Sunteți pe pagina 1din 16

Recitind Jurnalul portughez

Autor: Matei CALINESCU | Categoria: http://www.observatorcultural.ro/*categoryID_37-articles_listing.html| 0 comentarii

Recomanda articolul prin: text

Tipareste pagina

Marime

Mircea ELIADE Jurnalul portughez si alte scrieri (vol. 1-2) Prefata si ingrijire de editie: Sorin Alexandrescu. Studii introductive, note si traduceri de: Sorin Alexandrescu, Florin Turcanu, Mihai Zamfir. Traduceri din portugheza si glosar de nume de Mihai Zamfir. Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, vol. 1 516 p., vol 2 508 p. Am recitit Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade in recenta editie de la Humanitas. il citisem pentru prima oara la biblioteca Regenstein a Universitatii din Chicago, cu aproape doua decenii in urma, in conditii speciale pe care le-am evocat in cartea mea Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade (2002). Printr-o scrisoare (din 22 septembrie 1988) adresata lui Robert Rosenthal, pe atunci director la Special Collections, vaduva lui Eliade, Christinel, de care eram apropiat si pe care o vizitam deseori, uneori impreuna cu Ioan Culianu, imi permisese accesul neingradit la manuscrisele Eliade, dar fara dreptul de a fotocopia vreun document. Aveam insa voie sa iau note. Asa ca prima lectura a Jurnalului portughez (care acopera perioada 1941-1945, urmata de lectura intregului Jurnal dintre 1945 si 1985, inclusiv a partilor neincluse in versiunile tiparite in traducere franceza sau engleza,1 caci in Romania, inca ocupata ideologic, nu se publicase pina atunci nimic din aceasta opera), prima lectura a fost una relativ lenta, cu multe intreruperi pentru a nota rezumativ continutul unor insemnari sau a copia pasaje care-mi pareau importante pentru biografia intelectuala a autorului; faptul ca aveam in fata foi de caiet acoperite de scrisul de mina al lui Eliade insusi (fie si in fotocopie) era, desigur, un privilegiu, dar incetinea si el lectura, caci textul trebuia descifrat si editat mental; unele stersaturi cereau o atentie sporita (cind rindurile taiate erau totusi lizibile) sau suscitau intrebari. Aceasta prima lectura n-a fost, asadar, cum sint de obicei primele lecturi ale unui text tiparit, care beneficiaza de o anumita continuitate si linearitate, atunci cind stimuleaza curiozitatea sau interesul cititorului (ca in cazul acelor carti care nu pot fi lasate din mina). Textul tiparit are si avantajul ca te poti oricind intoarce la el, ca poti regasi in el ceea ce ti-a solicitat atentia, ca-l poti reciti, ca el este, intr-un fel, propria sa memorie, o memorie care-ti sta la dispozitie si-ti poate reimprospata o amintire incetosata de timp ceea ce nu era cazul lecturii de la Regenstein, caci nu stiam cind si cum as mai fi putut obtine autorizatia sa revad acele manuscrise inghesuite in zecile de cutii mari de carton numerotate din depozitul de la Special Collections. Mai ales ca doamna Eliade, inainte de a-i scrie lui Rosenthal, imi ceruse sa-i promit ca nu voi

publica si nu ma voi referi la nici unul din materialele inedite aflate la Regenstein. Iam facut aceasta promisiune si am respectat-o: ceea ce m-a determinat sa abandonez proiectul cartii despre Eliade (pentru care, de altfel, voisem sa cercetez arhiva de la Chicago) si sa nu public nimic despre el multi ani. De aceea n-am participat, la vremea lor, la discutiile polemice in jurul trecutului politic al lui Eliade. Dupa moartea doamnei Eliade si dupa ce s-a spus mai totul despre aventura sluit legionara (cum o numeste el insusi, intre altele, in Jurnalul portughez), m-am simtit dezlegat de acea promisiune. Sa revin insa la prima mea lectura a Jurnalului portughez. Mi-am dat repede seama ca ma aflam in fata singurei parti nerevazute de autor a Jurnalului sau ceea ce nu putea decit sa intensifice curiozitatea mea de a-l descoperi pe Eliade, cu convingerile lui, intr-o perioada cruciala atit din punct de vedere istoric, cit si din acela al biografiei sale. Din notele pe care le-am luat atunci si care ma impiedicau sa inaintez in lectura cum as fi dorit, sa ma las prins de ea rezulta ca mi-au retinut atentia atit confuzia politica in care se afla Eliade in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cit si drama lui personala (cancerul uterin si moartea in chinuri a sotiei sale, Nina Mares, la Lisabona). Dar imi scapasera multe lucruri pe care le descopar acum, la o noua lectura sensul de criza de identitate intelectuala profunda si prelungita, apoi sensul final al unei renasteri spirituale, care nu era altceva decit o regasire a creativitatii, in exil de data aceasta, pusa sub semnul unei datorii: datoria creatiei culturale, dincolo de politica si impotriva terorii istoriei, resimtita cu forta unui imperativ categoric personal. - Sensurile ascunse ale evenimentelor istorice Ma bucur ca am putut reciti Jurnalul portughez in forma lui tiparita. A fost o lectura continua si curios-liniara aproape ca o prima lectura , desi intr-un orizont de asteptare de la inceput fixat, dar nu mai putin revelator de nuante neasteptate. Am facut multe sublinieri, desigur, dar ele n-au afectat cursivitatea lecturii, pe care am terminat-o in doua zile. in decursul ei am putut intrezari o structura narativa la inceput involuntara, mai tirziu deliberata care da fragmentelor o anumita unitate, semnificatia mai larga a unei experiente de tranzitie, de punere la incercare initiatica, de moarte simbolica si renastere (momente care coincid cu moartea reala a Ninei si cu decizia exilului: Incipit vita nova). Astfel, plecarea Ninei capata, pentru Eliade, spre sfirsitul anului 1944, un sens soteriologic: Nina n-a plecat de linga mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a ma face sa gindesc creator, adica pentru a-mi facilita mintuirea. Plecarea Ninei va avea pentru viata care mi-a ramas un sens soteriologic. Intilnim aici, intr-una din formularile ei timpurii, doctrina hermeneuticii creatoare a lui Eliade: spus simplu, aceasta ar consta in capacitatea de a patrunde sensurile ascunse ale evenimentelor istorice sau personale care, altfel, ar fi arbitrare, absurde, incomprehensibile. intr-o insemnare caracteristica din Jurnal, 1941-1969 (Editura Humanitas, 2004), datata 1 ianuarie 1960, Eliade scrie ca oricare exilat este potential

