
Despre termenul verbal

Capitolul 10
Speciile semnificative ale acestui termen sunt felu‑

rite. Una este nearticulată, ca a animalelor şi a oameni‑
lor, cum ar fi, de pildă, râsul, geamătul şi cele asemenea
lor. Alta este cea articulată şi semnificativă a omului,
ca Dumnezeu. Alta este articulată, fără a semnifica ni‑
mic, ca blityri.
Ex istis, quaedam sunt secundum instinctum

naturae, v(erbi) g(ratia), gaudii aut tristitiae signa.
Alia vero ex instituto, v(erbi) g(ratia), singulae gen‑
tes suae confecerunt linguas, secundum proprias
significationes et ad suum placitum3.
De divisione termini verbalis4

Caput 11
Iste dividitur in categorematicum et syncatego‑
rematicum5. Et syncategorematicus in duo dividi‑
tur, scilicet, in 4 appellatos modos et in 4 descripti‑
ones, et omnia adiectiva, quae res subsequuntur, de
6 quibus in suis locis. Categorematicus / autem ter‑
1
minus dividitur in complexum et in incomplexum.

Et incomplexus terminus vel est ex abstractione et
universalis, vel individuus, et particularis, et indivi‑
dui, et particularis alius est indeterminatus, et1 alius
determinatus. Termini autem qui est ex abstractio‑
ne, alius est indeterminatus et transcendens, alius
determinatus. Item categorematicus terminus vel
est aequivocus, vel univocus, vel analogus, vel de‑
nominativus, vel multivocus2, de quibus suis locis.
Item categorematici termini alius est primae in‑
tentionis, alius secundae. Ille secundae intentionis
dividitur in 5 voces Porphi(rii); ille autem primae
in decem categorias.3 Vide in propriis.4
6 1 Post indeterminatus et, del. transcendens ms. / Cf. „Institutio
1
Logices“, I, Caput 10, „De divisione termini verbalis“, p. ms. 17 / 3 Ibidem,
p. ms. 17‑18 / 4 Vide inferius, „Compendiolum“ I, Caput 18 et Caput 19,
pp. ms. 10‑11; cf. „Institutio Logices“, I, Caput 18, „De 5 vocibus Porphirii
et 10 categoriis“, pp. ms. 28‑31 / 5 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 11,
„De categorematico et syncategorematico termino“, p. ms. 19 //
Dintre acestea, unele sunt în conformitate cu in‑

stinctul naturii, de pildă semnele de bucurie sau de
tristeţe. Altele însă, după o rânduială – de pildă nea‑
murile, fiecare în parte, şi‑au alcătuit limbile, după
propriile lor înţelesuri şi după bunul lor plac.
Despre împărţirea termenului verbal

Capitolul 11
Acesta se împarte în categorematic şi sincategore‑

matic. Iar cel sincategorematic se împarte în două, şi
anume în cele 4 numite moduli şi în 4 descrieri şi în
toate atributele care decurg din lucruri, despre care va
fi vorba la locurile lor.
Termenul categorematic se împarte în complex şi
non‑complex. Iar termenul non‑complex este fie prin
abstracţiune şi universal, fie individual şi particular: în
privinţa celui individual şi particular, unul este non‑de‑
terminat, iar altul este determinat. În privinţa termenu‑
lui care este prin abstracţiune, unul este non‑determinat
şi transcendent, celălalt este determinat. Tot aşa, terme‑
nul categorematic este fie echivoc, fie univoc, fie analog,
fie denominativ, fie multivoc – despre care va fi vorba la
locurile lor.
Tot aşa, în privinţa termenului categorematic, unul
ţine de intenţia primă, celălalt, de cea secundă. Cel care
ţine de intenţie secundă se împarte în cele cinci glăsuiri
ale lui Porphirius; cel de intenţie primă însă, în cele zece
categorii. Vezi la locurile ce le sunt proprii.
De categorematico et
syncategorematico termino5
Caput 12
Terminus categorematicus est vox articulata ex

instituto per se rerum essentias significans, v(erbi)
g(ratia) „Deus“, „homo“.
Syncategorematicus autem terminus est vox coni‑
uncta cum categorematico termino, v(erbi) g(ratia)
7 „omnis“, „nullus“, / „aliquis“, „non aliquis“. Ex istis
1
4 modis, mens humana duos, v(erbi) g(ratia) „omnis“,

„nullus“, rerum omneitati vel negando, vel affirmando
coaptat. Duos autem, v(erbi) g(ratia) „aliquis“, „non
aliquis“, particularitati, vel negando, vel affirmando
attribuit. Caetera vero res subsequuntur, ut est bo‑
num, verum et simil(ia).
At ne dicas casus obliquos nominum esse termi‑
num categorematicum, nam non perfecte, sed se‑
misignificativi sunt.
De termino cum et absque complexione1

Caput 13
Terminus complexus est, cuius primae constituti‑

vae partes separatae aliquid significant, v(erbi) g(ratia)
„homo“, „albus“. Incomplexum autem terminum
illum dicimus, cuius partes ab invicem separatae nil
significant, v(erbi) g(ratia) de, us, ho, mo.
At ne dicas nomina composita, i(d) e(st) „Aristo‑
teles“, „Philippus“ etc, aliquid seorsim significare,
7 1 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 12, „De termino cum et absque
1
complexione“, pp. ms. 21‑23 //

Despre termenul categorematic

şi cel sincategorematic
Capitolul 12
Termenul categorematic este o glăsuire articulată, care

semnifică, după o rânduială, esenţa lucrurilor în sine, de
pildă „Dumnezeu“, „om“.
Termenul sincategorematic însă este o glăsuire afla‑
tă în legătură cu termenul categorematic, de pildă „ori‑
cine“, „niciunul“, „cineva“, „nimeni“.
Din aceste 4 moduri, mintea omenească armoni‑
zează două, de pildă „oricine“, „niciunul“, fie negând,
fie afirmând ansamblul lucrurilor. Pe două însă, de
pildă „cineva“, „nimeni“, le atribuie particularului, fie
negându‑l, fie afirmându‑l. Iar celelalte urmează lu‑
crurilor, după cum este bun, adevărat şi altele aseme‑
nea lor.
Să nu spui însă că sunt un termen categorematic
cazurile oblice ale numelor, căci sunt doar pe jumătate
semnificative, nu în chip desăvârşit.
Despre termenul înzestrat cu

complexitate şi cel lipsit de ea
Capitolul 13
Termenul complex este cel ale cărui părţi constituti‑

ve primare semnifică ceva şi luate separat, de pildă
„om“, „alb“. Numim însă termen non‑complex pe ace‑
la ale cărui părţi luate separat unele de altele nu în‑
seamnă nimic, de pildă ze, ul, o, mul.
quippe non tantum syllabarum, sed etiam nomi‑

num compositorum seiunctione, quoad primarium
sensum nil significant, v(erbi) g(ratia) a, ri, sto, te, les.
Seorsim nil, sed aristo et telos, Graeca ex voce aliquid
8 significant, nullatenus /1 autem Aristotelem, quoni‑
1
am tales complexos terminos suis in propositionibus

Logica incomplexos denominat, et simplicissimos.
De termino abstracto et individuo2

Caput 14
Terminus abstractus est denominatio, quae no‑

minat terminum individuum, „albedo“ enim deno‑
minat „album“.
Individuus autem terminus duo complectitur,
i(d) e(st) subiectum et denominationem, h(oc) e(st),
„papyrum“3 et „albedinem“.
De termino universali et particulari4

Caput 15
Terminus universalis est, qui multa complectitur

et de illis praedicatur, „homo“ enim complectitur
„Socratem“, „Platonem“ etc. Terminus autem parti‑
cularis est, qui unum solum particulare, i(d) e(st),
„atomum“, nominat, et de illo praedicatur, v(erbi)
g(ratia) „Plato“ etc. Iste dividitur in indetermina‑
tum, i(d) e(st), „quidam homo“, et determinatum,
i(d) e(st), „Plato“.
8 1 Numerus paginae omissus est ms. / 2 Cf. „Institutio Logices“, I,
1
Caput 13, „De termino abstracto et individuo“, pp. ms. 23‑24 / 3 parietem
Cacavela, „Institutio Logices“, p. ms. 24 / 4 Cf. „Institutio Logices“, I,
Caput 14, „De termino universali et particulari“, pp. ms. 24‑25 //
Dar să nu spui că numele compuse, şi anume

„Aristoteles“, „Philippus“ etc., semnifică ceva şi luate
aparte, de vreme ce nu doar prin despărţirea silabelor,
ci nici printr‑a numelor compuse nu semnifică nimic
ca sens primar, de pildă a, ri, sto, te, les. Luate aparte
nu semnifică nimic, ci doar aristo („cel mai bun“) şi
teles („ţel“) semnifică ceva în limba greacă – dar defel
Aristotel, pentru că asemenea termeni complecşi logi‑
ca îi denumeşte, în propoziţiile sale, non‑complecşi şi
cu totul simpli.
Despre termenul abstract şi cel individual

Capitolul 14
Termenul abstract este o denumire care numeşte

termenul individual, căci „albeaţa“ denumeşte „albul“.
Iar termenul individual cuprinde doi, adică subiec‑
tul şi denumirea, adică „papirus“ şi „albeaţă“.
Despre termenul universal şi cel particular

Capitolul 15
Termenul universal este cel care cuprinde multe şi

este rostit în privinţa acelora, căci „om“ cuprinde şi
„Socrate“, „Platon“ etc. Iar termenul particular este cel
care numeşte unul singur, particular, adică numeşte „in‑
dividul“ şi este rostit în privinţa aceluia, de pildă
„Platon“ etc. El se împarte în non‑determinat, adică „un
om“, şi determinat, adică „Platon“.
De termino transcedentali, aequivoco,

analogo et univoco
Caput 16
Transcedentalis terminus est, qui in omnibus est,
et de omnibus praedicatur, v(erbi) g(ratia) „ens“,
9 „res“, „quid“, / „bonum“ et caetera similia.1
1
Aequivocus terminus dicitur ille, cuius nomen

commune est, ratio vero essentiae alia, v(erbi) g(ratia)
„homo vivus“ et „pictus“. Istius multa sunt significata,
v(erbi) g(ratia) „a sorte“, „a memoria“, „a spe futuro‑
rum2“, „a similitudine“, „a causa activa“ et „a fine“.
Analogus est, cuius nomen unum quidem est,
ratio vero partim eadem, partim diversa, ut est, „pe‑
des scamni“ et „animalis“.
Vnivocus dicitur ille, cuius et nomen, et ratio
essentiae est eadem, ut „animal“ circa particularia
animal<ia>.3
De pronuntiatione
Caput 17
Omnia quotquot dicuntur et sunt, quaedam qu‑
oad pronuntiationem sunt simplicia, quoad signifi‑
cationem vero composita, v(erbi) g(ratia) „curro“
significat enim et essentiam, et operationem eius.
Quaedam autem econtra, v(erbi) g(ratia) defini‑
tionem alicuius rei dicentes, voces4 quidem compo‑
sitas, rem autem simplicem definimus.
Quaedam autem quoad utramque partem com‑
posita sunt, v(erbi) g(ratia) „Paulus perorat“.
9 1 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 15, „De termino transcedentali
1
et determinato“, p. ms. 25 / 2 futurorum] fudurorum p. m. / 3 Cf.

„Institutio Logices“, I, Caput 16, „De terminis aequivocis et analogis et
univocis“, pp. ms. 25‑27 / 4 voces in rasura //
Despre termenul transcendental, cel echivoc,

cel analog şi cel univoc
Capitolul 16
Termenul transcendental este cel care se află în toate

şi care este rostit în privinţa tuturor, de pildă „existent“,
„lucru“, „ceva“, „bun“ şi celelalte asemenea lor.
Termen echivoc este numit acela al cărui nume este
comun, dar al cărui rost esenţial este altul, de pildă „om
viu“ şi „om zugrăvit“. Înţelesurile lui sunt numeroase,
de pildă „după întâmplare“, „din amintire“, „după spe‑
ranţa celor viitoare“, „după asemănare“, „după cauza
activă“ şi „după scop“.
Analog este cel al cărui nume este unul singur, e
drept, dar al cărui rost este în parte acelaşi, în parte dife‑
rit, cum ar fi „picioarele scaunului“ şi „ale animalului“.
Univoc este numit acela al cărui nume (precum şi
scop esenţial) este acelaşi, ca „animal“ în legătură cu ani‑
malele particulare.
Despre pronunţie
Capitolul 17
Toate care sunt spuse şi există: unele sunt simple din

punctul de vedere al pronunţării, dar compuse din
punctul de vedere al semnificatului, de pildă „alerg“
semnifică şi esenţa, şi lucrarea ei.
Altele însă, dimpotrivă, de pildă atunci când rostim
definirea unui lucru, definim rostiri – e drept – compu‑
se, dar un lucru simplu.
Quaedam vero econtra. Et haec quae absque ul‑

10 la compositione dicit, necessario unam ex 10 / cate‑ 1
goriis significat, vide inferius.
De decem categoriis
Caput 18
Philosophus cum se scientificum esse conside‑
rasset, attamen de unaquaque essentia particulariter
discurrere immensurabilitatis impossibilitas, dum
miserum intellectus obcaecasset suum (per successi‑
vam1 generationem et corruptionem entium) a muta‑
bilibus et delebilibus2, id est, a particularibus, ad
immutabilia et indelebilia, h(oc) e(st) ad universalia
transmigravit, haec enim semper eodem modo se ha‑
bent. Itaque non sine maximo labore omnia quotquot
in istius mundi compagine a Creatore condita sunt,
universaliter Aristoteles in decem collegit categoriis.
Nec aliquid dari aut inveniri potest, quod istis non
comprehendatur quae sunt istae: Essentia, Quantitas,
Qualitas, Ad aliquid, Vbi, Quando, Actio, Passio, Si‑
tus et Stabilitas.3 Et de unaquaque vide suo in loco.
De 5 vocibus Pophirii
Caput 19
Istae sic nominantur, v(erbi) g(ratia): Genus, Spe
cies, Differentia, Proprium et Accidens.4 Differunt hae
11 a categoriis, quoniam categoriae de rebus / dicuntur,
2
10 1 successivam in rasura / 2 ‑le‑ interl. / 3 Cf. „Institutio Logices“,

1
I, Caput 18, „De 5 vocibus Porphirii et 10 categoriis“, pp. ms. 30‑31 /

4
Ibidem, pp. 28‑30 //
11 1 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 6, Caput 1, „De categoriis“,
2
p. ms. 185 / 2 Cf. „Institutio Logices“, II, Caput 1, „De nomine“, pp. ms.
Altele însă sunt compuse din ambele puncte de ve‑

dere, de pildă „Paul îşi încheie discursul“.
Iar altele, dimpotrivă. Şi ceea ce numeşte fără vreo
compunere indică în mod necesar una dintre cele 10
categorii; vezi mai jos.
Despre cele zece categorii

Capitolul 18
Filozoful, cu toate că se socotea a fi un om de ştiinţă,

totuşi, de vreme ce imposibilitatea de a discuta în parti‑
cular despre esenţa nesfârşitului îi întuneca bietul său
intelect (prin naşterea şi decăderea succesivă a celor ce
există), a trecut de la cele schimbătoare şi pieritoare,
adică de la cele particulare, la cele neschimbătoare şi ne‑
pieritoare, adică la cele universale – căci acestea se păs‑
trează mereu la fel. Aşadar, nu fără o uriaşă strădanie,
Aristotel le‑a adunat în zece categorii pe toate câte au
fost făcute de creator în alcătuirea acestei lumi. Şi nu
poate exista sau nu poate fi găsit ceva ce să nu fie cuprins
în ele, ele sunt: esenţa, cantitatea, calitatea, raportarea
faţă de ceva, când, unde, acţiunea, pasiunea, aşezarea şi
statornicia. Despre fiecare în parte, vezi la locul său.
Despre cele cinci glăsuiri ale lui Porphirius

Capitolul 19
Acestea sunt numite aşa, de pildă: genul, specia, di‑

ferenţa, propriul şi accidentul.
Ele se deosebesc de categorii, deoarece categoriile
vorbesc despre lucruri şi indică natura lor: asta nu o fac
naturasque earum denotant, quod 5 voces non fa‑

ciunt, istae enim sunt tantum praedicabiles, quod
simpliciter aliquid significent et solum rationes sunt
quaedam praedicamentorum, ideoque rationes logi‑
cales vocantur1, quoniam in unaquaeque categoria
omnes istae quinque voces inveniuntur.
32‑35 / 3 ‑atura‑ in rasura / 4 enim in rasura //

cele 5 glăsuiri, căci acestea pot fi formulate doar pentru

că semnifică ceva în mod simplu şi sunt numai nişte
explicaţii ale celor formulate, iar de aceea sunt numite
raţiuni logice, fiindcă în fiecare categorie în parte se
găsesc toate aceste cinci glăsuiri.
Tractatus Secundus
De nomine2
Ca(put) 1
Nomen est vox significativa ex instituto et
absque tempore, cuius partes separatae nil signifi‑
cant. Differt haec ab inarticulata, vel articulata nil
significante voce, vel a quibusdam, naturalibus3,
quae non sunt ex instituto, ut diximus, Trac(tatu) 1,
C(apite) 10. Item differt a verbo, quoniam praeteri‑
tum aut futurum tempus non significat.
Nec dicas quaedam nomina tempora significan‑
tia, tempus determinare, ut, e(xemplo), „hodie“, „ho‑
ra“, „annus“ etc.; ista enim4 secundum Arist(otelem)
dicuntur esse absque actione, qua nomen caret. Idem
intelligendum de quibusdam, quae et tempus, et acti‑
onem significare videntur, ut, e(xemplo), „coena“,
12 pran/dium“ etc, quippe ista sunt indeterminata. Item
1
de „verberare“, „amare“, quae in nominum ordine

accipiuntur, et actionem, et tempus significant. Sci‑
endum quod1 et ista non nominibus connumerentur,
sed sunt verbalia infinita, quae mediam incedunt vi‑
am, at nullatenus tempus determinatum significant.
1
12 1 quod mg., postea additum / 2 Cf. „Institutio Logices“, II,
Caput 2, „De verbo“, pp. ms. 35‑37 / 3 humanus] homanus ms. / 4 Cf.
„Institutio Logices“, II, Caput 3, „De indeterminato nomine et verbo“,
pp. ms. 37‑39 //
Al doilea tratat
Despre nume
Capitolul 1
Numele este o glăsuire semnificativă, după o rânduia‑

lă şi în afara timpului, ale cărei părţi separate nu semnifi‑
că nimic. Ea se deosebeşte de o glăsuire fie nearticulată,
fie articulată, care nu semnifică nimic, precum şi de
unele elemente naturale care nu provin dintr‑o rându‑
ială, după cum am spus în Tratatul 1, capitolul 10. Tot
aşa, se deosebeşte de verb, pentru că nu indică timpul
trecut sau viitor.
Să nu te referi la unele nume care semnifică mo‑
mente temporale, ca, de exemplu, „azi“, „oră“, „an“
etc.; căci acestea, după Aristotel, sunt numite în afara
acţiunii, de care numele este lipsit. Acelaşi lucru se cu‑
vine să se înţeleagă şi despre unele care par să semnifice
şi timpul, şi acţiunea, ca, de exemplu, „cina“, „prânzul“
etc., de vreme ce acestea sunt non‑determinate.
Tot aşa în privinţa cuvintelor „lovire“, „iubire“, care
sunt acceptate în rândul numelor şi semnifică deopo‑
trivă acţiunea şi timpul. Trebuie să se ştie că nici acestea
nu se numără între nume, ci sunt infinitive verbale,
care merg pe o cale de mijloc, dar nu semnifică defel
un timp determinat.
De verbo2
Ca(put) 2
Verbum est illud, quod praenotat tempus cuius
partes seorsim nil significant, et est semper signum
eorum, quae dicuntur de alio. Istud in duo dividi‑
tur, v(erbi) g(ratia) in „substantivum“ et „adiecti‑
vum“. Subst<an>tivum a philosophis „copula“ vo‑
catur, praedicati scilicet, et subiecti.
Ne dicas verbum in propositionibus necessariis
tempus non significare, quoniam secundum nos‑
tram intentionem, debilis humanus3 intellectus ae‑
ternitatem ut tempus concipit.
De indeterminato nomine et verbo4

Ca(put) 3
Negatio aliquando cum participio, aliquando au‑
tem cum verbo fit, v(erbi) g(ratia), „non est videns“ et
„non videt“. Aristo(teles) illam cum verbo vocat inde‑
13 terminatam, cum participio / autem determinatam.
1
Nec dicas obliqua verba esse in hac speculatio‑

ne, quoniam ista cum esset obliqua, tantum secun‑
dum quid actionem ostendunt, vel passionem.
Sciendum quod vox, dictio, terminus commu‑
nia sint, vox est significativa proprietatis rei, dictio
est pars negationis aut affirmationis. Terminus est
pars propositionis.
Item sciendum quod in propositione verbum
aliquando dicitur nomen, et nomen verbum, omne
enim subiectum propositionis vocatur nomen, pra‑
edicatum vero verbum.
13 1 Cf. „Institutio Logices“, II, Caput 3, „De divisione orationis“,
1
pp. ms. 39‑41 / „figuras et species rerum“, Cacavela, p. ms. 39 //

Despre verb
Capitolul 2
Verbul este cel care indică un timp: părţile lui, luate

separat, nu semnifică nimic; este întotdeauna un indi‑
ciu al celor care se spun despre altceva. El se împarte în
două, de pildă în „substantiv“ şi „adjectiv“. Substantivul
e numit de filozofi copula („legătura“), adică între pre‑
dicat şi subiect.
Să nu spui că verbul în propoziţiile necesare nu sem‑
nifică timpul, pentru că, după premisa noastră, sărma‑
nul intelect uman înţelege eternitatea ca un răstimp.
Despre numele şi verbul non‑determinate

Capitolul 3
Negaţia se face uneori cu participiul, dar alteori cu

verbul, de pildă „nu e văzător“ şi „nu vede“. Aristotel o
numeşte pe cea cu verbul non‑determinată, iar pe cea
cu participiul, determinată.
Să nu spui că în această interpretare verbele sunt obli‑
ce, pentru că ele, chiar dacă sunt oblice, arată o acţiune
sau o suportare a acţiunii numai prin raportare la ceva.
Trebuie să se ştie că glăsuirea, spusa şi termenul sunt
comune: glăsuirea semnifică o proprietate a lucrului,
spusa este parte a negaţiei sau a afirmaţiei. Termenul
este parte a propoziţiei.
Tot aşa, trebuie să se ştie că, în propoziţie, verbul
este numit uneori nume, iar numele, verb, căci orice
subiect al propoziţiei se cheamă nume, predicatul însă
se cheamă verb.
De divisione orationis1
Caput 4
Ista materialia, immaterialia, species figurarum3

et collectionem dictionum significat. Orationis dic‑
tionum est una vocativa, „O, Domine“, alia in
ter<r>ogativa, „Vnde?“, tertia optativa, „Fiat, Domi‑
ne!“, quarta enuntiativa, et haec vel est affirmativa
(quam Arist(oteles) vocat „de aliquo“) vel negativa
(quam dicit „ab aliquo“), fit tamen affirmatio
aliquando vera, aliquando falsa negatio, et econtra, fit
negatio vera, affirmatio autem falsa.
14 / De propositione1
1
Caput 5
Propositio constat ex subiecto et praedicato,
fitque vel vera, vel falsa. Subiectum est illud de quo
dicitur praedicatum, praedicatum autem de quo di‑
citur subiectum, v(erbi) g(ratia) „Homo est animal“,
ly „homo“ est subiectum ly „animal“ est praedicatum
et impossibile est, ut eadem propositio et vera, et fal‑
sa sit, in eodem tempore, sed aut vera, aut falsa.
Propositio in 4 dividitur, in universalem, ut „Om
nis homo est risibilis“, in particularem, v(erbi) g(ratia)
„Aliquod animal est rationale“, in determinatam, ut
„Petrus, vel hic homo est rationalis“ et in indetermi‑
natam, v(erbi) g(ratia), „Homo est rationalis“.
14 1 Cf. „Institutio Logices“, II, Caput 5, „De propositione“, pp. ms.
1
41‑43 / 2 categoricam] categorematicam ms., apud Cacavelam; vide

„Mic compendiu...“, 1995, p. 157, n. 95 / 3 Cf. „Institutio Logices“, II,
Caput 6, „De determinatis et indeterminatis propositionibus“, pp. ms.
43‑46 / 4 Cf. „Institutio Logices“, II, Caput 7, „De materia propositionum“,
pp. ms. 46‑48 //
Despre împărţirea vorbirii

Capitolul 4
Ea semnifică cele materiale, cele imateriale, speciile

figurilor şi ansamblul expresiilor. Dintre expresiile vor‑
birii, una este de strigare, „O, Doamne“, alta este de
întrebare, „De unde?“, a treia este de dorinţă, „Fie,
Doamne!“, a patra este enunţiativă, iar aceasta este fie
afirmativă (pe care Aristotel o numeşte „despre ceva“),
fie negativă (pe care o numeşte „de la ceva“); uneori este
o afirmaţie adevărată, alteori, o negaţie falsă şi, dimpo‑
trivă, o negaţie adevărată, dar şi o afirmaţie falsă.
Despre propoziţie
Capitolul 5
Propoziţia constă în subiect şi predicat şi este fie

adevărată, fie falsă. Subiectul este acela despre care este
spus predicatul, iar predicatul, cel despre care este spus
subiectul, de pildă „omul este un animal“, unde „om“
este subiectul, „animal“ este predicatul şi este cu nepu‑
tinţă ca aceeaşi propoziţie să fie şi adevărată, şi falsă, ci
este sau adevărată, sau falsă.
Propoziţia se împarte în 4, în universală, ca „orice
om este capabil să râdă“, în particulară, de pildă „vreun
animal este raţional“, în determinată, ca „Petru sau
omul acesta este raţional“ şi non‑determinată, de pildă
„omul este raţional“.
Ele se împart în categorematică, aşa cum e „omul
este raţional“, şi ipotetică, de pildă „dacă este om, e raţi‑
onal“. Propoziţia categorematică, precum şi cea ipotetică,
Istae dividuntur in categoricam2, ut „Homo est

ration(alis)“, et hypotheticam3, v(erbi) g(ratia), „Si
homo est, rationalis est“. Categorica2 et hypotheti‑
ca propositio aliquando est simplex, ut est quae ha‑
bet solum subiectum et praedicatum, aliquando est
cum aliquo modo, v(erbi) g(ratia), „Homo necessa‑
rio est rationalis.“
De materia propositionum4
Caput 6
15 / Materiae propositionum sunt termini, praedi‑
1
catum scilicet, et subiectum. Haec in tria dividitur,

v(erbi) g(ratia): in necessariam, utpote quae aliter se
habere impossibile est, v(erbi) g(ratia) „Homo est
animal rationale“, in contingentem, v(erbi) g(ratia)
„Petrus est albus“ et in impossibilem, v(erbi) g(ratia)
„Homo est lapis“.
At sciendum quod praedicatum quando non rec‑
te coniungitur cum subiecto est quidem ex necessaria
materia, tamen ipsa non est necesaria, v(erbi) g(ra
tia), „Animal est homo“.
De divisione propositionum quoad materiam1
Caput 7
Omnis propositio diverso modo accipitur. Ne‑
cessaria enim dividitur in proprie et improprie, et
proprie propositio est, ut physica et metaphysica
essentialis hominis definitio.
Metaphysica definitio est, quae constat ex gene‑
re et differentia. Physica autem est, quae ad illas
primas et proprie causas spectat, v(erbi) g(ratia): ad
activam, finalem, formalem et materialem.
15 1 Cf. „Institutio Logices“, II, Caput 8, „De divisione proposi
1
tionum quoad materiam“, pp. ms. 48‑51 //

este uneori simplă, cum e cea care are numai subiect şi

predicat, alteori prezintă o anumită modalitate, de pildă
„omul este în mod necesar raţional“.
Despre materia propoziţiilor

Capitolul 6
Materiile propoziţiilor sunt termeni, adică predicat

şi subiect. Ea se împarte în trei, de pildă: necesară, ca
una care este cu neputinţă să fie altfel, de pildă „omul
este un animal raţional“, contingentă, de pildă „Petru
este alb“, şi imposibilă, de pildă „omul este o piatră“.
Trebuie să se ştie însă că atunci când predicatul nu
este legat direct de subiect, chiar dintr‑o materie nece‑
sară, totuşi aceasta nu este necesară, de pildă „un ani‑
mal este un om“.
Despre împărţirea propoziţiilor ca materie

Capitolul 7
Fiecare propoziţie este luată într‑un mod diferit.

Căci cea necesară se împarte în mod propriu şi în mod
impropriu, iar cea în mod propriu este ca definiţia omu‑
lui în esenţă, fizică şi metafizică.
Definiţia metafizică este cea care constă în gen şi di‑
ferenţă. Iar cea fizică este cea care priveşte înspre cauzele
primare şi în mod propriu, de pildă: cea activă, finală,
formală şi materială.
Propoziţia necesară în mod impropriu este cea care,
ca definirea omului, constă în gen şi proprietăţi.
Improprie autem necessaria propositio est, ut

subscriptio hominis, quae constat ex genere et
proprietatibus.
16 Contingens propo/sitio in tres partes dividitur,
1
v(erbi) g(ratia): ad plus, ut „pluvia vere“, ad minus, ut

„tonitrua hyeme“, ad unguem, ut „Petrus est albus.“
Impossibilis in duo dividitur, in proprie, v(erbi)
g(ratia): „Homo est lapis“, et improprie, v(erbi)
g(ratia): „Qui videt, non videt“.
At sciendum quantitatem propositionum fieri ex
illis 4 modis, de quibus superius, qualitatem autem
ex negativo adverbio, non.
De contrarietate propositionum1
C(aput) 8
Contrarietas est pugna duarum propositionum,
universalitate aut particularitate, v(erbi) g(ratia):
„Omnis homo est rationalis, aliquis homo est idem.“
Item quoad quantitatem et qualitatem, v(erbi) g(ra
tia): „omnis“, „nullus“.
Contrarietas in 4 dividitur, v(erbi) g(ratia): in
contrariam, oppositam, subalternam et contradicto‑
riam. Contraria utramque propositionem universa‑
lem habet, attamen, unam affirmativam, aliam ne‑
gativam. Opposita, econtra. Subalterna habet unam
propositionem universalem affirmativam, aliam par‑
ticularem affirmativam, et econtra. Contradictoria
unam habet universalem affirmativam, aliam par
17 ticu/larem negativam.
2
1
16 Cf. „Institutio Logices“, II, Caput 9, „De contrarietate
1
propositionum“, pp. ms. 51‑56 (numerus 55 paginae omissus est) //

17 1 quae oppositio proprie dicitur mg. //
2
Propoziţia contingentă se desface în trei părţi, de

pildă: înspre mai mult, ca „ploaie primăvara“, înspre
mai puţin, ca „tunete iarna“, de o desăvârşită asemăna‑
re, ca „Petru este alb“.
Cea imposibilă se împarte în două: în mod propriu,
de pildă „omul este o piatră“, şi în mod impropriu, de
pildă „cel care vede nu vede“.
Trebuie să se ştie însă că trăsătura cantitativă a propo‑
ziţiilor provine din acele 4 moduri despre care a fost vor‑
ba mai sus, iar cea calitativă, din adverbul negativ „nu“.
Despre raportul contrar al propoziţiilor

Capitolul 8
Raportul contrar este înfruntarea dintre două pro‑

poziţii, în mod universal sau în mod particular, de pil‑
dă: „oricare om este raţional, un om anume este la fel“.
Tot aşa, în ceea ce priveşte cantitatea şi calitate, de pil‑
dă: „oricare“, „niciunul“.
Raportul contrar se împarte în 4, de pildă în con‑
trar, opus, subordonat şi contradictoriu. Cel contrar are
ambele propoziţii universale, numai că una este afirma‑
tivă, cealaltă, negativă. Cel opus, dimpotrivă. Cel sub‑
ordonat are o singură propoziţie universală afirmativă,
cealaltă, una particulară afirmativă, şi dimpotrivă. Cel
contradictoriu are una universală afirmativă şi alta, par‑
ticulară negativă. Trebuie să se ţină seama de faptul că
(aşa cum am spus mai sus) este cu neputinţă să se gă‑
sească adevărul şi falsul într‑o singură propoziţie, simul‑
tan: când cea afirmativă este adevărată, în mod necesar
cea negativă va fi falsă.
Advertendum est (ut superius diximus) impossi‑

bile esse veritatem et falsitatem in una propositione
simul conveniri, sed quando affirmativa est vera, ne‑
cessario negativa erit falsa.
Attamen in contingenti materia, et subalternis
contingit affirmativas, veras, vel falsas esse, et econ‑
tra. De quibus in syllobismo patebit.
De oppositis1
Caput 9
Oppositio late et minus proprie est negatio duo‑
rum ab invicem, sive realis, quando est inter duo
entia, sive formalis, quando est solum inter duas
eiusdem rei formalitates.
Negationis alia est exclusiva et incompossibilis, ut
„calor“ et „frigus“ in gradu intenso, quae oppositio
proprie dicitur1. Alia est abstrahens et compossibilis,
ut est „calor“ et „siccitas“ in igne. Ex Aristo(tele),
quadruplex esse istarum genus dicitur et probatur ex
generalibus repugnandi modis, qui inter duo entia
posibive, vel inter ens et non ens negative, aut priva‑
tive, vel contradictorie reperiuntur.
18 / Advertendum, ex contrariis, alia sibi opponi
1
immediate atque indivisibiliter, unde immediata vo‑

cari solent, quia nullum inter se habet medium, ut,
e(xemplo), „par“ et „impar“, „assensus“ et „dissen‑
sus“. Alia sunt mediata, ut „niger“ et „albus“, qui
medium habent „viridem“, vel per negationem
utriusque extremi, ut, e(xemplo), „bonum“ et „ma‑
lum“, quae medium habent „neque bonum, neque
18 1 Cf. „Institutio Logices“, II, Tractatus VI, Caput 10, „De
1
oppositis“, pp. ms. 236‑243 //

Cu toate acestea, în materia contingentă şi în cele

subordonate se întâmplă ca cele afirmative să fie adevă‑
rate sau false şi dimpotrivă. Despre acestea se va desluşi
la silogism.
Despre cele opuse

Capitolul 9
Opoziţia, într‑un sens larg şi mai puţin propriu,
este negaţia faţă de două elemente, pe rând, fie una re‑
ală, când se produce între două elemente care există, fie
formală, când este numai între două aspecte formale
ale aceluiaşi lucru.
În negaţie, una este exclusivă şi fără vreo ordine, cum
sunt „căldura“ şi „frigul“ la gradul lor intens: aceasta este
numită în mod propriu opoziţie. Alta este cea care sepa‑
ră şi reflectă o ordine, cum este „căldura“, precum şi
„uscăciunea“, din foc. După Aristotel, se spune că genul
acestora este împătrit şi faptul se susţine prin modurile
generale de respingere, care se găsesc între două elemen‑
te ce există în mod pozitiv, fie în mod negativ sau priva‑
tiv, între ceva ce există şi ceva ce nu există, fie în mod
contradictoriu.
Trebuie să se ţină seama de faptul că, dintre contra‑
rii, unele se opun sieşi în mod imediat şi indivizibil, iar
de aici se numesc de obicei imediate, pentru că nu au
între ele niciun mijlocitor, ca, de exemplu, „par“ şi
„impar“, „acord“ şi „dezacord“. Altele sunt mediate, ca
„negru“ şi „alb“, care au la mijloc „verde“, ori există
prin negarea fiecăreia dintre extreme, ca, de exemplu,
„bine“ şi „rău“, care au la mijloc „nici bun, nici rău“.
Altele sunt numite opuse, după intensitate şi în mod
malum“. Alia dicuntur opponi, secundum intensio‑

nem et divisibiliter, ut „calor“ et „frigus“ in remissis
tantum gradibus simul sunt, neque se expellunt, nisi
in gradu intenso. Alia sunt moralia, ut, e(xemplo),
„actus meritorius“ et „demeritorius“, alia naturalia,
ut e(xemplo), „calor“ et „frigus“.
Oppositio autem privativa fit inter privationem
et rem, et habitum. Privatio definitur: Privatio est
carentia formae seu habitus in subiecto apto ad ta‑
lem formam, cuius carentia si non fuerit in subiecto,
non vocaretur „privatio“, sed „negatio“.1 De privati‑
one vulgo aiunt, a privatione, ad habitum non dari
19 regressum, saltem natu/raliter, cum praeternaturali‑
1
ter non obstet.

De contradictoriis sciendum quod sit oppositio
eorum, quorum alterum negationem alterius expri‑
mit, v(erbi) g(ratia) „homo“, „non homo“, vocaturque
simplex contradictio, est enim alia composita, v(erbi)
g(ratia) „Homo est animal, homo non est animal“.
Igitur contradictio est oppositionum maxima, qu‑
od nullum admittat medium inter sua extrema, ac ne‑
cessario patefacto uno destruitur aliud, non quicquid
est, vel dicitur homo, vel non homo, suntque prorsus
impossibilia etiam1 ab Ipso Omnipotente Deo. Nam
Deus Omnipotens dicitur, ex eo quod possit ea, quae
nullam involvunt contradictiones, neque vero ulla
est potentia ad id, quod supponitur impossibile, ne‑
que intelligendum non posse Deum ex defectu po‑
tentiae, sed propter repugnationem, quam habent
res ad esse in se.
19 1 etiam] atiam ms. / 2 Cf. „Institutio Logices. Ad mentem
1
Neotericorum Philosophorum. Authore Ieremia Cacavela“, Tractatus 3,

Caput 3, „De subiecto formali artis Logicae“, pp. ms. 110‑114 //
divizibil, aşa cum „căldura“ şi „frigul“ sunt împreună

numai în gradele slabe şi nu se exclud reciproc decât în
gradul intens. Altele sunt morale, ca, de exemplu, „faptă
vrednică“ şi „faptă nevrednică“, altele sunt naturale, ca,
de exemplu, „căldura“ şi „frigul“.
Opoziţia privativă însă se produce între o privaţiu‑
ne şi un lucru şi un fel de a fi. Privaţiunea se defineşte
aşa: privaţiunea este absenţa unei forme sau a unui fel
de a fi la un subiect capabil de o asemenea formă; dacă
nu ar fi la acel subiect, absenţa ei nu ar fi numită „lip‑
să“, ci „negaţie“. Se spune îndeobşte despre privaţiune
că nu e cu putinţă revenirea de la privaţiune la felul de
a fi – măcar în mod natural –, în vreme ce în chip su‑
pranatural nu se opune.
Trebuie să se ştie despre elementele contradictorii că
există o opoziţie a celor dintre care unul exprimă nega‑
ţia celuilalt, de pildă „om“, „non‑om“; se numeşte con‑
tradicţie simplă, căci există şi una compusă, de pildă
„omul este animal, omul nu este animal“.
Contradicţia este, aşadar, cea mai tare dintre opozi‑
ţii, pentru că nu admite nimic la mijloc între extremele
sale şi în mod necesar atunci când se vădeşte una, cealal‑
tă este desfiinţată: nu este totuna – ori e numit om, ori
non‑om –, iar ambele sunt cu totul imposibile, chiar de
la Dumnezeu însuşi atotputernicul. Căci Dumnezeu
este numit atotputernic din aceea că poate tocmai acele
lucruri care nu implică nicio contradicţie; nu are nicio
putere faţă de ceea ce este presupus a fi imposibil şi nici
nu trebuie să se înţeleagă că Dumnezeu nu poate ceva
dintr‑o lipsă a puterii, ci din pricina opoziţiei pe care o
manifestă lucrurile faţă de a fi în sine.
Tractatus Tertius
De subiecto formali artis Logicae2

Ca(put) 1um
20 / Vt in quaestionibus prooemialibus videbitur,

1
sequitur enim intellecum ipsum obiectum Logicae

esse, non per primam, sed per secundam et tertiam
mentis operationem eius, ipsa enim Logica intellec‑
tum dirigit, ne in operando aberret. Consequenter,
notabis intellectum non tantum inhaesionis artis
Logices, sed etiam et1 directionis esse subiectum. In‑
tellectum autem et a se ipso dirigi dicitur, quatenus
dum actu operatur, reflectit enim se ad idem, ut rei
faciendae sese formet, ad rectus operationes exercen‑
das, ita ut et ipsae rectae operationes sint adaequatum
obiectum artis Logices, probaturque ex ipsius defini‑
tione, v(erbi) g(ratia): Illud est obiectum adaequatum
cuiuscumque artis, quae acquisito quiescit, nec ulte‑
rius progreditur, a pari. Ita Logica acquisito intellec‑
tu recte operante per secundam et tertiam operatio‑
nem mentis, quiescit, ergo intellectus recte operans
per dictas operationes quietus, est obiectum adae
quatum Logices. Prob(atur) min(or): Veritas nasci‑
tur tantum ab intellectu recte operante, sed sic est,
quod veritas sit finis recte operationis, ergo Logica
21 acq/uisito intellectu recte operante, per 2dam et 3tiam
1
20 1 et postea additum mg. //
Al treilea tratat
Despre subiectul formal al meşteşugului logicii

Capitolul întâi
După cum se va vedea în chestiunile introductive, re‑

zultă că intelectul însuşi este obiectul logicii, nu după pri‑
ma operaţiune a minţii, ci după a doua şi a treia, căci
logica însăşi guvernează intelectul pentru a nu rătăci în
lucrarea sa. În consecinţă, vei observa că intelectul este nu
numai subiectul statornicirii logicii, ci şi al guvernării ei.
Se spune însă că intelectul se guvernează şi singur, în mă‑
sura în care lucrează în fapt, pentru că se răsfrânge tot
asupra sa, ca să se formeze pentru împlinirea lucrului, în
vederea realizării operaţiilor corecte, aşa încât operaţiile
corecte însele să fie obiectul adecvat al meşteşugului logi‑
cii; iar aceasta se dovedeşte chiar prin definiţie, de pildă:
este obiectul adecvat al unui meşteşug acela care face ca,
odată dobândit, el să îşi găsească liniştea şi, deopotrivă, să
nu meargă mai departe. Astfel logica, odată dobândit in‑
telectul care lucrează corect prin a doua şi a treia operaţi‑
une a minţii, îşi găseşte liniştea: aşadar, intelectul care
lucrează corect, ajuns într‑o stare de linişte prin operaţiu‑
nile numite, este obiectul adecvat al logicii. O dovadă
măruntă: adevărul se naşte numai din intelectul care lu‑
crează corect, dar este aşa pentru că adevărul este capătul
lucrării corecte: aşadar, logica – odată dobândit intelectul
mentis operationem quiescit, ideoque talis intellec‑

tus est Logices obiectum adaequatum.
De contrariorum obiectionibus sufficienter in
caeteris nostris habetur scriptis. Attamen restat scire
quod intellectus recte operans, quando etiam per
secundam tantum mentis operationem (excepta
prima, quae nunquam fallit) concluditur, obiectum
Logices dicitur.
Item ipsam directionem, quae certis ex praeceptis
existit, obiectum formale Logicae esse non negamus.
Igitur illud pro obiecto Logices assignari debet,
quod est illius specificativum, illoque differt a qua‑
libet alia facultate. Verum enim de facto, alia prae‑
ter istam non datur facultas, unde bonae argumen‑
tationes et caetera praecepta existent ad nostri
intellectus directionem. Consequenter, ut superius.
Sciendum syllogismum, vel obiectum formale
Logicae unum esse vocalem per accidens, cuius vis
in vocali repraesentatur, alium autem per se, qui so‑
lum intellectus nostri opus internum spectat.
22 / De necessitate artis Logicae1

1
Ca(put) 2um
Sciendum artem Logicam non esse absolute aut
simpliciter necessariam ad quemlibet actum, quia2
in forma evidenti cum nulla existat difficultas,
non est opus habitu Logicae, nam ita foret inutilis,
in propositionibus enim per se notis sufficit lumen
22 1 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 3, Caput 4, „De necessitate
1
artis Logices“, pp. ms. 114‑120 / 2 quia] qui p. m. / 3 etiam] itiam ms. /
4
Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 4, Caput 1, „De cognitione et
speciatim de experientia, arte, scientia, in quo et de facultatibus animae“,
pp. ms. 121‑128 //
care lucrează corect, prin cea de‑a doua şi cea de‑a treia
operaţiune a minţii – îşi găseşte liniştea şi de aceea un
asemenea intelect este obiectul adecvat al logicii. Despre
reproşurile celor ce sunt împotrivă se găseşte destul în
celelalte scrieri ale noastre. Rămâne totuşi să se ştie că
intelectul care lucrează corect, chiar atunci când ajunge
la o concluzie doar prin a doua operaţiune a minţii (fi‑
ind lăsată deoparte prima, care nu greşeşte niciodată),
este numit obiectul logicii.
De asemenea, nu tăgăduim că însăşi ordonarea
care provine din anumite precepte este obiectul formal
al logicii.
Aşadar, se cuvine să fie desemnat ca obiect al logicii
ceea ce îi este specific şi prin care se deosebeşte de ori‑
care altă aptitudine. Numai că, în realitate, nu există
vreo altă aptitudine, în afară de aceasta, de unde să re‑
zulte argumentările bune şi celelalte precepte menite
ordonării intelectului nostru. În consecinţă, ca mai sus.
Trebuie să se ştie că silogismul, sau obiectul formal
al logicii, este unul grăitor, prin accident: forţa lui stă în
calitatea de a fi grăitor; celălalt însă este prin sine, care
ţine numai de lucrarea interioară a intelectului nostru.
Despre necesitatea meşteşugului logicii

Capitolul al doilea
Trebuie să se ştie că meşteşugul logicii nu este, în

mod absolut şi simplu, necesar oricărui act, pentru că
atunci când nu există nicio dificultate în privinţa formei
evidente, nu este nevoie de felul de a fi al logicii, căci
atunci ar fi inutilă, de vreme ce în propoziţiile cunoscute
naturale, v(erbi) g(ratia), si dixeris „Impossibile est

eandem rem simul esse, ac non esse“, aut ex eo quod
videat lucem solarem, etiam3 illiteratissimus, ad iu‑
dicandum de consequentiae bonitate, et infallibiliter
inferre potest, „Ergo sol est ortus“. De obiectionibus
contrariis nil dicendum cum per se sint notae, de
quibus abunde diximus in scriptis.
Hoc tantum sciendum, artem Logicam necessa‑
riam esse ad scientias totaliter perfecte acquirendas,
puta ad universalem physicam aut metaphysicam,
non autem ad unumquemque actum cognitionis
scientificae.
De cognitione
Caput 3tium
In quo et speciatim de experientia,
arte et scientia4
23 Cognitio vel est absque, vel cum ratione, vel pa/rti

cularis, vel universalis. Ex cognitio absque ratione, et
particularis est, v(erbi) g(ratia), quando per experien‑
tiam, medicinae tantum auxilium cognoscit, univer‑
salis autem est, v(erbi) g(ratia), ut videtur in medicis
qui Empirici vocantur, isti enim multa auxiliaria
sciunt, causam autem ignorant.
Experientia autem est memoria et observatio
absque ratione, eorum quae multoties et eodem mo‑
do observata sunt.
Cognitio autem cum ratione et particul(aris)
partem aliquam artis aut scientiae facit. Cognitio
autem cum ratione et universalis perfectam artem
aut scientiam habet.
prin sine este suficientă lumina firii, de pildă dacă ai

spune „este cu neputinţă ca acelaşi lucru să fie şi să nu fie
în acelaşi timp“ sau din aceea că până şi un om cu totul
neştiutor în a judeca asupra corectitudinii consecinţei,
când vede strălucirea soarelui poate deduce fără greş:
„aşadar, a răsărit soarele“. Despre reproşurile contrare nu
trebuie să se spună nimic, de vreme ce sunt cunoscute
prin sine: despre acestea am vorbit pe larg în cele scrise.
Trebuie să se ştie doar acest lucru, că meşteşugul logi‑
cii este necesar pentru a dobândi în totalitate, desăvârşit,
ştiinţele – gândeşte‑te la fizica universală sau la metafizi‑
că –, dar nu pentru fiecare act de cunoaştere ştiinţifică.
Despre cunoaştere
Capitolul al treilea
În care se tratează şi în mod aparte
despre experienţă, meşteşug şi ştiinţă
Cunoaşterea este fie fără raţiune, fie cu, fie particu‑

lară, fie universală. Iar cunoaşterea fără raţiune şi parti‑
culară este, de pildă, atunci când, prin experienţă, se
cunoaşte doar un remediu al medicinei; este însă uni‑
versală, de pildă cum pare să fie la medicii care sunt
numiţi empirici, căci ei cunosc multe remedii ale me‑
dicinei, dar ignoră cauza.
Experienţa este memorie şi observarea fără raţiune a
acelora care au fost observate de multe ori şi în acelaşi fel.
Cunoaşterea cu raţiune şi particulară reprezintă însă
o parte anume dintr‑un meşteşug sau ştiinţă. Iar cunoaş‑
terea cu raţiune şi universală are un meşteşug şi o ştiin‑
ţă desăvârşite.
Ars definitur: Ars est cognitio universalium cum

ratione, habens subiecta mutabilia. Vel: Ars est col‑
lectio observationum usitatarum ad finem quen‑
dam utilem humanae vitae.
Scientia definitur: Scientia est cognitio univer‑
salium absque errore et immutabilis, ea enim quae
cognoscit, absque errore cognoscit.
Igitur inter artem et scientiam haec est differen‑
tia, quod ars habet subiecta mutabilia et delebilia,
24 sci/entia vero immutabilia et indelebilia. De faculta
1
tibus autem animae cognoscitivis, in suo capite.1

De divisione2
Caput 4tum
Omne, quod dividitur, vel per se dividitur, vel
per accidens. Per se, ut a genere in species, vel a spe‑
ciebus in atoma, vel ab omnibus in partes, vel ab
uno ad unum, vel a voce aequivoca, quae dividitur in
diversa significata.
Per accidens autem fit divisio, vel ab essentia in
accidentia, vel ab accidentibus in essentiam, vel ab
accidentibus, in accidentia.
De intentione3
Caput 5tum
Duplex est intentio, et una est primaria, et per se
dicta, v(erbi) g(rati), quae separat ea, quae a natura
coniuncta sunt, puta animam et corpus seorsim
concipiens, etiam prius antequam ipsa a se distingu‑
antur, vel ut est corpus et color corporis, etc.
24 1 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 4, Caput 1, „De cognitione et
1
speciatim de experientia, arte, scientia, in quo et de facultatibus animae“,

pp. ms. 124-128 / 2 Ibidem, Caput 2, „De divisione“, p. ms. 128 /
3
Ibidem, Caput 3, „De intentione“, pp. ms. 128‑131 //
Meşteşugul se defineşte aşa: meşteşugul este cunoaşte‑

rea prin raţiune a celor universale, având subiecte ce se
schimbă. Sau: meşteşugul este o însumare de observaţii
folosite pentru un scop anume, folositor vieţii omeneşti.
Ştiinţa se defineşte: ştiinţa este cunoaşterea celor
universale, este fără greşeală şi neschimbătoare, căci ea
le cunoaşte fără greşeală pe cele pe care le cunoaşte.
Aşadar, între meşteşug şi ştiinţă există această dife‑
renţă, că meşteşugul are subiecte schimbătoare şi care
pot dispărea, dar ştiinţa are subiecte neschimbătoare şi
care nu pot dispărea. Iar despre posibilităţile de cunoaş‑
tere ale sufletului, în capitolul lor.
Despre împărţire
Capitolul al patrulea
Orice se împarte se împarte fie prin sine, fie prin‑

tr‑un accident. Prin sine, ca de la gen la specii, fie de la
specii la indivizi, fie de la toate la părţi, fie de la unu la
unu, fie de la un cuvânt echivoc, care se împarte, la sem‑
nificaţiile diverse.
Printr‑un accident însă, se produce o împărţire fie
de la esenţă la accidente, fie de la accidente la esenţă,
fie de la accidente la accidente.
Despre intenţie
Capitolul al cincilea
Intenţia este dublă, iar una este primară şi numită
prin sine, de pildă cea care separă lucrurile ce sunt legate
de la natură – gândeşte‑te la suflet şi trup, socotindu‑le
Alia autem dicitur separata aut pura intentio,

quae est fictio humanae mentis. Fingit enim quae
nullatenus in rerum dantur natura, v(erbi) g(ratia),
conflictum exercitus per aëre equitantis, aut in pe‑
25 lagi / profundo urbes nobilissimas conditas. Differt
1
ista a phantasia ea1, enim entia repraesentat, quae

transactis temporibus sensus tetigit. Pura autem in‑
tentio, ut superius, cuius generatio memoria, obli‑
vio autem totalis corruptio est.
De praedicabilibus, in quo et de esse „in

aliquo“ praedicamenta quoque tangit2
Cap(ut) 6
Omnis categoria vel aequalis est, vel ad plus, ad
minus autem nunquam. Ad plus, v(erbi) g(ratia):
„Omnis homo est animal“, neque enim converti po‑
tes, v(erbi) g(ratia): „Omne animal est homo“, ge‑
nus enim universalius est specie, et non tantum rati‑
onale, sed et irrationale comprehendit.
Aequalis autem categoria fit quemadmodum in
speciebus, propriis et definitionibus patet, quae con‑
vertibilia et invicem praedicabilia sunt, v(erbi)
g(ratia): „Omnis homo est animal rationale, risibile,
mortale, intelligentiae et scientiae capax“ et „Omne
animal rationale, risibile, mortale, intelligentiae et
scientiae capax est homo.“
Sciendum quod duplex sit categoria, v(erbi)
g(ratia) „de subiecto“, essentialiter, et „in subiecto“,
26 accidentali/ter, itaque quotquot dicuntur de praedi‑
cato essentialiter et realiter, et de subiecto dicentur,
25 1 ea interl. / 2 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 6, Caput 2, „De
1
praedicabilibus in quo et de esse in aliquo“, pp. ms. 190‑196 //

aparte – chiar mai înainte ca ele însele să se despartă,

sau cum este trupul şi căldura trupului etc.
Alta însă e numită separată, sau intenţie pură: este o
închipuire a minţii omeneşti. Căci ea închipuie lucruri
care defel nu se găsesc în natură, de pildă lupta unei
armate care călăreşte prin aer sau cetăţi pline de faimă
zidite în adâncul mării. Aceasta se deosebeşte de imagi‑
naţie prin aceea că pune dinaintea ochilor existenţe pe
care simţul le‑a atins în timpurile trecute. Intenţia pură
însă, după cum am arătat mai sus, îşi are ca sursă me‑
moria, iar uitarea este distrugerea ei în totalitate.
Despre predicabile; în care e vorba

şi despre a fi „în ceva“
Capitolul 6
Orice categorie este fie egală, fie în plus, dar nicio‑

dată în minus. În plus, de pildă: „orice om este un ani‑
mal“, căci nu o poţi converti, de pildă: „orice animal
este un om“, pentru că genul are în mai mare măsură
caracter de universalitate decât specia şi cuprinde nu
doar raţionalul, ci şi iraţionalul.
Categoria egală apare după cum se vădeşte în relaţie
cu speciile proprii şi definiţiile, care sunt convertibile şi
definibile reciproc, de pildă: „orice om este un animal
raţional, în stare să râdă, muritor, capabil de inteligenţă
şi ştiinţă“ şi „orice animal raţional, în stare să râdă, mu‑
ritor, capabil de inteligenţă şi ştiinţă este un om“.
Trebuie să se ştie că o categorie este dublă, de pildă
„despre subiect“, în mod esenţial, şi „în subiect“, în mod
quando scilicet univoce et praedicata, et subiecta ad

unum et idem commune genus referuntur, ad „es‑
sentiam“ puta, vel ad aliud 10 categoriarum genera‑
lissimum genus, v(erbi) g(ratia), „homo“ essentiali‑
ter praedicatur de „Petro“ et de „homine“, „animal“,
utrumque enim sub una categoria sunt essentialiter.
Ergo et „animal“, „de Petro“.
„In subiecto“ autem categoria fit accidentaliter,
quae converti non potest, quando scilicet praedica‑
tum non refertur ad unum et idem commune genus,
v(erbi) g(ratia), de „cygno“ accidentaliter praedica‑
tur, „album“, de „albo“ autem essentialiter „color“,
attamen „cygnus“ sub essentia, „album“ autem et
„color“ sub qualitate consideratur, ideoque „color“
non potest dici de „cygno“.
Igitur, sicuti in categoria „de subiecto“ semper
apparet synonimum, ita in categoria „in subiecto“
nunquam, nisi solum aequivocum vel denominati‑
vum, aut analogum.
Hinc nota, quod esse „in aliquo“ dicatur unde‑
cim modis, v(erbi) g(ratia), genus in specie, i(d) e(st)
27 „ani/mal“, in „homne“, ut species in genere,
1
v(erbi) g(ratia), „homo“ in „animali“, ut totum in

partibus, v(erbi) g(ratia), „Socrates“ in suis „parti‑
bus“, ut pars in toto, v(erbi) g(ratia), „manus“ et
„pes“ in „Socrate“, ut species in materia, v(erbi)
g(ratia) „species statuae“ in „marmore“, ut in tempo‑
re, v(erbi) g(ratia), „Noë tempore diluvii“, ut in loco,
v(erbi) g(ratia), „sacerdos in templo“, ut in vase,
v(erbi) g(ratia), „aqua in calice1“, ut in causa finali,
27 1 calice] calyce p. m. / 2 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 6,
1
Caput 3, „De uno, eodem, et de alio, in quo et de hypostasi“, pp. ms.