un Ulise, daca are puterea sa-si conceapa ratacirile ca pe o lunga serie de incercari initiatice (voite de zei) si ca pe tot atitea obstacole pe drumul care-l readuce acasa (spre Centru). Aceasta vrea sa spuna: sa vezi semnele, sensul ascuns, simbolurile, in suferintele, depresiunile, secatuirile de zi cu zi. Sa le vezi si sa le citesti, chiar daca nu sint acolo; daca le vezi, poti sa construiesti o structura si sa citesti un mesaj in curgerea amorfa a lucrurilor si in fluxul monoton al faptelor istorice (sublinierile apartin autorului). Aceasta strategie hermeneutica, bazata pe o interpretare analogic-mitica a semnelor (chiar daca daca ele sint absente!), poate avea la nivel personal o valoare consolatoare. Problema e de a putea si e indoielnic ca oricine ar putea. Pentru o astfel de terapie prin simboluri si arhetipuri mitice proiectate asupra realitatii trebuie, poate, sa ai geniu. O spune chiar Eliade in Jurnalul portughez, intr-o nota de la inceputul lui iunie 1943 (scrisa deci intr-o perioada cind razboiul parea pierdut pentru Germania si in care sint apocaliptica inclestare de astazi, neamul meu are prea putini sorti de a supravietui): De mai multe ori pe zi trebuie sa lupt cu o criza atit de grava fie ea de desperare, fie ea de neurastenie care cred ca ar dobori chiar pe cei mai tari. Nimeni nu poate banui cantitatea de geniu, de vointa si de simpla energie fizica cheltuita zi de zi in lupta cu mine insumi si cu demonul meu. Hermeneutica creatoare e implicata in mai toate momentele conflictului interior prin care trece Eliade in acesti ani. E un efort de a da sens hazardului, de a defini un destin cosmic, de a transcende contingentul, fie ca e vorba de o confruntare intre geniu si demon, fie de suferinte (puneri la incercare, ordalii, experiente ale labirintului, sacrificii), fie chiar de impulsurile sexuale si de purificarea prin orgie (interesul pentru valoarea cathartica a orgiei il va apropia, curind dupa razboi, de Georges Bataille, preocupat pe atunci de chestiuni de tantrism) sint integrate unor scenarii mitice, uneori doar schitate. Tehnicile mai vechi, folosite in tinerete, crede Eliade acum, Magia, eroismul, castitatea etc. ssintt insuficiente. incearca de a da coerenta descoperirilor recente: orice existenta individuala considerata ca un paradox; salvarea prin integrare; simbolul, singura cale de contact cu toate regiunile ontice, raminind totusi in concret, nerefuzind experienta. Omul ca simbol titlul cartii mele viitoare, prima mea carte filozofica (iunie 1944). E probabil vorba de cartea in curs de elaborare, care va aparea in 1949, la Paris, sub titlul Le mythe de lternel retour. - Marturia unei vitalitati extraordinare Ceea ce m-a impresionat in mod deosebit la relectura Jurnalului portughez a fost adincimea crizei de identitate si energia care se degaja din acest text foarte viu, cu aritmii, palpitatii si respiratia adeseori intretaiata. E marturia unei vitalitati extraordinare, care se manifesta si in momentele de disperare sau dezorientare, si in cele de autoadmiratie extatica. Nu-i oare geniul o forma de vitalitate debordanta? Sa vorbit de megalomania lui Eliade si e adevarat ca, spre deosebire de jurnalele de mai tirziu, ea se exprima aici in modul cel mai direct, chiar indecent. Nu cred ca s-a mai intilnit, scrie Eliade despre sine, un geniu de o asemenea complexitate in orice caz orizonturile mele intelectuale sint mult mai vaste ca ale lui Goethe (11 decembrie

1941). intr-o alta insemnare, citind o biografie a lui Goethe, se compara cu acesta in ce priveste deficientele sale: Observ si de data aceasta tulburatoarea asemanare a destinelor noastre: imensul timp pierdut de amindoi cu munci stiintifice fara de folos (ba, dimpotriva!) creatiei artistice; incapacitatea de a ne consacra unei singure opere, pina la desavirsirea ei; creatia spasmodica, dar repede intrerupta de o noua pasiune culturala etc. (17 aprilie 1945). Dar, trebuie remarcat, geniul pe care si-l simte Eliade e in aceasta perioada nerealizat, potential. La 15 iulie 1943, el recunoaste ca Majoritatea productiei mele e intimplatoare si adauga: N-am avut inca prilejul sa fructific munca mea trecuta printr-o capodopera. Sint un Goethe care n-a scris nici macar Werther, desi a gindit deja pe Faust II. [] imi dau seama ca de la Eminescu incoace neamul romanesc n-a mai vazut o personalitate atit de complexa, de puternica si de inzestrata. Dar ma ucide sentimentul caducitatii culturii romane, si a Europei. M-am nascut alaturi de Rusia Sovietica. Asta spune tot. Contextul istoric inaintarea irezistibila a Armatei Rosii pe frontul de Est, caci invazia Aliatilor si deschiderea frontului de Vest aveau sa se produca abia la 6 iunie 1944 ii aparea lui Eliade in culorile cele mai negre: Romania era amenintata cu disparitia si cultura ei era oricum caduca; Europa insasi era caduca, desi adjectivul nu e aplicat culturii ei, care ar fi putut daca ar fi supravietuit conferi universalitate ideilor inca in curs de elaborare ale lui Eliade. (Cit de imperfecta si fragmentara mi se pare opera mea publicata. st Eu incerc un lucru grandios: o noua sinteza a culturii universale, nota el in octombrie 1942.) Desi nationalist fervent, el se simtea din ce in ce mai insistent strimtorat de cultura romana, de provincialismul ei, de caracterul ei periferic. La 15 ianuarie 1943 isi exprima disperarea: cind ma gindesc ca as fi putut trai la Paris intre 1932-1938. Acum incepe sa fie prea tirziu. Ce voi mai putea asimila din Parisul visurilor mele la 40 de ani?. Credea ca ii vor trebui patru-cinci ani inainte de a ajunge acolo (in realitate, i-au trebuit doar doi ani si jumatate) si se intreba: Cine stie ce Franta desfigurata de comunism voi intilni. Cu toate ca-si socotea inzestrarea geniala inca nerealizata, cum s-a vazut, el isi punea in mod repetat si sincer problema lui ce-ar fi fost daca ar fi fost?: Ma gindesc, inca o data, ce-as fi reprezentat astazi in lume daca as fi scris intro limba europeana? in engleza, bunaoara (24 iunie 1943). Dupa o calatorie in Parisul ocupat, in toamna lui 1943 calatorie din care revine la Lisabona cu doua sute de carti si cu inima bolnava Eliade ia o hotarire majora: inainte de exilul politic (a carui decizie se va contura abia peste un an) sa se desparta, fara a-si abandona iubirea de tara si identitatea romaneasca, de cultura romana. La 25 noiembrie 1943 el scrie in jurnal: sNut ma mai intereseaza sa scriu pentru un public care, chiar daca m-ar intelege, nu poate crea nici o rezonanta universala ideilor mele. La Paris, am aflat un lucru hotaritor: ca nu poti fructifica pe planul universal al stiintelor activind in cadrul limitat al unei culturi minore. Cred ca am de spus ceva mare. Cred ca sint mai mult decit un simplu savant. Ideile si metodele mele ar putea avea o rezonanta si consecinte in

ansamblul culturii europene. st Am incheiat pe planul stiintific si eseistic etapa romaneasca. E riscant, dar si rezultatele vor fi considerabile. - Creatia ca datorie Merita sa fie remarcat ca, prin implicatie, pe planul creatiei literare, etapa romaneasca urma sa continue cum a si continuat in scrierile fictionale ale lui Eliade de dupa razboi. Merita, de asemenea, sa notam ca, intr-un sens psihologic, megalomania lui Eliade in dialogul sau interior, asa cum o reflecta fara oprelisti Jurnalul portughez, a fost justificata prin efectele ei, prin extraordinara productivitate, prin autodisciplina pe care i-a impus-o, prin ceea ce am numit creatia ca datorie. Apoi, cum vom vedea, l-a ajutat sa depaseasca aventura legionara. Evident, multe din expresiile acestei megalomanii, luate separat, par ridicole pentru ca ele incalca flagrant conventia sociala a modestiei ca forma elementara a civilitatii. Eliade stia insa sa fie modest, diplomat, si sa joace un rol impaciuitor in societate. Dar cine ar fi putut banui uriasele eforturi pe care trebuia sa le faca pentru a parea astfel? Ar fi preferat sa se comporte mai conform cu natura lui geniala, dar se retinea, consemnind in jurnal (pentru postumitate) lupta cu sine. I se parea ca inhibitia sociala isi extinde influenta negativa chiar asupra operei sale: Nu m-am invatat, inca, sa ma port in conformitate cu capacitatea mea mentala. in clipe in care cred ca cel din fata mea se simte uluit sau coplesit de personalitatea mea, fac eforturi desperate ca sa par un om ca toti oamenii. Mi-e rusine de proportiile mele, de singularitatea mea numai pentru ca ma tem ca ceilalti sa nu sufere din cauza acestora. Cred ca aceeasi sfiala sta si la baza literaturii mele, in care predomina oarecarele. Mi-e rusine sa intervina arta, geniul (8 ianuarie 1943). O interpretare posibila a macranthropului din povestirea alegorica Un om mare, scrisa catre sfirsitul perioadei portugheze, ar putea trimite la problematica singularitatii geniului, asa cum sugereaza chiar autorul in Jurnalul portughez. Dar alegoria poate primi si alte descifrari, care nu o invalideaza neaparat pe cea amintita.2 Ceva mai tirziu, cind Nina zacea pe patul de moarte, Eliade isi reprosa in numele datoriei fata de geniul sau participarea afectiva, sterilizanta intelectual, la suferintele ei: Dar ma intreb: oare nu tradez? Oare nu ma tradez pe mine, nu-mi tradez geniul meu, neamul meu, lasindu-ma absorbit exclusiv de boala Ninei, nemaidormind noptile, nemaifacind nimic toata ziua, nici macar transcriind si perfectionind operele mele neterminate? Poate ar trebui sa fiu mai egoist. Sa ma gindesc in primul rind la datoria pe care o am fata de geniul meu (13 octombrie 1944). - Erotism si hipersexualitate Desigur, acesta e doar un moment, un moment care revine, dar care nu-si gaseste adevarata semnificatie, in acesti ani de criza spirituala, decit in perspectiva momentului de semn opus, al autocriticii, al certei cu sine, al marturisirii slabiciunilor, care, si ele, constau dintr-un exces. Dusmanul fundamental al creativitatii si al operei nu e, de fapt, suferinta sau compasiunea sau abnegatia, ci erotismul, cedarea in fata

pornirilor unei hipersexualitati care se acompaniaza natural de un anumit scepticism moral si de un sentiment al zadarniciei, generatoarele unei etici a placerii imediate, a satisfactiilor ieftine. La 9 ianuarie 1945, la nici doua luni de la moartea Ninei (20 noiembrie 1944), in plin doliu, Eliade scrie: Niciodata nu mi-am dat seama de imensul rau pe care mi l-au facut, si mie, si operei mele, erosul, carnea, cu toate invitatiile la scepticism, la epicureism, la jemenfichism. Atractia pentru o viata de placeri adica, pentru a preciza: o viata de aventuri erotice m-a macerat incontinuu, si foarte multe din tensiunile mele cele mai nobile au fost anulate de revenirea aceluias ridicol laitmotiv: la ce bun? Esti inca tinar, profita acum, ca sa nu regreti mai tirziu etc. Amestecul acesta de patetic si banal, de extaze si ieftin carnal, de etern bea! bea! Nu te uita a fost un adevarat blestem pentru mine si, mai ales, pentru opera mea. Si, in aceeasi insemnare, sint contrapuse cele doua porniri antitetice, cu complementele lor: pe de o parte, atractia catre eruditie omologabila atractiei trupesti catre aventura ieftina, comoda, repede depasita intr-alta; pe de alta parte, pasiunea pentru Absolut: Iubirii mele patetice pentru Nina, sau aventurii mele legionare ii corespundea pasiunea mea pentru absolut, in metafizica si religie. S-ar putea spune ca, odata cu moartea Ninei, aventura legionara a ramas si ea pentru Eliade intr-un trecut care a devenit tot mai greu accesibil pe plan personal sau emotional, recuperabil doar prin evocare istorica obiectiva: De la plecarea Ninei, nu mai izbutesc sa-mi amintesc vreun lucru personal. Nu-mi amintesc st decit despre altii, lucruri generale, referitoare la istoria obictiva. Nu pot privi decit in viitor. Trecutul ma ingheata. Pasiunea pentru absolut in metafizica si religie se va manifesta de acum incolo exclusiv in creatia culturala, in elaborarea operei, in lucrul la ambitiosul proiect intitulat Prolegomene la istoria religiilor (inceput in 1943 si care va deveni, tradus in franceza, Trait dhistoire des religions, 1949) si in eseul la care lucreaza intermitent in ultimele luni ale sederii in Portugalia sub titlul Cosmos si istorie (care va deveni Le mythe de lternel retour, 1949). [Nu] mai vad nici un sens vietii mele, in afara de terminarea operei, scrie el la 19 februarie 1945. Crizele nervoase si le rezolva, temporar, intorcindu-se la fiziologie: intr-un ceas, am imbratisat de trei ori aceeasi femeie putin mirata, ce e drept, de neosteneala mea (5 martie 1945), adaugind ca va consulta un neurolog si ca As fi dezolat sa aflu, bunaoara, ca neurastenia si melancolia mea se datoresc adorabilelor functiuni seminale. Doctorul consultat il asigura ca nu e vorba de nimic grav si ca unele din crizele lui provin intr-adevar din sexualitatea mea nesatisfacuta. Echilibrul nu poate proveni decit dupa realizarea echilibrului erotic (18 martie 1945). La 11 aprilie 1945, el vorbeste de o criza neurastenica, alimentata, fireste de nesatisfacerea mea erotica (desi dupa 5 martie mi-am reluat oarecum regimul normal; dar nici acesta nu mi-e de ajuns; mi-ar trebui o amanta de zi si de noapte). La 15 aprilie, dupa ce reciteste romanul Isabel si apele diavolului, care-l entuziasmeaza, se intreaba daca refuzul meu (in roman) de a o poseda pe Isabel n-ar putea fi interpretat psihanalitic printr-o obsesie a impotentei. Desi el n-a avut niciodata o asemenea obsesie, intrebarea, plecind de la