197‑201 / 3 alterius bis in rasura //
accidental, şi astfel orice se spune despre predicat în mod

esenţial şi real se va spune şi despre subiect, şi anume
atunci când şi predicatele, şi subiectele se referă, în mod
univoc, la unul şi acelaşi gen comun – gândeşte‑te la
„esenţă“ – sau la un alt gen cu caracter foarte general din
cele 10 categorii, de pildă „om“ este definit esenţial în
legătură cu „Petru“, iar „animal“, în legătură cu „om“,
căci amândouă intră în mod esenţial într‑o singură cate‑
gorie. Aşadar, şi „animal“, „despre Petru“.
Categoria „în subiect“ apare în mod accidental: ea
nu poate fi convertită, şi anume atunci când predicatul
nu se referă la unul şi acelaşi gen comun, de pildă, des‑
pre „lebădă“ se poate rosti în mod accidental „alb“, iar
despre „alb“, în mod esenţial, „culoare“; cu toate aces‑
tea, „lebădă“ se ia în considerare sub aspectul esenţei
„alb“, dar şi „culoare“, sub aspectul calităţii; şi de aceea
nu se poate spune „culoare“ despre „lebădă“.
Aşadar, după cum în categoria „despre subiect“ apa‑
re întotdeauna un sinonim, tot aşa în categoria „în su‑
biect“ nu apare niciodată decât ceva cu sens dublu sau
denominativ sau analog.
Observă de aici că ceva se spune a fi „în ceva“ în
unsprezece moduri, de pildă ca genul în specie, adică
„animal“ în „om“, ca specia în gen, de pildă „om“ în
„animal“, ca totul în parte, de pildă „Socrate“ în „părţi‑
le“ sale, ca partea în tot, de pildă „mână“ şi „picior“ în
„Socrate“, ca specia în materie, de pildă „specia statuii“
în „marmură“, ca în timp, de pildă „Noe în timpul po‑
topului“, ca în loc, de pildă „preot în templu“, ca în
recipient, de pildă „apă în cupă“, ca în cauza ultimă, de
pildă „pat“ în „odihna omului“, ca în cauza care pune
v(erbi) g(ratia), „lectus“ in „requie hominis“, ut in

causa activa, v(erbi) g(ratia), „omnia“ in „Deo“, ut in
subiecto, v(erbi) g(ratia), in „essentia“ „accidens“.
De uno, eodem, et de alio,

in quo et de hypostasi2
Caput 7
Tripliciter dicitur unum et idem, vel genere, et
facit ea quae eiusdem sunt generis, v(erbi) g(ratia),
„homo“, „equus“, vel specie et facit, ea quae eiusdem
sunt speciei, i(d) e(st) „Petrus“, „Paulus“, vel nume‑
ro, et facit atomum per se divisum, v(erbi) g(ratia),
„Socrates“, „Plato“ etc – particulares homines.
Item tripliciter dicitur et aliud, vel specie, facit,
quae alterius3 speciei, v(erbi) g(ratia), „equus“, „bos“,
vel genere et facit quae alterius3 sunt generis, v(erbi)
28 g(ratia), „ani/mal“, „scientia“, vel numero, et facit
1
quae concursu accidentium, atoma proprietates su‑

ae hypostaseos seiungunt, haecque alterius dicuntur
hypostaseos; hac enim parte differunt, ab ipsis,
quae duae naturae in una hypostasi uniuntur, ut
„corpus“ et „anima“.
Sciendum, quod omnia, quae dicuntur eiusdem
speciei, necessario et eiusdem generis, at non omnia
quae eiusdem sunt generis necessario erunt, et eius‑
dem speciei, hoc pacto et de alio, intelligendum.
Item omnia quae sunt alterius generis, et diffe‑
rentiae aliae sunt, quoad speciem, tum constituti‑
vae, tum divisivae. In subalternis autem non easdem
28 1 ‑ni‑ interl. / 2 istud] iste ms.; cf. „Institutio Logices“, Tractatus
1
6, Caput 3, pp. ms. 200‑201: „animatum et sensitivum in rationale et

irrationale“ / 3 manifis‑ p. m. //
în mişcare, de pildă „toate“ în „Dumnezeu“, ca în su‑

biect, de pildă în „esenţă“, accidentul.
Despre unul, acelaşi şi despre altul;

în care e vorba şi despre ipostază
Capitolul 7
Unul şi acelaşi lucru se spune în trei moduri, fie prin
gen, şi numeşte cele care sunt de acelaşi gen, de pildă
„om“, „cal“, fie prin specie, şi numeşte cele care sunt de
aceeaşi specie, adică „Petru“, „Paul“, fie prin număr, şi
numeşte elementul individual împărţit prin sine, de pil‑
dă „Socrate“, „Platon“ etc. – oameni luaţi în parte.
Tot aşa, este numit în trei moduri şi un altul, fie
după specie, şi numeşte cele dintr‑o altă specie, de pil‑
dă „cal“, „bou“, fie prin gen, şi numeşte unele care sunt
de alt gen, de pildă „animal“, „ştiinţă“, fie prin număr,
şi numeşte elementele individuale care, printr‑un con‑
vergenţă a accidentelor, îşi separă proprietăţile ipostazei
şi acestea sunt numite proprietăţi ale unei alte ipostaze;
căci se deosebesc de ele însele prin această trăsătură,
anume că două naturi sunt unite într‑o singură iposta‑
ză, ca „trupul“ şi „sufletul“.
Trebuie să se ştie că toate care sunt numite ale acele‑
iaşi specii vor aparţine în mod necesar şi aceluiaşi gen,
dar nu toate cele ce sunt ale aceluiaşi gen vor aparţine
în mod necesar şi aceleiaşi specii; în felul acesta trebuie
să se înţeleagă şi despre celălalt.
De asemenea, toate care sunt de un alt gen repre‑
zintă şi alte diferenţe – în ceea ce priveşte specia –, atât
de constituire, cât şi de diviziune. În cele subordonate
habent differentias. „Corpus“ enim „animatum“ et

„inanimatum“ non dividitur iterum in „animatum“
et „inanimatum“1, sed in „sensitivum“ et „insensiti‑
vum“, itaque istud2 in „rationale“ et „irrationale“.
Ita enim communes differentiae „animalis“ fiunt
„rationalitas“ et „irrationalitas“.
De istis autem omnibus in prioribus nostris
scriptis latius atque manifestius3 tractatum est.
însă, nu există aceleaşi diferenţe. Căci „trupul animat“

şi „cel inanimat“ nu se împarte din nou în „animat“ şi
„inanimat“, ci în „senzorial“ şi „nonsenzorial“, iar aces‑
ta, tot aşa, în „raţional“ şi „iraţional“. În acest fel apar
diferenţele comune „ale animalului“, „raţionalitatea“ şi
„iraţionalitatea“.
Despre acestea însă s‑a tratat mai pe larg şi mai vă‑
dit în tot ce am scris mai înainte.
29 / LIBER SECVNDVS
1
Tractatus Primus
De prima et optima categoria, i(d) e(st),

de essentia vel substantia1
Caput primum
Essentia est res per se existens, non egens alterius

ad sui constitutionem. Differt haec ab ente, ut ex ip‑
sius definitione patet, v(erbi) g(ratia): „Ens vel est res
per se existens, nec egens alterius ad sui constitutio‑
nem, vel ens est quod per se non potest esse, sed ha‑
bens in alio existentiam“ et, quamquam omnes cate‑
goriae ab ente dividantur, attamen (utpote quae sunt
genera generalissima, quarum unaquaque et species
specialissimas, et genera subalterna habet) ens non est
eorum genus, genus enim suis speciebus non tantum
30 nomen, sed et definitionem commu/nicat, qua facul‑
2
tate ens caret, ergo non est categoriarum genus. Ideo

essentia quatenus per se est, non est egens alterius ad
sui constitutionem, reliquae autem categoriae1 quate‑
nus per se non possunt esse, sunt accidens, ideoque
reliquam definitionis partem entis sortiuntur.
Sciendum quod ubi est accidens, necessario
debet esse et essentia, essentia autem et absque
1
29 1 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 6, Caput 4, „De substantia
vel essentia“, pp. ms. 201‑207 //
2
30 1 categoriae] gategoriae ms. //
CARTEA A DOUA
Primul tratat
Despre prima şi cea mai bună categorie,

adică despre esenţă sau substanţă
Primul capitol
Esenţa este un lucru care există prin el însuşi, fără a

avea nevoie de un altul pentru alcătuirea sa. Ea se deo‑
sebeşte de elementul existent, după cum se vădeşte
chiar din definiţia lui, de pildă: „Fie elementul existent
este un lucru care există prin sine, fără a avea nevoie de
un altul pentru constituirea sa, fie elementul existent
este ceea ce nu poate exista prin sine, ci îşi are existenţa
într‑un altul“ şi, deşi toate categoriile se împart după
elementul existent, totuşi (aşa cum sunt cele ce sunt
genuri cu cel mai înalt grad de generalitate, dintre care
fiecare are şi specii cu cel mai înalt grad de specializare,
şi genuri subordonate) elementul existent nu este genul
lor, căci genul are în comun cu speciile sale nu doar
numele, ci şi definiţia, calitate de care elementul exis‑
tent este lipsit, aşadar nu este un gen al categoriilor. De
aceea esenţa, în măsura în care există prin sine, nu este
un element care să aibă nevoie de un altul pentru alcă‑
tuirea sa, dar celelalte categorii, în măsura în care nu
pot exista prin sine, sunt un accident şi de aceea au
parte de restul definiţiei date elementului existent.
accidente considerari potest. Igitur subiectum duo

significat, essentiam, i(d) e(st) subiectum omnium
accidentium quoad existentiam, et praedicamen‑
tum, ad quod subiiciuntur atoma propriis specie‑
bus et generibus, et species generibus, usque ad ge‑
neralissimum genus.
Substantia quae proprie, maxime et primum di‑
citur est illa, quae neque in subiecto aliquo est, ne‑
que de subiecto aliquo dicitur, v(erbi) g(ratia), „qui‑
dam homo“, „quidam equus“; secundae autem
substantiae dicuntur species in quibus insunt sub‑
stantiae, v(erbi) g(ratia), „homo“, „animal“. Itaque
quae dicuntur de subiecto, necesse est et nomen et
definitionem attribuere subiecto, v(erbi) g(ratia),
„homo“ dicitur de subiecto, i(d) e(st) „de aliquo ho‑
31 mine“, to /tum id quod est „hominis“, ipsi attribu‑
endum est, i(d) e(st) et nomen, et definitionem „ho‑
minis“, simil(iter) et de caet(eris). In accidentibus
vero non ita, quoniam definitio „albedinis“ (quae est
accidens) „corpori“ (quod est essentia) attribui im‑
possibile est. Sunt quaedam accidentia, quae solum
nomen subiecti sortiuntur, alia autem neque nomen,
neque definitionem subiecti participare possunt.
Hoc tantum observandum, quod, si non fuissent
primae substantiae, nulla rerum potuisset esse.
Sciendum quod in secundis substantiis species
sit magis substantia, quam genus, species enim, i(d)
e(st) „homo“, propius est primam substantiam quam
„animal“, i(d) e(st) genus, et sicut primae substantiae
omnibus accidentibus, ita species generibus subii‑
ciuntur. Igitur, post primas substantias inter alias res,
solae species et genera primae substantiae dicuntur,
cum solum declarent primam substantiam.
Trebuie să se ştie că acolo unde este un accident, în

mod necesar trebuie să fie şi esenţa, dar esenţa poate fi
luată în considerare şi fără accident. Aşadar, subiectul
semnifică două lucruri: esenţa, adică subiectul tuturor
accidentelor prin aceea că este esenţă, şi predicamentul,
căruia i se supun toate elementele individuale proprii
speciilor şi genurilor; iar speciile se supun genurilor,
până la genul cu cel mai înalt grad de generalizare.
Substanţa care este numită aşa în mod propriu, foar‑
te înalt şi în primul rând, este aceea care nici nu există
în vreun alt subiect, nici nu este numită în legătură cu
vreun alt subiect, de pildă „un anume om“, „un anume
cal“; sunt numite însă substanţe secunde speciile în care
se află substanţe, de pildă „om“, „animal“. Şi aşa, cele
care sunt numite în legătură cu subiectul atribuie în
mod necesar subiectului şi numele, şi definiţia, de pildă
„om“ se spune despre subiect, adică „despre un anume
om“; tot ce ţine de „om“ trebuie să‑i fie atribuit chiar
lui, adică şi numele, şi definiţia „omului“, şi tot aşa şi
despre celelalte. În cazul accidentelor însă, nu este aşa,
pentru că definiţia „albeţii“ (care este un accident) e cu
neputinţă să fie atribuită corpului (care este o esenţă).
Există unele accidente care au în comun doar numele
subiectului, altele însă nu pot împărtăşi nici numele,
nici definiţia subiectului. Trebuie să se ţină seama nu‑
mai de acest lucru: dacă nu ar fi existat substanţele pri‑
me, nu ar fi putut exista niciunul dintre lucruri.
Trebuie să se ştie că, între substanţele secunde, spe‑
cia este mai degrabă substanţă decât gen, căci specia,
adică „om“, este mai aproape de substanţa primă decât
„animal“, adică genul, şi, după cum substanţele prime
se subordonează tuturor accidentelor, tot aşa speciile se
Observandum quod maxime et proprium sub‑

stantiae dicuntur esse, cum unum et idem sint nu‑
mero contraria suscipere posse, v(erbi) g(ratia), „ho‑
32 mo“ po/test esse „calidus“ et „frigidus“, „album“
1
enim cum non sit substantia, non potest simul „ni‑

grum“ et „album“ esse.
Sciendum est illud quod de subiecto dicitur et
non esse in subiecto universaliorem essentiam, qu‑
od autem neque de subiecto dicitur, neque in su‑
biecto esse, particularem essentiam esse et individu‑
am, quod de subiecto vero dicitur, et in subiecto sit
universale accidens, quod tandem non dicitur de
subiecto et in subiecto sit particulare, et individu‑
um accidens. His ita distinctis, ens quod non est in
subiecto et est per se facit essentiam, ens autem qu‑
od non est per se et est in subiecto facit accidens,
quod in alias dividitur categorias.
Differt autem essentia et essentiale, accidens et
accidentale. Essentia enim est ut in definitione dixi‑
mus, essentiale autem repraesentat proprium et ger‑
manum rei existentis ad rem cui inest.
Accidens autem et accidentale in proprio suo ca‑
pite expedite ostendetur.1
33 /Plato autem quinque entia tantum notavit,
2
v(erbi) g(ratia): essentiam, ut simplicem existenti‑

am rei, identitatem, ut communicationem cum alio
ente, al<t>e<r>itatem, ut differentiam, motum, ut
operationem, et quietem, ut cessationem, atali motu.
32 1 Vide Tractatus 2, Caput 3: „De differentia et accidente“, pp.
1
ms. 49‑55 //
33 1 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 6, Caput 5, „De quantitate
2
in quo et de motu“, pp. ms. 207‑215 / 2 discretum mg.; vide „Institutio

Logices“, p. ms. 207 //
subordonează genurilor. Aşadar, după substanţele pri‑

me, între celelalte lucruri, numai speciile şi genurile
sunt numite substanţe prime, pentru că sunt singurele
care indică substanţa primă.
Trebuie să se observe că sunt numite substanţe în cel
mai înalt grad şi în mod propriu pentru că sunt unul şi
acelaşi lucru din punctul de vedere al numărului: ele
pot primi contrariile, de pildă „om“ poate fi „cald“ şi
„rece“, căci „alb“, pentru că nu este o substanţă, nu poa‑
te fi în acelaşi timp „negru“ şi „alb“.
Trebuie să se ştie că ceea ce se spune despre subiect
şi nu e în subiect este o esenţă cu un mai accentuat ca‑
racter universal, iar ceea nici nu se spune despre subiect
şi nici nu e în subiect este esenţa particulară şi indivi‑
duală, dar că ceea ce se spune despre subiect şi e în su‑
biect ar fi un accident universal; că, în sfârşit, ceea nu
se spune despre subiect şi e în subiect ar fi un accident
particular şi individual. Odată deosebite ele în acest fel,
elementul existent care nu este în subiect şi este prin
sine reprezintă esenţa, dar elementul existent care nu
este prin sine şi este în subiect reprezintă accidentul,
care se împarte în alte categorii.
Se deosebesc însă esenţa şi esenţialul, accidentul şi
accidentalul. Căci esenţa este aşa cum am spus în defi‑
niţie, esenţialul însă e ceea ce lucrul care există are pro‑
priu şi autentic faţă de lucrul în care se află.
Iar accidentul, ca şi accidentalul, va fi înfăţişat sim‑
plu în capitolul dedicat lui.
Platon însă a observat numai cinci elemente existente,
de pildă: esenţa, ca existenţă simplă a lucrului, identita‑
tea, ca împărtăşire cu un alt element existent, alteritatea,
ca diferenţă, mişcarea, ca lucrare, şi repausul, ca încetare
Dum ergo ista in entibus inveniantur, propterea et

genera entium ea nominavit, ut naturis competentia.
De quantitate1
Caput 2
Ens, quod non est in subiecto (ut superius dixi‑
mus) facit essentiam; quod autem in subiecto, si est
per se et divisibile facit quantitatem, quae rerum aut
multitudinem, aut magnitudinem specificat.
Igitur quantitatis quoddam est continuum, qu‑
oddam autem determinatum (discretum2). Conti‑
nuum est, quod partes suas ad aliquem communem
terminum coniungit, determinatum autem non.
Determinatae quantitates sunt numerus et ora‑
tio, quae vocantur „multitudo“. Numerum autem
non simpliciter accipiendum, sed illum, qui divisive
a sensibilibus participatur, i(d) e(st) quae non quate‑
nus materiae, sed quatenus numerabilia sunt nume‑
34 rantur. / Orationem autem, quae per vocem opera‑
1
tur et cum numerus et oratio invicem distinctas suas

habeat partes, quantitates determinatae dicuntur.
Quantitates autem continuae sunt corpus, super‑
ficies, linea, locus et tempus, quae vocantur „magni‑
tudo“, quorum partes potentia tantum, non autem
actu dividi possunt. Actu enim magis indivisibiles et
semper coniuncta<e> sunt. Quippe corporis partes
superficie, superficiei linea, lineae signo, vel puncto,
et loci invicem linea coniunguntur. Item locus est
quaedam superficies, quae est finis continentis, qua‑
tenus continet contentum.
Sciendum tria esse et partium, et quantitatis ex‑
pertia, attamen coniunctiva sunt partium, v(erbi)
1
34 1 numerum] numerus p. m. //
dintr‑o asemenea mişcare. Aşadar, cum acestea se găsesc

în elementele existente, tocmai din această pricină le‑a
şi numit genuri ale elementelor existente, ca fiind potri‑
vite cu naturile lor.
Despre cantitate
Capitolul 2
Elementul existent care nu este în subiect (după cum
am spus mai sus) reprezintă esenţa; cel care este însă în
subiect, dacă este prin sine şi divizibil, reprezintă cantita‑
tea, care indică sau mulţimea lucrurilor, sau mărimea lor.
Aşadar, există un element specific cantităţii continuu
şi unul specific determinat (discontinuu). Elementul
continuu este acela care îşi leagă părţile de un termen
comun, dar cel determinat, nu.
Cantităţile determinate sunt numărul şi vorbirea,
care sunt numite „mulţime“. Numărul însă nu trebuie
înţeles în mod simplu, ci ca acela care se împărtăşeşte în
chip divizibil din cele sensibile, adică cele care sunt nu‑
mărate nu ca materii, ci ca elemente ce pot fi numărate.
Vorbirea e cea care lucrează prin cuvinte şi, pentru că
numărul şi vorbirea îşi au pe rând părţile lor distincte,
sunt numite astfel cantităţile determinate.
Iar cantităţile continue sunt corpul, suprafaţa, linia,
locul şi timpul, care sunt numite „mărime“: părţile lor
pot fi divizate numai prin forţă, nu şi prin act. Căci
prin act ele sunt mai degrabă indivizibile şi legate veşnic
între ele. Astfel, părţile corpului se leagă de suprafaţă,
ale suprafeţei, de linie, ale liniei, de semn sau de punct,
iar ale locului, la rândul său, de linie. Tot aşa, locul e o
suprafaţă care este capătul conţinutului, în măsura în
care conţine conţinutul.
g(ratia), „nunc“, in tempore, „punctum“, in linea et

„unitas“, in numero. Ex his numerum1 solum unitas
adauget, cum eius sit constitutiva. „Nunc“ autem et
„punctum“ nil adaugent partibus suis, eo quod non
sint earum constitutiva; similiter linea superficiem
et superficies corpus non adauget.
Item sciendum quod corpus non quatenus
35 esse/ntia, sed quatenus trium mensurabile dicitur,
1
quantum continuationis1 et determinationis exem‑

plum universum terrarum habemus orbem, v(erbi)
g(ratia), quoad continuationem1 est natura, quae di‑
citur „magnitudo“, quoad determinationem vero,
quae vocatur „multitudo“, sequitur quantitas, et par‑
tes continuarum quantitatum, de quibus superius
diximus, ex quibus solum tempus quamquam sit
continuum quid, mansione partium caret, quippe
quod praeterivit, iam transactum est, quod autem
futurum, adhuc non est, attamen subintelligitur mo‑
tum ipsius numerare partes. In numero autem non
ita videre est, iste enim et mansionem partium habet,
et continuatione caret. Item ex his quaedam partium
proportionem habent, u(t) e(st), corpus, superficies,
linea et locus, quaedam autem non, u(t) e(st), nume‑
rus, oratio et tempus.
De qualitate et quali2
Caput 3
Ens, quod est in subiecto, si est per se et divisibi‑
le (ut diximus) facit quantitatem. Nunc autem
35 1 continu‑ ex contina‑ p. m. / 2 Cf. „Institutio Logices“, Tracta
1
tus 6, Caput 6, „De quali et qualitate“, pp. ms. 216‑223 //

Trebuie să se ştie că există trei elemente care sunt lip‑

site şi de părţi, şi de cantitate, şi totuşi au calitatea de a
lega părţile, de pildă „acum“, în timp, „punctul“, în li‑
nie, şi „unitatea“, în număr. Dintre acestea, numai uni‑
tatea sporeşte numărul, pentru că este un element
constitutiv al lui. „Acum“ însă şi „punctul“ nu ar adăuga
nimic la părţile lor, pentru că nu sunt elemente constitu‑
tive ale lor; în mod similar, linia nu ar spori suprafaţa şi
nici suprafaţa, corpul.
De asemenea, trebuie să se ştie că trupul este numit
cantitate măsurabilă nu ca esenţă, ci ca fiind triplu: avem
ca exemplu al continuităţii şi al caracterului finit între‑
gul glob pământesc, de pildă: pentru continuitate este
natura numită „mărime“, iar pentru caracterul finit, cea
care e numită „mulţime“; urmează cantitatea şi părţile
cantităţilor continue, despre care am vorbit mai sus, din‑
tre care numai timpul – deşi este ceva continuu – e lipsit
de statornicia părţilor, pentru că cel care a trecut este
de‑acum depăşit, dar cel care va veni încă nu este, numai
că se subînţelege că mişcarea lui numără părţile. În pri‑
vinţa numărului însă nu se vede aşa, căci el deopotrivă
are o statornicie a părţilor şi este lipsit de continuitate.
Tot aşa, dintre ele, unele au o anume proporţie a părţi‑
lor, cum este corpul, suprafaţa, linia şi locul; altele însă
nu au, cum este numărul, vorbirea şi timpul.
Despre calitate şi felul de a fi

Capitolul 3
Elementul existent care este în subiect, dacă există

prin sine şi e divizibil (după cum am spus), determină
cantitatea. Acum însă spunem că elementul existent
dicimus ens quod est in subiecto si est per se, et in‑

divisibile, facit qualitatem.
36 Igitur qua/litas est secundum quam quaedam
dicuntur „qualia“, quale dicitur et ipsa qualitas, et
illud quod recipit, i(d) e(st) res qualificata.
Qualitas in quatuor species dividitur, v(erbi)
g(ratia), in habitum et dispositionem, in virtutem et
debilitatem, in passionem et passivam qualitatem,
et in figuram et formam.
Habitus est dispositio constans, diuturna et mo‑
veri difficilis. Dispositio est habitus inconstans, brevis
et moveri facilis. Habitus duplicem habet qualitatem,
v(erbi) g(ratia), perfectivam, ut est, „a scientia vir‑
tus“, et corruptivam, ut e(st), „a morbo fabris hecti‑
ca“. Dispositio autem est quaedam via ad habitum,
ut est, „calor“ et „frigus acquisitum“, vel ut „sanitas“
et „morbus inconstans“.
Secunda species qualitatis, i(d) e(st) virtus et de‑
bilitas. Virtutem dico non communem dexteritatem,
sed illam aptitudinem ingenii, quae proprie inest
unicuique ad hoc quid et naturaliter esse dicitur. Ete‑
nim et ipsum temperamentum, quod „particularis
natura“ dicitur, secundum quam virtutem quosdam
salubres, quosdam autem morbosos dicimus.
37 Tertia species quali/tatis (quae est passio et passi‑
va qualitas) differunt et ista invicem, et eandem
comparationem habent, quam et habitus cum dis‑
positione habent. Passiva enim qualitas est perfecta
qualitas, et in facto esse. Passio autem est via ad qua‑
litatem, et in fieri esse. Qualitas passiva tripliciter
consideratur, v(erbi) g(ratia), a passione non facta,
ut e(st) „caliditas ignis“, quae nobis passionem in‑
fert, a passione facta, quae nobis passionis fit causa,
care este în subiect determină calitatea, dacă este prin

sine şi e indivizibil.
Aşadar, calitatea este în funcţie de cele care sunt nu‑
mite „de care fel“; „fel de a fi“ este numită şi calitatea
însăşi şi cea care primeşte, adică lucrul definit calitativ.
Calitatea se împarte în patru specii, de pildă după în‑
făţişare şi dispunere, după putinţă şi slăbiciune, după sufe‑
rinţă şi calitatea de a suferi şi după configuraţie şi formă.
Înfăţişarea este o dispunere constantă, de durată şi
greu de mişcat din loc. Dispunerea este o înfăţişare lipsi‑
tă de constanţă, e de scurtă durată şi uşor de mişcat din
loc. Înfăţişarea are o calitate dublă, de pildă una perfecti‑
bilă, cum este „curajul provenit din cunoaştere“, şi una
ce se poate deteriora, cum este „febra neîncetată datorată
bolii“. Dispunerea însă este o cale anume către înfăţişare,
cum e „căldura dobândită“ şi „frigul dobândit“, sau ca
„sănătatea cu intermitenţe“ şi „boala cu intermitenţe“.
Cea de‑a doua specie a calităţii, adică putinţa şi slă‑
biciunea. Numesc putinţă nu o abilitate comună, ci
acea calitate a firii care se află în mod propriu în orice
pentru a atinge ceea ce este numit natural. De aseme‑
nea, şi temperamentul însuşi, care este numit „natură
aparte“, putinţă după care îi numim pe unii sănătoşi,
dar pe alţii, bolnavi.
Cea de‑a treia specie a calităţii (care e actul de a su‑
porta şi calitatea de a suporta): acestea se deosebesc în‑
tre ele şi prezintă aceleaşi raport pe care îl au înfăţişarea
şi dispunerea. Calitatea de a suporta este calitatea dusă
la capăt şi existenţa în fapt. Actul de a suporta însă este
calea către calitate şi existenţa în devenire. Calitatea de a
suporta este luată în considerare într‑un mod întreit, de
pildă după actul de a suporta care nu a fost împlinit,
u(t) e(st) „dulcedo“, quae et „alteratio“ vocatur. Et

tandem a passione facta, quae nobis passionem non
communicat, ut sunt varii „colores in facie“, a tem‑
peramenti passione facti, ista sunt inanimatorum
qualitates passivae.
In animatis autem aliter considerantur, vel quoad
corpus, vel quoad animam. Quoad corpus (quae na‑
turaliter sunt in subiecto), v(erbi) g(ratia), „nigredo“
et „albedo“ etc., vel quoad animam (quae non natura‑
liter, sed per quaedam symptomata accidunt), v(erbi)
g(ratia) „ira“, „furor“ et simil(iter). Ex istis, quaedam
facile, quaedam autem difficile dissolvuntur, vel tota‑
liter immobiles remanent. Difficile, vel permanentes,
38 ut „nigredo / Ethiopibus“, quoad corpus, quoad ani‑
mam vero, „virtus“ etc; facile, quoad corpus „trans‑
mutatis coloris in facie“, quoad animam, „ira“, „fu‑
ror“ etc. In inanimatis vero, facile, u(t) e(st) „calor
acquisitus in aqua“, difficile, ut „calor proprius“.
Quarta species (quam formam et figuram esse
meminimus) istae quoque differunt invicem. Nam
figura est, quod ab aliquo, vel ab aliquibus terminis
continetur. Forma autem dupliciter consideratur.
Forma enim una est species specialissima (de qua
nunc sermonem non habemus), alia est illud quod
apparet circa superficiem quale sigillum, i(d) e(st)
idea et character, a quo, bona, pulchra, mala autem
deformia dicimus. Etenim forma ad naturalia, figu‑
ra vero ad mathematica spectat, v(erbi) g(ratia),
„triangulum“, „4‑angulum“, a quibus linea recta
vel obliqua dicitur.
Qualia denominative a qualitatibus nomen par‑
ticipant, v(erbi) g(ratia), „ab albedine“, „album“ etc,
simil(iter) habetque proprium contraria suscipere, et
cum este „căldura focului“, care ne face să suportăm,

după actul de a suporta dus la împlinire care devine
sursa a ceea ce suportăm, cum este „dulceaţa“, care e
numită şi „stricare“. Şi, în cele din urmă, după actul de
a suporta dus la împlinire care nu ne aduce în situaţia
de a fi suportat, cum sunt diferitele „culori de pe chip“,
produse de actul de a suporta al temperamentului:
acestea sunt calităţi suportate de cele neînsufleţite.
În cazul celor însufleţite însă, se ia seama într‑alt fel,
fie ca trup, fie ca suflet. Ca trup (cele care sunt în subiect
în mod natural), de pildă „negreaţa“ şi „albeaţa“ etc., sau
ca suflet (cele care se întâmplă nu în mod natural, ci prin
unele manifestări), de pildă „mânia“, „furia“ şi cele ase‑
menea lor. Dintre acestea, unele dispar cu uşurinţă, alte‑
le însă, cu greu sau chiar rămân cu totul de neschimbat.
Cu greu sau chiar având caracter permanent, ca „ne‑
greaţa pentru etiopieni“, în privinţa trupului, iar în pri‑
vinţa sufletului, „curajul“ etc.; cu uşurinţă, în privinţa
trupului, „cu o culoare a feţei schimbată“, în privinţa
sufletului, „mânia“, „furia“ etc. La cele neînsufleţite
însă, cu uşurinţă, cum este „căldura dobândită în apă“,
cu greu, cum e „căldura proprie“.
Cea de‑a patra specie (despre care am amintit că
este forma şi configuraţia): şi acestea se deosebesc între
ele. Căci configuraţia este ceea ce se află cuprins într‑un
hotar sau în mai multe. Forma însă este luată în consi‑
derare într‑un mod îndoit. Căci forma este o specie
foarte specială (despre care nu vorbim acum); alta este
cea care apare la suprafaţă, ca o pecete, adică ideea şi
caracterul, în funcţie de care spunem că sunt bune cele
frumoase, dar rele, cele diforme. Căci forma ţine de
cele fireşti, dar configuraţia, de elementele matematice,
magis et minus, ubi enim contrarietus, ibi et magis et

39 minus invenitur, / v(erbi) g(ratia), „simile“ „dissimile
1
coloris“, „aquale“ et „inaequale numeri“ et cae(tera).

Qualia1 dicuntur vel denominative, vel aequivoce,
vel analogice, vel invicem nominantur, ut in secun‑
da specie qualitatis.
De „ad aliquid“, i(d) e(st), relatione2

Ca(put) 4
Ens, quod non est per se facit relationem, i(d)
e(st) „ad aliquid“. „Ad aliquid“ sunt quotquot ea ip‑
sa, quae sunt aliorum esse dicuntur, vel quomodo
cumque se habent „ad aliquid“. Etiam aliter subscri‑
bitur, v(erbi) g(ratia) „ad aliquid“ sunt quorum esse,
i(d) e(st), „ad aliquid“ quod non est, ideoque relatio
per se fieri non potest, v(erbi) g(ratia), „Socrates“
per se quatenus homo „philosophus“ dicitur, sed
quatenus „ad aliquid dicitur“, „magister discipuli“
est. Item relatio per se intelligi haud potest, sed cae‑
teris categoriis semper coëxistit, et categoria cui se
coniungit si contrarietatem habuerit, et ipsa habe‑
bit, si autem non, et ipsa non.
Omnia „ad aliquid“ aliter non dicuntur, nisi ad
conversionem habentque nomen positivum, v(erbi)
g(ratia) „homo“ non quatenus „homo“ habet servum,
40 sed quatenus „erus“, / et „avis“ non quatenus „avis“,
2
sed quatenus „alata“ alam habet, itaque et genera, et

species essentiarum quoad relationem talia dicuntur,
39 1 qualia] quilia ms. / 2 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 6,
1
Caput 7, „De ad aliquid, id est, relatione“, pp. ms. 224‑229 //

40 1 speciei] species p. m. / 2 esse in rasura / 3 ‑o in rasura / 4 Cf.
2
„Institutio Logices“, Tractatus 6, Caput 8, „De agere et pati“, pp. ms.

229‑232 //
de pildă „triunghi“, „patrulater“, după care linia este

numită dreaptă sau oblică.
Cele care, în mod denominativ, îşi împărtăşesc nu‑
mele în funcţie de calităţi – de pildă „de la albeaţă“,
„alb“ etc. – în mod similar au ca specific faptul că accep‑
tă contrariile şi ceva în plus şi ceva în minus, căci acolo
unde se găseşte contrarul, se găseşte şi mai multul şi mai
puţinul, de pildă „asemănător la culoare“, „diferit la cu‑
loare“, „egal ca număr“, „inegal ca număr“ şi celelalte.
Cele de acest fel sunt numite fie în mod denomina‑
tiv, fie echivoc, fie analogic, fie reciproc, ca în cea de‑a
doua specie a calităţii.
Despre „raportat la ceva“, adică despre relaţie

Capitolul 4
Elementul existent nu creează o relaţie prin sine,

adică „raportat la ceva“. „Raportate la ceva“ sunt toate
cele despre care se spune că sunt ale altora sau atunci
când se raportează în vreun fel „la ceva“. Se indică şi al‑
tfel, de pildă „raportate la ceva“ sunt cele care există nu‑
mai ca apartenenţă la unele lucruri, adică „raportat la
ceva“, iar de aceea relaţia nu poate exista prin sine, de
pildă „Socrate“ este numit prin sine om „filozof“, dar în
măsura în care „e numit raportat la ceva“, este „magis‑
tru al unui discipol“. Tot aşa, relaţia nu poate fi înţelea‑
să prin sine, ci coexistă întotdeauna cu celelalte categorii,
iar în cazul în care categoria de care se leagă ar avea o
calitate contrară, atunci şi ea însăşi o va avea, dacă însă
nu, nici ea însăşi nu o va avea.
Toate care sunt „raportate la ceva“ sunt astfel tocmai
din perspectiva unei conversiuni şi au un nume pozitiv,
non genus speciei1 est genus, et species generis est

species.
Sciendum relativa natura simul esse2, unumque
non existente alio3 petit, ut videre est in „paternitate“
et „filiatione“. Vnum enim alterius est fundamentum.
Apertius quidam relationem in decem modis ex‑
plicarunt, vel in decem species dividitur, v(erbi)
g(ratia), in identitatem, in aequalitatem, generatio‑
nem, participationem, minorationem, passionem,
iudicium, positionem, improportionabilitatem et in
relationem ad genus.
De „agere“ et „pati“4
Caput 5tum
Essentia cum qualitate generat „agere“ et „pati“.
„Agere“ est operari aliquid circa aliquid, „pati“ vero
ab alio alterari. Igitur „agere“ in se ipso tantum,
„pati“ vero et in se ipso, et in alio habet causam agen‑
di, in se ipso, quatenus alteratur, in alio quatenus ab
alio alteratur.
„Agere“ et „pati“ non tantum figura, sed et re
41 debent esse tale, agentia enim figura, activo, re / au‑
1
tem passivo modo referuntur, quoniam quampluri‑

ma sunt quae figura1, activo modo proferuntur, at‑
tamen re passionem significant et econtra.
„Agere“ dividitur in actionem et speculationem,
et speculatio tripliciter consideratur. Primo ut est
operatio intellectus, simpliciter, conceptibiliter, cir‑
ca simplices et conceptibiles essentias. Secundo, me‑
diante sensu et ratione, sensitivas operatur essentias,
1
41 1 figura mg. //
de pildă „un om“ are un sclav nu în calitate de „om“, ci

în calitate de „stăpân“, şi „o pasăre“ are aripă nu în cali‑
tate de „pasăre“, ci în calitate de „înaripată“; iar astfel şi
genurile, şi speciile esenţelor sunt numite ca atare din
punctul de vedere al relaţiei, nu pentru că genul este
genul speciei şi specia este specia genului.
Trebuie să se ştie că elementele relative există simul‑
tan prin natură şi că unul piere dacă celălalt nu există,
cum e de văzut în „paternitate“ şi „filiaţie“. Căci unul
este temelia celuilalt.
Unii au explicat mai pe larg relaţia în zece moduri –
sau este împărţită în zece specii –, de pildă în identita‑
te, egalitate, generare, împărtăşire, diminuare, actul de
a suporta, judecată, poziţie, lipsa proporţiilor şi în rela‑
ţia cu genul.
Despre „a acţiona“ şi „a suporta“

Capitolul al cincilea
Esenţa, împreună cu calitatea, generează „acţiunea“

şi „actul de a suporta“. „Acţiunea“ înseamnă a lucra
ceva faţă de ceva, „actul de a suporta“ însă înseamnă a fi
schimbat de altceva. Aşadar, „acţiunea“ îşi are cauza ac‑
ţiunii numai în sine însuşi, dar „actul de a suporta“ o
are şi în sine însuşi, şi în altul: în sine însuşi, prin aceea
că este schimbat, în altul, prin aceea că este schimbat
de altul.
„Acţiunea“ şi „actul de a suporta“ trebuie să fie aşa
nu doar ca reprezentare, ci şi în fapt, căci acţiunile sunt
indicate la modul activ după reprezentare, dar, după
u(t) e(st) speculatio astronomiae. Tertio tandem,

scilicet quando per aequivocationem generis fit, et
ea quae adhuc nondum esse habuere ea ad esse con‑
ducit. Hoc autem solo Deo competit, qui ex non
ente, ens, et ex ente alia produxit entia. „Agere“
enim dicuntur artes, opinio, liberum arbitrium. Ex
his patet, quod istorum subiecta „pati“ dicantur.
„Pati“ unum est corruptivum, v(erbi) g(ratia),
„comburi“, aliud perfectivum, v(erbi) g(ratia),
„cognoscere“.
Adverte, „agere“ et „pati“ quanquam videantur
habere relationem, attamen ipsa divisa sunt a rela‑
tione, et non ad relationem, sed unumquodque ad
42 suum / refertur genus, v(erbi) g(ratia), „parens“,
1
quatenus genitor, ad „paternitatem“, „filius“, qua‑

tenus genitus, ad „filiationem“ refertur et sic de ali‑
is. Consequenter nec contrarietatem habent invi‑
cem, quamquam contrariari videantur, quoniam
calefacio et calefieri secundum quid unum et idem
sub duabas categoriis suam per se hypostasim et re‑
lationem, quam ad aliud habent ostendunt, ut et in
quantitate, aequale et inaequale, et qualitate, simile
et dissimile.
42 1 Vide „Institutio Logices“, Tractatus 6, Caput 1, „De categoriis“,
1
p. ms. 184: „Essentia enim, quae est prima et optima categoria, cum
quantitate generat ubi et quando...“ / 2 Ibidem, p. ms. 179: „Est iterum
aliquid in loco, in foro puta, theatro et alibi, haecque communitati ubi
dederant, est enim ‘ubi’ loci repraesentativum, cum differentiae amborum
eaedem sint, v(erbi) g(ratia) sursum, deorsum etc.“ / 3 differentias]
differentiam p. m. Vide ibidem: „Heri, vero, et hodie, cras et anno
praeterito ad ‘quando’ relegarunt, quod hoc temporis sit repraesentativum,
easdem habet ‘quando’ et tempus differentias, praesens, praeteritum et
futurum.“ / 4 Cf. „Institutio Logices“, Tractatus 6, Caput 9, „De habitu et
situ“, pp. ms. 232‑236 //
fapt, la modul pasiv, pentru că există îndeajuns de mul‑

te cele care sunt formulate, după reprezentare, la mo‑
dul activ, şi totuşi semnifică, după fapt, un act de a
suporta – şi dimpotrivă.
„A acţiona“ se împarte în acţiune şi observare, iar
observarea este luată în considerare într‑un mod între‑
it. Mai întâi, pentru că este o operaţiune a intelectu‑
lui, în mod simplu, putând fi cuprinsă cu mintea, faţă
de esenţe simple şi care pot fi cuprinse cu mintea.
Într‑al doilea rând, prin simţ şi raţiune, lucrează asu‑
pra esenţelor senzoriale, cum este observarea astrono‑
miei. În sfârşit, într‑al treilea rând, şi anume atunci
când se produce printr‑o aducere la echivoc a genului
şi le conduce spre existenţă pe cele care mai înainte nu
aveau această calitate. Lucrul acesta însă ţine numai de
Dumnezeu, care a generat existentul din non‑existent,
iar din existent, alte elemente existente. Căci se spune
că „acţionează“ meşteşugurile, părerea, liberul arbitru.
De aici se vădeşte că subiectele lor s‑ar numi „cele ce
au suportat“.
Bagă de seamă că „a acţiona“ şi „a suporta“, cu toate
că par să aibă o relaţie, sunt totuşi diferite de relaţie şi
fiecare în parte se referă nu la o relaţie, ci la genul său,
de pildă „părinte“, ca născător, se referă la „paternita‑
te“, „fiu“, ca născut, se referă la „filiaţie“ şi tot aşa şi
despre celelalte. În consecinţă, nu manifestă ceva con‑
trar unele faţă de altele, cu toate că par să fie în contra‑
dicţie, pentru că a încălzi şi a se încălzi faţă de ceva,
unic şi acelaşi, îşi arată prin sine, sub două categorii,
propria înfăţişare şi relaţia pe care o au faţă de altul – ca
şi, în cantitate, egalul şi inegalul, iar în calitate, asemă‑
nătorul şi neasemănătorul.
De „quando“ et „ubi“
Caput 6tum
Essentia cum quantitate gignit „quando“ et

„ubi“.1 Igitur „ubi“ locum repraesentat, cum diffe‑
rentiae amborum eaedem sint, v(erbi) g(ratia), sur‑
sum et deorsum etc.2
„Quando“ autem temporis est repraesentati‑
vum, v(erbi) g(ratia), praesens, praeteritum et futu‑
rum, tempus enim et „quando“ easdem habent di‑
fferentias3. De his autem fusius vide in c(apite) de
praedicamentis.
De habitu et situ4
Caput 7
Essentia cum relatione producit habitum et si‑
tum. „Habere“ simpliciter dictum est aequivocum.
43 Complectitur enim et categoriam habitus et / mul‑ 1
ta alia, u(t) e(st), habitus, dispositio, vel alia quali‑

tas, ut et „quantitas“ dicitur habere magnitudinem
etc; vel quoad corpus, v(erbi) g(ratia), „subuculam“,
vel quoad particulam corporis, v(erbi) g(ratia), „di‑
gitum“, vel quoad partem corporis, v(erbi) g(ratia),
„caput“, vel quoad vas „vinum“, vel quoad possessi‑
onem, „domum“. Dicitur et vir „habere mulierem“,
et mulier „virum“, modus tamen hic nil aliud signi‑
ficat, praeter „conturbernium“. Haec autem omnia
aequivoca pure „habitus“ dicuntur esse, quem „ha‑
bitum“ philosophi definientes dicunt: Habitus est
essentiae circa essentiam circumpositio, i(d) e(st),
quodcumque corpus acquisitum, ut aliud in alio
1
43 1 omne] omme ms. //
Despre „când“ şi „unde“

Capitolul al şaselea
Esenţa, împreună cu cantitatea, produce „când“ şi

„unde“. Aşadar, „când“ reprezintă locul, de vreme ce de‑
osebirile amândurora sunt aceleaşi, de pildă sus şi jos etc.
Iar „când“ este elementul care reprezintă timpul, de
pildă prezent, trecut şi viitor, căci timpul şi „când“ au
aceleaşi deosebiri. Despre acestea se va vedea însă mai
pe larg în capitolul despre predicate.
Despre posesiune şi aşezare

Capitolul 7
Esenţa, împreună cu relaţia, produce posesiunea şi

aşezarea. „A avea“ spus în mod simplu este echivoc.
Căci cuprinde şi categoria posesiunii, şi multe altele,
cum este posesiunea, dispunerea sau o altă calitate,
după cum şi „cantitatea“ se spune că are o mărime etc.:
fie ca trup, de pildă „cămaşă“, fie ca părticică a trupului,
de pildă „deget“, fie ca parte a trupului, de pildă „cap“,
fie ca receptacul, „vin“, fie ca posesiune, „casă“. Se spu‑
ne şi că un bărbat „are o femeie“, şi că o femeie „are un
bărbat“, numai că modul acesta nu are niciun alt înţeles
decât cel de „convieţuire“. Iar toate aceste elemente
echivoce sunt numite în mod pur „posesiune“, iar filo‑
zofii care definesc „posesiunea“ o descriu aşa: posesiu‑
nea este cuprinderea unei esenţe în jurul unei esenţe,
adică orice corp dobândit, aşa ca unul să se afle în jurul
celuilalt – toate acestea le cuprinde categoria posesiunii,
încât elementele echivoce şi categoriile posesiunii se
circumiaceat, istud omne1 categoria habitus com‑

prehendit, adeoque invicem distinguuntur aequivo‑
ca et categoriae habitus, ut a Platone dicatur, „Quis
habet vestem et non induit se ipsa acquisivisse ipsam
dicitur, habere autem nullatenus.“ Quae enim ad
categoriae habitum considerantur, vel belli, vel pace
habentur, et belli quidem, ut „arma“. Istorum quae‑
dam sunt custodientia, quaedam tenentia, quaedam
44 pugnantia. Pace autem istius quaedam / sunt ad te‑
1
gumentum, quaedam autem ad ornamentum. Ex

istis quaedam sunt circa maiorem corporis partem,
quaedam autem circa particulam, quaedam domes‑
tica1 instrumenta, ut „securis“, quaedam2 possessio‑
nes, ut „aurum“, „argentum“, quae multocies prae
manibus habemus. Debet igitur, omne quod ad pro‑
prie habitum habetur, quoad ad arbitrium habeatur,
quam ob causam inanimata proprie quid habere dici
non possunt, cum arbitrio careant.
Item habitui privatio quaedam opponitur, i(d)
e(st), carentia superiorum dictorum habituum.
„Stare“ autem, „sedere“, „decumbere“, „iacere“
communi generi, i(d) e(st), situi subiiciuntur, defi‑
niturque. Situs est talis positio corporis, de quo
abundantius vide in capite de „esse in aliquo“3.
44 1 domestica] domi‑ p. m. / 2 quaedam] quaedam ut ms. / 3 Vide

1
„Compendiolum“, Liber primus, Tractatus 3, Caput 6, „De praedicabilibus

in quo et de esse in aliquo, praedicamenta quoque tangit“, pp. ms. 23‑27 et
„Institutio Logices“, Tractatus 6, Caput 2, „De praedicabilibus in quo et de
esse in aliquo“, pp. ms. 190‑196 / 4 Cf. „Institutio Logices. Ad mentem
Caput 1, „De quinque vocibus“, pp. ms. 131‑138 //
deosebesc unele de altele, după cum a spus şi Platon:

„cel care are o haină, dar nu o îmbracă se spune că a
dobândit‑o, dar că nu o are defel“. Cele care sunt luate
în seamă pentru posesiunea categoriei sunt deţinute fie
în vreme de război, fie de pace, iar la vreme de război,
sunt ca „arme“. Dintre acestea, unele sunt de apărare,
altele pentru păstrare, altele pentru luptă.
Iar în vreme de pace, unele de felul acesta sunt pen‑
tru acoperire, altele însă, pentru podoabă. Dintre ele,
unele sunt pentru o parte mai mare a corpului, altele
însă, pentru una anume, unele sunt unelte casnice, cum
e „securea“, altele sunt posesiuni, ca „aurul“, „argintul“,
pe care le avem adesea la îndemână. Trebuie, aşadar, ca
tot ce ţine de posesiune în mod propriu să fie posedat în
conformitate cu judecata: din această cauză, neînsufleţi‑
tele nu se poate spune că posedă în mod propriu, de
vreme ce sunt lipsite de judecată.
Tot aşa, posesiunii i se opune o anumită privaţiune,
adică absenţa posesiunilor amintite mai sus.
Iar „a sta“, „a şedea“, „a sta culcat“, „a zăcea“ se sub‑
ordonează genului comun, adică aşezării, şi aşa sunt de‑
finite. Aşezarea este o anumită poziţie a corpului, despre
care vezi pe larg în capitolul despre „a fi în ceva“.
Tractatus Secundus
Communiter de 5 vocibus4
Cap(ut) 1mum
De istis 5 vocibus communiter pauca dicenda
sunt nobis, dum de unaquaque sigillati<m> dicen‑
dum post modum est. Hoc autem sciendum, quod
45 ge/nus, differentia et species semper sunt essentia‑
1
lia. Accidens vero semper post essentiam. Proprium

autem in utraque parte, v(erbi) g(ratia), et essentia‑
le, et post essentiam invenitur.
Hae 5 voces a categorematica voce emanant,
quoniam vox de quibus praedicatur vel essentialiter
praedicatur, vel accidentaliter. Igitur quando essen‑
tialiter praedicatur, si multis inest naturis, praedica‑
tur „in quid“ et facit genus, vel „in qualequid“ et
facit differentiam. Si autem uni tantum naturae
competat1 et praedicatur „in quid“, <facit> speciem,
si <praedicatur> „in qualequid“ facit proprie essenti‑
alem speciem. Accidentaliter autem, si uni competat
naturae, et praedicatur „in quae quid“ (in accidenti‑
bus enim „in quid“ locum non habet) facit pro‑
prium essentiale, si autem multis insit naturis, facit
proprie accidens; quod quando praedicatur „in qua‑
lequid“, facit accidens indivisibile, si autem <praedi‑
catur> „in quomodoquid“, facit accidens divisibile,
de quibus speciatim vide in sequentibus.
1
45 1 competat] competit p. m. /
Al doilea tratat
Despre cele 5 glăsuiri, în comun
Primul capitol
Despre aceste 5 glăsuiri, în comun, avem puţine de
spus, de vreme ce trebuie să vorbim mai apoi despre
fiecare în parte. Aceasta trebuie însă să se ştie, că genul,
diferenţa şi specia sunt întotdeauna esenţiale.
Accidentul însă este întotdeauna posterior esenţei.
Iar elementul propriu se găseşte de ambele părţi, de pil‑
dă şi ca element esenţial, şi posterior esenţei.
Aceste 5 glăsuiri provin din glăsuirea ce ţine de cate‑
gorie, pentru că glăsuirea despre care se afirmă este afir‑
mată fie în mod esenţial, fie în mod accidental. Aşadar,
când este afirmată în mod esenţial, dacă se află în multe
naturi, este afirmată „în ceva“ şi reprezintă genul, sau „în
ceva de un anume fel“ şi reprezintă diferenţa. Dacă însă
se potriveşte doar cu o singură natură şi este formulată
„în ceva“, reprezintă specia; dacă este afirmată „în ceva
de un anume fel“, reprezintă în mod propriu specia
esenţială. În mod accidental însă, dacă se potriveşte cu o
singură natură este formulată „în ceva care“ (căci în cele
accidentale nu îşi are locul „în ceva“), reprezintă propriul
său element esenţial; iar dacă se află în multe naturi, re‑
prezintă un element accidental în mod propriu; când
acesta este formulat „în ceva de un anume fel“, reprezin‑
tă un accident indivizibil; dacă este formulată „în orice
mod“, reprezintă un accident divizibil, despre care vezi,
în cele ce urmează, tratarea pe specii.
46 / De genere et specie, in quo et de atomo1

1
Caput 2dum
Genus tripliciter dicitur. Primo genus dicitur

principium generationis, a „patre“ et a „patria“. Se‑
cundo <genus> dicitur multitudo eorum, quae ab
uno principio quatenus referuntur ad primum su‑
um principium et ad se ipsos, ut „genus Iudaeo‑
rum“, i(d) e(st), „Iudaeorum multitudo“ primario
et per se ab Iuda dicuntur „Iudaei“. Tertio tandem
genus dicitur illud cui subiicitur species, ad genera‑
tionum similitudinem et principium eorum, quae
sub se sunt et complectitur et omnem multitudi‑
nem eorum quae sub se sunt. Istud tertium philo‑
sophi ita definiunt, v(erbi) g(ratia): „Genus est qu‑
od praedicatur de pluribus differentibus specie in
quid.“ Speciem autem definiunt ita, v(erbi) g(ratia):
„Species est quae ordinatur sub genere et de qua
praedicatur genus in quid.“ Ita naturaliter ad se ha‑
bent relationem, veluti „pater“ et „filius“.
Generum et specierum quaedam sunt principa‑
lissima, quaedam autem subalterna, definiunturque
47 ita: / Genus generalissimum est, quod cum sit genus
2
non est species, et supra quod aliud genus super‑

transcendens non datur. Species specialissima est,
quae cum sit species, non est genus, et quae cum
sit species, in alias species non dividitur, et quae pra‑
46 1 Cf. „Institutio Logices. Ad mentem Neotericorum Philosopho
1
rum. Authore Ieremia Cacavela“, Tractatus 5, Caput 2, „De genere et

specie, in quo et de relatione“, pp. ms. 138‑146 et Caput 3, „De genere et
specie, in quo et de atomo“, pp. ms. 146‑154 //
47 1 corporis in rasura / 2 genus in rasura / 3 animal homo, at in
2
rasura //
Despre gen şi specie; în care se vorbeşte

şi despre elementul individual
Capitolul al doilea
Genul este numit în trei feluri. În primul rând, este

numit gen principiul generării, de către „tată“ şi de că‑
tre „patrie“. Într‑al doilea, este numită mulţimea celor
care decurg dintr‑un singur principiu, în măsura în care
se referă la principiul lor originar şi la sine, ca „neamul
iudeilor“, adică „mulţimea iudeilor“ care sunt numiţi în
mod primar şi prin sine „iudei“, de la Iuda. Într‑al trei‑
lea, în sfârşit, este numit gen cel căruia i se subordonea‑
ză specia, după asemănarea generărilor şi începutul lor.
Acest al treilea gen este definit astfel de filozofi, de pil‑
dă: „genul este ceea ce se formulează despre mai multe
elemente care se diferenţiază prin specie într‑o privin‑
ţă“. Iar specia o definesc astfel, de pildă: „specia este cea
care se rânduieşte sub gen şi despre care este formulat
genul într‑o privinţă“. În felul acesta, au între ele o rela‑
ţie, în mod natural, ca „tatăl“ şi „fiul“.
Dintre genuri şi specii, unele au în chip aparte întâ‑
ietate, dar altele sunt subordonate şi se definesc aşa:
Genul cu cel mai înalt grad de generalitate este cel
care, pentru că este gen, nu este specie şi dincolo de care
nu există vreun alt gen supraordonat. Specia cu cel mai
înalt grad de specializare este cea care, pentru că este spe‑
cie, nu este gen, şi care, pentru că este specie, nu se îm‑
parte în alte specii: ea este formulată despre mai multe
elemente care se diferenţiată prin număr într‑o privinţă.
Aceasta se deosebeşte de specie prin ceea ce spunem că
este ceva specific.
edicatur de pluribus differentibus numero in quid.