roman, si-au mai pus-o si altii. imi amintesc ca Sorana, dupa o zi de vitejie in care am imbratisat-o de zece ori, mi-a marturisit ca vigoarea mea a surprins-o; ca ea, dupa lectura Isabelei, m-a crezut aproape impotent. La vremea aceea, Eliade, judecind dupa sine, credea ca orice barbat, daca ii place o femeie, si e odihnit, o poate imbratisa de zece ori! Mai tirziu, am inteles ca acesta e un privilegiu destul de rar. in fond, erotismul lui Eliade, subiect de ingrijorare uneori, de mindrie alteori, era cealalta fata a extraordinarei vitalitati de care da dovada Jurnalul portughez. Confuzia politica in care se gasea Eliade in timpul razboiului e fara indoiala o consecinta a aventurii legionare, combinata cu o naivitate politica pe care o diagnosticase Mihail Sebastian inca din 1937 (adaugind insa ca, in anumite circumstante, o astfel de naivitate poate deveni catastrofala3). Catastrofala moral cu atit mai mult, as spune eu, cu cit era in acelasi timp obstinata, de o tenacitate in iluzie si impotriva realitatii greu de conceput. Astfel, cind afla de moartea fostului sau bun prieten Mihai intr-un absurd accident de circulatie, la virsta de numai 38 de ani, Eliade noteaza in jurnal, la 29 mai 1945: imi amintesc prietenia noastra. in visurile mele, era unul din cei doi-trei oameni care mi-ar fi facut Bucurestiul suportabil. Chiar in climaxul meu legionar, l-am simtit aproape. Oricine citeste ce are de spus Sebastian in Jurnalul sau despre destramarea prieteniei dintre el si Eliade dupa 1937 nu poate sa nu-si dea seama ca afirmatia lui Eliade e, daca nu o minciuna de sine sau o forma de autopersuasiune, rezultatul unei orbiri a intuitiei psihologice, al unei incapacitati de a percepe ce gindeste si ce simte celalalt, al unui deficit de simpatie. Ca sa nu mai vorbim de minciuna cit de pioasa? din fraza: Contam pe aceasta prietenie, ca sa ma intorc in viata si cultura romaneasca, cind decizia ferma a exilului fusese luata cu o buna bucata de vreme inainte. Ceea ce e de retinut din aceasta notatie e expresia climaxul meu legionar: dupa climax urmeaza inevitabil declinul, astfel incit se poate spune ca Eliade insusi vedea, prin implicatie, aderenta sa la ideologia Legiunii (inteleasa gresit ca o angajare idealista, apolitica, ca o aventura existentiala) drept un lucru al trecutului. Dar, cum arata si Jurnalul portughez si din cel inaugurat mai tirziu la Paris, intrarea in vita nova nu anula consecintele acelei angajari. Eliade se va plinge periodic de faptul ca e socotit fascist, nazist, gardist etc. isi va reaminti, la anumite date fatidice pentru el, numarul de ani care s-au scurs de la evenimente ce aveau sa fie urmate numai de nenorociri. Astfel: Acum sapte ani, pe la orele 4 d.a., pe o groaznica arsita, a venit grupa de la Siguranta si m-au arestat. De atunci a inceput seria de nenorociri (14 iulie 1945). Sau, intr-un fragment de mai tirziu, nepublicat (aflat la Regenstein), la 25 iulie 1946: Reflectez acum st la toate nefericirile care mi le-a adus incadrarea in Legiune. Din toamna 1937 n-am mai avut liniste. Mi-am vazut prietenii inchisi, apoi impuscati; am fost urmarit, inchis, apoi m-am imbolnavit, apoi a murit Nae. st Si nu ma mai puteam rupe de trecut; sufeream pentru suferintele altora, adesea sufeream pentru prostia sau crimele lor. Si ghinionul care ma urmarea. Sau, intr-o insemnare datata 3 februarie 1948 (alt fragment nepublicat, aflat la Regenstein): Si imi aduc

aminte de tot ce-am pierdut, acum zece ani, in 1938, cind m-am lansat intr-o experienta care se arata mistica si morala, si a terminat in politica. - Intre doua totalitarisme Fapt e ca, desi amintirile despre tragedia legionara revin mereu (fara regrete insa, caci el isi vedea propria viata ca determinata de destin, cu episoadele ei hotarite de zei, inevitabile), Eliade s-a despartit de ideologia Legiunii curind dupa moartea Ninei. Nina era si ea legionara, si inca mai infocata decit Eliade insusi, cum reiese din Note despre fostul rege Carol la Lisabona, redactate in mai 1941, cind un reprezentant al legatiei statuse de vorba cu fostul monarh, dupa ce-i citise o telegrama trimisa de Ion Antonescu. Aflind ca Eliade lucra la serviciul cultural, Carol il elogiase ca scriitor (era de parere ca Maitreyi este cel mai bun roman romanesc modern) si adaugase: Stiu, s-au facut destule greseli. Ar fi multe de spus, dupa care audienta se terminase. Apoi, reprezentantul legatiei se intretinuse cu Urdareanu, membru proeminent al asa-numitei camarile, care-l insotise pe rege in exil, si care-si amintea si el de Eliade si despre sotia lui. Urdareanu ar fi spus ca Eliade se afla sub influenta Ninei. Comentariul acestei afirmatii, pe care Eliade il face intre paranteze, e interesant: (Lucrul acesta il crede multa lume care nu ma cunoaste si eu il explic asa: Nina este o femeie care, mai ales in ultimii ani, [] intra in discutie cu aprindere, isi sustine opinia, e intransigenta fata de canalii, e foarte onesta in credinta ei legionara in timp ce eu, in fata lumii, caut de multe ori sa impac lucrurile, sa scuz slabiciunile etc. Atitudinea mea diplomatica si vehementa ei dirza da impresia ca sint, daca nu dominat, cel putin influentat de ea. Ceea ce e departe de adevar). Pasiunea legionara a Ninei se poate deduce si dintr-o insemnare din Jurnalul portughez datata 7 februarie 1945, in care Eliade isi amintea de sfirsitul perioadei cind fusese consilier cultural la legatia romana din Londra (intre 15 aprilie 1940-10 februarie 1941). Pentru cine nu cunoaste bine istoria epocii si personajele ei de insemnatate secundara, astazi uitate, notatia poate parea criptica: Ultima noastra masa la Farnam Common, unde am cunoscut atitea bucurii si atitea spaime (cind se slovaciza tara4; cind a cazut in apropiere o bomba, pe neasteptate; rebeliunea). st Pe la sfirsitul lui ianuarie 1941, primisem o telegrama de la O.W. Cisek (prima in care nu mai semna E. Bulbuc5). st Nina a inceput sa plinga (a ghicit ca rebeliunea fusese reala, ca Bulbuc era arestat. Sa fi fost totusi Eliade influentat, intr-un fel, de Nina, de dragostea pentru ea, de amintirile lor comune din tara, de atitudinea ei ferma? Faptul ca el punea in paralel dragostea lui pentru Nina si aventura legionara, cu omologul lor in cautarea metafizica, cum s-a vazut dintr-un citat de mai sus, face plauzibila o astfel de supozitie. Date fiind convingerile politice ale cuplului in timpul razboiului, nu e de mirare ca Eliade era, in sinea lui, gindindu-se mereu la soarta Romaniei, opus Aliatilor si ca se temea de o victorie in Est a Uniunii Sovietice, care ar fi putut duce cum in mare