Differt haec a specie, qua dicimus aliquid specio‑
sum esse.
Sunt et alia media, species et genera eadem, quae
media dicuntur genera subalterna, quatenus commu‑
ne hoc habent, quod subiiciantur, v(erbi) g(ratia):
Generalissimum genus est „essentia“, specialissima
species, „homo“. „Corpus“ „essentiae“ est species,
„animati“ vero „corporis“, genus; „animatum“ au‑
tem cum sit „corporis“1, species fit genus „sensitivi“;
„sensitivum“ vero cum sit species „animati“, fit ge‑
nus2 „animalis“; „animal“, species „sensitivi“, fit ge‑
nus „rationalis“, „rationale“ autem cum sit „animal“,
„homo“, at3 non amplius genus „atomi“, sed species
„animalis“ et species „atomi“. Species „animalis“ di‑
citur, quia comprehenditur ab ipso. Item „atomo‑
48 rum“ species / dicitur, quia comprehendit ea.
1
Nec dicas „hominem“ esse genus „atomorum“,

nam si sic esset, species fuissent „atoma“. Species au‑
tem divisae eis, quae ex se sunt et nomen, et definiti‑
onem communicassent. Itaque „Petrus“ in „animam“
et „corpus“ divisus, essent duo „Petri“, ergo „homo“,
i(d) e(st), species specialissima, non est genus, sed
species, quae in atoma dividitur. Omnia autem ato‑
ma et nomen, et definitionem suarum specierum in‑
deficienter excipiunt; apertiusque dicam, omnia sub‑
alterna superiorum et definitionem, et nomen
suscipiunt, superiora autem inferiorum nullatenus.
Item sciendum, quod genera generalissima et
subalterna, et natura, et cognitione terminantur.
Species autem specialissimae natura quidem
1
48 1 Hebr. 4, 4 //
Sunt şi altele, intermediare, deopotrivă specii şi ge‑

nuri, care sunt numite genuri subordonate intermedia‑
re, în măsura în care au un element comun faţă de care
sunt subordonate, de pildă: genul cu cel mai înalt grad
de generalitate este „esenţa“, specia cu cel mai înalt grad
de specializare, „omul“. „Corpul“ este o specie a „esen‑
ţei“, care este gen al „corpului însufleţit“; „însufleţitul“
însă, pentru că este specie a „corpului“, devine gen al
„senzorialului“; iar „senzorialul“, pentru că este specie a
„însufleţitului“, devine gen al „animalului“; „animalul“,
specie a „senzorialului“, devine gen al „raţionalului“, iar
„raţionalul“, cu toate că este „animal“, e „om“, dar nu
este un gen mai cuprinzător al „individualului“, ci o
specie a „animalului“ şi specie a „individualului“. Este
numită specie a „animalului“ pentru că este cuprinsă de
acesta. Tot aşa, este numită specie a „individualelor“
pentru că le cuprinde.
Să nu spui că „om“ este un gen al „individualelor“,
pentru că, dacă ar fi aşa, speciile ar fi fost „individuale“.
Speciile însă sunt împărţite în acelea care provin din ele
însele şi au în comun cu ele numele şi definiţia. Şi astfel,
„Petru“, odată împărţit în „suflet“ şi „corp“, ar fi doi
„Petri“, aşadar, „omul“, adică specia cu cel mai înalt grad
de specializare, nu este gen, ci specie, care se împarte în
individualităţi. Iar toate individualităţile îşi primesc şi
numele, şi definiţia speciilor lor proprii, fără încetare; o
voi spune şi mai deschis: toate cele subordonate îşi iau şi
numele, şi definiţia celor superioare, dar cele superioare
nu iau niciodată numele celor inferioare.
Tot aşa, trebuie să se ştie că genurile cu cel mai înalt
grad de generalitate şi cele subordonate se delimitează şi
prin natură, şi prin cunoaştere. Însă speciile cu cel mai
determinatae sunt (quatenus „requievit Deus ab om‑

nibus Suis operationibus“1), cognitione autem sunt
incomprehensibiles.
Aristo(teles) in „Physica“ materiam, „genus“, in
„Logica“ autem decem categorias denominat.
Atomum quadrupliciter dividitur, in indivisibili‑
tatem, v(erbi) g(ratia), „punctum“, „nunc“, „unitas“;
49 in di/visibilitatem, v(erbi) g(ratia) lapis „adamas“, in
1
speciem specialissimam, quatenus non dividitur in

alias species, et in proprie atomum, v(erbi) g(ratia)
„Socrate“, „Plato“ etc., particul(ares) homi(nes), qu‑
od atomum ita definiunt1: „Atomum est illud, quod
constat ex proprietatibus quorum collectio nunquam
in alio individuo videri potest“ et succinctius: „Ato‑
mum est quod est indivisum a se et divisum a quo‑
cunque alio.“
De differentia et accidente2
Caput 3
Differentia est vel essentialis, vel accidentalis. Et
essentialis est, ut „rationalitas“ et „irrationalitas“,
qua „humana species“ differt ab „equina“ etc; quae
„propriissima“ vocatur definiturque: Differentia
propriissima est, qua species habet quid plus genere,
v(erbi) g(ratia), „homo“ habet plus „rationalitatis“,
quam „animalitatis“, „animal“ enim potentia, non
actu „rationalitatem“ aut „irrationalitatem“ habet,
actu enim utraque parte caret. Istam essentialem
49 1 „De hoc atomo disceptant philosophi, quod ita definiunt“,
1
„Institutio Logices“, p. ms. 153 / 2 Cf. „Institutio Logices. Ad mentem

Caput 4, „De differentia et accidente“, pp. ms. 155‑169 //
înalt grad de specializare sunt definite chiar prin natura

lor (de vreme ce „Dumnezeu s‑a odihnit după toate lu‑
crările lui“), dar sunt de necuprins prin cunoaştere.
Aristotel, în „Fizica“, numeşte materia „gen“, iar în
„Logica“, numeşte cele zece categorii.
Individualul se împarte în patru moduri: în caracter
indivizibil, de pildă „punct“, „acum“, „unitate“, în ca‑
racter divizibil, de pildă piatra „diamant“, în specia cu
cel mai înalt grad de specializare, ca una care nu se îm‑
parte în alte specii, şi ca individual în sens propriu, de
pildă „Socrate“, „Platon“ etc., oameni particulari; ei de‑
finesc acest element individual astfel: „individul este cel
care constă în proprietăţi a căror însumare nu se poate
vedea niciodată într‑un alt element individual“ şi, mai
pe scurt: „elementul individual este ceea ce e nedespăr‑
ţit de sine şi despărţit de orice altceva“.
Despre diferenţă şi accident

Capitolul 3
Diferenţa este fie esenţială, fie accidentală. Şi este

esenţială, ca „raţionalitatea“ şi „iraţionalitatea“, prin ceea
ce diferenţiază „specia omenească“ de cea „cabalină“
etc.; ea se numeşte „întru totul proprie“ şi se defineşte
aşa: diferenţa cu totul proprie este cea prin care specia
are ceva mai mult faţă de gen, de pildă „om“ are mai
mult din „raţionalitate decât din „animalitate“, căci
„animalul“ are „raţionalitatea“ sau „iraţionalitatea“ ca
potenţial, nu în fapt, căci în fapt este lipsit de amândo‑
uă. Această diferenţă esenţială şi cu totul proprie este
definită şi într‑alt fel, de pildă: diferenţa este cea care e
propriissimamque differentiam et aliter definiunt,

v(erbi) g(ratia): Differentia est quae praedicatur de
pluribus differentibus specie „in qualequid“, v(erbi)
50 g(ratia), apposite dicimus / „hominem“ esse „ani‑
1
mal“, differenter autem, „rationale“. Ista et aliam

habet subscriptionem, v(erbi) g(ratia): Differentia
est illud quod dividere potest ea quae sub eodem
sunt genere, v(erbi) g(ratia), in „animali“ – „rationa‑
litas“ et „irrationalitas“.
Istae differentiae genera distinguendo, species
constituunt (ut in capite „De genere et spec(ie)“ tra‑
didimus1), tali modo et in differentiis, quae genera
subalterna faciunt intelligendum.
Item de qualitatibus, ut differt „calor“ et „frigus“,
quae non per se, sed in aliquo corpore considerantur,
a quibus „frigidum“ vel „calidum“ dicitur. Ita et in
reliquis qualitatibus, u(t) e(st), „corporeitas“, „incor‑
poreitas“, „animatio“, „inanimatio“, „sensibilitas“,
„rationalitas“ et econtra, a quibus essentiae nomen
participant, v(erbi) g(ratia), essentia quae habet cor‑
pus dicitur „corporea“, quae autem non, vocatur
„incorporea“, et sic de aliis.
Hae quidem et qualitates sunt, et differentiae per
se (v(erbi) g(ratia), „corporeitas“ et „incorporeitas“),
essentiae autem, quae ex istis qualitatibus partici‑
pant, sunt genera subalterna. Nec dicimus „essenti‑
am“ bifariam esse, „corpoream“ scilicet, et „incorpo‑
51 ream“, sed / „essentia“ simpliciter accepta in species
2
dividi dicitur, ita subintelligendum de „corpore“

scilicet divisum in „animatum“ et „inanimatum“, et
1
50 1 Vide supra, Caput 2 //
2
51 1 dives] divem p. m. //
formulată asupra mai multor diferenţe în privinţa speci‑

ei „într‑un anume fel“, de pildă, spunem în mod adecvat
că „omul“ este „animal“, dar, ca diferenţă, este „raţio‑
nal“. Aceasta mai are o adăugire, de pildă: diferenţa este
ceea ce poate împărţi cele ce se află sub acelaşi gen, de
pildă la „animal“, „raţionalitatea“ şi „iraţionalitatea“.
Aceste diferenţe, deosebind genurile, constituie spe‑
ciile (după cum am arătat în capitolul „Despre gen şi
specie“); în acest mod trebuie să se înţeleagă şi în pri‑
vinţa diferenţelor care produc genurile subordonate.
Tot aşa, în privinţa calităţilor, după cum se deose‑
besc „căldura“ şi „frigul“, care sunt luate în considerare
nu prin sine, ci într‑un alt corp, care e numit după aces‑
tea „rece“ sau „cald“. Aşa şi pentru celelalte calităţi, cum
este „corporalitatea“ şi „lipsa de corporalitate“, „însufle‑
ţirea“ şi „lipsa de însufleţire“, „raţionalitatea“ şi trăsătu‑
ra contrară, după cele care împărtăşesc numele esenţei,
de pildă esenţa care are un corp este numită „corpora‑
lă“, iar cea care nu are se cheamă „lipsită de corporalita‑
te“, şi la fel pentru celelalte.
Şi anume, cele care sunt calităţi şi diferenţe prin
sine (de pildă „corporalitatea“ şi „lipsa de corporalita‑
te“) sunt genuri subordonate esenţei, care se împărtă‑
şesc din aceste calităţi.
Şi nu spunem că „esenţa“ este dublă, şi anume „cor‑
porală“ şi „lipsită de corporalitate“, ci se spune că „esen‑
ţa“ luată în sens simplu se împarte în specii: aşa trebuie
să se înţeleagă despre „corp“, şi anume că e împărţit în
„însufleţit“ şi „neînsufleţit“, şi cel „însufleţit“, în „sen‑
zorial“ şi „non‑senzorial“, şi cel „senzorial“, în „raţio‑
nal“ şi „iraţional“, şi tot aşa despre celelalte, pentru ca
„animatum“ in „sensitivum“ et „insensitivum“, et

„sensitivum“ in „rationale“ et „irrationale“, et sic de
caeteris, ad hoc ut species, genera et differentiae ne
confundantur invicem.
De accidente, quod accidentalis differentia est
sciendum, ipsam duplicem esse, et una quidem est
communiter accepta, quae est accidens divisibile,
quod praedicatur in „quomodoquid“. Alia autem
proprie dicta, quae est accidens indivisibile, quod
praedicatur in „qualequid“ et proprie accidens ita
definitur: „Accidens est quod adest et abest praeter
subiecti corruptionem“ et aliter: „Accidens est, quod
potest idem existere et non existere.“ Divisibile au‑
tem accidens individuum et a se ipso, et ab alio di‑
fferre facit, a se, v(erbi) g(ratia), „Petrus aliquando
stat, aliquando autem ambulat“, ab alio, v(erbi)
g(ratia), „Dives1 ridet, pauper flet“.
Indivisibile autem accidens individuum a se ip‑
52 so non, ab alio autem differre fa/cit, ab alio, v(erbi)
1
g(ratia), differt „caecus“ a „claudo“, a se ipso non,

v(erbi) g(ratia), a „caeco“ „caecitas“ dividi impossi‑
bile1 est, saltem realiter, intentionaliter enim et ista
possibilis est, sed hoc tantum in differentia commu‑
niter et proprie dicta, v(erbi) g(ratia), „Ethiopem con‑
cipere album et cygnum nigrum“, sed in propriissima
differentia nec intentionaliter accidentia dividi pos‑
sunt, quippe nullo modo „hominem“ „irrationalem“
concipere possumus, aut „equum“ „intelligentiae ca‑
pacem“, ista enim nec magis, nec minus accipiunt,
quoniam propriissimae differentiae rem aliud quid
faciunt, proprie autem, et communiter rem non
1
52 1 impossibile] impossibele ms. //
speciile, genurile şi diferenţele să nu se confunde unele

cu altele.
Despre accident, trebuie să se ştie că diferenţa este
accidentală, că ea este de două feluri, că una este cu ade‑
vărat acceptată în sens comun – cea care este un acci‑
dent indivizibil, care este formulat ca „felul în care“, iar
accidentul este definit în sens propriu aşa: „accident este
ceea ce este prezent şi este absent dincolo de deteriora‑
rea subiectului“ şi aşa: „accident este ceea ce poate deo‑
potrivă să existe şi să nu existe“. Iar accidentul divizibil
face ca individul să se deosebească şi de sine însuşi, şi de
altul; de sine, de pildă: „Petru uneori stă în picioare, al‑
teori însă merge“, de altul, de pildă: „bogatul râde, săra‑
cul plânge“.
Iar accidentul indivizibil face ca individul să nu dife‑
re de sine însuşi, ci de altul; de altul, de pildă, „orbul“ e
diferit de „şchiop“, dar nu de sine însuşi: de pildă este cu
neputinţă să se despartă „orbirea“ de „orb“, cel puţin în
mod real, pentru că în intenţie este posibil şi acest lucru,
dar aceasta numai în cazul diferenţei numite în mod co‑
mun şi în mod propriu, de pildă „a‑ţi închipui un etio‑
pian alb şi o lebădă neagră“, numai că, în diferenţa cu
totul proprie, accidentele nu se pot împărţi nici măcar
ca intenţie, de vreme ce nu ne putem închipui în niciun
fel un „om“ „iraţional“ sau „un cal“ „înzestrat cu inteli‑
genţă“; căci acestea nu acceptă nici ceva în plus, nici
ceva în minus, pentru că diferenţele cu totul proprii fac
ca un lucru să fie ceva, dar în sens propriu şi în sens co‑
mun arată un lucru nu altfel decât ca ceva străin şi nu
împărtăşesc cu un alt lucru definiţia, ci o adăugire oare‑
care; diferenţele cu totul proprii însă acoperă fără greş
aliud quid, sed alienam ostendunt, neque definitio‑

nem, sed subscriptionem aliquam rei participant,
propriissimae autem differentiae totalem definitio‑
nem rei infallibiliter complent. Hanc ob causam
attentissime observandum est, quoniam accidens
aliquando significat proprium essentiale. „Colorem“
enim dicimus „essentiam“ esse, quatenus in entibus
ordinata est. Idem est et accidens, et qualitas. Hoc
autem accidens, vel essentiale proprium totaliter (ut
53 diximus indivisibile est, quatenus primario et / per se
1
est. Primario, quod immediate <est>. Per se, quod

essentialiter insit rei. Nec dicas „primario“ et „per se“
convertibilia esse. Ly enim „per se“ magis est „prima‑
rio“, v(erbi) g(ratia), „animal“ inest homini per se et
essentialiter, non autem primario, „animal“ enim da‑
tur etiam „homine“ non existente. „Triummensura‑
bile“ autem „corpore“ non existente non datur, est
enim primario et per se, qua de causa, definitiones1
proprie, primario, et essentialiter debent inesse re‑
bus, ex istis enim quae fiunt, certas esse demonstrati‑
ones dicimus, non autem est accidentibus, neque ab
illis quae solum per se non autem primario sunt.
De proprio, in quo et de communi2

Caput 4
Proprium dicitur quadrupliciter, vel inest speciei,
at non soli, v(erbi) g(ratia), in „homine“ „duo pe‑
des“, quia non solus „homo“, sed multa „animalia“
53 1 definitiones in rasura / 2 Cf. „Institutio Logices. Ad mentem
1

Caput 5, „proprio, in quo et de communi“, pp. ms. 169‑173 / 3 calvities]
calvicies ms. / 4 calvitiem] calviciem ms. //
definiţia în totalitatea ei. Din această cauză trebuie să se

observe cu cea mai mare atenţie, pentru că accidentul
semnifică uneori elementul esenţial propriu. Căci spu‑
nem că „o culoare“ este „esenţa“, în măsura în care a fost
rânduită în elemente existente. Acelaşi lucru este şi acci‑
dent, şi calitate. Iar acest accident sau element esenţial
propriu este în totalitate (după cum am spus) indivizibil,
în măsura în care este în mod primar prin sine.
În mod primar, pentru că este nemediat. Prin sine,
pentru că este în mod esenţial propriu unui lucru. Şi să
nu spui că „în mod primar“ şi „prin sine“ sunt conver‑
tibile una în cealaltă, tocmai pentru că „prin sine“ este
mai mult decât „în mod primar“, de pildă „animal“
este propriu omului prin sine şi în mod esenţial, dar nu
şi în mod primar, căci „animal“ există chiar dacă nu
există „omul“. Dar „ceea ce se măsoară în trei dimensi‑
uni“ nu există dacă nu există „corpul“, pentru că este în
mod primar şi prin sine, iar din această cauză trebuie ca
definiţiile să fie – în mod propriu, primar şi esenţial –
proprii lucrurilor, pentru că spunem că sunt sigure de‑
monstraţiile pe baza cărora ele se formează, dar nu şi pe
baza accidentelor şi nici pe baza celor care sunt numai
prin sine, nu însă şi în mod primar.
Despre elementul propriu; în care e vorba

şi despre elementul comun
Capitolul 4
Elementul propriu este numit în patru feluri: fie este

specific unei specii, dar nu doar ei singure, de pildă,
pentru „om“, „două picioare“, pentru că nu doar „omul“
are două picioare, ci şi multe „animale“, sau intră în
duos habent pedes, vel soli competit, at non omni,

v(erbi) g(ratia), „calvities“3 in „homine“. Solus enim
„homo“ „calvitiem“4 patitur, vel competit omni et
solo, at non semper, v(erbi) g(ratia), „canities“ „ho‑
mini“ tempore senectutis, vel competit omni, soli et
54 semper, v(erbi) g(ratia), „risibilitas“ in „homine“ et /1
„hinnitus“ in „equo“. Istud quartum proprie „pro‑

prium“ dicitur, quod definientes dicunt: Proprium
est quod competit speciei omni, soli et semper.
Itaque unicuique inest aliquod proprium separatum
ab alio. „Homini“ solummodo duo attribuuntur
propria, a parte scilicet irrationalitatis, „risibilita‑
tem“, a parte autem rationalitatis, „intelligentiae et
scientiae capacitatem“, et hoc proprium est animae
rationalis potentia.
Quadrupliciter dicitur et „commune“ vel quod in
partes dividitur, v(erbi) g(ratia), „communis ager“,
vel quod est ad communem usum, v(erbi) g(ratia),
„unus servus diversorum dominorum“, vel quod
praeoccupatur, v(erbi) g(ratia), „locus in theatro“, vel
quod aeque participatur omnibus, v(erbi) g(ratia),
„vox tubae omnium aures penetrativa“. Ita et mate‑
ria omnibus communicatur entibus. Consequenter
et species, genera, rationalitas, irrationalitas etc, om‑
nia communia suis dicuntur subiectis. Itaque defini‑
tur: „Commune“ est quod in multis inspicitur vel
quod praedicatur de multis. Platonici autem triplici‑
ter <id> considerabant, ab organizatione, ab operati‑
one2, a potentia.
54 1 commune] communis p. m. / 2 operatione] operatio p.m.,

1
‑ne interl. //
alcătuirea uneia singure, dar nu în întregul ei, de pildă

„chelia“, la „om“ (căci numai „omul“ suferă „chelia“), fie
îi intră în alcătuire în întregul ei şi numai al ei, dar nu în‑
totdeauna (de pildă „cărunteţea“ pentru „om“ la vremea
bătrâneţii), fie îi intră în alcătuire în întregul ei, numai ei
şi întotdeauna, de pildă „înclinarea către râs“ la „om“ şi
„nechezatul“ la „cal“. Acest al patrulea fel este numit „pro‑
priu“ în mod propriu, pentru că cei care îl definesc spun
aşa: propriu este ceea ce intră în alcătuirea întregii specii,
doar a ei şi întotdeauna. Şi astfel, fiecăreia îi intră în alcă‑
tuire ceva propriu, separat de altul. „Omului“ îi sunt atri‑
buite numai două elemente proprii, şi anume, din partea
iraţionalităţii, „aplecarea către râs“, iar din partea raţiona‑
lităţii, „putinţa de a avea inteligenţă şi ştiinţă“, iar acest
element propriu este putinţa unui suflet raţional.
Şi „elementul comun“ este numit în patru feluri, fie
pentru că se divide în părţi, de pildă „ogor comun“, fie
pentru că este după uzul comun, de pildă „un singur
sclav la mai mulţi stăpâni“, fie pentru că este luat înain‑
tea altuia, de pildă „un loc la teatru“, fie pentru că este
împărtăşit de toţi în mod egal, de pildă „sunetul trâmbi‑
ţei care pătrunde în urechile tuturor“. În felul acesta, şi
materia este în comun pentru toate elementele existente.
În consecinţă, şi speciile, genurile, raţionalitatea, iraţio‑
nalitatea etc. se spune că le au pe toate în comun cu su‑
biectele lor. Şi se defineşte aşa: „elementul comun“ este
ceea ce se observă în multe sau se formulează despre mul‑
te. Adepţii lui Platon însă îl luau în considerare în trei
feluri: după organizare, după lucrare şi după putinţă.
66 /1 LIBER TERTIVS
1
Tractatus Primus
De syllogismo2
Caput primum
Syllogismus3 est oratio in qua quibusdam positis,
aliud a positis necessario debet sequi. Istius duplex
est materia, mediata scilicet, et immediata. Mediata
sunt termini constitutivi propositionum; immediata
autem materia sunt propositiones. Itaque in syllo‑
gismis conficiendis tres tantum concurrunt proposi‑
tiones, nec plures, nec pauciores, et unaquidem vo‑
catur „maior“, eo quod habeat maius extremum,
ideoque et „antecedens“, alia „minor“, eo quod ha‑
beat minus extremum, ideo et „consequens“. Istae et
„praemissae“ appellari solent. Tertia tandem dicitur
„consequentia“ aut „illatio“. Totidem termini datur
67 et unus dicitur „maius extremum“, / eo quod sit
praedicatum maioris et conclusionis. Alius vocatur
„minus extremum“, eo quod sit subiectum minoris
et conclusionis. Tertius autem est medius terminus,
qui est subiectum maioris et nunquam ingreditur
conclusionem.
At sciendum est, omnem discursum aut argu‑
mentatione, vel ratiocinationem esse processum
1
66 1 66, pro 55 ms. / 2 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 1, „De syllo
gismo“, Caput 2, „De immediata materia syllogismi“, Caput 3, „De mediata
syllogismi materia“, pp. ms. 57‑61 / 3 syllogismus] sillogismus p. m. //
CARTEA A TREIA
Primul tratat
Despre silogism
Primul capitol
Silogismul este discursul în care, după ce au fost aşe‑
zate unele lucruri, trebuie ca din cele aşezate să urmeze
cu necesitate altceva. Materia lui este dublă, şi anume
mijlocită şi nemijlocită. Cea mijlocită o reprezintă ter‑
menii care constituie propoziţiile, iar materia nemijlo‑
cită o reprezintă propoziţiile. Şi aşa, la constituirea
propoziţiilor, participă numai trei propoziţii, nici mai
multe, nici mai puţine, adică una este numită „mai în‑
semnată“, pentru că reprezintă capătul mai însemnat şi
de aceea e numită şi „premergătoare“; alta este „mai mă‑
runtă“, pentru că are capătul mai puţin însemnat, şi de
aceea e numită şi „ceea ce urmează“. Ele sunt numite de
obicei şi „premise“. În sfârşit, cea de‑a treia e numită
„consecinţă“ sau „deducţie“.
Există tot atâţia termeni, iar unul este numit „capă‑
tul mai însemnat“, pentru că este predicatul expresiei
mai însemnate şi al concluziei. Altul se cheamă „capă‑
tul mai mărunt“, pentru că este subiectul expresiei mai
mărunte şi al concluziei. Iar al treilea este termenul de
mijloc, care este subiectul expresiei mai însemnate şi
niciodată nu intră în concluzie.
Trebuie să se ştie însă că orice discurs sau argumen‑
tare sau raţionament este un proces menit dobândirii
quendam a re nota, ad ignotae rei veritatem asse

quendam. Ita fit syllogismus, v(erbi) g(ratia):
Omne immateriale est immortale.
Sed anima rationalis est immaterialis, ergo
Anima rationalis est immortalis.
Observa ly „immateriale“ medium terminum, ly
„immortale“ maius extremum et antecedens, ly
„anima rationalis“ minus extremum et consequens
seu conclusionem esse. Itaque infertur illatio seu co‑
niunctio, per quam intellecto uno recte sequi ex
alio, exprimitur illa voce, „ergo anima rationalis est
immortalis“. Itaque cum dubitaretur de immortali‑
tate animae rationalis, patefacta autem immateriali‑
tate, quae propriissima est animae rationalis, verissi‑
me ostendit animam rationalem esse immortalem.
68 / De triplici argumentationis iudicio1

1
C(aput) 2
Notandum triplex in tota argumentatione fieri
iudicium. Et primo, iudicium antecedentis, quo ipsi
assentimur. Secundo, iudicium consequentis, quate‑
nus consequens est, vocaturque „iudicium illati‑
vum“, nempe per nostrae tertiam mentis operatio‑
nem iudicantes verum esse consequens, ob
connexionem quam habet2 cum antecedenti3, ide‑
oque in tertia mentis operatione positum esse dici‑
tur, quamquam quidam velint4 consequens ipsam
68 1 Cf. „Institutio Logices“, I, Lib. II, Tractatus primus, Caput 1, „De
1
argumentatione seu discursu“, pp. ms. 243‑247 / 2 habet] habent ms. /

3
antecedenti] antecedente ms. / 4 velint] vellint ms. / 5 Cf. „Institutio
Logices“, I, Lib. II, Tractatus primus, Caput 2, „De argumentationis
natura et divisione“, pp. ms. 248‑255 //
adevărului unui lucru necunoscut pornind de la un lu‑

cru cunoscut. Aşa apare silogismul, de pildă:
Orice element imaterial este nemuritor.
Dar sufletul raţional este imaterial, deci
sufletul raţional este nemuritor.
Bagă de seamă că „imaterial“ este un termen de mij‑
loc, că „nemuritor“ este capătul mai important şi pre‑
mergător, că „suflet raţional“ este capătul mai mărunt
şi ceea ce urmează sau concluzia. Şi aşa se ajunge la
deducţie sau legătură, prin care – odată înţeles faptul că
un element decurge direct din altul – se formulează fo‑
losindu‑se această expresie: „aşadar sufletul raţional este
nemuritor“. Şi aşa, cu toate că există o îndoială privind
caracterul nemuritor al sufletului raţional, odată ce este
vădită imaterialitatea, care este cu totul proprie sufletu‑
lui raţional, se demonstrează cu adevărat că sufletul raţi‑
onal este nemuritor.
Despre întreita judecată a argumentării

Capitolul 2
Trebuie să se observe că în întreaga argumentare se
face o întreită judecată. În primul rând, se face judecata
premergătorului, cu care şi noi suntem de acord. Într‑al
doilea, judecata a ceea ce urmează, în măsura în care este
ceva ce urmează; se numeşte „judecată deductivă“ toc‑
mai pentru că judecând, prin cea de‑a treia operaţiune a
minţii noastre, ceea ce urmează ca fiind adevărat, de pe
urma conexiunii pe care o are cu premergătorul, se poate
spune chiar de aceea că se află în cea de‑a treia operaţiu‑
ne a minţii, cu toate că unii vor ca ceea ce urmează să fie
consecinţa însăşi sau concluzia – faptul însă pare să fie
fără rost. Căci a treia judecată dezvăluie consecinţa pură,
esse consequentiam seu conclusionem, id tamen

frustra videtur esse. Nam tertium iudicium puram
consequentiam patefacit, quod est iudicium ipsius
consequentis, per quod iudicamus de consequenti.
Ita, non potest intellectus illi consequenti (quatenus
consequens est) assentiri, nisi praesupposita prae‑
requisitione cognitionis et iudicii de bonitate con‑
sequentiae, quod iudicium praerequiritur ad iudi‑
cium illativum consequentis.
De argumentationis natura et divisione5

Caput 3
69 Interdum tota ipsa argumentatio dicitur / con‑ 1
sequentia, hoc sensu latius et in communi accepta

(quam diximus esse orationem in qua unum infer‑
tur ex alio) dividitur in pure consequentiam et in
proprie argumentationem.
Pure consequentia caret medio, i(d) e(st), argu‑
mento, eisdem assumptis verbis, ordine alio, v(erbi)
g(ratia), „Nullus homo est lapis“, ergo „Nullus lapis
est homo“, vel concludendo particularem ex uni‑
versali, vel inferendo unam aequipollentiam ex alia.
Proprie argumentatio autem est, quae medium
terminum, i(d) e(st), argumentum habet, cum quo
alia duo extrema debent iudicari habere connexio‑
nem (quare in argumentatione, vel implicite, vel
explicite tres termini reperiri debent), cuius benefi‑
cio connexio maioris extremi, cum minori conclu‑
ditur, quorum exemplum in c(apite) de syll(ogismo)
dedimus1.
1
69 1 dedimus] didimus p. m. / 2 Vide n. 2, p. ant. //
pentru că este judecata chiar a ceea ce urmează, prin care

judecăm despre ce urmează. Aşa, intelectul nu poate să
fie de acord cu acel lucru ce urmează (în măsura în care
urmează), altfel decât prin presupunerea cunoaşterii şi
judecării în prealabil asupra valabilităţii consecinţei:
această judecată este mai dinainte cerută pentru judecata
deductivă a ceea ce urmează.
Despre natura şi împărţirea argumentării

Capitolul 3
Argumentarea însăşi, în întregul ei, este numită une‑

ori consecinţă, fiind în sensul acesta acceptată mai larg
şi în sens comun (cea despre care am spus că este discur‑
sul în care un lucru este dedus din altul); se împarte în
consecinţă în sens pur şi argumentare în sens propriu.
Consecinţa în sens pur este lipsită de elementul de
mijloc, adică de argument, fiind folosite aceleaşi cuvinte
într‑o altă ordine, de pildă: „niciun om nu este piatră“,
aşadar „nicio piatră nu este om“, fie ajungând la o con‑
cluzie particulară pornind de la universal, fie deducând
o echivalenţă din alta.
Argumentarea în sens propriu este însă cea la care ter‑
menul de mijloc, adică argumentul, este într‑o conexiune
prin care trebuie judecate celelalte două capete (de aceea
în argumentaţie trebuie să se găsească trei termeni, fie im‑
plicit, fie explicit): datorită lui se realizează conexiunea
capătului mai însemnat cu cel mai mărunt; am dat un
asemenea exemplu în capitolul despre silogism.
Trebuie să se observe însă că termenul de mijloc,
după acel principiu cunoscut prin lumina naturală, este
folosit împreună cu premergătorul şi consecinţa atunci
Hoc autem notandum, quod medius terminus

iuxta illud principium lumine naturali notum in usu
sit cum antecedenti2 et consequentia, cum compara‑
tionem habeat cum utroque extremo, v(erbi) g(ratia),
quae sunt eadem uni tertio, sunt eadem inter se. Ide‑
70 oque / syllogismus ab omni argumentationis specie
distinguitur. Ita et iudicium consequentiae et con‑
sequentis omnino distinguuntur invicem. Nam iu‑
dicium consequentiae ad tertiam mentis operatio‑
nem, iudicium autem consequentis non ad tertiam,
sed secundam mentis operationem pertinet, v(erbi)
g(ratia), ubi dico „Si dies est, ergo sol est exortus“,
recte quidem iudico unum sequi ex alio, attamen
haec propositio cum sit conditionalis, per secundam
tantum, non per tertiam mentis operationem fit.
Item potest consequens esse bonum, consequen‑
tia autem mala, v(erbi) g(ratia), „Paulus est homo,
ergo est doctus“, quanquam verum sit consequens
attamen mala consequentia, non sequitur enim „Pa‑
ulum esse doctum“, ex eo quod praecise „sit homo“.
Item consequens distinguitur, consequentia autem
non. Nec uno sensu conceditur, alio autem negatur, est
enim bona, dum consequens recte infertur ex antece
d(enti), ob connexionem quam habent invicem.
Bona autem consequentia vel formalis est, vel
71 materialis. Bona fo/rmalis, dum conclusio valet rati‑
one dispositionis terminorum et praemissarum. Bo‑
na et materialis, quando valet ratione connexionis
necessariae, quae fit inter res illas, v(erbi) g(ratia),
„Petrus est homo, ergo est animal“.
A Philosophis quatuor species admittuntur argu‑
mentationis, v(erbi) g(ratia), inductio, exemplum,
enthymema et syllogismus. Inductio, post multas
când intră în comparaţie cu ambele capete, de pildă cele

care sunt aceleaşi cu un al treilea sunt egale între ele. Şi
de aceea silogismul se deosebeşte de orice specie de ar‑
gumentare. În felul acesta, şi judecata consecinţei şi a
ceea ce urmează este cu totul diferită, la rândul lor. Căci
judecata consecinţei ţine de a treia operaţiune a minţii,
însă judecata a ceea ce urmează ţine nu de a treia, ci de
a doua operaţiune a minţii, de pildă, când spun „dacă e
zi, atunci a răsărit soarele“, judec pe bună dreptate că
un lucru decurge din altul, dar de fapt această propozi‑
ţie, pentru că este condiţională, se produce numai prin
a doua operaţiune a minţii, nu printr‑a treia.
Tot aşa, ceea ce urmează poate fi corect, dar consecin‑
ţa, greşită, de pildă „Paul este om, aşadar este învăţat“:
chiar dacă ceea ce urmează este adevărat, consecinţa e to‑
tuşi neadevărată, pentru că nu rezultă că „Paul este învă‑
ţat“ din faptul că s‑a afirmat cu precizie că „este om“.
Tot aşa, se deosebeşte ceea ce urmează, dar nu şi con‑
secinţa. Nu este acceptată într‑un sens, dar negată
într‑altul, pentru că este bună cât timp ceea ce urmează
se deduce corect din premergător, din pricina legăturii
reciproce pe care o au.
Iar consecinţa corectă este fie formală, fie materială.
Este corectă cea formală cât timp concluzia este valabilă
prin rânduiala dispoziţiei termenilor şi premiselor. Este
corectă şi materială atunci când este valabilă prin rân‑
duiala legăturii necesare care se produce între acele lu‑
cruri, de pildă „Petru este om, aşadar este animal“.
Sunt acceptate de filozofi patru specii de argumentare,
de pildă: inducţia, exemplul, entimema şi silogismul.
Inducţia deduce o propoziţie particulară după enumerarea
multora universale. Exemplul ajunge la o altă concluzie, pe
enumeratas universales, particularem infert proposi‑

tionem. Exemplum, ob paritatis rationem, aliud
concludit. Enthymema (quod et imperfectus syllo‑
gismus dicitur) ex praemissa unica, altera autem in
animo retenta infert conclusionem. Syllogismus au‑
tem, qui et proprie ratiocinatio, est oratio in qua ex
duabus propositionibus colligitur tertia. Praeter has
sunt et aliae duae species, v(erbi) g(ratia), dilem<m>a
et sorites, dilem<m>a quod et cornutum argumen‑
tum dicitur, ex eo quod saltem ex altera parte adver‑
sarium capiat; sorites, Latine autem acervalis quod
72 multis / coacervatis propositionibus, attamen ulti‑
1
mum praedicatum de primo subiecto enuntiatur,

sed haec species magis oratoribus utilis est.
De natura syllogismi1
Cap(ut) 4
Syllogismum in suo cap(ite) definivimus suffici‑
enter differentiasque inter caeteras argumentationes
patefecimus. Ergo hic restat scire omnem vim syllo‑
gisticam eo principio niti, quo refertur „dictum de
omni“, vel „dictum de nullo“. „De omni“ affirmati‑
ve, quando dicimus „omne animal esse vivens“, ergo
et „hominem“ dicimus; „de nullo“ autem negative,
quando dicimus „nullum animal est incorporeum“,
ergo et „nullum hominem“ dicimus. Itaque uno et eo‑
dem sensu intelligi debent. His ita positis, sciendum
intellectum, posito assensu praemissarum, tum posita
reflexione ad connexionem consequentis cum ante
ced(enti), necessario praebere assensum conclusioni,
72 1 Cf. „Institutio Logices“, I, Lib. II, Tractatus primus, Caput 3,
1
„De natura syllogismi“, pp. ms. 255‑258 //

baza parităţii. Entimema (care este numită şi silogism im‑

perfect), pornind de la o premisă unică, dar păstrând în
gând o alta, deduce concluzia. Silogismul însă, care este
raţionament la modul propriu, este un discurs în care, din
două propoziţii, este formulată a treia. În afara acestora
mai sunt alte două specii, de pildă dilema şi soritul: dilema,
care este numită şi argument cu coarne, pentru că îl prinde
pe adversar măcar dintr‑o parte; soritul, iar pe latineşte
„cumulativ“, pentru că, după cumularea multor propoziţii,
totuşi ultimul predicat este enunţat asupra primului su‑
biect: această specie le este însă de folos mai ales oratorilor.
Despre natura silogismului

Capitolul 4
Am definit îndeajuns silogismul în capitolul lui şi am
dezvăluit diferenţele în raport cu celelalte argumentări.
Aşadar, rămâne acum să înţelegem că toată forţa silogisti‑
că se sprijină pe acel principiu prin care se indică „spus
despre tot“ sau „spus despre nimic“. „Despre tot“, în
mod afirmativ: atunci când spunem că „orice animal este
viu“, spunem în consecinţă şi despre „om“. Iar „despre
nimic“, în mod negativ: atunci când spunem că „niciun
animal nu este lipsit de trup“, spunem în consecinţă şi
„niciun om“. Aşa trebuie să se înţeleagă, în unul şi acelaşi
sens. Odată rânduite acestea, trebuie să se ştie că intelec‑
tul, după ce s‑a rânduit acordul premiselor şi s‑a rânduit
deopotrivă şi întoarcerea la legătura dintre ceea ce ur‑
mează şi premergător, îşi dă în mod necesar acordul faţă
de concluzie şi nu poate fi în niciun mod împiedicat în
lucrarea sa decât în mod indirect, în măsura în care
atunci se apleacă asupra unui alt subiect; explicaţia stă în
nec aliquo modo in operando impediri posse, nisi in‑

directe, quatenus tunc alteri subiecto applicuerit, ra‑
tio est, quia intellectus, cum sit potentia naturalis, et
73 necessaria, / impossibile est ipsi non operari. Assensus
1
enim praemissarum seu iudicium antec(edentis) de‑

terminatum intellectum ac veluti lumine quodam
illustratum ad inferendam conclusionem potentem
reddit, per modum cuiusdam causae formalis.
Igitur discursus seu ratiocinatio, quando praecise
pro tertia mentis operatione sumitur, quae operatio
formaliter simplex est, complexa autem per propor‑
tionem ex secunda mentis operatione, ideo enim
vulgo dicitur „discursum esse processum quendam a
iudicio antec(edentis), ad iudicium consequentis“.
Ex his patet discursus praecise pro tertia mentis
operatio(ne) sumptus, nil aliud esse, quam iudicium
illativum consequentis, ex antedecenti1.
De legibus syllogismi2
Cap(ut) 5
In omni syllogismo debent esse tres termini, nec
plures, nec pauciores, qui neque aequivoce, neque
multiplici significatione, sed semper eandem suppo‑
sitionem debent habere, aliter enim foret parologis‑
mus, de quo posterius.
74 Medius terminus in altera saltem praemissa/rum 2
debet distribui adaequate seu universaliter, ut servetur

„dictum de omni“. „Dictum“ enim „de omni“, tan‑
tum ubi afficitur aliquo signo universali distribuitur,
73 1 Vide n. 3, p. 68 / 2 Cf. „Institutio Logices“, I, Lib. II, Tractatus
1
primus, Caput 4, „De legibus syllogismi“, pp. ms. 258‑265 //

74 1 non distributus in antecedente, potest distribui in
2
consequente Inst. Log., p. ms. 260 / 2 syllogismo] sillogismo p. m. //

faptul că intelectul, pentru că este o putinţă naturală şi

necesară, nu este capabil să nu lucreze. Căci acordul pre‑
miselor sau judecata premergătorului face ca intelectul să
fie determinat (şi capabil) să deducă o concluzie, luminat
fiind ca de o lumină, prin mijlocirea unei cauze formale.
Aşadar, discursul sau raţionamentul, când este asu‑
mat în mod precis prin a treia operaţiune a minţii, este
o operaţiune simplă din punct de vedere formal, dar
complexă printr‑o raportare, în urma celei de‑a doua
operaţiuni a minţii – tocmai de aceea se spune îndeob‑
şte că „discursul este o trecere de la o judecată a premer‑
gătorului la o judecată a ceea ce urmează“. Din acestea
se vădeşte că discursul asumat în mod precis, prin a tre‑
ia operaţiune a minţii, nu este nimic altceva decât jude‑
cata a ceea ce urmează, dedusă din premergător.
Despre legile silogismului

Capitolul 5
În orice silogism trebuie să fie trei termeni, nici mai
mulţi, nici mai puţini, care – nici în mod echivoc, nici
cu o semnificaţie multiplă – trebuie să aibă întotdeau‑
na aceeaşi presupunere, altminteri ar fi un paralogism,
despre care va fi vorba mai apoi.
Termenul de mijloc trebuie să fie repartizat cel puţin
într‑una dintre premise, în mod adecvat sau universal,
pentru a se supune principiului „spus despre orice“.
Căci „spus despre tot“ este repartizat numai acolo unde
se împlineşte printr‑un semn universal, cu scopul de a
se extinde, prin raţiune, la toate semnificaţiile sale, pen‑
tru că, dacă ar fi legat de un semn particular, nu poate
repartiza subiectul. „Spus despre nimic“ însă repartizea‑
ză atât subiectul, cât şi predicatul.
ad hoc ut ratione illius extendatur ad omnia sua signi‑

ficata, quoniam, si forte coniungatur signo particu‑
lari, non distribuit subiectum. „Dictum“ autem „de
nullo“, tam subiectum, quam praedicatum distribuit.
Item, nullus terminus non distributus in antece
d(enti), distribui potest in conseq(uenti)1. Sic enim
foret consequentia a parte, ad totum, et non valet.
Item non valet consequentia a parte, ad partem,
quando fit ex puris particularibus, ratio est, quia ex‑
trema non habent in antecede(nte)m connexionem
cum aliquo tertio. Hoc autem fit in syllogismo ex‑
positorio, sed negatur paritas, quoniam in exposito‑
rio syllogismo2 sufficienter connexio cum utroque
extremo habetur.
Item ex puris negativis nil fit, quia „dictum de
nullo“ non servatur, nisi medius terminus per affir‑
mationem coniungatur saltem cum aliquo extre‑
75 mo / in antecedenti.
1
Item medius terminus nunquam ingreditur con

clusionem, quoniam idem probaretur per idem, et
non valet.
Item conclusio sequitur semper debiliorem par‑
tem anteced(entis), quoad qualitatem et quoad
quantitatem. Nam si in praemissis fuerit aliquod sig‑
num particulare aut negativum, conclusio non potu‑
erit1 universalis aut affirmativa2 esse, dicitur enim,
„propter quod unumquodque est tale et illud ma‑
gis“, ergo in anteceden(ti) invento defectu, a fortiori,
necessario et in conclusione invenietur.
Item ex vero antecedenti, nil aliud sequitur, nisi
verum. Consequentiae autem natura est, ut ex fal‑
so, tum falsum, tum verum inferre possit.
1
75 1 potui‑ p. m. / 2 pa‑ p. m. / 3 utimur] utimus ms. //
Tot aşa, niciun termen care nu a fost repartizat în

premergător nu poate fi repartizat în ceea ce urmează.
Căci aşa s‑ar ajunge la consecinţă dintr‑o parte către tot,
ceea ce nu se poate.
Tot aşa, nu este valabilă o consecinţă de la parte la
parte, când se face din elemente pur particulare: explica‑
ţia stă în aceea că formulările de la capete nu au în pre‑
mergător o legătură cu un al treilea element. Iar aceasta se
petrece în silogismul expozitiv, dar este negată paritatea,
pentru că în silogismul expozitiv nu există într‑o suficien‑
tă măsură legătura cu ambele capete.
Tot aşa, nu apare nimic din elemente pur negative,
pentru că nu se păstrează „spus despre nimic“ decât
dacă termenul de mijloc este legat măcar de un capăt
din premergător printr‑o afirmaţie.
Tot aşa, termenul de mijloc nu intră niciodată în
concluzie, pentru că demonstrează ceva prin acelaşi lu‑
cru, ceea ce nu se poate.
Tot aşa, concluzia urmează întotdeauna partea mai sla‑
bă a premergătorului, după calitate şi după cantitate. Dacă
în premise a fost vreun semn particular sau negativ, con‑
cluzia nu a putut fi universală sau afirmativă, căci se spune:
„pentru că fiecare lucru este aşa, şi acela va fi cu atât mai
mult“; aşadar, dacă se găseşte un defect în premergător,
încă şi mai mult, în mod necesar, se va găsi în concluzie.
Tot aşa, dintr‑un premergător adevărat nu urmează
nimic altceva decât adevărul. Iar natura consecinţei
este aceasta, că din ceva fals se poate deduce când ceva
fals, când ceva adevărat.
Trebuie să se ştie că în alcătuirea reprezentărilor de
silogisme ne folosim de aceste patru litere ce corespund
vocalelor, de pildă A, E, I, O. Iar A semnifică propoziţia
Sciendum quod istis quatuor vocalibus literis

utimur3 in faciendis syllogismorum figuris, v(erbi)
g(ratia), A, E, I, O. Et A significat propositionem
universalem affirmativam, E significat universalem
negativam, I, particularem affirmativam, O, autem,
particularem negativam propositionem significat.
76 / De prima figura syllogismi

1
C(aput) 6
Prima figura syllogismi1 duas habet proprieta‑
tes, et una est, quod medius terminus subiiciatur in
minori et praedicetur in maiori.2 Alia est, quod mi‑
norem semper habeat affirmativam, maiorem au‑
tem aliquando affirmativam, aliquando vero nega‑
tivam. Ista quatuor habet modos, v(erbi) g(ratia):
Bar Omnis homo est animal,
ba Omne risibile est homo,
ra Ergo, omne risibile est animal.
∙
Primus modus. Sit minor affirmans, nec maior sit specialis.
Ce Nullus homo est lapis,

∙
Secundus modus. la Omne rationale est homo,
rent Ergo, nullum rationale est lapis.
Da Omnis homo est essentia,
ri Petrus est homo,
i Ergo, Petrus est essentia.
∙ Tertius modus.
∙ Fe Nullus homo est lapis,

Quartus modus. ri Georgius est homo,
o Ergo, Georgius non est lapis.3
76 1 Vide n. 3, p. 66 / 2 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 5, „De
1
prima figura“, pp. ms. 63‑64: „Prima est ut medius terminus subiiciatur /
64 / maiori extremo, et praedicetur de minori extremo.“ / 3 Cf. Ibid., pp.
ms. 63‑66 //
universală afirmativă, E semnifică universala negativă, I,

cea particulară afirmativă, iar O semnifică propoziţia
particulară negativă.
Despre prima reprezentare a silogismului

Capitolul 6
Prima reprezentare a silogismului are două proprie‑
tăţi, iar una este că termenul de mijloc trebuie să fie
subiect în capătul mai mărunt, şi predicat, în cel mai
însemnat. Cealaltă este că are întotdeauna capătul mai
mărunt afirmativ, dar cel mai însemnat este uneori afir‑
mativ, alteori negativ. Ea are patru moduri, de pildă:
Să fie cea mai măruntă afirmativă, iar cea mai în‑
semnată să nu fie specială
Primul mod
Bar/ba/ra
Orice om e animal,
Orice e înclinat spre râs e om,
Deci orice e înclinat spre râs e animal.
Al doilea mod
Ce/la/rent
Niciun om nu e piatră,
Orice e raţional e om,
Deci nimic raţional nu e piatră.
Al treilea mod
Da/ri/i
Orice om e esenţă,
Petru e om,
Deci Petru e esenţă.
Al patrulea mod
Fe/ri/o
Primo enim ex minori negativa nil sequitur, di‑

recte saltem, v(erbi) g(ratia):
77 / Omne animal est vivens,
1
Nulla planta est animal, Ergo

Nulla planta est vivens. non valet,
quia vivens distribuitur in conclusione, non autem
in antecedenti1.
Item eandem ob causam non valet, v(erbi) g(ratia):
Omne animal rationale est substantia,
Atqui solus homo est animal rationale,
Ergo, solus homo est substantia.
Minor enim est exclusiva et consequenter aequi‑
valens negativae. Modus hic valere dicitur in modis
indirectis, ut in „Pareso“2, vide inferius.3
Secundo ex maiori particulari nil concluditur,
v(erbi) g(ratia):
Aliquod animal est homo,
Sed omne brutum est animal, Ergo
Aliquod brutum est homo.
non valet, quia medius terminus, v(erbi) g(ratia), ly
„animal“, in antecedenti4 non distribuitur, et con‑
sequenter, nec servatur in eo „dictum de omni“.
92 /1 De quinque indirectis modis, qui ad primam
2
figuram pertinent2
Hi indirecte concludunt, non enim maius extre‑
mum de minori, sed minus de maiori praedicatur,
hoc vero fit propter mutationem propositionum.
77 1 Vide n. 3, p. 68 / 2 Cf. „Institutio Logices“, II, Tract. I, Caput 4,
1
„De legibus syllogismi“, pp. 263‑264; de „Pareso“, cf. „Institutio Logices“, I,

Lib. III, Caput 8, „De communibus proprietatibus figurarum syllogis
ticarum“, p. ms. 73 / 3 Compendiolum, p. ms. 92 / 4 Vide n. 3, p. 68 / 5 Cf.
„Institutio Logices“, I, Caput 6, „De secunda figura“, pp. ms. 66‑68 //
92 1 Pagina 92 manuscripti suo loco posui, ad finem capitis 6. Cf.
2
„Mic compendiu“, 1995, p. 166, n. 253 / 2 Cf. „Institutio Logices“, I,

George e om,
Deci George nu e piatră.
În primul rând, pentru că dintr‑o formulare mai
măruntă negativă nu rezultă nimic, cel puţin nu în mod
direct, de pildă:
Orice animal este viu,
Nicio plantă nu e animal,
Deci nicio plantă nu e vie.
Nu e valabil, pentru că „viu“ e repartizat în conclu‑
zie, nu însă în precedent.
La fel, din aceeaşi cauză nu e valabil nici, de pildă:
Orice animal raţional e substanţă,
Dar numai omul este animal raţional,
Deci numai omul e substanţă.
Pentru că cea mai măruntă este exclusivă şi, în con‑
secinţă, e echivalentul unei negative. Acest mod este va‑
labil în modalităţile indirecte, ca în Pareso, vezi mai jos.
Într‑al doilea, dintr‑una mai însemnată particulară
nu se ajunge la nicio concluzie, de pildă:
Vreun animal e om,
Dar orice fiară e animal,
Deci vreo fiară e om.
Nu e valabil, pentru că termenul din mijloc, şi anu‑
me „animal“, nu se repartizează în premergător şi, în
consecinţă, acolo nu se respectă „spus despre tot“.
Despre cele cinci moduri indirecte care ţin
de prima reprezentare
Ele conduc la concluzie în mod indirect, nu deoare‑
ce capătul mai însemnat nu este formulat despre cel
mai mărunt, ci pentru că cel mai mărunt e formulat
Gra Omnis homo est animal,

ma Omne animal est essentia,
si Ergo, aliqua essentia est homo.
la Omnis lapis est insensibilis,
re Nullum insensibile est homo.
A Omnis homo est animal,
mis Aliquod animal est rationale,
ti Ergo, aliquod rationale est homo.
Pa Omnis homo est rationalis,
re Nullus rationalis est lapis,
so Ergo, aliquis3 lapis non est homo.
Li Aliquod animal est rationale,
me Nullum irrationale est inanimatum,
nos Ergo, aliquod inanimatum non est animal.4
77 / De secunda figura syllogismi5

C(aput) 7
Secunda figura tres habet proprietates, et prima

78 est, quod medius terminus praedicetur et / in ma‑ 1
iori, et in minori. Secunda est, quod maior et mi‑

nor nunquam simul sint affirmativae. Tertia est,
quod conclusionem semper habeat negativam1. Ista
quoque 4 habet modos.
Lib. III, Caput 8, „De communibus proprietatibus figurarum syllogisticarum“,
pp. ms. 73‑74 / 3 aliquis] aliquod ms. / 4 Finis sub versu scriptum est //
78 1 negativam in rasura / 2 agates] agetes ms. / 3 Cf. „Institutio
1
Logices“, I, Lib. II, Tractatus primus, Caput 4, „De legibus syllogismi

(Secunda Figura)“, pp. ms. 264‑265 //
despre cel mai însemnat; iar aceasta se întâmplă din cau‑

za schimbării propoziţiilor.
Gra/ma/si
Orice om e animal,
Orice animal e esenţă,
Deci vreo esenţă e om.
Ce/la/re
Orice piatră e fără simţuri,
Deci orice e fără simţuri e om.
A/mis/ti
Orice om e animal,
Vreun animal e raţional,
Deci vreun raţional e om.
Pa/re/so
Orice om e raţional,
Niciun raţional nu e piatră,
Deci vreo piatră nu e om.
Li/me/nos
Vreun animal e raţional.
Nimic iraţional nu e neînsufleţit,
Deci vreun neînsufleţit nu e animal.
Despre a doua reprezentare a silogismului

Capitolul 7
A doua reprezentare are trei proprietăţi, iar prima
este că termenul din mijloc este formulat şi în cea mai
însemnată, şi în cea mai măruntă. A doua e că cea mai
însemnată şi cea mai măruntă nu sunt niciodată, în
acelaşi timp, afirmative. A treia e că are concluzia întot‑
deauna negativă. Şi aceasta are 4 moduri.
Una negativă să preceadă, iar cea mai însemnată să nu
fie specială

∙
Vna negans praeeat, nec maior sit specialis.3

lan Omne adamas est lapis, Primus modus
tes Nullus homo est adamas.
Ca Omnis adamas est lapis,

∙
Secundus modus mes Nullus homo est lapis,
tres Ergo, nullus homo est adamas.
Fe Nullus homo est lapis,

sti Agates2 est lapis,
no Ergo, agates non est homo.
∙ Tertius modus
∙ Ba Omnis adamas est lapis,

Quartus modus ro Socrates non est lapis,
co Ergo, Socrates non est adamas.
Primo enim ex puris affirmativis nihil concludit

haec figura, v(erbi) g(ratia):
Omnis homo est animal,
Sed omnis equus est animal,
Ergo, omnis equus est homo.
79 /Ratio est, quia medius terminus non distribui‑
1
tur ut satis patet.

Secundo in hac figura ex maiori particulari nil
sequitur, v(erbi) g(ratia):
Aliquod animal non est rationale,
Atqui omnis homo est rationalis,
Ergo, aliquis homo non est animal,
non valet, quia in maiori „animal“ non distribui‑
tur, cum tamen distribuatur in hac conclusione
negativa.
79 1 Cf. „Institutio Logices“, I, Caput 7, „De tertia figura“, pp. ms.
1
68‑71 //
Primul mod
Ce/lan/tes
Orice diamant e piatră,
Deci niciun om nu e diamant.
Al doilea mod
Ca/mes/tres
Deci niciun om nu e diamant.
Al treilea mod
Fe/sti/no
Niciun om nu e piatră.
Agata e piatră,
Deci agata nu e om.
Al patrulea mod
Ba/ro/co
Socrate nu e piatră,
Deci Socrate nu e diamant.
În primul rând, pentru că această reprezentare, din
afirmative pure, nu duce la nicio concluzie, de pildă:
Orice om e animal,
Dar orice cal e animal,
Deci orice cal e om.
Explicaţia e că termenul mediu nu e repartizat,
după cum se vădeşte îndeajuns.
Într‑al doilea, în această reprezentare nu decurge ni‑
mic dintr‑o premisă mai însemnată particulară, de pildă:
Vreun animal nu e raţional,
Dar orice om e raţional,
Deci vreun om nu e animal.
De tertia figura syllogismi1

Caput 8
Tertia tandem figura syllogismi tres habet pro‑

prietates.
Prima, quod medius terminus subiiciatur et in
maiori, et in minori. Secunda proprietas est, quod
minorem semper habeat affirmativam, sicuti et pri‑
ma figura habet. Tertia proprietas est, quod huius
figurae conclusio sit semper particularis.
80 /Ista sex habet modos, v(erbi) g(ratia):
1
Da Omnis homo est animal,

∙
Sit minor affirmans, conclusio sit specialis.1
ra Omnis homo est rationalis, Primus modus
pti Ergo, aliquod rationale est animal.
∙
Secundus modus la Omnis homo est rationalis,
pton Ergo, aliquod rationale non
est lapis.
Di Aliquis homo est animal,
sa Omnis homo est rationalis,
mis Ergo, aliquod rationale est animal.
∙
Tertius modus
Da Omnis homo est rationalis,

∙
Quartus modus ti Aliquis homo est animal,
si Ergo aliquod animal est ration<ale>.
Bo Aliquis homo non est lapis,
car Omnis homo est rationalis,
do Ergo, aliquod rationale non est lapis.
∙
Quintus modus

1
„De legibus syllogismi (In tertia figura)“, pp. ms. 265 / 2 aliquod]
aliquid ms. //
Nu e valabil, pentru că „animal“ nu e repartizat în

cea mai însemnată, deşi e totuşi repartizat în această
concluzie negativă.
Despre a treia reprezentare a silogismului

Capitolul 8
În sfârşit, a treia reprezentare a silogismului are trei
proprietăţi.
Prima, că termenul din mijloc este subiect şi în cea
mai însemnată, şi în cea mai măruntă. A doua proprieta‑
te e că întotdeauna premisa mai măruntă este afirmativă,
după cum este şi în prima reprezentare. A treia proprie‑
tate e că întotdeauna concluzia acestei reprezentări e
particulară.
Ea are şase moduri, de pildă:
Să fie cea mai măruntă afirmativă, iar concluzia să
fie specială.
Primul mod
Da/ra/pti
Orice om e animal,
Deci orice raţional e om.
Al doilea mod
Fe/la/pton
Deci orice raţional nu e piatră.
Al treilea mod
Di/sa/mis
Vreun om e animal,
Deci vreun raţional e animal.

∙
Sextus modus ri Aliquis homo est rationalis,
son Ergo, aliquod2 rationale non est lapis.
Primo enim in hac figura ex minori negativa nil

sequitur, v(erbi) g(ratia):
81 / Omnis homo est sentiens,
1
Aliquis homo non est equus,

Ergo, aliquis equus non est sentiens.
Ratio est eadem, quae modo in secunda figura
allata est. Vnde etiam non valeat, v(erbi) g(ratia):
Animal est ens,
Sed animal formaliter non est rationale,
Ergo, formaliter rationale non est ens.
Secundo universalis conclusio non valet,
v(erbi) g(ratia) Omnis homo est rationalis,
Omnis homo est animal,
Ergo, omne animal est rationale.

1
„De syllogismo demonstrativo“, pp. ms. 265‑278 //

Al patrulea mod
Da/ti/si
Vreun om e animal,
Deci orice animal e raţional.
Al cincilea mod
Bo/car/do
Vreun om nu e piatră,
Deci vreun raţional nu e piatră.
Al şaselea mod
Fe/ri/son
Vreun om e raţional,
Deci vreun raţional nu e piatră.
În primul rând, pentru că în această reprezentare nu
decurge nimic dintr‑o premisă mai măruntă negativă,
de pildă:
Orice om e simţitor,
Vreun om nu e cal,
Deci vreun cal nu e simţitor.
Explicaţia e aceeaşi ca cea abia dată pentru a doua
reprezentare. Aşadar nu e valabil nici, de pildă:
Animalul este ceva ce există,
Dar animalul nu este în mod formal raţional,
Deci în mod formal raţionalul nu e ceva ce există.
Într‑al doilea rând, nu e valabilă concluzia universa‑
lă, de pildă,
Orice om e raţional.
Orice om e animal,
Deci orice animal e raţional.
Tractatus Secundus
De syllogismo demonstrativo1
C(aput) 1
Syllogismi ratione formae essentialiter tum vari‑

as in figuras, tum sub illis figuris varios in modos
dividuntur, v(erb) g(ratia): in hypotheticos seu con‑
ditionales, in absolutos, in modales, in compositos
et simplices et c(aetera) simil(ia). Maior autem dif‑
82 ficultas in parte ratione materiae posita est. / Cuius 1
syllogismus in tres dividitur, v(erbi) g(ratia): in de‑

monstrativum, probabilem et sophisticum. De pro‑
babili et sophistico suis in locis videbitur.1 Et primo
quidem syllogismus demonstrativus nititur medio
evidenti et necessario, ideoque vocari solet „demon‑
stratio“ generatque scientiam, quam definientes
aiunt: „Demonstratio est syllogismus ex praemissis
certis, evidentibus et necessariis, qui differt ab aliis
syllogismorum generibus et tum in practica, tum in
speculativa materia invenitur.“
Sciendum demonstrationem aliam vocari ad
sensum, quae procedit ab experientia rei certae et
evidentis. Aliam autem vocat „posterioristicam“ (sic
ab Arist(otele), in lib(ro) <Analyticorum> „Posteri(o
rum)“ appellata), quae totalem syllogismi definitio‑
nem excipit generatque scientiam stricte sumptam.
82 1 Ibidem, Caput 6, „De syllogismo probabili“, pp. ms. 278‑281
1
et Caput 7, „De sophismate seu syllogismo sophistico“, pp. ms. 281‑287 //

Al doilea tratat
Despre silogismul demonstrativ

Capitolul 1
După formă, silogismele se împart, în mod esenţial,

atât în diferite reprezentări, cât şi, sub acele reprezentări,
în diferite moduri, de pildă: în ipotetice sau condiţio‑
nale, în absolute, în modale, în compuse şi simple şi alte‑
le asemenea. Dificultatea mai mare însă se află, în parte,
în explicarea materiei. După ea, silogismul se împarte în
trei, de pildă: în demonstrativ, probabil şi sofistic. Despre
cel probabil şi cel sofistic se va vedea la locurile lor. În
primul rând, silogismul demonstrativ se sprijină pe un
element de mijloc evident şi necesar; de aceea e numit de
obicei „demonstraţie“ şi generează ştiinţa, pentru care
cei ce dau definiţii spun: „demonstraţia este un silogism
din premise sigure, evidente şi necesare, care se deosebeş‑
te de alte genuri de silogisme şi se găseşte deopotrivă în
practică şi în materia speculativă“.
Trebuie să se ştie că o demonstraţie – şi anume cea
care decurge din experienţa unui lucru sigur şi evident –
este numită după sens. Alta însă e chemată „posteoristi‑
că“ (numită aşa de la Aristotel, în cartea analiticelor
„Posterioare“): ea primeşte definiţia completă a silogis‑
mului şi dă naştere ştiinţei luate în mod strict.
Tot aşa, citim din Aristotel că demonstraţia este du‑
blă, iar pe una (care decurge din cauza cea mai apropiată)
o numeşte demonstraţie „pentru ce“; cealaltă însă (care
Item ex Aristo(tele), demonstrationem duplicem

esse legimus et alteram vocat demonstrationem
„propter quid“, quae procedit a causa proxima, alte‑
83 ram autem, demonstrationem „quia“, quae proce/dit 1
ab effectu aut causa remota.

Igitur: Demonstratio „propter quid“ est syllogis‑
mus constans ex praemissis veris, primis, immedia‑
tis, notioribus, prioribus <et> causis conclusionis.
Dicimus „veras“, quia conclusio quando fit vi ma‑
teriae et formae, ex veris praemissis nil sequitur nisi
verum, quamquam superius diximus, vi formae ex
falso inferri verum, sed praeterea demonstratio postu‑
lat, ut conclusio ex praemissis sequatur etiam vi mate‑
riae, qua ratione verum non sequitur1, nisi ex vero.
Dicimus „veras“ vel „primo veras“, quia proposi‑
tiones debent esse per se notae, ita ut2 veritas ex ipsis
terminis pateat, nec probationi indigeant3, ideo et
immediatae et indemonstrabiles. Cuius modi prima
principia sunt, v(erbi) g(ratia), „rem aliquam non
posse simul esse ac non esse“, quamquam demon‑
strationis praemissae si non <primae> sint formali‑
ter, satis est, ut sint virtualiter primae et immediatae,
demonstrataeque per alias priores et immediatas,
alioquin scientiam non generassent.
84 /Dicimus causas conclusionis „necessarias“ et non
modo in cognoscendo, sed etiam in essendo, quia
effectus infertur per causam proximam, aut proprie‑
tates per essentiam quam continent. Vnde apertissi‑
me patet demonstrationem esse de obiecto necessario
et quod aliter se habere non possit. Exemplum istius
doctrinae infallibiliter in illis quatuor primis causis
83 1 sequitur] sequitum p. m., sequiturur s. m. //2 ut interl. /
1
3
indigeant] indigant p. m. //
porneşte de la efect sau de la cauza îndepărtată) e numită

demonstraţie „pentru că“.
Aşadar: demonstraţia „pentru ce“ este un silogism
care constă în premise adevărate, prime, imediate, mai
cunoscute, anterioare şi care sunt cauze ale concluziei.
Spunem „adevărate“, pentru că atunci când concluzia
apare prin forţa materiei şi a formei, din premise adevă‑
rate nu decurge nimic altceva decât adevărul, chiar dacă
am spus mai sus că, prin forţa formei, se deduce adevărul
din fals; pe lângă acestea, demonstraţia cere ca din pre‑
mise să urmeze concluzia chiar prin forţa materiei, motiv
pentru care adevărul nu rezultă decât din adevăr.
Spunem „adevărate“ sau „în primul rând adevărate“,
pentru că propoziţiile trebuie să fie cunoscute prin ele
însele, aşa încât adevărul să se vădească din termenii în‑
şişi şi să nu aibă nevoie să fie dovedit, iar de aceea trebuie
să fie nemijlociţi şi nedemonstrabili. De felul acesta sunt
principiile prime, de pildă „un lucru nu poate să fie şi să
nu fie în acelaşi timp“; dacă premisele demonstraţiei nu
sunt prime în mod formal, este suficient să fie în mod
virtual prime şi nemijlocite şi demonstrate prin altele,
anterioare şi nemijlocite, altminteri nu ar genera ştiinţa.
Spunem că sunt „necesare“ cauzele concluziei – şi
nu numai prin cunoaştere, ci şi prin existenţă – pentru
că efectul se deduce prin cauza cea mai apropiată sau
proprietăţile se deduc prin esenţa pe care o conţin. De
unde se vădeşte foarte limpede că demonstraţia este asu‑
pra unui obiect necesar şi că nu poate fi într‑alt fel. Un
exemplu al acestei învăţături este formulat fără greş din
acele patru cauze prime, care sunt termenul de mijloc
al demonstraţiei: de pildă prin cauza care acţionează se
demonstrează eclipsa de lună, adică prin plasarea
declaratur, quae medium sunt demonstrationis,

v(erbi) g(ratia), per causam efficientem demonstra‑
tur lunaris eclipsis, scilicet per interpositionem Ter‑
rae inter Solem et Lunam. Per causam finalem de‑
monstratur hominibus illa tenenda virtutis via, quia
creatus est propter caelestem beatitudinem. Per cau‑
sam materialem probant hominem esse animal
corruptibile, eo quod constet ex 4 elementis. Ac de‑
nique forma et essentia seu definitio medium huius
modi demonstrationis est, ubi proprietatem subiecti
alicuius ostendit, ut si probes hominem admirati‑
vum aut risibilem esse, quia est animal rationale.
Itaque istius scientiae effectus demonstrationis,
85 cum / sit cognitio per causam proximam, omnino
causa formalis non requiritur, sufficit enim illa vir‑
tualis, ut, quando probamus Deum esse aeternum,
quia est immutabilis, sic de aliis.
Demonstratio autem „quia“ est syllogismus cer‑
tus, evidens, ab effectu vel a causa remota. Et ab
effectu probamus lunam esse rotundam, qui<a>
circulariter et paulatim illuminatur. A causa remota
autem, probamus lapidem non respirare, quia non
est animal, per causam autem proximam (de qua
superius dicebamus) probaretur non respirare, quia
non habet pulmones.
Item demonstratio „propter quid“ vulgo dicitur
„a priori“, cum fiat per causam. Demonstratio au‑
tem „quia“, cum procedat ab effectu, dici solet „a
posteriori“.
Sciendum demonstrationem „a priori“ ex suo
genere perfectiorem esse quam „a posteriori“, ideo
et „potissima“ vocatur, quamquam interdum de‑
monstratio „a posteriori“ perfectior videatur, v(erbi)
pământului între soare şi lună. Prin cauza finală se de‑

monstrează că oamenii trebuie să păstreze acea cale a
virtuţii, fiindcă omul a fost creat pentru fericirea cereas‑
că. Prin cauza materială se dovedeşte că omul este un
animal care decade, pentru că el este alcătuit din cele 4
elemente. Şi, în sfârşit, forma şi esenţa sau definiţia re‑
prezintă termenul de mijloc al acelui mod al demon‑
straţiei unde se arată proprietatea vreunui subiect, aşa
cum ai dovedi că omul este în stare să se mire sau să
râdă pentru că este un animal raţional.
Şi aşa, în privinţa demonstraţiei efectului pe care îl
are această ştiinţă – cum cunoaşterea se produce prin
cauza cea mai apropiată –, nu se cere defel o cauză for‑
mală, fiindcă e de ajuns cea virtuală, pentru ca, atunci
când dovedim că Dumnezeu este veşnic, fiind de ne‑
schimbat, să dovedim la fel şi despre altele.
Însă demonstraţia „pentru că“ este un silogism sigur,
evident, care porneşte de la efect sau de la cauza înde‑
părtată. Şi după efect demonstrăm că luna este rotundă,
pentru că este luminată circular şi treptat. După cauza
îndepărtată însă, demonstrăm că piatra nu respiră, pen‑
tru că nu este animal, iar prin cauza cea mai apropiată
(despre care vorbeam mai sus) se dovedeşte că nu respi‑
ră pentru că nu are plămâni.
Tot aşa, demonstraţia „pentru ce“ este numită înde‑
obşte „a priori“, pentru că se face prin cauză. Iar demon‑
straţia „pentru că“, fiindcă porneşte de la efect, e numită
de obicei „a posteriori“.
Trebuie să se ştie că demonstraţia „a priori“ este,
după genul ei, mai aproape de perfecţiune decât cea „a
posteriori“, şi de aceea chiar este numită „cea mai puter‑
nică“, deşi demonstraţia „a posteriori“ pare mai aproape
g(ratia), in demonstratione Divinae Existentiae, quae

86 non „a priori“, sed / „a posteriori“, a misero humano
1
intellectu percipi potest, quae etiam vocatur demon‑

stratio „a signo“.
Sciendum omnem doctrinam omnemque disci‑
plinam (ut ipse Arist(otelis) tradit) fieri ex praece‑
denti cognitione, ut, quando disputamus de homine,
prius scire debemus1 quid sit illud nomen „hominis“,
item praecognoscere an sit2 actu aut potentia? Frus‑
tra enim quis rei falsae proprietatem demonstrando
disputaret de „blityri“3. Econtra, quando passio aut
proprietas cuiusdam subiecti inquiritur, absurdissi‑
me laboraret quis praecognoscere „an sit?“, quod non
aliter, nisi per demonstrationem indagatur.
De syllogismo probabili4
Ca(put) 2
Hic constat concluditque ex praemissis probabi‑
libus. „Probabile“ autem dicitur quod habet simili‑
tudinem cum vero et evidenti probaturque aut quo‑
rundam, aut plerorumque sapientum, aut omnium
consensu.
Probabilitatis varii sunt gradus. Alia enim sunt de
se, et primo, quibus unusquisque statim assentitur.
87 Alia autem probatione indigent. / Item syllogismi
2
probabilis natura ex eius effectu explicatur, parit

enim quandam opinionem, quae formidini cuidam
coniungitur dubitaturque de opposito.
86 1 debemus in rasura / 2 an sit: ansit ms. / 3 Vide n. 2, p. 5 /
1
4
Vide n. 1, p. 82 //
87 1 antecedentibus] antecidentibus p. m. / 2 eius generis: id
2
genus ms. / 3 Vide n. 1, p. 82 //

de perfecţiune, de pildă în demonstrarea existenţei divi‑

ne, care nu poate fi percepută de bietul intelect uman ca
„a priori“, ci ca „a posteriori“ – demonstraţie care mai
este numită „după semn“.
Trebuie să se ştie că orice învăţătură, ca şi orice disci‑
plină (după cum transmite Aristotel însuşi), provine din
cunoaşterea precedentă, după cum, atunci când discutăm
despre om, trebuie să ştim mai întâi ce este acest nume de
„om“, precum şi să cunoaştem dinainte dacă este în act
sau în putinţă. Căci zadarnic discută cineva despre „blity‑
ri“, demonstrând proprietatea unui lucru fals.
Dimpotrivă, atunci când se cercetează ce suportă un anu‑
mit subiect sau care îi este proprietatea, cu totul absurd
s‑ar chinui cineva să cunoască dinainte „dacă există“ –
fapt care nu se cercetează altfel decât prin demonstraţie.
Despre silogismul probabil

Capitolul 2
Acesta constă în premisele probabile şi îşi trage con‑

cluzia din ele. Iar „probabil“ este numit pentru că are o
asemănare cu adevărul şi evidentul şi este dovedit prin
acordul fie al unora dintre înţelepţi, fie al celor mai
mulţi, fie al tuturor.
Gradele probabilităţii sunt diferite. Unele sunt des‑
pre sine şi, în primul rând, despre cele cu care oricine
este pe dată de acord. Altele însă au nevoie de adeverire.
Tot aşa, natura silogismului probabil se explică
prin efectul său, pentru că generează o anumită părere
care se leagă de o anumită teamă şi are îndoieli asupra
contrarului.
Isti persimilis est syllogismus dialecticus, mos

enim est dialecticorum de qualibet re pro<ba>biliter
disserere. Idem et „topicus“ vocatur a „locis“ quibus‑
dam quos Graeci τόπος vocant, etiam Arist(otelis)
artem „topicam“ et libros „topicos“ appellat. Itaque
metaphorice singula argumentorum genera „loci“
aut „sedes“ quaedam nominantur. Ex quibus locis
alii dicuntur „extrinseci“, ut praeiudicia, fama, testes,
tabulae, iusiurandum, alii autem „intrinseci“, ut a
definitione rei, a partium enumeratione, a contrariis,
ab adiunctis seu circumstantiis, ab antecedentibus1, a
consequentibus, a repugnantibus, a causis, ab effecti‑
bus, a comparatione maiorum aut minorum, aut pa‑
rium aliisque eius generis2.
De sophismate seu syllogismo sophistico3

Caput 3
88 Is est qui concludit ex propositionibus saltem / 1
apparenter veris aut probabilibus, quae tamen non

sunt tales, sed vel concessa negando, vel totaliter
falsa admittendo, ita ut respondens ad metam „non
loqui“ dictam perductus, quasi suspensus haereat
mentisque1 confusionem patiatur.
Scias igitur multiplex esse fallaciarum genus.
Aliae enim in verbis, aliae autem2 in rebus positae
sunt. Ex verborum prima dicitur „fallacia aequivo‑
cationis“, v(erbi) g(ratia):
Quaecumque expediunt sunt bona,
Atqui interdum mala expediunt,
Ergo, mala interdum sunt bona.
88 1 ‑que interl. / 2 autem] auter ms. / 3 etc] etc eo ms. / 4 Mt. XI, 3;
1
Lc. VII, 22 //

Cu totul asemănător acestuia este silogismul dialec‑

tic, pentru că este o deprindere a dialecticienilor să dis‑
cute despre orice lucru din perspectiva probabilităţii.
Mai e numit şi „topic“, după „locuri“ pe care grecii le
cheamă τόπος; chiar şi Aristotel numeşte arta „topică“ şi
cărţile, „topice“. Şi aşa, fiecare gen de argumente în par‑
te este numit metaforic un „loc“ sau un „sălaş“ anume.
Dintre aceste locuri, unele sunt numite „extrinsece“,
cum ar fi prejudecăţile, faima, dovezile, documentele,
jurământul, iar altele, „intrinsece“, cum ar fi cele din
punctul de vedere al definirii lucrului, al enumerării păr‑
ţilor, al contrariilor, al alăturărilor sau circumstanţelor, al
antecedentelor, al consecinţelor, al contradicţiilor, al ca‑
uzelor, al efectelor, al comparării cu cele mai mari şi cu
cele mai mici sau egale şi cu altele de acest fel.
Despre sofism sau silogismul sofistic

Capitolul 3
Este cel ce ajunge la o concluzie pornind de la pro‑
poziţii care sunt cel puţin în aparenţă adevărate sau
probabile, dar care nu sunt aşa, ci se produc fie prin
negarea elementelor acceptate, fie admiţând unele pe
de‑a‑ntregul false, aşa încât cel care răspunde, odată
adus la ţinta zisă „nu spun nimic“, să rămână cumva
suspendat şi să sufere o tulburare a minţii.
Să ştii, aşadar, că genul înşelăciunilor este complex.
Căci unele sunt puse în cuvinte, altele însă, în lucruri.
Cea dintâi între cele din cuvinte e numită „înşelăciu‑
nea echivocului“, de pildă:
Toate care sunt de folos sunt bune.
Dar unora şi relele le sunt de folos,
Deci relele sunt uneori bune.
Secunda autem ex „amphibologiae“, quae oritur

ex oratione vario in sensu accepta, v(erbi) g(ratia):
Qui est liber Aristotelis, possidetur ab Aristo(tele),
Atqui iste est liber Aristotelis,
Ergo, possidetur ab Aristotele.
Tertia est „compositionis“ aut „divisionis“, quan‑
do in sensu composito sit vera, in diviso autem falsa,
etc3, v(erbi) g(ratia) ex Evangelio, „Caeci vident“4.
Sed qui sunt caeci carent visu,
Ergo, qui carent visu vident.
89 /Divisione autem fallitur ita, v(erbi) g(ratia):
Qui bonus est philosophus est bonus,
Sed Averroës est bonus philosophus,
Ergo, Averroës est bonus.
Item
Habes quod non amisisti,
Sed thesaurum non amisisti,
Ergo, thesaurum habes.
Quarta est ubi res variae significat<a>e per simi‑
les voces eodem sumuntur modo, v(erbi) g(ratia):
Comedisti quod emisti,
Sed carnes crudas emisti,
Ergo, carnes crudas comedisti.
Ex fallaciis quae in rebus positae sunt, primo
„fallacia accidentis“ occurrit, scilicet quando attri‑
buitur subiecti quod est accidentis, v(erbi) g(ratia):
Petrus est homo,
Sed homo est tertia declinationis,
Ergo, Petrus est tertia declinationis.
Iar a doua provine din „amfibologie“, care ia naştere

dintr‑un discurs înţeles în sensuri diferite, de pildă:
Ceea ce este cartea lui Aristotel este în posesia lui
Aristotel,
Dar aceasta este cartea lui Aristotel,
Deci e în posesia lui Aristotel.
A treia este a „compunerii“ sau „diviziunii“, când
este adevărată în sens compus, dar falsă, în sens divizat,
de pildă, din Evaghelie: „Orbii văd.“
Dar cei care sunt orbi sunt lipsiţi de vedere,
Deci cei care sunt lipsiţi de vedere văd.
Iar prin diviziune se înşală aşa, de pildă:
Cine e filozof bun e bun,
Dar Averroës e bun filozof,
Deci Averroës e bun.
Tot aşa:
Ai ce nu ai pierdut,
Dar tezaurul nu l‑ai pierdut,
Deci ai tezaurul.
Cea de‑a patra e când lucruri diferite indicate prin
cuvinte similare sunt luate în acelaşi fel, de pildă:
Ai mâncat ce ai cumpărat,
Dar ai cumpărat cărnuri crude,
Deci ai mâncat cărnuri crude.
Dintre înşelăciunile care sunt puse în lucruri, se în‑
tâlneşte mai întâi „înşelăciunea accidentului“, şi anume
când se socoteşte că e al subiectului ceea ce este al acci‑
dentului, de pildă:
Petru este om,
Dar om este de declinarea a treia,
Deci Petru este de declinarea a treia.
Item ex fallaciis quae in rebus positae sunt, est

„ignoratio elenchi“ (haec apud Latinos saepe re‑
dditur pro „argumento sophistico“ vel „cavillato‑
90 rio“), / quando colligitur id quod est tantum appa
renter contradictorium propositionis concessae.
Item est fallacia principii, quando idem probatur
per idem. Et fallacia consequentis, in qua ex con‑
sequente infertur antecedens, vel ex opposito ante‑
cedentis, oppositum consequentis, v(erbi) g(ratia):
Si homo est, animal est,
Ergo, si non est homo, non est animal.
Est et fallacia non causae, ut causae, v(erbi) g(ra
tia), quando falsitas conclusionis ex una praemissa
proveniens, tribuitur alteri praemissae, quae vera est.
Item fallacia fit in propositionibus, quae nullum
affixum aut particularitatis, aut universalitatis sig‑
num, v(erbi) g(ratia):
Homo est animal,
Asinus est animal,
Ergo, homo est asinus.
In istius refutatione supponendum est, v(erbi)
g(ratia), omnia quae sunt in necessaria materia sem‑
per ad universales, quae autem in contingenti mate‑
91 ria, ad particulares revocari et ita fient verae. Et / 1
succinctius dicam, omnem sophisticum elenchum

solvi vel iungendo quod dividit, vel dividendo qu‑
od coniungit, vel obscurum explicando sensum, ita
enim1 per voracissimum Logicae ignem omnia re‑
purgata2, exortoque Iustitiae Sole, obscurissima
91 1 enim] enin ms. / 2 repurgata in rasura / 3 velimus nolimus:
1
vellimus nollimus ms. / 4 nos] nós ms. / 5 Amen] Amin p. m. //

Tot aşa, între înşelăciunile care sunt puse în lucruri

este „ignorarea chestiunii“ (aceasta e adesea redată de
latini prin „argument sofistic“ sau „vorbă goală“), când
se ajunge la o concluzie care numai în aparenţă este
contradictorie faţă de propoziţia acceptată.
Tot aşa, există înşelăciunea principiului, când un lu‑
cru e dovedit prin el însuşi. Şi înşelăciunea celui ce ur‑
mează, în care precedentul e dedus din ce urmează sau
când opusul a ce urmează este dedus din opusul prece‑
dentului, de pildă:
Dacă e om, e animal,
Deci dacă nu e om, nu e animal.
Există şi înşelăciunea non‑cauzei interpretate drept
cauză, de pildă când caracterul fals al concluziei prove‑
nit dintr‑o premisă este pus în seama unei alte premise,
care e adevărată.
Tot aşa apare înşelăciunea în propoziţiile care nu au
niciun semn adăugat, fie al caracterului particular, fie
al celui universal, de pildă:
Omul e animal,
Asinul e animal,
Deci omul e asin.
În respingerea ei trebuie să se presupună, de pildă,
că toate care sunt într‑o materie necesară sunt făcute să
revină întotdeauna la cele universale, iar cele care sunt
într‑o materie contingentă, la cele particulare – şi aşa
vor ajunge adevărate. Să o spun şi mai pe scurt: orice
chestiune sofistică îşi găseşte rezolvarea fie unind ceea ce
desparte, fie despărţind ceea ce uneşte, fie explicând
sensul obscur, pentru că aşa toate sunt purificate prin
focul cel plin de lăcomie al logicii şi, odată răsărit soare‑
le dreptăţii, va dispărea negura cea plină de întunecime
fallaciae aut mendacii caligo delebitur, ita ut velimus

nolimus3, etiam occlusis oculis, nos4 Solem ipsi‑
usque infinitam infallibilemque Iustitiam ab oriente
progredi fateamur.
Cuius beneficio vivimus, movemur, sentimus,
intelligimus et sumus.
Cuius famosissimum nomen sit benedictum,
nunc et semper et in saecula s<a>eculorum. Amen5.
a înşelăciunii şi minciunii, astfel încât, cu voia sau fără

voia noastră, chiar şi cu ochii închişi să mărturisim că
soarele, cu dreptatea lui nesfârşită şi fără greş, merge
înainte de la răsărit.
Prin bunăvoinţa lui trăim, ne mişcăm, simţim, înţe‑
legem şi suntem.
Numele lui cel plin de faimă fie binecuvântat, acum
şi veşnic şi în veacurile veacurilor. Amin.
i / IN VNIVERSO LOGICES COMPENDIOLO
1
CAPITVLORUM INDEX1
De definitione Logices 1
De nomine propositae speculationis 1
De definitione propositae speculationis 2
De divisione Logices 2
De fine et subiecto Logicae 3
De tribus intellectus operationibus 3
De etymologia et divisione totaliter accepti
termini2 33
De natura et divisione termini logicalis 4
De termino mentali 4
De termino verbali 5
De divisione termini verbalis 5
De categorematico et syncategor(ematico) termino 6
De termino cum et absque complexione 7
De termino abstracto et individuo 8
De termino univers(ali) et particul(ari) 8
De termin(o) transcendentali, aequivoco, analogo
et univoco 8
De pronuntiatione 9
ii / De decem categoriis 10
De quinque vocibus Porphirii 10
De nomine 11
De verbo 12
De indeterminato nomine et verbo 12
1
i 1 Numerum paginae om. / 2 ‑ni interl. / 3 3] 4 ms. //
INDICELE CAPITOLELOR DIN MICUL
COMPENDIU DE LOGICĂ ÎN ANSAMBLU
Despre definirea logicii, 1

Despre numele cercetării pe care ne‑am propus‑o, 1
Despre definirea cercetării pe care ne‑am propus‑o, 2
Despre împărţirea logicii, 2
Despre scopul şi subiectul logicii, 3
Despre cele trei operaţiuni ale intelectului, 3
Despre etimologia şi împărţirea termenului înţeles
ca întreg, 3
Despre natura şi împărţirea termenului logic, 4
Despre termenul mental, 4
Despre termenul verbal, 5
Despre despărţirea termenului verbal, 5
Despre termenul categorematic şi cel sincategorematic, 6
Despre termenul înzestrat cu complexitate şi cel
lipsit de ea, 7
Despre termenul abstract şi cel individual, 8
Despre termenul universal şi cel particular, 8
Despre termenul transcendental, cel echivoc,
cel analog şi cel univoc, 8
Despre pronunţie, 9
Despre cele zece categorii, 10
Despre cele cinci glăsuiri ale lui Porphirius, 10
Despre nume, 11
Despre verb, 12
Despre numele şi verbul non‑determinate, 12
De divisione orationis 13
De propositione 14
De materia propositionum 14
De divisione propositionum quoad materiam 15
De contrarietate propositionum 16
De oppositis 17
De subiecto formali artis Logicae 19
De necessitate artis Logices 22
De cognitione 22
De divisione 24
De intentione 24
De praedicabilibus, in quo et de esse „in aliquo“
praedicamenta quoque tangit 25
De uno, eodem et alio, in quo et de hypost(asi) 27
Liber secundus. De prima et optima categoria,
i(d) e(st), de essentia vel substantia 29
iii /De quantitate
1
33
De qualitate et quali 35
De „ad aliquid“, i(d) e(st), relatione 39
De „agere“ et „pati“ 40
De „quando“ et „ubi“ 42
De habitu et situ 42
Communiter de quinque vocibus 44
De genere et specie, in quo et de atomo 46
De differentia et accidente 49
De proprio, in quo et de communi 53
Liber tertius. De syllogismo 661
De triplici argumentationis iudicio 68
De argumentationis natura et divisione 68
De natura syllogismi 72
iii 1 66] 56 ms., sed recte; vide n. 1, p. 66 / 2 sophismate] sophis
1
sophismate ms. //
CAPITVLORUM INDEX 997
Despre împărţirea vorbirii, 13

Despre propoziţie, 14
Despre materia propoziţiilor, 14
Despre împărţirea propoziţiilor ca materie, 15
Despre raportul contrar al propoziţiilor, 16
Despre cele opuse, 17
Despre subiectul formal al meşteşugului logicii, 19
Despre necesitatea meşteşugului logicii, 22
Despre cunoaştere, 22
Despre împărţire, 24
Despre intenţie, 24
Despre predicabile; în care se aminteşte şi despre
a fi „în ceva“, precum şi predicamentele, 25
Despre unul, acelaşi, şi despre altul; în care e vorba
şi despre ipostază, 27
Cartea a doua. Despre prima şi cea mai bună
categorie, adică despre esenţă sau substanţă, 29
Despre cantitate, 33
Despre calitate şi felul de a fi, 35
Despre „raportat la ceva“, adică despre relaţie, 39
Despre „a acţiona“ şi „a suporta“, 40
Despre „când“ şi „unde“, 42
Despre posesiune şi aşezare, 42
Despre cele cinci glăsuiri, în comun, 44
Despre gen şi specie; în care se vorbeşte şi despre
elementul individual, 46
Despre diferenţă şi accident, 49
Despre elementul propriu; în care e vorba şi despre
elementul comun, 53
Cartea a treia. Despre silogism, 66
Despre întreita judecată a argumentării, 68
Despre natura şi împărţirea argumentării, 68
Despre natura silogismului, 72
De legibus syllogismi 73
De prima figura syllog(ismi) 76
De secunda figura syllog(ismi) 77
De tertia figura syllog(ismi) 79
De syllogismo demonstrativo 81
De syllogismo probabili 86
De sophismate2 seu syllo(gismo) sophistico 87
CAPITVLORUM INDEX 999
Despre legile silogismului, 73

Despre prima reprezentare a silogismului, 76
Despre a doua reprezentare a silogismului, 77
Despre a treia reprezentare a silogismului, 79
Despre silogismul demonstrative, 81
Despre silogismul probabil, 86
Despre sofism sau silogismul sofistic, 87
300 / INDEX RERVM NOTABILIVM
1
Ab ipso corruptionis introitu1 sensus fatuus. 69

Absque sensu non dari imaginationem. 70
Absque causis necessariis et concurrentibus nihil fieri.
276, 282
Abstractorum nominum sensus ad Deum positive com
paratus. 202
Absurdissima confusio de motu, Tempore et2 loco. 128.
De eisdem ridicula ex dictis collectio. Ib.
Absurdum consequens de Tempore et motu. 169.
Aliud absurdum de iisdem3. Ib.
Abyssus, Gas, Chaos idem. 33
Abyssus abyssum vocare quid? 261
Accidens substantia natura posterius. 169
Acclamatio perversorum superstitiosorum ad Deos ficti‑
cios4. 274
A Creatura ad Creatoris cognitionem non statim proce‑
dendum. 2
A Creatura ad Creatoris cognitionem quo dilucidiori
exemplo utendum. 283
Adami ante lapsum dominium. 62
1
300 1 introitu] introitus p. m. / 2 ‑t interl. / 3 iisde] eisdem p. m. /
4
ficticios] fictitios ms. / 5 quomodo quomodo dittographice ms. /
6
corruptibiliam] corruptibilium ms. / 7 67] 62 p. m. //
Adamo pelliceae tunicae a Deo datae mysterium. 81

Adamo nihil plus a Deo debebatur, quam id quod ipsi
dederat. 94
Ad Sacram Scientiam sensus pavet. Intellectus autem
gaudet. 17
Ad Sacram Scientiam accedenti bonum prognosticum. 20
Adverbia nunc quacumque die, ne forte literaliter et spi‑
ritualiter, quomodo intelligenda. 84, 85
Aër aquis praeponitur. 41
Sphaerice aquis interponitur. Ib.
Aër non curet proprio fermento. 129
Aëris suprema circumferentia et firmamentum idem. 41
Aetates aetatumque signa. 140
Aeternitas extra praedicamenta. 191
Aeternitas Creaturae ad Creatorem quasi nihil ad totum.
192
Aeternae tenebrae, quomodo5 distinguantur? 36
Aeternis tenebris Divinam Praeexistentiam subintelligi. 36
Aeternitatis neologica definitio. 188
Confutatur. Ib.
Aeternitatis vera et orthodoxa definitio. 189
Descriptivae definitiones. Ib.
Aeterni et sempiterni a Scholasticis inepta distinctio. 189
Aeternitatis doctrina, mons D(omi)ni. 195
Aeternitas dependet ab illo cuius nomen Aeternus. 208
Aeterna Scholasticis, quae? 194
Aeterna substantiam corruptibiliam6 esse absurda opi‑
nio. 194
Aeternum Immobile non in natura, sed supra naturam
esse, et cae(tera). 195
Aevi, Perpetui, Saeculi, et cae(tera) a Scholasticis inepta
distinctio. 190
Aliquod ens quod est in tempore, quatenus mobile, tem‑
pus generare dicere est blasphemia in Deum. 174
INDEX RERVM NOTABILIVM 1003
Aliquod sese naturaliter movens, non indiget tempore

ad sui perfectionem. 198
Aliquod creatum ante Tempus praeextitisse dicere bla‑
sphemia est. 200
Ambitio mortalium ad artium scientiarumque monar‑
chias. 156
Ambigua aeternitatis definitio. 189
Anarcho naturaliter dato, in naturalibus quot subsequun
tur absurda? 174
Angeli ne omnes corruant, gratia servati. 677, 73, 76
Angelus ante hominem creatus. 75
Eorum libertas et ministerium. Ib.
301 Angelos per propriam libertatem a Deo / defecisse. 75
1
Anima ad corpus regendum destinata. 224

Animam hominis a Deo ex nihilo creari et corpori su‑
pernaturaliter copulari. 223
Dei Indepingi<bi>lem Imaginem esse. 61, 237
Anima adoptione, originali creatione nobilior. 238
Etiam ipsis Angelis. 238
Ipsa Deo nihil propinquius. 237
Omnium creaturarum Antesignanus. Ib.
Quare ita? Ib.1
Domini morte pristinum recuperavit statum. 238
Animam post regenerationem inter anteriora et posteri‑
ora Dei medium obtinere gradum. 239
Cum post casum Angelis minor reducta2 esset. 238
Animae prospectus ex Thabor spirituale. 239
Anima hominis praeeminentia cognitu omnium diffi‑
cillima. 160
Anima Immortalis quomodo moriatur. 78
Anni circulus et mutationes. 253
Annus Solaris. 51
Lunaris. 52
1
301 1 Ib.] Ibi. ms. / 2 reducta] redacta ms. / 3 naturae] naturrae ms. /
4
Arist(otelis)] Arist(oteles) S //
Planetarius. Ib.
Saturninus. Ib.
Trimestris, Aegyptius, Arcadum, Olympiadum. Ib.
Ante praecedentem intellectum ratiocinari, est sensuum
enormitas. 10
Ante Dum, praeexistebat Aeternus 210
Ante lapsum non fuisse sensum. 24
Ante Creationem quid imaginari potest. 34
Ante primum motum incircumscriptus Sphaerae ambi‑
tus. 34
Ante primum motum Creaturae. 5, 34
Ante motum Caelestem tres dies praecessisse. 200
Ante et post ad quid referatur. 204
Ante lapsum ratio nulla, sensus nullus. 98. 24
Ante diluvium numquam vita Iris. 106
Vnum terra<e> ir<r>igans fons. 119
Antiquitus ad normam Veritatis credita, a veritate longe
distare. 8
Apostasiae pestilens contagium in naturam angelicam. 76
Apud Ethnicos aeternias inane, et nil apparens causa Crea
tionis homnis. 76
Significans vocabulum. 192
Apud Deum esse et non esse unum est. 197
Aqua Elementalis quantitatis et qualitatis mensurabilis
expers. 33
Aquae supercaelestes carent nomine. 41
Nulli cognitae nisi Deo. Ib.
Aquarum multarum ieunum vocabulum. 116
Aquam nec natura, nec arte in aërem transmutari posse. 117
Aqua marina quare amara et salsa. 120, 121
Aquilae visiva facultas. Caeterorumque accipitrum. 288
Archeus ut fermentum farinae. 45
Terrae distributus. Ib.
Τὸ ἔνορμον Ib.
Archeus rerum propria facultate suscitatus aquae <e>le

mentum in substantiam concretam transmutat. 45
Archei nomina metaphorica. 45
Archei sopor in seminibus spumosis et siccis. 45
Eundem omnia participant. Ib.
Calore adiuvatur. 48
Archeus figuras specificat. 53
Ad finem periodicum incolumes servat. Ib.
Archeus localis semper vigens. 54
Archeus secundum diversas fermentorum naturam di‑
versas efficit specificationes. 54
Aquatilis indiget frigore. Ib.
Arcus intensus et relaxatus. 246
Aristoteles tenebrarum filius. 165
Non naturae, sed sibi obediendum cogit. Ib.
Aristo(teles) naturam et Tempus confundit et compara‑
tis definitionibus ridiculus evadit. 165
Tempus naturae3 coaevum vult. 167
In naturae definitione quid animo tendit et quid
timet. Ib.
Arist(oteles) naturae ignarus. 167
De Tempore quid aptius dixisse potuisset. Ιb.
Inversa Temporis definitione, motum definivit. 168,
169
Aristo(teles) decipitur, quod inter motum et Tempus
nullam det prioritatem. 168
Aristo(telis)4 falsa opinio de Tempore ex punctis mathe‑
maticis composito. 171
Arist(otelis)4 monstrosa verba de Loco. 177
302 Aristo(teles) contra se cogitur fateri Tempus ante / mo‑
1
tum extitisse. 186, 201

Arist(oteles) inconstans vult tempus solum per motum
regulare definiri, quo sibi contradicit. 186
302 1 ‑d interl. / 2 187] 287 ms. / 3 Vide n. 4, p. ant. / 4 Ars
1
necessitate inventa in dies aucta mg. / 5 163 omm. S / 6 263] 163 S /
Arist(oteles) intelligitur negare Caelum esse in tempore.

182
Idem a rebus inanimatis obiurgiis afficitur, eo quo1d
omnia Tempore privet. 1872
Arist(otelis)3 sicca exhalatio antequam in combustibilem
materiam degeneret, nil nisi ventus. 139
Ars necessitate inventa in dies aucta.4 155
Artium fere omnium origo nota. 147
Artium liberalium superbi tituli. 157, 1635
Artium excogitatio ad mutuam perniciem. 2636
A scientia humana depicta Veritatis figura qualis. 7
Asseclae nefandissimi spiritus, qui. 295, 296
Astra non inclinare, sed ad liberam voluntatem necessi‑
tare.7 220
Astris in quibus necessitate co<n>cessum est. 50
Ministerium. 219
A tenella aetate incassum laboratur in inscitia invenire
scientiam. 88
Atheia quid sit. 269
Atheiae et Polytheiae asseclarum innumerae catervae.
268
Atheorum distributio. 268
Athenienses serpentis doctrina caeteris imbutiores 264
Attributa Temporis si non tempus quid aliud? 170 Attri
butis patefactis latet adhuc Temporis cognitio. Ιb.
Authoritas Sacrae Scientiae praevalet Profanae. 96
A Vita Universali, formae particulares vitae spiraculum
potiuntur. 221
Aurora post meridiem quid? 79
7
Astra non inclinare, sed ad liberam voluntatem necessitare mg. / 8 8] 18
p. m. / 9 Brutis] Britis p. m. / 10 Caïn et Iscariotes eiusdem Scholae
discipuli. 90 / Caïn ἠθικώτατος, λογιώτατος et σοφιώτατος. 91 mg. /
11
conexione] connexione ms, S / 12 Catarractae in Sacris quid? 117 mg. /
13
creata] creati p. m. //
B
Blas motivum et alterativum. 33, 123
Stellarum. 123
Blas motivi definitio. 123
Alterativi definitio. Ib.
Beluinas figuras daemonibus dedicatas coluerunt pagani.
264
Bona ad Optimum referuntur, mala autem ad se. 244
Bonae et accuratae indolis, facillime de se bonam Dei
Praescientiam sperare possunt. 294
Bonitati Divinae implicat ad aliquod per se malum libe‑
ram voluntatem cogere. 260
Bonum et perfectum mortalibus non per se, sed Gratia
contigere. 256
Brutis8 viliores qui? 296
Eorum extrema amentia. Ib.
C
Cacodoxia quid? 270
Caïn et Iscariotes eiusdem Scholae discipuli. 90
Caïn ἠθικώτατος, λογιώτατος et σοφιώτατος. 9110
Calor naturalis, de natura lucis. 38
Calor ex conexione11 luminis. 49
Carnem corrupsisse viam, quid? 104
Casus vetustissima definitio. 274
Recentior. 275
Eaedem frivolae. 275
Casus frivola definitio tam in Physica, quam in Theolo
go‑physica vitiosa. 276
Casus necessariis causis non caret. 276
Casus definitio ab Arist(otele) data, veritati propinquior,
non tamen vera. 276
Eius explicatio ab eodem. Ib.
Casus orthodoxa definitio. 278

Catarractae in Sacris quid? 11712
Causa spissationis Gas. 33
Causa sphaerae actualis. 41
Causa motus aquarum. 48
Causa Eclypsis, Defectus et Plenilunii. 51, 52
Causa corruptionis hominis sensus et ratio. 98
Causa vastitatis Gigantum. 103
Immundi spiritus opus esse probatur. Ib.
Causa vicissitudinis temporum, id est accidentium qua‑
litatum. 122
Causa meteorôn Arist(otelis) refutatur. 122
Causa frigorum et calorum irregularium. 124
Causa motus aëris. 124
Diversorum motuum in aëre. 125
Causa fulguris materialis quidem in nube, formalis au‑
tem in loco. 134
Causa quare athei Vnum Deum Creatorem non cogno‑
verunt et omnia increata crediderunt. 209
Econtra, quare fideles Vnum increatum et omnia
creata13 esse cognoscunt. Ib.
Causa lapsus in Atheismum vaniloquos fatidicos esse. 216
303 Causa constructionis delubri Athenis, fa/mae divulgatio
1
et τᾡ ἀγνώστῳ Θεῷ1. 265

Causa invincibilis ignorantiae. 270
Causa qua apud utramque aetatem fortunae casus et fa‑
torum nomine, Polytheia2 superstitiose colitur. 275
Certamen et lucta Hevae cum diabolo. 68
Charitas divina omnes bonos esse vult. 291
303 1 τᾡ ἀγνώστῳ Θεῷ corr.: τᾡ ἀγνόστῳ Θεῷ ms.
1
τᾡ ἀγνόστῳ Θεω S / 2 polytheia hic ms. / 3 Concesso abstractorum

nominum dominio, negatur / Providentia et liberum arbitrium. 281
mg. / 4 298] 298 ex 198 corr. S / 5 Coruscatio splendoris Divinae
Faciei, unde. 251 mg. //
Circuli zodiaci determinatio unde? 253

Clementia Dei in Cain furentem. 91
Caelum lingua originali quid signif(icat). 35
Caelum non cognoscit alium calorem praeter solarem. 117
Caelum intra aquas, terra autem supra aquas quomodo?
253
Caelestia sensibilia corpora cuncta ex unico aëris elemen‑
to constare. 47
Caelestes creaturae gradu differunt. 290
Colores sensitivae scientiase nihil proficere ad Imaginem
Veritatis 25
Colores in Iride transnaturales. 108
Colores in Iride nec substantiales, nec accidentales, et
ordo supernaturalis. 108
Colores quid? 286
Cometae corpus quandoque terra maius observatum. 122
Communis nomen corporum caelestium. 49
Eorum ministerium. Ib.
Comparatio lucis Solis sensitivi et Solis Iustitiae. 39
Reliquorum luminum. 40
Comparatio duorum axiomatum. Naturam nihil fe‑
cisse frustra et Deum nihil dixisse, quod factum non
fuerit. 115
Complementum mysterii humanae conservationis. 246
Concessa Scholarum de Primo motore opinione, probatur
infinitas esse naturas et infinitos naturae motores. 175
Concessa pagana de succesivo opinione admodum pro‑
batur Tempus nec substantiam esse nec accidens. 205
Concessis impossibilibus causis, a Scholis pro terrae mo‑
tus allatis, maxime earum opinio confutatur. 137, 138
Concesso abstractorum nominum dominio, negatur
Providentia et liberum arbitrium. 2813
Concordantia literae et spiritus de adverbiis nunc, ne for‑
te et cae(tera). 85
Confutatur opinio de Primo motore, necessario immo‑

bili. 175
Consecventia S(acro)‑S(anctae) Scripturae de Tempore.
164
Contra impetus carnales pugnans qualis esse debet. 2984
Corpus incorporeum, quod? 58
Corpori mortalitas quomodo contingat, 78
Corpora caelestia ex simplicissimo aëre compacta. 46
Quare careant speciali et transmutativo fermento. 47
Corpora quae creduntur mixta, ex solo aquae elemento
constare. 55
Corruptionis vocabulum late sumptum in Veritatis dic‑
tionario non admitti. 97
De corruptione rerum profana quid sentiant, sacra
quid imperent. Ib.
Corruptio, cuius mentio passim fit in Sacris, a profana
quomodo distinguenda. 98
Coruscatio splendoris Divinae Faciei, unde. 2515
Crassa litera farcitorum brabium. 157
Creata non per nihilitatis privationem, sed per Dei Omni
potentiae positionem facta fuisse. 197
Creatura de Creatore affirmative nihil definire potest.
189
Creatoris negativa definitio. 189
Creatoris Incircumscriptio, Creaturae circumscriptio‑
nem indicat. 36
Creatum de aliquo creato, ut Creator perfecte scire pra‑
esumere, blasphemia est. 31
Creaturarum tam initium, quam conservatio mysterium
est. 61
Creatio hominis heteroclita. 61
Quare omnia antecellat? 62
Creaturae, Dei posteriora. 237
Creaturae intellectuales, Gratia et non natura immor‑
tales. 254
Crux Dei quid, eius virtus et efficacitas. 238

Creaturam Acquisito functionis fine sabbathizare. 96.
Eandem sabbathizare, quid? Ib.
D
De contingentibus in rerum vitis quo pacto sanctius fi‑
losophandum. 228
De Deo et circa Deum ut quale quidem ignoramus, ut
quid autem revera scire possumus. 193, 250
304 /De divinis operibus, non nisi iuxta facultatem a Verita
1
tis scientia concessam proferendum. 283

Definitio Blas motivi. 123
Alterativi. Ib.
Venti. 124
Definit(itio) Gas. 127
Exalationis. Ib.
Definitione Aeternitatis Scholastici in aeternum blasphe
mant. 189
De incomprehensibili nec definitio datur, nec scientia. 191
De ira et fortitudine, quid iubeat sensitiva lex. 91
Delectationem pulchri, sequitur praecepti oblivio. 681
Delirii symptomatici et supersitiosa amentiae differen‑
tia. 2352
Demonstratur Natura et naturalia quandoque incepisse.
115
De Pietate non ita certandum, quam de impietate deplo
randum. 268
De quinto Elemento, quid sentiant sensitivi physici. 114
304 1 68] 69 ms. / 2 235] 135 S / 3 172] 112 ms. / 4 noluit] nolluit ms. /
1
5
Vide infra, n. 10 / 6 παραχώρησις una cum S corr.: παραχόρησης ms. /
7
Dempto corpore et motu, Tempus locum dari et quidem inconfusse.
178 mg. / 8 De nihilo nihil dicitur, nihil intelligitur. 59 mg. / 9 circum
ferentiam] circumferentia S / 10 Sub hoc versu, Deum praecedere et adeo
recedere, quid et quomodo? 261 del. ms. / 11 occisum] occissum ms. /
12
occisorem] occissorem ms., uccisore S //
Descriptio diadematis Sacrae Veritatis. 28

Sceptri, arcus, sagittae. 29
Desperatio veniae quid aquirat. 92
Detegitur error horologii, renitentiae chalybis tempus
designantis. 1723
Determinato quatuor Elementorum termino, patet Physi
cos laborare inscitia superiorum. 113
Determinatio naturalis, quae? 225
Deus vult non cogit ad poenitentiam. 79
Mortem hominis noluit4. 86
Hominem esse aeterne viventem voluit. Ib.
Deus non invidia ductus vetuit pomum Arboris Vitae,
sed quia Spirituali Adamo villisimam fore talem vitam
praenoscebat. 95
Quare permiserit mortalibus Sibi adversari posse,
nemini notum. 142
Deum praecedere et a Deo recedere quid et quomodo?
2615
Deus unicus infinite actu existens. 202
Quare dicitur non posse malum operari. 259
Dei posteriora omnes creaturae. 61
Dei aversio animae mors. 74
Dei vindicta et Iustitia, Misericordia et Clementia in pec‑
catore Adamo salvando quomodo consenserint. 86
Dei tincturam sine subiecto subsistere. 110
Dei et Creaturae intellectualis incongrua Aeternitatis
distinctio. 189
Dei Gratia et Sacrae Scientiae speculatione Intellectus
supra sensibile evehi. 212
Dei, Verbi et Veritatis simplicitas. 213
Dei παραχώρησις6 quando? 262
Dei Imago Excellentissima quid? 218
Dei essentia omnibus creaturis incognoscibilis. 250
Dei ad bona et mala nostra Praecognitio qualis? 261
Clementia inscrutabilis. 296
Debitum post resur<r>ectionem nunquam posse

persolvi et Quadrans eius infiniti ponderis. 297
Dei signum ferens qualis esse debet. 298
Dempto corpore et motu, Tempus locum dari et qui‑
dem inconfusse. 1787
De nihilo nihil dicitur, nihil intelligitur. 598
Deo averso, diabolum tyran<n>idem exercere, 93
Deo quid delectabile? Bonae voluntati quid appetibile? 245
Exemplum, Sol et centrum ad circumferentiam9. Ib.
Deum esse rerum formam dicere caveto. 222
Deum positive, vitam et optimum et cae(tera) dici qui‑
dem, subiective autem hoc vivens, optimum et cae(te‑
ra). Deum esse asserere blasphemia est. 222
Deum esse Vniversalem Vitam Entium. 22410
Diabolus dubitat utrum Adamus sensitivam scientiam
perfecte didicerit necne? 89
Sedule tentat utrum sensibus subiectus factus
fuerit. Ib.
Quomodo persuaserit sibi, hominem suae discipli‑
nae perfectum evassise discipulum. 92
Diabolus plus gaudet Abel occisum11, quam Cain occi‑
sorem12. 92
Diabolus scientiae sensitivae excogitator et P<a>eda
gogus. 233
Diaboli mala intentio duplex, vel nullum, vel plurimos
adorare deos. 267
305 Diaboli de vetito pomo edendo suasio in/sensu occulto
1
fallax, in apparente autem verax1 apparebat. 73

Tyrannicum eius principatum in naturam huma‑
nam. 78
Diabolus invitus, quando et quomodo fassus est Verita
tem. 83
305 1 vérax (post autém) ms. / 2 Vide n. 1, p. 301 / 3 q‑ p. m. / 4 effica
1
ciora] efficatiora ms. //

Diabolus non carni, sed animae invidebat. 72

Quare primo Evam decipiendam aggressus est. Ib.
Quomodo persuasit sibi in muliere collapsurum ma‑
ritum. Ib.
Duo exempla proposuit ad decipiendum utrumque
hominem. Ib.
Quid intendebat si hominem deciperet. Ib.
Diadema S(acrae) Scripturae. 162
Eius gemma<e> diversae. Ib.2
Quid significat? 244
Eius praeeminentia, quid? 246
Dialecticorum proprium quid? 68
Dialectus caelestis qualis? 153
Dialogus Dei et Cain. 92
Dialogus iucundissimus Arist(otelis) et Alumni Sacrae
Scientiae, supra prodi<gi>osum terrae tremorem. 139
Dialogus Neologorum et verae Theologorum supra
Aeternitatem eiusque cognitionem. 191, 192.
Dies diei eructat verbum, quid? 154
Diei in horas minutaque ridicula divisio. 173
Differentia contrariorum patens, non indiget demon‑
stratione. 3
Eadem ad rerum cognitionem tute non ducit. Ib.
Differentiam eiusdem nomenclaturae cognoscere intellec‑
tualiter intelligentis opus esse. Ib.
Quietis et silentii. 34
Differentia graduum creaturarum ad superiora proce‑
dens. 3
Eiusdem facta retrogradatio. Ib.
Differentia potestatis archealis et fermentalis. 53
Differentia archeorum aquaticorum et volatilium. 55
Differentia Gas et Exalationis. 127
Differentiarum unione, Arist(oteles) per motum et quie‑
tem confundit definitiones Naturae, Temporis, Principii,
Mensurae et mensuratoris. 166
Difficultas cognoscendae veritatis in quo consistat? 162
Diluvii Vniversalis causa ut aqua naturalis, effectus au‑

tem supernaturales et prodigiosi. 118
Discrimen, ultimi praesupponit ignorationem. 2
Dispositio elementi aquae in Vniverso. 117
Dispositionis Divinae Sententia, efficacitas et mira con‑
cinnitas. 252
Dispositio Divina, ab humano discursu investigabilis. 253
Cuilibet quod proprium est dat. 255
Dispositio Divina, secundum Divinam Providentiam or‑
dinata. 289
Disposita Summae Dei Sapientiae inalterabilia. 289
Diversitas motus syderum, non aeternorum sed in tem‑
pore factorum, indicium. 49
Diversus mysterii usus in mulieris Creatione. 62
Diversa utriusque sexus Creatio, quid portendat? 63
Diversus ordo Naturae et Mathematices. 176
Divina oracula in litera quandoque quomodo contradicto‑
ria appareant, in Spiritu autem firmiter concordent. 86
Divinae Dispositionis sententia immutabilis et inaltera‑
bilis. 255
Doctrina Apost(olorum) post adventum S(ancti) Spi
ritus. 241
Dominium quodlibet, unde? 255
Duae quidem rerum formae ad Physicos, duae autem ad
Theologo‑physicos pertinent. 228
Dubitatio signum discriminis. 2
Dubitatur si Tempus est mensura motus, utrum cuiusli‑
bet, an unius, vel3 quorundam tantum. 180
Ductrice superba sensitiva scientia in infortunium igno‑
rantiae inciditur. 25
„Dum“, in Tempore, quid signif(icat). 208
„Dum“ et „Tum“, respective ad Creaturam accepta, ad
aeternitatem Increati intelligendam creatum rapit in‑
tellectum. 210
Duo Lumina caeteris efficaciora4. 48

Duplex finis creatorum luminum. 48
Duplex hominis Theologica definitio. 93
Duplex Arist(otelis) Exhalatio. 123
Eiusdem distributio. Ib.
306 /Duratio rerum Divinae repraesentat Aeternitatem. 203
1
Duratio supra, intra et circa res. 203

Duratio Temporis ab Aeternitate quo sensu minime dis‑
tinguenda? 203.
Eadem rebus distributa1. Ib.
Duratio ad motum et econtra, non datur nisi per acci‑
dens. 204
E
Effectus fermentorum aëreorum 129
Effectus exhalationum Scholasticorum natura impossi‑
biles. 129
Effectus Tonitru<s>2, fulguris et fulminis probantur non
esse naturales. 132
Elementa primigenia et coaetanea duo, Aqua nempe et
Aër. 33
In invicem impermiscibilia. Ib. et 56
Elementum passivum et activum quod? 33
306 1 distributa] distribuita S / 2 Tonitru<s>] Tonitru ms., S /
1
3
cepisse] caepisse ms. / 4 Aether] Ether ms., S / 5 necessarius] necesarii p.
m. / 6 Aethna] Ethna ms., S / 7 Terrae] Tere ms. / 8 Exemplum ridiculum
quod adferunt Scholae ad probandam suam opinionem de Terrae motu.
137 mg. / 9 274] 297 ms., 279 S; Exemplum quo probatur eventum non
praecognitum, non esse casus motum temerarium. 274 mg. / 10 Exempla
obiectorum lumine differentium. 286 mg. / 11 Exemplo scientiae sensi
tivae defectum intellectualis quadamtenus percipi. 31 mg. / 12 Exercitii
gratia prophanis coloribus Sacram depingi Imaginem concedi. 25 mg.
Notam marginalem suo loco posui; supra, post Ex bonitate... S / 13 Ex
prophana scientia, veritatem venari est fugientem leporem auribus tenere
opinari. 21 mg. / 14 sapientibus] sabientibus p. m. //
Elementa organa quidem primaria, casae autem se‑

cundariae. 56
Elementum aquae nunquam a sua desciscit natura. 117
Elementi quantitas nec minui, nec addi potest. 130
Elias in Carmelo quare non videt Deum, in Thabor au‑
tem videt. 240
Eodem argumento capitur dialecticus serpens, quo ipse
Adamum cepisse3 gaudebat. 84
Error veterum de ethere. 42
Error gravissimus, quo Scholae cespitant in Temporis
cognitione. 171
Essentia non existens! 58
<A>Ether4 et ignis ab ethnicis cognitus in aëre minime
necessarius5. 41
<A>Ethna6 mons et alia minimi spatii loca, quare frequen
tius terrae tremorem et incendia patiantur. 140
Ethnicis τὸ ἐκ τῶν ἀδυνάτων naturae necessarissi‑
mum. 46
Ethnicorum de hominis productione fabula. 62
Rerum formam substantialem unam tantum dixere.
Christiani adhuc incaute duas. 225
Ethnici cadaver hominis non hominem definiverunt. 232
Ethnici de bono et honesto frustra certaverunt. 242
Eorundem ludicrus et superstitiosus Deorum cultus.
264
Eventus non praecogniti causas concurrere facit, ordo
ille omnia ad bonum universale et utilitatem particu‑
larem dirigit. 279
Ex bonitate Creationis per se, sequitur naturam et natu‑
ralia nescire contrarietatem. 95
Ex<c>itatio vel suscitatio Archeorum in diluvio, modo
creatorio. 111
Excogitationes diabolica<e> et sensitivae scientia<e>,
quae? 142, 143
Exemplum ridiculum quod adferunt Scholae ad proban‑

dam suam opinionem de Terrae7 motu. 1378
Exemplum quo probatur eventum non praecognitum,
non esse casus motum temerarium. 2749
Exempla obiectorum lumine differentium. 28610
Exemplo scientiae sensitivae defectum intellectualis qua‑
damtenus percipi. 3111
Exercitii gratia prophanis coloribus Sacram depingi Ima
ginem concedi. 2512
Ex Gentilismi absurditate, Veritas magis clarefit. 281
Exhalationes Aristo(telis) pro causa meteororum frivo‑
lae. 122
Nugae. 123
Duplices. Ib.
Exhalationis conversio in primigenium Gas. 128
Ex immobilitate, quid intelligatur. 176
Ex ipso Arist(otele) locum definiente, Naturae deletur
definitio. 177
Ex Naturae et Temporis definitionibus, ab Arist(otele)
definitis, quid colligatur. 165
Ex nihilo nihil fieri, quomodo distinguendum? 276
Ex negativo nihil nisi ignorantia. 269
Ex non ente aliquod ens naturaliter producere vanus co‑
natus. 173
Exordium mortis unde? 78
Explicatur mysterium verbi „faciamus“. 61
Ex prophana scientia, veritatem venari est fugientem le‑
porem auribus tenere opinari. 2113
Ex proprio loqui, quid? 258
Ex sapientibus14 nullum degenerasse in Giganteam mo‑
lem. 105
Ex sententia Arist(otelis) probatur Terram et Polos care‑
re tempore et loco. 180
Extrinsecus homo quo constet. 61
Exulatum Adamum quare Inimicus partim gratulatur,
partim contristatur. 88
F
Fabula chaos a Sacris compilata. 34
Fabulae de Iovis nugis deluduntur. 135
307 /Fati supersitiosa praesignatio. 274
1
Fatidicorum fatuae et irrationales pollicitationes. 216

Fermentili vi coagulatur aqua in substantiam concre‑
tam. 53
Ficticii1 Apollines, qui? 157
Ficticiae1 Monarchiae ad res gubernandas, quae? 249
Fide et spe sensus2 imaginationes fugare. 18
Fidei confessio constructio turris Ecclesiae. 153
Fidei inconcussa basis3 de Divina Providentia et libera
hominis voluntate. 249
Spernit omnes rationales machinationes. 250
Easdem pro mendacio arguit. Ib.
Figmentum Scholarum de situali ordine. 4.
Elementorum. 112
Figmenta Scholarum de vento refutantur. 129
De exhalatione. 130
Filii Dei nuncupati, quomodo degeneraverint in Gigan
tes? 101
Filii et alumni appellatio. 158
Filii Lucis quid maxime gaudeant? Quid maxime aver‑
sentur? 297
Vbi se recipiant? Ib.
Quid animo pervolvant? Ib.
Quid philosophentur? Ib.
Quo privatim quove communiter fruantur? 298
Filiorum Lucis nobilitas et potestas. 39 et 2674
Finale diaboli de homine propositum. 152
307 1 Ficticii et inferius Ficticiae] Fictitii, Fictitiae ms., S / 2 sensus]
1
senus p. m. / 3 basis] bassys ms., basys S / 4 39 et 267] 39, 267 S /
5
consummatio] consumatio ms., S / 6 absentiam] absentia ms. / 7 caloris]
calores ms. //
Finis et consummatio5 temporis in Sacris qualis et quando?