parte a si dus , daca nu la disparitia Romaniei, la subjugarea ei si la instalarea unui regim comunist de tip sovietic. Atmosfera din tara, in iulie 1942, cind Eliade se duce pentru scurta vreme la Bucuresti, il surprinde: Razboiul nu e prezent la Bucuresti. Aproape nimeni in afara de legionari nu-si da seama ce ne-asteapta daca inving anglo-rusii. incepe sa-mi fie groaza de viitor, caci, daca pierdem, pierim si ca stat si ca natiune. De fapt, majoritatea romanilor, inclusiv intelectualitatea, erau tacit pro-Aliati si Antonescu era, observa Eliade, foarte putin popular. Situatia era reflectata si in atitudinile private ale corpului diplomatic. in drum spre tara, Eliade petrece doua zile la Berlin, unde e dezamagit de anglofilia personalului de la legatia romana din tocmai capitala Reichului: Vizita berlineza ma deprima. Toata lumea de la legatie cu care vorbesc e pesimista si anglofila. Legatia de la Lisabona nu face exceptie. La 7 iunie 1943, el noteaza cu amaraciune: Caderea Tunisiei a fost sarbatorita cu sampanie de aceiasi romani care n-au baut sampanie la nici o victorie germana impotriva Rusiei. isi fac toti iluzii ca ne vom aranja cu angloamericanii. Aceeasi tragica iluzie pe care o are legatia noastra de la Lisabona si, probabil, de peste tot. Nimeni nu vede faptul simplu ca, daca rusii nu pot fi batuti, cadere Germaniei va aduce dupa sine ocuparea Romaniei de catre sovietici, cu tot ceea ce urmeaza. E putin probabil ca Eliade impartasea colegilor sai de legatie ideile pe care le exprima in jurnalul sau intim. Ca premonitiile sumbre ale lui Eliade s-au adeverit in mare parte e incontestabil; dar e greu de imaginat ca alternativa contrafactuala (o dominatie germana national-socialista a Europei de Est) ar fi fost mai buna. intre doua totalitarisme de semn opus, dar in fond la fel de opresive si de inumane, cei mai multi romani au pastrat in timpul razboiului si dupa, pina in ultimul moment, speranta unei democratii postbelice: o speranta zadarnicita de intelegerile secrete intre marile puteri victorioase in razboi (impartirea Europei in sfere de influenta), ale caror consecinte, dezastruoase pentru Romania, aveau sa se vada abia mai tirziu. Dintre scrierile autobiografice ale lui Eliade, Jurnalul portughez e fara indoiala cea mai sincera cu precizarea ca superlativul relativ, cea mai, e aici aplicat unui scriitor preocupat si chiar obsedat de categoria secretului, ca si de practica secretului, atit de abil folosita, intre altele, in povestirile lui fantastice de dupa razboi. Dorinta si totodata teama de a spune tot ce gindeste e o subtema a diaristicii eliadiene. De exemplu, la 27 august 1945, dupa ce a primit viza de intrare in Franta (Timpul de sedere: illimit), moment de rascruce in viata lui, el noteaza: N-am scris nimic, in ultima saptamina, despre evenimentele politice mondiale, criza din Romania etc. sacest etc. e, in context, mai important, mai enigmatic decit paret. Ma paralizeaza sentimentul ca aceste pagini ar putea cadea in mina oricui, ca vor fi interpretate cu rea-credinta etc. Sau: Sint dispus sa scriu totul in acest jurnal, pe care-l caut cu sete, pe care-l pastrez intotdeauna la indemina. Dar voi avea curajul sa marturisesc si teribilul meu secret? Cred ca n-as putea supravietui marturisirii. N-as putea-o face decit in clipa cind stiu ca, totusi, as putea fi iertat si mintuit. Formularea sugereaza prin referirea la iertare si mintuire

ca ar fi vorba de un pacat in sens religios, dar orice speculatii ar fi de prisos. Si in jurnalul postbelic, cum am vazut din intrarea citata in nota de subsol despre Emil Bulbuc, el isi interzice sa scrie anumite lucruri de teama ca ar putea fi citit de oameni care au invatat sa suspecteze. - Legiunea, o amintire impovaratoare Dar nu prin ce nu spune, ci prin ce spune si felul cum spune e interesant Jurnalul portughez si, in plus, prin faptul ca nu pare a fi fost revizuit ulterior, fiind poate destinat de la bun inceput publicarii postume. El are meritul de a clarifica unele probleme pe care si le-au pus cercetatorii lui Eliade. Astfel, adeziunea lui la doctrina Legiunii (in aspectele ei nationaliste si moral-re-ligioase, desi nu neaparat crestinortodoxe6) nu se limiteaza la perioada 1937-1938 care reprezinta climaxul , ci se prelungeste, declinind, pina la sfirsitul razboiului si la doliul lui dupa moartea Ninei. Dupa aceea, Legiunea (tragedia Legiunii) devine o amintire impovaratoare, un trecut care refuza sa treaca si, potential, daca ar deveni public, un obstacol in calea creatiei culturale. Desi unii stiu despre ce este vorba, iar altii afla (adeseori cu stupoare), Eliade insusi evita cu grija subiectul si-l transforma chiar in secret. (Un secret pina si fata cea de-a doua sotie, Christinel, cu care se casatoreste in 1950 si careia nu-i spune nimic despre trecutul sau legionar.)7 Cantitativ, articolele legionare semnate de Eliade intre 1937 si 1938 (cind incepe dictatura regelui Carol al II-lea si cenzura interzice tot ceea ce ar fi putut sugera, chiar si pe departe, legionarismul) reprezinta o parte minuscula din imensa lui opera. Jurnalul portughez ne arata insa ca, in 1942, el continua sa se simta aproape de Legiune. in timpul calatoriei la Bucuresti, in iulie, intreprinde o ancheta printre prietenii legionari, incercind sa inteleaga cauzele si motivatia rebeliunii: Ce s-a intimplat, si de ce, la 24 ianuarie? Ma conving tot mai mult ca li s-a intins o cursa, in care au cazut ca niste naivi. Tot la Bucuresti, dupa o intrevedere cu Mihai (Ica) Antonescu, vice-presedinte al consiliului de ministri si ministru de externe in timpul dictaturii omonimului sau (cu care nu era ruda), Eliade noteaza ca era asteptat acasa de mai multi prieteni, care au fost dezamagiti: sperasera ca audienta va avea un sens politic (Ica sa incerce, prin mine, o intelegere cu Legiunea). Se poate deduce de aici ca Eliade era perceput de acei prieteni ca un posibil intermediar intre Legiune, organizatie clandestina in acea perioada, si guvernul antonescian. in alta discutie cu citiva prieteni (intre care si C. Noica), el precizeaza ca desi legionar, am suspendat orice judecata politica interna atita timp cit dureaza razboiul cu Rusia. Sa fi facut el aceasta afirmatie (desi legionar) numai spre a nu-l supara pe vechiul sau prieten Noica si spre a evita sa raspunda intrebarilor transante ale acestuia? Caci Noica le cerea socoteala interlocutorilor sai: Ce-ati facut de cind a fost ucis Codreanu? Cind ati votat Constitutia? Plebiscitul? etc.. De fapt, la acea data, Eliade era inca, nu numai prin declaratii de circumstanta intre prietenii legionari, ci si in sinea lui, legionar. Peste citeva luni, la 2 decembrie 1942, el face o

distinctie intre actul de creatie (care presupune raportarea gindirii la absolut, la un plan transistoric, transcendent) si judecata in istorie care, pentru el, nu poate fi desprinsa de faptul ca e roman, si inca fanatic roman: Actul gindului si al creatiei mele ma elibereaza de toate cosmarurile acestea. Daca nu m-as simti atit de roman, poate as putea sa ma detasez fara greutate chiar in muncile mele impuse de imprejurari. Dar Corneliu Codreanu a facut din mine un fanatic roman. Cit timp judec in istorie iar nu in absolut , nu pot gindi nimic fara sa tin seama de neamul meu. Mitul Capitanului e deci inca viu in imaginatia lui politica si in constiinta lui identitara. A fi roman e una, a fi fanatic roman e altceva, cu alte implicatii (invocarea lui Codreanu nu e intimplatoare). Cu timpul, Eliade avea sa abandoneze acest fanatism pastrindu-si identitatea romaneasca de-a lungul intregului exil, cu momente de mindrie, dar si cu momente de autocritica etnica in favoarea devotiunii pentru opera. Paradoxal, chiar in insemnarea citata mai sus Eliade isi exprima dorinta de a se elibera de pasiunea declarata (romanismul fanatic), anticipind solutia pe care o va da mai tirziu conflictului sau interior, printr-o schimbare a cadrului de referinta: Cu ce voluptate m-as lasa acum antrenat de scrierea unei carti de arta, de religie, de metafizica!. E ceea ce va face, dindu-si totodata seama ca Legiunea a devenit un strigoi, un caz straniu de vampirism, cum ii spunea lui Eugen Ionescu, la Paris, in octombrie 1945, in partea nepublicata a jurnalului postbelic.8 - Dificila e alegerea momentului confesiunii publice I s-a reprosat lui Eliade ca nu a facut niciodata o marturisire publica in legatura cu aventura legionara, fie si destinata aparitiei postume, si mai ales ca n-a reflectat critic asupra mostenirii lasate de Legiune, ca nu si-a facut un examen de constiinta, cum s-ar fi cuvenit din partea unui ginditor. Reprosul e justificat in termeni morali. Cind, dupa moartea lui Eliade, partile obscure ale trecutului sau (protejate de cele patru decenii de cenzura comunista, ca si de ignoranta occidentalilor cu privire la tara din care venea) au inceput sa iasa la iveala, unii dintre admiratorii operei sale monumentale au incercat sa minimalizeze importanta acestui episod din biografia sa, restringindu-i durata la un an sau doi (1937-1938) si la o duzina de articole angajate publicate in presa legionara. Dar episodul a durat mai mult, cum ne arata Jurnalul portughez, si importanta lui nu poate fi neglijata de vreme ce a declansat criza interioara care se reflecta in paginile lui. Iar importanta lui se dezvaluie si dupa depasirea crizei prin optiunea pentru opera, pentru imperativul creatiei ca datorie personala suprema, si prin decizia de a pastra pe cit cu putinta secretul, cu orice pret, chiar si cu acela al minciunii. Nu e aici locul de a condamna sau de a absolvi, ci doar de a incerca sa intelegem. Cazul lui Eliade nu e, de altfel, unic. Recent, laureatul Premiului Nobel Gnter Grass si-a marturisit, dupa mai bine de o jumatate de secol de tacere, participarea in ultimele luni ale razboiului, ca tinar de 1718 ani, in Waffen SS. A fost, a spus el, o pata pe constiinta sa, pe care n-a mai putut-o suporta si pe care a vrut s-o stearga, intr-un tirziu, scriindu-si memoriile si publicindu-

le (evident, declaratia lui senzationala, cu putin inainte de aparitia volumului de memorii, a putut fi luata si ca o forma de publicitate). Unii comentatori au cerut sa i se retraga Premiul Nobel, altii, mai calmi, au preferat sa mediteze inca o data asupra coexistentei in sufletul uman in cazul dat, in sufletul unui mare scriitor a unor porniri morale contradictorii, a binelui si a raului, a elanului spre inaltimi si a ispitei fructului interzis, a dorintei de adevar si a dorintei opuse de a ascunde adevarurile compromitatoare prin secretizare si prin minciuna (inclusiv minciuna de sine). Militantismul de stinga al lui Grass poate fi vazut si ca o forma de rascumparare a unei vini juvenile, dar si ca o forma de ipocrizie sau ca amindoua laolalta. Secretul (cel putin cel de tipul scheletului in dulap) e o povara care apasa greu pe constiinta si care duce la situatii psihologice si etice de o mare complexitate. Alegerea momentului confesiunii publice e dificila pentru ca, printre altele, poate fi mereu aminata: daca ea e facuta, sa zicem, la inceputul unei cariere literare (cum ar vrea moralistii), poate schimba nu numai cursul vietii autorului, dar si pe cel al operei. Consecintele sint imprevizibile. Marturisirea unei greseli sau vinovatii poate fi primita cu bunavointa, dar poate la fel de bine da nastere unor reactii ostile. Facuta la batrinete, la sfirsitul unei cariere, ca in cazul lui Grass, ea comporta mai putine riscuri. Evident, opera lui literara va continua sa fie citita pentru valoarea ei, dar va fi recitita si din perspectiva deschisa de neasteptata revelatie. Tema dualitatii (cu multele ei variante: dedublarea, duplicitatea, relatia dintre fata si masca, dubla obligatie, acel double-bind nerezolvat care poate duce la schizofrenie in sens patologic etc.) e veche de cind lumea, iar ilustrarile ei in dramaticul secol 20 sint numeroase. Cazuri mai vechi au fost pe larg dezbatute: cel al lui Heidegger, cel al lui Paul de Man, autor in prima tinerete de articole in presa colaborationista din Belgia si apoi distins profesor de literatura la Yale University, promotor al deconstructiei si prieten apropiat al lui Jacques Derrida. Cu exceptia lui Eugen Ionescu, multi dintre membrii cei mai inzestrati ai generatiei lui Eliade au fost confruntati cu aceasta problema (in conditii radical diferite pentru cei din exil si pentru cei ramasi in tara). - Tacerea si secretul Despartindu-se efectiv de Legiune (dar fara sa-si renege prietenii de altadata), consacrindu-se scrisului si unei distinse cariere didactice (in cei aproape treizeci de ani de profesorat la Universitatea din Chicago), Eliade a ales tacerea si secretul, cum am mai spus, pentru a-si proteja fortele creatoare, in care avea o incredere uriasa. A scris enorm, a avut succes, si-a realizat geniul despre care scria atit de obsesiv in Jurnalul portughez. A opus acuzatiilor care i s-au adus si care s-au inmultit in anii 1970 si 1980, dupa ce a devenit o figura cu o mare reputatie internationala, un savant si eseist pe teme de istoria si antropologia religiilor tradus in zeci de limbi, cu doctorate honoris causa de la cele mai faimoase universitati din lume; cum era de altfel normal, caci doar oamenii celebri merita efortul de a fi demistificati un refuz constant de a raspunde, plingindu-