85
Finis et cessatio operis creaturae solo Creatori nota. 96
Finis sensitivae dubitationis quis et ubi? 261
Cuius causa propositae sunt Theologicae speculatio
nes. 280
Firmissimum Veritatis argumentum ad linguarum con‑
fusionem probandam. 147
Flumina, fontes, lacus et cae(tera) post diluvium. 119
Fluvios celebriores ut plurimum versus aequatorem labi.
120
Fontium aquae quum ex mari sint, quare insipidae? Et
sapore quare differant? 121
Foramen strictissimum ad Dei posteriora speculanda.
251
Forma Aristo(telis) exformis. 8, 58
Forma essentialis ab Archeo et fermento non potest pro‑
duci. 57
A Sola Creatrice virtute producitur. Ib.
Formarum Author, unus luminum Pater, Ib. Idem pro‑
batur. 224
Forma nihil nisi τὸ esse et vita rei. 224
Omnis forma essentialis nova et ex nihilo creatura.
223
Formas rerum esse. 4, 226
Rerum differentiae, proprietates, ministerium, potes‑
tates et finis. 226 et 227
Formae essentialis explicatio. 226
Formam artificialem aut figuralem non connumerali
formis vitalibus et essentialibus. 227
Formae vitalis explicatio. 227
Formae substantialis explicatio. Ib.
Forma substantialis, non substantia. Ib.
Formarum infusio unde? 254
Formarum ortus unde? 59
Formas non absolute et immediate materiae, sed rerum

Archeis immitti. Ib.
Fortuna, Casus, Fatum apud antiquos et modernos,
quomodo inteligantur? 274
Fortunati titulo affecti. 274
Frigus non dicit absentiam6 caloris. 124
Frigoris et caloris7 <pro>prietates. 131
Frivola Adami excusatio per scientiam sensitivam. 80
Fructus appetitus scientiae sensitivae ruina. 24
308 /Fructus terrae nostrae expectatus. 82
1
Fructus viae suae comedere. 258

Funda marina salino ditata fermento. 120
Fundamentum salutis humanae mysteriosa confessio. 80
Fulgurum et Tonitruum naturalium causa. 129
Fulminis prodigiosi effectus quidam ad exemplum pro‑
feruntur. 134, 135
Futura non praesciri, nisi per infusam scientiam. 219
G
Gas aquarum quid? 35
Eius natura. Ib.
Gas materia sublunarium. 35
Gas et aqua principaliter eiusdem essentiae. 117
Gastridici praesumunt caelestes legere literas. 217
Gentilismi superstitionis et contemptus verae religionis
nullum discrimen. 274
Gentilitas falso arbitrata est se Veritatem invenisse. 24
Gentilitii de accidente et substantia quid senserint? 30
Iidem neutrum Ens non cognoverunt. 31
308 1 percipiendam] percipienda S / 2 Haeresium putidarum
1
exordium. 270 mg. / 3 inescatur] enescatur ms. / 4 Hevae contradicto

riae dictiones, „Ne forte moriamur“. 86 mg. Notam marginalem suo loco
posui; supra Heva non est capta... S / 5 Quid actu, quidve potentia
possit<?> 62 mg. //
Genus et speciem confundere est contra definitionis re‑

gulam. 185
Gigantes usque ad David, 105
Gigantes a Noë ad Abraham raro, ab Abraham ad David
rarius, a David ad Iesum D(ominum) rarissime, a
Christo autem D(omino) totaliter cessavere et quare
ita? 105, 106
Goliath Philistaeus. 105
Grammatici et discipuli spiritualis dialecti, quales? 153
Grando quid? 126
Quare saepissime aestivo tempore? Ib.
Gratia illuminatur intellectus ad Veram Scientiam perci‑
piendam1. 12
Gratia Divina in invenienda Veritate est causa sine qua
non. 212
Gratiae privatio unde? 255
Gratia quomodo intelligenda sit in quibusdam servari,
in quibusdam autem non? Quod probatur exemplo
Davidis et Sauli. 257
Gravissima quaestio solvitur, pro „Faciamus hominem“
et „Ecce Adam factus est et cae(tera). 84
H
Habitaculum miselli intellectus. 1
Habitum Veritatis depingere prorsus ardua et inimitabi‑
lis res. 28
Habitus scientiae aeternae Veritatis qualis? 162
Haeresium putidarum exordium. 2702
Halitus et exahalatio, quid? 127
Harmonia infinitae Divinae Dispensationis. 243
Hemisphaerium terreum ante diluvium versus septentri‑
onem. 43
Herculea sententia, „Non plus ultra“, refellitur. 195
Heva non est capta per sensum. 69
Sed primo per intellectum, secundo per sensum

inescatur3. Ib.
Eiusdem certamen cum diabolo. 68
Hevae contradictoriae dictiones, „Ne forte moriamur“. 864
Homo a se falsus, a diabolo delusus fit sensitivae Scholae
discipulus. 78
Quid actu, quidve potentia possit<?> 625
Per sensitivam scientiam, conatur ostendere Deum
in culpa lapsus sui esse. 79
In prolapsa natura quid proficere potest. 154
Quare caeteris animalibus rationabilior? 234
Ratione didicit scientiam boni et mali. 234
Hominis praerogativa et excellentia. 64
Eius creatio quare ad Dei similitudinem? Ib.
Eundem non tam peccare, quam non peccare po‑
tuisse. 77
Homines, quare antonomastice, mortales dicantur? 104
Eorundem sortes quo sensu in manu D(omi)ni. 220
Hominis Ethnica definitio. 226
Hominis duplex forma. 228
Exterior eius vita qualis. 229
Hominis interior forma qualis. 230
Ineffabilis et opus plane inscrutabile. Ib.
Excellentia et nobilitatis intitulationes. Ib.
309 /Hominis Ethnica definitio in Deum blasphema. 231
1
In ea tria observanda absurda. 231

Eiusdem orthodoxa definitio. 232
Hominis interior imago ratione non tangitur. Verum in‑
tellectualiter admiranda. 247
Humana sensitiva scientia lamentatione digna. 4
Humanae scientiae conceptio et monstrosi partus. 262
Humanae sapientiae non indulgendum. 281
Humiditas in aëre non aër, sed Gas. 125
309 1 immortalitatis] immortatalitatis ms. / 2 Impietatem]
1
Impietatatem ms. //
I
Ideae dementes. 8
Idea animae quare non potest apprehendi. 236
Idololatria ab anthropolatria derivata. 156
Id quod naturaliter movetur quid agat? 198
Iesus filius David perfectus homo. Eius innocentia, Cle
mentia et mansuetudo. 77
Ignis non Elementum. 60, 128
Culinarius unde? 60
Nunquam creatus. Ib.
Idem rerum mors artificialis. Ib.
Inconstans et dubiae naturae. 112
Ignis intensissimi, remissi, caloris, temporis, eadem causa
Sol. 128
Illatio verbi „et comedi“ perfectissima confessio. 80
Eadem Divina adiuvante Gratia prolata. Ib.
Imaginationes sensitivae intellectum pene obruunt. 15
Imago scientiae intellectualis est nuda et simplex. 11
Imago Dei in Adamo qualis apparebat? 62
Imagines et Idola sensitivae tam innumera et diversa,
unde? 234
Immortalis homo, i(d) e(st), in statu immortalitatis 1,
non utitur ratiocinatione. 11
Immortalitas honor simplicitatis et felicitas insensatio‑
nis. 79
Immortalitas et conservatio creaturarum intellectualium
a labe peccati, unde? 254
Immortalis anima in centro vitalitatis suae retracta, con‑
tubernium ineptae sensitivae execratur, ipsi guberna‑
cula vivendae regulae tradit et nexu coëxistentiali
supernaturaliter perstringitur. 100
Immundi tyranni solium, quis? 101
Impia professio tertii Capitis impietatis. 272
Eiusdem impia ambitio. Ib.
Impiae rationes ad stabiliendam Impietatem2. 272

Impietas tertii Capitis atheia et polytheia peior. 273
Impietatis trifida cauda. 273
Impietas moderni saeculi triceps quidem, sed innumera‑
rum linguarum bellua. 268
Eius primum caput, Atheia. 268
Secundum Cacodoxia. 269
Tertium. 271
Eiusdem Caput surdum, caecum, sensus expers. 269
Impietatis caput Centoculi Centauri, Centimani, Centi
pedis et Centivoci effigiem gerit. 270
Improvisum, inexpectatum et incognitum superstitiose
acceptum. 274
In aeternitate omnia veluti accidentia. 161
Inchoatio quomodo et ad quid respective intelligatur. 209
Inchoatio et finitio in Deo considerari non potest et qua‑
re non. 209
Incircumscripti Dei vestimenta suturae expertia. 190
In Creatione primae tenebrae et earum descriptio. 32
In Creatione secundae aquae abyssales et earum forma. 33
In Deo Tempus Aeternitas est, in Creatura autem aeter‑
nitas est Tempus. 193
In Deo Principium et Finis, quare non potest conside‑
rari. 209
310 In divinis divina hypothesis est sumen/da1. 131
1
In exsiccatione aquarum diluvii, quare non calor, sed ven‑

tus mittitur et operatur. 118
Infiniti natura, a natura finita non potest capi. 173
Infiniti scientia soli Aeterno subiicitur. 173
Infinitudinis Aeterni, sicut dies eius, ita et nox eius. 191
In hominis pagana definitione observanda sunt tria
sequentia absurda. 231
310 1 sumenda] summenda ms. / 2 naturalibus] naturale p. m. /
1
3
263] 265 ms. / 4 adventiciam] adventitiam ms., S / 5 Schamaiim]
Schamajm ms. / 6 35] 41 ms., S / 7 conscientia] conscietia ms. //
In Iride quinque signa sontra Scholas demonstrativa consi

derantur. 108
In maledictione, quomodo benedicatur Adamus. 81
In misericordia, non in furore Deus visitavit Adamum. 79
In naturalibus2 negare Infinitum, metaphysice est arcere
a cognitione Verbi Infiniti. 116
Inopinatus eventus male acceptus. 274
„In Principio“, quid signif(icat). 37
Inscriptio tituli et dedicatio delubri τῳ ἀγνώστῳ θεῷ,
divulgata. 2633
Insensibilitas scientiae sensitivae. 20
In sensu apparet corruptio, in intellectu perfectio. 98
In sententia „Non plus ultra“ non sistendum, sed ad ve‑
ritatem investigandam unice laborandum. 23
In silentio ante motum, status Creaturarum qualis. 37
In statu innocentiae quantum duraverit Adamus igno‑
ratur. 64
Instinctus naturae quid sit, a nullo ethnico explicatur. 57
In Sole tria potissimum consideranda. 284
Insulsa quaestio unde tot aquarum quantitates in dilu‑
vio. 111
Intellectus comparatio ad Deum, nihil ad totum. 1
Intellectum Veritatem capere, „abyssus abyssum vocare“.
19
Intellecta Veritate, adhuc sensus obluctatur. 19
Intellectus esse facultatem animae congenitam, ratio‑
nem autem adventitiam4. 232
Intellectus quomodo possit a ratione vindicare bonum
simpliciter, malum multipliciter. 234
In Tempore Vniversalitas singularis et singularitas uni‑
versalis agnosci debet. 206
Inter Creaturam et Creatorem nullum medium. 191
Interpretatio Schamaiim5. 356
Intima conscientia7 rei defectum accerime arguit. 30
In una eademque humana specie, unde tot inter se di‑

verse figurae? 235
In uno eodemque homine, secundum internas animi
passiones, unde tot transmutationes momentaneae et
successivae? 235
Iridis exemplo probatur Moysae doctrinam esse veram et
praevalere Ethnicae. 108
Quot observantur contra Scholas. Ib.
Colorum dispositio plus quam naturalis. Ib.
Iridis existendi modus super naturae ordinem et quare
pluviali tempore? 109
Causa naturalis, ipsa supernaturalis, effectus pro‑
digiosus. Ib.
Iris mediate in loco et immediate in aëre. 109
Potest apparere extra necessitatem duplicis nubis. 110
Iustitiae plenitudo ubi? 85
Iuxta Aristo(telis) opinionem de loco, sequitur natura
quiescentia non esse in loco. 177
Semper non esse in tempore. 182
Semper non entibus contrarium. 183
Quasi pri<n>cipium temporis intelligitur. 186
311 Iuxta Arist(otelem), Tempus a nostra rationabilitate /1 1
dependere intelligitur. 193, 197

Iuxta Arist(otelem), Tempus nullibi, nisi in hominis ce‑
rebro. 187
L
Lapso homine, duo ingentia sequuntur mala, quae in
inimici residebant consideratione. 90
311 1 Numerum paginae omm. S / 2 appetendum] appetendi ms. /
1
3
desciscens] disciscens p. m. / 4 superbia] superbieas ms. / 5 conexione]
connexione ms., S / 6 Lumen solarem unum et idem, ob dispositionem
obiectorum, ut forma differt. 285 mg. / 7 Lumen] lumem ms. /
7
tentativa] tentiva ms. //
Lex diabolica scientia boni et mali sensitive. 75

Eadem non tam Divinae legi contraria quam sibi‑
metipsi. 242
Libera voluntas dominatur astris. 501
Ad summum appetendum2 bonum gratia indiget.
245
A Deo desciscens3 quid petit. 262
Liberum hominis arbitrium quomodo et in quibus Divi
nae Dispositioni sese opponere non potest. 256
Liberi arbitrii duplex effectus. 257
Eius in bonum vel malum inclinationis causa quae? Ib.
Libro Creationis, quare non fit mentio duorum primi‑
geniorum elementorum? 34
Linguarum confusione quid moliantur mortales? 152
Linguarum differentiae opus divinum esse probatur. 146
Earum subtiliatores fere omnes et omnibus noti, au‑
thores autem nulli et nemini. 147
Earum causa et origo a solo Moysa memoratur. Non
fuisse, nec esse potuisse inventum humanae artis et
industriae, argumento 24 literarum probatur. 148
Idem probatur ratione. 150
Idem probatur argumento barbararum nationum. 150
Locus quid? Et eius circumscriptio. 35
Logicae scientiae primus inventur diabolus. 67
Luciferi lapsus qualis et quare. 66
Praescientia et ipsi concessa facultas, qualis et quanta.
66
Luciferus primo Divinae Imagini invidens, secundo su‑
perbia4 in Deum peccavit. 76
Ludicra Aristo(telis) quaestio utrum gallina an ovum na‑
tura prius. 168
Lumen ex lucis conexione5. 49
Lumen formale a Patre Luminum omnibus infundi. 222
Lumen particulare quid? Ib.
Lumen particulare, vita, forma quasi synonyma. Ib.
Lumen Vniversale omnia illuminans. 221
Generaliter infusum in quatuor species dividitur. 223

Lumen solarem unum et idem, ob dispositionem obiec‑
torum, ut forma differt. 2856
Luna praeposita Archeis aquatilibus et caetera ministeria. 48
Quare caeteris astris frigidior? 49
Motui aëris et tempestatibus praeest. Ib.
Lux unde et quando creata? 38
Eius ministerium. Ib.
Lux ante lumen7. 38
Lux cognitionis fides de Deo. 40
Lucem acclamantes tenebras. 295
M
Mala voluntas in malam inclinat legem. 92
Mali causa duplex, tentativa8 et cooperativa. 258
Malum per se operatur. 258
In Cacodaemone boni privativum. Ib.
In libero arbitrio tam privativum, quam positivum.
258
Malum respective ad Creaturam potest esse bonum re‑
spective ad Creatorem. 259
Maria Virgo quare omnibus creaturis excellentior? 77
Maris salsedo et fluviorum dulcedo admirabilis. 120
Peripateticorum sententia abiicitur. Ib.
Materia Platonica incondita. 8
Materia Aristo(telica) chimera. 58
Materia Theologo‑physices quae? 241
Medium ad sancte philosophandum. 298
312 /Medium quo possit anima de se ipsa intelligere. 236
1
Mensurabile, mensura natura prius. 169

Metaphorice, picturis scientiis assimilatis, Veritatem
inquirendo ulterius progrediendum. 21, 22
312 1 Meteoῶn] Metheorῶn ms., S / 2 Signum interrogationis omm.
1
S / demonstrari]demontari ms. / 4 econtra] e contra S / 5 ad mg. /

3
6
Mythr<id>is] Myrthis ms. / 7 humanae] humane ms., S //
Meteorῶn1 vicissitudinum causa. 50

Eorum materia Gas aquae. 117
Causae necessariae. 122, 123
Quare potissimum duobus subiiciantur astris. 125
Eorundem materia unde dignoscitur?2 128
Minutae parti sexagesimae secundum Scholas infinita
adscribuntur puncta. 180
Miraculosa linguarum confusio. 144
Modus quo arida apparuerit ex aqua. 42
Quo fluitent terrae in aquis?2 Ib.
Modus distributionis luminis universalis in particula‑
ria. 46
Productionis volatilium secundum Scripturam ex
aquis. 53
Productorum metallorum, quadrupedum ex terra
virgine. 55
Modus temperationis caloris solaris et frigoris aëris. 56
Modus quo mulier condita est. 63
Modus tentationis quis et an subiectus sit homo diaboli‑
cae tentationi. 89
Modus conservationis quorundam rerum in diluvio. 110,
111
Modus congregationis aquarum in diluvio. 118
Modus quo calor et frigus excitatur. 124
Modus quo demonstrari3 potest, Deum omnia praescire
atque praecognoscere. 290
Mores ad lubitum mutantur. 293
Mors in appetitu latebat. 65
Mors aeterna quae? 78
Mortalitatis et immortalitatis mysterium, natura, propri‑
etates. 228
Mortificato sensu, gratia supervenit. 16
Mortuos seppelire mortuos qu<o>d. 258
Motus astrorum ministerium. 124
Motus aëris ministerium. Ib.
Motus in tempore, et non econtra4. 169

Motus solaris non ad Tempus designandum, sed ad5
opus propriae naturae est destinatus. 173
Motus non potest generare quietem. 175
Motus navis fefellit Aristo(telem), ad Primum fingen‑
dum naturaliter Motorem. 176
Motus, tempus, locus Entia toto Caelo inter se diversa. 179
Motum Archealem cum tempore nullam habere com
munionem. 199
Motus localis ad quid referatur? 204
Moysa musarum doctor. 155
Veritatis Philosophus et Theologus. 196 Eius autho‑
ritatis gravitas et perspicua Veritas. Ib.
Moysa et Elias quomod<o> occupent apicem Montis
Thabor? 299
In Synai Moysa quare non potest videre faciem
D(omi)ni. 240
Mosayca petra quid? 239
Muhametistarum hallucinatio de calvariae fissuris. 217
Mulier viro non ignobilior. 63
Ante lapsum, viro non erat subiecta. 72
Post lapsum quid prius quidve posterius intellexit.
74, 75
Mariti tam excusationem, quam confessionem se‑
cuta. 81
Musarum nomen a Moysa nomine corruptum. 155
Mythr<id>is6 Persarum festivitas, eadem triplex dies,
sub aegrotante Ezechia. 201
Mysterium primo creatae lucis. 38
Eius explicatio. 39
Mysterium creationis Solis die 4to. 40
Occasus Solis Iustitiae hora sexta. Ib.
Mysteriorum complementum in creaturis, quid? 61
Mysterium salutis human<a>e7 diabolum non novisse. 84
313 /Mysterium munerum Abel quid significabat? 90

1
Mysteriosa divina promissio. 99

Mysterium Turris Babylonicae et confusionis lingua‑
rum. 151
Mysteria supernaturalia a Divina Dispositione. 289
Mysticus Creationis modus, nullum agnoscit elemen‑
tum ut organum vel ut causam primariam. 47
Mystica unio bonorum quae? 245
Mystica mystice cognosci. Ib.
N
Natura finita, verbum „Fiat“ infinitum. 116
Ab ipso operis initio quiscere nescit. Ib.
Naturae Ethnica definitio frivola. 165
Comparatione refellitur. Ib.
Eius falsi monedarii1, falsa numismata, unum de
viginti numerantur. 181
Falsi Eius Thesaurarii numismata ut falsa reproban‑
tur. 184, 185
Naturae profana definitio. 197
Argumento exemplari refellitur. Comparatione ri‑
dicula ostenditur. Ib.
Naturae sacra definitio. 198
Sacra natura duplex, „Fiat“ et „Crescite“. Ib.
Iussus Dei. Ib.
Efficacitas. Ib.
Nebula rara et minus humida2. 127
Eius dissipatio. 127
Nec Tempus motum, nec motus Tempus generare posse.
169
313 1 monedarii] monetarii S / 2 minus humida scr., ordinem
1
numerorum suprascriptorum secuta: humina minus S / 3 mendacium]

mendatium ms. / 4 effoeti] effaeti S //
Negatio Veritatis contra dialecticas regulas mendacium3

affirmat. 269
Negativum nihil, positive nihil significare potest. 171
Negatur exemplum particulare, pro terrae tremore. 140
Neologorum opinio de Tempore continuo et indiscreto,
id est, aeterno. 188
Nexus materialis et immaterialis essenti<a>e unde? 254
Niger color omnibus coloribus nihilo propinquior. 6
Nigredo et amaritudo scientia hum<a>na. 6
Nigror et nigredo eiusdem generis. 8
Nihil, non ad naturam, sed ad non naturam pertinent.
173
Nihil privativum et negativum in Creatore, quale? 282
Idem in Creatura quale? Ib.
Nihil perfecte cognosci potest, nisi per Deum et in Deo.
32
Nihilitatis inexhaustae divitiae. 184
Nimbi aestivales. 126
Nix. 126
Noë quare ita firmiter crediderit signo Iridis. 110
Nomen aquarum congregatarum. 41
Nomen quatuor anni partium unde? 52
Nomen Dei, „Ego sum Qui sum“. 163
Nomen Aeternum quare Deo insufficiens. 193
Nomen „Ego sum Qui est“ priusquam, supraquam et
plusquam aeternum. 210
Nomen Dei Hebraeis ineffabile, Graecis incognitus, a
famulis Veritatis legitur, dicitur et cognoscitur. 265
Nomen Fortunae, Casus, Fatorum apud literatos et illi‑
teratos quomodo accipiendum? 273
Nubes quid et unde? 117, 127
Nuditas et pudor prima hominis supplicia. 64 Nuditatis
vestimenta et simplicitatis multiformitas desideratur
ad veram sapientiam obtinendam. 11
Nulla exhalatio sine satura humiditate. 138

Nulla Creatur<a> proprie aeterna dici potest. 192
Nullum bonum Creaturam nisi respective ad Creato
rem. 257
O
Ob Ethnicorum definitiones a Sacra Scientia non defi‑
ciendum. 115
Oculi pure videntes. 287
Lippitudine laborantes. Ib.
Senio effoeti4. Ib.
Alio symptomate hebetati. Ib.
314 Vi/siva facultate nimis pollentes. Ib.
1
noctuarum. 288
Acvilarum, accipitrum et cae(tera). 288
Oleosum et sulphureum in liquidis, quid? 128
Omne, quod non a Deo, malum est. 258
Omnes creaturae de Lumine Divino participant. 65
Omne, quod a Sole attrahitur, nil nisi Gas. 128
Omne corpus naturale, sublunare, ex sola aqua. 130
Idem1 in eandem tandem resolvi. Ib.
Omnia in tempore et vita apparere. 161
Omnia quot sunt in tempore, nec Tempus sunt, nec pars
eius. 174
Omnia in tempore et omnia in loco vera sententia est.
186
Omnia naturae sufficientem habent facultatem. 198
Omnia in tempore accidere debent. 200, 214, 186
In vita. 214
Omnia Divina Providentia et libero arbitrio discerni. 219
Omnia initio esse sui supernaturaliter inceperunt. 225
314 1 Idem] Iddem ms. / 2 274] 174 p. m.: 174 S / 3 supraluna
1
rium] supralanarium ms. / 4 Peroledi] Perolodi ms. //

Omnia a Deo incipi, excepto malo, et mala voluntate. 243

Omnis boni Causa primaria Deus, nec tamen ipsi essen‑
tialiter identificatur. 21
Omnium causas in duas distingui monarchias. 249
Causae quae. Ib.
Opinio veterum de rerum principiis naturalibus, quare
ruit? 59
Opinio Scholarum de terrae motu, ut falsa, reprobatur. 136
Opinio Arist(otelis) de tempore, contra ipsum facere. 168
Opus Iustitiae et Bonitatis Divinae quo modo distin
guendum? 260
Oraculum, „dum crearet mundum cum illo erat“. 209
Oras non habet Veritas, quia infinita. 27
Veritas et scientia unum corpus. 28
Ordo relativorum, qualis esse debet <?> 168
Ordo naturalis, quis et qualis? 225
Et quousque extenditur. Ib.
Originalis causa corruptionis solo Deo patet. 94
Origo et materia sacrae et profanae Ethices. 234
Ortus legis diabolicae unde? 100
P
Pagana philosophia aut diabolica, aut diaboli amica. 178
Parabola semen seminantis explicatur. 291
Paracleti adventu quid didicerint beati Apostoli? 240
Paradoxa Scholis inaudita. 112
Paradoxa de tempore. 204
Parcarum et fati superstitiosa opinio. 2742
Parens filio, Gallina ovo natura prius. 169
Par potentia, par actus unde? 254
Paritas eorum quid? Ib.
Particularia non corrumpi, sed perfici. 97
Particularis duratio a Temporis Vniversalitate distribui‑
tur. 206
Particularis vitae pun<c>tum Astronomis incognitum,

216
Pater noster, fiat voluntas Tua. 256
Patria et sepultura Iovis Creta. 135
Perennitas supralunarium3 unde? 253
Perfecta rerum cognitio non natura, sed gratia adipisci‑
tur. 99
Peroledi4 et funda aëris eadem. 128
Per negativum indivisibile Scholae sibi contradicunt. 171
Negativum nihil, nihil significare potest. Ib.
Per rationem frustra laboratur ad vere intelligendum. 12
Perversa haesitatio, mentem ad invincibilem ignoran‑
tiam adigit. 9
Petrus et Zebedaei filii quare Ch<r>isti D(omi)ni vestes ad
nivis, faciem autem ad Solis similitudinem dicunt? 240
Petrus adhuc sensibilis de summo bono fallitur. 240
Per Sacram Scientiam Dei sapientiam docemur. 17
Pietatis virtus, invicta fides. 268
315 /Piis animabus, pium debitum quod? Sin secus quid ipsis
1
minatur. 233
Pigri ad poenitentiam qui? 294
Quid sperare possunt? Ib.
Philosophi Ethnici fabularum amatores. 34
Physicae speculatio qualis debet esse. 102
Planetarum effectus et dominium. 253
Platonici Ideas rerum quid appellent. 57
Pluviarum causa. 125
Quare diuturnae? 126
Quare saepissime autumnali tempore. Ib.
Poenitentia quid? 294
Poëtae fabulosi Deorum authores. 156
Post lapsum tam interno, quam externo homini quid ex‑
pectandum restabat? 95
315 1 218] 118 ms. / 2 speculanda] speculando S / 3 multiformi]
1
multiforme p. m., vide n. 7, p. 268 //

Post diluvium quare repetitur Divina Benedictio? 111

Polytheorum et atheorum distributio. 268
Praecepta Divina omnibus aequalia. 292
Praecisa rerum duratio unde intelligenda? 207
Praecognitio Dei non urget. 251
Praecognitio et praescientia eaedem. 257
Praedictiva ex astris scientia utrum ad totum hominem
spectet necne. 217
Si ad totum hominem, inde innumerabilia sequun‑
tur absurda. 2181
Praemium superbae terrae quod? 23
Praescientiae Divinae simplicitas immaculata. 246
Puritas et penetratio. 282
Praescientia Divina mediatrix providentiae et liberi ar‑
bitrii. 257
Ad liberi arbitrii acta indifferens. 259
Secundum aversionem et permissionem quando et
quomodo? 260
A causa malae inclinationis remotissima. 298
Praeter Divinam Dispositionem et permissive humanam
liberam voluntatem in terrenis nullum dominium.
281, 282
Prava licentia, qua dicunt unicam veritatem inquirendo
physicum physice, Theologus theologice tractare de‑
bere. 213
Primam lucem non fuisse iuxta modum luminis in Sole
apparentis. 39
Primi motus secundaria causa quae. 38
Prima terra virgo. 42
Primigenia Elementa aquam et aërem esse intransmuta‑
bilia. 128
Primas intellectus vires sensus impetus hebetat. 9
Primus motor necessario movens et immobile mathema‑
ticae non naturae tribuendus. 176
Primus Creans non necessarie, sed libere creavit. 201

Immobilis et aeternus. 208
Principia rerum natur(alium) ab Arist(otele) tradita
quae? 58
In Creatione non reperiri. Ib.
Eorum chymera descriptio. Ib.
Ridicula confusio. Ib.
Principio privativo naturaliter nihil intelligitur. 59
Principia naturalia in speculo <a>enigmatico credenda
potius quam speculanda2. 196
Principium Creationis, Divinam subnotat Aeternam
Prioritatem. 251
Principia Verae scientiae piis non profanis manifestata.
282
Prioritas verbi „Fiat“. 115
Prioritatis garrulitas et posteritatis credulitas de Aeterno
et Aeternitate. 195
Privatio ad nihilum deducit. 11
Proclivitas humanarum cogitationum quid non ausa est
excogitare? 292
Productio Creaturae explicatur, in quantum, quale et
quando. 251
Progenies viperina quae? 93
Prolapsa natura aliam excogitavit vivendi rationem. 99
Quid prius quidve posterius molita est. Ib.
Profundissima Dei curiosius scrutari quid. 261
Prodeum histrionicum. 273
Profanis scientiis, ut frivolis valedicendum. 22
Profana traditio de multiformi3 dialecto. 145, 146
Proponitur quaestio quare Adamus, nulla obiectione op‑
316 posita, a muliere / seduci passus est. 70
1
Providentiae Divinae maiestas. 161

316 1 ‑t interl. / 2 255] 155 ms. / 3 paradiso] paradyso ms. /
1
4
Quantitas elementorum eadem. 116 mg. / 5 faci<un>t] faciant S //
Providentia, Vita et Tempus scitu necessarissima. 161

Providentia Divina nihil destinat1, nisi bonum et perfec‑
tum. 245
Eius effectus et opera. 250
In dispositionis effectibus elucescit. 251
Providentiae, Dispositionis et Volitionis Div(inae) effec‑
tus iidem. 2552
Providentiae voluntatem bonum et malum destinare
quomodo intelligendum? 260, 261
Providentiae Dei inalterabilis. 289
Punctum τοῦ intellectualiter intelligere ineffabile. 4
Veritatis idem unus, idem multus. 27
Puncta temporis physicalia, figmenta intrusa, non natu‑
ralia. 174
Punctum vitae omnibus commune quidem, sed in eo‑
dem puncto omnia differre. 248
Q
Quae ad totum pertinent hominem, quae. 228
Quae a Scholis dicuntur a tempore distincta, eadem nec
natura, nec ratione distingui posse. 207, 208
Quae et inter quae debet esse rerum purissima differentia. 2
Quae illuminantur superficietenus. 286
Quae penetrative. Ib.
Quae non reflectunt splendorem. Ib.
Quae percipiuntur sensitive, non quatenus initio sui
mysterii, sed quatenus capi possunt. 31
Quae Soli tribuuntur ad tempus generandum, non Solis
intentio, sed humana inventio est. 173
Quaestionis primae primum membrum solvitur. 71
Secundum solvitur. 72
Quaestionis secund<a>e solutio. 73
Tertiae solutio. 75
Quaestio difficillima proponitur, quare Deus in creatione

hominis dixerit „faciamus“ et non statim, sed post lap‑
sum eius dixit „Ecce Adam factus est“ et cae(tera). 82
Quaestio gravis proponitur Scholis de gigantea mole. 101
Qua conditione homo liber in paradiso2 constituitur. 76
Qualitercumque studiose sit a sensibus depicta Veritatis
imago, nunquam ipsi pro<to>typo assimilari potest. 30
Qualis Hevae status si nunquam in malum inclinasset.
76, 77
Qualis Adami status si non mulieri consensisset. 77
Quam ob causam de elementis theologicis tractatum
est? 280
Quantitas elementorum eadem. 1164
Quare Angelus semper benevolus, diabolus autem econ‑
tra? 76
Quare Deus diaboli non quaesita causa maledictionis sen‑
tentiam dat. 81
Quare terrae maledixit. 98
Quare diabolus Gigantes excogitavit. 103
Quare homo ad Dei similitudinem creatus? 64
Divinum servans Praeceptum Angelo bono nobilior,
non servans Angelo malo ignobilior? 76
Quare hominis antonomastica denominatio mortalis? 229
Quare in Deo Tempus dicitur Aeternitas? 197
Quare Dei mysteria mortalis oculus non videt, auris non
audit, etc. 159
Quare praeceptum datur de Arbore Scientiae Boni Et
Mali? 65
Quare quorundam Archei servantur in rerum ovis? 54
Quare Sacrae annorum pluralem faci<un>t5 mentio‑
nem? 52
Quare recte dici potest Creatorem non posse elevare
creaturam ad tantam cognitionis facultatem, ut ali‑
quid perfecte cognoscat, ut ipse Creator? 32
Quarta Creationis dies. 46

317 Quatuor Elementorum compositura / nulla. 601
Totidem esse numero negatur et probatur. 60

Quatuor modis seducitur mulier. 69
Quatuor elementa Scholarum sunt figmenta, non natu‑
rae composita. 112
Quatuor sunt observanda in terrae tremore. 135
Tria naturaliter impossibilia. Ib.1
Quibus apte tribuatur sibi propria Theologica defini‑
tio. 93
Quicquid cognoscitur, non quatenus accidentale, sed
quatenus essentiale debet cognosci. 186
Quidam nostrates2 quare decepti, de principio temporis
oblique intellexerunt? 163
Quid libere deliberamus et <a>egre dubitamus? 2
Quid sentit diabolus de utroque humano sexu? 71
Quid petebat Deus ab Adamo ut salvet ipsum? 80
Quid docuit3 Deus homines per disciplinam cataclisma‑
tis? 104
Quies non in creaturis, nec proprie creata dici potest. 37
Quinta dies Creationis. 53
Quid si<t> infinitum Ethnicis incognitum. 115
Qui supra modum flexibilis sunt animi, quales? 295
Quod Deo est naturale, creaturis essentialiter uniri, non
posse. 256
Quod est in aëre non est aër. 130
Quod fortuito accidisse videtur non protinus casus est.
278
Quod cavet Impius ne detur infinitum, id insensibiliter
dari deberi suggerit pius. 210
Et quomodo hoc? Ib.1
317 1 Ib.] Ibi. ms. / 2 nostrates] nostrátes ms. / 3 docuit] docuic ms. /
1
4
hominis] huminis ms. / 5 ranularum] ranullarum ms. / 6 Gygantea]
Gygantaea ms. //
Quod diabolus falso proposuit, id Deus in verum conver‑

sit. 83
Quod in loco circulariter movetur non mutat locum. 178
Quodiutius Sacras Scripturas speculamur, eo profundius
latet scientia. 158
Quomodo credidit mulier ipsam posse fieri deum? 74
Quomodo Maria Virgo tantam assecuta est dignitatem,
ut Deipara efficiatur? 77
Quomodo interpretandus est Arist(oteles) ubi dicit, lo‑
cum sine motu non requiri? 178
Quosdam ex utero matris extraordinarie Gratiae idoneos
praecognoverat Deus. 291
Quotquot a Deo praeter hominis perceptionem fiunt,
non fortuna sunt, sed Dispositio. 279
Quotquot ab hominis4 imprudentia praeter suam inten‑
tionem commit<t>untur non fortuna, sed error pro‑
prius est et cae(tera). 279
R
Radii solares per se non authores, sed sustentacula vitae
rerum. 60
Per accidens vitae rerum destructores et corporis natura‑
lis ad primum elementum reductores. Ib.
Radii Aeternitatis, Temporis et Vitae iidem. 163
Radii Solis Iustitiae, Vox Dei Patris in Thabor. 240
Ranularum5 caeterorumve insectarum productio in nu‑
bibus. 129
Ratio instrumentum sensitivum. 232
Ipsa mortificata Intellectus reviviscit. Ib.
Simpliciter animae non necessaria. Ib.
Eius perfect<it>udo in quibus et quibus constet. 234
Rationabilitas, sophistice in constitutivam hominis dif‑
ferentiam intrusa. 229
Homini a callidissimo serpente ingesta. 233
Ratione homo didicit scientiam boni et mali. 234
Recentiores quid sentiant de natura Gygantea6.102
Refutatur eorum opi/318/nio. 102, 103

1
Refellitur sententia Arist(otelis) de notitia circularitatis. 186

Regenerationis in inimicum ultio. 84
Regula definitionis ab Arist(otele) tradita eundem in
Bucephalum vel asinum transformat. 166
Reptilia in aquis produci etiam absque externa sperma‑
tica vi. 54
Requies et alimentum sunt vitae animalis poli. 63
Rerum naturalis conservatio non fit per contrarietatem,
sed per mutuam accommodationem atque coopera‑
tionem. 96
Rerum mors vitae principium. 99
Earum perfectio paganae physicae ignota. Ib.
Res naturales in regula naturaliter essendi, alterationem
quidem patiuntur, totalem autem corruptionem mi‑
nime. 99
Res perfectae quae? 244
Vnde emanent. Ib.
Earum perfectio in vita particulari et Tempore Vniver
sali apparet1. 245
Respectiva differentia quae? 209
Revivificatio Protoplastae qualis et quomodo? 254
Ros quid et unde? 117
Quando et quomodo fit. 125
Ruinae restauratio non per sensum, sed per intellectum
repetenda. 24
Rumor de aevo et cae(tera). 188
S
Sacra Scientia describitur. 16
Ad sensum mortificandum data. 19
Consolatur Intellectum quod morbos sensus medi‑
cabitur. 20
1
318 1 apparet] apparent ms. / 2 heteroclita] eteroclita S / 3 Sancta]
Sańta ms. / 4 Heva] heva ms. / 5 asserunt] esserunt ms. / 6 rasa] rassa ms. //
Ipsi fideliter praestandum. Ib.

Oceanum Sapientiae tute adnatat. 23
Eam qui adipisci possunt. 40
Sacram profanae miscentium opinio de tempore tandem
perituro. 190
Sacrae Scientiae imaginem profanis coloribus depingere
conans fallitur. 26
Eius doctor non docendus, sed audiendus. 158
Doctores eius qui? 248
Iidem eius testes fideles. Ib.
Sagitta quid significet? 246
Sal marinum arcet fermenta heteroclita2. 121
Sal et sulphur chimicorum quid<?> 128
Salsedinis maris causa potissima. 120
Sancta3 doctrina sapienter usus quid assequatur? 271
Si secus quid<?> Ib.
Sancti Evangelii doctrina totus orbis plenus. 271
Sapientiae divinae effectus quomodo intelligantur. 281
Sapiens adhuc Heva4 elenchum refutat seductoris. 68
Sapientes Scholastici ad splendorem Veritatis caecu‑
tiunt. 241
Sapiens humanae scientiae quis. 263
Sathan poenitentiae inscius. 93
Sceptrum Sacrae Scripturae. 162
Arcus, sagitta, vestimentum. Ib.
Sceptrum Sacrae Scientiae quid significat? 246, 252, 260
Scholastica Physica in toto Vniverso praeter 4. elementa
nihil habet. 112
Negat Solem esse calidum. 136
Scholae contra proprium axioma infiniti finitas esse par‑
tes ostendere conantur. 173
Sensitiva ratione ad temporis essentialem notitiam
pertingere non potuerunt. 174
Monstrose asserunt5, in rerum natura necessario dari
deberi primum movens necessario immobile. 175
Scholasticorum de aeternis tremula vacillansque opinio.

194
Scientia humana tenebris non absimilis. 6
Astra et rasa6 tabula. Ib.
Cachino digna. 9
Scientia intellectualis repellit sensum. 12
319 /Scientia pagana mortificatio intellectus. 23
1
Sensitiva per obliquos vagatur tramites. 25

Eadem vitium. 101
Eius incrementi modus. Ib.
Sensitiva biceps. 144
Scientiae sensitivae avarorum mercatorum deceptio. 183
Fructus. 144
Scientiae animae doctor, nullus nisi Spiritus Veritatis. 236
Scientia Veritatem amantium qualis? 296
Spes, fides. Ib.
Inter sensum et intellectum neutra substantia. 31
Scintillationis aëreae causa. 129
Secundae diei Creatio. 41
Seipsum nihil movet excepto Archeo1 seminali. 124
Sensus dementes imaginationes distribuuntur. 14, 15
Eius stimulationes nunquam cessant. 13
Sensui horribilia intellectui placida. 18
Sensu cognoscere est intellectualiter ignorare. 19
Sensus ad principia indemonstrabilia recipitur. <24>2
Sensus quomodocumque reiiciatur, tandem intellectus
visibilia, ad sua visibilia reducit. 29
Sensu detento intellectualia insulsa videntur. 31
Sensus mortis praecursor. 95
Creatione per se omnia bona, per sensum secundum
quid in mala conversa. Ib.
319 1 ‑c‑ interl. / 2 Numerum 24. paginis om. ms. / 3 excogitatae]
1
excoginta<n>tur S / 4 eorumque] eoque p. m. / 5 Sententia] Sentetentia

ms. / 6 Luna] Sole p. m. / 7 Simplici] Simplice p. m. / 8 et interl. / 9 Vide n.
1, p. 317 //
Causa contrarietatum secundum quid. 96

Sensuum praecipitatione scientiae humanae excogita‑
tae3. 142
Sensibiliter nihil bonum vel perfectum, nisi prius intel‑
lectus hoc, ut tale deliberet. 248
Sensibiliter de Deo quid affirmative dicere audendum?
251
Sensitivis oculis, Veritatis vestimentum nunquam videri
potest. 27
Sensitivae tyrannicum imperium. 100
Ab ipsa pullulantia mala, eorumque4 grassatio in to‑
tum hominem. Ib.
Sensitivis praeter sensitiva nihil aliud patet. 190
Sententia S(acro)‑S(anctae) Scientiae de terrae tremore. 139
S(ancti) Augustini de Tempore. 163
Explicatur. Ib., 193
Sententia Arist(otelis) de tempore motu definito trifari‑
am refutatur. 180
Sententia „Ipse dixit“ utrum vera an falsa? 181
Sententia6 pagana de Sapientia, Veritati ex<e>crabilis. 280
Semen Verae Sapientiae reservatum in quibusdam. 106
Serenum Caelum. 126
Sexta dies Creationis. 55
Siccitas in frigidissimo aëre. 111
Signum a Sole et Luna6. 60
Signum quod homines Divinam Misericordiam impetra‑
turi essent, est, non concessa diaboli apologia, maledi‑
citur. 81
Signa et indicia vitae sensitivae. 142, 143
Signum quo alumni Veritatis et Saeculi Sapientes discer‑
nuntur. 267
Improbae animae. 292
Silentium ante motum et quitem. 34
Silentii quantitas impercepta. 37
Simplex intellectus quare multifarie sentit. 293
Simplici7 aëre nihil purius. 41

Sol inter Stellas, homo inter reliquas creaturas. 39, 65
Sol quare natura ferventissimus. 49
Cum caeteris non authores, sed fautores et8 servi‑
tores. 56
Solis Iustitiae aversio animae aeterna mors. 233
Sol absque lumine concipi potest, anima autem hominis
absque Divina Imagine minime. 233
Solis motus et constantia. 284, 285
Eius triplex operatio. 284
Coloris eius efficacia. Ib.
Eius luminis participatio qualis? Ib.9
320 /Caloris eius penetratio et moderatio. 245
1
Solis apparentia in oculis qualis. 28

Eius ministeria. 48
Solis Iustitiae Imago in medio hominis expressa. 64, 65
Solis motus Divinae Providentiae comparatus. 289
Calor, Divinae Dispositioni. Ib.
Lumen Divinae Praescientiae. 290
Sola simplex Sapientia de simplici veritate praedicare et
ipsam patefacere potest. 31
Solidae blasphemiae de Creatoris et creaturae aeternitate.
192
Solvitur quaestio, quare maritus tam facile seductus fue‑
rit a co<n>iunge? 73
Solvitur quaestio de abundantia aquarum in diluvio, 116,
117, 118, 1191
Solvitur dubitatio, quare libera voluntas tanta polleat fa‑
cultate, ut sensitivae scientia<e> appareat, ipsam,
Divinam Praescientiam praecedere. 260
Sophistices primus excogitator, diabolus. 67
Sophistices et dialecticae differentia fere nulla. 68
1
320 1 118, 119 omm. S / 2 39] 38 p. m. / 3 lapsum] lapsus S /
4
Subsecutio] Subsecutitio ms. //
Sophistica consequentia ad ludibria, ludibrio invehitur. 178

Sophistice causa pro non causa, in Dei imagine Astrorum
ministerium, accepta. 220
Sophisma Ethnicorum de Aeternitate causa pro non cau‑
sa accepta. 192
Sopor, Creatura neutra. 63
Species luminum quae? 223
Speculum Veritatis in pectore Sacrae Scientiae. 30
Speculum Sacrae Scripturae. 162
Speculum aenigmaticum, qua ratione praesentia, praete‑
rita et futura, in eodem nunc repraesentat. 248
Sphaera actualis, Caelum a Deo appellata. 41
Sphera caelestis quia circulariter mobilis non potest esse
a<e>terna. 194
Spiritus separator aquarum permanens. 33
Spiritus D(omi)ni quid? 36
Super aquas ferebatur, quid? Ib.
Spiritus D(omi)ni in Sacris spirantem temporis mentio‑
nem neglexisse non putandum. 164
Spiritualem Substantiam, si vellet, a sensitivis rapi non
posse. 230
Stellae quare nobis in signa. 50
In Tempora. 50
Dies. 51
Et in annos. Ib.
Blas motivum ciendo, quid operentur? 56
Earum vis enormotica ad per se movendum. 124
Stellae in Tempora, non tempus. 164
Status intellectus in corpore morantis. 1
Status primigeniorum Elementorum ante primum diem. 34
Status restauratae primo nobilior. 392
Status humani ante lapsum obumbratio. 64
Status Luciferi post lapsum3. 67
Status innocentiae perfectissima vita. 94
Status scientiae per fidem. 232

Stratagema quo usus Sathan ad decipiendum hominem. 67
Quo usus, ad persuadendum sibi de hominis morte.
90
Stylus Verae Scientiae apud antiquos quare oblitus? 155
Subiectum non subsistens. 58
Materiale, quod? 59
Sublunaria cuncta ex unico aquae Elemento. 46, 47
Subsecutio4 rei in rem unde? 254
Substantiarum penetratio quando. 43
Substantia formalis, id est, anima hominis quare nun‑
321 quam interi/tura? 227
1
Eiusdem explicatio. Ib.