se doar in jurnal sau in corespondenta privata ca e vazut ca nazist, fascist, gardist etc. Intr-o scrisoare catre Ioan Petru Culianu din 17 ianuarie 1978, el incearca sa-i explice acestuia de ce subiectul Legiunii nu poate fi abordat cu obiectivitate in atmosfera politica a vremii: Nu cred ca se poate scrie o istorie obiectiva a miscarii legionare si nici un portret al lui C.Z.C. sCorneliu Zelea Codreanut. Documentele la indemina sint insuficiente. in plus, o atitudine obiectiva siit poate fi fatala autorului. Dupa Buchenwald si Auschwitz, chiar oamenii cinstiti nu-si mai pot ingadui sa fie obiectivi.9 La 1 martie 1978, Eliade, prevenit de tinarul sau discipol in legatura cu anumite atacuri din Italia, scrie: N-am raspuns si nu voi raspunde niciodata. in ceea ce-i priveste pe Jesi, Donini si ceilalti, imi amintesc fraza lui Cioran, in gara, la Paris, in toamna 1943, cind s-a pus trenul in miscare: Sa-i spui lui Salazar sa ma pupe in cur. Lipsa unui raspuns clarificator a inceput sa cintareasca tot mai greu in ultimii sai ani de viata, cind redacta volumul al doilea al Memoriilor, destinat sa apara postum. in citeva paragrafe referitoare la anii 1938-1940, a incercat sa schiteze un astfel de raspuns, lasind istoriei sarcina de a-l judeca pe Corneliu Codreanu si accentuind ca, pentru Capitan, miscarea legionara nu constituia un fenomen politic, ci unul de esenta etica si religioasa.10 Eliade facea greseala de a lua o religie seculara (cum era de altfel si comunismul, fratele geaman si dusman al fascismului) drept o religie pur si simplu. Legiunea ar fi avut structura si vocatie de secta mistica, dar si-ar fi risipit capitalul de jertfa si de suferinta acumulat in anii de persecutie (1938-1939), prin odioasele asasinate din 30 noiembrie 1940 cind, alaturi de multi altii, au fost ucisi N. Iorga si V. Madgearu.11 Uitind ca Legiunea se facuse vinovata de crime si inainte de 1940 si ca prigonirea ei (desi de o brutalitate fara precedent in istoria Romaniei moderne) fusese provocata de ea insasi, Eliade considera ca legitimitatea legionarismului inceteaza in 1938, cu moartea lui Codreanu, dupa care miscarea devine un strigoi, un vampir insetat de singe. in 1941, aflat la Londra, e tulburat de excesele si crimele rebeliunii din 21-23 ianuarie si, dupa inabusirea ei de catre armata, care-i ramasese fidela lui Ion Antonescu, pare a fi in pragul sinuciderii dupa marturia lui Dumitru Danielopol: Atita a fost de afectat incit dna Eliade a crezut ca se va sinucide si m-a rugat sa rog pe Prof. Mitrany sa vina sa-l imbarbateze. Acesta a venit la noi si, in timp de doua ore, l-a imbarbatat.12 Eliade isi pastreaza pentru o vreme convingerile codreniste (si deci disidente fata de miscarea condusa de Horia Sima). Atitudinea lui ar putea fi comparata, prin contrast simetric, cu aceea a comunistilor care respingeau stalinismul si care se reclamau, daca nu de la surghiunitul Trotki, atunci de la Lenin, figura de intemeietor. E inutil sa ne intrebam daca strategia tacerii si a secretului adoptata de Eliade dupa razboi a fost sau nu compatibila cu moralitatea ideala. Evident ca n-a fost, dar ea l-a ajutat sa se concentreze exclusiv asupra constructiei operei sale, sa se dedice ei cu un

ascetism al muncii intelectuale care are, prin el insusi, si un sens purificator. E un truism sa spui ca marii creatori nu sint decit rareori si modele morale: in psihologia lor (uman-prea-umana) triumfa, in feluri diferite, cu implicatii adesea contradictorii, principiul primatului operei, care nu trebuie confundat cu acel primat al spiritului, adeseori invocat de Eliade. Asta nu inseamna, desigur, ca cercetatorii operei n-au obligatia in conformitate cu deviza amicus Plato, sed magis amica veritas sa stabileasca, nuantat, cu rabdare, cu intelegere si incisivitate, fara partinire si in toate detaliile lui, adevarul istoric si biografic din mijlocul caruia, si poate impotriva caruia, s-a nascut acea opera, fie ea cit de importanta. Cu atit mai mult, cu cit acea opera, daca este vie, daca are influenta, daca e iubita sau detestata, pretuita sau contestata, nu poate fi redusa mecanic nici la istorie, nici la biografie. Acestea n-o pot decit circumscrie, facindu-i mai perceptibile originalitatea si adevarul interior daca acestea exista , dincolo sau dincoace de intentiile declarate sau ascunse ale autorului. ______________ 1. in franceza aparusera doua volume, Fragments dun journal (1973), acoperind perioada 17 septembrie 1945-27 februarie 1969, si Fragments dun journal II (1981), acoperind perioada 19 august 1970-4 ianuarie 1979); in engleza, No Souvenirs: Journal, 1957-1969 (1977), acoperind primii 12 ani in America. 2. Pentru o discutie, vezi cartea mea Ioan P. Culianu si Mircea Eliade, Editia a II-a, revazuta si adaugita (Editura Polirom, Iasi, 2002), capitolul Un om mare: in ce sens?, p. 68-73. 3. Vezi Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text ingrijit de Gabriela Omat, Prefata si note de Leon Volovici (Editura Humanitas, Bucuresti, 1996), p. 115. 4. Slovacizarea Romaniei se refera la momentul in care Ion Antonescu devine Conducator, dupa ce a inabusit rebeliunea legionara dintre 21 si 23 ianuarie 1940, cu sprijinul Germaniei naziste (care voia mai presus de orice liniste si stabilitate in Romania virtual ocupata de trupe germane). Ne amintim ca regele Carol al II-lea fusese fortat sa abdice in septembrie 1940 si ca puterea in noul Stat National Legionar era impartita intre Antonescu si seful Legiunii, Horia Sima. Dupa rebeliune, multi legionari activi sint arestati, altii fug in Germania. Analogia e cu Jozef Tiso, prelat catolic si om politic care, in martie 1939, la ordinul lui Hitler, declara independenta Slovaciei sub protectia Germaniei (si deci disolutia Cehoslovaciei) si, din octombrie 1939 pina la sfirsitul razboiului, e dictatorul Slovaciei. Ca si Antonescu, dupa razboi e condamnat la moarte. 5. Emil Bulbuc (1909-1947), medic cu studii in Italia si legionar notoriu, a fost internat impreuna cu Eliade in lagarul de la Miercurea Ciuc in 1938. A fost apoi secretar de stat la Ministerul Propagandei in perioada Statului National Legionar (de aceea semna telegramele oficiale din partea ministerului catre legatia de la Londra) Eliade il citeaza de citeva ori in Jurnalul portughez, o data in timpul vizitei la Bucuresti din 1942: in fond, Emil Bulbuc are dreptate: Sa mi se arate un singur legionar care s-a imbogatit