Suffocatis sensitivis spiritibus, libari Veram Scientiam. 28
Supremae belluae pabulum. 187
Sydera a Sole lumen participant. 48
T
Tabula humanae capacitatis, quid? 6
Tempus et vita humano non subiiciuntur dominio. 160,
161
Soli Divinae Providentiae subiici. Ib.
Tempus continuum, pro Aeterno. 188
Apud Scholasticos adhuc caret propria definiti
one. Ib.
Tempus ad sui existentialem perfectionem non indiget
aliquo motu. 199
Aliquando sine motu Caelesti perstitisse ex Sacris
probatur. 201
Etiam ex profanis. Ib.
321 1 Tempus Paganice] Tempus a Paganice ms. / 2 207] 202 S /
1
3
Temporis] Tempus ms. / 4 sempiternitatis Tempus] sempiternitas
temporis ms. / 5 idem] iddem ms. //
Tam ante motum, quam post motum per se constare

posse. Ib.
Tempus Paganice1 definitum aliquam deficiat necesse
est. 201
Tempus extra praedicamenta. 202
Tempus nullo modo et nunquam succes<s>ionem ad‑
mittere potest. 203
Non refertur ad motum et quietem. Ib.
Nec ad mensuram vel mensurabile. Ib.
Commensurationi, quare non potest servire. 204
Tempus aliquid abstractius et Aeternitati propinquius. 204.
Ab Aeternitate emanative dependet. Ib.
Probatur nec substantiam esse, nec accidens. 205
Tempus quomodo in Creatore et quomodo in creatura
accipiendum? 207
Tempus Aeternitatis emanans Splendor. 211
Intra, citra, extra Aeternitatem, ut lux intra, citra, ex‑
tra Solem. Ib.
Tempus, manuductio ad Superintellectuale<m>, Vnum
Aeternum et Infinitum Deum. 211
Tempus causa in qua. 225
Temporis vera definitio. 161
Eius vera cognitio, gladius contra atheistas. 163, 164,
2072
Temporis translativum nomen pro Caeli Gyratione. 164
Temporis3 vetus definitio frivola comparatione refuta‑
tur. 165
Eadem quare frivola. 168
Temporis attributa non esse tempus. 170
Iis negatis, latet adhuc temporis cognitio. Ib.
Temporis deceptiva observatio in umbra Solis et chalybe.
172
Temporis sacer et pius sensus. 191
Temporis sempiternitas et sempiternitatis Tempus4 unum

et idem5. 202
Eius duratio, plane divina meditatio. 203
Temporis descriptiva illatio. 207
Attributa univoce in aeternitate comprehendi. 208
Temporis quidditatem non per positionem, sed per
ablationem mobilium assequendam. 210
Temporis Vniversalis quidditas quare sensitivis ignota? 212
Tenebrae apud Deum positivae. 35
In Sacris quales. Ib.
Quare referantur ad Catalogum Creaturarum? 36
Tenebrarum differentia a Luce Increata et a luce creata
emanantium. 36
Tenebrae creationem antecipantes quid interpretentur?
250
Tentorium Divinae Maiestatis in anima hominis exten‑
sum. 65
Terminus exhalationum. 129
Terra virgo fermentorum localium vi, suscepto humore,
ad instar gravidae uberrimam edidit prolem. 55
322 /Terra rerum nutrix non gentrix. 561
1
Terra teres figura necessaria. 119

Terrae non motus, sed tremor. 135
Idem probatur. 136
Terrae facultas ad propaganda vegetativa unde? 252
Tertia dies Creationis. 41
Tertium rerum naturalium principium, Ens negativum. 59
Tertium S(acro)‑S(anctae) Trinitatis consilium. 151
Tertium impietatis Caput omnium impiissimum, caret
figura. 271
322 1 56] 66 p. m. / 2 ubi] obi ms. / 3 depositum] depositus ms. /
1
4
94] 93 ms., S / 5 ambitus] ampitus p. m. / 6 ‑ë‑ interl. / 7 Vide n. 1, p.
317 / 8 78] 28 ms., S //
Idem Deus terrenus et Dei Caelestis Vicegerens dici

vult. 272
Testamentum divinum ubi2 depositum3? 65
Theogoniae Gentilismi origo et nefanda nobilitas. 104
Theologiae doctrina audacibus periculosa. 262
Theologo‑ethicus qualis esse debet? 298
Timor Dei Initium Sapientiae et introductio ad vitae fon‑
tem. 267
Tonitru causa materialis. 132
Traditiones scientiae humanae labyrinthi. 8
Tremor terrae localis, causis et effectibus naturalibus con‑
stat. 142
Tres gravissimae proponuntur quaestiones, quo modo
potuerit homo peccare in statu simplicitatis. 70
Tres prodigiosi effectus in rerum natura. 131
Tres dies motum Caelestem praecedentes magnum mys‑
terium. 208
Tria naturae anomala. 131
Tria considerenda in tonitru et fulmine contra naturam
fieri. 132
Tria sunt quae a Deo non posse fieri dicuntur. 259
Trinus sempiternus radius, Erat, Est, Esse. 210
Tristis corruptionis imago. 944
Tum adverbium subsequens, Dum Creatori et Creaturae
quomodo applicandum? 209
Turris Babel constructio. 145
Eius historia explicatur. 151, 152
V
Vacuum naturae quomodo apparuerit? 42
Eius speculatio apprime necessaria. 43
In Sacris appellatur inanitas. Ib.
Ante Solem praeparatum. Ib.
Vacuo negato, quot sequantur naturae impossibilia? 44

Ethnicis ἐκ τῶν ἀδυνάτων naturae necessarissium.
Ib.
Vacuo negato, vastae Caeli ambitus5 capacitatis repletio
quare non est determinata? 114
Valvae Caelestes et regiones, eaedem. 124
Vbi aër6, ibi vacuum. 44
Vbi aqua ibi separator eius, aër. 117
„Venite, descendamus“, quid? 152
Venti definitio. 130
Vento exsiccantur diluvii undae. 111
Vera de Tempore doctrina unde expetenda? 196
Vera verae fidei confessio. 113
Verae imaginis Scientiae veros colores in officinis S(acrae)
Scrip(turae) reperiri. 11
Verae Sapientiae exordium. 101
Verbum „fiat“ quid? 37
Quid prius creatus sit. Ib.
Idem sensibiliter dictum Natura. Ib.
Eo omnia complecti. 97
Ipsi pagana scientia contradicere, „Nefiat“, non valet.
Ib.7
Verbum „In Principio“ expli<c>atur. 207
Verbum simplex quare multifariam interpretatur? 292
Veritas, Vnum Totum. 788
Non admittit rationes coniecturales. 178
Suos Sapientes quales esse vult. 280
Veritatem non ferentes interdicto silentio, mendacium
occultant. 296
Veritatis Prototypon latuit paganos. 25
Nullibi inveniri, nisi in Sacra Scientia. 213
Veritati nihil contrarium. 268
323 /Vestimentum nudae Veritatis a sensu non cognoscitur. 27

1
Expers est suturae, quia simplex. Ib.

Vestimentum Sacrae Scripturae. 162
Vestimento nuptiali carentes quid patiuntur? 294
Vestis incognita materia quid? 247
Multiformis tinctura quid? Ib.
Veteri1 et perversa consuetudine fallax decipitur opinio. 72
Veterum Physices professorum opinio, de triplici anima.
223
Eorundem de forma substantiali. Ib.3
De eadem quorundam defecatior opinio. Ib.
Iidem de formis male tractarunt. 224
Vetustatis scientiae humanae basis4, Poëtarum fabulae.
102
Via ad mysterium confessionis intelligendum quomodo
aperta5 est. 80
Via Arist(otelis) ad vade visum ducens. 183
Via qua S(acro)‑S(ancta) Scientia docet hominem Deo
uniri6. 246
Via virtutis omnibus eadem. 291
Virtus increata, Potentia et opus eius. 37
Virtus Vniversalis ad superiora recepta, sublunaria sen‑
sui servire reliquit. 99
Virtus alumnorum Veritatis. 291
Virtuosi eius quales? Ib.3
Virtutem supernaturalem, supernaturaliter operata fuis‑
se. 42
Vis salvum fieri, explicatur. 293
Visiva facultas qualis et quomodo fit? 287
Eadem invisibilis animae quasi imago. Ib.
Varia in variis subiectis ac obiectis. Ib., 288
Vita aeterna quae? 28, 213, 265
323 1 Vetere] Vetere p.m., Veteri s.m.; Veteri S / 2 7] 8 S / 3 Vide n. 7,
1
p. ant. / 4 basis] bassys ms., S / 5 aperta] apertarta p. m. / 6 uniri] unini ms. //
Vita humana partim subiicitur perceptioni, partim non.

247
Vitae aeternae Inventio quomodo. 213
Vita mundi lex diabolica. 229
Vita omnia comprehendit et a nullo comprehenditur. 161.
Cum tempore Entium repraesentativa. 214
Vitae actus ad rem informandam. 214
Vitae universalitatem abstracte intelligentes eius particu‑
laritatem in viventibus sentimus. 214
Vita universalis et particularis. 215
De vita, et vivente tres conditiones. Ib.3
Vitae et temporis differentia Ethnicos latens, in iis acci‑
dentia, pro eorum substantia crediderunt. 216
Vitae splendor et formalis lumen, quomodo dignoscenda.
221
Vita Vniversalis Ethnicis ignota. 221
Eius impassibilitas et sempiternitas. Ib.
Pro Lumine Vniversali debet accipi. Ib.
Vita Vniversalis magis et minus luminosam particula‑
rem largitur formam. 222
Vita contra Arist(otelem) quid sit et quid non sit. 222
Non elementalis, nec materialis. Ib.
Non rei substantia, sed ipsissima rei luminosa forma.
Ib.
Vita particularis rei viventis forma. 222
Eius definitio. Ib.
Non ab universali materia, sed ab universali vita pro‑
ducitur. 225
Vita causa, qua. 225
Eius definitio. 161
Vitiosae virtutes humanae. 156
Earundem fructus. Ib.
Vnde cognoscimus aquam esse elementum? 116
Vniversitas vel Vniversum non posse esse aeterna. 194
Vniversalis rerum vita quae? 215

Vniversalia quomodo dicantur semper eodem modo se
habere. 246
Vnius labii mortales quid? 152, 153
Vno et eodem fonte, quomodo poterat universa rigari
terra. 42
Vox efficacissima, „Crescite et multiplicamini“. 57
Eius potestas et efficacia. Ib.
Eius finis ad quem respicit. 57
Vtrorumque Schol(arum) opinio de duplici forma subs‑
tantiali. 225
Finis
INDEX NOMINVM ET LOCORVM
A Apollo SI 157, 307
Abel SI 90, 92-93, 304, 313 Apostata v. Iulianus Apostata
Abgarus LO 146 Arabia Felix SI 17
Aristoteles SI 58, 140, 166-
Abraham(us) SI 105, 308; LO
167, 169, 177, 179, 182,
113, 201, 220, 234
277, 301-302, 305-307,
Adam(us) SI 61-63, 65-66, 77,
310-312, 314-315, 317-
79-90, 93, 95, 145, 151-
319, 323; CL I, 1, 1-2, 7-8,
153, 300, 304, 306-310, 10; 2, 11-13, 17; II, 2, 48;
315-317; CL Pr., I; LO 243 III, 2, 82, 86-88; LO 65;
Aegyptus LO 146; MP 12 MP 7; EV 3; v. Stagirita
Aethiopia MP 12 Arius LO 76, 153, 157, 211, 217
Aethna SI 140 Asia LO 149; MP 8-9
Alexander Magnus Macedo SI Athenae SI 302
242; LO 98; MP 6, 8 Athos LO 148
Alexander Nievskius (Sanctus Atlas SI 273
Petropoli) LO 112 Augustinus SI 163, 319
America SI 147, 195 Averroës CL III, 2, 89
Ammon MP 9
Anasthasius (Sanctus) LO 93, B
146, 154 Babel SI 145, 322
Ancyra LO 83 Babylon SI 152
Anna LO 218 Barinus SI 219
Antichristus LO 143 Basilius (Ancyrae Episcopus)
Antiochia LO 158 LO 85, 93
Antonius (Sanctus Kioviae) LO Beata Virgo SI 75, 77; v. Maria
112, 131-132 Bethlehem LO 147, 230
Apadno MP 12 Blacherna LO 148
Aphrica MP 8-9 Bucephalus SI 166, 318
1060 INDEX NOMINVM ET LOCORVM
C E
Cacavela, Ieremia SI II Ecaterina (Sancta) LO 168
Cain SI 90-93, 302-305 Edem SI 95
Calepinus SI 219 Edessa LO 146
Calvinus LO 157 Elias SI 239-240, 306, 312
Cantemirius, Kantemyrius, Elisaei LO 146
Demetrius SI I-II; LO 1, v. Emanuël LO 218
Ioannes Demetrius (Kan Enoch SI 93
temir) Epiphanius (Episcopus Cypri)
Carmelus (Mons) SI 240, 306 LO 154
Carthago MP 9 Epiphanius Diaconus LO 93-
Charybdis SI 293 94, 99, 102, 204
Choreb LO 148 Euphrates SI 119
Christus, v. Iesus Christus Europa SI 137-139; LO 149,
221; MP 8
Chrysostomus LO 13, 26, 93,
Eva v. Heva
144
Ezechias SI 201, 312
Cicero LO 65, 157
Constantinopolis SI 129 G
Constantinus Copronymus LO
241 Georgius (Martyr) LO 111
Georgius CL III, 2, 76
Constantinus Imperator (filius
Germania LO 177
Irinae) LO 89, 144
Golgotha LO 148
Constantinus Magnus LO 211
Goliath SI 105, 308
Creta SI 135, 314
Graecia SI 279; LO 149
Cyprus LO 154-155 Gregorius Iconoclasta LO 204
Cyrus SI 242 Gregorius Magnus LO 54, 86,
127
D Gregorius Nazienzenus, Theo
Damascenus v. Ioannes Damas logus LO 11, 230-231; MP
cenus 14
Daniël (Propheta) MP 1, 6, 8,
10, 12-13 H
Danubius SI 119 Hadrianus (Papa) LO 80, 89-
David SI 77, 83, 105, 154, 257, 90, 144
308-309; LO 25, 199, 218, Herodes EV 1
229 Heth LO 234
Demetrius (Sanctus) LO 111 Heva SI 68, 74, 76-77, 79, 86,
Dionysius Areopagita LO 114; 90, 303, 305, 308, 316,
EV 9 318; CL Pr., I
INDEX NOMINVM ET LOCORVM 1061
Hierusalem LO 147, 208; MP Ionathan LO 229

1, 12 Iordanis SI 85; LO 49, 147
Horatius SI 22 Iosephus SI II; LO 146, 218
Irines (mater Constantini Im‑
I peratoris) LO 89, 144
Iacobus (Apostolus) LO 229- Isaia (Propheta) LO 207, 219
230 Isav LO 234
Iacobus (frater Isav) SI II; LO Iscariotes SI 90, 302; v. Iuda
234; EV 5 Israël LO 40, 47, 198, 207
Iehovah SI 58, 131 Ister MP 7
Ierusalem v. Hierusalem Italia LO 221
Iesus Christus SI 75, 77, 105, Iuda CL II, 2, 46; LO 155, 207;
240-241, 308, 314; LO 5, v. Iscariotes
10, 15-16, 19, 21, 27, 32, Iulianus Apostata LO 169
35, 37, 39, 43, 46, 50, 58, Iuppiter SI 131, 135, 306, 314
60-63, 70, 72-73, 77, 80, 82-
83, 87, 90, 95, 97-99, 118- K
119, 126, 128-130, 134, Kantemir, Constantinus CL
140-141, 143, 148, 150- Pr., IV; EV 7, 9
151, 158, 167-169, 194, Kiovia, Kiowia LO 50, 78, 111
199, 202, 209-210, 222,
235, 242-243; MP 13; EV 1 L
Iesus Navi SI 201 Laertius LO 166
India LO 177; MP 9 Latium SI IV; LO 221
Indus SI 119 Lazarus LO 43
Ioacimus LO 218 Leo Isaurus LO 86, 127
Ioannes (Baptista) EV 3 Luciferus SI 62, 64, 66-67, 72,
Ioannes (Evangelista) MP 14 75, 82, 311, 320
Ioannes (Praecursor) SI 92; LO Luna SI 48-49, 51-52, 55-56,
111 112-113, 124, 201, 319;
Ioannes (Sanctus Mosquae) LO CL III, 2, 84
111 Lutherus LO 157
Ioannes Damascenus SI 135; Lybia MP 9, 12
LO 24 Lycinius (Imperator) LO 211
Ioannes Demetrius (Kante‑
mir) CL Pr., IV; EV 7, 9; v. M
Demetrius Cantemirius Macedonius (Episcopus) LO
Ioannes, LO 49, v. Chrysosto‑ 154, 157
mus Maria SI 77, 311; LO 13, 21,
Iob SI 220 51, 76, 85, 154, 217-218,
1062 INDEX NOMINVM ET LOCORVM
235, 240-241, 317; v. Beata Paulus CL I, 1, 9, 27; III, 1, 70

Virgo Persis LO 146
Mars SI 28 Petropolis LO 112
Mathaeus (Evangelista) LO Petrus (Apostolus) SI 239-240,
40-41, 43, 164, 169, 208 314; LO 83, 154, 166
Mathias Illyricus SI 92 Petrus (Sanctus Mosquae) LO
Michaël MP 13 111
Minerva SI VII, 25, 122 Petrus CL I, 2, 14-16; 2, 26-27;
Moldavia CL Pr., IV; EV 7 II, 2, 48, 51; III, 1, 71, 76;
Mons Domini EV 5 2, 89
Mosqua LO 111, 168 Philippus (Sanctus Mosquae)
Moysa SI 108, 155, 196, 239- LO 111
240, 310-312; LO 31-32, 36- Philippus CL I, 1, 7
37, 43, 194-196, 201, 204 Plato (Sanctus) LO 146
Muhammedus LO 37 Plato CL I, 1, 8, 27; II, 1, 33,
Mythra, Mythris SI 201, 312 43; 2, 49
Plinius LO 65
N Pontius Pilatus LO 21
Nabuchodonosor SI 220 Porphirius CL I, 1, 3, 6; ii
Neptunus LO 170 Pythagoras LO 166
Nestorius LO 155, 157, 217 Pythius EV 7
Nicaea LO 62
Nicolaus (Sanctus) LO 111, 128 R
Nigris SI 119 Roma MP 6
Nilus SI 119; MP 9 Romulus MP 6
Noah v. Noë Russia LO 149
Noë SI 93, 105, 110, 308, 313;
CL I, 2, 27 S
Notus SI 129 Salomon LO 197
Sanaar SI 144
O Sarra LO 234
Obius SI 119, 147 Saturnus SI 52, 171
Olivetum LO 148 Saul SI 257, 308
Olympus SI 10, 273 Scythia SI IV
Ozia (Propheta) LO 197 Sergius (Sanctus) SI XIII
Socrates CL I, 1, 8; 2, 27; II, 1,
P 39; 2, 49; III, 1, 78
Paulus (Sanctus) LO 35, 38, 40, Sol SI 28, 48-49, 51-52, 55-56,
44, 49, 67, 114, 123, 163, 124, 201, 303-304, 319;
195, 202-203, 229, 245 CL III, 2, 84, 91; LO 181
INDEX NOMINVM ET LOCORVM 1063
Spiridon (Sanctus) LO 111, Tripus EV 7

131-132, 170
Stagirita SI 35, 113, 277; CL I,
V
1, 1; MP 11; v. Aristoteles Van Helmont, Ioannes Baptista
Stauracius Episcopus LO 91 EV 1-2, 6, 9
Sylloam SI 293 Varinus LO 236
Syna, Synai (Mons) SI 240, Vergilius LO 166
312 Volga SI 119
Syrtis SI 293 Vulcanus SI 139
T X
Tanais SI 146 Xerxes SI 279
Tarasius LO 80
Z
Terra SI 55-56, 119, 136, 179,
285, 306, 322; CL III, 2, 84 Zebedeus SI 240, 314
Thabor SI 239-240, 301, 306, Zeuxippus LO 98
312, 317; LO 49
Β
Theodosius (Sanctus Kioviae)
LO 111-112 Βηθλεὲμ LO 230
Thobias LO 95
Tibullus LO 166
Δ
Tigris SI 119 Δημήτριος LO 132
Tima<e>us CL I, 1, 1
Transdanubia SI 139 Ν
Transylvania SI 139 Νικόκαος LO 132
DOSAR DE
RECEPTARE CRITICĂ
întocmit de
BOGDAN CREȚU
Și în „Cea dintâi învăţătură a copiilor“, carte care a fost
tradusă şi în unele limbi europene, Teofan Procopovici se ri‑
dică împotriva unor obiceiuri creştineşti‑ortodoxe, cum este
cinstirea icoanelor, a unor relicve bisericeşti (cum credeau în
laptele Pr. Născătoare, sângele Domnului, părul din barba
lui Hristos etc., care se găseau în unele mănăstiri), relicve
care se speculau de către călugări, cum erau considerate de
către autorul cărţii. Teofan Procopovici, atât de radical în
părerile lui, avea foarte mulţi duşmani în tabăra „moscoviţi‑
lor vechi“ şi era natural ca cartea lui să provoace proteste.
Nu se ştie dacă Dimitrie Cantemir s‑a făcut ecoul acestor
nemulţumiri, faptul este că el face o critică asupra cărţii lui
Procopovici, în care ia apărarea vechilor tradiţii religioase şi
şcolare. Unii cercetători ruşi, bazându‑se pe această lucrare a
lui Cantemir, sunt înclinaţi a‑l considera pe el ca un partizan
al conservatorilor moscoviţi. Dar, cum vom vedea, Cantemir
face obiecţiuni cu caracter principial, fără a recurge la mij‑
loacele de polemică de atunci şi lucrarea lui izvorăşte din
convingerile lui proprii, fără nici o legătură cu curentul anti‑
reformist din societatea rusă din vremurile lui Petru cel
Mare. Lucrarea lui Dimitrie Cantemir s‑a păstrat în două
manuscrise, unul în limba rusă şi altul în latineşte şi are ur‑
mătorul titlu:
1068 REPERE CRITICE
„Locuri obscure în catehisisul, editat de către un autor

necunoscut în limba slavă şi numit «Cea dintâi învăţătură a
copiilor»“. Dimitrie Cantemir nu‑şi pune numele sub
această lucrare, ca şi Teofan Procopovici, însă contemporanii
lui cunoşteau că „Locurile obscure“ sunt ale lui Cantemir.
Cantemir analizează amănunţit cartea lui Procopovici şi ca‑
ută să dovedească că ea nu este scrisă în spiritul bisericii or‑
todoxe şi deci ea este periculoasă. (...)
După aceasta Cantemir trece la analiza celor zece porunci
şi de la început preconizează că învăţătura creştinească nu se
poate baza numai pe aceste zece porunci, că ele au fost com‑
pletate prin învăţătura lui Hristos. Analizând cea dintâi po‑
runcă, Cantemir îl acuză pe autor că el îl face pe elev să creadă
numai în Dumnezeu. Teofan Procopovici vorbind despre po‑
runca a doua se ridică împotriva icoanelor, cinstirea cărora ar
fi un obicei păgân. Cantemir cu ironie scrie: „Cu toate că au‑
torul învăţându‑se a fi scurt, spune acestea cu inima şi mintea
inocente, dar poate fi îndoială, dacă aceasta nu conţine ceva
mai mult, decât ceea ce ar putea prinde mintea fragedă a copi‑
ilor.“ Vorbind despre icoane, Cantemir face deosebire între ele
şi idol, care după Procopovici ar fi o „iconişcă“, şi arată cum
se pronunţă acest cuvânt la greci şi ce însemna el, precum şi
cuvântul latin simulacrum. Iar mai departe Cantemir caută să
dovedească că cinstirea icoanelor este în spiritul creştinismu‑
lui şi îl acuză pe autor, că el „unele lucruri le expune foarte
trist şi foarte slab“. (...)
Cu aceeaşi argumentaţie senină se ridică Dimitrie
Cantemir împotriva părerii că unele moaşte sunt false şi nu
pot fi cinstite. Cum vedem, Dimitrie Cantemir combate
punct cu punct părerile lui Teofan Procopovici, dovedind
cunoştinţe în materie de teologie şi pedagogie şi manifestând
foarte mult bun simţ şi judecată sănătoasă. „Obiecţiunile lui
Cantemir, spune un cercetător rus, uneori sunt cam încor‑
date şi mărunte până la discuţiile deşerte, uneori sunt cam
REPERE CRITICE 1069
grăbite şi imprudente, dar în cele mai multe cazuri sunt ni‑

merite, sănătoase şi convingătoare“.
Teofan Procopovici a răspuns la scrierea lui Dimitrie
Cantemir printr‑o scrisoare adresată „unui preacucernic pă‑
rinte“ necunoscut, cum se presupune, scrisoarea a fost adre‑
sată lui Anastasie Condoidi, prietenul lui Dimitrie Cantemir.
Dar Teofan Procopovici este departe de a păstra tonul loial al
lui Dimitrie Cantemir, coincizând că asemenea scrieri pro‑
voacă numai erezii.
„Loca obscura“, lucrare scrisă în latineşte, a fost tradusă
în ruseşte de acelaşi Iliinschi.
(Ștefan Ciobanu, „Dimitrie Cantemir în Rusia“, în
„Memoriile Secţiunii literare“, Academia Română,
Seria III, Tomul II, Cultura Naţională, Bucureşti,
1925, p. 408‑412.)
*
Pornind numai de la titlu si fară să cunoască conţinutul

manuscrisului respectiv, un istoric român, atunci când men‑
ţiona polemica teologică dusă în deceniul al III‑lea al secolu‑
lui XVII între D. Cantemir şi F. Procopovici, presupunea că
şi „Monarchiarum Physica Examinatio“ este o continuare a
acestei polemici duse însă într‑un alt domeniu de probleme1.
Judecând după titlu, el înclina să compare Monarchiarum...
cu cunoscuta lucrare a lui Procopovici „Adevărul despre vo‑
inţa monarhului“, scrisă în anul 1722.
Studiul lucrării însă ne face să respingem această ipoteză,
mai ales pentru faptul că lucrarea a fost scrisă cu 8 ani îna‑
inte de „Adevarul despre voinţa monarhului“, dar şi pentru
faptul că D. Cantemir atingea şi punea aici cu totul alte pro‑
bleme care, de altfel, nu se deosebeau, prin concepţia lor, de
cea a lui Procopovici asupra aceloraşi probleme.
1
Le prince Démètre Cantemir et le mouvement intelectuel russe sous
Pierre le Grand, „Revues des études Slaves“, t. VI, fasc. 1‑2, Paris.
1926, pag. 261.
1070 REPERE CRITICE
La baza acestei lucrări se găsesc trei concepţii: sarcina

istorică şi viitorul Rusiei, necesitatea de a nimici imperiul
otoman care se împotrivea acestei misiuni şi personalitatea
lui Petru şi reformele sale, drept condiţie necesară pentru
realizarea acestor sarcini. Toate celelalte teze menţionate de
D. Cantemir sunt strâns legate de aceste trei probleme prin‑
cipale. Iar în cuprinsul lucrării „Cercetarea naturii monarhi‑
ilor“ („Monarchiarum Physica Examinatio“), şi în metoda
de demonstrare, se relevă în totul originalitatea ideii, con‑
cepţiile social‑politice şi erudiţia autorului. Pe de altă parte,
acest manuscris relevă convingerile lui D. Cantemir despre
însemnătatea Rusiei pentru istoria mondială în genere, pen‑
tru popoarele asuprite de turci în special.
În „Cercetarea naturii monarhiilor“ („Monarchiarum
Physica Examinatio“) autorul susţine părerea că istoria
mondială cunoaşte patru tipuri de monarhii ce s‑au succe‑
dat istoriceşte.
Primul a fost cel oriental (Asiria, India, Persia până la
cucerirea lui Alexandru cel Mare).
Al doilea a fost cel de sud (Egiptul, Africa şi cele mai ce‑
lebre din ele: Grecia şi Macedonia).
Al treilea a fost cel de Apus (Imperiul Roman), apoi ca
succesoare a celor precedente, se ridica cel de al patrulea tip,
monarhia de Nord – Rusia1.
Această „aşezare firească a popoarelor şi monarhiilor“
era considerată de D. Cantemir ca raţională, conformă cu
natura şi – după cuvintele sale – el şi‑a propus drept scop
„să explice pe scurt modul natural de apariţie, înflorire, de‑
cădere, bătrâneţe şi în fine moartea acestor monarhii“2 şi să
releve astfel legile procesului de apariţie a imperiului rus.
1
„Monarchiarum physica examinatio“. Mai departe „Cercetarea
naturii monarhiilor“, secţia de manuscrise a Bibliotecii Acad. de
Știinţe Nr. 1, 5, 78, fila 4.
2
Cercetarea naturii monarhiilor, sectia manuscrise a Bibl. Acad. de
Știinţe, Nr. 1, 5, 78, fila 15. 78, Dila 15. Hac Itaque naturali gentium
REPERE CRITICE 1071
D. Cantemir, istoric, filosof şi om politic, a folosit şi în

această lucrare un uriaş fond de cunoştinţe referitoare la di‑
ferite probleme, pe care însă le‑a transmis numai în mod
concis, considerând că privitor la aceste evenimente există
nenumărate lucrări ale istoricilor<?>1.
Cum explică D. Cantemir această dezvoltare a monarhi‑
ilor în genere, şi monarhia de nord ca succesoare logică a
acestora în special? Autorul nu‑şi confirmă tezele cu un ma‑
terial istoric concret, ci examinează fenomenele acestea prin
prisma teoretică generală a unei anumite metode şi concepţii
social‑politice. Astfel „cercetarea naturii monarhiilor“ afară
de faptul că relevă poziţia autorului faţă de Rusia, este pen‑
tru noi preţioasă şi pentru faptul că în această lucrare ni se
dezvăluie clar linia generală a esenţei concepţiilor social‑po‑
litice ale lui D. Cantemir.
Este caracteristic faptul că chiar această lucrare relativ
timpurie a lui Dimitrie Cantemir este scrisă, intr‑o măsură,
în spiritul ştiinţei ruse contemporane lui. Din principalele
probleme de filosofie de care se ocupau oamenii de ştiinţă
ruşi, el atinge în această lucrare, e drept, numai în treacăt, şi
următoarea problemă: lumea, natura, este oare creată de
Dumnezeu sau există ele din veci? şi caută să dea un răspuns
direct privitor la chestiunea cu privire la destinele Rusiei, cu
privire la căile de eliberare a poporului ei.
Din analiza manuscrisului se vede că concepţiile so‑
cial‑politice ale lui Dimitrie Cantemir sunt influenţate de
caracterul noilor relaţii sociale ce se formau în societatea rusă
contemporană lui. Cantemir caută prin lucrarea sa să justi‑
fice teoretic tendinţele lui Petru I de a făuri din Rusia un
atque Monarchiarum dispositione rationibiliter; ut opinamur, et
physice declarata restat, ut earum monarchiarum ortus, actionis
declianations, senectutatis, actandem interitus modum, quan
brevessime et siccinite valabimus, examinemus.
1
„Cercetarea asupra naturii monarhiilor“, sectia de manuscrise a
Bibl. fila 13.
1072 REPERE CRITICE
imperiu puternic în lupta pe plan ideologic pentru consoli‑

darea reformelor lui Petru şi înălţarea Imperiul Rus, combă‑
tând concepţiile duşmănoase care negau posibilitatea
promovării progresului prin Petru şi negau rolul Rusiei ca
putere de primul rang în ansamblul politic european.
Pentru Cantemir, principalul scop al lucrării este să demon‑
streze justeţea tezei sale de bază despre misiunea istorică
mondială a Rusiei.
Felul în care încearcă să analizeze istoric această misiune
a Rusiei este caracteristic pentru metoda şi concepţia despre
lume a lui D. Cantemir. El afirmă că este imposibil să cu‑
noşti „...limitele viitoare fără să cunoşti începutul precum şi
mijlocul ce decurge din începutul respectiv“1.
De aceea, după părerea lui Cantemir, trebuie examinat în
primul rând orice fenomen şi noţiune din punctul de vedere
al schimbării în genere. Considerând că evoluţia este miş‑
care, el o lua drept fenomen firesc, ca ceva de la sine înţeles
în natură. Procesul mişcării, după D. Cantemir, este o parte
componentă a evoluţiei. În acest proces general orice monar‑
hie constituie un moment particular în dezvoltarea societă‑
ţii. După cuvintele sale, „orice guvernare (principatus)
trebuie ca aibă în mod firesc un sfârşit, şi – corespunzător cu
acest adevăr infailibil – tot ce se dezvoltă şi sunt lucruri par‑
ticulare (particularia), trebuie să apară şi să apună, să se
schimbe şi să se transforme, să se nască şi să moară, trebuie
într‑un fel să‑şi aibă sfârşitul lor.“2 După el, şi monarhiile,
fiind şi ele ceva „particular“, sunt supuse naşterii şi pieirii.
Dezvoltarea monarhiilor, după părerea lui D. Cantemir,
nu este pur şi simplu o succesiune de forme, ci un proces
1
„Cercetarea naturii monarhiilor“, sectia de manuscrise a
Bibliotecii Academiei de Știinţe Nr. 1, 5, 78, fila 13.
2
Omne principatus naturaliter, ta(n)dem et finem habiturus, et
secu(n)dum hoc infailibile axioma omnia quae vocantur et sunt
particularia, oriri et interire, mutari et transformari, nasci et moriri,
vel quocu(m)(q)ue dicas modo ta(n)dem fine(m) sui esse...
REPERE CRITICE 1073
lăuntric şi el afirmă că ceea ce e vechi poartă deja germenele a

ce e nou, adică ceea ce e nou se naşte în sânul a ceea ce e vechi.
D. Cantemir îl admite şi pe Dumnezeu. El scria că, „cores‑
punzător modului de apariţie şi pieire, monarhiile trec printr‑un
cerc de dezvoltare naturală şi imuabilă, aşa că în ele se păstrează
de asemeni ordinea necesară cu privire la înlocuirea trecutului,
prezentului şi viitorului, deoarece Dumnezeu şi natura nu fac
nimic sau nu cunosc nimic în zadar, adică dezordonat“1.
(...)
Ideile principale arătate în „cercetarea naturii monarhiilor“
se găsesc apoi şi la baza altor lucrări ale lui D. Cantemir. Astfel,
în „Istoria imperiului otoman“ el exprima ideea că Petru tre‑
buie să înceapă lupta împotriva turcilor deoarece el este elibera‑
torul popoarelor asuprite de „jugul barbarilor“ şi cărora le va
restitui „puterea lor din trecut.2 Rusia lui Petru, ca stat ideal,
este la baza „Descrierii Moldovei“, în care D. Cantemir afirmă
că tirania turcă este ostilă dezvoltării sociale şi economice a pa‑
triei sale şi că numai izgonirea turcilor şi stabilirea puterii de
stat asemeni celei a lui Petru o va duce la înflorire.
Încheind cele spuse de noi cu privire la analiza sumară a
manuscrisului lui D. Cantemir, necunoscut până acum, pu‑
tem să deducem câteva concluzii şi anume: manuscrisul
acesta ne arată clar că opera lui Dimitrie Cantemir, expri‑
mând interesele claselor dominante, care aveau nevoie de re‑
forme, a devenit în acelaşi timp şi un mijloc de luptă
împotriva asupririi turceşti şi împotriva duşmanilor reformei
lui Petru şi a Rusiei, pentru progresul social.
(Gh. Haupt, „Studiu asupra naturii monarhiilor. Un
document inedit al lui D. Cantemir“, în „Studii.
Revistă de istorie şi filosofie“, Anul 4, ianuarie‑martie
1951, Editura Academiei Republicii Populare Române,
Bucureşti, p. 214‑218)
1
Ibidem, fila 14.
2
Ist. otom., II, pag. 768.
1074 REPERE CRITICE
Scrierea lui Dimitrie Cantemir Sacrosanctae scientiae in‑

depingibilis imago se situează, din toată opera cantemiriană,
cel mai aproape de învăţăturile lui Van Helmont. Dar, dacă
utilizează elemente şi frânturi din lucrările marelui filozof
din Bruxelles, ea se înfăţişează ca o construcţie unitară de
vaste proporţii, o sistemă bine închegată care nu‑şi găseşte
echivalentul în opera flamandului, compusă din mici studii
independente cu obiective limitate. Suntem foarte departe
de a putea spune c[ o operă anumită a lui Van Helmont i‑a
servit de model scrierii lui Cantemir. Interesele pe care le au
în vedere cei doi autori sunt total diferite; pe câtă vreme Van
Helmont urmăreşte o descătuşare faţă de scolastică şi faţă de
ştiinţa în forma ei aristotelică deductivă în vederea promovă‑
rii unor interpretări ştiinţifice de tip nou, bazată pe o folosire
mai judicioasă a unui material faptic mai amplu, adică pe
experiment şi pe intuiţie (pe care o declară totuşi de inspira‑
ţie divină), Cantemir se străduieşte ca, asigurându‑şi ajutorul
aceleiaşi ştiinţe de tip nou a veacului său, să consolideze cre‑
dinţa religioasă şi s‑o sustragă influenţei scolasticii vetuste şi
sterile. Astfel că, în ultimă instanţă, simpatia admirativă a lui
Cantemir pentru înaintaşul său este clădită pe o gravă neîn‑
ţelegere în ce priveşte funcţia pe care unul şi altul au acor‑
dat‑o umanismului ca factor de înnoire şi de întărire a
culturii universale. Teozofia lui Van Helmont a putut între‑
ţine iluzia în sânul cercetărilor teologice constantinopolitane
a unei persistenţe din partea acestuia pe o linie mistică, favo‑
rabilă creştinismului şi pseudoştiinţei bisericeşti, teozofia re‑
prezentând o inconstestabilă rămânere în urmă, în făgaşul
medieval, faţă de raţionalismul baconian şi cartezian. Liniei
acesteia mistice i se datoreşte înrudirea dintre ştiinţa infuză
helmontiană şi ştiinţa sfântă (sacrosancta) a lui Cantemir.
Foarte curând, şi lucrul se va manifesta din plin în opera
sa Compendiolum universae logices institutionis, Cantemir se
REPERE CRITICE 1075
va trezi la realităţile filozofice care vor duce la ruptura sa cu

moştenirea helmontiană, în tot cazul la o depăşire a ei în
sectorul tocmai al iraţionalismului religios. (...)
Manuscrisul acesta latin, intitulat Compendiolum univer‑
sae logices institutionis, este o scurtă prezentare a logicii for‑
male clasice şi prezintă toate aparenţele unei lucrări întocmite
de un elev ajuns la capătul studiilor. (...) Dar problema care
se pune în privinţa Micului compendiu al lui Cantemir nu
este de a şti dacă autorul său cunoştea logicienii celebri ai
timpului. Este indiscutabil că el i‑a cunoscut, că a învăţat
logica după ei cu eruditul dascăl Ieremia sau la Academia
patriarhiei din Constantinopol; şi este tot atât de sigur că a
cunoscut şi alţi logicieni, în primul rând pe logicienii bizan‑
tini, în frunte cu Mihail Psellos, din a cărui operă celebră
Synopsis organi aristotelici latinul Petrus Hispanicus a împru‑
mutat în mod masiv şi pe care tot acesta l‑a tradus pentru
prima dată în latineşte, punându‑l la îndemâna Occidentului.
Chestiunea este a stabili în ce măsură Hispanus, Melanchton
şi ceilalţi sunt patronii colectivi ai Micului compendiu al lui
Dimtrie Cantemir. (...) Cert este că Compendiolum nu revo‑
luţionează logica şi că preocuparea autorului este să pună la
îndemâna tineretului studios un mic precis care să integreze
cu unele date de filozofie generală, împrumutate de la
Cacavela, scurtul tratat anonim pe care l‑a avut la dispoziţie,
acela al lui Pseudo‑Porfir. Remarcabil este că filozoful mol‑
dovean nu se mulţumeşte să accepte în mod pasiv logica
tradiţională, ca un bun câştigat pentru totdeauna derivând
din moştenirea aristotelică, ci îi caută o justificare gnoseolo‑
gică. Această justificare pe care o dă Cantemir şi care afirmă
dreptul raţiunii la cunoaştere face obiectul unui amplu pre‑
ambul, intitulat Prooemiolum. În cursul expunerii, Cantemir
se situează pe poziţiile idealismului teologic, dar pentru a
lupta împotriva teologismului şi a misticismului de care am
văzut că se arăta inspirat în opera sa Sacrosanctae scientiae...
1076 REPERE CRITICE
Amintim că în acea scriere principele filozof susţinuse întâ‑

ietatea „luminii infuze“, neraţionale, extralogice, care ar fi
constituit adevărata ştiinţă, o participare a omului la adevă‑
rurile divine. În această direcţie Cantemir am văzut că era
orientat ca şi teozofia helmontiană, care apărea, sub acest
raport, atât de militantă încât unul dintre principalele trata‑
tate ale lui Van Helmont se intitulează Logica inutilis. Dacă
ar fi rămas pe această linie, mistică şi iraţionalistă, Cantemir
ar fi trebuit să‑şi interzică de a compune un tratat de logică.
Or, rupându‑se de filozoful flamand, Cantemir se îndepăr‑
tează, în primul rînd, de intransigenţa de care dăduse dovadă
în Sacrosanctae scientiae. (...) În linii generale, Cantemir în
Micul compendiu combină cele două izvoare ale sale, îmbo‑
găţindu‑le unul prin celălalt, fără să se ostenească, în cele
mai multe cazuri, a travesti conţinuturile. Corpul expunerii
începe în Micul compendiu cu o serie de capitolaşe întrunite
în trei tratate la cartea I; se poate observa că cele aparţinând
tratatului I şi tratatului al II‑lea se găsesc aproape le fel, capi‑
tol după capitol, în scrierea anonimă, chiar şi titlurile capito‑
lelor fiind reproduse. Tratatul al III‑lea al aceleiaşi cărţi, în
ce‑l priveşte, reproduce, rezumându‑le în mod considerabil,
părţi din opera lui Cacavela In logices institutionem; dar pri‑
mul capitol al aceluiaşi tratat, intitulat De subiecto formalis
artis logicae, constituie oarecum un al doilea început al
Micului compendiu cantemirian, ca o revenire la cele spuse în
preambul cu completări care reprezintă un aport al lui
Cantemir; în schimb, capitolul al doilea din Micul compen‑
diu, intitulat De necessitate artis logicae, corespunde unui ca‑
pitol intitulat la fel din opera lui Cacavela, numai că acest
capitol vine la Cacavela foarte târziu, după un număr de alte
capitole, abia după o bună parte de text (cca. 30 foi), pe care
Cantemir le lasă la o parte.
Acestea sunt caracteristicile cărţii I. Referitor la cărţile a
II‑a şi a III‑a, Cantemir se arată mai independent de cele
REPERE CRITICE 1077
două izvoare imediate atât în privinţa conţinutului cât şi mai

cu seamă în aceea a ordinii capitolelor.
(Dan Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Editura
Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti,
1964, p. 131‑149)
„Dacă Sacrosanctae, rezultat al acestor studii, atestă, după

cum spuneam, o cunoaştere destul de profundă a filozofiei
aristotelice, cartea este în acelaşi timp o polemică cu Aristotel
şi cu adepţii, scolastici sau alţii, ai Stagiritului. Sacrosanctae
nu este o Metafizică, cum a intitulat‑o traducătorul ei
N. Locusteanu, ci înainte de toate o fizică, o naturfilozofie,
după cum ne arată însăşi denumirea de „teologo‑fizică“, care
apare chiar în titlul cărţii, precum şi faptul că autorul pro‑
mite un alt „tom despre teologo‑metafizică“, în cap. XXX al
cărţii a III‑a, precum şi „un tom despre teologo‑etică“, în
cap. XXIX al aceleiaşi cărţi. Titlul dat de traducător nu este
totuşi cu totul greşit, deoarec graniţele dintre fizică şi meta‑
fizică la Cantemir nu sunt pe deplin clare. În măsura în care
este o fizică (sau o „teologo‑fizică“), Sacrosanctae polemi‑
zează înainte de toate, cu fizica, cu naturfilozofia aristotelică,
este o replică la aceasta (luând termenul de „fizică aristote‑
lică“ în sens larg, adică cuprinzând nu numai lucrarea Fizica,
ci şi celelalte lucrări naturfilozofice, De generatione et corrup‑
tione, Meteorologia, De coelo etc.). Planul acestei destul de
bizare cărţi a lui Cantemir reflectă în mare măsură proble‑
matica fizicii aristotelice şi scolastice: sunt combătute punct
cu punct teoria celor patru elemente (şi a eterului, ca al cin‑
cilea element) (cartea a II‑a, cap. XVIII), teoria celor trei
principii, materia, forma şi privaţiunea (ibidem), concepţia
despre raportul dintre contrarii ca principiu al devenirii (tot
acolo, în trad. Locusteanu, p. 90), teoria despre generaţiune
şi corupţiune (cartea a III‑a, cap. IV‑VII), teoriile despre
1078 REPERE CRITICE
„meteori“ (curcubeul: cartea a III‑a, cap. XI; ploile, zăpada şi

diverse alte fenomene meteorologice: cartea a III‑a,
cap. XVIII‑XX; cutremurele de pământ: cap. XXII‑XXIII),
teoria locurilor naturale (cartea a III‑a, cap. XIII), teoria
hazardului (cartea a VI‑a, cap. XVII‑XIX). O carte întreagă,
cartea a IV‑a, este consacrată criticii doctrinei aristotelice
despre timp, care este tratată, după cum se ştie, de Aristotel,
în Fizica, şi altor probleme conexe ce apar în aceeaşi lucrare
aristotelică: definiţia naturii ca principiu imanent de miş‑
care şi repaus (Sacrosanctae, cartea a IV‑a, cap. 4 şi cap. 19),
primul motor şi teoria eternităţii mişcării (cap. 9), teoria
locului (cap. 10). În sfârşit, cartea a V‑a, care tratează despre
„forme“ şi mai ales despre „sufletul“ omului, este, între al‑
tele, o polemică cu doctrina aristotelică despre sufletul vege‑
tativ, animal şi raţional, care face şi ea parte, într‑un fel, din
naturfilozofia aristotelică. (...) Teologismul din Sacrosanctae
nu constă numai în faptul că autorul ia ca punct de plecare
textele biblice şi încearcă să argumenteze pe cale filozofică
doctrina creştină, ci în împletirea specific medievală a pro‑
blematicii naturfilozofice cu cea teologică, a categoriilor na‑
turfilozofice şi gnoseologice cu cele moral‑religioase. Este
suficient să amintim locul central pe care păcatul original îl
ocupă în carte, şi anume nu numai în cartea a VI‑a, consa‑
crată eticii, dar în însăşi partea de cosmogonie, unde ocupă
circa 15 capitole (cap. XVI‑XXXIII din cartea a II‑a şi câteva
capitole din cartea a III‑a). Pentru autorul lui Sacrosanctae,
păcatul originar reprezintă un punct crucial în istoria naturii
sau a „progresului creaţiunii“; păcatul primilor oameni răs‑
toarnă ordinea şi armonia existentă până atunci în natură,
idee tipic scolastică‑medievală. De exemplu, datorită păcatu‑
lui, lucrurile pământeşti au devenit pieritoare, supuse naşterii
şi pieirii. Tot atât de tipic scolastică este şi interpretarea sim‑
bolistică a naturii: Cantemir nu se mulţumeşte să explice fe‑
nomenele naturii într‑un mod care se vrea „ortodoxo‑fizic“,
adică în concordanţă cu concepţia teologică, dar capitolele
REPERE CRITICE 1079
naturfilozofice alternează cu altele pur teologice în care pro‑

cesele naturii înfăţişate în primele sunt privite ca simboluri
sau prefigurări ale dogmelor creştine.
(Petru Vaida, Dimitrie Cantemir şi umanismul, Editura
Minerva, Bucureşti, 1972, p. 219‑223)
Consideraţiile lui Gr. Tocilescu sunt importante, căci ele

reflectă atitudinea pe care acesta a încercat s‑o impună în le‑
gătură cu Micul compendiu. În primul rând, este demnă de
reţinut aprecierea: „Chestiunile logicei formale le expune
după metodul scolastic, însă într‑un mod cu totul personal“.
Printre însemnările lui Tocilescu apare şi un Referat asu‑
pra Micului compendiu de logică al prinţului Cantemir1, atri‑
buit lui Richard Wahle2. Referatul este scris de mâna lui
Tocilescu, pe foile înguste ale unui carnet în care nu este
pomenit numele lui Wahle. Nota lui Tocilescu, reprodusă
mai sus, este inspirată din acest Referat.
Fundamentul Referatului îl constituie afirmaţia lui
Tocilescu după care Micul compendiu este o lucrare indepen‑
dentă a lui Cantemir, care apare reprodusă şi în cele „74 de
pagini“ iniţiale din Inst. log., teză care nu a putut fi verificată
decât după sosirea microfilmelor amintite. În Referat, Micul
compendiu este comparat direct cu o seamă de lucrări, mai
mult sau mai puţin cunoscute, de logică medievală, cu care se
spune că are puncte de tangenţă, dar de care se şi deosebeşte.
În ciuda consideraţiilor impuse de Tocilescu şi a situaţiei
precare în care se găseau cercetătorii, au apărut totuşi şi alte
1
Ms. Rom., 514‑I, filele 232‑238.
2
Dan Bădărău consideră că Tocilescu s‑a adresat profesorului
Richard Wahle de la Universitatea din Cernăuţi din cauza „incom
petenţei sale în ce priveşte filozofia şi logica” (Filozofia lui Dimitrie
Cantemir, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p.137).
1080 REPERE CRITICE
puncte de vedere1. Preocupările de logică ale lui Dimitrie

Cantemir au fost studiate în cadrul mai larg al filosofiei sale
şi al influenţelor filosofice directe pe care le‑a suferit. Pe
Marin Ştefănescu, de exemplu, îl interesa influenţa gândirii
lui Van Helmont asupra lui Cantemir şi, implicit, modalita‑
tea în care această influenţă s‑a exercitat sau nu în direcţia
logicii. M. Ştefănescu menţionează părerea lui Van Helmont,
după care „Facultatea de a gândi adevărul constă mai ales
într‑o lumină naturală“ 2 . Or, primele pagini din
Compendiolum sunt dedicate de Cantemir tocmai acestei lu‑
mini naturale (naturale lumen)3. Ideea este demnă de reţinut,
cu toate că (vide infra) aici nu este vorba de o influenţă à la
Van Helmont. G. Pascu pe de altă parte, fără să aibă ocazia
unei confruntări, intuieşte faptul că Micul compendiu a fost
„scris sub influenţa lui Ieremia Cacavela“4, iar I. Verdeş, care
deplânge greşeala lui Tocilescu de a nu fi copiat manuscrisul
lui Cacavela, se întreabă dacă lucrarea lui Cantemir nu este
cumva „un simplu rezumat al logicii profesorului său“5.
În felul acesta se conturează adevărata problemă a
Micului compendiu de logică generală: care este semnificaţia
lui în contextul general al gândirii filosofice şi al operei lui
Dimitrie Cantemir?
(...)
Compendiolum şi Institutio logices. Confruntarea textelor
Comparând cele două lucrări (Compendiolum, prescurtat
Comp., şi Institutio logices, prescurtat Instit. log.), constatăm
1
Aceasta nu înseamnă că poziţia lui Tocilescu‑ Wahle a fost
abandonată; dimpotrivă, ea a fost chiar „oficializată” de N. Bagdasar
în două lucrări de specialitate, cu largă circulaţie: Istoria filosofiei
moderne, vol.V, Bucureşti, 1941, p. 18‑19, şi Istoria filosofiei româneşti,
Bucureşti, 1941.
2
M. Ştefănescu, Filosofia românescă, Bucureşti, 1922, p. 10.
3
Compendiolum, p. I‑III.
4
G. Pascu, Viaţa şi operele lui D. Cantemir, Bucureşti, 1924, p. 31‑32.
5
I. Verdeş, Despre„Micul manual de logică generală“ al lui Dimitrie
Cantemir, în „Cercetări filozofice”, nr.3, 1955, p.121.
REPERE CRITICE 1081
că imediat după cuvintele introductive, care diferă, urmează

un alineat aproape identic în ambele. Este vorba de cap. 1
din Comp. (cart. I, trat. 1) şi alineatul Definito logices din
Inst. log. (part. I). Alineatul este mai extins în ultima, deşi nu
figurează drept capitol.
Cap. 2 din Comp. (cart. I, trat. 1) şi cap.l din Inst. log.
(part. I, cart. I) coincid de asemenea şi ca titlu şi în conţinut.
Ultimul este mai extins. Cap. 3 din Comp. (cart. I, trat. 1) şi
cap. 2 din Inst. log. (part. I, cart. I) au acelaşi titlu şi acelaşi
conţinut (ultimul mai extins). Aceeaşi situaţie în legătură cu
cap. 4 din Comp. (cart. I, trat. 1) şi în cap. 3 din Inst. log.
(part. I, cart. I); până şi termenii greceşti sunt identici, tran‑
scrişi cu aceleaşi greşeli (hermenias, de exemplu, în loc de her‑
meneias). Cap. 5 din Comp. (cart. I, trat. 1) şi cap. 4 din Inst.
log. (part. I, cart. I) prezintă aceeaşi situaţie. În Comp. terme‑
nul verissimae apare scris verissime. Cap. 6. din Comp. (cart.I,
trat.l) coincide cu cap. 5 din Inst.log. (part.I, cart.I), dar e mult
mai scurt. Acelaşi lucru este valabil pentru cap. 7 din Comp.
(cart. I, trat. 1) şi cap. 6 din Inst. log. (part. 1, cart. I). Cuvântul
Divisione din titlul cap. 6 (Inst. log., part. I, cart. I) apare în
titlul cap. 7 din Comp. (cart. I, trat. 1) în forma Devisione.
Cap. 8 din Comp. (cart.I, trat. 1) prescurtează mult cap. 7 din
Inst. log. (part I, cart. I) – titlurile rămân tot identice. Acelaşi
lucru este valabil pentru cap. 9 din Comp. (cart. I, trai. 1) şi
cap. 8 din Inst. log. (part. I, cart. I) şi, respectiv, pentru capito‑
lele 10, 11, 12, 13, 14, 15 din Comp. (cart. I, trat. 1), faţă de
capitolele corespunzătoare, 9, 10, 11, 12, 13, 14, din Inst. log.
(part. 1 cart. I). Cap. 16 din Comp. (cart. I, trat. 1) reprezintă
comprimarea capitolelor 1 5 şi 16 din Inst. log. (part. I, cart. I).
Cap. 17 din Comp, (cart I, trat. I) nu apare în Inst. log. (part. I,
cart. I) şi nici cap. 17 din Inst. log. (part. I, cart. I) nu apare în
Comp. (cart. I, trat. 1). Este vorba de capitolul din Comp.
(cart. 1, trat. 1) intitulat De Pronuntiatione şi de capitolul din
Inst. log. (part. I, cart. J) intitulat De terminis oppositis, denomi‑
nativis et multivocis.
1082 REPERE CRITICE
Cap. 18 din Inst. log. (part. I, cart.I), intitulat De 5. vocis

Porphirii et, 10 categoriis, îi corespund în Comp. (cart. I,
trat. 1) două capitole, prezentate în ordine inversă, respectiv
cap. 18 (De decem categoriis) şi cap. 19 (De 5 vocis Porphirii).
Conţinutul cap. 18 (part. I, cart. I) din Inst. log. este diferit
de conţinutul capitolelor 18 şi 19 din Comp. (cart. I, trat. 1).
Breviter: cu excepţia părţilor introductive şi a ultimelor
capitole (trei din Comp. şi două din Inst. log.), trat. 1 al cărţii
I din Comp. este o prelucrare prescurtată, cu pasaje uneori
identice, a cărţii I din Inst. log. (part. I), intitulată In Isagogem
Porphirii prooemium. Până în acest punct, lucrările respective
nu sunt identice.
Trat. 2 al cărţii I din Comp. începe, ca şi cart. II din Inst.
log. (part. I), cu acelaşi titlu pentru cap. 1. Cap. 1 din Comp.
este însă cu mult mai concentrat. în aceeaşi situaţie se găsesc
şi capitolele 2, 3, 4 din Comp. (cart. I, trat. 2) faţă de capito‑
lele 2, 3, 4 din Inst. log. (part. I, cart. II). Cap. 5 din Comp.
(cart. I, trat. 2) concentrează capitolele 5 şi 6 din Inst. log.
(part I, cart. II). Cap. 6 din Comp. (cart. I, trat. 2) este o pre‑
scurtare a cap. 7 din Inst. log. (part. I, cart. II). Aceeaşi situa‑
ţie apare între capitolele 7 şi 8 din Comp. (cart. I, trat 2) şi
capitolele 8 şi 9 din Inst. log. (part.I, cart.II). Cap. 9 din
Comp. (cart. I, trat. 2) nu figurează în Inst. log. (part. I) la
cart. II, ci este o prescurtare a cap. 10, intitulat şi acesta tot
De Oppositis, al trat. 6 din part. II, cart. I a lucrării Inst. log.
(respectiv din partea desemnată a fi a lui Ieremia Cacavela).
Breviter: tratatul al 2‑lea din Comp. (cart. I) este o prelu‑
crare prescurtată a cărţii a II‑a din Inst. log. (part.1), cu excep‑
ţia cap. 10, care este o prelucrare prescurtată a cap. 10 din
partea a Il‑a, cartea I a lucrării Inst. log. (trat. 6).
Trat. 3 al cărţii I din Comp. nu mai urmăreşte desfăşura‑
rea primei părţi din Inst. log. Cap. 1 din Comp. (cart.I,
trat. 3) corespunde ca titlu şi conţinut cap. 3 din trat. 3,
cart. I al părţii a II‑a din Instit. log., pe care îl rezumă (capi‑
tolul respectiv din Inst. log. este scris sub formă de dialog, cu
REPERE CRITICE 1083
întrebări şi răspunsuri). Este interesant faptul că în ambele

apare o greşeală comună (repetarea unui „se“)1. Cap. 2 din
Comp. (cart. I, trat. 3) corespunde în aceleaşi condiţii cap. 4
următor din Inst. log. (part. II, cart. I, trat. 3) .
Trat. 3 din Comp. urmăreşte apoi desfăşurarea din trat. 4,
cart. I al părţii a Il‑a din Inst. log. Astfel, cap. 3 din Comp.
(cart. I, trat. 3) prescurtează cap. 1 (part. II, cart. 1, trat. 4)
din Inst. log., cu excepţia părţii acestuia referitoare la facultă‑
ţile sufletului (parte menţionată de Ieremia Cacavela şi în ti‑
tlul capitolului; omisă în titlul din Comp). Cap 4 din Comp.
(cart. I, trat 3) îi corespunde cap. 2 din Inst log. (part. II), iar
cap. 5 din Comp (cart. I, trat. 3) prescurtează cap. 3. din Inst.
log. (part II, cart. I, trat. 4). În continuare, Comp. urmăreşte
desfăşurarea din trat. 6 al părţii a Il‑a, cartea I din Inst. log.
Astfel, cap. 6 din Comp. (cart I, trat. 3) corespunde cap. 2,
(part. II. cart. I, trat. 6) din Inst log. pe care îl prescurtează în
maniera obişnuită; la fel, cap. 7 (cart. I trat. 3) din Comp. faţă
de cap. 3 (part II, trat. 6) din Inst log.
Cartea a II‑a, trat. 1 din Comp. urmăreşte în continuare
desfăşurarea trat. 6 al părţii a II‑a, cartea l din Inst. log. Astfel,
cap. 1 (cart. II, trat. I) din Comp. corespunde cu cap. 4 (part
II, cart. I, trat. 6) din Inst. log; de data aceasta însă Cantemir
se îndepărtează mai mult de modelul pe care îl reprezintă nu‑
mai parţial. Aceeaşi situaţie apare în cazul cap. 2 (cart. II, trat
1) din Comp., intitulat De quantitate, faţă de cap. 5 (part. II,
cart. I, trat. 6) din Inst. log., intitulat De quantitate, in quo et
de motu – un capitol mult mai întins decât cel corespunzător
din Comp. Cap. 3 (cart. II, trat. 1) din Comp. se apropie însă
din nou, cu excepţia ultimei părţi, care e mai concentrată, de
cap 6 (part. II cart I, trat. 6) din Inst log. Cap. 4 (cart. II,
trat. 1) din Comp. reprezintă o prescurtare foarte concentrată
a cap. 7 (part. 11, cari. 1, trat. 6) din Inst. log.; acelaşi lucru
este valabil despre cap. 5 (cart. II, trat. 1) din Comp., faţă de
1
Comp., p. 20, şi Inst. log., p. 111.
1084 REPERE CRITICE
cap. 8 (part. II, cart. I, trat. 6) din Inst. log. Cap. 6 din Comp.,
intitulat De qunando et ubi, nu figurează în Inst. log., în
schimb situaţia cap. 7 (cart. II, trat. 1) din Comp., faţă de
cap. 9 (part. II, cart. I, trat. 6) din Inst. log., este analoagă ce‑
lor precedente.
Breviter: în ciuda faptului că desfăşurarea trat. 1 (part. II)
din Comp. urmăreşte pas cu pas desfăşurarea trat. 6 (part. II,
cart. I) din Inst. log. (cu excepţia cap. 6, care conţine însă
numai două fraze scurte), se poate conchide totuşi, chiar şi la
nivelul acesta simplu al confruntării mecanice (fără referinţă
la conţinut), că trat 1 (cart. II) din Comp. vădeşte o relativă
independenţă faţă de modelul pe care îl urmează totuşi.
Trat 2 din cartea a Il‑a a Micului compendiu începe cu un
capitol prin care este reluată problema celor „cinci voci“ ale
lui Porphyrius. Cap. 1 (cart. II, trat. 2) din Comp. rezumă pe
scurt problemele din cap. 1 (part. II, cart. I, trat. 5) din Inst.
log. Cap. 2 (cart. II, trat. 2) din Comp., intitulat De genere et
specie, in quo et de atomo, rezumă capitolele 2 şi 3 (part. II,
cart. I, trat. 5) din Inst. log., intitulate: cap. 2, De genere et
specie, in quo et de relatione, iar cap. 3, De genere et specie, in
quo et de atomo. Cap. 3 (cart. II, trat. 2) din Comp. cores‑
punde cap. 4 (part. II, cart. I, trat. 5) din Inst. log. în fine,
cap. 4 (cart. II, trat. 2) din Comp. rezumă cap. 5 (part. II,
cart. I, trat.5) din Inst. log.
Breviter: tratatul al 2‑lea din cartea a II‑a a Micului com‑
pendiu este foarte concentrat. El redă în 10 pagini cele 43 de
pagini din Inst. log. La Cantemir nu mai apare în acest tratat
nici un capitol în plus.
Cartea a Il‑a din Comp. are două tratate. În primul este
vorba despre silogism în genere (figuri, moduri etc), iar în al
doilea, despre silogismul demonstrativ.
Cap. 1 (cart. III, trat 1) reprezintă o prescurtare a capito‑
lelor 1 şi 2 (part. I, cart. II) din Inst. log. Exemplul de silo‑
gism şi explicaţiile sunt identice. Cap. 2 (cart. III, trat 1)
însă corespunde unui paragraf de la pag. 244‑245 din partea
REPERE CRITICE 1085
a II‑a (cart. II, trat. I, cap. 1). Cap. 3 (cart. III, trat. 1) din

Comp. corespunde cap. 2 (part. II, cart. II, trat. 1) din Inst.
log., ca şi cap. 4 (cari. III, trat. 1) din Comp faţă de cap. 3
(part. II, cart. II, trat. 1) sau cap. 5 (cart. III, trat. 1) faţă dc
cap. 4 (part. II, cart. II, trat. 1), în care sunt enumerate nu‑
mai legile silogismului, fără comentariile din Inst. log. Cap. 6
(cart. III, trat. 1) din Comp. combină două capitole din Inst.
log.: unul din prima parte, cu exemple identice de moduri
(part. 1, cart. III, cap. 5) şi altul din partea a II‑a, cu exemple
identice pentru încălcarea regulilor (part. II, cart. II, trat. 1,
cap. 4, p. ms 263‑264). Aceeaşi situaţie se repetă în cap. 7
(cart. III, trat. 1) din Comp., în care se combină cap. 6
(part. I, cart. III) cu acelaşi cap. 4 (part. II, cart. II, trat. 1,
p. ms 264‑265) din Inst. log. şi în cap. 8 (cart. III, trat. 1)
din Comp., în care se combină cap. 7 (part. I, cart. III) cu
acelaşi cap. 4 (part. II, cart. II, trat. 1, p. ms 265‑266).
Breviter: tratatul 1 din cartea a IlI‑a a Micului compendiu
urmează ca şi celelalte desfăşurarea lucrării Inst. log., cu deo‑
sebirea că aici Cantemir combină materialul din prima şi din
a doua parte a ultimei lucrări fie în capitole separate, fie în
cadrul aceluiaşi capitol.
Cap. 1 din tratatul al 2‑lea al cărţii a III‑a din Comp. ur‑
măreşte cap. 5 (part. II, cart. II, trat. 1) din Inst. log. Cap. 2
(cart. II, trat 2) din Comp. rezumă foarte pe scurt cap. 6
(part. II, cart. II, trat. 1) din Inst. log. Cap. 3 (cart. II, trat 2)
din Comp. redă cap. 7 (part. II, cart. II, trat. 1) din Inst. log.
cu exemple de sofisme identice. În Comp. însă, după încheie‑
rea „normală“ a capitolului care, fiind şi ultimul din lucrare,
se termină prin Amèn, mai urmează un adaos de o pagină,
intitulat De quinque indirectis modis, care, în mod evident,
nu‑şi avea locul aici. Exemplele sunt copiate din Inst. log.,
sfârşitul cap. 8 (part. I, cart. III).
Concluzia care rezultă din confruntarea textelor nu mai
necesită nici o altă explicaţie: Compendiolum universae logices
institutionis al lui Dimitrie Cantemir este o prezentare selectivă
1086 REPERE CRITICE
şi rezumativă (uneori sunt copiate pasaje şi exemple fără nici

o transformare a textului) a unei părţi din conţinutul lucrării
pe care am convenit s‑o numim Inst. log.
Prima parte a lucrării Inst. log. nu coincide cu Comp.,
cum afirmase Gr. Tocilescu, dar tot atât de neîntemeiată se
dovedeşte şi afirmaţia lui că primele şase capitole din partea I
a Inst. log. ar fi diferite de Comp.! Ceea ce diferă sunt paginile
introductive şi dimensiunile lucrărilor.
În plus, făcând comparaţia inversă, se constată că o parte
importantă din Institutio logices proprie dictae nu apare în
Compendiolum sub nici o formă. Este vorba de tratatul 1 şi
de primele patru capitole din tratatul 2, care nu au legătură
directă cu logica.
(Al. Surdu, Studiu introductiv, în vol. Dimitrie Cantemir,
Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii,
traducere din limba latină de Dan Sluşanschi, studiu
introductiv, note şi indice de Alexandru Surdu,
Editura Știinţifică, Bucureşti, 1995, p. 14‑28.)
Pe teoriile filosofice ale fizicii lui van Helmont se bazează

şi scrierea filosofică a lui Cantemir realizată în acelaşi an,
1700, în limba latină Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago
[Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre]. Această lucrare origi‑
nală aparţine în întregime lui Dimitrie Cantemir şi tratează
despre facerea lumii şi istoria ei, despre fenomenele naturale şi
despre puterea noastră de a cunoaşte. Lucrarea a fost conce‑
pută de autorul ei în trei tomuri. Cel dintâi fiind scris,
Dimitrie Cantemir 1‑a trimis la Iaşi, după cum trimisese mai
înainte Divanul şi tot cu o dedicaţie către Ieremia Cacavela,
dar scrierea nu a mai ajuns să fie tipărită, probabil din cauza
mazilirii, la 1 septembrie 1700, a fratelui său, principele Antioh
Cantemir. Opera are un caracter alegoric, reprezentând un
dialog, după tipul celor platoniciene, dintre doi vorbitori cu
REPERE CRITICE 1087
opinii contrare. Unul, având un rol secundar, este însuşi auto‑

rul, iar celălalt, pe care îl ghicim a fi chiar făuritorul lumii, este
un Înţelept. Scopul convorbirii apare ca o iniţiere în tainele
lumii. Bătrânul poartă pe piept o oglindă care simbolizează
cunoştinţa prin revelaţia divină, adică ştiinţa sacră (sacrosancta
scientia). Pentru Cantemir cunoaşterea nu poate proveni nici
din raţiune, cum au susţinut în genere filosofii raţionalişti,
nici din simţuri, cum pretind „învăţaţii secolului acestuia care
proclamă în gura mare că toată ştiinţa omenească porneşte de
la simţuri“. Singurul izvor al adevărului este „lumina imateri‑
ală“ pe care omul nu o poate avea decât în cazuri rare, dar care
îl pune în legătură directă cu creatorul, dincolo de tot ce în‑
vaţă de obicei în realitate. Revelaţia divină, hărăzită în trecut
unor oameni aleşi, o avem in Biblie.
Scrierea lui Dimitrie Cantemir Sacrosanctae scientiae inde‑
pingibilis imago se situează cel mai aproape de învăţăturile lui
Van Helmont printre lucrările care constituie opera cantemi‑
riană în această perioadă. Ea nu reprezintă însă o traducere a
unor lucrări ale filosofului flamand, ci se înfăţişează ca o con‑
strucţie unitară de vaste proporţii, ca un sistem bine închegat.
După cum au demonstrat cercetătorii, chiar şi interesele pe
care le urmăresc cei doi autori sunt total diferite. Pe când Van
Helmont urmăreşte o descătuşare faţă de scolastică şi faţă de
ştiinţa în forma ei aristotelică deductivă, în vederea promovă‑
rii unor interpretări ştiinţifice de tip nou, bazate pe experi‑
ment şi intuiţie, Cantemir se străduieşte, cu ajutorul aceleiaşi
ştiinţe de tip nou a veacului său, să consolideze credinţa reli‑
gioasă şi s‑o sustragă influenţei scolasticii sterile.
Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre marchează din multe
puncte de vedere o abatere de la concepţiile promovate în
Divanul. Raţiunea este respinsă ca un izvor de eroare şi păcat,
opunându‑i‑se „intelectul“ ca facultate a intuiţiei mistice.
Definiţia aristotelică a omului ca animal raţional este combă‑
tută cu vehemenţă, ca de altfel şi tot ce ţine de cultura şi filoso‑
fia antică. Tratatul ilustrează căutarea mijloacelor şi punctelor
1088 REPERE CRITICE
de sprijin pentru desăvarşirea de sine, pentru elaborarea unei

linii de conduită etică pe baza preceptelor religioase.
Foarte curând însă, Dimitrie Cantemir va apela la tradiţi‑
ile filosofice antice şi contemporane care vor duce la ruptura
sa cu moştenirea lui Van Helmont, la o depăşire a iraţionalis‑
mului religios. Acest lucru se manifestă din plin în următoa‑
rea operă Compendiolum universae logices institutionis [Mic
compendiu asupra întregii învăţături a logicii]. Redactat între
anii 1700 şi 1705 în limba latină, tratatul este o scurtă pre‑
zentare a logicii formale clasice. Dimitrie Cantemir nutrea
speranţa să traducă această scriere în limba română. Din ro‑
manul Istoria ieroglifică, terminat in 1705, aflăm că autorul
spera „ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în cu‑
rând să videm. Intenţia a rămas însă nerealizată.
În tratatul de logică preocuparea autorului este să pună
la îndemâna tineretului studios un mic îndreptar care să inte‑
greze şi unele date de filosofie generală. Filosoful moldovean
nu se mulţumeşte însă să accepte în mod pasiv logica tradiţi‑
onală, ci îi caută o justificare gnoseologică. Această justificare
pe care o dă Cantemir şi care afirmă dreptul raţiunii la cu‑
noaştere se află în contradicţie directă cu cele afirmate mai
înainte în Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre. În Compendiolum
ştiinţa omenească nu mai este considerată un „viciu“ ca în
Sacrosanctae, şi mai ales logica nu mai este „o născocire a dia‑
volului“, ci o „comoară a disciplinelor minţii“, „cheia porţilor
celor mai bine ferecate ale filosofiei“, „lumina naturală“ prin
care omul ajunge la adevărata înţelepciune. Compendiolum
cuprinde trei cărţi, împărţite în tratate şi capitole. Lucrarea
începe cu o scurtă introducere în care este vorba de căderea în
păcat a lui Adam şi a Evei şi de faptul că oamenilor le‑a fost
dăruită de către Dumnezeu posibilitatea de a reveni din păca‑
tul originar prin cunoaşterea adevăratei înţelepciuni, metoda
obţinerii acesteia este logica. În cuvântul către „preabunul
cititor“, autorul face elogiul clarităţii necesare oricărui com‑
pendiu. Conţinutul lucrării Compendiolum este o compilaţie
REPERE CRITICE 1089
de texte scolastice eterogene de tip neoaristotelic. Recent s‑a

afirmat că ea este un scurt rezumat la lucrarea lui Ieremia
Cacavela, intitulată Institutio logices et philosophiae instrumen‑
tali arte habitus. Lucrarea lui Cantemir diferă însă în multe
privinţe de Logica lui Cacavela, în primul rând, prin tratarea
în mod consecvent a categoriilor, prin transformarea defini‑
ţiei logicii, din care exclude suportul nominalist al regulilor
logice, la care apelase Cacavela, precum şi prin excluderea din
definiţia logicii dată de Cacavela a referinţei la filosofie în ge‑
nere. Lui Dimitrie Cantemir îi aparţine meritul de a fi primul
filosof român care a scris un tratat de logică.
(Gheorghe Bobână, „Scrierile filosofice ale lui Dimitrie
Cantemir“, în vol. Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII–
XVIII), Coordonator, redactor ştiinţific, acad. Andrei
Eşanu, Editura Știinţa, Chişinău, 2008, p. 324‑327)
În cele ce urmează, voi căuta să răspund la câteva între‑

bări ce privesc tocmai această scriere, Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago. Mai întâi, de ce o scriere atât de ambiţi‑
oasă, adică un corpus al „cunoaşterii sacre“? Cum justifică
Dimitrie Cantemir un astfel de proiect greu de asumat?
În primele pagini, adresate învăţătorului său Ieremia
Cacavela, după ce se plânge de nenumărate necazuri suferite în
acei ani, se referă la studiile sale de până atunci. Constată că
aceste studii îi oferă destul de multe cunoştinţe, părţi diverse
ale ştiinţei, însă „mai nimic din întreg“. Are în vedere studiile
de gramatică, retorică, logică şi fizică, în genere ştiinţele pro‑
fane şi filosofiile vechi1. Acestea îi aduc în faţă o mulţime cen‑
trifugă şi dezordonată de cunoştinţe, cu absenţa gravă a ceva
unitar. Exact din acest motiv nu mai resimte nici o atracţie
pentru modul de cunoaştere care le este propriu. Cum spune,
1
Dimitrie Cantemir, Metafizica, ed. cit., p. 19.
1090 REPERE CRITICE
toate acestea înseamnă doar „titluri“, multe titluri şi nicidecum

„numele adevărului“. Mai grav încă, sunt răvăşite de multe dis‑
pute şi neînţelegeri, „presărate peste tot de contraziceri“. În faţa
lor, tânărul cărturar resimte ceva năucitor, un adevărat cutre‑
mur1. Dincolo de patetismul vorbirii, chestiunea ca atare este
serioasă. Când ai în faţă multiplul nesfârşit al unor cunoştinţe
şi al unor căi de cunoaştere, simţi imediat un gen de năuceală.
Mai exact, simţi absenţa unor principii sigure şi a unor repere
care să te poată orienta în lume.
Este greu de spus cât de sincer este Cantemir când îşi
descrie propria criză spirituală. Însă eu tind să‑l cred, întru‑
cât, aşa cum decurgeau lucrurile la timpul său, s‑a petrecut
atunci o schimbare profundă în datele de ordin cultural şi
mental. Au devenit deja vizibile semnele unei adevărate crize
a conştiinţei europene. Paul Hazard, în La crise de la consci‑
ence européenne (1680‑1715), se referă exact la acest interval
de timp. O schimbare cu adevărat radicală în discursul acelui
timp observă şi Michel Foucault, în prima parte din scrierea
Cuvintele şi lucrurile. În sfera vieţii practice, cezura o anunţă
deja câteva evenimente epocale, precum descoperirea „Lumii
Noi“, efectele extinse ale Renaşterii şi Reformei2. Raportul
tensionat cu tradiţia, atitudinea sceptică faţă de unele forme
de legitimare, insurgenţa gândirii critice, toate acestea anunţă
o situaţie culturală nouă. Ea nu avea cum să nu fie resimţită
în cercurile intelectuale din Constantinopol şi din spaţiul
cultural grec, din estul Europei în genere.
1
„La acestea rămân încremenit! Mă cutremur, cărui patron să mă
încred? Stau la îndoială, cărui patron să mă alipesc? Şi sunt cuprins de
neliniştitoare îndoieli, către care diriguitor să aspir, sau la care
spijinitor să caut refugiu? De aceea sagacitatea simţurilor mă încurcă
şi facultatea intelectivă mă face să roşesc. Totuşi, cărui dintre demoni
de natură atât de diferită trebuie oare să mă supun? – Să mă decid,
deloc nu sunt în stare!“ (Metafizica, pp. 20‑21).
2
Cf. Jürgen Habermas, Der philosophische Diskurs der Moderne,
Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1985, I, § 2.
REPERE CRITICE 1091
În ceea ce priveşte „ştiinţa profană“, Cantemir consideră

că aceasta, dacă se restrânge la ea însăşi, este lipsită de repere
şi de unitate. Înţelege astfel că trebuie să caute altceva, calea
unei cunoaşteri cu adevărat sigure şi unitare. Cum „adevărul
diferitelor ştiinţe este unul şi acelaşi“, teologii şi fizicienii „tre‑
buie să respire acelaşi adevăr“1. Însă cum va proceda ca să re‑
găsească această „doctrină unică“?
Pentru început, repune în discuţie căile deja frecventate
ale cunoaşterii, cea empirică („sensitivă“) şi cea raţională
(„demonstrativă“). Adesea le consideră împreună, întrucât
compun o singură cale de cunoaştere, discursivă („profană“).
Cunoştinţele obţinute cu ajutorul simţurilor sunt de regulă
parţiale şi îndoielnice. Iar raţiunea face loc uşor imaginaţiei
gratuite, unor silogisme eronate („sofistice“) şi vicleniilor dia‑
lecticii. Afectată în acest fel, nu are cum să fie sigură („inven‑
ţiile raţiunii trebuie respinse“, spune în acelaşi loc). Omul se
simte acum asemeni celui care ar vrea să picteze ceea ce nu se
vede cu ochii trupului. Liniile şi culorile de care s‑a folosit
multă vreme nu‑i mai sunt de nici un ajutor. Dorinţa sa este
să facă „portretul Adevărului“, însă arta empirică a picturii nu
este potrivită pentru un astfel de portret. Iniţial, pe când s‑a
apucat „ca un nesocotit“ de o asemenea artă, ar fi ignorat fap‑
tul acesta. Nu ştia că adevărul ca atare este „de nezugrăvit, fi‑
indcă nicăieri şi niciodată nu a fost văzut“2. Între timp ajunge
să înţeleagă limitele artei sale, punctul până în care poate să
înainteze pe această cale.
În consecinţă, va trebui urmată o cale nouă, pe care min‑
tea omului să se deschidă „luminii imateriale“. Tocmai această
lumină face posibilă relaţia simplă şi directă cu adevărul ca
atare3. Calea este cea a revelaţiei individuale, chiar dacă ea se
oferă „ca în oglindă“, parţial şi în clipe destul de rare.
1
Dimitrie Cantemir, Metafizica, pp. 20, 23.
2
3
Ibidem, pp. 23, 24.
1092 REPERE CRITICE
Probabil că există şi alte motive pentru care Cantemir îşi

propune să scrie o asemenea lucrare. Mă gândesc, de pildă, la
nevoia sa de a căuta, asemeni altor învăţaţi ai epocii, modul
nou în care raţiunea şi credinţa pot convieţui în chip fericit. În
această privinţă, nu pare să accepte ideea unui adevăr dublu1.
Căci paradigmatic este socotit acel adevăr care te face cu ade‑
vărat liber, care devine însăşi calea de urmat în viaţă.
Dincoace de toate acestea, nu avem cum ignora o anu‑
mită credinţă a secolului în care a trăit Cantemir, cea care ne
spune că, prin iluminare, mintea omenească poate avea acces
individual şi direct la înţelepciunea divină.
Dar în ce relaţie se situează, pentru Cantemir, „ştiinţa
profană“ şi „ştiinţa sacră“? Este vorba cumva de o excludere
reciprocă a lor, aşa cum apare la prima vedere?
Revederea critică a cunoaşterii empirice şi discursive este
deja un reflex al gândirii din epoca respectivă. Pentru Cantemir,
însă, limitele acesteia ies la iveală imediat ce este raportată la o
altă facultate de cunoaştere, intelectivă şi nemijlocită, numită
în latină intellectus. Intelectul, în această veche accepţiune, este
facultatea omenească ce are acces la cele revelate. Primul capitol
din carte îi este dedicat prin chiar subtitlul său („Intelectul în‑
vaţă enigmatic simţurile, pe ce cale trebuie să purceadă către
ştiinţa sacră şi le arată modul de a afla adevărul“). Fiind o facul‑
tate de cunoaştere nemijlocită şi simplă, vizionară, intelectul
poate să contemple adevărul ca atare („Aşadar, /…/ rămâne ca
cel creat, cu ajutorul simplităţii intelectului, să vadă pe Creator
1
Ibidem, pp. 23, 255‑256. Dan Bădărău afirmă tocmai con
trariul, anume că „pentru a prezerva drepturile teologiei revelate
împotriva oricărei încălcări a raţiunii“, Cantemir acceptă principiul
dublului adevăr (op. cit., p. 237). Este însă o teză greu de susţinut pe
baza textelor lui Cantemir. Apoi, nu am motive să cred că această teză
comportă ceva „progresist“ în ideologia epocii respective. Ca să
încurajezi cunoaşterea de natură ştiinţifică, raţională, nu trebuie
neapărat să separi adevărul acesteia de cel al gândirii teologice. Ştim
bine că Pascal, Leibniz şi Newton, de pildă, nu au procedat ca savaţi
în acest fel.
REPERE CRITICE 1093
cum este“)1. Ideea este veche, de provenienţă greacă, fiind relu‑

ată apoi de unii filosofi şi adusă în proximitatea unor idei creş‑
tine2. Cantemir acceptă diferenţa radicală dintre intellectus şi
ratio (facultatea de cunoaştere discursivă, conceptuală). Va
spune că înainte de păcat, Adam se folosea doar de capacitatea
intelectului intuitiv, „fără nici un discurs al raţiunii“3. Odată cu
săvârşirea păcatului originar, omul acceptă oferta diavolului:
„raţiunea sensitivă“, silogismul sofistic şi dialectica4. Aşadar, li‑
mitele acestora s‑au făcut văzute încă de la bun început, încât
acum, pentru a cunoaşte adevărul, e necesară deschiderea min‑
ţii către cele revelate.
Aş observa în acest loc că „ştiinţa profană“ nu este res‑
pinsă de Cantemir în chip brutal, pur şi simplu. Respinge
însă două mari pretenţii ale acesteia: de a cunoaşte adevărul
în mod singular (prin sine, din sine şi de la sine)5 şi de a cu‑
noaşte adevărul în el însuşi. Cea dintâi presupune accesul
nemijlocit şi mundan la cele revelate. A doua presupune că
s‑ar cunoaşte astfel ceva în sine (s‑ar face drumul direct „de
la creatură la Creator, de la acum la eternitate, de la accident
la esenţă, de la nimic la fiinţă, de la muritor la nemuritor şi
de la moarte la viaţă“)6. Însă ambele credinţe exprimă mari
1
Ibidem, p. 59.
2
Cf. Jean‑Michel Fontanier, Le vocabulaire latin de la philosophie,
de Cicéron à Heidegger, Ellipses, Université de Neuchâtel, 1991, pp.
70‑75. Relaţia dintre intellectus şi ratio se modifică serios între timp,
de la un autor la altul; filosofia modernă, prin Descartes şi Leibniz,
estompează diferenţa lor, încât se va vorbi tot mai mult de unele
forme „impure“ ale cunoaşterii prin intelecţie.
3
Dimitrie Cantemir, Metafizica, p. 276.
4
În cartea a doua, capitolele XXI şi XXII, Cantemir se referă
explicit la această situaţie legată de evenimentul biblic al căderii
(cf. ibidem, pp. 98 sq.). Însă lectura pe care o solicită pentru buna
înţelegere a unei astfel de menţiuni este cea spirituală, simbolică, şi
nicidecum cea literală.
5
Ibidem, p. 22.
6
Ibidem, p. 25.
1094 REPERE CRITICE
iluzii, înainte de toate orgoliul nemăsurat al omului ajuns

într‑o nouă istorie. Un astfel de orgoliu, cum ne lasă a înţe‑
lege, nu l‑a ocolit iniţial nici pe el însuşi1.
Invocă în acest loc figura unui prieten necunoscut, care îl
îndeamnă să procedeze cu totul altfel. Mai întâi, îi cere să
distingă între semnificaţiile diferite ale aceleiaşi realităţi („în‑
tre creatură şi creatură, între acum şi acum, între timp şi
timp, între eternitate şi eternitate, între vremelnic şi vremel‑
nic, între esenţă şi esenţă, între nimic şi nimic, între a fi şi a fi,
între muritor şi muritor, între nemuritor şi nemuritor, între
viaţă şi viaţă şi între moarte şi moarte“). Care ar fi aceste sem‑
nificaţii radical diferite? Ele sunt oferite de cele două lecturi –
literală şi spirituală – cu privire la conceptele în discuţie. Îi
cere apoi să distingă „demnitatea gradului creaturilor, prero‑
gativele şi /.../ nobleţea lor“. În cele din urmă, îi cere să facă
drumul înapoi, „de la creatura completă, de la opera perfectă,
de la demnitatea dată în concesie, de la prerogativa anticipa‑
tivă, de la nobleţea împodobită cu titluri distinse şi de la gra‑
dul cel mai de jos la cel mai de sus al lor /.../“2. Drumul către
adevărata lor nobleţe înseamnă o atentă deliberare, făcută
„nu cu artă, ci cu pietate“, tocmai aceasta fiind noua calitate
1
Este ceea ce putem înţelege dacă citim unele menţiuni ca secvenţe
nemijlocit confesive. După ce îşi dă seama că nu poate proceda asemeni
celor vechi, care „au săvârşit /adevărul/ în realitate cu fapta“, tânărul
pictor decide să ia totul pe cont propriu („începe tu un lucru care să se
înscrie numai cu numele tău şi care să te recunoască numai pe tine ca
autor“). Cum orgoliul era bine ascuns („aroganţa profanului perse
verând în mine şi aspectul trufiei fiind numai schimbat“), s‑a decis a
descrie singur imaginea ştiinţei sacre (p. 47). Însă resimte imediat că e
vorba de „ceva paradoxal şi neobişnuit în secolele noastre moderne“. În
consecinţă, îşi vede atunci „arta neputincioasă, ştiinţa neştiutoare,
invenţiunea trândavă“ (p. 48). Mai presus de orice, se vede copleşit de un
„sentiment păgân“, „ca o vită ce cade sub greutatea prea mare a unei
poveri“, căzut într‑o cumplită deznădejde. Exact atunci bătrânul înţelept,
cu faţa transfigurată, îi aminteşte că, de fapt, tocmai ştiinţa originară,
„precum era înainte de cădere“, a fost uitată.
2
REPERE CRITICE 1095
a celui aflat pe cale. Cum adevărul este simplu şi desăvârşit,

trebuie căutat prin litera ştiinţei sacre, cea care „cu devoţiune
îi învaţă atât pe teologi cât şi pe fizicieni că trebuie să respire
acelaşi adevăr“. Ea regăseşte inclusiv „profanii rătăciţi pe căi
lăturalnice“1, în măsura în care aceştia „recunosc cele sfinte“
şi îmbrăţişează adevărul ca atare.
Astfel de consideraţii, subtil formulate, fac dovada unei
sensibilităţi deopotrivă metafizice şi religioase. Ele pregătesc,
în economia scrierii, trecerea de la cunoaşterea discursivă la
cea apofatică („negativă“, cum spune Cantemir), proprie in‑
telectului situat în lumina graţiei.
În consecinţă, Cantemir nu adoptă în această chestiune o
atitudine de tip „sau – sau“ (sau gândirea discursivă, sau inte‑
lectul iluminat de graţia divină). Nu exclude primul termen
din această alternativă2. Criza de conştiinţă se petrece tocmai
atunci când omul constată că aceste căi tind să se despartă una
de alta. Însă ambele privesc una şi aceeaşi conştiinţă. Atitudinea
justă nu constă în excluderea „ştiinţei profane“, ci în trecerea
de la aceasta la cunoaşterea inspirată a celor divine.
Însă ce chestiuni fac necesară trecerea dincolo de ceea ce
oferă cunoaşterea discursivă? Ce întrebări şi idei ar obliga
mintea omenească la acest gen de conversiune?
O astfel de trecere este motivată – aşa cum au observat
vechii greci – de acele chestiuni ce apar atitudinii empirice
1
Ibidem, p. 23.
2
Este motivul pentru care nu ar trebui să vedem un contrast radical
între aceste pagini şi cele din Mic compendiu asupra întregii învăţături a
logicii (scris la puţin timp după Metafizica) sau din Istoria ieroglifică, aşa
cum ne propune Dan Bădărău (op. cit., p. 303). În consecinţă,
„întunecata raţiune“ din Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago şi
„lumina raţiunii“, din Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii,
înseamnă una şi aceeaşi raţiune omenească, însă privită din două
perspective distincte. Există, fireşte, o evoluţie a gândirii lui Cantemir
în această chestiune, însă nu e vorba despre un gen de metanoia
petrecută imediat ce încheie Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago
şi trece la redactarea altor scrieri.
1096 REPERE CRITICE
ca insolubile sau chiar lipsite de sens. Ele au fost numite în

tradiţia greacă theoretice (după gr. theoría, contemplare, vizi‑
une). În tradiţia de limbă latină au fost numite speculative
(termenul speculativus este folosit de Cicero, Seneca şi alţii ca
un echivalent al gr. theoretikos). Sunt întrebări a căror justifi‑
care, mai târziu, nu va fi pusă la îndoială de către Cusanus,
Descartes sau Kant. Ele privesc, de exemplu, creaţia lumii şi
providenţa divină, ideea de destin şi cea de ordine naturală,
posibilitatea actului liber şi faptul întâmplării, semnificaţia
morţii şi a vieţii, posibilitatea sufletului de a se cunoaşte pe
sine şi a se salva. Am văzut, de altfel, că bună parte din pro‑
blematica scrierii Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago
este orientată către astfel de întrebări. Ne‑am putea gândi
acum că ele ţin totuşi de discursul teologiei şi nu de cel al
filosofiei. În parte, este adevărat, numai că metafizica mo‑
dernităţii timpurii include în chip firesc şi o problematică
teologică. De altfel, o ramură a metafizicii se numea theologia
(Kant îi va spune „teologie raţională“, spre a nu fi confundată
cu „teologia revelată“). Unele întrebări proprii conştiinţei re‑
ligioase sunt asumate de filosofie, mai ales în tradiţie platoni‑
ciană şi aristotelică.
Însă trecerea dincolo de ceea ce oferă cunoaşterea discur‑
sivă pune problema schimbării profunde a modului de înţele‑
gere. Faptul ca atare este afirmat explicit de Cantemir în cartea
a şasea, capitolul III, unde foloseşte termenii „conversiune“ şi
„prefacere“. Nu vorbeşte despre excluderea „ştiinţei sensitive“,
ci de transformarea ei, prin subordonare faţă de cea specula‑
tivă. Ea nu‑şi pierde cu aceasta orice sens. Dimpotrivă, când
ajunge să ia o formă elaborată, devine o propedeutică a filoso‑
fiei, „cheia porţilor“ acesteia, cum va spune în paginile intro‑
ductive ale compendiului de logică.
Cred că tocmai ideea de conversiune a privirii încearcă să
ne transmită alegoria pictorului temerar, cel care se strădu‑
ieşte să facă „portretul Adevărului“. Invocat în acest loc,
Horaţiu vorbise despre libertatea neobişnuită a pictorului
REPERE CRITICE 1097
care, ca şi poetul, poate să îndrăznească orice1. Doar că, în

cele din urmă, pictorul îşi dă seama că nu poate zugrăvi
Adevărul în culori vii şi cu linii vizibile, cum proceda până
atunci. După îndelungi reflecţii, va regăsi un alt mod de a
privi lumea adevărului, cel speculativ, „ca în oglindă /ut in
speculo/“2. Mai exact, va privi adevărul în acea oglindă sapien‑
ţială pe care bătrânul, ivit pe neaşteptate în faţa sa, o ţine pe
piept. Un asemenea adevăr solicită în ultimă instanţă cunoaş‑
terea apofatică, inevitabilă când în atenţie se află Providenţa
însăşi3. Astfel se explică faptul că filosoful revine la motivul
testamentar al imaginii (ştiinţa accesibilă omului ca imagine a
înţelepciunii, portretul ca imagine a celor văzute în oglinda
divină, omul ca imagine a Creatorului), odată cu problema‑
tica mai veche a asemănării (similitudo). Sunt mereu puse faţă
1
Dimitrie Cantemir, Metafizica, p. 47: „acestea şi altele asemenea
lor, cel mai adesea pictând, îmi petreceam viaţa mea deşartă, când
deodată îmi veni în minte vorba lui Horatius, că pictorii şi poeţii au
avut întotdeauna permisiunea de a îndrăzni orice“.
2
Este ştiut că privirea speculativă (visio speculativa) numeşte, în
literatura veche, un mod superior de a vedea ceea ce depăşeşte
experienţa obişnuită şi raţiunea discursivă. În scrierile din epoca
patristică, referinţele frecvente vor fi la epistolele pauline, precum I
Corinteni 13, 12. Pentru Sf. Bonaventura (Itinerarium mentis in Deo),
speculatio mijloceşte între meditatio şi contemplatio. Sf. Grigorie
Palamas (Contra Varlaam, II) consideră că Dumnezeu se descoperă
spiritului unei persoane ca într‑o oglindă, rămânând invizibil în el
însuşi. Există, fireşte, destule diferenţe între gândirea speculativă
proprie filosofiei (de la Seneca la Descartes sau Leibniz) şi teologia
speculativă, cu atât mai mult între cea dintâi şi teologia revelată.
Termenul ca atare, „speculaţie“, apare frecvent în Metafizica lui
Cantemir (de pildă, pp. 264, 290) sau în Compendiul de logică (pp. 97,
123, 143).
3
Unele cercetări mai noi (Virgil Cândea, Cunoaşterea apofatică în
gândirea lui Dimitrie Cantemir, în Academica, V, 1 (49), nov. 1994; M.
Bălan, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, în Ion Ianoşi /coord./,
Dicţionarul operelor filosofice româneşti, Humanitas, Bucureşti, 1997,
p. 194‑196) au în vedere acest lucru. Ideea cunoaşterii apofatice putea
fi întâlnită de Cantemir atât în teologia ortodoxă, cât şi în cea islamică.
1098 REPERE CRITICE
în faţă imaginea discursivă a adevărului şi Adevărul ca atare

(cum aflăm în cartea a II‑a, capitolele I şi II).
Cantemir nu ocoleşte unele chestiuni dificile – sau chiar
insolubile – pentru gândirea discursivă. Se referă, de pildă, la
creaţia ex nihilo şi la semnificaţia primelor elemente, reia
chestiunea aristotelică a „cauzelor prime“ şi a naturii lucruri‑
lor, revine la înţelesul providenţei divine şi discută despre li‑
berul arbitru1. Caută să distingă ceea ce se situează în planuri
complet diferite (de exemplu, providenţa divină şi voinţa li‑
beră, pe de o parte, întâmplarea şi norocul, pe de altă parte)2.
Deosebeşte între ceea ce ţine de ordinea naturală („creată“) şi
ceea ce o transcende, deopotrivă între cele naturale, cele su‑
pranaturale şi cele transnaturale. Nu acceptă ideea a ceva
complet arbitrar, nici că miracolul se poate produce oricum
şi oricând3. Revine la înţelesul echivoc al întâmplării, spu‑
nând că aceasta priveşte mai ales faptele contingente şi indi‑
viduale, dificil de explicat ca atare.
În astfel de chestiuni, apar unele diferenţe însemnate faţă
de sursele sale occidentale. Va socoti, de pildă, că puterea di‑
vină se face resimţită prin însăşi „natura lucrurilor“ (idee ce
face discutabilă o perspectivă de felul celei deiste). Stările de
lucruri se conservă, evoluează şi se supun unei ordini stabilite
prin creaţie („nu pot să se poarte altfel şi să facă altceva, ci
lucrează ceea ce e propriu naturii lor“)4. Ideea predestinării
divine este înţeleasă diferit decât în varianta sa protestantă5.
Iar teoria celor „patru forme ale lucrurilor“ este menită să cla‑
rifice, în ultimă instanţă, ceea ce este propriu sufletului ome‑
nesc, puterea acestuia de a învinge moartea6. În consideraţiile
1
Cf. Dimitrie Cantemir, Metafizica, pp. 88‑89, 239‑240, 296.
2
Ibidem, p. 296.
3
Ibidem, p. 306‑307; Mic compendiu asupra întregii învăţături a
logicii, p. 109.
4
Ibidem, p. 333.
5
Ibidem, pp. 291‑292, 299‑230. Cf. Dan Bădărău, op. cit.,
pp. 278‑279.
6
REPERE CRITICE 1099
sale despre timp şi eternitate, Cantemir revine mult la scrie‑

rile patristice (mai ales la Sf. Ioan Damaschin) şi la unele
surse locale.
(...) În ce fel se raportează Cantemir la cultura filosofică
a timpului său, mai ales la cea occidentală? Mai precis, în ce
constă deschiderea sa faţă de aceasta?
Este ştiut că unele cunoştinţe de fizică sau de filosofie le
avea de la Ieremia Cacavela, dascălul său din tinereţe, care a
trăit destul timp în Occident, la Cambridge sau Leipzig,
având prilejul să cunoască o serie de savanţi (precum Isaac
Barow), teologi (John Pearson) şi filosofi (elenistul Johann
Olearius). Audiase, la Constantinopol, prelegerile de filo‑
sofie ale unor învăţaţi greci ca Iacob Manos (adept al aris‑
totelismului corydalean) şi Meletie de Arta, cunoscător al
teologiei şi filosofiei occidentale. Cunoaşte în acelaşi timp
cărturari greci cu studii în Occident (precum Alexandru
Mavrocordat şi Hrisant Notara), sau filosofi de tradiţie aris‑
totelică (Antonie, Spandonis Vizantios, Balasios)1. Aşadar,
tradiţia aristotelică – în logică, cosmologie sau metafizică – şi
unele deschideri noi în filosofia europeană nu aveau cum să‑i
fie străine. În Divanul revine mai ales la datele învăţăturii
creştine şi la tradiţia stoică (Cicero, Epictet, Seneca), la unele
comentarii şi sentinţe din gândirea patristică, un poet persan
din secolul al XII‑lea (Al‑Saadi) şi destul de puţin la acei au‑
tori pe care noi îi socotim moderni (precum Giacomo
Aconcio, Pietro Bizzari, Johannes Francus Crellius, Erasmus
din Rotterdam)2. Însă foloseşte mult opusculul Stimuli vir‑
tutum, fraena peccatorum (1682), al teologului unitarian po‑
lonez Andreas Wissowatius.
1
Cf. Petru Vaida, op. cit., p. 59.
2
Cf. Stefan Lemny, op. cit., pp. 74‑77. Cum spune autorul la un
moment dat, importă totuşi puţin în ochii lui Cantemir religia autorilor
de care se interesează. „Ce qui le rapproche d’eux est la richesse de leur
pensée, preuve d’une remarquable disponibilité, qui lui permet
d’appréhender les sources culturelles extrêmement diverses“ (p. 76).
1100 REPERE CRITICE
În Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, există refe‑

rinţe constante mai ales la textul testamentar şi la cosmologia
lui Jan Baptista van Helmont (1577‑1644). Sunt invocate, în
eseurile sale filosofice, numele unor exegeţi ca Philipp
Melanchton, Giaccomo Zabarella şi Joachim Jungius, cunos‑
cuţi în domeniul dogmaticii şi al gândirii aristotelice. Numele
mari din metafizica secolului al XVI‑lea şi al XVII‑lea lipsesc
(mă gândesc la Francisco Suarez şi Giordano Bruno, de pildă,
sau în tradiţie carteziană, Malebranche, Arnauld, eventual
Spinoza şi Leibniz). Unii dintre ei, probabil, nu au fost cu‑
noscuţi în cercul de învăţaţi în care Cantemir s‑a situat.
Aproape întreaga sa critică este îndreptată împotriva scolasti‑
cii şi a perspectivei conform căreia simţurile şi raţiunea sunt
considerate ca surse decisive – eventual unice – în cunoaşte‑
rea adevărului. Vizează mai ales gândirea senzualistă (acei în‑
văţaţi care „proclamă în gura mare că toată ştiinţa omenească
purcede de la simţuri“)1. O astfel de reacţie este uşor de întâl‑
nit pe continent, dacă ne gândim la filosofia carteziană,
Spinoza şi Leibniz, mai ales acesta din urmă, contemporan cu
Cantemir şi mereu în dispută cu şcoala filosofică engleză (cf.
Nouveaux Essais sur l’entendement humain, 1690).
Doresc să repet cele spuse mai sus, anume că Dimitrie
Cantemir nu respinge complet valabilitatea acestor surse de cu‑
noaştere. Respinge însă fără rezerve absolutizarea lor, marile lor
pretenţii (de a cunoaşte adevărul în mod singular şi de a cu‑
noaşte adevărul în sine). De altfel, la timpul respectiv, aproape
nimeni nu găsea motive să spună că raţiunea omenească poate
fi socotită autonomă şi suficientă sieşi. Ideea autonomiei ei de‑
pline – ca instanţă „suverană“ sau „tribunal suprem“ – va fi
formulată mai târziu. Insuficienţa de sine a raţiunii este susţi‑
nută, în epoca lui Cantemir, prin câteva idei greu de ignorat.
Una din ele ne spune că raţiunea şi simţurile colaborează
1
Ibidem, p. 49. În alte locuri, se referă la acei „savanţi sensualişti
şi intelectualişti“ (p. 311) care ignoră înţelepciunea revelată, scrisă „în
inimi spirituale“ şi „citită în litere divine“.
REPERE CRITICE 1101
constant, încât ceea ce afectează simţurile poate afecta în egală

măsură şi raţiunea discursivă. O alta afirmă că unele cunoştinţe
obţinute pe cale raţională – în logică, matematică, metafizică –
nu rezistă până la capăt în faţa îndoielii. Descartes avea să ob‑
serve, în Meditationes de prima philosophia, I, că multe
cunoştinţe din matematică s‑au dovedit cu timpul eronate.
Însă exerciţiul raţiunii poate deveni îndoielnic şi ca urmare a
strategiilor subtile puse la cale de diavol („marele înşelător“,
cum spune un verset testamentar) sau de un malin génie (cum
îi spune Descartes). Această din urmă idee a fost reluată atât
sub o motivaţie teosofică (Van Helmont), cât şi sub una meta‑
fizică (Descartes). Cantemir face loc în paginile sale primului şi
celui de‑al treilea mod de a pune în discuţie cunoaşterea raţio‑
nală, ultimul probabil sub influenţa lui Van Helmont.
Cu privire la „moderni“, numiţi astfel în câteva locuri,
aceştia îi apar de regulă ca atei, indiferenţi faţă de învăţătura
revelată. Ar fi înclinaţi mai ales către o lectură literală şi na‑
turalistă. În capitolul XVII din cartea a VI‑a, Cantemir ob‑
servă că, printr‑o astfel de lectură, „sub haina ateismului se
celebrează ridicol numele norocului (fortuna), întâmplării
(casus) şi destinului (fatum)“1. Se ajunge în acest fel la tot
felul de confuzii, chiar un gen nou de superstiţie. În sfârşit,
Cantemir este destul de aspru cu cei care manifestă această
libertate „ciudată“ în gândire, întrucât se îndepărtează vizibil
de învăţătura creştină.
Prin unele consideraţii metafizice, Cantemir se apropie
mult de spiritul gândirii protestante, de pildă atunci când
1
Dimitrie Cantemir, Metafizica, p. 321. „Căci, când i se întâmplă
cuiva un lucru neprevăzut sau mai presus de orice aşteptare, ei /
modernii/ mărturisesc cu inima deschisă că s‑a petrecut din întâmplare
sau din noroc, şi ceea ce le este necunoscut sau neaşteptat, chiar dacă
n‑ar proveni din nişte cauze potrivite şi necesare, se grăbesc /.../ zicând
că aşa a hotărât de înainte destinul şi Parcele, şi dacă e bun, se felicită,
iar dacă e rău, se vaită şi se căinesc“. Dintr‑un motiv asemănător, e
greu de spus că Dimitrie Cantemir tinde către o formă de deism, aşa
cum afirmă Dan Bădărău (cf. op. cit., pp. 132, 237, 245).
1102 REPERE CRITICE
discută despre voinţa universală a lui Dumnezeu, cea care

produce ceea ce este universal şi necesar în lucruri1. Faptul se
explică prin apropierea sa livrescă de acei învăţaţi ce aparţin
lumii protestante: Giacomo Aconcio (De stratagematibus
Satanae, 1610) şi Johannes Crellius (Prima ethices elementa,
1635), Van Helmont (Ortus medicinae, vel opera et opuscula
omnia) şi Andreas Wissowatius (Stimuli virtutum, ac fraena
peccatorum, 1682). Unii învăţaţi greci, influenţi la acea
vreme, s‑au văzut ei înşişi atraşi de acest spaţiu erudit: Ioan
Cariofilis (un neoaristotelic cu simpatii protestante în teolo‑
gie) şi, în parte, Teofil Corydaleu, suspectat la timpul său de
o anumită simpatie faţă de gânditorii Reformei.
Cantemir este sensibil faţă de metafizica occidentală de la
începuturile epocii moderne. Se orientează cu predilecţie către
anumite medii intelectuale, din motive în parte cunoscute.
Autorii pe care‑i invocă de obicei (stoicii târzii, unii neoaristo‑
telicieni, Jan Baptista van Helmont sau Andreas Wissowatius)
nu se fac recunoscuţi prin radicalismul lor filosofic în gândirea
europeană. Deşi excentrici şi influenţi, sunt mai curând ase‑
meni unor mediatori între două epoci şi între spaţii spirituale
diferite. Dacă anunţă un mod nou de gândire, o fac oarecum
„ca în oglindă“, indirect şi fără un astfel de orgoliu. Constată
că au în faţă perspective culturale distincte, aparent contradic‑
torii, într‑o lume ea însăşi indecisă şi cosmopolită.
Cantemir cultivă un model distinct de raţionalitate, mult
mai relaxat, deschis atât faţă de spiritul analitic, cât şi faţă de
gândirea simbolică sau experienţa religioasă. Cu alte cuvinte,
priveşte liber către Occident, însă prin acei gânditori care au
căutat să medieze între trecutul şi prezentul unei epoci: teo‑
logi deschişi lumii noi şi aristotelicieni critici faţă de scolas‑
tică, alchimişti erudiţi, naturalişti excentrici şi teosofi.
În fond, modernitatea filosofică se constituie şi pe această
cale, cu deschiderile ei realmente neaşteptate, nu doar pe cea
1
Cf. Dan Bădărău, op. cit., pp. 242 sq.
REPERE CRITICE 1103
a unei gândiri secularizate sau radicale. Cel puţin pentru

unele medii istorice şi culturale din estul Europei, această
cale distinctă, ce nu exclude raportarea pozitivă la tradiţie şi
la lumea orientală, pare să fie adecvată.
(Ștefan Afloroaei, Cetatea metafizică a unui principe, în
vol. Dimitrie Cantemir. Perspective interdisciplinare
(coordonator: Bogdan Creţu), Editura Institutul Euro
pean, Iaşi, 2012, p. 95‑113)
a. – Sfânta Scriptură, autoritatea absolută şi podoaba

cea mai de preţ a credinţei şi a tuturor slujbelor creştine, este
citată în scrierile teologice ca Divanul şi Loca obscura, ale lui
Cantemir, care se servea, în acest scop, de una dintre nume‑
roasele „chei“ sau „concordanţe“ în greacă sau latină ale tim‑
pului. El aminteşte despre „psalmii împărăteşti şi profetici“,
care „descopăr acţiunile măreţe (magnalia) veşnice, de ne‑
grăit şi tainice, ale înţelepciunii dumnezeieşti“1.
Împreună cu Prokopovici şi cu tot creştinul, Cantemir
proclamă inspiraţia poruncilor Vechiului Testament şi sfinţe‑
nia Ţării Sfinte: „Cine poate tăgădui sfinţenia Iordanului,
gloria Betlehemului, lauda măslinului, adorarea Golgotei...?“
zice el2.
Cantemir ridică problema raportului Vechiului Testament
cu Noul Testament în legătură cu cuprinsul Catehismului
pentru copii al lui Prokopovici.
Părerea lui era că vestitul profesor al ţareviciului şi al
Academiei de la Moscova şi prim consilier al ţarului în
1
Descrierea Moldovei, partea III‑a „Despre starea bisericească şi
literară a Moldovei“; „cap. I, Despre religia Moldovenilor“, pp. 337‑338.
2
Vezi ms latin nr. 76 în Bibl. Acad. Republicii Socialiste România,
Loca obscura în Catechisi quae ab anonymo authore slaveno idiomate
edita et Pervoe ucenie otrokom intitulata est, dilucidata autore Demetrie
Cantemirio, fol. 24v‑25r.
1104 REPERE CRITICE
faimoasa reformă bisericească întreprinsă nu procedase

bine începând Catehismul său cu tâlcuirea celor zece po‑
runci, pentru ca apoi să‑l continue cu explicarea rugăciunii
„Tatăl nostru“, a „Simbolului pravoslavnicei credinţe“ şi cu
„Tâlcuiala pe scurt pentru fericirile Evangheliei“ (precum
ştim din traducerea amintită de la Râmnicu Vâlcea).
Într‑adevăr Mântuitorul a desăvârşit Legea veche prin Legea
nouă, a împlinit‑o prin descoperiri noi, ca aceea a Sfintei
Treimi, prin jertfa trupului şi sângelui Său, îndulcind rigo‑
rismul Sabatului, al jertfelor de animale, prin desfiinţarea
circumciziunii şi a deosebirii între pur şi impur etc., punând
astfel capăt iconomiei vechi.
Dacă Mântuitorul a venit ca să împlinească Legea veche,
adică s‑o corecteze şi s‑o completeze, scrie mai departe
Cantemir, aceasta înseamnă că Legea Lui este doctrina
Evangheliei (Rm 3). Legea (veche) s‑a dat prin Moise, dar
harul şi adevărul prin Iisus Hristos (Ioan 1): de aceea nu
mai suntem sub Lege (Rm 6), ci sub har; să slujim dar în
înnoirea duhului şi nu în vechimea literei. Altfel care va fi
deosebirea între un iudeu, un mahomedan şi un creştin?
Dacă întrebăm care e Legea lui Dumnezeu iudeul va răs‑
punde că e Decalogul dat prin Moise, mahomedanul că e
Coranul dat prin Mahomed şi creştinul că e Evanghelia dată
de Iisus Hristos. Toţi vor recunoaşte Decalogul, o zi sfântă
(vinerea, sâmbăta sau duminica) şi toţi vor recunoaşte cele
zece porunci.
Dar creştinul ştie că Legea adevărată e cea dată de
Hristos, după cum a arătat Sfântul Pavel, fiindcă a fi creştin
înseamnă a fi botezat creştineşte şi a mărturisi simbolul de
credinţă, a primi Sfintele Taine spre moştenirea vieţii veş‑
nice. Mântuitorul cere naşterea din nou, cere să te hrăneşti
cu Trupul Lui, cere să împarţi bogăţiile..., lucruri pe care nu
le cere Legea lui Moise... Deci datoria anonimului (Prof.
Prokopovici), era după Cantemir să expună de la început
Legea cea desăvârşită, pe care a dat‑o însuşi Domnul şi nu să
REPERE CRITICE 1105
lase de o parte lumina dată prin har şi adevăr poporului Său

neprimitor şi necunoscător.
El învaţă popoarele altfel decât cărturarii şi fariseii ca
unul care are putere (Mt 5, 20 ş.u.) şi le spunea că dacă nu va
prisosi dreptatea lor mai mult decât a acelora, nu vor intra în
împărăţia cerurilor. În Predica de pe munte, El arată care e
deosebirea între Legea veche şi cea Nouă (Mt 5, 20 ş.u.) şi
încheie zicând: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din
ceruri desăvârşit este“ (Mt 5, 48)201.
Prinţul Cantemir prezintă chiar puncte de doctrină mai
greu de susţinut cu argumente biblice ca de pildă, despre
sfintele Moaşte, asupra cărora Prokopovici nu insistă deloc2.
Apoi revine iarăşi la natura Noului Testament faţă de Legea
veche, insistând asupra textelor nou‑testamentare şi încheie
astfel: „vrei să te deosebeşti de mahomedan în ceea ce pri‑
veşte felul de a păstra cele zece porunci? Adaugă ceea ce a
adăugat la ele Domnul şi Mântuitorul şi scoate din ele ce a
scos El. Crede că unul este Domnul şi în afară de El nu este
altul, crede că Acelaşi este şi întreit pentru că în felul acesta
credinţa ta să se deosebească şi de ceea ce lipseşte la iudei şi
de ceea ce prisoseşte la neamuri... La sfârşit vezi ce e desăvâr‑
şit în Legea Domnului şi meditează la ea zi şi noapte. Păs
trează cu putere cele trei virtuţi teologice, pe care învăţându‑le
de la Hristos Sfântul Pavel le‑a transmis Sfintei Biserici: cre‑
dinţa, adică, nădejdea şi dragostea. Dacă n‑ai una dintre
acestea, nu le ai nici pe celelalte şi nimic nu ai. Dacă ai una
dintre ele desăvârşită, le ai şi pe celelalte...“3
Scriptura poate fi interpretată în fel şi chip; de aceea
Cantemir ţine la principiul justei ei tâlcuiri tradiţionale:
„Cuvântul lui Dumnezeu, scrie el, este cu adevărat Cuvântul
lui Dumnezeu acela al cărui sens propriu şi geniu l‑a arătat şi
1
Ibidem, fol. 31r‑42v (acest din urmă foliu lipseşte din micro
filmul Academiei).
2
Cf. fol. 143r‑147r.
3
Ibidem, fol. 22v‑23r.
1106 REPERE CRITICE
l‑a învăţat. Maica noastră Biserica... Cât despre următorii