sub regimul legionar!. La acea data, ca si alti legionari carora Antonescu le ingaduise sa-si ispaseasca pacatele luptind in linia intii pe frontul de Rasarit, Bulbuc se afla cu trupele romane in Crimeea. in 1944, odata cu retragerea armatei romane, Bulbuc reuseste sa fuga, ajungind in Austria, inca parte a Reich-ului. Dupa 23 august 1944, cind Romania intoarce armele impotriva Germaniei, Horia Sima, seful Legiunii, cu aprobarea autoritatilor germane, formeaza Guvernul National Roman de la Viena, care va functiona doar citeva luni, pina la capitularea Germaniei, la 8 mai 1945. Bulbuc e numit insarcinat cu afaceri pe linga Republica de la Salo a lui Mussolini. Ajunge in Italia in martie 1945 unde, curind dupa ocuparea Italiei de catre trupele americane, e interogat de un ofiter american, in iunie 1945 (vezi, pe Internet, referinta la Interrogation Report of Dr. Emil Bulbuc, June 16, 1945, raport declasificat, aflat in arhiva Records of the Office of Strategic Services; alte referinte interesante pentru perceptia ameriacanilor asupra miscarii legionare ar fi Report relating to the former Rumanian National Government in Vienna, Austria, July 19, 1945 si Report on Rumanian Iron Guardists in Italy and the organization of the Iron Guard, August 11, 1945 din pacate textul acestor rapoarte nu poate fi consultat pe Internet). Bulbuc ramine in Italia. Va fi ucis de un bandit, in iulie 1947, in apropierea frontierei dintre Italia si Franta, in muntii Alpi, sub ochii lui Horia Sima. Cunoscind bine limba italiana, Bulbuc tinuse sa-l insoteasca pe seful Legiunii pina la granita, acesta urmind sa intre clandestin in Franta. Omorirea lui Bulbuc e notata in jurnalul lui Eliade, in partea inedita. Aflind de moartea lui fulgeratoare, el scrie: Sa fi avut Emil un asemenea destin absurd, care sa-l scape din Crimeea, de la Ciuc, din Germania, numai ca sa-l predea acelui nefericit de asasin? (27 iulie 1947); iar in ziua urmatoare: As vrea sa scriu aici despre primele etape ale prieteniei mele cu Emil, dar gindul ca acest caiet ar putea cadea sub ochii celor invatati sa suspecteze chiar cea mai pura prietenie, ma paralizeaza. Nici nu ma gindesc la ce-a insemnat Emil pentru miscarea legionara ma gindesc la prietenul pe care l-am pierdut, dupa ce asteptasem revederea cinci ani lungi, absurzi, prea tristi; in sfirsit, comemoreaza cele 40 de zile de la moartea lui Emil Bulbuc. st Adamesteanu st imi povesteste cum a fost omorit. Versiunea ziarelor se adevereste. st Detaliu: in agenda, in ziua mortii, Emil scrisese: Ca un tilhar aud vocea Domnului: astazi vei fi cu mine in rai. Sa-si fi prevazut Emil moartea? (29 august 1947). in afara de Jurnalul portughez, numele lui E. Bulbuc nu figureaza nici in cele doua volume ale Jurnalului, editie ingrijita de Mircea Handoca (Editura Humanitas, Bucuresti, 2003), nici in cele doua volume de Memorii, editie ingrijita de Mircea Handoca (Editura Humanitas, Bucuresti, 1991). 6. in Jurnalul portughez, Eliade se marturiseste mai mult pagin decit crestin: De fapt, tragedia vietii mele se poate reduce la aceasta formula: sint un pagin, un perfect pagin clasic, care incerc sa ma crestinez (5 septembrie 1942). Sau, la 26 septembrie 1942: Foarte rar simt nevoia prezentei lui Dumnezeu. Nu ma rog si nu stiu sa ma rog. st Dar am adesea crize religioase: dorinte de izolare, de contemplatie departe de lume. Disperare. Dorinta (si speranta) de ascetism. Interesul lui constant, ca savant si eseist,

in religiile arhaice si in elementele pre-crestine din ceea ce numeste crestinismul cosmic concorda cu destainuirile de mai sus. 7. Monica Lovinescu scrie in Jurnal 1994-1995 (Editura Humanitas, Bucuresti, 2004): Ma tot gindesc la ea sla Christinel Eliadet citind din cartea lui Zigu Ornea despre extrema dreapta romaneasca a anilor 30, pasionanta prin citate. Cind dau de incredibilele articole ale lui Mircea sEliadet in scurta lui perioada legionara (19371938) si-mi amintesc cum noua ne declarase ca n-a scris niciodata asa ceva, iar ei (infinit mai grav) ii jurase ca n-a fost niciodata legionar, imi spun ca e nedrept ca totul sa cada acum pe capul ei. Nu intelege nimic. Si, tot in 1995, ceva mai tirziu: Ce-ar vrea ea, saraca, e sa afirmam ca, asa cum ii jurase ei Mircea, n-a fost niciodata legionar sau simpatizant, iar articolele citate de dusmani sint apocrife. st De cite ori l-am intrebat pe Mircea daca existau articole compromitatoare, a negat. Chiar cind eram doar intre noi. 8. Pentru citatul extins si comentariu, vezi Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade, editia II-a (Editura Polirom, Iasi, 2002), p. 196-197. 9. Vezi Ioan Petru Culianu, Dialoguri intrerupte: Corespondenta Mircea Eliade Ioan Petru Culianu, editie ingrijita de Tereza Culianu-Petrescu si Dan Petrescu, Prefata de Matei Calinescu (Editura Polirom, Iasi, 2004), p. 126. 10. Mircea Eliade, Memorii: Recoltele solstitiului, vol. II (1937-1960), editie ingrijita de Mircea Handoca (Editura Humanitas, Bucuresti, 1991), p. 28. 11. Data reala a asasinatelor este 26/27 noiembrie. La 30 noiembrie 1940 are loc reinhumarea solemna a osemintelor Capitanului, ale Nicadorilor (asasinii primului ministru liberal I.G. Duca in decembrie 1933) si ale Decemvirilor (cei zece asasini ai disidentului Mihai Stelescu in iulie 1936), care fusesera cu totii ucisi cu exact doi ani inainte, la ordinul regelui Carol al II-lea, la 30 noiembrie 1938 (de ziua Sfintului Andrei). 12. Dumitru Danielopol, reprezentant al Bancii Nationale la Londra, a fost apropiat de Eliade in perioada londoneza a acestuia; pentru o vreme, sotii Eliade si Danielopol au locuit la Oxford, in casa dnei Sasoon. Pentru citat, vezi Dumitru Danielopol, Jurnal londonez, editie ingijita de Valeriu Florin Dobrinescu si Valeria Dimistracel (Editura Institutul european, Iasi, 1995), p. 181. David Mitrany (1888-1975) era in acea vreme profesor de economie politica si de stiinte politice la Oxford. Se tragea dintr-o familie de evrei din Romania si isi incepuse cariera occidentala ca istoric al Romaniei si al Balcanilor (printre primele lui carti se numara Rumania, Her History and Politics, 1915 si Greater Rumania: A Study in National Ideals, 1917). in perioada interbelica se ocupa, intre altele, de efectele Primului Razboi Mondial asupra Europei de Sud-Est (The Effect of the War in Southeastern Europe, 1936). Devine apoi, prin numeroase publicatii, unul din initiatorii teoriei liberalismului institutional (numit si functionalism), recunoscut astazi ca un important precursor.