credinţei ortodoxe, aceasta cred, spre deosebire de neamuri şi
eretici, că acela e cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu, care
s‑a transmis de Biserică în scris sau prin tradiţie...“1.
b. Principalele izvoare ale Tradiţiei dumnezeieşti –
adică scrierile Sfinţilor Părinţi, formulările doctrinare ale
Sinoadelor ecumenice şi particulare, bisericeşti mai de seamă
şi Sfânta Liturghie, sunt folosite în mod curent de Cantemir
pentru a sprijini învăţăturile Bisericii strămoşeşti. La loc de
cinste stă tradiţia bisericească, mai ales prin Mărturisirea
prinţului român Mitropolitul Petru Movilă, aşa numita „Măr
turisire Ortodoxă“.
„Nu psalmii şi rugăciunile să se studieze, scrie Cantemir,
ci interpretările lor!“ (non psalmiset praecibus, sed his inter‑
pretationibus studeant). Sfinţii Părinţi reprezintă culmile pe
care s‑au putut înălţa creştinii în smerenia lor. Iată, de
pildă, cum înfăţişează pe marele Ioan Gură de Aur: „Sanctus
Chrysostomus, Ecclesiae doctor Praecipuus, et moralae doc‑
tissimus, a pueritia ad sepulchrum usque Psalterium discendi
nunquam fi nem fecit“ (Sfântul Hrisostom, principalul das‑
căl al Bisericii şi cel mai învăţat în cele ale Moralei, nicio‑
dată n‑a încetat de a învăţa Psaltirea, din copilărie până
la mormânt)2.
Tot aşa de des sunt citate şi sinoadele ecumenice.
Vrând apoi să reliefeze îndeosebi învăţăturile şi practicile
ortodoxe la care au renunţat protestanţii, Cantemir scoate în
relief în critica pe care o face „Catechismului pentru copii“ al
lui Prokopovici mai ales învăţăturile privitoare la cultul sfinţi‑
lor, al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, al Sfintelor
icoane şi al sfintelor moaşte; de acest domeniu s‑a ocupat
aproape exclusiv Sinodul al VII‑lea ecumenic şi Sfinţii Părinţi
contemporani.
1
Ibidem, fol. 53r‑54v.
2
Ibidem, fol. L55r‑156V.
REPERE CRITICE 1107
Făcând o incursiune în trecutul Bisericii, D. Cantemir

trece la elogiul creştinului ortodox, căruia îi aplică cuvântul
Domnului, care învaţă că, după cum pomul se cunoaşte după
roade, tot astfel creştinul adevărat e recunoscut după fapte.
Astfel, bunul ortodox e un discipol adevărat, evlavios şi bun
al Evangheliei, învăţător al credinţei ortodoxe şi predicator al
ei, care nu aduce nimic nou, nimic ambigu, nimic „allusi‑
vum“ (neserios). El nu va gândi şi nu va explica gândirea sa
pe temeiul propriei autorităţi, ci totdeauna şi pretutindeni
insistând asupra adevărului învăţăturii va merge Kalapados
(pas cu pas), pe urmele Sfintei Scripturi, confirmată de
Tradiţiile Bisericii, ale Sinoadelor universale şi particulare (re‑
ceptate de întreaga Biserică) şi ale dogmelor Sfinţilor Părinţi
şi de aceea îi recunoaşte Sfânta Biserică apostolică şi soborni‑
cească drept fi i ai săi desăvârşiţi şi legitimi1.
E bine „să se ştie de asemenea cele ce învaţă să ţinem cel
de al VII‑lea Sinod ecumenic“2.
În Metafizica sa Cantemir scrie: „Toţi cei ce tratează des‑
pre al lucrurilor adevăr sunt de acord că... simplu e
Dumnezeu, simplu e Cuvântul lui Dumnezeu şi simplu e
adevărul... De aceea, de către creatura compusă în diferite fe‑
luri şi complexe, se scurtează divinele constituiri, în care ni se
dă învăţătura de a afla viaţa veşnică cu ajutorul adevărului
simplu. Iar viaţa veşnică însemnează a recunoaşte pe unicul,
adevăratul şi al tuturor Părinte şi Creator Dumnezeu şi pe
cel pe care L‑a trimis, Fiul Său, Cuvântul întrupat al lui
Dumnezeu, lumină adevărată şi de o fiinţă cu Dumnezeu. Că
Dumnezeu e din Dumnezeu, lumina e din lumină şi Duhul
Sfânt de la Tatăl purcede, a fost proorocit de prooroci, propo‑
văduit de Apostoli şi de toată sfânta sobornicească Biserică,
crezut, preamărit şi închinat într‑una şi prea simpla trei ipos‑
tasă a unicului Dumnezeu unică esenţă mai înainte şi după
1
Ibidem, fol. 204v; 62v‑63r, 69r, 75r, sq., până la 150v.
2
Metafizica, cartea V‑a, pp. 255‑256.
1108 REPERE CRITICE
vecii vecilor. Amin!“. (Avem aici un adevărat „Crez“ formulat

de Prinţul Cantemir).
Crezul este declaraţia sau simbolul de credinţă: „el e ur‑
mat de Mărturisirea Bisericii Ortodoxe, definită de înşişi
Sfinţii Apostoli şi confirmată şi lămurită de sfintele Sinoade
ecumenice“ scrie Cantemir1, care le expune şi le explică.
Citează slujbele bisericeşti principale de‑a lungul expune‑
rii sale dogmatice, spre întărirea şi mai ales spre înfrumuseţa‑
rea ei. Credincioşii să înveţe cântările bisericeşti pentru
cântarea comună, dar catehizarea trebuie să înceapă cu seni‑
nul sfintei Cruci, care rezumă doctrina creştină şi angajează
pe creştin2.
Cantemir citează în fine ca autoritate călăuzele Teologiei
Dogmatice şi mai ales Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru
Movilă (de care, din motive lesne de înţeles, în situaţia în care
se găsea în Rusia, în 1720 – anul compunerii acelor „Loca
obscura“, nu face mare caz). El citează această Mărturisire în
locuri controversabile, ca acela privitor la cei care păcătuiesc
împotriva primei porunci 3 , numind‑o „Mărturisirea
Ortodoxă tipărită în slavoneşte în idiomul Kiovit în 1712“,
sau „autorul ortodox rutean al catehismului“ care a fost tipă‑
rit la Kiev, „Orthodoxos Omologia“ etc.4
c. Printre „fundamentele“ sau, ca să zicem aşa, elemen‑
tele (de bază) ale catehismului credinţei ortodoxe, pe care
le‑a propus Maica‑Biserică fiilor săi ca să fi e la început învă‑
ţate sunt toate rugăciunile rituale privitoare la Sfânta Treime5.
Insistă foarte mult asupra dogmei trinitare ca fiind specifică
învăţăturii creştine, în comparaţie cu alte credinţe (a iudeilor
şi mahomedanilor). „Toată Sfânta Scriptură a Vechiului
1
Loca obscura..., fol. 20v.
2
Ibidem, fol. 11r‑30v în care se rezumă acest program de
catehizare etc.
3
Ibidem, fol. 50v.
4
Ibidem, fol. 76v sq.
5
Ibidem, fol. 12v‑23r etc.
REPERE CRITICE 1109
Testament e plină de interpretarea enigmatică a acestei prime

porunci“, căreia Sfintele Sinoade Ecumenice şi toate Sfintele
Sinoade, s‑au silit să‑i dea o tâlcuire clară şi sigură şi anume
că Dumnezeu este unul şi întreit în acelaşi timp (urmează alte
citate din Noul Testament)1. Rezumă învăţăturile şi minunile
Mântuitorului îndeosebi şi revine cu o deosebită insistenţă la
Întruparea mântuitoare şi la patimile şi moartea Domnului
pentru oameni. „Ce lucru prea minunat, prea sublim între
toate este începutul şi capul iconomiei mântuirii neamului
omenesc pentru care Cuvântul S‑a făcut trup şi Dumnezeu S‑a
făcut om, iar ca urmare omul s‑a îndumnezeit şi a fost adoptat
de Dumnezeu ca fi u, pentru că acolo unde Dumnezeu vrea se
de păşeşte rânduiala firii, iar Fiul e conceput în pântece, Se
naşte... Al cui fiu? Al lui Dumnezeu. Din cine? Din Duhul
Sfânt, Fecioara rămânând pururea fecioară înainte, în timpul
şi după naştere!“2. „Venirea lui Hristos şi nimicirea păcatului
au fost pre zise mai dinainte de prooroci. Apoi, venind El, ne
făgăduieşte împărăţia Sa“ – este titlul următorului paragraf
din „Divanul“: „Aşadar acest Iisus Hristos, Dumnezeu şi
Mântuitorul, S‑a făcut nădejdea şi apărătorul nostru. El S‑a
arătat mai întâi prin sfinţii Săi Prooroci, iar mai apoi, sosind
timpul să se împlinească spusele Proorocilor, S‑a arătat El în‑
suşi nescârbindu‑Se de pântecele Fecioarei, luând trup ome‑
nesc din Sfântul Duh şi din Maria Fecioară; şi întrupându‑Se,
pătimind şi răstignindu‑Se şi înviind a treia zi (aşa cum era
scris de către aleşii săi), noul şi cel fără de păcate Adam l‑a
Înviat din morţi pe vechiul şi păcătosul Adam, şi împreună
cu Adam, întregul neam al oamenilor. Lucrul acesta mai îna‑
inte de a se fi întâmplat în fapt cunoscându‑l cu adevărat de
la Sfântul Duh, l‑a mărturisit Osie (6, 2) zicând: „Ne va vin‑
deca pe noi după două zile şi a treia zi ne va scula pe noi“; „şi
pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii îi va învia“,
1
Ibidem, fol. 47r‑49r.
2
Ibidem, fol. 213r.
1110 REPERE CRITICE
spune Is (9, 2); «Răsărit‑a soarele dreptăţii» precum spune

troparul Naşterii Domnului. Aceasta a scris‑o şi Apostolul zi‑
când: „Mai întâi a fost întuneric, iar acum lumină“ (Ef 5, 8).
Lucrul acesta era încă de la început însemnat în umbra Legii,
întrucât ea zice: „Era lumină pentru toţi fiii lui Izrael, dar
întuneric şi ceaţă peste tot pământul Egiptului“ (Iş 10, 22)34.
Cantemir a vorbit mai pe larg şi despre Duhul Sfânt1,
n‑a lăsat de‑o parte nici purcederea „Filioque“, pe care o în‑
făţişează astfel: „Simbolul credinţei îl rostesc la slujbă sim‑
plu, aşa cum a fost conceput de Sfinţii Părinţi ai Sinodului
de la Niceea, şi resping adaosul papistăşesc «şi de la Fiul».
Despre purcederea Duhului Sfânt cred întocmai ceea ce
spune Sfântul Ioan Evanghelistul prin cuvintele lui Hristos.
Şi precum nu vor să primească purcederea «de la Fiul», adă‑
ugând ceva la cuvintele Sfintei Scripturi, tot aşa nu folosesc
la slujbe nici formula... «numai de la Tatăl»“2.
d. Creaţia este expusă foarte pe larg de Cantemir în ca‑
drul învăţăturii biblice a Bisericii şi servindu‑se de publicaţi‑
ile filozofului flamand Ioannis Batista van Helmont, pe care‑l
popularizase în Academia Patriarhiei ecumenice profesorul
său, Meletie de Arta, şi ale cărui scrieri le cunoştea prinţul de
la primul său dascăl – şi cel mai iubit – Ieremia Cacavela.
Caracteristicile theogoniei lui Cantemir sunt strict orto‑
doxe: El descrie participarea tuturor Persoanelor Sfintei Treimi
la actul creaţiei în cele şase zile, învăţătura că Dumnezeu este
„Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi
nevăzute“ şi că El a creat totul din nimic. Aşa după cum Sfinţii
Părinţi greci şi latini foloseau noţiunile de „logoi“ şi „rationes
seminales“, entuziasmat de opera lui van Helmont (din care a
copiat pentru uzul propriu 820 de file cu titlul „Ioannis
Baptistae van Helmont physices universalis doctrina“ şi a
compus şi o introducere la această operă cu o laudă către
1
Vezi, de pildă cartea a III‑a, cap. 29. p. 352.
2
Vezi nota respectivă din ediţia citată asupra acestei afirmaţii a lui
Cantemir: Descrierea Moldovei, p. 339.
REPERE CRITICE 1111
izvoditoriu van Helmont şi către virtutea învăţăturii lui şi cu

un cuvânt către cititor, acesta fiind scris în limba latină
„Lectori amico“)1, prinţul Cantemir se serveşte şi el de un fel
de fermenţi, arhei şi blas, forţele interioare, agenţi seminali şi
factor propulsor, care asigură creaţiei văzute dezvoltarea ulteri‑
oară, individuală, pe genuri şi specii, fără să pună în discuţie
ortodoxia concepţiei respective. Expunerile sale tainice fac să
se creadă, uneori, că ar devia de la Ortodoxie, căzând în de‑
ism, atunci când insistă asupra învăţăturii biblice. „Iar în ziua
a şaptea S‑a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le‑a făcut“
(Fc 2, 2). Prinţul, care vorbea greceşte şi latineşte şi citea pe
Sfinţii Părinţi în limbile lor, cunoştea şi alte sensuri mistice
ale cuvântului „odihnă“ ori „zi“ ca faze ale înălţării creaţiei la
Dumnezeu. Astfel, în scrierile lor, Evagrie şi Sfântul Maxim
Mărturisitorul vorbesc des despre simbolul tainic al zilelor şi
despre odihnă; „Cel ce a isprăvit «pregătirea» faptelor dreptăţii
a trecut la odihna contemplaţiei cunoscătoare, pentru ca, adu‑
nând prin ea în chip vrednic de Dumnezeu raţiunile lucruri‑
lor, să se odihnească apoi cu mintea, cu mişcarea în jurul ei.
Iar cel ce se împărtăşeşte din odihna zilei a şaptea a lui
Dumnezeu luată asupra Sa pentru noi, se va împărtăşi şi de
lucrarea Lui îndumnezeitoare, săvârşită de asemenea pentru
noi, în ziua a opta, adică de învierea cea tainică...“2. Despre
această odihnă se vorbeşte în cap. 3 şi 4 din Epistola către
Evrei: „Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s‑a
odihnit şi el de lucrările lui, precum Dumnezeu de ale Sale. Să
ne silim deci, ca să intrăm în acea odihnă...“ (4, 10‑11).
În titlul cap. VII din cartea a doua, Cantemir scrie în
acelaşi sens tainic: „Prioritatea lucirii (lux) înainte de soare
1
Grigore Tocilescu, Introducere la Dimitrie Cantemir, Hronicul,
p. VIII.
2
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre
cunoştiinţa şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, 59 şi 50; cf.
35‑67 şi Răspunsurile către Talasie la întreb. 65; Evagrie Ponticul,
Cap. „Prognostice“, IV, 44 etc.
1112 REPERE CRITICE
însemnează că toate creaturile ies din întunericul Soarelui

dreptăţii, că în a treia zi este învierea şi regenerarea sufletelor,
care muri seră din cauza păcatului şi mai arată splendoarea
credinţei“. El dezvoltă acest text în felul următor: „Situaţia
sacră ne învaţă că (creată la început a fost cauza despărţirii
întunericului senzitiv şi nu fără mare mister al lui lux), –
după cum îmi arăta examenul meu –, care avea să apară în
Soarele dreptăţii şi avea să lumineze pe tot omul venind în
această lume. Orice a fost prim născut a fost al creaţiunii,
care avea să reînvieze. Căci precum lux, prima dintre toate
creaturile vizibile, creaturi care aveau să urmeze, a definit şi
determinat ziua în care însăşi lux avea să apară, tot aşa lux,
pe care întunericul n‑o cuprinde, adică Fiul Unul‑Născut al
Tatălui, binevoind să ia un corp senzitiv şi iluminându‑Se pe
Sine cu splendoarea divinităţii Sale, S‑a păstrat în Sine în
afară de pata stricăciunii, dar S‑a purificat în ceilalţi, care
veneau după sine, şi ca şi cum ar fi fost creaţi din nou şi libe‑
raţi prin splendoarea Sa de întunericul păcatului, i‑a pus din
nou „în starea veche, dar mai nobilă a splendorii adică parti‑
cipând la lumenul soarelui...“1.
(Nicolae Chiţescu, „Ortodoxia în opera lui Dimitrie
Cantemir“, în „Tabor“, nr. 2, mai 2012, p. 11‑15.)
În acest context, redactarea lucrării Loca obscura in cate‑

chisi..., scrisă de pe poziţiile rigorismului ortodox, în limba
latină, spre sfârşitul anului 1720, ar putea apărea ca total sur‑
prinzătoare, dacă întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir nu
ar fi străbătută, în deplin spirit baroc2, în toate sensurile, de o
lungă serie de contradicţii şi paradoxuri. Opusculul principe‑
1
Metafizica, trad. cit. cartea a II‑a, cap. VII, pp. 66‑67; 35‑65.
2
Vezi, în acest sens, şi Gabriel Mihăilescu, Universul baroc al
„Istoriei ieroglifice“. Între retorică şi imaginar, Bucureşti, Fundaţia
Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2002.
REPERE CRITICE 1113
lui moldovean, reprezintă o replică polemică la catehismul,

publicat în acelaşi an la St. Petersburg (fără menţionarea nu‑
melui autorului), Pervoe učenie otrokom (Întâia învăţătură
pentru copii) a arhiepiscopului de Pskov Theofan Prokopovici
(1681‑1736). Prokopovici (care studiase în Germania protes‑
tantă) era, în acea vreme, principalul colaborator al ţarului
Petru cel Mare în acţiunea de reorganizare a Bisericii orto‑
doxe ruse care viza, în principal, subordonarea Bisericii faţă
de stat, desfiinţarea Patriarhiei şi preluarea atribuţiilor aces‑
teia de către instituţia sinodală. În acest sens, Theofan
Prokopovici va scrie, în 1719, Regulamentul ecleziastic în care
sunt expuse noile idei de administrare ecleziastică, în funcţie
de care va fi organizat şi Sf. Sinod, în 1721, după abolirea
Patriarhiei1. În lucrarea sa cu caracter didactic, Întâia învăţă‑
tură pentru copii, pătrund unele înrâuriri reformate, luterane
sau calvine, pe care Dimitrie Cantemir le combate rând pe
rând în Loca obscura.
Cărturarul moldovean îi impută mai întâi autorului cate‑
hismului (pe care se preface că nu‑l cunoaşte) că în Predoslovie
făcuse concesii punctului de vedere calvin în chestiunea pre‑
destinaţiei: „cu greu ai putea să nu fii rău, după ce odată te‑ai
născut rău“ (afirmaţia lui Prokopovici – p. 1063)2. El arată că,
dimpotrivă, „în mod firesc toţi s‑au născut buni; după naştere
însă, prin contact cu cei răi sau dacă n‑au avut parte de de‑
prinderi evlavioase şi bune, oamenii ajung să se dedea la rele“
1
Vezi P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti,
Ed. Academiei, 1958, p. 204, precum şi Manuela Anton, „Dimitrie
Cantemir şi Theofan Prokopovič – două păreri divergente despre
literatura didactică“, în Texte uitate, texte regăsite, vol. III, Bucureşti,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2004, pp. 154, 165‑167.
2
Citatele din Loca obscura le dăm după textul publicat în
traducere românească de Pr. Prof. Teodor Bodogae: „Locuri obscure
în catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul
«Prima învăţătură pentru prunci», iar acum clarificate de principele
Dimitrie Cantemir“, în Biserica Ortodoxă Română, XCI, nr. 9‑10,
1973, pp. 1063‑1111.
1114 REPERE CRITICE
(pp. 1063‑1064). În continuare, Cantemir se opune inovaţiei

didactice propusă de reformatorul rus, prin care copiii ar tre‑
bui, după învăţarea alfabetului şi deprinderea cititului, să afle
mai degrabă „tâlcul“ psalmilor şi al molitvelor decât să‑i înveţe
pe dinafară. Principele cărturar expune, în replică, sistemul
pedagogic tradiţional practicat în acea vreme în şcolile orto‑
doxe româneşti sau de aiurea14, de la care – consideră el – nu
e bine să ne abatem în niciun fel: primul pas este însuşirea
deprinderii de a‑şi face cruce (cu acest prilej, autorul nostru
simulează uimirea în faţa constatării absenţei oricărei referiri la
sfânta cruce în Întâia învăţătură...), urmează apoi învăţarea
alfabetului, a diverselor rugăciuni şi cântări bisericeşti obişnu‑
ite în Biserica ortodoxă (începând cu Pentru rugăciunile sfinţi‑
lor Părinţi, Doamne Iisuse Hristoase mântuieşte‑ne pe noi şi
încheind cu Crezul), după care copiii sunt deprinşi cu lectura
Faptelor şi a Epistolelor Apostolilor, urmată de cea a Noului
Testament al Domnului Hristos, însoţită de comentariile sfin‑
ţilor Părinţi, şi, abia la sfârşit, se trece la citirea şi traducerea
Vechiului Testament, „după ce s‑a consolidat în chip nezdrun‑
cinat temelia credinţei ortodoxe“ (p. 1068). Respectarea cu
stricteţe a vechilor tradiţii nu este nicio clipă scăpată din ve‑
dere: „De aceea dacă cineva ar îndrăzni să introducă altă me‑
todă de instruire a copiilor, oricât de bună şi zeloasă i‑ar fi
încercarea, cred că vrând‑nevrând n‑ar putea scăpa de ruşinea
de a fi bănuit şi batjocorit ca reformator sau stricător al vechi‑
lor tradiţii“ (p. 1068).
Mai departe, Prokopovici consideră că educaţia copiilor tre‑
buie să înceapă cu învăţarea şi explicarea Decalogului, problemă
căreia îi consacră, de altfel, circa două treimi din întreaga lu‑
crare. Cantemir afirmă, dimpotrivă, importanţa primordială, în
şcoală, a învăţăturilor din Noul Testament, pentru că, mai întâi,
acestea reprezintă legea deplină (spre deosebire de cea din
Vechiul Testament care este nedesăvârşită) şi, apoi, pentru că prin
acestea se defineşte specificitatea creştinismului prin raportare la
celelalte religii monoteiste, mahomedanismul şi iudaismul:
REPERE CRITICE 1115
„Dacă deci se cere să definim «iudaismul» sau să spunem «care

e Legea Domnului», pe care evreii cred c‑o mărturisesc ei cei
dintâi, desigur că evreul va răspunde că aceasta e Decalogul cel
dat de Domnul prin Moisi, pe când mahomedanul va răs‑
punde că aceasta ar fi Coranul dat de Dumnezeu prin
Mahomed, iar creştinul va spune că e învăţătura Evangheliei
dată prin Iisus Hristos“ (p. 1069). În legătură cu explicarea
primei porunci, Cantemir atrage atenţia asupra necesităţii de a
o înţelege în lumina Noului Testament şi nu a legii celei vechi.
Prin aceasta este vizată desigur concepţia creştină despre fiinţa
unică a lui Dumnezeu şi despre întreita Sa ipostaziere. Încă o
dată, cu această ocazie, principele moldovean se preface, cu
abilitate retorică, a fi surprins de lipsa oricăror referiri, de
această dată, la Sf. Treime în manualul lui Theofan Prokopovici
(cum remarcase mai înainte în legătură şi cu sfânta cruce): „În
schimb, după porunca Noului Testament Dumnezeu cel unul
trebuie adorat în trei persoane; afară de acest Dumnezeu, nu
este altul. De ce însă, în explicaţiile din această cărticică nici
măcar nu se face menţiune despre Sf. Treime (care e începutul,
miezul şi sfârşitul acestei porunci), – nimeni, cred, nu se poate
mira destul despre acest lucru“ (p. 1072).
Discutarea poruncii a doua îi prilejuieşte cărturarului
nostru un lung excurs asupra teologiei sfintelor icoane. Acesta
este prilejuit de unele obscurităţi şi afirmaţii incomplete din
textul catehismului lui Prokopovici. De pildă, explicarea no‑
ţiunii de „idolatrie“ („adică atunci când cineva smerenia cu‑
getului o arată cuiva din teamă sau speranţă faţă de el, pe
motiv că acela ar avea în sine o oarecare putere nevăzută“ – T.
Prokopovici, cit. ibid., p. 1073) este considerată neclară şi
prea generală, putând astfel dobândi unele sensuri „pericu‑
loase“ pentru spiritul ortodoxiei. Este avută, aici, în vedere
„puterea nevăzută“ a icoanelor, dar şi cea care se manifestă
prin Sfintele Taine (ocazie bună pentru Cantemir de a le trece
în revistă însoţindu‑le de definiţiile cele mai riguroase), care
pare să fi fost exclusă din formularea lui Prokopovici, chiar
1116 REPERE CRITICE
dacă acesta „a prezentat lucrurile cu gând curat“ (p. 1073),

dar „distincţia trebuia neapărat făcută“ (p. 1074). În ceea ce
priveşte felul cum trebuie înţelese icoanele creştine, Cantemir
îi reproşează lui Prokopovici că rămâne cantonat exclusiv în
sfera definiţiilor negative („icoanele nu sunt idoli“ sau „cinsti‑
rea lor nu e idolatrie“ – p. 1075) ceea ce este considerat a fi
cu totul insuficient: „...pentru ca să priceapă copiii, la între‑
barea pusă trebuia să se fi răspuns scurt şi precis: icoanele,
cum am spus mai sus, sunt podoaba bisericii şi cuvintele pic‑
tate ale Evangheliei“ (p. 1076). Atât în definiţia „afirmativă“
propusă, cât şi în cea care priveşte felul cinstirii icoanelor
(prin introducerea distincţiei necesare dintre lemnul icoanei
şi chipul pictat pe acesta, căruia ne şi închinăm), Cantemir se
sprijină pe citate, în limba greacă, din actele Sinodului al
VII‑lea Ecumenic. Citatele, tot mai ample, se înmulţesc pe
paginile următoare ale lucrării, odată cu dezvoltarea amănun‑
ţită, bazată pe distincţii din ce în ce mai subtile, a relaţiei – de
opoziţie sau de analogie – dintre idoli, moaşte, icoane şi pro‑
totipul acestora, precum şi a modului cum icoanele trebuie
venerate în Biserica creştină, arătând, în acelaşi timp, multă
îngăduinţă faţă de înclinarea către superstiţie sau de religiozi‑
tatea exagerată a oamenilor simpli (faţă de care Prokopovici
se manifestă, dimpotrivă, excesiv de critic)1. În acest context,
Cantemir dovedeşte o foarte bună cunoaştere a rânduielilor
referitoare la aşezarea icoanelor în biserică şi face o prezentare
a principalelor coordonate ale programului iconografic al
unei biserici ortodoxe: începând cu tematica icoanelor pictate
din altar, de pe uşile împărăteşti şi de pe celelalte două, ale
diaconilor, a celor de pe catapeteasmă (din primul rând, al
doilea rând etc.), continuând cu icoana Pantocratorului din
cupola bisericii, apoi cu scenele din Evanghelie şi cu portre‑
tele diferiţilor sfinţi şi mucenici, din naos şi pronaos, şi înche‑
1
„Într‑adevăr prea aspru e criticată simplitatea unor creştini fără
şcoală, în orice caz nu chiar cu motiv clar şi plauzibil“ (p. 1086).
REPERE CRITICE 1117
ind cu reprezentarea, zugrăvită deasupra uşii de la intrare, a

„învierii de obşte, precum şi a dreptei şi înfricoşătoarei jude‑
căţi“ (p. 1084). Comentând interpretarea poruncii a treia,
principele moldovean zăboveşte în continuare asupra proble‑
maticii icoanelor şi combate cu vehemenţă neîncrederea –
manifestă la autorul catehismului – în puterea de a săvârşi
minuni şi descoperiri, proprie icoanelor, moaştelor, sfintei
cruci sau locurilor sfinte. După ce admite – pentru a aduce
totuşi o justificare atitudinii neortodoxe a autorului catehis‑
mului – că „există unii blestemaţi şi impostori care înşală cu
icoane şi cu moaşte spunând că ar fi sfinte şi făcătoare de
minuni, pe când în realitate nu sunt aşa“ (p. 1089), autorul
nostru aduce argumente tari, mărturii şi citate de autoritate
(în special din actele aceluiaşi Sinod al VII‑lea) pentru a
înlătura orice îndoială privitoare la puterea făcătoare de mi‑
nuni a icoanelor şi a celorlalte lucruri sau locuri sfinte dis‑
cutate, cu condiţia prealabilă a existenţei unei credinţe
nestrămutate în Dumnezeu1. Concluzia, enunţată cât se
poate de răspicat, a acestui pasaj decurge dintr‑o asumare de‑
plină a tradiţiilor creştin‑ortodoxe: „Aşadar, din argumentele
aduse mai sus trebuie să conchidem pe bună dreptate că orice
sfântă cruce, fi e că e confecţionată din lemn sau din orice fel
de material, fi e că e semnată cu degetele în frunte sau în aer,
a făcut şi poate face minuni, iar icoanele sfinţilor, fără vreo
1
Chestiunea este reluată şi dezvoltată puţin mai departe, în
comentarea – întemeiată pe pasajul din Matei X, 41 – a interpretării
lui Prokopovici la porunca a şaptea: „De aceea trebuie ţinut bine
seama şi de icoanele cărora li se atribuie pe nedrept faimă miraculoasă.
[…] Căci dacă cineva a scornit că sub chipul zeului Neptun se ascunde
însăşi icoana Sfântului Spiridon […], eu rămân desigur la convingerea
că cinsteam şi mă închinam icoanei Sfântului Spiridon (poate falsă)
care zilnic făcea minuni […]. În schimb, impostorul va fi vădit de
mânia lui Dumnezeu în ziua aceea când această mânie se va vărsa peste
cei ce se ating de sfinţii Lui şi de cei ce falsifică profeţiile Lui, lucru pe
care de altfel îl mărturiseşte, că tot ce se primeşte, să se primească după
felul de a fi al primitorului“ (p. 1096).
1118 REPERE CRITICE
considerare faţă de noutatea sau vechimea picturii, toate ca şi

sfintele lor moaşte, fi e că sunt întregi, fie numai părţi din ele
sau părticele cât de mici din trupurile lor, toate deopotrivă
[…] au săvârşit şi vor putea săvârşi vindecări, tămăduiri şi alte
multe şi diferite minuni, din îngăduinţa şi descoperirea lui
Dumnezeu…“ (p. 1091).
În continuare, Cantemir insistă pe justa înţelegere a tainei
pocăinţei şi a spovedaniei în lumina învăţăturilor ortodoxe.
Theofan Prokopovici considera, în tâlcuirea poruncii a şaptea,
că cineva care a furat nu va putea fi iertat până ce bunul străin
nu va fi redat stăpânului său (p. 1096). De asemenea, în inter‑
pretarea poruncii a noua, el afirma că orice batjocură sau le‑
zare a cinstei sau onoarei cuiva nu se poate ierta decât dacă
greşeala este îndreptată şi minciuna, mărturisită (p. 1097).
Atrăgând atenţia asupra insuficienţei acestei ultime formulări
(căci nu se precizează în faţa cui trebuie să mărturisim min‑
ciuna), Cantemir face distincţia necesară dintre „jurisdicţia
civilă şi umană“ şi „dreptul divin“, reamintind cititorilor im‑
portanţa decisivă a duhovnicului şi a spovedaniei în iertarea
păcatelor de către Dumnezeu: „Păcatele, oricât de mari şi de
aducătoare de moarte ar fi, odată iertate de duhovnic aici pe
pământ, prin spovedanie şi părere de rău, sunt iertate şi în cer
de către Dumnezeu, după legea bisericească a adevărului veş‑
nic: «păcatul odată mărturisit, nu mai e păcat»“ (p. 1100).
În sfârşit, o altă problemă asupra căreia Cantemir se
opreşte în două rânduri în ultima parte a lucrării sale este de‑
finirea cât mai precisă, precum şi tâlcuirea dogmei „fecioriei
veşnice“ a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, prea repede
expediată sau insuficient expusă în catehismul lui Prokopovici.
Constatarea acestuia cum că „salutarea arhanghelului“ sau
„Bunavestire“ „este prin sine destul de limpede, încât nu mai e
nevoie de a fi tâlcuită“ (p. 1104) provoacă ironia tăioasă a apă‑
rătorului moldovean al ortodoxiei, urmată de o punere la
punct cât se poate de neechivocă: „E lucru tare de mirare cu
câtă grabă s‑a nevoit autorul să scrie acest catehism cât mai
REPERE CRITICE 1119
scurt! […] Noi însă zicem că aici nu numai ne minunăm, ci

poate tot ce trebuie să lăudăm mai mult, aceasta o avem aici:
început şi cap al mântuirii neamului omenesc, pentru care
Cuvântul trup s‑a făcut, Dumnezeu devine om, iar omul se
îndumnezeieşte în aşa măsură încât unde vrea Dumnezeu se
biruieşte rânduiala fi rii. Fecioara preacurată şi neatinsă de
bărbat în pântece ia şi naşte fiu. Al cui? Al lui Dumnezeu. Din
cine? Din Duhul Sfânt. Fecioară înainte de naştere, fecioară în
naştere şi după naştere tot fecioară. Oare este aici «ceva care se
descoperă prin sine şi nu mai are nevoie de tâlcuire»? Ba toc‑
mai că are nevoie şi încă de foarte multă explicare“ (p. 1104).
Urmează expunerea, pe scurt, a tainelor care se cuprind, „după
părerea generală a Bisericii“, în tot atâtea silabe, precum şi lu‑
crurile negrăite ale iconomiei dumnezeieşti ascunse în tot atâ‑
tea cuvinte ale Buneivestiri. Este dată, apoi, tâlcuirea fiecărui
cuvânt sau a fiecărei sintagme din salutarea arhanghelului.
Puţin mai departe, Cantemir recurge la mijloacele patetice ale
retoricii atunci când respinge formularea incompletă a autoru‑
lui catehismului privitoare la fecioria Maicii Domnului: „Tot
aşa să ştie copiii să se ferească şi să fugă de credinţa necuviin‑
cioasă a unor oameni pierduţi, care, acceptând în chip nedrept
şi pervers prepoziţia grecească ἕως („până ce“), au îndrăznit
nemernicii să pună la îndoială – se îngrozeşte sufletul vorbind
astfel! – curăţenia trupească a Născătoarei de Dumnezeu şi pu‑
rurea Fecioarei Maria...“ (p. 1110).
Bun cunoscător şi fervent apărător al tradiţiilor şi rându‑
ielilor ortodoxe, Dimitrie Cantemir îşi susţine adesea afirma‑
ţiile cu pasaje extrase din Mărturisirea ortodoxă a lui Petru
Movilă (tipărită, în 1712, la Kiev, în slavonă) sau cu citate
din imnografia Bisericii răsăritene şi vorbeşte despre necesita‑
tea cunoaşterii limbii greceşti pentru înţelegerea corectă a dis‑
tincţiilor terminologice (cum ar fi cea dintre latrie, dulie şi
hiperdulie) proprii teologiei ortodoxe. El nu încetează totuşi
să ne surprindă pe alocuri, chiar şi în cuprinsul acestei scrieri
apologetice, cu o atitudine paradoxală, specifică cărturarului
1120 REPERE CRITICE
umanist şi baroc pe care îl cunoaştem din celelalte lucrări ale

sale. El se întemeiază, de exemplu, în apărarea principiilor
ortodoxiei, pe o serie întreagă de argumente extrase dintr‑un
catehism sau din lucrări polemice romano‑catolice1. Dintr‑o
asemenea lucrare vor fi fost extrase şi citatele, cuprinzând cu‑
vinte de apărare a icoanelor, din epistola papei Grigore al
II‑lea către Leon Isaurul sau a papei Adrian către împăratul
bizantin Constantin al VI‑lea. Ambilor papi li se acordă, în
bună tradiţie catolică, atributul de „sfinţi“ (p. 1079). Aşa se
explică şi referirea frecventă la „doctorii Bisericii“ (p. 1065),
însuşi Mântuitorul nostru fiind numit „doctorul slujirii
veşnice“ (p. 1066). Într‑o măsură mai mare ca în Divanul
sunt, pe de altă parte, surprinzătoare, aici, argumentele aduse
în sprijinul ortodoxiei împrumutate din autorii clasici ai
Antichităţii, Cicero, Vergiliu, Diogene Laertius sau Tibul.
Amintind, pe urmele Sf. Apostol Pavel, de importanţa fecio‑
riei în Biserica creştină, învăţatul umanist moldovean face şi
un mic excurs prin cultura sa clasică: „... fapt pe care, în afară
de Sfântul Pavel şi de întreaga Biserică a lui Hristos, l‑au pro‑
povăduit şi şcolile mai vestite ale păgânilor, îndeosebi secta
pitagoreilor care descria cu cele mai mari laude viaţa retrasă şi
castitatea trupească, iar unuia care zicea că preferă să fi e în
contact cu femeile, decât cu filozofii (care se ştie că dispreţu‑
iesc societatea femeilor), Pitagora i‑a răspuns că ai săi mai bu‑
curos se bălăcesc în noroi decât în apă2. Părerea poetului
Virgiliu era: în această religie să se păstreze feciorelnici nepo‑
ţii, iar poetul Tibullus zicea: celor mari le plac fecioarele ti‑
nere, veniţi dar tinerelor în haine curate şi aduceţi zeilor apa
izvoarelor limpezi“ (p. 1095). Mai curios, în această lumină,
1
Vezi, în acest sens, şi studiul introductiv la ediţia citată: Pr. Prof.
Teodor Bodogae, „Dimitrie Cantemir, pedagog şi teolog ortodox“, în
Biserica Ortodoxă Română, XCI, nr. 9‑10, 1973, p. VIII.
2
În legătură cu acest pasaj, Cantemir notează pe margine: „Laertius:
De vita et moribus philosophorum“ (v. Nota 161, în D. Cantemir, Locuri
obscure..., ed. cit., p. 1095).
REPERE CRITICE 1121
este apelul lui Cantemir la „tribunalul“ raţiunii şi al înţelepţi‑

lor păgâni pentru a‑şi completa raţionamentul privitor la ca‑
racterul „imperfect“ al legii celei vechi, mărturia nemijlocită a
cuvintelor Mântuitorului părând a fi, aici, insuficientă: „Dacă
deci un bun închinător al legii lui Moisi e judecat de către
Mântuitorul ca nedeplin, atunci fără îndoială că şi acea lege e
imperfectă, fiindcă nu numai credinţa creştină spune acest
lucru, ci şi lumina firească a minţii şi axioma păgână o afirmă,
iar dacă şi una şi cealaltă o spun, atunci cu atât mai vârtos aşa
trebuie să fi e“ (p. 1069).
Loca obscura... reprezintă, în concluzie, una dintre puţi‑
nele scrieri originale de polemică confesională alcătuite, în‑
tru apărarea ortodoxiei, de către un român în epoca veche1.
Ea ni‑l înfăţişează pe Dimitrie Cantemir nu doar ca un sus‑
ţinător necondiţionat al dogmelor, învăţăturilor şi tradiţiilor
creştin‑ortodoxe, ci şi ca un cărturar umanist, un excelent
mânuitor al instrumentelor retoricii şi, nu în ultimul rând,
un polemist curajos (dată fiind poziţia privilegiată a lui
Theofan Prokopovici ca favorit declarat al ţarului în chesti‑
uni de doctrină şi organizare ecleziastică).
(Gabriel Mihăilescu, „Un apologet paradoxal al
ortodoxiei: D. Cantemir în Loca obscura“, în „Tabor“,
nr. 2, mai 2012, p. 70‑74)
Se spune că au şi cărţile soarta lor. A ştiinţei sacro‑sancte de

nezugrăvit imagine, lucrarea de tinereţe a principelui Dimitrie
Cantemir – care reprezintă, totodată, şi prima scriere filosofică
1
Dimitrie Cantemir se situează, în acest sens, alături de Varlaam,
mitropolitul Moldovei, cu al său Răspuns împotriva Catihismusului
calvinesc (Iaşi, 1645) şi de Nicolae Milescu, cu Enchiridion sive Stella
Orientalis Occidentali Splendens (redactat în 1667 şi publicat de
Antoine Arnauld şi Pierre Nicole în La perpetuité de la foi de l´Église
Catholique, Paris, 1669).
1122 REPERE CRITICE
românească originală – n‑a avut, până în vremea noastră, o

soartă de invidiat. Scrisă la Constantinopol în jurul anului
1700, a căzut mai întâi, cu totul, pradă uitării pentru mai
bine de un secol şi jumătate, cât a zăcut îngropată în arhivele
friguroasei Rusii. A fost redescoperită într‑un moment de
entuziasm – al naţiunii române care‑şi recucerea indepen‑
denţa – şi, după o altă jumătate de veac, a reintrat în circu‑
laţie printr‑o editare total neprofesionistă; a suferit apoi de
pe urma unor interpretări defectuoase. Cu toate acestea,
rămâne o lucrare importantă pentru gândirea românească,
meritând să‑şi reocupe locul care i se cuvine între operele
fundamentale ale acesteia.
Că merită un loc de seamă între scrierile filosofice româ‑
neşti n‑ar fi trebuit poate demonstrat dacă eclipsa îndelun‑
gată în care a intrat nu ar fi avut loc. Însă, din păcate, ca şi în
cazul altor scrieri cantemiriene, lenta ieşire la lumină a
Sacrosanctae scientiae... îl pune pe cititorul de azi dinaintea
unor idei şi imagini destul de nefamiliare, îndrumându‑l cu
uşurinţă pe cărări întortocheate. „Modernizarea“forţată a
acestor idei şi imagini este prilej de înţelegere eronată. Înainte
de a examina idei şi imagini din A ştiinţei sacro‑sancte de ne‑
zugrăvit imagine, se cuvine să reconstituim intenţiile care au
stat la baza scrierii ei. Trebuie să o spunem dintru început:
aceste intenţii au fost formulate explicit de către autor, dar nu
au fost accesibile cititorilor până în pragul secolului XXI. Şi
aceasta deoarece epistola dedicatorie, redactată de Cantemir
pentru a fi aşezată în fruntea scrierii sale, s‑a rătăcit printre
hârtiile aduse de Gr. Tocilescu din Rusia, cu ocazia misiunii
sale recuperatorii încredinţate de Academia Română, şi a fost
redescoperită şi publicată abia recent1. Această dedicaţie – în
1
A Dio Pater – Dedicatoria şi Index Rerum al Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago au fost publicate în anul 2003 în revista
„Archaeus, Études d’histoire des religions“, VII, nr. 3–4, p. 245–269.
Ediţia operei cantemiriene, publicată recent în Italia (Dimitrie
Cantemir, L’immagine irraffigurabile della Scienza Sacro‑Santa, a cura di
REPERE CRITICE 1123
fapt, o rugăciune – dezvăluie eforturile neîntrerupte ale tână‑

rului prinţ filosof de a intra în posesia cunoaşterii Eternei
Raze a Splendorii Supracereşti a Tronului Dumnezeiesc, ceea
ce este, de altminteri, cu neputinţă în lipsa iluminării, de că‑
tre Acesta, a întunecatului intelect omenesc al autorului1. Ea
se înfăţişează Creatorului lumii ca o cerere lipsită de orice
cutezanţă, dar plină de dorinţa învăluirii în acea Lumină care
alungă tenebrele ignoranţei. Lumina dumnezeiască invocată
va reînsufleţi intelectul toropit de simţuri, pentru ca acesta să
se poată îndrepta către Dumnezeu, adorându‑l în curăţia du‑
hului (pure spiritualiterque). Principele filosof îşi afirmă astfel
cu putere credinţa creştin ortodoxă. Această credinţă nu este
doar o credinţă, separată de cunoaşterea aflată în raporturi
mai mult sau mai puţin accidentale cu ea, ci izvorul cunoaş‑
terii autentice, care este opusă cunoaşterii bazate pe simţuri.
Astfel, în pofida diferitelor interpretări de până acum, lucra‑
rea lui Cantemir nu este o lucrare „ştiinţifică“ în sensul mo‑
dern al cuvântului, ci o scriere „metafizică2. Nu cercetarea
naturii după alcătuirea ei este scopul cărţii, ci cercetarea crea‑
ţiei lui Dumnezeu după puterile modestului intelect ome‑
nesc. Meritul principal ce poate fi atribuit scrierii A ştiinţei
sacro‑sancte de nezugrăvit imagine nu este, aşadar, de a fi o
primă anticipare, la noi, a ştiinţei moderne, ci de a fi o apă‑
rare, cu mijloacele filosofiei, a credinţei creştin ortodoxe.
Vlad Alexandrescu, Traduzione di Igor Agostini e Vlad Alexandrescu,
Introduzione e note di Vlad Alexandrescu, Edizione critica del testo
latino di Dan Sluşanschi e Liviu Stroia, Milano, Le Monnier
Università, 2012, p. 62 – ediţie în continuare prescurtată I), conţine
şi aceste două texte.
1
„…Radium Supraquamaeterni et inaccesibilis Tui Splendoris e
Supracaelesti Maiestatis Tuae Throno demitte et tenebricosam obscuramque
inutilis famuli tui Intellectus scintillam illuminato!“ – I, p. 82.
2
Dacă prin „metafizică“ înţelegem ştiinţa aristotelică a primelor
principii, lucrarea lui Cantemir nu este o metafizică. Dacă o înţelegem
ca ştiinţa creştină a primelor principii, titlul dat scrierii în prima ediţie
în limba română ar putea fi acceptat (vezi şi infra).
1124 REPERE CRITICE
Demersul său nu este o noutate, literatura de acest tip nefiind

o raritate în cultura bizantină; nou este doar apelul la apara‑
tul terminologic vanhelmontian.
De fapt, Cantemir este chiar un adversar declarat al noii
ştiinţe a naturii. O asemuieşte cu arta înşelătoare a picturii
care, spre deosebire de ştiinţa autentică, utilizează „colorile pe
cari le‑ai cumpărat în prăvăliile diversităţii1, redând, cu alte
cuvinte, prin conceptele (simbolic: colorile) ei, o imagine ire‑
ală pe un fond care o respinge („pânza pe care ţi‑ai pus‑o di‑
nainte2, ceea ce simbolizează cadrul sensibil al lumii). Fondul
este „o materie deşartă“ (materiam vanam), conceptele (colo‑
rile) „o formă fără formă“ (formam informem). Golul materiei
(ontic‑privativ) şi informul formei (logic‑negativ) nu pot co‑
exista, căci sunt, a priori, inexistente; coexistenţa lor, accep‑
tată doar ipotetic (simbolic: „făcându‑l să participe din
amândouă sexele3, adică dându‑i un statut ambiguu şi ames‑
tecat), conduce la imaginea unei ştiinţe corcite, pestriţe, care
contravine simplităţii adevărului4.
Respingerea, de către tânărul filosof, a ştiinţei senzitive do‑
vedeşte deci o poziţie mai radicală decât cea, analoagă, a lui
Platon, faţă de „născocitorii de imagini“. Căci pentru Platon,
deşi cu greutate, gândirea rămânea capabilă încă să se ridice de
una singură până la Adevăr; pentru Cantemir, intelectul nu
poate ieşi, de unul singur, din capcana simţurilor. Intelectul
(sau „cea de‑a treia operaţie a minţii“ – „tertia mentis opera‑
tio“) este constrâns să înainteze pe urmele operaţiilor anteri‑
oare (simţirea, fantezia – imaginaţia) şi nu se poate dezlega de
1
Dimitrie Cantemir, Metafizica, din latineşte de N. Locusteanu,
cu o prefaţă de Em. C. Grigoraş, Editura „Ancora“ S. Benvenisti &
Co., 1927 – în continuare prescurtată M, p. 34.
2
M, p. 34.
3
M, p. 35.
4
Simplitatea adevărului, perfecţiunea sa neamestecată, este o
temă preluată de gânditorii creştini din cultura greacă şi aplicată chiar
raportului dintre doctrina creştină şi filosofiile profane.
REPERE CRITICE 1125
unul singur de ele; intelectul pur nu este o înzestrare naturală

a omului; pentru a accede la el e nevoie de ajutorul divin. Or,
ştiinţa naturii se dispensează, odată cu nevoia acestei inter‑
venţii, şi de posibilitatea atingerii Adevărului.
Încercarea de a înţelege puţin mai detaliat motivele reacţiei
cantemiriene contra noii ştiinţe senzitive ne constrânge să ne
îndreptăm şi asupra contextului intelectual constantinopoli‑
tan, în care se găsea aruncat autorul, ostatic al sultanului încă
din 1693. Aici, învăţământul organizat de Patriarhia ortodoxă
continua linia deschisă de Teofil Corydaleu, savant grec format
în Italia, în mediul catolic al Universităţii din Padova, într‑o
epocă în care scolastica încerca din răsputeri să integreze recen‑
tele rezultate ale cercetărilor din domeniul geografiei, fizicii,
astronomiei în propriul sistem de provenienţă aristotelică.
Cantemir, educat la Iaşi de Ieremia Cacavela, ale cărui cunoş‑
tinţe fuseseră dobândite într‑un mediu protestant, percepe
ideile vehiculate de corydaleenii contemporani cu el drept
imixtiuni, nedeclarate pe faţă, ale „latinilor“ în chestiuni, din‑
colo de orice revizuire, ale ortodoxiei. Dimpotrivă, ideile pro‑
venite din nordul protestant european, pe filiera lui Cacavela,
îi apar ca fiind mai demne de încredere, potrivite unei prelu‑
crări proprii. În scrisoarea adresată dascălului său, rămas în
Moldova, inclusă în A ştiinţei sacro‑sancte de nezugrăvit ima‑
gine, principele îşi compară surghiunul pe malurile Bosforului
cu robia egipteană, enumerând, printre necazurile de care este
chinuit, şi pe acela de a fi pus în faţa unor ştiinţe ale căror axi‑
ome sunt divergente şi ale căror doctrine, deşi mult diferite
între ele, nu oferă niciuna certitudinea urmărită1. Soluţia tână‑
1
Divergenţele dintre diferitele orientări în cadrul ortodoxiei
contemporane lui Dimitrie Cantemir, alimentate nu doar de scopuri
strict doctrinare, ci şi de intenţii politice, mai mult sau mai puţin
mărturisite, fac ca poziţia luată de Cantemir în Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago să nu poată fi înţeleasă pe deplin fără a se ţine cont
şi de ele. Putem să ne limităm aici la constatarea că, în calitate de fiu de
domnitor pământean şi de pretendent la tronul Moldovei legitimat de
1126 REPERE CRITICE
rului filosof este una singură: „dela ştiinţa sensitivă trebue să‑şi
ia rămas bun, (...) de oamenii de ştiinţă sensitivă trebue să
fugă1. Faptul că, respingând ştiinţa sensitivă şi pe oamenii ei,
Cantemir îmbrăţişează aparatul conceptual al lui Van
Helmont, ostil şi el aristotelismului scolastic, le‑a prilejuit in‑
terpreţilor operei sale constatări eronate cu privire la intrarea
lui în sfera de influenţă a teosofiei. Cantemir n‑ar fi mers cura‑
jos până la capăt pe noul drum deschis de ştiinţele moderne
ale naturii, rămânând prizonierul speculaţiilor teosofice, infir‑
mate apoi pe calea experimentului.
Retragerea din faţa ştiinţei sensitive, ca şi cea din faţa oame‑
nilor acestei ştiinţe, nu este însă defel o capitulare. Este, de fapt,
o regrupare în vederea unei apărări mai energice a Adevărului,
o reconsiderare a terenului pe care se duce bătălia, precum şi a
adversarilor (dintre care unii se înfăţişează ca falşi prieteni ai
Adevărului). Familiarizarea lui Cantemir cu lucrările lui Van
Helmont, din opera căruia a alcătuit o colecţie impresionată
de extrase (peste opt sute de pagini) şi i‑a închinat o Laudă
cătră izvoditoriu şi cătră virtutea învăţăturii lui2, are ca scop
cutumele moldoveneşti, Cantemir se va plasa firesc de partea orientării
care susţinea, pe plan politic, continuarea rezistenţei faţă de Imperiul
otoman. Aceasta era orientarea promovată de cei care au optat pentru
apropierea de gândirea europeană protestantă. Adepţii unei
„colaborări“ cu Poarta (spre exemplu, Mavrocordaţii şi susţinătorii
lor) s‑au plasat de partea gândirii catolice, căutând susţinerea puterilor
catolice europene, interesate pe atunci de pacea cu turcii.
1
M, p. 22.
2
Redactată atât în latină, cât şi în română, această Laudă cătră
izvoditoriu…, urmată de un cuvânt în latină (Lectori amico), a fost
cunoscută cercetătorilor operei cantemiriene, spre deosebire de textele
la care ne‑am referit în nota 1. Ea previne exagerarea influenţei lui Van
Helmont asupra tânărului Cantemir. Adversitatea teosofului bruxellez
faţă de logică, de pildă, nu e împărtăşită de Cantemir care, pe când
utiliza terminologia vanhelmontiană, se ocupa şi cu studiul logicii
aristotelice. Acceptarea logicii Stagiritului nu este deloc condiţionată de
acceptarea metafizicii, fizicii sau cosmologiei aristotelice, iar Cantemir
pare a fi înţeles destul de bine acest lucru.
REPERE CRITICE 1127
asimilarea acelor instrumente susceptibile de a‑i combate efi‑

cient pe adepţii ştiinţei senzitive, dar nu implică adoptarea, de
către tânărul filosof, a poziţiei acestuia. Este o situaţie asemă‑
nătoare cu cea a împrumutului cantemirian din lucrările lui
Wissowatius în Divanul publicat cu puţin timp înainte la Iaşi:
preluarea unor largi fragmente ale acestuia nu are drept conse‑
cinţă aderarea autorului moldovean la doctrina unitariană.
(Dragoş Popescu, „Timpul creaţiei sacre în Sacrosanctae
scientiae indepingibilis imago de Dimitrie Cantemir“, în
„Revista de filosofie“, LXI, 1, Bucureşti, 2014, p. 51‑54)

Cantemir 2017 Vol 3 BT

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cantemir 2017 Vol 3 BT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIMITRIE CANTEMIR

Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte •

volum apărut cu prilejul centenarului

FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editarea textului latinesc, aparatul critic şi indicii

Traducere din limba latină

Proiect editorial finanţat de

© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin

Studiu introductiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XXVII

IV. Monarchiarum physica examinatio . . . . . . . . . . . . . . CCXI

ICOANA DE NEZUGRĂVIT A ŞTIINŢEI

Capitolul 8. Este descrisă punerea la încercare a

Capitolul 2. Orice este cunoscut prin simţuri nu reprezintă

Capitolul 14. Sunt definite rosturile astrelor în

convinsă – prin două adverbe explicate dialectic – să

Capitolul 33. Se explică faptul că adverbul „nu cumva“

cauza transformărilor pământeşti. Cum sufletul

Capitolul 16. Este descrisă podoaba lumii după potop

Capitolul 26. Pentru a demonstra autoritatea celor

timpului; după ce sunt respinse, se extrag din ele

Capitolul 11. După Aristotel, pământul şi polii nu sunt

de nimic creat şi nici nu are ceva în comun cu

timpului şi al vieţii şi făgăduind multe pentru viaţa

celelalte animale? Originea eticii. Cauza înfumurării

veşmântului; descoperindu‑se doar două monarhii,

cunoscut. Şi care este semnul după care se recunosc

deosebirea dintre preştiinţa dumnezeiască şi ceea

PASAJE NECLARE ÎN CATEHISMUL PUBLICAT

Din interpretarea rugăciunii domneşti . . . . . . . . . . . . . 769

O CERCETARE NATURALĂ A MONARHIILOR . . . 811

ELOGIU PENTRU AUTOR ŞI PENTRU

MICĂ INTRODUCERE LA MICUL

Capitolul 12. Despre termenul categorematic şi cel

Capitolul 7. Despre unul, acelaşi şi despre altul; în care

Capitolul 3. Despre sofism sau silogismul sofistic. . . . . 987

Index nominvm et locorvm. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1057

DIMITRIE CANTEMIR. ELEMENTE ALE

Anii în care îşi scrie primele lucrări filosofice

ştiinţei preasfinte. După câteva amintiri fugare, descrie

Acolo unde se afla, studiile extinse şi aprofundate

Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago („Icoana de

interpretate anumite locuri din scrierile sfinte), Scrisoarea

veche şi curată. Gimnaziul acesta a avut, de bună sea‑

aveau cum să‑i fie străine. În Divanul, bunăoară, revine

care Cantemir afirmă că, în noua epocă, impun ca do‑

teologi în proximitatea tradiţiei patristice1. De altfel,

la actul de creaţie şi rânduiala divină, evenimentul că‑

tradiţia spirituală a omului european, pe de altă parte.

alternativă, o cale de ieşire din criza ce părea să devină

de înţelegere, o fac oarecum „ca în oglindă“, indirect şi

radical între Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte şi

importanţa gândirii raţionale într‑o lucrare de logică,

II. Sacro‑sanctae scientiae indepingibilis imago

Scrierea a fost redactată de Cantemir la Constantinopol,

de teologie etică. Primul tom („În care sunt cuprinse

nu a mai avut timp să elaboreze două tomuri distincte

păcate, necunoscută timp de aproape două secole.

dialoghează cu simţurile şi cu raţiunea, spre a se orienta

2. Alegoria pictorului aflat în faţa unui chip

Am văzut deja în ce fel sunt evocate, în scrisoarea

trece Cantemir după ce se vede din nou în exil. Dincolo

Aşa cum vedem, un intelectual de la 1700, situat la

fi reluată, cu detalii şi răsturnări de situaţie demne de

2. Alegoria pictorului aflat în faţa unui chip

sau „abstract“ („mai presus de cele senzoriale“). Îna